REVISTĂ A UNIUNII SORHTGRiLOH DIM R. P. R. Apare sub conducerea unui comitet de redacţie ANUL IV SEPTEM BRIE 18 5 1 CUPRINSUL LUPTAM PENTRU PACE Fag. EUGEN JEBKLEAiNU: Fântâna din Coreea................ 5 VERONICA PO RUMS ACU: Pe o stradă în Bemlto; Noua Şehemezadă ... 9 NICOLAE TAUTU : Autobiografie ................... 15 CICERONE THEODORESiCU: Generalul nostim............,., 18 NiICOLAI TiIHONOV: Pak-DenrAl (In iMmâoeşfe d'a Victor Tutore) ... 20 PABLO NERUDA: Reoaibanren (Io româoe.şle de E. Pletinamu); Lui Miilgiueil Hennianldee (In româneşti© de Batire Sefiotriaru)............ 22 NICOLAS GUILLEN: Execuţie; Nu ştiu dece a,i cmede ta... (Traduceri d'io 'limba, spaniolă de Petire Ios;f)........._......... 30 KOSTAS YANNOPULOS : UMtoul câin-tec (In româneşte de Eugen Jebeleamu) ............................ 32 KURT BARTHEL: Thăiman (In româneşte de T. Măiinesou) ...... 34 ± AUREL MIHALE: Ogoare noui {Roman,, I).......,...... 35 ' * CRISTIAN SA.RBU: Zidarul; Culele .................. 178 VINTILA ORNARU: Concent de pian.................. 180 ORIENTĂRI Probleme actuale ale literafuirii din R. P. R. în kînr'na lucmăriloir lui A. A. Jdanov........................... 182 TEORIE ŞI CRITICA MI HAI NOVICOV: Romanul ,yDinum fană pulbere" şti unele proiblcime ale proizei............................... 217 SORIN ARGITIR ; Un clasic al literaturii cehe.............. ,242 CONST. MĂCIUCA: Poetul revoluţionar Nicola Vapţarov......... 246 GHEORGBE TURCU: Scenariul, baiza operei cinematografice....... 250 RECENZII M. VLAD: „Din vechea aninată".................. 266- H. ZALIS: Intelectualii în pragul Revoluţiei............... 270 D0MN1CA FILIMON: Un exteimplu pentru dramaturgia noastră...... 272 BIBLIOGRAFIE 2761 LUPTĂM PENTRU PACE EUGEN JEBELEANV FÂNTÂNA DIN COREEA „...Aceeaşi martoră a artăat că, pe când era dusă spre a fi torturată, a văzut cum nişte deţinuţi erau aruncaţi de vii în puţul din curte. Membrele comisiei au cercetat acest puţ. El are ghizduri de 60 cm, înălţime, un diametru de 1 metru şi o adâncime de 7—8 metri. Când soarele lumina puternic, pe fundul puţului se vedeau clar cadavre de oameni. Aproape de suprafaţa puţului era cadavrul unui copil îmbrăcat cu o bluză ă,e culoare închisă şi cu nasturi stră. lucitori..." (Din raportul Qomlsiei internaţionale a femeilor pentru constatarea' atrocităţilor săvârşite de trupele americane în Coreea.) Nu s'arătase încă'n vremea ceea războiul, — în oraşul, din Coreea. Senin era văzduhuf şi înalt. Capiii — oacheşi <— se jucau pe-asfalt. Femeile, pe mese'ncovoiate, gândeau la ei şi pregăteau bucate. Sosiseră părinţii, din uzină. Nu zumzăia'n văzduh nici o albină, nu se mişca o frunză. In oraş, sumau, spre casă, cei din urmă paşi. Se pregătea oraşu'ntreg de prânz, când — raecheză'ntr'un grajd, deodată,-um mânz. Un vânt păru că bate, *«i infiăca- l)ŞaluJlTnf°r m ^VeriaUstl lUpta Pe care ° ^uce împotriva călăului ' atuzle la favtul că Hernandez a fost păstor. LUI MIGUEL HERNANDEZ 27 Ţi se sbătea în gură o privighetoare, Un fir de cântec aprig. Băete drag, te-a podidit mormântul, S'a sfărâmat lumina sub greul prafului de puşcă; Iar tu, te-ai dus departe, Dincolo de lună Şi dincolo de-al bătăliei soare. Acuma, fiul meu, tu ştii Ce n'am putut să fac. Acuma ştii că pentru mine, Erai a poeziei flacără ialfaastră. îmi culc urechea la pământ Ca să te-ascult, ca să te-aud pe tine, Tu, sânge, muzică şi fagure ucis. Nu ştiu să fi văzut o seminţie Mai limpede decât a ta, Nici rădăcini atât de dârze, Nici mâini mai luptătoare. Nu ştiu să fi ivazut o inimă mai vie, Arzând în purpura celui mai drag, A propriului meu uriaş şi darnic steag. Tu, tinereţe fără bătrâneţe, Om liber, răsvrătit, ne'nduplecat, Sămânţa grâului şi-a primăverii Te-au năpădit şi stai întunecat Ca un metal ce-aşteaptă, calm, . Să se prefacă'ntr'o armură. De când te-ai stins, nu-s singur, Sunt printre cei care te caută, 28 PABLO NEBUDA Cu cei care, în dreaptă ură, Te-or răsbuna curând. îmi vei cunoaşte paşii, printre paşii lor, Ce se vor revărsa pe jpieptul Spaniei, Pentru-a strivi pe Cain. Şi pentruca să ni se dea'napoi, Atâtea chipuri astăzi îngropate. Să ştie cei ce te-au ucis, Că vor plăti cu sânge. Să ştie cei care te-au ischingiuit, Că vor avea de-af ace cu mine cândva. Să ştie cei cane ţi-au pângărit Memoria, că suferinţa ta, n'a fost în van. Iar cei ce pe pământ american Te-au înjosit, Liasă-i pe seama mea, căci ei au vrut, Să mă ciuntească pe mine, prin absenţa ta, Miguel departe de temniţa Osuna, Departe de cruzime; Mao Tse Dun învinge pentru tine. Iar sgomotoasa Pragă, Iţi făureşte fagurele dulce pe care îl cântai. Un însorită, dansează Pe ţărmul fluviului trezit din somn. Varşovia se deşteaptă, cu vindecate răni, Şi-aşa, mereu, se'ntinde fără margini, Pământul cântecului tău. Oţelul care-a apărat şi ţara ta, E dur şi străluceşte de dârzenia Lui Stalin şi a generaţiei sale. De pe acum lumina, Se răspândeşte caid, spre locul tău de veci. LUI MIGUEL HERNANDEZ Miguel al Spaniei, stea A unei ţări asasinate, Eu nu te uit. Nu, nu te uit! Din moartea ta, aim învăţat viaţa. Ţii minte, ochii mei, Porniseră să plângă, Când aoi descoperit la mine, Nu lacrimi, Ci arme neînduplecate!" Aşteaptă-le! Aşteaptă-rnă! In româneşte de Petre Solomon NICOLAS GUILLEN E X t C U 1 I E Vor împuşca un om cu pumnii legaţi. Sunt patru soldaţi, gata să tragă în el. Sunt patru soldaţi cu chipuri amare, ca omul pe care îl vor împuşca. — Poţi, oare, scăpa? —• Nu pot alerga! — Iată, vor trage! — Vai, ce-aş putea face?! — Mai ştii, poate, armele n'or fi'ncărcate... •— Şase gloanţe au şi-s toate de fier! — Mai ştii, soldaţii -n'or trage, poate... — Nătărău eşti, cu capul în cer! A.u tras. (Cum a fost cu putinţă să tragă?) Au ucis. (Cum a fost cu putinţă să ucidă?) Au fost patru recruţi, tăcuţi — şi le-a făcut un semn coborându-şi sabia de fier, un domn ofiţer; au fost patru soldaţi şi ei legaţi, întocmai ca omul la chip mohorît, pe care toţi patru l-au omorît. NU ŞTIU DECE AI CREDE TU.. Nu ştiu dece ai crede tu, că te-aş urî, soldate, eu, de vreme ce suntem tot una, eu, tu. Tu eşti sărac, 'la fel şi eu; eu sunt de jos, la |fel şi tu; ele unde oafle-ai scos-o tu, că te-aş urî, soldate, eu? Mă doare că, uneori, tu prea lesne uiţi cine sunt eu; ia naiba! doară eu sunt tu, în tocmai cum şi tu eşti eu. Dar, crede, nu de asta eu, nu. te-aş iubi; căci jştîi, doar tu cu mine suntem una, eu, tu, nu ştiu dece ai crede tu, că te-aş urî, soldate, eu. Ne vom vedea şi ieu şi tu, uniţi pe-aceeaş cale, umăr la umăr, eu şi tu; nu ne-om (urî nici |eu, nici tu, ştiind prea bine, tu şi eu, care ni-i calea, eu şi tu... Nu ştiu dece ai crede tu, că te-iaş urî, soldate, eu! Traduceri din limba spaniolă de Petre Iosif KOSTAS YANNOPULOS ■") ULTIMUL CÂNTEC Te uită: dimineaţa! A trâmbiţat cocoşul: E primul sol. Din inimi, sbucneşte viu lumina. Noaptea-şi risipeşte Mantia fumegândă. Norii negri Se duc, — o să răsară aurora... Soarele încă n'a urcat în zare. Noi n'o să mai vedem Decât aceste zori ce-alungă norii nopţii. Doar zorile... De soare, nu ne-om mai bucura. Ascultă... Ca o goarnă ce sună'n depărtare, Crescând din adâncimea pământurilor noastre, Te cheamă dimineaţa la lupta marii jertfe. Şi inima, şi (viaţa, în tine se trezesc. Da, totul se deşteaptă — şi~i treaz, şi viu în mine. Şi -acum — uşor şi ager — m'arunc în foc, sălbatec; In el deprins'am înţelesul vieţii, Prin el sorbit-am, vinul bun şi tare, ■— Ca armăsarii ce, trăgând pe nări, mirosul sângelui curgând pâraie, Se'nalţă, gata de atac. La fel şi inimile noastre-şi pun aripi şi se avântă C'un mare strigăt împotriva morţii, Un strigăt înfricoşător ca vijelia, Un strigăt ce cuprinde'ntreg pământul. Tot înainte, fraţilor! Nainte! Prindeţi-vă'n danţul Jucat întâia oară de fetele din Zalongo; Trecut-a timpul, însă paşii lor Şi-acu i-aud în vuetul pădurii. Ia-ţi sborul, tinereţe, şi poartă-ne sub cer, Căci n'iam văzut vre-odată un cer mai uriaş. *) Poet grec, asasinat de monarHo-fascişti la 6 Mai WJ,S. Această poezie, scrisă cu câteva ore înainte de execuţie, a fost distinsă leu premiul I, in cadrul Festivalului mondial al tineretului şi studenţilor dela Berlin. ULTIMUL CÂNTEC 33 Noi nu mai suntem slabii, nevolnicii. Niciunul Nu-şi simte inima strângându-i-se. Niciunul dintre noi nu-i laş şi nu'ngenunche. Intrăm, cu fruntea sus, dârji, în cetatea morţii. Modeşti, dar neînfrânţi, sburând ca vulturii, Am năruit, cutezători, cetatea. Şi dupăce ne-ani mistuit în flăcări Şi au trecut şi ciiinurile, — Cu moartea noastră, iată, 'nfrânt-am moartea. In româneşte de Eugen Jebeleanu VIAŢA ROMÂNEASCA 3 THĂLMAN Eşti liberă astăzi o, ţară: slăveşte cu drag acest an! Măreţ stă în faţa ta iarăşi, şi mândru (precum îl ştiam. El glas fost-a: 'ntâiu 'ntre 'ntâii, şi pumn al poporului viu: Nu, n'a căzut falnicul Thălman trăieşte-al poporului fiu! Amar încercat multă vreme, a stat lângă noi neclintit. O, ţară, prin el azi (curată, tu lupta i-o du la sfârşit! Ai grije, mileniul al treilea Mileniu de pace să fie! Jos lanţul... ca Rinul, iar slobod, să-şi poarte spre mări apa vie. O, ţară, scăpată de ghiare, e timpu'n josirea să-ţi speli! NU, n'a căzut falnicul Thălman să lupţi, să trăieşti ca şi el! In româneşte de T. Măinescu AVREL MIHALE OGOARE NOUI PARTEA Iga I l Pe Bărăgan, primăvara aceea venise mai de timpuriu. Spre sfârşitul lui Februarie, cele din urmă peticuţe de omăt se înmuiaseră şi terciuiseră glodul, desgolind negrul pământului într'o singură zi.. Gălăgioase, apele crescură furioase până'n buza şanţurilor. Năvăleau din curţi, de pe dru= muri şi din grădini, pe firele unei întinse reţele de pârâiaşe, vii şi dese, iscate parcă de un repezit, dar îndelung ropot de ploaie neaşteptată. Din loc în loc, pe lângă porţi şi garduri, pe marginile ogrăzilor golaşe, zăpada slotuită le ridica mici zăgazuri, oprindu-le rostogolirea. Dar adunate într'un clipocit.de molcomă cântare, ele se repezeau în ea şi răbufneau în gol cu freamătul reînoit. Goneau către şanţuri şi de acolo afară din sat, pe albiile vâlcelelor pierdute în câmp., Clocoteau înfundat, ca într'o fierbere a pământului amorţit până acum. Undele lor tremurau sfioase în soare, jucau, mişcându-şi grăbit văpaia de lumini murdare, ieşită parcă din adânc. Susurau îngânându-se, săltând sau coborându-şi glasul, învolburându-se, — când ascuţit, când dulce şi ruginit — ca un ciripit sglobiu de vrăbii gureşe mereu întărâtate. Tremurau. Ca o coardă sub arcuş, cu cântecul pe buze. Ca un licărit nestăpânit de viaţă a luminilor prinse în oglinda lor. Cântau. Era cântecul primăverii nou sosite, cântecul vieţii renăscute. Nourii treceau din ce în ce mai rari către soare-apune. Se îngrămădeau în zare, înegurând într'una partea aceea de cer, parcă prevestind furtuna. Dispăreau.In urma lor, nemărginirea albastrului cristalin se întindea sticloasă-azurie —• spre zările fără hotar. Orizonturile se depărtau, creşteau, iar înălţimile se adânceau din ce în ce mai limpezi şi mai pline de lumină. Largul văzduhului se întindea străveziu, mărind bătaia ochilor. Cerul nu se mai sprijinea acum pe umerii caselor sau pe vârfurile cioturoase ale salcâmilor înegfriţi, ci .parcă plutea undeva, pe sus, din ce în ce mai sus. încă greoi, soarele strălucea şi încălzea mai cu putere săltând neîncetat fumegarea pământurilor. Dinspre miază-zi, vântul se iscase dintr'odată mai mângâetor, mai ■călduţ, aducând din depărtări aroma câmpiilor şi a aşezărilor din părţile de jos, scăpate mai curând de sub omăt. Suflarea-i leneşă sbicea locurile: AUREL MIHALE mai ridicate, scurse de apă, muşca cu sete din albul zăpezilor uitate de târna fugărită, sau purta agale spre geana zărilor plumburii aburii pă= mântului. Prin curţi, usca faţa grămezilor de paie şi de ogrinji pregătite de foc, răscolea în şagă putreziciunea stufului dinj streaşini, iar prin grădini mişca frunzarul mort, înghesuindu-1 în colţuri dosite şi întărea cărăruile părăsite de oameni încă de cu toamnă. In alte zile însă, tot el purta şi nourii lungi şi grei dintr'o parte în: alta a cerului, tot el îi ducea, îi,aducea sau îi rotea pe loc, acoperind faţa soarelui după pofta lui. Uneori, dimineţile erau călduţe şi limpezi, soarele ardea şi primele gâze băteau încet în|geam, zumzuind în forfota luminilor; dar deodată cerul se înegrea, „văzduhul se umbrea sub perdeaua norilor scămoşi, vântul devenea tăios şi rece şi ploaia începea să bată pieziş, într'o spulberare măruntă şi deasă, purtată în valuri plutitoare pe! deasupra satului, plină de fulguiri şi sloată. Parcă vremuia a iarnă. Noroiul uliţelor creştea, apăraia deasemenea. Amăgiţi, oamenii se adunau din nou înapoia: ferestrelor, aşteptând tăcuţi sfârşitul învolburării. Totuşi, zilele fugeau gonite de apropierea echinoxului şi tot mai frumoasă părea ivirea fiecărei dimineţi. Februarie îşi desferecase înainte de timp apele şi vremea bună, şi'n aşteptarea primăverii îşi îndulcea cu dărnicie ultimele-i după-amiezi. Soarele strălucea acum până'n seară, când coborând grăbit spre asfinţit, înroşea băltoacele şi anina în ramele ferestrelor câte un steag de purpură strălucitoare. într'o astfel de după amiază pătrundeau ;în Podeni doi tractorişti dela Staţiunea de Maşini şi Tractoare din Bădeni. Satul îi primise .scăldat în lumina amurgului, cu ferestrele arzând, cu rănile ascunse până acuma sub omăt, descoperite, cu goliciunea nedesminţită a unei vieţi destul de grele. — Ii sărăcie mare şi aici! — grăi Zaharia, plimbându-şi ochii prin curţile oamenilor. — Păi ce, numai aicea, crezi ? — adaogă celălalt. — N'ai văzut» că-i tot una şi la Adâncată şi la Năieni, şi la Bojdeanca... Mergeau îngânduraţi, săltându-şi cu greu bocancii din glodul clisos, adânc, până la glezne. Pe deasupra salopetelor strânse cu cordonul pe mijloc, îşi purtau cojoacele unsuroase, încheate ,cu un şir; de cheutori întinse pe latul pieptului. Pe cap aveau şepci muncitoreşti, înegrite de motorină, lucioase, ca de piele lustruită. Toată iarna trecuseră pe, aici mai în fiecare săptămână. Măriseră întovărăşirea de lângă sat, făcută astă toamnă şi închegaseră o altă şi mai mare, la Plopşor.. Acum aduceau contractele. Până într'o săptămână, vor veni şi cu_ tractoarele. Timpul n'aş-teaptă, odată se svântă locurile şi dacă nu intră plugul să le răstoarne cât îs buretoase, apoi tot degeaba. Mihai Zaharia, brigadierul, urmărea din mers aşezările Podenilor. Când trecuse ultima dată pe aici, toate erau ascunse sub omăt. Acum satul i se părea şi mai pustiit. Joase şi sărăcăcioase, casele erau risipite pe laturile uliţelor, parcă la întâmplare. Multe din ele nu aveau nici o împrejmuire. Strâmbe, plecate într'o rână, cu pereţii borşiţi de apa scursă din streaşinile mâncate de ploi, parcă nu. aşteptau nimic altceva decât prăbuşirea. Lutul galben cu care erau lipite se cojise pe alocuri, iar aco= perişurile de. stuf şi de coceni strânse spre vârf ca un moţ de căciulă răsucită, îşi arătau spărturile întunecate şi ciolanele alburii ale căpriorilor OGOARE NOUI 37 subţiri. Câteva case numai, mai arătoase, ale :mijlocaşilor; vre-o două, trei'cu pereţii de zid, învelite cu fier şi ţărcuite de grădini, la-alde Velicu şi Filică. Aşezările Podenilor răsăriseră cândva, de multă vreme, aici în mij= locul Bărăganului, pe moşia boerilor ce stăpâniseră pământurile din partea locului, înaintea lui Pănoiu. Satul nu avea în apropiere nici umezirea unui firicel de apă, nici văioage sau ascunzişuri prielnice vieţii tihnite, nici adăposturile pădurilor sau ale grădinilor de pomi, nimic. De jur împrejur, până în vineţiul orizonturilor largi, îndepărtate, numai câmp întins, asemenea pustiului. Vânturile îl băteau duşmănoase aducând secetă sau nouri de zăpadă, şi numai arareori ploi şi umezeală. Drumurile care ajungeau până la el, se înfundau primăvara şi toamna în noroaie adânci,şi vâscoase, iar vara într'un val de praf mărunt şi lipicios, ca pulberea. Până la apa Ialomiţei era o cale de o zi cu căruţa, iar până la Bădenii de pe drumul de fier al Constanţei, de o altă jumătate de zi. Nici că se putea mâi rău ; sici au vrut boerii să facă sat şi l-au făcut. Până acum, mai înaintea anilor din urmă.Podenii ri'au cunoscut o altă viaţă, decât aceea a robiei la boer. Puţini dintre ei s'au ridicat, prin jaful şi obida aduse celorlalţi. Dar de când vremurile lui Pănoiu au apus şi lucrurile au prins a se schimba, şi viaţa oamenilor a luat o altă faţă şi uh alt îndemn. Tractoriştii cunoşteau toate aceste lucruri din toamna trecută, când ei înjghebaseră aici, prima întovărăşire : cea de lângă, sat. Mai toată iarna, bătuseră cu îndârjire pragurile ţăranilor, încheind lista întovărăşirii noui, dela Plopşor. Pentru jumătate din campania de primăvară" vor avea aicea ce ara. Pe urmă, vor trece poate la Adâncată, sau la Bojdeanca şi vor ajuta brigăzilor de acolo care-or avea mai mult. De pe prispele scunde, umezite, din ogrăzi sau din cadra porţilor, sătenii priveau bănuitori, până pe taica ; avem pământurile la Plopşor, câte trei pogoane. — Şi pe mine, mă, Lică... şi pe mine... •— cerură pe rând mâinile fluturate ale altora. Cu aceştia se înscrisese şi Gheorghe Cucu. Dar în timp ce preşedintele trecea numele celor noui înscrişi pe listă, Nică Creţu — cel care se înscrisese şi se ştersese de două ori până acum, înainta până lângă masă, strecurându-se cu greu printre oameni. — ■■Măi Lică, eu m'am înscris cu ale trei pogoane de la Plopşor, a= tuncea ; dar acum, vreau să mă scoţi de pe listă ! O parte din oameni, cei mai din faţă, se întoarseră miraţi spre Nică Creţu; alţii, din spatele lui, se ridicară pe vârfuri, ca să-1 vadă mai bine; numai puţini, din cei risipiţi.pe margine,isbucniră într'un râs forţat a duşmănie. Brigadierul îl cunoştea pe Nică Creţu, ca om de-al lui Filică ; dar aştepta totuşi tăcut, ca să răspundă Mătase. Traian Buciu se înroşi până'n vârful urechilor. El bătea nerăbdător glodul drumului, de parc'ar fi vrut să sară asupra lui. După ce se făcuse linişte, îl întrebă mirat : — Dece, mă, Nică ? Celălalt se uită mai întâi spre laturi şi-apoi răspunse scurt: 46 AUREL MIHALE — Dacă nu mai vreau ! Nişte chicoteli neaşteptate produseră învălmăşeală şi fierbere între oameni. Cele mai tari râsete veneau tot dinspre margini. Intre cei din jurul mesei, se schimbau vederi întrebătoare. Lică Mătase nu mai găsi nici un răspuns. Calm, sigur de sine, Mihai Zaharia coborî de pe masă şi pătrunse între rândurile strânse ale oamenilor. Hărmălaia se curmă, ca prin minune. — Tovarăşi, — îşi ridică el glasul, —- fără voia fiecărui dintre dumneavoastră noi nu facem nici întovărăşirea, nici contractul ; dar poate că Nică Creţu a uitat: el se şterge iar de pe listă, pentru a treia oară. Dece ? — şi privi în jur, atât până unde îi puteau pătrunde vederile. —■ Păi, să vă spun eu : pentrucă e mai aproape de alde Velicu şi Filică, decât de noi. Ast'toamnă, o parte dintre dumneavoastră aţi băgat tractoarele aici, lângă sat. Nică Creţu a rămas şi şi-a sgâriat pământul toamna târziu, cu plugul şi cu vitele lui Filică... Este ? — Nu-i nicio pagubă... să iasă ! — Este ! — răspunseră cei de pe lângă el. — Tăceţi, măă... tăceţi, s'auzim ! — Apoi, Nică stă mai mult în bătătura chiaburului decât între noi! — strigă puternic, pe deasupra mulţimii, Ilie Zăganu. — Să plece ! In jurul lui Nică Creţu se iscă o învălmăşeală neaşteptată. Brigadierul se întoarse grăbit la masă şi se urcă pe ea. De sus, văzu cum din spatele lui Nică spre margine, se deschise dintr'odată, — prin toată mulţimea — o cale liberă, potrivită pentru isgonirea lui. Luat din scurt, Nică Creţu se fâstâci şi se vedea cum se munceşte să-şi caute răspunsul. Când/întoarse capul, văzu înapoia lui un drum deschis până în mijlocul uliţei. Cu mâna ridicată încercă să se opună mişcării din jurul lui, • dar nu mai avusese timp. Marginile mulţimii se foiră, fremătară, ca o învolburare de pădure răscolită de vânt, nesocotind semnele şi strigătele lui jLică, repetate de multe ori pentru liniştire. De acolo, dintre cei rămaşi pe lângă garduri, se auzi un fluer scurt, rupt din buze ; ca la o comandă nevăzută, dintr'odată, o bună parte din oameni făcură stânga 'mprejur şi-o*şterseră grăbiţi, parcă suflaţi de vânt. Lică Mătase şi Mihai Zaharia priveau neputincioşi neaşteptata lor plecare. Printre cei dintre primele rânduri se aflau Vasile Glonţ, Nică Creţu şi cea mai mare parte dintre ţărani. Tăcerea deveni grea, apăsătoare. Ceilfmai apropiaţi de masă se uitau în ochii brigadierului, aşteptând cu încordare cuvântul lui. Privirile celor mai mulţi, arătau încredere şi siguranţă, putere şi/deplină hotărîre. Şi Voiculeasa, şi Ilie Zăganu, şi-al lui Gănete, şi văduva lui Trică, şi Ion Vârlan şi încă mulţi alţii, înaintau spre dânşii. strângânduLşi rândurile. Cu toate acestea, între timp începuse să mai plece şi câţiva dintre cei ră= rnaşi. Din drum, cei mai îndoiţi în animă se mai uitau — din când în când — în urmă, peste umăr, la pâlcul tot mai mic,al acelora rămaşi în uliţă. Dar când vedeau că vin şi alţii după ei, mergeau mai departe, nestingheriţi, nelămuriţi. înaintea lor, se mai auzeau încă chiotele şi râsetele celor plecaţi dintru început. Mihai Zaharia îşi roti înc'odată privirile-i severe pe deasupra oamenilor. Printre ei o zări şi pe Frusinica, cu pumnii strânşi, cu ochii ful3 OGOARE NOUI 47 gerând. Era în mijlocul unui grup de femei, alături de Voiculeasa. Lică Mătase îşi mişca picioarele neliniştit, bocănind în lemnul mesei. Dar cel mai nerăbdător [devenise Traian Buciu; el tot smucea pantalonul lui Mihai şi-i făcea semne disperate, arătându-i ceva cu neputinţă de înţeles. Brigadierul îl opri cu palma întinsă şi se plecă lalurechea lui, spunându-i: Nu te grăbi, nu e momentul să ne fâstâcim ! — Apoi se îndreptă spre grupul celor ce Inu se clintiră din jurul lor. — Tovarăşi, uitaţi=vă acum la cei rămaşi pe loc :numai oameni lipsiţi şi nevoiaşi;şi prea puţini dintre cei de mijloc... Păi, statul pentru dumneavoastră a făcut tractoare, nu pentru chiaburi. Partidul vrea să vă uşureze munca şi viaţa dumneavoastră, nu la alde Filică şi Velicu. In afară de vre-o câţiva, toţi cei rămaişi, vre-o patruzeci-cincizecii de oameni, s'au înscris bucuroşi pe listă ; cea mai mare parte dintre ei nu mai fusese trecuţi niciodată până acum. Erau mulţi ţărani săraci, văduve, iar dintre mijlocaşi, Udrea şi Rădoi. Hotărîră împreună, ca până'n seară să semneze şi contractele. Cei care mai voiau să intre în întovărăşire puteau să treacă în timpul după amiezii pe la sediul Comitetului pro-zivoriu. După aceasta, tractoriştii cu cei din Comitet şi cu vre-o alţi câţiva intrară lînăuntru. In urma lor, adunarea se risipi pe^ îndelete. Cei neîn-scrişi nu se îndurau nici să plece, nici să se treacă pe liste. .Cumpăna hotărîrii le bătea pe loc, într'o dureroasă şi crâncenă frământare de gânduri. Discutau, strânşi în mijlocul uliţei. Aşteptau. Ilie Zăganu pătrunse între ei, zâmbindu-le: * ■ ' — Ce-i aşa de greu, mă, fraţilor ? In loc de răspuns, oamenii clătinară din cap, la,fel de neîncrezători. Le vorbi şi el despre greutăţile şi nevoile lor, despre sămânţă, despre vite, ,despre arăturile făcute de tractoare şi despre câte şi mai câte. In sinea lor, oamenii-i dădeau dreptate, dar până la urmă, numai unul a plecat după brigadier şi ceilalţi, în sediu, să se înscrie. Ilie Zăganu se apropie atunci de Lazăr Lungu, vecin de gard cu dânsul. — Ei, ce faci ? — Dracu' ştie, ce ! — îi răspunse Lazăr Lungu îngândurat. Apoi adăugă : — Tu eşti în partid, frate Ilie... ce mă înveţi ? — Păi, cu ce-o să ari ? Cu caii şi plugul lui Filică, sau ai să dai pământul tot la a! lui Goangă, să-ţi ia jumătate din rod?... .Intră! , Lazăr Lungu privea nehotărît în jos, la noroiul ce căuta/să-i treacă peste opincile-i subţiri, ca de meşină. Ceva tot îl mai ţinea pe loc, dar nici înăuntru nu-i venea să intre. Grăi apoi, târziu, parcă cu glas strein : — Eu zic, să mai aştept, să văd ce=o mai fi ! Poate la toamnă ! — şi porni spre casă. Ilie Zăganu însă se ţinu! scai de dânsul. I se alătură în mers şi-i tot vorbea despre fericirea ce le vor aduce şi lor tractoarele, despre lanurile ce-au să crească pe pământul răscolit |de ele. Pe drum, cei plecaţi mai înainte către casele lor mergeau îngânduraţi, nesocotind noroiul. Deşi se trecuseră pe liste, unii mai erau încă îndoiţi în suflete. Ii cunoşteai după mersul tărăgănat, după picioarele mişcate mai mult în silă. Alţii însă, erau destul de hotărîţi. In porţi^se întâlneau cu o parte din cei ce nu veniseră la sfat şi le spuneau, că s'au 48 AUREL MIHALE înscris şi ei şi că este mai bine aşa. Câte unul dintre aceştia, muncit < de gânduri, pleca tăcut spre Comitetul provizoriu. Să mai vadă odată de, poate tot e mai bine,la tractor, decât cum a dus-o până acum. 4 Vădana lui Costin pătrunse în sediul Comitetului provizoriu, încet şi temătoare, târşindu-şi cipicii de postav pe'podeaua cimentată. înăuntru, nu găsi decât pe Lică Mătase cu cei doi tractorişti. Se apropie de Lică, pe care-1 cunoştea mai bine. I se puteau 'ceti pe faţă îndoiala şi oboseala unei nopţi de nesomn şi frământări. — Măi, Lică, — începu ea împletindu-şi degetele, — ce faceţi, mă, cu pământurile celor scrişi? Lică Mătase o privi încurcat, parcă neştiind ce să răspundă. ,. — Cum' ce?; --grăi el cu ochii spre tractorişti. — Tovarăşii dela Staţie le ara şi le seamănă... ce mai vrei? _ ^ Neîncrezătoare, femeia-i privi tăcută, gânditoare. Se adresă tot lui Lica, mai cu curaj acum. — Mă, voi vreţi să ne luaţi pământurile ! Traian Buciu nu mai putu răbda, se ridică de pe scaun, ocoli masa şi în faţa femeii se opri: — Fa, ţaţo, matale ne vezi pe noi? — t'şi-şi arătă straiele pline de unsori'.şi sgură, palmele'bătucite de muncă. — Ne cunoşti din toamnă, decând tot aicea am arat şi-am semănat. Pământurile ălor de-au intrat atunci, tot ale lor au rămas. II ştii \pe tovarăşul Mătase, că-i de-aicea, dintre dumneavoastră. Suntem noi, nişte d'ăia, ce veneau să-ţi vânture minciuna?... Nu! — Ştiu,eu, cum ziceţi, c'o să-1 araţi şi-o să-1 semănaţi, că doar am văzut ast'toamnă şi=am tot ascultat şi de dimineaţă, dar...' Vorba i se frânse gâtuită de.îndoială. îşi lipi o palmă de obraz şi se legăna pe loc/în pragul hotărîrii. O lumină mult prea îndepărtată îi bătea sfioasă în ochi-i de cicoare. Buzele-i subţiri se strânseră încet,,într'o împotrivire mută, şi grea. Se gândea la ogoarele celor ce şi le" uniseră în' toamnă,, ieşite negre de sub omăt; dar nu îndrăsnea să ridice vorbă despre starea lor. Murmură: — M'oi mai gândi, că nu-i foc şi tot aicea vă găsesc. Se, întoarse uşor şi plecă fruntea în pământ. In urma ei, Mătase şi cu Buciu se aşezară tăcuţi, precumpăniţi în cugete. Mihai Zaharia îşi reîncepu plimbarea întreruptă, călcând rar şi apăsat, în ciudă parcă.'După linia îngroşată a sprâncenelor se simţea frământarea ce mocnea în el, dar şi voinţa de neclintit. Tractoristul îi urmărea mişcarea neliniştit. Cu toate/acestea, privirea ochilor lui albaştri, era încă limpede, copilăroasă. : — Ce facem, Mihai? — răsună într'un timp întrebarea lui. Brigadierul se,opri în faţa lor, săltând mirat din umeri. — Cum, ce? Mergem înainte; până nu contractăm întreaga noastră sarcină de plan, nu plecăm. Cuvintelor lui, le urmă o altă perioadă de linişte. Brigadierul porni să se plimbe iar, şi mai îngândurat. Lică Mătase şi cu'Buciu tăceau OGOARE NOUI 49 mai departe, parcă neputincioşi în faţa acestei situaţii noui. Curând, Zaharia continuă: — E mânia chiaburului la mijloc; vor să ne dea peste cap. — Rămase o clipă cu ochii pe'fereastră, se întoarse apoi şi adăugă: — Trebue altfel lucrat. — Se opri în dreptul lor, alăturea de masă: —■ Aşa cum am făcut, n'a fost bine! In timpul acesta, uşa se deschise,şi înăuntru întră Gheorghe Soare, om bătrân, trecut de şaizecişicinci de ani. Tractoriştii îl cunoşteau încă de pe i iarnă, căci îi bătuseră şi lui pragul de mai multe ori, ca să intre în asociaţie. Degeaba, însă; nu reuşiră să-1 clintească din hotărîrea lui în niciun fel. Moşul ţinea la legea haturilor apucate din bătrâni ca la ochii din cap.. Mai îndărătnic ca dânsul în apărarea îngustimii peticuţelor lor, de, pământ, nu mai întâlniseră un altul pe tot întinsul Bărăganului. Bătrânul se uită din uşă întrebător, parcă măsurându-i cu pri-virile-i blajine. Brigadierul îi arătă unul din scaune, şi-1 îmbie : — Stai, , moş Gheorghe!, Gheorghe Soare primi bucuros invitaţia 'lui Mihai. După ce-şi lăsă băţul în colţ cu căciula în vârful lui, se aşeză pe scaun spriji-nindu-şi coatele de masă. Mihai Zaharia îşi trase alt scaun alăturea de dânsul şi se aşeză şi el. Ii plăcea sfătoşenia moşneagului şi de multe ori şi Gheorghe Soare se mândrise printre ceilalţi ţărani cu timpul petrecut împreună.. — Ce-ţi mai face calul, unchiule ? — îl întrebă brigadierul dintr'odată. Moşul îşi schimbă căutătura ochilor; trăsăturile feţei bătrâne se împlineau văzând cu ochi, ca sub o mângâiere. Tot ce avea el mai bun, era calul. .11 scăpase odată, astă iarnă, pe lunecuş şi din joacă îşi sucise piciorul dela chişiţă. Ce nu-i făcuse, cu ce nu-1 oblojise, adusese fel şi fel de oameni de prin împrejurimi, dar tot degeaba. Se stingea cu viaţă. — Tot aşa, tovarăşe! Ba încă, de (când cu sloata asta, parcă-i şi mai rău. Ce pot să-i fac? îmi vine, câte-odată să-i bag un cuţit în gât, să nu se mai chinuiască. Ceasul rău ! — şi-şi clătină capul arnărît şi trist. Buciu se ridică şi vorbi cu bună voinţă : — ,Când o să ne'ntoarcem la Bădeni, o să-ţi trimitem doctorul, să-1 vadă şi el. — De, mă băiete, bine-ar fi ; poate-1 scapă, c'atâta mai am. Brigadierul schimbă grăbit vorba începută, întrebându-1 cu oarecare îngrijorare ,în glas: — Şi-acum cu ce-o să ari,, moş Gheorghe? Gheorghe Soare se suci pe scaun, privi afară, în perete şi apoi spre Zaharia. — Nu ştiu... până la urmă, oi vedea eu. Lică Mătase simţi însă, că moşul tocmai de aceea venise, ca să se /înscrie în întovărăşire ; dar bănuia, că-i era încă greu să ceară aceasta. •— Neică Gheorghe, — grăi el, apropiindu-se peste masă de dânsul, — la adunare s'a înscris şi noru-ta, Ilinca, cu pogonul de aici, de lângă sat. VIAŢA ROMÂNEASCĂ 4 50 AUREL MIHALE Nu-i răspunse. Îşi ridică numai .umerii" şi-i coborî ,-aDoi uşor u fs -aoofl/eT1? P°HVa" grea- 3 f ndUriI°r ce-! răscoleau.1 SeTtă sPre uşa şi apoi la ei. Se ridica, spri]inindu=se de colţul mesei — Ma Lică şi dumneavoastră, tovarăşilor ! — începu dânsul cu vocea scăzuta caldă şi prietenoasă. - Păi, ce,'mă ? E lucrTusor să zici da? — îşi saltă mâna cu palma desfăcută de parcă ar fi întins o SUR!SXI^VŞ-' ne™ŞC3!- Gând6a- C*nd'W toarse arlsi iruntea spre Mihai rosti şi mai încet: - Ştiu eu, că-i mai bine'asa'? De unde sa ştiu, că spuneţi voi ? Hei, dar câte mi-au auzn mie urechile Două aeZn•••^a, -POt' Să-C,eZi; Şj Câte"am Pătimit eu cu Pămâ^l iest Doua zeci de am m'au judicat pentru haturile lui i Şi tractoriştii şi Lică Mătase tăceau. — Mă, continuă moş Gheorghe şi, bătu uşor cu'pumnul în nouVuîe16 arHfl'.CUm 3r fL- 6 bine ce fa^ voi- statul, paîtidul sta nou. Ca uite, când s a mai pomenit; ta noi, de tractoare ? Odată si-a adus Panom de nu ştiu'unde, unul, de şi-a spart 'felina. Noi lînsă ne-am tot sgariat.ogoraşele cu rariţa şi pluguleţul.". Dar ceeace numi' p"acemie ma, este, ca voi stricaţi rânduiala noastră veche... dece? — Care rânduiala, moş Gheorghe ? — sări Buciu ~ ^i care... (asta a haturilor. Dece le'ntoarceţi, mă ? bine, ^fit: f0St ŞMa ad""are "-» * * ™? ™> — Am fost \şi.ştiu, că;'mi-aţi mai spus-o de atâtea ori dar Brigadierul înţelese, că îndoiala 'moşului fusese 'înfrântă' î„ Su^p™^ ^afKs*" M^ecSetaSnS totuşi puteau începe. .Aveau deocatcial t' «'baga ' ic S^InsI greutatea .„'ma, mare era aceea, câ prea puţine .dinfre locurieJau alî OGOARE NOUI 51 turate. Cele mai multe răspândite în lungul şi în latul celor trei răs-tavuri dela Plopşor şi de aici, de lângă sat. Brigadierul îşi arătă şi celorlalţi, nemulţumirea : — /Cu asta nu facem mare'lucru ; trebuie să mai înscriu şi pe alţii. Dar dacă ne-or mai prinde chiaburii la fel de nepregătiţi, tot nu vom face'cine ştie ce. N'a fost''bine, trebuia să mobilizăm oamenii de. aseară pentru adunare. In acelaş timp, intră pe uşă Sandu Alexe, secretarul organizaţiei ■de partid din Podeni, adus de Ilie Zăganu. Sandu Alexe era numai un pui de om, mărunţel, dar ager la minte, vânos.'şi iute în mişcări, ca o svârlugă. Avea ochii vii, oţeloşi, faţa rotundă cu.obrazul smead şi asprit, părul scurt şi negru,, cârlionţat în sus. îşi lăsă căciula pe masă şi-şi descheie surtucul-de aba surie, vorbind: — Ei, cum stăm tovarăşilor ?... (Noroc, Mihai! Noroc, Buciule !1 — ■strânse apoi şi mâna lui Gheorghe Soare şi a preşedintelui şi se opri în mijlocul încăperii. / — Cam prost —■ răspunse Lică, privind listele. — ,'Cum să nu stăm prost, dacă ,'ne-au luat-o chiaburii înainte ? vorbi iute şi înţepat Alexe. — Comitetul provizoriu convoacă oamenii fără să ■ pregătească adunarea, fără aă ne/anunţe 'şi pe noi,'să-i dăm o mână de ajutorj Şi apoi, nici organizaţia de partid n'a'făcut mai mult! Am vorbit noi cu oamenii, să vedem ce-i în sufletul lor, ce gânduri le .mai cerne mintea ?... Nu! — se(uită apoi grăbit prin încăpererşi întrebă: — Da' Leahu, unde-i ? — A 'trimis vorbă că-i bolnav, — zise.Mătase. — Mai zilele trecute, l-am întrebat ce-i cu întovărăşirea. Este, spunea el, n'ai nici o grijă! Era pe hârtie | numai ! Sau dacă au ieşit oamenii, întrebatu-i-am noi dece nu mai vor, care li-i dorinţa. Ne-am pus noi pe urmele chiaburilor ?... Nu ! Satul fierbe şi noi aşteptăm în= scrieri la sediul comitetului... Păi, se poate asta, mă, Mihai ? Tăcu un timp, aşteptând răspunsul. Tractoriştii însă, Lică Mătase, .Zăganu şi moş 1 Gheorghe ! ■ rămaseră gânditori. Avea dreptate Alexe! Trebuia altfel lucrat, mai cu cap: că uite,,1 chiaburii atâta au aşteptat. — D'aia zic, reîncepu Alexe, — să ne sfătuim diseară aici, la comitet, mai pe îndelete. Vor veni şi câţiva comunişti, comitetul provizoriu, câteva ufederiste şi apoi şi câţiva, dintre ceilalţi oameni. Uite, mhş Gheorghe, Marinică, Cristea şi alţii. împreună, vom vedea'mai bine ce'-avem de făcut. Iată, de pildă, voi încă nu v'aţi gândit la cei care-au primit pământ la reformă, din moşia lui Pănoiu. II au cu toţii strâns dela o margine ,ia ; alta ; şapte-opt sute de pogoane numai la o brazdă. Ce-i puţin ?>'Şi-i numai sărăcime ; mulţi dintre ei n'au nici un fel de atelaje. Toţi intră ! | , Mihai Zaharia gândea îndepărtat, la ţinta ce ;,le-o ■ arătase acum Sandu Alexe. „Şapte-opt sute de pogoane... pământ, cât toată întinderea din răsărit a vetrei .Podenilor. 'întovărăşirea trebuie cu orice preţ închegată, mărită şi cu pământul ăsta. Vom iavea atuncea ce ara până în luna lui Mai". Traian; Buciu ■ strângea listele de pe masă, iar Lică Mătase căuta -/în'tr'un dulap registrul celor împroprietăriţi pe moşia lui Pănoiu. Ceilalţi tăceau, rumegând parcă, înţelesul 'cuvintelor .■ aruncate 52 AUREL MIHALE de Sandu Alexe. După câtva timp, Gheorghe Soare îşi luă bătui si căciula din:colţ şi-i zori sa iasă : — Dacă-i aşa, să pornim după/loameni, c'acu se face seară! 5 mnrătn!,nr/eTeSt"eIe casutelor ,d|n Podeni> apăreau ici şi colo lumini tre-b aZ,; f '"TS ^mule ele prindeau/a clipi fugar, ca o scânteere sub amnar, luminiţa lor pâlpâia sfioasă, gonind întunericul, si deodată, mănninH * KCefU gâlbUl' pHni în t0ată Puterea lor- Din ele bazele în-Sie iSn,6 D^aU^Sf,rt V Slab Peste vârf<^ ulucilor, noroiul si băltoaceleuliţeloi. Pana mtr un,ceas, la- toate casele se iviră luminile serii. npwwarea ^a jeleşte cu adevărat o sărbătoare. Şi cei înscrişi si cei, nemsciişi mea, discutau cu ai casei mai pe larg, mai aprins ' despre iostuirea asta noua a lucratului pământurilor cu tractoarele _ Numai la Filică şi la Velicu nu ardea nici o lumină. Casele lor cat nişte .magazii, parcă erau pustii. Garduri înalte, şi desişuri uscate de S°vâUn- e.Pazea" ln, ^jn/1 tăcerea şi întunericul. Viaţa celorlalte case o vedeai j din -mijlocul uliţei prin cadrele luminate, ale ferestrelor. La chiaburi msa, nu ştiai niciodată de-s treji sau adormiţi, '.acasă sau plecaţi. . Doar furnegarea tomurilor mai amintea uneori,/că şi înapoia ferestrelor lor oblonite se mai trăieşte. * "wpoia. A Ferind luminile, furişându-se pe lângă'gard, o umbră . trecea grăbita in josul drumului. Uneori, când liniştea se destrăma, împietrea sub adăpostul salcâmilor şi aştepta. Apoi o pornea din nou uitându-se speriata în toate părţile. Trecea ca o vedenie. Nu se opri decât în poarta lui Filica. Era Ion Velicu. — Deschide, — şopti \el. Poarta se crăpă uşor, trasă pe dinăuntru de o mână nevăzută. Pătrunse meet, de\parca nici n'ar'fi fost. Numai clănţănitul încuietorii trosni sec, aproape neobservat. — Ai adus? —'îl întrebă Filică,'de cum păşiră spre ogrăzi. — Adus, — răspunse scurt celălalt. . , , „Când ^ecură de colţul casei, către magherniţele din fund Filică întreba iar, îngrijorat şi temător. —■ 'Cât a cerut ? n» + +"rJ-iM-Ult' în,°4 0da-tă Pe atât! ~ îj răspunse Velicu, gândindu-se ca tot Filica sa plătească şi partea lui. u Tăcură. ,'Intrară pe rând (într'un soi de , căsuţă, cât un bordei Vara aici făcea mâncare femeia lui Filică, iarna, tremura de frig ar= gatul. Dm toamnă nu-i mai -avea jplecase, se săturase !de traiul ce-î dusese la chiabur. înăuntru, lumina unui felinar de câmp se sbătea să moara/sugrumată din feştilă. "Geamul era'oblonit cu o pulpană veche de suman groasa ca o scândură. Ion Velicu se aşeză pe laită, lângă plita înfierbântată. Alăturea de el,«'Filică «. g P — Ceilalţi ? - ' — Vin pe ,din dos ; ştiu ei, cum ! - îi răspunse gazda. un timp nu mai scoaseră nici un cuvânt. Se auzea cum trosneau in vatra gâtejele'de salcâm. Târziu,'tot Filică reîncepu foşneau OGOARE NOUI 53 — Ce-a mai fost ? — S'au mai'scris ceva, dar'tot puţini şi nu din cei care ne-au gnai lucrat şi nouă. Desfăcându-şi haina, Ion Velicu îşi arătă pieptul lat, puternic, de om tânăr crescut 'în trai bun şi din prisosinţa a toate. In lumina felinarului, obrazul alb, subţire şi curat, lucea gălbui, nebrăzdat de nici nuieluşe de răchită, de Alexe. Traian Buciu fusese uimit de curăţenia odăii. Dela pereţii albi ca laptele şi dela tavanul înflorat cu albastru îşi purtase privirile la patul scund, la dulăpiorul din colţ, şi apoi la mica etajeră cu patru policioare, făcută de Alexe tot ,'din răchiţi, pentru cărţi şi ziare. Printre cărţile din primul rând, zări Istoria Partidului Bolşevic şi Scurta biografie a lui I. V. Stalin. Deasupra ei, pe un ştergar de borangic prins de perete, singurul pe care-1 aveau, se afla frumos înrămat, chipul lui Stalin. — In primăvara asta, —■ îşi continuă Alexe discuţia cu Mihai, — va trebui să înjghebăm aici şi gospodăria colectivă. Trebuie să ne ajutaţi şî voi... în primul rând, printr'o arătură bună. — M'am gândit de multe ori, frate Alexe, mărturisi Mihai, — că poate chiar pe locul întovărăşirii de aici de lângă sat, închegată astă toamnă, vor fi şi ogoarele noui ale gospodăriei. Cu asta să începem ; aşa au început şi cei dela „Drum nou", cu puţin. Şi acuma, trebue să le dăm numai lor două tractoare, pe aproape două săptămâni. Măria-i asculta tăcută, urmărind cu interes înţelesul vorbirii lor.. Dela chipul lui Stalin, Buciu îşi întoarse privirile la leagănul copilului ; Răducu se trezise. Scâncea încet, miscându-şi mânuţele albe şi grăsuţe,, pe deasupra scutecelor. Cel dintâi care sărise lângă 'leagăn, fu Alexe.. 60 AUREL MÎHALE Sosiră apoi şi Măria, şi Mihai şi Buciu. Copilul tăcu ; se uită speriat la cele patru capete plecate asupra lui. — Ce faci, mă, Răducule ? — îl întrebă Alexe zâmbind. — Păi, se poate să plângi ? Cu multă îndemânare, Măria îşi vârî palmele pe sub căpşorul lui ■şi-Lridică între două perne sprijinite de marginile leagănului. La început, copilul îi privi încruntat; în ochi avea într'adevăr agerimea lui Alexe! Curând însă, răspunse şi el zâmbetului celorlalţi, cu un zâmbet întretăiat -de răsuflarea-i scurtă, adâncindu-şi gropiţele din obrajii bucălaţi. — Aşa mă, tată, mă ! — grăi Alexe, mândru şi mulţumit. I! lăsară apoi în grija Măriei. După ce mai schimbară câteva cuvinte, tractoriştii mulţumiră gazdei şi dădură să plece. Alexe deschise uşa, :iar Măria îi urmă cu lampa in mână, luminându-le drumul. In tindă se opriră. Tractoriştii rămaseră cu ochii aţintiţi asupra unui schelet din nuele ■de răchită, neobişnuit de mare. — Ce mai lucrezi, Alexe ? — îl întreabă brigadierul. — Un pătuţ pentru Răducu, Mihai, că'n leagăn nu mai are loc. Măria apropie lampa de tăblia din faţă, terminată până sus. Mihai şi cu Buciu se plecară până în dreptul împletiturii şi începură s'o pipăie ■cu degetele lor negricioase. Ţesătura nueluşelor spintecate se prinsese într'un desen mărunt, îmbinat cu pricepere de artist. — Frumos ! — murmură Buciu. — Vreau să-1 termin acum, cât mai e de stat în casă, c'apoi dac'om începe campania, aleluia ! — îi lămuri Alexe. Tractoriştii îl ocoliră cercetători, îi încercară tăria şi-apoi ieşiră. Alexe merse cu ei până la portiţă. Aici le strânse mâinele şi le aminti de munca ce-i aşteaptă a doua zi. Afară, noaptea se luminase. Se vedea destul de bine cărăruia de pe marginea uliţei. Tractoriştii o luară în sus, spre mijlocul satului. Mergeau să doarmă tot la Lică Mătase, căci avea loc mai mult. Pe drum, nu întâlniră pe nimeni. Satul întreg se scufundase în semi-obscuritatea şi liniştea nopţii. Numai câinii iui Filică îi lătrară cu îndârjire până ce trecură de casa iui. La Lică Mătase, intrară fără să-1 mai deştepte, căci îşi cunoşteau camera lor. înăuntru, Mihai se opri în mijlocul încăperii întors spre geam. Nu-i venea să creadă, dar aşa era: Frusinica dormea cu capul plecat pe marginea ferestrei. „Cât m'a aşteptat!" — gândi Mihai, mustrându-se. Ii făcu semn lui Buciu să rămână locului. Apoi se apropie tiptil, până lângă ea. Părul Frusinicăi era desfăcut deoparte şi alta a gâtului, descoperindu-i ceafa albă şi catifelată. Razele lunei îi cădeu pieziş pe creştet, dând părului o -scânteiere ascunsă, ca'n cernerea unei pulbere de argint. Brigadierul se plecă şi-i sărută gâtul desgolit. Frusinica tresări ; când îşi întoarse capul şi-1 zări, se ridică şi i se agăţă de gât ca o salbă. — Credeam că nu mai vii, Mihai ! — îi şopti ea, cu capul lăsat ;pe pieptul lui. — Am fost şi pe la Alexe... Iartă-ne, dar nu trebuia să ne aştepţi ! Frusinica îşi dădu seama, că e şi Buciu lângă dânşii şi se desprinse îgrăbită dela pieptul lui. II împinse apoi cu mâinele moi într'o parte şi-şi Săcu loc spre uşă. OGOARE NOUI 61 — Fugi, să nu, mai veniţi la noi ! Ai auzit Mihai ? Cu tine vorbesc f Buciu începu să râdă ; apoi îşi aprinse prin întuneric o ţigară. Frusinica ieşi, dar se întoarse repede înapoi. Cu capul vârît pe uşă„ îi întrebă îngrijorată : — Aţi mâncat ? — Da, ne-a dat Măria lui Alexe, —" îi răspunse Buciu, — şi încă: ce mâncăruri ! — Bine, ale noastre nu sunt bune, nu ? Nu mai avură timp să-i răspundă, căci dispăru iar. Dar tot aşa de-repede se reîntoarse în prag : — Vedeţi, că patul e Tăcut; intraţi numai sub aşternut. Noapte bună! — Noapte bună 1 — răspunseră ei, amândoi deodată. Mihai nu închisese ochii aproape tot restul nopţii. Gândul întovărăşirii ameninţată cu destrămarea, nu-1 slăbea deloc. Avusese dreptate Alexe: ei stăteau închişi la sediul comitetului provizoriu şi aşteptau, cu scrisul, pe când în sat, minciunile chiaburilor purtate de oamenii lor din gură'n gură, sucise minţile ţăranilor. Scăpase frâele ; şi unde, tocmai în Podeni, unde lucraseră parcă mai liniştiţi în toamnă. Dar, lasă ! Mâine, toţi cei cu care şe sîătuiseră în seara asta vor împânzi satul odată cu lumina zorilor. Vor arăta binele arăturii cu tractoarele pe toate feţele lui... Grăbit şi nerăbdător, îşi duse mâna la ochi, parcă dorind să alunge întunericul. Nu-1 mai suferea ! Cât o mai fi până'n zori ? Când îşi ridică mâna, ochii Frusinicăi îi apărură în faţă, clipind,, parcă la fel de îngrijoraţi, într'o lumină dulce, mângâietoare. Găsi în ei curaj şi încredere, imbold /prietenesc la luptă. — „Vom izbândi, Frusinica !" — îşi strânse pumnii sub aşternut şi-i mişcă până ce dădu cu ei de spatele lui Buciu. Mai apoi, o moleşală îi îngreuna pleoapele şi-i slăbi încordarea muşchilor. Adormi pe nesimţite. Povestea vieţii lui Mihai începe cu amintirea unei copilării trăite în-nevoi şi lipsuri. Părinţii săi nu avuseseră decât o palmă de loc la marginea Tătăranilor, pe care era şi casa. In colo. de nici unele. Muncea însă la boier, cu braţele. Toamna, se'ntorceau acasă, goi şi rupţi, flămânzi, cu câţiva saci de porumb, care nu le ajungeau decât până'n mijlocul iernii. Terminase şcoala din satul său în fruntea celorlalţi copii. Se dovedise a fi cu mintea ageră, cu tragere de inimă la învăţătură, isteţ şi cu judecata limpede. — „trebue dus la şcoală, la oraş !" — spusese dascălul tatălui său. — Trebue... dar cu ce ? — şi Mihai a rămas acasă ; adică nu acasă, ci a intrat la muncă la Pănoiu, împreună cu părinţii săi. Avea treisprezece ani atunci. In 1942, tatăl său fusese trimis pe front. Nu s'a mai întors. Mihai deveni la 16 ani bărbatul de sprijin al familiei. Pe lângă dânsul şi mai-că-sa a trebuit să intre în robia boerului şi unul din ceilalţi doi fraţi : Culai. Dar în vara lui 1944 se schimbă şi cursul vieţii lor. Scăpară de sub harapnicul boerului. In primăvară au primit şi ei pământ. Partea moşiei lui Pănoiu din vatra Tătăranilor a fost împărţită de comunişti, sărăcimii. Vara însă, începuse seceta. Se simţea şi lipsa manei de lucru, şi a atelajelor, şi a vitelor. Ogoarele primite la reformă erau ameninţate să rămână pârloagă. Ţăranii se uitau la cer şi scuipau în pământ cu ciudă. «2 AUREL MI HALE Ţarina se usca, crăpa şi încet, încet, o cuprindea paragina. Ici şi colo, cei care mai aveau câte-un căluţ, îşi sgâriau pământul de-un deget numai in adânc. Degeaba din umbra zilelor aşteptate rânjea nerăbdătoare, foametea. In vremea asta, au apărut atuncea în Tătărani, trei tractoare. Erau ale unităţilor armatei sovietice staţionate la Bădeni. Le conduceau trei ostaşi sovietici, tractorişti iîn staţiunile de maşini şi tractoare de acolo, •din ţara lor dinspre soare-răsare. Pe negrul straielor pătate de unsori şi motorină, doar steluţele roşii de pe piept şi'dela chipiu le mai luceau aprins, ca flăcăruia. Intrară cu plugurile în pământurile sărăcimii, primite la reformă. Un asemenea tractor le=a arat şi locurile lor. Pe tractorist îl chema Vania Petrov. Mihai s'a ţinut zile întregi pe urmele tractorului; îi plăcea meseria asta. Mai apoi, văzându-i ; stăruinţa nemărturisită, Vania Petrov 1-a luat să lucreze pe lângă dânsul. La început, îl ajuta la uns, la :şters sau alimentat, desfăcea sau punea fiarele plugurilor. După aceea, învăţase măruntaiele motoruluf, rostul fiecărei pies.e şi articulaţii. Vara, Vania îi arătase şi cum se conduce un asemenea motor. Toamna însă, tractoarele se mutară pe ogoarele ţărănimii din Bădeni. Mihai;rămase cu gândul la Vania şi la meseria asta nouă. A mai aşteptat >el câteva săptămâni ; într'una din nopţi însă, când tăia cocenii de porumb împreună cu maică-sa, n'a mai putut răbda. îşi înfipse secera într'un snop şi-şi desvălui gândurile : — Mamă, eu plec Ia meserie, la Bădeni ! — Unde, la ruşi ? — Da, la Vania ! Maică-sa nuT oprise , dar nici nu-1 îndemnase ; ştia c'o să-i ducă lipsa. II îmbrăţişase numai, plângând. Tot cu lacrimi în ochi a plecat şi Mihai. In zori, ajunse la Bădeni aşa cum era, desculţ, cu pantalonii rupţi şi peticiţi, tremurând în flanelul destrămat, sgribulit de răceala brumei. Porni pe câmp, urmărind tunetul tractoarelor. Le dibuise odată cu răsăritul soarelui. Vania era plecat pe drumul primelor brazde. II aşteptase la •capătul locului, cu inima svâcnind. Când tractorul se întoarse pe cealaltă margine, îl întâmpină strigând : — Vania ! De sus, de, pe tractor, Vania îi întinse mâna zâmbind : — A, Mişa... Mişa ! — Am venit să mă înveţi meseria, Vania ! Ochii lui Mihai ardeau. Mâna lui mângâia şenila tractorului ca pe un lucru drag. Nu se înşelase. Vania tot îl va învăţa meseria. — Haide, Mişa... sus ! Mihai se urcă lângă dânsul. Şi-aşa au arat în toamna aceia până târziu, când veniră îngheţurile şi omătul. Iarna lucra tot pe lângă Vania în atelierele din Bădeni. învăţase astfel, buna* Şi frumoasă meserie. Tot acum fusese primit şi în Partid. "0 Se despărţiră în primăvara lui 1946 ; Vania plecă în ţara lui, să-şi conducă tractorul pe nemărginitele ei ogoare, iar Mihai fu chemat la armată. Se întoarse acasă în toamna lui 1948. Tocmai atunci apăruse decretul pentru înfiinţarea staţiunilor de maşini şi tractoare şi se angajase •ca tractorist la staţiunea din Bădeni. OGOARE NOU I 63 Fuseseră puţini la început : directorul, — Ştefan Turcu, secretarul organizaţiei de partid, — Andrei Hurdea, el şi vre-o alţi câţiva tractorişti. Nici treaba nu mergea tocmai bine ; aveau tractoare puţine şi de diferite tipuri, lipseau piesele de rezervă, remizele, mijloacele de transport, vagoanele de dormit şi câte şi mai câte. In campania din primăvară, lucrase în echipa lui Andrei Hurdea. Toamna, devenise şeful brigăzii pe care o conducea şi acum. In acest timp se schimbase şi situaţia de acasă. Maică-sa, Tinca lui Zaharia — cum i se spunea în sat, îşi muncea acum pământul ei. primit dela reformă. In fiecare an, i-1 arau tractoarele. Celelalte lucrări le făcea şi singură. Culai, era plecat la armată, încă din toamnă ; îi scrisese, că acolo învaţă şi el meseria de şofer. Cel mai mic, Petre, urma şcoala la Călăraşi, cu bursă dela stat. Traian Buciu era fiu de ţăran mijlocaş, de fel din Adâncată. Până la optsprezece ani, când începuse să joace în horă, nu ieşise din sat şi nici nu văzuse tractor. In toamna lui '48, staţiunea din Bădeni arase şi câtorva zeci de ţărani din Adâncată, pământurile. Atunci se lipise Buciu de tractor ; îi plăcuse şi lui meseria asta. Iarna fusese primit la staţiune ca ucenic, pe lângă Mihai Zaharia. Prinsese repede meşteşugul ; era mai mare decât toţi ceilalţi ucenici, destul de copt la minte şi tare doritor de a învăţa. Primăvara fusese primit în organizaţia de U.T.M. a staţiunii. In toamnă, devenise tractorist în brigada lui Zaharia. De atunci, lucraseră numai împreună. Soarele bătea destul de puternic în geamul ferestrelor. Ziua se arăta frumoasă şi caldă, 'liniştită, de adevărată primăvară. Cerul era lipsit de nori, limpezit în toată adâncimea lui. Pe uliţă, începuse mişcarea fiecărei dimineţi. Mihai şi cu Buciu însă, încă mai dormeau. Frusinica îi aşteptase un timp, gata de plecare, dar văzând că totuşi ei întârzie, le bătu în uşă. O deschise larg şi le .strigă din prag : — Hei, tractoriştilor, v'apucă amiaza în pat ! — Şi începu să râdă din plin. Cel dimtâiu, se trezi Buciu ; se uită speriat La ea, la ferestrele luminate, la soarele de-afară. Când înţelese totul, îl mişcă şi pe Mihai, cu grabă şi îngrijorare : — Mihai... scoală, Mihai. E ziuă ! Mai înainte de a deschide ochii, Mihai auzise râsul atât de cunoscut al Frusinicăi. O văzu 'apoi în prag, cum îşi scutura pletele în freamătul aceluiaş râs neîntrerupt. — Păi cu voi, ne rămân ogoarele pârloagă ! Râsul ei se auzi la fel de puternic şi după ce închise uşa şi-i lăsă să se îmbrace, 7 Lazăr Lungu fu sculat cu noaptea'n cap, de Filică. Chiaburul îi bătu eu băţul în stâlpul prispei, de parc'ar fi vrut să intre într'un schit. Când îl zări prlin geam, Lazăr se minună şi se întrebă în gând, ce l-ar fi putut aduce pe chiabur la dânsul ? Când mai venise Filică la el ? Niciocfată ! Aşa, că trebue să fie ceva de 1-a împins nevoia până'n pragul lui ! — Noroc, mă Lazăre ! — îl întâmpină Filică de cum îi deschise uşa. 64 AUREL MIHALE — Noroc ! — răspunse dânsul sec, aşteptând. — N'ai mai venit pe la noi, mă, deloc, — reîncepu Filică întristat; — parcă n'ai fi de-alci, din sat. Ţi-am trimes şi vorbă şi tot degeaba. Lazăr tăcu ; ce să-i spună, că s'a săturat de slugărit la dânsul ? Că viea de acum să-şi muncească pământul singur şi saşi facă un rost al lui, sau că îl tot bat gândurile, să intre şi el la -tractor ? — M'am tot gândit, mă, — grăi chiaburul, când îi simţi cugetarea ; — am făcut rău, că nu ţi-am dat dreptul tău, ia vreme. Mă luai şi eu după a bătrână, — şi se uită în jur, în sus, oriunde, dar numai în ochii lui — nu. Apoi reîncepu, cu capul în pământ: — Cum o mai duci, ai ? — De ! — răspunse Lazăr, îrurebându-se cum de 1-a prins milostivirea pe chiabur, tocmai acum. Filică mai făcu un pas spre dânsul şi se apucă să râcâe prispa umezită cu vârful băţului. După câteva clipe, îşi ridică ochii şi îi şopti mieros . — Am auzit, că ai nevoie ; nu te las, mă, oameni suntem ! Zilele-astea, batem o parte din porumb ; vine şi Vasile de peste drum şi Nică Creţu. O să-ţi dau şi ţie ceva, să ai pentru copii... vii ? — De, eu ştiu ? ! — grăi el. Pentru un timp tăcerea coborî între ei ca un zid. — Noi am socotit, că să Intri iar la noi, — reîncepu Filică. — Hai, şi nu te mai gândi şi tu la pământ ; când o fi de plug, ţi-oi da şi plugul şi caii. Primele zile de arătură, ţie-ţi dau. Ne-om înţelege noi ! Proptit în stâlpul prispei, Lazăr Lungu rămase încurcat, de parcă vântul vântuia prin gândurile lui. Nu dormise toată noaptea. Se întorsese de Ia adunarea de ieri cu inima îndoită, pradă frământărilor. De-abia primise şi el pământul, — în primăvara asta sunt cinci ani, — şi-acum, să intre la tractor ? De unde ştfi'a el, că e mai bine aşa ? Că spune Zăganu?... Eh, frumos vorbise el, despre fericirea vieţii ce-or clădi-o comuniştii şi la noi! Dar uite, că-1 îmbia acum şi chiaburul şi-i promitea şi porumb şi plug. Filică îi simţi frământarea şi înţelese, că nu trebue să-1 zorească. — Aşa, mă, Lazăre, tu te mai gândeşti... faci ce vrei, dar să ştii, că noi tot te aşteptăm ; — şi se depărta cu mersu-i de cocor hait, ca o arătare fugărită de copil şi oameni. Lazăr Lungu rămase mult timp pe. prispa însorită a căsuţei sale; privi în gol, pe deasupra satului, departe, până acolo unde dunga străvezie a nourilor alburiii se întâlnea cu orizontul şi lumina dimineţii. Pe faţa-i gălbejită şi în perii scurţi şi rari ai bărbii, razele se jucau sfioase, parcă mângâ-i.ndu-1. In ochii-i trişti, încălziţi de soare, bucuria vieţii lucea, sticlea, aprinsă de-o lumină lăuntrică, vie, nebiruită. — ,,Ce larg e cerul !" — gândi el. Şi începu să clipească des, cu mintea clăbucita de visări. Cu mâinele vârâte în buzunarele pantalonilor peticiţi, coborî mai apoi pragul prispei, agale, legănându-se. îşi aruncă privireai ştearsă pe întinsul curţii şi'n creştetul căsuţei. Amărăciunea îi cuprinse sufletul dintr'odată. Ograda îi era pustie, neîmprejmuită, cu nici o altă aşezare pe ea. Ogradă de om sărac. Numai într'un colţ, un braţ: de pae şi o grămăjoară de ciocălăi de păpuşoi abureau încălziţi de soare, svântându-se. Casa i se proptea în doi drugi de lemn cu un colţ de streaşină lăsat. Avea acoperişul spart, cu snopii de coceni aşezaţi pe coamă — desfăcuţi, tocaţi de ploi şi întorşi de vânturi. Pe lângă coş, paiele putrezite se lăsaseră în jos, deschizând apelor drum spre gura podului. Oftă. Amărăciunea îi crescu în suflet, păirunzându-1 ca un iz puhav de duhoare încinsă. — Nu, şi nu ! Oricum OGOARE NOUÎ 65 ar fi, scăparea, tot dela Filică va veni ! — gândi el mai departe. - Dacă îmi dă să ar, pot să mai aştept... poate la toamnă ! O porni apoi spre fundul ogrăzii, cu capul plecat, ca pe o cale lungă, dela al cărei sfârşit aştepta isbăvirea. Se opri cu ochii îndreptaţi spre albul depărtărilor, pe deasupra întinderilor nemărginite ale câmpurilor fume-gânde. Prin aer, plutea aroma pământului reavăn, dospit de apă şi bătut de soare, deschis vieţii ce mocnea în el. Se simţea pretutindenea gustul amărui al mugurilor umflaţi în coajă, al sevei ce bătea în lăstărişul ce va înverzi în curând grădinile. Din sat venea miros de bălegar proaspăt răscolit, dăruit pământului, iar dar câmp o boare plăcută, plină de parfumul crud al grânelor şi ierburilor încolţite. Gândurife lui Lazăr Lungu se opriră tocmai la pământul lui. Dincolo de dunga zării cenuşii, primise la reformă patru pogoane din moşia lui Pănoiu. Până mai an, le muncise împreună cu al lui Goangă, care avea şi cai, şi căruţă şi plug. El primea numai o parte din rod, care nu-i ajungea nici pentru casă mai mult de mijlocul iernii. Deaceea, de fiecare dată alergase la Filică, căruia-i argăţise până spre crăciun. Primea ceva, un căuş-două, şi-i argăţea un an. In toamnă însă, se rupse de chiabur. Nu mai putea. Ii muncise degeaba, ani şi ani, fără de niciun rost al lui, fără de nici o mulţumire. Şi tot din pricina lui nu arase în toamnă nici măcar o brazdă din pământ. Avea alicea, la Plopşor, un petecuţ de loc de la nevastă şi nici pe ăsta nu-1 întorsese. Ii promisese Filică plugul şi caii lui, dar uite aşa îl dusese cu vorba, — zi de zi — până ce căzuse neaua. — De ce să intri în întovărăşire, mă, Lazăre, — îi grăise chiaburul, — să-ţi pierzi pământul ? Că de-ai intrat, s'a dus ; nu mai eşti tu stăpânul lui. Ei ţi-1 ară, ţi-1 seamănă, aşa cum vor. De oe să nu ţi-1 munceşti tu singur ? O să-ţi dau eu caii şi plugul, şi'n două zile n'ai ce face !... — Bine ! — a zis şi el. Şi n'a intrat în întovărăşire, dar nici Filică nu i-a dat caii şi plugul. Pământul i-a rămas toloacă, tare ca o bătătură, de-a stat zăpada toată iarna pe el, ca pe piatră. De aci, de lângă dânsul, i-au intrat vecinii amândoi : Ilie Zăganu din dreapta şi văduva lui Voicu din stânga ; oameni la fel de săraci. Numai Vasile Glonţ de pesjte drum nu s'a îmbulzit, nici în toamnă şi nici acum. Mai încolo însă, pe uliţa lui Mătase, aproape toţi, la rând, ca unul au intrat. El rămăsese singur împotriva mersului ăsta nou! Pentru ce ? Şi Zăganu, şi Voiculeasa, vor avea acum grâne de soi, puse pe toată întinderea locurilor întoarse de tractor. El, nu ! îşi vedea aevea petecuţul său de loc, gloduros, rămas stingher în inima câmpului. Nici nu 1-a arat,-, nici nu 1-a semănat ; nici la al lui Goangă nu 1-a mai dat... din pricina lui Filică ! Pentru ce ? îşi amintea acuma de rânjetul lui strâmb şi ascuns, umbrit de ciudă şi duşmănie. Ce să facă ? Să intre la tractor ? Băieţii ăia de la tractoare, mai trecuseră pe la el, dar nu-1 putuseră smulge nenotărîrii... că nici fără pământ nu putea rămâne ! Copiii-s mici, cel mare abia are paisprezece ani. Cunoaşte el inima-i de viperă ? Eh ! Poate-o vedea vre-un bob şi plugul lui. Nici un ajutor*,din partea lor. Să intre atuncea la chiabur! Dar ce, nu-i o zi pe câmp !... mai mult, ferit-a sfântul ! Şi să-i muncească pentru asta până la zăpada ce-o veni ? Ce să facă ? Amarnic îl părpăleau acuma gândurile ! Ei, de=ar avea şi el caii lui, plugul şi căruţa lui, rostul munculiţei lui — ar fi alta... altă viaţă şi-ar clădii ! Insă, nici vorbele lui Filică nu s'au adeverit; toate au fost minciuni. Cei de-au intrat în toamnă îşi stă- VIAŢA ROMÂNEASCA 5 66 AUREL MIHALE pânesc şi-acum pământurile. Şi-apoi şi pe contracte scrie, oâ-i vorba numai de aratul pământului cu tractoarele. Văzuse unul la Zăganu şi li-l citise şi brigadierul ieri, la adunare. — Tată... tătuţă ! Un pumn de fată, 'năltuţă cât un dop, tremura lângă el. Purta o cămăşuică subţire, scurtă, până deasupra genunchilor învineţiţi. Picioa-rele-i desculţe gloduiau pământul rece, zemos, ridicându-se pe rând în boarea primăverii. Cu o mână îi apucase pantalonul scorţos şi-1 smucea grăbită, iar cu alta îi prinsese degetele-i noduroase. — Tătuţă, te chiamă mama ; zice, că să vii acum. Lazăr Lungu îşi întoarse privirile-i pierdute, din largul câmpului spre ea. Cârlionţii părului auriu îi fluturau pe frunte. In ochii-i viorii regăsi tot seninul cerului îndepărtat şi toată setea de viaţă pe care primăvara aceasta i le strecurase .în sânge. Doar buzele-i livide, supte şi uscate, îi amintiseră, că astăzi nu-i putuse da mai mult decât un colţ uscat de mămăligă rece. — Unde e, Marie ? — o întrebă el, cald, aproape rugător. Copilul se răsuci pe picioarele-i subţiri şi cu bărbiia ridicată îi arătă casa. Mai întâiu, Lazăr Lungu o privi cum tremură ; apoi o apucă de mijloc şi o prinse în subsuoara dreptei, ca pe un snop de grâu. Se întoarse cu ea, purtând-o pe sus, ferind băltoacele şi glodul. In casă, Lazăr Lungu se aşeză pe pat, cu ochii pe fereastră. Pe lutul de jos îi rămase urmele bontuite ale opincilor, sub forma unor pete sure de noroli. înăuntru, nu avea decât o masă cu'n scaun din scândură de brad, patul, o găleată cu apă'n colţ şi-o ciot'ie de dulap după uşă. Pe peretele dela răsărit icoana, c'un ştergar afumat de lampă. încolo, nimic altceva. Ioana îl aşteptase, şezând tăcută şi gânditoare pe marginea patului. Era o femee puţintică la trup, trasă la faţă, îmbătrânită înainte de vreme. Ochiri căprui priveau îngrijoraţi, neîncrezătorii. Avea capul acoperit cu o basnia neagră, de sub care nu se vedea decât ovalul alb al feţei, — Mă, Lazăre, — începu ea săîtându-şi privirile spre dânsul, — tu vezi, că Filică te-a minţit. Pământurile celor scrilşi din toamnă au rămas tot ale oamenilor şi nici caii şi plugul nu ţi-a dat. Ce-1 doare pe el de noi, mă ? Lazăr Lungu îşi întoarse ochii din fereastră şi se ridică. îşi vârî palmele întinse pe sub betelia pantalonilor, de parcă-şi ţinea măruntaele. Câteva clipe îşi privi îmbufnat femeia şi apoi murmură stins, aproape înăbuşit : — Şi, ce ? Parcă-1 doare pe careva de noi ? Pe nimeni ! Femeia tresări; încercă să-i răspundă, dar parcă i se opri vorba'n gât. Simţi că în mintea lui fiecare gând îşi flutura acum o aripă îndoliată. Ii urmări cu durere mersul împovărat, pornit către fereastră. Parcă se temea de hotărîrea lui. Lazăr Lungu gândea însă, că până la urmă, tot o să-i dea Filică plugul şi caii, şi că încet, încet, tot o va scoate la un capăt şi fără să intre în întovărăşire. In schimb, de pământul lui nu se va atinge nimeni. Se întoarse şi vorbi cu capul în podea : — Nu intrăm ; mai aşteptăm o toamnă. Femeia-şi strânse buzele şi-şi încruntă sprâncenele, oftând. Cu mâna, făcu semn copiilor să stea locului. Fetiţa se cuibări în poala ei, tăcută şi înţelegătoare. —- De ce să robeşti tu, Ia câinele de Filică ? Dacă ni le ară acuma OGOARE NOUI 67 cu tractoarele, de ce să nu ne muncim noi pământul nostru şi-om avea la toamnă rod bogat, de două ori pe-atât ? Lazăr rămase în mijlocul casei, cu mâinile încrucişate sub piept, cu ochii îndreptaţi în uliţă. — Dacă a intrat şi Voiculeasa şi Zăganu, de-aoi, de lângă noi, noi de ce să nu intrăm ? De ce să ne luăm după Filică şi după Vasile Glonţ, care-i joacă'n strună ? Rugămintea femeii parcă-j înmuiase inima ; parcă avea şi ea dreptate. De când se ştie, numai a robit : ba la unul — ba la altul. Cu ce s'a ales ? Cu nimic ! Copiii goi, hambarui gol, ograda goală ! — Tare-i greuş să zici odată, da ! — gândi el şi oftă. — Eu zic că tot îi mai bine la tractor, — continuă Ioana ; — că şi Voiculeasa şi fata lui Lică Mătase care-au trecut acuma pe aici, spuneau asta... că Filică numai te amăgeşte, dar ell e duşmănos, că doar îl ştii! Şi chiar dacă ţi-o da plugul într'o zi, îţi ia şi sufletul pentru asta şi tot cu nimica ite-ai ales... Că tractorul ară adânc, şi bine, şi repede, şi nici n'o să ne coste cine ştie ce. Cu paşi uşori, Lazăr Lungu se apropie din nou la fereastră. Din când în când, câte un ţăran urca uliţa în sus, spre inima satului. II urmărea cu privarea, până ce-1 pierdea din bătaia vederilor lui şi cădea apoi din nou pe gânduri. — Nu vezi ? Oamenii trec mereu spre Comitet şi noi stăm, aşteptăm, •că o să ne pice, mana din cer ! Era dreaptă mustrarea ei; îi simţea şi căldura şl tăişul, deopotrivă ; dar şi îndemnul nemărturisit. Să-şi scrie şi el locurile... i le vor întoarce plugurile până'n fund. Va semăna orz, fasole şi porumb. Ii vor creşte ho) dele, aşa cum nu le-a mai avut vreodată. Şî-o să facă rod bogat şi l-o scuipa în faţă pe chiabur. — Te duci şi tu ? — îl mână femeea. Lazăr Lungu îşi lăsă mâinile în jos, îşi luă căciula de pe pat şi o porni tăcut, la fel de îngândurat. Pe urmele lui ieşise şi femeia cu copiii prinşi de mâini. Ea se. opri pe prispa însorită, mângâind creştetele micuţilor. Lazăr sări şanţul şi o luă în sus, pe marginea uliţei. Când nu-1 mai zăriră, cele trei perechi de ochi se întoarseră spre cer. Dinspre miază-zi, din largul zării străveziii, pluteau spre dânşii şiruri lungi de puncte negricioase. Unghiurile lor se apropiau mărindu-se, mişcându-şi laturile subţiri, ca două făşii înguste de flamură sfârtecată. Erau primele cârduri de co-coare. Veneau din allite ţări, în care înstrăinate, îşi purtaseră pribegia unei părţi de an. Pe aripile lor, soarele scânteea viu, într'o licărire uşoară, alb-argintie. Toţi îşi ridicară palmele streaşină ochilor, urmărindu-le drumul întins spre înălţimi şi zări. — Mamă, — scânci încet Maria, — vin cocoarele ! 8 In sat, oamenii se strânseseră grupuri, grupuri, pe la capetele uliţelor. Auziseră -atâtea în dimineaţa asta, că nu mai ştia niciunul care încotro s'o ia. Ii zăpăciseră zvonurile. Şi le spuneau unii altora, întrebân-du-se totodată, de unde şi cine le aduseseră. Uneori, chiar unele dintre aceste ştiri ivite peste noapte, se băteau cap în cap. Atunci, îngrijorarea şi nesiguranţa creştea şi mai mult, îhdoind inimile ţăranilor. 68 AUREL MIHALE Cei mai mulţi se opriră lâ răscrucea uliţelor din dreptul fostei cârciumi a lui Velicu ăl bătrân. Stăteau în cerc, cu mâinele în buzunare sau încrucişate sub piept, cu ţigările fumegânde în colţurile gurilor ; ascultau tăcuţi, bătând noroiul în neştire, furaţi de nesiguranţă şi neîncredere. — Ce-i, mă ? — îl opri unul dintre ţărani pe un băetan care urca de pe uliţă în sus, spre comitet. — Cum, ce... n'aţi auzit ? Ţăranii se uitară unul la altul şi apoi la băetanul împietrit în faţa lor. Cercul lor îşi deschise laturile şi-1 prinseră şi pe dânsul în acelaş grup. — Nu spui ? — îl întrebă un altul. — De-acuma, tot degeaba ! — îşi arătă flăcăuaşul amărăciunea. S'au dus ! L-a pus dracu pe taica de s'a înscris cu locurile de la Pănoiu la tractor. Gata. Toate pământurile de-acolo trec înapoi la stal, se unesc cu cele dela „Frăţia". — Ce spui, mă ? — sări un ţăran între două vârste, pe nume Ceauşu. — Da' de unde ştii ? —~ Păi, maica a auzit aseară, de la unul care zicea că vine de la Adâncată ; acolo, aşa a fost. Ceauşu tăcu ; se uita când la băetan, când în lungul uliţei ce ducea spre comitet. Oamenii gândeau numai, fără de cuvânt. Unul dintre ei mormăi îndoelnic : — Da' ce să facă statu' cu-atâta pământ ? Are acolo la „Frăţia" destul, chiar din inima fostei moşii... Sunt vorbe astea ! Băetanul nu-i răspunse ; ridică umerii, se întoarse şi plecă spre comitet. După dânsul se mai luară vreo câţiva. Ceauşu porni şi el, dar după câţiva paşi se opri. Nu ştia ce să facă. Nu-i venea nici să meargă mai departe, nici să se întoarcă înapoi, în grupul celorlalţi. Gândurile îi băteau pe loc, neluminate încă. Oftă odată prelung, se mai uită în lungul uliţei şi după ce=şi împinse căciula spre ceafă, plecă. Dar n'ajunse până ia comitet ; se opri la primul grup ce-1 întâlni în cale, atras de zumzăitul vorbelor ce se vânturau şi aici. — Da' dece să rămână comuniştii cu locurile tocmai în fruntea pământurilor şi pe noi să ne svârle la margine ? — De ce ? — striga unul înfuriai — Am intrat la tractor să ni se are ţarina, nu să se facă hoţii! — Nu, nu trebue să ne lăsăm ! Ceauşu rămase locului încruntat, rnăsurându-i cu privirea pe cei care ţipau. Intre dânşii, păşi agale un bătrân, care ceru socoteală celui ce-adusese ştirea : — Ţie, cine ţi-a spus ? — Nică Creţu, bre, unchiule; trecea încolo spre cumnată-sa. Zicea că i-a spus, şi lui nu ştiu cine. — Asta-i de-al chiaburilor, — strigă o voce. — Este, da' până nu faci foc, fum nu iese! —- adăugă un altul. In clipa asta, în spatele lui se auziră alte glasuri. De pe uliţa ce venea din câmp, înainta spre dânşii Vasile Glonţ. In dreptul lor, el oprise alţi trei ţărani care mergeau întinşi spre comitet. — Un' vă mai duceţi, mă, fra,ţilor ? —- îi întrebă el. Ţăranii se opriră, uitându-se miraţi când la dânşii, când la Vasile Glonţ. Unul întrebă, sfielnic, parcă,neîndrăznind : — Da' ce-i bre ? OGOARE NOUI 69 Vasile Glonţ era năclăit de glod până la glesne. Trecu pe lângă ei răsuflând greoi şi se opri în mijlocul oamenilor : — De-acolo vin, de unde au arat tractoarele astă-toamnâ, — începu e1 — Am fost să văd eu, cu ochii mei. De ce să mint ? E negru pământul ; n'a răsărit nici-un bob. Tractoarele desfundă '.ocul şi îneacă sămânţa. Nu-s pentru noi. Bat ogorul tocmai acum, în primăvară. Tot vita săraca, e mai bună, pentrucă ea calcă ici-colo, nici nu se cunoaşte unde. Spusele lui Glonţ fură întărite şi de alţi ţărani, care susţineau că văzuseră şi ei ogorul, în ajun. Oamenii rămaseră în drum cu privirile ochilor înceţoşate întoarse când spre casă, când spre sediul comitetului. O parte din cei înscrişi, îndoiţi acum de lucrul tractoarelor, ar fi vrut să iasă din asociaţie. Câte unul, câte doi, plecau într'acolo, să se şteargă de pe liste. Cei care porniseră spre comitet, ca să se înscrie, statură locului ; printre ăştia se aflau şi fraţii Cioacă. Erau şi dintre cei intraţi în întovărăşire, ca alde Gănete, Mirîcă şi alţii, care rămaseră la hotărîrea ce-o luaseră dintru început. Ceausu se mai'codi un timp şi apoi plecă spre casă cu capul în pământ. Cei neînscrişi ştiau, că astăzi se vor semna contractele. Dacă nu s'or duce acum, ci'ne-j va primi mai târziu ? Dar cum să se ducă, dacă alţii ies şl satul fierbe de fel şi fel de veşti ? Rar, câte unul dintre cei mai împinşi de nevoi, supt până la sânge de chiaburi şi cu urechile surde svo-nurilor, trecea tăcut spre comitet, ocolind uliţa mare, intrând în sediu pe din dos. ...Tot în acest ceas al dimineţii colinda neobosit şi Nică Creţu. El trecea pe la căsuţele cele mai mărginaşe vetrei satului, împinse de sărăcie în buza câmpului ; pe-aici era mai ferit şi de ochii comuniştilor şi de-ai celor din comitet. La fântâna lui Maftei, — ăluia de-i murise fata pe locul acela, lovită de dambla, — Nică se întâlni cu Gherghina Cucului. Plecată deasupra ghizdurilor, nevasta lui Gheorghe Cucu îşi scotea liniştită ciutura cu apă. Era o femee guralivă, repezită şi puţin gânditoare. O puteai uşor hotărî într'un fel sau altul. Se prindea din te miri ce, şi până nu făceai ca ea, nu se lăsa. Nică păşi uşor gardul de nuele, aşteptând-o : să-şi toarne apa în găleată. — „Amarnică femeie — cugetă el ; — îl ţine pe Cucu numai sub papuc ; de-oi porni-o p'asta, răstorn satul cu ea !". — Fa, Gherghino, îmi dai şi mie apă ? — îi ceru el cu glas mieros. — Da' bea, că doar n'am dat bani pe ea ! Nică Creţu îşi întinse botul în căldare, cu buzele strânse. Când.se ridică, îşi ştersrf gura cu dosul palmelor, rnari cât nişte lopeţi, întorcându-le •pe rând. O privi pe sub sprâncene cu ochi cârcotaşi şi-'o întrebă cu interes : — Da' de ce eşti supărată, fa ? — Ia, cu ăsta al meu, — începu Gherghina cu vocea-i spartă, ca ■de strigătoare'n bâlci. — L-a pus dracu să se înscrie la tractor. Ce nevoe avem ? Pământul nostru ni-1 ară naş' Velicu. I-om munci pentru asta, la secerat, la treer... Mai ştii, poţi să rămâi fără pământ din asta ! , Nică Creţu îşi săltă sprâncenele ca unul pe care nu-1 privea necazurile lor şi dădu să plece. După un pas însă, se întoarse şi rosti sec, •cumpănindu=şi vorbele: — Are el vre-o socoteală, aşa degeaba nu s'a înscris. — Are, pe dracu' ; că nu se gândeşte la copii. O s'ajungă slugă pe pământul lui. 70 AUREL MIHALE — Dac'o mai avea la. ce! — răspunse el'în doi peri, dar c'un înţeles anume ticluit. — De ce, mă ! — îl opri femeia, proptită în cobiliţă. Nică deveni gânditor, ca şi când cineva l-ar fi împiedecat să spună. Se apropie apoi de ea şi-şi şopti cuvintele ca pe o taină : — Păi, d'aia treceam încoace, spre cumnată-mea Sita. N'ai fost în sus ?... ^Fierbe satul ! Cei care s'au scris, au pus cruce pământului. Li-1 ia statul pe tot. Mă duc, că mă împinse nevastă-mea către soru-sa, sâ vedem ce gânduri are şi ea. —.Se întoarse şi plecă grăbit, drept pe mijlocul drumului. Atât i-a trebuit Gherghinei Cucului. într'o clipă a şi fost acasă, cu-găleţile mai mult goale, scuturate şi vărsate în mersu?i trăpaş. Le trânti în mijlocul tinzii, de hlădui apa în ele ca într'o fierbătoare. — Stai aici, — se repezi ea, cu gura în bărbat; — ce-ţi pasă ! Toată lumea se'ntoarce de la tractor; numai tu te-ai legat de el, ca sărăcia de noi. Satul vueşte şi tu... stai, că-ţi vine dela moşie ! Cucu îşi văzu de treabă mai departe, spintecând cu degetele nişte fustei de papură. Pregătea bătătură pentru o rogojină urzită în ajun. Se obişnuise de multă vreme cu ciocănitul vorbelor ei. — N'auzi, mă ? Să te duci şi să te ştergi de pe listă, că de nu, îmi iau bocceluşa şi plec... te las ! El însă nici nu se sinchisi ; parcă nici n'o auzise. Dar aceasta o îndârji şi mai mult. Apucă snopul de papură dela un cap şi-1 trăgea spre uşă, ca să i-1 svârle afară. De la celălalt capăt însă, ţinea şi mai strâns bărbatul. - — Te duci ? — îl întrebă ea, smucinduT. — Da' termină odată, fa, smintito, ce-ai căpiat ? — isbucni Gheorghe Cucu supărat. — Nu te duci, mă ? — şi-1 tot smucea' mereu din ce în ce cu mai multă putere. —- Nu ! — răspunse el, ţinând snopul şi mai strâns. înfuriată, femeia trase vârtos, de parc'ar fi vrut să-i smulgă păpu-rişui din mâini. Ea într'o parte, el în alta ; până când mănunchiul cuprins în mâinile ei ieşise din snop şi-o repezi înapoi, lipind-o de perete. Icni sec, speriată ; căzătura însă, n'o liniştise nicidecum. Se ridică mai oţărâtă şi aruncă asupra lui toată papura stâlcită. — Da' lasă, că ştiu şi eu unde-i comitetul, şi am şi eu gură să-i porcesc p'ăia de ţi-au sucit minţile. Bărbat eşti tu, mă ?... Cârpă ! — Te cred în stare... — grăi Gheorghe Cucu temător. Dar Gherghina nu-1 mai auzi. Ieşi, ca o furtună. In urma ei, prin uşile deschise, Gheorghe Cucu îi auzi vorbele piţigăiate, strigate din uliţă. Se ridică la geam mormăind : — Ce, te pui cu nebuna ?... Mai mare râsul ! Gherghina Cucului trecu prin sat ţipând, parcă era fugărită. îşi blestema, când bărbatul — când pe cei care-au venit să le ia pământul. Oamenii se uitau la ea ca la urs ; unii râdeau şi-1 căinau în derâdere pe Cucu ; în alţii însă, îndoiala se cuibărea şi mai adânc. Gândeau, că degeaba nu urlă ea aşa. Dintre aceştia, cei care plecaseră să se înscrie, se-opreau ; cei înscrişi, fără să se mai gândească, se luau după ea, ca să iasă şi ei dela tractor. OGOARE NOUI In drum spre comitet, Lazăr Lungu trecuse dela un grup la altul ; ascultase fel de fel de vorbe, spuse când în gura mare — când ferit, şop= tite mai mult.. Dacă un grup îl făcea să treacă mai departe, următorul îl oprea. Aici pierdea încrederea păstrată până acum, — chiar aşa mică cum fusese, cât un bob — pentru ca la celălalt capăt de uliţă, s'o recâştige_ iar. II trecuseră sudorile de sucitura asta a gândurilor şi a inimii. In ultimul timp, se alătură câtorva mai de.nădejde care mergeau întinşi spre sediu. II întărise si pe dânsul hotărîrea lor. Dar tocmai în poarta fostei primării, îi ajunse din urmă Gherghina Cucului. Striga şi bălăcărea de^o auzea poate si bietul Cucu din cealaltă margine de sat. Nu le fu greu să înţeleagă, că era vorba tot despre pământul pe care şi ei vroiau să-1 sene. ii făcură loc să treacă ea mai departe. Apoi, porniră după dânsa. Mai mult picioarele îi mânau înainte, decât limpezimea minţii. — Mă, o fi ceva ! — se opri cel din cap, îngrijorat. — Degeaba nu ţipă nici asta, aşa ! Dac'ar mai fi zis încă unul doar o vorbă îndoelnică, nu mai mer--geau. Se îndemnară însă muteşte, grăbind paşii, mărindu-şi încordarea. In uşa sediului îi întâmpină şi pe ei şi pe Gherghina Cucului, Ion Leahu. Fenleia-i tot toca din gură şi se sclifosea la el, de parc'ar fi vrut să-1 bată. — Da'ho, fa, izăltatb !... Ce, ai înebunit ? Lazăr Lungu şi cu ceilalţi se opriră mai într'o parte, aşteptând. Gherghina însă, îi dădea cu gura, turuind ca o morişcă. Leahu înţelese însfârşit, că-i caută pe tractorişti. — Nu mai sunt aicea, fă ! — îi strigă el răstit. — Au plecat cu Lică prin sat. Da'mai duceţi-vă şi după ei, că-mi ţiue capul d'atâta balamuc. Ei drăcie ! Asta mi-a trebuit mie, să-mi sară satul în cap ? — şi trânti uşa, de-i zăngăniră geamurile ca după tunet. Atunci sosi şi Cucu, cu ruşinea în nas, cu capul în pământ. Era negru de supărat. Ii străluceau ochii a mânie oarbă şi-i tremurau mâir nile de ciudă. Totuşi, o apucă liniştit de-o mână şi-a trase după dânsul, smucind-o. Scrâşni: — Hai acasă, fa, nebuno, că m'ai făcut de râs ! Femeia înţelese, .că nu e de glumit. Se lăsă dusă fără nici o împotrivire. Când ieşiră afară din curtea sediului, Cucu o trecu înainte; porni apoi 'după ea, suduind. De pe uliţe şi din curţi, oamenii îi priveau cu ochi întrebători. Lazăr Lungu se mai uită încăodată în dreapta, în stânga, fără de nici un gând. Trecuse un timp. Nehotărîrea se simţea şi în ochii celorlalţi. Se deslipi încet de ei şi o porni tăcut spre casă, fără să se mai uite înapoi. 9 Se împărţiră câte doi, trei, pe fiecare uliţă. Mihai Zaharia cu Lică Mătase şi Ilie Zăganu. Primul la care intrară fu Ion Vârlan. II găsiră în bătătură, împrăştiind găinilor boabe dintr'un căuş. Când îi văzu, Ion Vârlan le răspunse la salut, fără să se oprească din risipit. Curând, găinile curăţară locul până la cel din urmă bob. Acum se îngrămădeau pe el, cotcodăcind; cereau altele. Ion Vârlan se uită în căuşul 72 AUREL MIHALE gol şi se repezi în ele, scuturându-şi braţele şi huşnind. Păsările săriră speriate în lături şi fugiră ţipând prelung şi ascuţit. Se întoarse apoi spre ei, cu ochi bănuitori. De la Lică Mătase îşi mută privirea asupra brigadierului, iar dela acesta la Zăganu. — Neică Ioane, — începu Zăganu, — matale ştii de ce-am venit ? — Ştiu, — răspunse Ion Vârlan. Ceilalţi îl priviră tăcuţi, zâmbindu-i cu bunăvoinţă. — Ei, ce ne spui ? — îl întrebă brigadierul. Ion Vârlan tăcea. Gândea. I se vedea fruntea umbrită de griji, brăzdată. — „Asemenea îi e _şi inima" — cugetă Zaharia. — Iarna a trecut, — începu şi Lică, — pământul matale a rămas pârloagă şi mâine, poimâine, vin tractoarele... ţi-or face tovarăşii un ogor, cum n'ai mai avut niciodată. Dar Vârlan gândea la fel de adânc; parcă nici nu-1 auzise. îşi lăsă capul în jos, privindu-şi opincile subţiri şi păroase, făcute din piele crudă de porc. După un timp, îşi ridică ochii către brigadier, aproape îmbufnat: — Cum o să intru, mă tovarăşe ? Păi, Leahu e în comitet şi cunoaşte şi ce mimaţi spus mie până acum ! E! de ce-a ieşit ? — N'a ieşit, neică Ioane ! — sări Lică, — Uite lista, bre ! Cine-i în cap ? Alexe, Zăganu, eu, Voiculeasa, Leahu... Este ? — şi-i vâra încet lista celor înscrişi, până sub ochi. Ion Vârlan luă lista cu neîncredere, o privi şi silabisi încet numele căutat : I-on Lea-hu. Se uită la el bănuitor şi apoi răspunse sec, săl= tând sprîncenele : — Este* Brigadierul îi simţi împotrivirea sdruncinată si-i spuse mai mult prieteneşte : să ai şi matale locul arat de tractor ; o să intrăm cu plugurile n el pan om da de pământul viu... o să-ţi facem o arătură clasa'ntâia. Şi ce-o sa te coste? Mai nimic; plata ne=o scoatem noi, din roadă culeasă de pe lăţimea haturilor răsturnate. — Da' gloabele pentru ce să le ţin ? D'aia le am, să le muncesc » Plug ? Om lua unul cu chirie dela cooperativă, că pentru noi le-a adus Nu intru ! Mi-oi face singur treaba şi'n ăst an ! 1,Alih7aJ Zaharia ?> cu Lică Mătase îşi şi vedeau încercarea zădărnicită. Ine Zăganu însă, nu ! El se aşeză pe prispa casei cu o încăpăţânare din care nu se vedea decât hotărîrea de a nu pleca din ograda lui Vârlan, tara a=l fi trecut pe listă. Grăi apoi, ca pentru nimeni : — Atunci, au dreptate alde Filică şi Ion Velicu ! Minciunile lor le credeţi mai repede. Uite, satul întreg se^dă'n vânt după ele Pe când tu vu şi-i spui omului cu cugetul curat, cu mima deschisă, ca la un frate de care te doare că l'or fura chiaburii: — hai, mă tovarăşe, la tractor că asta e scăparea şi fericirea noastră... maşina şi întinderea. Şi ce primeşti * Stidalme ! Tu ce-i spui ? Măi frate, mă, trebue să ne unim pământurile pana n zarea câmpului, să intre tovarăşii cu tractoarele'n ele ca corăbiile in apa marilor... să scoatem rod bogat pentru belşugul si fericirea noastră şi-a copiilor nostn şi să lovim cu sete în de-alde Filică si Velicu Să=i stalcim ca pe nişte ploşniţe. Şi când colo, cum îţi răspund?... cu spatele întors ! y OGOARE NOUI 73 ■ Ilie Zăganu se ridică deodată şi se îndreptă spre poartă supărat. După el porniră şi Mihai Zaharia şi Lică Mătase. — Da' stai, mă ! Staţi, tovarăşilor ! — îi opri Ion Vârlan. — Tot repezit ai rămas, mă, Ilie ! Se opriră toţi trei pe jumătate întorşi către Vârlan; acesta venea cu ochii aţintiţi asupra lui Zăganu. — Tu crezi, că poţi face asta aşa, dintr'odată, cum ai bate din palme ? — îi spuse el, parcă mustrându-1. — Trebue să te gândeşti, că doar de pământ ni=i legată viaţa ! Ion Vârlan intră între Lică şi Mihai. Când îşi ridică privirile-i în-doelnice, grăi abătut către brigadier : — Dracu' ştie, ce să mai crezi, tovarăşe ! C'atâtea vorbe ce-auzi, te fac de nu ştii nici încotro s'o mai apuci ! Zău aşa ! Brigadierul îi prinse braţul şi-i spuse râzând, aproape şoptit : — Acolo unde te trage aţa, tovarăşe Vârlan, unde-ţi simţi în palme sufletul şi inima ! Dar Ilie Zăganu nu-1 slăbi deloc, şi-1 întrebă scurt, ca la armată :' — Cât pământ zici că ai, neică Ioane ? — Trei pogoane, — răspunse tot aşa de scurt şi Ion Vârlan, — toate la Plopşor. După plecarea lor, Vârlan rămase în poartă cu căuşul în mână, gânditor. Pe Ceauşu de peste drum de dânsul, nu l-au putut îndupleca cu nici un chip. El o ţinea una şi bună ;— că nu intră şi pace! şi că, — dece vreţi voi, să-mi faceţi binele cu sila ? Da' n'am nevoie ! Trăiesc eu la fel ca şi până acum. — Ceauşu nu era om rău şi nici hapsân; se prinsese însă minciuna de el, ca scaiul de oae. Deveni încă şi înţepat: — ,Vă bateţi gura degeaba; nu-mi trebue tractor! — Când brigadierul vru să=i arate foloasele arăturii cu tractorul, el începu să râdă silit: — Am mai auzit eu d'astea, tovarăşe! Era tare încăpăţânat, în hotărîrea ce-o luase, de neclintit. Dela Ceauşu ieşiră apoi în capul uliţei. Aici, întâlniră un grup de cinci-şase inşi, în care se discuta aprins tot despre tractoare. Printre ei era şi Ilie Gănete, care se scrisese în ajun cu locurile dela Plopşor. Toţi trei se alăturară grupului. Lică Mătase intră chiar în mijlocul lor. — Ei, dece vă certaţi ? — îi întrebă el, zâmbind. — Nea Lică, — începu al , lui Gănete cu glasul ridicat, parcă cerându-i socoteală, — matale akarat şi-ai semănat în toamnă tot cu trac2 toru', ca şi tovarăşu' Zăganu... Aşa-i ? — Aşa-i! răspunse Zăganu, apropiindu=se .de el. — Va răsărit vr'un bob ?... niciunul ! Ii negru pământul, ca aici ! — şi le-arătă noroiul uliţei. Ceilalţi aşteptau cu ochii holbaţi răspunsul lor. — Apoi, n'o fi răsărit el tot, tot! — grăi Lică. — Dar nu-i timpul trecut. Şi nici la noi, nu-i încă, ca la staţia Academiei, unde muncesc numai agronomi şi-i toarnă îngrăşăminte cu lopata ! — Nici zăpada nu s'a luat bine după el, — îi înfruntă Zăganu, — şi voi sunteţi gata... vreţi să şi ieşiţi la secerat. — Bine, bre, — li se împotrivi Gănete, — dar la timpul ăsta, câmpul trebue să fie cât de cât, o leacă măcar, mai înverzit de cum este. 74 AUREL MIHALE Mihai Zaharia socoti, că trebue să arate oamenilor mai pe larg cum. toate aceste svonuri pornesc dela chiaburi, că trebue să pue odată în discuţie problema grâului care încă n'a răsărit. — Asta cam aşa e, tovarăşe, — începu el, — grâul n'a prea răsărit. Şi cine-i de vină ? Poate sămânţa, semănătoarea, vom vedea noi cine ! Dar ce-au făcut chiaburii ? Au văzut asta şi-au şi început cu minciunile şi zarva prin sat : că tractoarele nu-s bune, că semănătura e rea şi câte altele. Să spunem că grâul de anul acesta va fi slab. Poate-o fi degerat în parte, atuncea prin Decembrie, când îl prinsese îngheţul desgolit, sau poate chiar noi am greşit. Dar poţi spune, numai din pricina asta, că tractorul nu-i bun ? Că-i mai bine să rămâneţi în afara celor intraţi în ceată ? Că pluguleţul tras de vite ară mai bine decât dihania aia de oţel ?... Nu, asta niciodată ! Oamenii îşi plecară capetele aprdbându-1; rămaseră totuşi tăcuţi, la fel de gânditori. Nu puteau întoarce în niciun fel judecata dreaptă a brigadierului, dar nici prea lămuriţi nu se arătau. Convorbirea lor fu întreruptă de femeia lui Zamfir Fieraru, care trecuse grăbită drumul către grupul lor. — Ce vrei, fa ? — o întâmpină Lică Mătase. — Nea Lică, eu la matale vreau să-1 scriu pe Zamfir, că te cunosc mai bine ! —- Ce spui, fă ? — îi întoarse Mătase vorba, râzând. — Zău, nea Lică ! Ca s'o mai amărască, Lică Mătase se'ntoarse către Mihai Zaharia. prefăcându-se încurcat. — Ce facem, tovarăşe Zaharia ? O scrim ? — Zi da, tovarăşe ! — se rugă ea de brigadier. — Cai n'avem, plug nu, căruţă nu ! Cine să se ducă tocmai la Pănoiu si să-1 are ? Anul trecut ni 1-a arat Velicu, dar toată vara a bătut Zamfir la nicovală numai pentru el !... Zi, bre, şi matale, ceva ! -— se întoarse iarăşi către Lică. — Că de ştiam asta aşa, nu mai veneam degeaba. Gănete şî ceilalţi începură să zâmbească. Femeia aştepta stingherită şi nerăbdătoare răspunsul lui Mihai. — Spui, că la Pănoiu aveţi pământul ? —- o întrebă Zaharia. — Acolo, tovarăşe ! Da', ce-avem altul ? L-am primit acuma, când cu riforma. Când îl văzu pe Lică Mătase că-1 trece şi pe Zamfir pe listă, femeea plecă mulţumită, fără să se mai uite înapoi. In urma ei, fraţii Cioacă se tot priveau întrebători, unul pe altul. Erau din sărăcime, gălbejiţi şi rupţi, slabi şi cu ochii stinşi, ca nimeni alţii. — Ei, ce faceţi, mă, Gheorghe, — îl întrebă Zăganu pe cel mai mare, — vă scrim ? Gheorghe Cioacă îşi întoarse ochii către Tudose si-apoi grăi destul de hotărît: — Scrie-ne, bre; ce-o fi, o fi! Aveau câte patru pogoane alăturate, primite tot în '45, din moşia iui Pănoiu. Dintre ceilalţi, nu se mai înscrise niciunul. Spre prânz, toate echipele se întâlniră la sediul comitetului provi- OGOARE NOUI 75- zoriu. Veniseră şi Alexe, şi Voiculeasa, şi Frusinica, şi Gheorghe Soare,, toţi de pe toate uliţile. Ion Leahu strânse listele şi făcu pe loc totalul.. Pentru întovărăşirea de lângă sat, pornită în toamnă, se mai înscriseseră încă douăzeci şi şapte de inşi cu optzeci şi unu de pogoane. La Piopşor. cu cei înscrişi pe iarnă şi cu cei de acum, erau optzeci şi trei — cu trei sute zece pogoane, iar pe moşia lui Pănoiu, se înscriseseră numai zilele astea şaptezeci şi opt, cu trei sute optzeci de pogoane. Mulţi dintre aceştia, aveau locuri înscrise şi în întovărăşirea dela Piopşor şi în cea dela Pănoiu. In total, se strânseseră până la aproape patru sute de hectare. —Este, ceva ! —• îşi arătă Leahu mulţumirea, fluturând în faţa celorlalţi, tabelul centralizator. — Dar nu pe cât ar trebui. — îl înfruntă Alexe ; — mulţi au rămas: în afara întovărăşirilor. Pentru aceştia trebue să luptăm, acum ! Brigadierul cercetă listele celor, înscrişi, alăturea de planul întinderii pământurilor dela Piopşor şi Pănoiu. — Nouă, tot o să ne fie greu Alexe ! — îşi arătă şi el faţa gândurilor. — Prea puţini dintre cei înscrişi au locurile alăturate. întovărăşirile sunt întrerupte de fâşiile de pământ ale celor rămaşi în afara lor. Aşa im vom putea ! Tractorul nu trebue să meargă în gol, rătăcind pe drumuri. El ţine. la brazdă lungă cu ocol larg... trebue să spargem haturile ! — se plecă apoi din nou asupra hârtiilor, odată cu Sandu Alexe. Secretarul socoti în gând, câţi dintre cei neînscrişi împiedică închegarea definitivă a întovărăşirilor. Când se ridică, se adresă tuturor celorlalţi : — Asta-i numai începutul. Noi nu am făcut nimic altceva, decât am croit întinderea şi aşezarea viitoarelor întovărăşiri. Pe scheletul acesta le vom clădi în primăvara asta în întregime. Munca noastră continuă şi după ce-or pleca tovarăşii dela S. M. T. şi după ce s'or întoarce cu tractoarele... în tot timpul campaniei. Nea Lică, să faci acum o listă cu toţi cei care au pământurile risipite printre locurile întovărăşiţilor. De mâine încolo, să trecem iarăşi pe la ei. Semnară apoi contractele: din partea Staţiunii, Mihai Zaharia; din pârlea ţăranilor întovărăşiţi, Lică Mătase, Gheorghe1 Soare şi Ilie Zăganu. Se pregătiră apoi să plece. — Până'ntr'o săptămână, suntem înapoi, cu tractoarele ! — îi asigură brigadierul. Mihai împături contractele şi le vârî pe sub salopetă în buzunarul dela piept al hainei. Ieşiră, cu toţi ceilalţi după dânşii. Afară, îi aştepta Ilie Zăganu cu cărucioara cu un cal pe care-o avea. Până'n seară, îi va repezi el la Gospodăria agricolă colectivă „Drum Nou", pe la care trebuiau sa dea la întoarcere. Urcară, urmăriţi de privirile celorlaţi. Moş Gheorghe Soare şi cu Frusinica îi conduseră până lângă roţile căruţii. — Măi, taică, — îi sfătui moş Gheorghe cu ruginită sfătoşenie îrr glas, — vedeţi, că timpul merge spre bine. Eu zic, că în câteva zile pă-rnânturile-s tocmai bune de arat. Să nu întârziaţi! — Nici o grijă, moş Gheorghe ! — îi răspunse Buciu cu destulă hotărîre. Brigadierul nici nu=i auzise. Plecat pe marginea căruţei, vorbea grăbit.cu Frusinica, privind-o pe sub sprâncene cu dragoste şi mândrie. 76 AUREL MIHALE Când căruţa se urni, îi strânse cu putere mâna trăgând-o câţiva paşi după dânşii. — Mihai, auzi Mihai... când vă întoarceţi cu tractoarele să trageţi tot Ia noi. V'aşteptăm ! Privirile ochilor de lăstun şi zâmbetul luminos al Frusinicăi îl urmăriseră pe brigadier, până dincolo de împrejurimile singuratice ale Po-denilor. II 1 Mai aveau de mers ca la un ceas până la gospodăria agricolă colectivă „Drum nou". Dar nici seara nu era prea departe. In faţa căruţii, se ridicaseră nouri mari, scămoşi, întinşi pe toată 'linia orizontului într'o îngrămădire albicioasă, ca o arătare îndepărtată a munţilor. Tot de acolo, dinspre răsărit, bătea şi vântul : rece şi tăios, cu miros proaspăt de zăpadă vânturată. — Se întoarce iarna, — murmură Zăganu către tractorişti. — Se sburleşte numai, — grăi Buciu cu ochii pe cer, — şi-o mai scutura o leacă sitele. Ilie Zăganu îşi struni căluţul, sfârcuinduT cu biciul pe o parte a greabănului. Sub îndemnul lui, animalul îşi întinse trupu-i liniştit, încor-dându-şi crupele şi pieptul. Vântul îi flutură sîmocul de păr de pe frunte, ca pe o batistă, ridicându-i-1 între urechi. Roibul simiţi înfiorarea vremii şi trăgea cu nădejde. In spatele lui Zăganu, Mihai şi Buciu stăteau pe un snop de coceni frânt pe mijloc şi pus deacurmezişul, cu picioarele îngropate în paie curate, îşi încheiară găicfte cojoacelor până sus, ca pe ale unui pieptar popesc şi-şi •săltară gulerele hainelor. Ii luase frigul fără veste, înţepându-i cu mii şi mii de ace. v întors spre dânşii, Zăganu îşi continuă povestirea întreruptă : — ...pe roib îl am din '45 ; când am primit pământul, l-am luat de mânz, dela tata. L-am crescut cu mare caznă ; pe timpul secetei i-am dat să mănânce mai mult frunze şi ierburi pârjolite, adunate cu braţul de prin grădini şi şanţuri. L-am pus la căruţă de doi ani; la plug, n'am apucat: de-atunci îmi ară tractoarele. Vântul se întărise ; rar, din când în când ,aducea cu el picături de apă, mărunt spulberate. Zăganu smuci din nou hăţurile şi se suci într'o parte, ferindu-şi pieptul şi faţa de ploaie. Tractoriştii îşi mutară snopul de coceni lângă dânsul şi i se alăturară cu spatele întors. Ploaia se îndesise şi în curând începură să cadă fulgii mari şi apoşi de zăpadă, care se topeau îndată ce atingeau pământul. Văzduhul devenise cenuşiu, întunecat, ca sub începutul unei viscoliri neaşteptate. Zăganu îşi trase căciula pe frunte şi se ghemui şi mai mult în coşul ■căruţei. Cu dosul palmelor îşi şterse mustăcioara blondă, tăiată scurt, cât o frunzişoară de salcâm ruginită de toamnă. Smuci iar hăţul calului şi-1 lăsă apoii să meargă în voia lui. De sus, venea acum numai zăpadă ; câmpul deveni suriu, îmbrăcat într'o plasă râpă, albicioasă. Dar se porni din nou pe ploaie şi toată întinderea fu iarăşi spălată de apă. Dela un timp, căruţa nu-i mai scutura. Orbit de apa ceT lovea OGOARE NOUI 77 pieziş, roibul îşi încetinise pasul. Nlici Zăganu nu-1 mai struni. Curând,, intrară în sat. Furia vântului era îndulcită de împotrivirea tăcută a caselor şi a pomilor rânduiţi pe marginile uliţelor. Parcă şi ploaia mai stătuse.. Acum nu mali venea decât un praf mărunt şi plutitor de zăpadă uscată, întărită de frigul ce se lăsa odată cu apropierea serii. După ce tractoriştii coborîră în faţa clădirii administraţiei, Zăganu se îndreptă spre grajdul gospodăriei. Intrase cu căruţa sub un şopron făcut în prelungirea zidurilor. Sări jos, luă un şomoiog de paie şi-şi şterse căluţul pe-o parte şi pe alta, pornind dela culmea spinării în jos, spre burtă şi picioare. Apoi îi puse dinainte snopul de coceni pe care stătuseră tractoriştii. In uşa grajdului apăru un ţăran mai în vârstă, pe care Zăganu îl cunoştea de când mai fusese pe aici, ca să vadă rosturile gospodăriei. — Bagă-i înăuntru, mă, Ilie! — zise el. \ — N'am vreme, măi frate ! — îi răspunse Zăganu mulţumit de grija celuilalt; — îl las, să-şi mai tragă o ţâră sufletul şi poate s'o mai îndulci şi vremuirea asta. — Ei, oricât! Nu vezi ? E frig calului, să nu se îmbolnăvească ! Intr'adevăr, rolibul începuse să tremure ; sgârcit şi cu coada între picioare, cu părul umed, arăta de parcă fusese spălat. II deshămară împreună, lăsându-i fiecare câte o hulubă, ridicândui pe spinare câte un ştreang. Mardare îl apucă de hăţ şi-1 trase după dânsul în grajd. II legă la o iesle în care se găsea fân bun şi aruncă peste dânsul, o pătură groasă. — Eh, ro'ibuie, aici e de tine ! — murmură Zăganu, bătându-i crupa. Privi apoi prin toată încăperea grajdului ; era lung şi înalt, făcut din zid gros, lat, cu ciment pe jos şi cu podină de lemn pe marg'ni. Aveau înăuntru ca la şaizeci-şaptezeci de cai, frumoşi şi curaţi, cu aşternutul gros, cu ieslea plină de fân. Se plimbă pe poteca dintre rândurile lor, dela un capăt la altul a:l grajdului, minunându-se. — Frumoasă treabă aţi făcut, neică Mardare! — grăi Zăganu în-tr'un târziu către colectivist. — Vai ce faceţi ? — La noi se mişcă lumea mai încet, — răspunse Zăganu cu părere de rău. — Dar în primăvara asta îi punem şi noi temelia. Se întoarseră apoi în uşa grajdului. Ninsoarea stătuse ; se domolise şi vântul; dar se lăsase un frig, ca de iarnă. Peste aşezările Gospodăriei, coborau uşoare umbrele serii. Cu mâna întinsă, Mardare începu să-i vorbească luii Zăganu despre fiecare colţişor al curţii : —- Acoîo, avem grajdul de vite ; dincolo remiza de căruţe, maşini şi unelte, în prelungire cu atelierele. Aici, în dreapta, hambarele de grâu, orz şi ovăz ; în spatele lor, cele de porumb. încoace, în curte, avem şirele de coceni, de paie şi de fân ; iar în faţă, administraţia cu birourile, clubul, biblioteca şi celelalte. Ilie Zăganu rămase pe gânduri. îşi mai roti odată privirile pe undei le purtase mâna lui Mardare şi-1 întrebă apoi cu interes: — Cât pământ, zici c'aveţi ? — Şase sute cincizeci de pogoane';' două sute, le-avem puse încă din toamnă, numai cu grâu... vino, vino să-ţi arăt! Mardare îi prinse mâna şi-1 conduse până la colţul grajdului. Ii arătă apoi, în depărtare, întinderea arăturii cu grâu. In faptul înserării,. 78 AUREL MIHALE Ilie Zăganu zări o nesfârşită pată verzue care se întindea până'n fund, până acolo unde marginile ei negricioase se uneau cu noaptea care venea. O asemenea revărsare de lan nu mai văzuse niciodată. Grăi, pe deasupra gândurilor : — O să fiţi fericiţi, mă, fraţilor ! Tăcură. Zăganu cugeta adânc, cu gândul la viaţa asta nouă a celor intraţi în colectiv. Mardare privea mândru în jur, la toate aşezările ce şi le rostuiseră a'ici, împreună. Se înserase deabinelea, când Ilie Zăganu îşi scoase calul din grajd. — Hai acasă, roibule, în sărăcia noastră. — După ce-i prinse Hulubele, îi mângâie uşor părul încâlcit al coamei şi-i vorbi, încurajându-se mai mult pe sine : — Da' lasă, mă, că la toamnă o să trăim şi noi la fel! Strânse apoi mâna colectivistului, se urcă în căruţă şi plecă. In limpezimea unei spărturi de nori, ieşise prima stea, când Ilie Zăganu îşi opri cărucioara la crucea drumurilor dinspre Podeni şi A-dâncata. Vântul rece îi îngheţase spatele. Coborî. îşi mişcă picioarele, mâinile, şi tropăi scurt în jurul căluţului. Ii frecă apoi şi lui ochii şi-1 trase sdravăn de urechi. Roibu însă întindea grăbit către fântână; simţise şipotul apei. — Ţi-e sete, ai ? — îl întrebă Zăganu. — E, puţină pot să-i dau. Ii apucă dârlogii şi-1 trase până lângă pietrele fântânii. Noroiul din jurul ghizdurilor prinsese o crustă subţire, slab îngheţată, care se sfărâma uşor sub picioare. Ilie Zăgan apucă lanţul rece ca un scuţ şi-1 afundă în adânc. După ce scoase găleata, o potrivi pe genunchi, sub botul roibului. Calul îşi întinse gâtul, îşi înmuie i buzele în apă şi'ncepu s'o sugă, gâl-gâind. Curând însă, îşi ridică botul din care picurii de apă se scurgeau lucind. Se scutură şi-şi întoarse capul spre drum. — Doar pofta=i mare, roibule ! — murmură Zăganu, mustrându-şi meet căluţul. Aşeză apoi găleata pe piatra fântânii şi se plecă să bea şi dânsul. După câteva înghiţituri, se ridică. Dinspre Adâncată pe drumul care merge la gară se auzi tropot îndepărtat de copite. Sgomotul creştea şi se apropia într'o alergare neîntreruptă. In fund, se şi vedea, umbra călăreţului. — „Pleacă dela trenul de noapte", — gândi Zăganu. Şi în timp ce-şi ştergea părul mustăcioarei cu dosul palmelor, aşteptă trecerea celuilalt drumeţ. Peste câteva clipe, călăreţul trecu prin faţa sa în galopul calului. Tropotul sună înfundat peste drumul amorţit şi. se pierdu în noapte, către drumul de fier. — „Era arapul lui Durbac, — cugetă Zăganu, amin-tindu-şi de calul chiaburului din Adâncată. — Sigur ! Ce drac' o căută la gară acum, în puterea nopţii ?" Se întoarse apoi spre cal şi-1 scoase la drum. Urcă în căruţă, se-cocoloşi în paie şi-şi lipi spatele de peretele-i de scânduri. Mişcă hăţurile din scurt, de câteva ori. Roibul smuci şi o porni într'un trap întins, aşternându-se drumului spre casă. 2 înăuntru, tractoriştii găsiseră pe lângă preşedintele gospodăriei, Iorgu State şi alţi câţiva colectivişti şi pe agronomul de sector al staţiunii, Lungeanu. El răspundea de îndrumarea agrotehnică a celor patru OGOARE NOUI 79 brigăzi care lucrau în partea aceasta. După ce-i salutară, Mihai şi cu Buciu îşi desbrăcară cojoacele şi hainele, rămânând numai în salopete. Se aşezară în jurul aceleaşi mese mari, deoparte şi alta a agronomului. Ceilalţi discutau planul de cultură. — Aşa rămâne, tovarăşilor, — continuă Lungeanu, — din cele trei sute douăzeci şi cinci de hectare pe care le aveţi, o sută sunt numai cu grâu; de astea, nu ne atingem. Din rest, o sută douăzecişicinci de hectare sunt ogorîte de astă-toamnă; pe ele vom pune mazăre, fasole, borceag, orz şi ovăz. Pe celelalte o sută de hectare vom pune porumb, floarea soarelui, bumbac şi bostănărie. — E bine aşa, tovarăşe agronom ! —• acceptă preşedintele. — Atunci să trecem pe plan, — reluă agronomul, — şi să stabilim unde şi cât punem din fiecare. In faţa sa, Lungeanu avea o schiţă cu toate întinderile pământurilor gospodăriei. După ce se sfătuiau asupra locului şi suprafeţei culturilor, el însemna aceasta cu creioane diferit colorate şi pe plan. Sub ochii lor, lanurile de porumb şi fasole, orz şi ovăz, borceag şi bumbac, creşteau aevea, întinse şi regulate, culm nu văzuseră decât la staţia Academiei dela Mărculeşti. Virgil Lungeanu, agronomul, era cam de aceiaşi vârstă cu brigadierul. Puţin slăbuţ la trup, tras la faţă, dar inimos şi vesel, plin de vigoarea tinereţii. Absolvise Institutul Agronomic, abia acum în toamnă. Vara îşi făcuse ultimul stagiu de practică la staţiunea din Bădeni. După ce-şi luă diploma, la cererea sa, fusese repartizat tot aici. Curând, Lungeanu se ridică, cu planul frumos executat în mâini. II întinse în faţa celorlalţi cam în dreptul ochilor şi-1 privi cu mândrie. — Cu ăsta am terminat, — grăi el. Apoi adăugă. — Acum, trecem mai departe; trebue să vedem ce lucrări cere fiecare cultură în parte, când şi cum trebue făcute. — Adică, trebue alt plan ?! — întrebă îndoelnic un ţăran mai în vârstă. — Altul, unchiule, ■— îi răspunse Lungeanu zâmbind; —• Şi încă n'am terminat, tot mai avem. Asta, se numeşte plan de lucrări ; în el o să scrim aşa, de pildă — la porumb: cum,şi când vom ara, când vom semăna, câtă sămânţă punem la hectar, de câte ori îl vom prăşi,şi altele. Aşa şi la fasole, şi la mazăre, şi la jloarea soarelui, şi la grâu, orz, ovăz şi toate celelalte. — Trebue să ştim,de pe acum ce-o să facem în Martie, în Aprilie şi chiar în August! — glăsui mai mult pentru sine colectivistul. — Trebue, —■ il aprobă preşedintele ; — altfel, cum vom lucra ? Trecură apoi la discutarea tuturor lucrărilor pentru toate soiurile de culturi, începând dela arat şi. pregătirea seminţelor până la culesul şi căratul roadei în hambar. Ţăranii arătau şi ei ceeace ştiau din munca atâtor ani, fapte şi > date legate de sorocul fiecărei lucrări, de felul vremii de prin partea locului. Agronomul potrivea datele ştiinţei la pământul şi timpul de aici. — De obicei, când semănaţi porumbul? — îi întreba Lungeanu, cu ochii în hârtii. — Asta-i ştiut, tovarăşe agronom; când înfloresc porumbele, — răspunse sigur de sine, ăl mai bătrân. •4 80 AUREL MIHALE — Da' anul trecut ne-am păcălit, nu ? — îl întrebă preşedintele. — Păi mai e şi după cum o nimereşti, după noroc, — glăsui colectivistul. Agronomul începu să râdă; după ei se porniră pe râs şi tractoriştii şi apoi ceilalţi. — Nu rnai merge cu nimereala, unchiule ! — grăi Lungeanu. ■— Aici vom scrie precis : în cutare zile vom semăna porumbul. Ţăranul ridică umerii şi cedă : — Atunci aşa să facem, -că dumneata ai şcoală, trebue să ştii mai bine ! Se aşternură iar pe lucru. Iorgu State săltă fitilul lămpii de pe masă înviorând lumina. Din mahoarca fumată se ridică spre tavan un fum gros înegrindu-i albeaţa, iar din straele ude ale tractoriştilor duhnea mirosul de cârpă umedă, încinsă. Mihai Zaharia se ridică şi deschise pentru un timp fereastra. Aerul rece al nopţii năvăli dintr'odată, aburind. Când se întoarse de la fereastră, brigadierul se aplecă la urechea lui Buciu şi-i şopti ceva. Tractoristul îşi clătină de câteva ori capu! şi se ridică. începură amândoi să se îmbrace sub privirile mirate ale celorlalţi. — Până o să ajungeţi să socotiţi şi lucrul tractoarelor, suntem înapoi, — căută să-i'liniştească Zaharia. Afară, ieşiseră stelele. Noaptea era rece, aerul asprit de suflarea vântului. Trecură încet 'prin curtea gospodăriei, mişcându-şi cu greu picioarele amorţite. La colţul grajdului, se opriră. In faţa lor,' nemărginirea lanului de grâu se întrezărea ca o umbră deasupra căreia întunericul se îndesise. De acolo, vântul aducea un miros proaspăt de ierbărie crudă, de grâne răscolite.]Simţiră din aer puterea şi mândreţea semănăturii. In spatele lor, răsări o luminiţă şi se auziră paşi. Mihai se întoarse: — Cum e/grâul, tovarăşe Mardare? După ce saltă felinarul ca să le vadă faţa, ţăranul răspunse apăsat: — Bun, tovarăşe brigadier,' ăl mai prima de pe tot întinsul Bărăganului. Acum, nu'are încă cine ştie ce putere, că doar a ieşit din mustul zăpezii, dar să-1 vezi mai încolo... ehei ! Vin cei din sat, care încă n'au intrat la colectiv'şi-1 tot privesc şi se minunează. II smulg, îl pipăie'/.ne! întreabă de soiu, le'place. Numai după ce s'a luat zăp(ada, am primit'încă douăzeci de fcereri:'mâine, la adunare, le judecăm şi p'astea. Tăcu; Mardare rămase cmfelinarul în mână, întors spre pata negricioasă a lanului. 'Tractoriştii gândeau. Tot ei îl semănară şi pe acesta şi cam în acelaş timp. De ce nu este şi cel de la Podeni la fel ? Mihai Zaharia făcu câţiva paşi în direcţia lanului şi se opri. Cercul luminei îi bătea slab i spatele, deosebindu-1 cu greu din umbrele nopţii. Vocea brigadierului răsună în'linişte, plină de frământări: — Tovarăşe Mardare, hai până acolo, să-1 vedem! Porniră ; Mihai înainta, plin de nerăbdare ; venea mai apoi Buciu.. iar în urma lor,,'Mardare, cu felinarul ridicat. Picioarele li se înfundară în glod de cum păşiră pe ogoare. Ţarina zemuia ca un burete. Gonind din-largul stepei, vântul trecea pe lângă dânşii şuerând, înţepându-le obrajii. Dar tot mai ' puternică şi mai plăcută creştea aroma câmpului înverzit... Mai largă1 şi mai negricioasă le apărea în faţă pânza semănăturii. Se opriră în capătul lanului. Pentru o clipă, privirile lor căutarăi OGOARE NOUI 81 zadarnic să-i cuprindă marginile pierdute în Bărăgan şi noapte. Dup!ă aceea, pătrunseră adânc în inima semănăturii.'Mardare lăsă felinarul jos şi la lumina lui,se plecă să mângâe peria firelor 1 reci, înrourate. Alături de dânsul, se ghemuiră şi tractoriştii. Mihai îşi înfundă mâna caldă prin grâu,, lăsând să i-o cuprindă umezeala. Apoi îşi înfipse degetele'în pământ şi scoase la lumină un pumn de ţărână cu zeci de fire răsărite din ea. Le cercetă cu grijă mustăţile subţiri ale rădăcinuţilor gălbui'şi fragede, desprinse câteva firişoare pirpirii şi le apropie de sticla felinarului. Totulera în bună stare;'grâului îi mergea, cum nu! se putea mai bine. — Ei, ce ziceţi? ■— vorbi Mardare j cu ochii strălucind. —• Da, într'adevăr că e bun,*— murmură Zaharia. Traian Buciu şi cu Mardare se'ridicară. Mihai lăsă pe locul lui răsadul din pumn/' şi începu să-şi spele mâna de noroiu, trecând-o peste sămănătura plină de apă. In cealaltă'mână îşi opri totuşi câteva fire; apoi se ridică ■ şi dânsul.'Când ieşiră la drum, îşi'scutură picioarele de glod şi o'porniră înapoi. Tăcerea ce se lăsase între dânşii fu întreruptă de Buciu,. — Ojsă vă facem şi-acum o arătură, nea Mardare... şi maf şi! . — Să ne faceţi, că'n voi ne e nădejdea, — răspunse din mers ţăra= nul. — Altfel, ne-ar fi fost tare greu. Tăcură'iar. Buciu prinse braţul Mui Mardare şi trecură înainte pe drumul luminat'de felinar. In urma lor, Mihai Zaharia venea abătut, cu gândurile toate la semănătura proastă a întovărăşiţilor din Podeni. In dreptul grajdului se despărţiră. 'Mardare rămase să vegheze odihna vitelor,) iar traictoriştii trecură spre birou. In pragul acestuia se întâlniră cu toţi ceilalţi care ieşeau tropăind. — Uite-i; ;— sări înveselit Iorgu State. — Va ţinut cam mult, ai? — continuă )el şi'le clipi şiret din ochi. — Ei,'mătar de s'ar lipi vreuna de dânşii, — vorbi cu 'subînţeles bătrânul pe careT năuciseră atâtea planuri, — şi să-i aducă'n colectiv, c'avem nevoie.de tractorişti, de'mecanici de oameni de meserie grea. . Toţi ceilalţi isbucniră în râs; 'tractoriştii însă, zâmbiră fugar, mai mult aşa,'de hatârul ţăranilor. După asta, brigadierul se alătură 'preşedintelui şi-1 întrebă: — Ei nouă ce ne-aţi dat de lucru ? — Ce-avem contractat — răspunse preşedintele, — o sută de hectare de arătură. — Unde le-aveţi? ,' — Sunt toate la o brazdă, de la salcâmii până la care aţi arat în toamnă, spre dreapta. ( Agronomul ivit între dânşii, interveni : — Aşa am 'aranjat, Mihai. Lucrările de cultivaţie şi semănat la toate celei o sută douăzeci şi cinci de hectare pe care le-aţi ogorît astă toamnă, ie vor face tovarăşii cu atelajele pe care le au. Am băgat tractoarele'numai'în pământ neîntors, unde le este dumnealor mai greu. —• E bine, -— încuviinţă Mihai., După alţi câţiva paşi, brigadierul se opri, întors către ţărani : — Şi când'credeţi, că ne putem întoarce cu tractoarele? Aici, părerile fură diferite. Bătrânul, şi cu ceilalţi colectivişti sub- VTAŢA ROMANEASCĂ 6 82 AUREL MIHALE ţineau, că s'ar putea ara de-a doua, sau a treia zi ; preşedintele, că numai peste;o săptămână, după 1 Martie. !i — Mă Iorgule, se împotrivi bătrânul, — tu să nu te uiţi la sloata ce-i afară; asta* n'a fost decât aşa, o pospăială; mâine ;nu mai e. Ceilalţi se uitau .nehotărîţi unul la;altul. — Dumneata ce) zici, tovarăşe agronom? — îl întrebă Buciu pe Lungeanu.; Agronomul rămase o clipă gânditor, j cu bărbia prinsă în pumn. Apoi, răspunse: ( —Eu.zic, aşa: azi'e miercuri; cel mai de'vreme puteţi veni duminică,, pentru ca de luni să fiţi cu tractoarele în brazdă.'Cel mai târziu, joi. — Atunci, aşa rămâne ! — închee Iorgu State. Se despărţiră strângându-şi mâinile. Preşedintele conduse pe agronom şi pe tractorişti la camera pe care o aveau în faţă, pentru oaspeţi. După plecarea lui, brigadierul se apropie cu pumnul desfăcut de Virgil Lungeanu. — Tovarăşe agronom, —- zise el, — iată grâul de-aicea, de la i, Drum Nou ". Agronomul luă grâul de la tractorist şi-1 desfăcu pe masă, fir cu fir. Cu degetele-i lungi şi albe, subţiri, le pipăia cu pricepere şi răbdare, cu dragoste. Le cercetă rădăcinuţele, frunzişoarele, numărul fraţilor ieşiţi dintr'un bob, le cercetă tăria. | — La vremea asta e destul de bun, —, vorbi el entuziasmat. Mihai Zaharia îl întrebă iar : — Dece, nu este cel de la'.Podeni, aşa; că doar ştii, la fel l-am lucrat. —■ Tot slab a rămas ? — Aproape neschimbat; a mai răsărit ceva, dar prea puţin... foarte puţin. — Ne 'ngreunează şi.munca printre ţărani, — adaogă Buciu. — Toţi sunt cu ochii numai pe el. Dracu ştie ce-om facej ! Virgil Lungeanu strânse firişoarele de pe masă şi-apoi răspunse încet, îndoelnic: — Desigur c'ar fi (trebuit să fie mult mai bun} dar să ştiţi că nu-i timpul trecut. In opt-zece zile încă se mai poate împlini. Apă are din destul, dă acum ,şi de căldură şi-odată ţi=apare covorul din pământ,1 într'o singură zi... Trebue să mai aşteptăm, să nu ne pripirmj Cu toată explicaţia agronomului, brigadierul tot nu se linişti. Adormi cu greu, cu gândul la grâul slab răsărit ăl întovărăşiţilor din Podeni. In zori, tractoriştii plecară la staţiune. Lungeanu rămase să îndru-meze mai departe curăţirea şi tratarea seminţelor, lucrare! pe care o începuse în ajun şi să ajute lui,Iorgu State la expunerea1, şi explicarea planurilor de culturi şi de lucrări, în adunarea j generală a membrilor gospodăriei. 3 Mihai Zaharia şi cu Traian Buciu ajunseră la staţiune înainte de prânz. Soarele primăvăratec, se oglindea! cu toată strălucirea sa în tabla de pe acoperişul remizelor şi atelierelor.! La depozitul,de motorină se descărcau două cisterne noi. Zidul clădirii care se construia pentru şcoala de trac= OGOARE NOUI 83 'torişti .,fusese ridicaţi deasupra fundaţiei de beton, ca de-o palmă. Când plecaseră se mai lucra încă la săpături. Dar şi în curtea staţiunii se mai •schimbaseră multe: era; mai altfel decât o lăsaseră ei. Staţiunea ieşise din iarnă cu toată curtea desfundată, cu aleele astupate, scormonite până'n fund de pintenii tractoarelor. După desgheţ, .glodul se adâncise până mai sus de glesne. Intr'un colţ, stătuseră aruncate la întâmplare, noroite şi amestecate cu de toate, mădulare vechi şi ruginite, îngrămădite sub cerul liber. O parte din ele, fuseseră găsite .aici, rămase de la fostul moşier; celelalte au fost aduse din tot cuprinsul plăşii Martie '49, de pe la conacurile boerilor isgoniţi. Peste toate, mai aruncaseră şi cei din staţiune altele mai proaspete. La pompa de apă, până la zece metri în jur erau băltoace mari, verzui, noroiul niciodată uscat. Lângă depozitul de motorină, deasemenea. Butoaiele stăteau pe jos, pe pietre, lovite şi mociorlite, aşa cum fuseseră lăsate din căruţă .sau camion. Tractoriştii se opriră în mijlocul curţii şi-şi rotiră privirile în jur. Aleele erau refăcute, nivelate cu tăvălugul. Pe lângă pompă se «urăţase şi se pietruise cu pantă de scurgere; la fel, pe lângă depozitul de motorină. Butoaiele se ridicaseră pe suporturi de lemn, frumos aliniate. Pomii, plantaţi în cele cinci, şase rânduri — de o parte şi de alta a drumului, erau curăţiţi şi stropiţi, pământul dintre ei arat şi bine grăpat. Fierăria din curte dispăruse. — S'a schimbat ceva, — spuse Buciu. — Da, — grăi şi Mihai. — E mai frumos aşa; se vede, că s'a terminat reparatul tuturor tractoarelor. Intrară apoi la director. înăuntru, era şi secretarul organizaţiei 4e partid, Andrei Hurdea. Discutau despre camionul şi tractorul rutier trimise în reparaţie la Centrul Mecanic. •— Numai c'un rutier n'o să putem face faţă prea bine, nici măcar 'începutului, —■ spuse secretarul. — Desigur, — îl aprobă Turcu; — uite, chiar după amiză voiu pleca la Centrul Mecanic; am să-1 rog pe Grigore să grăbească reparaţia lor. Aşezat la biroul său, Ştefan Turcu răsfoia în acelaş timp câteva hârtii. Avea gâtul puternic, pieptul lat, braţele vânjoase. Din umbra .pleoapelor, ochii căprui i se mişcară cu vioiciune dela hârtii, spre tractoriştii abia intraţi. După ce le răspunse la salut, îşi purtă mâna prin părul negru, în parte răvăşit, înflorit în câteva firişoare alburii pe lângă urechi. Fruntea îi era lată, puţin colţuroasă, senină. Venise la staţiune dela înfiinţarea ei din 1948. Până atunci, fusese mecanic la „Vulcan". — Hai, spuneţi, ce-aţi făcut! — ceru el tractoriştilor, ridicându-se ■din scaun şi părăsindu-şi hârtiile. Brigadierul le povesti pe larg felul cum se desfăşurase munca lor la Podeni. — ...prea bine, nu stăm ! — arătă Zaharia spre sfârşit. — Nici una dintre cele două întovărăşiri nu sunt complect încheiate. Cele patru sute de hectare înscrise, sunt mai mult loturi individuale, despărţite între ele de altele neînscrise încă. Dar, aşa cum sunt începute acum, '.întovărăşirile vor cuprinde la un loc cel puţin opt-nouă sute de hectare... 84 AUREL MIHALE dacă nu o mie ! Va trebui, să hotărîm şi restul oamenilor să intre şi vom face asta în tot timpul campaniei. Directorul care se plimbase până atunci, se opri cu faţa spre dânşii, începu să vorbească dintr'odată, repezit, cu glasul înţepat: ^ — Eu nu înţeleg, ce vă trebuia vouă să vă întindeţi mai mult decât era nevoie ! Brigada voastră are planificat pentru întreaga campanie şase sute de hantri. Voi trebuia să luptaţi acolo, la Podeni, pentru una sau două întovărăşiri bine închegate... Tractoriştii îşi întunecară privirile, încă nelămuriţi de ieşirea directorului. Ştefan Turcu mai merse câţiva paşi şi apoi se opri din nou în faţa lor: r» , VW". 3) — Dar aşa, ce=aţi făcut ?... Un lucru neterminat! Aţi alergat după suprafaţă şi ne găsim acum, la începutul campaniei, fără contractările necesare. Destul de rău ! Dacă nu vom reuşi să complectăm întovărăşirile, va trebui să plimbaţi tractoarele în lung şi'n lat, dela un loc la altul. Ce-o să realizăm ? Combustibil risipit, uzaj la motoare, îndeplinirea volumului de lucrări al staţiunii ameninţată. Dacă vom complecta întovărăşirile, sarcina brigăzii va creşte la opt-nouă sute de hantri de arătură... mai adăugaţi şi pe cele dela „Drum nou", şi lucrările-,de cultivaţie şi semănat, şi iată, că brigada va trebui să facă faţă la peste o mie de hantri... Cu ce ? Cum îi va îndeplini ? Ştefan Turcu îşi reîncepu plimbarea cu ochii în podea. Secretarul şi brigadierul gândeau cu bărbiile sprijinite în podul palmelor. Numai* Buciu sări nerăbdător, opunându-se dintr'odată : — Tovarăşe director, eu cred, că vom reuşi să închegăm întovărăşirile şi să respectăm şi contractele. Turcu se opri în faţa lui, clătinându=şi capul mustrător : — Uite, Buciule, e bun şi entuziasmul, dar acolo unde este nimerit. Nu poţi conta pe îndeplinirea angajamentelor prea mult mărite,, dând unei brigăzi două sarcini de plan, aşa cum vreţi să luaţi voi." Staţiunea răspunde de executarea la timp a lucrărilor contractate... şi aşa nu merge. Presupunem, că voi vreţi să contractaţi acum două mii de hectare. Ce, noi trebue să vă lăsăm ? Nicidecum ! Păi, nu e numai numele vostru în joc, e numele staţiunii, mă, al tuturor S.M.T.=urilor dire întreaga ţară ! Mihai Zaharia tăcea mai departe.'Secretarul aştepta. Ştefan Turcu rămase cu o mână întinsă către Buciu, într'o hotărîtă împotrivire. Apoi continuă: — Cred, că la Podeni va trebui să ne oprim la o soluţie de mijloc : vom respecta contractările făcute, dar nu vom mai primi înscrieri decât pentru una din cele două întovărăşiri... aceea care va putea fi completată mai repede. Mai târziu, dacă vom putea, vom merge şî mai departe. Brigadierul îşi resocoti în gând puterea tractoarelor, zilele de lucru, forţa vie a oamenilor. Se gândi apoi la ideea lui Alexe de a cuprinde şi pe cei de la Pănoiu în întovărăşire, la toată ţărănimea săracă din Podeni... Nu ! Nu vor trebui să se oprească acolo unde le cerea Stefan Turcu ! Se ridică : — Tovarăşe director, şi eu cred, că vom reuşi să închegăm corn- OGOARE NOUI 85 rplect întovărăşirile, că vom putea întoarce la timp, toate pământurile contractate. — Bine, bine, dar cum ? — sări Turcu. — Vom vedea noi, cum; — răspunse Zaharia. •— Dar trebue să înţelegeţi odată, — reîncepu şi mai supărat di= rectorul, •— că nu merge aşa: vom vedea, vom putea, vom... vom... Planu-i plan. Voi nu aţi contractat nici măcar suprafaţa prevăzută de el şi v'aţi şi repezit la ... dracu ! Auzi, la o mie de hantri ! Tractoriştii tăcură. Ochii lor se îndreptară întrebători către Andrei "Hurdea. Aşteptau cuvintele lui cu încordare. — Va trebui, să mai discutăm această problemă, — începu să vorbească Andrei, liniştit şi blând. — Şi deâsemenea, Mihai, e necesar să discutaţi mai întâiu voi între voi, toţi oamenii brigăzii, pentrucă până la urmă, voi hotărîţi. Aş vrea să vă spun totuşi, că nu e deloc uşor -ceeace vreţi să faceţi voi. Dar şi eu cred, că veţi reuşi. Directorul îi privi încurcat; tractoriştii schimbară priviri întrebătoare. — Cred, că puteţi pleca. Nu, tovarăşe Turcu ? întrebă Andrei. — Da, — răspunse Turcu mormăind. — Mergeţi şi vă terminaţi pregătirile; dacă timpul nu se schimbă, duminică-i dăm drumul! Mihai şi cu Buciu se ridicară şi ieşiră. In urma lor, Ştefan Turcu se aşeză pe scaun, îşi scoase tabache= rea cu mişcări încete, gândite, şi-şi aprinse o ţigară. Lăsă tabacherea pe birou şi-i făcu semn secretarului să se servească singur. — Aici, n'ai dreptate, — începu Andrei, alegându-şi ţigara ; — cred, că te-ai pripit. Care-i sarcina noastră ? Să facem cât mai multe arături de bună calitate. Cunoşti hotărîrea din toamnă. Ce ni se cere ? Să asigurăm extinderea continuă a volumului de lucrări mecanizate 1 Uite, ei vor să facă asta. Dece să-i oprim ? Că ne temem, că nu-şi vor putea îndeplini angajamentele ? Vom vedea... — Andrei, — îl întrerupse directorul,. — nici tu nu înţelegi, că nu e posibil asta. Uite, vreau să transport vagonul de motorină pe care-1 avem în gară cu un singur camion, într'un singur ceas. Pot ? Desigur, că nu ! Nu-mi permite maşina... factorul tehnic ni se impune în socotelile noastre. Acelaş lucru e şi cu ceeace vor ei să facă. Ce-o să iasă din asta ? Lucrări neexecutate la timp, de calitate îndoelnică, ajutor grăbit şi slab dat tovarăşilor dela „Drum nou". Ne putem noi permite aceasta, fără ca mai întâi să avem siguranţa îndeplinirii' obişnuitelor noastre sarcini de plan ?... Nu! Andrei Hurdea îşi lăsase ţigara aprinsă pe marginea scrumierei şi-1 asculta liniştit. Fumul se ridica uşor, într'o şuviţă dreaptă şi subţire, care înflorea la înălţimea capetelor lor, într'un nouraş vineţiu, scămos. Când răsuflarea lui Turcu îl lovea din plin, nouraşul se destrăma, risi-pindu-se. Secretarul urmărea iar firul fumului, formarea nouraşului, de parcă şi uitase de director. Directorul terminase apăsând pe ultimul cuvânt, privind cu ho= tărîre în ochii lui Andrei, mari şi albaştri, limpezi, parcă tăiaţi din pânza cerului. Andrei Hurdea îşi ridică ţigarea, trase un fum şi după ce se aşeză în faţa lui Turcu, reîncepu : 86 AUREL MIHALE — Greşeşti, Ştefane... şi iată de ce: n'aş putea spune, că n'ai calculat just puterea tractoarelor, termenul lucrărilor, sarcinile staţiunii, importanţa factorului tehnic, a maşinilor, . în munca noastră. Dar de unde ai scos. tu procentele astea maxime ale posibilităţii de depăşire a planului ? Ţi le-ar da, desigur, numai factorul tehnic de care ai pomenit. Tu însă, nu" ai pomenit- şi nu ai socotit un singur factor, cel mai principal... oamenii. Ai văzut elanul lui Buciu, ai auzit angajamentele gândite-de Mihai. Cine s'ar putea- opune dorinţei şi hotărîrei lor ? Cum poţi măsura sau prinde în cifrele planului acesta, credinţa lor în victorie ?" Cum poţi nesocoti faptul că ei vor putea smulge motoarelor, odată, de două ori, de trei ori mai multă putere?... Da, îţi repet: cred, că ei vor putea să-şi îndeplinească aceste angajamente sporite. Va trebui desigur,, să-i ajutăm ! Andrei Hurdea îşi ridică ţigara" stinsă, şi-o aprinse dela jarul ţigării lui Turcu. Trase alte câteva fumuri şi apoi continuă : — Tu te sperii, că mărind volumul lucrărilor contractate nu vom* putea face faţă executării lor la termen şi în bune condiţiuni; vrei să ai siguranţa liniştitoare, că acest lucru nu se va întâmpla... şi atuncea vrei să te opreşti la litera planului, închizând astfel posibilităţile de des-voltare şi de lărgire a activităţii noastre... Dece? Pentrucă n'ai. suficientă încredere în oameni, Ştefane... uiţi, că în spatele cifrelor şi sarcinilor planului nostru de lucrări, stă forţa lor vie, dragostea lor de patrie, de partid... Nu te supăra, dar trebue să te gândeşti mai serios la asta ! Andrei se ridică, renunţând la ţigara care se stinse din nou. Se îndreptă îngândurat spre fereastră. Ziua era limpede şi frumoasă. Soarele mai puternic decât în ajun. In faţa atelierelor, câţiva tractorişti se învârteau pe lângă un tractor, schimbându-se pe rând la manivelă. Se întoarse iar către director : — Atunci, ce se va întâmpla peste un an, doi, când va trebui să. facem faţă nu celor cinci-şase mii de hectare de acum, ci la zece,, la . cinsprezece mii, sau poate şi mai mult? Volumul lucrărilor deabia-începe să crească. Ţăranii au văzut rezultatele primilor ani de lucru cu tractoarele. Se vor înscrie mai mulţi, acum, şi încă şi mai mulţi la toamnă, la cealaltă primăvară. Vom primi tractoare noui, de două ori, de trei ori pe câte avem. Se vor înfiinţa şi alte staţiuni... Dacă după indicele tehnic al tractoarelor, tu nu vei putea înscrie decât optzeci dintr'o= sută de ţărani, ce vei face cu ceilalţi douăzeci ? Ii părăseşti ? Nu ! Va» trebui ca toate brigăzile să facă ceeace face acum a şaptea. Ii vom putea primi pe toţi, pentrucă în mod sigur, tractoriştii nu-i vor părăsi. Ştefan Turcu rămase nemişcat în scaun, privind gânditor şi şters la hârtiile de pe masă. Se părea că nu-1 mai interesau vorbele secretarului. In cugetarea lui însă, căuta înţelesul lor cel mai adânc. După câtva timp, Andrei Hurdea reveni cu tonul schimbat. — Hai, să mergem, să vedem cum merg pregătirile. — Eu mai rămân, Andrei, — răspunse Turcu. — După amiază voi lipsi şi trebue să rezolv acuma chestiile astea. — Da, da. Să nu-1 slăbeşti deloc pe Grigore; arată-î că dacă nu ni le repară la timp, ne dă campania peste cap. — Andrei îşi luă şapca OGOARE NOUI 87 din cuier si se îndreptă spre uşă. In prag, se opri iar : - Auzi, Ştefane, aminteste-i' si de generator, doar ni 1-a promis ! Andrei ieşi. In urma lui, Ştefan Turcu se apropie de fereastra. Cu o singură privire îmbrăţişa toată curtea staţiunii,'cu alţi ochi. 4 Până la prânz, Stefan Turcu nu mai putea face nimic deosebit. Era frământat mereu de aceleaşi gânduri, iscate dm discuţia ce-o avusese cu Andrei. Stia, că secretarul are dreptate; îşi recunoştea greşaia,, Dar nu asta îi rodea mintea. El se întreba, cum de a putut ajunge aici. - Te-ai rupt de oameni, de viaţă... îşi spunea in gand, continuând parcă observaţiile lui Andrei. Priveşte înainte, larg, la suişul care ne stă în fată'si nu te speria. Oamenii au în inima şi m suflet imaginea acestui nesfârşit şi luminos suiş. Ei nu se tem de_ înălţimea, lui Se scutură apoi de gânduri şi se ridică hotărît în picioare. Ieşi grăbit cu şapca în mână, lăsând uşa dată de perete. Afară, Bunea îl aştepta. — Ai mâncat ? ' — Nu — îi răspunse şoferul. — Mănâncă, fă plinul şi hai; mergem la Centrul Mecanic. -Curând după aceasta, maşina galbenă a staţiunii alerga pe drumul de lângă calea ferată cu parbrizul lăsat. Ştefan Turcu îşi încheiase până sub gât haina vătuită şi sta acum întors spre Bunea, spintecând cu umărul drept, năvala aerului. Pe alături, stâlpii de telegraf fugeau înapoi traşi de sforile sârmelor. Drumul încă umed, noroit dm loc in loc sălta sâu cobora, se depărta sau se apropia — faţă de linia şinelor, şerpuind larg si neîncetat pe marginea ogoarelor. Deoparte şi alta a căii de fier, se întindea pana spre orizonturi câmpia Bărăganului. Nu se mai vedea nici un petecuţ de zăpada pe ea. Faţa netedă a pământurilor era când negricioasă — ca a ogoarelor tăcute din toamnă, când slab verzue - ca a grânelor ce-şi ridicaseră colţul, când arsă sau gălbuie - ca a miriştilor şi porumbiştilor ramase nearate. Tăcut şi gol, câmpul îşi păstra pustietatea primelor zilele primăvară. Undeva, spre stânga, unde locurile coborau mtr o vaioaga dulce,, zori în fuga maşinii albeaţa unei uşoare fumegari. In dreptul 'unui canton, .drumul sărea peste linie, desfaşurandu-se-apoi la fel de lung pe lângă celălalt şir de stâlpi. Maşina îşi încetini-fuga traversă si smuci vioaie, reintrând în aceiaşi viteza. ^ ' într'un timp, Ştefan Turcu îşi întoarse privirile dm camp asupra şoferului. Cu o mişcare înceată, îi prinse braţul îndoit pe volan şi-i tacu semn să oprească. — Stai oufin, să vedem cum arată pământul. Coborîră; întâi directorul şi apoi Bunea. .înaintară pe ogor destul de mult cu paşii măriţi şi anume apăsaţi. Piciorul nu se mai înfundai în pământ, urmele bocancilor rămâneau îngropate, cu liniile precise, ştefan Turcu se plecă şi ridică un bulgăre de ţărână pe care=l strânse in pumn. Pământul rămase sub forma unui cocoloş pe care locul fiecărui; deget se vedea destul de clar. _ — Eu cred, că putem începe, tovarăşe director, — grai Bunea — Da, de luni se poate ara, — încuviinţă Ştefan Turcu. —- Hai ! ■ 88 AUREL MIHALE După ce urcară, maşinuţa porni în fugă de pe loc smucindu-i In zare, se şi vedea clădirea Centrului Mecanic. Pe Grigore Grigore, directorul Centrului Mecanic, îl găsiră în hala mare a atelierelor. Cerceta un nou tip de vagon de dormit construit de muncitorii şi tehnicienii centrului. Pe lângă sobă şi un dulap de scule cu instalaţie de banc de lucru deasupra, pe lângă dulapul pentru îmbrăcămintea şi hrana tractoriştilor, avea ceva cu totul nou: câte un pat pentru fiecare tractorist, care se ridica şi se prindea pe lat de pereţii vagonului, cu aşternut cu tot. In felul acesta, spaţiul dinăuntru putea fi folosit în întregime. — Iţi place ? — îl întrebă Grigore Grigore pe Stefan Turcu. — Da, chiar avem nevoie de unul, — îi răspunse zâmbind Turcu. — Ia, uite la el ! Altceva nu mai doreşti ? Poate ai nevoie si de-o limuzină ZISS ?! ' _ Aşa era Grigore Grigore, mai întotdeauna te ciupea întâiu cu o ironie cât de mică, nu te ierta. In spatele ei însă, avea judecata limpede, sufletul deschis, inima bună. Era potolit, dar hotărît şi în vorbă şi_ în acţiune. Gândea încet şi adânc, larg, dar odată pentru totdeauna cand hotăra ceva. Privindu-1 pe Ştefan Turcu, îşi mişcă mirat sprâncenele groase, ţintindu-şi ochii căprui, cu adâncimi neobişnuite drept în ochii lui. ^ — Te pomeneşti, că ai venit să-ţi iei maşinile ? ! Ştefan Turcu începu să zâmbească, cunoscându-i gluma; idar spuse totuşi cu seriozitate : —- Te cred şi eu ! După atâta timp, ar fi cazul să te ocupi şi de Bădeni. — Iar te grăbeşti, Turcule... Ei, hai, să ţi le arăt ! Grigore Grigore îi prinse braţul şi-1 conduse afară, în curte. Aici autocamionul staţiunii era ocupat la un tractor pentru rodaj. — Peste o oră e gata ; poţi să-1 iei. Dar, ia, ascultă ! — Motorul bătea cu o regularitate şi într'un 'ritm surprinzător. Pa'rcă-i ceas... îţi place ? — L'om vedea noi, la drum, — răspunse Turcu, ascunzându-şî mulţumirea. — Vasăzică, nu-ţi place, nu ? — N'am spus asta, — reveni Turcu. — Bine, acum hai, să-ţi arăt şi Fordson-ul. Se întoarse prin hală în sala de montaj. Motorul tractorului era prins în macara cu măruntaiele scoase pe banc. — Asta mai durează, abia săptămâna viitoare e gata. Doar îl auzi, că Ştefan Turcu şi sări, ca înţepat. — Nu se poate; zău, nu se poate, Grigore! Gândeşte-te şi tu. începem campania... — Stai, nu te mai văicări ! Când începeţi ? — Luni. — Precis ? / — Precis. ^Grigore Grigore îşi întoarse privirea spre şeful atelierelor şi-1 întrebă din ochi. Când primi încuviinţarea acestuia, răspunse : OGOARE NOUI 89 — Atunci, luni seara poţi trimite după el. E bine ? — Este... să trăeşti, Grigore. Ştiam eu, că n'o să mă laşi ! — şi-1 bătu pe umeui, pe deplin mulţumit. Ieşiră iar afară. Şoferul remorcase maşinuţa din scurt, de autocamion. — Ştii ce, Grigore? — începu Turcu, parcă amintindu-şi de ceva. — Tot plec eu acum, cu autocamionul; dă-mi, mă, şi grupul electrogen... îl punem în el şi gata. Peste o săptămână te invităm să ne vezi staţiunea luminată. Grigore Grigore făcu un pas spre dreapta şi-1 măsură de jos în .sus, privinduT pe sub sprîncene : — Ai hârtia ? — Vine. — Ei, când o veni... altfel, nu pot. Grupul electrogen servise ca sursă de energie electrică pentru -Centrul Mecanic până mai acum, spre iarnă, când îi veniseră maşini noui, mai puternice. Pentru staţiune el era tare potrivit. Turcu se apropie de Grigore şi-1 întrebă încet, parcă ferindu-se. — Dar nu l-ai mai promis la nimeni ? — Nu. — Pe cuvântul tău ? — Pe... Bunea se şi sui în camion şi-i tot întărîta motorul. Cei doi directori îşi strânseră mâinile cu căldură. Turcu se urcă în cabină, se -aşeză şi trase portiera cu putere. Când maşina porni, îşi ridică mâna dreaptă salutându-1 încă odată pe Grigore. 5 In ajun, Lazăr Lungu se întorsese din nou în .argăţie la Filică. Se gândise şi se răsgândise. Cercetase şi o faţă şi alta a lucrurilor. Dela tractoare, parcă totuşi nu-şi luase gândul şi nici la chiabur nu intrase cu inima deschisă. Dar i se părea lui, că n'are altceva mai ,bun de făcut. Mai ales, că Filică îi promisese că-i va da şi porumbul pe care i-1 datora din toamnă. Prea multe nu se schimbaseră în curtea chiaburului în timpul lipsei sale. Aşezările erau aceleaşi: în faţă, casa mare, largă şi înaltă, cu zidurile alb-gălbui, curate. In spate, curtea închisă pe o latură de cuşmelie, cu magaziile-cămări şi cu pivniţa, iar pe cealaltă latură de hambarele -de grâne şi de porumb. In fund, se ridicau de-acurmezişul grajdurile de vite şi de cai şi şopronul sub care erau adăpostite căruţele, plugurile, grapele şi celelalte: unelte de inventar agricol. In felul acesta, curtea mică era apărată de jur împrejur de ziduri, ascunsă de privirile xelor de afară şi păstrătoare a sgomotelor dinăuntru. înapoia grajdurilor se întindea ograda în care se găseau coteţele de porci şi de păsări şi saiaua oilor. Locul cel mai mare de, aici era ocupat de şirele de paie, -de coceni ,şi de fâneţuri, de stivele de lemne de .salcie aduse tocmai dela balta Dunării. Ograda se prelungea apoi cu douăzeci-treizeci de rânduri de salcâmi, deşi şi înalţi, ca o pădurice. Dincolo de ei, se 90 AUREL MIHALE ^^tr^^11"' CU Sârmă ghimpată trasă ca 13 0 palmâ HP „-J? i" ti°3te aCeS!ea' -?ir!lerde paie şi de nutretu" erau mai mici de cum le lăsase, salcâmii desfrunziţi, porci si păsări mai puţine iar m saiaua oilor începură să apară mieii. Singurii din curtea lui Filică care se bucuraseră intr adevăr de întoarcerea lui Lazăr, au fost câinii tLCaH' rn căzuseră, dulăii săriră în lanţuri de bucurie, scheunând cartele Mo^L^că^^L""1 * tremurân^ Petecele ,u — Ţi-o fi sete, şargule ! — vorbi Lazăr cu cel din dreapta — lu ce mai faci, pintenoago ? - întrebă iapa, a doua din margine' _ Ia sa-ţi vad piciorul ? Aha, ţi-a trecut, e bine atunci ! ' m'auzi7 T"' °ă mUrdar mai 6Şti mur£ule> nu"mi Piace cum arăţi,, _ In grajdul vitelor se opri mai mult la Sâmb'otina : vaca mare alb-roşiatica, de soi bun. Primăvara dădea până la două vedre de 'lapte L niină °t C™°Ş Lawa5' nU rămăsese niciodată stearpă. Si acum era plina, gata de soroc. Vita mugi, îndreptându-si corniţele spre el frunţii.~ '"6 greU' SalTlbotino> ai ? - Şi-o mângâie în vârtejul alb al . Seara."când slobozi câinii, aceştia săriră buluc pe dânsul mâ=-raind in Joaca. Trei dintre cei mai mari îşi şi aruncară labele rîe di- nrhn tnPe Ş1 •PG pieptuI lul Lun£u Ie aPucă laolaltă capetele, îi privi in ochii umezi şi apoi îi îndepărtă, împingându-i pe spate — La oi, dulăilor ! ^ Totuşi, nu scăpă de ei. Se ţinură cârd de dânsul, până ce cărase Tan m ieslea cailor coceni la vite, paie pentru aşternut, grăunţe si ogrinji a oi, tarate porcilor. Cel mai mare îl urmărea în capul şirului ceilalţi vreo cinci-şase, înşiraţi în urma lui după înălţime si puteri Când Lazar Lungu se oprea şi se întorcea spre ei, înţepeneau pe 'loc cu ochii scânteind, scăpând pe rând câte-Tm lătrat sec si stingher H„c0 „S.eaf;a+vremui; cele mai multe şi mai curate 'paie de aşternut le rnS n; r-- l *nc,hlse ™'eii în tărcuşorul lor, căptuşit cu 'trestie şi coceni Cara nutreţ la adăpost şi închee în fugă glugile de coceni si şirele de fân, pentrucă să nu le pătrundă umezeala. ? u Se jntoarse acasă târziu, cu trei duble de porumb şi o zdreanţă de cămaşa, data de Filică. Le lăsă în mijlocul casei si se aşeză tăcut pe marginea patului, privindu-le. Copiii săriră pe sac ş'i-1 călăreau bucu-' randu-se încet, Lazăr Lungu îşi ridică ochii blânzi către Ioana Era= planşa, dar nu supărată. Femeia vorbi supusă : — O să-i munceşti acuma iarăşi lui Filică, pe când ai putea să munceşti şi mai bine pentru tine, pentru noi. Liniştit, Lazăr îşi plecă fruntea, apoi şopti: ~ y?rb,e5ţ{ şi tu> ca sa "'adormi. Apoi îşi ridică jar privirile caPrree Si ' ~ ~, Ce Să faC 3Casă' să tai ^unză,câinilor pe care nici măcar nu-i am ? if t„Pen!rU- U" tinlP faC,Ură- Copiii' Neleseră că e mai nimerit să se-f LI Pr ?1 83 aSeP"e Hniştiti- Lazăr Lun^u se uita când 'a ei, când cu alte °ada 36 n ?1 ' Pă 06 tâFÎ SaCUl într'Un C0,ţ' se întoarse- OGOARE NOUI 91 — In sat, se vorbeşte şi de comun. Noi ce-o să facem, iar o să, stăm deoparte ? u Lazăr o privi pieziş, parcă îmbufnat. O .întreba pe neocolite : — A fost iar Voiculeasa pe aici ? ♦ _ A fost — răspunse femeia. — A venit împreuna 'cu fata lui Lică. Ştii, mai putem intra şi astăzi la tractor. Listele nu se închid niciodată. i u A A Lazăr Lungu se ridică şi-şi începu o plimbare frământata intre Dat si usă. Dacă'ar fi avut scânduri sub picioare şi nu pamant bătut, Lelea ar fi scârtâit ca sub o apăsare de urs. Aşa, se auzea numai tar-câietura-i întreruptă, adânc înăbuşită. Se opri dintr'odata, cu ochii spre-Ioana cu palmele întinse ca deobicei pe sub betelia pantalonilor :, ' — Voiculeasa ar face rnai bine să-şi vadă. de casa ei. Sa ne lase ne noi să trăim în sărăcia noastră, aşa cum vrem. . Vorbise cu hotărîre în glas, ca despre ceva pentru totdeauna hotant. Dealtfel pentru nimic în lume nu ar fi ridicat el nici măcar glasul împotriva cuiva. Ioana ştia aceasta şi de aceea, deşi îi simţise turburarea,. totuşi nu se sfii să adauge : — femeia ne vrea binele, altfel, ce interes ar avea t Lazăr nu-i mai răspunse. Se desbrăcă liniştit, atârnându=şi haina si bondita în cuiele de după uşă. Tot acolo, în colţ, lângă sac, îşi lasa şi opincile.' Pe ciotia de dulap găsi o cărţulie, cam cât palma, cu scoarţele roşietice. — Cei cu asta ? — Ne-au lăsat-o nouă, s'o citim: — Cine ? — Ele... lata lui Lică mi-a dat-o. Lazăr Lungu luă cărţulia şi se întoarse de se aşeză în pat, sub-lampă, cu spatele lipit de perete. începu s'o răsfoiască cu neîncredere,, lipsit de interes. înăuntru, scria tot despre tractoare. 6 A doua zi, spre seară, Filică ajută lui Lazăr Lungu să-şi termine mai degrabă pregătirile pentru noapte. El se ocupă de cai^cand veni fiu-său din sat, îl trimise la vite, iar Lazăr rămase să _ se îngrijească numai de orătăniile din ograda mare: de porci şi de 01. — Să nu te apuce iarăşi vremuirea, — îşi motiva chiaburul neobişnuitul ~său ajutor. „ De fapt, Filică urmărea să zorescă plecarea lui Lazar. Deaceia, doar că terminase înpărţirea cocenilor la oi şi slobozise câinii că îl şi îndemnă să plece : — Da' mai lasă-le, că n'or muri până mâine ; toata ziua au ros- Hai, să încuiem porţile. . A , Lazăr Lungu plecă, vrând-n'evrând. Peste Podeni, întunericul abia.'şi risipise negurile nopţii. Se aprindeau luminiţe noui în sat. Fumuî de paie şi de ogrinji plutea liniştit deasupra caselor, sprijinit pe coloanele înălţate neaşteptat din hornuri. Se îndreptă spre casa, gândind mai puţin la graba chiaburului. In urma lui, Filică zăvorî porţile, cercetă intrarea din fundul ogra- AUREL MIHALE 211 şi intră în cuşmelie. Pe laiţa de aici, aşteptau rânduite, şeaua, co-■buni, pătura şi frâul. Mişcă felinaiul atârnat de tavanul scund si-i săltă fitilul. Lumina licări crescând. Agăţă şi celălalt colţ al pulpanei de sumam de cuiul din fereastră şi se aşeză apoi pe un capăt al laitei. Din bu-:zunăraşul cojocului de sub haină, scoase o hârtiuţă pe care 'erau aşternute stângaciu câteva rânduri. O ridică spre lumină şi o reciti pe întfe= lete cu încreţiturile frunţii adâncite. Pe bilet scria : „Nene Filică în seara asta' vino neapărat la trenul de Constanta. A.P. trece spre Bucureşti. Are destule noutăţi. Te-aşteptâtn. N. D. Cel care-i scrisese era Nelu Durbac, chiabur din Adâncată. II înştiinţa de sosirea lui Alecu Pănoiu, feciorul moşierului izgonit. Deobiceiu, Alecu trăgea la unul dintre dânşii pentru o zi sau două. Aici, se întâlnea cu câjiva dintre chiaburii cei mai de încredere,; din cele n'ouă sate pe care împreună cu taică-su le stăpâniseră cândva. Se vede, că acuma nu mai are timp nici pentru asta şi deaceea era chemat la gară. Filică se ridică, trase cu un beţişor o rotiţă dela plită şi lăsă ca bileţelul sa-i cada peste jar. Ii urmări fugara-i pâlpâire până ce şi scrumul hârtiei se topi în dogoarea focului. Acoperi apoi plita şi se aşeză iar pe laiţa, cu spatele lângă cuptor. Până la gară, făcea în trapul neîntrerupt al calului două ceasuri. Acolo trebuia să fie cu puţin înainte de miezul nopţii; aşa că, mai avea de', aşteptat timp de alte două ceasuri. Curn^ sta, tăcut şi gânditor, dormitând ca un motan în atmosfera călduroasa şi îmbietoare la somn a cuşmeliei, pe Filică îl năpădiră amintirile... Ei, ce era mai înainte în Podeni! El şi cu Velicu erau stăpâni... la Adâncată, Durbac, la Năieni, la Bodonea, iar peste toate satele din jur, Pănoiu. Sărăcimea le lucra şi lor şi boerului. N'aveau decât grija ogoarelor şi a câştigului. Când nu era el primar, era Velicu. Se schimbau odată cu partidele din care făceau parte. Plecase la drum cu cincisprezece pogoane;. avusese el zece, iar nevastă-sa, cinci. Până'n '44 făcuseră în total patruzeci de hectare. Pe timpul secetei, mai pusese el mâna pe încă zece hectare, pământ 'Bun, mănos, în răstavurile dela Piopşor. Dar n'a avut încotro ; cu legiuirea asta nouă, a comuniştilor, a trebuit să le dea înapoi... ducă-se... l'ar fi fript şi mai rău acum,'povara lor Dealtfel, nici la primărie n'are declarate decât treizeci şi cinci de hectare... Cine=o să-i măsoare lui pământul? Abia mai scapă şi elj de colectare câte douăzeci-treizeci de saci de grâu, îi ţine ascunşi până primăvara ; şi-acum, când îi crapă buza omului i nevoiaş, îi dă în. sat pentru muncă, sau îi neguţăto-reşte la oraş. Şi totuşi, parcă tot ar mai fi mers până anul acesta... mai ciupea de ici, de colo, se mai strecura neobservat, făcea el, ce făcea. De câtva timp însă, toate-i merg dea'ndoaselea. Şi lui, şi lui Velicu. Stau co= rnumştii şi sărăcimea numai cu: ochii pe ei. Cai dracului s'au mai făcut şi ăştia! Nu e chip să te abaţi nici cât negru ,sub unghie... cum te prind, cum tejugănesc. Of, nu-i vor cădea în mână, când s'o întoarce roata.,/ ■cât o să mai stea? Un an, doi; doar n'o să se prăpădească pământul până atunci... şi-apoi, lasă! j Mult nu mai e, că uite, nu degeaba pică tocmai acum conu Ale-' ■culaeş... trebue să fie ceva ! E, câte-au mai îndurat şi ei! Dar tot o mai duc! Trăesc din vechi, desigur, şi=apoi mai au şi legături... stiu ei cum să se strecoare. Eh, păi dac'ar fi mers lucrurile ca înainte,' mult nu mai OGOARE NOUI 93; avea nici el, prinsese chiag destul; în câţiva ani sălta, ca din pământ. N'ar fi ajuns el ca Pănoiu... dar oricât ! Uşa trosni şi în cuşmelie intră Mitu. Era un flăcău sdravăn, frumos, cu ochii căprui, puternic sprâncenaţi. Se opri în faţa lui şi-1 întrebă : — Ce faci, nu te mai duci? — Cum? — sări Filica. — Cine-a zis? — Nimeni, zic eu aşa, văd, că stai! Filică se reaşeză liniştit; îşi întoarse palmele spre ceafă şi=şi; trosni oasele înţepenite. încercă zadarnic să-şi readune gândurile. Acum. nu mai avea în minte decât trăsăturile lui Aleculăeş... — Cu care te duci, cu şargu? — îl întrebă Mitu, privind şeaua-de pe laiţă. — Cu care=o fi. Dă-i lupilor, că toţi sunt odihniţi. — Eu pun şeaua. — Pune-o! Mitu luă frâul, pătura şi coburii într'o mână, iar cu cealaltă ridică şeaua pe umăr. Ieşi lăsând uşa deschisă, aerul rece pătrunse'n cuşmelie-ca'n rostogolirea unui val de ceaţă. încăperea se răci dintr'odată. Filică închise grăbit uşa şi apoi îşi îmbrăcă surtucul gros şi scurt până mai jos de şolduri. îşi puse căciula, luă de după cuptor două sticle cu rachiu vechi, gălbui ca mierea, păstrat ani de zile în butoaie de dud şi plecă. Calul îl aştepta înşeuat, cu frâul pus, în uşa grajdului. Dinspre hambare, Mitu se întorcea cu coburii plini de.ovăz. Filică îl întâmpină, şoptindtf-i : — Mai varsă din ovăz în ieslea cailor şi înfundă sticlele-astea în ei. Mitu luă sticlele şi se întoarse apoi cu coburii încheiaţi; îi legă. în catarame de şea. Cu asta, totul era pregătit. Calul fu tras afară pe muteşte. Mitu apucă piciorul întors al lui Filică sii dintr'o singură opintire îl aruncă drept în şea. Ii potrivi apoi scăriţele sub labele picioarelor,, controlând în acelaş timp lungimea curelelor. ■— E gata ! — spuse el. Filică se ridică în scări şi încercă strânsura chingii; şeaua nu se lăsă în nici o parte. Prinse frâul şi-şi strânse picioarele sgârcite pe lângă-burta calului, împintenându-1. Sârgul porni. Mitu se repezi şi-1 prinse de zăbăluţă. II conduse prin întuneric printre şirele de paie din ogradă şi printre rândurile salcâmilor până la poarta din dos. Aici se opriră. Ascultară, pentru un timp tăcerea nopţii. Linişte deplină. Mitu deschise portiţa,- se uită în părţi şi apoi pe drumul ce ducea în stepă. Nu era nimeni. La semnul lui, Filică smuci frâul şi porni cu calul la pas. Luase drumul câmpului. Curând, tropotele copitelor băteau într'un trap regulat, îndepărtat şi din ce în ce mai stins. Umbra lui Filică fu înghiţită de nemărginirea nopţii întunecoase, cu mult înainte de reîntregirea tăcerilor câmpiei. Când totul se linişti, Mitu închise portiţa şi se întoarse în ogradă. Stinse lumina în cuşmelie şi intră în casă. Casa, hambarele, grajdurile, curtea şi ograda chiaburului rămaseră înl paza zăvozilor cu urechile ciulite, cu colţii pregătiţi să rupă. Dincolo de zidurile lor însă, satul se seu3- !94 AUREL MIHALE fundase de multă vreme într'un somn adânc, de parcă nu dorea să se deştepte decât în plină primăvară. ...Aproape de gară, Filică părăsi drumul care ducea drept la şină. Făcu un ocol larg spre dreapta şi căzu apoi chiar în spatele gării, în capătul şirului de salcâmi. Descăleca. Apucă frâul de scurt şi se npropie 'în pasul calului de rariştea salcâmilor. Pătrunse în umbra lor pe nesimţite. După câţiva paşi, îi ieşi înainte Nelu Durbac şi-1 trase după'dânsul într'un loc ferit, cu umbre şi mai groase. Acolo îlj găsiră pe Alecu, lipit de trunchiul unui salcâm. Alături, calul celuilalt chiabur. In jur, linişte. Prin întuneric, Filică deosebi cu greu faţa boernaşuiui. îşi scoase mai întâiu căciula şi-apoi îi întinse mâna, şoptindu-i : — Să ne trăeşti, coane Aleculăeş ! — Credeam, că nu mai vii! — îl luă din scurt Alecu. Filică-şi holbă ochii şi-şi întoarse o mână spre piept, împotri-vindu-se : — Vai, da se poate?! Alecu tăcu. — Ce fac boerii, vorbi din nou Filică şi mai supus, •— sănătoşi? — Da, aşa cum poţi să fii pe timpuri ca astea. Filică oftă. Aşa se întâmpla de fiecare dată; mai întâiu vorbeau despre cine -ştie ce şi-abia apoi îşi spunea Alecu noutăţile. Dar Filică era copoi bătrân, îl mai întrebă despre câte ceva neînsemnat şi începu să-1 descoasă pe ocolite... Mai ştii în ce te poate vârî ăsta? — cugeta el. Iţi arvuneşti capul fără să gândeşti! — Da, matale, ce mai învârteşti? Adică, vreau să spun — reveni -grăbit Filică — ce-ai făcut cu şcoala, ţi-ai găsit vreo slujbuliţă, sau ce? Din întuneric, Alecu îl fulgeră pentru o clipă cu privirea şi tot atât -de repede dădu într'un râs forţat şi reţinut: — Ei şi la dumneata... Ce-mi trebue ? — Adică, da, — recunoscu Filică, — ce vă mai trebue... In sinea lui însă, chiaburul cugeta altfel : — E dat dracului ! "Uite-aşa ne ia mereu şi nu poţi afla mai mult decât ne-a spus prima dată. Nu c'ar fi cine ştie ce, că doar n'or trebui să stăm cu mâinele 'n sân şi să 'ntindem gâtul în ştreangul ăstora. Da de, om eşti... te mai şi temi câteodată ! Intre timp, Durbac făcuse un ocol prin jur, până în faţa gării. Totul era pustiu. Nu mai era nici un alt călător pentru Bucureşti. înăuntru, la biroul de mişcare, impiegatul moţăia în faţa telegrafului. Se întoarse cu paşi de pisică, fără nici un cuvânt. Alecu le făcu semn să se apropie. Chiaburii veniră până lângă dânsul, cu caii de dârlogi. Filică îi întrezări acum faţa albă, obrajii rotunzi, gura mică şi nasul cârn, ca de copil. Numai ochii cenuşii îi păreau şi mai Întunecaţi, ascunşi. — A venit şi rândul nostru, — vorbi Alecu. Ăştia au început acum •cu asociaţiile pentru tractor, vor da drumul şi mai mult colhozurilor. încă puţin şi vă pune şi vouă mâna'n gât... şi harşt ! — Boernaşul îşi purtăv palma pe sub bărbie, scurt, ca un tăiş. Chiaburii păliră. Pentru o clipă, OGOARE NOUI 95 nu se auzi decât trecerea vântului printre salcâmi şi răsuflarea cailor. Mai apoi, clopoţelul staţiei sună de câteva ori sec şt stingher, ca un prevestitor al timpului. Alecu reîncepu : — Comuniştii nu trebuie să mai închege nici o asociaţie. Ţăranii să fugă de tractor. Faceţi orice ; oricum, împiedicaţi-i. Acum, în primăvara asta, totul împotriva lor... că mult nu mai avem, greul a trecut. In toamnă, ne-om vedea din nou stăpâni ! La un semn al lui Alecu, chiaburii se apropiară şi mai mult. Vorba sboernaşului deveni un murmur neîntrerupt, pierdut în liniştea câmpiei, acoperit de vânt. Când sosi în zori la Filică, Lazăr Lungu gasi calul leoarcă de -sudoare. Picioarele îi erau pline de noroi până mai sus de chişiţă. Burta şi coada, deasemenea. Şargul stătea abătut, cu capul nemişcat, lăsat deasupra ieslei. Nu mânca. Şi nici ochii nu şi-i întorsese, când îi bătu cu bunătate crupa. — Pe unde mi te-ai plimbat, şargule ? Lazăr îşi desbrăcă haina şi-şi sumese mânecile cămăşii până peste coate. îşi răsuci un şomoiog mare din fânul cel mai moale şi începu să-1 buşoneze cu toată puterea. Calul se lăsă mulţumit sub apăsarea mâinilor lui, arcuindu-şi spinarea şi lungindu-şi crupa. Din când în când, întorcea şi capul şi-1 privea cu ochii blânzi şi prietenoşi. Când sfârşi, Lazăr îi aruncă pe spate un ţol, iar dedesubt, paie curate pentru aşternut. — Bine faci, Lazăre, — îi strigă din uşa grajdului, Mitu. — Că •dacă l'ar fi văzut taica aşa, iar mă lua la rost. Azi noapte, am fost cu ■el la fata aia, din Bojdeanca. Argatul tăcu. —■ Să nu cumva, să-i spui lui taica ! — îi şopti Mitu rugător. — Nu, răspunse argatul. Lazăr năduşise frecândui pe şarg.Işi scoase cămaşa din pantaloni şi cu poalele ei< se şterse pe frunte şi pe faţă, plecându-se. Apoi şi-o vârî la loc şi-şi îmbrăcă haina ,potrivind cu greutate căptuşeala ruptă ;a mânecilor. — Da' p'a lui Mătase, cui o,laşi? — îl întrebă el pe Mitu, isco= dindu-1. — Phă! Dar ce-am lăsat-o, mă ? Asta-i cea de inimă... aia de acolo, are pământ, nu glurnă ! Lazăr Lungu nu-i mai auzi ultimele cuvinte. Plecă cu furca în subţioară după fân. In ogradă, câinii îl aşteptau tăcuţi, fiecare lângă lanţul lui. !Lăsă furca sprijinită de,o căpiţă şi trecu de le prinse pe rând, zgardele de gât. Dar îl simţiră şi porcii, şi oile, şi păsările. Se iscă dintr'odată o hărmălaie de nedescris. Cel mai ascuţit, guiţau porcii, cel mai plângăreţ zbierau mieii închişi la adăpost; oile behăiau prelung, ca o goarnă a zorilor. Pe aceştia îi mai linişti, vorbindu-le. De păsări însă, nu scăpă ; se ţineau cârd după dânsul, din ogradă până în uşa grajdului şi iarăşi înapoi şi aşa în toată curtea. Intră în magazie şi ieşi cu un sac 96 AUREL MIHALE de grăunţe pe care-1 aşeză la picioare, cu marginele resfrânte. Se plecă şi începu să le svârle seminţele departe, pe deasupra lor, ca pentru semănat. 7 Două zile în şir se frământă Mihai, pradă aceloraşi gânduri, dar nu găsise încă nici o scăpare. N'ar fi putut înţelege pentru nimic în lume, dece susţinuse cu atâta tărie Ştefan Turcu, să se oprească contractările peste plan. In minte, punea în cumpănă dreaptă — pe deoparte necesitatea de a se asigura executarea întregului volum de lucrări angajate — iar pe de alta, sarcina nouă care se ridicase în faţa brigăzii sale la Podeni, viitoarea înfăţişare a marilor întovărăşiri ce se vor închega. Era adevărat, că ţăranii nu trebuiau amăgiţi, că oricum ar fi fost, contractele trebuiau cu sfinţenie respectate; dar uite, dacă vor ajunge sa facă de fiecare tractor câte cinci hantri pe zi, în toată campania vor întoarce exact o mie de hantri. Sigur, că se va putea. Insă, ceva tot îl mai oprea să treacă la fapte ; parcă şi Turcu avea, cât-decât, dreptate. Se hotărî să mai vorbească şi cil Andrei. Cu acest gând se deşteptă în a treia dimineaţă. El . mai rămăsese în pat şi după ce tractoriştii părăsiseră dormitorul. Cugeta încă, privind în tavan, când Buciu i se aşeză pe marginea patului. — Ce facem Mihai... nu vorbim cu oamenii ? • Brigadierul rămase nemişcat, de parcă nici nu Far fi auzit. O vreme privi nestingherit tavanul, apoi se ridică şi ieşi de sub pătură. începu să se îmbrace cu mişcări încete, făcute parcă în silă. — Eu cred, că vo!m putea răsturna chiar şi o mie de hantri, — adăugă tractoristul. — Vreau să mai vorbesc odată cu Andrei, Buciule. Ieşiră afară împreună. In prag, Buciu îl întrebă din nou. — Atunci, când ne sfătuim şi cu ceilalţi ? — Mâine... sau poate după amiază.'Timp este. Se despărţiră. Traian Buciu se îndreptă spre atelier, unde brigada se pregătea de plecare, iar Mihai porni: să colinde birourile, remizele şi curtea, căutându-1 pe Andrei. Secretarul însă era plecat de eri seară spre Bojdeanca şi Năceni, pentrucă delegaţii staţiunii trimişi să încheie contractele cu ţăranii întovărăşiţi nu se întorseseră nici până acum, în ultima zi. , Un timp, Mihai Zaharia mai rătăci prin staţiune, încă neho-tărît. Nu-i uşor să-ţi iei răspunderea unei campanii pentru un sat întreg ! Sunt pământuri nesfârşite de întors, semănături noui de făcut, grija deosebită pentru pâinea unui an întreg. Dar, cu trecerea fiecărei clipe, vedea că nu se poate altfel. Da, aşa va rămâne : vor lupta pentru o mie de hantri. Se întoarse.. din nou în dormitor şi-şi scoase de sub pernă un caet în care avea trecută toată activitatea' brigăzii sale din campania de astă toamnă. II cercetă cu atenţie, pe îndelete, gânditor. Pe marginea lui, făcu un şir de socoteli noui, de două, de mai multe ori. Da, vor putea face şi o mie de hantri de arătură, dacă fiecare tractor ar întoarce 'zilnic nu 3,8 hantri — cât le era norma, ci peste 5 hantri. Se OGOARE NOUI 97 gândi la fiecare dintre tractoriştii brigăzii: Buciu va putea cu siguranţă să-i facă... şi Guju... şi Marin Oproiu. Se opri la al patrulea Pitcoace era venit nou în brigadă, de numai câteva zile, mutat disciplinar dela o staţiune depe Vlaşca. încă nu-1 cunoştea; dar până la urmă va lucra cu dânsul pe tractor şi tot o vor scoate la capăt. Răsfoind (caietul,, găsi într'însul o scrisoare pentru maică-sa, scrisă din ajun. 0 luă şi plecă s'o ducă la poştă. Pe drum, se gândi să-i, pună şi ceva bani, că. de-acum încolo, după ce va începe campania, cu greu şi-ar mai face timp şi pentru asta. Acolo, mai scrise câte o carte poştală şi lui ,Culae, la unitate şi lui Petre, — la şcoală, la Călăraşi. După asta, se întoarse mai împăcat la staţiune. Ii găsi pe tractorişti în faţa atelierelor, fiecare pe lângă tractorul lui. In primul rând erau aliniate cele patru tractoare I. A. R. curăţate, unse şi lustruite, de parcă acum, eşiseră din fabrică, dela Sovromtractor. Pe al doilea rând, stăteau la fel rânduite plugurile, cu fiare noi, cu aripile cormanelor1 lucind, cu automatele reparate. Şi însfârşit, după ele aşteptau vagonul de dormit şi cisterna mobilă pe care erau aşezate şi legate şi cele patru foif de grapă. Brigadierul îi salută pe tractorişti cu mâna, dusă scurt la şapcă şi începu apoi verificarea, însoţit de normator. La tractorul lui Buciu nu găsi nimic în neregulă : nici la al lui Guju. La al lui Marin Oproiu. numai cureaua dela ventilator trebuia schimbată. La al lui Pitcoace însă, se părea că radiatorul curge. Apa nu picura, dar era umed în toată partea de jos. Tot lui Pitcoace îi găsi lipsă şi un şurub la al treilea brăzdar dela plug şi deasemenea, cârligul de care se agaţă plugul, pe jumătate rupt. Moise Coman notase toate acestea şi plecă împreună cu Pitcoace la magazie şi fierărie ca să le înlocuiască sau să le repare. Traian Buciu privi în urma lor o vreme şi apoi se apropie de brigadier şi zise : — Dar p'ăsta cine mi l'a mai trimis pe cap ? •— Despre cine vorbeşti ? — îl întrebă Mihai. — Ia, despre Pitcoace ! Nu-1 vezi ? Uită-te la el, cum merge ! Pe Iliuţă dacă-1 punem alături, — şi Buciu arătă spre ucenicul său, se vede în el omul de meserie, dragostea de muncă, de tractor. Pe când Pitcoace, nu numai că lucrează în silă, dar chiar aşa şi trăeşte. Ceilalţi tractorişti se strânseră toţi în jurul lor. Mihai Zaharia se mai uită odată după Pitcoace şi răspunse : — Să presupunem, că-i aşa, cum spui tu. Şi ce-i cu asta ? —■ Cum, ce ? sări Buciu. Foarte simplu : brigada nu este un lucru mort, şi tu ştii asta mai bine ca mine ! Ea trăeşte şi luptă prin membrii săi, prin noi. Ca şi un om, Mihai! Lucrezi cu amândouă mâinile, treaba merge ; dar când una nu te mai. poate ajuta cum trebuie, nu mai poţi să răsbaţi. Noi ne gândim să ne angajăm la o mie de hantri; de un sfert din aceştia trebuie să răspundă Pitcoace. Dar el nu e omul care să se poată ţine de noi, ne va încurca. Eu cred, că trebuia să ceri să ni-1 schimbe, acum, când încă nu-i târziu. Brigadierul privi şi în ochii celorlalţi tractorişti. Se părea, că şi ei cred la fel. Se apropie mai mult de Buciu şi spuse "• — Vezi, Buciule, tu priveşti 'încă lucrurile dintr'un punct de vedere personal, al tău adică... VIAŢA ROMÂNEASCĂ 7 98 AUREL MIHALE — Cum al meu ? — se repezi Buciu. — Al brigăzii ! — Da, al brigăzii; adică al cercului nostru strâmt de aicea. Să ne fie nouă bine, să n'avem greutăţi, să ne îndeplinim angajamentele numai cu tractorişti de mâna întâia. Celelalte brigăzi, facă ce-or şti; staţiu-unea, deasemenea1! Numai noi s'o 'ducem uşor, ca să eşim în frunte. Celorlalţi, toate greutăţile... Dece l'am primit ? Pentrucă oricum, Pitcoace trebuie să fie la o brigadă. Şi atunci dacă-i aşa precum spui tu, planul va fi ameninţat acolo şi mare lucru tot n'am făcut ! — Dar nu uita, Mihai, că el a fost mutat disciplinar la noi... — Şi ce, trebuie să facem o brigadă numai cu de-alde ei ? Nu-i răspunse nimeni. — Asta e, Buciule ! — continuă Mihai. — Tu judeci încă lucru" iile. numai după interesele brigăzii noastre. Tu n'ai văzut în Pitcoace ceeace este mai important să vezi : omul, creşterea lui. Deopotrivă cu toate celelalte sarcini, stă în faţa noastră şi datoria de a scoate din Pitcoace un tractorist bun. Şi vom face asta ; îl vom învăţa şi să are, şi să-şi iubească tractorul, să-1 îngrijească, şi să se poarte şi tot ce vom putea... îl vom învăţa să fie ora. Brigadierul tăcu. Tractoriştii urmăriseră discuţia cu mare interes. Fiecare gândea acum, că într'adevăr, Mihai are dreptate. Şi Buciu înţelesese aceasta, deşi primise mustrarea brigadierului cu o uşoară strângere) de inimă. Tras de Iliuţă, plecă liniştit la tractorul lui. După el, se împrăştiară şi ceilalţi. Mihai Zaharia se mai uită încăodată, în treacăt, la tractoare şi apoi strigă la Buciu. — Buciule, hai să mergem, să alegem nişte cărţi pentru brigadă! Porniră alături, ca şi când nu s'ar fi întâmplat nimic. La bibliotecă, cercetară îndelung,catalogul tuturor cărţilor şi revistelor şi aleseră împreună vreo douăzeci de cărţi. Printre ele erau : „Scurta biografie a lui I. V. Stalin", .„Istoria Partidului bolşevic", „Din experienţa staţiunilor de maşini şi tractoare din U.R.S.S." „Brigada de tractoare în luptă pentru o recoltă bogată", câteva cărţi de literatură, un catalog tehnic al tractorului I. A. R. şi altele. Făcu un tablou de ele, îl iscăliră şii dădură bibliotecarei. — Tovarăşă, fii bună, — zise Zaharia parcurgând cu degetul de sus în jos lista cărţilor; — pregăteşte-ne asta pentru brigada a şaptea. Mâine, trecem să le ridicăm. Bibliotecara, o fată din personalul administrativ, îşi plimbă ochii în fugă peste toată lista. După aceea se adresă brigadierului, cu o voce plăcută şi caldă : — Pot să mai adaug şi eu câteva ? — Da, — răspunse bucuros Mihai; — numai să-i intereseze pe băieţi, că altfel ţi le întoarcem necitite. — Nici o grijă; mă pricep eu la asta. — O să vedem, noi, — zise Buciu şi-i zâmbi. Bibliotecara îşi văzu de treburile ei, iar Mihai , cu Buciu se îndreptară spre masa de cetit. Pe ea erau ziare, reviste, planşe tehnice, româneşti şi sovietice. Brigadierul se aşeză tăcut, căutând în acelaş timp cu privirile ceva ca să citească. — Mihai, — zise Buciu rămas în picioare, — eu mă reped până OGOARE NOUI 99 3a cantină să vedem cum stăm cu ' pregătirea hranei, şi să dau şi ■efectivul ! .'— E, vezi... uitarăm; desigur, du-tet Cred, că altceva nu ne=a mai scăpat! După plecarea tractoristului, Mihai trase dintre ziare revista _,,Veac Nou". O răsfoi cu atenţie până ce se opri asupra articolului regiunea Rostov, tractoarele au pornit să tragă brazdele belşugului". Dar abia începu să-1 citească şi bibliotecara I îi şi aduse o altă revistă. — Iată, tovarăşe brigadier, ai aici şi suplimentul ilustrat. Pentru un moment Mihai părăsi articolul şi răsfoi noua revistă. In «ea, erau numeroase fotografii care arătau munca şi viaţa oa'menilor din Ţara Socialismului. Găsi astfel, chipuri luminoase de oţelari, de minieri, de ■colhoznici, de ingineri, de artişti, de tractorişti... — Ei, uite, gândi brigadierul, — o pagină întreagă numai cu tractorişti. — Se opri mai mult „asupra ei. In stânga, un tractor „S.T.Z." trăgea două pluguri puternice ■a câte cinci brazde. In dreapta, alt tractor trăgea deodată un agregat de cinci semănători. Intre aceste fotografii, chipul unui tractorist. Ochii lui Mihai îşi aţintiră privirile asupra lui. Se plecă şi mai mult peste revistă. 'Chipul începu să-i joace, ochii să-i clipească des, să i se întunece. Pe buzele şi pe faţa lui Mihai apăru un zâmbet neobişnuit. Luminos şi cald, ,plin de dragoste şi sinceritate. — El este, — gândi dânsul ; — e Vania ! — Vania ! — strigă tare, neaşteptat şi prietenos, desfăcându-şi larg .arcul braţelor de parcă chiar acum i-ar fi apărut în prag. — Vania ! — Ce s'a întâmplat ? —■ sări bibliotecara speriată. Mihai o cuprinse cu un braţ .de după gât şi o trase asupra revistei. — Ia uite, frate, l-am găsit... el este... e Vania Petrov ! Şi-i tot arăta fotografia, bătând în ea uşor cu degetul: — II vezi el m'a învăţat meseria. Ochii brigadierului străluceau de bucurie. Glasul îi tremura. Chipul lui Vania îi deveni ceţos, mare şi îndepărtat, prins în plasa de argint a luminilor ce-i licăreau în faţă. Un timp, nu .mai zări nimic. In cadra ascunsă, dar luminoasă a gândurilor, îi apăru aevea chipul lui Vania din amintirea sa. Anii războiului... el pălmaş la boer... orfan... anii secetei.., greutăţi şi foamete... pământuri uscate, pârjolite de zăduf. Un suspin ;greu fu cu hotărîre oprit chiar când îi ajunse în gât. Acum, Mihai auzea numai ceeace citea bibliotecara : — Tractoristul Ivan Ivanovicl Petrov, ■dela Staţiunea de Maşini şi Tractoare Jukovski din regiunea Rostov, erou al muncii socialiste, a obţinut pe ogoarele lucrate de dânsul 3200 kg. grâu la hectar. El seamănă odată cu cinci semănători, sau ară cu câte două pluguri. Brigadierul smulse revista din mâinile bibliotecarei şi ieşi, fugind afară. Purtă chipul lui Vania prin toată staţiunea, vorbind fiecăruia despre -el ; trecu astfel pe la ateliere, pe la magazie, birouri şi remize, peste tot. — Auzi, măi frate !... Erou al muncii socialiste ! Ară cu două pluguri, seamănă cu cinci semănători. El e ; Vania Petrov ; dela dânsul am învăţat meseria. Până'ntr'un ceas, toată staţiunea află de eroul muncii socialiste — Ivan Ivanovici Petrov — şi ştia deasemenea şi povestea lui Mihai. Brigadierul se întoarse la bibliotecă târziu, cu paşii rar şi apăsaţi, gânditor. Îşi amintea fiece, clipă a zilelor petrecute cu Vania. ÎOO AUREL MIHALE Uneori, încerci zadarnic să retrăeşti măcar pentru o clipă amintirile ce le-ai dori. Se pare, că timpul ce a trecut le-a cimentat într'un ungher al sufletului, de unde nici odată nu le vei mai putea desprinde Sau că vântul neîntrerupt al vieţii nou trăite, le-a spulberat din căuşul inimii, şi-ai rămas cu sufletul pustiu, lipsit de amintiri si de visuri.' Sau parcă eşti asemenea unei bolţi de cer întunecate, pe care aştepţi să răsară stelele.. Altele însă, un lucru cât de mic, neînsemnat, ţi-aduce cântec luminos, in suflet, rupt din viaţa amintirilor. Un zâmbet, sau o strângere de mână iţi răscoleşte jarul inimii şi toată viaţa ţi se pare plină de chipul cuiva' păstrat cu zgârcenie atâta timp. Deaceea cea mai frumoasă retrăire a amintirilor celor mai dragi şi mai scumpe, este asemenea unui neîntrerupt răsărit de stele. Undeva, departe, mică şi tremurătoare, apare o primă stea, o primă amintire. După ea, alta ; tot aşa de mică, tot asa de îndepărtata, apoi, altele şi altele, din ce în ce mai apropiate, din ce în ce mai man, dm ce în ce mai vii... şi-ţi cresc dintr'odată în suflet, puternice, în; toată măreţia lor... Aşa îi apăruse lui Mihai amintirea lui Vania. 8 Consfătuirea cu oamenii brigăzii se ţinu pe neaşteptate chiar în aceeaşi zi. De la bibliotecă, Mihai se întoarse în mijlocul tractoriştilor care-şi făceau numai de lucru prin atelier. Totul fusese pregătit pentru plecare ; de la ultimul şi cel mai neînsemnat şurub al plugului, până la reparaţiile minuţioase ale motorului, la pregătirea combustibilului' a hranei şi a cărţilor de citit... Campania de primăvară ! Hei, câte griji si câte' răspunderi nu ridică ea în faţa tractoriştilor ! O piuliţă dacă-ti lipseşte pe camp, în mijlocul Bărăganului, stai cu tractorul în brazdă. Aştepţi şi primăvara trece, fuge, pământul rămâne nearat, pustiu. In hambare la toamna, vor fi atâtea tone de pâine mai puţin... Deaceea, din când în când, tractoriştii ieşeau tăcuţi din atelier cu înfrigurarea acestui sentiment în mima. Urcau din nou în scaunele tractoarelor, încercau pentru a zecea oara motoarele, mişcau plugurile, strângeau câte un şurub slăbit, stergeau-cu cârpa sau pur şi simplu mângâiau cu mâna, pieptul de oţel 'al tractorului. De azi înainte, zile şi săptămâni, luni întregi, vor trăi împreună om şi maşină, maşină şi om, prin vânturile, prin ploaia, prin praful şi prin soarele primăverii de pe Bărăgan. Traian Buciu ştia, că nu mai avea ce să mai facă la tractor. Totuşi nu-i venea să se deslipească de lângă el. Ridicase capota din stânga motorului şi-i cerceta nestingherit pompa de injecţie scoasă ca;din cutie. Aici era buba; cele mai multe tracoare cădeau pe brazdă din cauza ei şi a injectoarelor. Va trebui desigur, să le apere ca pe un ceasornic, de praf şi de murdărie. Când s'or reîntoarce la sfârşitul campaniei în 'staţiune,, motorul să fie la fel ca acum. In spatele lui se oprise Iliuţă : — Neică Buciule, hai în atelier, te cheamă tovarăşul Mihai. Plecară împreună. Buciu îşi petrecu o mână pe după gâtul ucenicului şi începu să-i frământe încet sfârcul urechii. Iliuţă îşi ridică faţa îmbujorată către dânsul şi cu ochii strălucind îl întrebă : — Ce facem, neică Buciule, cerem pentru, noi trei sute? Tractoristul îşi clătină capul aprobându-1 : OGOARE NOUI 101 — Cerem, Iliuţă ; dacă zici tu, cerem ! Zâmbiră. Aseară, vorbiseră ei între ei, şi deasemenea cu Costică IRoibu, despre lucrul acesta. Din cei o mie de 'hantri cât avea de întors brigada în întreaga campanie, vor cere pentru tractorul unu, trei sute. Când intrară în atelier, Mihai aştepta lângă dulapul de scule, făcut •din foi de tablă negncoasă şi cu uşile din plasă de sârmă. In jurul său, aşezaţi pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat şi pe o bancă cu lemnul îmbâcsit de unsori, stăteau tractoriştii. Traian Buciu trecu în faţă, în .rând cu şefii tractorişti : cu Guju, cu Oproiu şi cu Pitcoace. Aproape de -dânsul, se aşezară şi Iliuţă cu Costică Roibu. Primul care a luat cuvântul a fost Mihai. El povesti tractoriştilor tot ceeace făcuseră ei la Podeni. Trecu apoi la expunerea sarcinilor care .aşteptau pe tractorişti în campania aceasta. — ...Noi am prevăzut în planul de producţie al staţiunii, pentru întreaga brigadă, un volum de lucrări de şasesute de hantri. Până în prezent avem contractate cincisute de. hantri : o sută la „Drum Nou" şi ipatrusute la Podeni. Dar întovărăşirile de acolo nu sunt încă închegate ; tocmai pentru acest lucru va trebui să luptăm acuma, când ne întoarcem în sat. Cele două întovărăşiri vor creşte astfel, la nottăsute de hectare... Deaceea,cred, că până la urmă, cam ăsta va fi adevăratul volum al lucrărilor ce ne aşteaptă : o mie de hantri... întrebarea care se pune este simplă : putem sau nu, să ne luăm angajament ? Asta e ! Ochii lui Mihai Zaharia rămaseră aţintiţi asupra tractoriştilor. Aştepta. Nu se mai auzea nici o mişcare, nici un zgomot; parcă nici nu mai răsuflaţi. înţelegea, că oamenii îşi fac fel de fel de socoteli în gând, rcă-şi cumpănesc bine hotărîrea — cum de altfel făcuse şi dânsul atâta timp. Mai apoi, capetele unora începură să se clatine întrebătoare, alţii priviră şters în golul încăperii, parcă îndoelnic. Primul care ceru cuvântul, fu Traian Buciu : — Mă, tovarăşilor, eu cred că putem. închegarea întovărăşirilor o vom face cu ajutorul celor clin sat. Pe noi ne priveşte mai mult mânatul tractoarelor... Păi, numai să vrei, dar tot faci cinci hantri pe zi ! — Buciu vorbi înflăcărat, ca deobicei, mai mult din pornirea inimii. — Eu îmi iau angajamentul pentru treisute de hantri ! * — O-ho ! — sări Guju. — Aşa, dintr'odată, cioc-poc, treisute de hantri ! Prea te-ai aprins repede, Buciule ! — Am spus, —- repetă cu hotărîre Buciu ; — eu fac, împreună cu Roibu şi Iliuţă, treisute de hantri... ne-am gândit noi ! Mircea Guju tăcu. Dacă Traian Buciu era nervul brigăzii, antrenând-o în manifestări furtunoase şi năvalnice, împingând-o în desfăşurarea nestăvilită a elanului ei tineresc, gonind întotdeauna pentru obţinerea necondiţionată a succeselor — Mircea Guju era dimpotrivă, cel care Judeca în timp şi metodic, acţiunile ei. Tăcut, calm şi gânditor, tenace, adânc şi de nezdruncinat în hotărîri. Nu se grăbea niciodată, dar acţiona cu o siguranţă uimitoare. Chibzuia cu seriozitate lucrurile, cu răspundere şi devotament. Guju îşi doza elanul, ca o maşină mişcările şi energia... şi pe deasupra tuturor Guju avea în el ceva din personalitatea şi atitudinile unui creator. Trecuse un timp ; dar liniştea nu fusese de nimeni tulburată. Problema ce trebuia s'o rezolve acum era destul de grea şi de importantă. 102 AUREL MIHALE Cu angajamentele nu te poţi juca. Pe baza lor se vor mări sau nu, contractările. Buciu nu mai putu răbda : — Ei, hai odată ! Tu ce'spui Guj.ule ? Mircea Guju îşi săltă capul şi ochii albaştri, liniştiţi ca apa unui Tac într'un amurg de vară. Vorbi, trecându-şi în acelaş timp degetele prin-părul castaniu : — Dacă socotim zilele lucrătoare la cel mult cincizeci, iar de fiecare tractor în medie câte cinci hantri zilnic, însemnează că ne putem angaja la maximum o mie de hantri. — Deci, eşti de acord ? — sări Buciu. — Sunt; eu mă înscriu cu douăsutecincizeci de hantri. Pe faţa brigadierului creştea o vădită mulţumire. De îndeplinirea angajamentelor lui Guju avea cea mai mare siguranţă. II cunoştea din-primăvara lui 1949, când venise la staţiune direct din armată. Acolo învăţase meseria, în timpul stagiului militar. începu apoi să vorbească Marin Oproiu : — Eu îmi amintesc, că într'o primăvară, pe când aram la Pănoiu,. cu un „Lanz"... — Fără amintiri, nea Marine ! — îl întrerupse Buciu cu mâinele. ridicate. — Ce crezi, cât faci ? Asta e ! ...Marin Oproiu, şef tractorist pe tractorul trei, era „bătrânul, brigăzii". El era mai în vârstă decât toţi ceilalţi ; să tot fi avut patruzeci de ani. Cea mai mare parte a vieţii lui şi-o petrecuse pribegind pe tot întinsul Bărăganului. Lucrase fie ca mecanic pe la mori, pe la prese de ulei, maşini de dărăcit lâna sau bumbacul, — fie pe tractoarele boerilor şi chiaburilor mai înstăriţi. In fiecare an trecuse dintr'un sat într'altul, dela un stăpân la altul. — Care de care era mai al dracului, — spunea acum Marin Oproiu: — toţi aveau inima de câine... le munceai în dreptate şi ei îţi plăteau în strâmbătate... sau chiar deloc. — In timpul războiului ajunsese şi pe moşia lui Pănoiu. In afară de tractoarele luate cu japca din Uniunea Sovietică, şnapanul îşi mai adusese şi câteva tractoare mai uşoare, dela nemţi. Le-băgase în trupul moşiei dela Bojdeanca, unde pământul era mai puţin argilos. Aici lucrase şi Marin Oproiu. N'ar fi rămas el prea mult timp nici la Pănoiu, că era şi mai hapsân. — ...ăsta avea cerul gurii şi mai negru, — povestise Oproiu altădată, tractoriştilor. Dar aici, fusese mobilizat pe loc, de asta se îngrijise boerul. Scăpase astfel de focul războiului. Numai că, de câte ori îl atingea la salariu sau la tain, tot Pănoiu ridică clonţul : — Ce, nu-ţi place? Te trimit la Don! In '45 însă, când toate pământurile" boerului s'au dat sărăcimii celor nouă sate, oamenii lui Pănoiu.trimişi dela Podeni, unde era curtea mare, au vrut să fure tractoarele şi să le facă nevăzute. Atunci s'a ridicat împotriva lor Oproiu. A strâns în jurul său şi pe ceilalţi tractorişti şi o săptămână întreagă au dormit în uşa remizelor, cu răngile la cap. Nu* s'a putut apropia nimeni de tractoare. Trimişii lui Pănoiu n'au putut ridica nici măcar un cui. Pe doi dintre dânşii i-au pus la pământ fără milă. Ceilalţi făcură calea întoarsă. Când a apărut legea, a deschis larg uşile remizelor, i-a urcat pe tractorişti în scaune şi în fruntea lor a pornit cu tractoarele la Bădeni. Oproiu era şi un bun meseriaş. Cunoştea aproape toată felurimea; OGOARE NOUI 103 tractoarelor, precum şi rostul fiecărei părţi a mădularelor lor. Iţi găsea dintr'odată pricina oricărei nereguli şi cu tot atâta pricepere o înlătura. Dar ceeace-1 învăţase cu deosebire experienţa atâtor ani, era grija sfânta pe care el o avea fată de maşini, dragostea pentru tractor. — Tractoru-i ca omul — spunea el, — dacă nu-1 cureţi, nu=l îngrijeşti, nu-1 hrăneşti cum trebuie, se strică ! Si cine-1 are în grijă ? Tractoristul ! Tractoristu-i / medicul : îl apără, îl îngrijeşte, îl fereşte de boli. Când s'a întâmplat ceva, îl cercetează şi-i pune diagnosticul... precis, fără bâjbâeli. Pe urmă-i aplică în mod rapid tratamentul. — Cum fără amintiri, mă ? — îl întrebă Oproiu pe Traian Buciu. — Eh, ce ştiţi voi, ăştia, care v'aţi ridicat acum şi n'aţi simţit decât gustul pâinii regimului nostru !... Păi, să vă spun eu, cum am dus-o ca tractorist la Pănoiu, la Dode, la generalul Pavlache... Voi o boeriţi acum. Noi dormeam pe brazdă cu bruma pe noi, sub ploaie şi vânt şi mâneam porumb fiert. — Bine, ştiam astea, nea Marine, — strigă unul din spate ; — treci la angajamente ! „Bătrânul" întoarse capul spre cel care vorbise, îl privi o clipa si pe el, şi ne ceilalţi tractorişti, şi zise : — Trec, da''să'nchidă Iliuţă gura... Da, aşa a fost înainte, ma tacă ! Hei, tu esti fericit acuma ! Iliuţă se'îmbujora la faţă şi închise gura. Ucenicul se gândea deopotrivă si la angajamentele care se discutau şi la viaţa grea şi lipsită pe care o dusese nea Marin, mai 'nainte. Ceilalţi îl zoriră iarăşi pe Oproiu: — Cât faci ? — Ei, uite, am să vă spun... pe puţin... — Oproiu gândea ; tractoriştii aşteptau cu răsufletul întrerupt; — pe puţin, douăsutecincizeci de hantri. — E bine, — grăi Guju. . _ — Bravo, nea Marine ! Asta e : ne angajam la o mie de hantri : -— strigă un altul. — Mihai, eu mai am ceva, — zise Marin Oproiu ndicându-se. — Stim,'— îl întrerupse Buciu râzând, — îngrijirea tractoarelor! Brigadierul, care lăsase până atunci ca discuţia să decurgă cât mai liberă, fu nevoit să intervină : — Aşteaptă, Buciule... spune, nea Alarine! — Da, chiar despre asta vreau să vorbesc. Să ştii, Buciule, ca îngrijirea tractoarelor nu-i lucru mic. Degeaba ne luăm noi angajamente, degeaba vrem să le îndeplinim, dacă peste o săptămână, două ne-or cădea tractoarele pe brazdă. Putem să vrem noi, oricât... dacă nu vrea şi maşina, nu facem nimic. — Se întoarse din nou spre Mihai : — Noi am scos acum tractoarele din reparaţie sau din revizie, ca dela fabrică. Merg ca ceasul... ca să ţină la o mie de' hantri, trebue să le păstrăm aşa. Marin Oproiu se aşeză. Cum' sta pe scaun, se deosebea dintr'o data dintre ceilalţi. Avea capul mic, acoperit cu păr scurt, rar şi moale, sunuj obrajii scofâ'lciti, culoarea pielei stinsă. Ochii însă îi avea destul de vii, Drivirile calde,'prietenoase. Sub nas, îşi păstrase mustaţa cu aripile retezate pieziş în dreptul colţurilor gurii. Vorbea acum liniştit cu ajutorul sau. Tractoriştii se întoarseră nerăbdători spre Pitcoace, care răspundea de cel de al patrulea tractor. Lui nu-i mai rămăsese decât să se angajeze 104 AUREL MIHALE la restul de douăsute de hantri o o-, „ + , şese mia. flantn- sau Poate la mai mult., şi atunci depă - Ti-a venit rândul Pitcoace ! - vorbi Mihai. _ Ce spui > parcă des^oŞX^f de tvarenUl' b^adier ! ^i Pitcoace, Ceilalţi tractorişti se încruntară. Pe tovarăşul Pitcoace Este ! - n raspunse pitcoace; cu jmJ^e^\^ ? ^ cadeoE criara^LpTbdeeaure hŞ°^ >" luciu- ^ins la -ină, Buciu îi .puc^^J^^^^^ Câ"d ter" ~~ rJ; "Ti- +S-P?ne tare ! fl ^demnă el. - Ce-i, Umţa ? _ întrebă Mihai. cu curaj '3 ^ ^ Ş3pCa pe scau", Vinile pe lângă corp şi vorb, * marJnTŞe bTigadier> eU îritreb' dacă ,,u ,,e poate să facem răspunde" ^^i1 isbucnira >™ înainte ca Mihai să-i poată - Ia, uite la el ! - Bravo, Iliuţă ! - Mă, tu poate vrei să mergem la două inii > r\pha, parcam bate din palme Brigadierul le făcu semn să tacă ~.răSpTnsLeaSl1îuţ1 ^S£L % SS^** °U trei- dar cinci sutei rilor prin ranlfea poSmbîX On™ ^ păscând vite!e chiabu-petec camerei 'sparte De' urdT e^ NutTC ^ PMă U" nise lângă dânsul. Andrei inîase în vo-iiă , f ^ ^ ?i Ve" fa de acasă. La plecare, îl întrebă sc^ M V CUnoscuste situa- ^L-^™^ de tovară^. sub salooSf ^ta'ta PSeteatlU f ^ cârid scoase de înJung/^Tum'sJătuseln uzu^o'^de^a13' ^ ^ Din fotografie, Vania zâmbea cald ; nr)J la pagma cautata- ■ să zâmbească. ald Pnetenos, ,cum numai el .ştia caseră^'1*?'0 CHpă ~~ 'ceru ieI tractoriştilor care se ridi- caseră. - No, ne-am anga]at să facem lucrări pentru o mie de hantri depaşrea va f, de aproape şaptezeci de procente si aste nu-i i.sor «Mă î=^^= -ÎS OGOARE NOUI 105 auzit poate de prietenul meu, Vania Petrov — erou al muncii socialiste — 'tractorist, dela care am învăţat meseria. O parte din tractorişti iîl cunoştea pe Vania dinainte de prânz, de când Mihai alergase cu revista prin. staţiune. Ceilalţi rămăseseră cu ochii holbaţi, când întrebători,, când miraţi. începând să citească, brigadierul fu asaltat; măsuţa la care sta, înconjurată; tractoriştii se îngrămădiră pe ;el, cu capetele plecate asupra revistei. — Să-1 văd şi •. eu ! — Şi eu, tovarăşe Mihai ! -—tovarăşe brigadier, eu nu văd nimic! se>. plânse ' Iliuţă. — Face-ţi-i loc ! — ceru Mihai. —< Hai, treci ! ' Iliuţă fu împins în primele rânduri. Aici însă, trebuia să îndure toată 'apăsarea celor din spate. Dar tăcu chitic : astfel nu ar fi putut să-1 vadă pe Vania, aşa cum îl vedea acum. Mihai ceti cu ochii pe revistă : — Tractoristul Ivari Ivatiovici Petrov, dela Staţiunea de Maşini şi Tractoare Jukovski din regiunea Rostov, erou al muncii socia "liste, a obţinut pe ogoarele lucrate de dânsul 3200 kg. \grâu la hectar. El seamănă odată cu cinci semănători, sau. ară cu câte două pluguri... -- E.lasta mai zic şi eu, — îşi arată'Iliuţă mulţumirea. — ...el seamănă, — continuă Mihai, — în medie, treizeci de hectare pe Zi: — Cât ară ? — întrebă Buciu. -- Asta nu scrie, — răspunse cu părere de rău brigadierul. — Apăi, c'uh Stalineţ, el face precis ■ 12-15 hantri, — socoti Guju. Tractoriştii tăcură. Gândurile lor se aţintiră acum tocmai la ceeace nu scria revista. Cât ară Vania ? Atât cât socotise Guju ? Dar acum ? In mijlocul acestei linişti, vorbi sfătos şi aşezat Marin Oproiu : — Tovarăşi, eu' propun să-i scrim lui Vania... să-1 întrebăm. ' — Aşa, — strigă Buciu, să-i scrim! •— Hăi, să-i spunem, că vrem să facem o mie de hantri... Cu mare greutate reuşi Mihai să-i liniştească. Până când o parte dintre ei se aşezară pe primele scaune, Iliuţă fugi la birouri şi aduse hârtie, cerneală - şi toc. 'Tractoriştii începură să vorbească cu voioşie, entuziasmaţi, despre Ivan Ivanovici Petrov. — Linişte! — strigă Marin Oproiu. — Scrie, Mihai ! Brigadierul îşi desfăcu hârtia'împăturită, o întinse pe masă peste revista deschisă şi o netezi |cu dosul palmei. In aşteptarea cuvintelor lui, tractoriştii amuţiră. 'Erau numai ochi şi urechi. Lumina' din fereastră-i lovea drept în faţă, învăpăindu-le obrajii. In această linişte, glasul lui Mihai răsună uşor, plin de' căldură: — Iubite Vania,... §i se aplecă să scrie., — Da, e bine ! — Tăceţi, măi K — ■ Mai departe, Mihai... Brigadierul se uită un timp la dânşii şi apoi .se aplecă din nou 106 AUREL MIHALE SrA/hirt/ieif?"dU""r' -VAm aflat CU buCUrle de* cinstea ce « 1 acut. Noi te felicitam şi-ţi strângem mâna din toată inima Lui Mihai 11 apărură în minte iar luminiţele miilor de stele mul-miea annntirilor ee-i licăriră în gând în tot cursul dimineţii ZânZ Haitians, rândurile ii rtremurau în faţă într'un joc; de raze neobişnuit de frumos. Scria totuşi grăbit, în timp ce vorbea rar si tremurat • ' De astăzi, începem campania de primăvară, Vania. i Brigada noastră "si-a luni angajamentul să execute lucrări cu un volum tofallTooTd! anZ Aceasta înseamnă,după puterea tractoarelor'noastre, o deoăsire de plan de aproape şaptezeci de procente. Ştim că nu ne va fi uşor si deaceea W cerem sfatul tău... 1 ' ' ueuceta tu. — Aşa, aşa ! — Linişte ! — Măi, ce oameni !... Hai, Mihai ! Dar brigadierul scria fără să se mai! oprească. Ajunse altfel aproape de sfârşit. Ultimele cuvinte şi le dicta si mai aprins Realizarea celor o mie.de hantri o socotim, ca o piatră pusă la temei inTpiei poporului nostra pentru socialism, pentru 'pace... Tie sTtovTisloră ZiUlZTa. SUCC6S depUn- In nUmde brigăzH a ^teads t™?™. & _ Brigadierul rămase cu scrisoarea în mână, cu privirile în fereastră îndreptate parca spre ţara lui Vania. Tractoriştii tăceau. Gândurile fiecăruia sburau acum, ca un stol de lăstuni, pe drumul ce va trebui să-1 facă scrisoarea lor. Da, da ; cuvintele, oricât de frumoase ar fi ele — nu not Penfrrt1"8;111"6 f ^F& ™? Ca ?i Mihai' ei 0 aveau P^tru Vania. lor adât *\ TUlt reCai Cân.teCUl l0r' d aveau săPate în inim' înţelesul teniei P slmtamântul neîntrecut al dragostei şi al prie- Aşa n găsise Andrei Hurdea. Secretarul se opri mai întâi în prag si cu o singura privire îmbrăţişa toată încăperea. - „Aha — aândi el • Minai îşi pregăteşte oamenii înainte de plecare !" — Păşi prao-ul — El- da- asta este într'adevăr o şedinţă disciplinată..", toată lu- iiicâ XciCQ, Iân,r3 l^ în.cePură sa râda- 11 urmăriră cu privirile până ce se opri La£;nmţaV An.dre' s,e a.?eza>, facând semn lui Zaharia să continue. Apoi mângâie ceafa şi gatul viitorului tractorist, zâmbindu-i. Ucenicul se înrosf şi-şi mtoarse privinle-i adânci, sincere şi mulţumite, spre cerul din ochii secretarului. Neînţelegând tăcerea din jurul său, Andrei Hurdea se întoarse spre tractorişti şi-i întrebă : 1 — Ei, ce-aţi hotărît ? — Mergem la o mie de hantri ! — răspunse cu mândrie Mihai 1, „ni ~~r,™ ?ai ' 7; ? °pri secretaruI- - iernai de aceea am venit la voi... Cum aţi socotit ? a „a .B££adierui îl arata Pe scurt angajamentele luate de tractorişti. Andrei^ Hurdea ramase gânditor. Socoti procentajul depăşirii cu ochii pi* caţi. Cand şi-i ridica, vorbi cu seriozitate : — Ştiţi că asta înseamnă o depăşire de şaptezeci de procente > — ştim. 1 Răspunsul hotărît al tractoriştilor îi plăcu lui Andrei. Se vedea OGOARE NOUI 107 aceasta din felul cum îi privea pe rând, din glasul nemărturisit al ochilor Parcă le=ar fi spus : — Buni băeţi ! ' In acelaş timp, Mihai se ridică, ocoli dulăpiorul la care stătuse şi-i. întinse scrisoarea : — Citeşte, tovarăşe Andrei ! Andrei luă hârtia şi-o ridică mai aproape de ochi. La început, faţa şi privirile secretarului păreau nedumerite. Dar cu cât parcurgea rândurile-scrisorii, cu atât lumina din ochii săi albaştri şi mari, creştea şi se prindea treptat într'un zâmbet neobişnuit de larg. Ridicaţi împrejurul său, cu ochii aţintiţi în ochii lui, tăcuţi şi nerăbdători, tractoriştii aşteptau... fiecare îşi auzea bătăile nestăpânite ale inimei... şi acestea creşteau, odată cu zâmbetul lui Andrei. 9 Lică Mătase se întorcea dela Comitet destul de mulţumit. Dimineaţa fusese pe câmp, împreună cu Alexe ; găsiseră pământurile tocmai bune de-arat. Dar ceeace îi bucura şi mai mult, era noua stare a semănăturilor. Căldura acestor prime zile de primăvară ridicase dintr'odată grâul din-pământ. Lanul se mai îndesise. Se împlinise dela o margine la alta a tarlalei, ca o apă verzuie, subţire şi tremurătoare. Pământul îşi acoperise faţa-i negricioasă cu o mulţime de alte fire, de curând răsărite. Puterea tractoarelor abia de acum încolo se arăta. Aşa cum mergea, preşedintele observă că şi faţa satului se mai schimbase. Cărările erau bătute şi uscate, uliţele aveau noroiul învârtoşat şi erau pe alocuri sbicite. Peste gard, într'o curte, văzu în straturile din faţa casei primele zambile. Pe alăturea de ele, pământul fusese întors la casma, adânc, până la doi paşi de zid. Satul era luminat mai puternic, mai viu, de soarele primăverii. Ajuns acasă, Mătase trecu mai întâi pe la grajd şi-şi văzu căluţii. Ii scosese frumoşi din iarnă : graşi, odihniţi, cu şoldurile împlinite. De câteva săptămâni le - mai drămuia şi fânul, cocenii ' trebuia să-i ajungă până s'o face iarba de păscut şi de cosit. Cu toate acestea, nu-1 lăsa inima şi le mai aruncă în iesle o mână de lucerna amestecată cu mei şi paie. Atât avea: doi căluţi, căruţa şi pluguleţul. In ţarină, opt pogoane: trei ale lui şi cinci dela nevastă-sa. Dar viaţa pe care o dusese în trecut nu se deosebise prea mult de cea a lui Zăganu, a fraţilor Cioacă, a văduvei lui Trică, ■a Voiculesei sau a altora dintre săraci. Pământul îi rodea puţin ; deabia îi ajungea pentru casă. Veneau însă pe deasupra, dările, prestaţia, greutăţile vieţii sub boeri. Trăgea din greu, doar — doar, o ieşi la liman. Dar întotdeauna se găsise numai pe marginea lui. Dincolo de dânsul erau alde Filică şi Velicu; înapoia lui, sărăcimea. Războiul îl împinse şi mai mult spre tabără celor nevoiaşi. Cu toată truda sa, cu toată încrâncenarea cu care lupta cu greutăţile, aluneca an de an spre sărăcime. In primăvara lui 1945, ţărănimea îl alesese şi pe el în comisia înjghebată pentru împărţirea pământurilor. II ştia om cinstit, drept şt nepărtinitor : Şi într'adevăr, aşa a fost. El fusese sufletul comisiei şi nici până 'astăzi nu s'a ivit vre-o plângere împotriva lucrărilor lui. In urma acestei munci, Lică a fost primit în partid. Din 1946. trei ani la rând, » condus cooperativa din Podeni cu mare pricepere. Pe timpul secetei, a 108 AUREL MIHALE reuşit sa aducă prin cooperativă, porumb, mălai, fasole şi cartofi pentru cea mai mare parte din sărăcime. Se sbătea, alerga, făcea el ce făcea că in hecare luna, la cooperativă se împărţeau, cât de cât, bucatele care lipseau. De atunci căpătaseră ţăranii din Podeni încredere în el Din 1949, Lică Mătase era preşedintele Comitetului Provizoriu Aici lucra cu Ion Leahu şi cu Voiculeasa. Dovedise aceeaşi pricepere si aceeaşi tragere de inimă. . r r v Mătase era om în puterea vârstei, cu puţin peste patruzeci de ani. La trup se arata voinic, înalt şi spătos, bine legat. Faţa îi era smeadă •ochii negri ; tot negre îi erau şi sprâncenele stufoase, si mustaţa îngrijită' şi_ Parul moale. In felul lui, părea un om obişnuit şi de fapt nici el nu căuta sa fie altfel. Era însă inimos, cu mintea vioaie şi' limpede. In casă, Lică îşi găsi numai nevasta. — Nici astăzi, dumineca, nu vă mai astâmpăraţi ! — îl primi ea •cu vorba, de cum deschise uşa. — Nici tu, nici fata aia, nu mai ştiţi de casa, de masa, de sărbătoare. _ Lică Mătase ştia că n'are de ce să-i răspundă. Asa-i era nevasta • se mai oţara din când în când, aprinzându-se repede, ca'un foc de paie Isi desfăcu surtucul şi-1 agăţă în cui, căciula peste dânsul. Se aşeză apoi pe pat, cu ochii spre femeie : ^ — O să facem anul ăsta un grâu, ca niciodată ! Ne-a pus dumnezeu mana n cap. — Of, m'aţi omorît cu grâu! şi cu tractoarele... o să facem o să dregem... Cum mă, dacă pământu-i negru ? — Ei, a fost aşa ; da' ia să-fvezi acum! — O fi i — Este ; zău, Leano ! Chiar de-acolo vin. Femeia tăcu. Ieşi şi apoi intră cu blidele pentru masă. Le lăsă pe «dulapiorul dm colţ şi plecă şi după vasele cu mâncare. Când se întoarse, aburii calzi şi aromaţi ai bucatelor umplură încăperea. — Hm !... da' ce-ai bucătării ? — Am tăiat cocoşul, Lică ! L-am tot ocolit până acum, dar... — A, acum înţeleg; vin băieţii aia astăzi... e bine. — Ei, uite că veni vorba, — zise femeia şi se aşeză lângă dânsul. — Ce facem, ma, Lică ? Fata asta se cam dă în vânt după ei... să nu iasă ■cine ştie ce. . „ Rămase cu ochii întorşi spre el, aşteptându-i nerăbdătoare răspunsul. Lica Mătase vorbi prefăcut desinteresat, ridicându-si sprâncenele negre şi stufoase : ' — Ce-ar putea ieşi, decât să se ia... ai ? încolo, nici o grijă. — Aoleu, — se minună femeia; — adică, tu chiar. asta si vrei! — Păi, cum ? — Da' bine, mă, aşa ginere ne trebuie nouă, pribeag ca un cocor ?... Vine primăvara, pleacă toamna. Şi-apoi şi meseria, Lică... să stai asa murat în motorină, o viaţă'ntreagă ! Lică Mătase zâmbi : — Nouă nu ne trebuie nimic, fetei îi trebuie... Ea să-si aleagă. — Adică, tu tot îi dai pinteni ? — Nu, da' nici n'am s'o opresc; facă ce o vrea I Femeia se ridică îmbufnată. OGOARE NOUI 109 — Păi tu eşti de vină, că tu îi dai nas. Pe unde-mi umblă ea, mă, şl acum în timpul prânzului ? Mătase începu să râdă : — In orice caz, nu după tractorişti. Ei încă n'au venit! — Of, nu poate vorbi omul cu tine nici o vorbă serioasă — îl: înfruntă nevastă-sa şi ieşi pe uşă. Leana lu' Lică, — aşa-i spuneau femeile'n sat, — fusese fată de mijlocaş bine înstărit. Ea adusese în gospodărie cinci pogoane şi tot calabalâcul casei. Şi-acum, ea încă tot mai trăgea spre avuţie şi pământ, ca broaştele spre lac. Era o femeie mărunţică, dar în putere şi iute, cu obrajii albf şi ochii albaştri. Frusinica nu semăna cu ea la nici o unghie măcar ; fata, avea ochii lui Lică, ba încă şi mai vii şi mai strălucitori. — Ce facem, mâncăm ? •— întrebă Leana din prag. ■— Eu zic, să mai aşteptăm ; poate vine şi Frusinica. — Mâncăm, atunci, — încuviinţă Mătase. — Mi-e foame ! In acelaş timp intră şi Frusinica. Era îmbrăcată într'o rochie groasă, de culoarea vişinei, bogată, cu poalele largi şi lungi. Pe deasupra, avea un pulover cu mâneci din lână pufoasă, vopsit în ruginiu cu frunze de-gutui. Părul îi era bine strâns într'o băsmăluţă roşie, legată sub bărbie.. In mână avea câţiva ghiocei. — Auzi, tată, — începu ea, îndreptându-şi privirile negricioase şt. adânci spre Lică ; — am fost cu Voiculeasa pe la Gherghina Cucului... am mai vorbit cu ea despre tractoare, despre greutăţile şi nevoile de-acum„ despre toate. încă n'a zis ea ca noi, dar să ştii că până la urmă, tot o să. fie alături de Nea Gheorghe. Coloana brigăzii a şaptea se opri pentru o clipă la întretăierea drumurilor ce mergeau spre Podeni, spre Adâncată şi spre ,,Drutn Nou". Din. ea se desprinseseră două tractoare, al doilea şi al treilea, mânate de Guju şi de Oproiu — şi luară drumul gospodăriei colective. Tractoriştii dela celelalte două, le urmăriră îndepărtarea până ce tunetul motoarelor lor se-stinse. Brigadierul se întoarse îngândurat în vagonul de dormit şi făcu semn primului tractor să pornească. In cap, mergea tractorul lui Buciu, mânat de ajutorul său, Costică.. Roibu. Pe aripa din dreapta, stătea Iliuţă. Ucenicul era tare nerăbdător. — Mai avem mult ? — îl întrebă el pe Roibu. — Ca la un ceas de mers ; când se aprind luminile, suntem, în Podeni. Iliuţă ieşea acum în prima campanie. Lui i se părea, că întreg-întinsul Bărăganului n'o să le ajungă când vor intra cu plugurile, în brazdă. Drumul i se păruse deasemenea lung; păcat că tractoarele n'au aripi ca să, sboare într'o clipă la Podeni. De tractorul lor erau remorcate cisterna mobilă şi plugurile. Urma tractorul lui Pitcoace de care era legat vagonul de dormit. In uşa acestuia,, stăteau în picioare trei inşi : brigadierul, normatorul şi cu Buciu. Ei priveau tăcuţi întinderea câmpiei, urmărind apropierea dinspre orizonturi a negurilor înserării. Smucit de tractor, vagonul se legăna pe drum ca un car, mare, lung şi larg, prea mult încărcat cu paie sau fân. Din când în când, câte o pietricică scrâşnea înfundat sub roţi, împinsă în glod de apăsarea-i grea. JllO AUREL MIHALE Curând, negurile serii se îndesiseră şi mai mult. In fund, le apăruse •ştearsă, întunecimea şi mai grea a vetrei Podenilor. Depe tractorul din faţă, Iliuţă îl chema neîncetat pe Buciu, făcându-i semn cu şapca. Tractoristul sări din mers în afara roţilor vagonului şi o luă la fugă spre tractorul său. Jntrară în sat odată cu căderea nopţii. Tractoarele duduiau tunau, ■clătinând şoseaua, izbind cu putere valuri de aer în sticlele ferestrelor. Zgomotul lor răzbătu satul în lung şi'n lat, ca un cântec de început ai nouei primăveri. — Vin tractoarele ! — se auzea spunându-se pe la porţi. — Gata, de mâine începem arăturile ! — Ia, ia, auziţi cum bat! Apărură deodată la capătul uliţei mari. Prin negurileînserării păreau nişte umbre greoaie, mătăhăloase, care se rostogoleau spre sat. Motoarele băteau întărâtate, scânteind din când în când, prin plasa întunecimilor. Cei dintâi, le întâmpinară copiii. Fugeau înaintea lor, chiuind de bucurie ; se înşiruiau apoi pe trotuare, veneau cu ele într'un trap întins şi voios. Dintre tractorişti, cel mai agitat era Iliuţă. Stătea în picioare, rezemat de rama cabinei, ţepos şi mândru. Când hărmălaia copiilor crescu, se •apropie de Buciu care conducea şi-i şopti. • — Dă-i bătae, neică Buciule !' Traian Buciu zâmbi şi grăbi mersul motorului. In urma lui acelas 'lucru făcu şi Pitcoace. La Lică Mătase, Frusinica îi aştepta cu porţile deschise. După un ocol larg, tractoarele pătrunseră în ograda lor, oprindu-se unul lângă altul Brigadierul sări din vagon, tractoriştii — din scaune. — Ei, bine v'am găsit, gospodari ! — grăi cu seriozitate Mihai în -numele celorlalţi. In curte însă, în afară de Frusinica nu mai era nimeni. Fata începu să râdă şi alergă neliniştită în întâmpinarea brigadierului. — Auzi, Mihai... grâul a început să răsară ! —Ce^spui ! ? — făcu uimit brigadierul. — Zău ; să-1 întrebi şi pe tata. De bucurie, Mihai Zaharia o cuprinse bărbăteşte de mijloc, o saltă •dela pământ şi începu s'o învârtească în jurul său într'o mişcare'grăbită, din ce în ce mai puternică, din care numai fusta şi pletele fluturate ale "fetei se mai vedeau. III 1 Tăcut, Mihai Zaharia privea cu aceeaşi tristeţe, desfăşurarea ţesătu-nlot^ câmpului. Şi parcă abia acum îi apărea atât de pustie si de dureroasă priveliştea câmpiei sfâşiate. Ogoarele aliniate cu capetele în marginea •drumului, rămâneau în urma lor ca straturile unei grădini părăsite. Curând însă, în faţa maşinuţei apăru întinderea neobişnuită a unui lan de grâu Goneau spre el. Peste câteva clipe, Andrei Hurdea stopa maşina brusc pe una din marginile lui. Lanul cuprindea aici zeci de ogoare largi cât o revărsare în câmp, de ape negricioase. — O sută de hectare de grâu, toate la o brazdă ! — grăi brigadierul. OGOARE NOUI 111 Era lanul gospodăriei agricole colective.,Dr«m Nou", pe al cărei pământ două din tractoarele brigăzii lui Mihai arau din primele zile. Cobo-rîră. Grâul răsărise des ca peria, în rânduri drepte şi lungi, fără goluri şi fără stricăciuni. Era viguros, de-un verde aspru şi negricios, ridicat de aproape două, trei degete de la pământ. Se unduia în boarea primăverii, larg, într'un tremur neîntrerupt, aplecat sub mângâerea vântului. — Frumos ! — îşi arătă mulţumirea Andrei. — Tot brigada a şaptea 1-a arat şi 1-a semănat, — răspunse cu mândrie brigadierul. — E tot ce-am făcut mai bun în toamna trecută ! Suiră iar. Maşina porni întins, pe latura celor o sută de hectare de grâu, către cealaltă parte a pământului gospodăriei. Intr'acolo se auzeau şi tunetele tractoarelor. Se împlinise săptămâna de când Guju şi cu Marin Oproiu arau pământul colectiviştilor dela „Drum Nou". Tractoarele apărură într'o parte şi alta a drumului, fiecare pe câte o tarla. Andrei încetini mersul maşinii şi o opri apoi în dreptul lor. Primul care ajunse la capăt fu Mircea Guju. Cu el, pe lângă ajutor, mai era şi un ţăran, care avea grilă de grapă. O ridica din loc în loc, pentrucă se'ncitrca în buturii, de porumb si se îngropa în pământul reavăn. Îşi urară de bineţe şi-şi strânseră mâinile. — Cum merge ? — îl întrebă Zaharia pe tractorist. — Bine, tovarăşe brigadier ! — Să vedem, ce spun şi tovarăşii! zise — Andrei Hurdea îndreptân-•du-se spre colectivist. Acesta îşi scutură mâinile de ţărâna lipicioasă şi zâmbi. — Cu ce arăm astăzi, depăşim planul cu optesprezece hectare. — Dar calitatea ? — întrebă Hurdea. — Cum o vedeţi ! •— răspunse el. Arătura era într'adevăr bine făcută. Adâncimea potrivită, brazdele drepte, întoarse deopotrivă, până'n făgaşul drumului. Nici o limba de pământ rămasă, nici un fund de brazdă neacoperit. Intre timp venise şi celălalt tractorist, Marin Oproiu. — Dar au şi-un pământ, tovarăşe Andrei, — îşi începu el vorba. — ca untul ! Când intri odată în brazdă, o ţii aşa aproape un kilometru ; din patru drumuri, gata un hectar. Colectivistul zâmbea mulţumit, privind cu mândrie întinderea pământului strâns laolaltă sau dat în folosinţa lor pe vecie. I se citeau în ochi bucuria cu care lucra pentru îmbelşugata lor viaţă şi credinţă ce-o avea în viitorul lor. — A venit si vremea noastră, — vorbi el, ca pentru sine—; că prea mult ne robiseră şi ne încălcaseră clăcile şi dijma lui Pănoiu. El huzurea prin străinătăţi şi se scârnăvea în zaiafeturi, iar noi ne trudeam aici pe pământul lui, târându-ne sărăcia. Credeam că nu voi mai apuca să mă scutur de nevoi ! — Ochii colectivistului scânteiau ca o cremene sub amnar. — Şi uitaţi-vă acum la pământul ăsta — de la tufan, ia dreapta, până'n vatra satului şi acolo ici la noi, pe lângă grâul pe care l-aţi văzut... îi tot al nostru ! Sosi şi preşedintele gospodăriei, Iorgu State. Avea în mână pământ .ridicat din brazdă, pe care-1 frământa între degete, încercându-i frăgezimea : 112 AUREL MIHALE — Voi ne înoiţi ogoarele, — începu el cu ochii la. Andrei şi Zaharia. —, le daţi o altă putere, o viaţă a lor, din care cresc aşa de mândre'holdele... E rnare lucru ce faceţi voi ! Trecură pământul din mână în mână, ca pe o probă de grâu. Era reavăn, foios şi moale, buretos, ca un miez de pâine proaspătă. îşi scuturară apoi mâinile, risipind ţărâna pe ogor. Andrei Hurdea răspunse mai târziu, cu ochii pe câmp • — Pâine... pâine mai multă şi mai bună — iată, pentruce trebue să luptăm împreună ! După aceasta se îndreptară spre maşină. Aici mai discutară despre felul cum merg tractoarele, despre nevoile gospodăriei şi despre câte alte lucruri legate de campanie. Apoi coborîră butoiul cu motorină pe care maşinuţa îl avea la spate, alimentele pentru tractorişti şi plecară. După ce ocoliră iarăşi grâul colectiviştilor, se lăsară spre dreapta, luând drumul Podenilor. La întovărăşirea dela Piopşor ajunseră în mijlocul după amiezii. Aici erau celelalte două tractoare ale brigăzii, conduse de Traian Buciu şi de Ionel Pitcoace. Pitcoace ara un petecuţ de loc pe o latură a tarlalei, iar Traian Buciu, repezit cum era, se certa de zor cu şeful de tarla pe cealaltă latură. — Mă, tovarăşe, care zici, mă, că e locul văduvei lui Trică ? — Eu zic. că ăsta ! răspunse îndoelnic şeful de tarla, arătând cu băţul o fâşie de pământ.ca toate celelalte din jur; mică, îngustă şi lungă, cuprinsă strâns de haturi. Traian Buciu făcu semn lui Costică Roibu, rămas mai în urma, să intre cu tractorul în ea. Până atunci, acesta aşteptase cu tractorul oprit în drum, bătând în gol, irosind neîntrerupt timpul şi motorina. Când ajunse în dreptul său, Traian Buciu sări pe tractor, luă loc în scaun şi zori maşina. Nici aici nu se putuse închega întovărăşirea, dela o margine la alta a celor trei răstavuri. Tractoarele brigăzii lui Mihai arau încă pe loturi individuale, risipite neregulat în largul pământului dela Piopşor. Pe ele, tractorul se învârtea prea mult pe loc, într'un ci'rcuit îngust, zăbrelit de haturi, ca un leu într'o cuşcă. Capetele rămâneau neîntoarse, pe mijloc — arătura slab încheiată. Motorul mergea mai mult în gol, făcând risipă de motorină, benzină şi ulei ; brigada înainta prea greu şi prea încet. Jumătate din zi, tractoarele rătăceau pe drumuri în sus şi în jos, la dreapta sau la stânga, până ce găseau făşia căutată. Uneori, după ce arau un astfel de petecuţ de loc, se întorceau înapoi să are şi făşia unui ţăran uitat sau sărit de pe listă. Se pierdeau astfel timp şi combustibil, muncă şi energie irosită în zadar. Iar haturile rămâneau mai departe strajă sărăciei şi'' înapoierii. Brigadierul ceru normatorului lista celor înscrişi aici şi începu s'o cerceteze. încercă să găsească o altă organizare a lucrului, dar împrăştierea neregulată şi îndepărtată a locurilor, îl împiedica să facă aceasta. — Degeaba, — vorbi el secretarului, — n'ai cum. Rămaseră pe loc, urmărind din ochi mişcarea tractorului lui Buciu. înapoia lor se auziră paşi grăbiţi şi răsuflet întretăiat de fugă. Era ajutorul lui Pitcoace. — Tovarăşe brigadier, — zise ei — am terminat şi noi acolo... OGOARE NOtJl î 13 De cum privea mâhnit la tractorul lui Buciu care întorsese şi venea spre ei, Mihai Zaharia se suci spre dânsul, întristat. — Cereţi de arat, nu ? — Se aplecă din nou asupra listei celor înscrişi. Alături de el, acelaş lucru făcu şi Andrei. După un timp brigadierul ridică ochii spre şeful de tarla şi-1 întrebă : — Dar locurile lui Rădoi, unde sunt,'tovarăşe ? Şeful de tarla se întoarse spre sat gânditor, căutând în minte locurile lui Rădoi. — A, ale lui Rădoi... ăla de pe uliţa mare, nu ? — Eu ştiu ? Ilie Rădoi, îi spune. — Ala de lângă cooperativă, bre! — încercă normatorul să i-1 amintească. Pentru o clipă numai, în mintea lui Mihai încolţi un gând strein şi îndoielnic : — Noi ne gândeam la o mie de hantri şi iată, nici norma nu ne-o putem îndeplini. — Ilie... Ilie Rădoi, — îngână şeful tarlalei, — mijlocaşul, el e. Apoi, el are locurile tocmai în celălalt răstav. Trebue să merg eu, să le arăt băieţilor. Să vină pe aici ; o luăm apoi pe drumul din stânga şi ieşim pe linia locurilor lui. De-acolo mai e ceva şi gata. Brigadierul se scarpină în cap şi mai cercetă lista încă odată. Ii ceti şeful de tarla şi alte nume, dar. toate locurile lor erau şi mai îndepărtate. In acest timp, tractorul aştepta la capătul fâşiei arate ; bătăile lui parcă-i băteau piroane, pe rând, in fiecare tâmplă. ' — Duceţi-vă acolo, — hotărî Mihai. Ajutorul de tractorist plecă îngândurat şi nemulţumit. — Aşa, nu mai merge, zise Andrei Hurdea, care tăcuse până atunci. — Trebue să facem ceva! Distrugem tractoarele fără folos. Şi-apoi şi munca oamenilor... Rămaseră amândoi gânditori, privind şters zarea câmpurilor. Pe drumul ce dădea în locurile lui Ilie Rădoi, tractorul plecat devenise, mic, şi încă se mai depărta. 'Ceiălalţ din lata loi, ma! avea doar un drum de făcut şi-şi încheia arătura pe iocuj văduvei 'lui Trică. Va trebui apoi să plece şi el, cine ştie unde ! Intre' timp, dinspre ogoare se apropiase de ei un grup de oameni. — Noroc, tovarăşilor ! — le strigă unul dintre dânşii. Erau câţiva ţărani. — Noi suntem din Podeni, — adăugă altul cu destul curaj — Toată dimineaţa ne-am ţinut după tractoare... am văzut cum ară. — Ei, vă place ? — întrebă Andrei. — Nui rău... . — Păi, au tot trecut pe la noi tovarăşii dela partid şi din comitet, — reîncepu să vorbească cel dintâiu, — ca să intrăm... da'am venit mai întâi, să ivedem lucrul tractoarelor. ' 1— Vrem să ne scrim şi noi, îşi arăta dorinţa' celălalt. — Asta-i bine, — grăi secretarul. Apoi îi întrebă: — Până acum de ce nu v'aţi înscris? ~~ — De, (tovarăşe, 'răspunse cumpărift cel mai in .'.vâr/stă dintre dânşii —- până nu vezi, nu crezi ! Din cate vorbe au hăulit prin sat, puteai alege vre-una? Ne-am mai gândit... am mai aşteptat. Acuma am văzut că-i bună arătura şi ne convine şi învoiala. VIAŢA ROMANEASCA 8 114 AUREL MI HALE In mintea frământată dar limpede a lui Andrei încolţise un gând nou. Convorbirea cu grupul ţăranilor din Podeni îl învăţase ceva: agitaţia pe brazdă, iată ce trebuia neapărat făcut în clipa aceasta, pentru închegarea definitivă a întovărăşirilor. Văzându-1 îngândurat, unul dintre ţărani îi spuse : — Ne scriţi, tovarăşe? .— Chiar acum ! — răspunse secretarul. — Mergem cu maşina la comitetul .provizoriu şi iscălim contractele... Tovarăşe Mihai — se adresă apoi brigadierului, — lasă lista şi răspunderea tovarăşului Coman şi hai! Trebue să trecem şi pe la Alexe ! 1 \ Cât timp vorbiseră ei, unul dintre ţărani se apropiase de arătura pe care Traian Buciu tocmai o încheia. Privi în lungul ei, apoi peste locurile din dreapta şi din stânga şi rămase încurcat, minunându-se. Se mai uită odată în jur, pe drum şi dincolo de el, dar tot nu se dumirise. Mai trecu o vreme şi isbucni apoi.pe neaşteptate: — Io-te, bă, tovarăşii ară şi la chiaburi ! Durbac stă pe cuptor acasă şi nici nu-şi bate capul... locurile lui se ară singure. — Care Durbac... care Durbac ? — sări Mihai. — Al din Adâncată... ăsta e locul lui ! — Ce spui .tovarăşe!? — Chiar al lui, — îi întări vorbele alt ţăran, apropiat de arătură; — 1-a cumpărat dela fratele lui Trică încă din timpul răsboiului, pe mălai... Voiaţi să araţi la văduva lui Trică, nu? •Brigadierul îşi plecă numai capul şi oftă. — E, al ei e celălalt, de lângă dânsul. Şi brigadierul, şi normatorul, şi ţăranii, priveau mâhniţi faţa arăturii, întâmplarea aceasta dădu fiecăruia de gândit. Normatorul Moise Coman, îşi arătă indignarea strigând : — Apoi, dacă nici şeful de tarla, care-i de aici din sat, nu cunoaşte locurile... i — Gata, Mihai, — strigă Andrei de la volan. Haide, urcaţi sus, tovarăşilor ! Patru dintre ţărani se îngrămădiră pe perna din fundul maşinii, codindu-se, încurcându-se în beţele lor lungi; ceilalţi doi se urcară pe scări, ţinându-se de parbriz. Mihai se aşeză lângă Andrei. Maşinuţa smuci şi o porni zumzăind în liniştea câmpiei ca un bondar. Traian Buciu rămase în capătul arăturii cu mâna prinsă în păr, vârâtă pe sub şapca ridi cată, cu inima plină de ciudă şi de 'amărăciune... Aşa, chiar că nu se mai putea lucra ! 2 Pe Ştefan Turcu îl apucase înserarea în drum spre staţiune. Se întorcea după un ocol larg făcut pe la brigăzile din partea Năenilor. Maşina gonea pe ultimii kilometri cu farurile stinse. Bunea dibuia cu pricepere drumul, mărind în acelaş timp viteza. înaintea lor, deasupra staţiunii, fâl-fâia neîntrerupt pânza steagului. Vântul dinspre miază-zi le mângâia feţele cu.o adiere caldă şi uşoară, aducându-le din depărtări miresmele câmpiei. In poarta staţiunii îi întâmpină moş Fane, paznicul. Mărunt, cu căciula trasă pe ochi şi cu şuba până'n'pământ, deschise grăbit porţile grele OGOARE NOtîi iiî şi mari. După ce petrecu cu privirile svâcnetul maşinei, le închise şi se întoarse în curtea staţiunii. Maşinuţa oprise în faţa' birourilor. Directorul coborîse şi-1 aştepta să-i deschidă uşa, preg-ătindu-şi o ţigară. Bunea ridică înveiitoarea ■ prinzând-o de parbriz, închise portierele şi plecă. Paznicul.descuie uşa birourilor nimerind dintr'odată cheia potrivită. Apoi se îndreptă spre ateliere şi remize, fluerând prelung, asemenea unui semnal de sentinelă rămas fără răspuns. Se opri pentru un timp în spatele fierăriei şi ascultă. Doar fluturarea steagului svonea uşoi, ca un murmur de ape frământate. Ocoli apoi remiza din care batozele îşi scoteau gâturile de cocostârc aliniate şi reapăru la colţ târându-şi şuba. II găsi pe Turcu în acelaş loc, trăgând din ţigară. — S'a întâmplat ceva, tovarăşe director ? — întrebă el îngrijorat. — Nimic, adică destule, moş Fane ! — răspunse : Ştefan Turcu, gânditor. încurcat, paznicul dădu să plece. Directorul îl opri cu pachetul de ţigări întins. — Ia o ţigară. Moş Fane luă două, cu demnitate în mişcări. Una o vârî în buzunarul larg al şubei, iar pe cealaltă o aprinse dela ţigarea directorului. După ce trase câteva fumuri, prinse glas : — Acum, parcă-i pustie staţiunea, tovarăşe director. Ştefan Turcu supse prelung ţigarea, suflă fumul şi spuse: — In schimb, s'a trezit Bărăganul la viaţă... duduie tiactoarele noastre pe treizeci-patruzeci de kilometri în jur. Este ceva ; nu, moş Fane ? — Este, tovarăşe director, — recunoscu paznicul. Fumară apoi pe tăcute, trăgând încet fumul ţigărilor împinse spre colţul buzelor. După ce-i simţeau dulceaţa, directorul îl sufla în sus, iar paznicul într'o parte, ferindu-se. — Cum te mai simţi, moş Fane ? — îl întrebă Turcu după ce-şi svârli ţigara. Moş Fane fusese mai toată viaţa lui slugă la boer ; porcar. îngrijise de sute şi sute de porci, ani şi ani dearândul. Acolo avea boierul porcii, unde-i fierăria azi. Când toate astea de-aici, precum şi pământul boerului au trecut la stat, el a rămas de noapte. Din slugăritul unei vieţi întregi se alesese şi dânsul cu ceva : cu mâinile şi picioarele degerate, cu înjunghie-turi la şale şi la încheeturi. — Parcă mai bine, tovarăşe director, — îşi începu el răspunsul cu o vădită mulţumire. — De cum trece umezeala, nu-mi mai pasă de mădulare, nu le mai simt scârţâetura, întineresc... şi râse lung şi plin. Ştefan Turcu împinse uşa şi păşi peste prag, cu ochii la paznic : — Când vine tovarăşul Andrei, mă găseşte aici. Intră apoi înăuntru. In urma sa, moş Fane îşi întări prezenţa prin-tr'un nou fluerat Pe Ştefan Turcu îl cuprinse îngrijorarea. — „Brigăzile nu vor să ştie de nimic, — gândea dânsul ; — ele numai cer. Şi trebue să le dai, că altfel treaba nu merge. Planul de lucru al staţiunii este ameninţat cu fiecare oră irosită în zadar, cu fiecare tractor scos din brazdă ! — Stătu pe întuneric, cu. pieptul lăsat peste mâinile întinse pe lemnul ferestrei. Din când în când, se apleca şi mai mult şi privea în geamul căptuşit de întu- 116 AUREL MIHALE neric, gândindu-se. Cum sâ facă ? Erau multe de rezolvat. Numai din datele culese de dânsul pe teren, ştia, că brigada a doua dela Cosmeni, nu mai are combustibil decât până a doua zi la prânz ; la Năeni un tractor avea radiatorul spart, iar la Bojdeanca un altul nu mai putea lucra din cauza rulmenţilor ce trebuiau schimbaţi. Deasemenea gara îi anunţase, că în zori le soseşte încă un vagon de motorină care trebuia transportat tot mâine. Ce să facă mai întâi ? Rulmenţi n'avea în staţiune şi nici radiator de schimb. Se întoarst la masă, aprinse lampa, se aşeză şi ridică receptorul. Ceru Centrul Mecanic. In receptor desluşi repede vocea lui Grigore Grigore. — Grigore, tu eşti ?... Noroc, mă ! La aparat, Turcu dela Bădeni !... Măi, frate Grigore, să nu zici că n'ai, că-i foc ! Uite, avem nevoie de un radiator şi de nişte rulmenţi pentru fuzetă. .Trimite mâine echipa mobilă a centrului cu ele ! — In ce puncte ? — Radiatorul la Năeni, iar rulmenţii la Bojdeanca... Pe fir, domni pentru un moment liniştea. — Ce spui ? — reveni nerăbdător Turcu. —Ştii ce, mă Turculeţ, fiţi şi voi băieţi deştepţi... luaţi radiatorul, dela tractorul dela Bojdeanca şi-1 schimbaţi cu cel spart dela Năeni... va merge astfel un tractor. Echipa mobilă-i deja pe teren; mâine voiu îndrepta-o spre Bojdeanca, cu radiator şi rulmenţi. Eşti mulţumit ? — Sunt... e bună şi ideia... să trăieşti ! Ştefan Turcu lăsă îeceptorul în furcă. Mâine dimineaţă, Bunea va trebui să facă această schimbare, plecând în zori cu maşinuţa. Problema cea mai grea de rezolvat rămânea aceea a transportului de combustibil. Unul dintre cele două rutiere nu va putea face nimic altceva, decât să transporte motorina dela gară. Celălalt va trebui să facă faţă întregii aprovizionări cu carburanţi, a brigăzilor. Uşa trozni pe neaşteptate şi înăuntru pătrunse Andrei Hurdea. Îşi agăţă grăbit şapca în cuier şi se îndreptă spre director cu paşii mari. Nu se mai văzuseră din ajun. —- Am întârziat, Ştefane. Sunt drumurile încă grele, încă nebătute. — Noutăţi ? — Destule... multe greutăţi, nevoi şi lipsuri. Andrei Hudrea se aşeză pe un scaun, la aceeaşi masă. îşi scoase din buzunarul salopetei carnetul, îl răsfoi şi-1 desfăcu acolo unde-şi făcuse notările. Ştefan Turcu trase o linie sub însemnările ce şi le făcuse până acum şi aştepta comunicarea secretarului. — La Podeni, la Zaharia, — începu acesta cu ochii pe carnet, — întovărăşirile încă nu-s închegate ; sunt destui înscrişi, au ce ara ; dar locurile sunt răsleţe, mici şi îndepărtate. Am aranjat cu organizaţia de partid şi Comitetul provizoriu o întâlnire cu ţăranii încă neîntovărăşiţi sâmbătă, chiar pe brazdă... In noaptea asta sau mâine dimineaţă, tractoarele dela „Drum Nou" se vor întoarce la brigadă. Mai aveau de întors cinci-şase hectare. Au făcut arături frumoase. Tot brigada a şaptea are nevoie urgentă de combustibil : după socoteala lor nu mai aveau în butoaie decât jjână mâine la prânz... Şi la Adâncată şi la Balta Seacă este nevoie deasemenea de combustibil... OOrOARE NOUI 1.17 — Toţi cer, — "grăi directorul, — Uite câte ma» avem de îndeplinit. Priveşte ! Secretarul luă hârtia pe care Turcu îşi notase toate cererile brigăzilor. Din ea se vedea, că problema principală este aceea a organizării aprovizionării cu combustibil a tuturor brigăzilor. Celelalte se vor putea rezolva mai repede şi mai cu uşurinţă. — Da, — socoti el — s'au îngrămădit pentru mâine toate cererile de combustibil... Deocamdată, Andrei Hurdea nu văzu decât o singură rezolvare : — La Năeni, mă reped eu chiar acum, cu cisterna mobilă. Am faruri bune ; în două-trei ceasuri sunt înapoi. In zori, celălalt tractor începe transportul motorinei de Ta gară, iar eu continui să aprovizionez celelalte brigăzi... Andrei mai urmări un timp cele însemnate de Turcu pe hârtie şi-apoi i-o împinse în faţă, ridicându-se. Vorbi : - — Să ştii însă, că nu aceasta este rezolvarea cea mai potrivită. In faţa noastră, stă problema planificării neîntârziate a aprovizionării brigăzilor cu carburanţi. Va trebui să ne gândim în mod serios la asta, s'o discutăm şi în şedinţa de sâmbătă seara. Şeful de atelier, brigadierii, ne vor putea ajuta... pregăteşte nişte propuneri în acest sens. Să nu uiţi, să convoci şi pe contabilul şef şi pe cantinier... oamenii se plâng de mâncare. După ce îşi luă şapca din cuer, Andrei se întoarse din nou spre Turcu : — Acolo, la Podeni... auzi, Ştefane ? — acolo trebue să lucrăm cu mare atenţie. Zaharia şi cu Buciu s'au orientat bine. întovărăşirile se pot mări şi complecta până la nouă sute de hectare ; desigur, nu aşa de uşor. Va trebui să-i ajutăm în mod special... dă-i sarcina aceasta agronomului de sector... e tânăr, inimos, cu dragoste de muncă ; o să-i placă. Şi n'ar strica dac'ai mai trece şi tu pe la ei : şi prin sat, şi pe la brigadă. Trebue să mai vorbeşti şi tu cu oamenii... chiaburii au împânzit satul cu minciuni... Secretarul ieşi grăbit, fără să mai aştepte răspunsul lui Ştefan Turcu. Rămas singur, directorul îşi aprinse o ţigară şi trăgea tăcut din ea, cu ochii în tavan. Gândea. „Andrei era ca însăşi viaţa", — îşi spunea el; tenace, nebiruit în iniţierea şi desvoltarea acţiunilor, operativ ca gândul, cu inima deschisă nevoilor oamenilor, eu mintea înflăcărată de zorii viitorului. — Constată cu oarecare plăcere, cum munca din staţiune îi apropiase ; se împrieteniseră fără să simtă, în ritmul desfăşurării ei. Când îşi termină ţigara, Ştefan Turcu se aşeză liniştit la birou, îşi scoase hârtie şi toc şi începu să-şi schiţeze propunerile ce le avea de făcut pentru planificarea aprovizionării cu combustibil a tuturor brigăzilor. îşi notă mai întâiu răspândirea lor pe aria celor unsprezece sate din raza de acţiune a staţiunii, fiecare cu volumul de lucrări care-1 avea şi care-i revenea din planul general al staţiunii, cu numărul tractoarelor, cu necesitatea proprie de carburanţi, distanţa până la ele şi altele. Trecu apoi la schema de organizare a unui control permanent al muncii brigăzilor, cuprinzând în aceasta pe agronom pentru controlul respectării condiţiilor agrotehnice ale lucrărilor, pe şeful mecanic şi pe revizorul tehnic pentru controlul îngrijirii tractoarelor, şi deasemenea pe dânsul, pe Andrei şi pe responsabilul grupului sindical. îşi fixă şi datele consfătuirilor din producţie, al căror şir începea cu şedinţa de sâmbăta aceasta. 118 AUREL MI HALE In felul acesta, în faţa sa creştea viitoarea desfăşurare a activităţii staţiunii şi parcă toţi şi toate trăia în pânza tăcută a liniilor şi cifrelor ce-i umpluseră hârtia. Gândurile îi aduseseră în minte viziunea nouă a muncii şi vieţii tractoriştilor, a câmpiilor întinse şi liniştite, a pământului reavăn întors de fiarele plugurilor în brazde lungi şi negricoase, a lanurilor ce se vor ridica în urma tractoarelor, a holdelor de pâine date în pârg şi învolburate de boarea serilor de vară, a belşugului şi a mulţumirii intrată pentru prima dată în casele miilor de ţărani întovărăşiţi. Simţea, cum tăria staţiunii creşte prin loviturile ce le vor da clicilor de hapsâni formate din de-alde Filică, Velicu şi Durbac şi cum în toată regiunea deservită de staţiune se vor ridica bogate şi frumoase, alte noui gospodării agricole colective... II trezi din gânduri un sgomot nou, venit din spre poartă. In curtea staţiunii intra hurducăind un tractor. Pocnea, rar, suflând cu întrerupere fumul gazelor arse. Se ridică de la masă şi ieşi în faţa birourilor cu tocul in mână. Lăsat peste aripă, tractoristul vorbea cu paznicul. — Moş Fane, ai cheile de la remiză ? — Dar, ce-i ? — îl întrebă directorul ajuns lângă dânşii. Tractoristul sări sprinten între ei. — Trebue să schimb plugul, tovarăşe director. Vreau să iau unul cu trei brăzdare, că-i mai uşor ; avem acolo vreo douăzeci de hectare joase, umede, cu pământ de luncă. Asta merge prea greu... şi stric şi arătura. — Apoi se întoarse iar spre paznic : —• Ai bre, cheile ? — Da' ho, mă, că nu dai pe foc ! —• îi răspunse oţărît bătrânul. — Nu dau, dar până la ziuă trebue să fiu înapoi, cu el în brazdă. Şi ce mai e ? Jumătate din noapte. Primind încuviinţarea directorului, paznicul o porni înainte fără să se grăbească. Tractorul îşi târî mădularele-i de fier spre remiză, într'un zăngănit ascuţit'şi rupt. In urma lor, Ştefan Turcu rămase gânditor. Târziu, văzând că ceilalţi nu se mai întorc, se îndreptă şi el într'acolo. Ii găsi pe amândoi în mijlocul remizei, privind plugul căutat. Tractoristul, un tânăr blond năclăit de motorină până'n perii capului, înjura înciudat. Ştefan Turcu observă că polibrăzdarului îi lipsea roata din spate. — Făcui drumul de pomană, tovarăşe director ! — îl întâmpină el cu îndoială. Nu era greu, să-i vezi şi mai ales să-i simţi, amărăciunea din ochi şi inimă.. Directorul îşi aprinse o ţigară şi. se apropie şi mai mult de el. — Scoate sculele ! Mutăm roata ăluia, la ăsta... mâine, i-om găsi şi lui, o alta. Şi tractoristul şi moş Fane zâmbiră mulţumiţi. Ba încă, tânărul îşi trecu cu bucurie mâna unsuroasă prin păr, împingându-şi bereta către ceafă. Săltă capul în sus şi oftă prelung, uşurându-se de grijă. Puţin stingherit îşi aprinse şi el o ţigară. Turcu îl privea cu coada ochiului cum se strâmba după fiecare fum. Se apucară amândoi de lucru. Moş Fane le ţinea felinarul cât mâi aproape, învârtindu-se în jurul lor stângaciu şi greu. Era bucuros, că îi putea ajuta şi dânsul cu ceva. Din când în când, ridica de jos câte o chee, câte un şurub, şi le întindea cu grijă când unuia, când celuilalt. Terminară repede. Plugurile au fost schimbate, tractorul pornit, înainte de plecare, Turcu îl mai întrebă pe tractorist despre situaţia de acolo, despre viaţa oamenilor. Află de la el, că doi dintre tractorişti depă^ OGOARE NOUI 119 şiseră ieri, pentru prima dată norma de 3,8 hantri. Pe dânsul, plugul acesta greu îl încurcase, dar de mâine, cu siguranţă că o va îndeplini. Când şi uruitul tractorului se stinse încet şi îndepărtat, Ştefan Turcu o porni către casă. Carul Mare îşi îndreptase oiştea în sus, spre albastrul nemărginit al bolţii înstelate. Vântul dinspre miază-zi se mai domolise. O linişte desăvârşită se întindea acum peste întreaga staţiune. Din poartă, el îmbrăţişa cu o singură privire toate aşezările ei. In stânga, se vedeau clădirile mici şi joase, alburii, ale birourilor, magaziilor şi cantinei. In dreapta, şirul atelierelor, iar în fund, pe două rânduri, remizele largi şi lungi ca nişte hangare. Privirile lui Turcu zăboviră mai mult asupra construcţiei şcolii pentru tractorişti. Zidul se înălţase până acum, cât un stat de om. Tăcut, trase portiţa şi plecă. De undeva, din urmă, se auzea sgomotul unei căruţe, Iar dintr'o parte, din inima câmpului, bubuiturile motorului mânat de Hurdea, creşteau. Se întorcea dela Năeni. Un nou fluerat prelung, amintea împrejurimilor de autoritatea lui moş Fane. Auzindu-1, Ştefan Turcu se întoarse şi privi înc'odată faţa staţiunii. Sus în largul văzduhului, flutura neîntrerupt pânza steagului roşu. 3 In cuşmelia lui Filică, oblonită şi tăcută, era iarăşi cald şi aburii de ţuică fiartă se ridicau din nou înspre tavan, ca într'o cârciumioară. Afară, burniţa mărunt şi rece, surd ; apa venea în pulberi plutitoare purtate de vânt. Văzduhul întunecat, ca păcura ; noaptea umedă şi liniştită, tăcută ca mormântul. Satul întreg se cuibărise sub aşternuturi ferindu-se de frig şi ploaie, dormind şi aşteptând trecerea nopţii. In cuşmelie vorbea Filică : — Când o începe, dela sârbi începe ; dela ei vor porni ăia cu avioane multe, multe, unul lângă altul, de-au să împânzească cerul pe aicea, peste tot, dela Constanţa până la Bucureşti. într'un ceas, totu-i la pământ! — Ochii săi cenuşii priveau câineşte în faţa celuilalt. — Mă, mă tot gândeam eu, ce-au aşteptat ei până acum ?... E, acuma, în primăvară, vor începe. Numai să dea frunza şi-atunci, să vezi. ...Ei şi-apoi după asta, — şi Filică' îşi ridică mâna într'o mişcare legănată, ca'n trecerea anilor, —... atuncea viaţă, mă ! Celălalt îşi luă ceşcuţa de lut depe colţul plitei şi o întoarse deasupra gurei, scurgându-şi încet pe limbă ultimele-i picături. — Mai ieri noapte, — reîncepu chiaburul — mă miram eu, de unde venea uruitul ăla... n'ai auzit ? — Nu. — Urla, mă, aici în partea asta, de te năucea. Uite aşa o ţinea, întruna :uuu, uuu... Străinul răsuflă prelung şi-şi clătină capul. Ochi-i mici şi reci, parcă fără culoare, — mai mult de-un vineţiu întunecat, ca al gheţii murdare — îl priveau pe Filică uimiţi şi linguşitori. Şi totuşi, parcă erau acoperiţi de-o umbră, sau aşa ceva, dinapoia căreia nu puteai pătrunde. — Ce spui, bre! — se minună el în faţa chiaburului. — Da' uite-aşa... şi-atunci de ce să mai arăm, mă ? Să ne omoram vitişoarele de pomană ? Şi pentru cine, pentru ăştia ? — Filică îşi lăsă pieptul supt peste palmele întinse pe masă, parcă cerându-i socoteală celuilalt. 120 AUREL MIHALE ... ~ Da' b,ine bre> — socoti streinul încurcat, micşorându-si lumina ochilor de şobolan - daca spui că se termină aşa de iute, înseamnă că tot al nostru-i rodu ... nu ? Fruntea chiaburului se încruntă într'o umbrire bosumflată Cu mâna tremuranda naica şipul şi turnă în ceşcuţe de sus, într'un fir Ivms si suoţire,.sgomotos. întrebarea trebuia gândită, bine rumegată. - Asta'i drac impieliţat! — gândi el - Şi-o'ntoarce dintr-odată pe dos". - . T V1-' ma' îtn ? ~ 8"răi Filică îngriJorat, şoptind mai mult; — Dece ™"(-?a" decei.să ne îmbulzim în Jug, ca proştii? Să vedem ce-o mai fi, ca doar nu-i timpul trecut. Chiaburul îmbie muteşte şi ridicară ceştile. El o răsturnă privind pe sub pleoapele-i plecate şi uscate, mişcările celui din fata sa Când şi acesta termina,, strânse ceştile, înfundă dopul şipului si le' vâri pe toate după cuptor. ' v . — Nu-i aşa^că nu mai bei ? - întrebă el, parcă scârbit de băutură — Nu, — răspunse celălalt, silindu-se să pară mulţumit. ann-nHu icâAte,un.,scaun alăturea de plită. Tăcerea coborî între ei, gonindu-le haitele, gândurilor spre cine ştie unde. De afară se auzea si mai clar răpăitul mdesat al ploii. Parcă şi înăuntru se făcuse mai frig Finea se ridica franse mai scurt o mână de gâteje, scormoni jarul şi le arunca m vata plitei^ peste el. Lemnişoarele trosniră si flăcăruia se isca vioaie, palpaind. Dogoarea ei lumina cuşmelia înspre tavan, mai viu decât lumina fanarului. Pe feţele celor doi, umbrele se jucau sfioase sDatandu-se. . ' Târziu, chiaburul îşi întoarse faţa în umbra dintre ei şi întrebă • — Ce mai e nou.prin sat, pe la primărie? — Mai nimic... cu treburi, cu socoteli d'astea noi, cu hotărîrea de-acum despre insamanţări. Ce, mai e ca înainte, când erai matale primar? Făceai ce vreai... cine-ţi cerea socoteală? Acuma, s'a dus nu mai merge. ' ^ îşi aminti şi Filică de vremurile când era el primar; oftă Dar gandunle-i trecură deodată la > hotărîrea pe care o citise si răscitise în amn şi simţi cum un fior rece îi străbătu spinarea de sus în jos Dealtfel deaceea îl şi chemase pe mototolul ăsta, să aranjeze împreună cu el, ceva, J 1 Chiaburul îl privi şiret cu ochii mici şi pleoapele întredeschise. — Da maşina ciocănarilor de ce-a bâzâit azi prin sat ai? — A; fost pe la partid... pe la Alexe. Zice, că să strângem oa-toarele06 " ^ intrat ,în cârdăsia lor, acolo la câmp, unde ară trac— Şi ce, asta-i nimic, mă? — îl întrebă scurt (Filică. Neprimind niciun răspuns, reveni apoi îngândurat : Şi ce-ai de gând să faci? Celalalt se simţi strâmtorat, nepregătit, când Filică-i ceru atât de repede socoteala.. Ce să facă ? Cum să împiedece un sat întreg ca să Jasa livada, ca arătura de tractor e'mai bună decât zgârietura' plugului ? hihca insa, se gândea cum va putea opri în sat, cât mai mulţi dintre oameni. Se va sfătui şi cu Velicu, să vadă ce-au de făcut. Va trebui •insa, sa se folosească şi de oameni de-ai lor, care se vor ridica chiar acolo, in adunarea depe câmp împotrivă... Dar cu cine? Pe Nică l'au mirosit, iar cârpa asta de lângă dânsul nici nu se gândise la asa ceva. OGOARE NOUI 121 — Păi, ce-o să facem, mă ? — vorbi chiaburul răstindu-se. — O să stărn aşa, cu braţele încrucişate ? Treabă e asta, ce se chiamă că faci tu? Când ne-ai trimis atuncea listele a fost ceva... şi nici degeaba nu te-ai ostenit; dar acum ? — Ce poţi să faci, bre? Matale crezi, că se mai poate face chiar aşa, fluerând ? — Ha, ce poţi să faci ! — îl zeflemisi Filică. — Dacă stai, sigur că n'ai să faci nimic! De-afară, ploaia nu se mai auzea ; stătuse. Liniştea nopţii deveni şi mai adâncă şi pătrunse acum şi în cuşmelie. Cei doi căzură pe gânduri. Stăteau tăcuţi, pe scaunele joase, plecaţi asupra plitei ce-şi domolise dogoarea. Filică gândea la pericolul ce i l-ar putea aduce întovărăşirea celor mulţi ; celălalt, Ia câştigul ce l-ar avea dela chiabur. — Când faceţi adunarea ? — Poimâine, sâmbătă, la Piopşor. — De mâine dimineaţă, tu nu te mai scoli din pat; boleşti. Ii laşi pe ei, să încerce singuri. Or vedea şi oamenii, că nu eşti cu ăştia. Se făcuse târziu. Chiaburul scutură felinarul pe loc, de mai multe ori; gazul plescăi pe fund, împrospătând lumina. Săltă şi fitilul. Când îl văzu pe celălalt că-şi închee haina. îl întrebă bănuitor. în glumă mai mult. — Doar n'ai vrea să pleci ? — După un timp reveni : — Pen tru altceva te-am chemat eu ; asta a fost numai aşa... Cel ce juca după voia şi în folosul lui Filică, făcu ochii mari, cât nişte cepe. Se gândise de mai multe ori, să se deslege de chiabur, să-1 lase în plata lui şi să-şi vadă de muncă cinstit, fără atâtea hârţueli... Că uite, -acuma , cine ştie în ce încurcături mai vrea să-1 vâre iar. Trăia ca epurele, tot cu frica în inimă. Fiecare pas pe care-1 făcea pe-alăturea, era socotit, gândit şi cât mai ferit. Deila un timp însă, Filică îl împingea, deadreptul — pe uşile temniţei. Chiaburul se făcuse şi mai furios şi mai câinos; el se temea şi mai mult. Nu că Lar putea bănui sau prinde cineva; pentru asta, încă nu se născuse omul acela... dar oricât. Şi totuşi, nici de părăsit, nu-1 putea părăsi cu una, cu două, pe chiabur; ceva tot îl mai ţinea legat de dânsul : câte un sac, doi, de porumb, câte un pumn de făină, ceva ulei şi câteodată chiar şi bani, număraţi pe ascuns aici, în cuşmelie, cu sâmburele luminiţei micşorat. —- Mă, tu ştii, cât pământ am eu : şi-aici lângă sat, şi pe vale, şi la Piopşor, şi dincolo la Pănoiu... asta fără de cel pe care-1 am. printre, pământurile voastre. Pentru timpurile astea, e destul ! Dar .cu el vin şi belelele... iată, pică acum hotărîrea ăstora, cu însămânţările. — Filică îşi întrerupse şirul vorbelor numai pentru o clipă, atât cât îi trebui, ca într'o fulgerare de gând să-şi amintească de conu Aleculăeş. — „Cu foametea îi întorci şi pe mârlani împotriva lor... cât mai puţine semănături... cele care se fac, cât mai proaste..." — spusese boernaşul. ,,Ce dracu' mai vrea ?" — se întreba în sine celălalt. Până ce Filică încerca să-şi spună tot gândul, valuri trecătoare de frig şi de căldură îi băteau în faţă, ca o suflare întretăiată de motor. — Ce m'am gândit eu, — continuă Filică, — tot eşti tu în comitet şi nici ţie nu ţi-ar strica nişte grâu sau nişte porumb — de care vrei — poate, porumb să-ţi dau, c'o să-1 batem sâmbătă... sau făină... 122 AUREL MIHALE ce vrei. Ce trebue să faci ?Hea, un fleac : când o fi să fixaţi planurile de cultură, pui o vorbă bună pentru mine. — Chiar am început, de-o săptămână lucrăm la ele. — Şi de ce taci ? — se răţoi Filică. — Ce-aştepţi, să-ţi spun eu?... Ce-aţi făcut? Ce mi-aţi dat să seamăn? — Pe-alde matale şi pe Velicu v'âm lăsat mai la urmă. Am văzut întâi ce poate semăna sărăcimea; ce-o mai rămâne, vi le-aruncăm în spate. — E, atunci e bine! — grăi gânditor Filică.. — Uite, ce e: când o fi să treceţi la mine, să sari cu gura... Lu' ăsta, — să zici —, să-i dăm să pună nutreţuri pentru tot satul... şi să-mi daţi de semănat, borceag, mei, lucerna chiar şi orz, ovăz şi puţin porumb. Să nu cumva să mă pocniţi cu bumbac, floarea soarelui, ricin sau sfeclă ! Mă, la astea trebue să stai toată vara cu sapa'n ele. Le trebuesc trei-patru prăşituri. La fel şi adunatul lor: cere oameni, timp, bătae de cap. Cine să le facă pe toate la atâta pământ ? Şi-apoi de ce să pun grâu, porumb, fasole ? Pentru ăştia ? Asta nu... vezi, ştii tu. cum să le potriveşti > La început, cel din comitetul provizoriu îşi plecase capul în pământ. Se gândea, cum să facă asta. Cei din comitet şi mai ales Alexe l-ar putea dibui. Şi-ar întinde, singur -gâtu'n laţ... asta nu-i joacă ! Fi= lică-i ca un drac, te-afundă din ce în ce mai mult! — Ce, bă; ce-i aşa de greu ? Cap îţi trebue şi vorbă sucită sau mieroasă. Asmuţă-i pe mine în 'partea de unde fug... şi d'asta nu te plâng eu: poţi face, că te pricepi ! Chiaburul se ridică de lângă dânsul şi începu să-şi târşie paşii prin cuşmelie. Făcu aceasta, ca şi când ar'fi vrut să-1 lase să gândească singur. Celălalt socotea în gând nada ce i-o întinsese dânsul. — Porumb, făină... poţi să le dai cu piciorul? Nu ! Le iei, şi ce nu-ţi trebue, le vinzi; capeţi bani buni pe ele. Ceeace-i cerea Filică nu era peste putinţă, dar nici uşor... E, de n'ar fi dracu' ăla de Alexe! — Hai, mă... parcă-ţi cer să-1 omori pe dumnezeu, aşa te gândeşti ! — şi Filică-şî retrase scurt mâna cu care-i bătuse umărul... — Da' dacă nu poţi, m'oi gândi la altul. Se ridică şi streinul. Rămase tăcut în picioare, în mijlocul cuşmeliei. Filică se uita la dânsul hoţeşte, pe sub sprâncenele-i umbrite. Când îl văzu încruntându-se, se apropie de el, cu faţa prefăcut mirată: — Sau poate nu-ţi trebue porumb, ai ? — Ba-mi trebue... da'mi dai şi nişte făină. — Ţi-oi da, că nu , te-oi lăsa eu să mori. — Acum. Filică rămase gânditor. — E dat dracului ! — îşi zicea. Nu te iartă nici o clipă, imediat te execută. Trebue să-i dau ! — Dar nici ce-lăblt nu gândea altfel despre dânsul : — jMama lui de şnapan şi de sgârie brânză... ar fi vrut să facă totul, cu un singur pumn de boabe! — In ce-o. iei? — îl întrebă (chiaburul dintr'odată.. Streinul îşi trase din buzunarul surtucului un săculeţ larg, făcut i din pânza subţire şi neagră a unei basmale, şi i-1 întinse. Chiaburul se uită Ja sac cu strângere de inimă. Intra într'însul ca la două duble. Dar n'avea încotro ! Ieşi şi după puţin timp se întoarse cu el umplut mai mult de jumătate. 1-1 dădu cu mâna tremurândă. Celălalt îl luă şi-1 OGOARE NOUI 123 cântări, cumpănindu-1 în mişcarea iarcuită .a .braţelor. Apoi se ridică, îşi înfundă căciula peste urechi şi ochi, îşi săltă gulerul hainei spre ceafă şi sub nas şi dădu să plece. Filică suflă în felinar şi luă din geam pulpana de suman. Ascultară. Liniştea nopţii nu era tulburată nici măcar de mişcarea crengilor de salcâm. întunericul gros, de nu se vedea la doi paşi de cuşmelie. Filică crăpă uşa încet, c'o grijă de tâlhar. Streinul trecu pe lângă dânsul, păşi în taină pragul şi se furişă pe lângă, zid, ca o umbră. întunecimea şi mai grea a salcâmilor din fundul ogrăzii îl înghiţi de,parcă nici n'ar'fi fost. Doar un câine mârâi pe înfundate în lanţ, cu botul prins în pumnul lui Filică. Pe cer, departe — către dreapta, lumina stingher un sâmbure de stea. Ieşit la drum, cel plecat 'din casa lui Filică se uită în lungul lui, într'o parte şi alta — şi apoi o apucă în sus, ca să cadă pe uliţe dosite în celălalt capăt la Podenilor. Mergea cu paşi mărunţi, mişcaţi grăbit, cu ochii scânteindu-i sfredelitori şi ageri. Din când în când, privea din mers înlături1 sau înapoi şi se oprea tăcut la colţul uliţelor, ascul tând cu încordare liniştea nopţii. Tăcere şi întuneric. Nimic, nici un sgomot; nici măcar un hămăit de câine. Pornea iar, la fel. de tăcut. Mergea, de parcă aluneca. Ajunse acasă nevăzut şi neauzit de nimeni. Numai când portiţa' ogrăzii trosni scurt, câinii vecinilor lătrară adormiţi ca după o arătare. Fugară, umbra lui se apropie de casă la fel de temătoare şi dispăru înăuntru fără de nici o urmă. Fusese Ion Leahu. Despre adevărata viaţă din trecut a lui Ion Leahu se cam uitase în Podeni. Aici, apăruse acum vre-o douăzeci de ani, ca jandarm al stăpânirii boereşti, şi numai cei mai bătrâni ca dânsul1 îşi aminteau de câinoşenia lui. Mai înainte de asta. Leahu fusese un pui de vătaf pe la o moşie de prin părţile de unde spunea că este, de pe Valea Argeşului. Amarnic a mânat atuncea oamenii din spate, ca să robească la bo'er. Trei ani a slugărit aşa. Din ce-a primit şi-a mai ciupit dela ţărani, a pus şi el câte ceva, deoparte. Anii milităriei — tot trei — nu s'au deosebit prea mult de treaba de vătaf. Doar unul a stat în regiment; ceilalţi doi aicea, în Podeni. II servise cu credinţă pe Pănoiu, căci tot trăgea nădejde să rămână ca vechil la dânsul. Moşia era mult mai mare, se lucra cu mii şi mii de hectare, socotelile erau mai întinse, controlul stăpânului mai greu. Ce era, dacă-şi dosea pe-o vară rodul a zece hectare? Nici nu se cunoştea! Şi-apoi, aicea nici ţăranii nu-1 ştiau de unde-i, sau unde o să-1 găsească, de va fi ceva. Numai, că nu s'a întâmplat chiar aşa! într'un an, făcuse Pănoiu grâu de nu-i mai încăpuse în hambare. Unde era să-1 bage? L-a strâns în stive lungi, alăturate, chiar pe arie. L-a învelit cu trestie şi ;paie, până i-o .face vânt pe Dunăre în sus, la nemţi. El tot pleca după cumpărături, când la Constanţa — când la Bucureşti. Cine era'să-1 păzească, cei dela curte? Un bm strein şi de dânşii şi de stat! Omul acesta fusese Leahu. Dar nici el n'a fost mai prost! La început speriase satul şi curtea cu împuşcături. Nu era chip să te apropii de arie sub două-trei sute de paşi. După asta, într'o noapte când boerul era plecat, a tăiat dintr'odată vârful unei grămezi mai mărginaşe şi La pus în opt căruţe bătrâneşti, mari, burtoase. Două din ele 124, AUREL MIHALE Ie-a dus în sat la tatăl fetei căreea-i bătea pe atunci cărările; restul, la târg. Luase bani buni.pe ele. Nu se ştie cum, dar boe.ru 1 mirosise ceva. După ce-a făcut târgul grâului şi 1-a urcat la tren, la plată nu i-a mai da nimic. „Dacă nu-ţi ajunge cât ai luat, te leg!" -— îi spusese el. Ce ■»ă facă? I-a întors spatele şi-a plecat. Dar :'nu 1-a uitat. I-a păstra/ răzbunarea până acum, în 45, când Pănoiu i-a căzut grozav de bine în mână. In sat, trăgea din când în când, la părinţii fetei pe care o luase mai târziu de nevastă. Primea, regulat dela ei câte-o pâine albă, plăcinte şi scovergi, făcute din grâul ce li-1 suise în pod. Azi aşa, mâine-aşa, până când Leanca a rămas însărcinată. „S'o iei, că de nu te'ngrop aici!" — îi spusese socr-u-său, când 1-a prins în casă. Cum s'o ia? Leanca era urâtă-foc şi încă şi deşelată de muncă, gata moartă. Dea" ceeace, ceruse pentru asta opt pogoane. Putea să-i dea ăla numai fetei opt pogoane, când cu totul avea douăsprezece şi încă un copil? Se împotrivise la început, dar până la urmă tot i=a dat. Aşa se însurase Leahu, de soldat, fără să vrea. Rămăsese în Podeni. Când s'a liberat, s'a dus de şi-a adus şi banii ce-i mai avea deoparte şi şi-a mai cumpărat cu ei, alte patru pogoane. Nu prea s'a împăcat el multă vreme cu urâta în casă. Din primul an, a şi vândut două din pogoanele ei; le băuse. Peste încă doi ani, a mai vândut două, dintr'ale lui; rămăseseră cu opt. Mai încolo nu mai avusese încotro; îl prinseseră şi pe el grijile gospodăriei, nevoile familiei. Curând, şi viaţa lui devenise asemănătoare cu a celorlalţi; dar tot în'"şiretlicuri şi fapte necinstite, în minciuni şi vrajbă, îşi pusese nădejdea. Servise deopotrivă când pe un chiabur, când pe altul; acuma, în urmă, se lipise mai mult de Filică. In primăvara lui '45 Leahu se strecurase cu pricepere printre cei care erau în fruntea sărăcimii în lupta ei pentru pământ. Umblase tot sfârşitul iernii prin sat, cetind ţăranilor dintr'o gazetă a muncitorilor din târg, despre dreptul lor asupra pământurilor boereşti. Şi Leahu nu era prost; făcea şi liste despre cine şi de, cât anume pământ are trebuinţă. Celor care se'nscriau cu mai puţine pogoane, le mai dădea şi el, — aşa, ca de la dânsul —, alte ,două,trei. I se dusese astfel faima printre ţăranii săraci şi mijlocaşi. Când trecură apoi la împărţirea pământurilor-el era acela care striga oamenii pe rând, precum şi suprafaţa lotului cuvenit. Pătrunsese şi în comisie. Prea multe matrapaslâcuri nu ]5utea face; ceilalţi membri ai comisiei erau altfel de oameni. Ba încă, el refuzase să primească vreo bucată de pământ. Cele opt pogoane îi ajungeau. Dar făcuse astfel, ca fratele nevesti-si să primească pentru amândoi. Ceeace îl ridicase şi mai mult în ochii ţăranilor, a fost împotrivirea cu care el 1-a primit pe Pănoiu, atunci când s'au dat pământurile. Găsise ocazia de a se răzbuna pe boer. începuse măsurătoarea şi împărţirea moşiei. Pănoiu alerga neputincios de la un sat la altul, turbând de mânie. La Podeni. găsise ţăranii deadreptul pe pământul său. Atunci îi ieşise înainte Leahu şi-i trimise în fălci pumni svârliţi cu ură. Pănoiu fugise în râsul ţăranilor -şi spre lauda şi fala lui. Cu aceasta, cu mintea ageră ce avea, cu vorba şi minciuna, el se putuse strecura şi mai departe, înşelând buna credinţă a oamenilor. Aşa OGOARE NOUI 125 ajunsese şi în comitet. De-aici, se pricepea el destul de bine, cum să-şi facă treburile: şi mai bănoase şi mai ferite. Funcţia-i din comitet servea deopotrivă şi lui şi chiaburilor... Se prinsese greu şi târziu somnul de Ion Leahu. Nici el nu se prea grăbea să adoarmă. Avea destul timp pentru asta, în cele două zile cât va fi bolnav. Judecase cu cap Filică; de ce să alerge el, — mâine prin sat, iar poimâine pe câmpuri, — cu oamenii după dânsul. Ce-i trebue iui balamuc ? Să facă Lică asta. Şi-apoi, cu cât mai puţini s'or înscrie, cu atât mai bine. Ii va fi şi lui şi lui Filică mai uşor. Cât poate să mai frâneze avântul copiilor ăstora dela tractoare, de ce să n'o facă ? Mâine de se va întoarce roata, el va fi primar ! Nu-i promiseseră lui, Hlică şi ceilalţi chiaburani, asta, încă decând primise să intre în comitet ? Leahu adormi în zori, visându-se primar al vremurilor lui Filică. Tractorul lui Buciu se opri la numai câţiva zeci de paşi de drumul câmpului. Motorul supsese cu lăcomie până şi ultima picătură de motorină. Tura ce şi-o încheiase acum îi fusese mai mult smulsă de tractorist. Suflase din greu, cu pocnituri şi răbufniri întrerupte, cu smucituri şi încordări de fiare zăngănite. Buciu umblase destul de îngrijit cu el. potrivindu-i acceleraţia după răsuflatul lui mereu în scădere. Şi totuşi, nu ajunsese să-şi încheie ziua de lucru, numai cu motorina cu care îşi încărcase rezervorul. Motorul îl lăsase- tocmai acum, când urmărea să treacă înainte de sfârşitul zilei, peste cinci hantri. Traian Buciu se clătină în scaun fluerând a pagubă. Era tare mâhnit. Lipsa motorinei îi gâtuise stăruinţa cu care muncise peste zi, pentru îndeplinirea normei. In ultimul timp, el întorcea cu regularitate peste patru hectare zilnic. Astăzi, luptase cu îndârjire pentru atingerea normei mărite la care se angajaseră la începutul campaniei. Costică Roibu, sărise jos şi se tot sucea în Jurul motorului, cu mâinile în buzunare. Pipăi apoi radiatorul ; frigea. — Mă, Iliuţă, :— grăi Buciu, — mai du-te odată; mai suceşte butoaele, mai scurge-le şi vezi, poate mai găseşti o căldare de motorină cu care să încheem arătura asta. De unde stătea, din stânga sa, Iliuţă coborî grăbit şi se îndreptă în trap spre baza de alimentare. Acolo erau butoaiele cu motorină, benzină şi ulei, iar mai într'o parte vagonul de dormit şi locul de parcare al tractoarelor. Buciu rămase nemişcat; din scaun privea cum celelalte trei trac= toare înaintau liniştite pe brazdă. Peste câteva locuri, în dreapta sa, îl avea pe Ion Pitcoace cu tractorul numărul doi, iar în stânga pe Mircea Guju şi pe Marin Oproiu, cu tractoarele trei şi patru. Aceştia reveniseră în brigadă la timpul prânzului, întorşi de la gospodăria agricolă colectivă „Drum Nou", unde terminaseră aratul. Cântărind timpul zilei, Buciu se întoarse apoi spre jarul soarelui. Era aproape de pământ. Asfinţitul îmbrăcase câmpul într'o culoare galben-aurie, sclipitoare, pierdută şi întunecată spre orizont. Totuşi, răcoarea serilor de Martie creştea, adusă de vânturile neogoite ale stepei. Din spatele său, se auziră curând paşii lui Iliuţă. 126 AUREL Ml HALE — Neică Buchile, tot ce-am putut să storc din fier, îi numai asta! — vorbi el întristat şi-i arătă un fund de găleată,în care sclipea o cană de motorină. Nu era chip nici să porneşti tractorul cu ea. Scârbit, Buciu îşi îm toarse capul către drumurile câmpului. Nu vedea niciun semn din care să înţeleagă, că staţiunea le trimetea motorina cerută de aseară? Până la linia cea mai îndepărtată a pământurilor. ascunse de zare, totul era pustiu. Clipele treceau încet, dureroase parcă. "Se simţea totuşi, grăbita aşezare a serii de primăvară. Un cârd de cocori se îndrepta încet spre sud, ţipând prelung şi trist. Tăcerile creşteau; îngrijorarea lui Buciu. deasemnea. Scânteia unei neînţelegeri pripite, îl făcu să sară din scaun ca un arc. îşi prinse într'o mână şapca şi-şi desfăcu braţele de parcă se certa cu tot văzduhul. , — Da' cum să ari fără motorină ? Poţi pune apă în rezervor ? Nu!... Dă-i, Buciule — drumul peste normă! Cu ce? Tractorul nu merge cu vânt! Tăcuţi, Roibu şi Iliuţă trecură deoparte şi de alta a motorului şi se apucară să-1 şteargă cu şomoioage făcute din bumbac. Motorul do-goiea; din zori mersese fără nici o întrerupere. Urmărindu-1 cu ochii pe Buciu, şi Iliuţă fu cuprins de aceeaşi amărăciune. Sigur, nu se putea ara o mie de hectare fără ca aprovizionarea cu combustibil a brigăzii să fie asigurată. El ştia, că Buciu are dreptate. Dinspre celelalte două tractoare, tăind-o de-adreptul peste arături, venea spre ei Mihai Zaharia. Buciu îl întâmpină supărat, cu mâna întinsă spre tractor. — Ară... poţi să ari ? De unde motorină ? Brigadierul bănuia frământarea lui Buciu şi nici îngrijorarea sa nu era mai mică decât a tractoristului. Nu-şi explicase încă, de ce întârziase atât de mult transportul motorinei. Dar avea încredere în priceperea conducerii staţiunei şi bănuia, că numai ceva cu totul neobişnuit îi adusese în situaţia asta. Venise mai mult să-1 liniştească pe Buciu, pentrucă-1 ştia cum este: ca o coardă mereu întinsă, gata să sbârnăe. Aştepta Insă să se mai domolească singur. Tăcea. Traian Buciu îşi întoarse privirile din câmp, şi-1 întrebă din nou, ceva mai liniştit: — Spune şi tu, Mihai, treabă e asta ? După ce-i cercetă mai atent ogorul, brigadierul răspunse scurt: — Nu-i, dar nici dacă ţipăm, nu vine motorina. Aşteaptă ! S'o fi întâmplat ceva; altfel nu se poate. Până'n seară vei avea tot timpul să-ţi închei şi arătura asta... şi poate vei face-o şi mai bună, că aşa... — Şi-i arătă cu degetul brazdele neregulat întoarse, strâmbe, încălecate, un fund de arătură neacoperită. Buciu nu=i mai răspunse; dar observă şi dânsul, că arătura nu se prea putea numi „de calitate". Mihai îi arătă cu severitate lipsurile arăturii. O serie de brazde erau începute corect, din marginea drumului; altele însă, dela cinci-şase paşi mai înăuntru. Pe-alocuri, pământul era desgolit, ras de fiare, tare şi uscat ca o faţă negricoasă de piatră lustruită. — Nu se poate aşa, Buciule ! De ce eşti primul tractorist, numai ca să fii în frunte? Sau ai uitat, că trebue să facem şi lucru de caii- OGOARE NOUI 12? tate ? Tu singur ai depăşit norma, până acum; dar aşa nu merge... De mâine, la tine am să controlez în mod special calitatea arăturii. Să ştii, că nu glumesc I Brigadierul îi vorbise cu seriozitate, neaşteptat de rece. Supărat, îşi întoarse faţa într'o parte, spre largul Bărăganului. Mişcarea aerului îi flutura şuviţele părului negru, ieşite din şapcă pe lângă urechi şi-i mângâia obrajii. Cu ochii întunecaţi privea încruntat în golul zărilor. Rămase nemişcat, cu gândurile risipite. Traian Buciu tăcea; îl privea din spate, ridicându-şi din când în când pleoapele plecate. Ştia, că Mihai are ,dreptate, dar parcă nu ştiu cum îi venea; se împotrivea ceva în el, felului cum îi vorbise Mihai. Se gândi totuşi, să-1 îmbuneze într'un fel. Ar fi dorit să-i spună, că nu-i mare lucru; că într'un ceas după ce-o sosi motorina, va reface arătura de n'o s'o mai recunoască. Ar fi dorit să-1 asigure, că nu se va mai întâmpla aceasta niciodată, că se va strădui. Dar înainte de a-şi începe vorbele, Mihai se întoarse iar; vorbi mai cu blândeţe1 — Tu eşti fruntaş pe brigadă, dar dacă şi de tine trebue să mă ocup ca de Pitcoace, apoi vă mân eu tractoarele, la amândoi. — N'am cerut asta, Mihai! — Dar trebue s'o fac ! — Vei vedea, că nu va mai fi nevoe. ,: — Grăbeşte-te, ăsta vreau şi eu! Dar de ce dai.lucrul peste cap? Ca să aibă de ce se lega chiaburii, ca să nu putem închega nici acum întovărăşirile?... Mâine dimineaţă vin tovarăşii din sat să vadă arătura, tractoarele, munca şi dragostea noastră pentru ei... dar dacă vor vedea ogoare ,ca ăsta, le vom mai putea cere noi să intre la tractor?... Nu! | întunecat la chip, Buciu mormăi. — Am să refac arătura, Mihai; mâine în zori nu va mai fi aşa... ai să vezi! După aceasta tăcură. Tractoristul nu îndrăzni să scoată nici un cuvânt mai mult. Mustrarea brigadierului îi adusese însă aminte şi de felul cum trebuia să lucreze. Da, de calitatea arăturii se îngrijise mai puţin... Totuşi, parcă un drăcuşor îl tot împinge să nu se lase bruftuluit. II cunoştea destul de bine pe Mihai: când se apuca să te scuture, nu scăpai aşa de uşor şi nici nu-i puteai întoarce argumentele. In afară de drumul îndreptării, nu puteai alege altul; pe toate celelalte ţi le-arăta închise. Dar uite, de ce să strige aşa la dânsul? Cu ce drept ? Când dădu să plece, brigadierul se apropie şi mai mult de dânsul şi-i vorbi, c'o altă voce : — Eu am să plec în sat; trebue să telefonez din nou la staţiune, să vedem ce-i cu motorina. Şi să văd şi cum au pregătit tovarăşii întâlnirea de mâine. Pe Moise l-am trimis pentru asta de la prânz şi nici acuma n'a venit... ai grijă! Dacă li se termină şi celorlalţi motorina, linişteşte-i. Curăţaţi tractoarele, pregătiţi-vă pentru mâine dimineaţă. Buciu rămase multă vreme cu ochii după Mihai. Mâinile-i sfărâmau alene un bulgăre de pământ ridicat din brazdă. Dar în acelaş timp, în suflet şi în inimă i se ridicau puteri noi, cu neputinţă de înfrânt. Ceva neobişnuit îl făcuse să se simtă şi mai aproape de briga- 128 AUREL MIHALE dier. După ce Mihai se depărta, se întoarse la tractor cu fruntea ridicată, senină, cu pumnii strânşi. — Ce facem, neică Buciule ? — îl întâmpină Iliuţă. — Aşteptăm, curăţăm motorul. Din cutia cu scule, Buciu îşi scoase un şomoiog de bumbac şi trecu pe partea lui Iliuţă. Lucrau toţi trei, dând faţă nouă pieselor motorului. Pe celelalte ogoare, tractoarele băteau neîntrerupt, trăgând întins povara plugurilor. într'un timp, Buciu se opri din şters cu ochii la ucenic : — Am feştelit-o, Iliuţă ! Acesta îl privi mirat, neînţelegându-1. — Am hrat prost, asta e; "ne-am grăbit şi (am uita't de calitate... Auzindu-1, Roibu îşi săltă capul cu ochi întrebători. — Da, Roibule ! Buciu îi luă pe amândoi şi le arătă şi lor calitatea proastă a arăturii ce-o făcuseră împreună. Le povesti apoi despre mustrarea dreaptă a brigadierului. — I-am promis lui Mihai, că refacem arătura până mâine dimineaţă. — par ti'avem motorină, sări Costică; .Roibu. Da, văd că întârzie; mergi la Guju şi roagă-1 să ne dea tractorul lor până'n seară. Le-om ajuta şi noi cândva. Costică Roibu tăe arăturile în linie dreaptă spre Mircea Guju, iar Buciu cu Iliuţă se întoarseră la tractorul lor. Alăturea de dânşii, tractorul lui Pitcoace gemea sec, rărindu-şi răsuflările-i sparte. Se mai smuci de câteva ori şi apoi încremeni în faptul ultimei opintiri, făcută ca să tragă plugul. Sfârşise şi el motorina. Pitcoace coborî domol şi veni spre dânşii. Nu se arăta bucuros de această întrerupere, dar nici că i-ar fi părut prea rău. Faptul, că trebuia să mai aştepte încă sosirea motorinei, nu-1 speriase cu nimic. Ii era a-proap'e' indiferent, -dacă mâine, când ţăranii din Podeni le /vor face vizita pregătită, vor avea sau nu motorină. El gândea, că asta era treaba brigadierului, nu şi a lor. Pe fâşia arată prost de Buciu intrară deodată cele două tractoare şi'al lui Mircea Guju şi-al lui Marin Oproiu. Mergeau uşor, aproape gonind. Traian Buciu se opri din şters şi trecu să le urmărească din capul locului. Nu se simţise niciodată aşa de stânjenit în faţa tovarăşilor Săi. ; 5 Inserarea veni pe nesimţite. Peste Bărăgan, întunecimile coborau începând dinspre orizonturi, astupând zarea drumurilor. Cu toate acestea, ochii tractoriştilor priveau nerăbdători în partea Bădenilor, de unde totuşi, ştiau, că vor apare cisternele cu motorină. Dar, suriul negricios al câmpului se amesteca din ce în ce mai mult cu apele cerului.. Şi în curând, de la câteva sute de paşi în jurul lor, întinderile căzură definitiv în stăpânirea primelor ceasuri ale serii. Vântul nu mai bătea. O OGOARE NOUI 129 linişte desăvârşită 'învălui totul, ca într'o pânză neîntreruptă a tăcerilor. ^ Mircea Guju şi Marin Oproiu mânaseră tractoarele până ce în- '« fcheiară întreaga arătură. Ultimele brazde au fost trase mai mult pe întuneric. La sfârşit, remorcară celelalte două tractoare oprite pe brazdă şi le parcară pe toate patru, la bază. Aici se adunară toţi tractoriştii, i Unii mai ştergeau încă motoarele, alţii se scuturau de praf sau se spălau. Mulţi ieşeau din vagonul de dormit. îmbrăcându-şi din mers câte o haină sau un cojoc pe deasupra salopetei. Nopţile de Martie erau încă răcoroase. ' Câţiva dintre băeţi adunară mărăcini şi burueni de pe răzoare, ' " buturii cocenilor lăsaţi de grape pe faţa arăturilor şi înjghebară un foc potrivit, aşa cum făceau mai în fiecare seară. In câteva clipe, tractoriştii se strânseră în jurul lui, pe mai multe rânduri. Lumina flăcărilor bătea vioae în obrajii celor din primul cerc. Uneori, dogoarea lor era înlocuită de umbre subţiri şi tremurătoare, prinse într'un joc plăcut de i pete mişcătoare. Din timp în timp, se mai suceau pe locuri, întorcân-du-şi spre foc şi cealaltă parte a feţii sau a corpului. Pitcoace sta cu picioarele întinse până aproape de jar, tolănit ca un motan. In rând cu : el mai erau aşezaţi Guju şi Oproiu,- iau pe cealaltă parte, Iliuţă şi Tra-' ian Buciu. Printre ei, sau în spatele lor se risipiseră toţi ceilalţi tractorişti. Când focul lâncezea, Iliuţă svârlea peste el coceni şi buruenişuri. Puterea flăcărilor creştea, căldura lor — deasemenea. Umerii obrajilor şi dosul mâinilor se înroşeau, ca sângele. Dogoarea bătea cu tărie in jur şi în sus, acoperind în dreptul lor lumina stelelor. Vorba despre masa pe care deasemenea o aşteptau, o adusese " destul de indignat Pitcoace. Ultimele alimente, drămuite cu grijă de normator, le ajunseseră cu greu până la prânz. Cina era aşteptată cu aceeaş nerăbdare de toţi, dar Pitcoace nu uită să anunţe, că timpul ei trecuse de mult. Dar mai mult decât aceasta, pe tractorişti îi îngrijora lipsa motorinei. Tăcerea ce-i cuprinsese fu spartă într'un timp de Marin Oproiu: — Ce facem, dacă până mâine dimineaţa nu soseşte? — Soseşte, — îşi arătă convingerea Buciu. — Altfel, ne'ncurcă toate socotelile, — grăi şi Guju. — Cei de-or ? veni să vadă tractoarele, n'or să se uite numai la motoare şi nici numai la arătura făcută. Trebue să le arătăm cum ară tractorul, cum întoarce dintr'odată cinci brazde, cum rupe pământul din adânc. ■fl* Traian Buciu se ridică şi ieşi la drum. Până se obişnui cu întune- . ricul nu văzu în jurul său decât la câţiva paşi. Mai apoi, îi apăru ■ r, aproape de dânsul, firul drumului pierdut în noapte, împrejurimile tăi cute. Mai departe, întinderea Bărăganului, era ascunsă de zidul întunecimilor. Nu se auzea nici o mişcare; nu se zărea nimic, nimic. Neliniştea şi nerăbdarea parcă îl încerca şi pe dânsul. — Nu se poate, — îşi zicea în gând, — cei de la staţiune cunosc situaţia de-aici... nu ne : , vor lăsa în nici un caz fără motorină! — se întoarse din nou între •"" tractorişti. (' ...In acelaş timp, la telefonul comitetului provizoriu din Podeni, Mihai Zaharia şi cu normatorul se munceau să capete legătura cu sta- VTA.ŢA ROMÂNEASCĂ 9 130 AUREL MIHALE ţiunea. Moise Coman învârtea de zor la manivela aparatului prins în perete, iar brigadierul striga în receptor : — Alio, Bădenii... alio, Bădenii... alio semeteul... In găoacea receptorului nu se auzia decât trecerea vântului printre sârmele de telegraf. Din când în când, aparatul hârâia ascuţit, scrijelind urechea. Când liniştea se stabili din nou pe fir, Mihai făcu semn normatorului ca să învârte iar. — Alio, Bădenii... semeteule ! Năduşiseră; unul strigând, celălalt învârtind. Târziu, parcă se auziră câteva cuvinte răsleţe. Mihai strigă şi mai îndârjit i •— ...semeteul ? — Da, semeteul ! — se auzi de dincolo, destul de clar. — La aparat, Zaharia dela brigada a şaptea... — Ei, ce e Zaharia ?... aici e Ştefan Turcu. - — Păi, ce faceţi, tovarăşe director, nu ne trimiteţi motorina ? Răspunsul se auzi grăbit, neînţeles. — Alio., — Nu ne-aţi telefonat voi la prânz că până mâine seară vă ajunge ? — Noi ? — întrebă mirat brigadierul. — Nu, n'am telefonat... tovarăşul Andrei ştia, că numai până azi la prânz avem. — Ei, drăcie, — se auzi vocea lui Ştefan Turcu, — s'a produs vre-c încurcătură 1 — Tovarăşe director, nu mai avem nici un strop; tractorul lui Buciu a stat pe brazdă... mâine dimineaţă ne întâlnim cu tovarăşii din sat... — Nici o grijă, Zaharie, — îl asigură directorul; în noaptea asta, veţi avea.,. Alio, pregătiţi-vă bine pentru mâine dimineaţă... vă urez succes ! Ultimele cuvinte ale lui Ştefan Turcu fură astupate de hârâitul neaşteptat al receptorului. Brigadierul şi cu normatorul se deslipiră dp lângă aparat îngânduraţi.Ieşiră din jsediul comitetului provizoriu fără sărşi vorbească. Pe drum, Mihai află dela Moise- Coman, că nu telefonase, că toată după amiaza discutase cu Alexe, cu Zăganu, cu Mătase, cu Gheorghe Soare şi cu alţi câţiva. — Puteam să aşteptăm noi, mult şi bine, — grăi într'un timp brigadierul. — Cine-o fi telefonat ? — Dracu'ştie ! — răspunse normatorul. Când trecură prin faţa casei lui Mătase, Mihai privi din mers luminile ferestrelor. Dela începutul campaniei nu o mai văzuse decât o singură dată pe Frusinica. Parcă-1 urmăreau aevea prin întuneric, privirile ochilor ei. Moise Coman îi simţi gândurile şi-1 întrebă : — Nu rămâi, Mihai ? — Nu, — răspunse brigadierul, — altădată. ' Părăsiră apoi uliţa şi luară drumul câmpului. Mergeau milită- reşte, cu pasul mare şi cadenţat, în acelaş ritm. Departe, în fund de tot, focul dela tractoare licărea sub obrocul întunericului, ca o luminiţă adă= postită în pumni de uriaş. Când sosiră lâ bază, ultimii ciocălăi se aruncau pe foc şi tracto- OGOARE NOUI 131 rişti se ridicau mâhniţi, cu gândurile risipite. Văzându-i, cei mai mulţi dintre ei îi' înconjurară nerăbdători, iscodindu-i : — Ce-aţi făcut ? — Am vorbit cu tovarăşul director; în noaptea asta avem motorină. Nici o grijă ! — căută Mihai să-i liniştească. Văzând apoi, că tractoriştii se tot codeau să între în vagon, adăugă : — Cred, că e timpul să ne odihnim: gata... la culcare! Câţiva se şi îndreptară spre vagonul de dormit. Din uşa acestuia, lumina felinarului bătea sfioasă în Jur, pătând întunericul. Mihai Zaharia aranja pe loc schimburile pentru paza de noapte. Tractoriştii dispărură în vagon şi în curând liniştea câmpiei se întinse şi peste cuibul lor. Mihai Zaharia, cu Buciu şi cu Iliuţă rămaseră în jurul focului. Brigadierul sta gânditor pe lada de scule, scormonind cu o nuia jarul amorţit. Tăciunii ridicaţi din spuză, clipeau roşietic, stingându-se. Când scrumul îi acoperea din nou, nuiaua lui se înfigea şi mai adânc şi scotea la suprafaţă alţi tăciuni. — Am refăcut arătura, Mihai ! — murmură Buciu. Brigadierul nu-i răspunse. Intre ei se lăsase o tăcere grea. Iliuţă se foi pe loc, se întoarse şi prinse mâna lui Mihai. Când acesta îşi ridică privirile, ucenicul îi arătă cum din inima nopţii, de acolo de unde întunericul părea de nepătruns, două luminiţe mici şi tremurânde se apropiau de ei. — Asta-i tovarăşul Hurdea ! — strigă el înveselit. Auzindu=l, tractoriştii năvăliră afară din vagon şi apoi ieşiră la drum. Nici nu putea fi altcineva. Luminile goneau întinse spre dânşii ; creşteau. Se auzea acum şi zgomotul motorului. Peste câteva minute, tractorul rutier se opri în faţa lor, scârţâind înfundat. La remorcă avea două cisterne cu motorină. Tractoriştii năvăliră peste ele chiuind. Doi dintre ei săriră la proţapul celei din urmă. Ii scoaseră cuiul şi o împinseră grăbiţi într'o parte. — Le oprim pe "amândouă, tovarăşe Andrei? — întrebă Buciu. — Nu, — răspunse secretarul. — Pe cealaltă o duc tovarăşilor dela Adâncată. In schimbul cisternei oprite, tractoriştii remorcară cisterna lor, golită. Intre timp, Andrei Hurdea oprise motorul şi stinse farurile. In jurul său, tractoriştii se strânseră iar. — Ce ne-ai mai adus, tovarăşe? — îl întrebară mai mulţi deodată. Secretarul se ridică în picioare. — Vi-i foame, nu ? — Da, tovarăşe, •— răspunse înaintea tuturor, Pitcoace. . — Ţineţi! — îi îndemnă Hurdea, şi le întinse un sac. — Aveţi aici slănină, pâine şi brânză. Pitcoace primi sacul în mâini. După asta, Andrei vârî mâna sub salopetă şi se uită cercetător în jur. — Ei, dar unde-i Iliuţă, ce, a plecat acasă ? •— Nu, tovarăşe... aicea, sunt! — sări ucenicul îmbufnat, chiar de lângă dânsul. — Nici nu m'ai văzut! Secretarul se plecă şi-i mângâie faţa caldă, îmbujorată. — Ce-am aici ? 132 AUREL MIHALE — Scrisori. Andrei îi întinse legătura lor zâmbind. Cârduit de tractorişti, Iliuţă fugi în faţa vogonului de dormit. La lumina felinarului şi în tăcerea încordată a celorlalţi, începu cu grijă să le desfacă. Erau învelite frumos într'o hârtie de gazetă. Găsi numai câteva cărţi poştale şi un plic. Pentru el, nu era nimic. Ii lăsă pe ceilalţi să-şi citească scrisorile şi grăbi spre foc; tractoriştii îl întăriseră din nou şi se pregăteau de cină. Iliuţă se aşeză între Andrei şi brigadier. Secretarul îşi întinse mâna peste umerii lui, părinteşte. Mihai îi dădu să mănânce, trăgându-i în faţă o cutie de scule pe care erau aranjate frumos, pe un ziar, felii de slănină mărunt tăiată, brânză şi pâine. Tractoriştii mestecau pe îndelete, bătuţi în obraji şi în piept de dogoarea focului. Când Andrei aduse vorba despre transportul motorinei, se iscară discuţii aprinse, pline de miez. — Dacă din cele unsprezece brigăzi, şase au avut nevoie de motorină într'o singură zi, asta nu e bine ! — socoti Buciu. — Desigur, că nu ! — îl aprobă Andrei. — însemnează, că undeva lucrurile scârţâie, — începu Oproiu, mestecând. — Păi, când eram eu la boer... mama lui de câine... — Fără amintiri, nea Marine, — îl opri Buciu; — concret, ce ai de propus ? — Lasă-mă Buciule în pace ! — i se împotrivi „bătrânul". Apoi reluă : — La boer, abia aşteptam să se termine motorina ; când nu mai scăpăm de ea, ce credeţi că făceam ? Noaptea pe vremea asta, săpam o groapă în pământ şi răsturnam butoiul... găl-gâl-gâl... tot, până la fund. Pe urmă, acopeream; a doua zi tractoarele stăteau în brazdă, arăturile întârziau, boerul dădea alţi bani. II loveam şi noi, cum puteam; că nici el nu ne ierta... E, dar acum s'a schimbat; arăm pentru noi, pentru cei care au intrat în cete... ne doare şi de o picătură de ulei ! Când nu avem motorină, ne uităm la tractoare,la câmpul ce ne aşteaptă, sau în' zare, spre Bădeni. Nu-i bine; îţi vine să pui umărul în spatele tractorului şi să împingi, să împingi ca un cal... asta e ! — Aici, ai dreptate, nea Marine, — recunoscu Buciu. — Uite, astăzi trecusem patru hectare; mânam grăbit spre cinci. Ei, îmi ziceam, dacă reuşesc să fac cinci... dar când îmi era lumea mai dragă, pâc-pâc, mi-a stat motorul. La bază, nici un strop de motorină. Suntem împiedicaţi prin asta să ne realizăm angajamentele ?... Suntem ! — Uite^ce propun eu, — începu Guju, care gândise până atunci. — Staţiunea să-şi facă un program în care să aibă trecut pe zile, când şi unde, ia ce brigadă, trebue să ducă motorina. A venit ziua noastră, hop şi cu cisterna; mâine duce la altă brigadă, poimâine la alta şi aşa ~ mai departe... Andrei tăcuse până atunci. Vorbi încet către Mihai: — Auzi, Mihai, când vii Sâmbătă seara la consfătuire, să arăţi în şedinţă propunerea voastră... Tu, Moise, să aduci necesarul de combustibil al brigăzii, pe zile, prevăzând depăşirile de normă. Andrei se ridică apoi, trăgându-şi bluza salopetei în jos. Ochii săf albaştri, mari, se îndreptară pentru o singură clipă asupra tuturor : — Eu vă las... mă aşteaptă şi cei dela Adâncată. Culcaţi-vă. Până la tractor fu condus de Zaharia şi de Iliuţă. După ce controla OGOARE NOUI 133 legăturile cisternelor şi cauciucurile, secretarul se urcă în scaun. Ii dădu brigadierului ultimele sfaturi: — Vezi, Mihai, să nu vorbeşti mâine, oamenilor prea mult; ara-|a-le arătura, îndeamnă-i, dar nu le bate capul; ajută-i numai să vadă şi lasă-i să gândească singuri. Dacă arătura-i bună, nu se poate să nu do= rească tractorul. Şi să nu uitaţi pe-alde Filică şi Velicu; sunt în stare de orice... cu Alexe aţi mai. vorbit? — Da, am aranjat totul. Andrei le întinse mâna prin întuneric : — Ce-a fost cu telefonul, cine l-a dat ? — Noi, nu ! Poate la comitetul provizoriu să se fi produs încurcătura, sau chiar acolo, la staţie. — Trebue cercetat, totuşi; ia vedeţi ! Farurile clipiră în noapte ca doi ochi puternici, deschişi spre largul întunecimilor. Tractorul porni smucindu-şi cisternele, acoperind cu zgomotul său cuvintele celor rămaşi. Tăcut, brigadierul se înapoie lângă vatra focului. Iliuţă însă, urmări din mijlocul drumului multă vreme, licăritul luminilor ce se depărtau, micşorându-se. 6 A doua zi, în zori, satul era în fierbere. Vestea se dăduse în ajun -şi tot atunci străbătuse Podenii în lung şi'n lat, de la o casă la alta. — — Mâine, la tractoare ! — se spunea. — Să mergem toţi, să vedem cum ară ! — şi-aproape că nu era casă de unde să nu fi plecat cineva. Dar nici Filică nu pierduse timpul degeaba. Vineri dimineaţa, vorbise cu Nică Creţu. II dăscălise până spre prânz în cuşmelie şi-apoi îl trimisese să grăiască printre prieteni şi vecini, pe la rude sau cunoscuţi de-ai lor, împotriva tractoarelor. Pe Vasile Glonţ şi pe Lazăr Lungu nu-i slăbise toată după amiaza. Ei nu erau ca Nică Creţu, cu nasul turtit în adunare. Cu ei, se putea lucra chiar din'năuntru celor doritori să intre la tractor. — Ei vor trebui să vorbească în adunarea de pe câmp ! — gândi Filică. Trebuie cu pricepere luaţi dela început. Deaceea-î chemă în casa mare, şi nu'n chilia cuşmeliei. Aici, Vasile Glonţ intra pentru prima dată ; Lazăr Lungu doar a patra oară, socotind tot timpul anilor slugăriţi la chiabur. Filică vorbi cu ei, aşa, ca de la un suflet de om la altul: — Deschideţi capetele oamenilor, mă ! Ajutaţi-i să vadă şi ei ce vor ăştia... arătaţi-le voi, dacă ei sunt proşti şi orbi şi nu pricep, că dacă intră, s'au lins pe bot de roadă. Tractorul nu ară bine. In urma lui — aţi văzut —, nu mai răsare grâul. Vasile Glonţ şi cu Lazăr Lungu îl ascultau tăcuţi, aşezaţi pe marginea paturilor ca pe ghimpi. Gândurile le băteau pe loc. Bănuiau ei, că nu pentrucă-1 doare pe Filică de dânşii îi povăţuia aşa, dar parcă nici de rău nu-i învăţa. Omul le vorbea din inimă, frăţeşte': — Mă, cu voi văd că mă'nţeleg... comuniştii spun, că eu caut să-mi fac interesele. Care interese, mă ? N'am pământ ? Ba încă, prea mult; îmi stă până'n gât acum. De mi Far primi cineva, pe tot l-aşi 134 AUREL MIHALE da, numai să scap de povara lui. Dar ce, parcă de asta mă hăituiesc ei ? Nu; ci pentrucă vă spun adevărul, mă... să ştiţi ! Când vorbea, Filică-şi svârlea vorbele prin ştirbitură într'un şir repezit, însoţite de urme de scuipat. Pe tigva lucioasă şi ţuguiată i se vedeau umflăturile vineţii ale vinelor ca o reţea de sârmă ascunsă sub piele. Cenuşiul ochilor îi deveni metalic, tăios, cu adumbriri de ură ascunsă : — Păi, de ce să intraţi, mă? Roadă mai bună de pe urma trac= torului n'o să aveţi. Şi-apoi, chiar aia ce-o veţi scoate, credeţi, că vă. rămâne vouă ?... ferească sfântul ! Nici o boabă n'o să vedeţi...' Acuma să vorbim drept: pe ei, tractoarele nu-i costă bani ? Mai adăugaţi apoi' leafa oamenilor, mâncarea, îmbrăcămintea lor, benzina si motorina Cu ce le plătesc?... Tu să fii ăla, mă Vasilică, şi tot te gândeşti, că pe lângă toate acestea mai trebue să şi câştigi. Astfel, mustăria nu-ţi-mai merge... Şi=atunci de unde atâţia bani ? Nici Glonţ, nici Lazăr Lungu nu-i răspunseseră. Gândea fiecare la vorbele lui. — O fi Filică, cum o fi... — îşi zicea Vasile Glonţ — dar uite, m'a'nvâţat de bine, că n'am intrat. — Lazăr Lungu însă cunoştea mai bine firea chiaburului. II privea cu ochi bănuitori, căutând să înţeleagă mai dinainte încotro ţinteşte el să-i împingă. — Să vă spun eu de unde, — continuă Filică, — de la voi dela cei care-au intrat în cârdăşia lor ! Ce vă trebue, mă ? Cai şi pluguri sămânţă ? Vă dau caii şi plugurile mele, sămânţă dela mine si încă câte un sac de porumb pe deasupra, pentru nevoile voastre... Lazăr Lungu nu mai putu răbda şi-1 înfruntă, cu curaj : — Ei, aşa mi-ai spus şi mie, că-mi dai ! Oamenii au ieşit la plug de-o săptămână, tractoarele de două... pământul meu tot nearat a rămas. — Ia, uite, la el ! —- îl luă Filică în derâdere. — Ce te grăbeşti, mă ? Mai lasă pământul să răsufle; abia s'a luat zăpada de pe el şi tu eşti gata. Ce, parcă eu am arat vreo brazdă ? Avem timp toată primăvara ! — Dar chiaburul se răsgândi şl reveni : — Când Vrei să ari ?... Luni,_ că mâine vă duceţi la tractoare. Ei, uite: Vasilică e aici... dacă nu ţi-oi da caii şi plugul, să nu-mi zici pe hume: Trecuse un timp; Filică se ridică, deschise uşa şi privi în tindă. — V'am mai pus nişte porumb în câte-un sac; să treceţi mai pe seară şi să-1 luaţi. Mâine, după adunare, mi-aduceti sacii înapoi... Acolo însă, să nu tăceţi, mă! Auziţi, să nu tăceţi, să spuneţi oamenilor adevărul! Pe de altă parte, Filică aranjase şi cu .Ion Velicu o altă poveste; tot îi murise acestuia, acum vreo şapte- opt -'ani, un fcopil în faşă. |Vor= -bise cu el, să-i trântească în dimineaţa aceasta o pomană mare, cu slujbă şi parastas în biserică, cu mese bogate şi întinse în mijlocul bătăturii, ca la un hram de mănăstire. Trei-patru ceasuri spre seară îi lipăiseră femeii lui Velicu papucii, în susul şi în josul uliţelor. Chema pe oricine; pe vecini, pe femei, pe copii, pe oameni în toată firea, pe moşnegi. — Da' cui faci, bre ? — o întrebară mirate femeile. al~ ~~ -u şti^* fa Cum se uită ! — se arata ea plânsă şi amărâta. — Nu vă amintiţi de Neluţu ? Ii_fac de şapte ani ! Nu=şi mai aducea aminte nimeni;'nici de copil, nici de vreo altă OGOARE NOUI 135 pomană de-a chiaburoaicei. Dar dacă au fost chemaţi la mâncare şi la băutură, dece să nu se ducă ? Acasă la dânsul, Filică se pregătise pentru clacă de bătut porumb. Le trimesese vorbă tot în aiun, tuturor finilor, cumetrilor şi cumetrelor, iudelor şi nepoţilor, — chiar şi celor mai îndepărtaţi şi uitaţi până acum — oamenilor ce-i munceau pământul şi oricui se nimerise, că dacă nu vin, să nu-i mai calce'n bătătură. Unora, le promisese şi ceva porumb. Mulţi nici n'au vrut s'audă; dar au fost destui care n'au zis, nu... Acum, sculat pe întuneric, Filică scotea maşina de bătut porumb sub şopron şi aştepta sosirea celor chemaţi la clacă. 7 Oamenii plecaţi de-acasă cu gândul la tractoare se strânseră în faţa sediului comitetului provizoriu. Aici îi aştepta Alexe din partea partidului — şi Lică Mătase cu Voiculeasa din partea comitetului ; Ion Leahu era bolnav. In primele clipe ale dimineţii, se adunaseră ca la vreo sută de oameni. Printre ei erau şi dintre cei deja înscrişi : Ilie Zăganu, Moş Gheorghe Soare, Ion Vârlan, fraţii Cioacă şi alţii. De pe uliţa sa, Ilie Zăganu veni cu alţi nouă ţărani săraci şi mijlocaşi. Ii adusese şi pe Lazăr Lungu, şi pe Vasile Glonţ, şi pe Ceauşu. Cu Lazăr Lungu vorbise în ajun până seara târziu, sprijiniţi în gardul ce le despărţea ogrăzile. Ii povestise despre grâul său, — arat în toamnă cu tractoarele S.M.T.-ului, pe care-1 văzuse peste zi, mare şi frumos, verde, răsărit până la un bob. Trecuse apoi la starea bună a timpului, la binefacerile primăverii acestea timpurii, la lucrul ce-1 face acum tractoarele pe pământul ţăranilor, la ura şi la câinoşenile ce le-o purtau alde Filică şi Velicu sau alţii de teapa lor. Lazăr Lungu parcă fusese mut; nu scoase nici un cuvânt. Ascultase însă' cu interes, pentrucă tot ce auzise dela dânsul se bătea cap' în cap cu ceeace-i spusese Filică. Noaptea se svârcolise în aşternut, ca un şarpe. Gândurile potrivnice, care-i frământaseră cu neîndurare mintea, îi ridicau în inimă nebiruite îndoieli. Spre ziuă, Ioana nu-1 mai putuse răbda : — Ce tot te foeşti, mă omule ? Te duci şi te'nscrii, şi gata. N'o să rămânem cu pământul nearat din cauza lui Filică. El zice că-ţi dă plugul lui, numai ca să nu te înscri acum... Nu-i răspunsese. Gândi însă, că parcă tot avea dreptate şi femeia lui. Rămase cu ochii deschişi şi ţintuiţi în tavan, cu mâinile în= toarse sub cap, până ce revărsatul zorilor îi albise ferestrele. Se sculă şi pregătit de plecare, aşteptă pe Zăganu până ce acesta trecu spre comitet cu ceilalţi oameni. Nu răsărise încă soarele, când cei adunaţi la comitet porniră spre tractoare. Mergeau într'un grup strâns, întins pe toată lăţimea uliţei, îngrămădiţi în neorânduială. Unii aveau' piepturile scoase, frunţile senine, pasul vioi; alţii păşeau îngânduraţi, cu privirile întunecate, încă bănuitoare. In acelaş timp însă, clopotele începură să bată îndelung şi trist, de parcă vesteau bejenie sau foc. Sunetele lor tânguitoare, boltite, întoarse într'un ecou neîntrerupt dinspre orizonturi, picurau în sufletele oamenilor nelinişte. Satul şi împrejurimile hăuiau sinistru. 136 AUREL MIHALE — Care se duce la pomană, mă ? — întrebă Zăganu. Câţiva zâmbiră ; cei din primele rânduri izbucniră în râs ; dar nu-i răspunse nimeni. N'aveau timp de asta ; trebuiau să ţină aproape, după pasul celor din fruntea lor. Acolo erau comuniştii: alde Alexe, Mătase, Zăganu, Voiculeasa, precum şi cei înscrişi în toamnă sau acum. Pe uliţele străbătute d'e dânşii îi mai întâmpinau şi alţi oameni. Unii ieşeau în porţi şi-i urmăreau, până ce grupul lor'se depărta ca la treizeci-patruzeci de paşi. Gândeau ceva şi apoi plecau pe urmele lor, grăbindu-se ca să-i ajungă. Erau însă şi dintre aceia care-i priveau numai şi-i întrebau în silă : — Mergeţi la tractoare, ai ? — Da, — le răspundea mai tuturor, Zăganu. — Hai, nu vii ? — leh, — scuturau ei din capete. Grupul trecea înainte ca un val; ei rămâneau în porţi, ca nişte pietre svârlite pe mal. Numărul celor plecaţi crescuse. Era însă, în toată această adu nare de oameni, o tăcere neobişnuită. Puţini dintre dânşii vorbeau; cei mai mulţi se mişcau tăcuţi, cu îndoiala în ochi şi în inimă. Câţiva se îngrămădiră spre mijloc, parcă ferindu-se. Pe ei, îi ducea mai mult valul oamenilor, mişcarea celor mulţi. Printre aceştia era şi Vasile Glonţ. El nu îndrăznea să ridice ochii nici înainte, nici în jur. Parcă simţea, ae-vea, toate privirile celorlalţi îndreptate asupra sa. Parcă toţi ştiau, că el merge cu dânşii numai pentrucă este trimis de Filică. Ceauşu mergea mai pe de lături, temător, păstrând o distanţă oarecare între dânsul şi grup. O parte din gânduri parcă îl mânau cu ceilalţi, înainte, spre ţinta celor din primele rânduri; dar şi mai puternice erau gândurile care-1 trăgeau înapoi, spre înţelesul ascuns, anume ticluit al vorbelor vânturate de chiaburi prin sat. Când eşiră pe drumul câmpului, se abătură spre lanul de grâu al celor intraţi în întovărăşire de astă toamnă. Aşa cum arăta semănătura acum, n'o prea văzuseră mulţi inşi. Mai în dreapta lor, verdele crud al lanurilor alăturate se întindea pe toată lărgimea locurilor până în fund. Lazăr Lungu mări pasul, apropiindu-se şi mai mult de Ilie Zăganu. De fapt nu se despărţise nici o clipă de dânsul ; ştiindu-i apropierea şi hotărîrea, se simţea mai în putere lângă el. II cam speriase Filică în ajun şi altfel îi vorbise despre viaţa lor, Zăganu. Până unde se întindea minciuna şi de unde începea adevărul ? Nu ştia şi se temea să caute mai adânc ! De la un timp, decând şi /Zăganu tăcuse, un sentiment strein, de dureroasă singurătate, îl încerca. Auzise de grâul celor întovărăşiţi. Câte nu s'au spus mai înainte despre el... de văzut însă, nu-1 văzuse niciodată. Dela sat, n'a fost prea mult până la marginea lanului. Grâul ră= sărise între timp, pe .toată întinderea de peste două sute de pogoane, până la ultimul bob. Desimea şi verdeaţa lui, învălurată de boarea dimineţii,.îi uimi pe cei ce s'aşteptau să vadă locul înegrit. Rândurile se întindeau lungi şi drepte, ieşite din pământ de două-trei degete. Lanul părea un uriaş covor de iarbă măruntă, ferită la păscut. — Io-te, bă ! — se minună un ţăran. OGOARE NOUI 137 — Ei, fraţilor, ce mai grâu ! — Ţţţ - ţţ - ţţ ! Ţăranii amuţiră. Alexe şi cei de lângă dânsul pătrunseră în lan, ca la cincizeci de paşi. In jurul lor, s'au strâns apoi toţi ceilalţi. Pe feţele celor întovărăşiţi, creştea mândria; pe ale celorlalţi o mulţumire reţinută. Numai Vasile Glonţ nu înţelegea, de unde dracu apăruse frumuseţea asta de lan, care aevea îi juca în faţa ochilor şi-a minţii. El văzuse semănătura şi înainte şi după ce Filică scosese vorbă' în sat, că-i proastă. Pământul nu fusese decât din loc în loc înverzit; încolo, negru ca un ogor... Dar acum ? ! Lazăr Lungu mângâie cu dosul asprit şi înegrit al palmei, vârfurile ascuţite ale firelor înrourate. Răceala şi umezeala lor îl înfiora plăcut, aşa cum ar fi dorit de multă vreme. „Cum. a minţit Filică, fără nici o ruşine !" — cugetă el. II căută cu ochii pe Zăganu. Era chiar lângă dânsul; îl privi cum pipăia şi el grâuşorul, cum zâmbea întinderii şi frumuseţii lui. Când îi întâlni privirile, îşi plecă pleoapele îngândurat. Oamenii se suciră, se învârtiră, priviră iarăşi întinderea înverzită, şi apoi se strânseră din nou în jurul lui Alexe. Aşteptau să le spună ceva; secretarul însă, nici nu se gândea ca să vorbească. Simţi, că numai era nevoie. De lângă dânsul, Moş Gheorghe Soare, smulse câteva fire, le ridică în văzul celorlalţi, şi măsură din ochi lungimea albiturei ce stătuse în pământ. — Hei, iată care i-a fost beteşugul, oameni buni ! — grăi el. — Sămânţa a fost prea mult îngropată şi n'a putut răzbi decât acum, când a dat de soare şi apă... Filică ne-a minţit ! Firele smulse trecură apoi din mână în mână. Oamenii le cercetau gânditori, plecându-şi capetele cu înţeles. Ochii lui Vasile Glonţ se făcură mici, iar, gândurile i se întoarseră asupra lui —»într'o mustrare nemărturisită. Undeva, în colţurile cele mai ascunse ale sufletului său, se iviră primele îndoieli. De aici, plecară spre tractoare. Cei mai mulţi păşeau acum hotă= 1 îţi, cu capetele ridicate, cu frunţile mai înseninate. Venit din largul Bărăganului, un vânt călduţ le mângâia obrajii şi le aducea în nări aroma pământurilor răscolite şi a grânelor scăpate de omăt. Fiecare zorea să treacă pe linia primelor rânduri, alături de Alexe, de Lică, de Zăganu şi de Voiculeasa. Insă drumeagul strâmt al câmpului îi înşiruise lung, ca într'o coloană ce mărşăluia. Când ajunseră la Piopşor, tractoriştii porniseră motoarele. Le mai curăţiseră în zori, le alimentaseră din belşug şi nu învârtiseră manivelele decât atunci când îi văzuseră pe drumul câmpului. Duduiau şi troz-neau acum, de se zguduia pământul. Urla văzduhul până hăt, departe, către Năeni şi Adâncată. Tractoarele aşteptau alăturate cu boturile aliniate ca la paradă. Ţăranii se opriră în faţa lor tăcuţi, proptiţi în beţe, risipiţi într'un rând subţire şi lung. Tractoriştii îi salutară din scaune, cu şepcile ridicate şi fluturate îndelung. Mihai Zaharia sări vultureşte pe primul tractor, condus de Buciu. — Dă-i drumul ! — şopti el. Cu mâna, făcu semn şi celorlalţi, să-1 urmeze. Bubuitul şi scrâş= 138 AUREL MIHALE netul motoarelor crescu şi mai mult. Plugurile scârţâiră din încheieturi şi smucite, urmau drumul lor. Sprijinit de rama cabinei, brigadierul privea în urmă înşiruirea celor patru tractoare. Cu brăzdarele săltate, tunând întărâtate, ele treceau pe rând prin faţa oamenilor. Ţăranii le priveau cu atenţie încordată, cu ochii iscoditori, urmărindu-le gânditori mişcarea neobişnuită. Grupul lor fu întâmpinat de Lungeanu, agronomul de sector şi de Moise Coman. După ce şi ultimului dintre pluguri îi luciră coamele în lumina răsăritului, se strânseră cu toţii în jurul agro; nomului, al lui Alexe, şi-al lui Mătase. — Să mergem, să vedem cum lucrează, — vorbi Lungeanu. Cu el, porniră toţi ceilalţi. Brigadierul îi aştepta în capul locului în care intrase tractoarele. Buciu împlântase brazdele chiar din marginea drumului. Fiarele se înfipseră din scurt, trozniră, motorul se opinti în plin, gemând înăbuşit. Peste câteva clipe, toate cele patru tractoare, trăgeau întins, unul după altul. Pământul era destul de umed, reavăn, numai bun de arat. In urma plugurilor nu se ridica nici un fir de praf. Dunga negricioasă a brazdelor răsturnate se lăţise dintr'odată până la patru-cjnci paşi. Lungeanu,, cu Alexe, cu Mătase şi cu tot grupul ţăranilor se opriră în marginea ogorului. — Asta-i arătura de tractor, tovarăşilor ! — grăi agronomul. — Priviţi-i adâncimea, socotiţi timpul în care se face... Mihai Zaharia făcu semn ţăranilor să se apropie de arătură. Aceştia se răspândiră pe lungimea brazdei, cântărind din ochi calitatea lucrului. Pământul era tăiat adânc şi bine întors, la aceeaşi înălţime. Faţa arăturii nu avea nici goluri, nici încălecări de brazde. Grapele îi neteziseră coamele lucioase, lăsând în urmă un strat bun de ţărână mărunt sfărâmată.". Ogorul rămânea pufos, cu umezeala prinsă dedesubt,, bun pentru a primi sămânţa. Arătura era fără cusur. Unul dintre ţărani se plecă şi ridică un pumn din pământul răsturnat. II arătă şi celorlalţi. Printre degetele ce-i încercau frăgezimea, ţărâna curgea subţire îhapoi — în brazdă, ca o făină de piper. Se mai plecară şi alţii, şi ridicară şi ei ţărână în pumni. Toţi îşi plecară capetele tăcuţi, înţelegându-se din. priviri. —- Se ară bine, — glăsui unul dintre ei, uitându-se lung după tractoare. Tractoarele se întorceau acum pe cealaltă margine. Le aşteptară pe loc. Când şirul lor sosi lângă dânşii, Mihai Zaharia spuse : —■ Eu zic, să ne împărţim în grupuri, pe lângă fiecare tractor; le vom putea urmări mai uşor. Aşa făcură. Printre cei ce se alăturară primului tractor, fu şi Lazăr Lungu. Mergea pe alături de grapă, privind-o cum sfărâmă bolovanii. O scutură din mers şi o îndreptă să cadă drept deasupra brazdelor. Grăbi apoi, în urma plugului. înaintea sa, cinci brăzdare mari muşcau din pământul bătut o porţiune 'mai lată de un pas şi o răsturnau pe loc în cinci brazde grele, întoarse frumos şi drept. Ţărâna se ridica deodată pe luciul celor cinci coame, se răsucea în jos ca nişte aripi negricioase şi ,apoi cădea în brazde, alăturate şi lungi. Puterea maşinii stăpânită de cel ce-o conducea, părea de neînfrânt. OGOARE NOUI 139 „Cinci pluguri !" — gândi Lazăr Lungu privindu-le; — puterea a zece boi ! De unde ar fi putut. lua, cel ce-avea aici pământul, atâtea vite şi pluguri ? — Când mai socoti forţa şi lucrul tractoarelor din urmă, văzu, că staţiunea adusese pe pământurile lor mai mult decât o herghelie de vite şi o armată de plugari şi pluguri. Şi încă ce fel arau ! Pământurile lor nu fusese niciodată răscolite ca acum. „Să vezi ce roadă or să facă ăştia de-au intrat în ceată ! Tractorul le toarnă mană. în. pământ, nu alta ! Şi când te ^gândeşti, că el stătuse atâta timp în cumpănă îşi aminti însă şi de cuvintele lui Filică : „deschideţi capetele oamenilor, mă ! Ajutaţii să vadă şi ei, ce vor ăştia. Arătaţi-le voi, dacă ei sunt proşti şi nu pricep, că dacă intră, s'au lins pe bot de roadă"... — „Cum să nu rodească un pământ lucrat aşa? Dar ce, oamenii nu văd? Ar mai putea el să le spună, că-i proastă arătura de tractor ?... Hei,, steaua lui de chiabur ! — îl sudui el în gând pe Filică. — Mi-a umplut capul cu drăcovenii şi gata să mă împingă şi'n păcat! El, câinele, văzuse mai înaintea lor binele tractoarelor şi deaceea îi împiedica să intre... Tii, să. nu asculte el de-atuncea de femee !" Un fluerat scurt îl smulse gândurilor. II ajunse din urmă celălalt tractor. Când ridică ochii, văzu că plugul din faţa sa se depărtase ca la cincizeci 'de paşi de dânsul. Porni în fugă, parcă mai înveselit. Ii venea să sburde, să chiue,. sau să strige şi celorlalţi despre tăria adevărului ce descoperise acum. îşi vedea aevea ogoraşul răscolit de fiarele plugurilor, întors adânc, ca de cazma. Pe el, îi vor creşte holdele mândre şi frumoase, cum nu le-a mai avut niciodată... Traian Buciu îl văzu că-i îngândurat şi-i făcu semn să suie sus, lângă dânsul, pe podina de fier buburos a tractorului. Stingherit, Lazăr Lungu mai alergă câţiva paşi pe-alăturea, privind cu admiraţie roţile mari, puternice şi greu'armate cu colţarii triunghiulari. Vârfurile acestora se înfigeau adânc în pragul brazdei, până'n albul şinei şi încet — dar necruţător, împingeau pământul sub fiarele brăzdarilor. La ăl doilea semn al tractoristului, urcă pe tractor. Stătea în picioare, sprijinit de acoperişul cabinei, privind în faţă fâşia câmpului călcată sub roţi. Zâmbi celor ce mergeau pe jos şi le făcu din mers cu mâna, c'an fluturarea unei chemări duioase. Se uită apoi la Buciu, cum mânuia volanul şi vitezele, cu putere şi pricepere. Motorul îl asculta duduind, trăgând după dânsul plugurile şi grapa. înaintau încet, ca pe un drum lung, dorit de multă vreme. Când îşi întoarse capul înapoi, priveliştea celorlalte 'tractoare — aliniate în şir şi urmate de grupurile^ strânse-ale ţăranilor, îi păru lui Lazăr Lungu, ca o desfăşurare largă şi nesfârşită, de uriaşe pluguri. La capătul locului, Traian Buciu întoarse cu îndemânare tracto3 rul; fiarele plugului fură ridicate şi apoi înfipte din nou în pământ de-către ajutor. Mergeau acum cu soarele în faţă. Razele lui băteau drept în sticla cabinei. Cu pulberea-i de raze aurise şi tractoarele, şi ţăranii,, şi toată întinderea câmpiei şi a arăturilor. — Ce spui, tovarăşe ? — îl întrebă Buciu. Lazăr Lungu mai privi odată ogorul, şirul celorlalte tractoare care treceau pe lângă el, precum şi larga desfăşurare a Bărăganului.. Vorbi: 140 AUREL MÎHALE — Ce să spun... îmi place, îi bună arătura ! Traian Buciu grăbi mersul motorului plecându-se peste volan. Fâsâitul pământului tăiat de cuţite se întări, iar brazdele săltau şi se aşterneau mai viu, mai înfoiate. Lor li se mai alăturau în urmă şi altele, ale celorlalte tractoare şi astfel dunga negricioasă a arăturii, creştea şi se lăţea ca o apă neagră ce-i mâna din spate. Curând, în gândurile lui Lazăr Lungu apăru imaginea câmpiei Bărăganului acoperită dela un orizont la altul de faţa aceluiaş ogor. Rămase apoi multă vreme cu ochii la Iliuţă; parcă nici nu-1 zărise până acum. ..învaţă meseria" — gândi el. Poate, că şi băiatul lui va avea putinţa să înveţe cândva, meseria asta ! Când o Veni în sat călare pe tractor, să'ştie, lumea ţcă-i al lui, al lui Lazăr Lungu, fost argatul lui Filică. Se scutură de gândul ăsta nou, ca de un vis. Cine ştie,'dacă va mai apuca şi ziua asta?! i Iată însă, că-1 zări pe lângă ultimul tractor şi pe i Vasile Glonţ. Mergea cu capul plecat, îngândurat şi trist.' II ştia (om cu judecată şi se îndoia, c'ar mai fi putut să creadă şi acum în minciunile chiaburilor. Sau poate, Glonţ abia aştepta să se strângă lOamenii'n adunare < şi să înceapă să-i toarne tot ce le spusese lor Filică?! Poţi să iştii !ce=i în gândurile omului? Nu!... Ce va face, de-o să fie aşa? i Să spună şi celorlalţi, că Vasile Glonţ vorbeşte cum i-a învăţat Filică pe ■ amândoi şi că iFilică ."minte? Dar ce, nu vede toată lumea asta? Când ajunseră iar ,1a drum, sărj jos. Tractorul trecu înainte, zăngă-nindu-şi plugurile. Oamenii care-1 însoţiră rămaseră pe loc, îngrămădin-du-se pe lângă agronom. Li se schimbaseră şi i trăsăturile feţelor şi căutăturile ochilor. Nici gândurile nu-i mail munceau atât. Puterea şi lucrul tractoarelor, felul de muncă al tractoriştilor, îi trezise la o viaţă necunoscută '(până acum. Povara îndoielilor dispăruse şi parcă ceva, aşa — ca o ceaţă, li se ridicase depe lumina ; minţilor. Lângă dânşii sosiră apoi, pe rând, şi grupurile celorlalţi, ţărani, de pe/lângă celelalte tractoare, în frunte cu Alexe, Zăganu şi'}Mătase. De pe ultimul tractor, al lui Pitcoace, coborî şi brigadierul. Oamenii se strânseră într'un cerc neregulat, pe mai multe i rânduri. Aşteptau, i Lungeanu îşi întrerupse discuţia cu, cei de lângă dânsul ) şi se întoarse spre ei: — Ei, acum 'să ne spuneţi, tot ice nu v'a plăcut! Ţăranii începură să zâmbească ; întorsătura întrebării îi luase pe neaşteptate. Se priveau unii pe alţii, cu ochii aprinşi. Ce puteau să răspundă ? — Ne-a plăcut, tovarăşe... îi bună arătura ! — grăi Lazăr Lungu. Mulţi se uitau acum la tractoarele oare băteau departe şi le aduceau în gând, pe locuriile lor. Ogoraşele zgâriate cu fariţele şi pluguşoarele — ani şi ani dearândul, vor răsufla în voie, răscolite de puterea de fier a motoarelor. Parcă'simţeau aevea, sub opincă, pământul înfoiat, pufos şi reavăn, bine mărunţit de colţii grapelor. — Păi, ce facem, tovarăşe? — începu vădana lui Costin, aceea care se întorsese atuncea dela • Comitet. — Am venit degeaba, pe noi nu ne mai scriţi? Se speriase femeea de tăcerea lui Alexe, a lui Mihai şi-a /celorlalţi. Dar ce puteau să mai spună Zaharia şi Alexe ? Oamenii se şi grupară pe lângă agitatorii fiecărei uliţe. îşi strigau numele bucuroşi, de mai multe OGOARE NOUI 141 ori, i până ce se încredinţau că erau trecuţi. Pe lista lui Ilie'Zăganu, se înscrise şi Lazăr Lungu. Tocmai acum începură să bată iarăşi clopotele. > Şi mai trist şi mai îndârjit. Parcă ardea satul. Sunetele lor hălăduiau prin văzduh până hăt, departe, spre'inima Bărăganului. — Velicu îşi trage clopotele! — glumi cu înţeles Zăganu. Câţiva izbucniră în râs, întorcându-se înveseliţi spre el. Râdeau şi brigadierul, şi Alexe, şi agronomul; — toţi; numai Vasile Glonţ nu râdea. Lică Mătase strânse toate listele la dânsul. Câţiva nu se'nscrî-seseră ; printre aceştia erau şi Ceauşu şi Vasile Glonţ. Şi lui Ceauşu îi plăcuse arătura; el n'ascundea aceasta, dar zicea, că tot îi mai >bine să se mai gândescă, să mai aştepte.; Vasile Glonţ însă, tăcea. Lazăr nu-i bănuia încă încrâncenarea gândurilor. Dădu să se apropie de dânsul şi să-i arate cum i-a minţit Filică.' Dar n'apucă nici să deschidă gura ; Glonţ trecu pe-alături, fără să-1 privească. Avea faţa pământie ; ochii îi mocneau ascuns, plini de ură şl de necaz. Ocoli cercul oamenilor şi o luă înapoi către sat. Mergea cu capul în piept,, cu mâinile în buzunare,' parcă fugărit de privirile celor rămaşi. Lazăr.Lungu se uita după el, ca după un străin. Nu mai înţelegea nimic din purtarea lui. întoarse din nou spre dânşii, tractoarele veneau duduind, trăgân-du-şi plugurile cu aceeaşi semeţie, într'o înaintare înceată'şi grea, dar sigură şi cu neputinţă de stăvilit. După prânz, Mihai Zaharia trecu pe la comitetul ,provizoriu şi iscăli contractele cu cei noi înscrişi. Curtea şi uliţa erau pline de oameni.. Lică Mătase îi striga pe rând,'iar el îşi însemna pe planurile pământurilor dela Piopşor şi dela Pănoiu, fiecare locşor alăturat întovărăşirii. Până la urmă,!pământurile se uniră dela o margine la alta. Rar, din loc în loc, mai rămăsese pe hârtie câte un petecuţ alb, singuratec, pierdut în întinderea celorlalte. Aşa 'mai erau aici, la întovărăşirea dela Piopşor, câţiva dintre mijlocaşi care încă nu intraseră : Vasile Glonţ, Ceauşu, Costică Trifan şi alţii. "Dar tot !nu-i va părăsi. In timpul campaniei, va. mai trece pe la dânşii din când în când, amintindu-le despre rostul unirii pământurilor lucrate cu tractoarele şi maşinile staţiunii... Altfel, va trebui să-i împingă la marginea întovărăşirii. Pe-aproape de sfârşit, sosi şi Leahu : îngheboşat, cu gâtul înfăşurat în bulendre, cu căciula trasă peste urechi şi frunte, cu gulerul surtucului ridicat spre ceafă. — Ce, parcă poţi rămâne în casă, când ştii c'aici e de lucru ? — îşi începu el vorba. — Numai icu ochii pe fereastră am stat. Creştea inima'n mine când vedeam câtă lume se scurge spre tractoare. Acum,, n'am mai putut răbda... am venit să ştie ceva, 'aşa mă priveşte... poate m'a văzut' cineva când am telefonat la staţie? — Brigadierul se apropie de el şi-i!puse mâna pe umăr. Leahu îi aştepta cu înfrigurare vorbele care întârziau. — Mai stai pe-aici ? — îl întrebă Mihai. ) — Stau... Ion Leahu vru să se ridice, dar mâna brigadierului îl opri pe loc. — -,Tii, — îşi zise'Leahu ; — să ştii că ăsta mă ia pe departe şi-apoi de-odată: hop ! — îmi j şi pune mâna'n gât... şi sunt oamenii strânşi aici, nu poţi face nimic !" — Auzi, bre, nea Leahule, — continuă Mihai ; — vezi, -că trebue să vie maşina dela staţie să mă'ia, Eu trec pe la tovarăşul Mătase, pe acasă... să vie acolo. — Eh, — izbucni Leahu, liniştindu-se*; — lasă, ştiu eu. Nicig grijă, ;te servesc... Du^te, că-i acasă ! OGOARE NOUI 143 IV 1 Soarele încă nu răsărise. Totuşi, lumina se întărea şi împingea încet spre orizonturi, ultimele rămăşiţe zdrenţuite şi fumurii ale nopţii, în partea răsăritului, cerul îşi pârguise bolta cu o paloare galbenă, roş-aurie. Acolo bolovănirea norilor argintii sclipea străveziu, parcă înflăcărată. Razele ascunse ale soarelui îşi încrucişau în marginile' ei vârfurile îndepărtate. Undeva, dincolo de pământ şi zare, creştea — apropiindu-se, lumina dimineţii. Pământul neted şi neacoperit, întins până spre ceaţa negurilor cel înconjurau, aburea uşor, ca o fumărae uitată, de mult înăbuşită.\ Odată cu limpezimea văzduhului, valul acesta al negurilor plutitoare se rostogolea spre laturi, îndepărtându-se şi dispărând. Câmpul rămânea golaş, nemărginit, ca o apă negricioasă, cu spinările undelor încremenite în îngheţ. Liniile miilor de haturi' străvechi fărâmiţaseră întinderea în fâşii mici, stinghere şi sărace, risipite în vrajbă şi neorânduială. Pe unele, se'mai zărea verdeaţa grânelor mărunte sau faţa negricioasă a ogoarelor proaspete; cel'mai multe însă, — surii sau ruginii — aşteptau tăcute fierul plugului. ' i Maşinuţa trecea printre pământurile peticite ale .ţăranilor ca prin-tr'o grădină părăsită, cu straturile uitate în paragină. Drumul câmpului se uscase de soarele şi vânturile,primăverii; numai pe-alocuri, prin părţile mai joase, se mai păstra umezeala apei strânsă din zăpezi. Prea puţine dintre haturi erau ogorîte din toamnă. Acolo unde se semănase grâu, acesta se ridicase firav şi galben, rar, de-ţi era mai'mare jalea. Parcă crescuse'n piatră. Prin faţa ochilor lui Mihai, brâele lanurilor destrămate, lungi şi înguste,'fugeau grăbite înapoi. Brigadierul se gândea la timpul când toate aceste ogoraşe se vor,uni'într'un lan cu haturi mai îndepărtate ca zarea-. Alăturea de dânsul, (Lică Mătase. — Parcă-i un cimitir tot câmpul ! — mormăi Mihai. — Aşa e .peste tot,, unde n'a pătruns tractorul, —- adăugă Lică Mătase. Şi alte, şi alte, asemenea fâşii nearate, mărginite de mărăcini şi burueni uscate li se plimbau pe dinaintea ochilor. Mirişti uitate din vara celuilalt an,i mălăişti şi fasolişti bătute de'vite şi oi, porumbişti cu cioturile ascuţite ale strujenilor înegriţi de ploi. Intre ele haturi de câte două= trei | palme late, pline de grohotiş uscat, înalte ca nişte praguri ieşite din pământ. — De-acuma o s'o terminăm şi cu haturile, — continuă peste un timp, Mătase. — O să deschideţi voi faţa Bărăganului. Brigadierul tăcu. Răsuci uşor volanul şi maşinuţa o coti pe un drum îngust şi , lung. Soarele răsărise; îl aveau drept în faţă. Lumina juca pe sticla parbrizului într'un roi de raze. Ochii le sclipeau mărunt, stânjeniţi de strălucirea ei. Mişcarea aerului le şuera pe la urechi, tremura uşor firele mustăţilor lui Mătase şi-i flutura brigadierului o şuviţă de păr ieşită din şapcă. In fund, le apăru Jrepede, şirurile salcâmilor dela Pănoiu şi grupul aşezărilor Gospodăriei de Stat „Frăţia". 144 AUREL MIHALE Se vedea, că Lică Mătase stătea cu gândurile în altă parte. într'un timp, vorbi : — Dac'am trece şi peste ziua de mâine, greul s'a dus... îl luaţi voi, în spinarea voastră. — Dece să nu trecem ? — îl întrebă Mihai, urmărind totodată linia drumului. — Te temi ? — Eu, nu; dar parcă văd ce chiloman o să fie... numai la Gherghina Cucului când mă gândesc... Brigadierul zâmbi, privind înainte cu mâinile pe volan. — .°.păi ce crezi ; asta-i meteahnă veche : ţine omul la hat ca la ochii din oap... treabă chiaburească ! — Când o să ne întoarcem în sat, om mai vedea ce putem face până mâine, — răspunse Mihai. —- Trebue să vorbim cu tovarăşa Voicu, ca să aibă grijă de viherghina în mod special. Maşinuţa se opri cu botul 'între salcâmi. Coborîră. Mătase ridică dreaota si si-o 'purtă larg pe linia cea mai îndepărtată a pământurilor: —' Aici e-al nostru... pe tot l-am primat în 45. Dela şirul ăsta de salcâmi şi pân'n celălalt ,iar în părţi, dela un drum la altul, e numai pământul celor ce s'au înscris în întovărăşire. Mihai Zaharia cercetă îndelung revărsarea locurilor. încă nu mat lucrase niciodată pe-o întindere de-atâtea sute de hectare. Intr'adevăr, vor trebui să lupte cu multă îndârjire. — In partea asta, — continuă Mătase, — e-al statului. Tot cam. atâta are şi gospodăria. Sediul ei e acolo, la conacul lui Pănoiu. Porniră apoi spre „Frăţia". Curtea acesteia era plină de frământarea dimineţii. Când urcară scările de piatră, Lică Mătase se apropie de brigadier şi-i şopti: — Auzi, Mihai, vezi că directoru-i cam sgârcit; dac'o fi nevoie, sa pui şi tu o vorbă bună. înăuntru, aşteptară până ce directorul dadu ultimele dispoziţii ale zilei. De unde stăteau, pe o canapea cu arcuri rămase de la boier, Mihai şi cu Mătase îi urmăreau mişcările, şoptindu-şi. După ele şi după vorba lui, se vedea că este un om aspru: Când termină, directorul închise uşa după cei ieşiţi şi se aşeză pe neaşteptate între dânşii. îşi ridică o mână şi pocnind-o de'genunchiul lui--Mătase, îl întrebă dintr'odată: — Spune, nea Lică, ce-ţi trebue? _ _ Lică Mătase îşi arătă şirul dinţilor îngălbeniţi de tutun, zâmbmdu-i. — Păi, acum n'o să vă cerem decât nişte sămânţă. — Sămânţă, — repetă lung .directorul. — bine; din care... şi cât? Preşedintele îşi ridică sprâncenele şi-1 privi dintr'o parte, apoi îl Întrebă : — Grâu, d'ăla de primăvară, mai aveţi ? — Se mai găseşte... vă vom da ceva. — Orz, ovăz, 'porumb de soi bun ? — îl întrebă Mătase. Directorul întinse mâna şi-şi luă de pe birou carnetul şi creionul. — Cât? , , . .., Lică Mătase spuse cantităţile; erau cam mart. Directorul şi ie notă, încruntându-şi sprâncenele. — Când ni le daiţi înapoi ? — Păi, când ? îl întrebă Mătase. -- La cules. Directorul rămase un timp cu creionul între dinţi/ După aceea, OGOARE NOUI 145 îşi clătină capul afirmativ şi-şi împinse carnetul pe birou. Se întoarse spre Mihai : — Voi cum staţi cu treaba ? — O să meargă bine. Se ridicară. — Ştii, tovarăşe — reîncepu Mătase. — Toată iarna am căutat nişte sămânţă de lucerna... nu cumva aveţi şi d'asta ? Directorul clătină din cap ameninţător. Lică Mătase începu să râdă cu subînţeles. — Puţină, o să vă dăm. Ieşiră. In pragul scărilor de piatră, preşedintele îi prinse braţul mai sus de cot şi-i spuse mieros. — Floarea soarelui însă, cred c'aveţi berechet...d'asta Jdanov ! Brigadierul izbucni într'un râs nestăvilit; directorul începu să fluere a pagubă. Lui Lică Mătase îi sticleau ochii şi-i tremurau mustăţile sub zâmbet. — Fie, — încuviinţă greoi directorul. — Dar dacă nu veniţi să le ridicaţi săptămâna aceasta, le dăm altora. — Fiţi fără grijă, —- îl linişti Mătase ; — când o să le-aducem, o să ne fie mai greu. Din maşinuţa, Lică Mătase făcu multă vreme cu mâna directorului rămas pe scări. Când trecură pe sub portalul cu numele gospodăriei scris pe frontispiciu, preşedintele se apropie de urechea lui Mihai şi-i spuse: —■ Tare sgârcit... un altul, n'am mai întâlnit. 2 Frumoasă era revărsarea zorilor de primăvară pe Bărăgan ! Când întunericul înfruntă încă lumina dimineţii, câmpia doarme liniştită, acoperită până'n fund de neguri plutitoare. Cerul şi pământul îşi ascund sfârşitul întinderilor undeva, departe, la margmea, văzduhului întunecat. Şi totuşi, pânzele nopţii se destramă pe nesimţite, desgolind în partea răsăritului o rază vineţie. Acolo se plămădeşte lumina. Mihai se trezi cu faţa jn sus, cu ochii pironiţi în tavanul vagonului. Se ridică într'un cot, privi geamul fumuriu al ferestrelor şi apoi prin uşa deschisă, bolta cerului. Stele, nu ma: erau. Şi nu se putea spune că este nici întuneric nxi lumină. — E ziuă ! — gând; el şi coborî uşor din pat, ferin-du-se de sgomot. îşi trase pantalonii şi salopeta, îşi încălţă bocancii şi ieşi. Afară, văzduhul părea mai mult înourat, ca înaintea unei apropiate furtuni. Din spatele vagonului, auzi glas întretăiat: — Mai sus, Iliuţă, mai sus, mă ! Aşa... aşa... gata, ajunge, că mă'ngheţi! Ghemuit lângă Iliuţă, Traian Buc'u, primea apa turnată de ucenic pe ulucul spinării. Desgolit până la brâu, tractoristul îşi spălă apoi şi pieptul şi se ridică. Se scutură ca de un tremur, de fiorul apei pătrunsă pe sub centură. Cu un şervet alb îşi şterse faţa şi braţele, spatele şi pieptul înroşit. — Tu te-ai spălat ? — îl întrebă el pe Iliuţă şi dădu să-i apuce căldarea. — Primu, nexă Baciule ! Brigadierul intră din nou în vagon. Bătu uşor şi regulat în podina VIAŢA ROMANEASCĂ 10 146 AUREL MIHALE de lemn, ca într'o toacă. Câţiva dintre tractorişti îşi săltară capetele, speriaţi. — Hei, tractoriştilor, — strigă Mihai, — care vrea laptele'n pat ? Tractoriştii nu-i răspunseră, dar înţeleseră că e timpul să se scoale. Săriră pe rând de sub aşternuturi, îngrămădindu-se între paturi. îşi luară fiecare boarfele ce le avea şi ieşeau din încăperea strâmtă a vagonului, afară, să se îmbrace în voe. — Roibule, ia mişcă-1 şi pe Pitcoace, —ceru brigadierul. Trezit dim somn, Pitcoace îşi săltă capul îmbufnat. — Ce e, mă? Ce m'aţi sculat cu noaptea'n cap? Tractoriştii isbucniră în râs. — Tovarăşe brigadier, — zise unul dintre ei — eu zic să-1 mutăm cu patul pe tractor. — Lasă, mă, că doarme el şi'n scaun... — Trage pătura de pe el ! — strigă un altul de afară. Roibu atât a aşteptat ; apucă pătura de-un colţ, smuci şi-1 descoperi până la glesne. Pitcoace se chirci, strângându-şi genunchii spre piept, îşi frecă ochii şi apoi se ridică în silă, aşezându-se pe marginea patului. — Mă... cu voi, nu poate omul nici să se odihnească ! Un nou val de râsete sgudui vagonul. — Ei, vedeţi, — continuă Pitcoace privind prin ferestruică ; — nu v'am spus eu, că e întuneric ? Cei rămaşi înăuntru râdeau acum cu poftă reînoită. Cam acelaş lucru şe petrecea cu Pitcoace în fiecare dimineaţă. Ziua nu începea pentru el decât atunci când soarele era sus, pe cer. In iscurt timp, ieşiră toţi afară. Aici, îşi turnau grăbiţi — unul, altuia — apă în pumni. Guju, — care era la rând în ziua aceea, — scoase toate aşternuturile pe acoperişul vagonului, la aer. Mihai se spălă împreună cu Marin Oproiu. Se îmbrăcau acum liniştiţi, rotindu-şi privirile pe bolta încă fumurie a cerului. Nu se zărea pata niciunui nor. Numai spre răsărit, văzduhul era şi mai alb, şi mai străveziu. Zarea părea mai aprinsă ca deobicei. — Se încălzeşte vremea, — grăi Oproiu ; — trebue să-i dăm zor. Un timp rămaseră amândoi cu ochii pe cer, urmărind tăcuţi leagănul luminei. In spatele lor, tractoarele începură să duduie. Mai întâi încet, rar şi spart, cu întreruperi şi răbufniri întârziate, parcă înţepenite încă în amor= ţirea nopţii. Apoi din ce în ce mai viu, mai plin, mai aproape de normal. Când toate îşi îndârjiră bătăile de tunet, pământul de sub ele se scutura ca de cutremur. Tractoriştii le întăreau bătăile, măreau sau micşorau clocotul gazelor, voit întărâtându-le. Sub voinţa lor, viaţa motoarelor scrâşnea. Brigadierul trecu dela un motor la altul, cercetându-le. Avea pentru fiecare numai o clipă ; le asculta cu deosebire duduitul plin ca pe ale unor bătăi de inimă uriaşă. Ştia, că şi ziua de azi va fi grea ; brigada va da din nou examen în faţa ţăranilor din Podeni. Vor începe spargerea haturilor. La tractorul lui Pitcoace se opri mai mult. Ii ascultă bătăile, strânse capacul radiatorului, privi mai atent motorul. Trecu apoi la Guju şi la Oproiu. Pe motoare mai erau încă urme de praf şi de motorină scursă. Lui Mihai i se păru, că tractoarele-s mai murdare ca niciodată. Adună pe cei patru tractorişti şi-i înfruntă, stăpânindu-se : — Tractoarele nu sunt prea bine curăţate şi-aţi avut timp destul ! — OGOARE NOUI 147 îşi purtă ochii severi dela unul la altul. — Nu vreau s'aud, că va sta cuiva motorul pe brazdă, în faţa tovarăşilor! —Işi-şi întoarse capul spre grupul ţăranilor care se apropiau de dânşii : •— Ne-am înţeles ? Tractoriştii plecară la tractoare îşi suiră în scaune. Aşteptau. Primii :şapte-opt ţărani se abătură diin drum, ieşindu-le în faţă : — Noroc, tovarăşilor! — le strigară ei. —' Credeam că noi o să vă trezim şi când colo.., Mihai Zaharia le strânse mâinile, zâmbind. Printre cei veniţi îşi ^arătară feţele Ilie Zăganu, Lazăr Lungu, Moş Gheorghe Soare, Gheorghe Cucu şi alţii. Din urmă, grosul celorlalţi se apropia, în frunte cu Lică Mătase. O parte dintre ei înconjurară tractoarele; cealaltă parte se în-•dreptă cu Lică spre brigadier. — Nu scăpaţi de noi aşa 'uşor, •— grăi Lică. Am venit să vedem şi noi cum se lucrează, că d'aia am intrat la tractor... — Pentru asta v'am şi chemat, — răspunse brigadierul. Apoi se întoarse către restul oamenilor : —• Tovarăşi, cine aire pământ îm partea .asta, să-şi scoată pietrele de hotar... ne'ncurcă plugurile. Plecară după pietre nu numai cei care aveau locuri aicea, în tarla ; în jurul fiecăruia se mai strânseră încă alţi doi, trei- Unii s'au repezit la •ele ca nişte copii; alţii se apropiau îngânduraţi, socotindu-se încăodată, dacă nu era mai bine ca să fi rămas deoparte şi anul acesta. Lazăr Lungu nu avea aici decât o singură fâşie, mai strâmtă ca un drum, dela nevastă. „Răzoarele muşcaseră din ea, ca de două palme. Pietrele mari, înalte şi -alburii, îi străjuiau marginile năpădite de vrejuri, de boz şi de buruieni, ca două pietre de mormânt. Se opri lângă una din aceste pietre, cu •gândurile răvăşite. Nu-şi închipuise încă niciodată ogoraşul lui cu haturile şterse, cu pietrele svâriite. Cum ar mai fi putut şti, că ăsta, nu altul este pământul lui, şi numai al lui...; îşi întoarse privirile din nou spre tractoare •şi apoi din nou spre pietre. Zărimdu-1 îngândurat, Ilie Zăganu se îndreptă spre dânsul; apucară fiecare capătul unui stâlp din ăsta în cangea mâinilor şi-1 tot mişcară şi-1 tot suciră, căsnindu-se să-1 smulgă din rădăcini. Dar nu era chip ; Lazăr Lungu se aşeză lângă piatră, tulburat. — E greu, vecine ! — îl sgândări Zăganu. — Este, frate Ilie... nu atât că voi smulge piatra din pământ, dar parcă o smulg de aici, din inimă... şi-a prins rădăcini, parşiva. — Eh, e greu acum la început... pentrucă încă n'ai simţit nici largul pământurilor aSăturate, nici largul iniitmilor unite într'o viaţă nouă... Mă, încătuşarea asta, a pietrelor, a fost mormântul fericirii noastre, a vieţii •care-o vrem lărgite... Hai ! Se opintiră amândoi în trupul pietrii, ca într'o tulpină de copac-Degeaba ; de trei ori pe cât era afară, atât era vârîtă în pământ. Lazăr se ridică şi începu să sape în jurul ei. Când se uită în dreapta şi în stânga, în rând cu dânşii, acelaş lucru făceau şi ceilalţi. Parcă i se mai vânturase chinul inimei... parcă nu-1 mai necăjea atât împotrivirea ce-o simţise iar... Pietrele au fost strânse în faţa tractoarelor. Ţăranii- făcură roată în jurul lor şi le priveau tăcuţi şi gânditori. Unii se scărpinau în cap pe sub căciulă, alţii le ciocăneau tăria cu vârful betelor. Fiecare îşi depăna ne-stânjenît amintirea unai; vieţi trecute, plină de nevoi şi lipsuri, stoarsă dim sgârcenia pământurilor ţărcuite... — Gata, — strigă Mihai, adresându-se şi ţăranilor şi tractoriştilor, — începem ! _ ' : 148 AUREL MIHALE Pornite,, tractoarele duduiră şi mai puternic, smucind plugurile ş| îndreptându-se spre tarla. Mulţimea, ţăranilor se despărţi în două, făcârr-'-du-le drum să treacă. In urma lor, ei îşi uniră rândurile din nou, revenind, ca laturile unei ape fugărite. Erau conduşi deŞMihai Zaharia, de Zăganii şi de Mătase. Mergeau grăbiţi, porniţi parcă să împingă din spate tractoarele —• de s'or împiedeca 'de,haturi. Hotărîrea de care erau mânaţi se~ vedea mai mult din mişcările trupului, din agerimea mersului ; gândurile-însă, le mocneau îndoelnice în f spatele privirilor înceţoşate, cenuşii. Puţini dintre ei aveau căutătura limpede, cutezătoare. Buciu îşi opri tractorul la marginea tarlalei, cu botul intrat în'' mărăcinişul primului hat. In spatele său, ceilalţi îşi înşiruiră tractoareler ca într'un dispozitiv de luptă. Ţăranii se rânduiră 'pe toată lărgimea-, drumului, în capetele locurilor ce trebuiau întoarse. Mulţi dintre ei aşteptau încrâncenarea plugurilor cu sufletul la gură. Hatul era_ lat şi bătut, uscat Brigadierul ridică mâna ca un steag şi fluturând-o, le făcu semn tractoriştilor să înceapă. Motorul lui Buciu 'îşi întări dintr'o dată pocnetul, se-' scutură ca un cal întărîtat în frâu, smuci şi o porni semeţ înainte. Sub* pieptul tractorului, hăţişurile, pelinurile, buruienile şi mărăcinii hatului îşi plecară vârfurile pentru totdeauna. Răsuflarea ţăranilor se curmă-într'o aşteptare scurtă, dar grea. Cele cinci brăzdare ale plugului \jşb înăbuşiră zăngănitul împlântându-se adânc, cu sete, în pământ. Primele-trei intrară ;în toată lăţimea hatului, pe dedesubt, ca\pe sub o lespede. Motorul îâi frânse duduitul într'o răbufnire seacă, tăiată de greutate. Chipurile ţăranilor împietriră., Buciu schimbă manşa vitezelor şi se/lăsă mai pe volan. Motorul smuci cu mai multă putere, fiarele se/întinseră cai nişte coarde, brăzdarele trosniră 'înăbuşit şi ^deodată, pe lăţimea celor cinci brazde, hatul fu muşcat adânc, întors şi repezit alăturea de drum. Suflarea zecilor de oameni sfârşi cu un oftat prelung. Din dreapta tractorului, Iliuţă lovi în capota motorului cu o buruiană] smulsă de pe răzor. — Cea, Dumane ! Pe ţărani îi încercă un '' zâmbet, umbra îngrijorării Ii se mai,des-trămase în priviri, inimile le băteau acum, ca nişte'] tobe. — Iată, pruncul ! — grăi moş Gheorghei Soare, — Pe-o aşa dihanie,, cred j şi eu că-şi poate râde de căluţii şi de boulenii noştri ! \ —' Care căluţi ? Cine-i are... — Vezi bine, că da. — Păi,)cu ăsta desfunzi şi drumurile. — S'au dus dracului răzoarele... le-a şters, — Al meu a fost pământul ăsta, — grăi un ţăran cu oarecare: părere de rău. Trecură -apoi şi; primul şi ■ al treilea tractor. Şi,'plugurile lor rup-seră pe aceeaşi lăţime, pragul hatului. La al patrulea însă, brazdele (întoarseră din plin oişoricărie întreagă, i Nenumărate cuiburi răsucite'din-mătase de păpuşoi, grămezi întregi de grăunţe, ţistari sfârtecaţi, şi lespezi' găurite > rămaseră svârlite pe ; faţa arăturii. \,In locul răzorului, rămase-pământul ras, galeriile şi împuierniţa şoarecilor sfărâmate. — Ia te uită, frate, cu cine împărţeam noi bucatele! — se minuna/ un ţăran. ■— Pe'din două, j— sări brigadierul; — o parte din ■ pământ .era? OGOARE NOUI 149 -smuls lanurilor de lăţimea răzoarelor, iar o parte din rod, '.ascunsă de «către şoareci, tot în fundul lor... — Ei, ia gândiţi-vă, cât pământ l-au ţinut ferit de plug haturile şi cu câte grăunţe aţi hrănit'şoricăria câmpului ! — Asta cam aşa e, — răspunse un ţăran. — Până nu vezi... Tractoarele se depărtară, rupând pe rând din pragul fiecărui hat, O) parte dintre ţărani porniră pe drum, grăbiţi'ca să le ajungă. Cei mai nnulţi însă, se opriseră în grupuri mici în dreptul haturilor peste care fiarele plugurilor trecuseră neîndurătoare. Mişunau nu numai şoareci ; toate gângăniile pământului viermuiau jpe deasupra lespezilor întoarse. Pământul haturilor, ocolit de plug sau sapă, se întărise în trecerea zecilor de ani,mai rău ca piatra. —■ Se mai aeriseşte pământul, bre ! — zise gânditor moş Gheorghe Sosire.. Un alt grup, urmărea pas cu pas lucrul tractoarelor. Cu acesta era ■şi Lazăr Lungu. Ei mergeau pe drum, tractoarele pe lângă dânşii, peste haturi, tăindu-le deacurmezişul. Priveau cum boturile motoarelor călcau "hăţişurile din răzoare, cum le'frângeau pe loc şi cum le îngropau pentru totdeauna sub întorsătura brazdelor lungi, neîntrerupte. Uneori duduitul -se întărea, motoarele gemeau înăbuşit, plugurile trosneau din încheeturi şi şurubării, iar lespezile pământului tolocit se ridicau grele şi groase, indoind cormanele. Pe o lăţime de aproape trei stânjeni, ţărâna rămânea Întoarsă adânc, ca de casma. Pufoasă şi neagră, mărunţită de colţii grapelor, ea aştepta tăcută sămânţa ce va rodi, cu siguranţă îndoit. Tractorul lui Buciu, se opri. Costică Roibu şi cu Iliuţă se munceau să scoată I de sub grapă şi din subsoara grindelor, ) buruienile încâlcite pe ele ca nişte fire de sârmă. Le ajută şi Lazăr, Lungu. întors în scaun, Traian Buciu îl îndemnă şi de astădată, să urce lângă dânsul. — Hai sus, tovarăşe Lazăr ! Lazăr Lungu sui lângă tractorist cu mai'multă siguranţă. Curând, tractorul se smulse locului, duduind. In stânga lor, fâşiile de pământ prinse între haturi, îşi arătau pe rând sărăcia şi pestriţimea. Când un fost lan de floarea soarelui cu buturii uscaţi, când o mirişte sau o porumbişte. Intre ele, limbile înguste ale răzoarelor, acoperite, de buruieni şi spini, cuibărite de şoareci şi dijmuitoare de holdă. încremenite de ani şi ani, "în aceleaşi linii moarte, despărţitoare de rod şi de oameni, erau acum -sfărâmate de pintenii şi fiarele tractoarelor. Lazăr Lungu le privea tăcut ■şi încruntat. — Ei, ce zici ? — îl întrebă Buciu, simţindu-i frământarea. Lazăr. Lungu îşi rumegă: răspunsul rupt din suflet: , — Văd... şi gândesc ca voi ; e drept aşa. Acum nu mă mai îndoiesc Dar pârdalnica asta de inimă tot mai bate şi ustură cu fiecare hat întors, îmi vine câteodată s'o smulg din piept şi s'o vâr aicea, sub tractor, să simtă că se\schimbă ceva.. Tăcu. Tractorul trăgea întins, sdrobind împotrivirea pământurilor. In faţă, "zarea li se deschidea lărgită, limpede şi luminoasă. înapoia Tor, 'haturile cădeau mereu... — Eh, viaţa,)— continuă Lazăr Lungu, — de cârpă ne-a fost! .Am trăit cu gândul la bucăţica asta de păinânt... An de an, locurile noastre •se îngusteau şi sărăceau, iar'ale chiaburilor creşteau odată cu rotunjirea ■tiurţilor... Cui îi păsa de noi până acum ? Lui Pănoiu, lui Filică şi lui 150 AUREL MIHALE Velicu. ?... Pe dracu'! Eram buni numai de stors şi de isploatat — curm spune fratele Zăgan... Şi-acuma, uite! Dăm lărgime vieţii şi pământurilor noastre — spre belşug' şi fericire... îndreptăm legiuirile şi timpul, după nevoile ce le-avem şi inima mă'ncurcă... parcă o simt sub picioare,, nu în piept... Vorbele lui Lazăr Lungu se stinseră într'un şir de şoapte repezite-printrel dinţi, cu aprigă durere. Traian Buciu nu-i răspunse nici acum ; mări şi mai mult puterea: şi sbuciumul motorului şi-i grăbi mersul. După un timp vorbi : — Hei, tovarăşe... Păi, cine'caută să ne frângă mersul şi să ne-ciuntească drumul ? Şoaptele chiaburilor... interesele lui Filică şi ale lui Velicu. Cui le pria'ţ peticirea pământurilor, de ţi-Dmai mare jalea când le vezi ? Nouă ? Nicidecum !... Chiaburilor ! Deaceea se caină şi cârtesc atâta azi. Tractorul înainta mereu peste alte şi alte haturi. Ochii lui Traian-Buciu priveau oţeliţi'înainte, peste câmpul însorit'. —■ Ai văzut cum cresc holdele în urma tractoarelor, — reîncepu Buciu ; — ce te-ar mai opri atunci, ca să-ţi linişteşti şi inima ? Dar Lazăr Lungu nu-1 mai asculta. Privea neliniştit pe-alături de parbriz, pe deasupra motorului, înainte. Zarea şi pământul îi jucau-sub ochi, ca o plasă tremurată. Parcă stătea pe jar. Zări şi ogoraşul. lui;. se apropiau de el. II muncise toată iarna gândul, că nu-1 va,putea ara şi că-î va rămâne iar pârloagă aşa cum i-a rămas în toamnă. Iată, acum-tractoarele i-.l vor desfunda adânc, aşa /cum nu fusese şi nici nu visase măcar, vreodată. Şi pe el îl mai încearcă încă îndoiala, ca pe-un netrebnic !... Ajunseră la cinci paşi deUocşorul lui; îl cunoaştea (dintr'o mie., îngust, cât o brazdă de grădină părăsită. Uite primul hat... într'o singură», clipă, tractorul calcă isub pieptul său tot' buruienişul.. Simţi, cum pintenii roţilor trecură peste el, frângându-1. închise ochii ; aştepta... Auzi, .cum-fiarele brăzdarelor intrau adânc'în pământ, cum corzileţde oţel trozneau,. cum motorul icnea într'o încrâncenată opintire, gemând şi duduind înăbuşit, într'un timp, Uractorul parcă gemu mail scurt, mai puternic, maieu duşmănie... Deschise ochii. Plugul îi şterse o parte din hat, smulgân-du-i-1 din ; rădăcini. Brazdele îi curăţaseră şi îi îngropaseră pentru totdeauna vetrele de costrei, de pelin şi de pir, cunctecute din primii ani a'f căsniciei. In locul lor,' pământul rămase neted şi mărunţii, curat şi îri— foiat. O uşoară strângere de inimă îi aduse peste lucirea de argint a. ochilor, umbrirea unei întristări străine şi fugare. — Na... tui steaua lui, tot îi mai simt căldura ! Tractoristul îşi întoarse faţa spre el cu ochi întrebători. — Ăsta de l-am trecut acum, al meu a fost! — îl lămuri Lazăr Lungu. Buciu se încruntă, parcă ameninţând tractorul pe care-1 conducea. Slobozi toată'puterea gazelor, se plecă peste volan'şi manşă, împintenind' motorul. Duduitul crescu, ca un tunet întretăiat. Tractorul smuci şi trecu peste-al doilea hat, într'o singură oprire. Plugul frânase surda-i împotrivire într'un scrâşnet scurt. Lazăr Lungu nu mai avu vreme să privească-nici măcar plecarea buruienilor culcate sub pământ.'După alţi câţiva paşi,,, sări de pe tractor şi se întoarse în capătul ogorului. Fiarele celorlalte-pluguri îl1 răscoleau acum la fel de neîndurătoare. In urma lor, arătura? OGOARE NOUI 151 9e uni cu a celorlalte zeci de asemenea fâşii, într'o întindere negricioasă, neîntreruptă. Marea ogoarelor creştea. Lazăr Lungu încremeni' văzând priveliştea acestui nesfârşit şi nemaiîntâlnit ogor. Dela dânsul, pe toată marginea tarlalei, în capătul fiecărui petecuţ de loc, aştepta un alt ţăran. Se risipiseră oamenii într'un lanţ lung şi rar, pe toată lungimea drumului. Pe feţele unora, se citea bucuria şi nerăbdarea care-o aveau de ■ a-şi privi pământul răsturnat Ide tractoare; pe ale altora însă, parcă tot mai'flutura umbra îndoielii. Când ajungeau tractoarele'"1 pe pământul lor, cei mai mulţi chiuiau şi-şi ridicau căciulile, urând de bine ' tractoriştilor. Alţii îşi întorceau privirile spre apa zărilor, aşteptând trecerea primului tractor. Apoi gândeau precumpăniţi în sine : ,,câteodată,\mânat de vorbe mincinoase, omul îşi face o idie proastă despre ceva şi când colo, nu-i nimic ! Tractorul îmi ară şi eu jelesc !" — Mai erau însă şi unii, cărora'— atunci când1,vedeau tractoarele apropiin-du-se, li se tăia răsuflarea ; -când roţile acestora treceau pe haturi, le îngheţa simţirea; iar .când plugurile răsturnau pământul lor, parcă-i răscoleau pe dânşii. Aşa o văzu Lică Mătase pe vădana lui 'Costin. Se opri alături de ea, întrebând-o : ! — Ce-i, fa ; ce te sclifoseşti aşa ? Ce, nu-ţi place arătura ? Femeea îşi legănă mai întâi,capul, cu fruntea 'ngândurată. — îmi place, mă, Lică. Da' poţi să ştii, c'a fost mai bine dac'am intrat ? — Ei.„ şi cu tine ! Dece nu poţi să ştii ? Cine ţi-ar fi arat pământul, cine ţi Iar fi semănat?. Ai tu cai, căruţă, plug? ...Nu! Dece ţi-e gândul la prostii ? Ce, singură ? Ia, te uită ! Un sat întreg de oameni chiuiesc şi se înveselesc, c'au scăpat de grija aratului şi tu boceşti !... Hai, lasă, că n'ai dece ! Vădana lui Costică primi vorbele lui \ Lică Mătase ca pe o mân= gâiere : preşedintele stătu lângă ea, până ce tractoarele îi trecură haturile. Apoi plecă mai departe. Femeea i se /alătură în mers, sîmţindu-i tăria. După câţiva paşi, fură cuprinşi-de valul celorlalţi, care veneau din urmă gălăgioşi, conduşi'de brigadier şi-de Ilie Zăganu. Se grăbeau să ajungă din urmă tractoarele apropiate mult de margine. Ultimul dintre cei cu pământurile alăturate în această tarla era Gheorghe* Cucu. Ajunşi la dânsul, oamenii îl înconjurară într'un semicerc deschis înspre tractoare. Dar nu-ş ce dracu avea Gheorghe Cucu, de-şi mişca neliniştit şi nerăb= dator picioarele. Ochii lui erau întorşi mai mult în lungul drumului, .spre sat, decât către tractoare. Privea speriat, parcă ieşit din minţi. Într'un timp tresări : Lică Mătase îi simţi frământarea şi se apropie de dânsul, cercetându-1 prin mişcarea capului. •—; Credeam, c'o să scap fără chiloman... Dar ce, se putea ? De unde dracu' a|prins de veste, mă?... Uite, vine Gherghina... uite-o, cum aleargă ! îşi întoarse şi Lică Mătase j privirile spre drum ;(la fel făcură şi ceilalţi. Nu departe de ei, pe lângă arătura proaspăt răsturnată, se zăreai o femee alergând./Parcă era fugărită. Pe Gheorghe Cucu îl şi trecuse un rând de năduşeli.Pe frunte, pe tâmple, printre perii ţepoşi ai bărbii, brobonată .sudoarea lucea în soare.' Buza începu să-i tremure într'o mânie reţinută. îşi prinse mâinile nervos, frecându-le ca.de ger. Faţa i se făcu galben-pământîe. Privirile ochilor; ca de om bolnav. — „Mă face iar de 152 AUREL MIHALE râs, — gândi Gheorghe Cucu ; — ' şi-s atâţia oameni aici ! Până acum n'am dat în ea ; dar iată că n'am încotro. Poţi potoli altfel nebuna ?" — Se îndreptă spre cercul oamenilor şi din mâinile unuia din primul rând, smulse un crâmpei de ştreang. — Păi, cu nebunaivăd că nu merge altfel! — zise el, parcă mus-strându-se în faţa celorlalţi Ieşi cam la trei-patru paşi înaintea tuturor; \ aştepta. Ţăranii îşi amintiră, dintr'odată de celălalt balamuc, pe care Gherghina Cucului îl făcuse în sat, la' înscriere. Cu ochii la Gheorghe Cucu o aşteptau şi ei cu aceeaşi înfrigurare. Curând însă. tractoarele sosiră chiar lângă dânşii, j In mintea lui Gheorghe Cucu apăru un gând nou : sări în faţa motoarelor ţipând, îăcân-du-le semne disperate din mâini,, — Mai repede... hai, mai repede, tovarăşi ! Grăbiţi.,, treceţi acum şi\ peste-a I meu ! Mergea cu spatele înainte, cu faţa spre tractoare. Avea buzele sti anse într'o aprigă hotărîre, 'ochii bulbucaţi. Făcea semne repetate lui Traian Buciu, să grăbească după el, să treacă şi peşte locurile lui. Când pricepu ceeace. se întâmpla, brigadierul sări lângă Gheorghe Cucu. Cu)o mână îl opri pe dânsul, prinzându-i umărul, iar cu alta —• întinsă'în sus, tractoarele. Botul primului tractor înţepeni drept pe răzorul lui Gheorghe Cucu, Zaharia ştia, că de lămurirea Gherghinei se îngrijise Voiculeasa şi cu celelalte, ufederiste ; dar după cum se vedea, fără niciun rezultat. El voia sâ-1 liniştească pe Gheorghe Cucu. Ar fi vrut să-i spună, că şi 'nevasla Iui trebuia să cunoască foloasele tractorului şi săT dorească, şi. mai ales să nu se sperie, că va vorbi el cu ea. Era însă prea târziu ; Gherghina Cucului se opri între ei şi ceata' zecilor,'de oameni, suflând din greu, cu ochii aprinşi, uitându-se nelămurită, când la dânşii, când la tractoare, într'o străfulgerare de ' clipită, Jînţelese că, tractoarele erau oprite chiar la marginea petecului lor de pământ, încălecate pe primul hat. îşi strânse pumnii în faţa sânilor care săltau grăbiţi de iureşul alergăturilor, se mai irită odată la oamenii ce-opriveau cu teamă, iarăşi la tractoare şi se repezi apoi în Gheorghe Cucu şi'n brigadier. — Dece le-aţi oprit ?.,. Să treacă tractoarele şi peste al nostru, Gheorghe ! — se întoarse apoi către tractorişti ; — Dece, staţi ?... DaţiTe drumul, tovarăşi ! i Buciu!îi primi comanda cu bucurie. Porni. La fel făcură şi ceilalţi tractorişti. Tractoarele trecură în fugă peste locul şi haturile lui Gheorghe Cucu. Mulţimea oamenilor rămase nemişcată, nelămurită încă de ceeace sei petrecuse fulgerător. înmărmurit, Gheorghe Cucu îşi privea nevasta cu ochii mari, cu faţa mirată. Nu mai înţelegea nimic. Numai brigadierul, cu Zăganu şi cu Lică Mătase, râdeau. Gherghina se apropie de Gheorghe Cucu, îmbujorată. încurcat, el îi strânse mâna cu dragoste şi căldura, pe care o avusese întâiaşi dată când s'a prins în horă, lângă ea. Se alăturară tăcuţi şi priviră multă vreme şirul plugurilor ce'răscoleau acuma şi pământul lor. După un ocol larg, tractoarele se întoarseră pe cealaltă latură a tarlalei. încheiată, lăţimea arăturii încingea pământurile/alăturate ale ţăranilor întovărăşiţi, ca un brâu negru care se răsucea şi se strângea spre mijloc, odată'/cu înaintarea neîncetată a motoarelor. Ţăranii priviră OGOARE NOUI 153 încă mult timp înşiruirea lor regulată pe drumul brazdelor răsturnate, mersul vioi şi svelt, trecerea molcomă şi nestăvilită peste hăţişurile şi pragurile uscate ale haturilor. De jur împrejurul mişcării lor ogoite, arătura se!întindea deavalma, largă şi nesfârşită. Zecile de fâşii răsleţe şi ţărcuite, dispăruseră în marea aceasta de pământuri răsturnate. In faţa lor apăruse dintr'odată un nou şi uriaş ogor. desfăşurat ca cerul, dintr'o zare în alta. Toată partea aceia de Bărăgan îşi umbrise întinderea de negrul atâtu-i pământ întors. Ochii lor nu fuseseră învăţaţi să cuprindă niciodată un asemenea ogor. Li se părea mai mult un vis. Parcă o pânză ţeseau în urma lor tractoarele, pânza care se întindea *din ce în ce mai mult spre toate orizonturile îndepărtate ale Bărăganului. — Trecurăm şi peste haturi!;— grăi Mihai Zaharia, ca un ecou al gândurilor nemărturisite de' ţărani. — Da, se duc... — răspunse Zăganu/pentru toţi ceilalţi. — Se sfarmă rânduiala lor sub fiarele plugurilor jvoastre... capătă pământul lărgime. Voi îi înoiţi faţa ; faceţi; din ogoraşele noastre ogoare mari... ■ogoare noui. Aprindeţi în gândurile şi visurile care ne ard, scânteia unei vieţi plină de1 lumină şi de belşug. Hei, tovarăşe brigadier, voi tractoriştii ne'mpingeţi într'o altă lume... 3 Noaptea abia trecuse spre a doua jumătate. Cei din urmă cocoşi --se auzeau din ce în ce mai răguşit, din ce în ce miai rar. Calea robiilor îşi licărea îndepărtat bumbii de argint cu străluciri sticloase. Seninătatea bolţii aducea răcoare şi vânt dela miază-noapte. Din largul Bărăganului, venea ■un iz acrit de ţărână dospită, miros frumos şi proaspăt diinspre arături. Se adânceau mai tare tăcerile din sat şi somnul ca prin farmec îl cuprinsese, fot. Departe, peste case şi uliţi adormite, un câine singuratic lătra în noapte, stins. Portiţa unei ogrăzi scârţâi înăbuşit, cât o părere numai. Pe latura ■celei mai mărginaşe uliţi, moş Gheorghe Soare ieşea grăbit din sat. Bătrânul nu mai putea răbda; gândurile şi anii îl mânau pe câmp. Nici somnul, nici odihna, nopţii nu se prinseseră de dânsul. Amarnic îi bătea inima, când gândea că în zori şi ogoraşul iui se va amesteca cu celelalte. In răstimpul celor peste cincizeci .de ani de când îl stăpânea, optsprezece dintre aceştia se judecase pentru el, pentru păstrarea neştirbită a haturilor lui. Putea oare, să uite aceasta ? Nu ! Luă drumul cel mai drag al Bărăganului : drumul către ţarina sa Cu băţul prins în cumpănire, cu căciula vârîtă până pe linia sprîncenelor, mergea abătut şi trist, prin pustietatea stepei. Viaţa clipei de acum nu şi-o putea smulge din plasa amintirilor ce-1 frământaseră atât de mult în zilele aceste. Şi cu cât se apropia de locşorul lui, rătăcit, printre mulţimea celorlalte mii de asemenea fâşii, cu atât furtuna retrăirii oarbe de care era stăpânit creştea şi-i aducea în minte alte şi alte fapte şi întâmplări trecute, strâns legate de viaţa pământului. Ajunse la ogor fără să ştie când. Acesta era, cu piatra de hotar cioplită. Uite, mai încolo se vede şi cuibul spinilor în umbra cărora îşi amăgea odihna sub soarele de amiază. Cum uitase ! Tot aici îi dăruise femeia băiatul, căzut, în războiul cu hitleriştii, în munţii Tatra. Aevea, parcă-1 şi văzuse ■alergând întins spre dânsul, deadreptul peste ţarină. Parcă-1 oprea să treacă 154 AUREL MIHALE la ştergerea haturilor... Se aşeză pe marginea ogoraşului, lipsit de puteri şi glas. ' ' Vălmăşagul gândurilor porni din nou, înapoi, ca un vârtej pe-o coastă. ...încă nu se însurase. Tatăl lui avea bucăţica asta de pământ dela. bunicul său, Dobre. într'o toamnă, pe vremea ogorîtului, vecinul din stânga lor, — bunicul fetei ce-1 stăpânea acum, arase şi hatul şi muşcase şi din pământul lor un rând de brazde bune. Când au arat şi ei, au întors brazdele, ba încă şi mai mult cu una, smulsă vecinului. Gata şi cearta ! S'au întâlnit, pe hatul ogoarelor într'o dimineaţă, la semănat. S'au frânt bâtele, au, scăpărat furcile'n lovire. .Vecinul lor rămăsese pe răzor împuns în patru locuri, între coaste. Spre prânz tot ei l-au ridicat, i-au oblojit rănile, l-au pus în car şi i-au dat drumul spre sat. Iu aceeaşi toamnă, a început, judecata. Şi-au vândut atunci jumătate din recoltă, ca s'o poată duce. La fel făcuse şi vecinul. Procesul a început la târg, la Călăraşi, înainte de crăciun. I-au scos din iarnă pe cei doi avocaţi, atât de multe le-au cărat. Primăvara, ei şi-au vândut un bou ; vecinul un cal de pe brazdă. Procesul s'a întins şi toată vara şi toată iarna următoare. Au vândut iairăşi din recoltă şi iarăşi au împins daruri avocaţilor. In a doua primăvară, au vândut şi celălalt hou. Judecata s'a lungit din nou toată vara, toamna şi iarna următoare. Şi aşa încă un an, doi, trei, patru; în total, şase ani. Toată munculiţă lor din timpul ăstor ani, — boi, viţei — pe care-i avusese vaca în fiecare primăvară, ■ porcii, păsările şi jumătate din recoltă, tot — tot, le-o supseseră fără milă avocaţii. Câştigaseră ei procesul. Dar vecinul nu se lăsase : îî dăduse în judecată pentru bătaie şi mută procesul la Bucureşti. Se mai judecaseră şi aici trei ani. Intre timp, ei. .îşi vânduseră vaca şi făcuseră un împrumut la bancă pe cinci ani. Dar tot degeaba: procesul acesta îl câştigase vecinul. După nouă ani nu s'au ales cu nimic : nici ei, nici dânsul. Câştigaseră şi pierduseră fiecare câte un proces ; ce să mai dea şi ce să mai primească unul dela celălalt ?... Praful de pe tobă ! Rămaseră aşa cum au început. ...Trecuseră zece ani. Tatăl lui murise. El se însurase ; avea casa şi rostul lui. Pământul trecuse în stăpânirea s!a. Trică era de vreo şase anişori. într'o primăvară, cam pe vremea asta, îi intrase în ogor vecinul din dreapta. Altă ceartă, altă bătaie, alite procese, alte judecăţi. In cei zece ani de linişte începuse să se mai cârpească pe ici, colo; acum intrase, iar într'o nouă jecmăneală. Vecinul era proaspăt în proces; se repezise dela început, ca un uliu. îşi vânduse vitele, o făşie de pământ, parte din bucate. In primul an el îşi reîmprospătase împrumutul dela bancă. In următorii trei, îşi ţinuse avocatul cu o parte din recoltă şi cu cele ce miai putuse ridica din ogradă : ouă, pui, păsări, porci. In al patrulea an însă, n'avusese încotro ; vânduse şi el un petecuţ de loc, pe caire-1 avea dela nevastă, în vatra Adâncatei. Procesul maii durase încă cinci: arii. Ii stoarse pe amândoi de tot ce le dăduse munculiţă lor atâta timp. Se saturaseră deopotrivă de. drumul şi povara judecăţii. Din al noulea an, s'au înţeles să nu se mai ducă, şi nu s'au mai dus. S'au întâlnit, ei-între-ei, pe ogor, s'au sfătuit,-au măsurat şi şi-au însemnat răzorul pentru totdeauna. Au dat câte o baniţă de porumb pe nîişte stâlpi de piatră şi i-au înfipt adânc în capetele fâşiilor de loc. Aşa făcură şi cei de lângă dânşii şi apoi toţi ţăranii care aveau locuri aicea, la Piopşor... Procesul lor se stinsese singur. OGOARE NOUI 155 Aşa se statorniciseră haturile pe care Le-avea acum pământul lui. Fiecare piatră de' hotar, vârîtă de un pas în ţarină, avea povestea ei. O' viaţă de om trudit pentru apărarea lor. An de an se chinuise, alergase şi . blestemase pe drumul judecăţilor, intrase în bătaie până la omor, câ să-şi apere răzorul. Şi-aeuma, gata ; aşa dintr'odată, să se lepede de el ?... Treceţi peste hat; să=l spargeţi până în străfunduri, să nu se mai cunoască; să-mi amestecaţi şi ogoraşul meu cu celelalte... Atunci pentru ce luptase-, alât ? Pe patul de moarte, gândurile din urmă ale bătrânului său se îndreptaseră tot spre locul ăsta: ,,Să ai grijă de ogoraşul dela Plopşor, să nu uiţi că l-am apărat cu sânge ; îi numai ciornozion de cel mad bun... să-1 păstrezi copiilor !" — Şi iată, că în zori şi ogorul lui se ya topi în, marea celorlalte sute.. Dece ? Moş Gheorghe Soare se ridică cu capul năucit de gânduri. Scurmă, cu toiagul în glie şi luă în pumni 'ţărâna ; o cunoştea după pipăit şi după miros, că-i din pământul lui. Ameţit, îi măsură lăţimea, începând din mijlocul piietrei de lângă dânsul — până în mijlocul celeilalte. De încrâncenarea gândurilor, asudase ; îşi scoase căciula încet, cu evlavie, de parcă saluta deopotrivă liniştea nopţii şi întinderea Bărăganului Vântul stepei" îi mişca pletele-i albite, înfiorându-i tâmplele, ca sub o mângâiere rece., Ochii-i rămaseră deschişi, întorşi când spre pământ, când spre jocul lu-miimos al stelelor. Acum alte gânduri începură să-i vânture mintea ; şi unul şi altul din vecinii săi, erau la fel de săraci ca şi dânsul. Dar ei, intraseră amândoi în întovărăşire ; iscăliseră şi contractele. Pe ei, dece nu-i durea de soarta pământului lor ? Şi ei umblaseră pe la judecăţi pentru îndreptarea hatului, şi ei se bătuseră piept la piept, pentru o unghie de pământ funată ! Ei deoe-nu se frământau atât ? Au uitat ?... Sau poate, că nu-i drept cum gândeşte-dânsul? încurcat, se aşeză iarăşi jos, peste pământul rece, la marginea ogo-raşului. Şirul nestăpânit al gândurilor îl purta din nou, pe aceleaşi căi în-tortochiate. Dar niciun fir de gând nu putea desfăşura până la capăt... Ceva rămânea mereu neînţeles ! Noaptea se apropia de sfârşit. Stelele piereau pe rând, gonite de timp. întunecimile se destrămau pe nesimţite, lărgind cerul orizontului. In> partea dinspre răsărit, cerul căpăta paloare. Ziua se anunţa senină şi frumoasă. Moş Gheorghe Soare se ghemui ca un arici, cu gândurile obosite,, zăpăcit de amintiri, cu inima plină de nemărturisite îndoieli. Aşa îl" găsiră în zorii zilei tractoriştii şi ceata ţăranilor veniţi la' spargerea unui alt râiîd de haturi. Brigadierul îl recunoscu cel dintâiu. Tot el îi ajută să se ridice. — Ce-i, moş Gheorghe ? — îl întrebă dânsul blând, bânuindu-i frământarea. — E greu, ai? Bătrânul se uită la dânsul cu ochii stinşi. Când îi ridică spre feţele oamenilor, din jur, li se văzu albul înroşit ca de sânge. Gemu : — Greu, tovarăşe... greu. al' dracului! Pietrele astea-mi sunt pierzania. Ştiu, că n'am de ce să mai ţin nici la ele, nici la hat. Ieri,'toată ziua am alergat' după tractoare şi-am văzut... Ştiu, că e mai bine aşa. Şi'totuşi, uite, mă clatin în hotărîrea ce-am luat... Dracu' s'o ia de viaţă ! Mă spulberă gândurile ca vântul pe-o mână de colb... Hei ! Ţăranii făcură nişte ochi ca de şarpe întărâtat. II ştiuseră câinos. 156 AUREL MIHALE în hotărîri pe Gheorghe Soare şi iată că acum, la spargerea haturilor, şi dânsul fuge. începură să schimbe între ei şoapte îndoelnice, priviri .ascunse. — Ce vă holbaţi aşa» mă ? — îi întrebă scurt Gheorghe Soare. — "Ce, asta înseamnă c'am, plecat ?... Nu! Am intrat în ceată cu voi şi nu-mi întorc cuvântul... dar mi-e greu ! Şi ce, nu pot spune asta ? Dacă nu voi spune-o vouă, apoi cui s'o spun, lui Filică ?... Iată la ei ! Mustrarea bătrânului îi domoli. Ruşinea înflori-obrajii tuturor celor ■din primele rânduri, ca nişte flori aprinse de mac. Mihai Zaharia se apropie şi mai mult de moşneag,1 îi ridică băţul ani, să ne-o facem acuma singuri, prin puterea noastră... Nu-i drept, tovarăşe,brigadier ? ■— E drept, moş Gheorghe ! Tăcură. Gheorghe Soare luă sapa din mâna unui ţăran şi începu să scurme în jurul unei pietre de hotar. O clătină, o suci şi o smulse cu îndârjirea şi ura ce-i cuprinsese sufletul şi inima. Se uită apoi le ea, o mai învârti şi o svârli cu ciudă,departe de pământul său, ca pe o măsea stricată. Dela un capăt la altul al tarlalei, acelaş lucru făcură şi ceilalţi ţărani. Dinspre celălalt răstav, tractoarele veneau spre ei, pornite să-şi împlânte plugurile adânc şi în ,pământurile lor; să intre cu brăzdarele până'n gâtul grindeelor şi să întoarcă brazde mari, — lungi cât toată întinderea pământurilor alăturate, ,— dealatul întovărăşirii lor, peste 'îăşii şi haturi. 4 Andrei ajunse acasă târziu, în plină noapte. După ce se întorsese de pe drumurile Bărăganului, mai încărcase trei cisterne cu motorină, pentru ca în zori să le poată repezi brigăzilor Ta timpul potrivit. Până "la începutul campaniei din toamna trecută, el fusese şeful brigăzii Nr. 1. .De atunci, trecuse conductor pe unul dintre cele două 'tractoare rutiere, . OGOARE NOU I 159 care duceau pe câmp motorină, benzină şi ulei. In felul acesta. Andrei putea să urmărească si să ajute şi mai bine munca întregii staţiuni. Deschise portiţa uşor si pătrunse în curte scuturându-şi picioarele de praf. Aici în fata casei, avea grădiniţa de flori. Lumina din fereastra bătea până'n ulucă, luminând straturile proaspăt săpate şi nivelate. _ Hei, Ilenuta iar n'a stat degeaba ! — gândi el, privmdu-le nemulţumit. — Si i-am' spus, că de asta mă vpiu ocupa eu, duminică... sapa, fă'straturile, nivelează, seamănă şi apoi bate cu scândurica... ce-i puţin? -Ce i-o fi venit ? ,. Ilenuta şotia lui, era în ultima lună a sarcmei. îşi luase concediu de câteva zile si acum nu aştepta decât trecerea ultimelor săptămâni. Ea se gândea mai'puţin la asta şi mai mult (la munca ce-o părăsise la sarcinile ce le avea pe timpul campaniei şi organizaţia de plasa a U.F.D^R.-ului, unde era preşedintă. Ar'fi vrut să mai amâne plecarea în concediu, dar Andrei era aşa de temător şi de îngrijorat de dânsa, că nu se mai putuse înţelege n'ici cu el, mici cu doctorul. 1 Andrei trecu pragul casei îmbufnat. Lumina dinăuntru 11 făcu să-şi .-strângă ochii. Ilenuta îl aştepta în pat, cetind. — Păi, aşa ne-a fost vorba ? Dar bine frate, n'am stabilit noi, ca •de grădină mă-'ocup eu, duminică? u . — Zău, Andrei, dac'am făcut ceva peste puteri ! Uite, ma simt destul de bine ! — şi'ncepu să clipească şiret, ferindu-şi ochii cuprinşi de oboseală. — Nu pot să stau degeaba, Andreiaş... mai încolo, oi face 1 3. st 3. ^ — Bine, eu am să vin mâine din nou cu doctorul, să văd ce spune şi el... ş'apoi, 'ce , stai degeaba? Citeşte, fă ceva care se poate să faci! — Of, că tare prăpăstios mai eşti ! Sau te temi, că ţi se va prăpădi odorul ! —'şi începu să'râdă cu poftă, dar greoi şi întretăiat. — I-a'uzi vorbă ? ! Sigur, că da ! — Adică, te doare mai puţin de! mine decât de iei? — Vai,Tlenuţo ! De amândoi! In timpul • acesta, Andrei îşi - desbrăcă salopeta, îşi lăsă haina şi cămaşa pe scaun şi ieşi afară gol până la brâu. Ilenuta coborî şi încercă .să ia'găleata cu apă din tindă şi să meargă după el. — Nu... eu o duc ; tu ţine cana ! Ilenuta izbucni în râs,;de se auzi până'n uliţă. — Ia' uite la el! Hai, Andreiaş, lasă ! — încet! Vezi scăriţa ? — Uf, lasă, c'o văd ! Să ştii Andrei, că încep acum să săr prin grădină, ca să-ţi dovedesc că nu trebue să te'ngrijeşti atâta ! —- Păi, ce crezi ?... ăi fi în stare ! — Hai, ţine ! Andrei întinse pumnii făcuţi căuş şi primi primul şuvoi de apă cu «o plăcere; de mult dorită. îşi spălă mâinile, faţa şi pieptul. Ilenuta îi săpuni spatele şi îl limpezi cu apa pe care-o turna de sus, spre ceafa. Intrară apoi în 'casă. După ce-şi şterse mâinile şi faţa. Andrei îşi freca pieptul si spatele cu, acelaş şervet. Ilenuta îi scuturase între timp straiele Intrară apoi în casă. După ce-şi şterse mâinile şi faţa, Andrei îşi frecă faţă cu greu oboselii. îşi simţea picioarele moi, trupul istovit, ca de ceara. Ilenuta îl aşeză cu sila la masă. Mancă încet, gustând câte puţin din 160 AUREL MIHALE toate. Ii era tare somn. După ce se desbrăcă, se vârî în aşternutul proaspăt, pufos şi rece şi se întinse de-i pocniră oasele. Căscă. Ilenuţa îi mută lampa în cuiul deasupra patului şi-i dădu gazeta. —■ Am vorbit cu' moş Fane, «să ne-o lase i acasă ; tot trece el pe aici de la gară. Andrei primi ziarul cu mâna ridicată greu. Pe jumătate închişi, ochii-i clipeau din ce în ce mai rar ; prin plasa genelor întrezărea lumina slabă a lămpii, gâlbue şi tremurătoare. — Trebue, — gândi el, — mâine o să plec din nou de dimineaţă şi o să-1 port cu mine,toată ziulica, fără să-1 pot desface !. — Ridică ziarul în faţa ochilor, cu sentimentul unei datorii împlinite. întinse mâna pe lângă perete şi mai săltă puţin fitilul lămpii. Cu mişcări încete, începu să-1 parcurgă , grăbit, de pe o pagină pe alta. Ceti primele titluri : La Buhuşi se construeşte o nouă filatură. — Noui reduceri de preţuri în U.R.S.S. — Literele începură 1 să-i joace, să i se depărteze ca un roi fugar de puncte negre, să, dispară şi apoi iar să-i apară, crescând. Se lupta greu cu vraja somnului. De pe pagină îi apăru, un rând mai negru, mai clar. Tresări. Făcu ochii mari şi-i frecă îmbufnat, cu pumnii. Ziarul nu mai tremura; ceti: — 5,2 hantri în 10 ore, arături de bună calitate! — Era chemarea la întrecere socialistă a tractoriştilor dela S.M.T. „Vadul lui Traian", adresată tuturor tractoriştilor din întreaga ţară. — Na, ne-au luat-o înainte ! — cugetă, parcă amărît. — Dar e bine venită ! Cu ea agităm tractoriştii în aceste două zile, până la consfătuirea de sâmbătă, şi apoi îi dăm şi noi drumul. Literele începură.iar să-i joace, pleoapele să-i alunce. Parcă cobora într'o linişte plăcută, caldă şi aromată. Purtat aevea într'o legănare de valuri largi, plutea, cu simţurile risipite. într'o .singură clipită îşi adună gândurile şi iarăşi tresări : — 5,2 hantri... — Deschise ochii, se ridică^pe pernă, săltă . din nou fitilul lămpii. într'o sforţare hotă'rîtă îşi apropie ziarul mai mult de ochi. Ceti toată chemarea. II încălzise ; îl înflăcărase chiar. In ciuda ochilor obosiţi, obrajii îi, ardeau, ca para focului... Gândea cu pleoapele plecate... Alunecase iarăşi sub aşternut. Pierduse de mult şirul şi forma literelor., Totuşi, îşi făcea prima socoteală : 5,2 hantri... cam mult! „Noi avem aici normele de 3,8 hantri pentru I.A.R... până ia 5,2... dar nici/băeţii noştri nu-s mormoloci... au tractoare bune, bine îngrijite. Le vom organiza mai temeinic aprovizionarea cu combustibil, vom discuta şi ne vom sfătui cu dânşii la întâlnirea de sâmbătă... mâine trebue să vorbesc cu toţi comuniştii..." — închise ochii. Mâna-i căzu uşor de-alungul corpului, -ţinând strâns marginile ziarului. Adormi. Ilenuţa calcă încet, pe vârful degetelor, şi suflă în lampă mai uşor decât o adiere de zefir. In fulgerul luminii îi zări faţa întinsă într'un zâmbet plin, dulce şi senin, ca de copil. Doar azuriul ochilor lui albaştri, acoperiţi de pleoape, îi ascundea motivul bucuriei lui. Visul lui Andrei începuse cu uruitul a sute şi mii de tractoare, deslănţuite larg într'o pornire uriaşă, pe un front ce tăia de-alatul întinde-îea iară de sfârşit a pământurilor Bărăganului... Se trezi în zori. In albul ferestrei umbra întunericului încă mai stăruia. Pe drum se auzeau trecând care scârţâind. Departe, la gară, un tren îşi fluera grăbit plecarea. — E după cinci — gândi; — trece trenul spre Feteşti. — Se ridică într'un cot, cu faţa spre geam. Prins sub aşternut, ziarul foşni înăbuşit. îşi aminti dintr'odată de chemarea la întrecere a OGOARE NOUI 161 tractoriştilor dobrogeni. îşi îndreptă ochii spre ceasornicul de pe masă; acele lui se ridicau spre şase. Sări din aşternut, îşi trase pantalonii, haina şi.salopeta, luă ziarul şi plecă. Ilenuta nu-1 mai putu opri ca să mănânce ceva. Până la şase, când trebuia să pornească cu motorina spre brigăzi, nu mai era mult timp de discutat. II găsi pe Ştefan Turcu în faţa mormanului de fiare svârlite şî părăsite. Ii flutură ziarul, din mers, ca pe un steag. —• Ai văzut, Ştefane ? Directorul îşi ridică umerii şi-şi mişcă scurt capul — în dreapta şi în stânga —■ a întrebare. — N'ai cetit ziarul ?... Suntem provocaţi ! — Ce face ? — Suntem chemaţi, la întrecere socialistă... Citeşte ! Andrei Hurdea îi întinse ziarul desfăcut pe toată întinderea primei pagini. Cu ochii mari şi miraţi, Ştefan Turcu ceti pe nerăsuflate chemarea la întrecere socialistă a tractoriştilor de la Valul lui Traian. Rămase apoi cu ziarul în mână, privind pe deasupra câmpului pe care tractoarele staţiunii trebuiau să-1 răscolească mai repede şi mai bine de acum. O cută verticală i se adâncea încet, începând dinspre rădăcina nasului spre păr. Provocarea la întrecere îi trezise gânduri noui ; treaba era destul de serioasă. In scurt timp, vor fi create condiţiuni obiective favorabile deslănţuirii întrecerilor pentru toate brigăzile. Colectivul de conducere al staţiunei va trebui să lucreze ca un ceasornic. Ultimele măsuri ce se mai puteau lua, trebuiau neapărat îndeplinite în aceste două zile, până la şedinţa şefilor de brigăzi. — Ei, ce zici, Ştefane ? — îl întrebă scurt secretarul. — Ce ,să zic, e bine venită... Hai şi-om citi, şi-om discuta, înăuntru. Intrară în birou. Ştefan Turcu se aşeză pe scaun şi începu să citească chemarea la întrecere. Pe faţa lui se vedea cum încordarea creştea cu fiecare rând parcurs. Secretarul privea prin fereastră curtea încă pustie a staţiunii. Se întoarse dintr'odată spre director : — Auzi, Ştefane... cu toate staţiunile din ţară... peste o sută... hei, nu-i lucru uşor ! Ştefan Turcu însă, cetea nestingherit mai departe, de parcă nici nu l-ar fi auzit. — Şi ce angajament, — continuă nerăbdător Andrei ; — 5,2 hantri, cu treizeci şi cinci de procente peste normă.. — Stai, frate, să citesc şi eu... — îl opri directorul. Se aşeză şi el la masa lui ; îi urmări tăcut mişcările încete, gândite, lumina ce-i apărea pe faţă. Când sfârşi, Ştefan Turcu îşi ridicase privirile limpezi, întrebătoare, spre dânsul : — Ei ? — începem ! — răspunse cu hotărîre Andrei. — Dealtfel, brigada a cincea de la Adâncată a lui Ciobanu, i-a dat drumul... Trebue numai să mărim scânteea... şi asta o vom face sâmbătă.. Se îndreptară spre peretele din fund, pe care aveau harta ariei de lucru a staţiunii, cu comunele ce le deserveau şi locurile de muncă ale tractoarelor puternic haşurate cu roşu. Reţeaua brigăzilor ieşite în campanie le apăru din nou în faţă şi în minte, ca un câmp de bătălie cu VIAŢA ROMANEASCĂ 11 162 AUREL MIHALE unităţile desfăşurate. Andrei îşi purta degetul arătător pe nodurile roşie-t'"ce ale desenului,. — Aici, pe organizarea activităţii brigăzilor trebue să apăsam. Ele sunt unităţile de bază ale staţiunii. Succesul întrecerilor va depinde de felul în care noi vom reuşi să le ridicăm pe ele în luptă... 5 Frusinica îşi micşoră paşii întârziind cu ochii în lăstărişul răchiiilor. Căldura şi apa primăverii dădură nueluşelor o strălucire uşoară, galben-verzue, ca de ceară vânătă. Mugurii pocniseră ; se umflaseră cât bobii fasolelor leşeşti, învestmântaţi într'un pufuşor argintiu, înfoiat şi păros ca spuma apelor. Frusinica întinse mâna şi rupse un vârf de crenguţă. Simţi în nări un miros ierbos-âmărui, de coajă de salcie proaspăt strivită între dinţi. întoarse pieziş dinspre asfinţit, razele soarelui se jucau sfioase printre răchiţi, răsfrângându-se ca'n prundurile umezite de limbile valurilor. Tot şirul arbuştilor de răchita era al lui Filic'ă. Chiaburul şi-i plantase pe lângă drum, pe marginea şanţului ce-i apăra cele opt pogoane de grădină pe care le-avea aici. Zidul lor se îndesea cu fiecare an mai mult; Filică le tăia mereu, pentru legat, sau împletitul vde coşuri. Din frunzişul lor, cânta cucul în fiecare primăvară. Dincolo de ele, nu se putea vedea. Se ştia numai, că acolo chiaburul are iVie şi pomi, prisacă şi grădinărie. După câţiva paşi, ,Frusinica zări lângă o tufă de răchită o vatră de viorele decurând înflorită. Erau primele din primăvara aceasta. Intră cu un picior în şanţ şi adună într'un buchet pe cele mai frumoase şi mai mari. Ii plăcură ; le mirosi îndelung, apropiindu-şi-le de nas. Apoi le privi mulţumită, din depărtarea mâinii întinse. întoarsă la drum, îşi mai plimbă o clipă privirile prin lăstăriş şi porni iar. Purta în mână o legăturică cu ouă proaspete luate de la o mătuşă din celălalt capăt al satului., Alesese unele cu bănuţul mai clar, bune pentru cloşca ce le căzuse iară. Ii părea bine, că le găsise ; mai schimbau şi ei neamul păsărilor, că decâtva timp le rămăseseră mici cât nişte stârpituri, puţin outoare şi încă spre toamnă, mai întotdeauna le lovea holera. Frusinica venea pe-aici, printre grădini, ca fsă scurteze drumul. O mâna către casă gândul ce-i purtase paşii tot timpul, zilei şi care ca un vânticel îi răscolea jarul inimei. Seara, trebuia să se întâi nească cu Mihai şi cine ştie ce alte treburi o mai. aşteptau acasă... De le-ar face pe toate mai înainte < de venirea lui! Că 'şi-aşa... de când nu s'au mai văzut! îşi plecase capul în pământ, parcă ruşinată de roşeaţa arzândă a obrajilor. Picioarele-i mergeau singure. — Da' cin' te fugăreşte, fa ? Se opri speriată, strângând colţurile băsmăluţei cu degetele-i încordate. Inima îi sguduia pieptul, ca o păsărică prinsă'n sân. Ochi-i luciră răutăcioşi şi i se întunecară ca o noapte lipsită de lumini. Nici nu se gândi să răspundă măcar. In faţa ei, rânjea Mitu lui Filică, ieşit dintre răchiţi. Dădu să plece. — Stai, fa, că nu te mănânc ! — îi ceru el, cu vocea rugătoare. Frusinica îi zări ochii mici, ceţoşi, dar flămânzi şi vii, ca de şarpe. OGOARE NOUI 163 — Nu stau. că mi-i degrabă şi vine noaptea, — răspunse ea. Mitu sări de pe şanţ drept în potecă, tăindtri calea. — ...sau ţi-e frică ? — Ei, vezi ?... Sunt, ca şi1 fără nimern ! — i-o reteză ea scurt. Mitu începu să râdă, îşi arătă dinţii frumoşi, albi şi regulaţi, "căutătura aprinsă, faţa rotundă şi plină ; era /un flăcău ce putea ;f,i ?lesne îndrăgit. Ea încercă să-1 ocolească ; el, mereu în faţa ei. — Nu, fa, Frusinico, eu credeam că de mine te temi! — şi râse iar. — Ei, nu mai spune ! — se minună ea. apoi se repezi în el, mânioasă : — Si ce vrei, mă ? Luat din scurt, Mitu se fâstâci ; până să se desmeticească, Frusinica făcu | câţiva paşi ue-alăturea. El însă se întoarse deodată şi-i prinse mâna, ca într'un cleşte. — Of, doamne ! zise el, privindu-i cu patimă întunecimea de vis a •ochilor. — Frusinico, neică, tu mă'nebuneşti cu ochii ăştia... — făcu un pas.spre ea, — De ce fugi, fă, de mine? Ce, nu-ţi plac? N'am avere? :Nu-s şi eu flăcău ? începu să-i mângâie încet frăgezimea braţelor. Frusinica simţi -furnicătura din mâini ca pe nişte înţepături în inimă. Gândul-îi sburâ -dintr'odată la Mihai — Parcă eu nu ştiu că-ţi tot dă târcoale ăla dela tractoare... — Ce face, mă ? —-îl întrebă ea cu un ton plin de ironie. — Se ţine.după tine, ca... Frusinica nu mai aşteptă şi nici nu-i mai întoarse vorba, îşi ridică lata spre el cu ochii scăpărând : — Mă, tu vezi ce-am aicea ? —şi-i arătă legăturica. — Ouă ' — Dă-lmi drumul, că de nu, pe toate ţi le trântesc drept între ochi ! Din vorba şi din privirile ei. Mitu înţelese că Frusinica nu glumea, şi-o ştia, că=i tare furtunoasă. Temător, lăsă braţul fetei să-i alunece uşor, din cangea degetelor. In dreptul strânsorii, carnea albită îşi recăpăta încet culoarea. Frusinica plecă ; mergea grăbită şi hotărîtă, cu paşii sprinteni ca de căprioară. Mitu lui Filică rămase în drum, uitându-se hoţeşte şi cu jind în urma ei. — ,,,Se vede, că încă n'a vorbit Leahu cu maică-sa ! — cugetă el ■— Iată cum ţine sărăcia coada'n sus ! Şi, ce au ? Numai câteva făşii de loc, de le sare şi broasca ! Da' face şi ea aşa... de, ca la'nceput !" Tot privind-o aşa, îi răsări în minte iar, chipul brigadierului ; nu ştia de ce, dar îl prinse teama, de cum îl văzuse... dar ce, el o să fie prost să-i lase lui aşa bucăţică ? Cu gândul acesta intră din nou între Tăchîţi, parcă ferindu-se de cineva. Mitu lui Filică flăcăia mai mult singur decât în ceata celorlalţi băeţi. Nu-1 primise niciun grup în cercul vieţii lui şi nici fetele nu se prea'mbulzeau pe el. Nu era urît ; puţini dintre băieţii satului îl întreceau în frumuseţea trăsăturilor feţii. El pusese de multă vreme ochii pe Frusinica lui Mătase, însă numai de acum, din iarnă, începuse să-i aţină calea şi să-i ducă dorul. Nu se gândise, c'o să-i stea aşa de hotărîtă' împotrivă, doamne fereşte !... Ar trebui să se bucure sărăcia, dar uite, faţă 164 AUREL MIHALE de dânsul parcă-i un şoim neîmblânzit, iar pe lângă brigadier stăâ ca mieluşeaua. Frusinica ajunse acasă tot într'un suflet. Ii întinse maică-si legăturica şi se repezi după cuibar, după pae şi cele ce mai trebuiau pentru pus cloşca. Scrise apoi ziua pe câteva dintre ouă şi începu să le aranjeze-cât mai strâns în căuşul cuibarului. De cum stătea pe pat, maică-sa-i tot dădea cu gura : —■ Pune-le, maică, s'avem şi noi măcar păsări la nuntă, că de altă.: carne nici nu poate fi vorba... La început, fata crezu că maică-sa vorbeşte aşa, cu gândul la-, viitorul ei. * — Dacă veneai mai de vreme, mă găseai cu peţitorii'n casă. Singură... nici tu, nici Lică ! Frusinica aşeză ouăle din ce în ce mai încet, căutând înţelesul: cuvintelor. Insă când auzi de peţitori, ca o dogoare de foc trecu peste obrajii săi |şi neguri plutitoare îi apărură'n ochi. — ,,Tii, să ştii că'Mihai: a venit în lipsa mea' şi cine ştie ce i-o fi ieşit din gură !" — ...că tot degeaba, dac'ai muncit şi n'ai agonisit nimic. — Frusinica prindea vorbelejdin ce în ce mai tulburată. — Ce, e puţin lucru să. intri aşa, dintr'odată, într'o casă îndestulată ? Mâna i se opri în aşezarea ultimului ou. — Drace ! — cugetă iar. —-M'o fi văzut cineva, că stau de vorbă'n drum cu tontălăul, şi-o fi trecut: pe-aici înaintea mea !... Mai ştii ? — ...băiatu-i bun,,'cuminte, o mândreţe ! Şi-apoi şi rostul care-1 are.... Fata se întoarse încruntată, ca un uliu. — Ia ascultă, bre, ce-ai de gând ?... Spune dintr'odată! Tăcută, maică-sa coborî de-pe pat şi se îndreptă spre ea cu paşi; mărunţi"; parcă spre a-i mărturisi încet o taină. Zâmbi : — Auzi, fa, a trimis al lui Filică peţitori la tine ! Pentru o clipă, Frusinica nu văzu decât o pânză verde, vârtejuită* în fereastră, ca faţa'unui ochi de apă tulbure, adâncă şi iute. Pereţii şi tavanul casei începură să i se răsucească în jur, arătându-şi pe rând înfloriturile. Cu o mână;îşi acoperi ochii şi fruntea, săgetată de-un fior rece-şî dureros, iar cu cealaltă se sprijini de pat, aşteptând să-i treacă ameţeala. — Ei, lasă ! Aşa mi-a venit şi mie, când m'a cerut tat'tu la aii 'mei... — încercă s'o liniştească maică-sa, privind-o printre gene. — Ce faceee ? — se oţărî Frusinica la ea, de-o speria. — Găsi-l-ar damblaua de prost şi de tontălău, da' să se ducă dracului şi să-şi caute-una pe seama lui ! — Se repezi şi ridică cuibarul, apoi îl lăsă iarăşi jos de ciudă, nu ştia pe ce să pună mâna. — Să nu vă mai aud că-mi amintiţi de el, că plec... mă duc, unde-oi vedea cu ochii ! — Ieşi val-vârtej, trântindi uşa de se scutură toată casa. Maicăsa rămase cu mâinile împreunate în poală, ca un stâlp înfipt: in mijlocul odăii. — Trăsnet, nu alta; parc'ar/Ti luat foc, afurisita! — îşi spuse-ea mâhnită. Frusinica năvăli din nou de-afară, trântind uşa la fel de puternic. Era plină de fulgi şi strângea în subsoară. cloşca ce cârâia răpusă. O* aruncă de sus peste ouă, ca pe-o fleandură. — Cine a fost ? — îi ceru ea socoteală maică^sî. OGOARE NOUI 165 — Cine... un om care-ţi vrea binele ! — Să-şi păstreze binele ăsta pentru el... şi pentru fii-sa ! Să nu-1 rmai prind pe aici, că-i rup picioarele... păi, nu dă el cu ochii de mine ? . :Lasă, că-i arăt eu ! Ieşi iar; acum lăsă uşa deschisă, dată de perete. Inserarea de-afară aducea în casă un întuneric şi mai des. Rămasă singură, Leana scapără un chibrit şi-i vârî flacăra sub sticla lămpii, ;puţin săltată. — ,.E dată'n tun, nu alta ! — gândea ea. ■— Bine că n'a ■ lost aici, când a trecut Leahu. că cine ştie ce mai ieşea din asta !" 6 De-acasă, Frusinica trecu pe uliţă în jos, la Floarea Voiculesei. TTorea cu dânsa şi ei îi povestea mai mult ca maică-si. Simţea nevoia :să spună cuiva toate cele întâmplate astăzi şi să se sfătuiască împreună Degeaba, însă; Florica Voiculesei plecase şi la altcineva nu îndrăznea să •se ducă. Se întoarse acasă şi mai abătută, ferindu-se parcă de trecători. Nervoase, degetele-i frământau batista, cocoloşind-o. Grăbi pasul. In casă găsi lumină. Intră pe nesimţite în cealaltă cameră mai rece şi întunecoasă. Se lungi p& pat, cu faţa vârâtă în fultucul pernei. Mintea îi era când plină de gânduri, când fără de.ele. Parcă visa." într'un târziu, se întoarse cu faţa în sus, privind tavanul. Parcă -deschise ochii după un somn greu, plin de vedenii înfricoşătoare. Se te-•mea de ceva, dar nu ştia de ce ; poate numai de fiorul ce-1 simţea în inimă ca pe un cui. Împotriva lui, un singur gând i se ridicase mai cu tărie. Tuminându-i cugetul: Mihai ! In seara asta trebuiau să se întâlnească. Sări din pat sfioasă, împleticindu-se. Oare cât o fi din noapte ? îşi frecă ochii, privi pe .iupă perdea în uliţă, ascultă. Nimic, nici o mişcare. 'Noapte, deabinelea. Când se încredinţa, că şi în casă e linişte, deschise uşa şi trecu în întunericul tinzii. Din camera cealaltă, se auzeau sgo-'tnote. Mâncau. — „Era cam obosită către seară ; s'a culcat şi doarme ; las-o acum! " — zicea maică-sa. înţelese, că despre dânsa se vorbea. Din tindă se topi în întunericul de afară, ca o umbră. Pe cer, •stelele licăreau îndepărtat şi' stins. Vântul ce se iscase în amurg bătea mai întărit, dar şi mai cald şi mai aromitor. Din liniştea câmpiei se auzeau din când în când, ca'ntr'un ecou pe ape, sgomotele tractoarelor. Vecinul lor îşi aducea caii dela adăpost. Era încă devreme. In aşteptarea lui Mihai, gândurile-i roiră şi mai besmetic în minte. "Timpul trecu fără să-J simtă şi se trezi deodată cu brigadierul în faţă. •Cum îl văzu, răsuflă uşurată : — Mihai... Se agăţă de braţul lui, tăcută şi nerăbdătoare. Mihai bănui că se întâmplase ceva. Rămase încurcat şi surprins, speriat mai mult. — Ce-i cu tine? — o întrebă în şoaptă. - Frusinica încercă să-i vorbească, dar parcă ceva o oprea să facă aeeasta. Oare, ce va crede Mihai despre ea, când va auzi de îndrăzneala chiaburaşului ? Brigadierul se apropie şi-o îmbrăţişa strângând-o la piept. In nări, simţi parfumul părului ei, aroma trupului încălzit de Sncordare. — S'a întâmplat ceva ? 166 AUREL MIHALE In Ioc de răspuns, fata îşi împinse căpşorul în pieptul lui. Dim asta, Mihai n'a înţeles dacă se întâmplase sau nu, ceva. Dar n'o mar întrebă; o lăsă să se liniştească singură. Ii strânse între palme umerii rotunzi !şi şi-o lipi mai mult de sine. Ii mângâie apoi părul negru bogat,, revărsat în neorânduială peste spatele şi umerii ce svâcneau. — Ei, lasă... lasă, că le-arătăm noi lor ! —• vorbi el parcă împotriva unor duşmani cunoscuţi. — Ce ştii ? — îl întrebă ea surprinsă, cu ochii ridicaţi. — De~ unde ? Mihai zâmbi, se plecă şi-i sărută creştetul capului. Frusinica se ghemui şi mai mult la pieptul lui,'ca într'un culcuş. Abia acum începu să-i simtă mirosul de motorină şi de pământ al hainelor. — Hai, Mihai, spune... ştii ? Brigadierul îi apucă bărbia şi-i ridică fruntea. Părul îi alunecă în lături. Privirile ochilor ei, mai negri ca noaptea, îl învăluiră într'o lumină dulce, şăgalnică şi vie. Pe buze îi înflori zâmbetu-i tulburător. Ii. apucă iarăşi umerii şi-o îndepărtă de piept ca la o palmă. — Nu spui ? — o întrebă el. Frusinica îşi pironi privirile asupra unui nasture dela salopetă, pe care-1 tot sucea cu mâinile într'o parte şi alta, de parc'ar fi vrut să-1 rupă. — Aaa... vas'ăzică, voiai numai să mă prinzi, nu ? — şi începu să râdă sgomotos, înveselită. —- Hai, în casă ! Intrară prin tinda întunecoasă în încăperea din dreapta. In cea dim stânga, se auzeau încă vorbele părinţilor ei. Brigadierul scapără un chibrit şi căută lampa. După ce o aprinse, se aşeză pe marginea patului.. Frusinica veni alături de dânsul şi scuturându-şi pletele, îşi întoarse^ faţa dintr'odată spre elf — Auzi, tu, Mihai... — şi=i povesti tot ceeace i se întâmplase.. Mihai o ascultă tăcut, urmărindu-i mai mult frământarea şi ho- tărîrea cu care vorbea. Când sfârşi, ea rămase cu ochii ţintuiţi în ochii'1 lui, întrebători. Dar brigadierul începu să râdă cu o sinceritate, care-alunga orice umbră de întristare dintre dânşii. — Tu râzi, răule ! — se burzului ea, într'o prefăcută mustrare,. Mihai se opri din râs deodată, gânditor. — Vasăzică, de chiaburaş trebue să mă feresc ? — Vai, ce spui tu, Mihai ? — Frusinica îi sări în faţă. Acum albise; picioarele i se înmuiaseră-; şi parca o mână vrăjită îi alungase de pe frunte toate gândurile. Numai inima-i ticăia repezit şi des, de parc'ar fi vrut să-i spargă pieptul. — Ha, ha, ha ! — se porni brigadierul din nou pe râs. — Of, ţie-ţi arde de joacă ! Privirile fetei străluciră pline de dragoste şi toată viaţa din ea> înflori în zâmbetu-i de lumină. Brigadierul îi cuprinse tâmplele între palmele-i negricioase şi-i ridică faţa spre dânsul. O lume întreagă de-visări ascundeau ochii Frusinicăi. — Crezi c'ai să scapi uşor de mine ? — o înfruntă el. — Niciodată ! Aşa îi zări prin ţesătura rară a perdeluţei dela geamul uşii,,, maică-sa. Ieşise în tindă atrasă de râsetele lor. Când îi văzu, înlemni pentru o clipă în dreptul ferestrei luminate. OGOARE NOU1 167 -- Ei, nu vezi ? N'am spus eu, că se dă în vânt după el ? Uite, mă... Lică... na, Lică, mă... Lică, mă ! Eh, da' parcă poţi să îaci ceva şi cu asta ! 7 Ca un câine fugărit se strecură Filică prin Podeni. De când trac= toriştii găsiseră pământul furat ţăranilor săraci — între haturile ogoarelor lui, nu mai era chip să iasă în sat cu fruntea ridicată. Toţi îl priveau cu o ură, de care până şi inima lui de viperă se înfricoşa. Nici vorbă, să-şi mai ridice oamenii căciulile în faţa lui, cum făceau odată. Alde Alexe, Zăganu şi Mătase, şi uite —• tractoriştii ăştia, îi făcuseră de petrecanie. — „Of! — gândea el; — nu s'or întoarce vreodată timpurile alea înapoi... atunci să le-arate el şi sărăntocilor şi tractorului ăsta de brigadier, cine-i dânsul. E, mai ales pe ciocănar, de viu o să-1 jupoaie ! Auzi, tu... să măsoare el pământurile... cine dracu' l'a pus ? Şi-apoi, mai ştii ce poate să iasă şi din asta ?" Acum, uite: vrea nu vrea, trebue să stea la cheremul lor. Doar îl chemase straja să vie la comitet şi-o şi pornise pe urma lui. — „Poţi să nu te duci ? — se întreba în sine; — nu ! Cu ăştia nu poţi s'o scalzi ! — Atât aşteaptă: să te prindă cu ceva, sau să te miroasă numai că tragi şi pe-alăturea, şi-ţi şi deschid drum spre judecată. Cum te-ai pus împotrivă, te-ai ars !... Eh, că nici procesele nu se mai duc, cum se duceau înainte! Ce era ? O nimica toată... puteai să-ţi cumperi orice dreptate vreai ! E timpul şi legea comuniştilor acum. Nu mai poţi întoarce litera dreptăţii. D'aia, pe faţă, faci ce cer ei... până'o trece opreliştea. Pe ascuns, prinzi în capcană pe unul ca Leahu sau ca Nică, şi loveşti; cât poţi mai adânc, mai pe ocolite, fără milă ! Că nici ei, nu te iartă; te strâng şi te ogoiesc, fără cruţare... până la sânge. Dece l'o mai fi chemând ? Te pomeneşti, că chiar pentru măsurătoarea pământurilor \ Ei, dacă-i aşa, sunt pierdut!" Chiaburul îşi purta umbra de trup mai departe, spre sediul comitetului, pe-alăturea de garduri. Mergea, de parcă din arcuirea fiecărui pas voia să'nceapă a fugi. Trist şi întunecat la faţă, cu ochii cenuşii şi reci •— ca de sticlă murdară, osos, sgârciuit şi cocârjat, îşi arăta totuşi încordarea corpului, uscată şi sârmuită. In sediul comitetului provizoriu, pătrunsese printr'un grup de oameni strânşi chiar în faţa uşii. Trecu cu capul în pământ. — Hei, faceţi loc să trecă primarul ! — glăsui unul din spatele său, cu ură şi în batjocură. — Dece vă mai ridicaţi căciulile, măi ? — glumi altul, văzând cum toţi îl primiră în suliţele privirilor. — N'aveţi grijă, că tot cotei a rămas! Nu-1 vezi, cum se uită? — O să-i retezăm noi colţii, şi-o să-1 prindem şi mai scurt în lanţ... mama lui... Filică nu mai auzi ultimele cuvinte. Urcă grăbit scăriţele, de parcă era fugărit şi pătrunse în sediu ca într'o "ascunzătoare. înăuntru, era numai Ion Leahu. Răsuflă uşurat, dar se opri totuşi la o oarecare depărtare de masa lui, cu căciula în mână. — Da' ce aştepţi ? — îl luă în primire Leahu, de cum deschise 168 AUREL MIHALE uşa. — Vrei să trimitem miliţia după dumneata? Tot nu ţi-a ieşit boeria din cap ? Ei drăcie... Dintru început, chiaburul se fâstâci; abia mai târziu, când înţelese jocul lui Leahu, mormăi cu ochii către el — parcă cerându-i îndurare: — Vă bateţi Joc; dar n'o să vă ierte vouă dumnezeu ruşinea şi ve= ninul pe care... — Ce este ? — sări Leahu. Vorbele lui se auziră până'n uliţă. Cruntă şi neîndurătoare părea a-i fi hotărîrea. De neînduplecat, răspunsul. — Lasă, că-1 jugăneşte Leahu; ia, ia, auziţi ! — grăi un ţăran. Murmurul oamenilor se întrerupse. Ascultau într'o tăcere deplină. Dinăuntru, strigătele lui Leahu veneau tot mai clare şi mai tari. Parcă-1 biciuia pe Filică, aşa se repezea în el. — Ia, uite la el, cum plânge !... Cât grâu ai semănat în toamnă ? Răspunsul lui Filică nu l'au înţeles; dar l'au auzit din nou pe Leahu, Acum bătea şi cu pumnul în masă. — ...păi, nu mai merge aşa... timpurile alea, în care făceai ce vreai tu. au apus... s'au dus... uite, ţi-am făcut planul de culturi... acum pui ce vrem noi, nu ce ţi se năzare ţie... bumbac, sfeclă, in, floarea soarelui, şi-apoi şi grâul şi porumbul ce ţi-am fixat. Din uşă, ţăranii treceau mai sub fereastră. De aici se auzea şi mai bine. Câţiva îşi aprinseră ţigările şi pufăiau ascultând. — Ce tovarăşe... ce, eşti tovarăş cu noi ? — striga mai departe Leahu. —■ Nu-1 slăbeşte Leahu, deloc I — îşi arătă mulţumirea unul dintre oameni. — Când îşi vâră ăsta ghiara în ceafa lui, doar că nu-1 sugrumă. Nu-1 iartă, pentru nimic în lume ! — Nici cât negrul sub unghie ! — îl asigură un altul... — ...nu vreau să ştiu de nimic ! — se burzuluia Leahu; —De mâine ieşi la plug... ne-am înţeles ? Şi să te pună dracu', să nu semeni ce ţi-am dat noi... c'apoi, lasă I Cei de-afară mai ascultară un timp; mai apoi, porniră să discute între ei; de Filică nu se mai îngrijeau; ştia Leahu mai bine cum să-1 strângă. înăuntru însă începuse şuşoteala. — Da' vorbeşte, mă, mai încet ! — şopti chiaburul. —- Cam început să tremur... — Ce poţi să faci, bre ? — răspunse Leahu mai mult din buze. — Nu vezi, cum îmi stau pe cap ? — Continuă apoi cu glasul tare, repezit: — Să nu cumva, că te mai prind acasă, că te leg ! — N'ai făcut nimic... tot mi-aţi dat să pun şi bumbac, şi sk clă, şi floarea soarelui, — îşi arătă Filică nemulţumirea, cu ochii pe procesul verbal. Ion Leahu făcu câţiva paşi până la fereastră. Ţăranii vorbeau şi râdeau despre cine ştie ce. Se întoarse apoi spre chiabur şi hârâi în şoaptă: — Altfel, nu-i chip; mă tem de Alexe şi de Lică... parcă stau, numai cu ochii pe mine. Mă urmăresc şi tac, ca nişte motani... — La sabotaj te dau, — îi strigă iar; — noi nu ne jucăm, auzi ? — Eşti tu fricos şi prost! —- îl mustră Filică printre dinţi. — ■Să fi fost altul... OGOARE NOUI 169 Leahu se întoarse înapoia mesei. Tăcu, îi apucă colţurile dinspre dânsul în pumnii strânşi: ,.Iată-al dracului... — îşi zicea el, — te sbaţi si-i potriveşti lucrurile aşa cum vrea, îţi pui capul în joc pentru el şi .tot nemulţumit se arată !... E, dar face asta numai ca să-tai mânjească ochii cu cine ştie ce... da' n'o să-i meargă... l'am simţit eu unde bate !" — Ce taci, mă ? — îl întrebă Filică speriat. — Era mai bine să nu-ţi fac, nu ? Ţi-am dat... ce ţi-am dat ? Câte-un pogon din fiecare, ca la sărăcime ? Da zecile alea de hectare pe care le pui cum vrei, nu le socoteşti ?... Nimic ! — strigă apoi. — Aşa rămâne ! Pleacă ! — Ei, lasă, mă; am zis şi eu aşa ! Să treci diseară pe la mine; ţi-oi mai pregăti ceva şi-om mai sta şi noi de vorbă mai pe larg, că aici... te-aştept! — Filică dădu să plece, dar se opri iar, amintindu-şi -de ceva : — Cu măsurătoarea aia a pământurilor ce se mai aude ? — ...de rău; brigadierul vrea să te'nfunde. Filică rămase gânditor cu mâna pe clanţa uşii. Apoi oftă: -— Ei, ăsta a cam început să ne încurce socotelile ! — Gata, am terminat! — strigă Leahu. — Poţi pleca... nu mă mai interesează nimic ! Cum te-oi prinde cu ceva, cum îţi fac proces... te vâr la sabotaj, să ştii! — apoi îl sfătui cu glas scăzut: — De mâine încolo să ieşi la plug, că-i foc... o să venim în sat după voi... Filică ieşi afară cu faţa şi căutătura schimbate, de parcă abia scăpase din mâinile lui Leahu. Trecu printre ţărani cu ochii, plecaţi, plouat şi fiert. De cum era amărât şi încă se mai şi făcea, părea mai mult un om neîndreptăţit, împins cu sila în păcat. Ştia el, cum trebue să apară înaintea oamenilor. Insă, numai cine nuT cunoştea, nu-i simţea din mers :şi din căutătură inima de câine. — Parcă i s'au rătăcit corăbiile... — şopti unul. — N'avea grijă, că le ştie el mânui tot împotriva noastră! — .adăugă altul. — Numai că, au cam început să le crape pânzele, de furtuna .asta; nu-i mai merg... se clatină... In prag se ivi şi Leahu închizându-şi cu grijă surtucul. îşi roti privirile-i viclene pe deasupra oamenilor, cercetător şi mândru, ca un comandant de oaste întors dintr'o bătălie câştigată. Vorbi apoi cu ochii la ţărani: — Credea, că-mi rupe inima... aşa se milogea ! — Noi tot aşteptam, să ni-1 arunci în pumni, mă Leahule ! — Lasă, că nu-i timpul trecut ! Şi-apoi ce, eu mă dau înlături dela aşa ceva ? Odată de-1 pocnesc la mir şi-1 ascult cu urechea 1 Ţăranii începură să râdă. — E, care mai merge la tractoare ? — îi întrebă Leahu. Din grup se desprinseră vre-o şapte-opt. Oamenii voiau să-şi vadă pământurile răsturnate de tractor.. Pe locurile celor mai mulţi dintre ei> chiar astăzi păşeau motoarele. Ii mâna dorinţa de a-şi privi ogoarele încinse de negrul primelor brazde, de a-şi vedea faţa nouă a fâşiilor clătinate. II înconjurară încrezători pe Leahu şi ieşiră gălăgioşi în uliţă. De aici, se îndreptară spre drumul câmpului. Cu cât înaintau spre ţarină, tot mai puternice se auzeau bătăile tractoarelor... ca o inimă uriaşă şi vie a Bărăganului trezit la viaţă. 170 AUREL MIHALE 8 Seara, Filică aştepta în cuşmelie pe întuneric. Nu mai făcuse; focul nici la plită; trecuse vremea lui. In colţ, după uşă, pregătise din timp sacul cu cele ce avea să-i mulţumească lui Leahu pentru osteneala ce=şi dăduse. Desigur, va trebui să-i vâre în buzunar şi câteva hârtioare... dar câte ? Dacă-i prea puţin îl pierde; nu-i mai face nimic. Dacă-i prea mult, iar e rău, îl învaţă cu nărav şi banditul o să-1 Jupoaie, nu alta... E, cât ? Chiaburul nu-şi putu răspunde, însă făcu altceva: îşi puse în buzunarul dela piept cinci hârtii, cât mai răscolite; pe astea i le va pune întâi, în pumn. In celelalte buzunare, îşi risipi alte patru hârtii, câte una din fiecare; pe astea le va scoate numai dacă va fi nevoie, una câte una. Se îndreptă apoi spre geam şi rămase sprijinit cu coatele de taraba ferestrei. De aici, se vedea destul de bine în întunericul din curte. Aranjase astfel, ca nici o mişcare să .nu se mai simtă după căderea nopţii. Lui Lazăr îi făcuse din vreme drum spre casă... — ,,E, şi cu ăsta. ., mi se pare că mi-am găsit beleaua ! gândi Filică. — De muncit, munceşte, trage cât un cal, dar ce folos ? Că încolo, nu mă mai ajută cu nimic. L'am trimis atuncea la tractoare cu Glonţ, şi'n loc să încurce socgtelile ciocănarilor, s'a înscris şi el; când şi-a arat, iar n'a mai dat pe aici... păi, ce, o să-i meargă aşa ? Lasă, c'o să'nţerce bălaia şi pentru el, că şi pentru Glonţ... să vedem, ce-or să facă ?" Ii amorţiră picioarele; le mai mişcă pe rând, de mai multe ori, dar .degeaba. Incheeturile dela genunchi îi dădeau acuma Junghiuri du= reroase. — „Ei, te-ai rablagit Filică ! — îşi zicea el amărît; — încă, de-ai mai trăi să-i vezi şi p'ăştia cu ştreangul de gât, că mult nu mai au... dracu' ştie ! Mai poţi să-1 crezi şi pe conu Aleculăeş ? Zicea, că anul ăsta, la anul, se lămureşte într'un fel ! Că nu ne lasă ei, americani... Dar uite. că noi stăm aicea şi îndurăm, ăştia ne strâng şi merg înainte, iar ef numai răcesc gurile, lătrând. Nici un folos ! Unde dracu' o vedea conu Aleculăeş limpezirea, nu ştiu ! — îşi schimbă iar picioarele, ca un cal obosit de drum: — Da' ceva, to! trebut să fie... acolo, ia legaţie — uncit zice că lucrează, el vorbeşte cu toţi ăia care vin aici, să vadă cum sane scape de comunişti... Of," doamne, n'o veni timpul ăla odată !... Eh„ ce viaţă !" Gândurile lui Filică se opriră acuma la brigadier. îşi trase mal întâi laiţa până lângă fereastră şi se aşeză pe capătul ei. Afară, liniştea era aceeaşi, dar Leahu tot nu se arăta. — ..."Uite, — îşi continuă chiaburul vorbirea cu sine, — dracu'ăsta de ciocănar a început să desgroape şi morţii. A găsit acolo cele două pogoane, le-au luat şi le-au întors, sărăntocilor... ducă-se... şi-aşa pământul m'apăsa. Dar dacă-mi măsoară tot pământul! Ce mă fac? îmi găseşte alea zece pogoane nedeclarate... gherla mă mănâncă. Ei, viaţă-i asta, să tot stai cu frica'n sân ? Dar nici culcat după cuptor nu poţi aştepta... ceva trebue făcut ! Dacă n'ar ft Leahu aşa de fricos, toate s'ar aranja într'un fel"... Cugetarea chiaburului fu întreruptă de apariţia unei umbre dinspre ogrăzi. îşi lipi fruntea de geam şi aşteptă. Dintre şirele de paie şi8 fân, umbra o luă pe lângă zjdul grajdurilor şi apoi o tăie deadreptuî către cuşmelie. Un câine mârâi sec, până ce recunoscu paşii de pisică af OGOARE NOUI 171: celui ce se strecura prin liniştea curţii. — El e ! — gândi Filică şi sărf de-i deschise uşa. Ion Leahu se opri în prag, speriat. întunericul dinăuntru îl înspăimântă. într'o străfulgerare de clipită, se şi simţise încolţit şi; prins de comunişti. — Ce dracu mai stai ?.'.. Intră ! — îi şopti Filică, scoţându-şi capul de după uşă. — Ptiu ! — scuipă Leahu în pământ; — da' ce-ţi veni să stai pe întuneric bre ? Iacâ-tă tremur; mai aveam doar să ridic mâna şi să-pocnesc. Filică începu să râdă fără poftă. Bâjbâi prin întuneric şi ridică în geam pulpana de suman. Noaptea dinăuntru deveni ca păcura. Se-auzi un sgomot de chibrit, o sfârâitură şi chibritul dădu lumină fâna3 rului din tavan. Cuşmelia îşi recapătă înfăţişarea-i obişnuită. Ochii le clipiră des, ferindu-se.. Se aşezară tăcuţi, pe laiţa împinsă lângă peretele din fund. Un timp. Leahu rămase cu faţa'ntoarsă spre sacul care-l aştepta în colţ. Se sculă, îl desfăcu lâ gură şi zări în el porumbul galben-aunm Când reveni, se întoarse nemulţumit spre Filică : — Numai atât ? Chiaburul îşi desfăcu surtucul şi-şi scoase din buzunarul de pe-dinăuntru primele hârtii înfoiate. Le strânse în pumn şi i le vârî în. buzunar fără nici o vorbă. Leahu însă, îşi băgă mâna după ele şi tot asa de tăcut le ridică în lumină : erau cinci. — Puţin, — zise el, arătându-i-le chiaburului întinse pe pâlnia.^ Filică sta cu mâinile în buzunare. îşi ridică dreapta şi-i mai lăsă peste celelalte încă o hârtie. — Mai pune! — ceru iarăşi Leahu. — Nu mai am; zău, nu mai am! — se apără Filică. Leahu se ridică şi lăsă în locul lui, pe laiţă, teancul bancnotelor. Făcu o murtă acră, de parcă era scârbit de bani : — Atunci nu-i-mâi iau... nu-mi trebue! u Chiaburul se gândi un timp să şi-i ia înapoi; dar ştia, că daca face asta, pungaşul de Leahu e în stare să plece şi să nu 'se mai întoarcă... şi tocmai acum are mai multă nevoie de dânsul. Ce să faca f Cu stânga mai scoase o hârtie şi-o aşeză tot peste celelalte. — încă una ! grăi Leahu cu mâna pe bani. — Nu mai am... caută-mă; ce-oi găsi, tot i-al tău ! — şi Filică rămase cu mâinile ridicate înlături un oarecare timp. Ion Leahu nu=l căută. îşi împături bine hârtiile şi le van m buzunar. Apoi se aşeză iar. — „Bine că-i mai smulsei două," — gândi el — „E dat dracului, — îşi zicea Filică; — dar două, tot mr-au mai rămas şi mie !" îşi începură vorba, ca şi când nimic nu se întâmplase. — Ei, ia spune, cum a fost când aţi ajuns la mine cu planul-de însămânţări ? — îl întrebă Filică. — Cum ? Uite-aşa: Lică ceruse să-ţi punem pe cap tocmai ceeace nu doreai... Nu ! — am zis eu ; — ăstuia să-i dăm să semene numai grâu, orz şi ovăz... cât mai mult... borceaguri de toate soiurile... să ne-scoatem 'cotele de nutreţ pentru jumătate din sat de pe spinarea lui.... şi ţi-am tras şi-o înjurătură de mamă... ce să fac, trebuia. a 72 AUREL MIHALE — Lasă asta... dacă m'ai înjura numai tu... — Da, da; pe urmă, ţi-am mai pus câte-un pogon din alea. că Lică se tot încontra şi gata. ■— Aşa, vasăzică... bine... altceva ? — Mai nimic; adică, stai... vezi, uitasem ! Am fost şi pe la tractoare, pe la brigadier; ei, de ăsta n'o să scapi uşor. — Cum ? Da' ce-a mai făcut ? — îl întrebă Filică sculându-se. •— Spune! Leahu însă, nu se prea grăbea. Continuă : — Zice, că a vorbit cu Alexe şi cu Lică despre pământul găsit la matale, acolo la Plopşor... ţi-au deschis proces. ■— Na ! — izbucni chiaburul. — Asta-mi mai trebuia acum ! —-începu să se plimbe agitat prin cuşmelie. — Mă, cine dracu' 1-a mai trimis şi p'ăsta aici ? Nu-ţi. spuneam eu, c'a început să ne încurce socotelile? — Zicea, — adăugă Leahu, — că să le plăteşti sărăntocilor toată recolta ce-ai ridicat-o de pe pământul lor, timp de douăzeci de ani... Ştii, 'de-atunci decând s'au statornicit haturile, decând s'au pus pietroaiele. t — Uf, mama lor ! Cu mâna mea am să-1 omor... ăsta mă bagă'n puşcărie ! — Filică se opri din mers întors spre Leahu — Şi ce facem ? — N'ai ce ! — îi răspunse cu umerii ridicaţi Ion Leahu. — E lucru văzut de mulţi; cum să-i opreşti să nu spună ? Eu zic, că să te pregăteşti să le plăteşti, ai să scapi mai uş°r aşa. — Ce faceee ? De unde să le plătesc, mă ?... Tu ştii cât vine asta? Ion Leahu nu-i mai răspunse. In gând însă, Filică îşi şi făcuse socoteala, 'cam câte oi ar mai trebui să vândă, pentru ceeace putea scoate din ce-avea strâns în casă. Dar gândurile îi aduseră în minte şi celălalt fapt care trebuia ascuns xele zece pogoane nedeclarate. Dacă-i măsoară pământul s'a ars... n'are încotro. Ce pacoste şi cu tractoarele astea... nici capul nu-1 duruse până acum ! Se îndreptă spre Leahu gânditor : — Mă, noi tot nu trebuie să stăm. Vezi, încearcă să mai faci ceva; daca poţi, jumătate din ce trebue să le dau lor, îţi dau ţie... uite, aicea sunt F — N'ai cum... Intr'adevăr, că nu se mai putea face nimic, înţelesese şi Filică asta; tocmai deaceea trebuia să scape de sub ochii comuniştilor cele zece pogoane nedeclarate. Pământul trebuia să dispară neap'ărat din controalele vechii primării. Oricum, altfel... — Se aşeză lângă Leahu şi rămase tăcut pentru multă vreme. O singură cale i se arăta deschisă. Când Ion Leahu se ridică să plece, îl trase de mânecă în jos. — Stai, că încă n'am terminat. Leahu se aşeză cu ochii întorşi spre chiabur. — Mă Leahule, — începu Filică să-şi arate gândurile, —'tu ştii, mă, c'acolo la Pănoiu, eu am pământul cel mai mult. Ce e decând Fam luat... zece ani. Acum vre-o câţiva ani însă, am mai vândut din el, i-am dat lui Nică Creţu cinci pogoane. N'a avut omul cu ce să mi le plătească pe toate atunci. Ce puteam să fac ? N'am zis: dă-mi ! L-am mai lăsat... le-am mai muncit eu doi, trei ani. Dar din primăvara asta nu mai pot; pământul a devenit al lui. Ion Leahu aştepta ca o vulpe'n lăstăriş, lâ pândă. OGOARE NOUI 17$ — Vezi tot eşti tu pe la primărie, în comitet... şi dacă te gândeşti, pe lângă pământul pe care-1 ai, ţi-ar îi bine venite încă^ vre-o _cmci pogoane.! nu ? Ei, lasă ! Ştiu eu, că şi tu te gândeşti, sa ramai cu ceva de pe urma ăstora... când or pleca, să nu zici că te-ai trudit degeaba... Ce trebue să faci ? — Filică lăsă să mai treacă un timp. Leahu îl privea cu ochii micşoraţi si ficşi. — ...doar când nu vrei nu eşti în mâna cu registrul ăla în care-s trecute pământurile. Ia-1 într'o seara cu tine şi vino aici- o să facem amândoi schimbarea: ştergem dela mine şi punem la voi: la tine cinci pogoane, la Nică alte cinci... dimineaţa îl duci înapoi şi gata. Leahu îşi sprijini coatele de genunchi, plecându-se deasupra mamelor încleştate. Era greu să facă ceeace-i cerea chiaburul... şi mai ales. periculos.' Parcă vedea în faţă registrul cu pricina, mare şi greu, întins cât masa. Dar cum ai umblat în el, poţi purta cătuşele la tine... nu-ţi. rămâne decât să întinzi mâinile şi să ţi le pună... asta-i cerea Filica! Ei, dar vezi, şi cele cinci pogoane... cum să le dai aşa de uşor cu piciorul ? Nu ' — Se ridică de pe lăicer şi începu să măsoare cuşmelia dela un perete la altul. — Nu ! Nu se putea ! Filică îl împingea drept în ghiarele comuniştilor. — Gândeşte-te:.. — reîncepu mieros chiaburul, cu degetele^ unei mâini împrăştiate, — cinci pogoane ! Nici tu n'ai avut atâtea, de flăcău. — Se sculă şi se tinea după el, mergând alăturea; glasul îi deveni aproape-rugător: — Tu vezi, că si cu însămânţările, ăştia tot în noi lovesc. Ce-mi aduce mie pământul ? Casnă şi griji! Tot nu-1 ar eu, nici aşa ! De ce să nu vă folosească vouă ? Ion Leahu se opri din mers în mijlocul cuşmeliei, ochi în ochi cu Filică. Cum sta cu mâinile în buzunare, îşi ridică umerii şi-şi clătină mai întâi capul într'o parte şi alta. Apoi grăi: — Nu, n'am să pot! f — Dece, mă ? — se minună chiaburul prefăcut. — II iei seara,, vii cu el aici, dimineaţa îl duci înapoi... E greu să faci asta ? Spune 1 — Mă tem, nea Filică, mă tem de comunişti ! răspunse el şi se aşeză din nou pe lăicer. Gândurile lui Leahu îi deschideau în faţă un drum negru şi înfundat. In afară de linia lui, nu vedea nicio scăpare; nici în dreapta, nici în stânga. Cum va intra pe el, cum îl vor prinde comuniştii. Nu, ni*, se putea ! Filică sta în faţa lui întristat şi îngândurat. După câtva timp, vorbi în şoaptă, împăciuitor : — Atunci fă tu asta, acolo în primărie. Cine-o să te ştie... faci ? _ Nu ! _ răspunse şi mai hotărît Leahu. — M'arunc singur în ocnă; mî-e frică ! Vânătă se făcu faţa chiaburului, dintr'odată. Tremura Filică ca o-frunză. împotrivirea celuilalt îl mâniase de-i venea să-i crape capul cu ceva. „Ia uite la el — gândea Filică, — a început să nu mai facă după cum îi spun ! Auzi, zice, că se teme de ocnă ! D'apăi, cum, pe mine nu mă paşte ocna din ceas în ceas ? Da' ce, parcă merge aşa ?" —- Filică-î apucă umărul c'o mână şi-1 scutură înfundat: — Ascultă, mă, să nu faci pe sfântul tocmai acum ! Ete=te ! N'are-cum... păi ce', aşa merge ? Vrei, nu vrei, tot ocna te mănâncă ! Mâine- 174 AUREL MIHALE Ies în drum şi strig despre toate cele ce-ai făcut acolo, decând eşti în •comitet... Alege ! Greu îl mai prinsese Filică în strâmtoarea asta. Ori cum ar su--€Fo, tot rău era. Cine-1 pusese pe el să-şi lege capul de funia lui ? II purta acum chiaburul după cum voia. Şi încă, funia lui se tot scurta... se apropia mereu de par... Dar ce ? Ia, stai ! Dacă Filică l'ar spune saa tului, el era mai ferit ? Nicidecum ! Intrau amândoi pe poarta judecăţii, aprinşi în aceleaşi cătuşe. Leahu îl privi hoţeşte, cu ochii întredeschişi: — Parcă matale, ţi-i tot una dacă strigi în sat ! — îl înţepă dânsul pe chiabur. — Deodată ne ridică pe amândoi. Şi ce-ai făcut ? Te-ai aruncat orb, în gura lupului... E bine? Vrei asta? Nu! Cum ai strigat, ■cum te-au înhăţat şi pe matale ! Auzindu-1, Filică împietri cu mâna în urinarul lui. „Al dracului .şarlatan ! —■ gândi el. — Se pricepe la de-astea... trebuie altfel luat... cu alt plan". II slăbi încet din strânsoare. Degetele i se descleştară de pe postavul hainei şi i se strânseră alăturea, în pumn. începu să râdă sec •cu gura haită într'o parte, ascunzându-şi duşmănia. — Te speriaseşi, ai ? Ştiu eu, că tot o să ne înţelegem noi ! Că, nici cinci pogoane nu ţi le dă oricine pe nimic. Gândeşte-te! Când ai făcut, spune, să vi le dau. Deocamdată, pământul ăla nu-1 ar, măcar .atât să vă coste ! Simţind că primejdia a trecut, după Filică se porni pe râs şi Xeahu. — Lasă, bre ; ne-om mai gândi la asta. — Păi, când ? — E, om vedea noi... Leahu se ridică, îşi încheie surtucul, îşi luă căciula şi se îndreptă •spre sac. Filică suflă în felinar şi crăpă uşa. Afară eră linişte. Se "întoarse la ferăstruică şi privi un timp. Nimeni. Făcu celuilalt semn să iasă. Leahu păşi pragul cuşmeliei şi se furişă prin ogradă -spre întunecimea şi mai adâncă a salcâmilor. Acasă, după ce intrase sub aşternut, Ion Leahu nu se gândea decât cum să pună mâna şi pe pogoanele lui Filică... cinci... toate din Trupuşorul moşiei lui Pănoiu. Frumoase şi mănoase sunt, dar şi ceeace-i -cerea chiaburul ca să facă, nu era puţin. Şi-apoi, acum şi pământul mult -îi curată belea pe capul omului. Ce-i trebue lui pământ? L'o mai stoarce pe Filică, până o mai avea şi dânsul. I'o mai pica ceva, de ici de colo >cât o mai fi comitet. Pe urmă, va mai vedea. Doar n'o să piară lumea, •ca să nu-şi găsească un locşor, de unde cât de cât, să mai poată şi ciupi cumva... Dece să se lege la cap degeaba? Filică n'are încotro, n'o să-1 poată spune nimănui. Ar intra şi el la gherlă şi nici de ajutorul său nu se poate lipsi. Nu dă el cu piciorul unei legături ce-o are în co-mică pe pedală apasă-acum atât de-atent... Şi ochi, cu multă bucurie îl urmăresc îndeaproape. Străbunii lui de o vecie au dus doar turme să adape. Şi-au strâns în palma aspră bâta, şi-au spart pe câmp, cu pumnul, cepe... Şi'n vifore au stat atâta... Dar viaţa nouă-acum începe. CONCERT DE PIAN Alături, un învăţător, i 'htoiarce partitura stând lângă ţăran. Şi'n viitor îl vede, peste sami, cântând, abil la un concert de gală... La Filarmonică e chiar. La Atheneu în (Capitală: Un pianist ca el, mai rar. In sală stai zâmbind şi-asculţi. Un lalt ţăran cu faţa plină Prezintă apoi, celor mulţi o parte dintr'o sonatină. Concert la multe piane parcă. Ţărami'n sat au prins să cânte Artiştii aceştia-acum. îmbracă în Imelodii, un sat de munte. Milioane de artişti, în ţara., în mine, 'n fabrici, pe câmpii, cu fapte zi de zi'nconjoară cu dragoste, aceşti copii. Pe ei de stai şi îi asculţi auzi o ţară care creşte. Concertul lor jde-aci din munţi cu'n vast concert se împleteşte. ORIENTĂRI PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. P. Rl IN LUMINA LUCRĂRILOR LUI A. A. JDANOV Vorbind despre rolul pe care-1 au în rândurile masselor fargi marile personalităţi legate de popor, N. A. Dobroliubov scria -.„Importanţa marilor figuri istorice* poate fi comparată cu importanţa ploii care împrospătează binefăcător pământul, dar care, de fapt, este norul ridicat de pe pământul însuŞi". O astfel dei personalitate ridicată din sânul poporului şi care a adus prin. activitatea,' sa imense servicii poporului, a fost A. A. Jdanov. Discipol credincios şi tovarăş de luptă al marelui Stalin, A. A. Jdanov şi-a închinat întreaga sa viaţă luptei îndârjite pentru triumful marxbm-leninismului,, a pus întreaga sa energie în slujba construirii socialismului şi comunismului. „Viaţa şi activitatea lui imensă sunt un exemplu de 1 '*fiepreo\upeţită I \servire ă Partidului şi poporului"— se spunea în necrologul, semnat de I. V. Stalin, de conducătorii Partidului Comunist (Bolşevic) şi ai guvernului sovietic. In decursul celor trei ani care s'au scurs dela moartea lui A. A. Jdanov, roadele lucrărilor sale, — aplîcare strălucită a teoriei lui Ma:rx, Engels, Lenin şi Stalin în domeniul literaturii, filosofiei şi artei, — însuşite de către massele luptătoare din Uniunea Sovietică şi din întreaga lume, n'au încetat să creastă. Aceste lucrări1 au fost elaborate mai ales după cel de al doilea război mondial, când , lupta ideologică, pe plan internaţional a ajuns la o deosebită ascuţime, când ideile comuniste cuceresc zifnic masse din ce în ce mai mari de oameni ai muncii din toate părţile! lumii şi când cercurile conducătoare imperialiste răspândesc cele mai sălbatice „teorii" şi propovăduesc direct ura faţă de om. în asemenea condiţiuni, întreaga contribuţie a lui A. A. Jdanov la lupta împotriva ideologiei burgheze şi a influenţelor ei, e|ste de cea mai mare însemnătate „In ultimii ani — spunea V. M. Molotov la 2 Septembrie 1948 — s'au desfăşurat deosebit, de larg capacităţile sale de eminent teoretician al marxismului. Strălucitele rapoarte ale tovarăşului Jdanov în legătură cu problemele literaturii, artei şi filosofiei sunt o contribuţie de seamă la desvoltarea teoriei marxist-leni-niste şi ajută mult la înlăturarea lipsurilor care există aici, deschizând căi noi de desvoltare culturii socialiste în ţara noastră". întreaga activitate a lui A. A. Jdanov întruchipează legătura strânsă dintre teoria revoluţionară şi practica revoluţionară ; ea oglindeşte îmbinarea în permanenţă a muncii practice de organizare şi participare zi de zi la construirea comunismului, cu munca ieoretică profundă asupra problemelor din învăţătura marxist-leninistă."... „Ca cel mai talentat propagandist al rriăreţelor idei ale lut Lcnin şi Stalin, tovarăşul Jdanov a contribuit cu mult la însuşirea acestor idei' de căre poporul nostru şi de popoarele celorlalte ţări". ' încă acum 30 ani, când îndeplinea munci organizatorice de partid şi de IN LUMINA LUCRĂRILOR LUI A. A JDANOV 183 stat, A., A. Jdanov acorda o atenţie deosebită problemelor ideologice, literare şi .•irtistice. Ca secretar af comitetului da partid al Guvernământului şi al regiunii Gorchi, A. A. Jdanov ajuta scriitorii să ia contact cât mai strâns 'cu poporul, propunând şi organizând trimiterea grupelor de scriitori în uzine, colhozuri şi la şantierile marilor construcţii. „Această metodă de lucru, pe grupe de scriitori, capătă o mare Importanţă" — scria A. A. Jdanov în Literaturnaia Gazeta. „Trimiterea de către comitetul de organizare din Gorchi a grupelor de scriitori în colhozuri şi întreprinderile regiunii ie-a îngăduit să scrie noi cărţi". Conferinţele şi rapoartele lui A. A. Jdanov în legătură cu problemele literaturii, cu privire la istoria filosofie] şi la muzică, au intrat în patrimoniul gândirii marxist-Ieninfete ca opere de mare valoare. Ele sunt modela vii de aplicare a marxismufui în mod creator, mjodele de înaltă principialitate, die spirit partinic, de strânsă legătură cu practica. Ele pot îi caracterizate cu cuvintele geniale alei lui I. V. Stalin : „Marxismul ca ştiinţă nu poate sta pâ loc, — el se clesvoltă şi se perfecţionează. In desvoltarea lui, marxismul nu poate să nu se îmbogăţească cu experienţa nouă, cu noile cunoştinţe... Marxismul este duşmanul oricărui dogmatism". In! momentele importante ale desvoltării literaturii şi artei sovietice, A.A. Jdanov a expus, în numele Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S.. în raport cui sarcinile genlerale ale statului sovietic şi pe baza analizei profunde a problemelor — un program concret de luptă şi acţiune pe frontul literar, deschizând perspective excepţionale în faţa scriitorilor şi ariviştilor. Asţtel. în 1934, A. A. JdanbV a clarificat problemele literaturii şi artei în legătură directă cu'sarcinile construirii socialismului în'U. R. S. S., în condiţiile împlinirii înainte! de termen a primului plan cincinal şi după victoria deplină a transformării socialiste a agriculturii — condiţii în care,' poporul sovietic trecea la realizarea celui de al doilea plan cincinal. In raportul său asupra problemelor literaturii, A. A. Jdanov sa referă în mod nemijlocit la hotărîrile celui de al XVII-ka Congres al Partidului, la cuvântarea lui I. V. Stalin ţinută !a acest Congres şi pe care o caracterizează drept( „analiza genială, magi-gistraiă, a victoriilor noastre şi a condiţiilor lor, a situaţiei noastre în momentul de faţă, program de lucru ulterior \pentru desăvârşirea conitruirii societăţii socialiste fără clase". Sarcina principală care se punea îin acel moment Ţării Sovietice, era ofensiva pe întregul front ai socialismului, desfăşurarea lărgită a forţelor. In perspectiva acestor obiective măreţe, A. A. Jdanov discută în 1934 sarcinile) şî problemele literaturii, indicând totodată, sarcinile scriitorilor. In 1946, o fază istorică inouă: la 9 Februarie, în cuvântarea la adunarea alegătorilor circumscripţiei electorale ,,Stalin" din Moscova. I. V. Stalin formula cu o genială clarviziune programul trecerii Uniunii Sovietice dela socialism spre comunism, arătînd care sunt sarcinile de bază ale planului cincinal postbelic. A. A. Jdanov -demon'sitr'ează în raportul său că îri. aceste condiţii, rolul literaturii; creşte nemăsurat. Pornind dela analiza greşelilor revistelor Zvezda şî Leningrad, opunând acestor greşeli creşterea nivelului cultural al oamenilor sovietici) şi succesele literaturii, A. A. Jdanov concretizează cerinţele poporului faţă de frontul artistic în cadrul noii faze. A. A. Jdanov n'e învaţă astfel să aplicăm şi noi, în analiza, literaturii noastire, aceeaşi metodă bolşevică de con-ifijuutarie, dfe legătură nemijlocită i'la 0irtoMemelbr şi isafrdinilolr literaturii, c|i problemele şi sarcinile întregului front de construire a socialismului şi de luptă pentru piace. ■ . 184 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. P. R. Tezele lui A.A. Jdanov au constituit şi constitue un izvor nesecat de învăţături în lupta pentru făurirea unei literaturi şi arte , socialiste. Chiar din momentul apariţiei lor, rapoartele lui ~A. Ă. Jdanov au constituit un far de orientare pentru literatura noastră, însemnând un moment de cotitură" în procesul de făurire a njoiij culturi socialiste în ţara noastră. Succesele idealizate de creaţia literară şi artistică din ţara noastră în ce priveşte însuşirea ideologiei socialiste nu pot fi despărţite de asimilarea temeinică a învăţăturilor conţinute în rapoartele lui Jdanov. Pe aceeaşi oale trebue să mergem mai departe, aplicând în mod concret învăţătura lui A. A. Jdanov la analiza problemelor literaturii n/oastre, comjbăt'ând în acelaş timp deficienţele şi rămânerile în ;Wţmă. ' In toate rapoartele lui A.A. Jdanov închinate problemelor filosofiei, literaturii, muzicii, principiul spiritului de Partid străbate ca un fir roşu, conducător. Intr'adevăr, înţelegerea caracterului partinic al literaturii este condiţia de bază pentru făurirea unei literaturi de tip nou. Marxismul ne învaţă că arta este o formă de oglindire, de cunbaşijere şi de transformare a irealităţii; ea nu poate fi explicată prin legi imanente de diesvoltare. Aria se naşte şi se desvoltă numai determinată de viaţa-socială. Clasicii marxism-leninismului au demascat caracterul idealist, reacţionar al teoriilor burgheze, care susţinţ că obiectul artei nu este viaţa reală ci o „realitate transcendentă" de esenţă mistică, străină de lumea materială, obiectivă. Burghezia a încercat să nege caracterul partinic al literaturii, y.'orbind despre o literatură apolitică, aflată deasupra claselor. Ea a făcut acest lucru tocmai fiindcă se temea de arta adevărată!, realistă, care demasca şubrezenia rânduirii capitaliste, descoperea contradicţiile de nerezolvat care o sfâşîau. Pe de altă parte, burghezia încerca să camufleze tendenţiozitatea artei decadente, faptul că această artă servea direct burgheziei şi că încerca — m'ai direct sau mai puţin direct, mai subtil sau mai puţin subtil — să inoculeze otrava ideologiei descompuse a capitalismului. Şi în ţara noastră, atât înainte cât şi în anii de după 23 August, acesta a îost cuvântul de ordine al purtătorilor de cuvânt ai reacţîunii, caire încercau să împiedice apariţia şi desvoltarea unei noi culturi democratice.. Marx şi Engels, arătând că arta este una din formele conştiinţei social|e, au elaborat teza despre rolul şi locul artei în lupta de clasă, dependenţa ei de relaţiile sociale. In 'condiţiile epocii imperialismului şi a revoluţiilor proletare, Lenin şi Stalin au desvoliat creator estetica marxistă şi au afirmat cu hotărîre rolul literaturii ca armă de luptă împotriva clasei burgheze în descompunere, rolul transformator al literaturii pentru dărâmarea societăţii capitaliste, în lupta pentru făurirea vieţii noi. Distrugând cu desăvârşire legenda burgheză a caracterului „apolitic" al artei, Lenin, a desvoltat în mod genial, în celebrul său articol Organizaţia de Partid şi literatura de Partid principiul spiritului de Partid. Spiritui de Partid stă la temelia metodei de creaţie a realismului socialist, a cărui formulare a dat-o tovarăşul Stalin. Exprimând Interesele poporului, scriitorii sovietici recunosc deschis caracterul partinic ca un principiu hotărîtor. ,,Da — spunea A. A. Jdanov în 1934 — literatura sovietică este tenderiţioasă şi noi suntem mândri de aceasta, fiindcă tendinţa noastră reprezintă voinţa de a elibera muncitorii şi toţi oamenii de sub jugul robiei capitaliste". ' Caracterul făţiş tendenţios al artei scriitorului aflat pe poziţia clasei muncitoare revoluţionare nu se opune libertăţii de creaţie, dimpotrivă, este o manifestare superioară, conştientă a libertăţii şi individualităţii artistice; tendinţa ste- IN LUMINA LUCRĂRILOR LUI A. A, JDANOV 185 confundă cu îndemnul creator, cu dorinţa fierbinte, pasionată de 'a zugrăvi patosul evenimentelor şi măreţia epocii. Expunerile lui A. A. Jdanov în problemele literaturii sunt exemple vii de felul cum mânuirea principiului spiritului de Partid dă posiblilitatea de a cunoaşte şi analiza succesele literaturii, în vederea desvoltării lor şi în acelaş timp ajută să descopere şî să combată toate igreşeUile şî devierile. Spiritul de Partid îi dă scriitorului posibilitatea să lege detsvoltarea literaturii de sarcinile •concrete ale construirii socialismului şî comunismului, să înţeleagă sarcinile lite raturii şi să confrunte realizările literare cu realitatea concretă. Pentru literatura ţării noastre, problema spiritului de Partid nu poate fi o discuţie teoretică vagă, ci o expresie vie a legăturii dintre* teoria revoluţionară şi piactîca revoluţionară, o problemă centrală a scriitorilor, care se simt angajaţi' din plin în bătălia pentru socialism şi pentru pace, pe care o duce poporul în frunte cu Partidul. Pe drumul participării la construirea socialismului, progresele realizate în ■ultimul timp de literatura noastră sunt însemnate. Astăzi poporul nostru are o serie întreagă de opere în centrul cărora se află omuî npu, înaintat, din ţara noastră. Figuri ca Mitrea Cocor (din romanul cu acelaş nume de Mihail Sadoveanu), Lazăr dela Rusca (din poemul lui Dan Deşliu), Pavel Arjoca (Cetatea de foc de Mihail Davidoglu), Ion Lepădat1 (Nopţile din Iunie de Petru Dumitriu), Neagu S. Neagu (din Ziua cea . mare de Maria Banuş) Toader, Remeş (Minerii din Maramureş de Dan Deşliu), Mitică Rusu, Bănică (din Drum fără pulbere de Petru Dumitriu), Pavel Ilie (din Oţel şi pâine de Ion Călugăru, Mladin (din Cumpăna luminilor de Nicolae Jianu) Onufrie Ochi de vulpe (din Temelia de Eusebiu Camilar) şi'alţii înfăţişează acei oamelM'i noi care se nasc şi cresc în iureşul". transformărilor socialiste, oameni cu o conştiinţă superioară, pentru care participarea la construirea socialismului este şi măsura fericirii lor personale. In chipul orriului nou din' patria noastră se oglindesc cele mai înaintate tendinţe ale masselor populare care cortstruesc cu avânt o viaţă nouă. Putem spune că astăzi avem o literatură care zugrăveşte în imagini vii faptei eroice în muncă şi în. luptă ale poporului nostru, măreaţa activitate a Part;-dului, calităţile excepţionale ale omului nou. Avem astăzi un front larg de scriitori care reflectă. în operele lor conţinutul nou al vieţii, (patosul revoluţionar al construirii socialismului, dragostea de Patrie, ura înverşunată şi lupta poporului muncitor împotriva aţâţătorilor la război. Succesele acestea se datoresc faptului că creaţia multor scriitori elste din ce în ce mai împlântată în realitate, participând la rezolvarea sarcinilor primordiale care se pun poporului nostru în momentul de faţă. Aceste sarcini sunt legate de încadrarea noastră efectivă, ■deplină, în frontul împotriva războiului, de construcţia paşnică în condiţiile ascuţirii luptei de clasă, în interior şî a ascuţirii pe. plan internaţional a luptei între lagărul păcii şi al războiului. Cuvântul1 tăios al poeziei noastre izbeşte cu 'forţă în inamicii. Patriei — imperialiştii americani şi englezi şi în uneltele lor. Dacă multe poezii exprimă bucuriile şi năzuinţele oamenilor muncii, însufîeţiţi ■de ideea socialismului, ele concretizează în acelaş timp în puternice imagini artistice ura înverşunată faţă de duşmanii omenirii, care îşi aţâţă haitele în vederea unui nou război. Este semnificativ că unele din primble succese ale poeziei noastre (volumul* Sângele popoarelor de Radu Boureanu, poeme ale lui Mihai Beniuc, Măriei Banuş, Dan Deşliu, Eugen Jebeleanu, etc.) au foţi realizate în combaterea înverşunată a imperialismului. Aşa cum ne învaţă Jdanov, „succesele literaturii sunt condiţionate de suc- 186 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. ■ P. R. cesele construirii socialismului", Progresele construirii socialismului lărgesc tematica literaturii, oferă scriitorilor un uriaş material de viaţă — oameni şi-fapte. Mulţi scriitori s'au inspirat din acest rezervoriu. Literatura noastră s'.î' îmbogăţit cu o nouă tematică, o legătură strânsă s'a creat între preocupările oamenilor muncii, între dorurile şi bucuriile for, şi creaţia scriitorilor. In anul 1949, primul an al economiei planificate în ţara noastră, primul an al procesului de'transformare socialistă a agriculturii, au apărut şi primele mari reai'izări ale literaturii noastre pe drumul realismului socialist. (Mitrea Cocor, Lazăr dela Rusca, Nopţile din Iunie, Minerii, Tovarăşul Matei a primit Ordinul Muncii, etc.) Aspectele fundamentale ale noii noastre literaturi sunt determinate în primul rând de trăsăturile caracteristice ale vieţii noi care se desvoltă în ţara noastră, de noul tip de umanitate care se făureşte în procesul construirii socialismului. „Noi nulm'ai suntem ruşii did 1917 şi Rusia nu mai este aceeaşi, nici caracterul nostru". Aceste cuvinte le spunea Jdanov în 1946, după douăzecişinouă de ani de regim sovietic. Ţinând seama da diferenţa care există între situaţia din U.R.S.'S. în 1946 şi cea dela noi, putem însă fără îndoială să spunem că şi oamenii care construesc socialismul în R.P.R. se schimbă mereu, cresc, devenind oameni noi. Deşi încă în mod insuficient şi cu numeroase lipsuri, superioritatea omului nou care apare în ţara noastră faţă de chipurile create în'trecut— este oglindită în literatură.' Operele scriitorilor au marcat de asemenea creşterea scriitorilor înşişi, în procesul de construire a socialismului. Pe măsura întăririi şi d'esvoltării vieţii noi, pe măsură ce chipul omului nou — rezultat al transformărilor uriaşe — se contura mai deplin, pe aceeaşi măsură şi conştiinţa scriitorilor marca o creştere, un proces de olUificare ideologică. Prin prizma succeselor construirii socialismului, scriitorii f'au convins de outerea statului de democraţie populară, de posibilităţile de realizare practică a idealurilor socialismului. Mihail Sadoveanu, autorul atâtor opere strâns legate de popor, scrise în anii regimului de exploatare — a isbutit după 23 August 1944 să contureze în Mitrea Cocor imaginea cea mai înaintată, în opera sa, cea mai împlinită a ţăranului muncitor. O desvoltare asemănătoare este evidentă şi în operele altor numeroşi scriitori : Mihai Beniuc şi-a împlinit opera sa cu recentul, admirabilul Cântec despre iov. Gh. Gheorghiu-Dej; poemele lidice şî In satul lui Sahia de Eugen Jebeleanu, romanele Temelia de Eusebiu Camilar, Oţel şi pâine de Ion Călugăru, reprezintă nivelul cel mai înaintat atins până acum de autorii acestor opere, îsvorîte din realităţile drumului poporului nostru spre socialism. Tot astfel, scriitori ca Dan Deşliu, Petru Dum'itriu, Veronica Porumbacu şi mulţi alţii au crescut odată cu construirea socialismului"; opera lor este un produs al nouii vieţi a Patriei noastre. Dar dacă acestea sunt succesele literaturii noastre — şi sunt succese remarcabile — trebue să arătăm că ele sunt încă insuficiente, în lumina sarcinilor mî-reţe care se pun literaturi.!. Metoda lui A. A. Jdanov în analiza situaţiei pe-frontul literar ne învaţă că 'deficienţele apar clar la iveală în momentul în care confruntăm situaţia literaturii cu| obiectivele concrete ale politicii Partidului şi Guvernului. Iată care sunt aceste obiective, aşa cum apar în cadrul Planului cincinal şî în cadrul planului de electrificare: — industrializarea ţării, avându-se ca prim scop desvoltarea industriei grele şi folosindu-se energia electrică furnizată în cadrul planului de electrificare ; — întărirea se'ctorului socialist din agricultură, astfel ca Ia sfârşitul primului plan cincinal să fie preponderent ; < IN LUMINA LUCRĂRILOR LUI A. A. JDANOV 187 — desvoltarea schimbului de mărfuri între oraş şi sat, prin întărirea comerţului cu cooperativele şi cu membrii Gospodăriilor Agricole colective ; —- ridicarea nivelului dej trai material şî cultural al oamenilor muncii, ca rezultat firesc al înaltei productivităţi; — ridicarea regiunilor înapoiate din punct de vedere economic, prin exploatarea bogăţiilor şi înzestrarea cu mijloace de producţie ; — întărirea capacităţii de apărare a ţării njoastre prin desvoltarea indicilor tehnico-economici, a telecomunicaţiilor şî transporturilor; — Sarcina generală: construirea bazei economice a socialismului, care va fi. ţinta şi a celui de al doilea plan cincinal. In documentele Partidului şi Guvernului privind drumul de desvoltare socialistă a ţării, sarcinile surit concretizate în cifre. Dar pentru a înţelege ce anume sarcini revin literaturii, trebue să ştim să vedem dincolo de cifre — oamenii. Prin efortul milioanelor de oameni care, la locul lor de muncă îşi îndeplinesc cu cinste sarcinile, cifrele planului prind viaţă; Literatura este chemlată-să oglindească munca, gândurile, sentimentele acestor oameni. Ea arată cum,.,, în măreţul efort pentru construirea socialismului, se făureşte personalitatea omului nou ; ea trebue să zugrăvească frumuseţea morală a sentimentelor şi gândurilor care animă pe constructorii socialismului; să pună în valoare calităţile noui, complexitatea reală şî minunată a vieţii lor sufleteşti; într'un cuvânt, pentru a putea fi la nivelul marilor realizări! ale'oamenilor muncii care construesc baza economică a socialismului, literatura trebue să oglindească multilateral f.ceste realizări şi aceşti oameni. Literatura trebue să dea oamenilor modele 'de-urmat, şi aceasta nu se poate realiza altfel decât prin zugrăvirea, cât mai vie, mai emoţionantă, mai convingătoare, a oamenilor celor mai "înaintaţi, în toată complexitatea personalităţii şi vieţii lor. Prin munca inspirată şi plină de abnegaţie a celor mai buni scriitori. ar noştri, avem astăzi un număr de opere literare înfăţişând frumuseţea sufletească şi forţa oamenilor noştri înaintaţi. Creând figuri isugestive de constructori ai societăţii socialiste sau'înfăţişând în imagini puternice drumul Partidului, drumul clasei muncitoare, drumul poporului în lupta pentru scuturarea jugului asupritor, biciuind cu ură şi cu energie pe duşmanii neîmpăcaţi ai poporului — imperialiştii americano-englezi — literatura s'a străduit şi în bună parte a reuşit — să con-tribue la desvoltarea' celor mai bune laturi ale caracterului omului nou, să propage ideile măreţe care animă oamenii muncii. Dar satisfacerea mereu mai marilor cerinţe pe oare le impune însăşi măreţia sarcinilor pe care le îndeplinim, cere din partea scriitorilor un efort şî mai intens, şi mai consecvent, îm oglindirea construcţiei socialismului. Proectele lor literare, lucrările pe şantier, 1 trebue /să Nestrăbătute de suflul contemporaneităţii. In acest sens este necesar de semnalat că, pe lângă orientarea directă în miezul realităţii construirii socialismului, a planului de activitate a multor scriitori, se constată încă în proectele literare ale altora, o precumpănire spre teme din trecut, în I dauna 'zugrăvirii actualităţii şî contemporaneităţii. Este, desigur, necesar şî merituos că scriitorii vor sa reînvie în lucrările lor figurile măreţe ale luptătorilor pentru libertatea poporului nostru. Dar ar fi greşit să trecem cu vederea faptul că proectele lucrărilor cu subiecte din actualitate sunt mai puţin numeroase şi într'un stadiu mai puţîn înaintat. Este adevărat că mulţi scriitori şi-au propus să realizeze o serie de romane-pe teme actuale, care ar trebui să constitue principala grupă de şoc a prozei noastre. Dar munca de realizare a acestor romane nu se duce în ritmul cerut de desvoltarea ţării, de victoriile socialiste ale oamenilor muncii. De aci reese- 188 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. P. R. •sarcina stimulării cât mai puternice a creaţiei literare pe teme actuale. Trebue să luptăm pentru ca să umplem din timp golurile din planurile revistelor şi editurilor. Avem nevoie de romane care să vorbească de tipul muncitorului industrial, care, transformând tehnica, se transformă pe sine; deasemenea despre transformarea socialistă a agriculturii, oglindind tipul noului ţăran colectivist; ■despre electrificare, despre problemele intelectualului legat de popor şi de construirea socialismului, etc Scriitorii noştri au în faţă necesitatea de a răspunde permanent, consecvent, problemelor pe care Te ridică realitatea noastră şi, prin urmare, de a exprima în raport cu aceste probleme, ideile şi năzuinţele oamenilor muncii din Republica noastră Populară. Este bine să ne amintim cuvintele lui A. A. Jdanov, rostite în 1946, cu prilejul desbaterilor în legătură cu revistele Zvezda şi Leningrad; „Mulţi dintre scriitori şi dintre cei care deţin posturi importante M( Uniunea Scriitorilor, cred că politica este treaba guvernului, treaba Comitetului Central. In ceeace li .priveşte pe literaţi, ei na trebue să sâ\ ocupe de politică. Dacă omul a scris frumos, artistic, bine, atunci trebue" dat curs lucrării sale, deşi se găsesc încă pasagii nesănătoase care desorieniează şi otrăvesc tineretul i nostru. Cerem ca tovarăşii noştri, atât conducătorii literaturii, cât şi cei care scriu, să se călăuzească de acel lucru fără de care nu poate dăinui orânduirea sovietică, adică să se conducă după principiile politice: să educăm tineretul, Inu în 'spiritul de pasivitate şi de lipsă de ideologie, ci în spiritul curajului, în spirit revoluţionar''. Desigur, cei mai mulţi dintre scriitorii noştri sunt însufleţiţi de dorinţa de a scrie lucrări literare folositoare poporului. Dar, a zugrăvi profilul spiritual al omului nou, actualitatea fierbinte a construirii socialismului, nu este uşor. Dimpotrivă, complexitatea vieţii, fenomenele noui, inedite, ale realităţii contemporane cer din partea scriitorului o mult mai temeiriică aprofundare*, o îndârjită muncă de creaţie. Tocmai fiindcă frumuseţea realităţii socialiste este noul, tocmai fiindcă drumul zugrăvirii ei nu este încă bătătorit, munca scriitorului este grea. Deaceea, îndreptarea, în general spre trecut trebue să fie considerată'drept alunecare pe panta „minimei rezistenţe". Numai participarea hotărîtă la viaţa de astăzi a Patriei noastre, numai ■cunoaşterea profundă şi multilaterală a realităţii, numai însuşirea în esenţa ei creatoare a învăţăturii marxist-leniniste, va ajuta scriitorii să învingă aceste greutăţi de creaţie. Şi, tocmai pe baza succeselor obţinute în tratarea temelor contemporane, scriitorii noştri vor reuşi să scrie opere şi mai puternice!, inspirate ■din actualitatea fierbinte a construirii socialismului. Aşa cum arată Jdanov,j desvoltând concluziile rezoluţiilor CC. al P.C. (b) al U.R.S.S. — îndepărtarea scriitorilor dela actualitate, slăbirea spiritului ' de Partid, sunt întotdeauna şi un reflex al muncii riesatisfăcătoare a organelor îndrumătoare si răspunzătoare ale frontului literar, cărora le incumbă sarcina de a organiza şi stimula activitatea creatoare a scriitorilor. Uniunea Scriitorilor a repurtat însemnate succese în m'unca pentru îndruma rea 'şi orientarea scriitorilor, în ridicarea: şi sprijinirea forţelor noui pe tărâmiu! literaturii ; ea s'a preocupat — mai ales în ultimul timp — să analizeze în de'sbateri largi, diferite aspecte — realizări şi dificienţe — ale frontului literar. Acestea au ajutat şi ajută desvoltării literaturii noastre. Totuşi, Uniunea Soriito-riior nu a reuşit încă să asigure atmosfera vie de creaţie, interesul crescând pentru problemele creaţiei, care să strângă laolaltă toţi scriitorii, într'un efort colectiv, avântat, pentru atingerea I acelor obiective concrete, principiale, care fac din 'literatură „parte integrantă a cauzei generale proletare". Recenta reorganizare a secţiilor Uniunii înseamnă un temeinic punct de pornire pentru lichidarea o IN LUMINA LUCRĂRILOR LUI A. A JDANOV 189- acestor lipsuri şi nu încape îndoială că — în cazul în care munca începută va fi continuată cu perseverenţă şi susţinută de massa scriitorilor — ea nu va întârzia să aducă o însemnată înviorare a vieţii literare. Secţiile pe genuri, de creaţie (poezie, proză, dramaturgie, etc) ale Uniunii Scriitorilor, care au un rol însemnat în făurirea nouifor lucrări aşteptate de popor, nu au activat. Problemele esenţiale ale creaţiei artistice rămân insuficient discutate. Vastitatea, varietatea, bogăţia tematică, n'au intrat în discuţia secţiilor. Tot astfel, Comitetului I pentru Artă—căruia îi revine principala răspundere pentru situaţia din câmpul dramaturgiei, precum şi revistelor, editurilor — cu. toate succesele pozitive din ultimul timp — le lipseşte încă în mare măsură spiritul combativ, spiritul dej participare la problemele actuale. Numai astfel se explică faptul că, bunăoară, *u repertoriul teatrelor bucureştene, în stagiunea care vine, nu sunt prevăzute suficiente premiere ale pieselor originale, care să oglindească problemele construirii socialismului. Astfel se explică şi faptul că-editura E. S. P. L. A., principala editură din ţară care publică lucrării de litera tură originală, nu este în măs'ură să tipărească!, în a doua jumătate a anului 1951, decât prea puţine lucrări care să aibă ca temă efortul oamenilor muncii pentru a construi socialismul. Aniversarea zilei de 23 August ar fi trebuit să fie prilej pentru scriitorii' noştri să zugrăvească în aşa fel munca plină de abnegaţie a milioanelor de oameni însufleţiţi de ideia socialismului ,încât creaţia literară să contribue la stimularea avântului pentru grăbirea îndepfinirii planului. Şi cum ar fi putut răspunde mai bine literatura acestei cerinţe, decât punând în evidenţă semnificaţia avântului nestăvilit al întrecerilor în cinstea lui 23 August? Fiecare aniversare, fiecare săfrihătoaiţe a poporului nostru este un prileji pentru literatura noastră de a descoperi ceva nou în realitate; fiecare acţiune1 iniţiată de Partid, este un prilej pentru creaţia literară de a pune în evidenţă încă o Mură, încă o problemă generală a realităţii socialiste. Dar, poezia noastră în cinstea lui 23 August 1951 — aşa cum a apărut de pildă în Viaţa Românească — cu toate că a reuşit să transmită la un nivel artistic destul de ridicat sentimentele şi năzuinţele poporului, n'a isbutit să le lege de preocupările de zi de zi ale oamenilor muncii. Dar cum oare putea fi mai bine subliniată semnificaţia i'ui 23 August, decât arătând aspecte ale măreţei lupte a poporului, cântând efortul la a cărui temelie stă tocmai eliberarea Patriei ? A trecut însă alături de atenţia scriitorilor şi întrecerea socialistă cu.' ocazia lui 23 August, şî noul în viaţa satelor noastre, când tocmai anul acesta recolta îmbelşugată a fqst strânsă în ritmul întrecerii şi folosirii înaintatelor metode sovietice. Jdanov arăta că literatura nouă nu poate avea alte interese decât interesele Statului şi Guvernului. „Scriitorul nu rămâne în coada evenimentelor, el trebue să meargă înaintea poporului, indicându-i calea desvoltării". In aceasta constă valoarea ofensivă^ a literaturii, din care decurge în mod firesc datoria scriitorilor de a-şi spori neîncetat eforturile pentru a contribui cu armele ispecifice creaţiei literare la educarea constructorilor socialismului, la desvoltarea celor mai bune însuşiri ale oamenilor muncii. însăşi succesele de "până acum ale literaturii noastre ne obligă să milităm pentru desvoltarea lor. Scriitorii noştri vor analiza şî pricepe cât mai bine deficienţele din creaţia literară, numai dacă vor fi perfect conştienţi de temelia succeselor noastre, de caracterul nou şi inedit al literaturii noastre, care se inspiră din marele exemplu al literaturii sovietice. Literatura noastră vorbeşte în numele a milioane de oameni simpli, în viaţa, 190 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. P. R. cărora ultimii ani au adus prefaceri uriaşe. Ea dste o literatură tânără, în plină şi nestăvilită creştere, o literatură a cărei vigoare îşi trage seva tocmai din măreţia idealurilor în slujba cărora luptă: efiberarea poporului de orice rămăşiţă -de exploatare, făurirea unei societăţi în care să nu mai existe mizeria, în care naţionalităţile conlocuitoare să fie înfrăţite; în care egalitatea în drepturi a fe meilor să fie o realitate vie1. Niciodată ini trecut (nu ar fi putut exista la noi opere literare care să lupte într'un mod atât de consecvent împotriva obscurantismului, împotriva misticismului, împotriva imperialismului, niciodată nu ar fi putut exista opere literare care '' să pună deschis la temelia lor viaţa muncitorfioi şî a ţăranilor. Literatura noastră actuală a creiat asemenea opere,; ea 'are datoria să continue şi să desvolte succesele realizate. Dar, pentru aceasta, trebuesc lichidate până la capăt rămânerile în urmă. Şi tocmai succesele literaturii noastre ne dau siguranţa că prin efortul unit al scriitorilor, sub îndrumarea Partidului, prin scoaterea la iveală cu curaj a cauzelor deficienţelor şi combaterea lor principială, vom reuşi să ducem până la capăt această sarcină. ★ Este o deosebire fundamentală între literatura noastră care oglindeşte mersui înainte al societăţii, exprimă punctul de vedere al milioanelor da oameni însufleţiţi de ideea socialismului — şi literatura i decadentă] burgheză de.'dinainte de 23 August. Numai şapte ani au trecut dela eliberarea ţării şi s'a adâncit atât de mult prăpastia uriaşă ce desparte literatura de azi — deţinătoare a unuia din cele mai însemnate locuri în viaţa'societăţii noastre — de literatura generată de regimul de exploatare, literatură al cărei decadentism şi naturalism cinic se împleteau cu relativismul monstruos,. cu făţărnicia mistică şî obscurantismul fascist, Renegaţii' şi trădătorii, încălziţi azi la sân de către imperialişti, turbează de mânie şi ură văzând desvoltarea literaturii noa,stre. Ei ar dori o literatură după chipul şi asemănarea lor, după chipul şi asemănarea stăpânilor lor occidentali. In timp ce literatura noastră mintează pentru o viaţă nouă, fericită a.omului, pentru mersul înainte al umanităţii, literatura americană şi a scriitorilor vânduţi din ţările marshallizate îndeamnă la exterminarea oamenilor, propovă-duieşte teoriile cosmopolitismului corupt, popularizează ideea „superiorităţii' rasiale" anglo-americane. Dar numai atât. Ca tot ceeace priveşte construirea socialismului în ţara noastră, este evident că şi operele literaturii noastre noud, care oglindesc construirea sociafismului şi care — ele înşile — sunt expresii ale (succeselor construirii socialismului, provoacă adevărate accese de isterie în lagărul imperialiştilor. Cu cât succesele noastre sunt mai mari, cu atât creşte şi mai murt ura şi turbarea hienelor de dincolo şi de dincoace de ocean. Şi deaceea, faptul că trădătorii şi cozile de topor dela radio Londra şi dela Vocea Amerioii şi-au exprimat în ultimul timp, pe calea undelor, furia pe care le-o provoacă succesele literaturii noastre, demonstrează nu numai ura animalică pe-care agenţii salarizaţi ai capitalului american şi englez o au pentru poporul nostru, dar şi faptul concret că succesele literaturii noastre, care s'a angajat solid pe'făgaşul realismului socialist, lovasc puternic în uneltirile şî planurile lor criminale. Pentrucă succe sele ei grăbesc înfăptuirea socialismului, ridică nivdlul ideologic şi cultural al masselor, le scot din bezna ignoranţei şi transformă oamenii muncii în îuptători activi pentru construirea socialismului. Pentrucă însăşi existenţa unei asemenea literaturi este un teribil act de acuzare împotriva dictaturii capitaliste din ţările ■IN LUMINA LUCRĂRILOR IUI A. A. JDANOV 191. Apusului, dictatură care frânează desvoltarea unei literaturi cu adevărat populare şi care, înşelând şi minţind manşete, încearcă să* amâne sfârşitul inevitabil a] capitalismului. Simţind că le fuge pământul de sub picioare, bandiţii dela Vocea Americii şi dela radio Londra încearcă pe toate căile să scornească calomnii şi minciuni grosolane spre a-şi întreţine propaganda turbată împotriva poporului muncitor şi a realizărilor sale. Deaceea nu este de mirare că în mod periodic posturile de iradio 'imperialiste revarsă câte un nou val de calomnii la adresa literaturii noastre. Ei încearcă să folosească desbaterile criticii apărute în presa noastră în jurul fenomenelor literare, pentru a1; ţese noui pânze de minciuni şi. calomnii. Dar nu reuşesc decât să demonstreze că fiecare desbatere critică a problemelor literaturii în fara noastră, constitue o puternică lovitură dată lagărului aţâţătorilor1 la război şi aceasta prin însuşi faptul că, din aceste desbateri scriitorii ies totdeauna întăriţi,, ceeace constitue premiza pentru desvoltarea mai departe a literaturii noastre noui, puse în sflujba {poporului. Cât de jalnice au apărut încercările imperialiştilor de a se agăţa de frontul nostru literar, în lumina răspunsului prompt pe care banda trădătorilor de ţară1 l-a primit prin ziarul „Scânteia" dela tovarăşa Maria Banuş ! Iar cel mai sdrobitor răspuns pe care literatura noastră l-a dat şi continuă să-1 dea bâiguielilor provocatoare şi veninoase dela radiourile imperialiste, este continua ei creştere, continua ei înflorire. Dar îndeletnicirile „literare" ale calomniatorilor dela Radio Londra şi Vocea Americii ne mai amintesc ceva : că deşi în teorie sunt adepţi ai ,,artei pure", capitaliştii şi editorii din apus nu se sfiesc săj utilizeze deschis tlieratura ca pe o armă în lupta ideologică, pentru a calomnia, socialismul, 'pentru a distrage atenţia păturilor progresiste ale societăţii dela rezolvarea problemelor sociale de primă importanţă. Noi însă urmăm învăţătura lui Jdanov că, în asemenea condiţiuni, sarcina literaturii constă în a răspunde prin lovituri nimicitoare date acestei odioase deslănţuiri împotriva socalismului, şi ,,în a biciui şi ataca curajos cultura i* burgheză care se găseşte în stare de marasm şl descompunere". Literatura, arta şi ideologia societăţii noastre se desvoltă în luptă necruţă loara, continuă, pe viaţă şi pe moarte cu ideologia burgheză. Această luptă se desfăşoară pe jplan mondial şi ea se ascute pe zi ce trece. Ea 'trebue dată pretutindeni unde apar sau răbufnesc manifestările ideologiei burgheze. In rapoartele sale, Jdanov insistă asupra faptului că literatura — ca şi întreaga muncă pe frontul ideologic •— trebue să combată ideologia burgheză cu principialitate, cu intransigenţă. Lupta pentru nimicirea definitivă a rămăşiţelor ideologiei burgheze la noi în ţară, este parte integrantă din problemele construirii noueî societăţi socialiste. Lupta împotriva ideologiei burgheze, extirparea rămăşiţelor ei din rândurile noastre, izolarea şi nimicirea purtătorilor ei de cuvânt nu este o „campanie" car.? se desfăşoară sporadic, la anumite ocazii. Ea este o sarcină permanentă, cotidiană, care angajează pe fiecare scriitor, pe fiecare critic literar. Urmează de aci că orice teorie care, sub diferite pretexte subapreeiază primejdia ideologiei burgheze, a infiltrării ei, este în mod obiectiv un îndemn la tocirea vigilenţii. Jn ţară la noi ideologia'burgheză şi purtătorii ei de cuvânt au primit lovituri sdrobitoare şi primesc din zi în zi lovituri tot mai grele. Tocmai înfrângerile ideologiei burgheze pe frontul literar au permis multor scriitori ai noştri să se elibereze de (rămăşiţele influenţei nefaste ale teoriei burgheze a „artei pentru artă". Partidul a dus o luptă susţinută şi plină de succes împotriva manifestărilor ideologiei burgheze în literatură şi artă. Desbateri iniţiate în jurul formalismului, naturalismului, etc. au însemnat tot atâţia paşi înainte în lupta pentru sfărâmarea influenţelor străine în literatură. 192 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN' R. P.*R. Dar pentru demascarea şi sdrobirea până la capăt a tuturor rămăşiţelor influenţei"'ideologiei burgheze, teste foarte important ca scriitorii înşişi să cunoască diversele! forme în! care ele se mai menţin în conştiinţa oamenilor. Efortul frontului literar merge tocmai spre demascarea acestor forme, adesea ■ subtile a fa ideologiei burgheze, spre smulgerea lor din conştiinţa scriitorilor, prin discuţii teoretice, prin critică şi autocritică. Acesta tocmai'a fost scopul principal al des-* baterilor dela Uniunea Scriitorilor din mijlocul lunei Iulia, în legătură cu poeziile! Măriei Banuş publicate în Viaţă, Românească. Ele au ajutat scriitorii care luptă pentru. înfrângerea rezidurilor individualiste din conştiinţa lor. Ele au arătat ce mare pericol reprezintă îndepărtarea de viaţă, faptul că, la unii scriitori, ataşamentul faţă de cauza socialismului nu este concretizat în acelaş timp printr'o 'cunoaştere cât mai adâncă a vieţii poporului' şi printr'o participare ele zi de zi la lupta lui. Discuţia a demonstrat în mod concret că numai înfrângerea rămăşiţelor ideologiei străine ,îngă£lue Scriitorului să se contopească cu realităţile de azi, să păşească pe calea unei creaţii trainice, cu adevărat rea'list-sooialiste, în stare să contribue în mod efectiv la educarea poporului. Faptul că, până la urmă, în acaste şedinţe prelungite, chiar tovarăşii criticaţi au contribuit la progresul discuţiei, la opera de clarificare ideologică, dovedeşte trăinicia frontului nostru literar, capacitatea scriitorilor noştri de a-şi însuşi un înalt spirit de luptă, de a spori vigilenţa faţă de manifestările ideologiei duşmane. Dar dacă ideologia burgheză a suferit la noi în ţară lovituri sdrobitoare, aceasta nu înseamnă că ea nu mai există, că a fost complet înlăturată. Nu trebue nici o clipă uitat că noi construim socialismul' în condiţiile ascuţirii luptei de clafsă, în condiţiile ascuţirii luptei ideologica pe plan mondial, într'o epocă în care, aşa cum arăta Lenin, capitalismul în agonie, în svâ'rcolirile sale furibunde, exală miasme pestilenţiale. Deaceea răbufnirile estetismului, formalismului, naţionalismului şi cosmopolitismului mai continuă să exercite presiune asupra vigilenţei scriitorilor. Oare ascuţişul criticilor literari nu trebue să fie îndreptat tocmai în direcţia aceasta ? Desigur, oricine 'va răspunde afirmativ. Practic, paşi mari au fost făcuţi în această direcţie, datorită îndrumărilor Partidului, datorită ajutorului direct al articolelor publicate în „Scânteia" şî în „Lupta de clasă", datorită recentelor discuţii dela Uniunea Scriitorilor. Dacă ţinem însă seama că în restul presei, este foarte redus numărul articolelor care să combată literatura decadentă,, rămăşiţele literaturii burgheze • apare evident că unii dintre scriitorii şi critici: noştri literari nu au înţeilejs nici până acum acest lucru a+ât de clar, de elementar, cum nu au înţeles nici unele din redacţiile revistelor literare. Dacă manifestări ale estetismului şi formalismului au mai răbufnit în ultimul timp, aceasta -se datoreşte şî faptului 'că ele inu au fost; combătute din vreme cu suficientă vigoare de critica 'noastră literară. Răsfoind revistele din, ui'timii doi ani, vedem că în publicistica literară domnea, sub acest raport, o linişte aproape completă. Părea — de pildă — că problema individualismului burghez se lichidase ,odata qu discuţia înj jurju-l volumului de poezii alte Ninei Cassian (1948), că manifestările cosmopolite au dispărut în urma desbaterilor din vara anuîu'i 1949; că, dadă existau încă manifestări formaliste, ele se datorau unor deficienţe de expresie şi nu con cepţiei care continua să dăinuie latent în conştiinţa uinora. Ba, prin denatu-' rărea concluziilor discuţiei purtate în Plenara din Februarie 1951 aisupra poeziei, unii scriitori şi critici au ajuns să creadă că formalismul nu este altceva decât... proletcultism, că provine dintr'o lipsă de! meşteşug literar, din subaprecierea moştenirii literare, din necunoaşterea adâncă a „regulelor" rea- IN LUMINA LUCRĂRILOR LUI A. A. JDANOV 193 lismului socialist şi nicidecum din cauza influenţei ideologiei burgheze. S'au observat la scriitoriii noştri serioase rămăşiţe nat.urali/ste (în creaţia lui Zaharia Stancu, Marin Preda, Alex. Jar, E. Camilar). Nici măcar un singur critic literar nu a analizat serios, ştiinţific, această concepţie burgheză despre artă, rădăcinile ei de clasă şi manifestările ei în diferite momente istorice. Până la desbaterile din Ianuarie dela Uniunea Scriitorilor, formalismul, atât de virulent şi „atrăgător" pentru unii, n'a format obiectul unei demascări ştiinţifice clare, în lumina manifestărilor — din păcate concrete — din îite-ratura noastră. Nici semănătorismul, sursă a idilismului patriarhal în multe creaţii care zugrăvesc viaţa ţăranilor noştri, n'a fost combătut în aşa fel încât să se atragă atenţia scriitorilor asupra rămăşiţelor lui. Şi doar în unele poezii şi romane — publicate sau prezentate la redacţii şi edituri - nu rareori imaginea realistă a ţăranului muncitor, luptă'tor pentru viaţa nouă, este înlocuită cu manechinul semănătorist cu coasă şi seceră, îmbrăcat în frumos costum naţional. Rămăşiţele acestui idilism se manifestă încă puternic în unele publicaţii apărute în colecţia „Albina" destinată satelor, în romanul Temelia de E. Camilar, în unele poezii ale lui Mihu Dragomir şi Victor Tulbure şi în mu'fie poezii apărute în paginile Caetului Cultural. A. A. Jdanov ne dă un strălucit exemplu de combatere ştiinţifică a ideologiei burgheze şi a purtătorilor ei de cuvânt, atunci când analizează „creaţia" lui Zoscenco şi a Anei Ahmatova. Jdanov analizează drumul, evoluţia acestor scriitori, studiază fizionomia socială şi politică a epocii în care ei au debutat. Pe baza materialelor concrete, A. A. Jdanov descoperă trecutul lor literar, rădăcinile creaţiei lor mai noi şi purie în relief acele trăsături ale personalităţilor lor artistice care explică şi motivează falimentul lor ideologic, moral şi artistic. Metoda de analiză a lui A. A. Jdanov'este valabilă pentru studierea fenomenelor felurite de pe irontuf literar. Această metodă a fost folosită în critica noastră de Sorin Toma în legătură cu poezia lui Tudor Arghezi („Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei"), ceeace i-a permis criticului să realizeze un miodel de analiză literară în spirit marxist-leninist. Combaterea pasionată a duşmanului de clasă ;pe plan ideologic trebue sâ fie o preocupare permanentă a criticii literare. In această privinţă tovarăşul Gh. Gheorghiu Dej în articolul publicat în „Pravda" din 4 Septembrie 1951. ne învaţă că „duşmanul duce o rrtuncă de subminare nu numai îrt economie, dar şi în domeniul ideologiei, unde foloseşte metodele cete măi perfide şi rafinate..." de unde rezultă şi sarcina vigilenţei şi combaterii înverşunate şi pe plan ideologic. In 1934, analizând .situaţia creaţiei literare în Uniunea .Sovietică, A. A. Jdanov a arătat că unitatea scriitorilor se manifestă nu numai pe plan ideologic, tematic, dar şi organizatoric. Munca de organizare a scriitorilor trebuia şi ea ridicată la nivelul succeselor realizate de literatura sovietică, la nivelul sarcinilor pe care le impunea îndeplinirea celui de 'al doilea plan cincinal. Demonstrând necesitatea unificării ideologice^ teoretice şi organizatorice a scriitorilor sovietici, Jdanov arăta că la temelia nouii situaţii de pe frontul literar sta victoria leninismului, victoria în toate domeniile de activitate, şi muncă socialistă obţinută de Partidul Bolşevic, sub conducerea genială a lui LV. Stalin. „Marea cauză a tui Marx. Engels, Lenin şi Stalin a învins" — a spus A. A. Jdanov. „Tocmai victoriei acestei, cauze noi datorăm întrunirea aici a VIAŢA ROMANEASCĂ 13 194 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. P. R. primului Congres al scriitorilor sovietici. Fără această victorie, Congresul vostru nu ar fi avut loc._ Un congres ca acesta, nimeni în] afară de noi, bolşevicii, nu l-ar fi putut organiza". A. A. Jdanov arăta în cuvântarea sa că, prin schimbările produse în baza economică şi în raporturile sociale; s'a ajuns la o asemenea situaţie încât ideo logia socialistă învinsese nu numai din punct de vedere teoretic şi politic, dar şi practic, din punct de vedere economico-organizatoric. Ţinând seama de diferenţele specifice care existau în situaţia din U.R.S.S. în 1934 — şi situaţia dela noi, — putem folosi şi în ţara noastră pe deaîntregu'î fundamentarea pe care o dă A. A. Jdanov necesităţii de a se realiza unitatea ideologică, teoretică şi organizatorică a scriitorilor. Este evident că astăzi, în condiţiile construirii cu succes a bazelor socialismului, scriitorii care vor să activeze în literatură nu-şi mai pun problema de a se pronunţa pentru una din ideologii — cea socialistă sau cea burgheză. Este evident că în asemenea condiţii, scriitorii se află de o anumită parte a baricadei şi anume de parSea socialismului. Dar unitatea ideologică, teoretică, organizatorica! a scriitorilor nu se ex primă — în practică — numai prin prezenţa în cadrul Uniunii Scriitorilor. Ea trebue să se exprime, în primul rând- ui concepţia despre lume a scriitorului şi în metoda sa de creaţie. Intr'adevăr, Jdanov ne învaţă că între concepţia despre lume a scriitorului şi metoda sa de creaţie, trebue să domnească o unitate deplină. El revine în mai mufte rânduri asupra acestei probleme importante. El demonstrează în 1946 cum reacţionarismul concepţiei despre lume a lui Zoscenco a adus în mod necesar falimentul deplin a% metodei de |creaţie a a destui mic (burghez.. Reprddueând „progr'amuT 'de dreatţie" al lui 'Zosidenco, prezentat de el în revista „însemnări literare" în (1922, A. A. Jdanov arată cum concepţia decăzută, morală şi politică, se reflectă în înfăţişjarea calomnioasă a oamenilor, în. scotocirea lucrurilor mărunte ale vieţii. De felul în care scriitorul interpretează şi înţefege lumea şi fenomenele înconjurătoare, depinde modul în care el construeşte imaginea. Metoda de creaţie depinde prin urmare de modul în care scriitorul şi-a însuşit învăţătura marxist-leninistă în interpretarea fenomenelor vieţii. Concepţia comunistă înaintată a scriitorului, constitue baza celei, mai profunde şi conlsecvente oglindiri veridice a actualităţii socialiste. Numai aprofundând te|oria marxist-leninistă şi însuşindu-şi-o vip, scriitorul îşi formează în'mod firesc concepţia despre lume în spirit comunist. Jdanov arăta în 1934 că : „Slăbiciunile literaturii noastre oglindesc rămânerile în urmă ale conştiinţei faţă de economie, de care fără îndoială nu sunt liberi nici literaţii noştri. Iată dece munca neobosită asupra tor înşişi şi asupra înarmării Ier ideologice în spiritul socialismului, constitui acea condiţie necesară fără de care scriitorii sovietici nu pot transforma conştiinţa cititorilor şi deci nu pot fi ingineri ai sufletelor omeneşti". Teza aceasta are o însemnătate deosebită tocmai fiindcă literatura are în faţă toate condiţiile obiective pentru desvottare. A fi inginer al sufletului omenesc, înseamnă a cunoaşte viaţa pentru a şti să înfăţişezi just realitatea în desvoltarea ei revoluţionară. Jdanov arată că literatura care merge pe calea realismului socialist are rădăcinile adânc înfipte în concepţia materialistă. Aceasta înseamnă interpretarea fenomenelor pe baza teoriei ştiinţifice materialiste. Concepţia comunistă despre lume implică înţelegerea caracterului desvoltării societăţii; lea implică înţelegerea caracterului transformărilor revoluţionare, a caracterului social, principial npu, al culturii socialiste, înţelegerea rolului social, activ al scriitorului. „Exactitatea şi caracterul concret istoric IN LUMINA LUCRĂRILOR LUI A. A. JDANOV 195 al Imaginei artistice — spune! Jdanov — trebue să se îmbine cu sarcina transformării ideologice şî a educării oamenilor muncii in spiritul socialismului". Literatura sovietică, „literatura ceav mai avansată în idei, cea mai progresistă, cea mai revoluţionară", oferă exemplul concret al unităţii indestructibile dintre concepţia despre lume marxist-leninistă şi metoda de creaţie a realismului socialist. Creafiile lui M. Şolohov, A. Fadeev, N. Ostrovschi, A. Surcov, etc. vădesc realismul cel mai consecvent, contribue la ddsvoltarea celor mai bune însuşiri ale omului sovietic, tocmai fiindcă aceşti scriitori se. află în mod consecvent pe poziţia marxism-leninismului: Exemple strălucite de unitate între concepţie şî metodă, constitue creaţia lui Gorchi şi a lui Vladimir Maiacovschi. Nici unul nici altul nu s'au gândit la , eternitate", când şi-au scris operele lor. Caracterul militant al creaţiei lor este bine cunoscut. „Nu! Chiar astăzi", chiar aici,/versul meu să fie armă, baionetă şi bici!" — a spus Maiacovschi. Contopirea fa organiică cu Revoluţia, cu politica Partidului, a fost atât de deplină, încât parcurgând volumele de versuri ale lui Maiacovschi, capeţi o puternică oglindire a efortului de zi de zi, concret, al poporului, într'o întreagă epocă istorică. Puterea acestor opere n'a pierit odată cu uscarea cernelei pe paginile lor. Dimpotrivă, actualitatea, puterea lor de a pătrunde în masse este tot atât de vie astăzi şi creşte mereu. Versurile :sale constitue un model de măestrie artistică, de frumuseţe literară clasică, firească, 'umană. Concepţia despre lume a marxism-leninismului şî spiritul de Partid au fost isvorui realismului profund, care se împletea cu simplitatea cea mai accesibilă. In măsura în care a existat această unitate între concepţie, şi metodă, scriitorii noştri au obţinut succese pe tărâmul creaţ.ei literare. Fiindcă a îmbinat cunoaşterea profundă a materialului de viaţă zugrăvit, cu cunoaşterea teoriei marxist-leniniste, cu perspectiva mişcării istoriei, Mihai Beniuc a reuşit) în Cântec despre tovarăşul 'Gh. Gheorghiu-Dej să înfăţişeze drumul Partidului, drumul clasei muncitoare în lupta pentru înlăturarea exploatării, drumul celui mai iubit fiu al poporului nostru muncitor. Tocmai prin modul în care a realizat tema eroismului în muncă a constructorilor socialismului, stăpânind perspectiva ştiinţifică creatoare a fenomenului de viaţă zugrăvit, Dan Deşliu a reuşit prin Minerii din Maramureş să creeze o operă cu puternice elemente de realism socialist. In măsura în care a ştiut să se orienteze în fenomenele sociale, în raporturile de clasă, în legile şi tendinţele desvoltării sociale, Petru Dumitriu a reuşit în Drum fără pulbere să zugrăvească imagini complexe ale actualităţii socialiste, să des-vălue cititorului elementele noui ale realităţii de azi, adevăratele mobile, ale activităţii oamenilor. Maria Banuş, prin acele puternice realizări artistice — cum sunt La masa verde, Patronul, Dărâmăm, Chemare, Slava Eroilor Doftanei — în care. prezenţa spiritului de partid e viguroasă, i a arătat lai ce nivel poate ajunge creaţia scriitorului atunci când la baza ei stă concepţia comunistă despre lume. Dar tot poezia Măriei Banuş prin ultimul ciclu de poezii publicat» în „Viaţa Românească" Nr. 5/1951, demonstrează impasul la care (ajunge poetul atunci când, îndepărtându-se de viaţă, lasă drum liber, în creaţia sa, ideologiei duşmanului de clasă. In fiecare succes al literaturii noastre noui, - rezidă o expresie a însuşirii de către scriitorul respectiv a ideologiei marxist-leniniste în esenţa ei creatoare. Şi acest fapt esenţial influenţează nu numai în linii mari, generale, opera literară, ei însuşi procesul de creaţie artistică, formele de expresie ,'prin care şe 196 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN' R. P. R.. concretizează materialul tematico-ideblogic. Aprofundarea continuă a ideologiei marxist-leniniste constitue garanţia desvoltării şi mai departe a succeselor literaturii noastre. In cuvântarea sa cu privire la lucrarea lui G. F. Alexandrov, A. A. Jdanov satiriza pe acei filosofi care, rămânând in urma frpntului filosofic, discutau la nesfârşit pe tema: în ce măsură conştiinţa poate să rămână în urma existenţei, pentru a nu părea prea retrogradă. In lumina acestei învăţături, oare nu devine limpede 'necesitatea de a se-combate fără cruţare acele „teorii" prin care .se încearcă justificarea rămânerilor în urmă şi a recidivelor formaliste şi estetizante, pe baza aceleeaşi teorii a aşa zisei „inevitabilităţi" a rămânerii în urmă a literaturii, dat fiind, că con ştiinţa rămâne în urma desvoltării economice ? Această încercare de absolvire a. tuturor greşelilor care se comit, îşi are rădăcina în denaturarea marxism-le-ninismului. A. A. Jdanov ne învaţă că, cultura democratică revoluţionară din! Rusia ţaristă a dat lovituri puternice bazei capitaliste a societăţii ruseşti din secolul al XIX-lea. Cu atât mai mult, în condiţiile construirii socialismului, literatura are un rol social activ. Scriitorii Krebue să fie în prima linie a 'frontului ideologic,, militând pentru ideile marxist-leniniste, conlribuind la transformarea oamenilor. Dar oare se pot îndeplini aceste sarcini cu o conştiinţă înapoiată, leu o concepţie confuză, mic-burgheză, despre lume ? In teorie niciunul dintre scriitorii din ţara noastră nu neagă importanţa însuşirii materialismului dialectic, necesitatea de a lega crearea imaginei artistice de concepţia comunistă despre lume, în scopul cunoaşterii şi transformării lumii. Practic însă, multe din «operele care apar, arată că există o nepotrivire între, ceeace afirmă unii şi ceeace realizează ei. Multe din operele' create nu sunt. la înălţimea la care ar putea şi ar trebui să fie, ţinând seama de tataşamentul. autorilor la cauza poporului muncitor. Această nepotrivire îşi are rădăcina în însuşirea formală a marxismului. în ignorarea spiritului marxismului, în efortul insuficient de a pătrunde esenţa înivăţăturilor sale cu privire la rolul artei ca formă a conştiinţei sociale. Căci alftfel, cum s'ar putea expl|ica faptul că tun poet de talia lui Marcel Breslaşu, care a manifestat prin activitatea sa politică şi artistică, un ataşament atât de jprofund faţă de cauza clasei muncitoare, să apere totuşi în fapt, isbucnirild poziţiilor burgheze, individualiste în creaţie ? Deoarece la asta se reduce în fond texa expusă în cadrul desbaterilor dela1 Unui-nea Scriitorilor, dupăj care scriitorul vine în epoca revoluţionară „cu tot ce are", inclusiv deprinderile câştigate sub influenţa ideologiei burgheze. Teoria posibilităţii „coexistenţei" elementelor vechi cu cele noui în creaţia unuia şi aceluiaş scriitor, este ostilă drumului înainte al literaturii, ostilă slujirii de către literatură a cauzei socialismului, pentrucă este profund antfmarxistă. Pentrucă marxismul ne învaţă| că noul nu'poate să crească decât în luptă cu vechiul. Deci literatura realismului socialist nu poate să se nască, să se desvolte şi să se întărească decât în lupta înverşunată, până la! capăt, cu toate manifestările ideologiei burgheze, indiferent de forma sub care apare la un moment dat, inclusiv pretenţia de a scrie pentru „viitor". De fapt ce dovedeşte o asemenea „concepţie", decât incapacitatea scriitorilor respec'ivi de a crea \opere literare durabilei, socialiste în conţinut, naţionale în formă şi accesibile..masselor largi populare? O asemenea,, „concepţie" trădează lipsa de 'dragoste, de înţelegere şi de i cunoaştere1 faţă de-bogăţia/ de complexitatea sufletească a mii/ioanelor de oameni simpli care con-struesc socialismul. Ea este o consecinţă a izolării scriitorului de viaţă,, de fapt IN LUMINA LUCRĂRILOR LUI A. A. JDANOV 197 izolare a scriitorului în găoace'a propriei sale existenţe. Care material poate fi un mai bogat isvor pentru 'a creia opere !nepieritoare decât bogăţia de sentimente,: de idei, ce însufleţesc milioanele de oameni care au căpătat conştiinţa ■ demnităţii lor umane, care au în faţă! posibilitatea de a şi desvolta nemăsurat însuşirile lor 'în cadrul unei largi activităţi sociale înţ folosul celor mulţi, oameni cari îşi dau seama 'pe zi ce trece că existenţa şi fericireaj lor personală se contopesc într'un tot indisolubil cu realitatea socialistă ? Ce poate fi mai ispititor pentru scriitor decât de a zugrăvi relaţiile soda le înaintate, în >care valorile! morale, culturale, estetice, capătă !un rol din ce în ce! mai preponderent, în cate criteriul de apreciere a personalităţii umane este criteriul frumuseţii intelectuale şi morale ai omului ? Ce poate atrage mai mult un adevărat creator, doritor de a zugrăvi tipuri de o umanitate superioară, decât procesul de făurire a nouilor personalităţi umane în cadrul muncii în) procesul construcţiei? „Căci socialis mul marxist, — scrie T. V. Stalin, — nu înseamnă restrângerea necesităţilor per senate, ci creşterea şi sporirea lor în] toate privinţele, nu înseamnă îngrădirea^ a cestor necesităţi sau renunţarea la satisfacerea tor, ci satisfacerea '• completă şi în toate privinţele, a tuturor necesităţilor masselor, ridicate din punct 'de vedere cultural, ale celor ce muncesc". Este evident că scriitorii cari nu înţeleg întreaga bogăţie a viaţii ncui, nu înţeleg nici spiritul învăţăturii marxist leniniste'. Scriitorii au în fatal lor o umanitate de o frumuseţe morală, de o bogăţie sufletească nemaivăzută, umanitate spre care au] năzuit cu toată puterea conştiinţei lor, cei mai buni din scriitorii noştri clasici. Bălcescu, Eminescu, Caragiale, Creangă, 'au visat laţ o viaţă, la o realitate care nu a existat şi nu putea exista în momentul în care iei au trăit. (Ei năzuiau spre o lume curată, armonioasă, în care înfăţişarea morală a'oamenilor să fie lipsită de contradicţiile şi defectele! societăţii din vremea lor, întemeiată / pe antagonismul de clasă. Iar scriitorii care astăzi trăasc vremurile la care visau, cei mai buni oameni ai secolelor trecute, n'au altă sarcină mai nobilă decât a le zugrăvi tocmai în imagini la nivelul frumuseţii realităţilor (noastre. Astăzi, datorită marilor victorii obţinute pe frontul literar, avem posibilitatea şi datoria de a pune! în mod ascuţit aceste iprobîame. însăşi situaţia actuală a literaturii noastre, impune un nivel de exigenţe, pe care Inu l-am avut acum 'un an sau doi. Desbaterile largi şi adânci care au avut loc la Uniunea Scriitoi-rilor reprezintă un moment superior de luptă în desvoltarea literaturii noastre. Eie dovedesc tăria literaturii, progresele ei, căci numai! cei puternici năzuesc ,să lichideze până la capăt .slăbiciunile. Noi mergem pe drumul cel bun al literaturii şi năzuim să mergem cât mai repede şi tocmai deaceea avern datoria să întărim mereu lupta împotriva teoriilor individualiste şî confuzioniste cu privire la rolul ariei. Trebue să recunoaştem cu curaj că dacă ele mai! circulă' în mediul literar, aceasta se datoreşte faptului că n'au fost şî nu sunt încă suficient demascate şi combătute. Ele persistă mai ales când scriitorul, în loc săi se afle în mijlocul frământărilor sociale, în contact direct cu realitatea, mai rămâne încă în izolare, încurcat în frământări individualiste. Tocmai de aceea, pentru unii scriitori, literatura, în loc să fie un puternic mijloc de cunoaştere a realităţii, de transformare a acesteia pe temeiuri cu ade vărat, juste şi umane, pe temeiuri comuniste, devine un scop în sine. Există încă scriitori care urmăresc în primul rând „realizarea lor personală", înţeleasă în sens burghez. Scopul lor principal este scrierea unei serii de zece-cincisprezece solume, care să rămână după ce persoana lor fizică s'a 'stins. Această dorinţă ar putea să nu fie incompatibilă cu concepţia despre lume marxist-leninistă, 198 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. P. R dacă volumele respectivului scriitor sunt expresia înţelegerii profunde a; realităţii,, deci dacă sunt utile poporului şi nu servesc ,doar de „monument" aii personalităţii scriitorului. De obicei însă, în practică, scriitorii careî cultivă această teorie cad pe panta indiferenţei faţă de politica Statului, faţă de construirea socialismului. Ei nu mai concep literatura în funcţie de năzuinţele poporului, subestimează importanţa ideologico-politică a artei şi crează literatura în funcţie de ei înşişi. Ce are comun o asemenea concepţie individualistă despre literatură, cu ideologia unui scriitor care se află într'adevăr p'e poziţiile noastre de luptă pentru socialism şi pentru pace ? Jdanov ne învaţă să combatem cu înverşunare tendinţele unor scriitori de a! pretexta necesitatea originalităţii şi individualităţii artistice pentru construirea unei concepţii egocentrice despre artă şi literatură. Talentul, forţa artistică, are o importanţă uriaşă) în valorificarea realistă a posibilităţilor scriitorului. Talentul este elementul primordial care dă scriitorului capacitatea de generalizare artistică a .fenomenelor) vieţii. Unele insuccese ale scriitorilor noştri talentaţi care, cu sau fără voia lor, s'au lăsat călăuziţi de concepţia greşită despre rolul scriitorului — arată însă că talentul nu poate fi singurul factor care să facă din literatură o armă pentru construirea .socialismului. In faţa'fiecărui luptător pentru cauza viitorului ţării noastre, stă astăzi sarcina realizării unei- lumi noi ; o idoreşte omul muncii, omul cinstit, duşman exploatării. Dar pentru aceasta trebue nimicită exploatarea, trebuesc retezate gbîa rele aţâţătorilor Ia război. Concepţia comunistă despre lume implică) lupta pentru realizarea deplină a 'acestor ţeluri. Oare faptul de a avea talent dă drept scriitorilor de a absenta dela această luptă ? Dimpotrivă, aoest fapt implică o răspundere în plus. Talentul trebue să servească drept armă în construirea so cialismului, şi comunismului, el trebue folosit în întregime astăzi, pentru oglindirea în operele literare a mersului înainte al societăţii noastre, el trebue pus sub steagul ideilor celor mai înaintate ale vieţii) noastre. Pentru a şti să te orientezi just în cele ce vezi, Itrebue să cunoştit marxis ■ mul — spunea tovarăşul Stalin în convorbirea) cu activiştii cinematografiei sovietice. Teoria marxist-leninistă dă scriitorului posibilitatea să se orienteze1 cu siguranţă în fenomenele sociale, în/ raporturile de clasă, (în legile şi tendinţele desvoltării societăţii. Ea îi dă posibilitatea să oglindească veridic realitatea, saşi impregneze din plin opera cu cele) mai înaintate idei ale contemporaneităţii. Acei scriitori, care nu înţeleg viaţa aşa cum o înţelege şi o .concepe uri mar-xist-leninisti realizează opere care sunt departe de realismul socialist. Trebue aiătat cu curaj scriitorilor faptul că greşelile din operele .literare, deficienţele, piedicile în însuşirea metodei realismului socialist provin / din greşeli dej con cepţie. Metoda realismului socialist înseamnă în, primul rând să sesizezi noul din realitate. Dar nu poţi să sesizezi noul, dacă nu înţeîegi dialectica desvoltării sociale, dacă nu înţelegi legile realităţii noastre. Oare nu din necunoaşterea vieţii provine viziunea neclară] din cel de al doilea volum al romanului Negura de Eusebiu' Camilar? Oare nu' dintr'o insuficientă înţelegere a legilor desvoltării sociale, autorul pune pe eroul principal,. Costan Cimpoeşu, să iniţieze un artei agricol în 1943 ? Oare nu nesocotirea caracterului ofensiv al socialismului l-a dus pej Petru D'umitriu la unele greşeli în romanul său Drum fără pulbere ? Calităţile şi deficienţele unora dintre operele noastre pun dinj plin problema ridicării -nivelului ideologic şi politic al scriitorului. IN LUMINA LUCRĂRILOR LUI-A. A. JDANOV 199 Pentru a scrie un roman despre o construcţie socialistă de. amploarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, autorul a pus la temelia lucrării sale un material de viaţă din anul; 1949. Petru Dumitriu nici nu avea posibilitatea .să arate victoria deplină a constructorilor pe acest măreţ şantier al socialismului, căci Canalul va fi terminat deabia în 1954. In schimb el ar fi putut da, şi trebuia să de'a, perspective viitorului, zugrăvind puternic forţele motrice, chezăşia reuşitei construcţiei. Elementele acestei perspective existau pe şantierul Canalului în 1949, dar autorul nu le-a sesizat, nu le-a oglindit în romanul său. Oricât de talentat ar fi un scriitor, dacă talentul -său nu este ajutat şi ghidat de concepţia ştiinţifică despre lume, nu poate să asigure reuşita creaţiei; dacă scriitorul înj loc să se identifice cât mai complect cu tumultul vieţii, cu tot ce este mai înaintat în ea, profesează teoria „coexistenţei" noului şi vechiului, se izolează de viaţă în cercul strâmţi al individualismului, nici un talent nu-! ~poate scăpa de decăderea creaţiei sale. •k Rapoartele lui A. A. Jdanov pun cu ascuţime problema cunoaşterii vieţii. In cuvântarea sa clin 1934, el insistă asupra izvoarelor de inspiraţie ale literaturii sovietice, arătând că ■ scriitorul trebue să-şi extragă materialele producţiei lor artistice — subiecte, imagini, limbă, stil, — din viaţa şi experienţa oamenilor care muncesc, pe marile - şantiere de construcţie, din actele de eroism ale oamenilor sovietici, din experienţa colhozurilor, din activitatea1, creatoare care pulsează în fiecare colţ al Ţării Socialismului. Dar a cunoaşte viaţa, ne învaţă A. A. Jdanov, aceasta înseamnă „a fi hi stare de a o reprezenta veridic ini operele de artă, de a[o reprezenta nu din pund de vedere scolastic, mort, nu pur şi simplu ca â „realitate obiectivă" |a| a reprezenta realitatea în desvoltarea ei revoluţionară". Adevărul şi caracterul istoric concret al reprezentării artistice „trebue să se unească ct\ sarcina transformării ideologice şi a educării muncitorilor în spiritul socialismului". Aceste indicaţii ale lui Jdanov sunt deosebit de ^'importante pentru înţe-. legerea complexităţii problemelor pe care le pune cunoaşterea vieţii. Ele arată să reflectarea realităţii în art| nu este rezultatul unuf contact sporadic cu realitatea, ci constă în generalizarea faptelor concrete ale realităţii, studiate multilateral şî continuu de scriitorul care se sprijină pe cunoaşterea învăţăturii marxist-leniniste. In lumina acestor constatări, rezultă că a cunoaşte viaţa, nu înseamnă pur şi 'simplu a face o simplă] vizită prin locurile de \producţie, nu e o problemă strictă de „documentare", ci este vorba în primul rând de poziţia de pe care te apropii de viaţă. 'A cunoaşte viaţa înseamnă a o privi cu /ochii ■ poporului, a fi orientat asupra problemelor generale ale realităţii socialiste. Nu este justă şi nu duce la un rezultat* bun atitudinea acelor scriitori .care, mergând de pildă, într'o documentare de şapte zile la o gospodărie agricolă colectivă, ar avea pretenţia să oglindească (în cuprinsul unui roman de şase sute de pagini, întregul proces de transformare socialistă a agriculturii. Evident că autorul respectiv va ajunge la un faliment total din puneţi de'vedere -al realizării romanului, dând probabil vina „pe realitate". ( Chezăşia succesului constă nu numai yîn cunoaşterea aprofundată a realităţii, ci a principalelor probleme care îi frământă pe oamenii din patria noastră, şi mai ales în participarea efectivă a scriitorului la viaţa* eroilor săi. Acest lucru este evident în operele cele mai bune apărute la noi. Oare forţa. 200 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. P. R deosebită pe care o are poemul Tovarăşul Matei a primit Ordinul Muncii de Veronica Porumbacu, nu se datoreşte faptului că autoarea şi-a însuşit pe 'deplin problemele oamenilor pe care ni-i înfăţişează ? ;Oare nu aceeaşi este explicaţia succesului unor opere ca Cetatea de foc de Mihail Davido'glu, In satul lui Sahia de Eugen Jebeleanu, cu unele poeme aie lui A. E. Baconsky, etc.? In operele lor accentul nu cade pe problemele tehnice de producţie] ci pe problemele umane. Fără îndoială, cunoaşterea acestor probleme implică o amănunţită cunoaştere a muncii oamenilor. Câţi dintre scriitorii noştri care doresc să scrie (sau chiar au scris) despre transformarea socialistă a agriculturii, cunosc de pildă metoda Brediuc, a graficului orar la aria de treer ? S3 doar aplicarea acestei metode sovietice de. lucru neîntrerupt şi planificat cu batozele — ziua şî noaptea — a fost unul din factorii principali care au determinat rapiditatea cu care s'a putut asigura strângerea recoltei din anul acesta. Nu poţi înţelege nimiti din procesul de atragere a unor masse d;n ce în ce mai mari de ţărani muncitori în gospodării agricole colective dacă nu cunoşti mecanismul zilei-muncă, care asigură o repartiţie, justă şî echitabilă a sarcinilor şî apoi a produselor realizate. In jurul acestei „zile-muncă" se învârtesc discuţiile ţăranilor cu proprietăţi individuale, asupra felului în care este aplicat'acest sistem sunt aţintiţi ochii lor. Căci, într'adevăr, 'aici găsim 'elementul concret care determină în conştiinţa ţăranilor victoria asupra! spiritului individualist. Dar daca ieste greşit a porni' la oglindirea realităţii fără o profundă cunoaştere teoretică şî practică a ei — este cel puţin tot atât de greşită tendinţa de a porni la studiul realităţii cu idei preconcepute, cu scheme făcute dinainte. Există scriitori care alcătuesc planul operei lor din birou şi pe baza şabloanelor deja existente în literatură, căutând în viaţă doar amănuntele concrete, cu care să umple tiparele pregătite dinainte. Din acest punct de vedere, fdesigur este de combătut atitudinea acelor scriitori care nu utilizează ^locul lori de muncă pentru a face din el un mijloc'efectiv de pătrundere în viaţă. Unii dintre cei care sunt, de exemplii, şi redactori la ziare, revistei sau edituri, concep munca în rddacţîe, munca de îndrumare, ca un fel de găoace din care nu se poate vedea nimic.; Intre cunoaşterea vieţii pe teren, între munca de creaţiei şî între cea de îndrumare exfetă la j aceşti scriitori pereţi de nepătruns. Desigur, scriitorii respectivi se vor plânge i totdeauna de „lipsa de timp" şi de lipsa de mijloace pentru] a cunoaşte realitatea, dacă atât timp cât vor munci în redacţii, în secţiile de creaţie ale Uniunii Scriitorilor', vor privi cu: ochi morţi cele ce sfe ipetrec în jurul lor. Există' scriitdri care, pentru a lua contact cu realitatea, nu se deplasează niciodată în întreprinderile, în uzinele din Capitala, în cartierele mărginaşe sau în regiunea Bucureşti} deşi locuesc cel puţin trei sferturi din timpul lor în Bucureşti. Şi i oare Capitala ţăriî nu' pioate fi socotită drept unul'din principalele puncte din ţară',, în care ,se manifestă noul, în care au loc fenomene care atestă mersul înainte al societăţii noastre ? Nu sunt oare aceşti scriitori atraşi în călătorii de documentare, mai mult de pitorescul, de ineditul priveliştii (înţeleasă în chip îngust) decât de adevărata viaţă care pulsează în fiecare colţ al Patriei noastre? Unii scriitori se feresc de „activitatea obştească", de sarcina pe care le-o impune calitatea lor de scriitori, de propagandişti. Ei se eschivează dela munca în diferitele comitete,1 dela şedinţe, arătând că aceasta i-ar împiedica în munca de creaţie. Dar oare aceasta muncă activă, practică, nu este un mijloc eficace .pentru acumularea de experienţă necesară pentru creaţia literară ? Cum poţi oare cunoaşte mai intim, mai profund realita- IN LUMINA LUCRĂRILOR IUI A. A. JDANOV 201 tea, cum poţi pătrunde mai bine tendinţele noui, decât activând printre oamenii muncii", decât desbătând în adâno'me problemele oglindirii acestei realităţi în creaţia literară ? Şi dimpotrivă, oare nu tocmai izolarea dela munca obştească a contribuit în cea mai mare măsură la recentele greşeli 'ale Măriei Banuş ? îmbinarea muncii de creaţie cu munca obştească, în cadrul ziarelor, revistelor, editurilor sau a secţilor de creaţie ale1 Uniunii Scriitorilor este chezăşia succesului activităţii creatoare a scriitorului. Exemplul celor mai buni creatori ai noştri1 stă mărturie.în această privinţă. Pentru creaţia lui Dan Deşliu, de pildă,; activitatea în cadrul'redacţiei ^ScânteTÎ" a avut ci importanţă hotărîtoare. Aici, în prima linie a frontului de luptă;, el a avut contactul direct cu realitatea, cu viaţa ; aici el a învăjat să preţuiască importanţa şi efectul cuvântului. Cercetând manuscrisele altora,. discutând în colectiv problemele creaţiei proprii, învăţând din experienţa altora şi acumulând la rândul său experienţă — şi aceasta1 s'a întâmplat şi cu scriitori ca Petru Dumitriu şi Veronica Porumbacu — ei au reuşit să creeze opere legate de viaţă ş3 în care se reflectă problemele care frământă oamenii' muncii. Şî oare activitatea obştească pe care Mihai Beniuc a avut-o în ultimii ani nu i-a impregnat creaţia1 cu acea perspectivă, cu acel suflu, \pe care numai cun'oaşterea realităţilor şi vieţii poporului o pot da? 'In cadrul recentelor desbateri care au avut loc la Uniunea Scriitorilor, cu prilejul reorganizării secţiilor de creaţie, mai mulţi scriitori cu- îndelungată experienţă literară ca Zaharia Stancu, Ion Cătugăr'u, Aurel" Baranga — au subliniat convingerea lor că a lucra în redacţii, în colectivele Uniunii Scriitorilor înseamnă pentru scriitori nu' numai o sinceră preocupare pentru desvoltarea literaturii noastre, ci o chestiune vitală pentru propria lor creaţie. Astfel, ' ei au prilejul să înţeleagă mai bine viaţa şî problemele creaţiei, să creeze opere de înaltă măestrie artistică, Dar simpla prezenţă în cadrul redacţiei nu) este suficientă. Pentru atin gerea obiectivelor amintite este necesară nu atitudinea pasivă în cadrul ■colectivelor de redacţie sau la şedinţe, ci de efectivă contribuţie, care să facă dm acefete colectivei, pundte înaintate ale cjonsitrucţitei soclialismului. în feluf acesta vom cunoaşte mai bine mecanismul care duce înainte viaţa, resorturile care transformă conştiinţa oamenilor. ★1 Expresia dea mai evidentă! a ounoaş'terii profunde de către sicriitori a vieţii societăţii noastre, este felul în care ea este concretizată în chipul eroului pozitiv. El este figura centrală a literaturii noastre de astăzi. A cunoaşte viaţa înseamnă, în primul rând, a cunoaşte omul nou, a pătrunde în centrul preocupărilor şi năzuinţelor sale. Urmând exemplul literaturii sovietice- „ai cărei principali eroi sunt constructori ai vieţii noi,s muncitori şi muncitoare, colhoznici şi colhoznice, membri de partid, administratori, ingineri, comsomotişti, pioneri" (A. A. Jdanov) — literatura noastră oglindeşte tipurile fundamentale si eroii esenţiali ai epocii noastre de construire a socialismului. De felul în care este concretizat eroul pozitiv depinde succesul sau insuccesul operei literare. Din felul în care scriitorul îşi concentrează atenţia creatoare pentru a pune în lumină imaginea eroului pozitiv, noi aflăm care este atitudinea scriitorului faţă de realitate, cum o înţelege el — just sau nejust. Insfârşit, de felul în care oglindeşte complexitatea creatoare şi caracterul ofensiv al eroului de tip nou, depinde perspectiva pe care o deschide opera literară, forţa 202 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. P. R. e> mobilizatoare. Căci, aşa cum spune A. A. Jdanov, „entuziasmul şi pasiunea pentru eroism impregnează întreaga noastră literatură. Ea este optimistă. Şi optimistă nu conform unui oarecare instinct zoologic „interior". Ea este optimistă în esenţa ei, pentrucă ea este literatura clasei în ascensiune, a proletariatului, singura clasă progresistă, de avantgardă. Forţa .literaturii noastre sovietice constă în aceea că ea serveşte cauza nouă, cauza construcţiei socialismului." Tocmai plasticitatea cu care este înfăţişat Mitrea Cocor, tocmai vigoarea cu care Mihail Sadoveanu a concentrat în figura acestui erou trăsăturile caracteristice înaintate ale ţăranului nostru muncitor, determină valoarea socială a acestui erou, puterea sa de convingere. Din faptele eroilor poemului Minerii din Maramureş de Dan Deşliu noi înţelegem caracterul esenţialmente 'nou al prezentului, bogăţia de idei şi de sentimente minunate care-i animă pe oameni şi" care exprimă cele mai noi' tendinţe din viaţa noastră. In comportarea lui Mitică Rusu, a lui Gelal, din Drum fără pulbere, în comportarea lui Pavel Arjoca din Cetatea de foc, etc. găsim acele elemente, care demonstrează Torţa relaţiilor noastre sociale care insuflă încredere în ziua de mâine. Fermitatea în faţa greutăţilor, simţul răspunderii îF caracterizează pe Maftei, din romanul lui Petru Dumitriu,' pe Mladin din Cumpăna luminilor de Niculae Jianu, pe Onufrie Ochi de vulpe din Temelia de Eusebiti Camilar, pe eroul poemului despre] Barta Iosif (de A. E. Baconsky, etc. Aceşti, oameni sunt exemplare ale unei umanităţi noui, membri ai unei ' societăţi pe care. ei înŞ'Şi 0 construesc. Tocmai zugrăvirea realistă a eroilor luptători dă'profunzime, claritate şi perspectivă lucrărilor citate mai sufs. Şi oare nu tocmai înţelegerea marxistă a rolului pe care-1 au luptătorii revoluţionari în desvoltarea societăţii, oare nu profunda generalizare a învăţămintelor unei epoci istorice, oare nu faptul că poetul exprimă artistic sentimentul de dragoste neţărmurită a poporului pentru Secretarul General al Partidului, oare nu acestea au determinat forţa şi vitalitatea poemului Cântec despre tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej de Mihai Beniuc? . ^ Toate^ acestea arată în ansamblu că între cunoaşterea vieţii şi eroul pozitiv există o legătură indisolubilă. Dar în acelaş timp' şi insuccesele unor scri-tori în construirea eroului pozitiv demonstrează 'aceeaşî teză. O insuficientă cunoaştere a vieţii determină ignorarea de către scriitor elementelor noi din realitate. Şi cum pot fi zugrăviţi eroii pozitivi fără ca ei să fie întruchiparea noului ? Pentru scriitorii care nu cunosc noul din viaţă, erou? pozitiv nu are şi nu poate avea caracterul unui fenomen tipic al vieţii' Aceasta face ca în creaţia lor să pătrundă elemente de subiectivism, de naturalism, obiectivism1, idilism, (schematism, etc. Necunosoând realitatea, scriitorii respectivi se văd nevoiţi să o „umple" cu tot felul de artificii, prin care încearcă să suplinească lipsa de idei. In faptul că a transformat comportarea eroului său principal într'o frământare stearpă, într'o tânjire neputincioasă, fără orizont, marcată de salturi nemotivate, constă insuccesul nuvelei Ana Roşculeţ a talentatului scriitor Marin Preda. In faptul că nu a individualizat în mod realist personalitatea luptătorilor, qonstaii insuficienţele artistice, schematismul dijn Sfârşim jalbelor . de Al. Jar. In faptul că a acordat mai multă atenţie eroilor negativi sau sovă-elnici, ambianţei burgheze sau mic burgheze a acestora, în timp ce eroii' pozitivi erau cufundaţi într'un fel de ceaţă deasă, care disolvă contururile; constau deficienţele romanului Oţel şi Pâine de Ion Călugăru. In faptul că a ignorat a IN LUMINA LUCRĂRILOR LUI A. A. JDANOV 203 aspecte esenţiale ale adevărului vieţii, că a încercat să introducă materialul: bogat ai' vieţii noui în tipare vechi, înguste, constă slăbiciunea de bază., a piesei Recolta de aur de Aurel Baranga. In faptul că a diluat figura lui Ion Crângaşu întlrfo serie de dulcegării, ■ Constă idilism'ul din; u/n|ele paginii! ale Temeliei de Eusebiu Camilar. In prezentarea ştearsă a trăsăturilor omu'fui nou, în abstractizarea tipurilor de comunişti — constă schematismul din unele nuvele ale lui Ben Corlaciu (Candidatul, Timpii de aur). Scriitorii, citaţi mai sus au ajuns la aceste greşeli tocmai pentrucă s'au depărtat dela ceeace este esenţial, tipic în viaţă, pentrucă n'au respectat adevărul vieţii. Nu se poate pune la îndoială dorinţa lor fierbinte, sinceră, de a construi' personagii bind realizate. Dar faptul că' unele rezultate practice ale muncii sunt slabe sau greşite, nu poate !să nu n» aducă aminte de felul cum A. A. Jdanov analiza operete în care eroul pozitiv apărea sărăcit, lipsit de-insuflă măreţie situaţiilor prezentate. Numai încrederea deplină în forţele noului, numai înlăturarea oricărei şovăeli în afirmarea lui, numai curajul de a se asvârfi în clocotul vieţii şi de â lupta împotriva propriei „izolări", permite scriitorului cunoaşterea profundă a realităţii,' îi dă acel patos revoluţionar care însufleţeşte fiinţa eroilor săi,, insuflă măreţia situaţiilor prezentate. Caracterul omului nou e(ste determinat de muncă, constă în înaltele însuşiri morale, în capacitatea de a pune interesul obştesc! mai presus de orice. Dar aceste calităţi trebue să fie în acelaş tjimp proprii şi scriitorului. Pentru a creia opere la nivelul frumuseţii realităţii noastre, scriitorii trebu'e să se elibereze şi în munca lor de creaţie de ultimele resturi (ale metodelor desordonate de muncă literară, proprii creaţiei literare burgheze. Ei au şi început să muncească într'un fel nou, în care intră ca parte integrantă organizarea muncii decrease, lărgirea orizontului ideologic şi cultural, şi lupta pentru o expresie cât mai clară. Treapta de măesirie artistică pe care o atinge un scriitor în creaţia-sa este legată direct de cantitatea de muncă pe care scriitorul o depune pentru crearea operei literare. Şi aşa cum s'a arătat mai'sus, felului nou de a munci îi corespunde capa citatea de a pune interesele obşteşti mai presus de orice, intransigenţa faţă de propriile greşeli. Lichidarea tendinţelor proletcultiste din literatura noastră este o condiţie-esenţială pentru mersul ei înainte. De felul în care luptăm împotriva proletcul tismului depinde în; mare măsură succesul în ridicarea de cadre noi în literatură. Tinerii scriitori Irebuesc îndemnaţi să cunoască tot mai aprofundat moştenirea noastră literară, capodoperele literaturii ruse şi universale, măreţele realizări ale literaturii sovietice. Combaterea şi lichidarea proletcultismului este indestructibil legată de lupta-pentru măestria literară. Deaceea, pentru progresul necontenit al creaţiei literare este deosebit de însemnat să se lichideze rămăşiţele proletcultiste, iar desbate-rile creatoare în jurul operelor tinerilor scriitori să intre în practica de muncă a Uniunii Scriitorilor, a revistelor şi a criticilor literari. In aceeaşi ordine de idei se înscrie şi necesitatea de a mări exigenţa faţă de-operele literare care apar sub coperta colecţiilor de popularizare. Căci, sub pretextul „operativităţii" apar destul de des, în tiraje mari, lucrări care sunt sub nivelul [posibilităţilor celoraj care le scriu. Exempiul celor mai buni scriitori aj noştri de astăzi, lovesc din plin în rămăşiţele acestei atitudini mic-burgheze faţă. de'literatura legată de masse, atitudine pe oare o manifestă um scriitori. Lucră 204 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. P rile lui Mihai! Sadoveanu, ale lui Zaharia Stancu sau ale lui Eusebiu Camilar care apar în cadrul colecţiilor de popularizare („Albina" şi altele) lovesc în această' tendinţă, de esenţă burgheză, de a subaprecia literatura destinată masselor largi. ★ Acordând iscriilorilor şi artiştilor titlul înalt de „ingineri ai sufletelor omeneşti", definiţia stalinistă conferă oamenilor artei şi literaturii un rol activ în societate, o misiune măreaţă, răsturnând revoluţionar concepţia burgheză despre inutilitatea artistului, bun doar să întreţină huzurul claselor exploatatoare. Această definiţie îi aşează pe scriitori în rândul constructorilor, în rânduf specialiştilor. Dar aceasta implică o mare răspundere pentru scriitori. Căci literatura nu numai că oglindeşte viaţa, dar contribue da formarea conştiinţei; gândurilor şi sentimentelor omului. Căci aşa cum arată A. A. Jdanov, „unora li se pare firesc să afle că s'a făcut o aspră mustrare când du fost aduse mărfuri ct\ defecte de producţie, sau când n'a fost îndeplinit programul de producţie a mărfurilor de mare consum., sau planul de stocat al lemnului, dar dacă se admit lucruri cu defecte în , sectorul sufletelor omeneşti, al educării i tineretului, acest lucru poate fi tolerat. Oare nu este aceasta o vină mai gravă decât neîndeplinirea programului de producţie sau zădărnicirea îndeplinirii programului \dâ producţie?". Răspunderea scriitorului este legată de marea influenţă pe care literatura o exercită asupra .oamenilor. Dacă "o operă bună ;poate stimula în mod concret munca unui colectiv, pe de altă parte, o operă greşită poate descuraja, produce confuzii. Operele marilor scriitori ajută din plin la transformarea oamenilor. Să ne amintim de succesele în 'producţie pe care le-au obţinut lă noi utemiştii dela fabrica „Armătura", ,'după ce s'a citit, în grupe de lectură, Atelierul de Foc de Boris Polevoi. Să ne amintim de scrisorile atâtor oameni ai muncii adresate ziarelbr noastre, mărturisind influenţa covârşitoare pe oare au avut-o asupra lor operele lui Maxim Gorchi, Aşa s'a călit oţelul de N. Ostrovschi, Pământ desţelenit de M. Şolohov, etc. Să ne amintim de importanjţa pe care au avut-o asupra formaţiei spirituale a fiecăruia dintre noi anumite opere literare, felul în care ele ne-au ajutat să pricepem evenimentele care se petrec în jurul nostru — şi în acelaş timp, să ne pricepem şi pe noi înşine. Odată cu eliberarea societăţii de sub tirania banului, odată cu promovarea valorilor morale şi intelectuale, rolul culturii creşte în mod uriaş. Scriitorii trebue să corespundă rolului măreţ pe care-1 are literatura astăzi, ,să fie pătrunşi de sentimentul responsabilităţii lor. Nicicând, în epocile trecute, societatea nu a conferit scriitorului un asemenea loc, o asemenea funcţie în viaţa societăţii. Burghezia numea pe poeţi „privighetori", cântăreţi, socotmdu-i drept nişte fiinţe ciudate, aflate la marginea societăţii. Lipsa de consideraţie faţă de artă se traducea atât prin sentimentul ipocrit de compătimire pe care-1 afişau clasele exploatatoare faţă de scriitori, cât şi prin indiferenţa totală faţă de nevoile lor materiale. Astăzi, scriitorul este chemat să ajute Partidul şi guvernul în măreaţă operă de educare a oamenilor, să rupte cu hotărîre pentru a fi la înălţimea măreţiei vremii noastre, la nivelul realizărilor luminoase ale poporului, pentru ca ,să corespundă exigenţelor artistice sporite ale acestuia. Scriitorul are o măreaţă responsabilitate faţă de popor de a lupta pentru ridicarea la un nivel calitativ din ce în ce mai înalt creaţia sa, pentru a-şi des-volia măestria literară. Simţul răspunderii pe frontul literar înseamnă în primul rând acest lucru. De aici reiese datoria de a combate pe cei care nu sunt la înălţimea acestei IN LUMINA LUCRĂRILOR LUI A. A. JDANOV 205 exigenţe, care încearcă să se eschiveze dela răspunderea pe care o impfică creaţia, invocând felurite „circumstanţe atenuante". Astfel, există cazuri când pentru greşelile din romane, din poezii, din articole de critică, autorii operelor respective, se eschivează de a răspunde invocând editurile şi revistele care 'le-au publicat. Trebue arătat că, în recentele discuţii asupra poeziei dela Uniunea Scriitorilor, unii scriitori nu au înţeles să-şi recunoască deschis greşelile, ci au încercat să găsească diferite cauze — chipurile obiective, pentru a şi le justifica . Revistele noastre nu au contribuit îndeajuns la desvoltarea printre scriitori a spiritului de răspundere. Discutând într'un articol de fond insuficienţa repertoriului dramatic original, revista Contemporanul (Nr. 223, Ianuarie 1951) stabilea răspunderea diferitelor organe pentru această situaţie. Au fost astfel criticaţi Comitetul pentru Artă, teatrele, Uniunea Scriitorilor, A.G.E.S,, etc. Numai... scriitorilor care, de fapt sunt cei dintâi interesaţi în această stare de lucruri, revista nu găsea nimic, să le reproşeze. Revistele noastre literare joacă un rol însemnat în organizarea procesului literar. In general, cele mai bune opere ale fiteraturii noastre sunt prezentate cititorului prin intermediul revistelor. Desvoltând Rezoluţia CC. al P.C. (b) al U.R.S.S., A. A. Jdanov sublinia faptul că revistele literare reprezintă 'o armă puternică a Statului Sovietic în, opera de educare a oamenilor sovietici; deaceea ele trebue să se călăuzească după ceeace constitue baza vitală a orânduirii sovietice, după politica ei. Vorbind despre revistele Zvezda şi Leningrad, A. A. Jdanov sublinia că greşelile lor se datoresc „şi lipsei de răspundere care s'a statornicit la conducerea revistei, dacă se ţine seama de situaţia din redacţiile revistelor din Leningrad, unde nu se ştie exact cine a avut răspunderea pentru întreaga revistă sau pentru fiecare din secţiile ei, şi unde n'a existat nici cea mai elementară ordine". Sarcina revistelor' literare este de a milita pentru o literatură înaintată, pentru literatura realismului socialist în ţara noastră. Dar revistele literare sunt totodată organe de presă. Prin urmare, cu tot specificul lor, cu caracterul lor literar; ele trebue să corespundă principiilor generale clasice pentru presă, aşa cum se desprind ele din învăţătura lui Lenin şi Sfalin. Revistele literare trebue să fie arme ideologice ale Partidului. Ele trebue să militeze pentru ideile lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, concretizate în munca din domeniul literaturii. Ele trebue să propage politica Partidului în condiţiile specifice ale sectorului literar. A fi propagandist în condiţiile specifice şi concrete literare, înseamnă a răspândi cu ajutorul imaginilor, ideile lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, a oglindi lupta Partidului, a clasei muncitoare şî a poporului pentru izbânda acestor idei. A fi propagandist în domeniul literaturii înseamnă a oglindi felul în care oamenii muncii din ţara noastră luptă pentru pace, pentru socialism şi aplică în practică învăţăturile marxism-leninismului. A oglindi lupta şi viaţa poporului nostru în presa literară, înseamnă a iniţia în poezie, în proză, în dramaturgie, lucrări care prin materialul; lor tematico-ideologic şi prin înălţimea realizării artistice să(fie arme ele luptă pentru construirea socialismului, pentru mobilizarea şi animarea masselor. Aceasta înseamnă a înfăţişa — în materialul publicat în revistă — cele mai caracteristice, mai înaintate fenomene ale realităţii. Această înseamnă a oglindi procesul luptei de clasă, a găsi cele mai sugestive şi - cele mai puternice imagini artistice pentru a zugrăvi realitatea, I şi totodatăl a descoperi în realizările de astăzi ale oamenilor, perspectivele zilei de mâine. Sarcina revistelor şi almanahurilor literare .206 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. P. R. trebue eă fie alegerea temelor celor mai contemporane, care să oglindească în mod concret comportarea oamenilor muncii, care să zugrăvească oamenii cei mai înaintaţi, eroii vieţii, activişti, oameni educaţi de Partid şi oameni care cresc la lumina învăţăturii Partidului şi devin luptători conştienţi pentru socialism. InJ munca revistelor centrale şi almanahurilor, există destule laturi pozitive care arată că ele pot constitui elemente importante ale frontului literar. Cu toate acestea, totalizând rezultatele muncii dusă de revistele noastre, printre care şi Viaţa Românească, trebue! să recunoaştem — în lumina principiilor enunţate mai sus — că, mai ales în ultimul timp, activitatea a fost. destul de,slabă. Dacă literatura pe' care o promovează revistele literare. nu-şi va îndeplini în cel mai înalt grad rolul ei educativ —! cum i arată Jdanov —^aceasta înseamnă că revistele literare vori contribui la darea înapoi ^a literaturii. Aoesta a fost cazul cu unele opere publicate de Viaţa Românească, ciclul de poezii greşite ale Măriei Banuş din Nr. 5/1951, unele poezii greşite ale lui Mihu Dragomir, în Nr. 6,1951, piesa de .'teatru Recolta de aur de Aurel Baranga, în Nr. 3/1951. Lipsa de principialitate, liberalismul, au făcut ca într'un timp relativ scurt, să apară în paginile revistei aceste materiale dăunătoare. In aceste cazuri, în loc să fie un instrument de educare a oamenilor muncii în spirit socialist, revista a, devenit un instrument de difuzare a mentalităţii şi ideologiei ,.-..trăine de clasă. însăşi seria de succese, operele realizate) publicate de Viaţa Românească, obligau revista să manifeste o mai mare vigilenţă în aprecierea şi publicarea materialului literar. Secţiile de poezie, proză, şi maf ales de critică ale acestei reviste, care ar îi trebuit să contribue la lichidarea rămânerilor în urmă din sectoarele literare respective, nu s'au dovedit! la înălţimea sarcinilor primite. Amnistia reciprocă, fami-liarismul care mai domneşte în rândurile unor scriitori, au dus fără îndoială la combativitatea scăzută a unor materiale ale revistei. Sectorul de critică în special, n'a realizat o ridicare a nivelului ideologic în ce priveşte materialul critic. Iar conducerea revistei n'a luat măsurile necesare pentru înlăturarea greşelilor, n'a asigurat la vreme justa îndrumare a'colectivului redacţional. Şi Almanahul literar din Cluj care — în linii' generalei— a adus d contribuţie pozitivă la stimularea şî popularizarea creaţiei literare ardelene, a denaturat uneori ideile marxist-leniniste cu privire la literatură, răspândind greşita teorie a „sincerităţii" scriitorului, prin care se preconiza înlocuirea spiritului de Partid cu aşa zisa spontaneitate a creaţiei literare. Almanahul literar laşul Nou a publicat luni în şir poezii formaliste, altele cu un puternic iz proletcultist. In sânul acestei -'redacţii âe cultiva „bisericuţa Hterară", fapt care a dus la slăbirea calităţii operelor publicate. Fără a trece cu vederea meritele lor în publicarea unor opere de valoare, în preocuparea de a creşte noi scriitori din masse, în încercarea de a se menţine în actualitate, trebue spus^ totuşi că revistele noastre literare nu au participat suficient la marile campanii iniţiate de Partid, nu au ajutat în măsura necesară, — deşi aveau posibilitatea şî datoria — la combaterea ideologiei duşmane, nu au publicat suficiente materiale combative, care să fie folosite tn toate domeniile în care massele populare trebuesc mobilizate. Ce oglindeşte acest fapt ? El arată că în redacţiile revistelor noastre literare pătrunde adesea influenţa şi se! manifestă rămăşiţe ale ideologiei burgheze, că aceste rămăşiţe nu sunt combătute cu toată vigoarea, că mai domneşte încă fami-b'arismul, amnistia reciprocă şi că scriitoriî-redactori nu participă în) suficientă măsură la munca redacţională. Este adevărat că aceştia din urmă au promis în repetate rânduri că-şi vor îndrepta) greşelile. Totuşi, asemerfea promisiuni nu s'au IN LUMINA LUCRĂRILOR LUI A. A. JDANOV 207 concretizat în măsuri efective la capătul cărora să fie înlăturarea curajoasă a lipsurilor. „ întărirea spiritului de Partid, întărirea principiului de răspundere colectiva şi individuală a membrilor redacţiilor noastre, întărirea disciplinei redacţionale şi mai cu seamă întărirea criticii şi autocriticii, de jos1 şi până sus, sunt condiţiile de bază pentru îmbunătăţirea muncii revistelor noastre. i * Frontul literaturii, ca şi întregul front ideologic, nu trebue să amintească „un bivuac liniştit, undeva departe de câmpul de luptă"—cam spune Jdanov. 'Exemplul intransigenţei revoluţionare şi combativităţii lui A. A. Jdanov trebue să călăuzească munca activiştilor pe frontul literar. Scriitorii noştri trebue să se avânte cu curaj în clocotul vieţii, să caute1 locurile unde vârtejul este mai puternic. Ofensiva împotriva! duşmanului de clasă,^îm-potriva rămăşiţelor capitalismului se desfăşoară azi în ţara noastră. Cine, dacă nu scriitorii îndrumaţi zi de zi de Partid, ar trebui să fie în primele rânduri ;ale forţelor ofensive ? O armă deosebit de preţioasă pentru atingerea adesţoij obiective este critica şi autocritica. Lucrările lui Jdanov şi întreaga experienţă ""a literaturii sovietice ne arată că!, critica şî autocritica sunt o lege a "desvoltării literaturii socialiste. Nu efte posibil progresul şi învingerea greutăţilor şi lipsurilor fără discuţia adâncă asupra muncii, fără critica îndrăzneaţă şi principială şi, fărăl autocritică. „Fără critică —- spunea Jdanov — orice boală se poate înrădăcina şi atunci e mai greu de scăpat de'ea". Când lipseşte critica, deficienţele în muncă rămân nedescoperite ; dimpotrivă ele cresc şi înăbuşe până la' urmă organismul respectiv. Noi trăim condiţiile tre. cerii de la' capitalism' la socialism în plină luptă de clasă. Arma criticii şi autocriticii ne ajută şi în aceste împrejurări spentrU înlăturarea lipsurilor. Analiza făcută de A. A. Jdanov greşelilor revistelor Zvezda şî Leningrad servesc, drept îndreptar pentru felul în care trebuesc combătute deficienţele de pe frontul nostru literar. In măsura în care la noi s'a încetăţenit în practica vieţii literare mânuirea armei criticii şi autocriticii, literatura noastră a obţinut mari! succese. Prinicriţică se elimină ceeace este vechi în literatură şî ceeace o împiedică să meargă înainte şi se promovează ceeace este nou şi înaintat. Aşa s'a petrecut cu romanul Ne* gura de Eusebiu Camilar, în care, criticându-se şi părţile nerealizate, au fost puse puternic în lumină elementele pozitive. Aşa s'a întâmplat cu poemul lui Mihai Beniuc, Cântec despre tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, poem ale cărui frumuseţi au fost analizate si subliniate. Tot printr'o critică şi îndrumare plină dp grijă au putut să crească şî să se desvolte un număr de tineri scriitori proveniţi din rândurile oamenilor muncii, mulţi dintre) aceşti tineri fiind ajutaţi în i mod direct prin Şcoala de Literatură si Critică a Uniunii Scriitorilor, ale cărei cursuri le-au urmat şi le urmează. Ei au învăţat să lupte în mod concret pentru evitarea slăbiciunilor şi pericolelor care pândesc pe scriitorul ce adoarme! pe (laurii obţinuţi sau visaţi numai. Partidul a chemat scriitorii să lupte împotriva 'mulţumirii de sine, împotriva îngâmfării, împotriva oricărei stagnări, să combată familiarismul şi relaţiile ne>-principiale' între scriitori. Nu încape nicio îndoială că ultimele greşeli ideofogice ale revistei Viaţa Românească — publicarea poeziilor greşite ale Măriei Banuş şi a unor, poezii greşite ale lui Mihu Dragomir — se datoresc în- bună măsura 208 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. P. R/. faptului că colectivul redacţional a pierdut din vedere interesele educării politice a oamenilor muncii, dând dovadă de liberalism O asemenea atitudine, greşită din punct de vedere politic, exprimă însă faptul că; în sânul redacţiei critica şi autocritica nu a devenit într'adevăr o armă. Legătura dintre colectivele secţiilor nu a fost îndeajuns de puternică, ele n'au dat dovadă de ajutor reciproc. Greşelile şi slăbirea) vigilenţei în munca redacţiei au fost pricinuite şi de denaturarea raporturilor care trebuiau să existe între Uniunea Scriitorilor şi inelul/ său de muncă, Viaţa Românească. In sânul redacţiilor, trebue să se treacă în mod hotărît la lichidarea spiritului de concurenţă burgheză, care mai dăinue şi împiedică relaţiile principiale între redactori. Spiritul de castă a determinat şi ieşirea plină de îngâfmfare a revistei laşul Nou, care a respins în mod absurd critica justă făcută de revista Contem poranul. Fami'liarismul care domnea în sânul acestei redacţii, împletit "cu fenomenele de înăbuşire a criticii şi de respingere,' neprincipială, a colaboratorilor externi, au dus la scăderea considerabilă a nivelului revistei. Desiguri cei mai mulţi scriitori afirmă, în principiu, că luptă pentru promovarea criticii şi autocriticii, dar de multe ori aceasta rămâne o afirmaţie' goală. In practică, acceptarea formală a criticii şi,1 autocriticii este încă frecventă şi constitue uri mijloc de eschivare dela răspunderi, dela recunoaşterea cinstită, curajoasă, a greşelilor. Cuj cât un scriitor are la activul său mai multe succese în domeniul'literar, cu atât el trebue să primească' mai convins critica, ori dela cine ar veni, dela elemente! tinere de pe frontul literaturii, dela cetitor. Or, tocmai în direcţia aceasta se manifestă uneori tendinţe de înăbuşire a criticii. Tovarăşul Stalin ne învaţă că ploconirea în faţa „somităţilor" literare aduce mari prejudicii desvoltării talentelor acestora. Nu se, poate diminua răspunderea criticii literare care, la apariţia volumului Bucurie de Maria Banuş, a închinat cronici apologetice acestui volum, fără însă a atrage atenţia poetei asupra unor slăbiciuni, manifestate încă dela începuturile activităţii, slăbiciuni care persistau în acest volum şi care au răbufnit apoi puternic. „Tovarăşul Stalin ne învaţă — spune A. A. Jdanov — că dacă vrem să păstrăm cadrele, să le inslruim şi să le educăm, nu trebue să ne temeni, de a critica pe cineva, nu trebue să ne temem de criticei principială, curajoasă, deschisă <şi obiectivă... Numai o critică curajoasă şi deschisă ajută pe oamenii noştri să se perfecţioneze, îi îndeamnă să meargă înainte şi să înfrângă piedicile prin ^activitatea lor... Acela care se teme de critică în activitatea sa, este un laş şi ud nevrednic, un om cure nu merită respectul poporului". Aceste cuvinte ale lui A. A. Jdanov trebuesc reamintite acelor tovarăşi care fug de critică, de analiza muncii lor. Spre deosebire de aceştia; — şi ca un exemplu pentru aceştia — există mulţi scriitori care nu ezită să-şi facă bilanţul activităţii lor, care primesc cu curaj critica şî chibzuesc.în lumina deficienţelor semnalate- cum să obţină rezultate mai bune în munca lor. Nu este de mirare că asemenea scriitori obţin — îri urma acestei analize curajoasei — succese de creaţie. Astfel, Mihail Davidoglu — a cărui primă versiune a piesei Cetatea de foc a fost puternic criticată — însuşindu-şî criticile, a reuşit să-şi refacă piesa şî să!, dea literaturii o creaţie valoroasă. Dar principalul mijloc, specific literaturii, care asigură traducerea în viaţă a armei critice' pe frontul literar este desigur critica literară. Desvoltarea ei asi gură în cea m'ai !mare (măsură funcţionarea criticii şi autocriticii. Deaceea. având în vedere rolul, important al criticii literare, niveluî actual al literaturii, noi trebue să discutăm problemele criticii literare şi — cu forţe unite — să ajutăm la desvoltarea şi întărirea ei. IN LUMINA LUCRĂRILOR LUI A. A. JDANOV 209 In activitatea noastră literară nu se simte încă suficient ^spirit combativ Critica literară trebue să fie elementul* motor, care să împingă înainte literatura. Privite în această lumină, este clar că unele rămâneri în urmă ale literaturii se datoresc criticii literare, care nu al luptat suficient pentru întărirea şi desvoltarea literaturii noastre. _ Apolitismul este expresia fipsei de combativitate, a „vegetarianismului ţara colii" ■- cum zicea Jdanov. O critică literară la baza căreia stă „contemplarea pasivă" a fenomenelor literare este inutilizabilă, ca instrument de influenţare practică a literaturii. Critica noastră trebue să lupte împotriva influenţelor ideologiei burgheze. „ Critica noastră literară se deosebeşte în mod esenţial de critica burgheza. Nimic nu este comun între ele, în afară de denumi re. Caracterul principial nou al criticii literare în bazele, în funcţia şi în mijloacele ei, a determinat schimbarea ei calitativă. Să ne amintim o clipă ce însemna critica burgheza decadenta-dependenţa directă faţă de sacul cu bani, faţă de editor şi capitalişti, al căror organ de propagandă era; arbitrariul complet în aprecierea şi analiza operelor literare; impres;onismul şî ignorarea crasă a ansamblului fenomenelor literare, a literaturii universale; lipsa de orizont, beţia de cuvinte, etc. Critica noastră literară a rupt în mare măsură cu asemenea „tradiţii".. Când vorbim de rămânerea în urmă a criticii facem această constatare, nu în raport cu critica burgheză cosmopolită, ci în raport cu înaltul nivel al vieţii literare dela noi. In activitatea noastră de critică literară, nu se simte înca suficient spirit combativ. Există încă liplsă de îndrăzneală în atacarea problemelor centrare ale frontului literar. Producţia criticii literare este cu totul insuficienta cantitativ, si slabă calitativ. De multe ori ea nu a luat iniţiativa promovări' realizărilor 'pozitive ale literaturii noastre şi mai ales nu a descoperit lipsurile frontului literar. Principatele probleme ale literaturii au trecut deseori neobservate de critica literară şi chiar când, în mod izolat.un critic observa o anumită realizare sau o anumită deficienţă, nu îndrăznea să ia o atitudine hotărîtă. De pildă, discuţiile asupra spiritului de Partid în literatură s'au transformat în mod rapid'într'o 'discuţie vagă, pe dibuite, după care au încetat complet. Problema măestriei artistice' nu este încă nici astăzi discutată efectiv în coloanele revistelor noastre. Discuţia asupra periodizării istoriei ştiinţifice a literaturii care părea să atragă pe' mai mulţi din criticii noştri, s'a transformat în curând într'o discuţie sporadică asupra unor probleme rieesenţiale, discuţie care a făcut mai mult rău decât bine. Situaţia dramaturgiei nu a format nici până azi obiectul unui articol serios. Problema eroului pozitiv — problemă atât de importantă în desvoltarea prozei noastre — figurează cu regularitate pe planul de mcru a' secţiilor de critică ale revistelor noastre, dar rămâne în, stadiul de proect. Evident, nici problemele... criticii n'au fost discutate decât sporadic de critica literară. Almanahul Literar dela Cluj este aproape singurul care a urmat în coloanele sale, mai consecvent, o dipcuţie asupra poeziei. Deobiceiu, în revistele noastre apar articole cu asemenea titluri: „Pentru o discuţie a problemelor criticii literare" ; ..Preludiu la discuţia asupra poeziei noastre actuale"... Oricine, s'ar aştepta ca, după aceste articole' introductive, să urmeze discuţia. Aşteptările sunt înşelate, căci uneori chiar înşişi autorii unor articole cu ademenea titluri, nu sunt dispuşi să depăşească faza „teoretică" a discuţiei. Deobiceiu majoritatea criticilor literari sunt mult mai dispuşi să scrie despre moştenirea literară — şi acolo doar în sectoarele bătătorite — decât despre problemete actuale ale literaturii. Revistelor literare li se propune adeseori publicarea unor materiale inofensive care nu sunt greşite în principiu, dar care nu VIAŢA ROMÂNEASCĂ 14 210 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. P. R. aduc nici o contribuţie. In aparenţă, ademenea materiale nu fac nici rău, nici bine ; în realitate ele ţin în loc literatura, ba chiar o trag înapoi. Chiar unele probieme teoretice au devenit loc de refugiu pentru cei cărora le este teamă să ia atitudine hotărîtă. Criticii literari scriu mai bucuros despre „liric şi epic" în generaî, despre „romanul istoric" însă refuză cu îndârjire să ia atitudine prin scris, faţă de problemele concrete, arzătoare ale literaturii. In principiu, fiecare critic literar este de acord că critica trebue să propage tot ce este progresist şi nou în literatură. Dar el preferă să facă acest lucru, după ce apar articole în presa de Partid sau după ce Uniunea Scriitorilor şi-a spus cuvântul, iar de cele mai multe ori tace, răsând totul pe seama altora. Cărţi importante au rămas astfel nediscutate. Până acum n'au fost recenzate sau auj fost recenzate insuficient în reviste, volumele de critică'şi istorie literara' apărute la noi. Este semnificativ că tocmai almanahurile'literare'la care lucrează profesori deia catedrele de Istoria Literaturii, nu au recenzat monografiile de istorie literară, atât de utilizate în şcoli şi universităţi. Intr'adevăr, critica trebue să propage tot ce este progresist şi nou în literatură. In aprecierea noilor lucrări, revistele de literatură rămân mult în urmă considerând termenul de patru-cinoi luni drept obligatoriu pentru a pregăti recenzia unei lucrări, in practică, nu există o critică a criticii, o analiză reci procă, o discuţie. ^De multe ori problemele pej care ie pun ultimele manifestări din viaţa literară rămân nedesbătute. Acelaş lucru se întâmplă şi în domeniul istoriei literare. De pildă, recent a apărut articolul prof. Ion Vitner „Greşeli ce trebuesc combătute şi' înlătutate" (Contemporanul nr. 256-257). Un acest articol, Ion Vitner analizează munca de istorie literară depusă în problema valorificării clasicilor. Autorul combate o serie de greşeli din! prefeţe şi (studii literalre,! apărute în prima jumătate a anului 1949. Totuşi, probleme multiple pe care le pun studiile monografice şi prefeţele care au apărut mai târziu Sau în ultimul timp nu sunt discutate şt nici! măcarî menţionate. Este ,'bine că Ion Vitner a analizat unele lucrări aparţinând primei faze din munca de valorificare la clasicilor, căci unele din greşelile care existau atunci sunt şi astăzi actuale. Darj ar fi fost .şi mai bine ca autorul articolului să fi luat atitudine si să Ijfî menţionat şi „greşelile ce trebuesc combătute şi înlăturate" în activitatea! de istorie literară mai recentă, mai bogată şî mai importantă. i ' " Un fenomen îmbucurător îl constitue apariţia unor lucrări de discuţia problemelor criticii literare în coloanele Almanahului Literar din Cluj, discuţia mai veche asupra nuvelei Ana Roşculel, articolele publicate în legătură cu volumul lui Horia Deleanu despre problemele; realismului. !Din păcate, de multe ori asemenea articole se manifestă printr'o falsă combativitate, prin amplificarea unor obiecţii de amănunt în detrimentul aspectului fundamental, câteodată' chiar prin răstălmăcirea directă a celor scrise de alţi critici. In articolul prin care în revista Contemporanul se reia discuţia asupra unor probleme de critică („Critica literară şi nedumeririle unui tânăr scriitor"'de V. Nicorovici), se încearcă o critică a criticii [dai punctul de vedere a] „scriitorului tânăr". Este merituoasă această luare de ''atitudine, în care se semnalează pe drept cuvânt, incapacitatea actuală a criticii de a pătrunde în însuşi miezul IN LUMINA LUCRĂRILOR LUI A. A. JDANOV 211 creaţiei literare. Din păcate, după ce V. Nicorovici expune pe scurt şi des':ul de vag această teză, el depăşeşte prea puţin drumul bătătorit al enumerării defectelor formale (dintre care unele sprijinitei prin exemple neconcludente) şi nu aminteşte de cauzele evidente pentru care critica a (rămaşi în urmă. Or, tocmai aici este miezul problemei. Nu este întâmplător faptul că în articolul lui V. Nicorovici nici nu este vorba de metoda pe care ar trebui s'o utilizeze critica noastră — de realismul socialist — de felul în care critica noastră luptă ou, influenţele străine ale formalismului, ale estetismului. Lipsa de combativitate este uneori mascată prin articole şi cronici de serviciu, în care analiza concretă a fenomenelor literare este înlocuită prin afirmaţii generale, banale, care nu privesc însuşi miezul operei şi nu spun nimic nou, nici scriitorului, nici cititorului. De pildă, sectorul de [recenzii, al Vieţii Româneşti cuprinde invariabil asemenea materiale, mai ales recenzii, care seamnănă ca două i.picături una cu alta şi sunt scrise1 după o schemă „consacrată". Rămânerea în urmă a criticii faţă de procesul vieţii literare se explică în primul rând prin insuficienta principialitate a criticilor şi a organelor presei lite. Tare şi artistice, care nu analizează în adâncime fenomenele literare, lucrările apărute. Ele sunt o manifestare a liberalismului în critică, ale insuficientului nivel ideologic. Ele sunt' rezultatul neclarităţii şi concepţiei confuze despre literatură pe care o au unii critici. Rămăşiţele ideologiei burgheze Be mai manifestă puternic în rândurile criticii literare. Ele se exprimă sub forma subaprecierii în surdină a unor opere contemporane, sub forma nepăsării şi indiferenţei faţă de sarcinile •ei. Desvoltarea şi perfecţionarea criticii este unai din condiţiile esenţiale ale ■desvoltării generale a literaturii noastre. Fără părăsirea atitudinii pasive şi ■cotemplative faţă de problemele literare nu se poate ajunge la o critică curajoasă principială, — care, cum spunea A. Tolstoi — „este necesară literaturii | ca ■aerul". Desigur, nu în întreaga critică literară, situaţia este asemănătoare. Există articole care au analizat efectiv creaţia literară şi au luptat pentru orientarea literaturii pe făgaşul realismului socialist. Nu încape îndoială că rapoartele pregătite în ultimul' timp de conducerea Uniunii Scriitorilor, unele studii şi articole ca şi participările la discuţii asupra problemelor de creaţie ţinute la -Uniunea Scriitorilor sau la Viaţa Românească (în jurul poemelor Cântec despre tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej, de Mihai Beniuc, Minerii 'din Maramureş — de Dan Deşliu, sau cu privire la romanele Temelia dejE.1 Camilar şi Sfârşitul jalbelor de Al. Jar) au demonstrat existenţa unor forţe în critica noastră, literară, care se manifestă însă insuficient de persistent. Este locul să arătăm că Ion Viinai care, în anii trecuţi a' desfăşurat io susţinută activitate în domeniul criticii şî istoriei literare, a participat în mod cu totul insuficient în ultimul timp la des-baterea problemelor creaţiei literare, iar recentulsău articol din Contemporanul nu contribue desigur la umplerea golului care există în activitatea sa de critică literară. In general, criticii literari nu îndrumă în mod suficient literatura, nu o popularizează în chip satisfăcător. Uneori, lipsa de combativitate a unor critici fiterari merge până la încetarea activităţii publicistice, ei limitându-se la o activitate pur redacţională l— care merge deseori la atitudine funcţionărească — în cadrul redacţiilor publicaţiilor şi editurilor sau la munca numai în cadrul catedrelor universitare. O asemenea atitudine lipseşte frontul nostru literar de 212 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. P. R« contribuţia unor importante forţe critice. Ea trădează fuga de răspundere, fuga-, de atitudine hotărâtă faţă de probi'eme arzătoare, comoditate şi indiferenţă. Acum câţiva ani. întâlneai în .paginile Contemporanului icâte două-rrei articole de. critică literară în fiecare număr. Astăzi, cu chiu cu vai, aceeaşi revistă ajunge să publice doar câte o jumătate de articol. Tot ce a publicat în domeniul criticii literare Paul Georgescii, în anii 1950 şi 1951, constă în două studii. Criticul literar O. Crohmălniceanu, care acum câtva timp se dovedea deosebit de sârguitor în activitatea sa publicistică, scrie azi cel mult două-trei articole pe an şi participă insuficient la discuţiile asupra creaţiei literare. Iar criticul literar N. iTertulian, care se remarcase la începutul anului trecut prin/ câteva articole valoroase,, păstrează azi o profundă tăcere. Dar chiar scriitorii care îşi dau seama de însemnătatea criticii pentru desvol--tarea literaturii, scriu foarte rar în presă articole de crit'-că literară. In anii trecuţi, în paginile ziarelor şi revistelor, cititorii găseau articole de critică şi de publi cistică ale lui Ion Călugării, Eugen Jebeleanu, Petru Dumitriu, Dan Deşliu, Veronica Porumbacu, etc. Dece nu mai scriu ei oare acum niciun-fel de art'cole de critică literară ? Lipsa de articole tratând probleme generale se explică şî prin slăbiciunea teoretică a criticii literare, care nu şi-a însuşit suficient teoria marxist-leninistă. In discuţiile privitoare la activitatea revistelor literare, criticii protestează împotriva articolelor-standard, (împotriva) articolelor în care nu este discutată măestria-art.istică sau este apreciată cu ajutorul unor formule-şablon. Un început promiţător şî un exemplu reuşit de aplicare a criticii şî autocriticii în câmpul literar, îl constitue recentele discuţii dela Uniunea Scriitorilor îtr legătura cu ciclul de' poezii ale Măriei Banuş, apărut în Nr. 15 al Vieţii Româneşti şi în jurul poemului lui Mihai Beniuc Cântec despre tovarăşul Gh. Gheor-ghlu-Dej. Participanţii nu s'au mărginit la o discuţie formală. Discuţiile s'au transformat într'o desbate're creatoare asupra desvoltării literaturii noastre şi au cuprins un mare număr de probleme din câmpul literaturii. Se poate afirma cu hotărîre că aceste dezbateri au contribuit în mod efectiv la progresul literaturii noastre. Ele au scos totodată la iveală şî cauza principală a rămânerii în urmă a criticii — rezistenţa unora din critici faţă de prima lor datorie : de a combate fără cruţare, până la capăt, orice manifestare- a ideologie1 burgheze, de a lupta pentru introducerea spiritului de'Partid în critică. Cu cat criticii literari vor aplica mai adânc şî mai complet principiul spiritului de Partid, cu cât ei se vor elibera mai repede de vechile concepţii despre viaţă şî artă, cu atât activitatea criticii va deveni maî politică, mai fructoasă: şi va birui rămânerea în urmă în care se găseşte acum. ★f In desvoltareea literaturii, critica de massă joacă un rol imjportant. Scrisorile cititorilor ce vin zilnic la redacţiile ziarelor şi revistelor, sunt inspirate din această grijă. In ele cititorul îşi exprimă părerea cu privire la o carte nouă, fără a aştepta până ce ea va fi recenzată în presă. Es'te semnificativ că primele semnalări în legătură cu gravele deficienţe ideologice ale poeziei Măriei Banuş. au venit clin rândurile cititorilor, nemulţumiţi' de faptul că „tovarăşa Maria Banuş e obosită... Se depărtează de viaţa oamenilor pe care-i iubeşte", (scrisoarea soldatului fruntaş Costin Radu din Cluj, către redacţia „Scânteia"). Această* părere a fost pe deplin justă. ,.!N LUMINA LUCRĂRILOR LUI A. A. JDANOV 213 In discuţiile cu scriitorii, cititorii îşi exprimă părerile lor în legătură cu operele literare, atrăgând cu hotărîre atenţia asupra lipsurilor. Există încă unii scriitori care nu sunt dispuşi să accepte critica masselor decât formal, sau în mătura în care le este favorabilă. Ei nu au încrîedere în capacitatea masselor de a descoperi anumite lipsuri pe care ei înşişi nu le-au sesizat. Avem astăzi rin public nou, al cărui nivel ideologici-estetic a crescut; acest public este exigent faţă de operele literare în care caută să găsească adevărul vieţii. Lupta pentru desfăşurarea cât mai largă a criticii şi autocriticii în sânul organismelor literare, în secţiile Uniunii, în redacţii, în cenacluri, trebue să fie un obiectiv permanent pentru toţi oamenii artei şi literaturii. Critica şi autocritica, aplicată cu îndrăzneală şî cu principialitate, constitue o chezăşie a înfloririi literaturii noastre, unifică forţele de pe frontul literar, distruge familiarismul, ploconirea în faţa „zeilor", spiritul de clică, nepăsarea şi indiferenţa. Ea este o armă ■excelentă pentru extirparea laşităţii, vanităţii, egoismului, înfumurării şi vedetismului. Problemele literaturii sunt problemele unui imens şantier, în care spiritul • colectiv de muncă trebue să se înrădăcineze din ce în ce mai mult. El trebue .promovat prin lupta de opinii, iar lupta de idei înseamnă a lupta cu toate puterile pentru întărirea vigilenţei faţă de ideile duşmănoase şi dăunătoare. Oare poate contribui la lupta de idei' atitudinea formalistă, estetizantă, a unor tovarăşi care îşi manifestai cu mai multă sau mai puţină regularitate, neîncrederea în realizările literaturii ? Oare poate contribui la lupta de idei bârfeala, zâmbetul ironic şi dispreţul cu care; unii privesc munca activiştilor dejpe frontul literaturii? Promovarea literaturii impune atragerea în câmpul discuţiilor literare a unui cât mai mare număr de oameni ai muncii. Redacţiile revistelor literare tre-hue să-şi asigure un cât mai larg activ de colaboratori. Revista Viaţa Românea-.scă şi almanahurile literare, trebue să atragă în cadrul rubricilor de'teorie şi critică şi recenzii pe cititori, scriitori, profesori,' care pot să-şi exprime părerile des-r'pre problemele literaturii. Un inginer nu poate construi hidrocentrale, baraje, furnale, dacă nu cunoaşte :până în amănunţime legile rezistenţei materialelor. I. V. Stalin indică scriitorilor — care şi ei sunt „ingineri" — necesitatea cunoaşterii temeinice a tehnicii creaţiei literare şi artistice. A fi inginer al sufletului .omenesc, a fi inginer pe ■ tărâmul artei, înseamnă a stăpâni cât mai bine tehnica artistică, înseamnă a -stăpâni cât mai bine măestria artei literare. In raportul său din 1934, A. A. Jdanov subliniază cu ascuţime necesitatea însuşirii măestriei literare. „A/h poţi fi inginer .al sufletelor, dacă nu cunoşti tehnica ariei literare" —- fepune el adifesân'du-se scriitorilor. Şi, mai departe : „Armele voastre sunt numeroase. Literatura sovietică .are toate posibilităţile de a întrebuinţa aceste arme în toate felurile (genuri, stiluri, forme şi procedee ale creaţiei literare) în diversitatea şi totalitatea lor, •alegând pe cele mai bune ţe au fost creiale în acest domeniu, de toate epocile precedente. Din acest punct de vedere, cunoaşterea tehnicei. asimilarea critică a .moştenirii literare a tuturor epocilor, constitue sarcina, fără îndeplinirea căreia. ■ voi nu veţi putea [deveni ingineri ai sufletelor". In aceste cuvinte A, A. Jdanov subliniază ou ascuţime că (de însuşirea crea-■toare a moştenirii trecutului este indisolubil legată capacitatea de desvoltare a .măestriei literare. Lupta pentru creşterea măestriei literare este de o deosebită importanţă. Cu •cât conţinutul tematico-ideologic înaintat va fi turnat în imagini mai expresive, «cu atât forţa de convingere a! operei literare va creşte. 214 PROBLEME ACTUALE ALE LITERATURII DIN R. P. Lupta pentru forma artistică cât mai desăvârşită, este indisolubil legată de sarcina de onoare ce stă în faţa literaturii: educarea poporului, înarmarea l;ui dm punct de vedere ideologic. Scriitorii trebue să contribuie la desvoltarea gustu-lin artistic al masselor populare. încă pe când era secretar de partid al ţinutului Ciorcni, generalizând învăţămintele scoase din activitatea scriitorilor din 'regiune Jdanov s a _ pronunţat contra „stilului de nivel cultural scăzut" propriu unb-" anumiţi scriitori, contra „stilului de vulgarizare". _ ..Nivelul necesităţilor şi al gusturilor poporului nostru s'a ridicat foarte mult şi, cine o atitudine atât de categoric ostilă. Căci o asemenea atitudine, oare în nici un caz nu poate fi bănuită de lipsă de bunăcredinţă, este într'un fel un semnal de alarmă. Ea -dovedeşte că în cuprinsul romanului, pe lângă incontestabile realizări valabile, -există şi unele aspecte ost'le felul*! de a gândi al clasei muncitoare, felului ei de ■ a aprecia şi interpreta realitatea. A identifica aceste aspecte şi a desvălui origina lor -este deosebit de util şi pentru autor şi pentru literatura noastră în general. Dar pentru oa să putem face cu succes *o asemenea cercetare, trebue să vedem întâi şi întâi care sunt meritele deosebite -ale romanului, oare este locul pe oare-1 •ocupă în lupta generală a literaturii noi, -pentru însuşirea realismului socialist. „Drum fără pulbere" este un mare tablou -al construirii socialismului. Atât tema, cât -şi compoziţia romanului, evoluţia diferitelor personagii, denotă intenţia vădită a autorului de a -desvălui în tablouri de viaţă şi în imagini artistice, prin soarta concretă a - eroilor, întreaga semnificaţie a epocii de construire a social-ismul-u'. Şi trebue recunoscut că autorul a reuşit să-şi atingă, într'o remarcabilă măsură, obiectivul. întreg volumul este străbătut dela un -capăt la altul de febra construcţiei. In decursul a câtorva luni, înlăuntrul cărora se desfăşoară acţiunea, noi asistăm la o rschimbare într'adevăr uimitoare a peisajului. „La început a fost pustiu", — aşa por-ineşte povestirea lui Petru DurnJtriu, înfăţi- şând cititorului un câmp sterp, uscat de vânturi şi îmbolnăvit de ape putrede, unde* doar un şir de ţăruşi albi şi singurateci vorbeşte ca o aluzie despre activitatea creatoare a omului. Spre sfârşitul romanului însă, când unul din eroi are bucuria să-şi întâmpine nevasta, venită ,şi ea- să locuiască pe şantier, aceasta din urmă. zărind pe orizont, în goana de noapte a maşinii, o îngrămădire de lumini, întreabă firesc: „— Ce-i acolo, Constanţa ?" Da, — o păcăleşte bărbatul, — Constanţa". După oare răspuns, un muncitor, ghemuit pe o ladă, mormăi jignit : m_ Ce Constanţa, tovarăşe ? E şantierul nostru, frate...". Pe „pustiul" de altădată, s'a ridicat o aşezare omenească, ale cărei lumini de noapte rivalizează cu un mare oraş al ţării. Pagin-le romanului ne ajută să vedem, pas cu pas, cum se -înalţă această falnică aşezare, cum energiile oamenilor, descătuşate şi multiplicate de idealul socialismului, asigură un ritm de construcţie propriu, numai unei construcţii socialiste. In centrul romanului se află episodul construirii uzinei electrice de pe şantierul N. — (de fapt nu întreaga uzină oi doar „primul bec"). Ea este promisă tovarăşului Gheorghiu-Dej, Partidului, guvernului şi conducerii Canalului pentru ziua de 23 August. Nenumărate piedici se pun în calea împlinirii acestui angajament. Piedici puse de natură şi altfel de piedici, aranjate de mâna criminală a duşmanului (banda de -sabotori ce s'a aciuiat pe la diferite „posturi -cheie" ale şantierului). Piedicile acestea sunt atât de serioase, încât până şi unii oameni de bună credinţă încep să se îndoiască că sarcinai asumată e realizabilă. Şi totuşi, angajamentul este ţinut. In seara zilei de 23 August 1949, luminile Constanţei parcă s'au văzut reflectate ca într'o imensă oglindă, acolo unde altădată nu se întâlnea decât bezna nopţii dobrogene. Cum de s'a putut înfăptui o asemenea „minune ?" Romanul „Drum fără pulbere" dă un răspuns clar la întrebare. „Minunea" îşi trage ori- ROMANUL „DRUM FAR A PULBERE" 22 V gina din forţele sufleteşti ale oamenilor. Uzina a putut fi construită în termen, pentrucă fiecare constructor, însufleţit de patosul construcţiei socialiste, i-a dat mai mult, cu -mult mai mult decât se credea „în mod curent" că o energie omenească poate da. Tabloul unei puternice încordări a energiei colective a oamenilor se ridică veridic şi convingător, din paginile romanului, pentrucă el nu este doar afirmat, ci este redat prin intermediul eforturilor concrete ale eroilor. Valoarea romanului „Drum fără pulbere" constă în aceea că în el realitatea cea nouă a construcţiei socialiste se concretizează prin soarta numeroşilor, eroi, diferiţi în ceeace priveşte caracterul lor şi din punct de vedere al problemelor personale pe care le au de rezolvat, dar uniţi şi solidari în efortul comun, constructiv. Prezentarea vie şi plină de vervă a celor mai variate tipuri de constructori a,i socialismului este cheagul solid oare asigură nivelul artistic ridicat al romanului. In lungul viitoarei albii a Canalului Du-năre-Marea Neagră se adună oameni din cele mai var'ate colţuri ale ţării, de profesiuni şi obiceiuri diferite, fiecare cu un trecut al său, specific, individual. Se întâlnesc acolo şi oameni oarecum formaţi politiceşte, cum ar fi, de pildă, Instructorul de Partid, Maftei, comuniştii Mitică Rusu, Iulică Zaharia, Negoiţă Mizea şi alţii, — oameni care ştiu ce vor, oare dela bun început îşi dau seama că se duc pe şantier să dea piept cu greutăţile şi să învingă aceste greutăţi. Voinţa lor este temelia viitorului Canal, Dar vin şi alţii — oameni .pe care tragis- -mul existenţii lor de până atunci i-a împins să bată drumuri noi. Aşa este Achim pescarul şi soţia sa, Evdochia — cărora războiul le-a luat tot şi oare totuşi sunt plini de lumina nesdruncinatei încrederi în posibilitatea construirii unei vieţi noi şi pentru ei. Aşa este şi Chirsan din Danilofoa, veşnic amărît şi îndurerat de conştiinţa propriilor sale „greşeli" faţă de soţia moartă din cauza unei naşteri târzii, alarmat de soarta uneia dintre fiicele sale, plecată la Cernavoda. Aşa este şi vechea cunoştinţă a cititorilor, ţăranul sărac Micluţ, altădată sluga bandiţilor din „Vânătoarea de lupi",, reuşind să scape din strânsoarea dependenţei faţă de chiaburi şi să-i denunţe,, dar ros de teama cruntei lor răsbunări. Salahorul Iordan este un om faţă de care soarta n'a fost niciodată sgârcită în asprimi. Mereu pribeag, mereu în căutare de rosturi noi, este tipul omului în aşa măsură obişnuit să muncească din greu, încât munca a devenit parte de nedespărţit a existenţei sale. Conflictul între el şi cei' doi feciori pe oare vremurile nouă i-au împins ou mult înaintea tatălui, constituie una din laturile cele mai pasionante ale subiectului cărţii. Şi sunt mulţi alţii. Aparte şi plin de culorile cele ma' pitoreşti este zugrăvit grupul tătarilor : Gelal şi copiii săi, Mâr-zati şi Şughiram. Parcă se opriseră timpurile în viaţa lor plină de mizerie ş: bezna în România de altădată. Şi iată că negurile se destramă. Oamenii îşi desdoaie cu. socoteală spinările şi se ridică încetişor,, uimiţi de splendoarea priveliştii ce li s'a aşternut în faţă. Cele trei generaţii par a fi trei icoane ale timpului oprit pentru um moment în curgerea lui. Scufundat complet în întunericul trecutului şi refuzând să-primească lumina cea nouă, este bătrânul Bortemâr, tatăl lui Gelal. Gelal însuşi,, se îndreaptă spre viitor, dar aruncând mereu câte o privire în urmă. Nu mai cunosc nici o frână în mişcarea avântată înainte, copiii acestuia. Ei se identifică întru: totul în aspiraţiile lor cu întregul tineret de pe şantier. Tineretul acesta nou, plin de clocotul vieţii noui, este zugrăvit în roman cu o mare-bogăţie de culori şi ou o deosebită dragoste. Figurile unor tineri oa V'otoraş Folosea, tractorista Rada, Bănică şi Tudoriţă, — cei doi băeţi ai lui Iordan, Iuti ana lui Chirsan, tătarii Mârzali şi Şughiran şi mulţi alţii sunt plini de lumină, de neastâmpăr specific tineresc, dar totodată de o mare forţă morală, de o impunătoare demnitate omenească. Lenin şi Stalin ne învaţă că realitatea construcţiei socialiste o formează în primul '222 MIHAI NOVICOV rând oamenii, oamenii noi, cu o atitudine nouă faţă de viaţă. Adevărul acesta se ridică viu din paginile romanului „Drum fără pulbere", dându-i o mare forţă de înrâurire artistică. Diferiţi şi plini de contradicţii şi sbuciumări sunt oamenii care se adună pe şantier. Dar ei luptă,' se frământă, lucrează uniţi prin acelaş scap, prin acelaş ideal social. Iar în luptă, în frământări, în muncă, se transformă. Construesc Canalul, dar construindu-i, îşi construesc şi suflete ■noi. Personalitatea fiecăruia se îmbogăţeşte neîncetat. Febra construcţiei colective scoate la suprafaţa caracterelor omeneşti cele mai superioare trăsături, altădată ascunse sub noianul unor preocupări mărunte, lipsite de orizont. Şi, deşi continuă să rămână tot atât de diferiţi ,încep să semene între e:, tocmai prin acele trăsături noi, cu care 'Canalul i-a îmbogăţit. Hotărît şi' lipsit de şovăieli era macaragiul Mitică Rusu, şi atunci când a venit pe şantier. Tocmai aceste calităţi ale sale l-au determinat pe instructorul Maftei să se oprească asupra lui, atunci când i s'a .pus problema să desemneze pe secretarul organizaţiei de Partid. Dar îl copleşeşte pe Mitică Rusu avalanşa problemelor noi. Nu ştie cum să se împartă între producţie şi munca de Partid. Aşa îl vedem pe Mitică Rusu la începutul cărţii. Dar spre sfârşit? e un conducător încercat, plin de răspundere, oare îşi cunoaşte în amănunţime sectorul, ştie să intervină cu greutate, ori-'lUnde apare un obstacol neprevăzut. Dintre calităţile omului nou, Achim pes-■ carul posedă la început doar ura fără margini faţă de exploatatorii şi ucigaşii poporului, ca şi îndârjirea nestăvilită de a răsbi. Una şi îndârjirea, el le transformă în muncă. Aproape că n'are limită efortul pe oare Achim este oricând gata să-i depună pentru construirea Canalului. Iar hotărîrea lui îi molipseşte şi pe alţii. In mare măsură, acestei forţe atotatrăgătoare a elanului său, se datoreşte şi reuşita construirii uzinei electrice. • Iar după câteva luni de inuncă pe şantier, şi mai ales în biroul organizaţiei de Partid, Achim devine cu totul altfel. Nu mai vrea să se mulţumească cu ceeace ştie şi ceeace are. Nu numai că învaţă carte, dar îndeamnă cu însufleţire şi pe ceilalţi să-i urmeze pilda. Nu se mulţumeşte să muncească doar, ci vi ea ca din munca lui să iasă un spor cât mai mare. Se califică. Dar nu numai că se califică, ci începe să privească munca ou totul altfel. Efortului fizic se adaugă efortul de gândire. Achim devine inovator, fruntaş în. producţie. Plină de măreţie şi de adânci semnificaţii este soarta salahorului Iordan. Bagajul de prejudecăţi ţărăneşti de care nu reuşise să se descotorosească pe alte meleaguri, îl face refractar vântului de înoire ce suflă pe şantier. Cu încăpăţânare refuză să se califice, declarând că n'are dece să nu rămână salahor. Iar atunci când în urma unor uneltiri ale duşmanului, se stârnesc pe şantier nemulţumiri din cauza calculării greşite a câştigurilor, suflul anarhic al răzmeriţei îl cuprinde şi pe el. Urlă ca un apucat şi se face astfel „de ruşine" în faţa prietenilor. Abia atunci, abia în urmai acestei puternice sguduiri sufleteşti, forţele noului din sufletul său sparg carapacea în- . chistată de vremuri a prejudecăţilor şi rezistenţelor. Pentru el, mobilul principal al vieţii devine de atunci înainte dorinţa de a se reabilita, de a dovedi prietenilor că nu au greşit atunci când i-au arătat încredere. Mânat de această dorinţă, pleacă la feciorii săi să se sfătuiască. Insă atunci când aceştia îi cer să se întoarcă şi să-şi facă autocritica în mod public, n'are putere să-i asculte. Pleacă la Capul Midia, unde se evidenţiază în muncă şi moare eroic în lupta ou furtuna, apărând cu toată puterea sufletului său, — însfârşit deschis vremurilor nouă, — una din miile de poziţii ale bătăliei pentru socialism. Dintr'un ţăran retras şi căpăţânos, a crescut în lupta pentru socialism, un erou. Un erou nemuritor ca toţi eroii. Pentrucă, deşi îşi dă sufletul, Iordan nu moare şi continuă să ia parte lai acţiunea romanului. Fericirea personală a feciorului său e asigurată prin prezenţa sa pe şantier. Căci Bănică o iubeşte pe Şughlran, iar calea fericirii lor este barată de stânca ROMANUL „DRUM FARA PULBERE" 223 prejudecăţilor religioase. întreaga obşte .din satul fetei se ridică împotrivă. Insă Gelal, altădată şi el potrivnic căsătoriei, învinge acum împotrivirea consătenilor, prin argumentul ce nu suportă replică: tatăl băiatului, îi .era prieten, iar când .i-ia vorbit ultima oară i-a cerut acest lucru, .apoi... „s'a dus pe alt şantier, la mare, şi s'a prăpădit acolo"... „iar rugămintea unui prieten ,câmd îl vezi înainte de moarte, trebue împlinită ; altfel n'a fost prietenie"... Iată cum, dincolo de moarte, figura eroului participă ia făurirea lucrului celui mai scump în viaţă — fericirea oamenilor. Pătrunzând astfel în însuşi miezul proceselor prin care realitatea cea nouă a construcţiei socialismului se adună din participarea oamenilor care o făuresc, romanul „Drum fără pulbere" reuşeşte să înfăţişeze un tablou luminos de viaţă nouă. Viaţa aceasta nouă se caracterizează în primul rând printr'o perspectivă nouă, printr'un conţinut nou, printr'un rost nou pe care ea îl asigură cornelilor şi care îi înalţă. Urmărind soarta eroilor romanului „Drum fără pulbere", te sVnţi ridicat la această mare înălţime a perspectivelor construcţiei socialismului. Intr'adevăr, ce ar fi viaţa lui Victoraş Folosea, a tractoristei Rădiţa, a lui Bănică, a minunatei fete tătăroaice Şu-ghiran ,daeă ei n'ar avea suprema fericire de a trăi şi a creşte în epoca construirii socialismului ? Victoraş Folosea ar roboti toată viaţa pentru a aduna câştiguri necinstite unor înşelători de profesie, situaţie în care ÎI găsim şi la începutul romanului, şi din oare îl scoate doar şocul întâmplării tragice şi criminale la care participă fără voie. Rădiţa, această fată plină de foc şi de inteligenţă sclipitoare, ar fi sortită, poate toată viaţa ei, să cureţe cartofi şi să spele podelele. Şughiran ar rămâne închisă până la capătul zilelor, întocmai femeilor din vechile generaţii, în camerele din dos ale casei. îndârjitul Bănică, ar fi trebuit fie să-şi plătească cu libertatea, îndârjirea, fie s'ar fi resemnat. Astăzi însă îl vedem ridicându-se ca un minunat conducător şi organizator de mâine, unul din acei muncitori care formează cadrele de aur ale Republicii şi cu care se completează posturile cele mai de răspundere ale vieţii obşteşti şi economice. Aşa ar fi fost viaţa lor. Acum însă, Victoraş Folosea.aRădiţai, Şughinan, Iulică şi aşa mai departe, se ridică neîncetat .capătă calificări mereu mai înalte în producţie. Gu vântrelele larg desfăcute, cu privirile sclipind de neîntinată încredere în viitor, ei pornesc însufleţiţi în largul vieţii. Mulţimea cea mare de personagii oare — fiecare cu particularităţile concrete ale soartei sale individuale — ne desvăluie sensul Vieţii noi, frumuseţea şi superioritatea morală a oamenilor noi — face oa romanul „Drum fără pulbere" să se impună vieţii noastre literare ca o mare realizare artistică. Un poem al lui Maiacovschi dedicat Cuzneţcostroiului se termină cu următoarele versuri : Ştiu — oraşul va fi Ştiu — grădina va înflori Când la noi în Uniune Sunt asemenea oameni... Păstrând proporţiile, desigur, un asemenea sentiment îl încerci şi după lectura romanului „Drum fără pulbere". El întăreşte în sufletul-cititorilor încrederea în victoria socialismului, încrederea nestrămutată a oamenilor simpli că — în ciuda urletelor turbate şi ,a uneltirilor mârşave ale imperialiştilor şi ale agenţilor lor, — oraşul va fi, grădina cea minunată a vieţii celei noi va înflori şi în Patria noastră, pentrucă şi la noi, educaţi şi căliţi de Partid există „asemenea oameni" ca eroii construcţiei socialiste a Canalului Dunăre-Marea Neagră. Romanul cheamă astfel puternic pe toţi cititorii lui să nu-şi precupeţească eforturile pentru a grăbi construcţia fericirii de mâine. Forţa de convingere a mesajului mobilizator oe se degajă din roman este cu atât mai mare cu cât autorul n'a ascuns în nici un fel greutăţile drumului, n'a căutat să mascheze cu tablouri idilice aspectele câteodată tragice ale luptei pentru socialism 224 MIHAI NOVICOV Valoarea romanului constă, între altele, şi în aceea că el reuşeşte să prezinte realitatea construcţiei socialiste, ca o realitate de lupip. Prin „Drum fără pulbere" rezolvarea aoestei sarcini a literaturii noastre face incontestabil un pas înainte, prin aceea că nu mai prezintă duşmanul de clasă ca o adunătură de tipuri lombroziene, ca nişte cretini mânaţi în activitatea lor criminală doar de ura oarbă, — dar incapabili de orice activitate organizată şi deci cât de cât periculoasă, — o, ca o bandă organizată urmărind un scop precis şi dispunând de metode şi posibilităţi destul de variate în atingerea obiectivelor ei. Latura slabă a multora dintre lucrările — dealtfel destul de valoroase ale prozei noastre (de pildă, „Oţel şi pâine", „Sfârşitul jalbelor"; etc.) — a constat şi în aceea că, dornici de a scoate în evidenţă superioritatea forţelor proletariatului şi a avangărzii sale faţă de forţele burgheziei, autorii acestor lucrări au minimalizat forţa duşmanului. In consecinţă, a apărut minimalizată şi forţa proletariatului ,pentrucă, în ultimă instanţă, mărimea unei forţe este direct proporţională cu mărimea greutăţilor pe oare ea caută şi reuşeşte să le învingă. In „Drum fără pulbere" dimpotrivă .duşmanul este tenace şi rafinat „el. mai dispune de unele rezerve, ştie să lovească dureros, atunci când noi îi lăsăm descoperită vreo poziţie. (De pildă, în cazul haosului produs de calcularea greşită a salariilor). Petru Dumitriu a ştiut să condenseze acest aspect just al fizionomiei duşmanului în figura sabotorului Mateica. Atât biografia, cât şi comportarea concretă a Iu: Mateica, ne ajută să înţelegem, de unde îşi recrutează duşmanul oamenii şi care sunt resoartele sufleteşti care îi împing la acţiune. Mateica nu e un om de principii, nici n'ar putea să aibă principii. El însă urăşte cu disperare regimul cel nou, pentrucă acest regim i-a luat tot, în timp ce regimul trecut, în care domnea legea junglei, a înşelăciunii, îi dădea totul. Sub regimul burghezo-moşieresc, el a, reuşit să rsipească o avere şi să-şi facă alta. Având întotdeauna bani berechet, nu cunoştea plăceri care să i se refuze. Acum însă, din cauza comuniştilor, nu poate valorifica nici măcar aurul ascuns în zid. Mateica este, într'un anumit fel, o personalitate dotată: e perseverent, are o anumită inteligenţă înăscută, e energie. Şi tocmai din această cauză nu poate să se resemneze în faţa „dezastrului" pe care l-au adus în viate lui comuniştii. Şi, se aruncă în luptă. E un duşman periculos. Forţa colectivului de constructori condus de comunişti se desvăluie deci şi prin aceea că reuşeşte să descopere, să demaşte şi să facă inofensiv un asemenea duşman. Dar în „Drum fără pulbere" nu vedem numai în ce constă forţa şi care sunt atuu-rile duşmanului. Este desvăluită în adâncime ş: — trebue recunoscut, cu măestrie — şi origina marei slăbiciuni a duşmanului. Romanul ajută cit'torului să înţeleagă dece oameni ca alde Mateica, Gruescu, Frenkel, Udriştoiu ca şi „frumoasa" Dona, sunt sortiţi pieirii, dece încercările lor disperate de a întoarce înapoi roata istoriei sunt iremediabil condamnate. Ca şi în cazul personagiilor pozitive, cele negative sunt şi ele diferenţiate. Dar o trăsătură comună le aseamănă. Goana după' interesul personal. Deşi urmăresc acelaş scop, deşi ura comună şi speranţele comune în restaurarea „raiului pierdut" îi unesc în acelaş efort criminal, dincolo de o atare legătură superficială, fiecare se* gândeşte numai la sine însuşi. Cât de îngust şi limitat e orizontul acestor oameni! Pentru a fi „convinşi" să „lucreze", fiecăruia trebuie să : se asigure şi „un ciubuc", adică posibilitatea de a fura. Nici o forţă morală nu-i susţine în acţiune, nici o convingere, oi doar încrederea oarbă, nebunească, în apropierea războiului, care va readuce lucrurile în albia „liniştită" de altădată, iar credinţa în apropierea războiului, nu este la rândul ei rod al vreunui raţionament sau al unei analize a situaţiei internaţionale, ci o necesitate sufletească. Fără un asemenea „suport monal", fără bucuria viitoarei distrugeri a ceeace a creat poporul, er nu pot trăi. Discuţiile interminabile despre viitorul război ,care va veni „peste » lună", „peste două", „peste un an cel ROMANUL „DRUM FARA PULBERE' 225 mult", este singura sursă de oxigen în atmosfera încărcată până la limită de putregaiul unei lumi care moare. Iar în aşteptarea distrugerii salvatoare, cei ma: întreprinzători se agită, se înrolează în bandele de spioni şi sabotori subvenţionate de ambasadele statelor imperialiste, pentru a avea iluzia unei activităţi, pentru a strica pe unde pot, pentru a ciupi câte un „ciubuc", pentru a figura pe statele de serviciu ale viitorilor stăpâni... Dar cu toate că sunt toţi în aceeaş tabără, ou toate că lucrează pentru aceeaşi „cauză", se duşmănesc şi se lovesc fără cruţare. Dacă lumea constructorilor socialismului, aşa cum apare ea şi 'în „Drum fără pulbere" se canadei i^ zează în primul rând prin preţuirea omului, dacă realitatea socialistă se afirmă în primul rând ca o mare înălţare a demnităţii umane, lumea sabatorilor din solida imperialiştilor se caracterizează, dimpotrivă, printr'un dispreţ animalic faţă de om. Pentru fiecare dintre agenţii imperialiştilor americani şi englezi, un om, chiar şi un aşa zis „prieten în luptă", este doar un ins, un obiect însufleţit, capabil să aducă mai multe sau mai puţine servicii. El valorează atâta timp cât este în stare să aducă atari servicii. Dacă nu ? — la dracii cu el ! Deaceea omul dela volan, din maşina purtând semnele distinctive „C.D.", îl uzează până la limită pe Caraman; iar Oanamian 11 stoarce pe Mateiica eerându-i: să se întoarcă pe şantier, chiar atunci când apropiata demascare pare inevitabilă. Mateica vede în eventuala arestare a lui Udriştoiu doar un pericol pentru pielea lui; Udriştoiu îl înjură pe Muruzi pentrucă nu ştie să fure cum trebue ş. a. m. d. — o lume în care trăsăturile specifice omului se diisolvă tot maf: mult în deslănţuirea instinctelor animalice, propriii mentalităţii hrăpăreţe a burgheziei... Se disolvă şi dispar. O asemenea lume nu se poate să nu fie sdrobită în lupta ou. proletariatul revoluţionar, clasă înarmată cu cea mai înaintată ideologie a societăţii omeneşti. Prezentând într'o mare varietate de caractere umane şi o lume ,şi cealaltă, romanul „Drum fără pulbere" întăreşte pe cititor în această convingere. Lumea veche, a exploatatorilor şi asupritorilor de ieri, susţinuţi de stăpânii lor imperialiştii de peste graniţă, mai e capabilă de lovituri, se mai sbate, mai poate muşca... Dar ea va fi nimicită, pentrucă la nimicirea! ei este antrenat întreg poporul muncitor, tot ce este bun şi cinstit în societate, pentrucă întreagă această lume dornică de o viaţă mai bună şi într'adevăr luminoasă este condusă în eforturile ei de forţa socială cea mai înaintată — Partidul, detaşamentul de avaintgardă al clasei muncitoare. Romanul „Drum fără pulbere" ne dă o imagine veridică şi istoriceşte concretă a epocii de construire a socialismului, şi prin aceea că surprinde în trăsături vii cum se desfăşoară procesul de apropiere de clasa muncitoare a tot ce este cinstit în popor. Este cazul bătrânului profesor Lăzărescu şi al celor doi Pangrati — tatăl şi fiul. Deosebit de umană ,şi mişcătoare este figura bătrânului profesor Pangrati, scufundat până peste cap în scrierea propriilor sale memorii şi în căutarea secretului lui Stradivarius, dar considerând drept o datorie a sai să liniştească în sunetul viorii, plânsul unui copil bolnav din familia de muncitori cu care este obligat să împartă locuinţa. Mică şi cufundată în întuneric este lumea lui, dar până şi în ea .pătrunde lumina ceai nouă.-. Pentrucă lumina cea nouă nu poate să nu pătrundă acolo unde sălăşluiesc cinstea şi demnitatea omenească. Paginile în oare ni se desvăluie luimeai sufletească a bătrânului profesor Pangrat' sunt pline de cea mai fină măeistrie, pentrucă sunt de o adâncă umanitate. Păoat că asemenea pagini se întâlnesc în roman mai ales acolo unde e vorba de aspecte lăturalnice şi nu de episoadele principale deatun-■gtiil firului centrail aii acţiunii... In .concluzie, se poate spune că valoarea ■principală a romanuilu'. „Drum fără pulbere", constă în aceea că, prezentând în antiteză cele două lumi, el reuşeşte să ne transmită ■ sensul istoric al vremurilor de astăzi. „Drum fără pulbere", ca orice roman, este istorisirea vieţii, eforturilor, suferin- VIAŢA ROMANEASCA 15 226 MIHAI NOVICOV ţelor, necazurilor şi bucuriilor unui şir de oameni, trăind în anumite condiţiiuni, într'o anumită epocă istorică. Toţi oamenii aceştia îşi caută fericirea', vor să se bucure de viaţă. Unii reuşesc, alţii nu. Din confruntarea cauzelor reuşitelor şi nereuşitelor, se ■desprinde ideea. principală, adică temelia operei literare. Să ne amintim de cuvintele marelui Cernâşevschi : literatura este manualul vieţii. Ce ne învaţă romanul „Drum fără pulbere" ? Cum ne îndeamnă să trăim, să ne căutăm fericirea ? In roman apar multe personagii, pentru care rostul vieţii, -adică fericirea personală, înseamnă cucerirea cu orice preţ a unor satisfacţii trecătoare, chiar dacă acestea -se realizează cu preţul suferinţelor altor oameni. Mai mult: mai ales când aceasta se realizează cu ipreţul suferinţelor altora. Ce se alege din aceşti oameni ? Praf şi pulbere. Chiar atunci când nu sunt prinşi şi deferiţi justiţiei populare, singurele lor satisfacţii sunt : a îneca în alcool, morfină, sau alte plăceri -stupide, conştiinţa propriei nimicnicii. Sunt oamenii trecutului, oameni- sfârşiţi, oameni care nu pot fi- fericiţi. Romancierul a reuşit să surprindă cu multă fineţe, cum exemplarele cele mai inteligente ale acestei lumi condamnate (de pildă: Mateica sau Dona Vorvorearau), în momentele de luciditate încep să devină conştiente de sfârşitul lor inevitabil... Iar ceilalţi ? Maftei, Mitică Rusu, Achim pescarul, Bănică, Rădiţa, Mârzali, Şughi-ran ? Oare nu suferă ? Ba da. Şi câteodată cumplit. Mai ales atunci, când simt -că din cauza unor lipsuri de ale lor, duşmanul a reuşit să lovească în toţi, în cauza comună. Şi cu toate acestea, citind romanul, simţi cum pas cu pas, în luptă cu mari greutăţi, dar învingându-le, aceşti, oameni cuceresc adevărata fericire umană. Imaginea cu care se încheie romanul este simbolică din acest punct de vedere. Adunaţi cu toţii, ou ochii aţintiţi spre dealul care barează drumul viitorului Canal, ei au imensa satisfacţie să vadă cum, prin efortul la care au contribuit fiecare din ei, obstacolul dispare... „deodată pământul se cutremură ; o izbitură de ciocan uriaş dinăun- trul adâncurilor stârni u-n nor de praf deasupra- dealului. Apoi norul recăzu, se risipi. Dealul nu mai' era. Era un morman de pietirărie sfărâmată, amestecată cu -lut". Imaginea aceasta ne spune: tot astfel, în ţăndări, se va risipi orice obstacol ce va încerca să oprească voinţa oamenilor de a construi socialismul. E aspră şi grea viaţa dela Canal. E aspră şi grea lupta pentru viitor ,dar în ea, în această luptă, în participarea din ce în ce mai intensă, în ea rezidă secretul fericirii umane. Iată ce învaţă şi la ce îndeamnă pe cititori, „Drum fără pulbere". Prin confruntarea lumii oare moare şi a lumii ce-şi construeşte viitorul, noul roman al lui Petru Dumitriu afirmă cu putere idealul socialismului şi comunismului, drept conţinutul cel mai de preţ al vieţii. Din chipurile eroilor care sunt călăuziţi în viaţă de acest ideal, răsar modele vii de atitudine nouă, socialistă faţă de viaţă, de problemele ei. Iar sensul istoric al vieţii se -desprinde din desvoltarea ei inexorabilă în spre triumful socialismului. Prin toate aceste calităţi, romanul „-Drum fără pulbere" se înscrie printre operele de seamă care militează pentru însuşirea cât mai deplină a realismului socialist în noua noastră literatură. Romanul afirmă cu putere ceeace este nou şi înainte mergător în viaţă, supune unei critici nimicitoare ceeace este vechi şi ceeace frânează mersul înainte al vieţii, deschide perspectivele viitorului. Conţinutul de idei al opera: ne ajută să înţelegem mai adânc şi mai complet drumul spre acea lume de mâine, unde Maftei şi Mitică Rusu, Bănică şi Şughiran, Chirsan din Danilofoa şi tânărul Mârzali, Achim pescarul şi nevasta lui, Evdochia, se vor bucura din plin de fericirea de ei înşişi construită sub conducerea de oţel a Partidului, sub steagul ideilor veşnic biruitoare ale lui Marx, En-gels, Lenin şi Stalin. III Pentru a completa analiza romanului „Drum fără pulbere", în vederea elaborai".i unor concluzii mai generale, vom analiza ROMANUL „DRUM FARA PULBERE" 227 -şi unele slăbiciuni ale lucrării. Ne vom 'opri, întâi şi întâi, asupra lacelora care „bat la ochi" şi cu privire la care s'au ridicat, în discuţiile purtate în jurul romanului, cele mai multe obiecţiuni. Trei sunt problemele alese de noi : prezentarea palidă, ştearsă, artisticeşte nereuşită a principalului erou pozitiv ; ililpsa unei unităţii organice lîn compoziţia romanului şi concluzia ideologică, falsă .dăunătoare chiar, ce se degajă din chipul inginerului Mihai Pangrati. Lectura romanului ne ajută să desprindem 'din multe elemente compoziţionale ale operei, intenţia autorului de a face din instructorul de Partid Maftei, figura centrală -a acţiunii. Atunci când, pe câmpul sterp pe unde urmează să treacă albia Canalului, se opresc primele camioane pline de oameni, cel dintâi personagiu cu care facem cunoştinţă e Maltei. Cartea I-ia a ■romanului-, care istoriseşte de unde vin înspre Canal viitorii lui constructori, începe cu prezentarea lui Maftei. Mai apoi, în toate momentele nodale ale acţiunii, Maftei este prezent. El intervine oridecâte ori în faţa colectivului se ridică obstacole mai importante. Intervenţia lui ajută la înlăturarea acestor obstacole. Mai mult : despre intenţia .autorului vorbeşte şi jocul de nume (destul de facil, dealtfel) care ar trebui să ajute la delimitarea celor două lumi : Maftei-Mateica. 'Cele două chipuri ar trebui în mod vădit să personifice cele două lumi în luptă. Pe paginile romanului cei doi se înfruntă nu o singură dată. In accesele de spaiilmă, "Mateica este obsedat ide amuţirea lui Maftei. El presimte că dela el îi va veni ipiei-rea. Iar atunci când este demascat, când se simte (încolţit fără putinţă de scăpare, îi strigă chiar, cu patimă, cu ură : — „De mult mă pândeai ! De mult mi-o pregăteai ! Tu mi-ai făout-o. Ai să mi-o plăteşti ou capul tău, cu sângele tău !". Astfel, prin intermediul lui Mateica, Maftei ne apare ca trebuind să fie un personagiu puternic, forţa umană cea mai de temut pentru duşmanii 'socialismului, pe .şantierul N. de pe Canal. Dece oare Maftei nu ne -apare aşai, atunci când Intervine personal în acţiune,? In primul rând, pentrucă umanitatea lui rămâne ascunsă cititorilor. Din păcate, aşa cum apare din paginile romanului, chipul lui Maftei este o realizare prin excelenţă schematică. O scenă este concludentă pentru ilustrarea afirmaţiei- Este vorba de cea zugrăvită în paraigrafuil I al capitolului : „Puţini, ascunşi". Maftei şi Mate'ca discută angajarea de noui oameni în Jocul celora daţi afară. Se înfruntă. Fiecare urmăreşte un alt scop ! Şi cum scop urile lor sunt diametral opuse, între ei se dă o luptă. Deocamdată o luptă surdă, ascunsă, dar cu atât mai înverşunată. Ei bine, lupta aceasta este zugrăvită numai prin intermediul lui Mateica. Participarea lui Maftei e pur exterioară. Printr'o mulţime de amănunte, autorul ne ajută isă vedem în adâncime sbuciumul interior al canaliei. Mateica îşi ţine înadins 'ţigara în gură pentru ca fumul, învelindu-i ochii, să-i ascundă şovăiala, slăbiciunea poziţiei. Cântăreşte fiecare răspuns. îşi aminteşte de diferite situaţii, se mânie, sare cu iuţeală dela un plan Ia altul, îl cântăreşte pe Maftei, caută să-i ghicească gândurile, se supără pe el însuşi, etc. etc. într'un cuvânt, el apare ca un om viu, ,în toată complexitatea lui. Gu totul altfel apare Maftei. Despre el nu aflăm decât ceeace spune el însuşi, sau ceeace observă Mateiica. Pare un om cu totul absent, un automat care îndeplineşte o funcţiune, fără a participa sufleteşte la ea. Asupra .acestei slăbiciuni a romanului „Drum fără pulbere" trebue să ne oprim îndeosebi. Scriitorul 'sovietic Constantin Fedin, atunci când ne-a vizitat anul trecut ţara, a povestit câte lupte au trebuit să fie date la timpul său, în Uniunea Sovietică, împotriva „omului în scurtă de piele" în literatură. Personagiul acesta înlocuind adesea pe activistul de Partid era activistul din aparatul sovietic de stat, definit numai prin atributele sale exterioare. Apariţia lui defectuoasă era determinată mai ales de teatna unor scriitori, crescuţi 228 MIHAI NOYICOV şi educaţi (în societatea burgheză, de a pătrunde în universul sufletesc al eroului pozitiv. Nu încape îndoială că o asemenea teamă se observă şi în literatura' noastră. In romanele lui Camilar „Negura" sau „Temelia", într'o măsură oarecare în „Sfârşitul Jalbelor" de Al. Jar, în „Oţel şi pâine" •• de Ion Călugăru, în piesele lui Davidoglu şi în „Ziua cea mare" a Măriei Banuş, ca şi într'o serie întreagă de alte lucrări de valoare, sunt zugrăvite ou o mare bogăţile de culori personagii şovăielnice sau oameni mai slabi, care se transformă sub înrâurirea evenimentelor, în focul luptei de clasă. Joacă însă un rol secundar şi sunt prezentaţi 'schematic eroii principali ai vremurilor noastre, activiştii de partid şi muncitorii înaintaţi, oamenii devotaţi până la capăt cauzei socialismului, care prin lupta lor plină de abnegaţie asigură triumful a-icestei cauze, iar nn cadrul ei şi transformarea celorlalţi. Asistăm astfel la un fenomen bizar : ni se desvălue universul sufletesc a! acelora care sunt transformaţi prin lupta oamenilor celor mai puternici, fără să cunoaştem universul sufletesc al acestora din urmă. Nu încape îndoială : conflictul interior dintre vechi şi nou în sufletele oamenilor cinstiţi, dar resimţindu-se de influenţa ideologiei burgheze, — atâta timp dominantă în ţara noastră, — este un fenomen, tipic al perioadei de trecere revoluţionară de la oaipitailiism La socialism. Dat poate oare fi înţeles acest fenoment tipic, dacă nu ni se desvăluie forţa motrica principală a procesului revoluţionar în genere? Revoluţia o fac oamenii, iar uriaşa transformare revoluţionară prin care trece în prezent patria noastră este înfăptuită, în primul rând, prin încordarea energiilor umane celor mai viguroase. Fără prezentarea adâncă şi multilaterală a universului sufletesc al oamenilor celor mal înaintaţi, care, prin eforturile, devotamentul şi superioritatea lor morală, asigură triumful cauzei socialismului, sarcina literaturii de a da un tablou veridic şi .istoriceşte concret al epocii pe care o trăim nu poate fi considerată ca (împlinită. In lumea noastră lite- rară se simte teama de a ataca frontal ia-ceasta sarcină. Care este oare origina acestei temeri ? Pentru a răspunde la întrebare, să ne oprim o clipă asupra unei alte slăbiciuni a romanului „Drum fără pulbere". In acţiunea lui joacă un rol destul de însemnat: organizaţia de partid. Viaţa de partid este descrisă pe larg. Şi este .firesc să fie aşa. Altfel, romanul nici nu s'ar putea scrie.. După cum am arătat în capitolul precedent al articolului de faţă, „Drum fără pulbere" ne atrage şi ne pasionează prin: aceea că reuşeşte să ne înfăţilşeze un tablou concret al realităţii de oonstru.cţiie a socialismului, ca o realitate de luptă, ca o realitate de luptă pentru socialism. Ori, în fiecare luptă, există conducători. Conducătorul luptei pentru socialism este Partidul. Şi este oare posibil a prezenta o realitate socială în transformare prin luptă, fără a zugrăvi forţa conducătoare a ei? Iată dece orice înfăţişare veridică a realităţii, de luptă pentru socialism, va conţine în mod inevitabil, ca parte integrantă, şi zugrăvirea vieţii de partid. Din acest punct de vedere— cu unde rezerve, pe oare le vom formula mai jos — noi simţim adevărul vieţii în felul cum în roman, Partidul intervine, î.n acţiune. In ma: multe momente de mare intensitate dramatică, când forţele în luptă se înfruntă cu mai mare vigoare, Partidul este acela care prin intervenţia lui, influenţează desnodământul, strânge în jfirul lui forţele sănătoase, le călăuzeşte şi deter-"miină astfel zdrobirea duşmanului. Aşa se întâmplă de pildă şi la început, când sabotajul de la cantină produce o mare fierbere printre muncitori, şi atunci când este periclitată terminarea la timp a construcţiei uzinei electrice şi în cazul escrocheriilor cu calcularea salariilor. Sunt în roman tablouri izolate ,în care forţa de mobilizare a Partidului., legătura lui ou mas-sele, încrederea masselor în Partid, apar zugrăvite cu măestrie, cu un mare simţ al adevărului vieţii. Maftei este sufletul acestei acţiuni a Partidului pe şantierul N. Iar universul sufletesc al unui om nu poate fi desvăluit ROMANUL „DRUM FĂRA PULBERE" 229 «decât în acţiune. De aici reese clar 6n universul sufletesc al lui Maftei nu putea fi descoperit decât prin prezentarea în a-dânckne a acţiunii Partidului. Căci această acţiune a Partidului este conţinutul principal al vieţii sale. Ori tocmai aiiidi ne apropiem de unele laturi mai slabe ale romanului. Acţiunea Partidului este în orice Împrejurare o acţiune strânsă, plan ficată, condusă cu hotărîre spre un scop politic concret ,bine precizat. Apare ea aşa în romanul „Drum fără pulbere?" Din păcate nu întotdeauna. Propriu zis, episodul care ni se istoriseşte în roman este încercarea grupului de sabotori, în frunte cu Mateica, de a zădărnici efectuarea în termen şi în bune condiţiuni â primelor lucrări de pe şantierul Canalului, dejucarea acestor planuri •criminale, demascarea şi prinderea sabotorilor. Deci acţ unea ni se înfăţişează ca o înfruntare a două forţe contrarii. Prima — totalitatea constructorilor cinstiţi ai Canalului, mobilizaţi şi conduşi de Partid — tinde să asigure îndeplinirea în termen şi depăşirea chiar a părţii ei de sarcini im cadrul bătăliei generale pentru socialism. Cealaltă — grupul de sabotori conduşi din umbră de ambasadele statelor imperialiste — urmăreşte, dimpotrivă, compromiterea lucrării. „Construim fără burghezie şi împotriva burgheziei" este lozinca primei forţe. Orice succes în producţie, este o lovitură dată exploatatorilor capitalişti, este o poziţie câştigată lîn lupta pentru socialism şi pentru apărarea păcii. Canalul însuşi este o puternică armă de luptă împotriva burgheziei imperialiste. Cealaltă tabără o înţelege foarte bine. Deaceea lozinca ei este, „canalul nu trebuie să se facă". Trebuie recunoscut, ca un merit al autorului, că în romanul „Drum fără pulbere" cele două poziţii adverse sunt bine schiţate într'o serie de situaţii. Dar atâta nu este suficient. Pentru ca romanul să ducă la o concluzie ideologică justă şi completă, cele două poziţii ar trebui să fie desvăluite în primul rând în acţiune. Şi aici ne apropiem de unele deficienţe. Orice fontă care se angajează într'o asemenea acţiune vine cu ■un plan, cu liniile sale de atac, cu un dispozitiv de forţe, cu anumite rezerve. Şi trebuie recunoscut că în ceeace îi priveşte pe sabotori, ei sunt zugrăviţi în roman tocmai aşa. Bandiţii au un obiectiv şi un plan de acţiune, simplu şi uşor de reţinut: să întârzie cât mai mult lucrările de pe canal. Pentru aceasta: să ocupe cu oamenii lor cât mai multe poziţii-cheie, să provoace haos şi cât mai numeroase încurcături, r'sipă de materiale, etc., să stârnească nemulţumiri în massa lucrătorilor, să determine fuga în massă a oamenilor de pe şantier ş.a.m.d. ,Din paginile romanului aflăm cum Mateica et Co. încearcă să aplice acest plan, cum au ic'1, colea, unele reuşite parţiale, dar şi cum până la. urmă diversiunile lor sunt dejucate şi demascate prin lupta organizată condusă de Partid. Evident, duşmanul nu capitulează. In ultimele pagini ale cărţii apar noii sabotori. Se desprinde din acest amănunt o trăsătură justă a adevărului vieţii şi un învăţământ polite preţios : nici o victorie nu justifică adormirea -vigilenţei revoluţionare. Dar faptul că a fost demascat şi făcut inofensiv grupul lui Mateica, sugerează încrederea- că — indiferent de „nouile" metode mai „subtile" pe care pretinde că le va folosi duşmanul — şi încercările noui sunt sortite eşecului. Dece eşuează şi este zdrobit până la urmă grupul lui Mateica ? Să vedem întâi cum se petrec asemenea lucruri în viaţă. Planurile criminale ale sabotorilor şi diversionisţilor sunt demascate şi zdrobite, pentrucă ele se ciocnesc de planurile politice, de ofensiva mult mai bine întocmite şi mult mai hotărît introduse în viaţă de Partid şi activul de oameni cinstiţi din jurul Part dului. Duşmanul vrea să dezorganizeze producţia ? Nu reuşeşte, pentrucă înaintea lui, şi cu mult mai multă hotărîre şi tenacitate, Partidul luptă pentru organizarea cât mai perfectă a producţiei. Posibilitatea de a folosi în acest scop uriaşa experienţă sovietică, este în mâinile constructorilor socialismului din ţările de democraţie populară un atu nepreţuit. Duşmanul tinde să ocupe cu oamenii lui cât 230 MIHAI NOVICQV mai multe poziţii-cheie? Nu reuşeşte pentrucă înaintea lui. Partidul, înarmat ou învăţătura leninist-stailinistă cu privire la politica cadrelor, urmăreşte cu tenacitate şi hotărîre plasarea fiecărui om în locul unde el poate aduce cel mai mare folos cauzei, şi astfel asigură alegerea oamenilor celor mai potriviţi pent au locurile mai importante. Duşmanul tinde să stârnească nemulţumiri în massă ? Nu reuşeşte, pentrucă înaintea lui. Partidul, învăţând mereu din exemplul gloriosului Partid bolşevic, desfăşoară peste tot o adâncă şi sistematică muncă de propagandă şil agitaţie împotriva duşmanului, pentru demascarea lui. Duşmanul urmăreşte să provoace plecarea în massă a oamenilor de pe şantier ? Nu reuşeşte, pentrucă înaintea lui, Partidul, printr'o perseverentă muncă politică educativă, dezvoltă în massa oamenilor dragostea patriotică pentru construcţia socialistă. Forţa Partidului, superioritatea lui covârşitoare faţă de duşman, constă tocmai în aceea că — înarmat cu cunoaşterea marxist-leninistă a legilor de desvoltare a societăţii — el ştie ce vrea şi cum va acţiona duşmanul, iar prin ofensiva lui politică reuşeşte să preîntâmpine uneltirile duşmanilor şi astfel să zădărnicească planurile lor. Laturile mai slabe ale romanului „Drum fără pulbere" se definesc mai ales acolo unde el nu reuşeşte să înfăţişeze acţiunea ofensiJvă iniţiată, organizată şi condusă de Partid, de care se sparg, nu pot să nu se spargă, în ciuda unor succese vremelnice, toate uneltirile :— oricât de rafinate ar fi ele — ale duşmanului. In roman, organizaţia de Partid, iar în consecinţă şi sufletul ei — instructorul Maftei, — mai mult reacţionează, decât acţionează. Membrii de Partid apar mai degrabă ca nişte pompieri care sting ineen-. diiile aprinse de duşmani, şi nu ca soldaţii unei armate organizate, care ţin sub focul lor uimitor bandele vrăjmaşe. Este interesant de observat că în roman, criminalii încep să-şi -dea seama în ce con- stă superioritatea comuniştilor. La un moment dat : „...In capul lui Mateica se învârteau ameţitor gândurile. Nu îndrăznea să meargă până la capăt cu o bănuială care-1 cuprinsese o olipă : poate izgonirea lui Frenkel făcea parte dintr'o acţiune mai largă, a comuniştii or, o acţiune cu plan, şi caia să se întindă pe mai mult timp î" Trebuie să-i dăm dreptate viperei. A ghicit-o bine. Dar tocmai acest „plan care să se întindă pe mal mult timp", plan de luptă politică împotriva duşmanilor socialismului într'un sector dat, plan de care se sparg toate „planurile" sabotorilor şi diversionisţilor, tocmai acest plan ar vrea să-1 afle cititorul. Şi nu-1 află. El rămâne cu impresia falsă că în timp ce agenţii imperialiştilor .acţionează după plan .şi în perspectivă (falsă, desigur, dar totuşi în perspectivă), comuniştii reacţionează de la caz la caz, întâmplător. De această prezent&re falsă a adevărului vieţii, ţine şi sărăcia sufletească a chipului lu4 Maftei. Dacă la baza acţiunii romanului ar sta» un asemenea plan ofensiv de luptă al comuniştilor, Maftei, pe umărul căruia apasă principala răspundere pentru îndeplinirea, acestui plan, n'ar putea să nu-şi desvăluie calităţile sufleteşti. Şi dimpotrivă : tocmai pentrucă o asemenea bază lipseşte, tocmai pentrucă în fond autorul nu ne spune ce face propriu zis Maftei, tocmai pentrucă principalul conţinut al vieţii sale este ascuns în culise, Maftei parcă înadins dispare de pe scenă ori de câte ori i se cere o mai mare încordare a calităţilor sufleteşti. Iată un exemplu : După sabotajul de la şantierul uzinei electrice, biroul organizaţiei de Partid discută cum poate fi totuşi ţinut angajamentul luat în cinstea zilei de 23 August. Se hotărăsc câteva masuri concrete privind" producţia. La urmă ia cuvântul Maftei. Şi te aştepţi tocmai ca el, cu patima caracteristică comuniştilor, să traseze planul unei ofensive politice necruţătoare pentru zdrobirea unui duşman care isbutise să. ROMANUL „DRUM FARA PULBERE' 231 ne lovească atât de dureros. Nicidecum. Iată ce spune Maftei în încheere: „.. cred că-i 'limpede ce avem de făcut. Ce-au spus tovarăşii Achim şi Iulcă. Adî-că să mobilizăm colectivul de muncă de la uzina electrică. Şi să porn'm la lucru, că nu mai e nici o oră de pierdut". Iar apoi : „Se ridică şi-şi! luă şapca". Cât de sărac, am spune chiar cât de neputincios, ne apare personajul. Este acesta un comunist ? Şi încă un comunist fruntaş ? Niciodată ! Ce fel de conducător este aceia care, după un asemenea atac al duşmanului, ştie să îngâne doar că „trebuie mobilizat colectivul", adică un adevăr abstract şi banal pe^care-l ştie până şi cel mai proaspăt utemist ? Nu, hotărît, Mafiei nu seamănă de loc cu comuniştii pe care-i cunoaştem din viaţă — oamenii însufleţiţi de patosul luptei, totdeauna plini de iniţiative creatoare, veşnic în ofensivă, veşnic cu ochii aţintiţi asupra duşmanului. De altfel, peste două pagini aflăm că Maftei nu uitase de loc de existenţa duşmanilor. El vorbeşte despre ei inginerului Pangrati. Insă atunci când acesta din UTnă întreabă, firesc : — „Dar cine e duşmanul? Cine e aici pe şantier?" într'un mod cu totul inexplicabil, Maftei refuză să-1 lămurească : — „O să discutăm despre asta, mai târziu. Acuma trebuie să ţi pui întrebarea, du-mitale, şi' să găseşti singur un răspuns". Se ştiie că mai târziu, atunci când va descoperi într'un mod foarte concret un duşman, inginerul apolitic Pangrati nu-1 va denunţa. Nu-1 va denunţa desigur şi pentrucă comunistul Maftei, în loc să-1 lămurească la timp, 1-a amânat. Pentrucă ştiţi ce a. făcut după această replică, Maftei ? „Se ridică şi-şi luă şapca". Este poate o întâmplare, o simplă neglijenţă faptul că la o distanţă doar de două pagini, Maftei repetă cu exactitate matematică acelaş gest. Dar este o neglijenţă semnificativă, pentrucă realmente Maftei apare in tot lungul romanului ca un om care „se ridică şi-şi ia şapca", oridecâteori are lucruri importante de făcut. In romanul „Drum fără pulbere" autorul foloseşte adesea următorul .mijloc de prezentare a evenimentelor : se arată în cadrul unei discuţii care sunt datele problemei, apoi însă, îndată ce se trece la luarea hotărârilor, relatarea se întrerupe, pentru ca să se revină la firul respectiv al acţiunii, abia atunci când apar rezultatele hotărîri-lor luate. Nu se poate obiecta nimic împotriva acestui -mijloc ca atare. Ca orişicare altul, el îşi justifică prezenţa în cadrul unei opere literare vaste. linsă atunci când el devine sistem, lucrurile se schimbă.. Şi oare este întâmplător că autorul îl foloseşte aproape cu regularitate, atunci când e vorba de eroii pozitivi şi nicio dată în prezentarea activităţii eroilor negativi ? In felul acesta, autorul lipseşt* lagărul forţelor conduse de Partid de perspectiva imediată, concretă a luptei. Este adevărat ,autorul încearcă să substituie această lipsă prin zugrăvirea, adesea plină de patos, a perspectivelor mai îndepărtate ale luptei. Dar tocmai pentrucă nu se ri-d'câ în mod firesc, din perspectiva politică imediată, concretă a luptei, toate aceste discuţii şi discursuri despre pericolul războiului şi lupta pentru apărarea păcii, despre viitorul! Dobrogei, etc , sună adesea fals şi apar ca nişte corpuri streine, lipite în mod artificial de acţiunea romanului. Din aceeaş cauză, o serie de "episoade pline de -măreţia vremurilor noi, cum ar fi, de pildă, vizita tovarăşului Gheorghiu-Dej pe şantier, sărbătorirea zilei de 23 August şi altele, sunt tratate într'un stil reportericesc, la un nivel artistic scăzut. Astfel, ne-am apropiat de o a doua slăbiciune însemnată a romanului : lipsa unităţii compoziţionale. Pe drept cuvânt se poate spune că „Drum fără pulbere" nu este un roman, ci o sumă de mai multe romane în miniatură. Fiecare din acestea, la nevoie şi fără prea multă greutate, ar putea fi scos din corpul întregii lucrai", pentru a constitui o nuvelă -aparte. Mai mult: sunt în desfăşurarea acţiunii unele episoade ou desăvârşire fără nicio legătură cu firul ei central. Astfel, ar putea fi citate cu titlu de exemple : schimbarea secre- 232 MIHAI NOVICOV tarului organizaţiei de partid dela carieră; conflictul MJoluţ-Măicei şi căutarea de către acesta a fratelui său închis, neînţelegerea dintre Chirsan şi a doua fiică a sa Axinia, ş: altele. Cât de străine de firul central al acţiunii sunt aceste conflicte lăturalnice, rezultă şi din îmiprejurarea că ele nici nu se rezolvă până la urmă. Nu ştim nimic despre efectul pe care l-a avut asupra lui Scar'at desărcinarea din funcţia de secretar al organizaţiei de Partid. Dispare fără urmă Măcel, fără ca să aflăm ce s'a ales totuşi din fratele iui. Nu apare nici până la sfârşitul romanului Axinia, cu toate că frământările tatălui parcă-; pregăteau în mod insistent apariţia. Petru Dumitriu a ales pentru prezentarea materialului de viaţă din romanul său următoarea oale compoziţională : după un ,,prolog" în care ni se arată cum au început lucrările pe şantier, acţiunea se întrerupe şi o „carte" întreagă este rezervată prezentării personagii lor. In câte un oapi-tol ni se arată de unde vin principalele personagii pe şantier, ce viaţă au dus până atunci, ce-i mână pe şantier, ce urmăresc. Pe urmă toţi oamenii aceştia se întâlnesc şi acţiunea propriu zisă se încheagă. Din nou : nu se poate obiecta nimic împotriva acestei construcţii ca atare. In sfârşit, alegerea cutărei sau cutare; căi compoziţionale este o chestiune care-1 priveşte în mod exclusiv pe autor. Altceva însă îl priveşte pe cititor. Cititorul vrea ca, indiferent de construcţia specifică a romanului, tot ce se întâmplă în el să fie în aşa fel legat, încât el să poată cuprinde fără greutate întregul material literar al lucrării, încât el, interesat de soarta particulară a eroilor, să fie mereu îndemnat să răsfoiască mai departe paginile cărţii. Se cunoaşte obiecţiunea ce fusese făcută la timpul său în legătură cu „Ana Carenina" a lud Tolstoi: că în roman sunt două romane. Se cunoaşte deasemenea răspunsul "lui Tolstoi : da, sunt două romane, însă bolţile sunt în aşa fel lipite, încât nu se vede linia de sudură. Cam aşa pot fi formulate şi pretenţi le cititorului de astăzi: scriitorule, n'am nimic împotrivă să-mi dai mult material de viaţă într'un singur roman. Ba, mai mult, dă-mi chiar cât mai mult material, dar în aşa fel încât eu să nu observ nicio linie de lipitură, opera să f'e un singur tot organic. Or, tocmai aceste pretenţii ale cititorilor sunt adesea desconsiderate de" autor. In multe romane apărute în ultimul timp asistăm la un adevărat abuz de personagii In „Sfârşitul jalbelor" de Alexandru Jar, de pilldă, personagii a căror soartă ne devine deosebit de apropiată la început, dispar fără urmă : spre sfârşitul cărţii apar alte personagii, care la rândul lor dispar îndată ce şi-au făcut „datoria", adică au „ilustrat" încă un aspect al realităţii. In volumul II al „Negurii' de E. Camilar, pensonagiile parcă sunt scoase din cutie, fiecare la momentul potrivit. In „Desculţ" de Zaharia* Stancu, nici nu reuşeşti să ţii minte atâtea chipuri câte ţi se perindă în faţă. Deaiei nu trebuie să se tragă concluzia că autorul acestor rânduri ar avea ceva împotriva personagiilor secundare. Dimpotrivă, întreaga istorie a literaturii ne dovedeşte că o operă literară de proporţii mai mari nu se poate ţine fără un număr de personagii secundare. Insă toate aceste personagii secundare apar şi dispar in măsura în care acest lucru este necesitat de desvoltarea firului central al acţiunii, al acţiunili pe care o duc un număr limitat, de personagii principale. Or, în romanele despre care am vorbit, se întâmplă altfel : nu e vorba de un grup limitat de personagii principale şi un număr mai mare sau mai mic de personagii secundare, ci pur şi simplu de o avalanşă de personagii despre care nici nu-ţi poţi da bine seama care sunt principale şi care sunt secundare. Este evident că în asemenea împrejurări, personagiile principale n'au nici loc, nici timp să se contureze limpede, iar fără conturarea puternică a unui număr hm tat de personagii principale, nu poate ieşi la iveală nici conţinutul de idei al operei. Pentru ilustrarea părerii noastre, să con- ROMANUL „DRUM FARA PULBERE" 233 -siderăm un roman sovietic: „Tovarăşi de ■drum" de Vera Panova. Aici şi idea şi tema lucrării impuneau o construcţie cu multe personagii. Intr'adevăr, nu poţi da o imagine veridică a unui tren sanitar, fără să zugrăveşti măcar în treacăt figurile răniţilor pe oare îi transportă. Şi într'a-idevăr, .în desfăşurarea acţiunii, facem cunoştinţă cu o mulţime de oameni oare, în mod firesc, dispar odată cu părăsirea trenului, fără să le mai ştim de urmă. Şi totuşi, avalanşa aceasta de chipuri nu întunecă cu nimic chipurile eroilor principali, ci dimpotrivă le reliefează mai bine. Dece ? Pentrucă trecerea vreunui rănit prin tren este istorisită mai amănunţit, numai în acele cazuri când ea a jucat vreun rol deosebit în soarta concretă a eroi'or principali. Iată dece în „Tovarăşi de drum", cu toată diversitatea de aspecte, ■firul central al acţiunii nu se rupe pentru nicio clipă. In multe din romanele citate ale literaturii noa.stre se întâmplă însă altfel: personagii noi apar, nu în ourgerea firească a vieţii eroilor principali, ci, cum s'ar zice, după dictatul voinţei arbitrare a autorilor. Este nevoie de a ilustra o problemă noua ? Poftim : apare ca la comandă şi un erou nou, pe care cititorul până atunci nici •nu-1 cunoscuse, de soarta căruia nu putuse deo: să se pasioneze în nieiun fel. Iar abia începe cititorul să fie realmente interesat de soarta acestui erou nou... că „maurul şi-a făcut datoria', maurul poate să plece". Apare un alt erou, pentru o altă problemă. „Eroul şi problema" — parcă ăsta ar fi un fel de cuvânt de ordine în literatură. Să te mire atunci că cititorii nu citesc cu interes unele lucrări ? In cazul romanului „Drum fără pulbere" situaţii de-aeestea sunt frecvente. Este limpede că întreaga poveste cu organizaţia de Partid de la Canarâ, a fost introdusă de autor pentrucă ai vrut să „ilustreze" încă un aspect al vieţii de Partid. Au ieşit din această „ilustrare", îmbogăţiţi sufleteşte eroii principali ai romanului ? Nicidecum. Nici chiar Maftei. oare a , rezolvat" situaţi. Tot astfel zidarul Oancea, cel cu o casa la Buzău, apare şi dispare fără a lăsa vreo urmă, ş.a.m.d. S'ar putea obiecta : problematica unei lucrări, impusă de tema aleasă de autor, poate fi câteodată atât de bogată, încât să nu poată fi epuizată numai cu ajutorul eroilor principali. Vom răspunde ou un exemplu din literatura noastră chiar: „Mi-trea Cocor" de Mihail Sadoveanu. Eu cred că sunt puţine luorări în literatura noastră nouă care să aibă o problematică atât de bogată ca „Mitrea Cocor". Şi cu toate acestea, toate problemele sunt ilustrate prin soarta eroilor principali. Dece? Pen truca autorul a reuşit să sudeze organic soarta acestor eroi principali cu baza te-matioo-ideologieă a operei. Se mai spune câteodată : toate acestea sunt bune şi frumoase atunci când este vorba de romane obişnuite, dar cu totul altfel se pune problema în oazul unor romane care descriu acţiuni de massă, în cazul romanelor-epopee, unde este nevoie să zugrăveşti efortul colect v a mii şi mii de oameni. Şi tot prin exemplu vom răspunde : „Departe de Moscova" de Ajaev. Exemplul acesta ne pare cu atât mai semnificativ cu cât între „Drum fără pulbere" şi „Departe de Moscova" există evidente a f imit aţii tematice. Ce ne învaţă însă romanul lui Ajaev ? Cu toate că reuşeşte să ne dea o imagine puternică a unei masse mar: de oameni în acţiune, cu toate că abundă în personagii şi episoade, cu toate că şi în cazul acesta libertatea de mişcare a autorului fusese restrânsă de cadrele de la început prestabilite ale 'acţiunii, cu toate acestea, repetăm, unitatea organică a materialului literar din roman nu' este ruptă pentru nici o clipă, iar conţinutul de idei al operei se degajă puternic şi convingător din chipurile eroilor principali : Batmanov, Zalkind, Beridze, Covşov, Tania Prin urmare: nici specificul temei, nici multitudinea de probleme nu pot fi făcute răspunzătoare pentru lăbărţarea acţiunii, atât de des întâlnită în literatura noastră în proză. Cauza trebuia să fie căutată în altă parte. Să ne amintim de una din învăţăturile 234 MIHAI N0V1C0V lui. Gorchi: scriitorul vorbeşte cititorilor prin intermediu! personagiilor crea'e de el, ceeace nu trebue înţeles în sensul că scriitorul pune în gura personagiilor ideUe saile. Aşa ceva dacă se şi întâmplă uneori!, nu este o regulă, şi nu asemenea cazuri izolate le avusese în vedere Gorchi. învăţătura de mai sus trebuie înţeleasă altfel: scriitorul transmite ideia idealul său de viaţă, prin feiul cum zugrăveşte 'acţiunea eroilor. Deci personagiile transmit conţinutul de idei al operei prin felul cum se definesc în acţiune. Iar pentrucă să se definească în acţiune (în mod real, viu şi nu prin simple afirmaţii ale autorului) personagiile au nevoie de loc şi timp. Iată dece avalanşa de personagii episodice nelegate de firul central al acţiunii, nu poate să nu ducă în ultimă instanţă la sărăcirea conţinutului de idei al operei. Noi am văzut „cum în romanul „Drum fără pulbere" personagiul Matfei rămâne difuz şi schematic, tocmai pentrucă autorul a ocolit acea parte a realităţii, unde şi numai unde se putea defini în acţiune universul! sufletesc al eroului. Din aceleaşi motive, autorul a fost nevoit să umple golul astfel produs cu o serie de episoade, trebuie recunoscut destul de semnificative fiecare în parte, dar care se risipesc în lungul cărţii, tocmai pentrucă !p lipseşte chiagul unui fir principal de acţiune. Iar acest fir nu putea să fie decât lupta pentru împlinirea sarcinilor concrete ale bătălitei pentru socialism în sectorul dat, luptă văzută dinăuntru, de pe poziţiile cele mai avansate, adică de pe poziţiile detaşamentului de conducere. In acest fel de a prezenta realitatea constă în fapt spiritul de partid în literatură. Iar teama de a privi în aşa fel realitatea vieţii l-a şi dus pe autor la greşelile amintite. Pentrucă şi în literatură, ca peste tot în viaţă, un loc gol nu poate să rămână niciodată neocupat la ilnfinit. Aşa s'a întâmplat şi în oazul romanului ..Drum fără pulbere". Golul produs de sărăcirea universului sufletesc al lui Maftei l-a ocupat — fie că a vrut-o sau n'a vrut-o autorul — triunghiul Pangrati — Dona — Mateica. Soarta personală a acestor trei eroi, prezentaţi cu o mai mare bogăţie de culori, a constituit într'o anumită măsură chiagul care a lipit (destul de deficient,, dealtfel) diferite părţi ale romanului. Iată dece conţinutul ideologic al chipului lui Mihai Pangrati prezintă o însemnătate sporită în analiza romanului,. Pangrati este un tânăr inginer pasionat de construcţia Canalului, dar cu un nivel politic foarte scăzut. Mai mult: în diferite situaţii din roman el apare ca un element prin excelenţă apolitic. Febra constructs, cinstea, înălţimea morală şi tăria sufletească a comuniştilor îl atrag irezistibil spre lagărul progresului. Totodată însă puternice fire îl trag şi spre lumea veche. E vorba de educaţie, de lumea cunoştinţelor personale, dar mai ales de dragoste. Pangrati iubeşte pe Dona Vor-voreanu, odrasla unei familii boiereştii degenerate. Drumul lui Pangrati este drumul unui om care oscilează, care adesea orbecăie în întuneric, dar care, până la unmă se împărtăşeşte de lumina cea mare a vieţii noui. Un asemenea tip este destul de frecvent îm lumea tehnicienilor noştri. Deaceea aducerea lui în roman trebuie să fie considerată drept un element pozitiv. Cu Pangrati! se întâmplă însă următorul fapt. El îşi dă seama, mai înainte de cât alţii, chiar înaintea organizaţiei de Partid, că Mateica e un duşman deghizat. Nu-1 denunţă însă, ci într'un acces de cavalerism de modă veche, îil cere doar să părăsească şantierul. Se ştie că Pangrati cade până la urmă victima propriei sale. naivităţi, căci profitând de răgazul obţinut, Mateica încearcă să-1 asasineze. Dar nu în asta constă esenţialul. In roman, cauzele acestei complicităţi de fapt a lui Pangrati cu Mateica sunt foarte bine şi veridic redate. Simţi cum o seamă de im-prejurări îl împing pe Pangrati spre gre-şală. Altceva e vicios însă: concluzia ideologică care se degajă din complexitatea acestor împrejurări. Căci, până la urmă. Pangrati devine eroul principal al ROMANUL „DRUM FARA PULBERE" 235> acţiunii. Erou şi la propriu şi la figurat. El cade victima asasinilor. El jertfeşte deci cel mai mult pentru cauza construcţiei Canalului. Iar când se întoarce, după însănătoşire, pe- şantier, este întâmpinat de toţi ca un erou, el, complicele prin tăcere al celor mai înrăiţi duşmani ai construcţiei socialiste! Este Limpede că prezentând în aşa fel faptele, autorul — iarăşi, fie că a vrut-o sau n'a vrut-o — face apologia apolitismului, pledează pentru justificarea poziţiei neprincipiale, plină de compromisuri cu totul nepermîse a lui Pangrati şi îndeamnă pe tehnicieni să urmeze drumul lui Pangrati, şi nu drumul inginerului comunist Juraşou, de pildă, sau al lui Zusman. Iată cum ocolirea uno: probleme esenţiale ale vieţii, care stau in centrul oricărei bătălii concrete în marele front de luptă al socialismului, 1-a împins pe alocurea pe autor spre concluzii greşite, chiar dăunătoare. IV. Şi acuma să vedem care sunt cauzele slăbiciuni'or din romanul „Drum fără pulbere". Se datoresc ele în mod exclusiv insuficientei cunoaşteri a vieţii sau insuficientei maeştrii1, lipsei de experienţă în creaţia literară? Fără îndoială, elemente ale acestor cauze se află într'o oarecare măsură la origina deficienţelor. Părerea noastră însă, este că ele nu sunt determinante. Şi aceasta vom încercai s'o demonstrăm. Petru Dumitriu este un scriitor de talent. Talentul său se vădeşte aproape în fiecare capitol al romanului. Este totodată un scriitor care dă dovadă de stăpânirea unei serioase maeştrii. Căci altfel, cum pot fi explicate atâtea reuşite parţiale în cadrul romanului? Altfel, cum se poate explica zugrăvirea atât de impunătoare a unei galerii întregi de tipuri umane cum ar fi de pildă: Iordan şi feciorii săi, A-■chiffl pescarul, Micluţ, Geial, Mârzali şi Şu-ghliian, bătrânul profesor Pangrati'. etc. Toate aceste personagii sunt definite în acţiune, iar realitatea1 în oare ei se mişcă şi cresc, este prin excelenţă realitatea luptei pentru construirea socialismului. In cazul unor personagii ca Iordan, Pangrati, Mateica, Dona, autorul romanului „Drum fără pulbere" a dovedit cu vârf şil îndesat capacitatea sa de a zugrăvi dinăuntru universul sufletesc al eroilor. Nu este oare aceasta o dovadă de măestrie? Mai mult: chiar în ceeace priveşte construcţia subiectului din materialul de viaţă, Petru Dumitriu, în cazul aceloraş linii secundare ale acţiunii a dovedit suficientă iscusinţă în ceeace priveşte alegerea şi) gradarea materialului. Deci nu lipsa de măestrie este pricina prezenţei unor laturi slabe în romanul „Drum fără pulbere". Poate atunci necunoaşterea vieţii? Romanul „Drum fără pulbere" cuprinde un-imens material de viaţă. Acţiunea lui dovedeşte cunoaşterea multilaterală şi destul de adâncă a problemelor de producţie, a unor aspecte variate ale vieţiS de pe Canal. Deasemenea, se vădeşte din paginile cărţii o cunoaştere largă a tipologiei umane, care se reflectă şi) printr'o mare diversitate de situaţii. Hotărît lucru, se poate spune că materialul de viaţă adunat de Petru Dumitriu este mai mult decât suficient pentru conţinutul unui roman. Deci, poate fi oare considerată „necunoaşterea vieţii" drept cauza' determinantă-' a slăbiciunilor romanului? Răspunsul depinde de felul cum înţelegem acest termen : „necunoaşterea vieţii', La noi i se 4ă adesea un înţeles pur faictic. Iar constatarea este urmată de obicei de un sfat practic: „Du-te pe teren" sau „docu-mentează-te". Noi credem că din acest punct de vedere nu i se poate imputa lui Petru Dumitriu că n'a cercetat şi n'a cunoscut viaţa. Dar care sunt atunci adevăratele cauze ale slăbiciunilor? La începutul acestui articol, arătam că valoarea principală a romanului „Drum fără pulbere", constă în aceea că el reuşeşte să ne înfăţişeze un' tablou concret al realităţii de luptă pentru construirea socialismului. Totodată, însă, am văzut mai târziu, că unele laturi 236 MIHAI NOVICOV ■ale acestei realităţii au apărut zugrăvite palid şi chiar fals. In primul rând este sărăcită viaţa de Partid. Iar lipsind obiectivele politice concrete ale vieţii de Partid, romanul nu reuşeşte să transmită nici importanţa uriaşă a construirii canalului Dunăre-Marea Neagră în bătălia pentru socialism, în an-■samblul ei. Această însemnătate este doar din când în când afirmată, ea nu reese în mod organic din acţiune. Şantierul canalului apare oarecum izolat de realitatea construirii socialismului în întreaga ţară. In al doilea rând, nu reese din roman în toată amploarea ei însemnătatea covârşitoare a ajutorului sovietic pentru construirea socialismului în ţara noastră. Ni se vorbeşte despre acest ajutor ba prin intermediul frământărilor lui Mateica, oare ■se simte „înecat" în torentele de material sovietic, ba prin folosirea cutărei sau ■cutărei metode de lucru sovietice, ba prin apariţia — întotdeauna episodică şi întotdeauna taciturnă — a profesorului Serafimov. Ca şi în cazul lui Maftei, autorul s'a temut parcă să adâncească acest personagiu, preferând să facă pe cititor :să ghicească mai mult, decât să vadă rolul lui. In felul acesta, realitatea ajutorului sovietic apare ca ceva disparat, adesea incidental şil .nu ca o trăsătură organică a realităţii, fără de care întreaga construcţie, ou ritmul ei, cu perspectivele e', cu toate aspectele concrete, noi ale vieţii, :ar fi imposibilă. Romanul nu reuşeşte să transmită prezenţa ajutoru'ui sovietic ca o trăsătură caracteristică, de bază, a construiri socialismului într'o ţară de democraţie populară. In al treilea rând, romanul nu redă cu suficientă intensitate însemnătatea şantierului pentru ţinutul prin care va trece Canalul. Nu se vede cum existenţa unei mari ■construcţii socialiste produce o revoluţie în viaţa tuturor oamenilor din jur. Credem că existenţa tuturor acestor lipsuri şi lacune în conţinutul operei nu poate fi explicată numai prin - insuficienta experienţă în creaţia 1 terară sau numai prin necunoaşterea cutăror sau cutăror aspecte concrete ale realităţii. Credem că ele vorbesc despre existenţa unor anumite greşeli de fond în însăşi interpretarea artistică a realităţii, adică despre existenţa unor elemente de influenţă a ideologiei burgheze în problema de bază a creaţiei — raportul între creator şi realitate. Să ne întoarcem pentru un moment la acei muncitori dela uzinele „23 August" care au primit cu ostilitate romanul. Ce i-a indignat în primul rând? — Uneltirile duşmanului pe Canal. Cum? — spuneau ei, — cum se poate aşa ceva, ca în Re-publioa Populară Română, duşmanul să fure ca în codru, să înfometeze pe muncitori, să compromită o lucrare după alta, să-şi însuşească salariile lucrătorilor, etc. Aşa ceva e imposibil! Nu e adevărat! — Li s'a răspuns atunci acelor tovarăşi că ei greşesc atunci când cred că duşmanul a fost distrus în ţara noastră. Li s'au amintit cuvintele tovarăşului Gheorghiu; Dej, că lupta de clasă e legea însăşi! a drumului de transformare revoluţionară dela capitalism la socialism. Li s'a arătat totodată că în roman, duşmanii, deşi uneltesc, sunt până la urmă demascaţi, prinşi şi făcuţi inofensivi. Dar rămâne totuşi âi trenarea: dece atâţia cititori simpli n'au observat aceste aspecte ale romanului? Dece în imaginaţia lor a rămas întipărit numai tabloul uneltirilor criminale ale bandiţilor ? Pentrucă aceste din urmă trăsături sunt zugrăvite în roman cu mai multă forţă a adevărului vieţii, sunt mai artistice, mai convine:ătoaire, în timp ce elementele pozitive, forţele motrice ale vieţii noastre în transformarea ei revoluţionară sunt redate palid, şters. Romanul nu reuşeşte să cuprindă întreaga putere a Partidului şi a uriaşelor forţe creatoare ale poporului, mobilizate de el. nu reuşeşte să zugrăvească în aşa fel aceste forţe în acţiunea lor ofensivă, încât dm zugrăvirea lor să ţâşnească încrederea nes tăvilită în zdrobirea tuturor uneltirilor duşmane. Aceasta înseamnă că autorul n'a reuşit să interpreteze realitatea de pe poziţia cea mai avansată a timpului nostru ROMANUL „DRUM FARA PULBERE" 237 In literatura noastră nouă, mai ales în proză, întâlnim adesea slăbiciuni şi lipsuri analoge celor constatate in romanul „Drum iară pulbere". E suficient să considerăm de pilda', cele mai bune romane apărute în ultimul timp, ca să vedem că după lectura lor, cititorul nu rămâne în minte cu niciun erou care să întruchipeze puternic şi într'un mod de neuitat întreaga semnificaţie a timpurilor eroice pe care le trăim. Avem, ce-i drept, pe Mitrea Cocor. Dar proza lui Sadoveanu iese, în general, în afara ana ized de faţă. încolo — nim'c. sau aproape nimic. Acelaş lucru se poa'e spune şil despre slăbiciunile de construct''e. După cum am văzut, lipsa unei unităţi organice a materialului literar este caracteristică aproape fiecărei opere de proză. Dsasemenea, izolarea unui anumit sector din realitate de realitatea generală a ţării. In „Temelia" lui Camilar, de pildă, gospodăria agricolă colectivă este izolată până şi de restul satului. In „Sfârşitul Jalbelor" nu simţim deloc ţara, deşi în acea vreme întreaga ţară era în fierbere. De unde provin toate aceste slăbiciun', a*ât de generale, încât pot fi observate până în cele mai bune lucrări de proză? Noi susţinem că ele se datoresc în primul rând prezenţei unor puternice rămăşiţe ale influenţei ideologiei burgheze în ceeace-priveşte metoda de creaţie a scriitorilor. Dintre formele concrete ale felului cum se manifestă Influenţa ideologiei burgheze în creaţia prozatorilor, cele mal frecvente sunt formalismul şi naturalismul. Amândouă s'au născut în litera.ură ca o reacţiune împotriva realismului. In perioada intrării în putrefacţie a capitalismului, când pe ordinea de zi a istoriei s'â pus problema revoluţiei proletare, burghezia, cultura şi literatura ei au devenit organic ostile realismului, pentrucă r a-lismul însemna adevărul vieţii), iar cunoaşterea adevărului vieţii de către oameni conţinea un pericol de moarte pentru clasele stăpânitoare, condamnate de legi'.e vieţii însăşi. Şil formalismul şi naturalismul, f if cave în felul lui, dar fiecare deopotrivă, im- ping pe scriitor (şi pe artist în general) să nu privească realitatea dinăuntru, sa nu pornească spre formă, adică spre imaginea artistică dela adevărul vieţii, ci; dimpotrivă, să lucreze în mod arbitrar, cu materialul vieţili, fie izolând aspectele neesenţiale ale realităţii de sensul ei ge neral (în cazul naturalismului), fie umplând forţat anume scheme şi tipare dinainte alese cu tablouri de viaţă, făcând abstracţie de conţinutul lor (în cazul formalismului). Şil într'un caz şi în altul„ caracteristica dominantă a acestei dege nerări a literaturii este dispreţul pentru adevărul vieţii, subordonarea adevărului unor tendinţe oategorilc ostile' vieţii. Slăbiciunile existente în creaţia noastră în domeniul prozei din ultimul timp, vorbesc despre persistenţa destul de puternică în practica unor scriitori, a acestui feî cu totul defectuos de a se apropia de realitate. A desface în mod arbitrar realitatea vieţii în episoade feolate, a „inventa" câte un episod pentru fiecare „problemă" este un procedeu tipic formalist, astăzi în vogă în literatura decadentă a apusului imperialist. In viaţă, fiecare sector însemnat al ei — (şi trebue presupus că scriitorul alege drept temă un. sector îndemnat al vieţii) — tocmai pentrucă este însemnat, este purtător al tuturor trăsăturilor esenţiale ale luptei pentţu sociairîsrn.. . Rămâne doar scriitorului să le vadă, privind realitatea dinăuntru. A prezenta evenimentele vieţii, fiecare în parte, fără a oglindi legătura organică dintre ele, este un procedeu tipic naturalist, cum naturaliste sunt şi mijloacele adesea folosite-de autori de a „caracteriza" personagiile lor prin tot felul de ciudăţenii şi vorba-1 iţe „specifice", fără vreo legătură cii-firul principal al acţiunii'. Dispreţul pentru caracterul omului, pentru universul sufletesc al personagiului principal este-deasemenea o trăsătură caracteristică a literaturii decadente. Se ştie că ,n critiea literară burgheză de astăzi, există chiar tendinţa de a „teoretiza" această metodă ca o mare „cucerire artistică". „Personagiul n'are nevoie de caracter", — se ex- 238 MIHAI NOVICOV taziază „teoreticienii" decadentismului, — pentrucă numai atunci scriitorul are deplină „libertate" de a-1 mişca după cum r) dictează conştiinţa lui (adică a „scriitorului", de fapt însă a aceluia care îl plăteşte). Scriitorii în solda imperialismului aţâţător de războaie au nevoie de această „libertate" pentru a calomnia pe reprezentanţii cei mai buni ai poporulu1-Din păcate, însă, analizând mal adânc şi une'.e romane sau nuvele dela noi (şi nu cele mai slabe) vom putea da şi acolo de asemenea metamorfoze cu totul cameleo-nice în caracterele eroi'or. (De pildă, personagiile Toderiţă şi Sultana în romanul „Moşia oamenilor slobozi" sau Ana Roşcu-leţ din nuvela cu acelaş titlu a lui Marin Preda). Formalist este şi obiceiul (vizibil şi în „Drum fără pulbere") de a porni dela construcţie, adică dela schemă, înspre conţinutul de viaţă al operei. In „Drum fără pulbere" drumurile de viaţă ale diferiţilor oameni ce se întâlnesc pe Canal nu se încheagă într'o acţiune unitară şi pentrucă autorul a „construit" întâi schema romanului, iar apoi abia a început să caute acţiunea (adică viaţa), pentrucă n'a procedat invers: dela viaţă, adică dela acţiune înspre formă, adică construcţia, compoziţia romanului. , Formalismul se manifestă şi în tendinţa unora dintre soriiftori de a „literatur /.a' în mod forţat materialul de viaţă zugrăvit. In bogata colecţie de amintiri cu privire la aforismele orale ale lui Turgheniev există următoarea anecdotă: se spune că odată Flaubert l-a întrebat pe Turgheniev -dece nu-i plac operele lui Zola şi ale altor -scriitori francezi contemporani. — „Pen-trueă miros a literatură", — ar fi răspuns Turgheniev. Dincolo de veridicitatea amănuntelor, anecdota este purtătoare a unui foarte preţios învăţământ : literatura "încetează de a fi literatură în momentul în care din ea începe să transpire străduinţa expresă a autorului de a „înflori" prezentarea vieţii. Or, tocmai asemenea „înflorituri" cu totul nereale sunt şil diferite descrieri şi amănunte inutile din romanul „Cumpăna luminilor" de N. Jianu, şi comparaţiile şi imaginile năstruşnice ale lui Al. Jar şi jocurile de nume ale lui P. Dumitriu, şil hiperbolizarea aproape a fiecărui sentiment uman în .romanul Tui Camilar şi pasagiile pornografice din „Desculţ" de Zaharia Stancu. Toate aceste simptome dovedesc că în sectorul prozei, lupta împotriva manifestărilor concrete ale influenţei ideologiei burgheze în creaţie nu este nici pe departe terminată. Slăbiciunile numeroase ale prozei se datoresc în primul rând felului nereaHst de a privi viaţa nu dinăuntru, ci dinafară, prin prisma unor scheme şi tipare formale, dinainte stabilite. Iar acest fel nerealist de a privi viaţay este folosit de scriitori mai ales atunci când dintr'un motiv sau altul, le este teamă să privească realist, adică dinăuntru viaţa. Realismul epocii socialiste nu poate fi decât un realism socialist, ceeace presupune din partea scriitorului, în primul rând, datoria de a reda conţinutul socialist al vieţii noi. Prin urmare : înţelegerea conţinutului socialist al vieţii noi este astăzi condiţia necesară a creaţiei realiste, condiţia necesară a luptei cu succes împotriva manifestărilor ideologiei burgheze 'n creaţie. Dece unii scriitori nu reuşesc să redea veridic unele aspecte esenţiale ale realităţii de luptă pentru socialism? Dece nu reuşesc să ne dea chipul eroului de neuitat al acestei lupte? Dece adesea, tocmai atunci când se apropie de aspectele esenţiale ale realităţii, părăsesc calea ,eaiis-mului şi recurg la mijloace de creaţie ne-realiste, decadente, parcă înadins pentru a se eschiva dela rezolvarea problemelor mai grele? Se poate oare presupune că aceasta se da to reşt e lipsei de dragoste a scriitorilor pentru realitatea cea nouă, socialistă în devenire ? Nu ! In niciun oaz aşa ceva nu se poate presupune. Cei puţin cu privire la cea mai mare parte a scriitorilor, la toţi acei ale căror opere din ultimul timp au marcat tot atâtea jaloane de desvoiiare pe linia succeselor prozei noastre. Aceste ROMANUL „DRUM FARA PULBERE 239 succese sunt cea mai bună dovadă şi cea mai temeinică garanţie a posibilităţilor di creştere a prozei. Căci în ansamblul ei, proza s'a pătruns de problematica timpurilor noi, a reuşit să dea numeroase tablouri veridice, istoriceşte concrete, ale timpului nostru. Numeroase opere de proză sunt incontestabil instrumente care ajută la educaţia socialistă a oamenilor muncii. Dar sunt şi deficienţe. D-ifictenţe serioase, supărătoare. Nu este oare supărător faptul că Petru Dumitriu, care a reuşit să dea în „Drum fără pulbere" atâtea episoade şi tipuri minunate, reprezentative pentru realitatea de luptă a construirii socialismului, a dat însă în ansamblu o operă cu multe şi grave lipsuri ? Nu este oare supărător că Al. Jar, care a reuşit în „Sfârşitul Jalbelor" să dea atâtea tablouri veridice ale epocii, n'a reuşilt să zugră-vască vreun tip reprezentativ al ei? Nu este oare supărător că în „Negura" lui ■Camilar, mai ales în vo'umul II, pe lângă multe părţi realizate, sunt şi atâtea trăsături nereailiste, utopice, falsificatoare ale adevărului vieţii? Nu este oare supărător că în „Desculţ", de Zaharia Stamcu, pe lângă capitole de asemenea forţă epică ■cum ar fi de pildă „Brazda'ngustă şi adâncă" sau „Iarba", există şi pasagii dea-dreptul scabroase? Şil exemplele s'ar putea înmulţi. Tocmai pentrucă ne sunt dragi succesele, tocmai pentrucă vrem să le vedem mereu înmulţindu-se, avem datoria să luptăm fără cruţare împotriva deficienţelor. Iar de luptat nu se poate lupta eficace, dacă închidem ochii cu privire la ■origina slăbiciunilor şi lipsurilor. Este ştiut că reuşita oricărui proect li terar depinde în primul rând de gradul în care autorul este pătruns de ceeace vrea să spună prin opera sa. Insă citmd unele lucrări de proză (şi aceasta se referă în bună măsură şi la „Drum fără pulbere") ai pe alocuri impresia că autorul şi-a propus doar să scrie un roman despre... ceva (de pildă : despre electrificare •sau despre transformarea socialistă a a-.grieulturii, etc), şi să pună acolo câteva „probleme" (In paranteză trebue amintit că adeseori numărul acestor „probleme" creşte ca un bulgăre de zăpadă, pe măsura trecerii manuscrisului prin diferite redacţii). Dece să ne mirărn aiunci că romanul (sau nuvela) seamănă mai degrabă cu o îngrămădire formală de episoade (câteodată foarte dramatice, fiecare în parte), decât cu curgerea firească a vieţii? Fără îndoială, o asemenea apropiere faţă de materialul vieţii, deschide larg uşa practicilor decadente. Prezentarea haotică, lipsită de unitatea organică a materialului de viaţă, schematismul în zugrăvirea personagiilor pozitive, alunecări naturaliste în prezentarea oamenilor şi situaţiilor, umplutura aşa zisă „literară" care îngreunează înţelegerea operei, toate aceste aspecte ale slăbiciunilor de care suferă proza noastră, sunt de fapt consecinţe ale unei slăbiciuni esenţiale: lipsa unui concept clar de idei (acest „ceva" pe care scriitorul vrea să-1 transmită cititorului) care să stea la baza operei. Iar această slăbiciune este strâns legată, am putea spune se condiţionează reciproc, cu teama de a privi dinăuntru unele laturi ale realităţii şi eroii reprezentativi ai acestor laturi. Spuneam mai sus că majoritatea scriitorilor noştri dau dovadă prin activitatea lor creatoare de multă dragoste, tocmai faţă de aceste aspecte ale realităţii. De unde atunci deficienţele, lipsurile, teama? Tocmai de acoio de unde simpla dragoste nu este suficientă. Mai trebue şi înţelegerea. Dacă am încerca să dăm o imagine simplificată a felului cum se ajunge la asemenea lipsuri în procesul de creaţie, ar trebui să spunem că lucrurile se petrec cam aşa: atunci când scriitorul se loveşte în zugrăvirea vieţii de unele aspecte pe care el nu le înţelege, el s'mte neputinţa de a le înfăţişa în mod realist. Ce ar trebui să facă atunci? Să întreprindă eforturi noi pentru a pătrunde ceeace nu înţelege? In acest moment însă intervine duşmanul: manifestările concrete ale influenţei ideologiei burgheze în metoda de creaţie. Duşmanul îl îndeamnă pe scriitor 240 Mihai novicov să procedeze altfel: nu printr'un efort, adesea anevoios şi îndelungat de înţelegere a realităţii, ci prin substituirea redării realiste (iniiDosiibilă fără înţelegere, prin metode formaile — naturaliste sau formaliste — care nu numai că nu necesită vreun efort de înţelegere a vieţi1!, ci dimpotrivă, sunt prin natura lor categoric ostile oricărui adevărat efort de creaţie.) Pericolul se măreşte însă prin aceea că printre noi trăiesc şi lucrează o serie de scriitori de bună credinţă, care refuză să vadă în acest mod facil de rezolvare a greutăţilor creaţiei, o manifestare tipică a ideologiei burgheze, a duşmanului nostru de moarte pe tărâmul creaţiei. Noi ştim că - la baza metodei realismului socialist stă spiritul de partid. Iar spiritul de partid presupune în primul rând militarea activă şi concretă a scriitorului pe baricada luptei pentru transformarea socialistă a societăţii. Aceasta înseamnă conceperea clară a acelui sector şi a acelei probleme de luptă, cărora le răspunde scriitorul prin opera dată. In al doilea rând, spiritul de partid presupune zugrăvirea realităţii în transformarea revoluţionară de pe poziţiile cele mai înaintate, adică dinăuntrul problemelor şi eroilor, reprezentativi pentru forţele cele mai înaintate ale transformării'. Spiritul de partid înseamnă a milita prin literatură pentru politica Partidului. înseamnă a zugrăvi realitatea de azi, în perspectiva realităţii de mâine, tocmai pe baza obiectivelor luptei politice şi economice a Partidului. Iar toate acestea la un loc presupun înţelegerea cât mai adâncă a esen'ei însăşi a luptei pentru socialism. Cheia unei atari înţelegeri este învăţătura marxist-leninistă. Deaceea, credem că ar fi just să conchidem că la baza celor mai multe dintre deficienţele actuale ale prozei, la baza existenţei unui teren favorabil pentru pătrunderea în procesul de creaţie a unor practici decadente, propri ideologiei duşmane burgheze, stă nivelul ideologic scăzut, insuficienta înarmare a scriitorului ou principiile de bază ale marxism-leninismului. Cunoaşterea mult mai temei- nică a bazelor marxism-leninismului, deci a însăşi legilor de desvoltare revoluţionară a societăţii, ar uşura scriitorului înţelegerea în adâncime şi a vieţii şi a probleme'or practice ale construiri socialismului. Scriitorul ar fi astfel îndemnat să intervină concret şi operativ în lupta. Atunci în mod firesc, procesul de creaţie ar fi precedat de conceperea mult rna' clară şi mai adâncă a acelui obiectiv politic concret căruia cutare sau cutare operă proectată trebu'e să-i răspundă. Astfel s'ar naşte în focul însuşi al procesului de creaţie acea sarcină sau comandă socială spre care trebue să se simtă atras ■scriitorul. Şi este sigur că identificarea mereu mai completă a scriitorului cu această sarcină sau comandă socială, ar asigura în mod firesc şi unitatea de construcţie a operei (prin eliminarea balastului de episoade inutile procesului de desvăluire a unităţii de concepţie a operei) şi scoa--te re a în evidenţă a elementelor cu adevărat esenţiale ale realităţii. Fiecare operă literară devenind un act de luptă pentru cutare sau cutare obiectiv politic, procesul creaţiei devenind prin excelenţă un act de luptă socială, scriitorul va fi împins în mod firesc spre poziţiile cele mai avansate ale luptei, iar luptătorii cei maii dârzi, cei mai devotaţi şi cei mal consecvenţi pentru aceleaşi obiective de luptă vor ajunge tot atât de firesc în centrul subiectului. Este evident că în asemenea împrejurări,, practicile decadente formaliste şi naturaliste, ar dispare treptat din recuzita de: mijloace de creaţie ale scriitorului. Rezultă în concluzie că, pentru combaterea cu succes a manifestărilor concrete ale ideologiei burgheze în creaţia de proză,, pentru desvoltarea mai departe a succeselor prozei pe drumul însuşirii cât mai temeinice a realismului socialist, problema principală este înţelegerea cât mai adâncă a fenomenelor vieţii. Se ştie că pentru a-oeasta, condiţia esenţială este de a învăţa dela viaţa însăşi. Iar a învăţa dela viaţă,, înseamnă a învăţa dela oameni. Deci : contactul viu şi continuu cu realităţile con- ROMÂNUL „DRUM FARA PULBERE" 241 crete ale luptei pentru socialism, cu oamenii — făuritorii ai acestei realităţi — este condiţia necesară oricărei activităţi creatoare. Dar rezultă deasemenea că simplul contact, simpla „documentare pe teren", cum se spune la noi, este cu totul insuficientă. Pentrucă să înţeleagă esenţa însăşi a vieţii cu caire intră în contact, pentrucă' să înţeleagă sensul desvoltării revoluţionare a vieţii, scriitorul trebue să fie înarmat cu compasul care arată fiecărui luptător pentru socialism direcţia de atac. Acest compas este învăţătura marxist-leninistă. Analiza concretă a unora dintre deficienţele prozei a arătat că în cea mai mare parte ele se datorase insuficientei cunoaşteri a acestei învăţături. Deaceea, în ansamblul sarcinilor pe oare Ie avem de îndeplinit în lupta pentru continua desvoltare înainte a literaturii — sarcina cea mai presantă este azi înarmarea ideologică a scriitorilor. ,Fără a scăpa din vedeie celelalte, atenţia principală, în viitorul apropiat ar trebui să fie îndreptată — după părerea noastră — spre această problemă. Pentrucă practicele împrumutate dim arsenalul putredei ideologii burgheze să dispară din proza noastră ; pentrucă succesele ei pe drumul însuşirii realismului socialist să ne ducă la o adevărată literatură realist-social istă ; pentrucă cititorii să simtă în v.itor, fără rezerve, în fiecare nou volum de proză, câte o nouă armă care-i mobilizează în luptă, oare le luminează calea, pentru atingerea tuturor acestor ţeluri, noi credem că în primul rând trebueşte desfăşurată o bătălie susţinută şi asigurată o muncă asiduă în vederea înarmării scriitorilor cu tezaurul dătător de viaţă al invincibilei şi nemuritoarei învăţături a lui Marx, Engels, Lenin, Stalin. VIAŢA ROMÂNEASCA Î6 SOflJW ĂRGHlR UN CLASIC AL LITERATURII CEHE „Eu am încercat să redau viaţă trecutului nostru, decadente burgheze dominau literatura cehă, Alois Jiraisek a marcat prin scrisul său o radicală cotitură spre realism. Trăsătura dominantă a acestei opere realiste este marea dragoste pentru popor, eroul scrierilor sale. Scriitorul o spune, dealtfel, răspicat : „In forţa poporului a fost totdeauna viaţa şi salvarea noastră, în forţa lui, mângâierea noastră şi chezăşia viitorului nostru. De aici rezuită că sarcina noastră, datoria noastră este de a servi poporul". Lucrarea de debut a lui Jirasek a fost culegerea de povestiri realiste Tablouri din munţi. Ea se remarca prin plasticitatea cu care erau înfăţişate faptele vieţii, prin capacitatea scriitorului de a zugrăvi în chip veridic eroii povestirilor sale. Preocuprea centrală a scriitorului a constituit-o zugrăvirea realistă, pasionată, a războaielor husite. Acestora ile-a închinat cea mai însemnată parte a operei sale. In trilogia Mezl proudy (Printre curente) scriitorul descrie naşterea mişcării husite care, sub stindardul revendicărilor cu caracter religios, lupta de fapt îm- UN CLASIC AL LITERATURII CEHE 243 potriva feudalităţii şi a forţelor clericale existente. Mişcarea lui Ian Hus avea un puternic caracter de revoltă împotriva orânduirii sociale; ducea dease.meni o luptă hotărîtă în numele şi pentru aspiraţiile naţlbnalle cehe. După moartea Iui Ian Hus, conducerea mişcării a preluat-o hatmanul Ian Zizka din Tabor. Războaiele purtate de adepţii săi — cunoscuţi în istorie sub numele de „taboritl" — împotriva armatelor cruciate constituie materialul de viaţă care stă la baza romanului Protivşem (împotriva tuturor). Figura conducătorului taborist este zugrăvită cu multă măestrie în opera dramatică Ian Zizka. Jirasek creează aici tipul conducătorului popular, a cărui forţă izvorăşte din legătura cu aspiraţiile şi lupta poporului. Ca într'o epopee, după ce cântase naşterea şi lupta mişcării husite, creind tipul minunat al eroului de proporţii legendare, Jirasek, în trilogia Bratrstvi (Frăţia) înfăţişează înfrângerea forţelor populare grupate în jurul urmaşilor lui Hus. Impresionantă este perspectiva optimistă pe. care o deschide romanul. Conştient de forţa de neînvins a poporului, Jirasek aruncă o privire îndrăsneaţă în viitor, în care întrevede libertatea. Romanul este şil un cântec plin de încredere în înfrăţirea poporului ceh cu poporul frate sllovac. Tema revoltei poporului revine mereu în opera lui Jirasek. Revolta ţărănimii din Cehia apuseană împotriva nobilimii este zugrăvită în chip magistral în Psohlavei. Eroul principal al operei este Ian Sladky Ko-zina, conducătorul ţărănimii revoltate. El este încă una din figurile impresionante de conducători ai răscoalelor populare, înfăţişate de Alois Jirasek. Lucrarea sa Skaii (Stâncile) 'reflectă lupta ţărănimii, împotriva stăpânirii străine. Jirasek a acordat o mare atenţie renaşterii naţionale dela sfârşitul sec. XVIII şi începutul secolului al XlX-lea. Romanul F. L. Wek (Familia F. L. Wek) — în cinci volume— prezintă desvoltarea cul-i turii cehe din vremea Renaşterii) ca un produs al luptei dusă de massetle poporului împotriva obscurantismului şi a iobăgiei. Lupta aceasta constitue dealtfel şi motorul acţiunii din romanul Unas (La noi) inspirat din viaţa oraşului natal al scriitorului, Hronov. Cronica artistică a istoriei poporului ceh, redactată de Jirasek, e întregită de scrierile Istoria filosofică, Căpcăunii, etc. După ce în cea mai mare parte a operei sale făcuse — de pe poziţiile protestatare ale poporului — critica ascuţită a feudalităţii şi a clerului, Jirasek supune unei analize nemiloase instituţiile societăţii capitaliste. Lucrarea sa, Pe insulă, este o satiră incisivă a pseudo-patriotis-mului burghez. Făţărnicia burgheziei care proclama în fraze umflate şi sforăitoare dragostea de patrie, iar în realitate trăda interesele naţionale, este biciuită fără cru-' ţâre. înflăcărat patriot, concepând patriotismul ca ataşamentul neprecupeţit la cauza nepieritoare a poporului, Jirasek demască adevăratul conţinut al demagogiei burgheze. Cuvintele citate la începutul acestui articol sunt confirmate prin mijloacele artei în romanul Pe insulă, ca şi în întreaga operă a scriitorului de altfel. Intr'adevăr, Jirasek a înţeles istoria poporului său. Fără această înţd'egere, fără dragostea pentru massele largi ale asupriţilor, fără ura puternică împotiva celor ce-i asupresc — fie ei feudali sau burghezi — nu s'ar fi născut satira cumplită cuprinsă în opera marelui clasic al literaturii cehe. Alois Jirasek a creat şil lucrări dramatice valoroase. Cele mai importante sunt: Ian Ziska (despre care am mai pomenit), Vojnarka, Otec (Tatăl), Kolebka (Leagănul) şi comedia Lucerna. Piesele sale sunt foarte populare. In noua Cehoslovacie, ele sunt jucate de toate trupele de teatru şi de miile de echipe teatrale ale oamenilor muncii, echipe care au pus în pro- 244 SORIN ARGHIR gramul lor la loc de cinste scrierile dramatice ale lui Jirasek. Alois Jirasek poate fi considerat ca părintele romanului istoric ceh. Opera sa a înfăţişat în adevărate ei lumină o epoca istorică pe oare.burghezia o considera drept o epocă de decadenţă naţională. Perioada mişcării husiste şi a războaielor purtate de taboriţi a fost deformată de interpretarea falsificatoare a istoricilor burghezi iar conducători? răscoalelor populare,'ca Ian Zizka şi alţii, catalogat, drept „şefi de bandă". Pe aceeaşi linie de falsificare a adevărului istoric, a mers burghezia atunci când a denumit revoluţia dela 1848 din Cehia şi Slovacia drept o „cauză a unor tineri smintiţi". . Jirasek a izbutit cu mare maestne sa înfăţişeze tabloul adevărat al marilor frământări din istoria poporului ceh. Sub pana scriitorului au reînviat răscoalele ţărănimii asuprite, au prins a se mişca năvalnic armatele populare ale lui Zizka, au căpătat viaţă chipurile eroilor legendari ai poporului. Pentru Jirasek, trecutul itetoric pe care l-a reflectat cu pasiune şi măestrie, respectând adevărul istoric, nu a însemnat un refugiu. Marele scriitor nu a fugit in trecut asemeni, scriitorilor romantici, pentru a căuta alinarea desamăginlor pricinuite de vitregiile prezentului. Pentru Jirasek, trecutul era un mijloc viu care trebuia folosit în lupta prezentului. In felul acesta, reflectarea momentelor de răscruce din viaţa poporului, a luptei Marele Lenin, cu mult înainte de Octombrie 1917, văzând undeva în emigraţie unul dintre primele spectacole primitive de cinematograf, a înţeles ce forţă puternică ascunde această artă dacă este folosită pentru educarea masselor şi în lupta împotriva exploatării, şi( — pe de altă parte — ce efecte dăunătoare poate avea dacă intră pe mâinile monopo-liştilor. Filmele de o mare valoare ideologică şi de un înalt nivel artistic Crucişetorul Po-temkin (în regia lui Eisenstein) şi apoi Mama, după romanul lui Gorchi, realizat de regisorul Vsevolod Pudovkin) au demonstrat lumii întregi posibilităţile imense ale artei cinematografice de a educa mas-sele. Aceste două mari realizări formează de fapt începuturile — nu ale cinematografiei, dar ale adevăratei arte cinematografice. De atunci şi până azi, Uniunea Sovietică are incontestabil locul de frunte în producţia de filme artistice, fapt pe care nu-1 pot nega nici cei mai înverşunaţi duşmani ai Ţării Socialismului. De atunci şi până în zilele noastre procesul de creaţie cinematografică s'a des-voiltat foarte mult, din toate punctele de vedere; cinematografia s'a îmbunătăţit cu un element nou, care a marcat o cotitură fundamentală în desvoltarea ei — sunetul, vorba vie. Acum îşi asimilează tot mai mult un nou şi foarte'valoros mijloc de exprimare — culoarea — care tot mâi rar lipseşte din producţiile cinematografiei sovietice. In fiecare etapă a acestei desvoltări, dela începuturile ei şi până în ziua de azi, cinematografia sovietică, îndrumată de Partidul Bolşevic, a fost aceea care a ocupat locul de frunte, a pus bazele şi principiile artei cinematografice realiste din întreaga lume. Cinematografia s'a desvoltat în acea epocă, în care drumul burgheziei cunoştea un tot mai vertiginos declin. Este epoca în care, după cum spunea A. A. Jdanov la primul Congres Unional al scriitorilor, „burghezia nu mai era în stare să creeze opere mari. Decadenţa şi putreziciunea culturii burgheze au dus la înflorirea misticismului, a obscurantismului clerical şi la înclinaţia spre pornografie. Eroii artei burgheze, care slujeşte capitalul, sunt gangsterii Internaţionali, hoţii, detectivii, prostituatele şi pungaşii". Şi, într'adevăr, cu toată desvoltarea ei tehnică şi cu tot rafinamentul ei, nu poate SCENARIUL BAZA OPEREI CINEMATOGRAFICE 251 fi vorba în cinematografia burgheză despre artă. Totuşi — ar putea obiecta unii — în temea capitalistă din Apus s'au creiiat unele filme valoroase. Este adevărat. Insă aceste flme sunt într'un număr extraordinar de mic faţă de avalanşa de filme cu gangsteri, crime, etc., ba chiar numărul lor se împuţinează din zi în zi mai mult ; aceste filme aproape toate au slăbiciuni importante, sunt realizate de maeştri ai cinematografiei care fac parte din categoria oamenilor despre care A. A. Jdanov spunea la acelaş congres al scriitorilor: „Numai o mică parte din scriitorii cei mai cinstiţi şi mai clarvăzători încearcă să găsească o ieşire pe alte căi, în alte direcţii, şi să-şi lege soarta de proletariat şt de lupta lui revoluţionară". In afară de aceştia, mai există în Apus o grupă, — deocamdată destul de redusă, dar crescând pe zi ce trece — de ci-nematografişti curajoşi, care sub influenţa proletariatului şi sprijiniţi de toate forţele democratice ale ţărilor respective, au reuşit să creeze câteva opere •cinematografice într'adevăr reuşite, de pildă : Marseilleza lucrată după îndemnul Confederaţiei Generale a Muncii din Franţa, unele filme ale lui Jean Renoir, iar în ultima vreme Hoţii de biciclete şi Minunea din Milan, realizate de Vittorio de Sica. Chiar dacă aceste filme n'au putut să se debaraseze complet de influenţa ideologiei burgheze, succesul lor se datoreşte în mare parte faptului că autorii lor au urmărit cu atenţie, au căutat să tragă învăţături tot mai multe din cinematografia realist-socialistă a Uniunii Sovietice şi au căutat să se situeze pe poziţiile proletariatului din ţările lor. Bineînţeles că desvoltarea artei cinematografice sovietice nu 'a fost lină, fără greutăţi şi lupte interne. La fiecare pas, ea s'a găsit faţă în faţă cu cele mai diferite încercări de a strecura în cinema- tografia realistă tendinţe burgheze, . antirealiste, nesănătoase. începând cu activitatea curentelor formaliste, proletcultiste, şl până la cosmopoliţii nu de mult demascaţi, burghezia a încercat în fel şi chip să falsifice şi să distrugă arta cinematografică sovietică. Cele mai vehemente atacuri împotriva cinematografiei realiste au fost date întotdeauna pe linia materialului l'terar al filmelor, pe linia dramaturgiei cinematografice, pe linia scenariilor. Criticul sovietic L. Scerbina, în stud'ul intitulat Pentru un înalt conţinui ideologic al artei cinematografice, scrie: „Este ştiut că influenţele formaliste s'au manifestat în domeniul cinematografiei, în primul rând prin negarea rolului scena riulut". *** In cinematografia burgheză nu există scenariu în adevăratul sens al cuvântului. Există un semifabricat literar, compus dintr'o înşiruire de trucuri şi de acţiuni „emoţionante", construite de cele mai multe o:ri după acelaş calapod, cu un dialog sărac şi fără niciun fel de caltăţi literare. Acest fel de scenariu serveşte pentru a da posibilitate „stelei" să se arate în tot largul ei, tema fiind de cele mai multe ori confecţionată pe măsura actorului şi nu aleşi actorii după necesitatea scenariului. • Persoana conducătoare a filmului, — care în cinematografia americană nu es'e nici pe departe regisorul ci „produc'torul", adică delegatul firmei care dă banii, este acela care controlează (scenariul, în primul rând cercetând dacă nu conţine idei periculoase pentru clasa exploatatoare din Statele Unite, dacă respectă codul lui Heiss — un cod prohibitiv care urmăreşti să ferească pe spectatorul american de orice contact cu adevărul vieţii. Producătorul mai controlează totodată dacă scenariul este „comercial", 'adică dacă el conţine toate platitudinile şi scenel'e de prost gust cu icare Hollywoodul — socotind că astfel îşi „vinde" mai uşor marfa — o trăveşte zi de zi publicul american şil în 252 GHEORGHE TURCU general pe toţi oamenii care sunt nevoiţi să-i suporte producţia. După ce firma a aprobat un scenariu şi acesta a fost prelucrat cu ajutorul ,,gagurilor", adică îmbogăţit cu idei „.palpitante" şi amuzante, după ce toate' organele politico-comercia'e s'au convins că filmul nu conţine nimic „roşu", scenariu: devine „de fier", adică nimeni nu mai are dreptul să schimbe nici o literă. Nu numai regisorul, care este un simplu executor al celor ce sunt scrise în scenariul astfel ticluit, dar nici nenorocitul de autor — care abia îşi recunoaşte opera, trecută prin atâtea foruri comer-cialo-poiKtice — mu mai au dreptul să se atingă de ea.. Atât de departe a mers sistemul acesta comercial şi antiartistic în cinematografia americană, încât de multe ori 'la unul şi acelaş film se preumblă 5—6 regisari; în alte cazuri), regisorul n'are voie să cunoască scenariul întregului film, ci îşi primeşte zilnic dela „producător" sarcina precisă de filmare. Bineînţeles, în condiţii ca acestea nu se poate vorbi, în munca scenaristului şi a regisorului, nici de cea mai vagă legătură cu creaţia artistică. Deci la formarea, în cadrul cinematografiei, a unui gen nou în iliteratură, la formarea scenariului literar, arta cinematografică burgheză nu a contribuit absolut cu nimic. Dimpotrivă, în Uniunea Sovietică, acest nou gen .literar s'a format, a dat orea-ţiuni foarte valoroase şi se întăreşte din zi în zi tot mai mult, găsindu-şi un rost tot mai bogat în democraţiile populare şi în ţara noastră. I* Ciinematograjfial n'a putut să rămână un fenomen izolat, separat de celeilalte arte. O strânsă legătură apare astfel între arta cinematografică şi pictură. Cadrul cinematografic s'a născut în Uniunea Sovietică sub influenţa directă a pictorilor realiştii ruşi din grupufl „pered-vijnicilor". In acelaş timp, dacă cercetăm cu atenţie expoziţiile unionale de pictură, vom observa influenţa cadrului cinematografic asupra multor lucrări ale pictorilor sovietici. O legătură la fel de strânsă este între cinematografie şi muzică. Muzica simfonică se întrepătrunde tot mai adânc cu cinematografia. In filmul Căderea 'Berlinului, compozitorul C. Şostakovici creiază elemente puternice ale unui concert pentru pian şi orchestră. Pe de .altă parte, nici muzica filmului n'a rămas stră'nă de muzica simfonică contemporană. Totuşi, cea mai puternică legătură o are cinematografia cu literatura. Zeci de opere mari ale literaturii», romane, nuvele au fost transpuse pe ecran: Tânăra Gardă de Al. Fadeev, trilogia biografică, Mama şi întreprinderile Artamonov ale lui Maxim Gorki, Povestea unul am adevărat de Boris Polevoi, Cavalerul Stelei de Aur de S. Babaevschi, Departe de Moscova, de V. Ajaev, Aşa s'a călit oţelul de N. Os-trovschi şi atâtea altele. Mergând pe a-oeastă cale trasată de cinematografia sovietică, în ţara noastră au fost folosite pentru a fi transpuse pe ecran piesa Iarbă rea de A. Baranga (filmul Viaţa învinge), nuvela Nopţile din Iunie de Petru Dumi-triu, (filmul In sat la noi) şi de curând .romanul Mitrea Cocarde Mihail Sadoveanu. Pe de altă parte, cinematografia a îmbogăţit literatura cu o specie cu totul nouă şi necunoscută până acum — scenariul literar — adăugând la activitatea scriitorilor un domeniu nou, de o enormă bogăţie şi valoare. Cu toate că formaliştii încercau să dovedească contrariul, cinematografia realistă e bazata în primul rând pe literatură, şi abea în al doilea rând pe fotografie sau montaj. Pentru cinematografa realist-socialistă, importanţa cea mai mare şi hotărîtoare faţă de toate celelalte elemente ale creaţiei cinematografice, o are scenariul. Acest lucru a reeşit în mod evident .şi din discuţiile purtate în ultimul timp asupra problemelor cinematografiei. Scenariul literar — arată A. Surcov — trebue să fie „o expresie culminantă a creaţiei literare". Iar Nicolai Rojcov a- SCENARIUL - BAZA OPERE:! CINEMATOGRAFICE 253 daugă: „Scenariul este baza realizării operei cinematografice". Pentrucă să se realizeze o operă de artă, e important în primul rând să se ştie ce o să contilnă această operă, ce avem de gând să spunem cititorului sau spectatorului, cine vor fi oamenii care vor trăi în ea şi care va fi rolul lor în acţiune. A clarifica aceste probleme este sarcina scenariului şi, de felul în care scenariul îşi va îndeplini această sarcină, depinde în bună parte succesul viitorului film. .Este un punct de vedere cu totul greşit că regisorul, actorii talentaţi, operatorul, ,au posibilitatea şi puterea să compenseze efectele unui scenariu slab. Nici cea mai Ingenioasă regie, nici jocul perfect all actorilor, fotografia cea mai interesantă sau mânuirea strălucită a foarfecii de montaj nu pot să scoată din im-' pas un film făcut după un scenariu nereuşit. Acolo unde n'ai nimic de spus, oricum ai s'o spui, tot nimic rămâne ! Acest adevăr simplu, care reiese din gândirea cea mai elementară, logică, a omului, — aplicat în cinematografie — a fost dovedit de nenumărate exemple practice. Critica sovietică a relevat un caracteristic exemplu din practica cinematografie^ sovietice, anume filmul Trenul merge spre Răsărit, realizat de regisorul foarte capabil Iurii Raizman, pe baza unor procedee interesante, a unor mijloace tehnice foarte avansate; cu toate acestea, datorită scenariului slab, lipsit de idei, probleme, conflicte serioase şi personagii, regisorul a putut doar scoate un film neintereşant şi slab artisticeşte, cu serioase lipsuri ideologice. Deci, nu montajul sau reuşita imaginii fotografice, ci scenariul, materialul literar, este temelia cinematografiei, formează elementul de bază al operei cinematografice. Dar nu numai atât. Cinematografia desvoltându-se şi devenind o artă foarte adâncă şi complexă, scenariul — în afară de faptul că oferă un material bogat pentru transpunerea în limbaj cinematografic — mai este şi o operă de artă literară, deci trebue să fie un tot unitar şi perfect din punct de vedere al conţinutului şi al formei artistice, nu numai transpus pe ecran în formă cinematografică, dar si ca operă literară tipărită. Relaţia între scenariu şi fiiîrri e cam aceeaşi ca între piesa de teatru şi spectacolul propriu zis; ori aizi, nimeni n'ar mai contesta valoarea unei piese ca operă de artă independentă. Şi într'adevăr, scenariul cinematografic ocupă din zi iî:n zi un loc mai puternic în rândul celorlalte genuri şi specii literare. El nu numai că se tipăreşte în broşuri sau în colecţii separate, dar începe să primească un loc de onoare în revistele mari de literatură ale Uniunii Sovietice şi apare tot mai des în revistele de literatură ale democraţiilor populare. In literatura noastră a fost deasemenea, tipărit, încă înaintea apariţiei sale pe e-onan, scenariul filmului Viaţa "învinge, de Aurel Baranga şi Dinu Negreanu, (Viaţa Românească, Nr. 10/950). In Uniunea Sovietică pe lângă alcătuirea de scenarii după opere literare clasice şi contemporane, începe să se observe tot mai des şi fenomenul trecerii dela scenariu la o altă specie literară : astfel este transpunerea pe scenă a unor opeTe sorise tacă dela început în formă de scenariu cinematografic, cum este de exemplu învingătorii de Boris Cirscov, scenariu care a fost transpus pentru teatru. La o parte din scriitori existau în trecut r— parte există şi acum — destule rezerve faţă de scenariul cinematografiile. Unii dintre ei, influenţaţi de principiile cinematografiei burgheze, considerau scenariul un fel de simplă schemă care îşi va pierde de o sută de ori forma, ajungând pe mâna regisorului, şi care deci ajunge un feti de cârpeală literară, fără nilci o valoare artistică. Deaceea se simt mai puţin atraşi să se ocupe de scenariu. Această părere este combătută de splendidele realizări ale scenaristicei sovietice, decorate de multe ori cu cele mai înalte distincţii, ca scenariile lui Serghei Gherasimov, ale fraţilor Tur, ale lui P. Pavlenco, N. Virta, etc. 254 GHEORGHE TURCU Mai periculoase sunt însă teoriile lansate de formaliştii de toate categoriile şi .de diferiţi scenarişti de tip vechi, care susţin că nu e destul să fi scriitor pentru a realiza un scenariu, ci trebue să mai cunoşti o întreagă „bucătărie" complicată de procedee tehnice „specific cinematografice". Mai mult decât atât, această bucătărie tehnică — spuneau ei — ar înlocui cu succes arta scrisului în realizarea unui scenariu. Trebue să cunoşti montajul), toate legile faimosului „specific cinematografic", toată imensitatea de termene şi apliea-ţiuni tehnice; fără ele nici să nu te gândeşti să te apuci de un scenariu. Este clar care erau scopurile acestor pseudo-specialişti în scenaristică. In pri-mull rând, păstrarea monopolului lor în materie de scenarii, în al doilea rând ducerea mai departe a celor mai variate rămăşiţe formialiiste-cosmopoliste în cinematografia sovietică şi cea a democraţiilor populare. Bineînţeles, toate aceste încercări au dat faliment, şi azi, cei care scriu scenariile cinematografice sunt, aşa precum spunea Maxim Gorchi încă din 1935 — cei mai buni dintre scriitori. Dar urma influenţei teoriei despre „specificul cinematografic" se resimte încă la unii dintre scriitori, în special în ţările de democraţie populară. Acestei influenţe se datoreşte şi dispreţul semiconştienţ al unora dintre scriitori faţă de scenariu, dispreţ de care am vorbit mai sus, dar mai ales frica de care sunt cuprinşi foarte mulţi dintre scriitorii noştri faţă de scenariul cinematografic, din lipsă — aşa cum spun ei — de cunoaştere a „specificului cinematografic" şi a înaltei tehnice cinematografice. In acelle filme în care se simte influenţa teoriei „specificului cinematografic', ideea este de cele mai multe ori înlocuită , prin trucaje de montaj, de fast, de „dinamism", dar fără legătură organică cu acţiunea. Reprezentarea omului, deci rolul actorului în film, e bagatelizată, majoritatea încadrărilor de acţiuni, episoade, durează numai câteva secunde şi unghiurile de filmare se schimbă tot timpul. Scenariile acestor filme se rezumă la o înşiruire de cuvinte seci şi termene tehnice, fantezia şi creaţia literară lipsind din ele cu totul. Scenariştii care urmau teoria „specificului cinematografic" nu căutau să redea atmosfera locului pe care-1 descriau, nici caracterizarea personagiilor prin acţiuni sau cuvinte; se rezumau să producă efect asupra spectatorului prin mijloace pseudo-cinematografice. E adevărat, scenariul cinematografic nu e un gen de literatură uşor de realizat, şi are caracteristicile lui specifice, aşa precum le are şi romanul, poezia sau dramaturgia. Atingând această problemă în, studiul pe care l-am amintit şi mai sus, L. Scer-bina scrie : „Există un profesionism adevărat, progresist, caracterizat prin aceea că originalitatea operei izvorăşte din originalitatea vieţii. Noutatea vieţii sovietice respinge subiectele cinematografice vechi, stereo-tlpe; un adevărat autor de scenarii cinematografice este dator a şti să găsească subiecte şi situaţii în care caracterele personagiilor să ţie ea acelea ale oamenilor sovietici vil, care gândesc, simt şi cre-îază. Există un fals profesionism. El presupune cunoaşterea unei alchimii scenaristice cu al cărei ajutor poate fi captat spectatorul. E vorba de veşnicele procedee de a compune scenariul independent de tema, caracterele şi ideile operei. 'Dar sensul principal al acestei false înţelegeri a specificului cinematografiei se reduce, în mod practic, la considerarea acestui specific drept un zid de piatră care izolează legile creării scenariilor de anumite legi ale întregii literaturi sovietice şi de teoria realismului socialist. Această teorie a specificului scenariului este contrarie intereselor adevărate ale cinematografiei. Este semnificativ că la adăpostul teoriei specificului cinematografic au înflorit diferite concepţii epigonice, formaliste Şi SCENARIUL - BAZA OPEREI CINEMATOGRAFICE 255 subiectiv idealiste asupra artei cinematografice". înţelegând tot răul pe care 1-a adus cu sine aşa zisa teorie despre .,specificul cinematografic", să arătăm pe scurt care sunt în realitate caracterele specifice ale scenariului, precum şi în ce constă diferenţa între scenariul cinematografic şi alte genuri şi specii de literatură. In primul rând trebue să vorbim despre alegerea temei. Datorită faptu.ui că filmul este o artă extraordinar de populară, cu o forţă agitatorică, educativă şi politică excepţională, apariţia fiecărui film nou, — atât în Uniunea Sovietică cât şi în democraţiile populare — este un eveniment de mare importanţă în viaţa culturală a ţării şil o străbate dela un capăt la celălalt. Scenariul filmului artistic tre: bue să trateze neapărat una din problemele mari, arzătoare şi actuale ale , construcţiei comunismului sau — la noi — a socialismului. Problema cuprinsă în scenariu trebue să aibă neapărat o valoare ideologică adâncă şi generalizatoare, care să nu-şi piardă actualitatea în timp de câteva luni ci, ca şi toate adevăratele opere de artă, să-şi păstreze valoarea în decursul anilor. Vizionând acum marile realizări ale cinematografiei sovietice din anii 1930-1940, cum sunt Trilogia lui Maxim, Lenin in Octombrie, Lenin in 1928, Ceapaev, Marele cetăţean şi altele — vom constata că aceste filme n'au pierdut nimic din actualitatea lor şi au o extraordinară putere artistică, cu toate că o bună parte din procedeele tehnice cu care au fost realizate aceste filme, sunt astăzi depăşite. Din acest punct de vedere, tânăra noastră cinematografie, dela primele e; începuturi, a pornit pe calea alegerii temelor celor mai actuale, extrase din viaţa ţării noastre în plină transformare, teme care au o mare ilmportanţă politică şi ideologică. In Răsună valea tema a fost aleasă din lupta entuziastă a tineretului, în cadrul măreţ al unui prim şantier socialist — construcţia căii ferate Bumbeşti-Live-zeni; Viaţa învinge, tratează problema intelectualului alăturat clasei muncitoare în construcţia socialismului; In saţ la noi, are ca temă transformarea socialistă a agriculturii. Conflictul care stă în centrul acţiunii filmului trebue să fie adânc, ascuţit şi interesant. Nu e vorba aici despre unul d.n conflictele de tip hollywioodian — „el, ea şi al treilea" sau „cine este criminalul?" — ci în centrul filmului trebue să stea un conflict sau un grup de conflicte, care să reprezinte diferitele aspecte ale luptei între vechi şi nou, forţele opuse din scenariu întâlnindu-se într'o ciocnire ascuţită. In această ciocnire, artistul creator — eroul pozitiv •— are o poziţie clară şi bine determinată, fiind de partea forţelor progresului. Formele de prezentare ale acestei cio-nlri pot fi cele mai diferite. Fie că e vorba despre un film inspirat din lupta de clasă împotriva duşmanilor social: smului, fie că e vorba despre un film istoric, fie că redă lupta pentru afirmarea unui pas nou în ştiinţă sau artă, sau lupta între vechi şi nou în conştiinţa oamenilor societăţii socialiste, oricare ar fi conflictul filmului, ell trebue tratat adânc şi multilateral. Elementele care se ciocnesc trebue deasemenea să aibă forţă şi importanţă, eroii pozitivi să ne convingă prin însuşirile, prin acţiunile lor pline de dinamism ; nici forţa duşmănoasă nu trebue bagatelizată sau arătată superficial, ci analizata serios, arătându-se puterea ei de acţiune. Ar putea părea că desvoltarea şi construcţia conflictului în scenariu trebuie să imite principiile dramaturgiei teatralle. De fapt, cinematografia desvaltându-ise cu paşi repezi, în curând forma teatrală a dramaturgiei a devenit mult prea strâmtă pentru cinematografie. Cinematografia are posibilitatea să cuprindă realitatea mult mai larg şi multilateral decât teatrul. Caracterul şi viaţa oamenilor, mediul înconjurător, munca şi preocupările lor, viaţa sufletească pot fi 256 GHEORGHE TURCO, descrise şi anailizate cu o complexitate şi adâncime incomparabil mai mari, datorită mijloacelor de exprimare cu mult mai bogate pe care le posedă cinematografia. Posibilitatea de a arăta vizual cele'mai mici detalii ale vieţii omeneşti, mânuirea fără nici o limită a timpului şi a spaţiului, au deschis pentru scenariul cinematografic porţile unei reprezentări largi şi complexe a vieţii, care poate fi arătată nu numai legată iîn jurul unei singure intrigi, care se rezolvă după o culminaţie, ci cu ajutorul unor acţiuni paralele, — principale şi secundare — care decurg într'un timp îndelungat şi care dau scenariului de tip nou un caracter mai apropiat de marile genuri epice, cum sunt nuvela lungă sau romanul. Pe această cale au fost create scenariile filmelor Tânăra Gardă, Jurământul, Căderea Berlinului, învăţătoarea, din Şa-trâi, ş.a. Cu ajutorul acestei forme epice, de povestire lungă, scenariul a ajuns să elimine simplismul în tratarea subiectelor şi schematismul în caracterizarea eroilor, şi să aibe în centrul lui conflicte de o mare importanţă şi amploare politico-socială, exprimate în formă epică, mai a-decViată cinmatografului decât forma, dramaturgies teatrale. '* In lumina celor spuse, să urmărim pe scurt construcţila conflictelor din scenariile filmelor noastre. In primul film Răsună valea problema tratată, aceea a şantierelor de muncă voluntară, era strâns legată de construcţia socialismului; aici se mai pot observa urme destul de puternice ale conflictului de tip burghez, ale goanei după efecte cinematografice, ceeace a avut drept rezultat neadâncirea personagiilor atât pozitive cât şi negative, şi o oarecare bagatelizare a subiectului. In filmul Viaţa învinge, se prezintă pentru prima dată pe ecranele ţării noastre o producţie naţ'onală care tratează adânc şi cu răspundere problema actuală şi importantă a intelectualului alăturat clasei muncitoare în construirea social s: mului. Autorii au tratat această problemă de pe poziţii juste, partinice, au pus la baza subiectului filmului un conflict real, de ti;i nou; caracterele au trăsături reale, trăiesc o viaţă adevărată şi se găsesc într'o încleştare puternică . Cu toate acestea, scenariul are lipsuri. In analizarea personagiilor pozitive,' precum şi a cosmopolitului Moga, autorii au arătat o înaltă principialitate, şi o preocupare vădită pentru studiul serios al materialului. Problemele care se leagă de acţiunea sabotorilor însă, au fost realizate in mare parte schematic, de multe ori cu ajutorul unor metode eftine de film poliţist. * In acţiunea filmului, plină de scene atât de corespunzătoare vieţii, există şi scene neveridice, ca urmărirea Sandei în fabrică sau, în special, scena — care nu ajută desfăşurării acţiunii — între cei do: sabotori, în compartimentul de tren alăturat compartimentului lui Olteanu. Trebue spus apoi că dramaturgia filmului are urme serioase de teatralizare, ceeace a influenţat atât concepţia regiso-rală cât şi jocul actorilor. Deasemenea scenariul nu foloseşte îndeajuns posibilităţile cinematografiei de a arăta personagiile în mediul în care trăiesc şi nici în preocuparea lor principală, în munca ce formează esenţa vieţii lor. E o metodă caracteristică teatrului, de a trata o problemă legată de o invenţie —, cum este în cazul filmului Viaţa învinge — sau o activitate ştiinţifică sau industrială „în spatele scenei", iar în faţa spectatorului să se povestească doar despre ea, să se arate rezultatele ei. In adevăr, ar fi fost greu să se monteze în mod realist pe scenă, laboratoarele uriaşe, hala furnalelor. Şi nici nu erau acestea elementele esenţiale ale conflictului dramatic. Cinematografia are însă posibilitatea, ba chiar mai mult decât atât, impune ca SCENARIUL - BAZA OPEREI CINEMATOGRAFICE un .proces de muncă ştiinţifică aflat în centrul conflictului — cum .este oazul ou invenţia profesorului Dan Olteanu şi a colaboratorilor săi — să fie arătat nemijlocit pe ecran, la locul de. muncă, în laborator. Acest proces de creaţie ştiinţifică conţine un puternic miez dramatic: lupta omului de ştiinţă pentru progresul ştiinţei, pentru îmbunătăţirea vieţii poporului său. Dacă .acest proces este zugrăvit cu măestrie, el se va ridica la o forţă artistică excepţională. Să ne gândim numai la exemple ca filmele sovietice Pavlov, Popov, Pirogov sau Jukovschi. Filmul In sat la noi duce mai departe linia de desvoltare, începută cu Răsună valea şi continuată cu Viaţa învinge. Şi de astă dată, scenariştii au lucrat cu conştiinciozitatea şi seriozitatea impuse de un subiect atât de important cum este transformarea socialistă a agriculturii. In construirea scenariului acestui film, autorii au reuşit să se debaraseze de construcţia teatrală a conflictului şi l-au rezolvat pe un plan epic mai larg. De aici s'a născut posibilitatea de a adânci şi lărgi conflictul tratat, de a arăta şi caracteriza detailat şi just un lung şir de personagii tipice satului nostru, cât şil- atitudinea lor faţă de colectivizare. începând dela organizatorul de partid, Ion Lepădatu, şi până la personajul remarcabil al bătrânului Lepădatu, — plin de căldură, de entuziasm şi de convingere, — cele mai multe din personagiile filmului cbntrlbue activ la desvoltarea acţiunii şi sunt caracterizate adânc şi viu. Totuşi, la unele personagii, scenariul nu reuşeşte să exprime cu c'aritate linia desvoiltării psihologice, în aşa fel, încât spectatorului să-i fie perfect inteligibile reacţiile lor. Astfel, şovăelnicul Avram care se opune cu îndărătnicie intrării în gospodăria agricolă colectivă, — ba chiar ajunge sub influenţa directă a chiaburului Scăpau, — demască subit la un moment dat, crima făptuită de fiul acestuia, Dumitru. Ieşirea lui pare cam bruscă, fiind- 257 că nu existau indicii anterioare care s'o motiveze, care să arate că în conştiinţa sa frământată s'a produs o cotitură. Dea-semeni, nu existau suficiente momente dramatice care să marcheze trecerea Măriei dela atitudinea pasivă dela început, la atitudinea activă de luptă făţişă împotriva chiaburilor. Trebuiau să existe acele elemente care să motiveze dece ţăranii muncitori au încredere în ea, dece o aleg preşedintă a gospodăriei colective. Atât în partea descriptivă cât şi în dialog, scriitorul nu trebue să lase nimic în seama procesului ulterior de filmare, ei trebue să creieze descrieri poetice bogate, văzute şi redate de un adevărat creator, caractere trasate în toate detaliile lor, pentru ca opera lui să fie o creaţie literară puternică şi totodată să furnizeze un material bogat pentru echipa de filmare. Faptul că scriitorul este conştient că lucrarea sa va fi transpusă în limbaj cinematografic, într'o formă direct vizuală prezentată pe ecran, nu numai că nu trebue să fie o piedică în munca lui, ci trebue să fie un ajutor concret. Scriitorul de scenariil trebuie să caute a avea o viziune cinematografică, să-şi imagineze mereu că acţiunea şi oamenii, cadrul, trec în faţa lui ca pe un ecran. Astfel, peisajul pe care-1 descrie va fi mai tipic, mai bine conturat, omul va primi caracteristici mai reale şi amănunţite şi toate lungimile vor sări imediat în ochi, pentrucă ritmul celor ce se petrec pe ecran nu permite nici un cuvânt fără rost. Viziunea cinematografică nu înseamnă în niciun caz o aruncare deavalma a unui şir nesfârşit de imagini care să corespundă unui montaj imaginar; în principiu ea este identică cu viziunea literară a materialului artistic, expunerea ei se face cu aceleaşi .mijloace cu care se scrie un roman sau o nuvelă. Ea cere însă dela scriitor o mare preciziune şi concretizare în descrierea unui eveniment, unui loc VIAŢA ROMANEASCĂ 258 GHEORGHE TURCU sau unui caracter, o construcţie dramatică precisă a acţiunii şi laconism în exprimare, scenariul eliminând cu desăvârşire posibilitatea oricăr.ei beţii de cuvinte. Aceste calităţi ale unui scenariu sunt _ calităţi pur literare şi se referă de fapt ia toate genurile de literatură. Tot ce este specific în scenariul cine-rnatografic ca operă de artă literară, izvorăşte din viziunea cinematografică, adică din faptul că scriitorul, lucrând asupra scenariului, ştie că el are scopul să ajungă la public nu numai în formă literară, ci şi nemijlocit, în formă direct vizuală. De aici se naşte necesitatea pentru scenarist de a caracteriza personagiile, în primul rând prin acţiunile şi vorbele lor şi nu doar prin descrierea caracterului (cu ■toate că uneori descrierea scurtă a caracterului, la prima introducere a unui erou în scenariu, e admisibilă şi poate fi chiar necesară), de a păstra continuitatea permanentă a acţiunii fără a se depărta de ea pentru descrieri subiective, lungi, în care nu se întâmplă nimic ci se redau ideile scriitorului, de a exclude cu desăvârşire orice digresiune. încolo, scenaristul se foloseşte de aceleaşi mijloace de exprimare ca romancierul sau nuvelistul. Cu ani înainte de existenţa cinematografiei, scriitorii geniali ai omenirii, mari? realişti, au posedat acea calitate pe care o numim azi viziune cinematografică ş\ cu toate că n'au mânuit-o conştient" în vederea transpunerii materialului literar îh formă vizuală, au creat pasagii nemuritoare care, din punct de vedere al dinamismului interior, pot să fie luate ca exemplu pentru viziunea cinematografică a oricărui scenariu. Iată acest pasagiu din Incursiunea, una din Povestirile de campanie, ale lui Lew Tolstoi. Bineînţeles, felul de a scrie la persoana întâia nu intră în practica scenariului dar, din punct de vedere al construcţiei şi al dramaturgiei cinematografice, acest pasagiu n'are nici o slăbiciune. ,,Satul era ocupat acum de trupele noastre şi când genemkul cu suita lui la care mă alăturasem şi eu, pătrunse în el im mai ara acolo nici un 'duşman.. Colibele muntenilor caucazieni, lungi şi curate, cm acoperişuri plate de lut şi cu hornuri frumoase, erau aşezate pe nişte movile de pietre inegrite,' printre care curgea un pârâu mia. Erau străjuite pe de o parte au grădini cmre' străluceau sub imminas vie a soareiui, eu perii şi pruni uriaşi şi de cealaltă se săreau nişte umbre ciudate : pietrele drepte ale unui cimitir şi prăjinile lungi, de lemn cu ' nişte baloane In vârf şi cm drapele colorate (e\tau mormintele djghite). Trupele stăteau în ordine în faţa părţii. După o clipă, dragonii, cazacii şi infanteriştii cm năvălit eu vădită bucurie înăuntru Şi s'au împrăştiat pe uliţele întor-tocMaite. Satul pustiu s'a înviorat într'o clipă. Calo se dărâmă acoperişul, se loveşte cu toporul într'un Demn tare şi se sparge o uşă de scânduri : ici se aprinde o cutie de' fân, gardul, coliba şi un fum des se ridică în acrul limpede. Un caeac târăşte un sac de faimă şi un covor; un soldat, cu o faţă bucuroasă, scoate dintr'o casă un lighean de tablă şi o cârpă; altul întinde braţele, încearcă să prindă două găini care cotcodăcesc şi se sbat lângă gard; al treilea a găsit undeva o oaM uriaşă cu lapte, bea din ea şi pe urmă o aruncă la pământ cu un hohot sgomoi'os. BtytaMcmul cu care pornisem din fortăreaţa N. se afla şi el ,în sabini acesta. Căpitanul stătea pe acoperişul unei colibe, cu un aer indiferent şi pufăia din luleaua lui scurtă firicele de, fum de tutun. Când l-am văzut, am uitat că mă aflu într:un •sat răzvrătit şi mii s'a părut că sunt acasă. — A, şi dumneata e$ti aici, a spus el văzându-mă deodată. Prin sat se ivea, când ici când colo, silueta înaltă a locotenentului .Rasenkran-z; dădea mereu porunci şi părea foarte preocupat de ceva. L-am văzut ieşind triumfător dintr'o calSbă; în urma lui, doi soldaţi aduceau un tătar bătrân, legat. Bătrânul, îmbrăcat numai eu 'un' beşmet, multicolor, către se desfăcea 'în cârpe şi cu nişte ismene sdnenţuroasie, părea atât de şubred au mâinile lui CASOme strânse tare după spatele încovoiat, încât abia îşi ducea umerii şi abia îşi mişca picioarele strâmbe. Faţa, şi chiar o parte din capul iui ras emu brăzdate de sbârcituri, gura Mi strâmbă, ştirbă, înconjurată de mustăţi şi de o barbă cenuşie, se mişca necontenit, rumegâMd parcă ceva, dar în ochii Hui roşii, lipsiţi de gene, ardea încă o flacără şi se vedea limpede nepăsarea bătrânilor în faţa vieţii. Kosenlcranz l-a întrebat prin tălmaci de ce nu plecase cu ceilalţi. — Unde să mă duc? a întrebat, moşul liniştit, uitândiu-se într'o parte. — Acclo wide s'au dus şi ceilalţi — a rostit cineva. SCENARIUL — BAZA OPEREI CINEMATOGRAFICE 259 — Djghiţii s'au Om să se lupte cu muşii, daţi- eu sunt bătrân. —• Ţie nu ţi-e frică de ruşi ? — Dar ce-or sâ-nM oă ruşii? Eu sunt "bătrân — a repetat el, uiiându-se din nou cu mepăswe la oetrcul care se formase în jurul lui. Când ne-am întors, l„am văzut pe bă-■trâ\n\ul ăsta fără căciulă, cu mâinile legate la spate, săitână în spatele şelii unui ca-.zaio de linie,; se uita in jurul lui cu aceeaşi expmslie nepăsătome. Era nevoie de el pentru schimbul de prizonieri. M'am suit pe acoperiş şi m'am aşezat ■lângă eâpitaţii. — Mi se pare că duşmanii au fost pu-..ţini — i-atin spus eu, vrând să-i aflu părerea) despre Jiwpta came -avusese Ioc. — Duşmani? a întrebat el cu mirare — N'au fast deloc. Asta) se cheamă dus-■ma.n\i? Ai să vezi pe seară, când o să începem să ne retragem,, câţi o să iasă să ne eondUpă, — mai zise el arătând cu luleaua spre păduricea pe lângă care trecusem de dimineaţă. — Ce e asta,? l-am întrebat neliniştit pe căpitan, arătândxu-i nişte cazaci dela Dorn, care se adumaseră nu departe de noi. In (mijlocul Hor se auzea, ceva asemână-■tor m un plânsei de copil şi nişte vorbe: — Ei, nu tăia... stai., o să 'vină! Ai un cuţit, Evstigneilci, dă cuţitul... —■ Import ceva ticăloşii ! — spuse liniştit căpitanul. In •aeeeaş elipă mbliocotetnentul d\nă-■.gâlaşi ieşi dîntr'un ungher, cu faţa, aprinsă şi speriată şi se repezi spre casă dând din mâini. — Nu-l atingeţi! Nu-l omorîţi — strigă ■el cu un glas de copil, Cazacii, văzându-l pe ofiţer se dădură înlături şi lăsară să le scape din mâini un ied alb. Tânărul sublocotenent îşi pierdu capul cu desăvârşire, mormăi ceva şi ■se opri pe Iote, cu o faţă ruşinată. Când ne văzU, pe mine şi pe căpitan, pe aco-\periş, se înroşi şi mai tare şi dădu fuga spre noi, săliând. — Am crezut că vor să omoare un copil — spuse el zâmbind sfios". In acest pasagiu nu există nici o sin-•gură deviere dela acţiune, viziunea literară a lui Tolstoi este atât de apropiată titluri scrise. Formaliştii de cele mai felurite categorii au dus o luptă neîncetată împotriva introducerii cuvântului în cinemato grafie, încercând să transforme lipsa sunetului, — acest grav neajuns, — în „trăsătura caracteristică, specifică, a cinema tografiei", susţinând — pe baza acestui' argument — că cinematografia este arta acţiunii reprezentate în imagini. După-ei cuvântul viu era principial străiri de. această artă şi o făcea plictisitoare. Neputând totuşi să suprime complect cuvântul din cinematografie, ei au încercat să minimalizeze cât mai mult posibil-rolul lui, să-1 reducă la un rol cu totul, secundar, ajutător. Dialogul, după cum susţineau ei, trebue redus la câteva cuvinte absolut necesare, pentru a nu opri mersul acţiunii.. Trebue spus din capul locului că din punctul de vedere singur valabil al realităţii, deci şi din punctul de vedere artistic, despărţirea vorbei vii de acţiunile fizice ale omului este cu neputinţă. Cinematografia, ca şi toate celelalte arte, are ca scop prezentarea omului în adevărata lui înfăţişare, în toată multilateralitatea şi complexitatea lui, şi dea-ceea scriiltorul scenariului trebue să mânuiască liber şi din plin vorbirea, acest „instrument cu ajutorul căruia oamenii co~ SCENARIUL — BAZA OPEREI CINEMATOGRAFICE 261 .munică între ei, fac sdhimb de idei şi se ■înţeleg reciproc" (I. V. Stalin). Cinematografia, ca dealtfel toate artele, nu suportă vorbăria; ea nu' este obligată ca teatrul, să recurgă neapărat la povestirea în vorbe a unei acţiuni sau întâmplări care nu se pot arăta totdeauna pe •scenă, ci poate reproduce nemijlocit -această acţiune sau întâmplare. Aceasta nu înseamnă însă că scenaristul nu are posibilitatea, mai mult chiar, datoria, să 'iolosească din plin dialogul — vorba vie • a personajului. Un dialog interesant, expresiv si dramatic, îşi va găsi întotdeauna exprimarea cinematografică potrivită. Dovada cea mai bună sunt filme ca ■Marele Cetăţean, în care scenele sunt construite aproape toate pe dialog, şi care are totuşi o putere cinematografică ■excepţională şi este una din capodooerele ;artei sovietice. Fiecare din scenele filmului este înto-"vărăşiltă de un dialog cinematografic ex-ipresiv lămuritor, care duce înainte acţiunea tot mai puternic, şi desvoltă let mai detaliat subiectul şi caracterele. Iată de exemplu scena de noapte în ■camera lui Şahov, în care Carîaşov, — voind să-1 convingă pe Şahov — îi expune pentru prima oară în mod deschis •concepţiile sale troţfciste. La începutul episodului, autorii scenariului descriu camera lui Şahov, accentuând asUDra diferitelor detalii: de pildă, o panoplie de ■vânătoare, indiciu care serveşte pentru •pregătirea unei ■ scene de mai târziu, în care Şahov e arătat ca vânător pasionat. Atunci când începe episodul şi Cartaşov intră în camera lui Şahov pentru chibrituri, stau faţă în faţă doi prieteni. Spectatorul ştie din episoadele anterioare că Cartaşov e troţkist, dar Şahov nu ştie acest lucru. El presupune că secretarul comitetului de gubernie a făcut o greşeală, o greşeală serioasă în problema raţionalizării, care însă se va putea corecta cu ajutorul unei critici tovărăşeşti puter-aiice. Cartaşov e un om inteligent şi spectatorul ştie bine că vine cu un plan conceput dinai'nte ca să-1 desarmeze pe Şahov. Ca întotdeauna, Cartaşov nu intră imediat în miezul subiectului, ci începe să vorbească despre ceva neînsemnat, ina-dnd astfel încordarea dramatică a episodului. , Ştii, am o insomnie blestemată. De trei nopţi de când mă chinuiesc. Dacă îmi permiţi, am să rămân puţin aid, la tine. — (Sie aşează, pe marginea divanului. A-mânidoi fiumează în tiăciane. XJinidievia, afană,, tireicie cp sgpmot iuta -tramvai). — Ai fost Duminică lat i vânătoaire ? întreabă încet Cartaşov, — Am fast, — răspuiii'de Şafuov. La început, Şahov nu înţelege ce vrea Cartaşov. E tovarăşul său de muncă, îl cunoaşte de mult, are o muncă de mare răspundere în partid. Acum îi este greu să întrezărească intenţiile sale. Iar argumentele lui Cartaşov nu sunt naive sau copilăreşti „Cartaşov e un avocat grozav", spune despre el bolşevicul Maxim, în altă scenă a filmului, „el apâro cu aceeaşi patimă şl adevărul şi mir, ciuna". — E un splendid avocat şi în acest episod. Argumentaţia lui pare a fi logică, din cuvintele lui pare să răsune sinceritatea, convingerea, durerea adâncă pentru soarta revoluţiei, aşa că pentru un om mai puţin călit ca Şahov, Cartaşov reprezintă, un pericol foarte serios. ,,Noi am ştiut mtabdeauna să privim deschis adevărul în faţă. Da., da, priveşte cifrele rapoartelor. Ţara e grav bolnavă. O sută de milioane de mujici îşi ascut topofirele, în oraise mişună şomerii, nep-manul atacă din toate colţurile- Am ajuns ■la o teribilă -răscruce, Petre, Istoria îşi schimbă mersul, sparge în" bucăţi toate nădejdile noastre, căci toată strategia noastră s'a născut în aşteptarea revoluţiei mondiale, iar noi ne ocupăm cu nimicuri, flecărim despre ofensivă, despre ridicarea nivelului industrial în această Rusie... în ţara asta imensă,,. (Se aşaaiză, ascuinzâinidlunşi" ciapul în, 'mâini şi şopteşte c(u gtlasiull caţne abia se aiuide...) — ,...şi încă vrem să ne convingem, pe noi înşine şi să convingem şi pe alţii că noi construim socialismul. i 262 GHEORGHE TURCU — Dar ce construim? îl îoatireiţupse Şahov. . „ , — Aşteaptă! — (în glasii mi Cartiaşov 'apalrie o teoriile I lajmară). Asta nu e Marx, asta e Scedrin. In cărţile lui Scedrin pom-padourul organizează liberalismul într'un singur judeţ- Aşa nu poate să meargă mm departe., sau războiul civil — Oariuocă grjau! şi" răguşit ciuvinitiele) — sau... termi-ăarui,' renaşterea... moartea... Trezit în miez de noapte din somnul adânc al oamenilor care lucrează intens în timpul zilei, Şahov nu-şi dă seama pe dată de cursul pe care 1-a luat discuţia, -dar încetul cu încetul, mintea lui clară firea lui de bolşevic adevărat, îl ajută să vadă adevărul. Cartaşov s'a îndepărtat de linia partidului, e pe panta alunecării spre trădare. In legăturile celor doi eroi ai filmului s'a produs o schimbare puternică, la începutul episodului s'au întâlnit doi prieteni, amândoi comunişti, dar care au o divergenţă de părere într'o problemă importantă; la sfârşitul soenei stau faţă în faţă doi potrivnici. Şahov înţelege că un om cu concepţiile lui Cartaşov nu poate conduce comitetul de gubernie al partidului şi va face totul ca să-1 scoată din acest post; Cartaşov, la rândul lui, e plin de o ură puternică, ucigătoare, căci are un singur scop în viaţă, acapararea puterii, pentru sine. _ ,Tu ai spus într'adevăr lucruri înspăimântătoare Şi mie mi s'a făcut frică, dar nu pentru partid, nu pentru ţară, ci pentru tine, Alexei (pauzlă) — Va să zică o sută de milioane de chiaburi, războiul civil termidorul renaşterea,, moartea — va să zică revoluţia s'a terminat, Alexei Dimitrievici? N'o să mai construim socialismul? _ Eu n'am spus asta, — îl întrerupe Cartaşov. _ Dar aşa reiese din cuvintele tale. Tu probabil te-ai gândit la asta. — (Im-braoânidiu-se, sie pdimtoă, prin cameră) ^Spune-mi ce ' construim noi, ce construim ? Socialismul, care spui că nu poate fi cons imit, democraţia burgheză, sau pregătim terenul pentru restauraţie? — (Nu se las taitaienupt die Oairltiaişov) — înţelege odată D,acă susţinem că noi nu construim socialismul, totul îşi pierde sensul. Partidul, puterea sovietică, mii de oameni care au murit pentru asia — totul sboară în pră- pastie, înţelegi ce ai spus?! Pentru astm s'au dus generaţii întregi la spânzurătoare* la munca silnică? In exilul din ATcastia, Lemin a suferit în numele acestei^ idei, milioane de oameni au crezut într'însa şi nimic nu i-a oprit: nici foametea, nici tifosul, nici războiul civil. Oamenii mişcă stânci dim, loc cu mâinile goale şi cred, cred că construesc socialismul, iar tu spuv că nu se poate construi? — Eu n'am spus că nu se poate construi — U întrerupse Ciartaişav, pe Un ton m ■diciait nervos. — 'Dar nici n'ai susţinut că se poate-construÂ! — Vezi, Petre,— sare ca ars Cartaşov — Eu vin la tine cu inima curată iar tu.., dece vorbeşti cu mine aşa?... _ Alexei, — î!l îmtaemujpe Şahov. — acestea nu sunt spovedaniile unei fetiţe îndrăgostite ; acestea sunt îndoie&tie politice ale lui Alexei Cartaşov. Şi tu n'ai venit la mine ca să te liniştesc întrebarea e clară. Să fie Rusia aşa cum ai spus tu, o> ţară de neîntors din loc, sau să fie Rusia o ţară socialistă...? — Eu n'am venit aici pentru un moment, politic!— înttrerrroie Oairtiaşov înfuriat. — Ştirul Tu ai venit pentru chibrituri — îi mlpîasjbeiază tăios ŞaJiov. — (E foarte' agita* şi păşeşte ratpsdie în sus Şi în Jos în ciaimeilă). Acum înţeleg totul. (Se opreşte în faţa iui Ciantaşov). Astea nu mai sunt îndoieli, asta e o linie. Şi toată lupta ta împotriva mţionafizării are rădăcini a-danci!" Astfel, conflictul între cele două forţe-opuse s'a ridicat la o treaptă nouă, principial diferită, dar nu s'a deschis până-la capăt. In continuare, scenariul arată-cum Şahov vede că linia pe care o duce-Cartaşov este profund greşită, este pornită din poziţii duşmănoase partidului. Ca adevărat bolşevic, Şahov îşi d§-seama tot mai mult de acest lucru. In afară de importanţa principială şi-forţa artistică a fiecărui cuvânt rostit \w acest episod, care constă numai în d a-log, acţiunea scenariului se desvoltă în* fiecare frază, ridicându-se la o treaptă superioară. Caracterele se arată tot timpul într'o» lumină nouă, complexitatea lor creşte şi se desvoltă tot timpul în faţa spectatorului. Realismul adânc ş? dramatismul intens al materialului literar au dictat regisoruluî o excelentă rezolvare cinematografică episodului. . . SCENARIUL - BAZA OPEREI CINEMATOGRAFICE 263 Nu există în rezolvarea cinematografică a acestui episod, ca dealtfel în întreg filmul Marele Cetăţean, nici o urmă de efect teatral, materialul literar oferă dela sine cele mai potrivite încadrări, care scot în relief forţa şi convingerea de bolşevic a lui Şahov şi-1 demască pe trădătorul Cartaşov. Astfel, acest episod răspunde la toate cerinţele care se pun în faţa unui Bun scenariu. Pe de o parte oferă material bogat pentru transpunerea pe ecran, pe de altă parte are o valoare deplină şi ca literatură tipărită. Dacă analizăm dialogul filmelor noastre româneşti, vom putea observa că şi dir acest punct de vedere, cinematografia noastră e pe o cale în general justă. Dialogul a intrat organic şi în scenariile noastre. Iată un exemplu de dialog isbutit din scenariul Viaţa învinge. Dan Olteanu se întoarce dela uzina Bistriţa, unde a avut loc experienţa cu aliajul descoperit de el şi colaboratorii lui. Experienţa a dat greş şi profesorul e decepţionat, gata să se lase de cercetări. El crede că este peste putinţă să învingi „legile naturii". Discuţia pe care o are cu soţia sa, Anca, şi cu muncitorul Andrei, secretarul organizaţiei de partid, sdrunemă însă puternic hotărîrea lui Olteanu de a părăsi lucrările. DAN (ia Hac pe um- fotoliu) Experienţa s'a terminat azi dimineasţă la opt. ANCA: Ai asistat la toate fazele? DAN: La toate ANCA: Cine a condus? DAN: Frunză ANDREI: S'au respectat toate indicaţiile? DAN: In oele mad mici amănunte. ANCA: Şi?... DAN- Pulbere! Pulbere! Din toată munca noastră ţărână s'a ales. (îşi îngroapă fata în mâllniil) Doi mi de chinuri, de aşteptări.-. Azi dimineaţă când am văzut cu ochii mei, m'am simţit umilit.■ un om de TVÎ-TTbiC ANCA (s'a apropiat die ell, înlceancă Să-1 mângâie) N'ai dreptul să vorbeşti aşa, Dan, oamenii te stimează, au încredere m ANDREI : însăşi premfull.-DAN (s'a saulllat agitat şi-şi reîncepe din mau plimbarea prin cameră) Nu mai pomeniţi de asta. Am impresia mi-a fost dat special, ea Să mă acopăr de ridicol!.. ANCA (-apOTpondu-se de el şi manigaam-dluhl taindriă) Dan, dragul mm, vorbeşti ca un copil, necăjit.. (pMivJnidiu4 de ajptnoape) N'ai dreptul să... DAN: Stau de azi dimineaţă şi-mi frământ mintea. Cum? Cum a fost cu putinţă să mă 'înşel atât de elementar? ANDREI: Vinde am greşit, tovarăşe Profesor? DAN- (eniergilc daralnitiv) N'am greşit! Dacă ar fi fost b simplă eroare de caUcui am fi observat-o! Aici trebue să fie o rana mai adâncă: mult mai adâncă.. Am pornit dela ideia că avem nevoe de fonta. Ei şi? Cine îmi garantează mie că minereul o 'să se supună necesităţii noastre? ANCA- Dan, dragul meu, dar tu vorbeşti ca un diletant, nu ca un om de ştiinţă'.. Dar ce, minereul are alte legi?... DAN: Nu, dar iată că nu se supune regulei noastre. ANDREI: (hiotiămît) Poate că regula noastră e proastă. Dar ideia dela care atm, pornit noi e bună: ne trebme fontă. In desfăşurarea filmului, discuţia aceasta —- din care am reprodus un fragment _. are darul tocmai să înregistreze o cotitură în cursul acţiunii ; din fiecare replică cititorul simte că Dan Olteanu nu numai că va reveni la munca lui, dar o va relua cu şi mai multă hotărîre. in acelaş timp, replicile îndreaptă atenţia personagiilor, deci şi a cititorului, în direcţia urmăririi unor eventuale sabotagii. Insă, în timp ce dialogul din Viaţa învinge poartă uneori un caracter teatral, adică înlocueşte prin povestire o acţiune care ar putea fi direct prezentată, în-scenariul In sat la noi se simte într'o anumită măsură influenţa teoriei „specificului cinematografic", manifestată prin-lipsa dialogului. Scenaristul, pe de o parte, a fost ispitii să redea graiul tipic al ţăranului nostru, căruia îi place să se exprime în puţina cuvinte, pe de altă parte însă a crezul de cuviinţă ca, acolo unde e posibil, să înlocuiască dialogul prin mimică şi „acţiuni fizice". Nu se poate spune că dialogul este complect neglijat în film, dar folosirea lui mai plină ar fi dus la o caracterizare 264 GHEORGHE TURCU şi mai adâncită a personagiilor şi ar [i mărit posibilitatea de creaţie individuală ă actorilor. I* Una din caracteristicile cinematografiei este aceea că pentru reallizarea filmului colaborează un mare număr de creatori. Roiul acestora însă nu se rezumă la simpla executare a unei sarcini precise, cum este de exemplu roiul fiecărui muzicant într'o orchestră, ci fiecare dintre ei, condus şi dirijat de regisor, ia parte cu creaţia lui proprie, individuală, la alcătuirea operei cinematografice. Acest colectiv, format din regisor, operator, pictor-decorator, compozitor, actori şi mulţi alţii, lucrează la transpunerea în limbaj cinematografic, nemijlocit vizual şi auditiv al scenariului, membrii lui sunt co-autori ai film ilui şi practica cinematografică a dovedit că separarea autorului scenariului de acest co'ec iv nu duce la un rezultat favorabil. Este necesar în primul rând ca între cei doi autori principali ai filmului, scenaristul şi regisorul, să existe o identitate de concepţie asupra filmului şi o colaborare activă în toată epoca scrierii scenariului literar. Unili dintre marii regisori sovietici sunt de multe ori autorii scena riilor . după care îşi turnează filmele: (Eisenstein, Dovjeneo, Gherasimov, Ciau-relii). Această necesitate a creat în Uniunea Sovietică o serie întreagă de grupuri de colaborare între scriitori şi regisori regisorul trebuind să fie neapărat şi un bun literat — iar aceste grupuri au dat cinematografiei foarte multe filme reuşite. Dintre cele mai cunoscute grupuri de colaborare între scenarist şi regisor era Pavlenco-Ciaurelli, (care a realizat filmele Jurământul, Căderea Berlinului) şi suni grupurile Cirscov-Ermler (Cotitura cea mare), Papava-Roşal (Pavlov), Pomeşi-cov-Pâriev (Balada Siberiei, Cazacii din Cuban, Tractoriştii) etc. Dar şil atunci când regisorul nu figu- rează cu numele ca autor al scenariului, de cele mai multe ori el este un activ sfătuitor şi colaborator al scriitorului şi ia parte la procesul de creaţie literară. Pe de altă parte, rolul scr.itorului nu se termină cu predarea scenariului literar în formă definitivă, el urmăreşte mai departe soarta filmului, face eventuaie schimbări în- dialog (necesitate de scenariul regisoral). Scenariul regisoral, decupat, este un fel de partitură a filmului, întocmită de regisor, este planul de transpunere a scenariului literar în limbaj cinematografic, în care se stabileşte schiţa decorurilor, a punerilor în scenă, fiecare încadrare în parte, fiecare unghiu de filmare, mişcarea aparatului, montajul aproximativ, cu alte cuvinte este transpunerea pe hârtie a concepţiei regisorului despre film. Scenaristica Patriei noastre a pornit dela primele ei începuturi pe linia trasată de arta realist-socialistă a Uniunii Sovietice şi în ceeace priveşte grupurile de colaborare. Grupul format de Aurel Baranga şi Dinu Negreanu, realizatorii scenariului Viaţa învinge, a pornit la muncă după principiul colaborării active între cei doi creatori de bază: scriitor-regizor. La realizarea scenariului Jn sat la noi, scenaristul Petru Dumitriu, care semnează singur scenariul, a colaborat în permanenţă cu regisorii Victor Iliu şi Jean Georgescu; scenariul regizoral al acestora a fost premiat la festivalul internaţional al filmului dela Karlovy-Vary. Tovarăşul Stalin a spus încă în 1935: „Cinematografia reprezintă, în mâinile Puterii Sovietice, o forţă imensă, de nepreţuit. Dispunând de posibilităţi excepţionale de a influenţa din punct de vedere spiritual massele, cinematografia ajută clasa muncitoare şi Partidul său să educe pe cei ce muncesc în spiritul socialismului, să organizeze massele în lupta pentru socialism, să ridice cultura şi spiritul lor militant politic". Partidul Muncitoresc Român şi guver- SCENARIUL - BAZA OPEREI CINEMATOGRAFICE 265 nul Republicii Populare Române, apreciind importanţa cinematografiei, dau tot sprijinul necesar pentru desvoltarea artei noastre cinematografice. Faptul că în Planul Cincinal figurează construcţia studiourilor dela Buftea, înfiinţarea Institutului Cinematografic de Stat, punerea în producţie a unui număr tot mai mare de filme artistice şi documentare — constituie o dovadă a ritmului de desvoltare tot mai hotărît şi rapid al cinematografiei noastre naţionale. Aportul scriitorilor noştri la această operă de sprijinire şi desvoltare generală este încă ne'nsemnat faţă de posibilităţile şi sarcinile care stau în faţa lor. „Crearea scenariilor după cele mal bune opere literare de proză este cu totul firească şl rodnică. Nu trebue să uităm Insă că o dramaturgie cinematografică valoroasa se poate ridica numai creind opere originale, special destinate cinematografiei", scrie în articolul citat, L. Scerbina. Ori, aceste opere cinematografice originale lipsesc la noi aproape cu totul. Numai scenariul filmului Răsună valea a fost construit din capul locului pentru ecran, toate celelalte sunt scenarizări ale unor opere literare. Este datoria scriitorilor noştri de a studia cinematografia şi literatura cinematografică nu numai ca cititori şi spectatori, ci şi ca profesionişti interesaţi în muncă şi adâncind problemele acestei specii noi literare, să creeze scenarii cinematografice de o înaltă valoare artistică, acordând astfel un sprijin important şi neapărat necesar pentru desvoltarea cinematografiei naţionale în Republica Populară Română, armă în educarea masselor largi în spiritul socialismului. RECENZII „DIN VECHEA ARMATA*)" Un ostaş al armatei Republicii Populare Române, fruntaş după cum îl arată gradul, îşi opreşte ochii asupra unei cărţi cu o copertă surprinzătoare: o brută de om, purtând uniforma de căpitan din armata de altădată şi având faţa strâmbată înfiorător, se răsteşte la un soldat, care stă nemişcat în faţa Iul. întâi ostaşul armatei noastre se miră — şi pe bună dreptate» —, de ceeace vede, dar titlul cărţii îl lămureşte : Din vechea armată. O răsfoieşte cu Interes şl parcurge titlurile numeroaselor schiţe: Vine d-na şi d-1 general, Doi vulpoi, Colonelul Iomescu, O carieră... S'a hotărît! '.Chiar a doua zi va cere cartea dela biblioteca unităţii şi o mare noroc la cărţi" (Vine d-na şi d-1 general), Zambulatos „cel mad bogat arendaş din împrejurimi" (Bolocan) — şi alţii. E drept, Gh. Brăescu se preocupă mai puţin de aceştia şi în general aspectul de clasă al vechei armate au apare decât abea sugerat, în treacăt. In schimb, cu destulă putere apar şi unele elemente pozitive, oamenii din popor, sau legaţi de popor. Aceştia însă n'au constituit o preocupare statornică pentru Gh. Brăescu, el s'a limitat la satira împotriva tipurilor negative. Totuşi apar în schiţele lui — şi în unele din cele care nu figurează în prezentul volum (Moş Belea) — oameni încălziţi de sentimente umane, figuri dovedind că autorul a înţeles că existau în armata veche şi alţi oameni decât brutele, ignoranţii şl jefuitorii. Aceşti „alţi" oameni sunt soldaţii înjuraţi şi bătuţi care uneori nu mal pot îndura şl dezertează (Oalele sparte), alteori îşi bat joc cu fină inteligenţă de superiorii lor Ignoranţi (Bolocan) sau săvăr- „DIN VECHEA ARMATA" 269* şese cu modestie fapte de eroism (Burdu-lea). Superioritatea morală a omului din massă faţă de ofiţerul pervertit e redată mai cu seamă în figura ţăranului care se pricepe mai bine decât toţi generalii să organizeze o temă de luptă: „Mută artileria pe dealul oelalt, dinspre răsărit, ascult ă-mă pe mine.." îi spune el candidatului la gradul de maior (O carieră). Dar şi între ofiţeri găseşte Brăescu figuri pozitive. Tânărul sublocotenent care-şi dă ultimii bani unui soldat, căruia i-a murit mama, ca să aibă cu ce plăti trenul până în sat — e o asemenea figură (Cum sunt ei...) Nu se poate spune că Brăescu a sădit revoltă în conştinţa acestor oameni. Nu întâlnim In opera lui eroi care să protesteze în mod deschis, să se răscoale. Chiar soldatul care urăşte războiul nu se re-revoltă, ci — sau ascultă orbeşte de ordinele primite, sau procedează în mod laş : se automutilează, doar-doar o- scăpa de front. Cu toate acestea, chiar aici descoperim un miez de protest împotriva societăţii burghezo-moşiereşti: este revolta sinceră a autorului împotriva celor care transformaseră vechea armată într'un cumplit instrument de înjosire şi înapoiere a omului. încă o observaţie trebuie făcută în privinţa satirei din schiţele lui Brăescu: dacă de cele mai multe ori ascuţişul ei este violent îndreptat împotriva reprezentanţilor vechei armate, câte odată însă acest ascuţiş este mai tocit: atunci când autorul alunecă spre un humor de slabă calitate, jocuri forţate de cuvinte. Pastişul după Caragiale şi ,mai ales după Bacalbaşa — şi nu totdeauna isbutit — este pe alocuri vizibil, mai ales în discursurile pe care ie ţin ofiţerii şi în ordinele de zi pe care le semnează (Vine d-na şi d-1 general, Toasturi "cazone, etc.). Este însă necesar să fie subliniată- folosirea îndemânatecă a limbajului cazon, care, fără să fie forţat, ajută la caracterizarea oamenilor. Iată cum se exprimă un colonel despre pasul de defilare: „UMenaşa se merge mă... zang !... zang !... i-aiuzi !... i-auzi!... Dacă-calci aşa cum oalei tu, cnapă praporele în tine, se sdruno'nă creierii în cap, mă ! Dacă mergi aşa cum iţi arăt eu, ţi se deschide inima- ţi se curăţă mintea, ţi se-luminează orizontul" (Legea Progresului). Apostrofările, limbajul trivial, construcţia frazei la întâmplare, unită cu tonul de curcan îngâmfat şi prost îl caracterizează perfect pe ofiţerul vechei armate. Aceşti ofiţeri —• în marea lor majoritate — folosesc expresii străine, nume străine, cu un snobism inerent ignoranţilor, şi, cu o totală nevinovăţie, le pronunţă unde şi cum li se năzare: valsul Aux pieds de la montagne (La poala muntelui) devine în scrisul acestor imbecili opie dela Montai, un scriitor francez se transformă din Mar-cassier în M-aicrassier, apoi în Massacrier, etc. Ofiţerii din schiţele Iul Brăescu pocesc limba. El zic: „soldaţii va veni", „patrulele va circulat, „copiii e mici", etc. Acestea sunt doar câteva din aspectele vechii armate, pe care ostaşul armatei R.P.R. le găseşte în volumul lui Gh. Brăescu, Din vechea armată. Este explicabilă revolta care-l cuprinde pe acest ostaş inimos, conştient, împotriva orânduirii în care-putea exista o asemenea instituţie, este lesne de înţeles de ce el va da această carte şi altor tovarăşi de-ai lui. Şi ce e mai important, acest ostaş îşi va da seama că armata Iul, armata zilelor-noastre, este o instituţie de educare şi de înălţare, de desvoltare a conştiinţei şi tocmai prin această armată nouă este apărătoarea libertăţii şi victoriilor poporului. Căci -cuceririle poporului au creat posibilitatea ca să existe io> astfel de armată, şi o astfel de armată nu poate să nu apere-Patria noastră care construeşte socialismul, nu poate să nu lupte pentru pace, împotriva acelora care ar -vrea să readucă vremurile despre care vorbeşte cartea lui Gh. Brăescu. Şi deaceea ostaşul armatei R.P.R., terminând de citit volumul Din vechea armată, va înţelege şi mai bine ce înseamnă lozinca pe care a văzut-o de atâtea ori.- "270 H. •armata poporului, pavăza cuceririlor po-.porulul! M. Vlad INTELECTUALII IN PRAGUL REVOLUŢIEI*) Era Petersburgului anilor de după 1905. .Profitând de insuccesul Insurecţiei armate ■din Februarie, speculând frica de revoluţie a burgheziei şi şovăiala ţărănimii, ţarismul desl&nţul cu o furie turbată, represiunea "împotriva clasei muncitoare. Dar ţarismul nu mai putea întoarce mersul istoriei. Mas-sele populare în frunte cu clasa muncitoare şl sub conducerea Partidului. Bolşevic se retrăgeau luptând, organizat şi .pregătlndu-şi forţele în vederea ultimei ofensive asupra duşmanului. Această cumplită înfruntare între lumea trecutului şi cea a viitorului face subiectul ■ romanului lui M. Slonirnschl, Inginerii. In urma unor îndelungi cercetări, inginerul Langovoi descoperă un strung care ■ accelerează simţitor producţia de piese mici. Pe baza acestei invenţii, Langovoi se angajează într'o uzină belgiană din Petersburg, sperând că astfel va găsi mijlocul material de a da viaţă proectelor sale. Zădărnicia unei asemenea iluzii apare evidentă când fostul lui. profesor, Condacov, descoperă într'o revistă belgiană că Invenţia lui Langovoi fusese atribuită unul inginei belgian, care nu din întâmplare era chlat ..fratele Iul Alfred Gustav, iar acesta nu era altul decât coproprietarul unei uriaşe fabrici lângă Anvers. Furtul acesta murdar, cinismul şi afacerismul veros, cruzimea sălbatecă care iese din discuţia pe care o are Langovoi cu Alfred Gustav, Ilustrează de minune trăsăturile morale ale capitaliştilor. ■ Aceasta constitue şl motivul principal al transformării lui Langovoi, care, demisonat. dela uzina belgiană şl devenit profesor la M iSiloinimschi: Inginerii, Ed. Cartela Rusa, 1951 ZAL'IS Institutul politehnic, îşi schimbă vechea concepţie .despre viaţă. Deşi la început afirmă : „Mă pasionează doar ştiinţa", el îşi dă seama că omul de ştiinţă nu-şi va putea valorifica niciodată rodul muncii sate atâta timp cât vor exista Alfred Gustavl, atâta vreme cât oamenii vor trăi încătuşaţi de o asemenea orânduire. In formarea unei asemenea gândiri, joacă un rol important şl fostul Iul coleg, Volodea Mac-seev ,care duce în cea mal cruntă ilegalitate, o înflăcărată activitate revoluţionară. Valoarea cărţii lui Slonirnschl constă în faptul că zugrăveşte procesul transformării lui Langovoi cu cele mai bune mijloace ale artei realiste. Astfel, fără a ne prezenta un erou chircit sufleteşte, — la începui, când Langovoi era rupt In fond de realităţile vieţii, de problemele sociale, — Slonirnschl reuşeşte să arate cum concomitent cu apropierea acestuia de lupta masselor, cu integrarea tui idealurilor acesteia, viaţa Iul interioară capătă din ce in ce mal mult conţinut, devine mal bogată. El îşi dă seama, la capătul procesului de transformare, că nu poţi ignora frământările lumii în care trăieşti, că nu poţi trăi izolat, între cărţi şi calcule, că ştiinţa trebue pusă în slujba poporului, asuprit, dispreţuit. In numele acestuia el va milita cu însufleţire pentru moştenirea ştiinţifică a profesorului Condacov. Portretistica, aşa cum arată şi critica sovietică, este una din trăsăturile importante ale meşteşugului scriitoricesc al lui Slonirnschl. Scriitorul reuşeşte să creeze eroi tipici în complexitatea personalităţii lor, cu o distinctă coloratură proprie. Asta tocmai pentrucă el cunoaşte profund realitatea epocii pe care o zugrăveşte şl poate selecta esenţialul din această realitate. Valoarea .mare a acestui fel de a prezenta personagiile constă în aceea că galeria lor nu este înfăţişată gala formată, ci în procesul devenirii el, al transformării el neîntrerupte. Slonirnschl urmăreşte viu, convingător, evoluţia fiecărui erou, prin întretăierea sau desfăşurarea paralelă a mal multor fire ale acţiunii. Acest proces de transformare a intelectualului oglindit în INTELECTUALII IN PRAGUL REVOLUŢIEI 271 paginile romanului Inginerii în toată complexitatea sa, — şî nu rezolvat pe baza unor afirmaţii verbale, lipsite de eficienţă sau pe scheme convenţionale, — este un exemplu concludent pentru scriitorii noştri. Trebue să spunem că aceia care au abordat această ternă au mers în general pe linia minimei rezistenţe. Cezar Petresou, în nuvela Doctorul Negrea, găseşte rezolvarea crizei prin ca-e trece eroul, un intelectual, nu prin influenţa clasei muncitoare a cărei prezenţă o ignoră, ci prin simpla izolare de lumea coruptă şi viciată pe care o demască. Faptul că unii eroi, ai unor creaţii literare, de vin din elemente pasive şl şovăitoare, subit ataşaţi cauzei oamenilor muncii, arată că aceşti scriitori au cunoscut superficial realitatea, că nu şi-au dat osteneala să o adâncească. M. Slonimschi oferă scriitorilor noştri o învăţătură de preţ. Numai o viziune clară asupra ■condiţiilor istorice, numai o cunoaştere profundă a epocii date permit scriitorului să zugrăvească veridic cu putere de convingere, oameni vii, transformarea şi creşterea lor treptată. Iată una din concluziile importante pe care le ridică romanul inginerii. Din acest punct de vedere, Drum fără pulbere, de Petru Dumitriu, deşi o valoroasă realizare artistică şi ideologică, ar fi avut mult de câştigat dacă autorul lui ar fi învăţat mai mult dela scriitorii sovietici. Astfel, trecerea inginerului Pangrati de pe poziţia unui simplu şi obiectiv îndrăgostit al ştiinţei, alături de clasa muncitoare, apare ca rezultatul preponderent al frământărilor intime ale eroului şi in mai mică măsură ca efect al acţiunii directe a elementelor înaintate de pe şantier. Cunoaşterea realităţii, cu multiplele ei laturi, îi dă posibilitatea lui Slonimschi să creeze imagini vii, concrete, cu o puternică valoare generală, ridicând conţinutul la o înaltă realizare artistică. Pentru a demonstra aceasta, vom cita un fragment de portret al unui mare industriaş. Romancierul, pentru a desvălui chi- pul în care exploatatorii şi-au rotunjit averea în împrejurările cele mai grele pentru cei asupriţi, nesocotind interesele ţării, ne prezintă chipul unui industriaş, la care apelase Langovoi pentru punerea în practică a proectului strungului său perfecţionat : „Stăpânul casei era un om de statură potrivită. Cu barba pufoasă ,şi căruntă, tunsă în felul în care şi-o tund profesorii, cu mustăţile toit atât de pufoase şi cu mişcările trupului gras, rotunjite, tăcute: aducea ou un motan încălţat. Jucându-se cu degetele pe burta strânsă într'o vestă colorată, miorlăi oa introducere, câteva ama Militaţi cu privire la talentele inginerului Langovoi, apoi intră deadreptul în chestiune. Se vedea bine că această chestiune n'avea nicio legătură cu memoriul pe oare-1 trimesese Ivan Terentievici. Era vorba de tunuri şi treerăfoare. Liniştit, industriaşul punea alături aceste două lucruri, atât de puţin asemănătoare, deoarece el câştiga deopotrivă şi dela unul şi dela altul". Acest citat vădeşte neîndoielnic mă-estria scriitorului, care împleteşte observaţia caustică de muşcătoare violenţă cu adânca analiză psihologică. Arta lui portretistică este ilustrată şi prin creionarea cosmopolitismului ; cântând osanale cu docilă slugărnicie ori de câte ori se pomeneşte expresia „cultură apuseană" şi veşnic pe buze cu un zâmbet de profund dispreţ pentru valorile culturii naţionale, acest tip este admirabil zugrăvii de scriitor în figura literatului „cu .picioare subţirii" care, preţuind ospeţele homerice, nu uită să predice pentru uzul „celor din jur" „sinuciderile colective". Scriitorul izbuteşte să reconstitue imaginea Peiersburgului dintre 1900-1912, desvă-luind nu numai hidoşenia exploatatorilor, ci şi tragismul situaţiei poporului înlănţuit. Acesta este concretizat în figura inginerului Lihniţchi „biet provincial din lu-zowca" sau a Măriei Cotlearova, „cu umerii căzuţi şi faţa de pergament", oameni pe care viaţa, în condiţiile acestei orânduiri i-a aruncat la periferia ei. O lume tumultoasă, de o deosebită varietate, mereu în 272 DOMNICA FILIMON căutarea adevărului, încercând să deschidă din bezna prezentului, o fereastră spre viitorul luminos, trăeşte în paginile romanului. Câtă umanitate şi forţă respiră chipul lui Vasia Cotlearov, tânărul, muncitor care ştie să vadă prezentul cu ochii viitorului, sau portretul de o desăvârşită autenticitate, al profesorului Condacov. Dar momentul Istoric conturat în paginile romanului nu ar fi putut avea o valoare realistă, dacă ceeace era mal esenţial în acea epocă .lupta proletariatului condus de bolşevici pentru dărâmarea unei asemenea orânduiri, nu ar fi fost zugrăvită. Romanul oglindeşte această forţă. Dar, aşa cum arată şi critica sovietică, dacă personagiile, Condacov, Langovoi sau eroii negativi, cum sunt bună oară Beichin sau Alfred Gustav sunt evocate cu multă vigoare, — tipurile de revoluţionari care reprezintă noul menit să învingă, ca inginerul Macseev, muncitorii Cotlearov, Ecaterina Nicolaevna sau Sebastianov, suni mai palide, mai şterse. Tălmăcirea românească a cărţii, cizelează cu grijă, transpune viu, .colorat, textul original. Deşi prezintă unele stângăcii stilistice, ca de pildă: ,^preţăluind în felul său bucuria deşartă a. tânărului" (pag. 44) „Pe Ivan Terenbievici îl apucă aşa, oa un fel de crampe la suflet" (pag. 80-81) şi în sfârşit „Să construiască din materiale la început rebele" (pag. 129), versiunea românească semnată de Otilia Cazimir şl S. Siclodi este fidelă şl convingătoare, de o plasticitate remarcabilă, în special în descripţiile de natură (vezi pag. 182-202). întreg romanul lui Slonirnschl este străbătut din adâncuri de un puternic optimism, care prevesteşte furtuna ce se apropie. Cuvintele pe care le rosteşte Vasia Cotlearov în finalul romanului „Orânduirea socialistă urmează cu aceeaşi necesitate după cea capitalistă, cum după bezna nopţii vine lumina zilei", exprimă cu patos convingerea nestrămutată a multora dintre eroii cârtii că idealurile nepieritoare pentru care luptă sub călăuzirea Partidului bolşevic vor izbândi. Opere ca romanul Inginerii de M. Slo- nlmschi, au calitatea de a oferi oamenilor muncii perspectiva istorică a muncii lor constructive şl constitue în acelaş timp un însufleţit imbold în lupta pentru făurirea socialismului, pentru securitatea popoarelor lumii şi izbânda păcii. H. Zalis UN EXEMPLU PENTRU DRAMATURGIA NOASTRĂ*) De curând a apărut în Editura „Cartea Rusă" un volum de teatru cuprinzând şapte dintre cele mai populare lucrări dramatice ale cunoscutului scriitor sovietic, Al. Corneicluc. Parte din ele au fost jucate pe scenele noastre, constituind încă un prilej de a cunoaşte minunata realitate sovietică precum şi omul sovietic, rod al acestei realităţi. Aproape tot ce constitue o problemă esenţială pentru desvoltarea primului stat socialist din lume a intrat în preocupările dramaturgului. In acest volum trăeşte uriaşul patos al luptei revoluţionare, al muncii creatoare, dela zilele grele dar măreţe ale Marel Revoluţii din Octombrie, până la actualul drum victorios al oamenilor sovietici spre culmile înalte ale comunismului. Primele piese — Adevărul şi Sfârşitul Escadrei — reflectă aspecte ale Marel Revoluţii Socialiste şi ale războiului civil. Ele vorbesc despre clarviziunea conducătorilor bolşevici, despre legătura lor cu masseie, despre alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, despre naşterea omului sovietic. Piesele In Stepele Ucrainei şi PI aton Creoet oglindesc uriaşele transformări petrecute In perioada construirii socialismului, problema intelectualului de tip nou, probleme ale satului colhoznic, noua concepţie asupra familiei, asupra dragostei. Marele Război pentru Apărarea Patriei, eroismul de massă, esenţa patriotismuhu modern, iată vastitatea tematică a piesei Aii. OoMirifcJuc.: Teatru RiUJsă, 1951. Ed. Cartea UN EXmPLU PEN™ DRAMATURGIA NOASTRĂ suTlUatea S0VWUcă' MMtotea, aces^ -unt izvorul tematicei atât de boZT ^' Umr<»? aproape viaţT^ prc^' ZZ1 ^ °reŞle «£ ^ din presa PI^T ' MuiT^T* îmPOtnm *W™*orZ ntsitlT0 Prrr ?i imp0Mm ™>r rămăşiţe ale mentalităţilor învechite ■ ,< ^i'rnul.MWiZZ 'UUna-Comisarul din Sfârşitul Escadre, este ,„ om obişnuit, un fochist. Patern CQ I şutate se daloreşte fapZZ eTaZ « ««a cuvântul Partidului. In pie^. Corneiciuc acest om nu ar* „■ ■ num'p ai i e IUCl macar un nume, el este „comisarul" Escadrei. 0xa ZsevtZJEŞifaldai "C°«' oişevic al Escadrei. Autorul prezintă „m, ^comisar cât ?l Comitetul L ^ Ue :i TVUiUC' ~ 'maM P^cipiaU n-a şi Strajen acţionează ca o sinaurn «4* "«Potriva duşmanilor Re JuZ rT' conducătorului boher.ir X"M'et- Fana cu massele Ce£P * " legătură de masse V °epe să se teamă ti 0131 a,'e înCredere în * J'cT""" '""r"°'- rf"-se /a înălţimea de eroi pozitivi prin faptul că sunt ziditorul unei noi ere a omenirii. In piesa Frontul apar numeroase figuri de comandanţi şi de ostaşi. Ei sunt conştienţi că luptă 'pentru a-şi apăra viaţa ■liberă, fericită, că luptă pentru patria socialistă. Kmitm»/ r:„,.x....: —f„c este o por- ■ctaiisiă. Eroismul fiecărui ostaş <»«■ " <---, tkică a eroismului întregului P°Por- Din această massâ se desprinde figura lui Os-tapenco care apare doar în ctiteva scene cu purtător al concepţiei de viaţă, al mentalităţii ostaşului sovietic. Os tapenco cade în luptă şi în buzunarul lui se găsesc cuvinte care exprimă năzuinţa fierbinte a ficărui om sovietic: „Rog să nu mă refuzaţi Şi să mă primiţi'în Partidul Iui Lemn Şi Stalm. Dacă voi muri, socotiţi că am mu-'''t comunist. Moarte fasciştilor!" Dramaturgul oglindeşte în opera sa elementul motrice al vieţii statului socialist: lupta dintre vechi şi 'nou, victoria elementului nou asupra elementului vechi, perimat, nepotrivit nouilor condiţii istorico-sociale. Această problemă desbătulă în piesa Frontul este ridicată şi în piesa. Crângul de Călini. In prima piesă, autorul critică curajos pe acei comandanţi ai armânii înţeleg cerinţele care subapn au de lei sovietice, care ..... mui anumit moment istoric, — duză forţele duşmanului cu car ■luptat. Generalul Gorlov, vechi bolşevic, luptător din Războiul Civil, nu ţine seama de cerinţele războiului modem, d ' strategia care se impune în faţa unui inamic °u pregătirea militară a 'IiitlerişU^r. El este decorat a patra oară; însă victoriile sale, obţinute numai prin eroismul ostaşilor, Prin lovitura fulgerătoare, de moment, pu-fm pregătită înainte, costă multe vieţ!- condamnat fratele Pentru rutina sa, Gorlov este nu numai de subalterni ci chiar de . un război, stii cum VIAŢA ROMÂNEASCĂ f fiul său. „Pentru a câştiga ln afară de- curaj mai trebue să lupţi. Trebue să ştii să lupţi după meto d«le cele mai moderne, trebue' să înveţi să Pti după aceste metode Experienţa Războiului Civil nu ajunge astăzi", - îi sPune tmtele său Miron. Gorlov, care se încăpăţânează să poarte războiul modem cu metodele folosite in Războiul Civil, este in- 18 274 DOMNI CA FILIMON locuit cu tânărul .general Ogniov care consideră războiul o artă militară, care ştie să se orienteze in noulle condiţii. Punând această problemă, Corneioiuc nu ridică o barieră între vechea şi noua gardă a bolşevicilor. Ogniov are alături de el pe vechii bolşevici ea Generalul Colos, luptător din Războiul Civil, care desaprobă pe Gorlov pentru rămânerea sa în urmă. Datorită puternicei axări în realitate, piesele Iul Al. Corneioiuc. satirizează pe oamenii ce reprezintă vechea .mentalitate burgheză — oameni care nu îşi au locul in societatea sovietică, i&i Dolgonaslc 'din In stepele Ucrainei sau Agă Sciuca din Crângul de Călini, Dolgonosic, afacerist, individualist ou principiul „viaţa mea să fie înfloritoare" ca şi Agă cu Ifosele ei de „doamnă" care se târăşte prin viaţă la a-dăpostut soţului ei, Inginer vestit, — reprezintă neghina din lanul sovietic, neghina în mijlocul oamenilor ca Ogniov, generalul din Frontul, Platou Crecet. medicul din piesa cu acelaş nume, sau Natalia Covşlc din Crângul de Călini, oameni oare prin măreţia faptelor lor, prin frumuseţea lor morală sunt figuri reprezentative ale societăţii sovietice. Dacă tematica lui Al. Corneioiuc, izvo-rită dintr'o profundă cunoaştere a vieţii, dacă metoda construirii eroilor pozitivi, constitue un preţios ajutor In munca dra-maturgdor noştri, în aceeaş măsură interesează modul în care Corneioiuc sparge tiparele burgheze ale tragediei şl comediei, prin însuş faptul adoptării unei metode realist socialiste de oglindire a unei realităţi în plină desvoltare. Unii critici sovietici vorbesc despre aşa numita tragedie „optimistă" a lui Al. Corneioiuc. Piesa Sfârşitul Escadrei, este uri exemplu în acest sens. Tema tiuită din realitate dă acţiunii un tragism rar întâlnit în literatură. Tot sbuciumul oamenilor care îşi scufundă navele dragi pentru a nu cădea în mâinile duşmanilor revoluţiei, se strânge într'o frază a delegatului Comitetului Bolşevic : „Asupra navelor escadrei din Marea Neagră care pier pen- tru Revoluţie, foc!" Deci conflictul rămâne de un tragism zguduitor. Ceeace dă caracterul „optimist" al piesei este rezolvarea pe care autorul o dă problemelor ridicate. Pe de o parte, din acţiune se desprind .calităţile morale ale omului sovietic : spirit de disciplină, abnegaţie şi eroism, pe de altă parte cititorul are perspectiva nouel victorii a cauzei pentru care luptă asemenea oameni. Această piesă sparge tiparele burgheze ale tragediei şi în alt sens : moartea eroilor pozitivi nu este punctul culminant al acţiunii, nu duce la des-iwdământ, pentrucă acest desnodămănt în sensul vechi al cuvântului, nici nu există în dramaturgia sovietică, .caracterizată prin perspectiva lăsată de desfăşurarea acţiunii. Această situaţie din dramaturgia sovietică este tocmai o consecinţă a cunoaşterii vieţii sovietice. Moartea eroilor pozitivi îndârjeşte m-assele ia luptă pentru cauza Revoluţiei, iar cel ce mor continuă să fie exemple prin măreţia vieţii lor. In comediile Iul Corneiciuc personagiile sunt satirizate pentru rămânerea lor în urmă, pentru rutină, pentru auto-liniştire, pentru îngâmfare. Găluşcă, preşedintele colhozului „Viaţă liniştită" (personagiudin In stepele Ucrainei) este mulţumit de viaţa îmbelşugată din colhozul său, dar nu vede care este rolul social al acestuia în ansamblul economiei socialiste. Dease-meni, preşedintele de colhoz Romaniuc, din Crângul de Călini, oare se mulţumeşte să nu fie codaş, dar oare nu caută să facă eforturi pentru progres. Dar personagiile acestor comedii sunt totuşi oameni sovietici, pe care autorul îi prezintă în complexitatea lor. Deşi au rămas în urmă, au totuşi calităţile morale ale oamenilor noul. Iată-l de pildă pe Găluşcă, care nu se are bine cu vecinul său Cesnoc, preşedintele colhozului „Moarte Capitalismului". Ei ajung la certuri şl chiar la bătaie, dar când lui Cesnoc îl revine sarcina administrativă de a se ocupa de întregul raion, certurile încetează. „Acum Cesnoc nu mai e Cesnoc vecinul meu, ci linia Partidului — spune Găluşcă — şi eu m'am bă- UN EXEMPLU PENTRU DRAMATURGIA NOASTRĂ 275 tut cu sabia pentru ea in timpul Războiului Civil şi împotriva ei nu voi merge niciodată". Romaniuc, luptător pe front împotriva hltleriştilor, gospodar care îşi Iubeşte colhozul, este depăşit de ritmul vieţii sovietice, de construirea comunismului. Else plasează pe o poziţie de autolinistire, de dispreţ faţă de critică. Dar Romaniuc, ajutat de colectiv, înţelege poziţia greşită pe care s'a plasai El arată cum elementul nou cuprinde massele. se generalizează,—„ni se părea că treburile merg bine,—spune Romaniuc — toţi erau foarte mulţumiţi. Numai fruntaşii! z ceau, nu, nu-i bine. Iar pe urmă nimeni n'a băgat de seamă cum majoritatea a trecut de partea fruntaşilor...'' Acum Romaniuc se pregăteşte să intre din nou în rândul constructorilor comunismului: „Intru oa simplu muncitor. Soldat de rând, asta-i faza la care am ajuns". Interesantă pentru tânăra noastră dramaturgie este problema, .eroului pozitiv" în comedie. Apariţia eroului pozitiv în comedia sovietică se datoreşte faptului că acest om există, trăeşte din plin fericlca de a fl cetăţeanul Statului Socialist. In comediile lui Corneioiuc, astfel de personagii sunt Cesnoc, 'Calerina, din piesa In Stepele Ucrainei dar mal ales Vetrovoi Bat ura, Natalia Covşic, din Crângul de Călini. Aceste personagii răspândesc un humor sănătos, întreţin o atmosferă de veselie, de optimism, neîndepărtând acţiunea de realitate. Natalia Covşic, preşe- dinta sovietului sătesc, este o femeie energică, întreprinzătoare, al cărei humor este specific omului sovietic, încrezător în viaţă, stăpân pe faptele sale. Comicul acestui personagiu este natural, nu are nici o notă forţată, care să minimalizeze valoarea eroilor. * Traducerea acestor şapte piese din dramaturgia Iul Corneioiuc este. de o mare importanţă pentru teatrul nostru, care a făcut primii paşi spre realismul socialist. Ele constitue pentru autorii de teatru un «* îndreptar în ceeace priveşte metoda de creaţie. Diversitatea tematică datorită contactului cu actualitatea, ses'zarea problemelor esenţiale ale vieţii, sesizarea nouţul în viaţa socială, perspectiva luminoasă a viitorului, trăsături corespunzătoare ' realităţii sovietice, arată că dramaturgia noastră trebuie să oglindească profund viaţa Patriei noastre, realitatea atât de bogată In fapte şi evenimente a construirii socialismului. Cunoaşterea profundă a vieţii, participarea activă a scriitorului la -opera de construire a socialismului şi a comunismului ca cetăţean al Patriei sale, pregătirea ideologică a scriitorului, iată factorii care dau bogatul conţinut de idei al pieselor lui Corneioiuc, creaţii de frunte ale dramaturgiei sovietice. Domnica Filimon BIBLIOGRAFIE CĂRŢI NOUI AUGUST—SEPTEMBRIE 1951 EDITURA P. M. R. V. ii. LENIN şi I. V. STALIN, Despre presă Ed. II, (116 pag-, 30 tei). I. V. STALIN, Opere v(o!l. 10 (425 pag., 150 iei). POLITICE M. I. ICALININ, Despre presă şi corespondenţii ide ptnesă (36 pag. 7 ilei). V. M. MOLOTOV, Cuvântare rostită da şedinţa solaminiă dlella Varşoviiă consacratlă celei de a 7-a arfivartsărt a renaşterii Po--'lotniijeâ', (16 pag., 6 Olelii). C E. VOROŞILOV, Omvattitaire rositifcă Ia adunarea festivă din Buiaureşbi ooinsacirată oalei de a 7-a anivHraămi a eliberării României die eătns Armata Sovietică, (16 pag.. 6 leii). BOLESLAV BIERUT, Lupta poporului polonez pem/brui patoe şil peinltau, planul die şaise ami (20 pag., 7 iei). CLEMENT GOTTWALD, Situaţia Mbe-rnia-ţtolnialllă să internă şi sarcinile Partidului Oomuinislt Cehloislovaic, (20 pag., 7 lei). MAURICE THOREZ, PiartWul CiorniulnM — partid al pădiS, partid lafl viitanuHui, (24 pag., 7 lei). ANTONIN ZAPOTOCKY, Cansitruirea baze-loir socialismuiliuil ta Cielhostovacia, (16 pag'., 6 Ulei). N. BÂSTROV, Roiull cabinetelor de partid în propagarea mairaism-lieninismuiljui (20 pag., 6 lei). -IOSIV BELANKO şi ION VACI, Camltt-niiştiii ini fruntea luptei pentru elecitrifi-irjaneia ţării, (3'6 |pag., 5 Jieii). GHEORGHIŢA CKIRTJ, In lupta pemftru pace comuinliJşitii supt îm primele rânduri, (36 pag., 7 lei). * * * Republica Populară România pe drumul colnistruirl'ii solcialismuiui, (48 pag.. 10 Ml). Materiale pentru euirsiurile seriale die partid dlellai sate, Vol. 2, (176 pag., 40lei). EDITURA C. G. IVI. AGA HUSEIN, Să prelîiuMgim viaţa isonidte-lor (60 pag-, 14 aed). ABDTJLAH D., Oamenii miulncii din Africa Neagră aiul poSnSSt Ituptâ rmipotiriVa colo-inialiştilolr (40 pag., 11 lei). P. MOGBILENCO (şi V. ZASETCHI, Organizarea com^ătMiralIor die producţie (60 pag., 18 lei). L. STOREŞTEANU, COnfaalctiuil Colectiv factor mabilizalbolr şi organizator Sm lupta ■pentirui cinicinaO. (52 pag., 15 lei). GH. APOSTOL, Ţara nfoiastiiiă e caisa. noastră (56 pag., 10 lei). * * * Higiena onuincii în industria, metalurgică 'griea (58 pag., 13 Hei). EDITURA DE STAT D. BOLINTINEANtr, Opelre (468 pag. 228 iei). I M. G. BLAGQVESCENSCHI, Republica Populară Mongolia (48 pag. 1:2 Hei). V. BÂRLADEANTT, Căliătcffind pe pămâin. tul enoictelil Ooree (64 pag., 18 lei). V. I. AVDIEV, Islboria Orientului Antic (456 pag., 500 fci). A. B. MACARENCO, Olpiere Pedagogice laliese, vol. I, Ed. II (352 pag- 150 lei). M. FLORESCU. Ciaiuiza dreaptă a Viiefc- rilarnuniui va triumfa (Cioliecţia SRSC) (62 pag. 62 tei). A. C SUCICOV, Veniturile de Sta* afe U.R.S.S (246 pag. 150 tei). BIBLIOGRAFIE 277 D. V. DANILOV şi P. A- FOTIEFV Impozitai pe venituiflle populaţiei ■ (98 pag. 57 tel). * * * Evidenţa stjaltfeticiă operativă şi dariile 'die searnlă în ooinisteueţii 086 paig. 47 Hei). SERGIU PANIN, Dateraitaaltonul coleop-■teiieliorr dăiuiniătioarie şi fotosftolairie diln Repuiblica PopuiLa/rlă, Română (210 pag. 250 iliei). A. A.CERCASQV, llrfeaiţia (23 pag. 8 led), N. G. CERNAŞEVSCHI, Principiul arita> pollogifo im! fiioSKtfie (96 pag.. 74 iei). V. 1. BOVORŢOV, Manual die (farmacologie (708 pag., 850 iei). E.S.P.L.A. G. BRĂESCU, Din vecîiea animata (184 pag., 75 lei). ALEXANDRU JAR, Tehnicul şi-a făcut datata (64 pag., 25 Qieti). PETRU DUMITRIU,, Nopţile din Iunie (120 pag., 34 Hei). EUSEBiu CAMILAR, Râpa Oarbei (56 pag., 17 lei). HANS FALLADA, Pdleoarie mjoiaire singiusr (588 pag., 268 lletil). EMILE ZOLA, Bainlil (42.6 pag., 214 lei). RENATTA VIGANO, Agnesia Partizana (196 paig., >95 lei). BIBLIOTECA PENTRU TOŢI TRAIAN DEMETRESCU, qpiere «lese (282 pag., 60 lei). COLECŢIA ALBINA DRAGOŞ VlCO'L_ Sie risipeşte negura (48 pag., 8 Ulei). TRAIAN UBA, Un mas, io fentă şi un ostaş 48 pag-, 8 lei). ZAHARIA STANCU, Primlii paţşi (48 pag., 9 teii).