lîl!Ml\i:iM 1 REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. Apare sub conducerea unui comitet die redacţie ANUL IV APRILIE 19 5 1 CUPRINSUL 190 192 NICOLAE MOR*ARU şi AUREL BARANGA : Comuniştii (piesă în 3 acte,"^ 7 tablouri). _ 5 M1HA1 BENIUC : Cântec despre tovarăşul Gheorghiu-Dej........ 55 *i AUREL MIHALE: In pragul primăverii (nuvelă) ......... I16 *1 ■ VERONICA PORUMBACU: Tovarăşa. .„ ALEXANDRU ANDR1ŢOIU: In muzeu. ^ VALERIU FILIMON: Ei n'au murit. . .Z. MI RON RADU PARASCHIVESCU: Patru toasturi de ziua Partidului ' ' ' 187 CONSTANŢA TUDORACHE: Tovarăşei Ana CICERONE THEODORESCU : Poveste din uliţa noastră. AUREL RAU: întâlnirea. ..... VASILE IOSIF: Colo pe Telega'n jos. .'^ EUGEN JEBELEANU: Petre Gheorghe. . LETIŢIA PAPU: Fiul luptătoarei. " , SOLO JUSTER: Tăcerea (fragment). .' .' .' .' 316 AUREL LAMBRINO : Voluntarii (nuvelă, partea I-a).......... 213 ★. VLADIMIR COLIN: In spatele frontului............. 3!7 TEORIE ŞI CRITICA TATIAi?AN^ 316 metodei "»«^>ul socialist 357 A TARASENCOV : Drumul unui artist bolşevic." 383 BIBLIOGRAFIE......... . 388 NICOLAE MORARU şi AUREL BARANGA COMUNIŞTII Piesă în trei acte (7 tablouri) PERSONAGIILE (în ordinea intrării în scenă) ECATERINA BUZNEA MARIA BUZNEA MIHAI BUZNEA (soţul Măriei şi fiul Ecaterinei) SANDA (fiica Măriei şi a lui Mihai Buznea) DAN TOMESCU MIRCEA BUZNEA (fiul Măriei şi al lui Mihai Buznea) VIRGIL PREDA ADRIAN URZICEANU HRISTACHE SPALATELU COPOIU TREI AGENŢI NAE ZABALON UN OM DE SERVICIU FATA CU ZIARELE BĂIATUL CU CAFELELE MITICA _PLEŞA EUGEN FLOROIU C. N. MOLIN B. BICIULESCU-BICIU SERGIU MANOLESCU' AL. IONESCU-RQŞIORI SERBAN COMAN ION PANDELAŞ CONSTANTIN OANA TACHE LEAHU STERU STERIADE PUIU GHEORGHIAN DACTILOGRAFA TUDOR TOMESCU (tatăl lui Dan Tomescu) IOANA GHEORGHE (soţia lui Preda) VINTILĂ VOICU GHEORGHE OPROIU PRIMUL PAGINATOR SANDU AL DOILEA PAGINATOR AL TREILEA PAGINATOR AL PATRULEA PAGINATOR LUNGU MATEI AL CINCILEA PAGINATOR VASILE TUDORAN MARIN VICTOR SERGENŢI DE STRADA ŞI AGENŢI IN CIVIL AGENTUL RUNCU GREFIERUL PRIMUL AVOCAT PREŞEDINTELE AL DOILEA AVOCAT COMISARUL REGAL AL TREILEA AVOCAT AL PATRULEA AVOCAT UN REDACTOR AL DOILEA REDACTOR PRIMUL, AL DOILEA ŞI AL TREILEA CORESPONDENT STRAFN ŞTEFAN DUMITRESCU VASILE IONITA PETRE ŞTEFANESCU ION MEREUŢA UŞIERUL OAMENI DIN PUBLIC GARDA MILITARĂ. Acţiunea se petrece la Bucureşti, în anii 1937—1938. 6 NICOLAE MORARU ŞI AUREL BARANGA ACTUL I Tabloul I (Scena reprezintă o cameră din casa mecanicului ceferist Mihai Buznea. O odaie modestă peste care trece mâna plină de grijă a gospodinei. In fund o marchiză dând in curte. O uşă în dreapta şi una în stânga, spre bucătărie. In stânga, fund, un divan acoperit cu o scoarţă. Deasupra divanului câteva rafturi cu cărţi. In dreapta, fund, un bufet bătrânesc cu două uşi de sticlă perdeluitp. Pe masa de marmoră a bufetului, coşul cu pâine. Masa rotundă din mijloc, înconjurată de şase scaune, şi bufetul arată că încăperea serveşte şi drept cameră de mâncare. O glastră ieftină, un tablou litografic, un aparat de radio simplu — prinde numai Bucureştiul — şi câteva fotografii ale familiei comptectează aspectul acestei camere în care locuesc oameni ce muncesc greu şi trăiesc şi mai greu. E ora şase seara. Se întunecă). BĂTRÂNA : Nici nu. se ştie dacă mai scapă. (Pauză) Coastele rupte... dinţii scoşi. Nu mai e ăsta om. (Pauză) Eu i-am sipus maică-sii, nu-i nici o săptămână: „mai adună-1 şi tu de pe stradă, Anico... Nu-1 mai lăsa să umble... că vezi ce vremuri trăim". Uite c'a ajuns la Vorbele mele... MARIA: Păi, ce vină are el, mamă ? Bacă l-au prins şi l-au bătut ca pe hoţii de cai... dacă )-au schingiuit ? BĂTRÂNA: Bine că nu-i fii-tu să' te asculte... s'auză cum le dai apă la moară... MARTA : Că dela mine aşteaptă el curaj... BĂTRÂNA: D'aia ai să păţeşti şi tu ca Anica, s'ajungi să-1 culeg; de prin spital. Ori, dela morgă, doamne fereşte. - MARIA : Taci, mamă, ce vorbeşti... (Pauză) Mircea îşi vede de treaba lui, munceşte... BĂTRÂNA: Nu-i nici săptămâna de când 1-a'ngropat pe Vasile Voi-culeţ. El nu-şi vedea de 'treabă ? Nu muincea ? MĂRIA: Şi ce vină avea bietul om ? Ce vină avea, mamă, dacă l-au prins bandiţii şi l-au căsăpit ? „Umbli pie la sindicate, ai ?" şi dă-i cu ranga... Am vorbit cu văduva. Au chemat-o la poliţie. — „Spune cum s'a întâmplat că erai lângă el". — „Eram lângă liceul Lazăr când l-au înhăţat..." „Păi dece tocmai pe el ?" — „Ziceau că-1 ştiu că vorbeşte pe la sindicate". — „Aha, zi comunist"... Au scuipat-o în faţă şi-au dat-o afară. (Pauză) BĂTRÂNA : D'aia să ai grijă, Mario. Tu să-i dăscăleşti; ai uitat ce a fost acum patru ani ? MARIA : N'am uitat, mamă... BĂTRÂNA: Zac oameni în pământ... prin puşcării... Când îl văd pe Mihai că deschide uşa, mi se luminează viaţa : atâta copil mi-a rămas. MARIA : (înseninându-se) Şi ăştia ai mei, băiatu, fata, nu-s tot ai ciumitale, nu tot dumneata i-ai crescut ? BĂTRÂNA : (sburlindu-se) Da' stă să m'asculte ? Barem, fii-tu, e un obraznic de n'are pereche. Nici nu-i mai vorbesc. Ii zic azi dimineaţă : „mai scrieţi maică la gazetă, acolo, unde munceşti tu, mai scrieţi de scumpete:: asta care ne omoară". Zice: „Lasă ma'mare că-ţi trimit un reporter să-ţi ia un..." cum se zice... un inter... MARIA : Un interview, mamă... COMUNIŞTII 7 BĂTRÂNA : Aşa. Chiar aşa zicea. Păi bine, d'aia l-am ţinut în braţe? MARIA : (întunecându-se din nou) Că dac'o să se scrje la gazetă, gata :se ieftineşte viaţa ?... Ia gazeta mamă şi citeşte.Te-ai mai uitat prin ea? (răsfoind gazeta) Scrie, mamă, scrie, la gazetă: c'a plecat regele la vânătoare... că s'a deschis un hotel mare la Constanţa, cu telefon, radio şi apă caldă în fiecare cameră... că ultima montare a revistei de la Cărăbuş a costat trei milioane... BĂTRÂNA : Păi, dece nu scrie cu ce lefuri trăim noi ? Dece nu scrie de mine, că mi-a robit omul, patruzeci şi trei de ani la chefere, şi iau optsuteşaplezeci de lei pensie ? De pensie de ce nu scrie ? MARIA : Ba scrie şi de pensie, mamă.. BĂTRÂNA: Scrie? MARIA: Scrie că la Casa Centrală a,Pensiilor s'a descoperit o fraudă de cincizeci de milioane... şi că cei doi directori au fost puşi în libertate pe cauţiune... morală... BĂTRÂNA : Şi oamenii noştri putrezesc prin ocne. MARIA: Lasă, mamă, că nici mult n'o să mai dureze aşa. BĂTRÂNA : La fel ai zis şi acu patru ani. Şi mi-au umflat băiatu' şi l-au ţinut un an de zile... MARJA : Stau unii şi astăzi. BĂTRÂNA : Vezi să nu intre iar. Că numai tu eşti de vină. Dacă se gândea că are nevastă şi casă şi copii şi greutăţi, îşi vedea de rostul lui... Fii şi tu mai tare, Marie, să te asculte... Pe unde umblă ? Dela trej a lăsat lucrul. MARIA : E şapte ? BĂTRÂNA : Dacă nu mai mult. Stai că ştim numa'decât. (Dă drumul la radio. Vocea crainicului anunţă : „Ascultaţi conferinţa domnului comandor Vasile Clejan: „Bombardament asupra Madridului". (Scurtă pauză, apoi se aude vocea conferenţiarului) „Capitala republicanilor spanioli'este necontenit bombardată de avioanele franchisie. După atacurile de pe frontul Jarama, după asaltul împotriva poziţiilor guvernamentale dela San Martin de la Vega, aviaţia naţionalistă a luat sub un foc necruţător Madridul. Vom înfăţişa ascultătorilor noştri...") MARIA : Inchide-1, mamă... E opt. (Pauză) O fi pe la sindicat... BĂTRÂNA ; (speriată) Să nu se fi întâmplat ceva, doamne... MARIA : (o priveşte mută, întrebătoare). BĂTRÂNA: A trecut adineauri Marin Sudui... Zicea că azi noapte..; MARIA : Ştiu, mamă, ştiu. BĂTRÂNA : Trăzni-i-ar dumnezeu de golani. Au prăpădit sediu' ? MARIA : N'au ajuns ei, că i-au pus ai noştri pe fugă. Da' când au venit agenţii,'tot p'ai noştri i-au anchetat: „de ce nu lăsaţi băieţii în pace?" BĂTRÂNA : ...„Băieţi"... cu pistoale... Nu i-ar mai răbda pământu'. Că nu-i mai pune poliţia odată cu botu' pe labe. (Pauză) Ce stai ? MARIA ; Ce vrei să fac, mamă ? BĂTRÂNA : Ia o broboadă pe tine să ieşim p'afară, poate auzim ce e... Hai, ce stai ? ^ MARIA : Unde să mergem, mamă ? Taci, că parcă auz paşi... BĂTRÂNA: El e\(S'a luminat toată) Că eu după paşi îl cunosc. Acu, parcă văz (în timp ce se deschide uşa şi intră Mihai) că nu-i spui nimic... Şi dacă deschid eu gura, mă luaţi amândoi la refec... 8 NICOLAE MORARU ŞI AUREL B ARAN GA MIHAI: (e vesel, aduce câteva pachete) Ei, da' ce e? Ce s'a întâmplat? (O clipă de linişte). MARIA : Nimic, Mihai... nimic. Era mama îngrijată că întârzii. MIHAI: (privind-o cu tandreţe) Mama ? Ori, tu ? BĂTRÂNA: (sărind) Ba eu! MIHAI: (blând, mereu bine dispus) Cum aşa, mămucă ? Ce, e prima dată că întârzii ? MARIA : Da' zicea... ş'avea dreptate. Nu-s vremuri liniştite. MIHAI: Nu-s, Marie, nu-s. (După o pauză) Dar când au fost pentru noi vremuri liniştite ? Ai avut dumneata vreodată linişte, mămucă ? Spur ne-mi'mie drept, că ne cunoaştem. Ori tu, Marie... MARIA : Ce s'aude prin oraş ? MIHAI: E bine, Marie, e bine ! Unde-s copiii? MARIA : N'au venit. MIHAI: E foarte bine, Mario. (Pauză) Sunt viteji bandiţii când vin ei patruzeci şi sar pe doi oameni fără apărare. Au curaj atunci... Sunt voinici când vin să ne devasteze, nouă sediile, şi-i păzeşte poliţia prin ganguri, dar... (Pauză). MARIA : A fost ceva prin oraş, Mihai ? MIHAI : (plin de zâmbet, de lumină şi de mulţumire) Nu. Ce să fie? MARIA.: Mi-e, că n'a venit Mircea. MIHAI: Ei, s'o fi luat şi el cu vreo fată... BĂTRÂNA : Vezi ? Vezi, cum îl creşte ? MIHAI: N'ai grijă, mămucă, n'ai grijă : creşte bine băiatu'. M'am văzut cu nea Oană dela tipografi. Zice : ,,A1 tău e băiatu' care lucrează la mine la paginaţie ?" — Ţi-a făcut vreo poznă ? — ,,Băiat bun. De nădejde". Ia desfă tu pachetele, Marie... Am mai luat de^ale gurii. Hai, mămucă, ara-tă-ţi meşteşugu'... Cum o veni Sanda şi băiatu', să nu aşteptăm cu masa. (Se apropie de radio) Ce-i cu el, nu cântă ? Să cânte, Marie, să cânte că sunt vesel. (întoarce butonul). MARIA : Ce ţi-o fi venit... MIHAI : N'am dreptu' să fiu şi eu vesel odată ? Acasă, lângă nevastă şi copii, lângă bătrânica mea... Ce-i mămucă, ce te uiţi urît la mine ?... Ai, râzi, mămucă, râzi... N'au intrat zilele 'n sac, mămucă... N'au intrat. MARIA : Să punem masa, mamă. (Bătrâna şi Maria încep să trebă-luiască prin odaie). MIHAI: Iar eu o să trec alături să mă spăl, să mă'mbrac... MARIA : (îngândurată, neliniştită) Pleci undeva ?... MIHAI: Nu plec, Mario... unde să plec ? MARIA: Să nu pleci. MIHAI : Astă seară o să stăm toţi împreună, şi după masă... (La radio se anunţă: ,,Dăm calendarul zilei de mâine: şaptesprezece Octombrie 1937. Calendar ortodox: Mucenicul Loghin Sutaşul. Catolic: sfânta Edwiga. Soarele răsare la orele şase şi treizecişitrei minute şi apune la şaptesprezece şi douăzecişitrei minute. Va ţi o zi însorită"... Mihai închide aparatul). ( MIHAI : Şi totul va fi bina... Când vin copiii, să mă chemi. (Iese. Femeile pun masa. Bătrâna iese la bucătărie. Intră Sanda şi Dan) SANDA : Bună seara, mamă... tata a veoit ?... MARIA : A venit. Dar ce e ? COMUNIŞTII 9 SANDA : Nimic. Am întrebat şi eu aşa. Unde e ? MARIA: Dincolo. DAN : Slavă domnului.. MARIA : Dar ce s'a întâmplat ? SANDA : Nimica, marnă... 'Am făcut o prinsoare cu Dan. Eu spuneam că nu-i acasă... el spunea că... Şi a câştigat el... MARIA : Să vină Miroea, şi ne-aşezăm la masă... Dan mănâncă la noi, nu ? SANDA : Sigur, mamă, mai întrebi ? (Maria iese). DAN : Acum vrând, nevrând, trebue să rămân. SANDA : Nu-ţi face plăcere ? Eu credeam... DAN : Ce tot vorbeşti, dar sunt de noapte la redacţie. Şi abia dela zece in sus începe să curgă materialul. Am vrut numai să ştiu că taică-tu-i acasă. Să plec liniştit. SANDA : Arăta frumos oraşul astăzi... Să ştie brutele astea că n'o saşi mai facă multă vreme de cap... DAN : Pasiune politică ? SANDA : Nu. Dar au întrecut orice măsură. Am asistat acum câteva zile la o mascaradă de-a lor. Treceam întâmplător pe lângă piaţa de flori, aveam curs la Institutul medico-legal. Am văzut o procesiune cu icoane şi sutane. Iar lo morgă pe tipsie, zăceau două trupuri. Un bătrân, şi un copil aproape... (Pauză) Nu, arăta frumos oraşul astăzi... DAN : Mie să-ţi spun drept, mi-a lăsat un gust amar. Nu pot să cred, Sando, că în secolul nostru, astea trebue să fie metodele de corespondenţă între oameni... Am recitit ieri noapte un capitol dintr'o carte la care azi nu se mai uită nimeni. Intre lectura cronicii judiciare şi a contrafondu-lui, am citit un capitol din „Eloge de la Folie" a lui Erasm din Rotterdam. Vezi, a fost un moment cânld un om a putut răspunde: „ce eşti dumneata ?" — ,,Omul pentru el însuşi !". SANDA: Nu 'nţeleg... DAN : Omul singur, aplecat asupra cărţilor lui, asupra preocupărilor sale... Numai ate sale. Şi care totuşi reuşea să se înţeleagă cu semenii săi, tocmai pentru că fiecare nu făcea decât acelaş lucru. Dece zâmbeşti ? SANDA : Mă gândesc ce ţi-ar răspunde tata la asta... DAN : Sunt spectacole făcute probabil să încălzească alte inimi decât inima mea. M'am uitat astăzi pe stradă. Deoparte un grup de oameni scandând : „Jos fascismul! Jos războiul..." De altă parte... SANDA : De cealaltă parte, cine ? Un grup de desmăţaţi, cu figuri descompuse., le citeai crima pe faţă... DAN: Şi-apoi ce a urmat ? Incăerare, strigăte, urlete, bastoane de cauciuc, feţe însângerate... Nu, nu suntem departe de evul mediu, Sando crede-mă... (pauză) Vezi, eu nu sunt încă ceeace se cheamă un creator... SANDA: Ai să fii. DAN : Cine ştie ? Dar în orele mele de singurătate, când mă gândesc la oe aş voi să scriu, am impresia că ţin lumea în mâlna mea. Da, cred cu putere că oamenii se pot împăca. Că există un drum al artei... SANDA : Sau al ştiinţei... DAN : Şi al ştiinţei, cum spui tu... SANDA : Mai ales al ştiinţei. Al unei ştiinţe oare să aline durerile... Mai am un an de studii. Dar mi se pare cel mai lung. Colegii mei, în cea 10 NICOLAE MORARU ŞI AUREL BARANGA mai mare parte visează cabinete medicale, clientelă. Eu vreau un lucru mult mai simplu : o circumscripţie la ţară. In cea mai săracă regiune. Uite aici statistica pelagroşilor pe ultimii zece aini. Ştii ce mortalitate infantilă avem? DAN: Şi'n timpul ăsta oamenii îşi dispută ideile politice. SANDA : La douăzeci de paşi de noi, tu n'ai observat, unui om i-au despicat ţeasta cu, un retevei. MARIA : (intră) Ce-o fi cu Mircea, mamă? SANDA : Nu-i acasă ? MARIA : Nu. DAN : Mi se pare că şi el e de noapte.. MARIA: Aşa ştiam şi eu. Dar să nu vină p'acasă... (deschizând uşa spre odaia în care se află Mihai) Mihai, ce s'o fi întâmplat băiatului de n'a venit ? BĂTRÂNA : (deschide uşa dinspre bucătărie) Hai, să dăm la masă, fată, că de azi dimineaţă mi-o fi şi mie deajuns... (Maria iese spre bucătărie. Sanda şi Dan se privesc întrebători. Intră vijelios, bandajat la cap, Mircea) SANDA: (încremenită) Mircea! Ce-i cu tine? MIRCEA: (încercând totuşi să râdă) Ce vrei să fie ? SANDA : Să nu te vadă mama... MIRCEA : Diece să nu mă vadă ? E ruşine ? SANDA : Ai fost... acolo ? MIRCEA: Dar unde vrei să fi fost ? SANDA : Să mă uit. Eşti lovit'rău ? MIRCEA : Sunt lovit bine... Hai, nu exagera şi tu... Nu e nimic. Tata e acasă ? SANDA : Acasă. Dincolo. ' MIRCEA : Dar nu te teme... N'am rămas nici eu dator. Urlau haidamacii : „trăiască legiunea şi"... — „care legiune, mă ?".... „Legiunea lui Mussolini ?"... „Care căpitan, mă, căpitanul lu' Hitler ?" Şi-au sărit pe mine. Dar am dat şi eu să simtă. DAN : Şi ce rezolvă asta ? MIRCEA : „Ce rezolvă ?"... Dar cine rezolvă ? Carol al II-lea rezolvă ? N'a'Ppingele în picioare şi dela cincisprezece să fii mulţumit dacă te mai ţine Coman tot cu patru mii de lei pe lună... Asta cine o rezolvă ? DAN : N'o să pacificăm globul omorându-ne în stradă. MIRCEA : Nu... O să-1 pacifici tu, stând în bibliotecă. De ai sta măcar ! Dar n'ai vreme nici să citeşti o carte ! Că robeşti nopţile la becul electric şi când ieşi dimineaţa închizi ochii ca bufniţele. Poţi să-ţi cumperi o carte ? Ai cu ce ? DAN : Trebuie să scriem atâtea până ce cărţile vor ajunge la îndemâna oricui. MIRCEA : Măi, Dane, tu trebuie să te faci humorist... Dar ce, din cauza voastră, a scriitorilor, sunt cărţile scumpe ? Că vă umpleţi voi de bani ? Gândeşte-te la Sahia, că-ţi era prieten, şi nu-s nici două luni de când s'a prăpădit la Colentina. Dar când mă uit bine la scriitori ca tine, văd că nici nu meritaţi altă soartă. DAN : Fiindcă nu vin acasă cu capul spart ? MIRCEA: Tu crezi că ai capu' întreg? Uită-te bine în oglindă, să-1 ţii minte. Nu ştiu cât o să-1 mai păstrezi aşa. DAN: Tu în schimb poţi să ţi-1 pierzi de tot. COMUNIŞTII 11 MIRCEA : Se poate şi asta. Ce o să demonstreze ? Cai avut tu dreptate? Nu, băiatule, nu. Europa ta bătrână, plină de universităţi, arată ca o bibliotecă răsturnată într'un camion. Dă drumul la radio şi plimbă acul, — nu pe ăsta, e un hârb bătrân, bun să retransmită discursurile lui Gută Tătărăscu — ascultă cu un aparat bun şi ai să vezi ce se'ntâmplă. SANDA : Şi ai tu putere să împiedici ? MIRCEA : Am. Nu eu. (Se apucă de cap). SANDA: Ţi-e rău? 4 MIRCEA : Nu... MARIA : (a intrat) Mircea! Ce e băiatule... ce e ? Ţi-e rău ? (Se repede spre el). MIRCEA : Nu. Mi-e bine, mamă. Şi-o să fie şi mai bine... (către Mihai care intră pe uşă) Nu-i aşa, tată ? MIHAI: (se apropie de el) Băiatu' lu' tata... Unde te-a lovit? MIRCEA : (arată spre cap) Aici tată... MIHAI : Adânc ? MIRCEA : O sgârietură acolo. Trece tată, trece... MIHAI : Da' barem ai dat şi tu ? BĂTRÂNA : (care a intrat pe ultimele replici) Halal tată, n'am ce zice... (Iese). MIHAI : Să dai tată, să dai cu sete... DAN : Astea-s victorii uşoare, nea Mihai, iartă-mă că-ţi spuim. MIRCEA : Dar tu ce victorii aştepţi ? MARIA : Se varsă sânge'ntr'una... Aducem copii pe lume... DAN : ...să se căsăpească între ei. MIHAI: Da' cine-o face ? DAN: Lasă, nea Mihai... MIHAI: Cine o face te'ntreb ? Luaţi harta şi uitaţi-vă, c'a ajuns lumea o baie de sânge. Bombardează nemţii oraşele Spaniei, si domnul Blum... DAN: ...ce putea să facă altceva ? Dacă nu venea neintervenţia... MIHAI: Ce e neintervenţia asta, mă, Dane, mă ? Intervenţie curată : trageţi cât poftiţi, trageţi... Şi trag italienii, şi trag nemţii, şi vând negustorii americani arme şi se bucură Chamberlain şi benchetuesc imperialiştii şi mor muncitorii şi mor femeile, şi mor copiii. Baie de sânge în lume. DAN: Cine o face? Există probabil o necesitate istorică... (amărât, decepţionat) sau dracu' mai ştie.. MIHAI: Aici ai nimerit-o. Fiindcă dracu' ştie într'adevăr! Stă dracul în băncile americane, în fabricile lui Krupp, ia Skoda... DAN : (frământat, cu tristeţe) A ajuns lumea la o răspântie şi dumnezeu ştie încotro o s'o ia... MIHAI: La răspântie, aşa e! Dar tu, călător prin lumea asta, ca să nu treci ca o cârtiţă, trebuie să deschizi bine ochii, să nu rătăceşti. Lucrezi la gazetă. Ai citit bine ziarele'n ultimele luni ? DAN: (încercând o glumă). Eu n'am timp să citesc gazeta, nea Mihai, eu trebue s'o fac. MIHAI: Domnul Carol al II-lea se fotografiază îni uniformă de colonel polonez. Şeful Statului Major polonez vine la Bucureşti. SANDA : Şi ce înseamnă asta ? MIHAI: Aşteaptă. Hitler duşmăneşte Franţa, dar Gameiin vine şi stă 12 MICOLAE MORARU ŞI AUREL BARANGA la manevrele de aici alături de generali nemţi. MARIA : Poate că e un semn de înţelegere... MIHAI : De înţelegere, sigur. Dar pe socoteala cui ? Ştiu ei bandiţii încotro ţintesc. Bate în mijlocul lumii, o inimă... şi-ar vrea s'o străpungă... Le stă Uniunea Sovietică ca un ghimpe în ochi... Şi cum să nu le stea, dac'o văd cum creşte, frumoasă ? (Pauză). La răspântie e lumea, Dane. Dar \ să ştii, drumul nu merge spre Washington... DAN : Eu nu sunt comunist, nea Mihai. MIHAI : Nu-ţi cere nimeni să fii. Om să fii, cinstit să fii... BĂTRÂNA; (intră). Vasăzică nu mai mâncăm astă seară... MIHAI : Ba mâncăm, mămucă — mâncăm. Hai să ne-aşezăm copii... Şi să ciocnim un pahar de vin pentru prima bătaie încasată de Mircea... Nu... lasă...c'o să vină şi altele. N'am1 nici o grijă. Mircea să stea lângă mine. Mămuca aici. Maria la locul ei. Şi Sanda dacă vrea... lângă Dan, că alt loo fot nu mai e... (Se aude deschizându-se uşa dinspre bucătărie). Da' cine-o fi? A intrat cineva în bucătărie. (Intră Preda urmat de Adrian). Să tiăieşti frate... să trăieşti. Dar ce-i cu voi la ora asta ? PREDA : Uite, cu treburile pe-aici, şi m'am gândit să intru să-ţi dau bunăseara... MIHAI : Bine te-ai gândit. Atunci să vă dea şi-un pahar de vin că-1 sărbătorim, într'un fel, pe fii-miu... PREDA: Da ? MIHAI :' Da. Primul cap spart. Dar ia staţi, ia staţi. PREDA: Mde, de stat am sta noi, da' vezi că nu prea avem timp, şi-am vrea să-ţi spunem şi-o vorbă... \ MIHAI: Şi nu încape un bob zăbavă ? PREDA : Vezi că nu prea'ncape. MIHAI : (stingherit). Atunci să stăm frate de vorbă, sigur că stăm... DAN : Pe mine o să mă iertaţi că mu ma.i pot să rămân. S'a făcut ora... Sunt de serviciu... ştiţi... SANDA : îmi 'pare rău, Dane... (7/ conduce). MIHAI : Mă iertaţi copii... (Maria şi bătrâna pleacă spre bucătărie Mircea şi apoi Sanda, în camera din stânga. După ce toată lumea a ieşit, Mihai întreabă îngrijorat) Ce-i, frate Preda, spune... S'a întâmplat ceva ? PREDA : Nu. Lucrurile au mers bine după masă. Altceva. MIHAI : Spune. j PREDA : Situaţia devine tot mai grea... Azi noapte au fost ridicaţi o serie de tovarăşi.... Se înăspreşte din ce în ce. ADRIAN : Nu mult... Fiindcă o să vină şi replica noastră... A, mai curând decât se aşteaptă ei... PREDA : (ostoindu-l). Mai încetişor... Uşurel, Adriane... ADRIAN : Lasă frate că ştiu ce spun. Până'ntr'un an se duce dracului toată şandramaua. PREDA : La naiba... eşti neserios. ADRIAN : Văd clar... PREDA : Alta e problema. Tovarăşul Gane ne-a trimis. Trebuie întărit aparatul ilegal. (Pauză) Petre a trecut în altă muncă." MIHAI: Ştiu. PREDA: Comitetul Central a hotărît să treci în locul lui.. D'asia am venit. Să-ţi transmit... COMUNIŞTII 13 MIHAI : Bine dar... PREDA : Tocmai... Te ilegalizezi... MIHAI : Să mă ilegalizez ?... PREDA : Da, frate... şi cât de repede. (Văzând frământarea lui Mihai) Sigur, nu-i uşor. Te desparţi de nevastă... de copii... de casă... Te'nţeleg, frate Mihai, te'nţeleg... Când te-ai liberat din închisoare ? MIHAI : Acum trei ani. PREDA : Eu cunosc un tovarăş care a stat patru, s'a eliberat de câteva luni... Ţinea şi el la o fată. (Pauză) Se gândeau... O să se ia şi ei într'o zi. A trecut atâta vreme... Munceşte el... Munceşte şi ea într'altă parte, în provincie... MIHAI: Şi când... trebuie... . PREDA : Cât de repede... Legăturile pe linie sindicală le predai lui Adrian. D'asta am venit cu el. O să vă vedeţi mâine... (Pauză) Asta-i tot. (lui Adrian) Tu, frate, poţi să pleci. ADRIAN: Cu bine tovarăşe Mihai... Şi fruntea sus... Abia acum aşteptăm din partea ta lucruri mari... Auzi? Abia de-aci'ncolo! Spunea undeva... PREDA: (cu blândeţe, dar ferm) E târziu. ADRIAN : Atunci, noapte bună. (Iese). MIHAI: (pe gânduri)... Legăturile pe linie sindicală spuneai ? PREDA : Da. MIHAI : (tot pe gânduri, arătând după Adrian) Cam îarfara... cam gură spartă. PREDA : Da' s'a purtat bine la siguranţă, MIHAI : Şi nu-i prost organizator... PREDA : Tocmai. MIHAI : (mereu pe gânduri) Vasăzică, astăseară... PREDA : Cât mai repede. La; nouă fără un sfert te aşteaptă tovarăşul Anton. (Pauză) Vin vremuri grele, Mihai. Ne îndreptăm ' spre dictatură.. militară... fascistă... (Pauză). Acum e limpede. Intr'acolo merg. Şi Partidul e singura forţă care luptă. (Ii întinde un bilet) Ţine minte adresa' asta. MIHAI : (rupe biletul) Da. PREDA : Cu bine, frate... (Mihai îl conduce spre eşire). MIHAI: (lângă uşa care dă spre bucătărie) Şi dacă pierdem legătura? PREDA : Da... asta e o problemă... MIHAI : Aici? PREDA : Nu. Ce vorbeşti.. MIHAI: Atunci stai. (Se gândeşte o clipă) Dacă pierdem legătura.. în aceeaşi zi... am un prieten bun... Mi-a mai dat casa. PREDA : Om de încredere ? MIHAI: Hai că-ţi spun.. Ieşim tot prin dos? (Preda şi Mihai au teşit. Mihai s'a întors imediat. O clipă stă pe gânduri. Se îndreaptă, spre dormitor) Mario... MARIA: (obosită, sfârşită) Stăm însfârşit la masă? MIHAI: Stăm, Mario... dar fără mine... MARIA : (împietrită) Pleci ? MIHAI ; Da, Mario. MARIA : O să te aşteptăm. MIHAI : Nu, Mario, să nu m'aştepţi. Fiindcă-o să'ntârzii... 14 NICOLAE MORARU ŞI AUREL BARANGA MARIA : Te-aşteptăm oricât. MIHAI : Nu, Mario, fiindcă-o să'ntârzii mult. Nu, nu ce crezi tu... Dece să m'aresteze?... Dar trebuie să văd neapărat pe cineva. (Pauză) Iar despre ziuă o să plec în provincie... O să lipsesc un timp... O lună... două... Poate mai mult... Ei, ce-i asta? Se poate? Tu eşti tovarăşa mea bună. Aşa te-ai purtat tu. în treizeci şi trei ? MARIA : Să-ţi strâng lucrurile, Mihai... MIHAI : Un schimb: atâta tot. Ai vreme până mă întorc... MARIA: (vine cu schimbul) Copiilor cie să le spun? MIHAI: O să le spun eu. (Cheamă) Veniţi încoa, copii... SANDA : Ce s'a'ntâmplat? (Pauză). MARIA: Nimic. Tata are treabă. Trebue să plece. (Scurtă pauză) Pentru o vreme. Vrea să-şi ia rămas buh dela voi. , SANDA : Pleci, tată? Unde... pleci? (Mihai tace). MIRCEA: (cu un efort) Să n'ai grijă tată.... N'o să te facem de ruşine... MIHAI : S'aveţi grijă de mama, copii. Şi-o să vin... curând. (Bătrânei care a intrat şi ea pe uşa bucătăriei). Da mămucă, vin curând... (Iese repede prin bucătărie. Mai multe clipe toţi rămân înmărmuriţi. Nu se privesc. Apoi maşinal se îndreaptă spre masă şi încep să îmbuce mecanic cu gândurile duse).. (Puternică bătaie în uşă. Maria păleşte; duce mâna la inimi. Se scoală şi întreabă în direcţia uşii care dă spre marchiză: — Cine-i ? O voce răspunde de-afară : — Deschideţi ! Maria repetă: — Cine-i la ora asta ? Se răspunde răstit: — In numele legii !... Deschideţi ! Maria deschide. Năvălesc doi agenţi, apoi un comisar, cu revolverele în mână. Ceva mai îărziu, prin usa bucătăriei, pătrund alţi doi agenţi). COMISARUL SPALAŢELU : Iacă-tă întreaga familie la cină. AGENTUL COPOIU : Cina cea de taină... SPALAŢELU : Da' Buznea, unde e? MARIA : Care Buznea, că toţi suntem Buznea. SPALAŢELU : Ştim noi... ştim... Am avut onoarea. SANDA : Noi, nu... SPALAŢELU : (examinând cu atenţie pe Sanda) Aşa e, că pe domnişoara n'o cunoaştem... Probabil că ultima dată când am trecut p'aici... nu era acasă... sau era micuţă şi purta codiţe. (Sanda rămâne imobilă ca o statuie) Hai, unde e Buznea? Ia vedeţi voi, băieţi... (către Maria) Unde ţi-e bărbatul? MARIA : N'a venit de câteva zile. SPALAŢELU: Minţi! UN AGENT : Uite pălăria! SANDA : Luaţi-o corp delict. SPALAŢELU: (către agenţi) Căutaţi bine. (Agenţii răscolesc odăile) Şi p'aici ce-aveţi? (răstoarnă cărţile din bibliotecă, se uită prin ele şi le aruncă pe jos) Curs de puericultura. Asta cine învaţă ? SANDA: Eu. SPALAŢELU : Medicină ? SANDA: Da. SPALAŢELU : Păi de ce nu-1 tratezi pe tat'tu ca să-i mai vină minţile la cap, să nu ne poarte pe drumuri ? SANDA : N'am lacrimi să vă plâng. COMUNIŞTII 15 SPALAŢELU : (svârlind cârtite) S'ar cuveni să aveţi mai mult respect pentru reprezentanţii ordinei publice! MARIA : Văd ce ordine ne faceţi aici SPALAŢELU : Anti Duhring... Asta ce e ? SANDA: (in batjocură) Tot medicină... Ştiţi, anti rabic... anti-diihring... COPOIU : Şi aici sunt, să trăiţi dom'şef... (silabisind) Boala copilăriei... SPALAŢELU : Lasă boule, nu vezi că-i medicină? Manifeste? MARIA : Ce manifeste ?^ SPALAŢELU : Hai, nu mai faceţi pe idioţii cu mine. (Dă la o parte scoarţa care acoperă divanul) Că pe mine nu mă duce nimeni. Unu-i Spălă-ţelu'n Siguranţă. Auziţi voi ? Unde le ţineţi ? Să ne înţelegem mai bine ca oamenii, că altfel... (scoate un briceag şi spintecă învelitoarea divanului). BĂTRÂNA : Domnule... ce faci? Aicea dorm eu. SPALAŢELU: Somnu'ăl lung! MIRCEA: (îi dă peste mână) Dece-ţi baţi joc de munca oamenilor? Că n'ai muncit dumneata pentru casa asta ! (Un agent îl loveşte dela spate pe Mircea., Maria scoate un ţipăt şi se aruncă între ei), SPALAŢELU : Lasă-1, că scoală muierile mahalaua. (Scoate tablourile de pe pereţi şi le rupe învelitoarea din spate) Banii Moscovei. Unde-i ţineţi3 Hai, n'o să-mi spuneţi mie că n'aveţi... (trage faţa de masă cu toate tacâmurile) COPOIU : (raportează) Am căutat şi'n pivniţă dom'şef. SPALAŢELU : Ca lumea ? COPOIU : Toate butoaiele le-am răsturnat. (Bătrâna se aşează disperată scoţând numai un jalnic:) BĂTRÂNA : Murăturile mele ! SPALAŢELU : Bine! Atunci nu e Buznea? Mai stăm noi de vorbă. (Face semn agenţilor şi ies). \ (In casa devastată au rămas din nou singuri Maria, bătrâna, Sanda şi Mircea. O clipă nu ştiu de unde să înceapă, apoi bătrâna se apleacă şi. începe să culeagă cioburile. Sanda îşi adună cărţile de pe jos. Mecanic, Maria ia un ac cu aţă şi'ncepe să coasă învelitoarea divanului). MIRCEA : Bine c'a apucat să plece tata. MARIA : Numai să nu pună mâna pe el când s'o întoarce. MIRCEA: Trebuie să-1 aştept în drum. (După o pauză) Şi ca dracu', sunt de serviciu în noaptea asta... SANDA : II aştept eu. MIRCEA: Tu. SANDA: II aştept până dimineaţa.., (Iese prin bucătărie) (O pauză mai lungă) (Mircea işi ia pardesiul). MARIA : Pleci?' Nu te duce. Eşti bolnav. MIRCEA : Nu pot. Am treabă... (Mircea iese repede. O lungă pauză. Bătrâna a adunat ce.s'a mai putut culege din cioburi. Maria a învelit divanul cu scoarţa. După o altă lungă pauză) MARIA : Lasă, mamă.. Nu-i nimic. Trece. CORTINA 16 NICOLAE MORARU ŞI AUREL BARANGA Tabloul II (Cabinetul primului redactor al unui mare cotidian. Un birou ministerial încărcat cu ziare, reviste, şpalturi, cărţi, articole, scrisori, unelte de scris. Pe măsuţa alăturată, trei telefoane. Un fotoliu confortabil. In spatele lui un portret în ulei: fondatorul ziarului. Pe pereţi diferite caricaturi înrămate, semnate „Sell" şi „Popa", aparţinând primului redactor. O fotografie în culori a aceluiaş personagiu. O bibliotecă în zid, conţinând o serie de volume neconsultate, dar legate elegant. Tot pe ziduri o serie de coperţi de reviste ilustrate în patru culori şi un imens afiş reprezentând o vilă la mare; dedesubt scrie: „Participaţi la concursul cu premii al ziarului nostru". Alături, o hartă. In faţa biroului două fotolii. In stânga o măsuţă pentru maşina de scris şi un scaun. Camera are două uşi, amândouă duble şi capitonate. O uşă dă spre redacţie şi e folosită de redactori. Cealaltă este folosită numai pentru anumite vizite. Intr'un colţ al camerei o pendulă care la ridicarea cortinei arată opt fără zece. Fereastra mare, vitrată, a încăperii, e deschisă. Se aude sgomotul oraşului: claxoane şi glasul urlicilor: „Dimineaţa"... „Universul"! Uşa ce dă spre odaia redactorilor este deschisă. Sună prelung telefonul. Odată, de două, de trei, de patru ori. Intră, precipitat, cu coşul de hârtie golit, nea Nae Zabalon, edec al ziarului, de pe vremea primului director al gazetei. Pune tacticos coşul de hârtie pe birou, ia şi mai tacticos telefonul). NAE : Cântă! Cum, ce-am zis ? Cântă! Cine e? Păi, cine să fie? Noi. Primul redactor. O să mă... Pe mine? Să trăiţi dom'director... Să trăiţi. N'am ştiut... Păi, de unde să-mi dea'n gând o'o să chemaţi, aşa, cu noaptea'n cap? Ştiu, să trăiţi, ştiu că munciţi... Da' chiar la ora asta? Păi, abia aţi plecatără d'acilea... Păi, câte probleme avem noi... Cu scandalurile (faseară de pe stradă... Ştiţi c'avem şi: noi un cap spart: un paginator... Aveţi dreptate... Am tăcut. (Pune receptorul jos) Să văz... (vine repede înapoi) N'a venitără, dom'director... Ce-s, ca'mneavoastră ? Sări spun... acuşica-i spun. Morţi-copţi, dom'director... Vorba aia : şi din cimitir îi scoatem. Da' dom'director, se poate? (Pune jos receptorul, face câţiva paşi). Dar pe reporteri îi chem? ori nu-i chem? (Se întoarce, mai spune odată „allo" dar telefonul nu mai răspunde) Ei, acu, unde-1 iau ? De unde o fi telefonat ? Să fie la „Colonade" ? E târziu. Să fie la „Capsa" ? E de vreme... Să-1, chem acasă ? Dac'a spus cucoanei că-i la gazetă... şi fac o dandana ? (Ia o hotărîre) ii chem pe toţi trăzni-i-ar dumnezeu de trântori că tot îi ţinem de pomană. (•Pune mâna pe telefon) Domnişoară Ani, domnişoară Ani, aici suntem noi... Zabalon. Cum, ce doresc? Convoci telefonic pe 'şefii redactori. Fără escepţie. Am eu treabă cu ei. Trap! (Sună telefonul) Da dom'director. Eu. Convocat. Instantaneu. Când veniţi dumneavoastră o găsiţi colea. (Sună. Intră un om de serviciu) Fugi după băiatu' cu cafele. Una pentru dom'director. Nici caldă, nici rece, nici dulce, nici amară. Trap ! Stai ! Fata cu schimbu' de ziare ! (Sună telefonul) Alio. Nu. Domnul prim redactor n'a venit. Cine-1 caută? (7 s'a închis telefonul) (Intră fata cu schimbul de ziare; vrea să iasă). Stai ! Păi, bine, suflete, (fata încremeneşte) aşa s'aduc ziarele? Oum te-am învăţat? Cum îi place... cum ne place nouă ? Ga la Paris, fă, că n'o să te civilizezi şi tu odată... (Ia un ziar şi-l împătureşte ,,franţuzeşte", i-l dă ca model şi împinge spre ea restul ziarelor) Trap ! (Intră băiatul cu cafeaua. O pune pe COMUNIŞTII 17 birou şi vrea să plece) Stai ! (Sună telefonul) N'a venitără dom'director n'a venitara, ca ăştia e moale... Ce-s ca'mneavoastră ? (I-a închis telefonul, duslă dm cafea. Către băiatul cu cafele) Bun! S'aprobă ! Trap l- (Intră Mitică Pleşa în halat de tipografie albastru) 1 PLEŞA . Cenzura d'aseară. Ce-i, nea Zabalon, ce-ai luat-o aşa cu noaptea n cap? 9 mAr7c:ALaSăm-' "eicâ' ,asă"mă câH de rău- Umblă Ş^abu' turbat PLEŞA : Le s'a'ntâmpiat ? NAE : Da' cine stie?... PLEŞA : L'o fi lăsat vreo damă. NAE : Nu se supără el aşa... de dimineaţă, pe chestii sentimentale Mai spre seara. PLEŞA : S'o fi curăţat la club. „ NAE : (sigur, sentenţios) Nu mai jucăm. De două luni ne-am lăsat de cart.. Curse. (Intră fala cu ziarele) Da', tu nu ştii să baţi ? FATA : Dacă nu-i dom'director... NAE: Şi dacă nu-i dom'director, nu suntem noi? Si dacă suntem noi nu e ca şi când ar fi dom'director? (Fata iese). „ PLEŞA: Atunci rezolvă'mneatale nea Zabalon cererile oamenilor ca fierbe atelierul ca un cazan. NAE : Aoleu, acu v'aţi găsit? PLEŞA ; Da' când ? De fiecare dată e câte ceva. Ba că s'au ar* z.arele, ba ca nu-, publicitate, ba că s'a scumpit hârtia, ba c'a plecat aom director Stenade la Geneva. Pricină se găseşte oricând. Si'n ttapuî măduva' dfnUoase0amenii P,ămânlL ^ mâ"Cat ^UmW ochii 'din cap" şi NAE; Las' nu te mai necăji... că eşti om bolnav. PLEŞA: Putrezim în atelier. Dumnealor îşi fac palate.... si pentru noi nu-i niciodată vreme potrivită. ' pentru N,Ae : Să dati' nekă' de vr'un bucIuc- Lasă"] ^tăzi că-i. (Sună telefonul. Sare tn picioare) Da, dom'director. Acuşica. Momental. (Lasă e" fonul deschis Se duce in redacţie, se întoarce grăbit In telefon, Dom' Floroiu, dom -Molin, dom'Biciulescu... (explicativ) f Fapt' divers" dLpTn-delaş ş, nM. (închide telefonul) Du-te, neică Piesa... Las-o pe mâine că i SriaSi' Jpf (UindCă ^ PnVlrSa puitoare* aT Milă 2 Lbat!.' ( ^ l6Se' C°ndUS Pân& la lumâtat™ drumului de nea aZdlrert r 56 '7'°°"*. precipUat fUndcă a sunat telefonul) Nu ™h£e M*n 7? ^ °a' Vi"e m0mentaL Cine ^treabă? (/ , 2%U£T 'redactor ?ef al crmica exierne- d*tins> surprinseiS f su^ P™rea prin cameră şi comunică fae Z h NlmenL Cun0S- (Nae 5eTaseârî?""" ^"«O Să fie to< - legătură cu doc MOLIN :Fugi d'aici, nene, nu ne-a bătut la cap destul azi noapte? aibă o semnificUatieŞln!t0tUŞî °i ~nvocare, atât de intempestivă trebuie să (RecaniiuST ]i ^ telegrame le"am ™zut azi-noapte la două... lllSî ,? TrUfl)- Retl'agerea Chinezil0r Pe frontuI ^"gnaiu-de Gordon "tu "oZ^ ^ S,pre APaJares- Pola de Gordon şi Vega căzute... 2000 de mineri din Asturii executaţi... Un articol al lui VIAŢA ROMANEASCA 18 NICOLAE MORARU ŞI AUREL BARANGA Gayda în „Giornale d'Italia" cu privire la drepturile Italiei în Mediteranâ... Cam asta... MOLIN : Nu cumva ai- făcut imprudenţa să comentezi defavorabil cererea italienilor. FLOROIU : (după ce îl priveşte dispreţuitor) Am experienţă, domnule Molin... Nu mă bazez decât pe „Reuter" şi „Havas". Şi bine înţeles pe D. N. B. Dar numai după ce 1-a văzut directorul, sau Coman. (După o matură chibzuire) Nu, nu poate fi vorba de externe. Poate la dumneata. MOLIN: (speriat) Ce tot vorbeşti, domnule?... Ce să fie la mine?... • FLOROIU : De, ştiu şi eu. Ce fotografie ai băgat în ultimele zile? Să nu fi simţit... MOLIN : Să-i sară ochii, nene, care a mai făcut în ultimele zile vr'un ciubuc... Sunt uscat ca sfântu' Elefterie... Aştept număru' de Crăciun să mai pun şi eu mâna p'o publicaţie... FLOROIU : Ce ministere ai ? MOLIN : Uscătorie: „Domenii" şi „Aer"... FLOROIU : Lasă, mă, Moline... Ce te mai plângi? Dacă ai „Aerul"... MOLIN: Să-i sară ochii, nea Floroiule, dacă iese ceva dela „Aer". Ce, dumneata nu ştii? Acolo: tămâie... FLOROIU : Nu mai sunt bani la ministerul Aerului ?... MOLIN : Sunt, nene, sunt. Da' ce nu ştii ? Aoleu... Da' ageamiu mai eşti... Acolo, tot ce intră, timbru de aviaţie, tot, merge sus... La Duduia. (A deschis timid uşa domn'B'iciulescu — „fapt divers7' care din pricina profesiunii nu şi-a pier'dut nici în aceste clipe grele aspectul de Sherlock Holmes) Intră, nene, intră c'acu, vorba aia, ce i-o fi tatii, să-i fie şi mamii. Fiindcă dela dumneata trebue că se trage... (Sună telefonul. Molin schiţează gestul să intervină. I-o ia însă înainte, competent, nea Nae Zabalon). NAE: Da... Nu... N'a venit. Cine întreabă? (Se închide). BICIULESCU : Dela cine să se tragă, şefule? MOLIN : Te-ai fi băgat în căzu' Lionescu... BICIULESCU : M'am băgat. MOLIN : Câte coloane ai dat ? BICIULESCU : (şmecher) Opt rânduri. MOLIN : Credeam că te-ai ars. BICIULESCU :. Sunt uns cu toate alifiile, neică... Nu ştiam eu că Lionescu.... FLOROIU : Lionescu ? MOLIN: (explicativ, lui Floroiu) Al de-a curăţat o pe Agatha Vasi-' liade în separeu la „Cina"... BICIULESCU : ...e administrator la „Carpat-Export!" FLOROIU: Şi ce legătură are? MOLIN : Ptiu, nene, zău... mi se pare că dumneata scrii poezii...^ Păi, n'are ştabu' acţiuni acolo? BICIULESCU: Nu numai asta, dar pot să te anunţ c'am aranjat cu Sesceoreanu, cu judele; până 'la proces nu mai dă nici un rând în presă. (Sună telefonul) NAE : Da domn'director. Să văz... (Deschide din nou uşa şi revine grăbit la telefon). Da. Toţi. (închide) Să trăiţi! (Către ceilalţi) Vine! (Intra' timid Sergiu Manolescu. MOLIN : Şi pe dumneata te-a chemat? * COMUNIŞTII 19 SERGIU : Cine ? MOLIN: Ataturk! Cine să te cheme? Ştabu'. SERGIU : Nu. Nu m'a chemat. Am venit, ca să zic aşa, din proprie iniţiativă... Scuzaţi... (Iese). MOLIN : Credeam că-şi varsă focul pe el. Să sjcăpăm noi. Ce-o fi, domnule? FLOROIU : începi să te simţi prost? MOLIN : Mă simt, nene... Mă simt prost că mă simt curat... Dacă aveam ceva pă suflet ştiam eu cum s'o'ntorc... (Intră radios, opulent, netulburat, Ionescu-Roşiori, titularul „paginei politice". Rămâne o clipă lângă uşă ca un general bine dispus care-şi examinează patern subalternii) Hai, Intră, nene, intră... desbracă-te şi stai... Că dac'o fi să cadă ghilotina, vorba lui Danton: „încă un cap în plus, încă unu în minus, ce contează?" IONESCU-ROŞIORI : De ce să cadă, păpuşă... De ce să cadă ? BICIULESCU: Las'că ai să vezi matale acum... IONESCU ROŞIORI: Mă, se cunoaşte că v'am lăsat din mână... Şi cum vă dau drumul, cum faceţi prostii. Nu cade nimic mă, că e bine... FLOROIU: Totuşi, nu pot să cred că a fost o simplă convocare dictată de capriciile primului redactor... IONESCU-ROŞIORI: Ei, ce poate să fie? O remaniere. Mă rog... Şi nici aia gravă. Două ministere şi un subsecretariat. Ce poate să fie, altceva? Că l-am văzut aseară pe Gută. Dacă era ceva nu-mi spunea el mie? Vă speriaţi de pomană. Nu e nimic. Şi e bine mă, e bine, slavă domnului: scrisu-i scris, gazeta gazetă,' păpuşile, păpuşi... FLOROIU: Eşti optimist. IONESCU-ROŞIORI : Ei, ce poate fi mai grav? Că zic ca dumneata... ce poate fi?. Să schimbăm macazu'. Mă rog. Se poate. Suntem o gazetă democrată. Şi ce'nseamnă democraţie? Elastic, mă, elastic... Ori, vă gândiţi mai departe ? La război ? Mofturi, păpuşă, mofturi. Ce, sunt proşti englezii, ori francezii, ori americanii să se bată cu Hitler? Sunt ageamii? — .,Ce vrei domnule? Război? Ţi-a venit pofta să faci pe Alexandru Mache-don?" (apropiindu-se de hartă) Poftim, bate-te cât vrei: „Drang nach Osten"... Bate-te cu Rusia... că-i mare... şi să-i sară ăluia ochii care-j pare rău... (Pauză) Nu e mă, nimic... E bine, mă... E bine... (Intră furtunos, ca un bolid, Coman. Nae sare să-i ajute la desbrăcat. Coman ii svârle pardesiul şi pălăria în braţe. Aruncă geanta pe birou. Sboară nişte hârtii. Molin şi Biciulescu se reped să le adune). COMAN : (către Nae) Gheamă-i pe toţi... (Intră Tudaran şi Pande-laş. O clipă Coman îi priveşte pe fiecare în parte şi pe toţi în bloc. Secretariate de redacţie, unde e? PANDELAŞ : (se repede) Aici sunt, domn director... COMAN : De noapte, am spus. TUDORAN: Dincolo. Să-1 chem. (Coman, în picioare, îşi face de lucru la birou). COMAN : (băgând de seamă că Floroiu s'a aşezat) Nu., nu., şedeţi. {S'a. deschis uşa şi a intrat Dan). Nu mai intră nimeni! (Nae iese. Pauză) întâi o întrebare: în general, dumneavoastră citiţi gazeta noastră ? (Moment de stupoare) Da, repet, dumneavoastră citiţi gazeta noastră ? FLOROIU: Evident, domnule director, sigur... Ţine de o elementară... «ducaţie... profesională. t, 20 NI COLA E MORARU Şl AUREL BARANGA COMAN .: Şi dumneata, Molin? MOLIN : Se poate dom' director ? Al dintâi lucru, dimineaţa, cum deschid ochii... COMAN: Dar secretariatul de redacţie? Evident. Şi...(Pauză) Dumneavoastră aţi citit gazeta de astăzi? IONESCU-ROŞIORI : (patern, protector) Au citit-o, domnule director... sigur c'au citit-o... Primul lucru care i-am învăţat... COMAN : Domnule -Ionescu-Roşiori, îmi dai voie să-ţi spun că eşti un idiot şi un cretin? (Stupoare) Te supără pleonazmul ? Atunci rectific — un cretin, un imbecil, şi un incapabil... Şi dumneavoastră la fei... Da, domnule Floroiu, degeaba-ţi dai aerele astea de reporter internaţional. Scrii ca j cizmă. Nu te citeşte nimeni. Şi cine te citeşte, râde. Iar voi ăştilalţi sunteţi toţi nişte nemernici buni de pus jos şi bătuţi la spate cu frânghia udă... Ciubucuri şi pile... asta ştiţi... Vă ţin aici de milă, că dacă vă dau afară, nici să măturaţi strada nu sunteţi buni. FLOROIU : (jignit, încearcă un ultim apel) Domnule director... COMAN : Ce director, care director ? întâi să vă intre în cap că eu r.u sunt director. Cine-i director stă scris în capul gazetei. Cel puţin atâta lucru să învăţaţi. Eu sunt simplu prim redactor (Plin de amărăciune pentru propria-i soartă) Dar un om care munceşte de dimineaţa până seara ca să vă ţină pe toţi în spinare. Paraziţi ce sunteţi ! Voi aţi văzut ce a apărut azi în ziar ? Ia vino'ncoa, domnule Dan, că eşti secretar de redacţie, n'ai mai fi fost... cu cine te-a inventat. Poezii să fi stat să scrii : foaie verde nalbă, albă, albă, albă... MOLIN : (încearcă timid un râs complice ca să-l îmbuneze) COMAN: (scurt, lui Molin) Ce te râzi? Cască ochii mai bine şi citeşte. Sau să vă citesc eu, că, analfabeţi şi agramaţi cum sunteţi, nici de asta nu sunteţi în stare: (citind) „încotro?" „încotro" cu semnul întrebării şi puncte.(citind) „De luni de zile se petrec în ţară fapte care mintea omenească nu poate să le cuprindă.(Priviri întrebătoare între redactori) A fost măcelărit profesorul Bratu, s'au înfiinţat tribunale legionare (ridică ochii să-i privească pe toţi) de inchiziţie medievală... Sunt răpiţi fruntaşi ai mişcării sindicale. Oamenii cinstiţi care pronunţă cuvântul „pace", sau „democraţie", sunt terorizaţi... (Alte priviri de stupoare între redactori) Vă uitaţi ca nişte viţei la poarta nouă, ai ? ' FLOROIU : Domnule... COMAN: Niciun domnule! (Continuă lectura) „Simbriaşii lui Hitler şi ai lui Mussolini, trădătorii de ţară legionari şi cuzişti, au coborât în stradă... (Pauză. Continuă lectura) Guvernul complice"... „complice", auziţi dumneavoastră ? MOLIN : Asta-i nemaipomenit... COMAN: Nemaipomenit, ai? Nemaipomenit?... (Citeşte) „Guvernul complice în loc de a lua măsuri pentru stăvilirea desmăţului şi a terorii... prelungeşte starea de asediu şi cenzura..." BICIULESCU : (în panică) Se leagă şi de cenzură... COMAN : Aşteaptă ! „Trimişii axei Roma-Berlin devin stăpânii ţării. Iar guvernul, (scandând) netezeşte calea" spre dictatură, calea spre desfiinţarea independenţii noastre naţionale. Dar noi n'avem nimic mai scump decât libertatea şi noi"... (ridică ochii) Iar noi... Care noi? IONESCU-ROŞIORI : Care noi ? r COMUNIŞTII 2! COMAN : (reia lectura) „...noi n'avem nimic mai scump ca patria noastră chinuită. Nu există decât o singură cale..." FLOROIU : (ironic) Dă şi soluţii... COMAN : (continuă lectura) „Tot poporul, toate organizaţiile democratice, toţi cetăţenii cinstiţi şi cu dragoste de patrie, să se ridice în apărarea independenţii naţionale,' împotriva fascismului, împotriva războiului ce se pregăteşte". BICIULESCU: Asta are un curaj... ~ " ^ FLOROIU : Şi nu-i prost redactat... COMAN : Iţi mulţumesc pentru spiritul dumitale critic. Vei vedea imediat ce bine e redactat: (citind) „Cerem disolvarea cuibului de asasini şi trădători „Totul pentru ţară !" Cerem ridicarea cenzurii şi a stării de asediu! Cerem încetarea terorii! Cerem o jpolitică de sinceră prietenie şi alianţă cu Uniunea Sovietică! Cerem eliberarea antifasciştilor închişi !..." IONESCU-ROŞIORI : Aha !... Păi de ce n'a spus dela început... că vrea să le dea drumul la comunişti ? COMAN : A spus-o la sfârşit... Şi a spUs-o răspicat. Problema este însă: cine a băgat articolul acesta în gazetă? (Tăcere) Vasăzică: tămâie. Vasăzică : văzduh... Vasăzică nu ştie nimeni. FLOROIU : Domnule dir... prim redactor... Sunt profund indignat de... însfârşit... toată această afacere. Dar mă întreb, nu-i aşa, ce legătură pot avea eu, dela externe, cu... COMAN : Acelaşi lucru poate să spună şi Molin care are şi mai puţin a face;.. MOLIN : Deloc... domnule director... deloc. COMAN: Sau „Faptu'divers"... Dar aşa stau lucrurile? Asta-i tot? Mâsgălim pe hârtie, venim la cinşpe şi întâi la salarii... şi gata ? Unde-i răspunderea faţă de gazetă ? Asta-i numai pentru dom'director Steriade şi pentru mine ? Numai noi ? Voi sunteţi nişte întreţinuţi... Peştii gazetei, ai 3 Bine. Perfect... Iau notă. Pe dumneavoastră nu vă interesează dacă se suspendă gazeta... MOLIN : Cum' să nu ne intereseze, dom'... COMAN : Nici ce se'ntâmplă'n ţară ? Faptul că a putut să apară un adevărat manifest în gazeta noastră, lucrul ăsta vă este indiferent! Bine. M'am lămurit. Să rămână numai secretarul de noapte. FLOROIU : Domnule director... COMAN : Secretarul de noapte, am spus. (Ies toţi plouaţi, rămâne numai Dan. La uşa de ieşire se aude rumoare. Coman se îndreaptă într'acolo şi deschide brusc uşa) Ce-i balamucul ăsta la uşa mea? OANA: (intrând împreună cu Mitică Piesa) Apoi nu-i balamuc, deloc... că nimeni nu-i zârghit. şi de-o fi unu', apoi ăla nu suntem not... COMAN :, Ce doriţi ? Eu ştiam că locul vostru e în atelier. OANA : Este, domnule,., dar uite că suntem purtaţi pe drumuri. COMAN : Cine vă poartă ? Ce tot îndrugi ? PLEŞA: Noi nu îndrugăm, domnule prim-redactor... noi ne cerem dreptu'nostru... _ COMAN : Şi vi-l fură careva ? Cine vă fură ? - PLEŞA : Cine-l fură, nu ştim. Dar nici noi nu-1 primim. Facem câte paisprezece ore, iar de plătit... COMAN : Nu vă plăteşte ? 22 NICOLAE MORARU ŞI AUREL BA.RANGA OANA: Ba se plăteşte... cât să nu murim. • PLEŞA : Lucrăm ore suplimentare. Direcţia a spus că le plăteşte. Ne amână de pe o zi pe alta, săptămână după săptămână. Asta-i batjocură. COMAN : (ironic) Batjocură adusă clasei muncitoare... PLEŞA: Da ! j COMAN :(tot ironic) Proletariatul exploatat... \ OANA : Văd că le ştiţi destul de bine. COMAN : Le ştim, le ştim... vreau să văd de unde le ştiţi voi. OANA: Eu le ştiu de mult, coane... De când eram copil şi căram lada cu litere în spinare. P'atunci nu era aici decât o magherniţă cu trei odăi... Văd că patronii s'au ales cu un palat, iar noi... COMAN : Hai, vărsaţi tot sacu'. Faceţi foarte bine... Nici nu ştiţi ce bine aţi picat. OANA: Dacă s'a întâmplat să vă placă şi dumneavoastră, nu-i nici un bai... Da'noi am venit că ne-au trimis oamenii prăpădiţi de foame COMAN: Nici nu bănuiţi ce serviciu ne faceţi. PLEŞA : Drept să spui, nu ăsta ne-a fost gândul. COMAN : O să descoperim noi de unde'ncepe toată istoria... (Arătân-du-le ziarul) Asta, aţi citit ? PLEŞA: (respingând ziarul) Noi culegem, paginăm, batem la calandru... COMAN: Ori instigaţi... ori faceţi propagandă comunistă... Bolşevicilor ! PLEŞA: Cuvântu' ăsta, trebue să se scoale omul în picioare când îl spune... COMAN : Eşti obraznic ! OANA: Apoi coane, băiatu' până acum a vorbit frumos... COMAN : O să te dau afară. OANA: De:., noi fără ziarul dumneavoastră se poate, dar ziarul fără muncitori... COMAN : Ameninţaţi cu greva ? PLEŞA : Nu ameninţăm pe nimeni. Ne cerem dreptul nostru. Hai nea Oană... Şi dacă nu, o să ne alegem noi mijloacele ca să-1 obţinem... (Ies amândoi) . COMAN : (lui Dan care a asistat mut la toată scena. Intinzându-i ziarul) Ce-i asta ? DAN : Nu ştiu, domnule director... COMAN : Ce'nseamnă „nu ştiu ?" Eu eram de serviciu, sau dumneata? DAN : Şi totuşi vă repet că n'am văzut materialul ăsta. Am plecat la două şi jumătate din tipografie. Ziarul era încheiat şi... articolul nu exista. COMAN : Vedem noi numai decât. (La telefon) Să vină Leahu. Dar. ce vă închipuiţi voi, că-i sat fără câini aici ? (Sună telefonul) Alio... da., eu.. Am onoarea domnule ministru. Mă mir, că de dimineaţă sunt aici. Nu. Tocmai. Anchetam. Sigur... sigur... evident... (închide telefonul şi sună. Intră Nae) De ce nu mi-ai comunicat, boule, că m'a chemat... (Intră Ioniţă Leahu,. şeful de atelier) Ieşi! (Leahu încremeneşte) Nu dumneata... (Iese Nae) Dumneata ai fost de serviciu azi noapte ? Cine a băgat materialul ăsta ? LEAHU : Nu ştiu, domnule director. Adineauri l-am văzut şi eu. COMAN : (ieşindu-şi din fire svârle cu tamponul de pe masă) Aţ» COMUNIŞTII 23 înebunit cu toţii... Sau vreţi să rnă înebuniţi pe mine. Urlă oraşu'... Sună Internele... A, da'nu vă merge! Vă strâng pe toţi şi vă trimit legaţi... Ce vorbă-i asta „nu ştiu" ? LEAHU : Nu ştiu, domnule director, că azi-noapte a fost scandal cu orele suplimentare... A trebuit să stau lângă ei, la rotativă, ca să tragă... Nu te mai poţi înţelege cu ei. Parcă a intrat dihonia... COMAN : Cine bagă dihonia ? LEAHU : Par'că dumneavoastră nu ştiţi... COMAN : Cine sunt ? LEAHU : Nu ştiu, că de mine se feresc COMAN : Păi,' dece te-a adus directorul aici ? Umblă mereu cu „fron-tu' unic" si n'au venit tocmai la dumneata, socialist? LEAHU :Zic ei, ştiţi, unde sunt eu bine văzut;... (Pauză) Eu le tot vorbesc : „mă, băgaţi-vă minţile'n cap, mă, fiţi oameni de înţeles, mă, tot cu binişorul să mergem"... Da' stă să te asculte? Ştiţi cum îmi spune ? „Caiafa"... Că, adică, înţelegeţi... Şi, trăzni-i-ar dumnezeu, dacă stau doi într'un colţ şi vorbesc, cum mă apropii, tac... sau întorc vorba... COMAN : De-aia ţi-am dat atelierul pe mână ? LEAHU : Fac tot ce pot... COMAN : Cine a fost azi-noapte la paginaţie? LEAHU : Buznea. COMAN : (face un număr de telefon) Şi mai cum ? LEAHU : Mircea. COMAN: (la telefon) Dă-mi paginaţia. Trimite-1 sus, pe Mircea Buznea. Repede (Sună cellalt telefon) Da, domnule director... Sigur... sigur, (închide) Voi credeţi că e joacă ? Vă înşelaţi amarnic... nu e joacă (Intră Mircea Buznea. Rămâne o clipă în uşă, îl priveşte pe Leahu, pe Dan, apoi se apropie) Dumneata eşti Buznea ? MIRCEA : Da.' COMAN : Câţi ani ai ? MIRCEA : Douăzeci. COMAN : Poftim mai aproape...(Mircea se apropie) Cunoşti articolul ăsta ? Cine 1-a băgat în gazetă ? (A intrat pe uşa „ secretă" directorul gazetei, Steriade) MIRCEA: Eu. COMAN : Dumneata ? MIRCEA: Da, eu. STERIADE: (perfid) A, interesant... Nu ştiam că avem muncitori care scriu atât de... corect. Cine ţi 1-a dictat ? MIRCEA : Ce'nseamnă ?... . COMAN: (răstit) Cine ţi 1-a dictat? MIRCEA : L-am găsit printre celelalte materiale. (Pauză. Intră Nae şi şopteşte ceva la urechea lui Steriade care-i spune: ,,Să aştepte la mine") Şi mă gândeam că nu e nici o crimă dacă apare aici... într'o gazetă... democrată... cum susţineţi... STERIADE : Suntem când gândesc eu... şi când scriu eu. (Luând ziarul) L-ai găsit printre celelalte materiale. Şi-ţi închipui că sunt atât de naiv să te cred... Dumneata nu-ţi dai seama că asemenea fapt se pedepseşte^? ^Asta e o provocare neruşinată. (Cu perfidie) La mijloc trebuie să.fie o mână legionară, altfel nu ni se făcea asemenea bucluc... Noi apărăm de- 24 NICOLAE MORARU ŞI AUREL BARANGA mocraţia. Noi ne jertfim pentru această ideie... Şi vii dumneata... In numele cui ? In numele cui ? MIRCEA : Dar dumneavoastră, în numele cui vorbiţi ? COMAN : O să afli imediat. (Pune mâna pe telefon. Sterlade îl opreşte) STERIADE ; Fii cuminte, Coman. E tânăr. Are mintea înfierbântată. De ce să-1 dai pe mâna poliţiei? (către Mircea, aspru) Pleacă de-aici... (Mircea îi priveşte o clipă şi se îndreaptă spre ieşire) Să fie imediat dat afară ! COMAN: (lui Dan) Cel puţin acum să ai ochii deschişi şi să ştii ca trebue să faci pe viitor... (Pauză) DAN : (ca pentru sine) E desgustător ! COMAN : Mă rog ?... DAN : Nimic. STERIADE :~Nu... nu, spune... DAN : (frământat, îşi caută cu greu cuvintele) E o teribilă tristeţe în toată povestea asta, domnule Coman. Şi chiar dacă el pune o mare patimă..: multe lucruri scrise aici, şi spuse de el... sunt adevărate. STERIADE : Eşti în primejdie, domnule Dan. Du-te şi te plimbă. E o zi frumoasă. Bucură-te de soare şi limpezeşte-te. (Dan iese. Sterlade schimbă tonul) Iar tu, Coman, eşti cel mai fioros imbecil. COMAN : Sunt... De ce sunt ? STERIADE : Voiai să chemi siguranţa de faţă cu el şi cu Dan. Să ne ridici tipografia în Cap. (Pauză) Alte metode nu există ? (Deschide uşa secretă) Poftiţi, domnule inspector... (Intră inspectorul Gheorghian dela Siguranţa Generală) COMAN: Am onoarea... GHEORGHIAN : Să trăieşti, Coman... Cum te simţi în postura de anchetator ? COMAN : Novice... domnule inspector... Novice. STERIADE : N'are stofă, Gheorghiene... GHEORGHIAN : Ei, îţi imaginai Sterlade, când ne făceam doctoratul la Paris», că tocmai eu o să-mi aleg profesiunea asta? Are totuşi farmecul ei. Iţi dă posibilitatea unor rare investigaţii psihologice. Am primit de curând un studiu german : „Psihologie des Verhaftetene" al unui specialist — Dr. Cari Kraabe. L-am cunoscut personal anul trecut la Leipzig. Un tip epatant. Dar însfârşit... STERIADE : O cafea ? GHEORGHIAN : O cafea bună, un licheur veritabil şi o ţigară străină nu se refuză niciodată... STERIADE : (sună. Intră Nae) Trei cafele bune... GHEORGHIAN ■ Psihologia comuniştilor în special, e teribil de interesantă. Observă : ştiu mai toţi ce-i aşteaptă. Probe pe care te miri cum de le poate îndura un trup omenesc. Uneori — îţi mărturisesc — am rămas dealtfel un sentimental, aproape că nu pot suporta. Şi ies, fug. Lipsesc din birou câteva ceasuri. Umblu cu maşina, năuc. Cum vă spun : ştiu toţi ce-i aşteaptă. Şi totuşi, parcă ar fi de fier. Am experimentat acum o metodă nouă. Aceeaşi origină : germană. Cumplită. Distruge nervii. Dece surâzi, Steriade ? Bănuiesc la ce te gândeşti. Ţi-aminteşti versurile traduse de mine : „Ies sanglots longs des violons, et de Fantomne".. (A intrat băiatul cu cafelele) COMUNIŞTII 25 STERIADE .: Serveşte-te, te rog... GHEORGHIAN : (sorbind cafeaua) Mulţumesc. Şi-am introdus şi la mine această metodă nouă. Rezistă. încleştează dinţii şi tac. Te exasperează, te înebunesc. Tac. Iţi pui întrebarea : de unde puterea asta ? (Sună telefonul) COMAN : Da, domnule ministru. Sigur. Dealtfel e şi domnul inspector Gheorghian. (II întreabă din ochi dacă vrea să vorbească. Gheorghian răspunde afirmativ. Trece la telefon) GHEORGHIAN : Am onoarea, excelenţă... Nu... nu... Evident. Vă voiu raporta personal. Am onoarea. (închide. îşi reia locul. Sorbe din nou din cafea) Şi mai e un factor de care trebue neapărat să ţii seama. Mi l-au comunicat şi colegii germani : rezistenţa lor creşte direct proporţional cu înăsprirea măsurilor luate împotriva lor. (îşi aprinde o ţigară de foi) Conduci un ziar, Steriade, de aceea îţi spun... Când răsfoiesc presa îmi dau seama că nu suntem suficient de conştienţi de primejdie... (subit practic)' Cine e autorul? STERIADE : Paginatorul. Un tânăr... COMAN : Douăzeci de ani... Buznea. Mircea Buznea. GHEORGHIAN : Buznea ?... Interesant... (Pauză) Şi ce-aţi făcut cu el? COMAN : Deocamdată nimic. STERIADE : Ştie că va fi concediat. La ce te gândeşti ? GHEORGHIAN : Mă gândesc că e o soluţie uşoară. Ce rezolvă ? Sau aducerea la siguranţă ? (Hotărât) Mi-1 lăsaţi în grijă. Să nu bănuiască că ne-aţi avizat. (Pauză) Va fi supraveghiat. (Pauză)'Şi cum spuneam, într'a-devăr sunt tari. Tac. Există şi excepţii. Şi anume metode. Reuşesc extrem de rar, e drept, dar merită să încerci. (Pe gânduri) Mi-a căzut în mână acum un an unul; am încercat un sistem delicat: dă greş, aproape fără excepţie dă greş. Ii îndârjeşte cumplit. Şj totuşi merită încercat. (Râzând) Cum spun băieţii mei : întâi îl bag Jn viteză"... Ii trec pe la nas vreo zece anişori de Doftana...' Ii arăt apoi posibilitatea să guste din bucuriile acestei vieţi pământeşti... Un teanc serios de bancnote noui. Acum un an ini-a reuşit cu unul. Lucrează pentru noi. STERIADE : Şi crezi că ceilalţi nu află ? GHEORGHIAN : Tocmai în aceasta trebue să rezide abilitatea ta de anchetator: să-1 acoperi cu grijă. Altminteri ai ratat întregul capital învestit. Ei, da, meseria asta — cum îţi spun dragă Steriade —e mult mai complicată decât bănuiţi voi... (Pauză) Buznea, aţi spus? COMAN : Buznea. GHEORGHIAN : (Notându-şi) Interesant. (S'a ridicat) Voi mai rămâneţi, probabil. (Uu Steriade) Te chem eu după amiază. (S'a apropiat de fereastra deschisă) „Les sanglots longs des violons et de l'automne"... Ce spui, Steriade?... (s'a apropiat de uşa secretă) P.'aicia, nu? (A ieşit) STERIADE : (după ce Gheorghian a ieşit) Nu-i mai simplu aşa ? (Intră Sergiu Manolescu, dinspre redacţie şi întinde timid câteva foi bătute la maşină) "SERGIU MANOLESCU: Scuzaţi ! (şi iese) COMAN : (explicăndu-se) Ştiţi... articolul meu de mâine. L-am dat mamelucului ăsta să-1 mai vadă... că are stil. STERIADE : Cum îi spune ? COMAN : Sergiu Manolescu. STERIADE : Nu,., articolului. 26 NICOLAE MORARU ŞI AUREL BARANGA COMAN : (intinzându-i-l după ce şi-a aruncat şi el ochii pe articol) ,.,împotriva violenţii". STERIADE : (îl parcurge în goană... citind) „Veştejim elanurile tinerilor în uniforme, al căror cald patriotism necontestat, îi împinge totuşi la acte"... (tui Coman după ce a mototolit articolul) Eşti dement ? Cheamă dactilografa. COMAN : Imediat, domnule director, imediat... (deschide uşa... şl după o clipă intră o dactilografă care se aşează, gata de dictai, la maşina dc scris) STERIADE : (în timp ce se plimbă încruntat prin birou) Titlu: „Impo triva dreptei şi împotriva... stângii". Subliniază. CORTINA ACTUL II Tabloul III (Decorul reprezintă o cameră din locuinţa meseriaşului tapiţer Tudor Tomescu. O odaie spaţioasă, mobilată fără lux dar cu îngrijire, demonstrând o oarecare bună stare medie. Camera are o masă la mijloc acoperită cu o învelitoare de pluş. In jurul mesei câteva scaune tapisate solid, semn că maistrul în orele sale libere s'a ocupat şi de locuinţa proprie. Un divan acoperit cu o scoarţă bihoreana, lntr'un colţ al camerei un mic birou, nepretenţios, proptit în zid. O lampă de birou qu glob albastru. Biroul serveşte şi bătrânului pentru socotelile lui, dovadă tuşiera, ştampilele, registrele, dar şi tânărului Dan pentru orele sale de scris. Lângă unul din pereţi, o bibliotecă rulantă, pe picior, cu diferite cărţi. Pe pereţi un tablou gen „gang" — o revărsare de liliac; un alt tablou: natură moartă — nişte struguri şi prunc brumării, apoi o serie întreagă de cadre: Dan la diferite vârste; nu lipseşte fotografia cu Dan pe calul de lemn şi puşca în mână, apoi Dan în mijlocul colegilor la examenul de bacalaureat. Ochiul este reţinut de portretul unei femei tinere şi frumoase. Peste fotografie timpul a început să-şi treacă rugina... E mama lui Dan. Camera are două uşi; una duce spre intrarea de serviciu, cealaltă, deasupra unor trepte, spre atelier. Odaia are o fereastră ce dă în curte. Se întunecă. Bate o ploaie grea şi persistentă. Odaia e luminată doar de lampa cu abatjour albastru de pe birou. Uşa dinspre atelier e întredeschisă şi vine de acolo o fâşie puternică de lumină, Dan e la fereastră şi priveşte cum se sparg picăturile de ploaie în geam). TUDOR : (venind dinspre atelier, după ce a stins acolo lumina) Afurisită vreme/.. Parcă ar fi Noembrie... Nu Aprilie. DAN : Ai închis tată ? TUDOR : Trebuia să vină să ridice o comandă.. Da' cine să iasă p'asemenea timp? (pe gânduri) Ori n'or fi având oamenii bani... (In.timp ce-şi deşartă bonurile într'unul din sertarele biroului). Viaţă păcătoasă, arz'o-ar focu'... (de departe se adue un marş monoton de fanfară. Pauză) îngroapă pe cineva... Acu are şi omul muzica lui... (Pauză). Şi psste-un ceas COMUNIŞTII 27 să-1 bată ploaia... (Muzica s'a îndepărtat, s'a stins. O bună bucată de vreme nu-şi vorbesc) (Pauză) Unde-i mândria omului, tată? DAN : In inima... în puterea lui. TUDOR : (întunecându-se) Nu-mi spune. Şi eu credeam când eram ca tine. A ajuns lumea un bâlci. întinde unu' o frânghie între două clopotniţe, umblă pe ea şi strigă: „priviti-mă !" Şi turma se hlizeşte... Şi aşa merge. u DAN: Nu merg toţi, tată... Şi nici n'o*să mai meargă mult. TUDOR: Acum douăzeci de ani vorbeam ca tine... Şi-a mers din rău în mai rău... .. A DAN : Şi-o să fie şi mai rău, daca or sa stea oamenii cu mâinile în sân. . . TUDOR : Taci, nu-mi vorbi. Şi eri te-am auzit. Nu-mi pomeni. îmi vine câteodată să iau cărămizi, să zidesc fereastra şi uşa... să fie întuneric. DAN: In nouăsute douăzeci când ai ieşit Ia grevă, tot aşa gândeai ? TUDOR: Cum? DAN: La greva generală, tot aşa... TUDOR : Atunci a fost altceva. DAN: A ucis Ferdinand în piaţa teatrului şi Carol la Griviţa... (Pauză) întrebai unde-i mândria omului... Atunci dece-mi ceri mie să mă târăsc? TUDOR : Dar nici mie să nu-mi ceară nimeni ultimul dumicat. DAN : Mă boceşti de par'că m'aşi duce la moarte. TUDOR : Dar unde vrei să te duci ? Mi s'a întunecat mie mintea ?... Nu mai pricep eu nimic? îmi spui mereu: „vine războiul, tată". Şi vrei să te duci să mori în Spania... DAN: Cei care luptă contra lui Franco... TUDOR r Taci. Nu-mi sfâşia inima. Nu vreau să mai aud. (Pauză). Tu ştii ce zi e astăzi ? DAN : Ştiu, tată, ştiu. TUDOR : 8 Aprilie. Acum şaptesprezece ani am rămas singur. Numai cu tine. Ne-a închis cu greva generală. DAN : Va închis că v'a trădat. TUDOR : M'a luat de-acasă. M'a dus mama până la poartă. Plângea, „incheie-te la gât, Tudor, să nu răceşti. Incheie-te la gât"... La Jilava am primit o scrisoare... (Se ridică, deschide un sertar al biroului şi dintre hârtii şi fotografii vechi scoate o scrisoare veche). „De noi să n'ai grijă, Tudore. Copilul creşte, e sănătos şi întreabă de tine. Tu. să te fereşti, Tudore, să nu ie'mbolnăveşti. De mine să n'ai grijă. Tu să ieşi sănătos..." (Pauză, în timp ce împătureşte scrisoarea) Eu am ieşit... dar pe ea n'am mai găsit-o. (Pune cu grijă scrisoarea la locul ei). M'am întors. Şi-atunci ploua. M'am oprit în drum la frizer. Să vin acasă frumos... îmi bătea inima să se sfarme.. Mi-au ieşit înainte vecinii: „Bine ai venit, Tudore!" — Te-am găsit într'un colţ, în curte... Şi am rămas să te cresc. Să-ţi fiu şi mamă şi tata. Atâta mi;a rămas. Tu. DAN : (impresionat) Ce te plângi, tată ? Te-am necăjit eu vreodată ? TUDOR : Nu m'ai necăjit. Dar acum... la bătrâneţe... să nu-mi întuneci zilele. (Strigând aproape). N'am adus copil pe lume să mi-1 ucidă... DAN : Tată... TUDOR • Uite': să-mi făgăduieşti, în ziua asta, în care a murit mama, 28 NICOLAE MORARU ŞI AUREL BARANGA c'o să mă asculţi... (pauză). Ştiu, te duci acasă pe la Mihai. Ştiu şi asta. Şi de Sanda ştiu. Numai tu crezi... DAN : Tală, te rog... TUDOR : Nu... că nu-ţi spun nimic. DAN : Ce-i între mine şi Salrada, nu pricepi. TUDOR: Ba pricep... înţelege tata... dar... DAN : Nea Mihai n'ar vorbi capiilor lui... TUDOR : Cu Mihai, e altceva. DAN : Nu-i un om, nea Mihai ? TUDOR : Ba da. Spui Mihai Buznea, şi sună mândru numele ăsta. Cinstit, curat... deştept. Hei, să fi avut noi mulţi ca el la greva generală, nu se'ntâmpla cum s'antâmplat (Fără convingere). Dar, nu-1 mai iubesc... DAN : (nu-i vine să creadă). Nu-1 mai iubeşti pe iraea Mihai ? TUDOR : Nu-1 mai iubesc. (Pauză). Ultima oară când l-am văzut i-am spus: „Mihai, ai nevastă, copii, ai mamă bătrână, ai răspunderi..." Zice : „Lasă Tudore, cele mai mari răspunderi ştiu faţă de cine le am". N'au trecut câteva zile ...şi uite. (Pauză). Şapte luni... Cine ştie pe unde-o fi. (Cu o mare căldură şi dragoste). Dac'o fi bolnav? (Pauză). Tu te duci p'acolo. O duc greu... Las'că ştiu eu. Mi se rupe inima de Maria. (Pauză). Când treci p'acolo ? DAN : Poate şi'n seara asta, dacă s'o mai potoli ploaia. TUDOR: (mereu pe gânduri). Am ceva... pentru Maria.. Să-ţi dau (Se duce spre atelier). De Mihai, să n'aud.. .pentru ea, pentru Maria. (Iese. Se deschide uşa şi intră ud leoarcă,, purtând mustaţă şi ochelari, Mihai Buznea. Deşi face eforturi să învingă oboseala, se cunoaşte că-i fărâmat. Dan încremeneşte). DAN : Nea Mihai... (bâiguind aproape). Acum vorbeam cu tata. MIHAI : Atunci poate că-i bucuros să mă vază. (Văzând tăcerea, ezitarea lui Dan). Sau o fi supăinat... Să plec... (In pervazul uşii ce duce spre atelier a apărut Tudor. A încremenit o clipă. Are impresia că nu vede bine. S'a încredinţai că-i Mihai şi se repede pe scări). TUDOR : Mihai ! (7/ îmbrăţişează cu o dragoste nepotolită). MIHAI : Sunt ud leoarcă, Tudore. TUDOR : (dându-se un pas îndărăt). Dar ce-i cu tine? Te datini. MIHAI : Sunt ostenit. TUDOR : Stai jos. Desbracă-te. (// desbracă el; lui Dan). Scoate o haină de a mea, tată... Stai aici. Eşti pătruns tot. Şi cămaşa-i udă. MIHAI : Laşă, Tudore, lasă... Acu e bine. TUDOR : Ba nu e bine deloc. Scoate băiatule o pereche de ciorapi de la mine. (7/ descalţă, mai ,/nult cu forţa. Dan a adus ciorapi. Se uită la ei) Erau alţii, mai buni. Pune-i pă ăştia acum. (Şe duce dincolo şi vine cu un. fel de palton, îl pune pe umerii lui Mihai) Aşa. (7/ mai priveşte odată, ca pe un copil) Ăi fi şi flămând. MIHAI : (râzând) D»e, Tudore, uneori o nimereşti... Da' stai : nu m'a căutat nimeni ? TUDOR: Când? MIHAI : Astăzi. TUDOR : Nimeni. (Intrebăndu-l pe Dan) Aşa-i ? DAN : Nimeni... (Mihai se întunecă). TUDOR : Nu stai ? ! . COMUNIŞTII 29 MIHAI: (uitându-se la ceas) Ba stau... . TUDOR : Intâiu să-ţi fac un ceai. Un ceai fierbinte. Să nu te bolnăveşti. Acu îţi fac. Uite acia... (Iese pe uşa care dă spre bucătărie. Pauză) MIHAI : Ce fac ai mei ? DAN ; Bine, nea Mihai. Toate bune. MIHAI : Măi, Dane... DAN : Spune, nea Mihai. MIHAI : Fă-mi un serviciu. Am nevoie de un om. Să mi-l aduci aici. Te duci ? DAN : Da. MIHAI : Pe Adrian. II ştii. II găseşti la sindicat, la uniune, pe Batistei. Să vină repede încoa. Ia o maşină. Uite bani. DAN : Lasă, nea Mihai. Cu tramvaiu'... MIHAI : (insistent) Cum îţi spun eu. Ia o maşină... Nu sufli la nimeni. Numa' lui. (Dan îşi ia repede pardesiul şi iese prin atelier. Mihai se uită o clipă prin odaie şi apoi se. întinde pe divan. Aţipeşte numaidecât. Intră Tudor aducând ceaiul. Mihai tresare) TUDOR : Ia şi bea să te 'ncălzeşti. Să-ţi dau şi-un păhărel de rom. • MIHAI : (îl opreşte) Nu, Tudore, că moleşeşte. Şi am treabă. (Tudor îi. priveşte insistent. Se aude un sgomot. Mihai tresare). TUDOR : Ce-i ? MIHAI : Nimic. TUDOR : Eşti urmărit? MIHAI : (foarte puţin convins) Nu. TUDOR : (în timp ce-i împinge ceaiul după ce o clipă a stat atent) la şi bea. (Pauză) Că nu sunt cu zece ani mai bătrân... MIHAI : (mirat) Dece ? TUDOR : .Să-ţi pot vorbi aşa cum vreau eu. (Pauză) Nu-i păcat de viaţa ta? Să umbli aşa, hăituit... (Pauză) Da' eu cred c'a început să-ţi placă... MIHAI: (împingând ceaiul) Ce tot vorbeşti, Tudore... cum o să-mi placă ? Nu i-am mai văzut pe ai mei de şapte luni... Câte odată îmi sângeră inima, de dor. Mă gândesc la Maria : n'a avut o zi bună. Altă dată de dorul bătrânii : cât o să mai trăiască ? O să apuc s'o mai văz ? De grija băiatului... Acu are nevoie de mine. (Pauză. Mihai bea). TUDOR: la şi mănâncă... (privind prin odaie) Dar, unde-i băiatu'? MIHAI : L-am rugat eu să-mi ia nişte' ţigări... (Pauză) TUDOR : Dumnezeu ştie .ce-o să mai iasă... MIHAI : Dumnezeu, în mod sigur, nu e informat... Şi dacă ţi-a rămas nădejdea Ia el... TUDOR : Tu crezi că eu nu mă frământ? Nu mă sbucium? Dacă vine războiul ? MIHAI : (plimbăndu-se prin odaie) Că te frămânţi, nu-i rău... Şi războiul poate să vină Ce alta vor capitaliştii ? TUDOR : Nu mai umbla, eşti ostenit, şezi, hodineşte-te. MIHAI : Nu pot. Spui că te gândeşti la război. Ai copil. Şi eu am copii. Ce faci ? TUDOR : (dezorientat) Ce pot să fac? Cine ştie ce-i de făcut? MIHAI : (se opreşte şi-t priveşte drept în faţă. Aspru) Dacă nu te-aş cunoaşte nu te-aş crede. (Privindu-l drept în ochi) Nu ştii ? Unde trăieşti u- in fundul pământului? Pe un vârf de munte? Inima, conştiinţa ta de 30 NICOLAE MORARU ŞI AUREL BARANGA luptător dela greva generală, nu-ţi mai spun nimic? (Pauză) Mă mustri pe mine... TUDOR : (neconvins) Nu te mustru. MIHAI: Ba, mă mustri. Din dragoste o faci. Mă mustri pe mine că nu am grijă de copiii mei. Tu crezi că-1 iubeşti pe al tău? (li priveşte din nou, drept în ochi). Nu;l iubeşti. TUDOR: (speriat) Pentru ce ai venit? Nu cumva... MIHAI : (simplu)... Ca să mă odihnesc un ceas... TUDOR : Nu cumva vrei să-mi ceri... MIHAI : Linişteşte-te. Eram prăpădit de oboseală, şi trebue să plec iar. Cât despre Dan, dacă va fi să vină în mişcare, n'o să vină când o săi chem eu, şi nici tu n'ai să-1 poţi opri. O să vină dacă o să găsească în el ceeace ai pierdut tu... (Intră plouat, înfrigurat, Dan. Rămâne o clipă nedumerit în mijlocul camerei. Nu ştie pe ce atmosferă a picat) DAN : Tată... Uite ce m'am gândit... (Pauză) Auzi... TUDOR: Spune... DAN : Nea Mihai, tot e obosit... şi-o să se întindă. Hai, să mergem noi la cinema. Noi doi, tăticule... TUDOR :(se uită o clipă ia Dan, apoi la Mihai. După o pauză) Lasă... Dacă e nevoie... o să trec la cinema... dincolo. MIHAI: Numai câteva minute, Tudore. Trebue să vorbesc cu un om... (Pauză. Se plimbă frământat, agitat prin cameră. Lui Dan) Vine repede? DAN: Da. MIHAI: (se plimbă mai departe, frământat, prin odaie) Nefericirea face că n'ai întotdeauna atâtea puteri în tine cât ar fi nevoie. înţelegi, Tudore: să ştii, întotdeauna, care-i ăl mai însemnat lucru. Să nu şovăi tocmai atunci •când'trebue acţionat repede. (Fiindcă a surprins o privire a lui Dan) Nu... Nu despre îndoieli vorbesc, Dane. Altceva. Ai văzut, câteodată, pe vreme de furtună? L,e sunt păsărilor aripile prea mici. Şi atunci, o clipă, sboară în ioc... (ca pentru el, încleştând pumnii) Trebue încă un salt... (Bate cineva ta uşa ce dă spre cealaltă odaie. Tudor şi Dan trec în atelier. Mihai deschide. Intră Adrian) Hai, frate, te-aştept... ADRIAN : Dar ce-i? S'a'ntâmplat ceva? MIHAI : O să vezi. Stai jos. O chestie neplăcută. M'am pierdut de Preda. A căzut casa. ADRIAN : Nemaipomenit!... Cum ? MIHAI: De Unde să ştiu ? Am observat semnul scos şi am trecui mai departe. ADRIAN : Să nu te fi înşelat. MIHAI: Nu m'am înşelat. ADRIAN : Şi totuşi în momente de asemenea încordare, cum trăim noi... MIHAI : Acum să lăsăm asta... N'avem timp. Grav este că m'am pierdut şi de Dumifcrescu. ADRIAN: Nemaipomenit ghinion... Şi tocmai acum. A nu, aici e mâna duşmanului, tovarăşe... Eu le spun necontenit oamenilor, măi fraţilor, atenţie, fiţi... MIHAI: (scurt) Cum stăm cu greva? ADRIAN: Bine. MIHAI: Ce înseamnă : „bine" ? Frate, nu-ţi dai seama ? Nu-i vorba de o simplă acţiune de revendicări... COMUNIŞTII 31 ADRIAN: ...economice... Ştiu. MIHAI: Tocmai. Asta trebuie bine lămurit. Adânc. Până la ultimul om... , . ADRIAN : S'a prelucrat. Obiectivele grevei sunt astăzi precise: se va cere sporirea salariilor la nivelul scumpetei. încetarea terorii în fabrici Contract colectiv încheiat prin confederaţie... MIHAI : Şi ? ADRIAN : Ce înseamnă ; „şi" ? MIHAI: Vezi că tocmai ce este important, mi-e frică să nu fie luat uşor... ADRIAN : Frate dragă... MIHAI: Ascultă-mă... Greva asta se încadrează în toata acţiunea dusă de Partid. Trăim pe toate planurile un moment important. Suntem în plină dictatură. ADRIAN : Regală... Ştiu. Ce naiba, îmi explici lucruri... MIHAI-. (calm, dar sub calmul lui se simte, tensiunea) Ascultă-mă. Bandiţii ăştia d'aici fac tot ce pot să-i netezească lui Hitler drumul încoace. ADRIAN : E limpede. > a MIHAI : In lume vezi ce se întâmplă... Bate Hitler cu pumnu in masă, cere Cehoslovacia şi tac toţi. Numai Uniunea Sovietică şi-a spus cuvântul în apărarea poporului cehoslovac... ADRIAN : Şi-a stat Hitler... MIHAI : Dar. e numai amânare. Fiindcă americanii şi englezii îl îngraşă pe Hitler. II îngraşe şi-1 împing încoace, doar, doar, o ataca Uniunea... ADRIAN : Asta-i planul lor. Acum e evident. MIHAI: Să se lămurească fiecărui om că tâlharii ăştia d'aici în-genunchiază ţara şro vând Iui Hitler, numai ei să-şi facă interesele. Să se explice că Partidul nostru cheamă la luptă împotriva trădării ăşteia ticăloase... Că poporul nu vrea război... Că noi vrem o politică sinceră de prietenie cu Uniunea Sovietică... singura forţă care apără independenţa ţărilor mici... Ce notezi acolo ? ADRIAN: Punctele. E bine să fie reamintite vorbitorilor. MIHAI: Vezi acum ce importanţă capătă greva asta ? De aici vor porni altele în Bucureşti, şi apoi... (practic) Comitetul de grevă s'a format ? ADRIAN : Cred că da. MIHAI : Ştii, ori nu ştii ? ADRIAN: S'a format... MIHAI : Cine-s oamenii ? ADRIAN : Oproiu, ştie. MIHAI : Delegaţia pentru tratative, s'a ales ? Din cine se com-{.une? Avem oameni buni la I.M.R. Marinoi.u a intrat? > . ADRIAN: Asta nu mai ştiu... Nu pot să mă bag în toate. Nici n'ar fi just... Oproiu e secretarul organizaţiei. E un om cu experienţă.,. MIHAI : (Se cunoaşte că-i nemulţumit)'Ştie Oproiu... Ştie Oproiu... ADRIAN : Ba nu, ştiu şi eu... Dar recunoaşte, e mai firesc ca Oproiu... MIHAI: Acţiuni de simpatie la alte întreprinderi, s'au pregătit ? 32 NICOLAE MORARU ŞI AUREL BARANGA ADRIAN : Sigur. Se vor face întruniri sburătoare în toate întreprinderile... - ţ MIHAI: Unde? Jj ADRIAN : Am împânzit oraşul. Ştii doar că nu sunt un prost 'A organizator. (Pauză) Mai grav e că n'avem nici o posibilitate de mobili- ,1 zare prin presă... , J MIHAI: Cum n'avem ? ADRIAN : Sigur că n'avem. 't \i MIHAI : Uiţi aparatul ilegal al Partidului ? ' >i\ ADRIAN : Va fi un manifest ? ; | MIHAI: Va fi. %t] ADRIAN : La timp ? >> \ MIHAI : La timp. v ] ADRIAN : Nu uita că poimâine, Vineri dimineaţa, trebuie să înceapă greva. | MIHAI : Nu uit. *\ ADRIAN : Mai ales pentru acţiunile de solidarizare e nevoie... ,j MIHAI : (pe gânduri) Ştiu, frate, ştiu... ^ i ADRIAN : Tot Vineri se va face demonstraţia de stradă... | MIHAI : Şi ? * \ ADRIAN : Atunci... în noaptea asta... ^ j MIHAI -.(mereu frământat. îngândurat) Vom avea... trebue să avem j manifestul... "?| ADRIAN: E bine. v. § f MIHAI ■ E şi nu e... (Se plimbă în lungul şi în latul odăii) 8 J ADRIAN : Eu am făcut tot ce-am putut. Acum depinde de Oproiu. *| MIHAI : (mai mult pentru sine) Trebuie să-1 văd neapărat pe J Oproiu... (Frământai, pe gânduri). Neapărat. Dar când? • ( \ ADRIAN : Dacă e să-1 vezi... numai astă seară... i, J MIHAI : (mereu sbuciumai) Sigur, în seara asta. (Se plimbă agi- * | lat prin cameră) Nu, nu... E foarte important... (O clipă îi fuge privirea J spre camera unde se află Tudor şi Dan) Da, trebuie.să-1 văd numaidecât t pe Oproiu... (Pauză. Lui Adrian) O clipă... Să mă gândesc... y ADRIAN : Dacă vrei... pot să-ţi fac o întâlnire... li MIHAI : Ce spui ? . ADRIAN : Zic : pot să-ţi aranjez chiar acum o întâlnire cu Oproiu. MIHAI : Unde? ' 7 ADRIAN: Unde-ţi convine. Dar ce e, ce te frămânţi? . MIHAI : Nu mă frământ... « ADRIAN : Eu cred că-i bine să-1 vezi pe Oproiu. E simplu. MIHAI : Dacă n'ar fi şi altele... (După o pauză de gândire. Hotărît). Bine. (Se uită la ceas) La nouă. Potriveşte-ţi ceasul. Al meu e opt fără cinci. La nouă pe Cuţitul de Argint, pe partea cu soţ. ADRIAN : Atunci, rămâi sănătos. Şi succes ! (Iese) (Mihai a rămas o clipă în mijlocul camerei. Face câţiva paşi. Se uită mereu la ceas) MIHAI: (singur) Şi dincolo ? Unde-o fi Preda ? Cum sa ajungă textul? (Face din nou câţiva paşi prin cameră. Se îndreaptă spre atelie-. Se opreşte. Se deschide uşa prin care a ieşit Adrian şi intră Sanda) SANDA : Tăticule ! (II îmbrăţişează) COMUNIŞTII 33 MIHAI : Sanda ! De unde ai aflat ? SANDA : Stai să te văd, tăticule... să te văd... Mi se pare că visez. Vai ce mustăţi ţi-au crescut! (Văzându-l mereu surprins pe Mihai) Să nu-1 cerţi... Dan mi-a spus. Dar să n'ai grijă, n'am spus nimănui... Şi nici n'o să spun. Poate să mă taie în bucăţi, să mă ucidă. Să te văd, tăticule... Ai îmbătrânit... arăţi rău. Eşti bolnav ? " MIHAI: Nu sunt bolnav. Stai. Să te văd şi eu. Ce face mama ? SANDA : E bine. Să n'ai grijă. Şi Mircea, e bine. MIHAI: Mămuca... ce face, mămuca ? (Pauză) Ce taci? Spune. SANDA : Nu, tăticule, nu te speria. Cu bătrâneţile... Şi azi am dus=o la noi la clinică, s'o mai vază medicii. MIHAI : Biata mămuca... Ce i-aţi spus despre mine ? SANDA : Ştie, tăticule. Ai uitat cum simte ea toate ? Acu, spune şi ea ca mama: nu-i nimic... (Cu lacrimi în ochi). Trece... MIHAI : A, păi, nu aşa... Ia, râzi tu... SANDA : (silindu-se să râdă) Cum spui tu : râzi să iasă soarele... MIHAI: (uitându-se la ceas) O să iasă soarele şi noaptea... numai să facă viaţa omului mai frumoasă... SANDA : (văzându-l cum se frământă şi se uită mereu ta ceas) Te grăbeşti ? MIHAI : (îngândurat) Da. Trebue să plec. (Pentiu el, dar tare) Dar, trebue să mă duc ? (Nehotărât) Trebue. SANDA: Tată... MIHAI : (frământat, se plimbă prin odaie. N'o aude). SANDA: Tăticule... (Timidă, abia îndrăznind) Nu pot să mă duc eu în locul dumitale? MIHAI : Cum ? SANDA : Eşti obosit. Las'că mă duo eu în locul dumitale. Să nu râzi... Am spus o- prostie ? MIHAI : Nu. (Pauză) Dar tu ştii despre ce e vorba ? SANDA : Mă înveţi. MIHAI : S'ar putea să te aresteze... SANDA : Nu sunt fata ta ? Am să rezist... Nici nu ştii tu cât pot eu să sufăr. (Pauză) Crezi că lunile astea au trecut aşa, că n'am învăţat nimic ? MIHAI T (pe gânduri) Nu... Nu e bine... SANDA : (febril) De ce nu e bine, tată ? (Tristă) N'ai încredere în mine... MIHAI : Nu numai eu trebuie să am. Tu trebuie să ai încredere în tine. SANDA : Dacă ai şti, cum îi urăsc... (Mihai o priveşte drept în ochi) Din tot sufletul meu, îi urăsc... încearcă, tată... MIHAI : (şovăie totuşi) De aici se pot trage multe... SANDA: Pentru alţii? MIHAI : Şi pentru tine... închisoare... Dar mai ales pentru alţii... SANDA : Nici dacă... (aproape scrâşnind) nici dacă mă ucid.. ' MIHAI. Bine. Atunci, uite ce faci. Te plimbi prin oras o oră. Iei un tramvai, două, te dai jos. Pe Urmă o maşină şi cobori pe cheiul Dâm» Doviţei la podul Radu Vodă* O iei pe jos;... Tii minte? SANDA : Da, tată. VIAŢA ROMANEASCĂ , 34 NICOLAE MORARU ŞI AUREL BARANGA 1 MIHAI: Mergi pe bulevardul Mărăşeşti. E strada care duce spre Expoziţie. SANDA: Ştiu. MIHAI: Te opreşti la numărul 103. O casă mică, joasă. E un debit de tutun. Intri. Ai să vezi un bătrân. Spui: „ţigări de foi cu carton aveţi?". SANDA (râde) Râzi de mine. Cine-a mai văzut ţigări de foi cu carton ? MIHAI : (aspru) Zici cum îţi spun eu. Dacă îţi răspunde: „avem numai zece cutii", îi dai plicul ăsta şi pleci. Te mal plimbi pe străzi, iei tramvaiul şi te duci acasă. Ai înţeles ? SANDA : (fericită) înţeles, tăticule... MIHAI : încă ceva : dacă se întâmplă... cumva... distrugi. Dacă nu reuşeşti şi... ajungi... (Pauză) SANDA : La Siguranţă... Ştiu: „nu-i al meu!"... Dar nu se'ntâmplă nimic. Vino să te sărut. Ce drăguţ eşti dumneata aşa preocupat, serios. MIHAI: (se uită ta ceas) Acum, fetiţo, avem treabă... multă... SANDA: Gata, tăticule? (îşi ia bascul) Când te mai văd ? (Mihai \ o îmbrăţişează). MIHAI : O să ne vedem, o să ne vedem curând. (Sanda iese pe uşa pe unde a intrat, Mihai îşi ia pardesiul, se apropie de uşa atelierului) K Tudore... TUDOR : Pleci ? rfţ-MIHAI: Plec, Tudore. f ] TUDOR : Nici n'ai mâncat. 1 î MIHAI : Nu-i nimic, (zâmbind) trece... Dar uite ce e, Tudor : s'ar putea să mă caute aici un om. Nu prea înalt. Da' voinic. O să întrebe de < Bobeică. Spune-i că am plecat cu Adrian. Şi că mă întorc pe la unsprezece... - , TUDOR : (fericit) Te'ntorci? '% MIHAI: Mă întorc... (iese) TUDOR: (lui Dan) Hai, tată, să-i pregătim de mâncare. Şi un» pat bun. DAN : Cine ştie de când n'a mai dormit omeneşte. fj TUDOR : Să-l culcăm aici. |,« DAN : Nu, să-1 culcăm în patul meu. TUDOR: Ia taci... (se aude o bătaie în uşă) Da... intră! (intra , Preda). PREDA: Bună seara... Se poate repara... (se uită cercetător împre-. f jur).... Cred că n'am greşit... Aveam o adresă... Bobeică... [ TUDOR: II căutaţi... (şi ezită) pe Bobeică? _ _?(*| PREDA: Da. " [ *" TUDOR : (repede) Acum a plecat. Mi-a lăsat vorbă să-ţi spun c'a plecat cu Adrian. PREDA : (gest disperat) Cu Adrian ? 11 TUDOR : Aşa a spus... || PREDA: (Iese repede, aproape î/% fugă) TUDOR : (fugind după el) Dar se întoarce... se întoarce pe la... (Preda a dispărut. Tudor şi Dan au rămas consternaţi. Urmează o lungă COMUNIŞTII 35 tăcere. Apoi Tudor, dând din cap cu amărăciune) Poate că... nu se mai ' întoarce... - CORTINA Tabloul IV (Decorul reprezintă o pivniţă. La dreapta o stivă de lemne, iar p° ^eretele netencuit, rama unei oglinzi rămasă acolo după evacuarea bulen-drelor. Peretele din fund are două ferăstruici cu ochiuri mici de geam. Intre ferestre un pat de campanie acoperit cu o pătură, un cuier peste oare spânzură o draperie de pluş verde, prăfuit, cu galeria ei de alamă. los pe podea o altă galerie de alamă. In stânga scenei o masă de bucătărie albăK mare, de brad, cu poliţă. Pe masă şi pe poliţă, casete de litiere. Alături de masă e un „boston". O scară neagră, cu trepte înalte, urcă spre tavan. Abea se ghicesc două umbre). VOCEA BĂRBATULUI : Nu se mai vede nimic... Au trecut îndărăt şi lampagii. Eu cunosc oamenii după picioare. Ştiu când se grăbesc, când sunt obosiţi... Acum merg repede. Ii bate ploaia... VOCEA FEMEII : Nu putem face lumină ? VOCEA BĂRBATULUI : Ba da... Dar întâi să acopăr, ferestrele.... (Acoperă ferestrele. Cea din dreapta cu o ţoală veche, cea din stânga cu un colţ al draperiei de pluş. Vorbind draperiei care se împotriveşte manevrei) Iată c'ai ajuns, onorată draperie, din nou la întrebuinţarea dumitale de pe vremuri. Ei, cine ştie, la ce fereastră ai stat. Ai ajuns în pivniţă. Nu-i nimic. Poţi fi mândră. Abia acum serveşti. (A terminat cu astuparea ferestrelor) Aşa. Şi acum să facem lumină. (Se apropie de masă şi aprinde lampa cu gaz) Şi cum îţi spun, am ajuns să cunosc oamenii după umbletul lor. IOANA : Lucrezi de mult aici ? MITICA PLEŞA : (o priveşte o clipă şi apoi continuă firesc.) Trec -roţile unui cărucior de copil. Pe urmă cişmele unui soldat. Mai trece o vreme, îşi târăşte un bătrân ghetele lui cu gumilastic. Şi-mi spune: „ei, băiatule, -când copilul ăsta din cărucior o să poarte cisme ca soldatul, tu o să-ţi târăşti picioarele ca bătrânul". (Râzând) Dacă n'o să te poarte şi pe tine... în cărucior. (Tuşeşte). IOANA : Strânge-te la piept... e frig aici. PLEŞA : (Ia de pe cuier o haină) Pune asta pe dumneata. (Faţă de Împotrivirea tăcută a fetei) Nu, nu... Eu sunt obişnuit, îmi place frigul. {Tuşeşte mai tare). IOANA : Ar trebui să te îngrijeşti. PLEŞA : Ca să te îngrijeşti, trebuie să fii bolnav. Ca să fii bolnav, trebue să ai timp. Şi eu n'am timp să fiu bolnav. (Tuşeşte tare; apoi râde) Da' de ajuns cu vorba... Să trecem la lucru. (Isi ia vingalacul si începe să culeagă). % IOANA: Lasă... asta nu-i urgent, PLEŞA: (punând vingalacul jos, nedumerit, înciudat) Şi ce-j urgent flu vine... Dela patru sunt gata, pregătit... Şi nu vine... (îngrijorat) Şi mi-a 36 NICOLAE MORARII ŞI AUREL B ARAN GA spus tovarăşul Preda ieri: „E urgent, frate, urgent... O să vină şi o tovarăşă dela tehnica centrală..." Dumneata adică. Dumneata văz c'ai venit. Şi materialul întârzie... (Pauză) Să nu se fi întâmplat ceva... (Pauză) II cunoşti pe tovarăşul Preda? IOANA: Nu. PLEŞA : Ce om minunat... Ai să vezi... nu se poate să nu-ţi placă... IOANA : (aspru) Eu n'am timp să-mi placă nimeni. PLEŞA : (sincer) Nu... Păi, eu n'am spus cu gând rău... Am spus că-i (subliniind cuvântul) un om,-. IOANA : Cât e ceasul ? PLEŞA : (se uită la ceasul lui de buzunar) Nouă fără cinci... IOANA : (ca să-şi gonească urâtul) Hai să-mi arăţi şi mie cum lucrezi... să treacă timpul... Cum de vezi la lumina asta? PLEŞA : Eu nu mai trebuie să mă uit la litere. Mă cunosc ele. Când lucram la tipografie, afară, le mai încurcam, mai greşeam. Striga şefu' d'atelier : „puneţi ochelari". „Dac'ai orbit... la azil!", striga Leahu. N'am-orbit. Da' pentru cine să robesc? Pentru Coman? Pentru Steriade? Când am cerut drepturile noastre... (tuşeşte). Aici nu greşesc. Să-ţi arăt o corectură. Fără semn... Mă cunosc literele. Şi eu le ştiu. (Ca o mare taină) Stau de vorbă cu ele... IOANA : (zâmbind) Cu literele? PLEŞA: (explicându-se) Dacă rămân zile întregi singur? Vorbesc cu ele. (Incruntându-se) Nu le iubesc pe toate. Iau un A (ia o literă din casetă)... şi mi se urcă sângele la cap. Văd blochausuri... bănci... consilii... (explicându-se) America. (Zvârle litera la loc) Iau în mână un F. (Ia o literă din casetă) Ură... Moarte... (explicând) Fascism... (aruncă litera în casetă. Pauză. Glasul îi devine cântec dulce) Iau în mână Un L... Şi-mi vine să-t mângâi: Lenin... (pune la loc litera cu grijă. 'Pauză) Nu se poate. Nu se poate... Trebuie să se fi întâmplat ceva. N'a întârziat niciodată. (Ia o bară de alamă şi bate în plafonul camerei în dreptul ghepengului) O singură dată, astă iarnă, căzuse zăpadă mare... Şi tramvaiele stăteau. Nu se putea umbla. A întârziat o jumătate de oră, şi n'a ştiut cum să se mai... (Se deschide ghepengul şi pe scară apare un om. O clipă pivniţa e inundată de lumina care vine de sus. Omul a coborît şi a tras ghepengul după el) Ce s'aude, nene Voicule? VOICU : Nimic. PLEŞA : Nu cumva ai mutat semnu'... VOICU : Se poate? PLEŞA : P'afară ai mai dat? Tot aşa plouă? VOICU : Tot. Şi 'ntuneric, nu vezi la doi paşi. PLEŞA : Nu-i a bună, nene Voicule. VOICU: Ei şi 'mneatale... Una, două, vezi rău. Cine ştie ce-o fî. Ai auzit, ţi-a spus. E treabă multă acum. A trecut nepotu-meu, Manole, p'aici. E contabil la „Lemaitre"... Zice: „Fierbe la noi, unchiule". Mă fac niznai... zic: „Ce?" Zice: „Fierbe rău, în fabrică". (Pauză) Cine ştie cu ce treabă o fi venit. (Pauză) Nu se poate ! (Med mult ca să-şi facă sie-şi curaj) Nu s'a întâmplat nimic. Că eu ştiu. PLEŞA : Iţi spune 'mneatale inima... VOICU : (fiindcă a simţit ironia) Păi, 'mneata, până nu râzi... (In- COMUNIŞTII 37 ciudat) Ei, uite că-mi spune. (Ioanei. Serios) Ştii cum îmi spune? Cronometru. PLEŞA: (se uită la ceas, îl duce la ureche) Poate că-ţi spune şi cât e ceasul. VOICU • (repede) Nouă şi zece. PLEŞA : Ai o inimă: Longines. (Pauză. Pe gânduri) Măcar să fie cum spui dumneata... (tuşeşte). VOICU : Ia şi întinde-te omule, urcă sus, şi odihneşte-te. Eşti nedormit de atâtea nopţi. Când vine, te scol eu, n'ai grijă. (Ioanei) Uite aşa-mi face: eu vorbesc, eu aud. (Lui Mitică Pleşa) Eşti bolnav, omule, pricepe. PLEŞA : Dumneata'' mă'mbolnăveşti... că mi-o tot spui mereu. VOICU : Şi acu dacă-ţi pun termometru'... PLEŞA : Nu mă culc... Auzi ? Şi dacă nu-ţi convine... cheamă poliţia ! f Râsete). IOANA : Nu faci bine, totuşi. Poate c'ar trebui să ieşi din munca asta. PLEŞA : Să ies ? IOANA: Să capeţi o altă muncă, într'un orăşel... undeva... la munte. PLEŞA: (are impresia că n'a auzit bine) La munte? VOICU : Ce te miri? Crezi că acolo am terminat cu burghezia? . PLEŞA - Să plec eu d'aici? IOANA : Numai pentru un timp. Şi te'ntorci. E bine să cunoască omul şi alte locuri. Să umble... PLEŞA : Păi, unde umblu eu maj mult ca aici? Te uiţi că-i o pivniţă umedă? Patru paşi lungime, trei paşi lăţime? (Zâmbet) Ei, tovarăşă, cum să-ţi spun eu dumitale. (Scurtă pauză) Stau la casa mea de litere şi culeg, trag la boston. Iese manifestu', iese broşura... (Ca un secret) Eu plec cu ea. Merg departe... Unde ajunge litera asta tipărită, acolo sunt şi eu... De asta când aţipesc, câte-odallă parcă vine cineva şi mă trezeşte: te-aşteaptă! (Pauză) Te aşteaptă. Cum îl aşteptăm noi. (Pauză) Cum să'ntârzie el atâta vreme... Mi-a spus limpede: „Sunt în curs acţiuni mari. Ai să vezi mâine când o să culegi. Mai poţi o noapte?" — „Mai pot!"... (Pauză) (Cu ochii mari, halucinaţi) Dacă... (a tăcut). VOICU : (aspru) Spune, ce vrei să spui? PLEŞA; (Tace). * VOICU : Hai, dece taci? Să-şi spună omul gându' întreg între tovarăşi... (Tare, deslănţuit, se vede c'o spune ca un răspuns şi gândurilor lui) N'a căzut Preda. Auzi ? N'a căzut! (Se aşează sleit pe scaun în timp ce o linişte de moarte a coborît în încăpere. Reia după o lungă pauză, dar se ■cunoaşte că ceeace spune este pentru a umple tăcerea)... Când eram la arsenal şi mi-a smuls braţu'... multă vreme credeam că-1 mai am... Şi mă .feream să nu-1 lovesc... (Pauză) P'ormă m'am gândit să mă fac telefonist... PLEŞA : (e apucat de un puternic acces de tuse). IOANA : (după ce Pleşa s'a potolit) Şi azi dimineaţă când am plecat de acasă ploua. Nu era nici şase...-(Pauză). VOICU : P'ormă, când am intrat în mişcare, m'am întrebat: ce-o să pot face?^ (apoi răspunzând adevăratei întrebări care-l chinuie) Nu., nu... (Se ridicfi) Mă duc să dau o raită, să văz ce-i pe-afară. O să vină... (Urcă scara, ridică ghepengul şi iese. Urmează o pauză lungă şi grea. Pleşa şi-a 38 NICOLAE MORARU ŞI AUREL BARANGA aprins o ţigară şi o fumează în tăcere. Ioana stă pe scaun lângă lampă şt. răsfoieşte un manuscris). PLEŞA : Ţi-e foame? IOANA : (ridicând ochii) Nu... PLEŞA • Spui că eşti plecată de dimineaţă. Poate n'ai mâncat. Am aici nişte pâine şi salam. Mănâncă. IOANA : Nu mi-e foame. PLEŞA : (cu un efort vizibil) Atunci, la lucru... IOANA ■: Şi eu ce să fac? PLEŞA : Dacă vrei, ajută-mă, (se cunoaşte că, de fapt, nu are nevoie} dictează-mi... IOANA : De unde ? PLEŞA: (arătându-i pe manuscris) De aici... i IOANA : (dictează) „Terminarea, cu succes, înainte de termen, a celui de al doilea plan Stalinist, îi face pe imperialişti să turbeze de furie.. După ce imperialiştii au svârlit în ghiarele hitlerismului Austria, după aşa; zisul „Anschluss"... PLEŞA : Nu... Păi, eu nu stenografiez... Mai încet. IOANA: (dictând) „Terminarea"... PLEŞA: (Mitică Pleşa, culege)... „Terminarea". IOANA : ...„cu". PLEŞA : Spune mai mult. IOANA ; ...„cu succes a celui de al doilea plan stalinist"... (Se ridică: şi urmăreşte cum lucrează) Aşa se culege? Deandoaselea? PLEŞA : Aşa. Mai departe. IOANA : „...îi face pe imperialişti"... PLEŞA: (culegând) Ce tovarăş minunat, Preda ăsta... Venea aici., şi se uita la mine. „O să-ţi fur meşteşugu'., meştere"... îmi spunea (// face semn Ioanei să dicteze mai departe). IOANA : ...„să turbeze de furie". PLEŞA : ...şi era abia ieşit din închisoare... Cum ai spus? IOANA : ...,^pe imperialişti să turbeze de furie..." PLEŞA: (culegând mereu) M'a învăţat un cântec. Acolo stătea când m'a învăţat. (începe să murmure, abia auzit) „Privesc din Doftana prin gratii de fier, Departe, în zare, un petec de cer, E cerul sub care închisă şi ea Se mistuie'n chinuri tovarăşa meu ." A stat la Doftana? , Nu ştiu... (cântă). „Distrugeţi-mi ziduri şi lanţuri fărmaţi Să sbor ca un şoim peste'nalţii Car poţi, Să strâng înc'bdatâ tovarăşa mea Şi-apoi să m'avânt iar în lupta cea grea..." (a lăsat manuscrisul şi tace), (a lăsat vingalacul) Ce e? Ţi-e rău? IOANA PLEŞA IOANA : PLEŞA: COMUNIŞTII 39 IOANA : Nu... Sunt obosită... PLESA : Odihneşte-te aici.. (O conduce şi o întinde pe pat. O acoperă cu pardesiul lui. Faţă de protestul ei mut) Nu, nu... odihneşte-te... (Se duce la masă şi întoarce lampa cu lumina spre perele. Se ridică ghepengul şi apare Voicu). _ ,. , „ . VOICU : (aproape exaltat) V am spus ca vine! Eu am ştiut ca vine... (In urma lui apare Preda). PLEŞA : (se repede şi întoarce lampa. Acum se vede limpede faţa lui Preda) Tovarăşe! IOANA : (se ridică brusc şi se repede la Preda) Tu? PREDA: (rămâne o clipă înmărmurit, apoi o îmbrăţişează cu o nespusă dragoste. Pauză). PLEŞA : (lui Voicu) Ca să vezi... Şi mie-mi spunea ca nu-1 cunoaşte. PREDA : (în timp ce continuă s'o ţină pe Ioana în braţe şi s'o mângâie) Nu te-a minţit. Pe Preda nu-1 cunoaşte... (Pauză. întunecat) Insfârşit... după câte s'au întâmplat... PLEŞA : Dar ce-i, tovarăşe? PREDA : A căzut un om de-al nostru. Un tovarăş bun. (Pauză) Şi nu numai el. PLEŞA ; Cum ? PREDA : Casa în care trebuia să ne întâlnim azi după masă a căzut... (Pauză) Nu ne-am mai găsit. (PaUză) Trebuia să-mi dea materialul... {Pauză) Dacă l-aşi fi văzut, dacă l-aşi fi văzut cu jumătate oră înainte! PLEŞA: (abia îndrăznind) Atunci, n'avem nici materialul. PREDA : Nu. N'avem... PLEŞÂ : (trântind vingalacul) Arză-o-ar focu'... PREDA: (calm, blând, dar cu greutate) Păi, nu aşa frate... PLEŞA : (-ca un copil trist) Ce facem atunci? PREDA : Atunci. La treabă... (se vede că vrea să se adreseze Ioanei şi nu ştie cum să-i spună). ' IOANA : Ioana. PREDA: (cii un zâmbet) Tovarăşă Ioana... trebue să faci un drum. Să-mi aduci un om. Nu e -departe de aici... După colţ. Pe Aurora, la nr. 15... Oproiu...(Scrie un bilet) Să i-1 dai şi să-1 aduci încoace. IOANA : Acum? PREDA : Chiar acum. (Ioana îşi ia pardesiul, bascul şi urcă urmată de Voicu. Lungă tăcere. Preda se plimbă îngândurat prin odaie. Pleşa îşi răsuceşte amărît o ţigară). PLEŞA : (timid, abia îndrăznind să-l turbure) Şi manifestul? PREDA : (par'că n'a auzit) Cum? PLEŞA : Zic: şi manifestul? PREDA : (dârz, răspunzând şi întrebărilor lui) Va îi manifestul. O să avem manifestul, tovarăşe... (După o pauză scurtă, scrâşnind aproape) Nu poate să rămână p'a lor... (Pauză). PLEŞA : (încet, ca pentru, el) Au lovit bine, tâlharii. PREDA: (încruntându-se) Au lovit. Ştia ticălosul care 1-a dat că manifestul ăsta e chemarea la acţiune... (cu o mare încredere) Dar este Partidul, tovarăşe... Avem Partidul... (Se plimbă mai departe, îngândurat). PLEŞA ; (după o pauză) Numai de nu ne-ar întârzia. PREDA: (s'a oprii o clipă) Asta aşa e. (Intră Oproiu urmat de ! ţ h.t 40 NICOLAE MO RAR U ŞI AUREL BARANGA S.Br.ai venit tovarăşe. Şezi. (Pauză) Uite pentruce te-am chemat.. (Pauza) A căzut Bobeică. OPROIU : Bobeică ? arti.,n^R??A: -f^aItii-+ P6 te miri? Du?manu' '«veste ca să împiedice acţiunea. (Pauza) Cum staţi cu greva? OPROIU : Bine. Totul e pregătit pentru poimâine. part^,PRE?DA: T0Cf^ PCntrU asta te"am chemat Jt' transmit hotărîrea Partidului (Răspicat) Greva nu va avea loc poimâine... OPROIU : (rămâne nedumerit). PREDA: Trebuie să le-o luăm înainte. Nu poimâine. Mâine» Deo- 1 camdata s au luat măsuri pentru localizarea căderilor. (Pauză) Ce spui? I OPROIU : (pe gânduri) Mâine. E greu. 1 PREDA : Ştiu că-i greu. Da' de asta eşti aici. OPROIU: N'am oamenii la îndemână. „; PREDA: Trebuie să-i găsim în noaptea asta. Biroul organizaţiei Comitetul de grevă. Unde-i Marinoiu ? organizaţiei. pe Pău^010 : P€ Marin°iU " găS6SC eU" (Pe înduri) Dar de unde-1 iau PREDA : Măi frate, trebuie să-I găseşti Vineri°PR0IU°amenii"s pre^'1 Pentru Vineri. Toată lumea ştie de PREDA: Şi dacă Vineri n'o s'o mai putem face? Nu 'nteleei că fiecaie ceas e preţios? Că trebue să le-o luăm înainte? Spui că pe Marinoiu " PREDA^ Vezi?' (D"Pâ ° CUpă ^ gândil'e) E1 Ştie d£ Florea- /f PRESU:DacănU i3Să T° încUrcătură" Su"t opt mii de oameni. '\ * în jurul ei nu'nrnt OTgamZa'a munce?te bine> dacă mobilizează oamenii I m jurul ei, nu poate sa iasă nici o încurcătură. In noaptea asta nu trebui* "I sa doarmă nimeni. Trebuie transmis din om în om. Iar mâne tS , de la începerea lucrului şi până Ia ora zece, trebuie răscoH? £ colt * leZa)»Tnî ° ^ a;6ţi Şî aJUt°are- (M(ându-1 ««eri) Hai, vSu să^ I te vad cu fruntea sus. Ce zici, se poate? ' I la celaSfetoprSlp^ * ^ ^ D" de simpatie \ APOi ,2; ™zz :,%;?:atnse„Sfmasl Cdelal,e | OPROIU: Vineri, la unu. ' ţ zece... NuTunu.^ ^ Ş' ^ ° S'° luăm înaînte: Vineri la -spre- :| OPROIU : (privindu-l pe Piesa) Manifestul? * PREDA: (întunecându-se) Da... Şi n'avem încă textul. (O clipă ) pnvu.a u fuge spre Ioana). (Ioana se ridică şi vine spre el. Preda se u^ă PREDA . (mai mult pentru el) Nu. Nu e bine... ,1 OPROIU: Dacă trebuie făcut un drum... U PREDA: (preocupai) O să trebuie.. OPROIU.: Pot să mă duc eu. 1| PREDA : Nu. Ai altele de făcut., (lui Piesa) - Dacă îti dau în Lei sferturi de oră materialul, cam o pagină, în cât timp eşti gata cu trasul? \i COMUNIŞTII 41 PLESA: (după o clipă de gândire) La doua... PREDA • VftotfMO O să mă duc eu. (Lui Pleşa) Pregăteşte tot. (1st > „Măria) Du-te Oproiule, după cinci minute, plec eu. (Ia bara de alama 'si vrea să bată în tavan. In clipa aceea se deschide ghepengul şi apare numai capul lui Voicu) VOICU : (Intimând un plic) L-a adus de la tutungerie. _ PREDA- (ia plicul. II deschide. O clipă e foarte surprins) Mani-, festul Materialul lui Bobeică. Avem manifestul, tovarăşi Avem mani= S ui'' (După o clipă, se întunecă) Atunci, poate n'a căzut (Şt mai ciurde întrebare) Şi Adrian? (se regăseşte imediat. Lui Pesa Apuca-te de lucru meştere! Să câştigăm timp. La treabă, Oproiule... La treaba. OPROIU ■ Cu bine, tovarăşe. (O puternica strângere de mana) PREDA • Cu bine. Si succes. (Oproiu urcă şi-iese. Preda se apropie de Ioana în timp ce Pleşa a început să culeagă) Eşti obosita? IOANA: Nu. „ a PREDA - Imprăstierea trebuie făcută înca in noaptea asta. ^ IOANA •' Da, dar eu mi-am fixat întâlnirile cu oamenii cari sa preia pachetele pentru mâine. Azi, de dimineaţă dela şase, numai asta am făcut .De Eunde sa;i (/. q fQ.ţă dg ţigară) Ai aici lista cu oamenii dela sectoare. Iţi ies la întâlnire în noaptea asta Citeşte şi memorează. (Ioana a terminat de âitit şt da foc foiţei) Intre trei ş cinci predarea. Dela cinci încolo, sunt pregătite echipe de utecişti. Voi face împrăştierea la poarta fabricilor. (Pauză) Ce-ai rămas aşa?... ^ IOANA: (şoptit, lipindu-se tandru de Preda) Nu-mi vine sa cred... PLEŞA : (în timp ce culege) Acu nu mjai întârziem... PREDA : Păi să nu întârziem, meştere. Să nu întârziem... Dă-i zor, tovarăşe... Că mâi avem o treabă. PLEŞA : (aproape bucuros) Mai vine ceva? PREDA : Nu vine nimic... Plecăm noi... Ne mutăm. PLEŞA : Ne mutăm? Unde? PREDA : Nici o grijă... Mai bine ca aici... In locul ăsta a venit prea multă lume. ([mbărbătându-l) Şi nu fi trist, meştere. Va veni o zi când o să lucrezi într'o tipografie mare... mare... (Pleşa culege. Preda se apropie de Ioana. O clipă tac amândoi) PREDA : Şi când te gândeşti că ieri când mi-a spus tovarăşul dela Comitetul Centrai: „Vă trimitem o fată să vă ajute la tehnică", eram gata să-i spun: „lasă, ne-om descurca noi". IOANA : Stai să te văd. Abia acum te văd bine. Nu te-ai schimbat.. PREDA: (mângâind-o) Nici tu. Eşti aşa cum te visam eu. Când te-am descris de-atâtea ori tovarăşilor... Cârnă... (foarte serios) Fiindcă să ştii, ăi fi tu mare tehnică... dar tot cârnă ai rămas... (deodată) Dar cum ai ajuns tu aici? Cum ai dus-o? (Pleşa fixează materia în boston). IOANA : O să-ţi povestesc... Acum spune-mi tu... Spune-mi: cum a fost... acolo?... PREDA : Curios : adineaori mă gândeam şi eu la Doftana... Ştii, când am un moment greu mă gândesc la Doftana. La tovarăşul Gbeorghiu. Cum găseşte el întotdeauna soluţia cea mai justă... cuvântul cel mai cald. Cum ştie el să nu se grăbească. Dar să nu întârzie. Să-ţi arate dacă ai 42 N1C0LAE MORARU ŞI AUREL BAJRANGA greşit. Şi să te întărească. Să-ţi dea încredere... (Pauză) Par'că văd, cât o fi ceasul? Zece... A fost o zi grea... Oameni schingiuiţi, înfometaţi, băgaţi la haş... Toată temniţa în picioare. A fost o zi grea... Acum e tăcere. De departe se aude: „Postul numărul unu: bine"... „Postul numărul doi: bine"... Pe urmă, linişte. Tovarăşul Gheorghiu scrie Comitetului Central... Tovarăşii învaţă... Numai Şerbănoiu n'are astâmpăr... De, i-o fi şi lui dor d'acasă.... Şi cântă. IOANA- Cântă? PREDA: Ei, ce frumos cântă Şerbănoiu... (începe murmurat să cânte) „La Doftana unde toţi pereţii strigă suferinţi, „Număr paşii, ceasurile vieţii, comuniştii'nchişi..." (Pleşa începe să tragă la boston. Ioana adună foile trase şi face pachete. Preda ajută. Şi in timp ce toţi trei murmwă cântecul, cade încet, încet, CORTINA ACTUL III Tabloul V (Decorul reprezintă s-da de paginaţie a unei mari tipografii în plină fierbere şi activitate. Mese cu material cules, casete mari cu Utere de titlu,, maşini pentru dat perii, mesele cu tăvi pentru paginile care merg la calandru. In dreapta, planul întâi, pe o estradă, masa şefului de atelier, plină de şpalturi,. corecturi,zincuri. Ferestrele sunt deschise şi un soare generos, aprilin, umple sala. De-afară se aude svonul oraşului. Claxoane, glasul urli-cilor cari strigă: ,,Crima dela wagons-lits"... „Noul mers al trenurilor", „Criza guvernului francez" ...„ultimele şlagăre şi noutăţi: cântece şi tan-gouri". Ceasornicul mare al sălii de paginaţie arată unsprezece fără două--zeci). PRIMUL PAGINATOR: (aplecat asupra unei pagini) Gata. Sandule,, scoate corectura la cinci-şase. SANDU : (se apropie) Nu s'a scos? PRIMUL PAGINATOR : (priveşte în jur ca să vadă dacă nu e observat) Ba s'a scos. (In şoaptă, întinzându-i conspirativ o hârtie) Citeşte şi dă mai departe... (Sandu bagă hârtia în buzunar şi se îndepărtează) OANA : (se apropie de o altă masă lângă care stau doi paginatori) Materia asta se preface. Se dă pe trei coloane. (Vrea să se aplece şi să şoptească ceva. Se opreşte fiindcă l-a observat pe Leahu trecând. Spune-tare) Titlu' pe trei. AL TREILEA PAGINATOR : (către Oană) Cu verzale? OANA: Cu drepte. AL TREILEA PAGINATOR: (în şoaptă, profitând de faptul că Leahu nu e atent) Da' ce-i, nea Oană ? OANA : (cu ochii spre Leahu care nu-i pierde din vedere) Lăsaţi, mă băieţi, că asta nu intră, nu-i zor... (strigând spre masa lui Leahu) „Mişcarea în magistratură", intră azi? COMUNIŞTII 43- LEAHU - (se uită prin hârtiile lui) Mâine! (Se afundă în hârtii) AL TREILEA PAGINATOR : Dar ce-i, nea Oană? OANA : (repede, şoptii) Taci, că se uită caiafa la noi... (Pauza) le dUCi 1 UNU Ba'iAT : (trecând pe lângă Oană îi face >emn din cap şi apoi Gata nea Leahule. A rămas pagina întâia si patru. g ;LEAHU: Vedeţi să nu le încurcaţi... (strigând) Materialul de fond.. fondul a venit? . ., AL PATRULEA PAGINATOR: N'a ieşit. LEAHU ■ Iesi-le-ar sufletu' de puturoşi... că numai la pretenţii sani huni (Se scoală dela masa lui, străbate sala în lung şt iese) LUNGU • (vine spre masa paginatorilor, îşi face de lucru. Şopteşte ava şi apoi, ca să se acopere) Intră publicaţia. (Şopteşte) La unsprezece... (PmCTUDORAN : (intrând din dreapta) Nea Leahule, nea Leahule ! AL CINCILEA PAGINATOR : E la lynotipe. TUDORAN: Cine lucrează la „Economic"? AL ŞASELEA PAGINATOR: Lungu ! (i-l arată în stânga) TUDORAN : (l-a zărit pe Lungu) Nea Lungule: bursa... LUNGU: Târziu. Am încheiat. u . TUDORAN : Hai, lasă nea Lungule... Cel puţin „acţiunile sa intre.., "Astra" uite câte puncte a sărit... u LUNGU : Că tata-i plin de acţiuni. Dă-i litera, s'o culeagă la mana (Tudoran se îndepărtează, intră din dreapta Nae Zabalon) AL DOILEA PAGINATOR : Ce-i, nea Nae ? 'mneatale umbli pe drumuri... AL TREILEA PAGINATOR: ...Şi moartea te caută p acasă... NAE ZABALON : Dom' Biciulescu... n'a fost p'acilea ? Că-1 căută ştabu'... Avem treabă cu el. AL PATRULEA PAGINATOR : Vino să-ţi arat unde e. (Zabalon vine,, paginatorul ridică coşul cu hârtii) Uite, aici 'e. (Râsete) NAE ZABALON : Pe noi arde pielea şi vouă... AL CINCILEA PAGINATOR : (trecând pe lângă el) Poate luaţi foc toţi... (Zabalon mai ridică o privire spre sală şi iese) AL DOILEA PAGINATOR : (către Lungu, care trece) Şi rotativele r LUNGU : (atent, să nu audă cineva) Şi ele. S'a aranjat. (Fiindcă l-a văzut intrând pe Leahu) încheiem, Leahule? • LEAHU : (supărat, otrăvit) Biciulescu a adus crima ? (spre Biciulescu care intră urmat de Copoiu) Hai, domnule, că pierdem trenurile. BICIULESCU : (radios. Se îndreaptă spre masa şefului de atelier) Nu pierdem nimic... In regulă... AL TREILEA PAGINATOR : (către al patrulea, arătându-l pe Biciu-kscu) Trăziii-1'ar dumnezeu de gabăr... BICIULESCU : (lui Leahu) Nu pierdem nimic... Şi avem o bombă {Citind din manuscris) „Asasinul mărturiseşte redactorului nostru de unde şi-a procurat arma"... (tare) Avem şi-o caricatură (arătând spre Copoiu) Dumnealui a îăcul-o. LEAHU : Dă, domnule, manuscrisul încoa... Botoş ! Botoş ! Lasă tot... (Vine din fund spre masă lui Leahu, Bolpş) NICOLAE MORARU Ş, AUREL BARANGA >n toe IZ0"1"9 •' (""'ă m" C, ,„„-. dom„uleî Umb|a "ss -SiS^ watt?* < JS -«sfe ^ISSr? ««râs Scoate ..mortale". Scrie: , fatale" 1 ? atinS' din feri^e, ţinta" fondu'? Că vine ştabu' s*-î vază " D ti f ^ PT ateUer^ Fond»' Gat'a BICIULESCU- (Inlt Z'''r 1\ fene- datj 0 Perie... f/ese) LEAHU : (şoptit can u t"} AratăH d™nealui... ( ; ,treia _ c« ochu „ ^ Ala din stânga_ De[a BICIULESCU: Mai care? LEAHU : Mai caro ? n - . ^tă^r^^ . „ f?^ffi^ toate atelierele. La an,.. '! gand. Buznea unde e ? 'A, £, ui -I ^ să Ie ^ în M3CarB?^ iond,?—: ^ Fond, UndH 'Unde stnfoamU.T^ ^ ,a f°"d < D^ peria încoa.^- Copoiu) , COPOIU: Jos. > tot nu ^ oi^^ b3gi - Ia «*« că până la, t COMAN ■'■ SiZ^ 13 j°UăsP— * Jumătate... £ * Pandelaş) Intrî al ce" ufeditoS f f ^< * ^ Se ^te... Doua trei idei... „Cei care.sj^ e^g^'^^ ™ *P« turbure". Pot sa agite massele, se înşeală "Asa pT-*fd, împ°triva ^zboiului va fi decât o gogoriţă"... Hai Irani P , 3 f°St' "U este si "» M'-aduci să văd... Zece rânduri Nu ? Man°Iescu ^ scr*" rComan, Pande% ^u ™' ™lt. Cu aldme. Hai, Leahule. ■areptul ceasornicului) Merge bine ? S£? îndreaptă spre ieşire. In LEAHU: Exact. PRIMUL PAGINA TOP • r- încet totuşi) Huo, trăzni-v'ar *** ^S^W ° - vă iasă Pe nas... (către m f, • La unsprezece lăsăL^f" ^ Să văz- d^ă merge ceasul ca ,a noi ^ AL TREILEA PAGINA TOP ■ / „ ; ] *mss cr ,ra,e ^ s % * ~•*** *«*»* « ADRIAN ; Am treabă... J - .4' li COMUNIŞTII AL DOILEA PAGINATOR : Cu cine ? ADRIAN : Cu Buznea. AL DOILEA PAGINATOR: Aicea e. Stai să-1 caut... (Pleacă) AL iREILEA PAGINATOR: (şoptit) Da' n'ai nici o grijă. Merge bine. La unsprezece... ADRIAN : (tresărind) Cum ? La... AL TREILEA PAGINATOR : *Zic : la unsprezece... ADRIAN : A, da, sigur... (vine al doilea paginator cu Buznea) Bine că te-am găsit, frate. Hai să-ţi spun un cuvânt... MIRCEA: (şoptit) Merge bine pe aici... ADRIAN : ...Dar s'a ivit o schimbare... în afară de ora. Asta cred că- ştii. MIRCEA : Se ştie. ADRIAN : Vorbeşti tu. Aşa a hotărît Partidul. Sa vorbeşti tu. MIRCEA • Păi, mie nu mi s'a comunicat nimic... ADRIAN : (febril) Frate dragă, înţelege..^uneori nu merg toate luci urile după tipic. Iţi comunic eu. MIRCEA: Ştiu... stiu... dar vezi că legătura mea... ADRIAN : (nervos) Aoleu !... Ce naiba... în ceasuri ca astea ne mat ţinem... i -'-A MIRCEA : Ştiu, dar... ADRIAN : Ei bine, atunci poftim, în numele comisei locale, dun partea' sindicatelor, îţi cer să vorbeşti tu. Noi ştim cum vorbeşti tu. Nu putem lăsa acţiunea cu un vorbitor slab. (Perfid) Ori, poate ţi-e frică ? MIRCEA : (jignit) Mie? ADRIAN : Atunci... vorbeşti. Scurt, şi, ce să-ţi mai spun, că ştii : înflăcărat, mobilizator. (II ia de braţ) Pui problema... (Sc îndreaptă spre fund. Peste puţin timp Mircea se întoarce dela uşă, se uită la ceas, trece pentru o clipă la- locul lui. E unsprezece fără trei minute. In atelier se face mai linişte ca deobicel... Leahu trece la locul lui şi-şi înfundă capul în hârtii. Ridică o clipă privirea, vrea să spună ceva, se răsgândeşte. Se apropie Copoiu ) LEAHU : Nu-mi miroase a bine. COPOIU : Păi dece ? Că mai e... (Trec minutele. E ora unsprezece- fix) PRIMUL PAGINATOR : (tare) Lasă lucrul ! AL PATRULEA PAGINATOR : Lăsaţi lucrul! UN BAI AT": (trântind o tavă) Lasă lucrul. (Sala se umple de muncitori) MIRCEA : (sare pe o masă) Tovarăşi! La I.M.R. e grevă. Din fabrici au pornit delegaţii în sprijinul greviştilor. Cerem salarii la nivelul scumpetei. Jos teroarea din întreprinderi! Cerem contract colectiv. Cerem libertate sindicală ! Cu banii jefuiţi din munca noastră se deslănţue cel mai criminal dintre războaie... Boerii ne vând ţara... Nu vom lăsa dictatura regală... Nu vrem foame şi război. (Din ce în ce mai mulţi muncitori. Năvălesc agenţi si sergenţi de stradă) COPOIU :' Daţi-1 jos ! PRIMUL PAGINATOR : Nu pune laba... MIRCEA: (mai tare) Ne cerem drepturile noastre... Să ne spunem cuvântul nostru... 46 NICOLAE MORARU ŞI AUREL BARANGA COPOIU : Pe el! (agenţii sar şi-L trag jos, câţiva îl lovesc) AL DOILEA PAGINATOR : Câine!... (Incăerare între muncitori şi poliţişti. Năvăleşte Spălăţelu cu un alt grup de agenţi) SPALAŢELU : (urlă) Ce staţi? Puneţi mâna pe el!... ,j MIRCEA : (se smulge) In stradă ! (Y se astupă gura) COPOIU : Puneţi mâna şi pe ăştia! (Arată pe primul şi al doilea paginator) UN BĂIAT: Călăilor! COPOIU: (îi repede un pumn în faţă) Şi tu? (către agenţi) Şi pe ăsta ! (Mircea este târât afară. Pe uşi năvălesc din ce în ce mai mulţi .muncitori din alte secţii) OANA:(se urcă pe o masă) Tovarăşi!... Nu ne speriem noi. Destul ne-au batjocorit. Pentru dreptul nostru... pentru libertatea noastră... SPALAŢELU : Şi tu, câine bătrân ! (către agenţi) Pe el ! Pe el ! (Un grup de muncitori îl apără cu îndârjire pe Oană) AL CINCILEA PAGINATOR : Nu puneţi mâna, ucigaşilor !... (este lovit cu cravaşa în faţă. învălmăşeală. Oană este târât deoparte) LUNGU : (urcat pe o masă în fund) Nu ne puteţi aresta pe toţi., bandiţilor! Suntem mulţi!... întreaga clasă muncitoare. Tot poporul! Nu e puşcărie să încapă poporul în ea. Tovarăşi, în stradă !... In stradă ! Toată lumea în stradă!... (şi în timp ce încăerarea continuă, grosul muncitorilor se îndreaptă spre ieşirea care dă în stradă. Prin ferestrele deschise se aude murmurul crescând al massei de oameni. Din ce în ce mai puternic se scandează : ,,Jos fas-cis-mul! Jos răz-boiul!) CORTINA Tabloul VI (Decorul reprezintă biroul inspectorului Puiu Gheorghian, din Siguranţa Generală a Statului. O încăpere luxos mobilată începând dela covorul persan şi terminând cu masa de lucru pe care se răsfaţă, neutilizat, un minunat serviciu de scris din onyx şi o fructieră cu portocale. Pereţii sunt tapetaţi cit hârtie de mătase de un albastru palid, cu o dungă verticală de o nuanţă mai închisă. Camera ar avea gust, dacă n'ar exista totuşi un stil amestecat. In spatele mesei de lucru un fotoliu. La un perete şi în faţa biroului o garnitură „club".. In stânga scaunului din spatele biroului, o măsuţă cu un aparat de radio „Philips" şapte lămpi. Pe masa de scris două telefoane. In odaie mai există un dulap „Fichet". Lângă el un scaun de lemn obişnuit, ■cu spetează. încăperea are două uşi: una în fund şi cealaltă, mascată, în stânga. La ridicarea cortinei, câteva secunde Gheorghian se plimbă agitat, furios, gata să isbucnească. Sună telefonul. Pendula cu picior arată ora 11 şi ,15 minute). GHEORGHIAN: Da. Eu... eu, excelenţă. Tocmai aceasta voiam să vă comunic. (Pauză scurtă) Şi eu sunt... surprins. (Pauză, în timp ce la -cellalt capăt al telefonului se vede bine că inspectorului i se fac aspre mustrări; încearcă să explice) Excelenţă... (este tăiat de interlocutor. Tace. Mustrările continuă) Evident... Măsuri am... (este din nou tăiat. Ascultă, ascultă COMUNIŞTII 47 tnereu. Din felul cum pune telefonul în furcă se înţelege că i s'a închis aparatul in nas. Sună prelung. Intră speriat, agentul Runcu) GHEORGHIAN : (aspru, scurt) Spălăţelu... RUNCU : Nu-i, să trăiţi... E pe teren. GHEORGHIAN : Copoiu. RUNCU : Şi dânsul, să trăiţi. (Dă să iasă fiindcă presimte furtuna) GHEORGHIAN : Stai ! (Stăpânindu-se totuşi) Te-am poftit eu să ieşi? RUNCU : Nu, să trăiţi. GHEORGHIAN : Ce s'aude cu Buznea? (Scurtă pauză)... A început ■să vorbească ? RUNCU : (prinde niţel curaj) Da' de unde dom'inspector.. Toată noaptea ne-am chinuit cu el... Şi dom'şef Spălăţelu... şi Copoiu... şi Barcă... ■şi eu, să trăiţi. Dimineaţa eram toţi-patru frânţi... Da' el... (sună telefonul) GHEORGHIAN : Nu, domnule director general. Nici un progres, îmi daţi voie o clipă. (Lui Runcu) Ieşi! (In timp ce Runcu se îndreaptă spie ieşire) 'Adu-1 încoace. (In telefon) Nici că el e Buznea nu vrea să recunoască. (Ascultă) Sigur... Aveţi dreptate... Dar cum să merg mai departe dacă nici •căi cheamă Buznea nu scoatem dela el ? Evident... Evident... II facem noi să vorbească. (Se deschide uşa şi intră Mihai Buznea urmat de Runcu. Mihai Buznea este după două nopţi de anchetă; acest lucru se vede pe faţa iui. Dar e demn şi neclintit. Gheorghian îi face semn lui Runcu să iasă. Runcu dispare. Către Mihai) Şezi. (Mihai se aşează pe scaunul de lemn de lângă „Fichel". Gheorghian ii întinde tabachera. Mihai întoarce capul. Gheorghian resemnat) Mă rog... (O scurtă pauză) Ei, te-ai hotărît să vor-'beşti ? MIHAI : (scurt, sec) N'am ce să vorbesc. GHEORGHIAN : Domnule, ţin să-ţi atrag atenţia că acum nu-i timp •de joacă. (Aspru, ameninţător) Că eu personal n'am timp să mă joc. MIHAI : (dispreţuitor) Ştiu. Acu vă cunosc... GHEORGHIAN : Să nu se repete. Ţin să te avertizez că există şi ■mijloace mai tari. MIHAI : Nici nu mă îndoiesc. (Aruncându-i o privire fulgerătoare) MIHAI : Este adevărul., otreapă asta... - AD'RIAN : (laş, către Mihai) Eu... am căutat... MIHAI: (cu desgust si ură) Trădătorule! DUMITRESCU : Nemernicule! OANA : Câine! PREŞEDINTELE : încă un singur cuvânt şi vă scot... OANA : Din puşcărie n'o să ne daţi afară,... PREŞEDINTELE : Curtea este luminată. Alt martor, (Adrian iese precipitat). GREFIERUL: Spălăţelu Hristache. UŞIERUL : (la usă) Spălăţelu Hristache! (Intră Spălăţelu). PREŞEDINTELE: Cum te numeşti? SPĂLĂŢELU : Hristache Spălăţelu. PREŞEDINTELE: Profesiunea? AL DOILEA AVOCAT : Ne opunem la audierea acestui martor a cărui profesiune este evidentă... şi care a luat copios parte la cercetări. PREŞEDINTELE : Rămâne în calitate de informator Pe acuzaţi; din boxă îi cunoşti? SPĂLĂŢELU : Cum să nu-i cunosc, dom'preşedinte? Care n'a trecut prin mâna mea? COMISARUL REGAL: Ce ştii în legătură cu complotul? SPĂLĂŢELU : Complot mare, să trăiţi... Dacă a îndrăznit să ridice mâna şi la mine? COMISARUL REGAL : Ce ştii cu privire la activitatea inculpaţilor? SPĂLĂŢELU: Eu de mult i-*am filat, dom'preşedinte. PREŞEDINTELE : De când? SPĂLĂŢELU : De arfi de zile. Dar nu-i uşor să le dai de urmă că se ascund... Se camuflează. COMISARUL REGAL : Să se consemneze : activitate clandestină. SPĂLĂŢELU : Clandestină, să trăiţi! PREŞEDINTELE : Când aţi început descinderile? SPĂLĂŢELU : Când dom' Adrian... (Se opreşte). AL DOILEA AVOCAT: Nu, nu, continuă... E un capitol care ne interesează. ¥ PREŞEDINTELE : Nu dumneavoastră conduceţi desbaterile. PRIMUL AVOCAT : Dar nici nu înţelegem să fim terorizaţi! PREŞEDINTELE: Insultaţi instanţa... Vă atnag atenţia, pentru ultima oară... AL DOILEA AVOCAT: Domnule preşedinte, relaţiile dintre Adrian Urziceanu şi informator sunt foarte preţioase. Ce... PREŞEDINTELE : întrebarea se respinge. AL DOILEA AVOCAT : Atunci, altceva; în ziua de 10 Aprilie 1938 a fost... | j ■ PREŞEDINTELE : Formulaţi întrebarea. AL DOILEA AVOCAT : Ce ştie informatorul cu privire la asasinarea lui Mircea Buznea? COMUNIŞTII 61 PREŞEDINTELE : Nu face obiectul acestui proces. AL DOILEA AVOCAT: Nu face obiectul acestui proces? In aceasta sală se află părinţii celui ucis. Se găseşte mama. (O arată pe Maria. Toata sala o priveşte. Maria se ridică). COMISARUL REGAL : Domnule preşedinte... ^ AL DOILEA AVOCAT : Tatăl celui asasinat se afla in boxa COMISARUL REGAL: Domnule preşedinte, se eludează fondul MIHAI : -Şi asasinii sunt liberi. (Cu putere) Mi-a ucis copilul! (ArălâtmA : ulmule! Ucigaşul*! (Rumoare în sală. Spălăţelu profită ca să dispară. Vacarmul în boxă creşte) DUMITRESCU : Am fost torturaţi... OPROIU : Chinuri... îngrozitoare... OANA : Ne ucid copiii! (Strigăte în sală: „Jos teroarea! „Jos fas-"^'"^PREŞEDINTELE : Ordon evacuarea sălii! (Soldaţii încep să evacueze, l''0/OT\>RfMUL AVOCAT: Procesul acesta trebuie judecat în faţa întregului P°P^¥ ; Arestări) pr0CeSe, teroare neagră, asasinate, toate acestea nu pot intimida şi nici opri lupta poporului muncitor... AL DOILEA AVOCAT: Protestăm împotriva... PREŞEDINTELE : (spre banca apărării) V'am ridicat dreptul de a sta în instanţă! AL TREILEA AVOCAT : Răpiţi dreptul elementar de apărare! PREŞEDINTELE : Se numeşte apărător din oficiu. (Soldaţii scot pe avocaţi din sală) Martorii apărării. (Un ofiţer ia loc pe banca apărării). 'GREFIERUL: (strigând) Ion Petrescu! UŞIERUL: (repetă) Ion Petrescu! Absent. GREFIERUL: Cernea Ilie. UŞIERUL: CerneaJlie! Absent. GREFIERUL : Gherghina Stoica. UŞIERUL: Gherghina Stoica! Absent. GREFIERUL : Vladimir Ionaşcu. UŞIERUL : Vladimir Ionaşcu! Absent. MIHAI : Domnule preşedinte, cerem să se consemneze că martorii noştri au fost împiedicaţi să se prezinte în instanţă. OFIŢERUL APĂRĂTOR DIN OFICIU: Citarea martorilor apărării s'a făcut cu respectarea tuturor formelor legale. MIHAI : Domnule preşedinte, declarăm că nu acceptăm apărarea din oficiu. Ne vom apăra singuri. PREŞEDINTELE : De ce vorbeşti în numele tuturor? OANA : Vorbeşte în numele nostru. PREŞEDINTELE : (către grefier) Următorul! - , GREFIERUL : Ileana Ilie Albu. UŞIERUL : Ileana Ilie Albu! Absent. GREFIERUL : Tudor Tomescu. UŞIERUL: Tudor Tomescu! Prezent. (Intră Tudor). PREŞEDINTELE : Cum te numeşti? TUDOR: Tudor Tomescu. - - 62 NICOLAE MORARU Şt AUREL BARANGA PREŞEDINTELE : Profesiunea ? TUDOR ; Maistru tapiţer. , PREŞEDINTELE : Pune mâna pe cruce şi jură. TUDOR : Jur pe conştiinţă. COMISARUL REGAL : Să se consemneze c'a refuzat jurământul! PREŞEDINTELE : Cunoşti pe acuzaţii din boxă? TUDOR: (se uită cu atenţie) II cunosc pe Mihai Buznea. PREŞEDINTELE: Ce ştii'despre activitatea lui? TUDOR : II cunosc de aproape treizeci de ani. Meseriaş bun. Artist în munca lui. Om cinstit. Prieten de nădejde. In casa - lui belşug n'a fost niciodată... dar dragostea n'a lipsit. Soţ bun, tată bun... COMISARUL REGAL: Uite unde şi-a adus familia! TUDOR : (calm) Nu el. Ai care l'au prigonit toată viaţa. COMISARUL REGAL : Drumul singur şi 1-a ales. TUDOR: Drumul lui e un drum drept... luminos... Dar greu... Prietenia noastră a început în 1918... ne-am întors din război.. PREŞEDINTELE : N'avem nevoie de istoric. TUDOR: 13 Decembrie, greva generală, prigonirea clasei muncitoare, gloanţe în loc de drepturi... In loc de libertate, puşcării... Singura bucurie, singura lumină, victoria clasei muncitoare în Rusia... PREŞEDINTELE : (întrerupe) Vorbeşte despre Mihai Buznea. TUDOR : De atunci şi până astăzi, cum să spun, inima lui bate numai pentru clasa muncitoare, pentru popor... Cum ţine omu' la lumina ochilor, aşa iubeşte el ţara asta... COMISARUL REGAL: (ironic) Mihai Buznea... şi patriot! TUDOR: (ferm, aspru) Muncitorii îşi iubesc ţara domnule comisar regal... Aşa, jefuită, umilită cum e, ei o iubesc! Boerii o vând! COMISARUL REGAL : (către preşedinte) Observaţi acelaş limbaj comunist. TUDOR : Eu nu sunt comunist, domnule preşedinte, dar ştiu că ei comuniştii, numai ei spun adevărul şi ei sunt singurii care se împotrivesc cu adevărat războiului. PREŞEDINTELE : Nu vrea nimeni război... TUDOR : Atunci de ce curge sânge în Spania? Dece mor oamenii în. chinuri? Cum a ajuns Hitler la graniţa noastră? COMISARUL REGAL: Domnule preşedinte, nu putem îngădui insulte la adresa unui cap de stat care... MIHAI : (întrerupe)... a transformat Germania într'o temniţă... TUDOR : ...şi pregăteşte întregii lumi, aceeaşi soartă. PREŞEDINTELE : De-ajunsI Curtea e luminată. TUDOR: Ţara noastră... PREŞEDINTELE : (brutal) Ne-am lămurit. Destul! Altul! (Tudor e împins afară). GREFIERUL : Ion Paraschiva. UŞIERUL: Ion Paraschiva! Absent. GREFIERUL : Matei Lungu. UŞIERUL : Matei Lungu! (Se aude de afară „prezent"). PREŞEDINTELE : (către Lungu care a intrat) Cum te numeşti? LUNGU : Matei Lungu. Tipograf. PREŞEDINTELE : Pune mâna pe cruce şi jură. COMUNIŞTII 63 LUNGU • Jur pe conştiinţa mea de muncitor. ^ PREŞEDINTELE : Aha! Şi ăsta. Cunoşti pe acuzaţii din boxa i LUNGU : Cunosc pe nea Oană. PREŞEDINTELE : Ştii ce a făcut în ziua de 10 Aprilie ? ; LUNGU : împreună cu alţi muncitori a demonstrat împotriva fascismului şi a războiului. COMISARUL REGAL: Ai fost acolo? ■ LUNGU • Am fost! Acolo era locul oricărui muncitor conştient. COMISARUL REGAL: Şi mai ai obraz să vii să spui aici LUNGU • Domnule comisar 'regal, eu sunt martor, nu inculpat. Cat despre obraz...'nu mi-e ruşine c'am fost la demonstraţie. Ruşine m.-era dacă rămâneam acasă. Am cerut atunci cum cerem şi acum înţelegere cu Uniunea Sovietică... .. - ,. COMISARUL REGAL: Să se consemneze fiecare cuvânt! LUNGU • cu Uniunea Sovietică, singura forţă care sprijină ţărjle mici... care ne'poate fi ajutor şi pavăză pentru păstrarea independenţei "a*10n COMISARUL REGAL: Atunci spune-o deschis că vreţi să faceţi soviete... , „ A . ,. i; LUNGU: Eu mu spun... Dar dacă'o veni vremea, no sa tm,piedicavi dumneavoastră... COMISARUL REGAL : Cer arestarea acestui periculos comunist! PREŞEDINTELE : (către gardă) Luaţi-1! (In timp ce Lungu se sbate şi strigă, intervin cei din boxă). MIHAI : Asta-i judecata voastră? LUNGU : Jos teroarea! (E scos). PREŞEDINTELE : (către grefier) Altul. GREFIERUL : S'a terminat. PREŞEDINTELE : Are cuvântul domnul reprezentant al ministerului public pentru desvoltarea rechizitoriului. COMISARUL REGAL: (se scoală) Domnule preşedinte-şi onorat, consiliu! Este limpede că ne aflăm în faţa unui vast plan al organizaţiilor Partidului Comunist, subliniez: desfiinţat prin lege, de a schimba prin violenţă ordinea în stat. Numitul Preda, rămas nedescoperit, ca şi toţi acuzaţii din boxă, au organizat greve şi demonstraţii de stradă, au redactat, tipărit' şi împărţit manifeste incendiare periclitând siguranţa statului. Domnule preşedinte, vremurile sunt grele. Nu putem permite desordine în ţară. Sentinţa ce o veţi da trebuie să servească drept un avertisment comuniştilor... In numele ministerului public, cer aspra pedepsire a tuturor inculpaţilor conform articolelor 11, 15, 24 aliniat b, 32 aliniat a, b şi c din codul penal, combinat cu articolul 17 din codul justiţiei militare. Şi, arătându-mi părerea de rău pentru blândeţea prea mare a legilor noastre, îmi permit a cere insistent maximum de pedeapsă. (Se aşează satisfăcut). PREŞEDINTELE : Acuzaţii au ultimul cuvânt. (In dosul uşii se aude rumoare care creşte continuu). MIHAI : Ne apărăm singuri. Ni s'au pus în sarcină vini scornite... iar ceeace corespunde adevărului nu e vină, ci mândrie. Suntem fii ai clasei muncitoare, ai acestui popor harnic, înzestrat, care veacuri dc^a-rândul a , fost asuprit şi batjocorit de boeri, iar apoi de fabricanţi şi bancheri. Peste 64 N1C0LAE MORARU ŞI AUREL BARANGA el au trecut fel de fel de jecmănitori, dela ienicerii turci până la imperialiştii americani. PREŞEDINTELE : Referă-te numai la capetele de acuzare. MIHAI: (mai tare) Dar poporul acesta a păstrat nestins dorul de libertate. E glorioasă şi vie tradiţia răscoalelor lui Horia, lui Tudor, miş. carea revoluţionară a lui Nicolae Bălcescu. Noi suntem fiii ţăranilor căsăpiţi în 1907, suntem urmaşii lui Frimu şi Ştefan Gheorghiu. Ne-a crescut Partidul Comunist din România, născut în lupta grea împotriva imperialismului anglo-american, înrobitor al ţării noastre. Sub steagul Partidului Comunist continuă lupta poporului pentru o viaţă mai bună... PREŞEDINTELE ; (întrerupe) Să nu ne faci apologia comunismului! MIHAI: Domnul comisar regal spune că nu sunt patriot. Dar cine altul decât noi, comuniştii, poate fi patriot? Noi dăm dovada adevărată a dra= gostei de ţară pentru că în slujba ei, în slujba poporului, sacrificăm tot ce avem mai scump... pentru viitorul ei, pentru libertate... PREŞEDINTELE : Ai organizat demonstraţia din 10 Aprilie? (Rumoarea creşte. Se aud strigăte: „Daţi-ne drumul! Sunt judecaţi părinţii şi tovarăşii noştri! Daţi-ne drumul! N'aveţi dreptul..."). MIHAI: La chemarea Partidului Comunist oamenii muncii au manifestat împotriva războiului. Sunt numai câteva săptămâni de când la Miinchen s'a încheiat unul dintre cele mai monstruoase târguri imperialiste: sub oblăduirea capitaliştilor americani, Chamberlain şi Daladier au vândut lui Hitler Estul şi Sud-Estul Europei, acont pentru deslănţuirea războiului împotriva Uniunii Sovietice. La graniţa noastră stau tancurile cu svastică. Patria noastră e în pericol! Partidul Comunist din România cheamă la lupta pentru apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale. PREŞEDINTELE : Recunoşti că aţi refăcut organizaţiile interzise? MIHAI: (ferm) Clasa muncitoare nu poate fi oprită să lupte prin nici un fel de măsuri. Ne-aţi arestat, torturat, ne înfometaţi în închisori. Mi-aţi ucis copilul la Siguranţă! Aţi pus la cale mascarada acestei judecăţi, când sentinţa e dinainte hotărîtă. (Cu putere) Dar vă înşelaţi! (Uşa este forţată şi in sală pătrunde mult public. Preşedintele este desorientat. Comisarul regal a pălit). Acuzaţii adevăraţi nu se află în boxă. Ei stau în birourile ministerelor, în cabinetele bancherilor, în conacele moşierilor. Ordinele lor le îndepliniţi aici. Dar împreună cu ei, voi sunteţi cei condamnaţi de istorie! PREŞEDINTELE : (îngânând) Pentru ultima dată îţi spun... MIHAI : (întrerupe) Avem cuvântul. Şi-1 vom spune răspicat. Imperialiştii pregătesc un nou război. Dar dacă războiul împotriva Uniunii Sovietice va fi deslănţuit, suntem încredinţaţi că victoria nu va fi a imperialiştilor! Ne puteţi condamna. Dar nu-i temniţă să închideţi poporul, cum nu puteţi întoarce roata istoriei. Lupta şi cauza noastră, a comuniştilor,, este dreaptă. Noi vom învinge! Cu noi este măreaţa Uniune Sovietică şi conducătorul oamenilor muncii din toate colţurile lumii — MARELE STALIN! CORTINA MIHAI CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ închinare Din luminosul prag de praznic Al luptelor de trei decenii, Ascult răzbind prin aiVii crânceni Adânc răsunetul sirenii. Sirena Griviţei răsună, Vuind ea vine de departe — E glas al luptei ne 'ntrerupte, Al luptei noastre fără moarte. — Eroi ce rumenirăţi zorii Victoriilor proletare in ţara ce gemea robită, Azi vouă vă închin cântare! Nu caut vorbe iscusite, Nevoie nu e să vă laud ; Cuvin-te pe măsura luptei Oe-aţi dus-o voi, zadarnic caut. Din ea crâmpoe doar voi prinde Şi le-oi cuprinde în cuvânt — In faţa jertfei voastre, însă, Eu mă aplec până 'n pământ. Şi totuşi jinduesc cuvântul, Cuvântul-vrajă, să recheme Făptura celor din cenuşă Şi să-i aducă iar în vreme. viaţa romanească MIHAI BENIUC - O! de-aţi vedea o clipă baremi Cum visul vostru se încheagă, Cum ce visa pe-atutwi Partidul Se 'ntruchipează 'n ţara 'ntoagă. Şi să vedeţi în fruntea luptei Bărbatul care 'n treize'ş'rrei A fost stegarul luptei voastre, Când înfruntarăţi pe mişei. Eroi acoperiţi de slavă Ai clasei care n'a dat greş, Cu el ne ducem azi 'nainte, Cu-al vostru, cu al nostru Dej! Aud cuvintele 'n cadenţă ln< grele ritmuri, rând pe rând, Sosind ca stoluri primăvara, Foşnind din aripi şi cântând. E'n zvonul lor răstriştea veche Şi setea nouă de-a zidi, De-a pune nou temei vieţii, De-a 'nainta, de-a birui! 'Nălţimile de voi visate Şi comunismul, culmea vieţii, Lumini răsfrâng pe faţa noastră, Ne cheamă '„ faptul dimineţii. Primiţi acest prinos de cântec, De voi grăind şi de acel Ce azi poporul său şi-J duce Spre cei mai nalt şi mândru tel. GRIVIŢA Cutremură văzduhul, cheamă Sirena Griviţei la luptă, Prelung răsună 'ntr'tma] sun Chemarea ei neîntreruptă. CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ Ma-şinile-au tăcut, nu mişcă; Funingin-ea domol se lasă, — Un om, cu-un deget scrie Grevă In praful aşezat pe masă. Maşini şi roţi cu dinţi, şuruburi, Curent electric, aburi, forţă, Căzut-a, parcă, peste ele, Cu focii 'n jos, a morţii torţă. Cu mâinile încrucişate Se uită muncitorii crunt — Ce sunt maşinile acestea, Atunci când muncitori nu sunt ? Să vină domnii, dacă vor, Cu laba leneşă şi grasă, Şi vom vedea dacă profitul Din strung şi menghini o să iasă. Uşor dă ordine guvernul Grav decretând : Stare de-asediu ! Dar pentru foame şi mizerii Acesta oare e remediu ? Când greu! vremii pe săraci, Pe muncitori mai greu s'abate, Ca să-i apleci şi mai în jos Tu Ie mai pui o curbă 'n spate. Şi încă una, încă una! Ce-ţi pasă ţie că nu-i pâine, Că omului capu-i plesneşte De grija groaznicului mâine ? Tu punga ta ţi-o îngrijeşti, Ca nu cumva să facă creţuri; Tu mai ciunteşti din pâinea noastră, Să-ţi creşti cămara cu dulceţuri. Vedem, — s'a 'mpotmoiit căruţa Capitalismului în tină. 68 MIHAI BENIUC Nu merg afacerile voastre. Dar oare noi suntem de vină ? Fiica lumii voastre — criza — Vă pune ghiarele 'n gâtlej, Sunt crahuri la New-York,' |a Londra iar voi ÎI arestaţi pe Dej ! A' vă place că la Iuptă Organizată el ne'nvaţă, Că duşmanilor, fără milă, Le smulge masca de pe faţă. Că nu e singur, că-i puterea Ce se ridică peste stăvili — De geab'aţi scos-o în afara Oricăror legi, oricăror pravili. Vă temeţi că această forţă Aici la poale de Carpaţi Viaţa liberă aduce — De ce vă temeţi, nu scăpaţi! In măreţia Iui Octomvre Din nouă sute şaptespre'ce Izvor e de viaţă nouă Ce viu din ţară 'n ţară trece. Ş'-aici la noi e vatră bună, E veche vatră de răscoale, De mult străbat chemări 'la luptă Prin ani de trudă şi de jale. S'aud chemările Iui Doja, Lui Horea, Cloşca şi Crisan, _ De mult aşteaptă-această vatră Să-i vie-odată-un mare an. Poporu 'ntreg de mult aşteaptă O zi de mare sărbătoare. Şi ziua va veni, ea vine Pn'n lupta clasei muncitoare! cântec despre tovarăşul gheorghiu-dej Da, de popor vorbiţi şi voi, De interese naţionale. De-aceea i-aţi vândut averea Şi toate drepturile sale. De-aceea-şi au aici cuvântul Franţuji, americani, engleji, De-aceea curbe, sacrificii, — Şi stă la Siguranţă Dej. Ştim, pentru noui şi noui câştiguri Stăpânii voştri vor războaie, De-aceea-i pus călăul Hitler, Ca muncitori germani să taie. Ori nu-i aşa ? — De ce atuncea Cu 'nfrigurare strângeţi arme ? Vor fabricanţii de cadavre Viaţa 'n lume iar s'o darme. Vor colţii să-şi încerce, ghiara, Vor iarăşi care mai de care, Să 'ntindă mrejele robiei Pe ţări şi mări, peste popoare. A Sovietelor Uniune Vă stă ca ghimpele în< coaste. — E farul, far ce nu se stinge, Al păcii şi nădejdii noastre. Nu vrem război. Vrem libertate. Vrem pâine pentru omul muncii, Vrem casa să ne fie casă, Să crească 'n veselie pruncii. Acum sunt două săptămâni, Când forţa noastră vă 'ncolţea, La cererile noastre toate Voi aţi răspuns făţariwc „da". Noi v'am crezut. Ne-am înşelat. Vedem acum ce vi-i cuvântul: MIHAI BENIUC E 'învăluită 'n el minciuna Precum în pajjşte mormântu)> Acum vedem răspunsul vostru, în baionete I-aţi adus. Şi vă uitaţi Ia noi cu rânjet Şi ne 'ntrebaţi ce-avem de Spus. Şi noi vă întrebăm pe voi : Visaţi cumva din nou Lupenii ? F'ţ», însă, cu luare-aminte Ce spune vuietul sirenii... Şi dacă vreţi răspunsu, nostru Acesta este, plin şi vi„ : Noi vrem : jos starea de asediu ! Ş' daţi-i dnimul lui Gheorghiu ! Lăsaţi pe omul nostru liber. Ori credeţi că de nu-i aici, Puteţi izbi în noi cu cisma Ca 'n muşinoiul de furn,ici ? Amarnic vă 'nşelaţi.' Aici e *n inimă la noi şi el; Aici sunt ceialalţi tovarăşi! Avem o vrere şi un ţel! Lovind în el, loviţi în noi, Loviţi în drepturi*, noastre, Loviţi în pruncul care suge, viaţa nouă ce se naşte! Şi când loviţi în el, s'aude La Iaşi, la Cluj, |a Timişoara Pe Valea Prahovei s'aude, S'aude în întreagă ţara. Căfci el e glasul vrerii noastre E miintea clară şi 'nţeleiaptă Ce către ţintă, către viaţă Alege calea cea mai dreaptă. CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ Şi dreaptă este lupta noastră. Iar starea de asediu nu e Obstacol să ne 'nfrângă-avântul, In drumul nostru oare sue. Şi în uziini şi pe ogoare Acelaş gând aripi desface: Vrem drepturi pe măsura muncii, Nu vrem război. Vrem pace, pace! Stă 'ntemniţat Ia Siguranţă Tovarăşul Gheorghiii pe gânduri, L-au smuls din mijlocul mişcării, Să-i spargă vajnicele rânduri. Era de grevă totul gata. Era 'n ajun de grevă totul, — Răspuns la starea de asediu! — Şi iată dintr'odată scotu-1 Din mijlocul muncitorimii Murdare labe, Siguranţa. Aşa vrea regele, guvernul, Aşa vrea Anglia şi Franţa. Aşa voiesc americanii Şi fel şi chip de olandeji; Că-i greu să faci afaceri bune. Când luptători răsar ca Dej. L-au arestat, îl ţin subt pază, Crezând că totul stă pe pace, Că' n urmă totul se destramă — Şi totuşi greva se va face! Agenţii forfotesc în juru-i, M.i-\ tort întreabă, tot întreabă... — Dar să muşcaţi în stânca asta Vi-i gura copoiască slabă! Cum ar putea să le trimită Măcar o vorbă la ai săi? MIHAI BENIUC O vorbă să-i îmbărbăteze, Să nu se teamă de mişei! Să 'nceapă fără el, să meargă Pe drumul luptei înainte, Să nu-i opreaslc' ameninţarea, Nici mincinoasele cuvinte. Acolo-i hotărâtul Chivu El duce lupta pân' la 'oa!păt. Nu-1 tulbură pe el duşmanii, Nici cu tertipuri, nici cu treapăd. Acolo sunt şi ceialalţi, Buni comunişti, unul şi unu|; Pe^aceştia nu m-i-i înspăimântă Mitralierele, nici tunul. Ş' 'n jurul for stă neclintită Mumei tor im ea ceferistă — Să 'nfrângă vrerea ei de luptă In lume forţă nu există. Când şueră 'n văzduh sirena, Ea cu răsunetu-j răzbate In Transilvania, '„ Moldova Şi 'n colţurile ţării toate. Aceeaşi grevă va cuprinde Ehei! Aradul, Clujul, [asii j Zadarnic o să s'opintească Mireştii şi toţi Flueraşii. Vădiţi de comunişti ca duşmani, Cautară sediu nou, crezând Că are să-i urmeze 'n massă Muncitorimea în curând. Şi au luat cu ei statutul Cu act constitutiv cu tot, Dar massa n'a plecat ou dânşii, Ea stă unită, cot la cot. ANTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ De grevă gata, ea aşteaptă. Un semn, şi în ateliere Va înceta de-odată munca, Maşinile vor sta 'n tăcere. Şi semnul îl dădu Partidul. Cu-acelaşi gând, dela 'închisoare Tovarăşul Gheorghiu îi spuse Unui tovarăş la plecare : „începeţi!" Vorba ca pârjolul Cuprinse şapte mii de oameni. Sunt şapte mii, dar parcă-i unul, Cu-un singur gând poţi să-i asameni. ★ Tovarăşul Gheorghiu aşteaptă. Agenţii 'n jurul lui se sbat. Sunt parcă mai nervoşi acuma, Pe semne ei vor îi aflat. Dar un cuvânt nu vor să sufle. Se uita doar la faţa calmă A celui arestat. Ce-ar da ei Să poată Vi ea ghici ca 'n palmă! Să fi plecat decalci cuvântul, De-aioea de sub paza lor ? Ori între muncitori e altul, E poate-un alt conducător? Se 'întreabă între ei şi tac Nedumeriţi agenţii foarte. — Tovarăşul Gheorghiu aude Sirena parcă de departe. Un ceferist, adus acum SM aibă la 'închisoare Vaida, Tovarăşului Dej îi spuse Când nu-1 băga în seamă haita: MIHAI BENIUC „Tovarăşe, e mare foc La no; Ja Grivi>> £ C»Vinte „fee de viată, " d'n Pămâ« î" Pom o sevă! deci e grevă, grevă, Chivu a sosit avântul » Ah ! Ce-ar p„eoa şî e, ; AcoIoh sboară Wun, gându, podeşte falnicul Octomvre Jduce vântul desrobirM ' t^!: ?iald u»de de veacuri 1,mm> ver'"i"esc şi shirt,-; 'Şi fac cu ochiul între ei D"''aii adunaţi cohortă ^-ciinede sus: s« facă e' "fu?if de sub escorta". *>a'r nu-i acuma timp 1e când lupta a Cac t-rebue să mearga luptâ »»şmanul trebui' biruit. ' Află tovarăşul Gheorghiu <* vrea cu dânsul stăpânirea - gand avu : s1aju ă iute Afera, cât mai i„îe, şW Ahmcea Iui Vasile Luca '"a Pe"° fa-'e de ţigară Ce pun la ca/e ticăloşii 1 frmmăt s'a s^nit' în ţară! Şutiră fru„ze,e ,ntr,QlaM Şoptiră „„dale pe ,ape Ş^Pfi Pădurea, iarba, virtri • "De sub escortă vor să-1 scape P . Vor să-, omoare, sa-î omoare, Gra„ra holdele cu freamăt. CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ Vor să-1 uCidă, să^l ucidă! Zvoni 'n uzine ca un geamăt. Şi s'a pornit din gură 'n gură Din om în om, cu glas mai tare, Cu glas mai tare, itot mai tare : „Vor să-1 omoare, să-1 omoare!" Ingălbeniră-atunci ca ceara Obraze hâde de călăi, Văzând cu spaimă cum Partidul Îşi apără pe fiii săi. Pe fiii săi, pe fiii ţării, Pe cei ce luptă pentru ea, Pe cel ce viaţa ei o pune Mult mai presus de viaţa sa. Când isemnul de Partid fu dat, Atunci fu aşteptarea ruptă — Şi spintecă văzduhu'n două Sirena chiuind a luptă. Către tribună muncitorii Cu fruntea sus vin rânduri-rânduri, Vin rânduri-rânduri — n'a fost unul, Niciunul să fi stat pe gânduri. Sunt şapte mii şi toţi o vrere, Sunt şapte mii şi mult mai mulţi, Aciasă au soţii flămânde, Părinţi bolnavi, copii desculţi. Sunt şapte mii şi mult mai mulţi, In mult mai mulţi arde speranţa, Şi hotărîrea de-a lupta — La laşi, la Cluj şi la Constanţa... Sunt mult mai mulţi, greviştii sunt astăzi Pe Valea Prahovei. Oriunde Ei au tovarăşi. Câţi sunt, însă, Nu ştie nimenea răspunde. MIHAI BENIUC > In Franţa Iui Thorez, î,„ China, La Hamburg, Boston ori Transvaal Au pretutindenea tovarăşi, Şi au tovarăşi în Ural. La Moscova, pe Don, pe Volga _ Câţi sunt, e greu deodat'a spune Cad sunt tovarăşi milioane Şi milioane în Uniune. Tovarăşi sunt pe tot pământul Şi Srahn e în fruntea lor, Partidul e, nădejdea vieţii,' E luptă, pâine, viitor. Sunt şapte mii şi vin într'una, La Griviţa vin val-vântej. - De ce e stare de asediu ? De ce ni l^iţi luat pe Dej? De ceii tQt mai puţină pâinea ? De ce salariile scad ? De ce tot arestaţi tovarăşi La Timişoara, Ja Arad? Ca fluxul mării creşte, creste învinuirea ş,i mânia. — Va fi odată 'nscăunată Dreptatea Şi în România! Discursurile-aruncă flăcări Ca un vulcan fierbând de lavă. ~ Agenţii fug să raporteze Că situaţia e gravă.. Se tot perindă vorbitorii De dimineaţa până seara l-ascultă Griviţa şi Gra-ndui, I-asculită 'capitala, ţara! Vorbeşte simplu Chivu Stoica, Cu glas tăios, muncitoresc, CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGH1U-DEJ Şi numărul mulţimii creşte Şi-ascuiltătorii înşişi cresc. Căci creşte'n ei curajul, ura, Şi setea creşte 'n ei de luptă; De hotărîre neclintită E luminată faţa suptă. Doar ofiţerii stau de-o pante Privind pieziş, cu ochi de fiere, — Ostaşii, însă, stau şi-ascultă, Cu vorbitorij-s în tir'o vrere. E foc în inimii. Care ger Ar mai putea să le îngheţe ? Şi inimile ard văpaie, Lumina pâlpâie pe feţe. Ascultă ţara şi poporul Şi palma aspră pumn s'adună, , Doar ofiţerii-şi muşcă buza, Că nu-i a bună, nu-i a bună. Ascultă regele, miniştrii, Şi şi freacă fundul pe fotolii, Şi-s măcinaţi sub ţeste cheie De gânduri negre ca sobolii. „Vrem ordine cu orice preţ!" Scrâşneşte Vaida Voevod, „De nu e chip altfel, aituncea Să trageţi, itrageţi în norod!" — Dar Regimentul două'ş'unu Nu vrea să tragă, nu şi nu ! Zadarnic urlă" ofiţerii Cu spaimă'n ochi: Acu-i acu ! Nn vrea soldatul să ucidă Pe fraţii săi, să fie fiară !... — Hei, domnilor boieri, nu-i glumă. Pe cât vedeţi, e rău în ţară. MIHAI BENIUC Şi aţi văzu* cum saci de pâine Şi mari pachete de tutun Greviştilor le-aduc tovarăşi? Nici ăsta nu e semn prea' bun. Dac'aţi ajunge la ananghe, Pe voi cine v'ar ajuta ? Satana poate, ca s'ajungeţi Mai iute în puterea sa. Dar ce vă pasă ? Staţi în plusuri Ş' puneţi mână die slugoi, Năimită pe bancnote ',n sânge, Să facă crime pentru voi. Aveţi copoi dresaţi anume Aveţi jandarmi şi grăniceri, Nu ţara vin ei s'0 păzească, Ci să păzească pe boieri. Să facă borne ou cadavre Din cei de jos spre cei de sus, Sa curgă şanţ umplut cu sânge Din trup de muncitor răpus. Să nu v'atingă nici cu gândul Cei ce trăiesc din aspră muncă - Dar aule prelung sirena Şi bate clopotul în dungă. Sirena dă de veste, sună, S'audă Dunărea, Oarpaţii, Pin Maramureş pân' la mare( S'audă muncitorii, fraţii. S'audă ţările şi veacul Ce-au copt în cap bancheri misei Burghezii, moşierii — câinii -In greul an treizecişitrei! Cu paşi de plumb coboară seara, E rece aerul ceţos; CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ NaMnişte'n văzduh, în inimii, — Noroi, zăpadă*e pe jos. Prin cartier e forfoteală, Pe uliţi tot mai mult popor, Soldaţii 'n beznă 'ncarcă arma... Ce vor?... să tragă vor?... ce vor?... Femei cu pruncii după ele Răzbesc ţipând pân' la uluci. — Bărbatului să-'< spun o vorbă!... — Căţea! opreşte! un'te dini?! Şi joacă vinele de bou Şi patul puştii crunt izbeşte Duioase mame şi soţii Bătrâni, surori... iar noaptea creşte. Un foc aprins-au muncitorii Şi stau acum în jurul lui. Să'ndoaie vrerea lor de luptă Nu-i forţă 'n lumea asta, nu-i ! Şi mai aprind un foc, şi altul, Şi alte, focuri după ele, Se 'mpodobeşte noaptea neagră Cu stele roşii, mândre stele. Privesc agenţii, ofiţerii, Fiori, sudori, simt pe spimiare... Ii înspăimântă-iaceste focuri Ce spun de-o lume viitoare ! Un muncitor cu torţă'n mână Se 'ndreaptă spre ostaşi: „Măi fraţi !..." Şi cade, prăbuşit de-un glonte Neaşteptat... Hei! câinii turbaţi! Făclia arde şi arată Un ofiţer ou faţa cruntă Ce dă 'ndărăt, cu arma 'n mână, Ca mişelia să şi-o-ascundă. mihai beniuc Făclia arde. Gâlgâind Se scurge sânge cald în glod, Doi ochi privesc sticloşi în „oapt Şi murmură văzduhul tot. Sirena vuietă cu vaier Sirena spune şi acuză, Sirena cheamă, dă de veste, Ca muncitorii toţi s'auză. Şi muncitorii stau mai dârji Stau noaptea 'ntreagă până '„ zori Ne 'nduplecaţi de-ameninjare, Stau şapte mii de muncitori.' E ora şase dimineaţa. Iar soarelui din ceaţa groasă Nu-i vine parcă să răsară, Nu-i vine parcă să mai iasă. Pătrunde frigul ca o ghiară Şi intră 'n carne, intră 'n sânge S'adună gârbov omu 'n haină Şi inima în piept se strânge. Şed muncitorii lângă focuri, Statură toată noaptea treji ' — O clipă nu s'a stins într'ânşii îndemnul ce^l trimise Dej. Ci sus pe camioane stau Mitrafiereile de-aseară; Călăiii-s buhăiţi de ţuică; Doar să-i asmuţi, şi a,u să sară... „In cinci minute muncitorii Să plece din ateliere, — De nu, vom sta cu ei de vorbă Cu gloanţe din mitraliere". Aşa porunci dă Hotineanu Faimosul comisar reo-al. CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ 81 în cinci minute, mii de oameni ! Nu cumva vrei să muţi şi-un deal ? E limpede ce vrea. Comandă Atac: tac! tac! tac! tac! tac! tac! Cad rânduri-rânduiri muncitorii, Grămezi în lac de sânge zac. Au spart o poantă, dau năvală Cu baionetele pe armă, Lovesc, izbesc, omoară, taie, Zdrobesc înnebuniţi şi darmă. Plâng pietrele, scrâşneşte fierul, Asudă zidurile sânge, Uzina urlă de durere, Dar muncitorul nu se plânge ! Cu spaima 'n piept soldaţii umblă Şi ofiţerii plini de spaimă Ordonă moarte, moarte, moarte! Şi spumegă 'ngroziţi şi 'ngaimă. Cu ură muncitorii strigă Greu înfruntând mitraliere Şi sună strigătul de luptă Departe 'n viitoare ere ! Şi sună, sună lung sirena, O sună 'ntr'una 'ntr'una Roaită — De unde sună ? se înltreabă De sânge 'nebunită haită. Cu sânge e 'mbibat pământul , E sânge 'n tină, pe zăpadă, Maşinile înnoată 'n sânge, Şi morţi continuă să cadă. Sirena chiotă 'n durere — Deşi-i străpuns de baionetă VasKe Roaită, ea mai sună, El stă cu pumnul pe manetă. viaţa romaneasca mihai beniuc Pe ochi ii cade o şuviţa, Sub el genunchii-i se apleacă, — Sirena -sună înainte Şi niciodată n'o să tacă! — Pământ cu slove sângerate, Cu buze arse te sărut, Lui Horea-i sunt urmaşi, lui Tudor Acei ce-aicea au căzut. Sunt picături din steagul roşu Aceste slove — legământ Că birui-va proletarul Şi comunismul pe pământ! S'aude lanţ târît pe jos, Vin luptătorii în cătuşe, S'agită lumea, se frământă... Tăcere... se desohide-o uşe: Şi intră unul câte unui, încătuşaţi, cu fruntea sus, — Nu ! Cu sentinţe mincinoase Mândria lor nu-i de răpus. Sunt mândri, hotărîţi şi mulţi Nebiruiţi şi mulţi la număr, Şi strânşi în boxă lâng'olaltă Par zid, cum stau umăr |a umăr. Un zid în boxă, în zăbrele? Un vai! gigant din ocean ! Giganţi ce-au fost legaţi în fiare De-un cârd meschin, liliputan. N'au izbutit s'omoare 'n sânge Dârzia Griviţei cea mândră — Acum cu legea lor încearcă Să o strivească sub osândă. ANTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ Jandarmi în preajmă, baionete. Trufaş un comisar regal. Dar pe subt pudra parfumată Obrazul i-1 ghiceşti : e pai. Ascunsă-i frica'n uniformă, Sub fir de aur şi butoni. Jandarm ! să ţii tu acuzaţi» : Să bată vor vitejii domni! Privesc pe sub sprâncene domnii, Şi cât pot dânşii mai urât; Îşi potrivesc la gât cravata, li strânge nu ştiu ce de gât. Scrâşnesc din dinţi. Au prins o seamă Din cei ce lumea vor s'o darme! Un cap al lor stă strâns în lanţuri! La stânga şi la dreapta, arme ! Acela-i însuşi Gheorghiu-Dej. Sub nume fel şi fel s'ascunde Şi'n taina gândurilor lui, Oricât încerci, nu poţi pătrunde ! II muncitor, pe cât se spune, Dar când începe să vorbească, Te 'ntrebi la ce'nvăţaşi în şcoală Atâta carte franţuzească ? Dar nu mai scapă el acuma! II ţine curtea marţială In ghiara ei. Şi fundul ocnei II va 'nghiţi fără'ndoială! — In timp ce domnii şed şi schimbă Opinii care mai de care, Stau muncitorii în tăcere Ş'aşteaptă toţi cu nerăbdare. Aşteaptă să audă glasul, S'audă glasul vrerii lor, MIHAI BENIUC A vrerii crâncene de luptă, S'audă glas de muncitor. Zvoneşte dopoţelu'n sală. Stă un dosar, pe masă, stivă. Aceasta este ordonanţa, Precum s'a spus, definitivă. Trei sute pagini de acuze! Un veac de ani de închisoare ! Şi câtă ură şi prigoană In contra clasei muncitoare ! O zi citeşte grefierul, Citeşte patru zile 'n şir, Asudă şi citeşte 'ntr'una' Acuzele din păr în fir. Citeşte, tot citeşte 'ntr'una Din păr în fir, din fir în păr, Doar-doar o nemeri prin file' Şi vr'un crâmpei de adevăr. Dar nu stă adevăru-ascuns In mincinoasele dosare, — Din pieptul celor ce muncesc In viaţă adevărul sare. Noi turnătorii _ spune unul -Muncim, trudim fără câştig, Topind metal la grade-o'mie, In timp ceai noştri mor de frig. în timp ce-al noştri nu au pâine Şi degeră omul sărac, Din banii ce ni-i fură,' domnii S'au plictisit de cozonac. Prea spun aceştia multe cele, Constată domnul preşedinte 'Răspundeţi numai Ia 'ntrebare, La ce vă 'ntreb, de-acum 'nainte ! CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ E greu a înşfăca furtuna De coamă şi-a o pune 'n hăţ — Voi ce-aţi ucis în massă oameni Acuma vreţi şi judecăţi? Cu ură stăpânită 'n glas Pronunţă domnul preşedinte Un nume iar. S'aude lanţul, Apoi tăcere se întinde. Tăcere e ca 'ntr'o pădure Când stau de-asupra nori de smoala Şi 'ntâiul fulger se aşteaptă — Tăcere-i, de mormânt, în sală. Cu grabă se privesc burghejii Lungindu-şi gâtul înainte; Încet cu degetele joacă Pe masă domnul preşedinte. In ochii martorului Franţei Ai proletarului francez, Lumina s'a făcut mai vie Şi-un tremur cald pe buze-i vezi. In sală muncilorii-aşteaptă, Bat inimile mai grăbite, Căci focul Griviţei, nestinsul, începe 'n Inimi să palpite... Tovarăşii din boxă tac, Nici ochiul parcă nu clipeşte, Ca zidul stau umăr la umăr, Şi zidul, în tăcere, creşte. Un om s'a ridicat. E aspră Figura lui. Privirea-i arde — S'a luminat de-odată parcă, Şi vezi departe, mai departe... — «Când înşiraţi atâtea texte De legi să-mi dovedească vina, MIHAI BENIUC Când vreţi ci, vorbe iscusite Să vă 'nveliţj noroiul, tina, Eu să mă scutur de răspunderi v< sa m'ascund nu înţeleg. Voi spune '„ faţa tuturora Aicea gândul meu întreg. Voi spune-aşa, muncitoreste Şi cine-am fost şi cine sunt;' Cuci muncitorilor din sală ' Dator mă simt să Ie răspund. !V'am Zece nume- cum se spune Jn ordonanţă. Cum să am? Sunt simplu muncitor, se ştie, Vn m»ncitor electrician. De ce-aş avea eu zece nume, La ce-ar putea să-mi folosească > Se ştie doar că nume multe E-o calitate boierească. p" Unu' am> singur nume, Eu mă numesc numai GHEORGHIU Aşa-mi spun fraţii mei de muncă Aşa mă cheamă şi mă scriu. Sunt un fecior de om sărac, De mic îndătinat cu munca-' Dar dela domni eu cu plăcere Nicicând nu am primit porunca. Un dement, precum se zice Pe limba voastră, nesupus -De-aceea-am fost mutat într'una Mereu în alte locuri pus. Dar peste tot acelaşi lucru-Acelaşi la Galaţi, Ia Dej! Să fiu mutat, domnii directori Găseau necontenit prilej. ANTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ De dragul lor nu m'am schimbat. Schimbatu-s'a doar omul, gândul, Schimbatu-s'a muncitorimea Pe unde am trecut cu rândul. Da. Mă durea văzând ce greu li-i Acasă şi'n ateliere. Creştea mizeria şi foamea — Salariul însă - în scădere! Creştea mizeria şi foamea, Şi viscolea şi era ger; Ni se vorbea de sacrificii Şi se făceau concedieri. IWaimarii ne sacrificau, Vieaţa ne-o sugeau din oase, Să nu atingă cumva criza Şi abdomenele lor grase. Să aibă bani pentru 'narmare — Procesul Skoda-i o dovadă! — Şi, pentru cei bogaţi, războiul Pe capul nostru iar să cadă. Căci zăngăneşte Mussolini Şi Hitler sabia cu sânge! A prins pecinginea fascistă Şi-aici la noi puroi a strânge. Iar cei din Wall Street fac cu ochiul Şi cu 'împrumuturi îi îndoapă — Ei dau c'o tainică nădejde. Dar... mai vedea-vom uncie crapă! Noi ştim ce-i doare; e o ţară în care nu-i exploatare, In care-a biruit şi creşte Măreaţă clasa muncitoare. Putem să stăm noi muncitorii Cu braţele încrucişate, MIHAI BENIUC Când ştim că apa morţii crunte î™1 nostru iar va bate? Noi am cerut organizare Şi muncitorii-au înţeles. E oare cumva de mirare Că ei spre luptă ne-au ales ? De unde tot avântul falnic Şi 'nvăţăturiie aceste ? veţi fi aflat şi dumneavoastră Sunt scrise doar în manifeste. ' E«' Da ! Partidul e si fi-va r Căci ei arată drum spre viată La ei, pe-ascuns, cu drag, cu sete Vin muncitorii şi învaţă. I-am lămurit ce bun prieten Le e Jumanca, Flueraş. Şi azi ei ştiu pe care* drumuri Sa-şi ducă hotărîţii paşi. Că azi duşmanii ne atacă, De asta prea puţin ne pasă; Iii ura lor, vedem mai bine Că ei ne sunt duşmani de clasă ! l0t Ce"am «'ut e just, e drept. E dreaptă marea noastră luptă De ani de temniţă, de lanţuri Ea n'o să fie întreruptă. Căci aţâţară ceferiştii Un foc arzând ca'n vârf de mun,P De-acum 'nainte '„ România Ei vor lupta mereu în frunte. Aţi întrebat, dac'au strigat, In plină stare de asediu, Ce voi striga din plin şi' eu, A,ci= „Jos starea de asediu!" CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ — Se enervează clopoţelul Svâcnit de domnul preşedinte, Dar dup'o clipă de rumoare, Atacul merge înainte: — A fost legal, n'a fost legal, „ Dar ştiu c'a fost pentru viaţă. Ce legi s'accepte muncitorul Viaţa însăşi ne învaţă. Şi pentru că iubesc pe-aceia Ce vor o viaţă 'ndestulată Pe urma muncii lor, eu, iată, Am fost trimis în judecată. Procesul, însă, strâmb decurge, C-ăci nu-s pe bancă acuzaţii: Ei sunt miniştri la putere, Directori în administraţii; Administrează C. F. R.-u! Ori sindicate reformiste, Duşmani haini, cozi de topor, Alârşave slugi capitaliste. — Noi aşteptăm cu fruntea sus Să auzim crunta sentinţă — Ştim c'o s'aducă noui prigoane Şi ani cumpliţi de suferinţă. Dar, domnilor, aşa să ştiţi : Din calea dreaptă apucată Pe muncitori nu-i mai întoarce Nicio sentinţă, niciodată!» DOFTANA Doftană, vis urât, Doftană, Din România boierească ! Şi totuşi de pe neagra culme Fu dat lumină să pornească. • 90 MIHAI BENIUC E primăvară-acum duioasă In cimitirul cu trei pruni, Sub flori şi iarbă ce 'nverzeşte Dorm fiii ţării cei mai buni! O, dear vedea că nu-i ce-a fost Pe deal cumplita cetăţue, Că muncitori legaţi în lanţuri Acuma drumul nu-1 mai sue! Ce'nseninaţi ar sta de vorbă Cu paznicul dela intrare, Văzând că-i om de-al lor, de-a! nostru, i'n om al clasei muncitoare. Că nu-i primeşte cu bătaie La poartă nimeni ca pe vremuri, Că nu-i „Balaurul", pe capul Cărui să verse, mii, blestemuri. Nu-i spintecat văzduhul nopţii De glas tovărăşesc: „Nu bate'" Pustiu e 'n „Haş" şi pretutindeni Domneşte calm, singurătate. Vin oameni liberi să privească La locul unde 'n suferinţă S'a pus plămadă pentru fapte Spre drumul către biruinţă. Aici a stat Vasile Luca, Aici tovarăşul Gheorghiu, Celulele mai ştiu de dânşii, Cum de atâţia alţii ştiu. Vezi hainele vărgate, lanţuri, Şi parc' auzi cum bate toaca,'_ Aici vieţi, se' nmormântară, Aicea valuri s'a scurs vlaga. Dac' ar veni dela Trei Pruni Vre-unul astăzi, cum ar bate cântec despre tovarăşul gheorghiu-dej In pieptu-i inima, văzându-şi Visările întruchipate ! Visările de altă dată, Gând se uita la ziduri sure, Prin gratii, ori târa cătuşe Lovite 'n drum de pietre dure. Şi bucuria val iar creşte Văzând cum cei ce la mormânt S'au prins să 'ntruchipeze visul Celor apuşi, cu legământ. Se ţin de legământ ducându-1 Cu fapta 'n viaţă mai departe, Frumosul vis de-o lume nouă, Un vis ce nu cunoaşte moarte. S'ar bucura nespus, să vadă Că'n fruntea lor, şi cel mai viu, Şi azi ca'n vremuri la Doftană E chiar tovarăşul Gheorghiu. ★ Pe drumul ăsta care urcă Intortochindu-şi greu spinarea, Adiisu-1-au legat în fiară, Ca zidul să-i închidă zarea. Avea pe-atunci treizeci de ani Trecuţi cu doi ; iar doisprezece De muncă silnică, de trudă, Urma 'n Doftană a-i petrece. In muncă silnică-ai petrece, Pe când îşi petreceau râzând Judecătorii lui, duşmanii Ce iscă jalea pe pământ. Bătuse drumurile ţării Din închisoare 'n închisoare, 92 MIHAI BENIUC Subt pază grea, lovit, flămând, Cu lanţurile Ia picioare. Craiova, Văcăreşti, Jilava, Aiudul şi voi Ocne Mari — In zidurile voastre sumbre Fu mândrul fiu de proletar. Când scăpărau câte-o scântee Verigi de lanţ izbite *n peatră Şi ochii Iui cu miez de fulger Priveau Ia paznici câteodată, Aceştia 'şi pipăiau cu frică Pistolul prins în cingătoare Şi până sus pe |a directori Treceau fiorii pe spinare. Bătutu-l-au furtuni şi vânturi, Zăpezi şi ploi pe drumuri grele -Un veac şi lotuşi n'ar ajunge De-ai sta să spui de toate cele. Îşi aducea ades aminte De tatăl său, Gheorghiu Tănase ; El, să se ţină dârz în viaţă, întâia oară-l învăţase. „Băiatul, ie spunea la alţii In nouă sute nouăspre'ce, E bun, să n'aveţi nicio teamă, Şi într'o zi ne va întrece". Era 'n Moineşti, într'o ogradă A unui muncitor. Ai eve 0 vede şi acum. Acolo 1 s'a vorbit întâi de greve. Bătrânul ! Qe-şi iubea copiii! Şi pe Gheorghiţă 'ndeosebi. Voi să-i aibă teferi, zdraveni, La muncă pricepuţi, la trebi. .antec despre tovarăşul gheorghiu-dej Tovarăşul Gheorghiu zâmbeşte: Când vuieta turbat furtuna, Când fulgere sburau din nouri Şi tunete gemeau într'una, Când se surpa pe lume ceru! Şi 'n aer hohoteau năluci, Iar omul s'ascundea 'n odaie Trântind înfricoşat la cruci, Bătrânul îşi scotea copiii Pe prispă şi 'ncepea să cheme, Puterea de deasupra firii, Boscorodind-o cu blesteme. Vai! omule ! gemea bătrâna Frângându-şi mâinile 'n odaie, Privind cum strigă tot mai tare Cuprins de fulgere şi ploaie. Bătrânul se 'ntorcea râzând, Cu hainele şi părul leoarcă — Afară huruia furtuna, Pierzându-se în zarea largă. — Aşa ! să ştiţi, copii, că nu e Duh necurat şi niclun duh Ce ne-ar pândi din întuneric, Din nori, din bălţile cu stuh! — Ades, încătuşat pe drumuri Ori pe la temniţi în popas, In sufletu-i, cu duioşie, Trecute amintiri dau glas. De câte ori nu s'a gândit, Când sta pe patul fără ţol, La hârtiuţa ce-a găsit-o, Odată noaptea, mototol. A ridicat-o de pe stradă, Şi 'n raza unui felinar mihai beniuc A desfăcut-o 'ncet, cu grijă, Şi a citit-o — iar şi iar. Apoi a pus-o bine tainic Şi a plecat grăbit spre casă — De-acuma parcă o fereastră In noapte i se luminase ! „Citeşte-o, dă-o mai departe !" — Prindeau aceste vorbe vii, Muşcând minciuna unei epoci, Ca flăcările 'n bălării. Căutată rază, fără preget, Lumină vie adăstată, Ce călătorului în beznă Cărarea dreaptă i-o arată ! Partidul Comunist! Partidul! Partidul ! Focuri sus pe creste, Ca 'n vremi străbune de răscoală, Erau aceste manifeste. Ca 'n vremea de demult, când focuri Pe culmi aprinse dau de veste Norodului să 'nceapă lupta — Ardea cuvântu'n manifeste ! Răzbea lumina din Octomvre La Dunăre şi sub Carpaţi : Sculaţi, voi oropsiţi ai soartei, La luptă aprigă sculaţi ! Se luminase-a vremi de slavă, Se rumenise răsăritul — Partidul îşi găsise omul Şi omul şia găsit Partidul. — Cătuşe, voi, şi lanţuri grele, De ce-1 ţineţi voi de picioare ? Căci să-1 opriţi n'aveţi putere, Cu gândurile lui să sboare! NTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ 95 Acuma stă'n Doftana sură Stă dus pe gânduri şi nu doarme; Visează şi pe voi, cătuşe, Şi pe-ale ţării să le sfarme. Ori îşi aduce iar aminte De visurile din pruncie... — La poala Măgurei un cablu In aer firul şH înscrie. Munceau cântând electricenii, Cântau un cântec proletar, Era în Mai — ca prins de vrajă Sta ucenicul de dogar. Un vis a împletit în jurul Acestui cablu-aerian : Copilul s'a sbătut de-atuncea S'ajungă electrician. A cunoscut apoi şi visul Lui Lenin de-a 'mpânzi Rusia Cu fir electric. El visează In văl electric România. Acuma capul şi-l frământă S'aducă 'n temniţă tratate. Şi 'n umezeala din celulă Să 'nveţe electricitate. Dar mai presus de toate-acolo, Subt ziduri ude şi teroare, Lumină trebuia dospită, Mereu s'arunce raze'n zare. In frig şi beznă, în strânsoarea Celulelor întunecate, Din luptă trebuia să crească Măreţul vis de libertate. Subt buba de pe trupul ţării Să zumzăe cu zvon de stup 96 MIHAI BENIUC Un sânge sănătos şi proaspăt, Să cadă buba de pe trup! far pentru-aceasta tu, Doftană, Fii inimă şi creer fii, Să ţii viaţa 'n trupul ţării, Să-i crească îndârjiţii fii. Să vie ziua dărâmării Acestor ziduri de robie, Să 'nceapă veacul ei de slavă Adevărata Românie! * — Un om se plimbă prin celulă, închis jur-împrejur i-i spaţiul, E frig, e umed, e 'ntuneric, Dar gându-i sboară fără saţiu. Au fost azi ceferişti trei sute Aici la porţile 'nchisorii. Cu glasuri clocotind de ură Strigau la poartă muncitorii. „Vrem să-I vedem cu ochii noştri Vrem să-1 vedem, dacă e viu! Răspundeţi-ne cum trăieşte, Unde-i tovarăşul Gheorghiu?" Li s'a răspuns cu patul puştii. Dar nu-i nimica, nu-i nimica... Nu 'n muncitori, nu'n fiii ţării, ica. Ci 'n domni se plămădeşte fric Le creşte 'n inimi zilnic frica. Căci spaimă e cruzimea lor, E frica de închişi, de slobozi -Le creşte frica de popor. Vin semne din afară 'ntr'una Şi pleacă 'ntr'una din Doftană, De-aici Gheorghiu conduce lupta, Din alte temniţi luptă Ana. CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ Şi una-i lupta, mii de Hre Pe luptători uniţi îi leagă; Din inima 'nchisorii tainic Lumină pleacă 'n ţara 'ntreagă. De unde vine? Stau şi 'ntreabă Stăpânii cu priviri de groază. Şi mai aruncă 'n temniţi oameni, Aşează pază peste pază. Dar comunişti apar într'una, Chemări la luptă, manifeste, Răsar ca florile din brazdă, S'aprind ca focuri vii pe creste. — Doftana, temniţă cumplită, In tine vrut-au să sugrume Pe comunişti! — dar nu-i putere Pe ei să-i potopească 'n lume! In bezna ta ei frământară Scântei, şi au stârnit lumină, — N'au izbutit să stingă sbirii Viaţa'nchisă pe colină. Nici „haşul" tău, nici tot veninul, Nici colţii cruntului „Balaur" N'au izbutit cu bale crunte Să'nece visul lor de aur. Ce gânduri n'au rodit aicea Cercându-şi floarea printre gratii! Scrâşneau de ură păzitorii Doftanei sure, blestematei ! Nu, n'a putut să 'nece toaca Acele glasuri de revoltă Ce-au spart în nopţile grozave A temniţei cernită boltă. Ades călăii fierţi de fiere Simţeau că-i rod arici în pântec, romanească 98 MIHAI BENIUC Văzând obraze sângerate Cum izbucneau mai dârz în cântec. Se 'nvâlvora prigona vifor, Creştea teroarea, dar sub geamăt Se 'ncăiera cu răii beznei Un codru tânăr plin de freamăt. Şi pădurarul era el, Feciorul vajnic din Moldova; De câte-a pătimit pădurea E greu să povestească slova. Dar sbuciumul şi izbitura Lovea în piept şi pădurarul — Ci oricât s'a sbătut furtuna Tot nu l-a doborât amarul ! El asculta tot vălmăşagul Din ţară şi din alte ţări, Şi adăsta ca răsăritul Să 'mbujoreze-a vieţii zări. Ştia c'o să sosească ziua Când codru-o să dărâme zidul, Când Doja, Horea 'n toţi urmaşii Vor merge 'n frunte cu Partidul ! — Dar pare că pământul însuşi N'avea puteri ca să mai poarte Doftană, vis urât, Doftană, înveninatul cuib de moarte. Se pare cum că firea însăşi Ar vrea c'o oră mai de vreme La lupta 'ntregului popor Pe fiii cei mai buni să-i cheme ! — Cumplită noapte de Noembrie! Şi azi cu gândul te cutremuri... S'a prăbuşit zidul robiei, Ruşinea grea a celor vremuri. CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ Prin dărmăturile Doftanei Umbla tovarăşul Gheorgliiu Cu comuniştii strânşi echipe, Să mai salveze ce e viu. Fuseseră aduşi ostaşi, Ce motroşeau stângaci la treabă Mutând ici-colo câte-o piatră, Cu nepăsare, fără grabă. — Aicea nu-i de stat pe gânduri, La treabă deci! Şi 'ncep de zor Echipele cu trudă munca — Gheorghiu-Dej e'n fruntea lor. Ridică pietre, ia cu grijă Pe cei găsiţi şi-i cară 'n braţă, Ascultă unde se aude Sub ziduri geamăt de viaţă. De toţi întreabă, care undei, Şi cine nu-i. — Pe toţi îi ştie. L'anunţă un tovarăş tânăr: „E mort Ilie Pintilie!" — E mort Ilie Pintilie ? Priveşte. S'a oprit de-odată. Pleoapele-i se strâng şi'n gene Se sparge-o lacrimă curată. Tovarăşii privesc la dânsul, Dar el se uită înainte, Departe, înainte 'n zare, Şi parcă şi-ar aduce-aminte: „De-i comunist acel ce luptă — Grăi cu zâmbet chipu-i trist — Pentru popor, pâine şi ţară, Atuncea, da, sunt comunist". 100 MIHAI BENIUC EVADAREA Vor trece multe veacuri încă Până ce toate 'ncet s'or strânge'n Măiestre slove, - tot amarul Ce-a fost în veacul nostru crâncen. Şi-a lăbărţat pe continente Cadavrul putred capitalul, Era furuncul tot pământul Puroiul clocotea ca valul. Ce goţi, vandali setoşi de sânge, Sau care soiuri de capcâni N'ar fj doar umbre şterse'n faţa Faimoasei „rase de stăpâni"?' Ce veac îşi mai aduce aminte In lungul anilor înnec Să fi avut aşa năpaste: Treblinca, Auschwitz, Maidanec ! — Nu! în istorie nu-i urmă De-asemănări cu vremea-aceea. Doar timpul nostru a 'ntrecut-o: Americanii în Coreea. Ş''n toată jalea fără margini. In toata crunta 'ncrâncenare, Un far a stat nestins prin neguri, O insulari furtuni pe mare. O insulă a omeniei, Dar cea mai largă dintre toate Ce-o cunoscu vreodată omul in secolele 'ntunecate. O insulă, o ţară 'ntreagă, l'n continent, a şasea parte Din lume stete împotrivă Făuritorilor de moarte. CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ Rod luminat al lui Octomvre, Crescut din lupte seculare, De raze 'ncununată proră A dimineţii proletare! Pe când fierbea, clocind furtună, Apusul, obrintit buboi, Bătea în turnul Spaski ceasul Ca inima vieţii noui. Şi calm, scrutând întinderile Şi nourii ca monştrii'n zale, La muncă îndemna poporul, Veghind la pacea lumii, Stalin. La el cu gândul, muncitorii In ţara noastră s'au unit Şi înfruntând talazul morţii Şi-au ridicat voinţa zid. Au pus de-asupra steagul roşu, Să fâlfăe în vijelie, Şi steagul fremăta în inimi, Vestind o nouă Românie. Zadarnic au cercat să frângă Voinţa'n stâncile Doftanei — Înflăcăra întreaga ţară, Ghema la luptă glasul Anei! Chema Partidu'ntreg poporul, Să pună stavilă urgiei, Zăgaz fascismului să pună, Cât vremea încă nu-i târzie ! Se'ngrămădeau cu sgomot norii Şi grohotind venea furtuna, Nu scăpărase primul fulger, Dar clocotea văzduhu'ntr'una. Atunci 'nălţase steagul Ana Chema la luptă, da de veste, MIHAI BENIUC Că domnii vor prăpăd s'aducă Şi Pe meleagurile-aceste. 08 vor de-aici- din ţara noastră, Să ducă focul mai departe, Spre răsărit să ducă focul,' — Măcel, robie, chin şi moarte. Mici glonţ, nici temniţele negre In stare nu au fost să facă Al Anei glas, chemând la luptă Inflăcăratul glas să tacă. Acelaşi glas era, al muncii, In temniţj scuturând cătuşe Cătând lumini s'aprindă'n beznă Să'nfrângă veacul de cenuşe. Dar tot mai'naltele talazuri Izbeau Carpaţii până'n vârfuri Războiul tropotea sălbatic, Duhori veneau, pe vânt, de stârvuri. Duminică din tristul Iunie, In dimineaţa zilei tale Nu se'nveştiră'n port de praznic Românii, ci în port de jale. Căci de horiră domnii'n pieţe Strâmbându-şi în urale gura, Scrâşni poporul şi în piepturi Se'noinse grea şi surdă ura. Plecau ostaşii fără voie, Plângeau femeile, copiii. — Ei ! Hitlere, tu neam de şarpe» c«e ne-au făcut fiii Rusiei ? Câte-un moşneag, vorbea cu tâlc T'inându-şi subt bărbie bâta: — Rusia-j mare, n'au s'o bată, Să fie nemţii mai p'afâta !... fEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-: Iar un soldat german cu rânjet, Frecându-se voios pe mâni, li spune cuiva pe nemţeşte: „Aşa... vreo patru săptămâni..." Aşa... vreo patru săptămâni... O lună, două, apoi trei, Şi lunile în ani se-adună Şi anii se'nmulţesc şi ei. Vin veşti în ţară tot mai rele, Mai proaste'n fiecare zi. In haina ruptă a minciunii Cu greu le poţi învălui. Pe cei plecaţi îi soarbe stepa — Sunt partizani la orice pas, Vin oşti furtună, vifor groaznic, Nu-i chip, acolo, de rămas. Maşina de război îşi frânse La Moscova în sânge botul. Se plâng, se vaită mareşalii Vrei, fuhrere, să pierdem totul ? Dar Hitler scrie „V" pe arme,') Victorie, şi-acum : nainte ! La Stalingrad, pe Volga mândră, E rocul morţii cel fierbinte. Nu vrea, nu vrea bătrâna Volga Grumazul să şi-1 pună'n jug Şi buzele-i îmbujorate Pe duşmani în genuni îi sug. *) Când, în urma succeselor armatelor sovietice, era limpede cum va sfârşi războiul, englejii au început să folosească litera „V" în sensul de victorie. Dar Hitler, ca să conjure pe semne destinul ce nu i se mai dovedea de loc favorabil, a început să-1 întrebuinţeze şi el în acelaş sens, pentrucă victoria, ct-că, îl revenea lui. Gazetele fasciste din ţara noastră, ca să placă hitleriştilor, îl aveau imprimat mare peste prima pagină. MIHAI BENIUC Uralul şi-a trimis flăcăii ?i tancurile toate'ncoace. Siberia-şi întinde braţul: Poftim- război, căci n'ai vrut Din Moscova, dela Cremlin, Le-a spus o vorbă înţeleaptă Popoarelor, sjăvitul Stalin: E dreaptă cauza noastră, dreapt Şi vrerea de-a zdrobi duşmanul Loveşte greu ca o secure, Nu-i forţă'n lume să-i oprească Pe oamenii'n mantale sure. Se clatină divizii frânte. Doar Goebels buimăcit îndrugă... E liber însă Stalingradul, Iar hitleriştij sunt pe fugă! l-au pus pe doftanişti să stee La Caransebeş, la'nchisoare. Acolo plămădeau acuma Venirea zilelor cu soare. Stârniseră în ţară setea De tot mai dârză 'mpotrivire -Tovarăşului Dej duşmanii Căutau să-i prindă din privire Vr'un semn şi-1 asCuItau ce spune Ca vremii tâlcul să-i priceapă Snnţeau cum zi de zi puterea ' Lor printre degete le scapă. Drăghici şi Bodnăraş, în taină Prmdeau din lumea'ntreagă ştiri. Un radio aveau sub scânduri, Ascuns, nebănuit de sbiri. rEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ Se'ntruchipa, treptat-treptat, Un sâmbure de viaţă nouă Ce trebuia coaja fascistă S'o spintece, s'o rupă'n două. Erau acolo Teohari, Miron şi Chivu, gata toţi, Cu alţi tovarăşi împreună, Să'nîrângă trădători şi hoţi. Se 'nspăimântau duşmanii singuri Că luptătorii inu se gată. Vin alţii, de i-ai prins pe urnii — Sunt luptători în ţara toată! Dar prea e mică închisoarea, Să'ncapă toţi, şi vechi şi noui, — In lagăr îi adună 'ntr'una, Subt pază aspră de război. Şi vin într'una comuniştii La Târgu-Jiu, la Târgu-Jiu; Acolo stă, ţinut în lagăr, Acum tovarăşul Gheorghiu. Asupra lui stau ochi o mie, Păzescu-1 — nu cumva să fugă, Căci bate vânt de primăvară, De libertate şi de ducă... Cei drept, zăpada-i încă groază Şi poate încă să mai cadă — Dar a'ncolţit de mult sămânţa Subt straturile de zăpadă. Aşteaptă soarele să vie, Să-i rupă colţii Iui Gerilă, Viaţa nouă să ţâşnească, Să frângă lanţuri, hulă, silă. MIHAI BENIUC De-acum, scăpaseră o seamă, Şi Bodnăraş era cu ei — Nădejdea'n inimi încolţise, Erat< pe ducă norii grei. - Sosi de două ori în taină Pe J,u' în lagăr, Bodnăraş '-aproape clipa şi-i aproape Armata Roşie de Iaşi. Puternic suflă vântul proaspăt Vestind sosirea altei ere Ca frunza tremură burghejii, Cand stă pe creangă a cădere. Că Churchill ăla nu mai vine... Şi zăbovesc americanii... ~ O-şl înmulţea pe zi'ce trece Partidul nostru partizanii. August e luna. Vara'ncllnă Spre toamnă cumpăna încet Va fi o toamnă grea de roadă Va curge mustul berechet. Va fi cu sbucium insă toamna Sunt nori în zare, de furtună- ' far de'° fi vâ"t«' mai puternic, Avem Pe urmă vreme bună. E totul gata. Inc'odată Se 'mbrăţişă la despărţire Cu bunii, scumpii vechi' tovarăşi »rag cuprinzându-i în privire. - Cu bine deci, iubiţi tovarăşi l\ Să Vă văd curând cu bine. Nam sa mă ma, întorc V°' Vef veni ^rând Ia mine. CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ Doi oameni trec prin întuneric Cu pasu 'ncet şi măsurat, Tovarăşul Gheorghiu e unul, Un bun tovarăş celălalt. El are grijă de acela Ce prin hăţiş de beznă pleacă, in preajma zilei însorite, Din lanţuri zorii să-i desfacă. Încet, trec sârmele ghimpate, Ga nevăstuicile prin gard. E linişte. Şi seara-i deasă, Doar stelele pe boltă ard. Acum cu grijă se strecoară Spre „Cimitirul Polonez" Ca două umbre 'n umbra nopţii, Nici nu-i auzi şi nici nu-i vezi. S'opresc şi-ascultă. Parc'aud Cum vine lin, un pas uşor. „E bine!" — zice 'risoţitorul. Acesta este omul lor. „V'am arestat!" — şopteşte el Cu voce caldă, prietenească. S'au înţeles ca „arestaţi" Prin santinele să răzbească. Stau santinele două rânduri, Au şi ajuns la primul rând. „Stai! Cine eşti ?" — „Poliţia" Răspunde glasul detunând. Şi trec 'nainte „arestaţii", Soldatul nu mai spune cârc. S'au strecurat printre primejdii Aşa ca vidrele prin smârc. Acum cu pas întins tustrei Grăbit către boschet se 'ndreaptă, MIHAI BENIUC Acolo unde doi tovarăşi CU 0 ma?''nă îi aşteaptă. E un tovarăş. Dar maşina > Ş' e târ2iu. ce-o fi cu ea I,' nU"' timp de Prelat acuma. S< vremea tot trecea, trecea. Răsare luna Peste-Un ceas. ™-[ <*iP să aşteptăm aicea. ,oc a'«a de rămas. — Vă arestez din nou q; i. •_■ J " 'a DePozitul cu arme. Sosiră. Sfâşie văzduhul Semnalele unei alarme. Trec avioanele prin noapte Cu huruitul greu şi surd. I' " timP « încercau o chee Plecăm! „r*. , , nee' grai rugaru| scurt. ~ Sosise •„ fllle şi maşina. 'ar luna se 'nălţa încet p 'b .ra2a ei ?» sub alarmă 'om, maşina din boschet. ~ Priyi î„ urma e, Tainul nostru, om sărac, t, paznicul dela Depozit, Slav.ta-i fie fapta •„ Veac ! Ş'-acum pe urmeIe masJji}J Sa o pornim grăbit şi noJ. °ar, Jată, până s'o ajungem a 3 şi oprit înrr'un zăvoi. 0 mierlă flueră '„ tufiş PC Sem"e vrâ»d să dea de veste ['EC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ 109 Că-i oaspe nepoftit pe drum — Trecii, si nimeni nu mai este. Îşi îndeseşte şi mai tare Zăvoiul umbra, deasa, groasa, Să ţină 'n taină că 'ntre sălcii Un bun prieten are casa. Mecanicul, om mai în vârstă, Prieten vechili din Bucureşti, Se sbate : „Pui să tai, bătrâno ! — Dar un pahar de vin doreşti ?" La oaspeţi cată cu iubire, Nu ştie unde săi mai pună. „Gheorghiţă!... Măi Gheorghiţă dragă!..." Dar a uitat ce vrea sa spună. Şi pe tovarăşul Gheorghiu II strânge 'n braţe ca un urs. Apoi o clipă stă pe gânduri... „Măi! anii ăştia greu s'au scurs! Dar ce tot stau eu să vorbesc ? Hai, bătrânico, mai degrabă ! Că oaspeţii or fi flămânzi." Apoi vorbeşte iar şi 'ntreabă. Dar oaspeţii sunt frânţi de cale. Numai tovarăşul Gheorghiu E proaspăt ca isvoru 'n munte Şi ochii-ard ca focul viu. Spre seară cerul s'a 'norat Şi 'ncepe ploaia cu găleata. Dar nu-i nimic. Cu-atât mai bine. Pentru plecare totu-i gata. „Of! ce prăpăd, grăieşte baba. Să nu scoţi cânele din casă! Bărbate! Nu-i lăsa să plece. Pe vremea asta cum să iasă ?" MIHAI BENIUC „Plecăm, plecăm! — zice loniţă Acuma să plecăm, acum. E tocma bine-aşa, că nu e Ţipenie de om pe drum. La noapte se îndreaptă vremea. Acum se strâmbă ea o leacă, Să hâşăe jandarmii 'n casă, Ca teafăr omul bun să treacă." ioniţă-i un ţăran spătos, El ştie muntele de-a rostul, Şi ştie ceva, bănueşte: „O 'ncepe doar şi veacul nostru Porniră călătorii noştri. Pădurea parcă era plânsă. Era 'n pâraiele umflate Amar şi jale multă strânsă. Nu plângeţi apelor, nu plângeţi, Nu plângeţi, râuri şi pâraie, Că vine vremea, vine vremea, Din voi lumină să răsaie! Din valuri tulburi, sbuoiumate, Din ape, da, scântei şi pară, Din unda rece o să iasă Căldură şi lumină 'n ţară! E noapte încă. Vântul rupe Marama norilor şi luna Ca un lămpaş în fundul minei Arată calea, văgăuna, Să ştie cum s'o ia drumeţul, Să iasă mai curând la drum, La drumul mare ce-1 aşteaptă Să umble slobod de acum. Să umble slobod cel ce slobod Îşi vrea poporu'ntreg şi ţara — DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ De doru! celor ce-1 adastă li arde inima ca para. Zadarnic s'au trudit mişeii, Cu faţa galbenă ca ceara, Să ţină şoimu'n colivie, Să lege'n lanţuri, primăvara. Acum aşteaptă cuşca goală in ea să-şi iee locul fiara, Să-1 iee locul cei ce vrură Să ţină'n lanţuri primăvara. Şi sboară şoimul, rupse gratii, Verigile de fier le rupse, — Fiori străbat spinarea fiarei, Ce ţării sângele i-1 supse. Şi sboară şoimul, larg văzduhul In faţa lui se desfăşoară, Despică raze răsăritul, Şi se revarsă peste ţară. Fiori străbat spinarea fiarei Ce-a supt al ţării sânge cald — Aripi de şoim aude'n aer, E şoimul în văzduhul'nalt ? Fiori străbat spinarea fiarei, Căci freamătă'mprejur pădurea — Hei! lotri ce-aţi lovit stejarul, Vă tremură în mâini securea ! In răsărit, despică raze Văzduhul, — soare uriaş Răsare şi s'aude clocot, Cum tunul bubue la Iaşi. Şi soarele se'nalţă falnic, Şi sboară ca săgeata şoimul, Căci omul e acum ca şoimul, Căci aripi are, aripi, omul. MIHAI BENIUC Spre Bucureşti, cu nerăbdare Tovarăşul Gheorghiu se'ndreâptă L-aşteaptă-ai săi de mult să vie ' Şi un popor întreg aşteaptă. Se joacă'n şesuri vesel Oltul Şi zângăneşte'ncet diri zale -Şi râde Argeşu'n câmpie Cu toate valurile sale. Iar holdele s'au prins în horă Şi calcă haturi şi răzoare, Să crape de necaz boierit _ Şi vântul chiue în zare. Căci a venit de-acuma omul Ce ştie cum să ducă hora Şi să trezească dor de cântec In inimile tuturora. - Pe ramurile grele'n soare August îşi rumeneşte rodul, Dar n'au să-1 mai culeagă furii, Culegător va fi norodul. - Prelung răsună o sirenă La o uzină de departe. Tovarăşul Gheorghiu s'opreşte, La inimă sirena'l arde. *Şi lasă capu'ncet în jos Şi parecă-şi aduce-aminte... Mai stă o clipă şi ascultă, Apoi porneşte înainte. îşi simte pasul'în. ţărână, 'Şi simte pieptul mai fierbinte, IŞi simte pumnul cum se strânge, Şi merge, merge înainte! CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ EPILOG Eu ştiu, — de unde conteneşte Să spună mai departe cântul De suitorul drum al vremii, Vieaţa nouă-şi ia avântul. E pragul unei mândre ere Acolo unde noi stătum, Se naşte-un secol de mărire, Se pierde-o lume veche'n fum. Cătuşe grele, jug, robie De două mii de ani purtate, Cu răsvrătire şi cu ură, Au fost de-apururi sfărâmate. E zi cu roşu însemnată August al nostru două'ş'trei Din anul patruzeci şi patru. F. zi de slavă şi temei. Nu'n calendar a fost ea scrisă, Cil roşu, zi de sărbătoare, Ci pe pământul ţării noastre De ostile liberatoare! Acela ce-a fugit din lanţuri, Ca vieţii drum să-i netezească, Ştiu pe mâna de călău Cătuşe să încolăcească. Aşa se zămisli din noapte Acea slăvită zi cu soare : In lupta desrobirii noastre A biruinţei sărbătoare. Nu'n calendar a fost ea scrisă Cu roşu, ci pe glie'n ţară, Ostaşii roşii cu ai noştri Ogoarele le'mpurpurară. viaţa romaneasca 114 MIHAI BENIUC Şi pe ruinele lăsate De duşmani s'a'nălţat drapel, Pe care-i scris cu foc şi sânge Al vieţii noastre falnic ţel. Neclătinat, mai sus, mai mândru. Tovarăşul Gheorghiu îl ţine, Să fremete de-asupra vieţii Ce s'a clădit peste ruine. E steagul marilor victorii Ce bate 'n vânt desfăşurat, E steagul ce Partidul nostru Biruitor l-a ridicat. Azi rîurile altfel cântă Gând intră'n clocot în turbină, Când urcă'n fire de aramă, Să dea căldură şi lumină. Şi altfel cântă spicu'n holde De când aripile nădejdii Nu-s retezate de aceleaşi Vrăjmaşe mezuini şi mejdii. Sirena din uzine astăzi, Când în văzduh prelung răsună, Nu silă de-a trăi trezeşte, Ci dragoste şi voie bună. E altul omul, alta ţara, Lumina'n faţă şi înaltul; Iar omul care urcă drumul E'n fiecare zi mai altul. Căci dacă-i greu să mergi'nainte Şi'n piept te mai izbeşte valul, Vezi totuşi drumul care sue, II luminează cincinalul. Şi dacă'ncearcă iar duşmanii Morminte să-ţi scobească'n cale, CÂNTEC DESPRE TOVARĂŞUL GHEORGHIU-DEJ 115 Azi altfel şti-vei să-i întâmpini, — Stegarul luptei este Stalin ! — Dar nu încap în cântec toate Şi nu'ncap într'un singur cânt. Eu din trecut am prins un murmur, Când rîul era subt pământ. Azi rîul curge larg în soare Şi rîul e întreg poporul, E viaţa rodnică'n victorii, Şi soarele e viitorul. Iar ca să spun cum ne îndreaptă, Spre zări cu soare ce n'apune, Acel ce-a fost şi ieri în frunte, Alt cântec voi clădi pe strune. Alt cântec, nou, mai plin, mai tare, Cu ritmuri şi măsură gravă, — De e măsură să cuprindă In cânt a vremiii noastre slavă. AUREL M1HALE IN PRAGUL PRIMĂVERII..... î Peste noapte, viscolul se îndârjise şi mai mult. Venit din largul! Bărăganului, izbea măruntele şi rarele aşezări omeneşti din această parte a Bucureştilor, cu furie reînoită. Valuri întregi de zăpadă spulberată, răsucită în trâmbe lungi de pulbere plutitoare, sau vârtejuită în coloane mişcătoare, albiseră zarea nopţii şi-i înfundaseră depărtările — ca un zid uriaş-de fum şi de colb de ghiaţă. Până la un pas, vederile erau .împânzite de roirea bezmetică a omătului stârnit de pe culmile teşite ale nămeţilor sau adus din nemărginirea văzduhului câmpiei. Şueratul sârmelor de telegraf» vuetul vântului scăpat pe câte-o gură de uliţă îndepărtată şi mugetul neîntrerupt al acestui neîmblânzit potop, stăpâneau deopotrivă pustiul întinderilor de aici, dintre oraş şi Bărăgan. Pe linia de garaj a haltei Titan, întorsă într'un arc deschis spre inima câmpului, se sgâlţâiau — scuturate de crivăţ — cele J cinci vagoare de vite în care era cantonat detaşamentul de muncă c. f. r. Vântul îşi lăsa zăpada la adăpostul lor şi troianul crescuse de sub roţi până'n podina şi în pereţii de lemn subţire ai căsuţelor. Printre gratiile de fier bătute în locul ferestrelor, prin spărtura uşilor mari şi grele — care tremurau pe role, pulberea cea mai fină pătrundea înăuntru într'o cernere măruntă şi liniştită, ca de adânc de văgăună ocolită de viscol. In spatele vagonului din cap, .sentinela tropăia fără întrerupere, sărea şi se mişca să n'o cuprindă gerul şi îngheţul. Ascuns între tampoane, un felinar micuţ îşi. licărea sâmburele de lumină ca dintr'o altă lume. In vagon, linişte şi frig, întunecime.. Pe jos, peste uri strat sărac de paie tocate de atâta vânzoleală, întinşi pe mai multe rânduri, ca la cincizeci de oameni. Dedesubt, în afară de pleava asta, nimic altceva; deasupra, desfăşurate în lung, o pătură la şapte-opt; pieptul şi oapul, picioarele celor de sub ea — neacoperite. In dreptul uşilor şi al ferestrelor cu grilaj, zăpadă troienită. Când urgia de afară se întărea şi se clătina vagonul de parc'ar fi dorit să-1 răstoarne, vântul zbucnea înăuntru şi mai rece şi mai tăios. Oamenii — cei mai mulţi trecuţi de vârsta armatei — concentraţi pentru muncă în detaşamentele căilor ferate de luni şi ani întregi, se IN PRAGUL PRIMĂVERII., .117 4- i crmimil si cu frigul, aşteptând zorile. Lungiţi pe o luptau Pe tăcute cu so>«f V cărând fiecare căldura celuilalt. Dar parte se tngratnad.se 1 in păturile brumate de zăpadă, zdrenţele în care erau - aa P^ele P nulu Pfâvnit de atâtea nopţi. Pe nu le mai puteau pro eg dulce a a omnu ^ ^ jumătate îngheţa , da aaucu Jnţn ş P _ r^T^udăîmrsfb s m! genSe scrâşnite. Câte unul, care nu mai putea lungite, sudalm şi blesteme gemei * se Srt™,r?e cSlaî o^stfamăgitoire amorţeală. Alţii ioSu create o'mână vârâtă în căuşul subsuorilor rănite de atâtea riŞCălUSpre ziuă, Vasile Bălaşa renunţă să se mai lupte cu somnul care nu mai venea. Se răsuci cu greu între trupurile celor de langa da,,, si rămase cu faţa în sus, aşteptând. Cu o mână, strânse un pumn de îai d sub mijloc si-1 aşeză sub ceafă, să-1 fie capul ma. ridicat, îşi trase si mai mult căciula terfelită peste urechi şi frunte şi-şi împreuna palmele în faţa gurii, la căldura răsuflării. Prin întunericul vagonului, nu vedea decât albul zăbrelit al ferestruicilor. Demară, auzea urletul viscolului înfuriat şi ca o ceaţă răcoroasă îi umezea obrajii zăpada mărunta, pătrunsă în vagon. Bălaşa era ţăran sărac, de-aici da aproape, din Vartoapele — la numai un ceas de mers cu trenul pe linia Olteniţei. Trecuse de patruzeci şi cinci de ani - la concentrare, nu-1 mai găsiseră bun pentru front şi de aceea îl 'dăduseră detaşamentelor de muncă dela căile ferate. Acasă, nu avea decât un pogon de pământ din zestrea nevestei. Munciseră ani întregi pe moşia Stănculesei, împreună cu copiii, ca pălmaş. Cel mai mare căzuse la Cotul Donului, unde fusese împins în războiu nedrept' de către moşieri şi fabricanţi Nevasta acestuia, rămasă cu doi copii, trăia în timpul din urma tot la dânsul Cel mai mic, Dumitru, lupta acum pe frontul dm Ungaria, împotriva hitleristilor. De zece luni decând era concentrat, nu mai dăduse pe acasă; gândea că praful şi pulberea se alesese de tot ce mai avea, că viaţa de 'câine şi de rob pe care o duseseră împreună mai înainte, devenise şi mai grea pentru ai săi. închise ochii şi oftă. De câtva timp era şi mai sleit de puteri şi parcă îi era şi teamă să se mai gândească la dânşii. Se îndoia de fericirea zilelor cele aşteptase odată cu întoarcerea războiului spre nemţi şi uneori,1 se împăca chiar cu faptul, că într'o dimineaţă va trebui să-1 scoată şi pe dânsul din vagon, îngheţat, ca pe atâţia alţii. Măcar de i-ar scăpa din foc copilul şi de_s'ar întoarce acasă întreg şi sănătos, să vadă mai departe de rostul gospodăriei! Dar uite, de ieri dimineaţă, toţi de-aicea fierb şi se frământă, de-o veste care-a lăsat-o unul între ei. Şi gândul acesta 1-a făcut şi pe Bălaşa sa nu mai poată aţipi nicio clipită. Dacă li se va face dreptate, aşa cum se zvoneşte, atunci şi viaţa lor va fi alta; altfel, tot degeaba... In Vartoapele, sunt două moşii; pământ, cât vezi cu ochii de jur împrejurul satului, să ajungă cu prisos:nţă tuturor săracilor, celor de pe front, văduvelor şi mai ales celor fără o unghie de loc... Eh, dacă. s'ar putea repezi acuma pe-acasă, pentru vre-o câteva zile... să vadă ce-i pe-acolo... sau poate mai bine în primăvară,, să semene bucăţica aia de pământ, să nu-i mai moară nevasta, şi nepoţii de foame... Ce-or mânca ei acum ? Cu ce s'or încălzi ?... 118 AUREL MIHALE Stănculeasa s'a câinoşit şi mai rău... Să plece; dar cum ? Căpitanul cere o mie de lei pentru fiecare zi învoită... de unde să ia atâţia bani ? Dac'ar fi avut, ar fi dat atuncea, când l-a concentrat şi scăpa şi el, cum au scăpat toţi ai lui Tucaliu... Mai zilele trecute, au plecat chiar de aicea din vagon, doi — pe câte cinci zile cumpărate cu câte cinci mii de lei... El, de unde să dea? Gândurile îi fură întrerupte de tremurătura vagonului zguduit de vânt. Pe dedesubt, pe sub podină, viscolul sufla şi mai turbat. Isbită în lereastră, zăpada cădea de sus şi mai deasă — într'o spulberare albă, abia simţită. îşi şterse fata cu mâneca surtucului şi se întoarse din ' nou pe o parte, cu spatele îngheţat în burta celuilalt. Gândurile îl năpădiră iar... Făcea^concentrarea cu încălţăminte şi haine de acasă... plecase în primăvara trecută cu ce avusese şi el... cu opinci, cu surtucul şi pantalonii peticiţi, cu căciula veche şi roasă, toate avute de' ani şi ani. Dar în primăvară, vara' şi toamna ce trecuseră, în munca dela terasament, totul se distrusese. II prinsese iarna jerpelit şi sdrenţuit, cu coatele şi genunchii goi, fără opinci, cu picioarele înfăşurate în cârpe şi apărate de câte-o bucată de cauciuc,' legată cu aţe de glesnă... Slăbise de nu-1 mai cunoşteai... îi terciuiseră viaţa munca_ grea şi mâncarea proastă, frigul şi .neomenia, grija celor lăsaţi fără de, sPrijm. acasă. Arăta mai rău ca o vedenie, cu faţa gălbejită si suptă, năpădită de barba şi mustăţile nerase de luni întregi, cu ochii ascunşi în fundul orbitelor... Le spuseseră că vor primi în schimb costul îmbrăcămintei şi al încălţămintei; dar în fiecare lună iscăliseră alt rând de tabeluri şi niciodată nu ajunseseră banii şi până ]a ei... De aceea, îşi pierduse Bălaşa încrederea şi nădejdea. Insă vorba celui ce-i,răscolise ieri cugetul şi inima, îi picurase în suflet: putere nouă. Şi tot ea îl făcuse să se svârcolească toată noaptea, fără de astâmpăr. îşi simţi amorţit umărul pe care sta şi se întoarse iar cu faţa în sus Cel diln dreapta sa tuşi de câteva ori, scuipă Intre paie si se răsuci şi el, pe spate. Mormăi : ' — Nu dormi, nea Vasile? — Nu ! — îi răspunse în şoaptă. Bălaşa. — Tot te ţine în piept Gaiţă ? ' — Tot! — îi răspunse celălalt, apucat de-o nouă tuse. Gaiţă Nicolae era de fel din judeţul Roman. Răcise, când lucrase în toamnă sub ploi şi dăduse repede în tuberculoză. Era mai târăr ca dânsul; făcea concentrare de un an şi jumătate şi.avea aicasă trei copii. — ...bre, nea Vasile, — reîncepu Gaiţă încet, - n'am putut să adorm deloc de gânduri... dac'o fi să fie precum a spus ăla ieri, are să fie bine..." Ai, cum zici c'a spus ? Bălaşa îşi întârzie răspunsul; îşi mai suflă oleacă în pumni şi-i vârî apoi sub pătură, între dânşii. Se făcuse linişte; numai vagonul scârjâia sub izbitura viscolului, ca o şandrama. — Nu spui ? — îl întrebă Gaiţă nerăbdător. — Spun — vorbi Bălaşa, — eu nu l-am văzut... am auzit şi eu dela alţii... a fost în vagonul din celălalt capăt, ieri noapte, către ziuă... e de-aici, de peste şină, dela Malaxa... muncitor... — ...muncitor — îngână Gaiţă; —,...şi ce-a spus? — ...spunea, că în primăvară intrăm cu plugurile în moşiile boereşti... că isploatare asta a boierilor e gata, se va sfârşi... că toate pământurile lor IN PRAGUL PRIMĂVERII.. 119 vor trece la noi, vor fi ale noastre... că mai întâi, vor primi pământ cei de pe front, văduvele, invalizii şi cei ce nu' au, sau au prea puţin... — Păi, asta înseamnă pământ, nu glumă... La noi, sunt trei moşii; mari, de-or să ajungă satului întreg... Tot pământul o să li-l ia ? — Aşa spunea, că tot... o să li se lase şi lor ceva, acolo, pe lângă conace... Tăcură. In partea cealaltă a vagonului se auzeau paiele foşnind. Cel din stânga lui Bălaşa se întorsese şi el'cu faţa în sus şi asculta. -- Atunci o să le piară sămânţa ! — grăi zâmbitor Gaiţă. — Cui? — Cui... boerilor.! — Şi te doare, nu ? — Pe dracu!... Numai de-aş scăpa mai repede de aicea, ca să-mi primesc pământul... Făcui şi socoteala... eu, şase pogoane trebue să primesc... pe puţin, şase... Gaiţă vorbea greu, întrerupt din când în când de tuse. Mişcată între dânşii, mâna lui Bălaşa dădu de pieptul lui, umezit,-scăldat în năduşală. Pielea îi frigea ca un obraz îmbujorat de foc. — Ce, te-ai aprins Gaiţă ? — Da, mi-e cald... mai cald, ca niciodată... O să fie bine, nea Vasiile, nu ? ...Şase pogoane... jumătate am să le cer în luncă... am dreptul, că n'am nici o brazdă şi apoi şi câte-am îndurat dela boeri şi aici... In vagon, oamenii începură să se foiască. Se vedea că somnul nu reuşise să le alunge gândurile. Unul câte unul, se întorcea !tot cu faţa îr sus şi cu ochii deschişi privea în întuneric, asculta vorbele celorlalţi sau şoaptele cugetului. De frigul şi de zăpada din vagon, de vuetul crivăţului de-afară, uitaseră de multă vreme... — ...la noi, — vorbi unul mai din fund, — sunt.patru moşTl... boeri care ne-au supt până la sânge... dar în toamnă,, nici unul n'a semănat, nici măcar o brazdă... şi nici nouă nu ne-au mai dat... Toţi au fugit şi-au lăsat pământurile pârloagă, să ne secere foametea... Hoţi, mama lor! — ...eu sunt din Cosminele, din Prahova... începu cel din stânga lui Bălaşa, — noi, din moşi strămoşi clăcăşirn pe cele două moşii de cinci mii de hectare... pălmaşi am fost o viaţă întreagă, robi la curte.... în dijmă am muncit toate aceste pământuri... grea dijma., din patru, trei lua boerul şi una omu' I Şuerul vântului crescuse; se auzea ca un fluerat prelung şi chinuit, rătăcitor prin noapte. Un val de zăpadă lovi în plin grilajul ferăstruicilor. Peste cei de sub ele, neaua aspră şi rece cădea învolburată. — Ori aicea, ori afară, tot un drac! — gemu unul dintre cei care primiseră zăpada în faţă. Acasă, ne macină viaţa boerii şi jandarii, precepţia... aicea, ăştia... vai de mama noastră ! — Ţară de haram ! — grăi altul ca un ecou. — Viaţă de câine... — Ne-au umplut păduchii şi raia... suntem fără cămăşi, în trenţe şi fără de foc, pe câmp, în mijlocul iernii. Intr'un colţ al vagonului, unul se sculă şi după ce se scotoci prin buzunare, scăpară din cremene, ca să-şi aprindă ţigara. Se cocoloşi apoi lângă peretele de scândură şi începu să vorbească, în timp ce trăgea din când în când, câte un fum. 120 AUREL Ml HALE — Păi, bine-a spus-o cel dela Malaxa... e timpul să punem mâna pe par... aşa nu mai merge... ne ridicăm şi lovim în dreapta şi'n stânga, până le-o pieri neamu' ! -- Trase din ţigare lung, cu sete. Faţa-i bărboasă şi partea aceea de vagon se luminară pentru o clipă, ca sub un licărit de luminiţă. Continuă: — Am patru copii acasă... niciunul bun de muncă... i-am lăsat c'o baniţă de mălai în covată, că astă toamnă, boerul nostru n'a cules porumbul de pe moşie... n'a vrut să-1 dijmuiască... a rămas tot pe câmp, de l'au acoperit nămeţii... Ce-or mânca, doamne, ai mei ? Ascultându-1, Bălaşa se gândea cu mulţumire, că totuşi, acasă la dânsul, parcă, parcă era ceva mai bine; aveau o văcuţă. Vor avea muierile ce mulge pentru copii şi-şi vor mai amăgi foamea... cât de cât, pâină în primăvară, când or primi pământurile... — ...la noi — vorbea un altul, — notarul şi primarul, jandarii, ne-au mâncat! Pe bogătani i-au scăpat de concentrare şi de front... pe cei de-au avut unde pune sfeclă, deasemenea... islazul care a fost al comunei, l-au împărţit între dânşii, cu agentul agricol şi cu cei cu pământ mai mult... richiziţiile, toate, pe capul nostru au căzut... — ...phă ! Păi, să-ţi spun eu cum a fost la noi... -— îl întrerupse un glas, — când ara intrat în Rusia, boerul şi-a adus deacolo tractoare şi vite furate... vaci bune de lapte... acuma le-a ascuns... a trimis în loc, vacile noastre... Pentru un timp, tăcură. Pe 'deasupra urgiei de afară, şueratul unei sirene pătrunsese totuşi, până la dânşii. Câteva clipe numai şi alte asemenea sirene dela toate fabricile din jur îşi uniră vuetul, ca într'un semnal de alarmă. — E cinci — grăi Bălaşa. Oamenii tăceau, ascultând chemarea de dimineaţă a sirenelor. — Asta e dela Malaxa ! — grăi Gaiţă. 7'oţi ceilalţi îşi aseuţiră auzul umărind glasul celei mai apropiate dintre fluerături. Uneori, acesta se mai domolea, se subţia sau dispărea răpus de viscol, dar izbucnea din nou parcă şi mai întărîtat şi mai puternic. — ...se svonea, că astăzi vine iar! — grăi unu) din dreptul uşii. — Cine să vie?,— întrebă . Bălaşa. — Cel de ieri... muncitorul dela Malaxa. — Aha! Vorbirea le fu întreruptă de zăngănitul rolelor pe care uşa alunecă într'o parte. Vuetul crivăţului se auzea acum în toată puterea lui şi un val de zăpadă fusese repezit cu sălbăticie înăuntru. Sentinela apărută pe scările vagonului, se ridică greoi pe podină şi trase uşa iarăşi la loc, cu sgomot. Tropăi; cu mâinile îngheţate îşi scutură zăpada de pe umeri şi de pe piept şi-şi lăsă arma să bocăne cu talpa-i de fier în podea. — Dece nu dormiţi ? — întrebă el. Din întuneric, zeci de ochi îl priveau nedumeriţi, ascunşi şi bănuitori. — De! răspunse cel care fuma în colţ. — S'au încălzit păduchii şi râia.,. ni-i teamă c'om înţepeni aici... — Da' ce-i ? — îl întrebă Bălaşa. Sentinela tăcu; înăuntru şe simţea o linişte încordată, aspră. Mai apoi, făcu un pas spre mijlocul vagonului şi şopti: ' — ...mă, acuma trebuie să sosească iarăşi cel'de ieri... Ce fac, îl .aduc la voi ? . , IN PRAGUL PRIMĂVERII. 121 — Adu-1! — strigă Gaiţă, ridicat într'un cot. — Adu-1, frate, aicea!... la, te uită !... De ce ne mai întrebi ? O mişcare surdă se produse printre oameni. Paiele foşneau împinse spre pereţi şi şoapte uşoare începură să se înlănţuie într'un murmur neînţeles. Unii se ridicau, se scuturau de pleavă peste capetele celorlalţi şi se ghemuiau apoi rezemaţi de peretele rece, cu picioarele sub pătură. Cei mai mulţi însă rămaseră cu faţa în sus, cu mâinile întoarse sub cap, tăcuţi şi gânditori. Când se făcu din nou linişte, soldatul din gardă vorbi scurt: — Bine ! Da' ...mucles ! — Nici vorbă, — îl asigură Bălaşa, numai noi o să ştim şi cu Nae Toboşaru'... Oamenii izbucniră într'un râs sfios, în glumă mai mult. — Atunci, îl duc la alţii... — îi ameninţă sentinela. — Nu! — se apuse Gaiţă. — Adu-1 frate!... După ce-o pleca, gata, toţi de-aicea am amuţit! — O să mă mai gândesc! — răspunse soldatul. După aceasta, trase uşa, coborî şi-o închise iar. înăuntru se lăsase o tăcere grea, adâncită de încordarea aşteptării. Câteva clipe trecură încet, lungi — cât nişte ceasuri întregi. Curând, Gaiţă îşi pierdu răbdarea. Se ridică în picioare şi săltându-se pe vârfuri, se apucă de rama grilajului de fier din ferăstruică. îşi încorda muşchii slabi şi se săltă în aer până ce ochii îi putură privi afară, în Vânzoleala viscolului. Rândurile de ■. şine întinse până în poarta uzinelor luceau argintiu, sclipind. Vântul spulbera toată zăpada de pe terasamentul lor şi-o repezea în zidul mare, roşu-intunecat, -al fabricei. Până acolo nu era mai mult de două-trei sute de metri. In vârful stâlpilor de pe lângă gardul uzinei şi aicea, printre şine, tremura câte un sâmbure de lumină. încolo, nici o mişcare; pustiu. — Ce e, Gaiţă ?... Se vede ? — îl întrebă Bălaşa. Ţăranul se lăsă în jos, apucat de tuse. Răspunse cu greu, sfor-ţându-se : — Nimic! Când vru să se aşeze însă, un fluerat haiducesc străbătu prin viscol. Gaiţă se ridică din nou în dreptul grilajului şi'înlemni cu ochii aţintiţi afară De lângă vagonul lor, sentinela îşi rotea chipiul pe deasupra capului, într'un rotocol larg. încă o clipă şi din valul zăpezii spulberate, de acolo — de lângă ziduri, se desprinse o umbră de om. înainta cu paşii mari şi apăsaţi, plecat împotriva viscolului ce-1 izbea îjn piept şi'n faţă. — Vine, fraţilor! — strigă Gaiţă şi-şi dădu drumul în jos, grămadă peste podea. Oamenii se foiră iară. Unul din dreptul uşii se ridică şi-o trase într'o parte făcând loc de trecere. In golul acesta, apărură capul sentinelei şi cu al celuilalt. Cel dinăuntru întinse mâna şi ajută muncitorului să se urce. După aceea, uşa trosni, închisă pe dinafară de sentinelă. In vagon, nu se vedea prin întuneric decât umbra celui sosit. — Noroc, tovarăşilor! — le vorbi acesta hotărît, dar blând. — Noroc! îi răspunseră cele câteva zeci de glasuri, ridicate într'un murmur înfundat şi plin. — Toată noaptea te-am aşteptat, mă, frate! — începu nerăbdător Gaiţă. — ...toţi te-am aşteptat... Ia, spune... spune, cum îi cu pământurile... — Eu sunt lăcătuş, de-aici, dela Malaxa... — începu celălalt. 122 AUREL MIHALE Cei oare erau lungiţi se ridicară într'un cot, cu feţele spre dânsul-. Ceilalţi se ghemuiră şi mai bine în culcuşul paielor. Lăcătuşul se aşeză în mijlocul vagonului pe un cufăr adus din fund, de cel care-i deschisese. De unde sta, Vasile Bălaşa nu-i /vedea decât conturul întunecat al pieptului şi capul. Glasul i se auzea însă, limpede şi grav, ca de moşneag sfătos. — ...v'am spus-o de ieri, că'n primăvară, voi trebue să intraţi cu plugurile în toate pământurile boereşti... adică ale voastre, ale celor ce le munciţi cu adevărat... şi nu mai e mult nici până atunci... Timpul acesta se apropie... ,Voi trebue să faceţi însărnânţările pe pământul vostru... Aşa, că nu-i vreme de pierdut! — Nu-i! — îl întrerupse unul din fund; — şi-i bine şi cum spui, că pământurile sunt ale noastre, ale tuturor... Dar ce crezi, boerii o să ne lase, să le luăm...? Nu ! — Sigur, că nu ! — îi luă vorba lăcătuşul. — Şi dacă o să aşteptaţi să vi le dea ei, atunci de bună seamă că nu le veţi mai avea niciodată... Mă, tovarăşilor'.?, fraţilor... păi, voi trebue să vă luaţi singuri ce-i al vostru... soarta voastră stă în mâinile voastre... trebue să vă strângeţi rândurile, să va uniţi puterile şi să loviţi... fără cruţare... Altfel, nu veţi avea pământ! — D'apoi şi guvernu' zice, că ne dă... — vru să-i întărească spusele unul de-alăturea, de lângă dânsul. — Tii! — făcu lung lăcătuşul. — Dac'o să aşteptaţi să vă dea guvernul ăsta... adio pământ!... Păi, cine conduce guvernul, fraţilor ? Rădescu ! Ori,- el este omul lor, pus de ei acolo, ca să le apere moşiile Ce spune el ?... Că nu este acuma momentul trecerii pământurilor în mâinile voastre... că reforma trebue chibzuită, — adică, vedeţi dumneavoastră : ce să dea, cum să dea, cât să dea, cui să dea ?... Ehei, e cu cântec asta., vor să vă ungă ochii cu câte ceva, şi cine ştie când, şi-apoi şi ce-or da, să încapă tot pe mâinile bogătanilor... Cunoaştem noi jocul ăsta mincinos al boarilor şi al slugilor lor... Zice, că s'aşteptăm pacea... adică, să treacă primăvara, să rămână pământul neînsămânţat, şi să ne îngenunche cu foa metea... Acuma e timpul 1 — Aşa este, — sări Gaiţă ; — dac'o s'aşteptăm dela boeri, o să primim noi pământ, când ne-om vedea ceafa. — La pastele cailor! — rosti un altul tocmai din fund. — Ziua aia, n'o să vină niciodată ! — grăi Bălaşa convins. — Ei, până atuncea, ori moare măgarul, ori... — d'aia zic, — continuă lăcătuşul, — că acuma e momentul... e timpul să ne alegem singuri drumul... suntem chiar la răscrucea a două drumuri: unul ne duce la viaţa care a fost, în jugul boerilor, sub stăpânirea şi jaful lor, — iar altul, la viaţa pe care ne-o vom clădi-o singuri, aşa cum vom dori... Acuma trebue să alegem... — Da... acuma, — murmură ca un ecou Bălaşa ; — nu mai e de aşteptat! — ...dacă mai pierdem timpul, ei ,prind rădăcini... se întăresc. Dece să mai aşteptăm să ne dea ei, cât vor şi cum vor... şi să nu luăm noi tot, că doar al nostru este — şi să-1 împărţim cum vrem ? — Aşa este! se repezi Gaiţă înfierbântat; dar obosit, căzu repede alături de Bălaşa; sufla greu şi sub tuşea ce-1 scutura acum, oprise un timp discuţiile. Din întuneric, ochii oamenilor luceau aprins, scânteetor. Fiecare simţea în spate inima celuilalt, zvâcnind. In aşteptarea cuvintelor lăcătuşu- IN PRAGUL PRIMĂVERII... 123 lui, tăcerea se reîntregise şi parcă mai avan se năpustea în peretele vagonului zăpada înviforată. — ...ei zic, că să'ntrebe poporul, dacă vrea reforma... — Auzi, vorbă ! — se minună cel care deschisese uşa. — ...d'apoi, poporul noi suntem, nu boerii! — vorbea cu aprindere lăcătuşul. — Dece să ne întrebe dacă vrem... asta o facem noi singuri... şi pentruoă vrem, facem şi reforma... fără de ei... acuma... când vrem noi... Gaiţă îl asculta mulţumit, cu o fluturare de zâmbet în colţul buzelor. Se lăsase pe spate, furat de o moleşală caldă şi plăcută, amăgitoare. Gândea la pământurile ce-or trece în stăpânirea lor şi a copiilor lor. Acolo, departe, în Moldova pustiită de război se va schimba şi cursul vieţii lor... îşi duse o mână pe fruntea care-i frigea la fel ca şi pieptul şi parcă simţi o înviorare sub răceala ei. Da, vor fi fericiţi, aşa cum le vorbea acum lăcătuşul-, şi nu vor mai fi boeri... şi nici jandarmi... şi nu-şi vor mai bate joc ca acuma, de viaţa lor, stăpânii... Căci ei vor fi stăpânii... va fi puterea muncitorilor şi a ţăranilor, uniţi... puterea poporului... Albul zilei găsi pe lăcătuş în mijlocul ţăranilor. întunericul din vagon se destrămase pe nesimţite şi-o lumină tulbure, vineţie, amestecată cu umbre, stăruia înăuntru. Muncitorul stătea cu spatele spre o latură şi cu faţa spre cealaltă. Cân'd putu vedea mai bine figurile oamenilor, îmbrăcămintea jerpelită, culcuşul lor sărăcăcios de paie, i se strânse inima de durere. Dar îşi întări în acelaşi timp glasul şi-şi ridică pumnul ameninţând. Bălaşa nu-i vedea decât spatele şi măciuca pumnului greu, întors ca o ghioagă în lovire. Ceilalţi, sprijiniţi pe coate sau de peretele vagonului, ascultau cu dragoste îndemnul său la luptă. Dar în acelaş timp, sirena uzinei sună intrarea schimbului de dimineaţă. Lăcătuşul se ridică ; după ce vorbise celor din faţa sa, se întoarse la cei spre care stătuse cu spatele. — ...asta e, tovarăşilor!... Dreptatea stă în puterea noastră, a muncitorilor şi a ţăranilor... pentru dobândirea acestei puteri, trebue să luptăm acum. Când îi zări faţa, Vasile Bălaşa rămase înmărmurit. Se ridică încet, păşi printre picioarele şi trupurile celorlalţi şi se opri alături de lăcătuş, cu-ochii cercetători şi cu o hotărîre ascunsă hr.priviri. — Dumneata... tovarăşe... nu te supăra !... Nu eşti dumneata, al lui Dragostin din Vârtoaşele ? Lăcătuşul tăcu ; ochii lor se întâlniră întrebători. Tăcerea celor din jur n'o mai putea tulbura acum nici măcar urgia viscolului. Ei urmăreau, cum luminiţele din ochii lui Bălaşa şi-ai muncitorului creşteau neasemuit dc vii. — ...matale ? — murmură lăcătuşul; — bre, nea Vasile, matale eşti? — Eu, mă, neică! — răspunse Bălaşa. — Iată, cum am ajuns! Mai întâi, mâinile lor se prinseră într'o încleştare pătimaşă, plină de dragoste; dar curând se plecară unul asupra altuia şi se înlănţuiră într'o îmbrăţişare lungă, neaşteptată. Când s'au desprins, lăcătuşul îi puse o mână pe umăr şi-i vorbi prietenos. — Ai îmbătrânit, nea Vasile; gata, să nu te mai recunosc! Bălaşa clătină numai capul, fără de cuvânt. Pe el, îl muncea un gând : . — Mă, Răducule, parcă erai închis ? ! 1.24 AUREL MIHALE — Am fost, nea Vasile... am fost de mai multe ori arestat.. mai înainte... acuma-s mobilizat pe loc, la uzină... lucrez tot aicea, la Malaxa Tăcură. ^Sirena sună pentru cea din urmă oară. Radu Dragostin strânse mâna lui Bălaşa cu aceeaşi dragoste. — Mă duc... vin mâine dimineaţă iar... Noroc, tovarăşilor! Lăcătuşul trase uşa,, sări jos în clocotul viscolirii şi o luă de-a- dreptul către şină, către poarta uzinei. îngrămădiţi în uşa vagonului, toţi ceilalţi ti priveau îndepărtarea, tăcuţi şi gânditori. ~ dela mine din sat... din Vârtoapele... — vorbi cu mândrie Bălaşa; — ai lui stau gard în gard cu mine... de vreo unsprezece ani-e plecat., cinci î-a făcut în fabrică... aici, la Malaxa, înainte de război... ceilalţi, şase, mai mult arestat... e comunist! Departe, în poarta uzinei, ţăranii îi văzură şapca fluturată, învăluită într'un nour de zăpadă. Dinspre celălalt capăt al şirului de vagoane, sentinela venea zâmbind, bătând cu patul armei,în lemnul pereţilor: — Deşteptarea ! Unul câte unul se întoarseră pe locurile lor să-şi grămădească paiele în colţuri, şi să le acopere, spre a le feri de zăpadă. Ajuns la locul sau, Balaşa rămase un timp în picioare, gânditor. Când să se plece în«ă îl speriase zâmbetul lui Gaiţă, privirile ochilor lui, vii — dar reci si sticloase. ■ — Haide, Gaiţă, scoală-te ! Gaiţă însă, rămase nemişcat, cu acelaş zâmbet fericit pe buze. Bălaşa se aplecă asupra lui şi doar când îi prinse mâna îngheţată, înţelese, că Gaiţă-nu se mai putea scula. Ii îndoi mâinile pe pieptul încă umed şi cald, şi-i săltă capul pe-un şomoiog de paie. — Hei, Gaiţă... Gaiţă ! — oftă el. — Te duseşi şi tu ! In jurul lui, mai veniră vre-o câţiva şi un timp, rămaseră aşa, tăcuţi şi întunecaţi, cu pumnii strânşi. Bălaşa trase o pătură peste trupul mortului şi ieşiră afară. Coloana se încheiase la adăpostul vagoanelor. Un plutonier făcea numărătoarea lor, notându-şi pe hârtie numărul oamenilor din fiecare grup. La sfârşit, pregăti raportul pe care trebuia să-1 prezinte căpitanului aşteptat să sosească din oraş... Detaşamentul de muncă c.f.r. nr. 58.... 20, Ianuarie 1945... efectiv control, /200... inapţi pentru muncă, 55... scabioşi, 67... dezertori, 5... morţi, 1... prezenţi, buni pentru muncă, 72... Sirena fluerase deja intrarea schimbului de dimineaţă. Ultimii muncitori treceau în grabă prin faţa portarului. In curte, o luau de pe loc în trap, către ateliere. După cel din urmă, portarul închise trecerea şi se retrase în spatele geamurilor aburite de ger. Cu mâna îngheţată, ridicată î-ntr'o mişcare arcuită, şterse sticla şi rămase cu privirile aţintite în gol. Frigul se lăsase abia acum, spre dimineaţă, odată cu limpezirea bolţii. Despresura! de neguri, cerul rămăsese curat, albastru şi sticlos, ca o cupolă de cristal. Dela o margine la alta, — întins până dincolo de oraş în partea^ asta şi cu zarea pierdută în depărtările alburii ale Bărăganului în cealaltă parte, — părea ca o pânză sinelie cu ţesătura destrămată în. IN PRAGUL PRIMĂVERII. 125 yăzQur'- Numai încoace, spre bariera Vergului, mai stăruia o sdreanţă. de nour albicios, scămos, ca o răbufnire de colb cretos, îngheţată în înălţimi. Feste linia ferată, dincolo de haltă, înapoia gropilor acoperite cu omăt murdar, se ridicau nenumăratele coşuri ale celorlalte fabrici şi făbri-cuţe, de ciment, de sticlă, de cărămidă şi de ulei. Din gurile lor, săltau — uşoare şi neclintite, drepte, '— coloane de fum. Parcă şi ele erau înghe-îate, şi totuşi, nu le puteai urmări împrăştierea nevăzută, pierdută în albastrul cerului. Parcă se topeau acolo, în apele seninului. In spatele ziidurilor ;ce înconjurau uzina,, străjuiau şirurile ploipijor înalţi şi subţiri, aliniaţi spre poarta nr. 1;. dir faţa direcţiei — albi, ca nişte uriaşe lumânări de parafină. întinse până în fund, atelierele din cărămidă roşie, fier şi sticlă, ou porţile mari şi grele şi cu acoperişul zimţat, cuprindeau cea mai mare parte a spaţiului dinăuntru. De aici, dela poarta nr. 2, vederile erau oprite în dreapta de pavilionul direcţiei, în stânga secţiei de mecanică uşoară, iar în fund, de forja mare. In această curticică, erau mai multe rânduri de şine paralele, pe oare zeci de locomotive stricate aşteptau să intre în reparaţie. Din loc în loc, peste pietre şi asfalt, mai sclipeau încă peiecuţele de zăpadă acoperite cu o crustă vineţie. Portarul tresări; auzise scârţâit de omăt sub paşi mişcaţi nerăbdător, afară. După câteva bătăi uşoare în geam, deschise. — Am întârziat nea Spirică! — vorbi, ca o mustrare luată asupră-şi cel de dincolo. — E greu, cu autobuzul ăsta! Portarul tăcu, zâmbi neobservat şi reţinut, pe sub mustăţi, şi-i libera trecerea. Când celălalt păşi pe lângă dânsul, clipi din ochi cu subînţeles. — Las-o moartă, Răducule! — apoi îşi lăsă capul într'o parte şi-I privi pe sub sprâncene, ca un complice. — Ştim, noi! Radu Dragostin se opri în faţa bătrânului, încurcat. ' — Ce ştii? Portarul închise mai întâi uşa cu mişcări domoale, lungindu-i aşteptarea şi apoi se întoarse iar spre dânsul: — De-aicea, văd tot... am văzut tot... Câţi au mai rămas ? Lăcătuşul nu mai putea nega; dar nici nu-i răspunse. — Du-te! — îl îndemnă bătrânul. — Fii, fără grijă!,... Dacă te pot ajuta cumva... Dragostin îi zâmbi mulţumit şi plecă. Lăcătuşul era un om încă tânăr, cu puţin peste treizeci de ani. Avea faţa rotundă, smeadă, ochii mari şi negri, scânteetori. La trup era bine legat, voinic şi nu se prea vedea cât fusese hărţuit cu arestările ; se îndreptase la faţă, recăpătându-şi înfăţişarea-i veche, plină de viaţă. Peste umerii obrajilor însă, tot mai stăruia paloarea zilelor de mizerie şi de chin. Căpătase în schimb adâncimi neobişnuite în priviri, umbrite de uşoare adumbriri de gând. Faptul acesta te făcea să crezi, că Radu Dragostin era un om închis, cu o viaţă interioară a lui, muncită de întrebări r.emăr-turisite, ascunsă celorlalţi oameni. Nimic mai greşit. Adâncimea gândirii nu lăcea decât să dea acţiunilor lui o desfăşurare sigură şi clarvăzătoare, plină-de îndemn gândit. Intră în atelierul de montaj-locomotive, grăbit, desfăcându-şi paltonul din mers. Tovarăşii săi din echipă îl întâmpinară neliniştiţi: 126 aurel mi HALE — Ţi s'a întâmplat, ceva ? — îl întrebă şeful echipei, un om în puterea vârstei, robust, cu fruntea lată şi plată, mărită de începutul de chelie ascuns de şapcă,. — Nu ; am întârziat, numai !— răspunse Dragostin. — Hai, — îl zori celălalt; — astăzi, nu putem lucra decât împreună... trebue să facem completările locomotivelor de pe linia de probă, de-afară. — Apoi se întoarse spre cel de al treilea om din echipă : Eşti gata, Manole ? — Gata ! Manole Stan, era mărunţel şi" slăbuţ, cu pieptul îngust şi mâinile uşoare, ca de conţopist. Dar inimos, vioi şi iute, îndemânatec, ca nimeni altul. Avea ochii mari şi albaştri, păru! blond, mustăcioară arămie sub nas. Purta pe faţă, întotdeauna, o licărire de zâmbet îndepărtat. Mai ales asta îl apropia de inima oamenilor. In atelierul mare şi luminos, domnea un sgomot neîntrerupt şi nere= gulat de fiare zăngăriie sau bătute, de turui tul ciocanelor pneumatice, de lovituri stinghere de ciocan, de strigăte întretăiate şi scrâşnet de maşini. Macaraua mare de cinci, mii de kilograme, se juca pe sus cu părţi întregi 'dintr'o locomotivă demontată, desprinsă de pe ramă şi pusă pe butuci. Toată secţia lucra la repararea locomotivelor pentru front şi în contul armistiţiului. Alte echipe grăbeau întocmirea trenurilor militare cu ateliere de mecanică, necesare trupelor moto-mecanizate. Afară, cei trei ajutară mai întâi celor dela transportor, să treacă ultima locomotivă la care trebuiau să lucreze, pe Hnia de probă. Loco= motiva se înclină puţin şi un timp, până ce greutatea ei trecu în cumpănă, un rând de roţi rămase în gol. Când acestea prinseră şina, alunecă uşor, rânduindu-se în spatele celorlalte. Transportorul hurui şi se retrase în fund, spre forja mare. începură să lucreze la prima locomotivă din capătul de dincolo al liniei de probă. Montau curăţitorul de linie, făcut dintr'o reţea de bare de metal, paralele, prinse într'un unghiu îndreptat spre mijlocul terasamen-tului. Şeful, Dumitru Petrică, lucra .între ' cele două tampoane; în părţi, deoparte, şi de alta, Radu Dragostin şi Manole Stan. — Dar, ce-ai păţit aseară, nea Petrică, — vorbi râzând Dragostin, — te-ai pierdut de coloană, ai ? — Da, mă, băiete, m'am rătăcit de voi!... Păi ce, atâta popor n'a mai văzut Mihai Viteazu' în jurul' său, de când tot călăreşte el pe soclu... Ştii, m'am ţinut multă vreme de voi... şi-atuncea, când a început fanfara setebiştilor să cânte -în faţa Generalei, eram alături, sub pancarda voastră... E, dar când au venit tovarăşii dela C. G. M. să ne anunţe sfârşitul Congresului şi constituirea Confederaţiei... mă, nu ştiu cum s'a făcut, că de-acolo, dinspre bursă a venit o altă coloană şi ne-a'mpins dintr'odată, înapoi... Atuncea m'am desprins de voi... Dumitru Petrică povestea întotdeauna cu, însufleţire şi, într'un fel al lui, că până, şi lucrurile serioase le spunea cu haz. Asta şi făcea dealtfel, ca ceilalţi doi să-1 asculte de fiecare dată cu plăcere şi să-i ceară de multe ori, ca să repete iar. — Te pomeneşti, c'ai nimerit în coloana femeilor! îl zgândări Manole. — Phă ! Ce coloană, mă ? S'a dus coloana... Unde credeţi c'am ni- ÎN PRAGUL PRIMĂVERII. 127 merii;? Sus, pe ruinele universităţii... de-acolo, am văzut şi am auzit tot... , tot... — Adică, matale erai spectator, nu manifestant! — vorbi zâmbind şi c'un anume înţeles, Dragostin. A Dumitru Petrică îşi schimbă privirile şi înfăţişarea feţii, dintr'odată. Se opri din lucru şi se întoarse pe jumătate supărat către Radu Dragostin. — Să ştii că mă supăr! — îl ameninţă el cu un deget ridicat. ._ - Ţi-am spus... n'am făcut politică în viaţa mea... nu mi;a trebuit... si nici nu fac! Dar la manifestaţie, merg!... Merg în fruntea tuturor, dacă e nevoie; să-mi daţi şi steag şi pancardă, orice... le duc cu dragă inimă, mă, că aşa nu mai e de 'trăit ! Radu Dragostin se plecă şi mai mult sub rama locomotivei, ca să-şi ascundă zâmbetul ce-1 încerca. — E om bun, nea Petrică! — gândi el. — Are uri fonid sănătos, ca majoritatea' celorlalţi... — ...d'aia m'am şi înscris în sindicat... continuă şeful. •— Eu înţeleg să lupt pentru o viaţă 'mai bună, decât cum am avut-o sub Antonescu, cu jandarmii în fabrică, cu carcera peste drum şi pumnul în gură... dar po litică nu fac ! Manole nu se mai putu stăpâni şi izbucni în râs. El se înscrisese în sindicat printre primii, şi'n tot atelierul nu era altul mai apropiat de lupta comuniştilor, ca dânsul. Cu o săptămână în urmă complectase o adeziune la partid, cu recomandaţia lui Dragostin. Şi singura frământare a lui din zilele acestea, asta era: va fi primi*... când o să fie primit? — N'ai dece râde, Manole ! — i-o tăie Petrică. Se'ntoarse acum spre dânsul cu un aer de superioritate pe care nu-1 avea faţă de, Dragostin: — Mă, ce'nseamnă să faci politică?... Să te'ncurci, ba cu unul, ba cu altul şi până la urmă să te baţi cu toţi, pentru putere! Nici Radu Dragostin n.u-şi mai putu ascunde râsul si se ridică de sub iarnă, hohotind. — Stai, nea Petrică !... Stai că nu e aşa ! — încercă el să-1 lămurească pe celălalt. — Lasă-mă!,.— se oţărî şeful şi se întoarse iar către Manole — Păi, mă, Manole, asta-mi trebue mie acum?,.. Da' de unde?... Să-ţi spun eu, ce-mi trebue: un salariu, colea, mai potrivit, că ăsta — deşi mi 1-a mărit acum, de curând, — într'o săptămână ţi-1 şi macină speculanţii.. c'ai dracului s'au mat făcut, mă... şi mulţi au mai răsărit... — Auzi, nea Petrică, — îl luă din scurt Dragostin. — Când am cerut noi mărirea salariilor ? Dumitru Petrică îşi ridică spre el fruntea-i lată şi-1. privi gânditor, parcă ferindu-se să răspundă. Ştia, că oridecâte ori discuta cu Dragostin, cum făcea — cum nu făcea acesta, că tot a lui — întotdeauna — ieşea la suprafaţă. — Păi, de când ? De mult,, de astă toamnă! — Şi când ne-au fost mărite? Lăcătuşul îl întreba scurt şi repede, parcă spre a nu-i lăsa răgazul să, răspundă. Şeful însă, nu se grăbea; după fiecare întrebare sta un timp, gândea şi abia apoi răspundea. — Acuma, de curând,. — Atât, cât am cerut noi ? 128 AUREL MIHALE — Nu ! — Preţurile au rămas aceleaşi ? — Pe dracu'... doar nu vorbeam tocmai adineauri de speculanţi! — Dece nu ni s'au mărit salariile atât cât le-am cerut, şi atunci, când le-am cerut ?... Dece înfloreşte specula ? — Cum, dece ? — Spune, dece ?! Petrică rămase între tampoane gânditor şi se uita bănuitor când la unul — când la celălalt. Apoi răspunse tărăgănat: — Păi, nu-i greu să răspunzi la asta... guvernu-i de vină ! — Ahaaa ! — făcu Dragostin. — ...sigur, că da ! — se răsti Petrică. — Guvernul nu-i bun!... Ce-1 doare pe Rădescu de nevoile şi lipsurile noastre?... El îşi apără pielea lui şi a acelora pe care-i serveşte... pe^alde Malaxa, Bujoiu..., moşierii, bancherii şi toţi bandiţii ăştia... Ne trebue un guvern de-al nostru! — Şi ce vrei, atunci, să ne pice din cer sau să-1 punem noi ? — Să-1 punem... sigur, că să-t punem noi! — răspunse grăbit Petrică. Intre timp, ceilalţi doi deveniseră serioşi. Dragostin se apropiase de Dumitru Petrică şi i puse blând o mână pe umăr. — Ei, pentru asta trebue să luptăm nea Petrică ! Abia acum prinsese şeful echipei firul întrebărilor puse de Dragostin. N'avea ce zice! Vedea şi el, că altă cale ,în afară de aceea a luptei, nu le-a mai rămas. In cugetul său era convins de asta ! Dar ceva neînţeles îl făcea să se tot cramponeze, măcar aşa de formă, de vechile lui păreri. — ...lăsaţi-mă'n pace! — le ceru el parcă îmbunfat. — Hai, să dăm zor, să plece şi astea la noapte! Cel dintâi, se aplecă Petrică deasupra curăţitorului de şine. Pe după dânsul, Dragostin şi Manole îşi făcură satisfăcuţi cu ocjhiul. Dela o vreme, scenele acestea se întâmplau destul de des. Lucrară apoi tăcuţi şi liniştiţi, fiecare cu gândurile lui. Soarele, care strălucise cu putere un timp, se mai domolise şi parcă şi cerul devenise mai mohorît. Dinspre Bărăgan, crivăţul începuse să sufle încet, dar aspru şi rece. Mâinile le îngheţau acum pe scule mai repede ca deobiceiu. Se vede însă, că pe Dumitru Petrică nu-1 răbdase prea mult tăcerea asta şi reîncepu să vorbească despre manifestaţia de ieri, ca şi cum nu s'ar fi întrerupt nici măcar o singură clipă. — Cât am stat în piaţă, v'am putut vedea, de acolo de sus... se zărea pe deasupra tuturor pancarda noastră mare,, cu numele uzinei. ...Am încercat eu să-mi fac loc şi s'o tai prin mulţime către voi, să intru'n coloană, dar n'a fost cjiip... Nu găseai nici un locşor... nici măcar o cărăruie pe care să te strecori... sEra ticsită toată piaţa de popor... Aşa ceva, chiar că n'am mai văzut! O îndepărtată şi scurtă fluturare de zâmbet trecu fugară peste faţa luf Dragostin „Ei, nea Petrică ! — îşi zise în sine lăcătuşul — Lasă, c'ai să vezi şi asta !" Apoi îl întrerupse, mai mult spre a-i ară& că erau atenţi la ceeace vorbeau. — Dar cuvântările, le-ai auzit ? — Pot să zic, că mai bine ca voi !... Chiar deasupra noastră era atârnat un difuzor... numai, n'am văzut prea bine feţele celor dela balcon... Tăcu apoi; se ridică şi-şi legă fularul mai strâns în jurul gâtului, IN PRAGUL PRIMĂVERII. 129 arându-i capetele pe sub salopetă. înainte de a se apleca iar, privi şirul loco motivelor care aşteptau să li se facă complectările. m Ei ce ziceţi, terminăm azi ? - îi întrebă el pe ceilalţi. _ Doar azi mai avem de lucru la ele; - răspunse de jos, Ma-„nle — Azi îi 31... ultima zi... _ Trebue să terminăm!... adăugă cu hotărîre Dragostin. - Poate mai stăm si după schimb, cumva? , _ Stăm ! - încuviinţă cu uşurinţă Petrică. - Degeaba am strigat ieri totul pentru front!? ^ ^ Manole însă, se cam întrecu cu gluma şi-1 întreba zâmbind : — Zău, ai strigat şi matale? Şeful de echipă îl privi cu ochii ciondănoşi. "LasăîPenea Petrică, - interveni împăciuitor Dragostin, - mai bine povesteşte-ne mai departe ! ' _ ...şi aşa, mă... acolo în piaţă, a mai mers - cum a mers Nu v'am pierdut din ochi nici un moment... când am ^^lcf^ însă nu v'am mai putut nici măcar vedea... Atuncea, m am ratac t... Ehei, când am^uns eu în Piaţa Victoriei, cred că voi eraţi înapoi, la uzina, S3U 3 Curând după aceasta, se mutară în capul altei locomotive. Dumitru Petrică ţinu curăţitorul de linie, până ce P'^" Mf£n0 ^X"î seră primele şuruburi. Apoi, lăsă sculele jos şi se ridica trecanou >! mâi™lel Eu mă duc să-mi iau paltonul... nu mai pot lucra aşa,. Le aduc şi pe-ale voastre? _ Adu-le' Cum sta jos, sprijinit într'un genunchi, Dragostin îl urmări cu privirea DânT ce d spăru în spatele uşilor mari şi grele de fier, ale ateheru-luilşiiarse privirile asupra şurubului pe care-1 strângea;* vorb, cu blândeţe lui Manole: _ Trebue să ne purtăm altfel cu el... e un om cinstit, pe care ne putem bizui,. Dar nu mai apucară, nici el să continue - mc» ^fj^LlS pundă, că dinspre ateliere, Dumitru Petrică alerga spre danşn speriat, Făcandu-le semne disperate din mâini, stngandu-le: — Mă, Dragostirie... Dragostine... Radu Dragostin şi cu Manole Stan ieşiră de. pe lime, alături de locomotivă, întru întâmpinarea lui. _ u „. - Mă, Dragostine, ia vezi tu, mă... Du-te înăuntru., vezi, ca aia de vor să schimbe comitetu', au început să latre iar., ^ Lăcătuşul nu-i răspunse; aspiră adânc, foindu-şipieptu^ unei încăerări. întunecimea ochilor prinse a-i luci aspru o eloasa u muşchi de pe obrazul stâng îi tremura uşor, mişcat de stransura d nţilor. Calm, îşi lăsă sculele pe una din treptele scăriţei dela cabina şi pomi. mama lor! - mormăi Petrică în urma lui - ...vor un comitet de bandiţi, în frunte cu oamenii lui Malaxa şi a» fasciştilor... - După Dragostin, plecă şi Manole Stan. Iute cum era, o- porni din- 9 viaţa romaneasca !30 AUREL MI HALE tr'odată în trap, cu sângele înfierbântat. II ajunse pe lăcătuş mai înainte de a deschide uşa atelierelor. Dumitru Petrică stătu o vreme nemişcat cu ochii după dânşii. Ceva neînţeles îl împingea şi pe el într'acolo. Mai întâi, făcu un pas mic, mic de tot; apoi încă unul. Piciorele-i se mişcară singure într'un mers precaut, parcă încetinit din teamă. înăuntru, în mijlocul a douăzeci de muncitori strânşi în faţa unei locomotive pe jumătate demontată, vorbea unul din oamenii colonelului Gorăscu, fostul subdirector general al închisorilor, iar acum funcţionar superior în uzină. Radu Dragostin se opri aproape de dânşii, ascultând. Lângă ^el, într'o parte, sta Manole Stan; iar în cealaltă — cu un pas mai înapoi, Dumitru Petrică. — ...trebue să ne alegem un nlou comitet! — striga omul grupului de fascişti, care dorea să pună mâna pe conducerea sindicatului. — Asta, care e acum, a fost pus în fruntea noastră de către comunişti şi de cei care sunt de partea lor... Noi nu vrem să ne conducă comuniştii! — ţipa din ce în ce mai tare, pentruca să-1 audă şi cei, care dela treizeci de paşi încolo lucrau nestingheriţi... — comuriştii vor să ' desorganizeze munca din uzină... vor să nărue viaţa întregii naţiuni, pentruca să poată pune mâna pe guvern... Ca întotdeauna în astfel de momente, Dragostin căpăta o încordare ascunsă, asemenea unei coarde înainte de cântec. Inima îi bătea cu putere alungându-i sângele în tâmplele ce svâcneau, pumnii i se strângeau în buzunare, grei şi tari, ca nişte pietroaie. Dar nu se vedea nimic din toate acestea ; numai ;cine-l cunoştea, observa în înfăţişarea lui o semeţie neobişnuită, o fierbere stăpânită de calmul ce i-1 dădea puterea cugetului. Ceeace însă nu-şi putea ascunde pentru nimeni, era privirea ochilor. Negri — ca tăciunii, scânteiau asemenea unei nopţi brăzdate de fulgere. Uitătura lui căpătă dintr'odată, un tăiş, o învolburare, în care într'un amestec de umbre şi licăriri, ura pentru duşmani şi blândeţea şi dragostea pentru tovarăşii lui de muncă, creşteau. Radu Dragostin trecu prin mijlocul grupului de oameni porniţi împotriva comitetului, cu paşii rari şi apăsaţi, cu fruntea ridicată. încet, cu mişcări gândite, urcă pe locomotiva din faţa lor şi se opri pe podina de deasupra unuia dintre cele două tampoane. Mâna stângă şi-o păstră în buzunar. Pe dreapta şi-o ridică strânsă în pumn către piept. Săltă capul; privirile îi băteau acum peste cei de sub picioarele lui, în fund, în toată lărgimea atelierului. Un timp rămase aşa, neclintit, parcă dăltuit în stâncă. Părea că înfruntă neînfricat o furtună nevăzută, urgia pustiitoare a unui potop ce trebuia răpus. Un murmur străbătu /atunci atelierul, purtat din om în om, până în cele mai îndepărtate colţuri. — ...vorbeşte Dragostin... sst! ...Dragostin ! Toată hărmălaia şi sgomotul din hală încetă ca prin farmec. Tăcu şi cel care ţipa împotriva comuniştilor. Oamenii aşteptau pe locurile lor cu sculele în mâini şi ochii întorşi către dânsul. Cel din cabina uriaşei macarale îşi scoase capul prin ferestruică şi privea în jos, nerăbdător. Când şi cel din urmă om din grupul celqr ce cereau de câtva timp schimbarea comitetului, se răsuci spre dânsul, Dragostin zâmbi celor mai din fundul halei -şi începu : IN PRAGUL PRIMĂVERII... — Tovarăşi,. Pe mine nu m'a mirat şi nu mă miră nici acuma faptul, că unii dintre noi s'au ridicat împotriva comitetului ce l-am ales.. Vorbea încet, că abia se auzea în tot atelierul şi aceasta îi făcu pe cei din fund să se apropie. Nu se agita şi nu ţipa ; dar când rostea un cuvânt, suna ca o goarnă a inimii pentru toţi ceilalţi. Uneori, mâna i se ridica în pumn sau se cobora cu palma desfăcută, întinsă parcă pentru bineţe. După ce vorbea un timp cu faţa într'o parte, se întorcea apoi în cealaltă şi-şi plimba privirile peste obrajii oamenilor, că o mângâiere. Totuşi, câteodată se încrunta pe neaşteptate şi atuncea strângea pumnul şi dinţii, cumpănindu-şi răbufnirile dinăuntru în volbura întărită a cuvintelor. — ...celor legaţi cu străşnicie de grupul fasciştilor nu le place comitetul., şi este firesc, să fie aşa,. Ei spun, că e-al comuniştilor, comitetul nostru de fabrică. Dar noi am ales împreună acest comitet şi dacă cei mai mulţi dintre membrii lui sunt comunişti, sunt acolo pentrucă noi i-am ales., Ei| spun, că pe noi ne conduc comuniştii., asta-i adevărat, pentrucă comuniştii luptă în mod cinstit pentru interesele clasei muncitoare.. Ei se plâng, că vrem să năruim aşezarea actuală a vieţii noastre de acum ,.şi asta este adevărat! Da, noi comuniştii vrem să distrugem orânduirea unei societăţi bazate pe exploatare şi jaf şi să clădim o alta, mai dreaptă şi mai bună., şi tocmai de aceea muncitorii sunt cu noi!... Ei spun, că vrem să schimbăm guvernul, că vrem să înfăptuim reforma agrară, sa ajutăm pe fraţii noştri ţărani, că suntem alături de Uniunea Sovietică,. Da, toate sunt adevărate !... Da, vrem să înlăturăm dela cârma ţării guvernul, care în frunte cu Rădescu apără interesele moşierilor şi ale fabricanţilor., şi-1 vom răsturna!... Da, vrem să... Unul câte unul, muncitorii se apropiau încet de locomotivă şi se strângeau în faţa ei, într'un semicerc mare, care se îndesea cu fiecare clipă. Vocea lăcătuşului, când caldă — când tunătoare, parcă-i atrăgea cât mai aproape de dânsul, de inima lui. Se vedea aceasta după figurile lor deschise, după îndemnul nemărturisit. — ,.dar ceeace n'au spus ei, — vorbi cu tărie şi 1 ură Dragostin, -- este, că noi luptăm împotriva lor, a fasciştilor., că vrem>să-i sdrobim... şi-i vom sdrobi, pentrucă., — Ia uite, la el! — strigă mirat unul din grupuleţul celor de jos. întrerupt, Dragostin se opri cu pumnul ridicat, ameninţător. — Dă-te, jos ! — ţipă cel care vorbise înaintea lui şi apucă o rangă din mâna altuia, înfuriat. — In Rusia să vorbeşti aşa, nu la noi! — ..mama lui, a şi uitat cât a stat la poliţie, iarăşi a începui? să... — E vândut! — Jos! O bucată de fier svârlită dintre dânşii izbi în burta locomotivei, aproape de lăcătuş. Insă ,cei care mai ridicaseră şi altele de jos, rămaseră cu ele în mâini, surprinşi de mişcarea ce se produsese printre oameni. într'o singură clipă, Manole Stan sări ca un titirez lângă Dragostin şi după dânsul, alţi vreo zece comunişti încălecară tampoanele, suiră în rând pe podina prinsă de-a-lungul cazanului, neînfricaţi. Cei risipiţi prin atelier, alergară cu sculele în mâini la faţa locului. Şi mulţi dintre dânşii îndesiră 132 AUREL MIHALE rândul comuniştilor de pe locomotivă. In curând, aceasta arăta ca un negru şi Uriaş ciorchine îmbrobonat de oameni. Când se făcu din nou linişte, Dragostin începu să le vorbească şi mai dârz şi mai hotărît: — Da, noi comuniştii nu vom înceta lupta până ce nu vom avea ur. guvern democrat... până ce nu vom .sdrobi fascismul... până ce nu vom stârpi specula-şi sabotajul... până ce nu se va face dreptate ţăranilor... până... La sfârşit, din grupuleţul fasciştilor lui Malaxa şi-ai lui Gorăscu nu mai rămăseseră decât vre-o câţiva, dintre cei ce încă mai stăteau la îndoială... să plece şi ei după ceilalţi «sau să rămână cu massa celorlalte sute ? Atunci a luat cuvântul Dumitru Petrică, ridicat nu se ştie când, chiar lângă Dragostin. — ...fraţilor, — începu el indignat, —- eu unul nu fac politică... dar orice om cinstit vede, că cei care vor să bage zâzania între noi, sunt duşmanii noştri... sunt cei care doresc să avem din nou jandarmii în fabrică... să geamă iarăşi carcerile cu noi... să \ rămânem cu un salariu de mizerie pe mâna speculanţilor... După aceasta, totul se linişti definitiv şi muncitorii îşi reluară lucrul întrerupt. In drum spre linia de probă, Radu Dragostin se întâlni cu secretarul celulei de partid, care venea grăbit dinspre forja mare. — Ce-i ? — îl întrebă acesta. — Bandiţii au încercat să facă din nou agitaţie împotriva noastră. — S'au legat iar de comitet ? —' Iar. Secretarul rămase gânditor, privind cu ochii mici şirul nesfârşit al atelierelor. Lăcătuşul adăugă prevăzător: — Cred că vor continua cu şi mai multă furie! — Da, trebue să ne aşteptăm la asta... răspunse secretarul; — şi să ne pregătim... O să discutăm în şedinţă. Dragostin dădu să plece, dar secretarul îl opri: — Ai pus totul la punct, pentru diseară ? — Tot!... cei pregătiţi pentru cele nouă sate din Ilfov, vor pleca astă seară... jumătate din câţi au' mai rămas — la noapte... 3 întunecoasă, ca păcura, se lăsase noaptea peste sat. Neguri umede, greoaie, mocneau în văzduh, ca o ceaţă veşnic plutitoare, ca un cer al nourilor coborîţi înspre pământ. Sub el, se strânsese un strat gros de fum de paie şi de tizic, ieşit de cu seară din hornurile caselor sărăcăcioase din Vâftoapele. De cum se apropiase de sat, Bălaşa simţi în nări mirosul acfu-dulceag al- fumului şi parcă îndepărtate — peste un noian de ape, zări luminiţele aşezărilor din partea aceasta. Trecu prin faţa primelor căsuţe cu pasul hotărît, cu privirile ochilor aţintite. în negură, cu inima svâcnindu-i în piept, asemenea unui pumn viu pornit ca să lovească. Mergea cu capul ridicat, cu pieptul desgolit de trenţele surtucului, plecat în arcuirea largă a picioarelor vânjoase şi grele. Drumul dela gară până aici îl făcuse nu- IN PRAGUL PRIMĂVERII.. 1.33 mai in jumătate de timp. Acasă, găsi întunerec. Din uliţă, trecu deadreptul îr băTătură ; gardul pe care-1 lăsase la plecare, nu mai era. Şi nici câinele ce le străjuia pe prispă, nu-i mai sări în piept, ca de atâtea alte ori. Cu degetul ciolănos, ciocăni în geam, asemenea unui drumeţ străin venit să poposească numai. Aşteptă; dinăuntru se auzi un foşnet, un zgomot de bărdacâ spartă şi 'n întunericul de dincolo de luciul sticlei, apăru chipul unei femei. — Deschide! — ceru el. Femeia îl cunoscu după glas, sări la uşă şi trase zăvorul cu înfrigurarea acestui moment neaşteptat în inimă. In prag, se lăsă în braţele lui, suspinând : — Vasile! Bărbatul tăcu, o strânse uşor la piept şi-i mângâie pentru o clipă creştetul acoperit în basma. Apoi, o îndepărtă : — Hai... lasă! înăuntru, miros şi urmă de fum, ca şi afară şi aproape la fel de frig. Pe un pat, sta noru-sa, muierea celui căzut la Don, alături cu unul dintre ^.cei doi copii. In celălalt, era culcat cel de al doilea nepoţel, acoperit c'o foaie de polog. Bălaşa se opri în mijlocul încăperii aproape mut. Târziu, rosti cu greutate şi bună-voinţă, cald : — Bună seara! — Bună seara, tată ! răspunse bucuroasă femeia de pe pat. Copilul de dincolo începu să scâncească. Bătrâna, femeia lui Bălaşa, se repezi din uşă — de unde rămăsese, către dânsul. — Taci, mamă !... E taica ! — Tata ? — întrebă copilul neîncrezător. — Nu., taica., taica mare! Bălaşa se apropie de ţânc şi-i mângâie şi lui creştetul cu mâna lăsată în jos. Apoi se întoarse spre femei şi le întrebă : — Vă pregăteaţi de culcare ? — Nu! se grăbi să-i răspundă cea tânără. — Stăteam şi noi, aşa, de vorbă ! — Atunci, de ce staţi pe întuneric ? Noru-sa tăcu. Ii răspunse femeia lui, Lixandra. — N'avem gaz, Vasilică... dela crăciun' l-am terminat., şi altul, pe ce să luăm ? Vasile Bălaşa îşi strânse buzele şi-şi înăbuşi un oftat oare i se ridicase până'n gât. II slobozi totuşi, într'un scrâşnet auzit şi de femei. Făcu un pas şi-şi întinse mâna pe soba rece : — E frig ! — şopti el. — Nici lemne n'avem, Vasilică., vorbi plângăreţ Lixandra; — nici paie., am ars şi gardul., doar uşa şi ferestrele ne-au mai rămas să le băgăm în vatră., azi, ne-am afumat cu nişte balegă îngheţată adunată de pe drum.. Tăcură. Bălaşa rămase gânditor, proţăpit Vn întuneric, ca un stâlp., j,,dece să ne fie nouă dată sărăcia — noi care muncun, iar boerilor — bogăţia ? Dece ?" — gândea el. Şi deslegarea, tot Răducu lui Dragostin le-o dăduse : — „...noi muncitorii şi ţăranii trebue să ne unim şi să răstumăm -rânduiala asta a isploatării,. pământurile, roadele lor, trebue să fie ale noastre, ale tuturor.," r, 134 AUREL MIHALE — ...mie, nu mi-au mai dat nici ajutorul, tată ! — murmură tânăra femeie — ...şi nici celorlalte... ni le-au mâncat perceptorul, cu notarul şi cu primarul... tot bogătanii-s la putere în sat... Bălaşa tăcea adâncit în aceleaşi gânduri. — ...al lui Tucaliu cu maniştii lui... — continuă cu ură femeea, — ştiu numai să ia de la alţii, dela oropsiţii de-alde noi... dar... Bălaşa tăcea mai departe. — ...ne-au luat şi văcuţa, Vasilică... izbucni în plâns Lixandra. — Asta mai aveam... câinii, nici nu s'au uitat la noi cât ne-am sbătut... de Tucaliu, care are opt, nici nu s'au atins... De ce, mă... că e manist şi d'aia?... Zice, c'au luat-o pentru front... da' ce, noi nu ştim că şefu', cu jandarii şi ăilalţi, taie în fiecare noapte câte una şi duc carnea la tren, la Bucureşti ?... împart câştigu' între dânşii, cei de-acolo, care conduc... Hoţi... toţi sunt hoţi! Bălaşa tot tăcea. — ...Stănculeasa aleargă călare prin sat, ca o nebună... să scoată femeile cu biciuşca, acuma, iarna, la muncă pe moşie... face liste de cui o să-i mai dea sau nu, locuri în dijmă. Şi acuma, Bălaşa rămase neclintit. Şi chiar, dacă despre alte sute de asemenea fapte i-ar fi vorbit femeile, tot degeaba. El era convins: — „..altă cale decât aceea a luptei împotriva boierilor şi a alungării lor de pe moşii, care sunt ale noastre, ale tuturor, nu există !" — le spusese Dragostin. — Nu se poate să existe! „Intr'adevăr, că alta nu poate fi!" — cugetă, în sine Bălaşa. Văzându-l aşa de îngândurat şi de ascuns, femeile amuţiră. După un timp, trezit din gânduri de tăcerea lor, porni prin casă cu paşi uşori. Când se opri, le vorbi blând, ca niciodată până acum : — Lasă... c'o să fie bine! Femeile nu-i răspunseră ; gândiră însă, într'o abia sperată şi sfioasă încercare de bucurie, că dacă vorbeşte aşa, trebue să ştie el ceva. II cu-noaşteau cum era mai înainte: cârtitor împotriva stăpânirii şi legiuirii boerilor, se aprindea dintr'odatâ, ca iarba de puşcă. Tăcerea şi hotărîrea asta a lui le făcură însă să creadă, să bănuiască doar, că acum era şi pornit împotriva rânduielilor boereşti. Lixandra, nevastă-sa, netezi cu mâna o margine de pat şi-1 îmbie: — Stai, Vasile! — Nu pot aşa ! — răspunse Bălaşa. — Trebue mai întâi să mă spăl şi să mă curăţ... acolo de unde viu, erau păduchi şi râie... mureau oamenii... — Aoleu, Vasile! — şopti speriată Lixandra. — Da, aşa era ! — îşi întări spusele, Bălaşa. Cealaltă femeie sărise deja din pat. Luase tuciul dintr'un colţ şi întoarsă spre albul înegurat al ferestrelor, turnă în el apa din găleată. Apoi vorbi Lixandrei: — Mă duc la vecinica, mamă ; poate mi-o da un braţ de ogrinji cu care s'o'ncropim. După ce ieşi, Bălaşa îşi întrebă femeia : — Unde-a spus, că se duce ? — Alături, la nora lui Dragostin... a rămas singură, săraca... bărbatul i-a murit în luptă, în Ardeal, iar bătrârul, de inimă rea. ÎN PRAGUL PRIMĂVERII, 135 — Ce vorbeşti ?! — se minună Bălaşa. — Da, Vasile... şi încă şi cu trei copii., săraca ! Bărbatul tăcu şi rămase un timp cu ochii în fereastră. In mijlocul bătăturii se vedeau albind mormanele de omăt, strâns să nu se topească lângă temelia casei. încolo, pustiu şi gol; la fel ca pe câmp. Se întoarse apoi, uşor, către femeie: — Fă, Lixandra^ tu ştii cine m'a scăpat pe mine, de acolo ? ...adică cine mi-a făcut vânt., că plecat sunt, nu'nvoit ? — Cine ? — Răducu lui Dragostin, fa!,. El mi-a deschis capu'! — Taci, Vasile!? — şopti întrebător femeia. — Comunistu' ? , — Da, comunistu' ! — răspunse hotărît Bălaşa. — Ei, ce om, Lixandra... ce om ! Vasile Bălaşa rămase gânditor, retrăind în minte despărţirea de lăcătuş. Hotărîseră să se întâlnească peste două săptămâni din nou, acolo, lângă uzină. Femeia şi-1 amintea pe Răducu, aşa cum plecase din sat: un flăcăiaş gonit de sărăcia alor săi, în lume. Isteaţă şi iute cum era, tânăra femeie, — rămaisă văduvă în casa lor - , se întorsese de mult cu ogrinjii, aprinsese focul în tindă, în gura sobii oarbe şi intră de luă tuciul să-1 pună peste flăcări. Când reveni în casă, aduse şi-uri capăt de lumânare aprinsă, luată tot dela nora lui Dragostin. In faţa luminei, Bălaşa îşi feri goliciunea genunchilor şl a pieptului. Femeile ţipară scurt, înmărmurind cu mâna la gură şi ochii măriţi. Vasile Bălaşa părea mai mult o arătare de om ; slab şi sup't la faţă, cu barba mare şi ponosită, înfăşurat în nişte rămăşiţe cârpite şi iarăşi rupte, de haine ce curgeau în jos, ca zdrenţele. Printr'o gaură a cauciucului roşu legat de picioare sub formă de opiniei, se vedeau la fel de roşii, degetele umflate de ger. Pe, Lixandra o podidise plânsul. Ruşinată şi înfricoşată în acelaş timp, cealaltă femeie ieşi în tindă şi de acolo se auzeau suspinele ce-o scuturau şi pe ea. Se treziră şi copiii, care între timp aţipiseră şi se porniră şi ei să plângă, fără să ştie dece. — ,.alege-s'ar prafu' de sămânţa lor! — blestema Lixandra; — câini., peste tot sunt câini şi răi., mânca-le-ar inima, pământul, pe care robotim ca robii! — Ei, acuma, na ! — căută să le îmbuneze el. — Altă dăndăn'aie! ...Lăsaţi, că tot degeaba plângeţi... E timpul să lovim acum... Din tindă, noru-sa intră cu ochii plini de lacrimi; scotoci suspinând la capătul unui pat şi scoase de acolo o pereche de pantaloni tinereşti, strânşi pe picior şi un rând de schimburi. — Na, tată : — zise ea întinzându-i-i, cu odhii plecaţi. — Asta i-au mai rămas şi lui.. Pe unde-o putrezi acum., — şi dădu într'un plâns şi mai sfâşietor. Bălaşa primi pantalonii şi rufele fiului său cu strângere de inimă. Rămase cu ele îr. mână, în mijlocul casei, gânditor: „Asta tot s'a dus! — îşi zicea. — Poate o scăpa cel puţin Mitriţă din foc. Hei, el o să aibă parte de-o altă viaţă., cum n'a mai fost., fără de boeri şi câini!" Lixandra ieşi în tindă şi se întoarse repede, vorbind : 136 AUREL MIHALE — Apa-i aproape gata, Vasile i... Te speli aicea, că'n tindă e şi mai frig şi doar asta ne lipseşte acuma, să şi te 'mbolnăveşti.., — Cenuşă, aţi pus în ea? — întrebă Bălaşa. — Destulă ! Intre timp, noru-sa — care se arăta în toate atât de îndemânatică, adusese copaia şi-o potrivea acum cu un capăt pe un scăunaş întors, după uşă. îşi culcă apoi copiii, îi acoperi cu foaia de polog şi se întoarse spre Lixandra : — Am pus oala lângă tuci, mamă ! Am adus şi apă rece pentru limpezit... vezi, matale! Până atunci, eu mă reped la v.ecinica... — Stai! — o opri Bălaşa .— Du-te mai întâi, pe la tat'tu, pe Ia fraţii tăi, pe la fraţii nurorii lui Dragostin, pe la Vanghele, Cristea, Ciucu-raş... alături, la ai lui Dogaru şi să nu uiţi, la Duma... Şopteşte-le, o'am venit... şi că să vină negreşit, acuma, până la noi... spune-le că este vorba de pământ... adică, stai; du-te mai întâi pe la Gheorghe Duma... In. aceeaşi noapte, departe, în pusta ungară, în focul luptelor ce se dădeau în zona mlaştinilor dela sud de Nyregyhâza, s'ergentul Bălaşa V. Dumitru pornise într'o misiune grea. ...Peste zi, de trei ori se ridicase întregul regiment la atac şi tot de atâtea ori fusese culcat la pământ şi întors în şanţuri. Focul nemţilor era pustietor şi într'adevăr, de netrecut. Era deajuns să ridici ţeava puştii deasupra gropii, pentru ca în acelaş timp — un snop de gloanţe să ţi se înfigă în muşuroiul dela căpătâi. Un fir de papură dacă-1 mişcai, primeai dintr'odată o salvă de branduri, precisă, dinainte pregătită. După cea de a treia încercare, ostaşii se întoarseră la baza de atac cu rândurile rărite şi îndoiţi, descumpăniţi în suflete. Rămaseră uri timp pitiţi în gropi şi şanţuri, legându-şi rănile, pregătindu-şi armele şi mitralierele, punându-şi la îndemână muniţia, pentru un nou asalt. Câţiva cercetaşi porniră atunci prin desiş şi stufăriş, târâş, să descopere punctele de foc ale hitleriştilor şi hortiştilor. Dar în afară de un cuib de mitralieră şi de importanta bază de foc care era la conacul din fund, nu putură să Vadă mai mult. Se hotărîse atunci, să se bată poziţia nemţilor cu artileria, pe întreaga zonă a frontului lor, pas cu pas, bucată cu bucată. Câteva minute, pe toată 'linia gropilor nu se auziră decât strigătele de comandă ale observatorilor artileriei, îndicaţiile lor asupra obiectivelor şi tirului tunurilor. Şi deodată, văzduhul începu să urle de sborul proectilelor, iar zarea dinspre nemţi să se acopere de fum. întreaga zonă a fermei în care se întăriseră hitleriştii, devenise un iad. Valuri întregi de obuze de diferite calibre şi mărimi cădeau asupra ei într'o ploaie neîntreruptă, pustiitoare. Pe traiectorie, proectilele de brand fâlfâiau uşor, ca nişte păsări de pradă, repezite spre pământ. Ţiuiau ascuţit şi scurt cele ale tunurilor anti-tanc şi urlau prelung, cele ale tunurilor dela Greu. Când cădeau, nu se mlai vedea care-s unele, sau altele. Soldaţii însă le cunoşteau după ureche : fâl-fâl— buff! — făceau cele de brand-., uuah — uuah-uuah! — gemeau cele de Greu.... tiu-bu, tiu-bu ! — isbeau cele anti-tanc. Pământul din jurul fermei fierbea într'o zvârcolire înspăimântătoare. IN PRAGUL PRIMĂVERII. 1,37 La început s'a mai observat felul cum înflorea din loo în loc, izbucnind spre înălţimi. Mai apoi însă, totul deveni un amestec înfricoşător de fum şi pulbere, de flăcări şi de glod, ca un nour tăciunat sub care ardea orice; până şi ţărâna. Un ceas întreg au bătut tunurile peste conac şi în toată curtea aşezărilor lui. După aceasta, s'au împărţit în două : o parte au împins tăvălugul bombardamentului spre înapoi, către poziţiile nemţilor din a doua linie; iar altă parte — încoace, spre ascunzătorile celor din primele rânduri. Au bătut şi aşa înc'o jumătate de ceas., şi înc'o altă jumătate — părţile din stânga şi din dreapta lor. Acuma s'a văzut, că aici în dreapta, din locul unde se spărgeau proectilele, săreau în sus blocuri mari de ghiaţă şi se ridicau uriaşe jerbe de apă împrăştiată. Se descoperise astfel, că în partea asta a fermei, mlaştinele nu mai erau un amestec de pământ şi de ochiuri de apă, ci pur şi simplu un lac întins, pe care frontul inamic îşi sprijinea un flanc. Când bombardamentul se mai înmuiase, soldaţii pricepură că în curând o să plece iarăşi la atac şi între dânşii începuse gluma ;. — Ai văzut, frate Mjtriţă, — vorbea un caporal sergentului Bălaşa, — au înghiţit-o şi p'asta nemţii... — De-acum, cred că li-i destul! — răspunse sergentul zâmbind. — O să intrăm ca'n brânză... — adăugă un altul cu curaj. — Cu mâinile în buzunare, auzi ? — Tii, să ştii," că n'a mai rămas nici măcar un godăcel pentru inima noastră... — Da', de unde,. îl găsim gata fript,. Ia, ia... — şi cel care vorbea îşi ridică nasul în vânt; — parcă chiar miroase, mă, frate,, zău, aşa ! Nourii de deasupra fermei începură să se risipească. Prin pâr.za lor, din ce în ce mai destrămată, se vedea acum destul de bine. Pe locul conacului, nu mai rămăsese nimic; nici măcar zidurile. Totul era şters, ras de pe suprafaţa pământului; doar gropi uriaşe din loc în loc şi mormane de ruine fumegânde. Dar nici nu se ridicară cu totul negurile de fum şi pulbere şi regimentul porni din nou la atac. Odată,, focul duşmanului însă :izbucni cu aceeaşi tărie, ba încă şi mai viu... cel mai al dracului bătea din dreapta şi de acolo, dintre ruine... dela un capăt la altul lanţul infanteriştilor fu iarăşi culcat la pământ., O clipă numai., O comandă lungă răsună în liniştea dintre salvele de mitraliere şi de brand ale hitleriştifor şi soldaţii porniră iar... încă odată.. După câteva salturi însă, focul îi culcă din nou... Topea, nu alta !... Trecu un timp în care oamenii-şi mai traseră răsufletul şi comianda răsună iar... soldaţii se ridicară încă odată... din nou, pentru a treia oară., dar tot degeaba ! Se întoarseră în gropi şi mai împuţinaţi. Era un mister; în afară de mici stufărişuri, de petecuţe de omăt şi ghiaţă, de pămârit răscolit şi mocirlit, pe toată întinderea nu se mai vedea nimic altceva. — Drace! — făcu cel cu purcelul, — şi noi care credeam c'o să'n-ghiţim o leacă de fripturică.., — „mama lor! — f'sudui uri altul, în timp ce scuipa ţărână amestecată cu sânge; — păi, noi la noapte le venim de hac, fraţilor! Se părea că într'adevăr şi comandamentul renunţase să mlai atace în aceeaşi zi, fără a lua şi alte măsuri suplimentare. Soldaţii îşi ocupară 138 AUREL MIHALE iarăşi locurile din vechile gropi şi cei mai mulţi stăteau cu faţa în sus, lungiţi, urmărind trecerea nourilor către sud-est, spre ţară. Răniţii se târâ-seră cum putură până la posturile de prim ajutor. Cei mai greu loviţi, fură căraţi de brancardieri deadreptul", în ascunzătorile unde-i aşteptau cărucioarele. Câţiva soldaţi cărară pe coate, cutii noui cu muniţii. Trecuse de prânz; nici vorbă nu mai putea fi de masă..Cei mai mulţi ronţăiau pe tăcute câte-un pesmet scos din sacul de merinde. Bine că nu trăgeau nemţii şi acum. Cât stăteau pe loc, nu-i bătea nici cu brandurile, nici cu mitralierele. — Ei, ai văzut, frate, Mitriţă ! — vorbi caporalul, lui Bălaşa. — ...nafura lor de guşteri... unde-or sta, mă ? Bălaşa însă tăcea şi-şi rodea pesmetul în linişte. Gândea. Acasă, desigur; bătrânul era concentrat, maică-sa şi cu cumnată-sa cu copii mici, — singure, fără de nici unele... în ţară, aceeaşi făină se măcina la moară... aceeaşi lipsă, de dreptate era... Răbufniseră şi până la dânşii ştiri despre luptele de-acolo, ale muncitorilor şi sărăcimii satelor... dar unii comandanţi ridicaseră între ei şi ţară un zid de tăceri... Ia'tă, acuma vine primăvara... în curând s'or întoarce acasă, că nemţii-s aproape îngenunchiaţi... Şi 'n ce să bage plugul?... Tot în pământul Stănculesei ? ''Nu! Asta nu se mai poate 1 — Auzi, Bălaşa, hai! Se ridică într'un cot; soldaţii de lângă dânsul se furişau înapoi, pe urmele celorlalţi, plecaţi prin stufăriş. Porni şi el; după dânsul venea caporalul Stanică, cel care-1 strigase ca acasă, Mitriţă. Batalionul lor se lăsase mult înapoia liniei de foc; trecură prin alte gropi şi pâlcuri de stufăriş cucerite în ajun şi (după un ocol larg, porniră spre dreapta, dincolo de poziţia lor. Ieşiră în faţa întinderii de ghiaţă din coasta nemţilor. Bălaşa pricepu repede rostul acestei mişcări neaşteptate. — Acu-i acu, Stanică 1 ...Ii lovim pe-alde Fritz dintr'o parte, din flanc... — Păi, pe ghiaţă? — îl întrebă mirat caporalul. — Cred, că da !... poate-i mai bine aşa... poate că ei nici nu s'aş-teaptă la asta... — Zău, mă 1 Aşa era. Cu noul dispozitiv al frontului se hotărîse ca batalionul lor să atace flancul inamicului, de-a-dre"ptul peste podul de ghiaţă. Primele două companii se desfăşurară în trăgători, la adăpostul stufărişului de pe malul lacului. Restul batalionului rămăsese grupat mai înapoi, pe a doua linie. Dincolo de stufăriş, ghiaţa se întindea netedă şi lucie, ca o nemărginită oglindă alb-verzuie. Gerurile din urmă o întăriseră, de-ar fi putut să treacă peste ea şi tancurile. Pe marginile din stânga şi am dreapta ei, se mai găseau stinghere tufe de grohotiş de baltă, câte un pâlc de trestie uscată.sau de papuri ş. In faţă însă, până îri malul pe care fusese clădit conacul, nimic. întindere deschisă, dreaptă, pe care s'ar fi văzut şi-un cartuş de armă. — Pe asta, ne curăţă până la unul! — şopti Stanică cu ochii aţintiţi printre trestii. IN PRAGUL PRIMĂVERII... 139 * — Totu-i, să nu ne simtă ! — răspunse Bălaşa. — Cât să fie ?... trei sute de metri., din câteva salturi, suntem în spatele lor... . Tăcură I Pe lanţul de trăgători se. transmitea comanda : I — ..când se va trage o rachetă albă, de-acolo, dela regiment, plecăm î şi noi., numai compania întâia., numai compania întâia., I Comanda trecu mai departe ca un murmur viu, din gură'n gură. f — Ai văzut, frate Mitriţă, numai noi mergem. Pe noi ne mai apără stufărişul.,, dintre ceilalţi, unul n'ar fi rămas. După asta, se făcu o linişte de parcă te cuprindea şi Frica. Aşa era întotdeauna înainte de atac. Aşteptând semnalul, soldaţii îşi încărcaţi ar; mele, îşi potriveau lopeţile în faţa pieptului sau muşcau dintr'un pesmete şi mestecau tăcuţi, de parcă-şi ronţăiau şi gândurile. De departe, din nemărginirea stepei, se apropiau încete, ca un fum, umbrele serii. Un şir de bubuituri înlănţuite'n ropot, se abătură dintr'odată, iar, asupra ruinelor dela conac. Artileria bătea din nou. Şi în aceeaşi clipă, pe cerul din partea frontului de unde plecaseră, licări o lumină de rachetă ca o stea. Plecară tiptil, tărându-se mai mult pe luciul gheţii, alunecând. Cei care înaintau prin stufăriş mergeau plecaţi, ferindu-se să mişte tufele; cei de pe ghiaţă însă, numai pe coate. Se vedea, că începuse şi dincolo atacul, pentrucă nemţii trăgeau din ascunzătorile lor cu aceeaşi îndârjire. încoace însă, nu trăgeau nici un foc. Câte un glonte rătăcit le tiuia pe sus, tras din stânga, de la ai -lor. Cam la o sută de metri, se opriră cu toţii, ca să răsufle. — Ii prindem, Mitriţă ! — îşi ară'ă bucuria Stanică. — ,.'tu-le crucea lor !., de limbă-i spânzur, auzi ?... de limbă ! — Mă, chiar dacă s'o mai fi răcit puţin purceluşul ăla, dar tot îl mâncăm; — şopti cel care dorea cu orice preţ să pună mâna pe-un go-dănac. — Ţite-ţi dau coada, Stanică! — Sst 1 — făcu Bălaşa. Toţi ceilalţi încremeniră. — Ia uite, frate, de. unde trag! adăugă sergentul. .. — De unde, Bălaşa? — îl întrebă sublocotenentul şi se târî până lângă dânsul. Sergentul îi arătă cele două puncte principale ale Frontului inamic. Unul, chiar în mijlocul ruinelor de pe locul conacului; iar al doilea, încoace, aproape de dânşii, la capătul stufărişului prin care mergeau. Intre ele şi în jurul lor, cuiburi de mitralieră. Sublocotenentul îşi ridică binoclul la ochi şi stătu un timp nemişcat. Stanică şi Bălaşa aşteptau cu sufletul la gură. — ... sunt două cazemate., — grăi încet tânărul ofiţer; — prima, i. acolo, între ruine., a doua, cea mai periculoasă, chiar aici în apă: la marginea lacului., de-aicea trag ! Sublocotenentul îşi desfăcu geanta, scoase o hârtie şi aşa culcat cum era, făcu pe ea o schemă şi scrise câteva rânduri. O întinse apoi unui 1 soldat care se târî înapoi şi se ridică într'un genunchiu. 1 — Trebue să ajungem în spatele acesteia.,, să punem mâna pe ea., sau s'o aruncăm în aer., altfel, nu se poate ! Aveţi grenade? 140 AUREL MIHALE — Avem ! — răspunseră soldaţii. Sublocotenentul ridică mâna şi făcu semn de înaintare. Cei de De gh.a a începură sa alunece. Cei din stufăriş, să se târască. Dar nu făcură decât cativa paşi şi asupra lor se abătură oa o grindină, rafale de mitralieră iNU se ma, putea face nici o mişcare; nici înainte, nici înapoi Focu îi tin tu*e locuit lungiţi pe ghiaţă. Sublocotenentul căzuse între Bălasas Să" mea, lov.t m cap. Alţi câţiva, ceva mai încolo, departe de stufăriş Dar Tl nu era încă nimfe După o clipă, începură Stf Mă c bflan^ite S îe ,?T 53 P r6' Să Crap6' Să S3ră în SUS Mv'm "««tec de apă t sc'uje ş de noroi. Cei care nu erau loviţi direct şi încă nu fugiseră în n^T^^T^f^T Se Pusese o 2ă.raS^ înaintP %i ? V ,an'Ca fug'ra de Pe linia barajului prin stufăriş Ti pltS'! Ce"aIti' 36 târâfă înap0i' CU rândurile petS Dăduse greş şi încercarea aceasta. Curând, se lăsase înserarea. Noapte. fricii ^Se8111™"5' ?ăl3Şa Şl CU StăniCa' UZi Până !a Piele' dârdâiau ca de R'hă' oesW, m anSe ^Ş'^gerUL °e jUF împrejurul lor peste apă, peste rtt :ele f;ni;tar'tu,riIetneHtilor' p-este frontur*ie de v '".udoe ue ei — linişte o mişte de mormânt Pe rpmi -.n,i„ - • — Ce facem?. - fi întrebă celălalt — Stăm ! — Până când? — Până-or veni ai noştri ' Ta«re ""^ '"^ gmi"[ S"ar" ^ »>* * nietrl... — ... mi-a'ngheţat burta, mă !... — - dă-o dracului ! Taci, odată !.. — ••• mă doare ! — .. întoarce-te ! Wunericul nopţii fu tăiat de-un trasor pornit dela nemţi. Vântul foşni prin stufăriş, sunând frunzele trestiilor — ... Mitriţă ! ' — ... ce-i ? — ... vine cineva ! — ■•■ ţi se năzare numai! — ... nu, ascultă ! _ — - mă, că fricos mai esti ! — izbucni Răl^n iu i muiere... cârpă! ' '^u«ii «ataşa. — Moale, ca o - ÎN PRAGUL PRIMĂVERII, 141 Linişte. Se târâră încet, într'un tufiş mai des şi mai ferit de vânt; Bălaşa înainte, Stanică după dânsul. Acolo, peste ghiaţa dintre trestii, găsiră păpuris culcat, moale ca o pătură. Se lungiră pe el, cu faţa'n sus. Dar nu stiu cum dracu se mişcă Stanică, cum se suci, că şi trozni sub dânsul o trestie, înfundat, ca un pocnet de armă în ceafă. Pe deasupra lor, îşi flutură lumina o rachetă trasă tot dela nemţi. Stanică încremeni cu mâinile înfipte în Bălaşa. Când lumina dispăru, sergentul se întoarse înfuriat: — ... să ştii, că plec ! — ... unde? — ... unde-oi vedea cu ochii! — ... să nu pleci, Mitriţă, c'aicea mor ! Bălaşa izbucni în râs : — ...că fraier rriai eşti, mă, Stanică ! ...Aicea, între finii, e mai bine ca oriunde.. Nu trag nici nemţii, nici ai noştri., cel mult pe deasupra.. Statură astfel, multă vreme; Ia început, hotărîră să pândească pe rând, dar nu se putură nici aşa odihni. Târziu, în cumpăna nopţii, porniră să şuşotească iar, fără să se mai teamă de nemţi. Pe Stanică tot nu-1 răbda : — ,.mă, Mitriţă, tu spuneai de unul dela a 8-a, care-a venit teri din ţară ? — ...eu! — răspunse sergentul. — ,.ce zicea, mă ? — ...zicea, că şi în ţară se dă o luptă., auzi, pentru pământ, Stanică, că se vorbeşte cu adevărat, să căpătăm pământ., — ...şi? — „că boerii şi guvernul care-ipus de ei, nu vor; dar... — „dar? — „dar până la urmă tot vor trece toate pământurile la noi., — „zău, mă ? — ...da,., zicea, că'n primăvară intrăm cu plugurile în moşii., că până atuncea o să se împartă toate., întâi, nouă — ăstora care suntem pe front.. Stanică rămase ou ochii în gol, gânditor. — ...că ăi care luptă pentru asta, sunt comuniştii, mă ! — ..comuniştii? — întrebă neîncrezător Stanică. — „da, mă, — vorbi gânditor Bălaşa ; — mi-aduc aminte, că era unul dela noi din sat, Radu al lui Dragostin., comunist, mă 1 „într'un timp, îl tot căuta poliţia prin sat.. Eh, ce băiat!... Asta a venit odată în sat şi-a vorbit cu tata o noapte întreagă., chiar despre asta, despre pământ.. Era pornit rău împotriva boerilor., — „păi, cum să nu fie, mă, că de unde-s eu, din Teleorman, rie-au supt de tot! — „d'apoi la noi,, e una Stănculeasa, dată 'n mă-sa !... călare umblă, auzi ? După un timp, Bălaşa se ridică într'un cot şi se târî pe o parte, până la marginea stufărişului. Dinspre români, nu se vedea nimic; înspre nemţi însă, cam pe locul unde zăriseră cazemata din marginea lacului, zări câteva luminiţi, care dispăreau şi reapăreau neregulat. — Fumează ! —- gândi sergentul. Nici nu le pasă, mama lor! — In clipa aceea, îi încolţi în minte un gând îndrăzneţ: Ce-ar fi, dacă s'ar furişa prin stufăriş 142 AUREL MIHALE pâră la dânşii, şi ar arunca Jegătura cu grenada drept în uşa cazematei, între ei ? — Abia acum îşi aminti cuvintele sublocotenentului... trebuie s'o aruncăm în aer.. Altfel., Când îi povesti lui Sţăn'ică despre asta, caporalul nu se arătă aşa de entuziasmat, dar nici singur nu vru să rămână. Plecară împreună; Bălaşa înainte, Stanică după dânsul. Mergeau numai târâş, trăgându-se pe coate, cu curelele armelor întoarse după ceafă, cu legăturile de grenade în mâini. Nu făceau nici un zgomot; până şi fâsâitul trupurilor lor se pierdea neobservat. Curând însă, se auzea cum paftaua dela centura lui Stanică zgâria ghiaţa ca un diamant în sticlă. Bălaşa se opri şi când caporalul ajunse lângă dânsul, îi răsuci centura cu paftaua în sus. După câteva clipe, porniră iar; acum se vedeau şi din păpuriş tăciunii ţigărilor dela nemţi. Din când în când, se mai opreau şi ascultau, priveau 'n jur şi înainte, îşi potriveau armele sau îşi făceau diferite semne, slab înţelese. Ajunseră astfel la un punct, dela care ghiaţa era sfărâmată până la mal. Peste apă, pluteau bolovănoase sloiuri mari, prinse între ele cu o pojghiţă subţire de ghiaţă. — ...ai noştri, când au bombardat încoace! — şopti Stanică. Bălaşa îşi plecă numai capul. Rămaseră muţi pe marginea podului de ghiaţă. Caporalul îşi puse legătura de grenade alături şi pipăi cu mâna grosimea gheţii. Cu degetele desfăcute îşi alătură palmele în faţa lui Bălaşa, atât era de groasă. Vru apoi să măsoare şi adâncimea apei şi întinse mâna în jos, pe lângă ghiaţă, Odată cu aceasta însă, îşi împinse în apă şi legătura de grenade. Apa. clipoci, înghiţindu-le. O rachetă trozni deasupra lor şi-i lumină, ca ziua. O rafală de pistol-mitralieră răpăi pe ghiaţă, chiar lângă dânşii. Bălaşa sări în apă cu arma într'o mână şi legătura de grenade în alta. Stanică însă, rămase sus, pe ghiaţă, ciuruit de gloanţe. In aer, o altă rachetă se aprinse. Bălaşa încremeni în apă, numai cu capul şi mâinile afară. Pe deasupra lui, se încrucişară câteva rafale de mitralieră, secerind stufărişul într'o parte şi alta. Un proectil de brand fâlfâi prin văzduh şi se sparse în poziţiile nemţilor, într'o scăpărare scurtă. Din nou întuneric şi linişte. Bălaşa devenise negru de frig; cu greu îşi stăpânea clănţănitul dinţilor. Se ridică în picioare; apa-i venea până la piept; destu] de bine; nici prea mică — să se lungească, nici prea mare — să nu poată merge. înainte de a porni, se mai uită odată în urmă, la umbra trupului lui Stanică întins pe ghiaţă. — Lasă, că tot nu-mi scapă, Stanică ! — îşi zicea Bălaşa. •— O să le plătesc eu şi pentru tine! într'o mişcare lină, ca de peşte, porni uşor prin apă ; îşi făcea cu greutate loc printre sloiuri şi stufăriş. Prin întuneric ţăcăni scurt o mitralieră ; mai întâi auzi foşnind trestiile în jur şi apoi îşi simţi umărul cald. Se lăsă în apă ; mâna stângă i se înmuia din ce în ce. încet, lasă arma să-i alunece la fund. Prinse între dinţi legătura grenadelor şi-şi desbrăcă mantaua. Când îşi ridică ochii văzu'la numai cincizeci-şaizeci de paşi, umbra cazematei. In spatele ei, tolăniţi pe malul lacului, nemţii fumau în pumni. începu să meargă chircit, cu apa până sub bărbie. In umăr, rana îl înţepa din ce în ce mai dureros. Acuma şi stufărişul se mai rărise., înainta uşor., şi parcă nici cazemata nu mai era aşa departe., nu-i mai era frig., inima îi pompa în mădulare jar, nu sânge.. Un pas.,. încă IN PRAGUL PRIMĂVERII., 143 unul.- încă unul... Obosise... mâna stângă îi atârna ca moartă... In spate, i se încrucişară iarăş câteva rafale de mitralieră ; se lăsă şi mai afund, cu apa până la gură... Acum văzuse de unde trăgeau şi mitralierele astea.... dintre ruine... Bine, că nu din cazemată, sau de-aproape, de lângă dânsa... Vedea acum şi gura de întuneric a uşei acesteia... acolo va trebui să lovească... înăuntru are muniţie... şi totul va sări îni aer... Zâmbi... Porni iar... dar mitralierele cârâiră şi mai aproape... parcă-1 băteaiî din spate... Tot acolo, departe, poate unde căzuse Stanică, îşi flutură luminile o nouă rachetă... Se lăsă în apă, până peste creştet... îşi- săltă numai ochii... zări siluetele nemţilor îngrămădite în uşa cazematei... dacă mai face şapte-opt paşi, poate arunca ...când era copil, aoasă la Vârtoapele, el făcea pe dedesubt şi zece, şi cincisprezece paşi... Răsuflă adânc... pe locul unde fusese, apa îşi legăna undele ascunse de întuneric... După câteva clipe, ieşi la numai douăzeci de paşi în faţa nemţilor, cu cuiul unei grenade între dinţi... trase... se ridică şi aruncă drept în mijlocul lor... în uşa cazematei... Gloanţele mitralierelor îl căutau de-acum din nou prin apă... de-acolo, simţi sguduirea pământului şi auzi mugetul apelor învolburate, gonite dela ţărm... apoi, parcă pluti şi el prin aer şi nu mai simţi decât tăria pământului de sub dânsul... ...Aşa-1 găsiră în zori tovarăşii săi de luptă... Gemea întins peste ruinele cazematei, cu mâna stângă învineţită, ou trupul îngheţat, cu capul descoperit şi umărul înroşit de sânge, dar cu zâmbetul de pe buze şi din priviri, neşters... 4 In atelierul de montaj-locomotive, pe deasupra sgomotului obişnuit, a trăsnetelor de fiare şi ciocane, a răbufnirilor de plăci grele de oţel şi a zăngănitului — când ascuţit, când înăbuşit al pieselor prinse 'n menghinli, se auzi totuşi, comanda lui Petrică : — Gata! Uriaşa macara prinse să huruie, să-şi încordeze lanţurile, să svâc-nească pe şinele-i suspendate, şi încet, locomotiva care era prinsă în braţele ei începu să creaiscă, să se înalţe. Când rămase atârnând deasupra pământului, desprinsă de roţi, un alt semn al şefului de echipă opri mişcarea. Dragostin, Manole Stan şi încă vrea cinci-şase muncitori dela alte echipe, se plecară şi începură să-i împingă roţile eliberate, înapoi. După aceea, aşezară butuci sub ea şi uşor, macaraua îşi slobozi povara neagră cu rama pe dânşii. Lucrau la lărgirea osiilor de linie îngustă şi la revizia cazanului, a armăturii, a distribuţiei şi a tuturor celor ce trebuiau reparate. începură lucrul morcănoşi, în silă parcă. Ceva îi apăsa pe suflete. Cel mai tăcut dintre toţi, mai îngândurat şi mai ascuns părea Radu Dragostin. Ochii îi erau lipsiţi de strălucirea lor de totdeauna. Priveau şterşi şi întunecaţi, umbriţi de sprâncenele încruntate, lăsate în jos. Lăcătuşul era frământat de nenumărate gânduri. Ceilalţi tăceau şi ei. Manole Stan, îi urmărea fiecare mişcare a mâinilor, fiecare clipire a ochilor sau tresărire a muşchilor feţii. Ajunsese să-1 cunoască bine pe lăcătuş şi să-i preţuiască apropierea, ca pe a unui tovarăş rar şi îndrăgit. Păi, câte nu învăţase, dela dânsul, din toamnă până acum ? El îl învăţase să vadă, să cunoască adevărul; îl ajutase să priceapă multe lucruri neînţelese până 144 AUREL MIHALE atunci. Lui Dumitru Petrică însă, pentru cu totul altceva îi plăcea lăcătuşul.— Mă, ăsta n'are frică nici de draou'! — îşi zicea ei adeseori. — Nu se teme! Se vede c'a.i crescut în lupte! — Atitudinea neînfricată a lui Dragostin în faţa duşmanului, dârzenia şi hotărîrea cu care se arunca în luptă împotriva acestuia, siguranţa ce-o avea în fiecare acţiune, — adică tocmai ceeace n'avea Dumitru Petrică, toate astea nu le găsise şi Ia alţii. Dacă de Manole Stan se putea spune, c'a crescut pe lângă Dragostin — de Petrică, numai că simte într'însul un soiu deosebit de oameni, plămădiţi şi crescuţi în lupte şi pentru lupte,. — Ce tot dracu' ne speriaseră pe noi până acuma, — îşi spusese de multe ori Petrică, — că comuniştii's aşa, că comuniştii's pe dincolo, că 'n toate felurile sunt, dar numai oameni, nu ! ?... Uite-1, frate, om dintr'o bucată !,. Nu mai găseşti un a] doilea, în tot atelierul!... Aşa se legase şi Dumitru Petrică de Dragostin ; deaceea, ori de câte ori îl vedea întristat, ceva, o coardă cât de mică a sufletului său se rupea şi într'însul. II durea şi pe el frământarea lăcătuşului. — Mă, — îi zise Petrică, apropiindu-se de dânsul, — tu, tot la ce-a fost duminecă, gândeşti ? Dragostin lovi cu ciocanul şi-1 lăsă să tremure pe nit. — Tot, nea Petrică! — Da, încuviinţă Dumitru Petrică — a trecut o zi şi nici mie nu-mi iese din cap bătaia lui de joc, auzi, ne cheamă la Scala şi el vorbeşte dela Aro, înconjurat de poliţişti, de bestii şi de huligani., — General în solda moşierilor şi a fabricanţilor., a lui Maniu şi Brătianu... a anglo-americanilor., asta e! — scrâşni lăcătuşul. — Bandit făiă de ţară., vagabond., duşmanul muncitorilor şi al ţăranilor., — ...şi mai zice, — continuă Manole, ridicat şi el în picioare, — că apără interesele patriei., ale poporului., ale soldaţilor de pe front şi din cazărmi., — Eh, interesele lor de clică de jefuitori.. Pe noi ne sug patronii şi speculanţii., pe ţărani, boerii.. Soldaţii noştri luptă împotriva hitleriştilor şi ci fac fascism.. Fascism în spatele frontului, mama lor! Niciodată nu-1 mai văzuseră ei aşa de îndârjit şi supărat. Ochii lăcătuşului prinseră să scapere şi parcă pietre ronţăia între dinţi. îşi păstra totuşi un calm de sub care nu oricine îi putea ghici frământarea. Alăturea de ei se mai strânseseră şi alţi muncitori. — Păi ce, — vorbi unul dintre ei, — el a dat semnal huliganilor... că de la Scala au pornit cu toţii pe Victoriei şi pe Lipscani... să prade şi să lovească., — Şi la Scânteia au încercat! — strigă altul, nou venit. — Tot el ne-a mânjit ochii c'un spor de salariu şi-a dat speculanţilor mână liberă., zice, că noi numai să muncim... — Şi ei să trăiască şi să conducă, dumnezeii lor... c'am dat aseară o sută cincizeci de lei pe un kilogram de făină... — Noi suntem în război şi ei sabotează şi joacă la bursă.. Mulţi dintre cei din atelier se apropiară de ei, mai mult aşa, să vadă ce s'a întâmplat de s'au strâns atâţia. Dar cum veneau, acolo rămâneau şi se înghesuiau să intre şi ei în vorbă. In scurt timp, cei mai mulţi dintre ei se aprinseseră într'o discuţie IN PRAGUL PRIMĂVERII.. 145 vie, strigau şi s'uduiau, ameninţau, de parcă l-ar îi avut în faţă chiar pe Rădescu. Fierberea şi mişcarea aceasta neaşteptată îl aţâţară şi mai mult pe Radu Dragostin. Lăcătuşul începu să freamăte ca o furtună prinsă în cântarea vântului. Ştia, că era necesar să arate muncitorilor toată primejdia încercărilor de reînviere a fascismului... că trebuia să îndrepte ura massei lor în mod conştient împotriva manifestărilor huliganice... împotriva guvernului care se demascase singur... Lăsă ciocanul pe rama locomotivei, urcă pe o roată răsturnată pe lat, cam cu un cap mai sus decât ceilalţi şi-şi săltă oa de obiceiu fruntea... îşi lărgi privirile, zâmbi: — Tovarăşi... tovarăşi... O clipă rămase cu pumnul dreptei ridicat în faţa pieptului, aşteptând. Liniştea se întindea încet, până în cele mai îndepărtate colţuri ale atelierului. Din fund se apropiau şi alte rânduri de muncitori. Tăcerea crescuse. — ...Rădescu şi cu «lica «a, ;pusă în slujba moşierilor şi fa= bricanţilor s'au demascat singuri... lui Rădescu i-a fost frică să apară duminică în faţa noastră, a poporului... el şi-a strâns bandele de huligani şi de fascişti şi-a dat semnalul... El s'a declarat făţiş împotriva democraţiei... el ne-a ameninţat cu războiul civil..». Dfaia au şi reînceput huliganii jaful pe străzi şi atacul împotriva cetăţenilor paşnici... ziarul nostru „Scânteia" a fost ars... au încercat să-i devasteze şi redacţia... muncitorii dela „Viitorul" au fost schingiuiţi şi închişi... Când Hitler primeşte ultimile lovituri, date cu străşnicie de Armata Sovietică... — ...trăiască prietenia de arme româno-sovietică ! — strigă o voce din mulţime. — ...în timpul acesta, — continuă Dragostin — fasciştii dela noi scot iarăşi capul şi ies la drumul mare... De lângă dânsul, Manole dădu semnalul: — Jos fasciştii, moarte lor! Lozinca prinse repede viaţă şi zeci de muncitori începură să scandeze: — ...jos fas-ciş-tii — moar-te lor!... jos fas-ciş-tii moar-te lor ! — Erau şi dintre cei care nu strigau, care veniseră numai să privească şi şă asculte. — ...Rădescu spune, — reîncepu Dragostin —, că noi muncitorii să ne ocupăm mai puţin cu politica şi să facem mai multă treabă.. E clar ce vrea : noi să robim şi ei să conducă... aşa a fost şi înainte... dar noi nu mai vrem să fie aşa, vrem să ne conducem singuri'., vrem un guvern care să ne apere interesele noastre şi ale ţăranilor... să fie ai poporului... vrem un guvern al Frontului Naţional Democrat! Printre muncitori, începu să se strige mai întâi timid; după aceasta, antrenaţi de mişcarea svâcnită şi scurtă a pumniului lui Dragostin porniră să strige scandat, cu întrerupere şi apăsat: — ...vrem gu-vern Fe-Ne-De... vrem gu-vern Fe-Ne-De!... întregul atelier, larg şi înalt până în crestele-i de sticlă, hăuia, fremăika, ca. o pădure învolburată de iureşul furtunii: viaţa romaneasca 10 146 AUREL MIHALE — ...jos Ră-des-cu... jos Ră-des-cu ...vrem gu-vern Fe-Ne-De... vrem gu-vern Fe-Ne-De!... ★ ■ La vremea asta, trenul de Olteniţa gonea spre Bucureşti. La fereastra unuia din vagoanele sale, stăteau în picioare şi cu ochii pe câmp, Vasile Bălaşa şi cu Gheorghe Duma din Vârtoapele. Prin faţa lor, întinderile fugeau înapoi, arătându-şi pe rând, când negrul pământurilor desgolite de omăt, când albul straturilor de zăpadă încă netopită. Călduţ, vântul le trimetea prin fereastră aroma ţarinei dospite, a ierburilor încolţite şi a mugurilor de pomi umflaţi înainte de timp. Vasile Bălaşa se aşeză pe bancă, gânditor. îşi tunsese barba şi îşi aranjase şi mustaţa, scurtând-o; avea pe el — curate — haina şi cămaşa rămase dela fiul său. Gheorghe Duma se lăsă cu coatele pe rama geamului coborît, plecat în afară. In spatele Iui, încăperea vagonului se întunecă dintr'odată, ca de-o înserare venită din senin'; cu Jumer-ii şi pieptul său, Gheorghe Duma abia intra în cadra ferestrei. Dinăuntru, i se vedea spatele lat, gâtul gros, picioarele vânjoase, ca două trunchiuri de copac; în dreapta îi atârna o traistă ajunsă până'n subsuoară, care se legăna scurt, în ritmul mişcărilor trenului. Când se întoarse, lumina năvăli iarăşi în vagon ; îşi arătă pieptul desgolit, păros şi puternic, ca de urs; pe faţa-i şi în ochii mari şi blânzi, albaştri, plutea amărăciunea. — Nu, nu mai putem aştepta! — rosti el către Bălaşa. — Şi eu cred, că trebuie să începem ! — Păi, acuma, trebuie să facem într'un fel... Altfel, nu se poate! — şi Bălaşa îşi scutură capul într'o împotrivire grea. Gheorghe Duma se întoarse din nou la geam. Vorbea încet, în timp ce mângâia cu privirile-i blajine faţa ogoarelor. — Musteşte ţarina.. Peste o săptămână-i gata., numa' bună de arat!... Trebue să intrăm cu plugurile în tot pământul Stănculesei ! — O să intrăm! — grăi cu siguranţă Bălaşa. — Crezi ? — Da'sigur! Asta noi hotărîm şi-am hotărît, nu ? — Da! — recunoscu Duma. Până la Bucureşti, nu mai scoseseră nici un cuvânt. Aproape de halta Titan, Bălaşa se ridică la fereastră. In gară, se uită din tren, pe linia de garaj din dreapta ; cele cinci vagone ale detaşamentului său nu mai erau. II apucă pe Duma de mânecă şi-1 zori: — Hai, că nu mai sunt., nici urmă, măcar! Coborîră. — Ce să fie ? — îl întrebă Gheorghe Duma. — Ia, detaşamentul ăla! — Ihî! — înţelese îin sfârşit, uriaşul. — Se vede că i-a învoit pe toţi, Răducu 1 Zâmbiră. După plecarea trenului, trecură şinele către poarta uzinei. Bălasa mergea înainte, ca unul care cunoştea locurile şi oamenii; Gheorghe Duma după dânsul. El făcea peste liniile de terasament doar doi paşi; IN PRAGUL PRIMĂVERII.. 147 punea un picior în partea asl?a, unul la mijloc şi-1 muta din nou, pe celălalt, dincolo. Bălaşa nu mai fusese niciodată aici; îl zărise însă, cum intra şi ieşea pe poarta asta, pe Radu Dragostin. Dar când se apropie şi se văzu în faţa pavilionului dela intrare, cu pereţii în întregime numai din sticlă, cu bare lucitoare de metal puse de-actirmezişul, ceva-aşa ca un fel de teamă, îl încerca. I se mai potolise şi curajul. Parcă şi picioarele i se 'nmuia-seră ; cât de cât. Se opriră la vreo douăzeci de paşi, lipsiţi de îndrăzneală. — Aicea, bre, Vasile? — îl întrebă neîncrezător Gheorghe. Duma. — Aicea ! — răspunse Bălaşa cu glasul stins. înalt cum era, Duma se uită peste zidul de piatră, înăuntru. Un timp, înmărmuri cu ochii la atelierele mari şi roşii, acoperite numai cu geam şi fier, întinse — cât toată moşia Stănculesei. Uitase pentru ce venise. Bălaşa se simţi ceva mai uşurat, când văzu că Duma nu-1 zoreşte să intre, aşa, dintr'odată. — Aicea se fad trenurile, nu ? — îl întrebă celălalt, cu ochii tot peste gard. — Aicea ! — răspunse Bălaşa cu mai mult curaj. Gheorghe Duma îşi prinse traista în subsuoară şi se ridică pe vârfuri ; acum vedea toată curtea, până 'n fund, ca'n palmă. Nerăbdător şi încurcat în acelaş timp, Bă.laşa îşi mută greutatea trupului când pe un picior, când pe altul. Nu ştia ce să facă, pe cine să întrebe, cum să-1 găsească pe Dragostin. Cele două săptămâni, socotite împreună atunci, abia mâine se împlineau. Şi locul întâlnirii era hotărît în altă parte, nu aici. Veniseră însă acum, pentruca nu mai putură răbda să aştepte încă o zi. Duma făcu un pas spre dreapta, urmărind nişte muncitori care treceau prin curte. — Aicea lucrează şi Răducu... Nu, Vasile? — Aicea ! înaintară cu paşi mărunţi până în faţa căsuţei de sticlă. Bălaşa privea înăuntru la omul care vorbea în găoacea telefonului. Lui Gheorghe Duma însă, îi luase ochii strălucirea barelor de metal care-i oprea să intre. Cu mâinile sale mari şi grele, aspre şi ciolănoase, începu să le pipăe ca un copil. — Pe cine căutaţi ? îi întrebă cel de dincolo, ridicat în faţa unui gemuleţ deschis. Gheorghe Duma îşi trase mâna de pe bară şi îşi steânse şi mai mult traista la subsuoară. Se uită cu teamă la şapca cu fireturi a celui de dincolo şi apoi se întoarse la Bălaşa, cu o uitătură, prin care parcă-1 îndemna : — ce mai aştepţi, spune-i! Bălaşa înainta până la geam. Veni şi Gheorghe Duma. — ...avem un om din sat, aicea —, începu încet Bălaşa ; i-am adus o vorbă de-acasă... — E comunist! — adăugă cu mândrie Gheorghe Duma. Dar Bălaşa se încrunţi la dânsul, de să-1 bage în pământ — nu alta. Portarul zâmbi. 148 AUREL MIHALE — Spuneţi, că am să-i comunic eu! — le ceru el. — Nu., nu putem ! — se împotrivi Vasile Bălaşa. — Matale, esti şefu'? —, îî întrebă Duma pe portar. - — Nu ! — — Noi cu el vrem să vorbim! . ' - : — Cu cine, cu directorul ? — îl întrebă mirat, celălalt. — Nu ! — sări Bălaşa. — Cu Dragostin, bre ! — Când văzu că-i scăpase numele, Vasile Bălaşa se fâstâci. — ...e neam cu mine ! — adăugă hoţeşte Duma. Portarul însă, pricepu ce era; ridică receptorul şi-1 chemă la telefon pe Radu Dragostin. Până să vorbească iar, Bălaşa şi cu Gheorghe Duma înlemniră cu mâinile pe bare, cu ochii la telefon. — Tu eşti. Dragostine ? Ochii ţăranilor sclipiră şi feţele li se luminară, dintr'odată. •— ...mă băiete, — vorbi mai departe celălalt; — până acuma, i-ai căutat tu pe cei care erau aicea, peste sină.. Acuma, te caută ei... Vino! Bălaşa rămase cu gura întredeschisă, aşteptând. Gheorghe Duma se repezi la geam. — Vine? — Vine ! îi asigură portarul. Abia acum îşi simţi Bălaşa inima întreagă. Dar n'au mai avut timp nici să răsufle uşuraţi, că în căsuţa de sticlă, apăru ca din pământ, Radu Dragostin. — Să trăieşti, nea Spirică! — strigă el portarului, din mers şi ieşi la dânşii cu mâna întinsă. Bălaşa îi îmbrăţişa palma înegrită de unsoare şi sgură în împreunarea ambelor mâini. In pumnul iui Duma, mâna lăcătuşului intră ca într'o scorbură. Ţăranii parcă-şi pierdură firea de bucuria revederii. Radu Dragostin îşi petrecu o mână pe după gâtul lui Bălaşa şi apucă cu cealaltă braţul lui Gheorghe Duma. — Ce mai faci, bre, nea Gheorghe ? — îl întrebă el pe fostul văcar al satului şi slugă la ai lui Tucaliu, cu ani în urmă. — Ia, cu sărăcia, mă, Răducule! — răspunse mişcat uriaşul Lăcătuşul se întoarse apoi spre Bălaşa. — Parcă mâine trebuia se ne întâlnim, nea Vasile., Mâme-i paisprezece, nu ? — Da., da' n'am mai putut aştepta, mă, Răducule!,. Ne-au mânat oamenii., Şi-i drept asta.. Dacă mai stăm, e prea târziu.. Uite, vine primăvara., — Nu,, nu mai putem aştepta, Răducule! — vorbi şi mai pornit Gheorghe Duma. — Dar nici nu trebuie să mai aşteptaţi! — Zău ? — întrebă neîncrezător Duma. — Sigur! — vorbi apăsat Radu Dragostin. — Guvernul s'a declarat împotriva reformei! — Atunci o facem noi! — grăi Bălaşa cu hotărîre. — Da. IN PRAGUL PRIMĂVERII. 140 — Mâine ! — adăugă Duma. — Mâine, Ţăranii se uitară unul la altul, întrebători. Bălaşa prinse mâna lăcătuşului, care-i atârna pe umărul său şi-1 întrebă : — Mergi, cu noi ? Radu Dragostin cugetă un timp. Apoi răspunse : — Numai la noapte pot... cu trenul de diseară... După masă avem manifestaţie... Mâine dimineaţă, trebue să fiu la lucru... Uriaşul rămase gânditor, scănpinându-se după ceafă. — Te-aşteptăm, Răducule, — grăi Bălaşa. — Mergem împreună. — Ce spui, c'aveţi ? — îl întrebă Duma, după ce-şi muncise atâta vreme mintea ca să priceapă. — Manifestaţie... întrunire... — Ihî! — Ştiţi, ce ? — reveni lăcătuşul. — E făcută împotriva lui Rădescu... a guvernului care nu vrea să facă legea pentru pământ... mergeţi şi voi 1 — Mergem ! — hotărî grăbit, Vasile Bălaşa. Radu Dragostin îi trase mai într'o parte, pe un loc ferit, uscat şi bătut de soare. îşi scoase din buzunar o gazetă şi le-o întinse. — Staţi aici... mai cetiţi din asta... Peste vre-un ceas, o să ieşim şi noi. O să vă iau în oraş şi pe urmă, ne întoarcem şi la tren... Le desfăcu apoi gazeta şi le arătă articolul din dreapta jos, scris cu lrîere mari şi groase: — Citiţi aici! îndepărtarea lăcătuşului fu urmărită de către ţărani cu priviri de frate. Din poarta uzinei, Radu Dragostin le flutură şapca, aşa cum făcuse în zece dimineţi la rând lui Vasile Bălaşa şi celorlalţi concentraţi. ". După aceasta, se aşezară jos, pe marginea zidului de piatră. Privirile lor se plecară asupra gazetei. Vasile Bălaşa începu să silabisească încruntat, în şoaptă mai mult : — Ţăranii împart moşiile... * Ca puhoaiele primăverii, bogate," repezi şi furtunoase, ieşite din albii — se revărsa poporul pe străzi. Coloanele, lungi şi îndesite între zidurile caselor, înainttau din ce în ce mai greu, din ce în ce mai încet. Valurile mulţimii creşteau uriaşe, gata să înlăture orice împotrivire. Piaţa Naţiunii devenise' ca o mare vie, învolburată, în a cărei măreaţă întindere, fluviile omeneşti pornite de pe străzile ce dădeau în ea, curgeau mereu, fără întrerupere. Poporul se aşeza aici, în inima capitalei, oa o imensă stea cu colţurile înfipte în toate părţile oraşului, ca nişte ape ce izvorau de pretutindeni — din jur, din viaţa şi frământările cartierelor mărginaşe, pline de uzine şi fabrici. Când porţile de fier ale uzinelor Malaxa au fost deschise şi când coloana de mii şi mii de oameni a, început să treacă fremăţând prin faţa lor, Bălaşa şi cu Gheorghe Duma s'au ridicat înmărmuriţi, cu ziarul desfăcut în mâini. — Ia, uite, Vasile! — şopti Duma, mirat. 150 AUREL MIHALE — Popor, nu glumă ! — murmură Bălaşa. — Putere ! Dar n'avură .timp să se minuneze prea mult, că de-acolo, din fruntea coloanei se desprinse Radu Dragostin, alergând spre ei. Ii apucă de mâini şi-i trase grăbit după şirul nesfârşit al- muncitorilor. — Hai., mergem în faţă, ca să vedeţi tot ! Ţăranii ajunseseră în primele rânduri, fără să ştie când. Lăcătuşul intrase între dânşii şi-i purta de braţ, ca într'o plimbare grăbită. înaintea lor,, purtate de mâini vânjoase de oţelari, de turnători, de lăcătuşi şi de strungari, fluturau flamurile. Portrete uriaşe erau purtate pe braţe şi nenumărate pancarde scrise diferit, se legănau odată cu valurile mulţimii, Bălaşa şi cu Duma se uitau stingheriţi, când "înainte t— când înapoi — când în jur; uriaşul vedea coloana dela un capăt la altul. Soarele primă-văratio ţesea deasupra oamenilor un văl de raze jucăuşe, ca într'o plasă de lumină. Mătasea steagurilor roşii şi tricolore, se unduia uşor, mişcată de vânt. Dar ceeace-i uimi cu deosebire pe ţărani, era strigarea neîncetată a chemărilor de luptă. Dintre dânşii, Radu Dragostin punea mâinile ca un cornet la gură şi striga puternic peste toată partea aceea a coloanei. In urma lui, începeau şi ceilalţi să scandeze, din ce în ce măi tare, mai înflăcărat, aceeaşi lozincă. Toate le înţelegea Duma, dar numai asta, nu ! într'un timp, trecu prin spatele lăcătuşului lângă Vasile Bălaşa. Curând începură să şuşotească. Dragostin, care îi tot privise cu. coada ochiului, observă aceasta şi-1 opri pe Manole Stan să intre între dânşii. •— Bre, Vasile — zise Duma —, numai că se strigă şi oamenii's porriţi, da' altfel, mergem ca la paradie.. Un ghiont şi o uitătură rea a lui Bălaşa îi întrerupse desfăşurarea gândului până la capăt. Dragostin; zâmbi ascuns şi strigă o altă lozin-ă, mai scurtă şi mai vie. Luaţi ca de un val, ţăranii se priviră tăcuţi, întrebător. Duma căuta să-şi potrivească'pasul cu-al lăcătuşului, dar se trudea degeaba. EI lua dintr'odată o jumătate de stânjen şi-i era prea greu să meargă mai mărunt. Se plecă iar la urechea lui Bălaşa. — ,Vezi tu, Răducu ăsta îi conduce pe toţi... Toţi ascultă de dânsul! — Păi, dacă e comunist! — îl lămuri Vasile. Merseră aşa, în vuietul coloanei încă o bucată de drum. Lui Vasile Bălaşa îi foşnea în sân ziarul care-i îndemna să treacă la împărţirea pământurilor, înfrigurarea, credinţa şi bucuria pe'care le purta acum în inimă îl făceau să calce uşor, maLmult pe vârfurile degetelor. Parcă şi uitase de coloană, de freamătul din jur, de mişcarea care-1 purta plutind, ca pe o frunză; gândea la felul cum vor socoti întinderea moşiei Stăneu-lesei, la listele ce trebuiau făcute, la apropierea primăverii. Curând însă, în iureşul altor chemări, se trezi singur, fără de Duma. Nu:l găsi greu; Duma mergea cam în acelaş drept cu dânşii, dar pe-aîâturi de coloană. Uriaşul înainta cu paşii mari, legănându-se, cu fruntea ridicată şi pieptul desgolit, strângând la subsuoară traista. La'nceput, parcă nu se simţise bine în coloană, parcă n'avea loc destul. Ceva ii împinsese în afară, să meargă pe margine, de unul singur; însă în acelaş timp, altceva, parcă şi mai puternic îl ţinea legat de massa oamenilor; simţise puterea lor, asemenea unui cerb de munte7 şipotul apei. încruntat, Vasile Bălaşa dădu1 să plece după dânsul, dar fu repede oprit de lăcătuş : IN PRAGUL PRIMĂVERII.. 151 — Lasă-1... vine el! Totuşi, pe Bălaşa nu-1 rabdă; din mers, ieşi până'n marginea coloanei şi-1 apucă de mânecă. — Hai încoace, măi Gheorghe... că doar nu eşti tu comandantul! Gheorghe Duma "îi zâmbi şi ţinându-1 de mână, îl mai purtă şi pe el 'pe alăturea de rând. Treceau acum pe lângă case înalte, mai înalte chiar şi decât turnul bisericii din Vârtoapele, pe lângă maşini şi tramvaie oprite în drum, pe lângă alte coloane, pe lângă alte steaguri. încet, pe nesimţite, Bălaşa îl trase înapoi, în mijlocul celorlalţi. Coloana cobora pe o stradă care se lărgea şi se deschidea, adâncă, într'o uriaşă mare de capete omeneşti. Radu Dragostin dădu din nou semnalul unei lozinci şi muncitorii începură să scandeze şi mai viu şi mai apăsat. Jos fas-ciş-tii—Moar-te lor !... Jos fas-ciş-tii—Moar-te lori... Duma tresări; parcă auzea întâiaş dată aceste învolburate, puternice chemări. Se uită în dreapta, în stânga, în jur, lai Dragostin, la Manole, la Dumitru Petrică, la massa muncitorilor : toţi strigau. El, nu ! Se uită atunci şi la Bălaşa ; şi dânsul striga, mai încet, dar tot striga. încercă să strige şi el^ însă aşa, dintr'odată, nu putu decât să-şi mişte" buzele în acelaş ritm, fără de glas. Lăcătuşul zâmbi iar, urmărindu-1 cu dragoste şi interes. Când strigătul acesta se stinse, hălăduind în spatele lor, îşi făcu mâinile pâlnie şi strigă iarăşi cu şi mai multă vigoare. Cei din jur îi prinseră deodată chemarea şi îndemnul şi izbucniră furtunos, într'un iureş nestăvilit, pornit din mii şi mii de piepturi: Vrem părmânt pen-tru ţă-rani!... Vrem. pă-mânt pen-tru ţă-rani! Faţa şi ochii lui Gheorghe Duma se luminară pe neaşteptate. Îşi strânse pumnii bolovănoşi, îşi întări pasul greu şi începu să strige, asemenea celorlalţi: Vrem pă-mânt pen-tru ţă-rani!... Vrem pă-mânt pen-tru ţă-rani. Nu striga el în ritmul celorlalţi şi nici aşa de scurt, dar vocea-i ruginită, ca de clopot greu şi armonios ,răsuna puternică şi tunătoare, ameninţător. Nu se opri nici când sutele de ochi din jur se întoarseră spre dânsul zâmbind. îşi petrecu numai pumnii prin zaua braţului lui Dragostin şi a lui Vasile Bălaşa şi continuă" să strige, neînfricat, răscolitor. Intre coaste, simţea coatele celorlalţi doi. Aşa intrară ei în Piaţa Naţiunii. Aici, de dincolo de podul Şerban Vodă şi de pe stradă în sus. de pe Splaiul Unirei, de pe Bulevardul Maria, dintr'o parte si alta, din fund, de pe Dealul Mitropoliei şi mai ales din partea asta, dinspre Piaţa Sf. Gheorghe — coloane şi iar coloane, amestecate în marea aceea de oameni, purtate de catargele flamurilor învăpăiate, mişcate ca valurile în furtună. Nemărginirea pieţli, văzduhul, toată întinderea Bucureştilor se umpluseră de strigătele de împotrivire şi de luptă. Poporul se revărsase aici, ca apele unui ocean cu adâncurile în necurmată fierbere. Se clătinau înălţimile şi zidurile caselor ridicate spre cer, — şi tremurau în acelaş timp înapoia lor, • stăpânii: moşieri şi fabricanţi, bancheri şi speculanţi. Masivă, coloana :lor pătrunsese până aproape de mijlocul pieţei şi se opri.. Vasile Bălaşa şi cu Gheorghe Duma nu mai aveau nici o măsură de asemănare a acestor lucruri. Parcă erau într'adevăr, o picătură într'un ocean. Singura lor legătură cu viaţa, cu această uimitoare privelişte, o aveau prin Radu Dragostin. II ţineau pe lăcătuş — unul de-o mână şi altul 152 AUREL MIHALE de alta—, ca pe-un frate mai mare, ce-i scosese şi pe ei în lume. Muncitorii îşi uniră eforturile şi la glasul unei chemări strigate prin pâlnia megafoanelor, izbucniră, dela o margine la alta, ca un vulcan: Vrem gu-vern Fe-Ne-De!... Vrem gu-vern Fe-Ne-De !... Vrem guvern Fe-Ne-De! In clocotul acestei răscolitoare învolburări, vocea metalică şi puternică a megafonului anunţă : — ... are cuvântul, tovarăşul ministru Gheorghe Gheorghiu-Dej ! Ca un ropot de uriaşe cascade, strigătul de luptă şi de victorie al sutelor de mii de oameni, se ridică nestăvilit, într'o explozie nemaivăzută de entuziasm. — Cetăţeni şi cetăţene,. Piaţa amuţi, ca prin farmec; parcă o baghetă magică se coborîse din senin şi curmase dintr'odată vuietul furtunii, stăpânindu-1 în adânc. — ... tovarăşi şi tovarăşe,. Dintre toţi cei din jur, numai Gheorghe Duma îl Vedea pe Gheorghiu-Dej. El înlemnise cu ochii la dânsul, acolo unde-1 zărea vorbind poporului. Degeaba încercă Vasile Bălaşa să se ridice pe vârfuri sau să se agate de ceva; privirile lui nu băteau mai departe de ceafa celor din faţa sa. Se trase atuncea lângă Duma şi începu să-1 scuture de mânecă : — Tu îl vezi, mă Gheorghe ? — Ihî! — răspunse muteşte uriaşul. — Cum e? îl scutură Bălaşa nerăbdător. Gheorghe Duma se uită la dânsul încurcat; cu'm să-i spună el, ce fel era Gheorghiu-Dej, acela care conducea lupta comuniştilor, adică a celor ca alde Răducu Dragostin?,. N'avea cum! Ridică umerii neputincios şi trist. Bălaşa însă nu-1 slăbi; îl apucă de braţ şi-1 smuci, rugându-se: — ... mă, Gheorghe, mă... ridică-mă, mă, şi pe mine! Tăcut, Duma se aplecă şi apucându-1 mai jos de mijloc, îl săltă ca pe-un copil, de-asupra tuturor celorlalţi. Faţa lui Vasile Bălaşa se lumină de zâmbet. Gheorghe Duma rămase cu dânsul în braţe, ascultând cu gura întredeschisă, cu obrazul şi fruntea încruntate, dar cu ochii vii. In spatele lor, lăcătuşul râdea pe înfundate, ca de altfel toţi ceilalţi tovarăşi de a,i săi,.. ... La sfârşitul manifestaţiei, ei se rupseră de coloană şi o porniră înapoi, spre gară. Peste oraş, se lăsase înserarea; din loc în loc, se aprindeau lumini. Vasile Bălaşa mergea într'o parte şi Duma în alta; Radu Dragostin, la mijloc, între dânşii: — Mă, Răducule, — vorbi cu sfioşenie în glas, Bălaşa —, vrem să ne scrim şi noi,. — Unde? — îi întrebă Dragostin nelămurit. — La comunişti ! Lăcătuşul se opri' gânditor. Pe feţele ţăranilor, îndoiala îşi flutura o urniră grea, chinuitoare. — Nu se poate? ! — întrebă în şoaptă Gheorghe Duma. — Ba, da! răspunse scurt Radu Dragostin — Hai, pe aici! Cotiră pe-o stradă, apoi pe alta şi încă pe una. Intrară la Organi- IN PRAGUL PRIMĂVERII. 153 zaţia de Ilfov a Partidului Comunist. Acolo, ţăranii îşi lăsară adeziunile scrise stângaci, dar apăsat şi întărite de vorba şi iscălitura lui Dragostin. Erau primii din sat. 5 Trenul i-a lăsat în gară târziu, în plină noapte. Satul de aici se întindea în spatele gării, ca o îngrămădire şi mai adâncă de întuneric. Până la Vârtoapele însă, aşezat în cealaltă parte a căii de fier, trebuiau să mai meargă pe jos, vreme de vre'un ceas. Nu era drum de piatră, şosea ; când se făcuse linia, Stănculeasa luptase de se aşezase gara chiar în capătul moşiei ei, — c'aîcea o avea ; — dar nu îngăduise nici în ruptul capului să se taie drum drept peste pământul ei, spre sat. Oamenii se sfătuiseră între dânşii şi ciupiră diri petecuţele lor de pământ, o fâşie îngustă cât o cărăruie, şerpuitoare printre semănături. Dar aceasta ocolea tocmai pe dincolo de moşia boeroaicei, pe hotarul dintre ea şi pământurile lor. Altfel, dacă o luai de-adreptul, pe ţarina lăsată pârloagă de Stănculeasa, făcea drumul numai în jumătate de timp. Şi unul câte unul, ţăranii îşi făcuseră în ultimul timp, potecuţă dreaptă pe aici. Tot pe dânsa se îndreptară şi ei spre sat; Duma în frunte, Dragostin la mijloc, iar Vasile Bălaşa în urmă. Noaptea era senină, cu cerul plin de stele tremurătoare, cu întunericul subţiat de lumina lor şi zările îndepărtate. Nu era frag; dar se lăsase totuşi o urmă de ger, înmuiată de fiorul primăvăratic al vântului ce tătea dinspre Dunăre. Pământul în cea mai mare parte desgolit, moale, plin de sucul zăpezilor, prinsese o crustă subţire, care se sfărâma sub călcă-tură ca o pojghiţă de sticlă măcinată. Petecuţele de omăt îndesit ca pâslă, stătut şi întărit de apa scursă, trosneau numai înăbuşit si rămâneau pătate de noroi, ca de nişte urme de întuneric. Duma înainta cu capul ridicat şi mâinile în buzunare, cu traista în care purtase degeaba un codru de mămăligă până la Bucureşti — repezită pe spate — cu surtucul desfăcut la piept şi nasul în vânt; parcă adulmeca apropierea abia simţită a primăverii. Dar cum mergea aşa, de parcă măsura ogoarele, se trăgea din când în când departe de ceilalţi doi, ca la o sută de paşi din faţă. Se oprea şi aştepta, stând crăcănat, zâm-bindu-le : — Ajungeam de două ori, până acum! Zâmbea şi lăcătuşul. Şi iar porneau, pentru ca peste un timp Gheorghe Duma să-i aştepte iar. Pe Radu Dragostin îl cuprinse amărăciunea amintirilor. După plecarea lui, bătrânii i se stinseseră pe rând, unul după altul. Cu puţin înainte de a muri, veniseră la dânsul pe jos, până la Bucureşti. îşi târâseră amarul şi bătrâneţile pe drum, cu gândul ca să-1 vadă; simţiseră, că era pentru cea din urmă oară. După trei zile, luară drumul înapoi, parcă şi mai adânc mâhniţi şi mai adânc îndureraţi... Fratele îi căzuse pe front. Acasă, nu mai era acum decât nevasta lui şi cu cei trei copii, niciunul bun de muncă. Ultimul drum la Vârtoapele îl făcuse în toamna trecută ; de-atunci, n'a mai fost pe-aici. In urma lui, Bălaşa îşi tot pipăia surtucul în dreptul pieptului, unde avea ziarul. Citise în el, scris negru pe alb, că nu trebue să mai aş- 154 AUREL MIHALE tepte... că e timpul să-şi treacă singuri pământurile în stăpânirea lor., că în alte părţi, în Dâmboviţa, pe Vlaşca, în Prahova şi în Teleorman — sărăcimea satelor a şi intrat cu plugurile în moşii.. Şi iată, că ei n'au făcut încă nici listele., că aproape două săptămâni au stat numai de flecăreală.. Parcă i-ar fi chemat Stănculeasa pe moşie, să le-o dea plocon,, cu lumânare!,. Hei, peste tot trebue cap!., D'apoi la asta? Dacă nu era nici Răducu, se stingeau ou ochii după pământ sau aşteptau milă din partea boierilor şi-a guvernului, care-i tot amăgea : că le dă,, dar să mai aştepte, că nu e timpul acum., că vine şi ziua lor cu lege şi zapis dela stăpânire., vine, pe dracu ! ...la sfântul aşteaptă, avea să vie ! însoţiţi de lăcătuş, Bălaşa şi Gheorghe Duma intrară în sat, in altfel de cum plecaseră ; parcă se simţeau de pe acum stăpâni. Pe Radu Dragostin însă, îl încercă un sentiment de adâncă evlavie, de dragoste fierbinte pentru casa şi satul lui, pentru locurile unde deschisese ochii şi hoinărise în copilăria lui amară. Aici îi erau îngropaţi părinţii, sub brazda pământurilor stăpânite de Stănculeasa., aici, crescuse — păscând vitele chiaburilor până toamna târziu,, aici învăţase să urască pe asupritori, şi tot aici, iubise pentru întâiaşi dată,! Colţul acesta de ţară era pentru dânsul, patria... şi când spunea aşa, gardul lui zbura întotdeauna la uzină şi aici,, fiorul ce-1 simţea în inimă când cugeta Ia ţară, la poporul atâta vreme înrobit, de aici pleca, din Vârtoapele., Prins în focul luptei pe care o ducea, lăcătuşul ştia, simţea, că luptă şi pentru el., pentru satul lui., pentru oamenii din el., tovarăşi şi fraţi cu dânsul., ...Numai întunericul şi vântul bănuiră că în colţul pleoapelor lui se iviseră lacrimi ! In faţa casei lui Bălaşa se opriră : — Nea Vasile, vorbi cu greutate Dragostin, — până vă strângeţi, eu trec şi pe la ai mei! — Bine, Răducule, — şopti părinteşte Bălaşa. II urmăriră cu privirile, până ce dispăruse în ograda lor. — Hei, — gemu Duma ; — sângele, apă nu se face ! Apoi se despărţiră. Vasile Bălaşa intră la dânsul să facă loc pentru adunare, iar Gheorghe Duma plecă în sat, după sărăcime. Când se întoarse, Radu Dragostin găsi casa plină de oameni, cunoscuţi dinainte vreme de când era în sat, dar îmbătrâniţi şi schimbaţi acum ca alde Vanghele, Cristea, Ciucuraş, ai lui Dogaru şi alţii. Găsi însă şi mult tineret, necunoscut de dânsul, ridicat după plecarea Iui. Dar cele mai numeroase erau femeile, văduvele celor căzuţi pe front, soţiile celor ce luptau acum în Ungaria şi Cehoslovacia, sau mame de ale ostaşilor luptători sau din cazărmi. In mijlocul lor, stăteau pe două scăunele joase, Vasile Bălaşa şi cu Gheorghe Duma. Un al treilea scăunel, gol, îl aştepta pe dânsul. Lăcătuşul le ură la toţi bineţe şi strânse mâinile celor din primele rânduri, fără deosebire. Pe unul dintre paturi, stăteau câţiva moşnegi, plecaţi peste bâtele noduroase şi tot astfel se rânduiseră şi în încăpere : cei mai în vârstă şi cu mintea mai coaptă — în faţă, la locul de cinste, ca doar se hotăra rostuirea nouă a vieţii lor; ceilalţi — mai spre colţuri şi spre uşă. Peste feţele lor, lampa din perete îşi tremura o lumină slabă şi gălbuie. Bărbaţii erau descoperiţi, cu căciulile în mâini sau - pe ger.unchi, femeile, cu braţele încrucişate sau ou câte un colţ dela basma prins în gură. La intrarea lui Dragostin, Bălaşa — care citea ziarul adus de dânsul, IN PRAGUL PRIMĂVERII.. 155 tăcu şi-i făcu semn lăcătuşului să se aşeze. După un timp, la semnul acestuia, continuă : — ...am cântărit atent toţi factorii... Radu Dragostin înţelese, că ei se opriseră . tocmai la discursul lui Rădescu. Bălaşa se opri din cetit şi se întoarse spre dânsul: — Aicea, ne-am poticnit, Răducule... ce-s aia factori? — Duşmanul ăsta de Rădescu, — încercă Dragostin să-i lămurească, — spune că 'a cântărit el singur toate lucrurile... adică a judecat situaţia, cum s'ar spune.... _ Aha ! — făcu' Bălaşa ; apoi continuă: — ...toţi factorii pro şt contra... — Stai, — îl opri Duma, — ce-i asta pro? — Pro, adică pentru, —. răspunse lăcătuşul. — Adică pentru reformă, nu? — întrebă un bătrân. Nu, — sări Bălaşa ; — păi, spune colea şi contra... pro şi contra... — Atuncea nu mai înţeleg! — îşi arătă nedumerirea un ţăran — Cum vine asta, si pentru şi împotriva reformei? — Cum nu pricepi ? — îşi arătă Duma ştiinţa, ca unul care fusese la Bucureşti. — Adică, aşa! — şi-şi răsuci mâna şi pe-o parte şi pe alta. _ Âha, — făcu celălalt, — o scaldă, cum s'ar zice... — ..si am ajuns la concluzia, — continuă să citească Vasile Bălaşa, — că acum nu numai că nu este momentul potrivit pentru reforma agrară... — Cum, ce? — întrebară grăbiţi câţiva ţărani. — E simplu, — vorbi Bălaşa cu ochii la Dragostin, — el nu-i pentru reformă ! Radu Dragostin îşi plecă numai capul, aprobându-1. — General! făcu un bătrân cu scârbă. — Pui de căţea... de moşiereasă, ca Stănculeasa... — adăugă îndârjita o femeie. — Ţine cu boerii, ăsta ! — Le apără pământurile ! — 'Oţ, ne duce cu vorba ! — Zi-i, bre, Vasile ! — îl înghionti Duma pe Bălaşa. — ...şi mai mult: a face reforma agrară acum, ar fi cea mai grosolană greşală... — şi Vasile Bălaşa se opri iar. — Atuncea, când ?... când or vrea boerii ? — întrebă cel care se chema Vanghele. — Adică, niciodată ! — Noi, altă primăvară nu mai începem, fără pământ! — Noi, acuma vrem ! — ...greşală, mama lui!... Auzi, greşală dac'om trece moşiile la noi! Intre timp, se umpluse şi tinda de oameni şi alte câteva capete apărură în cadra ferestrelor deschise. Puţini dintre ei se frământau şi săreau înflăcăraţi la vorbă; cei mai mulţi mocneau tăcuţi, cu gândurile ascunse înapoia privirilor îndoelnice, cercetători. Parcă nu le venea să creadă, că. într'adevăr pot vorbi şi despre pământ, acuma. Când se ridică Radu Dragostin, se făcu tăcere. — ...Rădescu e sluga boerilor, — începu el; — de ei e pus acolo, ca să le apere moşiile... el zice, c'o să se facă reforma agrară... când?... 356 AUREL MIHALE Când vor vrea ei, boerii ! cum ?... cum or vrea ei... cât pământ li se vor lua... cât or vrea ei să dea !... D'apoi, nu el şi nici boerii vor hotărî toate aoestea... ci dumneavoastră... noi, poporul ! ...Suntem în pragul primăverii acesteia... şi chiar al primăverii unei vieţi mai bune şi noui.. Noi nu mai putem aştepta nici mila şi nici voinţa boerilor... trebuie să intrăm acum cu plugurile în moşiile lor., pământurile, toate ,sunt ale dumneavoastră,, ale tuturor... Stănculeasa nu mai are ce căuta pe ele., i-aţi robit destul i — Destul! — Să plece ! — Să împărţim noi moşia ! — Ea tot n'a semănat nimic în toamnă ! — Şi nici acuma n'are de gând !... Să se facă listele! Lăcătuşul îi opri cu mâna ridicată. — Da, altă cale nu mai aveţi., nu v'a mai rămas decât să vă faceţi singuri dreptate., ţăranii din Prahova, din Dâmboviţa şi Teleorman au şi început să împartă- moşiile., la Valea Lungă, la Tătărani, la Isvoa-rele, la Scăeni şi în alte şi alte sate, ei au trecut pământurile în stăpânirea lor.. Ei au dat exemplu pentru toţi ţăranii săraci din întreaga ţară. E timpul s'o gonim şi noi pe Stănculeasa., Pe moşia ei, care este a voastră, a tuturor, au robit moşii şi strămoşii noştri., E plămădită cu sudoarea şi sângele nostru de pălmaşi şi de clăcaşi din neam în neam. Este udată de lacrimile vieţii noastre amare duse sub biciul şi câinoşenia Stănculeş-tilor... noi nu mai putem trăi aşa., trebue să ne luăm în mâinile noastre, soarta noastră.. Să ne clădim viaţa după cum vrem., lipsită de boeri şi câini., — ...hei! — oftă o femeie, clătinându-şi capul. Radu Dragostin vorbea încet, dar apăsat şi cu pumnul, ca deobicei, strâns în faţa pieptului. într'un timp, vocea i se înmuie, îi devenise mai caldă, dar şi mai răscolitoare. Parcă nu vorbea ; pardă şjoptea; în ochi, îi licărea stăruitoare o lumină ca de vis. — ,.are să fie frumoasă această viaţă., streini am fost până acum îr. casa noastră, în ţara noastră... Noi, muncitorii şi ţăranii, vom deveni stăpânii... pământurile, fabricile şi uzinele, pădurile şi munţii noştri, toate, vor fi ale noastre.. Noi, vă vom trimite pluguri, tractoare şi maşini, unelte, voi veţi răscoli şi mai adânc pământurile şi dela o margine Ia alta a lor, vor creşte şi mai bogate lanurile,, va fi destulă pâine şi belşug,, fericire.. Ţăranii făcuseră ocihii mici şi, înmărmuriţi, purtaţi de lăcătuş prin toată această magnifică şi amăgitoare vedenie a vieţii noui, trăiau aevea înţelesul vorbelor lui. Vasile Bălaşa îşi vedea casa îndestulată, hambarul plin, feciorul întors din luptă şi ogoarele fremătând de grâne., se vedea jucându-se cu nepoţii, crescuţi şi întăriţi de dulceaţa traiului., Gheorghe Duma nu vedea acum, decât şiruri nesfârşite de pluguri larg desfăşurate pe moşia Stănculesei... parcă şi auzea huruitul tractoarelor, bătaia tunetului ' lor peste Vârtoapele... parcă se şi găsea în faţa unui uriaş ogor, negru şi întins, dela sat pâină'n linia ferată., parcă-şi şi simiţea piciorul înfundându-se în stratul arăturii adânci, pufoase., parcă se şi vedea aruncând sămânţă din pumni sau alergând în urma semănătorilor., vedea lanurile mişcate de vânt... secerătorile... grămezi întregi de grâne., pâine,, albă şi mare, curn nu o avusese niciodată.. Cu cotul, atinse însă traista ce o avea în subsuoară., îşi aminti de codrul de mămăligă din ea., de viaţa de acum.. IN PRAGUL PRIMĂVERII... 157 îşi ridică atunci bolovanul unui pumn şi lovi cu el în genunchi, zâmbind : — O să fie bine ! — ...dar ca să fie aşa, — continuă Dragostin privind în ochii aprinşi ai ţăranilor, trebue să luptăm... să ne ridicăm împotriva boerilor... să trecem pământurile în stăpânirea noastră... să trecem puterea în mâinile noastre, ale muncitorilor şi ţăranilor, uniţi pentru o viaţă mai bună... — Ce mai ? !... S'a terminat; mâine, intrăm pe moşie! — O trecem pe toată la noi ! — Să se facă listele ! — Să îndrăznească numai, să vie Stănculeasa cu noi ! — Mă, să-i luăm şi calul, să n'o mai vedem plimbându;se ca o satană... — S'o gonim din sat... să se ducă de unde-a venit... — Unde-a'nţărcaî dracu copiii ! — Măi, ce oameni!... lăsaţi astea !... Să se facă listele!... — Aşa... listele ! Intre oameni se produsese 0 fierbere ţărcuită de pereţii încăperii prea strâmte a lui Bălaşa. Cei care strigau mai tare erau cei dela fereastră. Din întunecimea tindei, numai un glas ascuţit de femele se auzea din când în când. Aici, în jurul lui Dragostin şi al bătrânilor, liniştea se păstrase mai uşor. Lăcătuşul aşteptă, până se făcu din nou tăcere. — Trebue să hotărîţi acuma şi cine vă conduce... s'alegeţi comitetul... Pentru o clipă ţăranii rămaseră gânditori. — Păi, cine ? — se întrebă unul dela fereastră, — nea Bălaşa ! •— Şi cu nea Gheorghe, — săriră nişte muieri din tindă. Se vede, că lui Duma-i plăcu aceasta, că se înroşi — aşa mare cum era şi se burzului în şagă la femei : — Bine... să dea dracu să nu m'ascultaţi... că lasă ! Mai aleseseră apoi, pe una din femei •— o văduvă săracă, rămasă cu patru copii —, un tânăr — fecior de-al lui Dogaru, care ştia să scrie şi să citească şi, la propunerea lui Dragostin, pe unul dintre moşnegi. — Noi rămânem aici, să facem listele, — se ridică la urmă Vasile-Bălaşa. •— Spre ziuă, ne întâlnim din nou cu' toţii, ca să mergem, să măsurăm... aduceţi ţăruşi şi lanţuri. Ţăranii se risipiră cu greu pe la casele lor. înăuntru, pe lângă comitet, mai rămăseseră câţiva, cam câte unu! din fiecare uliţă. Dar nu trecu multă vreme, că cei mai mulţi dintre dânşii s'au şi întors, cu furci şi cu topoare, cu bâte, cu ţăruşi şi cu lanţuri. Pe cei dinăuntru, i-au lăsat să lucreze în tihnă ; ei s'au strâns în grupuleţe mici pe prispa casei, sub fereastră, pe lângă ziduri sau în bătătura lui Bălaşa. — Mă, curtea lui Vasile e numa' bună de adunare, — observă unul, glumind. — Doar că nu-i pietruită, c'altfel, ar fi fost la fel ca a regimentului... pustie... Ceilalţi zâmbiră. începură apoi să se sfătuiască asupra felului cum vor lucra pământul. Cum îl vor ara, unindu-şi câte doi trei mârţoagele de cai... cum îl vor semăna... cum vor îngriji şi apoj vor secera holdele... cum îşi vor aduce toată roadă acasă, fără a mai lăsa dijmă Stănculesei... Oamenii îşi făceau socotelile lor, de noui stăpânitori ai pământurilor. In casă, întocmirea listelor şi împărţirea moşiei în loturi potrivite 158 AUREL MIHALE nevoii fiecăruia, mersese repede. Era pământ destul, şi doar, cei cari socoteau erau dintre dânşii; cunoşteau, ce şi cât se cuvine fiecărui ins. Înscriseseră mai întâi pe soldaţii de pe front, apoi pe cei din cazărmi, apoi pe văduve şi orfani şi apoi ,tot restul sărăcimii; mai trecuse şi pe cei cu pământ puţin, cu câte un pogon, două. După toate astea, mai rămăsese ceva pământ şi pentru fondul de rezervă al statului. In acest timp, lăcătuşul îi lăsase să lucreze singuri; îi ajuta, dar tot ei !,otărau, cui şi cât să dea. Apoi rămase cu Bălaşa şi-1 mai povăţui asupra felului cum trebuie să conducă oamenii, cum trebuie să-i ţină uniţi si mai ales cum trebuie să lupte fără cruţare împotriva Stănculesei, a jandarmilor, a primarului şi a bogătanilor. — Murim pe brazdă, Răducule, — se legă Vasile Bălaşa, — dar nu plecăm... Odată ce am intrat, o să fim buni stăpâni şi fără legea lor ! — Băgaţi, cât puteţi mai repede, plugurile... ajutaţi-vă cu seminţe şi însămânţaţi la timp... — Nici o grijă... de-o viaţă întreagă aşteptăm... se vede, că a fost scris să vie în primăvara asta ! Duma şi cu ceilalţi membrii din comitet, se răspândiră printre oameni, ca să le spună cum hotărîseră. Pe prispă şi în bătătură licăreau din când în când, tăciunii ţigărilor aprinse. Oamenii ascultau tăcuţi, cu gândurile duse şi inimile ticăind grăbite. Simţeau, că acuma îşi hotărăsc singuri soarta, odată pentru totdeauna. La plecare, Radu Dragostin îi salută prin întuneric cu pumnul ridicat. Dintre oameni, se aleseseră câţiva şi plecară cu el să-1 petreacă până la tren.. In urma lui, pe prispa casei lui Vasile Bălaşa, ridicat ca un munte în mijlocul ţăranilor, Gheorghe Duma povestea cu aprindere cum l-a văzut el pe Gheorghiu-Dej. ★ Peste moşia Stănculesei, întunericul încă mai stăruia. In faptul dimineţii, noaptea se zbătea răpusă, strângându-şi flamurile sdrenţuite, dispă-rând,topindu-se în lumină — asemenea unui subţire şi destrămat nour de fum. Zarea dinspre răsărit se depărta şi se adâncea, albindu-se — în fiecare clipă mai mult. Cu zorile ce se iveau, pentru sărăcimea din Vârtoapele începea o nouă şi neuitată zi. Ţăranii, în frunte cu Vasile Bălaşa şi cu Gheorghe Duma erau deja pe hotarul de lângă sat al pământurilor boereşti. Duma purta lanţul; îl agăţase cu un capăt de primul ţăruş bătut în marginea ogoarelor. Bălaşa conducea ; păstra ordinea şi veghea ca măsurătoarea, să fie dreaptă, aidoma hotărîrilor. Lista o ţinea în mâna-i tremurată, moşneagul intrat în comitet. In jurul lor, oameni sprijiniţi în furci şi bâte, femei cu ţăruşii în braţe, tineri cu topoarele pe umeri. Bătrânul se uită către Vasile Bălaşa, săltându-şi întrebător sprân-cenele-i mari şi groase, brumării. Gând primi încuviinţarea acestuia îşi ridică uşor mâna-i osoasă, vlăguită de munca furată în timpul unei vieţi întregi de Stănculeşti, şi încet şi rar, cu voce ruginită, vorbi: IN PRAGUL PRIMĂVERII... 159 — Ion T. Năstase... soldat pe frontul din Cehoslovacia., cinci pogoane ! In văzul celorlalţi, Gheorghe Duma măsură cinci lungimi de lanţ. La capătul celei din urmă, tinerii bătură un nou ţăruş. După aceasta, oamenii se grupară iarăşi în jurul lor, aşteptând cu ochii scânteind strigarea bătrânului : — ...Bălaşa V. Dumitru., sergent pe frontul din Ungaria., cinci pogoane! Duma se plecă iarăşi şi mută lanţul de alte cinci ori. Bătură şi aici un alt ţăruş. In clipa aceea însă, se auzi pe neaşteptate strigătul unei femei : — Vine Stănculeasa!. Intr'adevăr, dinspre sat, din partea unde-şi avea conacul, Stănculeasa venea în galopul calului spre ei. Se opriră din măsurat. Gheorghe Duma lăsă lanţul şi apucă din mâna' unei femei un ţăruş. Vasile Bălaşa luă un topor şi amândoi ieşiră în fruntea ţăranilor. Ceilalţi li se grupară în jur, cu furcile şi bâtele ridicate. Stănculeasa părăsi drumul şi o luă deadreptul peste locuri, biciuin-du-şi calul. Fuga acestuia se întărise. Se apropia. Ţăranii aşteptau, porniţi să sfărâme orice împotrivire. Dar, cam pe la o sută de paşi, Stănculeasa se opri încurcată, ridicată în şea. Statură aşa, înfruntându-se, timp îndelungat. — ...Steaua mă-ti ! — sudui Bălaşa. — Hai, vino, c'aicea te'n-gropăm,. sub brazdă., să nu te uităm niciodată ! — ...dă-o'n mă-sa ! — adăugă scârbit Duma. — Hai, să ne vedem de treabă ! Se'ntoarseră şi reîncepură măsuratul sub ochii Stănculesei. Moşie-reasa nu mai îndrăzni să facă nici un pas mai mult. Porni însă, să se plimbe de jur împrejurul lor, într'un rotocol mare, care se muta mereu tot mai departe, odată cu înaintarea sărăcimii pe pământul ei. 6 Radu Dragostin nu închisese ochii toată noaptea. Pe deasupra celor care-1 frământaseră de cu seară, o sumedenie d'e alte gânduri i se ridicaseră în minte, într'o necurmată învălmăşeală. Rămânea un timp cu privirile aţintite undeva, în întuneric, urmărind desfăşurarea unui anume gând, cercetarea unei anumite situaţii. Dar nu termina bine cu aceasta, că din-tr'odată,. o altă problemă, parcă şi mai importantă, îl preocupa. Se răsucea încet, ferindu-se. să nu-şi trezească soţia, şi începea să desfăşoare şi firul acestuia, deasemenea — până când o alta nu-i apărea mai clară. Era vorba de situaţia din uzină şi din ţară. „Tot au trecut la fapte, bandiţii!" — cugeta el, gândindu-se la acţiunile huliganice ale grupului de fascişti din uzină. „Nici nu se putea altfel ! După discursul lui Rădescu, care doar le-a cântat în strună şi le-a dat semnalul, a prins din nou curaj". Parcă vedea iar, cât de însufleţită era massa muncitorilor la începutul adunării din ajun. Trebuia să discute felul cum vor răspunde necesităţii de a se grăbi şi mări producţia materialelor pentru front. Aproape cinci mii de muncitori se strânseseră în sala cantinei; dar dinainte pregătiţi, grupul celor câteva zeci de fascişti ocupase 160 AUREL MIHALE estradă' şi-a început să strige pentru un nou comitet, lipsit de comunişti. Şi gata învălmăşeala ; muncitorii s'au repezit şi ei şi i-au împins într'un colţi cu gândul să-i arunce pe fereastră. Numai că, în momentul acela, două plutoane de jandarmi cu tanchete şi dube, înconjuraseră cantina. Re-eşise astfel clar ceeace urmăriseră ei: farsa alegerii unui nou comitet, patronat de fascişti şi de oamenii lui Malaxa, de grupurile reacţionare încă existente în uzină, sub presiunea unităţilor de jandarmi. In ciuda acestora însă, muncitorii părăsiră adunarea şi din cei cinci mii de inşi, dacă au rămas ca la o sută înăuntru, să se aleagă ei, între ei... funcţionari superiori, foşti ofiţeri şi comisari, gestionari frauduloşi, fascişti şi reacţionari de-ai lui Gorăscu... „Câţi ? — socoti în minte lăcătuşul. — Nici măcar doi la sută 1" Dar, Radu Dragostin îşi dădea în acelaş timp seama, că această acţiune este strâns legată de celelalte acte de banditism ale reacţiunii... de manifestările huliganice de pe străzi, de încercările de constrângere a mun= citorilor dela Viitorul, de_asedierea oraşelor Craiova şi Turnu Măgurele, de arestarea comitetelor sărăcimii din judeţul Dolj, şi câte altele. „Da, — se socoti el, — reacţiunea a scos iarăşi capul... a început în mod făţiş să atace forţele democratice pe un front larg... se agaţă de putere, ca înecatul de un pai !". îşi mută privirile într'un alt colţ al încăperii... „Dar asta nu este nici prima, nici ultima lor încercare!... însă, ştreangul li s'a înfăşurat deja pe gât... cu cât se sbat mai mult tot cu atâta se strânge... şi funia e'n mâinile noastre... In Capitală, la Griviţa C.F.R., la S.T.B., la Vulcan, la Voina, la SET, la I.A.R. şi Ia toate celelalte întreprinderi, comuniştii sunt în fruntea muncitorilor... De vre-o lună încoace, manifestaţiile muncitoreşti se ţin lanţ... Şi'n ţară, 'deasemenea : la Ploieşti, la Constanţa, pe Valea Jiului, la Iaşi, la Hunedoara, la Galaţi şi la Braşov... pretutindenea... Massele populare au şi început schimbarea prefecţilor, ca la Constanţa, ca la Botoşani, la Braşov şi Turnu-Măgurele. In sate, se formează mereu comitetele săteşti ale sărăcimii... In jumătate din judeţele ţării, ţăranii — în frunte cu comuimiştii — au şi trecut la înfăptuirea reformei agrare... în Dâmboviţa, Constanţa, Pra= hova, Teleorman, Vâlcea, Târnava Mare, Dolj, Bacău, Neamţ, Iaşi şi Ro-manaţi, moşiile trec în stăpânirea lor, în ciuda împotrivirii guvernului... Pe front, Budapesta a căzut de exact o săptămână, chiar în ziua când am fost la Vârtoapele... linia frontului se întinde acum prin regiunea Bratislava şi Breslau — la sud şi spre Danzig — în partea de,nord... Armatele Sovietice au înaintat într'un unghiu ascuţit înfipt direct în regiunea Berlinului... s'a-propie ceasul cel de pe urmă al lui Hitler... Tocmai deaceia au şi începui să turbe şi să se svârcolească fasciştii dela noi., vor război civil în spatele frontului sovietic... Nu ! N'or să reuşească... situaţia e în mâinile noastre... în favoarea noastră... trebuie să-i lovim şi mai puternic... să-i distrugem... — şi lăcătuşul strânse pumnii sub aşternut, într'o încordare neobişnuită... — Dece nu dormi, Răducule? — îl mustră uşor femeia. — Acum se face ziuă şi tu nici n'ai închis ochii., hai ! — Nu pot! Cu gândul la bandiţii ăia, nu pot să mă liniştesc... Dacă au început aşa, înseamnă că nici nu se opresc aici! — Dormi, Răducule ! — ...şi comitetul de fabrică abia mâine dimineaţă se întruneşte... e IN PRAuUL PRIMĂVERII., 161 prea târziu,, aseară trebuia,, acuma, în noaptea asta,, trebuia să mobilizeze muncitorii pentru orice,. Femeia renunţă să-1 mai cicălească ; dar se întoarse şi ea cu faţa în sus şi rămaseră aşa, amândoi, cu ochii deschişi în întuneric. — Trebue să. plec mai devreme în dimineaţa asta... cine ştie ce pregătesc huliganii şi... — Tăticuţule, — îi vorbi îngrijorată din patul ei, fetiţa, — dar tu nu mi-ai arătat pentru azi, la lecţii!... Te-am aşteptat aseară, până,. — Tu dece nu dormi ? — o luă la zor, maică-sa. Fata tăcu. Era în clasa a patra primară. Din sărăcia traiului cel duseseră până acum, crescuse cu greu şi era încă destul de slăbuţă. Vorba lor şi grija lecţiilor o trezise şi pe ea din somn. Acum, aştepta răspunsul lui Dragostin cu inima strânsă. — Ce lecţii ai, Mărie? — o întrebă cu blândeţe Dragostin. — Numai la Istorie, să-mi spui, — reîncepu bucuros copilul, — că la celelalte am învăţat singură ! — Dar ce, n'ai în carte ? — Ba, am; dar nu scrie aşa cum îmi spui matale., când m'ascultă doamna, toţi copiii se minunează., şi ea,, zice, că de unde ştiu aşa ?... dar nici eu nu-i spun ! . — Ce lecţie aveţi ? — Despre revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan. — Păi, ţi-am mai spus-o p'asta, odată ! _ — Da, dar mai vreau ! — se rugă fetiţa. Maică-sa însă, se ridică într'un cot şi-j' vorbi răstit: — Da' culcă-te, frate ! — apoi adăugă mai blând : — Tăticul are treabă acum., lasă 1 — Am să ţi-o spun, altădată, Mărie ! — căută s'o îmbuneze dânsul. Fetiţa se chirci în pat, gândindu-se mai mult la treaba ce-o avea taiqă-tsu, decât la lecţiile învăţate după carte. Trebue să fie într'adevăr ceva însemnat, — îşi zicea ea ; pentru întâia oară, refuzase să-i povestească din Istorie, aşa cum o învăţase el — nu ştia de unde. O vreme mai statură aşa, tăcuţi, fiecare cu gândurile lui. Radu Dragostin se gândea acum şi la cei din Vârtoapele ; dacă n'au dat nici un semn de viaţă toată săptămâna, asta însemnează că nu s'a întâmplat nimic. Ziarul de ieri scrisese şi despre dânşii, despre felul cum au trecut moşia Stănculesei în stăpânirea lor. Scria, deasemenea, c'au şi început să are. Bună treabă ! Din oraş, de departe, de acolo până unde ajungeau tramvaiele, se auzi scârţâitul slab al celui dintâi tramvai. Dragostin întinse mâna pe măsuţă, luă chibritul şi scapără, cu ochii la ceas; era cu puţin înainte de cinci. Se sculă; prin întuneric îşi trase pantalonii şi-şi încălţă bocancii. Mai într'un colţ, se îmbrăca şi nevastă-sa. Dânsa ieşi apoi, să pună de ceai şi să aducă apă rece pentru spălat. Aicea, nu aveau decât camera asta, şi alăturea, o magazie de scânduri. Când se întoarse cu apa, lăcătuşul aprinsese lampa şi aştepta desbfăoat până la brâu, să se spele. Primi în pumni şuvoiul rece şi-T aruncă pe faţă şi pe piept, de mai multe ori. Se şterse apoi cu şervetul întins de femeie şi se îmbrăcă ceva mai repede, grăbit să plece. Când îl văzu că-şi pune şi paltonul, nevastă-sa îl întrebă rugător: viaţa romanească 11 162 AUREL MIHALE — Nu stai, să bei un ceai, Răducule ? — Lasă... n'am să ajung cu prea mult înainte! îşi încheie şi nasturii dela palton. Fetiţa îl aştepta în pat ridicată în genunchi, cu pătura trasă' până sub bărbie Avea ochii lui, mari şi negri, la fel de scânteietori. Părul deasemenea negru, îl avea împletit în două codiţe lungi, lăsate pe spate. Avea însă şi ceva din frumuseţea liniilor distinse ale înfăţişării maică-si. Raidu Dragostin se îndreptă spre ea cu mâna întinsă : — Tătiouţule, — îl întâmpină ea, cu gândul tot la lecţii, — o întrebare numai... nu-i aşa, că împăraţii şi regii nu ţin ou poporul ? — Da, nu ţin... sunt duşmanii lui. Ii strânse mânuţa şi plecă. Femeia îl petrecu până'n prag; de-aici îi urmări îndepărtarea cu priviri îngrijorate. In bătaia luminilor aprinse în celelalte cămăruţe — ocupate tot de muncitori, nu ştiu cam, dar parcă-i văzu linia trupului puţin plecată, frântă. Se prinse cu mâinile de tocul uşii şi-1 strigă cu glasul tremurat, plin de dragoste şi teamă : — Răducule 1 Lăcătuşul rămase în poartă cu faţa spre ea. Femeia alergă până acolo, dorind a-i spune ceva, dar se opri în faţa lui fără de cuvânt. Ridică o mână şi-i vârî sub şapcă şuviţa de păr .ce-i atârna pe frunte. Radu Dragostin îi înţelese frământarea şi ca s'o liniştească, îi prinse mâna şi i-o mângâie îndelung, adânic mişcat. — Fii fără grijă... lasă! Când îşi întoarse ochii dela colţul străzii, în poartă, umbra femeii încă mai stăruia. Acum pafcă se simţea şi dânsul cuprins de un oarecare fior -de nelinişte. Se scutură de el ca de un gând rău şi luând-o pe alte străzi îşi mări pasul spre tramvai. Drumul lung cu tramvaiul şi cu autobuzul îi răpise cea mai mare parte din timp. Ajunsese la uzină numai cu o jumătate de ceas înainte de începerea lucrului. Bătrânul portar îl întâmpină şi pe dânsul la fel de mirat: — Mă, da' ce-i cu voi;c'au mai venit şi alţii ? — Ni-i dragă uzina, nea Spirică !... Noroc ! — Bună dimineaţa! — răspjnse portarul. — 'Ce mai e pe-aifci ? — Mai nimic... comitetul de fabrică e dela şase în şedinţă, acolo, în pavilionul direcţiei. — Aha!... — Dar jandarmii? — Au plecat de-aseară 1 — In colo ? — Linişte... sunt mulţi oare-au venit acum, mai. din vreme... — Ei, ce să faci ?... Grija de uzina în care lucrezi... de pâine... Noroc! Şi Radu . Dragostin placă spre atelierul său, gândind mulţumit la mişcarea asta spontană a unora dintre muncitori, care îngrijoraţi de cele petrecute în ajun veniseră la uzină mai din timp. Intr'adevăr, înăuntru găsi şi pe Manole Stan, tânărul lui tovarăş ide echipă şi pe Dumitra Petrică, şi pe mulţi alţii; discutau, tot despre huliganismul dela adunarea din sala cantinei, despre încercarea neizbutită a grupului reacţionar din uzină de a schimba comitetul. Când intrase el, unul dintre muncitori po= ÎN PRAGUL PRIMĂVERII. 163 vestea cu haz felul cum şeful selcţiunii lor, un tehnician fricos, sărise în învălmăşala de aseară, pe fereastră. — ...stăteam alături; eu lângă fereastră, el în dreapta mea, cn ochii la uşă... când s'au sculat muncitorii şi i-au înghesuit p'ăia ai lui Gorăscu şi Malaxa în colţ şi s'a produs înghesuiala aia în uşă, el m'a şi apue!at de braţ... — Ţii! Draou' m'a pus să vin, — zicea. — Dau eu să mă scol, să trec către estradă, el —nu şi na!,. — Stai aicea, nu pleca!— şi s'a agăţat sicai de mine.. Am mai stat eu ceva, aşa pe margine de scaun, ca un vătui în culcuş, până ce-au strigat ăia... jandarmii! — ...mă fraţilor, n'a trecut nici o clipă şi numai ce-1 văd că se ridică de lângă mine, deschide fereastra şi,, zdup!... Sare dincolo.. Dus a fost, că nu l-am mai văzut nici când am plecat! Rada Dragostin intrase şi el în mijlocul lor şi în/cepu să râdă cu dânşii, bucurându-se de felul sănătos în care tălmăciseră ei întâmplările de ieri. începuse tocmai să povestească un altul, când în atelier intră un ins cu o şapcă în felul acelora de campanie, nemţeşti, cu calota ridicată şi cu cozorocul lung şi pleoştit — ca un ciac de raţă, cu o rangă în mână. Se opri la numai câţiva paşi de dânşii, parcă dorind să spună ceva, parcă neîndrăznind. Muncitorii îl recunoscură că-i din grupul fasciştilor, dintre maniştii şi legionarii lui Gorăscu. Dintre ei, se desprinse unul vânjos şi-i ieşi în faţă, privinda-l cu scârbă şi dispreţ, dintr'o parte numai: — Ce e, mă, tot mai vreţi comitet ? Ceilalţi zbucniră într'un râs plin de ură, în bătaie de joc mai mult. — Lasă-4 bre, că ei s'au ales singura... aşa, între ei.., — zise unul. — Ha! Ce vorbeşti! — adaugă un altul. — Pe ei i-au votat jandarmii! — Păi, ce să facă ? ...Dacă noi din uzină, nu., trebuia cineva ! Şi hazul şi batjocura se întăriră şi mai mult. Celălalt însă, sta neclintit, privindu-i muteşte, duşmănos. Numai că, cel care ieşise în faţă mai făcu un pas şi icu capul întors peste umăr, se răsti la dânsul: — Hai, şterge-o ! — şi-i făcu semn cu capul spre uşă. încolţit, nepoftitul se întoarse şi plecă, târându-şi ranga. In uşă însă, se opri şi le strigă ameninţător: — Lasă, c'o să vedeţi voi! — Ia, uite mă, că mai are şi glas! — strigă muncitorul. Apoi se repezi după dânsul: — Stai, mă., ce-o să vedem ? Dar celălalt o şi isbughi pe uşă. — Au prins curaj, bandiţii., au ridicat iarăşi clonţul ! — Lasă, c'o să li—1 tăiem noi! — Dar, faine era ăsta ? — întrebă Dragostin. — Parcă un desenator., -unul de sus, dela direcţie.. — Aha! — Păi, ăştia au fost până mai ieri legionari., — complectă un olt muncitor; — acuma-5 man işti! — Că nu putui pune mâna" pe el... — îşi arătă mânia cel care sărise să*l prindă —, că-i arătam eu, îl aduceam colea, să-1 judecăm.. Intre timp, sosiseră şi ceilalţi muncitori şi ultimii care mai erau de venit intrau acum pe uşă. Ca de puţine alte ori în zilele din urmă, lucrul începu la ora lui, fără nici o lipsă. Muncitorii se răspândiră repede, 164 AUREL MIHALE iiecare la locul lui de muncă şi în marea hală, zăngănitul fiarelor, sgomotul ciocanelor, ţiuitul ascuţit al pilelor de oţel, huruitul pe şine al macaralei suspendate, comenzile, — toate începuseră iar. Dar asta n'a durat decât ca la un sfert de ceas; de-afară, porni dintr'odată să bată scurt şi des, o mitralieră. Cei mai mulţi dintre muncitori se opriră din lucru, ascultând. Radu Dragastin se ridică deasupra piesei peste care era plecat şi rămase cu capul întors spre uşă, gânditor. Manole Stan şi cu Dumitru Petrică se uitau la el întrebători şi parcă şi speriaţi. In fund de tot, încă se mai lucra. Mitraliera din curte începu să bată iar, parcă şi mai îndârjit. Tirului ei i se alăturară apoi şi alte focuri de revolvere şi de pistoale-mitralieră, într'o învălmăşeală viu susţinută. Lucrul încetase dela un capăt la altul al atelierelor. Nelămuriţi, muncitorii începură să se grupeze spre centru, cu sculele în mână, întrebându-se unii pe alţii de rostul acestora. Radu Dragostin, Manole Stan, Dumitru Petrică şi cu alţi câţiva alergară spre uşă. Dar numai ce-o mişcară puţin, ca s'o deschidă, că în peretele ei de fier, sunară scurt gloanţele unei rafale de mitralieră. Rada Dragostin se opri în spatele uşei întunecat la chip; lângă dânsul, se îngrămădiră toţi (ceilalţi. Ferindurse, o împinse iar, cu mai multă putere; dar .şi mai viu începu focul de dincolo. Dumitru Petrică îl apucă de braţ şi-1 trase înapoi: — Stai, nu vezi, suntem sechestraţi aici! — Ce dracu o mai fi şi asta? — întrebă un muncitor. — Mă, să ştii că ăia de ieri tot nu s'au astâmpărat — adaogă altul. In uşa lor, focul încetase şi nu începea decât atunci icând încercau să iasă afară. — Este limpede, — gândi Dragostin, afară se întâmplă ceva şi pe noi ne ţin aicea sub foc, izolându-ne 1... Ce-ar putea să fie?... S'or fi întors jandarmii... sau grupul fasciştilor — împinşi de Malaxa şi de Gorăscu — a trecut la asta ?... Te pomeneşti, că da! De unde au atuncea arme?... Ce face anti-aeriana din fabrică, stă şi se uită ? — Mă, Manole, — vorbi el către tânărul lăcătuş, — ia vezi, telefonul merge ? Manole Stan fugi în biroul atelierului; se întoarse destul de repede: —- Nu, nu merge... centrala nu mai răspunde. . — Nu ţi-am spus eu că suntem asediaţi ? — îşi întări Petrică părerea lui. Totuşi, Radu Dragostin îi îndepărtă puţin pe ceilalţi şi deschise uşa mult mai larg decât la primele două încercări.Dar mitralierele îi răspunseră şi mai puternic. Un glonte, scăpat după marginea uşii, îi ţiui pe deasupra şi ieşi prin acoperişul de sticlă, zăngănind. —• Asta-i de-aicea tras, de lângă forjă! — izbucni un muncitor. — Vino, frate, încoace! — vorbi supărat Dumitru Petrică şi-1 trase iarăşi înapoi. Lăcătuşul reveni în grapul celorlalţi muncitori. — Nu-i chip! —-cugetă el. Şi neliniştit, începu să se frământe, pentiu ca să găsească totuşi un mijloc de a afla ce;i afară. Se gândi atuncea, că poate la atelierul celălalt, de lângă dânşii, — în sala strungurilor, — nu-i aşa. Plecă într'acolo, urmărit de Manole şi de Peirică şi de o bună parte din ceilalţi. Strungarii erau deasemenea masaţi în spatele uşilor mari şi grele şi se vedea, că după ce încercaseră şi ei să iasă, fuseseră la fel opriţi. — Şi ,1a voi, e aşa? — întrebă Dragostin. . , IN PRAGUL PRIMĂVERII, i .. 165 — Şi! — răspunse cineva. Radu Dragostin înţelese din asta că nu numai dânşii, ci toţi muncitorii din întreaga uzină sunt sechestraţi, asediaţi cu foc în .atelierele respective. — Atunci, ce dralcu-i afară ? — se întrebă el supărat. Aicea, la strunguri, unul se ridicase tocmai sus, în dreptul peretelui de sticlă şi privea afară. — Ce vezi? — îl întrebă de jos unul, un comunist. — ...unii care trag. Acolo la direfcţie-s ceva mai mulţi. ...tot de acolo baite şi mitraliera., focul cel mai viu însă, cred că vine de-aici. dinspre poartă şi nu văd... şinooace spre forjă., O rafală de pistol-mitraliară durui geamul, cam la o palmă de capul lui. Strungarul coborî. — Armată era ? — îl întrebă unul. — Nu!,. Tot bandiţii de ieri sunt., altcineva, cine? — Aseară trebuia să-i găbjim, mă, frate! — spuse ou ciudă un muncitor. — De., parcă ştiai asta ? — vorbi altul. — Ce mai., — se repezi al treilea, — trebuia să ne gândim, că n'or sta cu mâinile în sân! Radu Dragostin cugeta în sine, câtă dreptate au muncitorii care vorbiseră acum. Se alătură tovarăşului său dintre strungari — comunistul — şi hotărîră să treacă imediat la organizarea apărării atelierelor, pentru orice eventualitate. El cu lăcătuşii se întoarseră în atelierul lor. Baricadară întâi uşile din faţă, în afară de una singură unde postară o pază în frunte cu Manole Stan. Trecură să falcă acelaş lucru şi la tuşile din spate, spre fabrica de tuburi. Dar abia începură să care şi aici drugi şi piese de fier, că într'una din uşi, în afară, începu Să bată cu îndârjire cineva. Muncitorii îşi întoarseră feţele spre Radu Dragostin. Lăcătuşul păşi în faţă, în apropierea uşii. — Cine-i ? — întrebă el. — Deschide! — strigă cel de dincolo. — Na !... spune mai întâi cine eşti! — Nu mai întreba ca prostu'.. Mai bine chiamă-1 pe Dragostin ! Lăcătuşul recunoscu în vocea celui de dincolo pe bătrânul Spirică. încet, dădură obstacolele la o parte şi crăpară uşa. Portarul intră şi se opri speriat, lipit cu spatele de uşă. — Ge-i afară, bre, nea Spirică? — îl întrebă nerăbdător Dragostin. — Bandiţii, neică., au început iar bandiţii lai Gorăscu! Muncitorii continuară să baricadeze uşile, iar lăcătuşul şi cu alţi câţiva se retraseră mai într'o parte. — Spune, bre! — îl zori Dragostin. — ...d'acalo, au început, dela direcţie., au prins comitetul în şedinţă şi 1-ă'u sechestrat sub foc, acolo se trage şi înăuntru., cine ştie, poate se luptă,. Pavilionul direcţiei este complect ocupat de ei,, au tăiat toate firele telefonice dela centrală., legătura celor dinăuntru cu oraşul e între-truptă,. toate intrările uzinei sunt blocate., şi poarta numărul 1, şi asta de aici, nu ştiu ce-o fi la poarta 3,. sunt câte patru-cinci inşi postaţi în ele cu pistoale-mitralieie., De-a-lungul zidurilor, afară, pe lângă şină, au o altă mitralieră., O alta bate dela direcţie încoace, în uşile voastre,. 166 AUREL MIHALE şi-aicea în colţul atelierelor mai sunt câţiva cu pistoalele care tot pe voi vă pândesc, asta e! — Câţi sunt ? — întrebă calm Dragostin. Portarul stătu un timp pe gânduri. — Nu-s- mulţi., yreWo treizeci., dar înarmaţi cu de; toate... De unde dracu' au scos atâtea arme, nu ştiu, eu am fost de noapte şi nu s'a simţit nici o mişcare., Dragostin înţelese, că grupul fasciştilor încerca alcum să pună mâna pe conducerea sindicatului şi a uzinei (care fusese de curând schimbată), cu orice preţ,, cu forţa,. Rămase gânditor, cu adâncimile întunejcaite ale ochilor, niecli'ntite. Ceilalţi muncitori se strânseseră pe lângă dânsul, aşteptându-i tăcuţi cuvântul. — ...pe mine m'a trimis să-ţi spun a:Uea, cineva de-acolo dela direcţie., continuă bătrânul ca şi când asta era de mică importanţă. — Cum dela direcţie,. Cine ? — îl luă din scurt lăcătuşul. — Unul, din cei prinşi acolo' de ăştia, nu mi-a spus cine-i., mi-a telefonat la telefonul direct., o fi găsit pe acolo prin birou, un telefon nelegat de centrală., a spus, că să-ţi spun dumitale, că ştii ce să faci.. Radu Dragostin îşi duse mâna pe sub şapcă şi'ncepu să se scarpine încet; fruntea i se încuta văzând cu ochii, -muşchii obrajilor îi svâcneau... Singurul care-i putea da telefon, era secretarul celulei de partid, care făcea şi el parte din comitet.. Ce să facă?,. Să încerce să-i dezarmeze, ridicând pe. muncitori în luptă ?., Nu., vor cădea prea mulţi,. Dar totuşi, trebuia să facă ceva! — Dar cum ai pătruns la noi, nea Spirică ? — îl întrebă el pe portar. — Când au început ei, mie tdcimai îmi venise schimbul., când să plec, îmi dă tovarăşul ăla al dumitale telefon,, că nu mi-a putut spune nici el prea mult., se vede, că 1-a întrerupt cineva,. Mi-am făcut planul ca să vin pe aici, pe la fabrica de tuburi, prin spate,, am început să mă vaet, cu bătrâneţea, cu nesomnul şi m'au lăsat să trec, De=afară, se mai auzea din când în când, câte-un răpăit scurt de armă automată. — Ej nu pot să ies de aicea ? — îl întrebă lăcătuşul. — Ei! — zâmbi înfrigurat portarul. — Cum te-or zări, te-achită ! ...Te cunoaşte toată uzina,, şi tocmai pe voi, pe comunişti, caută să vă vâneze., — Eu zic, ca să deschidem uşile şi să ieşim ! — vorbi un muncitor. Radu Dragostin cercată feţele celor din jurul său. Nu răspunse nici unul la propunerea celuilalt. Apoi se întoarse iarăşi spre portar: — Te-ai mai putea întoarce la poartă, nea Spirică ? Bătrânul tăcu un timp ; apoi răspunse steurt: — Pot! .-. — Ce-o să le spui ? — ...că cei de-ai lor, care surit aici, — între fabrica de tuburi şi voi, nu m'au lăsat să trec, — Aha ! — făcu mulţumit lăcătuşul. îşi scoase din buzunar un carneţel, rupse o filă şi notă pe ea două numere de telefon: — Uite, nea Spirică, ai aici două numere de telefon., cum ajungi, dai un telefon la primul, este telefonul Confederaţiei., şi Ie spui tot ce mi-ai spus şi IN PRAGUL PRIMĂVERII.. 167 mie... La al doilea, vorbeşti cu tovarăşul... uite, ăsta... — şi sterise pe hârtie, un nume... — E un tovarăş dela organizaţia de partid a Capitalei... La fel îi spui şi lui... spune-i, că-i telefonezi, din partea mea şi că avem nevoie de ajutor... Bătrânul primi hârtia, o împături şi o ascunse într'unul dm buzunarele de dedesubt. Radu Dragostin îi bănui frământarea şi parcă nu se mai îndura să-1 lase pe bătrân să plece... Un altul, n'ar fi putut ieşi nici. măcar, prin spate, afară, dar să mai intre şi la telefonul dela poartă!... Nu, altă soluţie nu era! Ajutorul putea să vină numai din afară!... Cuprinse umerii bătrânului în mâini şi-1 privi drept în ochi. cu un sentiment care cuprindea deopotrivă îngrijorare, dragoste şi blândeţe: — Nea Spirică... numai dacă poţi! — Pqt! Şi portarul se strecură din nou pe uşă, luând încă dinăuntru o înfăţişare amărâtă şi înfuriată, supărat parcă pe cei^ dela colţul uzinei care nu l-au lăsat pe el — om bătrân, să plece acasă... După acestea, muncitorii s'au strâns din nou înapoia uşilor mari, cu auzul'.aţintit afară; majoritatea dintre ei se înarmase. cu răngi, cu bucăţi de fier, cu ice apucaseră... Bătaia mitralierelor se auzea acum tot mai rar şi parcă liniştea coborâse diri nou în curtea uzinei. Cei care păzeau intrarea încă liberă, în frunte cu Manole Stan, nu-şi părăsiră locurile nici un moment. Pentru Radu Dragostin, trecerea clipelor era din ce în^ce mai grea, din ce în ce mai chinuitoare. Tăcerea care se aşezase într'un timp dincolo, i se păru atât de lungă şi necunoscutul ei atât de ascuns, că nu mai putu răbda situaţia aceasta tulbure şi încurcată. Parcă se îndoia şi de reuşita acţiunii bătrânului portar. Trecu încet printre cei oare mai erau în faţa uşii şi dădu să deschidă iar. — Stai, — îl opri din spate, Dumitru Petrică; •- nu se poate! Totuşi, cu toată împotrivirea acestuia crăpă din nou uşa, dar focul deslănţuit afară, îl făcu să se retragă şi mai încruntat. Simţea, cum încet, încet, răbdarea îl părăsea, cum stăpânirea de sine i se destrăma. Urmă din nou o lungă şi încă şi mai grea perioadă de linişte. Intr'una din aceste clipe, auziră strigăte scurte, învălmăşeală neînţeleasă de voci, o izbitură în poartă şi apoi de-odată, foc... foc viu, de pistol şi de mitralieră... Dinspre atelierele de strungărie. răzbăteau până la ei, puternice şi învolburate scandări: Ce-Ge-Me!... Ce-Ge-Me! Ce-Ge-Me!... Răpăitul armelor automate continua şi mai puternic. Dragostin prinse uşa. Alături de dânsul, Manole Stan şi cu Dumitru Petrică ; în spate, cei mai hotărîţi dintre muncitori. Lăcătuşul se gândi o clipă la felul strălucit în care portarul îşi făcuse datoria... dar focul da afară şi strigătul strungarilor începură iar... mitraliera trăgea acum mai scurt, în rafale rupte şi dese... strigătul strungarilor cuprinse şi pe muncitorii din spatele lui... — Ce-Ge-Me! Ce-Ge-Me! Ce-Ge-Me !... Linişte... Pistoalele mitralieră răpăiră dintr'odată scurt, de mai multe ori. Din hala strungurilor, sosi în fugă un muncitor şi se opri în mijlocul lor cu pumnii strânşi în faţa pieptului, strigând : 168 AUREL MIHALE — Trag în tovarăşul Apostol!... Tovarăşii de la Confederaţie au ocupat poarta,, noi ieşim ! Pentru o străfulgerare de clipită numai, liniştea se întregi şi mai grea. Si dintr'odată, muncitorii isbucniră puternic în urale nesfârşite; Dragostin îşi propti umărul în tabla de fier a uşii., împinse... se repezi apoi înainte, urmat de restul muncitorilor., dar plumbii care se abătură asupra-Ie, îi şi culcară la pământ., începură să se retragă încet, înapoi în hală, târându-se.„ Dumitru Petrică îl apucase pe lăcătuş de=un braţ şi-I trălgea cu hotărîre, mormăind: — stai., nu se poate., nu' se poate! — Altul se întorsese cu Manole Stan în braţe., tânărul lăcătuş avea capul şi faţa înroşite de sânge. Mai erau răniţi, alţi doi muncitori., unul în coapsă, iar altul în genunchi., lin urma lor, uşa căzuse greu, zăngănind, bătută de foc neîntrerufpt. Radu Dragostin se aplecă într'un genunchiu asupra tânărului lăcătuş., — îi săltă capul încet şi-1 aşeză cu ceafa pe celălalt genunchi., îşi scoase batista diri buzunar şi-i şterse fruntea de sângele cald. In mijlocul ei avea o găurică mică, din care gâlgâia sângele., Manole îşi deschise ochii mari Si albaştri într'un răsuflet întretăiat, îngreuiat de îngustimea pieptului.. Când îl zări pe Dragostin, faţa i se destinse într'un zâmbet luminos ca de copil., buzele începură să-i tremure şi o şoaptă stinsă, sugrumată parcă, ajunse totuşi până la urechile celorlalţi : — .,nu-i aşa, c'am să fiu primit în partid ? — Da, tovarăşe Manole ! — răspunse cu hotărîre Dragostin. Peste o clipă însă. pleoapele tânărului lăcătuş se plecară încet., încet şi uşor., pentru totdeauna. In timpul acesta însă, sgomotele de-afară crescură, focul se înteţi şi în' clocotul u'nor urale nesfârşite, curtea uzinei se umplu de un huruit puternic şi greu' de roţi şi de motoare. — ...jandarmii! — şopti înfrigurat un muncitor. Şi dintr'odată, în spatele uşii încă libere, începură să care alţi drugi şi alte piese grele de fier. Dar uratele, parcă erau în' altfel decât ale jandarmilor şi dinspre strungari, se auzi acum destul de tare şi de clar: — Vin ceferiştii I... Vin ceferiştii!... Prin largul uşilor deschise, năvăliră şi ei afară. — în frunte cu Radu Dragostin —, asemenea tuturor celorlalţi muncitori din toate atelierele. In curte, din zeci de camioane, coborau în grabă muncitorii dela Griviţa C.F.R. Ei asaltaseră poarta nr. 2, dezarmaseră grupul fasciştilor de aici, ocupară postul de mitralieră şi înaintau acum în massă, spre pavilionul direcţiei şi spre forja mare. Rândurile lor se amestecară şi se îndesiră într'un uriaş front compact, care înainta ca un puhoi în plină rostogolire. Intraţi în panică, bandiţii începură să arunce armele şi să alerge împleticindu-se către clădirea direcţiei.. Dar alt grup de muncitori dela C.F.R., Vulcan, S.T.B şi IAR., care asaltaseră poarta nr. I, scoase grupul reacţionarilor' postaţi in clădirea direcţiei şi liberase comitetul sindical.. Bandiţii fugeau acum şi din aceasta clădire, urmăriţi îndeaproape de rândurile muncitorilor Fuseseră pnnsi astfel în cleştele puternic al celor două masse de muncitori înspăimântaţi, încercară să fugă în stânga, spre fundul uzinei.. Dar si de acolo se apropiau acum muncitorii dela forje., în jurul lor cercul se în'= cneiase bine strâns şi se micşora din ce în ce mai mult., tot mai mult IN PR AGUL PRIMĂVERII. 169 7 Din clipa în care Radu Dragostin observă, că în urma lui mai vine cineva, iuti pasul. într'un timp, i se păru că şi celălalt face acelaş lucru; şi-1 domoli atunci, ca să vadă dacă nu cumva este îhtr'adevăr urmărit. Prin întuneric, nu putu distinge însă nimic mai mult, decât silueta şi mai întunecată a unui om care se apropia. Se opri; streinul tot venea ; înainta liniştit şi parcă nimica nu-i trăda o asemenea intenţie. Când îi zări de departe îmbrăcămintea militară, se linişti; se gândi dintr'odată, că este vr'un soldat de aici, din Vârtoapele sau dintr'un sat din partea asta, care sosise cu acelaş tren. Lăcătuşul renunţă la gândul, că dacă l-ar aştepta şi ar intra în vorbă cu el, ar mai afla câte ceva de pe front sau din cazărmi. Treaba pentru care plecase iarăşi la Vârtoapele nu-i îngăduia aceasta. De aceea, porni cu pasul şi mai viu, mai mare, ca să câştige timpul scurs cu asta şi să ajungă în sat înainte de aşezarea nopţii. Cărăruia pe care mergea, trecea acum peste arături numai de o zi sau două răsturnate. Se vede, că au şi ieşit la plug! — gândi cu^ mulţumire despre ţăranii care intraseră în moşia Stănculesei. Ştia şi el, că-i jjrea devreme, dar înţelegea şi nerăbdarea lor de a-şi vedea pământurile însămânţate cât mai curând. Şi apoi, şi timpul se îmbunătăţise în ultimele zile şi nu se mai arăta nici un semn de vremuire rea. Nouile ogoare dădeau văzduhului o aromă de pământ răscolit, o prospeţime de ţhrină dospită. Parcă se şi simţea în nemărginita şi liniştita întindere a câmpiei, calda lor răsuflare. Intrară în sat, deasemenea amândoi ; el înainte, soldatul după dânsul. Când îl simţi destul de-aproape, lăcătuşul se opri. Ostaşul venea la fel de liniştit, cu pasul neschimbat. Trecu pe lângă el cu capul întors, căutând să-1 recunoască din mers. — Eşti de-aicea, tovarăşe ? — îl întrebă Dragostin. Soldatul se opri cu faţa spre dânsul, bănuitor. — De-aicea... de-ai lui Bălaşa ! — Tu eşti, Mitriţă ? — — Eu... da' cei... cine-i ? Radu Dragostin înainta până în dreptul lui. Prin întuneric, sergentul se tot uita la dânsul, cercetător. — Răducule ! — isbucni el. — Tu esti! — Eu. îşi strânseră mâinile cu putere, tinereşte. — Hai, că la voi mergeam... vorbi lăcătuşul şi dădu să-1 prindă de braţ. — Stai, — îl opri sergentul, — pe ăsta mai trebue să-1 port încă o săptămână de gât... — Ai fost rănit ? > 1 — O leacă... vin din spital acum... — Aha ! — făcu gânditor Dragîostin şi po'nh'iră împreună mai departe. Pe drum, nu se mai întâlniră cu nimeni. Puţine case mai aveau în ochii ferestrelor lumini. Satul era cuprins în cea mai mare parte de o linişte uşoară, întreruptă, numai din când în când — de câte un lătrat stingher de câine. 170 : AUREL MIHALE Apropierea primăverii se simţea şi mai bine aici; de prin grădini venea miros de lăstăriş trezit la o nouă viaţă, cu seva svâcnind sub coajă. Acasă la Bălaşa, se opriră mai întâiu în prag, sub privirile uimite ale femeilor. — Mitriţă ! - izbucni Lixandra, cu ochii umeziţi. Fecioru-i zâmbi bucuros şi-o strânse cu braţul sănătos la pieptu-i lat şi puternic, îngăîmând : — Mamă ! Femeia stătu un timp aşa, tăcută şi mulţumită ; dar când îşi ridică obrazul de pe asprimea postavului cazon, îi zări mâna spânzurată de gât şi îngălbeni: — ...eşti rănit! — Am fost! — îi răspunse sergentul şi văzând-o că plânge, încercă sa-i mângâie fruntea : — Lasă, mamă.... s'a dus acum ! Lixandra se întoarse suspinând până lângă unul dintre paturi şi-i netezi marginea. Apoi se întoarse către amândoi • — Staţi... Sergentul prinse braţul lăcătuşului şi-1 conduse până la pat. Alături de dânsul, se aşeză şi ei. . — Ai venit de tot, sau numa' în conced' ? — îsi întrebă Lixandra feciorul. — In concediu, mamă... pe zece zile. — Şi-apoi, iarăşi te'ntorci ? — Iar. — Pe front ? 1 ■ - ' ---- — Pe front. ■ .- - . . _ Femeia se uită un timp într'o parte, ascunzându-şi lacrimile Apoi îi ajuta sa-şi descheie centura de care'-i atârna tocul unui pistol si mantaua Mitriţă se mai uită o clipă în jur, la copiii ce dormeau în pat, la pustiu] şi sărăcia ce domneau în casă şi apoi se întoarse iar către maică-sa înlem-n'ta cu ochii la mâna bandajată. — Dar unde-s ceilalţi... tata... cumnata... — întrebă el. . ~ Au- cum uitai ! — sări Lixandra. — Hei, ce-a fost aici, Mitriţă l Au intrat^oamenii pe moşia Stănculesei, ţi-au măsurat si ţie cinci pogoane toata sărăcimea a primit pământ.... adică, poate că ţi-a şi spus Răducu'" comSi/3 CU 0Chi' 13 lăCătU?' ~ Tat'tU 6 Pl6Cat î0 Sat:' Să Strângă iară t.t, 1llLixandra *i.0?r'\ aPoi cu ochii 'a Dragostin, îngrijorată de neaştep-zâmbind S0S're' GhlClndU_1 frământarea, lăcătuşul i-o luă înainte şi-i vorbi dat pământ ftTpoI f ^ ^ f°st miIă de Stă"CUleaSa * M« t . ~ MjIa ?f.r;/ă„sPunse femeia- - Nici dracu n'are milă de dânsa i Iar de pamant, f„ fără grijă ; am şi intrat cu plugurile în el! — Am văzut. - Te trage altfel inima la muncă, dacă-1 ştii al tău ! sergentul. " " """"" "*""^' "av-a"' *l" cU iau 1 ~ vorbi şi v'au privit?... Au^stat cu mâinile trTsan?' „-^t5/"?6^ fSta '-l. Dar StăncuIeasa, jandarmii, primarul, cum IN PRAGUL PRIMĂVERII.. 171 — Nu prea !... Dar nici mult n'au făcut... n'au îndrăznit... numai turbă şi cârtesc, şi-ameninţă, cu legile şi ocna lor ! — Aha ! — făcu lăcătuşul,. — o să schimbăm noi şi aceste legi. — Spune, ăsta al lui Tucaliu, mai ales primarele, că ce dacă am luat pământul, dacă n'avem lege şi titluri pentru asta, tot degeaba ! Radu Dragostin înţelese din vorbele Lixandrei ceva mai mult: pe oameni îi frământa povestea asta a legiferării reformei. — O să facem legi şi pentru asta ! — o asigură el. — Da, da' legile le fac cei dela cârmă, de sus, şi acolo-s tot numa' de-ai lor, de-ai câinilor., — N'or să mai fie,. — Zău ? — întrebă femeea, parcă şi neîncrezătoare şi mulţumită. In cele câteva clipe care se scurseseră în linişte, sergentul Bălaşa gândea la o conducere care să fie a lor, care să-i ajute şi să le asculte păsurile, să le uşureze viaţa şi munca, iar nu să-i împilească. Lăcătuşul reveni cu glasul schimbat: — D'aia am şi venit!., Trebue să schimbăm conducerea care nu e a noastră., şi aici, în sat — şi acolo, la Bucureşti., trebue să ne conducă un guvern care să reprezinte puterea noastră unită, a muncitorilor şi a ţăranilor.. Sergentul tăcu şi parcă nu înţelegea prea bine, ceeace cerea Dragostin. — Adică, vrei să spui, s'avem primar de-al nostru, nu? — întrebă el. — Da., şi trebue să-1 punem în noaptea asta ! Ceilalţi tăcură din nou ; gândeau. — ,.şi-un guvern de-al nostru ! — adăugă lăcătuşul. — Mâine trebue să fim înapoi, la Bucureşti, ca împreună cu muncitorii să cerem un guvern nou., Ostaşul se ridică. — Păi, să mă duc atuncea după tata ! ? — Da, — încuviinţă Dragostin — şi-om vedea pe urmă ce e de făcut. — Numa' pe Duma să-1 găseşti acasă., — sări Lixandra. De câteva zile, el tot bate drumul la Cucuteni,. Vrea să-i ridice şi p'ăia d'acolo împotriva boerilor., să treacă şi ei în stăpânirea moşiilor., — Aha !.., se'ntinde ! — gândi Dragostin în urma sergentului. Dar nu trecu mult şi primul din comitet care se înfăţişă în casa lui Bălaşa, fu moşneagul acela, ales atunci, la propunerea lui. — Cu pace bună, mă, băiete ! — glăsui el, păşind peste prag. Lăcătuşul se ridică şi-i strânse mâna. — Noroc ! După aceea, se aşezară amândoi pe aceeaşi margine de pat. — Am venit, — continuă lăcătuşul, — să vedem cum ne apărăm ceeace am câştigat până acum., pământurile., să ne asigurăm, că în viitor vom fi întăriţi şi apăraţi în drepturile noastre.. Bătrânul îşi scoase căciula încet, îşi netezi pletele-i colilii, şi-şi întoarse ochii umbriţi de sprâncenele-i stufoase şi albe, către dânsul: — Da, îmi spuse băiatul lui Vasile., E drept asta ! Dacă primarul şi guvernul e de-al nostru, nu se mai atinge nimeni nici de pământuri, nici de noi... 172 AUREL MIHALE ... In vremea aceasta însă, la postul de jandarmi era o întreagă adunare, într'o parte a biroului său, plutonierul aştepta în picioare cu degetele unei mâini vârâte între nasturii tunicii; în cealaltă parte, primarul, 'bogătan din neamul lui Tucaliu şi om de-al lui Maniu şi încă unul; tolănită pe scaun, în spatele biroului, cu o ţigare într'o mână şi cu biciuşca în cealaltă, Stănculeasa. In faţa lor, păziţi în spate de trei jandarmi, Vasile Bălaşa şi tânărul care făcea parte din comitet. — Aşa! — vorbi în derâdere plutonierul. — Mai treceţi şi pe la noi... I — N'aveţi teamă, că n'o să vă ocolim; ne-am gândit noi şi la asta! — îi răspunse hotărît Bălaşa. Prin umbra fumului, Stănculeasa îl privea pe sub sprâncene, pieziş, cu ură. — Ce, plecaseşi iar după ortaci, ai ? — îl întrebă şeful. — Asta nu vă priveşte! — îi răspunse scurt, ţăranul. — Phă! — făcu al lui Tucaliu : — iată cum se poartă el cu autorităţile ! Tăcură. Stănculeasa se ridică şi-şi arătă trupu-i subţiratic ş'j svelt, prins în bluza şi pantalonii de călărie, cu care umbla de cele mai multe ori prin sat şi pe moşie. (Era destul de mare de ani, dar nu arăta mai mult de patruzeci). Isi puse cravaşa în subsuoara stângă şi porni fumând pe după birou către dânşii. In faţa lor se opri înfi'ptă în podele pe picioarele-i micuţe, încălţate cu cisme moi şi roşietice. După ce le suflă fumul în nas, vorbi cu o mânie aspră, cu greu şi în mod dispreţuitor, reţinută : ■'— S'a terminat cu ai voştri,, la Bucureşti, se trage cu tunul după comunişti ! ■— Ei, începu Bălaşa la fel'de liniştit, — dacă ar fi după voi, ce-aţi mai trage! , — Dar după cine? — îl întrebă ea cu ochii mici. — Dacă tot n'aţi simţit-o până acum, mai este încă destul tim'p, să simţiţi şi asta! Plutonierul, simţindu-şi jignită măreaţa-i autoritate, de îndrăsneala care o avea ţărănoiul ăsta, faţă de dumneaei — moşiereasa Stănculeasa, se repezi într'însul: —Ia, ascultă, mă, să nu-mi faci aicea agitaţie, că te lipesc de zid ! — Şi tu, mucosule, — strigă Stănculeasa către celălalt, — ce te-ai înhăitat cu ăştia ? Şi Bălaşa, şi tânărul, îi înfruntară cu priviri vrăjmaşe, pline de ură. —- Spune ! — îl înghionti Stănculeasa cu mjânerul cravaşei. — Ştii ce, vezi-ţi de treabă, şi şterge-o mai iute din sat! — o ameninţă Bălaşa. i — Gura, mariane! — strigă plutonierul. — Lasă, că-i dau eu lui pământ şi comunism ! — şi nici una nici alta, Stănculeasa ridică cravaşa. Până să lovească, Vasile Bălaşa dădu să i-o apuce, păşind în acelaşi timp înaintea ei. Moşiereasa însă, smuci şi iute îl şi plesni cu ea peste faţă. Cu un singur pumn ţăranul o repezi în zidul dimpotrivă. Plutonierul, sol- ÎN PRAGUL PRIMĂVERII. 173 daţii, primarul rămaseră înmărmuriţi. In faţa lor, Stănculeasa se ridica de jos cu-un revolver în mână. Tremura ca o varga j şi'n ochi 11 scanteiau aprinse, lumini fulgerătoare : :\ — Te'mpuşc 1 — îl ameninţă ea pe Bălaşa. înfricoşat, plutonierul se repezi şi-i aplecă mâna în jos. — Nu aici, — se ruga el, — nu aici; o să i le scoatem noi altfel, pe naş!... Voi, ce staţi, mă ? — se adresă el jandarmilor. — Mâna pe el! Cei trei jandarmi se năpustiră asupra lui Bălaşa, ca nişte lupi. — La arest! — ordonă plutonierul! — Şi p'ăsta... şi p'ăsta ! — şi arătă şi către tânăr. " In ciuda protestelor şi împotrivirilor sale, Vasile Bălaşa se văzu totuşi arestat. După puţin timp, jandarmii mai aduseseră înăuntru încă alţi şase ţărani. Situaţia aceasta neprevăzută îi răsturnase toate socotelile... Dar în aceeaşi clipă, acasă la Bălaşa, tinda dudui de paşi grei, uşa se deschise şi dintre cei de afară, pătrunse înăuntru numai Gheorghe Duma. — Unde-i Vasile, fa ? — o întrebă el pe femeie. Când îl văzu însă şi pe Dragostin, înainta spre dânsul cu palma întinsă : — Venişr, ai ?... Noroc ! — şi se întoarse iar spre Lixandra. — Unde-i, n'auzi ? ■ < — Nu ştiu, Gheorghe... a plecat după voi, mă ! Duma rămase încurcat, cu ochii în fereastră. Cei din tindă începură să-şi şoptească, nerăbdători. Printre dânşii, sergentul Bălaşa îşi făcu cu greutate loc şi zise: — Jandarmii duceau acuma la post, şase inşi! înăuntru se lăsase o linişte grea. — Atuhcea-i şi el închis, cu toţi ceilalţi... — mugi uriaşul. — ,..'tu-le steaua lor de găinari! Liniştea se reîntregi din nou şi mai adâncă. De unde sta, Radu Dragostin se ridică tăcut şi ieşi pe prag, în faţa oamenilor. Duma cu sergentul păşiră încet, până lângă dânsul. Ţăranii aşteptau cu înfrigurare, încordaţi şi muţi. — E, păi aşa nu merge ! — rosti hotărîtor lăcătuşul. — Haide după ei ! Grăbit, Radu Dragostin trecu printre ţărani, în fruntea lor. Gheorghe Duma se repezi după dânsul înfuriat, strigând celorlalţi: — Hai! In urma lor, Lixandra rămase în mijocul casei, înmărmurită. O clipă, sergentul Bălaşa stătu în cumpănă. Deodată însă, se răsuci, se'ntoarse la pat şi-şi scoase revolverul din toc. II vârî în buzunarul vestonului şi porni apoi în fugă după cei plecaţi. Maică-sa se opri în prag, ţipând speriată : — Mitriţă... Mitriţă !... Până la postul de jandarmi li s'au mai alăturat şi alţi ţărani, femei şi tineri, toată sărăcimea care primise pământ. In fruntea lor, mergea Radu Dragostin, cu Mitriţă şi cu Gheorghe Duma în părţi. Pătrunseră în curtea postului ca un puhoi. Djntr'o singură opintire, Gheorghe Duma răsturnă cu umărul jandarmul postat în uşă şi-i smulse arma din mâini. Bărbaţii mai în putere şi mai curajoşi intrară după lăcătuş şi după sergent, înăuntru ; femeile şi ceilalţi se opriră pe la ferestre şi în jur. In faţa jandarmilor, a bogătanilor şi a Stănculesei, se opriră trei 174 AUREL MIHALE inşi: Radu Dragostin, Gheorghe Duma — cu arma apucată de cătare, ridicată în sus ca o măciucă — şi sergentul Bălaşa V. Dumitru — cu pistolul îndreptat spre dânşii, cu mâna stângă înfăşurată în feşe şi legată de gât. Pe lângă ei, ţăranii intrau mereu, ocupând dinspre zid — spre mijloc,» golul încăperii. Când îi văzură înăuntru, toţi ceilalţi îngălbeniră. Stănculeasa, şeful de post şi cu al lui Tucaliu, se uitau speriaţi la lăcătuş, cu tremuratul în suflet. Simţiră privirile acestuia, da nişte suliţe înfipte în creer'ii, în inima lor. Radu Dragostin păşi spre uşa din dreapta şi o încercă. Se întoarse apoi către plutonier, cu mâna întinsă : — Deschide! Plutonierul tresări şi-şi duse mâna la şold. — Sus, mâinile ! — porunci sergentul. Mâna jandarmului însă, rămase tot pe tocul de piele. Dar Mitriţă nu şovăi ; pistolul lui trosni şi glontele se înfipse în peretele din spatele lui. Lovite de afară, geamurile zăngăniră pe podea şi în cadra ferestrelor apărură, pumni şi capete. Numărul celor care pătrundeau înăuntru, creştea. Din camera de-alăluri, parcă sute de alţi pumni şi de picioare băteau în uşă. Cei dintâi ridicară mâinile, bogătanii... apoi jandarmii... numai Stănculeasa rămase cu ele pe marginea mesei, gândind la pistolul din buzunar, privindu-i cu o ură rece şi grea. — ...steaua mă-ti! — mugi Duma, mişcându-şi arma întoarsă. — Sus! Când strigă uriaşul, zăngăniră geamurile rămase şi pâlpâi lumina lămpii. Stănculeasa sări de pe scaun parcă împinsă de un resort şi se retrase înfricoşată spre grupul celorlalţi. Duma luă armele celor doi jandarmi şi le întinse ţăranilor ; îl desarmă şi pe plutonier şi un timp rămase în cumpănă, uitându-se când într'o mână — când în alta; nu ştia ce să-şi aleagă : arma, sau pistolul şefului. In cele din urmă, renunţă la găoacea de pistol şi-o dădu altuia. La Stănculeasa însă, întârzie mai mult; îi pipăi pistolul ascuns în buzunăraşul dela coapsă, dar cu toată truda sa, tot nu reuşi să-şi vâre casmaua de palmă duipă el. — Scoate-1 ! — porunci el Stănculesei. Moşiereasa lăsă pe masă un pistol cât o tabacheră de mic, cu pră-selele albe, de sidef şi ţeava negricioasă. Duma o împinse apoi cu patul armei, ca pe toţi ceilalţi într'un colţ al încăperii. Lăcătuşul se apropie de uşa din dreapta, care lovită — încă mai tremura şi încercă din nou zăvorul. — Stai, Răducule! — vorbi Duma, — Lasă-mă pe mine! Uriaşul se plecă puţin lângă uşă şi când se opintj cu umărul în ea, o repezi ca pe-o jucărie, scoţând-o din ţâţâni. In cap cu Vasile Bălaşa, toţi cei închişi ieşiră zâmbind. Abia când îl zăriră pe Dragostin în mijlocul ţăranilor, înţeleseră ei, mişcarea asta grăbită a lor. Lăcătuşul se întoarse apoi către sărăcime şi vorbi calm, ca şi când nimic nu s'ar fi întâmplat. — Eu zic, să-i vârâm pe ei în loc... găsim noi şi cine să ne conducă satul ! —- La beci cu ei! strigă unul dela geam. IN. PRAGUL PRIMĂVERII. 173 — Să intre Stănculeasa întâi: — ceru o femeie. — Şi şefu' !... şi şefu' ! Gheorghe Duma o împinse pe moşiereasa dela spate, înghiontind-o cu ţeava puştii. — Mişcă., ştoarfă ! Şi aşa, unul câte unul, toţî ceilalţi fură trecuţi dincolo şi zăvoriţi., puterea lor trecu în mâinile comitetului sărăcimii., ...Dimineaţa, trenul de Olteniţa gonea spre Bucureşti, cu vagoanele pline de ţărani. Oameni., oameni., oameni şi steaguri. Piaţa Naţunii răsuna din nou de proteste, de strigăte şi de chemări,.Vrem guvern Fe-Ne-De! Vrem guvern Fe-Ne-De!... Jos Ră-des-cu!... Jos Ma-ni-u!... Jos Ră-des-cu!... Vrem gu-vern Te- Ne-De! Pe toată întinderea-i măreaţă, de jur împrejur, până în adâncul străzilor ce dădeau în ea, uriaţa piaţă nu era decât o imensă, o nemaivăzută mare de capete omeneşti. Zeci de jmii, sute de mii de oameni, fremătau, sbucneau neîncetat cuprinşi într'o adâncă şi răscolitoare învolburare, ca apele unui ocean frământat de iureşul şi urgia furtunii. Zeci şi sute de steaguri îşi ridicau flamurile în vânt şi mii de grupuri compacte de muncitori, ţărani şi ostaşi, îşi încrucişau chemările de luptă în văzduhul înfiorat de ele. Când strigătele mulţimii se ridicau din inima adunării, ele tălăzuiau spre margini — creşteau şi din val în val de oameni, înaintau — spre toate colţurile pieţii şi până dincolo de aceasta, pe străzi şi în oraş, stingându-se. Când dimpotrivă — veneau de pe întinsul nenumăratelor fluvii omeneşti care se revărsau de pe străzi în marea pieţii, se întâlneau într'un răsunet puternic şi vijelios, pe care nici înălţimile nu-1 cuprindeau şi care domnea, asemenea unui val ridicat din adâncurile mării, până la cer. — Ei, fraţilor, — îi întrebă Gheorghe Duma pe ai săi, din Vâr-toapele —, văzutăr'-aţi ? Dar ţăranii tăceau şi se minunau, pierduţi în revărsarea asta de popor şi numai când valurile strigătelor treceau şi peste dânşii, începea'i să scandeze prelung şi întârziat. — Putere, mă, nu glumă ! — le explica pe scurt Bălaşa. — Unirea e totul. — Noi suntem ţara, ăştia de ne-am adunat aci! In mijlocul lor, se găsea Radu Dragostin, Dumitru Petrică şi alţi muncŞtori, cu ,*., IN PRAGUL PRIMĂVERII.. 179 — Ai, Răducule, — murmură el, — ce spunea tovarăşul ăla, care a fost de dimineaţă?,, de guvern, nu? — Era secretarul celulei, — vorbi Dragostin cu privirile în fereastră; — „gata, s'a schimbat guvernul, Rădescu a fugit la englezi si americani., la legaţiile lor.. Puterea a trecut în mâinile noastre,. — Da?„ Hei!,. Tăcură, părăsiţi de puteri; vorbiseră şi aşa "prea mult. Dar pe Bălaşa tot nu-1 răbda : — Acum o să se facă şi lege, nu ? — O să se facă! — îl asigură lăcătuşul. — „am scris-o împreună', cu plugurile., — ...şi cu sânge ! Multă vreme după aceasta nu mai putură să lege nici un cuvânt. Statură liniştiţi, cu ochii închişi, cu pleoapele mângâiate de lumină. Pe nesimţite, o soră se strecură înăuntru şi se plecă grijulie, pe rând, deasupra fiecăruia. Se încredinţa, că încă mai răsuflă, că inimile încă le mai bat, că încă mai trăiesc. Ieşi, cu o rază de mulţumire şi de bucurie în priviri. Dar sgomotul înăbuşit al uşii îl făcu pe Bălaşa să tresară. — „zicea, că azi e manifestaţie? Lăcătuşul însă, întârzie cu răspunsul. — Răducule! — strigă cu înfrigurare, atâta cât putea, ţăranul. — ,.este„ — răspunse Dragostin; — aicea, chiar sub fereastra noastră! — ...ce bine ! închiseră ochii din nou; îi cuprinse o moleşaiă plăcută, îmbietoare la somn lung, în care până şi durerile se îndulceau, se destrămau. Spre prânz, sora aduse înăuntru p'e sergentul Bălaşa. Sergentul îşi lăsă raniţa jos la capătul patului — pistolul mitralieră alături, sprijinit de ea, cu ţeava în sus. Când îşi lăsă mâna-i însănătoşită pe fruntea lui taică-su, Bălaşa deschise ochii; îl recunoscu. Privirile lor se întâlniră tăcute, strălucind. — „ce-i, Mitriţă ? — — Plec, tată! — răspunse încet sergentul. — „s'a terminat concediul, nu? — Da, chiar astăzi. • : . 1 Bătrânul tăcu. — Am arat totul, tată !... A rămas numai să se semene., dar asta o poate face şi mama., cu cumnata., ^Vasile Bălaşa dădu să răspundă, dar un horcăit reţinut prea mult timp, îi umplu gura de sânge. Scuipă în vasul întins de soră. Zâmbi, apoi. — „.bine! ^- murmură Bălaşa. — Să vii săhătbs, Mitriţă! — şi-şi închise iarăşi ochii. Sub pleoapele sergentului sclipiră lacrimi. Un timp, rămase în picioare Jângă patul alb, suspinând înăbuşit. Sora-i făcu semn să iasă. Se pleca, îşi ridică raniţa pe umeri şi-şi petrecu cureaua pistolului peste braţ. Sora, care-1 aştepta acum în pragul uşii deschise, şopti: — Hai! • Dar sergentul se întoarse şi la celălalat pat; peste fruntea gălbuie a lăcătuşului, peste ochii lui acoperiţi de pleoape, tremurau vii raze'e soarelui. Cu o mână prinse ţeava pistolului automat, iar pe cealaltă şi-o 180 AUREL MIHALE lăsă pe bolta frunţii lui Dragostin, într'o mângâiere stângace, aspră, bărbătească. Ar fi vrut să-i spună, că acolo pe front, se va arunca şi mal vijelios în luptă, că va vorbi despre adevărul acestei lupte şi celorlalţi ostaşi,, dar nu îndrăzni să-i tulbure somnul şi liniştea. Ieşi cu inima îndurerată, cu cugetul curat şi înălţat, până la măreţia luptei celor lăsaţi în paturile spitalului Brâncovenesc. Radu Dragosfin şi cu Vasile Bălaşa statură aşa, până după prânz. Când îşi deschiseseră iarăşi ochii, soarele bătea şi mai puternic în fereastră şi încă şi mai plină de lumină devenise camera. De-afară, începură să străbată până la dânşii urale şi strigăte nesfârşite, freamăt neîncetat de victorie. In minte, Bălaşa revăzu din nou nemărginirea pieţii înţesate de popor. — ...a început! — glăsui el. — ,. da! — murmură lăcătuşul. — Acum se strâng. Rămaseră cu ochii deschişi, tăcuţi şi gânditori, ascultând. Peste câteva clipe însă, usa fu împinsă cu putere în lături şi în rama ei apăru Gheorghe Duma. Uriaşul intră cu pasul greu şi apăsat, împins înainte de Dumitru Petrică. Peste feţele şi ochii celor din pat, tremurară slabe licăriri de zâmbete. Ceilalţi doi se opriră între paturile lor, întorşi şi ei către fereastră. — Aţi venit cu coloana, nu? — îi întrebă Dragostin. — Da, — răspunse Petrică. Până o începe, mai stăm cu voi. — Aha! — făcu lăcătuşul. — Ce mai e prin uzină, nea Petrică? — Ei, de-acuma-i mai bine., ce-ar putea să fie ?... Dar lasă, să te scoli tu şi... Dumitru Petrică tăcu; pleoapele lăcătuşului căzură iar. Lângă celălalt pat, Gheorghe Duma răspundea vesel la întrebările lui Bălaşa. — ...ce-aţi mai făcut? — Am arat, am... Se întrerupse; Bălaşa sufla din ce în ce mai greu, din ce în ce mai rar. Afară, vuetul mulţimilor creştea, se învolbura şi le bătea în geamuri, ca o chemare sfântă, de neocolit. Ochii Iui Dragostin prinseră a clipi des şi apoi rămaseră pironiţi spre albastrul cerului. — ...deschideţi fereastra! — le ceru el. Gheorghe Duma răsuci încuietori le şi desfăcu laturile ferestrei în ambele părţi. Odată cu năvala aerului rece şi proaspăt, pătrunse înăuntru şi freamătul miilor de oameni, puternic şi cutremurat. Parcă se găseau, chiar în mijlocul lor. — ...aşa,, aşa!, — gemu înăbuşit Bălaşa. — Ce bine! Faţa lui se lumină dintr'odată, ochii-i scăpărară, ca de-o flacără aprinsă undeva, în trupul lui, în inima lui. Radu Dragostin parcă se simţi din nou în faţa mulţimilor. Un fior de cântec neînceput, de viaţă neînvinsă, îi străbătu prin corp. Inima începu să-i bată mai viu şi mai puternic, înflăcărată. întunecimile ochilor, deve-niră strălucitoare, adânci, pline deopotrivă de umbrele învolburărilor şi de lumina dragostei. Slăbiţi, pumnii i se strânseră sub aşternut, cu mare greutate. Nu-i rămăsese decât să se ridice şi să vorbească,. însă, parcă ÎN PRAGUL PRIMĂVERII.. 181 se îndoia c'ar fi putut avea tăria să facă aceasta... Tresări... vuetul de afară, chemările de luptă şi de victorie ale poporului revărsat din nou în uriaşa piaţă îi dădură noui puteri... acolo, trebuia să fie dânsul... încercă să se ridice într'un cot, dar nu izbuti... — ...ridicaţi-mă! — şopti el..." ridicaţi-mă, la'fereastră! Dumitru Petrică se împotrivi. — Hai! — zise lăcătuşul. — ...şi pe mine! — ceru Bălaşa... şi pe mine! Atunci, uriaşul se plecă şi săltând paturile, le mută pe rând, până sub geam... Petrică îl ajută pe Dragostin să se ridice... Duma — pe Bălaşa... lădătuşul ajunse cu mâinile şi pieptul pe lemnul ferestrei.. Bălaşa — alăturea... vedeau totul... Oamenii clocoteau în iureşul strigărilor, steagurile fluturau în vânt, mulţimile fremătau... In obraji, le apăru roşeaţa sângelui împins şi mai puternic, de inimile întărâtate... luminile din ochii lor creşteau... Radu Dragostin se găsea cu adevărat în faţa oamenilor cărora trebuia să ie vorbească... îşi strânse pumnii... întunecimea ochilor îi scânteie în fulgere... în nemărginirea lor apărusei puternică, neîntinată, lumina dragostei ce le-o purta... o clipă, nu mai putu să desluşească în faţa sa decât doar priveliştea revărsării de oameni şi de steaguri... Pe deasupra lor, vedea luminate de vis, uzina... satul... oraşul şi întreaga ţară... Poporul urca învăluit în pulbere de vis şi de lumină... era stăpân peste fabrici şi uzine... peste pământuri şi mine... peste tot... In zare îi apărură coşurile uzinelor noui... pe ogoare, întinderi nesfârşite de lanuri... belşug si fericire... poporul înveselit, clădind o viaţă nouă... primăvara acestei vieţi pornea acum, în clipa aceasta... Şi ochii-i desluşiră iarăşi oamenii din piaţă... Din curtea spitalului, Dumitru Petrică şi cu Gheorghe Duma le fluturară mâinile, ca un salut a! celor de jos... porniră apoi cu frunţile ridicate şi pumnii strânşi... grăbiţi, intrară alături în valurile mulţimilor... adânc... tot mai adânc... Capul îi alunecă şi-i căzu molatec pe lemnul ferestrei... — Răducule! — îl strigă Vasile Bălaşa şi-i prinse braţul. Vuetul mulţimilor ajunse până la dânşii şi mai învolburat... Lăcătuşul tresări... când îşi ridică ochii, văzu ca într'o pânză înceţoşată, chipul copilului... fetiţa cu ochii ca ei iui şi părul împletit în codiţe lungi pe spate, îi cerea să-i povestească iar, despre luptele pentru dreptate ale poporului înrobit de veacuri... o lacrimă fierbinte îl fripse pe obraz... uite, alături de ea, era şi soţia... oprită în faţa lui, îl striga cu aceeaşi dragoste şi teamă... Răducule!... Hei, dar ce e asta?... Dece plânge?... N'are dece !... Uite cât de frumoasă a început primăvara... şi cât de luminoasă li s'a deschis calea viitorului — în pragul ei... ce mândre flutură flamurile... cât de puternic şi de neînvins s'a ridicat poporul... • Da, aicea, alături de popor... în mijlocul lui... în fruntea lui... aicea i-a fost şi-i este locul... îşi prinse mâinile strâns, de lemnul ferestrelor... Nu!... Nimeni, nici o putere de pe pământ nu-1 va putea smulge din locul acesta... aicea, în mijlocul mulţimilor a trăit... în mijlocul lor a luptat... Jn fruntea lor va porni acum, să clădească temelia vieţii noui... Da, nimeni nu-i va putea opri să facă din ţara lor, casa lor! Alături de dânsul, Vasile Bălaşa vedea pe deasupra nesfârşitei întinderi a apelor mulţimii, întinderile nouilor ogoare de pe moşia Stănculesei... din legănarea steagurilor, privirile-i sburau la legănarea atât 182 AUREL MIHALE de mult visată a lanurilor de grâne., parcă şi auzea scârţâitul carelor pline de roadă pe uliţele din Vârtoapele. O bucurie netrăită încă până în clipa asta, îi turna în mădulare puterea vieţii noui., — Răducule! — şopti el înveselit. Lăcătuşul îşi întoarse privirile'spre dânsul, aprinse de lumina sî cţelită de forţa ■— pe care totdeauna le căpăta din vraja nesecatului izvor al puterii poporului. — Ce e? — ...acum pot să-ţi spun., — continuă parcă ruşinat, Bălaşa; — da, m'am temut într'un rând, că n'am să mai trăiesc! — Dar acuma? — îl întrebă zâmbind Dragostin. — Acum, nu! îşi îndreptară iarăşi ochii deasupra mulţimilor. Radu Dragostin îşi petrecu o mână pe după gâtul ţăranului, tăcu un timp şi apoi începu să-i vorbească şoptit, privind cerul undeva, aproape de soare. — ...noi n'avem vreme să murim, nea Vasile!,. Puterea a trecut de azi în mâinile noastre., pământurile, fabricile şi uzinele, munţii si pădurile — vor trece toate la noi., ţara în care am robit va trebui s'o reconstruim din temelii,, fără de moşieri şi fabricanţi,. Duşmanul pe care l-am înfrânt acum, nu este încă răpus., el s'a legat cu străşnicie de englezi şi de americani, de duşmanii poporului nostru.. Cu toate acestea vom construi Iuptjând împotriva lor., sdrobindu-i.. Vom ridica sate şt oraşe noui., uzine şi fabrici noui., spitale şi şcoli., va fi belşug şi fericire, nea Vasile,. aşa, cum n'a mai fost! — Stai., stai, mă, băiete! — se împotrivi Bălaşa. — Ce, tu ai şî crezut că doream să plec?.. Hei., păi, noi abia am intrat cu plugurile în moşii., abia din primăvara asta începem să trăim! Lăcătuşul îsi întoarse faţă spre dânsul, parcă şi mai gânditor. Vorbi : — ...apoi şi la sate câte mai avem de făcut!,, pământul trebue să rodească de două, de cinci, de zece ori mai mult., peste întinderea nemărginită a ogoarelor voastre, vor trece tractoarele., semănătorile., combai-nele., uriaşe, cât întinderea Bărăganului, vor trebui să se înlănţuie ogoa= rele., holdele., belşugul şi lumina va pătrunde în fiecare casă,, fericirea., Bălaşa rămase cu ochii în gol, zâmbind ca un copil pe margine de vis. — Nu! — îşi întări spusele Dragostin. — Noi n'avem vreme să murim ! Privirile lui se prinseră de steagurile fluturate — purtate pe deasupra mulţimilor într'o mişcare legănată, de massa acelor zeci şi sute de mii de oameni — care creştea neîncetat sub ele., şi care urca în urma lor din ce în ce mai sus., tot mai sus., mai sus., spre soare,. VERONICA PORVMBACU TOVARĂŞA Prin noase-acoperişurii de şindrilă mustea'năuntm ploaia fără milă. Şi'n casa asta, seara, pe ascuns, trei oameni la şedinţă au ajuns. Era'n Octomvre. N'au răzbit uşor. Şi ochii luminau obrazul lor adânc brăzdat, ca după-o luptă grea ce altele, mai grele, prevestea. Şedinţa o conduse o femeie. Prea multă vreme nu avea să steie, c'o aştepta în chiar aceeaş seară şedinţa delegaţilor pe ţară. Aveau un martor: jos, într'o copaie, nepoata gazdei, surâzând bălaie. Femeea se-aplecă uşor spre fată, îşi odihni privirea încordată şi spuse-acoperind-o cu-o velinţă: — „De mică, — şi ia parte la şedinţă". Iar gazda îşi făcea de lucru'ncet, în curte, să le poată da de ştire. Avea pe umeri şalul ei subţire. Sta singură în ploaie, — doar urechi la zgomotele străzilor străvechi; — dar eu vă jur: de-aş cerceta pământul, pe nimeni n'aş afla în lung şi'n lat, de gardă, mai cu diragoste-apărait. Tovarăşa, apoi, ieşi din casă, strângându-i gazdei mâna noduroasă şi o coti spre gară. Din odaie, VERONICA PORUMBACU când ceilalţi doi plecară-afară 'n ploaie, cel tânăr spuse: — „N'am s'o uit nicicând. Pe leagăne se pleacă-atât de blând ! clar în sclipirea ochilor cunoştf în ea, conducătorul peste oşti, cu care-ai merge'n flăcări... Cine-i, spune, tovarăşa?" — „Eu nu o ştiu pe nume". Nici gazda nu ştia. Dar nu odată primi pe luptătoarea încercată. Ie spuse liniştit: „La revedere !". Cei doi plecară-apoi spre-ateliere şi ea intră în casă. Lângă plită, intinse la uscat broboada stoarsă şi îşi lipi de geamuri fruntea arsă. Un timp rămase-acolo neclintită, prin întuneric încercând să vadă departe 'n cine ştie care stradă pe unde-o fi tovarăşa acum... O, dacă i s'ar scrie lungul drum, nici tomuri groase nu i l-ar cuprinde! Aşa cum, lunecând din munţi, izvorul cu râul îşi uneşte aprig spuma, prin fiii iui, Partidu 'ntotdeauna şi-a dus 'nainte fluviul larg, poporul. Se tem duşmanii toţi de ochii treji, se tem ca de un tunet ce-o să vie, şi care prevesteşte fără greş poporul biruind în vijelie. Tovarăşa, în vremuri de răscruce, cuvintele Partidului le duce. Aceasta-i dă tăria 'n lupte aspre. Acesta este chipul Anei noastre... ...Şi gazdei îi veneau acestea 'n minte, chiar fără a le prinde în cuvinte, Plecând dela fereastra 'ntunecaîd, ea spuse, legănând-o pe nepoată cu mâna ei bătătorită, grea: — „Şi pentru tine luptă, draga mea!" ALEXANDRU ANDR1Ţ0IU IN MUZEU Doîtana. Dintre ziduri mai pătrunde Şi-acum un aer umezit şi greu. Prin coridoare umede şi scunde Răsună paşi, în drum către muzeu. Trecutul e aici. Trăeşte viu, Cu bici, cu răni, cu luptă 'nverşunată. Privesc, tăcuţi, un tată şi un fiu Spre-o haină zdrenţuită şi vărgată. Şi tatăl rătăceşte, gânditor, Pe haina caldă-a fiului, cu mâna. li mângâie vestonul nou, uşor, Ii strânge'ncet, cu degetele, lâna. Privind spre haina ruptă şi vărgată, Amândurora li s'aprlnde faţa. Să nu se'ntoarcă viaţa de-altădată, Şi-ar da, în focul luptelor, chiar viaţa! EI N'AU MURIT Mai străjueşte tumul strâmb Peste Doftana plumburie... Privesc poeţii - ,0ţi, pe rând Un monument stând mărturie... Pe lespezi aspre încrustat, Un şir de nume am citit... Şi pumni de piatră-am încleştat De-adâncă ură răscolit... Neşters de vreme, desluşim: „...Căzuţi Ia posturi... luptători..." In rând cu noi parcă-j simţim Cu ochii vii, străbătători... Ne-apropiem de zidul vechi... «•Un lacăt spart peste mormânt... Simţeam cum ne vuia'n urechi Răscolitorul lor cuvânt... La căpătâi de straje-am sfat. Tăcuţi gândeam... „căzuţi... eroi...'-Dar n'au murit! Neîncetat Inima lor, azi, bate'n noi! MIRON RADU PARASCHIVESCU PATRU TOASTURI DE ZIUA PARTIDULUI paharul Când nidicăm paharul plin In cinstea marii sărbători, Străbat, prin unda lui, lumini Ca raza soarelui prin nori. 1 Şi dacă dintre anii grei Alegi ce-a fost de ce-i acum, Lumina strălucind în ei E tot ce'n noi a fost mai bun. De anii cei trecuţi, e bine ' :: In astă zi să ne-amkitim, Când ard în inimile pline De svonul celor care vin. Fiorul Iimpede-1 păstrează, Din vechea luptă, aşa dar, Să fii, când te pătrunde-o rază, Strălucitorul ei pahar! CELOR DELA „HAŞ" Te uită'n fruntea primăverii, cum Un soare tânăr focul şi-I aprinde Şli Ia sărutul lui ţâşnind din scrum, Ridică iarba proaspătul ei dinte. mi ron radu paraschivescu Toi câmpul ăsta a zăcut întins Sub viscole tăioase, de zăpadă; Tot ce e viaţă azi, părea că-i stins, Dar ea creştea când nu fu ochi s'o vadă. Voi, ce-aţi luptat cu fiarele de glezne, Abia acum vă daţi măsura plină: Aţi luminat când noi am fost în bezne, Azi străluciţi când sântem în lumină. lampa Mă poartă negrul tren prin noaptea-albastră Dar şi de n'ar fi bolta ei senină, Lampa arzând departe 'ntr'o fereastră îmi spune de lumina ce-o să vină. Ea reînvie nopţile trecute Gând o feştiiă'n geam ne da de veste, Iar noi pluteam pe lângă garduri mute, Cu pieptul căptuşit de manifeste. Când ne-am deprins de-atuncea ochiul treaz Să vadă'n beznă raza ce străbate, Cum n'am vedea că jumătate — azi, — Din lume-i încă'n ilegalitate? Din trenul negru ce acum mă poartă, Văd dimineaţa lumii ca prin fum, Pe când sub bolta nopţii ca o poartă, Plăpânda lampă mie semnal de drum. legământ partidului De-ar fi să-ţi număr anii, niciodată * N'aşi termina, când cei trecuţi, mereu In cumpenile timpului trag greu Iar cei ce vin, în sbor prind lumea toată. Ştiu doar atât, că timpul nesfârşit Prin tine unda lui şi-o înnoieşte patru toasturi de ziua partidului Cum soarele tăria şi-o sporeşte Cu fiecare zi întinerit. Dar inima ? Gum nu ne-ai ţine-o trează Când şi pe tine însuţi te înfreci : Văd peste anii tăi de azi, trei zeci, Alai limpezi, alţii mulţi cum luminează. De-am ascultat îndemnul tău fierbinte Urmându-1 ani dearândul, fără frică, Oricât de mulţi sunt cei ce se ridică, N'am vreme să mai mor de azi 'nainte! CONSTANŢA TUDORACHE TOVARĂŞEI ANA Când m'am născut — ca jarul sub cenuşe Viaţa mocnea'n colibele de lut... Eu pâine n'am mâncat prea des — şi nici păpuşe Ca să mă joc voioasă, n'am avut! Cum să trăesc, n'am învăţat la şcoală. Şi adevărul cel în foc călit Eu l-am aflat din fiecare coaîă Şi slovă, răspândită de Partid. Căci tu deşi nu mă ştiai pe nume Adesea mă priveai cu tâlc adânc, Vroiai să-mi aflu rostul meu în lume, Mă îndemnai să lupt, şi nu să plâng! Şi pentrucă ţineai prea mult la mine Tewau aruncat ani lungi în închisori! ...Zadarnic au lovit călăii'n tine Cercând să te despartă de popor! Dar vine dimineaţa după noapte, Şi nouă soarele ne-a răsărit! Văd adevărul înflorind în mii de fapte Ce prin furtuni le-am cucerit şi le-am sădit! N'aş vrea să'nşirui azi în vers cuvinte Ce pâlpâie o clipă şi se sting ! Ci-ţi scriu cu dragoste, din inimă, fierbinte, Că m'ai crescut să lupt şi să înving 2 TOVARĂŞEI ANA 191 Şi-ţi mulţumesc că tu mi-ai dat putere Mai mult poporul, ţara să-mi iubesc, Şi'n duşmani să lovesc cu dârză vrere, Cu tot avântul cald şi tineresc ! M'ai învăţat cum să răzbesc prin norul Duşmanilor spre zile mai senine Prin tine-am învăţat ce e poporul, Ce e Parridu-am învăţat prin tine. Azi ţie-ţi scriu, tovarăşe iubită, Ca mamei mele — chiar aşa îţi scriu ; Cresc liberă şi mândră, oţetita, Şi pasul mi-e pe drum mereu mai viu. Din pilda ta puternică, măreaţă, învăţ să fiu ostaş al vremii noi. Eu astăzi ştiu cum să răzbat în viaţă In rând cu-al clasei mele larg şuvoi. CICERONE THEODORESCU POVESTE DIN ULIŢA NOASTRĂ O, Maiul pe uliţa noastră! Ţin minte... Sunt treizeci de ani. ...E-o fată. Se joacă'n fereastră. E-o casă. De oameni sărmani. Ţin minte... Aici lângă curte Trăgra o maşină mereu. — „Copoii!"... Cu şoaptele scurte. Cu pasul de pândă şi greu. Vânează pe tata, fireşte! Pe mama, ascunsă'n vecini... ...Fetiţa din uliţă creşte Sub pânda acestor streini. E mică. Nu ştie ce-i viaţa. Se. uită şi nu zice pâs. Se'ntoarce spre soare cu faţa... Dă'n mugure, cald, un surâs. Şi-i duse — pe mama, pe tata... De unde să ştie'n ce loc :■> ...E'n grija vecinilor fata, Tovarăşa noastră de joc. Privind pe sub gene, din joacă,, Ea creşte cu ochii atenţi: — Şi azi percheziţii-or să facă ? Şi mâine-or să vină agenţi ? POVESTE DIN ULIŢA NOASTRĂ 193 Când lumea aude motorul, Scrâşneşte ca îrânele'n roţi... îşi lasă, ferestrele, storul... ...Şi noapte, şi pândă, e'n toţi. ★ Trec, astăzi, pe uliţa noastră. Mă uit, — un tablou amintit: ...Băiatul ce sburdă'n fereastră Ii seamănă fetei, leit! In soare se'ntoarce cu faţa Privind, pe sub gene, spre drum: i Aşteaptă să-1 ia, dimineaţa Maşina, — Ia creşă, acum. Ce sgâlţâie caroseria ? ...Şoferul nu spune nici pâs: Ii joacă in ochi bucuria Că saltă, maşina, de râs... In hohot pufneşte motorul, In tumbele repezi de roţi... îşi nalţă ferestrele storul... Şi soare, şi viaţă, e'n toţi! ...De chiot maşina e plină, De râsul atâtor copii. — „Or ţi-e de mirare, vecină ?" — „Vecine, copil să tot fii!" viaţa romanească 13 AUREL RĂU ÎNTÂLNIREA Era o noapte spre sfârşit Când poliţiştii-au prins de veste. L-au arestat pe loc. Umpluse Oraşul tot de manifeste. Gălca'ndesat. îl escortau. Luna trecea cu faţa suptă, in urma lui, pe zid ardeau Din loc în loc, chemări la luptă. k Amare ceasuri au trecut. Celula-i udă, fără soare. Rana ţâşnită pe sub bici, O simţi, te ustură, te doare. Flămândă, mama, ţi-o visezi. Tovarăşii nu-ţi ştiu de urmă. Şi-i primăvară prin livezi, Şi dorul vântului te scurmă. ...N'a vrut să scoată un cuvânt. Sub lungi torturi tăcea ne'nfrânt. • Focul din pieptul fără haină Ardea şi rămânea o taină. 1 întâlnirea 195 Buimac, străin, un ceas, bătea. In colţ, un om fără cămaşă, Alături, un călău, cravaşa, Doi comisari. — Tăcere grea. Şi, mai şiret, un comisar Zâmbi, vrând aer blând să-şi deie: Crezând că a găsit „o cheie", Schiţă un semn către portar. Uşa scânci c'un glas amar. Intră pe uşă o femeie. De-odat', o clipă, s'a părut Că ziduri umede şi gratii Sub cerul gol s'au desfăcut: Două priviri jucând flămând Se'mbrăţişară tremurând De dragoste şi chin şi şoapte, Ca zările a două focuri ce s'au întretăiat prin noapte. In faţa mamei sta legat Unicu-i fiu. Un lanţ îl strânge. Pe-obrazul mândru, ne'nfricat, i s'a prelins un fir de sânge. —, Induplecă-I, şi-1 scapi de moarte! Şopti un glas — şi răsunau Cuvintele, ca strune sparte. Dar ochii fiului ardeau... Ea tresări, trecu în faŢă. I-s pumnii strânşi, dinţii-au scrâşnit, Şi iacrimile'n ochi îngheaţă. — Să nu spui! Nu ! — îi spune ea. AUREL RAU ...S'a luminat. Ca o văpaie, topind a timpului bătaie, privirea lui îi mulţumea. .-k Vu glonţ şi-a vânturat ecoul. Un trup căzu pe bolovani. Era un utecist. Eroul avea doar optsprezece ani. Dar n'a murit. Şi-acum trăeşte, şi va trăi, în ţara mea. Te uită : în atâţia oameni Aceiaşi ochi îi poţi vedea. COLO PE TELEGA 'N JOS Faricdl, frunză de brfadl Sburdă, măi, Telega'n vad, Valu'n maluri vălureşte Parc'ar spune o poveste. SprFinteioară-şi taie cale Către Prahova la vale, Sprinteioară, voiniceşte, Bucuria şi-o doineşte, Florilor şi omului, Vântului şi pomului, Şi îi dă în drum bineţe Sondei 'nalte de-o mândrele Şi din steagu-i fluturând Mai învaţă câte-un cânt, Ca o doină care zice Despre vremile de-aice, Despre mândra primăvară Poposită peste ţară. Dar de-odată se'ntristează. Apa'n unde se'nspumeazâ, Peste prunduri mi se frânge, Nu mai râde nici nu piânge, Ci se'nvârte în bulboana Pe sub coastă de Doftană, înspre mal când ea priveşte Un alint îmi şopoteşte: — „Voi dîn soare aţi băut •vasile iosif Libertate n'aţi avut Căci a-ţi dat-o omului Omului, flămândului." Spre Telega'n jos coboară Un flăcău şi-o fetioară, El înalt şi sprinteior Păltinaş trup de fecior, Ea svârlugă lângă el Parcă-i trasă prin inel, Cu obrajii rumeiori Cum îi floarea de bujorr, Părul spic valuri pe umeri Douăzeci de ani să-i numeri. Sus pe mal mi-au poposit, Cale lungă-au drumuit Din ţinutul dobrogean De pe matul dunărean, Unde omu'n stâncă sapă Nouă cale pentru apă, Să se legene pe mare Şiruri albe de vapoare. Fata chipul şi-1 apleacă Spre oglinzile din apă Să-şi mai vadă ochii ei De-s tot negri tăciunei. Dar Telega tulbureşte, Chipul nu-i mai oglindeşte. Atunci fata se'ntrista Şi pe apă mi-o'ntreba: — „Surioară spune, spune, De ce valul ţi-i în spume ? Că nu umblă pe afară Vânticel de primăvară ? Au prea mult ai alergat, Au cu vântul te-ai certat ? Au vre-un lup suriu, urft, COLO PE TELEGA 'N JOS Din izvoare ţi-a băut ?" Ea pe fată mi-o privea Şi cu drag îi răspundea: — „Nici cu vântul m'am certat, Nici pe lup n'am adăpat, Nici pe şerpi şi lipitori, Nici pe ulii răpitori. Ci pe omul, frate bun, Ce prin codru cel bătrân îşi căta, căta dreptate, Aburcat cu flinta'n spate Prin priponii munţilor De urgia domnilor. Ci mă sbat şi mă frământ Gă aicea, în mormânt, Colo sus lângă cei pruni imi sunt cei prieteni buni, Cei ce !upta-au îndrăgit, Dragi prieteni ce-am iuuit, Şoimi înaripaţi în zbor, Floarea comuniştilor." — „De ştii tu povestea lor Hai şi spune-ni-o şi nouă !" In fântâna ochilor Jucau boabele de rouă. Două inimi ascultau Valurile povesteau : — „Fost-au măre vremuri grele Când aicea sub zăbrele Svonul luptei clocotea Inimi multe sângera, Eu în vad mă'nvolburam Lună, stele, întrebam, De ce toaca'n noapte bate Sus acolo în cetate. Intrebat-am şi pe soare, Călătorul de pe zare: — „Spune-mi-ai ce se petrece In împărăţia rece, vasile iosif In cetatea fereeată In cetatea blestemată ?" — „Zile, nopţi, se pritoceau, Pomii mi se înfrunzeau, Până, măre, într'o zi Pe costişă că zării Pe sub prunii plini de rod Cum venea val de norod Din cetate către vale Şi călăi dădeau târcoale Tot cu puşca de-a'n spinare Şi pistoale'n cingătoare, Mi-i jurau şi mi-i loveau Tot din urmă-i împingeau. Dar voinicii toţi cântau Munţi şi codri hurducau. Sonda cânfu-I îngâna, Vântu'n lume mi-1 ducea, Cu dogoare şi lumină Până'n fabrică şi mină. ★ Fir de vânt svonea pe sus Braţ pe umeri el i-a pus. Sburau florile din măr S'aşterneau la fată'n păr. Ascultau flăcău şi fată O poveste-adevărată. ★. — „Ici pe mal mi-au poposit Şi văzut-am, am văzut, Cum soare s'a'ntunecat, Pasăre n'a mai cântat, Vântul aprig se sbătea Când în lanţuri mi-i vedea. Lanţuri grefe ghintuite COLO PE TELEGA 'N JOS Peste glesne nituite, Gum şi Horia a purtat Când pe grofi i-a înfruntat. Intrebat-am iar pe soare, Călătorul de pe zare, De ce sunt în lanţuri puşi, De ce sunt cu puşca duşi ? Soarele nu-mi răspundea Şi mai,mult se'ntuneca. Dar citeam în ochii lor, Tot înaltul munţilor, Că-mi mergeau cu trupul drept Şi trăgeau setoşi în piept Din mireasma sondelor, Florilor şi pomilor, Şi'n ochi jar încins ardea Că pe soare întrecea." ★ — „Piânge-ţi ochii fată mare ? Picurară pe cărare Lacnime, mărgăritare ! — „Ba nu plâng. Telego, spun Tot ce-a fost aici anume" ir — „Da, lângă-ale mele ape î-am văzut aici, aproape, Pe trup răni şi vânătăi, Semn de caznă şi văpăi. Printre ei, un voinicei Cu trup drept de stejărei Şi cu ochi ce scăpărau Toţi cu el se sfătuiau. Sprincenat cu fruntea lată Păru-i negru-a fost odată, Dar acum e'nzăpezit Că duşmanii-au juruit, Să mi-l pună jos sub bolţi Unde zile nu-s, ci nopţi '02 VASILE IOSIF Lungi cât luna şi cât anul Vezi că îmi ştia duşmanul, Că sub zid sub groasă grindă Poate moartea o să-1 prîndă Pe cel oare-i ţintuia, Ou fer roşu mi-i ardea. Sntrebat-am întrebat Pe voinicul sprâncenat, De ce'n ochi li s'au aprins Dor de luptă, foc nestins, De ce noaptea din cetate Crâncen strigăt îmi străbate : — Nu mai bate, nu mai bate, C'o veni, veni poporul Şi-o zdrobi odat' zăvorul Şi socoată o să daţi Milioanelor de fraţi. De mânie n'o-ţi scăpa Nici în iad de veţi intra". Şi-mi răspunse cel voinic: — „Vezi, Telego, pe colnic; Spre cetate cum duc iarăşi Alţi fraţi buni şi alţi tovarăşi ? Ca şi noi s'au răzvrătit Şi fa luptă au pornit, Jaru'n suflete s'aprindă, Pe tot omul să cuprindă, Tot grumazul din resîee Să s'aprindă din scântee. Din palate să sdrobească Toată şleahta ciocoiască, Cu'ntreg neamul de căpuşi Cu osânzi şi şapte guşi, Ce ne bea sângele, bea, Şi de-i grea lupta, de-i grea Ni-i azi clocot inima, Gă ni-s mugurii lăstari Şi lăstarii cresc stejari. Nici ierni grele şi nici ploaie colo pe telega 'n jos 203 Nioi furtuni nu ni-i îndoaie. Grea e lupta, soră-mea, Dar ni-i roşă inima, Că o stea, aprinsă rază Calea noastră luminează. Stea crăiasa stelelor, Steaua comuniştilor. Domnii şi în somn tresar, Cră îi arde steaua, jar, Şi ne cată şi ne'nchid Sub greu lacăt, sub greu zid. Ei pun unul sub zăvor, Ies alţi zece'n locul lor. Nu poţi năbuşi izvorul, Când izvoru-i tot poporul. Nici Doftane, nici balauri, Nu-mi opresc din drum pe fauri Care-au făurit Partidul, Cel viteaz, nebiruitul, Şi nu-! ţel să nu-I atingă, Comuniştii ştiu să'nvingă." Muilte, dragilor, mi-a spus Până dusu-i-au în sus, In cetatea ferecată, In cetatea" blestemată. Zile, nopţi, se pritoceau, Pomii mi se desfrunzeau, Eu în mal mă frământam Pe voinici îi aşteptam, După ce prin ţară-am dus Toate câte ei mi-au spus. Dară, măre, într'o sară Bătea vânt în frunză rară, Norii stol mi se strângeau Şi pe stele mi-ascundeau, Cerul mi se'ntuneca VASILE IOSIF Sufletul mi se'ntrista, Când o soră căprioară Spusu-mi-a sus la izvoară Că i-a dat de veste vântul C'o să clocote pământul. Când luceafăru-asfinţi, lată, măre, se pomi A urla stihiile Vântur'le, urgiile. Tot văzduhul hăuia, Muntele se hurduca, Stâncile se despicau, Pomii mi se fărâmau, Iar din vad apa eşită Se sbătea înnebunită. Moarfea'n noapte alerga Printre ziduri pătrundea. Şj;am pornit vârtej ca vântul Nici ca vântul, chiar ca gând Jos către cetatea grea Unde parcă mă chema, Strigăt greu, strigăt de frate : — „Alelei! fiare spurcate, Cum de slobozi ne lăsaţi Cum fugiţi înspăimântaţi, Pradă morţii-aici ne daţi! Unde vi-s puterile Să opriţi furtunile ? Nu vi i teamă că ciocoii Or vedea cum fug slugoii ? Slugoiaşii voinicoşi Cum mai ştiu fugi fricoşi!" ' Şi slugoii toţi fugeau, Comuniştii rămâneau, Să dea ziduri la o parte Ca să-mi scape dela moarte Buni tovarăşi de durere, Dârji tovarăşi de putere. Alergam şi mă sbăteam, Calea tot nu dovedeam. Şi mă prinse-a zilei geană colo pe telega 'n jos în margine de Doftana. Colo sus, din cea cetate, Erau ziduri fărâmate. M'aşternui pe prund jelind Şi-auzii un glas chemând Glas blajin de moldovan, De sub zidul bolovan : — „Pieptu-mi frânge, vă grăbiţi, foi, tovarăşi îmi veniţi Şi daţi zidul la o parte Că nu-i timp acum de moarte. Juruit-am, juruit, Să văd omul slobozit Din lanţul stăpânilor, In ziua luminilor, Să văd soare pe uzină Cum îmi scaldă în lumină Oamenii şi zarea toată, Ca în ţara minunată De unde în zori răsare Călătorul de pe zare". Dar chemarea se sfârşea, Sus o pasăre-mi doinea Doină grea, doină de jale, S'o duc Prahovei la vafe, Să mi audă ţara toată Că'n cetatea blestemată Cei călăi mi-au îngropat Pe voinicul neînfricat Fiul bun Partidului, Ici sub greul zidului." — „Păltinaşule băiat Ochii ori ţi-au fulgerat ? Ori căzut-a pe cărare Fulgerul de răzbunare ? — „Fulgerat-am, dar tu spune Tot ce-a fost aici anume." ★ 206 VASILE 10SÎF Zi şi noapte au trecut Strigătele-au străbătut: — „Nici o clipă să nu-mi staţi Pe tot omul să-mi scăpaţi Dela urgisita moarte, Daţi molozul Ia o parte.'' Şi de ziduri nu mai sunt, Şi de-i lacăt Ia pământ, Comuniştii nu-mi plecau, Pe tovarăşi mi-i cătau, Că nu-i om din cel mişel Cornunistu-i de oţel, Că îmi ştie el, îmi ştie, Altă vreme o să vie, Când tot omul va cânta Doină dragă'n ţara sa. Băteau vânturile toate Gând de sus, dinspre cetate, îmi veneau jos către pruni Voiniceii mei cei buni. Dar ei singuri nu-mi veneau Fraţi pe umeri mi-i purtau, Că li-s trupur'le sdroblte Dar tot de călăi păzite. Ei mireasmă nu mai simt, Nici pe-obraz sărut de vânt, Mierle n'or mai auzi, Nici la sonde n'or privî! Soarele mi-i lumina, Sondele mi-i petrecea, Şi prin codri'n frunza rară Doinea cântec de vioară, Cântecul de văi ştiut Ce-1 cânta un deţinut Eri pe seară sub zăbrea, Ce la luptă 'mbărbăta. Tot ce-i floare sfat ţinură, Pe cărare-mi aşternură COLO PE TELEGA 'N JOS Tot bujori şi maci ca jarul, Să-şi petreacă grădinarul Sub zăbrele'mbăfrânit, Ce pe flori a îndrăgit. Sus o pasăre doinea, Vântul soarelui spunea : — „N'oi mai putea duce'n ţară Cântec drag din cea vioară. Nici flori n'or mai răsări Că nu-i cine le sădi!" Soareîe-i răspunse'ndata : — „Cât vezi zarea ţării toată, Răsări-vor numai flori, Numai maci, numai bujori, Că sunt mii de grădinari, Din lăstari ei cresc stejari, Şi viorile-or cânta In sirene ce-or chema, Când veni-va ziua mare, Oamenii la sărbătoare. Şi de-atuncea, eu mereu Mă opresc din drumul meu, Şi de-i lună şi de-i geană, Ici sub coastă de Doftana, Ici în vale la Trei Prun", Lângă cei prieteni buni. Ii alint, le povestesc Cum cresc visurile, cresc i Cum din munţi până Ia mare In tot omu-i sărbătoare, Cum cresc noui Ie uzine, Cum zdrobim mereu jivine Viaţa noastră cum ne creşte Şi cum ţara ni-i cinsteşte, Că Partidul ni-i stegar Ni-i stegar, ni-i făurar." '*! Sburdă soarele'n amiezi, Cântă vântu'n codri verzi, 208 vasile iosif într'o zi de primăvară Poposită peste ţară. Fată şi flăcău priveau Şi Telegii-i arătau Cum urcau mereu, urcau Spre Doftană cum suiau Câtă iarbă, câte foi Tot de-ai Patriei eroi. Muncitorii, oţelarii, Cântăreţii, cărturarii, Şi ţărani cu albe plete Şi feciori şi mândre fete, . P.'onerii fluturaşi Şi bunice şi ostaşi, îmi veneau din ţara toată Spre Doftană cea de piatră. Şi. urcau către izvor Să-şi ogoaie setea lor, Setea-amară, jăruită, Peste ani nepotolită, Că mult mi-au fost flămânziţi Şi în noapte cetluiţi. Azi îmi vin, îmi vin pe rând, îmi vin slobozi şi cântând Vin aici să ia putere Din a luptelor durere. Că4 Doftană mărturie Celor vremuri de urgie. Şi cât soare-o străluci Şi cât vântul mi-o doinr, Cât o curge Dunărea Şi cât mierla va cânta, N'o fi greu şi jale'n doină Şi nici sloată şi nici moină Nici trântori să sugă stupii. N'om lăsa să sburde lupii. I-om haiti de prin coclauri. Şi Doftane şi balauri N'or mai fi pe-al ţării plai Cât ii soarele de Mai. COLO PE TELEGA 'N JOS 209 Comuniştii n'or lăsa Să se'ntoarcă iarna grea. Colo pe Telega'n jos Arde focul luminos. Golo'n vale la Trei Pruni Nu-i nici jar şi nici tăciuni, Ci îi pară, vâlvătaie, Patru zări mi-Ie'ntretaie. Cea dogoare îmi străbate Până'n ţări de mai departe, Şi-mi trece prin ziduri grele Printre lacăte, zăbrele, Unde'n lanţuri ferecaţi Sunt tovarăşi, ce ni-s Traţi Că şi ei se răsvrătesc, Şi sfârşitul prevestesc, Corbilor, tâlharilor, Graşilor, bancherilor Şi le duce lor scânteie, Glas tovărăşesc să deie Că popoarele, cu toate Beau isvoare nesecate De-acolo de und' răsare Călătorul de pe zare De pe unde vălureşte Volga mândră ca'n poveste. Bătea vântu'n flori de soc El mi-a prins-o de mijloc Pe svârluga cea de fată Şi-o porniră de îndată Către valul de tovarăşi Tot cătând în urmă, iarăşi, Cum Telega în jos pe maluri îşi ducea povestea'n valuri, Sprinteioară pe-a ei cale Către Prahova Ia vale. Şi Telega mi-j privea. Fata'n ochii lui zâmbea. Nu sunt singuri, singurel, viaţa romaneasca . 210 VASILE IOSIF Toată ţara ei cu ei. Către Prahova la vale Îşi tăia Telega cale Valu'n mal îi vălurea Şi-o chemare şopotea... Nu uita... Da... Nu uita... Doftană, 19 Martie 195! EUGEN JEBELEANU PETRE GHEORGHE E-o sală de muzeu, — ieri, închisoare, — Cu grele porţi, acuma date'n lături. Alunecă pe zid aripi de soare, Adie-un vânt din munţii cu omături. Zăbrele, drugi, ghiulele mari de îier Zaq sub pereţi, brumate ca de-o ceaţă. Priveşti, asculţi, şi fiece ungher De comunişti îţi spune şi te'nvaţă. Trec oamenii încet. Minieri, sondori, Ţărănci din Olt şi pădurari ai Vrancii. Cu trese noui, soldaţi păşesc, uşor, Atenţi, — să nu le scârţâie bocancii. Şi — nu ştii când — de-odată-au stat pe loc. Asculţi: numai răsuftetml auzi. Le joacă ochii'n ape-adânci şi'n foc. O fetişcană-şi şterge ochii uzii: — Gine-a purtat aceste tălpi de brad Intinse-aici sub ziduri care strigă ? Şi lanţul greu de ele atârnat Cine l-a dus, verigă cu verigă ? Şi şapca asta veche, 'ngălbenită Pe care frunte-a stat în ploi şi vânt ? (De-un glonţ e şapca veche ciuruită, De sânge e stropită şi pământ). eugen jebeleanu Şopteşte un sondor: — „Ea lui Petre... ,,L-am cunoscut... în patruzeci şi doi... „De plumb era văzduhul peste vetre. „Veni atuncea Petre printre noi. „Fiu de sărmani. Zidar de meseri „Dar parcă printre noi s'ar fi născut. „Puţin la trup, dar cald ca o făclie. „Avea scântei în glas.,. Şi-,acu 1-aud...: — «Nu daţi petrol spurcatului măcel < Pentru-ale burgheziei interese !» „Priveam la Petre. Clocotea în el „Poporu'ntreg. Partidu-1 trimesese. „Iubea copiii, marea, iarba, cerul... „Când îţi vorbea de prunci, — era lumină... „Doar ochii Iui te străpungeau ca fierul: — «Fii tare-acum, ca vremea lor să vină!» „...L-au prins. Era'n Ploeşti. Căzuse noapte. „In sânge se târau pe zare norii. „De piatră-a fost. Rabdă sub răngi cât şapt „Nu şi-a trădat tovarăşii, sondorii. „Svârlit în închisoarea 'ntunecoasă, , Să-1 frângă boala, frigul îndârjit, „Rămase carcera neputincioasă; „Nici zidurilor Petre n'a vorbit. „N'avea'n picioare ghete când l-au scos „Pe câmp, sub fulgerări de baionete. „In lanţuri glezna... şi călcâiul, ros... „Şi tălpile de lemn în Ioc de ghete. „Greu atârna cătuşa blestemată... „Greu-tălpile din aspru lemn de brazi... „Dar ochii lui sub şapca destrămată „Sburau departe'n vremii e de azi. PETRE GHEORGHE „Bătut era, desculţ şi desbrăcat, „De-abia putea povara să-şi urnească. „Dar bolta până'n zări a tremurat „Când a strigat: „Partidul să trăiască!" „N'au îndrăznit să-i cate'n ochi. Au tras „Din spate, clănţănind, în beznă-ascunşi. „Căzu. Dar trupu'n câmpul gol rămas „Purta mânia ţării'n pumnii strânşi..." ...Tăcu sondorul. Trec aripi de soare Pe lanţuri, peste şapcă, pe saboţi. Pe dealuri, merii tremură de îioare. Sunt umezi ochii, strânşi sunt pumnii toţi. Vin de pe deaf flăcăi, şi vin moşnegii, Ca pentru sărbătoare îmbrăcaţi. In fuste noui, trec apele Telegii Ţărănci cu pruncii'n spate căţăraţi. Şi trec într'una spre Doftana oameni Prin soare crud şi pomii'n adieri. Spre şapca veche, spre saboţii galbeni, Cravate roşii-apleacă pionieri: — Nu vom uita, nu, Petre, niciodată! — Spun pumnii strânşi şi-adâncii ochi senini. ...Şi e Doftana o lumină, toată. Şi şapca e ţesută din lumini. LETIŢ1A PAPV FIUL LUPTĂTOAREI — Trezeşte-le, azi o vedem pe mama! La geamuri noaptea-şi destrăma năframa, Bunica lin mă scutura de umăr Şi anii mei erau puţini la număr. Eu am sărit. — Da, mamă, unde eşti ? Văzusem chipul ei doar în poveşti Şi'n vis vedeam măicuţa'ndepărtată. N'o sărutasem încă niciodată. ...Amiaza urcă fără strop de soare, înaltă este poarta de'nchisoare. — Dece o ţin aici? am întrebat. — Duşmanii — vezi — au strâns-o sub lăcat Pe ei se luptă să-i alunge ea — Bunica la ureche îmi şoptea. — „Şi vrea s'aducă stele şi gradine Fetiţelor, băieţilor ca tine..." Eu aşteptam pe lespezi de cenuşe, Pe mama ferecată după uşe. Ea a venit din zidurile grele, Ca pasărea măiastră prin zăbrele, Şi mi-a cântat în inimă deodată Ca'n pomul din pădurea fermecată. fiul luptătoarei 215 Ce stele calde, mamă, ţî-erau ochii! Te-am prins încet, ca'n vis, de poala rochii Tu-mi murmurai cuvinte mângâioase Cu glasul tău de flăcări şi mătase. S'a năpustit o namilă spre noi, (Aflai că-i gardianul, doar apoi). Duhnind, cu labe groase m'a zmucit... De urlet gratiile-au zăngănit. Ga gerul greu mă scuturase frica, Şi m'am ascuns, plângând lângă bunica. S'a'nchis cu sgomot poarta ferecată. N'am mai văzut pe mama niciodată. Sărutul ei ce nu i l-am primit Mă străpungea în piept ca un cuţit. Apoi aflat-am - nu eram prea mare -De Donca Simo moartă la'nchisoare. Şopteau două vecine sub batiste: „E-orfanul deţinutei comuniste". ★i ...Dar nu-s orfan! Sub macii din năframe Zâmbeşte Donca'n miile de mame. Te bucură măicuţa mea vitează... Toţi pruncii ţării azi te'mbrăţişează. TĂCEREA (fragment) De câte zilei bat în şir?... i! Wge sarea de pe răni Şişi strânge de durere dinţii. Dar Jîmba-i aspră, foi de ştir. - -Jot taci ? Ţi-om împusca părinfii Fe ,ume bl"ce sunt destule să-I bată pân' Ia sânge. Sare destulă e să-i tot presare pp rana tot mai adâncită. O vorbă îi vor smulge oare ? -•Şuvoi de apă tâmpla-i spală. E-o baltă roşie pe podele. 'ar şueră sălbatec biciul, şi peste gânduri, tot mai des ^ ,asă cea*a grea, perdele. „Cine-ţi dăduse dinamită ? poţi oare să plăteşti vreodat' tu, tremi'n aer aruncat ? Războiul vreţi să'mpiedicaţi ? Hai spune, unde v'adunaţi ?". Ca fiarele lovesc agenţii. (E vreun hotar al sufenintii ?) De sânge pumnii sunt roşiţi, Ş' l-ar tot sfâşia cu dinţii.!.' De câte zile-l bat în şir,' O vorbă, doar, fără a-i smulge ? TĂCEREA 217 ...Din trupu-i biciu-şi rupe bir. De unde strâns-a în priviri atâtea flăcări de speranţă ? Voinţa cine i-a călit ? Şi unde-şi ţine-ascunsă tăria-i de granit ? Reci spaime-i trec pe-agenţi din creştet până'n talpa: de mâini şi de picioare e legat. Dar tace, tace neînduplecat. Agenţii spun lovind într'una: „De-oţel să fie, n'ar răbda!" E-atât de falnic omul ist! Iar ochii lui le dau răspunsul: — „Oţel e ? Nu ! E comunist!" AUREL LAMBRINO VOLUNTARII Cele patru tunuri târîte de antetrenele-chesoane se zdruncinau greoi de fiecare dată când roţile lor uriaşe întâlneau vreo adâncitură pe şosea. Dacă nu era adâncitură ci o groapă în toată puterea cuvântului, matahalele de oţel coborau lin, sprijinindu-se cu coada în chesoane şi înălţându-şj spre cer gurile deschise, iar la urcuşul malului dimpotrivă al gropii, se aplecau cu fruntea în pământ ridicândurşi afetul ca o coadă după cum trăgeau che-soanele. Câte-un pietroi, scos din ţărână de tancurile care trecuseră mai înainte, nimerea uneori sub roţi şi pasul namilelor îl strivea numaidecât, râşnindu-1 cu şina. Caii stârneau atâta praf cu copitele, încât bateria înainta învăluită într'un nour uriaş, lunguieţ. La mică depărtare în faţa bateriei, se vedea însă mergând un alt nour de praf, mai rotund. Acolo se aflau călăreţii, păşind aliniaţi în spatele căpitanului. Amiază de Iulie, dogorâtoare. Văzduhul curgea fierbinte pe faţa oamenilor, pe mâinile lor, peste ochi. Hainele se încingeau ca tabla. Şi nici o suflare de vânt nu venea de nicăeri, ca şi cum amorţise de căldură firea întreagă. Sus de tot, în slava cerului albastră-spălăcită, jucau în soare ca nişte musculiţe, câteva avioane. Undeva, în stânga, se auzise că ar fi Prutul, însă nimeni nu simţea vestindu-i nările nici cea mai mică reveneală, după cum s'ar fi cuvenit să se întâmple dacă mergeau într'adevăr dea-lungul unei ape. Ostaşii înţelegeau deocamdată numai că drumul acesta, spart de tancuri, duce spre miazănoapte, pe partea dinspre răsărit a Prutului. Dar cât de departe se aflau ei acum de apă ? încotro anume merg ? Habar n'aveau. Asta numai căpitanul o ştie. — Câţi chilometri om fi făcut noi până aici, de azi dimineaţă de când tot mărşăluim ? — întrebă unul dintre soldaţi, vorbind cu greutate, ca un bâlbâit, din cauza scuturăturilor violente ale antetrenului. Stăteau pe banca de metal câte trei soldaţi în şir, în fiecare dintre trăsurile acelea înalte şi fără de capră, fără vizitiu pe capră. In schimb, de fiecare pereche de cai, moţăia toropit în şea un conductor, bizuindu-se că ceilalţi doi vor fi veghind. — Şi ce folos ai tu, măi, Ţarălungă, dac'ăi afla câţi chilometri am făcut de azi de dimineaţă ? — rosti un alt soldat, cu amărăciune, privind lung spre stânga, în zare, acolo unde pesemne se ascundea Prutul, nevăzut. — Folos n'am, că mi-i tot una — răspunse Ţarălungă, — da'., aşa,. Şi tăcu, privind la fel cu ochii arşi de dor depărtările. Se gândea că VOLUNTARII 219 de-ar lua-o cineva încolo, după ce ar trece apa îndărăt şi ar mai coborî la vale, spre Vaslui, ar ajunge în satul lui, ar putea bate'n poartă şi i-ar spune Tincăi, văzând-o cum iese iute din casă : „Femeie, să ştii că tot trăieşte Costache al tău,, măcar că a trecut printr'o bătălie grozavă ş'a văzut cu ochii lui secerişul vieţilor... Şi i-i dor amarnic de copii, de vatră, de tine, dar nu poate veni că-1 ţin legat maimarii lui." Ar întreba Tinca,. potrivindu-şi bărbia în palmă şi cotul în palma celeilalte mâini, femeieşte, privind în ţărână : — Da' nu-i de-ajuns de când face armată a doua oară în viaţa lui ? L-am aşteptat doi ani, când eram fată la mămuca şi la tătucu. Atunci era mai uşor; îşi făcea şi el rândul lui,, ca toţi flăcăii. D'apoi acu avem trei copii şi n'are cine lucra pământul... Şi iar l-au luat la cătănie, se'mplinesc în toamnă doi ani. Nu le-o fi destul maimarilor lui cât i-a argăţit de pomană ? „Femeie — ar răspunde cineva, acela pe care şi-1 închipue Costache Ţarălungă, pe când îşi topeşte privirile spre toarta cerului din apus — d'apoi n'ai aflat c'au pornit domnii război nou, încă de-acu o lună ? S'a năpustit neamţul deasupra muscalului şi ne-a băgat Antonescu în pârjol şi pe noi... amărâţii de noi..." „Eu — poate că ar zice Tinca, înăbuşit, clătinându-şi capul — eu mă gândesc să nu-şi încarce sufletul de păcat, Costache... Să nu sloboadă glonţ ucigaş peste oameni care nu i-au făcut nimica... ba încă, după cum spui, văd că îi şi năpăstuieşte neamţul fără pricină tot aşa cum ne năpăstu-ieşte şi pe noi." „Războiul n'alege, Tincă — i-ar răspunde acel cineva, în numele lui Costache. A dat ordin Antonescu, au dat ordin pe urmă şi ofiţerii... gata ! Soldatul ce mai poate face ? Izăcută". „Izăcută, izăcută, — parc'o vede Costache pe nevastă-sa cum se oţă-răşte, încăpăţânată. — Da' şi moartea o împrăştie soldatul peste oameni nevinovaţi. Lui cum i-ar veni oare, dac'or pune foc odată satului şi ne-or ucide neprietenii... Nemţii ăştia cu cruce'ncârligată... că mult pân'atunci nu mai este. Şi Costache în ioc să sară să ne ajute, mai cumplit să lovească şi el în noi împreună cu neamţul ?..." „Ce tot dârdâi din gură, fa ? — se supără acum soldatul Ţarălungă, în mintea sa — ce, la noi îi Rusia ?" Tare i-i ciudă că i se năzăreşte într'una femeia, stând cu mâna la gură şi cătând mâhnită spre dânsul. O trag de poale copiii, i-s obrajii traşi, uscaţi, iar pleoapele i-s umflate de plâns. Şi-1 caină prelung, cu glas subţirel, cutremurat: „Costache, Costache! Ne-ai lăsat de izbelişte şi te-ai înhăitat cu nelegiuiţii. Din om gospodar, sărac dar curat la cugetul lui, te-ai făcut tâlhar de drumul mare şi ucigaş. Costache, Costache, ce pedeapsă-i asta dela dumnezeu pe capul nostru ? — Soldatul izăcută, — mormăi Costache Ţarălungă mutându-şi încruntat privirea din zare mai aproape, ici chiar asupra bocancilor lui sparţi, prin care se iţeşte, la vârf, unghia neagră dela degetul cel gros. Cât s'a ţinut el de majur să-i dea cizme şi tot nu i-a dat. Nu-i vina nimănui: cizme puţine. Au căpătat acei care-au avut cu ce-i plăti majurului de-o cinzeacă. Costache înţelege că'n alt chip nici nu s'ar fi putut petrece lucrurile. De unde să bea majurul un rachiu, altfel ? Da' dacă nu-i de unde scoate nici de-un rachiu, 220 AUREL LAMBRINO jacă, rămâi cu bocancii, aşa sparţi cum sunt. Nu din pricina aceasta se mânie întru sinea sa, ci fiindcă nu-î mai iese din minte chipul Tincăi gălbejit, înlăcrămat şi dojenitor. Ce ştie ea de armată ? Femeie., Crede că la armată face cătana ce-i pofteşte inima. He, he ! Ba joacă ursul în două picioare fiindcă-1 frige la tălpi, nu pentrucă-i cânţi la ureche. — Soldatul n'are încotro, izăcută, altfel puşcăriaT mănâncă — mormăie din nou Ţarălungă:, hotărât, dar cu gura coclită ; şi încremeneşte pe banca antetrenului, ţintindu-şi cu ochii, fără să-1 vadă totuşi, degetul cel gros dela picior, ivit prin rânjitura bocancului. Bateria merge, hodorogind din fiare şi din oţeluri, cuprinsă'n praf ca'ntr'un abur. Caii trag cu opinteli, ostaşii clipocesc doborâţi de căldură. Sus în înălţimea cerului, parcă s'a mai mărit roiul de musculiţe al avioanelor. înainte, abia de.mai desluşeşte din zvonul prafului ceata de călăreţi îngrămădiţi în spatele căpitanului. Soarele urzică. — N'or fi cumva ruseşti avioanele acelea ? — întrebă deodată, cu spaimă abia stăpânită, căprarul Roban, din dreapta lui Costache Ţarălungă. A! treilea dintre cei ce se aflau pe acest antetren, îşi răsturnă capul cercetând bolta cerului încă odată, apoi răspunse nepăsător: — Da' de unde ! S'ar uita ele aşa, la noi, învârtindu-se fără grijă ? — Ar ordona dom' căpitan — face şi Ţarălungă — să răspândim tunurile pe câmp., să camumflăm caii., Vasile Roban îi încuviinţează : — Aşa-i. Din nou s'aşterne tăcerea gândurilor peste râşnetul de fierărie al roţilor. Pe o parte a drumului se'ntinde un lan de grâu copt şi necules, se părădueşte părăsit de oameni. Pe cealaltă, se apleacă unele spre celelalte capetele de floarea soarelui, frunte'n frunte. Sergentul merge călare pe de lături, iar ceilalţi trei soldaţi dela tunul lui înoată prin praful şoselei, târşindu-şi care cizmele, care bocancii. Din şase oameni câţi sunt la un.tun, numai trei au loc pe bancă. Şed cu schimbul. Sergentul şi-a făcut socoteală că a cam sosit vremea să coboare unii şi să'nceapă a trepăda pe drum, în locul celorlalţi care se vor sui d'n mers pe banca de oţel. Costache Ţarălungă, ghicind de pe obrazul sergentului ce poruncă e gata să rostească, nici nu mai aşteaptă. S'a prins cu mâna de vergeaua care ţine loc de spătar şi se pregăteşte să sară. Dar sergentul spune altceva : — Măi, avioanele acelea au să s'apuce să lase bombe. Vedeţi cum s'au înmulţit ? — Şi coboară drept în jos — observă Roban. — Nemţeşti 'or fi, don' sergent ? — Dracu' să le ştie ! Parcă-s nemţeşti. Da' ce tot fac ele acolo ? — Poate-au dat peste ruşi ? — cutează unul din cei ce păşesc spornic pe lângă tun, pe jos. — Vorbeşti şi tu ca să nu taci, — se stropşeşte sergentul . Infanteria-i la mama dracului, înaintea noastră. Cum au să fie ruşi la stânga noastră, între artilerie şi Prut ? — Io-te că bombardează, don' sergent! îşi întoarseră toţi spre cer capetele ghemuite între umere. Avioanele coborîseră într'adevăr destul de mult. Unul săgeta ca un pietroi scăpat din VOLUNTARII 221 mână, apoi se rnălţă iarăşi amestecându-se cu celelalte. Dar înainte să se ridice la loc, aruncase bombe. Se vedeau ca nişte puncte mici, negre, înţepând seninul. Când se arătă o dâră nouă de puncte semănate de un alt avion, preajma fu zguduită de cutremurul exploziei îndepărtate a celor dintâi. Nimic alt decât avioanele cât nişte gâze negre ,abătându-se rând pe rând asupra pământului, câteva punctişoare închipuind bombele ş'un huruit uriaş pe sub pământ, de parcă se sfărâmau rărunchii ţarinelor. Soldaţii se priviră înspăimântaţi unul pe celălalt, albi la faţă, neştiind ce să facă. Sergentul simţi că i-a pierit sudoarea de pe faţă, parcă i-ar fi supt-o cineva ca pe cerneală cu sugătoarea. Un călăreţ, venind val-vârtej din faţă, în galop, răcnea cât îl ţinea gura, în timp ce plesnea calul fără milă cu varga peste crupă : — Răspândirea ! A ordonat don' căpitan... Camuflaţi caii şi materialul. Fuga, că ne bombardează şi pe noi... Răspândirea ! Bateria se destramă într'o clipită. Tunurile se înfundau prin grâu, strivindu-1, cât mai departe unele de celelalte. Ostaşii, suduiţi de sergent, zmulgeau braţe mari de grâu de pe margină, ca să astupe cu el, trântit, urmele lăsate'n lan de roţi şi ca să acopere tunurile şi caii, răsfiraţi departe, în inima holdei. Dinspre Prut într'una huruiau ameninţător văzduhurile ca şi cum nu mai isprăvea de trecut un tren lung pe pod. Se părea că tresaltă pământul dedesubt, zvâcnind. Căpitanul Paul Văcâreanu ordonase ţipând către călăreţi: — Răspândirea ! Imediat! In grâu ! In grâu 1 Sângerând pântecele calului cu pintenii, el o zbughise în partea cealaltă, în floarea soarelui, pe un drumeag pe care-1 descoperise tot atunci. Avusese timp să poruncească şi soldatului său, îngrijitorul calului, să-1 urmeze în galop. Dar soldatul nu se putea ţine de căpitan, călărea o iapă ogârjită. Avioanele bombardau mereu în picaj. Paul Văcăreanu, răsucindu-şi capul plecat pe gâtul calului, le vedea cum îşi dau drumul unul după celălalt. Nu se mai distingea o explozie de alta. Sări din şea şi se trânti în ţărână lângă tulpinele noduroase de floarea-soarelui, păstrând într'o mână dârlogii şi'n cealaltă, cravaşa. Calul, ţinut din scurt, tot zmucea din cap. Văcăreanu strigă înăbuşit către soldatul care sosea din urma lui, într'un galop nevolnic : — Ia calul, dobitocule. Pieri cu dânsul unde ştii, mama mătii... cât mai departe, cât mai departe ! Fugi, fugi, n'auzi.. Soldatul se îndepărtă în trap, cu amândoi caii, izbind la pământ tulpinele înalte. In curând, căpitanul îl zări oprindu-se şi îngrămădind frunze pe spinarea cailor, pe şei. ~^ — S'a oprit prea aproape, tâmpitul — bolborosi înciudat Paul Văcăreanu. — Dacă-1 descoperă din avion, din cauza cailor, m'am ars şi eu. O porni iute, în patru labe, printre tulpini, ca atunci când era un ţânc şi se târa pe sub scaune. Pantalonii de culoare foarte deschisă i se murdăriseră în genunchi rău de tot. Dar nu se opri, nu se scutură. Numai să fie cât mai departe de caii şi soldatul pe care l-ar fi putut descoperi vreun avion. Stătu deodată locului, istovit. Nu-1 mai zărea pe soldat. Nu maj zărea nici avioanele, fiindcă pălăriile de floarea soarelui astupau cerul. Văcăreanu încă nu se simţea în "stare să se ridice pe vine şi să privească ; i se tăia- 222 AUREL LAMBRINO seră picioarele. Huruitul parcă tot continua, mai slab. SdU îi vâjâiau urechile ? Şi nu pricepea deloc : cine a bombardat ? Bolşevicii ? Acolo, în stânga, Paul Văcăreanu ştie sigur că mărşăluia Divizia X. Fireşte că putea fi supusă uşor unui bombardament în picaj, aşa desfăşurată cum se afla şi lipsită de artilerie antiaeriană. Nu şi-au iuat nici o măsură de precauţie, ziceau că nu le trebuie. Dar avioanele — îşi spuse Văcăreanu muşcându-şi buzele de enervare — nu sânt sovietice. Ce, nu mai cunoaşte el siluetele de Stuka ? Atunci înseamnă că acolo, în stânga, nu e Divizia X, ci sânt trupe sovietice. La gândul acesta, căpitanul Văcăreanu se cutremură de groază. îşi imagină dintr'o dată cum a încurcat lucrurile statul major. Au confundat din nou semnele de pe hartă, au interpretat greşit informaţiile. — Ahh,. — gemu căpitanul şi-şi îngropa obrazul în ţărână. — Desigur că am luat-o mult prea la dreapta după ce am trecut Prutul. Sovieticii ne-au lăsat, anume ca să ne taie retragerea când ne vom pomeni înconjuraţi. Idiotul de general, idiotul de general ! Acum nu mai avea nici o îndoială : ruşii vor ataca numaidecât infanteria noastră luată pe neaşteptate. Avioanele nemţeşti n'au putut măcina decât o parte din trupele bolşevicilor.. Şi statul-major care susţinea că sovieticii au avut numai armată de acoperire pe graniţă şi că s'au retras, rupând contactul.. Idiotul de general! Domnea o linişte nefirească. Ţârâiau insectele în ţărâna caldă Paul Văcăreanu trebui să-şi mărturisească însfârşit că-i vâjâie într'adevăr urechile, dar că bubuitura neîntreruptă a exploziilor nu se mai aude. Se înălţă clăti-nându-se şi stătu pe vine, ca un popândău, iţindu-se printre pălăriile trufaşe, cu petalele lor galbene, răsfrânte în jurul miezului verzui. Cerul era curat. Dacă-ţi micşorai ochii privind atent, parcă desluşeai totuşi plutind în zare, spre apus, o umbră de fum răsfirată, Poate-i un nour subţire. Căpitanul Văcăreanu se înălţă şi mai mult, cătând peste legănarea plantelor, spre lanul de grâu unde ştia că s'au ascuns tunurile lui. Departe. Când a putut el ajunge tocmai aici ? Acum trebuie să-şi adune bateria, să se pregătească de luptă. Va trimite un agent la divizion, maiorului, să'ntrebe ce are de făcut comandantul bateriei în asemenea împrejurare tragică. Incleştându-şi fălcile ca să nu-şi mai audă dinţii clănţănind, Paul Văcăreanu o porni hotărît îndărăt, spre locul unde se despărţise de cal încetul cu încetul îşi venea în fire. Obrajii pe care şi-i simţise reci înainte, prindeau treptat să i se încălzească. îşi scoase mănuşile, le scutură, şi le puse din nou şi se izbi cu cravaşa peste pantaloni, să-i mai cureţe de ţărână. Cizmele erau într'un hal fără de hal, parcă nici nu i le făcuse lună azi dimineaţă ordonanţa. Neajunsul acesta îl sperie şi mai mult, în loc să-1 înfurie. Deaceea răcni punându-şi mâna pâlnie la gură : — Ioaneee ! Adu caii! Unde eşti ? Strigătul răsună prizărit peste întinderile vegetale, coapte'n amiază. Totuşi Ion răspunse din depărtare, slab, ca la un telefon defect: — Aici, don' căpitan. Iaca-i aduc tot acu. — Trap, mă, auzi ? — îşi făcu iarăşi curaj Văcăreanu, răcnind. — Galop! Şi când se ivi soldatul, cu faţa roşie năduşită toată sub cască, zbu- VOLUNTARII 223 chimându-se în şea pe iapa lui ogârjită şi abia stăpânind dârîogii celuilalt cal, rotund şi lucios, căpitanul Văcăreanu chiar îşi ieşi din sărite: — Te-ai ascuns la dracu în tufe, lepră fricoasă ce eşti! De când te-aştept... vită'ncălţată! — Trăiţi, don' căpitan... cercă să răspundă Ion, sărind din şea, dar ofiţerul nu-i dădu răgaz : — închide fleoanca şi ţine scara ! Ion prinsese'n palmă talpa cizmei lui Văcăreanu, i-o potrivi în scară şi, crăcănându-se, propti în mâini ca să nu se strâmbe chinga, greutatea trupului celui ce încăleca. Apoi se aburcă şi el pe iapă, rânduindu-se după căpitan. In grâu, tunurile cu sergenţii lor aşteptau ordin. Nimeni nu ştia unde se topise căpitanul. Cei trei ofiţeri subalterni răsăriseră, rând pe rând, palizi, din diferite ascunzişuri. Liniştea de acum a văzduhurilor îi neliniştea şi mai tare pe toţi. Cine n'ar fi ştiut ce s'a văzut şi auzit mai înainte, şi-ar fi putut închipui pe drept cuvânt că oamenii aceştia au avut năluciri care i-au înebunit. — Vasăzică şi sovieticii bombardează în picaj, — spuse un sublocotenent tânăr, cu o mustaţă mică neagră, abia mijindu-i deasupra buzelor umede. — Aş! — răspunse locotenentul, un zdrahon cu fălci rumene şi cu spinare largă — Ăştia au fost nemţi, garantez. Cel de-al treilea ofiţer era un sublocotenent mai în vârstă, om cu o faţă chinuită, răvăşită de cute şi de simţăminte pe care nu voia să le mărturisească. Tăcea, ascultând posomorit discuţia celor doi. — Atunci... — făcu primul sublocotenent, cel tânăr, cu glas subţirel si tărăgănat... — atunci, acolo-s ruşii ? — Se prea poate — zise cu îngrijorare locotenentul — Şi? — Şi, ce? O să ne batem dacă s'o ordona. — Vai de capul nostru.. — oftă atunci ofiţerul în vârsiă, iar ceilalţi doi îl priviră lung, dojenitor. Ca să şteargă impresia neplăcută a acestei exclamaţii, rostite cu amărăciune, locotenentul vorbi tare, către soldaţi: — Nu ştiţi încotro a apucat don' căpitan ? â Nu ştia nimeni. Nu se auzi nici un răspuns. Locotenentul îşi prelungi cu mâna cozorocul şepcii, (nu-i plăcea să poarte casca) scrutând câmpul. Costache Ţarălungă, stând aproape de sublocotenentul acela care avea cam anii lui, repetă în şoaptă, pentru sine : — Vai de capul nostru ! — şi trase cu coada ochiului, speriat, spre sergentul Udrea care fuma, sprijinit de roata tunului. Udrea îl zări: — Te uiţi la mine, ha ? Obidit, Costache Ţarălungă îşi pironi ochii în ţărână. Vai de capul nostru ! Dacă l-ar raporta sergentul la comandantul lui de secţie, sublocotenentul acesta bătrân şi moale, ar mai fi cum ar mai fi. Dar Udrea nici nu se gândeşte. Se teme că sublocotenentul are să mototolească lucrurile. Deadreptul la căpitan vrea să-1 pârască Udrea. Soldatul Ţarălungă înghiţi în silă, să scape de nodul care i se urcase'n gât. Măcar dacă s'ar putea sfătui cu Vasile Roban. Insă Roban s'a aşezat în grâu, mai deoparte,, singur ; el va fi ştiind la ce se gândeşte, de-şi tot freacă frbrazul cu palma şi-şi trece 224 AUREL LAMBRINO mâna în răstimpuri peste ochi. Poate i-i milă de zilele lui puţine, că nici n'a apucat să trăiască şi l-au şi luat la armată. Până'n seară câte nu se mai pot întâmpla... Răzhoi nu-i? Stă moartea cu gura căscată şi te soarbe de parcă nici n'ai fost. In cele din urmă se arătă şi căpitanul Văcăreanu, repezindu-şi calul, în copci, din floarea-soarelui încoace. Soldaţii săriră toţi în picioare. Cei trei ofiţeri făcură câţiva paşi în întâmpinarea lui. — Agent pleacă imediat la divizion ! — strigă de departe că'pitanul, făcând semne şi cu cravaşa pe deasupra urechilor calului. Locotenentul strigă la. rândul lui ceva către un ostaş care încalecă pe loc şi pieri în direcţia arătată de căpitan. Lui Costache Ţarălungă, îi tremura falca de jos. îşi trase cureluşa căştii aşa încât să i se proptească'n ea bărbia şi se alătură de caporalul Roban : — Vasile, de m'o pârî Udrea să zici că nu-i adevărat. Roban îi şopti, abia mişcându-şi buzele: — N'ai grijă. Să te ţii tare. Omul din coasta lui suspină neauzit, privindu-1 temător pe sergent, cum a înţepenit cu mâinile lipite de pantaloni. II ştie de-acasă, de mult, de pe când era încă un copilandru Udrea şi zburătuia vrăbiile cu praştia. Tată-su, om cuprins, are câteva pogoane într'un loc, hotar în hotar cu cele două pogoane ale fui Costache. Dar şi lui tată-său i-i la fel de împietrită inima. Udrea parcă nici nu-1 vede pe Ţarălungă. Stă în poziţie de drepţi, înalt, spătos, cu pufuşor roşcat pe obraz în loc de barbă — că nu-i prea creşte — şi abia aşteaptă să-i cheme căpitanul pe comandanţii de tun. E cel mai vajnic dintre sergenţi, nici pe departe nu-i stau ceilalţi alături. Când primeşte porunci, izbeşte din călcâiele cizmelor de socoti c'o sădărîme pământul şi după aceea se repede ca un uliu printre ostaşii dela tunul lui. Priceput şi aprig, nimic de zis. I-a mâncat sufletul lui Costache, în cele câteva luni de când s'a nimerit să-1 aibă la tunul lui. Căpitanul a descălecat şi se plimbă cu ofiţerii pe şosea, vânturân-du-si cravaşa. E mic de stat, parcă-i un copil pe care-1 mână locotenentul înainte. Nici Văcăreanu nu poartă cască, ci o şapcă ridicată mult deasupra florii de fir. Are cizme înaltes răsoroite la spate iar din faţă trecându-i de genunchi. După părerea lui Costache, pantalonii aceia aproape albi ai căpitanului, seamănă cu nişte izmene, oricât ar fi ei de călcaţi cu dungă. Aceasta se datoreşte mai ales faptului că, dela şolduri în sus începe vestonul de un cachi întunecat. Căpitanul Văcăreanu e tare mândru însă de pantalonii lui, neasemuitori cu ai altor ofiţeri. Tocmai pentrucă-j scund, se poartă cât poate mai elegant. Totdeauna-i ras proaspăt, pudrat şi mirosind tare a parfum. Pe lângă dânsul, acum, locotenentul pare un soldăţoi, aşa cum păşeşte greoi cu cizmele lui mari, de trupă, ţinându-se puţin în urma căpitanului, pe stânga lui şi aplecându-se ascultător spre dânsul. De-o parte şi de alta a acestei perechi nepotrivite merg sublocotenenţii, tăcuţi. Unul e tinerelul acela, abia ieşit din şcoala de ofiţeri. Umbra de mustăţi parcă i'-a tras-o cineva în glumă cu tăciunele, dedesubtul nasului. I-s ochii limpezi şi obrajii netezi. Casca în loc să-i dea un aer bărbătesc, mai curând îl face să semene cu un copil care şi-a pus coif de hârtie în cap. VOLUNTARII 225 Dar casca nu-i de hârtie, e de oţel şi s'a încins în soare, de frige. Din când în când tinerelul îşi scoate batista din buzunar şi-şi zvântă cu ea sudoarea de pe faţă. Celălalt sublocotenent, vârstnicul, păşeşte îngândurat, cu mâinile la spate, strivind cu talpa bulgării de ţărână din marginea şoselei. Şi el poartă cizme de trupă ca şi locotenentul, să şi le cruţe, pe cele proprii care-1 costă parale pe când astea, ale statului, sânt pe gratis. Din timp în timp îşi aruncă ochii obosiţi spre locul de pe cer, unde s'au văzut avioanele mai înainte, şi care-i necrezut de senin acum. — Domnilor — zise Paul Văcăreanu, agitat — să vedem ce ordonă divizionul. Mă aştept să intrăm imediat în poziţie, chiar aici. Inamicul e colo. (Şi arătă cu cravaşa în stânga, spre Prut). Fără nici o îndoială. — Domnule căpitan — îl întrerupse locotenentul — ştiu precis că acolo era în marş Divizia X. Tocmai de asta nu pricep... — Nu pricepi fiindcă nu raţionezi — i-o reteză mândru Văcăreanu. — Trebuie să te orientezi după situaţie. Ia uitaţi-vă, domnilor... Şi se opri, făcând semn sublocotenenţilor să vină mai aproape. Şi tinerelul e înalt. Celălalt, omul între două vârste, e potrivit de statură. In mijlocul subalternilor săi, căpitanul pare un pustiu care se răţoeşte la cei mari. — Ia uitaţi-vă. Fiţi atenţi. Au bombardat avioanele germane ? Au bombardat. Cred că n'a confundat nimeni silueta lor. . — Germane erau, don' căpitan — întări tinerelul, lipindu-şi respectuos călcâiele, de-i zăngăniră pintenii. ■ — Aşa, Iliescule, — spuse cu mulţumire Văcăreanu. — Au văzut aviatorii ce obiectiv au ? Sigur că da. Ei nu trag ca noi, artileriştii, fără să vadă din baterie inamicul Este ? Este. — Numai să nu fi fost Divizia X, a noastră, — oftează uşor cel mai în vârstă. — Fugi, domnule de-acolo, cu aiurelile astea. Habar n'ai de tactică, — se înfurie căpitanul privindu-1 tăios pe rezervisl De-aia merge rău 'n armată la noi, fiindcă... — îşi opri însă vorba jignitoare, mulţumindu-se să-i arunce o privire de sus şi se întoarse spre locotenent. — Trebuie să luăm măsuri, imediat. Să ne aşteptăm din minut în minut la atacul ruşilor. Aşa că... poziţia bateriei: tunul unu, colo. Tunul doi... Udrea! La răcnetul neaşteptat al căpitanului, ofiţerii tresăriră. Udrea îşi saltă capul, apoi îl repezi înainte şi o rupse de fugă, ocolind grupul ofiţerilor, aşa încât să se proţăpească salutând drept în faţa căpitanului. •— Tu eşti tunul doi, — spuse căpitanul fără să întrebe şi totuşi cerând, după cât se vedea, un răspuns. — Unu, don' căpitan — făcu Udrea cu palmele înţepenite pe ' pantalo'ni. — El e comandantul lui unu — aprobă locotenentul. — Aşa ? zise Văcăreanu nemulţumit şi-1 fulgeră din ochi pe sublocotenentul în, vârstă : — Dumneata mi-aj raportat ieri altfel. Nici nu-ţi cunoşti oamenii din secţie. Cel învinovăţit şi luat atât de iute vru să se apere, dar căpitanul şiăcu un gest scurt cu mâna, ordonând parcă : Taci! — şi se'ntoarse iar către sergent: viaţa romaneasca 15 226 AUREL LAMBRINO — Bine. Unu. Stânga'mprejur. Marş. Pas alergător. II lăsă pe flăcău să alerge o bucată, apoi comandă : — La dreapta, marş. Stai. Acolo pui tunul tău. Direcţia... şj arătă vag cu cravaşa spre Prut. — Am înţeles, don' căpitan — răcni umflându-şi vinele dela gât Udrea. — Aici pun tunul unu., — Căpitanul nici nu se uită la el cum a salutat scurt, cu mâna la bonetă. Vorbea din nou cu ofiţerii. Udrea răcni iar, de astădată către soldaţii care stăteau îngrămădiţi în jurul unui tun :. — Măi, tunu' unu ! Daţi-i drumu' încoa. Trap, trap ! Ofiţerii salutară şi se răspândiră printre soldaţi. Tunurile răsucite'n loc de cai, se mişcară greoi, troncănind, pisând grâul şi înşirându-se pe o singură linie, la distanţe mari unul de celălalt, dincolo de şosea. Săriră conductorii să desprindă caii de antetrenele pe care le lăsau ceva mai în urma tunurilor mişcate acum cu braţele de soldaţi. Lpcotenentul, cu mâinile în şolduri, în mijlocul forfote^ striga din timp în timp, suduind fără vreo pricină anumită. — Poate mă lasă Udrea'n pace — şopti Costache Ţarălungă, plin de nădejde, către Roban, în timp ce se'ncordau amândoi, împreună cu ceilalţi, să tragă afetul mai spre dreapta, aşa cum poruncise sergerftul. — Bine-ar fi — îi răspunse Roban. Iar Ţarălungă se uită recunoscător la faţa smeadă "a căprarului acestuia cu care s'a împrietenit de când se cunoscuseră. Tot cotigentul 39 e şi Roban, da-i altfel de om decât Udrea. Uite, până acum câteva luni nici nu 1-a ştiut pe Vasile Roban, că erau împărţiţi în alte baterii. Şi cu toate acestea, cum s'au întâlnit, s'au şi înţeles, fără să vorbească multe. A priceput Costache din ochi că şi căprarului i-i greu în armată şi a văzut că şi căprarul îi crede lui când îi sângerează inima după copii. Atât le-a fost de-ajuns ca să se apropie. Din urmă, pe şosea, se auzi un muget de claxon. Venea prăvălin-du-se prin hopuri un automobil. Soldaţii se opriră din lucru privind cum se apropie din depărtare vârtejul de praf stârnit de goana maşinii. Dar tot atunci răsună în urechea lui Ţarălungă şi ordinul lui Udrea pe care-1 zări cu groază stând în faţa căpitanului. — Ţarălungă ! La don' căpitan. Prins cu munca, nici nu băgase de seamă Costache că sergentul îi şi dădea raport lui Văcăreanu. Hotărît că 1-a spus. Soldatul Costache Ţarălungă1; simţi că-1 ia cu slăbiciune dela inimă. Sudoarea i se răcise la ceafă, de parcă-1 sufla vântul, măcar că nicio adiere nu venea de nicăieri. — Hai mai iute ! Ce te mocoşeşti ? — îl auzi iarăşi pe Udrea ridicând glasul. Când fu în faţa căpitanului, stătu cu mâna înălţată la bonetă, neputându-şi lua ochii îngroziţi din ochii lui căprii cu dungi mărunţele, galbene, ca nişte spice puse roată. Cunoştea bine ochii aceştia şi căutătura lor nemiloasă. — Ce-i, măi ostaş, — începu a râde binevoitor căpitanul — ţi s'a făcut dor de-acas', că n'ai mai fost demult ? — Nuuuu., don' căpitan., — bolborosi Costache, trăgând cu coada ochilor din nou spre sergent. Udrea rânjea, parcă stingherit, iăsându-se de pe un picior pe celălalt. Deodată zise, aspru : — Laşă mâna jos, măi! Ce-ai încremenit în salut ? — Şi cu un VOLUNTARII 227 oftat, lui Văcăreanu: — Sufletul mi-1 scuip cu dânsul, don' căpitan. Par-c'ar fi răcut, nu om vechi. Şi-i nesupus, îi clănţău... Paul Văcăreanu părea că nici hu-1 .auzise. Zâmbea tăcut către soldatul care-şi desprinsese degetele dela bonetă, străduindu-se să-şi întindă cât mai bine palma pe pantaloni. I se strâmbase gura căpitanului de zâmbetul acela rău, care-1 împungea în* fălci ca o zăbală. Obrajii grăşuţi, albiţi cu pudră, i se umflau de râs. îşi plesnea uşor cravaşa de cizme. Şi tăcea, tăcea mereu, neslăbindu-1 din privire pe soldat. Pe neaşteptate, ţipă deschizând o gură mare caşicum voia să muşte : — Pastele şi dumnezeii... Ţi s'a făcut de ocnă, ostaş ? — Don' căpi... — Gura ! Ce-ai spus, mă... ce-ai spus, pe timpul bombardamentului ? Repetă ! — Şi trăzni cu cravaşa peste braţul lui Costache, iscând o trîmbă de praf. Costache icni. II arsese, lovitura de i-a venit a crede că i-a amorţit braţul. — N'auzi ? — se mânie şi mai tare căpitanul — repetă 1 Ridică din nou cravaşa şi-1 şfichiui peste faţă. Soldatul se apără, gheboşându-se, ascunzându-şi faţa în mâini. — Nu mişca, ostaş ! — strigă Udrea, crunt. Cravaşa, abătându-se cu vâjâit, îi fripse lui Ţarălungă degetele. Abia îl mai auzi pe căpitan : — Nu vrei să repeţi, ticăloşiile ? Spune, sergent, tu, repetă tu. — Trăiţi don' căpitan — vorbi Udrea cu părere de bine în glas — a spus când eram toţi cu sufletul la gură şi camuflam materialul... a spus... să iertaţi... Mama lui de război, şi de Hitler... Ş'a înjurat urît, a zis că pământ străin am căutat, pământu' o să ne'nghilă... — N'am zis de Itler nimic, don' căpitan — se încrâncenă Costache. — Da' de război ai zis ? — îl înfruntă Udrea întorcându-se spre el. — Ai zis mă, sau nu ? — răcni Văcăreanu, ridicând cravaşa. — Nu, don' căpitan — strigă atunci Ţarălungă, privindu-1 cu ochii lărgiţi peste măsură. — Cum, mă ? Minte sergentul, mă ? — făcu Văcăreanu, scos de tot din sărite. Costache Ţarălungă pricepu că n'are voie să spună că minte sergentul. Se clătină înainte şi înapoi, fără să-şi desfacă picioarele, fără să-şi desprindă mâinile de pe pantaloni: — M'am înfricoşat, don' căpitan... — Ceee ? — urlă Văcăreanu — Te-ai înfricoşat? Şi de asta insulţi războiul sfânt ?... Ocna ! La ocnă te trimit... la tăiat sare... pastele... Dar nu avu când urma. Automobilul se apropiase şi se oprise brusc la câţiva paşi, zmucit. Era o maşină cenuşie, nouă, cu botul lung. La volan, stătea un subofiţer neamţ, cu uniforma lui albastră, cu ochii apoşi, mai albaştri decât uniforma şi cu boneta aruncată pe ceafă. Deschizând portiera, în spatele şoferului, un locotenent neamţ îşi scoase mai întâi la iveală nişte picioare nemăsurat de lungi, cu cizme înalte, lucioase. După aceea apăru şi trupul deşirat, purtând în vârf un obraz cât un pumn, cu o şapcă făloasă ridicată şi mai tare decât a lui Văcăreanu deasupra florii din frunte. Văcăreanu, uitând pe loc de Costache, se repezi la neamţ salutându-1 prelung şi aplecându-se mereu înainte, de gândeai că-i face temenele. Locotenentul neamţ se îndreptă din şale, lovind călcâiele. Parcă era şl mai 228 AUREL LAMBRINO lung acum, când îl avea în faţă pe Văcăreanu. îşi duse neglijent mâna la cozoroc apoi i-o întinse căpitanului. Ofiţerii veniră şi ei şi aşteptau stând mai la o parte. Neamţul nici nu' se uită la dânşii. Vorbea cu Văcăreanu în şoapte, tot arătând din ochi spre stânga, s|pre Prut. Pe urmă, se urcă înapoi în maşină, adunându-şi cu greu picioarele înăuntru şi spuse ceva pe limba lui către şofer. Automobilul, sforăind, zvâcni şi se năpusti înainte, pe şosea, urmărit de privirile românilor. Căpitanul Văcăreanu ordonă cu o înfăţişare măreaţă : — Incolonarea ! Imediat! Şi zâmbi superior, foarte mulţumit de mirarea celor trei ofiţeri. Locotenentul îndrăzni să se apropie şi să -întrebe, îngrijorat: — Punem în altă parte în poziţie, don' căpitan ? — Nu punem nicăiri. Continuăm marşul. — Dar... — A fost o confuzie, domnule. Ia, vino'ncoa. — Şi tare, către sublocotenenţi : — Comandanţii de secţie, executarea. — Apoi, pîimbându-se cu locotenentul : — Uite, frate, ce s'a'ntâmiplat... O confuzie.. Mi-a explicat ofiţerul german, foarte drăguţ băiat.. Ai văzut ce politicos mi-a vorbit ? Eh, nemţii sânt un popor civilizat, domnule, nu ca noi., — Spuneaţi că a fost o confuzie ? — făcu locotenentul, nerăbdător. — Da, închipuie-ţi,. E divizia X acolo, nu bolşevicii. De uimire, locotenentul se opri dând din braţe ca din nişte, aripi: — Avioanele., au fost sovietice ? — Fii serios, domnule. Ce sovietice ? Germane. Stuka, nu-ţi dai seama ? — Bine, dar., — făcu locotenentul, simţind că i se leagă limba — dar., erau ai noştri. — Da, închipuie-ţi. Nu i-au cunoscut aviatorii germani, că au fost până acum în Franţa, abia i-a mutat cu flotila aici., S'au luat după culoarea uniformelor, cachi, au crezut că-i coloană bolşevică. O confuzie.. Locotenentul neamţ chiar şi-a cerut scuze, a fost foarte politicos. Herr Kauptmann în sus, Herr Hauptmann în jos., M'a rugat să dăm nişte explicaţii convenabile, pricepi ? Foarte distins tip. ce să-ţj .spun, mi-a făcut .plăcere. Civilizaţi, domnule, nu ca ai noştri. Locotenentul parcă voia să mai adauge ceva, dar se răsgândi. Clătină din. cap şi zise după o vreme: — Multe au fost,. — Păi, germanii au aviaţie, domnule, nu glumă. Praf o să-i facă pe bolşevici. — Desigur — murmură locotenentul, neputându-şi alunga din minte tabloul sinistru care i se'nfăţişase, aflând dă totuşi acolo fusese Divizia X în care numiăra o serie de prieteni. Bateria se încolonase. Călăreţii cu dârlogii în mână aşteptau lângă capetele cailor. Numai sublocotenenţii erau călări şi colindau de colo, colo, împărţind ordine. Căpitanul Văcăreanu tresări, amintindu-şi ceva. Strigă • — Udrea ! Sergentul veni alergând. Văcăreanu întrebă : VOLUNTARII 229 — A mai auzit cineva porcăriile pe care le-a spus nemernicul acela ? — Caporalii! Roban, don' căpitan. — Adu-1 la mine. Peste un minut, Costache Ţarălungă şi Vasile Roban stăteau nemişcaţi în faţa căpitanului. — Tu ai auzit ce-a spus ăsta... când cu bombardamentul ■? Vasile Roban păru că nici nu-1 vede pe ofiţerul din faţa lui. Se uita lung la Udrea care se trăsese mai deoparte, râzând tăcut. Caporalul îşi încleşta dinţii până simţi durere. Era un băiat negricios, cu obrazul rotund şi cu ochii sprinteni, jucăuşi deobicei ca licărul apei, noaptea. Acum însă privirea îi scapără de ciudă că l-a băgat sergentul şi pe dânsul în bucluc. îşi tot cântărea cuvintele în minte şi nu ştia ce să răspundă. —. Ai auzit, mă, sau nu ? — strigă Văcăreanu. — N'am auzit, don' căpitan — rosti caporalul, hotărît. — Udrea ! Auzi că n'a auzit. — A auzit, don' căpitan — făcu Udrea, cu un glas plin de reproşuri subînţelese. — Era pe burtă chiar lângă mine. Cum să n'audă ? — Erai lângă sergent, mă ? — întrebă căpitanul, dintr'odată foarte liniştit. Roban răsufla greu, dar răspunse : — Da. — Şi n'ai auzit ? — Acum Văcăreanu zâmbea ca şi atunci când îl întrebase pe Costache, iar zâmbetul părea că nu-i mai încape între fălci. Vasile Roban spuse cu glas surd : — N'am auzit! Şueră prin aer cravaşa ca un şarpe, lăsând urmă roşie pe obrazul caporalului. Flăcău! stătea neclintit, privind drept înaintea lui cu ochi fioroşi. Mormăi cu glas schimbat : — Don' căpi... — Gura ! — urlă Văcăreanu şi, ferindu-se de ochii lui Roban, se repezi la Costache Ţarălungă, tăbărând cu pumnii peste fălcile lui. Soldatul, ca să scape, se făcu mic, ghemuindu-şi capul în genunchi. Cu piciorul, Văcăreanu îl doborî în ţărână şi'noepu a-şi izbi cizmele într'însul, la întâmplare, în neştire. Cel trântit la pământ nici nu sufla. îşi păzea capul cu mâinile şi se răsucise cu faţa'n jos să-şi acopere pântecele. Cizmele îi frământau coasta. Atunci omul icnea. Toţi soldaţii îşi lungiseră gâturile, privind înspăimântaţi. Liocotenentul se îndepărtase puţin şUşi aprindea o ţigară cu mâinile tremurânde. Ofiţerii, călări, se uitau unul la celălalt, neştiind ce să facă. Udrea găsise un fir de iarbă şi-1 mesteca în dinţi. Se înălţă un murmur de pretutindeni, din toate piepturile, atunci când Văcăreanu, turbat, aţâţat de propria lui mânie, se sui cu - picioarele pe spatele soldatului, pisându-1. Locotenentul, îngreţoşat, aruncă ţigara. Văcăreanu ţopăia, zbierând : — Să te'nveţi minte, trădătorule... suflet de rob ce eşti... vită... Deodată răsună glasul lui Roban, gros, de nerecunoscut, ameninţător : — Don' căpitan, nu ucideţi ! Nu-1 ucideţi, că... Paul Văcăreanu se opri, încercând să se ţină în echilibru pe .spinarea lui Costache. Lunecă, se poticni şi dintr'un pas fu nas în nas cu Roban. Strigă : 230 AUREL LAMBRINO — Ce ? Şi după o clipă, strigă din nou, însă mai moale : — Ce, mă ? Vasile Roban stătea neclintit, stană de piatră. Pe obraz, i se umflase şi i se învineţise vârca lăsată de cravaşa. Căpitanul Văcăreanu clipi, apoi îşi zmulse ochii din ochii lui. Şe'ntoarse, punând mâinile la spate. Cravaşa i se fâţâia în mână ca o coadă. Porunci, fără se se uite la nimeni: — Luaţi-1. Marş ia antetrene. — Şi către locotenent, tot fără să-I privească : — Ordonă, domnule, încălecarea., înaintarea.. Să vie calul meu. Se repeziră câţiva să-1 ridice din ţărână pe Costache. El ofta şi icnea, simţindu-şi mădularele fărâmate. Scuipa câte-o gură de sânge. Automobilul cu neamţul, făcând calea'ntoarsă — pesemne greşise drumul, — se apropia iarăşi, sfârâind pe şosea. Văzându-1 pe soldat că abia se târăşte sprijinit de subţiori de ceilalţi, ofiţerul neamţ făcu semn şoferului să oprească şi-1 întrebă pe Văcăreanu, scoţând capul pe geam : — Was ist los ? *) Căpitanul, salutând vesel, îi explică repede. Neamţul dădea din cap, râzând. Apoi duse mâna înainte pe un trăgaci imaginar şi închise un ochi. Să-1 împuşte pe vinovat — pricepu Roban. Şi tresări, nemaiputându-şj lua privirea de pe faţa neamţului, iar neamţul, ca şi cum i-ar fi umblat privirea caporalului pe obraz, îl căută cu ochii printre ceilalţi soldaţi. II zări şi-1 întrebă pe Văcăreanu, în nemţeşte : — Acela de colo e ţigan, nu ? — Probabil, răspunse Văcăreanu, căutând înadins să nu dea importanţă întrebării. — Ştiu că-i fierar, lăcătuş., aşa ceva., Mi l-au trimis pe cap. Se salutară din nou. Maşina pieri în urmă. Bateria o porni la drum, mai departe. După un timp, căpitanul îi spuse locotenentului care călărea alături de dânsul: — O să te miri de ceea ce o să-ţi spun., şi totuşi aşa e. Recunosc : eu nu-s un ofiţer bun pentru front. Da, da. Sânt prea moale, prea milos.. Mi-a fost milă de nenorocitul acela.. Ştii ce-a făcut. — A insultat războiul nostru sfânt — răspunse locotenentul. — Da. Ce mi-am zis? Bătaja-i din rai, nu? Puteam să-1 trimit Ia Curtea Marţială. II executa. Dar mi-a fost milă. Mai bine-i dau un toc; de bătaie., — Sigur. — Şi pe urmă, domnule, nici martorii,. Nu erau buni. martorii. De Udrea., sergent vrednic, nu-i vorbă, foarte bun sergent., dar ştiu că-i în duşmănie veche, din sat, cu netrebnicul. Mi-au spus ostaşii. Vasăzică. Ştii, se găsesc şi unii tipi caraghioşi printre învârtiţii din justiţie.. Cât despre fierarul acela sau ce-i el... caporalul,. Ştii ce mă gândesc ? — Ordonaţi. — Ai grijă, domnule. O misiune ceva mai grea., când s'o ivi prilejul., mai primejdioasă,. Ai grijă să-1 trimiţi. Asta-i muncitor. Bolşe- *) Ce s'a întâmplat ? VOLUNTARII 231 vizat... Nu mi-a plăcut deloc căutătura lui. Se uită urît, pe sub sprâncene, ca hoţii. Cum se iveşte prilejul, îi şi faci vânt... Imediat. — Am înţeles. In zare, tremura de căldură pânza văzduhului. Roiuri de musculiţe călătoreau în avioanele lor minuscule, şi alcătuiau un soi de insuliţe plutitoare în aer. Pălăriile de floarea-soarelui se ciocneau într'una fără să se clintească. Praful îşi rostogolea trâmbele mari, leneşe. Stând pe banca antetrenului, lângă Vasile Roban, Costache Ţarălungă mesteca din greu din când în când şi aplecându-se în afară, scuipa roşu în ţărână. 2 De vreo săptămână mergeau diviziile într'una, noapte de noapte, coborînd spre sud, pe stânga Nistrului. In zorii dimineţii aceleia de August, poposiră în piaţa largă a unui târg pustiu. De mai demult se zvonise printre soldaţi că-i mână la Odesa, adică acolo unde mor oamenii pe capete, ca muştele. Acum se ştia de toţi că într'adevăr aceasta li-i ţinta: la moarte. Se'neguraseră oamenii, vinete li se făcuseră feţele de întristare. Ce căutau ei la Odesa? Pentru ce să moară acolo, fără nici un rost, cotropind pământ străin ? Semnul de pe obrazul lui Vasile Roban se mai tămăduise. încă i-1 desluşeai, dacă cercetai cu băgare de seamă chipul lui smead, dar locul nu mai era umflat. Costache Ţarălungă, în schimb, tot mai gemea încă noaptea prin somn, văitându-se că-i ruptă carnea pe el până la ciolan. Pe tot trupul i se'ngrămădeau şi azi vânătăile. Udrea rânjea, văzându-l cum se oblojeşte uneori cu burueni. & Trăgeau toţi nădejde că se vor putea odihni, după mersul de o noapte, în târgul acesta unde, după cât se arăta, erau case vraişte destule, numai bune să adăpostească grupele de ostaşi trudiţi. Dar locotenentul porunci pe neaşteptate : — Incolonarea! înaintarea! Unde? Cu inimile grele, soldaţii se rânduiră la locurile lor. Bateria se urni. Ofiţerii, pe marginea şoselei, călări, priveau scurgerea coloanei. Le erau roşii de nesomn, ochii. Păreau plouaţi. Nu mai suduiau, nu mai răcneau. Şi pe dânşii îi cuprinsese jalea. Sublocotenentul cel tânăr se ţinea ca mânzul după cel mai bătrân. Locotenentul, deşelându-şi calul sub trupul lui îmbelşugat, ordona potolit, în silă. Căpitanul Văcăreanu plecase undeva în faţă, de vreo câteva ceasuri şi toţi, ostaşi şi ofiţeri, măcar că-i rodeau temerile şi întristările, răsuflau mai uşuraţi. — Ia uite cum se duce infanteria la tăietoare, şopti soldatul care stătea pe bancă, între Roban şi Costache. — Săracii! oftă Ţarălungă, privind cum trec infanteriştii pe şosea, încărcaţi cu raniţa, cu arma, unii cu mantaua înfăşurată la spinare, alţii fără mantăi, dar zăngănindu-şi la şold baioneta de lopată. — Cică într'un batalion, ieri, au mai rămas opt oameni — făcu Vasile Roban — La ce-i ucide degeaba? — întrebă Costache; dar nu-; răspunse nimeni. Ieşiseră din târg. Pe de o parte şi pe cealaltă a drumului neted 232 AUREL LAMBRINO ca'n palmă se'ntindeau culturi nesfârşite: sfeclă, varză. Departe'n fund o holda. Grâu sau poate ovăz. k -T-^2', ~ VOrbi soldatul acela tânăr şi slab care stătea între Roban şi Costache - ci-că nu-i târg unde-am poposit noi. E sat. . . ~ Sat. cu ,Pavâle de Piatră> Lixandre? - făcu Roban cam luător in ras. — Cine şi-a bătut joc de tine ? înnn -~ Z^U> d0n' Căprar' că_i sat' ~ se'nverşună Lixandru, răsucindu-si napoi capul cu nasul ascuţit, ca şi cum voia să se mai încredinţeze odată L-am pus eu sa'ntrebe pe unul dela a cincea care stie ruseşte.' A vorbit cu nişte babe. -1 v«'uu Lixandra ^ ^ ^ ^ Sat? ~ S& mi,™nă Costache de prostia lui f< i u~, Păl-- Chiar c'"că şi semăna a sat mai demult. Dar l-au nre-facut bolşevicii. p— Atunci e oraş, nu mai e sat, — vorbi cu hotărîre Roban act, • - *"! f8! ~ ° tlnU Lixandru Pc"a lui- - Că oamenii îs plugari Aşta-i pământul lor... cât vezi cu ochii... — Colhoz, cum s'ar zice...^— rosti Costache si-si purtă privirea KulTT C,ultUriIor Până'n — ~ Aşa-i la Rusia. Oamenifn'au £m nt Numai colhozul are... E mai rău ca la noi... Vasile Roban gândi cu glas tare : — Ba mai rău ca la noi nu se poate. — Aici ai dreptate, - îl încuvinţă Costache. Şi după o vreme întrebă— Da boierul lor unde-o fi stând ? — Care boier? _ întrebă şi Lixandru, la rândul lui — Boierul d&aici... Stăpânul colhozului... -+ ~ ^ nici b0ier - răsPunse Roban în locul lui Lixandru - A KSi^^Jllr' »*M « " ™ cu r„şli — Soldatu' izăcută - suspină după o vreme Costache Pe langa dânşii trecea în trapul calului, ca un duh rău Udrea - ti ^s^v'x^m rău ia harţă cu udrca'măi costac^ duşmănTştfel^uir ^ ^ " SPUS6 3mărtt °muL ~ Ma .. — Pentru pământ? — Se interesă Lixandru n- - +~, Ihî'~ făcu Costache Ţarălungă, cu năduf. _ Nu-i mai ajunge pământul, „ cl lui, nici lui ta-su.. De când a venit în hotar cu min S t0bt ceasul meu- cel rau sa mă dea în tunul lui. Lixandra. P°ate ^ ^ Şî °m0are într'° cu bănuială'n glas - — Poate., _ fu de părere Costache, oftând. Vasile Roban asculta, posac. II împovărau gândurile de nici nu ^eleereprînrafuneduS,Că ^ ^ lixandru i 7ZZ Plinit 23 de ani p iş' făcm s°c°teala că abia a ^ Sse nădeide ' vreo*ase săPtăhlâni înainte să'nceapă războiul. Tot răsese nădejde c o sa se libereze anul acesta.. Când colo VOLUNTARII 233 — De-aş fi fost mai mare cu un an măcar... — vorbi el către Lix'andru şi Costache. — Numai cu un an mai devreme de m'ar fi născut mama... — $'apoi ce? — râse în silă Lixandru, boţindu-şi faţa prelungă, uscată. — Nu te lua în război? — Nu-1 lua, — spuse Costache. — Nu-1 lua că pe ei îi ţine pe loc acolo, la ateliere... la chefereu... — Da' de ce? Ei îs mai breji ca noi? — sări Lixandru, cu răsvrătire în glas şi-şi întoarse aprig spre Costache nasul lui cel lung, cât un plisc. — Ii ţine că trebuie — lămuri Costache, ştiutor. — Ei fac trenuri... Cu ce să cari amoniţia la front?... Trebuie. Caporalul tăcea. Se uită ţintă'n gol şi tăcea. Ii plutea pe faţă o mâhnire negrăită. Casca îi umbrea şi mai tare ochii negri, învăluiţi în tristeţă. Pe sub pieliţa obrajilor, îi jucau fălcile ca şi cum înghiţea. Deodată tresări. Se înălţă în picioare, apucându-se cu o mână de vergea şi cu alta de umărul lui Lixandru. Striga de să te asurzească : — Lapteş! Culiţă Lapteş... Don' s'lo'nent... Lapteş! Treceau iarăşi nişte infanterişti, cu pas iute, pe şosea, în lungul bateriei. Cel strigat, un ofiţer pe cărei ghiceai numai după tresă, fiindcă încolo era îmbrăcat întocmai ca soldaţii, se opri ieşind din coloană şi cerce tând în toate părţile să vadă cine l-a chemat. Era tânăr, părea să fie de-o vârstă cu Roban, însă mai năltuţ, mai mlădiu. Avea nişte ochi adânci, verde-întunecat, ca frunza nucului, bătrână. Descoperindu-1 pe Roban care se zbuciuma mai departe, în picioare pe antetren, făcând semne, ofiţerul veni spre dânsul cu grabă mare : — Vasile! Dă-te jos, măi! Ce faci tu, măi, Vasile? De cealaltă parte, se arătase şi Udrea, nedumerit de frământarea caporalului. Zărind un ofiţer, salută scurt şi, aflând întâmplarea, îi făcu semn din cap lui Roban că poate coborî. — Are prietenie cu un sublocotinent — vorbi cam cu îndoială Lixandru. — Gândesc că taman despre el mi-a povestit mie Roban altădată — • spuse Costache. — Ba... mi-aduc aminte... chiar aşa-; spunea: Culiţă. Să ştii că ăsta-i... Se cunosc de mici, că stau ai lor. pe-o stradă. S'au jucat — zicea — împreună în ţărână, când erau prunci. — Dacă era la dânsul în companie poate-1 lăsa la vatră! — îşi dădu pe faţă un gând flăcăul cel slab şi parcă-i părea rău că nu s'a întâmplat să fie aşa. Costache zise, încredinţat: — II lăsa, hotărît că-1 lăsa... Cei doi prieteni păşeau alături, pe lângă şirul soldaţilor. Culiţă îl zguduia de umăr pe Vasile Roban : — Măi,, de când n'ai mai fost pe-acasă ? — Dela Crăciun. N'a mai vrut majurul să mă lase şi de Paşti. Tu ...ai fost? Ofiţerul şovăi puţin înainte de a răspunde: —- C'o Duminică înainte să'nceapă războiul. Moş Roban e sănătos, maică-ta la fel. — Şi... Liza ? 234 AUREL LAMBRINO Culiţă Lapteş acum" îşi căuta batista în buzunar. O scoase de-şi tampona obrazul şi numai după aceea spuse : — Pe ea... n'am văzut-o... Vasile Roban se'ntrebă înciudat, în sinea lui, cum de n'o fi văzut-o că doar tatăl Lizei stă şi el tot pe aceeaşi stradă, la câţiva pasi de curtea unde locuiesc împreună maistrul Calistrat Lapteş şi tatăl lui Vasile. „îmi ascunde ceva", gândi Roban. Ii ştia de mult apucăturile. Dar nu zise cu glas tare decât : — Ai avut o permisie mai lungă? — Câteva zile... Mi-a spus taică-tu că Ia ei, la turnătorie, lucrează pentru război acum... Merge greu, sânt cam nemulţumiţi oamenii. Nici lui moş Roban nu-i convine deloc... Ei, ce să-i faci? Aşa-s vremurile... După câtva timp se îmbrăţişară şi se despărţiră. Lapteş îşi reluă locul în fruntea plutonului său. Vasile Roban sări pe antetren. Insă abia apucase să se aşeze şi tună glasul lui Udrea : — Ia, jos. Mai lăsaţii şi pe ceilalţi sus. Săriră toţi trei în şosea. într'un timp, Roban îi spuse lui Costache: Nu mi-a plăcut azi deloc de Culiţă. Am înţeles că se fereşte de mine. — Păi, dacă-i ofiţer. — Poate şi de asta... Dar pricina cea adevărată e alta. Şi aşa i se spovedi Vasile Roban Iui Costache Ţarălungă ca să-şi mai uşureze necazul. O găsise de Crăciun pe Liza schimbată. Nu mai era ea fata care i se uita în ochi ca altedăţi. Vasile nu-i ceruse socoteală; se închisese în el şi se trudea să înţeleagă. Vedea bine ce grea li-i viaţa în casă la dânsa şi cum nu li s'ajunge. Şase guri. De câştigat câştigă numai doi: ea la' ţesatone, când se'ntâmplă s'o primească şi tată-său, care-i montator în atelierele c. f. r. Bani puţini, nevoi multe. Dar parcă nu fusese totdeauna aşa? Nu-i era limpede deloc lui Vasile dece i-a pierit Lizei veselia ei obişnuita Până l-a întâlnit într'o zi pe Culiţă în casă la Pândele. Negru i sa făcut atunci înaintea ochilor. Ce să caute Culiţă, învăţător, om ru carte, mtro casă de muncitor?... Tată-său, maistrul l-a ţinut prin scoli ca-j dădea mâna. — Şi n'ai cercat-o pe fată cu vorba? — întrebă Costache. — Ba da. Mi s'a jurat că nici ea nu ştie ce-i cu dânsa. Pe urmă, m am tot dus, că se isprăvise permisia. — Da' pe el l-ai cercat? — întrebă iar Costache. — L-am cercat — spuse Roban, cu supărare. — M'a luat în râs. Mi-a spus că el are alte planuri... c'o domnişoară, o boieroaică... Mi-a arătat şi fotografia. L-am crezut. — Poate-o fi spus drept, — vru să-1 liniştească celălalt. — Aşa gândeam şi eu. Dar... acum... II cunosc eu de mic c'ine-i. Bateria se oprise la poalele unui deluţ. Infanteriştii, iî ocoleau pe amândouă laturile, pierzându-se prin văi. Ca nişte bătăi mânioase în gard răsunau departe mitralierele. Locotenentul plecase înainte cu sergenţii, împărţea locurile unde să se aşeze tun de tun. — De-acu iar începe greul — oftă Costache. .Până'n seară munciră, scăldaţi în năduşeală, să sape şanţuri, gropi sub afetul tunurilor, să care proectile. De partea cealaltă a deluţu'lui, în . VOLUNTARII 235 vale, se auzeau într'una împuşcăturile, când mai tari, când mai slabe. Luptau şi mureau infanteriştii, stropind cu sânge un pământ care nu le trebuia. Aici, însă, în baterie, era o linişte de necrezut. E drept că soldaţii, îmboldiţi de sergenţi, munceau pe rupte. Dar ofiţerii, aşezaţi pe iarbă, fumau. Abia după miezul nopţii s'a isprăvit cu săpăturile. Istoviţi, artileriştii adormiră în şanţuri, cu pumnul căpătâi, sub bolta nopţii, blândă, pe care stelele păşeau mărunţel, desculţe, în vârfuri. Din timp în timp câte una se lungea nemăsurat, căzând, ca şi cum ar fi săgetat un trup prin văzduhul sinii iu, sărind la scăldat în vreun iaz. Caporalul Vasile Roban nu izbutea să dea ochii în geană. Mereu i se năzărea chipul Iui Culiţă Lapteş, obrazul lui oval; prelung, cu ochii verde-întunecat, cu nasul subţire, arcuit gingaş. Pe strada lor totdeauna se ştiuse că Lapteş e un băiat după care-şi frâng gâtul fetele. Mai ales că era şi cu şcoală., îşi aminteşte Vasile de strada lor, acasă şi simte că-i plesneşte inima de câtă suferinţă i s'a adunat înăuntru. Mai rău 1-a răscolit întâlnirea cu Lapteş. Dece nu poate el zbura acum, doar pe-un ceas, s'o cheme pe Liza din casă., Poate-ar ieşi măcar la geam., s'o întrebe, să-i povestească tot jarul lui, să-i arate temerile., ca să i le potolească ea cum o şti. N'au vorbit de dragoste niciodată ei amândoi, dar s'au înţeles mereu din priviri. Nici nu eîa nevoie de mai mult. Nea Pândele dela o vreme nu se mai mira văzându-1 tot mai des în casă la dânsul pe feciorul lui Roban. Nevasta lui Pândele, ţaţa Fira, de' mai strâmba uneori din nas, că^-i dorea măritiş bogat fetei. „Cât de frumoasă-i Liza mea, poate să mi-o ceară oameni cu stare, nici nu gândeşti cine,, aşa fără zestre cum o ştii". Liza cu' toate acestea nici nu voia s'audă de măritiş. Cât timp fusese Vasile ucenic, la turnătorie, e-adevărat că Liza, feţişoară, îi cam ieşea în cale lui Culiţă. D'apoi Lapteş, fudul nevoie mare, nu stătea cu oricine de vorbă, nici chiar dintre fete. Casa lui tată-su e arătoasă, cu perdele albe la ferestre, cu mobilă de lemn lustruit înăuntru. S'a ridicat maistrul an după an- de nici nu-1 mai cunosc muncitori; cum a fost odată. A şi luat avere bună când s'a însurat cu fata lui Iftode, cel cu prăvălia de coloniale. Asta s'a petrecut numai cu puţin înainte de celălalt război. Culiţă a deschis ochii în îndestulare, oricât s'ar plânge el Veşnic că-i sărac. Poate-i sărac într'a-devăr faţă de alţii pe care-i întâlneşte pe unde se duce, în oraş, în centru. Dar pe strada Atelierelor, cine zice cări sărac Lapteş, apoi dovedeşte că nu ştie ce-i sărăcia. Să poftească la moş Roban. Stă în aceeaşi curte turnătorul acesta bătrân cu maistrul lui care i-i prieten de altfel. Casa-i a mamei lui Culiţă, ei îi plăteşte moş Roban chirie şi bagă Calistrat Lapteş banii în buzunar. Parcă vede acum Vasile cele două camere din fundul curţii, lângă cişmea. Sânt despărţite de casa maistrului şi-s mici, cam strâmbe, făcute din chirpici nu din cărămizi; şi cu ferestre cât palma. Uşa se'nchide cu ivăr şi cu lacăt, înăuntru, stau pe lângă pereţi paturile de scândură geluită, aşternute cu câte un mindir. într'o cameră, unde-i şi plita de bucătărie, dorm bătrâna şi sora lui Vasile. In cealaltă stătea el cu frate-su mai mic. Acum o fi trecut frate-su la bătrâni, ca să doarmă Constanţa dincoace. Cine mai ştie? Din 39 de când s'a duş să-şi facă armata, n'a mai putut veni decât în vreo două, hei rânduri acasă. Şi tot pe repezeală. Nici că izbutea să găsească un timp 236 AUREL LAMBRINO potrivit ca să se sfătuiască pe îndelete cu Liza, să-i spuie ce plan îşi făcuse el. Tot socotea c'or să-i dea drumul în 40; pe urmă în 41. Ieşise de câţiva ani lucrător proaspăt. Loc, acasă la moş Roban, tot ar mai fi. Numai să fi vrut Liza... Dar armata s'a tot prelungit, pân'ce l-a aruncat în război. Hei, de-ar fi avut nişte gologani acolo, să-i plătească majurului dela mobilizare, poate că altfel se'ntorceau lucrurile. Dar n'a avut. L-au trimis la război... Dela'nceput a dat peste Paul Văcăreanu; era locotenent Văcăreanu pe-atunci, dar tot comanda baterie. Câte zile de'nchisoare n'a făcut Vasile din pricina lui... Şi din nou i se năzări chipul lui Culiţă Lapteş, gâtul lui alb ca de femeie în gulerul prea larg al vestonului, părul castaniu ondulat, căzându-i pe tâmplă, atunci când şi-a scos casca. Se vede că uniforma cea nouă şi-o ţine în ladă, s'o păstreze. Cu toate că se împotrivea, caporalul Roban îşi aminti limpede toată întâmplarea dela Crăciun. , H lăsaseră pe-o săptămână. Zburând venise dela gară acasă. Scârţâia r.ăpada sub bocanci de parcă-i da bineţe în graiul ei. De departe, ajungând în strada lor, a zărit zidul lung, de cărămidă roşie, al atelierelor. Era devreme, înainte de patru, mai avea de aşteptat până să fluere sirena. In curte la ei, pârtie lată în faţa casei lui Costică Lapteş şi alta mai îngustă spre cişmea şi spre căsuţele din fund. Maică-şa spăla în bucătărie, aplecată pe balie. .— Vasile ! — a strigat zărindu-1, şi a svârlit în zoaie săpunul. Nu ştia ce să facă mai întâi : să-1 sărute, să-şi usuce mâinile'n şorţ sau să-i deie de mâncare. — Ai slăbit, dragu' mamii, te suge armata... Pe urmă a venit şi tată-su, călcând rar, ostenit. Când l-a văzut pe Vasile, a spus parcă fără nici o mulţumire ; — Tu eşti ? Privindu-1 în treacăt şi-a scos scurteica, pe urmă şapca. Şi le-a aninat în cui, şi s'a aşezat alături de fecior la masă : — Când găteşti cu oastea ? Nu-ţi mai dă drumul odată ? — Nu ştiu, tată, — spusese obidit Vasile. — Acum, decând cu Antonescu... dracu ştie. Văd că i-a lăsat'pe unii, mai bătrâni, şi adună tineret. Moş Roban, (aşa-i zic toţi la atelier) îşi netezise mustăţile cărunte, întrebând gânditor : — S'aude c'are să fie război, măi băiete ? — Nouă ne spun ofiţerii că avem de luptat... Dar, pentru ce avem de luptat, nici ei nu ştiu bine. — Ba ştiu ei, dar nu vă spun vouă. Avem de luptat împotriva noastră, asta avem... c'am fost proşti şi nu ne-am unit când trebuia, ca să strivim capul năpârcii... Tu să faci ceri face şi să scapi de armată înainte să'nceapă războiul. Auzi? Că-ţi fac rost de mobilizare pe loc, dacă intri iar la lucru. Tare schimbat i-a mai părut atunci tată-su. Nu-1 mai auzise niciodată vorbind astfel. De răspuns însă, el i-a răspuns doar atât : — Da, tată. N'a fost să fie aşa cum plănuise bătrânul. L-a prins pe Vasile războiul ca'n minghine. Acum nici pomeneală să mai poată scăpa din ghiara de fier a oştirii lui Antonescu. Şi luptă, ce să facă ? Luptă chiar şi împotriva lui însuşi, cum zicea taică-su. VOLUNTARII 237 A doua zi după ce sosise, în permisie, la Crăciun, n'a mai putut răbda. Pe frigare îl punea dorul de Liza. S'a dus acasă la nea Pândele. Liza iarăşi nu mai lucra la ţesătorie, că nu era loc. Ca şi alte daţi, cosea. Comenzi de prin cartier, dela nevasta cârciurnarului, a farmacistului, a vreunui maistru. Când a intrat Vasile, s'a ridicat îmbujorându-se şi'n loc să-i iasă înainte cum s'aştepta el, a strigat-o pe maică-sa de dincolo : — Mamă, u venit... Dar nu şi-a urmat vorba, nu ştiu dece. Cu o fluturare din cap şi-a aruncat pe umeri coadele bălane care-i alunecaseră cât stătuse aplecată asupra lucrului. A făcut un pas spre Vasile : — Când ai venit ? El i-a întins mâna, zâmbind. Era rece mâna Lizei, nu i-a răspuns la strângere ca altădată. Sau poate numai cât i s'a părut lui atunci? îndată a sosit şi bătrâna, au stat de vorbă. Vedea el că nu-i tocmai bucuroasă de vizită mama Lizei, dar ce era să facă? S'a mai dus şi a doua zi şi a treia zi. Niciodată n'a putut-o prinde singură pe fată. Parcă înadins făcea ea aşa ca să aibă veşnic încă pe cineva în preajmă. într'o zi Vasile 1-a găsit pe Culiţă Lapteş la Pândele acasă, cu bătrâna şi cu Liza. II sorbea din ochi baba pe Culiţă, nu mai ştia ce lucruri plăcute să-i spună. Liza sta nemişcată pe un scaun, privindu-şi lung mâinile puse'n poală. Vasile se uita la dânsa, nedumerit: dece tace ? dece-i dusă pe gânduri ? L-a străpuns într'un rând o bănuială cumplită. Culiţă purta o uniformă nouă, de postav subţire, cu nasturi mari, lucioşi. Ii venea bine. Spunea că şi-a făcut-o de când e concentrat şi mai dădea a înţelege că primeşte bani destui. Bătrâna îl asculta zâmbitoare, îi spunea că-1 dorise, că se gândise mereu la dânsul. Liza tăcea. Numai tăcerea aceasta îi mai dădea curaj lui Vasile, că altfel poate chiar ar ii plecat, necăjit de tot. Era el prieten din copilărie cu Lapteş, dar deosebirile dintre starea lor crescuseră mereu. Culiţă începuse a fi domn, vorbea tot mai din vârful buzelor, încă de pe când era în şcoală, în timp ce Vasile se'nvăţa a tipări în forme pământul cernut şi bătut. Terminând şcoala, Culiţă plecase într'un alt oraşv învăţător. Nu mai aveau după cine-şi frânge gâtul fetele din cartier. Dar peste câţiva ani iar a venit. Făcea şcoala de ofiţeri, în permisii se abătea la tată-su acasă. Şi nu după multă vreme l-au concentrat, l-au făcut ofiţer. Cine era mai mândru decât Calistrat Lapteş, eând vedea ce ţanţoş i-i feciorul şi cât de frumos îi şade? Iarăşi se răsuceau fetele pe drum, privindu-1. Şi Liza? Mult ar da Vasile Roban să ştie dacă şi Liza se răsucea la fel. Dar el era la regimentul lui, pe zonă, cine ştie unde; venea acasă rar de tot, doar pentru două-trei zile ş'atunci nu se prea întâmpla să-1 întâlnească pe Lapteş. In după,, amiaza aceea, când l-a găsit pe Lapteş acasă la Pândele, \'asile îşi hotărîse că neapărat s'o întrebe pe Liza dacă-s bune planurile lui, dacă i-s şi ei pe plac. Văzând un ofiţer în casă. şovăise pe prag, nerecu-noscându-1 pe Culiţă. Şi aici crescuseră mari de tot deosebirile între ei. Nu numai că-i despărţea până şi haina, însă de data aceasta deosebirea îi cerea neted lui Vasile să se umilească, iar luj Culiţă să se îngâmfe. Cel puţin: dacă n'ar fi fost Liza de faţă! Insă Liza era şi se uita lung la amândoi. Ba mai era şi mama ei care-i iscodea din ochi pe amândoi tinerii. Culiţă s'a ridicat de pe scaun şi s'a dus la Vasile să-1 îmbrăţişeze. 238 AUREL LAMBRINO Pentru moment, caporalului i-a mai venit inima la loc. S'au aşezat, au început_ a vorbi de câte toate. Dar nici acum nu s'a putut să nu se simtă afurisitele acelea de deosebiri. Vasile vorbea despre majuri, despre corvoadă, despre ţesălatul cailor; Culiţă — despre ofiţeri, despre distracţii, despre uniforme .şi soldă. Leafa lui de învăţător era o nimica toată pe lângă ceea ce primea acum lunar. Poate că tocmai din pricina aceasta tăcea Liza? Şi era cea din urmă zi de permisie a lui Vasile. S'a frământat el o grămadă, până când i-a putut sufla fetei la ureche: — Liză, vreau să vorbim ceva... numai noi doi... Ea nu i-a răspuns, Şi nici nu i-a înlesnit în vreun fel să rămână singuri. Vasile a trebuit să plece odată cu Lapteş, ca şi când n'ar fi venit cu un gând anume. Chiar i-a trecut prin minte după aceea că avea Liza cine ştie, un drăguţ. S'a dus noaptea la gară, singur, şi'n tren îşi spunea cercând să se mângâie: „Poate că n'are pe nimeni. Se sfieşte..." Dar parcă niţ'-i venea a se încrede. Plecând dela Pândele îl întrebase şi pe Culiţă ce zice, i s'a părut schimbată Liza? Culiţă râsese de dânsul, răspunzându-i in doi peri. Nu l-a mai văzut de-atunci până azi după amiază. Şi nicj pe-acasă n'a mai putut da. „Ochii lui Culiţă sânt la fel cu vestonul lui Văcăreanu, au aceeaş culoare" îj trecu deodată prin minte lui Vasile. Şi totuşi nu se gândise la asta deloc. Parcă i-ar fi şoptit-o cineva la. ureche, pe întuneric. Sări în sus, speriat, cu sentimentul că fusese lângă dânsul cineva, care-i ascultase gândurile, îndelung. Nu era nimeni însă. La câţiva paşi de dânsul tunurile se desluşeau prin pânza nopţii, fumurie: stând sprijinite'n săpi ca nişte lupi în coadă, îşi înălţau gurile spre cer, urlând mut. Două sentinele, se plimbau pe lăturile lor, şi-şi tot ştergeau nepăsătoare vârful baionetei de ciucurii stelelor. Spre apus un nor negru mâncase o bucată bună din cer şi zăcea acum buget, atârnând deasupra lumii cu pântecele lui doldora de stele nevăzute. Rar, zbucnea câte o bufnitură de armă, departe, scufundându-se în tăcere aşa cum sar broaştele în tău, clipocind. Linişte. Morţii presăraţi pe vale vor fi părând oameni vii adormiţi. Oamenii vii, frânţi de trudă, dorm ca morţii. Dela o vreme, Vasile Roban nu mai putu răbda. II usturau pleoapele de parcă suîlase'n şperlă. Se ridică şi porni spre una din sentinele. Voia să-i ia locul să stea el de veghe; tot nu-i venea somnul. Lixandru era sentinela. II întrebă minunându-se; — Da' ce ai ? — Nu pot dormi — făcu Roban. — Mă arde'n suflet. Lixandru îşi scoase puşca de pe umăr, întinzându-i-o : — Ţine arma mea... — Şi pe urmă, domol, cu glas tainic : — Pe mine tot aşa mă'ncearcă din suflet. Da' nu ştiu cum să fac. Roban îşi petrecu braţul prin cureaua puştii, săltând din umăr să şi-o aşeze mai bine. întrebă : — Ce să faci ? Lixandru se uită la dânsul; nehotărît. Se vede bine că luptă cu el însuşi, neştiind dacă-i mai bine să tacă ori să yorbească. Rosti cu greutate — Să pun.capăt războiului... Dac'aş fi la infanterie, ar fi mai uşor VOLUNTARII 239 Roban pricepu. Spuse : — Măi Lixandre, da' nu-i păcat să te caliceşti singur? — Mai bine schilod, decât să mă răpuie o schijă, — făcu Lixandru îndârjit. — Că nici nu mai pot îndura iadul din baterie, pricepi? Văd că Ţarălungă rabdă şi mai multe decât mine. Se vede., unde-i mai bătrân,, sau poate s'a deprins aşa. Da' eu., dacă nu izbutesc să pun capăt războiului., îmi fac o seamă. Vasile Roban stătu o vreme cu fruntea plecată sub strălucirea albă a baionetei care-i creştea trufaşă din umăr. După aceea murmură : — Cred, nu mai poţi îndura., dar este şi altă cale,, să scapi. — Nu-i, M'am gândit la toate — spuse Lixandru. — Ba este., Dă-te prins. Aud că nu-i omoară bolşevicii pe prizonieri. Ne-au spus numai aşa ofiţerii., ca să nu-i lăsăm "singuri. — Dacă nu-s infanterist., — suspină Lixandru, nemângâiat. •— Aici, la noi, stai cu juvăţul de gât toată ziua şi cu sergentul "după cap. La infanterie-s mai slobozi,, mai aproape de ruşi., Vasile Roban vorbi încet, cântărindu-şi cuvintele : — E greu,. N'ai cum mişca.. Dar de schilodit, să nu te schilodeşti singur, Lixandre., Chiar de-i scăpa, să zicem, de judecată,, mâna sau piciorul tot nu le pui la loc. Mai aşteaptă., Lixandru rămase o vreme pe gânduri. După aceea se urni : — Mă duc. Poate că ai dreptate. Şi plecă spre şanţ să se culce. Păşea rar cu picioarele lui lungi, de cocostârc. Insă, cum mergea aplecat, adus de umeri, nu mai părea înalt. Vasile Roban începu a se plimba, tulburat. Taina lui Lixandru îi zbătuse'n piept nişte simţiri vechi, pe care le crezuse uitate. Alte gânduri se trezeau acum, bătând din aripi, ca stolurile de păsări călătoare luându-şi sborul. Era la dânşii în atelier, la turnătorie, unul, Gheorghe. Mălinescu. Un om cu nişte ochi care te frigeau ca jarul din cuptorul deschis. Pe-atunci Vasile era în al treilea sau al patrulea an de ucenicie. Trecuseră mai bine de doi ani dela grevele din 33., Pe câţi nu-i arestase atunci poliţia.. Cei mai mulţi nu s'au mai întors niciodată la lucru. Taică-su îi hotărîse şă nu se mişte din casă toată luna sau şi mai mult, cât o fi să fie grevă. II ţinea lângă dânsul, să n'o zbughească. De multe ori îl punea să meargă înaintea lui şi împreună se duceau spre seară în casa de alături, la Calistrat Lapteş. Maistrul se burzuluia totdeauna când venea vorba despre frământările muncitoreşti din Capitală. Valurile acestbr frământări noi şi mai mari ca de obicei — după câte se părea — se întindeau cuprinzând toată ţara şi ajungeau până şi în atelierul de turnătorie din, oraşul acela de provincie. Sfătuiau îndelung , Calistrat Lapteş şi moş Roban. Despre grevă şi muncitori, despre comunişti., îşi povesteau unul altuia cum a curs sânge cu nemiluita la Griviţa, în Bucureşti. Moş Roban clătina din cap, îndurerat. Calistrat Lapteş bătea cp degetul în ziar, supărându-se : — Dece vor să facă revoluţie? A tras armata în muncitori.. Păcat! Dar de ce se ţin şi ei de comunişti?.. Ce caută comuniştii la noi? Se face el şi singur socialismul, fără comunişti., pe îndelete.. Bolşevicii să stea la ei, în Rusia. Moş Roban oftând îşi apleca asupra ziarului fruntea brăzdată : — Prea multă moarte., prea multă urgie.. 240 AUREL LAMBRINO — Şi cine-i de vină ? — îi cerea socoteală maistrul Lapteş. — Bolşevicii... Nu zic că-i uşoară viaţa noastră. Sânt - nedreptăţi mari, sărăcie... hoţie... Dar trebuiau să procedeze pe cale legală. Dece avem legi? Ca să le respectăm. Iar moş Roban, privind pozele întunecoase din ziar: — Câtă risipă de vieţi... Oameni cu neveste, cu copii... Atunci a auzit întâia oară Vasile Roban că, în.Rusia, bolşevicii înfometează poporul, ucid fără nici o socoteală, sparg bisericile, pun oameni nevinovaţi la zid. Se cutremurase de spaimă. Ii îngheţau ochii jucăuşi, ţintind tabloul cumplit care i se înfăţişa în minte când îl asculta pe Calistrat Lapteş citind câte mai scriau în gazete. Vedea nişte căpcăuni, cu şpăngi de fier în fiecare mână, nă'pustindu-se asupra lumii, strivind-o de garduri şi hohotind cu gura largă până la urechi, spartă şi neagră ca intrarea într'o pivniţă. Iar când se'ntâmpla, cine ştie cum', să-i audă pe unii muncitori şoptind, feriţi prin colţuri, între ei şi vorbind cu dragoste despre bolşevici ori despre comunişti (numiri deosebite pe care el adeseori le încurca, pe-atunci) îşi făcea socoteală cS de l-or afla maistrul sau taică-su ascultând asemenea vorbe oprite, va şi căpăta vreo două iuţi peste cap. Şi-şi vedea de drum. După ce s'a potolit greva, s'a întors la lucru împreună cu tată-su: Calistrat Lapteş se învârtea din nou grăbit printre muncitori, împărţind comenzi partidelor, dojenindu-1 pe unul pentru o piesă neizbutită, amenin-ţându-1 pe altul cu o amendă zdravănă. Faţă de moş Roban se purta totuşi mai cu milă că, de! îl avea de vecin şi chiriaş. Gheorghe Mălinescu sosise pela sfârşitul lui 936, mutat din alte părţi. Era un om tânăr, înalt, negricios. Când vorbea cu cineva nu-şi mai urnea ochii din ochii lui. Chiar şi cu maistrul lui, cu Gurău, la fel era : când îi spunea maistrul ceva, Mălinescu tot ţintă cu privirea pe faţa luj stătea. Cazangiu. Vasile Roban îl întâlnea rar. Ii hotărîseră şi tată-su şi Calistrat Lapteş să nu care cumva să-1 prindă că „s'a înhăitat cu comuniştii". Se mai şoptea şi despre alţii, prin ateliere, că ar fi fiind comunişti. Când venea verba despre ei, oamenii trăgeau cu coada ochiului împrejur, înspăimântaţi, şi-şi scădeau glasurile. Parcă plutea înspre ei atunci un duh de ameninţări, neştiut, care voia să-i soarbă cu tot, cu comuniştii. S'a'ntâlnit Vasile cu Mălinescu o singură dată, când nici nu se aştepta. Nea Chircu dela vagonaj îşi mărita fata. O dădea după Gândac Alecu. Moş Roban, naş. Era într'o Duminică, de ziua lui Alecu, în 1936. Alecu râdea : „Am pus nunta de sfântu' Alexandru, măi, înadins. Economie. Să nu mai cheltuiesc şi eu anul ăsta". Chircu stătea pe-o ulicioară noroioasă, de partea cealaltă a atelierelor. Pe mireasă o ştia Vasile doar din vedere. Pe Alecu îl cunoştea bine, că era tot turnător, ieşiseră lucrători proaspeţi odată. „Calfe", cum li se zicea, jumătate în glumă, jumătate serios. Găsise Alecu nişte haine negre cu împrumut, nu ştiu de unde. Când l-a văzut aşa de gătit, împopoţonat şi cu floare albă la cheutoare, pieptănat lins cu cărare, s'a pornit pe-un râs Roban de-i dădeau lacrimile. Alecu s'a cam supărat, dar s'a ţinut să nu arate, fiindcă era ziua lui, ba şi nuntă pe deasupra. Stăteau seara la ospăţ, în camera dinspre uliţă. Ajutată de vecine, soţia lui Chircu aducea la masă oalele cu sarmale, pe care din depărtări mireazma de varză ca o goarnă le vestea nărilor. Vinul păruse cam acru VOLUNTARII 241 li, început, acum nu se mai cunoştea. Veselia îmbujora toate feţele, scotea stropi de năduşeală pe frunte, lega şi încurca limbile. Când l-a văzut printre musafiri pe Mălinescu, vorbind tihnit într'un cerc de oameni mai în vârstă ca dânsul, Vasile Roban a uitat să mai necăjească fata cu care-şi găsise de hârjoană. S'a strecurat până în colţul „comunistului", să tragă cu urechea. N'a aflat mare lucru. Se plângea un cazangiu —• altul decât Mălinescu — de hoţiile lui Gurău. Altcineva arăta cât de mult s'au scumpit iarăşi toate. A intrat în vorbă cu Chircu, amintind ce amenzi straşnice şi nedrepte s'au trântit mai peste tot de câteva luni. Mălinescu mai mult tăcea, din timp în timp azvârlea câte-o întrebare, piro-nindu-şi ochii după obiceiul lui drept în ochii celui întrebat. într'un rând şi-a întors faţa spre Vasile, zărindu-1 cum s'a aşezat binişor pe o bancă, nu departe de el. L-a privit într'un fel ciudat, parcă mâhnit, parcă mustrător, apoi l-a întrebat pe Chircu, tare : — Băiatul lui moş Roban, nu ? — Da. El e — a răspuns Chircu. Mălinescu a zâmbit cam silnic. Apoi i-a spus lui Vasile, uşor, în treacăt, parcă puţin cam întristat, dar înţepându-1 cu ochii : — Iţi place s'asculţi? — şi n'aşteptă răspuns. Şi-a îndreptat iar obrazul spre cel ce vorbea de valul de scumpete. Vasile se foia stingherit pe .bancă. Pricepuse că ar fi fost mai nimerit să plece, să se amestece cu tineretul. Crezuse că de asta l-a întrebat Mălinescu ceea ce La întrebat. Chiar voia să se ridice, când a apărut şi moş Roban, vărîn|du-se între cei din jurul cazangiilor. Se cam cherchelise moş Roban. Ii atârnau umede tufele de mustăţi cărunte şi-i lucea chelia, roşie, ca un fund de tingire, frecat cu lustru A venit clătinându-se, cu paharul în mână, stropind ici colo vinul, după cum i-o luau razna şi picioarele : — Chi... Chircule — făcea moş Roban chicotind — maaai lăsaţi politica. Aăăsta-L, comunist... Băiat bun da',, comunist,. Şi a întins mână să-1 ia de gât pe Mălinescu, să-1 îmbrăţişeze. Ceilalţi râdeau.'Mălinescu nu s'a ferit, dar l-a cuprins pe bătrân de mijloc şi l-a aşezat pe bancă, scoţându-i paharul din mână: —- Stai ici, moş Roban. Să nu te'mbrâncească cineva, din grabă. Moş Roban s'a răţoit: — Pe mineee? Să mă'mbrâncească? Păi, nu mă cunoşti,. Eu., încetul cu încetul, ceilalţi au reluat discuţia. Moş Roban asculta doar pe jumătate, întrerupea fără rost, şi sorbea într'una din pahar. Nici nu şi-ar mai fi amintit poate Vasile de întâmplarea aceasta, dacă nu s'ar fi petrecut atunci un fapt deosebit. Cineva a pomenit cine ştie cum de Spania. Trecuse numai o lună de când Franco îşi pornise rebeliunea împotriva republicii democrate. Vasile a observat că Mălinescu, deşi tăcea mereu, îşi muşcase uşor buza. Chircu a spus : — Habar n'aveam că-i război în Spania. Uite-aşa, la un pahar, mai afli câte una, alta. — E groasă rău acolo — a stăruit cel ce adusese întâi vorba.^Abia acum băgă de seamă Roban că era tot cazangiul care dăduse pe faţă mai înainte câteva dintre ultimele hoţii ale maistrului Gurău. Vorbind, cazangiul îşi tot alunga privirea dela Mălinescu la ceilalţi, iar Mălinescu se uita la * viaţa romanească 16 242 AUREL LAMBRINO dânsul, neclintit. — E groasă rău... Ucid democraţia. Franco ăsta e un fel de Hitler al spaniolilor. Moş Roban sughiţă : — Este! Hitler... jos cu el! Mălinescu se învioră pe neaşteptate. Vorbi purtându-şi ochii dela unul ia celălalt, la toţi din jurul lui : — Frate, izbesc fasciştii pretutindeni în democraţi... Pun la cale războiul. Uite, în Spania... Nu-i republică socialistă, să zici că... Ii era numai ceva mai îndemână muncitorului, răsuflau oamenii mai uşuraţi... începeau să se respecte drepturile populare. Au şi sărit fasciştii... Vă daţi seama, frate, ce'nseamnă asta ? Moş Roban sughiţă din nou: — Hitler, nu... Jos! Da' Spania... ce mai ala-bala... Spania nu-i Hitler... Altă mâncare de peşte-i acolo... ştim noi... — Tot un fascist e şi Franco — se împotrivi celălalt cazangiu. — Nici Hitler nu-i facist — rosti cu încăpăţânare moş Roban — ştim noi... Voi sânteţi comunişti, zăpăciţi lumea... Facism, la Italia... Am discutat eu cu maistrul... Hitler e mai rău decât faoiştii, dă-1 la dracu'... Jos cu el!... Da' la Italia, nu-i aşa rău... Mălinescu îi făcu un semn uşor din cap cazangiului. Acela încercă să schimbe vorba. Chircu se scarpină în ceafă, mormăind : — Multe mai sânt... Şi încurcate, bre, omule, că nu le mai dai de capăt. Deodată Mălinescu păru că şi-a amintit de Vasile Roban. Nu-1 privi decât într'un singur rând, scurt, apoi, încreţindu-şi fruntea, se întoarse spre moş Roban, care chicotea cu paharul la gură. Discuţia lunecase din nou asupra unor mărunţişuri obişnuite, zilnice. Mălinescu se aplecă asupra lui moş Roban, luându-1 de braţ: — Moşule, al dumitale-i feciorul ăsta, da ? Turnătorul se'ntoarse mirat. îşi supse mustăţile şi rosti cu limba greoaie,, vădit mulţumit, totuşi, că se interesază celălalt de el: — Al meu... Ce, nu-1 cunoşti ? Vasile... Am mai avut trei, înaintea lui, da'... s'au dus. Adică unu era fată... Dela ăsta'ncoace îmi trăiesc... şi Mi tu şi Constanţa... Cam bolnavi ăia mici, da' trăiesc... — Câţi ani ai, moş Roban ? — întrebă de data aceasta cu multă milă în glas Mălinescu. Iar moşul se înveseli, se mândri poznaş : — Juma'. Juma' de veac. Uite-acuş, acuş o bat... juma'tea... să vezi ce chef... când o fi... peste vreo trei ani... Te chem şi pe 'mneata... Izbucniră toţi în râs, cu hohote prelungite. Moş Roban, încântat că-i izbutise şi de astădată gluma lui cea veche, se uita victorios la cei din jur, zâmbind larg de i se mişcau mustăţile pe obraz. Mălinescu râsese şi el, dar numaidecât apoi păru că s'a'ntristat. Oamenii, începând a se ameţi, se plesneau de plăcere cu palmele peste genunchi, îl zguduiau de umăr pe moş Roban, hohoteau nemăsurat: Mălinescu îi şopti pe neaşteptate lui Vasile1 —• Ai auzit până acum vreodată ce-j în Spania ? — Ţţ, — făcu Vasiie, mirat. Şoapta lui Mălinescu era fierbinte uscată : — Acolo luptă poporul pentru pace şi libertate. Dacă te-o întreba VOLUNTARII 243 mâine cineva ce-a mai spus Mălinescu în seara asta,, am văzut că te interesează., aşa să-i spui, de te-o'ntreba, auzi ? Era atât de aspră privirea lui Mălinescu, încât Vasile se zăpăci, roşi, se bâlbâi : — Domnule Mălinescu., dar ce vă'nchipuiţi ? Mălinescu rosti tăios : — Nu-mi închipui nimic. Ar fi bine să manşei, — Şi deodată, îm-blânzindu-şi glasul, făcu iar cu aceeaş milă cu care-i vorbise şi bătrânului Roban : — Poate chiar mă'nşel, cine mai ştie.. Dar ţine minte una., că eşti tânăr, şi ai nevoie : dacă Franco ar ieşi biruitor în Spania, asta ar însemna începutul altui război mondial. Pricepi ? — Nu, — răspunse Vasile, zăpăcit şi ruşinat de tot. — Ar trebui să poţi pricepe — zise parcă supărat Mălinescu şi, ridi-cându-se de pe bancă, se îndepărtă. In seara aceea nu l-a mai văzut Vasile. Pesemne plecase. Peste câteva săptămâni a aflat întâmplător că plecase şi din atelier. Nimeni nu ştia unde. Nici mai pe urmă n'a ştiut lămurit Vasile ce se petrece în Spania. Nu-i ardea de politică, tată-su îl supraveghea cu străşnicie. Era şef de partidă bătrânul, îl luase să lucreze la dânsul. Cum au trecut anii... N'a stat Vasile cu tot dinadinsul să-şi amintească întâmplarea aceasta decât târziu, când era la armată. Avea vreo opt luni de când sosise'n regiment, recrut. începuse războiul lui Hitler, cutropirea Poloniei. Şi nu pricepea Vasile un lucru : ce legătură poate fi între Spania şi Polonia ? Ce tâlc să fi avut vorba aceea a lui Mălinescu ? Dar războiul mondial, uite-1. S'a întins ca focul în pădure. Acum au sărit şi asupra sovieticilor,. Au sărit ? Cine au sărit ? — se'ntreabă Vasile, frământat de nedumeriri. Franco, nu,. La noi în ţară pe vremea când s'a ridicat Franco, nu era Antonescu., Nimeni n'auzise de el. Dar Hitler era ş'a-tunci ş'acum. Fasciştii., Ci-că numai în Italia e fascism. Dţar uite-i, toţi stau într'un mănunchi, toţi cei cărora le trebuie războiul. De-o parte ei. De cealaltă, popoarele, cu muncitorii şi comuniştii în frunte : împotriva războiului. Cum de nu pricep oamenii din timp toate acestea ?... ...Se subţia cerneala nopţii Nu era încă dimineaţă, dar în văzduh se simţea apropierea zilei ca o suflare proaspătă. Un ostaş cu arma în spate veni poticnindu-se şi căscând spre Roban : — Care eşti în locul lui Lixandru ? 'Mneata ? Hai, că ţi s'a isprăvit schimbul, don' caporal, Vasile Roban coborî în şanţ şi-şi căută un loc mai ferit unde să se poată cuibări. Trupurile oamenilor adormiţi zăceau nemişcate, dar fiecare trup răsufla, în fiecare bătea inima., atâtea inimi de jur împrejur., Dimineaţa neivită încă destrăma mereu întunericul, rărindu-1. 3 După ora 5, a'nceput să zbârnâie telefonul. Locotenentul şi-a scos numai capul din adăpostul lui săpat adânc în pământ: — La posturi! Soldaţii au sărit la tunuri, înlăturând camuflajul, pregătind proectilele. Dar comanda de tragere nu mai venea. In vale, dincolo de dâmb, se'nte- 244 AUREL LAMBRINO ţiseră împuşcăturile. Câte-o mitralieră păcănea un timp, găurind auzul ca acul unei maşini de cusut. In răstimpuri, bufnituri înfundate. — Lauzi, brandurile ia — rosti un soldat. Nimeni nu-i răspunse. Alte bufnituri mai puternice răsunară de undeva, din faţă. Trecură pe deasupra bateriei şuerături ascuţite, plângătoare şi se pierdură numaidecât, îndepărtându-se. Pe dealurile din preajmă, luciră din pământ lumini ca'n cremene când scaperj şi se înălţară fumuri negre, rotunde. Trăsnetul exploziei obuzelor se auzea, abia când fumurile, crescând, începeau să semene cu nişte ciuperci uriaşe de funingine. Căzură proectile şi mai aproape de baterie, zguduind pământul. Artileriştii se uitau unii la ceilalţi, galbeni la faţă, ca totdeauna când se aproipia de ei bombardamentul. S'a rupt firul telefonic în câteva rânduri. Locotenentul aştepta înfrigurat, nerăbdător, până când izbuteu telefoniştii dela observator să descopere ruptura şi să lege cablul. Căpitanul Văcăreanu îşi ţinea în curent subalternul cu ceeace se petrecea pe câmpul de luptă : — Domnule, dacă mai contraatacă bolşevicii odată, o să trebuiască să luăm măsuri... Cum ? Da măsuri, adică... s'o luăm din loc. Dar nu cred să fie nevoie. I-a ţinut infanteria în vale pe ruşi... Sigur, i-a ţinut. Avem destulă infanterie aici. Ruşii sânt puţini... dar au un curaj, domnule, fenomenal. Vin în picioare la atac... Nu, n'am primit ordin să tragem.. Staţi pregătiţi. Aşteptaţi... A, Uite ce-i, domnule. S'a rupt firul de cinci ori până acum. Mi-a omorât doi telefonişti... cel puţin aşa cred, fiindcă nu s'au mai întors... şi pe ceilalţi doi... Cum ? Cine-s dispăruţi ? N'are importanţă, vedem noi pe urmă... Ceilalţi doi sânt răniţi... Nu, nu-i nici o primejdie la observator, ne apără infanteria. Insă pe câmp, când se repară firul... sigur, foarte expuşi. Dacă se mai rupe odată, trimiţi un om din baterie pe cablu. Ştii pe cine ?... Aşa, da. Pe ăla. Bun, ne-am înţeles. De când îmi stă el mie'n gât... bolşevicu.. Firul s'a rupt şi a şeasea oară. Vasile Roban s'a pomenit că-1 cheamă sublocotenentul acela mai în vârstă, comandantul lui de secţie: — Te duci, Robane, pe cablu, să-1 repari. Cum ţi-o fi norocul. Sublocotenentul stătea în şanţul lui din spatele tunurilor, rezemat de peretele de pământ. Fuma. într'o mână ţigara şi un creion, în cealaltă carneţelul pe care înscria comenzile. I se zbârcise şi mai tare faţa. Căpătase o culoare cenuşie, de parcă-1 bătuse praful. Oftă : — Să ştii că n'a fost ideia mea. Da' dacă aşa-i ordinul... Caporalul nu răspunse nimic. Se duse să-şi ia arma din şanţul de lângă tun. In momentul acela, spinteca iarăşi văzduhul unul dintre flue-rele care se tot auzeau trecând din timp în timp pe deasupra bateriei, s'pre dealurile mărunte din jur pe unde se aflau şi alte unităţi de artilerie. Flueratul crescu mai ameninţător ca oricând. — Păzea ! — strigă nu ştiu cine. Proectilul se sparse în apropiere, vuind înalt, asurzitor. Peste căştile celor prăbuşiţi în şanţuri plouară zuruind pietricelele ridicate'n slăvi de ex; plozie. Câteva clipe mai târziu, străbătea prin baterie un bâzâit greoi, apăsător. — Schija... — bolborosi Lixandru Amăriuţei, scuipând înciudat ţărâna care-i intrase'n gură. Se ridicară toţi din şanţuri şi adăposturi, fără să se mai gândească la nimic. Mai deoparte se risipea fumul exploziei, leneş. VOLUNTARII 245 — N'ai mai plecat, Robane ? — întreabă mânios, strigând tare, Udrea. — Ce mai stai ? Ordinul lui don' s'lo'nent. Execută. Vasile nu văzu rânjetul lui Udrea, nici ochii înspăimântaţi ai lui Ţarălungă. Porni încet, aplecat, gata să se trântească la pământ, cum va auzi şuerul obuzului. îşi amintea glasul lui Costache: „Soldatul izăcută". Pe câmp nu găseşti orcând găuri în care să te adăposteşti. Ce are-aface : soldatul izăcută... După ce-a trecut culmea, a trebuit să meargă de-a buşilea. I se părea că aude lângă tâmple piuitul gloanţelor. Poate că numai cât îi ţiuiau urechile. Dar mitralierele se auzeau din ce în ce mai limpede, clămpănind. Se vedeau destul de aproape cuibarele de fum ale proectilelor dt brand care explodau cu trosnet uscat, scurt. Vasile nu-şi putea alege drumul pe unde ar fi fost mai adăpostit. Era nevoie să meargă pe fir, să caute ruptura. A găsit-o. Se liniştise de tot pe drum. Se deprinsese şi cu împuşcăturile şi cu exploziile. Parcă n'aveau nici o legătură cu el însuş. Trecea printre ele ferindu-se mereu cu băgare de seamă aşa cum trecea şî prin atelier, într'o zi de turnat, fără să atingă formele din care se holba la el câte un ochi roşu sau mai vânăt de fontă topită. Doar că-i era şi mai cald decât la turnat. Stătea acum gată să alăture capetele firului şi să lege. Le dădu drumul în ţărână, dintr'o dată. Ii săgetase mintea o întrebare ivită, i se părea lui, din senin : Pentru ce ? Cane are nevoie ca el, caporalul Roban Vasile, el, muncitorul Vasile Roban,să repare telefonul bateriei, cu riscul vieţii lui ? Dece să-1 repare ? Ca să poată nimeri cu obuzele Paul Văcăreanu în sovietici, în pâlcurile acelea de oameni curajoşi, care vin în picioare la atac, apă-rându-şi oraşul lor, poporul lor... patria lor ? Şi dacă bateria nu va putea executa comanda căpitanului, ce-are să fie ? Cui păgubeşte asta ? Rămase aşa câtva timp, uitându-se încurcat la firul care zăcea rupt ca un Şarpe tăiat. Las' să zacă... De-atâtea ori s'a'ntâmplat că, în timp ce un telefonist se zvârcolea în agonie lângă firul pe care abia-1 legase, în altă parte pe cablu o schijă să-1 fi rupt încă de mai înainte. Când se puteau prevedea asemenea întâmplări, pe timpul unor bombardamente mai puternice, cei mai şmecheri sau mai fricoşi dintre telefonişti nici nu se mai osteneau să caute ruptura. Se adăposteau undeva şi se întorceau liniştiţi. Plecau din nou alţii sau, mai târziu tot ei. Cineva, până la urmă, fireşte că totuşi izbutea să lege firul peste tot unde fusese rupt. — La ce bun ? — murmură Vasile. Şi porni îndărăt. Venindu-i chef să fumeze, sări într'o groapă, îşi răsuci atent ţigara, aprinse, trase fum adânc de parcă respira. Nu se urni din groapă nici după ce-şî termină ţigara,. Privea. Pe vale nu se vedea nimic, în afară de explozii. Dar soldaţii se mişcau şi mureau acolo, înfrăţiţi cu ţărâna. Aşa luptă infanteriştii trei sferturi din timpul lor : în găuri, ca ţîstarii. într'un târziu, văzu mergând pe fir de;abuşilea un om. îşi ascuţi privirea şi văzu. Costache Ţarălungă venea ! Şi pe dânsul l-a trimis vasăzică Udrea. Costache înainta ţinând firul în mână. Uneori se prăbuşea, înspăimântat de o bufnitură mai violentă. Roban, când îl socoti c'a ajuns destul de aproape de groapa lui, îl strigă. Ţarălungă se înveseli mai întâi zărindu-1, apoi zise speriat: . 246 AUREL LAMBRINO — Vasile, te suduie don' lo'nent de mama focului. Zice c'ai tras chiulul. — S'o fi rupt firul şi'n altă parte — făcu Roban, nepăsător. — Nu s'a rupt, c'a întrebat la telefon pe cei de la a cincea, lângă noi. La ei nu s'a mai rupt,. Nu vezi ? Bat brandurile încolo., — Aşa., — făcu din nou Roban, la fel de nepăsător. Apoi: — Săi în groapă ici, lângă mine, ce stai afară ? Lasă dracului telefonul. Hai să-ţi spun ceva. Costache însă zise : — întâi să repar,, să găsesc ruptura,. Şi plecă mai departe, repede, aproape fără să se aplece. In timp ce Costache, descoperind pe semne locul unde era tăiat firul, mocoşea acolo, ghemuit, Vasile Roban văzu c'au început să se mişte umbre pe vale. Iarăşi toca o mitralieră dela noi, înebunită. „Atacă ruşii" gândi Roban. Nu avu când privi mai mult. Proectilele de brand începură a cădea în preajma gropii lui, nu departe. I se păru că'n vale se ţes umbrele mai iute, săltând. Costache Ţarălungă se ridicase şi venea fugind încoace. Deodată-1 văzu prăbuşindu-se. II aşteptă să se ridice iar. Nu se mai ridica. Zăcea pe-o coastă, se răsucea. Vasile Roban îşi zvârli arma în groapă, zvârli apoi şi centura cu lopată şi cu baionetă cu tot. O porni alergând- spre Ţarălungă Nu era prea departe. Costache, pe-o rână, îşi privea uimit piciorul drept năclăit de sânge. îşi ducea mâna spre genunchi, pesemne cu gând să-şi cate rana, apoi şi-o trăgea înapoi, uilându-se cum s'a înroşit. Vasile îl apucă de subţiori, îl târî, căzu cu el în groapă. — Te doare, Costache ? — Mă ustură, — spuse Costache, alb de tot la faţă. II tăiase o schijă de brand deasupra genunchiului. — Am să rămân şchiop., în cârji... — gemu el. — Dacă nu ţi-a fărmat osul, nu rămâi şchiop — răspunse Roban şi-i tăia cu baioneta pantalonul pe pulpă. N'aveau pansament Ia dânşii. Trusele individuale se păstrau la trenul de luptă, într'o ladă. „Servanţii n'au nevoie de ele", hotărîse Văcăreanu. Cămăşile. Şi le rupseră amândoi la poale. Roban înfăşură strâns piciorul rănitului. Tot năboia sângele prin cârpe, dar cel puţin nu mai curgea gârlă. Costache, întins pe spate în fundul gropii, gemea stins. Auzind urale, Roban se iţi din groapă. Acuma se desluşea bătălia. Fugeau infanteriştii. Sovieticii, năvălind din mai multe părţi de pe povârnişurile dinspre sud, alergau în şiruri strânse, pe când fugarii din faţa lor se risipeau din ce în ce mai mult. Focurile de armă se îndesiseră de nu le mai deosebeai unul de celălalt. Şi deodată izbucniră nişte călăreţi dintr'o pădurice. Alţii, din altă pădurice. Veneau în galopul cailor, fluturându-şi în mâini săbiile. Dădeau buzna peste cei din urmă fugari care se mai zăreau împrăştiaţi ici colo. Sclipeau săbiile în so?re ca fulgerele. — Costache, — strigă Roban — i-au alungat. Vin ! — Cine ? — întrebă Ţarălungă, cu ochii închişi de durere. — Ruşii ! Vin sovieticii, măi.. Au să ne găsească. — Ne omoară, — icni rănitul. VOLUNTARII 247 — Poate ne-or şi omorî, — şopti Roban pentru el însuşi. — Las' să ne omoare dacă-i pe-aceea... — dar cu glas tare, zise anume ca să-1 audă Costache: — Eu zic că ne lasă cu viaţă, de ne-om preda,. Numai să ridicăm mâinile. Mereu cu ochii închişi, Ţarălungă îşi şi înălţă mâna, apoi îi dădu drumul în ţărână, abătut. Tunurile trăsniră, zguduind pământul. Se'nălţară trâmbe mari de. fum din păduricile de unde ieşiseră călăreţii. Pe vale însă nu mai coborau alţi călăreţi iar cei dintâi nici nu se mai vedeau. Parcă-i înghiţise zările. In schimb umbrele care, după socoteala lui Roban, erau infanterişti sovietici, se împrăştiau într'una alergând îndoite şi deodată vădiră că au închipuit o jumătate de cerc, abia desenată prin ierburi şi prin grâne. O jumătate de cerc care înainta, strâmbându-se din când în când şi iarăşi făcându-se la loc. Tunurile tot mai avan dădeau de-a azvârlită ca urşii cu cioatele. Câteva explozii se apropiară de cerc. Una din ele căzu chiar pe locul unde furnicau umbrele unor sovietici, care scormoneau pământul vrând pe cât se părea să-şi sape măşti. Ce s'a petrecut în clipa aceea în mintea lui Roban, el nu ştia lămurit. Destul este că a sărit din groapă, ş'a început să alerge. Inşfăcase din fugă baioneta şi ajungând lângă fir, izbi. Izbi de câteva ori până desprinse firul în două. Apoi alergă îndărăt spre groapă sărind înăuntru. Tunurile trăsneau mai departe, câteva obuze explodară mugind şi împroşcând ţărâna chiar la câteva zeci de metri de adâncitura în care se aflau cei doi. — Cel puţin ştiu un lucru — îi spuse Roban lui Ţarălungă încă gâfâind. — I-am luat puterea lui Văcăreanu. In baterie, după plecarea lui Roban, începuse a creşte neliniştea. Se afla dela celelalte baterii că infanteria ţine piept din ce în ce mai greu sovieticilor. Şi telefonul tăcea. Locotenentul îşi frângea mâinile, înebunit, neşti-ind ce se facă. — Udrea, trimite om pe fir. — Ţeles. Ţarălungă. Şterge-o. Dar după ce plecă Ţarălungă, telefonul tot mut rămase. De la o baterie vecină, un ofiţer îi comunică locotenentului : — Situaţie gravă. Ne pregătim să dăm îndărăt. Am şi chemat atelajele. Voi ce faceţi ? Sânteţi mai înaintaţi ca noi, băgaţi de seamă. Locotenentul îşi muşcă degetele, strigă până ce răguşi, ordonă să plece un al treilea om pe fir. Dar înainte s'o pornească şi acesta, bâzâi telefonul. Locotenentul se repezi la aparat, îmbrâncindu-1 pe caporalul telefonist: — Don' căpitan., ce facem ? A cincea pleacă. — Nu te grăbi, domnule — se auzi glasul enervat al lui Văcăreanu. — Ai răbdare.. Să vedem mai întâi ce iese. L-ai trimis pe ăla., Roban? Da? Văd că a dres firul tot unul de-al meu, rănit., da' poate merge. Ai mai trimis doi ? Cum ? Unu ? Ei şi ?., Dă-i dracului, nu-i vorba de ei acum. La compania lui Popescu e cam albastru. La noi? Nu. Stăm pe loc. Ai pregătit tragerea O2? Bun. Aşteaptă, Iţi spun peste câteva clipe. Comanzi „foc" la ordinul meu. Aşteaptă., Mă tem să nu dăm în cap tot la ai noştri. Se retrag,. Mi se pare că trebue să scurtez. Da., Ascultă : deriva aceeaş ; distanţa., A muţit telefonul. Locotenentul strigă cu desnădejde în receptor, 248 AUREL LAMBRINO strigă şi caporalul când obosi locotenentul. Nimic. Iarăşi devenise telefonul un obiect fără folos. Udrea nu mai aşteptă nici un ordin. Răcni către soldatul care-şi făcuse cruce mai înainte că a scăpat de pacostea să plece pe fir : — Marş ! N'auzi că nu mai vorbeşte don lo'nent ? Galop pe fir. Omul privi în jur cu ochii injectaţi. împuşcăturile dincolo de dâmb se iuţiseră şi parcă se tot apropiau. Locotenentul urla acum în aparat: — A cincea ! A cincea 1 A cincea... — Un' să mă mai duc, don' sergent ? — se rugă scuturat de fiori soldatul, fără să se mişte din groapă. Dar Udrea, spre mirarea tuturora, nu-i răspunse. Nu răcnit nu sudul Se ridică uşurel din şanţ şi, trecând pe lângă locotenent, îi aruncă : — Mă duc s'aduc atelajele, don' lo'nent.. — Du-te, Udrea, du-te, — spuse locotenentul cu glasul frânt, pe când cei doi sublocotenenţi, — unul, un copil aproape, celălalt, aproape bătrân — stăteau unul în faţa celuilalt, privindu-se prostiţi. Atelajele n'au mai sosit. Udrea s'a tot dus. Undeva, într'o coastă, răsări ca limba unei flăcări, un pâlc de călăreţi, în galop.. — Cavaleria! — ţipă Iliescu, sublocotenentul cel tânăr — Pregătiţi foc de mitralie... — izbuti să mai ordone locotenentul, îngrozit, şi-şi acoperi faţa cu palmele. Câţiva soldaţi, întorcând tunurile greoaie pe platformele lor de lemn, plângeau. Iliescu ţipa mereu, ieşit din minţi. Iar sublocotenentul cel ma; în vârstă, cu faţa lui zbârcită şi cenuşie, se trânti în iarbă, fără să-i pese de cei din jur; scoţând din buzunar nişte fotografii, le sărută pe rând, cu ochii în lacrimi. Locotenentulordonă să se tragă prima mitralie. Căzură câţiva călăreţi. Ceilalţi se năpustiră în baterie cu' săbiile zvârcolite'n aer ca un foc alb. ...Din groapa lor, Vasile Roban şi Costache Ţarălungă desluşiră din ce în ce mai limpede un uruit de copite, venind asupra lor. Roban se iţi pe după o tufă care creştea chiar la marginea gropii — Drept încoace vin, măi Costache. , Privi apoi groapa. Era destul de adâncă şi nu prea lată. „Va fi fost un amplasament de brand aici", îşi spuse Roban nu tocmai sigur că-i aşa. Oricum însă, era o groapă bună. Aşeză armele deoparte şi se chirci lângă Ţarălungă : — Te arde rău ? — Parcă m'a mai lăsat — minţi Costache şi-şi deschise ochii tulburi. De durere, i se albiseră buzele. îşi scoase casca. In ţărână, capul lui mare se legăna încet, urmărind parcă zvâcnelile din rană. Un cap mare, cu părul zbârlit şi lipit de sudoare pe frunte, pe tâmple, un cap cu faţa pârlită de vânturi şi soare. Dar ochii, închişi pe jumătate, parcă mărturiseau şi alte simţiri, mai vechi, şi totuşi răbufnind acum ca şi suferinţa : nădejdi strivite, păreri de rău... Atunci trecură pe deasupra călăreţii în goană. Tăcând, unul lângă celălalt, Roban şi Ţarălungă nu zăreau decât fulgerarea burţilor cailor, cu copitele strânse sub ele. Când burţi albe, când burţi negre. Şi apoi cerul senin. Uruitul se îndepărtă. — Au să nimerească peste baterie, — îi dădu în gând lui Costache VOLUNTARII 249 şi, spunând tare ceeace-i trecuse prin minte, îşi ţinti ochii spre caporal, uluit. — Ş'are să tragă cu tunurile'n ei — rosti Roban, încruntat. Costache avu îndată prilej să se minuneze de ştiinţa caporalului. Au răsunat peste o clipă, aproape de tot, nişte explozii. Vor fi fost cele comandate de căpitanul Văcăreanu sau altele, în vălmăşagul luptei nu se mai putea înţelege. După trecere de vreun ceas, domnea linişte deplină de jur împrejur. Nu se mai vedea ţipenie pe câmp. Depărtate, nişte tunuri într'un timp mâ-râiră gros ca zăvozii. Soarele pornise a se rostogoli din vârful cerului spre apus. — Nu ţi-i foame, Costache? — întrebă Roban simţind ca un pumn apăsător sub coaste. Costache nu răspunse, dar încercă să se scoale în coate. Abia îndrăznea să-şi mişte şoldul drept, de frică să nu stârnească durerea. Dedesubtul genunchiului îi atârna fleandura pantalonului rupt. Cârpele înroşite nu mai musteau de sânge; se închegase sângele. — Ştii Vasile, — zise Ţarălungă cu glas slab — mi-i mai bine acu. Tot mă doare> da' nu-mi mai este atât de greu la inimă... Că m'am gândit la Tinca mea. Se cheamă că de-acu... 'om muri, n'om muri, vedem noi ce s'o alege... da' mai multe păcate peste cele câte le-am făţptuit până azi, n'om adăuga. Eu aşa socot. Şi mi-i mai uşor. — Când s'or ivi ruşii, măi Costache — răspunse Roban — noi ridicăm braţele în sus... ne predăm... Tu ai să poţi ? Costache Ţarălungă surâse mulţumit şi făcu semn din cap că da. Insă după câteva clipe îi trecu o lucire de spaimă prin ochi. Bolborosi: — Dar dacă... dacă... — Nu te teme — îl încredinţa Roban. — Mie mi-au spus nişte oameni din infanterie... Ei ştiu mai multe. Bolşevicii îs oameni buni, iertători cu cei necăjiţi... Nu omoară fără pricină. S'au mai predat şi alţii, am aflat eu... I-au luat prizonieri şi nu le-au făcut nimic, dacă s'au dat prinşi. — D'apoi nu de asta mi-i frică, — se zbătu Ţarălungă. fără să mai ţie seamă de piciorul lui sfâşiat. — Nu de asta... — Păi, de ce alt să-ţi mai fie frică acu ? — se cam inciudă Roban. Costache o ţinea una : — De moarte nu mă mai tem... c'am văzut-o cu ochii... Da' dacă ne-or dibui aici ai noştri ?... Atunci... Vasile Roban se'ncruntă şi mai tare. I se aprinse obrazul rotund şi smead de parcă i-1 cioplise colţuros cineva într'o piatră întunecată. Mormăi cu dinţii încleştaţi : — Nu ne dibuiesc, au fugit... I-au luat la goană sovieticii... Insă temerea lui Costache Ţarălungă îl împungea şi pe dânsul cu cornul ei nevăzut. Tăcu o vreme ascultându-şi gândurile. Apoi zise tare, limpede : — De ne-ar găsi careva de-ai noştri.... ş'ar încerca să mă'ntoarcă, te pomeneşti, cu sila... uite, vezi arma ?... Trag în el. Tăcură amândoi o vreme. Costache închisese iarăşi ochii, istovit. Şi într'un târziu vorbi încet, ca'n vis : — Poate mă vindec... Şi poate n'oi rămâne nici şchiop. 250 aurel lambrino Se lungise mult umbra tufei de pe marginea gropii, când au prins cu urechea zarvă de glas omenesc. Roban tresări. Privi afară. — Ruşii, Costache. Vin la noi, să ne ia, — făcu el, cu glas înăbuşit. Ii era teamă, dar îl năpădise şi o bucurie mare. Simţea că-i tremură picioarele, că inima îi rupe coastele. Se înălţă, ieşind din groapă cu braţele ridicate. — Ciort! strigă unul dintre cei din faţă, oprindu-se. Erau vreo patru, mergeau agale, ca la plimbare, dar cu armele'n mâini şi cu ochii \n toate părţile. Roban îi aştepta, neclintit. Când se apropiară, înconjurându-1, îi văzu râzând. înţelese că glumeau între ei pe seama lui. Dar, după ce-1 descoperiră şi pe Costache, încetară să glumească. Unul mai tânăr şi mai sprinten o porni în fugă peste câmp, fără multă vorbă. Degeaba se trudi Roban să le arate ce s'a întâmplat cu ei şi cum a fost întâmplarea. Nu-1 pricepeau. Nu pricepea nici el limba lor. Insă fumară împreună, alături, privind când peste câmp, când la Costache. Doi dintre ei se îndepărtară pe urmă, după ce scoseseră închizătoarele armelor zvârlite în fundul gropii. Al treilea rămase lângă Roban. Clătina mereu dojenitor din cap şi spunea ceva pe ruseşte. Văzând că fot nu se'nţeleg, râse, apoi îngenunchie lângă Costache, făcându-i semn lui Vasile să înge-nunche şi el. Când desfăcu pansamentul, băgă de seamă însfârşit Roban despre ce-i vorba. II ajută să panseze rănitul. Rana începu a sângera iarăşi tare, însă rusul părea a fi meşter la oprirea sângelui şi la înfăşurat cu pansamentul. Costache gemea abia putând îndura atingerile. Totuşi nu se zbătea, nu cerea să fie lăsat în pace. într'un rând, Vasile îl auzi şoptind, printre icnete : — Slavă ţie, doamne ! Iar rusul, bandajându-1 cu grijă : — NicevOj nicevo. A venit şi rusul cel tânăr cu o brancardă de-a spinarea. L-au încărcat pe Ţarălungă pe brancardă. Dinainte mergea tânărul, în spate Roban. Şi celălalt rus, păşind pe de lături cu arma sub braţ, mai zise odată, blând : — Nicevo, nicevo. Era un om voinic, bălan, cu ochii aşa de albaştri că parcă te tăiai în ei. Câteodată, aruncând vreo vorbă din mers celui tânăr, i se întipărea pe faţă un soi de veselie blajină, el ştia din ce pricini. Se trudea mereu să i-o lămurească şi lui Roban. şi, înţelegând că nu va izbuti cu vorbe, iar se apucă să-i facă semne. Duse arma la ochi, prefăcându-se că trage, apoi arătă cu degetul, că adică Roban trage în el şi după aceea, cu braţele în lături şi cu faţa foarte nedumerită, întrebă : — Pocimu'? *) Costache Ţarălungă, de pe brancardă lui, socoti că a înţeles şi-i spuse lui Roban : —Mi se pare că întreabă : de ce-am tras noi într'înşii ? Caporalul înălţă din umeri, uşor, să nu-1 zmucească pe rănit: — De ! Ştiu eu,, ofiţerii.. *) Pentru ce ? VOLUNTARII 25! — Ah, vot*) — strigă rusul atunci. — Aiiţerî, Antonescu.... — Antonescu, da, — răspunse Vasile cu năduf. — Şi Hitler... Din fată, fără să-şi întoarcă faţa, sovieticul cel tânăr rosti deodată cu o ură neţărmurită în glas : — Ghitler... faşistî... procliatf...**) — Auzi ? — tălmăci Costache ceea ce pricepuse. — Procleţi, zice... Da' nu noi. Faciştii, care-or fi ei aceia.,. Aşa se pomeniră toţi patru că există totuşi nişte cuvinte cunoscute tuturora şi cu ajutorul cărora pot comunica, în ciuda faptului că nu ştiu deloc unii limba celorlalţi. Făcuseră chiar un popas mai lung anume în acest scop. Lui Costache Ţarălungă treaba aceasta i se păru dealtfel foarte firească, nici cea mai mică mirare nui cuprinse. Vasile Roban însă îşi aminti din nou de cazangiul Mălinescu, apoi de Spania, de bănuiala cu care-1 ruşinase Mălinescu şi apoi de vorba aceea a lui... cu războiul... Se mai adunaseră nişte ostaşi sovietici în jurul lor, la popasul acela. Veni şi unul mai mare pesemne, fiindcă-i făceau loc ceilalţi. Era îmbrăcat la fel cu ei, numai că purta cizme în loc de moletiere negre, şi'n cap, şapcă, în loc de cască. încolo, tot bluză strânsă pe mijloc cu o centură şi pantaloni de culoare cam pestriţă. Pe guler însă îi străluceau câteva pătrăţele dintr'o piatră roşie. Părea să fie un om tare bun. Râdea cu soldaţii, se'ntorcea râzând spre prizonieri şi spunându-le ceva din care ei nu desluşeau nimica. Se dovedi curând că era mult mai nimerit sistemul descoperit de Costache Ţarălungă : o vorbă cunoscută de toţi, de pildă tovarăş, român, sau rus sau bolşevic şi apoi, cu mâna, semnele care se cuveneau. Dintr'un sac de merinde, cineva scoase o pâine şi nişte zahăr. Vasile Roban tocmai se frământa cum să facă el ca să întrebe şi să afle pe loc răspuns dacă, în Spania, au biruit într'adevăr fasciştii de s'a aprins iarăşi lumea în război. Dar i se părea din cale afară de greu să se poată face înţeles. Şi apoi, parcă-i era din ce în ce mai tare ruşine de neştiinţa lui. Deaceea se apucă să muşte din darurile de pâine şi de zahăr, mestecând şi înghiţind cu greutate, măcar că-i era cumplit de foame. 4 Scârţâia zăpada sub tălpile pâslarilor ca şi cum ar tot fi mârâit supărată că paşii singuratici ai omului, care trecea grăbit pe uliţa satului îi tulbură tihna. Se înserase deabinelea, stelele tremurau pe cer înfrigurate, dar curând, după ce se mai îndesi întunericul, luciră mai puternic şi părură că au îngheţat pe boltă şi că au rămas acolo neclintite ca nişte ţurţuri mici. Gerul era năpraznic, se auzea ici colo trosnind câte-un gard nou. Pe amândouă laturile uliţei, căsuţele de lemn sub acoperişurile lor ninse, abia se mai desluşeau ca un şir lung de umbre mari peste albul zăpezii. Prin ferestre răzbăteau afară privirile îmbietoare ale luminilor gălbui. Trecătorul, simţindu-şi obrajii muşcaţi crunt de ger, nu se putea împiedeca să nu întoarcă din mers capul spre ferestrele acestea, închipuindu-şi ce cald şi *) Iată. **) Blestemaţi, afurisiţi. 252 AUREL LAMBRINO bine va fi fiind înăuntru. Dar îşi alunga îndată asemenea gânduri moleşi-toare, ca şi cum s'ar fi temut să nu cumva să-1 înduplece vre-unul din ele în cele din urmă. Ar fi putut bate, fireşte, la vreo poara cunoscută ca să intre şi să se mai încălzească, dar aceasta l-ar fi întârziat. Iar el era hotărît să ajungă cât mai de vreme în lagărul de prizonieri, instalat nu demult într'o clădire dincolo de sat. Deaceea, înfundându-şi în buzunarul scurtei mâinile, cu mănuşile de blană cu tot, îşi iuţea paşii, făcându-se că nici nu mai observă luminiţele din geamuri. încă nu se învăţase cu gerurile ruseşti, deşi le cunoştea bine dela Moscova, unde se stabilise de mai bine de doi ani, după ce a venit din Franţa. Nici n'a prins de veste cum de-au şi irecut aceşti doi ani. Fusese ca o zi bună : scurtă. Abia începuse a se deprinde cu traiul din Uniunea Sovietică, paşnic, deşi clocotitor din cauza activităţii. Parcă prindeau a i se mai rări şi momentele triste în care-şi amintea fără voie de sfârşitul luptelor cu fasciştii în Spania, sau de tovarăşii lui din compania de puşcaşi Griviţa, căzuţi în bătălii. II sorbea din ce în ce mai mult, deplin, rnjunca lui la radio. Situaţia politică internaţională devenea din zi în zi mai complicată şi mai ameninţătoare. Câte-odată se şi'ntreba uimit cum de mai pot dormi oamenii în linişte, cum de cântă, dansează, fără grije şi-şi fac planuri de vifor fericite. Eh, — gândea totuşi — aşa e, oamenii îşi trăiesc viaţa lor, trebuie să şi-o trăiască., tot aşa cum războiul mondial trebuie "întârziat cu orice preţ, dacă nu poate fi împiedicat. Lui însă nu-i putea pieri nicio clipă din minte crima fasciştilor : îngenuncherea Spaniei, strivirea republicai democrate de către Hitler şi Mussolini. „Câtă dreptate a avut Pasionaria" — murmură trecătorul, şi-şi repetă pentru a nu ştiu câtea oară cuvintele ei pe care le ştia pe de rost şi le spusese şi altora în atâtea rânduri, din 1936 încoace: „Noi luptăm pentru pace şi libertate. Dacă rebelii ar triumfa, aceasta ar fi începutul războiului mondial". Cum de n'au priceput din timp1 toţi democraţii aceasta ?... Hei, unii n'au priceput fiindcă n'au vrut să priceapă. Neintervenţia lor a fost în realitate intervenţia lor., O vreme ascultă, fără gânduri noi, scârţâitul ritmic al zăpezii sub paşii lui mari şi cu toate acestea părând neînsemnaţi faţă de lungimea drumului şi de tăria geruiui. E cam departe lagărul, orice s'ar zice. Oarece-o fi adăpostit înainte de război clădirea aceea cu mai multe pavilioane, împrejmuită cu un zid scund ? Nici nu şi-a găsit răgaz până acum să=l întrebe despre asta pe Serghei. L-au luat treburile cu zorul lor dela începutul săptămânii, adică de cum a sosit aici. Ce n'ar fi dat el să rămână la Moscova ! Cu necaz că e totuşi aici, într'un sat la vreo 400 de chilometri de Cremlin şi nu în Moscova, omul îşi îndesi paşii, punându-şi capul în piept de parcă mergea împotriva vântului. Dece nu l-au primit în' Armata Roşie ? Doar a fost voluntar, ştie meşteşugul armelor.. Sau măcar de i s'ar fi îngăduit şi lui, ca şi altor tovarăşi, să lupte împreună cu populaţia Moscovei, apărând Capitala. In Armata Roşie nu i-au permis autorităţile sovietice să se înroleze; nici lui, nici altcuiva dintre refugiaţii politici. Bine, asta n'are rost^să discute mai mull, deocamdată. Dar apărarea Moscovei., Ar fi reuşit cu 'siguranţă, măcar în felul acesta, să mai poată trage iarăşi cu arma în hitlerişti, dacă nu i-ar fi dat partidul pe neaşteptate sarcina să se ocupe de prizonierii români. Poftim ! Tocmai când izbutise să se elibereze VOLUNTARII 253 dela munca prea sedentară... Supărătoare mai sânt şi coincidenţele de felul acesta : te sufleci să loveşti zdravăn cu toporul, te încordezi, şi când colo, na, că ţi-au pus în mână un felinar, să luminezi drumul. Parcă nu puteau să trimită şi pe altcineva aici, între prizonieri, ca să-i desmeticească. L o muncă frumoasă, fireşte, dar... Acum se vede bine poarta lagărului, apropiată. In ghereta cocoţată pe zid ca un foişor, o sentinelă, cu arma strânsă sub mâneca enormă a cojocului, bate din picioare, în vârfuri, să nu facă zgomot. Drumeţul se uită la ceasul din căsuţa portarului, dădu mulţumit din cap văzând că nu-i prea târziu, apoi, scoţând din portofel o autorizaţie, o arătă şi intră în curte. Nici ţipenie pe drumurile dintre pavilioane, deşi mai era mult până la stingere. Frigul îi strânsese în dormitoare pe toţi soldaţii prizonieri, şi nemţi şi români. Altfel i-ar fi găsit pe mulţi plimbându-se ca deobicei, după ce se întorc dela lucru. Acum însă nu e întuneric la mai niciunul din geamurile celor patru pavilioane; stau la taclale oamenii. Mai în fund se arătau sticlind ferestrele lungi şi înguste dela pavilionul ofiţerilor. Ce rost o fi avut mai înainte pavilionul acesta de-i «altcum construit decât celelalte? „Numai de n'aş uita să-1 întreb pe Potcoavă şi despre aceasta..." Ii găsi într'adevăr pe prizonierii români în dormitoarele lor, tolăniţi pe paturi şi povestindu-şi câte toate, sub licărirea becurilor prinse în tavan, când mai slabă şi când mai grăbită, după cum îi poruncea motorul Diesel din sat. Erau vreo trei sute, românii. Cea mai mare parte dintre ei, prinşi la Odesa. Restul soldaţilor prizonieri se alcătuia din nemţi, veniţi din toate punctele frontului şi din câţiva finlandezi cărora gerul acesta straşnic de. Decembrie nu le făcea nicio impresie deosebită. — Bine-aţi venit pe la noi, domnule Mălinescu—zise un soldat către noul venit, şi se răsuci pe pat în aşa fel încât să poată uşor întinde mâna ca să o prindă pe a musafirului, de-o vrea acesta ca şi alte daţi să-i deie bunăseara, după obiceiul Iui, strângându-i mâna. Se deprinseseră curând oamenii — şi le plăcea — cu obiceiul acesta pe care, la început, nu prea ştiau cum să-1 tălmăcească din partea unui asemenea străin, îmbrăcat simplu, e drept, dar ştiutor de multă carte şi tare umblat prin străinătăţi, după cum băgaseră uiţi de seamă. Căprarul Nichifor Axinte hotărîse, după ce-1 văzuse întâia oară; — Asta-i comunist, măi, de-aceea cunoaşte atâtea şi ţi le isplică până'n fund, de le vezi cu ochii. La cizmărie, la noi, aveam un client... bun om, tare bun şi deştept, dar sărac... Ne-a adus de câteva ori la dres ghetele copiilor. — Comunist? — întrebase cu multă nerăbdare'n glas Răstoacă, fiindcă el, în cătuna lui de munte, niciodată nu văzuse un comunist, măcar că auzise câte ceva şi despre acest soi de oameni. Axinte răspunsese: — Păi... — Şi ce i-au făcut ? — sărise dintr'un ungher Costică Dalbu, arătân-du-şi, ca întotdeauna, odată cu dinţii galbeni, şi pripiala'n vorbă. — D'apoi ce-ai fi vrut să-i facă Dalbule ? — i-o întorsese moş Zabrac, cântărindu-1 din ochi cam în batjocură. — Dacă vine un comunist în prăvălie la ei, numaidecât trebuie să-i facă ceva nu ştiu cine? Să-1 spuie la po-hţie? Sau ce?... Doar între oameni s'a dus acolo la cizmărie... n'a pătruns 254 AUREL LAMBRINO între jivinele din restaurant unde zici tu că le duceai boierilor paharele pe tavă şi-ţi puneai haine negre pentru asemenea treabă grea. Numai că de data aceasta n'o mai nimerise Ion Zabrac cu cuvântul lui pişcător. Axinte zise, după o vremie, către Dalbu : — L-au arestat,. — Şi întorcându-se spre Zabrac : — Jivine se găseau şi la noi, moşule, că avea patronul atelier de lux, nu era doar un câr paci pe-un scăunel cum ştii'mneata se vede din satul Scăienilor, pe unde ne-ai spus că ai hălăduit. Se cam înţepau între ei Axinte şi cu Zabrac, din pricină că Dalbu, priceput de felul lui la negustorii, îi făcea parte mai mult lui Axinte din mahorcă pe care-o scotea ieftin, cu vicleşuguri, dela cei ce nu fumau, dar tot îşi ridicau raţia de mahorcă,, schimbând-o pe mâncare cu fumătorii. Deaceea-1 şi ardea moş Zabrac pe Dalbu îndată ce i se părea că iarăşi a grăit pe necugetate, iar Axinte, ca după o învoială anumită, numaidecât îi luă parte fostului ospătar. Gheorghe Mălinescu observase chiar din primele zile că prizonierii se jefuesc între ei, vânzându-şi şi cumpărându-şi orice obiecte de folosinţă per sonală găseau : mâncare, haine, încălţăminte. Administraţia lagărului trebuia chiar să se servească uneori de măsuri disciplinare destul de riguroase pentru ca să stăvilească negoţul. Serghei Potcoavă „naclalnicul scladului"'*) cum îi spuneau soldaţii în mod obişnuit, era deadreptul necruţător cu negustorii improvizaţi în lagăr şi totuşi apucătura aceasta desgustâtoare nici că da semn că are să dispară aşa de curând. Mălinescu, stând de vorbă cu oamenii mai ales seara, când erau liberi, adeseori pornea taifasul tocmai cu vreo aluzie glumeaţă la cei mai cunoscuţi dintre împătimiţii de vânzare-cumpărare, şi apoi trecea îndată mai departe continuându-şi în vreun fel oarecare lămuririle pe care începuse a le da cu o zi două mai înainte. Arăta pe îndelete ce înseamnă comerţul adevărat, cum se face comerţul în Uniunea Sovietică şi cum nu seamănă el nici pe departe cu jăcmăneala din România sau din orice altă ţară capitalistă. La început, cei mai mulţi dintre soldaţi puneau ochii în pământ, lăsând a se înţelege prin asta că ei au o anumită altă părere despre negustorie. Dar Măli nescu mai arăta şi cum au cumpărat nemţii pe nimic toată avuţia României, zi cu zi, an de an, până ce-au băgat ţara întreagă în buzunar. Oamenii îşi ridicau capetele, ascultând încordaţi şi deodată se iscau întrebările, numeroase, aşa cum îşi dau drumul norii vara, după ce-au aşteptat o vreme, umflaţi, deasupra ogorului. Cu adevărat însă, ploaia rodnică o înfăţişau m;.ij ales răspunsurile lui Mălinescu. Legau rod minţile ascultătorilor. Iar noaptea târziu, Mălinescu întorcându-se în sat, mai ţinea luminată o vreme fereastra uneia din căsuţele de lemn, în camera pe care o împărţea cu Serghei Potcoavă, şi-şi nota într'un carnet sumedenie de întrebări, de nume de prizonieri şi de amănunte date din viaţă de ei. In seara aceea, după ce-i strânse mâna lui Răstoacă, văzându-1 cum s'a şi pregătit el să dea bună seara din toată inima, Mălinescu îl întrebă în glumă : — Ia spune, Toadere, tot aşa de tare ţi-i dor de oi şi azi ? Răstoacă era cioban, acasă. Dalbu râse, răspunzând în loc: — Lui îi e dor de oi şi nouă, de lapte. *) Şeful depozitului. VOLUNTARII 255 — Iar ţi-i gândul tot la mâncare, Dalbule ? — îl dojeni Ion Zabrac. — Măcar de-a'i fi mare la trup cum îi Răstoacă, aş mai zice. Dar eşti ca ţârul, de mă şi'ntreb : ori nu mai ai fund ? — Las'că nici mâncare nu-i aşa multă — vorbi de pe patul de sus un altul tot atât de subţire ca şi Dalbu. Mălinescu, privindu-i faţa palidă, cu trăsături regulate, destul de 'frumoase, se trudi să-şi aducă aminte cum îl cheamă pe intelectualul acesta, îmbrăcat, acum în haine cazone. Nichifor Axinte fără să fie rugat îl ajută să-şi amintească fiindcă zise, grăbindu-se după prostul lui obicei a dezaproba orice plângere a prizonierilor, fie neîn-dreptătită^fie şi îndreptăţită : . . — Dacă sânteţi sparţi... Ori cât vi s'ar da, tot nu va mai ajunge vouă Cătănoiule. Da' ce mai vrei? Pâine, 400 de grame ai? Ai. Supă, caşa... — Mâncarea-i ouţină — i-o reteză Mălinescu, privmdu-1 ţinta şi dându-i a înţelege astfel că n'a vorbit cu rost. — Nici oamenilor sovietici nu li-i deajuns. Trebue îndestulaţi în primul rând ostaşii roşii, nu ?... Nemţii au cotropit atâtea republici ale Uniunii... Nu spuse mai mult, dar îşi purtă îndelung privirea lui mult grăitoare peste obrazele celor din jurul lui şi oamenii înţeleseseră că, în restriştea în care se afla pe-atunci Uniunea Sovietică încălcată de nemţi, români şi alte armii fasciste, era cel puţin o necuviinţă să se mai vaete că nu ospătează ca acasă din puţinul pe care şi-1 rupeau dela gură sovieticii hrănindu-i şi pe prizonieri. Toader Răstoacă vorbi aşezat, cu părere de rau : — De-ar fi numai nemţii... Dar ai noştri nu fac la fel ca nemţii ? încă să mulţumim că... . „ — Parcă noi am vrut să venim peste sovietici? — facu Axinte înadins. — Cine ne-a mânat dela spate ? Mălinescu spuse cu blândeţe : — Las' că la vară o să vă duceţi... — Ceara maniii lor de facişti... câţi sunt şi la noi şi la nemţi — rosti înăbuşit Zabrac, tăindu-i vorba. Mălinescu urmă neturburat: — O să vă duceţi, cred unii dintre voi prin colhozuri... sau la termele de stat... la muncă... şi o să vă hrănească mai bine acolo, cu siguranţă. După cum veţi lucra... Apoi la vară şi cu nemţii... cu războiul.. va fi altfel... „ — Domnu' Mălinescu - vorbi Toma Cătănoiu de pe patul sau de deasupra — dvs. consideraţi că şi legionarii sânt fascişti? — Ce tot îndrugi, Toma ? — sări Dalbu. — Cum o să fie legionarii fascişti. Ei sânt altceva... Mălinescu se uită la Dalbu şi la Cătănoiu părând cam nedumerit. Apoi oftă şi zise răspicat: — Legionarii sânt fascişti... In privinţa asta nu-i nici o îndoială,Dal-bule... Ia să vedem, dacă vreţi, în câte feluri s'au mai botezat singuri fasciştii, după ţara în care se află. Se pomeniră oamenii ca şi'n alte daţi că fac roată în jurul lui, ascul-tându-1 cu frunţile încreţite şi ochii larg deschişi. Toader Răstoacă, de mirare, îşi întredeschisese gura. Ion Zabrac sta neclintit pe patul^ dimpotrivă, uitându-se ca 'n zare, dus pe gânduri, la cel ce vorbea. Toma Cătănoiu, sus, întins pe burtă, îşi proptise bărbia în mâini. Dalbu, cu privirea ţintă^ la Mălinescu, îsi pierdea treptat chipul neîncrezător dela început, şi-şi dădea din 256 AUREL LAMBRINO ce în ce mai mult aerai că află lucrjri pe care le-ar fi ştiut de mult, numai că Ie mai uitase. Nichifor Axinte da din când în când din cap, semn că ar cam cunoaşte şi el unele din cele ce se lămuresc acum. In timp ce răspundea unei întrebări a lui Răstoacă, Mălinescu băgă de seamă un chip nou între ostaşi. Un caporal tânăr, cu obazul rotund şi smead, cu ochii jucăuşi, care-1 privea lung, de-o bucată de vreme abia stă-pânindu-şi neastâmpărul. „Unde l-am mai văzut oare?" se 'ntrebă Mălinescu încordat, silindu-se totodată să fie atent şi la ceeace începuse a spune Nichifor Axinte. Dar trebui deocamdată să renunţe a-şi aduce aminte, fiindcă l'oma Cătănoiu povestea cum il-au ucis legionarii în 41 pe un prieten al lui, evreu, cântăreţ bun din vioară. — Nu făcuse nimănui nimic. Cânta. Nici asasinii lui nu ştiau dece l-au omorît. Nu-1 cunoşteau,. — făcu amărît Cătănoiu. — I-au atârnat cadavrul în cui, la abator .. Dece? — D'apoi la Iaşi ce-a fost astă primăvară ? — zise Axinte, clătinând din cap. — Au ucis cj nemiluita.. Nemţii şi legionarii, cu poliţia,, căsăpie a fost, nu alta. Era la noi unu, Şehter, lucrător bătrân. Avea o casă de copii.. L-au împuşcat în stradă şi pe el şi pe vecinul lui, Trandafirescu,. Voise Trandafirescu acesta să-1 scape de moarte pe bătrân. Se aşezase între el şi neamţ., îşi închipuia că n'o să cuteze a trage neamţul dacă l-o vedea că-i creştin. — Şi-a tras? — întrebă Zabrac. Axinte privi în altă parte, ferindu-şi ochii îndureraţi : — I-a doborît pe amândoi cu automatul,. Bun cizmar maj era Şehter!, Şi se avea ca fraţii ou Trandafirescu. — Feciorul moşierului nostru din Scăieni., — zise Zabrac, conu' Sandi... nu era legionar. El cu partidul ţărăniştilor se ţinea. A fost şi deputat.. Bătea el amarnic ţăranii de pe moşia lui ta-sj şi înainte., dar după ce-au venit legionarii, ne-a stins, ne-a snopit în bătăi. Mai tare ne asuprea şi ne bătea ca înainte. Da' nu era legionar, ce-i drept, numai cumnatu-său era,. Zicea boierul Iorgu Vasu, tatăl lui conu Sandi, că de-ar fi {.ost colonel, nu maior, pe dânsul îl puneau prefect legionarii. Mălinescu întrebă, ascuţindu-şi urechea: — Maiorul Vasu care-i dincolo, la ofiţerii prizonieri ? Zabrac râse încetişor, ştergându-şi mustăţile cu palma: — Păi, dar., l-o fi urît, acum, fără lăutari, fără băutură.. Făcea nişte urgii la conac fecioru-său, de se dusese buhul. Şi el, câtu-i de trecut, că-i de-o vârstă cu mine,, ia aşa se destrăbăla cu tinerii delaolaltă., cu muieri.. Aduceau tot soiul de muieri dela târg, de nu mai voiau nevestele din sat din pricina asta să n'ai slujească la curte.. Se ruşinau, săracele, de câte urâciuni şi blestemăţii vedeau petrecându-se acolo. Pe neaşteptate, fără vreo legătură cu cele .ce se vorbeau, Mălinescu îşi aminti cine-i caporalul acela ou chipul rotund, smead. Revăzu casa iui Chincu, nunta, îl revăzu pe moş Roban, olătinându-se,. Ce s'o mai fi întâmplat oare şi cu oamenii de pe acolo în anii aceştia din urmă? Nu mai ailaise nimic din ţară de prin 1937, decât doar ştirile politice importante. Feciorul lui moş Roban., Hm! Nu-i nici o mirare că-1 descoperă acum printre prizonierii de război. , — D-ta eşti Roban, nu? — îl întrebă pe neaşteptate. Flăcăul tresări ca din vis. Veni mai aproape bucurându-se, zâmbind: VOLUNTARII 257 — Eu, da. Ştii că... ştiţi că... nu vă recunoşteam'. Mă'nţrobam mereu — Vasăzică — spuse Mălinescu — ai ajuns ş'aici... prizonier de război... Sub privirea grea de mustrări mute a cazangiului, Vasile roşi, iar cehii li lunecară în toate părţile, căutându-şi parcă o scăpare. Bolborosi : — M'au ţinut la armată, de cum m'au încorporat... Nu mai mi-au dat drumul. — Mda... — făcu Mălinescu, pe gânduri. Şi unde-ai fost până acum de nu te-am văzut ? — Vin din alt lagăr — răspunse Roban. — Am sosit azi dimineaţă. Sântem vreo douăzeci... Erau numai nemţi acolo în lagărul acela. Ne-au adus aici, zicea un nacialnic, între români. , Mălinescu dădu din cap spunând doar : ,— Aha ! — Apoi întoarse capul spre Ion Zabrac: — E:, şi cam e cu maiorul Vasu ? Zi, îi părea rău că nu-i prefect... Numa" seara izbutea Mălinescu să stea de vorbă tihnit cu soldaţii, o oră, două,''însă începuse a-i cunoaşte binişor pe mai toţi, în cugetul lor adânc Ziua, trecânda-şi ceasuri după ceasuri cu ofiţerii, în pavilionul lor, nu izbutea să-şi ducă munca nici pe sfert faţă de ceea ce realiza cu soldaţii. '— Cred că o parte din vină e şi a mea, Serioja, — îi spunea lui Potcoavă uneori. — Nu mă trage inima spre ei, spre ofiţeri. Din gură le spun eu multe, dar inima tot nu mi se încălzeşte. — Ce să ţi se încălzească ? — răspundea Potcoavă, cu accentul iui de om din Republica Moldovenească. — Burghezi... , Mălinescu îl privea râzând : — D'apoi nu merge aşa, măi frate. Burghezi, fireşte. Şi mai ales mic-burghezi... Sânt mulţi mic-brrghezi printre ofiţeri... Dar oricum ar fi: partidul strânge azi într'un singur front toate forţele antifasciste. întâi şi'ntâi să doborîrn fiara hitleristă... Las'că-mi strunesc eu inima. Are nevoie poporul să mi-o strunesc şi mai tare acum. — Asta aşa-i, făcea Potcoavă. — Numai că antifascismul burghezilor... la te uite, ia, ce-au făcut englezii. In Spania neintervenţia, iar la Mîinchen... I'eei, când le-o mai veni burghezilor mintea la cap... ? ■ — Asta-i mai greu, — încheia Mălinescu. — Totuşi ceva poate că tot or fi învăţat, de când i-a muşcat şi pe dânşii sălbăticiunea din Berlin. Printre ofiţeri, Mălinescu descoperise dela început doi antifascişti. Nu luaseră atitudine categorică împotriva lui Antonescu, dar urau războiul şi-1 urau pe Hitler. Nici nu fuseseră ajutaţi, nu-i vorbă, până atunci, decât prea puţin, de sovieticii din administraţie, printre care şi Potcoavă. Nj era timp, treburi multe, neamţul tot se ţâra şi se târa spre inima ţării socialiste. Cei doi ofiţeri români antifascişti crescuseră aproape singuri, citind, comentând ştirile de pe front şi, în deosebi, amintindu-şi câte mai ştiau de-acasă, din gazetele de stânga de pe vremuri. Unul era locotenent, avocat chipurile, însă, neputând răzbi prin jungla baroului, se lăsase curând de meserie, devenind funcţionar într'un minister. Celălalt era un sublocotenent medic care se nedumerea şi azi, cum l-a putut părăsi batalionul de infanterie pe front, în ♦impui unei retrageri în panică, fără săi fi înştiinţat nimeni, în satul în care se afla întâmplător. Se împrieteniseră amândoi cu un ofiţer neamţ aviator, ipe care ai lui ir aveau ochi să-1 vadă fiindcă, îndată după ce căzuse cu paraşutase teri- viaţa romaneasca 17 258 AUREL LAMBRINO itoriul sovietic, ceruse să vorbească la radio oa isă-şi strige în lumea întreagă Tevalia împotriva barbariei hitlerismului. Pe Gustav Sdinorke îl boicotau ceilalţi ofiţeri nemţi prizonieri, tot aşa cum şi românii strânşi în jurul lui lorgu Vasu — singurul ofiţer superior în întreg pavilionul — îşi ascultau căpetenia şi se uitau într'una chiorâş la locotenentul Panţâru şi la doctorul Dâlgeanu. Pe oamenii aceştia — trei, faţă de vreo şaizeci de fricoşi sau de otrăviţi cu propaganda lui Goebbels — îi găsise Mălinescu răbdând şi rezistând la toate micile mizerii pe oare le aducea convieţuirea cu ceilalţi, nemţi sau români coalizaţi. Pavilionul ofiţerilor prizonieri era împrejmuit de un gard şi o curte mică înlăuntrul curţii largi a lagărului, anume pentrucă influenţa nefastă a pensionarilor cu trese şi decoraţii din pavilionul ofiţeresc, să nu dăuneze şi mai mult soldaţilor prizonieri. Ofiţerii n'aveau voie să iasă din curtea lor în curtea mare a lagărului. , Cea dintâi acţiune a lui Mălineslcu a fost să obţină pe loc învoirea comandantului lagărului ca ofiţerii antifascişti să potă circula liberi în toate pavilioanele. Fireşte că măsura aceasta i-a aţâţat şi mai tare pe ceilalţi împotriva antifasciştilor, totuşi de-atunci, Schnorke, Panţâru şi Dâlgeanu avură mai puţin de suferit din cauza „energumenilor" cum le spunea Panţâru. A doua acţiune a lui Mălinescu, între ofiţeri, a fost să le explice celor doi ofiţeri români că au o poziţie politică absurdă : cum poţi fi antihitlerist declarat, fără să iei atitudine hotărît şi împotriva lui Antonescu ? Doctorul Dâlgeanu căzuse imediat de acord cu aceasta : * — Eu, domnule Mălinescu, îţi mărturisesc, şi-1 rog pe domnul Panţâru să mă ierte., până acum am tăcut fiindcă., dar eu nici nu pot face vreo deosebire între Hitler şi Antonescu., decât ca mărime a plăgii,, cum să zic ? Ca grad de nocivitate a evoluţiei. Insă virusul e acelaş., dacă-mi îngădui dumneata să spun astfel. Mălinescu îl privise chiar cu simpatie atunci pe omul acesta cu păr cărunt, nepotrivit pentru gradul lui mic şi cu obrajii uşor încreţiţi de cutele unei bătrâneţi premature. Dâlgeanu avea ochi obosiţi, uzaţi, şi pe buze un zâmbet permanent de scuze neexprimate. Era de o politeţe supărătoare câteodată. Panţâru, trupeş, arătând la faţă taman cei 30 de ani ai Iui, cam nervos, ba chiar cam brutal uneori, i-o întoarse numaidecât: — Doctore, nu-i unul şi acelaş lucru., Antonescu., recunosc, omul hifcleriştilor, ce să ne mai ascundem ? Asta da,. Insă nu-i tot una. Antonescu e totuşi român, orice s'ar zice. Poate că n'a avut intenţii rele. A ieşit prost fiindcă a exagerat el nota naţională, s'a luat după legionari.. In definitiv, antifascism nu înseamnă negarea naţionalismului., înţelegând că Panţâru îi va da mai mult de furcă, Mălinescu îl sprijinise hotărît în discuţie pe Dâlgeanu, rezervându-şi să se ocupe mai- pe urmă singur de locotenent, ca sări împrăştie confuziile. N'a fost chiar atât de uşor. Ofiţerul a acceptat în cele din urmă că trebuie să-şi precizeze atitudinea faţă de dictatura lui Antonescu şi şi-a precizat-o într'adevăr, renunţând să mai facă deosebire între generalul trădător din România şi căprarul politic dela Berlin. Dar fantasmagoriile lui şovine îl părăseau greu. VOLUNTARII 25'J A doua zi după ce-1 aflase — nu cu prea multă mirare, dar cu destulă durere — pe Vasile Roban în dormitorul soldaţilor — Gheorghe Mălinescu se duse de dimineaţă la ofiţeri. Ei abia îşi terminaseră ceaiul. — Bună dimineaţa — zise Mălinescu, intrând în camera în care stăteau prizonierii citind sau discutând. Ii răspunseră câţiva, adunându-se în jurul lui. Maiorul Iorgu Vasu se afla într'un cerc de ofiţeri, strânşi într'un colţ, care hohoteau înalt de râs, ascultând „bancurile" unuia dintre ei. La intrarea lui Mălinescu, ma= iorul îşi întoarse doar puţin capul ,şi zărindui pe cazangiu, clipi condescendent, apoi reveni cu privirea la cel ce povestea : — Zi, mă, Sandul eseu. Ce te-ai oprit ? Dă-i drumu, că-i hazoasă. Vasu aflase de vreo două zile că Mălinescu e: ,— ...un lucrător, măi dragă... Comunist, pff!... Lucrător, mi-a spus mie plutonierul Găllbinaş, că eu mă informez, domnule... nu stau aşa ca Tărăbuţă... El are omul lui, auzi, între soldaţi... om de încredere din compania lui... Şi nu ştie nimic. Eu n'am pe nimeni, dar aflu tot. Mă informez. Că, vine un caz ca ăsta... Şi cum vă spun: lucrător... ăsta să-mi. ţină mie lecţii de politică ? Pff! La început îl luase drept intelectual (— ...dacă se exprimă, domnule, aşa ! Mă înţelegi... parcă l-a făcut mă-sa cu biblioteca în mână...) şi în= cercase a discuta în contradictoriu, mai mult ca să se distreze. Dar Mălinescu ştia să fie caustic, la nevoie, ceea ce îl cam indispunea pe. Vasu, oricât era el, altfel, de nepăsător. Căpitanul Alfons Tărăbuţă care era cu faţa spre uşă nici nu se gândi să răspundă. Rămăsese ţeapăn, cu buzele strânse şi mâinile la spate, uitându-se ofensat oum se adună mai mulţi, în frunte cu Panţâru şi Dâl-geanu,, în jurul noului sosit. Ştia că pe unii din ei nu i-ar fi putut opri în nici un caz să-i sară comunistului înainte. Cazangiul aducea totdeauna ştirile noi dela Sovinformbirou şi le comenta interesant. „Ce-i al lui, e-al lui, e inteligent — îşi spunea Tărăbuţă, melancolic. — Dar rău până'n măduva oaselor... bolşevic lipsit de orice scrupule naţionale. E capabil să discute până'n noapte numai să-şi convingă ascultătorii. Comunist colţat..." Deocamdată însă, Mălinescu n'avea deloc grija lui Tărăbuţă, nici a lui Vasu. De-aseară, de când îl reîntâlnise pe Vasile Roban, îi venise în minte o ideie nouă. îşi spunea : ce folos că-s izolaţi ofiţerii de soldaţi, dacă elemente nesigure se află chiar în mijlocul trupei... Câţiva plutonieri... Roban acesta despre care nu ştiu ce să cred... Trebuie să iau măsuri în privinţa asta ; voi folosi ofiţerii antifascişti. Voia să termine mai repede vorba cu ofiţerii care-i cereau noutăţi. Le şi făcuse semn lui Panţâru şi «Djâlgeanu că vrea să se plimbe puţin cu ei prin curte. Dar tocmai atunci îşi găsi să-1 mai întrebe ceva un sublocotenent, un om încă tânăr, cam bondoc, cu vorbă repezită : — Domnule Mălinescu, am citit eu nu demult nu mai ştiu unde... că de s'ar fi deschis încă un front în Europă împotriva nemţilor... Acuma, să-ţi spun sincer: eu nu cred că se poate compara situaţia nemţilor din celălalt război cu a lui Hitler, azi. Mi fee pare că e exagerat... Mălinescu îl privi ţintă, după obiceiul lui, mirându-se de interesul pentru problemele militare al acestui ofiţeraş, rezervist după toate aparenţele... Se căută prin buzunare şi găsi ce-i trebuia. Scoase o tăietură, de 260 AUREL LAMBRINO ziar împăturită cu grijă ...desfăcu şi, în loc de răspuns, începu a traduce din ruseşte: ", — „Una din cauzele insucceselor Armatei Roşii este lipsa unui a! doilea front în Europa împotriva trupelor fasciste germane..." Se făcuse tăcere în sala întreagă. Ascultau toţi, chiar şi cei din jurul maiorului Vasu. Mălinescu nu avusese de gând să citească decât partea privitoare la insuccesele vremelnice. Dar pentrucă discuţia se încinsese numai decât devenind generală, se văzu nevoit a căuta spre începutul articolului şi a traduce şi „Eşecul războiului fulger", apoi şi partea intitulată ,,Sdrobirea imperialiştilor germani şi ă armatei lor este inevitabilă''. Ofiţerilor le erau cunoscute textele. Comandantul sovietic al lagărului le adusese la cunoştinţă mai de mult conţinutul raportului lui Stalin, la 6 Noembrie 1941. Insă comentările' pe care le .-făcea Mălinescu acum adânceau pentru mulţi înţelesul cuvintelor, lăsându-i îngânduraţi. Ofiţerul cel bondoc — Nicuşor Ştefănescu îl numeau ceilalţi — părea să fie încă şi mai preocupa/t de aspectul politic al problemelor decât de cel militar. Discu>a cu aprindere oridecâteori se întrerupea lectura. Totuşi, când Mălinescu îl strânse puţin cu argumentele ca să-1 determine să ia atitudine, Ştefănescu tăcu, se bâlbâi, apoi tăcu de tot, încruntându-se şi dând câţiva paşi îndărăt, cu gând vădit să se strecoare printre alţii. în spatele cercului. Mălinescj îl lăsă în pace. Iaşi în curte cu Dâlgeanu şi Panţâru. Plimbându-se icu ei, Mălinescu le spuse între al'tele: —Domnilor ofiţeri, ar fi bine să treceţi dumneavoastră mai des prin pavilionul unde se află soldaţii români. Au nevoie de dumneavoastră. E o ocazie şi aceasta să vă apropiaţi de popor, nu? Şi apoi., sânteţi oameni de cultură., trebuie să-i ajutaţi să înţeleagă de ce războiul lui Antonescu e nedrept. Doctorul şi avocatul-funcţionar se uitau unul la celălalt stânjeniţi. Paniţâru zise: — De dus, ne mai ducem noi printre ei. Dar nu-i aşa de simplu să-i faci să priceapă ceva. Sânt grei de cap. 'Mălinescu zâmbi cu o ironie neasounsă : — Eu, cu toate acestea mă'nţeleg perfect cu dânşii. Şi nu numai atâta, domnilor ofiţeri, dar mai găsesc câteodată şi ceva.de învăţat la unii,, cum e Răstoacă, de pildă.. Sau Axinte., — Adevărul e altul, făcu deodată Dâlgeanu care îşi tot mozolise buzele până atunci. O privire a lui Panţâru însă îl făcu să redevie calm. Vorbi cu oarecare sfială : ,— „adică., nu voiam să spun asta, mă scuzaţi. Voiam să mai notez doar încă un fap'f real: soldaţii nu prea sânt sinceri cu noi. Se codesc să ne spună ce au pe suflet. Ştii, domnule Mălinescu, îşi fac şi ei socoteală, oricum, că noi sântem doi., iar ceilalţi., — Cred că nu e ăsta cel mai important lucru, deocamdată — spuse Mălinescu. — Cei mai numeroşi sânt soldaţii. Iată poporul,, şi soldaţii sânt toţi împotriva războiului şi a lui Antonescu., Ofiţerii? Veţi fi mai mulţi după un timp., mult mai mulţi.. Soldaţii v'ar înţelege deplin şi ar ii şi foarte sinceri cu dumneavoastră, dacă i-aţi ajute să-şi împrăştie nedumeririle.. Luaţi poziţiile, fără frică, loviţi în lichelele care demobilizează.. Unii plutonieri., şi alte cozi de topor., fără milă,. VOLUNTARII 261 Sfatul lor a ţinut destul de lungă vreme. In toiul sfatului acestuia, Mălinescu a pronunţat în vreo câteva rânduri numele căprarului Vasile Roban, ferindu-se însă cu grijă să dea a înţelege că-1 bănuieşte de ceva. Voia numai să le rămână ofiţerilor întipărit bine în minte numele acesta, pentru ca să-1 deosebească şi ei pe Roban dintre ceilalţi prizonieri. * La amiază făcând drumul înapoi spre sat, Mălinescu se'ntreba cu ciudă de ce nu-i mai ies din minte ochii jucăuşi ai lui Vasile Roban. Nu-şi dădea seama nici dacă a procedat bine atrăgânduie atenţia celor doi ofiţeri antifascişti asupra turnătorului. Fireşte, ei nu ştiu nimic, au reţinut probabil doar un nume pronunţat de mai multe ori. Totuşi... Drumul spre sat cobora pe nesimţite. Mălinescu n'avea însă impresia că-i este mai uşor mersul. Dimpotrivă, gândurile îl trăgeau mereu înapoi spre lagăr. Gerul mai slăbise: acum nui mai simţea tăios în obraji, ci aspru ca şi cum apăsa pe ei o raşpă, frecând. împroşcată de soare, zăpada ardea cu flăcări albe. Mălinescu îşi ţinea ochii aproape închişi, abia desluşindu-şi calea prin.ploiţa fină a genelor. Din urmă îl ajunse şi-1 întrecu o sanie care tot hartoia, parcă nevrând să se lase târâtă de cal: dar calul tot o târa nepăsător, mutându-şi harnic picioarele şi ţinând capul aplecat. Ai fi zis că-şi numără paşii, aşa tot scutura din cap. — Domnu' Mălinescu 1 Suie ici, că-i mai bine'n sanie decât pe jos. Mălinescu deschise ochii mari fără să mai ţină seamă că-i dădeau lacrimile din cauza strălucirii zăpezii. Nu pricepea ce-i cu Axinte, singur în sanie, încotoşmănat într'o Maică groasă şi călătorind aşa, fără grijă, ca acasă la el. Prizonierul îşi legase pe sub bărbie urechile căciulii ruseşti. Ii râdeau ochii albaştri cam spălăciţi, pe chipul spânatec, slăbuţ şi semănând, îmbodolit de căciulă, cu al unui copil bolnăvicios. — Aşa, hai-hui, de capul tău ? Cum de te-au lăsat ? Cizmarul plescăi din limbă către cal, îndemnându-1, săltă frâiele să-i pişte puţin hamul spinarea şi apoi, mândru: — Dece să nu mă lase? L-am rugat pe Serioja... Potcoavă, ştii... nacialnicul... — Da. — Zic : „Serioja, las' să vin odată singur îri sat, când iau sacii cu făină pentru lagăr. Mi-i dor, frate, să umblu măcar odată fără pază..." Şi m'a lăsat, — Hm 1 — făcu Mălinescu şi se apucă numai decât cu mâna de mar= ginile lădoiului pe tălpoaie. Iarăşi hartoise. — Da' de ce ? — zise Axinte, răţoit, ca şi cum Mălinescu ar fi făcut vreo observaţie. — De ce să nu mă lase? Ce, fug?.. Nu fug, nimica. Am un chef şi eu, acolo. Uite, mi-a făcut cheful Serioja. De-o săptămână îl tot rog... — Şi unde-i Serioja acum? — In sat, M'aşteaptă. Cele dintâi căsuţe ale satului le ieşiră întru întâmpinare: La o fereastră, răsări un copil care-şi tot lipea mânuţele de geam, privind afară cu aerul că vrea neapărat să se smulgă din braţele în care şedea şi să se'nalţe dincoace în văzduhul luminos. Lui Mălinescu copilul acesta îi aminti de ghiveeele de flori la fereastră şi cum se răsucesc într'una florile spre soare. Femeia cu copilul în. braţe dispăru curând, sania întră în inima 262 AUREL LAMBRINO satului; dar 'lui Mălinescu o vreme i se păru că tot mai vede mama şi copilul stând la geam. Axinte, mereu icu gândul la hatârul pe care i-1 făcuse Potcoavă, spunea : — Eu suflet? de om nu-s? Prizonier, da.. Nu zic. Prizonierul ?] ţii în lagăr, îl păzeşti cu baioneta. Dac'am venit cu arma pe pământ străin. . aşa-i. Da's vinovat eu cu ceva, domnu' Mălinescu? , Mălinescu şovăi înainte de a răspunde cu o întrebare : — Crezi că nu eşti vinovat într'adevăr cu nimic ? — Eu zic că nu — făcu Axinte, cu hotărîre. — Nu ne-ai spus şi 'mneata !la fel ? Eu chiar de-atunci, din seara aceea, am început să mă gândesc că nu-s vinovat cu nimic. — Şi fiindcă observă un gest de nerăbdare al lui Mălinescu, i-a luă înainte: — Da' de greşit, am greşit... Păcat mi-ar fi să spun^că nu. Am greşit,. Dacă n'am ştiut... Ca pe-o vită m'au mânat la război. Şi eu., nimic. Răbdam. Ziceam : parcă poţi să faci ceva? Tata n'a trecut şi el prin altă vâlvătaie în nouăsuteşaisprezece?.. Măcar mai pe urmă să fi aflat el câte ştiu eu acu.. Poate mai degrabă mă trăsnea de mic în moalele capului, decât s'ajung topor de oase în mâna duşmanului. Da' nici ta'?a n'a ştiut., Mălinescu îl asculta numai cu jumătate de ureche. Ii era gândul la Roban, neîncetat. îşi amintise de tatăl caporalului, moş Roban cel slab de înger şi prieten vechi cu maistrul dela turnătorie. Revedea figurile înspăimântate ale unora dintre muncitori, atunci când li se spunea drept răspuns la vreo plângere: „Bolşevicilor, vă dăm pe mâna Siguranţei!" Zise încet: —- Va să zică., — şi deodartă rosti tare, cu un glas oald, neaşteptat de cald : — Ai dreptate, Axinte., Nu ştiaţi voi despre multe. Nu vă lăsau să ştiţi... Greşala., — Greşalla-i greşala — zise Axinte. — Eu aş da orice ca să-mi îndrept greşala. Pune-mi arma din nou în mână,, şi să vezi. Mai întreb eu în cine să trag ? Nu mai întreb. Nici ordin nu stau s'aştept. M'apuc să dobor fasciştii ca pe.. Dar cine-mi dă mie armă? Nu-mi dă nimeni. Prizonier., Incă-i pont recunoştinţă lui Serioja c'a fost bun,, mi-a făcut icheful. Hei, nu s'o termina războiul odai'ă.. Acu' m'am învăţat eu minte. Tot m'oi întoarce cândva acasă. Apoi m'oi răfui eu atunci cu cine ştiu,. Avem noi socoteli vechi. Pân'aici nu înţelegeam niciunele, ca un copil eram. Dacă nu ştiam, nu ştiam.. Tocmai pentru asta mai întâi şi'ntâi am să mă răfuesc. Mălinescu se înălţă fără veste în sanie, clătinându-sc din cauza hartoelilor. — Ia stai. Opreşte. Cobor aici. — Apoi nu mergi la cantină? — se miră Axinte. — Uite c'am ajuns, mai avem un colţ. — Nu, nu — zise iute Mălinescu. — Nu merg la cantină. Cu bine. Sări jos şi o porni înapoi cu paşi mari. De mâncat are timp până'n seară, nici nu-i este prea foame deocamdată. Dar chestia asta, cu Vasile Roban, trebuie s'o lămurească numaidecât. Dacă nu-1 prinde acum, la masă, în lagăr, diseară are să fie mai greu. N'are să-i poată lăsa pe ceilalţi pentru turnător. Şi nici dela munca de după amiază n'ar vrea să-1 ia. Soldaţii tocmai ieşau din sala de mese. Mergeau târî,ndu-şi picioarele prin zăpadă, amestecaţi, vorbind cu glasuri groase. Ici icolo, unii pufăiau 263 voluntarii în văz- din cornete de mahorcă. F^H nţc. £f%J£a' cuiva; duh şi se risipeau pe ^^Ytăc'îLau parte din brigăzile care tăiau C6i CeiS'cu't e£ rii Wma lagaruhif erau îmbrăcaţi copaci în pădure. Ceilalţi, cu rem, ]g a îm rumuta cu măntăile lor cazone, subţm st. amtc paa ^ Sagazia îmbrăcăminte groapa utur J s.le R ba 1 lePde blană cu cu o bucată de pâine in mana Ii îl făcea să pară mai u„ singur deget, legate cu o a a de dupa gat ^ ^ dţn ss S£S,„Ma ?^e^s^ta în buzunar - ş^tă^^ând.! Pe = —nr^ându-i mâna. - nu - - Ara a~t g^gt ^întrecut ~ -§-linescu. De cum " ""2 N'aveam nevoie de odihna, _ jjj Vasile. _ In ^«rft stând. Dincolo, în .celălalt lagăr... tot pădure — Şi cum te'mpaci cu munca asta, — Mă'mpac. , - „„ m;Mrp ci deşi cineva După câfăva vreme, Vasile c ^ ca ^ care i-ar fi ascultat în treacăt, ar fi putut spune g ^ vorbă împreună despre lucruri obişmrte to uş. d^nu ^ ^ ^ .a să răspundă întrebărilor lui Malmescu. Avea ^ng nJ| ce se oamenii cu hinisorul ş. sa-i etP Du,pă rosturile din lagăr ş, S»?U: dlV^in ^ vorba uşor despre cele de ma, demUVSt Sul dela cazace, «^ţ-^ _ după ^ VTJ ZZ^^^tl^ ăsta... Auzeam acum un " ftT—zise Mălinescu. Vasile înălţă dm umeri: tertipuri... cu pon- - Parcă numai din amenzi ? Are el tot om H ^ ^ mg tatorii, cu inginerul... Se pricepe> sa ^ 5 ,ou magazia . teriale îşisScoateagr^ ŞP deodată; _ Dar Pândele? Cum îi mergea când Ui văzut uitima/oarai? fl ţntre. Vasile tresări. Pomenise despre Pândele mai , de base Mălinescu dacă tată-su moş Roban e*a ^ ^^tească pe as?» sw^js Brse vedeau rar 11 M^:::s;ăgă de seama - ^ pe toată faţa tânărului, urmărindu-! tadec*£Lsa o as-cu degetele, nu cu privirea şi apasă peste tot sa si.mia u chie, sub piele. 264' AUREL LAMBRINO — L-ai cunoscut mai deaproape pe Pândele? — făcu, fără să-1 slăbească din ochi. Vasile roşi. Roşi tare, fără -voie. Simţi că s'a făcut ca sfecla şi din cauza aceasta se zăpăci. Spuse la întâmplare: — Mă duceam pe la el... adică la,. Mă ştia nea Pândele că vin.. Se aşezaseră alături amândoi pe treptele de piatră ale unei clădiri, după ce măturaseră zăpada cu mănuşile. Lui Vasile nu-i era frig; îl învelea bine fufaica. Mălinescu simţi însă îndată cum îi trece răceala pietrii prin paltonul necăptuşit. Se ridică. Mişcarea aceasta i se păru lui Vasile că a fost prea iute, nesăpânită. Iar Mălinescd vorbi cu un glas greu, parcă lovind : — Ia ascultă, Roban. Pe căi ocolite nu-i bine să mergem. Spune-mi colea, cinstit., bărbăteşte,. Vasile se uita la dânsul nedumerit. Cuvintele acestea: „cinstii?, bărbăteşte" îi aduseră o suferinţă cruntă. Nu'nţelegea dece nu-1 întrebase nimic despre întâmplarea din casa lui Chircu. El doar tocmai se pregătea în minte, în timp ce-i vorbea despre altele, să-i arate lui Mălinescu cum s'a înşelat atunci, bănuindu-1. Asta, da. Insă Liza? Ce-1 interesează pe Mălinescu dacă lui Vasile îi este dragă fata lui Pândele ? Mălinescu urmă : — „te punea J?aică-tu„ sau maistrul., să tragi cu urechea, şi să le raportezi ce auzi de la comunişti ? .— Nu! — strigă Vasile sărind în picioare. — Şi atunci, la Chircu, mi-ai dat a înţelege la fel. Dar crede-mă că nu., nu., Mălinescu îl privea lung. Se vede că înfăţişarea lui Vasile îi plăcu, pentrucă-1 luă de umeri şi-i spuse cu un alt glas, blând, parcă înduioşat: — Dece strigi ? Te cred. Am vrut numai să ştiu. De altfel nici mie nu-mi venea să-mi închipui că s'ar fi putut ţine moş Roban de astea. Maistrul,, nu ştiu. — Nici maistrul Lapteş — zise Vasile hotărît. — Este el cum este, dar,,, Nu', nici el n'ar face de-astea. N'ar mai fi fost tata prieten cu dânsul atunci, pentru nimic în lume., — Se poate — zise Mălinescu. Şi deodată, părând că-şi aminteşte de ceva, întrebă încet, îngrijorat : Dar la Pândele de ce zici că te duceai ? După câte ştiu, taică-tu nu era prieten bun cu el., Vasile înghiţi în sec, Ii venea din cale-afară de greu să se simtă aşa, bănuit într'una, de parcă într'adevăr ar fi săvârşit ceva urât. Doar n'a făcut nimic niciodată. Ţine şi acum la nea Pândele tocmai fiindcă-i e dragă Liza. Iar Mălinescu, uite cum îşi to'? închipuie nu ştiu ce. Vasile se hotărî să lămurească lucrurile odată pentru totdeauna, deşi îl stingherea să vorbească despre Liza aşa, ca despre cineva care poate fi amestecat cu alţii, or,icum. Zise cam necăjit : — Are nea Pândele o fată., Şi eu.. Dar când erai dumneata la* 'atelier, încă nu mă prea duceam la dânsul. Mai târziu.. Nu se uita Ia Mălinescu. Ii era ciudă că l-a silit să spună ceeace altfel nu i-ar fi spus în ruptul capului. Se uita Încruntat spre fundul curţii încolo, pe unde se tot arătau prizonierii trecând dintro clădire în alta. Şi deodată se simţi luat de umeri. Mălinescu îl trăsese spre dânsul cu un gest prietenesc şi-1 împingea uşor să'nceapă a se plimba amândoi alături. Râdea Mălinescu : — Ei, bată-te să te bată.. Ce n'ai spus din capul locului ? Uite, VOLUNTARII 265 frate, să-ţi mărturisesc şi eu: nu ştiam ce să credT Qândeşte-te singurTT. O bănuială veche. S'a dus. Pe urmă., te găsesc aici... Tu, muncitor cheferist. Nu-mi explicam., — Dar acum mă crezi ? — făcu Vasile întorcându-'şi capul spre dânsul. — N'am niciun motiv să nu te cred. Dar nu asta.. Altceva e important. Vrei să stii ce ? — Ce? — Ce-ai să faci de-acum înainte. Eu cu Pândele am fost prieten bun. Şi cu Chircu mă'nţelegeam,. Ia spune: oare oe-ar face Pândele dacă... să zicem., s'ar afla în locul tău ? Vasile nu înţelese. Cum ar fi putut fi Pândele în locul lui? — într'adevăr — râse Mălinescu — e cam greu să ne închipuim că asta ar fi posibil. Dar să presupunem.. Să presupunem că unul ca Pândele., mai tânăr desigur., s'ar găsi în situaţia în care te afli Oare ce-ar face?,. îmi povesteai că ai fost bucuros când te-au luat sovieticii prizonier. Iţi spun drept: gândeam că mă minţi. Nu, nu te uita aşa.. Sunt convins acum că ai fost sincer. Insă... mai departe ? Eşti muncitor, n'ar trebui să uiţi asta niciodată. Vasile mergea umăr la umăr cu Mălinescu, privind drept înaintea lui. Spuse cu ochii pierduţi în nişte depărtări numai de el ştiute: — In lagărul celălalt.. Nu ăsta de unde vin acum. Altul unde-am fost dus, după ce-am plecat cu vaporul dela Odesa., Era un subofiţer de-al nostru român., — S'a predat singur, chiar după ce a trecut Prutul cu regimentul lui. El i-a căutat pe sovietici, a alergat după ei, că ei se retrăgeau. Nu voia să lupte, îmi spunea, contra bolşevicilor. — Cum îl chema ? — întrebă iute Alălinescu. — Nu ştiu — zise Vasile, înălţând din umeri. — Noi îi spuneam Sandu., tovarăşe Sandu,. Aşa ne-a hotărît el să-1 chemăm. Multe aş mai fi putut învăţa dela dânsul... Dar nici-o săptămână n'a rămas în lagăr după ce am sosit eu. L-au dus la Moscova. El zicea că are să vorbească la radio. Şi pe urmă., ca şi la Odesa., ca şi în lagărul de unde vin. Oameni de tot felul Unii spun aşa, alţii altfel. Iar eu., eu nu ştiu nimic. Ce să fac ?... Spuneau nişte ruşi odată că ar irrebui să ne mişcăm, să se afle în lumea'ntreagă nemulţumirea noastră.. Cum ne calcă şi ne batjocoresc nemţii.. Parcă eu zic că nu ? Dar dacă spui., ce-i ? Ce ispravă faci cu asta ? Se isprăveşte războiul ? Mălinescu, observând că se adună brigăzile pentru pădure şi se încolonează cu faţa spre poartă, întrebă : — Ce, a sosit vremea să pleci la lucru ? — A sosit, — răspunse Vasile. — E cam departe locul nostru. Dar. dacă vrei, eu pot să mă'nvoiesc la starşi-\e *) nostru. Aşi vrea să mai stăm de vorbă., Mălinescu îl învălui cu o privire mângâietoare: — Şi eu aşi vrea să mai vorbim. Dar dacă nu ieşi azi după masă la lucru, pierzi suplimentul, nu-i aşa ? Vasile scutură clin mână, fără păsare : *) responsabilul. 266 AUREL LAMBRINO — Las' să-1 pierd. Un ceas de vorbă cu rost ţine de saţ mai mult şi decât pâinea. — Ba facem altfel, — zise Mălinescu, vioi. — Merg şi eu. Plimbare,, Vasile clătină din cap cu îndoială : — Eşti cu un paltonaş cât o frunză. N'ai pâslari... Dacă nu te'mbraci gros, nu-i bine. — Aşa-i, frate — zise Mălinescu, — Păi, să-i spun lui Serioja să-mi împrumute., — Pân'la magazie nu-i chiar aşa aproape. Şi nici n'o fi pe aici na-cialnicul. Mălinescu spuse atunci zâmbind, mulţumit de ideia care-i venise : — Ia, stai.. Cer pâslari la poartă. Trebuie să aibe careva o pereche la îndemână. — Dar fufaică ? — Găsesc eu şi fufaică. N'a găsit. I-au dat un cojoc lung până'n pământ şi greu de parcă ** era cusut cu plumb. Pâslarii largi, mânuşile largi, iar căciula îi cădea pe sprincene. — Leag-o sub bărbie, — îl povăţui Vasile. Mălinescu şi-o legă, apoi intră în coloană, târându-şi poalele cojocului pe zăpadă. începu a păşi împreună cu ceilalţi. Sergentul comandant al escortei prizonierilor veni la dânsul, într'un rând, pe drum şi-1 întrebă în ruseşte, râzând : — Ei, ce, d-ta vrei numaidecât să ştii cum trăieşte un prizonier ? — Desigur că vreau — răspunse Mălinescu. — Trebuie să ştii de toate. — Şi o să rămâi cu ei până s'or întoarce acasă ? — glumi mai departe sergentul. Iar Mălinescu aruncându-i un zâmbet lui Vasile, făcu : •— Rămân. Cu ei odată mă'ntorc acasă. Rusul râdea mereu; arătă cu mâna spre cojocul uriaş al lui Mălinescu : — Dar d-tale îţi vine mai greu decât lor. Mălinescu îşi şterse fruntea care-i transpirase sub căciulă deşi gerul iarăşi prinsese a se înteţi. — Nu-i nimic. Mi-i cald. Tocmai ce-mi trebuie. Sergentul voia să se îndepărteze spre capul coloanei. Mai râse odată cu voie-bună ui'rându-se cum îşi târa cojocul Mălinescu şi făcu vreo câţiva paşi mai repezi înainte. Insă pe urmă se opri, aşteptând să-1 ajungă rândul în care se aflau Mălinescu şi Roban. Acum privea încordat, cu o lucire gravă în ochi. Din mers îl luă de braţ pe Mălinescu, vorbindu i. Vasile nu înţelesese ceeace spusese sergentul mai înainte pe ruseşte, dar acum desluşi cuvintele străine de parcă ar fi fost în limba lui: — Comunist, da ? Vî comunist, conecino. *) In după amiaza aceea, în pădure, folosind pauzele de lucru ca şi drumul la dus şi inters, Mălinescu şi Roban şi-au istorisit o sumedenie de întâmplări. A aflat atunci Vasile atâtea lucruri noi câte nici nu;şi închipuise *) Comunist, da ? Eşti comunist, fireşte. VOLUNTARII 267 vreodată că ar putea încape într'o minte omenească. Dar când a vrut să le stvângă pe toate la un loc, au sărit şi s'au împrăştiat ca un fişic de gologani pe care nu l-ai învelit bine în hârtie. — Ai răbdare — îi spuse Mălinescu zâmbind. — Noi o să mai sfătuim şi alte daţi. Pe rând o să-ţi iei tot ce-ţi trebuie... O să te înarmezi. Vezi singur ce mare nevoie ai să te înarmezi... Şi după o pauză : — Eşti muncitor, Vasile. Ai mai multe îndatoriri decât alţii. Dea-ceea trebue să şi cunoşti mai multe decât alţii... Numai nu te pripi. Cu bini-şorul... temeinic... Cât se poate de repede trebuie să ajungi să înţelegi totul limpede. Dar cât se poate de repede, să ştii, nu înseamnă în grabă. ...Până prin Februarie a rămas Mălinescu în lagăr. Oamenii munceau, discutau, se'ntrebau când vine pacea. Cei doi ofiţeri antifascişti, Panţâru şi Dâlgeanu, veneau acum mai des printre soldaţi, dar seara jucau şah în pavilion, la ei. Mălinescu a mai încercat cu perseverenţă un timp să atragă şi alţi ofiţeri. Panţâru şi Dâlgeanu îl încredinţau că nu va reuşi. Chiar şi ei, uneori, aveau momente de nesiguranţă, de mâhnire adâncă. Era grea viaţa lor laolaltă cu Vasu, cu Tărăbuţă şi cu cei care-i înconjurau. într'o zi, Mălinescu a primit însărcinarea să plece în alt lagăr. I-a chemat deoparte pe cei doi ofiţeri şi pe Vasile. Avea numai câteva minute, la poartă îl aştepta sania să-1 ducă la gară. Le-a spus : — Uite, frate, trebuie să plec. S'a îmbolnăvit un tovarăş de al nostru, care fusese trimis ca şi mine pe lângă un lagăr. Acolo unde a lucrat el sânt mai mulţi prizonieri români decâi* aici... Iar noi sântem puţintei. Nu ştiu când mă'ntorc, poate n'oi lipsi prea lungă vreme. Insă voi până atunci nu staţi cu mâinile'n sân. Ce-aveţi de făcut, v'am mai spus. Munciţi, luptaţi, nu vă lăsaţi Copleşiţi de mărunţişuri... Vasile, eu în tine-mi pun nădejde multă, să ştii. Şi a plecat, urmăriJ? de privirile mâhnite ale celor trei. Roban se încrunta, necăjit că iarăşi i-a fugit sprijinul pe care abia şi-1 găsise. Ofiţerii au oftat tăcuţi, gândindu-se că de-acum le va fi şi mai nesuferită viaţa în preajma maiorului Vasu şi a căpitanului Tărăbuţă. ' Dela popasul acela unde le ieşiseră în cale sovieticii cu pâine de-a lor şi cu zahăr, Costache Ţarălungă făcuse drumul, o bucată de vreme, împreună cu Vasile Roban. La început au mers într'un camion până la Odesa. De-acolo s'au despărţit. Pe Costache îl cercetase un doctor chiar în sat, înainte de a veni camionul. Era un sat frumos, mare, cu mai toate casele de zid. Curţile însă în unele părţi erau pustii, în altele adăposteau mişuneală de ostaşi. Din când în când se cutremura pământul ca de un fior şi chiuiau obuzele spăr-gându-se în preajmă, cu zgomot înalt de fierărie răsturnată şi de sticlă zdrobită. Unul dintre aceste proectile căzu chiar în preajma satului, în timp ce prizonierii ajunseseră în inima lui. Costache Ţarălungă nu se putu stăpâni să nu suduie cătând îngrijorat cum se cernea de sub o straşină nişte moloz sfărâmat : — Mila mamelor voastre, nu vă săturaţi cu piciorul meu. Poftiţi să-mi mâncaţi şi capul... mila mamelor voastre... de ţacişti... Vasile găsi că mânia rănitului este foarte îndreptăţită. Sovieticul cel 268 AUREL LAMBRINO tânăr însă, aşa cum mergea înainte ţinând în mâini coarnele brancardef, râse scurt, fără bucurie, spunând răspicat: — Vaşi *). Apucaseră a învăţa românii, cât stătuseră la popas, ce'nseamnă cuvântul acesta şi le veni tare greu să-1 audă acum. Pe Costache, la Odesa, I-au băgat într'un spital cu pereţii albi, cu paturi albe, cu infirmiere îmbrăcate'n alb. Atâta era de curat şi de alb totul în acest spital, încâ1: adeseori Costache Ţarălungă, privindu-şi picioarele rămase tot negre şi zdrelite chiar şi după' ce se'mbăiase, gândea că nu i se cuvine asemenea bunătate şi desfătare. Şi pe dânsul îi gătiseră cu o cămaşă albă, netezită cu mare îngrijire. In camera unde-1 puseseră mai erau încă vreo douăzeci de paturi, fiecare cu rănitul lui. La vreun ceas după ce-1 aduseseră aici, Costache se dumirise că cea mai mare parte dintre răniţi erau români, în bună măsura* soldaţi infanterişti doborâţi de gloanţe. Mai erau şi câţiva nemţi, ca're-şi vorbeau tare dela pat la pat, într'o hârjonire răstită de sunete înecate'n gât. Românii grăiau mai molcum, fie că nu le îngăduiau altfel durerile, fie din sfială. In stânga patului lui Costache, era unul îmbrobodii1 până peste cap cu un munte de pansamente. Zăcea pe spate, neclintit. In dreapta era un altul, fără picioare. Aflând că i le tăiaseră doctorii numai cu două zile înainte, Costache Ţarălungă se scutură de un fior care, trecându-i peste spinare ca un fierăstrău începu apoi, în închipuire, să-i roadă temeinic ciolanul în dreptul rănii. — Da' nu te-ai rugat de ei să nu ţi le taie ? — întrebă Ţarălungă. Celălalt îşi clătină pe pernă capul, privind dus în tavan : — La ce ? Nu mai erau bune de nimic. Mi le-a cosit schija ca pe iarbă. Şi după o vreme adause cu glasul -remurat: — Cine-o fi avut nevoie de picioarele mele ? Cine ? Costache tăcu, fulburându-se. Ii ardeau mâinile, faţa, pieptul. Rana o simţea ca pejjn şobolan râcâindu-i pulpa. Im faţa ochilor i se arătă iarăşi şi iarăşi Tinca, aşa cum o lăsase -când a pileoat cea din urmă oară la concentrare: stând la gard, cu mâna la gură, oa o stană de piatră. Copiii cât ulcelele se. alergau în jurul ai şi i se îngrămădeau în fuste, chiscuind subţirel. Ea nu-i vedea şi nu-i auzea. Stătea neclintită, petrecândj-şi bărbatul ou ochii. — Acu' m'oi întoarce schilod — oftă Costache, răsucindu-se în aşternutul care se'neinsese sub el şi-1 frigea. In cea dintâi (noapte de spital a lui Ţarălungă, au venit ca şi'n atâtea alte daţi, neştiute de el, avioanele nemţeşti deasupra Odesei. Au lăsat bombe, detunând clădirile şi făcând să zăngăne geamurile. Toate oasele, la sovietici, — băgase de seamă Costache, — purtau lipite de. sticla ferestrelor benzi de hârtie, încrucişate oa o împodobire năstruşnică. II dumerise careva dintre răniţi, la spital, că nu-i de podoalbă, oi de nevoie: oa să nu se spargă geamurile în timpul bombardamentului. Şi ferestrele spitalului arătau la fel, prinse oa sub gratii de hârtie. Din toate părţile huiau dogit tunurile antiaeriene. Le cunoştea bine glasul, Costache, de pe front, dar acum i se păru mai straşnic, mai ocrotitor glasul acesta care se înălţa mânios în slavă ca şi oum s'ar fi repezit *) Ai voştri. VOLUNTARII 269 să-i apere cu muşcătura dinţilor pe răniţi, pe locuitori, pe doctori, pe toţi sovieticii aceştia în oare-şi punea ei nădejdea, singura lui nădejde că-i vor scăpa viaţa. A doua zi dimineaţă a venit din nou lângă dânsul infirmiera aceea bălae, care şi peste noapte îi răcorise fruntea cu mâna de câteva ori. Nu se mai sătura Costache uitânda-se la ea şi mângâind-o cu ochii. Nu doar că i-ar fi întunecat minţile fierbinţeala din trap, dar fata asta îi amintea într'una, fără să vrea, de Vasile Roban. Straşnic mai semăna cu Liza aceea despre care-i povestise caporalul în atâ^a rânduri. Tot codană şi ea, numai că-şi purta coadele împletite pe crestei? ca o cunună. Părul îi era galben ca paiul şi ochii albaştri ca rădăcina flăcării, — întocmai aşa cum i-o zugrăvise Roban pe Liza. Era o copilă, infirmiera, pe lângă Costache. Acest amănunt îl întărise şi mai mult în încredinţarea că-i leită Liza. „Ce-ar zice Vasile ■— se'ntrebă Costache ■— de-ar vedea-o ca mine ce gene lungi cât streaşină de stuh îşi apleacă peste obrazul neted şi rumen atunci când citeşte slovele de pe hârtiuţele acele puse pe sticle cu doctorii. Cum i s'ar mai zbuciuma lui Vasile inima, când ar vedea-o surâzând aşa, de parcă are de spus o sumedenie de lucruri şi nu se hotăreşte pe care să-1 spună mai întâi... I-ar mai trece de dor băietanului... Sau, cine ştie, poate că mai rău l-ar zădărî asemănarea aceasta, amintindu-i că mândra lui a rămas dincolo şi că ofiţerul acela, cu ochi verzi şi cu gură de femeie, nu se mai împiedică'n nimeni ...o poate ademeni nesupărat... Eh, tinereţă !" Infirimiera bălaie trecuse pe la toate paturile, înţelegându-se cu unii prin semne, iar cu cei care rupeau măcar câteva cuvinte ruseşti, stând de vorbă cu blândeţe şi răbdare. Intre aceşti din urmă fericiţi se număra şi Costache, minunându-se singur ce uşor îi vine a rosti şi a ţine minte asemenea limbă la care, până a nu întâlni alţi oameni, nici cu gândul nu gândise. Doctorul, un ofiţer cu halat alb pe dânsul, cercetă rana lui Costache şi încuviinţă liniştit din cap ca şi cum socotea că nici nu se poate să arate altfel un picior şi că totul e în bună regulă. Nu spuse nimic şi trecu mai departe. — Ţi-l taie, — rosti vecinul din dreapta, după ce plecă doctorul. Aşa s'a uitat şi la mine ş'a dat la fel din cap. Hotărît că ţii taie... ' De data asta Costache îşi pierdu cumpătul de-a binelea II şi durea sufletul după piciorul lui, îi şi era ciudă pe vecin. Infanteristul acesta, căruia îi luase picioarele o schijă de brand la un atee, numai întâmplări jalnice povestea: că pot cădea bombele aviaţiei pe spital, fiindcă nici nemţii, nici românii nu aleg unde seamănă moartea ; că ruşii au interes să piară cât mai mulţi dintre prizonierii răniţi, ca să nu ţie de pomană prea mulţi schilozi ; că într'o zi, poate şi mâine, dacă vor pleca sovieticii din oraş, îi vor otrăvi pe toţi, să nu ajungă vii în mâinile celorlalţi. Iată dece curând de tot ciuda lui Costache se preschimbă în ură faţă de omul fără picioare. Iar ura aceasta îi sporea cu atât mai mult părerea de rău că va rămâne şi el schilod. Ii veni să-i spuie celuilalt : „Şi dacă miri taie, unu-mi taie... nu pe amândouă, ca ţie". Dar nu i-o spuse. Ii fu milă de dânsul. Gândi: „Nu-i destul că s'a calicit pe vecie. II mai otrăveşte şi răutatea din-tr'însul... L-a pocit careva din naştere..." Când veni infirmiera cea bălaie Costache o opri. O'ntrebă făcând semn că-şi tăie piciorul cu mâna şi dând din cap de sus în jos, cu pri- 270 AUREL LAMBRINO virea întrebătoare... Fata izbucni într'un râs uşulrel ca de cleştar atins oa unghia: — Niet, diadia, n'iet. *) Şi din cele ce mai adăugă ea, vorbindu-i cu glas mângâios, Costache pricepu limpede că n'au să-i scurteze dreptul din jos de şold după cum sc temuse. Dar în ghips tot i-au pus piciorul", după nu multă vreme, arâ-tându-i că i-a plesnit osul. , > Aşa s'a pomenit Costache într'o zi cărat ou targa pe un vapor şi purtat peste mare, după aceea ou trenul, până într'un oraş necunoscut, (a un alt spital. Cinci luni a zăcut până i s'a tămăduit cu totul rana. Nu ştia că Vasile Roban plecase de mai înainte din Odesa, Fără să-i fi : putu* da de veste. Tot pe un vapor se încărcase lotul de prizonieri între care se afla şi Vasile, tot pe Marea Neagră călătorise şi lotul acesta şi apoi cu trenul, dar de sosit, sosise în altă parte. Primăvara lui 1942 a fost răcoroasă. Zăpezile s'au topit târziu. Căzuseră cu nemiluita peste iarnă şi nu se mai dădeau duse. Dar şi vremea s'a încălzit anevoie,' de parcă gerul troienise un alt soi de nămeţi, ai lui, prin văzduhuri. Soarele, pela sfârşitul lui Aprilie, răzbea, însă răzbea luptând cu amintirea potrivnică lăsată de iarnă. In sufletele oamenilor, primăvară nu era deloc. Războiul dăinuia. Crâncen, pustiitor, războiul nimicea oraşele şi satele, curma zilnic zeci şi zeci de mii de fire ale vieţii, cernea casele până în depărtările cele ; mai mari, cuprinzându;le în răsuflarea lui cruntă. Hitleriştii, e adevărat, suferiseră o înfrângere mare prin Octombrie 1941 lângă Moscova, şi pe la sfârşitul lui Februarie, se pomeniseră scoşi cu sila de prin nişte locuri sovietice, unde poftiseră să-şi facă bârlog. Cu iuţeală răspânldindujse prin "întreaga ţară a saci aii ismuilui, vejştile ) acestea ajungeau şi în lagărele de prizonieri. Oamenii se bucurau de asemenea veşti mai mult decât de orice altceva. Primăvara, pentru oameni, veştile acestea o alcătuiau. Se mai luminau puţin sufletele, înţelegând că stă totuşi stavilă tare în drumul celor ce aruncă jăraticul '• războiului peste mări şi ţări. Iar prizonierii se înfiorau de nădejdea că 'f vor fi înfrânţi mai repede fasciştii şi va veni odată pacea mult dorită. i Lagărul în care se afla Vasille Roban în primăvara lui 1942 părea j. mai mare, de când nu-1 mai strângeau paftalele albe ale nămeţilor. Pavi- I lioanele se înălţau în soare, zâmbind în miezul zilei cu toate ferestrele f lor deschise. Pe drumul spre sat coborau lin şi drept căruţele, iar în marginile drumului, spre care hârtoiau ,aslă iarnă săniile, mijea acum ca o mustaţă verde, colţ crud de iarbă nouă. Prizonierii plecau uşori la pădure, fără să se mai îmbrobodească, deşi Maicile încă-şi făceau da-oria să ; apere trupul omului cu zăplazul lor de vată. In amurg, când se'ntorceau soldaţii dela pădure, de departe lagărul le făcea semn, sticlindu-şi steguleţele 'roşii ale geamurilor de sus, în care bătea soarele înainte să se culce. Dalbu sau Răstoacă sau Cătănoiu ziceau: a *) Nu, moşule, nu. VOLUNTARII 271 — Am mai dat o zi la spate. Dar ajungând mai aproape de lagăr tot nu se puteau împiedica să cugete că nu se poate şti câte zile vor mai fi rămas încă de dat la spate. Iar lagărul, ou zidurile şi cu paza lui de sentinele de jur împrejur, îi făcea atunci să se mohorască şi să se'ntrebe amărîţi dece n'au oare putere să iasă de sub străjuire ca să poată da şi ei mână de ajutor cumva la dobândirea grabnică a păcii. Altora dintre prizonieri însă, mai potoliţi, zidurile nu li se păreau o piedică, ci mai curând un' lucru de tot nefolositor, li spunea Ion Zabrac. lui Vasile Roban : — Unde să fugi, măi frate ? Las'că şi sântem amarnic de departe... dar chiar de n'ar fi aşa: cui îi trece prin minte să plece acum de-aiti ? La ce? La palmele şi suduielile majurului ? Parcă de-al ajunge acasă, zic şi eu aşa... că am ajunge.... te lasă jandarm să=ţi vezi ide ale tale? înapoi la regiment. N'ai murit întâia oară pe degeaba ? Hai să te omorîm acu. Vasile Roban nu avea nimic de spus împotrivă. Chiar aşa stăteau lucrurile după cum le înfăţişa Zabrac, omul acesta blajin, cu vorba domoală. Era de loc de pe lângă Bacău. Zicea că a fost luat de sovietici chiar în cea dintâi săptămână după începerea războiului. II ţinea fără drept căpitanul lui în companie, nevrând să ştie că Zabrac era om trecut de vârsta milităriei. Căpitanul arăta în scris la superiorii lui că are nevoe de braţe pentru muncă. Stăteau ei, cu compania, într'un ostrov, pe Dunăre. Acolo şi-a petrecut Ion Zabrac un an întreg din viaţă, fără să mai iasă măcar adiată. Nu-i îngăduia căpitanul, II vrăjmăşea cumplit pentru o pricină mai veche. Îndrăznise Zabrac odată, mai înainte, ,a ieşi la raport, şi a se plânge că nu i s'a dat permisie, după dreptul lui, fiindcă nu adusese rândul trecut din sat cele ce i se ceruseră în schimb: ouă, găini şi câte mai sânt în gospodărie. Pe-atunci, căpitanul'era locotenent, iar căpitan era un altu! care nu se avea bine cu locotenentul. I-a dat drumul în permisie, căpitanul acela, mai mult ca să-i facă în ciudă locotenentului. îndată după aceia pe locotenent l-au făcut căpitan şi i-au dat compania pe mână, iar căpitanul cel vechi a fost mutat. Când s'a întors Zabrac „ de-acasă' (tot cu mâna goală, că n'avea de nici unele) negru s'a făcut la faţă aflând cine i-i comandant proaspăt. Nici cel vechi nu fusese uşă de biserică, dar tot era mai -altfel. Ş'aşa a stat Zabrac după aceea, ca la închisoare, un an întreg. — S'a înecat în Dunăre, când au dat ruşii peste noi, — povestea Ion Zabrac. — El ne lăsase de izbelişte... Fugea singur în barcă; s'a răsturnat. O pedeapsă şi asta... Cum nu s'a gândit el măcar la feciorii mei, dacă nu la dreptul meu ? Am doi feciori mari, amândoi în armată, nu ştiu ce s'o fi ales de ei. Mai trăiesc oare ? Is teferi sau schilozi ? Deşi era mare deosebire de vârstă între ei — i-ar fi putut fi tată Zabrac lui Vasile — totuşi îi legase strâns împreună prietenia. Lui Vasile îi mai trecea parcă în felul acesta de dorul lui Costache Ţarălungă, despre care nu mai ştia nimic. De câte ori nu sfătuise el 'odinioară cu Ţarălungă despre întâmplările războiului şi despre dulceaţa vieţii de care ar avea parte oamenii, de n'ar fi ciocnirile şi măcelurile între oşti... Acum sfătuia cu Zabrac, dar i se păru că Zabrac nu-i tot aşa de sprinten la minte cum fusese Ţarălungă. 272 AUREL LAMBRINO Mălinescu plecase de mai bine de două luni şi bun plecat era. Nici despre el nu mai ştia nimic. II întreba uneori pe Serioja Potcoavă, cu care se împrietenise bine în răstimpul din urmă : — Unde-i Mălinescu, frate? Dece nu se mai întoarce, că uite, e din ce în ce mai multă nevoie de el printre noi. Cei doi ofiţeri ne-au cam lăsat Nu s'or fi înţelegând ei cu ceilalţi oare ţin partea lui Antonescu, dar tot mai la îndemână le vine în pavilionul ofiţeresc decât printre soldaţi. I-arn simţit eu... Şi noi, singuri, fără ajutor, ne zbatem ou politica, ne zbatem să înţelegem,, dar merge greu. Nu zic, ne mai trimite ştiri comandantul, mai stai şi tu de vorbă uneori cu câte unul, Da-i puţin, nu ajunge. . Serghei Potcoavă moţăia din oap, cu gândul la altele: — Ştiu eu, ştiu... Da' vreme nu-i. Mai frământaţi-vă şi voi, mun-ciţi-vă minţile. Undeva o să ieşiţi la lumină., dacă vă luptaţi... Poate^o veni Mălinescu. Eu, crede-mă, nu-mi văd capul de treabă. Dar Mălinescu nu mai venea şi nici nu trimetea vreo ştire, caşicam n'ar fi ştiut cât îl doreau prizonierii. Toader Răstoacă i-a mărturisit într'o seară lui Roban o mare nedumerire a lui cu privire la Europa şi, oricât s'au trudit după aceea cei ce-1 ascultaseră, tot nu l-au putut dumiri. Tolănit pe patul care mai nu-i cuprindea, zidea Răstoacă, socotind pe degetele lui groase : — Voi ziceţi că'n Europa sânt 22 de ţări. Le-am numărat împreună pe degete. Aşa este.. In 13 ţări din Europa poruncesc hitleriştii, singuri stăpâni. Adevărat; şi ţările acestea le-am numărat una câte una. Pe urmă, mai sânt şapte ţări care au la cârmă slugi de-ale lui Hitler, năimite de el din timp. Irttră şi România aici. Bun, face douăzeci. Mai rămân Anglia şi Uniunea Sovietică., Acuma de Uniunea Sovietică, nu zic, Asta-i alt soi de ţară. Una că-i şi mai mare de vreo două ori cât toată Europa. Dar mai pune la socoteală mai ales asta : ea e pierzania fasciştilor. Vasă-zică duşmancă de moarte a lui Hitier. Bun. Şi asta-i limpede. — Ei, d'apoi ce facem cu Anglia? Poţi s'o pui în rândul ţărilor unde porunceşte Hitler ? — Nu se poate măi Toadere, — făcu Axinte. Or fi ei cum or fi miniştrii de-acolo,. că parcă s'ar lupta şi parcă nu s'ar lupta cu Hitler., tot zic c'au să mai deschidă un front în Europa şi nici că-1 deschid., Asta=i drept. Dar de potrivit, să ştii, nu se potriveşte să pui Anglia în rând cu ţările lui Hitler. — N'o pun, — zise hotărît Răstoacă. — Dar s'o pun în rând cu Uniunea Sovietică se potriveşte ? Aşa-i că nu se potriveşte ? Râseseră Cătănoiu, Dalbu şi alţii de Răstoacă. Dar la această din urmă întrebare a lui n'au mai râs. Nu puteau răspunde în niciun fel. Zabrac a întrebat: — D'apoi tu, măi Răstoacă, împărţi ţările după politică, nu după hotare ? — După politică, - a răspuns Răstoacă, încăpăţânat. — Războiul acu e unul. Şi politica trebue să fie una. Ţările stau atunci, sau colo sau colo: ori de partea poporului, ori de partea fasciştilor. N'a spus şi Mălinescu aşa ? — Ba a spus, — murmură Roban, chinuindu-şi mintea să găsească un răspuns cuprinzător şi adevărat, pe înţelesul oricui. Insă aliaţii Uniunii VOLUNTARII 273 Sovietice nu-i înlesneau deloc acest răspuns. Dimpotrivă: mai rău îl încurcau şi pe el şi pe ceilalţi prizonieri. Dalbu zise rânjind, cum îi era obiceiul : — .De spus, aşa a spus Mălinescu. Da' uite că şi America... Are ea un singur fel de politică ? N'are. Ţii minte ce spunea Mălinescu : preşedintele şi poporul, deoparte, contra lui Hitler... da' miliardarii sânt cei mia; tari şi-ar vrea să-1 cruţe pe Hitler... America... multe o fi făcând la ea acolo, numai front în Europa... nici gând. Cătănoiu se aruncă pe patul lui cu mâinile sub cap şi zise privind în tavan : — Ce tot le încurcaţi ? Europa e un continent, America-i alt continent şi Anglia e o insulă. — America-i în America iar Anglia e în Europa — răspunse Răstoacă, dârz. Şi rămăsese aşa, cu degetul în vânt după cum începuse a socoti, neştiind dacă să-1 îndoaie, băgând totuşi Anglia aceasta printre statele plecate lui Hitler sau... ce altă ar fi de făcut cu dânsa ? Ţinea seamă, fără să vrea, de cele spuse de Cătănoiu şi de aceea încă şovăia. Mormăi : — Anglia luptă împreună cu America împotriva hitleriştilor ? Asta-i adevărat: şi ţările acestea luptă. D'apoi luptă cum ştiu ele, adică altcum decât sovieticii... Şi cefei de luptă-i asta? Unde li î frontul? Uite, na, că tot n'am cum o socoti pe Anglia asta... dacă-i vorba de război... Degeaba.. — Anglia-i o insulă, — strigă tiare ca pentru surzi Cătănoiu, fără să-şi ia ochii din tavan. „ — Poate-i o insulă din America, — încheie Zabrac vrând să-1 liniştească în felul aces'fa pe Toader Răstoacă. Iar Răstoacă se potoli în-tr'adevăr. Zise: — Păi, dece nu mi-aţi destăinuit-o dela început? Acum e limpede, — şi, îndoindu-şi în sfârşit degetul, isprăvi socoteala : — Douăzeci şi una..'. Cu America, de-ar fi în Europa, douăzeci şi două. In lipsa lui Mălinescu, Serghei Potcoavă devenise povăţuitorul lui Roban, dar nu-1 îngăduiau treburile mai deloc. Venea adeseori când găsea timp, seara, în dormitorul unde se aflau Zabrac şi Roban, alături. Venea şi ziua uneori după dânşii la lucru, în pădure. 'Serghei era nacialnic la sclad, adică mai mare peste depozitul cu alimente al lagărului. Prietenia lui cu cei doi prizonieri începuse de-acolo că, descoperind ei odată o halcă mare de carne îngheţată ascunsă în zăpadă (pesemne o furaseră nişte prizonieri din bucătăria lagărului ; mare lucru de n'or fi fost dintre nemţi) i-o arătaseră nacialnicului, du-cându-1 la locul cu pricina şi înlăturând zăpada în faţa lui. II auzeau de departe, când venea. Vorbea tare, pronunţând apăsat cuvintele, şi cântându-le într'un fel deosebit. Serghei vorbea moldoveneşte ca şi ruseşte." Se născuse, după cum spunea, în acea republică sovietică de pe Nistru alcătuită de moldoveni. — Undi-s o amin ii cii doi, negri la faţă şî alghi cum îi helgea pi dinuntru ? — glumea Serghei, prefăcându-se că nu i vede în dormitor, cum stau pe paturile lor. Şi spunând acestea se uita la alţii, făcându-le din ochi. . într'o seară, când tocmai se hotărîse Vasile să-1 întrebe amănunţit ce-i de făcut cu Anglia asta, în privinţa căreia şi el ca şi Răstoacă are anumite îndoieli, Serghei veni târziu, aproape de sftngere Părea tare viaţa romaneasca 18 274 AUREL LAMBRINO ostenit, vorbea mai încet ca'n alte rânduri. Se vedea că avusese multă muncă. Prin fereastra deschisă pătrundeau, în seara aceea de Aprilie pe sfârşite, adierile unui vânt răcoritor. Era încă frig afară deşi se luase toată zăpada. Dormitorul însă, mare, cuprinzând multe' paturi aşezate unul deasupra celuilalt şi mulţi oameni, se 'neălzea câteodată peste măsură, ca şi iama. Serghei, prinzându-se cu mâinile de stâlpul patului, se caţără sus, lângă cei doi'prizonieri şi se aşeză, lăsând să-i spânzure picioarele. Măcar că-i erau umflaţi ochii de nesomn, tot îi venea să se fie de ghiduşii. — Zabrace, — făcu întorcându-se spre soldatul oare se şi vârîse sub pături iar acum,'la sosirea unui ospeţe, se ridicase în coate — da' ce-ţi prăpădeşti, bre, toate lucrurile pe unde-apuci ? Dacă nu ştiam că-i al tău, te pomeneşti că-1 aruncam. Şi-i' strecură în mână, să nu vadă ceilalţi,un boţ de ziar cât pumnul, plin cu mahorcă. Zabrac era fumător înrăit, tânjea dacă nu-şi putea mulţumi patima, iar tutunul, pe timpurile acelea ide restrişte lai sovietici, nu se găsea pe toate drumurile. Ar fi vrut Zabrac să-i spuie ceva, să-şi arate bucuria pentru darul primit, dar Serghei începu să râdă răsunător, bălăbănindu-şi picioarele : — Las'că ştiu eu ce pofteşti să spui. Că adică n'ai uitat nimic, ni-căiri. Da' ej am găsit, iaca am găsit... Mai stătu puţin, după aceea, povestind despre câte se mai scriau prin gazete şi ce zicea lumea. Vasile Roban nu mai încercă să-.l întrebe cum ar fi socoteala ou Anglia. Se temea să nu râdă de el Serghei Potcoavă. Doar nu odată sfătuiseră ei împreună despre câte semtâmplă pe faţa pământului şi care-i tâlcul lor. învăţase multe Vasile dela Serghei şi parcă puseseră odată pentru totdeauna la oale şi întreagă Europa cu politica ei. Nu prea era potrivit lucru acum să-i ceară s'o iee dela capăt. Insă de lămurit, degeaba, tot nu ştia Roban cum l-ar putea lămuri pe Răstoacă privitor' la Anglia, la America şi la făgăduielile de ajutor pe care nu şi le ţineau. „Poate-oi da mai târziu de rostul lor" gândi Roban. Serghei, neştiind ce gânduri îl muncesc pe Vasile se aplecă spre dânsul şi-i şopti, si?răduindu-se să vorbească aşa încât să nu-i audă ceilalţi: — Vasile, da' eu am să depăn o vorbă cu tine. — Deapănă, Serioja. — Amu nu se poate, e târziu. Acuş sună de culcare. Mâine ne-om vorbi neapărat. Să mă cauţi la sciad, unde-mi fac vaeul. — Te-oi căuta. — Da' amu ţi-oi spune numai atât... Ca să ai ce chibzui peste noapte.. Cât mai este până la întâi Mai ? Ai numărat ? — Vre-o câteva zile, — spuse Roban, străbătut de-o bănuială. — Apoi da. Sărbătoare cum puţine-s.. Ei, îi mai chibzui şi singur, până mâine. Vezi de te sfătuieşte cu Zabrac şi cu cei doi ofiţeri oameni buni. Noapte bună. A sărit sprinten jos, cu cizmele lui de pânză verzuie, uşoare, şi a pornit-o fără zgomot spre uşă, printre paturile pe care cei mai mulţi dintre prizonieri dormeau. Mergea înadins în vârfuri, legănându-şi din această VOLUNTARII 275 pricină mai (tare umerii ca de obicei. Dus pe gândurile lui Roban.îi urmarea c™ ochii statura îndesată, ca bluza mffităreasca strânsa creţ pe •i , A«,mr« oantalonilor de postav albastru umflaţi drept, pana la vCs^purtândui totdeauna si totdeauna nelipsita ^ şapcă îi stătea pe vârful capului, descoperindu-i fruntea boltita, ochn hm nezi si zâmbetul luminos ca de copil. P'" V. indeiun, V.s.ie Rob» cu Ion Zabr.s, ,n J^-^J °6° Zab'ace' „uten iace noi ? Mnsi sântem, .«ceva «taie nu şantan Tăiem Mai sau nu este ? ~~ Dafde paştT mai săptămânile trecute, tot aşa ai zis? Ouă şi f:ozonac_n'aiaravut Ku-i de un'de, însă nici n'ai lăsat să treacă ziua a,a. '.ără o vorbă deosebita. Ion Zabrac îl privi cu mirare: Past* ne-a, îngăduit boierii dela noi să-1 praznu m cat am dont ba nlau si indemnaî la asta. Dar alte zile mari. num,, ale noast.e... numai 'XSSJTCXi ?ncIuSa„du-seaS mie cuiar de mas, pe iarbFve* imi ardea... eând nu-m, mai puteam dezdo, spmarea de truda... * PMUrSaCrs%Urmind* - s,nciudS Vaslle. Iar Zabrac. „i.ăndu-se «» la dânsul pieziş : Zintâi Marnur°pricepi? Sărbătoare pentru toţi °— ™i — O îi spuse Zabrac. Şi adăugă, înmuindu-şi glasul, {.mdca văzuse mâhnit pe'Vasile. - Se poate că-i şi asta o z, mare... z, sfânta... dar niciodată n'am aflat de dânsa până acum., Vasile Roban sta din nou cu capul plecat. Se cunoştea bine ca a e un nJz vihţ copt. Răsufla greu. Când îşi ridică fruntea « shetou oduj ca două boabe mari gata să se spargă, iar glasul abia ş.-l stăpânea " tra-rNici eu n'am ştiut care-i adevărul, nea Zabrace... Nu numai despre întâi Mai.. Despre toate n'am ştiut adevărul. Mi l=au ascuns... Am crescut Ca balIoneZabrac se răsucea stingherit, nepricepându-se cum să-şi mângâie prietenul. Rosti într'un târziu, cam răstit: tnăhusit oe - Că n'om fi fiind noi bălării... Nu-i drept asta... Ei ne-au înăbuşit pe noi ca bălăriile... Ei... — Care ei ? — întrebă Vasile. Zabrac răspunse: 276 AUREL LAMBRINO — Domnii. După o vreme lungă, în care din nou cătase înspre pământ, Vasile vorbi încet, parcă înăbuşindu-se: — Tată-meu e domn ? Iar Zabrac gândi în sinea lui, pierzându-şi răbdarea : „Are hachiţe în dimineaţa asta, biă'ietanul". Şi cu glas tare : —1 Nu-i domn 'nica. Ia pune mâna pe beschie că ne-am hodinit destul. Tăiau un trunchi gros de tot. Copacul îşi înălţa deasupra lor creştetul rotund,, pletos, fără să-i ia în seamă.Stătea semeţ ca şi când n'avea să se prăvale în curând cu huiet mare. Dar fierăstrăul, înclinat asupra rădăcinii, rodea cu dinţii, rodea. Din copacul acesta trufaş fără nici o pricină, s'or întocmi de-acum îndată altele mai bune : vapoare, schele.. Pe Serghei îl găsi Vasile stând pe capacul unui butoi, în sclad, cu un registru pe genunchi şi însemnând de zor ceva cu un creion bont. — Zdravstvuite, — zise, văzându-l pe Vasile Roban. — Nu, ia îngăduie puţin să isprăvesc aici. Stai colo — şi-i arătă cu mâna alt butoi, înainte să se scufunde înapoi în socotelile lui. Mirosea foarte amestecat întotdeauna în miagazia aceasta peste care împărăţea Serghei Potcoavă. Astăzi însă mirosul cel mai puternic era acela dg lemn nou, venind dinspre nişte lăzi mari puse una peste alta. Vasile ştia că Potcoavă fusese un fel de contabil şi în colhozul lui, acolo, spre Duboşari. Deaceea-1 şi puseseră administrator'acum, în lagărul acesta care număra aproape 2000 de prizonieri. Spunea că făcuse războiul dela 'nceput până spre toamnă. Atunci, într'o bătălie pe Bug, îl străbătuse un glonte în piept, ieşindu-i pe sub umăr. Ii sfârtecase plămânul. La spital s'a văzut că are să rămâie cu suflarea scurtă, dar n'aveau ce-i face. I se." mai stricase în luptă şi mâna s'cângă ; îi stăteau degetele ţepene. I-au dres-o pp cât a fost chip, clar nici acum nu se poate sluji Serghei de ea cumsecade. Uneori se înfurie şi înjură cumplit, amintindu-şi că-i beteag şi nu-1 mai lasă înapoi în armată. Dar se demoleşte repede. Scuipă amărît, zicând: — Incă-i bini... Mai sunt la noi distui ca sî-i scarmini pi rasişti.. Vini vremia... Di-a fi nevoi şî di mini, apui aşa cum mă vez tot pot întomni o spânzurătoari pentru căpiteniili lor. Potcoavă îşi isprăvise socotelile. închise cu zgomot registrul, îl azvârli pe o masă peste altele şi, sărind de pe butoi, veni lângă Vasile : — Ei, frate, ce mai zici ? — Eu, Serioja — spuse Roban — două treburi am azi cu tine. — Nu, s'aud. Vasile îi făcu loc alături de dânsul pe butoi, apoi vorbi : — Mai întâi cu întâi Mai. Uite ce m'am gândit.. Să ştii că nu m'am înţeles cu Zabrac , Pe ofiţeri nici nu i-am văzut.. El tot n'a prins tâlcul sărbătorii acesteia.. Dar eu m'am gândit aşa., — Tot era mai bine, — întrerupse Serghei cam dojenitor — dacă te sfătuiai până la capăt cu dânsul. Un cap e un cap, două-s m|ai multe. Vasile se foi pe butoi, cam stingherit : — Vezi că mi-a venit greu., nici eu nu ştiu dece., — Dar eu ştiu, —- făcu Serghei cu glasul lui puţin cântat. — De-amu ce să ne mai sfădim., Zi-i 'na.inte. — Uite, Serioja. Zabrac zice că n'a ştiut niciodată ce 'nseamnă cu ade- VOLUNTARII 277 vărat întâi Mai. Parcă eu am ştiut ? Nici acum nu ştiu ca lumea. Mi-ai spus tu, am mai citit prin cărţile câte mi le-ai dat... Asta nu-i rău. Insă nici de-ajuns nu-i. Ţi-am povestit în ce îel am crescut eu acasă., de copil. Ca o buruiană... îşi aduse aminte de ceea ce spusese dimineaţa Zabrac şi îndreptă : — M'au înăduşit buruienile. Potcoavă îl măsură de sus până jos, sever : — Şi de asta nu-ţi pasă acum de întâi Mai ? Muncitor eşti tu ? — Stai, stai, Serioja, nu'mpunge fără rost... Nu zic că nu-mi pasă. Ba-mi pasă, bre, şi mă arde uite ici, în piept, că m'au' legat domnii la ochi atâţia ani. Şi mai ales că l-au legat pe tata... Ca orbii am fost noi., şi ca noi o sumedenie alţii... Mă şi cutremur de spaimă când îmi dau seama cum ne puneau să ne scuipăm singuri în suflete.... — ...burjuii, — complectă Serghei cu glas surd. Vasile răspunse, încleştându-şi pumnii: — Da, burjuii... La noi le zice burghezi, aşa am văzut că scrie în cărţi... Ne-au mânat pe noi, muncitorii," unii împotriva altora. Nu numai în război, dar şi-acasă, mai înainte... Era la noi un maistru, unul Lapteş.. ţi-am povestii?... om cumsecade altminteri... nu fura, nu zăpsea pe nimeni. . — Ştiu, ştiu... se iuţi Potcoavă nemulţumit. — Cel care l-a prostit pe tat-tu, de şi-a făcut din el unealtă. — Erau prieteni buni... — zise Vasile Roban aplecându-se tare înainte, ca si cum ar fi fost vinovat de această prietenie şi şi-ar îi cerut iertare. Potcoavă înălţă, din umeri, sâcâit: — Şi ce vrei să-ţi fac eu ? — Tu n'ai ce-mi mai face, Serioja. Am stat eu de vorbă cu Mălinescu... cât a fost aci Parcă mi s'a luat de pe piele un strat de lip. Nu zic că's curat... Mai am încă destulă murdărie, nescoasă. Dar am să mă frec, măi frate, am să mă frec... nu singur... am să mă frec de toi? ce-oi înlâlni aspru în cale... pân'oi rămâne limpede cum îi sticla... Am să răs-cumpăr tot timpul pe care l-am irosit... Şi păcatele tatii, tot eu am să le răscumpăr. Pân' ce n'o ieşi la iveală, limpede, cugetul meu muncitoresc... aşa cum trebue să fie el, cum ar fi trebuit să fie din totdeauna... pân'atunci nu mă las. — Da' de-acolo înainte ? — întrebă Serghei cam luător în râs, măcar că până atunci îl privise pe Vasile cu ochii înduioşaţi. Se folosise de împrejurarea că, înflăcărat de hotărîrea lui, Vasile vorbise uitându-se tot timpul înaintea lui, dincolo de cele ce vedea. Dar când Vasile îşi întorsese capul, Serghei n'a mai avut ce face, a trebuit să găsească un prilej de glumă, ca să nu i se cunoască ce-i scria pe faţă. — De-acolo înainte, măi Vasile — zâmbi Potcoavă — apoi cu atât mai vârtos n'o să te laşi, fiindcă nici n'o să se mai poată... dacă zici că vrei să fii muncitor aşa cum trebue, până'n fundul sufletului... O să vezi, asta înseamnă să te faci om adevărat. Dac'ai şti ce lucru de preţ e ăsta 1 Ca şi cum s'ar fi ruşinat de entuziasmul lui, tăcu uitându-se'n jos. Mormăi mai pe urmă, ursuz : — D'apoi că... ştii tu oare despre ce fel de oameni vorbesc etf ? — Poate... zise cu sfială Roban — poate... despre comunişti ? 278 AUREL LAMBRINO Serghei se răsuci cu totul spre dânsul, punându-i mâna pe umăr. îşi înălţă fruntea când zise : ■— Ehe, comunişti! Nici nu poţi măsura cât de iute merge omenirea drept înainte cu comuniştii în frunte.. Rămase o clipă pe gânduri, apoi urmă : — Da, da... Nu-i oricine comunist. Sânt, printre oameni, destui care ar vrea să fie comunişti. Nu pot; îi trag nişte lanţuri îndărăt.. Au ei nişte lanţuri de picioare. Singuri şi le-au pus., ori i-au ajutat cu mâna lor pe cei care i-au pus în lanţuri. Nu se văd lanţurile acestea. Da-s mai grele şi mai greu de rupt decât oricare altele.. Om adevărat ştii cine-i? Cel ce nu rabdă nici un soi de lanţuri pe dânsul, pricepi ? Deodată izbucni în. râs, spunând : — As'fa nu înseamnă că Stalin n'a fost deportat în Siberia de şapte ori, cu mâinile şi picioarele legate. Dar tot atât de fără veste încetă să râdă şi i se aspri iarăşi privirea • — Ştii, Vasile ? De şapte ori l-au arestat şi 1-âu închis.. Şi el de şase ori s'a scuturat de lanţuri ş'a fugit din închisoare. — Nu de şapte ori ? — se miră "Vasile. ' — Apoi când a fost a şapten oară, s'a sculat poporul şi i-a deschis porţile. L-a chemat să-1 călăuzească.. Trebuie să-ţi dau să citeşti şi povestea vieţii lui Stalin, măi frate. — Să-mi dai — zise Vasile, iute. Măi, Serioja, măi., Dece n'am avut eu acasă parte să-mi deschidă cineva mintea ? Ce folos am că's întreg la trup, dacă mintea.. Ca mâna ta cea stricată, stânga., Aşa-i mintea mea. Câteodată-mi vine să mă tăvălesc pe jos, să rup hainele de pe mine. Ţoalele astea pe care mi le-au pus la regiment în spinare., iar eu am stat atunci ca mielul, n'am spus nimic, nu m'am zbătut, i-am lăsa'f să mă înhame., să mă călărească., — Nda — mormăi Potcoavă bălăbănindu-şi picioarele pe butoi — nu trebuia.. Drept., Nu trebuia să-i laşi. — Uite, asta-i una din cele două despre care am vrut eu să mă sfătuiesc cu tine acum. Că m'ai întrebat aseară.. Ştii ce m'am gândit eu ? Mi-am cerut mai întâi socoteală, singur: sânt eu muncitor sau nu ? Sânt. Este Int?âi Mai sărbătoarea muncitorimii mai înainte de orice ? Este. Acasă de întâi Mai, eu,.ce făceam? Dacă se nimerea să ieşim la câmp, cu fetele, — bine. Da' mai mult nu se nimerea. Stăteam cu tată-meu ; nici până la portiţă nu-mi scoteam nasul, să nu mă bănuiască poliţia,, Când mi-a arătat Mălinescu cum au obiceiul muncitorii de pe toată faţa pământului, la întâi Mai, să-şi socotească puterile puse laolaltă., să vadă cât au mers înainte şi. cât le-a mai rămas de făcut pân'or scăpa de jug.. Şi când mi-am amintit cum stăteam eu cu tata şi cu "alţii, ghemuit într'un colţ., nimic să n'aud, nimic să nu ştiu.. Măi, Serioja., măi, am simţit că se frânge atunci ceva înlăuntrul meu. Parc'aş fi avut o coptură.. Stătea buboiul umflat roşu, cu vârf, mă frigea., da' eu tot mă feream să-1 ating. Până l-au crestat ca un tăiş de cuţit, cele ce mi-a spus Mălinescu, aici. A crăpat pielea pe bubă ş'a început să curgă răutatea., De-abia atunci am înţeles de ce ne păzeau ei cu poliţia, de ce ne despărţeau de. comunişti.. Ca să nu aflăm care-i drumul nostru, rostul nostru pe lume.. Ca să aibă ei cu piepturile cui duce războaie. Se tem să nu-i dăm jos de pe grumaji, de-om descoperi puterea noastră. Potcoavă asculta privind în altă parte. întrebă pe neaşteptate: 27() VOLUNTARII _ Da' lui Zabrac i-ai spus ce-ai învăţat ? Se'nvârt ca pe' - I-am spus, dar el... Mai sânt ,n lagăr şl atţn. ^ Mă. jăratic la fel cu mme.... Răstoaca, ^^reabă-l, de pildă, inescu printre noi, să ne'ndernne. sa ne d« ^ pe Dalbu: Vrei, Dalbule sa ies,_ n. - teme Sâ spui tare câte le spu» la^reche? Nujea, ^ ^ - De Antonescu, da i — zise răsounse Vasile, aproape - Sunt şi nişte plutonieri,pnntre~ r^P^ ei to.ate, nu şopttod. - Ne-au băgat în ^«ţ^^ că nemţii sân* tari, tiu. Aduc vesti... Că merge n.ad^a^fronta^ ^ naintează. Atunci oamenii îşi tag c^ 1 PmB înde.mână când aud? îrfcă, n-Do^ şt mută gândul. Rosti* - Ce spun plutoni erii ? strânseseră ostaşii G»inaş 5sta, le desl.şe* b«- — Ce zicea? . . r - nu„] asCulte oamenii? - Păi, fă şi tu socoteala, Serioja Cum sa nu a ^ Gălbinaş şi oamenii... cu gura casc at a * dan^> • ^ ■ acela? _! Şi tu ai tăcut? Nu i-a! lua\vorba^ca0inavăzut si pe Zabrac _ ^u _ spuse Vasile încărcat - Daca anv că se dă mai spre patul plutonierului ş. nu mai ţine spun eu...^rsvpătu. N.al domiit destul acasă? Na te=ai săturat °e amorţeala? ^ . Vasile Roban se scutură ca şi ^^J6^^ pe Gălbinaş, _ Nu-i vorba de amorţeala. N aveam cum ^ nu m'ar fi ascultat oamenii. De-aş şti eu sa spu MăUne!!USi dacă nu le poţi spune chiar ca Mălinescu, dece să nu te-asculte oamenii? Nu tot despre^dreptatea ^f^^ usor, te Cred. Te'ntreabă -Frica, bre... Cum de nu veziy ev gata careva: ai ţinut partea ^î01^ ^^ge de... Ce-au să răspundă? ^^^^«^ acasă nevestele' rău ascunsă : Vasăzică şi tu crezi c'au sa ne bata fasciei ^ -Nu ştiu - ^^^.^c'^t^^eaiew^ inimă: nu ştiu. Ce să ma mai fere»c Cuca la ,jn {,aie. Dacă mai ou băgare de seama, dar ţie ţi-o spun DU ^Xunj- oSfpd^'amărît, - ce să mai vorbim? Indcaie-te de spate să... 280 AUREL LAMBRINO — Ba să vorbim — strigă Vasile, sărind de pe butoi şi înfundându-şi mâinile în buzunarele pantalonilor. Ai fi zis că şi le-.a pus în şolduri din cauza pantalonilor cazoni care au buzunarele în faţă. — Dece să mi vorbim? Eu pentru asta am venit la tine. Eu, Serioj.a, nu mă tem. Adică... poate mă tem şi eu. Da-mi ţin firea. Nu vreau să mă tem... Dac'aş fi pe front, nu aici, la popreală... ştiu eu. ce-aş face acum. Proaşcă'n nemţi şi'n toţi fasciştii aş face. Serghei încă îşi păstra pe faţă mâhnirea. Ii se adâncise nişte cute de-o parte şi de alta a gurii. II privi pe sub sprâncene pe Roban şi zise răutăcios : — Numai vezi că nu eşti pe front, eşti la popreală. — Râzi tu, râzi de mine, Serioja, — făcu atunci prizonierul dea-dreptul mâniindu-se., — Dar să ştii că mie nu-mi pasă. Am vrut să mă sfătui cu tine. Nu vrei? Sănătate. Hotărîrea tot nu mi-o mai schimb. Nu te uita aşa la mine, că nu mă sperii. Nu m'a speriat el pe mine An tonescu ş'o să mă înspăimânţi tu ? — Că viteaz mai eşti — zise Potcoavă în bătaie de joc. — Vezi mai bine să nu rămâi fără caşa. Cred că or îi început bucătarii să împartă mâncarea. Vasile Roban părea că rici nu l-a nuzii. Tinjncu-şi mereu mâinile în buzunare, se rezemă uşor, privind în curte afară, spre gardul de sârmă care trecea mai încolo, din par în par. Din cauza ghimpilor, gardul i se păru creţ lui Vasile, aşa cum îl înţepau în ochi razele ascuţite ale soarelui, după lumina mulcomită de umbră din magazie. Scuipă necăjit în ţărână şi se uită o vreme, atent, la doi soldaţi nemţi care-şi tîrau papucii de lemn ducând spre sala de mese un căzănel, ţinut de torţi. Aburul mâncării, la fiecare zmucitură a nemţilor pe drum, se învârtejea în văzduh şi rămânea mai în urmă de parcă vântura din coadă. — Dau masa, da, — rosti Vasile pe gânduri, fără să-şi ia ochii dela nemţi. Apoi spuse liniştit de tot, ca şi cum pomenea de un lucru care nu l-ar fi interesat deosebit de mult : — Ascultă Serioja, când s'a isprăvit războiul celălalt, aşa e că au rămas unii dintre prizonieri aici? N'au mai vrut să se întoarcă acasă, le-a plăcut la voi... — şi adaugă sprijinindu-şi capul de uşă : — Era revoluţie... Serghei Potcoavă pornise a-şi răsuci o ţigară de mahorcă: — Ţi-i frică, Vasile. Te-ai molipsit dela ceilalţi. Apă curge în vinele tale... Na, de ici, mahorcă. Ţine şi hârtie... Da' nu lua tot ziarul, bre, rupe şi dă-mi înapoi jumătate, că nici eu n'am. In timp ce Potcoavă îşi căuta chibriturile, Vasile Roban • se gândea dacă să-i spuie despre Liza sau nu. La dânsa se gândise el întrebând ceeace înlJrebase mai înainte. Parc'o vedea cum flutură din cap, zvârlindu-şi înapoi pe umeri coadele bălane. La ea îi fusese mintea acum, stând de vorbă, ca şi as'noapte. Ca şi'n atâtea alte nopţi. Se răsgândi. Ce să-i spuie lui Serioja despre Liza ? Ca să-1 amărască fără rost? Serghei nu ştie de i-o mal fi trăind sau nu nevasta. S'a despărţit de dânsa, plecând la război, şi n'a mai văzut-o. II privi cum îşi aprindea cornetul cu mahorcă, pufăind. Vasile aprinse şi el. O singură dată i-a spus Serioja în treacăt că nu ştie ce s'o mai fi întâmplat? cu nevastă-sa. A oftat după aceea şi a schimbat repede vorba. VOLUNTARII 281 „Tare-i Serioja ăsta — cugetă Vasile — e tare la suflet ca lemnul de stejar". Şi se hotărî; zise: — Degeaba mă tot iei tu la vale că mi-i frică. Mi-i frică sau nu mi-i frică, treaba mea. Eu ştiu altât: că este nevoie să-1 înfrunt pe Gâl-binaş, pricepi ? — Apoi că-i şi foarte greu de priceput, — râse Potcoavă, uscat. — Aşa, aşa, — îl fulgeră din ochi Vasile — stai călare pe butuc şi te hlizeşti. Eu vin la tine să te rog ceva, tu-mi arăţi cotul. — Ei, păi nu mi-ai spus că vrei să-mi ceri ceva. — Iţi spun acu — făcu Vasile mai îmbunat. — Numai frământă-ţi şi tu mintea, nu sta aşa ca bolovanul. Lui Gălbinaş degeaba i-aş scurta-o in dormitor. Să zic că l-aşi dovedi... măcar că nu cred. Afurisită limbă ce mai are iuda. Ei, da' să zic că l-aşi dovedi... Ce-am folosit? O să se ferească de mine pe viitor, atâta tot. Chiar ş'aşa se fereşte. Pe urmă, iparcă'i numai el ? Iar oamenilor \v?i frică, bre, li-i frică. Intre dânşii vorbesc ei multe, că's sătui până în gât şi de război şi de asuprirea de-acasă. Nu-i unu să nu fi căpătat măcar câteva palme... Injurălturi ? Floare la ureche... Ori pe moşia boierului, ori la armată, ori în fabrică... oriunde... Are aici Zabrac un fel de neam de-al lui, chipurile târgovăţ... Se dusese la Brăila în port, se făcuse hamal. Ce povesteşte ş'acela. se'ncrâncenă carnea pe tine de groază, uiţi că nici ţie nu ţi-a fost mai moale... Toţi, Serioja, toţi gem. Le-a ajuns cuţitul la os. Dar frica-i şi mai tare decât durerea. — Şi ce vrei să faci ? — întrebă Potcoavă, fumând. Vasile vorbi repede: — Să-il înfrunt pe Gălbinaş de faţă cu toţi. Nu în dormitor. La club. Mă sui pe scenă, uite, bag mâinile în buzunări şi le spun de la obraz pe toate... Pe toate... Ce-iau făcut din mine tata şi cu maistrul meu, dacă s'au luat după burjui. Cum im'am lăsat eu, muncitor, legat la ochi şi împins să trag în fraţii mei... în muncitorii din ţara asta sovietică. Ş'apoi să le spun oamenilor şi cine-i Gălbinaş, c'am aflat... comândul lui de linge-blide! Socru-său... are crâşmă în poarta regimentului. Care dintre soldaţii dela dânsul nu ştie? Pe toate vreau să le spun... Tare, în gura mare... Da' să m'ajuţi şi tu. Mă tem să nu mă'neure... când o veni vorba despre război, şltii.. Acolo, dacă n'oi spune lămurit, răspicat, ca la gazetă... ce-i c.i nemţii şi cum au să vie ei acuş-iacuş tava, cu crăcii în sus... dacă nu m'oi pricepe să le-aştern ia aşa, una după alta, cu cap... apoi nu-i bine... Că oamenii m'or asculta. Când or vedea că nu-mi pasă dc Antonescu, nici de ofiţerii lui, nici de închisoare... M'or asculta, or băga în tidve.. Poate chiar s'or ridica şi dintre dânşii câţiva să spună ce-i doare. Axinte, Răstoacă. Ii luăm apa dela moară lui Gălbinaş... Pricepi Serioja ? Mă ajuţi ? Potcoavă, nemişcat pe butoi, uiltase să-şi mai ducă la gură cornetul de mahorcă. Sta cu el în'fre degete, uitându-se lung, încordat, la Vasile Roban. Nici nu clipea. Pe obraz, sub piele, îi tresărea din când în când un muşchi. Vru parcă să spună ceva, dar numai cât mestecă şi înghiţi în sec. Când îl întrebă din nou Vasile, scuturându-1 de genunchi, supărat: „Spune, vrei să mă ajuţi ? Că doar nu-ţi cer un cap de ţară 1", Potcoavă îşi întoarse privirea spre ţigară, îi scutură pe jos scrumul, măcar că nu era nevoie şi, după ce trase un fum, zise rar, gândindu-se vădit la altceva;. 282 AUREL LAMBRINO — Şi asta pe semne te gândeşti tu s'o faci vineri, de întâi Mai. Asta ai chibzuit as'noapte, nu ? Vasile îl privi mulţumit, parcă şi puţin mirat, apoi încuviinţă din cap : — Dar să-mi mai citeşti din gazete... să mă pui să spun, după tine. Asta-mi trebuie mie: să mi se dezlege limba. — Heee, — oftă Potcoavă. — Dacă te^ai fi înţeles cu Zabrac era" şi mai bine. Roban însă ■nu-l -asculta. îşi urmărea ou ochii deschişi o năzărire a lui. Vorbi cu un glas nefiresc, ca'n somn: — Pe când era la noi, la ateliere, Mălinescu... Lumea îi zicea „comuniştii"... Mi-a spus el odată o vorbă... — Ce vorbă ? — O ştii. Vorba aceea... cj Spania... — Aha ! — făcu tare Serghei, scuturând din cap, ca şi cum descoperise ceva nou. Apoi după o vreme făcu din nou, dar mai încet: — Alia ! — Să fi avut eu atunci mintea de acum... — se jelui Vasile, oftând. -- Multe aş mai fi înţeles, altfel ar fi fost toate. Nu puneam mâna pe armă sau pe tun, să fi ştiut că mi-o taie din cot. Dar Serghei Potcoavă începu să râdă cu hohote, ghiontindu-1, înecându-se: — N'ai minte nici amu deloc, Vasile, deloc... Degeaba te lauzi, că de săltat dela pământ nici de-o şchioapă n'ai săltat. D'apoi cum să nu pui mâna pe armă, bre ? Să stai aşa ca popândăul, să tragă alţii în tine? — Eeee, — se supără prizonierul. — Eu ziceam de război. — Bine, bine, lasă, — îl împacă nacialmicul seladului, încă râzând. — Om mai vorbi noi despre asta. Da' să ne'ntoarcem la întâi Mai. Vasile se'ncruntă : — D'apoi nu ne-arn înţeles ? „ — Nu ne-am înţeles de fel. Nu se cuvine să le vorbeşti aşa oamenilor. Sărbătoare... Aud c'o să-i aducă la club şi pe toţi ofiţerii aceia care stau deoparte în clădirea lor, la ţarc. Vasile se supără acum deabinelea: — Şi ce, dac'au să vină ofiţerii ? Las' să vină ! Este între dânşii unul pe care-1 ştiu, din divizion. Era la altă baterie... las'să poftească. Am să-1 întreb pe. Gălbinaş de câte ori s'a şupurit mai ales seara pe lângă gard, milogindu-se de sentinele... de-a luat învăţătură ticăloasă dela căpitanul lui ? Am să-1 întreb şi pe căpitan : Dece-i iubeşte el aşa de tare pe nemţi ? Să spuie ce bine a avat el dela nemţi, că noi cât am avut, ştim... Câte căruţe au încărcat, la Odesa, el şi colonelul lui de le-au trimis la tren... Că aveau un om al lor la tren, le căra acasă tot ce jefuiau în ţară străină. Să povestească şi soldaţii din regiment... — Ho! ■— îl opri Potcoavă. — Nu mi le spune mie, că ştiu, îs sătul. Lor să le spui. — Da' dece zici că nu de întâi Mai ? Eu, Serioja, vreau să cinstesc sărbătoarea... Pentru cea dintâi dată în viaţa mea s'o cinstesc... Să-mi descarc cugetul, să-i zgâlţâi şi pe ceilalţi din aţipeală... — Of, Vasile, Vasile — se "căina Potcoavă, prelung. — Cap ai, VOLUNTARII 283 minfte la oe-ţi mai trebuie? D'apoi dece să nu laşi să se desfăşoare sărbătoarea după. şartul ei, frumos ? Dece s'o tulburi, dacă nu-i nevoie ? — Cum, nu-i nevoie ? — Iaca nu-i... Azi, ee-i ? Duminică. Pe Joi sau Vineri după masă vi-ţi strânge toţi românii la club. Şi soldaţi şi ofiţeri. Vorbim cu comandantul lagărului să îngăduie. E om bun, o să vă lase... — Dar munca ? — se'ngrijoră Vasile. — Cum o să lăsăm normele? Mai avem de terminat câteva parcele în pădure. Poate-i mai bine să ne adunăm seara. — Ba nu. După masă e bine. Seara îs oamenii trudiţi, au nevoie să doarmă. Ii spun eu unui tovarăş care-o să-1 întrebe pe comandant. Se poate opri lucru o jumătafte de zi, ştiu eu. S'a mai întâmplat şi'n alt lagăr. La noi, în Uniune, toţi au dreptul să se sfătuiască între ei, să ţină adunări. E scris in Constituţie. — Parcă scrie'n Constituţie şi de prizonieri, — îl râse Vasile. — Nu, de prizonieri nu scrie — mărturisi Potcoavă, luat aşa, fără veste. Şi deodată: — Da' nici n'avea cum să scrie de voi acolo, bre! Voi v'aţi năpustilt mai târziu, ca tăunii la miere... Ei, şi dacă nu-i scris, ce ? Nu sânteţi tot oameni ? Nu se poate adică să vă strângeţi laolaltă ca să vă'ntrebaţi unul pe celălalt, să vă zbateţi împreună şi să aflaţi şi singuri unde-i adevărul ? Ba se poate. Şi trebuie. Aici, glasul lui Potcoavă i se păru lui Vasile parcă şi mai cântat ca de obicei. Vorbele acesltea, spuse aşa, cântat, îl făcură — nu ştia de ce — să se simtă mai tare, mai încrezător în puterile lui. Se îndreptă de spinare, îşi umflă puţin pieptul şi cătând în ochii prietenului: — Numai din nişte gazete de mi-ai mai tălmăci,. — Budut i gaze'tî*) — o dădu pe ruseşte Serghei. — Stăm să toţ citim azi după masă. Aveam eu o treabă în oraş, mai pe seară, dar nu-i mai însemnată ca a ta. Şi mâine., — Atunci mă duc să-mi iau mâncarea. O pun deoparte şi vin tot acu înapoi. — Nu te mai duce — zise Potcoavă. — La mine este o pâine întreagă, că mai n'am mâncat ieri... M'a durut iarăşi rana şi n'aveam poftă deloc. Două scumbii sărate.. Hai, ş'om ospăta împreună. — Hai, — zise Vasile. — Dar tare nu te'nţeleg eu pe tine, Serioja. Găseşti mâncare caldă, aici, la bucătărie. Zici că n'ai drept să^ mănânci dela prizonieri? Bine. Atunci dece nu te duci în oraş, să mănânci la cantină, cum fac ceilalţi ai voştri ? Iţi place mai mult mâncarea rece ? Potcoavă desfăcea din ziare, pe masă, un pachet. Vorbi alene : — Timp nu-i, frate. Sânt singur cu hardughia asta de sclad pe cap. Voi, aproape două mii,, cu nemţi cu tot... Deoi încurca socotelile cu făina, cu untdelemnul, cu sarea.. Tot oe vezi aici., apoi nu mi-o fi bine. Comandantu-i prea moale, mă lasă de capul meu. A'funci trebuie să mă strâng singur în chingi, că altfel.. Şi, la dreptul vorbind, nici n'am ce face în oraş... singur cum mă aflu,. Rămase puţin cu privirea pierdută Apoi zise : -- Hai ş'om mânca iute. Pe urmă, citim. Până'n seară au tot ciltit gazetele şi au discutat de şi-au făcut *) Vor fi şi gazete. 284 AUREL LAMBRINO capul calendar. Insă pe măsură ce răzbeau în adâncul celor scrise în articole şi telegrame, Vasile, în loc să se înveselească, se 'ntrista. Serghei Potcoavă, furat de ştiri şi de explicaţii, nu băgase de seamă nimic. Vorbea însufleţit, gesticulând, exclamând Deodată Vasile spuse c'o jalle nemărginită : — Nu putem ţine adunarea, Serioja... — Dece n'o puteţi ţine ? Dacă vreţi voi adunare, eu pun mâna'n foc că vi se dă voie s'o ţineţi. Vasile oftă, copleşii: — Ştiu... Dar ce mă fac, că n'am să pot spune ce trebuie şi cum trebuie... Degeaba. N'am să pot... Văd eu de pe-aoum, că n'avem cum ţine adunarea. Potcoavă îl privi mânios: — Apoi de ce mă faci să pierd timpjl de pomană ? Ci-că n'o să poată... Ce fel de inimă ai tu. măi Vasile ? Nici cât la un pui de găină Nu te'ncumeţi să le-arăţi oamenilor ce ai pe suflet ? — Ei, Serioja, la noi oamenii nu-s ca la voi. Ştiu eu., Alt fel trebuie să fie toate la adunare. Dacă nu-i Mălinescu... Eu n'am să pot trage oamenii după mine. Potcoavă se uita drept la dânsul, posomorit: — Mălinescu nu-i. Ei, şi vasăzică nu mai faci adunare ? — Nu pot. — Atunci suie-te pe cuptor, — i-o trânti Potcoavă îndesat. — Suie-te pe cuptor şi dormi. Că n'am să fac eu adunarea în locul tău. Alta-i treaba mea. S'au despărţit supăraţi. Seara, Vasile a încercat să le facă parte de planul lui şi altora. Răstoacă şi Axinte s'au prins îndată. Dar Zabrac şovăia, iar Dalbu şi Cătănoiu erau hotărît împotrivă. Atunci şi-au schimbat părerea şi Axinte cu Răstoacă. Roban s'a gândit peste o zi să-i întrebe şi pe cei doi ofiţeri antifascişti, cum li se pare ideia lui ou adunarea prizonierilor români la o consfătuire. — Fii serios, domnule, — i=a răspuns Panţâru. — Cum o să faci una ca asta ? Nu dă voie legea. Nu-mi tot spune ce te-a asigurat Potcoavă. Ce ştie el ? Ascultă-mă pe mine, nu-i posibil. Şi, drept să-ţi spun, nu văd cc folos... — Ba folos ar fi — zise Dâlgeanu, ieşind încet din nişlte gânduri ale lui. — Dar nu cred să fie cu putinţă. Ne adunăm noi, când ne cheamă ruşii, pentru vreo veste mai importantă... cum a fost cu alungarea nemţilor din faţa Moscovei... Asta-i alteeva. Insă între noi, pentru noi... hotărît că nu-i posibil. A venit întâi Mai. A trecult întâi Mai. Ii spunea Vasile Roban lui Toma Cătănoiu, JntrVo -seară, în dormitor: — Domnule Toma, tare mi-a mai crăpat obrazul de ruşine... — Când, frate ? — întrebă Cătănoiu, simţindu-se deosebit de satisfăcut că-i spune cineva domnule. De mult uitaseră mai toţi că poartă şi el un galon albastru de teterist pe umăr. Doar când aveau unii a-i cere un lucru deosebit îi mai spuneau domnule, ca să-1 înduplece. II făceau miel cu vorba asBa. VOLUNTARII 285 Roban urmă : — Nu numai de mine zic... Pentru toţi mi-a crăpat obrazul de ruşine. Ai văzut nemţii? S'au găsit câţiva la ei. Au pus lozinci pe pereţi, au'ţinut discursuri,. A fost şi ofiţerul acela al lor, Şnorc sau cum îi zice, Cătănoiu căscă, prefăeându-se că i-a venit somn — A! La întâi Mai faci aluzie ? Ee, nemţii., aşa-s ei. Le plac de-astea,, — Parcă nouă nu ne-ar place? — făcu Vasile, oftând. — Da' dacă ofiţerii.. Sau măcar d-ta, domnule Toma? Nu zău, ce-ar fi să te-apuci,. măcar de-acum înainte., Toma Cătănoiu nu mai ţinu în seamă că i se spusese domnule. Stăruinţa cu care îl pisa de-un timp Roban, cerându-i să pregătească o cuvântare, i se părea absurdă. Zise : — Iar ţi-a venit ideia aia fixă cu adunarea ? Mai slăbeşie-mă, te rog. Dacă nici Dâlgeanu şi Panţâru nu-s de părere, n'o să ne găsim noi mai cu moţ. Şi nici n'are rost, na., — De ce să n'aibă ? Cătănoiu îl privi pieziş. — Păi, când te-or lua ofiţerii ceilalţi, cu Vasu şi cu Tărăbuţă, într'o serie... Pe unde scoţi cămaşa, ia zi ? Vasile oftă din nou • — Poate dacă-i tragi 'mneata un discurs, colo., — Vezi-ţi de treabă, frate — făcu Toma şi se'ntoarse grăbit pe cealaltă parte. Şi zilele treceau.. După ce s'au împăcat, a mai luat odată Vasile \orba cu Potcoavă, din nou. Dar adunare, hotărît că nu era cum face. Potcoavă spunea ursuz : — Dacă tot nu te'ncumeţi, ce să ne mai răcim gura de pomană? N'ai încă destulă tărie'n tine, măi. Ce nu te hotărăşti odată s'o iei din loc. Singur, în frunte., — N'am să pot, Serioja, n'am să pot singur. Ceilalţi nu vor niciunul. într'o zi, Potcoavă l-a vestit râzând : — Măi Vasile, de-acîi ţi-a fi mai uşor : vine Mălinescu ! Mi-a răspuns la scrisoarea pe care i-am trimis-o. — Nu, taci., strigă Roban, ducându-şi mâna ca femeile la gură, de mirare şi de bucurie. Aproape că nici nu mai ştia ce să spună. La început, i se păruse chiar că nici nu înţelege bine. Şi dintr'odată lucrurile au căpătat altă înfăţişare. Mălinescu a ascultat în tăcere tot ce i-au povestit Roban şi Potcoavă. După aceeia i-a poftit pe Dâlgeanu şi Panţâru în dormitor la soldaţi, s'a sfătuit în gura mare cu toţi ş'a pus atâta foc în vorbele lui, că s'au aprins inimile oamenilor până la una. Slăbise la faţă Mălinescu. Acum părea încă şi mai negricios şi mni înalt. Dar privirea îi era şi mai răscolitoare ca alte daţi. Lui Vasile Roban i se părea uneori că-1 ustură ochii sub privirea aceasta adâncă. In cea de-a treia zi după sosirea cazangiului, s'a hotărît că adunarea se va ţine neapărat în după amiaza următoare. 286 AUREL LAMBRINQ, 6 Acea după amiază pe mulţi i-a mai descumpănit... Mălinescu le pregătise din vreme de toate. Pusese să se măture curat în sala clubului, ceruse comandantului învoire, trimisese veste ofiţerilor români să poftească toţi. Câteva seri în şir, n'a mai fost vorba despre altceva decât de plănuita adunare. Mălinescu petrecea prin dormitoare ceasuri întregi, dăscălindu-1 pe fiecare în parte. De cum primise scrisoarea lui Potcoavă, el nici nu se mai gândise altfel decât să-şi isprăvească mai repede treburile acolo şi .să vie aici ca să-i ajute lui Roban să-şi înfăptuiască gândul. După masă, în club, se înşirau aliniate băncile ca un pluton încolonat. Sticlea soarele în geamurile spălate şi limpezite. Potcoavă adusese, el ştia de unde, un steag tricolor românesc pe care-1 aşezase Răstoacă în fundul scenei, cu pânza prinsă de perete în ţinte. Când au început a intra în sală ofiţerii, descoperindu-se, fiecare din ei se uita întâi la steag, nepricepând, apoi la cei câţiva soldaţi care veniseră mai devreme şi stăteau strânşi într'un colţ, în jurul lui Răstoacă şi al lui Dalbu. Căpitanul Tărăbuţă, comandantul lui Gălbinaş, /chiarf a încremenit de uimire cu boneta în mână cum apucase a şi-o scoate, intrând. Pe urmă au sosit şi soldaţii, tropăind sgomotos pe podele cu bocancii, foşnindu-se pe bănci, îngrămădindu-se, smârcâind. Stăteau mai în spate, sfiindu-se de ofiţeri pe care-i cercetau din ochi, tăcând. Ofiţerii se aşezaseră toţi — vreo treizeci — în băncile din faţă. Soldaţii, să fi fost vreo trei sute, n'au încăput în club toţi câţi erau. O bună parte dintre ei rămăseseră în sala cealaltă şi ascultau de-acolo, prin uşa deschisă. Ofiţerii şopteau între ei din când în când, făcându-şi semne din cap. Maiorul Vasu, fălcos, smolii? la faţă, zâmbea cu dispreţ de fiecare dată când îşi întorcea capul spre soldaţi. Căpitanul lui Gălbinaş stătea pe banca din faţă, drept la mijloc, picior peste picior. Avea nişte cizme lungi, lustruite. — Acum şi le face singur — zise încet Axinte — şi uite că nu-i cade mâna. — Cum îl cheamă, bre ? — întrebă Răstoacă. — Tărăbuţă, — răspunse Axinte — Alfons Tărăbuţă. — Da' ce fel de nume-i ăsta ? — se minună Răstoacă. — Tărăbuţă, bine... Da'.... Dalbu începu să râdă: — Măi, ciobane, la voi, în cătună, nici măcar de-un nume mai acătării nu ştiţi. Boier, bre... Eu aşi zice chiar că mi-aduc aminte de dânsul. — De unde-ţi aduci tu aminte ? — Parcă l-am văzut în restaurant... Dacă nu cumva era vreun altul care seamănă cu el. Phii, ce chefuri îi mai trântea... cu dame... •— Ia mai tăceţi, — se oţărî spre dânşii Nichifor Axinte. — Aveţi să le spuneţi ceva ofiţerilor, spune-ţi-le în auzul tuturor... Nu tot şopocăiţi pe la colţ... Nu-i vedeţi ce strâmb cată la noi ? De-or simţi că-i luăm în râs, nici n'or să vrea să steie de vorbă. — Da' ce nevoie am eu de vorba lor ? — făcu Dalbu. VOLUNTARII 237 —, Dalbule — io întoarse nimici Răstoacă, serios — Nichifor are dreptate. Este o socoteală aici: îi poftim pe ofiţeri ca să-i întrebăm şi pe dânşii ca şi pe ceilalţi., că's români., ce socotesc ei.. Ii sau nu destul cât am' pătimit toţi până acum de pe urma nemţilor ş'a războiului? Să chibzuiască., Mălinescu zice să ţinem seamă neapărat şi de ei. Dalbu pufni pe nări, a lehamite: — Ş'apoi ce? Că tare le mai pasă lor de noi,. Să fi trăit şi eu cum au trăit ei, pe front,. Sau la concentrare, mai ales., — De noi, nu le-o fi pasând — zise Răstoacă — dar de ţară poate că to|t i-o fi durând inima. Axinte îşi uită o clipă sfatul de mai înainte şi sări în vorbă : — Cum să-i doară ce n'au?,. Dar ia tăceţi, frate, tăceţi şivaşezaţi=vă pe bănci. Acuş trebue să pice comandantul.. Hai să stăm colo, lângă Roban. Vasile Roban nu-şi putea lua ochii dela căpitanul lui Gălbinaş. II măsura într'una, dela creştetul, pe mijlocul căruia se plimba cărarea, dreaptă ca trasă cu tibişirul prin părul blond pieptănat lins — şi până la tălpile cizmelor, nişte tălpi înguste, subţiri ca de papudi. Alfons Tărăbuţă purta o uniformă care fusese foarte elegantă. Era peticit atoum vesltanul în coalte şii Ida gule-rul cam jegos, dar fa* strains pe talie îfi stătea. I se lăfăiau pe umeri epoleţii prinşi ou elastic pe dedesubt şi, când se răsucea cumva căpitanul, i. se mişcau şi epoleţii ca nişte bonturi de aripi, iar el parcă anume se tot răsucea spre maior, vorbindu-i iute în şoapita. Spunea Gălbinaş că fusese prins căpitanul, împreună ou maiorul acesta, pe când se duceau cu automobilul dela batalion la postul de comandă al diviziei, la general. Pe Vasile Roban îl mira mai ales faţa căpitanului. Ai fi zis că-i bolnav de o boală tainică, una care nu-1 trăgea şi nu-1 sugea, dar care îi scorojise obrajii ca atunci când ţi-i jupoaie vântul. Clipea într'una nervos, din ochii fără gene şi-şi sltrâmba nasul ca şi cum îi mirosea urât. Poate 'chiar că-i mirosea, fiindcă soldaţii tixiseră sala, iar ceilalţi ofiţeri se văzuseră nevoiţi să se strângă mai aproape, între ei, pe băinpi. Pe lângă Tărăbuţă, care era mic, subţirel, sprinten, maiorul Iorgu Vasu părea un soi de urs atunci ieşit din vizuină. II cunoşteau toţi în lagăr din câte mai povestise Zabrac că le văzuse petrecându-se la conacul moşiei maiorului. Iorgu Vasu aproape că n'avea gât; îi stăltea capul deadreptul pe umeri. Când îi răspundea câte ceva lui Tărăbuţă, plecân= du-i-se la ureche, abia i se desfăceau buzele groase, care altfel închipuiau din gura lui un soi die pepetie lungăreaţă şi vâ;năită sub mustaţa tunsă scurt. — Ce-ai rămas aşa cu gura căscată la căpeteniile ofiţerilor, Rc-bane ? — îl întrebă Dalbu pe Vasile, dându-i cu cotul. — Vreau ea să ghicesc — răspunse Vasile Roban — care-i tartorul dintre ei doi : Vasu, cum mă to'? încredinţează Zabrac, ori celălalt, căpitanul lui Gălbinaş? După câte văd, căpitanul se ţine mai fudul şi maiorul se pleacă în faţa lui. Se vede că nici ei nu-şi mai iau în seamă gradele, între dânşii, dacă-s prizonieri. Axinte zise : — Da' de unde.. Şi la regiment era la fel. Nu-i, ştia eu? Doi ani mi-am mâncat cu dânşii în concentrare. Şi pe^atunci se pleca Vasu tot 288 AUREL LAMBRINO aşa în faţa lui Tărăbuţă. Ce noroc au avut ei să fie ş'aici, în Rusia, împreună... — Şi de ce i se gudură aşa maiorul la picioare, căpitanului ? — întrebă Răstoacă. — Păi, or fi ei prieteni vechi, dar nu se potrivesc la avere. Ce are Vasu ? O moşie de nici două sute de hectare ? Dar Tărăbuţă... Hehe! socnu-său, bancă vestită în trei judeţe... nevastă-sa, fabrică la Bucureşti, .de zestre. — Ce fabrică ? — Nu ştiu, da'i tare bogată. N'avea el Tărăbuţă nevoie să se roage ca să scape de război. Cine i-i de vină ? Poftea decoraţie. Apoi... ce-a căultat a găsit. — Poate i-a dat ordin maiorul — o trânti şi Răstoacă aşa, prosteşte. Dalbu, mai cu pricepere la oamenii subţiri, îi râse'n nas; — Măi, ciobane, când băga maică-ta pâinea la cuptor era bine să-ţi fi pus şi bostanul la copi?. Cum era să-i dea ordin fleacul ăsta de maior, unui om cu bancă şi cu fabrici? Tu nu te gândeşti ? Căprar ca Roban al nostru sau ca Axinte să fie Tărăbuţă şi tot stă Vasu sluj în faţa lui. Ba şi generalul stă..-. — Las'că şi tu ai potrivit-o straşnic de data asJ?a — se amestecă Roban, mai mult ca să-i vie în ajutor lui Răstoacă pe care-1 tot ruşina celălalt. —■ Tărăbuţă şi căprar ! Boierii îşi încep armata cu gradul de sublocotenent, nu de soldat, ca noi. Axinte făcu, împăciuitor: — Sânt şi ei căprari şi sergenţi, ba şi soldaţi, cât fac şcoală. — Tare mi-ar fi fost mie îndemână la asemenea şcoală — spuse râzând Roban. — Cu masa de-acolo, pe salteluţa de-acolo, ehe! Să tot faci armată. După aceea cred şi eu că-ţi vine să zburzi, să alergi după decoraţii... Toma Cătănoiu care ascultase tăcut până atunci, stând lângă ei, spuse dând din cap : — Sânt şi inşi săraci printre ofiţeri. Pe ăştia mi-e mie cel mai ciudă. Dacă te insultă sau te atinge cu cravaşa unul ca Tărăbuţă, zici, la urma urmei, că-i şi natural. Boier nu-i ? Boierii sânt dela dumnezeu ca şi seceta sau grindina... sau lăcustele... sau molimele. Dar când dă în tine unul din ceilalţi, un pârlit, un maţe-fripte de funcţionar sau de învăţător... sau chiar de ofiţer activ, că cei mai mulţi activi n'au decât sărăcia lor de soldă... atunci te seacă la inimă, îţi vine să te trâinjteşti în ţărână şi să urli, să-ţi muşti degetele... şi să-i întrebi : mă, dece dai ? dece mă spurci cu balele tale ? Tu nu eşti tot un golan ca mine, un năpăstuit la viaţa ta ?... Zău că aşa-mi venea să-1 întreb pe câte unul, la cazarmă, când începea să se umfle în pene. Foşneli şi frământări în sala alăturată, drumul alegându-se şi aici şi acolo prin mulţimea acelora dintre prizonieri care stăteau în picioare, vestiră că a sosit comandantul. Maiorul Petrov intră, urmat de Mălinescu şi de Potcoavă. Vasile Roban, uitându'-se din! întâmplare 1a şaspca fui Mălinescu şi văzând-o ce bine seamănă la culoare cu cea pe care şi-o cumpărase el ultima oară, avu o strângere de inimă. Uite, mai bine de trei ani sânt, de când lui nu-i mai este îngăduit să se îmbrace cu altceva decât uniforma VOLUNTARII 289 soldăţească. Dacă n'ar fi fost blestemul acesta de război, acum poate că ar fi stat lângă Liza, înfiorându-se de apropierea ei. Maiorul Petrov, înainte să urce pe scenă, se op;;;,, se'ntoarse cu faţa către prizonierii care se ridicaseră toţi în picioare şi strigă : — Zdravstvuite, tavarişci ! — Să trăiţi! — răspunseră oamenii în cor, tare, dar nu toţi odată ci cam învălmăşit. Maiorul Vasu, răsfrângându-şi şi mai mult buzoaiele lui vinete, se uită urît la soldaţi, clătinând a mustrare din cap. Căpitanul Tărăbuţă, în schimb, iniei nu se clinti. Stătea drept, cu călcâiele lipite, cercetându-1 pe Mălinescu lung, cu o privire jignită. — Sadites,*) — aruncă maiorul, în timp cu urca scăriţa spre scenă, împreună cu ceilalţi doi. Se aşezară prizonierii la loc, cu zgomot mare, cu tropăituri şi cu hârşcâială de bănci. Când se făcu tăcere, înctepu a vorbi maiorul, oprindu-se din când în când ca să tălmăcească Potcoavă pe româneşte ceea ce spunea el pe ruseşte. " Din cauza acestui maior sovietic, soldaţii români ajunseseră să-i pizmuiască pe nemţii din lagăr. Maiorul ştia bine nemţeşte, venea uneori să discute cu prizonierii. Atunci împărţea câte-un pumn de tutun celor cu care tăifăsuia, se interesa de necazurile lor mărunte, îi dojenea1, îi povăţuia, ba chiar le făcea şi hatâruri unora dintre ei. Prilejuri de-acestea norocoase se iveau mai rar pentru prizonierii români, care aveau nevoie de ajutorul lui Potcoavă pentrucă să se înţeleagă cu comandantul. Petrov nu voia niciodată să se slujească de acei dintre prizonieri care ştiau ruseşte. El numai pe Serioja îl folosea drept tălmaci. Maiorul Petrov nu era prea înalt, dar era bine legat, .rumen, plin de sănătate şi bunăvoie. Ii râdeau comandantului ochii ghiduşi, chiar atunci când nu glumea. Avea un glas mângâios, învăluitor. L-a descoperit odată pe Axinte că-şi clămpănea talpa bocancului du-cându-se grăbit spre spălătorie. L-a striga't şi l-a întrebat prin Potcoavă: — Ce meserie ai ? — Cizmar, — a răspuns Axinte cam stânjenit. Iar Petrov a început să râdă zguduindu-se şi privindu-1 pe Axinte, de parcă-1 ştia de când lumea. Potcoavă a tradus : •— Cizmar, da ? şi încălţări nu's şi nu's. Ei, se'ntâmplă, frate. Apoi i s'a şters de tot râsul de pe faţă, numai ochii albaştri îşi continuau zâmbetul lor mut. Potcoavă traduse iarăşi : — Efecte militare şi încălţăminte trebuie acum pentru Armata Roşie, să-i batem mai iute pe fascişti. N'ajunge şi pentru voi. Dumneata să-ţi repari singur bocancul deocamdată cum vei şti... Zice dumnealui, comandantul, că are să închipuie aici un atelier de ciubotărie şi pe dumneata are să te puie starşi, cum s'ar zice şef peste ceilalţi. Maiorul se îndepărtase apoi grăbit, cu Potcoavă după dânsul. Iar A-xinte rămăsese foarte nedumerit. Atâta rusească învăţase el, cât să ştie ce înseamnă Vă: dumneata. Potcoavă îi spunea tu şi lui Axinte şi celorlalţi, iotdeauna. Numai de data aceasta îi spusese dumneata, tălmăcind acel Vă al lui Petrov. Un maior — sovietic, e adevărat, dar maior — să-i spună dumneata unui caporal cum e Axinte ? *) Şedeţi jos. viaţa romaneasca ±9 290 AUREL LAMBRINO „Au ruşii multe apucături şi ciudăţenii'*, încheiase întru sine Nichifor Axinte. Pe scenă cei trei stăteau în picioare. Nu se aduseseră scaune nici masă, ci numai o bancă lungă. Mălinescu se trăsese mai în fund. Potcoavă tălmăcea spusele maiorului Petrov : — Cetăţeni din România prizonieri de război, mi s'a adus la cunoştinţă că unii dintre dumneavoastră doresc să ţie o adunare. Aţi cerut voi după câte ştiu, să vă sfătuiţi despre nevoile poporului vostru pe care l-au cotropit fasciştii. Eu cu plăcere vă înlesnesc una ca asta. Hotărâţi între dvs. ce aveţi de făcut în cumpăna în care vă găsiţi, că iacă unde v'a împins cârdăşia cu Hitler. Dar eu vreau să vă mai spun şi o părere de-a mea. Ia vedeţi-. Azi tremură lumea de răstelile lui Hitler. Cei fără minte chiar se închină în faţa hitleristilor, măcar că şi ei îi urăsc de moarte. Insă poporul sovietic hu s'a închinat şi nu se va închina niciodată nimănui. Poporul nostru sovietic nu se teme de nimeni. Noi îi batem pe fascişti, da, îi batem... Singuri luptăm în Europa cu ostile hitleristilor şi le d;ăm după cap cu pumnul. I-am bătut la Moscova şi la Rostov-pe-Don. Nu de mult i-am izgonit din ţinutul Leningradului şi din ţinutul Smolenscului... Noi ştim una : că aici nu=i vorba numai de un război între ruşi şi nemţi şi nici măcar de un război între două armate. Tovarăşul Stalin a'spus: „Uniunea Sovietică şi aliaţii ei duc un război de eliberare, drept, oare urmăreşte eliberarea popoarelor înrobite din Europa şi din U.R.S.S. de sub jugul tiraniei_hitleriste". Făcu o pauză scurtă maiorul Petrov, uîtându-se la ofiţerii care, în faţa lui, ascultau nepăsători/Vasile Roban băgă de seamă cu uimire că lui Petrov nu-i mai zâmbeau ochii întâlnind chipurile ofiţerilor. Dimpotrivă, parcă trecu prin ei o undă de durere şi după aceea una de revoltă şi de mânie. După o clipă urmă, aruncându-şi privirea prin toată sala către soldaţi. Potcoavă traducea mai departe. — Poporul român, poporul vostru suferă sub călcâiul fasciştilor. Ţara voastră se zbate:n durere, se scaldă în sânge pentru pofta lui Hitler. Voi aţi venit cu sâneaţa asupra noastră, aţi adus moartea şi jaful cu voi. Dar poporul sovietic ştie cine-s cu adevărat vinovaţii pentru aceea că voi v'aţi rostogolit în mocirlă. Nu=i vinovat poporul român. Cei care-1 mână dela spate, aceia poartă vina. Lor li se şi pregăteşte o pedeapsă tocmai pe măsura fărădelegii lor. Singuri şi-o pregătesc... Voi v'aţi adunat vasăzică să vă sfătuiţi, aşa cum s'a mai întâmplat şi'n alte lagăre. Ei, sfătuiţi-vă, sfătuiţi-vă... Spor la muncă 1 Maiorul Petrov coborî apoi scăriţa şi oprindu-se în faţa prizonierilor, care se ridicaseră iarăşi în picioare, duse mâna la cozoroc : — Do svidania *). îndată după plecarea comandantului, Potcoavă rosti solemn : — Dau cuvânt tovarăşului Mălinescu. A vorbit puţin Mălinescu. A vorbit despre război şi' despre durerea pe care a adus-o tuturor oamenilor necăjiţi dela noi. A arătat cât de nedrept este acest război şi ce ruşine înseamnă el pentru poporul român T Aici, căpitanul Tărăbuţă se mişcă nervos căutând cu ochii în jur, de parcă voia să-1 vadă pe cineva şi nu-1 găsea în sală. *) La revedere VOLUNTARII Mălinescu îşi urmă cuvântarea, ridicând glasul. Vorbi despre trădarea de ţară săvârşită de Antonescu. Prin rândurile ofiţerilor trecu un soi de vânt rece, înfiorându-!e umerii. Iar când încheie Mălinescu, spunând cu mândrie că poporul român, •ai. ciuda generalilor şi politicienilor care l-au vândut lui Hitler, „a fost, este şi rămâne pe veci prieten cu marea Uniune Sovietică", — sala se împărţi în două, deşi nimeni nu spunea niciun cuvânt, nimeni nu făcea un gest. înflorise bucuria şi nădejdea pe toate feţele soldaţilor, dându-le o înfăţişare luminoasă. Iar în marginea mulţimii lor de capete alăturate şi zâmbitoare, stătea grupul posac al ofiţerilor ca o pată pe un tablou vesel, scăldat de soare. Dâlgeanu şi Panţâru se aşezaseră mai deoparte, în spatele celorlalţi ofiţeri, dar stăteau stingheri, neştiind ce să facă. Nimeni nu aplaudă când Mălinescu îşi isprăvi cuvântarea. Soldaţii nu ştiau să aplaude; nici nu le trecea prin minte că au dreptul să-şi arate părerea des'pre cele rostite pe scenă. Dâlgeanu se consultă din ochi cu Panţâru, apoi încercă să dea semnalul. Aplauzele lui fură urmate de câteva altele singuratice. Soldaţii se priveau unii pe alţii surprinşi, păstrându-şi încă pe buze surâsul cald de mai înainte, dar neînţelegând ce se petrece, dece bat câţiva din palme. Căpitanul Alfons Tărăbuţă zâmbi atunci, fericit. Cu mâinile înadins încrucişate pe piept, îl măsură pe Mălinescu din creştet în tălpi şi după aceea se aplecă spre Vasu, şoptindu-i ceva, arătându-i din ochi sala şi dând din cap. Lui Vasile Roban i se păru că' ameţeşte de mânie. Se şi ridicase de pe bancă fără să ştie ce-o să facă. In sală începuse un freamăt. Aplauzele muriseră de mult şi surâsurile de mai înainte se ştergeau treptat pe chipuri, ca o lumină care se stinge încet. Vasile Roban se ridicase în picioare, fără să ştie ce-o să facă, dar ştiu numaidecât, după ce întâlni cu ochii obrajii scorojiţi ai lui Tărăbuţă şi buzele vinete ale lui Vasu. începu să bată din palme, tare, cât putea de'tare, făcându^le semn şi celorlalţi — Răstoacă, Axinte, Dalbu, Cătănoiu — să se ia după dânsul. Singure în sala ceea ticsită, aplauzele lui Vasile Roban răsunau pătimaşe ca un ecou al vorbelor spuse mai înainte de pe scenă. Mălinescu făcu şi el semn spre soldaţii pe care-i îndemnase Vasile să aplaude, însă un semn cu alt înţeles : Să mai aştepte! puţin. Apoi, uiiându-se ţintă la ofiţeri, Mălinescu striga : — Trăiască România liberă şi independentă ! Numai câteva clipe a ţinut încurcătura' ofiţerilor, dar clipele acelea nu„ umai putut uita Vasile Roban niciodată. La strigătul lui Mălinescu, Tărăbuţă tresări ca fript, îşi strânse pumnii pe genunchi şi aruncă din cap înapoi spre cei din spatele lui, dând hotărît a înţelege să nu se clintească niciunul. Maiorul Vasu, holbându-şi ochii şi răsfrângându-şi buzele, îi privi crunt pe ofiţerii care ridicaseră mâinile să aplaude. Mai mult de jumătate dintre ofiţeri ridicaseră mâinile. Vreo câţiva au lăsat chiar să se audă primele bătăi din palme ; dar semnele făcute de Tărăbuţă şi de Vasu îi înlemniră, îşi lăsară binişor mâinile pe genunchi, privindu-le urât pe sub sprâncene ca pe nişte părţi nesupuse ale trupului lor şi care fuseseră gata să-i dea de gol. , , Singuri Dâlgeanu şi Panţâru săriseră în picioare aplaudând din toata inima. Soldaţii pcrniră şi ei a aplauda pe rând, stângaci. Nu erau ooişnuiţi şi pace. Unii deschiseseră întâi gura să strige scurt de trei ori într'.-> 292 AUREL LAMBRINO singură voce : Ura ! Dar aplauda Mălinescu pe scenă, aplaudau zâmbind cu gura la urechi şi făcând din cap spre ceilalţi: Roban, Cătănoiu, Dalbu, cei doi ofiţeri... şi Zabrac şi Răstoacă... Un flăcău îndrăzneţ de felul lui, Seva-stian Pârlog strigă tare, repetând : — Trăiască... îndată sala răsună în= treagă de bătăi din palme şi zgomotul acesta mare, alcătuit din atâtea altele mici, semăna la auz cu ceeace ar fi fost pentru văz o sală plină, plină până'n tavan şi'n ferestre, de flori de toate soiurile, de toate culorile. In vuietul aplauzelor, ofiţerii rămăseseră gheboşi, amărâţi, strânşi cioatcă în jurul lui Vasu şi a lui Tărăbuţă, având aerul că se apără de ploaie cu umbrelele ca nişte ciuperci. Pe când se potoleau cu greu aplauzele, Panţâru se aplecă spre un sublocotenent din faţa lui, singurul care se hotărâse în cele din urmă să bată din palme, şi-i şopti: — Nicuşor, ce-ai făcut ? Te-ai ars 1 Te degradează Tărăbuţă. Nicuşor Ştefănescu îi răspunse congestionat, cu ochii furioşi: — Ei, nu, las-o... Asta a fost prea, prea... Eu, mă ştii, nu-s antifascist, însă... prea, prea... Patria, domnule locotenent! Să nu saluţi patria... Prea, prea... Se făcu linişte în sală. Potcoavă îi pofti pe ofiţeri să ia ei întâi cuvântul, dacă doresc. Ofiţerii se foiră neliniştiţi pe bănci, uitându-se unul la celălalt, dându-şi coate. Unii îşi plecaseră capetele şi nu şi le mai ridicau de să crezi că pierduseră cine ştie ce comori pe sub banei. La urechea lui Roban, Toma Cătănoiu şopti mânios : — Acum tac. Li s'a defectat muzicuţa. Dar să se afle ei iarăşi cu noi în ţara lui Cremene... ce ne-ar mai spune şi ce ne-ar mai face. Vasile nu-i prea înţelesese şoapta, pentruca Potcoavă tocmai atunci îl chemase pe scenă. Se ridică puţin cam ameţit de emoţie şi porni şovăind să urce scările. Simţea că i s'au răcit obrajii. Căpitanul Tărăbuţă se uita după dânsul cu buzele strânse, cu privirea plină de un atât de neţărmurit dispreţ, încât lui Vasile i se păru că privirea aceasta îl izbeşte în faţă ca odinioară un vârf de cravaşa. într'o năvală de gânduri îşi amintea de Văcăreanu, de vârca pe care i-o lăsase pe obraji. îşi aminti de Costache Ţarălungă, trântit în drum şi pisat mărunt pe spinare de cizmete lucioase ale lui Văcăreanu. Sângele îi bufnea în inimă. Urcă scara păşind sgomotos şi când se pomeni alături de Serghei şi de Mălinescu, se linişti pe neaşteptate de parcă nu era el, caporalul Roban, cel ce se hotărîse să-1 înfrunte de faţă cu toţi, oricât de greu va fi, pe căpitanul TărăFuţă şi pe ordonanţa lui, Gălbinaş. Cuvântarea şi-o pregătise Vasile amănunţit, i-o arătase şi lui Mălinescu. O învăţase pe de rost, însă n'a mai răbdat dela o vreme să spună doar ceeace pregătise. A adaus şi altele, vorbind dela inimă cu durere răscolită^ cu dorul de ţară sorbindu-1 în chemarea lui largă cât o îmbrăţişare, într'un rând, întorcâinidu-şi capul, prinse privirile lui Mălinescu şi ale lui Potcoavă. Se aşezaseră amândoi pe banca de pe o latură a scenei, ascul-tându-1. Mălinescu îşi aninase privirea de Vasile, grea, aţintită, cercetându-i parcă vorbele,una câte una ca un maistru piesele, când le-a terminat. Um-flându-şi pieptul, Vasile Roban urmă a vorbi către soldaţi, către ofiţeri, desvăluindu-le tot ce ştia el. I-a luat de martori pe Zabrac, pe Răstoacă şi pe alţii... Tare ar fi vrut să spună şi ce-a aflat el despre nişte anumiţi ofiţeri VOLUNTARII 293 cum sânt Tărăbuţă ori Vasu, dar se stăpâni. Aşa îl povăţuise Mălinescu, să se stăpânească. L-a dovedit cu fapte numai pe Gălbinaş, arătând câte minciuni a târât el zilnic în lagăr printre soldaţi. Plutonierul se schimbase la faţă, dar se prefăcea că râde şi făcea semne altora : ce se leagă de mine ? Insă râsul îi scădea mereu. Gălbinaş începu apoi a se frăsui, a înălţa din umeri şi a privi încurcat prin unghere. Păru că-şi mai vine în fire atunci când Vasile Roban pomeni şi despre alţii care se furişează seara la gardul ofiţerilor ori au prieteşug mare cu anumiţi subofiţeri nemţi, deochiaţi, pentru ca pe urmă să împuieze urechile oamenilor. Tărăbuţă, ţeapăn, neclintit, îşi încleştase dinţii ca şi cum îl săgeta o bătătură prin cizmele lui cu lustru, numai că nu binevoia să lase să se vadă. Maiorul Vasu în schimb îşf tot dădea ochii peste cap ca să arate, că n'a mai pomenit de când e el asemenea indisciplină şi obrăznicie la o ţoapă de soldat. împrejurul căpitanului şi maiorului, ofiţerii' ceilalţi stăteau cu ochii pe jumătate închişi, uitându-se îngânduraţi la nasturii dela haină sau în ceafa celor din faţă. Când a isprăvit de vorbit, Vasile Roban şi-a şters gura cu dosul mâinii, plecând să coboare scăriţa. Stăruia peste sală o tăcere apăsătoare. Mălinescu însă începu a bate din palme şi din mijlocul soldaţilor răsunară atunci de-asemeni câteva aplauze sfioase. Totuşi le venea greu soldaţilor să-şi închipuie că poate fi aplaudat un ostaş. Mai ales un ostaş care a vorbit ce-a vorbit de i-a făcut de râs pe unii domni ofiţeri, măcar că n'a spus numele niciunuia. Mălinescu păşi către mijlocul scenii şi întrebă tare, alungân-du-şi privirea lui ca o arsură pe toate chipurile: --- Fraţilor, are dreptate sau nu are omul ăsta, Vasile Roban? — Are, răspunseră; jiehotărîţi vreo doi. Şi pe urmă glasurile se înmulţiră, se amestecară, tot crescând într'un vuiet învălmăşit. — Are dreptate... Aşa este... Hotărât că-i drept ce^a spus,. E adevărat.. Parcă a ştiut ce-i în inima mea, aşa a vorbit... Are dreptate.. Dacă are, are.. Deodată s'a cutremurat sala de aplauze noi. Nu se ştie cine va fi început. Ropoteau spornic de parcă o zbughise mulţimea la drum mare şi grăbit. Feţele râdeau. Glasuri răzleţe izbucniră dând s'au mai ' rărit aplauzele : — Ce-i drept, e drept.. Mai auzim şi cuvântul nostru în gura cuiva., Mie, frate, la inimă mi-a mers. Ofiţerii stăteau mai departe nemişcaţi, încruntaţi. Mălinescu îi pofti şi el încă odată să ia cuvântul, însă niciunul nu răspunse. Tăcerea îşi întindea din nou aripile peste sală ca o bufniţă pe creanga ei. Fără veste se auzi glasul lui Ion Zabrac din mijlocul oamenilor. Toate capetele se'ntoarseră spre dânsul. Zabrac se înălţase în picioare şi vorbea apăsat, răspicat. I se înroşise de necaz obrazul dogorit de vânt şi de soare, aşa încât părea pământiu. Auzindu^l cu ce aspru glas vorbeşte, nu mai puteai lua seama la uniforma lui soldăţească, ci mai curând vedeai că-ţi stă dinainte un ţăran aproape bătrân, răzbit de suferinţe, ros şi sătul .de amaruri şi de nedreptăţi. Zicea : — Să vorbească şi domnii ofiţeri. Că noi toţi om vorbi, dacă-i nevoie. De ascuns, nu mai avem dece ne ascunde. Cum a grăit Roban, aşa om grăi fiecare. Am şi dat semn din palme pentru asta.. Numai domnii ofiţeri n'au dat nici un fel de semne. Eu cer cu tărie, numaidecât să-şi spuie cuvântul şi 294 AUREL LAMBRINO dumnealor : bine le pare unde ne-a împins It Ier, ori ba ? Milă şi dor li-e de ţara noastră, biata, ori se bucură şi mai încolo c'a ajuns de jaf 7 N'a mai fost nevoie de niciun îndemn. Au pornit aplauzele^ iureş, de parcă le rostogolea cineva fuga din ţuhali. Bătând din palme, Vasfle Roban se uita la Zabrac şi nu pricepea : de unde a scos el vorbele acestea ? S'au sfătuit împreună de dimineaţă, e adevărat, dar se codea atunci Ion Zabrac. Spunea că nu-i deprins să' vorbească în adunări şi că se teme să nu-i vie greu faţă de ofiţeri. Dar nici după ce a sărit eu vorba Ion Zabrac, n'a luat cuvântul vreunul dintre ofiţeri. Tăceau cu ochii în podele. Stăsteau neclintiţi ca butucii. Li s'au deslegat în schimb celorlalţi limbile. Au urcat pe scăriţă şi au vorbit oamenilor şi Răstoacă şi Axinte şi Dalbu, apoi o grămadă alţii. Toţi arătau cât s'au scârbit de război, ce foc îi ustură când se gândesc acasă şî cum le plânge inima ştiind prădăciunea şi râsul pe care-1 fac nemţii de ţară. Flăcăul cel îndrăzneţ se sfătui repede cu Zabrao, alpoi strigă din mijlocul sălii, urcându-se pe o bancă : — Să iasă din război ţara noastră, iacă ce zic eu. Să se afle voinţa noastră, s'o strigăm tare de să răsune în lumea'ntreagă : afară cu nemţii, cu fasciştii! Noi pace vrem ! Pace cu Uniunea Sovietică. Un sergent fu de părere că încheierea aceasta la care a ajuns adunarea să fie scrisă pe hârtie. Mălinescu pesemne îi dăduse asemenea idei. Soldaţii, bucuroşi că s'a găsit cineva să-i ajute, tropăiau zgomotos, îşi tăiau vorba unul altuia. La un moment dat, nu se mai desluşea ce se petrecea în club. Potcoavă îi chemase sus pe scenă pe Roban, Răstoacă, Zabrac, Axinte, Dalbu şi pe flăcăul acela, Sevastian Pârlog. Mulţimea din sală fremăta, râdea, tuşea, bătea din palme, ascultând puţin ce mai spunea vreunul pe scenă şl iarăşi îl întrerupea, întărindu-i spusele sau strigând. Mălinescu coborîse între prizonieri, nu mai ieşea din mijlocul lor. Cu fiecare schimba un cuvânt; unuia îi dădea o povaţă, pe altul îl îndemna. Şi, purtându-se aşa printre oameni, vorbindu-le, împiedicându-se în privirile lor ca'n lăstărişul prin care treci făcându-ţi loc cu mâna, — el rămânea totuşi acelaş, senin, hotărît, iar privirea lui încinsă ca un cărbune, pipăia mai departe chipul fiecăruia ş'al tuturor. Se făcuse târziu, venise noaptea, dar adunarea părea că nici habar n'are să se închidă. In câteva rânduri, dăduse Potcoavă a se înţelege că dea-cum s'or mai ţine adunări şi'n alte zile. De geaba. Şi tocmai când nu se aştepta nimeni, se ridică în picioare căpitanul Alfons Tărăbuţă, făcând semn spre scenă că are ceva de spus. De-o bucată de vreme se tot uita Nichifor Axinte la dânsul fără să prindă ce tot şopocă-ieşte iute cu Vasu şi cu încă vreo doi, trei ofiţeri. Când l-a văzut urcând pe scăriţă, Axinte i-a spus lui Roban : — Să ştii că vrea să ne întoarcă hotărîrea, scârnăvia asta. Mare lucru dacă nu i-a venit în minte să sperie iarăşi oamenii. — încerce, — răspunse dârz Roban. Dai" fruntea i se înegurase. Mălinescu, oprit în mijlocul sălii, privea încordat. îşi dusese mâinile Ia spate, să nu i se vadă pumnii încleştaţi. Iar Tărăbuţă începu cu glas poruncitor: — Domnilor ofiţeri! Şi voi, subofiţeri şi ostaşi... Se înecă dar făcu o sforţare, zvârlindu-şi bărbia înainte şi urmând ceva mai potolit: VOLUNTARII 295 — Eu înţeleg exasperarea unora dintre voi, ostaşi. Vă vedeţi captivi, reduşi la inactivitate prin forţa împrejurărilor. Numai în felul acesta ne explicăm noi, domnul maior Vasu şi cu mine, gestul vostru de azi. Noi vă dăm dreptate. Da, vă^dăm dreptate, fiindcă vă înţelegem şi vă compătimim. E foarte greu de suportat situaţia în care ne aflăm cu toţii. Şi poate chiar am fi făcut şi noi ca şi voi, dacă am purta pe umeri galoane de lână... sau nimic... în loc de trese. Insă legea onoarei este aspră. Au mult mai multe şi mai grele îndatoriri ofiţerii decât trupa. Aşa încât noi nu putem privi cu indfferenţă la rătăcirea voastră... Din fund se auzi deodată glasul calm al lui Mălinescu : — Ostaşii sunt pe calea cea bună, domnule căpitan. Nu vorbi de rătăcire. Rătăcesc unii 'dintre ofiţeri... Nu spun de dumneata. Dumneata mergi pe drumul dumitale şi o să vezi unde te scoate. Alfons Tărăbuţă; întâi îngheţase, căutând duşmănos la cel^ ce-1^ întrerupea. După aceea începuse a clipi nervos şi a tot da din mână vrând să răspundă, dar neprididind. Muşcându-şi buzele, se întoarse spre Serghei Potcoavă : — Domnule, vă rog dispuneţi să nu fiu întrerupt. Li s'a cerut ofiţerilor să vorbească. Poftim, vorbesc în numele ofiţerilor. Cer să fiu ascultat. Potcoavă, minunându-se, îl privi ca pe o arătare curioasă. Apoi rosti rar, în timp ce în sală se înălţa un murmur neliniştit: — D'apoi n'am ales încă preşedinte al adunării. Vorbeşte cu dânşii, că ei hotărăsc, — şi arătă spre Roban, Axinte, Dalbu şi ceilalţi. Tărăbuţă tresări de parcă-1 înţepase cineva. Mânios, făcu stânga'm-prejur să coboare pe scăriţă. După un pas se răzgândi. Se'ntoarse iarăşi pe călcâie : — Axinte, — zise căpitanul cu glas înăbuşit — te ştiu băiat cuminte, aşezat. Mă înţelegi, nu-i aşa ? Uite, te rog eu, comandantul tău, 'te rog eu să faci linişte şi să ceri să nu mai fiu întrerupt. In sală, într'adevăr murmurul sporise neîncetat, devenise larmă; acum nu te mai puteai înţelege cu altul decât strigând. Dar în locul lui Axinte, răspunse Ion Zabrac cu o umbră de zâmbet sub mustaţă : — Vorbiţi, domnule căpitan. Nu vă opreşte nimeni să vorbiţi . — Dar nu vezi că mă'ntrerupe ? — făcu Tărăbuţă cu desnădejde, dând din mâini. — Faceţi şi dumneavoastră la fel, — îi răspunse Răstoacă atunci, cam luător în râs. Alfons Tărăbuţă se- făcu şi mai galben la faţă, dar nu zise nimic. Se'ntoarse iar în mijlocul scenei, încercând să vorbească. Insfârşit deveni limpede pentru toată lumea dece se încăpăţâna căpitanul să cuvânteze: dădea a înţelege, cu vorbe ocolite, că nemţii vor fi în curând victorioşi, că se vor întoarce prizonierii acasă şi acolo vor avea de dat răspuns judecătorilor militari pentru lipsă de credinţă faţă de Antonescu. Nu l-au lăsat să termine. Unii dintre soldaţii prizonieri prinseseră a şuşoti îngrijoraţi, privind când spre ofiţeri, când spre mutra de şobolan a lui Gălbinaş, care-şi admira şeful, iţindu'-se pe după umerii celor dinaintea lui. Insă cea mai mare parte dintre soldaţi protesta. Se auzeau voci groase, câte un hohot de râs răzleţ, înjurături aruncate aşa, în vânt. Mălinescu trecu pe neaşteptate printre oameni ca o furtună, venind în faţa scenei. Şi de acolo strigă mânios: 296 AUREL LAMBRINO — Ajunge, domnule căpitan. Dacă toţi ofiţerii ar gândi ca dumneata... Se auzi însă deodată glasul tăios al lui Panţâru : — Nu-i adevărat. Stând în picioare, drept, înfruntând privirile tuturor, repetă şi mai tare: — Nu-i adevărat. Nu toţi ofiţerii gândesc aşa cum a spus căpitanul Tărăbuţă. Sublocotenentul Dâlgeanu şi eu declarăm aici, în faţa tuturor, că sântem împotriva lui Hitler şi a lui Antonescu. Vrem pace. Se ridică şi doctorul Dâlgeanu strigând cu vocea cam răguşită de emoţie, dar silindu-se să fie demn : — Noi sântem pentru pace. Trăiască România., Şovăi o clipă sub privirile lui Vasu, crunte ca două braţe suflecate şi ridicate năpraznic; dar inîeHiat îşi reveni şi continuă, sfidându-1 pe maior: — ... liberă şi independentă ! Zgomot, aplauze, ofiţerii se uitau unii la ceilalţi, zăpăciţi. Şi fără veste răsună un glas din mijlocul lor : — Domnul căpitan să vorbească numai în numele lui, să ne spună convingerea sa personală. Tărăbuţă îl măsură .duşmănos pe cel care rostise cuvintele acestea. Şi'n gând se afurisi singur: „cine-1 pusese să se certe cu dânsul chiar azi dimineaţă, după ce-au jucat pe furiş, ca să nu-i prindă cineva din administraţie, un pocheraş cu cărţi improvizate din hârtia unui volum de versuri şterpelite din bibliotecă ? Ştia că-i răzbunător Săndulescu ăsta. Trebuia să se aştepte că i-o coace". Inălţând din umeri, simulând indiferenţa, Tărăbuţă vru să coboare, să se ducă la locul lui. Dar răc'nete mânioase se iscară atunci din toate colţurile l — Nu ! Stai acolo. Răspunde ! Răspunde! Ca suflat de vânt, vru Tărăbuţă să coboare iute de pe scenă, punând piciorul pe scăriţa. Câţiva oameni se repeziră să-i taie drumul când îl văJ zură jos şi întinseră braţele spre dânsul, poruncindu-i: — Nu se poate, do'm'le căpitan. Poftim înapoi, sus. Noi vrem să ştim lămurit: Cu cine eşti dumneata ? Cu Hitler sau împotriva lui ? — Dragii mei, —- făcu TărăGuţă cu o voce cam bâlbâită, dar strădu-indu-se grozav să nu^şi piardă cumpătul — ostaşi, daţi-vă seamă ce faceţi. E spre răul vostru. Eu., Un vlăjgan cât uşa făcu un pas mai aproape, răsuflându-i în nas lui Tărăbuţă. Vlăjganul acesta, cu un cap mai înalt decât ofiţerul, era descheiat la veston de căldură şi prin cămaşa albă, desfăcută la piept, i se vedeau muşchii bolovăniţi ca ţâţele. Rosti vlăjganul cu un răsunet ca din fundul pământului, în timp ce-i scăpărau ochii sub fruntea cam îngustă, acoperită de o tufă de păr negru şi zbârlit ca măturoiul homarilor : — Dom'Ie căpitane, câtu-i cu binele... poftim sus. Că de nu, asta mi-i crucea, te duo în spate. Tărăbuţă clipi numai de două ori. Nu l-a văzut nimeni de-a clipit şi-a treia oară, fiindcă se răsucise prâsnel în călcâie, repezindu-se pe scăriţă în sus. Mălinescu, văzându-1 că răsare din nou pe scenă păşind încurcat, îl întrebă scurt, necruţător: VOLUNTARII 297 — Ei, cu cine eşti dumneata ? Cu Hitler sau împotriva lui ? Sala clocotea. Soldaţii porniră să strige în cor : — Cu fasciştii sau împotrivă ? Răspunde ! Cu cine ? Tărăbuţă iarăşi se apucă să bată marginile cu vorbe de-ale lui, tulburi. Nu izbuti să spună multe. Soldaţii i-o tăiară năvalnic : — Nu ştim noi despre astea. Să răspundă : cu cine ? Cu noi sau împotriva noastră ? Clipea exasperat căpitanul. îşi rotea ochii prin sală, băgându-şi tot mai mult capul între umeri. Era palid. Făcuse un pas îndărăt. Dar când se aşteptau toţi să-1 vadă fugind drept în braţele vlăjganului de lângă scenă, Tărăbuţă tresări, reveni în faţă şi, îndreptându-şi umerii strigă : — Cu patria ! Tăcerea pesto sală căzu greu ca o pasăre împuşcată.. Fu rândul ofiţerilor să fremăte. Maiorul Vasu îşi ridică sus mâinile strânse una'n alta şi le scutură în semn că-1 felicită pe Tărăbuţă. Se ridicară nasurile ofiţerilor, pieri spaima din ochii celor care, puţin mai înainte, se uitau în jur înebuniţi. Soldaţii încremeniseră cu privirile agăţate de cele trei aţe aurii de pe umărul lui Tărăbuţă. Nu căpitanul însă îi făcuse să se oprească din clocotul lor şi nici strigtul lui desnădăjduit, ci cu totul altceva : înţelesul măreţ şi scump al cuvântului acestuia, nepreţuit ca şi cuvântul mamă. Acolo,- departe de patrie, smulşi din patrie de vâlvoarea războiului, arşi de ură împotriva celor ce întinaseră patria, trădaseră patria, vânduseră patria — soldaţii tresăreau numai la auzul numelui ei. Tăcerea însă nici măcar o clipă întreagă nu i-a putut ţine pe oameni în laţ, pentruca răsună 'aspră vocea lui Panţâru : — Dumneata să nu vorbeşti despre patrie! Şi în timp ce câţiva ofiţeri îl petreceau ca prin sabie cu privirile lor furioase, Mălinescu se apropie de scenă cu paşi largi: — Care-i patoa dumitale, domnule căpitan ? Cine te-a trimis la război ? Patria ? — Da, patria, — răspunse ţanţoş, Tărăbuţă. —• Ba Antonescu, —• strigă Zabrac răzbit. — Patria nu-i Antonescu — sări şi Răstoacă. — Antonescu e duşmanul patriei. Sub năvala strigătelor, Tărăbuţă făcu o ultimă sforţare să reziste. Zise cu o înfăţişare mai puţin semeaţă : — Noi am primii? ordin ca şi voi. Am făcut ce s'a ordonat... Vasile Roban îşi aminti atunci de Costache Ţarălungă. II vedea zăcând, călcat în picioare de căpitanul Văcăreanu; îl auzea şoptind, ca'n atâtea rânduri când îl uluia suferinţa lui şi despotismul şefilor lui: „soi-datu' izăcută"... Se vedea pe el însuş plecând pe fir să-1 repare, iar pe obraz deodată simţi că-i arde iarăşi locul unde ridicase o vârcă plesnitura aceea de cravaşa. I se crispaseră mâinile şi parcă-1 îmbrânci fără veste cineva să se repeadă la Tărăbuţă, să-1 înşface de gât şi să-1 scuture, în-trebându-1 cine a ordonat ? Cine ? Tu n'ai ordonat la fel ? In momentul acela însă, Mălinescu zise tare: — Patria e poporul. Singur poporul are dreptul să poruncească Te-a trimis poporul la război împotriva Uniunii Sovietice, căpitane ? Şi, din rândurile soldaţilor, se deslăuţuiră strigăte noui, mânioase : 298 AUREL LAMBRINO — Nu te-a trimis poporul.. Nu te-am trimis noi.. Minţi !-Vlăjganul de lângă scăriţă puse mâna pe rampă, răcnind : — Să nu mai vorbeşti niciodată de patrie. Nu-ţi dăm voie! Cât timp s'au petrecut aceste din urmă, mai toţi ofiţerii nu făcuseră o mişcare, nu scoseseră o vorbă. Cei câţiva pe care-i făcuse mai cutezători cuvântul „patria" folosit cu viclenie de Tărăbuţă, acum amuţiseră. Dar cine-i mai lua în seamă pe aceşti ofiţeri ? Soldaţii strigau mai departe, Sgomotul parcă nu mai încăpea între pereţi şi se sbătea să iasă; lovindu-se de el însuşi. Se urni atunci şi maiorul Vasu ca să-şi apere subalternul, care de-un timp îşi toi îndrepta ochii stăruitor spre dânsul, având o înfăţişare foarte jalnică. Mătăhălos şi speriat, maiorul ridicându-se greoi de pe bancă făcu semn că are ceva de spus. Se auziră numaidecât ţistuituri, glasuri înăbuşite^ şoapte abia stăpânite. Insfârşit se făcu pe jumătate linişte, pentru că Roban, de pe scenă, vânturase. cu braţul întins, pe deasupra capetelor, strigând ceva nedesluşit. Putu afla ascultare maiorul Vasu : — Uitaţi-vă, ostaşi, ce situaţie,. Furtuna de voci şi zgomote se porni însă din nou şi mai avan: — Fără ocolişuri.. Nu ne trebuie nici o situaţie,. Spune cu cine sânteţi ? Cu cine ?,. Cu cine ? Răspunde., Maiorul se clătină oa şi cum îl loveau în obraz pietre, nu vorbe. Se aşeză la loc pe bancă, încovoindu-se, scufundându-se parcă sub zgomot. Iarăşi era o harababură de glasuri din care nu se mai deosebea nimic. Mălinescu urcă hotărît pe scenă şi, într'un colţ, se sfă'cui repede cu Roban, Zabrac, Axinte, Răstoacă, Dalbu şi Pârlog, care până atunci stătuseră fără putere pe banca lor. După sfatul lui Mălinescu, ieşiră toţi şase în faţă pe scenă, prin-zându-1 la mijloc pe Tărăbuţă, care-i privea aiurit. Potcoavă şi Mălinescu se ţineau mai în fund, de-o parte. Vlăjganul de lângă scăriţă se liniştise şi păzea mereu ieşirea, posac, cu braţele încrucişate peste pieptul lui umflat. — Fraţilor! — strigă Răstoacă, fiindcă el era cel mai voinic din toţi şi avea glasul cel mai puternic. — Oameni buni ! ia staţi, mai poto-liţi-vă puţin,. Se potoliră cu destulă greutate vocile, însă zgomotul dura. Sala semăna cu pădurea peste care a trecut o pală de vânt din acele care îndoaie sau rup copacii. Acum gemea pădurea, fremătând până în adâncuri şi aţinându-se s'o zbuciume îndată o pală nouă. ' Răstoacă tună iarăşi cu glasul lui cât o măciucă : — Măi ostaşi, măi 1 Gura ! Fiţi oameni de înţeles, ce naiba !. — Şi, solemn : — Are cuvântul Nichifor Axinte. Soldaţii tăcuseră de tot* la cele din urmă vorbe ale lui Răstoacă. Ii mira înfăţişarea lui neobişnuită, tonul lui. Părea însă pe de altă parte şi un lucru de râs : cum vine asta adică, să-i deie cuvânt Răstoacă Iui Axinte? Dar aşteptară să vadă ce urmează. Nichifor Axinte, cam străveziu la faţă, micuţ, tinerel, înainta pe scenă până ajunse cu vârful bocancilor pe margină. De acolo, spuse : — Tovarăşi! că eu aşa am să vă spun.. Facem noi, prezidiul, următoarea propunere : cine vrea să aşternem noi în scris hotărîrea noastră., moţiune se chiamă... acela să ridice mâna. Care nu, să n'o ridice. VOLUNTARII 299 înseamnă eă el îi cu Hitler, cu fasciştii, că se declară duşman al poporului român şi al poporului sovietic. Ofiţerii tresăriră pe bănci, indignaţi... Maiorul Vasu tot spunea ceva, învârtindu-şi buzele vinete, fără să se audă. In sală însă, cât ai clipi fu o pădure de braţe înălţate. Furtuna se îndepărtase, abia îi mai desluşeai urmele pe faţa răvăşită a câte unuia. Ridicaseră braţul toţi soldaţii chiar şi acei puţini care-1 priveau încă mereu cu respect pe Tărăbuţă, deşi acum pe scenă el semăna mai mult cu o curcă plouată. Şi subofiţerii stăteau cu mâna sus. Şi Gălbinaş. Stând cu braţul ridicat, Dâlgeanu şi Panţâru se priveau ochi în ochi unul pe celălalt cu o mândrie pe care nici nu şi-o bănuiseră vreodată. Pe scenă în fund, Mălinescu îşi ridicase braţul sus de tot? şi, aşa cum se înfăţişa vederii, nalt, dârz, cu ochi de foc, era falnic ca un steag. Serghei privea cu un zâmbet plin de dragoste cum se proectează umbra semeaţă a muncitorului pe drapelul tricolor prins în perete. In schimb, ofiţerii — afară de cei doi antifascişti — stăteau toţi cu mâinile în poală şi cu fruntea în pământ. Căpitanul Tărăbuţă zvâcnea din umeri de parcă'l tot pişcă cineva. Statură cam mult astfel. Axinte nu mai ştia ce să spună şi se dădu binişor îndărăt. Mălinescu veni un pas mai aproape de Roban spunându-i ceva la ureche şi atunci Robarr rosti tare: — Ei fraţilor, ne-am dumirit cine-i cu patria şi cine-i împotriva ei. Singur a arătat fiecare... Noi vă vestim că o să scriem moţiunea şi pe urmă vă vom chema la o adunare nouă, s'o citim împreună. Acum ridicăm şedinţa ; mergem la dormitoare. Soldaţii părură că nici nu l-au auzit. Nu se clintiră. începură a vorbi iarăşi cu larmă mare, arătând cu degetele spre ofiţeri. Atunci Răstoacă făcu : — Ga'ra, bre, n'aţi priceput ? Plecăm de-acîi. S'a terminat. Iar Sevastian Pârlog îi ţinu hangul: — La dormitoare. Trecem întâi pe la masă. Nu vi-i foame ? Şi Dalbu, neaşteptat de ţanţoş, ţipă :.. — Daţi-i drumul, ce mai staţi ? Daţi-i drumul. Haide! Haide 1 Sala se goli pe încetul. Pâlcul de ofiţeri, în jurul lui Vasu aştepta într'un colţ să-şi găsească loc spre ieşire. Căpitanul Alfons Tărăbuţă se trăsese într'un ungher al scenei şi asista de-acolo la consfătuirea în picioare pe care o ţineau, pe şoptite, cei şase soldaţi împreună cu Mălinescu şi Potcoavă. Pândea ceva. Când i se păru că va prinde un moment favorabil, se duse glonţ la Mălinescu. îşi recăpătase siguranţa mersului. Numai chipul îi era încă livid. Spuse repede: — Domnule... nu ştiu cum vă numiţi... Vreau să vă spun ceva în numele ofiţerilor. — Ce-ai avut de spus, ai spus — făcu Mălinescu, încruntându-se şi părând cam mirat. — Iar restul nu interesează. — Totuşi... vă rog... Am ceva extrem de important... dar... între patru ochi — zise Tărăbuţă, arătând spre ceilalţi. — Atunci cu atât mai mult nu ai ce-mi spune, i-o trânti Mălinescu. — Noi nu facem nimic pe ascuns unul de celălalt. La noi, toate sânt pe faţă, ai văzut. Tărăbuţă făcu un gest cu mâna, resemnat ca şi când ar fi spus: soo AUREL LAMBRINO Fie, o înghit şi pe asta. Ferindu-se de a-i mai privi pe soldaţi, rosti cu atâta demnitate câtă îşi mai putea înjgheba : — Domnule, eu înţeleg raţiunea politică a acţiunii dumneavoastră. De aceea am şi venit să vă comunic cum considerăm noi, ofiţerii, lucrurile. Altfel,. Noi, domnule, sântem neutri, Vă rugăm să menţionaţi aceasta expre în moţiune: ofiţerii sânt şi rămân neutri. — Treaba dvs ! —• râse uscat Mălinescu. — Pe front tot neutri eraţi? — Vă rog, domnule, — sări Tărăbuţă, făcându-se că nu aude întrebarea — e dreptul nostru să cerem ca în moţiune., Mălinescu, măsurându-1 de sus până jos 11 întrerupse: — Te-am întrebat dacă pe front tot neutru ai fost. Să precizez. In satul., îţi aminteşti ? Tărăbuţă se făcu deodată alb ca varul- Clipea. Mălinescu întrebă : — Iţi aminteşti ce ordin ai dat unui pluton în satuî acela din Ucraina ? Ţâşniră câţiva stropi de sudoare pe fruntea lui Tărăbuţă. Cu gura strâmbă aproape, şopti: — Nu înţeleg la ce faceţi aluzie. Nici n'am auzi"?., — Bine, bine, o să înţelegi cândva, — îl încredinţa Mălinescu. Şi-i întoarse spatele. 7 Când văzu că au rămas singuri î!ni sala clubului, Mălinescu spuse către Potcoavă, arătându-i pe cei şase soldaţi care-1 înconjurau : — Noi mai stăm puţin, că mai avem câte unele de pus la cale. Tu probabil că ai prin lagăr o grămadă de alte treburi, dela care te-am smuls. Aşa încât îţi mulţumim pentru ajutor şi pentru toată osteneala deosebită pe care ţi-ai dat-o azi cu noi şi... ! Dar Potcoavă, zvârlindu-şi şapca pe ceafă şi căutându-şi tabachera prin buzunarele adânci ale pantalonilor, răspunse cu o împotrivire neaşteptată şi totuşi dezminţită de surâsul care i se fugărea pe faţă : — Ba eu, Gheorghiţă, hotărît aş zice altminteri. Ia vezi :. mai întâi şi mai întâi o ţigară n'om suci noi, fraţilor, împreună? Destul am stat cu gurile uscate cât a fost şedinţă.. Apoi, poftim! toţi luaţi de ici, nu căutaţi că-i mică tabacherca. Mai am,.. Prinde cu inimă între degete, Zabrace, ştiu eu cât îi duci dorul. Când a fost să vorbeşti, ştiu că nu te sfia.i tu aşa.. Ion Zabrac râse atunci tăcut, cu mulţumire şi-şi umplu de nădejde petecul de hârtie pregătit din vreme. Potcoavă, devenit mai gureş ca oricând, urma a vorbi ou spor caşicum nu s'ar fi simţit ostenit de fel, cu toate că fiecare îl ştia că alergase într'una de dimineaţă, ajutându-i lui Mălinescu. Zicea zâmbind şi făcând cu ochiul: — Iacă, iar nu ştiu cum s'a întâmplat de-am nimerit la târg peste nişte mahorcă. Scumpă foc, da' face,. Ştii, Gheorghiţă., în lagăr, tutun sau mahorcă nu-i şi nu-i. Tot aştept de-o lună să vie drepturile prizonierilor şi-ale noastre. Da' drepturile nu vin., Nu-i... Războiul, Tu dacă n'ai tutun spune-mi. Om găsi poate câteva fire la tovarăşi, în sat. — Eu fumez rar — zise Mălinescu; însă tot se apucă să-şi răsucească ţigara. Nu era îndemânatic deloc la treaba aceasta. Potcoavă îi luă ţigara din mână, aruncă hârtia care plesnise între degetele nedibace ale VOLUNTARII 30 celui ce fuma rar şi-i întocmi repede un cornet măreţ, cu vârful dinspre gură subţire şi îndoit, iar cu celălalt, gros şi astupat cu grijă, numai bun să-i dai foc. 'Soldaţii îşi şi turnaseră, din margini de ziar, ţigări dreOte şi albe ca nişte beţişoare cojite. ' Fumară privindu-se veseli unul pe celălalt. Ce ţi-i şi cu buruiana asta de tutun ! Fumezi şi parcă ţi se mai împrăştie odată cu fumul şi osteneala sau îngrijorarea. Se aşezară roată pe bănci. Pufăind fără deosebită pricepere, Mălinescu spuse: — Când eram la închisoare după trei zeci, şi trei... — suflă fumul înainte să adauge, în treacăt: — Am stat puţin, numai un an. Nu-mi venea nici mie a crede când m'am văzut liber. Cătănoiu, fumând pripit de parcă mânca din capătul de ţigară, ţinu să afle neapărat: — Şi nu te-au prins nici mai târziu ? Mălinescu zâmbi: — Când am simţit că mă dibuiesc agenţii de-a fost nevoie, m'am ascuns... Ei, dar eu voiam să spun altceva.. Era cu noi în închisoare un ardelean. Bun luptător... II condamnaseră la Budapesta pe viaţă, după 919. El a fugit în România. La Bucureşti l-au condamnat din nou, în treizeci şi patru... Parcai văd... voinic, săaătos... făcea gimnastică în celulă, ca să nu se îmbolnăvească. Ridica braţele, se lăsa pe genunchi.., Avea nişte mustăţi mari, stufoase, însă pe cap, se tundea cu maşina... Era român şi cu toate acestea îl chema Ghiula... Nu fuma. Ii dojenea aspru pe toţi tovarăşii noştri care fumau. Le spunea: „Noi n'avem dreptul să ne primej-duim sănătatea fără rost. Fumatul, în condiţiile în care trăim noi, e o primejdie. Iar sănătatea noastră e absolut necesară altora. Răspundem de ea în faţa partidului". Unii râdeau de dânsul. Ghiula se supăra, îi ocăra. Odată l-au băgat la haş pe unul dintre noi, un fumător pătimaş. Se pusese'n gură cu directorul închisorii. Şi mai tare s'a supărat Ghiula, ne-a făcut morală la toţi pentru unul singur : „Nu-i mai luaţi atîlia parte tovarăşului... A fost nedisciplinat; nu tiebuia siă acţioneze până nu se sfătuia cu noi. Aşa ne-a crescut partidul, să ne-o luăm fiecare'n cap, cum vrem ? Mai bine fuma mai puţin şi se gândea mai mult. Eu, dac'ar fi după mine, l-aş pedepsi când va ieşi dela haş... „Dar pe de altă parte tot el a fost cel cu iniţiativa să-i trimitem un pachet de tutun tovarăşului, printr'un gardian, om de-al nostru... Glumeam şi eu: „Ghiula, cum se'mpacă asta cu principiile tale de nefumător ?" — „Nu se'mpacă deloc", îmi spunea. „Dar ce putem face ? Omul are nevoie acolo de tutun, se mai ia. Dacă avem o ocazie bună să-1 ajutăm, dece să n'o folosim ?". Singur Mălinescu zâmbea înduioşat amintirii acesteia. Ceilalţi îl priveau lung, fără să-şi poată reprezenta lămurit cum va fi trăit el acolo, în puşcărie. După ce mai trase un fum, Mălinescu spuse iar: — L-au băgat odată la haş şi pe Ghiula. Când a ieşit, spunea că pentru prima dată în viaţa lui i-a părut rău că nu-i fumător. Dar şi gardianul acela care ţinea cu noi, fusese mutat între timp. Atunci zice Ghiula : ,.Ei, ia uite ce om cu noroc sânt eu. Ce mă făceam, de-aş fi fost fumător ?"... Ştia el să privească totdeauna viaţa aşa, încât să se vadă dela început aspectul ei cel mai bun... Mult curaj ne dădea.... Un om şi jumătate. Vasile Roban se uita neclinitit la Mălinescu şi parcă tot nu se dume- 302 AUREL LAMBR1NO rea că omul acesta din faţa lui, care povesteşte atât de liniştit întâmplări din închisoare, era acelaş Mălinescu pe care-1 auzise spunându-i, în casa lui Chircu, o vorbă de neuitat Ce deplină şi tristă împlinire şi-a aflat vorba aceea a lui! Iată, fasciştii au triumfat deocamdată în Spania. Războiul mondial s'a pornit. De unde ştiuse Mălinescu acestea ? Şi dacă le-a aflat dela tovarăşi de-ai lui, după cum l'a încredinţat, de unde ştiuseră aceia ? Comuniştii prevăd viitorul? Prins de gândurile acestea, Vasile se trezi deodată că dă din cap energic răspunzându-şi singur, fără cuvinte: „hotărît că-I prevăd. Au ei, se vede, altfel de minte decât ceilalţi oameni". Caşicum ar fi ghicit gândul lui Vasile, Zabrac îi spuse lui Mălinescu, mai apropiindu-se puţin de dânsul pe bancă : — Dacă nu-i cu supărare, eu aş vrea să te întreb un lucru pe 'mneata. — Spune, nea Zabrace, — făcu Mălinescu binevoitor, întorcându-şi capul spre soldatul acesta cărunt. Zabrac întâi tuşi, îşi şterse mustăţile cu pumnul, apoi zise: — Nu ştii cumva când s'o sfârşi pârjolul ista de război odată ? Auzeam dela Roban că începutul i l-ai cunoscut cu mult înainte. Dar spre mirarea lui Vasile, Mălinescu răspunse: — Asta nu ştiu... Ceeace ştiu sigur însă, e că fasciştii vor fi învinşi. Asta ţi-o chezăşuesc, nea Zabrace. Şi, după ce ne-om întoarce în ţară, hei, o mai fi sărbătoare şi pe uliţa noastră. Ion Zabrac spuse cam nemulţumit: — Nu pentru asta am întrebat. Ştiu eu c'o să-i cadă nasul neamţului odată. Dacă nu ne-om pune noi nădejdea în biruinţa asupra faciştilor, apoi cine.. Da' socoteam că poate aflu dela 'mneata., cât mai ţine. Nu mi-i de mine. Eu aci., nu zic că mi-i uşor., da' m'am limpezit. La feciorii mei mă ducea gândul., că ei îs dincolo, în puterea lui Antonescu, la armată. De nici unele nu află. Zac în beznă, săracii., de-or mai fi trăind. In momentul acela, Mălinescu se uită la Vasile, în loc să se uite la Zabrac şi zise încet, apăsat, cu ochii aţintiţi asupra lui: — Tocmai asta-i. Greu izbutesc oamenii dela noi astăzi să afle adevărul. Dar cine l-a aflat, nu trebuie să mai şovăie. E mare nevoie să răspândim pretutindeni adevărul despre viaţa oamenilor muncii. Asta ni-i îndatorirea cea mai de seamă. Dumneata, de pildă Zabrace, ai luat azi cuvântul la adunare; vasă-zică ai împins cu umărul şi dumneata, atât cât ai putut deocamdată, ca să se strângă mai multe puteri împotriva fascismului. Mâine o veni vremea să faci mai mult., — Mai mult ? — strigă atunci Axinte. Mai mult e una singură: Armă să-mi deie'n mână, de s'ar putea.. Să trag în fascişti ca'n ciori., — Hei, unde-avem noi norocul acela? — zise şi Răstoacă, oftând, Mălinescu surâse cu o lumină mare pe obraz : — Poate l'om avea,. Dar nu-i vorba de noroc, ci de tărie. Când veţi fi acasă,. v Vasile îl întrerupse nestăpânit: — Când ne întoarcem acasă, facem republică democrată cum a fost în Spania. Ş'o apărăm cu dinţii., să nu se'ntâmple., — Ba facem socialism, — strigă iarăşi Axinte. Ce să ne mai încurcăm cu altele ? Mălinescu se ridică de pe bancă, zâmbind mereu : VOLUNTARII 303 — Multe-o să facem atunci. Şi numai bune... Ei, dar de-acum să ne-apucăm -..de treabă. Avem de scris moţiunea. Mâine trebuie neapărat, să adunăm oamenii încă odată. Dintre ofiţeri, cei doi antifascişti şi... mai vedem noi. Dar vouă, măi fraţilor, v'a plăcut cum s'a desfăşurat meetingul ? — şi adăugă lămuritor mai ales către Răstoacă, Zabrac şi Pârlog : — Aşa li se spune de obicei adunărilor de acest fel, miting... Ar fi trebuit să-1 organizăm mai bine şi mai din timp. — Noi am organizat pecât am putut, — făcu Roban cu sfială. — Ştiu, că doar împreună am muncit, — răspunse Mălinescu, — dar nu ne putem mulţumi cu ceeace am dobândit. Avem de lucru de-acum înainte, nu glumă. Trebuie să mergem din om în om să-1 dumirim din nou pe fiecare, până ce nu i-o mai rămâne nici urmă de îndoieli. Serghei Potcoavă se ridică şi el de pe bancă, întrebându-1 pe Mălinescu : — O să staţi pe semne mult, aşa-i ? Atunci întâi să se ducă la masă dânşii. Poate-om descoperi şi noi, Gheofghiţă, un dumicat pe undeva. Pe urmă eu mă reped pe la comandament, iar voi, dacă vreţi, vă întruniţi într'o încăpere tihnită, găsesc eu unde. Şi-ţi sfătui cât poftiţi şi până la ziuă. Potcoavă i-a călăuzit până în camera pe care^o alesese pentru dânşii şi i-a lăsat, ducându-se la treburile lui, că avea destule. Cei şase soldaţi împreună cu Mălinescu, au cinat acolo în pripă şi au rămas până la miezul nopţii, chibzuind în amănunte tot ce aveau de făcut pentru ca mişcarea anti-fascistă din lagăr, pornită azi atât de furtunos, să nu lâncezească în viitor, ci, dimpotrivă, să meargă înainte tot mai năvalnic. S'au ocupat îndeosebi de moţiune, scriind-o cu grijă şi hotărînd în ce fel aveau s'o înfăţişeze oamenilor mâine seara. La despărţire, Mălinescu îl opri pe Roban în uşa dormitorului, după ce-şi luă seara bună dela ceilalţi. Era o noapte frumoasă de început de vară. îşi aninau stelele găteala lor măruntă prin pleata rotundă a pomilor. Pavilioanele, cu toate geamurile înecate în umbră, se arătau ca nişte vapoare mari care încă nu-s gata a porni, dar despre care ştie oricine că vor porni într'o bună zi. Sus pe zid, în gheretă, o sentinelă asculta văzduhurile nopţii. Şi din depărtări se auzi trâmbiţa unui cocoş, vestind că n'a mai rămas mult până'n zori.— Vasile, — spuse Mălinescu luând mâna caporalului şi strângân-du-i-o, — ştii ce lucru de seamă ai făcut astăzi ? Ai descătuşat oameni. Vasile se trudea să desluşească prin întuneric faţa lui Mălinescu. Nu-i vedea bine însă decât ochii care străluceau. Zise, cuprinzând tare cu degetele mâna caldă a cazangiului: — Dacă n'ai fi fost dumneata, nu izbuteam nimic. — Ai dovedit hotărîre şi curaj, Vasile, —- răspunse Mălinescu ; şi avea un glas duios de parcă era altul. Nu m'ai înşelat, ţi-ai ţinut făgă-duiala pe care ai făcut'o atunci, în pădure. Vasile clipi stânjenit, amintindu-şi că, în ziua aceea de iarnă când îl însoţise Mălinescu la muncă, el într'adevăr se legase înaintea lui să deştepte oamenii, oricât de greu ar fi fost să fie aceasta. — Dacă nu-mi scria Potcoavă cum te zbaţi singur aici — adause Mălinescu — poate mai întârziam dincolo. Sânt greutăţi destule şi'n lagărul acela, iar tovarăşul Staicu pe care l-am înlocuit, tot nu s'a făcut încă sănătos. Să-ţi spun drept, eu aproape n'am mai cunoscut oamenii, întorcându-mă 304 AUREL LAMBRINO aici. Ştiam că-i lăsasem abătuţi, adormiţi.. Puţin timp am putut sta cu ei. Tu., cum ai izbutit să-i schimbi, să-i întăreşti ? Te-au ajutat ofiţerii ? Vasile se întrebă, mirîndu-se în sinea lui, dacă-i adevărat că oamenii s'au schimbat. Nu-şi dădea seama, îi văzuse doar zi de zi. Mălinescu desigur că putea judeca mai bine în privinţa aceasta, întrucât punea alături purtarea de astăzi a soldaţilor cu aceea de acum tfrei luni şi jumătate. Dar cine-i schimbase dacă schimbare era? El, Vasile Roban? Răspunse nehotărîL — Şi ofiţerii au mai fost pe la noi.. Din când în când.. Dar cel mai mult Răstoacă, Axinte, alţii.. Ei au vorbit cu oamenii, s'au trudit să le deschidă ochii. Nu ştiu, poate şi,eu .am o parte aici, Insă., — Ce? Spune, — îl îndemnă Mălinescu, văzându-1 că şovăie. Vasile spuse cumpănindu-şi cuvintele: — Două mi se par mie că trebuesc ţinute în seamă, mai presus de orice. Una din cele două e tocmai asta., că trăim acum în Uniunea Sovietică. Altfel decât la noi răsuflă omul aci: liber, fără piedică gândului nici faptei. In ţară, chiar şi înainte de război., nu mai spun acum, sub fascişti... de-am fi, îndrăznit să rostim tare măcar a zecea parte din cate am spus în adunare astăzi., în care ocnă am fi nimerit nu ştiu, dar sigur ajungeam fiecare la ocnă. Oamenii şi-au scuturat frica mai întâi de toate. Nu deplin, e adevărat,. Insă nici nu se mai tem aşa.. Simt puterea sovietică de partea lor. — Asta hotărît că aşa este, Vasile, — zise Mălinescu repede şi cu atâta căldură încât fiecare dintre cuvintele lui parcă-1 îmbrăţişa pe Roban. Să nu uiţi niciodată., niciodată, auzi?, că aici e ţara libertăţii noastre. De-aici luăm noi, muncitorii,.putere., învăţătură,. Libertatea de-aici ne vine, din ţara asta neasemuită, sovietică.. Pentru poporul nostru ca şi pentru toate popoarele înrobite., numai aici e nădejdea cea mare. — Tăcu o clipă. Ai fî zis că-şi ascultă atent nişte gânduri care Lau năvălit. Apoi urmă: Şi care-i cel de al doilea rnotiv? Spuneai că-s două., Vasile trebui să facă o sforţare pentrucă să se poată întoarce la cele ce începuse a arăta mai înainte. Se trudi să gândească desluşit, până la capăt, aşa cum îl învăţase Mălinescu zilele acestea şi vorbi iarăşi cu băgare de seamă : — Da, două.. Socoteam că dumneata ai fi cel de-al doilea motiv,. Că adică pentrucă ai stat astă iarnă cu noi, aşa cum stai şi acum.. Dar, ştii., cred că nu socoteam destul de bine. Ce-i un om? Ce poate face un orn singur ? Oricât de frumos şi de temeinic ne-ai vorbit, — degeaba.. Oamenii tot nu s'ar fi hotărît la nimic, de ai fi fost careva din toată lumea ...Un om singur.. Insă oamenii ştiau cine te-a trimis la ei. Au înţeles,.- Mălinescu îl privea ţintă. Vasile crezu că n'a vorbit destul de limpede şi că poate l-a supărat. Ii trecu chiar prin minte că vorbele lui i se vor fi părut necuviincioase lui Mălinescu. De aceea adăugă iute : — Să nu-ţi închipui că nu preţuesc destul osteneala pe care ţi-ai dat-o cu noi. Să nu crezi asta... Dar voiam să-ţi spun că tăria., Ceeace ia urnit pe oameni., a fost mai mult., — Tăria asta e partidul, Vasile — spuse Mălinescu răspicat. Şi deodată, apropiindu-se de tânăr îl trase spre el şi-1 sărută pe amândoi obrajii. — Asta., asta voiam şi eu să spun — strigă înăbuşit şi bucuros Vasile, cu obrajii arzând. Partidul., Iar dumneata ai adus,. — Mie deacum să-mi spui tu — hotărî cu dragoste Mălinescu ; şi VOLUNTARII 305 scoţându-şi încet mâna din mâna lui Vasile, adăugă: Sântem ori nu sântem tovarăşi ? Abia în momentul acesta îşi dăduseră amândoi seama că stăteau de-atâta timp cu mâinile strânse, vorbind în şoaptă. Vasile zise, mişcat, simţind încă în palma dreaptă căldura mâinii luj Mălinescu : — Sântem... Sântem tovarăşi. Iar Mălinescu rosti cald, cu patimă: — Să te porţi cu vrednicie Roban. O să întâlneşti în curând partidul... O să-1 întâlneşti şi prin alţii încă, nu numai prin mine. Pregăteşte-te neîncetat pentru întâlnirea aceasta. Să te gândeşti mereu, mereu, că trebuie să fii vrednic de clasa muncitoare şi de partid... tăria noastră... Vom da socoteală în curând poporului şi partidului de tot ceea ce am făcut în anii aceştia. Iar socoteala noastră se cuvine să fie limpede ca ziua, nu ? — La mine nu-i chiar aşa de limpede... — suspină Vasile întristat şi-şi aplecă fruntea. îşi amintea iarăşi de viaţa lui de mai înainte, stingheră, răznită. Mălinescu îl bătu pe umăr: -— Capul sus! Cu întristarea nu faci nimic... Dacă lupţi neîncetat să te transformi într'un om nou, ţi se limpezeşte conştiinţa mai iute decât crezi. De altfel... tu n'ai băgat de seamă că ai şi început să devii alt om? Numai capul acesta aplecat nu-mi place... Comuniştii sânt oameni cu fruntea ridicată sus totdeauna. Tu vrei să fii comunist ? Da ? Atunci... Vasile îşi înălţă capul numaidecât, cu hotărîre. II văzu pe Mălinescu stând în faţa lui drept, înalt, puternic. Vasile se simţi şi el mai tare din momentul acela. Văzu cerul deasupra ticsit de mulţimea stelelor care-1 priveau aţintite ca milioane şi milioane de ochi omeneşti. Auzi susurul vântului prin pomi ca o chemare de pretutindeni, ca răsuflarea omenirii întregi, învăluindu-l. Dinspre răsărit venea adierea. Vasile se duse cu mintea pe urma adierii departe, departe, până în strada Atelierelor, până în căsuţa unde-1 revăzu pe tată-su, ca în seara aceea, ultima, intrând pe uşă, punându-şi în cui scurteica şi şapca şi vorbind cu o înfăţişare schimbată pe care nu i-o mai cunoscuse nicicând până atunci. „Voi avea de dat socoteală şi'tatii", îşi spuse Vasile. Iar gândul îl purta apoi dincolo, în casa cealaltă, a monta-torului Pândele, care i-a fost prieten bun lui Mălinescu ş'o să-i fie mereu... — Vreau să te întreb ceva, — zise pe neaşteptate Vasile, după un timp. — Pândele e comunist ? Mălinescu răspunse încet de tot, abia i se auzea glasul : — Nu ştiu. Acum poate-o fi... Pe-atunci nu era în partid, dar se purta ca şi cum ar fi fost membru de partid. Câte însărcinări nu i-am dat! Pe toate le-a îndeplinit bine. Modest, tăcut, devotat... Tirei nopţi m'a adăpostit la dânsul după ce-mi dăduse de urmă Siguranţa. Mă căutau agenţii peste tot, că dispărusem din ateliere... ţii minte... Numai în podul casei lui Pândele n'au scotocit. I-a dus el cu vorba... Tare îndemânatec om... — Şi deodată râse Mălinescu : — Bine-ar fi fost, dacă te-ai fi dus şi mai des încă pe la dânsul... Poate că... Dar fata lui Pândele nu ţi-a vorbit niciodată de partid ? Vasile răspunse cu mare părere de rău : — Nu mi-a vorbit. — Ei, ce să faci? — spuse întristat Mălinescu. — Aşa-i astăzi la viaţa romaneasca 20 306 AUREL LAMBRINO noi : se fereşte omul până şi de copilul lui. Mi-aduc aminte că nevasta lui Pândele era cam harţăgoasă. — Da, nu semăna cu dânsul deloc. Chiar şi la mine se uita pieziş, — făcu Vasile cu obidă. Iar prin inimă, ca un junghi ţi trecu iarăşi ascuţişul durerii lui vechi, amorţite o clipă. îşi amintea de tăcerea Lizei în seara aceea.. Uite c'au trecut aproape doi ani de-atunci,. Uniforma nouă a lui Culiţă Lapteş., Acum e'n ţară Culiţă. Poate se duce la Pândele acasă şi mama Lizei îl întâmpină bucuroasă, mândră. Iar Liza ?... Aici, gândul lui Vasile se risipi dintr'odată oa un bulgăre sfărâmat în pumn. Şi tot nu ştia: i-a rămas între degete sau nu, miezul? Dar avut-a bulgărele miez? Liza, din amintire îl privea blând cu ochii ei albaştri ca toporaşii şi nu spunea nimic. Pe umerii ei, coadele blonde străluceau în lumină şi se părea că şi ele, de fiecare dată când îşi înclina Liza capul, ar fi vrut să facă un semn anume şi nu-1 mai făceau. Văzându-l pe Vasile pierdut în nişte gânduri pe care nu le rostea, dar nici nu i le ascundea, Mălinescu zise tare: — Ei, destul am întârziat. Noaptea-i scurtă. Hai să mergem la culcare. Mâine dimineaţă., nu uiţi., ne întâlnim în pavilionul ofiţerilor. M'am înţeles cu Serioja, să nu ieşiţi la lucru nici unul dintre cei care aţi stat cu mine în noaptea asta. Insă spune-le la toţi., să nu piardă o clipă de cum s'or trezi dimineaţă. Moţiunea, să facă ei aşa încât s'o simtă fiecare om adânc în sufletul lui, atunci când o iscăli-o. Şi să vedem de nu vom izbuti să ne alăturăm măcar vreun ofiţer, doi, în afară de Panţâru şi Dâlgeanu. — Ar fi bine, — zise Vasile. — Sigur. Sânt şi unii oameni cumsecade printre ei. Pot fi treziţi.. Ei, noapte bună., tovarăşe Roban. Vasile răspunse, înecat de-o bucurie imensă, stăpână desăvârşită peste dânsul, în clipa aceea : — Noapte bună, tovarăşe Mălinescu. Mâinile li se întâlniră din nou fierbinţi, vâmjoase: aşa cum le erau şi inimile. Intârând în sat, Mălinescu îşi încetini paşii. Partea cea lungă a drumului ţinea de la poarta lagărului până aici. Acum nu mai avea de mers înainte decât puţin, apoi va face colţul, şi după douăzeci — treizeci de metri ajunge acasă. Serghei probabil că doarme la ceasul acesta târziu. Noaptea era străvezie. Scria luna umbrele apăsat, cu creion negru. Uliţa albă, netezită de lumină, cobora domol printre garduri ca o apă. Din loc în loc pomii îşi aplecau capetele unul spre celălalt, şoptind; mai deoparte, un plop răsucea tăcut pe fusul lui razele toarse din'oaerul lunii care-i sta în creştet. Ţipenie pe drum. Casele dormeau cu ochii închişi. Mălinescu, înainte de a face colţul, se opri în dreptul unei ferestre, îşi amintea de mama cu copilul în braţe, pe care o văzuse în fereastra aceasta astă iarnă, pe când trecea în sanie cu Axinte. Mama era tânără. îşi purta părul tras în sus, dela tâmple spre creştet; un păr castaniu deschis ca lumina soarelui trecută prin perdele groase. Mălinescu o mai văzuse pe femeia aceasta de câteva ori, tot la geam, şi alte daţi. Nu ştia cine-i, însd copilul semăna leit cu dânsa. Aceeaş căutătură curioasă şi veselă, âcel.is zâmbet încrezător pe buze. Parcă-1 vedea pe copil cum tipărea sticla cu VOLUNTARII 307 degetele, având aerul că vrea să treacă dincolo şi cum îl certa maică-sa râzând şi abea stăipâniindui cu cealaltă mână. Pe Mălinescu, atunci, îl apăsau gânduri încurcate cu privire la Vasile Roban. Nu-şi putuse învinge o mânie cumplită descoperindu-1 printre prizonieri, adică printre cei ce luptaseră împotriva Uniunii Sovietice, Dar il. nedreptăţise pe tânărul turnător. II socotise şi mai vinovat decât era în realitate. Şi totodată îl mai sâcâia şi bănuiala — întemeiată după cum a înţeles mai târziu, — că poate e o greşeală la mijloc. Pe atunci, când era în dreptul ferestrei, încă nu ştia lămurit ce are de făcut mai repede. Se clătina în sanie lângă Axinte, îl asculta pe Axinte fără să-1 audă deplin, iar în faţa ochilor i sa năzărea chipul rotund al lui Roban. După ce a trecut sania de locul acesta în care stă el acum privind, înfăţişarea iui Roban s'a contopit în mod ciudat cu aceea a copilului. Şi Mălinescu n'a mai avut răbdare, a sărit din sanie, s'a dus în lagăr. Dar ce bine a făcut că s'a dus ! Mai târziu a mai zărit-o de câteva ori pe mama copilului prin curte. Pc copil însă nu l'a văzut din nou, decât ieri. Se juca pe treptele casei, întorcându-şi din când în când,-fericit, faţa spre soare. Crescuse. In numai câteva luni crescuse şi se schimbase. Cresc repede copiii când sunt mici; în câteva luni aproape că nu-i mai cunoşti. Mălinescu îşi aminti însă deodată că mâine trebuie să se ducă de dimineaţă la ofiţeri. Mai aruncă o privire spre casă ca un. rămas-bun şi plecă Pe când Mălinescu se oprise pentru câteva clipe în faţa casei ace ieia, Ion Zabrac, în unul din dormitoarele soldaţilor români, în lagăr, se chinuia să adoarmă şi nu izbutea. Din celelalte paturi somnul îşi înălţa cântecele lui năstruşnice. Sforăiau oamenii; răsuflările lor înălţându-se cu amarnică huruială, răsunau de.parcă le săpa cuţitul plini de toane al unui strung nemaipomenit. Din când în când cineva gemea sau striga prin vis liniş-tindu-se îndată după aceea, ca şi cum se ferea să tulbure mai mult vechea datină a sforăielilor la vremea nopţii târzii. Zabrac îl simţise de mai demult pe Roban intrând prin întuneric. II auzise dezbrăcându-se şi vârîndu-se în pat. II credea adormit. Deodată îl auzi suspinând prelung, uşurat. Zabrac îşi sili ochii să vadă în întuneric şi-1 zări pe Roban stând într'un cot, de parcă vorbea cu cineva. De mult timp, se vede, încremenise aşa, fiindcă nici o altă mişcare nu mai făcuse după ce se urcase în pat. — Nu dormi, Vasile ? — şopti Zabrac. Cel din faţa lui răspunse : — Abia m'am întors. Am mai stat de vorbă cu Mălinescu... — şi iarăşi suspină încet, fericit. Zabrac nu-i mai,spuse ceeace-i trecea prin minte, anume că a trecut multă vreme de când l-a auzit întorcându^se. II frământau pe Ion Zabrac nişte griji care nu-i mai dădeau pace şi nu-1 lăsau să adoarmă. Poate că tot nu i le-ar fi arătat lui Roban. Dar simţindu-1 pe băiatul acesta atât de plin de încredere şi atât de mulţumit, încercă să ia putere nouă dela dânsul. Zise : — Vasile, oare ce-o fi de-acum cu noi ? Băietanul îi răspunse cu un glas jumătate răstit, jumătate glumeţ: 308 AUREL LAMBRINO — Ce vorbă-i asta, nea Zabrace ? — Iaca bine, vorbă... — spuse Zabrac domol. — Mă uitam la conu' Iorgu., maiorul Vasu, de !... şi-mi făceam socoteală că, de ne-ar avea numai pe vreo câţiva dintre noi în mână., mamă, mamă!,. Pe mine cel puţin.,, fiindcă mă cunoaşte dela moşie., cred că nici nu m'ar spânzura, nici nu m'ar împuşca. Numai cât mi-ar jupui pielcuţă cu pielcuţă de pe spate, până la una., şi-ar presăra sare deasupra să mă usture la fel de tare până'n clipa când'oi închide ochii de tot... — Ia nu mai boscorodi acolo, — zise râzând Vasile. — Deocamdată şi maiorul şi căpitanul Tărăbuţă şi alţii ca ei se plimbă frumuşel în curtea lor ca găinile; când o veni vremea, i-om scoate noi de-acolo pe toţi ş'om vedea atunci ce-i de făcut cu dânşii.. Mai bine te-ai gândi care dintre ofiţeri sânt oameni mai buni,, dacă-i ştii... că pe-aceia trebuie să'ncercăm să-i rupem şi să-i tragem de partea noastră. Ion Zabrac tăcu o vreme. Se foi în aşternut, scoase mâna de-şi aşeză pătura mai bine la picioare, apoi întrebă neliniştit: — Ţie nu ţi-i frică deloc, Vasile ? Lui Vasile Roban îi răsuna din nou în urechi cuvântul atât de simplu dar atât de cuprinzător pe care i-1 spusese Mălinescu la despărţire. Ii spusese: „tovarăşe",. într'o năpustire viforoasă de gânduri, îşi aminti de tată-su, de ateliere, de Liza şi de Pândele, de război, de fascişti., dar şi de un vis strălucit de viaţă nouă, un vis care prinsese de câteva luni a i se înfiripa din ce în ce mai puternic în minte. Cu Mălinescu în pădure a visat el pentru prima oară temeinic viaţa aceea. A visat-o apoi şi singur.. Dar Zabrac, Ce voia să afle Zabrac? Vasile şopti mai tare, surâzând în întuneric : — Frică? Deloc, nea Zabrace. Acuma îmi vine să sar de gâtul oricărui om bun, să-1 îmbrăţişez şi să-1 iau cu mine,, departe., departe. Mai era cineva care nu putea dormi în noaptea aceea. Sta cu mâinile sub ceafă, întins pe patul lui din pavilionul ofiţeresc şi privea tavanul fără să-1 vadă. Nu avea nici o tulburare adevărată, nici o îngrijorare. Cel puţin aşa îşi închipuia.. Numai că nu putea dormi din cauză că într'una, într'una revedea în minte întâmplările de după-amiază. II auzea din nou pe maiorul Petrov cuvântând, îl auzea şi pe Mălinescu. Apoi se auzea pe sine-însuşi, Nicuşor Ştefănescu, aplaudând cu înflăcărare numele ţării, în ciuda strâmbăturilor poruncitoare ale lui Vasu şi ale lui Tărăbuţă. Până aci, sublocotenentul Ştefănescu, retrăind amintirile, nu se împiedica în nici una. Dar"'mai încolo, nu mai era aşa de simplu. Strigătele soldaţilor,, spectacolul lamentabil dat de Tărăbuţă., moţiunea.. Toate acestea j se înfăţişau ca într'o ceaţă, îl oboseau. După adunare, Panţâru şi Dâlgeanu se şi agăţaseră de el, cum era de aşteptat : — Nicuşor — spunea Panţâru râzând — de-acum nu mai ai încotro, te faci şi tu antifascist, că tot i-ai căzut dela inimă lui Tărăbuţă. — Ia lasă-mă'n pace — i-a răspuns Ştefănescu — nici nu i-am fost la inimă vreodată şi nici nu vreau să-i fiu. Dar asta nu înseamnă că's antifascist. Nu's nimic. Nu mă interesează pe mine chestiile astea politice. VOLUNTARII 309 Dâlgeanu încercase să-i demonstreze că nu e posibil să nu iei o atitudine acum. Susţinea că, în anumite momente de criză, atitudinea ţi-o impun împrejurările din afară, fie că primeşti aceasta, fie că nu. Ştefănescu l'a luat atunci pe un alt ton : — Uite ce-i, doctore. Eu sânt naturalist... profesor de ştiinţe nattr rale. M'a pasionat botanica, e drept, dar a trebuit să studiez şi biologie în general. Ca şi dumneata... Ai găsit dumneata vreun moment în viaţă când lucrurile sunt hotărît, sau numai albe, sau numai negre ?... Aşa, tranşant... Asta nu există. Dialectic considerând viaţa, poftim, dialectic... o să constaţi că ea e totdeauna într'un fel şi în altul, în acelaş timp. Panţâru nu prea pricepuse. A cerut să i. se explice. Şi când a înţeles a izbucnit triumfător : — Dar moartea ? Uite, un corp e sau viu sau mort, Amândouă, în acelaş timp, nu poate fi. Poftim tranşantă... IS contra argumentase atunci chiar Dâlgeanlp. I-a vorbit despre morţile aparente şi despre cazurile când viaţa este de fapt o contrafacere. A luat drept exemplu pentru aceasta, cretinii. Panţâru . nu s'a dat bătut. Spunea : — Păi, dacă moartea-i numai aparentă, înseamnă că totuşi e viaţă. -Una... A doua: un cretin, o fi el mort intelectualmente, cum zici d-ta, dar e viaţă în el. Viaţă, viaţă... Nu se poate spune că viaţa este în acelaş timp şi moarte. Asta-i fantasmagorie filozofică. Atunci Ştefănescu i-a povestit cum au creat viaţa nişte savanţi, pe cale experimentală. Au pus formol în apă de var şi, în anumite condiţii, după un timp s'a înregistrat apariţia unor organisme celulare cu totul elementare. „Sau poate — adăugă prudent — numai a unei simple materii proto-plasmice". — Dar cu toate acestea viaţă, vezi dumneata, — spuse sublocotenentul Ştefănescu. Formol şi apă de var, apoi viaţă. Praguri, ascultă-mă pe mine... praguri, tranşante nu există în natură. „Totul curge", vorba acelui bătrân Heraclit. — Dar, în viaţa socială, există — se încăpăţânase Dâlgeanu. II lăsaseră amândoi în pace, în cele din urmă. Acum însă, întins pe pat, cu mâinile sub ceafă, Nicuşor Ştefănescu sta cu ochii deschişi, clipind rar şi neştiind ce să se hotărască a crede. Are dreptate oare Dâlgeanu, când susţine că viaţa socială nu poate fi preţuită tot după criteriul biologic? El, Ştefănescu, a susţinut că da. Insă îi stăruie în minte şi-1 hărţuieşte o întrebare: atunci de ce a aplaudat împreună cu soldaţii antifascişti la strigătul lui Mălinescu, deşi acceptase mai înainte, fără rezerve, ordinul dat de Vasu şi de Tărăbuţă că ofiţerii la adunare vor rămâne absolut pasivi, orice-ar fi să se întâmple ? Ştefănescu fusese chiar foarte bucuros că Tărăbuţă şi Vasu îşi luaseră asupra lor grija ' oricăror reacţiuni de care ar fi fost eventual nevoie. In felul acesta îl scăpau de o bătaie de cap pe care n'o dorea. Se simţise degajat de orice răspundere, iar aceasta îi convenea perfect. Şi când colo, uite, fără voia lui, s'a pomenit că a intrat în conflict cu toţi ceilalţi ofiţeri, în timp ce Dâlgeanu şi Panţâru îl şi consideră acum de-al .lor. Păcătoasă încurcătură ! Cât a dorit tot timpul să fie şi să rămână deoparte de toate frământările acestea pe oare le consideră meschine, inutile. 310 AUREL LAMBRINO Necăjit de neprevăzuta lui întâmplare, Nicuşor Ştefănescu fusese tăcut toată seara. Tărăbuţă îl şi luase la ochi, ieşind dela club. La cină îi spusese : — Dumneata, Ştefănescu, aud că ţi-ai manifestat nişte opinii personale la meeting. Ţi;a venit pe semne gust să poţi circula liber prin tot lagărul ca şi feţi-frumoşii aceia de Panţâru şi Dâlgeanu... Un locotenent, izbucnind în râs, îi întărise spusa : — Lăsaţii, don' căpitan. Cine circulă azi în Rusia, mâine în ţară nu va mai circula deloc. Şi a închipuit, cu degetele încrucişate, nişte gratii dindărătul cărora privea holbându-şi ochii în chip caraghios. Ceilalţi au început a hohoti. Panţâru şi Dâlgeanu, ca deobicei, nu erau de faţă. Mâncaseră în fugă şi ieşiseră să se plimbe cu Schnorke. Hohotele se isbeau ca nişte cai în galop de un Ştefănescu prăbuşit sub picioarele lor. S'a roşit; a trântit lingura pe masă, strigând : — Cred că mai de grabă dumneavoastră ar trebui să vă fie jenă... la toţi... Ce=aţi dat a înţelege, mă rog, când aţi respins prin muţenie urarea lui Mălinescu ? Oricine ar fi el... comunist sau nu... e un patriot român. A strigat: „Trăiască România..." Patriotismul... — Stai, stai, nenişorule, — l'a luat în primire Vasu. — Stai că nu-i aşa. Trăiască, trăiască... dar ce fel de Românie ? Ha ? — Liberă şi independentă... — făcu sarcastic căpitanul Ancei care stătea lângă Tărăbuţă. Iar Tărăbuţă întorcându-se spre Ancei, zise: — Aia nu mai e România. — Şi scutură din cap violent, repetând cu îndârjire. — Nu-i România noastră aia... Aia, e începutul drumului spre comunism. Căpitanul Ancei, slăbănog, cu ochii vesteji şi cu nişte mustăţi mari pe oală, se făcuse cunoscut de mai demult prin povestirile lui, foarte adevărate, despre beţiile monstruoase pe care le trântea odinioară şi care-creaseră faimă în trei regimente. Acum, silit să bea numai apă, îi ocăra pe sovietici de fiecare dată când ducea la gură cana. Răspunzându-i lui Tărăbuţă, Ancei îl privi dispreţuitor pe Ştefănescu şi murmură : — Păi eu, de. ce zic ? Sublocotenentul s'a ridicat dela masă şi a ieşit în curte urmărit de privirile celorlalţi. Le simţea în spate, în ceafă, privirile acestea. Din uşă, l-a mai auzit pe Tărăbuţă declarând tare, înadins : — II prefer pe Săndulescu, da, da. Eşti măgar şi lipsit de caracter, Săndulescule, să ştii, dar nu-ţi fac insulta să te compar cu... Uşa pe care a trântit-o Ştefănescu a bufnit ca un pumn zdravăn în masă. „De-acum au să-'mi facă mizerie toţi ăştia, nu glumă", gândi Ştefănescu amărît, fără să ştie bine ce-1 amărăşte mai mult: că nu poate dormi sau că-i vor face mizerie ceilalţi ? „In definitiv, nici aşa nu eram eu prieten la toartă cu vreunul dintre ei. Mai de grabă aş putea spune că m'am legat oarecum cu Dâlgeanu... Ei, dă-i dracului! Mult mai supără^ toare e chestia ailaltă... tranşantele... Ce tranşante, domie, nu există nici o tranşantă!". Se lumina de ziua şi el tot nu putea adormi. Ca să scape de gânduri îşi aminti voit o sumedenie de lucruri şi de fiinţe din trecut. îşi evocă figurile colegilor de liceu şi de facultate, ale celor din cancelaria VOLUNTARII 311 şcolii, apoi ale notabilităţilor din orăşelul unde fusese numit numai cu doi ani înainte de izbucnirea războiului. încercă zadarnic să se mai bucure ca alte daţi că e atât de aproape de Bucureşti catedra lui. Socoti după aceea amănunţit, sperînd să-şi înduplece somnul, câţi ani mai are tată-su până o ieşi la pensie şi află cu spaimă că la anul ar trebui să se şi întâmple aceasta. Pensia lui de fost funcţionar la primărie, sigur că n'are să-i ajungă deloc. Până a nu fi fost luat prizonier, Nicuşor Ştefănescu trimitea regulat părinţilor câte o sumă lunară, .rupân.d-o din leafa şi mai târziu din solda lui. Nu se însurase tocmai pentrucă să-i poată ajuta pe bătrâni. „Acum probabil că o duce şi mai greu, bietul tata", îşi spusa mâhnit. Şi înjură printre dinţi, amintindu-şi cum se lăuda Tărăbuţă mai zilele trecute cu taică-su, colonel vechi, care posibil să fi avansat general, că-i venea rândul. In cele din urmă, îl luară într'o horă nouă, alte gânduri. Cum au încremenit studiile lui pentru doctorat. Ce lucrări noi vor fi apărut între timp şi câţi ani îi vor trebui, după ce se va încheia pacea, până să se pună din nou la curent,. N'a avut bani niciodată să-şi cumpere tratatele necesare. Mereu trebuia să se ducă la Bucureşti pentru orice volumaş, să-1 conjsulte în biblioteci sau să-1 ceară cu împrumut dela foştii lui profesori. Se simţi însă mai mângâiat când îi veni în minte că, poate în timpul războiului, nu se vor fi scris prea multe în domeniul botanicei., A doua zi, sublocotenentul Ştefănescu s'a învârtit mereu, fără rost, ba prin dormitor, ba prin curte, străin de toţi ceilalţi. Se plimba în neştire, bondoc, cu mâinile la spate şi fără să-şi aplece fruntea nici măcar când trecea pragurile, de parcă ducea un coş pe creştet. Câteodată se şi împiedica de praguri, dar nu le lua în seamă. Treceau unii grăbiţi pe lângă dânsul şi-1 ghionteau, cu sau fără voie. El nu se ferea, nici nu se supăra. îşi urmărea un . gând al lui, greu! de prins. Nici când a venit Mălinescu nu şi-a ieşit din ale sale. Nu s'a mai dus ca alte daţi să facă parte din cercul care-1 învăluia pe comunist; „nu-mi arde — îşi zicea — de dispute politice şi militare". Se plimba, se plimba mereu, singur, cu capul sus, dar cu fruntea încreţită. Străbătea coridorul în lung dintr'un capăt în celălalt, cobora treptele, ieşea în curte, se întorcea în sala în care se aflau Mălinescu şi ofiţerii, apoi o pornea iarăşi pe coridor. Nu-i vorbă, că şi cei ce se strânseseră acum în jurul lui Mălinescu erau mai puţini numeroşi ca de ob'iceiu. Mălinescu începu, din vorbă'n vorbă, să discute cu dânşii însemnătatea semnării moţiunii. Se străduia să-i convingă că această luare de atitudine din partea soldaţilor şi ofiţerilor antifascişti reprezenta implicit şi o luare 'de atitudine contrarie din partea celor ce. nu se solidarizau cu dânşii. Panţâru şi Dâlgeanu, care mai înainte discutaseră îndelung cu Mălinescu în curtea mare a lagărului, îl sprijineau cât puteau, recurgând uneori la argumentări destul de strânse, care-i incomodau pe unii dintre cei ce aveau destule a-şi reproşa. Nu se aştepta nimeni să-1 vadă pe Tărăbuţă apropiindu-se de cercul din jurul lui Mălinescu. Şi totuşi a venit căpitanul. S'a apropiat cu paşi măsuraţi, ţinându-şi mâinile în buzunarele pantalonilor şi încercând să dea a înţelege în toate felurile că intră în vorbă nu pentrucă l-ar 312 AUREL LAMBRINO interesa subiectul, ci fiindcă se consideră dator numai să impună un punct de vedere al său. La un moment dat spuse cu o voce iritată: — Domnule, eu repet ceeace v'am spus şi ieri. Moţiunea aceasta trebuie neapărat să cuprindă şi voinţa ofiţerilor. In moţiune, insist... e drep^ tul nostru... cerem să se specifice clar că noi sântem neutri. Mălinescu nici nu se uita la dânsul. Dar Panţâru i-o întoarse ironic lui Tărăbuţă, spunându-i cu un zâmbet : — Ce nevoie aveţi de asta, domnule căpitan? Dumneavoastră sunteţi convins că nemţii vor birui. Aşteptaţi până atunci. Să nu vi se strice cumva cariera, dacă vă amestecaţi printre antifascişti... Tărăbuţă se înfurie : — Nu vorbesc cu dumneata. Cu dumnealui vorbesc. Mălinescu îi răspunse uscat: — Cu mine? Nu. — Şi către ceilalţi care se uitau miraţi şi la dânsul şi la Tărăbuţă,neînţelegând ce se petrece : —- Moţiunea domnilor ofiţeri, va cuprinde numai exprimarea voinţei antifasciştilor. Ea nici, nu poate cuprinde altceva; n'ar avea rost. — Bine, domnule, — strigă obraznic Tărăbuţă, atunci cei care se declară neutri, ce sunt după dumneavoastră? Fascişti? Dâlgeanu îşi făcu loc cu coatele, ca să iasă mai în faţă, şi cu privirea drept înainte spre căpitan, ca un braţ cu arătătorul întins, pronunţă solemn : — Azi, da. Trecu tocmai atunci şi Nicuşor Ştefănescu, plimbându-se pe lângă grupul de ofiţeri care ascultau tăcuţi înfruntarea lui Tărăbuţă de către Panţâru şi Dâlgeanu. Ascultă şi el. Replica lui Dâlgeanu îi răsună în urechi bubuitor de parcă, pentru dânsul, doctorul vorbise la microfon. Se îndepărtă încruntat, cu fruntea şi mai încreţită, simţind că-1 răscoleşte un început, de mânie oarbă. N'ar fi putut spune ce anume îl mâniase, dar nu se mai simţea calm deloc. Se duse la gardul care despărţea curtea ofiţerilor de curtea mare a lagărului şi se sprijini de-o ulucă, privind lung dincolo la forfota soldaţilor. Aproape numai uniforme nemţeşti se vedeau. Rar, ici colo, apăreau ca nişte puncte, hainele verzui româneşti. Se arătă într'un rând flăcăul acela al cărui nume îl reţinuse ieri, întâmplător: Se-vastian Pârlog. Nicuşor' Ştefănescu îşi amintise, auzind numele acesta că pe bunicul lui dinspre mamă îl chema cam la fel: Pârlogea. Fusese ţăran, bunicul Pârlogea; fiică-sa, — mama lui Ştefănescu -— se măritase cu feciorul popii Ştefănescu acolo, la ei, în sat la Cârligi... — Să trăiţi, domnule sublocotenent — auzi deodată în spatele lui. Se întoarse iute. II saluta caporalul care vorbise ieri, la adunare, îndată după Mălinescu. Stătea cu mâna la bonetă, jucându-şi ochii şi zâmbind prietenos. — Bunăziua, — răspunse Ştefănescu, nepricepând ce doreşte dela dânsul caporalul. Dar când Vasile Roban îi întinse mâna, sublocotenentul chiar se zăpăci puţin. Ce să facă? Să) l-o întindă şi el? De l-o vedea vreunul dintre ofiţeri, iarăşi o să se pornească 0 serie de înţepături la adresa lui; le dă motiv. Dar nici nu putea să-1 lase cu mâna întinsă pe cineva care nu-i făcuse nici un rău... Şi mai ales, pe băiatul acesta care-i zâmbea vesel, atât de deschis şi încrezător. Ştefănescu îi strânse mâna lui VOLUNTARII 313 Roban, dar nu apucă să şi-o retragă foarte repede, aşa cum intenţionase la început, fiindcă-1 auzi spunându-i: — Vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala, domnule sublocotenent. Insă vreau să vă felicit. De-asta mi-am îngăduit,, — Pentruce să mă feliciţi ? — întrebă mirat Ştefănescu. — Pentrucă ieri aţi arătat ■ că sânteţi cu noi. Ştefănescu înălţă o sprânceană : — Cred că te înşeli, omule. Eu n'am ridicat mâna.. Şi, fără să ştie de ce, spuse mai încet, şovăind: — Numai domnul locotenent Panţâru şi sublocotenentul Dâlgeanu., Eu., nu., Roban râse fără să pară surprins şi se rezemă de gard, alături de Ştefănescu : — Chiar nu? Eu nu ştiam, drept să vă spun. N'am văzut ce-aţi mai făcut., şi nici n'am întrebat pe nimeni. Dar credeam aşa.. Că vă văzusem aplaudând, ştiţi, când a strigat Mălinescu „Trăiască România"., Aşa am crezut., — Nu, n'am ridicat mâna,. Aşa încât., — făcu Ştefănescu necăjit, vrând să se descotorosească de caporal. — Dar dece n'aţi ridicat'o? — nu se lăsă Roban, prefăcându-se a nu fi observat că ofiţerul doreşte să curme discuţia. Şi discuţia a avut loc. Lui Vasile Roban nu-i mai putea vorbi Ştefănescu despre tranşante şi netranşanle. Acum era vorba, simplu, fără complicaţii filozofice, dacă poate sta cineva nepăsător sau nu văzându-şi patria îngenunchiată de fascişti. Atât. Şi astfel punându-şi problema, Nicuşor Ştefă/nescu se simţea din ce în ce mai strâmtorat, din ce în ce mai aproape de o mărturisire pe care o vedea dând năvală peste dânsul, aşa cum înlătură soarele umbra pomului şi te găseşte pe banca pe care te aşezaseşi mai înainte, tihnit. Ştefănescu însă nu voia să fugă; asta, nu. — Eu, frate — îi spunea el lui Roban — am avut o atitudine a mea în ţară. Eu sunt un om sărac, dascăl de liceu. Mă ocup în special de botanică,, de ierburi.. Nu mă interesează chestiunile sociale şi problemele politice. A, da., discut din când în când., aşa, de dragul discuţiei. Dar atitudine?,. Facă alţii ce-or şti. Eu nu mă pricep. Eu mă pricep numai la ale mele. Cum am fost în ţară, aşa vreau să fiu şi aici, acum. Aşa încât., vezi.. Numai că Vasile Roban a găsit ce răspunde şi la acestea. Avea cl un dar de a întoarce mereu lucrurile în aşa fel, încât să nu se piardă deloc din vedere faptul esenţial, viaţa, chiar viaţa lor acolo, în lagăr. Lui Ştefănescu, caporalul îi făcea impresia că-1 ţine într'una cu ochii aţintiţi asupra unui amănunt pe care el, Ştefănescu, n'ar dori să-1 mai vadă; iar caporalul dimpotrivă, tocmai asupra acestui amănunt i-ar cere stăruitor să-şi aţintească ochii. Un amănunt? Pentru Nicuşor Ştefănescu era în tr'adevăr un amănunt, în aparenţă. Spuse: — Şi ce crezi dumneata., că fără politică nu poate cineva trăi? Roban îi răspunse cu adâncă încredinţare: — Nu poate. Dacă nu face el politică, fac alţii cu dânsul politica lor. De-o pildă cum face, căpitanul Tărăbuţă cu dumneavoastră sau cu alţii., — Dă-1 naibii! — se enervă sublocotenentul: Alt exemplu mai bur decât frizura aceasta cu cizme nu găseşti? 314 AUREL LAMBRINO — Deocamdată nu găsesc altul — se încăpăţâna Roban. — Sau, •• presupunem, dacă vreţi, altceva. Să luăm un muncitor... Un turnător, să zicem. Că eu îs turnător... Bătrân, nu vrea să ştie de nimic. Iar maistrul lui îi spune: — Uite aşa şi aşa... II ascultă turnătorul, crede că nu face nicio politică... şi când colo, îi trage tocmai cu politica duşmanului de clasă... care-1 pune să-şi bage singur degetele în ochi... Acum, să mai zicem că are turnătorul un fecior... Mălinescu ieşise şi el în curte, mai pe urmă, cu vreo câţiva ofiţeri. Săteau pe bănci şi discutau. Ieşise şi Tărăbuţă cu Vasu, cu Săndulescu şi cu alţii, aşezându-se la soare, în altă parte a.curţii. Lui Nicuşor Ştefănescu nu-i mai păsa însă că-1 văd toţi discutând aprins cu acel caporal care-şi îngăduise ieri atâtea, la adunare. Ii punea caporalul nişte probleme foarte noi, extrem de interesante. Şi viu, viu,... viaţă adevărată... S'au despărţit peste vreo două ore; venise între timp şi Mălinescu lângă Roban, şi se amestecase şi el în discuţie, făcându-1 pe sublocotenent să înţeleagă că ceea ce spunea caporalul are o bază şi mai largă încă. Ştefănescu a continuat după aceea să se plimbe singur până l-au chemat la masa de amiază. Mancă tăcut, cu nasul în farfurie. Habar n'avea ce spun cei din jur încercă mai pe urmă să stea puţin la taifas cu Panţâru şi Dâlgeanu. 11 sâcâia faptul că vorba lor era ■ câteodată cam moale şi cam nesigură, dar întrucât îi sunau încă în auz unele afirmaţii neaşteptate ale lui Mălinescu sau ale caporalului, chiar şi ceeace susţineau pe rând ca şi'n atâtea alte daţi, ofiţerii antifascişti, i se părea acum că a căpătat un înţeles mai plin, mai adânc. Spre seară, nu mai rabdă. Reîncepând să se plimbe, cu mâinile la spate, mormăia : ,,0 semnez. Gata... O semnez. Eu nu fac politică... Asta-i sigur. Dar nici politica lor să n'o facă alţii cu mine... Să ştii că semnez". Totuşi, când l-au invitat Panţâru şi Dâlgeanu să meargă cu ei la adunarea de după amiază a refuzat îndârjit. Se răzgândise dintr'odată, nici el nu ştia cum: — Nu-mi trebuie mie complicaţii în viaţă... Nu, nu, duceţi-vă singuri. Eu am să mă mai gândesc. Dacă vă spun că nu merg, nu merg... Degeaba, nu merg. Nici măcar simplu spectator nu vreau să fiu. Nu! Panţâru şi Dâlgeanu au plecat, bombănind necăjiţi. Fuseseră siguri că-1 vor convinge să semneze. „Dar e încăpăţânat Ştefănescu acesta, ceva de necrezut..." Ştefănescu a rămas singur, bozumflat, nemaiştiind ce se petrece cu dânsul. Se uita dincolo, în curtea largă şi-i vedea pe. soldaţi adunându-se mereu în grupuri din ce în ce mai mari. Apoi au început a intra în club. Se aşteptau unii pe ceilalţi în dreptul uşii înguste şi treceau pragul rând pe rând, hotărîţi. Pragul acela îi atrăgea irezistibil atenţia lui Ştefănescu, de parcă ar fi fost o ultimă mare descoperire ştiinţifică, nu un simplu prag. Când îi zări pe Dâlgeanu şi Panţâru mergând împreună cu Mălinescu, Roban, Pârlog şi încă vreo doi, Nicuşor Ştefănescu sări de pe bancă nestăpânit şi fugi în dormitorul ofiţerilor. Ii venea să strige de ciudă; se simţea enervat ca un stup zumzuitor, înrăit. Maiorul Vasu juca cu locotenentul Săndulescu un joc inventat de dânşii, cu beţele de chibrituri în lipsă de altceva (cărţile de pocher le rupsese Tărăbuţă): răsturnau cutia pe masă şi luau cu mâna foarte iute, pe VOLUNTARII 315 fiecare, întorcând capul, atât cât puteau cuprinde cu trei degete. Soţ sau fără? Miză: cincizeci de grame de pâine din raţia de a doua zi. Iorgu Vasu zărindu-1 pe ■ Ştefănescu, părăsi jocul fără nici o explicaţie şi veni spre dânsul. II înşfacă de braţ nevrând să ia în seama im potrivirea mută a sublocotenentului şi-1 duse la Tărăbuţă care stătea p< marginea patului împreună ca Ancei şi încă alţi doi ofiţeri. Râdea maiorul arătându-i-1 pe Ştefănescu lui Tărăbuţă: - Alfons, ţi-am spus că tu nu judeci totdeauna bine oamemi. Une-1 II vezi? O face el asa pe nebunu' uneori, că-i civil... rezervist... Da-i băiat de treabă Aşa-i că esti băiat de treabă, Ştefănescule? Ap auzeie ca apl.a-zele.' II plac lui mofturile astea, fiindcă-i boboc. Dar de semnat hârtia comuniştilor., Ior carej,o nregătise. Apucă apoi batista udă cu mana stânga, van dreapta in ouzu narai în oare aşezase etichetele, scoase una, pe care o umezi pe partea umată şi o lipi de fereastra întunecată a casei, lângă care se aflau. feUma Merge? întrebă Bogdan, scrutând bezna, găurită din loc in loc de, felinarele cu lumina camuflată. o ţintă, că viaţa lui nu-i mai aparţinea. Si simţi adânc răspunderea pe care o'cuprindea mândria gândului că intrase în rândurile celor mai buni, mai hotărîţi. Avea de înfruntat primejdii. In faţa lui se deschidea drumul cu atâta râvna căutat, drumul care ducea spre Partid. Am să fiu vrednic? se întreba baiatol. Şi îsi răspunse singur, hotărît: — Da, am să fiu. Iar când, întorcâr.du-şi privirile, întâlni zâmbetul (încurajator al lui Bogdan, se simţi sigur, puternic. In staţie se adunase o mână de oameni care aşteptau autobuzul. Cana maşina sosi se înghesuiră cu toţii, se îmbrânciră, încercând să se urce. — Am copil, oameni buni! strigă o femee şi ceilalţi, cum putură, încercară s'o ferească şi să"i facă loc. Dar atunci se ivi un ofiţer neamţ. Avea într'o mâna o sticla cu vin şi cu cealaltă apuca la întâmplare, câte un cetăţean, îl trăgea îndărăt şi-şi făcea loc cu genunchii. Oamenii începură să murmure: —- Platz, platz, răcnea ofiţerul. Verfluchte... Bogdan îi făcu lui Vasile cu ochiul şi amândoi se strecurară îndărătul ofiţerului. Acesta ajunsese tocmai la femeea care pusese un picior pe scara autobuzului. întindea mâna s'o tragă înapoi şi pe ea, când Vasile ţipă: „ — Pardon! şi-1 pocni pe neamţ în spinare. Sticla îi scapă din braţe şi vinul se împrăştie pe jos, printre cioburile verzi. 320 VLADIMIR COLIN Oamenii zâmbiră pe sub mustăţi şi-1 acoperiră pe tânărul, care se pierdu în mijlocul lor. Furios, ofiţerul încercă şă-şi sooaită revolverul, dar se trezi cu Bogdan, care-1 prinse în braţe, strigând într'una : — Nu împingeţi, nu împingeţi! Ofiţerul răcnea, ameninţa. Profitând de înghesuială, câte un cetăţean îi zvârlea un ghiont şi urca în autobuz. Era, prin beznă, o luptă aproape tăcută, în care ofiţerul, imobilizat, încasa pumnii, urlând de durere şi furie, iar oamenii — muncitori din cartier — se răcoreau pentru multele pricini de ură, pe oare le aveau împotriva hitleristilor. Sooţându-şi capul prin ferestruică, şoferul înţelese ce se petrece şi nu se îndura să pornească maşina. — Gata! strigă deodată Bogdan. Şoferul claxona, oamenii se urcară într'o clipă şi autobuzul porni în viteză. Buimăcit, ofiţerul rămase singur pe trotuar. — I-o făcurăm! râse un muncitor, îndreptându-şi haina sucită pe trup. — Mi se pare că era beat, spuse cu nevinovăţie Bogdan. i Celălalt îi făcu cu ochiul, dar tânărul îşi scoase liniştit biletul şi se îndreptă spre capătul autobuzului, după cei întrebă pe taxator cât era ceasul. 11 lăsă pe Vasile să-şi urmeze drumul şi coborî curând, îndreptându-se spre strada, pe care trebuia să controleze felul cum decursese acţiunea. Mai zâmbea încă, amiritindu-şi de mutra furioasă a ofiţerului şi se gândea că şi asta era — în felul ei — o acţiune. Şi încă o acţiune la care fuseseră antrenaţi cetăţenii, care arătaseră că atâta aşteptau. Deodată se opri. Dacă vreun tovarăş căzuse la împrăştiere? îşi muşcă buzele şi păşi mai încet. Cineva trecu pe lângă el, fluterând, apoi se făcu linişte. In depărtare şueră un tren, poaite unul din miile de trenuri care duceau armament şi oameni către front. Fără veste îşi aminti de jurnalul de actualităţi, în care văzuse pentru prima oară oameni sovietici, în anul acela cumplit al izbucnirii războiului. In sala întunecată a cinemaltogratului se iviseră pe pânză ostile lui Antonescu, pătrunzând tâlhăreşte într'unul din nenumăratele sate fericite ale Marii Uniuni. Satul era în flăcări, gloanţele şuerau.. Un tanc nemţesc se oprise în capul unei, uliţi şi azvârlea foc, în timp ce în fund, departe, se zăreau trecând prin pânzele fumului nişte chipuri nelămurite. — Priviţi, răcnea glasul care însoţea imaginile, acolo sunt bolşevicii... Bogdan simţise cum inima îi zvâcneşte fierbinte şi se ridicase pe scaun, ou pieptul înainte, încercând să vadă, să desluşească o faţă, în goana imaginilor de pe ecran. Acolo, în parne şi oase, luptau comuniştii, învăţătorii, tovarăşii lui, făuritorii Marii Revoluţii din Octombrie, I se părea în clipa aceea că broşurile pe care le cetise nu însemnau nimic faţă de chipul adevărat, încordait, al unui om care-1 văzuse pe Lenin, care-1 urmase şi muncise cu Stalin, chipul unui om născut pe pământul socialist, pe care-1 apăra acum împotriva haitelor asmuţite de marii bancheri din birourile capitonate. Nu izbutise să vadă chipul niciunui om sovietic. Ieşise din sală atunci şi multă vreme rătăcise fără ţintă, zguduit de imaginele acelea... Din susul străzii venea pentru control prima pereche de utecişti. Păşiră pe lângă Bogdan, silindu-se să pară nepăsători şi abea dacă schimbară o privire. înainte de prima răscruce se iviră alţi doi şi aşa, pe rând, putu Bogdan să-i treacă în revistă pe toţi. Nu lipsea nici unul. Mergeau liniştiţi. Însemna că acţiunea fusese dusă la capăt fără pierderi, aşa că IN SPATELE FRONTULUI 321 luând-o spre casă, Bogdan zâmbi ironic, păşind pe lângă sediul circumscripţiei de politie, în poarta căreia dormita uri poliţai. ,,Aţi pus5o de mămăligă!" îi strigă, în gând. ,,Ştiu c'o să vă frece mâine"... In odăiţa lor, în care trebuia să se aplece ca să poată intra, coborând două trepte, mama îl aştepta, cârpind lângă masa şchioapă. — Unde-ai umblat până acum? Ştii cât e ceasul? — Săru-mâna, mamă. Nu te supăra.. Am avut nişte treabă, am isprăvit-o cu bine. — Aşa ? întrebă bătrâna şi-1 privi peste ochelarii cu rame de sârmă. Bogdan se întinse pe patul lui şi — cu mâinile pe după cap — zâmbi fără a mai răspunde. Ghicea oare mama aceea, cu obrajii supţi şi înegriţi de anii plini de lipsuri, de viaţa aspră a mai tuturor femeilor din cartier, ghicea ea oare rostul întârzierilor lui, al vorbelor şoptite, pe oare le schimba cu câte un tovarăş, atunci când acela îl căuta acasă, pentru o priciră care nu suferea întârziere? De multe ori se întrebase Bogdan şi i se părea uneori că bătrâna îl privea într'un fel anume, dovedind că ştia şi înţelegea tot. Acum, de pildă, îl privise peste ochelarii cu rame de sârmă, rostind numai vorba aceea : Aşa ?, cu o unduire a glasului, care spunea multe. — La ce te gândeşti? întrebă mama. întins pe pat, Bogdan îşi întoarse ochii spre făptura ei mereu cernită şi un val de duioşie îi cuprinse inima. — La matale, — şopti. Femeia lăsă în poală ciorapul la care cârpea şi dădu încetişor din cap. — Acum zece ani, vorbi ea, tot în odaia asta stăteam şi tot la masa asta şi era târziu, tot ca acum. Tu erai mic, dormeai colo. şi ea mă gândeam, mă gândeam.. Pe tatăj-tu îl ridicaseră jandarmii, că fusese şi el în grevă, atlunci când au împresurat atelierele şi au. tras în oameni.. Eram singură, de el nu ştiam. Ce să mă fac eu ? ziceam. Cum să răzbesc ?... Şi cum mă frământam aşa, ţin minte ca acu, m'am gândit că peste zece ani ai să fii om şi că ai să ai parte poate de mai mult noroc decât tată-tu.. Femeia (tăcu o clipă şi din nou îşi clătină fruntea, în timp ce Bogdan o urmărea nemişcat Dulapul trosni, dar nici unul dintre ei nu păru să fi auzit. — Au .trecut zece ani, spuse ea, cu glasul obosit, zece ani., împuşcăturile de atunci au sporit şi războiul bântuie în lume, tată-tu-i acolo, pe front, iar tu te sitrecori noaptea pe uliţi şi faci ce faci,. Nu, grăi repede mama, văzându-1 pe Bogdan că dă să vorbească, nu span asta oa să te opresc! Nici pe tată-tu nu l-am oprit, când a fost cu greva.. Dar când o să se sfârşească toate, când, Bogdane, băiete, mai spuse oftând, mi-i inima grea.. Tânărul se ridică de pe pat şi aşezându-se pe un scaun la masă, îi cuprinse mâna: — Ştiai vrasăzică? — Şltiam, zâmbi mama, lăsându-şi palma peste mâna feciorului. Dar uneori., şovăi o clipă, şi urmă încet, cu glasul frânt, uneori., mă tem... Bogdan îi strânse mâna mai tare. Se aplecă spre ea. — Nu trebuie, spuse cu blândeţe. Ce-ar zice tata? viaţa romaneasca 21 322 VLADIMIR COLIN Din nou zâmbi femeia, dar lacrimile îi străluciră în ochi de astă dată.. — Mărie, Mărie, rosti ea, amin&nd vorbele bărbatului, cine e femeie de grevist? Buzele-i tremurau, şi lacrimile pe care încercase să le oprească îi curgeau acum nestăvilit, umezindu-i obrajii. — Nu lua seama, şopti printre lacrimi... aşa... nu ştiu... Te-am aş*ep= lat prea mult... Mişcat, Bogdan îi cuprinse umerii, cu braţele. — Măicuţa mea, încercă s'o liniştească, măicuţa mea... şi prinse a-i vorbi încetişor, ca unui copil, strângându-i capul la piept. Când peste câteva clipe o simţi mai potolită, îi povesti întâmplarea cu neamţul, pe care oamenii îl buşiseră în staţia autobuzului. ' — Săi fi văzut cum urla şi se frământa, când i-a căzut sticla! Te-ai fi crezut la teatru... Femeia zâmbi printre lacrimi, îmbărbătată de voioşia lui şi-şi şterse ochii cu podul palmei. — Nu te lua după mine, spuse mai apoi. Uneori, stând singură, mă răzbeşte aşa... Tu, să nu iei seama... Dar Bogdan se şi ridicase dela masă şi cotrobăia acum într'un sertar, căutând o carte, pe care i-o împrumutase lui Vasile. Cu o zi în urmă, îi fusese înapoiată. — Mamă, am să te rog ceva, — îi vorbi, când se întoarse la masă, cu cartea în mâini. — Citeşte asta... — Ce e? întrebă bătrâna şi apucând cartea cu coperta făcută ferfeniţă din pricina multelor mâini prin oare trecuse, citi încet: Maxim Gorchi — Mama... In picioare, ou mâna pe umărul ei, Bogdan îşi aplecă şi el ochii peste carte. Sirena şueră lung. Isbind o ultimă dată într'un nit buclucaş, asa încât carcasa locomotivei sună ca un uriaş clopot1, Bogdan sări jos şi se îndreptă către cantină. Când ieşi din hală, priveliştea cunoscută îl întâmpină cu grămezile de şpan ruginit, cu roţile, arcurile, osiile şi mormanele de fiare vechi, cu vagoanele arse sau turtite ca nişte armonici printre care oamenii se grăbeau, vorbind înJ?re ei despre scumpete şi despre război. — Am trecut azi dimineaţă pe-acolo, îi şopti Vasile. Un copoi se muncea să le rupă... — Dar oamenii? întrebă Bogdan, tot în şoaptă. — Se sltrânseseră ca la urs! — Aha! râse utecistul, şi schimbând vorba, începu să povestească despre munca din dimineaţa aceea. La cantina, care se reducea la o simplă bucătărie murdară, unde mirosul de ceapă se împletea cu alte mirosuri grele şi râncede, oamenii făceau coadă, ca de obicei, întindeau gâturile să vadă zeama lungă diff străchinile de tinichea ale celor ce apucaseră să capete de mâncare şi, văzând-o, începeau să înjure, mânioşi. Cei oare gustau din zeama alceea, în care printre coji de ceapă pluteau câteva boabe de fasole, strigau şi mai tare, ameninţând direcţia,şi bucătarul, care le furau ultimul ban cu aşa zisa lor cantină. IN SPATELE FRONTULUI 323 Alţii, resemnaţi, cu pâinea într'o mână şi strachina în alta, îşi alegeau un loc în curte, pe un morman de fiare sau într'un vagon distrus şi îmbucau repede, strâmbându-se şi înghiţind noduri. Nepăsător, bucătarul vâia polonicul în cazan şi-1 deşerta în străchinile întinse, în timp ce sudoarea i se prelingea pe faţa roşie, picurându-i de pe mustăţi. — Ciorbă-i asta ? se plângea careva, luând mărturie părerea tovarăşilor de muncă. Glasurile oamenilor se ridicau mânioase, cerând socoteală : — Hoţule, strigă Bogdan, te crezi în codru ? Ca şi cum n'ar fi auzit, bucătarul umplea mai departe polonicul, păstrând aceeaşi înfăţişare nepăsătoare, scârbită parcă. — N'auzi ? răcni un muncitor bătrân. Te faci că n'auzi ? Uite! Şi în hohotele celorlaţi, cu o mişcare furioasă, îi trânti în obraz ciorba, pe care tocmai o primise. Cu ea, sau fără, ea, tot atât... Faţa roşie a bucătarului se făcu vânătă. Cu şorţul îşi şterse chipul mânjit, în ftmp ce liniştea prefăcută dinainte lăsă loc unei furtuni de răcnete nedesluşite, pe care le însoţea cu ameninţări subliniate de energicele zvâcniri ale polonicului. Oamenii râdeau din toată inima, îl ascunseseră pe bătrân, iar glumele-1 împroşcau pe bucătarul batjocorit, care urla şi năduşea, strănutând ca o pisică burzuluită, în dosul mesei lungi, care-1 despărţea de muncitori. — Scaldă-te 'n ciorbă, măcar aşa, să-i simţi gustul şi tu ! strigă Bogdan, peste capetele celor din primul rând. Dar un strungar voinic, îmbrăcat într'o salopetă albastră, se isbi de el şi-T fulgeră cu privirea. Apoi desfăcu rândurile din faţa lui şi, apropiindu-se de bucătar, vorbi linştit: — Dece mai subţiezi şi tu ciorba/; Buză ? Şi aşa n'avem ce alege... Fă-o tu mai bună, mormăi bucătarul şi izbi înciudat în cazan. Destul de bună-i şi aşa, pentru voi! Acum oamenii nu mai râdeau. Strigăte mânioase întâmpinară obrăznicia lui Buză, în care cu toţii Văzură din nou numai veriga din lanţul care se isprăvea pentru unii cu direcţia, pentru alţii cu regele, lanţul care-i ţinea legaţi în sărăcie şi foame. — Câine! strigă cineva. Nu ţi-a scos nimeni colţii ? Capetele oamenilor se mişcară ca nişte valuri întunecate şi în faţa urii care se desprindea din mulţimea ameninţătoare, bucătarul dădu îndărăt: — Cine-i de vină ? se scutură el. Plătiţi mai mult şi-o să mâncaţi mai bine... Vorbiţi cu direcţia... — Ca să poţi fura mai mult, aşa-1 ? întrebă iar strungarul cel voinic. Şi luând mărturie mulţimea de oameni adaugă : — Aşa-i ? — Vezi bine că-i aşa ! strigă repede Bogdan, şi ceilalţi încuviinţară. Ba începură să se audă din mulţime şi acuzări, amintind despre mâncarea din anume zile, când după toate furtişagurile Buză se mai şi îmbăta, iar hrana muncitorilor semăna cu orişice, numai cu o hrană omenească,, nu. — Nu ne furaţi destul şi aşa ? întrebă cineva. Se îngraşă direcţia din foamea noastră... Nu-i mai ardea nimănui de glumă, nici râsete nu se mai auzeau. Mulţimea muncitorilor se frământa, împingea masa lungă, îndărătul căreia bucă- 324 VLADIMIR COLIN tarul se simţea tot mai înghesuit în perete, tot mai strâmtorat. Pe faţa lui vânătă, ochii se mişcau încoace şi încolo ca două bile de pământ ars. — Ticălosule! răcni careva, luptându-se să ajungă în Faţă. Stai numai să pun mâna pe tine.. Stai., Dar Buză înţelese la vreme că nu-i de fel nimerit să mai stea. Mor-măind gras, înfricoşat, se repezi în lungul peretelui, deschise o uşă şi pieri în clădire, în timp ce huiduelile oamenilor îl urmăreau din încăpere în încăpere. _ Fraţilor, strigă atunci strungarul cel voinic, aşa nu se mai poate! Cu mâncarea asta o să dăm curând în brânci şi nici de câştigat un ban n'o să mai fim buni,. Nimeni să nu ridice azi mâncarea ! O delegaţie dintre noi să arate direcţiei o strachină cu ciorbă şi să ceară ca pe banii noştri să se dea ce trebue, să nu fim furaţi şi să mâncăm omeneşte. Descumpăniţi, oamenii şovăiră o clipă. — Uşor de zis, strigă cineva. Cum să munceşti o zi întreagă fără să bagi ceva în gură ? Dar muncitorul bătrân, care-şi azvârlise ciorba în faţa' bucătarului, îl privi mânios şi strigă : — Tu, Oanţă, şi lături ai înghiţi, numai să zici c'ai înghiţit ceva 1 Câteva râsete ţâşniră ici şi colo, — Oanţă, plictisit, se dădu mai afund. — Stamate are dreptate, urmă bătrânul. Ce ? Ii place cuiva borhotul lui Buză ? Nici lui Oanţă, cât e el de mâncău, nu-i place., este, Oanţă ? Şi fără a mai aştepta încuviinţarea aceluia, bătrânul strigă : — Iaca, eu îs gata să merg cu Stamate în delegaţie. Şi să cerem un bucătar ales de noi, cinstit, nu hoţ ca'n codru ! Şi direcţia să dea şi ea, să nu sugă şi sângele din noi ! Stamate îl privi bucuros şi se gândi că nu degeaba era moşul printre cei care, în treizecişitrei, se ridicaseră dârji, la chemarea Partidului. Avea şi-o propunere, la care Stamate nu se gândise ! Câţiva se desprinseseră de mulţime şi acum se furişau printre vagoanele avariate de bombe, încercând să piară nevăzuţi, dar grosul muncitorilor rămânea pe loc. Odată aleasă, delegaţia se îndreptă spre direcţie. In urma celor trei, maissa muncitorilor venea încet, fără vorbe sau mişcări de prisos. Ştiau cu toţii că nu se joacă. Era vreme de război şi lucrurile se puteau întoarce a primejdie, gând care le venise pesemne târziu unora, ce se desprindeau din mulţime acum chiar pe drum, îndreptându-se spre ateliere. Ceilalţi înaintau hotărîţf. Dar Buză apucase să dea de veste că muncitorii „să răscoală". Comandantul militar al atelierelor şi un inginer le ieşiră înainte, nervoşi şi nesiguri. Trebuia evitat cu orice preţ un conflict de proporţii, — aşa se răspunsese la întrebarea neliniştită a direcţiei. Amintirea zilelor sângeroase din Februarie 1933 îi speria pe cei ce aveau tot interesul ca în ţară, în spatele frontului, să domnească „o ordine perfectă". Nici un scandal, nicio împuşcătură. Nemţii se plângeau şi aşa că atelierele nu produceau deajuns" şi ameninţau cu luarea de măsuri. Noroc că acum încă nu aflaseră,. Stamate îi văzu pe cei doi şi schimbă o privire cu bătrânul Comşa, care păşea în dreapta lui, — cu Petrescu, din stânga. Comandantul militar şi inginerul le veneau repede în întâmpinare, aşa că Stamate se opri. In urma delegaţiei lor, la vreo zece paşi, se opri şi grosul muncitorilor. IN SPATELE FRONTULUI 325 Inginerul Tănăsescu era socotit ca având anumite simpatii democrate, de vreme ce îşi făcuse studiile la Londra şi admira ţinuta vestimentară a lui Anthony Eden, pe care căuta să-1 imite. Comandantul militar, maiorul Bo-torcea, legionar antonescian, era. un adept convins al hitleristilor. Direcţia îl alesese tocmai pe Tănăsescu, pentru a întregi autoritatea lipsită de diplomaţie a comandantului şi a-i potoli pe muncitori. — Ce-i, oameni buni ? începu Tănăsescu, nesigur. îşi pipăia din două în două minute mustăcioara neagră. Stamate îj privi în ochi şi vorbi răspicat: — Nu mai putem, domnule inginer. Lefurile sunt mici, toate cele trebuincioase, scumpe. Şi, după toate, iată, iată, cu ce trebuie să-şi întărească puterea un om care munceşte din greu toată ziua? Şi-i făcu semn lui Petrescu, cel care purta o strachină cu fiertura lui Buză. Petrescu arătă ciorba şi spuse şi el: — Priviţi, domnule inginer. Direcţia dă mult prea puţine alimente şi bucătarul ne mai fură şi el pâinea dela gură ! Odată l-am prins cu carnea lipită pe piele, sub brâul cu care era încins. Altădată căra un sac cu cartofi din bucătărie. S'a jurat că se lasă de astea şi noi l-am crezut, că suntem oameni, sfârşi mai moale Petrescu, neobişnuit să rostească atâtea vorbe în şir. Acu, nu se mai poate... — Fleacuri se repezi Botorcea. Dac'am sta să ascultăm... îşi vârâse mâna dreaptă în despicătura hainei şi când îşi scoase chipiul, îi luci dhelia rotunda ca o tingire de alamă, spoită de soare. Ai noştri mor pe front, scriu pagini nepieritoare în istoria neamului şi voi... voi... Pe front! răcni deodată maiorul. Pe front 1 Acolo să vă plângeţi de ciorbă, sub gloanţele bolşevicilor! Auziţi ?... Faceţi pe voinicoşii, acasă ? — Noi, domnule... începu moş Comşa, mânios, dar Tănăsescu îl apucase pe Botorcea de braţ şi-1 şi trăsese niţel îndărăt. . — Ia să văd, grăi el, ia să vedem ciorba ! Ce, nu e gustoasă ? — Gustoasă ? isbucni moşul. Lături, nu ciorbă ! Apă dela spălatul străchinilor ! Cu asta să se ţină omul ? Când aburii ciorbii gâdilară nările inginerului, nasul subţire i se strâmbă fără voie. îşi pipăi din nou mustăcioara şi vorbi cu blândeţe : — Poate fi hrănitoare şi aşa, ştii... adică... Nu mai ştia însă nici el ce să spună şi Botorcea găsi de cuviinţă să-i sară in ajutor. — Sigur că-i hrănitoare! Voi nu vă gândiţi? Şi, în timp. ce mâna cu degete grăsuţe i se întindea către cei trei delegaţi: — Dece vă plângeţi ? mai ţipă. Staţi frumos la câldurică, ;leafa leafă, casa casă, nevastă, copii... Cât n'ar da eroii noştri de pe front să schimbe cu voi ! — Asta-i drept, chibzui Tănăsescu, de parcă ar fi fost şi el un muncitor şi ar fi găsit câteva fărâme de adevăr în vorbele maiorului. Dece să facem tulburare de prisos ? Pe mine mă ştiţi, eu ţin cu voi şi n'am dece să vă 'nşel. Vă doare ceva, veniţi la mine frumos, ca la un părinte... Stamate îl privi lung pe inginerul acela tinerel, care voia să-i fie pălinte şi lui şi moşului Comşa. — Iacă, am venit, spuse el totuşi, cu glas liniştit. — Da, dar asta-i frumos ? şi mâna inginerului arătă peste capetele delegaţilor mulţimea muncitorilor, care se apropiaseră, strângându-se zid 326 VLADIMIR COLIN în spatele celor, trei. Eu vreau să vorbim prieteneşte, dela unul la altul.,.. Voi, dragii m'ei, strigă Tănăsescu spre ceilalţi, duceţi-vă în linişte la locurile voastre. Cu delegaţii voştri vom vorbi şi ne vom înţelege, ca nişte români ce suntem cu toţii! — Apăi om asculta şi noi, că tot români se cheamă că suntem şi înţelegem şi noi! strigă Oanţă. Câţiva muncitori râseră scurt şi apoi urmară să privească posomoriţi înainte. Ceilalţi nici nu se mişcaseră. — N'auziţi ? strigă Botoroea scos din fire. Şi proţăpindu-se pe picioarele lui scurte, răcni ofiţereşte: — Stânga împrejur, marş! » O undă de murmure se ridică din mulţimea oamenilor, care păru că înaintează c'un pas. — Nu, nu! strigă Tănăsescu; atingându-şi de câteva ori repede mustaţa, de parcă ar fi fost numai lipită deasupra buzei şi s'ar fi temut că se poate strâmba dela locul ei. Nu aşa, oameni buni. Cine vrea stă, cine nu, pleacă. Suntem prieteni, nu-i aşa ? Cei cuminţi înţeleg despre ce e vorba şi se apucă de lucru. Dece să pierdem orele degeaba ? Ceilalţi,. Multora li se păru că la ultima vorbă mâna inginerului se strânsese într'un pumn mic, alb, care pieri dealtfel îndată, în buzunarul hainei. Dintre cei care văzuseră pumnul, sau cărora li se păruse că-4 văd, câţiva şovăiră şi se îndreptară spre ateliere. — Vedeţi ? Vedeţi ? strigă Tănăsescu. Sunt şi oameni cu scaun la cap., Stamate se încruntase", văzând fuga celor şovăelnici. Dar se întoarse şi mai hotărît spre inginer. — E vorba de hrana noastră, îi aminti. Cerem ca direcţia să îmbunătăţească aprovizionarea şi să fie schimbat bucătarul, — Cereţi ?... Cum ? Cum ? Botorcea se înroşise la faţă şi gâfâia de furie. — Cerem, răspunse scurt Stamate. Şi vrem să propunem noi un bucătar. Murmure de încuviinţare îi întăriră cuvintele. In curtea atelierelor, pata neagră pe oare o închipuiau trupurile muncitorilor se mişca, îşi schimba marginile, se întindea şi se strângea, asemeni unei uriaşe bucăţi de cauciuc. — înţelegeţi, spuse Tănăsescu nervos, că bucătarul e bun. Nu poate fi schimbat., — Numai pentrucă fură ! întregi moş Comşa. Asta aţi vrut să spuneţi, domnule inginer ? — Nu., se încurcă Tănăsescu. Adică., Nu poate fi schimbat, asta-i. De azi înainte masa va fi aşa cum voiţi. Poftim, eu personal am să mă ocup de asta şi am să controlez, mai adaugă el şi Botorcea îl privi uimit, o clipă. Apoi înţelese însă şi clipi repede. E bine ? încheie Tănăsescu. Un val de şovăială clătină mulţimea. — De, spuse cineva, dacă-i aşa., — Atunci., începu şi Petrescu, dar Stamate îi tăie vorba : — Noi, domnule inginer, am hotărît să-1 schimbăm pe Buză. Doar aşa o să scăpăm de o parte din furtişaguri. Pentru grija dumneavoastră vă mulţumim, dar,. — Lupul păru-şi schimbă, dar năravul ba, spuse iar Comşa. Cum să credem că din coadă de câine se poate face sită de mătase ?... Buză tot hoţ rămâne. IN SPATELE FRONTULUI 327 — Eşti prea bun, strigă Botorcea, care tăcuse până atunci, — şi-şi întoarse faţa spre Tănăsescu. Nu vezi ? Aici sunt oameni încăpăţânaţi... Numai eu o să le bag minţile în cap 1 Tănăsescu încremeni. II privi speriat pe comandantul care depăşise însărcinarea primită. Dacă se amesteca armata aveau să fie ciocniri, împuşcături, adică tocmai ceeace trebuia să se evite. Ameninţarea lui Botorcea avu însă efect asupra muncitorilor mai slabi de înger, care din nou şovăiră. — Gândiţi-vă, strigă neliniştit Tănăsescu, nu împingeţi lucrurile prea departe. Şovăiala celor din spatele lui îi dădu curaj lui Petrescu. — Eu zic să primim, începu acela, privindu-1 întrebător pe Stamate. — Nu se poate, răspunse strungarul, mişcându-şi trupul voinic. Noi avem un mandat... — Spuneţi voi, oameni buni, strigă Tănăsescu, folosind începutul de desbinare din sânul delegaţiei şi adresându-se peste capul ei mulţimii. Vocile se amestecară, se făcu larmă. — Aşa să fie, primim 1 răcnea Oanţă. — Minciuni! Afară cu Buză ! strigau alţii. Comuniştii încercară zadarnic să-i facă pe cei care se încredeau în făgăduiala inginerului să înţeleagă că sunt traşi pe sfoară. Cei mai mulţi, desmeticiţi din mânia care-i strânsese în faţa birourilor, se gândeau numai cum să iasă cu faţa curată dintr'o încurcătură, în care se vârîseră fără multă chibzuială. Numărul mai mare avu greutate. Propunerea inginerului fu primită şi oamenii se împrăştiară, îndreptându-se spre halele atelierelor. — Ai văzut ? spuse mulţumit Tănăsescu, în timp "ce se întorceau în clădirea direcţiei. Asta-i adevărată diplomaţie... — Britanică şi democrată, nu? rânji Botorcea. Prudent, Tănăsescu îşi pipăi mustaţa şi tăcu, nevoind să învenineze relaţiile cu comandantul sprijinit de nemţi. Dar îşi făcu socoteala că la viitoarea chenzină va încasa cu siguranţă un spor de salariu şi la gândul, ăsta zâmbi. E drept, avea o soţie pretenţioasă... înainte de a intra în biroul directorului, amândoi îşi potriviră hainele. — Ei ? întrebă bărbatul, care se plimba prin încăperea elegantă al cărei covor gros înăbuşea sgomotul paşilor, după cum uşa capitonată îl sugruma pe acela al vorbelor. V'am urmărit pe fereastră... — Gata, râse Botorcea. Cu botul pe labe! Tănăsescu făcu o strâmbătură, neascunzându-şi desgustul, pe care felul necioplit de a vorbi al colegului, i-1 pricinuia. — Daţi-mi voie să raportez, spuse el, pipăindu-şi mustaţa. Muncitorii au fost domptaţi şi s'au întors la lucru. Propun amendarea celor trei, care au făcut parte din delegaţie... Directorul zâmbi şi deschizând o cutie de argint de pe birou o împinse către inginer. — O ţigară ? — Sunteţi prea amabil, rosti Tănăsescu, aplecându-se uşor, în timp ce Botorcea răspunse printr'o simplă mişcare a capului. — Ţin să vă mulţumesc, mai spuse directorul, pentru devotamentul faţă de instituţie. Energia şi abilitatea dumneavoastră vor fi răsplătite, în- 328 VLADIMIR COLIN cheie el, sprijinindu-se cu amândouă palmele pe cristalul de pe birou. Şi comunicate celor în drept., — Domnule director, oricând., puteţi conta oricând.. Cu faţa luminată de bucurie, Tănăsescu socoti de prisos să sfârşească fraza. Soţia lui îşi putea cumpăra mantoul de vizon. * Nevasta lui Stamate spăla vasele şi i le trecea apoi bărbatului, care le ştergea cu o cârpă vărgată. — O să trebuie să treci oleacă pe la vre-o vecină, spuse Stamate şi aşeză o farfurie lângă ceştile şterse frumos. — Iar ? oftă femeea îndreptându-se din şale. , —- Iar, zâmbi bărbatul. Ce să-i faci? Tu ştii că trebuie.. Când Bogdan ciocăni în uşă, îi deschise şi-1 aşeză la masa acoperită cu ştergarul cusut de nevastă. — Dece eşti plouat ? râse strungarul, urmărind faţa întunecată a ute-cistului. Bogdan îl privi cu mirare. — După cele ce s'au întâmplat azi la ateliere., — Ei, ce s'a întâmplat ? zâmbi Stamate mai departe. — Tovarăşe Stamate! isbucni tânărul. Doar a dat greş acţiunea. Nu înţeleg., — Mai sunt multe pe care nu le înţelegi tu, băiatule, grăi Stamate, cu glasul deodată schimbat. In treaba de azi n'ai înţeles două lucruri. întâi, că şi râsul e o armă, care cere să fie folosită cu chibzuială. Dacă toată lumea ar fi râs când Comşa i-a asvârlit lui Buză ciorba'n faţă, sTar fi potolit toţi şi cu atât rămâneam. înţelegi ? Noi trebuie să organizăm, să canalizăm toate nemulţumirile în vederea acţiunii, să educăm clasa muncitoare, s'o facem să-şi cunoască prietenii şi duşmanii, să ajungem acolo încât oamenii să priceapă limpede cine sunt sovieticii şi cine hitleriştii, să ceară oprirea războiului. Cantina noastră nu trebuie să ţi se pară un lucru mărunt. Acolo se înoadă nemulţumirile muncitorilor din ateliere. Asta n'aţi i înţeles-o şi eraţi să pierdeţi prilejul de a strânge massa într'o singură voinţă, de a o organiza pentru acţiune. Bogdan îşi plecă fruntea. — Adevărat, şopti el. N'am înţeles.. Dar şi ce s'a întâmplat cu acţiunea.. Şi făcu o mişcare a mâinii, care trebuia să-i mărturisească amărăciunea. — Asta-i al doilea lucru pe care nu l'ai înţeles, urmă liniştit Stamate. Dacă oamenii şovăie, dacă sunt nelămuriţi, înseamnă că propoganda dela om la om nu e convingătoare şi nu se duce aşa cum trebue. Să ne fie învăţătură. Trebueşte să arătăm că hoţii cei mari sunt domnii care stau în spatele direcţiei, Buză fiind doar unealta lor mai mică. Se va i stăpâni o zi, două, trei. Apoi va începe totul dela capăt. Oamenii vor vedea că noi am socotit bine, că inginerul i-a înşelat şi se vor apropia de noi. Faptul c'au eşit în massă pentru a-şi sprijini revendicările, înseamnă o călire pentru viitor. Acum înţelegi ? Acţiunea de azi. a fost o şcoală pentru mulţi muncitori, pentru noi, înainte de toate. începută spontan, a luat un caracter prea puţin organizat. Aici trebue să dăm bătălia. încolo., timpul lucrează pentru noi. IN SPATELE FRONTULUI 329 Ridicându-şi. fruntea, Bogdan asculta cu luare aminte glasul potolit ai celuia prin care Partidul îndruma şi conducea organizaţia de tineret din ateliere. Cum se schimbau toate acum, în urma cuvintelor strungarului voinic, sigur pe sine! Pentru Bogdan, Stamate era Partidul, vorba care însemna nădejde, încredere, pe care o rostea cu dragoste, cu respectul copilului pentru părinte. Se simţi ruşinat deodată, pentru clipele de dezamăgire pe care le încercase. — Nu prea s'au văzut uteciştii la acţiunea de azi, spunea Stamate. Asta înseamnă că încă nu ştiu să se orienteze în împrejurări neaşteptate, că nu se pricep să însufleţească massa. Iar legătura cu massa, e sarcina noastră de căpetenie. Şi-i aminti lui Bogdan de pilda tovarăşului Stalin, care aseamănă Partidul cu eroul mitologic Anteu. De câte ori acela atingea pământul, era de nebiruit. De câte ori Partidul e legat de massă, el nu cunoaşte înfrângeri. Bogdan asculta, înţelegea adevărurile rostite de tovarăşul călit la şcoala luptei revoluţionare, dar nu se putea împiedeca să nu se simtă abătut, ca un om care se află vinovat, în ciuda felului prietenesc în care i se arată greşelile. Abea când Stamate îi ceru să raporteze despre împrăştiere, se mai învioră. Povesti cum totul se petrecuse cu bine, cum la acţiune luase parte un nou utecist, cu numele conspirativ Niculae. Stamate voi să afle cum a fost adus în mişcare, ce fel de element e şi-şi notă în minte toate amănuntele. — Şi a mai fost ceva, zâmbi Bogdan şi povesti întâmplarea cu ofiţerul hitlerist. Stamate zâmbi şi el. Se gândi că era într'adevăr bine că.simţămintele cetăţenilor se putuseră verifica odată mai mult, în ura faţă de cei ce năpădiseră ţara ca lăcustele, împingând-o cu ajutorul antonescienilor în ticăloasa aventură a războiului anti-sovietic. — Şi încă ceva, spuse Bogdan. Tovarăşul Ştefan o să fie încorporat. Ne-am gândit întâi, bine înţeles, să nu se prezinte, dar când am aflat că e încazarmat în Bucureşti, am socotit altminteri. înseamnă că vom putea face prin el o nouă legătură în armată. Stamate chibzui o clipă. — E un tovarăş sigur ? — El l-a ascuns pe tovarăşul, pe care ne-aţi dat sarcina să-1 adăpostim acum o lună. L-am verificat şi în alte împrejurări, spuse Bogdan. Stamate încuviinţă. — Tot? — Tot, răspunse celălalt, după o scurtă tăcere. In odaia cu mobilă sărăcăcioasă, umblând între pereţii spoiţi curat, Stamate îi lămuri tânărului sarcinile pentru săptămâna ce venea. Lupta în ateliere trebuia urmată, mai ales în jurul cantinei. Să se continue munca de agitaţie, lămurirea oamenilor. In ateliere avea să se difuzeze ultimul număr al „României Libere" ilegale, iar uteciştii trebuiau înarmaţi ca să poată discuta situaţia de pe front, unde se petrecuseră evenimentele de seamă dela Stalingrad. — E marea cotitură a războiului, vorbi Stamate. Nu degeaba a spus tovarăşul Stalin: „Va fi sărbătoare şi pe uliţa noastră..." Tulburat, Bogdan se ridică şi el de pe scaun. — Şi noi ? Tovarăşe Stamate, noi stăm şi ne ţinem de cantină ? Ce- 330 VLADIMIR COLIN lula vrea să i se încredinţeze o sarcină mai de seamă, să-i poată ajuta mai temeinic pe cei care au pornit dela Stalingrad., — Aşa ? întrebă Stamate. Şi cum ? — Locomotivele, se încălzi Bogdan. Tot reparăm şi reparăm la locomotive, care duc spre front trenuri cu armament, petrol, câte şi mai câte. întârziem noi cât putem, dar ce folos ? Până la urmă tot sunt recepţionate,. Şi ar fi atât de uşor să strecurăm un pumn de nisip unde trebuie, ca să „gripăm" măcar o parte din ele! Mâna lui Stamate J se lăsă pe umăr şi strungarul îi vorbi, privindu-1 drept în ochi, cu 'n zâmbet: — Nu te sbuciuma ! Nicio acţiune nu-i măruntă, dar întâi trebuie să uceniceşti, să creşti în munca revoluţionară, O să vă vină şi vouă rândul să luaţi parte la acţiunile mari, pe care Partidul le întreprinde, înţelegi? Dar asta nu se poate face oricum. Numai când locomotiva a fost recepţionată, după ce a ieşit adică din atelier şi nimeni dintre noi nu mai răspundem pentru ea, numai atunci trebuie strecurat nisipul.. Fiţi disciplinaţi şi duceţi-vă la capăt sarcinile pe care le aveţi şi pe care, prin urmare, nu le mai îndeplineşte altcineva. Când o să vă dovediţi meşteri, o să vă încredinţăm şi treaba asta, care nu-i chiar atât de uşoară cum crezi., •— Ard tovarăşii de dorinţa de a face un lucru mare, spuse mai îmbunat Bogdan. Mai cu seamă Filimon. Zice că-i e ruşine să poarte numele lui Sârbu, dacă nu se arată vrednic să-i răzbune moartea., — O să i-o răzbune, grăi Stamate, întunecat. Spune-i să fie sigur! Amândoi rămaseră o vreme tăcuţi, cu gândul la râpele acelea din Valea Plângerii, aşezate în spatele crematoriului. Acolo fusese împuşcat într'o dimineaţă Filimon Sârbu, utecistul erou. Acolo fuseseră împuşcaţi elevii ute-cişti, care împrăştiaseră manifeste, chemând Ia luptă împotriva regimului antonescian. Acolo căzuseră sub gloanţele plutoanelor de execuţie atâţia comunişti, vârstnici şi tineri, vinovaţi de dragoste pentru poporul din sânul căruia eşlseră, de ură împotriva călăilor lui. In spatele crematoriului., — Va veni o vreme, spuse Stamate şi cuvintele-i pluteau solemn în încăpere, o vreme când chipurile lor vor fi în inimile tuturor, însufleţind la muncă şi luptă. Atunci, pentru întâia oară în istorie, poporul îşi va croi viitorul.. Nu mai e mult, nu ! încet, în şoaptă, Bogdan murmură o frântură din cântecul ce se ridica între zidurile închisorilor şi afară, în oraşe şi sate, ori unde o inimă bătea pentru biruinţa cea mare, care avea să vină : Hei, trece, trece Doftană azi petrece, Doftană azi petrece, Şi noi ne veselim. — Da, grăi Stamate visător, zorii's aproape.. Se reculese însă repede şi, întorcându-şi faţa către tânărul care îşi pironise ochii în nişte depărtări ascunse încă de zilele viitorului, spuse: — Trebuie să luptăm să aducem zorii, Bogdane. Iată, cu puţin înainte de ateliere, acolo unde se încrucişează şinele tramvaiului, s'a deschis de curând o tutungerie. De fapt e un oficiu de propagandă hitleristă, care întârzie zorii spre care năzuim. Acolo se împart gratuit toate fiţuicile nemţeşti şi româneşti, pline de Înjurături şi minciuni la adresa comuniştilor şi a Uniunii Sovietice. IN SPATELE FRONTULUI 331 — Ştiu, vorbi şi Bogdan. De câte ori am. putut am rupt afişele „Signalului" şi. ale tuturor foilor lor... — Nu-i destul. Tineretul are sarcina să chibzuiască şi să pună capăt, activităţii oficinei fasciste. In mrejile ei mai pot cădea încă destui. Faţa celuilalt se lumină, când răspunse, bucuros: — Celula va socoti drept sarcină de cinste, însărcinarea asta. Şi o vom duce la capăt! Când peste puţină vreme 'Bogdan plecă, Stamate se îndreptă spre un colţ al odăii, ridică o scândură din duşumea şi se înapoie la masă cu „Problemele leninismului". Căută pagina la care rămăsese cu cititul şi străbătu încet rândurile prin care Stalin îl îndruma, învăţandu-1 şi pe el să gândească, să înţeleagă şi să lupte. Aşa îl găsi femeia, când se întoarse dela vecina la care se dusese, ca să-1 lase nestânjenit să vorbească cu Bogdan. Ridieându-şi ochii de pe carte, bărbatul întrebă : — Ai venit ? — Mereu e mai greu, mai greu ! oftă femeia. Cu glasul obosit, povesti cum vecina fusese dată afară dela lucru. Bărbatul îi era pe front. N'avea un ban în casă, datorii în schimb, la proprietar, Ia băcan, la brutar. — Ce să fac, atât întreba, ce să fac? Dela omul ei n'are veste, de patru luni, poate e mort la vremea asta şi ea nu ştie... Poate se întoarce beteag, fără o mână sau fără un picior... Atunci ce-o să facem ? întreba. Să cerşim în stradă ?... Dac'ai fi văzut-o, urmă ea, apropiindu-se de Stamate, dac'ai fi văzut-o! N'are treizeci de ani şi-i toată căruntă... Istovită, femeia se lăsă apoi să cadă pe pat. Ochii bărbatului se întunecaseră. Cu fiecare'zi ce trecea, mizeria devenea mai cumplită, noui şi noui oameni se vedeau împinşi în braţele foamei. O parte dintre ei, găseau calea luptei, alţii — destui, — îşi treceau singuri laţul după gât. Şi, în vremea aceea, nevestele negustorilor şi ale ofiţerilor se făleau cu blănurile furate, parchetele locuinţelor lor piereau sub covoarele grele, cu toţii se plângeau de mulţimea meselor îmbelşugate, iar numărul pianelor se înmulţise în Bucureşti în asemenea măsură, încât de multe ori nu se mai găseau cumpărători pentru nouile transporturi din oraşele jefuite ale Uniunii. — N'o să mai ţină mult, spuse strungarul, şi începu să umble cu paşi mari prin încăpere. Nemţii sunt bătuţi pe front. Şi chiar în ţară... Se gândi la comuniştii pe care îi cunoştea, la tineretul din ce în ce mai hotărît, mai dârz, la muncitorii în care ura clocotea, ameninţa să se reverse... Nu, spuse încă odată, n'o să mai ţină mult. Şi întorcându-se către femeia care-1 privea, remişcată : — înţelegi? Aproape nici nu poţi să-ţi închipui... Glasul lui Stamate se încălzi, fremăta ca o strună : — Va fi o lume în care munca va fi cinstită, răsplătită... Cine nu munceşte, nu mănâncă! Va fi o lume în care copiii vor creşte odată cu furnalele, vor putea învăţa... O lume în care n'ai să te mai temi de jandarmi, pentruca nici un fabricant n'o să te mai poată închide şi ucide, folosind legea ! O lume nouă, nouă... — Petre, şopti femeia, Petre... Bărbatul se opri. Veni apoi către, ea, se aşeză şi-i cuprinse mijlocul : — înţelegi, spuse el liniştit, cu căldură. Nu trebue să plângem... 332 VLADIMIR COLIN Să lovim, să răsturnăm putregaiul... Lumea nouă e ţinută 'n lanţuri. Cine-o să rupă lanţul, Anicuţo ? — Mulţi, răspunse ea, ridicându-şi ochii. Şi noi doi., Stamate o cuprinse mai tare, strângând-o la piept. Privirea-i alergă apoi prin încăpere, se aţinti asupra mesei pe care, deschisă, cartea tovarăşului Stalin îl aştepta. Se îndreptă spre masă. 2 Venind din părţi opuse două tramvaie fuseseră silite să se oprească din pricina mulţimii de oameni care foiau în jurul căsuţei staţiei, unde se deschisese de curând o tutungerie. Vatmanii sunau într'una, pasagerii îşi scoteau capetele prin uşile deschise ale tramvaielor. Un tânăr înalt, cu o cicatrice roşie pe obraz, alerga prin mulţime, fluturând nişte ziare, pe care le tot vâra pe sub nasul oamenilor. — Signal! Fotografii! Ultimele evenimente! Cucerirea Stalingradu-lui ! Luaţi cu toţii, cu toţii, nu costă nici un ban ! Tânărul se izbi de Bogdan, care eşise dela lucru. Fără a-i da atenţie o porni grăbit spre tramvaiele imobilizate, unde începu să împartă revistele şi fotografiile pe care le purta într'o matriţă veche, de carton, a unei pagini din „Universul". — Dă-mi un „Signal"! strigă o doamr.ă, întinzându-şi mâna prin uşa deschisă a unui tramvai de clasa întâia. Ce hârtie! spuse, apoi, răsfoind revista : Ce fotografii! Niciodată n'o să ajungă publicaţiile noastre la asemenea tehnică,, Domnul de lângă ea o privi şi dădu din umeri, în timp ce tânărul cu cicatricea alerga mai departe, strigându-şi ziarele. In tot tramvaiul, numai trei persoane ceruseră tipăriturile nemţeşti, deşi erau toate publicate în ediţie românească. Era lesne de văzut că în jurul tutungeriei se strânseseră mai mult obişnuiţii gură-cască, cei care socotesc orice prilej nimerit ca să-şi piardă un sfert, sau o jumătate de ceas. Apoi se înghesuiau s'apuce cât mai multe foi gospodinele cartierului, cărora le lipsea întotdeauna hârtia pentru nevoile gospodăreşti. Insfârşit, erau destui şi dintre cei care luau ziarele şi le citeau. Scârbit, Bogdan îşi făcu loc şi se desprinse din mulţime. împărţirea tipăriturilor fasciste făcându-se întotdeauna la ora când muncitorii eşeau din ateliere, ţinta celor ce voiau să difuzeze materialul de propagandă era atinsă. — Da, asta nu poate dura, îşi spuse Bogdan, gândindu-se nu atât la faptul că propaganda duşmănoasă avea sorţi de izbândă, (înţelesese că de fapt numai o mică parte din cei adunaţi erau câştigaţi) dar mai ales la nevoia de a se demonstra că poporul refuză propaganda fascistă, gândindu-se la efectul de contrapropagandă pe care încetarea silită a împărţirii ziarelor l'ar putea avea. Merse astfel o vreme, îndreptându-se spre casă, când privirile îi fură atrase de un camion al Wehrmacht-ului, care aştepta, oprit, să i se deschidă drumul. In camion se aflau câţiva bărbaţi în uniforme sovietice uzate, iar îrrîr'unul din colţuri, un soldat german se rezema în puşca, pe care o proptise în podea. Prizonieri! O undă fierbinte îi cuprinse trupul şi inima porni să-i bată IN SPATELE FRONTULUI 333 apăsat. Neamţul se uita înainte, spre botul camionului, plictisit de reţinerea la încrucişarea aceea de străzi. Rotindu-şi privirile, Bogdan se apropie şi asvârli în camion pachetul cu ţigări, pe care tocmai îl cumpărase. Un prizonier înalt, care-i atrăsese luarea aminte, îl prinse, mulţumindu-i pe nesimţite aproape printr'un semn din cap. Dar înainte de a porni camionul, Bogdan mai zări o femee, care le aruncă şi ea nişte ţigări prizonierilor. Se priviră o clipă amândoi. — Să-i vorbesc? se întrebă el. Dacă-i o provocare? şi hotărând să nu dea curs primului imbold, se mulţumi să privească lung în urma camionului, întrebându-se unde puteau fi duşi prizonierii aceia sovietici, apoi se pierdu în mulţime. Dar află curând, că şi Filimon zărise acelaş camion şi tinerii se cufundară în tot soiul de presupuneri. întreaga celulă utecistă se puse în mişcare. Pândind drumurile camionului, care făcea curse regulate spre oraş ş; afară din oraş, văzură că se transportau în el scânduri şi materiale de construcţie. Presupunând direcţia probabilă a camionului, aflară ceea ce doreau. Nemţii amenajau un mare aerodrom lângă gara Chitila. Nu fu o treabă prea grea pentru tinerii din ateliere să se repeadă până acolo. Prizonierii erau puşi la muncile oele mai anevoioase, nivelau terasamente şi construiau un nou hangar, care trebuia să întregească sistemul de pe aeroport. Când Bogdan îi raportă lui Stamate despre descoperirea făcută, acesta se informă la rândul lui la legătura de partid superioară şi le dădu apoi tinerilor sarcina de a intra în contact cu prizonierii de pe aeroport. Acest lucru părea mai greu de realizat, aşa că celula se întâlni şi ţinu o şedinţă pentru a găsi calea cea mai potrivită de acţiune. Era Duminică. In pădurea din preajma Bucureştilor, tinerii se adunară, aducându-şi pacheţelele cu mâncare şi mingea de foot-ball, ca. nişte excursionişti pe care primăvara îi scosese dintre zidurile de piatră ale ora. şului. Şi primăvara aceea îşi râdea într'adevăr de război şi de moarte, venea proaspătă ca ghioceii, care-şi ridicau capetele de sub frunzele toamnelor trecute. Unele crengi înmuguriseră. In pădure plutea un miros iute de arbori, de ciuperci, de muşchi şi pământ. Câte o rază îşi trimetea printre trunchiurile încă golaşe un sul de lumină, înăuntrul căruia roiau gâzele îmbătate de aerul cald. Mierlele se fugăreau fluerând, graurii cântau încăpăţânaţi. — U-iu! strigă Vasile şi începu să alerge prin luminişul în care intraseră, împingând înaintea lui mingea, cu tot felul de mişcări viclene, ca şi cum un alt jucător ar fi încercat să i-o răpească. Apoi se lăsă să cadă pe covorul de frunze uscate şi aşteptă ca ceilalţi să-1 ajungă. Când se aşezară cu toţii, scoţând în faţa lor şi desfăcând pacheţelele cu mâncare, Bogdan deschise şedinţa. Filimon se întinsese pe burtă şi, cu bărbia sprijinită în palme, asculta ; alţii şedeau turceşte sau lungiţi pe o rână, aşa că semănau cu nişte excursionişti obosiţi, odihnindu-se în luminişul acela, în foşnetul şi târâitul pădurii. — Stalingrad, spunea Bogdan, a însemnat începutul sfârşitului. Cu şi mai multă putere trebuie să muncim, să luptăm. E vorba să ajutăm într'adevăr armata sovietică. Munca de lămurire dela om la om trebuie dusă neîncetat cu curaj, pentruca fiecare om lămurit înseamnă un prieten mai o 34 VLADIMIR COLIN mult, un simpatizant. Şi „Apărarea Patriotică" are nevoie de fiecare sumă pentru uşurarea vieţii grele a tovarăşilor din lagăre şi închisori. Filimon începu să fluere un cântec oarecare şi Bogdan se opri din vorbă. Un bărbat trecu prin luminiş, aruncă în trecere o privire tinerilor, cari păreau că petrec ca la iarbă verde şi pieri pe potecă. 0\pasăre ,zbură peste capetele băieţilor, care se întorseseră după omul ce se depărta. Liniştit, Bogdan urmă să le împărtăşească celorlalţi ştirile aflate dela Stamate. Ochii îi străluceau când vorbea despre acţiunile partizanilor din Ucraina. — Şi la noi, spuse, a început să se audă despre grupuri de part'zani din munţi.. Un acelaş freamăt încorda trupurile întinse pe păturile de frunze moarte. — Şi noi ? întrebă Filimon, nerăbdător. Spune ! — Avem două sarcini de seamă, rosti bucuros Bogdan. Prima : să punem capăt propagandei naziste care se face la tutungeria din staţia lui 6. A doua : să luăm legătura cu nişte prizonieri sovietici. începură să vorbească repede, cu toţii. Fiecare avea câte o propunere, simţea nevoia să convingă, să discute, să ia parte la amândouă acţiunile. — Uite, grăi Filimon. Ştefan s'a împrietenit la cazarmă cu'n şofer. Să facă rost de un camion al armatei şi să1! treacă în goană prin faţa tutungeriei, aruncând o granată. Până explodează au timp să ajungă departe şi să li se piardă urma ! — Şi oamenii care se află pe stradă ? întrebă Vasile. Vrei să omorî oameni nevinovaţi? Celălalt şovăi o clipă. — Fireşte că nu,. Şi lum'inându-se la faţă strigă : — S'o arunce noaptea! — Prea-i ca în filmele americane! râse Bogdan. Dar după primele propuneri mai mult sau mai puţin năstruşnice, începură să vorbească chibzuit, cu seriozitate. Filimon şi Vâslite fură însărcinaţi să realizeze planul, pe care-1 discutară în amănunte. — In ceace priveşte legătura cu prizonierii, spuse Bogdan, trebuie să fie anume zile în care nu lucrează. Zile când îşi spală lucrurile, de pildă, sau au alte îndeletniciri... Atunci le-am putea vorbi ! — Prin semne ? întrebă Gogu, un tânăr slăbuţ, care ţinea legătura •cu o celulă de elevi şi studenţi. — La început prin semne, altfel n'avem cum... Tu însă poţ] să dai de pe acum tehnicului sarcina să facă rost de nişte acte, ca să le avem pregătite. Şi această chestiune fu discutată, până se ajunse la încheerea că Bogdan şi Gogu vor lua legătura cu prizonierii. — încă ceva, îşi aminti Bogdan. Legătura unei alte celule de intelectuali, a căzut şi tovarăşii nu au cui preda sumele pentru „Apărarea Patriotică". Cineva din celula ta să iasă peste două zile, la ora 6 după masă, pe General Anghelescu. O să vină o fată, cu o carte în mână. Parola : „Ce tramvai să iau să ajung la gară? Bine înţeles, tramvaiul 14!", IN SPATELE FRONTULUI 335 — Ce tramvai să iau să ajung la gară ? Bine înţeles, tramvaiul 14, repetă Gogu. Şi după o clipă, adaugă : In regulă... ★. Soarele strălucea şi încălzea ca într'o zi de vară. De pe malul uneia dintre gropile adânci, adevărate râpe care se căscau la o anumită depărtare de aeroport, Bogdan şi Gogu vedeau toată întinderea de pământ din faţa lor. O gârlă şerpuia printre râpele acelea şi în apele puţine îşi clăteau întotdeauna nişte femei albiturile, se jucau copii mai mult goi decât îmbrăcaţi sau, lângă mal, se plimbau perechi de îndrăgostiţi, căutând locurile singuratice. Câmpul nu era niciodată pustiu, dar ori de câte ori veniseră până acum tinerii, nu dăduseră încă peste urma celor pe care-i căutau. E lesne de priceput încordarea cu care urmăreau acum, de pe malul pe care se aflau, cele ce se întâmplau lângă gârlă- Un soldat neamţ fuma plictisit, liniştit de vecinătatea aeroportului şi de întinderea de pământ cunoscută, în timp ce prizonierii se spălau sau îşi spălau rufâria." Nu departe de ei se aflau femeile, copiii şi ceilalţi locuitori ai satului sau bordeelor din preajmă. Bogdan îşi încleşta palma pe braţul celuilalt şi amândoi se ridicară, nepăsători ca nişte oameni din partea locului, veniţi să hoinărească. Aşa coborîră în râpă, apropiindu-se de femeile care vorbeau între ele şi se aşezară pe malul apei, între acestea şi grupul prizonierilor. Neamţul fuma mai departe, fără a părea să-i fi luat în seamă. Gogu îşi scoase ghetele şi. vârându-şi picioarele în apă, începu să se bălăcească. Lângă Bogdan stătea întins pe spate prizonierul înalt, căruia îi azvârlise ţigările atunci, în prima zi când camionul trecuse prin faţa lui. Privirile li se întâlniră. — Tovarăşe! şopti tânărul. Celălalt se răsuci pe o rână. Bogdan îi împinse pachetul cu ţigări — Spasibo, zâmbi prizonierul, apucând darul. Horoş, pareni! Mintea lui Bogdan lucra înfrigurată. Cum să-i spun ? Cum să-i spun ? Iată, se gândise atât la clipa asta, şi acuma se trezea că nu mai ştie ce are de făcut. Se uită la Gogu — încremenit şi el — apoi îşi atinse pieptul cu degetul şi şopti : — Comunist. Mâna prizonierului alunecă pe pământ şi-i cuprinse mâna, strân-gându-i-o cu putere. Ochii albaştri îi luceau. Spuse câteva cuvinte, înăbuşit, dar Bogdan nu izbuti să desluşească decât o singură vorbă: — Stalin., Şi atunci, în timp ce inima-i bătea repede, repede, făcând să-i svâc-nească vinele gâtului, repetă şi el, cu căldura unui jurământ, a unui crez : — Stalin! Se scurseră câteva clipe. Neamţul, cufundat în gândurile lui, fuma netulburat. Scoase apoi un carneţel şi răsfoi filele micuţe. — Sluşaite, spuse prizonierul şi, cu. mâna, îi arăta lui Bogdan soarele. Făcu apoi de trei ori un semn spre cer şi sfârşi prin a închipui o cruce, cu arătătoarele ambelor mâini. Ponimaiete ? — Nu, dădu tânărul din cap, înciudat. Nu, Dar Gogu îl izbi cu cotul şi-i şopti: 336 VLADIMIR COLIN — Nu pricepi ? De trei ori apusul soarelui, adică peste trei zile. Crucea-i pentru sărbătoare. Adică peste trei zile e liber din nou. Bogdan nu mai pierdu vreme întrebându-se cum de ghicise Gogu semnele. Intorcându-se către prizonierul cărei privea ţintă, arătă că înţelesese. — Tac, şopti acela. Apoi îl arătă pe Bogdan, se arătă pe el, spunând Serioja, pentru ca mâna să i se îndrepte în cele din urmă fcpre una dintre râpe, în fundul căreia creştea un pâlc de salcâmi. Horoşo ? — Horoşo ! zâmbi şi tânărul, bucuros că de data aceea înţelesese. Aşa fu stabilită întâlnirea. Cei doi mai întârziară o vreme la malul gârlei, glumiră cu femeile şi se depărtară însfârşit, aruncând o ultimă privire grupului de prizonieri. Neamţul îşi răsfoia carnetul mai departe. Serioja le făcu semn cu ochiul. * In privinţa cantinei lucrurile se desfăşuraseră aşa cum prevăzuse Stamate. Cei trei muncitori către făcuseră parte din delegaţie, primiseră înştiinţarea că au fost amendaţi „pentru lipsă de disciplină în muncă"; timp de două zile, Buză se arătă morcănos, înjura şi bruftuluia oamenii care-i întindeau străchinile, dar mâncarea era întrucâtva mai bună şi Oanţă se mândrea în faţa muncitorilor — Ai văzut cum a înghiţit-o ? N'a zis nici pâs... Pâs nu zicea Buză, dar suduia fetele dela bucătărie şi le izbea cu polonicul, din te miri ce. înţelegând că de 'frică să nu provoace dom plicaţii, direcţia se hotărîse probabil să îmbunătăţească temporar aprovizionarea şi că Buză se oprise dela furtişaguri, Stamate dădea din cap: — Aşteaptă, îi spunea lui Petrescu, muncitorul cu care fusese în delegaţie şi care înclinase către primirea propunerii inginerului. In dimineaţa aceea, oamenii găsiră în dulapurile în care îşi puneau hainele o mulţime de exemplare din ultimul număr al „României Libere". Cei mai mulţi le ascunseră de îndată. Apoi, în timpul lucrului, cei ce se cunoşteau mai îndeaproape vorbiră despre veştile, pe care ziarul ilegal le aducea. „România liberă" anunţa că Ia îndemnul Partidului Comunist fusese închegat Frontul Patriotic Antihitlerist, front de luptă < în care Frontul Plugarilor.Uniunea Patrioţilor, Madosz-ul şi Partidul Socialist Ţărănesc se uniseră în lupta pentru democraţie şi libertate cu \Partidul. Sarcina Frontului Patriotic era „mobilizarea tuturor patrioţilor pentru lupta de eliberare naţională de sub jugul hitlerist, pentru dărâmarea regimului anto-nescian, pentru încetarea războiului împotriva aliaţilor şi încadrarea României în- lupta popoarelor iubitoare de pace, împotriva fascismului". — "înţelegi? îi spunea Comşa lui Petrescu. Creşte lupta pentru viaţă, pentru pâine... ■— Eu un lucru nu înţeleg, grăi Petrescu. Şi social-democraţii ? — Cine ? Glasul bătrânului era aspru, mânios. Ştii c'au fost printre ei unii-cari au dat pe mâna siguranţei listele cu numele comuniştilor? Pâlpâiri roşietice jucau pe faţa lui Comşa, aplecată spre cuptorul în care metalul topit clocotea, ca o mare aprinsă. — Că n'or fi toţi ticăloşi, îndrăzni Petrescu. — Toţi? Cine spune?... Fireşte că nu toţi! Unii dintre domnii de IN SPATELE FRONTULUI 337 sus, dintre domnii ou lavaliere şi vorbe mieroase, aceia pun beţe în roate. Cei' din partid pot fi cinstiţi, dar îi cred pe primii, se lasă încă înşelaţi... Dece nu am putut face Frontul Unic Muncitoresc ?—se supără Comşa. Dece? Dar Petrescu nu mai apucă să răspundă. Uşa halei turnătoriei se deschise şi comandantul militar Botorcea năvăli în atelier, însoţit de trei soldaţi. — Cine a împărţit asta ? răcni maiorul, fluturând unul din nenumăratele exemplare ale „României Libere", răspândite în toate atelierele Ocna vă paşte! Comşa aruncă o privire grăbită asupra chipului strâmbat al comandantului, îi văzu chipul înroşit. — Haida! Drumul! strigă bătrânul şi Vasile apăsă mânerul, care deschidea gura cuptorului. Şuvoiul incandescent începu să curgă în oală, ca un şarpe greoiu, de flacără. Speriaţi, soldaţii se opriră. — Daţi toate foile! răcni Botorcea, scos din fire de nepăsarea oamenilor, care-şi vedeau de treabă, — Se toarnă ! răspunse Comşa domol, cu priviri aţintite asupra lichidului de foc, care fierbea în oală, răbufnind în clăbuci grei. O nouă oală luă locul primei, al cărei conţinut era turnat acum în lormele de pământ, rânduite frumos dealungul pereţilor. Căldura devenise înăbuşitoare, gazele împânzeau atelierul cu perdelele lor înecăcioase, în mijlocul cărora trupurile oamenilor se pierdeau, apoi apăreau deodată, pe neştiute. Trezindu-se astfel cu Comşa alături, ivit din plăsmuirea aceea ceţoasă, ofiţerul se dădu cu'n pas îndărăt. — Ziarele! încercă să răcnească iar, dar bătrânul dădu mânios din mână : — Ce tot vreţi de capul nostru, domnule maior? Vreţi să greşim fonta ? Strigătele oamenilor, care nu puteau fi văzuţi, umpleau atelierul. Atunci când se iscau din aburii gazelor, sudoarea le curgea pe trupurile vânjoase. încremeniţi pe prag, speriaţi, soldaţii se uitau la priveliştea aceea drăcească şi nu îndrăzneau să se mişte. — Haidem ! le zvârli din mers ofiţerul şi cu toţii părăsiră uşuraţi turnătoria. Se loviră însă de aceeaşi dârzenie şi în celelalte hale. Strungurile urmau să cojească piesele şi strungarii păreau să fi surzit odată cu Stamate, aplecat peste strungul lui; în hala de montaj Bogdan trebăluia, cu o cheie franceză, la trupul unei locomotive în reparaţie;^ Oanţă şi ceilalţi fierari puneau ciocanele electrice să izbească în calupurile aurii, stârnind o larmă de nu se mai înţelegea om cu om ; lăcătuşii păreau că au de bătut în toate tablele din lume, iar tâmplarii bocăneau, fierăstruiau şi dădeau la rândea într'un vârtej de rumeguş şi talaj, în iscarea căruia Gogu şi Filimon se dovedeau a fi cei mai pricepuţi. Zadarnic! îşi dădu seama Botorcea că vestea sosirii lui se întinsese în toate atelierele. Muncitorii înţeleseseră că nu trebuie să se» lase provocaţi şi nimeni nu-i adresa cuvântul, altfel decât pentru, a-i dovedi parcă neputinţa de a pătrunde gândurile celor pe care ţintea să-i înspăimânte. Nesigur, făcu mai multe percheziţii în ateliere, căută câţiva muncitori, luaţi la întâmplare. Găsi însă prea puţine exemplaTe ale „României Li- 22 VIAŢA ROMANEASCA 338 VLADIMIR COLIN bere", pe oare oamenii avuseseră grijă să le ascundă în aşa fel încât să nu poată fi aflate. Trei muncitori mai neprevăzători, în dulapurile cărora rămăsese totuşi câte un ziar, fură scoşi din ateliere între soldaţi, dar Botorcea se gândea că .acest] trei arestaţi nu-1 vor scuti de neplăcerile pricinuite de furia celor de sus. Valul de mânie stârnit de percheziţiile şi arestările acelei dimineţi răbufni la ora prânzului, când primii muncitori îşi primiră strachina, umplută de o zeamă'la fel de scârboasă ca aceea din pricina căreia se răs-vrătlseră ou două zile în urmă. — Ce-i asta ? întrebase Oanţă, privind uluit fiertura, pe care Buză i=o dăduse. — Ciorbă! marâi bucătarul. Gata 1 Altul la rând... Omul se desmetici însă repede. — Apăi stai, frătioare, strigă el, lăsându-şi mâna pe braţul lui Buză. Aşa ne-a fost socoteala ? —' Dar cum ? rânji bucătarul, încercând să-si desprindă braţul. Credeai c'o să crapi numai prepeliţe ? într'o clipă, Oanţă văzu roşu. Strigând, se năpusti asupra bucătarului. Dintr'un salt fu pe masa cea lungă, în dosul căreia se mişca Buză, apoi sări asupra lui. într'un zgomot de vase trântite, cei doi se rostogoliră pe podea, încleştaţi într'o luptă sălbatecă. Masa se răsturnă. Ţipând, fetele care lucrau în bucătărie o sbughiră pe uşă, în timp ce alţi muncitori se năpustiră şi ei, izbind în bucătarul care-i înfometa. _ Na, pentru tine! răcnea Oanţă, buşindu-1 pe omul căzut. Na, pentru inginer! Se făcuse o larmă asurzitoare, mulţi încercând să se apropie ca să poată izbi măcar odată în ticălosul pe carejl podidise sângele. Ura strânsă în ei, ura împotriva tuturor asupritorilor, a lipitorilor care-i sleiau în muncă şi sărăcie, ura împotriva celor care puteau percheziţiona şi aresta, numai pentruca cineva se încumetase să păstreze cuvântul unui prieten care glăsuia adevărul, ura împotriva tuturor domnilor mari sau mici, descătuşată, se revărsa asupra hoţului dovedit odată mai mult. — Fraţilor, răcnea Petrescu. Stamate şi moş Comşa au avut dreptate! Corb la corb nu-şi scoate ochii.. Cu greu izbuti Stamate să-şi facă drum, ca să ajungă acolo unde ciorchinele omenesc, agăţat de trupul bucătarului, se frământa, icnind. Ceilalţi comunişti, înţelegându^i gândul, se avântară şi ei. Ii apucară pe cei mai înverşunaţi, trăgându-i la o parte, încercând să-i potolească. — Tu? strigă Oanţă, simţindu-se apucajt de Stamate. Tu? Te-ai dat cu boerii? — Destul, spunea Stamate. O să-1 omorîţi. Sunteţi nehuni? Intrăm într'un bucluc din care n'o să mai ştim să ieşim... — Dracilor! striga şi Comşa. Când vă învăţa de bine prima dată, n'aţi vrut- s'ascultaţi! Acu vă învaţă ş»i iar nu 'nţelegeţi? Uteciştii trăgeau şi ei de muncitorii înfierbântaţi, vorbeau celor cari încercau să-i împiedice. Deodată Bogdan se ridică, apucă o dană cu apă şi prinse a-i stropi pe bătăuşi. Privind feţele nedumerite ale celor udaţi, cei mai mulţi izbucniră în hohote, iar glumele începură să se 339 IN SPATELE FRONTULUI încrucişeze. Până si Oanţă, cel mai înverşunat, se rifeă ca mâneca şuviţele de apă care-, curgeau dm par Ş1 striga ra„and. Gafa die=aioins S'o fi învăţat minte, tâlharul! Tâlharul' în ă nu se mişca. II udară şi pe el. îl frecară şi ixbutea să smulgi un gSnS din massa de carne, ce zăcea pe podea. Atunci veni îniug|,T^rCU0prit,vă, striga de departe inginerul. Ho că neam oprit zise careva, în timp ce acei care se bătuseră, «aiTs^^^ rânduială în vestimentele strâmbate pe '"^"inginerul sosi gâfâind. După obicei, îşi pipăi mustăcioara înainte de a întreba, suflând greu: Z ^fcEf Snule inginer? vorbi moş Comşa. Numai Că °alZJZ,T%^se apropie de trupa, însângerat al bucă-îarUlUL- Duceţi-1 la sanitar, spuse, cu o mişcare de desgust, după ce-i văzu f3ţa "câţta îl apucară de mâini şi de picioare şi-1 luară. - Nu vă e ruşine? începu apoi inginerul. Mi-am pus obrazul pentru voi şi acum m îndrăzni p t u ară- tându-UaztuTcu'fi'tuta aceea puturoasă. Ne-aţi făgăduit să va îngr.nţi de o masă omenească şi când colo, m11a,tn,ta înteţind din Neliniştit, inginerul îşi pipăi de câteva _on mustaţa, in.re.tmci m, nri âe Vâte ori ajungeau până la el aburii fierturii. „ . „ nas, oricâte ^.J^J urmdor ? întrebă d, silindu-se sa para stăpân pe sine. . Stamate se apropie şi răspunse liniştit. - Direcţia urmează să ne înşele. Pe, de alta parte, Buza a tost tâlhar si tot tâlhar a rămas. Chiar după bătaia asta, o sa se ţina o vrSS şMaf o să-si dea în petec. Aşa cum am mai £ schimbat şi mai cerem - îşi rot, privirile peste cape tele cel or d ,n m şi sfârşi răspicat - eliberarea celor trei muncitori arestat, azi dimi r'eaţă!Se făcu tăcere. Cererea aceasta venise prea fără veste, chiar penitru tovarăşii de îucru ai strungaralui.. Dar curând se auz,ra murmure, strigate de încuviinţare. Inginerul făcu un pas înapoi. 1 I Cum? îndrăzniţi să luaţi apărarea acelor duşmani, acelor. Nu vă dati seama' strigă el. Ar trebui voi, voi singuri sa-, daţi pe mana ^utodtăţilor pe cei cL vă stârnesc, pe cei care pactizează cu>lşev,c„. - Nu sunt vinovaţi cu nimic, rosti iarăşi Stamate. Ziarele nu au fost găsite la ei ci în dulapurile lor, unde puteau fi puse de ori şi oine 8 MuncitoS înaintau îf, rânduri tot mai strânse. Feţele erau incov date, hoţărîte.^ ^ ^ n,do putere.. Adresaţi-vă autori ^^ZX^lSr^i spuse cineva. O să adu cern noi un om.. 340 VLADIMIR COLIN — Na ştiu, se apără Tănăsescu, nu ştiu. Să vedem. In orice caz vinovaţii vor fi pedepsiţi! Un val de mânie zgudui mulţimea, oare se talazui deodată, pe loc. — Ce zice? Ce zice? strigă cineva din fund, care nu auzise. — Care vinovaţi? întrebă Bogdan, mânios. Vinovaţii de foame sau vinovaţii de furt ? Glasurile se ridicară, amestecându-şi revolta. — Aşa-i ! — Să răspundă! — Care vinovaţi? — Nu ştiu, strigă Tănăsescu, privind repede în jur. Amândoi, gata! Dar Stamate îşi îndreptă deodată trapul. — Nu stârniţi noui nemulţumiri, domnule inginer, vorbi el. Să rămână lucrurile aşa. Va veni un bucătar nou... Tănăsescu înghiţi de câteva ori. — Dumneata, începu el, dumneata... mi-se pare că eşti capul răutăţilor? Mi-se pare că-i stârneşti? — Eu nu stârnesc pe nimeni, spuse liniştit strungarul. Ne stârneşte nevoia... Dând din umeri, inginerul se pregăti să se întoarcă în birou. — Bine, spuse el, în doi peri. O să vedem... In urma lui, oamenii se strânseră în jurul lui Stamate. — Ai avut dreptate, grăi Oanţă. Şi scuipând în urma inginerului, adăugă cu amărăciune: In cine am crezut noi! — Cine a zis că aduce bucătar? întrebă Stamate. — Eu, spuse un om cu barbă crescută de câteva zile. E frate-meu... — Eşti chezaş pentru el? mai întrebă Stamate. Uite, oamenii ascultă... — E om cinstit, rosti celălalt, e om de treabă... — Băgaţi de seamă, le mai atrase strungarul luarea aminte, ca bucătarul nu se sfârşesc necazurile, ni oi pe departe: dar cel puţin să nu ne fure şi el... Oamenii care. se adunaseră în jurul lui mai înaintară ou un pas. Cu ochii la Stamate, ascultau încordaţi — Cum aşa ? întrebă Oanţă. — Hoţii cei mari tot cei din spatele direcţiei rămân, spuse Stamate. Şi după o clipă de tăcere adăugă : — Şi cei care înfometează poporul şi-1 trimit departe, să moairă.. Nu era nevoie de vorbe mai limpezi. Ici şi colo, din mulţimea muncitorilor începură să se audă glasuri, se încinseră discuţii. Unul făcu socoteala, arătând că leafa nu-i ajunge decât pentru chirie, lumină şi apă. — Dar femeia ? Dar copiii ? striga omul. Ei n'au nevoie de mâncare ? — Se mai rupe o talpă, se amestecă în vorbă un altul. Cu ce o pui la loc? Din rnijlolcul tinerilor, Filimon începu să vorbească: — Ne ţine ucenici cu anii şi nu ne mai califică! Dece să nu ne dea leafă de lucrător, dece să le muncim de pomană?... Stamate lăsă oamenii să-şi strige durerile. Apoi, când socoti că grăi-seră de ajuns, încheie: — Acum înţelegeţi. Treaba cu Buză e numai prima biruinţă, dar '»*'■• 341 IN SPATELE FRONTULUI u r viată mai bună, cine r,oi trebue să păstăi d^C** ^ ^ ° ' ' . vrea pace, să nu uite ca lupta abia F . tg cmb 0 Vai vorbiră o vreme, în grupui ma * P. ^ uu bucatar clipă II trase deoparte pe muncitori care laB şH spuse încet: . domnişoara Georgescu Mariana Ueo.- _ Să vina mâine la birou w u , m,u rostl stamaxe. .eseu. Să-i spună că noi l'atn trimis si ca... se, ^'jElM* OanV Ii U*> ^ ' d°mnU Stamate strânse din dinţi. târziu> poate vad şi ei _ Să mai aşteptăm cate z le, spuse i câ's nevinovaţi si . le dau drumul... Daca nu... _ Dacă nu? , n . m%\ Oanţă, voiam sa te intreD u-vi. , r ridicat? _ Ai văzut foaia aceea pentru care ★ In după masa acelei zile, Filimon se ^ ? . sus după ateliere. In forfota oamen or trupul u ^ indu.seîn faţa rameniPnu-l deosebea pe tânărul ^are f era ^ vitrinelor. O căruţă trecu pe strada, urumd- Ca^ ^ ş. ^ h sal. pe Lenuţa şi inima prinse- sa-t bata. tau pe piept. _ , \t'*m nutut pleca mai devreme. J Aştepţi de mult? tot^aLeau^ Nam pa Jj ^ ^ Se cunoscuseră abea de o fa£*J de care amândoi erau plini, mea, dar nu-şi mărturisiseră jca drag«^ a afâlea die]dl, Pentru Lenuţa, numele lui ™^^"7ri seara, înainte de a adormi. .câ se obişnuise să-1 ?opteasc^de câteva ot ţ. în b Atunci faţa lui smeada cu ochi ™ri,P ^ ^ Fiiim0n martu- -gândurile celor din vagoane. nelămurită. Până acum câţiva ° Despre dragoste, FH.mon avea o părere nel mârâ întruchipata ani, fetele alcătuiau pentru el_ur.fel J ume ^ ,pare plângeau prea în fiinţe cu care nu puteai bate mm|a , ^ m?yjSL lul uşor şi te ameninţau că te parase aeasa^ daca ^ sau ^ sa S putea fi vreun joc în care sa nu^ semt ap ^m parerea cadă, să-şi julească ^™J*\^J%\ZZnea făpturi plângăcioase, mu -prietenilor lui, Filimon se depărtase de asetnen^ P ^ ^ ţumindu-se să le privească de departe, cu o u problema era uşor de rezolvat. oarecum încurcat Dar trecuseră ce. câţiva an sbja cgre numai îmbra- în faţa fostelor tovarăşe de joaca, .n 342 VLADIMIR COLIN cămintea Ie deosebea întrucâtva de băieţi, Filimon văzu trupuri împlinite, întâmpină priviri mândre sau fierbinţi, care-1 făceau să se simtă stânjenit şi să nu poată răspunde de îndată la întrebări dintre cele mai obişnuite. Ce se întâmplase? Erau unii băieţi care se prefăceau că ştiu o mulţime de lucruri, dar acele lucruri cu care ei se lăudau, îl lăsau rece pe Filimon, nu-1 lămureau, pentrucă-şi dădea seama că lăudăroşii minţeau de stingeau pământul. Şi pe când se frământa singur să găsească răspunsul, o întâlnise pe Lenuţa. Dacă l-ar fi întrebat cineva ce crede despre fata aceea cu cozi răsucite, care săltau din mers, ar fi răspuns, de bună seamă, că nu seamănă cu niciuna dintre cele pe care le cunoştea. — Ei, cum aşa ? zâmbise Bogdan când Filimon i se destăinuise şi ucenicul tâmplar băgase de seamă că nu-i poate desluşi celuilalt ceeace simţea. Ştia numai că Lenuţa şi cu el se potriveau, că amândorura le plăcea să stea şi să vorbească împreună şi că odată, când fata se rezemase de el, ca să nu cadă, căci se poticnise ÎiuVo piatră, simţise un val de căldură în tot trupul şi răspunsese aiurea la o întrebare pe care ea i-o pusese,. Acum se plimbau iarăşi printre oamenii nepăsători de pe stradă, fără să-i vadă şi fără să-i audă. Filimon povesti întâmplarea din dimineaţa aceea, în care Buză o păţise urît, iar Lenuţa îl asculta închipuindu-şi-1 pe Filimon în mijlocul muncitorilor mânioşi. Cotiră pe o stradă lăturalnică. Forfota numai era aici atât de vie şi tinerii păşiră o vreme alături, fără să schimbe vre-un cuvânt, mulţu-mindu-se din când în când să se privească. Sgomotul căii Griviţei îi gonea din urmă. — Vezi tu, Lenuţo,. începu Filimon. Dar se opri. Din partea cealaltă a străzii venea spre ei un flaşnetar bătrân, care învârtea liniştit manivela, împrăştiind sunetele puţin răguşite ale unui vals. — Planete penitru domni! Planete pentru domnişoare! spuse bătrânul, ridicându-şi şapca de piele roasă şi înegrită de vr'eme. Nemişcat, ca şi cum ar fi fost cioplit dintr'o piatră verde, papagalul clipea rar şi se uita adormit cu ochii lui rotunzi. — Dă-mi o planetă, se hotărî Lenuţa şi amândoi priviră zâmbind mişcarea bătrânului, care apropia de ciocul încovoiat al pasării cutiuţa cu bileţele. — Planetă pentru domnişoară, Tony! spuse bătrânul, dar papagalul părea că nu-1 aude. Planetă pentru domnişoară! îi aminti înc'odată flaşnetarul Papagalul dădu în sfârşit semn că se trezeşte. Bătu din aripi, se mişcă pe beţişorul de care-şi încleştase ghiarele subţiri şi, apucând cu ciocul un bileţel, căruia-i dădu drumul îndată cârâi, de două ori, omeneşte: — Domnişoară ! Domnişoară ! — Brava, îl lăudă bătrânul, în timp ce tinerii zâmbeau bucuroşi. Bătrânul îi dădu Lenuţei biletul, primi gologanul şi o porni încetişor mai departe, învârtind liniştit manivela. Valsul răsună din noa, răguşit. — Ia te uită, râse Lenuţa, întinzândui. lui Filimon bileţelul peste care-şi aruncase privirea. IN SPATELE FRONTULUI Filimon îl apucă şi citi cu glas tare: curând cu _ Ai să trăieşti nouăzeci ^A Q să aveţi zeCe cop». bărbat îrumos, care o «l^^^Tfi râs desigur de proorocea Amândoi rămaseră o clipa tacjţ. n q ^ pe fata sa i„i„i dar în cuvintele acelea era şi ct^a papagalului, dar in cu stânjemt roşească, in timp ce rum „„„^«nd'-o de mâna. Ş _ Lenuţă... îndrăzni el., ap^and o dC mana Dar nu putu vorbi, ma. Sparte 9. P amându,ora svâcneau, între palmele lui, care parca fr geau pe ^ trecântaţi P; deg*ltoi un al dota. , lma ,a obr», ie zâmbi, înduioşată. Seara se nu era singur. - Pare în regulă! şopti VasiK.. lor j felmarele cu lumină Seînoptase. Geamurile camuflate^aJ^J7^™ / fŞormele tiparului uriaş umbrită lăsau bezna să se Mmda ca o sgomot. Ultimele al oraşului în oare fusese turnata* » pe st ăzlle tramvaie dormeau în depoun şi numai nei tiulul adormlt. pustii, purtându-şi serpumle prm toate cartiere^ ş ^ Privind în jur şi încercând sa ^«fa^rd ^muri cercetară dm intrară în căsuţa staţiei de tramvai, pnn ate c ^ m a şl nou întunericul. Căsu a wsese n sângeroasă le adusese după suie. ea lipsurile de tot felul, pe care mele are,e toate du,pa Căsuţele acestea de adăpost ale staglor e ^ care acelaş tip, o gheretă pana elipiped^a. Pocnea din dreapta erau prinse tăblii de marmora alba ş,^hiun ^ gh sau din stânga intrării se mch.de a cu un pere te p afluenţel formând astfel chioşcuri cu ™*J*™\™J}K, cunoşteau întotdeauna o de oameni, ce aşteptau sau coborau din tramva ^ ^ vie activitate. Aşa arăta f anU războiului, căsu a ^ £ KSS1 ^ — cfdin scânduri vopsHe în alb, peste 344 VLADIMIR COLIN care se trăseseră cu pensula unele dâre negre, închipuind vinele încremenite ale marmorei. — Gata ? întrebă Filimon. Vasile scoase dopul sticlei, pe care o ţinea în mână şi stropi cu gaz peretele dinăuntrul căsuţei, în timp ce Filimon boteza la fel unul din pereţii exteriori. Apoi, în acelaş timp, aprinseră câte un chibrit. Gazul lua foc cu'n soi de pufăit şi, cât ai clipi-, pereţii începură să ardă. Lemnul uscat troznea şi flacăra, întâi albăstruie, se făcu galbenă şi sângerie, întinzând şerpi, care se răsuceau, se zvârcoleau, cuprinzând tot mai mult în îmbrăţişarea lor ghereta, ce părea acum o torţă uriaşă. Strada era luminată de flăcări. Cei doi lăsară acolo sticlele acum goale, şi o zbughiră pe una din străzile laterale, (în care întunericul urmă să domnească nestânjenit1) în timp ce fluerăturile .prelungi ale poliţiştilor, alarmaţi de incendiu, îşi răspundeau din depărtări din ce în ce mai mici. — Stai! Stai! strigă cineva şi fluerăturile parcă sfredeleau timpanele celor ce alergau. In liniştea nopţii bocăniturile tălpilor pe asfalt răsunau ca nişte împuşcături. — Să-i încurcăm! şopti Filimon. Ia-o la stânga, eu apuc la dreapta... Se despărţiră, urmând să alerge odată ou haita poliţiştilor nevăzuţi, care fluerau fără încetare, asmuţindu-se între ei, ca nişte copoi la vânătoare. La primul colţ, Filimon încetini fuga şi păşi domol, încercând să pară un trecător întârziat, îndreptându^se spre casă. Se -afla pe o străduţă îngustă şi se credea scăpat, când auzi zgomotul unor bocanci izbiţi de caldarâm. — Hait! îşi spuse. Ii eşise în faţă un poliţist. — Stai! Se întoarse şi privi înapoi, dar în capul străzii se şi ivise un altul. Şovăi o clipă, în oare poliţiştii câştigară teren, apoi se încorda, gândind să treacă pe lângă cel de care se socotea mai aproape. Văzu însă o intrare de gang în dreapta şi se afundă în întuneric, nădăjduind că astfel i se va pierde urma. Gangul era îngust, înconjurat de pereţi înalţi, iar singura uşă oare dădea în el er-a încuiată. Atunci înţelese că era pierdut şi, pentru prirna oară, ava o clipă de spaimă. Dar bastonul de cauciuc al poliţistului, care intrase după el în gang, îl izbi în creştet şi totul se întunecă deodată, într'o durere crâncenă. — Şi Vasile ? îi fulgeră prin minte. Apoi se prăbuşi .* Cu privirile pironite în gol, cu mâinile lăsate în poală, femeia şedea pe scaunul de lemn, istovită de aşteptarea aceea cumplită, întorcând în minte aceleaşi şi aceleaşi spaime. Era prima dată că Filimon lipsea noaptea de-acasă, fără să vestească. ceva şi nici până la ora aceea nu dăduse semne de viaţă. Pentru a cine ştie câta oară, femeia îşi întoarse faţa spre ceasul deşteptător şi privi îngrozită limbile negre, care se învârteau cu. o încăpăţânată nepăsare. 345 ÎN SPATELE FRONTULUI . , ■ rw mai putea numi asta Spusese că'ntârzie cu nişte pr*teriL Dar ~ ■ unei inimi uriaşe tntârzS TiCacul ceas* sN £ cele neliniştite ale inanu de metal si bătăile acelea aspre ie g schimbat: „ — N'a venit acasă t i oprimi în ochi. _ N'a venii. *P"^^ SLscâ in câteva cuvuue s, - as«•*— '""""t Poliţia! spuse un«l. âcinciL ,5i toe mân» 1» mim». Femeia se clatină, ca izuuo — Filimon? , _ E ftul dumitale? ^eba «nu ^ ,c o atrange Lacrimile o înnăbuşeau, i se părea spune o vorbă prietenească. scotocească. Deschiseră du- P Asa, cu pălăriile pe cap se, ^a,ra 3 ăsiră. Deschiseră sertarele lapul şi'asvârlirăpejclslucrurite^ ceţuri covorul. Joarseră patul si masa, muta™ dulapu cele^cateva carvl scoarţele ele pe per* ^^\^ căutând în dosul fiecăreia., Dupa rupseră fotografiile din cactr^ie u vreme, obosiţi, se uitară unul Ia aiim. fe. îrttâi. . " M Unde-i materialul? o ^*J*™T ^ să înţeleagă, urmannd încremenită la început, —.^S; o dovedeau răscolind bietele cu durere sălbăticia pe f*™™?^*, tot trecutul ei de femee lucmşoare de oare erau legale toat-a tn ^ tot , singură în luptă cu viaţa Ir£eg-e ^ de ,p.alitiştii ca feţele era- drag, tot _ ce ^ Pa1f fâma, de a distruge. roşii, din P/^^feil. Răspunde.. iKiucilpui^pti —^r^'care părea că suflase Bărbaţii îmbrăţişară cu ^^faiertase claie peste grămada un vânt de nebunie, ce "sturn^e tn^u^ ^ ^ se &pleca şl toate mărunţişurile 'anei gospodarii orneneş 346 VLADIMIR COLIN începu să bată în duşumea cu mânerul de metal al unui cuţit, căutând o ascunzătoare. Dând din umeri, azvârli cuţitul. — Haide, spuse el, înciudat. Mergi cu noi,. O cută aspră se săpase între sprâncenele mamei. Ţinea dinţii încleştaţi, îşi apăsa mâna dreaptă pe piept, privind înainte cu ochii împietriţi. Aşa o suiră în maşină, aşa o făcură să treacă prin curtea Prefecturii, dealungul sălilor reci ale clădirii, în care fiecare piatră era udată de lacrimi şi sânge, aşa o împinseră în biroul în care un comisar răcnea ceva la telefon, dând porunci. — Asta e, domnule comisar, spuse unul dintre agenţi, arătând-o cu capul. Percheziţia nu a dat nimic. Comisarul îl privi şi acoperi cu palma receptorul telefonului. — Şi ce mi-o aduci pe cap ? Du-o jos., — Am înţeles, spuse milităreşte agentul, împingând afară femeia, în timp ce comisarul urma să răcnească în aparat. Din nou scări, din nou săli reci, nesfârşite anticamere din oare atâţia oameni trecuseră spre închisori, lagăre, moarte. — Aici, spuse agentul şi deschise o uşă. Era o încăpere mică, în care un funcţionar tânăr, cu părul pomădat, cu o cravată ţipătoare, scria la un birou. Agentul se apropie de el. îi şopti ceva. — Poftiţi, spuse tânărul. Semnaţi de primire ! Strângând din dinţi mereu, mama apucă tocul, pe care tânărul i-I întindea şi, fără o vorbă, zgârie o cruce neîndemânatică pe hârtie, apă-sându-şi pe cele două linii degetul, sub care cerneala se întinse. — Aşa, rosti mulţumit funcţionarul şi plimbă tamponul peste amprenta aceea. Apoi se ridică depe scaun şi deschizând o uşă maj spuse: — Pe aici... Când intră, în încăperea cu ciment pe jos, mama gemu odată scurt şi aspru şi o durere crâncenă i se înscrise pe faţa chinuită, arsă de lacrimi, suptă de nesomn. — înţelegi, îi ajunse la urechi, slab, ca dela o mare depărtare, glasul agentului. El e de vină... Nu i-a făcut nimeni nimic şi s'a aruncat pe fereastră dela etajul al treilea... Sicriul era singurul obiect aflat în încăperea cu ciment pe jos. — Capacul e bătut în cuie şi sigilat.. Nu se poate deschide, spunea agentul. înmormântarea trebuie să aibe loc încă azi... Numai părinţii, fraţi, surori. In picioare, dreaptă şi cu ochii larg deschişi, albă la faţă, mama privea racla oare închidea pentru totdeauna rămăşiţele schilodite şi însângerate ale singului ei copii, ale singurei nădejdi. Nu ştia că unul din degetele Iui strivite mai purta un inel ieftin, de de zinc, de care Filimon făgăduise abea cu o zi înainte să nu se despartă niciodată. De jur împrejurul capacului vedea peceţile de ceară roşie, ca nişte urme ale unor degete pătate de sânge. Buzele îi tremurau. La gândul că n'o să-1 mai vadă şopti în cu totbl altfel vorbele pe oare Filimon şi Lenuţa le schimbaseră ieri, fierbinţi atunci, ca un jurământ: — Niciodată., niciodată., O durere năprasnică îi sfâşie inima şi atunci, ou un strigăt icare răsună departe în subsolurile reci ale Prefecturii, se prăbuşi peste racla de lemn şi ÎN SPATELE FRONTULUI 347 plânse, chemându-şi copilul pe nume, răcni şi blestemă, amestecându-şi deznădejdea şi ura în bocetul sălbatec ai mamei, jelindu-şi feciorul. Speriat, agentul se dădu îndărăt şi închise uşa. 3 Mama lui Bogdan îşi privea fiul, sorbind surogatul de ceai. De la discuţia din noaptea în care îi dăduse să citească romanul lui Gorchi, mama se schimbase pe nesimţite. — Ce carte, ce carte!,. îi spunea lui Bogdan, pe care-1 aştepta acum până târziu, fără să se mai plângă vreodată. De multe ori o găsea citind: - Vezi tu, îi vorbea atunci feciorului, privindu-1 pe deasupra ochelarilor ca rame de sârmă, o carte ca asta.. Toate mamele ar trebui s'o citească, toate,. După ce o sfârşesc, am s'o dau şi Vasilicăi... Bogdan îşi luase obiceiul s'o numească Nilovna, după numele „Mamei" lui Gorchi, dar bătrâna zâmbea şi trăgea adânc aerul în piept, ca şi cum s'ar fi pregătit pentru un drum lung. — Iar în dimineaţa asta ce-ai să faci ? zâmbi Bogdan, lăsând jos paharul pe care-1 dusese la buze. Ştia că mama îşi pierde dimineţile mai mult stând la nesfârşitele cozi dela brutărie şi băcănie, unde începuse să le vorbească cetăţenilor. Şi nu rar se încingeau acolo disiouţii despre lipsurile de tot felul, despre războiul anto-neştilor, discuţii în care mama încerca să deschidă minţile gospodinelor, arătându-Ie prăpastia în care hitleriştii târau poporul, bărbaţii care piereau pe front. Bătrâna nu-i răspunse însă de-adreptul ci zâmbi, dând din cap : — Oi face şi eu ce-oi putea., Când eşi din casă şi se îndreptă spre ateliere, Bogdan văzu lumea adunată în jurul căsuţei cunoscute a staţiei de tramvai. Trupurile oamenilor îi ascunseră la început priveliştea, dar când se' apropie, zări lemnele arse, cenuşa care rămăsese în locul fostei oficine de propagandă fascistă. — Circulaţi! Circulaţi! strigau poliţiştii, încercând să împrăştie mulţimea. Oamenii însă nu se lăsau cu una cu două, întârziau în faţa grămezii aceleia înegrite şi se minunau de îndrăzneala celor ce se împotriveau guvernului. Nu era o taina pentru nici anul dintre, cetăţenii adunaţi acolo, în cea mai mare parte muncitori, pricina pentru care ghereta fusese incendiată. Publicaţiile fasciste ca're se îm'părţeau gratuit stârniseră desgustul multora, care comparau cele scrise în ziare cu cele ce ei ştiau. Patine erau familiile care nu aveau pe cineva pe front, iar dintre ele, nu puţine plângeau moartea unui fiu, a unui frate sau părinte. Foamea îi chinuia şi în somn, iar nemţii, parcă înadins, se plimbau pe stradă cu tăgârţe pline cu alimente, acaparau tot ce puteau găsi şi pricinuiau o mereu mai cumplită creştere a speculei. Bursa neagră înflorea. Cei săraci blestemau, se culcau nemâncaţi şi se trezeau frânţi de oboseală. Incendierea gheretei înveselea, aducea ceva nou în viaţa chinuită de fiecare zi. Trezea nădejdi., — Le-o făcară! zâmbi un muncitor şi, zâmbind cu el, Bogdan se îndreptă spre ateliere. Aproape că nu mai era nevoie să-i raporteze lui Stamate despre executarea misiunii: dela tovarăşii de muncă strungarul va fi aflat desigur că U.T.C.-ul îşi îndeplinise sarcina dată. VLADIMIR COLIN Intrând în curtea atelierelor şi îndreptându-se spre hala de montare. Bogdan se gândea cu mândrie la cuvintele de preţuire pe care partidul le va avea pentru activitatea tineretului. — Şi nu mai e departe ziua! îşi spuse. Dar când îşi ridică fruntea îl săgeta din nou gândul că nu ştia încă dacă nu li se întâmplase ceva tovarăşilor. Atunci îi ieşi înainte Vasile. — Filimon, şopti el cu faţa răvăşită, nu s'a întors acasă, nici n'a venit la lucru... Aseară ne-au dat de urmă. O fi căzut... — Intoarce-te la turnătorie, vorbi apăsat Bogdan. Am să-ţi spun ce să faci... şi o porni degrabă către hala strungurilor, căutându-1 pe Stamate. II văzu cântărind din ochi o piesă şi intră în atelier. Căutând să pară liniştit, schimbă o vorbă cu unul, salută pe un al doilea şi, trecând pe lângă Stamate, şopti: — Vino repede... Apoi ieşi şi-1 aşteptă. — Cred că Filimon a căzut, rosti neliniştit tânărul, când strungarul îl trase după el, arătându-i un ungher mai ferit, unde puteau sta de vorbă. Muşcându-şi buzele, Stamate tăcu o vreme, chibzuind . — O să se ţină bine ? întrebă apoi, privindu-1 ţintă pe Bogdan. — Filimon?... Sunt sigur!. Vorba răsună hotărît, cu o încredinţare adâncă. — Ascundeţi-1 pe cel ou care a lucrat. E mai bine, spuse Stamate, potolind cu o mişcare a mâinii încercarea de împotrivire a celuilalt. Oamenii să se controleze, să vadă dacă nu sunt filaţi. Atenţie la posturile fixe din faţa caselor. Şi, timp de câteva zile, nicio şedinţă, nicio acţiune, încheie strungarul. O să căutăm să aflăm şi noi ce vom putea... Dar chiar în cursul aceleaşi zile o vecină a mamei lui Filimon îşi văzu bărbatul la poartă şi vestea uciderii utecistului trecu prin toate atelierele. — Bestiile! scrâşni Oanţă, oprind ciocanul electric. într'o clipă se făcu tăcere în atelierul de fierărie.Nici unul dintre monştrii de oţel nu mai gâfâia izbind calupurile incandescente. La lăcătuşerie, oameni se adunară şi vorbiră între ei, cu. ciocanele şi cleştii în mână, aşa cum îi aflase vestea. Şi, dela un atelier la altul, dela un om la aii tu I trecu ştirea şi, cum pătrundea într'un loc, ca vorbiţi, oamenii opreau maşinile în cinstea eroului căzut, a tânărului care se jertfise pentru cauza clasei muncitoare. — A murit ca un comunist, îi spuse şi Stamate lui Bogdan. Dacă vorbea, nu-1 mai ucideau în bătaie... Au spus că s'a aruncat pe fereastră, crezând că scapă de răspundere, aşa cum au făcut cu Justin Georgescu şi cu atâţia alţii. Dar vor plăti pentru fiecare schingiuire, pentru fiecare picătură de sânge vărsat... Glasul lui Stamate se îmblânzi şi, lăsându-şi palma mare pe umărul lui Bogdan, adăugă : — Cinstiţi amintirea utecistului erou Filimon. Invăţaţi-i pe tineri să fie hotărîţi ca el, netemători, devotaţi până la moarte Partidului şi clasei muncitoare. — E al doilea Filimon care cade, şopti Bogdan. - — Nu-ţi pierde firea, îl îmbărbăta Stamate. Măcar că-i greu... Mai 349 IN SPATELE FRONTULUI =frs ^ nu vor izbuti să-1 răpună pe sum încă sute de Fitimoni *£.^iZ* pe Mi cellalt C.hn u toţi II vom răzbuna pe ^1™ 1 Greu vor trebui să plătească ucigaşi 5 ăluciră tăios, aprig, când adaugă . - G«u v°cumpWă... Apoi îşi dese eşta ta ziua apropiatei biruinţ, Avem o *J ^ P_ Numai să ne păstram pumnul cu care ameninţase si spuse cu inimile tari, sa nu şovăim. Vorbele-i ajungeau pe buze meet, cu mim _ Nu, rosti Bogdan nu şovam. Vorl^le i ] ^ d greutate. Ne doare să ""^^^1^1 Roşie... Cum ar mai h chimt pe gândul că vom întâmpina far a el A rmat . soviet cl Ne h Ă»SrDanu-fi printre noi unul care sa nu-şi jertfeai Vlaţa SdUăînrcap, Stamate îl strânse:1apM tidul> malcar _ Ştiu, vorbi el, sttu. Dar nu v aţa voaşt ^ ce că uneori şi viaţa suntem mândri sa o metan conspirativitaţ.i, nuncim, să luptăm, să ne păzimi totodata pa s& ng t bucura Pent- a « «J^ ^SamaS după victorie... atunci sa vezi munca de roadele ei. Şi apoi, zan ^ * ^^ără să vrea, Bogdan îşi rjd*ă P^^ ^'Jruia acoperi atelierelor va ^**&£tf& mai vedea niciodată. Filimon se jertfise, steagul pe care * s„ Uteciştii se controlară în ziua aceea ?i în ziua şf descopere nici unul că * * ^^T^s pentru „Apărarea Patno-Vasile, care se ascunsese la un cismar c on aksese tea>, tică", se arată din nou la lucru. Data ta fdP u celulei putea continua, la Reni, comunistă şi ea . aşteptau cu nerăbdare. La Acum, în râpa indicata de Serioja cei tr * ^ ^ ^ d apropie" Te pomeneşti cS n'ai Inteleş bine spuse Bogdan^ ^ ^ Q0gul L mândrea '«V" ST « * 1"™/' 7e rebusuri, treaba pentru car, o «st de P aeroport de unde loc în mintea Iui. „ a . , D ă 0 {i, venit dimineaţa? I Se^mai "SST— ** **■»* *~ de Stomate. . . , d rte gândindu-se la greutăţile pr ca„ „'Zfs'i'abi^ *" - " P*KUS 350 VLADIMIR COLIN lucrurile se putea socoti că avuseseră noroc, dar norocul îi putea părăsi dacă ar fi trebuit să repete încercarea. Chiar în clipa aceea însă, prizonierii se iviră pe câmp urmaţi de o sentinelă, care ţinea în mâini arma, aplecată spre ei. Păşeau liniştiţi, doi câte doi. Ajunseră la gârlă, unde-şi scoaseră cămăşile şi începură să se spele, sub privirile nepăsăltoare ale sentinelei, trântită sub un arbore, pe iarba de lângă mal. Din când în când se auzea zgomotul unui motor şi un avion uruia peste capetele oamenilor, sau se ridica strigătul unui copil. Altminteri, liniştea era netulburată şi numai apa murmura domoală sau clipocea, atunci când mişcările celor ce se spălau îi zbuciumau undele, stânjenindu-le alunecarea firească. Serioja se încredinţase că nouii lui prieteni se aflau în râpa indicată de el. Capetele lor se zăriseră de câteva ori deasupra malului, pierind numai când uteciştii socotiseră că fuseseră văzuţi. Cu mişcări încete, depărt'ându-se pe nesimţite, Serioja se apropie de surpătura în care cei trei îl aşteptau. Când se încredinţa că neamţul întorsese capul, îşi făcu vânt, se azvârli în groapă, şi se trezi printre tovarăşi. — Zdravstvuite ! zâmbi el, arătându-şi dinţii albi, ascuţiţi, îşi strânseră mâinile. Maria spuse câteva cuvinte. — N'am prea mult timp, vorbi Serioja, arătând cu'n semn al capului spre locul unde neamţul se odihnea. — Spuneţi repede : ce-i pe front ? Ii vorbiră despre victoria strălucită dela Stalingrad, despre ofensiva largă a trupelor sovietice care desrobeau ţinuturile Marii Uniuni, vremelnic ocupate de fascişti. Serioja nu mai putea sta locului. Punea întrebări peste întrebări, râdea, o îmbrăţişa în bucuria lui pe Maria, care îi împărtăşea ştirile acelea minunate, şoptea: — Ce-o să se mai bucure tovarăşii! Ah, fraţilor, fraţilor, daic'am fi acolo şi noi! Bogdan şopti câteva cuvinte şi Maria se întoarse spre prizonier: — Am putea să vă ajutăm să evadaţi., să lucraţi în spatele frontului.. Ochii iui Serioja străluciră şi mâna-i apucă mâna lui Bodgan, ca într'un cleşlte: — Aţi putea ?., Cineva dintre noi a încercat să evadeze, un student din Harcov. A fost denunţat. L'au prins şi l'au împuşcat. întuneca'., Bogdan scrâşni: — Da, mai sunt la noi destui ticăloşi, în stare să-şi vândă şi tatăl! Apoi îi vorbi Măriei, cu glas hotărît, sigur: — Spune că noi le putem organiza evadarea. Le procurăm acte şi haine, le facem legătura cu cine trebuie, Serioja ascultă ou atenţie. După ce se gândi o vreme, dădu din cap. — Am stat destul, senitinela poate să-şi dea seama că lipsesc. O să vorbesc cu tovarăşii şi la întâlnirea viitoare lămurim tot. Mulţumesc. Şi după ce stabiliră data acestei întâlniri, îl văzură furişându^se afară din groapă şi apropiindu-se, fot pe nesimţite, de grupul prizonierilor. Mai lăsară să treacă o bucată de timp şi ieşiră apoi din groapă şi ei, îndrep-tându-se spre gară. Acum se putea într'adevăr spune că stabiliseră legătura. ★ Bucătarul propus de muncitorii atelierelor nu fusese angajat. Dar cum scandalurile pricinuite de Buză ameninţau să se ţină lanţ, Direcţia cedase 351 IN SPATELE FRONTULUI j +ripabă în primele zile. într'un fel, angajând un alt bucătar, careţi v«u de ^ ceau numai la înlocuirea lui Buza mac ca ^ numai primul strân-întrucâtva prin schimbarea lui„Acţiunea deSpre o împrejurare ca e perii muncitorilor într'o f "gura vomţa. Era v ^ Pe toţi îi lovea, care putea fi ™\*****™ Ue oomuniştilor, spre care Succesul acţiunu acuse populare^ tigu L udderea lm oamenii priveau cu încredere -^^t,? neîmpăcata, ura. Filimon îndârjise muncitorii, in care clocot ., ţ ate_ Ştirea, care făcuse să treacă un ^^™™S\*m*e se alcătui o «erelor; urma să agite oamenii. D« ^ £ mundtorii îşi dadură banii colectă pentru ajutorarea mamei lui 9.ar fl>„ organiza puţini şi scumpi, gandindu-se ca o {i luai arestat şi ucis pl-in ateliere în acea dimineaţă. Ţi s'au înecat corabide Omul astfel întrebat îi arunca _ o Priv*e m uneca a Sej ^ s^s^-k m,iS5eSsv ***** — sub mâinile lui. dimineaţă Si încercă să intre în şi spuse numai: 7 _ Ia seama, domnule maior! - Gum? se miră Botorcea j îndns la Doi muncitori aduceau m clipa aceea uneam o "^^LSţfroti ochi: prin MS Din «oale partite îl «nnâreau priviri " Sd'.Si.Ttpii e, u5a ateliemini, Oanta spuse. CJ"SVvii c,„d U ^-^HăS, • » V 0CMi 1. Ceilalţi râseră scurt. Dar rasul ie suna erau la fel de întunecaţi, ca mai înainte^ . schimbarea gân- Inginerul Tănăsescu putu * "<^y\^Când deschise poarta durilor oamenilor din atelierele pe oare 16 nsP . j. ^"««.«^^fe iara o »rb. 352 VLADIMIR COLIN se tulbură şi se trezi că-şi pipăie mustaţa scurtă, căutând să-şi regăsească încrederea în sine. — La taifas? întrebă pentru a doua oară, încercând chipurile să glumească acum, dar cu o şovăială în voce, pe care nu şi-o putea stăpâni. "Comşa urma sări privească încruntat ,ca şi cum nu i-ar fi auzit cuvintele. Ceilalţi, pe rând, se întorseseră şi ei. In hala turnătoriei, inginerul se vedea acum ţinta privirilor acelora grele, apăsătoare, pe care grupul tăcut al muncitorilor i le arunca. Asemeni unui singur trup întunecat, cu multe braţe şi capete, oamenii îl pironeau cu căutăturile aspre pe inginerul acela tinerel, cu cămaşa lui albă, cu hainele călcate şi pantofii bine lustruiţi, iar el se dădu ou'n pas înapoi, desfăcându-şi fără voie cravata strânsă la gât. — Ce-i asta ? încercă să şoptească. Ce... ? Comşa făcu un pas înainte, apoi încă unul şi toată ceata muncitorilor se urnj parcă, odată cu el. Speriat, Tănăsescu se mişcă deandaratelea, apucă ivărul, ieşi. — Aşa, spuse atunci bătrânul. Să ne mai dea pace ! Şi cu paşi înceţi se apropie de cuptor. Dar întorcându-şi privirea, întâlni sus, pe perete, chipul regelui şi-aî mareşalului, care parcă urmăreau mişcările oamenilor, cu ochii lor morţi, ca ai unor idoli judecători. — Ia suie tu, măi Vasilică, şopti liniştit Comşa. Dă jos mutrele cele, că destul ne-au întors sângele din noi... Vasile nu aşteptă să i se spună de două ori. Puse un scaun lângă perete, se urcă şi smulse din ţinte portretele. Tăcut, Comşa i le luă din mână le potrivi frumos şi, liniştit, le rupse în bucăţele din ce în ce mai mici, până nu izbuti să le mai rupă. Atunci, azvârlind bucăţile de hârtie în colţu! unde se strângeau gunoaiele, spuse: — Ducă-se... Ceilalţi priviră o clipă, fără zâmbet, spre colţul alcela şi se îrnprăş-tiară prin hală, simţind un fel de uşurare. In tot timpul zilei, îşi ridicară apoi de multe ori ochii spre peretele, pe care urma fotografiilor se vedea, ca o pată niţaluş mai deschisă şi, încet, încet, prinseră să se lumineze la faţă. In dimineaţa aceea, în mai multe ateliere fură smulse dela locul lor şî rupte portretele regelui şi ale lui Antonescu. ★ La a doua întâlnire, Serioja le aduse uteciştilor la cunoştinţă că toţi cei cinici prizonieri sovietici doreau să evadeze şi să ia parte la acţiunile din spatele frontului hitlerist.. — înţelegeţi, spunea Serioja, chiar evadarea are rost numai după efectuarea unei acţiuni pe aerodrom. Şi noi avem în privinţa asta propuneri... Propunerile fură desbătute, după care Bogdan se sfătui cu Stamate. Poziţia aerodromului, situat în apropierea gării, uşura fuga. Problema era numai aceea a posibilităţii pe care o aveau prizonierii de a ajunge la gară şi de-aşi potrivi în aşa fel acţiunea, încât să fie sfârşită cu puţin înainte de plecarea unui tren, în care să se poată urca. Apoi trebuia găsit un adăpost sigur, pentru oamenii aceia, oare vor fi căutaţi, un adăpost în care să se poată ascunde, până ce li se va face o legătură, în vederea viitoarelor acţiuni. IN SPATELE FRONTULUI 353 Planul fu chibzuit până în cele mai mici amănunte. Tineretului îi reveni sarcina procurării hainelor militare româneşti şi a actelor necesare, partidul — prin Stamafe — se îngriji de adăpostul, în oare prizonierii trebuiau să ajungă. Acest adăpost fu găsit în casa unui pădurar din regiunea Braşovului, frate al unui muncitor comunist din ateliere. Actele trebuiau procurate de biroul tehnic al celulei de elevi şi studenţi, cu care Gogu ţinea legătura. Biroul tehnic, în ciuda numelui său, care putea evoca o instituţie sau cel puţin un aparat complicat, se mărginea la activitatea unui singur tovarăş. La primirea sarcinii de a confecţiona actele necesare comuniştilor siliţi să se ilegalizeze, acestui tovarăş i se încredinţase stampila unei circumscripţii de poliţie, care folosea pentru nenumărate acte oficiale unde trebuia să apară coroana regală, singurul model pe care niciun meşter gravor nu-1 reproducea decât pe baza adresei oficiale a unei instituţii de stat. Pentru textele lipite după necesităţi în jurul stemei regale, tovarăşul însărcinat cu această muncă se adresa atelierelor de gravură din oraş, cărora le comanda un număr de ştampile, pe numele unor întreprinderi comerciale fictive, nume care cuprindeau toate literele de care avea nevoie. In felul acesta fusese rezolvată problema ştampilelor, tehnicul ajungând la o adevărată rhăestrie. In ceeace priveşte buletinele de înscriere la Biroul Populaţiei, în urma unui singur anunţ în ziare declarând că posesorul buletinului îl pierduse, autorităţile eliberau un nou buletin. Acest fapt uşura procurarea de buletine, care, ajungând în mâna tehnicului erau transformate în aşa fel încât comunistul urmărit de Siguranţă se afla în posesia unui buletin, în care fotografia şi semnalmentele lui erau legate de un nume fictiv. Cele cinci buletine necesare prizonierilor fură astfel procurate. Mai anevoioasă era întocmirea de acte justificând situaţia militară. Ele erau deocamdată necesare numai pentru a face faţă unui eventual control în tren, în , cursul celor trei ore de drum. Faptul că niciunul dintre ostaşii sovietici nu cunoştea Fmba română, îngreuia şi mai mult lucrurile, iar tehnicul îşi storcea creerii, neizbutind să găsească o soluţie pentru rezolvarea problemei. Ultima ideie la care se opri fu aceasta : după evadare, ostaşii vor fi însoţiţi de un student în medicină, cu sarcina de a înlătura eventualele complicaţii născute datorită necunoaşterii limbii de către cei cinci şi care-1 va conduce până îi va preda pădurarului. Tehnicul confecţiona, cu ajutorul studentului, o adresă provenind dela Spitalul militar din capitală, în care acela făcea practică. Se arată că cinci ostaşi răniţi la cap erau transferaţi la un spital din Braşov. Pentru mai multă siguranţă propuse ca cei cinci să fie bandajaţi astfel, încât imposibilitatea de a vorbi să apară firească. Insfârşit, luând bilete de clasa a treia, micşorau riscurile întâlnirii cu vreun ofiţer în tren. Gogu nu se arătă prea mulţumit de născocirea tehnicului, dar trebuind să recunoască faptul că o altă soluţie — în funcţie de posibilităţi — nu se găsea, se consolă cu gândul că bandajarea propusă avea darul de a ascunde trăsăturile mongole ale feţii unuia dintre prizonieri, care ar fi putut stârni bănuieli. Toate satele, toate gările erau pline de afişele guvernului, în care se atrăgea atenţia asupra paraşutiştiilor inamici, făgăduindu-se recompense însemnate pentru prinderea lor. Insfârşit, mai rămânea de stabilit felul în care prizonierii puteau viaţa romaneasca 23 354 VLADIMIR COLIN ajunge la gară. Cum Serioja ceruse două granate pentru acţiunea pe care o plănuise pe aerodrom, Gogu se întâlni ou Ştefan, uteeistul aflat într'una din cazărmile din Bucureşti, în care începuse să organizeze ostaşii. Primul utdcist din cazarmă fu şoferul, pe care tinerii se gândiseră să-1 întrebuinţeze la distrugerea tutungeriei. Ideea fusese părăsită, atunci, dar camionul putea uşura mult fuga prizonierilor, în împrejurările în care se aflau, deoarece un vehicul al armatei deştepta mai puţine bănueli şi întărea faptul că cei cinoi erau transportaţi dintr'un spital militar. Apoi camionul le îngăduia să-şi schimbe uniformele şi să se bandajeze fără a întârzia la gară şi a pierde trenul, ceeace ar fi oreat noui greutăţi, ridicând noui primejdii. In zilele acelea, celula utecistă trăia într'o mare încordare. Tinerii pregăteau cea mai însemnată dintre acţiunile la care luaseră parte şi grija partidului se vădi în zilele acelea, chiar şi în cele mai mici amănunte. Stamate verifica toate planurile uteciştilor şi se sfătuia îndelung cu Bogdan, domolind unele entuziasme pripite, trezind simţul de răspundere al tineretului. — Pregătind greva din 33, tovarăşul Gheorghiu ne învăţa să prevedem acţiunile duşmanului, spunea Stamate şi întreba apoi: — Dacă cineva opreşte camionul, ce veţi face ? Bogdan îşi încorda gândul, chibzuia şi ajutat de strungarul cu trup de uriaş, afla deslegarea problemei, căpătând o nouă încredere în succesul acţiunii. Aşa se închega planul, lămurindu-se în toate amănuntele, pe zi ce trecea. Insfârşit, toate pregătirile fură isprăvite. Fixară ziua. ★ Trenul pe oare îl aleseseră sosea pe seară în gară şi pleca după cinci minute. In camionul condus de ostaşul utecist, aşteptau în tăcere Bogdan (care ţinuse să urmărească desfăşurarea acţiunii) şi doctorandul însărcinat să-i conducă pe foştii prizonieri până în gara aşezării de murite, unde pădurarul trebuia să-i primească. Autocamionul era garat lângă un pâlc de salcâmi. Cei trei priveau în direcţia aeroportului şi inimile le băteau. Bogdan apucă strâns lemnul rampei, încercând să-şi astâmpere zvâcnetele tâmplelor, care răsunau ca bătăile unei uriaşe pendule. Umbrele copacilor se pierdeau din ce în ce, în seara oare devenea tot mai albastră, trecând în noapte. — Ce-or fi făcând ? întrebă, silindu-se să prindă măcar unul din zgomotele înăbuşite ale vieţii de pe aeroport, în care să poată desluşi o mişcare a prizonierilor. Nimeni nu-i răspunse. Şoferul îşi ştergea din clipă în clipă sudoarea de pe frunte. Avea să povestească mai târziu cât de grele fuseseră clipele acelea de aşteptare, în care fiecare foşnet al nopţii părea aducător de primejdii, greu de ameninţări. Sfredeleau întunericul cu ochii, se străduiau să-şi închipuie cele ce se întâmplau la câteva sute de metri, acolo unde S3 hotăra soarta a cinci oameni. Aceştia, oamenii de pe aeroport, aşteptau semnalul. Serioja trebuia să-1 dea. In clipa aceea se turna dintr'o cisternă benzina, în rezervorul motorului unui bombardier, aşezat în faţa marelui hangar, pe care prizonierii îl isprăviseră. Prin uşa deschisă se zăreau în întuneric trupurile altor avioane. O sentinelă se afla lângă prizonier. Serioja cuprinse scena dintr'o privire. îşi vârî mâna în buzunarul în care ţinea granatele. Fulgerător, o scoase pe prima, trase inelul de sârmă şi IN SPATELE FRONTULUI 355 svârli granata în carlinga bombardierului, în timp ce a doua sbură, prin uşa deschisă, în întunericul din hangar. Răcnetul sentinelei se pierdu în răpăitul armei automate. Fără un strigăt, Serioja se prăbuşi, dar în clipa aceea răsună prima explozie. Cisterna sări în aer. Cât ai bate din palme, flăcările cuprinseră bombardierul, în timp ce bucăţi de lemn şi metal sburară prin aer. O nouă explozie a rezervorului unuia din avioanele din hangar, pricinuită de cea de a doua granată, mări zăpăceala. într'o clipă se aprinse şi hangarul, cu avioanele pe care le adăpostea. Din toate părţile răsunau împuşcăturile sentinelelor speriate, care trăgeau la întâmplare, orbite de flăcări. Sirena aerodromului începu să vâjâie, ordinele strigate printre înjurături se amestecară, hitleriştii alergau, încercând să depărteze de incendiu celelalte avioane, sau începând munca de stingere a flăcărilor. Pe aerodromul luminat de limbile focului, făpturile oamenilor în uniformă se mişcau ca într'un vârtej drăcesc, aici luminate de vâlvătăile crescânde, aici înghiţite de bucăţile nopţii sfâşiate de incendiu. Trupul lui Serioja zăcea la pământ, lângă cel al sentinelei, izbită de schije. Flăcările jucau în jurul lor, luminându-le feţele, dar nimeni nu avea timp să se oprească. încet, cu gîreu, Serioja îşi desfăcu ploapeile. Văzu incendiul care pustia aerodromul, mistuind avioanele pe care cu mâna lui le scosese pentru totdeauna din lu.pftă, auzi învălmăşeala, ţipetele hitleriştilor şi un zâmbet fericit i se întipări pe faţă. Pe dinaintea ochilor îi alergară tovarăşii, care goneau în noapte, reîncepându-şi viaţa de luptători, apoi revăzu pământurile scumpe ale patriei, câmpiile cu holde de grâu, o fată bălae... Dar cei care aşteptau în camionul adăpostit lângă salcâmii din preajma şoselii ce duce spre gară, nu?i> puteau bănui sfârşitul. Sorbiseră cu ochi lacomi priveliştea flăcărilor înălţate pe aerodrom, tresăriseră ascultând exploziile. — Au izbutit! strigase Bogdan, descărcându-se prin strigătul acela de toate neliniştile care-1 împresuraseră. Şoferul puse motorul în mişcare. Curând se auziră crenguţe uscate troznlnd sub paşii unor oameni care fugeau şi, unul după altul, patru bărbaţi se căţărară în camion. — Tovarăşe, şopti Bogdan, apucându-1 de braţ pe ultimul venit. Piati., piati! Acela însă îşi puse palma peste mâna utecistului, apăsând-o cu putere. — Niet, rosti el, răguşit. Serioja caput., O sudoare rece scaldă trupul lui Bogdan. — Serioja! Dar ochii albaştri ai flăcăului sovietic nu licăreau sub prelata camionului. Se stinseseră pentru totdeauna acolo, pe câmpul aerodromului duşman. — Da, spuse careva. Serioja naş... Tac v boiu ! Nemaiîntârziind, doctorandul care trebuia să-i însoţească pe foştii prizonieri le întinse hainele, în timp ce şoferul porni camionul. înghiţind anevoie nodul care i se suise în gât, Bogdan se scutură. Soarta celor patru atârna de el, răspundea de cele patru vieţi ce i se încredinţaseră. Ii ajută să-şi lepede repede hainele militare sovietice, şi-şi îmbrăcară pantalonii, 356 VLADIMIR COLIN vestoanele uniformelor româneşti; le arătă că'n buzunarul fiecărei haine se afla câte un bilet de tren. Apoi, ajutat de celălalt, se apucă să facă bandajele. Camionul opri în faţa gării. Schimbară strângeri de mâini şi oamenii coborîră greoi, îndreptându-se încet spre peron. Trenul flueră. Se suiră în vagonul de clasa treia şi şeful gării făcu un semn. Locomotiva pufăi, roţile se mişcară şi, încet, vagoanele"alunecară prin faţa lui Bogdan, care le urmări o vreme cu privirea. Când apoi se întoarse, văzu că şoferul plecase, potrivit înţelegerii. Dinspre aerodrom se mai ridicau flăcări şi cerul se înroşea în răstimp, ca şi cum un soare ascuns în noapte s'ar fi străduit să răsară, încercându-şi puterile. — O să răsară, îşi spuse Bogdan. Nu mai e mult... Şi amintindu-şi de Serioja, de Filimon, de lupta cornjniştilor, de cei patru ostaşi sovietici care aveau de străbătut prin noapte, se gândi că drumul lor înfăţişa o lungă şi sângeroasă călătorie prin beznă, o călătorie la capătul căreia trebuia să se ridice soarele. — Iar noi îl ajutăm, şopti, privind pâlpâirile acelea roşietice de pe cer Şi se gândi la locomotivele, pe care aveau să le „gripeze". — Trebuie să vorbesc cu tovarăşul Stamate... Din depărtarea la care ajunsese, trenul flueră de două ori, lung, ca şl cum mecanicul i-ar fi încuviinţat gândul. TEORIE SI CRITICĂ GH. GONDA TRASATURILE FUNDAMENTALE ALE METODEI REALISMULUI SOCIALIST Literatura sovietică este cea mai înaintată, cea mai bogată literatură din lume. Aceasta se datoreşte faptului, că ea s'a desvoltat în condiţiile create de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, şi la baza ei stă metoda de creaţie a realismului socialist. Principiile de bază ale esteticei ştiinţifice au fost elaborate de Marx şi En-gels. Aceste principii au fost desvoltate de Lenin şi Stalin care au creat ştiinţa estetică complectă, îmbogăţind astfel ideologia clasei muncitoare. Desvoltând mai departe învăţătura lui Len* despre spiritul de partid al literaturii cât şi teoria leninistă a reflectării în artă, tovarăşul Stalin a definit în mod genial metoda de creaţie a artei sovietice drept ^metoda realismului socialist". Metoda realismului socialist se bazează pe ştiinţa marxist-leninfetă, de-aceea ea se deosebeşte calitativ de toate celelalte metode de creaţie artistică, este superioară tuturor celorlalte metode. Ca metodă realistă, realismul socialist este continuarea şi desvoltarea celor mai bune tradiţii realiste din trecut dar el se deosebeşte principial de metoda realistă din trecut, deoarece arta realismului socialist este o întruchipare a ideologiei clasei munci- toare, a învăţăturii marxist-leniniste, ca oglindeşte realitatea socialistă. Unii critici şi profesori de estetică considerau în mod greşit realismul socialist ca suma aAmetică între realism şi romantism. Critica sovietică a dovedit din timp falsitatea şi caracterul dăunător al acestei .interpretări şi a arătat că realismul socialist este calitativ superior realismului si romantismului nesocialist. Realismul a fost definit de Engels astfel : După părerea mea — scria Engels m"scrisoarea sa către Miss Harknes ■realismul presupune în afară de veridicitatea detaliului, exactitatea redăm caracterelor tipice în împrejurări tipice". Realismul socialist ca metoda realistă nu se mulţumeşte cu atâta, el redă caracterele tipice în împrejurări tipice pe baza cunoaşterii legilor de desvoltare a societăţii, în scopul educării comuniste a masselor. Deaceea realismul socialist este cel mai consecvent, cel mai profund realism, cea mai înaintată metodă de creaţie artistică la care poţi să ajungi numai pe baza ştiinţei marxist-lerMste. Metoda realistă în trecut, în cele mai multe cazuri era ruptă de romantism. . Realismul' socialist creează unitatea firească şi indisolubilă între realism şi 358 GH. GONDA romantismul revoluţionar, deoarece romantismul socialist nu este un v'is năstruşnic, nici o utopie, ci el se bazează pe idealurile măreţe ale clasei muncitoare, pe menirea ei istorică de a construi societatea comunistă, societatea care pe drept cuvânt este denumită primăvara omenirii. Viziunea viitorului face parte integrantă din prac-~ tica cotidiană socialistă din critica ei. Realismul socialist este continuatorul celor mai bune tradiţii progresiste din literatura şi arta universală şi în primul rând, ale moştenirii marilor gânditori democraţi revoluţionari ruşi care au ajuns la poziţiile cele mai înaintate ale realismului presocialist. Belinschii, Cernîşevschi, Dobroliubov — creatorii esteticei clasice ruse din secolul al XIX-lea — considerau că arta trebue să lupte pentru cele mai sfinte idealuri ale poporului. Belinschi de exemplu, combătând pe matadorii artei „pure", scria astfel despre rolul artei în viaţa socială şi importanţa ei, ca mijloc specific de cunoaştere: ,,A răpi artei dreptul de a servi interesele sociale nu înseamnă a o înălţa> ci a o doborî, deoarece aceasta înseamnă s'o lipseşti de forţa cea mai vie, adică de gândire, s'o faci obiectul unei desfătări sibarite, un joc al trândavilor". Cernîşevschi şi Dobroliubov considerau arta ca un mijloc foarte puternic în educarea oamenilor, ei arătau că arta nu trebue sa se mulţumească cu simpla reflectare a vieţii, ci trebue să înveţe pe oameni să înţeleagă în mod just diferitele fenomene sociale. Teoria estetică a lui Belinschi, Cernîşevschi şi Dobroliubov este culmea esteticei premarxiste. Dar şi această poziţie estetică era istoriceşte limitată. Numai apariţia marxismului şi geniala teorie lenin'i'stă a reflectării au putut deschide drumul către o estetică ştiinţifică, către o metodă socialistă în creaţia literară artistică. ★ Andrei Alexandrovici Jdanov, vorbind la primul Congres Unional al scriitorilor sovietici din 1934 ,a definit astfel metoda realismului socialist: „Tovarăşul Stalin a numit pe scriitorii noştri „ingineri ai sufletelor". Ce înseamnă aceasta ? Ce obligaţii vă impune acest lucru ? Aceasta înseamnă, mai întâi a cu-noaste viaţa pentru a o putea reprezenta veridic în opere de artă, a o reprezenta, nu în mod scolastic, mort, nu numai ca „realitate obiectivă"\ ci a reprezenta realitatea în desvoltarea ei revoluţionară. ,,Şi aici adevărul şi caracterul istoric concret al reprezentării artistice trebue să se unească în vederea transformării ideologice şi a educării muncitorilor în spiritul socialismului. Această metodă a literaturii şi a criticii literare constitue ceeace numim noi, metoda realismului socialist". Arta realismului socialist apare la începutul secolului al XX-lea în condiţiile intrăriiji capitalismului în faza sa ultimă, imperialistă, când în faţa proletariatului se puneau în mod nemijlocit sarcMle revoluţiei proletare. In această perioadă, centrul mişcării revoluţionare s'a mutat în Rusia, care constituia veriga cea mai slabă a lanţului imperialist. Prima operă literară la baza căreia stătea metoda realismului socialist a fost romanul lui Maxim Gorchi „Mama". Acest roman oglindeşte avântul revoluţionar al m&şcării muncitoreşti din Rusia anului 1905. Sarcina ce sepunea în mod concret în faţa proletariatului rus, era de a răsturna regimul ţarist învechit, putred şi barbar. Romanul ,/vlama" este un-a din capo d'operele literatures sovietice şi universale. Eroii acestui roman sunt oameni vii, pătrunşi de un profund umanism, care REALISMUL SOCIALIST 359 provoacă cititorului o puternică emoţie. Această operă a lui Gorchi arată că autorul se situa în mod conştient pe poziţia bolşevfcilor, care încă în perioada aceea, reprezentau detaşamentul cel mai înaintat al mişcării muncitoreşti internaţionale. Gorchi cunoştea Wne situaţia economică şi politică a Rusiei, industria care la sfârşitul secolului al XIX-lea luase o mare desvol-tare, pătrunderea masivă a capitalului străin în economia Rusiei, avântul mişcării muncitoreşti, formele de organizare şi metodele de luptă ale proletariatului. Gorchi vedea forţa revoluţionară a ţărănimii ruse şi necesitatea alianţei de luptă a clasei muncitoare cu ţărănimea. Gorchi vedea rolul conducător al proletariatului şi perspectiva luptei sale. In romanul „Mama" clasa muncitoare apare viguroasă, în plină creştere. Din rândurile ei se ridică eroi minunaţi, plini de devotament şi energie. Cititorul înţelege limpede fără umbră de îndoială că proletariatul revoluţionar din Rusia zugrăvit de Gorchi în romanul lu'i, va fi în stare să cucerească puterea şi să construiască o societate dreaptă în locul societăţii capitaliste, demascate cu atâta forţă de autor. In csrtea sa, Gorchi ne dă o minunată imagine revoluţionară a viMorului. Prin opera lui Gorchi vorbeşte Partidul clasei muncitoare. „Mama" este o expresie literară a ideologiei marxist-Ieni-niste. De aceea Lenin a dat o înaltă apreciere acestui roman. In opera sa, Gorchi, situându-se pe poziţiile bolşevicilor, ne dă o înmănun-chiere strălucită a celor trei elemente de bază ale realismului socialist : critică cu putere vechiul, regimul absolutist ţarist şi exploatarea capitalistă ; afirmă cu vigoare ceeace este nou şi se desvollâ, proletariatul şi forţa sa organizată ; arată cu limpezime per-pectiva revoluţionară a viitorului victoria revoluţiei proletare. Gorchi a urmat şcoala bolşevismului sub îndrumarea lui Lenin şi Stalin. „Mama" lui Gorchi a fost şi este o armă importantă de luptă în mâna clasei muncitoare. Cfitind minunata carte a lui Maxim Gorchi, mii şi mii de muncitori şi muncitoare, mii şi miji de tineri din toate ţările lumii s'au con vins de justeţea cauzei proletare, s'au convins de invincibilitatea acestei cauze. Dar realismul socialist a putut să cunoască o adevărată înflorire, principiile lui au putut fiii elaborate, experienţa artei realist socialiste a putut fi generalizată ab&'a după cucerirea puterii de către proletariatul din Rusia. Adevărata istorie a artei realismului socialist, începe după victoria Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie. Păşind pe drumul realismului socialist literatura şi arta sovietică au înregistrat succese nemaiîntâlnite. Pentru a ajunge la aceste înălţimi, Partidul Bolşevic a dus o luptă grea, neîntreruptă pentru desvoltarea literaturii şi artei sovietice, pentru a dezrădăcina şi zdrobi definitiv diferitele concepţii şi curente burgheze ce căutau să se cuibărească în literatura şi arta sovietică. Nu există n&ci un alt partid din lume care să fi acordat atâta atenţie şi grijă literaturii şi artei cât a acordat şi acordă Partidul Bolşevic. Problemele nodale ale literaturii şi artei sovietice au fost rezolvate cu ajutorul şi prin contribuţia tovarăşului Stalin. Nu există succes al literaturii şi artei care să nu se lege sub o formă sau alta de numele marelui nostru învăţător şi conducător. Partidul bolşevic şi tovarăşul Stalin au acordat o atenţie deosebită creşterii de noui cadre de scriitori şi artişti, ridicării de noui talente din rândurile poporului muncitor. In acelaş timp Partidul şi tovarăşul Stalin s'au ocupat cu o grijă şi răbdare deosebită de reeducarea vechilor cadre de scrii- 360 GH. GONDA tori. Partidul şi Statul Sovietic au ajutat zi de zi pe vechii scriitori ca să poată desvolta ce este pozitiv şi progresist în creaţia lor şi să se poată debarasa cât mai repede de rezidurile diferitelor concepţii burgheze care frânau desvoltarea artei lor în spirit socialist. Cu ajutorul Partidului, literatura sovietică înregistrează succese mari, scurt timp după revoluţie. In primii zece ani ai puterii sovietice literatura se îmbogăţeşte cu lucrările de mare valoare ale lui Maxim Gorchi, Maiacovschi, Furmanov, Fa-deev şi mulţi alţii. Odată cu succesele obţinute de puterea sovietică în învingerea gardiştilor albi şi a intervenţio-niştilor, în consolidarea statului sovietic şi în refacerea economiei, se desvolta tot mai mult şi literatura şi arta socialistă. Imediat după revoluţie şi în deosebi la începutul NEP-ului, când influenţa culturii burgheze era încă mare, iar scriitorii şi artiştii proletari erau încă puţin numeroşi, Partidul a încurajat gruparea scriitorilor şi artiştilor proletari în organizaţii şi asociaţii separate. Astfel ia fiinţă Federaţia unională a scriitorilor proletari, Asociaţia rusă a scriitorilor proletari, Asociaţia rusă a muzicienilor proletari, etc. Aceste asociaţii de scriitori şi artişti proletari au jucat la început un rol de seamă în ridicarea şi educarea noilor cadre de scriitori şi artişti. In perioada planurilor cincinale, când Partidul şi Statul Sovietic au obţinut o seamă de succese . atât în creşterea nouilor cadre, cât şi în reeducarea scriitorilor şi artiştilor vechi, asociaţiile proletare au devenit o piedică în desvoltarea literaturii sovietice. Aceste asociaţii erau principalii susţinători ai proletcul-tului pe care V. I. Lenin l-a combătut cu putere încă în 1920. Tovarăşul Stalin a desvăluit fondul antipartinic al proletcultului. In 1929, într'o scrisoare adresată unui scriitor — I. V. Stalin se declară hotărît împotriva măsurilor administrative contra artei neproletare. In autobiografia sa, Alexei Tolstoi scrie astfel : ^Reprezentaţia primei variante a lui ,,Petru' ia cel de al doilea Teatru Academic de Artă din Moscova a fost primită de către RAPP (Asociaţia Rusă a scriitorilor proletari) cu ostilitate, dar a fost salvată de tovarăşul Stalin, care încă din 1929 a dat o orientare justă în ceeace priveşte epoca lui Petru cel Mare". In 1932 din iniţiativa marelui Stalin, Comitetul Central al Partidului Bolşevic adoptă o hotărîre istorică în problemele literaturii. Hotărîrea între altele spunea : ,,Azi după ce cadrele literaturii şi artei proletare au avut timpul să se desvolte ,după ce s'au ridicat scriitori şi artişti noui din uzine, fabrici şi colhozuri, cadrul organizaţiilor proletare literaro-artistice existente devine din ce in ce mai strâmt şi frânează avântul serios al creaţiei artistice. Aceasta dă naştere pericolului ca susnumitele organizaţii să se transforme din mijloc de mobilizare maximă a scriitofilor şi artiştilor sovietici in jurul sarcinilor construcţiei socialiste, într'un mijloc de cultivare a spiritului exclusivist de cerc, de rupere de sarcinile politice ale timpurilor actuale, cât şi de grupurile importante de scriitori şi artişti care susţin opera de construire a socialismului. ,,De aici rezultă necesitatea restructurării corespunzătoare a organizaţiilor literaro-artistice, cât şi lărgirea bazei activităţii lor. ,.Pentru aceste motive CC. al P.C. (b) at U.R.S.S. decide: 1) Lichidarea Asociaţiei scriitorilor proletari (VOAPP şi RAPP). 2) Unirea tuturor scriitorilor care susţin platforma Puterii Sovietice şi tind a lua parte la construcţia socialistă, într'o singură Uniune a scriitorilor sovieticii, Cuprinzând v grupare comunistă. REALISMUL SOCIALIST 36! 3) înfăptuirea unor schimbări ana-icage in sectorul celorlalte ramuri ale artei". In urma acestei hotărîri au luat fiinţă Uniunea Scriitorilor Sovietici, Uniunea Compozitorilor, Uniunea Artiştilor Plastici Sovietici, etc. Uniunile creatorilor sovietici de artă constitue una din cele mai importante pârghii ale Partidului în educarea comunistă a scriitorilor şi artiştilor, în desvoltarea literaturii şi artei pe drumul realismului socialist. Partidul Bolşevic orientează arta sovietică pe drumul cel just, combate pe duşmanii ei, lichidează piedicile care o frânează şi îi deschide mereu perspective tot mai măreţe. Hotărîrile Partidului Bolşevic „Asupra revistelor Zvezda şi Leningrad", ,,Despre repertoriul teatrelor de dramă", ,,Despre filmul ,,Viaţa Mare", ^Despre opera „Marea Prietenie" a lui V. Muradeli" şi altele luminează ca un far măreţ drumul pe care trebue să-1 urmeze literatura' şi arta sovietică. Ele constitue un tezaur nepreţuit de învăţăminte pentru literatura şi arta socialistă ce se naşte în ţările de democraţie populară cât şi pentru literatura şi arta militantă a proletariatului din ţările capitaliste. In lupta sa pentru înflorirea literaturii şi artei din Republica noastră populară, Partidul Muncitoresc Român se foloseşte de experienţa literaturii şi artei sovietice. Partidul clasei muncitoare din ţara noastră îndrumează literatura şi arta pe calea realismului socialist, pe calea ce ne-o arată marele Partid Comunist (bolşevic) al U.R.S.S Principiul fundamental al realismului socialist este spiritul de partid. Literatura şi arta burgheză afişează în mod făţarnic lozinca mincinoasă a ,,artei pure", a ,,artei pentru artă", a ,,libertăţii creaţiei". Locul de baştină al teoriei „artei pure" este Germania dela sfârşitul se- colului al XVIIi-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. Teoria apolitismului artei şi a ruperii ei de viaţa exterioară a fost formulată încă de Kant, Schelling, şi Hegel. ,,Arta pură" era întruchiparea estetică a ideologiei reac-ţiunii prusace. Burghezia a recunoscut repede că teoria artei pure este un puternic mijloc de sugrumare a curentelor progresiste din literatură şi artă, dea-ceea a îmbrăţişat-o şi a făcut din teoria artei pure principiul fundamental ai esteticei burgheze. In deosebii, de când capitalismul a intrat în faza sa muribundă, gorniştii artei burgheze vor să mascheze caracterul de clasă şi decadenţa artei burgeze, trâmbiţând tot mai sgomotos despre ,,arta pură!', despre „libertatea creaţiei", despre ,,arta pentru artă". Cu cât procesul de descompunere al societăţii capitaliste se adânceşte, cu atât mai desgustătoare este mocirla în care decade arta bur gheză şi ,,principiile" sale estetice. Literatura burgheză se scufundă tot mai mult în mocirlă. Ea împrăştie în jurul ei întuneric. Ea are menirea să îndobitocească massele, să infecteze conştiinţa milioanelor de oameni asupriţi şi batjocoriţi de imperialişti cu otrava rasismului, a barbariei şi a crimei, a urei împotriva U.R.S.S. şi a ţârilor de democraţie populară. Literatura decadentă a ucigaşilor din Coreea, literatura imperialistă din America propagă în mod făţiş ideea războiului împotriva Uniunii Sovietice şi a tuturor ţărilor eliberate din robia imperialistă. Cea mai mare virtute a eroilor preferaţi ai acestei ..literaturi" este exterminarea în massă a milioanelor de oameni paşnici. Astfel eroul principal al unei povestiri spaniole de L. del Rey, şi-a băgat în cap ideea că trebue să creeze o bombă atomică deosebită, cu ajutorul căreia imperialiştii americani să cucerească toată lumea. ,E-roul" lui L. del Rey reuşeşte să rezolve această problemă ,,ştiinţifică" şi „pasionantă". Bombele fabricate de el 362 GH. GONDA pot nimici cu uşurinţă 50 milioane de oameni. Fără îndoială că povestirea iui L del Rey izvorăşte dintr'o anumită realitate. Ea oglindeşte planurile criminale războinice ale canibalilor din A-rnerica. Aceste planuri însă nu pot ascunde o altă realitate, foarte neplăcută pentru imperialiştii americani şi anume faptul, că forţele păcii sunt mai puternice decât orice super-bombă americană şi dacă mâna criminală a imperialiştilor va deslănţui un al treilea război mondial, voinţa de pace a sutelor de milioane de oameni garantează că acesta va fi ultimul război pe care-1 cunoaşte omenirea. O temă de asemenea preferată a literaturii decăzute din America este „omul robot" sau „popoare .robot", adică oameni — fie fabricaţi în serie fie importaţi de pe alte planete care au singura menire, să slujească orbeşte ,,rasa superioară" americană. Nimic nu poate ascunde răspunderea scribilor care produc după calapod o asemenea literatură. Ei vor ajunge împreună cu stăpânii lor pe banca acuzaţilor şi popoarele lumii vor pronunţa asupra lor judecata pe care o merită. Cât de mult se adeveresc în zilele noastre, cuvintele neuitatului Andrei Alexandrovici Jdanov : „Toate forţele obscurantismului şi ale reacţiunli, sunt puse în slujba luptei împotriva marxismului. Sunt din nou scoase la lumină şl adoptate pentru înarmarea fitosofiel burgheze slugile democraţiei atomice a dolarului, zalele învechite ale obscurantismului şi ale clericalismului, Vaticanul şi teoria rasistă, naţionalismul sălbatic şi învechita filosofle idealistă, presa galbenă venală şl arta burgheză descompusă". Iată ce se ascunde în dosul aşa zisei „arte pure". Iată pentru ce fel de ţeluri militează artiştii şi literaţii vânduţi burgheziei, care se ascund în dosul minciunii despre ,,artă pentru artă". Lenin în lucrarea sa „Organizaţia de partid şi literatura de partid" scrisă în 1905 spunea : „A trăi in societate şi a fi independent de societate e Imposibil, Libertatea scriitorului, a pictorului, a actriţei burgheze nu este decât dependenţa mai mult sau mal puţin mascată faţă de cassa de bani, de corupţie, de subvenţionare". In opoziţie cu făţarnica teorie despre „puritatea" şi „libertatea" artei burgheze, literatura şi arta socialistă îşi declară în mod deschis caracterul ei de partid. Literatura şi arta socialistă sunt expresia concepţiei despre lume a partidului marxist-leninist. Literatura socialistă militează în mod conştient pentru desfiinţarea robiei capitaliste, pentru a scăpa omenirea de înjosirea exploatării, pentru a construi societatea luminoasă a comunismului. Scriitorul şi artistul socialist este conştient de uriaşa lui menire socială, de marele rol educativ şi transformator a! literaturii şi artei. Principiul spiritului de partid în literatură a fost formulat de Lenin în lucrarea sa „Organizaţia de partid şl literatura de partid". Lenin scria : „Literatura trebue să devină literatură de partid. „Contrar năravurilor burgheze, contrar presei burgheze de esenţă comercială, cu caracter de întreprindere contrar carierismului şl individualismului literar burghez, „anarhismului boeresc" şi goanei după profit, proletariatul socialist trebue să enunţe principiul literaturii de partid, să desvolte acest principiu şl să-l traducă în fapt într'o formă cât mal complectă şi desăvârşită. „In ce constă deci principiul literaturii de partid ? Nu numai în faptul că pentru proletariatul socialist literatura nu poate fi un mijloc de profit pentru o persoană sau pentru un grup, dar, în general ea nu poate fi o cauză individuală, independentă de cauza generală a proletariatului. Jos literaţii fără de partid! Jos literaţii supra-oameni! Literatura trebue să devină o parte a cauzei comune proletare". REALISMUL SOCIALIST 363 Formulând principiul spiritului de partid, Lenin a adus o contribuţie uriaşă la desvoltarea ştiinţei esteticii marxiste. Spiritul de partid este trăsătura de bază, condiţia primordială a realismului socialist, spiritul de partid este trăsătura cea mai-caracteristică a literaturii şi artei sovietice. .Spiritul de partid dă conţinutul bogat de idei al literaturii şi artei sovietice. Să luăm, de pildă, romanul „Pământ desţelenit" de\ Mihail Şoldh'ov. Teza romanului este transformarea socialistă a agriculturii. Acţiunea romanului se petrece la colectivizarea în massă a ţărănimii muncitoare, în perioada când apare strălucitul articol al tovarăşului Stalin ^Ameţeala de pe urma succeselor". Tocmai fiindcă Şolohov exprimă în mod conştient în cartea sa poziţia Partidului, a reuşit să creeze oameni " vii, să ne dea o lucrare valabilă, să ne dea perspectiva satului colhoznic. Deşi autorul nu duce acţiunea până la strângerea recoltei, cititorului nu-i rămâne nici o îndoială că ţăranii muncitori din satul Gremeacii-Log au păşit pe un drum care duce spre belşug şi fericire. Deşi Şolohov ne arată constituirea unei singure gospodării colective, cititorul rămâne cu covingerea că politica stalinistă a Partidului bolşevic la sate a învins. > Este semnificativ pentru valoarea uriaşă a cărţii lui Şolohov, ecoul ce a stârnit la noi această carte. „Pământ desţelenit" a fost tipărit în ţara noas-tiă în zeci de mii de exemplare. Ea a fost citită de foarte mulţi activişti de Partid, de propagandişti, de agitatori, de organizatori de partid, de foarte mulţi ţărani muncitori. Există agitatori cari lămuresc pe ţăranii muncitori despre necesitatea unirii lor în gospodării agricole colective citind fragmente din cartea lui Şolohov. Mulţi organizatori de partid din gospodăriile agricole colective au învăţat din figura minunată a lui Davîdov, din dârzenia şi devotamentul acestui muncitor bolşevic. Din dragostea lor pentru această capod'operă a literaturii sovietice, din dragostea lor pentru eroii minunaţi din cartea lui Şolohov, ţăranii muncitori dintr'o comună au denumit gospodăria lor colectivă ,,Pămănt desţelenit". Cartea lui Şolohov, luptă alături de clasa noastră muncitoare, ne ajută efectiv în munca noastră de transformare socialistă a agriculturii. Literatura sovietică este o literatură liberă. Scriitorul sovietic nu creează dintr'un spirit îngust comercial. Creaţia lui este însufleţită de minunatele idealuri ale comunismului. Scriitorul sovietic nu crează din interese meschine, dn goană după bani, ci în mod conştient contribue prin creaţia lui la victoria cauzei pentru care militează. Tocmai datorită caracterului de partid şi marelui rol social al artei şi literaturii socialiste, scriitorii şi artiştii socialişti sunt luptători activi, înconjuraţi ^ de stima şi dragostea poporului muncitor. Vorbind despre arta şi literatura socialistă, Lenin spunea : , Aceasta va fi o literatură liberă", pentru că nu lăcomia şl carierismul, ci idela socialismului şi simpatia pentru cel ce muncesc, vor face să se înroleze In rândurile el noi şi noi forţe. Aceasta va fi o literatură liberă, pentruca ea nu va servi unei eroine suprasătule, nu „celor zece mii" din pătura de sus cate se plictisesc şi suferă de obezitate, ci milioanelor şi zecilor de milioane de muncitori cari alcătuesc floarea ţării, forţa el, viitorul ei. Aceasta va fi o literatură liberă care va fertiliza gândirea revoluţionară a omenirii, prin experienţa şl munca vie a proletariatului socialist, care va crea o permanentă întrepătrundere între experienţa trecutului... şi experienţa viitorului". O asemenea literatură este literatura sovietică. O asemenea literatură şi artă se desvoltă azi în ţările democraţiei populare, păşind pe drumul deschis de literatura şi arta sovietică, pe drumul realismului socialist. 364 GH. GONDA Spiritul de Partid cucereşte un teren tot mai mare în literatura şi arta noastră. El dev'ine tot mai mult caracteristica de bază a literaturii şi artei noui. Educaţi de Partid şi învăţând din glorioasa experienţă a literaturii şi artei sovietice, apropiindu-se tot mai mult de marile probleme ale zilelor noastre, tot mai mulţi scriitori şi artişti din Republica noastră populară, români şi din rândurile naţionalităţilor conlocuitoare, tineri şi din generaţiile mai vechi, se situează în mod conştient în creaţiile lor pe poziţiile Partidului clasei muncitoare din ţara noastră. Ultimele creaţii literare din ţara noastră marchează puternicile poziţii câşii-gate de spiritul de partid în literatura noastră. Ele tratează teme importante de mare actualitate, teme desvoltate de pe o poziţie înaintată, teme menite să con-tribue la lupta poporului nostru pentru pace şi socialism. Iată câteva lucrări mai însemnate din domeniul prozei : ,,Mitrea Cocor" de, Mihail Sadoveanu, ,,Oţel şi pâine" de Ion Călugăru, ,.Drum fără pulbere" de Petru Dumitriu, „La cota 203" de Al. Jar şi altele. Ideea principală a acestor romane este formarea omului nou. Realismul socialist este cea mai consecventă metodă de zugrăvire artistică a realităţii. Realismul socialist oglindeşte realitatea in mod veridic. Răspunzând unor scriitori care l-au întrebat cum să reprezinte realitatea sovietică, tovarăşul Stalin a spus : „Scrieţi adevărul!" Iar într'o convorbire pe care o citează scriitorul sovietic Panferov, tovarăşul Stalin spunea scriitorului : „Scriitorul trebue să-şi ia materialul şi culorile pentru operele sale din realitatea concretă, iar voi ii impuneţi o schemă. Să înveţe viaţa!... Trebue să înţelegeţi că dacă scriitorul va oglindi în mod cinstit adevărul vieţii el va ajunge neapărat la. marxism". Deci artistul şi scriitorul trebue să cunoască în primul rând realitatea, viaţa. El trebue să cunoască istoria şi legile de desvoltare a societăţii pentru a putea avea o perspectivă justă a vieţii. Dacă scriitorul vrea să oglindească in mod cinstit şi conştiincios realitatea, el trebue să găsească ceeace este esenţial din această realitate. El trebue să găsească întotdeauna ceeace este nou şi se desvoltă chiar dacă acest nou în aparenţă este slab şi nesemnificativ, dar care în mod neîndoios va creşte şi va învinge. Precum spunea Calinin . ,,Când zugrăviţi viaţa în mod fidel, trebue să daţi la iveală nu numai trăsăturile care sar în ochii oricui, dar şi acelea care cu greu pot fi observate de un ochi obişnuit. Să presupunem că modelul nostru este ciupit de vărsat. Pictaţi-l ciupit de vărsat. Dar relevaţi şi trăsăturile lăuntrice care nu sunt atât de vizibile, dar care sunt tipice oamenilor noştri. Spre exemplu : iubirea de patrie. Ea se manifestă la diferiţi oameni, în formele cele mai diferite. Trebue descoperită la fiecare om şi trebue arătată această iubire: ea trebue exprimată nu în mod abstract, ci co>:-cret". Şi mai departe : ...trebue să iubeşti Statut Sovietic nu numai în mod abstract, ci concret, adică cu natura lui cu ogoarele, pădurile, fabricile, uzinele, colhozurile, sovhozurile, etc., cu stahanoviştii şi staha-novistele lui, cu comsomolistele şi com-somoliştii lui. Trebue să iubeşti Patria noastră cu tot acel nou care există în Uniunea Sovietică şi s'o reprezinţi în chip frumos, în chip viu şi bogat artistic. Dacă artistul va iubi astfel Patria socialistă, înaintea ochilor lui, se va deschide tot acel viu şi măreţ care se face în ţara sovietică şi iubirea lui se va umple cu un conţinut viu, real". Nici o altă realitate nu oferă scriitorului şi artistului atâtea fapte înălţătoare, şi atâţia oameni nobili, cu calităţi minunate, cu o tărie morală excepţională, cât îi oferă realitatea socialistă. Scriitorul trebue să redea această realitate în toată măreţia sa. Realismul socialist cere artistului şi scriitorului să REALISMUL SOCIALIST 365 ,-edea esenţa realităţii şi caracterul oamenilor, nu în mod declarativ ci prin mişcare, prin fapte, prin acţiune vie. Realismul socialist zugrăveşte în aşa fel realitatea, încât concluziile nu tre-bu» să fie trase în mod enunţiativ de autor, ci să decurgă în mod firesc, şi clar din însăşi opera creată. „Literatul trebue să înţeleagă - spunea Maxim . Gorchi, — că el nu numai că scrie cu peniţa, ci deasetneni în cuvinte, şi desenează nu ca un maestru al pictura care-l redă pe om în nemişcare, ci ca unul care încearcă să-l zugrăvească M mişcare continuă, în acţiune, în ciocniri neîntrerupte cu el însuşi, în lupta dintre clase, grupuri, indivizi". Personagiile din romanul lui Ajaev „Departe de Moscova" sunt zugrăvite 'şi caracterizate în mişcare, prin faptele lor In decurs de un an, cât durează construirea conductei de petrol, oamenii cresc în toiul luptei împotriva naturii, înflăcăraţi şi conştienţi fiind că prin munca şi eforturile depuse, sunt ostaşi activi în apărarea patriei, împotriva fiarelor fasciste. Marele merit al autorului este acela că, redând eroii carţn în acţiune, reuşeşte să ne arate în ansamblu cum se sudează unitatea intre conducători şi massă, cum creşte conştiinţa si elanul creator al massei. Literatura sovietică reflectă realitatea cu toate contradicţiile şi conflictele sale. In „Pământ desţelenit", Şolohov c-pune eroilor pozitivi figura odioasă a chiaburului Ivan Luchici. Sau Semuş-kin autorul romanului „Alltel pleacă m munţi", opune figurii luminoase a bolşevicului Los, împuternicitul puterii sovietice în depărtatul G'uk-Ci, pe exploatatorul Alitet. In lupta împotriva acestora cresc personagiile pozitive. In literatura noastră, un exemplu de oglindire artistică a realităţii, de caracterizare a eroilor în mişcare, în acţiune ni-1 oferă Mihail Sadoveanu în romanul său „Mitrea Cocor". Sub ochii cititorului, din ţăranul exploatat si umilit în care mocneşte ura împotriva exploatatorilor, Mitrea Cocor devine spre sfârşitul romanului un ţăran înaintat, care are perspectiva drumului ce trebue să urmeze. Pentru cititor nu încape nici o îndoială că viaţa lui Mitrea Cocor se va continua in gospodăria colectivă în care el va fi în mod firesc un element de frunte. Un personagiu viu a creat şi scriitorul Ion Călugăru în romanul „Oţel şi pâine", prin eroul Pavel Hie, directorul combinatului metalurgic dela • Hu-, nedoara. Pavel Ilie, muncitor comunist ridicat la o muncă de mare răspundere este un om în plină creştere. El se căleşte în luptă cu duşmanii, în lupta cu greutăţile. Scriitorul şi artistul care crează în spiritul realismului socialist trebue sa găsească totdeauna ceea ce este esenţial tipic, ceeace este veriga princip-palâ a acţiunii şi să nu se piardă in noianul amănuntelor nesemnificative, chiar dacă la prima vedere aceste amănunte neesenţiale acoperă esenţialul Tovarăşul Stalin ne învaţă să pornim şi în aprecierea unei creaţii artistice sau literare nu dela detaliile care nu caraterizează această lucrare, ci să observăm tendinţa ei generală, scopul ?e care şi-1. propune şi cu câtă perseverentă şi consecvenţă urmăreşte ea atingerea acestui scop. In scrisoarea sa adresată lui Felix Cohn cu ocazia apariţiei broşurii scrise de E. Miculina „întrecere între masse", tovarăşul Stahn spunea: „Oare valoarea broşurii este determinată de unele particularităţi ale ei si nu de tendinţa ei generală? Celebrul scriitor al timpurilor noastre, tovarăşul Şolohov, a lăsat în „Donul liniştii" un şir întreg de greşeli dintre cele mai grosolane şi chiar de informaţii greşite despre Sârtov, Podtiolcoc, Crisonlâcov şi alţii. Dar oare urmează de 'aici că „Donul liniştit" nu-i bun de nimic sl trebue scos din vânzare? In 'ce constă meritul broşurii tovarăşului Miculina ? In aceea că ea popu- 366 GH. GONDA larizează ideea întrecerii şi molipseşte pe cititor cu spiritul de întrecere. In asta constă esenţa lucrului şi nu în greşeli izolate". Sunt însă unii artişti şi scriitori în arta şi literatura noastră care nu reuşesc să găsească întotdeauna esenţialul, să-1 oglindească în mod veridic, în perspectiva revoluţionară. Sunt unii ■scriitori şi artişti care n'au reuşit încă să scape pe deplin din mrejele naturalismului şi formalismului. Talentatul * scriitor Alexandru Jar a scris recent o carte: ,,Sfârşitul Jalbelor". Cartea are o-temă măreaţă, foarte scumpă nouă.: Luptele partidului dela Griviţa Roşie, în perioada premergătoare luptelor din Februarie 1933. Dar, Al. Jar, în prima versiune a cărţii, apărută în revista ,,Viaţa Românească", n'a reuşit să ne dea o imagine veridică a realităţii istorice. In noianul de evenimente şi trăsături poate existente pe vremuri, dar neesenţiale, el n'a reuşit să arate în suficientă măsură nobleţea muncitorului ceferist, bogăţia sufletului lui, adâncul lui umanism, devotamentul lui pentru cauza clasei muncitoare. Dimpotrivă, trăsăturile unor elemente înapoiate sunt de multe ori arătate ca trăsături tipice ale muncitorimii ceferiste. Cu ajutorul Partidului şi al Uniunii Scriitorilor, Alexandru Jar a reuşit să lichideze multe din lipsurile cărţii. Ea a apărut recent, într'o formă îmbunătăţită în volum şi se bucură de un mare succes în rândurile cititorilor. Pentru ca să oglindeşti în mod veridic realitatea, trebue să oglindeşti pe eroul principal al zilelor noastre, pe muncitorul şi ţăranul înaintat, figura omului de partid care păşeşte în fruntea tuturor transformărilor. „Muncitorii şi ţăranii care clădesc fără sgomot şi zarvă fabrici şi uzine, mine, căi ferate, colhozuri şi sovhozuri, care produc toate bunurile vieţii, care hrănesc şi îmbracă pe toată lumea — iată cine sunt adevăraţii, eroi şi făuritori ai vieţii noi" — spunea tovarăşul Stalin la primul Congres al colhoznicilor udarnici. Eroii principali ai literaturii şi artei sovietice, sunt tocmai aceşti adevăraţi eroi şi făuritori ai vieţii noi. Eroii cărţii lui Babaevschi „Cavalerul Stelei de Aur" sunt oameni simpli, colhoznici, activişti ai unui comitet raional, ostaşi întorşi din război. Dar ei ne apar în această carte ca adevăraţi eroi, ca eroii construirii comunismului în U.R.S.S. In fiecare carte sovietică găseşti oameni cu calităţi minunate, care te fac să gândeşti că aşa ai vrea să fi şi tu. In fiecare carte sovietică, cititorul găseşte figuri mari, ale căror fapte constitue un exemplu pentru cititor. Figuri ca Pavel Corceaghin din „Aşa s'a călit o-ţclul", Mereseev din , Povestea unui om adevărat" reprezintă exemple dragi de urmat în viaţă. Ei întruchipează superioritatea şi forţa morală a omului sovietic, dragostea lui de viaţa nouă, de tovarăşii de luptă, înaltul patriotism şi încrederea nemărginită în forţa creatoare a omului. Merită să povestim o istorioară pe care ne-a împărtăşit-o scriitorul sovietic Boris Polevoi cu ocazia vizitei sale în ţara noastră. Cu ocazia conferinţei miniştrilor de externe dela Moscova, un gazetar american a pariat cu un gazetar cehoslovac că un om ca Adereseev nu există în realitate. Gazetarul american a pierdut pariul. El s'a convins că acest erou există. A plătit cei 50 de dolari, dar a declarat că tot nu poate să creadă că Mereseev a făcut toate aceste eforturi numai ca să poată sbura din nou şi pentru a continua lupta împotriva fascismului. In concepţia acestui american, asemenea fapte pot fi săvârşite numai pentru bani, pentru a-şi face reclamă bună. Boris Polevoi ne spunea că crearea acestui personagiu care însumează aceste înalte calităţi ale omului sovietic REALISMUL SOCIALIST 367 o datoreşte eroilor care se găsesc în viaţa de toate zilele a societăţii sovietice. „Scriitorul nu poate rămâne In urma evenimentelor — spunea Andrei Ale-xandrovici Jdanov — el este dator să păşească în primele rânduri, în fruntea poporului, arătăndu-i calea des-voltăiii sale". — Literatura şi arta sovietică ne dau un exemplu minunat de ielul cum trebue şi noi să ne achităm cu cinste de această sarcină măreaţă. Realismul socialist a adus în literatură şi artă tema muncii creatoare şi i-a acordat locul pe care-1 merită. Munca creatoare este dispreţuită de scriitorii şi artiştii burghezi. Literatura şi arta sovietică zugrăvesc oameni legaţi de viaţa lor zilnică, de activitatea lor' creatoare. Tot aşa cum şi în viaţa omului munca ocupă locul principal, şi în literatură un loc principal îi revine muncii şi zugrăvirii oamenilor în munca lor creatoare. In 1928, la o adunare festivă din Tiflis, Maxim Gorchi spunea : „Dacă aş ţi critic şi aş scrie o carte despre Maxim Gorchi, aş arăta într'însa că forţa care a făcut dintr'însul ceeace este el — scriitorul pe care voi, tovarăşi îl cinstiţi cu atâta exagerare şi. pe care-l iubiţi atât de mult — constă în faptul că el, cel dintăiu din literatura rusă şi poate în viaţă, a înţeles uriaşa însemnătate a muncii, care constitue tot ceeace este mai de preţ, mai măreţ şi mai sublim în această lume". Şi artiştii noştri şi scriitorii au înţeles tot mai mult rolul, însemnătatea uriaşă a muncii. In romane ca „Oţel şi pâine" de Ion Călugăru, în piese de teatru ca „Cetatea de Foc" de M. Davidoglu, într'o serie întreagă de picturi, în numeroase creaţii muzicale ale compozitorilor noştri, tema muncii ocupă un loc central. Strânsa legătură cu viaţa, oglindirea veridică a realităţii socialiste, cunoaşterea legilor de desvoltare a societăţii, asigură literaturii şi artei realismului socialist o varietate extraordinară a temei şi un înalt conţinut de idei. In ţara noastră, după eliberare, a existat un grup de scriitori şi critici literari care sfidau tema muncii. Rupţi de viaţa poporului nostru şi de năzuinţele sale, infectaţi de otrava cosmopolitismului şi sterilizaţi de formalism, ei dispreţuiau noua noastră literatură şi succesele sale remarcabile. Prin îngustimea lor şi din ură împotriva regimului de democraţie populară, aceşti scriitori şi critici literari vorbeau cu ironie ne-roadă despre tema nouă a literaturii şi artei noastre şi se văitau despre aşa zisa „criză" a culturii. Partidul şi critica literară partinică au zdrobit pe crizişti. Cu o grijă neîntreruptă, Partidul educă pe artiştii şi literaţii din generaţia veche care s'au alăturat în mod cinstit şi sincer regimului nostru de democraţie populară.. Partidul a arătat scriitorilor şi artiştilor noştri că toate temele vieţii sunt temele noastre, iar viaţa, construirea socialismului, ne oferă' o bogăţie foarte mare de teme. El a îndrumat pe scriitori să cunoască cât mai mult viaţa, pe oamenii noştri noi. Cele mai bune lucrări literare şi artistice ale noastre sunt create în urma unui contact îndelungat cu viaţa, cu realităţile noastre. Caracterul popular al literaturii şi artei este o trăsătură de seamă a literaturii şi artei realismului socialist. Acest caracter popular al literaturii şi artei provine din însuşi caracterul Statului Sovietic. Revoluţia din Octombrie a fost cea maî populară revoluţie pe care a cunoscut-o vreodată istoria, ea a activizat şi a trezit la viaţa politică şi culturală masse de zeci de milioane de oameni ai muncii. Iar Statul Sovietic, primul Stat al celor ce muncesc din lume, întruchipează însăşi interesele şi năzuinţele poporului muncitor. Imediat după victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, Lenin a caracterizat astfel caracterul popular al literaturii şi artei sovietice: 368 GH. GONDA „Arta aparţine poporului. Prin rădăcinile ei cele mai adânci ea trebue să pătrundă în însuşii grosul masselor largi muncitoare. Ea trebue să ţie pe înţelesul acestor masse şi iubită de ele. Ea trebue să unească simţirea, gândirea si viaţa acestor masse şi să le ridice. Ea trebue să ridice artişti din sânul ei şi să-i desvolte". Scriitorii sovietici ne dau exemple minunate ale caracterului popular al literaturii sovietice. In romane ca „Torentul de fier" de Serafimovici, ,,Ceapaev" de Furmanov, „Pământ desţelenit" de Şolohov, „Hidrocentrala" de Şaghinian, „Tânăra Gardă" de Fadeev, „Cavalerul Stelei de Aur" de Babaev-schi şi multe altele, este descris eroismul poporului sovietic, lupta lui pentru industrializarea şi transformarea socialistă a satului, lupta împotriva fascismului în marele război pentru Apărarea Patriei şi lupta lui pentru con-stru'irea comunismului în perioada postbelică. Literatura şi arta oglindesc trăsăturile morale ale poporului sovietic. Ele se adresează masselor largi ale poporului, sunt un bun al acestor masse. Simplicitatea este de nedespărţit de arta sovietică. Exprimarea clară şi simplă face parte integrantă din caracterul popular şi din măestria artistică a literaturii şi artei sovietice. într'o convorbire cu scriitorii români, prezatorul sovietic Constantin Fedin, spunea : „Simplitatea înseamnă calitatea de a folosi numai acel cuvânt care să fie justificat pe deplin de conţinutul de idei al operei respective. Oridecâteo'i întâlnim opere literare în care flecare cuvânt, fiecare frază este plină de idei, spunem: Ce simplu! Şl invers : când în dosul cuvântului nu apare Ideea, spunem: Ce greoi!" Iar marele poet sovietic Maiacovschi, exprima astfel caracterul popular al literaturii sovietice : „Mă bucur că munca mea se varsă in munca republicii mele". Spiritul de partid, oglindirea veridică a realităţii în imagini artistice şi caracterul popular al artei şi literaturii sovietice sunt strâns legate de romantismul revoluţionar. In 1934, la Congresul Scriitorilor sovietici, A. A. Jdanov spunea : ,,Noi spunem că realismul socialist icprezintă metoda fundamentală a literaturii şi criticii literare sovietice, iar aceasta presupune că romantismul revoluţionar trebue să intre ca parte componentă în creaţia artistică, pentru că întreaga viaţă a partidului nostru, întreaga viaţă a clasei muncitoare şi lupta ei, constă în unirea dintre munca practică cea mal aspră, cea mal lucidă şi cel mal mare eroism, cu perspectivele cele mal grandioase". In literatura şi arta sovietică realismul profund se leagă în mod organic de eroismul poporului sovietic, de perspectiva grandioasă a societăţii comuniste. In romanul lui Babaevschi „Cavalerul Stelei de Aur", Serghei Tuta-rinov; erou al Uniunii Sovietice întor-cându-se acasă din război gândeşte la imaginea satului în societatea comunistă. El visează şi despre electrificarea colhozului lui şi acest vis, prin munca fără preget a colhoznicilor şi ajutorul Partidului şi al Guvernului Sovietic, se transformă în realitate. Forţa motrice care îndeamnă pe Serghei şi pe ceilalţi eroi ai romanului, este imaginea grandioasă a comunismului. Cu acelaş romantism puternic este zugrăvit şi colonelul Voropaev din romanul „Fericirea" de Pavlenco, care, întorcându-se acasă de pe front unde şi-a pierdut un picior, nu-şi caută un loc călduţ şi liniştit, ci ca propagandist al unui raion d'.n Crimeea, el pune fără rezervă toate forţele sale în slujba refacerii Patriei Sovietice şi a înfloririi ei. In literatura noastră, un foarte frumos exemplu al romantismului revoluţionar ni-I oferă poetul Dan Deşliu în poemul REALISMUL SOCIALIST 369 său epic „Lazăr [lela Rusca", în zugrăvirea lui Lazăr Cernescu, ţăran comunist, căzut în lupta împotriva bandelor de terorişti. ★ Arta realismului socialist este cea mai înaintată din lume. Ea reprezintă o uriaşă forţă socială. Tovarăşul Stalin, în recenta sa lucrare ,,Cu privire la marxism în lingui-stică",'a dat o armă minunată şi activiştilor din domeniul literaturii şi artei, arătând rolul activ al suprastructurii — deci şi al literaturii şi artei — în lupta împotriva bazei vechi, capitaliste, pentru desvoltarea şi victoria bazei noi socialiste. „Suprastructura — ne învaţă tovarăşul Stalin — este generată de bază, dar aceasta nu înseamnă nici decum că suprastructura nu face decât să reflecteze baza, că ea este pasivă, neutră, " că are o atitudine indiferentă faţă de soarta bazei sale, faţă de soarta claselor, faţă de caracterul rânduirii. Dimpotrivă, odată apărută, ea devine o forţă activă din cele mai mari, ajută activ bazei sale să capete formă şi să se consolideze, ia toate măsurile pentru a ajuta noii orânduiri să nimicească ?i să lichideze vechea bază şi vechile clase". (Ed. P.M.R. pag. 6—7). Scriitorii, artiştii, toţi activiştii frontului nostru ideologic să nu uite un moment că prin literatură şi artă Partidul comunică zi de zi cu sute şi sute de mii de oameni. Literatura, teatrul, muzica, artele plastice, cinematografia, sunt arme puternice în mâna Partidului şi a poporului nostru, prin ele, zi de zi, pătrunde în masse învăţătura mar-xi'stă-leninistă şi linia politică a Partidului. -Să luptăm deci, necontenit, pentru spiritul partinităţii comuniste al literaturii şi artei noastre, pentru înflorirea ei, pentru ca ea să dea o contribuţie cât mai mare în lupta noastră pentru pace, pentru transformarea Patriei noastre într'o ţară socialistă, bogată şi fericită, cu o înaltă cultură, socialistă în conţinut, naţională în formă. viaţa romanească 24 ÎATIANA GOLIM POETUL CETĂŢEAN într'un studiu publicat de curând în revista „Novai Mir" şi consacrat problemelor măestriei în artă binecunoscutul poet sovietic S. Marşâc, discutând problema trăiniciei operei literare, scria : „Atitudinea cinstită, lipsită de indiferenţă faţă de. epoca sa, de contemporanii săi, de poporul său — lată. condiţia principală a unei adevărate creaţii poetice". Această condiţie principală, piatră de încercare a trăiniciei oricărei opere îşi găseşte o minunată exemplificare în soarta poeziei lui Necrasov. Prieten şi tovarăş de luptă al lui Belinschi, Cernîşevschi, Dobroliubov, militant al generaţiei democraţilor revoluţionari, — Necrasov şi-a pus tot talentul său poetic în slujba poporului, a luptei pentru eliberarea acestuia şi pentru făurirea unei vieţi libere şi fericite. Folosind tribuna literară în lupta lor politică revoluţionară, ca un mijloc de largă şi nemijlocită agitare a masselor în spirit revoluţionar, raz-nocinţii aii' dus o luptă aprigă pentru promovarea unei literaturi animate de idealuri progresiste, revoluţionare, slujind interesele poporului. In condiţiile de asuprire autocrată, de totală lipsă de libertate din Rusia ţaristă, lupta ii.deologică în literatură juca un rol important, constituind o parte integrantă a ofensivei generale duse împotriva ţarismului şi a feudalităţii. In epoca de pregătire a revoluţiei ţărăneşti, era deosebit de important ca cei mai buni scriitorii ai Rusiei, al căror talent putea exercita o viguroasă influenţă asupra masselor, să fie însu-sufleţiţi de idealurile civice ale epocii lor. Pătrunşi de faptul că ,,în orice domeniu de activitate numai acele tendinţe ce au o vie legătură cu necesităţile societăţii îşi găsesc o strălucită desvoltarei)", raznocinţii au ridicat standardul unei arte, care să fie „expresia problemelor ce frământă societatea", 2) care să fie „viaţă, luptă, pasiune" 3). Ascuţişul condeiului lor era îndreptat împotriva scriitorilor ca Tet, Tiut-cev sau Drujinin, adepţi ai artei pure, care, sub lozinci estetizante, camuflau dezinteresul lor faţă de soarta poporului, indiferenţa faţă de durerile lui, împotrivirea la eliberarea lui. Acestor ,,a-ristocraţi" ai artei, democraţii revoluţionari le opuneau imaginea înălţătoare, plină de patos a scriitorului „cetăţean al pământului său, fiu al epocii sale"4). 1) I. Cernâşevschi, Studia despre perioada lui Gogol în literatura rusă, voi. I, p. 783, ed. rusă. 2) Belinschi, Opere alese, voi. 3, p. 793, ed. rusă. 3) Cernâşevschi, idem, p. 786. 4) Belinschi, idem, p. 792. POETUL-CETĂŢEAN 371 Versurilor pline de inutile „şoapte", ,,suspine", „triluri' de privighetori", „trandafiri", „amurguri" şi „răsărituri, poeţii democraţi le opuneau o poezie „soră cu poporul", o poezie cetăţenească, revoluţionară, ca aceea a lui Necrasov. Condiţiile în care s'a desfăşurat viaţa poetului — copilăria tristă, strivită sub povara tiraniei fără frâu a tatălui — un feudal tipic — adolescenţa de „proletar intelectual", cu anii ei de cumplită sărăcie au constituit un teren propice , ideologiei revoluţionare. Pme-tenia şi colaborarea cu Belinschi, mai apoi cu Cernîşevschi şi Dobroliubov, contactul strâns cu ideologia şi lupta aemocraţilor-revoluţionani: au dus la o justă canalizare a protestului născut din cunoaşterea realităţilor vieţii ruseşti şi au contribuit la formarea unui temperament de luptător şi apărător al celor mulţi şi asupriţi. Viata lui Necrasov a fost indisolubil legată de mişcarea revoluţionară a epocii sale. Atât în calitatea sa de conducător al celor două reviste „Con temporanul" şi „însemnări patriotice" — exponente ale Rusiei progresiste şi , democrate dela mijlocul secolului al 19 -lea — cât mai ales prin minunatele sale creaţii poetice, Necrasov a adus mari servicii mişcării de eliberare din Rusia, meritând prin excelenţă titlul de poet-cetăţean. Lui Necrasov, ca şi tuturor democra-ţilor-revoluţionari, le era scump idealul, poeziei civice şi cu totul inacceptabilă concepţia artei rezervate „elitelor". Străin de „indiferenţa, de apatia... rece ş'i ironică, de dispreţul ţaţă de participarea la manifestările vieţii" specifice adepţilor artei pure, poetul declară că „oamenii ce simt o adevărată vocaţie pentru poezie îşi consideră talentul ca un lucru sfânt şi măreţ, ca un bun al întregii omeniri şi nu şi-l irosesc pentru a cânta interese şi suferinţe personale, a căror realitate dealtfel poate fi supusă unei serioase îndoieli. „Poetul epocii de astăzi" spunea Necrasov, trebue să fie „un om adânc preocupat de contemporaneitate, viaţa contemporană trebue să fie temelia poeziei sale". într'un articol publicat în 1855 în ,,Sovremionic" (Contemporanul) poe= tul declara deschis şi hotărît: „Nu există ştiinţă pentru şMnţă, nu există artă pentru artă — ele toate există pentru societate, pentru mobilarea, pentru înălţarea omului, pentru îmbogăţirea lui cu cunoştinţe . Prin prizma aceastei concepţii estetice considera Necrasov şi misiunea poetului, care trebuie să fie mai înainte de orice un cetăţean. Adresându-se poeţilor ţării sale şi în acelaş timp poeţilor din orice ţară şi din orice epocă, Necrasov spunea : Poet tu poţi nici să nu fii, . Dar cetăţean e-o datorie (Poet şi cetăţean) Scriitorul nu se poate izola de popor, nu poate rămâne impasibil ia fiământările şi aspiraţiile massei. E ruşinos ,,să cântăm frumuseţea văilor, a cerurilor, a mării sau mângâierile iubitei" atunci când poporul geme în durere şi suferinţă sau se pregăteşte de luptă. Rolul scriitorului, spunea Necrasov într'o scrisoare din 1856 adresată lui Lev Tolstoi este „în primul rând rolul unui învăţător şi pe măsura posibilităţilor al unui apărător al celor lipsiţi de glas şi umiliţi". Maniera poetului este de a fi un fiu devotat al Patriei, un luptător pentru idealurile poporului. „Du-te în foc pentru onoarea Patriei, Pentru ideal, pentru iubire, Du-te şi mori fără murmur Nu vel muri în zadar. E o operă trainiâă Aceea sub care şuroieşte sângele... 372 TATIANA GOLIM Fii cetăţean! Slujind arta Poetul cetăţean, poetul-patriot, este animat de o adâncă iubire pentru poporul său, pentru toţi cei exploataţi şi umiliţi, dar şi de o ură tot atât de adâncă împotriva tuturor exploatatorilor. Adevăratul patriot — subliniază Necrasov — este cel ce simte în inima lui „mânie" şi „ură". Iar inima, de-a ostenit cu ura, nici dragostei ea nu va şti măsura. iar Cine nu simte ură şi mânie, nu poate Patriei fiu bun să fie. Caracteristice pentru concepţia lui Necrasov despre poetul patriot şi despre patriotism sunt următoarele rânduri dintr'o altă scrisoare adresată lui Lev Tolstoi: „Când vom urî mai mult, vom fi mai buni, — adică vom iubi mai mult, nu pe noi-înşine, ci Patria noastră". In acelaş timp, alături de iubire şi „mânie", încrederea în forţele poporului, în vfiitorul lui. însufleţesc opera unui scriitor cu adevărat patriot. In popor sălăşuiesc forţe vii pe care nimeni şi nici un fel de exploatare nu le vor putea niciodată distruge. „Inima de aur" a poporului, dârzenia sa în luptă, sârguinţa în muncă, sunt chezăşia unui viitor măreţ şi izvorul încrederii poetului în biruinţa forţelor populare. In Rusia sunt oameni, nu pigmei! Eu văd — spre viitor — cum pieptul el De vii şuvoaie limpezi străbătut e, De forţe populare încă mute, Aşa cum în Siberia, pământul îngheţat Aurifere straturi îl străbat." (Nenorociţii) exclamă poetul privind cu optimism viitorul ţărfi sale. Patriotismul în concepţia lui Necrasov este un patriotism adevărat legat de ideologia democrat-revoluţio-nară, de lupta pentru eliberarea poporului. El nu are nimic comun cu patriotismul oficial al clasai dominante, sau cu cel retrograd al slavo-fililor, nici cu frazele pompoase şi făţarnice ale liberalilor. Patriotismul în concepţia lui Necrasov, ca şi imaginea poetului-cetăţean, a poetului patriot,, izvoresc din cunoaşterea reală şi iubirea adâncă a poporului, din durerea pentru suferinţele lui şi ura împotriva celor vinovaţi de aceste suferinţe, din încrederea în forţele lui şi din lupta pentru realizarea unei vieţi mai bune. In tot timpul vieţii sale, Necrasov a militat pentru o artă cu un bogat conţinut ideologic, inspirată din viaţa poporului, din lupta lui împotriva asupririi, însufleţită de idealurile massei: populare, şi luptând pentru realizarea lor. Dealtfel, în existenţa acestui conţinut ideologic vedea el însuşi condiţia existenţei unei opere de artă. „Comparaţia este poezie, tabloul este poezie" — notează el pe marginea unui manuscris — ,,un eveniment poate avea un caracter poetic, natura este poezie, sentimentul este poezie, Iar Idela este întotdeauna proză,, rezultatul unei anaîlze, al unui studiu, al raţiunii reci; rezultă însă oare de aci că poezia trebue să fie lipsită de ideie ? De fapt, această Idele-proză este in acelaş timp forţa, viaţa fără de care în fond nici nu există poezie adevărată. Şi tocmai din această armonioasă îmbinare între ideie-proză şi poezie rezultă adevărata poezie, capabilă să satisfacă un om matur şl in aceasta rezidă sarcina poetului." Ce însemna însă în epoca în care scria Necrasov, a fi poet-cetăţean ? Care era conţinutul ideologic ce trebuia să-1 cuprindă poezia sa, care erau POETUL-CETAŢEAN 373 massele .în numele cărora trebuia să vorbească ? Mişcarea democrat-revoluţionară, ale cărei idealuri se oglindesc în poezia lui Necrasov şi fecundează talentul său, se desfăşura sub semnul luptei pentru eliberarea milioanelor de ţărani iobagi, pentru nimicirea autocraţiei şi feudalităţii. Ideologia razno-cinţilor oglindea frământările, aspiraţiile, idealurile de libertate şi dreptate ale masselor ţăranilor ruşi. In numele acestora, şi pentru aceştia, îşi desfăşura lupta revoluţionară cea de a doua generaţie de revoluţionari ruşi. Deci, pentru Necrasov, a fi poet-cetă-ţean însemna a fi poetul celor mulţi şi asupriţi, al celor exploataţi şi nedreptăţiţi, şi în primul rând al ţărănimii. Intr'adevăr opera poetică a lui Necrasov este un vast tablou al vieţii celor asupriţi, în special al vfieţii ţărăneşti, cu toate durerile şi suferinţele ei, cu micile şi rarele bucurii, dar mai ales cu adâncile şi desele ei tristeţi. „Trainica alianţă" a muzei sale cu poporul, a muzei pe care el o caracterizează ca : ^tovarăşa îndurerată a îndureraţilor flămâzi născuţi pentru muncă, suferinţe şi cătuşe..." a dat literaturii ruse o bogată galerie de imagini ale satului rus. Locul central în această impunătoare frescă îl ocupă vastul poem „Cine trăieşte bine în Rusia", completat de o serie de alte poezii „Grădinarul", „Troica", ,,Fragmente din notele de drum ale contelui Garanski", Jn sat", „Meditaţie la o scară bogată", „Pe Volga", „Copiii de ţăran", etc. Viaţa de mfeerie şi suferinţă a ţăranului rezultă din însăşi denumirile pe care le foloseşte poetul : judeţul „Suferă-durere", plasa „Pustie", satu! „Cârpit", satul „Desbrăcat", satul ,,Ars", satul „Flămând" şi alte denumiri în acelaş gen, suficient de grăitoare. Viaţa ţăranului e sărăcie lucie. Iată de exemplu cum zugrăveşte poetul o gospodărie ţărănească : Vite grajdul pentru vacă. Insă vaca a murit. Nu e pat, nici pernă. Iacă Nu-i nici scoarţă de'nvelit. Drept viţel, în ţarc suspină, trişti, pe paie, doi pisoi. Zarzavaturi în grădină ? Cum nu: hrean şi usturoi. Blidele nu mai străluce. Pe o poliţă se văd Nişte nasturi şi o cruce. (Cântece) Numai durere şi tristeţe răsună în cântecele poporului: Curat au vecinii în case lumină. In timp ce ta noi te isbeşti de-o duhoare. La ei -vezi în ciorbă bucăţi de slănină. La noi poţi afla gândaci, in mâncare. (Cântece) Sărăcia, mizeria, exploatarea şi nedreptatea fac ca toată viaţa ţăranului să fie numai suspiitîe : Spune-mi: pe întinsa noastră glie Ştii vre-un loc unde mujicul rus Şi apărătorul tău, Rusie, Să nu geamă de dureri răpus ? Geme pe câmpie, ars de soare. In cătuşe şi pe drumuri şi'nchisori. Geme'n stepă, tremurând sub care. Geme sub căpiţe, noaptea-adeseori. Geme şi'n oraşele bogate, Pe la uşi de tribunale şl palate. (Meditaţie lângă o scară bogată) Starea de mfcerie a ţăranului apare în antiteză cu hărnicia lui, cu munca lui neprecupeţită. Necrasov explică această contradicţie, demascând în ace- 374 TATIANA GOLIM laş timp pe adevăraţii vinovaţi de nenorocirea poporului: Pieptul intre coaste scufundat.. Burta suptă. Lângă ochi şi gură, Sbărcitură lângă sbârciturâ, Ca'ntr'un secetos pământ crăpat. Nu te ştiu nici oamenii, nici cerul! Singur eşti, muncind ca un ocnaş, Ca să ai, la urmă, trei părtaşi: Dumnezeu şi ţarul şi boierul. Exploatarea nemiloasă a poporului l-a adus pe ţăran în această jalnică stare. Parazitismul clasei dominante ce consMera ca titlu de onoare ,,că nu ştie să muncească", stoarce vlaga poporului. Aşa cum o spusese însă Radiscev, exploatatorii în lăcomia lor nu lasă ţăranului nimic altceya decât aerul pe care nu i-1 pot răpi. Unde-i văcuţa ? Luminiţa mea! Nemilos boierul A plecat cu ea. Găinile unde-s ? La judecător I Suferi, creşti copiii, Prin zăduf şi ger. Ţaru-ţi ia băieţii, Fata — la boier. (Cine trăieşte bine în Rusia) In ansamblul de suferinţe ale poporului — mizerie, bătăii, umilirea şi dispreţuirea la fiecare pas a persoanei umane — Necrasov subliniază cu o deosebită vigoare soarta trag*că a ţărancei ruse din acea vreme, care pe lângă asuprirea generală de care suferă întreg poporul mai este asuprită şi în propria ei familie. Soarta ţă-ranceii ruse iobage este deosebit de grea. Eli i-a fost hărăzit, spune poetul : „...să' se cunune cu un rob, ...să fie mama fiului unui rob, până ta mormânt să se supună unui rob..." Dar Necrasov nu limitează orizontul criticii sale sociale la ţărănime. Mai ales în anii de după reforma din 1861 — dar şi înainte în rază atenţiei sale apare şi sărăcimea oraşelor, toţi acei locuitori ai mansardelor şi subsolurilor .birjarii şi spălătoresele, micii funcţionari şi meseriaşi — flămânzi şi îndureraţi, obidiţi şi asupriţi, întocmai ca şi ţăranii. Necrasov poate ii considerat primul poet al oraşului în literatura rusă. Acest oraş el îl zugrăveşte prin prisma unui democrat-revo-luţionar, cu toate contrastele lui sociale : Capitala noastră minunată E bogată peste măsură, Viaţa in ea e grea pentru cerşetori. Pentru milionari un ral. (Flecarul) Zugrăvirea vieţii contemporane — rurale şi citadine — poartă trăsăturile unui viguros realism. Forţa de înfăţişare a durerilor şi nedreptăţilor sociale, tabloul contrastelor vieţii în societatea în care există oprimaţi şrji opresori, demascarea şi înfierarea celor vinovaţi de mizeria poporului, depăşesc,, în opera lui Necrasov, ascuţimea realismului critic în poezia rusă precedentă lui, constituind un sensibil pas înainte. Acest pas înainte este determinat de poziţia de pe care face poetul critica sa socfială, de poziţia de pe-care el acuză şi cere dreptate. Necrasov vorbeşte în numele marei masse de asupriţi. In poezia lui noi nu vedem protestul unui izolat, al unui revoltat singuratBc, sau protestul unui cerc restrâns ; în poezia lui vorbeşte însuşi poporul, massa însăşi se ridică împotriva exploatării şi asupririi şi cere O' viaţă umană. Eroul său liric este întotdeauna purtătorul idealurilor poporului.. Necrasov era conştient de această trăsătură specifică a creaţiei sale. Notând că fiecare scriitor îşi are caracteristica sa, el obişnuia să spună : ,,a mea este realismul". Vigoarea criticei sociale a lui Necrasov, ascuţimea satirei sale, biciui- POETUL-CETAŢEAN 375 rea necruţătoare a oricărei exploatări şi a tuturor exploatatorilor, care îl aşează alături de marii satirici ruşi. Gogol şi Saltâcov-Scedrin, au îmbogăţit literatura rusă cu imagini şi portrete de neuitat. Tipică pentru mizeria ţărănimii ruse din epoca poetului şi tip&că şi astăzi pentru ţărănimea săracă din ţările capitaliste este figura lui Kalina : Din vârful opincii şi până la guler, Brazdele pielii poţi greu să le numeri. Cu burta umflată de foame (El pare-o staţie a foamei), Sucit, răsucit, Bătut, chinuit. Sau această succintă, dar grăitoare ca-îacterizare a ţărănimii ruse : Durere de veacuri eşti toată, şi spaima ţi-e'n ochi încrustată. (Gerilă nas-roşu) Iată şi portretul unuii exploatat dela oraş, împins de foame să fure o franzelă : Şt prins a fost flămândul hoţ fără noroc. Colacul rupt îi tremură în mână. Pe-obrazul lui bolit, ca ars de foc, Mizerii spaimă, rugă se îngână. (Pe stradă, Hoţul) In antiteză cu durerea, cu duioşia, lirismul, — care străbat versurile consacrate celor asupriţi, — apare ura, sarcasmul cu care Necrasov zugrăveşte chipurile îndestulate, bine hrănite, chipurile de animale sătule, dar totuşi crude ale reprezentanţilor clasei exploatatoare, ca şi ale tuturor slugilor lor supuse : arendaşi, funcţionari necinstiţi, etc. Iată-1 pe boierul Obolt-Obolduiev, care declară cu mândrie că „la noi clasa nobilă nu învaţă să muncească" care se făleşte că de 40 de ani de când stă la ţară nu a reuşit încă să deosebească secara de orz şi care toată viaţa lui a trăit d&n munca ţăranului, pe care în schimb îl miluia cu biciul: Sâ'mpuşc, să iert, nimic nu-i greu; Eu pot orice să fac. Poliţia e pumnul meu, şi legea, bunul plac! (Cine trăieşte bine în Rusia) O aprigă demascare a neomeniei, a cruzimii clasei dominante, ascunsă sub o făţarnică moralitate, întâlnim în poezia „Omul moral". „A trăi conform moralei celei mai severe" şi a nu face „nimănui rău" este lozinca trâmbiţată numai formal de acest om, care prin oprimare şi făţărnicie bagă în mormânt pe propria-i soţie şi fiică, un prieten şi o slugă, şi continuă să trăiască convins că nu a făcut „nimănui în viaţă niai un rău". Portrete asemănătoare găsim şi în „Odă contemporană", „Contesa", „Despre vreme", „Contemporanii", etc. Cu adevărat genial este portretul pe care l-a zugrăvit Necrasov în „Odă contemporană" şi în „Cântec de leagăn", funcţionarului necinstit, îmbogăţit pe spinarea poporului, arogant cu cei umili şi linguşitor, supus, faţă de cei puternici. Cu o ironie ucigătoare defineşte poetul această categorie ^funcţionar ca înfăţişare şi ticălos ca suflet". Tot atât de viguros este şi portretul antreprenorului din poezia „Drumul de fier". Combativitatea şi forţa agitatorică şi revoluţionară a realismului lui Necrasov, ascuţimea criticii sale s'au bucurat de o înaltă apreciere din partea lui Lenin, care scria : „ ...încă Necrasov şi Saltâcov-Scedrin au învăţat societatea rusă să deosebească sub înfăţişarea lustruită, pomădată şi civilizată a boierului-feudal, interesele sale de fiară, au învăţat să urască făţărnicia şi neomenia unor asemenea fiinţe..." 1) ★ Crezul de poet-cetăţean, ideologia democratică - revoluţionară, exemplul 1) V. I. Lenin. Opere. ed. 3 rusă. Vol. XII, p. 9. 376 TATIANA GOLIM personal de luptă al prietenilor şi. dascălilor săi — Belinschi, Cernîşevschi, Dobroliubov — încrederea pe care el însuşi o avea în popor, toate îi arătau lui Necrasov că nu se poate mărgini la înfăţişarea durerilor poporului, a exploatării sale, fără a arăta calea făuririi unei vieţi noi. Calea aceasta era bine precizată pentru democraţii-revo-luţionari, ca dealtfel pentru toţi oamenii progresişti ai Rusiei. Ea era una singură: revoluţia populară. Şi poezia lui Necrasov îndruma cu tot elanul, cu toată energia pe această cale: ...fără de libertate Noaptea-i mai lungă, un chin. Oare furtuna va bate ? Gata! Paharul e plin. Vrie, ca apele mării, Văntu'n pădure, pe câmp, Spargă paharul durerii lumii întregi, pân'la fund! Ca şi Gorchi mai târziu, Necrasov chema şi el ca o salvare furtuna, care : Să se stârnească deasupra abisului mării, Să urle în câmpie, în pădure, Şi paharul durerii universale Să-l verse cu totul! Poezia lui Necrasov, însufleţită de idealuri revoluţionare, a adus cu sine în literatură şi figura unui erou nou a revoluţionarului'':, a luptătorului pentru eliberarea poporului. Aşa precum poezia civică a lui Necrasov a însemnat un pas înainte în vigoarea şi ascuţimea critici* sociale, tot astfel ea a însemnat şi un pas înainte în zugrăvirea eroului pozitiv. Creaţia sa poetică constituie un preţc'bs şi temeinic aport în conturarea figurii unui nou tip de erou în literatura rusă clasică. Eroul lui Necrasov este deosebit de omul anilor 30-40, străin de conflictele psihologice, de scepticismul acestuia, de tot specificul lui Oneghin, Peciorin, sau Rud:n. Eroul lui Necrasov este fiul epocii anilor 50-60, omul zămislit de puterni-cile frământări ale massei ţărăneştii, copilul celei de a doua perioade din desvoltarea mişcării revoluţionare din Rusia. El este înainte de toate un luptător pentru eliberarea poporului său, un apărător al massei celor asupriţi şi exploataţi. El merge pe drumul „îngust", pe care merg „numai cel cu sufletul puternic", pe drumul ce duce : Lei luptă, la muncă Pentru cel nenorocit Pentru cel asuprit.. Lupta pentru popor, legătura cu poporul, dragostea pentru popor şi revolta, ura împotrfiva asupririi, caracterizează figurile cele mai luminoase ale operei lui Necrasov. Astfel e Sa-velii ,,răsvrătitut", iniţiatorul îngropării de viu a unui exploatator nemilos al consătenilor săi, astfel e atama-nul tâlharilor Kudeiar, căruia şi cerul îi iartă toate păcatele după ce ucide un boier ce exploata fără cruţare poporul, astfel e Ermil Ghirin, apărătorul drepturilor poporului. In această galerie încadrează Necrasov şi figurile decembriştilor, aceşti • „cetăţeni destoinici", în faţa jertfei cărora poetul îşi , pleacă genunchii", căci lupta lor a fost însufleţită de dorinţa de a elibera poporul din lanţuri, ca şi figurile curajoaselor lor soţii „decembristele"' ce împărtăşesc de bună voie surghiunul siberian. Eroul tipic al poeziei lui Necrasov este Grişa Dobrosclonov din poemul „Cine trăieşte bine în Rusia". Grişa întruchipează trăsăturile specifice ale omului progresist al epocii lui Necrasov, ale revoluţionarului democrat al anilor 60. El este un devotat luptător pentru cauza poporului, in viaţa căruia nu exista nici un alt ideal, ni'd un alt ţel decât realizarea fericirii poporului : POETUL-CETAŢEAN 377 înainte de toate, soarta poporului, şi libertatea-i, şi fericirea! Acestui scop îşi dedică Grişa toată viaţa. ...la cincisprezece ani, ştia Grigore, puiul de ţăran, că va lupta să-şi facă fericit sătucul lui întunecos şi urgisit. Pe el nu-1 înspăimântă şi mu-1 face să renunţe la luptă greutăţile sau perspectiva ce-i e hărăzită : Ursita lui i-a hărăzit Un drum vestit, un nume mare : Să-l apere pe urgisit, Sfârşind bolnav, în deportare. In figura lui Grişa Dobrosclonov, Necrasov a întruchipat idealul său de om şi de erou. Nu întâmplător face poetul ca tocmai Grigorii să fie singurul om fericit în toată Rusia, singurul care poate răspunde că trăieşte bine în ţara sa. Şi această fericire rezultă nu dintr'o stare materială excelentă, din bogăţii, ci din armonioasa îmbinare care există între idealurile şi aspiraţiile lui Grişa şi idealurile şi aspiraţiile poporului său. Grişa este un om fericit pentru că el luptă pentru popor, pentru eliberarea poporului. Figura luminoasă, mobilizatoare a lui Grişa, însufleţită de măreţul ideal al luptei revoluţionare este strâns înrudită cu măreţele figuri aie tovarăşilor de luptă şi scris ai lui Necrasov, cu figurile marilor luptători democraţi-revo-luţionari: Belinschi, Cernîşevschi, Dobroliubov. Versurile pline de pathos, pe care poetul le-a închinat acestor „fii cu sufletul liber" „până la capăt credincioşi Patriei", ce au sacrificat ţării natale ,,munca lor, speranţele lor, năzuinţele lor" — completează şi conturează în chip deosebit de pregnant imaginea nouă de erou pe care o dă poezia lui Necrasov. Aceşti oameni sunt dragi sufletului poetului şi întregului popor, pentru că au „vorbit despre egalitate, frăţie şi libertate", pentru că ei au fost gata „să moară... pentru alţii" pentru că ei învăţau şi pe alţii să ,,trăiască pentru glorie, pentru libertate, dar şi mai mult îi învăţau să moară". In astfel de oameni îşi pune toată încrederea poetul, pe ei se bizuie că „vor deschide drum larg" Patriei. Şi optimismul poetului poartă un caracter cu totul realist căci în jurul său astfel de oameni nu sunt nişte izolaţi, cazuri rare, ci o adevărată falangă, o întreagă pleiadă : O oaste se ridică De nenumărat Forţa ei E de neînvins! Forţa de neînvins a oastei luptătorilor pentru eliberarea poporului, puterea poporului însuşi, îl face pe poet să „vadă un pas spre mai bine", un pas spre viitorul fericit al Patriei sale, viitor clădit prin sacrifciul celor ce ,,şi-au consacrat cu totul viaţa fraţilor lor, oamenilor". ★ Prin creaţia sa cetăţenească, pătrunsă de măreţul ideal al eliberării poporului, inspirată din viaţa poporului, Necrasov a adus un serios aport la opera de democratizare a poeziei, de apropiere a ei de masse. Poetul dorea ca literatura să devină un bun al poporului, să devină cea mai apropiată sfătuitoare şi îndrumătoare a vieţii acestuia. El visa ziua când ţăranul plecând dela piaţă, va duce la subsuoară opera lui Belinschi şi a lui Gogol. Bineînţeles că acelaş viitor poetul ţi visa şi pentru creaţia sa. „N'are decât să nu citească societatea mondenă versurile mele, eu nu scriu pentru dânsa...' a replicat într'o discuţie Necrasov lui Botkin. Tocmai pentru că poetul se adresa în special poporului, masselor largi, el a căutat să vorbească limba massei, limba poporului. Cu Necrasov 378 TATIANA GOLIM poezia rusă înregistrează un serios pas înainte pe calea democratizării ei, proces pe care îl va continua, ducân-du-1 la desăvârşire, Maiacovsctîi. Această democratizare se vădeşte în tematica operei lui Necrasov, în alegerea subiectelor, în zugrăvirea eroilor, în atitudinea generală faţă de fenomene şi oameni. Cum spunea însuşi poetul „muza lui se gândeşte numai la ţărani". Acest conţinut democratic a determinat unele trăsături specifice de compoziţie, de stil, de limbă ale operei lui Necrasov. In compoziţia poeziilor lui Necrasov, predomină mişcarea, dinamismul, dramatismul. Aproape fiecare poezie este o mică scenetă, o întâmplare vie, luată din viaţă, am putea spune o mică nuvelă, dramă sau povestire. „Femeile ruse" (Decembristele) sunt un adevărat roman, poeziile „Despre vreme" şi „Contemporanii" conţin scene de neuitat prtn realismul lor, prin vigoarea şi vioiciunea lor dramatică, fără a mai vorbi de poemul „Cine trăieşte bine in Rusia" care este o vastă povestire în versuri. Limba Iui Necrasov constituie o etapă importantă în realizarea unei poezii apropiate de popor de massă. Tezaurul clasic, moştenit dela predece-sorâi săi, mai ales Puşchin şi Lermon-tov, se îmbină In poezia lui Necrasov cu bogăţia şi plasticitatea folclorului, precum şi cu vioiciunea limbi* vorbite. Păstrând toată simplitatea, adâncimea şi vigoarea limbii literare ruse, limba lui Necrasov este în acelaş timp plină de pitoresc, colorată cu nuanţe specifice Krnbii poporului. Din creaţiile folcloristice poetul a împrumutat expresii, imagini, procedee stilistice, uneori ritmul şi rima versurilor sale. Comparaţiile sunt luate adesea din viaţa poporului sau din folclor : Râde soarele roşu Ca fata printre snopi sau : Mulţimea fără de fete frumoase E ca lanul ţăr'de albăstrele. sau : Cc sfeclă bună! Ca nişte cizmuliţe roşii Zace pe brazdă". Necrasov foloseşte din plin procedeele stilistice populare : epitete consacrate şi permanent repetate, comparaţii negative (de ex. : nu e vântul ce vuieşte, nu e pământul care se trezeşte), hiperbole, introduce în poezii ghicitori şi proverbe ale poporului. El întrebuinţează chiar forme gramaticale din limba poporului, construcţii sintactice, obişnuite în popor, etc. In aceiaşi largă măsură foloseşte Necrasov şi limba vorbită, introducând cu mult curaj cuvinte prozaice d"n limbajul cotidian, din stilul publicistic chiar, numeroase dialoguri, etc. Simplitatea ca formă, caracterul popular al creaţiei lui Necrasov, au sporit fondul ei revoluţionar, au scos mai puternic în evidenţă valoarea ei agitatorică şi mobilizatoare. In acelaş timp ele au făcut ca această poezie să aibă o largă circulaţie în popor, devenind în acest fel o sursă de îndemn şi stimulare la lupta pentru libertate în sânul masselor celor mai largi. Intr'adevăr numeroase creaţii ale poetului nu numai că au circulat din plin în popor, dar au intrat chiar în repertoriul popular de cântece, conto-pindu-se cu creaţiile folcloristice. Este cazul poemului „Korobeiniki", a „Cântecului vesel", a „Cântecului flămând", a „Cântecului soldaţilor" din poemul ,,Cine trăieşte mai bine in Rusia" altele. Forţa revoluţionară a poeziei lui Necrasov a făcut ca ea să aibă o deosebită influenţă asupra tuturor generaţiilor de oamen} progresişti ai ţării sale şi în special asupra tineretului. Semnificativ în acest sens este următorul episod relatat de Plehanov, datând din epoca în care el era elev POETUL-CETAŢEAN 379 în ultima clasă a liceului militar: „Stăteam într'o după masă, un grup de câţiva oameni şi-l citeam pe Ne. crasov — scrie el. Deabia am isprăvit „Drumul de fier" că a şi răsunat semnalul de instrucţie. Am ascuns cartea şi am plecat să ne luăm puştile, încă stăpâniţi de puternica impresie a celor citite cu puţin înainte. Când am început să ne aşezăm în formaţie, prietenul meu S. s'a apropiat de mine şi strângând în mână patul puştii mi-a şoptit: ,,Ce aş mai lua puşca asta şi aş pleca să lupt pentru poporul rus". Aceste cuvinte pronunţate pe furiş la câţiva paşi de severele autorităţi militare s'au întipării adânc în amintirea mea. Mi le aduceam aminte oridecâte ori mi se întâmpla să recitesc „Drumul de fier", îşi încheie povestirea Plena nov. Despre entuziasmul cu care primeau contemporanii poeziile lui Necrasov vorbeşte în repetate rânduri Cernîşevschi. ,,Entuziasmul este unanim. Poate că numai primele poeme ale lui Puş-chin sau „Revizorul" sau ,,Suflete moarte" au avut succesul cărţii d-lale" scrie el într'o scrisoare adresată poetului. Iar într'o altă scrisoare citim : „Primul loc în literatura actuală publicul ţi-l acordă d-tale". Opera poetului se bucura de unanima apreciere a Rusiei progresiste, în fruntea căreia stăteau luptătorii din rândul pleiadei de-mocrat-revoluţionare. „Cel mai genial şi mai nobil dintre poeţii ruşi" îl denumea Cernîşevschi. „Cel mai iubit poet al Rusiei, reprezentantul tendinţelor nobile în poezie, singurul talent de astăzi în care este viaţă şi forţă" îl caracteriza Dobroliubov. Până şi duşmanii poetului recunoşteau uriaşa lui popularitate. Iată ce putem citi într'un raport secret adresat Ministerului Instrucţiunii Publice : ,,Numele lui Necrasov, cunoscut încă de mult în literatura noastră, a devenit şi mai cunoscut... Cartea dJui .Ne- crasov o vezi aproape în fiecare familie cultă, toţi o citesc, toţi sunt entuziasmaţi de ea, toţi se grăbesc s'o cumpere... Incontestabil că d. Necrasov are un mare talent..." Acest mare talent pe care până şi duşmanii erau nevoiţi să-1 recunoască, Belinschi l-a asemănat, prin vigoarea loviturilor ce aducea duşmanilor poporului, cu „toporul" — simbol al revoluţiei ţărăneşti. Lenin era un mare admirator al poeziei lui Necrasov. ,,Nu este de conceput o bibliotecă social-democrată sau în genere socialistă fără operele lui Necrasov", spunea Lenin. El însuşi cunoştea pe de rost multe pasagii din Necrasov şi obicinuia să-i citeze versurile. N. C, Kru-pscaia relatează că volumaşul de versuri din Necrasov era tovarăşul permanent al lui Lenin, în exil, în închisoare, în emigraţie. Arătând învăţămintele pe care proletariatul le poate culege din poezia lui Necrasov, ,,Pravda" din ilegalitate scria în Dec. "1912: ,,Dacă cineva munceşte şi luptă în speranţa unui viitor mai bun, oricât de neagră şi de lipsită de satisfacţii, ar fi munca care l'ar istovi, spre sfârşitul zilei, sufletul său simte nevoie de odihnă, de o sărbătoare luminoasă, de sprijinul unui prieten compătimitor... Să-l cheme pe Necrasov . să-i recitească paginile, pline de fierbinte iubire de oameni, — din aceste pagini se va revărsa în sufletul său obosit atâta căldură şi atâta sete de o viaţă mai bună, încât va simţi din nou dorinţa să muncească, să lupte din nou, din nouă să-şi dea forţele zilei negre de astăzi în numele zilei de mâine..." Tocmai datorată acestor trăsături esie Necrasov atât de apropiat de poezia sovietică, de sufletele oamenilor sovietici şi tocmai de aceea a influenţat el o serie întreagă de scriitori ai literaturii sovietice. Optimismul, încrede- 380 TATIANA GOLIM rea în popor, dar şi ura împotriva asupririi, a exploatării, patosul luptei pentru libertate, sunt trăsături specifice ce apropie pe Necrasov de poezia sovietică. Pe drumul de democratizare a poeziei, deschis de Necrasov, a mers cel mai mare poet al epocii sovietice — Maiacovschi — care a reuşit, în condiţiile noi de viaţă din Ţara Socialismului, să creeze o poezie cu adevărat a massei, o poezie care să fie un bun al întregului popor. Similitudinile de rezonanţe, de patos politic, de orientare spre massele populare ce le putem stabili între cei doi poeţi se regăsesc şi între Necrasov şi alţi poeţi sovietici. îndeosebi apropiaţi de Necrasov prin tematica şi principiile creaţiei lor sunt Tvardovschi şi Isacov-schi. Poemul lui Tvardovschi „Ţara Furnicii" este înrudi ca tematică şi chiar ca stil cu „Cine trăieşte mai bine în Rusia". Bineînţeles, diferenţa uriaşă de epoci a determinat o totală diferenţă în rezolvarea subiectului. Deasemenea numeroase puncte de contact se pot stabili între poezia lui Necrasov şi cea a lui Isacovschi, considerat ca poet al ţărănimii colhoznice, a cărufi creaţie este, am putea spune, răspunsul concret la speranţele de viaţă fericită şi liberă ale ţărănimii ruse, pe care le nutrea Necrasov. înrudite cu poezia lui Necrasov sunt şi creaţiile poeţilor S. Marşac, Lebedev-Cumaci, A. Surcov, etc. Epoca sovietică, prin excelenţă epoca artei cetăţeneşti, a dat o înaltă apreciere operei lui Necrasov, dovedind cât de just era crezul poetului că numai Cei, ce slujind măreţele scopuri ale veacului Îşi dă viaţa toată Luptei pentru fratele său omul, Numai acela va supravieţui lui însuşi... * Opera avântată, combativă, plină de optimism a lui Necrasov, cu o bogată gamă de nuanţe Price, mergând dela duioşie maternă faţă de cei asupriţi până la o cruntă ură faţă de asupritori, este un nesecat izvor de energie, un puternic stimulent la luptă şi muncă. In acelaş timp ea ilustrează într'un chip viu şi concret, care este menirea, sarcina principală a unui scriitor. Deaceea contactul cu opera lui Necrasov ar fjj foarte rodnic pentru massele muncitoare din ţara noastră, şi în special pentru scriitorii noştri. Necrasov ar putea fi pentru ei un preţios-ghid, o adevărată şcoală a măestriei, ca şi o şcoală de poezie cetăţenească, de poezie patriotică. Din păcate, opera marelui poet rus este încă şi astăzi destul de puţin cunoscută la noi. Spre deosebire de alţi scritorii ai literaturii ruse clasice, pre, cum Puşchin, Lermontov şi în specia! Turghenev, ale căror opere au fost cunoscute în România foarte curând după apariţia lor, poezia lui Necrasov a avut o circulaţie destul de redusă. Totuşi, chiar înainte de 23 August 1944, numele poetului nu era necunoscut cititorului român şi în această privinţă meritul revine în special presei noastre de stânga. Astfel, destule ecouri din opera lui Necrasov întâlnim în revista Contemporanul. In numărul din Ianuarie 1887, în articolul său „Chestii teatrale", V. G. Morţun citează ca reprezentanţi de seamă ai poeziei ruse, alături de Puşchin şi Lermontov, pe Necrasov., In acelaş an 1887, în coloanele Contemporanului, au apărut în traducere şi prelucrare câteva din poeziile lui Necrasov. Astfel e traducerea poeziei „Lângă o scară de onoare", semnată de Pavel Ghirvu, publicată în numărul din Aprilie 1887, care are meritul de a respecta fidel textul originalului, dar prezintă scăderea că este o traducere în proză. După poezia „Despre vreme" — partea La — St. Basara-bescu a prelucrat schiţa ,,0 îngropare", care a apărut în numărul din Iunie 1887 a! Contemporanului. Schiţa folo- POETUL-CETAŢEAN seşte tematica poeziei lui Necrasov, desvoltând-o mult, adăugânduni o serie de elemente proprii, localizând-o mai ales. In acelaş an a mai apărut şi prelucrarea, deasemenea în proză, a poeziei „Mama", de Sofia Nădejde, sub titlul „Mama şi poetul", publicată în numărul din Decembrie, când tocmai se împlineau 10 ani dela moartea marelui poet. Dealtfel acest fapt trebuie să fi determinat interesul deosebit de viu, pe care l-a manifestat în acel an revista faţă de poezia lui Necrasov. Intre traducerile în proză, care dacă aveau meritul de a familiariza pe cetitorul român cu tematica operei lui Necrasov, îi răpeau în schimb posibilitatea de a-1 aprecia cu adevărat ca poet -— trebuie semnalată şi traducerea apărută în 1911, în biblioteca „Luceafărul", a părţii a Il-a din „Femeile ruse" (Decembristele). Fragmentul, tradus conştiincios, este intitulat „In ocnele Siberiei" (titlul rusesc „Cneghina Voi. conscaia"). Avantajul pe care-1 prezintă această traducere faţă de celelalte, făcute deasemeni în proză, este faptul că subiectul poemului, bogat în acţiune, dinamic, cu personagii viguros zugrăvite, se preta la o transpunere în proză, constituind un interesant subiect de nuvelă. Rămâne de reţinut partea de educaţie cetăţenească ce aducea lectura acestei traduceri, care, chiar aşa, în proză, prezenta totuşi, —. fie şi într'un chip paliid — imaginea luptei decembriştilor, a sacrificiului lor, ca şi figura de adevărată cetăţeană a MarieS Volconscaia. Deaceea era injustă aspra critică a recenzentului dela ,,Viaţa Românească", care nota în mod cu totul nedrept : „Ocnele Siberiei" un fragment fără adâncime şi fără legătură, care se sfârşeşte pentru că s'au sfârşit cele 32 de pagini". („Viaţa Românească", Mai 1911). Un loc aparte printre traducerile din Necrasov îl deţine cea făcută de C. Miile după poemul „Korobeiniki" şi anume fragmentul ,,Căntecut sărmana-lui călător", traducere în versuri, reuşită ca realizare artistică. După 23 August 1944 se pot semnala o serie întreagă de contribuţii la cunoaşterea şi popularizarea figurii lui Necrasov şi a operej] sale în rândurile cititorilor noştri. In acest sens însemnat este aportul adus de ziarul „Graiul Meu", care a publicat o serie de articole ale criticilor sovietici consacrate marelui poet. Astfel, în Decembrie 1945, a apărut un interesant articol de prezentare a trăsăturilor specifice ale creaţiei lui Necrasov, intitulat ,,Căntâreţut poporului", semnat de A. Tanin. Articolele „Un mare cântăreţ al poporului rus" de S. Spet, „Chipul femeii în poezia lui Necrasov", („Graiul Nou", Decembrie 1946) ,,La aniversarea morţii lui Necrasov" („Graiul Nou", Ianuarie 1948), ca şi ,,Poetul cetăţean" de V. Kernbach („Veac Nou" Octombrie 1946) şi un medalion despre Necrasov în „Flacăra", Decembrie 1948, au contribuit la precizarea unor serii de probleme pe care le ridica creaţia poetului, discutând tematica operei sale, realismul ei, concepţia despre artă a lui Necrasov, etc. Luate în ansamblul lor ele pot constitui un îndrumar pentru studii ulterioare de adâncire. Merită a fi semnalate deasemeni şi câteva traduceri ce au însoţit aceste articole, precum ,,Femeile ruse" (fragment din poemul „Gerilă nas-roşu" tradus de Emil Dorian). („Graiul- Nou" Decembrie 1946) şi ,.Inceput de poem" tradus de V. Kernbach („Veac Nou", Octombrie 1946), care au dat posibilitatea cititorului; să cunoască direct şi într'o formă poetică adecuată — deşi cam fugar — câteva aspecte ale operei poetului. O contribuţie importantă la opera de popularizare a creaţiei lui Necrasov în ţara noastră sunt cele două traduceri ale poetului Miiron Radu Paraschivescu „Cneghina Trubeicaia" şi „ ^Cneghina Volconscaia" — care constituie redarea 382 TATIANA GOLIM integrală în limba română a minunatului poem „Femeile ruse" („Decembristele"). Prin extensiunea lor, ca şi prin realizarea lor poetică, aceste traduceri de o incontestabilă valoare — oferă cititoruluiii o imagine justă a măestriei literare şi a specificului talentului lui Necrasov. Respectarea fidelă a originalului, îmbinată cu redarea într'o limbă românească viguroasă şi plastică, permit aprecierea valorii poemului ca formă, a măestriei de zugrăvire a eroilor animaţi de dorul libertăţii, şi transmit din plin avântul patriotismului lui Necrasov, patosul luptei pentru libertate. Traducerea „Decembristelor" trebuie să fie un imbold pentru continuarea operei de difuzare a creaţiei lui Necrasov în massele din Republica noastră Populară. Marea valoare artistică a operei lui Necrasov, deosebita ei vigoare agitatorică, suflul ei revoluţionar, importanţa ei educativă, toate ni-1 indică ca pe un scriitor pe care massele muncitoare din ţara noastră trebuie să-1 cunoască, pentru că, odată cunoscându-1, îl vor iubi ca pe cel mai bun sfătuitor, ca pe cel mai drag prieten şi tovarăş în lupta lor de zi de zi pentru o viaţă mai bună. A. TARASENCOV DRUMUL UNUI ARTIST BOLŞEVIC In amintirea lui Vsevotod Vişnevschi A fost oe deantregul, şi până la capăt, - ostaş,' „stofă de militar", cum numeşte poporul - pe jumătate în glumă, dar cu dragoste - astfel de. oameni. Ei a intrat în câmpul larg al literaturii sovietice, în dramaturgie, în anul 1929 cu piesa „Prima armată de cavalerie", - o operă pasionată, plină de talent şi de romantism fierbinte dar, în acelaş timp, şi întru totul credincioasă adevărului vieţii. Un marinar m.itralior, care a luptat în rândurile Primei armate de cavalerie şi a devenit unul din cei mai populari autori dramatici ai Ţării Sovietelor: aceasta a fost prima impresie despre Vişnevschi a tuturor acelora care l-au cunoscut'întâia dată la apariţia piesei „Prima armată de cavalerie". Dar Vişnevschi avea atunci nu numai o bogata experienţă militară, ci şi o serioasă experienţă de ziarist şi scriitor. Inca m anii 1929-1922 fuseseră publicate articole şi studii ale lui Vişnevschi cu subiecte din viaţa militară, în ziarul „Crasnoie Cernomorie" (al cărui redactor responsabil era pe atunci F. Glad-cov), în „Crasnîi Baltischil Fiot" în revista „Molodaia Gvardia". Dramaturgul nu a apărut întâmplător El avea o bază solidă de munca literară, publicistică, ştiinţifico-militara. înarmat cu această experienţă, Vişnevschi şi-a parcurs marea şi glorioasa sa activitate scriitoricească. Autorul rândurilor de faţă a avut prilejul să-1 cunoască pe Vişnevschi îndeaproape, la începutul deceniului a patrulea şi să lucreze împreuna cu el mai mulţi ani în redacţia reviste. , Znamia", - acest centru unde s'a format nucleul principal al scriitorilor militari Vişnevschi a fost sufletul acestei mari mişcări literare. Fără a părăsi o clipă propria-i muncă de creaţie, lucrând cu ardoare şi însufleţire la noile sale piese - „Bătălia decisivă", „Tragedia optimistă", la minunatul îi m Noi cei din Kronstadt", care a rulat pe t'oate ecranele lumii, la articole cu subiecte militare şi literare, la romanul cinematografic „Noi, poporul rus", la o serie de studii (despre Eisenstein, Papa-nin Sciors), - Vişnevschi şi-a urmat cu 'hotărîre şi consecvenţă linia în literatură şi artă, o linie justă si progresistă Patriotismul sovietic, dragostea şi . devotamentul neţărmurit faţă de Patrie, eroismul luptelor din timpul războ.u ui civil personagii şi fapte militare dm glorioasa istorie a poporului rus, iată ce-1 preocupa înainte de toate pe Vişnevschi iată căror preocupări le consacra el tot entuziasmul sufletului său mare, 384 A. TARASENCOV toată priceperea şi măestria sa literară. In jurul revistei „Znamia" şi în Uniunea Scriitorilor Sovietici, Vsevolod Viş-novschi a strâns un grup de scriitori care lucrau la subiecte luate din războiul civil, din viaţa Armatei Roşii, din istoria militară. Câte manuscrise ale multor scriitori tineri şi vârstnici au trecut prin mâinile sale, pe câţi i-a ajutat în primele lor încercări literare! Sunt fără număr. A. Novicov-Priboi şi V. Lebedev-Cumaci, A. Ignatiev, V. Grossman, L. Sobolev şi N. Virta, C. Simonov şi P. Pavlenco şi atâţia alţii, primeau dela el.sute de scrisori, observaţii în legătură cu munca lor, sfaturi, indicaţii. A fost într'adevăr neobosit în căutarea de noi scriitori, de noi talente, şi ştia să se bucure de apariţia lor în lume cu un admirabil' şi larg entuziasm. Vişnevschi simţea şi-şi dădea seama că încleştarea dintre Ţara Sovietelor şi forţele fascismului este inevitabilă. El a vrut ca scriitorii să ia parte la viitorul război, în mod nemijlocit, pe prima linie de foc. Câtă muncă şi energie a depus Vişnevschi pentru ca acest gând al său să se statornicească în conştiinţa sutelor de scriitori mari şi mici! El a creat seminarii speciale, cursuri, cicluri de conferinţe, a citit el însuşi multe din aceste conferinţe, a obţinut ca şcolile militare şi politico-miiitare să organizeze ilecţii pentru scriitori. Iar scriitorii îl urmau pe el nu din obligaţie, ci Win inspiraţie, din avântul inimii. Dacă din primele zile chiar, ale Marelui Război pentru Apărarea Patriei, sute de scriitori sovietici au fost mobilizaţi şi, cu gradele conferite lor în prealabil, au plecat pe fronturi — dela Marea Neagră până la Marea Barentz — un merit important în ace'astă măreaţă faptă patriotică îi revine lui Vsevolod Vişnevschi. Aceasta nu esite o exagerare — este un adevăr. El însuşi a plecat pe front printre primii, cu gradul de comisar de regi- ment: ostaş şi ziarist de război cu o experienţă bogată, bolşevic şi scriitor. ...Sfârşitul lui Iunie, începutul lui Iulie 1941. Tallin, baza principală a flotei din Marea Baltică. Vişnevschi este în rândurile marinarilor. Vişnevschi este în rândurile aviatorilor. Vişnevschi este în rândurile infanteriei marine care luptă pe uscat împotriva trupelor debarcate de duşman. Şi neobosit, în fiecare zi, el trimite la Moscova înflăcăratele sale corespondenţe-poeme, pline de o credinţă inepuizabilă în victorie, scrie manifeste şi chemări, strânge forţele intelectualităţii estone, antrenând-o în muncă în presa militară, povesteşte lumii întregi despre primii eroi ai luptei împotriva fascismului, despre primele fapte eroice din Marele Război, care trebuia să dureze aproape patru ani petrecuţi de Vişnevschi, fără nicio întrerupere, în rândurile Forţelor Armate, în prima linie de luptă. Răsfoind în gând paginile biografiei nescrise a lui Vişnevschi în zilele Marelui Război pentru Apărarea Patriei, vedem aevea cum a ştiut el să fie sever şi exigent faţă de sine însuşi, cât de mare era simţul său de răspundere pentru cele ce se petreceau. Toată ţara a citit minunatele sale corespondenţe din Leningradul asediat, în care Vişnevschi a stat tot timpul câta durat blocada,— aceste schiţe şi articole pătrunse de o nemărginită credinţă în Partid, în Stalin. Reţinându-şi suflarea, Leningradul — înmărmurit în întunericul nopţii, luminat de flăcările incendiilor, cutremurat de exploziile bombelor duşmane, — asculta la radio cuvântările lui Vişnevschi, adresate poporului, flotei din Marea Baltică. Nimeni nu-1 poate uita pe agitatorul Vişnevschi. Renaşte în amintire luna Decembrie a lui 1941, o imensă sală îhtuneco'asă luminată de opaiţe mioi, a Spitalului Nr. 3 al flotei de război. Vişnevschi ţine o cuvântare. Dar nu, aceasta nu este o cuvântare, ci un monolog încordat la culme, clocotitor, adresat fraţilor de DRUMUL UNUI ARTIST BOLŞEVIC 383 arme. Grav răniţi se ridică în coate pe paturi, îl sorb din ochi pe comisarul-marinar, lacrimi strălucesc în ochii lor, li se strâng pumnii, — ai zice, încă o clipă şi se vor ridica, vor porni, — nu, cum or să meargă ! se vor târî la luptă împotriva duşmanului care a încercuit marele oraş al gloriei ruse, dragul lor Leningrad, se vor încleşta de gâtul duşmanului, chiar şi cu mâinile goale vor lupta împotriva fasciştilor. Un mare devotament, o neţărmurită vitejie personală, îl caracterizau pe Vişnevschi. L-am văzut cum, sub focul ucigaş al aruncătoarelor de mine, îşi punea ochelarii şi făcea fără grabă însemnări în caetul său de campanie. In timpul călătorei pe un vas de război dela Tallin la Kronstadt, când marea mişuna de mine iar cerul era negru de avioane duşmane, el continua saşi facă aceste însemnări. Le-a făcut în statele majore ale flotei din Kronstadt şi Leningrad, când se clătinau şi se prăbuşeau zidurile clădirilor, când ardeau depozitele de alimente dela Badaevsc, aprinse de sutele de bombe incendiare aruncate din avioane după planul diabolic al lui Hitler. După război, — după ce a fost eliberat Leningradul, după ce Vişnevschi a parcurs întregul drum până la Berlin şi a intrat printre cei dintâi cu armata învingătoare, în clădirea Reichstagului şi în cea a cancelariei imperiului, — la întoarcerea, sa la Moscova mi-a arătat jurnalele sale de război. Erau 45 de volume, pline, de un scris mărunt, strâns — un monument, preţios al unor ani eroici. De pe acum trebue să ne îngrijim ca aceste jurnale să fie adunate, păstrate, studiate, publicate. Este greu de spus cum a ;găsit Viş nevschi timpul pentru tot ce a făcut în cursul războiului, dar energia sa era în-ti'adevăr inepuizabilă. Sute de corespondenţe şi broşuri, sute de cuvântări la radio, sute de conferinţe pe vasele de război,- în unităţi. Mii, zeci de mii de pagini de jurnal. Mii de scrisori adre- sate prietenilor, tovarăşilor, confraţilor în ale scrisului, dramaturgi, prozatori, poeţi, critici, redactori. Şi odată cu acestea, munca la piese, întâi ia comedia „Larg se întinde marea" (împreună cu A. Cron şi V. Azarov), apoi la piesa „Sub zidurile Leningradului". N'avem timpul, nici spaţiul pentru a face aci o analiză cât de cât 'amănunţită a acestor piese. Important este a relev;* o calitate surprinzătoare a piesei „Larg se întinde marea". Ea a fost creată în lunile August-Septembrie ale anului 1942, când era în plină desfăşurare ofensiva germană împotriva Stalingradu-lui, când hitleriştii bombardau Leningradul fără cruţare. O vreme grea. In aceste împrejurări trebuia găsită tăria de suflet pentru a crea o piesă veselă, vie, plină de glumă şi prospeţime. La 28 August el îmi scria din Leningrad : „Scriu cu însufleţire o piesă în întâmpinarea lui Octombrie. O comedie eroică. Am atras în muncă pe A. Cron şi V. Azarov. Acţiunea primului act am ho-tărît-o. Azi am schiţat actul doi. Vor fi multe lucruri amuzante ş( multă vervă. In cursul lunii Septembrie o scriem toată, iar până la 7.XI o punem în scenă la fostul teatru Alexandrin. Este o cinste să-ţi vezi propria lucrare prezentată în oraşul natal asediat". Scrisorile lui Vişnevschi din această perioadă sunt importante prin energia şi voiciunea lor. El povesteşte despre zeci de fapte şi întâmplări, apreciază situaţia militară pe fronturi, judecă şi comentează evenimentele : „Mă scol pe la 9 dimineaţa. Scriu. în medie câte două articole (schiţe, manifeste)... Rusia stă în picioare ! Suntem în Septembrie. Rusia contraatacă... Sunt ştiri bune de pe fronturi... Tonul presei şi al radioului străin se schimbă sensibil (în comparaţie cu Iulie) : — complimente, exclamaţii, stimă, pronosticuri... Da... Bătrânul Buchanan, (ambasadorul Angliei în celălalt război mondial) •spunea: „Ruşii au fericita însuşire de viaţa romaneasca 25 386 A. TARASENCOV a ieşi din toate încurcăturile" (să adăugăm: şi fără ajutorul aliaţilor)" (scrisoare din 1 Septembrie 1942). „Mă preocupă ore în şir o piesă... Văd o acţiune plină de eroism, în trei acte, cu elemente umoristice şi altele. Păi. ta 15 Septembrie piesa va fi gata" (scrisoare din 2 Septembrie 1942). „...Scriu iarăşi despre Kronstadt. M'am hotărît să adaug la cele 5 coaie de tipar încă 1-2" (scrisoare din 29-30 Septembrie 1942). „Am alcătuit şi redactat „Almanahul Leningradului": vreo 22 lucrări în proză şi 25 în versuri. Va fi o carte voluminoasă şi va oglindi anul trecut al Leningradului, un an cum nu s'a mai văzut" (scrisoare din 2 Octombrie 1942). / „Planul nemţilor pe anul 42 s'a înclinat — foarte puţin graţios — într'o parte şi s'a prăvălit... Intenţia lor de a rupe frontul în direcţia sudică (grâne şi petrol), spre regiunea Volgăi, şi de a se arunca asupra Moscovei dinspre Răsărit, ca şi de a „termina" cu Leningradul nostru, a dat greş... Acum, cred., lumea va începe cu şi mai mult curaj număratul bobocilor, — a venit doar toamna... Nu mai există în lume nicio altă ţară ca Rusia" (scrisoare din 8 Octombrie 1942). „Lucrez fără răgaz la subiecte în legătură cu Octombrie: bilanţuri, articole, conferinţe. Şi spectacolul, care trebue urmărit aaţiv" (scrisoare din 16 Octombrie 1942). „Spectacolul e gata. La 2-3.XI îl pre, dăm. La 3.XI îl prezentăm activului" (scrisoare din 39 Octombrie 1942). „Scriu în fiecare zi câteva pagini — ciorna unei piese („Sub Zidurile Leningradului" — A. T.). Vreau să arăt marinarii în anii 1941 — 42. Diferite tipuri, vârste, biografii diferite" (scrisoare din 11 Decembrie 19*42). Acestea nu sunt decât frânturi mi^ din câte făcea Vişnevschi, oglindite în scrisorile sale. Fără voie rămâi uimit în faţa inten- sităţii sguduitoare cu care a trăit acest om.'Tot sensul vieţii sale se cuprindea în lozinca: totul pentru front, totul pentru victorie. Tot atât de arzătoare, însufleţite, tot atât de pline de preocupări şi grijă au fost scrisorile şi jurnalele lui din perioada ofensivei împotriva Berlinului, din zilele Victoriei, din zilele procesului dela Nurenberg, la care Vişnevschi a fost corespondentul „Pravdei". Tot aşa a fost şi viaţa sa de zi de zi în redacţia revistei „Znamia", la care a revenit după război ca prim redactor, în Uniunea Scriitorilor Sovietici unde a lucrat în ultimii ani ca secretar general-ad-j junct. Cu nespusă însufleţire a lucrat Vsevolod Vişnevschi la ultima şi admirabila sa piesă, „Neuitatul an 1919". Nu e necesar să ne oprim în amănunt asupra ei. Toţi o cunosc. In ea au reînviat zilele eroice ale Piterului Roşu*), măreţele chipuri ale lui Lenin şi Stalin. Măestria sa literară a atins perfecţiunea, ideile sale au devenit mai profunde şi mai pătrunzătoare. Dar ele erau aceleaşi idei veşnice ale luptei poporului, ale adevărului măreţ al bolşevismului. Pe baza piesei „Neuitatul an 1919" a fost proectat scenariul unui film artistic de proporţii mari. In primăvara anului 1950, Vişnevschi a plecat împreună cu M. Ciaureli la Leningrad şi Kronstadt, locul acţiunii viitorului film. Iată un fragment al uneia din ultimele scrisori pe care mi le-a adresat, scrisă cu câteva zile înainte de criza bolii grele, de pe urma căreia nu şi-a mai revenit : „Lucrez. La 28 Mai i-am arătat lui Ciaureli vechile linii de apărare, tranşeele din dosul uzinelor Kirov, mlaştina din dosul spitalului Forel, (prima linie de apărare a Leningradului), apoi ruinele Strelniei, Ijorca, Peterhof, rui- *) Denumirea populară a Leningradului înainte de Marea Revoluţie din Octombrie. DRUMUL UNUI ARTIST BOLŞEVIC 387 nete din apropiere de Oranienbaum. Un război se contopea cu celălalt. I-am arătat vila unde a fost odinioară statul major al Iul Stalin. Acuma sunt locuinţe particulare. Voi cere să fie transformată in muzeu... ..După vizita la Oranienbaum ne-am repezit la Kronstadt cu o vedetă, puternică, pe un „văntuleţ" de 6-7 metri pe secundă. Am povestit despre perspectivele ce ni s'au deschis... La Kronstadt: convorbire la statut major, situaţia din Golful Bolnlc... Apoi prânzul in salon. Apoi cu două maşini, spre fortul „Şanţ" şi fortul „Rlf". Vânt năprasnic dinspre mare... Am povestit până la extenuare. Apoi am pornit spre Leningrad pe calea apel, cu. o vedetă... In 30 Mai, dimineaţa, mergem cu un ZIS al marinei drept la „Crasnaia Gorca" şl „Serala Loşadi". Vom parcurge toată rula tovarăşului Stalin şi a detaşamentelor de marinari. In fort coborîrn în cazemate, în beciurile unde au stat prizonieri tovarăşi... Vom înfăţişa în stil epic marşul comuniştilor spre locul de execuţie... Am şi construit multe scene... începutul filmului: catastrofa de pe front, îngrijorare la Smol-nîi, ele. Apoi ,,Consiliul celor patru" — Churchill despre destinele Rusiei. Apoi Crcmlinul. Lenin cu muncitorii la su- botnic. Ştiri din Piter. Alarmă. E chemat Stalin..." In clocotul gândurilor creatoare, în plină muncă la scenariul filmului, Vişnevschi suferă un atac de apoplexie, urmarea unei hipertonii. De pe urma lui, Vişnevschi nu şi-a mai putut reveni. A plecat din mijlocul nostru plin de preocupări nerealizate, de planuri de creaţie neînfăptuite. Dar în conştiinţa milioanelor de spectatori şi cklitori ai săi sunt neşterse scenele din filmul „Noi, cei din Kronstadt" — marinarul care ridică grenada împotriva tancului intervenţioniştilor, neşterse sunt cuvintele marelui Stalin din piesa „Neuitatul an 1919" : „Duşmanul ar fi dorit să vadă Statul Sovietic desarmat, căzând însângerat cu faţa la pământ. Nu, tovarăşi. Să se ducă la toţi dracii autorii acestui „plan". Dacă e să fie cineva "însângerat, noi vom depune toate sforţările ca acesta să fie regimul burghez, şl nicidecum Statul Sovietic I" Vsevolod Vişnevschi şi-a trăit minunata sa viaţă ca un fiu credincios al Patriei sale, al Statului sovietic. Veşnică fie-i amintirea ! Viaţă lungă inspiratelor sale opere ! (Din „Sovietscoie Iscusstvo", Nr. 18 — 1951) BIBLIOGRAFIE CĂRŢI - NOUI MARTIE — APRILIE 1951 EDITURA P. M. R. * * * RezoUuiţaii şi hotărâri ale Co-miteitjului Cteintoatt iall Paiiitalduiliui Muncitoresc Român — 1948-1950 (314 pag., 130 lei). * * * Hoitlăirîwea C. C. al P. M. R. şi ia Consiliului die Mimştaii alR.P.R. in vedlesea eaneolMâirii organiaatori-oo-ciaanomice a gospodăriilor agricole collective, (20 pag., 3 iei). ★ D. I. CESNOCOV, Lenta şi Stalin desppe forma die stat a dlctatuirii prollieitianabuliui (40 pag., 8 lei). A. LEONTIEV, Despoie econiarnia politi că a swialismullui (40 pag., 8 lei). C. OSTROVŢIANOV, Despre legile icte .bază ale desvoltării economiei socialiste, ediţia a II-a, (28 pag., 7 lei). MIHAIL ROLLER, Probleme die istorie, edliltia IlI-a, complectată (232 pag.. 40 lei). GH. STOIAN, Owgainizaţia de bază în luptă peintou îniflariineta fii întărirea gospodăriei agricole colective (40 pag., 8 lei). MIHAI GERE, Ouim sie aplică în regiunea Cluij hotiăfrârleia C. C. al PJVI.R. «u privire to învăţământul de partid. (32 pag., 5 lei). VASILE VICAŞ, Din experienţa muncii de agitaţie a Oomitietiuiluii de Partid al RaioniulM Dej, m mimpainilile a-grieole (48 pag,., 6 MO. * * * Pentinu o mecoilită îmbelşugată. 32 pag., 5 lei). *'* * Agitatorii în luptă peraltm prima neoolltă a cimcliinaMlui (48 pag., 6 lei). * * * Eleetaificanaa, izvor de lumină, putere şi belşug, (32 pag., 8 lei). * * * ImpertaMsmiutl americano — en. glez, duşman de moarte al poporului român, (32 pag., 5 lei). PENTRU CURSURILE SERALE DE PARTID DELA ORAŞE * * * Ouim îşi orgaintoeiaBă munca organizaţia de baaă, (48 pag., 5 lei). * * * Munca politică edunalfcivă a ar. gainitaaiţiiei de bază, (64 pag., 5 lei). * * * ti. R.S. S. bastion all păedd, democraţiei şi socialiilsmuilui (48 pag.,, 5 tei). PENTRU CURSURILE SERALE DE PARTID DELA SATE *** Lulpta peritira întărirea orgarafaa toiriao-econoimicâ a gospodăriilor agricole colective (64 pag., 4 led). * * * Calitatea de membru de Partid. Drepturile şi îndatoririle membrilor dte pafltâd, (48 pag., 4 leii). PENTRU CERCURILE DE POLITICA , CURENTA DELA ORAŞE * * * Cuvintele tovaalâşuliui Stalin, izvioir de forţă şi îndemn în lupta penltm paice, (24 pag., 3 lei). ***■ Pentru extinderea experienţei stahanioviiste, (12 pag., -3 lei). PENTRU CERCURILE DE POLITICA CURENTA DELA SATE * * * Măreţul pnagraim al victoriei socdlailiismufliui la sate„ (24 pag., 3 lei). EDITURA PENTRU LITERATURA ŞI ARTA EUSEBITJ CAMILAR, Temelia (408 pag., 180 lei). / IOSIF NEDELCU, Un* este unire (256 pag., 65 lei). CRISTIAN SARBU, Poeme -die eri si de azi, (52 pag., 60 lei). KALMAN MIKSZATS, DotUă aTegeri in Ungaria,, (224 pag., 45 lei). BORIS GOLATOV; Bătălia pentru oăirbune, (120 pajg., 25 lei). „CARTEA POPORULUI" CELLA SERGHI,, SluirjoMille, (64 pag. 24 lei). STJTO ANDRAŞ, Mama Amlilca (32 pag., 12 lei) ŞTEFAN GHEORGHE, Hoţii de chipuri (40 pag., 14 lei). BIBLIOTECA PENTRU TOŢI V. ALEC5ANDRI, Oullegere de proză (260 pag., 55 fei). PAUL BUJOR, Scuteai alese (176 pag. 40 lei). COLECŢIA „ALBINA" MIHAIL SADOVEANU, Ciont de fier (40 pag., 5 Hei). BEN CORLAC1U, Pâinea păcăli (48 pag , 5 lei). IN LIMBA MAGHIARA SZILVESZTER GYDRGY, Lapzărt Elott (szinrjătek) (116 ailv., 50 lej). HORVAT ISTVAN, A Csene (80 alv. 30 lej). SZEMLER FERENC, Mind Tobb a l'eny (60 alv., 30 lej). KENYERES PAL, GyozeJmes esztendx (96 alv., 22 lej). EDITURA „CARTEA RUSA" A. COJEVNICOV, Ap ăvie, (508 pag., 160 lei). ' N. SPANOV, Incendiatorii Vol. III (336 pag., 120 lei). M. GORCHI, La sltiăpân, (304 bag., 100 lei). V. AJAEV, Departe de Moscova (696 pag., 225 toi). * * * Măreaţa experienţă a U. R. S. S. ne airată cafea spre electrificarea ţării, (64 pag., 20 lei). .*** Plainuirile cincinale staGinăste exiem,plu imămeţ în comstnuiirea socialismului Sin R. P. R., (76 pag. 25 lei). * * * Un program de lupta penftaiu preîntâmpinarea măzboSiudui şi menţinerea păcii, (56 pag., 15 lei). 389 *** Trecutal şi pnezen/tut uiniui colhoz, (44 pag., 12 toi). E. JIANU, Ştiinţa Sovietică ta sprijinul agricultorii nositre, (72 pag 25 led). IGOR MOISEEV, Painsuirlilte popoarelor TJniiluindfi Sovieitlfae (128 pag. 80 lei) . . ' * * * Muzica Soivliletică în pldln avânt (324 pag,, 170 lei). C. VINOGRADSCAIA. Scenarii — Fe med» Deputat; S'au întâii* la Mos ceva (80 pag., 20 lei). M. GORCHI, In fiata vieţii (80 pag., 20 lei). EDITURA C. G. M. I. GERENDY. Piiln metoda stahano-visitiufai Bâciov clăAre 0 înaltlă productivitate a rniuimcii, (52 pag., 18 led-). * * * Colhoznicele sovietice maestre ale 'recoltelor toqgaltie, (40 pag., 20 lei). V MORTAN şi GH. BĂBUŢ, La noi otaciniaauil a viendlt mali devreme (44 pag,, 20 lei). * * * Ferestalăiul efecltirdc în exploatările forestiere (72 pag., 60 lei). * * * Hotăirtmea Plenarei CC. al C. G. M. din 24-25 II. 1950, asupra sarcinilor sJndicaltelor în lupta pentru realizarea Planului Cfflnciimal de des-'VoQitiare a economiei naţionale a Republicii Populare Române, (36 pag., 5 lei). *** Uniunile Sindicale Internaţioniale airmă de luptă a clasei nwncd-taaoie, (48 pag., 12 lei). *** Tehnica seclutriltăţii în instala. ţiile electrice (128 pag., 27 lei). JIRI HRONEK, Ce am văzut în Coreea (56 pag., 12 lei). * * * Prelucrarea ţiţeiului (211 pag., 135 led). *** Oum am realizat un bogat cant de economii (65 pag., 20 lei). M. BERBASOV şi V. GORNOSTAEV. Controlul obştesc aii sindicatelor a-aupra căminelor, magazinelor şi gospodăriilor ajutătoare, (118 pag., 20 lei). *** Astfel am organizat întrecerea socialistă (68 pag., 16 Hei). *** Staţiunile de maşini şi tractoare şi gospodăriile agricole de Stat luptă pentru îna^hhlrea cltoicinalului, (52 pag., 12 lei). M. CONDRAŞOVA şi I. TIURIN, Prin. ' trie stafidei şi acatsă (196 pag., 55 lei). *** Organe de maşini. îmbinări. (92 pag., 85 led). 390 BIBLIOGRAFIE *** Ounoşltdinţe elleme!n|ta)re die elefc-trlcitate şi magnetism, (130 pag., 85 lei). *** Roadele vizitei stahainoviştifar sovietici în taina miojasltlră, (73 pag. 22 led). C. CHIRIŢA, Oamenii din oraşul nostru — Oraşul Stalin, (95 pag., 55 lei). PAUL PAYON şi EUGEN POPA, Daa-lunguil cinciin/ailetor sltaliniste (88 pag., 35 lei). GH. ANDREESCU, Cum sâ Moşim şi ouim putem constatul flieoane rigla de calciul,, (50 pag., 28 Hei). EDITURA TINERETULUI POLITICE CH. PLORESCU, Despre sarcinile Uniunii Tlneretaliui Muncitor în îndeplinirea Planului Cincinal (32 pag., 8 lei). I. SMIRNOV, Cer«Ul politic Comso-moldsit, (112 pag., 35 lei). *** Scrisori ale secretarilor organizaţiilor de bază U. T. M. din în. tapranderd, (48 pag., 10 lei). A. BALEANU, Tineretiul lumii faptă împotriva imperialismului ameniicaai şi englez, duşman de moarte al păcii şi al vieţii, (32 pag., 20 lei). I. CRĂCIUN,, Studenţii Sovietici, (46 pag., 30 lei). LITERATURA PENTRU TINERET IERONIM ŞERBU, Erupţia, (68 pag. 30 lei). V. ILENCOV, Dnumul cel mame (245 pag., 160 lei). *** Colecţia Tineretului Sătesc nr. 3—1951 (64 pag., 25 lei). LITERATURA PENTRU COPII N. LESSEN, Iată ce facem noi,, (16 pag. 65 lei). N. CALININA, Mitea si Mişa, (40 pag. 45 leii). M. CREMENE, Mălina şi trei ursuleţi (40 pag., 50 lei). T. CONSTANTINESCU, Ne jucăm, (32 pag., 50 tei). ION PAS, Draga noastiră păsărică, (64 pag., 50 lei). AL. C. CONSTANTINESCU, Cei trei voinici, (144 pag.„ 70 tei). A. GOLUBEVA, Povestiri despre Se- rtajia Costflaov (64 pag., 37 led). S. MIHALCOV, Muzeul V. I. Lentiin, (32' pag., 105 ied).