REVISTĂ A UNIUNI! SCRIITORILOR DIN R. P. R. apare sub conducerea unui comitet de redacţie 8 ANUL IV AUGUST 19 5 1 A f CUPRINSUL MIHAI BEN1UC: Spre culmile vieţii........................................ 5 NICULAE TAUTU: Lecţia de istorie........................................ 8 VERONICA PORUMBACU: Intr'o gară; Politică de stat; Tovarăşei Zinaida; Pe' punte ................................................................ 12 ION PETRACHE: Sasa.................................................... 18 EUGEN FRUNZĂ: Revederea............................................... 20 MIHU DRAGOMIR: La monumentul ostaşului sovietic...................... 23 IOANA POSTELNICU: 900 Stejăriş...... ................................. 26 MIHNEA GHEORGHIU: Tudor din Vladimiri.............................. 159 Tflr DIM1TRIE PASCU: împăcarea .............................................. 168 ADRIAN CERNESCUr întâlnire în zori.................................... 177 ORIENTĂRI C. SITNIC: Lenin şi problemele esteticii...................................... 184 TEORIE ŞI CRITICĂ PETRE IOSIF: La aniversarea „Scânteii".......................:............ 218 EUGEN CAMPUS: Viaţa, călăuza poetului................................... 231 MIHAI GAFIŢA şi EM. VASILIU: In apărarea cuceririlor noastre.......... 251 HORIA BRATU: Pentru a nu uita învăţămintele istoriei.................... 258 RECENZII ANA GÂTLAN: Dip lupta «partizanilor sovietici.......................... 273 MARIA VASILESCU: Agenţii Vaticanului fără mască...................... 278 EUGEN ATANASIU: Prietenii şi duşmanii ţărănimii........................ 283 D. DANITI: Reconstrucţie ................................................... 286 BIBLIOGRAFIE ..............................................,.............. 289 MIHAI BENWC SPRE CULMILE VIEŢII Vorbire de 23 August 1951 In lungul şir al zilelor ce curg Sunt zile mari ce nu cunosc amurg, Ce stau ca vârfuri peste munţi de stei — Aşa e August douăzecişitrei. De şapte ori l-am salutat la rând Poetul eu ce l-am văzut născând. Iar azi când îl salut a opta oară, Cu măreţia lui mă înfioară. Căci creşte an de an, neîncetat, De când pe ţara 'ntreagă s'a lăsat Lumina ku Octomvre proletar încununând Carpatul secular ; De când Gheorghiu-Dej dela 'nchisoare Fugi să pregătească lupta mare, Să fereee'n cătuşe pe călăi, Să se reverse viaţă nouă'n văi ; De când oşteni sovietici şi români Cu armele liberatoare'n mâni Au înălţat pe-aceste vechi meleaguri A libertăţii noastre sfinte steaguri. De-atunci se rotunjiră anii şapte, Clădiră muncitorii munţi de fapte, Şi dacă stăm în primul eineinaf, Ii stăm socialismului pe mal. MIHAI BENIUC Excavatoare, screpere, dragline Vorbesc de era nouă care vine, Iar Dunărea, c'o 'mbrăţişare caldă, Azi-mâne ţărmuri noul, noui porturi scaldă. Simt febră'n ele apele'n cascade Şi orice picătură care cade Se vrea scântee străbătând prin fire De muncitori întinse cu iubire. Bătrânul Bărăgan primeşte veste Că undeva, departe'n munte este Temeiul pus centralei lui Ilici Ce-şi va svârli vârtutea pân'aici. In vatra secetoasă, ş'o să sape t Afunde jghiaburi gâlgâind de ape, Să aibă şesu'n ghiarele căldurii Cu ce să-şi răcorească cerul gurii. Ţăranul mângâind cu ochii zarea De coame verzi de grâne, cum e marea, Ascultă zâmbitor de pe tractor Un plug ce-şi aminteşte de răzor. — Frumoase zile ce veniţi mereu, Noi ştim că drumul vostru este greu. N'aveţi în cale porţi deschise-anume, Ci crunţi vrăjmaşi ce vor să vă zugrume. Copilul nostru, astăzi pionier, Hulpavi jăcmănitori bar vrea stingher. Ar vrea în locul flamurilor noastre Incendii până sus în-zări albastre. Noi ştim că Churchilli, Trumani, Morrisoni, Şi Tito cujcârdaşii-i de spioni Pândesc mereu din jungla lor de fiară SPRE CULMILE VIEŢII Noi ştim.. Noi ştim. Şi dacă nu ni-e frică, E că la noi viaţa se ridică, Şi fiecare mână ce clădeşte Se schimbă'n pumn când în duşman izbeşte. 1 — întâiul August două'şitrei ni-i sfânt, Şi noi muncim c'aicea pe pământ Prăpăd, ruină, moarte şi urgie Mai mult în veci de veci să nu mai fie ! Ce Stalin prin ostaşii săi ne-a dat Să ducem înainte necurmat : Măreţul steag de luptă-al ubertăţii, Mai- sus, mai sus, pe culmile vieţii ! LECŢIA DE ISTORIE Un batalion de tancuri grele Trecea spre vadul „Trei Vâlcele", Când o codană Ie-a întins Um spic de grâu. Din sbor 1-a prins Tânchistui ochitor la tun. Şi ia zâmbit: — ,,E rodul bun!" — „Stai !" Mâinile strunesc cu zor Caii putere din motor. (Şi soarele ca de paradă, Gătit, s'a aplecat să-i vadă, —-Şi-a'imcremenit până târziu Un plop cu palma la chipiu !) Pe dâmb cu holdele în vânt, Se ridica am alb taoirmânit. Ostaşii s'au aliniat. — „Pentru onor!" Vântul a stat. Şi doar din plop amiaza grea Cu funigei prelungi ploua... Mormântu-d prejmuit ou gard... Macii de-alături parcă ard... Dar sus la căpătâi o stea Mjai roşie peste văi ardea... O poză: Vladimir Cohut, O cască, iarbă — şi atât ! Din poză ochii mari, senini De soarele amiezii plini, * Priveau departe,- peste lan, LECŢIA DE ISTORIE Şi oamenii de pe tăpşan S'opresc şi parcă stau la sfat Cu chipiu blond şi luminat! In, front toţi s'au descoperit. Tăcea şi lanul aurit. Doar o albină, cât un strop De soare, a. căzut din plop S'asculte glasul arzător Al încercatului maior : — „Mi-aduc aminte... In August Când istrugurul plesnea de must, înaintau luptând prin văi Ai lui Stalin viteji flăcăi Şi orice salt al oastei lor Ne-a rupt cătuşe şi zăvor! „Eram sergent, tunar la car, Părea că mă născusem iar, Când, dintr'un tanc cu stea de jar, Sări un frate blond, — şi'n dar Zâmbind mi'ntinse un bidon Cu votcă tare de pe Don! „Aşa sosi Voilodea 'n sat... „Ne-a spus de rodul altui leat, De-o viaţă fără domni şi bici Ce va 'nflori curând şi^aici. Şi unui ţânc cât Barbă-Cot t-a dat bomboane şi-un pişcot... „Ne-a spus de Stalin, de Lenin, De valul Donului său lin Ce-i unduia parcă şi'n glas, Când în al nopţii tainic ceas Cânta cu-armonica la drum... ...L-ascultă oamenii şi-acum ! „Ne-au în zori de zi Cinci „Tigri" crunţi şi cenuşii. Dar nu-i pentru Volodea foc NICULAE TĂUTU Să-i ţină vrerile în loc. Mai aprig duşmanul de-o fi, Mai dârz Volodea l-o sdrobi... „Dar tancul meu a fost atins. Ardea ca un cuptor încins. Eu am sărit prin flăcări vii... Din trup se înălţau făclii... Mă prăbuşii în ţărnă jos Sub fumul greu, înecăcios. „Volodea, doar cum numai el Ştia să'nfrunte ploi de-oţel, M'a'nfăşurat sul în manta... înăbuşit focul lupta... M'a strâns puternic, ghemotoc; Nu domolea el primul foc! „Dar un plumb vitreg 1-a atins... Pe tâmplă un bujor aprins A înflorit însângerat, Aşa ca macul cel roşcat Ce arde Colo lângă spic Pe trupul lanului voinic... „Şi oamenii 1-^au plâns în sat. Apoi, când roua s'a uscat, L-au dus ca pe un drag fecior, Căci drag era el tuturor, L-au îngropat aici în drum... II plânge satul şi acum!" ...Servanţii tac. Au înţeles Dece o lacrimă dă ghes Pe faţa bunului maior ■Şi un surâs tremurător Mai 'nflorea 'ntr'un colţ de gură : Petala veche de arsură. Maiorul s'a oprit. Simţea Cum un alt foc jîl încingea Şi flăcări noi îl dogoresc Când spune cald: — „Iţi mulţumesc Un foc din dragoste aprins LECŢIA DE ISTORIE Apoi eu pumnul său voinic A luat — cât vrabia — un spic L-a presărat printre bujori... Volodea mai zâmbea din flori Cu caldul luminoasei veri Sergentului ţanchist de ieri... ...Aşa muri... Dar lupta lui Trăeşte'n munca satului — Şi oamenii lângă mormânt Şoptesc: „Da, ai avut cuvânt Volodea! Peste ani mai viu, Noi te-om purta din tată 'n fiu !" Ninseră ierni, soriră veri... Ciobanii îi doinesc în seri Şi fetele îi prind bujori, Iar lanul, greu de rod în zori, Se-apleacă-adânc peste mormânt, Să-1 apere de ploi şi vânt! Şi când mai trece un tractor, Trimis din Donui roditor, De-un alt Volodea făurit Să ne dea rodul însutit, Aicea îi aduce-un svon Din ţara paşnicului Don! Soldaţii desluşesc cu drag Peo veche scândură de fag A drumului de lângă râu Gemând sub carele cu grâu Cu grâu din nou pământ crescut : „DRUMUL LUI VLADIMIR COHUT Deaceea foştii oţelari, Soldaţi viteji cu pumnii tari, Intrând în tanc sub carapace Parc'ar turna dârji pentru pace Şi'n cinstea rusului erou VERONICA POBUMBACU INTR'O GARĂ*) Civili. Ostaşi. In sala dintr'o gară cu samovarul veşnic clocotit, o mamă, pe un oufăr, către seară, îşi leagănă copilul aţipit. Vorbeşte megafonul. Ascultându-1, ea-şi strânge-atent sprâncenele subţiri. In faţa cassei, mulţi aşteaptă rândul să-şi scoată un bilet spre Jitomir. In aste clipe, cui are să-i lase copilul? — mă întreb în sinea mea. Dar zece mâini se'ntind prietenoase în juru-î, deodată, să i-1 ia. Şi'n timp ce mama-a şi ajuns în faţă, din braţe'n braţe trece-un băieţaş ce trage — cu putere — de mustaţă prietenii în haine de ostaşi. Ii vezi ? La pieptul lor, cu decoraţii se joacă un copil, — neştiutor că pentru el, în zecile de staţii trecură mulţi prin foc adeseori... ...Copiilor, tot ei, la noi în ţară le-au dat din răniţi pâinea lor de-atunci Privirile ce moartea înfruntară aveau o mângâiere pentru prunci. *) Din „Carnet .die drum în U.R.S.S.". POLITICA DE STAT ...Civili. Ostaşi. O gară dintr'o mie, în care trenul, seara, iie-a adus. . Aici pricepem taina gingăşiei cu care ne-a uimit soldatul rus! POLITICĂ DE STAT Silabiseam ruseşte ziarul într'o zi: „Noi greve'n Minnesota". „Linşajul lui John Lee" Şi, fotografiată, mai jos, ca document, la New-York, o- vitrină cu jucării-patent: cătuşe, mici grenade — un joc... nevinovat de care „nu se-atinge politica de stat", — ca, inocenţi, copiii, lăsându-şi jocul lor, s'ajungă bossi*) şi gansteri, şerifi ori senatori. ...Citeam în tren. Prin stepe goneam spre Cauoaz. Gândeam la ştreang, la negrul cu vânătul grumaz Dar tocmai în colhozuri, la clubul de copii, am întâlnit deodată alţi ochi ai lui John Lee. Printre păpuşi cu cizme înalte şi subţiri şi blondele matrioşe, dădui de-un musafir: Cercei, mărgele albe, cărnoase buze roşi; era păpuşa neagră, cu ochi copilăroşi. Fetiţele porniră s'o legene pe rând. Cântară toţi copiii. Şi eu intrai în cânt. Iar corul împrejuru-i crescu în triluri mici, departe, către valul bogatelor ferigi. bossi — un fel de vătafi ai patronilor peste muncitori. Cântau. Intra, albastru, amurgul în cămin, foşnind printre arcade şi crengile de pin, şi doar în depărtare rămase încă sus, sclipind ca de aramă, zăpada pe Elbrus. ...Şi-oriunde cresc alături : pe Neva, în Cuban, căminul, puiul negru şi corul dolofan. Ca mâine, laolaltă, la fel de 'mbujoraţi Vor merge împreună cu-ai păcii dârji soldaţi, viteji şi drepţi, cum spune c'un gest prietenos Tamara Mosaşvili, o fată din colhoz: „Priviţi în jur, tovarăşi! La noi, e-adevărat, şi-o jucărie este... politică de stat." TOVARĂŞEI Z1NA1DA „S'or sparge stânci. Şi în tunete s'or ridica bafete'n stafii, Dar păn'la ele, generaţii s'or chinui pe uliţi rele. Vezi păn's'ajungem la liman, mai sunt vreo ctncisute de ani I" Pornea metroul, când în drum ne-a spus tovarăşa director, cu mândrie, aceste versuri din poetul rus, amare sub uşoara ironie. „A fost un vis — adaugă zâmbind — pe care-1 împlinirăm mai din timp". înaltă, în tunica ei albastră, sub bolţile de marmori şi metal, ne recita din Puşchin gazda noastră, — pe umeri c'un însemn de general. *) Din poemul „Evghenie Onegftin" de Puşchin, Directorul metroului! ...E-iin post în care1 o femeie n'a mai fost. Dar cu răspunderi se'nvăţase Zina; uşoară grijă nu i-a fost nici prima când ea sui, clipind înfrigurată, (vagonul plin era, de Anul Nou) să ia maneta'n mâini : întâia fată vatman, pornindu-şi cursa de metrou. De-atunci sunt zece ani : atâta drum pe harta subterană, nesfârşită, ce-o dirijează — general acum — aceiaşi curajoasă Zinaidă ! „S'or sparge stânci. Şi în tunete vom poposi odată'n staţii^" Şi n'au trecut nici două generaţii de când intră cu pasul uriaş Octomvrie în uliţele-acele, — şi'ntr'un metrou din Moscova privesc la chipul îndrăsneţei Zinaide, la ochii de-un albastru viu, rusesc, — la drumul ce şi nouă acum ni se deschide. PE PUNTE Un vas pe Neva îngheţată. In jur, oraşul larg deschis. Şi tunuri ce-au vestit odată plămada'ntâia-a unui vis. Eşti lângă tun. Pari şi mai scundă pe punte, sub un cer solemn. Prin lumea veche, fumegândă, de-aici porni întâiul semn. VERONICA PORUMBACU Da : de pe-această punte-anume au tras matrozii spre palat. Şi de ecoul lor în lume, palatele au tremurat. Pe-atunci tu te jucai în tindă, în casa unui Moţ flămând, ce n'a prea înţeles ce limbă grăise tunul răsunând. Dar din ţinutul de sub creste, în care Horea se născu, primise din bătrâni ca zestre un umblet drept ce-1 ai şi tu. Te văd acum : eşti preşedintă de colectivă'n 'Apuseni. Tot drumul vostru larg spre ţintă, de-aici se lumină prin vremi. Şi'n nouă sute cincizeci ş'unu, mângâi, pe-un vas din Leningrad, cu mâna. bătucită, tunul de greul luptei însemnat. Pe-acelaş vas, privind spre mare cu ochiul oţelit, tăcut, cresc azi ostaşii vieţii care pe Aurora s'iau născut. Asediul, palele furtunii, trecură peste-aceşti ostaşi, când înc'odată, soarta lumii se hotăra aci'n oraş. Ca delegată-ai fost trimisă. Ce mulţi tovarăşi vezi pe chei ! Tu viaţa tot prin ei deschisă, ,să ştii s'o aperi, ca şi ei ! PE PUNTE 17 Să ştii să-ţi aperi pacea casei, şi grâul nesfârşit din lan, foşnirea ierbii mătăsoase, şi viitorii voştri ani. Ca un ostaş ce nu se pleacă să stai de veghe, să răspunzi. Căci nu-ţi iubeşti copiii, dacă vrăjmaşii nu-i urăşti deajuns! Să ştii că şi de tine, iată, atârnă soarta lumii azi. Fii demnă, dar, c'ai fost odată un oaspe al acestui vas. VIAŢA ROMÂNEASCA 2 ION PETRACHE SAŞA Prăpastia acolo-i adâncă. Mţari vulturi o străjuie'n sbor. Un stâlp stă înfipt într'o stâncă, Cu vârful pierdut într'un nor. Pe stâlpul înalt o elice Negirită-i de vreme şi ploi. Al cui monument e aice, Rămas din vâltori de război? Când şoimii lui Stalin veniră Prin lupte şi cânt de motor, Pe unul din ei îl loviră Duşmanii cu plumbii în sbor. Lungi aripi vuind, plutitoare, Ca două făclii au căzut, Ducând, peste-a morţii vâltoare, Al vieţii eroic salut. Făclia din aripi aprinsă Crescu, — libertatea purtând — Şi ţara din lanţuri desprinsă Pe Saşa nu-1 uită nicicând. Spre piscul ce-1 străjuie stâlpul, Trec astăzi cântând pionieri Şi parcă de mână cu vântul, Ei cântă mănoasele veri. SAŞA Se urcă pe vârful de stei Şi'n braţe duc macii de jar. E lAugiust. In douăze'ş'tirei. Lui Saşa-i duc inimi în dar. Şi spre monument, avioane Sclipind, în rotire, se-avântă. Piloţii îi lasă coroane Şi imnuri motoarele-i cântă. Şi sboară-^avioanele noastre, Lung sună pădurea de brazi. Se'nclină lungi aripi albastre Spre dezrobitorul viteaz. Lin fâlfâe macii de pară In mâini bucălate şi mici. — Da, Saşa, de cresc maci în ţară, E fiindcănai trecut tu pe-aici !... EUGEN FRUNZĂ REVEDEREA Bate vântul scuturându-şi creasta, Bat pe uliţi paşi nerăbdători, Chiar şi moş Ifrim de ziua asta Şi-a cănit mustaţa de cu zori. Nu e zi cum sunt atâtea zile, Dar nici scrisă roş în calendar : , — „Nuntă-i bre, sau alta, măi copile?" — „Nuntă nu-i, dar e cu oaspeţi mari !..." — „Oaspeţi mari? Stau faptele'mipotrivă : — „Oaspeţi mard: şi satul cât un ciur !..." — „Nu mai zi' ! Avem o colectivă Cum nu-i afli seamăn prinprejur". — „Şi de unde vin ca să ne vadă ?" — „Ia, din Moscova, de unde ?... Să mă laş Că am treabă moşule'n brigadă Unde-i tata şef peste fruntaşi..." Bate vântul, vorbele destramă Şi băiatul fuge ţopăind — — „Da' ştii tu pe tat'tu cum îl cheamă?" — „Brigadierul Tudor Mărgărint !..." Forfotă şi glasuri şi gâlceava, Măi, să ştii că-i zi cu mare rost ! Moş Ifrim e vesel şi e zdravăn Cum de multă vreme n'a mai fost. REVEDEREA Şchioapătă de zor şi şuguieşte : — „Te-ai fălit măi Tudore prin sat Că grăeşti ca rusul pe ruseşte... Te-om vedea noi azi la cuvântat". Râde Tudor: „Tată, ias'că-i bine : Când mă'ncurc, îi zici mata din glas". — „Tu să taci ! Să nu-mi faci de ruşine Părul alb, puţin cât a rămas..." Uite-aşa curg clipe'nfierbântate, întrebări cu sutele se coc ; După sălcii soarele străbate Ca să-şi afle printre gazde loc. — „Oare-or fi ţărani pe-adevărate ?" Zice unul. — „Na, dă'ntrebi mereu ! Sunt ţărani colhoznici de prin sate Unde-a fost şi Tudoraş al meu... Şi oe oameni ! Când, în ceasul serii Mi 1-^au prins pe front, i-au zis: „Ehei, Toderaş, vă sug de tot boierii... Luptă, frate, să scăpaţi de ei !..." Trei maşini cotesc la Cotul Mare... — „Ei, acu-i acu..." — „Şezi binişor !" Tudoraş, gătit de cuvântare, A ieşit în faţa tuturor. Cu căciula'n mână, cum e bruma, Preşedintele se pipăie din nou : — „Măi drăcie, că taman acuma Mi-am uitat căciula la birou..." Lângă el şi moş Ifrim. Oglindă Strălucesc bocancii noi-nouţi... Doar chiaburii stau acriţi în tindă Ori îşi fac de lucru'la căruţi. Trei maşini opresc pe îndelete, Răsuflarea'n piepturi s'a oprit. — „Să-ţi aud ruseasca, măi băete..." Să audă Tudor ? Ţi-ai găsit ! EUGEN FRUNZĂ Roşu e oa macul, şi mai bine. Inimă, nu vrei să te supui ? Nici că vede feţele senine Luminând acum în faţa lui, Şi nici vorbele gândite-anume Nu-şi găsesc pe buze loc de-ajuns. (—„Brigadier eşti bre, ori vai de lume Intr'o clipă gândul 1-a străpuns.) Şi se'nalţă Tudor în amiază, Dă să-şi dreagă glasul nărăvaş. Dar uns braţ jpe umăr i s'aşează : — „Zdrastvuite tavariş Toderaş !" Linişte-i s'o poţi' ciopli cu dalta... Braţe'n braţe stau doi brigadieri : Un colhoznic blond de lângă Ialta Şi-un prieten, fostul prizonier... Şi'n tăcerea grea de'nduioşare Moş Ifrim striveşte-un nod în gât : — „Asta zic şi eu că-i cuvântare... Dară zic mai mult decât atât : Hei, măi dragilor, în lumea toată Cu ochian să cauţi, zic şi spun : Nu găseşti frăţie mai curată Şi prieten nu găseşti mai bun..." MIHU DRAGOMIR LA MONUMENTUL OSTAŞULUI SOVIETIC Păşeşti ca'n clipa de asalt pe soclul de granituri grele. Te văd mereu veghind,,înalt, în Capitala ţării mele. Au cine-ai fost ? Din ce cătun ? Cum ţi-e povestea vieţii, toată ? Ce-a spus atunci, de rămas bun, iubita'n gara depărtată? Eşti moscovit ? Ucrainean ? In ochii tăi e-o clară din flacăra acelui an când te-am văzut întâia oară, când străzile din Bucureşti pe care-atâţia ani de zile umblară cizmele nemţeşti tu le-ai trezit, sunând şenile. Şi glasul tău l-am auzit sunând în inimi, ca un clopot. Din largul lumii răsărit tu ne-aduceai al vieţii clocot. Unde-ai căzut ? ...Poate'n Ardeal, pe line dealuri de Târnave. Oare pe fruntea cărui deal îţi cântă vântu'n strune grave ? 24 MIHU DRAGOMIR ...Sau lângă Olt, într'un nisip ■. cu fulgi de aur, lângă maluri. Şi acum pluteşte blondu-ţi chip, pentru vecii purtat de valuri. Au niumele-ţi-e cunoscut ? Pe unde ţi-ai trăit tu anii ? Poate la Moscova-ai văzut sau chiar ai şi vorbit cu Stalin ! Dar cine-ai fost, noi totuşi ştim. Din glie-o ştie orice petic, Căci sborul nostru spre'nălţimi Tu l-ai deschis, om sovietic î Deasupră-ne, foşneşte-uşor masivul tău stindard, — şi parcă în ochiul treaz, cercetător, o flacără văzduhu'ncearcă. Eşti viu, măreţule soldat, deapururi neatins de ceaţă, păşind ca'n clipa de asalt tu drumul ni-1 arăţi spre viaţă. Eşti viu oriunde'n ţară azi,_ în cartea ce-şi foşneşte fila, în şantierul din Bicaz şi'n mina-adâncă din Petrila. Eşti inginer, poet, şi vii să'mparţi cu braţele-amândouă diin pilda construirii vii, aripa să ne-o'nalţi şi nouă. Şi ne'mălţăm. Urcăm mereu. Trecute-s zilele restriştii. Ştim să străbatem orice greu, că'n fruntea noastră-s comuniştii. LA MONUMENTUL OSTAŞULUI SOVIETIC Şi viaţa-aoeasta'n care-ai pus sămânţa păcii staliniste, n'o va umbri niciun apus, o vom păzi de zile triste. Iar dacă-o încerca din nou să muşte haita cea flămândă — ne-ai învăţat, slăvit erou, cum să luptăm pentru izbândă. IOANA POSTELNICII 900 STEJĂRIŞ S-1 Seufea în,Z4-e ieşind din apa vânătă a depărtărilor... . intre mulţimea clădirilor cu acoperişurile povâmite si ascuţite r* fă işunle de paloş, ţâşneau turnurile catedralelor si turn"Se fosta cSăti^în S™rda ffl Şî 3Xântată 3 bisericii săse?ti'' elogiul urL sttânea rttjefneadoS63 ^«-^ ^ A zări lum^ca geau unri/fwf "If S.C 3Pr°Pia "?a? TU de ora?> cu atâ,t firile se strân-KlŞ^de3Tcop?d.Pe. maTgim ^ tr0tUare' desl^indu- dintre ele Locomotiva fugea mai grabnic, presimţind parcă apropierea gării . Vasile Bargaoan se ridică de pe banca de unde se uitase oână ahmn' a Priveliştea ce i se desfăşura înaintea ochilor. Se re'eml CUPcoatel^e nului W3Sa în J?,%Şi Se, lăsă bătut de cu«ntui stârnTdegoattre nulua. Simţea ,n suflet un freamăt la apropierea oraşului pe care nu" 1 mai W&îtia/ăZb^ Ş,4Î?tuŞi amihtirile frezite înmiSe nui S pşau întâmplări care sa-i îndreptăţească nerăbdarea Deodată simţi că-1 atinge cineva cu mâna. Făcu o mişcare instinctivă de a scoate umărul de sub greutatea apăsării. Dându-şi £ ă„ are pncina de a-1 ocroti, simţi bucurie în piept şi se"răsuci Sre vSon IT denohS.0Chl Pe C"^Ce dra 'Pe semne ^ vorbească ţaP ui Sre purta de obicei o uşoara încordare, se limpezi, după ce privirile întâiniră cEl veselie Va"J°S' răsărit,în'tre ban«- -re se uita îa el .cu obrazul' plK cuprinslelLt^ Sşti? VaSile Uimit întînZând bratele "-ându-se r»w, * ~ î^01"?0' frate ! strigă acesta săltând Pe picioare de bucurie Călăto cfZStVsZH m m ,n,âlnlm iKH JJm ™ a"nTeCectp tându-sl C■'■ Vasile scoase o ţigară şi o aprinse. Svârli chibritul în aer. Gămălia străluci în întuneric ca un licurici. - — Ia spune, n'ai vrea să ne plimbăm o leacă... 900 STEJARIŞ 31 — Nu pot acum... E seară... Dar dacă vrei, ne întâlnim mâine după m'asă... E duminecă... Spuneai că ai treabă cu Dragoman... Atunci ce mă pofteşti la plimbare, dădu înapoi fata. Vasile îşi scutură umerii. Chica părului răvăşit se lasa asupra frunţii. — Am o socoteală veche cu el... I-am fost slugă câtva timp... Dar despre asta-ţi voi povesti eu mâine... Mai bine spune-mi, mândro, cum te cheamă? o întrebă agrăind-o ca flăcăii dela ţară. Fetişcana tresări şi-1 privi luminos. — Apoi, bădiţă, mă chiamă Dobriţa Păun, răspunse în acelaş fel aducând în inima lui Vasile un val de căldură. — Eu ţii-oi spune Păunită... urmă flăcăul, privind-o cu drag... Mie-mr zice Vasile... — Eşti slugă? îl întrebă fata licărind din priviri. Vasile începu să râdă: — Cum să fiu? Sunt muncitor... dulgher. Am învăţat meseria făcând poduii peste râuri, ca s'ajungem mai repede duşmanul din urmă... făcu um-flându-şi pieptul într'o respiraţie adâncă. — Ai fost şi în război? întrebă fata repede, cu interes. — Am fost, pe frontul din Apus. In disipa' adecă răsbătu în stradă o chemare iute ca o săgeata scăpată din arc: — Unde eşti Dobriţo? Ai adormit? Vasile tresări. Simţi o silă cuprinzându-1. — Asta-i doamna Dragoman, spuse. Glasul i-a rămas neschimbat... De bună seamă şi năravurile... Dobriţa zâmbi. ■ . » — Se vede că nu-i prea ai la inimă. Apoi nici nu-i de mirare. — Te aştept rn'âlne pe la patru în faţa primăriei... — Bine, bjne, rosti ea cu un zâmbet care-i înflori obrazul. _ închise poartta, răsuci/cheia în broască. Flăcăul nu se mişcă, ascultând paşii mărunţi ce se pierdură în curte. In ziua următoare se abătuse asupra oraşului un început de toamna liniştită aşa cum se întâmplă în oraşele dela munte. Căldura blândă se revărsa dealungul străzilor pietruite, pătrunzând sub bolţile umede, Zidul cetăţii vechi, acoperit de muşchi şi iederă, dormea în vuet de aripi şi ciripit de păsări strânse la sfat, sub frunzişul des, înaintea marii calatorii peste ţări şi mări. Soarele se oglindea roşiatic în ferestrele clădirilor ^greoaie, parcă înapoia fiecărui geam s'ar fi aprins un rug de foc. Porumbeii cu sălaşul în turnul primăriei, ori sub streaşinile late ale caselor brăzdau văzduhul, coborând în sbor lin în cuprinsul pieţii,(Unde se încrucişau tramvaiele din oraşul „de sus" şi cele-din cel „de jos". Lumea se revărsa pe trotuare, bucurându-se de ultimele zile însorite. Pâlcuri de fete şi flăcăi îmbrăcaţi în costumele regiunilor de baştină, se îndreptau spre parcuri sau spre Dumbravă. împodobită în „catrimţe",*) Dobra Păun ieşi pe poartă. întâlnirea cu flăcăul răsărit'fără veste înaintea ei, îi învălmăşi gândurile. Neastâmpărul o stăpânise !toată ziua, aşteptând cu nerăbdare ceasul să plece. *) denumirea fotelor în Ardeal. 32 IOANA' POSTELNICII — Ţi-ai găsit vreun drăguţ, — o batjocorise stăpâna când o văzu cum se găteşte în ciobul de oglindă prins în peretele bucătăriei, unde-şi avea patul şi toate lucrurile Dobriţa se răscoli. Doi ani trecuseră de când o adusese Dragoman dela Măgura. Avusese cu stăpânii fel de fel de vorbe. Era ca un mânz care nu suferă hamul. Dragoman voia să strângă chingile, socotind-o o fată sălbatecă din vârful muntelui. Dobriţa nu se lăsa. Când ceru să-i facă acte, tăbărîră amândoi .asupra ei... — Eşti ca şi copilul nostru, ce nevoie ai de acte... Vrei să te poarte de colo, colo la şedinţe... Când începuse să meargă la sindicat, Maria Dragoman, isbucni: — Să plece.... nu-mi trebue fată mai deşteaptă ca mine. Vine cu capul plin de prostii... Nu mă mai ascultă... Alexe Dragoman deabea reuşise să-şi potolească nevasta. Pentru negustoria pe care începuse a o învârti Dobriţa era mai bună decât aite fete. Era din acelaş sat cu el. De bunăseamă fata va ţine socoteală de asta. Să nu se obrăznicească, să nu-i iasă din cuvânt, sau cine ştie, să flecărească despre îndeletnicirile lui. Şi apoi muncea cât zece... Nu avea pe nimeni pe lume, nu cunoştea pe nimeni în oraş. Ii treceau un paiu dulce prin gură, zicându-i că o socotesc ca şi fata lor. Cu vicleniile astea, îi potoleau gândurile de răsvrătire. Ajunsă în piaţă, Dobriţa se opri privind lumea care venea din toate părţile oraşului, îndreptându-se spre tramvaie. 11 căută din ochi pe Vasile, în timp ce inima începu a-i bate repejor în piept. Vântul trecu grăbit peste pătratul pieţii, se svârcoli foindu-i fusta. Catrinţele luate pe sus, tăiară aerul ca două vâsle negre. Aşeză mâna pe fuste, potolindu-le rotirea. II zări pe Vasile apropiindu-se dinspre primărie. Era îmbrăcat cu o haină de sport. Cămaşa albă îşi desfăcea gulerul asupra ei. Purta şapcă, de si!b care-i scăpase o şuviţă din părul răvăşit. „Mândru fecior", cugetă din nou, simţind cum o împresoară bucuria. — Noroc, — strigă Vasile, adunându-şi privirea asupra ei. Eşti ca o crăiasă Păuniţo. Fata roşi, aruncând priviri pe margini. — Mergem Ia Dumbrava? o întrebă flăcăul. — Păi unde, sigur că la Dumbravă, — răspunse Dobriţa. Se urcară în tramvaiul plin de svon şi veselie. Vasile cumpără două bilete şi-i dădu şi ei unul. Fata râse, aşezându-1 în buzunarul dela fustă. Se rezemară de bara ferestrei, privind oraşul străvechi, pomii de pe marginea trotuarului, câteva frunze veştede pe care vântul le purta de colo, colo. Din când în când, pe zidurile caselor se vedeau firme pe care tinerii ie citeau în tăcere, neştiind cum să înceapă vorba. — Eşti utemistă? — o întrebă Vasile, când trecură prin fata unui sediu U. T, M. —Nu, răspunse Dobriţa. Şi nici măcar de sindicat nu m'am prea ţinut. Mereu se iveşte o treabă tocmai ^când avem şedinţe. Parcă anume le potriveşjte Dragoman aşa. Dar dumneata? întrebă Dobriţa. — Eu sunt în partid, răspunse Vasile. Dela Salva Vişeu. Am avut un prieten, comunist vechi, ilegalist, unul Stanciu. El mi-a deschis capul şi mi-a pus în mână cărţile despre partid. — Oi ajunge şi eu să pricep odată mai multe decât pricep acum, 7 900 STEJARIŞ 33 spuse Dobriţa cu vocea serioasă, în vreme ce tramvaiul se opri şi puhoiul de lume veselă începu să coboare în Dumbravă. Porniră spre pădurea de stejar care se întindea până la lac. Frunzişul copacilor nu intrase în toamnă. Culorile arămii încă nu cuprinseseră verdeaţa coroanei ; doar ici colo, luceau frunze de aur. Stejarii îşi împleteau în înălţimi crengile, făcând o cupolă în care se propteau razele soarelui, aşternându-se pe alei în pete aurii. Apucară pe o cărăruie ce tăia drumul. Se treziră deodată pe malul lacului. Pe suprafaţa apei pluteau bărci. Tinerii cuprinseră cu priviri malurile, stufişurile, şi stejărişul. — Dobrîţo,— începu Vasile, după ce priviră în tăcere dumbrava. Spune-mi ce învârteşte Dragoman acum. Fata se uită la el supărată. — De asta m'ai chemat la plimbare, ca să afli ce face domnu' Alexe? —• Ce-mi răspunzi aşa — făcu Vasile încruntat, rupând o crenguţă dintr'un 'tufiş, pe care începu să o desfrunzească. Dacă nu ţi-ar fi fost voia să vii, ai fi venit? — îmi pare că n'ai găsit pe alta să-ţi ţie de urît, spuse Dobriţa pri-vî'ndu-1 pe sub gene. Vasile începu să râdă, şi tăie aerul cu jordiţa: — Asta-i!... fete... câte stele pe cer... — Atunci tot eu am dreptate... Ai vrut să mă iscodeşti despre Dragoman. Apoi să ştii că n'am să scot o vorbă. Vasile nu răspunse ci înclină capul. Deodată': se opri înjloc şi se răsuci spre Dobriţa: — Ştii tu ce sunt vârcolacii? — o întrebă aprijg. Să ştii dela mine, Dragomanii sunt vârcolaci. Ei nu sug sângele dela vite, ci dela oameni ca tine, ca mine. Fata se uită la el serioasă. Glasul lui Vasile arăta străfundurile pline de suferinţă din care îşi luau puterea cuvintele. „Multe trebue să ff pătimit feciorul ăsta de vorbeşte cu atâta năduf", cugetă, simţind în inimă nelinişte. Se uită în ochii lui, altfel ca până acum şi rosti : — Aşa,spune şi Ispas... Chiar aşa cum spui... — Cine-i Ispas? — Şoferul lui Dragoman. — Bată-1 dumnezeu să-1 bată de tâlhar, — sări în sus Vasile... Are maşină, are şofer... După cum văd o duce ca şi înainte... Ascultă aici, Păuniţo ! — îşi potoli vocea, trăgând-o pe fată de rnân£ spre un trunchi răsturnat de furtună. Asta îşi face mendrele ca şi când nilmic nu s'ar fi schimbat în lume. Ia spune, la ce-i trebuie lui maşină? Dobriţa se aşeză pe 'trunchi lângă Vasile. — Face negoţ.cu de toate, —începu să vorbească. Are cămările pline cu zahăr, cu brânză, cu făină... Aduce dela ţară vite pe care le junghie în curte. Toţi birtaşii din oraş dela el procură marfă... Stăm zăvoriţi, ca'n temniţă. Tremură de miliţie, da' îi dă'nainte... Iţi spun drept, că rri'arn săturat...- Ce să fac ? Aş pleca de aci, da... ştiu eu ? M'am gândit să mă sfă-tuesc cu sindicatul. Pe urmă am lăsat-o baltă... N'am pe nimeni.,, Mama s'a prăpădit când m'am născut... tata în război Ia Don. Vorbea parcă dând drumul unui necaz de multă vreme înăbuşit in piept. ; — Muncesc ca un câine de când crapă de ziuă... Marfa o aduce ju- VtATA ROMÂNEASCA 3 34 IOANA POSTELNICII panul mai mult noaptea... când mi-e somnul mai bun, doamna mă sgâlţâie de umăr — scoli fato ! Că a venit domnu' ! Cobor cu jcapul zăpăcit şi încep să mă spetesc sub ^povară. Şi eu şi Ispas... Am învăţat să ridic sacul în spinare, ca un bărbat... Dragoman stă în spatele nostru şi ne zoreşte: — mişcă mă! Şontorogule! Nu mânca pâine degeaba... Şi tu ce te uiţi la stele, toanto! — Mă chiamă Dobriţa, domnule, aşa m'a botezat mama... •— îi mai întorc câteodată vorba. — El stă urcat pe treapta care duce sus, în casă şi ne mustruleşte ca pe cătane... Acum tot s'au mai îndreptat lucrurile. La început, parcă eram în temniţă... — urmă Dobriţa să; povestească mai departe. — Nu mă lăsau nici să păşesc în oraş... Te-am luat fără gărgăuni in cap... aşa vreau să rămâi, — îmi spuneau. Leafa nu mi-o dădeau... Ziceau c'o păstrează pentru zestrea mea... Intr'o zi m'am hotărît să-mi cer drepturile... O fată care slujea cu două case mai sus, una Lisaveta, m'a îndemnat... Tot aia m'a dus şi la sindicat... Era într'o Sâmbătă. Strâng dela"masă şi mă'ntorc către Dragoman : — Domnule, mă rog, mâîne-i Duminecă... — Şi ce-i dacă-i Duminecă, mă întreabă jupanul. — Vreau să mă duc la plimbare. — La plimbare? a sărit doamna Dragoman. De unde ţi s'a năzărlif asta? Nu ştii că dumineca vin gazdele dela ţară cu marfă? Dragoman s'a holbat la mine. — N'ai acte. Nu poţi umbla prin oraş fără acte... Vrei să te prindă miliţia? — De ce nu mi-aţi făcut? i-am întrebat. — Apoi tu crezi că lucrurile astea merg cât ai bate din palme? — Vreme a fost destulă... cum m'am putut duce cu sacul cu făină la domnu' Bance, pot siă merg şi la plimbare cu fetele... — Cu ce fel de fete? s'a repezit la mine Dragoman... Cu una ca Lisaveta?' Hai? Cu o stricată ca aceea? Care i-a băgat prostii şi ăleia de ne-a slujit înaintea ta?... Tu doar nu eşti slujnică, — m'a luat mieros jupanul. De-abia mă mai stăpâneam. Mi-au venit lacrimi în ochi de ciudă. — Nu sunt slujnică! Da' ce sunt? De muncit, muncesc cât doi... poate nu sunt slujnică pentrucă nu capăt simbrie.... — Cum îndrăzneşti? a sărit la mine Dragoman... Cum nu capeţi simhrie?... Ai cerut-o... Nu ţi-am dat-o... Ai avut trebuinţă de bani pân'a-cum? Plăteşti cumva chirie, lumina, mâncare, hai? Ia spune, pentru tine doar o păstrăm... — O pot păstra şi eu, le-am zis... După ce i-am povestit/ Lisavetei, nu m'a lăsat până nu mi-am făcut actele" şi'nu m'am pus în rând cu toate. — Şi tu slugăreşti' la ăştia? Dobriţa tăcu ruşinată. Vasile îi luă mâna şi o privi în ochi. — Lasă, ,acuim îi vom face noi judecata... Să ştii că nu eşti singură pe lume, Păuniţo. Vremurile alea când eram ai nimănui, s'au dus. Dragoman e o buturugă în drumul nostru, al celor ce muncesc, al celor ce-au ieşit la lumină, trebuie să-t înlăturăim... şi tu trebue să m'ajuţi. Tăcură, privind ţintă înainte, trunchiurile copacilor. O linişte adâncă stăpânjea crângul de stejari în frunzele căruia se urca seva bogată' a toamnei, parcă s'ar fi împrăştiat în el viaţa pădurii... parcă s'âr fi auzit 900 STEJARJŞ 35 cum urcă sucurile sub scoarţa copacilor, cum frunzele şi iarba absorb lumina potolită a soarelui, cum cresc lăstarii, florile, ciupercile... Tineri! simţiră cum înfiorarea de viaţă a . pădurii pătrunde într'înşii. Vasile îşi aşeză mâna peste mâna Dobriţei. Fata întoarse obrazul către el. .— De câţi ani e Ispas şofer la Dragoman? reluă voirba Vasile... — De mulţi, săracu'... Ce-1 mai freacă... ce-1 mai munceşte... din şontorogule riu-1 scoate. Vasile asculta încruntat. — Pe ce lume trăieşte? Muncitorii s'au scuturat de jug, iar el stă cu gâtul într'însul. — Apoi Ispas nu poate avea glas. N'are încotro. E şchiop de-un picior. Dragoman îşi face o milă cu el. Ai mai văzut şofer şchiop? — Ăm văzut olog jucând sârba... aşa să ştii, se răsti la ea Vasile. Astea sunt meremeturi de-ale lui Dragoman. II cunosc eu cum le ticlueşte ca să crezi că alt loc sub soare decât curtea lui nu mai găseşti... Vreau să stau de vorbă cu Ispas, auzi? Pe frunte i se adânciră cutele dintre sprineene. Ridică crenguţa şi plesni aerul cu ea, stârnind liniştea pădurii. Umbrele copacilor începuseră a se lungi deasupra frunzişului scuturat împrejur. Vasile le privi o vreme, apoi spuse ca şi când i-ar fi pătruns gândurile,.cu vocea domoală şi caldă. — Ascultă, Păuniţo, mai ai multe de aflat, de învăţat în lumea asta... Uite-te la floricica aceea albastră, de colo. E frumoasă, nu-i aşa? Floarea asta, dacă o scoţi la ■ lumină, îşi întăreşte culorile, îşi înmulţeşte frunzele... Aşa şi tu. Te-ai tras la umbră. La sindicat nu te-ai prea dus, de citit câte ceva n'ai prea citit. Aşa-i? Acum trebue să! ieşi la lumina. — Cum? şopti Dob'riţa. — 'Trebue să pricepi şi tu şi Ispas că Dragoman e un sabotor împreună cu toţi aceia care-i dau ajutor. II vom demasca. Mai apoi poate că intri în fabrică. — In fabrică? se miră Dobriţa. — Da, în fabrică. Ajungi muncitoare adevărată. Ieşi la lumină, făcu Vasile uitându-sefla floricica de lângă tulpina copacului. Pe fruntea fetei apăru o cută. Părea că gânduri noui se frământau sub ea. Se uita la vârful pantofului de cărei 'se prinsese o frunză veştedă. — Zilele astea, Dragoman trebue să aducă o jumătate de vagon de brânză... Lucrează în parte cu unul peldorian, care a avut o moşie pe la Salişte.. — II ştiu,(strigă Vasile, ăsta se lăuda pe vremea când slujeam la Dragoman, că a fost de douăzeci de ori în Transnistria să strângă rodul Ucrainei. , ... Tăcu, rămânând o vreme îngândurat. — Dobriţo, •— se întoarse mai apoi .înălţând fruntea. Dacă-i vorba aşa, socoteala se apropie... Locuesc la un tovarăş dela Partid. Am. să,mă sfătuesc cui el astă seară, cum să facem... Trebuie să ne mai întâlnim. Să-1 aduci pe Ispas neapărat: II voi scutura bine, spuse, ridicându-se de pe trunchi. Hai să mergem, s'a înserat. ...... Jntr'adevăr, soarele trecuse peste lac pierzându-se în spatele pajurii,.. C rază târzie se oglindea în apă, acoperind-o de o pulbere sidefie. Câteva 36 IOANA POSTELNICII bard întârziate alunecau lin spre ponton despicând apa care se desfăcea în cercuri largi, spre margini 2 Moşierul Feldiorian fusese în Transnistria mai mult de douăzeci de ori împlinise numărul ăsta, pe vremea când prietenul său Dragoman avea în slujba lui pe Vasile. Mai făcuse vreo şapte-opt drumuri şi după aceea, 23 August îl prinse la Brăila aşteptând să sosească un nou transport de grâne, care însă nu mai veni. Cuprins de panică, Feldorian zori să ajungă în oraşul transilvan, la adăpost. Cumpără în grabă cu bani grei un camion dela un şofer ivit în cale. Când să pornească, acesta se făcuse nevăzut, lăsând în maşină un băieţaş de vreo şaisprezece ani, şchiop, ajutorul lui. In zarva acelor zile ce-i rămânea de făcut lui Feldorian decât să o ia din 'loc cât mai grabnic. Băieţaşul îl încredinţa că mai mânase maşina. Să-1 ia cu dânsul. N'avea pe nimeni. Slujise la şofer. Dacă 1-a lepădat ca pe un pui de bogdaproste, se leagă de dumnealui... Aşa ajunse Ispas în curtea lui Dragoman. In timpurile acelea treburile negustoreşti mergeau strălucit. Folosindu-se de vremuri, negustorul puse mâna pe pivniţa de vinuri a lui Hans Erlich, sas de frunte şi hitlerist înfocat. E drept că nu şi-o dobândise de pomană. Doar vinul dacă-i revenea degeaba. Pentru butoaie şi instalaţie dase hârtie de care Erlich nu se putuse folosi... Ispas intră om la pivniţă. Spăla sticlele, încărca butoaiele, mătura curtea. Atunci se gândi Dragoman să arate lumii bunăstarea la care ajunsese. Dărâmă clădirea veche şi ridică alta, mărturisind prin zorzoane îndestularea şi gustul lui de bogătaş. Stabilizarea îl prăbuşi. Dădu din colţ în colţ ca o apă care se sbate în faţa stâncilor, căutând ieşire. Până la urmă, începu negustoria pe sub mână, pe care o învăţase destul de bine în timpul războiului. Ispas ajunsese om la toate: şofer, măcelar, achizitor. Flăcăul muncea până cădea în nas de osteneală. Dragoman ştiu cum să-i ferece şi voinţa şi mintea. Lucrase cu străduinţă, ciocănindu-1 mereu la cap. „Eşti şchiop, mă, cine se încurcă cu unul ca tine. Parcă mergi după mort, aşa te mişti. Dracu a văzu't şofer şchiop ? Iacă, du-te să dai examen, crezi că te primesc ? Ce se alege de tine în viaţă ? Să cari geamantane la gară ? Nimeni nu-ţi încredinţează bagajul când te-o vedea cum te cumpăneşti. îmi fac o pomană cu tine. Nu mai sunt prea tânăr să mân eu camionul pe unde mă poartă treburile: Mâni tu. Stau alături. Carnetul meu te acoperă. Ai şi tu un adăpost şi o mâncare". Asemenea vorbe treziseră în sufletul tânărului ură şi sfială. Se ţinea la o parte de viaţă, Jinduind după convoaiele pe care le vedea Ia defilări, Ia manifestaţii. Tot ceeace scriau gazetele despre clasa muncitoare, îi sângera inima. Socotea că n'are loc în rândurile ei. „Aş vrea să mă înscriu şi eu la sindicat" — îi spuse într'o.zi lui Dragoman. „Nu pot trăi ca un huhurez... Am mai stat şi eu de vorbă cu oameni şi mi-au tălmăcit câte ceva ca să pot pricepe că e bine". Dragoman se holbă la el. \ — Ce ? Sindicat ? In care... al şchiopilor ? Ce meserie ai tu ? Niduna. Nici acte n'ai, că ai venit la mine fără ele... Te ascund şi trec prin primejdii cu tine. Cu buletinul populaţiei ai văzut cum o bojmojesc. 900 STEJARIŞ 37 — Dacă mi-ai da bani, m'aş repezi la Brăila şi aş aduce tot ce-mi trebue...' — Dă-te dracului, şontorogule... Să puie mâna vr/eun miliţian pe tine... Cine te scapă, că n'ai suflet de om lângă tine. * Amarul se ridicase'în Ispas aşa cum se umflă valul mării. — Ii dau într'o zi în cap, îi spuse Dobriţei, pe când şedeau într'o seară pe banca din curte, odihnindu-se. Descărcaseră halci de? carne aduse cu camionul dela Cisnădie, şi saci cu grâu. Fata muncise mai aprig ca Ispas. — Tu nu eşti şontoroagă ca Ispas, o lăudă Dragoman, îndemnând-o la treabă. — Nu-ţi mai bate joc de el, domnule, rosti Dobriţa. — Am spus o minciună ? o întrebă negustorul. Dobriţa întoarse faţa cu silă dela el. — Cum de nu-i spui câteva, măi Ispas, îl certase atunci Dobriţa. — Ce să-i, spun, răspunse flăcăul mohorît. Aşa e... Is şchiop şi gata. Asta mi-e soarta. — Ba soarta e cum ţi-o faci. La noi în sat a venit unul din război fără amândouă picioarele şi s'a însurat. Zău aşa ! Ispas întoarse faţa osoasă, prelungă către Dobriţa. In ochii întunecaţi, licăriră luminiţe ca pâlpâierea unor flăcărui, apoi se stinseră... — Ii dau într'o zi în cap şi am mântuit-o, — rosti rezemându-şi bărbia în piept. întoarsă dela plimbare, Dobriţa aşteptă să se culce stăpânii pe urmă coborî în curte.'Se îndreptă pe lângă magaziile înşirate dealungul zidului înalt, spre odăiţa lui Ispas.. — Te-ai culcat ? întrebă ciocănind în uşă. — Intră, nu m"am culcat, răspunse Ispas bucuros de glasul fetei. Dobriţa se aşeză pe un scăunel, iar flăcăul se lăsă pe marginea patului, împingând piciorul mai scurt sub el. — Ai fost la Dumbrava ? — Am fost... şi nu singură... rosti fata aprinzându-se o clipă. — Apoi nici nu ţi-ar sta bine să mergi singură. O fată întreagă şi voinica cum eşti tu... Dobriţa simţi amarul din vorbele flăcăului. — Măi Ispas, am cunoscut un băiat... Unul Vasile Bărgăoan... A fost slugă aici... ăsta om, Ispase... E în Partid. Vorbele lui nimeresc cuiul'în cap, nu se bat pe lături... — Ce vorbeşti! Se răsuci flăcăul spre ea cu1 o lăcomie aprigă. Zici că e în Partid ? — Da, în Partid. M'a cam luat la zor... Ştii, ăştia nu vorbesc aşa, ca să le treacă vremea. Toate au miez... Trebue să-1 cunoşti şi tu... Mi-a spus să ne întâlnim cu el... Are o ură pe Dragoman mai mare ca a ta... Ispas se ridică în picioare. Făcu un pas în odăiţa strâmtă şi se întoarse spre Dobriţa. Fata îi urmărea mişcările. — Zice că trebue să-1 ajutăm să-1 demascam pe Dragoman... Aşa a spus — demascat..., — Dobriţo ! rosti flăcăul aşezându-se înapoi pe pat, înfrigurat. Te pomeneşti că Vasile ăsta îmi întinde-o mână... Să mergem' 'la el... să-i povestesc eu mai multe de cât ai ştiut tu să-i povesteşti despre Dragoman... 38 IOANA POSTELNICU Viperă ca asta nu se mai află... trage zece piei de pe toţi cu care îşi face: negoţurile... Şi toţi slujesc pentru agoniseala lui.. In clipa aceea prin întunericul nopţii se auzi răsunând sunetul adânc al orologiului, Tinerii tăcură, ascultând ecoul lui prelungit, pulverizat în văzduh ★ Viaţa în curtea lui Dragoman se desfăşură za şi mai înainte în săptămâna care urmă. Aceleaşi treburi tainice, ''aceleaşi ocări, aceiaşi muncă neîncetată. — Unde mi te tot târăşti ,ca un vierme prin oraş, mă ? — strigă î]ntr'o zi Dragoman, văzând că Ispas vine mai târziu ca deobicei acasă. Să faci bine să stai la lucrul tău, să nu manei pâine degeaba. Ispas care venea dela Vasile, răspunse : —. Apoi,lîn ceasurile mele de răgaz, mă duc şi mă întorc şi eu cum socotesc dei,cuviinţă. — Ai prins glas, şontorogule ? II luă în batjocură stăpânul, mânios. — Uite ce zic eu, domnule, — se înălţă Ispas din umeri, încât Dragoman se miră văzându-1 cât e de lung. — Zic să nu te .«nai atingi de piciorul ăsta al meu. Altminteri am să-ţi întorc vorba şi nu ţi-o plăcea. Dragoman amuţi. îndrăzneala flăcăului îl năuci cu totul. Nu-ii venea să creadă că auzise bine. — Mi se pare că au dat dracii în ei, — îi spuse nevesti-si intrând în odaie. Şi în: Ispas şi în Dobriţa. Ce i-,a apucat ? Vorbesc de parc.ă-s pe moşia lor... Bătu-i-ar dumnezeu ! — Au,/că eşti tu mototol, — îl sudui femeia. Un ciomag după gât şi nu mai deschid gura. Dacă nu mă laşi pe mine să-i învăţ minte. Se nimerise dupăasta onomastica doamnei Dragoman. Jupanul nu voia ca din pricina, slugilor să-şi strice plăcerea de a petrece sdravăn în seara aceea. Poftise pe Feldorian care veni aducând cu sine o nepoată durdulie, cu gropiţe în obraji, precum şi pe Hentea, negustor de stofe. Acesta avea instalate, într'un beciu pardosit cu ciment, vre-o patru războaie. Ţeseau patru femei de dimineaţa până seara, la lumina becurilor. El câştiga bani frumoşi, fără bătaie de cap... Marfa o trimitea prin oraşe, cu agenţi cari se descurcau destul de bine. Dragoman dori să se pună masa pe verandă. Ispas meşterise ziua întreagă aşezând ferestrele coborâte din pod. Ziua, vremea era ca de vară, seara, însă se .l!ăsa o răcoare umedă. Dragoman sta în spatele lui ciocă-nindu-1 la cap. — Fă aşa, măgarule... fă altfel, şontorogule... — Mă întorc şl-1 trăsnesc în creştet, — murmura Ispas, muşcându-şi buzele şi izbind cu ciocanul în marginile de fier. Când se lăsă înserarea coborî şi răcoarea peste oraş. O răcoare tare da; munte.. Musafirii sosiră şi în curând începu ospăţul în veranda de sticlă. Dar dacă Dragoman trecu cu „buretele" peste vorbele lui îspas, vrând să aibe plăcere de masa cu bunătăţi, Ispas nu făcu a cel aş lucru. Dimpotrivă ura lui fu stârnită şi sporită întreaga zi de ocările jupanului. Acum şedea pe patul de scânduri din odăiţa lui, aşezată lângă magazie. Uşa era dată în lături... Cufundat în întuneric, se uita la veranda luminată, ajgăţată deasupra curţii, ca la o colivie uriaşe. In colivia asta se 900 STEJARIŞ 39 mişcau oaspeţii, mâncând şi petrecând, în sgomot înăbuşit. Păreau închişi înapoia unui galantar, a unei vitrine măreţe... Dobriţa apărea din când în când purtând farfurii cu mâncări. Noaptea devenea mai întunecată şi sufletul lui se făcu una cu noaptea, — Ia Ispas şi mancă, — o auzi pe fată, venind prijn întuneric, cu dânşii, într'atât se auzea fiecare vorbă... — Bravo! bravo ! — urlă Dragoman, cuprins de avânt. — Ai glas de porumbiţă, domnişoară Geta !.... Se cade să-1 stropim cu vin de Târnave... Am un vin !... — făcu ridicându-se clătinat dela masă, sărutându-şi vârful celor trei degete şi slobozind în văzduh sărutul ca pe o petală... Ispas văzu pe Dragoman aproplindu-se de marginea verandei. Jupanul se uita în noapte. — Hei! strigă cu glasul răguşit de băutură... Hei ! Ispas, n'auzi ? — îşi împletici limba... Hei, şchiopule, unde te-ai ascuns, — cercetă curtea cu ochii strânşi... ( Ispas nu se mişcă. Se uita la Dragoman ca şi când ar fi privit un om'depe pânza cinematografului... Ascultă" strigătul şi se bucură că nu-i va răspunde... Las' să urle cât o vrea, îşi zise cu ură, în vreme ce privirile începură a i se întuneca şi mai mult. — Copită de drac, — detună Dragoman scos din fire... Unde te-ai ascuns, şontorogule ? 40 IOANA POSTELNICII — Copită de drac ? Ha, ha, ha — auzi râsul cristalin şi tânăr al domnişoarei Geta, plutind prin văzduh şi oprindu-se în urechile luil Ispas. Simţi o durere crâncenă. In minte-i veniră vorbele lui Vasile, ale lui Andreiaş. Vru să se întărească din ele, dar amarul era m'ai puternic. Se ridică de pe pat parcă ar fi purtat în spate poveri uriaşe... Păşi greoi, cumpă-nindu-se ca beat. Avea în inima iui.de om, o umilinţă mai mare decât oricare din câte îndurase până atunci.... Glasul acela cristalin îl batjocorise şt lucrul acesta nu i-'Lva ierta niciodată lui Dragoman... Porni spre scară... Urcă treptele şi răsări deodată în pragul verandei, — Vai! •— strigă domnişoara Geta înspăimântată, punând mâinile pe piept, cine4, cine-i acolo ? Toţi întoarseră ochii şi se uîtară|la Ispas. Privirile acestuia erau atât de întunecate încât simţiră cum îi străbate un fior de spaimă. —. Ce-i cu tine, drac fără coadă ? se răsti Dragoman... Dece nu-mi răspunzi ? — Vai, domnule Dragoman, se miorlăi domnişoara Geta, nu vorbi de draci că visez la noapte... — Ha, ha, începu să hohotească Dragoman, să-1 visezi pe ăsta ? făcu arătând spre Ispas şi trase cu ochiul. Nu-i de soli, domnişoară Geta... E mai bun Scaraoschi... — Ascultă, mă ! — strigă iarăşi Dragoman, întoreându-se spre Ispas. Ce stai şi te uiţi la noi ca ia iarmaroc ? Coboară în pivniţă şi adu vinul de Târnave. Ştii care ?! Adu butoiul aici. Hai, mişcâ-te Ispas porni spre pivniţă, aplecându-se din trup, ca o cumpănă. Străbătu curtea, Ipeste. care veselia chefului .făcea un cort de râsete şi voie bună. Mergea ţeapăn, negândindu-se la nimic... Nu simţea altceva decât un clocot de ură care îşi cerea ieşire. Găsi butoiaşul între celelalte... îl săltă pe\umeri şi porni înapoi .. Când ajunse în verandă, toată lumea strigă : — Bravo ! — asta e o- ideie... Domnişoara Geta bătu din palmele micuţe. — Aşează-1 aici, porunci Dragoman, dând la o parte paharele. — Să-1 lase pe scaun, încercă Maria cu voce slabă... Strică faţa de masă... — Tu să taci ! ,se răsti la ea... Qdată-i ziua ta... N'am voie să fac şî eu un chef? i Ispas aşeză butoiaşul în mijlocul mesţi. — Pune cepul, pivnicer! — porunci Dragoman deschizându-si cămaşa la gât şi lăsând să .se vadă pieptul păros, cu bobite de sudoare între firele creţe. Hei, hei, câte cepuri n'a mai pus Ispas pentru mine?!... rosti cu vocea tremurătoare... ,Te puteai scălda în vinurile mele odată, făcu gata să plângă de înduioşare. — Lasă, Dragomane, încercă să-1 liniştească Feldiorean. Plătesc zece butoaie din astea, dacă la anul mai vezi picior de tovarăş pe aici. — Să te audă dumnezeu, rosti Dragoman... Hai să te pup, domnule Feldiorean... Să închinăm' întâiul pahar pentru răfuiala aia mare care vine, — strigă sugându-şi buzele. Apucă un pahar şi învârti cepul... Licoarea de chihlimbar începu să curgă. Dragoman înălţă paharul, în timp ce lumina becului tremură pe suprafaţa aurie a vinului. '< 7 900 STEJARIŞ ! 4Î — La anul. pe vremea asta, să ne aflăm cu toţii, cum gândim noi. făcu răsturnând vinul în gură. Urmă un răstimp în care toţi plescăira din limba, degustând licoarea de miere. . ' —. — Na şi ţie, — făcu către Ispas rămas in prag. Ia şi tu un pahar ma!... Ai avut noroc cu mine, zise înduioşat, clătinând din cap. întâi, bine înţeles cu domnul Feldiorean. Mare noroc ai avut... Vezi mă ? Ţi-am dat o pâine, iaca îţi dau şi vin boeresc. Buzele lui Ispas tremurară o secundă. Pe faţa lui trecu o svacnire care se topi îndată. întinse mâna spre pahar şi-1 privi în lumină. Umilinţa ne care o strânsese până atunci se împlini cu aceislt pahar, revărsârtdu-se peste margini Toată obida lui, de ani de zile, se desfăcu într'însul ca un izvor de apă... Se uită la Dragoman, la domnişoara Geta şt deodată svarli . paharul prin fereastra deschisă a verandei. La câtva timp'dela cele întâmplate Dragoman intră în locuinţa fostului farmacist Hans Giindisch. — Nu te superi că te-am rugat să treci pe la mine. domnule Dragoman, rosti acesta poftuidu-1 într'un fotoliu. Dragoman îsiî umflă pieptul cu mândrie. Giindisch fusese unu! dm cei mai de seamă oameni din Sibiu. Proprietar a două farmacii, a câtorva case: nu se uita la nimeni când trecea prin oraş în trăsura trasă de doi cai. Acum farmacistul îl poftise, dorind de bună seamă să se sfătuiască cu dânsul. Plin de. îngâmfare, se răsturnă peste spetează, luând o înfăţişare încrezătoare cercetând obrazul răvăşit al farmacistului. — Pari cam mohorît, domnule Giindisch. — Ei, vremurile, — făcu acesta aprinzându-şi pipa din care începu a pufăi. / — Lasă, nu te amărî acum la sfârşit, — îl linişti încrezător Dragoman. Ce-a fost greu. a trecut. In primăvară sigur'începe războiul. Farmacistul se aplecă spre Dragoman. Chelia gălbuie luci sub o rază slabă de soare. — Crezi dumneata? — .Aşa-i cum îţi spun. ';■ Giindisch oftă. . — Iată dece te-am rugat să vii pe la mine, — rosti pufăind de două ori din pipă. Dar te rog, domnule Dragoman, discreţie. Suntem lîntre noi, oameni care ne cunoaştem de atâţia ani... Vecini... Dragoman se foi pe scaun, v — Mai încape vorbă? Poţi avea toată încrederea. Sunt doar negustor vechi. — Vezi, domnule Dragoman, n'aş vrea să-mi pară rău ca ţi-am vorbit. Ne cunoaştem din vremuri)bune... Nu-i aşa' — Aşa-i, aşa-i. Fii pe pace, — te ascult ! — Uite despre ce este vorba... Aş căuta un om de încredere, să-î pot vinde ceva marfă... Medicamente. Cunoşti pe cineva? Dragoman se uită ascuţit la farmacist. Ochii lui Giindisch măriţi de lentilele ochelarilor, se bulbucaseră de încordare. — Sunt necăjit, domnule Dragoman. Dumitale pot să-ţi spun. Ştii ce înseamnă asta... Iaca, am fost prevăzător, când cu farmaciile. Mă încre- 42 IOANA POSTELNICU dinţez dumitale ca unui frate. N'am putut pleca din ea fără să mă pricopsesc cu ceva. Pricepi mai bine ca altul. Dragoman oftă:, mâhnindu-se. — Aşa-i... Aşa-i... " " — Am strâns un geamantan cu medicamente... domnule Dragoman, — se învioră Giindisch. Nu ocupă loc mult... Nu încurcă... E o marfă: aur. Doar ştii, omul când e bolnav, nu întreabă... Dă oricât... Cel mai bun plasament... Mă retrag la ţară, în, Banat, de unde sunt de fel, aşa că aş vrea să le las cuiva. Am nevoie de partale. Dragoman îl asculta cu interes. Giindisch se opri, pândindu-i pe faţă impresia, încercând să-i pătrundă gândurile. — Domnule Dragoman, urmă coborînd glasul, nu le dau decât pe medalii... Buzele-i tremurau, sudoarea broboni deasupra lor. Dragoman nu răspunse. Voia să cântărească bine lucrurile înainte 'de a da răspuns. Nu se pricepea în „branşa" asta. Trebuia să cugete dacă să se avânte ori ba. Giindisch îi făcuse o propunere care merita să se oprească asupra ei. Ceeace părea mai delicat era... aurul... îşi aşeză mâinile grăsuţe pe braţele fotoliului. Giindisch se îndreptă din şale, clipind cu teamă din ochi, cântărindu-1. După un timp, Dragoman se ridică în picioare. — Domnule Giindisch... Am să mă gândesc, spuse cu aerul că propunerea făcută nu-1 prea interesează pe dânsul, care nu se ocupă cu asemenea negoţuri primejdioase, dar că totuşi e bucuros să dea o mână de ajutor. Nu prea ştiu nici eu cine ţine aur azi. E cam primejdios. — Asta-i drept. E primejdios din cale-afară. Dar dumneata ai oameni, îl măguli Gumdisch. — Să văd, domnule farmacist, să văd! Mai trec eu pe aici şi stăm de vorbă. — Te rog însă, domnule Alexe... discreţie. Nu care cumva să... Dragoman se întoarse spre el, rotunjindu-şi pieptul şi rosti, plin de sine: — Suntem negustori, domnule Giindisch. Fii pe pace. In drum spre casă, Dragoman de abia îşi putea stăpâni bucuria. Afacerea asta avea să-i rezolve o mulţime de neplăceri pe care le aducea negoţul la negru. E drept că nu era hotărît încă ce să facă... Nu se îndura să dea negustoriei cu piciorul tocmai acum, toamri'a, când nevoia de alimente se arăta mai mare. Primejdiile, nu-i mai puţin adevărat, crescuseră şi ele... Controalele se înteţiseră. Avea de gând. să mai aducă vagonul cu brânză şi ceva făină din recolta nouă... S'o desfacă în iarnă, când cererea era mare... Dacă reuşeşte să obţie medicamentele la preţul pe care-1 va face el. mântuie cu aprovizionările şi se lasă de negoţul ăsta. Dar mai înainte de a lua o.hotărîre, era bine să se sfătuiască cu cineva. Afacerea se arăta „discretă". Un geamantan. Un simplu geamantan, adus în casă, de conţinutul căruia nu trebuia să dea nimănui socoteală, îndeletnicire curată... mai puţine riscuri. „Am toată vremea să mă socotesc" încrederea arătată de Giindisch îi umpluse inima de mândrie. II revăzu înaintea ochilor, umil şi fricos. Ce-a ajuns ?! îşi spuse ..cu un zâmbet de milă răutăcioasă. Am ştiut să-mi conduc bine barca, se gândi, pornind 900 STEJARIŞ 43 Încrezător spre oraşul de sus. Intră în hallul hotelului Bulevard şi1 se apropie de loja portarului. — Bună ziua, domnule Dragoman — îl întâmpină portarul Walter, înclinându-se profesional şi privind cu grije la cei doi-trei pasageri care şedeau în fotolii. — Să trăeşti domn' Walter, — răspunse Dragoman, lăsându-se într'o dungă asupra biroului. Aş vrea să-ţi vorbesc ceva... — Aha ! — făcu Walter, pricepând cum stau lucrurile. Poftiţi înăuntru. Deschise uşa de sub scară, şi intră în'odaia portarului, care-i era cunoscută lui Dragoman. — Uite, Walter, despre ce-i vorba, — începu aşezându-se pe scaun. Mi se propune un stoc de medicamente... Marfă scumpă, străină... bani grei... Ce zici, e afacere bună? Ştii, în branşa asta n'am mai lucrat... — Domnule Dragoman, exclamă încălzit waiter, e o afacere excelentă. Ştiţi că nu v'am dat niciodată sfaturi rele. Aşa e? Dragoman clipi din ochi la aceste amintiri vrednice de bucurie, şi-I bătu prieteneşte pe umăr: — Aşa-i dragul meu, aşa-i... Ara mai lucrat împreună... Tocmai de aceea am şi -venit la dumneata... Crezi că merge? — Merge domnule... Acum, mai mult ca oricând... Marfă să fie, că omul plăteşte oricât. Chiar daeă-i mai rea decât oea de aici... Dă-i omului praf de cretă şi spune-i că-i marfă din Apus... Cere-i apoi cât vrei... nu se uita... — Vasăzică, mă pot bizui pe dumneata?... — Domnule Dragoman, vino; la mine ca şi altă dată... Vâri dofto-riile în buzunar şi mi le ad^ci. Nimeni nu vede, nu întreabă. Nu duci pachet... Ia acolo:o sticluţă, o cutiuţă... Mă ocup eu de asta, să n'ai grijă. ' Am clienţii mei. Am păstrat legături... Porni spre casă înviorat. Sub frunte gândurile-i fierbeau neastâmpărate. Walter avea dreptate... meserie curată. Se putea odihni şi el până aveau să se schimbe lucrurile. Că doar n'aveau să ţie cât lumea... Coborî pe lângă miliţie în oraşul de jos. Felinarele ardeau din loc în loc. Talerul lunii se sprijinea cu buza în muchia unui acoperiş, aruncând asupra oraşului o lumină străvezie. Acoperişurile povârnite sem'ănau cu nişte oglinzi Me ape strălucitoare încremenite peste case. Deodată i se păru •■că-1 zăreşte pe Ispas păşind alături de Dobriţa pe partea cealaltă a drumului... — Mă-i, să fie... îşi spuse: — unde se duc ăştia doi, la ceasul ăsta? Se trase pe lângă zid la întuneric şi se luă după ei. Ii văzu oprindu-se sub urt felinar, uitându-se împrejur ca şi când ar fi aşteptat pe cineva. Ferin-du-se, trecu drumul şi se lipi de zidul gros al unei'porţi. Stătu la pândă o vreme, pe când din partea cealaltă vedea venind un bărbat. întinse gâtul. Spaima începu să-şi facă loc în inimă, alungând bucuria de mai adineauri. Te^ pomeneşti că ăştia doi mă denunţă... îi trecu prin cap. (ii concediez mame, ,se hotărî, 'cuprins de îngrijorare. Bine că- am dat de afacerea cu medicamentele. Nu rămân 'baltă. „Norocul nu mă părăseşte". Văzând că Dobriţa şi Ispas se apropie de străin prieteneşte, se linişti. Scoase capul •mai^ mult de după zid şî-î cercetă pe noul venit'. Deodată încremeni. Holbă "ochii mai bine, la cei trei ţinem aflaţi sub lumina felinarului. 44 IOANA POSTELNICU — Asta-i Bărgăoan... Vasile Bărgăoan, bâlbâi, trăgându-se înapoi... Cum dracu a scăpat? S'au prăpădit atâţia în războiul ăsta, numai el s'a întors teafăr... mama Iui... După întâiul val de mânie, îl cuprinse un al doilea! — De unde-1 cunosc Dobriţa şi Ispas? se,întrebă simţind cum se înfige o ghiară în inimă. Gândurile îi năvăliră ca apele unui zăgaz ridicat. De la ăsta vin dracii care au intrat în Dobriţa şi în Ispas. De bună seamă prietenia lor nu-i bună pentru mine, — îşi spuse năpădit de o 'sudoare rece-Teama, frica, presupunerile îl încolţiră. „Am presimţit eu, îşi spuse, am. presimţit că mă pândeşte duşmanul... Dacă e amestecat bolşevicul ăsta,, apoi nu-i de-a bună. Nu se Iasă până nu mă dă peste cap... De bună seamă,. Ispas şi Dobriţa şi-au bătut gurile... întinse din 'nou gâtul şi se uită după cei trei care se depărtau în noapte. Porni spre casă, tremurând de mânie şi teamă. Doar n'o s'aducă controlul în noaptea asta? Cămările gem de alimente... Să-i dea măcar răgaz să le dosească. Dar unde ? Mâine ştie el... Casa lui Feldiorean era^ plină de firide şi pivniţe întortochiate... Nu era şi el părtaş la negoţ? Să treacă noaptea asta şi va transporta marfa acolo... Vremea nu roade nici zahărul, nici făina... după cum nu se atinge nici de pachetul cu sute de fuse de piele pe care le dibuise mai acum câtva timp... De brânză nu se îndura... I-o va preda lui Hentea cu care mai făcuse afaceri... S'o transporte' la Feldiorean în schimbul unui comision... Şi după ce va curăţa-cămările de mărfuri, -s'a mântuit cu Ispas şi cu Dobriţa. Ii va asvârli pe' poartă ca pe nişte sdrenţe... In dimineaţa următoare, Dragoman cercetă obrazul fetei, căutând' semne care să-1 vestească despre temerile ce şi le făcuse aseară... Fata-îşi vedea de treabă la fel ca şi până acum. „M'am speriat degeaba", — îşi spuse încercând să se liniştească, fără însă a se da înapoi din hotărîri. „Tinerii se cunosc între ei... Nu-i poţi împiedeca"... Către prânz se îndreptă spre casa lui Gundisch. Acesta îl pofti în odaie, fără a-şi m'ai putea ascunde nerăbdarea... Brazdele de pe obraz: păreau mai adânci. Puţina culoare vie din creştet pierise, chelia îi părea o băşică uscată trasă peste craniu. — S'a făcut, domnule Gundisch, îl vesti pripit Dragoman, îndată', ce acesta închise uşa. Am găsit om pentru marfa dumitale... Buzele farmacistului tremurară uşor. — Medalii ? , — Da, medalii... Cât ? — Trei sute... Dragoman simţi că-1 copleşeşte o căldură. Suma era mare, dar acum nu mai avea încotro. — Când ? — Mâine seară. Iţi predau geamantanul şi îmi pui pe masă monedele... — S'a făcut... Dă lista... înfrigurat trecu pe la Walter şi-o lăsă s'o cerceteze cu oamenii lui;, 900 STEJARIŞ 45 până'n seară. Apoi plecă spre casă. Era cuprins de o agitaţie pe care dea-bia şi-o putea stăpâni. Trebuia să îndepărteze negreşit pe Ispas, să poată i'ucra în voie. — Mă Ispas ! — strigă de! cura închise poarta în urma lui. Unde eşti ? Ispas se ivi în pragul magaziei, unde curăţase tejgheaua şi întărise un piron în care agăţa deobicei marfa. — Pleci cu autobuzul de 6 la Măgura... Tragi la Prăghiţan, şi-i spui că viu poimâine in zori cu maşina, după marfă. S'o pregătească. — Bine, — făcu Ispas, dâmd siă se îndrepte spre cămara lui. — Maşina e în regulă? — întrebă Dragoman... Să n'am vreo pricină pe drum... — E bună de plecare, •— răspunse Ispas luându-şi haina în spate. — Grăbeşte-te să nu pierzi cursa, că-mi încurci socotelile, — porunci Dragoman. Ispas trecu pe la bucătărie. — Dobriţo, să-i spui lui Vasile... Poimâine, jupanul aduce marfa. — Hai, ce tândăleşti acolo, răcni Dragoman. Pleacă. —■ Iaca plec, încuviinţă liniştit Ispas. Mi-am luat merinde. Dobriţa simţi că ceva s'a schimbat în atmosfera casei. Stăpâna-î zâmbise de dimineaţă aşa cum nu avea obiceiul. Lucrul acesta o umplu de mirare. Doar nu le-or fi pătruns gândurile Dragomanii ? Jupanul se afla aşezat în pat teu ţiglă pe pântece. Nevastă-sa se învârtea de colo, colo, grijulie fără a vădi enervare. Dimpotrivă, în glasul ei coborîse blân deţe. „E tare bolnav domnu'" îi tălmăci fetei îngrijorările. Dpbriţa începu să pândească fiecare mişcare. Surprinsă îl văzu pe Dragoman către prânz, plecând în oraş. Acum nu mai arăta a fi bolnav. După vr'un ceas se întoarse bine dispus. Nu se vedea nimic din durerile la ficat care-1 încercase dimineaţă. Totuşi, îndată ce întră .în casă, după ce dăduse porunca lui Ispas să plece, se aşeză pe canapea, cerând ţaglă caldă. Dacă era bolnav deoe-1 trimisese pe Ispas la Măgura, să pregătească transportul ? Se lăsase frig umed, odată cu înserarea. Pe neaşteptate începuse să plutească în văzduh vestirile iernii apropiate. Cerul era întunecat şi apăsa deasupra curţii de parcă s'ar fi-prăbuşit peste ea un covor uriaş. Oraşul începu să adoarmă. Rând pe rând, luminile selstingeau în geamuri ca şi când pleoape ar fi căzut peste ferestre, ici, colo. Pe coşuri se înălţau şi se răsuceau caere de fum alb, risipirjdu-se în noaptea umedă. Trecătorii rari grăbeau spre casă, cu capetele înfundate 'între umeri. Pellinarele împrăştiau în colţuri de stradă roţi largi de lumină gălbuie. Ceasul din turnul primăriei bătu zece, greoi şi rar. Sunetele se răspândiră în cele patru colţuri ale lumii, topindu-se în umezeală, purtând ecoul până în casele mărginaşe. Dobriţa orânduise bucătăria, îşi făcuse patul. Mai avea de cârpit o pereche de ciorapi şi se putea culca' şi dânsa. Jntr'un târziu stinse lumina şi se întinse pe pat. Gârtdurl de tot felul îi treceau prin cap. Alegea dintre ele pe acelea care-i puteau strecura în. inimă linişte şi somn; cu alint. Ii veni în minte îndată Vasile cu toate vorbele lui, cu privirile lui serioase şi calde. Se lăsă împresurată de 46 IOANA POSTELNICII simţământul dulce ce se desprindea din aceste aduceri aminte, pregătin-du-se să adoarmă, când simţi cum se deschide încet uşa dela dormitorul stăpânilor. După un, răstimp se auziră paşii rari ai domnului Dragoman. — Măi să fie, — se gândi mirată — de când au stăpânii atâta grije, să nu mă trezească, când ies afară?... . Gândurile de până atunci i se risipiră făcând loc -.altora, care-i alungară somnul. Rămase cu ochii deschişi, în întuneric. Trecu aşa O' vreme, apoi fata îşi aminti că nu, auzise pe Dragoman întorcându-se. Nu-i lucru curat — murmură neliniştiită. Se înălţă în pat. Se apropie de fereastră şi privi în curte. In întunericul ca păcura se desluşea o luminiţă-mică, pâlpâind printre scândurile magaziei. — Cine o fi? se întrebă, cuprinsă de un tremur uşor. Ispas e plecat la Măgura. Nu poate fi decât Dragoman,.. Ce caută în magazie la ceas atât de târziu ? îşi lipi fruntea de fereastră... Să se fi dus după vin? Vinul se afla în pivniţă. Bolnav cum zicea că e, — nu poate pofti băutură. Ce-o fi meşterind în magazie ? . Rămase aşa câtăva vreme. Când se hotărî să se deslipească de-geam, văzu că luminiţa se stinge. Fugi în pat. Intorcându-se din curte, Dragoman putea, apăsa clanţa bucătăriei. Aprinde lumina. Ar fi dat peste ea la pândă. Trase pătura sub bărbie aşteptând să audă paşi pe coridor. Dar nu-i auzi. In schimb i se păru că cineva deschide poarta. Ce-o maî fi şi. asta? Unde se duce Dragoman în miezul nopţii? Şi dece nu plepase deadreptul din casă dacă avea treabă în oraş. Dece zăbovise în magazie? — Trebuie să-i povestesc lui Vasile. Aici nu-i lucru curat, îşi spuse, aducându-şi din nou aminte întâmplările şi purtările ciudate ale stăpânilor,, din ziua aceea. încercă să doarmă, dar nu putu. Dragoman avea să se întoarcă odată... „Ori o fi plecat undeva cu trenul". Intr'un târziu auzi din nou poarta. Sări din pat şi se apropie de fereastră. In lumina slabă care se răspândea din becul ce ardea toată noaptea în capul scării, îl zări pe Dragoman urcând treptele cu un geamantan în mână. A fost la gară, — se gândi Dobriţa — şi a pierdut trenul. Dar parcă era vorba că pleacă cu maşina după marfă? Atunci ce rost avea să Se ducă cu trenul? Şi dece într'ascuns? Despre drumurile lui Dragoman nu se făcea nici, o taină în casă şi... când maii plecase el oare cu trenul ?... Nu-şi amintea. Dragoman trecu prin faţa uşii, păşind uşor şi intră în casă. Dobriţa se sculă iarăşi şi crăpă uşa 'bucătăriei. Ascultă să audă glasuri din dormitor. Dacă Dragoman pierduse trenul, trebuia -sa-şi verse necazul pe nevastă, cum făcea deobiceiu când nu-i mergeau lucrurile după voia lui. Acum însă, nu răsbătea nimic din odaie. Până dimineaţa gândurile n'o părăsiră. îşi aducea mereu aminte de vorbele lui Vasile: fiţi cu och'ii'n patru. Să mă vestiţi îndată. Da... de bună seamă că Dragoman pune ceva la cale... Nu :era vorba aici de transportul de brânză. Altceva era dedesupt... ceva ce nu desluşea şi trebuia neapărat să descopere Inima-i bătea cu putere. înţelegea că se află în faţa unei întâmplări în care va trebui să-şi arate credinţa şi prir ceperea. Era tulburată şi făcea sforţări să-şi stăpânească firea. Undeva, dincolo de aceste întâmplări, îi surâdea' bucuria de a-şi împlini datoria cum trebuie... Cum doreşte s'o vadă împlinită, Vasile Bărgăoan, Andreiâş... 900 STEJARFŞ 47 Dimineaţa cercetă magazia . Toate erau la locul lor. Hamurile vechi, agăţate într'un cârlig. Sania svârlită peste câteva scaune cu picioa- t rele rupte,, o saltea făcută sul, sta cocoloşită deasupra unui raft. Roţile vechi de căruţă cu 2-3 spiţe rupte, spânzurate de lanţurile prinse în căpriori. Se hotărî să nu-1 caute pe Vasile. încă n'avea ce-i comunica. Seara, după ce stinse lumina şi se culcă, auzi că Dragoman scoate maşina din şopron. „Se duce .fa Măgura", îşi spuse. Dimineaţa, îl va înştiinţa pe Vasile. Când se va întoarce Dragoman cu marfa, — va cădea în braţele miliţiei. Ea, cu Ispas... vor pleca. In curte se auzeau paşi şi forfoteli. Coborîse şi doamna Dragoman Iată, n'o chiamă să dea ajutor. Ba încă, de cu.'seară, o trimiseseră la culcare, spunându-i că se deseuncă domnul singur. Ceasul bătu nouă. Aţipi şi auzi după o vreme o altă bătaie... Zece, unsprezece. N'a plecat! S'o fi stricat ceva la maşină, îşi spuse. In sfârşit, auzi ieşind maşina pe poartă şi casa se acoperi de tăcere. Adormi un sdmn greu, din care se trezi deodată speriată... Auzi din nou sunetul maşinii în curte. Ce-î asta ? încă n'a plecat ? Parcă am auzit-o ieşind în stradă. Să fi avut vreo pană? Pnivi neliniştită cerul întunecat. Până dimineaţa era o veşnicie. Abia se iviră zorile şi Dobriţa se îmbrăcă în grabă şi se îndreptă spre casa lui Andreiaş unde sta Vasile. Bătu în obloanele de lemn şi, văzu cum se luminează cele două forme de inimă tăiate în lemnul obloanelor.. Apoi auzi deschîzâindu-se ferestrele interioare. — Cine-i? — întrebă Vasile. — Eu, Dobriţa. Vreau să-ţi vorbesc. — Aşteaptă puţin — se auzi răspunsul grăbit. Vin îndată. Peste câteva minute uşa care da în stradă se deschise. — Hai, intră în casă! — o pofti Vasile. Ce e? Fata îl privi şi roşi până în vârful urechilor. Vasile stătea înaintea ei în straie de noapte. Flăcăul văzu cum se rumeneşte,la obraz. —- Hai, Păuniţo, o îndemnă repede, serios. — A sosit marfa? — Vasile, începu Dobriţa stând în prag. Marfa n'a sosit şi nici nu ştiu dacă mai vine. Mi se pare că Dragoman urzeşte ceva deosebit. Ii povesti tot ce băgase de seamă. — Maşina e acum în curte? — întrebă Vasile. — Da. A ieşit, s'a'ntoirs. şi n'a mai pornit. — O fi avut o pană. Te pomeneşti că pleacă în cursul zilei. Atunci,, mâine se întoarce cu brânză. Lăsăm să aducă tot şi punem mâna pe eL Mă duc la miliţie... -- Am făcut bine că am venilt?\—- întrebă fata, privindui-1 în faţă'. — Sigur, Dobriţo. Să nu-ţi scape nimic. Ce mi-ai spus mă pune pe gânduri. ^Să nu cumva să se furişeze Dragoman şi să scape. Cum vine Ispas, să mă caute. Acum du-te, să nu prindă de veste că ai plecat. * ★ Dragoman zăcu în pat toată ziua următoare. Dobriţa-i încălzise mereu ţisle, iar doamna Dragoman îi blestema meseria nenorocită, de care s'au săturat. 48 IOANA POSTELNICII ^ — L-au apucat durerile azi noapte pe drum. A trebuit să se'n-toareă, — dădu lămuriri, când fata întrebă cum de nu plecase domnu'. Spre seară, sosi şi Ispas. înjură cât putu că-1 trimesese degeaba şi îngheţase flămând. După ce se culcară stăpânii, fata se duse la Ispas. Un foc vesel ardea în sobiţa de tablă. Odaia era însă mohorîtă, cu pereţii cenuşii şi goi. începu a povesti cele (întâmplate în lipsa lui. — Aci în magazie? Spui că l-ai văzut pe Dragoman, aici? Nu ţi s'a părut? O fi umblat la maşină... — Ba nu, Ispas. Lumina era in magazie. Flăcăul se uită o vreme în pământ. Hai, — făcu ridicându-se. Să vedem ce-o fi căutat jupanul... Intrară în magazie şi se opriră in prag. Aprinseră o Luminiţă, pe care Ispas o acoperi cu un, ciur. Toate lucrurile depozitate aci erau la locul lor. Flăcăul ridică din umeri. Se îndreptă spre tejgheaua în sertarul căreia îşi ţinea cutia cu tutun. Atunci se isbi cu fruntea în ceva care atârna deasupra. — Fir-ai a dracului .să fii! — sudui, aplecându-se şi ducând mâna la cap. Cum naiba te-ai coborît? Privi roata în care-şi isbise capul. Era una din cele agăţate cu lanţuri, de căpriori. — Roata asta nu te-a lovit niciodată până acum — se miră fata amintindu-şi de câte ori trecuse flăcăul pe sub ea, fără s'o atingă cu capul. — Asta aşa-i, — mormăi Ispas cercetând cu ochii roata şi lanţurile. A umblat cineva la ea şi n'a mai agăţat'o cum trebuie. Tăcură amândoi, privindu-se unul pe altul, apoi, fata făcu un pas şi se uită din toate părţile la ea. Ispas apucă roata cu amândouă mâinile, trăgând-o spre pâlpâirea slabă a luminii. O cercetară atenţi. Lanţul ei era altminteri decât al a celorlalte. Cârligul intra într'o verigă, îndoită lângă capăt, ceiace îl făcea să fie maî lung. Necăjit, Ispas ridică roata în mâini cu gândul s'o aşeze pe tejghea, ca să-i poată scurta landul. — Iaca pierdem vremea, — bombăni furios. Desfă o ţâră cârligul... Dobriţa desfăcu încet cârligul şi Ispas puse roata pe tejghea alături de lumânarea de sub ciur. Observă îndată, cu mirare, că una din spiţele ei era mai albă decât celelalte. Parc'ar fi şters cineva funinginea şi praful de pe ea. Toate spiţele erau cenuşii, aproape negre, — asta era albă şi curată. Zâmbi ca în faţa unei întâmplări fără rost. Atunci abia băgă de seamă, în fuga privirii, că acea spiţă avea urme de cioplitură nouă la îmbucarea ei în butuc. — Dar asta ce mai e? — murmură din nou. Apucă spiţa şi trase sdravăn de ea. Isbuti s'o scoată, ceeace îl miră şi mai mult — Dobriţo, ia vezi minune — se întoarse spre fată. Spiţa smulsă dela locu'l ei, avea la capătul dinspre butuc, o gaură astupată cu dop de lemn. Ciopliturile de pe margini arătau că fusese înţepenită sdravăn şi că cineva se căznise s'o scoată, apoi s'o aşeze uşor la loc, iara a o mai înţepeni. Dobriţa căscă ochii mari. Ispas înfipse un sfredel subţire în dop şi-1 scoase, opintindu-se uşor. Se auzi un zornăit. Pe masă curseră monede de aur. 900 STEJARIŞ 49 — Bani! Bani de aur! — exclamă Ispas încremenit. — Aur! — rosti Dobriţa. Se priviră palizi, cu răsuflările oprite. — Doamne, Ispase! Aurul nu-i îngăduit... — Blestematul, gemu Ispas, a tăinuit averea asta... I-a sunat ceasul jupanului... Dobriţa îşi apropie cu sfială mâinile de medalii. Ridică una şi o privi îndelung, întorcându-o pe amândouă feţele. — Să ne ducem la Vasile — murmură copleşită de teamă. Aurul o speria. Trebuia să împărtăşească numaidecât descoperirea, ca să ştie ce era de făcut cu el. ' — Dab'riţo, vorbi îtn şoaptă Ispas. Du-te la Vasile. Eu! pun roata, cu banii la loc... Stau aici şi mă uit, să nu-i treacă prin cap tâlharului să vie. Du-te! Dobriţa porni în fuga mare.. Nu simţea frigul aspru de Noembrie Alerga prin oraşul mut, printre casele 'cenuşii de piatră, tăcute şi greoaie, ca nişte babe strânse la sfat. In palmă ţinea o monedă. Bătu în fereastră şi se uită la locul în formă de inimă din tăblie. Se aprinse lumina şi-1 auzi pe Vasile întrebând: — Cine-i? — Eu, Dobriţa. Deschide repede. într'o clipă uşa fu în lături. Intră în odaie fără a mai roşi de îmbrăcămintea flăcăului. Andreiaş se trezise şi el şi sta ridicat în capul oaselor. — Ce este? Ce s'a întâmplat? •— Uite! — făcu Dobriţa, întinzând către ei palmele. Vedeţi ce-i asta? — Medalie de aur — tresări Vasile. De unde-o ai? . ' — Am găsit comoara lui Dragoman... ascunsă într'o spiţă de roată... Flăcăii o priviră o clipă. — Intoarce-te fată cu spatele, să mă'mbrae, — zise grăbit Vasile. Aţi făcut ispravă bună... Dobriţa se întoarse cu faţa spre perete. — Gata! •— dete semn Vasile şi Dobriţa se'ntoarse. Andreiaş du-te la miliţie... Noi te aşteptăm în faţa casei. Ieşiră în stradă. Dobriţa porni lângă el, păşind mărunt. Era pătrunsă de un simţământ de siguranţă şi de mândrie, neîntâlnită până atunci. îndărătul obloanelor, oamenii dormeau. Trotuarul aluneca din pricina unei burniţe ce începuse a îngheţa. Orologiul bătu adânc, odată. „Ceasul strigoilor"! — îşi aminti Dobriţa de nopţile din sat, lipindu-se de umărul lui Vasile. Flăcăul simţi un val de clădură străbătându-1. întoarse capul şi ■se uită la chipul luminos al Dobriţei. ★ Dragoman, cu nevasta iui, fură treziţi în ceasul somnului celui mai 'dulce. De multă vreme nu mai aşternuseră capul pe pernă atât de împăcau cu cele ale vieţii. Geamantanul cu medicamente se afla aşezat între celelalte geamantane, deasupra dulapurilor. Vagonul cu brânză fusese predat lui Heritea, care avea să facă transportul şi să-1 depoziteze în cămările lui Feldiorean. — Bune cămări, ■— rostise Dragoman cu o seară înainte, după viata româneasca 4 50 IOANA POSTELNICII ce orânduise marfa în pivniţe. Acuta să te văd, Vasile Bărgăoan, ce ai să faci dacă ai poftă să mă denunţi. Bătăile din uşe îl smulse'din vise, şi-1 făcură să sară în sus înspăimântat. Luat repede din aşternut, ameţit de brusca eşire din, plăcuta stare de vis a somnului, nu-şi putea găsi îmbrăcămintea, apoi, după ce o găsi nu-şi nimeri mânecile. „A sosit Miliţia. N'are decât să caute — încercă, a se linişti fără să isbutească. Ce noroc că am dus marfa ! — se gândea înfrigurat. Acum aş fi fost pierdut... Presimţirea, nu m'a înşelat". — Deschide pivniţa, — îi ceru scurt conducătorul'celor trei miliţieni care se aflau de faţă. — Poftim! — se avântă Dragoman. Poftim! Intraţi. Măcar că nu-i drept să daţi buzna, noaptea, în casele oamenilor cinstiţi, îşij arătă el supărarea, pornind înaintea miliţienilor. — Tu rămâi aici, — se adresă Măriei N'avem de ce ne teme. Coborî scările. Descuie lacătul, făcu lumină şi dădu uşile în lături. Miliţienii intrară. Dragoman rămase pe urma lor, rinjind. Pivniţele erau goale. Dobriţa şi Ispas se uitară unul la altul miraţi. — LJnde-i marfa? — se cruci Ispas. Doar era plină pivniţa pînă sus? ^ — V'am spus, tovarăşi, — vorbi Dragoman, răsfătîndu-se par'că a şaga. Sunt om cinstit. N'am ce ascunde. Atunci Dobriţa păşi în faţa lui. II privi aprig şi rosti cu vocea grea pe care nu şi-o recunoscu! — Unde ai dus-o? . — He, he, he, — râse Dragoman. Asta-i bună. Ce să duc? Că nu era nimic. Ce te-amesteci unde nu-ţi fierbe oala? — Ba iacă, îmi fierbe — răspunse Dobriţa. '.Ai dosit marfa ieri noapte. Tovarăşi, — se întoarse spre miliţieni — întrebaţi-1 unde a lipsit doua ceasuri, cu maşina, ieri noapte. Dragoman îndreptă un obraz vânăt spre fată. ^ — Taci din gură şi şterge-o la culcare! — se auzi vocea Măriei care coDonse din casă. — Lasă, cucoană, că nu sunt copilul dumitaîe să mă mâni la culcare Miliţienii curmară vorba. Deocamdată îl poftiră să-i conducă în magazie. — Ia să facem un proces-verbal... spuse unul. Să.trecem aici în magazie, e mai mult loc. c .,„^raFoman Păru că se clatină. Invitaţia miliţianului nu-i suna a bine Se uita înjur cu ochi sălbatici. I-ar fi poftit în casă. Gândul la geamantanul cu medicamente îl opri. — Să mergem, — zise un miliţian. ' '. | > Ieşiră /din pivniţă. Porniră cu toţii spre magazie Zăpăcit cum era, Dragoman nici nu băgă de seamă că lum'ina din . magazie era aprinsa. Când intrară,,dădu cu ochii de Vasile Bămăoan si de Andreiaş Simţ, ca se rupe ceva într'însul. Privirile îi fugiră spre masa pe care se afla roata. F F ■+~ f^uni ™a'\al de spus ceva ? — întrebă miliţianul, punând mâna pe spiţa şi ţinand-o m faţa ochilor lui. Ochii lui Dragoman se holbară sf începu a bolborosi m neştire. 900 STEJARIŞ 51 Miliţianul turnă încet galbenii, pe masă. — N'ai nici o legătură cu astea ? — făcu, zuruind monezile. — Nu, — răspunse gâtuit Dragoman. Roata nu-i a mea. Mi-a lăsat-o un ţăran mai de mult... Spune tu, măi Ispas, — se întoarse el prosteşte către flăcăU. — Mim te, tovarăşe ! strigă Ispas. ■ Dragoman se prăbuşi pe o ladă. Doamna Dragoman se lipi de zidi Obrazul îi era ca hârtia. — Tovarăşi, interveni Vasile, să spuie unde a dus marfa... Nu mai are ce ascunde acum... Dragoman, cu capul căzut între umeri, părea un.sac desumflat. — Vorbeşte, — îi ceru miliţianul. — La .Feldiorean, gemu Dragoman. — Al doilea tâlhar, şueră Ispas, făcând un pas înainte. Pe al treilea vi-1 spui eu, Hentea. Iar al patrulea,,Prăghiţan din Măgura. Să poftiţi acolo, să vedeţi hoţie... ' ■ — Să arate geamantanul pe care 1-a adus, ieri noapte, din oraş, — striga Dobriţa, făcând un pas înainte. Să vedem şi noi ce se află în el. Pe când se întorceau cei patru tineri dela miliţie, norii începuseră a se destrăma. O rază de lună ţâşni printre ei, luminându-le ca un reflector obrajii. Pe faţa lor se putea citi, mulţumirea, bucuria şi liniştea care-1 cuprind pe om după ce şi-a făcut datoria. > Trenul străbătea munţii, spre Valea Prahovei, înaintând voiniceşte. Un colac gros de fum negru, se învârteja în văzduh. Sirena flueră prelung în faţa tunelelor, vestind călătorfii că vor intra sub pământ. Zorile dimineţii năvăleau prin fereastra largă a vagonului, răsărind de după munţii cărunţi. Desluşite din negura nopţii, se înălţau măreţe pe un cer de sticlă, albastru, aruncând lumină asupra lumii. O culoare sidefie începu să se prefire în văzduh; acoperea văile şi munţii cu pulbere strălucitoare. Zăpada avea reflexe portocalii. In steiurile de'piatră, ca în uriaşe oglinzi aninate în văzduh, strălucea dimineaţa. Dobriţa Păun se trezi in lumină orbitoare. îşi frecă copilăreşte pleoapele, cu pulmnii strânşi, iotind privirile împrejur, căutând să se dumirească unde se află. Dând cu ochii de Vasile, pe umărul căruia se răzima Ispas dormind cu gura căscată, — îî zâmbi cu sfială. _ — Bună dimineaţa, răspunse surâzând bucuros flăcăul... Ai tras un pui de somn, n'am ce zice. Acum, acum, ajungem... — Ajungem ? — se miră fata aplecându-se înainte. Ne apropiem de schela ? Doamne, repede mai fuge trenul... ,„ ~ Adineauri am trecut de, Sinaia — lămuri un călător, întinzându-se atat de năprasnic, încât se auziră poenindu-i toate încheieturile. A Dobriţa se ridică în picioare, întinzân.du-.se si ea uşor; gusta un simţământ de înviorare. Se întoarse spre geam, răzemându-şi' coatele de vergea. Hq„, . ~~, Multa zăpadă a căzut pe aici, — rosti moale, topind cu răsuflarea «antela de ger care stăruia în colţuri. Trenul duduia, stârnind ciorile depe copaci. 52 IOANA POSTELNICII. Vasile Bărgăoan se m'işcă încet. îşi uşura umărul de trupul lui Ispas,, se ridică în picioare şi se apropie 'de Dobriţa. Pe măguri, se înşirau brazi cu crengile grele de omăt. Ciucite, ca nişte mogâldeţe, tufişurile dormeau înecate sub zăpadă. Un fir de apă încremenise stub coaja de ghiaţă. Ţurţuri mari şi albi atârnau pe margini, ca nişte lumânări de stearină. 1 — Cât e de frumos ! — se minună Dobriţa, întorcându-se spre Vasile şi privindu-1 printre genele 'aurii, apropiate din pricina luminii. Zău că-i frumoasă viaţa, — adăugă cu încântare. Flăcăul răspunse privirii ei, înseninându-şi încruntătura dintre sprâncene. Se trezi şi Ispas. Căscă puternic, desfăcându-şi larg braţele în aer. — Ce să zic ! Ăsta somn!... Am adormit neîntors, ca un prunc după ce t-a scăldat maică-sa. — Aşa-i, se răsuci spre el Vasile. Toată noaptea 'te-ai proţăpit în umărul meu şi mi-ai cântat în ■ ureche cu contrabasul. Râseră veseli, copilăreşte, toţi trei. ~k Cu câteva zile în urm'ă aceşti tineri prieteni se aflau aşezaţi în jurul mesei acoperite cu plasă de dantelă, în odaia'lui Andreiaş. . Focul duduia în sobă. Oraşul dormea sub o burniţă uşoară ce se scutura peste acoperişurile înalte şi ascuţite. Ţiglele luceau sub lumina cernită de sus... Trotuarele, lucii şi ele, şerpuiau printre clădirile mohorîte şi greoaie revărsându-se după unele întorfochieri, în pătratul pieţii care sticlea întunecată ca un ochi de apă stătută. In răstimpuri, bătăile grele ale orologiului din turnul bisericii săseşti, se Împrăştiau în văzduh, răbojind timpul cu sunetul lor adânc şi ecourile lor prelungi. Privirile'Dobriţei ardeau aprigi Ochii îi umblau de colo, colo, ca nişte suveici neastâmpărate. Cozile arămii se desfăcuseră din creştet, şi se mlş-diau pe spinare ca doi şerpi. Obrajii-i erau înflăcăraţi. Era întocmai ca un recrut trecut prin întâiul foc, vitejindu-se cu isprăvile lui. Ispas încerca să-şi ţie cumpătul şi firea. Uitase de 'pictorul cel scurt care-i amarase viaţa până atunci. Zgura adunată în inimă, căzuse, ca o coaje, de pe rana vindecată. Negurile din priviri s'au dat undeva la fund, lăsând să-i strălucească luminiţe ghiduşe. Semăna cu un ostaş tânăr, ce )se socoteşte călit în război, lăudându-se în faţa proaspătului recrut cu isprăvi „grozave". Trăgea necontenit cu ochii la Vasile ca la o-cătană bătrână, măcar că aceasta nu era mai măre decât dânsul 'cu prea mulţi ani Ou încruntătura depe frunte ceva mai limpezită, cu creasta de păr răvăşită ca >un hăţiş, Bărgăoan îşi plimba privirea dela Dobriţa la Ispas, cântărin-du-Ie înflăcărarea, laudele şi bucuria, cu ochiul celui care pricepe că nu şi-a aşezat încrederea în loc greşit. •— „Poftiţi tdvarăşi"... „Intraţi"... „Ca la dumneavoastră acasă"... ,,N'am nimic de ascuns", — făcea Ispas, imitându-1 pe negustorul Dragoman, în ceasul când căzuse legea asupra lui, — Ce obraz a lungit, dând cu ochii de Vasile, în magazie !... îşi aminti Dobriţa revăzând parcă întâmplările din noaptea de pomină. ■— Dintr'o lovitură le-am dat la cap tuturora. Şi lui Dragoman şi lui 900 STEJARIŞ 53 FeSdiorean şi lui Prăghiţan. Ba chiar şi lui Gundisch şi Hentea, — râse fata cuprinzându-şi prietenii în privirile ei înflăcărate. — Apoi asta se datoreşte lui Vasile... Dacă era după mine... — Ii spărgeai capul lui Dragoman, cum te ţgt lăudai şi acum zăceai în temniţă... îl mustră Dobriţa. **" — Aşa-i, dar apoi am lucrat ca pe front, se fuduli Ispas. Am primit poruncă şi am dus-o la capăt... Vrăjmaşul e zdrobit, făcu ducând mâna la frunte, închipuind un salut ostăşesc. Izbucniră în.râs : — Măi Ispase, — în tine s'a pierdut un gheneral, — spuse glumind Vasile. — Apoi nu zic chiar gheneral, — răspunse Ispas cu aceeaş trufie. Dar un caporal mai că aş putea spune şi eu. — Vorba e ce ne facem acum ? — oftă zâmbind Dobriţa. Ispas se uită la ea pieziş. — Te pomeneşti că nu vrei să desbraci haina ostăşească măcar că am mântuit războiul, — făcu arţăgos. — Apoi, oameni ca Dragoman mai sunt destui... Nu se gată cât baţi în palme... — Păunită fată r— clătină din cap Vasile,1: aşezându-şj mâna pe umărul ei. Eşti ageră la minte şi vezi dincolo de lungul nasului. Dacă-i vorba ce facem de-aei înainte, apăi stăm, acum o leacă la sfat... Vreme de pierdut n'avem... Aşi putea zice: mă băieţi, intraţi în lucru; tu Ispase, colo, tu Dobriţo, dincolo. Că treabă e până peste cap în ţară. Iar eu să-mi văd de ale mele... S'a întâmplat însă ceva, ce trebue să vă spun numaidecât... Dobriţa se uită la el, pe urmă la IspaS: — Spune-ne, îl îndemnă nerăbdătoare. Vasile întinse mâna spre masă şi ridică un plic galben, desfăcut. Scoase hârtia din plic şi urmă a vorbi potolit : — Am aici o scrisoare... Arri'primit-o alăltăeri dela Nicolae Stanciu... V'am povestit despre el... — Cu care ai fost pe front şi la Salva Vişeu ? — intră îtn vorbă Dobriţa. — De bună seamă că dela el e, — întări Ispas. — Dela Niculae Stanciu, — zise din nou Vasile Bărgăoan. Lucrează acum la Schela... In pietroi... Se aşeză pe scaun şi despături scrisoarea. — Uitaţi ce zice... — „Dragă Vasile", — începu a citi cu glasul rar, coborît. Ispas şi Dobriţa se aplecară spre el. „Află despre mine frate Vasile că sunt i sănătos, care sănătate ţi-o doresc şi ţie şi la toţi tovarăşii care i-am cunoscut împreună şi am luptat laolaltă ca [fraţii. Foarte tare sunt doritor să ne mai întâlnim şi să stăm' seara de vorbă ca mai de mult la Salva-Vişău unde iarăşi ne-am luptat şi am dărâmat munţii. Că omul poate face tot ce-şi propune dacă-i chibzuit la cap şi vrea să facă. Iară aici luptăm cu munţii din afund, din inima pământului, unde zace ascuns ţiţeiul şi îl scoatem deasupra. Apoi dragă Vasile aicea e o lume,care mie-mi place şi ştiu că ţi-ar place şi ţie că te cunosc că ai vrut totdeauna să fii unde-s oameni mulţi şi treabă încinsă fiind şi tu om' de cremene care am râs când aveam moartea în faţă şi am râs şi la 54 IOANA POSTELNICII Vişeu când aveam munţii şi puhoaele în faţă. Cum zice cântecul de-1 cântai tu sară iar mie mi se umplea inima de un dor şi de o corajie că a-şi Ti luat stâncile Im braţe să le fărâm: A*felei fecior sărman Neam de neamul tău cioban Fără pâne fără ban... Treci degrabă prin ponoare Şi te-opreşte la motoare Fă-te tu* stăpân pe ele Nu mai suspina la stele. Mândră mândruliţă mea Tu la gânduri nu mai sta Despre drumurile mele, Nu cânta cântec de jele, Mândru-s lele că-s fecior Că ţi-s ţie drag şi dor, Iar de vrei să fie bine Vină dragă lângă mine Ş'om fi şi noi doi în lume , s Ziditori de zile bune. Vasile se opri din cetit. Ii tremjura puţin glasul, tremura parcă şi scrisoarea între degete. Dobriţa şi Ispas ascultau cu buzele întredeschise; — ai fi crezut că uitaseră să răsufle. Vasile ocoli privirea prietenilor săi. Tuşi încet, se îndreaptă de şale şi continuă a ceti. Glasul îi era liniştit. Trecuse dincolo de tremur. — ...„Să ştii frate Vasile, — scria Neculae Stanciu — că aicea se află trebuinţă de oameni harnici şi Uineri şi vin feciori din toate părţile. Tare m'aş bucura să vii şi tu că eşti dulgher şi; te pricepi la toate şî chiar dacă n'ai fi !tot găseşti loc că cine-i de ispravă şi nu fuge ,de treabă, apoi aicea se face om. La noi estelun tovarăş, unul Gherghina, care-i secretarul organizaţiei noastre. El spunea într'o zi că nu se află pe lume imulte meserii frumoase ca aceea de sondor. Stai cu mâna pe granic şi călătoreşti prin ape încremenite. Sfredeleşti pământul. Ii porunceşti. II supui, că trebue să te asculte şi sonda şi pământul de parc'ai fi cârmaciu de. vapor. Şi toate merg pe puterea ta. Că tot Gherghina spune că dacă nu dăm ţării petrol, toate încep a se împiedica: maşinile îngheaţă, oţelăriile încremenesc, cuptoarele se sting, iar grâul nu mai cneşte în brazdă că n'ai cu ce-1 semăna şi cu ce-1 lucra. Măcar că s'unt sondor vechi şi am ajuns şi brigadier, lucrurile astea le-am priceput numai acum, că alta-i munca astăzi şi alta era pe vremea când am învăţat eu meseria. Dragă frate Vasile, eu zic să vii aicea la Schela, unde sunt eu, apoi le-om arăta nloi tovarăşilor ce putem că d'aia ne-am luptat şi ne-am călit când într'un foc când în-tr'altul iară acum ne uităm roată şi. toate ni se supun la voia şi la munca noastră.. Scrie-mi cu/m te-ai socotit şi vino'nooace căci te aştept cu drag, al tău prieten şi frate, Nicolae". Vasile se opri. împături scrisoarea şi se uită în tăcere la Dobra~-şt Ia Ispas. Feţele lor străluminate, câtă vreme citise rândurile lui Stanciu, se aco-periră încet de umbră. Ochii priveau întristaţi ca şi cum ar fi pierit dinaintea 900 STEJĂRÎŞ 55 lor o închipuire care începuse a le fi dragă şi pe care n'aveau nădejde s'o mai vadă vreodată. . „' • — Ce-i cu voi? întrebă Vasile, prefacandu-se mirat. Ce nu va place? Fata înclină capul, uitându-se la mâinile aşezate în poală. Simţea cum se ridică într'însa o undă care-i aduce lacrimi la marginea ochilor. — Ce-i cu tine, Păuniţo? — întrebă din nou Vasile cu mlădiere în glas aplecându-se asupra ei,' în vreme ce" dungile dintre sprineene i se adânceau... Şi ţie dece ţi s'a lungit nasul aşa? — se răsti la Ispas. Vezi ca acum mături cu el pe jos! _ Vorbele astea nu reuşiră să-î însenineze pe cei doi prieteni. — Par'că vă fuduleaţi că sunteţi ostaşi! — zise Bărgăoan zâmbind. Văd că... Fata-şi înaltă ochii: — Eu pricep, Vasile, că va trebui să ne despărţim, — zise încet. — Dece să,ne despărţim? Se încruntă flăcăul. De unde pricepi tu asta? — Pricep că acolo, la sonde, e treabă de bărbaţi... De oameni sdra-veni Nu de muieri si de betegi... Mai pricep că vrei să te duci. — Dece te legi de mine?... sări Ispas dela locul tui, privind-o supărat. Să faci bine să nu spui că sunt beteag! Că la sondă n'o fi treabă de femei, asta-mi ,pare cu dreptate. Dar camioane, pe care să le mâni ori pe care să le repari trebue să fie şi acolo! Ce zici, Vasile? — se întoarse şchiopătând uşor. Ce zici? — îi tremură glasul, întrebându-1. N'ai spus tu ca era unul la' Salva, care muncea la scripete şi n'avea o mână? Crezi că nu-mi voi putea găsi şi eu un rost? Stanciu zice că-i mare trebuinţă de tineri... Şi eu sunt tânăn.. Sunt fecior... Vreau să muncesc... Era în vorbele lui Ispas atâta amărăciune, atâta dorinţă crâncenă de a rămâne pe treapta la care se ridicase, ajungând şi el orri, că Vasile şi Dobriţa se simţiră sguduiţi. 'Se lăsă tăcere. Inima lui Vasjile bătea greu în piept, stârnmdu-i bucurie adâncă. Cât de neajutoraţi îi găsise pe tinerii aceştia, acum câtava vreme, trăind în casa lui Dragoman. Privindu-i acum, Vasile simţea cum îl umple un şuvoi de viaţă. Sbu-ciumul lor de a nu da înapoi, de' a răsbate mereu înainte îi încălzea sufletul. Se întoarse şi străbătu odaia în sus şi în jos, potolindu-şi turburarea. — Uite ce e, fraţilor! —- se opri în faţa lor, vorbind liniştit. Schela nu-i un loc cât o palmă. Ispas are dreptate. Trebuie să fie nevoie acolo de oameni la camioane. De asta n'am nici o teamă. N'arri teamă nici de tine, Dobriţo, că-ţi vei găsi ,de lucru. Oamenii mănâncă, dorm... De treburile astea cată să înigrijească cineva. Dacă vreţi, eu zic s'o luăm din loc şi să pornim spre Schela. Suntem tineri. Nu trăim de capul nostru. Asta o ştim. Dacă vrem să muncim, are cine purta de grijă să nu ducem lipsă de muncă... îşi aşeză o mână pe umărul fetei şi cealaltă pe umărul băiatului. Orologiul îşi trimise din turn sunetele rare. — Tare-s nerăbdătoare; vreau să văd cum o fi să sfredeleşti în pă-; mânt şi să dai de păcură, — zise Dobriţa, aşezându-se bine pe bancă.^ Desfăcu legătura cu mâncare pe genunchi şi potrivi câte ceva pentru toţi. \ 56 ioana Postelnicii — Mă tot gândesc şi nu pricep... Asta-i meserie grea, nu glumă, — făcu ea serioasă, întinzând pâine cu slănină flăcăilor. —' Meseria de sondor cere pricepere de bună seamă, — intră în vorbă un tânăr necunoscut de lângă Dobriţa. E drept, e grea. Nu-i alta în lume mai grea, dar nici alta mai frumoasă, — declară mândru. Tinerii întoarseră capul şi-1 priviră. Era un flăcău bine legat, cu obrajii cărnoşi, cu ochii rotunzi, ca nişte nasturi albaştri. De sub şapcă se vedea o buclă de păr creţ, pieptănată cu îngrijire într'o parte. Purta haină vătuită, de culoare cenuşie. Mâinile mari, puternice i se odihneau pe genunchi. — Dumneata lucrezi acolo? — îl iscodi fata, aţâţată de curiozitate. — Acolo! — răspunse tânărul, împingându-şi şapca spre ceafă. Sunt sondor —• urmă cu un fel de mândrie, care-i venea bine. Ajutor de meşter... Tinerii se uitară la el cu admiraţie. — Drept că-i meserie grea — se auzi o voce cârâitoare din colţul de lângă uşe. Capetele se întoarseră înspre partea aceea. Ghemuit într'un palton ros pe margini, şedea un bărbat bătrâior, cu chipul încreţit ca o smochină. Creştetul chel $ lucea ca un genunche, iar obrazul uscat părea că n'are sub piele nici un strop de sânge. — De frumoasă o fi ea şi frumoasă, — întări clipind des şi viclean. Numai că-i cam năclăită. Las-o în păcatele ei şi n'o mai lăuda, — se adresă cu scârbă tânărului sondor. — Ce vorbeşti? — se învolbură acesta răsucindu-şi trupul spre bătrân. Meserie năclăită? — Se răsti, aprins la obraz ca un rac. Cere pricepere, — asta-i lege. Doar nu-i treabă pentru oricare. Dar să spui că-î năclăită? Asta-i vorbă? — se întoarse mânios spre vecini,luându-i mărturie. — Apoi care meserie nu-i murdară? — sări într'ajutor Dobriţa. Chiar dacă scrii cu peana, tot îţi umpli degetele cu cerneală... — Aşa-i, — se întoarse bucuros tânărul, mai apoi se adresă iarăşi omului din colţ şî-1 luă la rost: — Aş vrea să ştiu ce-ai lucrat în viaţa dumitale ca să vorbeşti cum vorbeşti. — Eh! — am făcut şi eu de toate, — răspunse omul clătinând încet din cap. „Asta seamănă cu Dragoman" se gândi Dobriţa, ascultând răspunsul şi uitându-se ascuţit la călătorul cu pricina. — Apoi atunci înţeleg, — făcui zâmbind în batjocură. — Dumneata dece te amesteci? — se încruntă călătorul holbân-du-se Ja dânsa. — Are dreptate dumneaei, — se repezi tânărul, abia ţinându-se pe bancă. Nu te-ai legat de nicio meserie pentrucă n'ai avut dragoste de ea. Altfel, de bună seamă n'ai fi făcut din toate câte ceva, — zise lăsându-se-cu spatele pe speteaza băncM. Te-ai fi aciuit şi d-ta la una... — Vorbe, — plescăi omul cu dispreţ. Vorbe de tineri... Cunosc eu mâncarea asta de peşte... Am lucrat doar la schela Orion. La forare... ce mai încoace şi'ncolo... Când m'a stropit noroiul de sus până jos, am fugit de nu mi s'a văzut urma... — Apoi, — intră în vorbă Vasile, adunându-şi privirile verzi într'o 900 STE.IARIŞ 57 uitătură serioasă, în. vreme ce şanţurile dintre sprâncene începură a se adânci, după d-ta plugarul care duce gunoi pe ogor în vreme de ploaie, să nu-1 mai care că se'nglodează. Iar cel ce ară primăvara ori toamna în glie moale, s;ă nu mai are, că intră în tină!'>,până la glesnă... N'am ce zice. Cu astfel de păreri nu ajungem departe! Cei trei tineri ascultau atenţi. Sondorul încuviinţa fiecare vorbă, în-ch'nându-şi cu putere capul. — Noroc că noi nu gândim cum se gândea pe vremea Orionului — adăugă Vasile. Coama din creştet i se clătină ca un păpuriş în bătaia vântului. — Aşa-i, tovarăşe, — interveni tânărul sondor, sărind depe bancă. Oamenii din zilele noastre iubesc munca, oricare ar fi ea. Dobriţa îl privi nedumerită. „Iubesc munca, oricare ar fi ea ? Aici n'are dreptate. Eu n'am iubit munca pe oare am făcut-o la Drajgoman. Cum puteam s'o iubesc?" — se întrebă simţind că cele ce aude îi des-vălue ceva nou, nemaiîntâlnit lpână atunci. — Să vie cât mai m'ult tineret în petrol, — făcu sondorul, ţinân-du-se cu o mână de plasa în care se aflau înşirate lădiţele de lemn ale lui Vasile .şi Ispas. Să puie umărul la treabă. Ţiţei mult, bogăţie multă. Apoi când ne-om încorda noi tinerii, crapă duşmanii,încheie, tăind aerul cu mâna liberă. — Vorbeşte întocmai cum scria Stanciu, în scrisoare — murmură Ispas către Vasile, cu luminiţele din ochii cenuşii, aprinse. — Păi, dacă-i tot sondor... — întări Dobriţa, fremătând. — Apoi nu vorbeşte chiar ca el, o întrerupse Vasile, — drept că tinerii au putere în braţe, dar mai au nevoie şi de cine să-i călăuzească... făcu cu dojana uitându-se la sondor. — Nu-i aşa, tovarăşe? Sondorul se plesni peste frunte cu palma: — Cam aşa. — Dobriţa întoarse privirile, spre geam. — Ce se vede acolo? — întrebă uimită, sărind repede în picioare şi apropiindu-se de fereastră. In zare, apăruseră, răsărite din pământ, semănate pe 'dealuri şi văi, schelete negre de turle, o pădure ciudată, plină de o măreţie neîntâlnită de ea până atunci. — Ce sunt acelea? — exclamă Dobriţa cu uimire în glas. — Sondele! — răspunse tânărul vesel, apropiindu-se şi el de fereastră. Vasile şi Ispas se îngrămădiră în spatele lor. In colţul compartimentului, omul chel mormăia necăjit. — Pe acolo se scoate ţiţeiul ? — întrebă mirată Dobriţa. Parcă-s nişte arătări... Noroc că nu le vezi noaptea... — La sonde nu încetează lucrul nici un ceas. Ziua ori noaptea, e tot una, — o lămuri sondorul. Ţara are nevoie de petrol, — rosti cu seriozitate privind brâul dealurilor împunse ca o hartă de războiu, de spăn-gile turlelor. Cei trei prieteni tăceau uitându-se uimiţi la priveliştea ce se desfăşura în depărtare. Sondorul se întoarse şi-i întrebă prietenos: — Unde mergeţi, fraţilor? încotro vă călătoriţi? 58 IOANA POSTELNICII — La Schela, — răspunse Vasile. Căutăm de lucru... " — Ei, nu m'ai spune! — se bucură flăcăul. Asta-i bine. — făcu mulţămit, cuprinzându-i pe toţi în privirile lui jucăuşe. — Şi d-ta lucrezi la Schela? — întrebă Dobriţa zâmbind. — Da, răspunse tânărul. La Schela. — Crezi că voi găsi de lucru şi eu acolo? — îl întrebă cu sfială. Tânărul o privi nedumerit. Par'că n'ar fi priceput untrebarea. Par- c'ar fi fost luat prea iute de avântul cu care vorbise până jatunci. — In petrol? — întrebă oarecum mirat. — Da! — răspunse Dobriţa. In petrol. Tânărul începu a Irâde cu un un fel de îngăduinţă pe care o au oamenii mari, faţă de copii: — Apoi, meseria noastră-i de bărbaţi, — tovărăşi'co! Ca să fii sondor, îţi trebue putere şi pricepere,— făcu apăsând cuvintele. Poţi găsi de lucru negreşit la cantină, la birouri. Asta da... — Dar de unde ştii dumneata cât sunt de tari ori de slabe braţele unei femei ? De unde ştii câtă pricepere am sau nu am ? — se învolbură fata supărată. — Ia te uită, — sări în vorbă omul de lângă uşe, fericit că i-a venit apa Ia moară. Te ponteneşti că te poţi măsura cu bărbaţii? Asta-i bună, — clipi din ochi către sondor. Tânărul întoarse capul fără plăcere. — Crezi că femeile nu pot face ispravă la rând cu bărbaţii? — întrebă Vasile trăgând un fum din ţigare. Eu cuget că fac cel puţin de două trei ori atâta cât un bărbat care şovăie, — adăugă uitându-se la călătorul chel. — Femeile sunt în stare să muncească oriunde, — se avântă fata, încurajată de vorbele acestea. — Aşa-i, — se amestecă Ispas, care până atunci îşi piimbase privirile ascuţite dela unul la altul. Şi femei!le-s oameni, la rând cu noi. In război s'a dovedit asta... In armata sovietică, s-'au văzut femei, ostaşi ca şi feciorii. — O muiere cu cap, îşi vede de casă, — cârăi vocea din colţ. — Lasă, moşule, îi. tăie vorba Vasile. — Dumneata eşti din alt veac. Nu mă mir că vorbeşti aşa. Mă mir de tovarăşul sondor că mai are în-doeli. Astăzi, în calea femeii, nu mai stă nici o piedică. Poate ajunge orice voieşte. învaţă meserii... învaţă şcolL. Când se arată trebuinţă, ţine locul bărbatului unde nici nu ţi-ai fi închipuit. Şi ta un caz că va fi nevoie să ne apărăm Patria... nu dăm din colţ în colţ... Are cine duce munca mai departe. Fata asculta, simţind că fiecare cuvânt atinge în inima ei o coardă, dând sunet prelung. II cuprinse pe Vasile într'o leasă de priviri, pornite din această inimă pe care vorbele lui o învăluiau stârnind într'însa dragoste de viaţă nouă. Trenul se opri pufăind şi slobozi aburi cari fâlfâiau în jurul ferestrelor. Staţia Schela răsări în faţa vagoanelor, albă acoperită de nea, ca o băbuţă sgribulită. — Am ajuns, — se iuţi Dobriţa, apucând geamantanul. Tinerii-şi luară din plasă cuferaşeie vopsite şi coborîră pe/peron. Călătorul cârcotaş trase îmbufnat uşa după ei. 1 900 STEJARIŞ " 59 — Duceţi-vă dracului, cu Imunca voastră frumoasă- şi mândră, cu toate prostiile ,pe care vi le mai bagă în cap, — mormăi printre buzele veştede. * Văzduhul văii Prahovei, începând dela Ploeşti şi până dincolo de , '-Câmpina, miroase a ţiţei. Chiar şi în timpul iernii, când zăpada spală necontenit atmosfera, ţiţeiul se simte pulverizat în aer. Cei trei prieteni l-au adulmecat îndată ce au coborît din tren; era amestecat cu mirosul de cărbune, împrăştiat în cuprinsul gării de fumul negru al locomotivei. — Hai să pornim, — făcu tânărul sondor djn tren, pe care-1 chema Şteflea. îşi luase cu veselie tinerească rolul de conducător al micei; echipe de drumeţi. — Găsim noi în drum o maşină care să ne ducă pe şantier. Flăcăii îşi săltară lăzile pe umăr, pornind pe şoseaua acoperită cu zăpadă bătută de forfota maşinilor. Pe feţele lor se putea citi nerăbdarea de a ajunge odată laxlocul'despre care au apucat să afle atâtea lucruri nemaiauzite. O camionetă alunecă pe lângă ei. — Noroc, tovarăşe!— strigă şoferul scoţând capul pe fereastră. Şteflea îi făcu senin cu mâna: — Ne iei în schelă? Ne iei şi pe noi? — întrebă Şteflea arătând'; cu capul spre ceilalţi. — Aţi .venit în petrol? — zâmbi şoferul bucuros. Hai, suiţi... După ce-au asvârlit lădiţele pe platformă, s'au urcat cu toţii. — E şoferul „Tulrnenului"*) dela sectorul 3. Aduce materiale dela Câmpina, — tălmăci Şteflea. Tinerii se aşează unul lângă altul pe banca de lemn şi maşina porni. Din pământul acoperit cu zăpadă, ţâşneau pretutindeni turle. Mai încolo, luceau trei guri de flăcări: cazanele cu aburi, duduîau mişcând aerul dimprejur în vălurele. „Ziss"-uri încărcate cu materiale urcau şi coborau în schelă, îlntr'un du-te-vino neostenit. In camioane, sub soarele de Decembrie, străluceau prăjini de oţel, ca nişte orgi uriaşe. Camioneta .tulmenului se strecură printre maşini, printre sănii trase de boi, purtând "bulumaci. — Coborîrri aici, — făcu Şteflea când apărură primele case ale Schelei. Bătu cu mâna în geamul cabinei şi camioneta se opri în faţa unor căsuţe mărunte, înşirate în cerc, în jurul unei ogrăzi largi. — Vin şi eu să v'arăt unde-i biroul de angajări, — făcu grijuliu. Şteflea, sărind peste'margine. Tinerii, îmbujoraţi de ger, îşi luară 'lăzile în spinare şi porniră în urma sondorului. Pătrunseră prin poarta largă. Deoparte şi de alta se aflau panouri mari, cu fotografii de muncitori. Dobriţa se desprinse de grup, ■ apropiindu-se de ele. — Sunt evidenţiaţii noştri, — lămuri flăcăul cu mândrie, luând-o înainte. In faţa şirului de case din stânga, se opriră. Urcară câteva trepte *) Denumirea celui care aprovizionează sondele cu materiale. 60 IOANA POSTELNICU pătrunzând într'un coridor întunecos, cu miros iute de ţiţei. Dealungul coridorului se aflau nenumărate uşi. Pe fiecare era prins 'un carton pe care scria: „Organizaţia de bază", „Sindicatul", „Cadre", „Biroul de angajări". — Intraţi aici, — se opri Ş'teffea, arătându-Ie uşa din fund. Eu mă duc. Ne mai întâlnim, fraţilor. Vă poftesc să isprăviţi cu bine... Le strânse mâinile şi plecă grăbit. Cei trei tineri înaintară pe coridorul plin de mişcare şi de viaţă. Vasile bătu la uşă. Intrară apoi cu toţii într'un birou unde se aflau mă! mulţi funcţionari. — Aţi venit pentru lucru în schelă? — întrebă un bărbat uscat de la masa din fund. — Da, — răspunse Vasile. Am venit să ne angajăm. — Foarte bine, — făcu funcţionarul, cercetându-i cu luare aminte. Feţele lor tinere şi îndârjite îi stârniră zâmbet! de bucurie pe obrazul uscat: — Foarte bine, — repetă el. Avem nevoie de cât mai mulţi tineri, — adăugă deschizând o condică. — Spuneţi-mi numele, meseria', unde âti maî lucrat. Aveţi acte? — Avem, — sări Dobriţa, grăbită. Teama că s'ar putea ivi vreo piedică, îi ţinea sufletul încleştat. Până acum, nu zărise picior de femeie 'în mulţimea ce forfotea pe drum', în ogradă şi aci pe coridor. Aceeaşi teamă, deşi din altă pricină, stăruia şi: în Ispas care se oprise lângă uşe, neîndrăznind să se apropie de masă. Ar fi vrut să nu-i bage nimeni de seamă cumpăneala mersului. Vasile-î spusese că n'are să întâmpine nici o greutate din pricina piciorului. Dar te poti pune" cu oamenii? Sunt fel de fel... Dacă va zice şi acesta ca Dra|gomanr „Dracu, a măi văzut şofer şchiop?". — Eşti cu dumnealor? Ai venit să te angajezi? — auzi Ispas glasuP funcţionarului, adresându-i-se. Privirile vio,aie-i tremurară ca de spaimă. Teama-i aburise luminile cenuşii ale ochilor. Vasile se întoarse spre el şi-i zâmbi prieteneşte: — Vino mai aproape, Ispas... Amărît, cu privirea topită, se cumpăni spre masă, spunându-si : Tot aia ce-o fi, o fi... Funcţionarul nu părea a-i lua în seamă mersul. II întrebă cum ir cheamă, ce meserie are şi însemnă totul în condică. — Bine — făcu mai apoi, sprijinindu-şi braţul peste foile acoperite cu nume. — Va trebui să dai un examen. Să capeţi carnet. Treceţi acum alături, la cadre. Când ieşiră în coridor, fata se învârti în jurul flăcăilor, întrebând neîncrezătoare: — E gata? S'a făcut?... — Bine'nţeles că 's'a făcut, — o linişti Vasile. Crezi că am avut vre-o îndoială? Mai trecem' pe aci, şi s'a mântuit... — Bine, bine. Ştiu eu că n'ai avut îndoială de tine. Dar eu — Află odată Păuniţo, — se opri Vasile, privind-o în fată.' Află odată pentru totdeauna, că cine vrea să muncească în tara noastră găseşte loc. Acum, staţi aici. Intru eu întâi, — făcu îndreptându-se spre cadre. Fata şi băiatul se aşezară pe bancă, lângă perete, Svonul şi miş>- 900 STEJARIŞ 61 carea de pe coridor urmau înainte nepotolite. Se deschideau uşi; intrau şi Ieşeau oameni. — Trec la 520 — strigă un tânăr, ieşind dintr'o parte şi crăpând «şa pe care scria: „Sindicat". — L-ai anunţat i pe tovarăşul Gherghina? — se auzi o voce dinăuntru. Dobriţa făcu semn cu cotul. — Ai auzit? Tovarăşul Gherghina, — despre care „ne-a" scris Stanciu. Ispas se întoarse spre ea însufleţit. — Cum zicea în scrisoare? ...Cum stă cârmaciul la cârma vaporului, aşa stă sondorul cu mâna pe granic şi călătoreşte prin apele tnerernarnte,... repetă fata rar, cuvânt cu cuvânt. Dinspre intrarea în coridor se desprinseră doi oameni, care veneau cetind biletele de pe uşi, aşa cum făcuseră şi ei'mai înainte. — Ăştia au venit să se angajeze, ca şi noi — şopti Dobriţa, sărind depe bancă şi ieşindu-le în cale. — Căutaţi biroul de angajări? Uite,'mergeţi acolo, în capăt, — îi îndreptă cu mâna. — Mulţumim! — se bucurară oamenii. Am venit să ne angajăm... — De departe? iscodi fata. — Tocmai din Deltă, — răspunse cel mai tânăr, un flăcău de vreo •optsprezece ani, înalt de un stânjen, cu părul galben şi pieliţa subţire. — Din Deltă? — se veseli Ispas ridicându-se şi venind spre ei. Apoi eu sunt din Brăila... Am început să mai ieşim şi noi din bârlog — rosti, arătându-şi dinţii, cel mai în vârstă, — un om de vreo treizeci de ani. Să mai cunoaştem şi altă lume. Nu tot aia şi aia. Că (l-am întrebat pe un tovarăş: — Unde-i mă, nevoia mai mare? Vreau să sar şi eu acolo să pun umărul. Peste tot e nevoie. Da' acum odată, parcă la petrol şi lia mine — mî-a răspuns. Mie-mi place soarele şi; vântul. Nu mă pot deslipi de ele. Aşa că am venit aici. Sunt unii care au licurici în ochi. Aiia or merge la ■mină. Care cum simte că-1 împinge Inima. — Aşa-i, 1— făcu Ispas înviorat. Aşa-i... Aud că vin aici din toate părţile.jlaca, intraţi acolo şi mai apoi vă aşezaţi lângă noi, până vă vine rândul. Vasile apăru în prag. — Intră, Ispas ! — îl îndemnă, apropiindu-se. — Vasăzică eşti sondor, — sări fata uitându-se cu admiraţie la el. — Nu chiar sondor, — o desluşi Vasile, zâmbind. Sunt dulgher. Rămân în meseria mea. Am să ridic turle... Turle de sonde... Dobriţa-1 privi cu bucurie şi mândrie.1' Se aşezară pe bancă, aşteptând. — Vasile ! N'am văzut nicio femeie până acum — şopti neliniştită 'din nou. — Te pomeneşti c'am nimerit în mănăstire de călugări, râse flăcăul. Apoi, om face cumva şi te-om vârî şi pe tine'. Fii fără grije, îşi scutură el chica. Când îi veni rândul, fata svâcni depe bancă, parc'ar fi fost îm- 62 IOANA POSTELNICII pinsă de un resort. Citi în fugă pe obrazul lui Ispas ca într'o carte1 deschisă şi o 'undă de linişte îi coborî în inimă. Trecu pragul. La masă şedea un bărbat îmbrăcat într'o scurtă, de-sub care i se vedea gulerul cadrilat al cămăşii. Părul îi era lipit de creştet.. O cicatrice mică se zărea pe obrazul drept. Pe ferestre intrau lumini orbitoare reflectate de strălucirea zăpezii.. Dobriţa rămase lângă uşe, dintr'odată sfioasă. — Vino mai aproape, tovarăşă, — o îndemnă bărbatul cu vocea liniştită, prietenoasă. Se apropie de masă îmbujorată. — Şezi; o îndemnă el din nou. Şezi să stăm o leacă de vorbă. Fata se aşeză pe marginea scaunului cu o părere de zâmbet ivit în colţul buzelor. Privi în ochii omului de la masă. înălţă miâna şi înlătură broboada ce-i învăluia capul. — Cum te chiamă? — o întrebă omul, luând un creion depe masă. şi începând a însemna pe-o hârtie câte ceva din cele ce spunea. — Dobra Păun, — răspunse cu glas puţin tremurat. — Câţi ani ai? — Şaptesprezece, am împlinit în toamnă, — rosti fata, simţindu-se ca la şcoală, când trebuia să dea răspuns învăţătorului. Oare ăsta hotărăşte — se gândi iute, neliniştit. înapoia omului, stă Partidul... Vasile-mi-a tălmăcit că unde-i Partidul sunt ocrotită... Apoi aşa trebuie să fie,, cugetă ea simţindu-se mai liniştită. — Unde-ai lucrat până acum? Hai, povesteşte — o îndemnă Ivă-nescu aşezându-şi braţele pe masă, gata să asculte. Fata simţi că inima-i svâcneşte tare, vestind-o că-i la locul ei, în piept. Parcă ea 'n'ar fi ştiut şi fă'ră bătăile asta repezi. începu a povesti, mai întâi stângaci, cu îndoială, mai apoi sigură şi liniştită, despre locul de unde venea, despre felul în care a muncit până acum, despre ceeace ştie să facă... Nu-i ocoli pe Vasile şi Ispas. întâmplările din casa fostului ei stăpân erau legate de dânşii, ca unii care au fost slugile lui Dragoman. Vasile a slujit înainte de a pleca'în armată... In răsboi 1-a cunoscut pe Nicolae Stanciu,... acum sondor la Schela... El ne-a chemiat aici — lămuri ea. Dragoman ne-a chinuit ca pe hoţii de cai. Pe Ispas îl batjocorea că-i „şontorog". Apoi a venit Vasile care ne-a deschis capul... El ne-a desluşit că Dragoman e duşmanul nostru, al clasei muncitoare, că trebue-să-i dăm la cap — făcu Dobriţa emoţionată. Şeful cadrelor o asculta atent, privind-o drept în ochi, fără a clipi. — Pe mine m'a luat Dragoman de-adreptul de lângă maica-mare — urmă Dobriţa rostogolind vorbele. Mama a murit când m'a născut. Tata a murit în răsboi. De când mă ştiu, am tors lână pentru oamenii cu stare din sat. Cu câtă lână am tors eu, aş fi putut ridica o grămadă înaltă, ca o turlă din astea care se văd pe aici. Ivănescu asculta nemişcat. In odaie era cald, lumina ce intra pe ferestre aducea parcă a sărbătoare. Fata se trezi din aducerile aminte, ca dintr'o pâclă. îşi simţea mintea limpede, inima liniştită. îşi strânse broboada pe genunchi... Obrajii-i ardeau încă de emoţie,, dar încolo nu mai avea nimic nedesluşit. Viaţa-i era carte deschisă. îşi aşezase îh palme sufletul să se uite o-m'ul în el şi să-1 cunoască... — Acum am venit toţi trei aici, că ne-a trimis carte Stanciu, că dela 900 stejarîş 63 petrol pornesc toate... Spunea în tren tot un sondor din Schela... Dacă s'or aduna toţi tinerii, crapă duşmanul... Aşa-i ? Se aplecă asupra mesei între-bându-1 copilăreşte. ,' ■ ; — Aşa-i, spuse Ivănescu, fluturându-i pe buze un zâmbet; — dacă în fruntea lor se află Partidul de bună seamă că-i aşa, Dobriţa Păun. Şi acum, să-ţi spun şi eu ceva. Am înţeles că ştii ce'nseamnă petrolul. E drept că multe pornesc dela el. Toţi cari muncim la sonde, în birouri, în cantine, muncim pentru petrol... Dobriţa nu pricepu prea.bine cum vine vorba asta. Să munceşti în. birou şi/să zici că munceşti la petrol. Ascultă însă atent, poate venea şi lămurirea. — Vei fi angajată deocamdată la cantină, — urmă a vorbi omul. Ai muncit greu până acuma. Aici, te aşteaptă poate o muncă şi mai grea. Acum însă se schimbă lucrurile. La noi în schelă, nu mai eşti slugă, nu mai eşti la stăpân. Eşti muncitoare, ca noi toţi. Eşti om, — făcu el răspicat, ridicân-du-se în''picioare şi apăsând cuvintele pentru ca lucrul acesta să nu-1 mai uite'h veci. Dobriţa se uită drept la el. Sta jumăltate înălţată de pe scaun. Privi-rile-i aurii îi luceau încins. — Vei munci în meseria pe care o cunoşti, — adăugă şeful Cadrelor luând creionul depe masă. Trebue s'o îndrăgeşti.»Să-ţi placă munca pe care o vei face. Să n'o 'faci în silă pentru că nu munceşti pentru unul ca Dragoman. Munceşti pentru dumneata, pentru mine, ,pentru Bărgăoan, pentru toţi sondorii de aci... Pentru'petrol. Pentru Patrie. Pricepi? Fata nu clinti. Cuvintele rostite în 'tren îi trecură din nou prin minte. „Să iubeşti munca"... Cum vine asta ? Să iubesc să spăl vase, să spăl pe jos... se întrebă ea încruntând sprâncenele. Nu pricep — se nelinişti în sinea ei. Oiu vedea, — se tocmi în gând. Doar n'or fi vorbe'n vânt... — Pricepi ? întrebă din nou Ivănescu. Fata înclină din cap. Urmă o tăcere. Gazele susurau în sobă. Un uruit vag se auzea de afară. — Carte ştii ? — întrebă Ivănescu. — Ştiu, — răspunse fata scurt. — Asta-i bine. Viaţa nu stă pe loc. Eşti tânără, poţi merge mai departe. Citeşte... Nici o piedică nu-ţi .stă în cale..., Dobriţa îl privi atent. — Să merg înainte ?... Nibi o piedică nu-mi stă în cale ? Simţi că vorbele astea, la fel cu cele ale lui Vasile, cuprind un îndemn, arătându-i o cale largă şi luminoasă ce se întrezărea undeva departe. N'ar fi putut tălmăci despre ce era vorba. Era un simţăm'ânt ascuns, ce se iscase în adâncul inimii cuprinzând loc din ce în ce mlai mult. îşi înălţă capul. Sfiala, teama cu care intrase aici i se risipiseră. „Nu sunt servitoare la Dragoman. Sunt muncitoare... Ca şi. Vasile. Ca şi Stanciu", se gândi înfiorată. — Când vei avea vre-o nedumerire, — se apropie şeful cadrelor de ea, înconjurând masa — te (adresezi sindicatului. » Dobriţa se ridică depe scaun, ţinând cu mâna liberă broboada, cu alta înlăturându-şi o şuviţă de păr căzută pe frunte. Ivănescu îi întinse mâna, Dobriţa i-o apucă şi i-o strânse voiniceşte, apoi dădu să iasă. — Tovarăşe 'Dobriţa, — o întoarse Ivănescu dela uşă, — încă o întrebare. ■ > ,. 64 IOANA POSTELNICU Se răsuci şi aşteptă cu mâna pe clanţă. — Eşti utemistă ? Privirile i se aprinseră din nou. Un val de căldură fi trecu prin trup. — Nu, nu sunt utemistă. Dar aş vrea să fiu — rosti îmbujorată. — Nu depinde decât de dumneata. Strânge zestre, tovarăşă, din fapte. Ele te vor ajuta'mai bine decât/orice — se auzi glasul hotărît al bărbatului. — Apoi n'am venit aici să mă fac de râs — răspunse Dobriţa cu un fel de îndărătnicie în glas.. Şi pentru ce primesc, trebue să dau şi eu ceva în schimb, rosti ea tare, ceeace credea că vorbeşte doar în cugetul ei. Şeful cadrelor zâmbi într'un fel ciudat: — Bine zis, tovarăşă — întări ei privind mulţumit în urma fetii. ' ; 4 într'un grup de clădiri tot atât de mărunte, ca şi acelea în care s'au petrecut cele povestite până acum, se aflau instalate birourile Schelei., Un coridor, deschis făcea legătură între clădiri. In acea. 'dimineaţă, avea loc la direcţia forajului obişnuita şedinţă cu •şefii de secţie şi cu brigadierii. Se discuta raportul muncii, pe ultimele 24 de •ore. Se primeau instrucţiuni pentru următoarele 24 de ore. Rapoartele echipelor erau aşezate vraf în faţa inginerului Mihai Axente, alături de diagramele drilometrelor dela toate sondele în forare. Inginerul Axente, şeful forajului, cerceta discurile de hârtie pe care erau înfăţişate în zig-zaguri, feluritele aspecte ale muncii: greutatea garniturii de prăjini, presiunea aburului în maşină, presiunea pompelor, turaţia mesei Rotary, 'tot atâtea mărturii ale sforţării celor mulţi rânduite cu chibzuială în vederea controlului de fiecare clipă. — Ce-i aici ?.'— întrebă Axente pe şeful de secţie Nicolescu, privind întreruperea zig-zagurilor din diaigramă şi prelungirea lor într'o linie neaşteptată. — La 118, s'a „spiruiţ" *), prăjina la trei dimineaţă, — răspunse un bărbat îndesat, cu părul cărunt Ia tâmple. Acum scoatem garnitura. La prânz, e gata, făcu cercetându-şi carneţelul. Material vechi... Axente clipi mărunt în dosul ochelarilor. Se întoarse apoi spre cel de alături, un om osos, cu barbă nerasă, ţepoasă. j — Ce-i cu instalaţia de prevenire, Bucică ? — întrebă el aruncând o privire'iute pe hârtia din faţa lui. — Am dus-o la atelier, să-i facă un ventil ;de doi ţoii şi o duză — răspunse acesta ră,sfoindu-şi şi el caetul cu însemnări. — Vezi să nu împerechezi burlane lungi cu lungi, — se adresă şeful forajului, unui bărbat înalt, uscat, de vreo 40 de ani, care purta ochelari. Să împerechezi lungi cu scurte. Te descurci mai uşor în cazul instrumentaţiei... — La 322 sapa a eşit distrusă, — raportă şeful de secţie Andreescu, un om rotund cu obrajii roşii, graşi. Am intrat în rocă tare. 60 de milimetri^ la 3 metri Inginerul Axente caută în vraful de rapoarte depe masă. După ce studie o vreme foaia sondei/322, îşi ridică privirile. *) Găurit din pricina frecării noroiului pe pereţii prăjinilor în timpul forării. 900 STEJAR1Ş 65 — Pui sapa sovietică, cu roie. Pătrunzi cu ea ca în vată. Nu-i rezistă niciun strat. Oricât ar fi de tare... — Tocmai asta voiam să cer... — Faci bon de magazie, — indică Axente uitându-se la tulmen. — Tovarăşe inginer! — spuse intrând pe uşe, un bărbat cu obrazul arămiu şi cu ochii albaştri ca sineala. Din cincizeci de perechi de cisme de protecţie, ne-au venit numai zece. Ce fac ? —- Ce? — întrebă Axente privindu-1 scurt. Dai zece perechi vechi şi primeşti în schimb pe cele noi. Reînoeşti cererea. Facem intervenţie prin Minister... — Ne trebue bocanci şi haine de supra protecţie, — urmă omul cu stăruinţă. In vremea din urmă ne-au sosit o grămadă de oameni. Vin la lucru în opinci... Axente zâmbi uşor. Obrazul i se lumină: — Da — Vin mereu. Am văzut... ciobani şi pescari, foste slugi necăjite, popor mărunt şi amărât... Iese la lumină... Voi vorbi cu ministerul la telefon... Ai nevoie de ochelari pentru cimentare, nu-i aşa? Să-mi dai toate datele. Tovarăşe Andreescu — se întoarse el spre acesta, să-ţi dau vipia*) pentru încărcarea sapei dela 322. Preoţescu — notează un seripete pentru 355.— Tulmenul însemnă toate astea în carnet. — Nu uita sapa pe role pentru 322... — Ne trebue sodă pentru noroi la 217, ceru o voce... Şi barit la 228, ceru alia. Inginerul Axente luă notă pe hârtie despre toate astea. — Să încarci ventilele dela 217, — se adresă lui Crihan, cu vocea lui sigură. Să le duci la reparat, urgent. La ce oră faceţi carotajul la 300? — întrebă pe Sterescu. — Pe la prânz.... — Să m'anunţi la telefon. Vin şi eu. Trec şi pe la 217 să văd noroiul. Prăjina spiruită să rămână pe loc, vreau s'o cercetez. Oamenii se ridicară de pe scaune, îşi vârâră carnetele în buzunare, pornind fiecare la secţia lui. Inginerul Axente strânse rapoartele de pe masă. — Chemi „Centrala", — se adresă el inginerului Nedelcu. Le transmiţi la Câm'pina. întreabă ce-i cu comanda de barit... După ce-şi adună gândurile o clipă, rosti: — Dă-mi, te rog, dosarul Stejăriş. Nedelcu se aplecă şi scoase din sertar un dosar pe care-1 aşeză pe birou. — Ei! — întrebă Axente, deschizându-1, — l-ai cercetat? — L-am răsfoit doar, — răspunse Nedelcu. N'am avut vreme. Din toate hârtiile de aci, e clar că nu e nimic de făcut... — Eu l-am studiat cu amănunţime — spuse grav Axente aşezându-şi , ochelarii mai bine pe nas. Am şi înaintat raportul. Stejărişul e teren sterp. Prospecţiunile făcute arată clar că nu se găseşte ţiţei. Altfel crezi că americanii nu l-ar fi exploatat? *) Vipie = materialul dur cu care se încarcă buza sapei pentru a rezista la scurm area în rocă. viaţa româneasca 5 66 IOANA POSTELNICII wmmmmm inginerul şef dela producţie P Gherghina venea Butuc, 5e aşeza pe scaun, lângă masa de lucru, telefonul sună: r?'" ' ţnv,n e- 9ura ™ buzele cărnoase avea colturile căzute Chelia ■Mucea .ncoujurata *« colac de păr negru. Să \„t fi "avut' patr'uzea .ne,-, £ :°oSls;,o1rn,e'ara,ă câ Sl*ri5ui «# * »î^»uti? nuineCpaeP«rofTa ^ă'ris - - Ai cercetat şi rezultatele geologilor noştri? - întrebă'Ghero-h in a -Am cerut să fie oprite. Muncă de prisos unergnma. Gherghina îl privi atent, cu sprâncenele ridicate- Achim ne-a întocmit un raport, care răstoarnă dosarul vechi,, aşezandu-şi mâna pe coperta dosarului. ' Axente se miră. Ochii lui miopi arătau tulburare Butuc sta în fntnlin ^^t^^ ^ - *™ — vede^fn^orŞ un plîcTi ^-LV^^n^ ^ asta - continuă arătând iarăşi dosarul cu pricina. Achi n a^dât peste ea in aihiva serviciului geologic din minister. . P 6 ed hartă £^0^ot*aCU dOSamL Răsf0Î — filde * — 0 rişului-r POf,t"m' ZiSe arătâ"d CU mâna- Asta-j harta geologică a Stejă- harta ^dl™^"* ^ * ^ U" ^ 56 * înti^ I^Jinlni1PR^adeVăraii! ~ Tla,mă PUnând d,e§'etul în m}ilocuI ei-celor două hărt A tf .srau,se gândurilor, şi se ridică aplecându-se asupra ce ?ettd î,lo li M -f m"lcaIbu« Până la sânge şi se îndoi de mijloc, cercetând incoroal. Maxilarul încleştat îi svâcnea sub piele, nervos. mare zise 900 STEJARIŞ 67 — Cum se poate? strigă contrariat, — întorcând capul spre Gherghina, una din ele e falsă! Obrajii lui Axente erau plini de roşeaţa unei mânii abia stăpânite. — Bineînţeles că una din ele e falsă, — încuviinţă Gherghina în ochii căruia licăreau lumini ameninţătoare. E falsă aceea care s'a găsit aici... — Nu înţeleg, — scutură din cap Axente, îndreptându-se din sale In cazul acesta întreg * dosarul e fals... — Fără îndoială — zise hotărît Gherghina. Dosarul a fost întocmit anume ca să ne inducă pe noi în eroare. — Nemaipomenit — gemu Axente, — aplecându-se clin nou asupra mesei. — Eu nu cred că-i fals — interveni Butuc, cu glas moale. Ce interese putea servi o asemenea plăsmuire? Gherghina încruntă sprâncenele: — Mă mir că pui întrebarea' asta, tovarăşe, — răspunse el aspru. Luci uf e clar: să nu ne atingem de Stejăriş. — Şi dece să nu ne atingem ? — întrebă Butuc, într'un fel care dovedea că mintea-i pribegeşte în altă parte. Gherghina-1 privi atent. Părea că'se gândeşte la ceva, că leagă un fir cu alt fir şi că ajunge la o anumită chibzuire. — Extraordinar! — răsună iarăşi glasul lui Axente care sta aplecat asupra mesei cu ochii aţintiţi pe valurile faliilor.*) Gherghina se întoarse încet spre masa cu hârtii. Luă creionul şM fixă asupra unui punct: — Poftim ! — zise hotărît. Aici, e zăcământul dela Vedea. Aşa e? Acum urmăriţi filonul. Iată-i la Stejăriş — făcu plimbându-şi creionul pe unduirile întunecate de pe hartă. E acelaş strat. Dacă e acelas strat nu văd' dece n'ar exista ţiţei în Stejăriş? — întrebă, aşteptând de ia cei doi un răspuns pe care întârziaţi să-1 dea. Sigur că există — întări neclintit. Dacă •am avut vre-o îndoială asupra Stejărişului, acum s'a risipit cu totul. Axente cerceta linia filonului de zăcământ, prelungită de-aîungul hărţii. Evident că aşa trebue să fie — gândea. Insă meşterul sondor Oancea îl asigurase că Stejărişul e sterp. Lucrase chiar el la" forarea de prospecţiune cu câţiva ani în urmă. — N'am ajuns la niciun rezultat, i-a spus Oancea. Adevărat! că pe vremea aceea lucram orbeşte. Direcţia da ordin: faci asta, şi asta. Executai fără să-ţi baţi capul. într'o zi, a venit poruncă: opriţi forarea Nu-i titei Am astupat puţul... — Cum se explică existenţa unei hărţi exacte, reale? întrebă preocupat, Axente, uitându-se la Gherghina cu buzele strânse, crispate. — Stai să vezi, cum vin lucrurile. In toamna lui patruzecisicinci s'au făcut cercetări^ geologice... Au pus în lucru turla de prospecţie. ''. — După ce s'au întors vechii patroni!? Se dumiri Axente. — Se'nţelege că după ce s'au întors, răspunse Gherghina. Dosarul cu rapoartele şi hârtiile au fost trimise la. Minister, aşa cum se obişnuieşte. Cand au înţeles insă că treburile se schimbă în ţară, 'îndată după 6'Martie, au stat pe loc. Au aşteptat puţin să vadă cum se desfăşoară evenimentele. Uupa asta, hotărîrea lor s'a limpezit. Trebuiau să lase comoara în pământ *) falii — straturi. 68 IOANA POSTELNICII până la o vreme potrivită. Mai storc ţiţeiul pe care apucaseră a-1 slobozi.... Stejărişul trebuia,să rămână de rezervă. Gherghina se opri. Un muşchi subţire îi svâcni în obrazul drept, o clipă. Axente clipea în dosul lentilelor. Butuc asculta cu neîncredere. — Tâlharii au falsificat deci dosarul, urmă mai departe Gherghina. Au distrus toate urmele. Harta asta, — făcu el aşezând palma pe ea — r s'a rătăcit în arhiva Ministerului. N'au mai dat de dânsa. L-am pus pe Achim să cerceteze. Nu s'a lăsat până n'a răscolit toate hârtiile... — Nemaipomenit! — exclamă Axente, urmărind expunerea lui Gherghina. E clar. —• Trebuie să ridicăm o turlă de prospecţiune. Dacă Stejărişul are ţiţei, — vorbi Gherghina încordat, producţia va creşte cu sută la sută. O lovitură pentru cei care au falsificat dosarul. — Da... Vom începe imediat lucrările, spuse Axente împăturind hârtiile. « —• încă o chestiune, zise Gherghina. Rămânerea în urmă şi la forare şi la producţie se datoreşte în bună parte absenţelor. Aţi luat vre-o măsură? — Pogonarii*) ne încurcă rău... Ne trebue muncitori calificaţi, cât mai mulţi, răspunse Axente... De altfel au început să vină tineri din toate părţile ţării, îi vom califica; — înălţă capul Axente privindu-1 pe Gherghina prin lentilele ochelarilor. — Tineretul ăsta ne încurcă destul — se auzi glasul monoton al lui Butuc. — Dimpotrivă, îşi arătă Axente mulţumirea. Unii dintre ei după trei zile au şi priceput cum merg lucnurile la gura puţului. M'am gândit că ne vor fi de folos şi la Stejăriş. — Fireşte că da, încuviinţă încălzit Gherghina. Cred că e bine ca fiecare echipă să aibă cel puţin doi oameni noui, — se adresă el lui Axente .. Prin U.T.M. îi dăm în grija celor vechi. Tovarăşi, să se ţină seama de-străduinţele lor. Ii vom evidenţia pe cei ce-şi însuşesc mai repede meseria, la sondă, cât şi la şcoală. Şi acum, să cercetăm cum stăm cu producţia, încheie el, întorcân-du-se spre inginerul Butuc. ★ Când Dobriţa ieşi dela Cadre, lângă cei doi muncitori din Deltă, se -mai aflau încă alţii... — N'am ce zice, te-ai întins la poveşti, Păuniţo, — o luă la rost Vasile. Uite-1 pe Stanciu, — făcu el vesel, cuprinzând cu braţul umărul unui bărbat de vreo 36-38 de ani, scund, cu gâtul vânjos, cu părul tuns mărunt, îmbrăcat în scurtă vătuită. Obrazul acestuia strălucea de bucurie, ca un •> glob de lumină. [ — Iacă, — dacă ne-ai chemat, am venit, — exclamă fata privindu-1 j bucuroasă. Mai apoi învăluindu-i pe toţi în privirile ei vii, le spuse cu f mândrie: — Nu mai sunt servitoare. Sunt muncitoare. Lucrez la cantină..; | — Aşa, tovărăşico, — exclamă Stanciu, cu glasul lui gros. Aici toata lumea-i muncitoare. & f. ■»' Pogcnari = muncitori care au un pogon-două de pământ şi care primă-ţ? | vara părăsesc şantierul pentru a se ocupa de agricultură. Ş < i. q" a i ii * J î t 900 STEJĂRIŞ 69 în clipa aceea, în lumina coridorului se desluşi chipul unei fete. — Iaca sămânţă de femeie, — zise vesel Vasile, căzând cu ochii asupra ei. Am nimerit în mănăstire amestecată,— râse uitându-se la Dobriţa. Fata se apropie de grup. Era mărunţică. Purta pe umeri un palton roşcat. Părul negru pieptănat cu cărare şi împletit în două cozi, arăta îngrijire Fata era plăcută şi zâmbitoare. — Noroc, — le zise înfăţişând două rânduri de dinţi strălucitori albi. . Eşti angajată la cantină ? — o întrebă pe Dobriţa, în vreme ce ochii i se plimbau ca nişte suveici, pe sub genele.lungi şi întoarse. _ . Flăcăul roşcat din Deltă rezemat mai încolo de zid, îi prinse privirile. Pielita curată, fără urmă de păr pe ea, se îmbujora îndată. —'Au telefonat dela sindicat, să te duc la „cazarmă" — lămuri fata, deslipindu-şi privirea depe flăcău şi oprind-o asupra Dobriţei. — Ce „cazarmă"? — se sperie Dobriţa. — Aşa le zice căminelor pe aici — intră în. vorbă Stanciu, detunând dm glas parc'ar fi slobozit o puşcă. — Atunci mă duc, — se întoarse Dobriţa spre banca unde-şi avea geamantanul. II apucă de mâner. —- Când ne mai întâlnim? — întrebă apropiindu-se de grupul celor trei. ' — Nu-ti fie teamă, nu te pierzi, — o linişti mărunţica. Daca li se face dor, te găsesc.ei, — adăugă tare să fie auzită şi de cei de pe margini, aruncând priviri piezişe, lucioase, spre flăcăul din Deltă. Tinerii începură să râdă. Glasul lui Stanciu hohoti greu spărgându-se: în pereţii coridorului. Când au eşit în ogradă, Mărunţica o agrăi: — Acum ai picat? îţi va ii urît la început. Cum se întâmplă în Ioc nou... . ; — Omul e ca lujerul, — răspunse Dobriţa, uitându-se mprejur. 11 pui în pământ, face rădăcină. II smulgi şi-1 pui mai încolo, face şi acolo, rădăcină. Vorba e, să fie pământul bun. Mărunţica râse, înflorindu-şi obrazul tuciuriu cu strălucirea dinţilor. Ieşiră în şosea, apucând pe drumul de margine. — Uite colo cantina, — arătă Mărunţica întinzând braţul spre un pâlc de pomi acoperiţi de zăpadă. , a — Aici se zideşte Casa Partidului — începu a lămuri mai apoi cand trecură prin dreptul unei schele printre care se înşirau ziduri de beton. Casele astea mărunte sunt magherniţe rămase dela americani, — adăugă ea cu dispreţ. Să vezi ce clădire-i tragem noi aici! Muncitorii îi spun Casa Partidului, cu toate că se vor muta acolo toate birourile... Trecură printre case ţărăneşti, înşirate deoparte şi de alta a drumului. Pe câteva firme se putea citi: „Alimentara", „Cooperativa", „Aprozar", „Arlus", „Club". Muncitorii urcau în schelă şi veneau din schelă. Dupa un timp fetele se opriră în faţa unei căsuţe ţărăneşti cu prispă largă. Căciula albă de nea a acoperişului sta să se prăvale în ogradă. — Noroc, maica Zambila, — strigă Mărunţica dând cu ochii de responsabilă. Iacă avem o tovarăşe nouă. Arată-i unde să-şi aşeze lucrurile. Eu trebuie să plec. Am stat cam mult. Se întoarse râzând spre Dobriţa pe urmă o luă la fugă. — Bine-ai venit, — se apropie de ea maica Zambila, — o femeie- 70 IOANA POSTELNICII rotundă, cu obraz plin, îmbrăcată în mai multe fixate, grămădite unele peste altele. Şi zi, rămâi la Schela? De unde eşti? Hai să te duc înăuntru. — De lângă Sibiu, — răspunse Dobriţa urmând-o în casă. — Da' ce cauţi tocmai aici? — se miră Zambila încrucişându-şi palmele în poală. Adică ce să mai întreb? Dela. o vreme, vin din toate părţile oameni. Trebue petrol. Agaţă-ţi, puico, haina aici, — îi arătă un cuier. Până scot cerceafuri curate, scrie-ţi numele pe hârtia asta. O prinzi apoi de rama patului. — Uite colo... toc şi certte;a!ă. Tocmai a plecat de câteva zile Voica, aşa că ai nimerit pat bun. — De ce a plecat? — întrebă Dobriţa, pregătindu-se să scrie. — Apoi, nu s'a înţeles cu Valeu dela Cantină. E omu' dracului. Le -•cam ia la rost pe fete... Da' lasă că nici ele nu-s legate la gură. Care-i tare stă, care nu,) pleacă. Cum a plecat şi Voica. Dobriţa se întunecă. Nu-i venea să creadă, că aci, în Schelă, se pot auzi asemenea întâmplări. > ■— Dece să mă arnărăsc înainte? — se gândi ea, alungând grija care începuse s'o cuprindă. — N'am ce zice, fată — se întoarse spre ea maica Zambila, în vreme ce descuia uşiţa unui dulăpior. Ce mai trai pe voi! Pat, dulap, căldură. Eu n'am apucat asemenea viaţă ! — oftă întristându-se. Veneam zece kilometri pe jos din Merişori, munceam până dam în brânci. Abia ajungeam acasă şi iar o porneam înapoi. — Ai lucrat tot la cantină? — o întrebă Dobriţa, ridicând .capul depe foaia de hârtie. — Ce cantină, maică? — se cruci femeia. Cine cunoştea pe vremea aceia cantina? Mâneam din straiţă, ca şi muncitorii. Cincisprezece ani n'am pus fiertură pe limbă la ceasul prânzului. Mi s'a zgâriat gâtlejul de dordoloaţele uscate de mâncare. Lucram la curăţenie în birou, — lămuri ea aplecându-se asupra patului şi întinzând cearceaful pe saltea. Fata începu a-şi desface cufărul. — Nu mergi maică să mănânci? Acuşi nu mai găseşti nimic la cantină. . — Mai am ceva merinde, — făcu Dobriţa. Vreau să-mi aşez întâi „casa" — Bine, bine, — cum vrei. Eu mă duc. Mai am treabă la cazarma cealaltă. Dacă te răsgândeşti, agaţă cheia la stâlp. îşi vâri braţele într'o haină largă, îşi înveli capul şi jumătate de trup într'o maramă lungă, de lână presehimbându-se pe dată într'o babă greoaie. Dobriţa rămase singură. Curăţenia, căldura şi lumina de aci îi-aduseră în minte bucătăria lui Dragoman, cu ferestrele aburite de mâncare, cu patul trântit într'un colţ, cu salteaua de paie făcută cocoloş. Patul servea ziua drept culcuş pentru căţel, şi depozit pentru tot felul de zdrenţe . şi de rufe svârlite din mână. Seara, când să se culce nu ştia cum să le rostuiască. Le lua în braţe şi le aşeza pe scaun. Dimineaţa ie svârlea înapoi în pat ca într'un. coş de gunoi... Şi soneria care-i zuruia la cap în miezul nopţii, înfigându-i cuţite în inimă... Şi ţipătul cucoanei: — Surdo! N'auzi?! Cât de departe erau toate astea şi cât de omeneşte avea să se rostuiască aici... începu să-şi orânduiască lucruşoarele în dulap. După ce mân- 900 STEJARIŞ 71 tui, se aşeză la masă, desfăcu pachetele cu merinde şi începu să mănânce în mare tihnă, tăind câte o bucată de pâine, mestecând-o încet, în vreme ce ochii i se plimbau cu răgaz asupra perdeluţelor roz din hârtie creponată, asupra afişuflui cu Zitia Femeii, depe perete... După ce se îndestulă, simţi că o curirinde osteneala. Oare mă pot culca la ceasul ăsta? — se întrebă privind pe fereastră ziua luminoasă. Se întinse pe pat trăgând pătura peste ea.' Simţământul ce o cuprinse în aşternutul curat, fu o bucurie fără seamăn. — Adevărat că sunt om — se gândi. Nu mai aşez capul pe orice ţoală,.. închise ochii şi adormi îndată... ' — Am adus un aviz pentru un pachet, — glăsui factorui poştal în-tinzându-i hârtia lui Arghir Vâlsan, fost administrator al Schelei, apărut în pragul marchizei. Un ochi isteţ ar fi băgat de seamă tremurul uşor al degetelor lungi şi albe ale acestuia. Primind biletul, Arghir scoase o sută de lei din buzunar şi o întinse factorului. — Cincizeci pentru aviz, cincizeci pentru dumneata, — făcu cu glas sec, pe care se străduia să-1 înmoaie. — Tot dela sora dumneavoastră? — se interesă factorul vârând banii în buzunar. Bună. inimă, — plescăi din buze. Nu vă uită deloc. Şi ce cantitate! Zece kilograme!... Ce vă tot trimite? — se interesă el, vârând hârtia iscălită în tască. — Fleacuri, — făcu Vâlsan. Fleacuri... Mai multă bătaie de cap cu vama, — rosti plictisit, dorind să curme conversaţia. — Apoi, rămâneţi cu bine, — zise factorul ducând două degete la şapcă şi .să'ltând cureaua genţii pe umăr. Vâlsan încuie, marchiza şi închise uşa la hali. Liniştea casei îl învălui plăcut. Flăcările gazelor jucau în gura căminului. Trecu în dormitor, pregătindu-se să se îmbrace. Avea de făcut câteva drumuri până să scoată pachetul. Zece kilograme... minunat! — Un zâmbet de satisfacţie îi trecu pe obraz. — Asta înseamnă o sumă frumuşică. In clipa aceea soneria se auzi din nou. — Cine-o fi? — se întrebă el strângând şnunul halatului într'un nod. Prin perdelele dela hali îl văzu pe Oancea, aşteptând în faţa marchizei: Deschise uşa în grabă. — Să trăiţi, domnule administrator, — salută meşterul, răspândind împrejur frig din bunda cu care era îmbrăcat. — Bine ai venit, dragă Oancea, — se arătă încântat Vâlsan. Poftim'înăuntru. Dece n'ai mai dat pe la Câmpina? Ţi-au mueezit cumva picioarele pe sondă? Oancea încercă să râdă, dar nu reuşi. Pe obrazul lat şi în ochii mici licărea îngrijorare. Vâlsan, încă sub! impresia avizului, se aşeză bine dispus pe canapea trecându-şi un picior peste celălalt, gata să-1 asculte pe meşter, care se lăsă greu pe scaun. — Ei ? — întrebă Vâlsan binevoitor trăgându-şi peste genunchi s pulpana halatului gros, din păr de cămilă. Cum mai merg lucrurile la 'Schela? S'a mai ridicat producţia? încheie dânsul batjocoritor. 72 IOANA POSTELNICU Oancea îşi scoase batista mare şi începu a se şterge pe frunte. Res- " pira greu, cu năduf. Abia atunci Vâlsan îi cercetă mai atent obrazul. — Vorbeşte, — svâcni iritat. Ai să-mi comunici ceva important? După ce-şi vârî batista în buzunar, Oancea răspunse cu vocea răguşită : — S'a hotărît exploatarea la Stejăriş... — Când ? Cum ? — sări în sus Vâlsan. Nu se poate... -'- Azi de dimineaţă. M'am interesat la nepotul meu... In cel mult 0 lună, începe "forarea... — Cum s'a întâmplat asta ? — strigă Vâlsan proţăpindu-se în faţa meşterului şi străpungându-1 cu privirile lui verzi, ascuţite. Mi-ai spus că inginerul Axente a făcut un raport favorabil nouă... — Aşa-i domnule administrator, cum am spus. Axente a făcut un raport care arată că Stejărişul e sterp ca palma... Toate mergeau bine... Când colo, Gherghina a dat peste harta adevărată a Stejărişului... — Unde dracu a dat de ea? —strigă congestionat Vâlsan. In dosar era doar aceea pe care-o ştii şi tu! Ce s'a'ntâmplat? Cum e posibil? întrebările şi gesturile lui Vâlsan trădau o furie crâncenă. — Nu ştiu unde a găsit-o! răspunse Oancea cu obrajii căzuţi. Destul că geologii au făcut cercetări după dânsa şi astăzi s'a hotărît sonda de prospecţiune... Oancea tăcu. Broboane de sudoare-i apărură pe fălcile rotunde. Şedea cu picioarele răschirate, cu palmele proptite în genunchii puternici ca nişte bolovani. Vâlsan se plimba de colo, colo muşcându-şi marginea mustăţii. Cum se poate? — şuera mereu printre buzele uşor învineţite. După un răstimp, se opri în faţa Iui Oancea care-1 privea mohorît aşteptând să 1 se potolească furia. — Trebue să împiedicăm forarea! — strigă hotărît. înţelegi? Forarea trebue împiedecată. — Mă întreb cum? —- se uită pieziş la el meşterul. — Cu orice preţ trebue împiedecată, repetă Vâlsan! Oricâţi bani ar costa. Nu interesează... Privirile lui Oancea sclipeau de lăcomie. — Va trebui să conduci şi tu o echipă... Să te vâri între ei..' Lucrul ăsta depinde doar de nepotu'tău... De Axente... — E drept că de Axente depinde — încuviinţă Oancea... Numai că nu e tocmai uşor. să te înţelegii cu el. ■— Cum ? — se răsti Vâlsan. Te lauzi mereu că ţi-e nepot... — Este... Este... Dinspre nevastă... Dar mai lesne îndupleci un catâr, decât pe Axente. — Vorbe de clacă ! —■ îl curmă Vâlsan. Dar raportul ?.-.. A făcut doar un raport favorabil nouă! — Aşa e, încuviinţă din nou Oancea. A făcut un raport cum spuneţi d-voastră. A luat însă drept bun, dosarul... El credea că-i cel adevărat... De unde să ştie... — N'ai încercat să-1 faci să înţeleagă?.... Să-i propui... — Vai de mine, — se scutură Oancea ca de primejdie, răsuflând greu. Cu ăştia tineri trebue să umbli ca cu dinamita. Odată iau foc şi gata cu tine, — clătină din cap. Axente. merge pe calea lui... Dacă putem pune piedici pe calea asta, fără să dibăcească din care parte vin, îl putem folosi 900 STEJAR i.Ş 73 mai bine chiar decât dacă ne-ar cunoaşte planurile, — zise el ridicându-si palmele depe genunchi şi rânjind cu viclenie. — Poate să ai dreptate, spuse îngândurat Vâlsan. Să ne gândim — adăugă încruntat aşezându-se pe canapea. — Dealtfel, — reluă vorba Oancea, oleacă mai în largul lui, i-am strecurat îndoială destulă. Am mai făcut şi pe prostul. M'a întrebat cum a fost cu forarea la Stejăriş. I-am răspuns' că pe vremea aceea lucram ca orbeţii. Ni s'a poruncit să astupăm puţul fiindcă s'a stabilit că nu e petrol şi noi l-am astupat. Apoi i^-am spus că şi eu sunt deplin încredinţat că nu se află acolo nici o lacrimă de ţiţei. — Asta-i bine, — încuviinţă Vâlsan. Dacă vrei să-ti bati capul îl poţi încurca..^ Nu uita că te-am făcut om... — Apoi tot prin dumneavoastră am să trăesc şi de aci înainte. Spuie ăştia ce-or spune — făcu Oancea sigur de sine. — Ei vezi! — aprobă Vâlsan, aprinzându-şi o ţigară. li întinse una şi lui Oancea. Sprineenele acestuia se înăltară. Ochii ii străluciră: plescăi din limbă cu plăcere. — Americane! — Iţi plac, ai? — întrebă Vâlsan, slobozind un rotocol de fum. — Drept să-ţi spun, mă cam ard pe piept. Tutunul e tutun, — mişcă din umeri. Atâta doar că vin de dincolo, — făcu semn cu capul. Vâlsan îl privi prin norul alburiu de fum. —JJite ce e, Oaneeo, — zise el cu voce aspră, gravă. Intri în echipa dela Stejăriş. Cu orice preţ. Ştiu că eşti om de ispravă. Mă voi gândi cum să dăm lucrurile peste cap. E vorba să nu se ajungă la strat... până după strângerea recoltei... Am veşti că după aia vor veni negreşit cocorii... Oancea se mişcă pe scaun întărâtat: — Credeţi că vin, domnule administrator? — întrebă cu patimă. — Aşa am ordin să ţin cu orice preţ Stejărişul neatins până la începutul lui Septembrie. Privirile Iui Oancea licăriră. — Eu mă şi mir dece s'or mai fi tocmind atâta, domnule administrator? Tot spun că vin şi nu mai vin. — Apoi fii liniştit, — îl asigură Vâlsan, ridicându-sel Să nu crezi că nu ştiu ei ce trebuie să facă. Ii lasă pe ăştia să bată apa'n piuă cu oa-cea, cu omenirea, până într'o zi... Se îndreaptă spre birou şi trase sertarul. Scoase un plic si-1 înmâna Iui Oancea. — Uite bani... Ai noştri ştiu să răsplătească pe cei ce servesc cu credinţă. Tu ne slujeşti de mulţi ani... Eşti om vrednic, Oaneeo... Avem nădejde în tine... Pleacă acum şi să-mi aduci lista cu celelalte echipe. Oancea îşi îndoi trupul gros şi ieşi din casă cu spatele îniainte, izbin-du-se in usciori. Vâlsan se întoarse în birou. Se aşeză pe canapea trăgând adânc în piept fumul unei alte ţigări. In geamurile largi străluceau ca nişte luceferi aninaţi in văzduh, becurile de pe Drăgăneasa. Prin pereţii casei pătrundea cântecul elevilor dela şcoala medie, care se îndreptau spre cantină'-. Un^ camion cu muncitorii dela ateliere trecu pe sosea. Glasurile lor ajunseră la urechile lui Vâlsan. — Nu mai e mult — muronură ca şi cum ar fi vorbit celor ce lu- 74 IOANA POSTELNICII erau pe Drăgăneasa, celor ce lucrau in vale la Poiana, precum şi tinerilor al căror glas se stingea în depărtare. — Nu mai e mult. La toamnă apar cocorii noştri... Până atunci trebue să dau peste cap forarea cu orice preţ. Chiar dacă ar dispare Axente... chiar de-ar dispare Gherghina... Chiar şi Oancea... 6 Ifrim, tânărul înalt, roşcovan, din Deltă, se alătură lui Ispas. Păşea larg. Braţele-i lungi, purtau cufăraşul vopsit în culoare verde, întocmai ca pe o jucărie. — M'am năucit la minte de câţi oameni am văzut.de când am plecat dela noi , cle-acasă, —- zise întorcând capul spre Ispas şi privindu-1 în creştet. — N'ai mai fost plecat până acum? — îl întrebă acesta, cumpă-nindu-se uşor în mers. — Nu, răspunse flăcăul clătinând capul auriu. Am trăit numai în Deltă... — Apoi de bună seamă trebue să ţi se pară curios tot ce vezi... — Nu mă pot dumiri cum au ieşit la faţă munţii, — făcu flăcăul privind cu uimire crestele acoperite cu zăpadă care se vedeau în zare Parcă a crescut pământul ca un aliuat. LJa încremenit vremea aşa... — Chiar ca un aluat — râse Ispas. Apoi eşti ţâhc. Mai ai de ce te mira. Ţine-ţi firea... înaintea lor mergeau Nicolae Stanciu, Vasile şi Lisandru Terentie. — Acolo-i secţia Il-a — arătă Stanciu cu mâna spre crestele unor turle. Sunt brigadier acolo, adăugă cu vocea groasă. Flăcăii întoarseră privirile în partea aceea. — Asta-i o pompă automată, — urmă arătând o cumpănă uriaşă ce se ridica şi cobora necontenit pompând iţiţei din adânc. Sunetul unei maşini îi făcu să se dea în lături, spre marginea şoselei. — L-aţi văzut? — izbucni Stanciu. E inginerul Axente, şeful forajului. E ca spirtul. Acum e aici, acum dincolo... Se opriră la cooperativă. Cumpărară ţigări, iar lfrim îşi alese un pieptene de metal, pe care-1 încercă în părul bălan. — Când ne înfăţişăm la direcţie. ? — întrebă Terentie. — Apoi n'ai auzit? După amează, — zise Vasile. — Alexe vă împarte la sonde, fiecare după cum crede că-i potrivit, — lămuri Stanciu. Pe tine te va da în seama unui meşter turlist, se întoarse spre Vasile. Apoi vei intra la şcoala de recalificare. Ajunseră la o clădire mare, cu etaj, spoită cu var. Pe. prag îşi scuturară picioarele de zăpadă şi păşiră într'o sală largă din care se desfăceau uşi şi coridoare. Pe pereţi erau agăţate nişte afişe. In rame se aflau chipurile lui Stalin şi Gheorghiu-Dej. Intre ele o turlă în miniatură aşezată pe un soclu Un tânăr vioi, îmbrăcat în salopetă albastră, le ieşi în cale. — Bine aţi venit, fraţilor, — le strigă cu veselie. Aţi căzut la timp. Mi-au mai rămas câteva paturi în cazarma asta, făcu bucuros strângan-du-le mâna şi bătându-i pe umăr. 900 STEJAR 1Ş 75 — Iaca, au venit boboci, — exclamă un sondor ieşind dintr'o. odaie. Noroc, măi! —• le strigă el vesel, îindreptându-se spre ieşire. Responsabilul o luă înainte pe coridor şi intrară cu toţii într'o odaie văruită. Se vedeau şase patuiri, înşirate pe două părţi,- acoperite cu pături cenuşii. In cel de lângă perete,se afla trântit un muncitor, cu pătura trasă peste cap. In calorifer tiuia încet şi plăcut aburul. — Iaca, ăsta e sălaşul... Puneţi stăpânire pe el — rosti vesel responsabilul, făcând cute multe în marginea ochilor. Flăcăii îşi aşezară lădiţele pe podea. Ispas cuprinse încăperea, lică-rindu-i în priviri mulţumirea. — Ce zici mă? — îl întrebă Vasile. E mai bine ca la Dragoman? Hai!? — M'a apucat un dor şi-o jeleee! — se schimonosi Ispas. Unde eşti Dragomane să te strâng în braţe, să nu mai răsufli, — făcu izbucnind în râs. •— Dar tu, lunganule, încapi în patul ăsta? — se întoarse Lisandru către Ifrim. — Apoi dacă nu încape, mă poftiţi pe mine să-i tai din picioare, că tot sunt prea lungi, ■— râse Ispas cu o licărire de tristeţe în ochi. Abia m'am ţinut, după el. — Mă mut si eu la voi — glăsui Stanciu. Mă primiţi bobocilor ? — întrebă vesel. îmi aduc aşternutul — se întoarse spre responsabil. — Fă cum vrei, răspunse acesta. Acum vă las. Arată-le cum îs treburile aici. — Las' că se descurcă ei şi singuri, — răsună vocea lui Stanciu. — Ce-i asta? Au năvătlit tătarii? — se răsuci în pat omul care dormea, trăgându-şi pătura depe cap. — Nu mai lenevi, mă! Iacă au venit tovarăşi noi! — îl mustră Stanciu cu obrazul strălucind de bucurie. Omul se ridică în pat. — Voi sunteţi!? — strigă bucuros. Apoi ne-am cunoscut în tren azi de dimineaţă. Am vrut să trag un somn că n'am prea dormit pe unde am fost. Flăcăii se aşezată, care pe pat, care pe lădiţe. Scoaseră ţigări şi începură a fuma. Ifrim se uită în tavan, la pereţi. — Ţi-e strâmt locul? — îl întrebă Ispas. E "drept, aici nu-i ca pe malul Dunării în stufăriş... — La sondă, în schimb, poţi spune că răsufli, —- bubui vocea lui Stanciu. Când eşti sus, parcă stai în vârful lumii. * Când se trezi Dobriţa, întunericul începuse a mânca din lumina odăii. Pereţii albi se acopereau treptat de înserare. Se strădui să-şi amintească unde se afla. — Am dormit ca un bolovan, — îşi spuse rămânând nemişcată în pat, privind cerul depe care întunericul cobora, ca o cortină vânătă. încetul cu încetul, sgomotele de afară pătrunseră în odaie. încrucişări de voci. sunete de claxon. 76' IOANA POSTELNICU — Sonda noastră a început să dea apă sărată — zicea cineva sub fereastră. Fi-i'ar a naibii de treabă. N-e încurcă la îndeplinirea planului.... — Cât aţi avut programat? — întreabă un glas răguşit. — Douăzeci şi cinci de tone. De câteva zile a început să scadă. Azi a venit mai multă apă decât ţiţei... — Poate să fie o pungă. Şi la noi, la 125, s'a întâmplat aşa. Aţi pus pompe? — Am pus. Acum aşteptăm... se auzi din nou vocea necăjită. Dă-mi o ţigară. — N'am... răspunse vocea răguşită. Mă duceam la cooperativă să cumpăr. — Hai că merg şi '.eu... Vocile se depărtară. Pe sub ferestre se auzeau trecând paşi înăbuşiţi de zăpadă. — Spiruiala am descoperit-o eu... — striga cineva mânios din susul străzii. Glasul i se întărea din ce în ce mai mult. —■ Pândele, din schimbul celălalt, zice că el a dat peste ea, — se auziră acum vorbele drept sub ferestre. — Vrea să fie evidenţiat. Dar nu mă las, — se topi glasul în depărtare. Duduitul unui camion creştea apropiindu-se. Farurile luminară odaia,, măturând pereţii. Maşina se opri în faţa casei. Cineva sări jos. Se auzi un râs ca un sunet de clopoţel. — Mulţumesc, — strigă o voce de femeie. „Asta-i Mărunţica", — se gândi Dobriţa ieşind cu totul clin pâcla în care o cufundase somnul ei adânc. — Te mai poftesc şi altă dată, — se auzi răspunsul. Văd c'ai mai' crescut de-o şchioapă. — Chiar aşa. Acuşi ajung cât o turlă, — răspunse fata cu voioşie. Maşina plecă. Fata tropăi pe prispă scuturându-şi bocancii de zăpadă şi deschise larg usa. Aprinse lumina şi căută cu ochii prin paturi. Ii străluceau privirile oblice de tătăroaică. — Te-ai odihnit? Se apropie de. marginea patului. — Hai, mergi la film? — o întrebă. Suntem cu toate acolo. — La film? — se gândi Dobriţa. Fusese o singură dată în viaţa ei, cu Vasile. Ii trebui o vreme nană să priceapă ce se întâmplă pe pânză. Dacă apuca să citească literele, fugeau chipurile... De abia când filmul se reluase dela capăt, pricepuse întâmplarea de pe pânză. * — Viu! ■— sări din pat bucuroasă, începând să-şi tragă pantofii. Porniră pe uliţa întunecată. Câte un felinar lumina slab, ici colo. In ferestrele caselor pâlpâiau luminiţe palide. înapoia geamurilor se vedeau muncitori, în mijlocul familiei, trebăluind prin casă. Câinii hă mă iau în ogrăzi, sbătându-se în lanţuri. Pe drum trece.au oameni strecurându-se pe lângă ziduri. Pe dealuri, şi mai încoace, printre crengile uscate şi încâlcite ale copacilor, se zăreau grupuri de lumini, arzând ca luceferii. — Ce-i acolo? — întrebă Dobriţa întinzând mâna în întuneric, şi privind cu uimire spre orizontul vânăt. — Sunt sondele! Ard becurile la geamblac şi la poduri. 900 STEJATRIŞ 77 — Ai fost vreodată? r — Unde? La sondă? — Dai La sondă!... — întrebă înfrigurată. Cum e acolo? — făcu luând-o pe Mărunţica de braţ. — Ei! — înălţă din umeri fata. — Ai să vezi şi tu. Iţi trebue multă bătaie de cap până să pricepi cum vin toate. ... — Stai cu mâna pe granic cum stă cârmaciul la cârma vaporului — îi trecu prin minte. Cum o fi oare maşina aceea grozavă care e în stare să scobească pământul cum ai scpbi un măr cu vârful cuţitului? se întrebă căutând să pătrundă întunerecul. — Aici e clubul şi biblioteca, — o lămuri Mărunţica ajungând în faţa unei clădiri. Sala de cinematograf e făcută de curând, — spuse apucând pe coridor. Intrară într'o odaie, unde doi tineri jucau ping-pong. — N'aţi văzut fetele? întrebă Mărunţica. — Nu le-am văzut —- răspunse unul dintre băieţi izbind cu paletă în minge. — Aşteaptă-mă aici, spuse Mărunţica. Mă duc să le caut. Sala de cinema e încă închisă. Dobriţa se aşeză pe o bancă. Era cald în încăpere. îşi descheie haina, luându-şi broboada depe cap. începu să urmărească cum ţopăie mingea pe masă, cum sare în văzduh ca un fulg suflat de vânt nevăzut. De câte ori mingea cădea pe jos, înspre partea ei, se apleca şi o ridica. — Ce uşoară-i! — se uimi, aşezând-o pe masă. Mă mir că nu o fărâmaţi cum o izbiţi de vrăjmaş — zise zâmbind. Tinerii hohotiră de râs. — N'ai jucat niciodată. Ori nici măcar n'ai mai văzut ping-pong până acum? — E greu? — întreabă ea ocolind răspunsul. —- Nu-i greu deloc, — făcu cel ce avea o şuviţă de păr cărunt în creştet. Dacă vrei, încearcă. Dobriţa îşi desfăcu haina într'o clipă. Flăcăul celălalt îi_ dădu paleta. — Ţine-o aşa cu degetul gros sprijinit aici — îi arătă, potrivindu-i mâna. — Gata! — strigă tânărul cu buclă albă şi dădu drumul la minge. Dobriţa ridică braţul, izbi şi mingea sbură în tavan, pocnind ca o nucă spartă. _ Uşor, tovarăşă, uşor, — făcu tânărul, care-i urmărea jocul. Trebue de-abea s'o atingi. întinde braţul când o isbeşti... Fata şi-adună sprincenele, se sili să atingă mingea uşor. Rotocolul de celuloid o luă pieziş şi se opri in plasă. ^ — Ceva mai bine, — o îndemnă 'tânărul mai departe. Da-i inamte fără frica. . După câteva minute, mâna începu să simtă bătaia cea bună. Mingea sbură peste plasă .Paleta tânărului o prinse şi-o respinse îndată. Dobriţa izbi şi mingea trecu din nou plasa. Ochii-i străluciră de bucurie. Cozile-i alunecară depe cap si se sbenguiră pe spete. _ — Bravo! —„strigară flăcăii încurajând-o. Spune drept, aşa-i cai mai jucat? 78 IOANA POSTELNICU — Da dp unde, —îşi scutură pletele. Acum am pus mâna întâia oară pe lopăţica asta... —■ Să ştii că nu te mai lăsăm. Te luăm în colectivul nostru. Fetele sunt cam leneşe, se lasă 'rugate. Să pofteşti la antrenament Unde lucrezi? — o luă repede flăcăul. — La cantină, — răspunse Dobriţa cam îngrijorată. — De când? Că nu te-am văzut! — se mirară tinerii. — Apoi numai mâine intru în serviciu. In clipa aceea Mărunţica apăru în prag. — Hai repede că începe! — strigă ea, cu ochii strălucitori. Dobriţa puse paleta pe masă. Luă în fugă haina şi broboada pe braţ şi se îndreptă spre uşă. — Te aşteptăm ! Să ştii că nu te lăsăm... strigară băieţii după dânsa.. — Viu, negreşit, viu, — rosti ea alergând după Mărunţica. . 7 Elenca îşi ceruse mutarea dela telefoanele din Breaza, aici, după ce fratele ei, inginerul Axente, fusese numit la Schela. Lucrul acesta se întâmplase cam prin patruzeci şi cinci. Mai vârstnică decât el cu şapte ani, îl priveghi a se. în tăcere cu dragoste ocrotitoare, cu afecţiunea ei discretă, liniştită şi mereu trează. Era o femeie de statură mijlocie, sveltă, cu tâmplele uşor albite. Părul îl purta strâns ţinut într'o plasă de fileu negru. Avea ochi blânzi, azurii, în adâncul cărora licăreau adeseori luminiţe ciudate. Aşezată la centrala de telefon, trăia în inima schelei. Uriaşa pânză de fire împletite pe sub pământ, venite din toate părţile deila birou la sondă, dela laborator la Partid, dela Partid la direcţie, şi de acolo mai departe, se intreţesea în miezul acestei instalaţii pe care o mânuia. Prin ea trecea viaţa schelei. Ordine, rapoarte, chemări, pe toate le dirija cu măestrie, făcând dintr'o . maşină moartă, o maşină care trăia şi lucra. împrumuta viaţă acestei mese complicate cu fişe, sârme şi fire şerpuitoare, în căpătui cărora răsunau voci, reprezentând energii,, voinţe, străduinţi. La masa aceasta îşi ostoia Elenca setea de a trăi, setea de a cunoaşte. Aşa cum instalaţia era legată de toate punctele schelei, aşa era Elenca legată prin ea de toate problemele, interesele şi ţelurile acestui mare şantier. Desluşea fiecare nuanţă de ton din pâlnie, ştiind să cântărească exagerarea, importanţa, urgenţa lor reală. Cunoştea oamenii după glas, de. îndată ce-i vorbeau. Locuia împreună cu fratele ei, într'un pavilion de pe aleia 2, îm-părţindu-se între slujbă şi grija pentru dânsul. Dealtfel chiar de acolo, dela telefoane, îl ocrotea, îl priveghea, ştiind când să-i dea o legătură, când să nu i-o dea, pentru a nud smulge unei lucrări importante. II urmărea cu mintea în toate părţile. Acum era aci, acum la Ilieşti, acum la Ariceşti. Peste tot, firul pornit din masa asta, îl întovărăşea cu credinţă. Privegherea nu ,se răsfrângea numai asupia lui, ci asupra tuturor celor cari lucrau în schelă, pentru schelă. Stând în focarul prin. care treceau toate problemele de muncă, participa la ele cu pasiune, atentă la tot ceeace vibra pe firele de legătură. 900 STEJĂRIŞ 79 Telefonul sbârnâi scurt. — Dă-mi 732, te rog, — auzi vocea liniştită şi fermă a fratelui ci, Inginerul Mihai Axente. Obrazul i se lumină. Avea o linişte mândră, ascultându-i vocea caldă. Făcu legătură cu 732 şi glasul vibra pe reţeaua subterană. ŞM închipui pe Mihai la biroul lui de stejar. — E cam strâmtă odaia, — se gândi. Când o fi gata Casa Partidului va lucra într'un birou larg, cu ferestre mari, de unde va privi cuprinsul schelei până departe. Vocea lui Oancea îi sgârie timpanul. Nu-1 putea suferi. Rămasă orfană, cu fratele ei, muncise aprig să-1 dea la şcoală. — Adu-1 la mine ucenic, — e destul de bine pentru el, — îi zicea Oancea in vremea aceea, devenit rudă, prin căsătoria lui cu o mătuşe. Nu-i ceruse nici un ajutor, şi nici el nu-i oferise. Ii lăsase să se sbată singuri. Mai apoi nu-şi mai încăpea în piele, fălindu-se cu nepotul, ajuns inginer. Ce fel de nepot? Chiar acum, glasul lui lăbărţat, sgornotos, ' năvăli pe fir, întâlnindu-se cu al lui Axente. In pâlnie se auzea larmă măre. Ştia că Oancea obişnuieşte să scoată telefonul afară din. cabină şi vorbea de pe pod pentru a fi auzit de muncitori — Tu esti Mihai ? îl întrebă pe Axente ca şi când nu l-ar fi recunoscut. Ii plăcea grozav să se fiuduleaseă tutuindu-1. — Să treci pe la birou după schimb, — auzi vocea lui Mihai, calmă. Spune-mi, a sosit puşca? — Chiar în clipa asta. Toate sunt în ordine. Elene a se desprinse de pe. fir, indispusă. Soneria se auzi din nou. Vâlcu cerea gospodăria. — Alio! Fane! Tu eşti? Poţi s'o junghii, — porunci Vâlcu. Trimit, hârtia cu Ispas. — Nu păţesc bucluc? — întrebă îngrijitorul. — E'n regulă —- strigă Vâlcu aspru şi trânti telefonul. După câteva secunde tot el ceru administraţia. — Tovarăşul Ene? Să trăiţi! Aici Vâlcu. O vacă dela Gospodărie şi-a rupt piciorul. Am dat ordin, s'o taie. Trimit pe Ispas pentru aprobare. — Bine, bine, — făcu administratorul grăbit. Elenca rămase cu casca la ureche şi cu microfonul spânzurat de piept.. — Unde-or fi păscând vacile astea de-şi rup picioarele? — se întrebă. A doua într'o lună. Vaci de soiu. Ţinute anume pentru laptele căminului de ucenici. Sonerila zurui din nou: — Drăguţă, dă-mi pe bărbatul meu, — se auzi o voce mlădioasă, obosită, leneşă. E doamna Butuc, — o recunoscu Elenca. De bună seamă iar se miorlăie în telefon, — se gândi fără plăcere, dând legătura. Iar se plânge că toată ziua stă singură. Numai de n'ar lăcrima, — zâmbi ironic. Inginerul Butuc are. a^zi o problemă grea: un dispozitiv nou de deparafinare a sondelor în producţie... Scoase fişa. N'o interesa convorbirea doamnei Butuc. Se uită pe fereastră. Soarele strălucea în înaltul cerului. Zăpada începuse a se topi în acest miez de zi. Dealungul ţurţurilor se prelingeau picături răsfrângând în ele razele soarelui. Pe şosea trecea un camion cu un granic mobil... SG IOANA POSTELNICU Camioneta de carotaj electric se strecura printre drumeţi. Două femei se opriră peste drum, sporovăind. Una se aplecă asupra celeilalte, uitându-se în plasa în care se vedeau cumpărături. Câţiva pioneri cu cravatele roşii scoase deasupra paltonaşelor, se întorceau dela şcoală. Elenea privea viaţa prin fereastra largă, simţind-o cum svâcneşte peste tot, aici, ca şi în părţile nevăzute ale schelei. Soneria sbârnâi puternic. Elenca tresări şi introduse fişa. — Dă-mi repede forajul — auzi vocea alarmată a şefului de secţie dela 152. Zâmbetul i ,se stinse ca o rază de lumină frântă. întrerupse convorbirea doamnei Butuc. — Vai, — ne-a întrerupt, — suspină în pâlnie vocea dezolată a doamnei. — Da, — vorbeşte! — se auzi glasul inginerului Axente. — Veniţi repede, — tovarăşe inginer. Aici e 152. Erupe sonda ! ...Sonda 152? — se întrebă Elenca cu obrazul întunecat. Deabia eri s'a făcut cimentarea la stratul de ţiţei. Cum se poate? — se încruntă ea cuprinsă de îngrijorare. Mâinile i se mişcau repede printre fişe. — Tovarăşe Gherghina! Vorbiţi cu forajul, — chemă din propria' ei iniţiativă Organizaţia de Bază tocmai în clipa în oare şi Axente ceru Partidul. La fel, fără a mai aştepta comanda, sună garajul: — Maşina tovarăşului Axente, urgent! — E la birou! răspunse o voce. Elenca se răsuci pe scaun, întorcându-se spre fereastră. In câteva clipe maşina cu Gherghina şi Mihai va trece prin faţa ei. In adevăr un „Gaz", sbură ca fulgerul spre Ţintea. Elenca rămase încremenită, cu mâinile printre butoane şi fişe. Mintea ei era acolo, unde în clipa de faţă era gata să se năruie munca oamenilor. Ştia ce înseamnă o erupţie. In primul an când venise aici, avusese loc o erupţie năprasnică. Timp de patru zile satul şi o parte din schelă au stat sub pâclele albe, grele ale gazelor ce ţâşneau prin şpilstangă, la 150 de atmosfere. Douăsute de sonde în producţie sau în foraj fuseseră oprite din lucru. Staţiile de cazane îngheţate, satul, evacuat de locuitori. Orice scânteie ar fi putut produce explozie. Plângeau femeile în jurul centurei de izolare a satului evacuat, privind în zare jerba năpraznică de gaze care se -înălţa din puţ ca o ciupercă uriaşă şi ameninţătoare. Gazele pluteau asupra regiunii, ca nişte nouri încărcaţi de ploaie. Muncitorii mohorâţi, umblau de-colo-colo, căutând încurajare şi sfat. Patru zile văzduhul vuise de vâjâiala năpraznică. Parcă s'ar fi dat drumul la mii de zăgazuri. — Cum o fi acum? — se gândi stând nemişcată pe scaun, cu casca la ureche şi cu pâlnia agăţată în piept, privind plăcuţele, care cădeau cerând legătura. Soneria sbârnâi. Inginerul Butuc, chemă sonda 152. — Care e situaţia? — întrebă aspru. Vocea îi era iritată. De bună seamă doamna Butuc îi făcuse o scenă. — N'o să-i mai dau legătura, se gândi Elenca, în vreme ce prin pâlnie năvălea în ureche o fâşială, ca o cădere de apă. Răzbăteau voci, porunci, nelămurite. — O colmatare! — se auzi răspunsul. ' i,— Erupe tare? Câte atmosfere? 900 STEJĂRIŞ 81 — Trei, patru... Nu mai multe deocamdată. încercăm să punem dopuri la fi anse. —. Bine — zise Butuc, închizând telefonul. Inirna Elencăi, bătea să se spargă. ...Blestematul de meşter, a cimentat coloana şi n'a astupat flanşele deia gura puţului. Orice elev de gradul întâi ştie că după cimentare coloana trebue închisă ermetic. Poftim! Bulele de aer din priza cimentului au antrenat gazele din strat. Cât or fi trei atmosfere? — se întrebă îngrijorată. Puţin, — încercă să se liniştească. Mihai trebue să-i dea de cap... Sonda asta urma să redreseze sectorul 4 producţie. Dacă n'am auzit bine! ? Trei, patru atmosfere? Poate patruzeci?... Doamne! Atunci nu se mai pot aplica dopurile... In cască, 152 cerea atelierul. Vocea brigadierului străbătea prin sgomote şi larmă. •— Aici e 152. Erupţie! Trimite urgent două ventile de doi ţoii şi jumătate. — Tovarăşe! — se agăţă Elenca cu voce calmă, stăpânită. Care-i. situaţia? — Deocamdată împroşcă pietroaie şi noroi de nu te poţi apropia. Utemiştii au făcut echipe voluntare. Au intrat toţi tinerii... Inginerul Axente e cu ei. Dacă vin ventilele... Telefonul căzu în furcă. Elenca se tulbură mai mult. Nu se putea mişca de lângă instalaţia asta de care e legată ca pruncul de mamă. Mâinile îi tremurau uşor. Dacă nu sosesc la timp ventilele... se poate prăpădi şi sonda şi oamenii. Gazele au o putere cumplită... Vârî fişa şi chemă atelierele. ■— S'au trimis ventilele la 152? — întrebă ea cu voce rece, calmă, în care neliniştea nu se simţea deloc. înţelesese de mult, câtă influenţă au asupra oamenilor calmul, chibzuiala şi hotărîrea. — Au plecat, — se auzi răspunsul. In adevăr, pe dinaintea ferestrelor, maşina trecea ca o săgeată. Se uită la cadranul prins în masă. Se scursese mai bine de un. ceas de când fusese anunţată erupţia. Parcă ar fi trecut o clipă. Clapele cădeau necontenit. Viaţa-şi urma cursul... Ministerul vorbi cu Butuc, pe urmă cu directorul şcolii de ucenici. — „Un inspector va pleca chiar acum să asiste la cursurile teoretice"... Vâlcu, comunică tqvarăşului Niţă, preşedintele sindicatului, lista de mâncare pentru săptămâna viitoare. — „Mi-o trimiţi să o semnez, spuse acesta"... Administraţia ceru gospodăria: — „Dece nu s'au trimis bonurile pentru, laptele de ieri?" Doamna inginer Butuc chemă din. nou direcţia producţiei. — Ocupată •— răspunse scurt. Elenca,... refuzându-i legătura. Boldeştii căutară U.T.M.ul, pe tovarăşul Popa. — E în schelă — răspunse Elenca. Ce să-i comunic? — Pentru match-ul de ping-pong?... — Da bine, făcu Elenca notând. Dacă avem o jucătoare clasa întâi?... Sigur c'avem, aţi aflat? — Am, plumbuit conductele — raportează inginerul Oproîu, am verificat conducta dela „parcul" 5 — Câte tone se află în rezervor? — întrebă inginerul Butuc. — O sută... — Predatorul deîa „parcul" 5, chemă „agenţia"... — „Dau drumul!"... Elenca viaţa românească 6 82 IOANA POSTELNICU ştie că acum începe să curgă dela parc pe conducta izolată de celelalte, ţiţeiul, în rezervoarele centrale, de unde va îi pompat la rafinărie... Viaţa schelei mergea înainte... Au trecut patru ceasuri. Sonda 152 a amuţit. Deabia acum îşi dă seama de lucrul acesta. O transpiraţie uşoară i se ivi pe tâmple. S'o fi întâmplat vreo nenorocire? —se întrebă întorcând capul spre şosea, cercetând. Strada era ca deobicei normală, cu mişcarea ei liniştitoare. Au trecut cinci ceasuri... Uitase să îmbuce mâncarea pe care o avea în piachet. Plăcuţele cădeau necontenit; soneria sbârnâia, vorbele se ţeseau încolo şi încoace pe sub pământ. Numai dela 152 nu mai venea nimic. Soneria sbârnâi din nou. Biroul foraj cerea Câmpina. In pâlnie auzi vocea lui Mihai, liniştită, vorbind din biroul lui. I Inima îi scăpă din ghiara în care fusese încleştată. Lacrmile-i lunecară în marginea ochilor. Se strânseră într'o bobita clară. O rază de soare se răsfrânse Jntrânsa, de parcă ar fi fost cleştar. Zâmbetul senin, calm, se adună pe obrazul ei ca o ţesătură de lumină. 8 La sindicat, secretarul de partid, Gherghina şi preşedintele sindicatului, Niţă, discutau problema amenajării noilor cazărmi pentru muncitorii care veneau necontenit în petrol. Uşa se deschise şi în prag apăru Dobriţa Păun. Nu mai purta broboadă de lână pe cap. Creştetul îi era învăluit în basma albă răsfrângând asupra obrazului strălucire de floare. Cozile arămii îi atârnau peste haina groasă de dimie. — Pot să.intru? — întrebă din uşe. II caut pe tovarăşul preşedinte. — Intră! — o îndemnă Niţă. Fata închise uşa în urma ei şi făcu 'doi paşi spre masă. — Ce te aduce la mine? — o întrebă Niţă. — Uite, tovarăşe, — începu Dobriţa. Când am venit aici în schelă, tovarăşul dela cadre mi-a spus o vorbă... „,Dacă ai vre-o nedumerire, te adresezi sindicatului"... Acum am o nedumerire şi am venit, — zise uitân-du-se cu ochii ei mici şi vii la cei doi care ascultau cu atenţie. — Şezi, tovarăşe, —, ii arătă un scaun Niţă —. Gherghina o privea strângând sprâncenele groase deasupra privirilor cercetătoare. — Apoi uite ce este, — începu Dobriţa plimbâhdiu-şi mai departe ochii dela unul la altul. Lucrez la cantină... M'am speriat câtă mâncare ara asvârlit astăzi în căldarea de lături. Puteai hrăni o sută de porci, — făcu descheindu-şi haina din nasturi. Niţă se (încruntă uşor. ■— Ce vrei să spui? — Cu urechile mele am auzit oamenii înjurând... — Asta-i mâncare?' — ziceau mestecând în farfurie ca în terci. Şi aveau dreptate. Mâncarea de astăzi a fost o ruşine. — Şi dece a fost o ruşine? Bărbaţii,se uitau la ea cu seriozitate gravă. Fata nu se sperie. Avea privirea înverşunată şi obrajii îmbujoraţi" de mânie. — Iaca dece, — zise mişcându-se. Scoase din buzunar doi cartofi negri, încreţiţi din care se înălţau muguri lungi, albi, ca nişte viermi încolăciţi. Cei doi îşi aşezară privirile pe ei. • 1*1 *.' 900 STEJĂRIŞ 83 J — Poftim! Aşa arată cartofii dela cantină la sfârşitul lui Ianuarie! Şi uite! — urmă ducând la gură unul din, cartofi şi muşcând zdravăn dintr'însul, ca din măr. Poftim? Asta e miezul. Tăciune. Fără pic de vlagă într'însul. — Cum se face că până acum n'a venit nimenea să mă înştiinţeze? se miră Niţă înălţând sprânceana. Gherghina îl privi o clipă încruntat, în tăcere, apoi se întoarse spre Dobriţa îndemnând-o din ochi. — Fetelor le e teamă, tovarăşe. Nu îndrăznesc să ridice glas din pricina tovarăşului Vâlcu. Una, Voica, a trebuit să plece. N'a mai avut zile din pricina lui. •— Şi ce crezi că ar trebui făcut? — se aplecă acum asupra ei Gherghina, întrebând-o cu glas domol. — Eu nu prea ştiu cum merg lucrurile în schelă, zise ea, strângând sprâncenele. După mine, aş cerceta pivniţa, să aflu din ce pricină se încinge ca un cuptor. După aceea aşi face o clacă cu flăcăii,' că sunt destui. — Să alegem cartofii buni dintre cei răi. Dar mai întâi... Dobriţa se poticni. — Mai întâi, ce? — stărui cu a ceia ş linişte Gherghina. Dobriţa prinse curaj din ochii lui. — Apoi, tovarăşe secretar — răspunse roşindu-se toată, — aicea-î tare bine că se ţin adunări... Vin oaimenii şi spun pe faţă... Dobriţa se uită la Niţă, după care întoarse privirea din nou la Gherghina. Lucea în ei un fel de prietenie curată, răsărită atunci. — Aşa e, tovarăşă, încuviinţă el vioi. Crezi că ar trebui să organizăm o şedinţă? — Da... se grăbi Dobriţa, uşurată. Să vie muncitorii să ie tragă o săpuneală lui Vâlcu şi bucătăresei,. Noi ne-am da cu toatele părerea, să-i ruşinăm.. Ai crede că ascund ceva. — Ii bănueşti? Ştii ceva? — întrebă serios Gherghina. —- Tovarăşe, dela noi până la Vâlcu e un drum ca dela pământ la cer. Ce meştereşte, cum meştereşte — numai el şi Veta ştiu. Pe noi, dacă vede că ne interesăm de ceva, ne ocărăşte. Ştiţi cum i-a spus Veronei? „Putoare"... Astea sunt vorbe de ale stăpânului la care am slujit... Faţa lui Niţă se acoperi de un nor. In schimb privirea lui Gherghina era încremenită într'o lumină neclintită. — Am să cercetez ce se întâmplă pe acolo — mormăi Niţă mohorît. Gherghina se ridică în picioare. Făcu doi paşi spre fereastră. Apoi se întoarse şi privi fata drept în faţă. — Tovarăşă, ai venit la sindicat să capeţi o îndrumare. Bine ai făcut. Intoarce-te la cantină şi vorbeşte cu fetele. Ne vom aduna chiar mâine. Va trebui să spui tot ce ai spus aid, de faţă cu toţi... Să vorbească şi Verona •şi celelalte. Când mucegaiul s'a prins de lucrul viu, trebue îndată răzuit, să nu.se întindă. Fata se ridică. Basm'aua albă-i alunecase de pe creştet şi sta acum ca un hulub poposit în cozile ei. — Bine că n'am venit degeaba, — rosti voioasă. Spun drept, — că mi-a fost o leacă teamă... Ce ştii cum ies lucrurile ? Unui'le vede într'un fel, altul le vede altfel... .84 IOANA POSTELNICII — Aştiâ însă nu greşesc, — întinse mâna Gherghina luând cartoful care sta pe masă, ca un păianjen uriaş sprijinit pe picioare albe, desgustătoare. •— Apoi chiar aşa m'am gândit şi eu, întări fata din cap cu seriozitate. Acum mă duc. Noroc tovarăşi ! Gherghina se uită în urma ei. Se întoarse apoi la Niţă şi îl privi o vreme tăcut. — Tovarăşe Niţă ! — zise apoi apăsând pe fiecare cuvânt. Din dosul biroului, cu telefonul nu se poate împlini nicio treabă. Mâine vom ţine şedinţa... Anunţă te rog pe cei de cuviinţă. Pe când se îndrepta spre ateliere se gândi: — Pare dintr'o bucată, fata asta. Nu trebue s'o-pierd din ochi. înviorat, trecu pragul halei luminate. . * Afară o-aştepta Vasile. Purta şapca trasă pe urechi şi un şal gros în jurul gâtului. — I-am, spus, — sări Dobriţa înaintea lui ca o căprioară, bătătorind zăpada cu tălpile. Mâine se face şedinţă. A zis să spun tot, sporovăi repede, pornind în noapte, alături de el. — Vasile, mi-e teamă că numi vor veni toate pe limbă aşa uşor ca astăzi. — Lasă, Păuniţo. Te descurci tu. Dacă spui ce-i drept, vorbele curg ca apa pe râu. — Erau doi tovarăşi acolo, — urmă fata cu vioiciune. Unul mic şi chel, altul spătos, cu sprâncenele groase şi negre. Asta mi-a plăcut. —• Ştii cine-i ? —• Cine ? — Gherghina. Secretarul de partid. — Vai de mine ! — se opri Dobriţa uimită. Gherghina ? — se miră uitându-se la Vasile. Că n'am ştiut asta' dinainte... I-aş fi spus cât de frumos a vorbit el despre meseria de sondor. .„Ştii, din scrisoarea lui Stanciu... Porniră pe şosea, spre casă. Inserarea se lăsa din bolta înstelată, în văluri din ce în ce mai întunecate. Schela vuia de uruitul granicelor dela sondele din apropiere. Un zvon mai puternic se ridica dela binaua unde se zidea Casa Partidului. Reflectoare puternice luminau schelăria. Umbrele zidarilor se proectau pe pereţi. Sunetele claxoanelor sfâşiau văzduhul, ca tăişurile de cuţit în pânza unul 'cort. Schela foşnea de oameni. Megafoanele agăţate în Stâlpi, din loc în loc, împrăştiau sunetele unei muzici de taraf. Din când în când 'muzica se întrerupea şi o voce anunţa veşti din viaţa schelei. Din urmă, un claxon sună insistent. Se îngrămădiră la o parte ferindu-se. Camionul se opri lângă ei. Pe fereastra cabinei apăru capul lui Ispas, înfundat într'o căciulă de oaie. Strălucea de bucurie. — Voi sunteţi, fraţilor ? — strigă ieşind pe jumătate afară pe geam.. Mă întrebam, cine or li oare ăia doi de merg prin mijlocul drumului, parc'ar fi pe câmp... Ia' să-i speriu o leacă! Râse, arătându-şi dinţii mărunţi. Snune-mi, Ispas, cum îţi place? — se repezi Dobriţa. Cum merge ? — Ca la carte,'— făcu flăcăul bucuros. Iaca, acum mă duc la Alimentara să încarc ulei pentru cantină. Am bon în regulă dela direcţie, — 900 STEJARIŞ 85 bătu cu.mâna în buzunarul dela piept. — Port răspunderea hârtiilor. — Ochii îi străluciră în întuneric. — Asta e ceva ! Nu-i aşa, Vasile ? —- Nu mai e ca la Dragoman, să-ţi tremure sufletul, — răspunse acesta. Ispas începu să râdă cu gura până ta urechi. — Dacă vreţi, vă duc până mai încolo... — Mergem pe jos ! —- răspuns Dobriţa uitându-se la Vasile. — Aşa, aşa, — se retrase Ispas în cabină ca în vizuină. Apăsă pe accelerator şi maşina 'se urni. Tinerii porniră înainte. Zăpada scârţâia sub tălpi. Căruţele mici se înghesuiau unele în altele înăbuşite sub neaua căzută pe neaşteptate. Fumuri alburii se răsuceau pe coşuri destrămându-se în văzduh. Peste tot împrejur, pe Ţintea, spre Runcu, spre Mislea, străluceau becurile dela sonde, ca nişte ţinte de aur bătute în orizont. —_ Ce spui Păuniţo, — nu-ţi pare rău că ai venit cu noi ? — întrebă Vasile aţint/'ad-o cu privirea lui învăluitoare. Fata li cercetai obrazul, uitându-se la el cu căldură. — De ce mă întrebi ? Şi ce să-ţi răspund ? — începu cu glas tremurat. Aşa-i că lumea asta n'are asemănare cu aceea în care am trăit până acum ? — Aşa-i Dobriţo. Altă viaţă... Câtă omenire nu trăieşte în ceasul ăsta, în atâtea sate şi oraşe, fără 'să bănuiască ce fel de viaţă se află aici... — Toate-s altfel, — îşi scutură fata pletele pe spate. — Uite, — făcu arătând în jur. — Casele sunt ca la ţară dar în ele nu ard lemne... Ard gaze... Oamenii sunt ca ţăranii, dar nu vorbesc ca unii dintre ei: vitele mele, pământul meu... Altele sunt vorbele care le poartă dela unul la altul... Păcura noastră... sonda noastră... Schimbul nostru... Trăim cu toţii ca într'o casă mare, sub bolta asta de sus, nu-i aşa ? — spuse uitându-se Ia cerul acoperit de nori groşi. — Vorbeşti frumos Păuniţo, — murmură Vasile mişcat. Schela se aseamănă cu uzinele... Şi oamenii din uzine sunt altfel... Uite, acolo e uzina de petrol, — făcu arătând, cu mâna spre margini. Tăcură o vreme, mergând alături. De sus începu o fulguială uşoară. Frigul se îndulci deodată şi zăpada deveni moale, pufoasă. In depărtare se auziră zurgălăii unei sănii... — La o,parte! — strigară câţiva copii în spatele lor, alunecând pe tălpici de sky cioplite de ei înşişi. Tinerii se feriră lăsându-i să treacă. ■— Spune-mi, — rupse tăcerea Dobriţa, când mă duci odată la sondă? Nu rn'i-ai povestit nimic despre munca ta. Dacă ai şti cum ard de nerăbdare să mă apropii şi eu de o turlă. Parcă mi-e frică de ea, parcă mă atrage ca o ameţeală. Vasile începu să râdă : — Ce să-ţi spun, Dobriţo ? Ridicăm turle peste puţuri. Când şe mântue forarea, le dărâmăm şi le înălţăm în altă parte. Lucru împrejur. Clădeşti şi dărâmi. Ce să-i faci, aşa-i meseria asta. Numai)că se pierde material şi timp... — făcu gânditor. — Tot mă uit la pădurea aceea de sonde, — zise Dobriţa, oprindu-se înaintea cazărmii. Nu-mi pot închipui cum se munceşte acolo. De aici nu se vede nici o mişcare de om. Parcă totul e încremenit. Seara când se aprind luminile, mă gândesc că totuşi, acolo e viaţă... 86 IOANA POSTELNICU — Apoi, din depărtare turla pare o moară de vânt părăsită. De-ai vedea ce umblare e acolo, — făcu Vasile — ca împrejurul unei femei care stă . să nască... Fata începu să râdă. In ochii mici, castanii, licăriră luminiţe vesele. — Chiariaşa ! Nu naşte sonda ţiţei ? începu să râdă şi el. * Se opriră în faţa cazărmii.,In marginea perdeluţelor de hârtie creponată, apărură capete. Râsete surde răbufneau în stradă. — Mă pândesc fetele, —,se răsfaţă Dobriţa pe lângă Vasile. Aşteaptă să vadă ce am făcut la sindicat. Chicotele se auzeau mai tare. Cineva bătu cu degetul în geam. — Mă duc să le spun vreo două, — se vrăşmaşi Dobriţa simţind că i se, ridică un'val de căldură în obraz. — Nu te învolbura, Păuniţo. Păstrează învolburarea pentru mâine, — zâmbi Vasile fără ca încruntătura dintre sprâncene să-i dispară. — Bine Vasile. Nu-mi mai adu aminte, că-mi bate inima... Vasile zâmbi şi fata se înveseli făcând deodată o gropiţă în obraz. „Ia te uită" — se miră flăcăul, n'am! văzut-o până acum. — Mă duc, — zise fata cu glas în care tremura părerea de rău. Puse mâna pe braţul lui Bărgăoan şi-1 privi pe flăcău în 'ochi iute, apoi se desprinse în fugă : — Noroc, Vasile... . Vasile îi auzi paşii pe prispă. Când sgomotul lor încetă, se urni şi el din loc. * Intrând în odaie, căldura plăcută o izbi pe Dobriţa în obraz. Fetele părăsiseră ferestrele şi şedeau acum pe paturi, care cârpind, care aşezându-şi părul pe moaţe ca, şi când n'ar fi pândit până atunci pe la geamuri. — Parcă ziceai că te duci la sindicat — înălţă Sia'capul de pe lucru, uitându-se pieziş. — Când colo văd că ţi-ai găsit un ,,cavaler" — făcu trăgând cu ochiul spre celelalte. Dobriţa se opri lângă cuier, cu .paltonul în mâini. Roşea ţa îi cuprinse obrazul până la rădăcina părului. — Ce-ţi pasă ţie ce-am găsit ? — se întoarse spre Sia, cu gtas răstii Vorba e : am făcut ispravă, ori nu. — Ai fost la, sindicat ? — întrebă glasul copilăresc al Mărunţichii. — Sigur că am fost, — răspunse Dobriţa îndârjită. — Facem şedinţă, ori nu facem ? — se interesă Anica, oprind'pieptenele în vârful creştetului şi privind-o ironic. Vreau să-i spun icâteva lui ' Vâlcu să nu mă mai uite... — Taci, nu te mai lăuda — sări Leana de lângă masă. Vorbeşti, vorbeşti... da' numai aici cu noi... Acolo te ploconeşti, ori te ascunzi... Mă . mir cum te mai ţii dreaptă.... Anica-i aruncă o privire furioasă. — Bine zice Leana — se oţărî Verona. Când se uită Vâlcu la tine ţi se îmbumbă gura. — Dar tu ţi-ai desbumbat-o când te-a făcut „putoare" ? — svâcni Anica, aruncând pieptenele cât colo. 900 STEJĂRIŞ 87 — Vreai să zici c'am tăcut ? — întrebă fata aplecându-se înainte. „Să încetezi cu .vorbe d'astea tovarăşe. Nu se vorbeşte aşa cu o muncitoare utemistă", i-am strigat şi i-am trântit în faţă tacâmurile de au zuruit ferestrele. — Cu ce te-ai ales din vitejia asta? — urmă Anica încăpăţânată. Utemistă, neutemistă, dela sala de mese ai ajuns lângă mine, la curăţat zarzavat. Noroc că tacâmurile nu se sparg, — altfel vedeai tu... — Apoi Verona ,n'a făcut bine — sării Mărunţica. Trebuia să ise plângă tovarăşului Popa, de asta e el secretarul U.T.M.-ului. Verona îşi legă mânioasă nodul de la basma, su-b bărbie. — N'au intrat zilele în sac — bombăni, stăpânindu-se anevoie. îmi vine;mie apa la moară, nu te teme... — Mâine chiar că-ţi vine — rosti Dobriţa, uitându-se la ea. Să faci bine să spui tot ce(ai pe inimăi Verona o privi speriată. — Mâine ? Dece tocmai mâine ? Lucrurile au trecut de mult... — Vezi ? — sări triumfătoare Anica. Ţi-e frică. Nu-i mai bine de mine? Ziceţi! că mlă ploconesc ? N'am nici o bătaie'de cap. Bătu cu pumnul în palmă ciudoasă. — In .schimb te îndoeşti ca o cumpănă, — ciripi Mărunţica. Mai bine-ai spune ce pătimeşti cu maşina de curăţat zarzavaturi. — Apoi n'a fost totdeauna stricată — făcu Anica. — Cu maşina asta... e povestea cu cocoşul roşu, — se auzi'glasul Siei. O, mancă rugina acolo unde stă trântită. — Vorba e că mâine va fi şedinţă, — curmă cearta Dobriţa. Vom putea spune tot ce ne stă pe inimă^Şi,-.. vom alege neapărat cartofii... — Cine să-i aleagă ? — sări Anica înverşunată. — Noi. Cine vrei să-i aleagă ? — se întoarse Dobriţa arătând obraz aprigj Dacă nu-i alegem, ,îi putem arunca pe toţi la gunoi. — Şi ce-mi pasă dacă-i aruncăm — întrebă răstit Anica, mîşcându-se pe pat. Nu. sunt ai mei, nu mă doare... — Cum nu sunt ai tăi ? — sări în picioare Mărunţica venind spre ea. Da' a cui sunt? — strigă cu vocea ei de copil. Ai schelei... Şi schela a cui este ? — se înverşuna vocea ei subţire. •— Iaca te-ai aprins şi tu ca un chibrit, — făcu Anica dispreţuitor. Eu una ştiu că nu mă duc. — Nici eu, — se ridică Sia depe pat. •— Nu-i nimic, — se întoarse Dobriţa către ele. Care-s utemiste vor veni... Am cerut şi ajutorul băeţilor. Ne putem lipsi de voi... — Asta-i altceva — îngână Anica, după oarecare vreme. — Iţi trebue sdrăngănele ca la copii, — zise Verona. — Cu zdrăngănele de astea mă scoţi şi la cărat pietre, — făcu Anica rotindu-se prin odaie. — Destul de rău... — rosti Dobriţa, dar se opri la jumătatea vorbei... Adevărat că era mai plăcut să alegi cartofii alături de flăcăi, — "îi trecu prin cap. Să-i alegi1 fără ei, nu putea fi tot atât de plăcut ? Nu, hotărît nu ! —- urmă în sinea ei. Dacă aşa stau lucrurile, Şteflea, Vasile şi 'Stanciu îşi iubesc munca în 'legătură cu cei pe!care-i au alături... Cum vine asta? I se încâlciră gândurile. 88 IOANA POSTELNICU faţa Dece-i destul de rău ? - 0 luâHa rost Anica, proţăpindu-se în Dobriţa tresări : *SMM« Mas sa* « 9 Oancea cercetă fişa geologo-tehnologică. Pe hârtia de -ale .irq+1TH]^ dreStuTIo" %aU'nserr>te,CU PUnCt6' CU »nIute, mai de e oV maf *arPe?ce tribuîa 3 ^n?**"6 56 ^ I"56™316' ^0simea ^râmm? Iu si tot Wnl if^t- a- A3' S3pa Care trebuia folosita> densitatea noro ului Larii ,ndlCaţl! 3SUpra oP^nflor ce urmau a se face în [impui tn ~i Ce Zid ? ~ n întrebă Axente privindu-1 prin lentilele ochelarilor SeZt s^°rraZ? +dG SOare' Ge°'l08'ii no?tri susti* că vom gă ft în Mejanş. Sa întâmplat o greşală, ori o mişelie... După hartă sunt convinJ ca trebue şa găsim. Mă întreb cum n'ai dat d-ta de el când ai forat l m'eserta~no^ 1nTerit tîntr'Un tP^ct mort> ~ rost! moale Oancea. In mesei ia noastia toate sunt cu putinţă... Axente îl privi atent. Avusese oarecare încredere în el Oancea era unul. dintre meşterii cei mai buni din schelă. Forările grele erau date ,e mana lui.. Lucrase la Stejăriş, era normal să-l foloseaEă si acL tvea doar experienţa terenului... ' m- Avea .pn( - P"Pa cum vezi- ţa'pa e la 2300 metri, destul de afund - făcu Axente arătând cu creionul pe fişa de calc. Ai argilă până la 700 metd De aci încolo, put sapa pe role. Să bagi de seamă la carotă O trinS H verificare din sută,în sută de metri, asa cum e indicat ' 3 Oancea asculta dând din cap. îngâmfarea si bucuria ascunsă îi umplea peptul Axente, după şedinţa cu brigadierii' de "fs d^ noante meşter,, şi sondorii din echipe, mai întârzia cu el, ceslusindu-1 Meste ca cSornU 86 Pe °riCe P°teCă- Luă de Pe masă foaia - nuSmum — _ Numai tineri de ispravă — îl lămuri Axente. Răspunzi de ei--Sa bag, de seamă. Cu Şteflea trebuie să închei contract socSlisf când va r cu mânîdrlaptă13' ^ ~ ^ bms> ^ÎXheTaiîî r 4- r<~ Apoi nU_i Maiul> ni,ci ultimul care iese om din mâna mea -rosti Oancea cu vocea lui lăbărţată, lăudăroasă. m^nilp7n\a„aLgariJă p6 lMn\'-~ se ridică dela birou Axente înfundându-şî !Z; ,î ' h U" Vaj'gan inknos- La eruPtia dela 512 s'a vârît schelă 1 ^^.Z T- +CUraAJ nemaîP°Lmenit' măcar că de abia picase în schela. L-au şi evidenţiat... Aşa şi trebue, - reflectă ca pentru sine. Asta 900 STEJAR IŞ 89 stimulează... Privirile-i străluciră în sticlele ochelarilor. Te sfătuesc să nu mai descurajezi băieţii în legătură cu şcoala. Dacă nu încetezi ai să dai de dracu'. Afară de asita, e vremea să pricepi odată ce înseamnă şcoala. — Eh, — mormăi Oancea, — cu asta, ar trebui s'o lăsaţi mai moale, nepoate. Orice cioban care pică aici, hop îl şi vezi cu cartea în mână, — Ne trebuesc cadre pregătite, calificate — făcu Axente grav, privindu-1 preocupat ca şi cum n'ar fi auzit. Nu putem, aştepta să le iasă păr alb flăcăilor până să dibăcească băbeşte ce-i o pompă, o duză, ori un cuplung. Apoi privindu-1 atent pe Oancea, urmă : Cu echipele ,astea sunt sigur că dai gata lucrurile până la 1 Septembrie — hotărî scurt. De fapt, comanda geologică prevede 10 Septembrie. — Şi eu cred că o vom da gata până atunci, se foi Oancea, clipind viclean şi sprijinindu-se cu palmele în genunchii răschiraţi. 10 Toate-i plăceau lui Ifrim în schelă, numai cu şcoala nu se putea împăca nici de cum. Mâna Iui puternică, degetele lui groase, înăsprite pe vâsle, erau neputincioase în faţa subţirimii creionului care i se pierdea în pumnul cât o strachină. Învăţase carte lângă coliba de stuh, şezând pe pământ şi trăgând semne cu trestioara în ţărână. Taică-său îi desluşea în amurg semnele, când soarele începea să se topească în apele tulburi ale Dunării, iar păsările sburătăceau singuratece spre cuiburi, prin stuhărişurile înalte. Bătrânul călătorise în tinereţea lui cu. vaporul până la Galaţi, ba mai departe, până la Giurgiu. Trecuse prin multe, pricepând că omul, pe lângă putere mai are nevoie şi de carte. Răgazul acela din amurg fusese deajuns pentru a începe să se descurce — anevoie fireşte — în cartea „prea frumosului Arghir şi a prea frumoasei Elena", poveste pe care bătrânul o buchisea de o viaţă întrealgă. De atunci trecuse vreme îndelungată. Ifri'm crescu mai mult în luntre decât pe pământ, după ce taică-său se prăpădise într'o noapte cumplită, în largul apelor. E drept că iarna era nevoit să stea mai mult în colibă. Când simţea că pereţii iî-1 strivesc, ieşea afară şi se proţăpea în noapte privind zarea spre Dunărea îngheţată. Sufletul îi era curat şi simplu, liniştit şi tare. Privirile albastre încercau o mirare copilărească faţă de tot ceiace-i trecea pe dinaintea ochilor. Ştia că are braţe puternice. Meşterul Oancea nu înceta a i le lăuda — „Aur porţi în mâini, mă băiete", — i-a spus, privindu-1 cum ridică pana la gura puţului ca pe\un fulg. Ce nevoe are de şcoală? îi întrebase Oancea pe flăcăii care-1 băteau la cap pe acest fecior voinic. Lăsaţi-1 mă, în pace, — braţele lui n'au pereche... Evidenţierea pentru curajul dovedit la erupţia sondei .152, îi ameţise o leacă mintea neîntunecată până atunci de prea multe gânduri. Mărunţica, fata aceea cu ochii ca lăstunii Deltei, se uitase la el ca la un viteaz. Şi tocmai când dase primăvara pe plaiuri, începuse şcoala. Cum' să stea închis în clasă?... Se năbuşea. Ce-i păsa lui ce-i un „pimion" ori „înclinaţie"...? Vorbe păsăreşti! Afară, la sondă, da, — acolo îi plăcea. Nu se speria de nimic. Strângea cleştele ca nimeni altul, iar prăjina, o ridica întocmai ca pe o luntre pescărească. — Şi boul are putere mai măre .decât omul, — dar de jug nu IOANA POSTELNICII scapă. Nu scapă fiindcă n'are minte — îi spusese într'o zi brigadierul Stanciu duduind cu vocea iui groasă şi uitându-se încruntat la Ifrim. — Apoi dumneata crezi că dacă-mi încarc mintea cu tot ce-mi cere la şcoală, „pana" se face mai uşoară? —'întrebă Ifrim uitându-se la Stanciu înciudat. Tot de optzeci de kilograme rămâne. Asta-i 'leige. — Dacă nu înveţi carte, vei sta mereu lângă căldare — se amestecă în vorbă Vasile, care şedea la masă aplecat asupra unui caiet. O viaţă întreagă ai să tot ridici la pene. Iacă, eu sunt lucrător calificat şi tot fac şcoală. D'apoi tu care acuma înveţi meseria... — Dacă rămâneam în Deltă, ce alta făceam? Toată viaţa vâsleam... Nu-mi cerea nimeni să ştiu ce-i aia „ventricală" ori cum naiba îi zice, că-mi rup limba — răspunse flăcăul necăjit. Sondorii începură să râdă. Ifrim, supărat, sta rezemat de perete ca şi cum casa s'ar fi proptit în umărul lui. Trebuia să se întâlnească cu Mărunţica. Cum să pornească, acum, la şcoală, când soarele de Martie a topit zăpada pe plaiuri şi primăvara a năvălit în lume cu miresme proaspete... Acum, acolo în Deltă, e un zvon în văzduh... Cântă păpurişul, cântă apele Dunării scăpate din zăvoarele iernii... Mii de păsări.... Luntrea fâşie prin unde, ca şi când ar aluneca prin mătase... Oftă, surpându-şi umerii de supărare. — Oancea zice că ori ştiu ce e aia „brescie" ori nu ştiu, —• ţiţeiul tot aşa suie din pământ... — bodogăni mohorît. — Oancea în loc să-ţi ajute, te apasă în moalele capului — zise Stanciu, trecându-şi mâna peste ceafă. II cunosc... ■— Aci n'ai dreptate meştere — se băgă în vorbă Steflea care sta lungit pe pat, cu braţele împletite sub cap. Oancea-i muncitor bun. Dela el am învăţat meseria. Mâine, poimâine, ajung şi eu meşter... — Nimeni nu zice altfel, •— încuviinţă Stanciu ridicându-se dela masă şi făcând un pas îndesat către el. Dar ia spune, n'ai şcoală? — Am — se mândri Steflea. — De câtă vreme eşti fn schelă? — împlinesc aproape doi ani... — Apoi, mă tovarăşe, spuse Stanciu aprig, fără şcoală, ai fi putut ajunge meşter în doi ani? — De asta nici vorbă, — se muie Steflea, coborând picioarele de pe pat şi aşezându-se pe marginea lui. Să iei pe seama ta o sondă, e lucru mare. Trebuie s'o cunoşti cum îţi cunoşti buzunarele, zise el cu emoţie serioasă. Fără şcoală, te căzneşti de patru ori atâta timp... Pe puţin..., — Apoi vezi? Eu am stat sondor 14 ani până să ajung meşter, răspunse Stanciu încruntându-se parcă la amintirea unor întâmplări întunecate. Blestemaţii! — exclamă scuturând capul... M'au trimis pe front ,,să scape de un bolşevic", dar nu le-a mers — urmă ca pentru sine. Şi ascultă aici, măi Ifrime, se întoarse spre flăcău. N'am făcut şi eu şcoală ca să ajung meşter, brigadier? — Nu-i musai s'ajungă toată lumea meşter ori brigadier, răspunse Ifrim necăjit. Decât să pierd timpul la şcoală, mai bine aş bate mingea... Acolo ntu-i nevoie de ştiinţă de carte... — Te înşeli, frati-miu, zise Vasile. Află că şi pentru asta e nevoie de ştiinţă. Uiţi ce ruşine am păţit la Boldeşti cu ma tehui nostru? Măcar că 900 STEJAR1Ş 91 eşti lung cât o zi 'de post şi puternic ca un taur. Tiot n'ai făcut nimic m echipă. Te-ai scălămbăiat peste plasă... MLngea-ţi zbura printre mâini... Flăcăii începură să râdă. — Hai, porniţi la curs, — curmă Stanciu discuţia, îndemnându-i spre uşe. Ifrim se deslipi greu de lângă perete şi porni în urma lor mormăind că „asta-i ultima oară"... Pe când se întorceau dela şcoală, se încrucişară cu un camion din care se împrăştiau în văzduh glasuri de fete. — Veniţi cu noi la turla -sovietică — strigară fetele, pe când maşina-şi încetinea mersul. — Hai! Ureaţi-vă — se aplecară asupra flăcăilor îndemnându-i cu mâinile. Ispas scoase capul prin fereastra cabinei şi-şi cuprinse prietenul cu privirea lui ghiduşe. — Să trăieşti, Vasile, făcu ridicând braţul spre el. Vii cu noi? Ifrim o căută pe Mărunţica printre ele. Fata-i aruncă o privire .supărată, iar flăcăul sări repede peste marginea camionului. — N'am putut veni, — făcu înroşindu-se tot, — am fost la şcoală. Mărunţica înălţă obrazull înseninându-se. — Am crezut că ai uitat, — murmură, îmbunată. Ifrim zâmbi fericit, simţind o înfiorare, parcă l-ar fi atins unda Dunării, pe vreme de arşiţă. Flăcăii se urcară împingându-se printre fetişcane. Ifrim sta între ele ca un stâlp de telegraf. Mărunţica se pierdea lângă el; abia-i ajungea până la mijloc. Când maşina se urni, tinerii se clătinară. Fetele dădură chiot, sprijinindu-se una pe alta. Ifrim desfăcu braţele, întinzându-le ca pe nişte vâsle, şi propti valul de trupuri. — Ţin'te de mine, Mărunţico, — zise căutând fata pe sub braţele lui. Mărunţica-şi înălţă chipul de tătăroaică. Buzele-i cărnoase se desfă- cură în zâmbet, lăsând să se vadă marginea dinţilor ca un fir alb. — Dacă ţii cartea asta, mă descurc şi singură. Flăcăul luă cartea. Mărunţica se prinse cu amândouă mâinile de marginea camionului. . .— Te pomeneşti că vii şi tu dela şcoală — o întrebă Ifrim cu uşoară batjocură. — Viu dela bibliotecă, — răspunse Mărunţica fără să desluşească şaga din vorbele lui Ifrim. — Când oi intra la atelier, trebue să fac şi şcoală, — adăugă bucuroasă. Băiatul începu să râdă. — Fără şcoală nu poţi deveni strungar? Prea vă treceţi cu firea — bombăni încet. Şcoală şi iar şcoală... Să ajungă toţi nişte dascăli. Mărunţica se uită cu mirare la Ifrim. — Crede că nu-s în stare, — se gândi simţind, amărăciune. Ifrim culese supărarea de pe chipul fetei şi se mâhni. — Iar am călcat strâmb, — se dojeni el, posomorându-se. In jurul lor sporovăială creştea ca o spumă. Pe marginea drumului primăvara strălucea în crengile copacilor, în mugurii ce începuseră să răsară ca nişte mărgeluţe roşii. Rădăcinile trezit© din amorţeala iernii se .întindeau în pământul ce începuse a se încălzi, sorbind prin firişoarele răspândite ca o plasă fină, hrană pentru muguri. Dinspre munţi se simţeau 92 IOANA POSTELN1CU coborând unde de umezeală. Pe zănoagele B-ucegilor iama se lăsa anevoe înduplecată să se călătorească. Tinerii începură să cânte: Noi creştem ca holdele ţării. Prin vânturi, prin ploi şi furtuni Recoltele luminii îe vom culege mâine Din brazde trase ide străbuni. — Dece s'o fi supărat fata asta? se întrebă Ifrim întristat, privind-o în creştet şi văzând cum îi străluceşte părul, întocmai ca păcura când dă soarele peste ea. — Iaca, în loc să mă duci tu la turlă, te duc euj, — auzi glasul Dobriţel către Vasile. Dacă nu se ridica turla sovietică, — cine ştie când păşeam şi eu într'o sondă... Cântecul le acoperi glasurile. Maşina fugea printre căsuţe mărunte. Ogrăzile şi grădinile străluceau sub soarele primelor zile de Martie. Grămezi de zăpadă stăruiau la umbra caselor, topindu-se în şuviţe subţiri. Cântecul aducea femei si copii pe praguri, la ferestre. Un cârd de gâşte — ieşite pe mijlocul drumului, gâgâiau în urma camionului care le stricase plimbarea. Mâniei lor se alătură un dulău pestriţ cu blana m'iţoasă care hămăi multă vreme indignat, învăluit în norul de praf. Noi creştem ca holdele ţării Răsuna în văzduh cântecul plin de însufleţire tinerească. Deodată, după cotitură, ţâşni ca din pământ o uriaşă construcţie metalică. Era turla soviietică. împletită din drugi subţiri de otel, — sta , proptită pe cele patru picioare' înălţându-se ca un turn semeţ. Vârful îngustat părea că înţeapă bolta azurie. Tinerii amuţiră cu toţii. Priveau măreaţa alcătuire care stăpânea zările, apropiindu-se şi crescând din ce în ce mai mult. Coborîţi la picioarele ei, se simţiră mărunţi ca furnicile. — Cât e de înaltă! strigară fetele mirate, trecând printre stive de ţevi şi burlane, printre sape de rezervă şi alte unelte, apropiindu-se de turlă. Grupul se opri la poalele uriaşei construcţii. Intre picioarele răschirate, spânzura macaraua ca o limbă grea de clopot. In botul ei ţinea tija pătrată, care învârtea masa Rotary, întocmai ca un prisnel uriaş. Gâturile se înălţară spre vârful ameţitor de înalt. — Uitaţi-vă! strigă.Anica, înspăimântată, înălţând capul. Acolo sus se mişcă cineva... arătă cu mâna printre spiţele împletite de oţel. — Dece te sperii, fată? râse Vasile. De bună seamă c'ă se mişcă cineva acolo. Podanul. — Şi nu-i frică? întrebă Sia. — Dar ce-i, femeie? răspunse Steflea, repezindu-şi şapca pe ceafă, si privind cu interes şi lăcomie podul sondei. — Mie nu mi-e frică să mă urc acolo, — făcu Dobriţa cu îndrăzneală. Măcar că sunt femeie... — Te lauzi fiindcă ştii că nu te pune nimeni la încercare, — o înţepă Steflea cu vorba. Ameţesc şi flăcăii zdraveni. Nu-i lucru uşor... 900 STEJĂRIŞ 93 Vasile zâmbi. Dobriţa întoarse ochii spre el. •— Şi tu ridici turle de-astea? întrebă uimită căutându-1 din ochi, cu un fel de aprigă mirare. — D'apoi! răspunse Vasile... Am ajuns chiar specialist... se lăudă cu sfială. Inima Dobriţei svâcni de mândrie. înălţă capul spre geamblac*) închipuiindu-1 pe Vasile încălecat undeva acolo sus pe vreo stinghie, încheind împletitura de scânduri dintre stâlpi. In clipa aceea se apropie de ei, coborînd pe scara de metal, brigadierul. — Noroc, tovarăşe, — îl salută Dobriţa în calitatea ei de responsabilă a cantinei. Am venit cu fetele să ne arătaţi,şi nouă turla. — Bine-aţi făcut. Aveţi ce vedea. Nu numai voi, dar chiar şi noi sondorii. Intr'adevăr, turla sovietică atrăgea în fiecare zi sondori din toate schelele depe Vailea Prahovei. Adusă din Uniunea Sovietică pentru expoziţia dela Bucureşti, nu se mai întorsese pe meleagurile ei. Fusese dăruită Schelei, instalată aici, cu tot utilajul de forare, şi pusă în funcţiune. Cercetată şi studiată de tehnicieni, începu îndată la toate turlele, aplicarea sistemului sovietic^de desprindere a tijei pătrate, uşurând efortul fizic cusută la sută, reducându-se timpul de manevrare, precum şi alte metode tehnice care îmbunătăţeau munca. Norma obţinută cu aparatura sovietică, depăşea cu mult normele obţinute cu celelalte utilaje americane rămase dela vechii patroni. Bineînţeles, toate aceste fapte aduseră mişcare între sondorii din schelă. Necontenit veneau din toate părţile să cerceteze. Tinerii îl urmară pe brigadier, urcând scara pe pod. •— Care-i grarticul? îl întrebă Dobriţa, nerăbdătoare, pe Steflea. — Uite-1 colo, răspunse cu mândrie flăcăul, arătându-i un fel de tanc blindat ce cuprindea fundul podului. El e inima sondei. Când stă el, stă şi sonda, cum se opreşte viaţa într'un. om când inima încetează de a mai bate. — Dar nu se vede nimic, zise fata uimită. — De bună seamă că nu se vede nimic. E învăluit în apărătoarele de metal — o lămuri sondorul Răşină. Nu se poate întâmpla ni oi un accident. La noi, la 900, granicul. n'are apărătoare. O parte din grup se îngrămădi lângă drilometru**). — Din pricina lui Oancea n'are — observă mai: departe Răşină, încruntat. Stau scândurile în ocol şi nu ne lasă să facem apărătoare. I-am spus într'o zi că vrem' s'o facem noi, în vremea liberă. — Vedeţi-vă de treburile voastre de sondori — s'a răstit la noi. — Să nu-mi schimbaţi mie rânduelile... Aveţi meseria voastră. Vreţi să furaţi pâinea tâmplarului? — l-am răspuns că nu vrem să-i fumăm pâinea, vrem să facem doar ca meşterul Aşurbecov. — Cine-i ăla, s'a holbat la noi. — Aşurbecov, un sondor vestit din Uniunea Sovietică. — Şi ce spune deşteptu'ăsta — ne-a luat peste picior. — Apoi el zice că sondorii mai pot împlini şi alte treburi la sondă. De pildă: pot repara electrica, pot repara sculele, pot face o apărătoare... — Aşa? — s'a repezit în noi. Si ce se întâmplă mă'rog, cu cei de meserie? — Aceia pot fi folosiţi la alte sectoare. Creşte productivitatea *) geamblac — vârful turlei. **) Aparat care înregistrează mersul sapei în adânc. 94 IOANA POSTELNICII muncii i-am spus noi. — Nu-mi pasă ce zice Azerbacov, ori cum dracu îi spune, a strigat meşterul. Eu ştiu că asta e meserie de tâmplar. Să nu vă prind că vă atingeţi de scânduri. Să aibe grijă direcţia să angajeze mai mulţi meseriaşi. — Şi aţi lăsat-o moartă? întrebă Dobriţa, uitându-se cu mustrare la flăcăi. — E şi ăsta un meşter, seamănă cu Vâlcu al nostru dela cantină. Sunt ia cuţite cu el, — dar nu mă .las. Tovarăşul Gherghina mi-a spus să-mi fac datoria şi mi-o fac, rosti în'torcându-se. Acolo e cârma ? Arătă spre meşterul care sta în picioare lângă granic, cu mâna pe frână. — Acolo-i, o lămuri Şteflea. De acolo se mânueşte forarea... ..Cum stă cârmaciul la cârma vaporului..." — mufmură Dobriţa în vreme ce grupul de tineri începu să coboare la batalul cu noroi. — Vasile, strigă fata trăgându-1 de mână la o parte. Eşti tu prietenul meu? Eşti tu tovarăş cu mine? Flăcăull simţi cum îl cuprinde turhurarea. — Asta o ştii tu mai bine, Păuniţo, răspunse nedumerit. — Uite ce-i, stărui Dobriţa plimbându-şi ochii în toate părţile, simţind deodată o dorinţă neastâmpărată. Arată-mi pe unde pot urca în vârful turlei. — Unde? întrebă mirat flăcăul. — Sus, la podar, făcu Dobriţa. Vasile o privi încruntat. Dârzenia care răzbătea din vocea ei îi dădu un simţământ ciudat. — Arată-mi scara, îl rugă fata cu îndărătnicie, apucându-1 de mână. Vreau să mă urc sus. Vasile îşi adânci cuta de pe frunte, strângând sprâncenele. Stătu în cumpănă un răstimp, apoi se hotărî: — Vino după mine. O trase spre ieşire, coborând în ocol, în vreme ce pe pod, sondorii se pregăteau să ghiventeze mufa unei prăjini pe care podarul o dirija de sus asupra gurii puţului. — Iacă, aici e motorul care pune în mişcare granicul, o lămuri trecând pe lângă maşina cilindrică ce pufăia împrăştiind căldură. Dobriţa se opri, privind, cu uimire motorul. — Tare mi-ar place să mă fac şi eu sondor, rosti deodată. Vasile o privi întrebător. Da, da, repetă Dobriţa. De mult mă gândesc la lucrul ăsta, spuse ea privindu-1. — Ar fi ceva, — spuse Vasile ocolind turla. — Asta-i scara. Se opriră în faţa unei scăricele înguste de metal care pornea în sus, prinsă pe scheletul exterior al turlei. Dobriţa înălţă capul. Se uită fugind cu privirea dealungul zigzagului de trepte. Vârful i se pierdea undeva în văzduh. — E mai înaltă decât turnul bisericii săseşti din Sibiu... spuse înfrigurată. Apucă marginea de fier, aşezând un picior pe treaptă. — Să viu şi eu cu tine — zise Vasile cuprins deodată de nelinişte. 900 STEJĂRIŞ 95 — Ba să stai pe loc, — făcu ea oprindu-1 hotărîtă, scuîturându-şi cozile arămii pe spate. Porni ca o veveriţă în sus, simţind sub tălpi, tabla zimţată a treptelor.. — Nu te grăbi, — strigă flăcăul, părându-i rău că n'o oprise. Dobriţa dădu din cap şi-şi domoli mersul. Simţea sub palmă bara rece de metal. La dreapta avea schelăria turlei, la stânga văzduhul, iar la picioare adâncul. Aplecă privirea şi se uită în jos. Văzu-obrazul lui Vasile încruntat, urmărindu-i suişul cu îngrijorare. — Nu te uita în jos, — îi strigă acesta punând palmele pâlnie la gură şi fata îşi aţinti privirile 'înainte uitându-se printre treptele distanţate, la casele satului, la livada de desubt. Turla tremura uşor sub mersul granicului, scara la fel. La dreapta, simţea straja turlei, —■ în partea cealaltă, era prăpastie. Deodată o învălui o lumină puternică. Bara, rece până atunci, devenise fierbinte. Se opri. Scara ieşise din umbra pe care o aruncase până atunci asupra ei instalaţia depe pod. Picioarele îi tremurau de încordare. Nu-şi da seama de înălţime decât după priveliştea satului care se lărgise mult, acolo departe. — Am să mă uit în jos — îşi spuse, — simţind înfiorare. Se apucă cu mâna cealaltă de vergeaua de oţel a turlei, în vreme ce înclină capul. — Am să deschid ochii, — hotărî, dându-şi curaj... Am să mă uit... Dar frica n'o lăsă să-şi deslipească pleoapele. Printr'o sforţare curagioasă, birui teama. Deschise ochii. O miime de secundă o clătină un val de ameţeală. Strânse mâinile pe bare şi rămase astfel nemişcată, încordată. Desfăcu din nou pleoapele şi în sfârşit se uită vitejeşte în jos. Privirileri cuprinseră întregul ocol, cu pâlcul de fete şi băieţi, cu pompele de noroi, cu motorul şi cazanele de aburi, cu batale şi barăci... Totul părea depărtat şi mic, ca o lume de păpuşi. Uruitul granicului se ridica potolit în văzduh. Dobriţa începu să urce din nou pe scăriţa scăldată în soare, parcă ar fi intrat într'o baie de lumină. Vântul bătea uşor mişcându-i cozile şi o şuviţă de păr scăpată pe frunte. O pă-săruică ţâşni dintre barele de oţel, zburând pe dinaintea ei. înainte, se întindea azurul, iar acolo departe, căsuţele albe, ca nişte batiste împrăştiate ici colo printre copaci. Când ajunse la podul cel mic, podarul, rămase încremenit pe loc. — Ce-i? Cine eşti? — se proţăpi în faţa ei clipind repede în soare. Ce cauţi aici? — strigă uimit. Stai, nu te mişca. Să-ţi leg centura de siguranţă. Ce cauţi aici, arătare? Dobriţa nu răspunse. Simţea în trup un tremur nervos pe care nu-1 putea stăpâni. Se apucă cu mâinile de balustradă, sprijinindu-se. O ameţeală aprigă o cuprinse, când privi în jos pe podul sondei unde foiau muncitorii ca furnicile, căutând să învingă ameţeala. îşi muşcă buzele. Se aşeză pe podea. Simţând sub dânsa o suprafaţă mai mare de sprijin, se linişti. Se ridică dârză şi punându-şi mâinile pâlnie la gură, chiui prelung: Uiu-iuiuiuu! ;' "! Tr^ Oamenii de jos îşi înălţară frunţile... braţele lor se întinseră spre dânsa. Văzu pe brigadier făcând doi paşi înainte, şi răspunzându-i în chiot : — Dă-te jos, zârghito! — răsbi glasul, urcând până la ea. Dă-te jos, arătare... Dobriţa făcu semn cu mâna, râzând. Desluşi în pâlc pe Steflea care 96 IOANA POSTELNICU îşi scoase şapca trântind-o cu foc de pământ. Fata râdea fericită, îmbăiată în văzduhul proaspăt. In vremea astă, podarul desprinse o prăjină din grămada de lângă el, trăgând-o spre mijlocul turlei, cu cârligul. Jos, pe podea, sondorii cu capetele întoarse în înalt, zgâiaiu ochii la prăjina ca;re se legăna în aer, spre gura puţului, unde trebuia să fie înşurubată. Podarul trase de cârlig şi întoarse capul spre fată, simţind-o aproape de dânsul. Avea plăcere să-şi arate meşteşugul. In clip a. aceea se întâmplă nenorocirea. Cârligul scăpă din jurul prăjinii. Aceasta căzu pe podea, zguduind turla ca un cutremur. Un răcnet se înălţă de jos, acoperind vuietul mecanic. Dobriţa văzu într'o clipă obrazul palid al podarului, schimonosit de groază. Când îşi aplecă ochii, zări sondorii îngrămădiţi în jurul unuia dintre ei, care sta întins pe podea. Brigadierul fugea năpraznic prin ocol spre scara podului. Vasile alerga de după turlă spre sondă. Pâlcul de fete şi băieţi se opnise încremenit pe loc. — Ce este, ce s'a'ntâimplat? întrebă Dobriţa îngrozită, întorcândii-se spre podarul năucit, care încremenise cu mâinile înfipte în bară. — Am scăpat prăjina, bâlbâi omul. ' Dobriţa simţi că-i înghiaţă sângeie'n vine. înaintea ochilor îi jucau vedenii de groază. Era cuprinsă de turburare ca şi când s'ar fi rupt înlă-untrul ei un zăgaz. Se ridică de pe podea fără a mai simţi ameţeală, cu trupul greu, parcă ar fi fost plin cu plumb. începu să coboare. Pe măsură ce cobora i se părea că inima ei vioaie, îşi domolea bătăile şi se umple cu o mare amărăciune. Se simţea vinovată şi deşuchiată — ,,ar fi mai bine să mă arunc jos" —'îi trecu prin minte gândul crâncen. Vasile o aştepta în capnl scării. Obrazul îi era întunecat, gura încleştată. Pentru un muncitor conştient, încurajarea Dobriţei de a se urca pe turlă, dovedea uşurinţă. Lipsă de răspundere neîngăduită, aproape criminală. Degetele dela piciorul drept al sondorului Stere fuseseră sfărâmate. Căderea prăjinei putea face moarte de om. Sosiseră aci să vadă turla, să cerceteze, să înveţe. El se lăsase furat de sbenguiala Dobriţei. Pentru asta au venit la sondă? Vasile se osândea fără cruţare. înţelegea că va trebui să dea seama de fapta lui. Pe deasupra, îi slăbise încrederea fn sine. Era turburat şi frânt. Cum îşi putuse pierde judecata într'atât? Mai avea temei să creadă că este un muncitor serios şi conştient? Hotărît: nu. Dobriţa îl privea cu ochii tulburi, înceţoşaţi. Căuta în ochii lui îngăduinţă şi sprijin, dar nu putu găsi. Pricepu pe deplin, că săvârşise o gre-sală amarnică, trăgând după ea şi pe alţii. Nodul care se adunase 'îritr'însa din turbunarea cugetului, i se urcă în gât. Izbucni în plâns, hohotind adânc, cu capul pe bara de fier a scăriţei. 11 X Schela vuia în zvon de muncă. Zilele acelei luni de Martie se trezeau de dimineaţă, răcoroase, sub un cer înalt şi albastru ca o cupolă de cleştar. Frunzişul proaspăt foşnea în lumina subţire a zorilor. Schimbul întâi primea răsăritul soarelui în piept şi-1 saluta cu chiote, luând putere. Soarele răspundea la această bucuroasă primire, grăbindu-se să iasă din ceaţa dimineţii. Feţele oamenilor, maşinile, uneltele, străluceau în mângâierea lui prietenoasă. 900 STEJĂRIŞ 97 Vestea forării la Stejăriş, se răspândi în Schela ca un fulger. Stejărişul era o livadă," largă, aşezată pe o spinare de deal, prefirată cu pomi... Acum era vremea lor; înfloriseră cu toţii. Umblau prin schelă mulţime de zvonuri. Americanii străpunseseră pământul fără a găsi petrol. De banii lor nu-i părea rău nimănui, se (înţelege, dar milioanele care se cheltuiau acum cu forarea îi dureau pe fiecare. Dacă nu se va găsi totuşi ţiţei? — se întrebau unii. E drept iarăşi, că dacă filonul dela Vedea răzbătea până la Stejăriş, — comoara se afla în mână. Mare mirare că s'au înşelat americanii. Ori au găsit ţiţei şi l-au tăinuit? Poţi presupune orice... Svonu-rile călătoreau dintr'o parte înjtr'alta, purtate de toată lumea. Stejărişul constituia un obiectiv de seamă. Era întocmai ca o cetate ce trebuia cucerită, cu cât mai puţine pierderi şi stricăciuni. Deaceea Stanciu fusese aşezat acolo- de curând, ca un om de nădejde în bătălia ce se d'a pentru cucerirea pământurilor de dedesubt, pândite din umbră de lăcomia duşmanilor. Priveghea atent lucrul tuturor, cântărind munca, slăbiciunile, îşi împărţea vremea aşa ca să fie de faţă la cele două schimburi de zi. îşi făcuse un plan chibzuit, pentru drumurile la direcţie şi pentru răgazul scurt pe care şi-1 îngăduia să-1 petreacă acasă. Brigadierul de noapte, Atanasie, era şi el un muncitor încercat. Cu toate că avea de inspectat mai multe sonde, după cum cerea munca de noapte, nu-i scăpa nimic. Meşterii erau tot unul şi unul; iar sondorii, uternişti. Avea pe cine se sprijini. Stejărişul cerea oameni, nu glumă. Cercetând rapoartele de lucru, Stanciu înţelese că echipa lui Oancea avea mai puţine puncte pozitive decât celelalte. Se-miră: cum se poate una ca asta? Oancea codaş? începu a-1 supraveghea şi de aproape şi de departe pentru a-şi da seama unde se găseşte răul. Aşezat |în cabină, la fereală, urmărea cele ce se petreceau pe podeaua sondei. —- Meşterul a uitat că mai trebue să şi înaintăm cu sapa — făcu . Steflea către Răşină, privind cu necaz spilstanga, pusă pe degajare de noroi. De o jumătate de ceas se învârte sapa degeaba în puţ. Ne mănâncă din timp — adăugă necăjit, ţinând mâna pe pârghia grainicului şi susţinând garnitura în aşa fel ca sapa să se rotească în noroi fără a scurma roca. — Ii dau drumul?! strigă spre Oancea, care sta mai încolo aşezat pe o sapă. Fuma ţigara şi n'o mai mântuia. _ ' — Lasă să se spele bine de noroi, — mormăi Oancea. învaţă băete. Mâine, poimâine, ieşi meşter şi faci vreo boroboaţă. Steflea întoarse capul necăjit. După ce mântui însfârşit ţigara, Oancea se ridică şi veni spre granic. — Ei hai, — dă.-i drumul, — făcu, proptindu-se pe picioare şi supra, veghind manevra. Steflea calcă pedala, mişcă frânele. Lanţurile porniră să zuruie, învârtind masa Rotary. Apăsă pe pârghie şi îndată acele drilometrulul în- .oepură să salte, icnind în zigzaguri pe hârtia circulară. Sapa scurma, zdrobea, înainta în strat, în vreme ce acele înregistrau operaţia. ,U Flăcăul simţi în braţ munca pe care o făcea sapa acolo în adânc. Inima i se umplu de bucurie, de mândrie. Meşterul Oanoea îl lăsa dela" o VIATA ROMÂNEASCĂ 7 98 IOANA "POSTELNICII vreme mai mult la granic. Avea încredere în el, de bunăseamă. In curând va da examen. Va ajunge şi el meşter. Granicul duduia, cutremurând turla. Lanţurile se zvârleau rotind masa, lucindu-şi zalele în lumina soarelui. Furtunul de noroi tremura în aer ca o uriaşă trompă de elefant. Ifrim strecura noroiul ce curgea prin jghiab din adânc, luându-1 cu lopata, trecându-1 prin sita de metal. Băeţaşul care păzea vitele Gospodăriei pe islaz, se apropiase, privindu-1 cum lucrează. — Ce-i, mă? Vrei să te faci şi tu sondor ? — glumi flăcăul. Apucă lopata, — zise 'întinzându-i-o. Strecoară noroiul, o leacă. Fă şi tu o treabă... Copilul începu bucuros să miestece'n batal, lăsând vacile să pască liniştite împrejurul sondei. Ifrim se întoarse şi luă o probă de noroi. Măsură densitatea, pe urmă vâscozitatea, numărând tare până la un minut, în vreme ce noroiul curgea din pâlnie într'un fir întunecat. ■— E în ordine? întrebă meşterul Oancea, apărut la mărginea sondei. „Umblă dela o vreme ca un şoarece în cuşcă, meşterul nostru", gândi mecanicul Spiru, ungând pistoanele pompei. Ifrim mormăi ceva neînţeles. - ' Uruitul granicului se opri. Oancea trecu la pârghie, iar flăcăii se a-propiară de gura puţului. Ifrim urcă scara la podea şi desprinse cleştele Wilson din marginea turlei, făcându-1 să plutească în aer, spânzurat cum era de o sârmă. Răşină se izbi în el. — Ce naiba, mă, n'ai loc de mine? strigă flăcăul mânios, împingând cleştele spre puţ. —■ Dar tu n'ai ochi? strigă Răşină necăjit. După ce desprinse spilstanga, noroiul ţâşni prin prăjini ca o fântână arteziană. Flăcăii se dădură la o parte, aşteptând să se golească prăjina. Stanciu cerceta cu privirile fiece mişcare. Oancea manevra la granic, coborând colacul de sârmă în ocol. Anghel, aflat la picioarele turlei, îl prinse şi-1 înfăşură pe capul unei prăjini. Sondorii aşteptau la marginea podelei privind în jqs. — Gata! strigă Şteflea ridicând mâna spre Oancea. Meşterul învârti roata şi ţeava fu ridicată până la podea, rezemân-du-se cu un cap în buza ei, cu altul rămânând proptită în pământ. — Gata! strigă din nou Şteflea, în vreme ce desfăcea colacul spânzurat de sârmă, pe care Oancea, manevrând, îl ridica în sus. Se proptiră cu toţii în' „căţeaua" groasă ca o sgardă uriaşă, atârnată de macaraua slobozită în jos. •— „Hei-rup"! — scandară făcându-i vânt spre capul prăjind. Broboane de sudoare apărură pe frunţi. Salopetele se umeziră in spinare. Se avântară din nouă. „Hei-rup"! Braţele se încordară, împingând „sgarda". Picioarele alunecară în noroiul scurs pe podea. Umerii tremurau pe sub pânza hainei. Se vedeau 'muşchii întinşi. ■— Hai, înc'odată, îndemnă Şteflea răsuflând greu, ştergându-şî fruntea cu palma. O dungă de noroi se ivi pe ea. Tinerii se încordară iarăşi. „Căţeaua" cuprinse în sfârşit gâtul prăjinei. Ifrim o încuie, Oancea manevră şi macaraua se înălţă în aer, ridicând în bot, prăjina^ care se legăna în colo şi încoace deasupra puţului ca o limbă de ceasornic. 900 STEJĂRIŞ 99 Ifrim, după ce-şi şterse şi el fruntea cu dosul mâiniii, propti prăjina cu palmele lui puternice, oiprindu-i balansul: — Adu „pisica" — strigă Oancea. Ifrim cu Răşină se repeziră pe margine. Unul vru să apuce periuţa de sârmă, celălalt căldarea cu valvoil. Neşliind pe ce anume să pună' mâna, fiecare, se izbiră din nou. Bocancul lui Răşină alunecă pe noroi şi flăcăul se rostogoli pe podea. — Ce dracu, mă! se burzului Răşină, privindu-1 pe Ifrim mânios, ridicându-se şi apucând „pisica". — Ai orbul găinilor? se răsti el curăţind noroiul de pe ghiventul prăjinei, prinsă în,gura puţului. Oancea, la granic, se strâmba de râs. Stanciu se încruntă: „Ce fel de muncă e asta? Oancea nu vede că tinerii lucrează anapoda? Se încurcă toţi ca găinile. Ce înseamnă râsul prostesc al meşterului? Ne aflăm la joacă ?" — Bagă la „botonieră" — strigă Oancea rânjind. Ştefiea fixă prăjina ce spânzura deasupra puţului în capul celeilalte. Cleştele Wilson încolăci mufa. — Strângem cu automatul? întrebă Steflea. — Dă-1 dracului de automat — înjură Oancea. Strângeţi cu mâinile. E mai bine... Flăcăii se proptiră în cleşte şi începură a strânge scandând: — Hei-rup, hei-rup...! Broboanele de sudoare curgeau pe obraji. Statură câteva secunde să-şi tragă răsuflarea în vreme ce pe sub tâmple vinele îngroşate svâcneau. Stanciu rămase uluit: — Are automat şi pune flăcău să tragă. Ii osteneşte ca pe vite... of, — Oancea ăsta... După ce mântui schimbul, îi chemă pe toţi în cabină: — Măi tovarăşi, dacă mai lucrăm ca până acum. n'avem să ajungem Ja ţiţei nici în doi ani. — Dece? mormăi Oancea. — Cum dece, meştere? se întoarse Stanciu spre el. Ai îmbătrânit? Te ţii de glume? Nu vezi că flăcăii ăştia se învârt pe pod fără rost? Nu ştie niciunul care unde-i e locul şi dumneata râzi în loc să-i ajuţi. Laşi sapa să meargă în gol mai mult decât e nevoie, până îţi faci dumneata cheful ţi tragi toate ţigările din lume. Nu folosiţi automatul... Păi ăsta e lucru? Oancea păli. Unde dracu a fost Stanciu de nu 1-a zărit? Dacă face raport, te pomeneşti că mă schimbă... Atunci m'am dat la fund... — Apoi, tovarăşe, începu cu vocea mieroasă. Tinerii sunt ca mân> jij... sburdă... — Să faci bine să laşi teoriile astea, îl întrerupse Stanciu. Aici e muncă, nu joacă. — Tovarăşe Stanciu, — interveni Steflea, eu zic să ne împărţim rintr'un fel munca. Aşa ca să ştim fiecare ce facem. Să nu mai pierdem niciun minut năucindu-ne până ne dumirim încotro să ne îndreptăm. — Asta numai decât, încuviinţă hotărît Stanciu. Până dimineaţă întocmim fiecare câte un plan. Cum credem noi că am putea organiza munca de aici mai bine. Mâine, dună schimb, cercetăm laolaltă planurile. Poimâine, stăm de vorbă cu toate echipele. 100 IOANA POSTELNICII — Trebue să ne luăm angajamente, — făcu Răşină. Fiecare în munca lui... Ne-a explicat destul tovarăşul Gherghina... Dar meşterul nu vine la adunări să ■ asculte... iar dacă se pune el deacurmezişul, numai degeaba. Oancea îl fulgeră din ochi pe flăcău. înjurătura se opri la marginea buzelor, în vreme ce inima îi mustea de venin. 12 — Patru vaci? ■— întrebă Dobriţa, privind obrazul blând al Elencăi. — Asta de azi e a patra — confirmă telefonista. Vaci de soi. Dobriţa strânse sprâncenele. — Astăzi s'a adus carne dela Comcar. Ca deobicei. Despre vre-o vacă dela gospodărie nu ştiu nimic, ■— făcu căzând pe gânduri. — Ce s'a întâmplat cu ea? întrebă Elenca. Dacă i s'a rupt piciorul, a fost tăiată, de bună seamă. A dat Vâlcu ordin. Trebuia adusă la cantină. Unde alt undeva? — Dacă a intrat în cantină, desigur că a fost trecută în condică •— rosti Dobriţa înălţându-şi capul. — Bine înţeles, — făcu Elenca, mişcându-se pe scaun. Dacă ai cerceta, ai afla... — Condica o ţine Vâlcu. Nu. mă lasă să mă apr opiu de ea. ■— Ce fel de responsabilă eşti? — o mustră Elenca, desamăgită, continuând să manevreze fişele cu anişcări iuţi. — Asta-i drept — răspunse Dobriţa îngândurată. Câteodată... mă gândesc că nu-s de nici o ispravă... Gheorghe a descărcat carnea, a băgat-o la ghiaţă. Bonul nu l-am văzut, — făcu îngrijorată. Trebue să pun mana pe condică — se smuci din îndoială. Ceva nu-i curat... Condica aduce lurrtină... . In dimineaţa următoare, Dobriţa asistă Ia descărcarea pâinilor. Luă bonul, şi se îndreptă spre Vâlcu, cerând cheea dela birou. — Dece-ţi trebue cheia? se răsti la ea. — Să duc bonul de pâine! • ' ' — Dă-1 încoace, — porunci Vâlcu îndreptându-se spre birou. In clipa când răsucea cheia în broască, auzi uşa bucătăriei deschi-zându-se. Preşedintele sindicatului, Niţă, apăru în prag. — Pune-1 pe birou — zise repede Vâlcu dând bonul Dobriţei şi gră-bindu-se spre intrare. Fata se strecură înlăuntru. Zări condica. Se apropie de ea. Q deschise şi răsfoi paginile, începând din luna Decembrie. Cercetă atent. — Una vacă dela gospodărie... 380 kgr., — citi. Una vacă dela gospodărie... 320 kgr. — cili mai departe. Una vacă... 360 kgr... una 315 kgr... Se întreptă de spate şi se gândi: „Toate vacile dela gospodărie erau trecute în condică. Niciuna nu lipseşte". Ridică telefonul şi vorbi în pâlnie: — Tovarăşe Elenca, — le-am găsit trecute în condică pe toate patru... ' . — Aşa? — se auzi vocea mirată a telefonistei. Bine, bine, — rosti după o pauză şi telefonul se închise. Dar pe când se îndrepta spre casă, Dobriţa simţi că o împresoară 900 STEJARIŞ 101 neliniştea. — N'am fost de faţă la cântăritul cărnii, — ,se mustră în gânid... — Mă. duc diseară pe la Elenca să mă mai sfătuesc cu ea, se gândi... N'am mai'fost de mult... Iau şi bluza să o trag la maşină... Am să o rog să mă lase pe mine... M'a pus doar la probă când am tivit basmaua... — îşi spuse zâmbind la gândul bucuriei ce o simţise când Elenca-i îngăduise să se aşeze la maşină. 13 Atelierul de tâmplărie se afla dincolo de magazii. Lumina se vedea arzând noaptea târziu în geamurile largi. De câtva timp, Vasile îşi făcuse un. pat de scânduri într'un colţ, svârlise un braţ de hoaspe asupra lui şi nu mai pleca acasă. — Degeaba m'aş duce, tot n'am somn, — îşi spusese, In-tr'adevăr, din clipa când dăduse peste broşura în care se vorbea de petroliştii din petrolifera „Voroşilov", nu-şi mai afla linişte. De când venise aici, ridica turle şi le tot demonta, spre a le înălţa în altă parte, îndată ce se mântuia forarea. — Gândeşte-te, măi frate! îi spuse într'o zi lui Stanciu. Suntem în urmă cu îndeplinirea planului. Păi nu intră în întârzierea asta şi turlele care ne iau atât amar de vreme până la desfacem şi le ridicăm deasupra puţurilor noi? De aş avea atâta putere să apuc turla de cap, întocmai ca pe o căciulă, şi să o aşez.de aici, colo... Cât timp câştigat, ce economie la materiale! Când văd cum se prăpădesc scândurile şi bulumacii, mă doare inima ca şi când cineva mi-ar prăpădi agoniseala mea... — Păi nu-i 'agoniseala ta, măi frate? îl întrebă Stanciu. — Aşa-i. Deaceea mă frământă un gând... Trebue să-i dau, de capăt — făcu preocupat. In adevăr, Vasile aflase din broşura pe care o găsise în bibliotecă, că meşterul sovietic, turlistul Sauşnic, muta turlele fără a le mai demonta. Vasăzică-, găsise deslegarea care-1 preocupa pe el, ziua şi noaptea. De atunci îşi pierduse somnul şi liniştea. Nopţi nenumărate, aplecat asupra bancului, desena cu creionul pe hârtie fel de fel de sisteme, cioplea din lemn mulţime de tălpici, socotea, combina. De zeci de ori îl cuprindea descurajarea şi tot de atâtea ori reîncepea lucrul. In seara asta, tocmai trasase la rindea două vergele de câte o şchioapă. Le aşezase pe banc şi se uita la ele încruntat. Lumina, becului, scăpată de sub farfurioara de tablă, îi arunca pe faţă .'reflexe galbene. Pe perete spânzurau, echere, teuri, planuri. într'un colţ zăceau grămadă hoapsele, ca nişte uriaşe crizanteme desfrunzite. Un ceas ticăia regulat în perete. Afară, noaptea învăluia atelierul in pulpane întunecate. Vasile aşeză vergelele paralel pe banc şi le privi îndelung. Pe sub frunte, cugetul fugea, căuta. După un timp vârî sub ele două creioane, răşchira palma şi aşeză câte un, deget pe fiecare vergea, începând să le tragă cu mâna cealaltă uşor, încoace şi încolo pe suprafaţa mesei. .Vergelele înaintau, în timp oe creioanele rulau sub ele... Maxilarul îi juca nervos în încheetură. • Deodată, vergelele se poticniră. Nimeriseră cu vârful în cioplituri de lemn. Rămase cu degetele nemişcate, privind scândurelele cu o putere crâncenă, ca şi când ar fi voit-să pătrundă dincolo de ele... 102 IOANA POSTELNICU In1 clipa aceea uşa- se deschise şi în prag apăru inginerul Axente. — Cum merge, tovarăşe? întrebă, apropiindu-sle cu interes. Vasile tresări şi se întoarse: — Iacă, la drum drept merge bine. Se împiedică însă îndată ce dă într'o groapă, ori întâlneşlte în cale un dâmb. Axente se aplecă asupra bancului, urmărind atent mişcarea vergelelor. — Aşa-i... făcu după un timp. Crezi că-i vei da de cap? — Trebue să-i dau, — rosti dârz Vasile. Aci scrie negru pe alb — bătu cu mâna în cărticica:'deschisă pe banc. Sauşnic mută turlele pe nişte cărucioare. Eu am de gând să le mut pe tălpici... Trebue să dibăcesc. îmi vine să-i scriu lui Sauşnic, să-i cer desluşiri, — făcu uitându-se în zare la noaptea de afarăl După ce Axente cercetă câteva calcule şi desene pe care Vasile le desprinse din cui, făcând verificări cu creionul, întrebă: — Ai aşezat centrul de greutate Ia 18 metri? — Aşa am1 socotit, — spuse Vasile, aplecându-se asupra hârtiei pe care Axente o ţinea în mână. — Dacă laşi toate pe pod, după cum mi-ai spus, centrul coboară, — rosti Axente întorcându-şi capul spre Vasile. Flăcăul se încruntă, strângându-şi gândurile. La o vreme, obrazul i se destinse. — Atunci toată turla e mai grea, — şopti îngândurat ca pentru sine, urmărind creşterea unei idei desprinsă din cele multe care i se frământau sub frunte. — Aşa-S, întări cu încredinţare. — Cred că eşti la un pas de ispravă, — exclamă Axente. Dac'ai izbutit până aici, vei izbuti şi de aci înainte, — îi zîşe cu prietenie şi încurajare, bătându-1 pe spate. Tovarăşul Gherghina are încredere mare în dumneata, Vasile. Aşteaptă din ceas în ceas... Rămas singur, Vasile fu cuprins de înfrigurare. începu din nou să ruleze vergelele într'o mişcare mecanică. Mintea-i era concentrată, iar privirile se ascuţiseră ca două sârme. „Aşteaptă Gherghina din ceas în ceas" — îi sunau în ureche vorbele inginerului. Apoi da, i-am făgăduit că voi face „revoluţie" în mutarea turlelor. — Trebue să reuşesc îşi spuse iarăşi, mişcând mereu vergelele pe banc. Deodată se opri. Obrazul i se netezi. Mai apoi din nou i se săpară dungi adânci între sprâncene. Dădu la o parte vergelele. Prinse între menghine o bucăţică de lemn,, cât. un sfert Idintr'o vergea, o netezi cu rindeaua, apoi o scoase şi o privi mult. După aceea începu să cioplească ciocuri la capete... Privirile-i întunecate licăreau ca1 şi când înapoia lor s'ar fi aprins o lumină... Era atât de cufundat în lucrul său, încât nu auzi uşa scârţâind in ţâţâni. In prag apărură Dobriţa şi Ispas. Tinerii se opriră ţinându-şi respiraţia, cu teama de a nu stânjeni lucrul flăcăului. înfăţişarea lor arăta îngrijorare şi curiozitate. înaintară, păşinjd cu atenţie printre hoaspe şi bucăţi de scânduri. Ispas se cumpănea în mers, străduindu-se să nu facă sgo-mot. Se apropiară de banc, oprindu-se lângă Vasile, uitându-se cu atenţie la scândurica cioplită la capete pe care flăcăul o ţinea înaintea ochilor, privind-o ca pe un lucru de preţ. 900 STEJĂRIŞ 103 — I-ai dat de cap? şopti Dobriţa, uitându-se la obrazul lui brăzdat de o dungă ce pornea dela rădăcina nasului în jos. — Păuniţo dragă, şopti Vasile, fără să-şi deslipească ochii depe vergea, — şi tu, măi frate Ispas, să ştiţi că am descoperit buba, rosti ca şi cum şi-ar fi vorbit sie-şi./Pe urmă, da trezit dintr'un vis, se scutură. în-torcându-se spre prietenii săi. — Măi fraţilor, ■— strigă cu o voce străbătută de bucurie. Am reuşit! Am reuşit! ■— repetă uitându-se cu drag la ei şi aşezând un braţ pe umărul Dobriţei şi altul pe al lui Ispas, trăgându-i spre pieptul lui. Fata simţi lacrimi ridicându-i-se în ochi, în vreme ce gândul o duse cu luni în urmă, în odăiţa lui Vasile, când stătuseră o clipă, Ba fel îmbrăţişaţi. 14 In sala clubului, după opt ore de muncă, tinerii se năpusteau asupra mingilor, făcându-le vânt din paletă, uimind pe cei ce se aflau pe margini, întâlnirea cu echipa dela Boldeşti săltase echipa codaşe a Schelei la loc de frunte. Pe gazeta de perete, alături de faptele de muncă ale sondorilor, mat-chul cu Boldeştii era comentat cu entuziasm şi de jucători şi de tovarăşii lor. Destul fuseseră la coadă... Pentru un şjantier ca Schela> asta era o ruşine. Valuri de înflăcărare se stârniră în rândurile tineretului din Schela. Luară deci la rând şantierele şi colindară cu camioane şi muzică: Ochiurile, Ariceşti], Morenii făcând peste tot prăpăd, întorcându-se acoperiţi de glorie... — Numai cu ping-pongul n'am făcut nimic — le potoli entuziasmul Popa. Nu facem sport unilateral. Abea după ce ne vom întării şi în foot-ball şi în volley-ball, se vor putea mândri sondorii noştri. Antrenamentul de volley începu la sfârşitul Iui Februarie, cu mare învolburare. Porniră pe terenul încă acoperit pe alocurea de zăpadă. Băteau mingea care cum nimereau, îmbătaţi de succesele ping-pongului. îşi umflau piepturile, socotindu-se fiecare un viitor campioni. Desbrăcaţi de hainele groase, începură să chinuiască mingea aprig. Ifrim dovedi că braţele lui lungi, ca nişte vâsle, găsesc întrebuinţare şi la sport. Statura lui de doi stânjeni îl avantaja la plasă. Făcea praf împrejur... Când juca împotriva echipei fetelor, era o adevărată comiedie să-1 priveşti cum umbla cu mâinile prin văzduh, necăjind-ojpe Mărunţica, care se înegrea de ciudă. Ea ar fi trebuit trasă cu funiile în sus pentru a-i putea răspunde vlăjganului. După întâiul entuziasm, tinerii cerură costume de sport. Nu voiau să rămâîe mai prejos de celelalte schele... Dacă ping-pongul putea fi jucat oricum, pentnu volley-ball costumele erau neapărat necesare... Umblară de colo, colo, stăruind cu foc, până ce Popa îi vesti; că Schela găsise fondul din care să se facă cornlanda costumelor. Porniră îndată în Duminica următoare, în camionul împodobit în verdeaţă, ,spre Boldeşti. Steflea, aşezat pe o latură, cântă toată vremea din armonică, iar fetele-şi împletiră glasurile cu ale flăcăilor. Arătau atât de viteji, încât nimeni niu le-ar fi putut sta în cale. Dar, pe cât au plecat de năpraznic, pe atât de amărâţi s'au întors. 104 IOANA POSTELNICU Mâncară o asemenea bălaie, că. nu mai îndrăzneau să se uite unul la altuL Veneau înapoi tăcuţi, privind câmpurile, pe care grâull începuse să'ncol-ţească. — Dacă ne-am fi foit mai puţin de colo, colo, în costumele-noastre şi' n'am fi tras chiulul la antrenament, nu păţeam aşa ruşine, — glăsui Dobriţa, şezând în camion posomorâtă, îngrămădită între Şteflea şi Mărunţica. Flăcăii stăteau mohorâţi, parcă i-ar fi opărit. Unde era veselia cu care porniseră? Unde erau planurile de a provoca minerii dela.Lupeni? înţelegeau că pentru a aveia o echipă sportivă, trebuiau să aibe un instructor sportiv. Le era drag să se sbenguje pe câmp, bătând mingea... Se'ntorceau învioraţi şi primeniţi după un ceas de joacă, dar atât nu elra dea j uns. — Tovarăşe Popa, — se repeziră ei la tânărul care venise să supravegheze antrenamentul. Ruşinea pe care am mâncat-o la Boldeşti trebue spălată. Aceia au avut instructor sportiv... — Păi,, voi v'aţi lăudat că n'aveţi nevoe... — răspunse Popa, privin-du-i ironic... Aţi încercat să mă! convingeţi că vă descurcaţi singuri cu Angh'el. — Dacă a bătut oină în copilărie, nu înseamnă că ne poate îndruma la volley, — spuse Ifrim... —, Asta n'aţi ştiuit-o acum alună,,-când s'a pus problema asta? Tinerii începură să râdă stânjeniţi. înfumurarea le luase minţile... Popa pricepuse că numai lăsându-i să se isbească cu capul de pragul de sus, aveau să^ înţeleagă lucrurile sănătos. Ii lăsase deci să facă ce voiau priveghind de departe, ştiind că în curând aveau să vină să întocmească lucrurile aşa cum era bine. — Am şi cerut instructor sportiv, — spuse, după ce se uită la ei,, cercetandh-i din priviri. — Ura! strigară tinerii învioraţi, mişcând braţele, bătucind pământul cu bocancii. — Tovarăşe Dobriţo, iei costumele în primire. Nu le dai decât pentru antrenament. Trebue să alegeţi un comitet care să nu fie cu capul în nori... Nu-i aşa, măi fraţilor? Tinerii se vânzoliră, în vreme ce Ifrim semnă cele auzite, trăgând' un şut în mingea care se ridică până în înaltul cerului... 1.5 Dobriţa se afla în drum spre şcoala sindicală dela Ploeştj. Şezârid lângă Ispas, privea şoseaua care strălucea sub soarele lui Martie, părând că acolo, departe, se topeşte într'o apă lucitoare. Deabea acum avea răgaz să se gândească în tihnă la drumul ce-1 făcea. Bătuse cale lungă decând' venise la schelă. Fiinţa ei de astăzi, nu mai era fiinţa de mai-'înainte,.-întâmplarea dela. turla sovietică o zguduise adânc, făcând-o să poarte cir dânsa, necontenit, ca pentru aducere aminte, o durere şi o mustrare. Degetele sdrobite ale lui Stere nu puteau fi .îndreptate cu aceste simţăminte, de bună seamă'. Nici cu critica aspră făcută lui Vasile şi ei, măcar că le cutremurase sufletele'încărcate până la margine-cu amărăciune. Nu puteau ff îndreptate decât cu tragere de inimă ia învăţătură, cu străduinţa de. a des- 900 STEJĂRIŞ 105 chide ochii mai bine şi a privi viaţa altminteri, mult mai serios ca până. "UmrL . £ bine să iii înflăcărat, - le-a spus atunci Gherghina. Dar înflă- Cărar%£î^bn^1şSutPDobriţa îşi aduce. ^Me, plările din ultima vreme. Se gândea că viaja în schela Se de^aşoa. a «Urua M n nicăieri în altă parte. Te ia, te cuprinde zi de zi. Se raslrange asup, a gLdd™ vorbS tale, asupra judecăţii, second m ga a dan care eşti făcut şi răstoarnă brazde adânci pe caie se înalţă .iinţa ta cea n°aă- _ ispas" - îl agrăi pe şofer, întorcându-se pe stânga. îmi vine să. cred că vise? Auzi? m'au trimis la şcoală... De eri, de când ma-au spus sa m p egltesc, parcă sbor. înseamnă că şi-au pus nădejdea in, mmeCu Toată' întâmplarea dela turlă, - făcu, ^^rindu-i-se pnvi ea. Ma Ispas! Am pfimit încredere Va veni ziua sa arat ce am făcut cu ea i.d{U,u^ SsîmrrSrindun gând încă nedesluşit Când vu prin Ploeş a dv^a alimente, să dai pe la mine, - schimba vorba. Sa l ca are sa mi tie dor - făcu cu duioşie în glas... Cum m'am legat de colţul asta de lume.... ^ doar n'am stat cu măinile în sân... Am mluncit! — Păi tocmai de-aia, — răspunse Ispas cu un .el de mancine, s..an gând mMr^ pe^olan ^ Q ^ lumină la fată Tocmai de-aia. Am muncifa'Dragoman'si am plecat fără să'ntorc capul Ak», am spălat PcfVT^ spălat Teci şi 'sute de farfurii, am servit mir de muncitori la masă... şi iată, mi se face dor... Dece? ..t,Să iubeşti munca, să n'o faci în sila",- - auz, pa, a gla.u Un Ivănescu. Asta-i! Munca de aici mi-e draga — f^J*^*^* ea, mă Ispas. Mi seIpare că de când lumea trae.se ca acum ca rmincm eu şi Vasile şi Ştefleă şi toţi, pentru ceva ce e al meu, al nostiu, al mtiuor.. Mă auzi? = 4P1r3%ee uSe. Up». - «. «n no. »* » ras- timp, privind cu ochi luminoşi câmpia. ' '— Nu ştiu dac'oi avea drum... Z Pa^S; Vâlcu îl ia cu el mai mult pe Petre. Zice că-mi bag nasul ^^ef^J>tVeni atentă Dobriţa, întorcând capi* . _ înTpun drept, - făcu Ispas. - am cam mirat la banuel, cu Vâlcu Ştii că la Dragoman am văzut destule. Aşa ca pricepi?: Dobriţa îl privi îngândurată. Iaca, ea pleacă şa povestea cu oainea ramâneDnSezită. Iar l săvârşit o gresală. Decese in lucruri d'astea? Doar a înţeles de o mie de or, pana ac urn ca un < s do nuterea creste Ar fi trebuit să se sfătuiască cu vre-o fata oela cai.tma cu Nut E drept că s'a sfătuit cu Elenca... dar iată că acum pleacă s, toate - rămân baltă _ ^ ^ ^ făc„ ea. Am plecat şi nu le mai pot urmări... Nu ştiu dacă sunt întemeiate... Din pricina asta n am „linişte -făcu monolită! Afară de asta, trebuia să ma duc la smdicat sa le sou. - Dobriţo, răspunse Ispas, - alaltăieri noapte am plecat cu Valeu 106 IOANA POSTELNICU la Ploeşti. Petre îşi strivise degetul în uşă, aşa c'a trimis după mine. Ne-am oprit pe la gospodărie să încărcăm mişte coşuri. Când am pornit, mi s'a părut că s'a îngreunat camionul. — Ce naiba, — miiam zis. Să atârne coşurile atât de greu? Am ajuns pe la 12 noaptea la Ploeşti, — Opreşte aici, — îmi spune Vâlcu. Opresc pe Tunel în faţa unei case. — Las nişte saci, — face Vâlcu şi coboară. Simt că se mişcă camionul. „Caută sacii, — mă gândesc eu. Da' greu îi găseşte..." Aud vorbe... Venise cineva să-1 ajute. Când pornim, maşina mai uşoară... — Vai de mine, Ispas, — sări Dobriţa neliniştită, — să ştii că nu-i lucru curat. Să te duci la tovarăşa Elenca, la telefoane. Să-i povesteşti toate. S'o întiebi dac'a vorbit cu tovarăşii dela sindicat. Spune-i că eu te-am trimis, — rosti repede, îmbujorată. ■— Fii pe pace, Dobriţo, —; făcu Ispas. Mergi fără grijă. Dacă aşa stau lucrurile, apoi m'aşez eu în spatele lui Vâlcu, ca vulpea în spatele dihorului. Mă duc eu la sindicat. Dobriţa, preocupată, îşi strânse lucrurile. Maşina se opri în faţa, şcolii. — Ispas! Să vii să-mii spui ceai făcut, — strigă ea coborând şi îi strânse mâna. • ★ La două zile după ce Dobriţa comunicase Elencăi cele aflate din condică, telefoanele sbârnâiră. Doamna Ene, soţia administratorului, îşi poftea prietenii la zaiafet. Veştile sburau, trecând prin urechile Elencăi Firele telefonice purtară tot felul de ştiri despre un muşchiu de vacă straşnic, pe care dânsa îl primise chiar în dimineaţa aceea. Trebuia neapărat stropit cu vin şi împodobit cu tot felul de bunătăţi, — anunţă cucoana deosebit de bucuroasă. — Draga mea, — miorlăi în telefon doamna Butuc, mlădiindu-şi glasul, — cine te aprovizionează cu asemenea delicateţuri? — L-a primit, bărb'atu-meu, — răspunse doamna. Ene, mândră... Vreau să petrecem şi moi niţel... Veniţi negreşit, draga mea... — Venim cu plăcere, — se alintă Mariana Butuc. Mai ieşim din monotonie... Stăm îngropate în satul ăsta prăpădit şi mort, — se auzi oftatul ei tragic. — O să se prindă mucegaiul de noi... Elenca ieşi de pe fir. Nu mai voia să asculte. Ştia pe de rost tot ce avea să urmeze: — Am uitat cum arată Puiu la faţă, draga mea. Pleacă la birou până nu m'am. trezit, şi se întoarce când dorm. Nici tu spectacol, nici tu film de dragoste. Iţi aduci aminte de Robert Taylor?... Să nu mai poţi dispune de maşină... Elenca întrerupse convorbirea, eliberând firele, socotind că fuseseră destul ocupate cu vorbe deşarte. Dar după câteva secunde, doamna Ene chemă pe doamna inginer Oproiu. Şuvoiul de vorbe începu să curgă gârlă. — Ce zici? — îl inviţi, şi pe Axente? O aduc şi pe nepoata mea, — ganguri doamna Oproiu. Ştii, Adi-no... — Atunci va trebui s'o pofteşti şi pe sora lui... — Ma chere ! — o întrerupse Adina, fais attention... On ecoute *) *) Draga mea, fii atentă... se ascultă. 900 STEJĂRIŞ 107 — Mai vorbim noi, încheie repede, doamna Ene. Treci pe la mine. Elenca întrerupse din nou convorbirea. I se părea că doamnele spurcă instalaţia... O furtună întreagă din pricina unui muşchiu de vacă pe care 1-a primit domnul administrator... Domnul Administrator? se gândi din-tr'odată. In privirile blânde i se ivi o umbră. Zâmbetul din junul gurii se destramă' Mintea-i lucra iute, ascuţit... Un zlaiafet la fel avusese loc în luna trecută, când îşi rupsese altă vacă piciorul. Atunci fusese poftit şi inginerul Oscar Nedelcu... îşi amintea bine. Exact: inginerii din Ilieşti, cu nevestele, fuseseră poftiţi, după ce Fane dela Gospodărie mai primise un ordin de tăiere... Elenca simţi cum se leagă faptele între ele: muşchiul de astă seară, domnul administrator, vacile tăiate... îşi aminti vocea plictisită, nervoasă, a lui Ene, răispunzându-i lui Vâlcu. Să fie oare înţeleşi? Cum rămâne atunci cu condica? Convorbirile lui Ene nu-i aduseseră nicicând nelinişte Er!au, ce e drept, scurte, nervoase, tăia prea repede vorba, ca şi canid acolo în biroul lui ar fi aşteptat mii de oameni, mii de probleme, de hârtii de rezolvat... Zâmbise adeseori, auzindu-1 cum face scandal pentru bonuri. Asta strânge magazii de hârtii... Unde le mai pune? — se gândise. Îşi aminti că Dobriţa plecase ieri dimineaţă la Ploeşti. Iată, a venit vremea să sesizeze Sindicatul. In clipa aceea soneria sbârnâi din nou. Câmpina cerea sonda 900.— — Tu eşti, Oanceo? — întrebă o voce dela Câmpina. Străduinţa vocii de a părea alta decât era, stârni în Elenca nedumerire. Vocea asta venea de undeva din trecut. Cui încordare, aşteptă ca Oancea să-i rostească numele. — Să trăiţi! .— răspunse meşterul, stânjenit. Elenca tresări. In pâlnie nu se auzea sgomotul de pe podeaua sondei, nu se auzeau nici glasurile răsleţe ale sondorilor. Vorbeşte din cabină, — îşi spuse. A închis uşa... Nu vrea să fie auzit... — Te-am aşteptat, — continuă vocea dela Câmpina, în acelaş fel reţinut. — Voiam să vin săptămâna viitoare, — răspunse Oancea înfundat, dorind parcă să nu-i audă niimeni glasul. ■ — Te aştept astăzi negreşit, — porunci vocea oarecum iritată... apăsând cuvântul astăzi. — Bine, am să viu, — răspunse Oancea, cu supunere. Când convorbirea luă sfârşit, Elenca avu simţământul că trecuse prin instalaţie un vânt cu miros de putregai. — Unde-am mai auzit vocea asta? îşi chinuia mintea, căutând în adâncul memoriei. Cum se face că Oancea a priceput cu cine stă de vorbă? De unde ştie de către cine a fost chemat? — Sunt înţeleşi, — hotărî Elenca îngândurată, dând legătura cu laboratorul. — Gata analiza ţiţeiului, dela 252? — întrebă Marga, secretara inginerului Butuc. Care-i rezultatul? — 12% sare, răspunse Erika. — Mult, — auzi glasul preocupat al Margăi. Ascultă, Erika, m'aştepţi la masă! — Nu mănânc azi, la cantină, — răspunse făta. N'ai văzut ce mâncare a fost ieri? Fără un strop de untuiră... — S'a întâmplat, — o linişti Marga. In schimb am avut carne... 108 IOANA POSTELNICI! Mintea Elencăi începu să lucreze din nou. Stând cu mâinile printre fişe şi sârme, cu ochii pe plăcute, îşi aminti că Ispas adusese cu trei zile înainte, untură dela Gospodărie. — Nici n'a plecat Dobriţa şi iată că Vâlcu o si ia razna, — îsi spuse ea, mişcând fişele. ' * In acea după amiază, Oancea aştepta în marginea şoselei o maşină de ocazie, spre oraş. Făcu semn camionului dela cantină: Mergi la Câmpina ? — Da, răspunse Ispas. Hai, urcă aici. Când trecură, pe lângă telefoane, Elenca întoarse capul spre fereastră. Pe faţa-i blândă apăru o cută dârză. ~ Ce-am ajuns! —. se tângui Oancea mişcându-se greoi pe bancă lângă Ispas. Să stau în, drum şi să cerşesc să mă ia careva în maşină... Mama ei de viaţă, — înjură, ştergându-şi fruntea cu batista. — Apoi nu pot avea toţi maşină, — rosti Ispas, cu glas domol. — Nu zic să ai, — se'ntoarse spre el Oancea. Că doar n'am avut niciodată. Dar să-ţi dea la nevoe-, — că n'o fi foc. înainte, chemam admi nistraţia la telefon. Nici nu mă întreba cine sunt. îmi cunoştea glasul: — Bine, domnule Oancea, iai-o, — iîmi spunea. — Te lauzi, — făcu Ispas, cu neîncredere. Vorbeşti ca si când pe vremea aceea muncitorii ar fi stat în puf şi în maşini.' - — Apoi nu zic eu că ar fi obţinut maşină oricine... Nici nu îndrăzneau să se apropie; de birouri. Se alegea: cane... Eu, de, — ce să zic, — m'aveam bine... — Ai fi avut dumneata socotelile dumitale, — răspunse Ispas cu" uşoară batjocură, privind şoseaua lucie. — Apoi da, — începu să râdă mulţumit Oancea. Oamenii, când au interese între ei, de... ~ Asta-i drept, încuviinţă Ispas, cam plictisit, ştergând cu dosul mâinii geamul din faţă. Câmpurile fugeau pe lângă şosea. — S'or curma odată şi prostiile astea — oftă Oancea cu glas neutru, doritor să afle în ce ape se scaldă şoferul. — Prostiile cată să se curme — răspunse Ispas şiret. Mintea îl purta la Dragoman. Oancea ăsta semăna cu el. Oancea îl privi mulţumit. — E de-ai noştri! — se gândi. Apoi cu voce tare dar uitându-se pe fereastră, ca şi cum n'ar da cine stie ce însem-. nătafe vorbelor: — La toamnă, după strângerea recoltei, — vin cocorii.. — Eu ştiu. că toamna pleacă cocorii, — mormăi Ispas cu acelas glas sec. — Vin, pleacă, — vorba-i că se mişcă... râse iOancea, ştergându-şt de j>e buza de sus broboanele de sudoare. Cercetă apoi cu ochii clădirile apărute pe marginea şoselei. — Opreşte aici, la capul bulevardului, — se întoarse spre şofer. i; '' ■ Ispas trase lângă trotuar, Oancea coborî şi vârî mâna în buzunar. — Aşa, nene — ţine ici de-o ţuică, — făcu întinzândud un pol. Flăcăul se uită pieziş: 900 STEJĂRfŞ 109 — Tovarăşe, aunt muncitor. ' ' , n , ■ „Fir-ai al dracului, - înjură Oancea, pornind pe bmevaid. O fi şi ăsta comunist... Ar trebui să-mi cam ţin gura acum, mai ales la spartul targUilCând sună la marchiză, Vâlsan arăta prin perdeaua dată la o parte, obraz întunecat. f , „ . oî „n — Ce-i cu tine? — se-răsti, descuind uşa. Aşa ne-a fost vorba? continuă după ce intrară în odaie. Cum vrei să lucrăm, daca nu ţu legătura ' ' - Chiar voiam să vin mâine. Mai cu seamă Ca intervenit o schimbare, — se grăbi Oancea să-1 împace. a — O schimbare? — întrebă Vâlsan, aşezandu-se in fotoliu. Ce schimbare?^ ^ ^ brigadier nou. Unul Stanciu... Un comunist al dracului... II ştiţi dumneavoastră. Ala de l-aţi trimis pe front, ca sa nu mai atât© oamenii... L-au adus anume la 900. . * . 1 Bolşevicul' Ei, fir-ar al dracului, - înjură Vâlsan, nuşcandu-se în fotoliu. Cu'ăsta, fiecare mişcare-ţi va fi supravegheata — Stă Gherghina cu ochii .pe Stejanş oa dulăul la stana... iacu °anceal Ej, __ u curmă,Vâlsan, lupul e mai şiret ca dulăul. Ordinele pe care le-am primit sunt hotărîte: împiedecăm atingerea stratului de ţiţei, cu orice preţ!^ ^? _ căutând să_şj sprijine teama pe nădejdea mântuirii apropiate. . , - -w vâican De — Exact cum doi şi cu doi fac patru, - declara apăsat Vâlsan. De aceea forarea trebuie împiedecată. Omorîm puţul cu once preţ... La ce adâncime aţi ajuns? . , • _ Primul' strat e la 1200, - observă Vâlsan. Până _ atunci trebue făcut ceva. Ce-ar fi să scapi o rangă în puţ? - întreba P^^du-l atent — Asta nu se poate, - se scutura Oancea. Gura puţului nu ramanc singură nici o clipă. Sondorii sunt toţi utemişti. Şi de musca aşezata pe unealtă se tem, - făcu Qaticeal'cu dispreţ şi necaz. ^ > — Atunci, crezi că-i mai bine să aşteptam pana la strat şi sa pro vocăm o erupţie? - întrebă Vâlsan. Nu-i bine, - fă cu tot el. Aşa s ar dovedi că există ţiţei... Apoi, ăştia, ar fi în stare sa intervină la timp şi sa oprească erupţia... Se lăsă tăcere. Ce doi bărbaţi priveau înaintea lor, dand răgaz minţilor să iscodească, să se frământe, căutând ieşire. _ Carotaj — strigă dintr'odată Oancea, clipind grăbit dm ochii mici, neliniştiţi... Vâlsan sări în picioare. „ — Cum carota? îl iscodi. Spune-mî, cum ai de gand sa taci ţ — Uite cum — începu viclean Oancea. Ori o înlocuesc, ori o distrug. Asta, după cum voi putea mai lesne. In orice caz, carota cu stratul petrolifer 'nu trebue să ajungă la laboratorul din Câmpina. Obrazul lui Vâlsan se lumină. " ^Carata = aparat cu care se scoate proba de pământ din strat pentru determinarea existentei petrolului. 110 IOANA POSTELNICII — Măi Oaneeo, eşti un om de ispravă. Patronii te vor plăti regeşte, — făcu bătându-1 pe umăr. Animare încredere în tine, — îi spuse, privindu-1 totuşi pieziş. Dacă geologii constată din probă că Stejărişul e sterp, — gata. Se opreşte forarea. Da, trebue înlocuită... Iacă, — se'ntoarse spre birou, luând un plic din sertar, întinzându-l. — Poate e cazul să cumperi şoferul... Nu interesează suma. Oancea plecă îngândurat, dar mulţumit de sine. Arătase din nou, că e om de bază, nu glumă. Unde pune el mâna, se cunoaşte... Când e vorba să dibăeească ceva, — capul lui e ca o magazie cu de toate. Vâlsan. se'ntoarse apropiindu-se de „pick-up", puse o placă. Avea plăcere să asculte cu ferestrele închise marşul „Tipperary" 16 Primăvara năvălise peste Schela cu o putere covârşitoare. In ogrăzi, pe dealuri, în livezile de lângă şosea, ţâşniră dela o zi la alta frunzele verzi ale coroanelor, rotunjite ca nişte cupole, în vârful trunehiuriior de copaci. In căldura soarelui, mugurii plesniră albi ca grăunţele de porumb asvârlite într'un ciur trecut prin flăcări. Miresme îmbătăitoare se amestecau cu mirosul de ţiţei... Ferestrele caselor îşi deschideau larg braţele îmbrăţişând duhul primăverii. Turlele străluceau ca nişte metereze ale puterii pământului, care duduia în dedesubturi. Seara, în marginea cerului, prindea să lumineze luna, căldare cu jăratec aprins. Pe măsură ce noaptea înainta, pălălaia se topea, devenind în zori palidă, topită în apele cerului. Mărunţica aşteptă să adoarmă fetele. Când răsuflările lor regulate se împreunară cu liniştea, ieşi în vârful picioarelor: pe prispă. Luna agăţată în fundul cerului devenise argintie. îşi încălţă pantofii şi porni pe drum. Svonul muncii de noapte se auzea ca freamătul apei, într'o cascadă împresurată de marea linişte a munţilor. O luă la dreapta, printr'un drumeag care se limpezea în noapte întocmai ca o dâră de argint. Intre casele rare, se întindeau pajişti cu iarbă. O pompă automată răbojea munca şi timpul, pe umbra mare aşternută pe pământ. Apucă peste iarbă, strivind sub tălpi florile de călcea, de grâuşor, de ochiul boului. Văzduhul mirosea a mirezme curate, proaspete, înălţate din bumbii florilor, din firul ierbii, din'pământul ce mustea de sevă. Mărunţica umbla uşor, ameţită. Inimă-i bătea în piept, ca un ciocă-naş. Un vânticel pornise de pe Ţintea, fluturându-i cozile negre. Faţa ei de tătănoaică, era nemişcată ca o oglindă de apă în care se resfrânge lumina lunii. Ochii priveau înainte, cercând să pătrundă prin noaptea asta de lumină. Turlele se înălţau cla nişte faruri pe zări. In adâncuri, sfredelul sapelor înainta prin zeci şi sute de găuri spre iazurile întunecoase. Uruîala muncii acesteia se ridica deasupra schelei da un clopot în cuprinsul căruia vibrau îndelung ecourile sunetelor ce-1 izbeau pe margini. Fata grăbea spre un plai aşternut pe o spinare de deal. Inima-i bătea atât de tare-încât i se părea că aude şi cerul şi pământul... Lângă un mesteacăn o aştepta Ifrim. Flăcăul rezemat de tulpină o zări şi sei deslipi, ca şi când s'ar fi desfăcut din coaja albă a copacului. — Ai venit? — o întrebă încet. 900 STEJĂRIŞ 111 — Am venit, — răspunse fata uitându-se în obrazul lui. . — Şezi aici. Ii arătă haina aşternută la rădăcina copacului. Fata se aşeză tăcută, întâlnirea asta, în noaptea de primăvară, o năucea. Niciodată nu mai fusese cu cineva atât de aproape. Nici chiar cu Ifrim, cu care se plimbase de câteva ori pe şosea. Acolo, cu lumea forfotind împrejur, inima-i bătea liniştită în piept. Dar acum... ' •Flăcăul se aşeză şi el alături. Amuţise cu totul.'Nu era în stare să dea glas vorbelor care-i veneau pe buze. Umărul fetei rezemat de umărul lui, îi luase toată puterea. Priveau amândoi înainte casele mici, albe, ale satului, pitite ca nişte dulăi culcaţi pe labe. Cerul se spuzise de stele. Luna, de unde fusese aninată, mai acum câtva timp, începuse să coboare pe boltă. — Ifrime, şopti fata, strângându-i mâna între degetele înfrigurate, de săptămâna viitoare intru în atelier. Flăcăul oftă. Nu găsi răspuns. îşi simţea sufletul plin cu tot ceeace-1 îndemna spre Mărunţica, cu tot ceeace ar fi voit să rostească... N'avea glas, n'avea vorbe. Dac'ar fi fost undeva,'"într'o luntre pe Dunăre, ar fi rupt o frunză de salcie şi i-ar fi desluşit inima din ea.. De pe Ţintea se abătu o undă de vânt, care trecu printre crengile înverzite ale mesteacănului. Frunzele se clătinară şi mişcară apa lunii, în care şedeau tinerii. Obrajii lui Ifrim se aprinseră. Ar fi dorit să-i desluşească Mărunţichii cât îi era de grea cartea şi cât de bucuros s'ar fi lăsat de dânsa. Vorbele fetei îi pătrundeau în inimă, îi stârneau nelinişti... — Să te port eu odată ]cu luntrea prin Delta noastră, glăsui în sfârşit; uşurându-şi inima... Tinerii priviră1 în adâncul, zărilor, înfioraţi. Granicele uruiau în depărtare, farurile unei maşini luminară şoseaua în, vale. Luna ajunsese la marginea cealaltă a bolţii. Iarba se acoperi de rouă, stelele începură a păli. Fumul zărilor căpătă' 'faţă. întunericul se scurgea de acolo pe povârnişul răsăritului. Tinerii uitaseră de vreme. — Vai de mine, Ifrime, tresări Mărunţica, ca trezită depe ceea lume, — se face ziuă. Ne văd oamenii... Ifrim se scutură ameţit. — Mă duc, şopti Mărunţica, înălţându-se pe vârfuri... mă duc, Ifrime... Flăcăul se uită la ea, aşa cum s'ar fi uitat într'o fântână şi deodată o apucai în braţe. La asta se gândiseră amândoi toată vremea, încă de când se înţeleseseră a se întâlni sub measteacăn. Ifrim o strânse la piept, o sărută pe părul ei ca păcura. Nu ştia cum să-şi mişte braţele lungi, cum să cuprindă făptura măruntă a fetei. Era ameţit. Fata se desfăcu, năucă. Svârli coadele pe spate şi începu a coborî în fugă deluşorul. Băiatul se uită după ea îndelung. Pe măsură ce Mărunţica ajungea mai departe, o simţea pătrunzând mai afund în inima lui. 17 — ...Măi frate, — îşi urmă vorba Gherghina, uitându-se la Stanciu Stejărişul e înconjurat de duşmani. Cei care au măsluit dosarul; cei care au pus harta falsă, par a-şi fi pierdut urma... Am luat măsuri să-i desco- 112 IOANA POSTELNICU perim, acolo unde sunt; în găurile lor de şerpi... Dar unii care au putut îndrăzni astfel de fapte, nu se astâmpără uşor... Fii cu ochii în patru, împarte băeţii ca la război. E doar brigadă de utemişti. Şi mai cu seamă, nu-1 slăbi pe Oancea, — închee dânsul strângându-i mâna. Sunt de aceeaşi părere cu tine: ăsta-i plin de vicleşuguri. Gherghina rămase singur. Se aplecă asupra rapoartelor echipelor dela 900 şi le mai cercetă odată. Se opri pe foaia echipei lui Oancea, stăruind mult asupra ei. Fără îndoială, meşterul ţine munca pe loc. Şi nu din întâmplare... Intrară inginerul Axente împreună cu Vasile. — L-am poftit şi pe inginerul Butuc, — îi întâmpină Gherghina, strângă ndu-le mâna,. In clipa aceea intră Butuc. Avea un aer obosit. Studiase până atunci aplicarea metodei sovietice de recuperare a ţiţeiului din sondele moarte, prin spălare cu apă. Se iviseră o mulţime de probleme. Şi pe lângă toate astea, trebui să-i tăgăduiască nevesti-si că la ceasurile opt va fi acasă spre a avea vreme să-şi schimbe hainele. Se duceau la zaiafetul administratorului Ene. Lucrase până atunci în linişte, mirat că Mariana nu-1 sunase la telefon. Nu ştia că Elenca veghea ca nimeni să nu-1 smulgă dela lucru. Când să iasă pe use, telefonul lui Axente îl chemă la Partid. — In ce chestie? — Sania lui Vasile Bărgăoan. — Ah! — făcu plictisit şi trânti telefonul. Pierdere de vreme, murmură şi porni încruntat spre sediul organizaţiei de Partid. Obrazul lui Vasile strălucea sub un val subţire de îngrijorare. Ştia că dacă se va găsi numai un sâmbure de folos în tălpicile lui, Partidul îl va sprijini; dar tot nu era liniştit. Inima'-i bătea repede. Inginerul Axente era alături de el. Cât despre inginerul Butuc, se/temea o leacă de felul lui greoi de a cerceta lucrurile.--Numai că acum' suntem la Partid, — gândea turlistul. Aşa' că tovarăşul inginer Butuc trebue să vorbească pe şleau... — Am aflat, tovarăşe Vasile, că ai izbutit, — făcu Gherghina bucuros, înălţându-şi sprincenele. Vasile râsejuşor, arătându-i un şir de dinţi) albi, sănătoşi. Oîchii i se făcură mici. îşi trecu mâna puternică peste fruntea înaltă, deasupra căreia se înălţa părul răvăşit. — Apoi aşa cred, tovarăşe secretar, — răspunse, apropiindu-se de masă şi scoţând o vergea lungă, cioplită la un capăt în chip de cioc. O aşeză pe birou. Scoase îndată încă o vergea, mai mică, cu amândouă capete'e cioplite. Unul cu vârful în sus, altul cu vârful în jos. îmbucă ciocul uneia cu ciocul celeilalte printr'o balama, făcând din, amândouă o singură vergea lungă. Gherghina urmărea cu atenţie, cele ce meşterea Vasile. ' Axente zâmbea bucuros ca un copil. Butuc se uita cu neîncredere la jucărelele de pe masă. —- jjite, — începu a lămuri Vasile, privindu-1 pe Gherghina. Asta-i una din tălpicele săniei. Aşezi turla, jumătate pe porţiunea lungă, jumătate pe porţiunea scurtă. Tragi tălpicele pe role, cu tractorul. Uite-aşa — făcu el, trăgând cu cealaltă mână vergeaua. In, clipa aceea, Gherghina scoase creionul din buzunar si-1 aşezăm «alea vergelei. Vasile zâmbi. Nu spuse o vorbă şi trase scândurica mai 900 STEJĂRIŞ 113 departe. Vârful cioplit, în faţă, încalecă creionul şi trecu peste el uşor. In clipa aceea degetul lui Vasile apăsă tare asupra vergelei din spate. Bucăţica scurtă se înălţă cu vârful cioplit în aer. Când creionul ajunse la încheetura dintre cele două vergele, Vasile apăsă bucăţica din faţă. Scândurica reveni la orizontală trecând peste creion, care se rostogoli sub vergea. — Asta-i! — zise Vasile, ştergându-şi fruntea de sudoare. Gherghina privi atent, se uită la Axente şi la Butuc, apoi se întoarse cu ochii la flăcăi. — Văd că problema piedicilor ar fi rezolvată... Axente întări bucuros: — E rezolvată, tovarăşe secretar. — Trebue totuşi să facem o experienţă, — îşi dete cu părerea Gherghina. — Asita o cer şi eu, interveni Vasile. Daţi-mi o turlă, s'o mut! — Tovarăşe Gherghina, luă Butuc cuvântul. îmi pare rău că nu pot împărtăşi aşa uşor părerea colegului Axente. Turla se va înclina şi se va da peste cap... Vasile se roşi de mânie. întoarse capul spre Butuc şl-i fulgeră din ochi. Vârî mâna în buzunar. Scoase o scândură tăiată în formă de turlă. — Iacă, — răspunse cu glas tremurat de enervare. Credeţi că n'am socotit? Am citit şi eu câte ceva, tovarăşe... Poftim! ■— arătă spre un: punct în mijlocul turlei. — Aici e centrul de greutate. Cade în interiorul bazei, la înclinaţia rezultată din înmulţirea bazei cu înălţimea turlei, .spuse hotărît. — Ce părere ai, tovarăşe Axente? —• întrebă Gherghina încordat. — Vasile are dreptate — răspunse inginerul. Am verificat prin calcule precise. — Dacă lăsăm granicul şi'ntreg utilajul pe pod, stabilitatea va fi şi mai mare, — reluă Vasile vorba îndârjit, aruncând o privire lui Axente. — Asta-i aventură, — sări Butuc în sus, Cum să transporţi turla cu granic cu tot? Se dă peste cap ca un popic.> Tovarăşe Gherghina, inovaţia lui Bărgăoan trebue studiată pe îndelete. Să fim serioşi, — se'ntoarse spre Axente. Calculele dumitale îmi par cam pripite... Cel puţin pripite... — zâmbi cu dispreţ. — Tovarăşe Butuc, — răspunse Axente liniştit şi sigur de sine. Calculele mele se bazează pe experienţa făcută cu tălpioele si cu turla, la dimensiuni reduse; cred că: ani1 învăţat şi eu atâta carte, încât să pot face calculele reale şi nu fanteziste. Aici sunt toate documentele, făcu aşezând un teanc, de hârtii pe masă. Iţi stau la dispoziţie. De altfel, adăuga zâmbind — tovarăşul Vasile Bărgăoan a venit la mine cu cărţuliile lui cu tot... calculase şi el... îi aduc aici felicitările mele. Erau! foarte exacte. Privirile lui Butuc alunecară pe ceas. Nouă şi jujmătate. Desigur, până acum, Mariana cuprinsă de furie, spărsese un rând de vase din pricina potcoavelor de cai morţi, pe care le caută ăştia, — se gândi cu ciudă. Te pomeneşti că a plecat singură la Ene? Ar fi cel mai bun lucru. Cum de nu telefonase de loc toată după masa? — Pe ce te bazezi, tovarăşe Butuc? — întrebă Gherghina cu sprâncenele încruntate. Meşterul sovietic Sauşnic transporta turlele tot pe un sistau de tălpici. Ar trebui să fii în curent cu asta... Eu am încredere în îr>^\i lui Vasile — rosti cu hotărîre. Am cercetat calculele făcute de tenisul inginer şi consider că putem face o experienţă. Dacă reuşeşte, Spune, dacă-ţi vine, — zâmbi Gherghina... Vei avea curând prilejul. Mi-a comunicat tovarăşul Popa că cererea ta pentru U.T.M. a fost primită. Fata simţi c'o cuprinde un vârtej. Bucurila-i stinse glasul. — Tovarăşă Dobriţa, — urmă Gherghina, — cu fiecare pas ce-1 faci înainte, munca e mai grea dar şi drumul se lărgeşte. Iacă te'ntorcl dela şcoală unde ai învăţat atâtea lucruri. Va trebui să le împărtăşeşti şi altora. Vei conduce un cerc de politică curentă, cu tinerii din sectorul sportiv. Ocupă-te de Ifrim'. E muncitor bun, dar neluminat. Nu prea vrea să-şi puie mintea Ia caznă... Dobriţa asculta cu privirea concentrată. Un ochiu atent, ar fi băgat de seamă că ceva în figura, în expresia ei, erau schimbate. Privirile, nu-i mai fugeau jucăuşe, ci se aşezau pe oameni, cu. temeinicie gravă. Trăsăturile căpătaseră ascuţişuri delicate şi se îmbinau cu o sănătoasă numeneală . a obrajilor. Fiinţa-i câştigase maturitate fără a pierde din atrăgătoarea ei tinereţe. Trăise în cămin împreună cu tineri şi tinere din alta schele. învăţase economia politică, marxism,; politică curentă... E drept că ceeace învăţase, faţă de ceeace-i mai rămânea necunoscut era întocmai ca o rază de lumină care pătrunde în odaie prin despicătura oblonului. Soarele lucea încă departe... Totuşi, însemna un pas făcut într'o lume, în care dacă ai intrat odată nu mai dai înapoi Setea de a şti devine nesăţioasă, ca acea apă din poveste, din care cu cât bei mai mult, cu atât nu reuşeşti să. te saturi... — Voi putea oare să fac faţă? — întrebă, strângând sprâncenele. — Trebue să poţi. Dacă omul vrea, poate face orice... — întări Gherghina. Te vom ajuta mereu... Fata tăcu. Deodatăi un gând nemărturisit decât ei însăşi şi care în ultimul timp îi revenea în cuget stăruitor, se ridică, cerând să fie împărtăşit. In adâncul ochilor ei, licărea nelinişte, sfială, teamă. — Tovarăşe Gherghina, — începu cu vocea joasă. Dacă e aşa cum spui dumneata, apoi, te rog să mă ajuţi. Vreau să ajung sondor... Gherghina întoarse ochii spre ea, înălţând sprâncenile. — Vrei să lucrezi în sondă? — Da. Să lucrez la puţ, ca orice bărbat, — răspunse fata. Munca dela cantină o poate face una mai slabă ca mine. Gherghina se răsuci spre ea, aşezându-şi geanta alături pe canapea. O privi cu interes nou. 900 STEJARIŞ 121 Dobriţa îi susţinu privirea liniştită. — Nu ţi se pare că munca la sondă e treabă grea? In meseria asta n'avem' până acum nici o femeie... — o iscodi spre a vedea cât de adânci sunt rădăcinile vorbei. — Apoi, una trebue să facă începutul. Am aflat la şcoală despre Paşa Anghelina... S'a mirat o lume întreagă când s'a căţărat pe tractor... Şi iacă a deschis drum atâtor tractoriste... •— Asta-i drept, încuviinţă Gherghina. Aşa s'a întâmplat şi 'în mină... Acum avem şi femei minere... Obrajii Dobriţei se îmbujorară. Buzele-i tremurau uşor de emoţie. Gândul ridicat într'însa, timid, ca un firicel de iarbă răsărit înainte de vreme, se înălţă puternic, îndemnând-o să nu dea înapoi. — Cu fiarele astea, făcu arătând vag în aer, cine ştie ce se mai întâmplă mâine, poimâine... Pacea trebue apărată. Dacă o fi să pornească bărbaţii, să rămânem noi femeile la sondă, rosti cu hotărîre, amintindu-şi de vorbele auzite cândva dela Vasile. Noi femeile trebue să împărţim greul cu bărbaţii. Musai să intrăm.şi în sondă. Obrazul lui Gherghina se lumină. — Ai dreptate, Dobriţo, aşa-i, — întări. Te pomeneşti că vei fi cea dintâi femeie sondor din Republica noastră. — Uite, Dobriţo, urmă îndată. Vom cerceta propunerea ta în şedinţa noastră, a biroului. ...Ţine-te tare... A fi sondor e o cinste, care nu trebue umbrită de nimic... E vorba să nu porneşti la o treabă şi să n'o duci la capăt... Când maşina intră în schelă, se încrucişară cu un camion încărcat cu tot felul de mobile. In cabina şoferului şedea mohorîtă Mariana Butuc, cu părul strâns într'o basma înflorată. Dobriţa se răsuci, privind prin. geamul dela spate, maşina depăr-tându-se, clătinând scaunele şi dulapurile legate cu frânghii. — Pleacă tovarăşul inginer din schelă? — se miră uitându-se la Gherghina. — E mutat la Ilieşti, răspunse acesta... Ca simplu inginer la producţie, urmă mai departe. Unii merg înainte, alţii înapoi... cum îi poartă mintea şi voia, rosti, privind fata în ochi. ★ Fata porni spre cazarmă. Păşea rar, privind schela cu nesaţ. Numai într'o lună cât lipsise, câte nu sie'schimbaseră! Casa Partidului se înălţa albă, cu acoperişul roşu strălucind în soarele de Aprilie. Pe panourile dela poartă, fotografiile vechilor evidenţiaţi fuseseră înlocuite cu altele. Elenca zâmbea, cu surâsul ei blând, dintr'un»chenar. Ispas se uita îndrăzneţ la trecători.. Dobriţa căută înfrigurată chipul lui Vasile. II găsi, într'un chenar roşu. Simţi bătăi repezi în piept. Din adâncimi se înălţă o căldură bună, împăienjenindu-i ochii. Se apropie mai mult de panou, de chipul drag al prietenului. Priveghiase împreună cu Ispas străduinţele lui Vasile de a duce la capăt inovaţia care nu-i mai dădea linişte. Plecase la Şcoală, fără a fi şi ea de faţă la întâia mutare a turlei. Dar citise în gazetă... şi inima ei fusese cuprinsă de bucurie, cum e cuprins de soare, pă-mântU'l. Mai apoi, cuprinsă de setea de a învăţa, ascunsese undeva în ea, 122 IOANA POSTELNICU chipul lui Vasile cu tot ceeace stârnea într'însa amintirea lui. Acum, revenită în Schela, acolo înaintea obrazului încruntat şi mustrător al flăcăului, a-■ducerile aminte, glasul lui, feluil de a o privi, năvăliră cu putere, deslegând din zăvoare, dorul,'dragul... Inima plină de ele, începu a-i bate repede, obrajii i se îmbujorară, nevenindu-i să se deslipească de lângă panou. De abia acum pricepu cât de drag îi era Vasile... Cât crescuse în ea dorul fără să-şi dea seama. — Ai dus la capăt inovaţia?! întrebă şoptind, privindu-i obrazul din fotografie. 'Ai mutat turla ca pe o căciulă! murmură plină de mândrie. Mă, Vasile, — şopti ea, purtându-şi vârful degetelor pe cartonul lucios, mângâindu-1... Porni în schelă, fremătând de nerăbdarea de a-1 întâlni, lacomă de a revedea locurile. Băgă de seamă că vânzătorii de bomboane dispăruseră cu coşurile lor acoperite de praf. O gheretă albă se înălţa la marginea drumului, cu tot felul de dulciuri aşezate în dulapuri de sticlă. Şoseaua, cui gropile astupate, stropită cu păcură, împresura satul. Pe marginea drumului, se înşirau panouri cu caricaturi politice făcute de băeţii din schelă. Un pumn uriaş dobora într'o prăpastie Wall-Streetul... Dincolo, o ploaie de condee izbeau ca nişte săgeţi în) Pactul Atlantic... In zare se înălţau turle noui . Tot ceeace vedea împrejur, pricepea că sunt metereze puternice în faţa duşmanului. Acel panou cu caricaturi, această casă a Partidului, această sucursală a Alimentarei, aceste turle noui — toate erau arme împotriva războiului. Pentru ce? — se întrebă. Pricepu că înapoia lor stăteau 'oamenii care le-au [construit cu drag, cari nu vor mai îngădui să le fie distrusă munca. Se uită la Casa partidului... La etajul întâi, unde se deschideau largi ferestrele asupra schelei, se afla Organizaţia de partid. Deacolo pornea ritmul muncii în birouri, în ateliere, la sonde, la turle. O inimă care, prin pulsaţiile ei neîntrerupte, ţinea vie Schela, îndruma munca, îndruma miile de inimi şi de minţi, cum să muncească, cum să construiască viaţa nouă pe pragul căreia ne aflăm... Se opri uitându-se la turlele din zare. — Iacă, aşa voi pune problema la cerc, — îşi spuse. Trecând prin faţa cantinei se opri, nehotărîtă dacă să meargă întâi acasă, ori să, se abată acum pe la fete. Se înălţa,» într'o latură a clădirii, un nuc bătrân cu frunziş bogat, prin care soarele încerca zadarnic să pătrundă. Ii da târcoale din toate părţile şi când isbutea, îtn sfârşit, să se strecoare pe sub coroana bogată, mu mai avea putere. Cuprinsul umbrit de frunziş rămânea nici prea cald, nici prea răcoros şi mirosea mereu a pământ reavăn. Dobriţa simţi un dor arMns să se aşeze pe banca de sub el, unde îşi petrecuse destule ceasuri primăvara, citind ori stând la poveşti cu fetele şi flăcăii. Se aşeză, rezemându-se cu spatele de zidul cantinei, înălţând capul. Privirile i se pierdeau undeva, printre crengile bogate,, topindu-se în aurul soarelui ce îmbrăca pomul pe-dinafară. Ţinea genele.întredeschise şi ploapele tremurau ca şi când ar fi vrut să scuture o pulbere fină de pe ele. Deodată deschise ochii şi se uită la drum. Vasile se apropia de ea. 900 STEJARIŞ 123 Dobriţa se ridică în picioare. «Doamne! Ce jbjne-i în lume,» îşi spuse cum avea obiceiul, când înima-i da peste margini de bucurie. — Păuniţo, fată! se repezi Vasile, strângându-i mâna, cuprinzând-o după umerii cu braţul, prieteneşte; cai pe un flăcău. Am, aflat că ai venit, mi-a spus tovarăşul Gherghina... L-am întâlnit când ieşeam dela şedinţă... Se depărta cu un pas de ea şi o privi din cap până'n picioare. — Ai mai crescut, — făcu bucuros. Dot>;riţa roşi. Se aşezară pe bancă, începând a-şi poveşti câte şi de toate întâmplate la şcoală şi aici, la Schela. — Ştii, măi Vasile, ce simt acum?, se întoarse Dobriţa spre el. Ştii ce simt câte odată? Că am fost şi eu om, când am venit aici,; cum a fost casa asta, casă, când nu era decât! un schelet de beton, spuse arătând cu mâna spre Casa Partidului care se înălţa albă printre crengile copacilor. Parcă mă împlinesc şi eu pe rând tot ca ea. Azi se umple un gol, mâine se umple altul până ce într'o zi s'o putea spune şi despre mine că sunt un om de nădejde de care te poţi folosi. — Aşa am fost cu toţii:, Păuniţo, glăsui Vasile, şi puse mâna pe mana ei. Ne împlinim învăţând, 'cercetând,(cunoscând. Casa asta, aşa cum 0 vezi tu, îţi pare gata, îţii pare că va putea împlini nevoile pentrui care a fost ridicată. Să vezi numai după o vreme, cum i. se mai adaugă o aripă, 1 se mai ridică un etaj. Aşa şi noi, trebue să creştem toată; viaţa. —Asta-i drept, încuviinţă Dobriţa... câte n'am învăţat la şcoală şi nu mă mulţumesc. Vreau să ştiu miai multe, parcă mai tare ca înainte... Se sprijinea cu mâinile de marginea băncii, privind înainte, la un punct nevăzut din zare. După un răstimp de tăcere, se răsuci iarăşi de mijloc şi se uită la Vasile. . — Tu ştii că nu mă las până nu ajung sondor? Am vorbit şi cu tovarăşul Gherghina despre asta... Ochii lui Vasile luciră sub fruntea încruntată. — Eu ştiu, că ,dacă vrei, vei ajunge... şi dacia te ajută Partidul... n'am nicio îndoială. Mă uit la cele ce se întâmplă în Uniune. Câţi oameni nu s'au crucit şi acolo, când au pornit femeile să se facă tractoriste, să conducă tramvaiele şi autobuzele... Şi iacă, femeile nu s'au speriat de gura lor. Şi azi tu ştii cum e acolo? Nicio deosebire! Auzi? Niciuna. .„ — Apoi aşa i-am spus şi tovarăşulului Gherghina. Chiar aşa... — Cum mi-ar place să văd şi eu ţara aceea, făcu Vasile. Câte nu mî-a povestit Stanciu... Amurgul învăluia dealul Ţintei într'o culoare portocalie. Curgea culoarea asta de aur aprins peste văi,, peste coline, se agăţa de frunzişul pomilor şi se sdrenţuia printre picioarele turlelor împrăştiate peste tot. Pe drum treceau staliheţe, ailunecând pe şenile. Printre ele păşeau greoi o pereche de boi ungureştii, cu coarnele larg desfăcute deasupra jugului. Un copil îi mâna din urmă, plesnind aerul cu o nuia de alun. In cantină se auzeau ciocnindu-se farfuriile între ele... — Mă duc şi eu pe la fete, spuse Dobriţa, deslipindu-se cu greu de lângă Vasile. Acesta o privea tăcut cu încruntătura lui care n'o spe- 124 IOANA POSTELNICU riia. Era o încruntătura de copil ce poartă sub frunte un gând care nu-i dă pace. Şi părea că Vasile poartă mereu un asemenea gând ce-i săpase două dungi pe frunte, pe care air fi voit să le atingă cu degetul, să le netezească. — Mă duc, îngână, m'irându-se de vocea ei mo'ale, şoptită. Ce dumnezeu e cu mine, — se certă. Vasile se sculă de pe bancă. Părea că se înalţă mai mult ca altădată, dincolo de umărul ei... Parcă trebuia să-şi ridice mai mult obrazul pentru a-1 putea cuprinde în priviri. ■ — Intri de m'âine la lucru, aşa-i? întrebă cu glasul stânjenit Vasile,. apucându-i mâna. ; Dobriţa înclină din cap, cuprinsă de un simţământ ciudat şi năvalnic, împăienjenindu-i-se ochii de lacrimi, venite pe neaşteptate. „Doar n'am să plâng" — îşi spuse, clipind repede, cu ciudă. „Dacă vreau să ajung sondor, trebue să fiu tare ca un bărbat"... Cugetând astea, pe faţa ei se. aleseră, într'o secundă, o mulţime de înfăţişeri, statornicindu-se una senină, vioaie, liniştită. —' Deabia aştept să mă apuc de treabă. Mi-a fost tare dor de tot ce am «lăsat aici, —! zise ea, privindu-1 drept în ochi. Pe urmă îşi smuci mâna din mâna lui şi o luă la goană spre eanîlnă. 22 De când da se căldura, Ifrim nu-şi mai găsea locul. Zidurile îl înăbuşeau. Deabia-1 putea ţine noaptea sub acoperiş. Dacă ar fi fost după el,, şi-ar fi scos patul afară, sub cerul înstelat. Aşa dormea în Deltă, în culcuş de stuf, cu acoperiş de pânză subţire, apărătoare de ţânţari. — Nicăieri în lume, nu-i mai frumos cerul decât în Deltă, — i-a spus odată Mărunţicăi. Când îl priveşti prin ţesătura deasă de deasupra ta, ţi se pare dela, o vreme, că stelele au coborât pe pământ şi s'au prins între fire cum se prind scrumbiile în plasă. Mintea nu-i sta de fel la învăţătură. — Dece-ţi osteneşti, Ifrime, capul, — spunea Oancea! Lasă să buchisească cei care n'au braţele!' tale... Să-şi acopere slăbiciunea trupească cu învăţătura de carte. într'o bună zi, nu se mai duse'la cursuri. Pornea prin sat, să-şi piardă timpul. Se oprea la Cooperativă, uitându-se la marfa din vitrină. Pornea mai departe, umblând teleleu, până la capul satului. Se plictisea de moarte. Unii dintre băeţi erau la cursurj. alţii la cerc. Nici.. într'o parte, nici într'alta nu-1 îndemna inima. Dacă s'ar fi aflat în Deltă, ar fi desprins luntrea dela ma! şi ar fi pornit î'n neş'tire. Ar vrea să aibe un prieten să stea de vorbă. De două săptămâni, de când" n'a mai dat pe la şcoală, s'a desprins de flăcăi. La muncă, n'avea timp de vorbă: lucrul mergea strună şi fiecare îşi vedea de ale lui. Când se întorceau băieţii dela şcoală, sporovăiau despre problemele cu care veneau încărcaţi ca albinele de.miere. Nu simţea nici o tragere de inimă pentru ele... într'un târziu, porneau la plimbare spre cazarma fetelor. Se prindea între ei, lung, chipeş, cu părul auriu, fâlfâind deasupra capului. ;Dar Mărun- 900 STEJĂRIŞ 125 ţica îşi calm luase privirile dela dânsul. II ocolea. —'A aflat, — se gândi îfrirn. Mai apoi, când fata se făcu nevăzută, în clipa în care el îi eşi în cale, pricepu că inima ei se depărtase de dânsul. Năucit, nu ştiu cum să împace lucrurile. Mai bucuros ar fi pornit spre Deltă, cuprins de dor. îşi simţea mintea prea greoaie pentru ceeace i se cerea, la şcoală... Nici nu pricepea prea mult rostul învăţăturii. Că doar munca la sondă o făceau braţele! Oricât îl bătuseră la cap flăcăii, se încăpăţânase să nu mai meargă. Acum însă, gândul că Mărunţica îl ocoleşte îi sfâşia inima. Vorbele fetei, din noaptea de primăvară, îi reveneau în minte, biciuindu-1. — Ifrime prostule, — făcu, isbindu-se cu palma pestei obraz... Ea se mândrea cu tine şi tu ai călcat în străchini... Ce-ţi veni?... S'ar fi întors la şcoală, dar îi era ruşine. Porni spre cerc, hotărît să vorbească cu fata, să-i tălmăcească - inima şi gândurile... Tinerii se aflau cu toţii în bănci. Ifrim, se strecură pe lângă Mărunţica, dar fata se trase mai încolo... începu să se foiască în loc, simţindu-se prea mare şi prea lung pentru băncuţa asta îngustă. Dobriţa încercă să-1 atragă la discuţie. Ifrim o privi şovăelnic. Flăcăii începură să râdă. Mărunţica roşi. Mândră până atunci de el pentru vitejia dovedită la erupţie şi pentru înfăţişarea lui deosebită, se străduise să treacă în atelier, să ajungă muncitoare cu şcoală, spre a fi demnă de dânsul. într'o zi, Steflea spuse: — Ifrim' are pe umeri cap de găină. — Cum aşa? — protestă fata fulgerată de ruşine. —i Iaca bine, nu mai dă pe la şcoală. Nu-1 ajută mintea. ...Ifrim se uită acum la obrazul fetei şi se posomori. Ar fi vrut să, se afle oriunde, numai aici nu. — Dece mă întreabă pe mine ca pe copii? — bodogăni el, (necăjit, îşi luă şapca depe genunchi, se ridică în picioare şi eşi. Mărunţichii îi dădură lacrimile. ifrim nu mai avea poftă să rătăcească prin sat. Se întoarse acasă şi se trânti pe pat. îşi puse braţele sub cap, privind tavanul. Inima-i era atât de mâhnită încât nu-şi afla linişte. — Ifrime băiete, eşti un om de nimic — se mustră în sinea lui plin de obidă. Atunci se deschise uşa şi iritră Popa, secretarul utemist. — Noroc tovarăşe, începu Popa... Văd că te-ai retras în sihăstrie. Faci pe călugărul? Ifrim' se simţi ruşinat: — Iaca, stam aşa, răspunse încurcat. Se ridicase din pat ca ars, apoi se aşeză pe marginea, lui cu coatele înfipte în .genunchi şi cu capul sprijinit în palmele mari. Secretarul se lăsă pe un scăunel şi-l privi atent: —i.Ta spune, tovarăşe Ifrim, îţi, place ţie meseria asta a noastră? — D'apoi, de bună seamă că-mi place, încuviinţă mohorît, privin-du-şi vârful bocancilor. —) Dece îţi' place? continuă Popa să întrebe, aruncând un cârlig de care aştepta să se prindă flăcăul. Ifrim se turbură: — îmi place că muncesc în soare... sub ploaie... Ca la noi în Deltă. . 126 IOANA POSTELNICU Pe mine nu mă ţine casa... mormăi tărăgănat.; Când puneam m,â|na /pe vâsle... luntrea intra sub stăpânirea mea... Luneca după cum pofteam eu... Hăt departe, — făcu înălţând capul. — Aici nu-i aşa? — întrebă Popa. — Cum să fie aşa? — Se uită Ifrim nedumerit la dânsul. — Ca si pe luntre... Stăpâneşti uneltele... — Asta-i bună, — râse Ifrim'. Aid, ţiţeiul 'e istăpân pe toate. Cum nu-i place ceva, se svârcoleşte şi-şi face mendrele. Tu stai cu braţele încrucişate şi te uiţi... — Apoi tovarăşe Ifrime, — rosti Popa, pnvmdu-1 ţinta.. Cu braţele încrucişate stai tuli Alţii îl supun... — Cum adică? întrebă .'neîncrezător Ifrim, rădicând o sprânceana. — Aşa e cum îţi spun eu, — se ridică în picioare Popa, aşezându-se mai încolo pe marginea patului. — Luntrea ai putut-o stăpâni cu puterea ta... Ca să stăpâneşti ţiţeiul îţi trebuie şi minte... — Şi eu n'am minte? întrebă jignit flăcăul. — Bine înţeles că ai, încuviinţă (Popa. Numai că nu-ţi foloseşte la nimic. _ Dece? —- se răsti băiatul, uitându-se urît la el. — Ascultă, Ifrime, — îi răspunse serios Popia. Ţiţeiul e puternic. Asta-i drept. Dacă apuci .'însă a-1 cunoaşte nu mai zice nici cârc în mâinile tale. , , T, — Şi cum să-1 cunoşti? — întrebă Ifrim înciudat. II vezi, e negru şi are.toane. — învăţând, tovarăşe Ifrim... Numai învăţând, — se încălzi secretarul. — Să nu crezi tu că granicul e acela care sapă pământul. — Mintea omului îl sapă... 'Aşa să ştii. Ea ajunge până la ţiţei şi-1 suceşte şi-1 răsuceşte, cum vrea... întocmai cum făceai tu cu luntrea. Flăcăul rămase pe -gânduri. Vorbele lui Popa se aşternură peste inima lui grea... Drept că şi luntrea se putea răsturna dacă nu ştiai să umbli cu dânsa. — Puterea-i bună dacă se supune judecăţii, — urmă a vorbi Popa. Altfel măi mulfte'ncurcă, — adăugă cu nepăsare, răsfoind cărticica pe care o scoase din buzunar. — Iaca, citeşte cartea asta, — i-o/întinse zâmbind. Găseşti lucruri despre munca noastră... După ce-i eetPo, vino la mine, tovarăşe Ifrim... Şi nu uita că aurul n'are nici un preţ, dacă stânca stă prăvălită asupra lui, — rosti ieşind pe uşe. Băiatul rămase îngândurat. Se lăsase seara. Aprinse lumina. Ii era urât de moarte. Cărticica rămăsese pe colţul mesei... O luă, fluturandu-i paginile cu ochii în zare. Dela o vreme îşi aruncă privirile, rasfoind-o. Dupa un răstimp, fruntea începu a i se încrunta. O dungă subţire, aspră, îi apăru între sprâncene... Se vorbea în acea cărticică despre unele fapte ale sondorilor din Uniune. Flăcăi ca şi el, veniţi din locuri depărtate, cu putere multă în braţe, dar şi cu mintea doritoare de învăţătură. Află deci cum se folosiseră acei tovarăşi din Uniune de ştiinţă, ca să poată stăpâni munca si s'o facă folositoare ţării, i Ii veni în minte erupţia... Cum se svârlise la gura puţului! începuse să împroaşte noroi, iar bolovanii ţâşneau ca ghiulele. Nu i-a fost teama 900 STEJĂRIŞ 127 de nimic. A vrut să împiedece nenorocirea... A întins palmele lui late şi puternice, să astupe... Au 'fost svârlite cât colo, gata să-i smulgă braţele din umeri. Mai apoi a văzut cum s'a apropiat inginerul Axente; cum sondorii, înarmaţi ou unelte, au început a da târcoale puţului, ca unui animal furios care trebuia stăpânit. Fiecare dintr'înşii ştia dinainte ce are de făcut. Căpătase atunci şi el o îndrumare lămurită şi lucrurile au mers fără sminteală. , « ' ' Vitejia lui îi părea acum măruntă, nelalocul ei. Ca şi cum cineva s'ar repezi să oprească o locomotivă cu umărul, pentru că nu ştie nimic despre frână, iar dac'ar şti, nu-i cunoaşte meşteşugul. îşi aducea aminte de cuvintele tovarăşului Gherghina, când a fost evidenţiat. — Iacă, atunci, cuvântul „ştiinţă" îi trecuse prin urechi, se învârtise o clipă ca un ţânţar, apoi sburase. Nu i-au rămas în cap decât laudele. Din laude a crescut apoi trufia, ca o buruiană. Până şi Mărunţica vrea să înveţe strungăria, să se ducă la şcoală. Vorbele lui Popa, cărticica depe genunchi, ochii întunecaţi şi glasul dulce al Mărunţichii îi cuprinseră fiinţa. — Mă apuc de carte, — hotărî încruntat, eşind pe prag. Trase aer mult în pieptul puternic şi se uită la cerul'în care scânteiau bumbii de aur. „Sub pânza de ţânţari din Deltă, cerul e mic cât palma," — se gândi... Aici e larg cât lumea... Apoi şi mintea cată să se lărgească după el. 23 In acele zile de început de vară, şantierul Schela fu străbătut dela un capăt la altul de grupuri de muncitori porniţi să strângă semnăturile pentru pace pe apelul dela Stokholm. Freamătul acestei acţiuni (se întindea dela un capăt la altul al ţării, se contopea culacela al'lumii întregi... La Stejăriş se lucra de zor. Până la 1 'Mai sapa trebuia s'ajungă la 1200 de metri, ceeace însemna o depăşire de 15 la sută. Echipele-şi al-cătuîseră un plan de întrecere. Când unii, când alţii, spărgeau norma'prevăzută, stabilind un nou punct de pornire. Pe tabla neagră, agăţată de stâlpii sondei, cifrele urcau mereu. Numele tinerilor fruntaşi apăreau ţprin rotaţie. Lozinca întrecerilor era scrisă pe o bandă atârnată deasupra granicului „Să împlinim şi să depăşim planul. Luptăm pentru Ipace." Vuetul muncii' din • schelă se înălţa în văzduh şi se aşternea Measupra ei ca un curcubeu cu aceiaşi lozincă: „Să împlinim şi să depăşim Planul. Luptăm pentru pace". Fiecare echipă /făcea muncă de noapte prin rotaţie. Ifrim îşi luase un angajament mai mult: să citească două cărţulii tehnice, până la 1 Mai. Le purta |în buzunar. îndată ce ieşea din schimb începea să buchisească încet, cu răgaz, căutând dumeriri. — Faci ca 'ciobanui, — îi striga Stanciu, trecând printre pompe, până acum deloc şi deodată tot. Flăcăul zâmbi. Oancea se întunecase cu totul /dela o vreme. Stanciu supraveghea lucrul, apărând pe pod când se aştepta el mai puţin. Meşterul se întreba când se'odihneşte. Timp de 12 şi uneori chiar de 16 ceasuri sta de strjajă1 la cele două echipe de zi, alcătuindu-şi răgazurile de odihnă în aşa fel încât lucrul sondei să 'meargă fără împiedicare. Oancea simţea că ochii lui îi urmăresc mişcările, îi cântăresc manevrele dela granic şi că Stanriu înseamnă totul în gând. 128 IOANA POSTELNICU Oricât încerca să se pună deacurmezişul lucrului, nu reuşea pe cât ar fi dorit. Refuzase o garnitură pe motiv că era veche. Schimba sapele mai des^decât se prevăzuse în fişa geologo-etnologică, încercând în fel şi chip să întârzie înaintarea. Dar echipa trăgea înainte, mai mult decât trăgea el înapoi. Stratul de ţiţei se apropia. Mintea i se frământa: cum să-şi pună în aplicare planul fără a cădea sub bănuială ? De câteva zile intrase în lucru un flăcăiaş de vreo cincisprezece ani. Obrazul prelung îi era uşor acoperit de pufuşor pe care nu se îndura să-1 dea încă prin brici. Musteţele fragede îi umbreau buza de sus, dându-i înfăţişare hazlie. Oancea îl luă în primire, cântărindu-1 din ochi. — De unde eşti, mă ? Băiatul se sfii, văzând asprimea meşterului. II privi cu teamă în ochi. In olipa aceea, în mintea lui Oancea răsări un gând. — Din ăsta fac ce vreau, — îşi spuse; îi dădu băiatului diferite însărcinări şi începu a-1 lăuda. Feciorul nu se mai mişca de lângă el, citindu-i din ochi poruncile. — Dumnezeu mi 1-a adus în cale, — cugeta Oancea. Asta-i noroc orb, — rânji, uitându-se la tânărul care se învârtea în jurul Iul întâiul strat de ţiţei era aproape. Trebuia să lucreze cu mare dibăcie. Dacă va reuşi să sustragă din vreme o „carotă" şi s'o ascundă, nu mai avea nici o grije. Ceeace rămânea de făcut era uşor. Va înlocui proba scoasă diln pământ în ziua când vor da de ţiţei, cu carota aceasta stearpă. Cu asta s'a isprăvit. Laboratorul va face analizele constatând că nu există ţiţei. Stejărişul e mort. Se va da ordin de oprire a forării. Fiecare minut costa doar o groază de bani... In după amiaza aceia tubul de oţel în care se afla proba scoasă din puţ, era aşezat în ocol. Stanciu plecase la direcţie, chemat de Axente, aşa că Oancea putea lucra în voie. începu să scoată pământul, din ţeava de oţel, împreună cu Irimia, fîăcăiaşul cel nou. Lucra încet, zăpăcindu-1 pe băiat pe cât putea. — Pune mâna ici, pune mâna dincolo, — îi zîcea mereu. Insfârşit sulul întunecat de pământ, fu scos şi aşezat alături de ţeava de oţel. — Nu sta acolo i — strigă la o vreme Oancea, îmbrâncindu-1 pe fecioraş. Acesta făcu un pas înapoi şi niirneri cu piciorul în probă. O bucată de pământ, cât un lat de palmă se turti sub talpă. Irimia îşi pierdu cumpătul, înălţă privirea spăimântată spre meşter. — Ce-ai făcut, mă ? se holbă Oancea. Ai stricat carota ! Băiatul începu să tremure. Meşterul se uita da el cu clipiri năprasnice. — Dacă dă Stanciu peste ea, te-ai curăţat... mormăi afund. Obrazul băiatului se făcu galben. Fugise de acasă fără să ştie taică-său, chiaburoi într'un sat de pe Jiu. Nu mai avusese trai cu el. Nu-1 lăsa să intre în vorbă cu tinerii de seama lui. „Să te zăpăcească la cap comuniştii?" răcnea la el. II ţinea din scurt-, muncindu-1 la câmp ca pe o vită.. Irimia arunca ochii spre tinerii dela S. M. T. care brăzdau ogoarele oamianilor. Ce-ar mai fi pornit şi el,pe un tractor... „Prăpădituîe, — se răstea taică-său. Eu te-am făcut, eu te omor. Să nu te prind cu ăştia! Auzi?". 900 STEJĂRIŞ 129 într'o zi, Marinică, flăcăul vecinului, îi dăduse Scânteia, „la, mă, şi- citeşte, să vezi şi tu ce mai e în lume." Povestea lui Vasile Bărgăoan dela Schela îi înflăcăra mintea. Cele ce povestea sondorul îi aţâţară închipuirea. Vestea că tinerii sunt chemaţi şi aşteptaţi cu drag acolo în petrol unde muncea Vasile Bărgăoan, îi stârni hotărîrea. îşi luă o traistă cu lucruri şi într'o noapte porni peste câmp. Nimeri la schelă pe jos, cu inima înfricoşată de teama ca nu cumva taică-său să-i dea de urmă şi să-1 întoarcă înapoi. Când ajunse aci, grija că nu-1 vor primi, aşa slăbuţ, cum se afla, după două săptămâni de umblare pe jos, îl făcu să rătăcească o vreme prin sat. Mai apoi îşi luă inima în dinţi. Acum era aici, la sonda 900, uitându-se speriat în ochii meşterului. Nu mai avea glas. — Lasă că te scap eu, — îl linişti în sfârşit Oancea. Ascundem proba, să nu dea Stanciu peste ea, că-i prăpăd. Purtară cu fereală sulul de pământ sub podul sondei, dosmdu-1 sub câteva scânduri. Când mântui treaba, Oancea se urcă mânios pe pod şi strigă plin de necaz: — Mai scoatem o carotă. Pe asta a prăpădit-o mânzu' ăsta. A călcat în ea ca în mămăligă... Steflea începu manevra. Urcară din ocol carota de oţel pe podea şi o introduseră din nou în adâncul puţului, scoţând încă o probă, pe care în dimineaţa următoare o trimiseră la Câmpina, închisă în sicriaşe de lemn. Acum Oancea nu mai avea nici o grije. Peste trei zile, când sapa va fi ajuns la 1200 unde era prevăzut bancul, se va scoate o probă, care nu va mai pleca la Câmpina, culcată în sicriaşe. Cea de sub scânduri ii va lua locul Simplificase problema când văzu că noul şofer de pe maşina tulme-nului era Ispas. Cu el nu putea face nici-o combinaţie. Soluţia răsărită în ultima clipă era minunată... In ziua aceea, schimbul doi scoase o nouă carotă cu probă. Sapa ajunsese la adâncimea unde harta tehnologo-geologică arăta negreşit existenţa filonului. Plouase mult peste noapte-şi până către prânz, aşa că Stanciu dăduse poruncă să fie lăsată proba în ţeava: — O va scoate echipa lui Oancea, rostise, urmărind anumite gânduri ivite sub frunte. De bună seamă nu ploaia era pricina pentru care brigadierul dăduse asemenea poruncă... Era cam pe la ceasurile şase după prânz. Soarele înroşea cerul spre apus, cgîindindu-se în bălţile din jurul sondei. Pământul însetat, absor-bjse o parte din apă, întorcând văzduhului o boare umedă. Stanciu părăsi sonda, făcându-se că se îndreaptă spre schelă. Oancea mai rămase o vreme la granic apoi încredinţa maşina lui Steflea. — Hai, băiete, treci la sapă! — făcu lăsându-1 pe flăcău la granic. -- Pune o prăjină nouă. Ochii tânărului luciră de bucurie. Dacă meşterul ÎI lăsa să manevreze din ce în ce mai des granicul chiar şi atunci când se adăuga o nouă prăjină însemna că în curând avea să ajungă el însuşi meşter. Inima i se umplu de bucurie, iar pieptul i se umflă mândru, sub salopeta stropită de VIATA ROMÂNEASCA 9 ioO IOANA POSTELNfCU noroi de sapă. -r- Adevărat că meşterul ăsta e o potaie. Vorbeşte câte şi de toate, că uneori nu ştii ce să alegi din ele, — dar meseriaş ca dânsul nu se află mulţi în schelă, se gândea, manevrând granicul. Vanghele apucă o pană. Răşină altă pană. Smuciră de mâner şi fixară garnitura în masa Rotary. Steflea manevra cu mare atenţie. Flăcăii înşurubau o nouă prăjină, scoteau penele eliberând garnitura din strânsoare.. Prăjina, alunecând, intra în puţ. Băeţii aşteptau cu ochii pe ea, în vreme ce deasupra puţului balansa noua prăjină, care trebuia adăugată. Toate mergeau organizat. Nici un minut nu era pierdut. Steflea se simţea stăpân pe sondă, pe maşină, pe ţiţeiul din adânc. Stanciu plecase din sondă, lăsându-1 pe Oancea să scoată proba de strat. Carota strivită de Irimia, îi bătuse l'a ochi. Ce fel de meşter era acela care nu era 'în stare să scoată neatinsă proba din forma de oţel? Nu-şi da seama ce anume urmărea Oancea, dar de bună seamă nu putea fi lucru curat. Zăbovi prin preajmă până se lăsă amurgul, strecurându-se mai apoi fără să fie văzut de careva sub podul sondei. Se ascunse după un stâlp gros de care proptise o scândură, stând la fereală, aşteptând să vadă cele ce aveau să se întâmple. întoarse capul şi-1 zări pe Irimia strecurându-se sub pod, aciuin-du-se lângă un stâlp şi scoţând o ţigară pe care începu a o fuma pe furiş. — Ei, bată-1 să-1 bată de fecioraş... S'a dat ia rele, îşi spuse Stanciu urmărind lucrul lui Oancea. Carota de oţel fusese scoasă din puţ pe la prânz şi zăcea mai în colo aşezată pe o scândură, lângă o baltă de apă rămasă dela ploaia clin noaptea trecută. II văzu pe Oancea coborînd de pe pod îndreptându-se spre ea, începând a o meşteri. — Dece lucrează singur? se întrebă Stanciu, incordânuu-şi privirile. Oancea în vremea asta, căznindu-se singur, scoase din ţeava de oţel două bucăţi de strat compact, lungi deaproape un metru, ca două burlane întunecate. Le aşeză cap în cap. Se aplecă asupra lor cu ochii sticlind cercetându-le cu înfrigurare. — Am ajuns, ori n'am ajuns în stratul petrolifer, -- se întreba tremurându-t mâinile. Desprinse o fâşie de pământ,, cum ai desface o bucată dintr'un cozonac. Cărbune, — rosti privind strălucirea întunecată a pământului. Se uită atent la el. îl duse ia nas şi-1 mirosi. In nări îi pătrunse miros de gaze. Fărâmă pământul între palme şi simţi cum îl sgârie scoicile mărunte, urma vietăţilor de acum câteva milioane de ani, strivite în adâncul pământului. Mâinile! începură a-i tremura mai tare. Avu înfiorarea pe. care o simte orice sondor când pune mâna pe pământul după care a alergat dealungul straturilor, cu vârful sapei.. Ţiţeiul era aici, colo, în adânc, ca o comoară, pe care o dibăcise omul, stăpânind unealta. O vreme, bucuria triumfului îl făcu să-şi uite planurile. Stând cu glia asta din adânc în mână, era ca un ţăran, care-şi mângâie ogorul trecându-1 prin palme... Ochii-i erau îndreptaţi spre zări. O fărâmă din sufletul lui de sondor, îngropat.sub pâcia de egoism, de ură şi de lăcomie, licări în clipa aceea, răspândindu-i-se în fire ca o trecătoare chemare. Licărul se stinse însă curând. Ii apărură în minte Vâlsan, pe urmă donrnii străini dela societate. Se uită pe pod, unde tinerii se mişcau în înserare, muncind temeinic, într'o grabă organizată. In ochi îi năvăli întunericul parcă s'ar fi revărsat otravă în ei. Se îndreptă spre pompe să-1 caute 900 STE.IĂRiŞ 131 pe Irimia, în vreme ce se auzi răsucind claxonul maşinii dela cantină, care aducea echipei mâncarea de seară. Lumina farurilor aprinse cuprinserâ turla, în vreme ce camioneta intra vijelios în ocol, hurducându-se în gro-pjle făcute de ploaie . Şoferul cel nou căuta loc unde să oprească. Irimia se auzi chemat, dar nu răspunse. — Dece tace băiatul? se întrebă Stanciu în vreme ce urmărea clătinarea nervoasă a maşinei. Fecîoraşui văzuse cum desface Oancea carota. Ii era teamă să-i mai dea ajutor după ce stricase una. Ceasul rău cine ştie la ce l-ar mai împinge, gândea în capul lui. Odată i-a mers. De bună seamă, proba asta de pământ era un lucru fără pereche, de vreme ce meşterul punea atâta grijă in a o desface din tubul de oţel, de vreme ce iată, în clipa asta, se apleacă cercetător asupra ei, o pipăie, o miroase cu fereală să n'o vatăme. Auzise că de carotă atârnă găsirea ţiţeiului. Deaceea, meşterul îşi pierduse firea când călcase în ea. Deaceea, acum, o moşmogeşte ca pe un copil de ţâţă... Cugetând astfel, se uita şi el ia maşina cantinei. Prin geamul din faţă îl vedea pe nea Gheorghiţă, şoferul cel nou, râzând cu Anica, fata dela cantină. ,,Cu Ispas nu era aşa" — se gândi el. Anica sta în spate .-lângă marmite să le păzească. Maşina se legăna ca o rădaşcă negăsind loc de trecere printre bălţi. Anica hohotea, sărind pe bancă la fiecare sdruncinătură. Deodată botul maşinii apucă înspre partea unde se afla carota. O clipă păru că o cârmeşte bine, pentruca deodată să se repeadă ca scăpată din frână. —Ii nebun!? strigă Irimia cu inima sărită din loc... Ii nebun!? Strică carota... Cum se va mai găsi ţiţei, se gândi înfiorat. Privi în jur desnă-dăjduit. Auzi glasul lui Oancea strigându-1 de pe pod. — Doamne ! Am stricat odată carota... Acum pe asta trebue să o scap, — îşi spuse, şi vru să se repeadă, dar rămase încremenit pe loc. Pe dinaintea lui trecu ca o nălucă, brigadierul. Stanciu se repezi ca un fulger şi se asvânli asupra caroteî. în fiinţa lui n'avea decât un gând. Proba asta era scoasă dela nivelul stratului în care se bănuia a fi ţiţei. Dacă va fi distrusă, tăvălită în balta de noroi, alta nu se mai putea scoate din acelaş loc şi bancul nu era prea gros. Sapa de bună seamă trecuse de el. Simţi sub piept sulul rotund al probei. II strânse aproape, acoperin-du-l bine, ocrotindu-1 de năvala maşinii, care cârmi brusc, apucând-o în ceia parte. Cauciucul gros al roţii alunecă, frecându-se de creştetul său, sfâ-şiindu-i pielea capului. Fruntea i se lipi de pământul în care ţiţeiul era încă o taină... 24 Ziua de 1 Mai găsi schela în sărbătoare, mai luminoasă, mai plină de bucurie şi freamăt, ca oricând. Un cer înalt, curat, fără urmă de norişori îşi proptea tăriile în orizont... Soarele ridicase geana nopţii şi privea lumea printr'un ochi mare roşu, aruncând asupra-i văpăi de foc. 132 IOANA POSTELNICII Pe vârful turlelor fluturau steagurile întrecerilor... Ghirlande de brad încingeau stâlpii de telegraf, legându-i între ei. Pe zidul din faţă al Casei Partidului se vedea chipul lui Stalin aşezat între două steaguri roşii. Fotografiile decoraţilor şi ale evidenţiaţilor în muncă priveau mişcarea schelei din panourile atârnate la intrarea în şantier. Muncitorii se uitau la ei cu bucurie, unii cu invidie. — In curând, în curând, voi face şi eu ceva, murmurau în sinea lor. Ce dumnezeu, doar am şi eu cap şi braţe! Mă pot pune în rând cu voi. Am să vă arăt eu vouă, ameninţau unii, aiegându-se pe dată într'înşii felut cum aveau să muncească de aci înainte. Un grafic uriaş arătă îndeplinirea Planului de Stat până la 1 Mai Ia Schela. La producţie norma era depăşită cu 2,37%, iar la foraje cu 9,16 la sută. In acea după amiază de 1 Mai, la meetingul de pe terenul sportiv, se afla strânsă toată lumea din schelă. Muncitorii purtau haine de sărbătoare. Cămăşi curate străluceau pretutindeni. Fetele, îmbrăcate în bluze albe şi fuste înflorate, se mişcau de colo colo sporovăind bucuroase. într'un grup se aflau echipele dela 900. Oamenii erau mândri. Echipa lui Oancea câştigase întrecerile între echipe, iar toate trei împreună câştigaseră steagul pe schelă. Mai mult decât atât. Sonda 900 atinsese stratul de ţiţei. Stejărişul era un pământ gras, mănos, cu comori ascunse, pe care tineretul acesta le va scoate la suprafaţă pentru a le da ţării. Stratul dela 1200 fusese cimentat şi sapa pornise înainte în căutarea celui.de al doilea „banc". Schela întreagă se bucura de victorie. Tinerii se foiau bucuroşi. Brigadierul Stanciu îi privea cu dragoste, cu mândrie tovărăşească. Vasile, căta peste capetele oamenilor la Dobriţa, aflată între fete. Aceasta se uita la el cu privirea caldă, plină de duioşie. Irimia sta lângă Ifrim, ocrotit de trupul lui de uriaş. Stanciu sta între flăcăi cu capul bandajat. Eroismul lui dăduse Schelei, Stejărişul. Oancea, întunecat, se străduia să-şi ascundă mânia şi amărăciunea, întrevedea cu Vâlsan după întâmplarea cu carota fusese cumplită. — Să faci ce-i şti! strigase la el Vâlsan. Să distrugi puţul! Nici-un strop de ţiţei nu trebue să cadă în mâna lor... înţelegi? Să nu iei lucrurile în glumă. E în cumpănă viitorul tău... Ş'apoi... eu nu mă las dus de nas... Ai luat bani —■ fă treabă! Altminteri... Oancea ieşise pe uşă înjurând între măsele. Fiică-sa, Marioara, urma sa se mărite cu un flăcău de „frunte". Trebuia să se facă o nuntă să meargă vestea. Unul era maestrul Oancea în toată Schela... Unul era gospodarul Oancea în sat la el... Şi tocmai acum Vâlsan oprise robinetul... Gândurile astea îi întunecau sufletul. E uşor de Vâlsan. Bani are cu grămada. Dracu ştie de unde-i mai scoate... Dar el? Ce poate face sub ochii lui Stanciu? In loc să rămâie la coadă, nebunii ceia s'au avântat să iasă cei dintâi... Privind freamătul din jur, ascultând apoi cuvântarea lui Gher- ; ghina, mintea i se frământa căutând o cale pe care să-şi ajungă ţinta. ...După ce Gherghina îşi isprăvi cuvântarea, după ce vorbiră şi cei trimişi de Partid, se ridică la vedere trupul syelt şi vânjos al lui Vasile. îşi duse mâna bătătorită la frunte, apoi începu: — Tovarăşi, Partidul m'a învăţat că pentru o viaţă fericită, trebue. 900 STEJARIŞ 133 să lupţi. Şi mai mult decât atât, lupta noastră este străduinţa omului de a îmbunătăţi munca... Se opri şi se uită împrejur, cumpănindu-se pe picioare. — A munci azi nu înseamnă a trudi cum au trudit cei de demult. Acum suntem ajutaţi din ceas în ceas, să facem ispravă mai multă, cu strădanii mai chibzuite şi cu unelte noi. Dacă turlele noastre călătoresc dela un puţ la altul pe sanie, — urmă, mişcându-şi mâna în aer, ca şi cum' ar fi arătat drumul unei turle — apoi acest lucru îl datorăm Partidului. El a avut încredere în inovaţia mea, el mi-a dat pe mână o turlă de milioane, măi fraţilor! făcu parcă mirat încă de ceeace i se întâmplase. —- Fără încrederea asta, inovaţia murea ici, — zise, lovindu-şi fruntea cu palma. Da'mai întâi trebue să mulţumesc tovarăşului Sauşnic din Uniunea Sovietică. El a fost cel dintâi care a pornit să mute turlele. In munca lui îşi are rădăcină inovaţia mea. Deaceea strig: Trăiască Uniunea Sovietică! Trăiască Partidul! Muncitorii se tălăzuiră ca apa mării. Uralele se înălţau în văzduh. Braţe vânjoase începură să aplaude. Dobiţa era înecată de emoţie, de mândrie. Ispas simţea că ,i se urcă un nod în gât, pe care nu ştia cum să-1 înlăture. îşi trecea necontenit mâna prin por, privind încruntat capetele oamenilor. Obrazul rotund al Iui Stanciu avea o expresie de duioşie învăluitoare, părintească. Se uita Ia Vasile: — Da, da, flăcăiaşul din munţii Ta trei era azi un bărbat călit în muncă. Putea fi mulţumit. Mărunţica, lipită de Dobriţa, simţi obrajii îmbujorân-du-i-se, în vreme ce Ifrim o privea din când în când pe furiş. Inima Iui Ifrim era plină de mândrie, de o mândrie liniştită, conştientă, modestă. In câştigarea steagului îşi avea şi el partea. Bucuria ce o simţea acum era mai adâncă, mai limpede decât aceea care-i luase minţile când cu erupţia. Muncise alături de tovarăşii săi, ştiind dece munceşte şi pentru ce. In inima lui în care se aflau pe atunci simţăminte atât de puţine, acum îşi găseau ioc împăcat, şi Mărunţica, şi şcoala, şi munca. Trăiau acolo în prietenie ca fraţii. Dorea să mărturisească îndată oamenilor strânşi aci, gândurile care-i treceau prin minte în acest ceas. înălţă mâna spre tribună, făcând semn cu braţul. Gherghina încuviinţă din cap. — Măi fraţilor! începu Ifrim cu glas scăzut, stângaci, împurpurân-du-i-se obrajii. Am muncit aşa cum trage boul la jug şi nu ştie pentru ce... Ifrim se poticni. înghiţi în sec, trase aer, apoi urmă: — Dela şcoală am fugit. Am zis: dacă ai putere, ai tot. Apoi tovarăşul Popa mi-a arătat că nu-i aşa, — urmă după o pauză. Ce simt eu în piept acum, — făcu cu glas turburat —- nu pot „grăi... — îşi şterse fruntea cu palma lui mare. — Pot spune doar atât. Se hotărî parcă dintr'o cumpănă. — Sunt mândru că sunt sondor... Aplauzele izbucniră din nou. — Aşa-i, măi Ifrime! — se auziră glasuri venite din mijlocul tinerilor. Popa surâse, iar Gherghină se aplecă spre inginerul Axente. Dobriţa ascultase fremătând, plină de bucurie, vorbele lui Ifrim. In sufletul ei creştea un val, turburând-o. Dela convorbirea cu Gherghina, dela cele mărturisite lui Vasile, gândul de a deveni sondoră nu-i mai da 10/1 IOANA POSTELNICII paee. Isl simţea puterile minţii şi ale trupului mai mari deeâl.weg munca Las s^^sjja&ft, fondorilo^ se frământa, nerăbdătoare sa vie ceasul caid - vorbit ^ ^Xă^ «ii de/ondor Iar vorbele de acnm ale lui Ifrim, asa stângaci cum fuseseră rostite purtau n ele o de acum «je un , Care voiau să păşească înainte. Se desprinse Seaifetr!er£ miTspr" Gherghina, £esta o privi în ochi, înâliând sprar,cenele întrebător, *P^™^ în ochi lumini «re străluciră înSai ca chilimbarul. Am îndrăgit munca de son-Z ca ti un băbat Spetele se întoarseră spre ea. Cu coada ochiului orinse -LS? luî VasUe, cu încruntătura dintre sprâncene adânc, a, cu pn-vr grave Nu doresc nimic mâi mult pe lume, -7^^ ^ la Gherghina, - decât să spun şi eu mtr o zi. „Sunt mandra S°nd0rivUrea de oameni se tălăzui. din nou. Aplauzele se porniră. Când mişcarea se potolHe auziră murmure înălţândmse în jur. Ce, varstmc, începură a clătina din cap, neîncrezător,: _ Apoi asta nu-i muncă de temeie, - stiigc caitva, ciupa u. potoli văzduhul. u . ii,,;,,,,»., Sovietică femeile — De -e să nu fie? strigă Stanciu. in Uniunea bovieika juucne muncesc m rând cu bărbaţii, - adăugă înaintând un pas. Apoi treaba asta se poate întâmpla numai acolo, - facu aiml, intorcându-se spre el. Gherghina se ridică dela masa. „ r „f),»iării Do- c'ati tovarăşi' făcu acesta, întinzând mana asupia adunării, uo -- biâii, xovaiaşi, \d^u di , criiin,,! Partidului Femele suni S?B tent ""^blrS^roc™ ii ard. Lumina .or «« Jr«e aninate ,n ^-«8»*^^ ifl&K ' să plâng , se întări după odluui ti , j se apropie svâcnirea unei puteri pline de încredere. 25 A doua zi după întâmplarea cu „carota , .^^^.f ^ 2 Sţei^ ef^SdS tem^v^r de luat în sear, numaidecât. 900 STEJARIŞ 135 - 4Uo, Oanceo, — auzi in pâlnie. Eu suni... - Să trăiţi, mormăi glasul meşterului pe fir... Se simţea ui el iritare, ■o stinghereală cafe nu apărea deobicei în felul lui de a vorbi. ,.Nu-i în toate apele" se gândi Elenca. , '— Ce faci, cum' mai merge? — se auzi mai departe vocea dela Câmpina. A1 , . , , Oancea răsuflă tare. Elenca depărta palma de ureche cu desgust, ca si cum i-ar fi simţit suflarea, apoi o lipi din nou, mai strâns. " --• Nu prea bine, — răspunse Oancea cu acelaş glas scăzut. N a mers . carota... rosti (tremurător. -- Ce? se miră glasul în pâlnie. Iţi arde de glume? Dar ce aracu pazeşti^acolo. ^ CâmpiTia vorbea cu străşnicie. Părea că se stăpâneşte mcleştându-si fălcile. I se simţea însă în voce o mânie rece, crâncena, o nerăbdare'poruncitoare, care răscolea creerul Elencăi întocmai ca un sfredel Unde mai auzise vocea asta? Când mai simţise aceasta nerăbdare poruncitoare de stăpân, aspru? In ochii ei blânzi apărură lumim nelmiştrtc „E Vâlsan," îi şopti deodată îngrozita... Valsau... De cate ori nu-l auzise mai de mult, răstindu-se şi poruncind ! r. iiini - Să vii încoace... Te aştept mâine, — porunci omul din Campma într'un fel care nu aştepta răspuns. Trânti telefonul, lăsându-1 pe Oancea agăţat. Elenca rămase cu mâinile în poală. Se simţea ostenită parcă is£r ii s-urs puterea din trup. Ce legătură era îritre Vâlsan, fostul administrator al Schelei si Oancea? Ştia că sonda 900 câştigase întrecerea pe Sg anherul. Ştia că echipa lui Oancea ajunsese fruntaşe.intre cele alte. Ştia că stratul de ţiţei fusese străpuns în timpul stabilit... Alune, ce putea fi la mijloc?... Ce fel de „carotă" n'a mers? Despre ce, evo ba^Ced mt^ resa pe Vâlsan dacă „merge sau nu merge carota l£™*a™d^oi£ întrebă nepricepând expresia asta nouă, nemai auzita: n a mus carota NdlSea cutremură. Bănuelile i se adeveriseră pana atunci. Leaturile care le făcuse între convorbirile lui Vâlcu, nu fuseseră mehipum deşarte Acum ştie cinc-i ia capătul celălalt... Gherghina-i spusese ca ea Să la teSon ca la un post de" observaţie. Să fie cu ochii'n patru, sa ve- ^ SrAntelfaaceea, stând la masă cu fratele ei, inginerul Axente " P°Ve!" C^îs? o întrebă Axente, privind-o atent prin ochelari. —- Că n'a mers carota. - Nu înţeleg, clătină Axente din cap, uitându-se la ea concentrat. Eşti sigură că era vocea lui Vâlsan? •> ' ----- Ştii doar ce ureche am, Mihai. Nu m'am înşelat niciodată pana acum, — îi încredinţa Elenca. Tăcură amândoi, urm'ându-şi fiecare gândul. - Nu pot pricepe despre ce „carota" e vorba E absmd Nia e iuiao legătură cu nimic" Oancea lucrează conştimcios. ept ca £ '"^J treaba nu mergea strălucit. Şi eu m'am mirat. Ma po f^^J^ Stanciu la sondă, munca s'a organizat, echipa a luat-o înainte celorlalte. 136 IOANA POSTELNICU Oancea e mândru de priceperea lui. E drept că legătura lui cu Vâlsan ar da de bănuit. — Mihai, se trezi Elenca din gânduri, să nu fie vreo legătură cu accidentul lui Stanciu, — zise încet, iscodindu-1 cu privirile. — Ce legătură? întrebă Axente mirat peste seamă. Tu eşti în stare să zăpăceşti omul cu presupunerile tale... Mă rog, un şofer neghiob care era să dea peste carotă... O simplă întâmplare. In tot cazul mă duc la Gherghina să-i comunic — făcu preocupat, — cu toate că nu văd nfcio legătură. In dimineaţa aceea, Dobriţa se sculă în zorii zilei. Nerăbdarea o ţinuse într'un freamăt, încât nu închisese ochii întreaga noaptt Cu o seara înainte încercase salopeta vânătă şi bocancii, aşa cum încearcă fetele, în preziua nunţii, rochia de mireasă... Simţea că începe o viaţă nouă, o viaţă egală cu a bărbaţilor, o viaţă de muncitoare. — Chiar te faci sondor? o întrebă Anica, uitându-se Ia ea nedumerită. — Sigur că mă fac, — răspunse Dobriţa, scuturându-şi cosiţele. Crezi că tu n'ai fi în stare? — Eu rămân la zarzavatul meu. E mai sănătos, — răspunse fata. Dobriţa porni în acea strălucitoare dimineaţă de Mai spre sonda 900. Soaiele, răsărit de după dealuri, împurpura întreaga fire. Văzduhul avea răcoarea dulce a ceasurilor de dimineaţă. Mirosul de ţiţei se amesteca cu izul de brazdă, cu unduiri de pădure. Frunzele copacilor străluceau într'o culoare verde, încă neatinsă de arşiţă. Crengile nu se mişcau, nici firele de iarbă, nici florile albastre de prin şanţuri. Toată firea părea cuprinsă sub un clopot de cleştar. Pe obrazul Dobriţei se oglindea o bucurie tinerească. Suia deluşoruî cu ochii aţintiţi asupra turlei ce se desluşea în zare, ţâşnită din frunzişul verde, întocmai ca o suliţă. Se opri în loc, cuprinzând cu privirea întregul orizont larg sub care se întindea Valea Prahovei, cu schela, cu câmpurile, cu ogoare şi livezi... Şoseaua albă şerpuia undeva departe. Răsuflă adânc. Roti capul spre-soare, spre văi, peste creştetele sutelor şi miilor de turle, pe care fluturau steagurile. Sunt sondoră, — murmură, parcă voind să se încredinţeze că-i adevărat. Sunt sondoră şi mă duc la lucru, — şopti bucuroasă... Când ajunse la sondă, soarele era înălţat deasupra orizontului. Schimbul doi încă nu venise. Schimbul unu lucra înainte, neobosit. Se aşeză pe o coloană în ocol, aşteptând să se facă ceasurile opt. Simţea o ciudată turburare înainte de a păşi pe podeaua sondei, ca muncitoare. Mai încolo se vedeau foind tâmplarii, la o nouă turlă în Stejăriş. Prin străpungerea bancului de ţiţei dela 1200 orice îndoială se ripise. Vasile, după ce mântuise şcoala de recalificare, ajunsese meşter. Acum conducea una din echipele de turlişti din Stejăriş. Dobriţa ridică mâna streaşină la frunte, privind în zare şi încercând să-1 desluşească printre oameni pe Vasile. întoarse capul şi-1 văzu pe meşterul Oancea venind la sondă. -— Ce-i fată? — o agrăi cu glas lăbărţat. Ai venit să ne speli unei- 900 SiEJÂRIŞ 137 tele? Chiar că era nevoie de o mână de femeie. Să mai măture sonda — zise el, luând-o peste picior. — Dacă aşa începe meseria de sondor, apoi oi face-o şi pe asta -răspunse fata uşor, neliniştită de asemenea primire. Se urcă sus pe pod, unde Stanciu prelua schimbul de zi. Echipa în-. tâia mântuise lucrul, iar a doua se pregătea să-1 înceapă. ...Zâmbetul alungat de vorbele lui Oancea se întoarse din nou pe-obrazul Dobriţei când dădu cu ochii de el. Stanciu îi strânse mâna şi Dobriţa răspunse voiniceşte, ca un muncitor vechi. — Băieţi! — strigă el uitându-se la flăcăi. Avem printre noi un nou tovarăş. Zic tovarăş, pentrucă aşa trebue socotită Dobriţa. La fel cu noi. E o cinste pentru sonda noastră că vom da ţării întâia femeie sondor. S'aveţi grijă cum vorbiţi şi cum vă purtaţi cu ea. Dobriţa Păun aici e muncitoare sondor ca şi noi. Să daţi dovadă că aţi priceput lucrul ăsta... Pe obrazul lui Oancea trecu un rânjet de dispreţ. „Să vedem cum va merge şi treaba asta," mormăi îndreptân-du-se spre granic. Tinerii se împrăştiară care unde le era locul. Oancea o strigă pe Dobriţa. Ii arătă mătura şi-i spuse să cureţe sonda. Fata se apucă de treabă, socotind că era nevoie de un asemenea lucru. După ce isprăvi, mecanicul Spiru îi arătă cum să greseze la intermediară, pinionul mesei. — Trebue să faci treaba asta des, — o lămuri cu seriozitate. Circulă mult şi trebue să aibă mereu grăsime... Dobriţa făcu întocmai. Pe urmă şterse cu ulei granicul. Maşina începu să lucească de-ţi era mai mare dragul. Stanciu urmărea mişcările fetei. Vedea cu bucurie cum se descurcă cu pricepere femeiască în treburi care suferiseră până atunci şi care erau deosebit de folositoare. Sonda părea acum o ogradă orânduită şi curată de mai mare dragul. Când se adăugă o nouă prăjină, fata urmări întreaga operaţie de lângă Oancea. — Dă-te mai încolo, — se răsti acesta. Nu sta în cotul meu. Treci de partea cealaltă... Dobriţa îi aruncă o privire mânioasă şi se dădu la o parte. — Dobriţo ! — strigă Stanciu, pregăteşte căldarea cu apă să speli masa... Fata se repezi la căldare şi o umplu la cişmea. După ce penele fură prinse, asvârli apa peste masa Rotary, spălând noroiul de sapă, depe ea, ţâşnit prin prăjina deşurubată, şi curaţi masa... Stanciu îi arătă o hârtie pe care trebuia să însemneze numărul prăjinilor ce aveau să fie adăugate. Către prânz, coborî la noroi. Ifrim îi arătă cum se ia densitatea, mai apoi strecurară împreună noroiul prin sită. Flăcău! luă o lingură din sedimente şi o aşeză deoparte. — E pentru laborator, — o lămuri el. Trimitem în fiecare dimineaţă la Câmpina. Noroiul e treaba cea mai de seamă la săpare. De aci se descurcă toate. Trebue să stai cu ochii pe el, să-î cântăreşti tot mereu. Altfel e gata erupţia, —- făcu, gândindu-se la lecţia învăţată săptămâna trecută... Când reveni pe pod, Dobriţa vru să stea şi ea la gura puţului. — Treci de-acolo, fată, — se răţoi Oancea. La gura puţului nu-i treabă de femee. 138 IOANA POSTELN1CU Dobriţa se uită ia el nedumerită. — Cum nu-i treabă de femee? — întrebă de data asta dârz. Învăţ sondoria... N'am venit să mă joc aici. ..... Apoi meseria de sondor nu-i pentru muieri, — făcu Oancea batjocoritor. Fata roşi, simţind că-i vin lacrimile în ochi. Răşină lăsă pana din mână şi se întoarse întunecat spre Oancea. — Lasă gura, meştere, strigă el cu glas puternic. Te poftesc să-i pui pază... Trăsăturile lui Oancea se strânseră din lăbărţare, parcă ar fi supt deodată zeamă de lămâie. — Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa, mă ? îl fulgeră din ochi. — Dar cum îndrăzneşti să vorbeşti dumneata aşa cum vorbeşti ? răspunse celălalt, uitându-se întunecat la el. — Iacă, se răsti Oancea, întorcându-se spre Steflea. care apăruse de după granic. Nu mai avem voie să vorbim ce ne vine pe limbă din pricina unei fuste pripăşite printre noi. Pentru treaba după care umblă putea să-şi caute alt loc, nu aici la sondă, făcu batjocoritor. Dobriţa încremeni. Buzele palide îi tremurară doar o clipă. Steflea şi Răşină nu rostiră o vorbă. îşi încleştară doar fălcile. Se vedea cum le svâcnesc. sub tâmple, lângă urechi. Erau atât de încruntaţi, de aspri, de ameninţători încât Oancea îşi feri privirile. — Hai încoace la granic, îl chemă într'un târziu pe Steflea, tre-cându-i pârghia frânei. Înjurând se îndreptă spre cabină. Trânti uşa. — Lua-v'ar dracu pe toţi! gemu, lăsându-se greoi pe bancă. ★ Maşina iui Ispas apăru în ocol. Oamenii deseărcarâ uneltele aduse, în vreme ce flăcăul o căuta pe Dobriţa cu ochii sus pe pod. Fata se ivi în capul scării. Salopeta, nouă dimineaţa, era acum stropită de noroi de sapă, uscat în pete cenuşii. Mânecile răsfrânte lăsau să se vadă braţele mânjite şi ele de noroi. Fata râdea, clătinând din cap. —- Cum merge? âtriigă Ispas cu voce tare, căutând să acopere cu glasul, uruitul granicului. -..... Bine. Bine merge, răspunse Dobriţa, ridicând mâna in aer. — Trec pe la Vasile, să las nişte bulumaci, făcu Ispas. Dacă întârziu cumva până'n prânz, rămâi să mâncăm cu toţii. — Ce stai la taifas ? auzi glasul lui Oancea, răstindu-se la ea de pe pragul cabinei. Nu eşti la cârciumă ad să aţii calea oamenilor, ai înţeles? — la ascultă, tovarăşe, se îndreptă Dobriţa semeaţă. Te poftesc să-ţi înghiţi vorbele. Altfel iţi voi da eu un răspuns de n'ai să-1 uiţi multă vreme, N'am venit de capul meu aici. Oancea nu mai zise nimic. Manevră granicul în aşa fel încât uruitul iui se schimbă crescând, acoperind glasul fetei. Miaşina dela cantină se desluşea în zare. Anica, îmbrăcată în halat alb, cu părul strâns în basma, şedea pe marginea camionului care se opri mai încolo, lângă gheretă. Coborî ajutată de Gheorghiţă, marmitele şi coşul 900 STEJĂRIŞ 139 cu tacâmuri şi farfurii. Un sunet de toacă se auzi dinspre turla în construcţie si muncitorii începură a se apropia, rămânând pe ioc doar acei dela granicuî ce nu se oprea niciodată. -~ Să trăieşti, .sondoriţo, strigă Anica, în vreme ce turna cu lingura ciorba în farfuriile pe care le rânduise pe masa făcută din două scânduri aşezate pe patru pari înfipţi în pământ. — Apoi, fiecare cu ce-i place, răspunse Dobriţa, râzând. Intre cei - ce veneau dinspre turlă, se desluşea ispas, ctimpănindu-se in mers lângă Vasile. , -■ Să trăieşti, Păuniţo, exclamă Vasile, euprinzând-o cu privirile st îmbrăţişând-o prieteneşte cu braţul. Săpat-ai vreun metru de pământ ? ......' 'la nu mai râde de mine,' Vasile, zâmbi Dobriţa, desfăcându-se de ei. Fac ucenicie... Doar ştii ce;i asta. -- Poftiţi la mâncare, ciripi glasul Anicăi, bătând cu lingura in masă. Cei trei prieteni încălecară banca şi se aşezară în faţa blidelor. După ce mântuiră, se strânseră la umbră pentru răstimpul îngăduit odihnei, întinzându-se pe pajişte, sub un pom. Vasile smulse un fir de iarbă şi-1 lăsă între buze, simţind în ei dulceaţa pământului. Se uită la Dobriţa care şedea alături, cu mâinile îmbră-ţişându-şi genunchii. O privea în alt chip decât o privise până acum. Salopeta de muncitore, pata de noroi uscat pe obraz, de care ea nici nu-şi da seama, unghiile sub care uleiul negru îşi şi găsise sălaş, îi schimbaseră înfăţişarea. Nu mai era o fată... colo, isteaţă, cu ochi aurii, o fată care-i plăcea... Era un om care luase munca în piept. Munca cea mai grea, şi cea mai mândră... cum spunea Gherghina. Căldura ce o simţea in inimă oridecâte ori se afla în preajma Do-briţei, pornea acum din alte temeiuri, mai adânci, mai de nădejde. Mai statornice... Deaceea se uita la ea, ca şi când acum ar fi văzut-o întâia oară. In clipa aceea se apropiară de locul prânzului Gherghina şi Stanciu. -- Cum a fost mâncarea, fraţilor ? întrebă Gherghina, oprindu-se la căpătui mesei. Aţi prins puteri din ea, ori ba ? glumi el, întorcându-se spre Anica ce strângea farfuriile în coş. —- Apoi azi ciorba a fost cum îi bolta cerească, noaptea, făcu Răşina Spuzită de stele. Oamenii începură să râdă. Gherghina şi Stanciu se apropiară dc pomul sub care se aflau la odihnă cei trei prieteni. —- Ei, Dobriţo, cum a mers întâia zi, greu ? Fata se îmbujora toată. — A cam luat-o la zor Oancea, făcu Steflea apropiindu-se. —- Las' că 1-a înfundat şi ea, spuse Stanciu. Fata asta, dacă o ajutăm cum trebue, se descurcă cât doi bărbaţi. Dobriţa râse, strângându-şi nodul năframei sub bărbie. — Tovarăşe Gherghina, spuse întorcându-se spre el. Ce caută dintele ăsta găunos printre noi ? Nu pricep. " — Ei Dobriţo, răspunse Gherghina,, aşezându-se pe un ciot de copac. Vine şi ceasul ăsta. Creşteţi voi şi-i luaţi locul... Iaca, mâine, poimâine, iese şi Steflea meşter... — Aşa-i, întări Steflea. 140 IOANA POSTELNICU — Cum merge cu materialele, tovarăşe Vasile ? se adresă flăcăului care şedea cu spatele rezemat de trunchiul copacului. — Au sosit la timp... Ne trebue cuie... Vreo zece kilograme. Alea pe care le avem sunt prea scurte. •-- Când muţi turla 289 ? — Apoi, socotesc că poimâine... Până atunci toate vor fi pregătite. — Dece ridicaţi aici o turlă din nou şi nu aduceţi una gata din altă parte ? întrebă Dobriţa. Vasile începu să râdă cu îngăduinţă. — Stejărişul e loc ferit. Nu sunt alte turle prin preajmă. Cată să facem turle noi... — Tovarăşe Ispas, — zise Gherghina — mergi în Schela sau ai treabă la Câmpina ? Să mă iei şi pe mine, că am dat drumul maşinei. — Mă întorc la Schela. — Atunci, hai să mergem. Dar mai întâi să trec pe la turlă, spuse, ridicându-se. In clipa aceea se auzi toaca. încetase răgazul de odihnă. Gherghina, între Vasile şi Ispas, porni spre turlă.,Ceilalţi se avântară spre sondă. Din pământ ieşeau aburi de căldură. Gâzele zumzăiau în aer. Frunzişul pomilor se clătina uşor. Văzduhul'era plin de huruitul granicului. ★ Granicul dela 900 mergea neîncetat. Sunetul transmitea în văzduh victoria fiecărui metru de strat înlăturai Dobriţa începuse a munci în rând cu flăcăii la gura puţului, cu toate împotrivirile lui Oancea. — Să vedem când o fi vorba să pui mâna pe pană ? Atunci să te vedem ! — zise în batjocură. Fata apucă pana de urechi. La Dragoman purta sacul în spinare... Ce ştie ăsta ? — se gândi smucind mânerul. In adevăr, era o treabă grea. Oancea râdea dispreţuitor, arătânc!u-şi dinţii mărunţi, galbeni. Dar Dobriţa nu se lăsă. Se încorda din muşchi. Spaţele-î juca între umeri. Vinele-î se umflară dealungul braţului. Degetele încolăcite pe ureche, aveau unghiile albe, din pricina sforţării. Smuci încă odată, în timp ce sub tâmple, sân-gele-i bătea repede. Izbuti să ridice pana. care-i atârna de braţ ca o ghiulea, gata să i-I smulgă din umăr. O apucă şi cu celălalt braţ, o legănă o clipă în aer făcându-i vânt, şi însfârşit o potrivi la gura puţului. Tâmplele îi zvâcneau încordate. Sudori îi broboniră fruntea. Oancea se strâmbă nemulţumit. Şteflea, aflat lângă granic, strigă : .— Nu te lăsa, Dobriţo! Stanciu râdea bucuros cu gura până la urechi: — Bravo, tovărăşico ! Acum să te văd şi Ia cleşte. Braţul întărit de munca dela Dragoman, apăsă cu putere mânerul cleştelui, prins împrejurul mufei. Unealta era îndărătnică şi n'o asculta. Puterea dintr'însa nu i se supunea încă. Răşină apăsă în partea cealaltă, dar din partea Dobriţei nu se simţea nicio mişcare. Inima fetei bătea cu putere în piept. Oancea, în spatele ei mormăia : 900 STEJARIŞ Î4i — Mai trece apă pe vaie până te-i vedea mişcând cleştele. Poţi să-ţi iei ziua bună dela meserie, — râdea hârâind. Dar fata nu se da bătută. Se propti cu bocancii în masă, cu braţele încleştate pe mâner. -— Hei rup ! — strigă Răşină. Fata împinse mânerul în ritmul strigătului. Cleştele se urni. Proptită acum sdravăn în el, începu să se rotească în jurul prăjinei, strângând mufa. Când isprăvi, obrajii îi erau injectaţi de sânge, broboane de sudoare îi curgeau dealungul nasului, dar ochii-i luceau de o bucurie aprigă. Soarele clocotea aprins în adâncul cerului, acoperind pământul într'o ni'antie de azur fierbinte. Norişori albi ca nişte minuscule corăbii pluteau pe suprafaţa bolţii. Crengile pomilor din Stejăriş, atârnau încărcate de fructe. Frunzişul foşnea aproape, nesimţit. Dobriţa vedea toate astea prin fereastra cabinei în vreme ce-şi desbrăca salopeta şi o agăţa în cui. Afară, pe pod, se'auzeau glasurile echipei din schimbul trei. Flăcăii râdeau, Vasile da instrucţiuni mecanicului asupra clapeţilor dela pompă... Fochistul Marcu îl lămurea pe cel din schimbul trei asupra aburilor din cazane... Pe când îşi încheia bluza, careva din cei de afară vru să intre în cabină. — Nu intra mă ! — strigă Oancea. Se îmbracă domnişoara. Vrei să vezi dracul în pielea goală ? Nu râse nimeni. Un schimb întreg de oameni, fusese martorul muncii din acea zi a Dobriţei Păun. Muncă harnică, inimoasă. Tăcerea mustrătoare acoperi obrăznicia meşterului. — Blestematul acesta aţâţă băieţii, — îşi spuse fata încruntaudu-se şi trecâridu-şi mâinile peste păr. Flăcăii mai zăboviră oleacă până să pornească fiecare la lucrul său. Dobriţa se uită la ceas. Cincisprezece minute peste patru. Cincisprezece minute pierdute în vorbe, în glume. Cel puţin doi metri de strat s'ar fi săpat în vremea aceasta „Ce pagubă" — îşi spuse, neliniştită. Dacă faci socoteala la toate schimburile, apoi e o risipă bunicică. Nu numai pagubă Ia metri, dar şi la materiale, — se gândi mai departe, aruncând privirea prin fereastră, asupra Stejărişului. învăţase la Ploeşti destule pentruca să privească munca altfel decât până atunci. Iacă, acum cugetul i se frământa cum să găsească un mijloc pentruca să nu mal piardă nici un minut între schimburi. Ieşi pe pod. — Măi tovarăşi, — începu cu vocea dârză. N'am putea oare să facem întrun fel, să nu mai pierdem vremea ? —- Cum adică? — întrebă Ifrim, clipind a şagă, în vreme ce tovarăşii se întoarseră miraţi spre dânsa. — Ştiu şi eu — făcu Dobriţa, căutând să-şi desluşească ei înseşi gândul ivit în cap. Iacă, să nu mai stăm la taifas. Să preluăm lucrul echipei celeilalte... la locul unde muncim fiecare. Am citit într'o broşură despre treaba asta. In Uniunea Sovietică se face aşa la ateliere, la strung, la răsboaie... Să-1 întrebăm şi pe tovarăşul Stanciu... Când e el aci parcă merge lucrul altfel — adăugă, roşindu-se. Meşterul Oancea pufni mânios : — Ia te uită drăcie ca asta !... Nu-i destul că ne freacă Stanciu. 142 OANA POSTELNICI) Acu te-ai găsit şi. tu ? Să-ţi vezi de fustă, fată, că cu mine dai de dracu ! Auzi ! Nu schimba obiceiurile cu care ne-am pomenit din bătrâni ! „Asta a încremenit în sistemul vechi" — îşi spuse Dobriţa. Aşa o să moară. Noroc ca nu-s toţi meşterii ca el. Altfel dela cine am învăţa'meserie bună ?" Flăcăii se întoarseră spre ea. —- Cum spui, Dobriţo? -- întrebă Răşină. Să predăm lucrul lângă maşini ? Este ceva — se întoarse spre ceilalţi. — Iacă, — făcu Dobriţa, au trecut peste cincisprezece minute şi noi stăm încă de vorbă. Nu înseamnă că mâncăm din plan, din normă ? — Asta-i cam, aşa, — făcu meşterul Vanghe din schimbul trei. Fata are dreptate. — Şi noi credem că are — rostiră câţiva. Voi ce ziceţi? —: îi întrebară pe cei ce stăteau tăcuţi. -- Ce să zicem ? Stăm şi cugetăm, — făcu Petre, un flăcăiaş îndesat cu un nas cărnos. Cum oare. nu ne-a dat prin cap şi nouă ? Aşa-i : mâncăm din plan — întări dând din cap. Steflea îşi aplecă fruntea parcă ruşinat. — Tovarăşii noştri din Uniunea Sovietică au descoperit o nouă metodă de lucru. Că n'am citit şi noi despre ea, e destul de rău, făcu el. Asta dovedeşte că trebue să ne uităm şi Împrejur, nu numai înaintea nasului. Să trăieşi Dobriţo, — se întoarse către fată, bătând-o tovărăşeşte cu palma pe umăr. Eşti a noastră, — încuvilinţă, privind-o în ochtii ce străluceau ca bănuţii de aramă. Ai avut dreptate atunci în tren, şi1 voi femeile puteţi fi la fel cu noi. Am început să bag de seamă. Dobriţa se însenină la faţă. — Dobriţo, ar trebui să scrii un articol ta ziarul de perete — propuse Steflea. Nu-i aşa, măi flăcăi ? II afişăm pe gazeta de aici şi în schelă să afle toţi ! strigă Răşină. 26 Munca la 900 mergea înainte, după cât s'ar fi părut, fără nici o stân-jenire. Forarea se desfăşura normal. Schimburile reluară întrecerile între ele. Lucrau cu zor, predând sonda din mână în mână. Flăcăii erau veseli, îşi aruncau glume câteodată chiar mai asprişoare, fără să se jignească totuşi unii pe alţii. Erau destule de spus, mai ales când se întâmplau greşeli pe care schimburile aflate în întrecere, cercau să le cocoloşească. Acolo unde-i rânduială nu poate rămâne însă nimic ascuns, Treburile se îmbină dela un pas la altul atât de lămurit, încât greşelile ies la iveală fără zăbavă. Dedesubtul acestei minunate împletiri de încredere şi de sforţări însufleţite, curgeau ca nişte pâraie negre, viclenia lui Vâlsan, ajutat de unealta lui: meşterul Oancea. Isvortil pâraelor gâlgâia undeva departe, peste ocean. De buna seamă, luptai se da deocamdată cu armele ascunse. Din clipă în olipă însă,, faţa duşmanului trebuia să se ivească într'un fel. De unde va ataca ? Cum va ataca ? Care-i vor fi uneltele ? Erau întrebări pe care Gherghina şi le punea necontenit. 900 STEJĂRIŞ 143 Intr'una din acele zile, sonda 900 fu cercetată de el şi oe Popa. A. -măruţ ne pod salutând bucuros echipa încleştata în munca. " P Dobriţa Păun, urcată pe masa Rotary, ştergea cu pisica _ graven -tarile. Se întoarse spre ei. Basmaua-i alunecă de pe cap. Salopete s, bocancii uurtau urme de noroiu proaspăt. Mâinile crăpate îi erau năclăite de valvolma. purtau urm^ mevgeVDoh^0,„ , _ mtrebă Gherghina apropiindu-se cu obrazul luminat de prietenie. ' — Bine Foarte bine — răspunse fata. La început a lost oleacă gitu.. " ^fffSff^STS^f -n ir^ o. in «•»- ii .nt.e..ă Gherghina, parcă. în treacăt. Oancea râse prefăcut, clipind mărunt, cu viclenie ■ — Mă întreb un lucru, - continuă Gherghina : Cum de nai mme.iL în strat pe vremea capitaliştilor ? Secretarul vorbise liniştit, punând intye- barea ^ttr^ă tare şi pe mine ^răspunse Oancea .esărind.. Mai greşeau si. ei, că de, omu-i om, greşeşte. Nu-, oumneze... Rase in s , Gherghina intră în cabină. Se aşeză pe banca începând sa cei cete/x CU ^^Mt^ate^ destul de bine, _ Făcu brigadierul. N*i o echipa nu vrea să rămâie în urmă. i Ca"un^ăcău... - rosti Stanciu bucuros. Ba mai bine. E isteaţă foc — adăugă cu plăcere. " _ Mă bucur măi frate... in tinerii ăştia zac comori... Se aplecă asum-a foii de lucru. Cercetă atent munca echipelor. Se vorbind aproape în şoapta. x Nunta Marioarei se apropia şi Oancea umbla de cob, colo turba O asemenea împrejurare nu i se mai întâmplase in viaţa lui Sa nu poată face Să Să nu poată face ospăţ cum se cuvenea unu, om de seama lu... NeVaSt!-S0Îngmă:fată ai şi nu eşti în stare să-i da, zestre. Să-i faci nunta M nUi:Ca: sî v"^ -eun pogon... Ce să fac dacă nu ma, pica nimk? ^C^l^^t^^ mtrebă femeea învolburată. Şi de ce să vim "Lr la spartul târgului ? D*cM aşa cum zici tu m ^St^%1^ ^ Km! ei. 3 Oancea S avea 11.işte. Numai putea lipi geană de geană dm pricina^Xibr.XnTla sondă mergea strună... Cu neputmţa sa iaca ;144 IOANA POSTELNICU vreo mişcare. Lucra în chingi. Tinerii aceia şi Dobriţa... Doamne l Cum ar mai plesni-o ! Trebuia să se grăbească, să facă ceva. Altfel totul era pierdut. In curând aveau să ajungă la talpa sondei. Atunci nu mai era nimic de făcut. In toamnă, când vor veni americanii, proprietarii îl vor asvârli ca pe un gunoi. Dacă n'a lucrat cum i-au cerut... Aia n'au milă... Nu ţin seama că i-a slujit în fel şi chip. Se gândea el... Şi nu poate rămâne de ruşine acum cu fata... Să zică ginerele că 1-a dus cu vorba... El, meşterul Oancea ! Ii veni în minte din nou băieţaşul cela cu pufuşor pe obraz... Irimia... Hm! Tot cu ăsta trebue să fac ceva — îşi zise el, răsucindu-se în pat, căutând un loc unde să nu-1 mai frigă salteaua. Parcă sta într'un aşternut de jăratec. ...„Să asvârl în aer cazanele cu aburi ? Să-1 îm'băt pe fochist ? Să doarmă dracului lângă cazane... Dar ce să mă fac cu Răşină, cu Şteflea? îşi vâră nasul peste tot. Nu-i chip să scapi de ei... Şi Stanciu... care abia scoate o vorbă... Stă cu ochii pe orice mişcare... Mi-a pus în spinare un ham şi-1 ţine strâns. Când dracu s'o fi odihnind ?... Acum pleacă, acum vine, ca o stafie... Dumnezeii lor!... Cu ăştia, nu mai an'iviaţă... Ce trai duceam pe vremea capitaliştilor... cine era ca mine?" — îşi spunea el oftând. „Să-i ia dracu ! Ce mă leagă de ăştia de aici ? Nimic, pe când de Vâlsan, de americani !" Hei ! Hei! — oftă din nou scuturând, patul sub el, în vreme ce gândurile i se frământau în cap... Deodată, sări în sus. „Noroiul... Am să stric noroiul." Inima începu să-i bată tare în piept. Se ridică în capul oaselor. „Asta am să fac. Aştept schimbul de noapte. Pândesc când Atanasie e plecat în inspecţie Ia celelalte sonde. Dacă lucrez atent, nimeni nu mă poate bănui. La sondă se întâmplă de toate". Mai liniştit, se aşeză înapoi în aşternut, gândindu-se pe'ndelete cum să întocmească isprava. ★ Echipa lucra în schimbul'întâi. Noaptea se lăsase neagră asupra turlelor. Căldura sfârşitului de Mai stăruia cu început de zăpuşeală în văzduh. Pe lumina becurilor aprinse se culcau umbre mari. Zăbrelele turlei se desenau ca o dantelă. In ocol, umbrele flăcăilor se întindeau peste unelte, peste pod, peste coloane... Atanasie vorbea la telefon cu inginerul Nedelcu. Acesta da indicaţii asupra cantităţii de barit cu care urma să fie îngreunat noroiul. — Pe la patru dimineaţa, spre ziuă, spuse Atanasie ieşind din cabină, pregătindu-se să plece în inspecţie — îngreunezi noroiul. Am lăsat însemnat pe masă. Pui barit. Până la densitatea pe care o găseşti pe fişă. Mă cauţi cu telefonul dacă-i trebuinţă — strigă pierzându-se în noapte. Oancea trase cu urechea şi-1 chemă pe Şteflea. Ii trecu granicul şi coborî în ocol. Ieşi din cuprinsul luminii şi se furişă pe margini, prin întuneric, strecurându-se spre magazia cu materiale, învăluită în noapte. ^ Ochii îi sticleau. Stătu o secundă pe prag, ciulind urechile şi privind roată împrejur. Intră apoi şi se apucă să schimbe între ei câţiva saci, trecând pe cei din dreapta în stânga şi pe cei din stânga în dreapta. Lucra grăbit, înfierbântat. Când mântui, se scutură bine de praf şi ieşi afară. Se uită din nou împrejur. Oamenii îşi vedeau de treabă la locurile'lor. Nimeni nu-i luase seama. Porni domol şi urcă scara, revenind la granic. 900 STE.JĂRIŞ 145 Privirile lui fugeau de colo, colo, neliniştite. Toată fiinţa îi era încordată. De data asta nu trebuia să dea' greş. Răşină şi Anghel sortau prăjinile în ocol. Ifrim strecura noroiu prin sită şi supraveghea suprafaţa batalului. Dobriţa ungea pinionul mesei cu ulei. Spilstanga se învârtea neobosită, purtând cu dânsa prăjinile în adânc... Sapa scurma necontenit în strat... —- Stai la granic, — făcu Oancea către Şteflea. Mă duc să îngreunez noroiul. Străbătu podul şi se*aplecă peste balustradă. —• Ifrime ! îngreunăm noroiul, — strigă porunca. . Ifrim îşi înălţă capul. Părul îi străluci în întuneric. — Fă o probă până aduce Irimia baritul. Unde eşti, Irimia ? — întrebă cu glas puternic, prefăcându-se că nu-1 vede pe fecioraşul care mătura alături podul sondei cu un târn. — Du-te la magazie, ia- sacii cu barit. Vezi că sunt în partea dreaptă — se răsti acoperind cu vocea uruiala granicului. Toarnă-1 pe „mişler" *). Porunca fu auzită desluşit de întreaga echipă. — Dece o fi strigând aşa? — se întrebă mirată Dobriţa, văzându-şi de lucru lângă maşină. Băiatul coborî scara şi se îndreptă spre magazie. Aprinse becul, şi se uită la grămada de saci din stânga şi din dreapta. — Mi-a spus să iau pe,cei din dreapta, — îşi zise, gândindu-se la porunca meşterului. Apucă în spinare un sac şi porni spre „Mişler", deşertându-t în pâlnie. După ce deşertă sacii, reveni pe pod şi se apucă din nou să deretece. Oancea sta la granic cu trupul încordat, conducând din nou săparea. Dobriţa mântuise de uns granicul şi cobora acum la batal. Se scursese o jumătate de ceas, care 1 se păru lui Oancea nesfârşit de lung. Ii trecu din nou granicul lui Şteflea. — Să măi trag un fum, — spuse şi-şi aprinse ţigara depărtându-se de el. Intră în cabină şi îndată ieşi pe uşa cealaltă. Coborî din nou în ocol, şi se strecură spre magazie. Dobriţa văzu în noapte strălucind licuriciul ţigării. — Care-o fi ? — se întrebă, continuând să ungă clapeţii. Oancea intră nesimţit în magazie şi mută sacii d!in partea stângă în partea dreaptă, unde nu se mai afla nimic. De abia acum se simţi liniştit. Se urcă pe pod cu un zâmbet de triumf pe faţă. Se aşeză la granic, strângând frâna cu putere. Simţurile-i erau încordate. Acolo, în adânc, se petreceau lucruri despre care nimeni nu ştia decât el... Acolo în adânc se petrecea un proces chimic care avea să distrugă puţul. Schimbase sacii cu barit, aşezând în loc sacii cu sodă... Mai apoi mutase înapoi baritul... Nimeni nu putea bănui ceva... Soda turnată în noroiul de sapă, avea să-i schimbe filtraţia. In curând straturile de pământ vor absorbi apa din noroiu în cantitate din ce în ce mai mare. Din' pricina asta presiunea noroiului asupra straturilor se va micşora... Coaja de noroi, depusă ca o tencuială dealungul adâncimii, va începe să crape, cum crapă lutul uscat. Straturile vor sparge crusta şi se vor dărâma... Vor astupa puţul, cuprinzând sub ele garnitura de prăjim. S'a mântuit cu el... Oancea rânji. De bună seamă se vor face'cercetări. Se va şti din întâia clipă pricina. „Sodă" turnată în cantitate prea mare. „...Cine a *) Pâlnie. viaţa românească 10 146 IOANA POSTELNICU turnat-o ? Irimia... Irimia, care în loc să ia sacii din dreapta, aşa cum poruncise meşterul, — doar îi auziseră cu toţii porunca, — luase de bună seamă sacii din stânga... Dovadă că în dreapta se aflau sacii cu barit. Stanciu nu s'ar fi mişcat până n'ar fi cercetat ce se toarnă pe Mişler. Atanasie, avea încredere în el... Aştepta încordat, tăcut, cu ochii pe acele drilometrului. Batalurile cu noroi luceau în bătaia lunii răspândită de becul spânzurat deasupra, ca nişte ochiuri uriaşe... Pe jgheab curgea, — ridicat din adâncul puţului, — un lapte gros, cenuşiu, aducând cu sine rocă sfărâmată. Dobriţa luă o măsură de. noroi, aşa cum o învăţase Ifrim, agăţă măsura de cârligul cântarului şi citi densitatea... încruntă sprâncenile, umplu pâlnia si ii lua fluiditatea. însemnă totul pe hârtie. Granicul uruia, turla tremura uşor... întunericul nopţii: se subţia, străbătut de pânze uşoare de lumină. Oancea, urmă să privească acele drilometrului. Aştepta să simtă sapa poticnindu-se. Straturile o vor încleşta acolo, la 1600 metri, nici dracu n'o. mai poate scoate... Trecuseră patru ceasuri. De bună seamă, soda începea să-şi facă efectul. Ar fi mai potrivit ca dărâmarea să se întâmple la schimbul celălalt. . Dar .oricum bănuiala era exclusă... Dacă cumva Ifrim avea să simtă ceva îndoelnic la noroi şi-1 va vesti, va şti cum să-i risipească grijile. Va tărăgăni cu luarea de măsuri în aşa fel, încât intervenţia să nu mal folosească la nimic. — Ifrime, — ia vino încoace, — strigă dintr'odată Dobriţa. Nu ţi se pare ţie că ceva nu-i cum trebue la noroi ? Tinerii se aplecară asupra batalului. Pe suprafaţa lui lăptoasă, de culoare cenuşie, apăruseră parcă nişte pete... Ifrim scoase o probă şi o-cercetă de aproape. Noroiul nu mai era o pastă fluidă uniformă. Părea un lapte brânzit, în care zerul s'a ales deoparte. — Ce-3 ? — întrebă Dobriţa, urmărindu-i atentă mişcările. Flăcăul nu răspunse. Se îndreptă fuga spre măsuţă şi luă densitatea.. întoarse apoi spre fată un obraz pe care spaima se zugrăvea ca o mască. — Anhidră, — îi trecu prin minte cazul învăţat la şcoală, mai zilele trecute. — Anhidră, — rosti tare către Dobriţa. S'a stricat noroiul, — făcu turburat. — Cum s'a stricat ? — întrebă fata1 înfricoşată. E primejdios ? — Trebue anunţat Atanasie imediat ! — strigă Ifrim. Dobriţa nu mai aştepta altă indicaţie. Urcă în fugă scara. — Meştere, — s'a stricat noroiul, — ţipă din toate puterile, opnn-du-se în faţa lui. Oancea o privi cu venin : — De unde ştii tu că s'a stricat ?... se răsti la ea. — Vino jos, meştere şi vezi, — îl zori fata trăgându-1 de mânecă.. Trebue anunţat tovarăşul Atanasie. — Ce Atanasie? Asta-i treaba noastră. Nu te amesteca unde nu-ţi. fierbe oala, — se holbă Oancea la ea. II strigă pe Steflea, lăsându-1 la granic. Coborî scara încet, pe îndelete lungind chibzuit vremea. Ocoli cu paşi domoli batalurile, privindu-le liniştit. Tinerii fierbeau. — Ce facem ? — întrebă Ifrim, proţăpindu-i-se in faţă. 900 STEJARIŞ 147 — Mai aşteptăm. Poate-şi revine, se întâmplă, — răspunse Oancea, moale. — Trebue anunţat brigadierul, sau Stanciu — se frământa Dobriţa. Ce să m'ai aşteptăm ?... — Ascultă fată, — se'ntoarse meşterul crunt, — să nu faci pe deşteaptă aici ? Luaţi vâscozitatea. Mă duc să telefonez eu. Hai, daţi-i drumul... Tinerii măsurară proba. — Ifrime, se nelinişti fata. Noi nu putem face nimic ? Ifrim se uită la ea. îşi concentra mintea, căutând să-şi amintească. — Cred că ar trebui să adăugăm barit... şi apă. — Haide, — luă hotărîrea Dqbriţa. Până se mişcă Oancea, se poate prăpădi o lume. Se repeziră la magazie, făcură lumină, văzură sacii cu barit în partea dreaptă, îi cărară în spate la „Mişler", slobozindu-i pe pâlnie. Dădură drumul şi la apă şi aşteptară în tăcere, cu ochii fixaţi pe suprafaţa batalului, urmărindu-i jocul. Zorile începură a se ivi. Cerul ardea la răsărit ca gura unui cuptor. Raze portocalii porneau din inima jarului, împrăştiindu-se ca un evantai pe adâncul bolţii. O ciocârlie se roti în văzduh, ciripind îndelung. Atanasie năvăli în ocol. Se apropie de batal şi cercetă, luând o probă. Noroiul parcă începuse a se închega din nou, căpătând o fluiditate omogenă. — Barit ! strigă Atanasie, repede, barit! Ifrim şi Dobriţa se uitară unul la altul. In adâncul ochilor licăreau lumini. într'o miime de secundă Ifrim pricepu folosul şcolii... Dacă nu ar fi aplicat oeeace învăţase, de bună seamă, acum ar fi fost prea târziu.... Hotărîrea dârză a Dobriţei îl ajutase ...Porni în fugă, săltând ca pe un fulg sacul cu barit în spinare. * După stricarea noroiului, flăcăiaşul Irimia umblase o vreme hăbăuc. Nu pricepea cum ajunseseră la mişler sacii cu sodă, când el împlinise întocmai porunca meşterului, cărând in spinare sacii din dreapta magaziei. Cercetările dovediră că baritul se afla la dreapta şi că de bună seamă el, somnoros, nu pricepuse porunca. Ifrim fusese judecat pentru vina de a nu fi cercetat el însuşi sacii înainte de au fost turnaţi pe mişler. Măcar că intervenţia lui la timp împiedicase stricarea deplină a noroiului... Oancea, turbat, ceruse atunci ca amândoi flăcăii să fie mutaţi dela sondă. Cu asemenea muncitori, lucrul nu era sigur — a zis. El nu putea fi în toate părţile... Dacă porunca lui e înţeleasă pe dos... nu mai putea răspunde. Comisia care ceretase întâmplarea i-a scărmănat pe toţi... Irimia nu-şi mai revenea în fire. Cum să fi fost adormit, când el mătura sonda cu târnul ?... Arnărît, nu mai.scotea o vorbă... Când îl vedea meşterul, se holba la dânsul vrând să-1 fărâme. 148 IOANA POSTELNICII — 'Ce-i flăcăule ? — îl întrebase cu o zi înainte Vasile, când îl văzuse-stând înaintea blidului plin cu mâncare fără să se atingă de el. Băiatul nu răspunse. In loc de inimă, avea un bolovan greu care-1 împiedeca să vorbească. — Hai, spune-mi mie ce-ţi trece prin cap, — îl îndemnă turlistul pu-nându-i mâna pe umăr. — Apoi, nene Vasile, — mă gândesc să o pornesc acasă la Jii — răspunse însfârşit, molfăind vorbele. — Dece mă ? Nu-ţi mai place aici, la noi ? — Ba îmi place — făcu băiatul cu ochii umeziţi. Văd însă că n'am cap pentru meserie. Mă duc să mă înham la plugu lui taica. — Dece n'ai cap, măi fecioraş ? Adică tu în loc să tragi învăţătură din săpuneală, dai bir cu fugiţii ? — Dacă nu ţiu minte care e dreapta şi care e stânga ? se necăji Irimia. „ „ Vasile aşeză mâna pe umărul băiatului. II ajuta, să vorbească, îndem- mându-1 să-şi deslege inima. ^ — Cum se poate schimba omul ? făcu întristat Irimia, privind gânditor în fundul blidului... Meşterul nostru... Oancea... M'a ajutat când cu ■carota... călcasem în ea ca un prost... Dacă da peste ea tovarăşul Stanciu, mă prăpădea... Am ascuns-o amândoi sub pod... a dovedit inimă de om... Acum, de când cu noroiul... îi câine... Băiatul oftă mohorît. — Parc'aşi fi dracu... Nu mă mai vede în ochi. Vasile ascultă uluit povestirea băiatului. Spusele lui erau de necrezut. Cele ce auzea se limpezeau şi se orânduiau într'un fel care-1 cutremura, întâmplările dela sondă le cunoştea prea bine. Fusese cât pe aci ca munca de" luni de zile a sondorilor, să se nimicească. — Spune-mi drept, Irim'ie, — îi zise cu blândeţe, — ai luat sacii din dreapta, ori din stânga ? — Din dreapta, nene Vasile — rosti tânărul cu glas tremurat. Dar mai ştiu si eu... ce să zic? Te pomeneşti că nu i-oi fi luat din dreapta — se îndoi amărît... Doar n'or fi venit stafiile să mute sacii din stânga în dreapta. , , , ~. , Vasile se plesni cu palma peste frunte. Cuvintele băiatului 11 facura lumină în cap. „ îşi aminti de întâmplarea lui Stanciu. Se ascunsese sub pod sa-1 urmărească pe Oancea... Năvălirea maşinei dase peste cap planul. Meşterului nu î se găsise nici o vină. Un accident pe care 1-a înlăturat Stancîiu. — Dar dacă maşina ■şi-ar fi găsit drum drept, ce-ar fi făcut Oancea, îl întrebase Stanciu, după ce-i împărtăşise toate gândurile... — Poate-ţi faci închipuiri, murmurase atunci Vasile. N'ai nici un iemei... Iaca, vorbele lui Irimia aduceau temei... — Auzi încoace Păunită, ce spune Irimia... şi începu a-i povesti toate. Dobriţa asculta încordată. _ Vasile, — se răsuci din mijloc către ei, — în noaptea aceea am văzut lucind jarul unei ţigări, spre magazie. Te pomeneşti că Oancea... Se uitară unul la altul. Privirile li se întunecară. 900 STEJĂRIŞ 149 Dobriţa începu să.mănânce îngândurată. Pe dinaintea ochilor îî trecea noaptea aceia întunecoasă. îşi aminti cum îl trăsese pe Oancea de mânecă să se urnească din loc... părea că anume vrea să tărăgănească... Şi dece urlă acum mai tare decât toţi, că flăcăii erau vinovaţi ?... — Nu-i lucru curat, măi Vasile... — înalţă capul. — Deseară mergem să-i vestim pe tovarăşul Gherghina, spuse ştergându-şi buzele cu năfrămuţa.... Acum mă duc. — Se ridică de pe bancă... N'am stare, când îl ştiu pe Oancea fără noi, pe sondă. 27 Era o după amiază înăbuşitoare. Căldura zăcea grea, deasupra pământului, pârjolind iarba de prin şanţuri şi de pe costişe. In crengile copacilor din livadă, caisele străluceau coapte... Mai încolo se înălţau căpiţe de fân cosit şi snopuri de grâu... Pe panglica şoselii alunecau în viteză,, maşini spre Ploeşti sau spre Câmpina. Pe meşter îl bătea gândul nebunesc să încerce să-1 amăgească pe Şteflea. Dacă-i mergea, ar fi câştigat un om al lui în sondă. Adevărat că nimic nu-i da dreptul să presupuie că va reuşi. Era destul şi dacă-i adormea vigilenţa. Să-i câştige încrederea. Pentru cele ce avea de împlinit de aci înainte,' lucrul ăsta era cel mai de seamă. începuse deci a-1 chema cu sine pe flăcău când plecau de la lucru, să mai schimbe o vorbă pe drum din lungul anilor petrecuţi în schelă. Tânărul îl urmă bucuros. Oancea era povestaş de seamă... Mai afla câte ceva asupra meseriei... In curând avea să dea proba la granic, să ajungă meşter... Ceasurile petrecute cu el nu erau pierdute, chiar dacă Oancea adeseori o lua razna cu poveştile de pe vremea capitaliştilor. Dar meşterul nu rostea un cuvânt fără să nu bată încotrova. Ii cerceta inima căutând o portiţă prin care să intre să-1 zăpăcească şi să-i câştige încrederea, să-i lege mâinile şi ochii, să poată lucra în voie.. De dânsul avea nevoie pentru acţiunea lui viitoare. — Hai să ne lăsăm oleacă la umbră, spuse întrerupându-şi o clipă poveştile, ştergându-şi cu batista, fruntea asudată.. Se trase sub un pom, a cărui coroană largă făcea o roată de umbră pe pământ. Flăcăul se luă după el, întinzându-se la poalele copacului. — Cum îţi spusei — urma a povesti Oancea, respirând tare, norocul trece odată în viaţă pe dinaintea omului. Ştii să-1 prinzi, bine; — nu ştii, — s'a dus şi rămâi prăpădit pentru toate zilele vieţii, tale. Flăcăul se uită la el. „Iar o la razna meşterul" — se gândi în sinea lui, zâmbind. „Dar nu strică nici oleacă de şedere la taifas." — Să vezi ce mi se întâmplă odată, — reîncepu Oancea. Ziua aceia fusese sorocită, pe semne de cel de sus să n'o scap. Şi n'am scăpat-o.... He! He! He! — râse viclean, — rezemându-se cu umerii de. trun-chiu, trebue să ştii când să deschizi ochii, făcu, privindu-1 ţintă. M'au chemat la direcţie... „Ce-o fi"? — m'am întrebat. Tocmai începeam' o forare nouă într'un teren cumpărat de curând. Te pomeneşti că mă schimbă, — am zis... Mă ştiam meşter bun... Se foi cu plăcere. — îmi iau şapca la subsuoară şi bat la uşă. Când intru... dau peste câţiva granguri... Directorul, inginerul... 150 IOANA POSTELNICII Mai era încă cineva. Măi să fie ! Te pomeneşti că am dat de dracu... întorc capul şi zăresc cufundat într'un fotoliu... Pe cine crezi? Pe domnul Vander-bilt ! Chiar pe el ! Steflea prins de poveste asculta. — Era Vanderbilt, — întări Oancea cu un glas care dovedea uimire şi mândrie. Vanderbilt, administratorul delegat al Schelei. II mai văzusem sburând pe şosea în maşina lui vânătă şi lungă ca un vapor. Măi, ce maşină avea! — se miră din nou Oancea, izbindu-şi genunchii cu palmele. Ei! — reluă vorba, — să-ţi spun mai departe... Aud, că mă poftesc să şed pe scaun. Asta nu-i de rău, asta-i de bine, — mi-am zis. Fii cu ochii în patru, Oaneeo! Dac'o trece norocul pe aici, prinde-1. Să n,u-ţi scape o fărâmă din el... Steflea asculta în tihnă. întâmplările din trecut îl atrăgeau. Oancea avea obiceiul să le povestească de parcă le vedeai cu ochii. — Ce să mai lungesc vorba, băiete? II văd pe director că-m'i aşterne dinaintea ochilor nişte planuri. — Priveşte aici meştere! — a zis. Astea sunt planurile de forare. Mi-aplec capul şi mă uit la ele. Altele decât le ştiam eu. Nu zic nimic. Aştept să zică ei. începusem să mă simt mai bine pe scaun. In spatele meu, ceilalţi se mişcau. Voiau pe semne să vadă ce fac eu... Mi-am cufundat capul iarăşi în hârtii şi am 'rămas aşa, făcân-du-mă că le desluşesc. Dar eu pricepusem dintr'un ochi. cum stăteau lucrurile. — Ce era? — întrebă Steflea nerăbdător — Uite, mă băiete cum era povestea. Terenul ce-1 cumpărase societatea de curând, n'avea pic de ţiţei. Auzi ? Dar la 500 metri mai încolo, se afla un zăcământ larg şi bogat. Atâta doar că locul acela nu era ai societăţii. Era al Statului... Pricepi? — Pricep, — dar nu înţeleg... — He! He He! — începu să râdă larg Oancea, uitându-se în frunzişul de deasupra. Sigur că n'ai de unde înţelege! Eşti boboc... N'ai trăit vremurile când trecea norocul pe lângă om de-l'procopsea pe toată viaţa. — Ia spune, ai câştigat sdravăn? întrebă curios Steflea. Oancea clipi viclean, din nou voios. — Trebuia să sap un puţ cu pene de deviaţie, să nu meargă vertical... S'o apuce la stânga... Să se oprească taman în zăcământul vecin... Un puţ oblic... Apoi, asta merita un.ban... He, he!... — Măi să fie al dracului de tâlhari, — izbucni Steflea cu uimire, plesnindu-şi' genunchii cu palmele. — Ce tâlhar mă, ce tâlhar ? —' se răţoi mânios Oancea. Oameni cu cap, nu tâlhari. Că merge-o vorbă: Unde nu dai din mâini, nici dumnezeu nu te ajută — adăugă cu înţelepciune. Mi-arn împlântat ochii în ochii directorului... — Ştii ce ai de făcut? — m'a întrebat. — Ştiu... — Nici o vorbă... — Niciuna... — Inginerul şi brigadierul sunt înştiinţaţi. Şi meşterul echipei de noapte. Să fii cu — „Cu plecăciuni sărut cinstita mână. Boierii mari, vlădica Dionis, — (Vorbi sositul, aplecând pe-o rână! giubeaua scumpă) — ţara m'au trimis !" — „Nu Ţara, boer Vulpe ! Nu, spurcate ! Norodul ăst'a-toate-răbdător E Ţara — ţara care vrea dreptate, Nu tagma voastră de jefuitori!..." _____ ja marginea târguiui, la Mănăstirea Cotrocenilor. Oştenilor lui Tudor li se mai spunea patrioţi. I TUDOR DIN VLADIMIRI _ „Divanul, doamne..." şi rânji ceauşul— Mitropolitul Ţăriii-Românieşti, Politiceasca lume : sânt trimisul Puterii celei mari evropeneşti ! Norodu-i apostat şi prost din fire Şi la zurbale iute săritor ; Iar Dumneata, cu lesne amăgire L-ai ridicat din nou răzvrătitor. Arhon Sluger, te'ntoarnă'n Gorj la ti Oştirea turcă bate la hotar. Nu sta'mpotrivă lumii, că nu-i bine : Supune-te, ori te-oi căi amar !..." Venise-o doină dinspre Jii1, pe şesuri, Venise ca haiducii din poveşti, De se stârnise, plină de'nţelesuri Aici, la margine de Bucureşti. Şi cum şezură ei de vorbă'n drum, Urca uşor, cu trâmbele de fum : „Pluguleţul meu nebun, Cum te pref acuşi în tun ! Vezi aşa mai poţi ară Să mă scapi de angara, O brăzduţă de-ale sfinte: Să ţină ciocoiul minte, Să arunc un semănat Cu sângele meu udat, Sângte Ide doişpie panduri, Cu ghebe şi cu poturi. Să mi-ţi dau un! semănat Cum de mult nu s'a mai dat, Semănat de potecaşi, Să răsară românaşi, Semincioară de-aia nene Tot cu ochi şi cu sprinc'ene, Sămâţă de plumbi şi fer Ce mi-ţi creşte pân'la cer. Să nu plângeţi moartea mea, Că-i pe ţară piaza rea ; Nu plângeţi, nu vă'ntristaţi, 364 MIHNEA GHEORGHIU Voi aveţi să ne urmaţi, însutit să seceraţi : Duimiăzeu fie cu voi, Domnu-Tudor e cu noi." *) — „Auzi răspunsul Ţării, graiul gliei, Arhon Vistiernic, mergi de-1 spune sus ! Pandurii-s gata piept a da urgiei Evropeneşti, de care ne-ai tot spus. De-amar de vreme, lacrime de sânge N'a contenit a plânge cel sărman. Durerea multă inima ne frânge : Acum ne-ajunse funia mai avan. Nici consuli venetici şi nici ciocoii Boerule, nu ne-or mai da porunci ; Nici caimacamii voştri şi slugoii înaltei Porţi, deprinşi a sta pe brânci !" A doua zi, călări pe cai domneşti, Intrau pandurii'n târg la Bucureşti. Două izvoraşe reci între două maluri seci. Cântă cucul singurel de Pandurul Tudorel ; bate frunza plopului pe marginea Oltului, şi frunza armului pe marginea Jiului — Floricică foi domneşti, cucuie dece doineşti, au de pacoste cobeşti au de moarte tu vesteşti ? — Foicica de arin, •) Doină ce se cânta pe atunci. TUDOR DIN VLADIMIRI apoi cânt şi mă'nvenin de amar şi de suspin tot pe vârf de pom jelesc şi la Tudor mă gândesc : Tudor, Tudorel, mândru voinicel, prin cel Bucureşti cu cine vorbeşti şi hălăduieşti la căşi boiereşti ? Tudorel, alei ! pui de haiducei, nu vorbi cu ei că boierii-s răi şi nu-s credincioşi, mult îs veninoşi la suflet câinoşi !..." Cântă oucul cântă pe piatra măruntă la picior de munte pe plaiuri cărunte prin crânguri tăcute de vânturi bătute : Aşa, tot aşa, vremea vremuia şi el n'auzea şi el nu vedea Tudorel pleca şi el nu vedea Şerpi l-au amăgit, lupi l-au încolţit, viaţa i-au topit. Căzu Pandurul Tudor sub hanger, Ca floarea timpurie de cais Ivită'n pisc de munte şi de vis, In Făurar, sub crivăţ şi sub ger. 166 MIHNEA GHEORGHIU Dar sângele-i slăvit a tras o dâră (Ca steaua răsărită'n zări de mare) Drum lomkiait pe unde pogorîră Talazurile luptei populare. Din sânge şi cenuşă, ţara asta De aprigi muncitori şi de clăcaşi S'a ridicat să scape de năpastă Să ardă iarba; rea de pe imaş. Un veac întreg ne-a tot cernit amarul Zăbranicul de neguri al restriştii. Pe urmă izbucni mai dârz pojarul De lupte mari. In frunte-s comuniştii : Tot ei apoi trecând peste fruntarii — Eroi, luptară'n plaiul catalan. Un nume de Pandur purtau tunarii Oe-.au scris cu viers de foc: NO PASS ARAN ! Leat' 44. August prin păduri. Eram la Colentina — minte ţin — Când ia intrat Divizia de Panduri In Bucureşti, trecând spre Debreţin. ...E mult de când porni pe Jii zăporul Să apere norodul ars de sete... In ţară, astăzi, e stăpân poporul Şi-i pavăză bogatei sale vetre: Pornesc' pe mirişti, la arat, plugarii ; Răsună lung sirena la triaj; Oraşe noi răsar — ca Năvodarii — Răsbese mineri-adâsnc în. abataj. Un vânt de vară-şi flutură perdeaua Din sus de Bucureşti, la Monument, — Şi parcă mişcă steagul şi mantaua Ostaşului de bronz pe postament, încrezător urmăm liberatorul, Cu chipul dârz şi cu privire gravă. Sărutăm, sub vegheani, paşnic, viitorul Şi lângă el rostim : lui STALIN slavă ! TUDOR DIN VLADIMIRI Ii cântă slavă, Mureşul, Şiretul, In astă zi de August 23 ,\ II cântă mândru'n stihul său poetul... Se nalţă'n cer un stol die porambei. Şi pe sub monument sunându-şi paşii, Ostaşii ţării noui trec azi în şir. Şi bine-1 văd pe Tudor în urmaşii, Ce'ngroaşe ale păcii mari oştiri. DI Ml TRIE PASCU împăcarea Dumineca de August era luminoasă şi caldă. Remorcherul Sovrom-transportului Someşul, alerga la vale pe oglinda liniştită a Dunării. îşi împlânta prora în apă, formând o pereche de mustăţi moşnegeşti — albe, uriaşe. Vasul făcuse toate manevrele ce-i fuseseră ordonate, şi. se înapoia dela Călăraşi la portul de domiciliu, Brăila, după un marş neîntrerupt de nouăsprezece ore. Oamenii din echipaj erau bucuroşi. Odată sosiţi, aveau să rămână la odihnă, până a doua zi dimineaţa. De pe acum se pregăteau pentru oraş. Focarul Comşa îşi privea chipul într'o oglinjoară pistruiată. Era mulţumit. Deşi vasul trepida şi briciul nu era prea ascuţit, reuşise să se bărbierească fără să se cresteze prea mult ca în alte daţi. Numai pe obrazul drept, sub perciunele intenţionat lăsat mai mare, se ivise o diunguliţă din care porniseră în jos câteva mărgele roşii. Ceilalţi erau de mult gata. Comşa gândi că, va- trebui niaapărat să-şi cumpere un brici, ca să nu mai fie obligat să-şi aştepte rândul la ulnicul brici al focarilor. O umbră îi alunecă pe faţă: „II va aştepta Marcela, plimbându-se pe mal, aşa cum îi promisese?" Vasul intrase în rada portului; îşi micşoră viteza, strecurându-se printre alte vase şi bărci. Trecuse ora 13: vasul cel alb de pasageri ce pornea spre Galaţi se desprinsese de ponton şi acum angajase rondoul. — Pregătiţi pentru acostare! Comanda o dăduse, de sus, de pe puntea de comandă a Someşului, căpitanul Tătaru. Şeful de echipaj Flanea, şi Ilie, asistentul de punte, un băietan slăbuţ, ars de soare, erau la posturi. Someşul se apropia încet de ponton. Tătaru îl zări pe mal pe Davidoiu, şeful mişcării vaselor. „Pe mine mă aşteaptă", se gândi el. Dădu comenzile pentru asigurarea vasului, apoi făcu să joace maneta telegrafului: „liber la maşinăf. Cu glas tare îşi anunţă echipajul, aşa cum făcuse de fiecare dată: — Toată lumea rămâne la bord până mlă înapoiez. Sări sprinten parapetul. Davidoiu îl apucă de braţ. Intrară împreună în biroul mişcării. Tătaru prezentă raportul: manevrele făcute pe linie, pe canalul Borcea până la Călăraşi, şlepurile încărcate trecute dela o dană la alta. ÎMPĂCAREA 169 Davidoiu îi privi. Păru că şovăie o clipă. In sfârşit se hotărî : — Tovarăşe Tătaru, ati lucrat bine. Ştiu că şi dumneata şi oamenii din echipaj sunteţi obosiţi, dar este absolut necesar să plecaţi imediat la Topalu să aduceţi două ceamuri încărcate pentru fabrica de ciment Stânca: pe SRT 5037 şi RPR 7600. Milcovul. care urma să facă remorcajul, n'a sosit încă de pe canalul Marinului. Alt vas n'avem în port. Gândeşte-te bine. Mai sunt zile, nu săptămâni sau luni, până la 23 August. Frate, ai chemat la întrecere Milcovul. Cei dela Stânca sunt şi ei în întrecere. N'ai fost lângă mine să vezi câte telefoane ne-au dat. Aşteaptă Geamurile cu sufletul la gură. Ii ajutăm pe eijînţelegi? Şi depăşiţi şi voi planul. Tătaru voi să-1 întrerupă în câteva rânduri. Să-i răspundă că el e convins, că nu trebue să mai insiste. Doar el n'a discutat niciodată un ordin primit, nu 1-a discutat nici acum cu atât mai mult cu cât avea prilejul să câştige întrecerea cui Milcovul. Dar, Davidoiu vorbea repede, poate prea repede. Ce, fee temea că va fi refuzat? Lui Tătaru îi băltea inima de emoţie. Insă, aşa cum făcuse întotdeauna de când se ştia, şi-o învinse şi răspunse cu voce uscată : — Nu mai încape vorbă, tovarăşe: luăm combustibil, provizie, plecăm. Puţin mirat, dar mulţumit, Davidoiu îi întinse ordinul de mişcare. In drumul spre vas, Tătaru citi atent, şi se opri la ultimele rânduri: „Vă rugăm să urgentaţi pe cât vă este posibil voiajul, astfel încât mâine dimineaţă la ora 5, ceamurile să fie la fabrica Stânca, aceasta având absolută nevoie de calcar; la schela de descărcare nu mai are nici un ceam şi descărcătorii urmează să-şi întrerupă activitatea dacă nu le aduceţi la timp. In cinstea lui 23 August, înainte pentru îndeplinirea şi depăşirea Planului." Tătaru împături în p'atru foaia de hârtie şi o puse în buzunarul dela piept. Risipiţi pe vas, pe ponton şi pe chei, oamenii îmbrăcaţi pentru oraş îl aşteptau să le dea el învoirea isă! pleice. Pe mal. rezemat de o bintă, Comşa ţinea o fată de talie şi-i vorbea în şoaptă. Nu se auzea ce-i spune, dar, cu părul fluturându-i pe spate, cu capul uşor aplecat, fata râdea. Tătaru trecu pe lângă ei, vorbind scurt, fără să se uite la cineva anume : — Peste o jumătate de oră plecăm la Staţia petroliferă să luăm combustibil. In acest timp, tovarăşii Florea şi Ilie vor lua provizie, după care plecăm la1 drum. Oamenii amuţiră. II priveau nedumeriţi, îrjtunecându-se. Tătaru se opri, se uită împrejur şi spuse aspru: •— Fără' multă discuţie la orele 14 echipajul să fie la posturi! Intră în cabină, se întinse îmbrăcat pe patul îngust. Capul îl durea îngrozitor. Pe covertă, oamenii discutau aprins. In mijlocul lor, Comşa izbucnise: 1 •' — Ce 'nseamnă asta? După atâtea ore de marş, n'avem dreptul măcar la câteva ore de staţionare în port? Ce, noi nu suntem oameni? Uitaţi-vă! 170 DIMITRIE PASCU Şi arătă cu mâna mulţimea care se plimba, duminecal, dealungul cheiului, pe cei cane plecau în bărci .spre celălalt mal, spre plaja din faţa portului unde sute, poate mii de oameni alergau, se odihneau pe nisip sau se jucau în apa răcoroasă. O clipă, privirea lui stărui asupra fetei care-1 aştepta pe mal. — Dă, are dreptate, strigau unii dintre marinari. In timonerie, pilotul Drăguş îşi răsucea, cu degete meştere, o ţigană. Era un om cărunt, ou faţa osoasă, pe care ochii albaştri, blânzi, o făcea plăcută. Ca mulţi alţi marinari bătrâni, vorbea puţin. In schimb, gândea mult. învăţase multe în ianii petrecuţi pe remorchere, şi marinarii ascultau de cuvântul lui. Geamurile timoneriei erau deschise. Comşa repeta mereu: — Dece se poartă aşa cu noi? Ce, noi nu suntem oameni? Drăguş, devenit deodată atent, rămase cu ţigarea neaprinsă între degete. Deschise uşa timoneriei şi coborî pe punte. Când ajunse în mijlocul lor, oamenii tăcură. Drăguş începu să vorbească cu glasul lui domol : 1 ; — Măi băieţi, înţeleg că vă pare rău... Dar1 dreptate nu prea aveţi... Ce sunteţi voi? Marinari, siau oe doamne iartă-mă? Comşa izbucni iar: — Ia mai lasă basmele! — Taci, bă! strigară doi-trei oameni. Laisă-1 pe nea Drăguş să vorbească... Drăguş urmă netulburat: — Măî, fiecare din noi când s'a apucat de meseria asta, a ştiut că nu e o meserie ca altele. Mergem cu vaporul când trebue, hu când ni se năzare nouă... Comşa ni-î arată pe plimbăreţii de pe chei, şi pe ăia din bărci, de pe plaje... Dar să nu uitaţi că uneori când noi stăm la odihnă, ăştia sunt. în fabrici, în birouri, în magazine. Ce credeţi voi, că suntem trimişi azi la drum fără un motiv serios? Măi băieţi, Sovromtractor e în întrecere. Are un plan de muncă pe tare trebue să-1 ducă la bun sfârşit. Pricepeţi, fraţilor? Asta-i chestia: dacă nu facem drumul, stricăm întreprinderii, stricăm tovarăşilor dela descărcare. Şi nouă ne stricăm. •— Să zicem că-i.aşa, irâspunse Nistor, ajutorul mecanic. Dar dece ne spune şi nouă tovarăşul căpitan, motivul ăla? Ei, vedeţi, asta-i altă istorie; o să se lămurească şi ea la vremea ei. Dar nu e vorba aici de oăpftan. E vorba de ee-am uitat noi. — Drăguş începuse să se necăjească. — Am uitat de angajamentul nostru pentru 23 August ! Oamenii se liniştiseră ca prin farmec. Pe pasarelă răsunau paşii lui Florea şi se auzeau ciocănind galenţii lui Ilie. Veneau cu coşul de provizii. Jumătatea de oră trecuse. Din cabină, ameţit încă de cele 19 ore de veghe, ieşi căpitanul Tătaru. Urcă scările la comandă şi-l întrebă pe şeful de echipaj : — Toată lumea esite la bord? — Da, tovarăşe capstan, răspunse Florea. Căpitanul strigă: — Echipajul la posturi ! V ÎMPĂCAREA 171 Someşul flueră prelung şi cu motorul duduind se desprinse de ponton. E^e0^alHrâmăsese 0 îată care privea" în urma vasului. Se înoptase. In dreapta, alunecau - steluţe - luminile Hârşovei. Dinspre mal se auzeau nedesluşit glasuri. Se auzi o voce răstită: Uinsprej ^ ^ ^ ^ ^M vaporului? Răspunsul veni ea un ecou pierdut: Vaporul intră în umbra aruncată de stânca Varoşului. In dreptul Saltavei, şeful de echipaj înfipse de câteva ori sonda m adâncuri. Nu atingeia fundul. , , , , , Pe comandă se mişcă cineva. Se auzi un clinchet ca de clopoţel de poartă Nu tr u mult şi vasul tresări, pornind mai temahie la drum, ca un căluţ îndemnat de bici, după odihna unui timp de mers la pas. pS apa Dunării, sclipea mereu în feţa vasului, lumina lumi. De pe comandă, se auzi vocea căpitanului: — Cum sunt remorcile, llie? . . • i La nună llie aţipise. Glasul amplificat de porta-voce ii risipi oboseala. Privmd la umbrele cufundate în apă, la remorcile Întinse struna, răspunse aprig: Cele două ce'amuri încărcate, rămase numai **** apei mergeau cuminţi în dâra spumegândă a vaporului cotind lm, şerpui to'r,'fără să smuncească; mergeau bine. ~\„ţum De căl- Pe uşita camerei maşinii, apăru un cap cu parul ciufulit. De cai dură, i se lipiseră pe faţă! câteva şuviţe. — llie, ...măi tovarăşe llie... — Ce-i Comşeo? . Vocea lui Comşa, nu era cea obişnuită. Revenise blânda. — Măi frate-miu. n'ai cumva o ţigara? Mai am sa-ti dau_ trei oe azi, dar ţile-oi da mâine la Brăila. Sunt arriarit. mai fete-miu, c aşi ^llifmai avea câteva ţigări, dar îl ştia pe ^ d^tor domnesc" Gândi: „Comsa ista le ţine minte numai ?^ce^,im^n^!^J^ si nici pe ete toate, Aşa face totdeauna"'. Totuşi n dădu o „naţionala . E fieri săracul, că nu şi-a plimbat fata... Se întoarse apoi spre pupă, la postu sau sa vada cum hn cea murile după vas, cum sunt remorcile şi sa răspundă din cand ui cand m trebărilor de sus: — Intinseeee....\ ★ ■ Dinspre malul Dobrdgei s'a ridicat vânt. întâi WT,*&^&*[ ce mai puternic, învolburând faţa apei. Pe cerul ,f n°Un- * Câţiva. După un timp, mai mulţi, pornind un joc numla. de ei ştiut. 172 DIMITRIE PASCU Când şarturile au început să şuere, pe puntea de comandă, căpitanul Tătaru s'a înfăşurat mai strâns în mantaua lungă. A aprins o ţigară dela flacăra chibritului adăpostită în căuşul palmelor. Nu e uşor să mergi cu vasul noaptea la vale pe Dunăre, având la remorcă două ceamuri încărcate cu peste o sută şaptezeci vagoane. A privit cu atenţie malul: kilometrul 245. „Deci, până la destinaţie, încă 7 ceasuri bune de marş. Numai de-ar rămâne vântul aşă, să nu-şi schimbe direcţia bătând nordul; ar fi imposibil să mai navig cu valuri din prova cu ceamurile iîncărcate astfel," — gândi el. Era ostenit. ★ Cotul lui Apostol — aşa cum îi spune şi numele — e o porţiune a Dunării cotită, primejdioasă pentru vase, cum e o şosea în serpentină pentru automobile: prezintă surprize. In malul drept, curentul apei bate puternic, surpând an de an pământul. Când remorcherul Someş ajunse în acel loc, din jos, pe luciul apei, se arătară lumjini: una verde în dreapta, alta roşie la stânga, două albe suprapuse sus deasupra lor. Se reflectau în apă, tremurând. Fluerul Someşului sună de două ori.-Din depărtare, sosi răspuns: tot două sunete. Venea un vas cu şlepuri la remorcă; din pricina poziţiei grele, vasele nu mai aveau să ţină drumul pe dreapta; conveneau schimbarea regulei obişnuite. In acelaş timp, la ambele vase se aprinse şi se stinse la intervale scurte şi regulate, câte o luminiţă în partea dreaptă a fiecăruia, 'până ce ajunseră unul în dreptul celuilalt. Era semnalul de noapte care dădea celor ce conduceau vasele siguranţa că nu-şi vor întretăia drumurile. Ilie gândea: „Acum un an, de-aş fi văzut asta de pe mal, aş fi zis că li s'a făcut oamenilor de joacă." Acum ştia că sunt semne cu tâlc şi se simţea bine, cunoscându-le tâlcul. Ilie nu era de mult pe vapoare : abea de unsprezece luni. Aştepta cu nerăbdare să împlinească anul, când din asistent de punte avea să devină marinar. Amintindu-şi acest amănunt. Ia inimă i se ridică o căldură plăcută, înehipuindu-şi cum va arăta peste o lună, în uniforma cu nasturii auirii şi cu ancora de mătase roşie brodată pe mânecă, când va pleca în primul „conced", acasă. •k După miezul nopţii joaca norilor deveni goană, îndârjire, luptă.. Valurile s'au tot mărit. Apoji, începu o ploaie deasă şi nepede. Prin pânza, de apă, malurile acoperite de sălcii, abea se zăreau. Pentru oamenii de pe vas, începea vremea când fiecare urma să-şi arate priceperea şi vrednicia. Vaporul mergea numai cu jumătate din viteză. La pupă, Ilie nu răspundea totdeauna „Intinseee...", pentrucă acum' remorcile rămânau unori slabe, alte ori se smunceau: după toana valurilor. Din când în când, Florea sonda apa şi anunţa adâncimea: — Zeceee... nouăăă... opt jumateee... ÎMPĂCAREA 173 După câtăva vreme, vântul scăzu. Odată cu el şi valurile. In schimb, ploaia continua să cadă din negrul cerului, în falduri. Ilie stătea ghemuit în impermeabilul ud, cu gluga trasă pe ochi, aşezat pe un biton de fontă. Sub el, vaporul trepida. Ilie simţea picăturile grele de ploaie pe spate. Se gândea: „Dece dracu n'om fi ancorând, şi mergem ca nebunii pe vremea asta?" Pe uşiţa camerei maşinei, apăru iarăşi capul ciufulit al lui Comşa. — Ilie, măi tovarăşe Ilie... „Iar vrea ţigară", îşi spuse Ilie şi vorbi în silă : — Ce, măi frate? — Mai dă-mi măi, o ţigare. Cu asta se fac patru. Ilie oftă, îi întinse o ţigare şi zise: — Ba cinci. Comşa, cu capul în bătaia ploii, luă ţigarea. — Măi, da plouă măi, şi bate vântul... — Ce vă pasă vouă, răspunse Ilie. Staţi la cald. înţeleg să ne supărăm noi, că stăm pe punte. — Da' dece nu ancorează? Nu-i destul că ne-a făcut figura la prânz ? Cablurile de remorcă piescăiau lovind valurile. De sus, din întuneric, glasul lui Tătaru strigă: — Cum sunt remorcile? ■— Intinseee... strigă prelung Ilie. * Cei doi oameni aflaţi pe comandă nu-şi vorbeau decât numai când era nevoie. Şi atunci, câteva cuvinte. Erau certaţi. O ceartă care avusese loc în urmă cu zece zile, la care n'au lipsit unele vorbe tari, ce nu se pot uita curând. Ena greu să fii certat în situaţia în care se aflau. Poate că regretau, dăr nici unul n'o arăta. Drăguş coborîse un geam să vadă mai bine afară. Pe celelalte ferestre ce înconjurau timoneria, apa şiruia neîncetat. Privindu-l pe căpitan cum stă în ploaie scrutând întunericul, la timpul potrivit dând oamenilor comenzi sigure, pilotul gândea: — „Bun căpitan, bun marinar. N'are decât treizeci şi ceva de ani şi numai trei ani)de căpitănie, dar, „bate la spate" pe mulţi. Păcat de el!... Uite, nu-i om rău. Are grije de oameni: hrana să le fie hrană; hodina, ho-dină. Şi când e vorba de treabă, munceşte la rând cu ei. Ce? Mulţi căpitani fac ce face el?... La vopsitul vaporului, a luat pensula şi „i-a tras" de nu-1 întrecea nimeni Când vasul e în marş, alţii mai dorm.. El, nu. încremeneşte pe comandă ca ţintuit. Acum1 stă jîn ploaie şi nu vine în cabină lângă mine. Aşi putea zice că din pricina supărării dintre noi, dar şî când nu eram certaţi şi ploua, tot aşa stătea". I se făcu milă. O' milă1 de frate mai mare, pentru mezinul încăpăţânat şi neascultător. Dar îl cuprinse şi ciuda — ciuda pe sine însuşi. „De ce ne-am certat? Dintr'o prostie, dintr'o vorbă repezită. Şi pentru asta, l-am părăsit, nu-1 ajut, acuma, când are nevoie de mine... Unde mi-a fost capul? Al naibii de cap cărunt'şi prost..." 174 DIMITRIE PASCU In aceiaş timp, parcă ghicindu-i gândurile, Tătaru întoarse capul şi-1 privi. 1-a zâmbit:? Nu. A fost o părere. La puţin timp după aceea, Drăguş, /se înfricoşa'. Cu mâna încleştată de balustradă, căpitanul se aplecase mult peste parapet. Vântul îi smulsese şapca, dueândlu-i-o departe pe apă. Atunci Drăguş înţelese că lui Tătaru i s'a făcut rău. Când îl văzu cu capul căzut uVpiept, gata. să-şi piardă echilibrul, puse mâna pe mânerul fluerului şi trase cu putere. La alarmă, şeful de echipaj şi un marinar urcară în fugă scările. II aduseră în timonerie şi-1 întinseră pe bancă. Faţa i se albise ca varul. Când Tătaru deschise ochii, pilotul — care încredinţase cârma lui Florea, — îi fricţiona cu alcool, lin, odihnitor, fruntea şi tâmplele. Tata.ru părea stânjenit. întrebă: — Cum merg eeamurile ? Apoi, ca o scuză: — Mi s'a făcut rău. Cred că din cauza tutunului; prea am fumat mult. Pilotul îi răspunse blând: — Bine, n'avea grije; rămâi aşa.; închide ochii şi încearcă să dormi puţin. Nu putea dormi. Ii scoaseră mantaua, udă şi-1 înfăşurară într'o şubă. După ce bău un ceai fierbinte, se mai întrema. Rămase în timonerie, Floirea plecă jos. Ploaia contenise. Un colţ de cer alburiu, scăpat de sub zăbranicul nourilor arăta că zorile sunt aproape. In malul stâng, cocoşii satului Chiţcani vesteau o nouă zi. Pilotul conducea vasul, atent. Roata cârmei se învârtea uşor: la dreapta sau la stânga, o cavilă sau două, apoi revenea la loc. Părea un joc monoton. Privindu-l, căpitanul îşi dădu seama abia atunci cât îl preţueşte el pe acest om calm. Ii părea rău că se certase cu el; se simţea vinovat. Dar în curând îl cuprinseră alte gânduri, care-1 frământau necontenit de câtăva vreme. După obiceiul lui, se stăpânea şi nu vorbea nimănui de ele. Acum nu mai putea. întrebă deiodată: — Tovarăşe Drăguş, dece oare nu mă iubesc oamenii? Pilotul îl privi surprins. Rămase un timp gânditor şi apoi, ca şi cum n'ar fi auzit ce-'i spusese, (întrebă la rândul său: — Dece n'am. ancorat aseară pe idrum, să dormim?. — Dece n'am ancorat?!! Dar bine omule... Tătaru nu continuă fraza. Scoase din buzunarul dela piept ordinul de voiaj şi i-1 întinse. Aşa cum făcuse şi Tătaru când îl primise, pilotul citi de două ori ultimele rânlduri: „Vă rugăm să urgentaţi pe cât vă este posibil voiajul, astfel încât mâine dimineaţă la oria 5, eeamurile să fie la fabrica de ciment Stânca, aceasta având absolută nevoie de calcan: la schela de descărcare nu rrfai au nici un ceam şi descărcătorii urmează să-şi întrerupă activitatea dacă nu le aduceţi la tîjrnp". Ini cinstea! Iul 23 August, înainte perniru îndeplinirea şi depăşirea Planului''. ÎMPĂCAREA 175 Tătaru murmură: — Astăzi suntem în 12 August. Cu ceamiurile astea cu 1740 tone, noi depăşim planul producţiei în tone/kilometri cu peste 160 la sută... Continuă, amar: — Văd oamenii nemulţumiţi că am redus aproape complect staţionările dar vor fi bucuroşi când voriprimi aproape încă un salariu premiu. 'Aşteptă ca pilotul să-1 aprobe. Drăguş tăcea. Apoi clătină dojenitor din cap şi răspunse abia acum primei întrebări: —' Dumneata, tovarăşe căpitane, te miri că nu! te iubesc oamenii? S'ar fi putut întâmpla să nu ţi-o spun niciodată şi dacă o fac, apoi să ştii dumneata, pentru aceea că-mi eşti idrag. îmi place că iubeşti ca şi mine „nuarinăria". Tătaru îl privea uimit. Drăguş vorbea domol: — Te ascultă oamenii, dar nu te iubesc, şi nu te vor iubi cât timp nu vei fi cu sufletul aproape de ei. Noi marinară, trăim laolaltă pe vapor, mai mult timp decât acasă. Un familia asta a noastră, dumneata parcă nu' ţi-ai găsit îrică pe deplin locul. Pălru speriat de cele spuse. Tăcu. Tătaru şopti: — Vorbeşte dragă tovarăşe, vorbeşte! Drjăguş şovăi o clipă', apoi urmă: — Faci 'totdeauna cum ai făcut ieri Primeşti ordinul dela birou, te sui pe vapor şi spui: „Plecăm5la drum"; „Echipajul la posturi"; „Fără discuţie". Oamenii merg, dar fără inimă, şi treaba tot aşa o fac. îmi pare rău si mă întreb: „Dece oare nu le vorbeşti? Dece nu le spui: „uite, tovarăşi 'care-i ordinul şi ce spune în el. Vom aduce- ceamurile cu piatră de calcar pentru Stânca. Şi e musai:ca ele să fie ajunse dimineaţa, pentru ca echipele de descărcători să' nu stea pe loc, să lucreze, să-şi îndeplinească şi ei planul lor." Altfel le-ar veni oamenilor. Nu ne îndeamnă oare Partidul să fim aproape de oameni, să le arătăm că preţuim eforturile lor în muncă?... De ce ai:plecat dela alte vase? Vasul se premia, câştiga întrecerea, dar aveai certuri cu oamenii. Vorbesc toţi de asta. Eşti bun marinar, dar n'ai înţeles oamenii şi pentru asta nici oaimlenii . nu te înţeleg pe dumneata... , ti Ar fi vrut să-i spună mai multe, dar văzâ.ndu-1 du faţa m palme şi-a luat seama, încheind cu un oftat lung : — înţelegi dumneata dece ?... ★ Când Drăguş începuse să-fi vorbească, pe Tătaru îl cuprinsese supărarea: „cum de-şi permite să mă judece?!" Dar nu 1-a întrerupt. In suflet ca şi în trup simţea o nesfârşită oboseală. Totuşi, pe măsură ce cuvintele rostite domol îi pătrundeau în inimă, înţelegea că i se arată adevărul de care nu ţinuse seama şi pentru dare pătimise mult. Vroia neapărat; trebuia neapărat să afle totul. De aceea când Draguş se oprise, îl îndemnase cu vorbele : „Vorbeşte dragă tovarăşe, vorbeşte"... Faţa'îi ardea. Şi-o cuprinsese în palmele reci, s'o răcorească. Apoi, se ridică în picioare, drept, înalt. Şuba^ îi căzuse de pe uimeri. Ieşi pe comandă, în dimineaţa rece, proaspătă. 376 DIMÎTRIE PASCU La orizont, deasupra sălciilor, se zăreau coşurile fabricilor -Brăilei printre ele şi al fabricei de ciment Stânca. * Pe cheiul dariei, între grămezi uriaşe de piatră de calcar şi argilă, descărcătorii dela fabrica Stânca aşteptau. Stăteau de vorbă, unii fumau, aiţii îmbucau o bucată de pâine. Deasupra lor, cerul se lumina. Patru Adanei, şeful de echipă, set uită în lungul Dunării, spre gura canalelor. Era întunecat la faţă. Un muncitor vorbi lângă el: — Abia diseară dac'o să ajungă... Ce, era să meargă pe furtuna de azi noapte? Patru Adanei îşi roti ochii asupra oamenilor. Erau necăjiţi. Putea fi o zi pierdută. Planul de descărcări rămas în urmă. Departe, de după ostrovul Popa Vasile, apăruse un vas pe luciul palid al Dunării. — Măi Petre ? Vine Someşul! Toţi descărcătorii se îngrămădiră pe marginea cheiului. Vasul se apropia cu motorul duduind. Deasupra munţilor Măcinului, răsărea soarele. La ora cinci, Someşul, încetinindu-şi mersul, trăgea eeamurile cu piatră în dreptul cheiului. Muncitorii fluturau mâinile şi strigau, veseli: — Binee-aţi venit măi tovarăşi! Bine-aţî venit! Obosiţi, nedormiţi, marinarii râdeau şi ei. Căpitanul Tătaru privea scena; faţa aspră1 îi rămăsese nemişcată. Părea că e singurul om care nu ia parte- la mulţumirea tuturora. In clipa când remorcherul trase la ponton, Patru Adanei sări pe punte, se urcă la comandă şi-i strânse cu putere mâna căpitanului: — Vă mulţumim din suflet, tovarăşe căpitane. Acum că ne-aţi adus eeamurile, câştigăm sigur întrecerea! Căpitanul îşi stăpâni un zâmbet. II fulgerase gândul: „De-ai şti tu că! şi noi o câştigăm..." Dar tăcu o clipă, îşi drese glasul, şi aplecân-du-se peste parapetul punţii de comandă, ca şi cum nu lui Adanei i s'ar fi adresat, ci marinarilor săi, adunaţi jos pe punte, răspunse: — Nu mie să-mi mulţumiţi, tovarăşe. Să mulţumiţi întregului echipaj. Arătă cu mâna pe cei de pe punte: — Lor să le mulţumiţi... Şi el, care nu se uita niciodată la oamenii din echipaj, îi privi lung, eu prietenie; faţa aspră i se lumină. Comşa, Ilie, Florea, oamenii de pe punte şi dela maşină, păreau miraţi, dar bucuroşi. Nici unul nu spuse însă vreun cuvânt. Nici căpitanul. \ \ ADRIAN CERNESCU întâlnire in zorl Mă Morsei într'o fugă dela dugheana lui Ciugulea, cu un bot de sare subsuoara si o cutie ide chibrituri în sân, căci ce aflasem din gura jupanului, im; făcuse parul măciucă. Trecui peste colbul şoselei sării .pârleazul sa scurtez drumul şi iată-mă-s în tindă _ Casa noastră era durată cam la marginea satului. Două odăi de vă-aiUci. In una, rumega Sambotina la iesele, în cealaltă,, vieţuiam noi Cope->?ui de papura atârna mtr'o rână iar prin spărturile roase de ploi şi vântur, se rasleţeau smocuri de boz şi rogoz, scaieţi şi alte buruieni, cu care fSw, 'h 1 VaKUţa-f°aStră !pe tta'P de secetă' Mămuca în fata vetrei frângea de genunchi cate un vreasc, băgându-1 apoi pe gura sobei Pe aviţa sub o bu eandră de suman, soră mea Anica se sbătea cu buzele fripte de pelagra. Maica ofta des, frângându-şi mâinile negre siCrăpate cand facandu-ş, cu ele cruci până la pământ, când aruncându-le către fcoa ne. Ba n mai punea oblajeli pe pântec, ba niscai bors de huşte, să-i ia cirşiţa... ' Cum băgă de seamă că am venit, îmi luă bulgărele de sare apucă sa-l spargă cu un retevei pe o cârpă şi când gândi că e potrivit de măruntă presară^ un pumn peste fiertura de lobodă de pe plită mărunta, pe limbă1 ma învârt" un timp pri'n odale Ş' P'arcă simţeam că mă frige ceva — Maică, auzii că vin ruşii, — făcui încetinel, asa.ca să nu simtă mama ca-mi tremură glasul. ' midă. — Da' vie şi tătarii, Costandine ! — răspunse mama, oftând cu gura ln%SThS^lm Prea întdegeam Hniştea Ci' Că Ce aflasem di« ureche" ^ ™ ^ rele' ™ 06 3U făcut nemtii e fIoare Ia poate ~ AP0' °r fî Ş' svonuri' că mai râu decât acum iniei că se , ~~,Cic} sfa(rtecă fet&le şi nevestele cu. prunci în braţe, fură' ce le iese în cale şi ard bisericile. Auzii că se cheamă cu numele de bolşevici şi că n au încă de dumnezeu... ' 9 Mămuca se uită ia mine bănuitoare şi cam dintr'o coastă — Dar de unde măre Constantine auzisi toate astea? VIATA ROMÂNEASCĂ 12 178 ADRIAN CERNESCU — Apoi c'am tras şi eu cu urechea pe ia aide Ciugulea, cel cu dugheana la răscruci, pe unde umblă vestea; şi de n'a şti el toate alea ce se află prin ţară... Maica mai oftă odată, mestecând cu lingura prin fiertură. •— Şi zi, Ciugulea, hai? Sta-i-ar mălaiul pe suflet. El are dumnezeu? Câinele! Că ne-a dat pe trei zile de muncă mălai aprins, de s'a aprins şi soră-ta. Şi burtă-verde ăla dela conac; şi el are dumnezeu? Sta-i-ar pământul pe gură! — şi-şi duse un colţ de broboadă la gene, oftând lung. — Vie cine o veni; că mai fără suflet şi fără dumnezeu decât ciocoii noştri, nici că s'or afla ! Eu aveam pe atunci ca la nouă primăveri. Pe când plecase tăicuţs pe front, soră-mea Anica se juca în ţărână. De cum a aflat boier Neaeşu, zis şi burtă-verde, ce! cu conacul de peste deal, că ne-a murit tăicuţa pe meleaguri străine, cum s'a şi aruncat pe pământul nostru. A purtat-o pe mama prin judecăţi, căci încropise nişte acte de zicea că pământul e al lui din moşi strămoşi şi până nu ne-a făcut slugi pe moşa lui, nu s'a lăsat Că avea ginere prefect şi fecior avocat şi apoi ce te pui tu prostime, cu aide ciocoime ! Soarele scăpătase de mult. O geană roşcată de lună se căţăra domol pe creastă. Un opaiţ cu seu de oaie pâlpâia înecâcias pe grindă, tremura n-du-şi lumina verzuie pe faţa suptă şi plină de sudoare a soră-mii. Mi-era foame. Am-sorbit ca un lup din fiertura de lobodă, am mai mestecat doi păpuşoi copţi în spuză, apoi m'am lăsat într'o rână pe colţul laviţei. Îmi simţeam oasele frânte după munca de o zi pe fostul nostru pământ. Maica a rămas tăcută în faţa vetrei. Şi-a adunat mâinile în poale şi privirile către tăciuni, care pe alocuri mai scăpărau încă. Ofta des. Poate că-1 vedea acolo aevea pe tăicuţa. Căci avea biata doar 30 de ani şi'n părul negru ca mura, de acum trei ani începuseră a-i miji cărări albe. Am adormit uitându-mă la ea. Şi parcă se făcea că venise tăicuţa din ţarină, cu coasa de-a spinare. Eu i-am sărit în cale cotrobăindu-1 prin sân, unde de obicei aducea mere şi nuci. El m'a ridicat în câ-scă şi jucân-du-mâ aşa a pătruns în tindă. A sărutat-o pe mama care-'i apăruse în prag..,. — Scoal' Costandine muicăl Am tresăric. O mână mă zgâlţâia de umăr. Deasupra mea se aplecase mama galbenă ca ceara, cu ochii rătăciţi şi plânşi. — Scoal' iute şi dă fuga pân' la alde Safta şi ad'o cu niscai buruieni, că moare copchila! Da'ntr'un suflet, m'auzi!? Soră-mea începuse a face spume la gură şi-i simţeam răsuflarea fierbinte ca focul. Alături Sâmbotina mugea a foame, râcâind cu cornul în perete. Mi-am tras nădragii şi am ieşit pe uşă. Maica, din tindă, a mai strigat după mne : — Costandine, cată şi-o ia prin ţarină. Nu care cumva să te abaţi prin coama pădurii, că ies tâlharii Iui Hitler ca lupchii la pradă. Apoi ţrecându-şi colţul broboadei peste gură, îngână mai mult pentru sine : — De trei zile umblă haitele prin vizuinele pădurii. Şi ies noaptea de sf*"-tpca tot ce le cade în ghiare. Doamne fereşte să nu dea cu ochii de copchil! ÎNTÂLNIRE ÎN ZOR! 179 Luna se ridicase naltă şi rotundă. Lumina cu valuri de argint de puteai juca ţintarul. Pe la mijlocul hudiţei, văzui lumină şi forfotă la casa lui Pândele. Era priveghiu. Un câine urla sub fereastră. Gospodarul a eşit afară şi-a zvârlit cu un retevei după el. -— Chei satană, huoo!... Că nu te-a nemerit şi pe tine tâlharii... Pe ile-sa Domnica, mândreţea satului, o nemeriseră soldaţii lui Hitler, în fapt de dimineaţă; când se ducea cu merinde în ţarină. I-au luat mâncarea, au batjocorit-o, apoi au ornori!-o>. Zăcea înţepenită sărmana pe năsaiie, cu mâinile cruce pe piept. Pe hudiţa nlarea mai licăreau ici, colo fereşti. Se vedea că gospodarii n'aveau odihnă. Mai ieşeau pe afară, mai adăpau vitele.. Când să trec podul Jepiî, văzui pe Catinca lui Frasin cu coatele pe zăplaz, aruncând vorbă: — Auzişi cumătră că vin ? — Oare ?... răspunse cumătră lăsând ciutura fântânii. — Da, Mărie fă, cică vin cu zurba şi calcă în picioare tot de-a otova. Am auzit cu urechile mele din gura lui don majur Ghiţă. — Apoi majurului îi dai tu crezare, fa? Ii tremură şi lui nădragii. Şi-apoi am auzit că n'o să mai poată fura şi schingiui satul după voie. Ba că spunea Gurgui potcovarul, că ruşii-s oameni de omenie şi că vin să'm-partă dreptate sărăcimii. — I'auzi tu, soro! Pe la răscruci nu era nici ţipenie de om. Dar urechea îmi prinsese un scârţâit de car şi mai pe aproape nişte scrâşnete de lacăte. Zării în jurul crâşmii pe jupan Ciugulea într'un cămeşoi lung, trăgând de zor drugi şi zăvoare peste obloane. Pe, delături îi dădea ajutor fiu-su Gârlici. Dinspre vale se ivi badea Gligore Hrîţcu îndemnând cu codirişca un bou si o vacă încovoiaţi în jug, sub povara unui cotiugar cu fâneaţă. Când trecu prin, dreptul crâşmii, dădu bună vreme crâşmarului, cău-tându-i vorbă. — Dar ce te fereci aşa giupâne, că doar n'o fi vremea lui Terente. Ciugulea tresări. Fiu-su rămase cu mâna pe un ivăr. In treabă cu oblonitul, nici nu auziseră scârţâitul carului. — Ia mai dregem şi noi câte ceva, bade. Auzii că prin partea Co-măneştilor au spart tâlharii azi noapte două hanuri de creştini. Badea Gligore râse cu gura plină, săltând cuşma pe-o ureche. ■— Păi amu, bre, în crucea nopţii, ţi-ai găsit şi dumneata?... Nu cumva auzişi că vin ruşii, giupâne?... — Apoi vie, că cine ce-o avea cu mine? Ei îs cu războiul lor, eu cu cinstea şi munculiţă mea. — Din partea vorbelor o aduseşi bine, Ciuguleo. Numai că cu cinstea n'ai prea brodit-o. Incai ferecă-te bine. Dumneata cu cinstea şi satul cu munculiţă... Apoi îşi oţărî faţa şănţuită de nevoi, scuipând din vârful limbii către crâşmă. — Hăis boală, nea haram, că amuş îti mânca şi voi pe săturate şi-or mai răbda ciocoii, — îndemnă badea boii, luând-o agale pe uliţa plopilor unde-şi avea hogeagul. Eu n'am prea înţeles vorbele badei. Simţeam doar că în sat e vorba 180 ADRIAN CERNESCU de o socoteală veche. Şi cu gândul de a pricepe mai pe'ndelete' vorbele lor, am luat-o spre ţarină trecând deadreptul peste haturi. Trecui, Puntea Mielului şi mâ avântai până la brâu în Vadul Lupului, mai sus de moară. Apoi o luai de-a curmezişul, tăind ţarina popii să ajung mai degrabă la baba Safta lui Stăvrache, a lui Ilia mortului. Ce-i drept îmi era cam frică să dau ochii cu baba. Se ivea nălucă prin sat, ştirbă, zburlită ca! o bubă, de băga spaima'n ploduri. Umbla încovoiată pe un toiag de care atârna o straiţă cu buruieni şi oase de leac. Ţinea răbojul praznicelor şi a calendarului pe vechi şi măre, avea zile însemnate când sfătuia nevestele să ungă uşile cu usturoi să nu intre strigoii. Şi apoi nu era clacă să n'u pice şi ea. Se aşeza într'un colţ de tindă şi depăna poveşti cu ducă-se pe pustii şi ucigă-h; toaca, Kde ţi se fiăcea părul măciucă. Şi se mai zicea că e meşteră în dalac şi buba neagră. O chemau nevestele ia deochi, la tremurici şi vătămătură, ba se mai băga şi la lehuze. Că, ce era de făcut? Boier Neaeşu îi făcuse dar o cocioabă pe lângă conac şi-i zicea doftoroaia satului. Dar oare, — mă întrebam, — el dece aduce spiţer de la târg când se'mbolnăvea oarecine la conac ? Dinspre sat zvoneau cocoşii a miez de noapte. Am trecut într'o fugă pe lângă Han-tătar, nişte hrube veehfşi părăsite. Am ajuns pe o creastă. De aici se vedea aproape conacul boierului. Avea câteva lumini aprinse. M'am strecurat încet până la uşa babei! Safta.Tnăuntru ardea un muc de lumânare. Prin ochiul de geam văzui, pentru întâia oară, bordeiul înăuntru. Pe plită sfârâiau doPlilieci negri. O oală cu zoi străjuia în mijlocul odăii, iar pe la margine, bălegar proaspăt. Baba, ca o alta arătare, stătea întinsă printre boarfele de pe cuptor, mânând de zor porcii la jir. Am stat aşa la uşă şi parcă mă străbătea un fior din creştet până'n tălpi. Să strig, să nu strig... . De câtăva vreme dulăii boerului dădeau târcoale conacului, lătrând a om străin. Se vede că mă mârosiseră. Adulmecară vântul urcaţi în două labe pe un tăpşan, apoi lătrau mai amarnic aruncându-se spre mine. Să fug, unde? Tot mă prindeau. Ca o săgeată mă re-peziii înainte. Din două sărituri am fost în crengile unui măr. Jos câinii făcuseră roată. Mă suii mai sus şi gândeam1 la o scăpare. La conac pare-se că era forfotă. Câteva slugi intrau şi ieşeau pe uşile conacului. O cătană în manta lungă şi 'neagră zbiera la slugi. Printre ele o zării pe fata cea mică a boierului. Parcă plângea, şi se răcorea, agă ţându-se de cel cu mantaua. Se măritase acu o lună de zile după un străin. Nănaşa Zamfira spunea chiar că ar li cătană nemţească şi că au făcut nunta în străinătăţi. Zorile începură a miji la răsărit. Câteva vrăbii în copacul de alături prinseră a se spăla prin cuibare. Dinspre conac se ivi boierul cu o puşcoace în mână, cu cealaltă streaşină la ochi, măsurând zarea. Zări câinii fin jurul mărului şi se în dreptă spre mine cu o falcă'n cer şi cu una în pământ. ■-— Aaââ?!... făcu el laolaltă cu câinii. Ia-uite ce-mi mai trebuia mie acum? Dă-te jos tâlharule, că trag! Nici nu apucai să pun piciorul pe pământ şi să-i spun ce-i şi cum e cu mine când un oat de puşcă mă isbi în umăr, lipindu-mă de itrunehiui mărului. Simţeam că-mi fierb» capul iar picioarele' nuMnă mai ţinură. Boierul m'a încălecat cu cişmele şi m'a călcat aşa până a văzut că ÎNTÂLNIRE IN ZORI 181 nu mă mai zvârcolesc. M'a înşfăcat apoi de cămaşă şi m'a târît după- el înjurând. — Dumnezeii voştri de tâlhari. Nici n'au venit bine bolşevicii şi aţi început să-mi daţi târcoale. Câinii se îndepărtară pe,încetul. Boierul m'a băgat cu capul într'un butoi cu apă apoi m'a zvârlit lângă o grindă si a strigat: . Ghiţă ! Don' majur Ghiţă, stăpânul satului şi sluga boierului, bălăbănindu-se pe picioare de băutură, se înfăţişă boierului. — Săi trăiţi ţ — Ei, ce se aude? făcu boierul ursuz. — Că ce am, hâc, ani auzit coane, nu-i a bună, făcu majurul sughiţând. Cică ruşii i-s pe aproape , hâc. Boierul să frământa pe picioare, — pe fată i se adunaseră câteva dungi roşii. — Dece dracu nu mai vine odată băiatul lui Ciugulea. I-am spus de cu zori să fie aici. — Păi ce eu nu-s bu-bun, coane, hâc? Vă stau la ordin. — Tu eşti beat ca un porc şi nici nu cunoşti potecile peste munţi. Tţebue să-1 trec pe Von Mtiller, gineri-meu şi încă alţi patru ofiţeri superiori. De trei zile stau sărmanii ascunşi în pod. — A, don' maior ăla neamţu? Eu l-am văzut îndrăgindu-se cu hâc, porumbiţa dumneavoastră. Dar nu mi-am dat cu presupusul că-i chiar ginere boeresc. — Ei, lasă, Lasă acum! Ia pe tâlharul ăsta, arătă boierul spre mine, şi du-1 ia post. Până nu spune ce a vrut să fure sau cine 1-a trimis, nu-i dai drumul. Eu, tâlharul, scânceam lângă grinidă. Mă gândeam să fug. Dar erau înarmaţi amândoi, aşa că stam şi prindeam întocmai vorbele lor. In cap îmi crescuseră câteva cucuie. Din nas şi colţul gurii, se prelingeau până pe cămaşă boabe roşii. O palmă de majur îmi* f'rjpse obrazul. Cuşma mi-a sărit cât colo. — Las's pe mine coane, hâc, că de n'o spune el şi ţâţa care-a supt-o dela mă-sa !.. — Şi ia seama, stărui boierul, de-1 vezi cumva pe Gârlici al lui Ciugulea, spune-i să vie trap. Am pregătit cai, merinde, tot, numai el întârzie... Mă, majuriule; Ne calcă bolşevicii moşia' în picioare... Ehei, dar n'or rămâne ei mult... şi s'o alege praful... — Moşia, să trăiţi, coane. Dumnezeii mă-sii, hâc, aşa-i precum spuneţi, praful s'o alege din ei. Apoi făcu un drepţi, pocnind din călcâie, după care mă înşfacă de guler. Abia atingeam cu picioarele'vârful ierbii. Să fi fost cam pe la jumătatea drumului între sat şi conac, când din dreptul fântânii orbului, dintr'o poiană, ne ieşiră în faţă patru căita ne în trapul cailor. Oştenii purtau cămăşi gălbui, scoase 'pe sub cingătoare, şi câteva cutii cu coadă scurtă prinse la brâu. Opriră liniştiţi caii. Don majur măi slobozi din strânsoare, apoi ameţit de băutură şi ca un militar ce se afla, se roti în loc şi o luă la goană printre tufişuri. ■ Eu am' uitat si de mamă şi de soră-mea şi de bătaie. 'Tremuram ca 182 ADRIAN CERNESCSJ varga. Am închis ochii, am ridicat mâinile în sus şi mi-am făcui o cruce din vârful limbii: doamne iartă-mă! Am aşteptat aşa cu gândul dus la cealaltă lume. Câţiva paşi gre: călcară iarba spre mine. O mână aspră îmi pieptăna claia Darului. Altă mână îmi ridică încet bărbia. Deschisei un ochi, apoi celălalt. In faţa mea se aplecase un om cu barba aspră. Pe obrazul stâng până în dreptul gurii, avea o urmă de rană,, vânătă. Fruntea îi era înaltă şi linsă ca sticla. Ostaşul avea ochi mari şi verzi. M'am tras un pas înapoi. Ochii lui s'au umezit şi am putut vedea peste adâncul lor seninul dimineţii. A scos o basma, a spălat-o în ciutura fântânii. Ceilalţi trei călăraşi stăteau în scări privindu-mă cu milă. Unul, frumos, cu mustaţa neagră, cum auzeam eu că poartă cazacii, a isbucn.it în râs arătând cu mâna spre mine. Eu m'am. roşit până în vârful urechilor. Mă uitasem cu mâinile în. sus. Le-am lăsat agale în lungul trupului. Omul cu barbă aspră s'a aşezat lângă mine. Mî-a netezit grijuliu, cu o basma udă, faţa pătată de sânge. — Ti donrP Te-a bătut... Cum ti chiamâ? Eu am început să plâng. Vorba nu-i semăna cu faţa aspră şi încă era pe limba noastră. — Bade, am zis eu printre sughiţuri, dumneata eşti bolşevic? — Bolşevic, măi ţâcâ, din ţara cei mari; ş'îs di prin părţîli Buguîui. — Apăi că eu nu ştiu ce-i aceala Buguluî. Numai, bade, zic aşa ca să-ţi ajute dumnezeu să birui... că pe mine mă cheamă Costandin, Oşteanul a râs. - Ghind, Costandini fraţi, la hai ş'om mânca ceava. A scos * roată de pâine din raniţă. Era albă de-mi scăpărau ochii la ea. Apoi a mai scos o cutie de tinichea pe care ;a spinticat-o la gură. — Ie şî mânâncâ, Costandini, câ noi avem treabă. Am băgat un deget în zeamă şi l-am dus la gură. Cel. de pe Bug încălecase iarăşi. — Măi copchile, se'ntoarse el către mine din scări, nu cumva ai ştire prin partea locului, de cuibare di nemţi ? — Apăi că s'or ascuns bade ca lupehîi în vizuină. Doar prin poduri mai dai de ei, şi noaptea la pradă. Oştenii au dat pinteni cailor. Cel frumos cu mustaţă neagră a scos casca de fier şi a fluturat-o către mine. — Bade, strigai eu ca muşcat de un gând. Vezi că la conac e o cătană de a lui Hitler de-i spune Miiller. Acela-i ginere boieresc. Şi mai sunt. vreo patru din cei de le zice „superiori" ascunşi în pod. Luaţi-o pe cărare şi daţi de ei că-s gata să spele putina către munţi. Oştenii s'au oprit pe loc. Cel cu pâinea le-a tălmăcit ceva celorlalţi, pe semne ce zisesem eu. Au făcut sfat. Caii tropăiau pe loc, apoi odată au pornit ca zmeii, împrăştrindu-se fiecare pe marginea potecii. Eu am înşfăcat pânea şi cutia de tinichea şi am rupt-o la fugă către casă, să le împart şi la ai mei din bunătăţi şi să le povestesc despre bolşevici, Pe cărare mă întâlnii cu Gârlici al lui Ciugulea care ţinea în spre \ ÎNTÂLNIRE ÎN ZORI 183 eonac tot într'o fugă. Se împiedeca ;în picioare, gâfâia şi era galben ca ceara/Când mă văzu vesel pe cărare, rânji bănuitor la mine. —- De unde ai furat, pâinea, măi calicule ? — Apoi că mi-a dat-o boier Neacşu... Acum îmi era la îndemână să glumesc. Aşa, firera-ţi voi ai dracului de mârlani, şi mai spuneţi că boje- tu-i rău' • ,„ A. xt • •• * - — Păi cum să fie rău nene, când ne da pâine. Numai ruşii sunt rai. — Ruşii?! făcu Gârlici ea muşcat de şarpe. Au trecut şi pe aici — Da de unde... El a apucat-o la goană spre conac. Eu am strigat după el şi nu l-am mai zis nene, cum mă învăţase după ce mi-a tras o sfântă de bătaie: —. Vezi măi, pul de ciocoi, să nu le pui nemţilor sare pe coadă. Si rădeam cu lacrimi gândindu-mă că, doamne fereşte, ) ■' ' Leniin desvălue cu o profunzime excepţională dialectica procesului cunoaşterii şi nu mai lasă nici piatră peste piatră din denaturarea idealistă şi mistică a cunoaşterii lumii înconjurătoare de către om. Această teorie materialistă a cunoaşterii ne dă o cheie minunată pentru desvălui-rea, interpretarea procesului .de creaţie artistică, care constitue un aspect speciei ai cunoaşterii, al însuşirii realităţii. Desvoltarea cunoaşterii este un proces continuu, . fără sfârşit, de apropiere spre adevărul absolut... „Prin natura ei, gândirea omenească — scrie Lenin — e, pain urmare, în stare să ne dea şi ne dă adevărul absolut, care se ălcătueşte din suma adevărurilor relative. Fiecare treaptă a des wolf arii ştiinţei adaugă noi grăunţe la această suină a adevărului ab-solirt, limitele fiecărui postulat ştiinţific fiind totodată relative, şi anume •când lărgite, când îngustate de ulterioara sporire a cunoştinţelor... Din punctai de vedere al materialisimiului modern, adică al marxismului, condiţionate din punct de vedere istoric, sunt limitele apropierii cunoştinţelor noastre de adevărul absolut, obiectiv, necondiţionată este însă existenta acestiri adevăr, necondiţionat este faptul că noi ne apropiem de el. Condiţionate din punct de vedere istoric sunt contururile tabloului, necondiţionat este însă faptul că acest tablou oglindeşte un model existent, In «nod obleetih?,.. într'un cuvânt, condiţionată din punct de vedere istoric este orice îdeotogie, necondiţionat este însă faptul că oricărei ideologii ştiinţifice (spre deosebire de pildă de cele religioase) îi corespunde un adevăr obiectiv, natura 'absolută" u). Aceste indicaţii ale lui Lenin au o importanţă imensă pentru estetică, pentru înţelegerea şi interpretarea materialistă a desvoltării artei, pentru lămurirea adevărată a ideologia artistice,' deoarece dacă în faţa noastră avem o operă cu adevărat artistică, aceasta trebue să conţină neapărat în ea un adevăr obiectiv. Tocmai din acest fel de a puine problema reiese vestita teză a lui Lenin: dacă avem în faţa noastră un artist cu adevărat mare, atunci măcar unele dintre momentele esenţiale ale realităţii treboe să' se fi oglindi în opera sa. Subliniind caracterul istoric al cunoaşterii omeneşti, continuitatea desvoltării ei, Lenin arată că „adevărul este !') Idem., pag. 29). J«l Leninschi sbornic v. IX, pag. 165—-i66, cel. rusă. ii) V. I. Lenin, Opere, vol. XIV. Ed. rusă, p. 122-123 şi „Materialism şi em-jrtrtocrttfctem'% ed. P.M.R., p. 144—!46. 188 C. SITNIC un proces. Dela ideea subiectivă omul ajunge la adevărul obiectiv prin practică..."112) Practica constituie criteriul dej bază al realităţii cunoaşterii omeneşti, controlul justeţei acesteia. Deaceea, „punctul de vedere a! vieţii, al practicii, trebue să fie punctul de vedere prim şi fundamental a! teoriei cunoaşterii. Şi acest punct de vedere ne conduce în mod inevitabil ia materialism, respingând din capul locului interminabilele născociri ale scolasticii profesorale."13) „La.-Engels insă — observă Lenin. în altă parte în cartea sa, — înfcreagia practică !vte umană face 'erupţie în însăşi teoria cunoaşterii, oferind um criteriu obiectiv al adevărului.." 14) Practica social-ist©-rică a oamenilor este verificarea, măsura cunoaşterii obiective; prin practica lui, omul dovedeşte justeţea obiectivă a ideilor sale, a. înţelegerii, a concluziilor ştiinţei, a formelor artei. Lenin a înţeles foarte bine specificul aspectelor diferite ale cunoaşterii, umane, cum sunt gândirea ştiinţifică, logică, şi gândirea artistică, plastică; el a desvoltat mai departe învăţătura estetică a lui Marx şi Engels, a democraţilor revoluţionari ruşi, asupra metodelor de cunoaştere artistică a lumii, asupra multiplelor aspecte ale acestora. Lenin atinge în. multe din lucrările sale problema specificului creaţiei artistice. Vom arăta în primul rând observaţiile sale în legătură cu această problemă, din articolul Organizaţia de Partid şi literatura de Partid, în genialele articole ale lui Lenin despre Lew Tolstoi, această' problemă îşi găseşte o analiză multilaterală, iar scrisorile lui Lenin către Ines -Armând, A.. M. Gondii,. A. V. Lunaciarschi şi alţii conţin gânduri dintre cele mai profunde în legătură cu această problemă. Dacă ştiinţa fixează rezultatele cunoaşterii legilor realităţii, sub formă de cunoştinţe logice directe în formule ştiinţifice, abstractizate din formele individuale concrete de manifestare şi existenţă a acestor legi în realitate, în schimb, arta percepe lumea' prin întruchiparea plastică a faptelor individuale, particulare,.; concrete, ale realităţii' respective. Arta creează diredt tablouri vii ale existenţei însăşi, fragmente diin viiaţa însăşi, alegând dintre aceste fenomene pe acelea $n care precizarea legilor care le dirijează ■ se • desvăluiie cu "o claritate specială — fără însă ca ea (aria) sa dea* o formulare generală a legii. Artistul nu este obligat să ofere spectatorului într'o formă-directă - rezolvarea 'conflictelor sociale pe care le reprezintă, el atrage doar atenţia spectatorului asupra unor fapte anumite alte vieţii, îi indrelaptă1 atenţia aisulpra acestora. Tendinţa — spune Bngels — trebue să' reiasă singură din situaţii şi acţiune, făta' da. să se imlsSste asm pra acestui lucru, în mold special. kt.scrisoarea către Ines Armând, din 24 Ianuarie 1915 — în legătură cu. critica planului broşurii acesteia despre dragostea liberă, fără restricţii, Lenin exprimă una dintre cele mai profunde observaţii asupra acestor particularităţi ale creaţiei artistice. Arătând că terna care se referă la cazurile specifice — individuale de dragoste trebueşte prelucrată în roman, Lenin observă' între paranteze: „deoarece tocmai aici este cuiul, în 12) Leninschi sbornic v. IX, pag. 219. is) V. I. Lenin, Opere, v. - XIV, pag.' 130, Ed. rusă şi „Materialism şi empirlocri-ticism", pag. 154. '<)' V. 1. Lenin, Opere, v. XIV, pag. 177, şi „Materialism şi empiriocrVUdsm", pag. 211. LENIN ŞI PROBLEMELE ESTETICII 189 .mediul încarc trăieşte individul,rin analiza, caracterelor şi psihicului1 tipurilor respective." ir>) - In aceste cuvinte, se poate vedea uşor asemănarea părerilor lui Lenin cu cunoscutele observaţii ale lui Engels asupra romanului, din scrisoarea către, M. Kautschi. Indicaţiile lui Lenin asupra romanului, asupra specificului acestuia, trebuesc înţelese într'un sens mai larg: în ele este cuprinsă o înţelegere profundă a caracteristicelor creaţiei artistice în general. Arta are întotdeauna de a face cu cazuri individuale — ale realităţii, ale vieţii', — ea reproduce o situaţie concretă, individuală, analizează caracterele şi psihologia unor persoane anumite şi — pe această bază — cunoaşte anumite aspecte ale realităţii, desvălue legile ei inerente. Adevărata artă nu reproduce însă primele fenomene care îi ies în cale, faptele întâmplătoare. In artă, o importanţă deosebită o are alegerea faptelor, tipizarea lor. Reprezentând aspectele tipice ale realităţii, arta — la fel ca şi ştiinţa — dă, într'o formă specială, plastică, o generalizare largă, profundă a vieţii cercetate. Deaceea joacă un noi atât de mare în creaţia literară problema tipicului, problema creerii tipului artistic. La Lenin găsim multe observaţii în legătură cu această problemă. Propunând lui Lunacearschi o temă de referat împotriva menşevicilor, Lenin arată între altele cum din portretul unor cersonagii concrete se poate — şi trebue — să se creieze un tip. In scrisoarea către Lunacearschi, dela finele lunii August 1905, eli scria: „Ţintuiţi-i pentru mizera lor metodă de luptă. Faceţi din ei un tip. Faceţi-!e portretul în întregim© din' însăşi vorbele lor." lfi) Lenin se mai întoarce la problema tipului şi în scrisoarea deja amintită adresată lui Ines Armând, O altă scrisoare a lui Vladimir Ilici către Ines Armând în legătură cu romanul lui V. Vinnkenco, Chemarea părinţilor, are o importanţă deosebită nu numai pentrucă în ea este exprimată poziţia hotărît negativă a lui Lenin faţă de literatura decadentă, pesimistă, dar şi pentru faptul că această scrisoare cuprinde cerinţele Opacităţii, a figurilor artistice profund valabile, protestul împotriva unilateralităţii şi prin urmare împotriva redării nereale, deformate a realităţii. „Există desigur, în viaţă — scrie Lenin, — câte un caz din toate aceste „nionstmoziităţi" pe care le descrie Viwrticenco. Dar: ca să le ^admiri pe toate la un loc şi într'un asemenea fel, înseamnă să creezi orori, să-ţi terorizezi imaginaţia şi pe cititori, să-ţi „umpli capul"1 ţie şi luî17). Particularităţile artei dictează artistului necesitatea contactului direct cu..realitatea reprezentată, necesitatea cunoaşterii concrete a acesteia. Numai o cunoaştere profundă şi multilaterală a vieţii dă artistului posibilitatea să creeze o operă importantă, reală, cu adevărat artistică. Cunoaşterea adevărată a Vieţii, adevărul profund îl entuziasmează pe Lenin în creaţiile lui L. Tolstoi şi M. Gorchi. Lenin arată că valoarea artistică, a unei opere de artă este direct proporţională cu cunoaşterea vieţii reprezentate în ea, de către autorul ei: !5) V. I. Lenin, Opere, v. XXXV, pag. 141, ed. rusă. ie) V. I. Lenin, Opere, v. XXXIV, ed.. rusă, p. 288. !T) V. I. Lenin, Opere, v. XXXV, ed. ru'să,,p. 107 190 C. SITNIC „Când un autor — observă Lenin ■— îşi închină povestirile miei teme pe care nu o cunoaşte, iese un lucra neartistic." 18) Lenin aminteşte mereu că forţele artistului se desvoltă într'o strânsă legătură cu realitatea, din care îşi trage el inspiraţia, patosul creaţiei sale. Bucurându-se de posibilitatea dată lui Gorchi în anul 1913 de a se întoarce din străinătate, Lenin aprobă întru totul intenţia scriitorului de a veni în Rusia şi observă: „Iar posibilitatea de a hoinări prin Rusia (prin Rusia Nouă) înseamnă pentru un scriitor revoluţionar, posibilitatea de a lovi apoi de o sută de ori mai puternic in Romanovi & Co..." i9). Din toate acestea rezultă din nou cu toată claritatea că forţa, activă, revoluţionară a artei constă — pentru Lenin — în faptul că ea arată faptele concrete ale vieţii, demascând prin aceasta capitalismul, şi, aducând prin aceasta o influenţă revoluţionară asupra masselor, îşi îndeplineşte misiunea et educativă. Despre necesitatea ca artistul să observe viaţa, să vadă în ea tot ceeace este nou, Lenin vorbeşte în scrisoarea către A. M. Gorchi din 3i Iulie 1919: „Observaţia — scrie Lenin— trebue să se îacă de jos, de unde se poate vedea acţiunea noii structuri a vieţii, în centrul muncitoresc a! provinciilor sau în sate, tmde Ha este necesar să duprinzi din punct de vedere politic un număr de date complicate. Acolo este suficient doar să observi."20) Arătând că, rămânând în Petrograd, scriitorul poate sa vadă doar fragmente din viaţa fostei capitale, 'din cărei muncitorii înaintaţi au plecat pe front sau la sate şi unde au rămas disproporţionat de mulţi intelectuali fără de lucru, Lenin spune mai departe: „Nici ceeace e nou în armată, nici ceeace e nou în sate, nici ceeace e nou în fabrici — nu veţi putea — ca artist — să observaţi sau să învăţaţi aici. V'aţi rapt de posibilitatea de a face ceeace aduce satisfacţie artistului" 21). „Artistul — spune Lenin —trebue să observe acum, cum se cons-trueştc viaţa nouă în sate, sau în fabricile din provincie sau >pe front. Acolo este uşor ca prin simpla observare să se separe descompunerea a ceeace e vechi de mlădiţele a ceeace e nou"32). ★ Cartea lui LenSn, Materialism şî emprriocriticism nu numai că desvoltă mai departe teoria materialistă a cunoaşterii, dar în ea este dată şi o critică bolşevică, excepţional de profundă şi de completă a filozofiei reacţionare burgheze şi a esteticii epocii imperialismului. Lenin a arătat în mod clar că toţi aceşti filosofi şi esteţi nou apăruţi repetă şi rumegă cele mai rele afirmaţii ale filozofiei reacţionare idealiste a trecutului — dela Berkeley până la' Kant. Desvăluind caracterul de clasă al „noii filozofii" a lui Mach şi a urmaşilor săi — apuseni şi ruşi — Lenin arată caracterul ei de partid, profund reacţionar, rolul ei de aservire faţă de burghe- j8) V. I. Lenin, Opere, v. XXXIII, pag. 101, ed. rusă — „Lenin despre literatură", p. 152. •9) V. I. Lenin, Opere, v. XXXV, p. 61, ed. rusă şi „Lenin despre literatură", p. 138. 20) V. I. Lenin, Opere, v. XXXV, pag. 348—349, ed. rusă 21) V. I. Lenin, Opere, voi. XXXV, pag. 349, ed. rusă. 22-) V. 1. Lenin, Opere, voi. XXXV, pag. 350. ed. rusă. / LENiN şi problemele estetici; 19! zia imperialistă. Demascând până la capăt caracterul idealist, reacţionar al machisinului, Lenin a de&văluit rădăcinile ideologice şi de clasă ale de- ' cadentismului şi ale formalismului, întregul (caracter reacţionar şi decadent al esteticii respective, esenţa ei antipopulară şi contrarevoluţionară. O importanţă deosebită pentru demascarea ' decadenţei artei burgheze şi a esteticii ei, o are critica profundă a teoriei simbolurilor, hieroglifelor, care este făcută de Lenin în lucrarea sa Materialism şi empiric-criticism. După cum se ştie, teoria simbolurilor, a hieroglifelor, a constituit şi constitue o bază teoretică a decadentismului artei burgheze, începând cu impresionismul, simbolismul şi terminând cu cubismul, futurismul şi suprarealismul, care distrug structura plastică a gândirii artistice, distrug forma realistă, înlocuesc cunoaşterea profundă a realităţii prin arbitra-rîul subiectivismului, prin individualismul anarhist, şi duc astfel la lichidarea artei în general. Teoria simbolurilor, arată Lenin, nu se împacă cu punctul de vedere materialist, deoarece aduce o neîncredere faţă de simţuri, neîncredere în cele ce ne spun simţurile noastre. „Incontestabil, imaginea nu va putea fi niciodată pe deplin identică cu modelul; una este însă imaginea şi alta simbolul, semnul convenţional. Imaginea presupune în mod necesar şi inevitabil realitatea obiectivă a celor „reflectate". „Semnul convenţional" simbolul, hieroglifiiî, introduc ca noţiuni un element de agnosticism cu totul de prisos".23) Extinzând asupra esteticii, asupra artei, critica teoriei simbolurilor făcută de Lenin, putem să desvăluim până la capăt natura antîrealistă a artei decadente, a superficialităţii ei, a bunului plac, a atitudinii iresponsabile faţă de realitate — şi deci — a deformării şi denaturării acesteia. Lenin subliniază rolul activ al gândirii în procesul cunoaşterii şi schimbării lumii. „Activitatea omului — arată Lenin — care îşi formează un tablou obiectiv al lumii, modifică aspectul exterior al realităţii, distruge rigiditatea acesteia, !îi schimbă unui sau altul dintre aspecte, calităţile şi în felul acesta înlătură trăsăturile ei aparente, superficiale şi meschine, o face existentă în sine şi pentru sine (adevăr obiectiv)" 24). Această natură' activă, conştientă, este subliniată de Lenin şi în alt loc. „Conştiinţa omului nu numai că reflectă lumea obiectivă, dar o şî creeiază" 2S). Lenin înţelege acest rol al conştiinţei drept ceva care transformă revoluţionar-practic activitatea omului: ...„Lumea nu satisface pe om şi omul — prin activitatea sa — hotărăşte s'o schimbe" 26). Toate aceste situaţii este necesar să fie privite în legătură cu renumitele teze ale lui Ma'rx asupra lui Feuerbach. „Neajunsul principal ,af întregului materialism de mai înainte — inclusiv şi al lui Feuerbach — scria Marx — constă in faptul că lucrul în realitate, prin simţuri se ia numai în forma obiectului sau în formă de contemplare, iar nu ca activitate omenească sensitivă, practică, nu în mod subiectiv" şi deaceea „filozofii n'au făcut decât să explice — în diferite feluri lumea, dar problema 2S) V. I. Lenin, Opere, vol. XIV, ed. rusă, pag. 223, şi „Materialism şi empirio-erlticism", pag. 263. »4) Leninschi sbornic, v. IX, pag. 251, ed. rusă 25) Idem., pag. 239. ?«) Idem., pag. 241. .192 c. SITNIC constă în aceea de a o /schimba.1'2V) Lenin desvoltă mai departe aceste teze ale iui Marx, le aprofundează şi le umple cu un nou conţinut concret, istoric. Afirmând că cunoaşterea creează lumea, Lenin demonstrează •' în -teza sa că ideile şi cunoştinţele dobândite în procesul de cunoaştere] a lumii, ideile şi cunoştinţele în care este just oglindită realitatea, au, pe de altă parte şi ele, o influenţă, asupra realităţii, ajută oamenilor în transformarea ei. In acest fel, conştiinţa umană nu fixează în mod pasiv lumea exterioară, ci prelucrează în mod creator impresiile obţinute cu ajutorul simţurilor, transfonmându-le în cunoştinţe logice, în aspecte artistice, care sunt cu mult mai largi şi mai profunde decât acele impresii, senzaţii directe, care i-au servit drept bază. Se înţelege ce importanţă enormă au aceste teze ale lui Lenin pentru estetică, ce armă puternică constitue ele pentru lupta împotriva tuturor tendinţelor antirealiste, naturaliste şi formaliste şi în particular pentru confirmarea înaltei misiuni educative a artei. In legătură strânsă cu învăţăturile lui Lenin asupra rolului creator, transformator al ideilor, al conştiinţei, sunt şi indicaţiile lui asupra rolului visului, fanteziei, în teoria cunoaşterii.. „Această capacitate — scria Lenin — este extrem de valoroasă. Degeaba se crede că ea este necesară numai poetului. Este o prejudecată absurdă! Chiar în matematică este necesară, chiar şi descoperirea calculului, integral şi diferenţial nu iar, S fost posibilă fără fantezie" 28) Chiar în cea mai simplă generalizare, în cea mai elementară idee generală, arată Lenin, „este o părticică anumită-de fantezie"29) Deaceea „...este absurd să se nege rolul fanteziei chiar şi în cea mai aridă ştiinţă 30) „Trebue să visăm !" ai) cerea Lenin în cartea sa Ce-i de făcut ? Pentru Lenin însă există fantezie şi fantezie, există vis şi vis, * el este împotriva visului .inutil, a „fanteziei rupte de viaţă'"32) Pentru Lenin, adevăratul vis este visul util, visul care reprezintă un îndemn la acţiune, o previziune revoluţionară, o consecinţă a însăşi desvoltării vieţii, în sfârşit, un ideal revoluţionar, pentru a cărui întruchipare în viaţă se duce lupta de eliberare a poporului în avani garda căruia stă clasa muncitoare, condusă de Partidul ei Bolşevic. „Gândul asupra transformării idealului în real, este un gând profund: el este foarte important pentru istorie — scrie Lenin. Dar şi în viaţa personală a omului se vede, că in aceasta teste mult adevăr. Împotriva materialismului vulgar. ...Deosebirea dintre ideal şi real nu este nici ea absolută, exagerată33). Activitatea practică transformatoare a omului, îi permite acestuia să prevadă noile lui cuceriri, privind departe în viitor, pentru ca apoi să prefacă visul în realitate, să transforme ceeace părea doar un ideal îndepărtat, în realitate. Tocmai în acest fel trebuesc înţelese gândurile lui. Lenin despre.transformarea idealului în real. 37) K. Marx — F. Engels Opere alese, v. II, pag. 383, 385, ed. rusă 28) v. I. Lenin, Opere, vol. XXX, Ed. rusă, pag. 284. a») Leninschi sbprnîci, vol. XII, pag. 339. s«) Leninschi sbornic, ibid. 33') V. !. Lenin, Opere, vol. V, pag. 475, ed. rusă şi ,Lenin despre literatură", ^ed. P.M.R. p. !64. 82) Leninschi sbornio vol. XII, p. 339. s3) Leninschi sbornic vol. IX, pag. 59. LENIN ŞI PROBLEMELE ESTETICII 193 Indicaţiile lui Lenin asupra rolului visului, fanteziei, in teoria materialistă a cunoaşterii sunt extrem de importante şi de valoroase pentru înţelegerea justă a rolului imaginaţiei, fanteziei în creaţia artistică, pentru înţelegerea justă a importanţei idealului artistic. Acestea sunt tocmai categoriile estetice care au fost respinse în totalitate de către sociologii vulgari şi în genere de către simplificatorii esteticei marxiste. Negarea importanţei visuiluii, a imaginaţiei în creaţia artistică, reduce posibilitatea de a înţelege procesul creator'al artistului, în mod just, în toată complexitatea şi contradicţiile lui, o atare negare duce totodată la înţelegere îngustă şi sărăcăcioasă a metodei realiste, la înţelegerea îngustă a realismului ca o copiere plat-emipirică a fenomenelor vieţii şi deci la excluderea din cercul artiştilor realişti a majorităţii mariior maeştri ai cuvântului, penelului, daltei. înţelegerea justă, materialistă a rolului si importanţei imaginaţiei, fanteziei în creaţia artistică, precum şi a idealului înţeles ca o previziune artistică, ca o întruchipare artistică a celor mai înaintate şi mai bune nă-zuinţi ale masselor populare, a luptei lor pentru o transformare justă, echitabilă a vieţii — toate acestea dau posibilitatea ca diferitele forme ale realismului să fie-desvăluite şi înţelese într'un fel nou, să fie înţelese ca o treaptă istorică-concretă a conştiinţei artistice, a însuşirii artistice a lumii. ★ Teoria leninistă a cunoaşterii ne învaţă că forţa şi importanţa artei adevărate nu stau în a constata un fenomen sau un fapt oarecare, unic, particular, întâmplător; forţa ei stă în generalizarea, în tipizarea, în transformarea profund ideologică a realităţii, în ştiinţa de a arăta viaţa, desvoltarea şi progresul ei. Prin toate acestea se confirmă rolul activ, transformator-revoluţionar al artei, importanţa ei mobilizatoare şi educativă. In măsura în care cunoaşterea are un caracter obiectiv, în măsura în care este produsul desvoltării istorice, în aceeaşi măsură suma cunoştinţelor acumulate de ea despre lumea înconjurătoare, despre desvoltarea naturii şi a societăţii constitue în mâinile omului social, o armă de influenţă activă asupra lor, asupra schimbării lor, un mijloc de grăbire a procesului de desvoltare. In aceasta se exprimă rolul activ al conştiinţei, apare rolul şi importanţa unor asemenea suprastructuri ideologice, cum' sunt ştiinţa şi arta. Arta constitue una din formele cunoaşterii, una din formele specifice ale gândirii omeneşti, însuşirea cunoştinţelor despre lume — după cum ne învaţă teoria leninistă a reflectării. Este clar că prima şi principala sarcină a esteticii marxiste o conetiitue găsirea şi determinarea criteriilor de oglindire realistă, profundă a realităţii în artă, stabilirea acelor legi' cu ajutorul cărora se realizează în artă acumularea adevărurilor obiective, evaluarea acelor cunoştinţe şi a experienţei artistice,, pe oare arta le-a acumulat într'o perioadă sau alta a desvoltării ei istorice. A demonstra ■ cât de adevărat şi de profund oglindeşte arta tendinţele înaintate ale desvoltării realităţii, cât de profund oglindeşte ea vlăstarele a tot ceeace e nou în viaţă, cu ce forţă este exprimlată în ea che- VIATA ROMÂNEASCĂ 15 194 C. SITNiC marea spre confirmarea acestui nou — ilată sarcina principală a esteticii marxiste, care reiese din teoria leninistă a cunoaşterii In societatea dominată de clase exploatatoare, arta constitue una din formele jdeologiei de clasă, ea este chemată să confinme şi să susţină ideile uneia dintre clasele stăpânitoare, să ajute la întărirea sau menţinerea unuia dintre regimurile sociale. Datorită faptului că în societatea cu clase antagonice, arta apare ca formă a ideologiei de clasă, ei îi sunt caracteristice contradicţiile interne între posibilităţile eii de cunoaştere, posîbilitjăţite ei de a surprinde şi de a reproduce viaţa în desvoltarea şi înoirea ei continuă pe de o parte, şi sarcina de a afirma neclintirea, neschimbarea regimului social existent, adică de a idealiza, a denatura realitatea, de a o reprezenta unilateral, deformat, denaturând astfel rolul artei de a oglindi veridic realitatea înconjurătoare, pe de altă parte. Desvăluind rădăcinile gnoseologice ale idealismului, Lenin scria: „Cunoaşterea omului nu este... o linie dreaptă, ci una curbă, caire se apropie infinit spre un rând de cercuri, spre spirală. Orice fragment, frântură, bucăţică a acestei linii curbe poate fi transformată (unilateral transformată) într'o linie dreaptă, independentă, întreagă care (dacă nu vezi pădurea din pricina copacilor) duce într'o băltoacă, duce la clericalism (unde o întăreşte interesul de clasă al claselor stăpânitoare)".84) Istoria uneia din formele cunoaşterii, cunoaşterea prin oglindirea realităţii — istoria artei — procură multe exemple de felul cum generalizarea observaţiei realităţii adevărate — fără de care arta nu se poate desvolta — se degradează în scheme moarte, care frânează progresul ei. In acest fel, desvoltarea artei în societăţile cu clase antagonice, poartă un caracter neuniform, apare nu ca. un pjroces conştient, progresiv, neîntrerupt, ci 'da un proces 'care se realizează prin lupta tendinţelor antagonice, dintre care unele oglindesc năzuinţele înaintate ale societăţii, iar celelalte — pe cele reacţionare; unele duc spre reproducerea realistă a vieţii, iar celelalte — spre crearea unor imagini deformate, unilaterale, ale realităţii, imagini care luminează şi fixează acele aspecte, ale realităţii care servesc stărilor vechi care şi-au trăit traiul. In ultima analiză, aici se oglindeşte lupta intereselor şi ideilor, a foiţelor sociale care dispar şi a celor care se ridică. Esenţa conştientă a artei în societatea împărţită în clase antagonice apalre sub forma de expresie a conştiinţei de clasă, sub forma de expresie a ideologiei clasei stăpânitoare, sau a forţelor sociale care se împotrivesc acesteia. Deaceea, pentru a determina just importanţa istorică a unei opere artistice oarecare, sau a unei perioade oarecare a desvoltării artei, sau a unui artist oarecare, este necesar să se cunoască acele condiţii1 concret istorice, care i-âu i'dat naştere. „întregul spirit al marxismului — scria Lenin — întreaga lui sistemă necesită ca fiecare situaţ'e să fie privită numai din punct de vedere(a)istoric; (P) numa' în legătură cu celelalte;(y) numai în legătură cu experienţa concretă a istoriei" 35). Importanţa artistică istorică a unei opere de artă de dinainte de perioada socialistă', se măsoară, desigur, nu prin cat de deplin şi de „mul- 34) Leninschi sbornic vol. XII, p. 326, ed.' rusă: 35) V. I. Lenin, Opere voi. XXXV, pag. 200, ed. rusă. LENIN ŞI PROBLEMELE ESTETICII 195 tilateral" sunt exprimate în ea interesele hrăpăreţe, înguste de clasă ale unei grupe sau pături oarecare a, clasei stăpânitoare, exploatatoare, prih mărginirea ei, ci prin cât de adevărat sunt scoase la iveală tendinţele înaintate, năzuinţele înaintate ale perioadei respective, prin cât de profund sunt desvăluite înţelesurile şi importanţa evenimentelor din acea epocă, cât de real este oglindită viaţa poporului. Adevărul viu, cuprins într'o operă de artă oarecare, poartă întotdeauna un caracter concret istoric, iar sarcina ştiinţei despre artă constă în a-1 găsi şi a-1 evalua, iar nu în a se entuziasma de cât de deplin sunt/ fixate prin artă interesele înguste şi mărginite ale unei clase oarecare, lucru cu care s'au ocupat atât de intens sociologii vulgari. Studierea vieţii permite adesea unui mare artist să învingă îngustimea şi mărginirea conştiinţei de clasă şi să oglindească în °opera sa realitatea, să arate într'o măsură mai largă tendinţele progresiste ale timpului său, năzuinţele poporului. Dacă artistul, pătruns de ideile înaintate ala epoteii sale, spa alăturat în mod hotărât forţelor înaintate ale societăţii, care duc o luptă de eliberare împotriva asupritorilor, dacă şi-a legat opera sa de interesele masselor populare, puterea artei sale creşte îhtr'o măsură mult mai mare, deoarece el are posibilitatea să vadă şi să exprime mai bine adevărul vremurilor lui, să vadă şi să indice tocmai acele forţe care aparţin viitorului, adică să prindă cu' mai multă profunzime şi ascuţime tendinţele conducătoare ale desvoltării societăţii, legile ei de bază. ★ In cartea sa Ce-i de făcut? Lenin, ocupându-se de problemele naţionale ale social-democraţiei ruse, de problema eliberării întregului popor de sub jugul autocratismului, a scris următoarele despre rolul ideilor avansate in desvoltarea gândirii sociale înaintate în Rusia, şi în particular al literaturii: „...rolul forţei luptătoare de avantgardă poate fi îndeplinit numai de un partid călăuzit de o teorie de avantgardă. Iar pentruca cititorul să-şi dea câtuşi de puţin în mod concret seama, de cele ce înseamnă această afirmaţie, amintească~şi de premergătorii social-democraţiei ruse, Herţen, Belinschi, Cennâşevschi şi de strălucita pleiadă de revoluţionari din anii 1870—1880; gândească-se el la însemnătatea mondială pe care o dobândeşte în prezent literatura rusă; şi... dar e destul şi atât" 36). Lenin se mândrea cu „războiul înflăcărat al literaturii* împotriva absurdelor îngrădiri medievale ale personalităţii..."37) Această înaltă preţuire dată de Lenin literaturii ruse — care oglindeşte creşterea mişcării de eliberare din Rusia, recunoaşterea importanţei ei mondiale, este o nouă mărturie vie a imensei însemnătăţi pe care o capătă o operă de artă, dacă este pătrunsă de ideile înaintate, dacă exprimă nădejdile masselor larg populare, dacă conţine adevărul, dacă este însufleţită de noi şi măreţe idealuri. Tocmai spre aceste criterii ne duce şi teoria leninistă a oglindirii 36) V. I. Lenin, Opere, v. 5, pag. 342, ed. rusă. Ce-i de făcut? pag. 36. ed. P.M.R. 37) V. I. Lenin, Opere, vol. 1, p. 394, ed. rusă, vezi şi pag. 410, ed. P.M.R. 196 C. SITNIC şl acele minunate caracterizări concrete ale operelor marilor scriitori ruşi, care sunt date în lucrările lui Lenin. O importanţă deosebit de mare pentru înţelegerea principiilor estetice ale lui Lenin, o au articolele despre Lew Tolstoi. Lenin preţueşte pe Tolstoi ca pe cel mai mare artist realist, îi pre-ţueşte „...cei mai conştient realism, smulgerea tuturor măştilor de orice fel"38), consideră opera acestuia ca o oglindire a contradicţiilor societăţii ruse din perioada de după reforme, ca o oglindire a puterii şi slăbiciunii mişcării ţărăneşti. Lenin vede în Tolstoi pe observatorul profund şi criticul regimului burghez, pe demascatorul pasionat al statului burghezo-moşie-resc, al moralei, culturii şi artei acestuia. Pentru Lenin, Tolstoi este oiglinda revoluţiei ruse. „In doctrina lui Tolstoi s'a reflectat iinerisa mare populară, cane, cu toate defectele şi cu toate calităţile sale, a fost agitată, până în adâncuri", 38) — a scris Lenin. „Importanţa mondială ca artist, — arată Lenin în alt articol, — renumele său mondial, ca gânditor şi propovăduitor —- şi una şi cealaltă, oglindesc în felul lor, — importanţa universală a revoluţiei ruse." w)' Lenin observă în vederile lui, Tolstoi contraziceri strigătoare, însă contrazicerile vederilor lui Tolstoi „nu sunt numai contraziceri ale propriei sale gândiri, ci oglindirea acelor condiţii cu totul complexe, contradictorii, acelor influenţe sociale, tradiţii istorice, care determinau psihologia diferitelor clase şi a diferitelor pături ale societăţii ruseşti, în epoca de după reforme, dar înainte de revoluţie."41). Lenâh vede în ideile lui Tolstoi „...oglindirea slăbiciunii!, a greşelilor răscoalei noastre ţărăneşti...42). In aprecierea activităţii lui Tolstoi de către Lenin, un rol enorm revine aplicării criteriilor calităţii artistice, adică problemelor transpunerii specifice, plastice a realităţii, problemelor de măestrie artistică. Pentru Lenin cea mai mare însemnătate a activităţii lui Tolstoi constă în genialitatea lui ca artist. Tocmai enorma forţă a cuvântului lui artistic, forţa de convingere a imaginelor lui, sunt mereu subliniate în articolele lui Lenin. Tolstoi, arată Lenin „...pentru o serie întreagă de minunate opere artistice care if pun alături de marii scriitori ai lumii..."43) este „...un artist genial care a redat nu numai tablouri incomparabile ale vieţii ruse, dar şi opere de primă clasă aîe literaturii universale." 44) Despre măsura în care Lenin preţueşte importanţa operei artistice a lui Tolstoi vorbeşte următorul fragment din articolul L. N. Tdls'toi şs* mişcarea muncitorească contemporană: „Critica lui Tolstoi nu este nouă — arată Lenin. — El nu a spus nimic ce nu air fi fost spus cu mult înaintea lui, şi în literatura europeană, şi în cea rusească, de către aceia care erau de partea celor ce trudesc. Dar 88) V. I. Lenin, Opere, vol. XV, p. 180, Vezi şi „Lenin despre literatură", ed. P.M.R. p. 66 ai») v. i. Lenin, v. XVI, pag. 323, ed. rusă — „Lenin despre literatură", pag. 83. **o) Idem, pag. 293; idem. pag. 70. 41) Idem pag. 295, idem pag. 73. 42) V. I. Lenin, Opere, vol. XV, pag. 184, ed. rusă şi „Lenin despre Literatură", pag. 68. * 43) V. I. Lenin, Opere, vol. XVI, ed. rusă, p. 300 şi „Lenin despre literatură", pag. 79. 44) V. I. Lenin, Opere, vol. XV, ed. rusă, p. 180 şi „Lenin despre literatură", pag. 92. LENIN ŞI PROBLEMELE ESTETICII 197 originalitatea criticii lui Tolstoi şi însemnătatea ei Istorică constă în faptul că ea exprimă cu o putere, proprie numai artiştilor geniali, transformarea concepţiilor celor mai largi masse populare clin Rusia perioadei arătate, şi tocmai a Rusiei ţărăneşti. La Tolstoi, critica orâniduelilor contemporane se deosebeşte de critica aceloraşi orândueli făcute de reprezentanţii mişcării muncitoreşti contemporane, tocmai prin faptul că Toistoi stă pe punctul de vedere al ţăranului patriarhal, naiv, că deci Toistoi trece psihologia sa în critica, în învăţătura sa. Critica lui Tolstoi se deosebeşte de-aceea prin intensitatea sentimentelor, prin pasiune, convingere, prospeţime, sinceritate, curaj în tendinţa de „a ajunge până la rădăcină", de a găsi adevărata cauză a calamităţilor care apasă asupra masselor, pentrucă critica sa oglindeşte intr'adevăr, o transformare în concepţia milioanelor de ţărani, care abia s'au eliberat de iobăgie şi au văzut că această libertate înseamnă de fapt noile grozăvii ale ruinării, ale morţii prin foamete, ale vieţii fără adăpost, printre „viclenii" orăşeni, etc. Tolstoi oglindeşte atât de just starea lor încât el însuşi introduce în învăţătura sa, naivitatea, înstrăinarea lor de politică, misticismul lor, dorinţa lor de a pleca din lume, „nouiviolenţa", blestemele fără putere la adresa capitalismului şi a „pur terii banilor". Protestul milioanelor de ţărani şi disperarea lor, — iată ce s'a contopit în învăţătura lui Tolstoi"45). Şi ca un total general, din aceste situaţii reiese următoarea teză importantă a esteticii leniniste. „Zugrăvind această perioadă din viaţa istorică a Rusiei, L. Tolstoi a ştiut să pună în lucrările sale atâtea probleme mari, a ştiut să se ridice până la o astfel de vigoare artistică. încât, operele sale ocupă unul din primele Jocuri în literatura mondială. Datorită genialei interpretări a lui Tolstoi, epoca pregătirii revoluţiei într'una din ţările asuprite de feudali, s'a prezentat ca un pas înainte în desvoltarea artistică a întregii omeniri"46). Şi încă: „Dacă'avem in faţa noastră un artist cu. adevăraţi mare, atunci măcar unele din momentele esenţiale ale revoluţiei trebue să se fi oglindit în opera sa." 47). In aceste cuvinte este exprimată cu o putere excepţională — crei-dinţa în măreţele posibilităţi de percepere creatoare ale artei, credinţa în capacitatea unui mare artist de a înţelege şi exprima gândurile, speranţele masselor largi populare. In acest mare dar de a gândi, simţi, de a căuta adevărul împreună cu întreaga massă de multe milioane de ţărani — constă pentru,'Lenin genialitatea lui Tolstoi, ca artist. In minunatele articole ale lui Lenin despre Tolstoi, teoria oglindirii aplicată la creaţia artistică triumfă prin marile ei victorii, dovedeşte fermitatea şi invincibilitatea bazelor ştiinţifice ale esteticii marxiste, care deschide singurele căi adevărat ştiinţifice şi fertile ale analizei creaţiei artistice. Din punctul de vedere al oglindirii luptei de eliberare a popoarelor, analizează şi apreciază Lenin şi activitatea altor maeştri ai culturii ruse din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Herţen, Belinschi, Cernâşevschi, Dobroliubov, Saltâoov-Scedrin, Necrasov, Gleb Uspenschi, Turgheniev şi alţii. «) V. I. Lenin, Opere, vol. XVI, pag. 301—302 şi „Lenin despre literatura", p. 81—82. «) id. 293, id. 70. «) Opere vol. XV, ed. rusă, pag. 179 şi „Lenin despre literatură", pag. 64. 198 C. SITNIC Arătând adevărata poziţie istorică a lui Herţen în desvoltarea luptei de eliberare din Rusia, Lenin vede în el pe scriitorul care a jucat un rol enorm în pregătirea revoluţiei ruse. Desvăluind contradicţiile concepţiilor lui Herţen, Lenin scrie: „Drama sufletească a lui Herţen a fost produsul şi oglindirea acelei epoci din istoria universală în care spiritul revoluţionar al democraţiei burgheze era deja pe cale de a dispare (în Europa), în timp ce spiritul revoluţionar al proletariatului socialist încă nu ajunsese la maturitate" 48). Criticând culegerea reacţionară Vehi ca pe o expresie a ruperii totale a burgheziei liberale ruse de mişcarea de eliberare rusă, de toate sarcinile ei de bază, de toate tradiţiile ei, Lenin demască tendinţele autorilor ei de a distruge pe Cernâşevschi ca filosof, pe Belinschi ca publicist, tendinţa „vehilor" de a-i prezenta pe Belinschi, Dobroliubov, Cernâşevschi drept conducători wulmiai ai „intelectualităţii". „Sau, poate după părerea'autorilor noştri inteligenţi şi culţi — întreabă nu fără ironie Lenin — poziţia iui Belinschi în scrisoarea sa către Gogol nu avea nicio legătură cu această îndârjire a ţăranilor iobagi? Istoria publicisticii noastre nu avea nicio legătură cu revolta masselor populare împotriva rămăşiţelor jugului iobăgist?" •*»). Lenin preţueşte foarte mult „democratismul ţărănesc" al lui Dobroliubov şi al lui Cernâşevschi. Pentru Lenin, Cernâşevschi nu era numai un socialîst-utopist. „A fost şi un democrat revoluţionar — arată Lenin, — care ştia să influenţeze în spirit revoluţionar toate evenimentele politice ale epocii sale, purtând — peste obstacolele şi barierele cenzurii — ideia revoluţiei ţărăneşti, ideia luptei masselor pentru răsturnarea tuturor autorităţilor vechi.50) Lenin a scris despre Dobroliubov, ca despre un scriitor care este scump întregii Rusii gânditoare şi intelectuale, că el este „...scriitorul care ura cu patimă samavolnicia şi care aştepta înfrigurat o răscoală a poporului împotriva „turcilor dinăuntru" — împotriva guvernului autocrat" 51) Lenin îi caracteriza totdeauna pe Cernâşevschi şi pe Dobroliubov ca pe nişte democraţi consecvenţi. In articolul'scris-în anul 1922, Despre importanţa materialismului militant, Lenin, sublinia cu mândrie: „In tendinţele principale ale gândirii^ sociale înaintate ale Rusiei există, din fericire, o solidă (tradiţie materialistă. Fără să mai vorbim de Plehanov, este suficient să-1 numim pe Cernâşevschi" 52). Lenin a apreciat în mod deosebit pe Saltâcov-Scedrin şi Necrasov pentru ura lor faţă de orânduirea feudală, pentru faptul că s'au pus în slujba poporului. „Necrasov şi Saitâcov învăţau deasemenea societatea rusă, — scria Lenin — să deosebească sub înfăţişarea spilcuită şi pomădată a culturii moşierului feudal, interesele sale rapace, o învăţau să urască făţărnicia şi lipsa de suflet a unor asemenea tipuri..." 5S). 48) V. I. Lenin, Opere, voi. XVIII, pag. 10, ed. rusă. 40) v. I. Lenin, Opere, vol. XVI, ed. rusă, pag. 108, vezi şi „Lenin despre literatură", pag. 24. 50) V. I. Lenin, Opere, vol. V, pag. 296, er. rusă. 51) V. i. L&nin, Opere, vol. V, pag. 296, ed. rusă. 52') V. I. Lenin, Opere, voi. XXXIII, pag. 201—202, ed. rusă. S3) V. I. Lenin, Opere, voi. XIII, pag. 40, ed. rusă. LENIN ŞI PROBLEMELE ESTETICII 199 - Cu multa .atenţie se purta Lenin faţă de arta înaintaşilor, îi plăcea ■să viziteze galeriile Tretiakov, unde erau adunate cele mai bune opere ale pictorilor care reprezentau viaţa poporului simplu şi eroii ca lui luptă de eliberare, veridic şi cu o vie simpatie. Tendinţa progresistă democratică:, adevărul vieţii îl atrăgeau pe Lemn spre activitatea teatrului artistic din Moscova — teatrul lui Gorcbi şi al lui Cehov. * Lenin subliniază imensa importanţă a înţelegerii formaţiei social-economice analizate de teoria marxistă, a luptei de clasă şi a desvoltării societăţii. „Luând drept punct de plecare modul de procurare a mijloacelor de trai, fapt fundamental pentru orice colectivitate omenească — această teorie a pus în legătură cu el acele raporturi dintre oameni, care se formează sub influenţa modurilor date de procurare a mijloacelor de trai, sistemul acestor raporturi („al raporturilor de .producţie" după terminologia lui Marx) a arătat baza societăţii care apare în forme poiitico-juridice şi în anumite curente ale gândirii sociale"5*) — „...Analiza raporturi sor sociale-materiale, — arată Lenin în cartea sa : Ce sunt prietenii poporului — a făcut imediat posibilă constatarea elementului de repetare şi de regularitate şi generalizarea stărilor de lucruri din diferitele tari,' în cadrul unei singure noţiuni fundamentale, aceea a formaţiei sociale. Numai această generalizare a dat posibilitatea de a se trece dela (descrierea fenomenelor soaale (şi aprecierea lor din punct de vedere ideal) la analiza lor strict ştiinţifică, analiză care scoate în evidenţă, de exemplu, elementele care deosebesc o ţară capitalistă de altă ţară capitalistă şi oare cercetează elementele comune tuturor acestor ţări." 55). _In acest fed, marxismul a'aplicat ştiinţei sociale acel criteriu obiectiv, ştiinţific, al repetărilor, a cărui posibilitate de aplicare la sociologie a fost negată de către subiectivişti. Subiectiviştii socoteau că, din cauza imensei complexităţi a fenomenelor sociale şi a varietăţii lor, aceste fenomene nu pot fi studiate fără a despărţi pe'cele importante de cele neimportante, şi că pentru o asemenea despărţire este necesar punctul de vedere „al gândirii critice" şi al .personalităţii ,',moral desvoltate" şi în acest fel ei au transformat ştiinţa socială într'o serie de precepte ale moralei mic burgheze. _ Marxismul a permis înţelegerea procesului social, ca un proces na-tUral-istoric. „Deosebirea dintre important şi neimportant a fost înlocuită — scrie Lenin— cu deosebirea dintre structura economică a societăţii, ca conţinut şi forma politică şi ideologică... Raţionamentele subiectiViştilor despre „societate" în general, raţionamente lipsite de conţinut şi care nu mergeau dincolo de utopiile mic burgheze (deoarece nu se lămurise nici măcar putinţa sintetizării feluritelor rânduiri sociale în categorii deosebite de organisme sociale), au fost înlocuite cu cercetarea formelor precise de organizare a societăţii." 56). Cerinţa lui Lenin de a se aplica ştiinţei sociale acest criteriu obiec- 5 V. I. Lenin, vol. XX paig. 146 etf. rusă. vezi şi pag. 158, ed. P.M.R. 65) V. I. Lenin, Opere, v. XXXII, pag. 480. Ed. rusă. 204 C. SITNIC rituală şi de subjugare a masselor oamenilor muncii, un mijloc de a-i distrage dela lupta de clasă, dela apărarea şi cunoaşterea intereselor lor'de claisă şi dela organizarea lor în vederea luptei împotriva asupritorilor lor.. Lenin arată că „...statul burghez îndreaptă in mod sistematic toate efori uri ie pentru a îndobitoci massele muncitoreşti, aruncând în acest scop toată literatura editată în contul statului, în contul ţarului şi ai partidelor burgheziei..." 66) Toate aceste trăsături respingătoare ale artei reacţionare burgheze, arătate de Lenin, astăzi au înflorit în toată amploarea lor, în arta Europei şi Americei imperialiste. Ideologii burghezi sunt obligaţi să-şi expună „ideile" lor, eliberate de orice interese sociale, depărtate de furtuna vieţii, de practica socială, şi să apară sub steagul; „fără ' de partid" şi al „obiectivitătii". Ideologii burghezi nu pot să afirme deschis apartenenţa lor de clasă, de partid, — căci recunoaşterea acestui lucru ar însemna, recunoaşterea că arta slujeşte unei clici de exploatatori, serveşte asupririi poporului, subjugării lui, narcotizării lui spirituale. Deaceea ei sunt obligaţi să-şi mascheze cu teamă şi în mod făţarnic apartenenţa lor de clasă, prin discuţii asupra libertăţii şi caracterului fără de partid al artei. Dar „caracterul fără de partid în societatea burgheză — scria Lenin — este doar o expresie făţarnică mascată, pasivă .ja apartenenţei la partidul celor sătul, ia partidul celor «are stăpânesc, la partidul exploatatorilor" °7) In legătură cu indicaţiile leniniste asupra caracterului partinic al artei în societatea împărţită în clase antagonice, este necesar să1 amintim învăţătura lui despre filozofia de partid, care oglindeşte lupta diferitelor clase, care oglindeşte până la urmă ideologia claselor antagonice ale societăţii contemporane: „...în dosul scolasticei gnoseologice a empiriocriticis-niului, — scria Lenin îh încheierea cărţii Materialism ş,i empiriocriticism — — nu se poate să rru se vadă o luptă de partide în domeniul filosofici, luptă ce exprimă în ultimă instanţă tendinţele şi ideologia claselor vrăjmaşe ale societăţii contemporane. Filosof,» a modernă, este tot atât de pătrunsă de spirit de partid ca şi cu două mii de ani în urtnă. In fond, — fapt disimulat prin noi etichete savantoşarlătăneşti sau netoate declarări de atitudine independentă de partid — partidele aflate în luptă sunt materialismul şi idealismul!. Acesta din urmă nu e ;decât o formă mai subtilă, mai rafinată a fideismului înarmat până în dinţi şi care, dispunând de enorme organizaţii, continuă neîncetat să-şi exercite înrâurirea asupra masselor, profitând de cea mai mică oscilaţie a gândirii filosofice. Rolul obiectiv, rolul de clasă al empirîocHticîsmluIuf, se reduce în întregime la faptul die 'ia fi în slujba fidciştilor, în lupta acestora împotriva materialismului în generai, şi împotriva materialismului istoric, în special" 68). Iată filosofia, iată estetica, care exprimă ideologia burgheziei imperialiste, servindu-i ca justificare teoretică şi artistică. Dovedind totala lipsă de temei a declaraţiilor ideologii or burghezi despre independenţa ideologică a artei lor faţă de clase, demascând totala ei supunere faţă de interesele sacului cu bani, Lenin scria: „Şi noi, 06) V. I. Lenin, Opere, voi. XXXIII, pag. 425. ed. rusă. 67) V. I. Lenin, vol. X pag.'61, ed. rusă. 68) V. î. Lenin, Opere vol. XIV, pag. 343, ed. rusă, şi „Materialism şi empiriocriticism" ed. P.M.R. pag. 404. \ LENIN ŞI PROBLEMELE ESTETICII 205 socialiştii, demascam această făţărnicie, smulgem firmele false, nu militând pentru o literatură şi o artă în afară de clase (asta va fi posibil doar în societatea socialistă, fără clase), dar pentru a opune literaturii făţarnicii be re, în realitate legată de burghezie, o literatură într'adevăr liberă, legată în mod deschis de proletariat"' °9). Principiul literaturii de partid este aportul cel mai important al lui V. I. Lenin, în ştiinţa literaturii, — după cum a spus A. A. Jdanov. Este necesar ca literaturii care este pusă în slujba intereselor burgheziei, făţărniciei literaturii ,,libere" a burgheziei, să i se opună o literatură cu adevărat liberă, care, legându-se de lupta proletariatului, să devină expresia tendinţelor înaintate ale tuturor oamenilor muncii, ale poporului. „Literatura trebue să devină o literatură de partid — scria Lenin, — ...problema literară nu poate fi un instrument în folosul unor persoane sau al unor grupuri, că da nu poate fi în general, o chestiune individuală, independentă de cauza generală, a proletariatului" 70). Proclamând principiul artei de partid, Lenin e departe de a nu vedea nici un fel de specific al artei, particularităţile ei ca o percepere în imagini a realităţii, el,previne împotriva înţelegerii vulgare şi simpliste a acestui principiu al apartenenţei de partid în artă, arată că arta nu poate şi nu trebue să fie identificată în mod mecanic cu celelalte domenii ale problemelor de partid. „Nu încape îndoială, — scria Lenin — că problema literară se pretează cei mai puţin unei egalizări mecanice, unei nivelări, dominaţiei majorităţii asupra minorităţii. Nu încape îndoială că în această chestiune este necesară iasigurarea unui spaţiu cât mai larg iniţiativei personale, înclinaţiilor individuale, mai mult spaţiu pentru gândire şi imaginaţie, formă şi conţinut. Toate acestea sunt indiscutabile, dar ele nu dovedesc decât că partea literară a muncii proletare de partid nu poate îi asimilată celorlate părţi ale muncii proletare de partid după acelaş şablon."'7,1). Un exemplu' de atitudine delicată, plina de atenţie a lui Lenin faţă de talentele literare, îl constitue rândurile scrisorii sale către redacţia ziarului „Pravda" în anul 1913, în care el se referă la participarea lui Demian Bednâi la ziar: „lin ceeace îl priveşte pe Dernran Bednâi, eu continui să fiu pentru. Nu vă legaţi, prieteni, de slăbiciunile omeneşti. Talentul este un lucru riar. Trebueşte susţinut sistematic '-şi cu grije. Vă atra-geţi un păcat pe suflet, tsn mare păcat... îinaintea democraţiei muncitoreşti, dacă nu veţi atrage pe colaboratorul talentat, dacă nu îl ajutaţi"72). * In articolul lui Lenin Organizaţia de partid şi literatura de partid, sunt rezolvate nu numai sarcinile organizatorice cele mai importante în domeniul reglementării problemei literaturii în epoca primei revoluţii ruse, dar sunt formulate şi cele mai importante principii ale esteticei socialiste — 69) V. î. Lenin, Opere, Vol. X pag. 30, ed. rusă, şi „Lenin despre literatură", pag. 11. 70} V. 1. Lenin, Opere, vol. X pag. 27 ed. rusă, şi „Lenin despre literatură" pag. 6—7. 71) V. !. Lenin, Opere, vol. X pag. 27, ed. rusă, şi „Lenin despre literatură" pag. 7. 72) V. I. Lenin, Opere, voi. XXXV, pag. 68, ed. rusă. 206 C. SITNIC problema punerii literaturii în slujba societăţii, probleme în legătură cu ideologia, apartenenţa de clasă şi de partid a creaţiei artistice, problema libertăţii creaţiei, a caracterului ei popular, şi însfârşit, sunt date trăsăturile principale ale literaturii viitoare — socialiste, — trăsături care şi-au găsit o întruchipare strălucită şi vie în arta sovietică. Vorbind despre această literatură socialistă a viitorului, Lenin scria: „Aceasta va îi o literatură liberă, pentrucă nu lăcomia şi carierismul, ci ideea socialismului şi simpatia pentru cei ce muncesc vor face să se înroleze în rândurile ei noi şi noi forţe. Aceasia va îi o literatură liberă, pentrucă ea nu va servi unei eroine suprasătule, nu „celor zece mii" din pătura de sus care se plictisesc şi suferă de obezitate, ci milioanelor şi zecilor de milioane de muncitori, care alcătuesc floarea ţării, forţai ei, viitorul ei. Aceasta va fi o literatură liberă, care va fertiliza gândirea revoluţionară a omenirii prin experienţa şi munca vie a proletariatului socialist, eaire va crea o permanentă întrepătrundere: jntire experienţa tre cutului... şi experienţa prezentului..." 73). In acest fel, Lenin nu numjai că a, formulat primul, cu o precSziune extremă raportul între gândirea socială înaintată,'şi între literatură şi artă, dar a determinat şi toate principiile pe care se bazează desvoltarea literaturii sovietice, a rezolvat problemele tradiţiei şi inovaţiilor. Un mare artist al cuvântului, care a recunoscut idealurile proletariatului socialist şi care a pus deschis şi conştient opera sa în slujba luptei clasei muncitoare, eslte Maxim Gorchi, oare a deschis prin opera sa o nouă etapă în literatura mondială, etapa literaturii realismului socialist. Inspirat de ideile proletariatului socialist, de măreţele idei ale bolşevismului, înconjurat cu o atenţie şi grije permanentă de sprijinul tovărăşesc al marilor conducători ai comunismului — LeViin şi Stalin — Gorchi a intrat în literatura mondială ca un fondator al literatura noi, socialiste. Creaţia lui Gorchi a atras atenţia permanentă a lui Lenin. încă în anul 1901, Lenin subliniază extraordinarul talent al scriitorului. Demas-când în anul 1909 basmul scriitorilor burghezi asupra excluderii lui Gorchi din partid, Lenin scria: „Zadarnic se străduesc însă ziarele burgheze. Tovarăşul Gorchi s'a legat prea tare, prin marile sale opere artistice, cu; mişcarea muncitorească a Rusiei şi a lumii întregi, ca să le răspundă altfel decât prin dispreţ".74) In scrisoarea către Gorchi din 16 Noembrie ri909, Lenin scria: „Prin talentul d-tale de scriitor ai adus un mare folos mişcării muncitoreşti din Rusia — şi nu numai din Rusia — şi vei aduce încă atât de mult folos...' 715). Lenin aprecia mult cartea lui Gorchi Mama şi o considera ca o carte foarte necesairă, foarte actuală. Mai tâziu, Lenin a scris: „...Gorchi — este fără discuţie cel mal mare reprezentant al artei proletare, care a făcut mult pentru ea şi poate 73) V. I. Lenin, Opere, vol X, pag. 30—31, Vezi şi „Lenin despre literatură", ed.. P.M.R. pag. 11. 74) V. I. Lenin, Opere, Vol. XVI, pag. 89, ed. rusă. Vezi şi „Lenin despre literatură", Ed. P.M.R. pag. 104. 75) V. I. Lenin, Opere, voi. XXXIV, pag. 3Ş4, ed. rusă. Vezi şi „Lenin despre literatură", ed. P.M.R. pag. 120. LENIN ŞI PROBLEMELE ESTETICII > 207 încă face mai mult"76). „Nu poate fi îndoială, că Gorchi — este un talent artistic imens, care a adus şi va aduce mult folos mişcării proletare in- ternaţionjale" 77), remarca Lenin în 1917. Lenin privea şi opera lui Gorchi în lumjina teoriei oglindirii^ vedea în el pe artistul revoluţiei proletare şi afirma importanţa istorică mondială a operei lui. Lenin şi Stalin au jucat un rol imens în desvoltarea ideologică a lui Gorchi; preţuind foarte mult talentul scriitorului, ei l-au ajutat să scape de greşelile şi rătăcirile trecătoare, t-au scos la marele drum al realismului socialist. Ca pe o expresie a avântului revoluţionar în creştere al masselor oamenilor muncii, ca o oglindire a desvoltării conştiinţei revoluţionare în masse, — aşa considera Lenin romanele scriitorului francez Henri Barbusse. „Romanele Iui Barbusse „Le feu" (Focul) şi „Clarte" (Lumină) pot trece drept una din cele mai evidente confirmări ale fenomenului de creştere a conştiinţei revoluţionare în masse care se observă pretutindeni... Transformarea în revoluţionar a omului de rând şi de massă, complect neştiutor, pe de-a'ntregul stăpânit de prejudecăţi, tocmai sub influenţa răsboiiului, este arătată deosebit de puternic, de talentat, de veridic." 7«). Afirmând că numai idealurile proletariatului, socialist pot fertiliza creaţia literară a scriitorului şi artistului contemporan, Lenin ridică odată cu aceasta şi o altă problemă nu mai puţin importantă: aceea a folosirii moştenirii artistice, spunând că moştenitorul adevărat a tot ce e mai bun, mai progresist în desvoltarea artistică a întregea omeniri, este proletariatul, că preţuirea justă a acestei moşteniri aparţine numai proletariatului socialist. In unul dintre articolele saJe despre Tolstpii, Lenin a scris „...© justă apreciere (a lui Tolstoi este posibilă numai din punctul de vedere al acelei clase care, prin rolul ei politic şi'lupta ei dirt vremea primei des-legări a acestor contraziceri, diiti vremea revoluţiei, şi-a dovedit chemarea de a fi conducătoare în lupta pentru libertatea poporului şi pentru eliberarea masselor de exploatare, şi a dbvedit-o prin devotiatnidntul fiară rezerve faţă de cauza democraţiei, precum şi prin capacitatea sa de luptă împotriva mărginirii şi inconsecvenţei (democraţiei burgheze (inclusiv şi a celei ţărăneşti); această apreciere justă este deci posibilă nunilai din punctul de vedere al proletariatului social-democrat" 79). O mare însemnătate pentru estetica marxistă, pentru înţelegerea justă a culturii şi artei epocii capitaliste, pentru înţelegerea justă a istoriei artelor, o are învăţătura lui Lenîn despre cele două culturi care există în fiecare cultură naţională. Recunoscând că cultura fiecărui popor nu este nenaţională, că nu există nici un fel de cultură „pură" — Lenin indică în acelaş timp, că 76) v.. I. Lenin, Opere, vol. XVI, pag. 186, ed. rusă. 77) v. I. Lenin, Opere, voi. XXIII, pag. 325. 78) v. I. Lenin, Opere, voi. XXIX, pag. 470 şi „Lenin despre literatură", Ed. P.M.R. pae. 160—ICI. 79) v. I. Lenin, Opere, vol. XVI, pag. 295—296, vezi şi „Lenin despre liţteratură", Ed. P.M.R. pag. 73—74. 208 C. SITNIC „cultura naţională" in genere este cultura moşierilor, a popilor, a burgheziei" 80). Cultura naţională în societatea capitalistă nu este monolită, unică. In societatea bazată pe exploatare, cu clase antagonice, cultura naţională poartă un caracter de clasă, înlăuntrul fiecărei culturi naţionale se duce o luptă aprigă de clasă, care oglindeşte lupta între interesele oamenilor muncii, ale poporului şi! interesele clasei stăpânitoare. In fiecare cultură naţională, spune Lenin, în afara culturii claselor stăpânitoare, există elementele unei culturi democratice, socialiste, care oglindeşte năzuinţele şi nădejdile masselor oamenilor muncii, ale forţelor democratice ale societăţi] care se ridică la1 luptă împotriva burgheziei. „In sânul fiecărei culturi naţionale se găsesc elemente fie şi nedesvoltate, de cultură democratică şi socialistă, fiindcă în sânul fiecărei naţiuni există masse de muncitori şi exploataţi ale căror condiţii de viaţă creiază în mod inevitabil ideologia democratică şi socialistă- Dar în sânul fiecărei naţiuni există şi o cultură burgheză (iar în majoritatea cazurilor, chiar o cultură uitra-reacţionară şi clericală) şi ceeace trebue să remarcăm, nu numai sub formă de „elemente", oi sub formă de cultură „dominantă" 81). Desvălulnd' şi concretizând mai departe această teză, Lenin a scris: „Există două culturi naţionale în sânul fiecărei culturi naţionale. Există cultura velicorusă a Purişciievicilor, Gucicovilor şi St ruvi lor, dar există şi cultura velicorusă caracterizată prin numele ksi Cernâşevschi şi al lui Pieli ano v. Tot aşa există şi două culturi la Ucraineni, ca de altfel şi în Germania, Franţa, Anglia, la Evrei, etc."821). Proletariatul socialist scoate din fiecare cultură naţională „...numai elementele ei democratice şi elementele ei socialiste...", le luăm „numai pe acestea şi în mod exclusiv în opoziţie cu cultura burgheză, cu naţionalismul burghez al fiecărei naţiuni"83). El moşteneşte „...conţinutul constant — "democratic şi socialist al fiecărei culturi naţionale" M). Aceste teze leniniste dau criteriile absolut precise, clalre, ştiinţifice pentru aprecierea fenomenelor artei în cazul atitudinii faţă de moştenirea trecutului, dictează necesitatea analizei de clasă a fiecărei culturi naţionale în societatea de dinainte de revoluţie, dictează scoaterea în evidenţă şi desvăluirea a ceeace exprimă interesele masselor oamenilor nfuncii şi a ceeace serveşte asupritorilor şi înrobitorilor acestora. învăţăturile lui Lenin despre cele două culturi demască întregul caracter reacţionar al teoriei burgheze a „torentului unic" în istoria culturii naţionale, desvălue esenţa ei burgheză-naţionălistă. Existenţa elementelor democratice, socialiste în fiecare cultură naţională, permite lui Lenin ou numai să declare proletariatul socialist ca moştenitor şi continuator al acestei culturi, dar vorbeşte şi despre mândria naţională a fiecărui popor, despre glorioasele tradiţii ale fiecărei naţiuni: „Oare sentimentul mândriei naţionale, ne este strein nouă, proletarilor conştienţi velicoruşi? Desigur că nu! Noi iubim limba şi patria noastră, noi muncim cel mai mult, pentru ca să ridicăm massele ei muncitoare (adică 9/10 din populaţia ei, la o viaţă conştientă de democraţi şi socialişti. Pe so) V. I. Lenin, Opere, vol. XX, pag. 8, ed. rusă, vezi pag. 8, ed. P.M.R, 81) Idem, pag. 8, ed. rusă, vezi şi pag. 8 ed. P.M.R. 82) idem, pag. 16, ed. rusă, vezi şi pag. 17 ed. P.M.R. 85) Idem, pag. 8 ed. rusă, vezi şi pag. 9, ed. P.M.R. 84) V". î. Lenin, Opere, vol. XIX, pag. 92, ed. rusă. LENIN ŞI PROBLEMELE ESTETICII 209 noi ne doare cel mai mult când vedem şi simţim cum călăii ţarişti, nobilii şi capitaliştii, expun patria noastră minunată la silnicii, la asuprire, la batjocuri. Noi ne fălim că aceste silnicii au stârnit împotrivirea oamenilor din mediul nostru printre velicoraşi, că acest mediu a dat pe Radiscev, pe decembrişti, pe revoluţionarii din mediul „razuocinţilor" ai deceniului al 8-lea, că clasa muncitoare velicorusă a c reiat in anul 1905 un puternic pari id revoluţionar de masă, că în acelaş timp ţăranul velicorus a început să devină democrat, a început să răstoarne popii şi moşierii... Suntem plini de sentimentul mândriei naţionale fiindcă naţiunea velicorusă a dat naştere şi ea unei clase revoluţionare, a dovedit şi ea că este capabilă să dea omenirii măreţe pilde de luptă pentru libertate şi socialism..."85). Lenin arată că mândria naţională a proletariatului socialist coincide cu sentimentul solidarităţii internaţionale cu oamenii muncii din toate ţările. „Interesul mândrei naţionale a velicoruşilor, ...coincide cu interesul socialist" ai proletarilor velicoruşi (şi al tuturor celorlalţi) 80) — a scris Lenin. Pentru Lenin mândria naţională a poporului rus constă în glorioasele tradiţii ale luptelor de eliberare, în aportul adus de el cauzei generale de eliberare a popoarelor de sub jugul exploatatorilor şi asupritorilor. Lenin preţueşte literatura şi arta rusă ca pe o oglindă a măreţelor lupte de eliberare a poporului. „Nu arareori am observat — aminteşte Gorchi despre Lenin — că se mândrea cu arta rusă".87). Lenin arată că „a păstra moştenirea — nu înseamnă câtuşi de puţin să te mărgineşti la moştenire" 88), aceasta trebueşte desvoltată, împinsă mereu înainte. Şi această situaţie devine deosebit de concretă când ne amintim de învăţăturile lui despre cele două culturi, despre faptul că proletariatul socialist culege din fiecare cultură naţională, numai elementele constant-democratice, socialiste, ia tot ceeace este legat de lupta de el'be-rare a poporului şi prin urmare, la fiecare nouă etapă a luptei de eliberare, desvoltă aceste elemente democratice, Ie îmbogăţeşte cu o nouă experienţă, cu un nou conţinut. Tradiţiile înaintate — aceste fire vii care leagă desvoltarea culturi' democratice ruse între diferitele perioade, leagă în mod organic între ele etapele luptelor de eliberare a poporului rus. care se succed fără întrerupere una după alta. Tocmai asupra acestei laturi a atras atenţia A. A. Jdanov în raportul său asupra revistelor „Zvezda" şi „Leningrad", când a vorbit despre succesiunea tradiţiilor culturii progresiste ruse, în etapa ei cea mai înaintată — în epoca leninismului. „Prin urmare — arată A. A. Jdanov — cea mai bună tradiţie a literaturii sovietice, o constitue continuarea celor mai bune tradiţii ale'literaturii ruse a secolului ai XIX, tradiţiile erei ate de marii noştri democraţi revoluţionari, —- Belinschi, Dobroliubov, Cernâşevschi, 85) v. î. Lenin, Opere, vol. XXI, pag. 85 şi „Lenin despre literatură" ed. P.M.R. pag. 178—179. 8«) V. I. Lenin, Opere vol. XXI, pag. 87 ed. rusă; şi „Lenin despre literatură", Ed. P.M.R. pag. 182. 87) Lenin despre literatură şi artă, 1939, pag. 303, ed. rusă; vezi şi „Lenin despre literatură", pag. 243. Ed. P.M.R. 88) V. I. Lenin, Opere, vol. II, pag. 494. Ed. rusă vezi şl pag. 511 ed. P.M.R, viata românească u 210 C. SITNIC Saltâcov-Scedrin, continuate de Plehanov, şt elaborate şi fundamentate Mi mod ştiinţific de către Lenin şi Stalin"«»). Pentru ca măreaţa comoară a culturii progresiste să devină un bun al poporului, este necesar ca să se lichideze regimul de exploatare. Demonstrând aceste teze cu exemplul operei lui Lew Tolstoi, Lenin scria: „Chiar şi în Rusia, artistul Tolstoi este cunoscut doar unei neînsemnate minorităţi. Pentrucă marile sale opere să devină intr'adevăr bunul tuturor, este nevoe de o luptă împotriva ordinei sociale, care a condamnat milioane şi zeci de milioane de oameni la întuneric, la asuprire, la muncă silnică şi mizerie, este necesară o răsturnare socialistă" ao). * Triumful Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie în Uniunea Sovietică — a permis lui Lenini şi lui Stalin să aşeze pe o bază nouă, mai înaltă, problema artei în slujba poporului, a societăţii, a permis să se aprofundeze şi să se desvolte mai departe principiile esteticii marxiste. Lenin enunţă tezele sale geniale despre revoluţia culturală, revoluţie nemaivăzută, imposibilă într'o societate bazată pe exploatare. „înainte toată gândirea omenească, — spunea Lenin în primele luni după înfăptuirea Revoluţiei din Octombrie, — tot geniul său creea numai pentrucă să dea unora avan-tagiile tehnicei şi culturei, iar pe alţii să-i lipsească de strictul necesar — învăţătura şi progresul. Acum toate minunile technicei, toate cuceririle culturii vor deveni bunurile întregului popor şi de azi înainte niciodată gândirea şi geniul omenesc nu Ivor fi transformate în mijloc de asuprire, în mijloc de exploatare" 91). Lenin a arătat că triumful Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie a deschis uşile unei asemenea orânduiri a societăţii, care este capabilă să creeze frumosul, care să întărească cu mult tot despre ceeace în trecut ar fi putut doar să se viseze. După cum a arătat istoria, toate prevederile lui Lenin despre revoluţia culturală şi-au găsit o întruchipare strălucită. în practică. într'un timp nemaivăzut de scurt ele au fost realizate sub conducerea măreţului continuator al cauzei lui Lenin, tovarăşul său de luptă cel mai apropiat -— tovarăşul Stalin, care a îmbogăţit şi a desvoltat mai departe învăţăturile lui Lenin despre revoluţia culturală pe baza generalizării bogatei experienţe a construirii socialismului în U.R.S.S. In Uniunea Sovietică revoluţia culturală s'a înfăptuit . ca o realizare planificată, construită pe baza ştiinţifică a învăţăturii despre cultură. Lenin a arătat, că „problema culturii nu poate îi rezolvată atât de repede, ca problemele politice şl (militare" 92). La începutul revoluţiei, menşevicii şi alţi duşmani ai revoluţiei proletare afirmau că poporul sovietic nu va reuşi să construiască socialismul, deoarece cultura muncitorilor din Uniunea Sovietică este nesatisfăcătoare. Lenin. a răspuns la aceasta (cu prilejul apariţiei cărţii menşevicului N. 8») A. A.. Jdanov — Raport despre revistele „Zvezda" şi „Leningrad" Ed rusă 1946, pag. 26; vezi şi pag. 29 Ed. P.M.R. 90) V. I. Lenin: Opere, vol. XVI, pag. 293 şi „Lenin despre literatură"- ed P MP pag. 71. »t) V. I. Lenin, Opere, voi. XXVI, pag. 436, Ed. rusă. V. f. Lenin, Opere, voi. XXXIII, pag. 55 Ed. rusă. ¥ LENIN Şi PROBLEMELE ESTETICII 211 Suhanov): „Dacă pentru înfăptuirea socialismului este necesar un anumit „nivel cultural" deşi nimeni nu poate spune prin care anume este acest „nivel cultural" determinat deoarece el este diferit in fiecare din statele Europei apusene), atunci dece noi n'am putea începe cu cucerirea prin revoluţie a premizelor pentru acest nivel dat, iar apoi pe baza puterii muncitoreşti — ţărăneşti şi a sistemului sovietic să ajungem să întrecem celelalte popoare" 9S). Bazându-se pe sursele inepuizabile ale creaţiilor populare, a iniţiativei populare, trezite la viaţă de către revoluţia care chema poporul la o intensă activitate istorică, Lenin a construit planul său de revoluţie culturală. „...Nicăeri massele populare nu sunt atât de interesate de adevărata cultură, cum sunt la noi; — scria Lenin, — nicăeri problemele 'acestei culturi nu sunt puse atât de profund şi atât de consecvent ca la noi; nicăeri in nici o ţară, puterea statului nu se află în mâinile clasei muncitoare, care In întregul ei înţelege perfect lipsurile ei, — nu mă refer la cultură ci la cunoaşterea de carte — nicăeri el nu aduce şi nu este gata să aducă asemenea jertfe pentru îmbunătăţirea situaţiei sale din acest punct de vedere, ca la noi" <«). Cu genialitatea şi cu amploarea caracteristică, Lenin pune problema culturii, ca o sarcină naţională, ca o sarcină a cărei rezolvare începe cu instruirea iniţială a poporului. Bătându-şi joc de acei care defăimează cultura proletară şi raporturile ei cu cultura burgheză, pe acei care au mers şi merg cu fantezia departe în domeniu! „culturii proletare", Lenin vorbeşte despre acea imensă muncă de salahor, care va sta în faţa ţării sovietice pentru a ridica cultura întregei masse de milioane pe baza cuceririlor revoluţiei proletare. Ca o verigă hatărîtoare în revoluţia culturală, Lenin pune chestiunea alfabetizării poporului, care constitue condiţia fundamentală pentru ridicarea nivelului general de cultură a ţării. „Chiar la noi in Narcompros, (Ministerul Educaţiei Publice), — scrie Lenin în 1923 în articolul Pagini de jurnal, — adeseori se pot găsi peste tot scheme extrem de umflate ale unei Edituri de Stat oareqare, care nu are grija că în primul rând atenţia Statului trebue să fie îndreptată nu atât spre editarea cărţilor ci spre a exista cât mai mulţi cărora să Ii se citească, cât mai mulţi capabil» să citească, ca să existe o amploare mai mare a editurii politice In viitoarea Rusie" 95). Pe drumul trasat de Lenin, s'a realizat măreaţa revoluţie culturală în Uniunea Sovietică, s'a realizat atragerea; masselor largi populare spre cele mai înalte înfăptuiri ale culturii. Istoria ne-a arătat că Lenin a avut dreptate deplină. Prin revoluţie, clasa muncitoare şi ţărănimea Uniunii Sovietice au câştigat dela început condiţii |de viaţă care au dat oamenilor muncii din U.R~S.S. posibilitatea să obţină în cel mai scurt timp, în domeniul culturii, succese de asemenea natură, încât ei au lăsat departe în urma lor, pe mulţi dintre cei care nu de mult. se considerau fruntaşi în cultura ţării. In ţâra proletariatului învingător, prin voinţa partidului bolşevic, pentru prima oară în istoria omenirii, toate cuceririle cele mai bune ale culturii şi ale artei au fost puse In slujba poporului, au devenit arma. Idem, pag. 43S, Ed. rusă. Idem, pag. 423, ed. rusă. Idem, pag. 424, ed. rusă. 212 C. SITNIC Iul ideologică, burwl lui real. Încă în anul 1918, Lenin/cerea „să se dea un Impuls puternic ariei, ca unii mijloc de agitaţie" "). Lenin aprecia foarte mult cinematograful, numindu-1 arta cea mai importantă din cauza posibilităţii lui de popularizare, datorită posibilităţilor lui largi de agitaţie, datorită puterii lui mobilizatoare. 'Toate valorile create înainte şi toate operele de artă nou creiate trebue.să servească poporului, luptei sale pentru construirea societăţii comuniste, pentru instaurarea unei morale şi a unor obiceiuri noui. „In Republica Sovietică a nimicitorilor şi ţăranilor — scria Lenin — felul de a pune chestiunea in-struirei, atât în domeniul politico-cultural, în general, cât şi în domeniul artei în special, trebue sa fie pătruns de spiritul de luptă de clasă ai proletariatului pentru realizarea cu succes a scopurilor dictaturii saie, adică pentru răsturnarea burgheziei, pentru desfiinţarea claselor, pentru înlăturarea oricărei exploatări a omului de către om"97). Pentru prima oară în istoria omenirii, statul a încetat să fie un mijloc de exploatare a majorităţii poporului de. către minoritate. Tn ţara sovietică statul a devenit expresia voinţei şi necesităţilor poporului, o forţă puternică în construirea nouei societăţi, care corespunde nevoilor arzătoare a majorităţii sdrobitoare a poporului. Statul sovietic constitue acea forţă organizatoare şi îndrumătoare, care în domeniul culturii veghează cu stricteţe la respectarea intereselor poporului, exprimă necesităţile lui, conduce depe aceste poziţii întreaga construcţie culturală. Astfel, arta, — pentru prima oară după multe mii de ani a început să exprime direct şi nemijlocit interesele poporului şi să-1 slujească. Desvoltând mai departe principiul popular socialist pentru studiul căruia fuseseră puse bazele încă în articolul Organizaţia de partid şi literatura de partid, Lenin spuneai: „Arta aparţine poporului. Prin rădăcinile ei cele mai adânci ea trebue să pătrundă în însuşi grosul masselor largi muncitoreşti. < Ea trebue să fie pe înţelesul acestor masse şi iubită ' de ele. Ea trebue să unească simţirea, \ gândirea şi voinţa acestor masse, sa le ridice. Ea trebue să ridice artişti din sânul ei şi să-i desvolte" sa). Lenin dă aici o formulă desvoltată.a unuia din principiile de bază ale esteticii socialiste. Arta se crează pentru popor şi slujeşte poporul, massele de milioane de muncitori. Ea trebue să fie înaiintată nu numai prin funcţiile ei, dar şi prin conţinutul ei, ea trebue să exprime idealurile poporului. In acelaş timp, arta, prin forma ei, prin conţinutul ei, trebue să fie accesibilă şi pe înţelesul masselor largî. Artiştii nu sunt nişte înregistratori pasivi ai vieţii, arta trebue să înarmeze poporul cu ideile înaintate, să-1 educe şi să-1 ridice, trebue să conducă poporul înainte. In această privinţă este caracteristică observaţia lui Lenin despre opera lui Demian Bednâi: „Merge după cititor, dar ar, trebui să fie puţin înainte"99). Şi însfârşit, arta adevărată trebue să' trezească în popor setea de a crea, să trezească la viaţă noi talente, să nască noi artişti. In ţara sovietică s'a realizat visul de veacuri al tuturor celor mai •'«) Lenin despre literatură şi artă, pag. 306, ed. rusă. 97) V. !. Lenin, Opere, voi. XXXI, pag. 291 ed. rusă. "8) Lenin despre literatură şi artă, Ed. rusa, pag. 299 şi ,.Lenin despre literatură", pag. 24Q. «») Idem, pag. 305, ed. roşi. LENIN Şi PROBLEMELE ESTETICII 213 buni, mai progresişti artişti ai trecutului, care visau să slujească prin opera lor direct poporului lor, să exprime gândurile şi sentimentele lui, ceeace în societatea bazată pe exploatare, rămânea în. genere un ideal de neatins. S'au schimbat radical şi relaţiile dintre artist şi stat. Dacă în trecut artiştii progresişti, erau nevoiţi {.în genere să fie în opoziţie cu regimul existent, cu statul, care apăra interesele vârfurilor exploatatoare, Statul sovietic şi-a însuşit cu totul alte trăsături şi funcţii — el a devenit exponentul intereselor poporului, ale muncitorilor; şi deaceea, slujind statul său, artistul sovietic slujeşte poporul; deaceea statul sovietic urmăreşte fără întrerupere ca arta să slujească cu adevărat poporul, ei nu permite ca în acest domeniu să domnească haosul şi desordineă. Pe de altă parte, Stalul Sovietic este principalul client şi apărătorul artiştilor. Artistul în ţara sovietică crează nu după toanele unor vârfuri îmbuibate, nu pentru câţiva mecenaţi, nu se supune fluctuaţiilor bursei, el crează pentru nevoile şi necesităţile culturale ale masselor populare, pentru satisfacerea tuturor necesităţilor spirituale mereu crescânde. „într'o societate care se întemeiază pe proprietatea privată, — arată Lenin, — artistul produce mărfuri pentru piaţă, are nevoe de cumpărător. Revoluţia noastră a eliberat artiştii de sub jugui acestei condiţii destul de prozaice. Ea a transformat statul sovietic în apărătorul şi clientul lor" 10°). Referindu-se la rolul îndrumător, de conducere a partidului bolşevic, a statului sovietic în desvoltarea artei şi culturei, Lenin spunea: „...noi suntem comunişti. Noi nu trebue să stăm cu mâinile încrucişate şi să dăm posibilitate haosului să crească acolo unde poate. Noi trebue să conducem acest proces în mod planificat şi să organizăm rezultatele" 101). Drept prime expresii practice ale acestei noi funcţii a statului sovietic în domeniul artei, expresie a nouilor relaţii dintre artist şi stat, au servit în grandioasă măsură statului sovietic, în primii ani ai Revoluţiei — vestitul plan al lui Lenin „propaganda prin monumente", practica comenzilor de. stat date artiştilor, o largă desfăşurare a activităţii pentru expoziţii şi muzee şi multe alte asemenea iniţiative ale statului sovietic pentru, cauza desvoltării artei socialiste. Partidul bolşevic, condus de Lenin şi Stalin, a îndrumat tot timpul pe artiştii sovietici pe drumul creaţiei realiste la un înalt nivel ideologic. „Muncitorii şi ţăranii noştri — spunea Lenin — merită, zău, ceva mai mult decât distracţii. Ei au dobândit dreptul ia arta mare, adevărată" 102). Lenin şi Salin au dus o luptă neîmpăcată împotriva tuturor acelora care au căutat să întoarcă arta sovietică din drumul drept pe acela a! trucajului formalist, să înlocuiască arta realistă cu futurismul şi cu alte născociri ale artei decadente burgheze. Referindu-se la falşii inovatori formalişti, Lenin spunea: „Prea suntem răsturnători în pictură". Frumosul trebuie păstrat, trebuie să fie luat ca mode!, trebuie să pornim dela el, chiar dacă e „vechi". De ce dar să întoarcem spatele frumosului autentic, să renunţăm la el ca la punctul de plecare pentru desvoltarea ulterioară, numai pentrucă e „vechi"? De ce să rie închinăm in faţa a ceeace este nou, ca în faţa unui zeui, căruia trebuie să i te supui mimai pentrucă „este 100) Idem, pag. '29%, ed. rusă. Idem pag.' 208, idem' pag. 248. Idem, pag. 301, ed. rusă, 'idem. pag. 253. 214 C. S1TNIC nou"? Este un nonsens, un'adevărat nonsens. Aici e multă făţărnicie şi desigur şi o stimă inconştientă faţă de moda, artistică, care domneşte în apus... Nu sunt în stare să consider operele expresionismului, futurismului, cubismului şi celorlalte „isme", drept cea mai înaltă manifestare a geniului artistic. Nu le înţeleg. Nu-mi produc niciun fel de bucurie"'10S). Lenin s'a luptat cu linia antipartinică a proletcultului în domeniul culturii, el arăta că, sub masca „culturii proletare", ideologii proletcultului şi în special Bodganov, infiltrează „concepţii burgheze şi /reacţionare"104). Lenin scria că poporul „..respinge im modul cel mai hotărît, ca fiind teoretic ne juste şi practic dăunătoare, orice încercări? de a inventa cultura sa specială, de a se închide în organizaţiile sale izolate, de a despărţi sectoarele de muncă ale Narcomprosului de cele ale Proletcultului şi altele sau de a stabili „autonomii"... în sânul instituţiilor, Narcomprosului şi a. m. d." W5). Criticând lipsurile educaţiei extraşcolare, Lenin arăta într'unul din discursurile sale din anul 1919 : „Primul neajuns era abundenţa celor proveniţi din rândurile intelectualităţii burgheze, care, la orice pas, priveau instituţiile de cultură nou create pentru muncitori şi ţărani drept cel mai favorabil teren de acţiune pentru propiile lor născociri în domeniul filosofici sau în domeniul culturii, când orice pas, cele mai absurde schimonosiri erau prezentate drept ceva nou şi, sub forma unei culturi şi arte pur proletare, se oferea ceva supranatural şi cu totul lipsit de sens"10B). Apariţia în presă, la 27 Septembrie 1922, a articolului unuia din proletcultişti, V. Pletnev, Pe frontul ideologic, capătă un răspuns tăios din partea lui Lenin. Lenin a ridiculizat întreg articolul lui Pletnev cu observaţii şi-cu întrebări ■ ironice şi, în ziua apariţiei articolului, a trimis la redacţia jurnalului o notiţă, în care scrie: „Dece oare; s'au tipărit prostii sub aspectul unui foileton al lui Pletnev care face paradă de toate cuvintele ştiinţifice şi cele care sunt la modă?"107). Lenin califică articolul în întregime ca o falsificare a materialismului istoric, ca un joc cu materialismul istoric. Acest fapt subliniază încă odată cu ce consecvenţă şi intransigenţă a dus Lenin lupta, din primii ani ai lui Octombrie şi până în ultimele zile ale vieţii sale, cu toţi simplificatorii şi vulgarizatorii problemei construirii culturii în societatea socialistă. In acest fel, Lenin nu numai că desvălue reacţionarismul esteticii burgheze, propovăduită de proletcultişti, el arată atitudinea lor anarhică, nihilistă faţă de cultura veche, scoate la iveală fa pul că cei din proletcult năzuiesc să ia o atitudine „independentă" faţă de partidul bolşevic, faţă de Statul sovietic, introducând linia lor antipartinică, burgheză. Demas-când denaturările antipopulare, lichidatoriste, formaliste, pseudo-revoluţio-•nare, Lenin netezea drumul artei adevărate, realiste, populare. Una dintre cele mai importante probleme scoase la iveală de sarci- îos) Idem, pag. 298—299, ed. rusă, idem pag, 249). 104) V. I. Lenin: Opere, vol XIV, pag. 9 ed. rusă. 105) V. I. Lenin: Opere, voi. XXXI, pag! 292, ed. rusă. 106) V. I. Lenin: Opere, voi. XXIX, pag. 308, ed. rusă. 107) V. I. Lenin: Opere, voi. XXXV, pag 475 Ed. rusă. LENIN ŞI PROBLEMELE ESTETICII 215 njle desvoltării artei sovietice, o constitue problema tradiţiei şi a noutăţii, problema preluări moştenirii artistice. încă în procesul criticii curentelor antipopulare formaliste, compromise de practica proletcultului, Lenin a exprimat o serie de teze principiale referitoare la această chestiune. Lenin acorda o deosebită atenţie problemei moştenirii, atingând această problemă în multe din lucrările sale, şi socotind că numai o atitudine justă faţă de moştenirea .culturală din trecut, o justă întrebuinţare a tot ce este mai bun şi mai preţios, din tot ce a acumulat omenirea în toate epocile desvoltării sale, va permite poporului învingător să construiască arta nouă socialistă. „Fără înţelegerea limpede a faptului — ne învaţă Lenin — că numai prin cunoaşterea precisă a culturii create prin evoluţia omenirii, că numai prin prelucrarea acestei culturi se poate construi cultura proletară, fără această înţelegere nu vom- putea rezolva sarcina aceasta. Cultura proletară nu este ceva isvorît cine şt'e de unde, nu este o născocire a oamenilor care îşi zic specialişti in cultura proletară. Ar fi ceva cu lotul absurd. Cultura proletară trebue să fie desvoltarea după anumite legi a acelui bagaj de cunoştinţe pe care omenirea le-a elaborat sub jugul societăţii capitaliste, a societăţii moşiereşti, a societăţii birocratice.108). „Nu născocirea unei noui proletculturi — scria Lenin în schiţa rezoluţiei despre cultura proletară ■ — ci desvoltarea celor mai bune exemple, tradiţii, rezultate ale unei culturi existente, din punct de vedere al concepţiei marxiste şi a condiţiilor de viaţă şi a luptei proletariatului in epoca dictaturii lui" 1M). Expresia practică a acestei politici în domeniul moştenirii artistice a constitut-o atitudinea plină de gri j e a statului sovietic faţă de monumentele şi arta trecutului, naţionalizarea muzeelor particulare şi a galeriilor, paza monumentelor antice şi a operelor de artă, o bună organizare şi desfăşurare a lucrărilor de restaurare a vechei picturi, sculpturi, arhitecturi, un decret pentru interzicerea scoaterii afară din ţară a monumentelor de artă, o organizare sistematică a expoziţiilor cu opere ale maeştrilor vechi, o editare masivă a culegerilor de opere complecte ale clasicilor ruşi şi ai literaturii mondiale în primii ani ai revoluţiei, ridicarea de monumente celor mai vestiţi activişti ai culturii ruseşti şi mondiale, însfârşit o atitudine foarte atentă şi prevăzătoare din partea partidului şi a statului sovietic faţă de cadrele intelectualităţii de dinainte şi în special faţă de cea artistică. „Se face tot posibilul, pentru la atrage pe intelectuali (nu pe gardiştii albi) — scria Lenin în anul 1919, — în lupta împotriva hoţilor. Şi în fiecare lună în Republica Sovietică, creşte procentul de intelectuali burghezi care ajută sincer pe muncitori şi pe ţărani, şi nu numai al celor care mormăie şi care scuipă ca turbaţi"110). Nu constitue oare un act minunat de atitudine plină de grije a statului sovietic faţă de reprezentanţii vechei generaţii de artişti realişti ruşi, faptul că titlul, deabea introdus, de artist al poporului a fost acordat unor veterani ca N. Casatchin, V. Polonov, şi A. Arhipov? Acordând acest titlu 108) v. I. Lenin, Opere, voi.'XXXI, pag. 262. Ed. rusă. i«9) Leninschi sbornic voi. XXXV, pag. 14.8. ed. rusă, şi Opere Alese vol. II p. II pag. 43. Ed. P.M.R. no) V. I. Lenin, Opere voi. XXXV pag. 348 ed. rusă. ; 216 C. SITNÎC de cinste acestor maeştri, Statul Sovietic a demonstrat poziţia sa faţă de moştenirea artistică şi în particular faţă de moştenirea precursorilor, orientând prin aceasta totodată tineretul spre acele tradiţii realiste înaintate, pe, care trebue să continue a le desvolta mai departe, în arta sovietică. împotriva futuriştilor şi altor reprezentanţi ai tendinţelor antipopulare, care se ocupau numai cu creaţii intelectuale pure, cu născociri abstracte, Lenin cheamă pe activiştii sovietici ai artei şi culturii spre o studiere atentă a mugurilor vieţei noi, spre o susţinere plină de grije a acestora. Lenin sfătueşte să se urmărească cu perseverenţă cotidianul realităţii sovietice. „La noi este insuficientă educarea maselor, pe bază de exemple şi modele vii, concrete — scria Lenin în anul 1918 — din toate domeniile vieţii, iar aceasta este sarcina principală a presei in perioada de trecere dela capitalism la comunism. La noi se dă puţină atenţie aspectului vieţii zilnice din îăuntrul fabricilor, satelor, a vieţei din lăuntrul regimentelor, unde mai mult decât în orice altă parte se consfrueşte noul, unde este necesară o mare atenţie, publicitate, critică socială, urmărirea a ceeace nu este folositor, chemare de a învăţa ceeace este bun. Mai puţină flecăreală politică. Mai puţine filosofii intelectuale. Mai aproape de viaţă. Mai multă atenţie Ia felul in care massa de muncitori şi de ţărani construesc fn fapt ceva nou în munca ei de zi de zi. Mai mult control asupra, faptului cât de comunist este acest lucru nou"111). In articolul Marea iniţiativă Lenin cerea: „..-mai multă atenţie la faptele simple dar vii ale construcţiei comuniste, fapte luate din viaţă şl verificate de viaţă. Iată lozinca ce "trebuie mereu repetată tuturor scriitorilor noştri, agitatorilor, propagandiştilor, organizatorilor, ş. a. m;. d."112). Tot acolo Lenin cerea să se desvolte şi să se susţină în toate felurile mlădiţele a ceeace e nou „...simplele, .modestele, zilnicele, dar pline de viaţă mlădiţe ale adevăratului comunism" 113). Aceste indicaţii leninste asupra studierii atente a cotidianului noii vieţi, a tuturor mlădiţelor şi manifestărilor ei, împreună cu grandiosul plan „al propagandei prin monumente" au trasat perspective clare desvoltării viitoare a artei sovietice, au luminat drumul ei pentru mulţi ani înainte. Şi acum, în zilele noastre, operele, create pe baza realizării genialelor linii trasate de Lenin în domeniul artei, capătă acea forţă ideologică şi artistică, accesibilă poporului, pe care o cerea Lenin dela operele de artă. Principiile esteticei leniniste constitue expresia teoretică a intereselor practice ale proletariatului revoluţionar şi ale întregului popor muncitor, sarcinile statului socialist şi ale partidului bolşevic în domeniu! culturii şi artei. Estetica leninistă este indisolubil legată cu practica, constitue un adevărat îndreptar spre acţiune „Toată experienţa istoriei celei mai noi, — scria Lenin — şl mai ales lupta revoluţionară de mai bine de jumătate de veac a proletariatului din toate ţările lumii, începând din vremea apariţiei Manifestului Comunist, au dovedit incontestabil că numai concepţia marxistă este expresia justă a in- Mi) V. I. Lenin: Opere, voi. XXVIII pag. 80, Ed. rusă. 112) V. I. Lenin: Opere, voi. XXIX, pag. 386. Ed. rusă şi Opere Alese v. II p. IL pag. 197, Ed. P.M.R. u») Idem, pag. 395, idem. pag. 197. LENIN ŞI PROBLEMELE ESTETICI! 217 tereselor, a punctului de vedere şi a culturii proletariatului revoluţionar." 114). Leninismul constitue desvoltarea mai departe a marxismului, marxismul noilor condiţii ale luptei de clasă a proletariatului, marxismul epocii imperialismului şi a revoluţiilor proletare, marxismul epocii victoriei socialismului pe a şasea parte a globului pământesc. Prin aceasta se determină tot acel nou, pe care î-a adus Lenin în comoara teoriei marxiste şi în particular, în estetică. Tovarăşul credincios ai lui Lenin în prelucrarea teoriei marxiste inclusiv problemele esteticei, este tovarăşul Stalin. Lucrări clasice ale lui 1. V. Stalin cum sunt Anarhism sau socialism?, Marxismul şi problema niaţională constitue un aport excepţional şi în estetica marxist leninistă. După Lenin, tovarăşul Ştalin a generalizat grandioasele succese ale construcţiei socialiste în ţara noastră, a îmbogăţit estetica marxist-leninistă cu noi concluzii şi teze importante. învăţătura lui Stalin despre bază şi suprastructură; despre cultura sovietică, naţională ca formă şi socialistă în conţinut; despre patriotismul sovietic, care îmbină armonic în el tradiţiile naţionale ale popoarelor şi interesele generale de viaţă ale tuturor oamenilor muncii din Uniunea Sovietică; despre noua intelectualitate populară, socialistă; despre rolul mobilizator şi transformator al ideilor înaintate; despre metoda creatoare a artei sovietice, metoda realismului socialist; despre măreaţa misiune a artistului ca inginer al sufletului omenesc, — toate aceste teze constitue generalizarea noilor legi conducătoare, proprii desvoltării culturii şi artei societăţii socialiste. , Lucrările clasice ale tovarăşului Stalin Despre materialismul dialectic şi materialismul istoric, Marxismul şi problemele lingvisticii şi altele, constitue modele excepţionale de creaţie marxistă, culmea gândirii filosofice a epocii noastre, epoca construirii comunismului. O expresie a grijei staliniste pentru desvoltarea culturii sovietice, pentru o cultură spirituală bogată şi înfloritoare în Uniunea Sovietică, o constitue istorica hotărîre a CC. aP.C. (b) din 23 Aprilie 1932, Asupra reconstruirii organizaţiilor artistico-literare şi hotărîrile în problemele literaturii, teatrului, cinematografului şi muzicei din anii 1946—1948. Estetica leninist-stalinistă este steagul artei socialiste înaintate, care aduce popoarelor din lumea întreagă, adevărul despre Ţara Socialismului, care cântă munca creatoare a constructorilor societăţii comuniste, care cheamă la luptă pentru pacea în lumea întreagă. ***) V. I . Lenin: Opere, voi. XXXi, pag. 29!--292. Ed. rusă. TEORIE $1 CRITICĂ PETRE IOSIF la aniversarea „scănteiî Nu s'au stins încă ecourile marei sărbători a clasei noastre muncitoare, a întregului popor muncitor, cea de a treizecea aniversare a Partidului, şi iată-ne în pragul unui nou prilej de bucurie şi continuare a luptei cu puteri sporite. Organul CC. al P.M.R. îşi sărbătoreşte 20 de ani de existenţă. Poporul nostru se mândreşte cu cele două decenii de luptă ale Scânteii, care a împlinit cu cinste sarcina trasată de Partidul clasei muncitoare, sarcina de propagandist, agitator şi organizator colectiv. In anii ilegalităţii, Scânteia a mobilizat poporul în lupta împotriva regimului de exploatare, 1-a organizat la luptă, a propagat ideile lui Marx, Engels, Lenin, Stalin. După 23 August 1944, Scânteia a mobilizat, a lămurit şi a organizat massele în lupta împotriva duşmanului dinlăuntru şi din afara fării, pentru construirea socialismului în Patria noastră, pentru încadrarea poporului nostru în uriaşul front al păcii condus de Uniunea Sovietică. Poporul muncitor îi este recunoscător Scânteii pentru felul în care 1-a lămurit, îndrumat şi ajutat să organizeze munca şi lupta revo, luţionară pentru construirea unei vieţi noui. Nu există un sector sau un aspect al muncii din ţara noastră, împreună cu oamenii respectivi, care să nu caute şi să nu găsească în Scânteia ajutorul plin de dragoste a! Partidului. Oricât de mari ar îi distanţele care-î separa, sau profesiunile care-i diferenţiază, fie că este vorba de un ţăran colectivist din Banat sau de un miner dela Baia Mare, de un escavatonst de pe Canalul Dunăre-—Marea Neagră sau o tractoristă din regiunea Cluj, om de ştiinţă sau scriitor, — în jurul cuvântului tipărit ai Partidului, în Scânteia, se întâlnesc năzuinţele lor. Scânteia îşi îndeplineşte astfel cu succes şi marele rol trasat de Partid, de unificator al oamenilor muncii în lupta lor spre atingerea ţelului comun: construirea socialismului şi apărarea păcii. Este vorba fără îndoială de sarcina istorică trasată Iscrei de marele Lenin, adaptată condiţiilor construirii socialismului în ţara noastră. Şi socialismul este construit de poporul nostru muncitor zi de zi, ceas cu ceas. Visul de peste un sfert de veac al comuniştilor trăeşte şi se desvoltă acum ca o lealitate concretă. Ochii sunt fermecaţi de pădurea de schele şi macarale care desăvârşesc minunatul peisagiu a! ţării noastre. Uruitul escavatoarelor şi al tractoarelor, exploziile dinamitei şi „hei rup-ul" milioanelor de oameni răsună ca un uimitor oratoriu pe care Carpaiii îl multiplică în nesfârşite ecouri. Libertatea oamenilor muncii câştigată cu atâtea jertfe a devenit o realitate tot atât de concretă ca hidrocentralele, Canalul, furnalele şi gospodăriile colective care schimbă neîncetat faţa ţării. Sub conducerea Partidului, asaltul pentru LA ANIVERSAREA. „SCÂNTEII" cucerirea vieţii fericite continuă să câştige mereu noi poziţii, prin încordarea sănătoasă a minţii şi muşchilor şi ';■ a inimilor calde aje muncitorilor, răsturnând obstacol după obstacol. Odată cu betonul şi zidurile de cărămizi cresc oamenii care înalţă aceste construcţii ale socialismului. Şi prin Scânteia, Partidul duce lupta pentru aceasta. Cea mai grea construcţie a lumii socialiste este omul nou, omul socialist, fără de care întreaga trudă ar avea soarta strădaniilor meşterului Manole. Nu e numai poezie şi muzică procesul de prefacere a ţării noastre într'o ţară a visului împlinit. Iu ungherele întunecoase, de după brazii Bicazului sau dunele Dobro-gei, strecurat în apropierea furnalelor sau în umbra surelor tinerelor gospodării colective, pândeşte şi unelteşte duşmanul fericirii poporului. Este chiaburul care simte că-i scapă cu adevărat pământul de sub picioare, fostul bancher şi fostul moşier, agenţii Deterdingilor şi Morganilor care ar vrea să-şi lipească din nou ventuzele lor de oaracatiţi pe văile bogate, libere, sunt u-cîgaşiî de profesie ai lui Tito, târîndu-se ca viermii pe ogoarele mănoase ale Banatului. Sunt toţi acei care vor să-şi recâştige raiul pierdut. Raiul lor, huzurul şi orgia lor —- pelagra şi tuberculoza, foametea şi biciul pentru cei ce muncesc, măcelărirea milioanelor de oameni ai muncii în noi războaie de jaf. Partidul, prin Scânteia, ne învaţă să-i cunoaştem şi, în luptă împotriva lor, sâ-i distrugem. Şi în această îuptă cresc şi se călesc oamenii noi. Cresc şi se călesc, lepădând zi de zi deprinderile, mentalitatea moştenită din lumea veche. Cu ei ani pornit la înflorirea unei vieţi, pe care lipifo-rile şi caracatiţele muncii omeneşti o condamnaseră la un înspăimântător de veşnic cenuşiu. Despre aceşti oameni care au posibilitatea să se elibereze de toată sgura ce le-a împovărat viaţa sub trecutele regimuri şi care se hotărăsc singuri să păşească pe drumul trasat de clasa muncitoare, despre 219 atenţia cu care ei sunt atraşi şi educaţi pe noul lor drum, vorbea marele Lenin. „Noi vrem să construim socialismul", -spunea Lenin, — „cu oamenii pe care i-a educat capitalismul, i-a corupt, i-a depravat, dar pe care în schimb i-a călit în luptă". Partidul lui Lenin şi Stalin a isbutit. Ui procesul luptei pentru construirea socialismului in U.R.S.S. s'a realizat şi transformarea, creşterea de către clasa muncitoare condusă de Partidul Bolşevic, a celor care doreau să lichideze cele învăţate dela capitalism şi să se alăture poporului. Astăzi, cele două sute de milioane de oameni sovietici conduşi de partidul lui Lenin şi Stalin, ne înfăţişează pe oamenii cei mai înaintaţi. Socialismul a dat Patriei Sovietice Me-resievi şi Coşevoi, iar drumul Coşevoilor s'a lărgit pe cărarea bătută de Pavel Cor ceaghin. Ca un fir roşu, trece prin paginile Scânteii această măreaţă experienţă şi învăţătură stalinistă. Obiectivul de căpetenie urmărit de Partidul nostru este omul, „cei mai preţios capital". Toate strădaniile şi dragostea cea mai caidă, lui îi sunt dăruite. Prin el şi pentru el, transformare de pustiuri în grădini, electrificare, îuptă pentru abundenţă de bunuri, pentru viaţă veselă şi fericită. Şi iată, printre ingineri şi arhitecţi, făuritori ai minunilor tehnice, îşi ocupă locul de cinste acei care au misiunea celei, mai de răspundere construcţii, „inginerii sufletului omenesc", scriitorii. Firesc e deci, ca în imensa varietate de probleme pe care le atacă Scânteia, ea să acorde o importanţă deosebită şi acestor „ingineri", creatorilor literaturii noastre noui. Literatura a devenit parte integrantă a cauzei statului nostru de democraţie populară şi trebue să ajungă pârghie însemnată în lupta pentru construirea socialismului şi apărarea păcii. Scânteia luptă cu perseverenţă pentru a-tingerca cât mai grabnică a acestui scop. Ea indică drumul bolşevic pentru făurirea 220 PETRE IOSIF unei literaturi care să oglindească minunatele realităţi ale vieţii în desfăşurarea îor revoluţionară, o literatură în spirit de partid, o literatură care să răspundă năzuinţelor poporului muncitor, politicii Partidului proletariatului, să militeze deschis şi puternic pentru cauza socialismului, să educe oamenii muncii în spiritul ideilor lui Lenin şi Stalin. Şi Scânteia este îndrumătorul permanent al creatorilor unei asemenea literaturi din R.P.R. Ea înfăţişează pilda strălucită a scriitorilor sovietici care au rezolvat aceste probleme, dând poporului lor şi tezaurului de cultură universală, minunate opere, adevărate imnuri de înălţare a omului şi construcţiei ' fericirii omeneşti, comunismul. Bogata serie de articole şi recenzii publicate în Scânteia în cursul desfăşurării revoluţiei culturale în R.P.R. stau mărturie a luptei pentru cea mai înaltă principialitate în artă, pentru adoptarea realismului socialist ca metodă de creaţie în literatura şi arta noastră. Ele au fost şi continuă să fie arme pentru înfrângerea greutăţilor ridicate în calea revoluţionară a făuririi ursei culturi socialiste. Duşmanii poporului nu se mulţumesc numai cu încercări de exterminare fizică a celor mai buni fii ai ţării, încercări în care se izbesc de vigilenţa masselor muncitoare. Ei se străduesc să infiltreze sau să menţină otrava ideologiei burgheze în conştiinţa oamenilor. Descompuşii „culturii" apusene mai rotesc ca nişte corbi de pradă la periferia vieţii literare, mai croncănesc, în separeurile cafenelelor. Ei înşişi hoituri, mai scormonesc in hoituri baudelaire-iene, încearcă să încarce cu miasmele lor otrăvitoare atmosfera ozonată a Republicii muncii şi entuziasmului curat. Şi apoi, printre unii artişti incontestabil devotaţi cu întregul lor talent, cauzei măreţe a clasei muncitoare, se mai ascund vermişori „apolitici", dulcege izuri din arsenalul ideologiei burgheze. Stranii regrete pentru un trecut de ruşinoasă aservire morală, de abdicare a demnităţii omeneşti şi a celei de creator, în faţa frumosului sac cu bani! Mai încearcă unii buni şi talentaţi scriitori să-şi păstreze un sector „personal", în fond atitudine de izolare de viaţa nouă, clocotitoare. E loc oare, în aceeaşi încăpere, pentru sentimente nobile, generoase şi pentru meschine egoisme? Altora le mai vibrează câte o fibră bolnavă a inimii lor sănătoase, în mici, personale, patetice furtuni, care par mai mult nişte furtuni într'un pahar cu apă, refugiu intimist, îndepărtare dela adevărul vieţii. Cât de neverosimile par aceste atât de oribil mic burgheze sbuciumări ale unor oameni capabili să participe cu întregul lor talent creator la măreaţa, cu adevărat patetica bătălie a luptei pentru viaţă! Pe primii, pe duşmani, unelte ale jefuitorilor înlăturaţi, agenţi plătiţi ai monştrilor imperialişti englezi şi america;?!. Scânteia îi demască şi-i sdrobeşte; pe ceilalţi, scriitorii devotaţi poporului muncitor şi cauzei lui, îi ajută cu drag, cu răbdare, să se elibereze cu desăvârşire, să vadă adevărul şi frumosul. t Şi frumosul adevărat nu poate îi decât acela pus în slujba neîncetată a omului, a fericirii sale. Partidul nostru urmează şi prin Scânteia experienţa Partidului lui Lenin şi Stalin, în felul cum trebue dusă lupta pentru o literatură nouă, armă în mâinile poporului muncitor. Calendarul celor treizeci şi patru de ani de existenţă ai Ţării Socialismului este plin de intervenţia activă a Partidului Bolşevic. Scrisori, Rezoluţii ale Comitetului Central, articole în Pravda, cuvântările lui Lenin şi ale lui I. V. Stalin, rapoartele lui A. A. Idanov au însemnat tot atâtea momente hotăritoare pentru crearea acelei măreţe literaturi indicate de Lenin şi Stalin, a literaturii cuprinsă între titanul Gorchi şi nesecatul val de minunaţi vestitori ai comunismului. Şi poporului nostru, constructor al socialismului, i se cuvin scriitori demnî de dânsul, de lupta sa plină de abnegaţie şi măreţie. Dela întemeierea sa şi deaîungul celor douăzeci de ani de adâncă ilegalitate, Partidul Comunist Român, organizând lirp- LA ANIVERSAREA „SCÂNTEII" 22 i iele istorice ale proletariatului, înfruntând zi de zi sângeroasa teroare a burgheziei, trădarea social-democraţilor de dreapta, militând curajos pentru bunăstarea poporului, pentru pace şi independenţă naţională, a acordat atenţia cuvenită problemelor de artă în general şi literaturii în special A folosit toate mijloacele posibile pentru demascarea putregaiului culturii burgheze, a diferitelor curente decadente mistice, fasciste, întreţinute cu înverşunare de clasele stăpânitoare. In acelaşi timp, luptând cu prigoana siguranţei, Partidul a îndrumat şi a sprijinit consecvent cealaltă cultură, cultura şi literatura adevărului, arta realistă, progresistă, răspunzând năzuinţelor de libertate şi progres ale poporului, — mobilizându-1 la luptă. Poeziile de luptă tipărite sau în manuscris, cetite la cercurile anti-fasciste, semilegale şi ilegale, procesele literare, revistele cu o viaţă mai mult sau mai puţin lungă, activitatea literară din închisori, — sunt în condiţiile grelei bătălii clandestine, strădania Partidului pentru închegarea şi propăşirea sănătoasă a literaturii legate de popor, răspunzând aspiraţiilor sale. Scânteia, de când a apărut, — în August 1931, în timpul apogeului marei crize e--conomice, — şi până la sfârşitul existenţei sale ilegale, a avut o contribuţie deosebită în clarificarea politică a scriitorilor militanţi sau simpatizanţi, în transmiterea liniei Partidului în legătură cu cele mai arzătoare probleme ale zilei, în deschiderea iargă a perspectivei revoluţionare. In poeziile lui A. Toma, scrise în acea perioadă, în nuvelele lui AL Sahia, în întreaga activitate literară progresistă a vre-niei, vom regăsi accentele pasionate ale articolelor şi apelurilor Scânteii. Revista Veac Nou, apărută în Aprilie Î932, în scurta sa existenţă de numai trei numere, în pagina sa culturală, pune curagios teza leninistă a celor două culturi. In faţa descompunerii literaturii burghe-ae, iraţionalistă, mistică, pătrunsă de ură şs dispreţ faţă de om, se ridică luminoasă, dând dovadă de o mare putere, literatura clasei muncitoare, combatantă în favoarea omului, pentru fericirea lui. Ca şi în toate celelalte publicaţii care au putut, vremelnic, să evite intervenţia brutală a cenzurii fasciste, Veac Nou a is-butit să spargă, pentru un moment, zidul artificial ridicat de burghezie la graniţa de răsărit şi să facă cunoscute poporului muncitor, realizările minunate ale Ţării Socialismului. in revistele Era Nouă, Reporter, Clopotul, Cuvântul liber şi altele, vom regăsi, îmbrăcate în haină literar-artistică, multe din problemele de viaţă şi de luptă ridicate de Scânteia ilegală. Fără îndoială că angajamentul luat de revista Bluze albastre, apărută în Iunie 1932, imediat după interzicerea Veacului nou, corespunde şi oglindeşte în totul linia Partidului, transmisă de Scânteia. Apărută Ia câteva luni după Congresul a! V-lea al P.C.R., în perioada plină de frământare a luptelor ceferiştilor şi petroliştilor care aveau să culmineze cu eroicul Februarie 1933, Bluze albastre promitea ce titorilor să aducă ,,în mijlocul masselor proletare cuvântul de cultură şi lumină, corespunzătoare luptei şi năzuinţelor lor". Evident, un asemenea cuvânt nu convenea fabricanţilor şi moşierilor, politicienilor vânduţi, trădătorilor clasei muncitoare, şi revista este la rândul ei interzisă, după patru numere. Acestea sunt doar episoade marcând activitatea revoluţionară a Partidului, conducătorul luptelor grele şi adesea sângeroase ale proletariatului şi în acelaş timp singurul şi consecventul apărător al adevăratei culturi şi literaturi puse în slujba poporului. După 23 August 1944, după eliberare, Scânteia reia în condiţii noui, tradiţia bolşevică a luptei pentru făurirea unei noui culturi. In plină desfăşurare a bătăliei pentru desăvârşirea revolutei democratico-burgheze, — pentru pregătirea trecerii la revoluţia socialistă, ea îndrumă cu fermitate lupta pentru demascarea încercărilor burgheziei şi agenţilor imperialişti de a frâna elanul creerii noii literaturi. 222 PETRE ÎOSIF Infama campanie a aşa zisei „crize a culturii", campanie a Cioculeştilor şi Streinilor, este sdrobită, se dovedeşte că in fond este vorba de criza culturii burgheze, condamnată implacabil la pieire. In anii de luptă încordată cu rcacţiunea sabotoare şi trădătoare, secretarul genera! al P.C.R., Gh. Gheorghiu-Dej aduce ia cunoştinţa intelectualilor poziţia leninistă faţă de cultură, iar iosif Chişiiievschi explică artiştilor rostul măreţ al artei puse în slujba poporului şi misiunea creatorilor, dând ca exemplu cea mai înaintată artă din lume, arta sovietică. Pentru prima oară cei mai mulţi dintre scriitorii noştri au putut să audă minunata apreciere a lui I. V. Stalin, despre roiul lor de „ingineri ai sufletului omenesc". Desăvârşirea revoluţiei democratice burgheze, alungarea odioasei monarhii, cuceririle clasei muncitoare şi desfăşurarea impetuoasă a revoluţiei culturale, — creiaza luptei pentru făurirea unei literaturi noi, nemărginite perspective luminoase. Poate că „unora li se pare straniu dece a luat CC. măsuri atât de severe în chestiunea literaturii?" întreabă A. A. Jdanov în Raportul asupra revistelor „Zvezda" şi „Leningrad". Tot A. A. Jdanov răspunde, şi răspunsul explică şi la noi atât de bogata prezenţă a Scânteii în problemele literaturii. „La noi lumea nu e obişnuită cu aşa ceva. I se pare firesc să afle că s'a făcut o aspră mustrare când au fost. admise mărfuri cu defecte de producţie, sau când n'a lost îndeplinit planul de producţie a mărfurilor de marc consum, sau planul do stocaj al lemnului, dar dacă se admit lucruri cu delect în sectorul' educării sufletelor omeneşti, al educării tineretului, 3-cest lucru poate li tolerat". Pentru „ridicarea frontului ideologic la nivelul celorlalte sectoare ale muncii noastre", duce „Scânteia" o bătălie neîncetată deaîungul anilor. Articolele şi recenziile sale apar în momentele botarîtoare legate de întreaga desfăşurare a luptei pentru socialism şi pace. Ele vin să deschidă o campanie, să lămurească, punând capăt unor îndoeli sau frământări sterile, să oprească alunecări periculoase, să combată greşeli. In acelaşi timp, ele ajută prin sfaturi concrete, apro-piindu-se cu dragoste caldă, tovărăşească, de acei ce au nevoie de ajutor, de îndru mare. Este firesc ca, imediat ce construirea socialismului a devenit chestiune la ordinea zilei, în literatură să se pornească lupta pentru însuşirea realismului socialist. Această poziţie nu poate fi cucerită fără zdrobirea necruţătoare a literaturii burgheze decadente, a infuenţelor şi încercărilor ei de a recâştiga terenul pierdut. Seria de articole scrise de Sorin Toma „Poezia 1 putrefacţiei sau putrefacţia poeziei", apărută numai la o săptămână după alungarea monarhiei, a constituit o lovitură nimicitoare dată nu numai operei unui scriitor decadent, nu numai doborîrea „mitului arghezian", ci autopsia hoitului intrat în putrefacţie a întregeî literaturi burgheze. „Mucegaiuri, bube, noroi în conţinut. Mucegaiuri, bube, noroi în expresie". ...„marfă standardizată pe o scară mondială a artei burgheze decadente". Pentru prima oară la noi s'a pus cu atâta ascuţime problema importanţei cuvântului care exprimă conţinutul de idei. Este vorba de acel cuvânt al scriitorului despre care spunea ilya Ehrenburg cS „poate educa şl creşte criminali sau oameni minunaţi. Depinde cum este mânuit". Articolele lui Sorin Toma, apărute în broşură, au constituit atunci şi primul model de critică literară bolşevică, bazată pe spirit de Partid, exemplu de critică ştiinţifică marxist-leninistă. Demascarea decadentismului n'a însemnat însă terminarea cu încercările desperate ale unor noui forme de expresie ale ideologiei burgheze; ele au rămas sau caută să pătrundă în literatura şi critica noastră. Pe măsura înteţiră luptei de clasă, se confirmă din ce în ce mai mult justeţea aprecierii făcute de Gb. Gheorghiu-Dej în raportul politic general făcut la Congresul P.M.R. din Februarie 1948: „Influenţele străine se refugiază cu deo LA ANIVERSAREA „SCÂNTEII" 223 sebită uşurinţă în domeniul ideologiei, în literatură, în artă, în ştiinţă. Deaceea continuarea activă a luptei pe frontul ideologic împotriva influenţelor imperialiste, împotriva atitudinii admirative în faţa culturii în putrefacţie din ţările capitaliste, împotriva influenţelor reformiste şi revizioniste în teorie şi politică — reprezintă o sarcină extrem de însemnată a partidului nostru". Consecventă acestei sarcini, Scânteia veghează atent la toate manifestările ideologiei duşmane, rămăşiţe conştiente sau inconştiente, agăţate încă în coada chiar şi a celor mai bune intenţii. Poeţii şi scriitorii cei mai talentaţi încep să se apropie de temele vieţii. Realităţile ei se impun cu atâta impetuozitate, încât ei nu le mai pot ignora. Unii le caută cu pasiune, încearcă sa le pătrundă înţelesul. Insă în forma de exprimare mai apar zdrenţele colorate ale formalismului, iar temele noi sunt abordate adesea cu timiditate şi uneori înnecate în abstracţiuni. Scânteia intervine cu vigoare, analizând amănunţit volumul de poeme al poetei Nina Cassian, La scara 1/1, desvăluind permanenţa nefirească a înveştmântării în haine formaliste a unui conţinut nou. Scânteia ajută poetei, şi scriitorilor în genere, să înţeleagă legătura indestructibilă între formă şi fond. Poeta mai folosea încă un limbaj inaccesibil masselor, limbaj care în poezia formalistă, cu toate variantele ei, încearcă să ascundă goliciunea conţinutului. Poeţii se mai apropiau încă de realităţile clocotitoare ale vieţii cu privirea rătăcită din înălţimea turnului rie fildeş. Nina Cassian şi alţii vedeau şi redau imaginea în chip „miriapodic" a mulţime! de manifestanţi. Şi Scânteia atrage din nou atenţia asupra luptei înverşunate între nou şi vechi, vorbind despre necesitatea combaterii curagioase a vechiului care ţine de izolare şi de multe ori se îneacă în scepticismul dezolant. A prins poetul un moment impresionant din realitate, apoi să-1 redea poporului în imagini artistice concrete, calde, în desfăşurarea lui revoluţionară, cu fraza simplă şi directă. Mai pu- ţine fraze pompoase şi mai multe fapte esenţiale, — ne învaţă marele Lenin. Intenţia justă de a reda realitatea la adevăratele ei proporţii, „la scara unu pe unu", cere consecventa totală dăruire năzuinţelor poporului. Şi lupta Partidului, lupta Scânteii continuă cu fermitate pentru făurirea artei şi literaturii. Împotriva influenţelor de care vorbea secretarul general al P.M.R., Gh. Gheorghiu-Dej, „împotriva influenţelor reformiste şi revizioniste în teorie şi politică", care în vara anului 1948 se traduc prin serioase devieri dela principialitatea marxist-leninistă", apare articolul Pentru mai multă principialitate în problemele artei şi literaturii, articol care desvălue şi combate cu energie o serie de grave abateri dela aprecierea situaţiei în spirit de partid, în tratarea problemelor artei şi literaturii. Imediat după istorica Plenară a doua a CC. al P.M.R., demascarea elicei de agenţi fascişti Tîto-Rankovici, propagatori criminali, între altele, ai „teoriei" stingerii luptei dc clasă, Scânteia combate greşeala reduceri» sau a limitării luptei de clasă la lupta împotriva rămăşiţelor burgheze în mentalitatea oamenilor, superficiala înţelegere a spiritului de partid în creaţia literară şi artistică, greşita definire a realismului socialist —- şi alte abateri dela principialitatea marxist-leninistă în tratarea problemelor artei şi literaturii, abateri care au avut loc la noi. Articolul a provocat o serie de desbateri care au contribuit ia clarificarea problemelor vitale şi la desvoltarea temeinică a literaturii noastre, pătrunsă de spirit de partid, la creşterea combativităţii creatorilor în lupta înverşunată de clasă, pentru construirea socialismului. Acţiunea pornită de Scânteia a dat repede roade. Succesele n'au întârziat. Numai după câteva luni, organul Comitetului Central al Partidului constata cu bucurie că ne aflăm pe drumul cel bun,, „spre un noa avânt al creaţiei literare". ...„Şi iată, oamenii muncii primesc acum cu bucurie ştiri şi de pe frontul creaţiei literare. Au apărut într'un scurt răstimp» •224 PETRE IOSIF un şir de lucrări literare noui, deosebite ca lond şi ca formă de ceeace se scria deo-.biceiu în trecut şi până în anii din urmă". în articolul său de fond, Scânteia din 12 Decembrie, făcea cu mândrie un prim bilanţ al victoriilor obţinute pe frontul literaturii. Mândrie legitimă. Numai în câteva Suni de aplicare justă a liniei partidului, scriitori tineri din ce în ce mai numeroşi şi chiar scriitori educaţi la şcoala burgheză ,,au început să privească realitatea cu alţi ochi, s'o înţeleagă şi s'o oglindească din perspectiva pe care el o capătă pe măsură ce se aşează mai hotărît pe poziţia de luptă cea mai înaintată, poziţia clasei muncitoare". In viaţa noastră literară constitue adevărate evenimente literare volumele : Sângele popoarelor de Radu Boureanu, •Desculţ; de Zaharia Stancu, poemele : Patronul de Maria Banuş, Balada „Scânteii" de Victor Tulbure, Cântec în cinstea lui 7 Noiembrie şi Cântec pentru legea cea mare de Dan Deşliu, ca şi Negura, romanul lui Eusebiu Camilar, din care atunci apăruseră primele fragmente. Cu deosebită bucurie semnala Scânteia apariţia, în acea vreme, a unei bogate serii de nuvele, schiţe şi poezii, subliniind faptul că unii dintre autori sunt foarte tineri încă, fără notorietate literară, dar care au dovedit că pot deveni scriitori în toată puterea cuvântului. In proza şi poezia noastră nouă, apăruseră lucrările valoroase ale scriitorilor Al. Jar, Petre Dragoş, Gheorghe Cristea, Petru Dumitriu, V. Em. Galan, Veronica Porumbacu, Sergiu Fărcă-şan, Victor Nămolaru, şi alţii. Deosebit de importantă era prezenţa activă a vechilor scriitori, în frunte cu Mihail Sadoveanu, care se situau hotărît pe poziţia de luptă a clasei muncitoare: Mihail Sorbul, cu nuvela Meeting, Camil Petrescu, creatorul dramei Nicolae Bălcescu, Mircea Ştefănescu cu Rapsodia Ţigantlor, Victor Eftimiu cu piesa Haiducii. Scânteia putea trage deci concluzia că „ne aflăm în faţa unui început de cotitură a vieţii literare, cu atât mai însemnat cu cât literatura este, dintre toate genurile artei, genul care exprimă cu mai multă claritate şi putere de sugestie conţinutul de idei". începutul de cotitură semnalat la sfârşitul lui 1948, datorită luptei dusă de Partid şi puternicului ajutor dat de literatura şi arta sovietică, continua să se desvolte, acumulând noui şi noui succese în măestria tematică nouă, noui şi noui nume de tineri scriitori însoţind victoriile primului nostru Plan de Stat, când în vara anului 1949, în August, Scânteia a trebuit să intervină din nou. Pe marginea desbaterilor care avuseseră Soc cu câteva zile mai înainte la Comitetul Central a! P.M.R., secţia propagandei şi agitaţiei — Scânteia a publicat deosebit de importantul articol Să luptăm pentru o critică de artă principială, pătrunsă de spirit de partid! Articolul constata, că, pe lângă o serie de succese înregistrate în domeniul criticei, începând cu studiul lui Sorin Toma, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, continuând cu seria de articole ale Scânteii şi ale altor publicaţii, critica nouă marxist-leninistă a adus o serioasă contribuţie la avântul literar înregistrat. „Dar" —- spune Scânteia — „printre cronicarii literari ai ziarelor şi revistelor noastre, rămăşiţele vechilor concepţii burgheze sunt încă puternice. Desbaterea recentă a scos la iveală întregul balast al trecutului, care merge dela confuzie ideologică şi dela dispreţ pentru literatura nouă, până la manifestări făţişe de cosmo poliţism". Şi mai departe: „Principala lipsă a cri ticii literare este LIPSA PRINCIPIALITĂŢII, LIPSA SPIRITULUI DE PARTID". Aceasta era constatarea importantă care răspundea întrebării dacă critica literară a făcut faţă cu cinste sarcinii de a fi sprijinul permanent al scriitorilor în îndeplinirea misiunii lor. Balastul trecutului i-a împins pe cronicarii vizaţi — O. Crohmălniceanu dela Contemporanul şi alţii, nu numai să nu vadă şi să nu susţină cu mândrie începutul de cotitură, să nu sprijine eforturile LA ANIVERSAREA „SCÂNTEII" 225 literaturii în elanul de participare patriotică la lupta pentru construirea socialismului, ci deadreptul la un „dispreţ ciocoesc pentru noile condeie care pătrund în literatura noastră..." Sub pretextul bătăliei pentru „calitate", criticul propunea nici mai mult nici mai puţin decât înlăturarea a 95°/o din tinerii care scriau atunci! Atacând îndeosebi acele lucrări care oglindeau lupta clasei muncitoare şi ţărănimii muncitoare, aceste critici dovedeau dispreţul pentru munca şi victoriile poporului muncitor, dovedeau o atitudine cosmopolită. „Cosmopolitismul se manifestă prin lipsa de dragoste pentru realizările patriei, pentru socialism, prin dispreţ pentru clasa muncitoare". Articolul mai lămureşte problema „calităţii" literare, stabilind încă odată adevăratul înţeles al frumosului legat de viaţă, aşa cum îl dă estetica marxist-leninistă, împotriva „frumosului", pe care criticii ignoranţi ai esteticii marxiste îl agită cu frenezie de pe poziţiile lor cosmopolite, sterile, estetizante, — în fond vechile şi bine cunoscutele poziţii ale formaliştilor burghezi. „Forma unei opere literare" spune Scânteia — „este cu atât mai frumoasă, mai desăvârşită, cu cât' scriitorul pătrunde mai adânc în esenţa vieţii şi a oamenilor, cu cât ştie să vadă mai ascuţit problemele, să descopere nenumăratele aspecte ale luptei oamenilor, pentru progres, pentru fericire, cu cât exprimă idei mai înalte, sentimente .mai măreţe". Fără îndoială că măestria artistică este un obiectiv de urmărit în permanenţă. El este atins pe măsură ce conţinutul se îmbogăţeşte cu ideile nobile şi generoase amintite mai sus. în acest sens, problema frumosului comtitue o preocupare de prim ordin. Succesele obţinute şi cele care au urmat, confirmă încrederea în adevăratele talente crescute în revoluţia noastră culturală. Din analizarea bogăţiei de aspecte ale literaturii şi criticii, au reeşit o serie de concluzii şi sarcini care reveneau criticilor. îndrumări precise erau date în direcţia însuşirii temeinice, a învăţării esteticii mar-xist-leniniste şi a experienţei sovietice aplicate la realităţile dela noi, studierii cu dragoste şi preluării critice a moştenirii clasicilor, ridicării de noui cadre de critici. Uniunii Scriitorilor i se trasa sarcina cre-erii unei puternice secţii de critică literară. Problema de covârşitoare importanţă a moştenirii tezaurului clasic a constituit obiectul unei întregi serii de articole şi recenzii începând cu articolul de fond publicat numai două zile mai târziu, la 4 August 1949, întitulat O datorie patriotică — Punerea in valoare a tot ce este progresist în trecutul culturii noastre. Scânteia saluta şi lămurea însemnătatea editării unor volume ale clasicilor noştri, Alexandri, Odobescu, Slavici, (mai târziu au urmat altele: Eminescu, Caragiaie, Creangă, Coşbuc, etc.), ca şi scoaterea la iveală a unor opere progresiste necunoscute, ţinute ascunse de burghezie timp de Zeci de ani (Neculuţă, Păun Pincio). Clasa muncitoare şi partidul ei se dovedesc a fi singurele consecvent păstrătoare şi continuatoare a tradiţiilor culturale care constitue mândria poporului nostru. Teza aceasta o desvoRase Scânteia (în articolul citat, Să luptăm pentru o critică de artă principială, pătrunsă de spirit de partid) combătând cosmopolitismul, demascatul dispreţul fostelor ciase stăpânitoare, care s'a manifestat tot timpul şi faţă de valoroasa moştenire clasică. Incă în Noembrie 1946, în plină luptă deschisă pentru desăvârşirea revoluţiei de-rnocratico-burgheză, în luptă crâncenă cu sabotajul organizat de partidele burgheze şi în condiţiile unor grave lipsuri, accentuate de groaznica secetă din anii 1945— 1946. Gh. Gheorghiu-Dej se adresa intelectualităţii noastre: „Concepţia democratică şi muncitorească nu este câtuşi de puţin o brutală ruptură cu tot ceeace a fost valabil în viaţa şi cultura trecutului... Concepţia democratică este tocmai o putere între ceeace istoriceşte a fost valabil ieri şi ceeace va fi va- VIAŢA ROMÂNEASCĂ 15 226 PETRE i0s1f labil mâine. Ea asigură continuitatea reală a tradiţiilor' omenirii". Aici este poziţia leninist-stalinistă în problema valorificării moştenirii culturale. Lungă şi aspra a fost bătălia dusă de Partidul Bolşevic şi de Lenin şi Stalin personal, împotriva tendinţelor destructive antimarxiste ale proletcultului, în anii grei ai războiului civil şi după aceea. Lenin spunea că „există două culturi în fiecare cultură naţională. Există cultura velicorusă a Purişchievicilor, Gucicovilor şi Struvilor, dar există şi o cultură velicorusă, pe care o caracterizează nume ca Cernâşevschi şi Plehanov". Avantgarda clasei noastre muncitoare scoate din uitarea criminală pe cei mai buni reprezentanţi ai culturii noastre. Nici când n'au avut ca acum massele populare posibilitatea de a cunoşte pe adevăraţii Ca-ragiale şi Eminescu, prezentaţi şi mai aies interpretaţi ciuntit, aşa cum convenea jefuitorilor poporului. Noii scriitori — şi chiar cei mai vârstnici — au posibilitatea să înveţe din tot ce înseamnă conţinut progresist şi măestrie artistică a clasicilor noş,tri. Unele tendinţe proletcultiste şi schematizări ale realităţii actuale, care mai dăinue într'o măsură până azi, se datoresc, fără îndoială, atât neaprofundării fenomenelor sociale noi, legăturii slabe cu viaţa, cât şi dispreţului cosmopolit sau pur şi simplu necunoaşterii bogatului tezaur al moştenirii clasice. Crearea noii literaturi este cu neputinţă de realizat fără cunoaşterea şi valorificarea operelor care formează patrimoniul de cultură naţională a poporului nostru. „Fără înţelegerea limpede a faptului — spunea Lenin — că numai prin cunoaşterea precisă a culturii create prin evoluţia omenirii, că numai prin prelucrarea acestei culturi se poate construi cultura proletară, fără această înţelegere nu vom putea rezolva sarcina aceasta. Cultura proletară nu este ceva ieşit de nu ştiu unde, nu este o născocire a oamenilor "care îşi zic specialişti în cultură proletară. Ar fi ceva cu totul absurd. Cultura proletară trebuie să fie desvoltarea, după anumite legi, a acelui ba- gaj de cunoştinţe pe care omenirea le-a.-elaborat sub jugul societăţii capitaliste, a societăţii moşiereşti, a societăţii birocratice". Clasicii noştri: Eminescu, Caragiale, Creangă, Coşbuc, Odobescu, Slavici, etc., au început abia acum să fie cunoscuţi şi iubiţi larg de poporul nostru, aşa cum sunt iubiţi în Uniunea Sovietică Puşchin, Ne-crasov, Tolstoi, Belinsclii, Dobroiiubov, Cernâşevschi şi toată marea pleiadă de genii ale poporului rus şi ale literaturii universale. Scânteia îşi termină articolul de fond îndemnând la un avânt al operei patriotice de valorificare a trecutului culturii noastre. „Tinerele generaţii din şcoli trebuesc educate :n spiritul mândriei patriotice pentru trecutul de cultură naţională a poporului nostru, pentru forţa sa de creaţie". îndemnul este valabil, în folosul creşterii valorii operelor lor, pentru toţi creatorii noştri. Constitue însă o sarcină de onoare, în deosebi, pentru tinerii scriitori din şcoala care poartă numele lui Mihail Eminescu. Scânteia dă pilde practice de apreciere a muncii de reînviere a clasicilor, publicând numeroase recenzii ca aceea referitoare la editarea lui Odobescu, ia seria de studii intitulate Contribuţii la istoria literaturii române. Problema tinerilor scriitori, descoperirea neîncetată a noilor talente aflate în sânul poporului muncitor este o preocupare care trece ca un fir roşu în toate manifestările Scânteii în legătură cu literatura. încă în articolul despre problemele criticii, precum şi în acela referitor Ia trecutul culturii noastre, am văzut importanţa centrală acordată tineretului. Articolul Pe marginea rezultatelor concursului literar al Ministerului Artelor analiza fenomenul datorit luptei Partidului, al participării la concurs a peste 2.500 de lucrări. Dintre acestea, 1800 au fost scrise in limba română, restul în limba naţionalităţilor conlocuitoare. Un asemenea fapt, evident, nu putea să se producă decât în condiţiile eliberării poporului de sub jugul claselor exploatatoare. LA ANIVERSAREA „SCÂNTEII' 227 fată că mii de tineri, dintre care nenumărate veritabile talente, au fost scoase 5a lumină printr'o justă aplicare a liniei Partidului, promovată cu perseverenţă de Scânteia. Lucrări valoroase, premiate, anunţă viitori poeţi, prozatori şi dramaturgi isvorîţi din sânul poporului muncitor, venind direct dela locul de producţie, aducând cu ei în lucrările lor, acel minunat a-vârtt al muncii şi a! luptei pentru eonsiru-iarea socialismului. Apar astfel nume nouj ca al muncitorului Ştefan Gheorghiu, cu nuvela Rotiţa, Petre Geantă cu poemul Privesc la Medalia Muncii, şi nenumărate alte lucrări pătrunse de prospeţime şi entuziasm, străbătute de un autentic spirit militant, „arme de luptă chemate nu numai să oglindească realitatea ci să şi intervină direct în transformarea ei". Articolul reamintea răspunderea pe care o au Uniunea Scriitorilor, criticii şi revistele literare în descoperirea şi creşterea tinerelor talente aflale sau ieşite, din rândurile oamenilor muncii. Se reamintea din nou importanţa tematicei, a ridicării necontenite a tnăestriei artistice prin învăţarea marxism-leninismului, a esteticii marxiste, cultivarea limbii româneşti prin studierea clasicilor. Uniunea Scriitorilor s'a străduit şi a obţinut succese importante în aplicarea directivelor Partidului, transmise prin Scânteia. Prima conferinţă pe ţară a tinerilor scriitori, plenarele şi mai târziu înfiinţarea Şcolii pentru literatură şi critică literară (Mihai! Eminescu, au adus în câmpul literaturii nume noui, talente care promit, prozatori şi poeţi valoroşi ca A. Bacorischi, St. Iureş, Hie Purcaru, Dumitru Micu, Mihai Gavril, Haralamb Zincă, Constanţa Tudo-rache, Aurel Rău şi nenumăraţi alţii. Tocmai pentru creşterea cadrelor tinere şi în general a întregii noastre literaturi, Scânteia insistă în repetate rânduri asupra importanţei valorificării literaturii populare. Ea subliniază izvorul nesecat după cum e criticată Viaţa Românească pentru publicarea lucrărilor slabe, crude şi adesea greşite. Şi pentru a încheia atât de incompleta trecere în revistă a luptei dusă de Scânteia, ca purtător de cuvânt al partidului, pentru făurirea unei literaturi noi, trebue să vorbim de ultimul articol, Când poetul se îndepărtează de viaţă, articol care are darul să aducă pe lângă o nouă clarificare necesară, un puternic stimulent pentru un nou avâat al literaturii noastre. Este vorba de poeta Maria Banuş, pe care ,,masse largi de cetitori o preţuesc îndeosebi pentru creaţiile La. masa verde, Patronul, Eu nu cânt că ştiu cânta, şi alte poezii bine cunoscute, ca şi pentru piesa Ziua cea Mare". Dar iată că poeta, preţuită de massele larji de cetitori, tocmai pentrucă poeziile ei răspundeau aspiraţiunilor lor cele mai nobile, pentrucă o simţeau alături de ele în LA ANIVERSAREA „SCÂNTEII" 229 luptă, publică în Viaţa Românească câteva poezii care denotă, fără îndoială, un trecător moment de confuzii ideologice, de îndepărtare de viaţa clocotitoare pe care ştie — iii alte poeme — să o cânte , atât de cald. Cu dragoste, dar şi cu toată fermitatea partinică, Scânteia o ajută pe Maria Banuş şi odată cu ea întregul nostru front literar, să facă sforţări serioase pentru a nu se împotmoli în smârcurile poeziei „intimiste" sau de „cameră" al cărei unic a-iiment e scormonirea stearpă a propriului „eu", a unui „eu" izolat de viaţa intensă, plină de avânt creator, a oamenilor. Un ajutor preţios primeşte poeta şi dela un critic care se manifestă din ce în ce mai viguros în viaţa noastră literară, mas-sa cititorilor, — fenomen posibil numai acolo unde poporul a devenit stăpân nu numai pe viaţa sa materială, ci şi pe cultura sa. „Tovarăşa Maria Banuş" — scrie Scânteii soldatul fruntaş din Cluj, Costin Ka-du — „e obosită pentrucă se depărtează de viaţa oamenilor pe care-i iubeşte"... „Marea mea bucurie ar fi ca Scânteia să-i spună tovarăşei Banuş : „N'ai dreptul să fii obosită ! Nu ai dreptul să îmbătrâneşti ! Ţine-te în pas cu tinereţea ţării, fii lângă umărul ei, aruncă-te în lupta ei..." Scânteia subliniază că ultimele poezii ale Măriei Banuş arată că ea nu a înţeles cele mai recente succese admirabile ale poeziei nouî, ca poemul iui Mihai Beniuc Cântec despre tovarăşul Gh. Gheorghlu-Dej, Tovarăşul Matei a primit „Ordinul Muncii" de Veronica Porumbacu, In satul lui Sahia de Eugen Jebeîeanu, Minerii din Maramureş, de Dan Deşliu. Scânteia lămureşte din nou rostul poetului, cântăreţ al vieţii noui" legat de ea, luptând pentru ea. Scânteia atrage cu seriozitate atenţia Vieţii Româneşti, să părăsească atitudinea necritică, liberalisiă, reamintindu-i sarcina de luptă „împotriva tuturor influenţelor străine, pentru o poziţie patriotică faţă de literatura noastră, pentru întărirea spiritului de partid al scriitorilor..." La a douazecea aniversare, Scânteia, purtătoare de cuvânt a iubitului nostru Partid, este înconjurată cu dragoste şi recunoştinţă de oamenii scrisului, pentru marele ajutor pe care ni-1 dă în însuşirea nepreţuitei arme de creaţie, realismul socialist, pentru înălţarea necontenită a literaturii noastre noui puse în slujba poporului constructor al socialismului, luptător hotărît pentru pacea lui şi a lumii întregi. Scriitorii noştri ştiu că, purtătoare a cuvântului minunat al Partidului, Scânteia va continua a-i creşte mai departe, a-i îndruma cu fermitate pentru obţinerea titlului de cinste pe care marele Stalin 1-a acordat scriitorilor sovietici, — „ingineri ai sufletelor omeneşti", — şi îi sunt recunoscători Scânteii pentru ajutorul dat în aceşti 20 de ani de drum glorios. Şi ei, creatorii tinerei noastre literaturi socialiste, se vor strădui să se pătrundă de marele tâlc al acestei emoţionante aprecieri statiniste, aşa cum a spus A. A. Jdanov la Congresul scriitorilor sovietici din 1934: „A fi inginer al sufletelor omeneşti înseamnă a sta cu ambele picioare pe terenul vieţii reale... Literatura sovietică trebue să ştie să prezinte pe eroii noştri, să fie în stare să vadă ziua de mâine". Scânteia ne ajută, ne învaţă zi de zi să cunoaştem viaţa noastră nouă, să cunoaştem oamenii noştri noui. Ea ne îndrumă mereu spre massele poporului nostru muncitor care, sub conducerea Partidului Muncitoresc Român, a Comitetului său Central, făuresc uzine şi hidrocentrale, ridică oraşe şi transformă satele, înfăptuind pe meleagurile noastre, în ascuţită luptă de clasă, o viaţă nouă, în care să nu existe exploatarea omului de către om. Scânteia învaţă pe scriitorii noştri să se pătrundă de simţul răspunderii uriaşe pe care o au faţă de popor şi Patrie, îi învaţă să fie necruţători faţă de duşmani, să iubească pe oamenii muncii, să lupte dârzi cu arma scrisului contra incendiatorilor imperialişti la un nou război. Scânteia ne învaţă să privim literatura drept o oarte a cauzei socialismului şi comunismului, ne învaţă să fim luptători, scriitori-cetăţeni. Luptând pentru o literatură 230 PETRE IOS1F socialistă a Republicei Populare Române, Scânteia ne arată că singura cale justă e aceea trasată de Partid, înţelegând că interesele literaturii noui nu pot fi altele decât interesele poporului şi statului nostru. Critica ascuţită a greşelilor din câmpul literaturii, dragostea şi ajutorul în desvoltarea succeselor dobândite, atenţia ce o acordă Scânteia literaturii noastre, trebue - să fie un îndemn pentru scriitorii şi cri- ticii noştri de a multiplica eforturile creatoare, de a privi şi a desbate colectiv, principial, în spirit critic şi autocritic problemele literaturii noastre, pentru ca să dea poporului opere mai multe, bogate în idei înaintate, reflectând viaţa şi lupta poporului, la nivelul minunat pe care-i ating, prin faptele lor, oamenii muncii, modeşti dar vajnici constructori ai socialismului. EUGEN CAMPUS viaţa, călăuza poetului A/ă chem să luptăm. Vă chem s'alipiţi glasul de-al meu Vă chem să măriţi puterea de-asalt a forţelor păcii Vă chem să strigaţi. Şi strigătul nostru adânc, unit, pătimaş, Să fie car de asalt. Să fie dur. Să despice, să laie, Cum despică şi laie un diamant. Şi să unească. Să trecem strigătul nostru prin inima oamenilor cum trece sudorul cu flacăra lui prin metalul ce vrea să-1 unească. Glasul acesta ce cheamă patetic la luptă pentru apărarea păcii, pentru apărarea fericirii oamenilor, este al poetei Maria Banuş. Sute de mii de oameni ai muncii l-au ascultat răsunând tot mai puternic, mai înflăcărat. L-au ascultat şi au simţit că e un glas ce porneşte din inimă şi merge către inimile oamenilor; au simţit că in el se adună într'un şuvoi atotbiruitor năzuinţele cele mai sfinte ale milioanelor de oameni cinstiţi din lumea întreagă, năzuinţele lor. Şi tocmai de aceea, pentru că au simţit că acest cântec este al lor şi-i întăreşte în luptă, ei l-au îndrăgit, l-au preţuit din plin aşa cum numai muncitorii ştiu să preţuiască. Valoarea creaţiei poetice a Măriei Banuş este unanim recunoscută, incontestabilă Dar tot atât de evident este şi faptul că, de câtăva vreme, scriitoarea se află în faţa unor probleme pe care nu izbuteşte să le rezolve. In ultimul timp a publicat puţin şi nu intotdeauna la nivelul operelor anterioare. Versurile apărute acum de curând în Viaţa Româneasca marchează chiar un moment de confuzie ideologică, un pas înapoi, o răbufnire a trecutului ce mai dăinuie încă. Deşi impasui în care se găsea poeta nu trecuse neobservat, critica nu şi-a îndeplinit datoria de a o ajuta. Nici măcar în aceste împrejurări nu a apărut un singur studiu în care să se analizeze opera Măriei Banuş — câteva comentarii orale la colţ de stradă sau in pauza unei şedinţe, câteva observaţii fugare în cuprinsul unor studii care pomeneau tangenţial şi numele Măriei Bamiş — asta a fost tot. Şi de astă dată, ca în multe alte împrejurări, critica a strălucit prin tăcere, dovadă a miopiei, a lipsei ei de curaj şi de simţ al răspunderii. intre timp, lucrările s'au. agravat, au apărut poeziile din Viaţa Românească nr. 5, şi a lost nevoie să intervină organul CC. al P.M.R. in articolul întitulat „Când poetul se depărtează de viaţă". Măcar acum, cu întârziere, avem deci datoria să facem ceeace suntem vinovaţi de a nu fi făcut la vreme: să cercetăm drumul parcurs de Maria Banuş dela începuturile ei poetice şi până astăzi, pentru a stabili astfel, pe de o parte, în ce chip au fost dobândite succesele de până acum şi cum pot fi ele desvoltate, iar, pe de altă parte, să descoperim rădăcinile în timp ale 232 EUGEN CAMPUS greutăţilor pe care ie întâmpină acum poeta precum şi caiea înlăturării lor. A da scriitorului o mână de ajutor în munca sa de continuă ridicare a nivelului creaţiei sale trebue să fie năzuinţa cea mai vie a criticului. Numai când şi numai în măsura în care izbuteşte să dea un atare ajutor eficace, criticul trăieşte bucuria de a simţi că munca lui nu a rămas zadarnică, că participă şi el la opera de creaţie. Nici un efort nu poate fi deci prea mare pentru a atinge, fie şi parţial, pe măsura puterilor sale, acest ţel. Mai cu seamă că, aducându-şi contribuţia sa la mersul înainte al unui scriitor, criticul nu-1 ajută numai pe acesta, ci întregul front literar. In cazul Măriei Banuş, lucrul acesta apare deosebit de clar. Nu numai pentrucă ea este unul dintre ostaşii acestui front — şi încă unul de frunte — cu strălucite realizări în trecut, chezăşie a unor şi mai înalte realizări în viitor. Dar şi pentrucă frământările, greşe-ti!e ei, nu reprezintă un caz cu totul izolat în momentul de faţă, ci o situaţie care la un moment dat, ameninţă să ia oarecarî proporţii. Şi pericolul este cu atât mai mare. cu cât exemplul unui scriitor cu prestigiu bine meritat poate cântări greu în balanţă. Daca reciteşti în ordine cronologică opera Măriei Banuş, ai impresia că străbaţi mi paginile unui volum cu poezii diverse, ci povestea dramatică a unui om şi a unei epoci. Urmăreşti cu emoţie firul continuu al unui drum anevoios, semănat cu suferinţe şi primejdii, dar şi cu bucurii, dea-lungul căruia poeta a urcat mereu spre trepte tot mai înalte, pe măsură ce s'a apropiat de viaţă, şi, călăuzită de Partid, a învăţat să cunoască mai adânc şi să lupte împotriva duşmanilor vieţii, pentru fericirea oamenilor. In 1937, când tânăra poetă îşi tipărea primul volum de versuri, Ţara fetelor, creştea valul de întuneric adus de fascismul ce-şi întindea tot mai ameninţător ghiarele. Literatura în slujba claselor stă- pânitoare dela noi era atât de mândră că imita slugarnic „Occidentul luminat", încât nu observa „amănuntul" lipsit de importanţă, că, întrecându-se cu modelele apusene, ajunsese, ca şi acelea, să se târâie în brânci prin noroi. Peisagiul poeziei era sumbru. Domina pesimismul, dorinţa de dizolvare lentă sau violentă în neant, apoy-iogia morţii, misticismul, rasismul. Decadentismul era în floare sub toate formele sale cele mai năstruşnice. In această atmosferă sumbră, volumul Măriei Banuş, aduce o notă cu totul diferită, de tinereţe proaspătă. Fără a cunoaşte literatura scrisă de pe poziţiile înaintate ale clasei muncitoare, a unui A. Toma, Al. Sahia, M. Beniuc, ea cutează să înfrunte, riibuind cu propriile ei mijloace, literatura claselor dominante. Încă de pe atunci, cântecul ei este — într'un anumit sens — un cântec al bucuriei, al dragostei de viaţă. Poeta notează cu simpatie şi înţelegere psihologică, toate reacţiile caracteristice adolescenţei, căutarea, descoperirea înfrigurată a vieţii şi a dragostei (Gând,, Spleen, Scrisoare, etc.). Căutarea aceasta pasionată a vieţii, apare mai evidentă de pildă în următoarele versuri din poezia Singură : Şi-am şă deschid cu pumnul în seara asta,.. uşile. Singurălăţlfie mele s'or fugări pe drumuri, de-abuşi!e„ Să-mi aducă miros de om, de praf, de lemne tăiate.. Dar, neştiind să lupte decât de una singură într'o bătălie inegală, înfrângerile erau inevitabile: influenţa ideologiei dominante şi a curentelor literare la modă se face simţită destul de puternic în volumul Ţara tetelor. Dragostea de viaţă se reduce îndeosebi la aspectul iubirii dintre bărbat şi femeie, iar iubirea este concepută îngust, cu un orizont care nu cuprinde decât cercul închis al îndrăgostiţilor şi cu o aproape exclusivă marcare a aspectelor carnale ale dragostei. Semnificativ ni se pare faptul că tocmai aceste aspecte negative au fost lăudate de VIAŢA, CĂLĂUZA POETULUI 233 reprezentanţii ideologiei claselor dominante. Pe aceeaşi linie se situează *şi aprecierile de mai târziu (1946) ale lui Camiî Balta-zar. Constatând cu regret că în genere „femeia scriitoare... nu poate povesti actul posesiunii" (Scriitor şi om, pg. 15) el laudă volumul Ţara feHor tocmai pentru „frusta brutalitate a sincerităţii carnale" (pg. 27), pentru „infuzia latentă de sexualitate" (Pg. 21). Influenţa ideologiei dominante se manifestă şi în felul in care poeta îşi transpune în imagini ideile şi sentimentele. Poeziile au un puternic caracter formalist. Tehnica aminteşte adesea pe cea suprarealistă prin tendinţa de a scoate efecte stranii, din confundarea în râul tulbure al proceselor sufleteşti inconştiente. Tulbure sgomot. Tata? Gâl-gâl, gâl-gâl. Nu. Gâl-gâl. Mama. Ascunşi cum sunt melcii. Şi cheia o răsucesc în broască. E ceva care nu ştiu dincolo de perete. (Ceas de demult) Întâlnim deasemeni excesul imagistic care turbură în ioc să clarifice ideia: Mi-e inima clocot de dealuri gâfâind a furtună. N'am desluşit tunetul. Au fluerat fagii. Am ameţit şi pândesc vântul să-mi umfle desagii. Trosnetul pădurii-mi scuipă'n ureche râs de-a luna. (Intemperii) Pedalarea aceasta a „efectelor", bazată pe o greşită concepţie despre frumos confundat cu podoaba inutilă, siluirea aceasta a limbii care are aci un efect aproape hilar (trosnetul care scuipă râs!) — se transformă în alte poezii în ermetism (Melodramă). De aceste influenţe nefaste, poeta se va elibera treptat, pe măsură ce se va apropia de viaţă. Aşa se vor preciza şi se vor desvoita acele elemente valoroase care, încă din această fază, constituiau premizele succeselor viitoare. Dragostea de viaţă va căpăta contururi mai concrete şi un sens mai adânc; accentele specific feminine, atât de caracteristice Măriei Banuş, vor răsuna mai răscolitor, cu ecouri mai profund omeneşti. Ciclul Cântec sub tancuri (1940-1944) reprezintă o nouă etapă în desvoltarea talentului Măriei Banuş. Scriitoarea a trăit deslănţuirea teroarei fasciste, a văzut ororile războiului criminal împotriva Uniunii Sovietice. Şi, ca pentru mulţi alţi oameni cinstiţi, experienţa aceasta sguduîtoare a însemnat un moment hotărîtor în viaţa ei. S'a trezit din visul în care se complăcea, a renunţat la acea egoistă singurătate în doi, care înainte i se părea suprema fericire. A înţeles că nu poate exista mulţumire şi linişte personală atâta vreme cât alţii suferă, atâta vreme cât liniştea şi viaţa oamenilor este ameninţată în fiece clipă de fiare cu chip de om. Şi pentruca iubea cu patimă viaţa, a urit cu patimă pe duşmanii vieţii. impresionant este poemul Teroare, poem în care se adună ca într'un fluviu larg toate suferinţele îndurate, în anii de teroare fascistă : Izvoare de sânge, izvoare. 11 auzeam pe'ntuneric. Murmurul surd de teroare : — Vin, vin să ne ia, vin să ne ducă Şi în acest „poem pentru un cor vorbit" — străbătut de un puternic dramatism, care vestea încă de pe atunci posibilităţile autoarei pe drumul realizării unor opere dramatice de valoare — iau pe rând cuvântul: soldaţi mânaţi silnic într'un război ce nu-i al lor, răniţi svârliţi din tren de „fraţii de arme" hitlerişti, deţinuţi din lagăre şi închisori, femei care şi-au văzut soţii chinuiţi cu bestialitate, copii care au asistat ia uciderea părinţilor. Câteva versuri sunt de ajuns pentru a 234 EUGEN CAMPUS creiona 'un tablou de neuitat, în care realitatea a fost surprinsă cu unele dintre trăsături !e ei caracteristice: — Vin, vin să niă ia, pe front, în stepă, în moarte. Femeia mă ţine de mână, copilul întreabă : Departe? Caracteristic pentru timbrul specific feminin al poeziei Măriei Banuş, este felul cum ştie să vorbească despre copii. Dacă suferinţele celorlalţi sunt înfiorătoare, acelea ale copiilor te cutremură până'n adâncul fiinţei, te !a,c să simţi că nu mai poţi îndura : Eu nu mă jucam în zăpadă. Eram când căluţ, când maşină. Tropăiam împrejur, alergam. Alergam înspre ce o să vină. Deodată aud mitraliera Şi ţipătul marnei Tata şi ceilalţi cad, fără să ţipe. Aud : „Să rămână ăi doi, s'acopere groapa" Şi mă ascund. Mă târăsc, alunec de-alungui barăcii, şi fug în pădure. Mă târăsc ca un şarpe bătrân şi ştiu tot, tot, despre viaţă şi moarte, Acum pot să vă învăţ şi pe voi, eu, căluţul, copilul... Cuvintele sunt simple şi cu atât mai sgu-duitoarc. imaginea creşte puternic, fără zorzoane, comunicând cu claritate şi precizie conţinutul de idei. Cât de departe suntem de formulele alambicate folosite în poemele egocentrice, din Ţara fetelor! Pentru a măsura drumul parcurs de poeta, să ne oprim o clipă la poeziile Ora cinci (Ţara fetelor) şi Pogrom (Cântec sub tancuri). Amândouă pornesc dela o amintire şi amintirea se referă la un fapt similar: ora cinci în familie. In poezia mai veche e o pletoră de imagini în care miezul realist apare înceţoşat, cu o vădită tendinţă de a exagera fiece trăsătură pentru a creîa o atmosferă fantasticii, halucinantă : Ce nebune soneriile sună, Din umede colţuri, papuci cenuşii ca broaşte Saltă, se-adună. Mame uriaşe, gălbui, cu lacrimi în guşe, îşi chiamă băieţii. Păsări verzi, cenuşii, mătăsoase, ochii se sbat în orbite. Fraţii lor mari, păunii amurgului, cu ochii tulburi, roşietici, ai cozilor, cu gesturi tăcute, umflate, îi chiamă din flacăra burgului, îi chiamă în larg. Dar palmele uşilor, osoase, seci, se închid şi sparg, privirile verzi, mătăsoase. Cu totul altfel este tabloul din Pogrom. Stăm cu toţii la masa de seară. Aşa mi se arată mereu. O cină tăcută, lunară in mijlocul clanului meu. Un oaspe s'apropie prin ceaţă. II simte şi plodul din pântec. Privim farfuria din faţă Şi lingura sună un cântec. Un cântec de frică şi ură, De vrajă, de'ncremenire. Noi ducem mâncarea la gură El ţese negre'le-i fire. Chiar dacă mai persistă şi aci suficiente elemente de mister care dau poemului un aspect de groaza morbidă (cina „lunară", oaspele care se apropie prin ceaţă, cântecul de „vrajă" pe ale cărui fire se lasă călăul, păianjen pentru a-i însemna pe toţi cu fierul roşu) — toate acestea sunt legate aci de fapte concrete, de notaţii realiste pline de semnificaţie. „Cântecul de vrajă" nu este venit din alte sfere, nu are nimic supranatural, e sunetul produs de lingura ţi- VIAŢA, CĂLĂUZA POETULUI 235 nuia în mâna tremurătoare a unor oameni terorizaţi: Privind farfuria din faţă şi lingura sună un cântec, un cântec de frică şi ură. Aceeaşi imagine concretă ruptă din realitatea vie şi încărcată cu bogate semnificaţii, revine şi în final, constituind astfel axul pe care e construit întregul poem: Şi lingura sună un cântec in care răscoala-ji închizi. Ii simt şi copiii din pântec, Şi cresc, bătrâni şi lucizi. Chiar fantasticul, atmosfera stranie nu mai este aci cu totul „gratuită", introdusă pentru ea însăşi, ci începe să aibă un rost precis: acela de a oglindi o realitate socială : groaza şi ura încă neputincioasă a unor oameni vlăguiţi de persecuţii. Aceleaşi observaţii s'ar putea face cu privire la alte poezii în care sunt evocate amintiri din copilărie. In Ţara fetelor, accentul cade pe însuşi procesul de explorare a zăcămintelor memoriei, pe jocul cu umbre şi ceţuri, în care, după principiile decadenţilor, vagul şi nebulozitatea constitue suprema calitate. Chiar acolo unde, ca în Mama, poeta porneşte dela realitatea sentimentului puternic al dragostei şi admiraţiei pentru mamă, şi zugrăveşte la început în trăsături clare portretul acesteia, totul se întunecă apoi şi creşte fantomatic, în dansul nebunesc al nesfârşitului şir de imagini fără rost. Din contra, în ciclul Cântece sub tancuri, se observă o marcată deplasare a interesului către însăşi realitatea înfăţişată. Prin faţa ochilor noştri se perindă tablouri şi scene cu contururi precise, oameni vii, cu particularităţile lor: târgul moşilor, drumul la piaţă împreună cu mama, mersul la frizer în tovărăşia tatei, vizita la lane plăcintarul, etc. Şi, cum era firesc, imaginile încărcate au dispărut, limba este simplă şi clară, cu ton S< expresii familiare, versul este scurt şi vioi: Peste străzi şi prăvălii, bate vânt sub bălării, E vânt iute şi pizmaş duce molima'n oraş. învăţând să treacă dincolo de cercul îngust al eului, poeta vede acum cu alţi ochi şi natura. Chiar peisagiu! apărut în vis (VŢs cu Transnistrla) are o adâncit legătură cu realitatea socială Vedeam ridicându-se luna Ir: abur, la marginea căii. In aer un miros de moarte, Şi auzeam zurgălăii. A joacă sunau clopoţeii, Chemând din adâncuri copiii, La moarte trăgeau căluşeii, In somn, la sănii sicrie. Tot astfel, peisagiul real din poezia In pădure. Natura nu mai apare ruptă de viaţa oamenilor, de bucuriile şi suferinţele lor. De aceea şi sguduitoarca impresie pe care ţi-o lasă pădurea care — într'o vreme când pretutindeni se înălţau spânzurători şi hîtleriştii semănau moartea pe toate drumurile — pare şi ea un lăcaş al morţii. Am intrat în pădure, Şi-am ascultat. Ca dintr'un veac depărtat Suna limba ploii, limba săgeţilor verzi. Am vrut s'o 'njeleg Dar nu mai puteam. Mesteceni subţiri şi albi şi morţi întâlneam, Striveam în picioare iarbă subţire ca nervii. Am stat în pădure şi-am ascultat. Neîncetat picura, neîncetat Laţuri mlădioase şi verzi legănau spânzurătorile. (In pădure) Toate imaginile converg spre acelaşL ţel: ploaia nu mai este cea obişnuită, poeta nu mai înţelege limba vorbită de stropii ce cad printre frunze, căci acum e o „limbă a săgeţilor verzi", limba unei lunii duş- 236 EUGEN CAMPUS mănoase, ucigaşe. Pomii sunt vlăguiţi, morţi : „mesteceni subţiri şi albi şi morţi întâlneam"; iarba este comparată cu nervii oamenilor striviţi de cisma hitleristă. Plantele agăţătoare : „neîncetat laţuri mlădioase şi verzi legănau spânzurători". Întregul tablou devine astfel o imagine condensata a teroarei fasciste, o imagine puternică, deşi păstrând un iz sartre-ian prin marcarea groazei, a disperării în faţa unei situaţii aparent fără ieşire. In noile împrejurări istorice capătă o altă semnificaţie şi cântecul de bucurie pe care poeta îl mai intonează uneori, ţinându-şi „legământul" făcut: Adu-ţi aminte, odată spuneai: „Voi cânta bucuria !" Frunzele'n tremur, sângele ţin mărturie. (Legământ) Cântecul bucuriei reprezintă acum strigătul vieţii, înălţat ca un zid în faţa morţii, nădejdea neînfrântă nici în timpul celei mai crunte terori: Nici o poveste nu moare Şi n'a murit. Cântă sub tancuri mai tare, Tot ce-am iubit. (Cântec sub tancuri) în acel moment istoric, o atare afirmare răspicată a vieţii echivala aproape cu un strigăt de revoltă. Aproape — dar nu în totuî. Căci poeta care începuse să se intereseze de ceeace se petrece dincolo de pragul casei sale şi suferea alături de oameni toate suferinţele acestora, nu devenise încă o luptătoare activă şi consecventă împotriva cauzelor acelor suferinţe, împotriva forţelor întunericului care se străduia să sugrume bucuria, fericirea oamenilor. Poeziile sunt scrise de pe o poziţie de defensivă, uneori chiar fatalistă, nu au caracter ofensiv, nu sunt combative. De aceea, cântecul ei nu pătrunde suficient de adânc, nu izbeşte în plin, cu precizia unei arme îndreptate direct spre ţintă. Deaceea se menţin pe alocuri în poeziile din această fază urme destul de puternice ale vechilor deprinderi. Domină încă atmosfera de groază lipsită de perspectivă, temele sunt tratate încă adesea, într'un mod vag, simbolic, ceţos. Bucuria zice : Sânt cea carş sânt Sânt grea. Sânt pământ. (Bucuria) La fel în Belşug, în Izvorul, etc. ideia, în loc de a fi exprimată clar, direct, este acoperită cu vălul simbolic şi înnecată în imagini formaliste. Poeta povesteşte despre „palate" în care zăcea înainte şi unde: Belşugul mult ne'ngenunchta. De jur împrejur atârnau Numai boabe mari, cristaline Numai ugere pline Aur lichid pereţii musteau. (Belşug) Sau despre izvorul care, în adâncul pământului, stătea închis în sine până când un „mânz de aramă, cu vântul în coamă, mânz nejugânit, dela Răsărit" a izbit cu copita în stâncă, despicând-o. (Izvorul). hi astfel de poezii, imaginile sunt confuze sau au un caracter evident formalist, întunecând conţinutul de idei. Murgul dela Răsărit este înfăţişat de pildă: Pe foi cum sburda Murg tânăr şi şui pentru pofta lui. Pentru pofta cui? A izvorului sau a murgului? Şi ce rost are ca un astfel de murg dela Răsărit, să sburde fără ţel şi „de pofta lui", preocupat deci numai de sine însuşi şi săvârşind acte ce nu servesc societăţii? In pofida unui anumit iz popular — căutat insistent de autoare, şi care se manifestă chiar şi prin folosirea repetată a unor construcţii specifice (dativul etic: „mi 1-a VIAŢA, CĂLĂUZA POETULUI 237 simţit") — te izbeşte apariţia unor cuvinte destul de „rare" cum ar fi de pildă adjectivul şui preluat poate din poezia lui loan Barbu („Bu-hu-hu la luna şuie"...) In genere, nu-i greu să descifrezi în poern influenţa lui Barbu în strofe ca acestea, care sunt departe de spiritul poeziei populare: Sticlea în silă Fixă pupilă, întoarsă, adâncă sub vânătă stâncă. In alte poeme, recunoşti ecouri din Ar-gliezi: „Şi cum tata este gata — vîne-acum la rând şi fata" (Bucureştii copilăriei). Toate acestea arată că i se întâmpla încă poetei să se mai abată dela drumul nou şi propriu pe care pornise; că uneori ea rătăcea încă pe potecile vechi ale altora, impotmolindu-se astfel în formalism, în ermetism. Lucrul se întâmpla chiar atunci când mesajul poetic ce trebuia comunicat cititorilor era valoros prin umanismul şi optimismul său puternic. în poemul Cântec sub tancuri de pildă, după frumoasa strofă citată mai înainte: Nici o poveste nu moare Şi n'a murit. Cântă sub tancuri militare Tot ce-am iubit., urmează alfa, în care la întunecarea ima-ginei contribue şi vocabularul pretenţios (falii, vitralii): Ţipă uriaşele falii geme pământul lovit lunecă peste vitralii chipul uman regăsit. ★ Pe o treaptă calitativ nouă se înalţă poezia Măriei Banuş după 23 August. Este urmarea firească a faptului că poeta devine acum o luptătoare activă. Îndrumată de Partid, ea participă cu entuziasm la e-fortui comun ai oamenilor muncii din ţara noastră pentru sdiobirea duşmanului du clasă, pentru construirea socialismului. Poeziile din această etapă — cele cuprinse în ciclul Vânt de Martie (1944—48) din cuprinsul volumului Bucurie, şi cele publicate, ulterior în reviste: FiMor mei (1949), In Munţii Georgiei, Aici s'a născut Stalin (1950), Slavă eroilor Doftanei (1951) — aduc un conţinut teniatico-icleologic nou, strâns legat de viaţă, de lupta aprigă ce se desfăşoară în ţara noastră şi în lumea întreagă. Fiecare poezie oglindeşte un anumit moment al bătăliei şi contribue la câştigarea victoriilor: proclamarea Republice! (Republica în sărbătoare), campania alegerilor din 1948 (Cântecul soarelui) naţionalizarea marilor întreprinderi (Patronul), lupta pentru construirea socialismului şi pentru pace (Chemare, La masa verde, Din Maramureş, Fiilor mei, In Munţii Georgiei) etc. Apare preocuparea de a înfăţişa figurile eroicilor luptători comunişti (Ana); de a folosi glorioasa istorie a luptei Partidului Comunist Român ca o învăţătură şi un imbold pentru a obţine noi victorii astăzi (Eroilor ceferişti, Slavă eroilor Doftanei). Importanţa uriaşă a conducerii partidului revoluţionar de tip nou, a învăţăturii niarxist-leniniste, în lupta pentru construirea socialismului, este subliniată în Ancora sus: Ancora sus, tovarăşii Pornim Pe drumuri mult căutate Stăpâni pe unelte, pe soartă stăpâni! Ancora sus! Echipaju-i stăpân Pe cârmă, busolă, motoare. Luaţi seama, capcanele-s multe în drum. Spre larg, muncitori, muncitoare! Şi tot mai adânc înţelege acum poeta însemnătatea hotărîtoare a Uniunii Sovietice, Patria Socialismului, „vatra caldă a lumii". (In Munţii Georgiei); tot mai adânc înţelege ea roiul covârşitor, pe care-1 are marele Stalin în lupta dintre cele două tabere ce se înfruntă în lume: Prin câte case trece dorul: pace! Trece şi Stalin cu privirea-i dragă. (Aici s'a născut Stalîn) 238 EUGEN CAMPUS Poeta a învăţat să desluşească precis ce trebue să iubească şi ce trebue să urască, a învăţat mai cu seamă că trebue să iupte. Poemele din această etapă au în genere un pronunţat caracter combativ. Sn ciciui Cântece sub tancuri domina aşa cum am văzut, zugrăvirea îndurerată a suferinţelor provocate de fascişti. Abia ici. coio. izbucnea o fâlfâire de revoltă sau apărea o mărturie cu privire la existenţa unor oameni care înfruntau vitejeşte pe fascişti. Şi aceasta în special spre sfârşitul perioadei respective. Aşa de pildă în Teroare, poem scris în 1944, pacea înfăţişează indignarea crescândă a masselor, hotărîrea lor de a rezista, de a întoarce arma împotriva adevăraţilor duşmani: Murmurul creşte Nu mai e murmur, loveşte, ne porunceşte: -- Destul! Ani dat destul Norodu-i sătul De minciuni şi teroare. Iar în Prietenilor închişi, poeta aduce prinosul ei de recunoştinţă şi admiraţie celor care, cu preţul libertăţii şi al vieţii lor, apără cireptui la fericire ai oamenilor: l-au dus în închisori, în întuneric Şi ei au fost mai tari decât durerea. Au fost stăpâni. Prietenii noştri, ai omului nu au păstrat nimic pentru ei. ~k Conştiinţa clară a necesităţii luptei, chemarea înflăcărată Ia luptă nu devine însă centrul viu al poeziilor Măriei Banuş decât în noua etapă, de după 1944. Şi într'aceasta stă marea ior valoare, saltul calitativ realizat. Bogatul şi înaintatul conţinut tematico-ideologic determină şi vigoarea imaginilor artistice în care «cesta este concretizat. Să încercăm să dovedim printr'un exemplu, cele afirmate. Încă în volumul Ţara fetelor întâlnim poezii ca Visul, în care poeta încearcă să valorifice artistic tema visului. Aci nu era însă vorba decât de o serie haotică de imagini, de o simplă cufundare în subconştient, fără nici un sens precis. In Somnul rentierului '(ciclul Cântec sub tancuri) visul este folosit pentru a (iesvălui realitatea socială: panica unei lumi condamnată la pieire. Fiecare element al visului nu mai este întâmplător, ci are o semnificaţie precisă, revelatoare pentru psihologia de clasă a exploatatorului. Deoarece stăpânirea sa se clatină realmente el visează cum: Patul se clatină preşul se mişcă. Curgerea neîncetată a fenomenelor, mer-. sul inevitabil al istoriei este sugerat prin versurile: Căi des lega te, înfierbântate fug înainte Şi dacă porneşte, Ce-i? Dar toate se mişcă. Mi-e frică. Repetarea insistentă a pronumelui şi adjectivului posesiv subliniază instinctul de proprietate exacerbat: Totul îmi sug: sângele, duhul, casa, pereţii, grădina, văzduhul, nimic nu-i al meu, al meu. Rodul meu, vlăstarul meu, făptura mea, cine te ia? Egoismul feroce al exploatatorului care nu cunoaşte alt principiu decât caracteristicul: homo homini lupus, precum şi dorinţa sa arzătoare dar zadarnică de a opri VIAŢA, CĂLĂUZA POETULUI mersu! înainte ai istoriei şi care-1 condamnă Ia pieire, sunt deasemenea înfăţişate în trăsături viguroase: S3 stea. Să nu mă ducă Cine? Să nu înceapă cu mine. Cine? Nu ştiu Se'nlâmplă ceva . Să stea. Cine îmi trage pământul, preşul? Cine îmi duce, cu apa, leşul? Sa stea. Fraza scurtă, sacadată, propoziţiile eliptice, frecvent interogative; versul cu măsură variabilă, în genere scurt, uneori chiar de o singură silabă — toate acestea sunt potrivit alese şi dau poeziei caracterul unui monolog dramatic. Dar, dacă semnificaţia socială a acestui poem este evidentă şi-i constitue meritul în raport cu un poem ca Visul, tot atât de evident este şi faptul că la baza Iui stă o concepţie destul de confuză încă. Poeta constată şi se mulţumeşte să descrie oarecum obiectivist. Lectura acestui poem nu te îndeamnă irezistibil la luptă. Nu simţi clocotind în tine ura împotriva unui duşman necruţător şi periculos încă, deşi sortit pieirii. Din contra, exploatatorul apare ca un neputincios, aproape un prigonit, care ţi-ar putea provoca eventual chiar şi compătimirea, atât de mult se insistă asupra zbuciumului său. La un moment dat, s'ar părea chiar că ţelurile sale sunt cu totul inofensive: N'am nicio vină Vreau somn, Vreau linişte, o rădăcină, un mal, '-" o scăpare Ue ce nu mă iartă? 239 Concepţia confuză încă se vădeşte şi în persistenţa unor imagini formaliste. Multe imagini sunt puse acolo numai de dragul ciudăţeniei lor, (covorul-râu); tehnica poemului mai aminteşte întru câtva pe aceea a suprarealiştilor. Lipsurile acestea apar mult mai marcate în alt poem din acelaş ciclu: Somnul comis-voiajorului, în care salturile dela o idee la alta sunt într'ade-văr acrobatice, parcă într'adins făcute pentru a-i deruta pe cititori, ca şi imaginile obscure sau respingătoare (visul, saliva, curge, îmi place;... Sacul cel dulce/ Sacul, Femeia) recurgerea repetată la neologisme rare (adjectivul „flasca") etc. Intre Sossmui rentierului din ciclul Cântec sub tancuri şi poemul Patronul din ciclul Vânt de Martie, este o deosebire radicală şi caracteristică. Cu totul altfel este înţeles acum duşmanul de clasă, cu totul altfel este redată figura lui. Scrisă într'o perioadă când poeta participa activ la lupta revoluţionară a clasei muncitoare condusă de Partid; izvorîtă din clocotul viu al actualităţii, poezia constitue un puternic îndemn la vigilenţă, la lupta pentru apărarea cuceririlor regimului de democraţie populară. Şi acest poem are structura dramatică. Prima strofă dă oarecum indicaţiile scenice: Din jilţ adânc, din jilţ pufos S'a ridicat un domn verzui. Avea un frac de mort luxos Şi ochii stinşi şi preasătui. (Patronul) Personagiul este văzut concret, mişcân-du-se în mediu! său caracteristic. Patronul fabricii naţionalizate nu se putea odihni decât într'un jilţ. Şi poeta precizează, alegând cu grijă fiece epitet: jilţ adânc, jilţ" pufos, indicând astfel nu numai cum sunt în realitate jilţurile din sălile consiliilor de administraţie, dar sugerând totodată huzurul exploatatorilor şi cât de „adânc" se încuibaseră aceştia pe locurile lor. Portretul este creionat cu aceeaşi economie de mijloace bine cântărire: Patronul este un domn verzui; culoarea aceasta pe care legionarii 240 EUGEN CAMPUS ne-au făcut-o odioasă, aminteşte întrucâtva mucegaiul, putrefacţia. Şi impresia este întărită prin versul următor care introduce imaginea morţii: patronul poartă un frac luxos (expresie a eleganţei rigide), dar de mort. Ochii lui sunt „stinşi" şi „preasătui". Interesant este în specia! al doilea epitet: prin forma sa ceva mai rară, acest superlativ atrage atenţia şi ne-o îndreaptă asupra exploatării însăşi, insistând asupra faptului că exploatatorii s'au îmbuibat până peste cap din munca exploataţilor. După această indicaţie scenică, urmează monologul prin care, fără voia lui, patronul se auto-demască. Trebue să subliniem aci ca un merit de seamă al Măriei Banuş, Faptul că nu şi-a redus personagiul la o schemă convenţională, aşa cum făceau încă mulţi dintre scriitorii noştri pe atunci. Patronul zugrăvit de ea nu este nici o brută neinteligentă, nici un detracat. El este un om „civilizat" şi „delicat". Ca şi hitleriştii, el nu pregetă să ucidă în massă, dar îşi potoleşte nervii ascultând muzică: (Foc. Morţi. Rezistă. Nu se lasă. O, de-aşi putea să mă calmez) Făceam lumina mică'n casă Şi îmi puneam un vals vienez. Dar iar mă tulbura ministrul: Ce facem? — „Reprimăm" gemeam. Plângea în mine valsul, tristul, Si reprimam, şi reprimam... Contrastul între ceeace se petrece afară cu greviştii masacraţi din ordinuî capitalistului şi între îndeletnicirile lui delicate în apartamentul cufundat în clar obscur, este impresionant prin puterea cu care este surprins esenţialul în realitate, prin profundul său caracter tipic. Cu pricepere este folosit aci şi monolo-logul interior. Fiecare cuvânt reprezintă o gândire exprimată eliptic, aşa cum se întâmplă în mod normal, atunci când nu-li exprimi cu glas tare gândirea: „Foc. Morţi. Rezistă. Nu se lasă...'". Şi acest comentariu interior, sacadat, măreşte intensitatea dramatică a acţiunii. Câ de mult contribue priceputa folosire a bogatelor resurse ale limbii populare Ia redarea clară a tuturor nuanţelor gândirii, reiese şi din strofa: Nici în grevişti, pe vremuri grele, N'am tras. Dar oare-aş fi putut? Răcani în zdrenţe şi'n obiele Făceau ce trebuia făcut. Expresia perifrastică ,,ce trebuia făcut" are, tocmai prin caracterul ei mai vag, o capacitate de cuprindere nelimitată, şi indică totodată metoda perfidă a călăului în frac, care se ascunde după degete, evitând cu „delicateţe" formulările brutale. Dispreţul pentru om, pentru massele de oameni pe care-i ţine în mizerie şi în întuneric, pe care-i înşală şi-i sileşte să-şi ucidă fraţii — este subliniat prin alăturarea termenilor: răcani, sdrenţe, obiele. Primul termen, cu un evident sens pejorativ, indică atitudinea exploatatorilor; ceilalţi, zugrăvesc realitatea exploatării. Expresii populare pline de vigoare (ac de cojoc) întâlnim şi în finalul poemului în care, folosind într'un crescendo continuu armele ironiei, poeta intervine direct, marcând necesitatea vigilenţei, hotărîrea de a lupta şi încrederea în forţa de neînvins a clasei muncitoare condusă de Partid: Azi ştiu că duhul tău nu doarme, Că porţi pistolul sub gheroc Dar fii pe pace, avem arme Şi ac de fiece cojoc. ★ In această perioadă se desvoltă din plin toate virtualităţile existente anterior, se manifestă răspicat întreaga originalitate a talentului Măriei Banuş. Căci, aşa cum arată Isacovschi într'un .articol din Litera-turnaia Gazeta adresat tinerilor scriitori: „Nu se poate născoci artificial o manieră poetică, nu se poate inventa artificial o voce poetică proprie, nu se poate să inventezi alte calităţi decât acelea pe care ie ai în tine însuţi". Desvoltarea sănătoasă a calităţilor pe care le ai în tine însuţi, se petrece însă, VIAŢA, CĂLĂUZA POETULUI 241 evident, numai în contactul tot, mai strâns cu realitatea, în îocul viu al luptei. Aşa s'a petrecut şi cu Maria. Banuş. Aşa s'a transformat aspiraţia vagă spre viaţă, în dragoste conştientă -pentru adevăratele valori ale vieţii, în hotârîrea de a lupta pentru fericirea oamenilor; aşa a căpătat timbrul specific feminin al poeziilor ei amploarea puternică a glasului femeii şi mamei luptătoare. De aci vine puterea artistică şi deci puterea mobilizatoare a unor poezii ca Patronul, La masa verde, Chemare, Slavă eroilor Doftanei, etc., fondul lor poetic comun, care le deosebeşte de operele oricărui poet. Dar originalitatea nu exclude varietatea. Păstrând un anumit timbru specific, poeziile sunt variate nu numai prin teme ci şi prin mijloace de realizare artistică. In Patronul, structura poemului era dramatică, în centrul lui stând monologul exploatatorului, strofa avea forma obişnuită a catrenului. în La masa verde, regăsim anumite elemente scenice: vorbesc pe rând diferite personagii. Dar ceeace este caracteristic aci, e puterea reţinută a sentimentului ce-şi găseşte o expresie adecvată în fraze scurte, săpate parcă în piatră ca nişte sentinţe de nesdruncinat: Nu suntem carne de ospeţe Cer unii moarte, alţii viaţă. Prin adâncimea conţinutului, prin puterea imaginilor, prin versificaţia în distih, prin formularea clară şi lapidară, versurile se întipăresc în minte, devin lozinci de luptă, Intr'adevăr,. La masa verde, — ca şi alte poezii ale Măriei Banuş, clum ar fi de Pildă: Eu nu cânt că ştiu cânta — sunt azi pe bazele tuturor, au devenit poezii care circulă în massele largi ale poporului, aju-tându-1 în munca şi lupta lui, au devenit poezii populare în sensul că poporul şi ie-a însuşit, socotlndu-le ca ale sale. - Este aci o strălucită pildă pentru acei scriitori care înjosesc noţiunea de lozincă, intercalând în poeziile lor fraze abstracte culese anapoda din gazetă, lipsite de sevă artistică, socotind că astfel îşi fac „datoria", că dau poeziei lor conţinut politic şi efect mobilizator, intre lozincărie şi lozincă e însă o prăpastie de netrecut. Arătând drumul pe care trebue mers pentru a scrie poerne care să aibă puterea mobilizatoare a lozincilor de luptă cu bogată sevă artistică, poezia Măriei Banuş constitue o dovadă concretă a acestui fapt. Poemul Chemare are altă structură, alt ton. Domină aci accentele patetice, răscolitoare: Da, voi striga cu strigătul adânc, pătimaş, al femelei care-şi apără puii, şi cu strigătul limpede al omului ce urmăreşte atent, înfiorat, cum în ochii copilului său creste o flacără, flacăra spiritului. Din Maramureş, este impresionant prin -simplitate, prin tonul potolit dar cald al povestirii: Mi s'a'ntâmplat ceva ciudat, Ceva ciudat si minunat, A cărui urmă nu s'a Hfters Deşi a fost doar clipă'n mers. Vocabularul folosit, structura frazei chiar, are ceva familiar, ca atunci când oamenii vorbesc între ei la gura focului: In Maramureş, într'un sat, P« drum de colb, pe drum umblat, S'au strâns lâng'un ocol pustiu Copiii desDre care scriu.. Păşeam spre sat şi nu-i vedeam, Amurgul printre plopi ghiceam. Dar a zbucnit deodată'n cor cântecul scump, răzvrătitor: „Sculaţi popor de oropsiţi"... Şi pentruca, prin largile sale perspective spre viitor, poemul are ceva de vis anticipator şi de basm realist (Am să vă spun cum spui un vis/ In care port s'ar fi deschis), poeta foloseşte formele caracteristi- VIATA ROMÂNEASCA îi 242 EUGEN CAMPUS ce basmului popular, creind astfel atmosfera necesară: Şi se făcea că porţi de-aramă, Bătrâne, gem şi se despică Şi se făcea că se ridică Bătrâna ceaţă dintre vremuri. De aceeaşi simplitate şi claritate, bazată pe folosirea unei limbi cu adevărat caracter popular, este şi In munţii Georgiei. Poemul, scris doi ani mai târziu, în 1950, cu prilejul vizitei pe care Maria Banuş a făcut-o în Uniunea Sovietică, reprezintă o continuare firească a celui precedent. La Cori, printre copiii din satul unde s'a născut Stalin, poeta vede înfăptuit ceeace visase pentru copiii din Maramureş. Ea trăieşte viu. cu un sentiment de înflăcărat patriotism, legătura indisolubilă a poporului nostru, a tuturor oamenilor muncii din lumea întreagă cu Ţara Socialismului, „Vatra caldă a luminii": Suntem aici şi totuşi gândul O la pe nevăzuta punte, Către Săcelul de pe Iza, I'.a tărănuşii mei din munte, La tărănuşii cari, din aer, Prindeau un, fir de melodie. Ea curge-aici, în munţii Gruziei Puternic trup de apă vie, Auxi-o, „Internaţionala" Ce limpede răsună'n ei,, Ea le e cântecul de leagăn Si focu-aprins din stei în stei. Pe aripa aceasta mare Mă duce gândul către casă: La fel vor fi şl pruncii noştri Si viaţa lor va fi frumoasă De-aicl, de pe înalta punte Ce leagă drumurile toate, Văd şi mai bine, simt mal tare Pământul drag ce'n chin se sbate. Dună cum am avut prilejul să arătăm, Maria Banuş nu ocoleşte nici arma ironiei muşcătoare şi a invectivei. In Dărâmăm, ea înfăţişează lumea veche a unui bâlci hidos în care mişunau: Rocciii, piticii, sforarii şi regii. Mereu alte mutre, alţi hoţi ghiduşari, Dregători pehlivani şi maimuţe dresate In praf, sub povară, mereu opincari, Şi hamali vlăguiţi, rupţi în coate. Aşa revăd lumea în care-am crescut: Boită, sălbatică, strâmbă, pestriţă. Aşa era omul: ciopârţit şi vândut La târg, ca un boţ de alviţă. Sogăţia de termeni culeşi din izvorul nesecat al limbii populare şi revărsaţi în şuvoi impetuos (bocciii, piticii, sforarii si regii; mutre, hoţi, ghiduşari, pehlivani; boită, sălbatică, strâmbă, pestriţă, etc.), precum şi ritmul amfibrahic, imprimă poemului o mişcare mai vie, energică,, potrivită conţinutului. Mijloace asemănătoare întrebuinţează po-«ta şi atunci când vrea să prezinte pe imperialiştii aţâţători la război, ce locuesc în cetatea monstruoasă construită din case de bard, „în lung şi'n lat aşezate/ bine legate, cimentate bine". Agitaţia lor frenetică — neputincioasă să înlăture inevitabilul lor sfârşit, dar capabilă să provoace încă multe nenorociri — este redată cu aceeaşi bogăţia de termeni, svârliţi în avalanşă: Împotriva liotii banului, Ce mişună, suduie, scheaună, Se ascunde, se aruncă, se caţără, Ţipă şl ţiuie'n spaimă, Se agaţă de pârghii şi'n panică : Dă drumul maşinilor morţii. Din toate aceste poeme, prin toate aceste mijloace variate, îşi face drum cu putere spre sufletele noastre aceeaşi chemare înflăcărată la luptă pentru apărarea fericirii oamenilor, pentru ca să fie oprită la timp „maşina morţii", şi să nu se întâmple sce-, ne înfiorătoare ca acelea înfăţişate de poeta cu o dramaiică intensitate de viziune- VIAŢA, CĂLĂUZA POETULUI 243 ...O dimineaţă însorită .. ...O stradă... castanii... o şcoală... ...Un cârd de copiii şi-un nor... ...Un nor ce vine deasupra. Şi grindina,, grindina nourului Vuetul surd şi explozia. ...Şi iarăşi o stradă'nsorltă... ...Molozul... castanii... o harţă rămasă în scorbura zidului, strâmb agăţată. Pentru ca lupta aceasta împotriva imperialiştilor, împotriva tuturor acelora car* doresc nimicirea oamenilor, să îie dusă cu dârzenie, poeta aminteşte de lupta comuniştilor, de Doffana: Aduceţi copiii aici, ca să ştie, Să ştie ce-i ură şi sfânta mânie Aduceţi copiii aici fără teamă. Iubirea şi ura, fierbinte se chiamă. Aduceţi copiii, aici, lângă pietre, Să simtă dogoarea nestinselor vetre, Să simtă ce'nseamnă credinţa de clasă Lumina ce trece prin negură deasă. Şi'n neagră teroare în greul restriştii, Ss stie ce-au fost pentru, noi, comuniştii * Şi după atari succese, poeta a publicat în Nr. 5 din Viaţa Românească o serie de patru poeme faţă de care Scânteia, organul CC. al P.M.R. a luat energic atitudine. combătându-!e. Spunea odată Mei ne este în fond o pledoarie camuflată -— spirituală şi deci cu atât mai periculoasă — pentru poezia scurtă, lirică (citeşte: intimistă!), o pledoarie împotriva marilor poeme epice. O pledoarie camuflată: întâi, pentrucă autoarea, neavând probabil curajul să-şi asume răspunderea teoriilor profesate, a crezut nimerit să s imagine falsă despre poezia noastră de a/i „Dacă autoarea ar fi folosit imaginara vizită pentru a critica un şir de lipsuri di» versurile unora dintre poeţii noştri — spune Scânteia în articolul ciiai —- ea ar fi meritat fără îndoială să fie încurajată. Din păcate însă, poezia Spunea odată Heine... prezintă aceste lipsuri ca fiind caracteristice pentru toată poezia noastră. Altfel nu s'ar putea explica faptul că Heine e pus să declare ironic — după ce a ascultat un şir de poezii — că dela scriitorii noştri nu este de învăţat decât „cum din idei puţine ies cântecele lungi". Iubitorii de poezie au tot dreptul să fie neplăcut surprinşi de această afirmaţie, când numai în Viaţa Românească — revista unde şi-a publicat tovarăşa Banuş poezia —au apărut o serie de „poeme lungi", bogate în idei, creaţii valoroase ale colegilor Măriei Banuş, cum ar fi Tovarăşul Matei a primit Ordinul Muncii de Veronica Po-rumbacu, sau în bună măsură, In satul lui Sahia de Eugen Jebeleanu, sau, recent, poemul Iul Mihai Beniuc: Cântec despre tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej. Chiar în numărul 5 al revistei, în vecinătatea versurilor Măriei Banuş, se află remarcabilul poem al lui Dan Deşliu, Minerii din Maramureş. Cum este cu putinţă ca scriitoarea să nu fi văzut aceste succese, care caracterizează avântul luat de creaţia poetică din ţara noastră şi care sunt un izvor de bucurie şi mândrie patriotică pentru oamenii muncii din ţara noastră?" Este semnificativ faptul** că autorii poemelor citate cu ocazia imaginarei vizite a lui Heine sunt tineri. împotriva lor, împotriva mlădiţeîor ce ar trebui crescute cu dragoste se îndreaptă atacul, pe ei îi priveşte autoarea de sus, cu ironie. Şi totuşi, din vina colectivului redacţional al Vieţii Româneşti, o poezie cu atât de grave deficienţe ideologice a văzut lu- VIAŢA, CĂLĂUZA POETULUI 245 *mina tiparului în revista centrală a Uniunii Scriitorilor, a ajuns în mâinile unui număr considerabil de cititori, putând duce nu la educarea, ci la derularea lor. 0 Cum se explică faptul acesta? Credem că lucrurile trebue puse în legătură cu unele manifestări nesănătoase ivite în' ultima vreme în literatura noastră ia unii scriitori, cu toate că în ansamblul ei, literatura noastră are strălucite victorii, e în plină ascensiune.. Pe măsură ce lupta de clasă devine tot mai aprigă, apar noi şi mereu mai subtile manifestări ale duşmanului care se sbate să împiedice ofensiva victorioasă a construiri) socialismului. Dacă într'un trecut nu tocmai depărtat am avut de luptat cu scepticismul duşmănos al „criziştilor" sau cu formalismul ostentativ al unei poezii „progresist-decadente", astăzi duşmanul caută sa izbească în special prin promovarea tendinţelor individualiste burgheze. Fără să-şi dea seama de gravitatea pericolului, de implicaţiile acţiunii lor în cadrul luptei de clasă pe frontul ideologic, uitând că nu ne este îngăduit să slăbim nicio clipă efortul de combatere, natura! şi în mentalitate, a duşmanului, a vechiului ce dăinuie încă în relaţiile sociale, unii dintre scriitorii noştri au alunecat pe panta unei artificiale ..umanizări" a eroilor, pe panta intimismului, aducând sentimente, idei, gânduri în poezie, străine frământării poporului muncitor. Căile concrete, pe care s'a ajuns la o astfel de promovare involuntară a ideologiei duşmanului de clasă sunt variate. Una este aceea pe care, în autocritica făcută la recenta desbatere despre poezie. Mari» Banus mărturisea că a păşit ea însăşi: o sinceritate greşit înţeleasă, o sinceritate în virtutea căreia poeta s'a simţit îndreptăţită să etaleze în faţa cititorului acele aspecte ale stărilor ei sufleteşti care reprezentau vechiul ce mai dăinuie încă. Pe această cale au mers şi alţii încă mai demult. In special după plenara din Februarie Î851 a Uniunii Scriitorilor — pleTOră în care a fost ridicată problema luptei împotriva tendinţelor proletcultiste, manife- state mai puternic la unii dintre tineri — a început să-şi facă drum o nouă „teorie" foarte primejdioasă. Cea mai potrivită soluţie pentru a ne feri de proletcultism, — „Jgţin adepţii acestei teorii, — este să promovăm o poezie a „sincerităţii"; poetul nu va mai vorbi atunci despre lucruri pe car« nu le cunoaşte, nu le simte destul de adânc, opera lui va fi ferită de retorism, do schematism, de şabloane, va fi originală şi de înaltă calitate artistică. „Teoria" aceasta a găsit adepţi în special printre cei dela Almanahul literar, care şf*au însuşit-o ca un, principiu călăuzitor al activităţii lor literare. Alţii — asemenea burghezului gentilom ai lui Moliere, — au făcut proză fără să ştie, au pus-o în practică fără să-şi teoretizeze poziţiile. Rezultatele au fost aceleaşi: cele ce se puteau deduce şi scuturând puţin teoria, aparent atât de atractivă, dar bazată în fond pe teze ideologice burgheze. Scriitorii respectivi s'au îndreptat spre o poezie individualistă, intimistă, ruptă de viaţă. Şabloanele nu au fost evitate, s'a creiat numai un nou şablon, care se reduce în esenţă la următoarele: poetul stă la fereastră şi cugetă, vorbind la nesfârşit despre propria sa persoană, devenită centru al universului. Dacă şabloanele nu au fost evitate, s'a „realizat" în schimb altceva: s'a promovat individualismul mic burghez. Şi lucrul era de aşteptat. Căci teoria sincerităţii cuprindea o greşeală de fond care a scăpat neobservată multora; nu poţi scăpa de proletcultism practicând pur şi simplu sinceritatea. Depinde ce fel de sinceritate. Fiecare poet cunoaşte poate mai bine realităţile propriului său eu şi nu va vorbi despre aceste realităţi în necunoştinţă de cauză. Dar a interpreta astfel cerinţa fundamentală a cunoaşterii vieţii, înseamnă a o goli de tot înţelesul ei real, a o falsifica. Cunoaşterea unui eu izolat de viaţa societăţii, nu este în nici un chip adevărata cunoaştere a realităţii, a vieţii. O atare cunoaştere este nu numai neinteresan-fă, dar cu totul stearpă: de aceea ea duce la şabloane, evident Ia şabloane individualiste mic burgheze. Despre pericolul unei 246 EUGEN CAMPUS atari tendinţe vorbea A. A. Jdanov discutând poezia Ahmatovei în raportul său cu privire la revistele Zvezda şi Leningrad. Ei spunea: „Aceste opere pot semăna numai descurajare, tristeţe, pesimism, tendinţa de a fugi de pe drumul larg al vieţii sociale şi al activităţii, în lumea îngustă a impresiilor personale". 1 Pledând pentru „cântecele mici" şi bagatelizând eforturile poeţilor de a creia poeme lungi care să oglindească lupta oamenilor noul, deci pledând, în ultimă instanţă, pentru îndepărtarea de viaţa reală, cu luptele ei grele şi cu măreţele ei victorii; încercând să-şi justifice teoretic tendinţa de a fugi în „lumea îngustă a impresiilor personale" — Maria Banuş se situa pe aceeaşi poziţie greşită. Lucrul apare şi mai clar atunci când, dela Spunea odată Hejne, care cuprinde formularea principiilor, trecem la analiza celorlalte poeme care pot fi considerate ca o ilustrare practică a teoriilor din Spunea odată Heine. Unui urmaş te nemulţumeşte prin prezenţa acelei exagerate mulţumiri de sine pe care am întâlnit-o şi în poezia precedentă. Meritele „bătrânilor", ale părinţilor, sunt privite cu admiraţie exagerată, prin nimic justificată de realitate. Cum poate vorbi autoarea despre ea însăşi în termeni în care se vorbeşte doar despre vechea gardă de bolşevici, despre cei care, stând urmaşi era axată pe o tematică socială, în luptat cu arma în mână în bătăliile grele din perioada Revoluţiei şi apoi a Războiului Civil? Dacă — deşi cu greşelile semnificative pe care le-am semnalat — poezia Unor urmaşi era axată pe o tematică socială, în schimb poezia Nu, niciodată se situează în mod direct pe linia poeziei intimiste. Poemul are caracterul unei „profesiuni de credinţă". Autoarea declară emfatic că niciodată nu se va sătura să cânte „fulgerul", „dragostea", „zborul", „soarele tânăr şi fără de-amurg", „scăpărătoarele clipe ce curg". Ea subliniază astfel existenţa unui fir continuu cave leagă operile scrise de ea de-a-lungul anilor. Lin atare fir l-am descoperit şi noi în analiza făcută, vorbind despre dragostea de viaţă, dragoste manifestată încă din volumul de debut, Ţara fetelor, deşi pe atunci într'o formă încă.-, vagă şi confuză. Regretabil este insă faptul că, reînnodând firul acestei tradiţii, poeta se întoarce înapoi, în loc să meargă înainte. Să ne lămurim gândul. Ce s'a întâmplat cu Maria Banuş? Drumul pentru a găsi răspuns ia această întrebare, ni-S indică Scânteia, atunci când, făcându-se ecoul criticii venite din sânul masselor, reproduce scrisoarea soldatului fruntaş Cosfin Radu din Cluj, care spune că: „Tovarăşa Maria Banuş e obosită pentru că se depărtează de viaţa oamenilor pe care-i iubeşte". îndepărtarea de viaţă — îndepărtare care duce la apariţia unor semne de oboseală, de bătrâneţe spirituală — s'a manifestat nu numai în poezii din ciclul de faţă. ca Unui urmaş, Cântecul părului alb, în care poeta face parcă bilanţul unei vieţi încheiate şi, socotind că a făcut destul, lasă acum altora sarcina de a duce lupta mai departe. Intr'alt chip, semne de oboseală au apărut sporadic şi în poezii mai vechi, ca de pildă în poemul valoros în ansamblul Iui, In munţii Georgiei (1950). Finalul poeziei repeta — numai cu mici variaţii — leit motivul din cunoscuta Chemare din 1948, îl repeta aproape cu aceleaşi cuvinte. In Chemare citim: Voi 'lansa strigătul adânc, pătimaş Vă chem să luptăm Vă chem s'alipiţi glasul de-al meu. Vă chem să măriţi puterea de-asalt a forţelor păcii. Iar In munţii Georgiei : De-aici, de pe înalta punte Mi-arunc blestemul spre apus. De-aici, din vatra caldă-a lumii Mi-asvârl chemarea'n patru zări : VIAŢA,.CĂLĂUZA POETULUI 247 Chem răsăritul şi apusul, Norodul îl chem şi chem şi sudul, Pentruca'n pace să rodească Vita şi grâul, mărul, dudul. Vitalitatea unei poezii se manifestă prin strădania de a aduce neîncetat ceva nou, de a se înoi cu fiecare operă nouă, păstrând bine înţeles un anumit fir de continuitate, un anumit timbru specific, care constitue originalitatea sa. A te imita astfel pe tine însuţi este un semn de sărăcire, de oboseală spirituală, ca rezultat al îndepărtării de viaţă, al nesesizării noului în viaţă. De altfel, în poeziile din ultima vreme, se puteau observa — aşa cum recunoştea şi autoarea la plenara din Februarie — o scrie de insuficienţe, în genere o slăbire a tensiunii poetice. La plenara din Februarie, scriitoarea a încercat să-şi teoretizeze poziţia, justîfi-cându şi îndepărtarea de clocotul viu al actualităţii. Ea afirma că, pentru a crea o operă de înaltă calitate artistică, o operă valabilă, trebue să laşi să treacă timpul, sa scrii calm, pe îndelete, nu sub presiunea evenimentelor. I s'a atras atunci atenţia cât de mult greşeşte fugind de frământările prezentului, neînţelegând că marxismul face posibilă înlocuirea perspectivei pe care ţi-o dă trecerea timpului cu perspectiva dată de înţelegerea adâncă, ştiinţifică, a realităţii. Apărea, în fond, că poeta nu reuşeşte a ţine pasul cu ritmul năvalnic al construirii socialismului, cu avântul masselor. Poeta nu s'a putut opri de a aluneca mai departe pe această pantă primejdioasă. Nemulţumită de ea însăşi, simţind acele semne de oboseală, de slăbire a tensiunii poetice, ea a căutat să-şi re-înoiască arta. A pornit însă pe un drum greşit. In loc să se apropie de viaţa tumultoasă a zilelor noastre, pentru ca, pe baza cunoaşterii ei mai adânci, să valorifice filoanele rămase încă neexploatate ale poeziei sale, Maria Banuş — cedând presiunii ideologice străine într'o perioadă când lupta de clasă devine tot mai aprigă, — s'a desprins de realitate şi s'a afundat în contemplarea propriului eu, în trecut. Aşa se explică, între altele, faptul că teme asupra cărora trecuse mai bine de zece ani, — ca de pildă terna iubirii — au apărut din nou la suprafaţă, aidoma acelor ape înşelătoare care se afundă în nisip pentru a răsări din nou^la suprafaţă, hăt departe, la distanţe uriaşe. Din păcate — păstrate în întunericul tainiţelor sufletului, departe de soarele sănătos al vieţii sociale şi netransformate nici acum pe baza unui contact strâns cu actualitatea, cu mentalitatea nouă, — ele prezintă încă stigmatele unei ooncepţii înapoiate, mic burgheze. Este evident că nici prin gând nu i-ar trece cuiva să-i reproşeze Măriei Banuş faptul că s'a hotărît să cânte din nou iubirea, natura. I se reproşează însă că Ie cântă ca pe vremuri, sau aproape ca pe vremuri, creind astfel o poezie intimistă, apropiată de concepţiile burgheze şi nu de cele ale clasei muncitoare, exprimate deaceea şi într'o formă vagă, dintr'o perioadă depăşită. Natura este privită în afara legăturii ei cu omul; iubirea este prezentată ca un sentiment care izolează de societate. „Greşeala tovarăşei Maria Banuş, — scrie Scânteia — este că vorbind despre natură şi dragoste ca despre teme care-i sunt dragi —- aşa cum sunt dragi tuturor oamenilor muncii — ea le izolează din ansamblul tuturor celorlalte teme proprii unei literaturi, care în centrul preocupărilor sale pune cu dragoste pe om — omul înaintat al zilelor noastre, cu măreţele lui idealuri, cu minunatele lui trăsături noui, cu variatele Iui preocupări de făuritor pasionat al unei lumi noui şi de duşman a tot ce este potrivnic vieţii. Se ştie că tocmai susţinătorii concepţiei estetice burgheze a artei pentru artă limitau artificial tematica poziei la natură (privită de ceîe mai multe ori în afara legăturii indestructibile între natură şi om) şi la dragoste, bucurie, tristeţe, etc. (privite ca sentimente individualiste, care rup pe om din legătura lui indistructibilă cu societatea)... Dimpotrivă realismul socialist combate orice imitare şi sărăcire artificială a tematicei, pentru că aceasta înseamnă o limitare, o sărăcire a vieţii însăşi. El nu 248 EUGEN CAMPUS admite nicio barieră între poezia „despre natură"' şi cea „despre om", nici o separaţie artificială între sentimentele „individuale" şi ceie „obşteşti", care în bogatul univers sufletesc al constructorilor socialismului se împletesc într'un tot organic, ifiobilându-se şi îmbogăţindu-se reciproc." în Cântecul părului alb, ceeace ne nemulţumeşte, nu este faptul că poezia pătrunde în intimitatea sentimentului de dragoste ce uneşte doi oameni. Din contra, aci stă meritul acestei poezii, izvorul emoţiei pe care o produce cititorului, făcându-1 să trăiască şi el intensitatea acestui sentiment. Nu. Ceeace ne nemulţumeşte este natura, calitatea emoţiei resimţite. Ne nemulţumeşte în fond faptul că eroii poeziei nu reprezintă tipul cel mai înalt de oameni din vremurile noastre şi dragostea unor astfel de oameni. Maria Banuş, nu a putut înfăţişa un atare om, pentruca, îndepărtându-se de viaţa Republicei noastre, nu 1-a cunoscut îndeajuns, nu 1-a înţeles destul de adânc. In articolul citat, Scânteia a atras atenţia asupra acestei probleme: „Ultimele poezii ale tov. Maria Banuş, publicate în Viaţa Românească scot la iveală nu numai confuziile ideologice ale poetei, ci şi faptul că ea nu cunoaşte îndeajuns omul nou, stăpân al Republicii noastre Populare, că n'a pătruns suficient bogăţia şi frumuseţea lumii lui sufleteşti". Şi tocmai de aceea ea a ajuns, involuntar, să înfăţişeze oameni vechi, cu orizontul redus la cercul îngust al singurătăţii în doi, aşa cum îi văzuse trăind şi-i cântase în poemele sale de pe vremuri; i-a învăluit şi acum într'o nejustificată simpatie, prezentându-i drept eroi demni de admiraţie. Dacă oamenii în a căror intimitate ne face să pătrundem în poeziile de faţă, ar fi fost oameni cu adevărat înaintaţi, ne-ar fi interesat şi ne-ar fi bucurat să trăim alături de ei sentimente de o înaltă calitate morală. Nici n'am mai fi avut dreptul să vorbim, în acest caz, de o poezie „intimistă", în sensul pejorativ al cuvântului. Dealtfel, sentimentele cele mai intime, cele mai „individuale" ale unor atari oameni, sunt indisolubil legate de viaţa, de munca şi lupta întregii societăţi. Aşa că, o astfel de poezie „intimă" ar fi fost în acelaş timp adânc socială. Pilde strălucite ale acestui gen de poezie „intimă" întâlnim în literatura sovietică. Le întâlnim de pildă la Scîpaciov. Printre poeziile acestuia figurează una intitulată Am cărunţit, foarte apropiată de subiect de aceea a Măriei Banuş. Deşi, privind lucrurile superficial, diferenţele par minime, le separă o distanţă uriaşă, distanţa între mentalitatea a două lumi. Eroul poeziei lui Scipaciov, este un om sovietic. Asupra acestui fapt nu-i rămâne cititorului nici o îndoială. Şi tocmai de a-ccia îl interesează sentimentele „individuale" ale eroului; lini netezesc cu mâna părul La fel de tânăr încă sunt O fată-mi spune adevărul, Strigându-mă „iubit cărunt". Prieteni tineri nu odată Mărturisesc, m'au plictisit. De câte ori mă văd pe stradă Se miră „mult ai cărunţit!" Dar despre lupta noastră'ncinsă Vorbi-vor încă ani întregi, Avem la treizeci tâmpla ninsă, Dar tineri suntem Ia şaizeci. Lucrul acesta nu l-aii înţeles nici Maria Banuş, nici alţi scriitori ai noştri, care, atraşi de mirajul unei poezii mai „umane", au ajuns să scrie opere cu caracter intimist. Şablonul simplist de care vorbeam mai sus — al poetului care priveşte viaţa numai dela fereastră şi o foloseşte ca un pretext pentru a-şi etala obsesiv propriul eu — a început să fie părăsit. A apărut însă o formulă mai subtilă: poezia intimistă cu poantă „socială". întâlnim această formulă şi la Mihu Dragomir. In poezii ca : Mâinile tale sau Martie cu fruntea curată, nu se poate spune că lipseşte legătura cu viaţa societăţii. Poetul ştie că o atare legă- VIAŢA, CĂLĂUZA POETULUI 249 tură trebue să existe; şi o face. Dar o face în măsură insuficientă, numai în fina!, un final care nu se leagă organic cu restul poeziei. De aceea, cele unui sau două versuri „sociale" dela sfârşit, par lipite şi rămân neconvingătoare, deşi poetul afirmă: Noi niână'n mână mergem înainte Cu-atâtea mâini ce taie-acelaş ţel. sau Dar omul are doar o primăvară Iar noi ■ zidim într'una primăveri Boala asta nouă de care suferă pe alocuri poezia noastră pare să fie molipsitoare. Deşi mic, numărul poeţilor prinşi în mrejele poeziei intimiste cu poantă „socială", a fost la un moment dat în creştere. Ce se întâmpla de fapt ? Căutând, chipurile, soluţii pentru evitarea manifestărilor proletcultiste, soluţii pentru crearea unei poezii „umane" şi „sincere", „originale"; dar în practică depărlându-se de viaţa adevărată şi căzând astfel pradă influenţelor ideologiei duşmănoase într'o perioadă când lupta de clasă este deosebit de aprigă, poeţii se înfundau în mlaştina individualismului burghez de care. numai parţial şi abia de. curând se eliberaseră. Este o vină a criticii în genere şi în special a colectivului dela Viaţa Românească, faptul că nu a sezisat la timp importanţa pericolului, şi că, în momentul când a fost vorba de poemele Măriei Banuş, sau ale altora, nu a văzut implicaţiile lor mai mari. Critica nu şi-a făcut datoria pentrucă — asemenea poeţilor în cauză — se depărtase şi ea de viaţă, de problemele acute ale frontului literar; pentrucă, slă-bindu-i spiritul de partid, a procedat neprincipial şi, în loc de a ajuta tovărăşeşie pe scriitor, a persistat — aşa cum arată Scânteia — într'o atitudine „necritică, libe-ralistă, faţă de opere confuze sau greşite din punct de vedere ideologic". -k Analiza drumului parcurs de Maria Banuş ne-a arătat cât de mari şi de bogate sunt posibilităţile poetei. Ne-a arătat că importantele succese care marchează acest drum ascendent au fost obţinute prin contactul tot mai strâns cu viaţa, contact care a desvoîtat rodnic posibilităţile existente, adâncind şi amplificând timbrul original al poeziei. Astfel, dela dragostea de viaţa confuză şi redusă la singurătatea în doi din Ţara fetelor, s'a ajuns la accentele emoţionante din Cântec sub tancuri, când viaţa a învăţat-o pe poetă să se intereseze şi de soarta altor oameni; s'a ajuns apoi la acel salt calitativ pe care-i reprezintă poezia combativă de după 1944 (Vânt de primăvară, etc.), când poeta a devenit o participantă activă la lupta clasei muncitoare. Poezia Măriei Banuş mai cuprinde filoane neexploatate suficient (tema dragostei şi a naturii), precum şi elemente care chezăşu-esc posibilitatea realizării unor poeme vaste: viziune cuprinzătoare (poemul Teroare) acţiune dramatică (Chemare, Patronul), personagii neschematice care trăesc din plin (Patronul), schiţarea unor eroi pozitivi (Prietenilor închişi, Eroilor ceferişti, Ana, Slavă eroilor Doftanei); ea cuprinde opere combative, de un înalt nivel artistic, opere isvorîie din însuşi clocotul viu al luptei oamenilor muncii şi care servesc acestei lupte. (Patronul, La masa verde, etc.). Dece s'ar întoarce atunci poeta spre trecut, dece s'ar expune primejdiei de a intona iarăşi „cântece mici" (Cântec mic — volumul Ţara fetelor), de mult depăşite de ea însăşi şi de viaţă, ca acelea pe care le cânta pe vremuri încheind volumul prin care debuta în literatură: Sunt obosită. Sunt cu mine. M'am agăţat în beznă ca un cercei. A spus cineva : măi mânzuie Şi odată: măi trandafirule. Sunt obosită de mine ca un cercei Şi mi-e frică de tot, şi de anii Cu zumzet des de albine. (Cântec de sfârşit) Dacă astăzi poeta a dat semne de oboseală, e pentrucă a pornit pe un drum greşit, că s'a depărtat de isvorul tinereţii fără 25© EUGEN CAMPOS de bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, de viaţa societăţii, de mersul ei înainte. Până acum, prin opere ca Patronul, La masa verde, etc. Maria Banuş deţinuse linele dintre cele mai înaintate poziţii ale frontului nostru literar, mobilizând pe cititor şi luminând calea altor poeţi, încurcaţi încă în mrejele unui formalism sgoniotos. Operele Măriei Banuş au fost atunci o pildă şi un îndemn pentru a depăşi faza poeziei „progresist-decadenie". Ultimele poezii publicate marchează însă o rămânere în urmă faţă de viaţa reală şi faţă de frontul literar. Drumul pe care a pornit poeta este o fundătură în care plutesc miasmele trecutului. Sentimentul responsabilităţii faţă de ea însăşi şi faţă de alţi poeţi, faţă de oamenii muncii, o va determina desigur să nu întârzie în fundătura intimismului. Drumul larg al viitorului este cel care urcă necontenit spre culmi, sub soarele biruitor al vieţii. Pe acest drum — pe care păşesc azi cu curaj poeţi ca Mihai Beniuc în Cântec despre tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, sau Dan Deşliu în Minerii din Maramureş; — pe drumul propriu ei, cu creaţii combative, legate de viaţă, de popor, de „clasă în atac", va găsi şi Maria Rnuş ieşirea, soluţia justă pentru lichidarea rămânerii ei în urmă, pentru lichidarea confuziilor ce-i frânează mersul înainte. Numai mergând pe acest drum, luptând pentru a fi în pas cu viaţa, aplicând metoda realismului socialist, poezia ei va evita oboseala bătrâneţii : va reîntineri, devenind şi în faza actuală a bătăliei ceeace a arătat şi în trecut că poate fi : un post înaintat în lupta pentru doborîrea duşmanului de clasă şi a ideologiei sale, pentru nimicirea vechiului ce mai dăinuie încă în relaţiile sociale şi in mentalitatea oamenilor, un post înaintat de luptă în cadrul frontului nostru literar. Chezăşia viitoarelor succese nu se află numai în valoroasele creaţii anterioare, ci în cele foarte recente. Scris aproape concomitent cu poeziile intimiste din Viaţa Românească, poemul Slavă eroilor Dofta-nei dovedeşte în mod concret — atât prin conţinutul lui tcmatico-ideologic cât şi prin realizarea iui artistică — că nici în momentul de faţă nu poate fi vorba la Maria Banuş de o totală îndepărtare de viaţă, de marile probleme ale vremurilor noastre. După cum, în cadrul frontului literar, tendinţele spre intimism reprezintă o manifestare lăuntrică şi de proporţii reduse, dar nu neînsemnate, care nu constitue însă trăsături caracteristice ale literaturii noastre ce păşeşte pe drumul realismului socialist; iot astfel, în poezia Măriei Banuş, intimismul nu reprezintă decât o parţială şi trecătoare răbufnire a vechiului în creaţia poetei, răbufnire pe care scriitoarea o va înlătura repede tocmai datorită ajutorului care i-a fost dat de Scânteia. Ajutată de Partid, ajutată de , întregul nostru front literar, cunoscând tot mai adânc viaţa şi participând tot mai deplin la lupta oamenilor ce construesc socialismul, poeta poate să lichideze — şi desigur se va strădui să lichideze cât mai repede — răbufnirea trecutului, creind noui opere de valoare în care vor răsuna acordurile puternice ale cântecului măreţ pe care întregul nostru popor muncitor îl compune în efort colectiv pe şantiere, în fabrici, la sate — luptând pentru pace, pentru socialism. MIHAI GAF1ŢA şi EM. VAS1LIU ÎN APĂRAREA CUCERIRILOR NOASTRE Să deschidem paginile ziarului „Scânteia" Nr. 2103 din ziua de Sâmbătă 28 iulie (951. Trei corespondenţe vorbesc despre victoriile în muncă ale unor echipe de mineri, care au şi terminat planul lor tie producţie pe 1951 : echipele lui Covaci Ion dela Anina, a lui Mo ga Avram din Valea Jiului — a treia din această regiune trecând să lucreze în contul anului 1952 — şi a Iui Student Carol dela Baia Mare. Un articol rezumă hotărîrea Consiliului de Miniştri arătând că, dela 1 August se pune liberă în comerţ pâine neagră şi albă, alături de pâinea raţionalizată. Veşti dela gospodăriile agricole colective vorbesc despre bogăţia celei dintâi recolte a cincinalului, pe care ţăranii muncitori o numesc „recolta păcii". Alte veşti spun despre lansarea unui nou şlep, terminat cu o lună înainte de termen; despre economiile realizate în diferite uzine, despre nouile locuinţe muncitoreşti care vor îi terminate, deaseme-nea prin depăşirea planului de muncă, în cinstea ,zilei de 12 August, ziua minerului. Ştirile despre întâlnirile între sportivii maghiari şi români, prilej de cimentare a prietenie: care uneşte cele două popoare, participarea artiştilor la campania de strângere a recoltei, inovaţii în muncă, pregătiri în vederea deschiderii noului an şcolar — toate acestea, care se pot citi numai într'un singur număr de ziar, sunt doar crâmpeie din uriaşa activitate plină de victorii, pe care o duc oamenii muncii din Patria noastră în lupta lor eroică pentru socialism, pentru pace. Toate umplu de bucurie şi încredere poporul nostru mun- citor, îi dau siguranţa forţei lui constructive, îi sporesc elanul pentru a porni şi mai avântat spre noi cuceriri. Şi în acelaş număr de ziar o altă ştire: — „Mărturisirile unor spioni titoişti arestaţi" — umple de revoltă pe cititor. A gen. ţii lui Tito,. — slugă plătită a imperialismului american şi englez, — aveau ca misiune „să-şi concentreze activitatea asupra uzinelor dela Reşiţa"... ei „primiseră ordin să încerce a organiza acte de sabotaj în ioate sectoarele economiei noastre naţionale". Dându-se drept refugiaţi politici, sprijinindu-se pe chiaburi, pe elementele şovine, luând legătura cu spionii americani acolo unde aceştia au isbutit încă să scape — „solii" lui Tito şi ăi clicii sale se dovedeau a îi în fapt spioni în slujba imperialismului american, duşmanul de moarte al lagărului păcii şi socialismului. Prinderea acestor spioni, nimicirea încercărilor lor criminale, ridică odată mai muri problema vigilenţei oamenilor muncii, le vorbeşte acestora direct despre faptul că Supta şi munca noastră are şi duşmani, că împotriva acestora, toate cuceririle, toate succesele, toate idealurile noastre pentru un viitor fericit, trebuiesc apărate, zi de zi şi ceas cu ceas. Pentru apărarea acestor cuceriri şi idealuri, împotriva celor care le urăsc, pentru aceasta mineri şi metalurgişti, ţărani muncitori şi tineri cărturari, oameni ai muncii din ţara noastră îmbracă haina militară şi iau arma în mână. Despre viaţa unora dintre apărătorii Patriei noastre şi ai cuceririlor poporului muncitor, despre viaţa, fră- 252 MIHAI GAFITA ŞI EM. VASILIU mântările şi lupta grănicerilor români dela graniţa cu iugoslavia titoîstă, vorbeşte ultimul roman al lui Alexandru jar, La borna 203. Gândurile, vorbele şi acţiunile acestor oameni, aşa cum apar în paginile romanului, eroismul lor în îndeplinirea sarcinii importante care le-a fost încredinţată — aceea de a veghea la hotarul către o ţară transformată în închisoare, apărânrfu-şi astfel propria lor Patrie —- contribue la sporirea încrederii în forţa poporului nostru, in viitorul lui. Grănicerii din romanul La borna 203 sunt oameni obişnuiţi, aşa cum se întâlnesc în toate sectoarele de activitate. Unu! dintre ei, fruntaşul Fîlimon, a fost petrolist, fruntaş în muncă, pe Valea Prahovei; spiritul de abnegaţie de care a dat dovadă în salvarea unei sonde ameninţate de erupţia gazelor, conştiinţa lui înaltă în muncă, dragostea lui pentru oameni, îl caracterizează şi in noua sarcină pe cam i-a încredinţat-o poporul — aceea de gră nicer. Filimon este şi aici pe graniţă, un agitator, un fruntaş, un om neobosit. El continuă, într'un chip deosebii insă, vechea sa muncă : de întărire şi apărare a Patriei sale. Opaiţ Ion este plugar dintr'un sat din Moldova. Aşa cum — gospodăreşte — îşi munceşte pământul şi se convinge că rostul lui e în gospodăria colectivă, tot astfel stă de veghe la frcntieiă urmărind cu înverşunare umbra care apare nopţi de-a-rân-dul în regiunea bornei 203 şi în care ci bănueşte un spion titoist ce vrea să treacă graniţa... Panait, Trofim, sergentul major Frasin, locotenentul Pavelcscu — sunt oameni croiţi din aceiaş material, însufleţiţi de aceeaşi conştiinţă, a datoriei de a fi mereu trezi, mereu pregătiţi să lichideze încercările duşmanului de „dincolo". Şi conştiinţa aceasta se formează tocmai pentrucă ei văd ce se petrece „dincolo", la titoişti, văd chinurile şi asupririle pe care le îndură populaţia, cunosc lipsurile în care se sbate lumea acolo, şi totodată ei cunosc belşugul mereu mai mare, realizările din ce în ce mai largi, viaţa mai frumoasă, mai lipsită de griji, pe care le-o asigură lor şi tuturor celor ca ei, regimul de democraţie populară din ţara noastră. Lupta împotriva titoismului se leagă astfel în mod direct pentru grăniceri, de lupta pentru construirea socialismului în ţara lor, pentru asigurarea şi menţinerea păcii, înfăptuiri posibile numai cu sprijinul marei Uniuni Sovietice. Căci pentru Filimon şi Opaiţ, Panait şi Trofim, nu e deloc un secret ce înseamnă pretinsul „socialism" construit în mod „independent" de Tito. Ei văd că ochii lor aşa zisul „socialism" din Jugoslavia, de care ei ştiu că trebue să se apere, trebuie să-1 combată. Pornind dela atitudinea duşmănoasă faţă de U.R.S.S., factorul principal a! eliberării poporului Jugoslav, Tito a arătat suficient de repede ce înseamnă regimul său în realitate: un regim deadreptul fascist. (Şi Hitler pretindea că este socialist... „naţional"). Pe lângă aceasta, trecutul „mareşalului" dela Belgrad, cu drumul parcurs de acesta dela serviciul de spionaj englez la gestapo-ul hitlerist şi apoi la serviciul de spionaj american — în serviciul căruia s'a stabilit în prezent — este de notorietate publică. In aceste condiţii, la ce se reduce socialismul Iui Tito? Se reduce la politica de mare grijă pentru soarta chiaburilor, Ia în-feudarea întregii economii jugoslave intereselor capitaliştilor americani şi englezi. Teritoriul' .Iugoslaviei este invadat de aeroporturi americane, ţara a devenit 6 bază militară americană pentru un eventual atac împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor de democraţie populară. Numeroasele procese ale agenţilor titoişti, atât la noi cât şi în alte ţări de democraţie populară, au scos în evidenţă un lucru foarte important şi semnificativ: Jugoslavia nu a devenit numai o bază militară americană, ci şi o agentură de spionaj în solda aceloraşi bancheri de peste ocean. Din anchetarea ultimului lot de spioni şi V IN APĂRAREA' CUCERIRfLOR NOASTRE sabotori arestaţi în ţara noastră, reiese iimpede legătura lor cu serviciul de spionaj american: astfel, unii dintre ei. „trebuiau să caute la Timişoara firele reţelei americane (de spionaj, N. N.) pertru a le reactiviza în munca informativă în favoarea .Iugoslaviei", — după cum reiese din declaraţiile lor, în articolul apărut în ..Scânteia".. De altfel, şi componenţa acestui grup e \-semnificativă: găsim aici vechi agenţi ai gestapo-ului, speculanţi, contrabandişti, chiaburi, etc. Lupta împotriva lor nu e uşoară, desigur, dar însuşi faptul că spionii titoişti au fost prinşi, că tentativa lot- a eşuat, este o dovadă în plus a forţei poporului nostru, care ştie să zădărnicească tentativele criminale îndreptate împotriva ţării. Romanul La Borna 203 transmite din plin cititorului siguranţa acestei forţe. Acţiunea lui, în cursul căreia este prins un grup de spioni, sunt salvaţi câţiva oameni fugiţi din iadul titoist şi sunt arestaţi doi duşmani ai poporului — un chiabur şi un fost patron, care încercau să freacă la Tito — acea-' stă acţiune este urmărită de cititor cu înfrigurare, cu sentimentul participării directe la fapte. Aceasta, pentruca ura împotriva regimului titoist, dragostea şi solidaritatea faţă de milioanele de oameni ai muncii din Jugoslavia, ţinuţi ca într'o închisoare, sunt sentimente care aparţin de fapt oricărui cititor conştient, participant la acţiunea de construire a socialismului în ţara noastră. Iar zădărnicirea acţiunilor întreprinse de agenţii lui Tito, apare ca o prelungire a luptei de clasă, ca o manifestare concretă a luptei pentru pace. Romanul La borna 203, are astfel o semnificaţie deosebită. In actualele condiţii, importanţa apariţiei lui este cit atât mai mare. Valoarea lui este sporită şi de faptul că abordează o tematică rareori abordată de către scriitorii noştri, iar imaginile cu ajutorul cărora autorul transmite această tematică, sunt realizate cu vădit meşteşug. Filimon, Opaiţ şi Trofim sunt personagii a căror personalitate apare puternic diferen- 253 ţsată din paginile romanului. Căile urmate ;!e Cţpaiţ şi Trofim în special, sunt deosebit de semnificative, transformarea lor şi prietenia care-i uneşte la sfârşitul romanului » arată ca pe nişte oameni care au biruit barierele vechii lor mentalităţi. Opaiţ este la început nerăbdător să intre in acţiune, nerăbdare pe care o împinge uneori până la călcarea disciplinei; entuziast dar încă nechibzuit, imprudent, Opaiţ socoate că paza frontierii este un lucru simplu şi obişnuit. El e lipsit de experienţă. Imprudenţa Iui Trofim însă are alte izvoare: el se lasă copleşit de micile necazuri personale, ceeace-1 duce deasemeriea la slăbirea vigilenţei, ia călcarea disciplinei. Diferite fiind cauzele deficienţelor acestor doi oameni, diferite sunt si metodele întrebuinţate de sergentul major Frasin, de agitatorul Filimon si de locotenentul Pave-iescu: Trofim va fi aspru criticat de tovarăşii lui, şedinţa de critică luând aproape aspectul unui proces; Opaiţ însă va fi supus unei acţiuni de educare, destul de îndelungate, în cursul căreia să-i poată fi înfrânte pornirile. Iar dacă ia începutul romanului el dovedeşte milă pentru Trofim. indulgenţă pentru greşala acestuia de a-şi fi ars scrisorile tocmai noaptea si tocmai în timpul pândei, dacă deci el manifestă încă serioase tendinţe de umanitarism mic-burghez, — în schimb, la sfârşitul roma-nuli, Opaiţ este un grănicer încercat, pe care faptele de viaţă l-au călit, l-au transformat. Har aceste fapte sunt elocvente : pâ'idirea spionilor, care poartă asupra lor arme periculoase, arestarea fostului patron care purta în desagă kilograme întregi de aur şi bijuterii — (este semnificativ faptul că tocmai Opaiţ e pus de sergentul major Frasin să despacheteze averea arestatului); participarea la stingerea focului pus d» chiaburi la aria din satul vecin, şi ia prinderea chiaburilor, salvarea refugiaţilor de peste graniţă, etc. chiar pânda de noapte, singurătatea care-1 înconjura pe Opaiţ, 4ar în aceiaş timp conştiinţa că acolo el păzeşte ţara împotriva duşmanului — toate acestea contribue la formarea caracterului său. Şi deaceea este explicabil de ce în 254 MIHAI GAFITA Ş! EM. VASILIU finalul romanului îl vedem pe grănicerul Opaiţ săvârşind un act de eroism, aruncăn-du-se asupra unuia dintre spioni, care trage asupra lui: soldatul nu voia să-i scape, cu niciun preţ, duşmanul iui şi al ţării. Atitudinea diferită pe care Filimon, Frasin şi Pavelescu o au faţă de soldaţi, în raport cu problemele personale ale fiecăruia, îi caracterizează ca pe nişte buni cunoscători de oameni, ca pe nişte comunişti. în adevăr, romanul abea aminteşte rit Filimon este comunist; despre Frasin şi Pavelescu nici măcar atât. Dar din toata vdesfăşurarea acţiunii, din rolul conducător pe care-1 au ei nu numai între grăniceri, car şi faţă de ţăranii din satele vecine, din felul exemplar cum îşi îndeplinesc ei sarcinile, cititorul capătă convingerea că ei nu pot ti decât comunişti, avantgarda luptei poporului pentru construirea socialismului şi pentru apărarea realizărilor împotriva duşmanilor. Convingerea aceasta aparţine şi personagiilor romanului, fără îndoială. Ţăranul Veiicii, bântuit încă de îndoieli, galii să dea crezare -svonurilor chiabureşti despre război, caută însă cu încredere pe grăniceri, şi în primul rând pe Filimon şi Frasin, pe care-i simte nu numai apropiaţi lui, dar îi simte adevăraţi conducători, îndru mătort. Şi Velicu devine peste măsură de îe. ricit atunci când poate să contribue şi el ia prinderea unu transfug iitoist. Transformarea lui Velicu sub influenţa directă a grănicerilor şi a secretarului organizaţiei de Partid din sat, Duşan Milovici, este astfel concludentă şi ilustrativă atât pentru rolul comuniştilor în educarea şi transformarea oamenilor, cât şi pentru atmosfera nouă care domneşte azi în armată şi pentru legăturile ei de strânsă colaborare, de încredere reciprocă, cu massele largi muncitoare. Cuvintele secretarului general al Comitetului Central ai Partidului Muncitoresc Român, Gh. Gheorghiu-Dej, relative la caracterul armatei populare, sunt viu ilustrate de romanul La borna 203: „Să rămână o ruşinoasă amintire vremurile când soldatul şi ofiţerul român, prost îmbrăcaţi, umiliţi, erau paşi să slujească, nu interesele adevărate ale ţării şi ale poporului, ci in teresele claselor exploatatoare". Opaiţ, Trofim, Panait, Filimon şi ceilalţi grăniceri sunt întruchipări concrete ale noului tip de ostaş, iar feîu! cum ei se comportă între ei, atitudinea lor fată de popor, este imaginea puternică a realităţii, că armata aparţine în adevăr poporului, slujeşte interesele poporului, este- legată de el şi contribue la toate victoriile Iui. la aceste condiţii, conştiinţa puternică a legăturii cu ţara justifică şi sprijină acţiunile grănicerilor: lui Opaiţ îi vin în minte privelişti dela seceriş, fruntaşul Filimon îşi aminteşte cu dor „de prietenii săi, de părinţi şi de sonde". Acest dor comun contribue la formarea unei atmosfere de înţelegere reciprocă, de comuniune sufletească, bazată pe o dragoste caldă şi intensă pentru ţară, tocmai pentrucă această noţiune echivalează pentru grănicerul din pichet cu „acasă". Şi tot din această cauză, nu există niciun moment în care dragostea sau dorul de casă al grănicerului să se transforme într'o nostalgie paralizantă. La locurile de pândă, în orele de noapte, grănicerul se întoarce uneori „cu faţa la ţară", alteori, In încremenirea întunecată, i se pare ca aude sirena fabricii sale: „De aproape un an n'o mai auzise. O va auzi din nou curând.,, îşi încorda atenţia. Asculta nişte sgomote furnicate printre ierburi." Legătura directă pe care o face autorul între sgo.mofuî uzinei şi foşnetul suspect, este semnificativă: atenţia grănicerului rămâne trează, deşi gândurile îşi urmează în continuare firul: „Acum probabil construcţiile erau terminate şi sunetul sirenei se răspândea pe deasupra acoperişurilor proaspăt încheiate... Ce-ar mai chiui, ca sirena fabricii „Dinamo"!... Nu se putea, în toiul nopţii, la câţiva zeci de metri de frontieră. Se afla doar la pândă." Tipurile de soldat pe care Al. iar ni-i prezintă sunt astfel reprezentative pentru nou! spirit care domneşte în armata noastră democrată. Disciplina conştientă, fără înjurăturile şi brutalităţile superiorului, bazaţi in Apărarea cuceririlor noastre 255 pe simţul responsabilităţii faţă de Patrie, iubirea profundă pentru această Patrie, care se identifică în fond cu propria casă, aprecierea tuturor acţiunilor — a celor mai mărunte chiar — din perspectiva acestei responsabilităţi, sunt trăsături caracteristice nu numai pentru grănicerii dela borna 203, ci şi pentru întreaga noastră armată. Patriotismul grănicerilor este în acelaş timp strâns legat cu internaţionalismul proletar. Ostaşii, care urăsc titoismul şi pe spionii acestuia, suferă adânc în faţa nenorocirilor, lipsurilor şi persecuţiilor care lovesc familiile de ţărani de peste graniţă şi participă deschis la bucuria celor ce reuşesc să evadeze din imensul lagăr al iugoslaviei 'titoiste. Oglindind legăturile grănicerilor cu ţăranii muncitori din satul Velniţa, aflat în apropierea frontierei, Alex. Jar are prilejul să arate pe scurt, dar viu şi concret — aspectul luptei de clasă la sate în perioada colectivizării. Constituirea gospodăriilor agricole colective, frământările care se petrec în sat în preajma constituirii, sunt sici, în preajma frontierei, specifice. Şi acest lucru reiese bine din roman. Prin colectivizare, manevrele duşmanului de peste graniţă vor fi mai uşor zădărnicite, tocmai pentrucă gospodăria colectivă înseamnă biruinţa formelor socialiste de viaţă asupra celor capitaliste — iar Jugoslavia titoistă sste un stat care nu distruge, ci întăreşte relaţiile capitaliste. Deasemeni, şi acţiunile chiaburului — atunci când reuşeşte să Ie îndeplinească — au o gravitate mai mare: Jiva Calini, chia-s burul din Velniţa, are legături cu spionii, cu aţâţătorii Sa război, iar transfugii se adăpostesc în casa lui. Tocmai datorită împletirii activităţii lor în interiorul ţării cu aceea de apărare împotriva duşmanului din afară, lupta grănicerilor devine de fapt un important aspect al luptei de clasă. Sprijinind munca partidului dusă în vederea coiectivizării, sprijinind ţărănimea săracă şi mijlocaşă în lupta ei cu chiaburul, grănicerii contribue astfel la îngrădirea şi izolarea chiaburilor, slăbesc şi lichidează influenţa lor în masse. Tocmai prin faptul că grănicerii participă ia slăbirea puterii şi a influenţei chiaburilor, înseamnă că ei lovesc în nod concret, în punctele de sprijin, pe care duşmanul de peste hotar — titoismul şi imperialismul în general — Ic au la noi în ţară. Sunt nimicite aceste puncte de sprijin, prin loviturile puternice date chiaburilor. Un merit important al romanului lui Alex. Jar constă în fapul că ne-a dat o izbutită imagine . a duşmanului de clasă. Acest duşman e întruchipat în Vlada Dab-cevici, spionul titoist, în superiorii sau în tovarăşii lui, chiaburul Jiva Calini sau unealta acestuia, Velco Gheorghevici. înfăţişând pe Vlada Dabcevici şi pe colonelul U.D.B.-ului — poliţia secretă titoistă — autorul creionează cu putere câteva aspecte din Iugoslavia. Romanul ne introduce chiar în cabinetele elegante ale clădirilor U.D.B.-ului, clin care titoiştii dirijează acţiunile subterane ale spionilor, instruiţi şi calificaţi în şcoli speciale. Aceste clădiri nu sunt numai centre de agresiune, — mai mult sau mai puţin mascată, — ci sunt veritabile închisori în care se macină sute de vieţi omeneşti, şi în a-ceiaş timp sunt imagini vii ale întregii ţări transformate de Tito în închisoare. Din bi roul său confortabil, colonelul, „deranjat" dela masă de strigătele deţinuţilor politici, se adresează enervat subalternului: „Băgaţi-! în beciuri! Locotenent, închlde-le gura! Haide, repede!" — pentrucă după ce a urmărit dela fereastră executarea ordinului, să comenteze iritat: „Nu mă lasă să mănânc în tihnă. De aceea prefer să iau masa acasă... Le arăt eu să ceară pui fripţi şl comunism corriinforrnist. Ii fac eu să crape de foame şi să se sature de idealuri revoluţionare". In acest cadru ne este înfăţişată figura lui Vlada Dabcevici. Pe coridoarele care răsună de strigătele celor torturaţi — coridoare străbătute de oameni încătuşaţi, conduşi către camerele de tortură — Vlada Dabcevici, absolvent al şcolii de spionaj din Belgrad, se îndreaptă spre cabinetul „colonelului", spre a primi ordine. 256 MIHAî GAFIŢA Dealtfel, şi cabinetul respiră aceeaşi atmosferă: revolverul care presează dosarele, perspectiva către curtea interioară a închisorii, spre care se deschid ferestrele zăbrelite ale celulelor, calmul afectat şi cinismul colonelului — toate sunt de natură a intimida pe viitorul spion. Insă neliniştea interioară a iui Vlada Dabcevici se datorează şi altor cauze. In sufletul lui se duce lupta între frica animalică, de moarte („misiunea era riscanta) şi dorinţa caracteristică de parvenire a micului burghez. Fost mai de mult avocat la Reşiţa, Dabcevici a sperat toată viaţa să devină acţionar şi să pătrundă în consiliul de administraţie; trecut peste graniţă în Jugoslavia, intrase în serviciul U.D.B.-ului, urmând de această dată o altă cale de parvenire. Mulţi dintre cunoscuţii lui reuşiseră dealtfel să ocupe locuri remarcabile, de răspundere, în aparatul de stat poliţist al lui Tito. in momentul în care comandantul U.D.3.-ului din Vârşeţ, fost patron şi afacerist, îi încredinţează lui Dabcevici misiunea de a trece graniţa în România, şi a sabota producţia ia Reşiţa, — în momentul acesta starea sufletească a spionului este caracteristica pentru sufletul lui josnic. Ademenit de răsplata americanului care „plăteşte bine", dominat de frică, dar în acelaş timp incapabil să refuze misiunea ce t se încredinţează, Dabcevici îl invidia pe colonelul care „şi-a încasat ciubucul" şi acum stătea liniştit. După o primă tentativă — eşuată — de a trece frontiera, el face o nouă încercare în cursul căreia este prins. In momentul în care vede că nu e chip nici să j treacă, nici să se întoarcă,', Dabcevici devine agresiv; frica lui se transformă în agresivitate, pentruca, odată arestat, să-şi dovedească laşitatea. Izbutită este şi figura lui Jiva Calini, chiaburul slăbănog, care se sprijină în baston, dar se pricepe să pună la cale incendierea recoltei, păzind însă ca batoza — care e a lui — să scape re foc. O deficienţă în realizarea romanului este legătura nu destul de puternică între dife- ŞI EM. VASILIU riteie episoade ale acţiunii, ceeace are ca efect şi slăbiciuni în construirea personagiilor. S'a remarcat pe bună dreptate, de exemplu, că activitatea de educare dusă între grăniceri e sporadică, e întâmplătoare. Aceasta se datoreştc fără îndoială faptului că autorul a prezentat mai mult episoade din viaţa grănicerilor şi mai puţin o acţiune închegată. O acţiune de acest fel ar fi permis tocmai justificarea mai adâncă a transformării oamenilor şi prin munca de educare directă dusă metodic de comunişti, tocmai pentruca în realitate ea este dusă. Trebue să adăugăm că uneori caracterizarea personagilor este slăbită din cauza felului în care ele sunt portretizate, cum sunt înfăţişate în acţiunile lor, prin limba utilizată de autor. Din scrierile anterioare, autorul mai păstrează un element de manierism, manifestat în prezentul roman în special în prezentarea ţăranilor. „Velco îngălbenise la faţă. Se vedea înconjurat de grăniceri şi fruntaşul îi vorbea de parcă îi cerea să depună o mărturie. Ochii i se adânciseră în orbite şi ardeau neliniştiţi. îndată gura i se lăţise într'un zâmbet rugător". Un gest care revine cu insistenţă la aproape toate personagiile, uneori chiar în situaţii nepotrivite, este lovitura cu pumnul: în masă, în marginea gropii de pândă, în patul puştii, în genunchi, în roata batozei; alte personagii „svârl braţul", etc.. Procedeu! acesta, de a reda psihologia eroilor prin jocul facial şi prin gesturi, poate fi utilizat, desigur, dar nu în mod exagerat şi trebue susţinut şi prin fapte sau prin analiza pshiologică propriu zisă. Din păcate, Alex. Jar se limitează adesea numai la prezentarea gesturilor. Problema limbii utilizate, problemă atât de acută în alte scrieri ale lui Alex. Jar, este valabilă şi pentru acest roman. Chiar în exemplul citat mai sus, sunt expresii forţate. Dacă adăugăm expresii ca „ochii îi fugăreau în toate colţurile încăperii" — ş> aceasta nu e deloc singura — vom ajunge ia concluzia că autorul încă n'a rezolvat complet această problemă. Este drept, romanul de faţă marchează un serios pas IN APĂRAREA CUCERIRILOR NOASTRE 257 înainte, prin frumuseţea limbajului în descrieri, în analize psihologice. Autorul mai păstrează însă resturi ale vechei sale maniere de a forţa limbajul. In criticile aduse romanului s'a pus în discuţie construcţia Iui, constând într'o alternare a planurilor acţiunii: unele tablouri se petrec în Jugoslavia, altele în ţara noastră, şi s'a considerat că aceasta este o tehnică greşită. Socotim, dimpotrivă, că tehnica alternării celor două planuri ale acţiunii, de care face uz scriitorul, este bine aleasă şi contribue la sporirea puterii de a emoţiona, în ciuda aparenţelor care i-au îndemnat pe unii critici să reproşeze romanului lipsa de unitate. Intr'adevăr, prezentând aproape alternativ tablourile din Jugoslavia cu cele din viaţa grănicerilor noştri, şi cu cele din ţara noastră, autorul a fost preocupat de a pune mereu în antiteză ceeace se petrece într'o democraţie populară şi ceeace se petrece într'un stat fascist, cum e Jugoslavia ti teistă. Şi Alex. Jar izbuteşte să prezinte zdrobitoarea deosebire. Anumite slăbiciuni ale romanului nu provin deci din tehnica utilizată, cum sugerează J. Popper, în cronica sa, publicată în Caietul Literar nr. 2/ltf51: ele provin din -faptul că episoadele romanului, a căror acţiune se petrece în ţara noastră sunt — aşa cum spuneam — mai puţin sudate între ele. Romanul La borna 203 de Alex. Jar a apărut şi este citit de massele largi din ţara noastră, într'un moment în care lupta împotriva titoismului şi împotriva imperialismului în general a devenit deosebit de ascuţită. ■ ' ' ":~\'\ Ipocrizia şi cinismul cu care membrii congresului american declarau de curând că Statele unite se înarmează „fără niciun entuziasm" — sunt imitate cu sârguinţă de lacheii dela Belgrad, a căror dominaţie este însă din ce în ce mai şubredă. Tito a încercat din nou să împiedice delegaţia Republicii Populare Albania de a participa Ia Festivalul Mondial al Tineretului; el a organizat o reţea de spioni şi sabotori; el pălăvrăgeşte despre „socialism" şi „libertate". Dar grevele .şi actele de împotrivire ale oamenilor muncii se ţin lanţ în Jugoslavia; spionii îi sunt prinşi, delegaţii Albaniei au participat la Festivalul dela Berlin cu toată interdicţia lui Tito, atât de asemănătoare cu a colegilor săi, salariaţi ai Wall-Street-uIui — aflaţi în posturile din Germania Occidentală sau în Franţa. Pentrucă nu Tito şi stăpânii lui, bancherii, hotărăsc, ci popoarele; pentrucă în fruntea acestor popoare dornice de viaţă liberă şi fericită se află Uniunea Sovietică, garanţia păcii şi libertăţii tuturor popoarelor; pentrucă soarta regimurilor fasciste, soarta slugilor imperialiştilor este cunoscută încă mai de mult: este soarta pe care au avut-o înaintaşii şi dascălii Iui Tito, Hitler şi Mussolini, de exemplu. Romanul lui Alex. Jar, demascând tito-ismul şi în acelaş timp redând într'un mod viu lupta eroică şi plină de victorii a oamenilor simpli, constructori ai socialismului şi apărători ai păcii, împotriva duşmanilor omenirii muncitoare, este aşadar de cea mai strictă actualitate. VIATA ROMÂNEASCĂ 17 HORIA BRATV pentru a nu uita învăţămintele istoriei De pe înălţimea turnului San-Salvador din Madrid, diavolul Asmodeu îl făcea pe un anume don Zambulo să pătrundă în secretele palatelor madrilene şi să privească în interiorul lor. Prin puterea sa magică, Asmodeu îi dădu tânărului spaniol — pentru o noapte — privilegiul de a privi prin acoperişuri ca printr'o sticlă transparentă. Don Zambulo (şi împreună cu el, cititorul) deveni martorul ocular al celor ce se petreceau în interiorul palatelor, în cabinetele secrete ale fruntaşilor monarhiei, în apartamentele înalţilor magistraţi, în chiliile somptuoase ale ierarhilor bisericii. In faţa privirii sale uimite se desvălui în toată goliciunea, viaţa plină de ticăloşie şi corupţie a granzilor, a seniorilor feudali, a curtezanelor, tratativele nocturne din casele burghezilor, care cumpărau cu bani grei puterea nobililor, favorurile, dreptatea. Desigur, istoria cu transparenţa acoperişului nu este decât un procedeu, un truc literar, care a îngăduit „prea cinstitului şi prea săracului" cavaler Le Sage, să spună nestingherit în romanul său Diavolul Şchiop, câteva adevăruri amare despre nobilii şi burghezii timpului său, fără ca — pentru aceasta — să fie nevoit să guste din mucegaiul hrubelor Bastiliei (de care totuşi până Ia urmă nu a scăpat decât cu mare greutate). Ideia de a face pe eroul său să privească direct în interiorul palatelor, tavernelor şi chiliilor monahale, nu este un procedeu anti-realist. De când există literatura, scriitorii au încercat să dea cititorului sentimentul că el, cititorul, este martorul direct al evenimentelor zugrăvite, că şi el participă la acţiune. In teiul acesta, opera literară acţiona cu o şi mai mare forţă, căpăta o şi mai mare importanţă socială. Dar mai ales scriitorii realişti care doreau să lovească direct în orânduirea exploatatoare, să insufle ură împotriva ei şi a opresorilor, au folosit diferite procedee literare pentru a-i da cititorului impresia că evenimentele oglindite se desfăşoară aevea în faţa ochilor săi. De aceea faptul că Le Sage introduce in romanul său Diavolul Şchiop imaginea diavolului „atotridicător" de acoperişuri, nu slăbeşte valoarea realistă a cărţii ci dimpotrivă — rămânând limitată în marginile părţii introductive — îngâdue scriitorului ca printr'un mic ocol necesar din atâtea motive, să desvălue cu cea mai mare ascuţime „misterele" societăţii „înalte" a timpului său. Astfel autorul a reuşit să ilustreze — printr'o privire de ansamblu asupra societăţii timpului său — descompunerea feudalităţii şi ridicarea burgheziei în preajma revoluţiei franceze. Pentru a ne deschide uşile capitonate ale serviciilor imperialiste de spionaj, pentru a ne face să pătrundem în culisele diplomaţiei occidentale, în secretele marei finanţe, pentru a ne face să trăim evenimentele istorice contemporane, N. Spanov, autorul romanului Incendiatorii, nu are ne- PENTRU A NU UITA ÎNVĂŢĂMINTELE ISTORIEI 259 voe de nici un truc, de nici o intervenţie miraculoasă în genul „diavolului şchiop". Totuşi, cititorul se bucură de privilegiul de a fi martor al unor întâmplări extraordinare. In faţa sa se pun la cale conspiraţiile fasciştilor germani care, în 1933, plă-nuiau să pună mâna pe putere, se ridică storurile ambasadelor apusene în care se vindea şi se cumpăra independenţa statelor mici. Cititorul pătrunde în vizuina Iui \*-ţitler la Berchtesgaden, — unde asistă la întrevederile dintre „Fiihrer" şi Chamberlain; este martorul ocular al conferinţei dela Miinchen în care se hotărăşte des-membrarea Cehoslovaciei; participă la recepţiile dela Quai d'Orsay, ministerul ele externe francez; freamătă de emoţie ascultând depoziţia lui Dimitrov la procesul dela Leipzig. Şi astfel cartea îl introduce pe cititor pe terenul de desfăşurare a celor mai dramatice evenimente ale e-pocei, îl face să înţeleagă profund cine unelteşte din umbră împotriva popoarelor, ce se ascunde în spatele comunicatelor speciale, ale discursurilor lui Ribbentrop şi Daladier, între rândurile telegramelor Reuter, Havas sau D.N.B. După cum am spus, pentru a crea cetitorului sentimentul de participare directă la marile evenimente contemporane, N. Spanov nu are nevoe de nici un truc, de nicio intervenţie miraculoasă. însăşi istoria s'a însărcinat să dea de gol pe imperialişti, să desvălue manevrele, secretele şi discuţiile lor. Evenimentele istorice smulg unul după altul vălurile care drapau criminalele acţiuni ale Wall-Street-ului şi ale agenţilor săi de pretutindeni. Desfăşurarea vijelioasă a evenimentelor în timpul celui de al doilea războiu mondial şi după aceia — a surprins pe imperialişti cu documentele compromiţătoare răvăşite, nearse în focul mistuitor al vreunui cămin de ambasadă, i-a silit să lepede valizele diplomatice, să scape din mână cheile safe-urilor secrete. Câte o arhivă a statului major german sau a vreunui minister al celui de al treilea Reich, căzută în mâinile armatei sovietice în primăvara anului 1945; dosarele secrete găsite la Wiener Neustadt şi la Frankfurt pe Oder; materialul enorm documentar adunat de magistraţii sovietici la procesul dela Nurnberg, al capilor de bandă nazistă; mărturisirile, depoziţiile în procesele sabotorilor, spionilor, diversionisţilor civili, militari sau în sutană, americani, englezi, troţchişti sau titoişti, surprinşi în plină „acţiune" la Berlin, Ta Budapesta, la Praga, la Sofia sau la Tirana; diferitele „acte justificative", jurnale secrete, sau mai puţin secrete, memorii sau memorandumuri ale diverşilor ambasadori, miniştri, generali, agenţi secreţi dela Galeazzo Ciano'până la Rundstedt şi Rommel; culegerile de documente diplomatice, cărţi albe, galbene, roz sau portocalii lansate de diferite guverne în scop de justificare sau de defăimare; în-sfârşif diversele declaraţii pe care le mai „scapă" câte un senator american într'un moment de enervare sau un gazetăraş francez în fugă după senzaţional — toate acestea constitue un imens material, „munţi de mărturie" care ne îngădue astăzi să ne explicăm şi mai lămurit — aşa cum spunea Lenin — „împrejurările reale ale marelui mister în care ia naştere războiul". Ele sunt dovezi sdrobitoare aduse la marele act de acuzare împotriva imperialismului şi constitue imensul material de fapte, evenimente, împrejurări, fondul istoric pe care se mişcă personagiile romanului lui Spanov. Sentimentul participării efective a cititorului la evenimente, vine tocmai din faptul că el retrăeşte, într'o perspectivă nouă, mult amplificată, evenimentele pe care Ie-a străbătut cu atâta emoţie acum cincisprezece, 'douăzeci de ani. El compară discursul ipocrit al lui Chamberlain, după sosirea dela Miinchen, cu comportarea sa reală în saloanele palatului administrativ din capitala Ba variei. El pune faţă în faţă lamentaţiile făţarnice ale primului ministru englez în legătură cu „sacrificiile necesare pentru conservarea păcii" — cu tratativele „amicale" ale acestuia cu Goring în legătură cu industria de războiu din Ruhr. Abila simulare a simpatiei faţă de ţările mici este demascată de atitudinea servilă în întrevederile cu Hitler, unde Chamberlain 260 HORIA BRATU şi Daladier, în calitate de prim miniştri ai puterilor occidentale — tratau cu cinism sacrificarea Cehoslovaciei şi ţineau mici toasturi în sănătatea „marelui Reich german" pe leit-niotivul : „Noi şi dumneavoastră avem acelaş inamic comun", aruncând o privire semnificativă în partea de Răsărit a hărţii Europei. Cititorul înţelege astfel ce se ascundea în spatele falsului dramatism al apelurilor pentru salvarea ,,in ultima oră" a păcii şi a securităţii : socotelile negustoreşti şi politice ale imperialiştilor, care doreau cu orice preţ să întoarcă maşina de război germană înspre răsărit. Datorită imensului material documentar prezentat în roman, cititorul are posibilitatea de a vedea nu numai ce se petrece pe scenă, dar şi ceeace se petrece în spatele scenei, în culise. Dar el nu rămâne un simplu spectator, ci retrăeşte tot sbuciu-rnul anilor dinaintea celui de al doilea războiţi mondial, simte în fiinţa sa jalea grea, apăsătoare, din casele germanilor, cehilor, spaniolilor, soarta mulţimii de oameni loviţi cu cruzime de planurile aţâţătorilor la războiu. N. Spanov toarnă astfel în suflete şi răscoleşte ura neiertătoare, nemărginită, pentru cei care făceau din viaţa oamenilor simpli, o succesiune de mizerie şi durere, pentru cei care şi astăzi sunt responsabili de deslănţuirea războaielor sângeroase, de mizeria şi suferinţa în care se sbat o bună parte din popoarele lumii. In al doilea rând, pe liniile principale ale desfăşurării evenimentelor antebelice, cititorul distinge şi sensul actualelor manevre ale lagărului imperialist. Tot ceeace i perindă înaintea ochilor, nu face decât să-i aprindă ura împotriva aţâţătorilor la un nou război, care sunt aceiaşi cu cei de acum cincisprezece ani. Reliefând cu putere tabloul odios al incendiatorilor cu toată galeria uneltelor ca re-i servesc, pe cei vinovaţi de mizeria şi foamea celor mulţi şi aduc'ându-i în bătaia luminii, Şpanov a reuşit să dela în bună măsură obiect urii pe care mizeria, sufe- rinţa şi nedreptatea au reuşit s'o răscolească. Tocmai de aceea spuneam că romanul posedă o deosebită putere de a demasca în faţa cititorilor noştri lumea duşmanilor păcii şi socialismului. Desvăluirea şireteniei drăceşti cu care acţionează incendiatorii, a setei lor de a trage în dezastru omenirea întreagă, punerea în lumină a forţelor pe care ei se reazămă şi a mijloacelor pe care ei le folosesc, constitue un apel puternic la vigilenţa revoluţionară a masselor. Zugrăvirea unei perioade de cinci ani de istorie contemporană, selecţionarea şi organizarea în cadrul aceleeaşi acţiuni epice, a unor evenimente disparate, care au loc în diferite ţări, pe diferite continente, au cerut din partea scriitorului o viziune de mari proporţii, o adevărată fantezie creatoare. Aria geografică de desfăşurare a romanului, cuprinde literalmente aproape tot globul; în cadrul aceleeaşi acţiuni întâlnim un mare număr de personagii istorice: aproape toţi şefii de stat şi miniştrii de externe ai ţărilor europene, între 1935—1938. Există unele deficienţe în felul în care autorul organizează această massă uriaşă de fapte, cum ar fi dilatarea unor episoade în detrimentul altora. Este însă incontestabil că autorul a ştiut în general să dozeze episoadele romanului său, şi să scoată în relief firul principal al evenimentelor. Ori, aceasta nu ar fi fost posibil prin simpla aglomerare de material documentar, prin simpla însăilare a unor scene. Aici apare o trăsătură importantă a romanului istoric : dacă scri'torul vrea să redea cu o mai mare fidelitate istorică desfăşurarea evenimentelor, el trebue să se dovedească capabil de a face o sinteză a lor. Imaginaţia scriitorului, bazată pe o înţelegere ştiinţifică a realităţilor, lămureşte şi clarifică, făcând să trăiască în mintea cititorului evenimentele în toată amploarea lor. Romanul lui Spanov posedă din plin această capacitate de evocare a evenimentelor istorice. PENTRU A NU UITA ÎNVĂŢĂMINTELE ISTORIEI 261 In roman, filmul tragic al evenimentelor istorice se desfăşoară în trei acte mari: acţiunea primului volum se petrece în timpul venirii la putere a lui Hitler — volumul putsch-ului national-socialist. Toate grupurile exploatatoare sunt interesate să sprijine pe Hitler. Industriaşii din Ruhr, deţinătorii principali ai pachetelor de acţiuni ale fabricilor de armament, îl finanţează, căci văd în el omul care va înfăptui programul de reînarmare, aducându-!e puternice dividende în buzunare; generalii şi ofiţerii animaţi de spiritul de revanşă, vor să pregătească deslănţuirea unui nou război cu ajutorul lui Hitler; politicienii liberali şi social-democraţii de dreapta au nevoie de cineva care să stăvilească prin orice mijloace „valul comunist". Din străinătate, capitaliştii sprijină — aproape din aceleaşi motive — venirea la putere a lui Hitler; în primul rând şi ei sunt interesaţi în industria de războiu din Ruhr şi din Silezia; în al doilea rând şi ei simt ameninţarea avântului mişcării muncitoreşti; şi cum l-ar putea „stăvili" mai bine decât pregătind cu ajutorul Iui Hitler maşina militară germană pentru războiul împotriva Uniunii Sovietice ? Ascensiunea lui Hitler este presărată de asasinate, tâlhării, şantaje, la care iau parte activă agenţii „Intelligence-Service"-ului, Biroului No. 2 francez şi F.B.I.-uIui american. Alegerile sunt falsificate, opinia publică derutată, adversarii politici înlăturaţi şi ucişi. In scurt timp, din instrument al înaltului comandament german, Hitler — spre marea satisfacţie a americanilor — transforma pe acesta într'un instrument al său. Drumul naziştilor este presărat de astfel de „victorii" sângeroase ! Ei aruncă pe comunişti în închisoare, înscenează procese. Dar a înăbuşi glasul masselor, nu le-a fost posibil. Şi chiar din interiorul celui de al treilea Reich a răsunat glasul acuzator al lui Dimitrov, denunţând cu forţă fascismul, i , ! I! iii 3? Volumul al doilea : Spania, cuprinde prima „ieşire" pe plan extern a nazismului. Asistăm la întâlnirea secretă a lui Franco cu agenţii Abwehrului german şi al Intelligence Service-ului, întâlnire în care se pune la punct agresiunea împotriva poporului spaniol. La Burgos se pune Ia cale complotul generalilor. La Melila, în Marocul spaniol, instructori germari şi englezi pregătesc bandele marocane ale lui Franco. Prin Salamanca vase de comerţ având drept pavilion drapelul înstelat descarcă mitraliere, cartuşe, etc., ambalate sub menţiunea „piese de industrie optică". In sprijinirea bandelor de marocani ale lui Franco există între imperialişti o adevărată diviziune a muncii : fasciştii germani şi italieni dau tunuri, aviaţie şi flotă; americanii livrează armament; anglo-francezîi pun în aplicare politica de neintervenţie, împiedicând ajutorarea poporului spaniol. Asistăm la luptele de pe străzile Madridului asediat, mărşăluim alături de membrii brigăzilor internaţionale la Catalonia. Astfel, autorul ne prezintă două simboluri istorice; Madridul asediat, simbolul rezistenţei poporului spaniol şi brigada internaţională — simbolul internaţionalismului proletar. Volumul III poate fi intitulat „Atacul Cehoslovaciei" (cu preambulul său, Austria), începe astfel faza principală a planului nazist de dominaţie asupra lumii. „Drang nach Osten" (Marşul spre Răsărit). Firul evenimentelor începe cu misiunea lordului Runciman, alias Crayfiell, în Cehoslovacia şi se continuă până la semnarea de către trădătorii poporului, Hacha şi Chavalkovschi, a actului prin care „încredinţau" în mâinile Fiihrerului soarta ţării lor. Ceeace am arătat constitue doar motivele fundamentale ale celor trei volume. Desigur, acţiunea este mult mai complexă, pîa-, nurîle pe caie se desfăşoară mult mai variate. Acţiunea principală sc desfăşoară în Germania, în care imperialiştii văd nu numai un teren de pe care să-şi pornească intrigile, ci şi un câmp de investiţii de capital, o pârghie pentru influenţarea situaţiei financiare a întregului continent. Prin utilizarea Germaniei hifleriste, insti- 262 HORIA BRATU gatoarea febrei războinice, se putea dirija conjunctura economică europeană în aşa feJ, încât bătrânul continent să devină o piaţă sigură pentru mărfurile industriei de război americane. In mintea principalului businessman yankeu, care apare în roman — John Vandenheim al treilea — ■criza care ameninţa să distrugă economia capitalistă americană trebuia să-şi găsească rezolvarea în Europa. Germania naţio-naî-socialistă rămânea trambulina principală pentru pregătirea atacului împotriva Uniunii Sovietice. N. Şpanov arată în mod convingător cum toate planurile statului major german aveau drept leit-motiv pregătirea războiului în răsărit. Se punea doar problema dacă atacul trebuia sau nu să preceadă înghiţirea altor părţi in Europa. Capitaliştii se arătau dispuşi Ia orice sacrificiu, Ia orice concesii faţă de Hitler, numai ca acesta să se pregătească temeinic şi serios pentru lovitura principală. Cartea ilustrează cu putere, cum iniţiativa războiului fascist împotriva Uniunii Sovietice se afla la New-York. Morganii, Rochefellerii şi Vandenheimii au învestit miliarde de dolari pentru refacerea industriei de război germane, mizând pe faptul că Germania imperialistă va distruge şi va subjuga primul stat socialist din lume. Dar dece tocmai Hitler a fost ales instrument principal pentru punerea în practică a planului imperialist? Dece tocmai unui ftihrer psihopat, ale cărui crize puteau periclita şi cele mai minuţios pregătite planuri, dece tocmai lui îi era încredinţată misiunea de a scoate din impas imperialismul mondial? Punând în lumină adevăratele cauze ale venirii la putere a naziştilor, cartea răspunde astfel la una din cele mai importante întrebări pe care a pus-o desfăşurarea evenimentelor istorice în ultimii douăzeci de ani. In Germania, burghezia a trebuit să renunţe la vechile metode ale parlamentarismului şi ale falsei democraţii burgheze, tocmai fiindcă nu mai era în stare să oprească avântul masselor populare. Cu sprijinul activ al social-democraţiei, fascismul deveni organizaţia de luptă a burghe- ziei împotriva clasei muncitoare, împotriva forţelor progresiste. Generat de orânduirea capitalistă în descompunere, fascismul furniza burgheziei armele, metodele şi sistemul necesar pentru scopurile ei tâlhăreşti. Urmărim în roman cum hitleriştii îşi făuresc un sistem politico-militar propriu, cu anumite principii caracteristice de acţiune în toate domeniile, începând dela relaţiile dinlăuntrul clicii şi terminând cu politica externă şi strategia militară. Dela început trebue observat că acest sistem este astăzi copiat în liniile lui mari — aidoma — de către neo-fascismul american. Huliganismul, caracteristica manifestărilor politice ale bandelor naziste încă dela înfiinţarea lor, este ridicat după preluarea puterii, Ia rangul de înalt principiu de conduită politică. In paginile primului volum vedem pe câţiva copii de şcoală din Renania, încadraţi în Hitlerjugend, linşând pe un copil de evreu după indicaţiile unui şef nazist; pe străzile Coloniei un grup de membri SS tabără asupra unui trecător. Iată operaţiuni de mică anvergură, limitate la un plan local, iniţiate cu scopul de a crea o atmosferă de teroare în populaţie, de a-i paraliza voinţa de rezistenţă înaintea intrării trupelor lui Hitler în Renanîa. Deschizând volumul al doilea, vedem că o-perafiunile se repetă de data aceasta pe plan internaţional. Schema clasică a loviturii naziste cuprinde trei momente principale: întâi o campanie de minciuni enorme, debitate cu mare convingere şi repetate continuu până la saţietate; în al doilea rând, atacul rapids neaşteptat, destinat să surprindă victinja nepregătită; în sfârşit represiunea brutală imediată, destinată să inspire teroare şi teamă, — mijloc principal prin care se încearcă sdrobirea opozi^ ţiei, liniştirea „spiritelor agitate". Aceste trei principale momente minuţios pregătite de militarii prusaci, regisate şi perfecţionate de amerjeani şi englezi, trebuiau să asigure succesul loviturilor naziste. Trăsăturile caracteristice ale acestui plan de acţiune pot fi întâlnite invariabil în toate etapele extinderii agresiunii hitleriste, începând dela ocuparea Renianiei şi sfârşind eu PENTRU A NU UITA ÎNVĂŢĂMINTELE ISTORIEI 263 ocuparea sud-eslului european. Ele au câştigat de altfel şi sprijinul americanilor şi englezilor care preferau să aibă în Germania o „mână forte" care să pregătească fără întârziere şi fără pretenţii prea mari — complotul împotriva Uniunii Sovietice şi împotriva ţărilor mici din centrul şi sud-estul Europei. Este adevărat că pe măsură ce naziştii îşi extindeau sfera acţiunilor agresive, ei îsi '«au aere din ce în ce mai independente, întreprinzând pe cont propriu acţiuni care nu întârziau însă să capete aprobarea americanilor. Pe de altă parte scriitorul analizează compoziţia atăt de eterogenă a clicii naziste —- negustori, apaşi, proxeneţi, ofiţeri superiori, junkeri — dar atât de solidară în criminalele ei acţiuni. Autorul explică această coeziune prin sublinierea mentalităţii de gangsteri pe care o aveau şefii nazişti şi în general vârfurile imperialiste: oricât s'ar sfâşia între ei, rămân totuşi uniţi în măsura în care urmăresc o pradă comună. Introducându-ne în miezul discuţiilor politice şi militare din culisele celui de al treilea Reich nazist, scriitorul luminează şi un alt „mister" al istoriei contemporane: anume cum a fost posibil ca statul major german cu ţepenii săi generali, care priviseră ascensiunea lui Hitler drept o manifestare neprimejdioasă a unui saltimbanc îngâmfat şi uşor de domesticit — să devină în scurt timp subordonaţi ai caporalului analfabet. Există în roman câteva scene puternice care pun faţă în faţă generalii germani şi şefii partidului nazist. Pasiunea cu care militarii desvoltau proectele de agresiune nazistă, adoraţia idioată cu care până în cele din urmă* urmăreau elucubraţiile fantastice ale lui Hitler, care se visa împărat al lumii întregi, sunt momente sugestive care subliniază, cum între casta militară pe de o parte şi banda nazistă pe de alta — exista o identitate de scopuri care îi unea strâns în ciuda divergenţelor de amănunt în folosirea metodelor. Prin figurile maiorului Otto von Schwerer şi Beltz, romanul arată cum ofiţerii mijlocii cădeau din ce în ce mai mult sub influenţa lui Hitler,. Ameţit de primele succese ale naziştilor, obcrcomando-ul spera în înfăptuirea rapidă a programului militar de subjugare a Europei. Reflectând importanţa forţelor sociale în luptă, acest roman aduce în scenă — în primul plan sau numai în mod episodic. -un număr însemnat de personagii istorice. Varietatea acestor figuri nu este pur şi simplu rezultatul dorinţei scriitorului de a popula cu orice preţ romanul cu cât mai multe personagii; ea este impusă de însăşi multiplicitatea planurilor pe care autorul le urmăreşte. Dar romanul mai aduce în scenă şi o bogată galerie de personagii provenind din toate categoriile sociale, dând astfel o imagine cuprinzătoare asupra cadrului social în care se desfăşoară evenimentele. Apar grupurile principale care se înfruntă: pe de o parte imperialiştii şi câinii lor de pază, pe de altă parte massele populare, oamenii simpli. O întrebare firească pe care şi-o pune cititorul este desigur următoarea: în ce măsură personagiile şi acţiunile lor sunt reale şi în ce măsură, întemeiându-se pe realitatea istorică, scriitorul a completat acţiunea sa cu fapte şi personagii imaginare. In general toate acţiunile şi chiar amănuntele biografice ale personagiilor istorice au o bază reală. Deaceea şi cele mai multe din aceste personagii sunt introduse cu numele lor real. Ele sunt acelea la care autorul a reuşit să reconstituie în mare parte trecutul lor şi relaţiile cu cei din jur. De pildă — Hitler, John F. Dulles, Goring, etc. Alte personagii care deasemenea au existat şi au avut de jucat un rol deosebit de important pe arena internaţională, sunt prezentate cu ajutorul unor pseudonime sub care se poate uşor depista identitatea lor reală. (Vandenheim — Morgan, Heveling-Deterding, Schreiber-Schrdder. etc.) Păstrând liniile reale, generale, ale existenţei şi activităţii lor, autorul a introdus o serie de episoade, care reliefează mai puternic caracterul lor, sistemul de relaţii pe care se bizue. Insfârşit, scriitorul a avut de rezolvat o 264 HORIA BRÂTU problemă deosebit de grea când a ales mijloacele prin care să reprezinte oamenii simplii şi elementele cele mai înaintate, provenind din rândurile masselor populare. Deşi obiectivul romanului, «şa cum arată şi titlul, este demascarea incendiatorilor, autorul nu putea să nu arate în acelaş timp că istoria este făcută în primul rând de massele exploatate, de oamenii muncii. Cunoaşterea profundă a mişcării ilegale din Germania, a luptei brigăzilor internaţionale, a realităţilor dintr'o serie întreagă de ţări ale Europei, i-au dat posibilitatea să aducă în lumină o serie de eroi ai rezistenţei care au înscris pagini de glorie în istoria Partidului Comunist German sau a brigăzii internaţionale. Dar în acelaş timp, N. Şpanov a creiat o serie de personagii reprezentând eroi din massă, făcând din ei elementele care asigură firul conducător al romanului (Zilhauer, Lemke, etc.). Figura centrală a cărţii este John Vanden-heim al IlI-ea, miliardar american, de aceeaşi anvergură cu Rochefeller, Dupont de Nemours, Mellon. Biografia familiei Van-denheim confirmă faptul că istoria clasei conducătoare din Statele Unite este încă dela începuturile ei — istoria celui mai sângeros imperialism. Vandenheim este urmaşul unui gangster autentic,, care la rându! său descinde dintr'un tot atât de autentic pirat din tagma celor care au iflvadat Lumea Nouă. Transformarea urmaşilor piratului în „stâlpi respectaţi" ai societăţii americane arată în mod concret deplasarea continuă a ierarhiei valorilor morale >n societatea capitalistă. Vandenheim personifică vârfurile societăţii imperialiste. Sn mâna lui John Vandenheim se strâng toate firele politicii externe şi interne a Statelor Unite şi nu numai a Statelor Unite. Tentaculele acestei caracatiţe uriaşe se întind pretutindeni unde capitalismul american a pus un picior solid. Ei pare mânuitorul sângeros al unui teatru, de marionete mişcând după voinţă păpuşi diverse, coor-donându-le mişcările. Când Goring îşi întinde mâna sa hrăpăreaţă asupra Ce- hoslovaciei, mişcat de acelaş resort, Bonnet deschide gura, proclamând dela Paris, necesitatea unei colaborări paşnice cu Germania. In acelaş moment, la Praga, agenţii lui Vandenheim cumpără acţiunile industriaşilor cehi intraţi în panică, în timp ce ambasadorul german la Washington discută cu alţi reprezentanţi ai trustului condiţiile participării egale la industria de oţel din Pilsen. In acest timp, oamenii simpli din întreaga lume, aşteaptă cu răsuflarea oprită rezultatele unei misiuni de mediaţie pe care un anume lord englez o întreprinde la graniţa Cehoslovaciei. Iar toate firele acestor acţiuni duc pe yacht-ut în care-şi face siesta cel de al treilea Vandenheim. Autorul subliniază cu subtilitate 0 trăsătură caracteristică acestui personagiu, trăsătură care ne edifică asupra rolului lui: cu toată inteligenţa lui, cu toate că ţine în mână toate firele complotului imperialist, cu toa'te că îşi dă seama de amploarea rolului său, Vandenheim nu are totuşi nici cea mai vagă înţelegere a sensului evenimentelor istorice. Pentru John Vandenheim istoria este făurită de dânsul şi de un număr redus de alţi Joiin-i care operează pe alte meridiane. Vandenheim e convins că atât el cât şi complicii săi — Mellonii, Duponţii şi Rockefeller!! — posedă o capacitate suficient de mare pentru a dirija evenimentele în felul în care le convine. Activitatea masselor populare nu 1 se pare o necesitate istorică, ci produsul „manevrelor" comuniste. El îşi închipuie, că, doar cu puţină dibăcie, rnonopo-liştii americani vor reuşi să repete încă odată conjuctura favorabilă pe care au avut-o de atâtea ori în secolul trectţt şi la începutul acestui secol. Vandenheim este eminenţa cenuşie, omul care lucrează din umbră. El nu ţine discursuri sforăitoare, chipul Iui nu apare multiplicat în fotografiile revistelor şi gazetelor. Misiunea aceasta o au aşa zişii „oameni politici" burghezi. In primele pagini ale romanului, apar câteva din specimenele faunei politice americane, care au jucat un rol deosebit de important în aducerea la putere a lui Hitler, în pro- PENTRU A NU UITA ÎNVĂŢĂMINTELE ISTORIEI 265 vocareîi celui de al doilea război mondial, în desvoltarea conspiraţiei imperialiste împotriva Uniunii Sovietice. Figura sinistră a lui John Foster Dulles simbolizează pe aţâţătorul la război de meserie: lacheu în faţa vandenheimilor, brutal în faţa inferiorilor săi, (Bonnet şi alţii), afacerist şi linguşitor. Un alt exemplar din aceeaşi specie este William Bullit. Mai onctuos, mai diplomat, acesta ascunde însă aceeaşi »!re hrăpăreaţă, aceeaşi mentalitate de lup gata să sfâşie o pradă uşoară. Varianta laburistă a aceleeaşi specii o găsim în persoana lui sir Montagu : aceeaşi rapacitate, aceeaşi lăcomie nestăvilită, aceeaşi ură puternică faţă de oamenii simpli care flămânzesc pe străzile Londrei ca şi ale Washingtonului. O a treia categorie de personagii sunt agenţii secreţi ai serviciilor imperialiste de spionaj, li găsim pretutindeni. Berlinul, Londra, Roma mişună de tot felul de spioni americani, francezi şi englezi, civili, militari sau în sutană; îi regăsim şi în culoarele întunecoase ale Vaticanului unde halebardierul din garda papală, italian după statutele canonice şi după tricorn, yankeu după accent şi după pistolul-mitrali-eră care atârnă la cingătoare, controlează permisele de intrare. Povestind despre acţiunile serviciilor de spionaj, autorul descrie amănunţit metodele de care se servesc agenţii secreţi ca să-şi realizeze planurile. Amploarea pe care o dă N. Şpanov desvăluirii acestei activităţi, rolul pe care i-1 atribue nu este determinat de vreo tendinţă către senzaţional ci, dimpotrivă, este confirmat şi verificat de studierea evenimentelor antebelice. Adevărata istorie a celui de al doilea război mondial nu poate fi despărţită de activitatea serviciului secret imperialist, unealtă importantă în mâinile aţâţătorilor la război. Şi acest lucru este explicabil. In timpurile noastre, politica imperialistă este făcută mai puţin de parlamentari, de oameni politici, cât de agenţii secreţi sau de diplomaţii aflaţi în slujba serviciului secret. Legaţiile imperialiste au devenit de fapt oficine de spionaj şi diversiune care acţionează atât în domeniul politicii şi ideologiei, cât şi în domeniul militar. Pe măsură ce frontul păcii se întăreşte, aţâţătorii la război se văd nevoiţi să-şi ascundă scopurile, să-şi camufleze cadrele, să dea o atenţie din ce în ce mai mare „acţiunii din umbră".1 Ei evită lupta deschisă, lovesc pe la spate, — fiindcă într'o altfel de luptă dată în văzul masse'or populare, cu siguranţă şi-ar găsi o pieile rapidă. întreg aparatul militar, diplomatic al ţărilor imperialiste este împânzit de spioni, care-şi exercită o dominaţie aproape totală. Arătând rolul serviciilor de spionaj în cadrul activităţii reacţiunii mondiale, romanul exprimă un adevăr verificat istoriceşte. Cartea lui Şpanov desvăluie întreaga gamă de procedee criminale, pe care le utilizează cu aceeaşi desinvoltură agenţii birourilor de spionaj. Provocarea, corupţia, încercarea de atentate, svonurile, aţâţarea naţionalismului, iată numai câteva din armele pe care le utilizează cei însărcinaţi de către Wall-Street să transforme întreaga Europă într'un cazan în perhia-nentă fierbere. Cu o răbdare şi cu o perseverenţă deosebită, spionul cercetează conştiinţele, caută să descopere la microscop petele negre, fisurile prin care ar putea să introducă otrava şantajului şi a îndoelii. Row, Krone, Parker, Henri, se insinuează pretutindeni unde există derută, desamăgire, conştiinţe slabe. Ei încearcă să profite de momentele de slăbiciune ale diferiţilor indivizi uşor influenţabili, pentru a-i atrage în rândurile lor sau pentru a face din ei unelte docile, care — sub teroarea şantajului, de teama compromisului — să fie gata de. a executa orice sarcini, în" orice împrejurare. Ei sunt periculoşi şi tari prin violenţa şi bruscheţea cu care acţionează. Scriitorul subliniază acest fapt deosebit de important: interdependenţa dintre acţiunea diferitelor servicii imperialiste de spionaj, interdependenţă care se manifestă şi în acţiunea politică combinată pe care 266 HORIA BRATU o duceau şi o duc cercurile politice capitaliste. Nu este de mirare că aceiaşi indivizi figurau şi pe controalele serviciilor de spionaj „adverse". Astfel, şeful spionajului german din Spania este în acelaş timp un ..salariat de rând" al Intelligence Service-ului. Dar şi unii şi alţii plătesc prea puţin, pentru ca el să nu-şi aleagă „locul principal de munca" în rândurile biroului federal de investigaţii al Iui Hoover. Această interdependenţă se împacă foarte bine cu rivalitatea care exista în particular între indivizi. Cea mai semnificativă figură din galeria spionilor este posomoritul Mac Cronîn — — alias Von Krone — de fapt american, un apropiat al lui Hitler, trimis de Vandenheim în rândurile Gestapo-ului ca observator, controlor şi în acelaş timp cu misiunea de a grăbi pregătirile naziste de agresiune împotriva Uniunii Sovietice. Mac Cronin reprezintă spionul care este în a-celaş timp şi delegatul intereselor politice ale capitalismului. Deosebit, se prezintă căpitanul Row. Aventurier internaţional, Row îşi ascunde adevărata sa profesiune sub masca de ziarist şi romancier. Raporturile între Krone şi Row, între F.B.I. şi Intelligence-Service reflectă raporturile de forţe între Statele Unite şi Anglia. Dar Row este un spion „lucid". In lunga lui experienţă de acţiuni tenebroase, ciocnirile pe care Ie-a avut în diferite prilejuri cu „roşii" î-au dat şi I-au făcut să înţeleagă câteva lecţii ale istoriei. Pe Row îl mână din urmă presimţirea obscură că vremea lucrează împotriva lumii sale; el nu are nici o încredere şi nici o speranţă în acţiunile pe care le întreprinde. In timp ce pe ceilalţi „colegi" mai tineri, scurtele victorii îi îmbată, îi fac neprevăzători, Row îşi dă seama că luptă pentru o cauză pierdută. Pe când Krone este un propagator conştient al imperialismului american, îndeplinind fără să crâcnească misiuni importante, Row este tipul mercenarului, al omului care nu acţionează decât pentru bani. Punând în centrul acţiunii romanului pe imperialiştii americani şi uneltele lor, autorul subliniază un fapt istoric esenţial, anume că rolul principal în organizarea şi activizarea imperialismului fascist german, l-au avut cercurile conducătoare ale Statelor Unite ale Americii. In roman apare o galerie vastă de tipuri naziste — dela conducători şi până la ultimii mânuitori ai ghioagei oţelite din rândurile SS-ului şi SA-ului. Autorul arată cum burghezia a furnizat cadre de bază naţional-socialismuluf, dim acesta şi-a recrutat forţe serioase din rândurile elementelor depravate. Interesul cu oare cititorul urmăreşte paginile în care evol'uiază produsele specifice al nazismului nu este numai de ordin documentar. Există o galerie istorică de tipuri umane generată de fascism, care reprezintă punctul maxim al degradării umane în societatea capitalistă şi în general punctul culminant al descompunerii morale, al pustiirii sufleteşti pe care poate s'o provoace presiunea claselor dominante în societatea bazată pe exploa!a:e. Aici e nevoie de o precizare. Fiecare epocă istorică aduce după sine, creiază noi tipuri specifice de oameni; împrejurările social-istorice adaugă noi coordonate psihologice, atât în sensul realizării mai depline ia personalităţii cât şi, Ia celălalt pol, în sensul pervertirii ei. Tipul exploatatorului nu rămâne acelaş dealungul desfăşurării istoriei. Acest tip se degradează ajungând să-şi găsească în chipul monopolistului american imaginea cea mai sălbatecă. La fel, cei care au că-^ut în cursa nazismului, au oglindit un nivel mai accentuat de degradare decât tot ce a existat înainte de istorie, începând cu cavalerii tâlhari din , Germania Evului Mediu şi până Ia slugile Inchiziţiei. Analiza tipului de nazist este dealtfel de o mare actualitate: idealul pe care-1 preconizează sistemul american de educaţie şi de instrucţie este în mare măsură aidoma / prototipului de „supraom" nazist. El se întemeiază pe aţâţarea celor mai josnice instincte ale omului. Bătăuşul dela „American Legion" sau membrul Ku-Rlux-Klâ"' PENTRU A NU UITA ÎNVĂŢĂMINTELE ISTORIEI 267 ului nu-şi socoteşte ziua bine încheiată până ce nu manifestează împotriva „roşilor", până ce nu a lovit un negru. Gangsterul aerului care mitraliază femei şi copii în Coreea, copoiul dela FBI, sunt produse istorice asemănătoare soldatului SS sau lisei Koch. Şpanov nu se limitează în romanul său la configurarea unei serii de imagini convenţionale despre nazism. Fiind vorba de roman istoric, autorul a căutat să surprindă atât psihologia conducătorilor cât şj a naziştilor de rând. Autorul are meritul de a fi arătat configuraţia puţin complexă a şefiior de bandă nazişti, reduşi la adevăratele lor proporţii. Ca o adevărată haită de lupi, ei sunt gata să se sfâşie între e», cultivă un spirit de neîncredere reciprocă, care nu arareori se ciaracterizează în i şiri violente unul faţă de altul. Ceeace izbeşte îndeosebi la toţi conducătorii na-aiştî, este faptul că ei sunt lipsiţi de elementarele calităţi necesare pentru a guverna; nici unul din bandă nul are calităţile unui diplomat, ale unui om politic: răbdare, perseverenţă, înfrânare a vanităţii. Dimpotrivă, fiecare episod din viaţa lor desvălue amănunte scabroase. Biografia lor reproduce parcă fişele din arhiva vreunei cir cumscripţii de poliţie: bătăi, încăerări, pungăşii, etc. Comportarea lor morală nu atinge limita inferioară a unui om normal; încolo aceeaşi monotonă uniformitate, aceleaşi trăsături caracteristice: mentalitatea subversivă, de clică, amor propriu nestăvilit, spirit afacerist, sadism, laşitate. Hitler domină, dictează, tocmai prin violenţa acceselor sale de isterie. Horcăitul dement de toboşar naţional îi asigură o •nare popularitate printre nazişti. Maniac, ei se credea înfăptuitorul planurilor sale „personale", socotindu-se un mesager al „Providenţei" — fără a observa că ele ii erau în fond inspirate de capitalişti, că era un simplu instrument în mâinile capitaliştilor In cartea lui Şpanov, apar aşa zişii „nazişti de rând". Cine sunt ei ? Băieţii de familie „de bani gata", ca fiii generalului Scftwerer, studenţi rataţi, tehnicieni inca- pabili ca Paul Strise, mici burghezi dornici să se îmbogăţească uşor, tineri aiuriţi de propagandă şi literatură proastă, în căutare de aventuri, pungaşi, etc. Există în roman câteva scene care luminează din plin gradul de pervertire, marasmul în care nazismul împingea oamenii pe care-i capta. Iată pe fiul mijlociu al generalului Schwerer. El îşi alege o cale rapidă de ascensiune: devine agentul Ges-tapo-ului în sânul Wehrmacht-ului, trădează ofiţerii pe lângă care a fost ataşat şi participă la asasinarea unora din adversarii lui Hitler. La început, Otto Schwerer era dispus să facă doar concesii minore naziştilor şi să păstreze „corectitudinea" ţeapănă a jun-kerului prusac. Dar, pornit pe panta concesiilor, el devine un criminal de rând şi mai mult decât atât, participă la pregătirea asasinării propriului său tată. Ernest, fratele lui Otto, este şi el produsul discursurilor furibunde ale lua Hitler. El fură din casa tatălui său bijuterii, aruncând vina pe femeia de serviciu. Descompunerea familiei Schwerer reprezintă descompunerea sub zodia fascismului, a vechii caste junketiste, care devine instrumentul servil al naziştilor. Odraslele ei îşi asimilează cu rapiditate mentalitatea fascistă şi supralicitează în bestialitate şi cruzime. Inginerul Paul Strise este tipul „nazistului de rasă": e reprezentantul aristocraţiei partidului, reprezentant trimis în misiuni speciale în străinătate. Capacitatea lui de disimulare, de a intra sub pielea celor cu care vine în contact, îl descoperă ca un reprezentant tipic al coloanei a V-a, ai detaşamentelor de sabotaj şi de diversiune, destinate să deschidă calea trupelor germane. Insfârşit, Heines şi Roem, şefii detaşamentelor SA reprezintă vechea gardă a partidului nazist, veteranii marşului din Bavaria, care dispută lui Hitler, locul de fiihrer. De aceeaşi teapă cu oamenii lui Hitler, însă mai puţin perspicaci în a-şi asigura sprijinul puternicului Reichswehr (forţele armate) ei sunt suprimaţi de fuhrerul abia uns, într'un tipic conflict de culise 268 HORIA BRATU In perioada istorică oglindită în roman, pe nazişti nu-i vedem încă lansaţi în acţiuni de proporţiile celor de mai târziu; nici Dachau, nici Birkenau n'au aiins încă proporţiile Maidanek-ului şi Auschwitz-ului. Dar manifestările naziştilor prefigurează de pe acum, mai modest, uriaşele masacre de mai târziu. * Ce făcea în acest timp poporul german ? Lovifurile crâncene primite din partea naziştilor, au avut drept rezuiTat o evidentă apatie a unei însemnate părţi a poporului. Autorul ştie să pună în evidenţă caracterul specific al situaţiei din Germania, care a făcut posibil ca tocmai aici să se înfiripe focarul principal al fascismului în Europa. Arătând incapacitatea masselor populare de a opune o rezistenţă eficace nazismului, arătând pe comunişti încă nu îndeajuns de puternici pentru a putea să răstoarne raportul de forte din Germania în favoarea partizanilor democraţiei şi libertăţii, N. Şpanov respectă adevărul istoric. Infr'adevăr, lupta antifascistă nu a înregistrat în timpul celor doisprezece ani de stăpânire hitleristă succese prea mari. datorită atât extremei presiuni teroriste cât şi atitudinei social-de-mocratiei germane îndreptate împotriva creierii unui front antifascist german. Germania era o imensă închisoare, în care burghezia urmărea să facă din milioane de muncitori si ţărani o armată de sclavi. Imaginea aceasta a unui imens ţarc în care s'a dat ordin să fie zăvorită mizeria, te urmăreşte dealungu! paginilor romanului. Şi tocmai demonstrând această realitate, autorul a putut pune în evidenţă în mod sensibil faptul că avantgarda proletariatului german, Partidul Comunist, a rămas eroul principal al luptei de clasă, al rezistenţei, atât cât exista. Autorul a dat o reprezentare concretă, multiplă, a eroismului comuniştilor germani. El arată cum în lupta împotriva hitlerismului s'au călit unele din cele mai bune cadre ale Partidului. Dacă la o extremă fascismul a creat cel'mai josnic tip uman din istorie, tipul de fascist, — la cealaltă extremă re- zistenţa împotriva fascismului a desvăluit existenţa în societate a unui nou tip de om, — comunistul. In activitatea ilegală, în rezistenţa faţă de torturi, în faţa momelilor, în faţa unei oresiuni morale şi fizice de neînchipuit, comuniştii au desvăluit asemenea calităţi umane, o asemenea capacitate de a se împotrivi înjosirii omului, încât ei au atins o înălţime morală, la care nici un alt tip de umanitate nu s'a putut ridica în istorie. Paginile romanului lui Şpanov sunt străbătute de suflul puternicului patos ai internaţionalismului, care constitue unul din elementele cele mai realizate ale romanului. Pe străzile Madridului asediat, pe câmpiile de luptă din Catalonia, comuniştii luptă şi îşi riscă în fiecare moment viaţa lor, câteodată merg la moarte, fără a spune adevăratul lor nume. Dar nu numai atât. Cunoscând zeci şi zeci de drame omeneşti în Cehoslovacia, şi acţiunea conducătorilor proletariatului, ca şi marea dramă a exploataţilor, simţim cum naraţiunea poartă într'un singur şuvoî din nenumărate izvoare, ura de clasă, setea nestinsă a muncitorimii de a lupta împotriva imperialiştilor. Şi această sete nestinsă, este încarnată cu deosebire în activitatea şi acţiunea conducătorilor proletariatului, Gheorghi Dimitrov şi Ernest Thaelman. Itr figurile acestor doi fruntaşi ai mişcării comuniste internaţionale se concentrează cele mai bune calităţi ale luptătorului comunist, se desvălue în cel mai înalt grad eroismul conştient al proletariatului. Prezenţa în roman a fruntaşului comunismului internaţional, Gheorghi Dimitrov şi a conducătorului proletariatului german, Thaelman, are o semnificaţie deosebită. Arestându-I pe Thaelman, înscenând un proces monstruos lui Dimitrov, fasciştii ati vrut să dea o dublă lovitură: pe de o parte să scoată din luptă două forţe puternice a!e comunismului internaţional; pe de altă oarte, contând să înfrângă rezistenţa morală a conducătorilor comunişti, ei sperau să obţină o mare victorie ideologică şi morală, să demobilizeze şi să descurajeze cadrele Partidului. PENTRU A NU UITA ÎNVĂŢĂMINTELE ISTORIEI 269 Pianul naziştilor nu a reuşit.-Mai mult decât atât, proectele s'au întors ca nişte bumeranguri împotriva celor care le-au lansat. In ciuda suferinţelor neînchipuit de grele din închisoare, Ernest Thaelman a dovedit o asemenea putere de rezistenţa, încât numeie său a strâns ca într'un mănunchi cadrele rărite ale comuniştilor germani, a devenit o lozincă de luptă, un nestăvilit îndemn la acţiune împotriva cănilor. Pe de altă parte, procesul dela Leipzig, în loc să verifice puterea regimului nazist, i-a demonstrat dimpotrivă slăbiciunea si bazele putrede. Există în roman o scenă care desvălue pregnant semnificaţia istorică a procesului dela Lepzig. Ascultând din incinta tribunalului duelul verbal Dimi-irnv-Ooerinff, urmărind turnura catastrofală pe care o lua disputa pentru cel de ai doilea — reprezentanţii înaltului comandament german şi ai diferitelor servicii de spionaj imperialiste, capătă deodată sentimentul clar că au mizat pe un cal prost, care îi va duce de râpă. Mai mult încă, in faţa replicilor distrugătoare ale lui Dimilrov, insuşi fălosul Goering, ministrul de interne al Reich-uiui, are impresia că el se afiă în boxa acuzaţilor. In schimb Dimitrov, omul care stătuse în închisoare, având regimul de condamnat Ia moarte, cu lanţuri de mâini şi Ia picioare, acesta deslănţuise ofensiva, administra lovitură după lovitură. F.l era acuzatorul. Şi dacă nici Vandenheim si Hevelling, nici generalul Haus nu puteau înţelege conţinutul adevărat al evenimentelor istorice, nu este mai puţin adevărat că Dimitrov !e-a procurat anumite momente în care au simţit că comunismul este ceva mai mult decât o mişcare subversivă oare şi-a pus în" gând să le pericliteze dividendele şi prerogativele. * Arătând roiul de fruntaş al Uniunii Sovietice, sprijinitoarea luptei antifasciste de pretutindeni, romanul Incendiatorii răspunde la o întrebare esenţială cu privire la forţele care au salvat Europa de flagelul hitlerismului. Conştiinţa faptului că alături de ele, în fruntea lor, se află Uniunea Sovietică, a înzecit puterea de rezistenţă a luptătorilor antifascişti, dându-Ie posibilitatea să înfrunte încercările grele la care erau supuşi în perioada de vremelnic triumf al fascismului, într'o serie de ţări din Europa. Şpanov arată, conform adevărului istoric, că în ajunul celui de al doilea război mondial, incendiatorii obţinuseră o serie de succese care Ie dădeau o anumită superioritate locală (Germania, Italia, Europa de Sud-Est). Cu atât mai mare a fost meritul strategiei staliniste care, în cel de al doilea război nondiai, a schimbat în mod decisiv raportul de forţe în favoarea ioc ţelor păcii şi democraţiei. Cu multă vigoare Şpanov arată că civilizaţia Europei şi demnitatea umană au fost salvate nu de politicienii flecari, nici de fortăreţele sbu-rătoare sau de carnea de porc îri conserve. Salvarea a venit dela vitejia şi fermitatea omului simplu sovietic, dela lupta plină de abnegaţie a tuturor oamenilor simpli din întreaga lume. In cartea aceasta, scriitorul n'a urmărit să zugrăvească larg oamenii sovietici. însă prezenţa lor se simte pretutindeni. Există totuşi în carte o serie de pasagii puternice care exprimă trăsăturile caracte • ristice ale oamenilor sovietici. Iată de pildă o scenă în care se schiţează minunatul simţ de răspundere al omului sovietic faţă de tot ce se întâmplă în marea sa Patrie, participarea sa conştientă la politica Statului Sovietic. Sergentul Loboda, după ce citeşte cuvântarea ţinută de V. M. Molotov la o conferinţă internaţională, îşi mărturiseşte concluziile: „N'am nimic de obiectat" Şi răspunzând la o întrebare care parcă ar fi pus la îndoială importanţa adeziunii sale de simplu ostaş Ia un act de politică internaţională a Statului Sovietic, sergentul Loboda continuă: „Eu cred că tovarăşului Molotov nu-i este deloc indiferent ce gândim noi aici, dumneata şi cu mine, cu privire la asta... Da, aşa cred !". O altă scenă semnificativă, care nu are nevoie de nici un comentariu: după "ce încetaseră salvele celor douăzeci de mii de piese ale artileriei sovietice, un soldat so- 270 HORIA BRATU vietic se sui pe ruinele fumegânde ale Reichstagului şi, contemplând ruinele capitalei fasciste, ridicase o schije colţuroasă de obuz şi scrisese pe piatra afumată a unei coloane: „Constatat ruinele. In regulă". Aceasta se petrecea în Mai 1945, a doua zi după Victorie... c Au trecut trei ani. Multe văzuse soldatul în acest răstimp. Trecând prin Berlin spre sfârşitul şederii lui în Germania, soldatul se apropie de Reichstag şi, printre miile de inscripţii pe jumătate şterse, o căută pe a lui. Rămase mult timp pe gânduri, întrebându-se dacă ar mai scrie şi azi tot ceeace a scris atunci, a doua zi după victorie : „Acum aşi scrie: Trăeşte fericită! dar ceeace am scris atunci, naşi şterge — fiindcă dreptatea cere aşa ! Se spune : Cine va trage sabia, de sabie va pieri. Aşa a fost şi aşa va fi.." ★ Vastitatea temei, amploarea lucrării au cerut autorului un efort deosebit. Romanul vădeşte nu numai o documentare masivă, dar şi prezenţa unor calităţi literare, fără de care o asemenea întreprindere nu putea fi dusă până la capăt. Autorul are un puternic talent portretistic şi mai cu seamă o capacitate deosebită de a pune în valoare scenele importante, semnificative, pe care le zugrăveşte cu sobrietate, cu preciziune de detaliu. Autorul prezintă pe incendiatori în diferite dispoziţii şi situaţii, arătând cum goliciunea sufletească, cruzimea şi cinismul caracterizează nu numai activitatea lor publică, dar însăşi comportarea în fan1 ilie, în viaţa personală. In acest sens, prin felul în care reuşeşte să înoade episoadele, să lege acţiunea, N. Şpanov reuşeşte să menţină încordată atenţiunea cititorului dealun-gul întregei desfăşurări de fapte pe care le cuprinde romanul. De pildă, în puţine cuvinte autorul ştie să reliefeze puternic condiţiile^ grele în care lucrau comuniştii germani, dificultăţile extraordinare cu care puteau fi păs-irate firele de legătură între organizaţii de partid. La un moment dat, apare in roman un parchetai- invalid, Ian Bois, care freca parchetele în casele din cartierul elegant al Berlinului. Parchetarul părea să aibe o singură pasiune: să culeagă cutii de ţigări pe care le aducea unui client al său, avocatul! Treischker, un om ciudat care colecţiona etichete dela cutii de ţigări. Autorul ne introduce în apartamentul lui Treischker, care părea să execute un ritual cel puţin straniu : desprinzând etichetele unor cutii de ţigări le lipea la colecţie; o parte din cutii însă le punea la o parte, le tăia învelişul şi, apropiindu-se de cămin, părea să citească pe feţele cutiilor anumite semne neînţelese. După aceia, Je n-runca în focul din cămin şi scormonea încet cu cleştele ca cenuşa lor să se risipească. Autorul nu adaugă imediat un comentariu, nu spune direct care este adevărata semnificaţie a acestui misterios ritual. Dar noi înţelegem ceeace agenţii Gestapoului c'aie supravegheau pe bătrânul avocat, nici măcar n'au bănuit: că pe pereţii unei asemenea cutii erau încrustate mesaglilc lui Thaelman şi ale luptătorilor aflaţi în închisorile naziste. Ele erau transmise din mână în mână de patrioţi, cu riscul vieţii lor. De cele mai multe ori, autorul găseşte amănuntul semnificativ care caracterizează o situaţie, un om, şi pe care-1 exprimă cu. discreţie. De exemplu, şeful detaşamentelor S.S., pe cale de a fi executat în pivniţa unui liceu din Berlin, de un pluton S.S. din ordinul lui Hitler, se târăşte la picioarele soldaţilor implorând îndurare şi jurând dragoste si credinţă Iui Hitler. Pentru a sublinia laşitatea lui, autorul înregistrează doar un zgomot care se aude le etaj, un „guiţat de porc" nedesluşit şi sinistru care infioară şi produce scârbă. Acel strigăt , straniu caracterizează pe victimă, dar si pe foştii săi complici, pe călăi. Sobrietatea este una din principalele calităţi ale romanului Incendiatorii. Dar aceasta nu înseamnă nici decum că autorul manifestă indiferenţă faţă de soarta personagiilor sale. Dimpotrivă, când patetic, când liric, când ironic, după cum e şi cadrul scenei, stilul scriitorului se contopc- PENTRU A NU UITA ÎNVĂŢĂMINTELE ISTORIEI ste organic cu conţinutul cărţii. Autorul nu se sfieşte să lase să se străvadă atitudinea faţă de personagii. Una din calităţile de seamă ale romanului lui N. Şpanov este respectul pentru viaţa sufletească a oamenilor simpli, ,,micile şuruburi" care hotărăsc soarta istoriei. Marile evenimente istor'ce nu împing pe planul al doilea pe erofj cărţii — oameni simpli. Atenţia autorului pentru soarta acestora nu slăbeşte nici o clipă în tot cursul cărţii ★ Din romanul Incendiatorii, se desprinde o profundă lecţie a istoriei. Naziştii repurtau succes după succes. Ceeace iniţiau Vandenheimif* pe plan european, se înfăp-tuia cu punctualitate. Cădeau unul după altul statele mici, şi se părea că nimic nu poate opri maşina nazistă. Totul părea fasciştilor sigur, bine clădit. Comuniştii în lagăre. Uniunea Sovietică izolată, sud-estul Europei nu putea decât să aştepte soarta Cehoslovaciei. Ce putea opri oare avântul agresorilor? Transportându-ne prin apartamentele politicienilor burghezi europeni, pe la recepţiile lorzilor englezi, pe la cancelaria Reichuiui, noi vedem că toată lumea aceasta a exploatatorilor, jubila. Nimeni nu ştia însă care va fi desnodământul. In schimb, cititorii care asistă la manifestările lor de triumf, ştiu. In aceasta constă marea lecţie pe care volumul lui Şpanov, ca oricare roman istoric ne-o oferă. Toate personagiile aparţinând lumii exploatatoare simt gustul victoriei şi toţi caută să se înfrupte de pe urma ei. Dar alături de ei merge un participant invizibil care surâde ironic la aceste manifestări premature de bucurie. Este cititorul, care asemeni lui Don Zambulo din romanul lui Le Sage, ştie ceeace eroii nu pot şti. Şi astfel e! discerne anumite trăsături ale desfăşurării istorice, înţelegând prin confruntarea între planul rea! al evenimentelor şl cel fictiv în care acţionează şi se, mişcă personagiile istorice, — destinul forţelor sociale aflate în luptă, chiar într'un moment în care puţine lucruri ar lăsa să se prevadă cursul evenimentelor. In acest fel, cititorul trage şi anumite învăţăminte pentru prezent, pentru epoca» postbelică. El ştie astăzi — când citeşte de exemplu declaraţiile isterice ale senatorilor americani în legătură cu bomba atomică, — că acum cincisprezece ani, cu aceeaşi siguranţă şi cu aceeaşi încredere în sine, Hitler proclama inevitabilitatea victoriei sale în Europa. Citind cifrele programelor de înarmări votate de Congresul american, el îşi aduce aminte de grandioasele parăzi militare dela Niirnberg. Totodată, peste aceste imagini se suprapune momentul istoric din Piaţa Roşie, 1 Mai 1946, în care steagurile diviziilor fruntaşe naziste erau svârlite unul peste altul, la pământ, aceleaşi steaguri care cu câţiva ani mai înainte defilau triumfătoare, prin: faţa tribunei dela Niirnberg. Şi astfel, cititorul înţelege şi mai bine, şi mai profund, semnificaţia previziunii sta-liniste, în legătură cu soarta eventualei a-gresiunT pe care anglo-americanii o urzesc. ,,Nu ştiu dacă domnul Churchill şi prietenii săi vor reuşi să organizeze, după cel de al doilea război mondial, o nouă campanie militară împotriva „Europei de Est". Dar dacă vor reuşi s'o''facă — ceeace este puţin probabil, deoarece milioanele de „oameni simpli" stau de strajă întru apărarea cauzei păcii — se poate afirma cu încredere că ei vor fi bătuţi tot aşa cum au. fost bătuţi şi în trecut..." * Romanul Incendiatorii îşi încheie propriu-zis acţiunea după transformarea Cehoslovaciei într'un „protectorat" german. Epilogul subliniază destinul personagiilor zece ani mai târziu. Hitler mort. Maşina de război nazista Ia pământ, generalii germani cerşind un angajament la neofasciştii americani; unii din spioni arestaţi; Vinfried Row, omul Intelligenc-Service-ului moare, înăbuşit de miazmele unui canal de scurgere, unde căzuse după o noapte de beţie. Mac Cronin, Parker, sunt arestaţi „în plină activitate", de autorităţile sovietice din Germania răsăriteană. Istoria îşi urmase calea neînduplecată. 272 HORIA BRATb ■Ea smulsese toate vălurile, descoperise toate secretele reacţiunii, popoarele deschiseseră ochii. Peste tot locul — pretutindeni în lumea întreagă — incendiatorilor li se opun massele populare. Sud-estul european — teatrul preferat de acţiune pentru serviciile de spionaj engleze şi americane, a încetat de a mai fi un butoi de pulbere. Victoria revoluţiei din China a dus U transformări radicale în situaţia internaţională existentă. Forţa lagărului păcii şi democraţiei, creşte în mod continuu. Oamenii simpli din lumea întreagă sunt din ce în ce mai puţin pradă „războiului nervilor", psihozei care se întemeia pe drojdia fricii. Totuşi incendiatorii pare-se că au uitat învăţămintele sângeroase ale ultimului războiu. Vandenheimii fabrică bombe atomice, stipendiază guverne marionete în Europa, în Asia, în America de Sud. Churchill şi colegii lui, sir Montagu Green, agită planuri de federalizare, care să pună întreaga Europă sub sceptrul Wall-Street-ului. John Foster Dulles întreprinde tur-neuri de inspecţie în Europa şi Asia, în căutare de noi focare de război, Allan Dulles unifică serviciile de spionaj ale puterilor imperialiste occidentale; Thyssen şi Krupp sunt în fruntea acţiunilor de re* militarizare a Germaniei de Vest. Franco este chemat să ia loc printre partenerii Pactului atlantic. Dar în pofida aparenţelor monopoliştilor americani, omenirea muncitoare n'a uitat acei ani de groază când Germania fascistă îmbătată de succesele U' soare din primele luni ale războiului, visa Tiegemonia mondială. Omenirea n'a uitat de-asemenea că drumul fascismului a fost tăiat de puternica Uniune Sovietică, marea ţară a socialismului şi a democraţiei, pe ale cărei steag era scris cuvântul „Pace" din prima zi a existenţei sale. Chiar în acel moment istoric, în care naziştii îşi începeau agresiunea în 1934, 1. V. Stalin spunea la cel de al 17-lea Congres ai Partidului Bolşevic: „Nu poate fi nicio îndoială că un al doilea răz-hoiu împotriva U.R.S.S. va duce la complecta înfrângere a agresorilor, la revoluţie într'un şir de ţări din Europa şi Asia, şi la doborîrea guvernelor burghezo-moşie-reşti ale acestor ţări". Desfăşurarea evenimentelor istorice a confirmat pe deplin justeţea previziunilor staliniste. Cartea lui Şpanov arată cum ideea Păcii a devenit o forţă materială, care a cucerit massele. Noi şi noi milioane de oameni se alătură luptei pentru înlăiurarea războiului şi menţinerea păcii în înt eaga lume. Omenirea n'a cunoscut niciodată o miş are de massă atât de uriaşă, atât de strâns unită, ca aceea a luptei pentru pa~e. Pentru cititorul român, o serie întreagă de evenimente care s'au desfăşurat înaintea celui de al doilea război mondial şi au avut puternice implicaţii pentru ţara noastră, se clarifică mai mult, apar în adevărata lor lumină. Cititorul român înţelege un fapt istoric pe care regimul burghezo-moşieresc încerca din toate puterile să-1 ascundă. Anume, că şi la noi, ca în întreaga lume, principalul element al infiltraţiilor capitaliste străine, cel care a avut o conducere politică, economică şi ideologică a manevrelor reacţiunii bur-ghezo-moşiereşti, a fost imperialismul anglo-american. Cartea pune deasemenea în evidenţă rolul şi răspunderea principală a imperialismului american în deslănţuirea celui de al doilea război mondial. Este incontestabil că scriitorii noştri, care ar dori să scrie despre evenimentele politice din ţara noastră în cursul ultime-două decade, nu vor putea porni Ia o asemenea întreprindere fără a analiza întâi metodele prin care N. Şpanov a reuşit să rezolve pe un plan amplu istorico-mondial probleme asemănătoare. Popoarele protestează cu mânie împotriva remilitarizării Germaniei occidentale şi a Japoniei, împotriva politicii criminale a, aţâţătorilor la război, împotriva acelei po-t litici care pregăteşte un atac mârşav împotriva Uniunii Sovietice. Situaţia internaţională obligă popoarele iubitoare de pace să-şi ascută vigilenţa pentru o luptă mai energică şi mai stăruitoare împotriva aţâţătorilor la războiu. Şi în această direcţie romanul lui N. Şpanov Incendiatorii este o contribuţie preţioasă. RECENZII DIN LUPTA PARTIZANILOR SOVIETICI *) După o acţiune extrem de îndrăzneaţă a detaşamentului lui Covpac-, departe în interiorul zonei ocupate de cotropitorii fascişti, pe malul Nistrului, partizanul Semen Tutucenco, de meserie arhitect, mărturisea tovarăşului său de luptă Piotr Verşigora: „Oamenii povestesc că nemţii distrug Chievul. Cunosc planul acestui oraş, deşi nu l-am vizitat niciodată. Am studiat multe oraşe din lume; nu m'aş rătăci nici la Paris, nici la Londra, Roma, Veneţia, Milano, Genova — le cunosc planificarea până în cele mai mici amănunte. Chievul! "Acest oraş e o grădină! Deşi am crescut la Moscova, de voiu rămâne în viaţă, am să reconstruiesc neapărat Chievul!..." Visul partizanului Tutucenco s'a împlinit : printre cei ce au reconstruit Chievul după terminarea războiului se numără şi el. Şi, ca şi el, mulţi alţi partizani, revenind la vechea lor meserie, sau învăţând una nouă, participă astăzi la munca paşnică a Patriei lor cu acelaş avânt şi eroism cu care au luptat pentru desrobirea ei. Foştii partizani ai detaşamentului condus de Eroul Uniunii Sovietice Covpac, — Pav-lovschi şi Ţambal — lucrează în domeniul agriculturii, îndrăzneţul „'cavalerist" Len: chin şi-a reluat meseria-i de contabil, iar Volodia Laşin — specialist în minare — studiază pentru a deveni inginer. In oraşul lacutsc poţi întâlni pe foştii partizani din Crimeia : Grişa Guzi'l — azi marinar *) A. Fedorov: Obcomul clandestin în acţiune, Ed. Cartea Rusă, 1951. în flota comercială — şi Jenia Ostrov-scaia — medic. încrederea şi dragostea poporului au ridicat la munci de mare răspundere pe partizanii Eroi ai Uniunii Sovietice: Covpac, Feodorov, Verşigora. ★ Mişcarea de partizani şi-a găsit o largă oglindire în literatura sovietică din ultimii ani, consacrată tematicei Marelui Război de Apărare a Patriei. Eroismul popular în massă, accentuat în măreţia sa de condiţiile deosebit de grele de luptă pe teritoriul vremelnic cotropit, desvoltarea omului sovietic în aceste condiţii şi desvăluirea unor noi trăsături ale chipului său normal, de o nebănu'ită frumuseţe, au atras atenţia multor scriitori do seamă, inspirând opere ca Tânăra Gardă, a lui Fadeev, ca poemul Zoia de Margarita Aligner, sau ca ultimul roman al lui Boris Polevoi, Aurul. Dar alături de opere scrise de maeştri consacraţi ai condeiului, au apărut o serie de creaţii literare — însemnări, amintiri, —, ale unor oameni ce nu sunt scriitori de meserie, dar care au fost participanţi direcţi la evenimentele ce le descriu. Realizând în practică un vechi îndemn al lui Maxim Gorchi adresat oamenilor „cari au văzut şi trăit multe", de a împărtăşi şi altora prin sen's experienţa lor de viaţă, acesle însemnări sau amintiri ale foştilor partizani au îmbogăţit literatura sovietică cu opere deosebit de impresionante. Astfel e cazul Oamenilor cu conştiinţa curată de Piotr Verşigora şi Marşul în Carpaţi, consacrate acţiunilor detaşamentului lui Covpac, al însemnărilor VIAŢA ROMÂNEASCĂ 18 274 ANA GATLAN unui partizan de P. Ignatov descriind lupta partizanilor în Cuban, sau al cărţii lui I. Cozlov, In Crimeia, în ilegalitate. Luptei partizanilor din Ucraina îi este consacrată cartea de însemnări a lui A. Fedorov Obcomul clandestin în acţiune, recent tradusă în limba română. Secretar a'l Comitetului raional de partid din Cernigov, înainte de războiu, Fedorov a continuat să conducă în aceeaşi calitate organizaţiile de partid trecute in ilegalitate după ocupaţia fascistă, devenind în acelaş timp şi comandantul unuia din cele mai importante detaşamente de partizani din Ucraina. In amintirile lui Fedorov se oglindeşte viaţa detaşamentului pe care 1-a condus, precum şi toate evenimentele ce au precedat formarea lui, începând din ziua izbucnirii războiului. Fără a da o cronică integrală a evenimentelor, dar (urmărind întotdeauna esenţialul, caracteristicul, Fedorov a reuşit să zugrăvească un tablou viguros al vieţii de partizan, ca şi al vieţii oamenilor sovietici în vremea cotropirii fasciste. Linia de bază în jurul căreia se grupează evenimentele este precizată de autor: „Intenţia mea n'a fost să scriu istoria detaşamentului nostru. M'am străduit să arăt în această carte cum comuniştii din Cernigov, rămaşi în ilegalitate, au biruit greutăţile primei perioade şi au organizat şi condus rezistenţa poporului împotriva cotropitorilor. Deasemenea, cum a izbutit Obcomul să creeze un mare detaşament1'. Pe această linie se situează etapele principale ale activităţii Partidului pentru' organizarea luptei în spatele frontului inamic. In episoade scurte, în cuvinte puţine, adesea doar în câteva trăsături schiţate, se desfăşoară sub ochii cetitorului evenimente, oglindind tot procesul de pregătire a mişcării de partizani, de biruire a primelor greutăţi, inerente unor condiţii de activitate cu totul noi, de formare a primelor detaşamente, de contopirea lor apoi într'un singur detaşament mare şi, în-sfârşit de trecere dela defensivă la ofensivă. Imaginea Partidului organizator, mobilizator şi conducător al luptei împotriva duşmanului străbate toate aceste episoade. Carte adânc partinică, Obcomul clandestin in acţiune demonstrează cu exemple vii, concrete, luate din realitatea vieţii însăşi, cum „în anii Războiului de Apărare a Patriei partidul a apărut în faţa tuturor in calitatea lui de inspirator şi organizator a luptei întregului popor împotriva cotropitorilor fascişti", cum „munca organizatorică a partidului a reunit laolaltă şi a îndreptat spre un ţel comun toate sforţările oamenilor sovietici", cum „în anii războiului partidul a prins rădăcini adânci în popor, s'a legat şi mai strâns de massele largi ale oamenilor muncii:* Numeroase fapte relatate de însemnările lui Fedorov ne dovedesc cât de trainică, de nesdruncinat rămăsese în acele zile grele, legătura dintre Partid şi popor, cu toată teroarea desfănţuită de fascişti. Partidul, comuniştii rămân ca şi înainte conducători de masse, pe care poporul îi ascultă, îi sprijină, a căror îndrumare şi cuvânt îl aşteaptă, al cărui îndemn sau sfat îl traduce în practică. Tocmai acest contact permanent cu poporul, ca şi sprijinul nelimitat al poporului, au asigurat partizanilor succesul. „Acolo unde comuniştii au ştiut să-şi păstreze poziţia de conducători, unde n'au pierdut legătura cu massele, ci le-a antrenat şi le-a ridicat la luptă, ocupanţii au primit cele mai grele lovituri" — observă foarte just Fedorov. Dragostea poporului pentru Partid se vede din dorinţa fiecărui om cinstit de a veni în ajutorul partizanilor, de a contribui măcar cu ceva la nimicirea duşmanului. Nici vârsta şi nici condiţiile fizice sau ameninţările şi pedepsele hitleriştiior nu pot împiedica acest elan. „Ştim foarte bine — povesteşte Fedorov — că oride- *) I. V. Stalin: Despre Marele Război al Uniunii Sovietice pentru Apărarea Patriei, Moscova, Ed. pentru limbi străine, 1946, pag. 119. DIN LUPTA PARTIZANILOR SOVIETICI 275 câte cri luptam într'un sat, zeci de ajutoare anonime erau alături de noi. Adeseori chiar şi firile sfioase erau atrase şi înflăcărate de luptă. Când o luau nemţii la fugă îi urmăreau nu numai gloanţele partizanilor, ci şi bătrânele aruncau în ei cu oaie de pe la ferestre, băeţii trăgeau într'înşii cu praştiile de după copaci şi de prin podurile caselor. Invalizii le aruncau cârjele sub picioare. Se revărsa asupra lor toată ura adunată de multă vreme împotriva duşmanilor", (pag. 271). Detaşamentul lui Fedorov număra printre ajutoarele sale efective copii ca Vasia Ce-rebca sau Osmacico, ca şi bătrâni împovăraţi de ani ca octogenara colhoznică Maria Ilincina Vaşcenco, fără a mai vorbi de populaţia matură, bărbaţi şi femei. Fedorov a ştiut să scoată în evidenţă dragostea poporului faţă de partid, din manifestări zilnice, obişnuite, care tocmai deaceea capătă o semnificaţie deosebită, de fapte caracteristice şi dovedesc o adeziune totală, fără de nici o rezervă. Ele demonstrează că ideologia Partidului şi sistemul de viaţă instaurat de el au pătruns adânc în traiul oamenilor, devenind o parte integrantă, a Tui. Astfel, cât de trainică apare sudura dintre popor şi regimul sovietic, dintre popor şi Partid, din faptul că şi în condiţiile ocupaţiei fasciste, 7 Noembrie continuă să fie considerat. ca zi de sărbătoare. „Printre altele am băgat de seamă — povesteşte Fedorov — „că în ziua aceea era puţină lume pe uliţă. Numai copiii ieşeau uneori din curţi. Băieţii şi fetiţele, erau curat îmbrăcaţi. Am aflat că nimeni nu lucra. N'a fost nici o demonstraţie, dar oamenii au ţinut sărbătoarea, ceeace de fapt era o demonstraţie. Gazda noastră ne-a spus că până şi în casele oamenilor care se temeau de nemţi sau voiau să se pună bine cu ei, nimeni nu a lucrat în acea zi, pentru a nu se arăta împotriva poporului", (pag. ..161). Tot atât de semnificativ este şi faptul că deşi ţăranii îl recunosc pe Fedorov, totuşi nici unul nu-1 trădează. Sau câtă încredere în cauza Partidului dovedeşte bătrânul pădurar, om fără de partid, care ţine ascuns, în aşteptarea victoriei, portretul tovarăşului Stalin. Toate aceste fapte conţin în toată simplitatea şi laconismul cu care sunt zugrăvite, un înţeles adânc, oglindind convingerea neclintită de care sunt cuprinse massele şi care constitue chezăşia forţei lor de neînfrânt; în convingerea că „pe teritoriul ocupat nu există decât o singură forţă, o singură organizaţie în stare să ridice milioanele de oameni sovietici la lupta eroică împotriva cotropitoriloi — Partidul Comunist", (pag. 330). Specificul însemnărilor lui Fedorov rezidă în accentul deosebit pe care el îl pune asupra elementului uman. Literatura sovietică, animată de umanism adevărat, pune întotdeauna în centrul atenţiei sale omul. Şi această permanentă preocupare şi dragoste pentru om, zugrăvirea procesului său de creştere, de transformare, atât de viu ilustrată de însemnările lui Fedorov, trebue să constitue o pildă demnă de urmat pentru scriitorii noştri. In Obcomul clandestin în acţiune, autorul ştie să vadă trăsătura dominantă a personagiului pe care-1 zugrăveşte şi găseşte mijloacele cele mai potrivite pentru redarea lui. In genere, caracteristic este faptul ca Fedorov urmăreşte personagiul în transformarea, în creşterea sa. „într'un detaşament de partizani — spune el — nu numai fiecare lucru, dar şi fiecare om îşi are istoria sa". Şi cartea pe care a scris-o este o suma de atari „istorii" zugrăvite cu multă vigoare şi cu o deosebită pricepere de a scoate în evidenţă salturile calitative pe care le înregistrează curba vieţii unui om. Linia generală după care se desfăşoară creşterea oamenilor este strâns legată şi decurge din condiţiile concrete de viaţă. Ea este foarte clar precizată într'o însemnare a unuia din partizani, Gromenco: „principala transformare rezidă în aceia că noi toţi, chiar şi Fedorov şi comisarul, deşi ei sunt activişti de partid, am devenit şi mai dârji comunişti decât eram. Acum urmăm un curs practic de pregătire politică" Această transformare şi creştere se VIAŢA ROMÂNEASCA 18 .276 ANA GATLAN m desfăşoară mai încet sau mai grabnic, îmbrăcând forme specifice pentru fiecare luptător. lată de exemplu cazul partizanului Gro-merico. Agronom înainte de război, el era o lire liniştiiă, blândă, iubindu-şi adânc familia, muncind conştient pe tărâm profesional: „Mi se pare — mărturiseşte el — că pot fi un bun comunist numai dacă-mi îmbogăţesc mereu cunoştinţele profesionale. Am fost cinstit şi am lucrat cu toată abnegaţia. Mă socoteam fericit, ce zic: mă socoteam, eram fericit pentru că şi acasă toate-mi mergeau bine" (pag. 231). Războiul a Însemnat pentru el o puternică zguduire. Ura nemăsurată împotriva duşmanului şi dorinţa de a-1 nimici cât mal curând îl duc în rândul partizanilor. Dar această ură, şi elanul de luptă se manifestă la Gromenco adesea în porniri anarhice, sectare. Disciplina de partid, devotamentul faţă de partid, reuşesc să înfrângă aceste porniri şi să ducă la lichidarea lor. Creşterea lui Gromenco, este urmărită de Fedorov în amănunt şi cu multă dragoste. Folosind îmbinarea naraţiunii cu descrierea înfăţişării exterioare a partizanului şi a lumii sale interioare, Fedorov a reuşit să zugrăvească portretul lui Gromenco într'un chip deosebit de viu. Interesantă este şi linia de desvoltare a lui Iacob Zusserman. Autorul ni-1 prezintă în trei momente calitativ deosebite ale evoluţiei sale: la început Iacob este un om preocupat doar de grija familiei sale, pe care doreşte s'o revadă. E interesul ce-1 domină cu desăvârşire. Dar sub influenţa lui Fedorov apare în el dorinţa ,,de a îndeplini ceva şi cât mai repede!1'. Această orientare explică evoluţia ulterioară a lui !acob — devenit un luptător conştient împotriva cotropitorilor. Deosebit de semnificativă pentru ataşamentul oamenilor sovietici faţă de partid şi de patrie este soarta lui Bodico. Fedorov a reuşit să redea cu multă căldură figura acestui comunist, adânc devotat cauzei Partidului, care, pentru a fi folositor Patriei sale, acceptă sarcina atât de grea de a juca rolul unui trădător, vândut nemţilor. In antiteză cu Bodico se situează figura lui Kulco, pe care interesele meschine, mărunte aie traiului cotidian, erau cât p'acl să-1 distragă dela îndeplinirea datoriei sale. In paginile însemnărilor lui Fedorov apar numeroase personagii: unele zugrăvite, în amănunt, urmărite îndelung în creşterea lor, altele doar fugar schiţate. De remarcat este bogăţia de procedee pe care autorul le foloseşte în realizarea acestor portrete. Astfel, zugrăvind aspectul exterior al personagiului, Fedorov sugerează din aceste trăsături şi caracteristica Iul psihică. Este cazul portretului plas tic pe. care-1 face trădătorului Guzi, burg-mistru raional: „La o masă mare, destinată probabil experienţelor de fizică, şedea tolănit într'un fotoliu un om cam la vreo cincizeci de ani şi se trăgea de mustaţă. Faţa Iui n'avea nimic deosebit, dar îmbrăcămintea... se vedea bine că nu-i obişnuit cu ea. Haina era dintr'o stofă neagră şi lucioasă, scoasă şi ea desigur din muzeu, cămaşa brodată cu motive ucrai-niene. De speteaza fotoliului atârna o şu-bă mare..." (pag. 154). Acest portret completat de imaginea "trăsăturii „antideluvie-ne" a lui Guzi, parcă scoasă „din muzeu! raional" este în perfectă concordanţă cu prostia plină de înfumurare, cu dorinţa de a se impune cu orice preţ, de a părea un om de seamă a „domnului" burgmislru. In acelaş mod este construit şi portretul trădătorului Isaenco. Glasul Iui mieros, mişcările lui nesigure, de parc'ar fi vrut mereu să se strecoare, limbajul lui linguşitor, toată înfăţişarea lui antipatică ce-ţi produce repulsie, coincid perfect cu ticăloşia lui morală. Alteori în portret predomină descrierea caracterului moral. Şi în acest caz, concl-zlunea stilului folosit dă o deosebită vigoare trăsăturilor. De exemplu, bine a sesizat Fedorov trăsătura dominantă a psihologiei întregului detaşament de partizani, în momentul sosirii sale. Oamenii şuieră din cauza inactivităţii. Sunt trişti, îngân- DiN LUPTA PARTIZANILOR SOVIETICI 277 duraţi' Dar iată că după prima luptă cu nemţii, oamenii se schimbă. Şi Fedorov notează această schimbare într'o frază plină de expresivitate: „Şi deodată descoperim că ostaşii noştri sunt minunaţi cântăreţi, fără de pereche..." (pag. 264.) Portretele se încheagă în acţiune. Astfel e cazul portretului bătrânului Mefodievici. Aci accentul cade pe dinamism, pe acţiunea vie, încordată, plină de dramatism şi din această acţiune se desprinde imaginea bătrânului hâtru, ce reuşeşte să înşele conducerea nemţească, şi sub masca unei cuvântări de laudă a „noii ordini" hitle-riste să îndemne în fond la sabotarea şi nimicirea cotropitorilor şi a slugilor lor. Dialogul este deasemenea un mijloc des uzitat de Fedorov pentru caracterizarea personagiilor. Să ne gândim numai la bătrâna gazdă a lui lacob Zusserman. Zăcând pe patul de moarte nici nu i se vede chipul. I se aude. doar glasul. Dar cele câteva propoziţiuni pe care le pronunţă sunt suficiente pentru a ne forma o ideie despre dânsa. Ea apare ca o fiinţă bună, plină de omenie şi în acelaş timp adânc iubitoare a Patriei sale: „Fii sănătos, — îi urează ea lui lacob — nu mai boli, iar de-o fi să tragi în neamţ, sloboade din toată inima câte un foc pentru mine şi pentru Na-stia". (pag. 371). In însemnai ile sale, Fedorov se ocupă mai ales de diferiţii săi tovarăşi de detaşament, fiind destul de sgârcit în relatările despre sine însuşi. Totuşi, în centrul cărţii rămâne figura eroului principal, ce apare viu şi precis conturată. Este demnă de subliniat — ca un izvor de învăţăminte pentru literatura noastră — această reliefare deosebită a eroului celui mai înaintat, erou ce sintetizează în figura sa procesele cele mai caracteristice şi trăsăturile cele mai tipice pentru întregul colectiv uman din care face parte. Vigoarea deosebită a figurii centrale, ce rămâne adânc întipărită în amintirea cititorilor, nu este — în cazul concret al însemnărilor lui Fedorov — rezultatul accentuării elementului autobiografic, sau al sublinieri auto-caracterizărilor, ci ea apare mai curând din conturarea celorlalte personagii. Urmărirea şi descrierea creşterii şi călirii celorlalţi partizani aruncă o lumină vie asupra imaginii morale a lui Fedorov, căruia îi revine o parte serioasă de contribuţie în formarea acestor oameni. El apare ca un comunist, educator şi conducător de masse, preocupat de ridicarea oamenilor, de desvoltarea celor mai bune calităţi ale lor, — o fire disciplinată, sobră. Lui îi datorează partizanii organizarea- lor într'un detaşament puternic, ca şi primele lor succese de luptă. Datorită lui, lacob Zusserman şi Grornenco devin luptători conştienţi şi disciplinaţi. Dar în-văţându-i şi îndrumându-i pe tovarăşii săi, Fedorov învaţă la rândul său dela oamenii din jur, din condiţiile şi evenimentele zilnice. învaţă să cunoască tot mai temeinic ştiinţa războiului acesta, „munca sistematică, metodică şi studiată în toate amănuntele ei — dar o muncă de amploare şi o încordare nebănuite", (pag. 12). cum definise el războiul încă din primele zile ale invaziei fasciste. Probleme de tactică ale luptei în ilegalitate, de tactică şi strategie partizană, de cunoaştere şi apreciere a oamenilor şi multe altele trebuie să înveţe şi să adâncească un comandant de partizani. Paginile cărţii ne permit să urmărim evoluţia autorului însuşi pe măsura asimilării diferitelor probleme pe care i le ridică „cursul practic de pregătire politică", după expresia lui Grornenco. însemnările lui Feodorov sunt o cuprinzătoare cronică a unor vieţi umane, înfăţişate într'un moment de aprigă încercare şi de supremă verificare a omului la dreptul de a se numi cetăţean al ţării sale, fiu al Patriei sale. Autorul a zugrăvit cu multă căldură şi sinceritate un fragment din viaţa oamenilor ce au meritat — prin faptele lor — titlul de cetăţean al Ţării Socialiste, oameni a căror „conştiinţă curată" de „răzbunători ai poporului" va rămâne pentru totdeauna expresia luminoasă-a dăruirii totale faţă de Patrie. Traducerea în limba română a Obcomu-lui clandestin în acţiune a oferit masselor muncitoare din ţara noastră, prilejul de a 278 MARIA VASILESCU cunoaşte una din operele de seamă inspirate din epopeea Marelui Război de Apărare a Patriei Sovietice şi de a admira încă odată toată bogăţia şi măreţia sufletească a omului sovietic. Această carte trebuie să fie însă şi un îndemn şi un model pentru cei mai buni fii ai poporului nostru muncitor, — cari aidoma lui Fedorov „au văzut şi au trăit multe" din istoria ultimelor decenii ale Patriei noastre — de a împărtăşi masselor largi învăţămintele culese din frământarea acelor ani. Cei ce au cunoscut şi trăit lupta Partidului nostru în ilegalitate, cei ce au mers la asaltul lumii vechi imediat după 23 August, cei ce se găsesc astăzi în primele rânduri ale constructorilor socialismului, au datoria de onoare de a face cunoscută întregului popor istoria glorioasă a Parlidu^ lui şi lupta sa pentru libertatea şi fericirea oamenilor muncii. Folosind bogata experienţă şi în acest sens, a literaturii sovietice, începutul făcut pe acest drum trebuie să fie continuat şi mereu îmbogăţit. Ana Gâtlan AGENŢII VATICANULUI FARA MASCA *) Este cunoscut de mult faptul că printre cei mai înverşunaţi aţâţători la război, se află şi capul bisericii catolice, papa dela Roma. Aruncând masca „neimixtiunii în lupta politică", vârfurile bisericii catolice au început să sprijine în mod făţiş politica Wall-Street-ului. Roger Garaudyj în volumul său Biserica, comunismul şi creştinii, demască Vaticanul ca bastion al reacţiunii internaţionale şi ca cel mai înverşunat duşman al oamenilor muncii, arătând că Vaticanul reprezintă un trust, sau mai bine zis, un gigantic concern internaţional. De aici * Stepan Tudor: O zi a părintelui Soi-ca, Ed. Cartea Rusă, 1951. decurg şl acţiunile concrete ale politicii Romei şi ale înaltei .ierarhii bisericeşti, alianţa politică cu cele mai murdare şi mai agresive elemente ale imperialismului şi „cruciada împotriva comunismului" De fapt, întregul sistem financiar a! Italiei se află în mâinile, sau sub controlul Vaticanului. Cu ajutorul a patruzeci de bănci centrale şi a sute de bănci mici, el dirijează patru sute miliarde lire italiene, din cele şase sute miliarde ale economiei naţionale. Aţâtarea anti-sovietică şi anii-muncito-rească a devenit problema fundamentală a Vaticanului. Pe arena internaţională, încă dela începutul Marei Revoluţii ruse, Vaticanul şl-a propus ca scop de căpetenie unirea tuturor guvernelor reacţionare într'un bloc ostil Uniunii Sovietice. Aproape în întreaga Europă, din Spania până în Austria, din Italia până în Polonia, dictaturile reacţionare au fost sprijinite activ şi făţiş de Vatican. Acesta este cadrul istoric şi punctul de plecare a'l evenimentelor cuprinse în romanul O zi a părintelui Soica, roman care contribue la demascarea actualelor intrigi ale Vaticanului. Iar intenţiile, reflecţiile, faptele preotului chiabur Mihailo Soica, dealungul unei singure zile, formează, de fapt subiectul cărţii. Deşi manuscrisul original al acestei cărţi a căzut în mâinile fasciştilor şi a fost distrus, el a putut fi reconstituit pe baza unor copii păstrate de prietenii scriitorului ucrainian. Paginile cărţii O zi a părintelui Soica sunt o mărturie şl o evocare a unora din cele mai întunecate momente ale populaţiei din Ucraina de vest, aflata între 1918—1939 sub stăpânirea panilor polonezi. Acţiunea se petrece în Decembrie 1931, în comuna Novo-Climovca din Ucraina de Vest, în momentul istoric al intensificării legăturilor între fascişti şi slujitorii bisericii, care organizau grupe fasciste, camuflate sub numele de grupuri de „acţiune catolică" şi propăvăduiau „marşul desro-bitor" asupra Uniunii Sovietice. AGENŢII VATICANULUI FARA MASCA 279 Stepan Tudor înfăţişează o singură zi din viaţa personagiului său, dar în această zi, Soica îşi trece în revistă toată viaţa sa de până atunci. Cititorul nu asistă propriu zis la desfăşurarea faptelor, ci le cunoaşte din gândurile eroului principal. Această zi are totodată semnificaţia unei ferestre larg deschise prin care se vede realitatea furtunoasă din jurul lui Soica. Autorul nu se opreşte contemplativ în faţa acestei ferestre deschise. Luptător el însuşi împotriva reacţiunii fasciste pe pământul vremelnic cotropit al Ucrainei de Vest, Stepan Tudor a luat parte la desfăşurarea evenimentelor, urând fasciştii cu întreaga sa fiinţă şi urmărind cu înflăcărare realizarea idealurilor comuniste. Tocmai de aceea, fiindcă trăieşte din plin frământările eroilor şi ale realităţii înconjurătoare, pentrucă scrie adevărul, Stepan Tudor reuşeşte să sesizeze şi să redea esenţialul, tipicul. Stepan Tudor dă dovadă de cunoaştere adâncă a istoriei şi a legilor de desvoltare a societăţii, deaceea el redă realitatea şi oamenii dintr'o justă perspectivă. înţelegerea marxistă a acestei realităţi se vede şi din felul cum autorul izbuteşte să-şi realizeze artistic ideile. Stepan Tudor porneşte întotdeauna dela amănunt, dela faptul concret, pentru a se ridica la semnificaţia lui socială, generală. Este foarte interesant la Stepan Tudor împletirea faptului real cu comentariul, precizările şi concluziile autorului. Astfel, pornind dela observarea pieţii „Forul lui Traian" din Roma, în oare un preot slujea un „te'deum" în faţa a două baterii de artilerie şi a ţevilor de tun, binecuvântând soldaţii — care mergeau la moarte — cu formula „Pace vouă!", Stepan Tudor pune problema semnificaţiei acestei formule, care din cele mai vechi timpuri e folosită de clasele dominante în interesul lor. Propovăduind împăciuirea, „fraternitatea" între exploataţi şl exploatatori, clasele dominante urmăreau să abată atenţia masselor dela lupta de clasă, urmăreau sărşi perpetueze dominaţia şi exploatarea. Aproape fiecare aliniat e o împletire strânsă între faptele reale şi ideile autorului. Ele se sprijină reciproc, îmbogăţin-du-se. Chiar personagiul principal e realizat prin redarea faptelor concrete, care alternează cu comentariul direct al autorului. Această intervenţie completează imaginea pe care ne-o făurim despre personalitatea lui Soica. Acesta e un fanatic al câştigului. Autorul urmăreşte evoluţia personagiului, goana lui aprigă, egoistă, după avere. Chiaburit sunt uniţi între ei, dar Soica e sufletul lor. „In imaginaţia părintelui Soica răsare faţa bătrânului Gheleta, puternic conturată, aspră, cu mustăţile destrămate. Prin capul părintelui Soica, fulgeră un gând : „Iată unul care ia şi pielea de pe om". Şi el zâmbeşte cu colţurile gurii" (pag. 66). Pe de altă parte apare preocuparea dominantă a lui Soica, în jurul căreia gravitează toate gândurile lui: să facă aşa încât chiaburii să iasă învingători fn adunare, să fie totul pregătit spre a împiedica victoria comunei. „Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea se va umple de lauda ta..." Intre cuvintele rugăciunii introduce : — ,,Ai vorbit cu Gheleta, Tven? — „Da părinte, — răspunde acela — şi cu Sliva — au să vină la timp la adunare" (pag. 65). In acelaş timp, trăsăturile fundamentale ale personagiului: lăcomia, calculul ascuns sub vălul evlaviei Ipocrite, sunt conturate cu deosebită putere : ,jAscultă, Tven, trebue să mai scădem plata pentru măcinat o săptămână-două. Să ştie şvabul unde a nimerit — şvabului îi place ordinea, ca şi nouă ! Dar sitele noi s'au comandat, Tven? Presează, Tven, presează! Toate morile, dela Noua până la Vechea Climov-ca să macine pentru nobila familie a Soi-cilor! Oare asta nu e o dorinţă justă? Toate morile din Climovca până la malurile Şiretului să macine pentru Soici iar roşcovanul o să se predea." (pag. 72). In chiaburul Solea, se concentrează şi iz.. buţesc .tendinţele de acaparare, rr.oştenlte 280 MARIA VASILESCU dela bunicul contrabandist şl dela ta'ăl care lua pielea de pe zilieri. In el însă, această tendinţă de fiară nesăţioasă se îmbină cu laţiunea rece, cinică. Dorinţa de a acapara prin mijloace cât mai rafinate, îl împinge pe Soica la îmbrăţişarea „carierei" de preot şi mai ales la participarea activă la acţiunile politice ale bisericii catolice. A răspunde la întrebarea: Ce este dumnezeu? în ce constă religia? pentru Soica înseamnă: Ce se poate scoate din asta? Ce se poate câştiga? Apropiindu-se cu viclenie de profesorii iezuiţi, pe care-i uimeşte prin sângele său rece şl spiritul calculat, Soica reuşeşte în anii primului război mondial să ajungă Ia Roma. Pregătirea duhovnicească a lui Soica, desvăiue istoria întunecată a Vaticanului dealungul secolelor istoriei, dominată ue spiritul acaparator al vârfurilor bisericii — prigoana Inchiziţiei, comerţul cu indulgenţele, cruciadele împotriva reformei etc, străduinţa de a câştiga pe puternicii lumii pentru a stăpâni lumea. Cel mai autentic imperialism, mal fără scrupule, tocmai prin fariseica ascundere în spatele crucii, şi-1 însuşeşte Soica dela iniţiatorul său duhovnicesc în lumeştile „interese" ale papei, dela prelatul Lotti, prefect al sfintei congregaţii „De propaganda fide". Propagandiştii prelatului Lotti caută în primul rând să-şi asigure relaţii strânse cu cei dela putere, drum sigur pentru inimile şi pungile credincioşilor. Ei exploatează tendinţele, superstiţiile, contradicţiile din sânul popoarelor şi nu urmăresc în fond decât un singur scop, pe care Stepan Tudor nl-1 redă în câteva cuvinte: „Potcapul alb al misionarului-monah şi sgo-molul moale al mătăniilor, preced apariţia căştilor de plută şi ţăcănitul maşinilor de calculat care socotesc supraprofiturile". Cu ochii de pasăre prădalnică ai politicianului versat, „retrasul" părinte Lotti urmărea cu îngrijorare desvoltarea Revoluţie! Socialiste din Rusia, căuta portiţa prin care Romi şă-şl „întindă" braţele spre pfr poarele sovietice, îşi pregătea cadre speciale, cunoscătoare ale marxism-leninismu-lui, înarmate -- ca părintele Soica — cu ură împotriva a tot ce este nou, revoluţionar. Scopurile expansioniste ale Vaticanului, le aflăm dela monseniorul d'Este cât se poate de clar: „Să pui mâna pe întreg u riaşu] răsărit al Europei, să întinzi mâna peste Urali, în adâncul Asiei, până la ţărmul oceanului Pacific ! Să cuprinzi sub protecţia sfintei biserici a apostolului Petru toate popoarele asiatice". Le aflăm şi dela Soica, la care entuziasmul interesat se îmbină cu cinismul: „Pe mii de căi va pătrunde Roma spre spaţiile ruseşti, care au început să se mişte; neînfrântă, vicleană, lacomă, îndreptată neabătut spre ţelul ei : 160 de milioane de noi adepţi". Pentru realizarea acestui scop, este iniţiat şi Soica, în cunoaşterea concepţiei marxiste — pentru a lupta mai eficace împotriva acestei concepţii. Dar cunoaşterea teoriei marxiste are asupra lui Soica puterea unei furtuni; el devine conştient de pieirea inevitabilă a capitalismului şi deci a proprietăţii private — unicul sens al vieţii sale; de aici ura sa înverşunată împotriva celor mulţi, de aici răsturnarea atitudinii sale faţă de_ viaţă. Optimismului său de până atunci, încrederii nelimitate în viitor, îi ia locul frica, neîncrederea, neliniştea. Foarte puternic redă autorul ura papei şi a agenţilor săi, a acestui pumn de capitalişti, împotriva noii lumi care se făurea în urma Revoluţiei Socialiste. Dar în acelaş timp, apare cu claritate şl teama şi nesiguranţa lor. Prelatul Lotti e nevoit să recunoască pericdlul pe care-1 prezintă războiul pentru burghezia însăşi: „Vreau să-ţi amintesc ce armă cu două tăişuri este războiul. Din război împotriva Revoluţiei, el se transformă lesne în război revoluţionar împotriva legii şi a ordinii sociale." Soluţia la care ajung aceşti meşteri în treburile lui dunyiezeu pe pământ este promovarea unei concepţii asupra lumii f,U fel fl*e qir/mbatîv-ej care şă ypTijifl AGENŢII VATICANULUI FARA MASCA 281 în massele populare". Religiei catolice i-ar reveni acest rol: „Blocada ideologică a revoluţiei sub conducerea sfintei biserici catolice, trebue să stea la baza izolării politice şi militare a bolşevicilor. Aceasta îi va sfinţi pe interventionist-! ca pe nişte cruciaţi. Să ridicăm în jurul bolşevicilor zidul bisericii catolice. Aceasta este cea mai bună apărare a lumii contrarevoluţionare...". Declaraţiile prelatului L6tti sunt concludente pentru metodele folosite de burghezie în scopul de a ascunde un conţinut precis, sub vălul diferitelor formule, precum şi pentru rolul pe care ea îl dă rergiei, folosind-o ca armă ideologică de diversiune din cele mai puternice. Dar Soica, pentru care singurul sens al existenţei este averea, refuză propunerea prelatului L6tti de a pleca în Rusia în „misiune secretă" şi, abil, reuşeş'e să obţină „binecuvântarea" pentru a predica împotriva comunismului la graniţa Rusiei, în satul său natal — Caldubl. Din momentul când e numit preot de parohie şi, prin căsătorie, devine proprietar de pământ în Novo-Climovca — începe lupta lui Soica pentru acaparare, lupta pentru consolidarea şi menţinerea situaţie; lui materiale şi „spirituale", treaza şl continua veghe de fiară la cele mai mici frământări ale poporului, perfidia subtilă cu care luptă să le prevină, să le. înăbuşe sau să le canalizeze pe drumul cel mai puţin primejdios pentru interesele burgheziei. Soica foloseşte toate mijloacele, încercând să oprească pătrunderea noului suflu eliberator al Revoluţiei din Ocombrie, care trezea conştiinţa masselor. Autorul redă în mod realist, diferitele manifestări ale acestei lupte — ascunse sau făţişe -- precum şi împotrivirea sărăcimii satelor şi a elementelor revoluţionare. Cu abilitatea şi tenaritatea specifică categoriei sociale din care face par'e, părintele Soica îşi întinde dominaţia nu numai asupra vieţii bisericeşti din Climovca, .•! şl aşujora vieţii obşteşti a ccmvi^P% 4 sprijină pe activitatea frăţiilor bisericeşti sub supravegherea cărora supune întreaga viaţă particulară a enoriaşilor şi mai ales conflictele în legătură cu proprietatea. Astfel, el conduce în ascuns organizarea economică şi politică a satului, sprijiniri du-se pe chiaburi („în satul meu nu vreau să fie neputincioşi"), dirijează mişcarea culturală, oprind răspândirea ştiinţei, reuşeşte să-şi întindă influenţa în toate paro-Irlle vecine judeţului, vorbind „în numele bisericii şi al naţiunii". Duplici'atea, ipocrizia preoţimii chiabure, egoismul hipertrofiat, cinismul acaparator burghez, toate ascunse sub haina predicatorului, sunt desvăluite de către Stepan Tud^r în toată profunzimea lor. Priceput actor şl regisor — maistru al ceremonialului, de a cărui putere înşelătoare era conştient, dispreţulnd pe cei nepricepuţi în arta teatrului b'seric^sc (pe care-i numea „cârpari ai lui dumnezeu" sfătuindu-i : „nu-1 supuneţi pe dumnezeu la proba plictiselii, că nu rezistă") Soica se strădueşte prin toate mijloacele să întărească sentimentele religioase în parohia lui, pentrucă la prima necesitate să le transforme în acţiuni contrarevoluţionare, în obligaţie la muncă fără plată pe pământul b'sericesc sau în monedă sunătoare ca plată pentru slujbă. Cu îndrăzneală, Stepan Tudor smu'ge vălul minciunii şi falsităţii, denunţând una din manifestările ideologiei burgheze: tendinţa de a desvolta misticismul, ca o diversiune şi un mijloc de înrobire a masselor. Soica ajunsese la concluzia că numai „ateii desăvârşi*! din prMr-lul bisericii" cei mai mari cinici, ridicaseră puterea bisericii la înălţimi nemai atinse. De aici rugăciunea: „Trimite-ne, doamne, un mare ateu în sfântul pristol papal, un conducător inteligent si doartc văzător, lipsit de iluzii şi de credinţă". In schimb, în fanatismul şi ignoranţa oamenilor, printre gologanii pe care-i smulsa văduvelor, îl găsea Soica pe dumnezeul lui. , . ' Poaceea gpcţrfcg Că J'elj.fia -tre|iu§ s'a 282 MARIA' VAS1LESCU constitue o parte a vieţii zilnice a ţăranului, !a fel ca succesiunea anotimpurilor, să clirgă ca un râu dela o sărbătoare la alta. Pentru el, dumnezeu este un plasament sigur pentru capital, religia şl biserica confundându-se astfel cu soarta acaparatorilor. Deaceea, el urmăreşte cu pasiune acţiunile Vaticanului, politica Romei papale. Soica înţelege calculul diabolic al Vaticanului, atunci când Pius al XI-Iea cheamă popoarele la cruciadă pentru „mântuirea Rusiei" şi începe campania de rugăciuni împotriva puterii bolşevice: el cunoştea doar, din cele învăţate cu privire la istoria Vaticanului, mecanica interioară a acestor carripanii de rugăciuni, care preced deobicei expediţiile sângeroase. Calculul rece domină la Solea până şi sentimentele de afecţiune pentru mamă, soţie şi copii : „Căsătorie şi morguri, asta-i de înţeles, dar ce echivalent în morguri are ceeace se numeşte dragoste? Cât preţueşte dragostea, ce scop are? Morgu-rile, asta-i ceva pozitiv." Astfel, romanul O zi a părintelui Soica este încă odată o confirmare a caracterizării făcute burgheziei de către Marx şi Engels în Manifestul Comunist: „Burghezia a despuiat de aureola lor sfântă, toate activităţile până atunci venerabile şi privite cu smerenie. Ea a prefăcut pe medic, jurist, preot, poet, om de ştiinţă, în muncitorii ei salariaţi. Burghezia a înecat fiorul sfânt al extazului pios în apa îngheţată a calculului egoist. Burghezia a sfâşiat vălul de sentimentalitate ce acoperea relaţiile familiare şl le-a redus la o simplă relaţie bănească". Eroul cade tot mai mult pradă neliniştii în faţa avântului pe care-1 ia lupta masselor populare pentru libertate; Ia sporirea nelinişte! lui contribue şi jocul forţelor oarbe, haotice, ale capitalismului, caie-i dejoacă adesea precisele calcule. Dar în acelaş timp el are prilejul să vadă că izvorul, nucleul „răului", „comuna", se desvoltă chiar în Novo-Cllmovca, în parohia proprietarului şi meşterului în treburile dumnezeeştl. Viaţa adevărată a satului curge independent şf contrar ten- dinţelor şi dorinţelor arzătoare ale preotului catolic, manifestându-se în diferite ocazii în demonstraţii antiguvernamentale. Cu toate măsurile luate, deşi se crede stăpân pe toate firele, Soica află în ziua Adunării dela „Casa poporului" că delegaţii trimişi din Glimovca sunt toţi dintre „roşii". Chiaburii întruniţi la Solea înainte de Adunare, jandarmii Iui, nu reuşiseră să facă nirnic. In satele vecine era aceeaşi situaţie : pe drum, Soica întâlneşte două căruţe din satul, în care, cu o săptămână în urmă, poliţia ridicase optsprezece inşi. Mai tare decât Soica se arată optimismul, hotărîrea ţăranilor săraci care izbutesc să spulbere adunarea convocată în scopul de a calomnia Uniunea Sovietică şi a aţâţa spiritele împotriva regimului sovietic. Părintele Soica este un tip reprezentativ pentru preoţimea chiabură, prin indivldua-litatea-i precis conturată şi prin ogllndiiea tendinţelor şi caracterelor fundamentale ale clasei pe care o reprezintă. Ultimul cuvânt al lui Soica : „să piară lumea, numai să nu fie comuna" e revelator şi pentru politica actuală a aţâţătorilor la război, care în zadar încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei. Insuccesele lui Solea nu sunt înfrângeri ale lui numai, ci înfrângeri ale Vaticanului, şi prin el, ale imperialismului. Soica, omul de nădejde al Vaticanului, se simte neputincios: s'a lovit de ceva prea puternic, prea viu, de forţe ce nu pot fi înfrânte nici chiar prin machiavelicele procedee ale papalităţii. Deşi insistă prea mult asupra analizei psihologice a personagiului central, Stepan Tudor reuşeşte să ne facă să urmărim cu pasiune denunţarea dedesubturilor tenebroase ale poliţiei şi ideologiei Vaticanului, în evoluţia lui Soica, personagiu care reiese puternic conturat. Stepan Tudor a analizat cu deosebit? pătrundere psihologică ecoul, groaza pc care o trezeşte în rândurile burgheziei „ameninţarea" comunismului; însf tocmai mişcarea comuniştilor, trezirea sărăcimii satelor ocupă în roman un loc prea restrâns, faţă de Importanţa acestei mişcări -de- ridicare' a' masselor:-- Poate .cărt-ecmai PRIETENII ŞI DUŞMANII ŢĂRĂNIMII 283 paginile distruse de fascişti cuprindeau creşterea şi afirmarea mişcării revoluţionare împotriva popilor catolici şi a chiaburilor. Dar cu toată această lipsă, scopul urmărit de Stepan Tudor a fost atins: cartea O zi a părintelui Soica demască adevăratele ţeluri ale Vaticanului, caracterul de clasă al ideologiei şi acţiunilor lui, iar în personagiul principal al romanului, rieii-neşte cu ascuţime tipul acaparatorului capitalist îmbrăcat în sutana făţarnică a predicatorului, arătând adevăratul rol al acestor „sfinţi părinţi", agenţi mascaţi ai Vaticanului. Maria Vasilescu PRIETENII ŞI DUŞMANII ŢĂRĂNIMII*) „llici stătea în faţa marinarului, cu degetele vârâte sub marginea jiletcii,. Se legăna şi râdea. Râsul lui molipsea mulţimea care se grămădise în jurul său şi a lui Serghei Ivanovici. — Asta e revoluţia, — zise tare Lenin. Trei fraţi, trei destine. Ai văzut ?" „...Când Lenin îi spuse fraza asta scurtă pe care are să o ţină minte toată viaţa, Serghei Ivanovici se văzu pe sine însuşi şi-şi văzu familia cu nişte ochi străini parcă... Ca resfrântă într'o picătură de apă, marinarul văzu în familia sa revoluţia, trecutul, prezentul şi viitorul ei, toată măreţia luptei ce se dădea" Sensul adânc al cuvintelor pe care Lenin 1 le-a spus ţăranului comunist Serghei Ivanovici Storojev, Ia o întâlnire prilejuită de Congresul al X-lea al Partidului Bolşevic, reliefează puternic tema pe care Nlcolai Virţa o desvoltă în paginile romanului De unul singur. Cei trei fraţi Storojevi, reprezintă chiaburimea, ţărănimea mijlocaşe şi cea săracă. In cuprinsul acţiunii, ei devin tipuri caracteristice nu numai prin situaţia lor materială ci totodată şi prin atitudinea de clasă pe care o adop- *) Niculai Virta: De unul singur, Ed. Cartea Rusă, 1951. tă în clipele marei furtuni revoluţionare deslănţuită de proletariatul rus. Fratele mai mare, Piotr Storojev, fusese la început un ţăran înstărit din satul Dvorichi, astfel cum mai erau şi mulţi alţii. încă din primele pagini ale romanului, autorul ne arată cum a devenit Piotr chiabur: s'a căsătorit cu o fată, care i-a adus pe lângă casă puzderia de neamuri ce-1 slugăreau pe un blid de ciorbă; a început să împrumute seminţe, făină şl chiar cai, luând după aceea zece piei de pe spinarea datornicilor; în sfârşit, s'a apucat şi de camătă. In felul acesta — prin mijloace necinstite specifice chiaburilor — el a reuşit să-şi construiască o gospodărie mare cu maşini şi vaci de rasă şi să adune nenumărate desiatine de pământ pe care le apăra dând drumul „dulăilor răi care să-1 străjuiască zi şi noapte şi să-i sfâşie în bucăţi pe toţi aceia care ar îndrăsni să râvnească la dânsul, la pământul şi puterea lui". Revoluţia, a primit-o oarecum bucuros. Fireşte, „bucuria" lui era de cu totul altă natură: spera că acum, o să-i poată smulge boierului dela Muhanovo pământul aflat la Lacul Lebedelor unde plănuise să-şi mute gospodăria, departe de sărăcimea satului. In poftele de îmbogăţire ale lui Piotr Storojev, cititorul recunoaşte cu uşurinţă poftele nesăţioase ale întregii chlaburimi, care urmăreşte să treacă asupra sa puterea e-economică şi politică a moşierimii. Dar, în mod inevitabil, şi poziţiile chiaburim!! încep să se clatine atunci când distrugerea moşierimii s'a încheiat, pentrucă proletariatul îşi desfăşoară mai departe revoluţia, pe drumul înlăturării oricărei exploatări. Este tocmai ceeace se petrece atunci când, în roman, Piotr Storojev se hotărăşte să alăture armelor perfide pe care le folosise în trecutul apropiat, atacul direct al- bandelor înarmate împotriva Puterii Sovietice. In. planul desfăşurării acţiunii, ia naştere o strânsă colaborare între Piotr Storojev şi un alt personagiu, fostul socialist revoluţionar Antonov. In această dualitate de" forţe contrarevoluţionare, primul re- 284 EUGEN ATANASIU prezintă chiaburimea care va aproviziona şi echipa gloata de dezertori şi foşti exploatatori, iar cei de-al doilea sadismul şi ura deslănţuiţă, într'un cuvânt mâna ucigaşe de care se folosesc clasele exploatatoare în încercarea de a întoarce înapoi roata istoriei. Datorită vastelor sale posibilităţi de redare artistică a vieţii, N..Virta reuşeşte să oglindească în toată complexitatea lui procesul sufletesc al acestor personagii şi astfel, cititorului îi apare clar cauzele care hotărăsc eşecul încercării lor nebuneşti. Contrarevoluţionarilor antonovişti, le lipseşte suportul moral. Panica şi nesiguranţa, teama şi, ura reciprocă sunt trăsăturile întunecate ale caracterului lor. Numai logica disperării — caracteristică claselor exploatatoare aflate în pragul prăbuşirii definitive — le dă curajul să înfrunte detaşamentele roşii, să jefuiască, să siluiască şi să înfăptuiască omoruri bestiale, într'o zadarnică încercare de a înăbuşi clocotul revoluţionar. Prezentând în paginile romanului acţiunile mârşave ale contrarevoluţionarilor, autorul ne conturează în chip convingător slăbiciunea bandelor lui Antonov, a căror acte concretizau cea din urmă manifestare a descompunerii, putreziciunea morală a ultimelor rămăşiţe aparţinând societăţii do-borîte sub loviturile uriaşului val revoluţionar. Mai ales partea ultimă a romanului, menţine în atenţia cititorului un fapt de o vădită importanţă: duşmanul de clasă nu renunţă la luptă, chiar în situaţia de vădită inferioritate. De unul singur, Piotr Storojev continuă lup'a cu aceeaşi desperare şi a-celeaşl mijloace bestiale. Din toate speranţele ce 'l-au fost spulbera'e, Iul Piotr i-a mai rămas totuşi una. Plastic, autorul ne-o redă într'o discuţie pe care Storojev o poartă cu el însuşi : „Oare a venit pacea pentru totdeauna în sate şi cătune ?... Oare pământurile dela lacul Lebedelor vor rămâne pentru totdeauna în mâini străine ?il Iată deci speranţa care i-a mal rămas : războiul Imperialiş-tilar împotriva cuceriri- lor revoluţionare ale poporului sovietic. In acţiunea ultimă a chiaburului Storojev — care reuşeşte să fugă de sub paza ostaşilor roşii — este reprezentată întreaga panoramă a lumii vechi care, deşi condamnată cu desăvârşire la pieire, nu depune totuşi armele ci caută mai departe, cu încăpăţânare, să împiedice eforturile oamenilor sovietici pentru o viaţă mal bună. într'un contrast isbitor cu aceste ultime rămăşiţe ale unei lumi care moare, autorul reliefează puternic figurile luminoase ale comuniştilor. Serghei, fratele cel mai mic al lui Piotr Storojev, căruia fratele chiabur îi răpise bruma de moştenire părintească, trecuse cu trup şl suflet de partea îe-voluţiei. El şi-a dat seama dintru început că, prin participarea activă alături de proletariat, nu numai că nu are nimic de pierdut, ci dimpotrivă de câştigat. Primit şi educat în rândurile bolşevicilor, el devine un luptător demn de înaltul titlul de membru al Partidului. Măreţia caracterului acestor oameni pe care îi întruchipează Serghei, sunt siliţi să o recunoască până şi duşmanii lor. Chiaburul Piotr Storojev este cutremurat de atitudinea comuniştilor la unul din interogatoriile care precedau execuţia: „(Jite-i, stau un mănunchi de oameni şi nimeni nu cere cruţare, nimeni nu plânge. De unde oare puterea asta ?" Ceeace nu poate înţelege Storojev, este tocmai expresia vie, umană a acestei forţe care dis*ruge fundamentul putred al lumii vechi. Este învăţătura marilor dascăli al proletariatului, învăţătură care a cuprins masse'e, devenind astfel o forţă în faţa căreia nu pot rezista împotrivirile exploatatorilor. Datorită faptului că autorul îşi alcătue-şte acţiunea operei sale pe baza realităţilor epocei respective — pe care a aprofundat-o cu o deosebită grijă — el reuşeşte pe deplin să ne zugrăvească figurile acestor oameni minunaţi, caracterizându-i în situaţii de un puternic dramatism, faţâ'n faţă cu problemele cele mai Importante ale vieţii. Două asemenea situaţii sunt întru totul caracteristice. PRIETENII ŞI DUŞMANII ŢĂRĂNIMII 285 Prima scenă, are loc în toamna anului 191,8, când soseşte în satul Dvorichi, bolşevicul Listrat, aducând cu el doar o armă şi un cufăr gol. „într'o bună dimineaţă, Andrian 1-a văzut pe Listrat scoţând cu toporul cuele din scândurile cu care fuseseră astupate uşile şi ferestrele dela biroul societăţii de credit. — Ce faci ? îl întrebă el. — Vreau să mă instalez aici. Garda Roşie ocupă această clădire, înţelegi ? — De înţeles, înţeleg, numai că nu văd Garda. In faţa mea văd că stă Listracta, dar Garda parcă n'o văd". Listrat nu mai răspunde. Nici nu era nevoie de vorbe: răspunsul l-au dat faptele. Continuarea scenei de mai sus, o găsim în ultimele pagini ale romanului, dupăce detaşamentele roşii sdrobiseră definitiv pe contrarevoluţionari. „Leonca era de gardă la comitetul revoluţionar. Acolo era pustiu; doar în pridvor, şedea la taifas Listrat cu Andrian, care îmbătrânise. — Mă tot întrebai unde-i garda — zise Listrat, vârându-şi pumnul în coasta iui Andrian. Am fost singur în casa asta şi acum, uite câţi suntem. Garda! Asta e garda. — Da, aşa e — oftă Andrian. Sunteţi mulţi!" Se desprinde din aceste două scene petrecute la un interval de câţiva ani, chipul unui om al Revoluţiei. Cumpănit, modest, participant activ la evenimentele revoluţionare, bolşevicul Listrat a acumulat nu numai experienţa zilelor victorioase, ci şi a clipelor de grea încercare. Aceasta, 1-a făcut pe el, un om simplu, să întrevadă cu claritate drumul istoriei, cui aparţine viitorul. Credinţa în victoria regimului sovietic nu reprezintă pentru Listrat doar un punct de vedere pe care îl aprobă, la care aderă; această credinţă devine de nestrămutat în orice situaţie, din cauză că ea s'a transformat în logica vieţii sale, tocmai datorită faptului că victoria regimului sovietic constitue condiţia existenţei sale Individuale şi în ace-taş timp a altor milioane/ tje şemeai şi lui, care au cunoscut jugul exploatării Un astfel de om, este într'adevăr capabil să lupte pentru a da viaţă marilor acte ale Partidului Bolşevic, antrenând Ia realizarea lor massa de milioane a poporului sovietic. Şi, aici, este necesar să subliniem felul în care N. Virta a conturat şi scos în evidenţă procesul de integrare a marilor acte ale Partidului, în viaţa de flecare zî a eroilor săi. In acest scop, apariţia în cadrul acţiunii a fratelui Semion Storojev devine o necesitate pentru oglindirea realităţii sub toate aspectele el, pentrucă în lupta contra chiaburimii, Partidul Bolşevic foloseşte, pe lângă alianţa cu ţărănimea săracă, sprijinul mijlocaşilor. Iar, dacă Serghei reprezintă ţărănimea săracă, Semion este lipul ţăranului mijlocaş. Ca şi în privinţa celorlalţi doi fraţi Storojevi, autorul ne redă şi atunci când îl prezintă pe Semion, legătura strânsă dintre cai ac -terul eroului şi starea lui materială. Semion, nu putea niciodată să-şi împlinească trebuinţele. De aceea, caracterul său este specific ţăranului mijlocaş, care simte puterea chiaburului, dorind uneori să aibe şi el averea chiaburului, dar în acelaş timp caută sprijinul ţăranilor săraci în care vede forţa capabilă să se opună exploatatorilor. In roman, apariţia Iul Semion Storojev are loc într'un număr relativ restrâns de episoade. Totuşi, prezenţa lui se simte puternic în tot cursul acţiunii. Un „frate Semion" este şi Andrei Andreevici Coziol. In faţa succeselor obţinute de antonovişti, el şovăie între Puterea Sovietică şi contrarevoluţie. Chiaburimea caută să-1 folosească pe Andrei Coziol tot astfel ca şi pe Semion şi întreaga massă de mijlocaşi, pe care o amăgeşte cu promisiuni şl-i exploatează cu şiretenie nehotărîrea. Dar şi Serghei îşi dă seama de acest lucru. Hotărîrea Congresului al X-lea al P.C. (b), care, înlăturând predarea obligatorie a surplusului de grâne deschide calea atragerii mijlocaşilor de partea Revoluţiei, va fi tradusă în viaţă de Serghei şi ceilalţi ciowuniştl asewewea Tul. „fra- 286 D. DANITI tele Semion, neînţeles, aspru, veşnic supărat pe ceva, îi apăru lui Serghei ca o întruchipare a milioane de chipuri. Cuvântul ,,aliat" încetase a mai fi abstract. Iată aliatul : Semion Ivanovici Storojev. Al cui aliat devine ei? Ai fratelui Piotr sau al fratelui Serghei? In funcţie de aceasta înclină balanţa Revoluţiei". In felul acesta, autorul prezintă în toată amploarea ei ciocnirea dintre cele două forţe — revoluţionarii şi contrarevoluţionarii. El răscoleşte şl desvăluie cititorului toate resorturile sociale care susţin această luptă. Astfel că, înăbuşirea răscoalei lui Antonov apare nu ca rezultatul exclusiv al acţiunilor militare, ei mai ales ca o urmare logică a atragerii ţărănimii muncitoare de partea Revoluţiei, adică a înfăptuirii în viaţă a genialului principiu leninist. Prin aceasta, eroii lui N. Virta trăiesc; ei aparţin prin toate acţiunile lor unei anumite clase, ceeace face ca romanul să devină o strălucită tipizare a epocii respective.. Scenele finale ale romanului, sunt de un puternic dramatism. Aici, reapar cei doi fraţi — comunistul Serghei şi chiaburul Pioti Storojev; prin ei stau faţă'n faţă două lumi. In cuvintele simple ale lui Serghei, se reflectă lumea nouă care, după lupte grele a învins: ,,Ţi-aduci aminte, Piotr, că ji-am spus să te frângi, că altfel o să vă frângem noi? Iată că ne-am întâlnit şi tu eşti frânt!". * Importanţa deosebită pe care o reprezintă pentru cititorul din ţara noastră lectura romanului De unul singur, reiese tocmai din prezentarea tipică a duşmanului de clasă. Fiare asemenea lui Storojev au făptuit şi la noi asasinate bestiale. Luptători hotărîţi pentru cauza socialismului, care aplică învăţăturile Partidului nostru inspirate de învăţătura marxist-leninistă, descoperă şi nimicesc necontenit încercările criminale ale duşmanului de clasă. Dar mulţimea şi varietatea armelor--ascunse de eare se- folosesc duşmanul de clasă şi uneltele lui, cere poporului nostru muncitor să fie neîncetat conştient de pericol. Ţinând trează conştiinţa tuturora, construcţiile minunate ce se înfăptuiesc astăzi şl în ţara noastră vor fi apărate de încercările desperate ale duşmanului de clasă. La popularizarea bogatului material de viaţă cuprins în paginile cărţii, contribue fireşte şi traducerea tov. Şerban Nedelcu şi Igor Block. Astfel, romanul De unul singur apărut în traducere românească, oferă oamenilor muncii dela noi posibilitatea de a-şi îmbogăţi experienţa în lupta pentru construirea socialismului şl apărarea păcii. Eugen Atanasiu RECONSTRUCŢIE *) Februarie 1945. S'a scurs abea o lună dela eliberarea Poloniei. Ruinele care se întind peste întreaga ţară mai fumegă încă. Explozii întârziate ale unor mine străbat din când în când văzduhul. Valul armatelor eliberatoare înaintează vertiginos spre Berlin. Poporul polonez porneşte cu sârg să-şi reconstruiască patria, s'o înalţe mai mândră şi pe temeiuri drepte. Zidurile vechi se prăbuşesc şi din ele se alege cărămida ce va sluji la înălţarea noilor clădiri. Mereu alte uzine se construesc, se ridică împrejur locuinţe, cluburi, stadioane, teatre şi cinematografe. Acţiunea romanului No. 16 produce de Jean Wilczek prezintă un aspect al acestei vaste opere de reconstrucţie a Poloniei, pe baze socialiste. No. 16 este o fabrică de produse alimentare pe care războiul o prefăcuse în ziduri arse şi fiare vechi. Dar, odată cu sfârşitul războiului, fabrica Nr. 16, devenind un bun al' poporului, va trebui să producă bunuri pentru popor. Printr'o muncă plină de abnegaţie, muncitorii veniţi aci, în frunte cu directorul lor Stanlslawskl, reuşesc să pu- *) Jean Wilczek: No. 16 produce, Ed. de Stat, 1951.- - - .- • - RECONSTRUCŢIE 287 nă fabrica în funcţiune. Fiecare etapă nouă de producţie, fiecare îmbunătăţire şi perfecţionare a aparatelor înseamnă noi biruinţe ale muncitorilor, obţinute din greu, şi devine o imagine a întregii opere de redresare a economiei poloneze. Pe măsură ce fabrica îşi schimbă aspectul, oamenii se transformă şi ei. Stanislawski, obosit din pricina multelor încercări prin care trecuse în timpul războiului, capătă noui puteri de muncă; bătrânul maistru Klawer, care îşi pierduse familia într'un lagăr nazist, îşi redobândeşte prin muncă conştientă încrederea în viaţă; tânărul Ladomski, rămas cu studiile neterminate, are acum posibilitatea să devină un bun inginer sau economist; ucenici ca Frank Adamski se califică, învaţă meşteşugul. Importanţa unei astfel de fabrici constă şi în faptul că este un centru de viaţă intensă. Intr'adevăr, cu fiecare pagină pe care o întoarce, cititorul simte cum fabrica se populează, cum zvâcnetul de viaţă devine mai accentuat, cum freamătul da muncă răsună mal tare. Legându-le de problemele de ordin intern ale fabricei, autorul ne înfăţişează o serie de aspecte ale realităţii din Republica Populară Polonă. Este cunoscut rolul deosebit pe care 1-a avut în reconstrucţia Poloniei ajutorul material şi moral al Uniunii Sovietice. Acest însemnat ajutor se resimte şi în cel mai mic loc de producţie, aşa cum îl reflectă romanul lui Wilc zeck. Deşi acţiunea acestei cărţi se petrece aproape numai în interiorul fabricii, scriitorul ne desvăluie deasemenea şi aspecte din opera generală de reconstrucţie a ţării. Unul din ele îl constitue opera de reconstrucţie a oraşelor. O trecere a lui Stanislawski prin oraş îi desvăluie cititorului elanul constructiv al poporului polonez: „într'un loc, atârna o bae suspendată de o bucată de ţeava; în altă parte, de o bucată de pardoseală era agăţat un pat cu aşternutul în zdrenţe... La un moment dat se opriră la colţul unei străzi largi... De-a- lungul dărâmăturilor, pe felinarele rămase întregi şi pe arborii ciuntiţi, se întindea o noua reţea de cabluri şi de linii telefonice". Odată cu avântul constructiv pe care-1 aduce, romanul evocă pentru o clipă lumea veche, condamnată definitiv de istorie. Moşieri, bancheri, industriaşi, „oameni care protestează împotriva a tot ce se petrece astăzi, care îşi bat joc de toate acestea şi le împroaşcă cu ironii. Ei îşi ţin privirile îndreptate spre Anglia, cred în război.." Aceştia pândesc din umbră şi încearcă să readucă ziua de eri . Scriitorul a reuşit să ne dea o imagine cuprinzătoare a realităţilor din ţara sa. Şi ceeace trebue subliniat în primul rând este bogăţia mijloacelor artistice cu care Jan Wilczek a reuşit să facă acest lucru. Autorul a folosit o interesantă tehnică a corn poziţiei. El a legat toate problemele de fabrică şi de oamenii ei. In felul acesta fabrica rămâne elementul central în jurul căruia se grupează toate acţiunile oamenilor, şi care determină caracterul unitar al romanului. Ca să prezinte aspectul oraşului, autorul descrie drumul pe care-1 face pe străzi directorul fabricei şi popasul lui la o bodegă unde se perindă diferiţi oameni. Pătrun zătoarele observaţii asupra acestora reuşesc să dea cetitorului o imagine puternică a vieţii unui oraş polonez imediat după eliberare. Remarcabil este deasemeni modul de a da viaţă eroilor. Acţiunile în care sunt puse personagiile lui Wilczek scot în evidenţă caracterul lor tipic: ele au puternice trăsături individuale care le diferenţiază net. Scriitorul îş! individualizează eroii. El crează oameni vii pe care ai impresia că îi poţi întâlni oricând pe stradă . Fiecare îşi manifestă într'un mod caracteristic, specific, avântul constructiv. Trăsăturile lor negative sunt combătute ori ironizate de către autor. Paznicul Malik în tot ce face îţi dovedeşte o şiretenie ne la locul ei, Klawer este un om nervos, impulsiv; directorul administrativ Wierndski afectează adesea o vorbire umflată, subliniată de gesturi largi, teatrale, etc. D. DÂNITi Comicul reiese din prezentarea scăderilor incompatibile cu omul nou, scăderi care se pot înlătura, şi tocmai în acest scop le biciueşte autorul. Astfel, ceeace provoacă râsul în acţiunile paznicului Malik, altminteri muncitor devotat, este tocmai şiretenia care îl face să adopte uneori procedee complicate pentru lucruri simple. Malik are un păcat: îi place mai mult de cât' se^ cuvine ţuica. Deaceea el îşi dă uneori în petec şi autorul nu se fereşte să-i facă un portret usturător. Elementele de satiră la adresa unui personagiu care e în general pozitiv, au o valoare pedagogică datorită faptului că autorul prezintă pe om în plină creştere, prezintă lupta lui pentru a se debarasa de unele apucături vechi, pe care le mai poartă cu sine. Demne de subliniat sunt simplitatea şi dragostea de oameni care întregesc caracterul conducătorilor de colective şi mal ales al comuniştilor. Aceştia sunt prezentaţi în situaţiile cele mai fireşti, mai omeneşti. La o discuţie prietenească, rosteşte preşedintele KJralski către Stanislaw-ski aceste vorbe de covârşitoare importanţă: „Mulţi nu văd ziua de mâine şi nici nu vor s'o vadă. Şi îţi spun sincer — sunt pierduţi. Se vor usca şi vor putrezi ca peştii unui eleşteu nefolositor". O altă discuţie prietenească e transformată de Sickierski, împuternicitul guvernului, într'un bun prilej de a-1 lămuri pe Stanislaw-skl asupra însemnătăţii muncii de partid. Autorul conturează realist chipul duşmanului de clasă. Wier'udzki este tipul duşmanului abil, care, datorită unui perfect camuflaj, reuşeşte să nu fie demascat decât târziu. Şi totuşi, prin atitudinea, prin gesturile Iui, Wierudzki devine dela început antipatic; îngâmfarea Iul de om care se Iubeşte mult pe sine, aerele lui de superioritate şi de distincţie, limbajul lîii bombastic, care miroase a demagogie şi prefăcuta lui amabilitate, care seamănă bine a slugărnicie' — iată o seamă de trăsături de caracter care, luate la un loc, alcătucsc veridic şi convingător chipul unui duşman de clasă. No. 16 produce s'a bucurat de o bună primire din partea oamenilor muncii din Republica Populară Polonă. Romanul este prima lucrare a lui Jan Wilczek. La isbuc-nirea celui de al doilea război mondial, Wilczek a fost împiedicat să-şi desăvârşească studiile universitare şi s'a văzut nevoit să se angajeze ca simplu lucrătbr într'o fabrică de ciocolată din Cracovia. Faptul acesta a marcat o cotitură în viaţa lui, în mentalitatea lui. Devenit — după izgonirea ocupantului nazist — directorul fabricii, el reuşeşte s'o repună în funcţiune şi s'o aducă la un stadiu de înflorire. In romanul de faţă, care este prima sa operă literară, Wilczek a pus, după cum se vede, mult, din propria-i viaţă şi experienţă. Editarea în limba română a cărţii lui Wilczek este importantă pentru cunoaşterea noii orientări, pe care a luat-o literatura Republicii Polone. In acelaş timp ea prezintă în mod artistic realităţi în multe privinţe asemănătoare celor din tara noastră. Sunt oglindite în această operă frământările unui popor care, ca şi poporul nostru, merge spre socialism. Deaceea unele aspecte ale acestei cărţi sunt valabile şi pentru realităţile din ţara noastră. Ele afirmă cu hotărîre şi dovedesc din plin că aici, în democraţiile populare, „realitatea o construim noi, din fier şi beton, cu munca mâinilor noastre". D. Daniti BIBLIOGRAFIE CĂRŢI NOU! IULIE — AUGUST 1?5! EDITURA P.M.R. VASILE LTJCA. Desvoltarea cooperaţiei de consum şi sarcinile ei viitoare. (32 pag., 8 lei). D. petresctj, Centralismul democratic, principiul organizatoric de baza al partidului. (40 pag., 8 lei). GHEORGHE STOICA, Ca'itatea de membru de partid. Reglementarea compoziţiei sociale a Partidului, Ed. II. (28 pag., 6 lei). PAUL RADOVAN, Statutul, legea de baza a partidului Ed. II. (48 pag., 8 lei). N. PUHLOV, Desvoltarea agriculturii în Republica Populară Română. (32 pag., 8 lei). V. GRIŞANIN şi S. RODIONOV, Cum să pregătim o conferinţă. (68 pag., 10 lei). **,* Vasile Luca (biografie). *** Despre munca de agitaţie în colhozuri. (72 pag., 8 lei). CARTEA RUSA LEW TOLSTOI, Hadji Muradl (168 pag., 35 lei). ELISABETA LUCA, Marea şcoală. (80 pag., 40 lei). NATALIA SCURTU, întâlnirea cu Par. tidul. (48 pag., 8 lei). EUSEBIU CAMILAR, Secerişul. (48 pag. 8 lei). *** Pictorul revoluţionar Ion Negulici (album). (44 pag., 100 lei). *** Pictorul Rosenthal (album). (46 pag., 100 lei). E. S. P. L. A. V. V. VERESAEV, însemnările unui medic. (129 pag., 85 lei). M. GORCHI, Varenca Olesova şi alte nuvele. (374 pag., 140 lei). V. POLTORAŢCHI, Dincolo de hotare şi acasă. (204 pag., 75 lei). S. BORZENCO, Coreea în flăcări. (104 pag., 20 lei). EM. CAZACHIEVICI, Cunoştinţe vechi (40 pag.. 15 lei). *** Premiile Stalin 1950. (76 pag., 20 lei). *** Minerul sovietic. (64 pag., 20 lei),. A. COLOSOV, Povestiri. (80 pag., 20 lei). A. IACOBSON, O noapte hotărîtoare. (80 pag., 20 lei). *** Cea de a doua consfătuire unională a ţinerile» scriitori sovietici. (110 pag., 47 lei). EDITURA TINERETULUI VL. COLIN, In spatele frontului. (104 pag., 25 Hei). *** Col. Tineretului Sătesc (Iunie). (56 pag., 25 lei). L. COSMODEMÎANSCAIA, Povestire despre Zoia'şi Şura. (280 pag., 1*0 lei). F. ŞERBAN Cercul nostru de natura-lişti. (116 pag., 40 lei). *** La serbările noastre (culegere). (104 pag. 90 lei).