VICTOR TULBURE Şi n'o s'o surpe schije de obuze, nici pofta aţâţării la omor. Sub steag de flăcări trec albastre bluze pe schele mari suite 'n viitor. Pe largi ogoare pâine strâng ţăranii. Vor arde mâine becuri în cătun. întineresc sub tâmple albe anii şi sufletul e zarzăr şi e prun. Şi nu-i Apus să 'nfrângă adevărul şi viaţa slobodă s'o strângă 'n chingi, aşa cum palma nu atinge cerul, aşa cum soarele nu poţi să-1 stingi. «ar victor tulbure SILV1AN IOS1FESCU „NADA FLORILOR" Cu prilejul alegerii sale ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor din R.P.R., Mihail Sadoveanu a rostit, între altele, câteva cuvinte adânci cu privire la nouile posibilităţi pe care le are scriitorul într'un Stat socialist sau în drum spre socialism, de a-şi privi altfel copilăria, de a înţelege mai adânc timpul, împrejurările istorice prin care a trecut. îşi are desigur tâlcul său, că cel mai de frunte prozator al nostru de astăzi, a subliniat acest adevăr în preajma apariţiei volumului cu care îşi încunună opera de până azi, volum intitulat modest „Nada Florilor" — „Amintirile unui pescar cu undiţa" — „Mă chiamă în trecut amintirile" — aşa sună titlul- primului capitol din carte. Dar vom vedea îndată că această chemare care e pentru oricine încărcată de irezistibil şi pătrunzător farmec, nu-1 duce pe scriitor la nostalgice evocări, la idealizarea trecutului, la paseism. „Nada Florilor" este o carte scrisă de Mihail Sadoveanu în 1950. Scriitorul a concentrat în ea —iolosind chiar multe pagini din opera sa trecută — mai toate marile însuşiri ce se desprind din cele 100 volume pe care le-a dat literaturii poporului nostru. Dar în toate, în metoda de creaţie, în atitudinea faţă de trecut şi de luptele lui, în problemele puse, soluţiile sugerate şi în zarea deschisă e imprimat acest fapt esenţial : Cartea e scrisă de Mihail Sadoveanu din 1950, de luptătorul pentru pace, de scriitorul ajutat şi îndrumat de Partid, de scriitorul care a cunoscut şi a învăţat din realitatea şi din literatura sovietică. In „Nada Florilor" Mihail Sadoveanu foloseşte o bună parte din una dintre cele mai încântătoare opere ale sale „împărăţia apelor" apărută în 1928. „împărăţia apelor" începea cu un capitol despre „Pescuitul cu undiţa", continua cu altele „Despre instrumente şi norocul pescarilor", „Peşte de Moldova", „Pescuitul racilor şi altele", „Despre crapi" : pretindea deci — după aceste titluri — a fi şi ea doar o alăturare de amintiri şi impresii „ale unui pescar cu undiţa". De fapt „împărăţia apelor" este reprezentativă pentru toî ce are mai bun opera din trecut a lui Mihail Sadoveanu. Dragostea de viaţă, încrederea în viaţă o străbate ca un şuvoi puternic şi limpede dela prima la ultima pagină. Deasemeni, dragostea faţă de exploataţi, desvăluirea indignată a cumplitei lor existenţe. Când adolescentul, care ia lecţii de pescuit dela băie-tanul Culai, dela Moş Hău şi dela mătuşa Ileana, se extaziază cu naivitate asupra existenţei „uşoare şi fericite" a pescarilor dela „Nada Florilor", el află adevărul şi din glasul lor în care răsună „o dezolare rece şi profundă" 10 •SII.VIAX lOSTFESCU şi din ochii lor tiişti — când îi vorbesc de viaţa lor neînchipuit de aspra „Ehei, măi băiete — îi spune sfătuitorul lui Culai — viaţa noastră nu-i uşoară, dacă vrai să ştii tu". Dar odată cu marile însuşiri, care dau „împărăţiei apelor" forţă, căldură şi farmec, întâlnim acolo şi unele dintre limitele perspectivei sociale a scriitorului. Revolta exploataţilor rămâne neputincioasă şi fără nădejde, ei mărginindu-se să privească cu ură, o orânduire socială ale cărei legi nu le pricep. Iar admiraţia stăruitoare şi bogat motivată pe care o arată povestitorul pentru îndemânarea deosebită şi cunoştinţele tehnice ale tovarăşilor de pescuit, părea a-1 duce la afirmarea superiorităţii omului patriarhal, direct legat de natură dela care învaţă lucruri necunoscute în cărţi. Şi pe calea aceasta vom vedea transformarea şi deosebirea în „Nada Florilor". „Nada Florilor" reia deci pagini şi capitole din „împărăţia apelor". Reîntâlnim aici şi pe Culai cel desculţ şi isteţ care prinde scoici cufundându-se şi scoate cu meşteşug apă cu ulciorul din şipotul'. dela adânc Ii întâlnim şi pe cei doi pescari bătrâni, pe Moş Hău, pescarul care a avut atâtea de pătimit „încât dacă i s'ar preface zilele lui negre.în băncuţe de argint, ar fi mai bogat decât cneazul Ţugui dela Bălţăteşti" şi pe sărmanul şi tăcutul Moş Spânu care iarna „intră pe semne într'o ghizunie şi-şi suge labele ca ursul". O reîntâlnim şi pe lelea Ileana, bătrâna căreia asprimea vieţii şi anii de închisoare făcuţi pentrucă rezistase „capriţiului" aceluiaş cneaz Ţugui şi cutezase a-1 lovi, i-au îndârjit revolta şi i-au întărit dragostea şi înţelegerea pentru ceilalţi asupriţi. Regăsim deasemenea multe dintre episoadele din „împărăţia Apelor", dela pescarul care-i vorbeşte autorului despre împăratul peştilor şi până la ştiuca uriaşe prinsă de moş Spânu spre marea mirare şi invidie a colegilor de breaslă. Regăsim şi splendidele pagini care zugrăvesc viaţa bălţii în ploaie. Ar fi însă o gravă greşală, o lipsă totală de înţelegere a artistului adevărat care e Mihail Sadoveanu şi a evoluţiei lui, dacă ara considera această folosire a unui bun vechi, drept simplul procedeu tehnic, al unui povestitor plin de meşteşug, care ştie să împletească fără goluri şi nepotriviri pagini vechi în cadrul unei opere noui. Faptul că scriitorul reia din opera sa trecută pagini care sintetizează ceeace e mai de preţ în această operă şi că le leagă organic într'un roman din toate punctele de vedere nou — faptul acesta se explică prin conştiinţa cu îndreptăţire mândră a unei continuităţi şi a unei îmbogăţiri. E conştient scriitorul Sadoveanu că operele pe care ni le dă astăzi, continuă, desvoltă pe acelea pe care cu neasemuită fertilitate în literatura noastră ni le-a dat, cu regularitate, ca un arbore viguros, vreme de o jumătate de veac. Ele îşi trag seva lor puternică dintr'un contact adânc, permanent cu poporul şi cu arta lui. Dar nici poporul nostru de astăzi eliberat prin lupta clasei muncitoare dusă la biruinţă de avantgarda ei, nu mai e acelaş, se transformă şi progresează. Şi altul este şi scriitorul Sadoveanu care nu asistă ca un spectator neutru la lupta pe care o dă pentru pace şi fericire poporul nostru, alături de popoarele lumii având în frunte Ţara Socialismului Victorios. Altul este şi altfel scrie Mihail Sadoveanu luptătorul activ pentru pace, cel care a putut vedea ceeace au clădit oamenii sovietici, cel care, ca şi eroul său Mitrea Cocor îşi dă seama că „Statul socialist nu va întârzia să pue la îndemâna foştilor robi toate puterile ştiinţei, aşa încât, unde au fost cândva noroaie şi „NADA FLORILOR" II cocioabe, să apară şosele şi case luminate electric, unde bântuia seceta, să vie pe canaluri bucuria apei; unde se trudea sâlnic omul, maşinile să-i uşureze munca". „Nada Florilor" povesteşte „anii de ucenicie ai lui Ilie Dumitraş", despre care ultimul capitol ne vorbeşte ca de un „tovarăş luptător". Pescuind cu năpăstuiţii lui tovarăşi dela Nada Florilor, prins în încleştarea răscoalelor ţărăneşti din 1888, adolescentul Ilie Dumitraş învaţă să cunoască sălbăticia exploatării. îşi dă seama că pentru sdrobirea acestei exploatări nu e altă eşire decât cea revoluţionară şi păşeşte pe calea luptei revoluţionare. Ilie Dumitraş s'a născut din căsătoria a oameni de stări sociale deosebite. Maică-sa Polixenia e fata rotarului Pintilie. Datorită ei a rămas povestitorul cu dragostea pentru rudele lui, ţărani clăcaşi, dragostea care scandalizează grozav pe distinsa lui mătuşă din partea tatălui, Ţăţaca Leona, „sgripţorul cu dinţi de criţă". Distinsa ţâţacă Leona aude cu groază în gura nepotului ei cuvinte şi idei de ale mojicilor. „Nu pot suferi lumea necioplită, declară ea cu indignare. îmi sunt urâţi mojicii, mai ales de când au prins a se obrăznici şi a pierde orice fel de respect faţă de persoane". Dar spre deosebire de alte pagini cu caracter autobiografic ale scriitorului — tatăl lui Ilie, inginerul Manole Dumitraş, e prezentat, în ciuda moliciunii resemnate cu care suferă cicălelile surorii sale, drept o figură cu trăsături pozitive. Nu s'a putut împăca nici cu nedreptatea socială, nici cu sclifoselile lumii bune „şi atitudinea lui de buntuşnic — răsvrătit" — 1-a silit să se exileze dela Iaşi la Fălticeni. In tinereţe, în îndeletnicirile lui de pescar a cunoscut refugiaţi politici ruşi, care i-au infiltrat hotărîrea de a lupta pentru libertate, dragostea pentru cauza revoluţionară. Amintindu-şi de acest entuziasm al trecutului, chinuit de ruşine pentru actuala lui inactivitate, inginerul Manole Dumitraş a rămas cu inima alături de cercurile socialiste, ale căror gazete le citeşte cu luare aminte. Dela tatăl său, pe care-1 admiră cu entuziasmul celor cincisprezece ani ai lui, învaţă Ilie Dumitraş să dispreţuiască lumea şi pretenţiile Ţăţacef Leona, să preţuiască şi să-i iubească pe mojicii trudiţi şi jefuiţi. II îndemna pe această cale şi admiraţia ce i-o poartă uncheşului Haralambie, fratele mamei sale, măreaţă figură de cioban, desprins parcă dintr'o baladă, demn, cu privirea ageră, cu vorba înţeleaptă. Căci ciobanul Haralambie, care şi-a agonisit oarecare stare, slujind la nişte baci, nu s'a îndepărtat de ai săi. Şi atunci când zice din caval, cântă versuri ca acestea : M'oi întoarce într'o sară, Leliţă Varvară, Cu soţii încălărate La o poartă-om bate, Pe ciocoi la noi i-om scoate Să-i crestăm pe spate L-om cresta în trei soroace Ş-om da focul la conace, Să se 'nalte fum şi pară. Leliţă Varvară. întâlnirea cu lupta ţăranilor clăcaşi o avea Ilie Dumitraş cu prilejul partidelor de pescuit pentru care, fiind foarte ahotnic va lipsi săptămâni. 12 SI LVI AN IOSIFESCU întregi dela şcoală. Prietenia cu un băiat de vârsta lui, micul pescar Culai, îl duce la „raiul dela Nada Florilor" unde îi cunoaşte pe Moş Spânu, pe lelea Ileana, pe Moş Hău, cel care îngână din gură toate lighioanele bălţii şi ostroavelor. Cu ei povestitorul pătrunde în tainele cele mai ascunse ale pescuitului. Dar suntem în 1888. Ţăranii fără pământ s'au ridicat în mai multe judeţe ale ţării şi guvernul burghezo-moşieresc le răspunde cu gloanţe, într'o represiune a cărei sălbătecie o prevestea pe cea dela 1907. Şi învolburarea luptei străbate până la Nada Florilor. Trupele care înconjură Fălticenii îl opresc pe Moş Spânu şi ofiţerii îl jefuiesc, cu sudălmi şi lovituri, de ştiuca enormă, pescuită cu atâta fală. Tot pe Spânu îl va răpune un glonte rătăcit. Şi din Paşcani, dintre muncitorii activişti ai cercurilor socialiste, care au căutat să sprijine mişcarea ţăranilor, se refugiază la Nada Florilor, un vechi tovarăş de pescuit, Alecu Dumitriu. Venit să aducă inginerului Manole Dumitraş ultimul mesaj al unui tovarăş de luptă, ultimul poem al poetului Solomon Cornea, ucis în bătaie de poliţia burghezilor şi moşierilor, Alecu Dumitriu e ajutat de către Ilie să scape de urmăritori la sfârşitul cărţii. După ce a trecut prin câteva aventuri şcolare, prilejuite de absenţele sale din pricina pescuitului, îl vedem pe Ilie Dumitraş destinat luptei revoluţionare. „Nu e nevoie să vi-l dau, merge el singur — răspunde inginerul Dumitraş la cererea lui Alecu Dumitriu — sper că floarea lui va da rod". Isbitoare este, dela primele pagini din „Nada Florilor" o trăsătură pe care o explică tocmai elementul nou, pulsul literaturii de astăzi a lui Mihail Sadoveanu : lipsa de idealizare a trecutului într'o operă în care pe povestitor îl recheamă amintirile. Nimic nu ne îndreptăţeşte să socotim acest roman ca pe o operă strici autobiografică. Dar o sumă de trăsături, dela origina lui Ilie Dumitraş, fiu ds intelectual înstărit şi de ţărancă, până la atâtea amănunte care reapar în povestiri şi nuvele, arată că volumul cuprinde şi puternice elemente autobio grafice. Caracterul de amintiri, retrăirea adolescenţei dă astfel cărţii parfumu] pătrunzător şi specific paginilor în care marii scriitori maturi îşi retrăiesc adolescenţa şi regăsesc, cu acea ascuţime şi căldură a amintirii pe care numai ei o au, întâmplări, simţiminte, impresii specifice pentru visele şi isprăvile copilăriei, pentru elanurile adolescenţei. Din acest punct de vedere, fiecare rând din carte are farmecul amintirilor retrăite şi redate intens. Iată cum ştie să ne descrie Sadoveanu felul cum sbuciumul vântului afară vorbeşte imaginaţiei copilului sau adolescentului. „... Cum stam întins pe spate, am simţit că-mi bate inima cu grăbire. In ureche îmi cântau modulaţiile austrului de primăvară care la acel ceas târziu, tovărăşeau şi pe uncheşul meu Haralambie, călăreţ tăcut pe drum singuratic. Mă gândeam că acel vânt, care m'a tulburat întotdeauna şi m'a ţinui treaz nopţile, vine din nesfârşite depărtări, din peşteri tainice şi de pe ape In veşnică mişcare. Ţipetele lui par când tânguiri umane, când schiaunele unor fiare fantastice, pe care pământenii încă nu le-au cunoscut. Din când în când aveam impresia că trec păsări străine în cerul negru, spre singurătăţile dela pol..." „NADA FLORILOR" Dar zâmbetul înduioşat cu care sunt retrăite frământările şi avânturile adolescentului nu înseamnă idealizarea trecutului, a evenimentelor şi raporturilor sociale de atunci. Distincţia aceasta a fost totdeauna o măsură a rea lismului, a atitudinii scriitorului faţă de viaţă. Aproape că nu e scriitor care să nu se fi întors cu duioşie către întâmplările şi simţămintele copilăriei sale. Dar idealizarea epocii, opunerea trecutului faţă de prezent ca „timpul vechi şi fericit" e caracteristică pentru antirealism, pentru cei care caută un refugiu în trecutul personal. La marii scriitori realişti, duioşia cu care e privit trecutul propriu, nu împiedică ci se îmbină organic cu descrierea critică, cu exactitate realistă, a întâmplărilor şi tipurilor, a conflictelor sociale. Astfel » procedat de pildă Tolstoi în povestirile din „Copilăria" ori „Adolescenţa". Societatea ţaristă dela 1840—50 e zugrăvită critic şi sunt acumulate nedreptăţile sociale, aşa cum a început a le pricepe şi condamna adolescentul. Acelaş lucru pentru David Copperfield, romanul autobiografic al lui Dickens, în care poezia amintirilor nu micşorează şi nici nu se opune frescei realiste ce atacă violent principalele instituţii din Anglia timpului — dela învăţământ la justi ţie şi parlament. Trăsătura aceasta o putem regăsi şi în cele patru volume de amintiri ale lui Anatole France, precum şi în general în tgate volumele autobiografice ale marilor realişti. Farmecul amintirilor nu implică deci căutarea în trecut doar a pitorescului şi culorii sau refugiul într'un închipuit paradis. Dar si în această privinţă, realismul socialist depăşeşte, lărgeşte şi transformă ' fundamental perspectiva şi posibilităţile realismului critic. Scriitorul realist socialist se află într'o orânduire socială calitativ superioară celor trecute şi este înarmat cu înţelegerea ştiinţifică a legilor de desvoltare ale societăţii. El poate zugrăvi trecutul dintr'o perspectivă mai largă, ştiinţifică. Ca şi în' romanul istoric, în romanul autobiografic scriitorul realist socialist poate înţelege mai bine întâmplările pe care le-a trăit, poate lumina şi adânci aspectele luptei de clasă, poate accentua noul, mugurii preţioşi ai forţelor menite să transforme istoria, să elibereze societatea. Aşa a făcut de pildă Valentin Cataev în fermecătorul său roman, cu caracter autobiografic „O pânză în depărtare". Mihail Sadoveanu pare a M utilizat în mod creator experienţa romanului sovietic. In „O pânză în depăr tare" ca şi în „Nada Florilor" — Petia,. băiatul profesorului învaţă dela micul pescar Gavric nu numai felurite greutăţi ale vieţii, pe care copilul de mun citor le cunoaşte din plin. Dar prin mijlocirea lui Gavric, micul Petia ia contact cu lupta revoluţionară a anului 1905, ajută la salvarea marinarului bolşevic urmărit. Ca şi Cataev: Mihail Sadoveanu, scriitor de frunte al unui popor eliberat care-şi clădeşte fericirea, priveşte trecutul cu alţi ochi şi cu altă înţelegere. Boarea de poezie pătrunzătoare, zâmbetul şi duioşia prezente permanent în „Nada Florilor" ca şi în.„O pânză în depărtare" nu numai că nu aduc cu ele idealizarea trecutului, ci se împletesc cu denunţarea exploatării, cu arătarea luptei şi a făgăduinţelor de victorie. Căci cartea aceasta nu zugrăveşte experienţele oarecare ale unui adolescent, ci formarea unui luptător pentru dreptatea socială. Am văzut că încă din „împărăţia apelor" povestitorului i se arăta, suk vălurile ei pitoreşti, asprimea vieţii pescarilor. In „Nada Florilor" Ilie Dumitraş se ciocneşte la tot pasul de exploatarea cruntă a ţăranului. Dela primele lui vagabondări la Iazul Călugărului, îl întâlneşte pe Moş Pricop Litavoi» 14 SILV1AN I0S1FESCU pescarul cel trist şi bărbos, care umblă să agonisească' uriaşa sumă de 5 franci ce-i trebuesc ca să plătească despăgubire pentru îndrăsneala de a-1 fi suduit pe boierul Coculeţ Forăscu... „Ciocoii lui dela Forăşti ne rod, ne mulg şi ne belesc de am ajuns în sapă de lemn..." A izbutit să strângă cu multă trudă 3 franci şi 80 bani şi acum nădăjdueşte că împăratul peştilor — crapul bătrân pe care 1-a zărit în fundul iazului — îl va ajuta să strângă destul peşte ca să plătească despăgubirea boierului. Dar nici încrederea lui Pricop Litavoi în puterile împăratului peştilor nu se arată prea maro „eu ţi-oi mai spune una. Dacă acest crap m'a înşelat şi nu-i el împăiatul, atunci îl sudul şi pe dânsul... M-oi duce într'o noapte la Forăşti, la standoale, unde ţin ciocoii grâul şi-i dau foc". Nici viaţa „colegilor de breaslă", a celor trei bătrâni dela „Nada Florilor" nu e deloc mai uşoară. Peştele nu e deajuns pentru trai şi ca să facă rost. de mămăligă se tocmesc vara la boieri şi la chiaburi, iarna slujesc pe la case. „N'avem pământ Iliuţă şi luăm în parte... Luăm câte un ogoraş, ba în coada iazului Botoşanilor, ba în Ţara Mare. Puţin lucrăm, după ale noastre puteri şi dintr'acel puţin ne ia trei părţi şi ne lasă una". Străbate astfel de pretutindeni din carte ura clocotitoare a ţăranilor, jefuiţi de boieri în semi-feudala orânduire burghezo-moşierească. Ura aceasta am regăsit-o şi în doina uncheşului Haralambie şi în spusele pis-carilor şi la pomenele ţăranilor din Rădăşeni care fac negoţ cu mere. Aceştia închină paharul spunând : „Cum înghit fără saţ, ghiţomancele dela prasnicul nostru, aşa ne-au înghiţit pe noi ciocoii şi lingăii domneşti. Blâstămaţi să fie până într'al nouzecişinouălea neam". Boierii apar ca exploatatori nemiloşi, neîmpiedicaţi de vre-un scrupul sau vre-o lege. Astfel e pomenit gingaş numitul Coculeţ Forăscu, pentru ofansarea căruia pătimeşte Pricop Litavoi. Astfel e cneazul Ţugui din pricina căruia lelea Ileana a făcut opt ani de temniţă. Iar aparatul de Stat menit să slujească pe boieri şi pe burghezi îşi arată o faţă asemănătoare, reprezentat fiind prin domnul comisar Vacă-Mare, care pune să se tragă prin bălţi asupra pescarilor, ori prin ofiţerul care-1 jefueşte pe Spânul de ştiuca pescuită. Prăpastia dintre exploataţi şi exploatatori e de netrecut, ciocnirea dintre ei necesară, inevitabilă. Ţăţaca Leona, deşi se lasă uneori impresionată de măreţia ciobanului Haralambie, rămâne cu aceeaşi ură şi absolută neînţelegere faţă de „mojicii" de pe urma cărora trăieşte. Iar ţăranii, ciobanii sau pescarii din carte ştiu cu toţii că dela Forăşti sau Ţugui n'au a se aştepta decât la jaf, lovituri şi sudălmi. Contradicţia de neîmpăcat dintre cele două lumi opuse — contradicţie prezentă în toată opera anterioară a lui Mihail Sadoveanu, dela „Cozma Răcoare" şi „Păcat boieresc" la ţăranii satelor pustiite din „Zodia Cancerului" — e prezentată în toată ascu-ţiniea ei în această carte, ce se petrece într'un an de puternice răscoale ţărăneşti. Dar nou în opera lui Mihail Sadoveanu este felul cum apar în carte reprezentanţii clasei sub conducerea căreia ţărănimea avea să scape de robia feudală. Personagiul muncitorului socialist Alecu Dumitriu este în-tr'adevăr nou în opera lui Sadoveanu. Proletarii se ivesc foarte rar în romanele şi nuvelele lui trecute şi atunci, ca în „Ion Ursu" nu sunt zugrăviţi prin figuri destul de tipice, ci mai curând prin cazuri de ţărani pe care viaţa din fabrică îi desrădăcinează şi-i descompune. ,NADA FLORILOR" 15 Cu apariţia indirectă a poetului revoluţionar Solomon Cornea şi mai ales ^ cu personagiul hotărît şi conştient al lui Alecu Dumitriu,' „Nada Florilor" cuprinde în zugrăvirea unei epoci trecute tocmai elementul esenţial nou, forţele sociale în creştere, care aveau să conducă lupta pentru eliberarea de exploatare. Prin aceasta, cartea capătă o adâncă şi justă perspectivă istorică. Muncitorul Alecu Dumitriu face parte dintre socialiştii care şi-au dat seama de însemnătatea mişcării ţăranilor şi au sprijinit-o, deşi aii înţeles că lipsită fiind de organizaţie şi conducere, această mişcare'nu avea sorţi de izbândă. Ştim că, în ciuda confuziilor care făceau să vadă în lupta de clasă, „o luptă jalnică între Român şi Român", cercurile socialiste şi-au exprimat în 1888 prin ziarele lor „Muncitorul", „Desrobirea", solidaritatea cu ţăranii răsculaţi. „Muncitori, numai voi ştiţi ce e amarul şi sărăcia, numai voi ştiţi ce vrea să zică robia muncii, numai voi puteţi să înţelegeţi pe cei care disperaţi de lipsă şi nedreptate, s'au răsculat", scria în „Mani festul Cercului Muncitorilor din Bucureşti. Mai conştienţi, Alecu Dumitriu şi Solomon Cornea nu se mărginesc să compătimească pe ţăranii asasinaţi de exploatatori. Ei înţeleg însemnătatea ridicării ţăranilor şi nevoia ca această ridicare să fie condusă de o clasă consecvent revoluţionară. Vom vedea îndată dacă expunerea sistematică a acestei teze poate fi considerată drept cu totul corespunzătoare cu condiţiile istorice respective. % Aspectul pozitiv e însă incontestabil. înţelegerea mai adâncită a luptei de clasă, prezenţa clasei muncitoare, care atunci îşi dovedea din ce în ce mai clar rolul ei hotărîtor pe scena istoriei, tendinţa vizibilă de a contura eroi pozitivi — unul actual, luptătorul socialist, altul în devenire, povestitorul '— toate aceste elemente importante şi noui sunt fără îndoială roadele întâlnirii scriitorului cu metoda superioară de creaţie a realismului socialist. Astfel, cartea aceasta în care povestitorul e chemat în trecut de amintiri, desvoltă' faza creaţiei lui Mihail Sadoveanu, începută cu „Păuna Mică" şi cu „Mi-trea Coc.or". Legată de aceste trăsături noi este şi atitudinea netă pe care scriitorul o afe de astă dată faţă de farmecul vieţii patriarhale. Am văzut că „împărăţia apelor", carte din care a germinat „Nada Florilor", dădea impresia că ilustrează o iluzorie superioritate a vieţii mai apropiate de natură. Şi în „Nada Florilor" figuri ca cea a ciobanului Haralambie sunt descrise cu dragoste şi înţelegere. Scriitorul le opune cu ironie tăioasă unor reprezentanţi ai „claselor de sus" ca Leona sau colonelul Caraiman, inspectorul şcolar special. Dar Mihail Sadoveanu din „Nada Florilor" nu mai poate şovăi între atracţia vieţii patriarhale şi perspectivele pe care le deschide progresul tehnic unei omeniri eliberate. Istoria nu se poate întoarce la lumea uncheşului Haralambie. Când îi pune faţă în faţă pe muncitorul socialist şi pe cioban, scriitorul ne arată, folosind o imagine de o expresivitate caracteristică, de partea cui e viitorul. „Uncheşul tău, îmi explică tata, apucă drumul pe ta Horbaza, pe de-aşupra Rădăşenilor, ca să scurteze. După ce ajunge sus, coboară spre Baia la apa Moldovei, pe lângă movila lui Răzvan. Trece prin tocuri istorice şi romantice, care pentru dânsul nu sunt decât o cale oarecare, spre oi. In dreapta dealului. Horbaza, de-asupra satului Rădăşenilor, se află un pisc: Cetăţuia. Acolo am găsit eu săpănd într'o vară, urme de aşezări preistorice, ale unor pământeni care au trăit aicea cu zece ori douăsprezece mii de ani înaintea noastră... Stânile uncheşului tău sunt mai aproape de aşezările 16 SILVIAN IOSIFESCU preistorice decât de noi. Iar ceilalţi doi prieteni ai tăi se duc spre timpuri nouă... Am stat alături în cerdac lungă vreme, contemplând depărtările cătră pâcla violetă a munţilor, până ce uncheaşul meu Haralambie a apărui micşorai ; n'aveam să-l mai văd; era un personagiu ce se îndrepta spre amurgul său inexorabil". In acelaş sens vorbesc şi versurile lui Solomon Cornea, cu care se închide cartea. Lupta ţăranilor răsculaţi, condusă de tovarăşii lui Alecu Dumitriu şi a ucenicului său Culai, va birui în viitor. Dar brazda urii va da alte grâne. Şi ziua izbăvirilor luci-va Când fătul crunt al bietei Paraschiva Va birui 'n războiul pentru pâine. Astfel, cartea aceasta a formării unui luptător pentru libertatea celor ce muncesc se termină cu o nădejde în viitor, nădejde născută din hotă-rîrea luptei. Şi colţul de zare, cu care se încheie romanul şi care prevede biruinţa din zilele .noastre a poporului, e. o trăsătură caracteristică nouă. Privirea de încredere spre viitor cu care sfârşesc şi „Mitrea Cocor" şi „Nada Florilor", se deosebeşte izbitor de scrâşnetul neputincios ori de amărăciunea resemnată în care se împotmolea răzvrătirea exploataţilor în atâtea opere trecute ale lui Mihail Sadoveanu. Am spus că în „Nada Florilor" noua perspectivă şi noua metodă de creaţie a scriitorului continuă şi desăvârşesc restul operei lui Mihail Sadoveanu. O cercetare a acestor trăsături, care fac ca ultima carte să fie o încununare a întregei opere, ar echivala cu cercetarea însăşi a acestei opere. Să amintim doar de rădăcinile viguroase pe care romanul le are în viaţa şi arta poporului. Cele dintâi impresii ale lui Ilie Dumitraş sunt legate de calmul copilăriei scurse la apa Moldovei, în satul în care ,„tesla bunicului bătea la colibă ritmul unei vieţi tihnite". Şi toată povestirea e făcută cu ochii poporului şi de pe poziţiile lui. Am văzut ura îndârjită cu care sunt priviţi boierii şi uneltele lor, ori statul burghezo-moşieresc. Acelaş caracter popular îl are descrierea naturii făcută cu înţelegerea şi apropierea celor care muncesc în sânul ei şi îi sunt prieteni de fiecare zi. „Munţii erau aproape, subt uşoara pâclă şl aerul avea o limpezime de izvor. Pe şesul larg, între buchete de sălcii, înfloreau fânaţurile şi sfârâiau 'cosaşii neostoit subt vibrarea luminii fierbinţi. Treceau în sboruri joase, din când în când dumbrăvenci şi turturele şi grupuri mici de raţe sălbatece vâslind grăbit ca într'o furtună a înălţimilor". Ce departe e natura aceasta de decorul agreabil şi străin al literaturii făcută de boieri veniţi în vacanţă la conac, ori de natura sublimo-fantastică a unora dintre romantici. Ar mai trebui pomenită măcar şi arta povestitorului, dusă în această carte la cea mai înaltă desăvârşire, fraza care pluteşte lin ca o apă şi tot ca o apă, devine, după terenul pe care se sprijină, pe rând molcomă şi largă ori repede, tăioasă. Căci Mihail Sadoveanu marele meşteşugar al cuvântului, căruia ştie să-i dea mai bogate înţelesuri şi virtuţi poetice nu lasă niciodată povestirea să părăsească reazemul conţinutului, nu caută să facă „fraze frumoase în sine". Fraza lui Sadoveanu e menită totdeauna să ex- „NADA FLORILOR" 17 prime ceva şi simfonica ei espresivitate e pusă în slujba unui realism consecvent. - Dar trebue să ne oprim puţin asupra unei trăsături însemnate, despre care vorbesc toate paginile din „Nada florilor". Dragostea de viaţă, încrederea în puterea ei infinită, capacitatea de a reda în operă foşnetul şi vigoarea vieţii sunt trăsături comune operei vaste a lui Mihail Sadoveanu. Şi ura legionarilor s'a îndreptat, desigur, nu numai împotriva omului, ho-tărît şi convins antifascist, ci şi împotriva operei care exprima revolta şi nădejdile poporului, a operei care constituia un prelungit şi viguros imn a^ vieţii. Era firesc ca oamenii de mână ai burghezo-moşierimii, plătiţi să împartă şi să elogieze moartea, să prefere literatura eliazilor plină de obsesii şi nelinişti, încrederii în puterea vieţii, care se degajează din toată opera lui Sadoveanu. Toată „Nada florilor" constitue un cântec al biruinţii vieţii. Intensitatea lui e întărită de conştiinţa scriitorului că astăzi forţele vieţii au biruit într'adevăr, că au căzut şi cad barierele pe care o orânduire sociaiă absurdă le punea fericirii oamenilor. Privind înapoi, povestitorul vede trecutul sub perspectiva biruinţei de azi, pe care lupta trecutului a pregătit-o. Nu există nimic crepuscular, nicio melancolie secată de vlagă în cartea aceasta, în care un om îşi reaminteşte de adolescenţa iui. Povestitorul retrăeşte acei ani cu vitalitatea dela cincisprezece ani.' Totul e luminos şi plin de încredere. E minunat cum paginile cărţii retrăiesc intensitatea siniţămintelor şi elanurilor unui băiat în pragul vieţii. In rătăcirile imginaţiei de adolescent, care ascultă glasul austrului, în nerăbdarea înfrigurată cu care eroul aşteaptă aventura pescuitului la „Nada florilor", în hotărîrea cu care întâmpină micile necazuri la şcoală sau problemele mai grele pe care'i le pune întâlnirea cu viaţa, cu revolta exploataţilor şi cu sălbatăcia exploatatorilor, în toate acestea regăsim aceiaşi intensă vitalitate. Şi acelaşi elogiu al vieţii puternice, nesfârşite îl aduc mai toate descrierile. In unele din minunatele filme documentare sovietice găseşti simţământul grandios de forţă universală a vieţii, pe care ţi-1 dă de pildă descrierea „raiului dela Nada Florilor", atunci când toate vietăţile se reped ia suprafaţa apei bătute de ploaie : ' „Eu ca şi Culai, priveam ploaia, care îmi şuroia de pe păr ca pe o desfătare, aşa cum o primea întreaga împrejurare dela Nada Florilor. Sălcii, liane, papură şi trestii sticleau de un râs real pe care îl simţeam şi in mine. Stând chircit ia marginea ostrovului, am observat deodată foirea formidabilă a bălţii. Toate lighioanele ei de la adâncimi suiau în zigzaguri spre acele de fulger ale ploii. ErQu mii de crustacee neclasate încă de na-turalişii, de toate dimensiunile mici, de colorile şi desenurile cele mai surprinzătoare. Coloane de alevini care abia atunci intrau în viata lacului abia având forma speciei, cu punctul enorm al ochiului în mica lor transparenţă. Puzderie de alţii mai mărişori evoluau cu instinctul primeidiei mvartejlndu-se într'o latură şi fugind de umbra ghimpoasă a bibanilor sau de gura de balaur a ştiucii. Spre limpezimea fundului, carasi cu reflexe draw vechi, crapi bătrâni cu solzi ruginiţi. Scoici, melci, lipitori si şerpi. 2 18 S1LVIAN IOSIFESCU întreaga faună fără număr, fiica mâlului primordial, se frământa într'o monstruoasă bucurie sub tremurul ploii de primăvară. Era bucuria vieţii şi a morţii, şi a transformării necontenite". Există în „Nada Florilor" şi unele lipsuri, care limitează pe alocuri perspectiva romanului. Cele mai însemnate ni se par a îi două — una legată de personagiul pozitiv al romanului, cealaltă de felul cum e zugrăvită răscoala. Am văzut cât de însemnată se arată pentru lărgirea perspectivei scriitorului apariţia unui personagiu ca acel;* al militantului socialist Alecu Dumitriu, care luptă conştient şi hotărît împotriva Forăştilor şi Vacamarilor, pentru eliberarea muncitorilor şi ţăranilor. Dar aşa cum e zugrăvit, Alecu Dumitriu pare în parte un personaj istoric neverosimil, el nu e reprezentativ pentru gradul de desvoltare al mişcării muncitoreşti din acea vreme. Desigur era foarte cu putinţă ca un luptător socialist să simtă atunci mai mult sau mai puţin clar necesitatea alianţei muncitorilor cu ţăranii, precum şi lipsa de sorţi de izbândă a unei acţiuni duse numai de ţărani, în mod neorganizat. Dar expunerea sistematică a tezei leniniste a alianţei dintre proletariat şi ţărănime sub hegemonia proletariatului e exagerată în gura anui socialist dela 1888. Acest neverosimil se răsfrânge în general asupra personajului făcându-1 mai şters, mai lipsit de contururi decât toate celelalte personaje din carte — decât inginerul Manolaş, decât cei trei pescari, ori decât povestitorul însuşi, atât de viu zugrăvit cu trăsăturile lui de adoloscent entuziast şi grav. Răscoala ţăranilor nu apare în carta, decât indirect, din spusele personagiilor. Revolta care mocneşte şi creşte în prima parte n'o vedem izbucnind. De altfel, această revoltă trece din centrul povestirii şi e înlocuită de sforţările de a-1 strecura pe Dumitriu pe sub ochii jandarmilor, ori de necazurile şcolăreşti ale lui Ilie Dumitraş. Astfel revolta îndârjită nu se rezolvă în ascuţimea luptei şi exploataţii ne sunt arătaţi pasiv, îndurând urgia boerilor, jefuiţi sau loviţi de un glonte întâmplător, ca Spânu. Dincolo de aceste lipsuri, „Nada florilor", povestirea făuririi unui om adevărat şi cântec al încrederii în viaţă se aşează printre culmile creaţiei lui Mihail Sadoveanu. E o carte de tinereţe a inimii, scrisă cu meşteşugul maturităţii unui rar artist. Mihail Sadoveanu puizează tinereţea dela orânduirea nouă pe care o clădesc toţi cei ce muncesc la noi, e tânăr ca şi poporul nostru liber. Că acesta nu e un compliment de circumstanţă adusă scriitorului, o dovedeşte prospeţimea romanului, fluxul de viaţă care creşte din el. Şi dela tânărul şi marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu aşteptăm noui şi noui cărfi .ajutoare preţioase în lupta şi munca noastră. petru dumitriu DRUM FĂRĂ PULBERE... Roman (I) PROLOG La început a fost pustiul 1 La sfârşitul nopţii, încetă treptat yântul care bătea dinspre uscat Venea dintr'acolo încins ca dintr'un cuptor, şi îmbrăcat cu praf si miros de lut fierbinte. Pe la răsăritul soarelui, aerul era neclintit, cerul era nepătat şi pretutindeni tăcere. Când începu soarele să urce deasupra movilelor din' zare, vântul se iscă deasupra locurilor, venit dinspre mare. Aducea miros iute, tare, de alge putrede. Dar în curând deveni şi el o suflare uscată si fierbinte încărcată cu 'praf înnecăcios şi fire de nisip. Era la jumătatea lui Iulie 1949 la răsăritul soarelui, un loc din Oo-brogea la câteva zeci de kilometri de Dunăre, la vreo zece kilometri de mare şi cu desăvârşire pustiu. Nu era pe acolo niciuna din urmele obişnuite ale trecem omului : nici un pas pe pământ, nici o bucată de hârtie, nici o tinichea Dar se afla totuşi altceva : un şir de ţăruşi din lemn de brad înfipţi în pamant în linie dreaptă, din zece în zece metri. Linia lor se întindea până în zarea dincolo de care, undeva departe de tot, vuia marea. Intr'acolo se ridicau pe orizont ca două muşuroaie de cârtiţă, două movile înalte. In partea cealaltă, linia-de ţăruşi intra într'o mlaştină şi o străbătea, dispărând în depărtare, într'o vale puţin adâncă, între culmi de dealuri scunde, pleşuve. Semnele acelea în pustiu aveau înfăţişarea unei încercări întrerupte unui început lăsat în paragină. Această orânduire neînţeleasă făcea locul' acela şi mai singuratic şi adăuga peste pustietate, mâhnirea lucrurilor parasite: : Pe câmpul pustiu înconjurat de mlaştini, zări înalte si dealuri pleşuv? trecură turme de oi. Alunecau spre orizont, unduire albă'-cenuşie pe stepa' verde-cenuşie. Umblau păscând cu capetele în pământ. Gâfâind de cald cainn erau primprejurul lor, puncte în depărtare. Nu se auzi nici un glas,: şî oile trecură de zare, pe nebăgate !în seamă, umblând ca în vis. îndărătul culmii scunde dinspre Sud, se ridică deodată o trâmbă de praf galben-roşiatic. Se întinse dealungul culmii, apoi se opri. Peste câteva minute, în dreptul locului unde se oprise, apăru pe culmea teşita şi fără 20 PETRU DUMITRIU copaci, un camion mare verde. Soarele sticlea în geamul cabinei, asvâriind fulgerări orbitoare. Cu motorul vuind şi frânând, camionul coborî până în mijlocul locului aceluia pustiu, la linia de ţăruşi. După el, înnotând în norul de praf, apăru o mogâldeaţă verzuie : alt camion. Apoi, aproape dispărute în clocotul de praf gros, sosiră al treilea şi al patrulea. Trâmbele roşcate ce se târau în văzduh îndărătul dealului se urcau tot mai mult în cerul albastru : semn că era o coloană lungă de camioane, care într'adevăr soseau1 mereu peste culme şi se opreau, pufnind aer comprimat din frâne. Erau încărcate cu oameni, bărbaţi şi femei, bulucuri negricioase, dese, în care se desluşea câte o cămăşe albă sau salopete albăstrii. Crâmpee de coruri răbufneau prin vuetul motoarelor. Un camion trecu prin marginea mlaştinei, alunecă într'o rână şi se opri, împotmolit, cu roţile de tracţiune învârtindu-se furios în nomolul apos a cărui coaje verzuie de iarbă plesnise. Oamenii săriră jos, ciorchini-ciorchini, strigând şi râzând când nemereau în zemârca neagră. Unul alunecă şi căzu întins, apoi se ridică plin de noroiu ca smoala şi cu miros putred. Oamenii începură să 'mpingă camionul, alţii legară cablul de remorca altui camion, vecin, care-1 smuci din mlaştină pe cel împotmolit. In vremea aceasta se bulucise mulţime deasă de capete în mijlocul câmpului. In camioanele goale se vedeau numai câte două-trei siluete subţiri : oameni care dau jos lopeţi, cazmale, târnăcoape, scânduri si bârne de brad. Unul din camioane, gol, întoarse şi porni îndărăt peste deal. Altui se luă după el prin vâltoarea de praf. Şi în curând o mişcare neîntreruptă, du-te vino de camioane grele, vâjâit de motoare ce schimbă vitezele, foşnit de frâne cu aer comprimat, făcură un drum nou şi plin de freamăt acolo unde cu un ceas înainte fusese iarbă prăfuită, necălcată de copitele mărunte ale turmelor; un loc atât de stingher, încât se încălzeau acolo la soare şerpii. Acum roţile grele făceau dâră de iarbă călcată şi pământ sterp. Un şarpe lung, cafeniu, zăcea deacurmezişul drumului, întins drept, cât era de lung. Primul camion îl surprinsese acolo. Acum, fiecare camion care trecea îl strivea iarăşi, amestecându-1 cu praful închegat cu sânge, şi schim-bâno'u-1 într'un terci negru. Din întâiul camion coborîse un om care se depărtase cu paşi mari până în mijlocul locului acelui pustiu şi privise împrejur, cu mâinile 'n şolduri. La prima vedere n'avea nimic deosebit. Ca şi mulţi alţii, avea o salopetă albastră-cenuşie, o şapcă de stofă, şi picioarele goale în sandale. Nu era înalt, nici subţire; părea bine legat şi .zdravăn, dar nu în chip deosebit. La o cercetare mai atentă, s'ar fi observat mâna stângă, cu vârfurile degetelor pline de cicatrice trandafirii, sbârcite, cu unghiile rămase doar cioburi, îngropate în carne. Mâna aceasta fusese zdrobită, odată, de mult. Omul avea ochi căprii şi chipul mai mult negricios; ochii erau deschişi la culoare, aproape galbeni, şi foarte limpezi. Pe faţă nu i se putea citi nimic. Cineva care l-ar fi cunoscut foarte bine ar fi putut spune poate că e mulţumit şi plin chiar de o mare. bucurie, dar nimeni din sutele de oameni sosiţi acolo odată cu el, nu-I cunoştea foarte bine, şi nici măcar bine. Nu-1 cunoşteau deloc. Unul din ei, inginerul Anghelescu, îl întâlnise numai odată, într'o împrejurare oficială, şi ştia că-1 cheamă Maftei. Maftei stătea în mijlocul câmpului şi se uita împrejur. Pe jos, iarba măruntă creştea, pelin bine mirositor cu izul tare, buruieni cu frunza groasă, spinoasă, înaltă, mărăcini târîndu-se pe pământ. Mai încolo'erau tufărişuri de oţetari scunzi, până Ia brâu. Pe frunze, praful stătea gros de un deget. Vântul nu le uşura de povara lor înăbuşitoare, ci adăuga DRUM FAR A PULBERE. 21 straturi noi, subţiri, pe praful cel vechiu. Vântul acesta, fierbinte, uscat, aţâţător, îl biciuia pe Maftei în obraz cu fire de nisip care înţepau ca mii de ace. Maftei strângea ochii şi privea încordat împrejur. Voia să ţină minte tot, din această singură privire : movilele din zare, vechi morminte ale unor regi călăreţi, stăpâni pe popoare ce rătăceau în căruţe ; şi mlaştina sclipitoare, asprită de vânt, cu perii înalte de trestie cu spicul mare; şi dealurile scunde, unduite, pe care nu creştea nici un copac, nici o tufă, nici un mărăcine : pleşuve, mohorîte, pustii; şi creasta de pământ, care, între două şanţuri cuprinse de iarbă, se întindea ca o omidă pe culmea dealului celui mai depărtat : val de apărare ridicat de armate de robi, acum două mii de ani. Locui era pustiu, deşi zăceau in pământ rsorminte şi oraşe moarte. Acum pământul acoperise tot, iarba crescuse; locul era gol, şi peste el bătea slobod vântul venit de departe. Maftei mai stătu o clipă. Da, văzuse tot. Intr'acolo avea să treacă o cale ferată. Aici avea să fie oraşul. Dincolo va trece fluviul adus prin văi încă pustii, unde în clipa asta soseau şi vor sosi mereu, pretutindeni, ca aici, camioane cu oameni şi materiale. Maftei se întoarse spre îngrămădeala de camioane, în mijlocul furnicarului de oameni. La sosire, stătuse în picioare, umăr la umăr, înghesuit între ei. Acum se amestecă iarăşi între ei. Avea .mişcări liniştite dar agere, şi privea împrejur cercetător, încordat, fără să se vadă asta pe faţa nemişcată şi în ochii căprii, limpezi, care nu spuneau nimic. Oamenii nu-1 luau în seamă decât ca pe un tot de-ai lor, unul cu care puteai vorbi oricând cu în-creder., chiar dacă nu-1 cunoşteai, căci întreba cu glas potolit, fără să apese prea mult, dar tocmai de lucrurile care-1 necăjeau pe om şi-i stăteau pe inimă. Cum să nu-i spui orice ? întreba cu prietenie, în felul lui cumpănit, aşezat, şi omul se deschidea, începea să-i povestească, mirat uneori în sinea lui că vorbeşte cu atâta încredere unui necunoscut. Nu se putea spune dela început dacă felul acesta era un dar firesc al lui Maftei, sau se învăţase el cu multă trudă să fie aşa, sau venea din faptul că într'adevăr îi iubea pe oameni şi lua parte la necazurile, frământările şi bucuriile lor ca şi cum ar fi fost ale lui. Dar isbuteşte cel mai uşor lucrul care vine din inimă, de bună seamă că felul lui era nesilit şi venea dinăuntru. Undeva oamenii descărcau dintr'un camion cazane de metal cenuşiu, în care avea să fie gătită mâncarea. Pe jos erau maldăre de lopeţi şi cazmale, mai încolo stive albe de cherestea. Oamenii se înghesuiau împrejurul celor trei ingineri, care stăteau cu spatele Ia un camion. Maftei se împinse şi el înainte, printre oamenii care, cu cât se apropiau de miezul bulucului erau tot mai puţin curioşi şi nedumeriţi şi întrebau tot mai puţin : — Ce-i ? Ce-i ? Ce zice ? Ce-a zis ? Dar în schimb erau tot mai necăjiţi şi mai nemulţumiţi. Pe când se apropia Maftei, înghesuindu-se, inginerul Anghelescu vorbi: —... trebue început imediat. Care sunt dulgherii ? Să ridice mâna. Aşa Voi, mergeţi cu dumnealui. II arătă pe un tânăr care stătea lângă el, ars de soare. Tânărul strigă • — Dulgherii, lemnarii, pilotierii, toţi! începem barăcile ! Se depărta spre stivele de cherestea. Se făcu o vâltoare în mulţime când îl urmară vreo douăzeci de oameni. Cei rămaşi însă începură să mormăie când inginerul Anghelescu urmă : 22 PETRU DUMITRIU , ~ Iar ceilalţi toţi, apucaţi cazmalele şi târnăcoapele ! începem fundaţiile care sânt trasate pe teren,, acolo ! ' Unii se 'ntoarseră sa vază. In stânga lui Maftei, un bărbat înalt voirii-m salopeta murdară de ulei şi cu o mustaţă scurtă castanie zise: ' " -- Am văzut noi unde-s trasate... Inginerul se uită dela unul'la altul, se mişca. Fetele Ie erau închise nemulţumite, morocănoase. Lângă Maftei, zdrahonul în salopetă murdară de ulei zise : — N'am venit să săpăm... Inginerul Anghelescu era roşcovan, blond, cu ochii cu pleoape grele care alunecau leneş, dela un om la altul.' Zâmbi uşor dar fără pic de veselie şi murmură : — Ei, ce-i ? In clipa asta privirea i se opri asupra lui Maftei. Pleoapele crrele clipiră. Inginerul deschise gura, dar tăcu. Maftei vorbi tare: " — Tovarăşe inginer : Nu sânt toţi săpători. Sânt tovarăşi aici muncitori calificaţi... nu numai dulgherii — Mecanici, macaragii... mormăi zdrahonul, mulţumit că are unul glas pentru toţi. Pe aproape, un om tânăr, îndesat, cu capul rotund si tuns ciudat scurt de tot, strigă : — Ce ne puneţi pe noi la sapă ? De asta am venit noi ? Maftei se 'ntoarse şi zise limpede, cu un glas neaşteptat, tăios : — Taci, mă frate ! Să ne lămurească tovarăşul. . Inginerul îl privea lung; era mirat, dar nimic nu se vedea pe fata lui adormită, cu pleoape grele. Zise : — Maşinile n'au sosit încă. Decât să staţi fără lucru, mai bine câştigaţi o zi-două ca salahori... Masa tot o să vi se reţină la sfârşitul lunii ! Şi adăugă, privindu-1 pe Maftei : —- Să ne gândim că trebue săpat Canalul ! Dacă săpaţi, am câştigat o zi din plan ! Se făcu o tăcere. Maftei se 'ntoarse spre zdrahonul cu mustaţă şi vorbi cu glasul lui obişnuit, aşezat: — Apăi dacă-i aşa... Mecanicul îl privi. Avea o faţă plină, de om sănătos si foarte puternic Părea de vreo patruzeci de ani. Maftei îi zise rar : — Nici eu nu-s săpător... Da'ce să-i faci ? Noi trebue să facem începutul.. Şi murmură, privindu-1 pe cellalt cu un zâmbet uşor : — Noi, comuniştii... Stătu o clipă în cumpănă, atent, ţinându-si puţin răsuflarea Văzu deodată în ochii celuilalt că ghicise. Se depărta 'fără un cuvânt şi luă o cazma. Cellalt îl urmă şi făcu la fel. Doi-trei, printre care cel tuns scurt, rămaseră pe de lături şi se depărtară, râzând batjocoritor. Dar un bărbat' negricios, cu sprâncenele stufoase, groase, zise tare, apucând un târnăcop : — la, Tudoriţă taică ! Pune mâna ! Că nu-ţi cade cununa ! Un flăcău ce părea a fi fiu-său luă roşindu-se o cazma. Apoi altul făcu la fel, şi altul. Treptat gloata se rări, prelungindu-se către locurile unde erau scânduri şi ţăruşi în pământ. Peste cinci minute, inginerul rămase singur, cu DRUM FARA PULBERE. 23 spatele la camion. Se 'ntoarse către cel de lângă el, un om de vreo treizeci de ani, înalt şi subţire, şi-i spuse : — Ei, Pangrati... Ai văzut ? — Da... Sunt bine dispuşi... — Nu asta....L-ai văzut pe tipul cu şapcă? — .Da.. El a pornit mişcarea. Pare om de nădejde... -- Asta nu ştiu, murmură Anghelescu mai rece. Apoi întrebă iar, zâmbind : — Ştii cine e? E Maftei.. Pe el ni 1-a trimis pe cap partidul. — Da ? zise mirat Pangrati. Privi cu curiozitate, dar nu-1 putu desluşi pe Maftei în furnicarul de oameni care săpau cu târnăcoapele şi cu cazmalele. Pe aproape, zece oameni strigau unii la alţii, descărcând un nou camion cu cherestea. Două camioane goale plecau .Se auzea ciocănitul. limpede al dulgherilor,-* purtat de vântul cald. ( — II cunoaşteţi ? întrebă Pangrati. Ce.fel de om e ? — N'am idee, răspunse cellalt. L-am văzut azi în şedinţă, la directorul general, la Hossu... Şi-1 căută şi el cu privirea pe Maftei, pe.sub pleoapele acelea grele, în- tr'un obraz ce narea adormit. 2 Maftei săpa alături de mecanicul cel zdravăn, care-1 întrebase dela început, mirat şi înciudat : — De unde ştii dumneata că-s comunist, măi frate ? — Păi ce, nu eşti ? întrebase şi Maftei, zâmbind. — Sânt, nu zic nu. Sânt! Da' de unde ai ştiut ? — Ei... mi s'a părut mie că ar trebui să iii.. — Aşa, după ochi ? — Eh... La nimereală... zisese Maftei — Ei drăcia dracului ! Atâta zisese macaragiul, şi 'ncepuse să sape. După un timp Maftei îl întrebă cum de venise Ia Canal, si de unde ; câţi copii avea, şi ce zicea nevasta co lăsase singura: — Ei, drăcie... I-am zis : ne mutăm acolo ! Adică aicea... răspunse macaragiul, şi făcu din ochi lui Maftei : — De altă boală sufere ea... E geloasă foc... Cellalt urmă să 'ntrebe, răbdător. Vorbea încet, rar, cu macaragiul care şi el răspundea arare, între două lopeţi de pământ asvârlite peste marginea gropii. Vorbeau de maşini, de macaraua-draglină... Macaragiul întrebă : — Văd că te pricepi, tovarăşe. Eşti macaragiu ? — Nu... zise Maftei. Nu, dar de meserie, am fost mecanic... Şi începu iar să-1 întrebe. Vorbeau ca doi prieteni vechi, oameni cumpătaţi, socotiţi şi care-şi sunt dragi unul altuia. Maftei ştia că dela el porneşte asta. Se uita împrejur, la oamenii care săpau, şi-i cerceta cu încordare. „De i-aşi putea ţine minte pe toţi! Pe fiecare în parte... Şi să-i cunosc pe toţi..." Zâmbi singur de boala lui de a cunoaşte oamenii, cât mai mulţi, cât mai adânc. Se uita la ei şi încerca să-i ghicească : „care dintre ei e gata să dea 24 PETRU DUMITRIU sânt w'ie partid' oSrs'„ri,-'S"- °are aCe,'a "e C0'° Kte ? Cei m" ™'« şiroaie de'suS C°ada °ChiU!Ui la macaragiul care săpa alături de el- Administratorul trecu pe lângă ele. Se opri si strigă • — Mai, fetelor ! Toţi se opriră şi se ridicară să privească : — Voi ştiţi să curăţaţi cartofi ! Hai cu mine i rite ,eprM?r5„f?zilT!,răCate Ş' m ^ ,egat CU cârPe M^ — Noi sântem tractoriste ! — Păi unde vă e tractorul ? strigă brU:nCit°rii râdeaU' RâdeaU Ş' fetele' înroşindu-se. Administratorul — Hai, că de săpat pot săpa si bărbaţii i . — Cum te cheamă, tovărăsico ? punse L: C,UPÎ ^ ^ ¥ SmUCi ferindu"se. Şi răs- —. Munteanu Rada... batjoooîSor :VăZând ^ "edUmerită " administ^orului, începu să râdă cam — Pe noi ia-ne mai încet, tovarăşe Maftei urmărise scena, cu ochii îngustaţi. Apoi se uită o clină Ia 7flr~. pustie: câmp gol, dealuri pleşuve. împrejur erau zec de oamenrîncovoS asupra cazmalelor 5i târnăcoapelor şi un murmur greu d^glasuri plXaaS Cel Sr '"tdemna^r0!™ de Pe ™»™ Weau8vS S xoanTe! ™ mJZ- 'ndemnas,e flul sa «a şi el o lopată, era la doi pasi. Fără a-1 privi pe Maftei, mormăi, încruntându-şi sprâncenele stufoase- n i r~~DieCe Să mă desPartă de feciorul meu? Veneam cu amânHni u r n ul Nu n ' .cu.ă,la?tu,-.^am să muncim pânom vedea te ' Ca" naiul r Nu ne m,şcam de a,ci! Noi î, terminăm, nu a,ţii 1 Da d™"să n" şi frecSe" ^ ^ ^ zise' ™ palmele noduroase — Ci-că e nevoie de mineri calificaţi la cariera de oiatră R:n(. i, i • P astalantu', că e tot miner calificat! şi pe mine că lis nărfnte N,f H' • ?' nevole decât de un perforator, nu de'do'i ; ia! de mlnVX nevoit că™ DRUM FARA PULBERE. lahor. Atunci le-am spus că nu-1 las pe fecior. Să-şi ia ei alt miner ,că-i plină ţara... — Ba nu prea-i plină, murmură Maftei. — Ştiu, zise cellalt. Da'le-am zis aşa, ca să crape! — Şi băiatul ? întrebă Maftei. ' Cellalt se posomorî: — Asta e... El odată s'a făcut galben la faţă şi mi-a zis : tăicuţă, zice : asta-i ca la război, aici nu merge pe cum îţi place matale.; merge pe cum e nevoie de oameni! — Dumneata ce-ai făcut ? întrebă iar Maftei. — L-am repezit, l-am băgat în mă-sa... El parcă se 'mpietrea. Te uitai la el şi vedeai cum se face piatră. Şi s'a dus. Am rămas certaţi, şi s'a dus.. încheie omul şi 'nfipse cazmaua în pământ. — La cariera de piatră ? — La carieră... bătu-o-ar dumnezeu de carieră... — Da'are dreptate băiatul, zise liniştit Maftei. Cellalt ridică ochii şi-1 privi negru, crâncen. Apoi calcă furios pe cazma. Oţelul se cufundă în pământ. Privindu-1 cum sapă pe nerăsuflate, cu mânie, Maftei se gândea : „Pe băiatul acela trebue să-1 văd cănd oiu trece pe acolo. Tatăl e om de treabă... pare mai mult ţăran ; el e necalificat, săpător... Soiu bun de om..." Săpătorul mormăi : — Are dreptate... da'ce, trebue să-mi dea cu ea în cap, să mă omoare? Să-mi fi zis şi el : uite, tătuţă, aşa şi aşa... Vorbea cu amărăciune, rostea cuvintele greu, parcă s'ar fi silit. Zise iar, întunecat : — Sigur că are dreptate... Da' eu numai pe ei îi am pe lume... şi ei numai pe mine mă au ! Nu-i drept... nu-i drept... Maftei vorbi încet: — Da... Ţi s'a rupt inima când te-a luat aşa băiatul... ca p'un străin... Cellalt calcă pe cazma apăsat. Tăcea. Maftei zise : — Iartă-1... Trebuia să-ţi spuie fără mânie... Apoi întrebă iar, blând : --- P'ăsta cum îl cheamă ? Tudor... " '. — Şi p'ăla, dârzul ? — Bănică... Iordan Bănică... — De unde veniţi ? — Din Banat... lucram la o carieră de marmoră... — Da' nu eşti de-acolo ? — Nu... am fugit când cu seceta,., p'un vagon... Ne băteam cu ăi de voiau să se suie prin gări; ne trăgeau de picioare să se suie ei... Erau şi'n picioare unii, şi-şi spărgeau capetele noaptea la poduri.. fugeam de f'oa mete.. — Pământul l-ai vândut la chiaburi... — Da'cui ? mormăi cellalt. Apoi svârli 0 lopată de pământ : — Nu-mi pare râu. I-am fost rob pogonului, şi-acuma nu mai sânt... 26 PETRU DUMITRIU da'uite, acuma's rob ăstora de şed la masă şi te trimit, Iordane vino'ncoa Iordane du-te'ncolo... Maftei asculta răbdător. Era Cald, şi simţea cum îi curge sudoarea pe şira spinării. împrejur, soseau oameni noui. Unii se vedea că veniseră pe jos şi erau albi de praf din cap până'n picioare. Un.camion se opri la câţiva paşi înnecandu-i într'un nor de praf. Iordan se uită peste umăr şi-1 înjură pe şoferul in tricou alb, cu braţele goale, păroase, împodobite cu'ancore albastre. Apoi, după o întrerupere în care parcă asculta murmurul înăbuşit greu a! mulţimii risipite departe pe câmp, Iordan îi vorbi lui Maftei, apropiindu se şi pnvindu-1 dmtr'o parte, cu un fel de pornire copilărească, nestăpânită — Dac'ai vorbi cu inginerul... să mă mute acolo., sau să-! ceară aicea... 11 cercetă cu ochii o clipă : — Ai ? S'ar putea ? — Dece crezi că aşi putea eu vorbi cu inginerul ? întrebă Maftei, serios. Şiretenia de pe chipul lui Iordan se prefăcu în mirare : _ — Păi te-am văzut că ai cuvânt Ia el., am crezut că-1 cunoşti... că ai mai lucrat cu el... mormăi Iordan nemulţumit. Maftei zâmbi : — Aşi vrea să-1 cunosc... Aşi avea chiar nevoie să-1 cunosc. bine... Apoi, iarăşi grav, zise : — Ştii ce, măi tovarăşe Iordan... Aici se deschide o carieră de piatră. Iordan îl privi neînţelegător, aproape rătăcit. — Canalul o să treacă prin dealul ăsta... prin piatră... O să fie nevoie de mineri. într'o lună, două, Bănică al dumitale poate cere să-1 mute aici... — Da ? întrebă Iordan. I se. muiase abia simţit glasul. Privea în depărtare, dar fără să vadă : într'acolo, profilaţi pe cer, cu spatele la mulţimea săpătorilor, vreo şapte-opt oameni urinau. Maftei se depărta. Se duse să sape într'un loc unde erau mai rari oamenii. Lângă el doi bărbaţi în straie ţărăneşti, unul matur si cellalt tânăr vorbeau într'un grai de dincolo de munţi, de prin Banat sau ţara Haţegului' Cel mai tânăr era acoperit de sus până jos, pe spate şi partea stângă, de'o coaja de noroi uscat: la sosire, căzuse din camion în mlaştină. Spunea : — Neico Micluţ, să nu ai năcaz pre mine... Că eu nu mi-s vinovat nimica... Ce-am eu cu But şi cu ălălanţi ? Şi-apoi ei îs morţi... Cellalt săpa în tăcere. Primul vorbi iar : — Ce să stăm noi ca nebunii să nu vorbim unul cu altul, ca când nu ne-am cunoaşte ? Că doară ni-s tot dintr'un sat, aici în străinătate... Zău, să nu avem năcaz unul pre altul, neico Micluţ, că eu cu dumneata nimica n'am avut, nici cu ăi de-s giudecaţi şi... Şi adăugă cu greu, cu ochii în pământ: — ...puşcaţi... Micluţ răspunse : — D'apăi tu nu, Măcei... dară frate-tău 0 avut... Că de-aia-i si închis .. —Da' eu mi-s una, iar el îi altul, zise cel pe care Miclut 'îl numise . Macei, adică Matei. — Zic zău lui dumnezeu, neico Micluţ, insistă Măcei, cu glasul moale şi cu ochii mereu în pământ. Micluţ răspunse simplu : — Bine, mă... ^ Se încheiase un pact. Măcei păru uşurat. Se uită 'mprejur, privirea lui se'ntâlni cu a lui Maftei, apoi alunecă într'altă parte. Maftei se duse mai de- DRUM FARA PULBERE. 27 parte. Ochii iui căprii, limpezi, aveau acuma ceva rece. II zărî pe omul tuns scurt, — care protestase în gura mare că sunt puşi să sape şi muncitorii calificaţi. Cap rotund, obraji plini, piele gălbuie, o mustaţă lăsată să mijească şi barbă rară, prost rasă. „Unde am văzut eu tunsoarea asta"? se gândea Maftei. Omul .stătea cu mâinile'n buzunare şi vorbea într'un grup mic de pierde-vară ca şi el. O pală de vânt fierbinte ridică o trâmbă de praf şi-i învălui pe cei ce stăteau la taifas. Maftei trecu mai departe. Deodată, auzi glasul vorbitorului, care exclama indignat : — Ce ? Noi sântem de pus la sapă ? îşi aduse aminte, fără nici o legătură, când văzuse prima oară asemenea tunsoare : ca deţinut politic, la Văcăreşti. Era tunsoare de puşcăriaş. Maftei surâse în sine : „Va să zică avem şi de ăştia..." Şi umblă mai departe, uitându-se cercetător la oameni. 3 Totuşi, nu putea vedea tot. Nu putea fi de faţă, chiar în clipa aceea, la convorbirea dintre inginerii Anghelescu şi Pangrati şi un alt ins. Privind cum se băteau piloţii în pământ, tânărul Juraşcu vorbea cu dulgherii la câteva zeci de metri de ei. Camioanele forfoteau în nori de praf roşu, pe care vântul îi gonea peste .stepă. Furnicarul săpătorilor acoperea terenul trasat pentru oraş şi de acolo veneau strigăte. Pe lângă ingineri treceau nouii veniţi cu picioarele goale : un bărbat în cămaşe şi iţari negri care ţinea un copil de mână, urmat de o femeie voinică, scundă, cu o legătură învelită într'o pătură, pe care o purta pe cap. Se uitară sfios la cei trei oameni, zăboviră o clipă, apoi plecaiă. Trecu un băiejandru cu o pălărie fără fund. Din gaura pălăriei ţâşnea un smoc de păr sbârlit. Mihai Pangrati urmări cu ochii acel acoperământ nemaivăzut şi oftă. Apoi se şterse pe faţă de sudoarea pe care-o simţea alunecând pe obraji. îşi privi batista pe care sudoarea făcuse pete galbene de praf muiat. Spuse agitat: — Am început haotic... pripit... neorganizat. Unde sunt maşinile ? Unde sunt excavatoarele ? Unde sunt betonierele ? Nici betoniere n'a'm ! Şi vrem să facem o lucrare grandioasă ! Parcă n'am fi în secolul ăsta... Lucrăm cu lopeţile.... Şi se uită împrejur, rătăcit de patimă. Inginerul Anghelescu zise: — Eh... e un început... Ce te pripeşti ? — Cum să nu mă pripesc ? E o lucrare mai mare decât canalul dela Corint şi vrem s'o facem în cinci ani. In patru. E mai grea decât canalul dela Kiel ! Numai canalele cele mari Moscova-Volga, Suez, Panama, sunt mai mari! Şi noi începem să scobim pământul cu linguriţa ! Faţa frumoasă şi aspră, i se înroşi puţin pe sub culoarea măslinie a pielei arse de soare. Se uita împrejur la furnicarul de oameni : cămăşi albe, salopete albastre, uneori goi, arămii. Un om alerga prin mulţime, — Uitaţi-vă la ei! Unde-o să-i cazăm ? In sat ? Nu e loc pentru atâţia.! Ce facem cu malaria ? In ce condiţii o să lucrăm ? Şi mai avem în Taţa noastră canale, clădiri de uzine, oraşe noi, hidrocentrale, hidrocentrală pe Dunăre... O picătură de sudoare îi curse pe tâmplă. Pangrati avea un chip dur, pătimaş. Privindu-1, inginerul Anghelescu zâmbi uşor, palid. Se uită în depărtare, şi-i arătă lui Pangrati omida verde a valului de pământ. Zise : 28 PETRU DUMITRIU — Ce vrei... facem o muncă faraonică... piramidele, iubitule... zidul chinezesc... Şi arătând în zare : — ...valul lui Traian... Potolit, Pangrati protestă, râzând : — Ei, nu... nu chiar aşa... canalul e ceva mai util parcă, nu ? Al treilea râse şi el, şi Pangrati tresări, privindu-1 cu mirare şi oarecare repulsie. Era un bărbat frumos, voinic, cu trăsături fine în obrazul cam gras, brun. Omul avea două lucruri neplăcute : ţeasta prea mică pentru un om atât de voinic, de spătos, cu gâtul atât de gros; şi apoi râsul. Dinţi minunaţi ieşeau din gingii trandafirii ; când râdea i se vedeau gingiile; râsul acesta cu gingii roz într'o faţă brună, măslinie, avea ceva neruşinat, tulburător. Omul zise: — Util ? Utilitatea strategică... Pangrati se gândi : „Eşti un idiot! De unde ai mai scos-o şi pe asta?" Dar zise : — Cum strategică ? Nimic nu e mai expus azi la bombardamente, ca o ecluză. Canalul n'are nimic a face cu războiul... e chiar imposibil fără pace ! Cellalt dădu din umeri : — Sunt om de meserie... ştiu ce spun, domnule inginer... Muncă de tobi, pentru interese strategice.. Pangrati se uită nedumerit, la el, apoi la Anghelescu. Acesta zâmbea cu ochi fără expresie sub pleoapele grele. Pangrati se închise în sine, întune-cându-se. Maftei se apropia. Omul cu ţeasta prea mică plecă. Pangrati îi privi o clipă ceafa groasă şi părul lins, apoi se 'ntoarse către Anghelescu care-i spunea lui Maftei : — M'am mirat, tovarăşe Maftei... — Dece, tovarăşe inginer ? — Când te-am văzut că iei cuvântul adineauri... — Era nevoie... cred că rolul partidului este şi să vă ajute în munca dumneavoastră de conducere... nu ? — Da. . desigur... bine înţeles, murmură şeful şantierului. Mafte: urmă : — ...mai ales pentru a aduce o lămurire a lucrurilor... care trebuia să vină dela dumneavoastră, fără să mă mai amestec eu... Munca de conducere a dumneavoastră trebue să fie în bună măsură o muncă de lămurire... Zâmbi : — Aşa cred eu... Anghelescu clipi din ochi. Maftei întrebă : — Cine e tovarăşul cu care vorbeaţi adineauri ? — Şeful personalului... Mateica... — Cine e ? II cunoaşteţi ? Aţi mai lucrat cu el ? — Nu... n'am idee cine e... Mihai Pangrati se gândi fulgerător: „A spus: — „Interes strategic... sunt om de meserie... Ce fel de şef al personalului e ăsta ? Ce meserie are ? Deschise gura, dar se răsgândi şi tăcu. Simţi că Anghe-scu îl priveşte şi i se păru chiar că-i citeşte gândurile şi că e mulţumit că el, Pangrati, nu le spune; ceeace era ciudat şi de neînţeles. Uitându-se cum tânărul Juraşcu conduce construirea schelelor de barăci, îşi şterse iar sudoarea şi praful de pe faţă cu batista care, de dimineaţă albă, acum era de DRUM FARA PULBERE... 29 culoarea noroiului. Se uită în sus şi-i trecu fulgerător prin minte chipul Donei Vorvoreanu, râsul ei fermecător şi glasul : „Am să te aştept o lună de zile". II străpunsese o nelinişte ascuţită. Mai sunt trei săptămâni... Ce promisiune nebunească şi crudă... cu un zâmbet fermecător, care-i făgăduia în taină că-1 va aştepta şi o viaţă întreagă. Mai avea trei săptămâni..." Sus, soarele se apropia de amiază, iar cerul era de un albastru cenuşiu deschis, parcă era de tablă fierbinte. Şi vântul bătea mereu, cald şi încărcat de praf şi nisip care înţepa obrazul. împrejurul forfotei de oameni şi camioane, zarea era uriaş de largă. Stepa părea nemărginita, atotputernică în uscăciunea şi pustietatea ei crudă. Maftei plecase. Anghelescu murmură cu un surâs: — Canalul acesta... J'ai peu d'espoir... nu prea am speranţă .. 4 Camioanele îşi răriseră drumurile, nu mai era acel du-te vino înfrigurat. Multe nu se mai întorseseră. Dar norul de praf zăbovea deasupra furnicarului de oameni. Se vedeau tot mai des lucind arămiu piepturi şi braţe goale, arse de soare şi umede de sudoare. Glasurile se mai potoliseră pe măsură ce munca se făcea mai obositoare, amiaza mai arzătoare. Maftei se uită împrejur. Se gândi: „Unde era ? Unde l-am văzut?" Parcă fusese undeva pe aproape. Apoi deodată îi zări spatele şi ceafa, depărtându-se. Porni după el. Aproape de tot în stânga, un claxon ţipă asurzitor, şi se auzi un sgomot de frâne. Un camion oprise. Şoferul scoase capul pe fereastră şi strigă mânios : — Ce e, măi frate ? Eşti surd ? Apoi trase capul înăuntru, ambreiă şi camionul lung, verde, trecu prin faţa lui Maftei. Apoi acesta din urmă porni iar. Dar unde era Mateica ? Pierise. Unde fusese el, era acum un grup de oameni care se îndreptau spre săpături. II căută cu ochii dincolo de ei. Nu era. Apoi îl văzu mai deoparte, spre dreapta. Stătea de vorbă cu trei oameni, toţi trei mai scunzi decât el, unul în straie ţărăneşti, ceilalţi doi în haine orăşeneşti, rupte. Pe când vorbea cu ei, Mateica, se uita peste capetele lor împrejur, ca şi cum ar fi căutat şi el pe cineva. Privirea trecu şi peste Maftei, şi acesta avu simţământul că Mateica i-a văzut, dar totuşi nu putea spune cu siguranţă lucrul acesta, din pricina depărtării. Pe când Maftei se apropia, Mateica îşi termina scurta convorbire cu cei trei, şi se depărta. Ocolind un grup de camioane oprite, dispăru îndărătul lor. Când Maftei ajunse acolo, iarăşi îl pierduse din ochi. Unde era ? In faţă se aflau stive de cherestea pe care erau urcaţi oameni. Dincolo se vedeau grupuri de săpători. Maftei se duse într'acolo," ca să pornească într'o direcţie oarecare. După douăzeci de paşi îl zări pe Mateica, deoparte in stânga, ascultând Ia ce se vorbea într'un grup de oameni ce veniseră în ultimele zece minute dinspre deal. Maftei se apropie de grup. In clipa asta avu iarăş simţământul că, tot uitându-se în aparenţă la oamenii dimprejur, Mateica îl văzuse pe el. Dar totuşi nu era deloc sigur de asta. Deodată îl văzu pe Mateica depărtându-se iar, fără grabă, ca un om care nu ştie că-1 cauţi. Nu fugea. Cum să spui că fugea... Dar se depărta. Maftei nu-1 putea ajunge. Aşa se întâmplă uneori în vis. 30 PETRU DUMITRIU aco,oM;eeiSn5 ogffie "de îpTî ^ Maftei " ""nari tn- şi Păpurisurile %brT^y£ut^TJ ^ rare- Trestiile dese mlaştinei. Spicele mari pufoase 6 ^ ?! asPrea ^ bălaie aurite de arsită Deodată îl • m\Sf l6gănaU Ca ni?te ^pete desface cureaua Tresări si simH " Pe „ceIlalt că intră în păpuris şi-si întoarse spatele iTcerc să ' a ^ Sângele în obra- Se opri ™-u, gândului ^ imtStu nepSfcT eî, D" " răma"ea zădărnicise urmărirea iucându ?■ u''" 36 simtise urmărit si-i scapă de câini slobozin -,e ui a în'nî n^000"101"' M d,horuI când acesta: „sânt prea bănuitor'" s^ gândi Zh "7"* era Ca^os gândul Papură se legănau în vânt. Ini^ mâna SpiC6,e bălaie d< s' ramase o clipă cu el între degete S riL— mare' ^ pufos u un cămin de reeduca e aTicven^rllin !'■ 'Ucrase ""'"te? z»„are, cu zarzavat a Capitalei7*™; Ş' "ain'e ? La "P™*" Şi înainte? 9 înainte; La aprovizionarea Capitalei ' Dar din _poslu, cutare? zase serviciul. Aha... Din cauză că îl ?tr- °aUZa că se reorgani- Frumos... foarte frumos.. ?Se/n!u T?" M* CanaI- Da- nerale ^canalului..." se gândii Mafrei ^ise * ^ «^•Toatf^ ^ în mână toate Intrau iarăşi în hlmSteJ?"" ^ dumitale-motoarelor. Apărură catevT ze i ^^aleT " 8*™*" mântui. Şi totuşi, locul era gol stern mI»' .s' .oamenu cărau cu ele pă-inima de emoţie începeau Î H 'mţl de°dată că 1 se s^nge tinea înmâna 'firele... T^,Ts" z^. Ş' °mUl de ,â^ă eI clasă va lEov,nTn0inofedi0n Sîlî. T*"*' Pe CanaL Dl1^™> ^ prelungi, ca fusele, şi ^uTghrSnbate TfteiT* r", ■ CU după şeful personalului 86 Ulta lunS 51 cu îndoială DRUM FĂRA PULBERE... 31 s o duce de aici", se gândi el privind roată în jur, stepa cenuşie, mohorîtă sub arşiţă. 5 Drumeţi apăreau neîncetat pe culmea dealului, mărunţi. Se apropiau, coborau, se amestecau în mulţime. Apucau şi ei unelte. Erau mulţi în straie ţărăneşti, unii îngrijiţi, alţii în sclrenţe. Unii nu se apucau de nimica, ci stăteau pe margine la taifas şi-i priveau pe cei ce muncesc. In vreme ce soarele trecea încet de amiază, căldura, înghesuiala oamenilor care n'aveau de lucru, setea, deveniră de nesuferit. Se iscară vorbe tăioase şi certuri. Soarele apăsa greu asupra creştetului, se înfierbântau creierii în ză-puşală, şi vântul neîncetat făcea să-ţi curgă sudoarea pe şira spinării şi pe braţe. înţepăturile nisipului purtat de vânt îi înnebuneau pe oamenii însetaţi. Un camion veni cu un hârdău mare, nou, cu apă lâncedă dela fântâna cea mai apropiată, la cinci kilometri. Numaidecât se făcu buluc de trupuri împrejur, înghesuială strivitoare, de nepătruns. Macaragiul cel voinic îşi făcu drum totuşi cu umerii prin îngrămădeală, bău gâfâind o cană, dar scuipă jos ultima gură de apă. Strigă : — Asta-i apă ? Să fie de sufletul cui a adus-o! Auzi bă ? Toată viaţa, numai apă de asta să bei ! Şoferul căruia-i vorbise, dădu din umeri, înciudat.. Oamenii se înghesuiau să b'a şi, în graba lor, îşi turnau apă pe bărbie, pe piept. Apoi plecau nemulţumiţi şi enervaţi de apa călduţă. Cel tuns. scurt şi cu capul rotund vorbi tare : — Asta-i sabotaj ! Ne chinue cu setea ! Şi oamenii mormăiră, nehotărîţi dar mânioşi. Apoi, în vreme ce soseau noui şi noui drumeţi în zarea luminată orbitor a amiezii, — unii întrebau : — Tovarăşe, aici e şantierul ? — sau : — Aici se face oraşul nou ? — Apărură căruţele cu pepeni şi sacalele. Camionul plecase cu hârdăul gol, huiduit cu un fel de mânie glumeaţă, dar îngrijorătoare. Sacalele trase de măgăruşi sosiră încet, mânate de oameni în straie, negricioase şi sărace, dintre care unii păreau tătari. Strigau : — Cinci lei apa ! Cinci lei apa ! Era cinci lei o cană şi însetaţii dau peste cap patru, cinci căni la rând, iar ceilalţi, nerăbdători stăteau împrejur şi strigau : — Mai repede, măi ! Termină, că nu eşti cal... — A lins sare pân'acum ! Mai dă-i o cană,'Nastratine ! Dar sacagii nu zâmbeau nici o clipă, ci puneau banii 'n buzunare şi-şi continuau strigătul jalnic: — Cinci lei apa ! Cărucioarele cu pepeni erau trase tot de măgari. Erau numai două şi pepenii mici cât pumnul se terminară în câteva minute.' Iordan striga : — Ce mă? Cât ai zis? Ce, pentru un pepene cât un ou? Nu ţie ruşine, măi speculantule ? Speculantul răspundea însă liniştit: 32 PETRU DUMITRIU — Nu da1? bani, nu mănânci... Dai la altul pepene... Şi apoi răcnea : — Turkestan ! Pepene ! Turkestan ! Vântul aţâţător dinspre mare usca pe trupuri sudoarea, care şiroia însă iarăşi. Se îngrămădiseră câteva zeci de oameni împrejurul cazaneior. Deasupra bulucului se ridica fum subţire, străveziu. Se făcu o mişcate în mulţime când se împărţiră tinichelele de masă, farfurii, linguri. Una din tractoriste, cu cârpa alunecată pe o ureche, cu şuviţe blonde lipite pe obrazul umed de sudoare, împărţea bucăţi mari de pâine. Glasuri se iscară pe câmp, printre cei care lucrau încă. Cineva striga mereu : — La masă ! La masă ! Se repeziră de pretutindeni şi în câteva minute erau sute de oameni împrejurul celor două cazane. Cei de lângă foc strigau : — Nu 'mpingeţi! Nu 'împingeţi 1 Administratorul se urcă pe o stivă de cherestea şi strigă : — Pe rând, tovarăşi 1 pe rând ! — Bine, frate... pe rând... răspundeau oamenii în .gloată şi începeau sâ vorbească, să râdă, să se scotocească prin buzunare după ultimele fire de tutun, ciocnindu-şi umerii unii de alţii. O cărucioară pe două roate se opri lângă ei, trasă de un măgar cu părul ros şi burta umflată. Şedea în lada aceea pe roate un turc olog şi bătrân cu faţa sbârcită ca o pungă. Clipea şiret din ochii negri şi cânta o jelanie nesfârşită şi monotonă în care se deosebeau cuvinte : ... nu ai tasu, nu ai măsa... sint sărac lipit pamintuu... şi apoi îşi încheia cântarea cu un ţipăt de suferinţă : Dai pomanaa... Câţiva îi întinseră mărunţiş, pe care el îl primea cu mâna pe piept şi multă cuviinţă. Din gloată, câţiva din cei veniţi pe jos în cursul zilei şi care păreau a-1 cunoaşte, îl strigară : — Ei, Ibraim ! — Salaam aleikum, le răspundea Ibraim zâmbind, apoi îşi îmboldea cu un băţ măgarul, împungându-1 în coapse : — Die, Ibraim 1 Die! striga cerşetorul. Cu măruntaiele ghiorăind, Iordan strigă : — Tu eşti Ibraim bă ? Sau măgarul ? Din cotineaţa lui pe roate, milogul râse la ei, cu dinţii rari şi putrezi— El estem Ibraim... eu estem Ibraim. In mijlocul gloatei se auzi deodată un ţipăt sfâşietor : — Ajutaţi-mă ! Cei dimprejur săriră speriaţi la o parte, alt cerşetor, olog, se târîse printre ei şi acum le întindea 6 capelă veche militară, soioasă. După ce făcuse să le sară inima cu ţipătul lui cumplit, îi privea rânjind, cu neruşinare. Un tânăr în salopetă, cu fular portocaliu la gât şi ţigaret de nylon în dinţi, zise: — Aştia-s regii milogilor din Constanţa... Au simţit că-i loc cu viitor... Oamenii îi priviră cu o curiozitate posacă pe cei doi regi care adunau bani de tinichea în tichii unsuroase. Căldura se făcuse zăpuşitoare. Zăduf neclintit. Sus de tot, un vânt înalt aducea repede masse uriaşe de nouri de DRUM FĂRĂ PULBERE o 3 un austru fechiş, întunecaţi şi grei. Prin spărturile lor, stâlpi oblici de raze fulgerau stepa paaa .departe. Oamenii se înghesuiră, mânioşi St iaJ- - E ^u^T^ImT NC 6 f0amS! - E C-«f ^tovarţer La cazane cele două fete, o femeie voinică în rochie de pânză tocit-" aloastra şr ,cu p.c.oarete «oale, nn om cu mânecile suflecate umpLau atât de repede gamele şi farfurii încât jumătate din ciorba 1? ° l ;polonice. Administratorul, cn faţa şiroind de sTdoa e î arunH c ■ " :înspă.mântătoar« lui Mafiei şi şopti: aiUnca 0 Pnvirc -/Nu ştiu ce să mă fac..'. Sânt prea mulţi... Marmitele conţin mic -pentru ciwozeci de oameni... si ei sânt cinci sutei MLf h -«oaptea nu ienmînăm... N,CI la douăsprezece ■ Cei oe mâncaseră, cu îmbucătura în gât din oricim •■ - «.«van,,.* îngtesuiau să iasă din îngrămădi 7sp^ ■ "^k"' ?* - Nu-i mâncare ! E zoaie i Ca la porci r împrejur ytietul şi larma se înteţiră. Câţiva strigau • - Aiurat carnea! Ne dă zoile ! A furat carnea - ' *^uT,,at"»r tu r-t» dădeau seama că amiaza a trecut de mult că nu nai o m„lK S*nboa\e- işi SKSTapucă rnânia Ctal »^V.£Mff5ff.ţ - Pe rari, tovarăşi! Pe rând! Omul tuns scurt şi'cu faţa grăsună, gălbuie, răcni • ~~ pe rand> mai tovarăşe? Iţi bati ioc Hp n™ 3 c r Sântem leşinaţi de foame» Ne tremură nw . . Se face seară ! tine! Ori „e dai să mâncănY opicacăT ™ -N°' ?!" mU"Cit' "U Ca clasa muncitoare! Sabotorul ' ' ^ °3 ° păte?tj ! înfometezi furie. I^-?dă£a?s™ăcătuUunfr°ŞU> ^ ŞÎ ^usindu-se de Plângă că'i se vorbeşte astfel steZ^™" am^ioT- ^cepu să se vederile ,u/că n'au nStSf ^.ţâVoJSeS" ~* ^ ^ cell-lt * Se.Se ^ute^ot nT^t^Sşi^în TT"? îl întrerupse, ritand™^ ^data — Ai pus şeaua ? ,: ^ Administratorul nu înţelegea. Bâlbâi ■ v7\ ~Ce ? Ce 3 Cum ? Ce vrei să zici ? Cellalt scrâşni atunci cu ură, lămurindu-l ■ — întinde-o, Dumnezeul mă-tii i un glas puternic P "Şl CQre l0V6aU CU furie' Deodată isl^ni 3 34 PETRU DUMITRIU —Tovarăşi! Opriţi-i ! Era Maftei. Se făcuse puţin mai palid la faţă. In picioare pe stiva de cherestea, căută să stăpânească hărmălaia cu glasul: — Tovarăşi! Nu-i nici un comunist aci ? şi scormoni cu ochii feţele din jurul lui. . — Noi trebue să fim în frunte în producţie, şi în frunte în treburile ,de organizare şi de disciplină! Aici e o problemă de organizare si de disciplină. Trebue să le arătăm calea celorlalţi. Sântem muncitori conştienţi, ori mardeiaşi ? In mulţimea frământată se făcură deodată puncte oprite'n loc. In jurul lor se potoleau oamenii. Erau muncitori care strigau : — Nu aşa ! Opriţi-i ! Ţineţi-i ! Cei doi duşmani se ridicaseră, clăt:nându-se. Cei dimprejur îi ţineau de braţe ca să nu se repeadă iar. Omul tuns scurt scuipă sânge si-i strigă lui Maftei cu ură : — Da' cine eşti tu, bă ? Maftei nici nu se uită la el; se uită în schimb macaragiul cel voinic: o privire de ghiaţă, făcu pe bătăuşi să amuţească. Maftei strigă : _ - Tovarăşul administrator pleacă imediat la Constanţa si aduce hrana rece cu camionul ! într'o oră, e înapoi, şi toată lumea ia masa E bine ? — Bine, răspunse vuind, gloata. Maftei simţi o căldură în gâtlej Se gândi: „Le e foame", cum s'ar fi gândit la copiii lui; uitase că si lui ii e foame. II împinse pe administrator de umeri afară din gloată . Administratorul se îndreptă spre camionul cel mai apropiat, ţinân-tiu-se de coaste şi gemând. — Te-au cocoşat, zise Maftei. — Dece dai în muncitori ? — Nu era muncitor! răspunse cellalt pufnind de mânie. — Era bandit... — Va să zică, ai făcut bine ? Administratorul se strâmbă, necăjit: — Bine, pe dracul... Apoi îi spuse răstit că se duce la sucursala societăţilor de Stat din Constanţa pentru comerţul cu cereale şi comerţul alimentar. Maftei nu-i răspunse şi-1 privi cum pleacă, apoi se 'ntoarse la oameni, care începuseră să se răspândească pe câmp. Sus erau neguri înalte străpunse de suliţele soarelui. Iar departe în zare, stâlpi albaştri de ploaie sprijineau norii, loveau pământurile înalte ale stepei. Maftei îl întâlni pe inginerul Pangrati care desfăcea trepiedul unei lunete topometrice şi-1 întrebă : — Unde sânt ceilalţi ? — Şeful s'a dus la Constanţa să mănânce, zise Pangrati, cu ochiul la lentilă. Vorbise pe un ton care nu-1 arăta încântat de plecarea lui Anghelescu. — Juraşcu e acolo, uite-L. fixăm nişte puncte de reper în baltă... O siluetă măruntă, pierdută pe câmp, da, era Juraşcu... — Dar Mateica ? — Nu ştiu... era pe aici, dar a dispărut... — Aha... Dar dumneata şi cu Juraşcu... aţi mâncat ? 1 — Nu... Pangrati, răspunsese scurt, 'uscat. ' — Aveţi treabă... - ' . — Da... controlăm punctul de reper. ■ , DRUM FARĂ PULBERE.. 35 — Şi eu vă ţin de vorbă de pomană... Inginerul ridică ochii, zâmbi şi răspunse simplu : — Da. Râseră amândoi. „Nu e alături de oameni, iovul şef de şantier, se gândea Maftei plecând. Flăcăul ăsta şi cu Juraşcu sânt însă soiu bun !... ...Nu, tovarăşe, nu te-am ţinut de vorbă de pomană ; am aflat ceva... Chiar despre dumneata. Şi despre ceilalţi. Numai despre tovarăşul Mateica nu ştiu nimica..." 6 In jurul unei căruţe cu pepeni piperniciţi şi cruzi, oamenii se 'nghe-suiau. întindeau braţul peste capetele celor din faţa lor şi strigau căruţaşului neguţător să le dea lor întâi. El le întindea la toţi marfa proastă şi searbădă şi-şi înfunda buzunarele cu bani. Vorbea cu unul de alături: — Aşa e... la noi în sat au şi sosit miliţienii... s'au băgat prin case, peste oameni. Un reghiment... Omul cu care vorbea el, zdrenţuros şi slab, se 'ntoarse către cei din stânga sa. Nu se cunoşteau. Omul cel zdrenţuros zise : — Auzi, ci-că o să ne 'nconjoare cu miliţieni... Cu sârmă ghimpată... Cei dimprejur îşi ţineau răsuflarea. Cineva şopti, şuerător, cu nelinişte : — Dece ? Negustorii' de pepeni se uită împrejur : ochi întunecaţi de temere îl întrebau, din feţe supte. Se gândi cu o mulţumire aspră şi cu mânie : „Plecaţi voi numai frumos acas' şi lăsaţi-ne pe noi liniştiţi, cum am fost de când ne ştim". Dar mormăi : — Păi... să-'i puie pe oameni să muncească cu sila... Ştia bine ce spune. Cei ce-1 priveau erau tare săraci şi lipsiţi. Afară de viaţa şi braţele lor n'aveau nici o avere, decât libertatea. Se întrebau înfriguraţi : — Ce-i ? Ce-a zis ? — O să ne puie să muncim cu sila... cu miliţienii... — Cu ţeava puştii 'n şale, zise negustorul de pepeni. îşi terminase negustoria. Potrivi în fundul căruţei un sac gol ^i un cântar ruginit, şi porni. Un om se luă după el şi întrebă: — Măi tovarăşe... pe unde ies eu în şosea? — Uite, mergi cu mine..... Căruţa scârţâia, trasă de un cal costeliv cu capul în pământ AH om se luă după ea. Apoi altul. Unul, rămas în urmă, se uită împrejur, la câmpul pe care mişunau oamenii şi camioane mari, înalte. Zise: — Trebue să ne gândim la calea ,'ntoarsă... Şi se duse să-şi caute un om dela el din sat cu care venise. Voia să plece cu acela. Pe drum, le spunea la toţi cei întâlniţi ce aflase: că se va munci în silă, sub ameninţarea puştilor, în ţarcuri uriaşe de sârmă ghimpată. Şi oamenii îşi spuneau asta mai departe, unii altora. Priveau cu nelinişte spre zarea pustie înnecată în negurile de ploaie, unde bubuia, departe de tot, tunetul. Câte unul, câte doi, se risipeau spre culmea peste care veniseră şi se pierdeau în depărtare. Acolo sus pe culme, un tânăr cu părul negru, lipit cu briliantină 36 PETRU DUMITRIU groasă se uita împrejur. Părea uşor şi ager în hainele cam largi care atâr nau mototol, e, ca şi cum ar fi dormit în ele. Se învârtea r Sr "oan n'ur Tate' lÎmbh ? ""f ^ ^ P»S d singurătate. Umbla de colo pana colo, cu mâinile în buzunar Un camion oescarca cherestea aici sus. Un om privea munca celorlal i era"uns seu Îrople şiMiTdiste^ TânărUl U Zărî '« — buzunar^ — Dumneata venişi aci dela pârnaie ? aer matar"3" " ^ Tanărul fi sPuse cu multă seriozitate şi cu ur, Pas, i M« 2ft £ Sd - mine, Tunsul tăcea. Tânărul zise iar • fe râU' frate- Ai mai Şmecheros! o 'ntind Celan desch.se gura, dar tânărul şueră printre dinţi" — Şeassee... ş'unul pă teavă ' ' ' bocancii 12' f P1'Ucfenti : Pe lângă d trecu,"a doi -meni c„ pusese clin Constanţa. De aici amândoi puteau vedea adâncitura HrcH St^s-S 3ibile...^u™tattefirr- - de°Sebit de d^ ™ ""P"- grije : ^ ^ ^ ^ P' inginer Să răsPundă. adăugă cu acelaşi aer de — Mai ales când situaţia, internaţională e atât de încordată Suntem Sfdta &S . Nu" ? făZb0! m0ndial îngr0Zit0r" U« cala'jude" . Şi Şe 'ntoarse către inginer. Acesta zise, cu pleoapele plecate : — Ultimul razbo.u... şi cu sfârşitul atât de îndoelnic Se priveau amândoi cercetător, nehotărîti, nesiguri Se opriseră Inm n«-ul z.se, imitând fără să-şi dea seama aerul de îngrijorare anuiMateicf:" M*t;! 2'" Tepe-, CUm să mai ^niinăm canalul ? Mateica se gândi o clipă şi zise : — Are să ceară ani de zile... şi pân' atunci.. — Da, zise inginerul Anghelescu — Da, murmură inginerul Anghelescu. — Probabil — Şi mai survine şi... — Da, zise iar inginerul. — Nu... nu cred să se facă... zise Mateica. — Nu... n'are să se facă... zise şi inginerul. Mateica începu să râdă, arătându-si gingiile trandnfirii n0 o„ i a sus, privind furnicarul şantierului, râdea, Stafie £ ^n"l DRUM FĂRĂ PULBERE.. 37 cu un asemenea sunet de încordare şi ură, încât inginerul Anghelescu începu şi el să râdă, un râs nervos, sughiţat, de care-i era lui însuşi puţin frică; şi-I privea fascinat pe Mateica. Se gândea : „oho, începe... începe... In ce m'am băgat ? Din clipa asta, gata, am intrat, nu mai pot da îndărăt... A 'nce-put". începuse ceva îngrijorător şi primejdios : dar el râdea, crispat, nervos, acolo sus pe culme. Apoi coborîră spre mulţime. Ii cuprindea tot mai mult zvoana din glasuri. Iar sus deasupra se târau nori groşi, grei, negri; spre Apus zarea era cufundată în bezna albastră a furtunii; în partea cealaltă, dinspre mare, era o spărtură albastră, prin care un ultim snop de raze fulgera stepa,' dincolo de movilele-morminte. Mateica se opri o clipă, lângă cele două fete care curăţaseră cartofi. Una stătea rezemată în sapă. Ii căzuse cârpa pe ceafă, de pe coadele castanii cu care-şi încununase capul. Cealaltă săpa deavalma cu zeci de oameni, în groapa largă sortită temeliilor unei clădiri mari. Mateica nu-i văzu chipul, dar ceva mlădios, ager, viu, în mişcările ei îl făcură să zăbovească o clipă. Fata care nu muncea spusese ceva. Cealaltă atunci se ridică şi o privi. Avea ochi mari, negri, şi-i căzuseră pe frunte şuviţe negre, strălucitoare. Vorbi cu aprindere cu ochii scânteietori : — Mai întâi să văd o sută, şi o mie ! Şi arătă din bărbie mulţimea săpătorilor răspândiţi prin gropile dreptunghiulare, puţin adânci. Râse: — Nul cred eu pe ăl dintâi care-o veni... Să-1 văd întâi om., mai om ca mine! 2ă nu fiu eu mai cu cap decât el! Dacă nu cunoaşte motorul mai bine ca mine, nu-mi trebue de bărbat... Da' nu-1 poate cunoaşte mai bine ca mine... Cu dinţi strălucitori şi ascuţiţi, râdea la gândul ei, ca unui om de care şi-ar fi adus aminte şi l-ar fi întâlnit atunci. Mateica se uită cum ii palpita gâtul neted, fraged, mai palid decât faţa şi mâinile arse de soare Clipind din ochi, râse la ea cu gingiile lui mari, roz. Fata îi întâlni privirea şi deodată veselia ei se topi şi se prefăcu într'o încreţire batjocoritoare a pleoapelor. Ii întoarse spatele şi începu să sape. Mateica trecu mai departe. Oameni bărboşi, voinici, svârleau iute. lopeţi de pământ peste marginea unei gropi adânci, mai adânci decât toate celelalte. Inginerul Anghelescu mormăi : — Ia uite cum lucrează lipovenii... Dar Mateica se uită numai la fata subţire, cu braţele albe şi pline care săpa alături de un bărbat înalt, cu barba căruntă. Săpau amândoi cu înfrigurare şi tăcând. Fata nu ridică privirea nici o clipă. Mateica s-depărta. Inginerul se ţinea după el. In groapă, bătrânul se opri, se uită la cerul greu, tulbure, în car» se rostogoleau masse de nori reci plini de întuneric. Vorbi : —Uliana... cum i-o fi lui soră-ta acuma pe Dunăre ? Acolo-i furtună Uhana ridică spre cerul mohorît obrazul rotund si ochii cenuşii limpezi, plini de îngrijorare la gândul surorii care era departe de acolo' undeva pe Dunăre sub furtună. La a treia groapă de acolo, o femeie gălbejită dar voinică îl înghionti pe un baeţandru de vreo patrusprezece ani cu capul gol si părul negru scurt, cârlionţat. Băiatul se uita la cer, cu lopata în mână. ' ' — Nu mai căsca gura. Te uiţi după ciori ? Sapă ! 38 PETRU DUMITRIU Băiatul se clătină de lovitură. Dar nu se uită la femeie. Nu răspunse nimic. îşi scuipă în palmele prea mari pentru încheieturile şi braţele încă gingaşe şi copilăreşti. Apucă lopata şi începu să sape. Bărbatul femeii, întunecat şi cu faţa pătrată se oprise din lucru. Mormăi mulţumit, aspru, şi începu şi el să sape iarăşi. împrejurul lor oamenii se răreau. Priveau tot mai des spre ceruî unde cârduri de ciori alunecau în negură. Apoi îşi adunase straiele sărace, traistele ferfeniţite, şi se depărtau. Se apropiau de. camioanele, oprite în câmp. Dar mulţi treceau mai departe. Necontenit creasta din zare era semănată cu puncte negre, mişcătoare, care dispăreau dincolo de ea: erau cei care părăseau şantierul. Maftei stătea în picioare la câţiva paşi de unul din camioanele ale căror drumuri încetaseră de mult. Stătea acolo şi vorbea. Veniseră la el, întâi unul, apoi încă doi oameni, să-1 întrebe : — Tovarăşe... aici organizaţie de partid nu e ? Primul fusese macaragiul cel sdravăn. Acum erau vreo douăzeci-treizeci de oameni adunaţi buluc în jurul lui Maftei. Pe margine se mai opriseră şi alţii, care nu erau comunişti; astfel, Micluţ, şi, omul tuns scurt,, care se uitau şi ascultau, peste capetele şi umerii celorlaţi, întinzând gâtul. Sus, bubui prima oară tunetul, adânc, hohotitor, rostogolindu-se din treaptă'n treaptă prin massele de nori în văile cărora se răsfrângeau bubuiturile. Maftei vorbi mai departe, netulburat. Ii vorbea fiecăruia direct, drept în faţă, plimbându-şi privirea încet dela unul la altul. — Noi trebue să-i trezim pe oameni. Exploatarea i-a învăţat să se târâie pe brânci pe pământ, ca viermele. I-a călcat pe ceafă, până n'au mar îndrăznit să vadă mai departe decât un vierme. Noi trebuie să-i trezim. Noi, partidul. Trebue să le trezim conştiinţa. Să-i ajutăm. Cum poţi să-I ajuţi pe om ? — Să-i faci munca mai uşoară... mormăi macaragiul. — Da ! Să-1 faci să trăiască şi să gândească într'adevăr ca un om 1 Să se facă aici un oraş de barăci, în care să trăiască oamenii cum n'au trăit niciodată sub capitalişti. Sub capitalişti au murit cu zecile de mii, cu sutele de mii, pe locul de muncă. Cu sapa în mână. La canalul Panama, prin păduri cu gângănii veninoase, prin mlaştini cu ţânţari şi cu friguri, au murit oamenii... se duceau cum se duce nisipul când îl suflă vântul. Aici nu. Aici n'o să fie nici un caz de tifos. Nici un caz de friguri. Şi nu vom munci cu lopata. Vapoarele sovietice cu burta plină de piese de maşini pentru canal, sânt la ceasul ăsta pe mare ! ' Oamenii îl ascultau cu ochii mari; unii rămăseseră cu buzele întredeschise. In stepă se făcuse răcoare. Neîncetat bubuia acuma tunetul. Oamenii fugeau de pe şantier spre camioane, lăsând uneltele risipite în gropile proaspete, cafenii, care se deschideau în dreptunghiuri şi şanţuri ca o poziţie de tranşee de războiu. Maftei se uita încordat drept în ochii celor dim-prejurul lui : — Trebue să-i ajutăm pe tovarăşii noştri să gândească larg, ca oameni adevăraţi. Ce e mai bine ? Să munceşti ca un orb, să nu ştii ce faci, la: ce e bună munca ta ? Sau să ştii ? DRUM FĂRĂ PULBERE. 30 ■ — E mai bine să ştii, zise macaragiul. Şi oamenii dimprejur dădură din cap : da, e mai bine să ştii. In zarea neagră sclipiră fulgere. Maftei zise cu patimă : — Păi atunci, noi comuniştii, trebue să le spunem ce ştim noi! Să-1 facem pe săpătorul necalificat, şi pe mecanicul de tractor, şi pe electrician, când or munci aici, să poată 'nchide ochii şi să vadă nu un câmp pustiu şi păcătos. Să vadă oraşul. Şi Dunărea pe-aici, pe mijlocul văii! Aici o să treacă un şanţ larg de douăsuteşaizeci de metri, şi adânc de şaizeci; malul o să fie aplecat, aşa, şi la mijloc o să fie câte-o treaptă, pe unde-o să treacă locomotivele care-or să tragă şlepurile pline şi vapoarele, în spre Dunăre şi spre Mare. Asta să vadă omul când bagă cazmaua'n pământ! Şi să vadă dincolo, după dealuri, oraşul şi portul dela Poarta Albă, şi dincolo oraşul nou dela Medgidia, şi zeci şi zeci de kilometri de Dunăre, adusă prin locurile astea bătute de dumnezeu, şi să vadă, tovarăşe, oraşul nou dela Cernavodă şi 'nghesuială de vapoare şi şlepuri acolo în port, şi să vadă cu gândul căile ferate pe aici prin pustiul ăsta nenorocit, care n'o să mar fie pustiu... — ...o să stăm noi aici ! strigară câţiva. — ...şi hidrocentralele şi pământurile astea să le vază irigate, şi cabluri de lumină electrică pe sus, şi dincolo în portul cel nou dela Năvodari să ştie că or să vie vapoare de marfă de pe toate mările pământului, iar peste Dunăre în ţară, o să crească din pământ hidrocentralele în munţi, şi uzine şi minele şi oraşele noui ! Un 'niger verde ca pucioasa, copac scheletic de flăcări legă o clipă norii şi pământul. Peste faţa mlaştinei trecu un freamăt, ierburile pe jumătate înnecate se cutremurară, papura se clătină foşnind. Venea o pală de vânt Se vedea departe pe stepă cum înaintează un zid înalt, galben. Din el porneau înainte limbi şi trâmbe de praf şi nisip. Iar îndărătul lui sclipeau cu lumina lor otrăvită fulgerele, şi se rostogolea fără încetare, bubuind, glasul furtunii. Oamenii alergau de pretutindeni, încovoiaţi, bătuţi de primele răbufniri ale vântului. Şoferii se înghesuiseră în camioane, primind pe lângă ei câte trei-patru oameni. Inginerii îl chemară pe Maftei : — Tovarăşe Maftei, vino la adăpost! striga Anghelescu dela zece paşi, cu piciorul pe. scara maşinii. — Lasă, că nu-s de zahăr, să mă topesc în ploaie, răspunse nemulţumit Maftei. Pangrati era acolo. Zâmbi, îşi ridică gulerul şi se apropie de Maftei, să-1 audă mai bine. II asculta de câteva minute. Anghelescu şovăi o clipă, apoi intră în maşină şi trânti uşa. Oamenii se buluceau înghesuiţi, lipiţi de camioane în partea ferită de furtună. Râseră mulţumiţi la răspunsul lui Maftei şi se strânseră pe lângă el. Vântul începu să vâjâie; le înţepa dureros feţele cu săgeţile nisipului ; apoi un nor de praf tăie răsuflările, astupă vederea; cu ochii înlăcrămaţi de nisip, încercau să vadă mai departe de un metru şi gâfâiau, înnecaţi. Venise un val de aer rece. Fulgere orbitoare şi descărcările uriaşe ale tunetului bi-ciuiră stepa de jur-împrejur. O femeie ţipă. Şi deodată îi isbi, pălmuindu-i, înăbuşindu-i o ploaie grea, lâncedă, gonită aproape orizontal peste stepă de vântul descreerat. Camioanele se cutremurau, sguduite de furtună. Cu flacără scurtă, violetă, ca o descărcătură. de tun un trăsnet isbi un loc 40 PETRU DUMITRIU tului si plescăitul greu alp^tub w^l^SoFrT*™ Vân" al vântului Vorbi multă^vJ"^caas^ vorbe«ca mai taTe decât/vaerul nebun şir, dar frământat dT^timă ' " ?' ^ " f' VOrW « si- fără ~ --Ani rămas puţini: uite-ne, strânşi pe lingă cfeci camioane - -.şi băgaţi dedesubt! zise lângă el unul ' Lamioane- Nn fa™ "if gila'ti' tr6i JSfertUri 3U plecat! N'au răbdat nrcî atâta greutate S dfgfeutât/? fUg °ameniL DeC6? Le e frîcă de ™r*«? Lee n ?m[n!?le ' le reteza vântuL i le fura furtuna. Dar el vorbi mai de parte, încăpăţânat. Oamenii-1 priveau cu ochi iarăşi strălucitori atunci ^fug? fetiţi Z^ov^V" ^ * ^ ^ <*' speriaţi. înfricoşaţi N'au încredere An* Vă SPUn tot eu: sânt svonurile cu care ne l^t™^ l Ta'sâ " SUfletde ^ * Macaragiul strigă, cu părul ud, vâlvoi, căzut pe obraz - - Şi a.c. au venit bandiţii cu svonuri ! Şi aici loveşte'r/noî buroheîii răspund cu Z^T^rt^'^ «™a "n*ă MafteF. Aces&S în gropile prrpetÎTn mlŞtină " Pl°a'a *"» * d*°™ în • — Azi au plecat jumătate! Dar mâine or să vi* An a ■ fugit azi! Vin de pretutindeni! Toată taTa e cu n«i • f™* ^ Câ{i m raşi. Dar n'ajunge să stăm noi neclin ^aicea Ta \S°7 * CU t0Va" dusă o muncă activă, printre oameni oi - °. - munca : trebue nem ce ştim noi : că d^manuîTov^t îTno . CMrebueT*r' **■ ^ el. La fiecare pas, să izbim, să izbim să izbim - ^ Ş' noi în al Papmettbibat^'a^^ ^ * «• sdrobi spicul minunat Nu vre7soSr; NifvreÎ\g fl^ ^ *° si f ^ 0 hidrocentrală nici un oras nn.i 1 vr • ^' ?'C' 0 CaIe ferată- nid o facă din 1864 s nu 1 au făcut Canalul ăsta ^ Era TOrba S§ 35 jurul camioane or, sau din noroiul Hp q,,k qi„ • • lnsneţata. Din S ^rSLlflt "rePt' ^'"V™»- ™ Pân.1 lins llpTde tSmolf Si ol.ra„, stătea ,n ploaie ca un om căruia nu-i e frică de vremea proastă ţi DRUM FĂRĂ PULBERE. 41 e obişnuit să trăiască în aer liber. O clipă văzuse cu oarecare mirare spicul ud pe care-1 ţinea în mână Maftei. Apoi începuse să-1 asculte pe Maftei II privea pătrunzător, încordat, cercetător. Părea că-1 cântăreşte, cu ochii puţin îngustaţi. Avea privirea concentrată a unui jucător de şah care calculează'în gând prima mişcare, mişcarea ce va hotărî poate partida. CARTEA I In zilele acelea ale sfârşitului lunii Iulie 1949, muncitori calificaţi, pălmaşi, tehnicieni, dar şi oameni fără căpătâiu, oameni care voiau să se ascundă pe ei sau trecutul lor, soseau de pretutindeni în Dobrogea Coborau din trenuri în gările scunde strivite sub soarele necruţător: Consianta Medgidia, Cernavodă, Basarabi, Saligny. Erau oameni în haine ţărăneşti 'negricioase sau cafenii, oameni cu feţele asprite şi înegrite de soarele dela câmpie • apoi orăşeni, muncitori, şoferi, feţe treze, priviri agere, mişcări sigure şi slobode ; alţi orăşeni, care umblau ca în vis, nesiguri, ajunşi într'o lume' nouă din cine ştie ce trecut prăbuşit. Mii de oameni, un furnicar', se scurgeau încet zi de zi, dealungul căii ferate Cernavodă-Constanţa, şi se risipeau spre şantiere. Şi pe şantierul deschis la jumătatea lui Iulie, la câţiva kilometri de mare şi câteva zeci de kilometri de Dunăre, au sosit oameni din toate părţile ţarii, lată cum plecaseră de acasă câţiva din ei. ' Maftei I Ce] dintâi sosit în Dobrogea, cu săptămâni, înaintea tuturor celorlalţi, d fost Maftei. înainte de a veni aici, fusese instructor al comitetului de partid, al unui combinat siderurgic, într'un orăşel clin munţi. Era acolo cu ne-vastă-sa, care lucra ca activistă în sindicatul uzinelor. I'iti'o seară, eşind târziu dela o şedinţă, Maftei străbătu piaţa triunghiulara, mărginită de case înalte, adormite, şi de cheiul râului Un vârtej de praf mânat de vântul uscat, străbătu piaţa ca o stafie albă. Maftei se sprijini cu coatele pe balustrada de ciment şi privi râul. Apa puţină curgea clipocind, gata să dispară, suptă între pietre. Castanii prăfuiţi si însetaţi troz-neau uşor. Maftei privea pierdut: apa. Se gândea : „Scade... Scade mereu " şi simţi ca i se strânge inima de îngrijorare. ^ Era obosit şi ar fi trebuit să se ducă acasă, să se odihnească. Dar se gândi : „Mai trec cinci minute pe la furnale..." Urcă străduţa pavată cu pietre rotunde, de râu Deasupra cerul neon, împânzit de stele se străvedea printr'un strat'de furnicare p a'C TeTn roşea, cu lumini agitate, reflectând neaşteptate vâlvătăi/undeva în uzină Nu mai era nimeni ; schimbul dela ora 11 noaptea începuse de câtăvn vreme. La zăbrelele înalte de fier ale porţii, pe Maftei îl opriră doi muncilor; cu puşca pe umăr. Maftei se legitimă şi intră. Merse pe nisip si pietriş de sgura, sărind apoi peste.ţraversele şi şinele căii ferate a uzinei. Se auzea sunarea uriaşa a suflantei cu aburi, uruiau undeva vagoane, si zări de foc izbucneau departe, în hala neagră a cuptoarelor Siemens-Martin. Mirosul înne- ',n7i'APUC10aSă Şi abLJri de Cărbune 11 isbi Pe Maftei a mia oară şi simţi an tel de bucurie, ca atunci când venise prima dată în viaţa lui în locul acesta 42 PETRU DUMITRIU stăpânit de formele înalte şi întunecate ale cuptoarelor şi ale furnalelor. Ridică ochii. Deasupra uzinei zăcea nemişcat un strat gros'de fum care înroşit de.vâlvoarea metalului topit dela oţelărie părea că arde şi el, .acolo sus în văzduh, sprijinit parcă pe stâlpii negri ai coşurilor înalte, subţiri, ce păreau că atârnă oblic între stratul de fum şi pământ. ^ Maftei simţi dogoarea furnalului numărului l. La cincizeci de metri maiun tund, înşiruirea uriaşilor burtoşi se lumină de flăcări zări trandafirii si ploaie de seanţe,. Maftei se gândi : „Numărul patru sloboade saria" Sudoarea începuse să-i brobonească pe frunte. Urcă trepte de fier ' Prim-topi-torul dela numărul 1, cu şorţul impermeabil în faţă, scociora gura de scurgere cu o yargă de oţel. Maftei se apropie, se aplecă si-1 întrebă tare ca să străpungă larma asurzitoare: — Dai şarjă ? Cellalt îî privi cu ochi albi în faţa înegrită şi nerasă. Dădu din cap Apoi zise : v" grafitul~! 13 16 13 "ăm0lul ăsta pentru uns Jghiabul... E mai bun ca — De unde l-ai găsit ? întrebă Maftei. Cellalt răspunse cu o licărire de mândrie în ochi : — La noi în sat — e un deal întreg ! II privea în ochi pe Maftei ; ştiau amândoi ce înseamnă asta. Economie de grafit ; economie de sute de mii de lei pe an pentru uzină. Maftei întrebă • — Şi nu-i mai bun grafitul ? Cellalt dădu din cap şi râse alb în obrazul negru si bărbos Maftei zise : — Păi să le-arătăm şi tehnicienilor, să ia măsuri... Erau nişte vorbe oarecari, dar însemnau pentru prim-topitor, că partidul se va interesa de ideea Iui şi o va susţine. Nu se cunoştea pe fata lui nimic ; dar Maftei ştia că omul se bucură, cum ştie să se bucure un bărbat adevărat, şi un furnalist fruntaş : „doar n'o să ne sărim de gât" spunea atitudinea lui, „măcar că ar fi lucru potrivit..." Maftei îl întrebă : — Dar cu apa cum staţi ? Cellalt mormăi : — Tot aşa... Şi, întorcându-se, potrivi o ţeava subţire de aramă Ia 'gura unui tub cu oxigen pe care-1 ţinea din toate puterile un băeţandru voinic în straie ţărăneşti, împrejur, se apropiară umbre, ceilalţi topitori. Maftei începu să urce scările, pe când prim-topitorul destupa gura furnalului tu flacăra de oxigen. La fiecare etaj de trepte, Maftei se uita atent la furnal. Massa uriaşă a furnalului şiruia necontenit de apă. Apă argintie pe obezi de oţel negru. Apă în firicele, milioane de firicele răcoroase ce alunecau neobosit, fără contenire, pe suprafaţa furnalului, aproape fără sgomot: doar un murmur, un freamăt slab. Iar înăuntru era văpaia, metalul se topea, piatra, cărbunele, se desfăceau, curgeau, fierbeau în clocot alb-trandafiriu... „Dacă n'ar curge apa, într'o jumătate de oră furnalul s'ar topi " se gândea Maftei... Ziduri de cărămidă refractară, obezi de otel, devenind roz, albe, apoi lava spărgând pereţii, poate oamenii morţi, instalaţii stricate a ol în producţie, în plan, producţia de fontă căzând'sub plan, nefurnizând oţelăria... DRUM FÂRA PULBERE.. 43 Maftei îşi şterse faţa de sudoare şi urmă să urce. Sus era răcoare. Băeţii în salopete care munceau la furnalele 2 şi 3 ridicară conurile de tablă ; vâlvătăi de un albastru-violet, cu sclipiri verzi, otrăvite, ţâşniră, înăbuşite în fum gros şi înecăcios de către vagonetele de minereu pe care flăcăii asudaţi şi negri de funingine le răsturnară în gâtlejul furnalului. Maftei îi privi pe băeţi cum se topesc în fum, apoi apar iarăşi. Rărindu-se,| fumul rămase însă împrejurul paserelei înalte. Cu gâtlejul strâns, Maftei vedea luminile uzinei, massele de umbră ale halelor ce lucrau numai ziua, şi luminile roşii ale oţelăriei., încolo, dealuri sumbre; dincoace, orăşelul cu felinare electrice pe uliţe. Căldură oprită, împietrită. Sudoarea şiroia pe faţa lui Maftei. Un tânăr voinic, cu, faţa netedă şi curată sub mânjeala neagră, trecu1 spre capul furnalului 1, care lucra automat, liniştit. II privi lung, pe gânduri. Maftei îl cunoaştea pe băiat: era responsabilul brigăzii de tineret. Maftei se apropie. Băiatul îl privi cu îngrijorare şi se uită apoi împrejur : — Tot nu mai ploaie, tovarăşe Maftei... — Ţi-e grije... murmură Maftei cu glasul lui potolit care-i făcea pe oameni să se deschidă şi să vorbească. — La toţi ni-i grije, zise tânărul. „Da, se gândi Maftei : e furnalul lor, al tineretului ; nici n'a dat prima şarjă, nici nu li s'a dat în primire, şi..." Şi ce ? Era ameninţat ? Nu. Maftei se împotrivi gândului cu mânie. Vorbi:' — încă n'a scăzut râul aşa ca să nu mai aibă presiune apa... Băiatul spuse : — Da... dar are numai o atmosferă şi jumătate, în loc de două jumătate... Apoi se frământă, neliniştit, privind împrejur luminile întunericului, noaptea de vară, caldă, uscată, care-ţi făcea să ţi se lipească limba de cerul gurii. Zise : — Eu sânt din Moldova... nu cunosc pe aici... dar spun unii că ar ii râuri, sus, în munte... Maftei întrebă cu vioiciune : — Da .? Unde ? Cine spune ? — Sânt... jos la furnal. Neică Moisă, prim-topitorul... Maftei dădu din cap, apoi se 'ntoarse şi 'ncepu să coboare scările nesfârşite de fier. Pe una din platforme, se opri, deodată isbit de un val de lumină fierbinte. Ţâşnituri de scântei pluteau câte o clipă, roiuri de fluturi' sclipitori care se topeau apoi în aer. Deodată, jos pe jghiab, o limbă de foc începu să alunece încet, de un alb orbitor, aproace dureros, pe care pluteau ehiaguri trandafirii de sgură. Maftei se gândi: „A dat prima şarjă" Zâmbi singur, mulţumit, în întuneric, apoi coborî mai departe. Jos se ţinu la o parte, în umbră ; sudoarea îi curgea pe faţă ; ploaia de scântei cădea încet împrejurul lui. Intre el şi râul de fontă topită pe care dănţuia o creastă de flăcări se mişcau umbrele negre ale topitorilor, ascultând de glasul puternic al lui Moisă prim-topitorul. Maftei auzi alte glasuri prin preajmă ; erau corespondenţii locali, ai Scânteii, ai Radio Jurnalului, şi încă vreo doi ; cel al Radio-uiui râdea şi glumea tare : erau fericiţi toţi; erau băieţi crescuţi aici, în uzină, scoşi din producţie de câteva luni doar, şi legaţi de uzină ca de "casa în care crescuseră. 44 PETRU DUMITRIU Un om scund, cu. umerii pătraţi, vorbi lângă Maftei-— 1 este doua luni e gata furna/lul 5... Maftei se 'ntoarse: omul era secretarul comitetului de partid- voinic aproape gras, vechi ilegalist, fost muncitor la Griviţa. Zâmbeai uhumT£ faţa lucind de sudoare si luminată roşu de râul de fontă. Mafie, nm 'rse tP,m,l de'măT f-8"!. TOrbefc? apa care scădea în re'rv^r n S^s^'unal^r^16 man°metrel0r tr6CeaU ° 3tm0sf-ă * Secretarul vorbi liniştit: — Oamenii ce spun ? ' Vini." In .lcc de răspuns, Maftei îi arătă din bărbie cum se aoropie de »i Moisa, potopitorul. Acesta dădu mâna cu ei. Secretarul îi zise — Sa traeşt, tovarăşe ! Vă felicităm pentru prima şarje ! Mulţamesc, răspunse cellalt. Maftei spuse apăsat • — lovaraşe Moisă, ne trebue apă! torni iTn^^ t0Cmaide aia voiam să vă vorbesc, tovarăşi, vorbi gros tooi-towă^Mahe5"' ^ Cema' StăVUare ChiabUr"' Pe"trU raori- Ne'urâ apa, — Am mut noi şedinţă, că ni-s mai mulţi w a;„i 7' , 2'Cem Sretruî ^ ^ = să vie 7elaB,eTun0^ti S'dln l'ÎV " Pr°ViZ°riU a' sori. Mi masinaT-rLl^ d™f <" ajută până se termină apeductul cil mare * apa' Asta ne prins în^rcurTde IV^^mh^ ^IV" ™ ^ ^ ' ^"-^ - către Maftei : Potollildu-se fonta. Apoi se 'ntoarse mJU m^te JCUm eraU oamenii ăstia în 46 si 47 ? Şi acum Maftei dadu din cap, mut; apoi murmură • - Sa-, vez, pe oţelari... de când a venit fonta sovietică la ce era de făcut; ş,, dm trecut, la greşeli. Dar îl auzi urmând < - Sant alte locuri, unde situaţia e la început, unde deabia trebue «roita... unde trebue de-abia crescuţi oamenii. Partiduftrimite acolc oamen cum ne-a trimis pe noi aici în 46—47... oamem, DRUM FĂRA PULBERE. 45 Stătu o clipă,şi întrebă : — Ai vrea să te duci într'un loc de ăsta ? — Unde ? zise Maftei. — La Canal, răspunse cellalt. Comitetul Central ne-a cerut un activist. Noi te propunem pe tine. Eşti de acord ? ■— Da, tovarăşe, zise Maftei. " j Apoi se uită împrejur. Se uită la Moisă care astupa, detunând cu ba-roase şi unelte, gura furnalului. „Poate că nici n'o să-i mai văd, pe, el şi pe ceilalţi..." se gândi Maftei. întrebă : — Când trebue să plec ? — Mâine. — Dar... cine se duce mâine dimineaţă cu Moisă la munte? Secretarul îl privi şi-i zâmbi : — Te duci tu... Poţi pleca mâine seară... De sus veniseră câţiva tineri în salopete, să vadă prima şarjă a furnalului lor. Se uitau pe vizoarele cu geam de cobalt, înlăuntrul văpăiei. Apoi vorbeau, îngrijoraţi. Maftei se -apropie -de ei. Vorbeau despre apă. — ...Secetă... zicea unul. < — A scăzut râul, răspundea altul. Maftei se amestecă între ei si vorbi tare : — Ştiţi dece nu e apă ? Nu de secetă ! Pe vremea capitaliştilor, uzina lucra numai cu câte un furnal sau două ! Azi lucrează cu patru, şi sânt două cuptoare de oţel noui. Dăm producţie de trei ori ca înainte. De aia se face canalul din jos de uzină, şi stăvilarul dela Cerna ! Iar acuma să nu vă fie teamă. Mâine dimineaţă o să fie apă ! Şi începu să le spună ce ştia dela Moisă prim-topitorul ; când voia un amănunt mai convingător, îl chema pe acesta într'ajutor, şi Moisă zicea : — Apăi chiaburii, soarele lor de chiaburi, opresc apa la mori... într'un colţ secretarul îl privea pe Maftei. „Da, am avut dreptate să-I propun... Am avut dreptate..." Mai târziu, Maftei plecă spre casă. Locuia departe, în oraşul nou muncitoresc, care se zidea de vreun an de zile. ^Era poate două noaptea. Luna albea zidurile depărtate ale cartierelor cu grădini, clădite pe coasta dealului. Sub o geană de pădure care în întuneric era neagră ca păcura. Doar în casa tineretului, unde locuiau tinerii necăsătoriţi, mai ardeau două lumini. Peste tot era linişte, somn, şi pereţi de un alb' albăstriu sub lună. Pietrişul scrâşnea sub paşii obosiţi ai lui Maftei. . Nevasta sa îl aştepta. Şedea pe un scaun de paie, pe terasa de doi paşi pe doi, cu faţa spre vale. Se ridică şi îi veni în întâmpinare Maftei <> îmbrăţişa. Ea îl privi uimită. Maftei se aşeză şi aprinse o ţigară. Privea ora-şui, in vale şt dincolo de el, uzina. Cu glas scăzut, zise : — Măi, Mărioară... Şi-i povesti neliniştea şi grija lui de apa pentru furnale; si cum astă noapte mtrevazuse o deslegare, măcar pentru un timp scurt;, si cum deodată 11 venise vestea neaşteptată a plecării. Nevastă-sa tăcea. ' Murmură într un târziu : — Iar plecăm... Şi de-aicea... Da, zise Maftei ; — şi mie mi-i dragă acum uzina ; şi mai cu seamă oamenii... 46 PETRU DUMITRIU îşi dădu seama că s'a învăţat să spună ca şi secretarul : mai cu seamă oamenii. Uite, Moisă ăsta era ca un prieten vechiu, şi băeţandrul de sus dela încărcare, utemistul, tot aşa ; prieteni vechi şi dragi: — ...parc'aşi fi acilea de-o viaţă, şi-s numai trei ani... — Acolo cum o fi ? se întrebă mai mult pe sine însăşi femeia Maftei o cuprinse de umeri cu braţul şi-i puse capul pe umărul lui. Se uitau amândoi in vale unde o vâlvoare tainică, roşiatică, plutea în norii de fum sprijiniţi ca o lespede luminoasă pe stâlpii negri, ai coşurilor dela furnale si otelărie De jur împrejur era noapte albastră şi luminoasă de vară, iar acolo nu era nici noapte nici zi, ci lumina roşie a metalului clocotit. Maftei zise : — Au ajuns cu apa la o atmosferă şi. un sfert... Apoi începu să răsufle uşor, rar. Nevastă-sa îl privi: era gata să adoarmă. — Eşti obosit... Hai să dormi... Maftei privi uzina depărtată, întinsă ca un oraş sub acoperământul ei de fum roşiatic ; ochii i se închideau ; murmură : — Să mă scoli la şase... trebue să mă duc... să dăm drumul la apă... — Te trezesc, te trezesc, zise femeia. Că trebue să-ţi pregătesc şi lucrurile de călătorie... Mie cine ştie când mi-o 'da drumul tovarăşii dela sindicat... Maftei nu răspunse. Adormise adânc, biruit de un somn ca de plumb. Nevastă-sa îl privi cum doarme, cu faţa luminată de lună; oftă şi-i mângâie fruntea cu palma, apoi se pregăti şi ea de somn. Dimineaţa într'un jeep verzui, împreună cu Moisă şi un om dela comitetul provizoriu, Maftei urcă şoseaua cotită între costişe răpoase; păduri şi stânci. Pe lângă ei şipotea râul. Moisă era palid de oboseala schimbului de noapte; dar glasul îi era sigur şi limpede: — As'noapte o rămas la un loc, la o atmosferă ş'un fârtai.. Şi glasul îi deveni duşmănos când statură, în sat, faţă'n faţă cu chiaburii Moară după moară ridica vranele. —Nu putem... Avem de măcinat... se jeleau oamenii cu chimirul lat bătut în ţinte de aramă. Moisă le spunea • — Ce, măi ? O să piară uzina pentru tine ? Cui îi macini ? ■ — Păi mai avem grâu lui ginere-meu... — Noi dăm la ţara'ntreagă, nu la ginere-tău ! Deschide vrana ! Şi apa verde.stătută, năvălea vâjâind la vale. Râul începea de aici, dintre stânci şi tufişuri şi dintr'o vale mlăştinoasă.. Merseră s'o cerceteze, cu preşedintele comitetului provizoriu, muncitor la uzină şi el. Umblau până la genunchi într'un strat de ceaţă şi fâşii de ceaţă se lâran pe coastele văii, dinspre munţi. — Cred că pe-aici trebue săpat un şanţ, să strângă apele din mlaştină zise Maltei. In cât timp se poate face ,şanţ de colo pân'aici ? Strângeţi toţi flăcăii care nu muncesc în uzină, că ei de cosit încă nu s'au apucat. In două Kile îl faci ? — In trei zile, tovarăşe, zise preşedintele comitetului provizoriu. — In două, zise Maftei. In două. Furnalele cer apă. In două zile, tovarăşe. Azi şi mâine. E bine ? DRUM FARA PULBERE... 47 — E bine, tovarăşe... zise preşedintele, Intorcându-se pe şoseaua ce urma cursul râului, Maftei se uita la apa ce clocotea grăbită şi tulbure. Când trecură prin faţa uneia din porţile uzinei, Maftei sări jos şi alergă la furnale cu Moisă. — Câtă presiune are apa ? _ Două atmosfere, răspunseră oamenii; unii râdeau de bucurie. Maftei răsuflă adânc şi spuse, cu glas schimbat: — Atunci, pot să plec... — Apăi şi eu mă duc, zise Moisă, că mi-s ostenit. — Da... Noroc bun, tovarăşe Moisă, zise Maftei. — Du-te, că eşti ostenit; ai făcut treabă de temei... — Apăi ce ? O să lăsăm furnalele? întrebă Moisă; apoi deodată zâmbi şi-i zise : — Mergi sănătos ; noroc bun ! — Noroc bun... Noroc bun, zise Maftei şi suindu-se'n maşină zise: — Mă duc acasă, tovarăşe ; şi p'ormă la gară. A doua zi, era 'în Bucureşti, peste o săptămână, la Constanţa. In orăşelul acela din munţi, cu uzina lui şi cu râul fără apă, avea să se'ntoarcă poate vreodată târziu, sau poate, niciodată... II Mitică Rusu, macaragiul Era un şantier de construcţii, la periferia Bucureştilor. De pe cele mai înalte schele, se vedeau câmpiile cu porumb, maidanele cu gunoaie şi epave, din preajma oraşului. Mai încoace, erau curţi, căsuţe scunde, uliţe drepte, dar nepietruite. Apoi urmau străzile pavate cu pietre rotunde de râu. Aici se înşiruiau magherniţe de scânduri şi tablă ruginită, colibe de chirpici, căsuţe cu geamlâc cu perdeluţe şi cu grădiniţă în faţă şi din care ieşeau pe ferestrele deschise, valsurile unui aparat de radio. Aici se termina o linie de tramvai. In apropiere se întindeau suprafeţe lungi de zidărie roşie şi de sticlă, cu pătrăţele ca un caiet de aritmetică ; deasupra stăteau înalte hornurile fume-gânde ale filaturii şi ţesătoriei la care lucrau peste jumătate din locuitorii cartierului. O cale ferată trecea printre case şi intra în fabrică pe porţi mari de fier. Iar alături de ea, era şantierul. Era un fel de pustiu de gropi, de pătrate, cuburi şi ziduri de beton cufundate în pământ. In sus se înălţa păen-jenişul schelăriilor, dulapii pentru turnat betonul, stâlpi înalţi şi subţiri de beton din care ţâşneau şi mai subţiri, tije de fier, ca nişte plante ciudate ale acelui teren răvăşit, pe care se îngrămădeau cărămidă, cherestea, betoniere, schele, căruţe şi mai ales, pretutindeni " forfotind, oameni. Undeva într'o groapă largă lucrase un excavator Skoda. Acum era oprit, cu oasele uriaşe de oţel încrucişate, cu cupa dinţată proptită în pământ. Fără să ia seama la forfota şi svoana de glasuri şi la uruitul maşinilor dimprejurul lui, un om în salopetă murdară de ulei, făcea curăţenie în cabina escavatorului. Mătură pe jos, puse măturică într'o cutie, se mai uită odată la motor, apoi închise nişte chei sub un capac de tablă. Eşi din cabină, puse piciorul pe şenilă, închise cabina şi sări jos. Apoi urcă pieptiş prin pământul galben, nisipos, care se surpa şi-1 târa îndărăt în jos. In 48 PETRU DUMITR1U sfârşit, ajunse pe marginea groapei şi se uită împrejur, cu mâinile în solduri Era un bărbat înalt, voinic, de vreo treizeci si cinci de ani plin la tata, cu pete roşii de sănătate pe obraz. Acum era mâzgălit de praf si de u|ei ca un homar ■, era murdar pe faţă până în jurul ochilor limpezi, mici caprn. Uitandu-se împrejur în forfota neîncetată a şantierului, păru că vede pe cineva şi plecă hotărît într'acolo. Se apropie de un om cu bască în cap şi cu ochelari. Acesta avea o faţă uscată, palidă. Zâmbi şi întrebă ■ ■— Ei, Mitică ? — Gata, tovarăşe inginer ! zise excavatoristul. Cam trei sute de metri cubi. Mâine e gata de tot. Inginerul făcu o socoteală repede în cap şi zise iar : — Cu o săptămână înainte de termen. Excavatoristul râdea mulţumit, cu dinţii galbeni de tutun într'un colţ al şantierului, începură să se îngrămădească oamenii Cineva urcat sus pe o sl.vă de scânduri, vorbea. Din ce în ce mai mult oameni, se mişcau într'acolo, adunându-se într'un buluc des împrejurul vr-b.torului. Mitica macaragiul şi cu inginerul se apropiară si ei. II recunoscură rl^V°rbe^era Ş,ef,Ul ?antie™Iui- Alături de el stăteau secretarul orga-ni aţie, de partid ş, delegatul sindical. Macaragiul şi inginerul prinsfră câteva cuvinte şi se priviră. Inginerul şopti : ' — Ei ; a venit momentul. Dar Mitică se şi îndreptase cu paşi mari spre oamenii adunaţi acolo li ieşiră in întâmpinare doi alţi muncitori, oameni tot cam de vârsta lui în salopete uzate. Unul era ceva mai tânăr ca Mitică ; purta un sal portocaliu ia gat, avea un obraz osos şi parul blond. încă de deoarte zise'tare— Gata, Mitică ! Azi o facem ! Mitică îl întrebă cu oarecare îngrijorare : — Eşti sigur că vă dă drumul şi vouă, Negoiţă ? Cellalt răspunse : — - Am fost cu nea Zaharia la el şi-am vorbit. Zaharia, om, de aproape cincizeci' de ani, cu faţa uscată si trasă si braţele vanjoase, goale, tatuate unul cu o ancoră şi cellalt cu o inimă, vorbi' — Am fost la el cu Negoiţă şi ne dă drumul. „El", era şeful şantierului. Striga : — ...în toată ţara, tovarăşi ! Din iniţiativa partidului, toate întreprinderile, şi-au pus problema : cum să-i ajutăm pe tovarăşii dela Canal, onele trimit materiale, maşini, piese de schimb. Noi ce putem face? Uite ne-am sfătuit cu tovarăşii dela partid şi dela sindicat. Am întrebat si conducerea întreprinderii. Ce putem 'face? Tovarăşi, noi, putem da oameni Facem economie şi noi de doi-trei tovarăşi, fruntaşi în muncă. Merg ei acolo şi antrenează mass a tovarăşilor în muncă, în întreceri, aşa cum i-au an-t'.enat aici. Noi nu sântem obligaţi să dăm oameni calificaţi pentru Canal Vo untari ! Cine vrea ! Ca să-i ajutăm şi noi, să facă acolo un lucru măreţ ci ! Cine merge voluntar ? Secretarul organizaţiei de partid făcu un pas înainte si spuse tare .. ~ Twaraşi, acolo va fi luptă dârză ! E nevoie de muncitori conştienţi ; comunist! sau fără de partid, dar proletari adevăraţi, care să fie sâmbure pentru colectivul de acolo, sâmbure, măi frate, mă 'nţelegi de otel nu aşa, de cocă .! O să fie greutăţi serioase. Nu trebue să dăm mulţi' oameni" Doi-trei, dar care s'or duce, să fie oameni, ştii, pe cinste ! DRUM FARA PULBERE.. 49 In mijlocul tăcerii tuturor, se auzi un glas liniştit. — De ce fel de meserii e nevoie acolo ? Toţi se întoarseră spre cel care vorbise. Era Mitică excavatoristul. De sus de pe stiva de scânduri, şeful şantierului răspunse râzând : — De excavatorişti ! In mulţime se răspândi un freamăt de râs. Excavatoristul râdea şi el Se uită la inginerul de lângă el. Acesta-i zâmbi şi dădea din cap în semn că da. Mitică Rusu strigă : — Bine... atunci plec eu ! — Tovarăşul Rusu Dumitru, zise şeful şantierului. Din mulţime, de lângă Mitică Rusu, un alt glas se ridică : — Da' de fierari betonişti nu-i nevoie ? —Ba e nevoie, ziseră zâmbind oamenii de la tribuna de scânduri. — Atunci eu sânt amator, tovarăşe, zise iarăşi omul. Era Zaharia şi-i sclipeau mucalit ochii sub sprâncenele cărunte. — Tovarăşul Rusu Dumitru, zise şeful şantierului. Mitică Rusu îl bătu pe spate pe prietenul său Negoiţă şi-i şopti : — Hai, mă ! Vorbeşte ! Celălalt şopti şi el, cu o mânie glumeaţă : — Ho, mă ! Ce dai aşa, de-a surda ? Apoi, cu glas tare, întrebă, prefăcându-se indignat: — Da' ce, tovarăşe, dulgherii's de lepădat ? Un freamăt de râs străbătu mulţimea oamenilor adunaţi. Şeful şantierului zise : — Ba sânt chiar de mare preţ! Va să zică tovarăşul Mizea Negoiţă. Altul ? Şi pe când urmau să se ridice glasuri din mulţime, cei trei vorbeau între ei şi glumeau cu cei dimprejur care-i priveau cu prietenie. Apoi meetingul se termină, şi cei trei plecară să-1 găsească pe şeful şantierului. Acesta stătea de vorbă cu secretarul de partid, dar se întrerupseră : . — Mergeţi, acolo, măi frate, să ne faceţi cinste ! zise secretarul, strân-gându-le mâna. Iar şeful şantierului adăugă : — Tovarăşul Mitică pleacă oricât de curând. Tovarăşii Mizea şi Zaharia trebue să termine fundaţia motorului 4. Aşa că-i mai ţinem câteva zile... împrejur în după amiaza târzie de vară, betonierele uruiau, salahorii le încărcau cu lopeţi de pietriş şi ciment, cu găleţi de apă ; camioane cu n: sip şi pietriş intrau pe şantier claxonând furios ca să li se facă loc, şi sus, pe binale, treceau cu găleţi în mâini bărbaţi şi femei, care, văzuţi de jos păreau mărunţi de tot, în cerul albastru. Mitică Rusu, Negoiţă Mizea şi Iuliu Zaharia ieşiră în stradă împreună. Tramvaiul ocolea la terminus ca să se 'ntoarcă dfn acel pustiu pietruit cu pietre rotunde de râu. Un tren de marfă traversa strada, intrând în uzina din al cărei zid ţâşneau aburi. Cei trei prieteni se depărtară, pe trotuarele de nisip cu margine de piatră. Ici colo mai erau bălţi mari. Cum trecea Zaharia cu umărul pe lângă un gard înalt, sur, privi printre scânduri şi zări un câmp cu porumb. Apoi se uită la cer şi zise preocupat: — Numai de n'o mai ploua... prea mult a plouat... — Da... zise Mizea şi suci gâtul în fularul portocaliu, să zărească şi el porumbul. — Da, a plouat prea mult... — N'are timp să se coacă, zise iar Zaharia. — Are şi planta 4 50 PETRU DUMITRIU rostul ei, de... vârstele ei. Dacă nu se coace la vremea ei, nu mai apucă, se trece Ridică în aer arătătorul, bătătorit, tare, cu unghia îngroşată : — E tânără... stă dreaptă... P'ormă 'mbătrâneşte, se blegeşte... Şi încovoe degetul. Zise: — Ca şi omul... Mitică macaragiul mai mare şi mai voinic, mergea când pe trotuar, când pe pietroaiele străzii, întrebă : — Dumneata te-ai blegit, nea Iulică ? Cellalt îl privi necăjit pe sub sprâncenele ce începeau a-i încărunţi : — Da' ce ? Eu sânt bătrân ? Ceilalţi doi râdeau. El se uită când la Mitică şi când la Negoiţă, apoi nu mai rabdă şi-1 cuprinse şi pe el râsul. Erau mulţumiţi, fericiţi. Râzând, se depărtau toţi trei, umăr la umăr, în acea privelişte de case scunde, de prăvălii pe ale căror firme de tinichea se cojea vopseaua îngălbenită. Ospătăria La Mitică Băiat Bun, era pustie; pe fereastră scria Servim Bere; dar un consumator melancolic şedea la o masă pe trotuar, în faţa unui ţoiu de ţuică. Mitică Băiat Bun n'avea bere; nici La Vaporul Naţiunii nu se afla nimeni, semn de secetă în butoaie. Pe strada goală trecu un tramvai, apoi un şir de căruţe. înfipţi în trotuare, teii tineri răspândeau parfumul lor dulceag şi liniştitor, veghiaţi de coşurile înalte şi roşii, ale fabricilor. Peste cartier trecu ţipătul prelung al locomotivei unui tren de marfă. Cei trei prieteni mai statură de vorbă în poartă, despre cum avea să fie pe şantier, şi când îşi vor aduce acolo pe ai lor, şi cum va fi iarna... Apoi Mitică le strânse mâna, zicând : — Deseară, veniţi la noi. Apoi intră în curtea lungă, mărginită din trei părţi de căsuţe scunde, lipite una de alta, şi îngropate pe jumătate în pământ. Unele aveau şi pereţi de scânduri văruite, altele însă perdeluţe la ferestre. In mijlocul v-urţii era o caroserie de camion, ruginită, şi de-acurmezişul, pe frânghii, atârnau zeci de cămăşi de zi şi de noapte, de izmene şi chiloţi trandafirii, albaştri, verzi. Mitică înainta aplecându-se şi ferindu-se de rufele ude. In fundul curţii, lângă locuinţa lor, o zări pe Aneta. Aneta era mai tânără ca el, subţire, neagră, cu ochii strălucitori. Tocmai voia să intre în casă. Văzându-i faţa şi privirea, Aneta înţelese şi se făcu palidă. Ii zâmbi şters, îl luă de mână şi-1 trase în casă. El o urmă aplecându-se sub uşa prea scundă pentru trupul lui. Aneta se aşeză pe patul acoperit cu un covor în culori palide, şi-1 făcu şi pe Mitică să se aşeze. Apoi îl întrebă : — Spune... ai primit ? Te duci ? — Da, zise Mitică. — Te bucuri, murmură Aneta privindu-i obrazul luminat de bucurie. — Da, Anişoară .. mă bucur... — Şi eu mă bucur, zise ea oftând. Se uită pe fereastră prin perdeluţele albe, curate. întrebă : — Dece trebue să te duci... tocmai tu ? Dece nu se duc ăi neînsuraţi ? — Trebue să facă începutul cineva, Anişoară. Trebue să 'nceapă cineva mişcarea... DRUM FĂRĂ PULBERE. 51 Aneta îi puse mâna pe genunchi. — Te duci la greu, Mitică... — N'o să fie aşa de greu. Acum, la 'nceput, până se 'nfiripă lucrurile. Dar o să fim bine plătiţi, bine hrăniţi; nu ne trimite să murim, ce dracu'! Sânt oameni de-ai noştri, ca noi... — Cine ? întrebă Aneta. — Partidul; da' cine? — Partidul, murmură Aneta; dar eu ce mă fac? Rămân singură. Tu acolo, departe, o s'o duci greu, n'o să ai cine să-ţi poarte de grije; şi eu aicea, singură cuc, să mă perpelesc cu gândurile mele ca pe jeratic, nopţile., S'a dus somnul şi liniştea mea... El o cuprinse cu braţul şi o strânse blând. Zise: — Nu vorbi aşa, Anişoară... Ţi-am spus doar c'o să trăim acolo, ani de zile, până se termină Canalul. N'o să fie acolo muncă de robi. O să fie muncă de oameni. Ce, crezi că n'o să fie voie să ne-aducem familiile acolo ? Se poate una ca asta ? Sau ţi-o fi băgat careva prostii în cap... Iar ai vorbit cu proprietarul ? Ai ? Dece-1 asculţi ? El, ce crezi, ce interes are ? Ce, el e numai pensionar ? N'a avut parte în prăvăliile din colţ ? Nu te poate vedea'n ochi, şi tu stai să-1 asculţi... — O să-i torn pe el odată o oală cu apă fiartă ! Să-1 opăresc, ca pe ploşniţe, că prea-mi otrăveşte sufletul cu războiul şi cu ce-o să se 'ntâmple după aia, şi... Aneta începu să plângă. Vorbise cu ochi strălucitori de mânie. Mitică o mângâie uşor pe umăr cu palma lui mare: — Hai, hai, nu plânge... Nu-ţi mai face tu inimă rea din ce zice ăla... Te uiţi în gura lui... Nu-1 vezi că-i bătrân şi se trece vremea lor... Măi, Anişoară, Anişoară... Aibi încredere în ce-ţi zic eu. Tu mă cunoşti; spune-mi când te-am minţit sau te-am învăţat prostii sau ceva rău... Aneta tăcea. Plânsul i se potolise. Mitică zise : — Vezi ? Şi acuma, ce-ţi spun ? La toamnă, până "n iarnă, o să fim iar împreună... Vii şi tu acolo şi stai cu mine, când s'or face locuinţele... Ce crezi! Se face acolo o ţară întreagă cu oraşe cu tot! Anişoară şopti : — Nu mă mai ţii tu minte pân'atuncea... O să-ţi umble ochii după vreuna de prin Constanţa... — Mai ţine-ţi gura, spuse Mitică supărat; dar ea urmă : — Mi-i teamă, că te pierd... — Ascultă tu, Aneto, zise Mitică cu glas gros ; să faci bine să nu mai vorbeşti lucruri de astea, că odată mă strâmb la tine, şi-ţi vin minţile la loc ! Ea ridică ochii negri şi strălucitori şi-1 privi atent, ca şi cum ar fi vrut să-i citească de pe faţă ceva. El însă se descălţă mânios, trântind cişmele de cauciuc, de sărea de pe ele în nouraşi praful şi noroiul uscat. Ea îl privi cu un aer de mulţumire, şi sări în picioare. Toată supărarea îi trecuse. începu să trebăluiască printre cratiţe. Murmură : — Lasă, mai trage şi tu ce am tras eu... te duci şi mă laşi singură, şi nu-ţi pasă că mă laşi cu inimla friptă... El se ridică; era în picioarele goale. Făcu un pas şi ajunse până la maşina de gătit. O apucă pe Aneta de umeri şi o luă în braţe, strângând-o ridicând-o dela pământ: 52 PETRU DUMITRIU — Măi muiere, zise Mitică, dacă n'ar' fi lucruri mari de făcut pe lumea asta, aşi sta după fusta ta... dar asta nu merge, aşa că altfel facem, înţelegi ? Unde m'oi duce eu, te iau şi pe tine. Cu fustă cu tot! Ea se ferea să-i întâlnească privirea. Ii trecuse necazul şi mâhnirea. Dar, şireată, nu voia să i se uite în ochi, ci se făcea că cercetează atent, şervetul din perete, pe care brodase cu fir roşu un tânăr şi o tânără foarte pociţi, deasupra cărora sta scris : „Fiţi bine veniţi, iubiţi musafiri". Apoi Mitică o sărută pe obraji, şi ea întoarse capul, ferindu-se. A doua zi dimineaţă însă, la gară, i se anină de gât cu braţele, şi-1 săruta şi ea. Nu plângea. Ii zise doar : — Să mă aduci acolo curând ! Auzi ? Curând ! A treia noapte Mitică Rusu era pe şantier. Ziua, sosise, săpase, şi acuma stătea întins pe pământ, îmbrăcat şi încălţat. Imprejuru-i erau mi-iosuri de câmp înfierbântat în soare; toată ziua dospise, seva în ierburi, şi acum îmbălsăma aerul. Dar băteau adieri fierbinţi, chinuitoare, şi Mitică Rusu simţea cum îi curge sudoarea din sprâncene pe obraji, şi cum îi înmoaie praful uscat, cretos, de pe faţă. Zăcea întins şi încerca să adoarmă. Undeva printre trupurile fără număr ale celor ce dormeau, cineva era treaz şi doinea stins dintr'un fluer ciobănesc. Mitică Rusu se gândea la nevastă-sa şi-1 pătrunse o undă de dragoste, şi de părere de rău; căci o ştia tot supărată. „Când m'a simţit că's hotărît, nu s'a mai împotrivit; dar numai ea ştie ce e'n sufletul ei... Dac'ar fi gata oraşul ăsta şi Canalul, aşi aduce-o aici, să-i zic : vezi că eu am avut dreptate ? Dar nu e gata. Nu e nimica gata. Abia am început. Azi am început"... Simţi cum îi trece o sudoare. Se ridică în cot, înăbuşit de nelinişte. Se uită împrejur. Sute de oameni dormeau „Parcă n'ar. şti că azi au început Canalul" se gândi Mitică Rusu. Ii fugise somnul cu totul. Voia să vorbească neapărat cu cineva, să se sfătuiască şi el cu un om. Când eşti singur e mai greu. Dar cu cine ? Cu cine să stea la sfat ? Se ridică şi începu să umble cu băgare de seamă printre trupurile întinse pe jos. II lovi pe unul, care mormăi prin somn. Rătăci aşa pe câmpul negru şi în întuneric, printre grupuri de oameni adormiţi. Deodată o voce potolită întrebă : — Care eşti, mă tovarăşe ? — Om bun... Mitică Rusu se aplecă să se uite la cine-i vorbise şi-1 recunoscu pe Maftei, aşezat pe scara unui camion. Vorbise până atunci cu cineva, care zise : — Noapte bună, tovarăşe Maftei, şi se depărta, umbră topită în întuneric. — Tovarăşe Maftei, murmură Mitică Rusu. Celălalt îl apucă de mână şi-1 trase lângă el : —Ce e ? Nu poţi dormi ? Şezi aici. — Nu pot dormi, tovarăşe... E greu... Mă gândesc şi eu la ce avem înaintea noastră şi nu zic că mă speriu; o s'o facem noi şi p'asta, c'am mai făcut şi altele; dar nu pot să dorm... Pe şantierul ăsta sântem ca oile, tovarăşe, nu ştim cum să începem, ce să facem... — Nu-ţi pierde firea, murmură Maftei. Ia zi ce trebue să facem mai întâi ? — Să ne organizăm, zise Mitică Rusu. întâi trebue să punem pe DRUM FARA PULBERE. 53 piciqare organizaţia de partid, că de-acolo pornesc toate ; dacă-i bună, binele; dacă-i proastă, îşi fac bandiţii mendrele. Şi-aicea cam avem; parcă-i simţi ,aşa pe câte unul... Da, tovarăşe Maftei ,dacă noi, muncitorii conştienţi, nu sântem organizaţi... . Şi urmă să-şi verse focul. Vorbea monoton, statornic, despre neliniştea lui şi mai ales despre trebuinţa lui de-a se simţi umăr la umăr cu alţii, muncitori şi luptători ca şi el : „ăştia de-aici, tovarăşe, uite, săpătorul ăla cu nevastă-sa, şi ăi doi dulgheri, şi cutare şi cutare, că am început să-i cunosc..." şi urmă să vorbească despre ei, cum i se păreau, de nădejde sau molateci. Vorbi mult, şi deodată căzu pe gânduri şi amuţi. într'un târziu, Maftei, după o tăcere, murmură zâmbind mulţumit, în întuneric : — Mâine după amiază îi adunăm pe tovarăşi, şi înjghebăm organizaţia de partid a şantierului... Pe dumneata o să te propun pentru munca de secretar... Mitică Rusu nu răspunse numai decât. Spuse mai târziu, simplu : — Bine, tovarăşe... Dar glasul îi era schimbat: răguşise puţin. Stătu, aşteptând parcă să mai spuie Maftei ceva. Acesta începu să vorbească şi statură la sfat, multă, multă vreme. într'un târziu se despărţiră. — Şi după aia, mai stăm noi de vorbă... Du-te şi te odihneşte... Pe când se depărta, Mitică Rusu îşi simţea pleoapele grele căzându-i pe ochi ,dar mintea îi era înfierbântată şi trează, clocotitoare de planuri, de socoteli nedesluşite. Şi în clipa când îl fură somnul, îşi închipuia Canalul şi oraşul nou şi se gândea ce trebue făcut ca să se simtă legaţi oamenii de lucrare, ce trebue să le spui şi ce trebue să faci, ca ei să înţeleagă şi sa prindă nu numai înţelegere, dar şi dragoste de lucrarea cea mare. Nu găsise răspuns mulţumitor la nici una din aceste întrebări, în clipa când îl fură somnul. III A chim pescarul Achim era un om scund, ciolănos, cu pielea arsă, uscată şi încreţită de soarele cumplit pe care-1 oglindeşte Dunărea, vara. Sub pălăria de paie, ochii-i licăreau într'o faţă înegrită. Eşea cu lotca alunecând pe luciul' nemişcat al apei, se strecura printre grinduri, ostroave şi papuri. Acolo cufunda şirurile, de cârlige cu boţ de mămăligă, nadă pentru peştii ce plutesc dedesubt în adânc în ape reci mâloase şi verzi. Avea copii. Băeţaşul uscăţiv şi ars de soare vâslea seara pe lângă ţărmuri, iar Achim, în picioare în lotcă, ţinând marginea năpastei între dinţi, veghea locurile cu bulboane rotunde. Acolo o svârlea să se rotească prin aer trasă de plumbii de^ pe margine, înfoiată ca rochiţa unei baletiste. Apoi smucind uşor de frânghie, trăgea plasa afară, strânsă pungă; şi se vedeau lucind auriu-verzui, prin reţeaua şiroind de apă, solzii crapului, sau spatele vânăt si pântecul livid al somnului, sau, late şi de argint, plăticile cu carnea sălcie. Mai departe aluneca lotca, în vreme ce soarele cobora roşu asupra Deltei şi papurile înalte foşneau negre în vâltoarea de sânge a asfinţitului; şi nu mai era nici mişcare, nici sunet: clipocitul arare al vâslelor: clipoci.. clipoci .. şi bâzâitul subţire al ţânţarilor care ţeseau ca o pânză mişcătoare 54 PETRU DUMITRIU în faţa ochilor. Aşa se întorcea Achim în amurg .spre satul cu case scunde acoperite cu stuf, cu fumuri înalte în cerul palid al serii. Spre sfârşitul războiului, au început să se tulbure liniştile. Noaptea uruiau muzical prin beznă stoluri de avioane. Le vedeai în cârduri triunghiulare, negre, sburând sus de tot în asfinţit. Din când în când, se cutremurau adânc apele, aerul, pământurile: o mină explodase pe braţul cel mare al Dunării; vapoare pe jumătate înnecate rugineau apoi pe nisipuri albe. La sfârşitul lui August 1944, într'o după amiază în care tremura aerul înfierbântat deasupra apelor adormite şi calde, Achim vâslea, pe jumătate gol, fără gânduri, privind absent fundul smolit al lotcii. Plescăia în lotcă nişte apă murdară. Pe scândurile fierbinţi se depusese o pojghiţă de solzi mărunţi, astfel că lemnul smolit sclipea ca bătut în argint, şi mirosind tare a peşte şi a apă putredă. Achim era îngrijorat. Nu înţelegea. Veniseră în bacuri trase de bărci cu motor, ostaşi cu tunuri scunde, cu burlanele de tablă kaki ale brandurilor, cu maşinării sure, lucitoare : mitraliere; şi făcuseră gropi în nisip, în baltă. Ce avea să se întâmple ? Deodată Achim, tresări. Sgomotul începuse pe neaşteptate, atât de stins încât abia acum îşi dădea seama de el. Acum începuse să crească, şi în curând tot văzduhul fu plin de acel duduit adânc pe carel auzeai cu urechile dar îl simţeai în tot trupul. Erau motoare puternice, multe, de vapoare ce urcau Dunărea : nemţii 1 Se retrăgeau nemţii dinspre gurile Dunării şi dinspre mare. In curând apărură după cotiturile cu ostroave verzi, cu răchite şi sălcii. Erau vase cenuşii, unele scunde turtite pe apă, altele înalte ,apoi remorchere negre care târau convoaie de şlepuri. Era cald. Aerul tremura peste oglinda apelor, peste reflectarea sălciilor, a ţărmurilor, a cerului alburiu cu norii subţiri. Şi pretutindeni vibra duduitul adânc şi atotputernic al motoarelor. Achim simţi un gol înlăuntrul său. Dece-o luau pe braţul acesta mort? Pe braţul cel mare erau apărători, arme? Dar aici era satul, erau tunurile scunde în gropi de nisip... începu să vâslească tare, gâfâind sub arşiţă. îşi dădu în curând seama că nu va ajunge în dreptul satului înainte de sosirea vaselor. II ajungeau din urmă, cu boturile spumegând.- Erau cenuşii, motoarele vuiau şi duduiau şi cutiile de tâ*blă de oţel, din care ţâşneau ţevile tunurilor, se roteau încet spre dreapta şi spre stânga, ameninţătoare. Primul vas slobozi un fir subţire de fum străveziu, albastru, un şir pripit de împuşcături asurzitoare; Achim simţi şueratul gloanţelor prin, prejurul său, auzi un ciocănit repezit în scândura lotcii, şi sări în apă. Innotă multă vreme scufundat. Apa se sgudui. Când Achim eşi să tragă aer în piept, lotca pierise. Pluteau bucăţi de lemn. Primul vas trecuse înainte, şi al doilea şi al treilea. Pe punţile de comandă, nemţii se uitau împrejur cu binoclurile. Achim înnotă pe sub apă. Sufla aerul în apă, băşicile de aer îi alunecau de-alungul trupului în ciorchini de argint, plămânii şi-i simţea apăsaţi .tâmplele grele, inima i se sbătea înnăbuşindu-1 de fiecare dată când simţea că nu mai poate, că trebue să deschidă gura şi să tragă în piept apa mâloasă, gălbuie. Se târî printre stufărişurile ţărmului, prin noroaie. Şi apoi porni în goană spre sat, gâfâind, strecurându-se prin desişurile verzi de răchita DRUM FĂRĂ PULBERE. 55 cu lemnul lucios şi roşu. Pe când alerga, trăgea cu ochiul printre frunzişuri subţiri, la şlepurile înalte şi negre. Pe ele era o viermuiala albă : sute şi poate mii de trupuri goale, din care unele se mişcau încet. Apăsa un murmur greu asupra îngrămădelii de oameni nemişcaţi sau cu mişcări adormite, bolnave; câteodată murmurul creştea pe neaşteptate, isbucnea în ţipete prelungi de groază: unul sau doi oameni cădeau în apă din înaltul şlepului de tablă neagră, şi piereau. Apoi iarăşi continua foirea aceea mc'eată, bolnavă, a nenumăratelor trupuri goale pentru care nu era loc destul pe tabla fierbinte. Erau răniţii şi bolnavii trupelor germane bătute în Moldova. Achim simţi că-1 părăsesc puterile. Departe înainte, bubui uscat, scurt, o lovitură de tun. Apoi alta. Apoi începu rostogolirea neîntreruptă a canonadei şi un nor roşiatic de praf ,se ridică în văzduh, acolo departe, unde era satul. Se putea desluşi cum se înteţeşte canonada când venea în dreptul satului un alt vas. Apoi tunurile încetară, şi pârâiră prelung rafale de mitraliere. Achim se 'ntrebă o clipă, nepăsător, dacă mitralierele trăgeau în şlepuri cu răniţi şi bolnavi, apoi nu se mai gândi Ia treaba asta şi înainta, clătinându-se pe picioare, spre sat. Deasupra satului se ridicau acuma stâlpi de fum negru. Prin împrejurimi trosneau cu flăcări uşoare hectare întregi de stuf aprins de explozii. Pe drum, un tun răsturnat, şi strâmbat zăcea într'o groapă, înconjurat de patru ostaşi morţi. Achim trecu mai departe. Căsuţele de lut erau găurite, ciuruite, sparte. Acoperişurile ardeau. Oamenii din sat zăceau întinşi în pulberea uliţei. Alţii îşi scoteau în grabă lucrurile din casele care ardeau . Nevasta lui Achim şi copiii erau morţi. Casa de lut spulberată Achim făcu groapă în curte, îi îngropa, se sui în lotcă şi plecă de a.:olo, o vreme pescui singur, fierbându-şi peştii în ceaun, singur în câte-un luminiş din stuf. Târziu toamna, îl răzbi singurătatea. Simţi nevoia să se amestece printre oameni. Vându lotca la Tulcea, şi se tocmi muncitor la o fermă. Umblă din loc în loc, dela o fermă la alta. Mai târziu, dacă-1 întrebai pe unde-a lucrat, dădea din umeri şi răspundea : — Pe la capitalişti... Apoi cunoscu oameni muncitori ca şi el; erau comunişti şi vorbeau într'un fel cum el nu mai auzise. Se apropie de ei, se împrieteniră, îi asculta în serile lungi ale toamnei şi iernii 44-45, Apoi, într'o zi, ceru să fie primit şi el în partid. Simţea că a eşit din singurătate. Acum era mai aproape de oameni, cu inima lui întristată. Nu-i ţineau ei loc de nevastă şi copii; cu ei era altceva : prietenie şi tovărăşie între bărbaţi. Şi totuşi, încet-încet, începu a i se vindeca mâhnirea. Dar încă nu pe de-a'ntregul. Şi nici legătura lui cu partidul nu era destul de strânsă, din pricina vieţii rătăcitoare pe care-o ducea. Tot pe la ferme,umbla, la cosit, la treerat, la săpat, la tăiat lemne In 49, primăvara, Fermele trecură în mâna poporului. Vara, Achim munci la o fermă de. Stat din Ceamurchioi. Era acolo o femeie, muncitoare agricolă ca şt el, pe care-o chema Evdochia. Era scundă, cu trupul puternic, cu ochi cenuşii, blânzi ; era lipoveancă şi avea glasul moale cu mlădieri ruseşti Avea un copil mărunt. Achim lucra alături de ea ; mâncau la masa mare a fermei de Stat, cu administratorul în capul mesei. Odată, seara, Achim zise: — Văd că eşti singură cuc... — Da, sânt, zise Evdochia. — Bărbatul mi-a murit... 56 PETRU DUMITRIU — De boală ? — De boală.... zise Evdochia, şi - adăugă : — De muncă multă... N'avea putere... In altă seară, Achim se aşeză pe vine lângă ea, fumând o ţigară din hârtie de ziar. Ea-şi făcuse culcuş la o claie de fân, si-si învelise copilul în ţoale. Achim zise : ' ' — Nu ţi-i greu, singură cu el ? ' — Ba mi-i greu... da' ce să fac? zise Evdochia. Achim mormăi : — Mie mi-i prea uşor... Şi începu să povestească viaţa lui, şi cum i-o sfărâmase războiul — Acuma-s singur... n'arn pe nimeni... Muncesc... câştig mănânc... beau... f s"' ridkăGreU a' SUfent dumneata- zise Evdochia, şi tăcură. Achim — Apăi... noapte bună... — Noapte bună, zise Evdochia blând. După treeriş, câţiva muncitori se duseră să ajute la treeriş la treize-i de kilometri deacolo, la gospodăria agricolă de Stat din Alibunar. Evdochia era şi ea dintre ei. Când o auzi că pleacă, Achim zise : — Vin şi eu, că... aici tot nu prea mai e de lucru... Seara, Achim venea să fumeze o ţigară de tutun tare, înnecăcios si vorbeau încet. Evdochia stătea rezemată în cot, şi vorbeau cu faţa la cerul verde-albăstriu, cu zarea ca purpura. Mirosea a praf cald si se iroseau în aer miresmele vântului şi ale paielor de grâu; departe lătrau câinii. Primprejur murmurau liniştit oamenii care se pregăteau să se culce. Achim îsi strivea ţigara sub călcâiul gol, îngroşat de umblet desculţ, spunea noapte bună şi pleca. Odată, când se ridică, Evdochia îi zise: — Dumneatale unde dormi ? — Mai încolo, zise Achim, făcând un semn nedesluşit prin întunerec - ~ uaca vrei, sa dormi aici, că mi-i urît singură, zise Evdochia fără sa-1 privească. Achim îşi ţinu o clipă răsuflarea. Se aplecă, îşi strivi ţigara şi zise : — Bine... Şi se duse să-şi aducă ţoalele. îşi făcu un culcuş cam departe în tanul cu mireasmă puternică. Apoi, mai târziu, se apropie de Evdochia Ea nu dormea. II privi drept în faţă, pe întunerec. Se cuprinseră, în tăcerea nopţii, sub matahala neagră şi moale a clăii de fân care foşnea mereu de umbletul gângăniilor şi frământarea fânului care se usucă. ' In vara aceea se vorbea pretutindeni despre Canal. Seara la masă spuneau oamenii care fuseseră de faţă, cum inginerii măsurau şi însemnau locurile pe unde avea să treacă Canalul, locurile unde aveau să se facă oraşele Unu din oameni spuneau că au de gând să se ducă să muncească acolo. Intr o zi, Achim îi zise Evdochiei: — Unde te gândeai tu să stai la iarnă ? — Nu ştiu... zise Evdochia. — Nu m'am gândit... — Eu am dus-o greu iernile, zise Achim. Apoi zise iar : — Am putea merge să vedem ce-i acolo... La Poarta Albă., sau la Năvodari... — Bine, Achime, zise ea. Achim se uită la ea. DRUM FARA PULBERE.. 57 — La ce te gândeşti ? Ea zise, îngrijorată : — Adevărat... adevărat: o să fie greu la iarna... Achim nu răspunse. Dar începu din ziua acea să întrebe despre ^anal. Odată îl rugă chiar pe contabil să-i citească din ziarul partidului un articol despre Canal. Altădată se ridică în şedinţa organizaţiei de partid şi întrebă dece nu se spune oamenilor mai multe despre Canal ca sa ştie şi ei unde se duc Secretarul zise la sfârşit că are dreptate tovarşul Achim şi ca va vorbi chiar el despre problemele Canalului în şedinţa viitoare, ca trebue să citească întâi să se documenteze; dar că de altfel apar mereu in Scânteia articole despre Canal; nu le-a citit tovarăşul Achim? Aha nu^ştte să citească - dar dece n'a învăţat să citească tovarăşul ? Ce fel de comunist este ? Un comunist trebue să poată citi ziarul să înveţe şi teorie. Ce crede tovarăşul Achim ? Achim zise cu oarecare supărare: — Până'n primăvară, am să învăţ să scriu şi să citesc! Şi eu cu nevastă-mea, chiar mâine plecăm la Canal! Si astfel porniră a doua zi la drum. El ducea copilul în braţe, iar Evdochia purta legătura cu lucruri pe cap. . , Umblară până la Basarabi, pe şosele cand asfaltate, vinete, cand prăfuite si albe, între ţarini pleşuve. Nicăeri nu se zărea vreun copac. Tractoarele care arau miriştile întinse până'n zări, ridicau nori uriaşi^ de praf. La Basarabi treceau neîncetat pe şosea camioane grele încărcate^ cu oameni si materiale. Achim făcu semn unuia în care era un şofer gol pana la brâu 'si camionul opri. Achim îşi urcă femeia şi copilul şi porniră. înăbuşiţi de 'praf trecură pe lângă un şir de tractoare care trăgeau betoniere ne'sosea si pe lângă o macara uriaşe ce mergea încet, urnind din şenile. Deodată 'camionul coti la dreapta pe un fel de drum topit în stepa pustie, şi trecu printre culmi scunde, peste podişuri cu iarba arsa de soare şt cenuşie de praf. Evdochia zise speriată : — Nu merge la Poarta Albă! Copilul începu să plângă văzând-o atât de îngrijorată. Achim bătu cu pumnii în acoperişul de tablă al cabinei şoferului, de. geaba. Pe drumul proaspăt croit peste ierburi, mergeau drumeţi ca şi Achim, cenuşii de praf şi în aceeaşi direcţie. Camionul se urcă pe înca o culme, şi deodată, de sus Achim si Evdochia văzură o zare largă, şi în valea puţin adânca forfota' de oameni, echipele de săpători în gropile cafenii proaspăt săpate, schelele albe de barăci în jurul cărora mişunau dulgherii, stivele de cherestea, camioanele oprite, camioane umblând prin şantier, doua camioane goal, care urcau cSaste îndărăt spre Poarta Albă, căruţele cu pepeni m ^rul cărora se 'ngrămădeau oamenii, sacalele trase de măgari, fumul care st ridica de sub cazanele cu mâncare între nişte lăzi mari, goale. Achim îi zise copilului: — Nu mai plânge, mă! Ia te uită! Şi-1 ridică deasupra cabinei şoferului, să vadă. Copilul înceta din plâns. „ , . • - u ; . Se dădură jos din camion şi trecură pe langa trei oameni in hain, bune dintre care unul avea cizme roşii, solide, şi râdea aratându-şi gingiile, iar altul, înalt şi subţire, cu o faţă aspră, îşi ştergea faţa de sudoare 58 PETRU DUMITRIU udă furtuna Pe rnnii îl n^- "^Pura sa sape. Rabdara de foame, îi ^"genunchi B^X^^SS^ ~ Achime... — Ei ? zise Achim săpând mai departe. — Ai auzit ce-a zis tovarăşul ăla ? Achim nu răspunse numai' decât «„„ - , afară din groapă şi <„figea iar cazmaua Zise ' repede păn,ântuI — Ce ? Că o să le dea case la muncitorii fruntaşi ? — Da. Şi săpă mai departe. Evdochia misp «i po v,„,„ t • . IV Chirsan din Danilofca 2.3£«tE:u,p,i,m •* * crafts hălli h „i,: i • 7 ra peste aDe; căci satul se află împresurat de şi itÎur?moariede ^ P* * braţe înguste turle sp^ilTLîl^S o rr'^T^6 U"a de *Ita' d°«a sus, ca o ceapă Cupola e din tablă T ""^ Pântecoasă Ş> ascuţită încât e de un verde ce pare alburi, ^-7 ^ d& C°dM de din biserici e slujită do nonă 'T21'6 zăPuŞito^e de vară. Una rora de aceea 1 t Svi In.cealaIta slujesc chiar credincioşii, că-slujesc, credinc ş "Î'rSi'rSm ^ P°Pă' Credincioşii lumii şi domnia lui Antihrist. Cel ma asStVdZ0^ deSP'"e ternic, e unul Semion căruia i se Zun 16 ei> un om cu Slas P"- Dar undeva ta nglesuiah de nTT f", batlusca S«"'™- împletitură de nuiele si pSdtriin sno?f d \ f.Şl ^ ^ îngrădite cu uliţe întortochiate în care dort câ ni 1? I ' "ître SăldiIe §ăunoase acolo e casa lui Chirs Tsel minov Chir, ? ^ în praful ^ curată, spoită proaspăldefe ele Tui Ave ? ŞfM Z"™198' într'° odăită se vedea verdeaţă de sălci SUngard Ai V^f1"'" Pătfată' pr,n Care erau spoite albăstriu, astfel* că e?au ntc' ^ ^ racoare' Zidurile zâind o muscă pe ungeam 1 ?' ma' red- Se auzea ba" ljlmji— li. iui DRUM FARA PULBERE. 59 Şi masa era curată, cu scândurile spălate, frecate cu peria. Chirsan Selimin'ov şedea la masa asta cu coatele pe scândurile netede, pe care rămăseseră nişte fărămituri de pâine. Pusese coatele pe masă şi fruntea în palme şi stătea aşa. Nu se mişcase de un ceas. Nu scotea nici un cuvânt Fetele lui umblau prin casă. Una punea lemne în cuptorul plin de jeratic,, şi care împrăştia împrejur dogoare. Chirsan le auzea pe fete umblând prin casă, dar nu lua aminte la ele. Ştia că băeţii sunt la pescuit pe mare, că au nevastă şi. casă şi nu se gândeau la ei. Stătea aşa, şi nu se gândea la nimic. Spre seară, se ridică. Era un bărbat înalt, subţire în mijloc şi lat în spate. Avea o barbă scurtă, căruntă şi ochi albaştri. Până de curând, umbla drept, acuma se încovoiase. Trecu prin casă. Fetele scoteau pâinea din cuptor. Erau încălzite în obraji, cu picături de sudoare pe feţe : una bălaie şi totdeauna îmbujorată, alta cu părul castaniu şi pielea mai întunecată şi mai palidă. Chirsan nici nu se uită la ele şi ieşi în uliţă. Mergea încet, şi f.e uita drept înainte. Pe la colţuri, erau grupuri de câte zece-cinsprezece flăcăi care stăteau de vorbă. N'aveau nici o treabă. Nici pământ nu era deajuns, nici unelte de pescuit nu erau deajuns, pentru câţi flăcăi creşteau în Danilofca. Chirsan mergea înainte, cu picioarele goale prin pulberea groasă a uliţei. Se potolise arşiţa zilei de sfârşit de Iulie. Cerul se făcea liliachiu. Pe aproape de una din biserici era casa predicatorului, batiuşca Se-mion. Batiuşca Semion era în poartă, cu barba mare, roşie, revărsată peste rubaşcă. Ţinea în mână o carte şi o tălmăcea celor dimprejurul lui. Aceştia erau oameni din sat, pescari şi plugari bărboşi şi cu ochi albaştri. Chirsan se apropie şi ascultă ce spune predicatorul batiuşca Semion. Acesta spunea : — Şi acum să vă citesc cum erau lăcustele acelea. Iacă ! Uite ce scrie aici ! Şi bătea cu degetul în fila cărţii. Citi : — „Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier ; şi vuetul pe care-î făceau aripile lor, era ca vuetul unor care trase de mulţi cai, ce se aruncă în luptă. Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreeşte se chiamă Abadon iar pe greceşte Apolion..." Batiuşca Semion se uită împrejur dela un om la altul, cercetător, apoi murmură : — Ăsta e Truman ! Iar lăcustele, înţelegeţi voi ce înseamnă. Avioanele. Le-am mai văzut noi în 44... Ia uite ce scrie aici : „A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor!" La fiecare cuvânt, bătea în fila cărţii cu degetul arătător, gras, gros, alb, păros, şi apoi îl întindea către cei de faţa. Chirsan privea degetul acela cu mâhnire, şi fără să asculte cuvintele predicatorului. Deodată se trezi din amorţeală şi ascultă atent. Batiuşca Semion zicea : — ...Noi sân tem vinovaţi! O să vie urgia, şi ne va prinde păcătoşi! Oamenii nu se pocăiesc, fraţilor. Biserica e pustie. Ruşine, ruşine să ne fie, că slujitorii lui Antihrist, ce cu făţărnicie îşi spun pravoslavnici, măcar că şi la ei ăi mulţi au părăsit biserica, dar măcar câţiva tot se mai duc. Ai noştri pravoslavnici, s'au lăsat de tot. Şi nu se gândesc că vine urgia ! Se întrerupse şi se dădu la o parte. Poarta scârţâia ; de câteva clipe se auzea în curte tropot de cai. Poarta se deschise şi doi din feciorii lui 60 PETRU DUMITRIU £t%f|^ -••«■ cal ,na]ţi, graşi, cu păm] Ii Privi cu" mulţumire um tre Isi%t ^ ^II ■ avea batiu?ca Se<™"-teles. Era mare iubitor de ca umo i ÎSr* ^ m°mâlnâ Ceva neîn-" se uitară după 0.^5^?^ Dar V."A Va^ .'^f'" lacăte, Şi 'şap^ ^ amare. Dece ? Pentru 7ă oamenii Pn " Pamântului> V toate apele vor fi departe. Şi-au pierdut credinţa P°CaieSC' 0amenn păcătuiesc * mal Se plecă înainte si şopti • î ÎSSKTX^rcredin,a- — De mine vorbeşti, Semion ? batiuşca Semion clipi repede de câteva ori si zise • - Nu, Ch.rsane. N'am vorbit de tine ? da, de mine\or^ cutremurarea de mânie. - Ba zeci de pogoane ^7^:™ M > tu 3Î pat™ un păcat ? 1 rtL cal' Al adunat atâta avere fără nici P=ecă ^Vs^ZSS^lZZ"! StfnŞi^fierbând de topi iarăşi în amărăciune So'nwl P3~U! 1 86 încetini ?! mânia i se cenKo, care era secretara oJantâţS df^aS d^ Jaf ^ ™ Stepok ^ să-i raspundTsSok d^'ef^i ^ ^ 'Ch,rsan «'* vindu-1 cercetător. II întrebă: ? 53 Umble pe Iân8ă ^ pri- — Ce s'a întâmplat ? P°vestli^^^ ^ SUpărare- Câ"d de el. Chirsan vorbea greu, si Ini" 0131 dep31"te- Stepok se tine* după «n picilr in'grir Suia ^ ^ ^7' eopii, când iacă, sânt cu Acuma ea e moartă. Nebunul de mine 1 Că ^ bătrână Şi ea rodeam... Ii ziceam : ce bătrâni? Sâtineri" P^™1 m pÎ6pt * l! adau8ă> «Plicând şi desvinovătindu-se • ™* băteam ^Z^T^Tl^T ^ ^ ^ *' Santem tineri, dacă vrei tu 2ambea' uite a?a, slab. Zicea ■ vesti-sifîn^^K z!se"dU-Se ^ P£ Pama^ * uita Ia chipul ne- -svir^ŢcTL^ aIa d--mi spune Strângea iar clin puIî.ltepT^eo?■= * ^ ^ ? ~ fcŞti singur în casă ? DRUM FARA PULBERE.., 61 întunecat Chirsan şi adăugă : — Nici de lucru nu este... Stepok întrebă iar : — Dece nu te duci la Canal ? Ai văzut ce vorbesc oamenii ? Mulţi se duc, dela noi... Acolo-i mare nevoie de oameni... Chirsan îl privi şi zise : — Ce să fac eu acolo ? Eu sânt zidar... — Păi o să se facă oraşe întregi, noui, zise Stepok. Chirsan zise morocănos : — O să se facă... — Da, moş Chirsane. O să se facă. Trecea pe lângă ei, şi se depărta o căruţă. Un om voinic cu barbă roşcată mâna caii, şi în căruţă erau două femei îmbrobodite, şi un bărbat uscăţiv. Stepok zise : — Uite, al dracului chiabur. Fedos ăsta, prietenul lui Semion, pleacă. Are să câştige cu cărăuşia de pământ, şi mai mulţi bani decât are; şi prostul ăla de nepotu-său merge şi el, ca săpător... să-1 jupoaie Fedos până la sfârşitul vieţii ! Se duc după bani. Şi tu, care ne eşti prieten, şi om muncitor ca noi, stai aici şi-ţi fărâmi inima... Du-te moş Chirsane, că acolo e nevoie de dumneata, şi de meserie şi de puterea dumitale... E nevoie de oameni adevăraţi ! Chirsan ascultă cum îi vorbeşte Stepok. Vasăzică el, Chirsan, e un om de care mai au nevoie fraţii lui, oamenii ceilalţi ; un om folositor, şi care e chemat şi aşteptat, un om care poate ajuta la o lucrare mare, de care se vorbeşte în toată ţara... Nu e un păcătos care să se târască pe pământ, zdrobit ca viermele de păcat şi ruşine.. Acestea se petreceau cu câteva zile înainte de a sosi Chirsan pe şantier. Duminică veni în sat un camion mare, verde, în care era Artemie, feciorul lui Tihon. Artemie era de mult muncitor în port, la Constanţa. Stătu în mijlocui satului, în uliţă şi vorbi cu flăcăii care până atunci rezemau gardurile în neştire. Seara cântară şi băură, iar Luni dimineaţă plecară înghemuiţi în camion şi cântând în cor, unii cu glasuri adânci, alţii cu glasuri înalte. In vremea asta, Chirsan le spusese fetelor că vrea să plece la Canal, să muncească acolo Bine, zise Uliana ; bine, zisese şi Axenia. Axenia era cea cu părul castaniu şi ochii suri. Ochii aceştia luciseră o clipă într'un chip neobişnuit. Chirsan le întrebase pe fete dacă vor să vie cu el ■ da, răspunseră ele mirate că le întreabă, în loc să le poruncească, aşa cum făcea înainte. Şi plecară. A doua zi de drum, poposiră într'un sat, Vi-roaga. In mijlocul satului erau trei camioane ce plecau fiecare într'altă parte. Chirsan se trezi cu Axenia că-i spune : — Tată, eu plec la Cernavodă... Mergem să tăiem răchită pentru dig., mergem, cu şlepurile pe lângă ostroave. — Nu, zise potolit Chirsan. — Tu vii cu mine. — Dece ? întrebase Axenia. Chirsan începu să simtă cum fierbe mânia în el. — Fiindcă eşti copil, şi n'ai minte, şi trebue să te păzesc eu, zise ei stăpânindu-se. — Doar nu mai trebue să mă ţii de mână. Dacă n'am minte nici la nouăsprezece ani, n'o să am niciodată, zise Axenia zâmbindu-i cu ochii ei cenuşii ; şi adăugă : 62 PETRU DUMITRIU T^amâl^ uita împrejur si se pândea îh ^ T"3*3' cu mâna Ia gură ; Pumnii, aici, cu atâta lume pe u tă DaTde °H f ° °m°are Pe Axen'a cu moale, şoptind : P ta' Dar deodata auzi glasul tatălui lor, — Bine., du-te... la Certai pSIn^un ^ de prafS Chi"1 ^ Ce P'6Ca ^unseră pe şantierul cel nou si LII, - - ""San Ş1 cu fiică"sa Uliana Răbdară de foame în Pr mTz'i Ş i u7 a,ăturl de muiti alţii, răbufniră între Axenfa" bălrân * Pl°ala" Uliana era că a Pe eâmp, ^t-f iartî'.! P6 ™a" 86 ^ "liana, sâpând şantierul. SlS^hisTn'^^uSri*' Pr,mă dUP§ ^ a în văzduh, şi zise cu îngrijorare ^ Şi "e§Ti Ce se «d«r,au La proră era agăţată o ancoră mare sTne tabla Ir " gI"°S' de cărbune-albe, Caliopi. Vântul gonea fumulpeste 1 1" SCna CU ,itere mari- în urmă matahala sură a unui sl£11?l ? f"10^6™1 înai"ta trăgând Şlepul se numea Betty 4, şi era încărcat „, g Ş' mai înaIt decât eI = Printre ei era şi o fată car rfe 1 ^z. cu materiale şi cu oameni. V 7a/ă/ 5/ //// alb de praf de piatră i Z£ ^a Fumul negru' mestecat cu un nor de piatr'ă, întS^ ^'acoio era cariera stâncă în râpe roase de vreme w ce"şi.afatau pe alocuri miezul de coroanele înalte ale fatilor Af ° 86 Mmda caIea feratâ> pe sub ale administrat de barăd' cIădirile de piatra cu var, oameni în slop tă găleţi de'v?^ ^ C°"StrUiaU- M stroP^ - Iordan stătea cu băetii L 'TT Ş' înC°io- burat, nemulţumit, îsi scăSa m, sHt 1 treptd°r administraţiei. Era tul-semăna cu ei, dar avea fa a mai pS fiU"8ăU CeI mars> ' cene groase, arcuite, pesteochTneVr\? ?>= «vea cârlionţi negri, sprân: cele bune, cumpărat; a magaztaul d VaH E" Mcat în hain^ drepţi, ^umflaţi cu vată. lord/n 1 întrebă • Ca'"an8ebes' c™sn, cu umerii Vrei să PS băete' 16 mal întreb odată> ?i p'ormă nu-ţi mai zic nimic. DRUM FARA PULBERE., 63 — Vreau, zise Bănică. — Dece vrei, mă ? întrebă Iordan. — M'ai mai întrebat... — Şi ce mi-ai spus ? Prostii. Nu ţi-e bine aci ? Ce drac a intrat în tine ? Una^două, hai, o'ntinzi la drum. Dece vrei să pleci ? — Păi... dece să nu plec ? — Nu'ntoarce tu vorba. Mereu întorci vorba ! Dece vrei să pleci ? — Păi... să mai umblu şi eu prin lume, zise băiatul cu un aer plictisit. N'ai văzut că e nevoie de oameni... de muncitori calificaţi... — Ce se umflă dumnealui că e calificat ? zise Iordan necăjit. — Bă ! Un salahor ca mine face cât zece şmecheri de ăi calificaţi! Stătu şi se gândi puţin. Uitase unde rămăsese cearta. Apoi îşi aduse aminte : — Ce, tocmai de tine e nevoie ? Bănică se întunecă uşor : — Dac'ar zice aşa toţi, nu s'ar mai face Canalul... Şi începu să urce scările. Tată-său îl ţinea de mânecă şi vorbi tulburat şi mişcat: — Măi copile, tu dacă pleci, pe mine nu mă mai vezi! Tânărul îl privi atent, apoi zise cu o umbră de zâmbet: — Ba viu eu şi te caut... Nu te poţi ascunde. Şi sui scările, sprinten. Sus, se opri, se'ntoarse la tată-său şi-i zise : — Parcă-i mare lucru ? Ce ? Vino şi dumneatale ! — Eu ? strigă Iordan. Ce, sânt capiu ? Dece să viu ? Am mai văzut eu de astea. Nu-mi trebue mie viaţă de rob ! Du-te tu. dacă-ţi convine i Eu nu-s nebun... Băiatul dădu din umeri şi intră pe uşa deasupra căreia scria : Sindicatul. Iordan rămase mut şi încremenit. Cellalt băiat, Tudoriţă, mai voinic decât Bănică şi îmbrăcat într'o salopetă murdară, zise : — Hai şi noi, tătuţă... Şi văzând că tată-său nu răspunde, adăugă : — Dă patruzeci la sută peste salar. Iordan îl privi atent. Apoi zise hotărît: — Ilt bag în patruzecile mă-sii de salar ! Şi se' uită încordat la uşe. După cinci minute mormăi . — Ce i-o fi vrăjind preşedintele. Precista lui de copil... Tudoriţă zise insistent: — Hai, tătuţă... Zău, mă... E rost de câştigat bani.. Zicea bani apăsat, şi de aproppe, mai-mai să-i vorbească în ureche lui tată-său, în chip de taină mare. Dar Iordan nu-1 asculta, ci zise : — Mă, să ştii că mi-1 întoarce pe preşedinte . — Cum să-1 întoarcă ? întrebă Tudoriţă. — Cum ? Deşteptule! Cum... mormăi Iordan nemulţumit. Apoi isbucni ■ — I-am spus : tovarăşe, Bănică al meu o ia din loc — zice: cum aşa? Unde? — La Canal; şi te rog frumos să. mă serveşti, că şi eu teoiu servi... nu-1 lăsa ! Zice, cum să-1 las, ce, avem prea mulţi mineri, să-1 las ? Nu poate părăsi întreprinderea ! — Ei, şi ? întrebă Tudoriţă — Ei, şi uite-1 cum stă ! Să ştii că-1 întoarce pe dos ! 64 PETRU DUMITRIU pa^/SV -ea cu ducă n7melil? SSdeiTnoaSr 21 ^ d"ta; La Ca"aI să se şi noi, doi-trei munctori aJUta Ca"a,u! CU nimic' ^gem dintele."" NU ^ Pled' mai frate- De tine e "«voie aici, zise prese— Ce, nu se găsesc oameni în locul meu ? Bănica tacu o clipă apoi începu iarăşi neobosit • pTesedinWrP^Î' tOT3răŞe Pre?edi»te"Că tot eu am dreptate! Uite - Preşedintele ridica sprâncenele. Bănică zise: — ...au venit băetii ăia cinci dela ţni,,, r Tot ca ei am făcut scoa a pe şantier L R 1, 15 mai breaz Ca ei ? «ficaţi. Cinci sânt, tovară e" si'eu plec unul A ! ^ minerl-<*' că-i o lucrare mare că tot Dononii w> * Ut Ce zice Partidul, titi şi dumneavoastră d că nuTt im teti' ? Şl no1' nimic- Soco' se ducă, Pe cine-o să t limite LP Al de se du ^ ^ h arde că,câeI* să n'o să se dea niciodată Tn ă ăt dela greu cYHă r" * d°rmta aSta' zică : tocmai eu care m'am InntJt ts ■? le fle rUsme' Ce"° să n„-n,i da,i drumu,, LL^'S'la 3 ™ ^ ? •*» răspunse "«er " '™aril5,!- ZiM B™M Cellalt ireabă. No™." faCl"a- C5 °U !'8 lK""tl nimic» 1 5' «um, că am — Măi, măi, măi ochilor inscripţiile albe C F R ?„,"," Se "it5 cnm " ,rec prin Iata ioane rosii pe care se tnlrezL „h '°775- 5i ™- de-a^n^r^ta,^ „SfS if^ri ^ daca" n„ ni se ,opeşle viata ,„ „oi peT8rai„it™' %'„";, n°^'if" deam, nu cumva îmi muriţi acolea ■ V \ ' Ş1 ma gan" Da' acilea ce ? Ne e rău ?P aC°pen?ul vagonului, peste noapte ? — Nu-i după rău şi după bine. tătuţă zise Răniră m • • ~ unde-i nevoia de oameni. Bănica. — Mai e şi după DRUM FARA PULBERE.. 65 — O să ne deie patruzeci la sută peste salar, zise Tudoriţă, mulţumit, ca şi cum ar fi şi avut în buzunări cei patruzeci la sută. Prin faţa lor, trecu locomotiva din mijlocul trenului de platforme, şi mecanicul îi privi cu o curiozitate leneşă, apoi iarăşi urmară blocuri albe, grele, şi ţăcănitul roţilor pe încheeturile şinelor. Iordan întrebă, necăjit şi pus pe ceartă : — Şi cum e la Canalul ăsta al vostru ? Ce mare pricopseală e acolo ? Ai ? Dar era totuşi învins ; avea să plece şi el. II lăsă pe Bănică să-1 ceară şi pe Tudoriţă, şi se uită pe fereastra trenului, pe când străbătea câmpia Dunării spre Răsărit. Drumul acesta îl făcuse în anul secetei, în anul foametei, şi îşi aducea aminte ca şi cum ar fi fost încă vie în el spaima de atunci, când călătorea pe acoperişul fierbinte al vagonului, printre oameni slăbiţi, cu glasuri bolnave, iar de jur împrejur era câmpia arsă, cu puţuri secate, şi nu se mai vedeau vite, căci erau tăiate din lipsă de nutreţ. Acum nu mai era aceeaşi câmpie; grânele stăteau înalte şi coapte, se vedeau batoze treerând pe arii, şi care încărcate cu movile galbene de paie. Iar în vagon, oamenii mâncau din pite albe, mari, rotunde. Era mai ales unul într'un colţ, cu cuţitul într'o mână, slănina în cealaltă şi pânea lângă el, pe bancă, şi mânca încet, neobosit, de ceasuri. Altul, tot în straie de ţară de prin Banat, şedea lângă Iordan şi se uita pe furiş la cel ce mânca, într'un fel atât de ciudat, încât Iordan crezu că-i e foame ; şi deodată cutremurat de amintirea foametei, scoase şi el traista din cui şi-1 pofti cu cârnat şi pâine, dar acesta mulţumi cuviincios şi zise că nu-i e foame, că a mâncat. La Bucureşti, se urcară în trenul de Constanţa după amiază. Era o zi blândă din şirul de veri potolite care au urmat seceta cea mare. Liniile străluceau în soare întreţesându-se spre Triaj. Acolo, în strălucirea metalelor întretăiate pe pietriş de cărbune, manevra o locomotivă. Un tren lung de călători intră cu ţâşnituri de aburi Ia peronul din stânga, unde aşteptau grupuri de oameni, în umbra de sub streşinele de ciment. Undeva, un glas uriaş bubuia în megafoane, vestind plecarea trenului 1501, spre Braşov, Cluj, Oradea Mare. In umbra odihnitoare de sub acoperişurile de sticlă, atârnau pancarte nesfârşit de multe, făşii de pânză roşie, ghirlande de frunziş înconjurând portretele uriaşe ale lui Stalin şi ale conducătorilor partidului. Pe pancarte. ,litere roşii spuneau : Trăiască Uniunea Sovietică, bastion al păcii şi libertăţii popoarelor! înainte pentru realizarea şi depăşirea planului de Stat! Să trăiască şi să înflorească R.P.R. scumpa noastră patrie! Pe peronul cel mare, oameni în cămăşi, cu neveste şi copii, beau bere la mesele scoase din restaurantul prea plin. Tineri cu părul uns şi ondulat, şi cu braţe slăbănoage ce, ieşeau din mânecile scurte ale unor jachete de in bleumarin, îşi aprindeau nouile ţigări parfumate, Victoria. Grupuri de brigadieri în salopete noui, cu picioarele goale în sandale, şi cu bonete pe ceafă, aşteptau cu mâinile în buzunar, îngrămădiţi la intrarea peronului 8. Râdeau şi vorbeau tare, cu glasuri din care unele rămăseseră copilăreşti. Miliţienii cu pistoale mitraliere pe umăr, se plimbau agale pe pavajul răsunător de pietre galbene. 5 66 PETRU DUMITRIU In trenul de Constanţa năvăli o lume pestriţă, muncitori cu neveste şi copii, cu boccele, cuiere de nuiele şi saci de pânză, ţărani cu cioarecii strâmţi de postav cafeniu negricios, oameni în haine orăşeneşti bune sau tocite, câte unii cu ochelari de soare şi întovărăşiţi de vreo femeie cu părul vopsit blond roşcat, strălucitor. Dar cei mulţi erau oameni vânjoşi, cu obrajii slabi, frământaţi de tinereţe aspră cu muncă grea. Doar cei tineri de tot aveau chipuri mai luminate, mai netede: ei crescuseră acum, în anii din urmă şi n'apucase nevoia să le sape brazde în obraji.. In salopete sau cămaşe şi pantaloni, unii cu haina aruncată pe umeri, şi mai toţi cu lăzi păstrate dela militărie, pe care era scris numele şi regimentul, se înghesuiau la vagoanele de clasa treia. Fiecare pleca singur, cu un fel de aşteptare în el, cu un fel de nerăbdare, care-1 făcea mai nervos, mai grăbit, mai vesel ca deobicei. Erau şi mulţi cu picioarele gqale, îngroşate de mers, desculţi, în straie ţărăneşti. Aceştia vorbeau în graiuri de prin Ardeal, bolovănoase şi încete, de oameni care se mişcă anevoie, dar cu putere. Unii, în cisme, şi, când erau mai maturi, împodobiţi cu mustăţi, se strigau prin mulţime, cu nume ungureşti : — He, Gyuri! Pista ! Ocsi! Erau unguri, şi se îmbărbătau să găsească locuri în vagonul care se umpluse într'o clipită. Unul sau doi rămăseseră în urmă şi acum alergau pe peron, ţinându-se de cingătoare. Dela fereastră, mustăcioşii şi tinerii raşi, curaţi, roşii la faţă de însufleţire, le strigau : — Hamarabb, ember, hamarabb ! Mai iute, omule ! Iar Gyuri, sau Pista, sau Sandor, se înghesuiau pe scară, strigând : — Menyiink, menyiinlc! — nu cumva să se piardă de tovarăşii lor. Mai erau şi alţii care vorbeau ungureşte mai tărăgănat, şi şedeau pătrat, proptiţi cu coatele pe genunchi. Ţineau cuţitul într'o mână şi slănina în cealaltă, de cum se urcaseră în vagon. Aceştia erau secui, oameni care tac mult. Dar nu încăpuseră toţi cei de pe peron. Unii rămăseseră jos, uitân-du-se la vagonul din faţa lor, ca şi cum s'ar fi pregătit să stea acolo o mie de ani şi să ţie minte fiecare pată de cărbune de pe tabla roşie. Alţii se resemnaseră, glumeau şi râdeau, hotărîţi să aştepte trenul viitor. Unul se depărta alergând cu coatele strânse la trup, ca un sportiv, după cine ştie ce treabă, pe jumătatea cealaltă, mai goală, a personalului. Din mulţime, un glumeţ strigă gros şi înfricoşător, ca o santinelă în noapte : — Stăăi ! — Am stătut, zise alergătorul fără să ridice glasul şi mai ales fără să se oprească din fugă. Se topi în gloată. Dintr'altă parte cineva răcnea de cinci minute, la intervale de o jumătate de minut : — Floricăă ! Bă Florică, băă ! După zece minute, la aceste strigăte pline de mâhnire răspunse din bulucul de oameni care se frământau în faţa vagonului, o voce nepăsătoare plictisită : ' — Ce, bă ? — Unde eşti, bă Florică, băă? strigă iarăşi glasul cellalt, întristat şi cu o umbră de jignire. Dar Florică socotea desigur că se ostenise îndeajuns, astfel că nu mai răspunse. Cellalt porni să-1 caute, înghiontindu-se cu cei dimprejur, şi strigând plângător : DRUM FARA PULBERE. 67 — Ce nu spui unde eşti, bă Florieă, băă ? A ? Ce nu spui ? Iar în faţa unei scări pe care atârna un ciorchine de oameni, toţi vorbind tare, glumind şi râzând, se opriră doi flăcăi spătoşi cu pieptare de piele şi cu vorba rară şi neterminată, oameni din Bihor. Se uitară la vagonul plin, apoi unul la altul, şi tăcură. Atunci unul făcu un pas spre mijlocul vagonului şi întinse degetul spre tăbliţa pe care scria : Bucureşti-Nord-Cernavodă-Constanţa. Srigă cu glas adânc : -- Mă ! Cellalt strigă ca de departe : — Hău! Apoi se apropie şi citiră amândoi încet, rar, ce scrie acolo. Se uitară iar unul la altul. Unul întrebă cu îndoială, cu neplăcere, cu temere, ca despre un lucru pe care nu-1 iaci decât de silă: — Mere-om mă ? Cellalt, se gândi o clipă, apoi răspunse cu oarecare nepăsare, ca un om mai îndrăsneţ, şi căruia nu-i e frică de fitece : — Apăi . merem ; şi-apăi... vedem noi ce-om fa'... întâiul se uită la el ; se vedea cum îndoiala se topeşte de pe chipul lui mare. Deodată amândoi îşi traseră nădragii sub chimir, îşi scuipară în palme şi ziseră împreună : — Haida ! Şi se încleştară pe ultima treaptă, înghesuind în sus cu umerii şi cu piepturile pe toţi cei agăţaţi acolo. Sus, pe platformă, izbucniră glasuri mâniate şi o femeie ţipa, înăbuşită în înghesuială. Dar cei doi bihoreni îşi găsiseră loc. Trenul se puse în mişcare, încet, apoi din ce în ce mai repede, alunecând de sub umbra peronului, în lumina blândă a acelei molcome după amiezi de vară. Bănică şedea lângă fereastră. La stânga era Tudoriţă, iar în faţă era Iordan, care-şi aprindea o ţigară. Ei se uitau împrejur liniştiţi, fără să ia aminte la mare lucru. Doar Iordan râdea câteodată, mai mult din măsele, mai ales când îi căzu unui om o raniţă de sus din port-bagaj, drept în creştet. Apoi se uită de sus în jos, peste umăr, la copilul femeii de lângă ei. Copilul clipi. Iordan şedea cu mâinile pe genunchi. Râdea negru. Copilul se strâmbă, nehotărît, apoi începu să plângă. Iordan se întunecă la faţă şi se uită pe fereastră, nemulţumit. Se gândea : „Ce să le fac, dacă-i speriu ? Dacă a vrut a bătrână să mă facă cu faţa asta, aşa, grozavă ?"... Chiar în. sinea sa, vroia să se asigure că nu-i pasă ; dar era mâhnit, şi-i păsa. Bănică se uita pe fereastră. Oprite pe linii de garare la Bucureşti-Mărfuri şi la Triaj, erau şiruri lungi de vagoane ce purtau munţi de lăzi din şipci, cu zarzavaturi, butoaie de tablă, lăzi fără capac din care se arătau, vopsite verde, treerătoare de mână. Urmau apoi, pe platformele de încărcare, stive nesfârşite de cherestea, ziduri groase clădite din saci cu ciment. Bănică auzi pe cineva strigând : — Io-te barăcile prefabricate, bă fraţilor! Io-te cimentul! Vine după noi! Tresări şi întâlni privirea deodată trează a lui frate-său şi a lui Iordan. Se uitară toţi trei cu încordare la stivele de cherestea : se vedea bine că sunt piese de mai multe tipuri. Dar pieriră, îndărătul unui şir nesfârşit de vagoane-cisterne, cu ţiţei şi motorină prelinse pe capacele dela gurile de încărcare. Apoi urmară alte trenuri oprite, cu şiruri de. vagoane 68 PETRU DUMITRIU Cte™L?a ^J^r'rf^ de V°PSea Pr°aSPătă «n^e, batoze Roată»- ,1,7 fabnCa Ş1 Pe Care scria numele fabricii: „Vasile Roa,ta pe alte vagoane erau încărcate tractoare cu motorul acoperit cu pânza de cort şi secerătoare-legătoare, dinţate şi verzi P Insfarşit, barăci, magherniţe, tramvaiul 18 la capăt de linie m-oni de gunoi, lacuri, ape albastre, sub cei câţiva norişori albf In cVuniSe al dupa amiezii; şi apoi câmpuri nesfârşite, clătinate de vânhî uso?mar ginea Bucureştilor, primele întinderi de grâne coapte ? tremurător" aIT\ ^ PrMr'° Păd,UriCe de sakâmi cu frunzi?uI subţire şi tremurător. Aici, la marginea oraşului, între lumini si umbre la adăoostui frunzişurilor mărunte în care se juca soarele, stăteau pe o linie cuprinsă de «erbur, câteva, vagoane pe care erau montate tunuri antiaeriene cu evile svelte şi lung,, cu un fel de pâlnie la gură. Sortii în uniforme d ptnză u mâinile hTn T" C" ^ ^ caIători- °oi oU^ care se P»™baî cu mâinile la spate se opriră să privească trenul, şi făcură semne si ei înăuntrul vagonului, Bănică auzi deodată un glas bucureştean • ' — Stai aşea ! Care vapoare ? Cum să treacă ele de mare ? Alt glas insistent: — Iţi spui eu, Jeane. O să treacă ! , . ~ .CfLmă iei Pe mine cu iordane din astea, măi Gică ? Mie deeea- aTZ^L^-Ta* în P0H' Şl 3dUCe marfa Până la Cernavodă în şlepuri.. Ai citit Scânteia? Acolo scrie : Gică se împotrivi râzând : — Saschi ! Nu scrie nimic de şlepuri. Te-ai prins singur, Jeane... Toată lumea întinsese capetele şi asculta cu încordare. Secuii se opriseră din mestecat slănină. -- Măi, Gică, îţi dai tu seama ce adânc trebue să fie pentru ale de mare! Păi nu rentează, să sapi atâta ! Un glas observă liniştit: ^— Nici nu s'a apucat Jean de săpat, şi i s'a şi făcut lene... Ci-că* s'o luăm mai aşea, mai încet... Din grupul vorbitorilor isbucniră râsete. Ceilalţi călători se priveau unii pe alţii, râzând şi ei, dar fără sgomot. Băeţii care vorbiseră erau brigadieri, în salopete cenuşii, noui, cu capetele sbârlite, afară de Jean, paiid-măsliniu la faţă, şi cu părul negru, ondulat şi lucios de briliantină.' Acum râdea şi el, mai mult de necaz : — Ce, parcă nu tot eu îl săp ? O să vedeţi voi, nasoilor Bănica se 'ntoarse la frate-său. Râdea. Se uită la Iordan Râdea «i el cu sprâncenele groase, stufoase, încruntate; era negru şi cumplit,"dar — I-auzi, ai naibii ! I-auzi, ia ! împrejur, glasuri însufleţite se încrucişau : — O. să aibe şaptezeci de kilometri, frate... — ...io mi-s dulgher... — -Nici nu văzusem tractor în viaţa mea... — Ba la noi avea boerul... — Noi stăm numa' până'n toamnă... — Noi sântem o brigadă întreagă, tovarăşe... — ...ei, muncitor vechi, care cunoaşte meseria... Bănică şuera subţire printre dinţi, şi se uita cum scade soarele către DRUM FĂRĂ PULBERE. 69 zare. Se înşirau pe calea ferată gări unde trenul stătea îndelung, privit de muieri cu coşuri şi de vitele care rumegau în jug, în faţa căruţelor adunate la gară. Era linişte, o pace caldă, şi plină, o după amiază de vară îmbelşugată care se cocea la ultimele raze ale soarelui. Bănică întoarse capul dela fereastră. In câteva clipe se încinsese sfat mare. Iordan strivise sub călcâi mucul de ţigară şi o ntrebase pe femeia de alături unde merge. Ea îşi legăna copilul; răspunsese că la bărbatul ei, maistru mecanic la un atelier de pe unul din şantierele Canalului. Iordan zise : — Acolo mergem şi noi. Poţi să zici că toţi. Toţi câţi suntem aici în vagonul ăsta. Acolo mergem. Tudoriţă vorbi şi el din colţul lui, cu glas potolit: — Câţi oameni sânt în trenul ăsta, toţi, tot acolo merg. — Da, zise Iordan; iacă-tă-i, ungurii ăştia sau ce neam or mai fi, toţi, acolo mergem. E treabă multă de făcut, să tot munceşti şi să nu mai termini ani de zile. Termini una, începi alta. Fie că eşti maistru, fie că eşti salahor prost, muncitor necalificat. Uite, eu aşa sânt. Nu-s tehnician, nu-s cunoscător la ma-şini — sau oiu fi, dar nu mă ţin că sânt, — şi tot mă duc. Că şi cu sapa, şi tot poţi să-ţi câştigi o pâine, şi să fii om pe lumea asta. Azi, aşa e... Se uită zâmbind la muierea cu copilul. Vroia s'o necăjească, fiindcă vorbise atâta de mândră de bărbatu-său, maistrul mecanic. Şi dealtfel se plictisise de atâtea ceasuri de călătorie, şi i se făcuse chef de vorbă. începu iarăşi, fără să coboare glasul, şi arătând pe degete, degete groase, zdravene, bătătorite, cu unghiile îngroşate şi rupte : — Uite, eu plugar am fost; ostaş am fost; cărăuşie am făcut — cu caii fratemiiu, că eu n'am avut, şi când a venit seceta', în 46 şi mi-a secat maduva'n oase, mi-am luat lumea în cap. Am umblat cu băeţii ăştia doi a. mei, prin toată ţara. Ce n'am făcut? La cărbuni, la cocs, la încărcatul furnalului, la tăiat lemne - că şi pădurar am fost; si acum în urmă la cariera, pe la Oţelul Roşu prin Banat. Ei ! Toate mi-au plăcut Când nu mi-au plăcut, noroc bun, tovarăşe, rămâneţi cu bine, spor la muncă, şi sa fiţi sănătoşi. Şi nu mi-a trebuit să fiu maistor : Ce-mi trebue mie răspundere, bătaie de cap, grije, învăţătură la maşini? Mie dă-mi să pun mâna acolo, ştii, aşa, bătrâneşte pe secure, sau pe lopată, sau cazma, ce-o fi, şi dă-i ! Cât e norma ? Atâta. Bine : seara ta opt, să vezi unde-a rămas norma ! Ei, câştig, cum să nu. Am de-o ţoală şi eu, de-o ţuică, să trag un ţoiu-două, şi p'ormă mă 'nvârt odată de pe-o parte pe alta, şi dorm până dimineaţa, ca pământul ! Dimineaţa, iar. Ai de săpat atâta şi-atâta în opt ore. Bine, tovarăşe. Ce, parcă sânt legat de normă cu lanţ ? Sau de opt ore ? Zece ore ! Şi scot o sută cincizeci, o sută optzeci, o sută nouăzeci la sută. Mă ţiu de muncă, vârtos. Dar mă ţiu şi de blestemăţii. Mă ţiu ; dece să nu mă ţiu ? Sânt om în putere... Râdeţi, ai ? Râdeţi, dar n'aveţi de ce. (Le făcea cu ochiul, arătând în ascuns la muierea de lângă el). Asta e viaţa mea. Mai beau o ţigare, mai stau de vorbă cu tovarăşii ăştia, mai mergem la o şedinţă, ş'acolo, dacă e ceva : staţi tovarăşi, că nu-i aşa. Uite cum stau lucrurile. Să vă spuie nea Iordan... împrejurul lui se strânseră, cu coatele pe speteaza băncii, brigadierii, cei din Bucureşti, şi vreo doi-trei din ungurii mai tineri; iar flăcăii din Bihor, ajunşi în uşa pe care-o umpleau, îl priveau cu ochii mari şi gura 70 PETRU DUMITRIU căscată. Iordan se uită împrejur şi râse. Oamenii dela ţară îl cercetau din ochi bănuitori şi întunecaţi; căci pe el se mai vedea încă bine, şi pe cum îi stă hainele pe el, şi pe mişcări şi umblet, că e ţăran, sau că măcar a fost ţăran, o viaţă întreagă. Era oarecum de-ai. lor, Şi totuşi se purta şi vorbea într'un fel nemai pomenit, care-i umplea pe ei de uimire. Iar Bănică zâmbea şi se iuta pe fereastră. Iordan îşi făcu o ţigară din foiţă. O trase, peste vârful limbii printre buzele aspre cu barbă crescută repede şi ţeapănă Apoi, cu ţigarea între arătător şi degetul mijlociu, galben de tutun, zise iar : — Iacă-tă şi acum. îmi plăcea acolo. Şi ţuica lor e tare, foc. Şi muncă după gustul meu. Dar odată, ce să vezi ? încep oamenii : şo-şo-şo încoace, şo-şo-şo încolo, şi dă-i şi dări.. Ce e mă, cu voi? Păi să vezi, nea Iordane : că se face aşa şi aşa, dela Cernavodă la Constanţa, şaptezeci de kilometri, şi o să fie cincizeci de mii de oameni. Cum, mă ? Cincizeci de mii,, mi-s nici la Hunedoara. Ba o să, fie, nea Iordane. Ne-a zi la partid. Eu, zic : ia să citesc şi eu. îmi dă băiatul ăsta al meu ziarul, şi-mi spune : tătuţă, hai acolo că e mai mare nevoie de oameni ca aici. Şi-auzi ce zice partidul: oameni de nădejde, oameni tari, uite-aşa ! Şi ridică în aer un pumn pătrat, bolovănos. — Oameni de mâna 'ntâia, nu -chiţibuş! ; muncitori de, nădejde! Eeei... Când aud eu asta, parcă m'a ars. N'am mai avut pace. Nu zic că nu-mi place să stau la un loc. Dar când aud eu că se face un lucru aşa, cum nu s'a mai pomenit în ţara asta, şi poate în multe ţări, smăi, toată noaptea mă frământam. Zi tu, măi : aşa-i ? Bănică îşi arătă dinţii albi şi-i şterse fruntea de sudoare. — Zi, măi: mint eu ? — Aşa-i, tătuţă, zise Bănică zâmbind ,apoi se întoarse către cei dimprejur şi întări : — Aşa e, cum zice dumnealui. Iordan îl privi, cu tâmplele încreţite de râs. Zise: — Astălalt fecior al meu, el acum tace, dar s'a lăsat greu. Lasă,, tătuţă, că ce să ne ducem noi întâi; că se mai găsesc oameni; că aia, că ailaltă. Până i-am zis eu: băiete, se dă primă, la muncitori calificaţi, patruzeci la sută peste leafa de bază. Tudoriţă roşi şi se frământă, nemulţumit. — Io-te, eu sânt salahor prost. Dar m'am gândit să mai văd şi eu lume, să văd Constanţa... urmă Iordan. Jean, cel cu părul ondulat şi uns zise : — Perla Mării Negre... — I-auzi, că o să fie greu. Că nu-s locuinţe. Că una, că ailaltă. Lasă, că asta-mi place mie: să fie greu! strigă Iordan, neluându-1 în seamă. Bănică îl privea zâmbind — cu un zâmbet mult mai matur pe chipu-f tineresc, decât însufleţirea Tui Iordan, cu faţa lui aspră şi totuşi încrezătoare, neştiutoare. Iar Iordan râse bătându-se cu pumnul pe genunchi ; — Mă frate : o mie de milioane de metri cubi de pământ ? Atâta o să scoatem ! Cineva strigă în vagon : — Mai mult! Isbucni gălăgie, şi un alt strigăt se ridică deasupra ei ca o rachetă luminoasă, un glas limpede, înalt: — Dunărea ! Io-te mă, Dunărea ! DRUM FARA PULBERE.. 71 Trenul intră pe pod încărcat cu glasuri, cu strigăte. Metalul uruia cub vagoane, schelăria podului suspendat vâjâia la trecerea lor. Bănică se aplecă afară si văzu un şirag de capete, la toate ferestrele. Iordan işt arătă şi el la fereastră, capul negru, cu câteva fire cărunte şi gatul zdravăn, şi privi şi el Dunărea. Era o oglindă lucie în care malul de apus se răsfrângea cu umbrele lui si cu pletele albe ale caselor, tremurând în apă ca nişte de mult scufundate bucăţi de argint. Copaci şi turle pe ţărmul de Apus se înălţau pe cerul portocaliu în care cobora soarele moale al după amiezii târzii. Iar aici jos de tot, sub podul răsunător, pluteau bărci mărunte pe oglinda albăstrie'în care sclipeau foiţe nenumărate de lumină, parcă s'ar fi scuturat cireşi înfloriţi si cu podoaba lor vântul ar fi acoperit apele. Intre cer şi apa, atât de asemenea prin curăţia desăvârşită a liniştei lor înmărmurite in blândeţea înserării, pământul îşi întindea râpele de lut şi ele in culori luminoase si se mărginea cu văzduhul şi cu apele printr'o linie subţire. Jos, pe întinderea de argint a Dunării, pluteau bărci de pescari. Se cufundau în apă vâsle si unelte de pescuit; împrejuru-le luau naştere cercuri tot mm largi ce se topeau curând pe acea atât de curată oglindă a cerului, incaf părea şi ea un alt văzduh pe care pluteau luntrile ca nişte păsări depărtate Apăru apoi ostrovul larg dintre cele două braţe ale Dunării, turmele de oi păscând departe, ici şi colo, pete albe pe întinderea de iarba, cu insule de răchită si sălcii. Iarăşi Dunărea, şi în sfârşit maluri înalte, râpoase de lut si piatră, coşuri de fabrici: Cernavodă. Aşa — atat de luminoasă si de liniştitoare îi primea viaţa cea nouă, munca lor cea mare ? Lăsară în urmă si oraşul cu case pătrate şi acoperişuri de olane, risipit în aburul aurit ai sfârşitului după amiezii, pe clinele dealului şi in vale. Brigadierii din Bucureşti îşi arătau valea plină de case, de grădini prăfuite, şi spuneau : — Uite, pe-aici o să treacă... Pe mijlocul văii... Bănică se apropiase de ei şi se uita în vale. Era un oraş micişi vechiu turcesc, cu o linişte adormită pe sub salcâmii prăfuiţi. Bănică întrebă cu mirare : — Pe mijlocul văii? Da' păi cu casele ce-o să se facă, tovarăşe? Jean cel spilcuit, cu faţa măslinie şi ochii mari, migdalaţi, cu albul vineţiu, îi răspunse cam de sus : — Păi ce să se facă ? Le dărâmă ! Trebue liberată valea de ele... — Dar cu oamenii din ele? întrebă iarăşi Bănică, tulburat, uitând de sine şi fără să-i pese că le pare nătâng băieţilor acelora în salopete noui. Aceştia într'adevăr dădeau din umeri. Jean râse ; — O să le facă alt oraş ! Bănică se uită la dealul gol, de dincolo de ultimele case. „O să le facă un nou oraş". Oare ? Sau glumise, băeţandrul acesta bucureştean, şi oraşul din vale va fi dărâmat .şi oamenii daţi afară fără răsplată ? Dar nu se putea aşa : că doară partidul nu ar răbda una ca aceasta... Se întoarse încet la locul lui şi se aşeză tulburat. Va să zică nu era un lucru care să meargă atât de uşor, începi să munceşti şi totul se desfăşoară frumos, după rând. Trebuia dărâmat, trebuiau stricate case vechi, încălzite molcom de soarele multor după amiezi de vară ca aceasta, cu pulbere aurie în văzduh. Trebuiau mutaţi oamenii de unde trăiau, isgoniţi şi băgaţi poate, într'un oraş nou... începea aici o poveste aspră, ca prima zi 72 PETRU DUMITRIU a unei bătălii mari. Bănică strânse buzele; se gândea: „Apoi dacă-i răz-boiu, razboiu să fie ; de săpat, trebue săpat, întâmplă-se ce s'o întâmpla... Iar un oraş nou, neapărat că se va face..." Aşa îşi zicea el ca să se îmbărbăteze; dar în sufletul său era tulburat de asprimea planului şi nu credea că oamenii din vale vor primi adăpost Şi atunci, ca să nu se mai gândească la asta, luă aminte la cele de afară; şi deodată îi cuprinse inima acea îngrijorare, neliniştea apăsătoare şi simţământul că totul împrejur e sterp şi pierdut fără nădejde, — ca în vara atât de greu de învins şi de lăsat în urmă, 1946, vara în care eşise el din copilărie. Căci trenul intrase într'o vale mâhnită şi pustie. De ce treceau minutele şi calea ferafă intra 'tot mai adânc între culmile scunde, oamenii din vagon întorceau în afară priviri tot mai stăruitoare, glasurile se potoleau, râsetele se stinseră cu totul şi se lăsă încetul cu încetul o tăcere grea Era o vale pleşuvă. Rareori apăreau tufişuri. Aproape nicăeri nu se vedeau copaci. Iar tot ceeace altundeva ar fi fost verde, aici era cenuşie de praf. Praful însuşi era întunecat, şi acoperea în straturi groase frunzele late şi cărnoase ale bălăriilor din fundul văii. Aici, dealungul căii ferate -zemuiau smârcuri cu noroiul vânăt şi puturos. Valea se deschidea pe alocuri larg şi^ atunci se întindeau oglinzile palide ale mlaştinilor, vărgate de păpu-nşun înalte. Nicăeri pescari, nicăeri măcar oameni. Iar şoseaua era pustie. Pe sus, pe dealurile prelungi ce străjuiau valea, bătea poate un vânt subţire, fluierând a singurătate. Dar nu era nici un arbore care să se clatine pe întinderile sterpe. Părea să nu crească în zările acestea goale, decât trunchii morţi, vegetaţia scheletică a stâlpilor de telegraf. De-o parte şi de alta, se ridicau râpe de lut, scobite, roase dărâmate de ploi — un lut galben, în care cu mare greutate prind rădăcini ierburile sărace ale pustietăţii. Şi afară de apa stătută, adormită, nesănătoasa, a mlaştinilor, nu se zărea nicăeri nici o urmă de umezeală. Dimpotrivă, lutul sterp se fărâmiţa şi se risipea cu încetul, apoi, în pulbere uşoară, cenuşie, era bătut şi ridicat de vânt şi alerga în vârtejuri dealungul' văii' luându-se parcă la întrecere cu trenul, ca un câine cenuşiu şi smintit. Iar pe întinderea netedă dintre râpele de lut, părea a nu creşte decât mărăcinele, buruiana spinoasă scanthus, şi desişuri de oţetari jalnici, sub stratul gros de pulbere cenuşie cu care-i acoperise vântul ce bate slobod, adevăratul stăpân al pustietăţilor. Oamenii din tren se priveau şi vorbeau acum încet între ei — Iacă, aici am venit, mormăi cineva. Alţii clătinau din cap gospodăreşte şi cu o hotărîre aspră : — Multă muncă o să fie aici până să crească grădini... Bănică se uită la frate-său căruia-i pierise zâmbetul de pe fată si zise— Tudoriţă, aici-i rost de muncă grea... ' ' Ochii lui Tudoriţă alunecară fără să se oprească într'ai lui Tudor murmura: ' — Că noi nici n'am avut treabă alta... Puteam veni şi la anul Iordan zise încruntat : — Dumnezeul ei de paragină... O şosea înainta prin mijlocul mlaştinei, printre stufărişuri şi ape încreţite uşor şi devenite oţelii sub vântul serii. Trenul mergea mereu printre dealurile pleşuve, rotunjite, pe care se zăreau din loc în loc movile DRUM FARA PULBERE. 73 rotunde, morminte străvechi ale rătăcitorilor care străbătuseră în pustiul acesta din mijlocul Dobrogei, acum o mie şi două mii de ani. / Se opriră într'o gară stingheră, cu viţă de vie agăţată pe zidurih de cărămidă roşie înegrită de vreme, după cum via înseşi era albită de praf. Pe scânduri înguste, vopsite roşu bătute în cuie şi atârnate pretutindeni scria : Trăiască Confederaţia Generală a Muncii, Trăiască în veci prietenia dintre poporul român şi poporul sovietic, Trăiască Partidul Muncitoresc Român. Litera N era pretutindeni scrisă de-a'ndoaselea, şi roşul pancartelor se întunecase, nu mai era sărbătoresc ca în gara de Nord, ci luase ceva din mâhnirea locurilor. Prin gară trecu vâjâind un accelerat. Sute de copii ţipau veseli şi făceau semne la ferestrele vagoanelor. Ciripitul lor, ţipetele de bucurie, fâlfâitul mâinilor mărunte, pieriră repede în depărtare. Dar, mai plutiră o clipă, sgomoturi slabe în tăcerea puternică a culmilor mohorîte şi a râpelor de lut ce mărgineau golul văii. In vagon, cineva zise : — li duce la mare... Apoi personalul porni iarăşi, încet. Oamenii începeau să vorbească iar. Bănică scoase capul la Fereastră şi se rezemă cu coatele de bara de alamă. II apucase neastâmpărul: să ajungă odată la Constanţa; să înceapă odată lucrul; să se mişte odată din loc înmărmurirea aceasta mâhnită, oarbă, a văii şi a pustiului. Cum privea astfel, cu un fel de necaz întunecat şi de mânie locurile acestea, care trebuiau redate vieţii, se 'ntoarse şi se uită fără să vrea la un om care stătea ca şi el, cu coatele la fereastră ; şi rămase mirat, înciudat, că nu pricepe. Omul acela părea să fie înalt şi voinic. Avea un gât roşu, capul mic, cu trăsături subţiri, obrajii plini, negri-cioşi, şi bărbia grea, de om care dela treizecişicinci de ani se îngraşe. Fiind foarte brun, încărunţea de pe acum. Avea fruntea îngustă, ochii negri, mici şi cercetători, şi un fir de mustaţă îngustă, ca la actorii de cinematograf americani, de prin 1930. Mâinile îi erau frumoase, grase, cu degete rotunjite şi subţiate spre vârfuri. Le ţinea, una peste alta, cu o ţigară între degete. Omul acesta privea şi el, ca alţii, întinderea de pustietate şi sărăcie a văii. Dar nu se vedea pe faţa lui, ca pe feţele celorlalţi, mirarea mâhnită, necazul, hotărîrea de a locui şi a munci acolo până se vor naşte în pustiu oraşele şi grădinile. Nu. Omul zâmbea cu un fel de mulţumire batjocoritoare, cu nările încreţite de o strâmbătură uşoară de desgust. Bănică nu înţelegea. I se .părea că nu ştie să citească de pe faţa unui om, şi se gândi că omul o fi cu mintea departe, cine ştie la ce. Şi apoi totul era atât de uşor, de abia simţit, pe obrazul acela plin, negricios, cu mustăcioara de fante... Deodată omul se simţi observat, întoarse capul cu vioiciune şi întâlni privirea lui Bănică. Ochii mici, negri, de nepătruns, râmaseră o clipă nemişcaţi, apoi omul râse la Bănică. Avea dinţi foarte frumoşi, dar când râdea, i se vedeau gingiile, de un trandafiriu deschis, ciudat faţă de pielea atât de întunecată. Bănică îl privi şi mai nedumerit. Ce însemna râsul acela ? Dar omul îşi trase capul îndărăt şi privi înăuntrul vagonului. II văzu după aceia iarăşi, în gară, la Constanţa. Se revărsau din tren şiraguri de oameni, bărbaţi, femei, încărcaţi cu lădiţe, boccele, cufere de nuiele; coborau treptele gării scunde şi se risipeau în piaţă, grupuri-grupuri, care se îndreptau toate în aceeaşi direcţie, ocolind parcul cu copaci înalţi şi gard de sârmă vopsit cenuşiu deschis. Bănică îşi ducea lădiţa pe 74 PETRU DUMITRIU rmca ţeasta străinului faţă de obrazul mare si ceafa puterm'că O cănătână ruica, bine pieptănată, cu părul lins şi uns. Omul se depărta era mbrăcat in haine care fuseseră odată bune, iar acum abia se mai ţmea , pe el hame oarecum nepotrivite cu fiinţa necunoscutului. Bănică n'ar fi putut 1-ne dece, ş,, încă nedumerit, îl pierdu curând din ochf printre nîlS SVeoraŞ°uair t0ti mergeaU ^ SUS> ^ E Abia avuseseră timp să zărească marea. O văzuseră toţi trei ca pe un zid albastru, drept, îndărătul silozurilor si stufărişului de? catarge. Se înălţau deasupra vapoarelor trâmbe de fum repede pe strada care urca spre ţinta lor, biroUri!e fefona™ ' aceasta unde dacă te uitai dealungul oricărei străzi vedeaihVc păt Tr ? Cădea seara ş, vitrinele erau luminate: frizerii, lib arii, vitr ne cu pr^'ii u i ou1 i'u3tas?t tri^rimă ? !" «™ strâ'uS S - loun cu pasta, tricolore, piepteni, curele şi geamuri de ceasornic din nvlon aduse de mannarii de pe vapoare. Deasupra vitrinelo firmele purtau nume strame pentru ochii celor noui veniţi dinlăuntru! tărih PanaS Limb di Dracopoleos, Kustengian, Sebuh Ismet, sau Dr. Cemal'lbralm"arabu«iak niterne, cop», vener.ee, 10-12, 6-8. Pe trotuarele luminate de aceste fere tre runtf'm^: edrrgaz'me pIine>sau popu,ate doar de ^oiZo^ Teluză TeUd V ^ *? ^ ° mU'time deaSa> baetj în ™™ de pânza, fete de liceu cu coade pe capul lat, greoiu, cu ochii migdalati si oameni ,n cisme sau bocanci albi de praf, şi cu feţele arse de soare- aceş îpT^tSS cb.S,lv,n de departe'că nu sunt în ^ d^ L seră d^troîpf 2 llJZJ^ZSt tijT'-ei, intre au cu glas tare unde se fac' anga ările. P^ă^f St Ttre iră — Eşti calificat, tovarăşe ? — Da, îs miner... zise Bănică şi-i arătă omului hârtiile Cellalt îl scr.se mir'un registru şi-i dădu o hârtie. '! ~ Uite, tovarăşe. Ordin de transport. Mergi la cariera' de piatră • acolo e nevoe de dumneata. cai .era ac piatra , începeai chele at? V" f™^ ^ °m ™nt' ro?c°van, care începea sa chelească şi avea obrajii aspri, neraşi, supţi ... A- E+ "evo'e de dumneata acolo! repetă el, si: adăugă mereu cu ace laş. zâmbet deschis pe feţişoara sbârcită şi obosită- Ut>a,mereu cu aCL' — Cam.onul te ia dela garajul Regionalei. Pleacă chiar în seara DRUM, FĂRA PULBERE. 75 asta., că aici nu mai avem loc unde să adăpostim oamenii. Noroc, şi spor la muncă. Următorul tovarăş ! Şi se. întoarse către următorul, care era Tudoriţă. Pe Bănică îl uitase cu desăvârşire. înghesuiala celor care voiau şi ei să ajungă la masă, îl împinse pe Bănică la o parte, depărtându-1 de frate-său. lo'-dan îi striga peste capetele oamenilor : — Unde mergem, măi fii-miu ? Tudoriţă ieşi din gloată, cu foaia de transport în mână : o citea încet — Unde te-au trimis ? întrebă Iordan. Tudoriţă îi. spuse numele şantierului. Iordan' tresări şi se întoarse către masa cea mai apropiată, căci la prima nu mai puteau ajunge, prea-i împinsese departe înghesuiala. Vorbi agitat, prea tare, aplecându-se peste masă către funcţionar, un om cărunt cu fata verzuie de om bolnav de stomac : ' — Măi tovarăşe, uite ce ne-a făcut tovarăşul cela! Ne trimite pe unii într'un loc, si pe'cellalt unde-a 'nţărcat dracul iapa! ■ Funcţionarul ridică încet capul şi-1 privi cu ochii obosiţi, cu pleoapele grele. întrebă : — Hi, si ce e ? — Păi copiii mei, tovarăşe ; mereu am muncit împreuna, pe unde-am fost Dece să ne despartă ? Noi nu ne despărţim ! _ Toţi se întoarseră la el. Unii zâmbeau. Alţii râdeau de-a binelea. Cei doi flăcăi' din Bihor ajunseseră şi ei pe aproape şi-1 priveau cu mirare pe acest om care vorbeşte atât de îndrăsneţ către, domnii dela mesele cu registre. In faţa mesei, chiar lângă Iordan, o fată în salopeta şi legata cu o cârpă la cap zise tare: — Are dreptate, tovarăşul. Ce, parcă nu e nevoie decât numai n\. câte unul singur peste tot ? Funcţionarul se ridică în picioare, supărat: — Tovarăşi, noi lucrăm aici" douăsprezece ore pe zi să vă repartizăm, şi dumneavoastră veniţi cu chestii de-astea, că-ţi sânt copii, că mai ştiu'eu ce... Se poate, tovarăşe? Ce, eu nu am copii? Ii aduc aici să şadă la birou? „. Din gloată se auzi un râs tare. împrejur, ceilalţi mormaiau. Unul, din cei doi flăcăi din Bihor vorbi rar : — Apăi ei, nu-s oameni ? Ei, suflet n'au ? Isbucniră glasuri: — Păi bine, tovarăşe, nu vă gândiţi ? Unul strigă, peste capetele gloatei: — Măcar dintr'un sat să fie, şi tot împreună trebuie lăsaţi ! Fata în rochie de stambă se înroşise la obraz şi spunea apăsat: ^ ^ — Tovarăşe, lăsaţi-i împreună... Dumneavoastră nu vă gândiţi ? Aveţi şi dumneavoastră o inimă... Fiţi înţelegători. Apoi, necăjită în faţa neînţelegerii celuilalt, bătu cu palma pe masa şi strigă « — Tovarăşe, asta e birocratism ! Bănică se' uită la braţele ei rotunde, puternice, şi la încheietura dinăuntru a cotului, unde pielea era subţire şi părea rece şi mătăsoasă Apoi văzu mâinile : aspre, cu unghiile înconjurate de o linie neagra pe care Bănică o cunoştea prea bine: ulei de meşter. 76 PETRU DUMITRIU Ce se băga fata asta ? Bănică îl trase îndărăt cu sila, pe tată-său, scoţându-1 din înghesuială. Pe trotuar, Bănică îi vorbi cu patimă. Iordan se întunecă de mânie: — Ce mă 'nveţi tu pe mine, mă? Tu m'ai făcut pe mine, ori eu pe tine' Bănică se făcu palid. De ce urma Iordan, fiu-său era tot mai rece. In sfârşit, plecară toţi trei pe străzile încălzite încă de soarele zilei. In depărtare, la capetele tuturor străzilor strălucea printre case, marea. Iordan tăcea, întunecat. Se opriră deasupra portului. Se auzeau ciocnituri, uruit de lanţuri, sgomote de macarale şi de glasuri. Un vapor mare, ancorat la Gara Maritimă, scotea vârtejuri groase de fum. Iordan şi cu fiii săi priveau cum se lasă noaptea asupra mării. Primprejur grupuri de umbre vorbeau încet; cineva râdea, altul cobora treptele spre port, cu ţigara aprinsă, punct roşu în întuneric. Când se despărţiră, Bănică îl sărută pe amândoi obrajii pe taică-său, care însă nu-i zise nimic şi plecă. Bănică zâmbi, şi căută garajul de unde plecau camioanele. Apoi, înghesuit într'un camion, călători prin beznă. Şoseaua urca şi cobora în văi de umbră. Departe, strălucea şi tremura lumina lunii pe mare. Deasupra unui deal plutea o boare luminoasă. Cotiră într'acolo. Şi deodată apăru o râpă lovită în plin de snopii de raze ai reflectoarelor. Din prima privire, Bănică prinse doar o îngrămădeală de şine de cale ferată, şi trenuri lungi. Bătea vânt uşor cu miros tare, sărat, dinspre mare. Cineva fluera prelung, sus în râpă. Deodată, stânca isbucni în sus, în nori de praf şi de fum, şi pietre sfârâiră prin văzduhul întunecat. Un tren pleca; vagoanele platformă erau încărcate cu blocuri uriaşe de zece tone. — Unde merge piatra asta ? întrebă Bănică pe un om care tocmai trecea. — La Midia... pentru digurile portului ălui mare... al Canalului. — Aha, zise Bănică. Totul aici era nou şi totuşi semăna cu locurile pe care Ie părăsise. Bănică răsuflă adânc. Sus în râpă, o explozie răbufni iar, zvârlind stânci, cutremurând dealul şi văzduhul. Apoi încă o explozie, şi încă una, şi încă una, salbă de nori de praf şi de fum, năruituri de bolovani şi blocuri. Trenul cu blocuri de câte zece tone fluieră prelung, depăr-tându-se în beznă, spre Midia. VI Doi duşmani Micluţ era un om închis, tăcut. Cu greu îi puteai ghici gândurile; el nu ţi le spunea niciodată. In vară îl apucase o nelinişte. Primăvara fusese bine; scăpaseră satele de fugiţii din păduri care călcau casele iarna şi omorau oamenii. In Iunie fusese procesul. Mioluţ se dusese la oraş, să fie martor. Apoi, întors acasă, venise la adunările oamenilor, unde cereau muerile şi bărbaţii deopotrivă, să fie aduşi cei osândiţi, şi să fie spânzuraţi în mijlocul satului. Micluţ fusese şi el la adunări, dar nu vorbise niciun cuvânt. Votase moţiunile, cu mâna ridicată. Tăcea mereu. îşi vedea de treburi. Plivea grâul, sub ploaia măruntă şi rece care cădea mereu din negura joasă, peste dealuri râpoase şi văi strâmte. DRUM FARA PULBERE... 77 Şedea pe un pietroi, îşi sprijinea bărbia în palme şi coatele pe genunchi şi tăcea. Copiii se jucau primprejuru'l lui, în curtea pietruită, între casa de piatră şi zidul de piatră. Umede de ploaie, clăile de fân, grămezile de bălegar, miroseau tare. Dincolo, jos, mai în vale, vâjâia râul repede, verde şi rece ca ghiaţa, umflat de ploile verii umede 49. De partea cealaltă a zidului nu era nici un sunet. Acolo era casa lui But, cel judecat şi împuşcat. Uriaşe prelung bătrâna, maica lui But, în uliţă. Acum se potoliseră toţi şi casa părea ferecată. Micluţ şedea şi se gândea. Nevastă-sa îl chemă din uşe : — Mă, ce stai cu cotul pre jenunţi ? Nu şedea pe piatra aia, că t-: bolnăveşti .. Hai în sobă .. Micluţ se ridică şi o urmă ascultător în sobă, adică în odaie, şi se aşeză pe patul înalt, aşteptând. Femeia trebăluia prin casă. Micluţ zise ; — Hai, sboreşte... Adică : vorbeşte. Aştepta ca ea să vorbească. Nu-1 chemase în casă de grije pentru sănătatea lui, că ar fi-chemat mai întâi copiii din ploaie. Femeia zise : — Aşa spun ei : că tu eşti mai rău ca comuniştii... Mare necaz au pre tine... Tăcu. Micluţ întrebă : — Dece mi-s eu mai rău ? — Că tu ai fost omul lui But. — Omul lui But... mormăi Micluţ. — Le-am zis eu lor : că te-a muncit ca pre Hristos; că ortăcia ta cu But nu era alta, numa' cruce... Tăcură iar, amândoi. Femeia murmură : — Acuma umblă să te omoare... Micluţ îşi prinse tâmplele în mâini şi stătu aşa, întunecat: — Ştiu.. Apoi întrebă cu mânie : — Dacă mă omoară pre mine, dară cu ăilalţi ce-o să facă ? Că-i tot satul duşmănit pre ei... Dară asta nu era micşorare a primjdiei în care era el, de aceea se gândi multă vreme. Femeia aprinse lampa de gaz, aburită de răcoare. Afară cădea ploaie măruntă. Micluţ tăcea. Zile la rând nu spuse ce gând are. Femeia era neliniştită. într'o dimineaţă rece în care, deşi era vară, se făcea abur la nările vitelor, Micluţ o chemă blând : — Tu, Ano... Şi o luă de mijloc, punându-i mâna pe şold. Ea-1 privi mirată, răsărind deodată din neliniştile ei. II privea pe Micluţ, prima oară de multă vreme. De zece ani de când trăiau laolaltă, se învăţase cu el. Acuma-I vedea iar. I se umplură ochii de lacrimi. — Nu plânge .tu, muiere, zise liniştit Micluţ şi mâna lui grea o strânse tare. — N'au ei putere... — Mai îs slobozi, Micluţ, zise femeia. — Mai îs nebuni şi-or să-ţi ţie calea'n pădure, ca lui Lazăr âla din Rusca, ori lui Jura... Micluţ, Micluţ, zise ea oftând şi-şi frecă fruntea de umărul lui... El se gândea, concentrat. Zise : — Apăi... nu mai umblu eu în pădure... şi nici pre uliţi n'oiu mai umbla. Nici în Rusca, nici în Glugova, nici în alt loc. Ce am aici ? Bogătan 78 PETRU DUMITRIU nu's că ^Zot^oS^V01 Strâmtă; PămânM ^ P-t... Dacă-i vorba Femeia se uită la el cu ochi mari — Ce vrei tu, Micluţ? - s^ruS^uib^2'56 MidUt- * mă Călăt—... tească încet, arare, ce segTdise V P1"'^" MiC,U* sa-i poves- necunoscute^Sud^tTlT a^ucrcu tt/"6 ^P*"*" foarte departe, - Dară eu noi ce fad" tu^Midut ^ mam'le mân«* ^ = ţ» ţe gândi, încruntat, apoi zise •' ' ia un Ioc. ' b'ne' m'°iU întUrna !a loam"ă şi v'oiu lua Cu mine tot într'un tS femeT tbS^f ^„e necunoscute. . €i. Oftă. Şopti apoi : ' pasarea mâinii grele pe şoldul - DK^iC^M?^^" " «N— viaţa... f ~S Sat^rnT^ dSrUl'^ Strait3' 3dică **«■ Jura, secretarul organizaţiei de pa tld VeniÎT ^ C3Ute Pe l0" a! Jui ostaşi din trupele Ministerului dIntneTL nS?r%Tnte> pI"ton de cu bolovani de râu, mari si rotunz Omenii Cantand Pe ^ pietruită vara feţe arse de soare, negricioasa si cânHn, ^ "niformele gălbui de cuvintele desluşiţi, fără să schimbe vo alde si ^ " S°ldăţeSC- Rosteau «Iteneşti şi munteneşti. Trecur^ trooă n 1 nP Ş .av!au S^ri d"re şi limpezi, f cu ţevi şi maşinării de oţelI c ZtJj g* .Mlclut' CU că?tile ^ cap Here, mitraliere grele. cumPan.te pe umeri : branduri, puşti mitra- Cineva vorbi lângă Micluţ • Mi/mf ° tăf Şl "U "e făiea?te atâta armată Şi linişti 56 int°arSe * Vă2U Pe *>" al lui Jura, cu faţa Iui frumoasă - pt^neăM9m ZÎSe Mk]Ut Şi dădu di« ™i: tre mine tbt nu ma poate păzii - Iar te-or vestit că-ţi fac rău ? - tara, zise Micluţ Jura se întunecă la faţă şi se împietri . - ^l^M^s^ Şj Mrebă b- = - Care ? Nu Ie-oiu mai fi spin în ochi... cuieaza ei... Iar eu mă călătoresc. - Unde pleci? întrebă Jura. -ai sIo^i^'aşTl2^ tot omul care-i Jura se încruntă : ' ? eu ma duc- — De teamă pleci ? DRUM FĂRĂ PULBERE. 79 Jura zise : — Apăi că nu mai eşti tu tot ăla care-ai fost... — Zi zău? glumi Micluţ aspru. — Nu mai mi-s sluga lui But? D'apăi el îi mort! — Da, zise Ion. — Bine că-i mort. Iară tu... acuma eşti viu... Spuse asta într'un fel deosebit, privindu-1 gânditor şi cercetător_ totodată. Micluţ nu înţelese ce vrea să spuie Ion, dar îi întinse mâna şi i-o scutură sdravăn, sguduindu-1 : — Apăi eu mă duc în lume, că-i largă. Rămâi sănătos, Ioanie ! şi dumnezeu să te îmbucure. Şi plecă. Ion îl urmări cu privirea, râzând tăcut. Murmura : — Pre mine alta mă îmbucură... Apoi tresări şi strigă : — Micluţ! — Hău ? strigă drumeţul, — Te'ntorni la iarnă ? — Da ! strigă Micluţ, şi porni mai departe, pe drumul cel lung şi cotit, printre râpe şi tufişuri tainice. Matei Boşneac era fratele lui Traian Boşneac. Traian era închis de şase luni de zile pentrucă dusese de mâncare şi scrisori celor care năvăleau în sate din pădure. Fusese judecat de curând şi osândit la şase ani de puşcărie. Acum Matei şedea pe un pat înalt cu multe saltele şi perne, şi se înc'ălţa. Bătrâna, mă-sa, stătea lângă el în picioare, cu mâinile în pieptarul de miel. Era legată la cap cu broboadă neagră de mătase, strânsă de jur împrejurul obrazului înegrit şi înveninat de supărare. Nevasta lui Traian, tânără de tot şi fragedă, umbla prin odaie cu leagănul în spate.. Leagănul era de scoarţă de fag, ca o vioară fără faţa de sus, legat cu şireturi groase, împletite, încrucişate peste piept. Şireturile îi zdrobeau sânii femeii, care umbla mută, dând din umeri ca să legene copilul adormit. —- Tu să nu scoţi cuţitul, Măcei, zicea bătrâna. — Nici vorbă să nu vorbeşti... Fă-te bun cumu-i pâinea; numa'n foalele tău să fii cumu-i otrava — otrăvi-le-ar ochii dumnezeu... — Da' dacă nu-1 aflu ? întrebă Măcei. — Tu caută-1 în fundul pământului, şi întreabă aşa, acoperit, şi adă-mi-1, că nu l-am făcut pentru puşcărie ! — Dacă el s'o băgat în dinţii lor ? Dece n'o stătut acas' ? întrebă morocănos Măcei, care terminase cu încălţatul şi sări jos de pe patul înalt. — Acuma tu nu poţi schimba... — Nouă ei nimic nu ne-or făcut; şi iacă-tă, ni-s duşmani cu ei... cu tot satul. Numa cu muma lui But şi cu nebunii ălalalţi ni-s prieteni... urmă el să mormăie nemulţumit. Dar bătrâna mul asculta. Se uită veninos la nora cu obraji trandafirii : — Pre tine nu te doare ! Nora tăcu. — Au, au, au... zise jalnic şi tărăgănat bătrâna. — Cât i-am tot zis eu să n'o ia pre şoada asta... — D'apăi nici eu nu l-am vrut, că prea-i frumos şi cuminte, zise nora, cu faţa neclintită. Bătrâna tăcu. Măcei întrebă iar: — Da' dacă nu-i-acolo? — Te! zise bătrâna. Mi-o zis ăla, şi ştie, că-i boactăr! Care-i volnic 80 PETRU DUMITR1U să muncească acolo, i se. iartă din pedeapsă. Că n'o fi copilul mieu prost să nu se ducă... — Acolo-i muncă grea, zise iar Măcei. Nu dă el năvală.. — Nu te duci ? întrebă bătrâna pe un ton care-1 făcu pe Măcei să răspundă : — Ho., că mă duc... Când eşi în uliţă, trecu prn fata lui un pluton de soldaţi, aeeiaşi pe care-i văzuse Micluţ. Măcei se depărta fără să-i privească. Dar se gândea numai la ei. Nu se mai puteau mişca, puţini câţi rămăseseră prietenii lui But... Iar lui, lui Măcei, îi era frică. Şi se simţea singur în sat, căci oamenii i se fereau din cale, ca şi cum rudenia cu puşcăriaşul ar fi fost molimă. Nu mai putea vorbi decât tot cu rude de-ale celor închişi — căci de rudele celor împuşcaţi se ferea şi el; aceia erau prea turbaţi şi în cea mai mare taină tot ameninţau. Pe drum îl zări pe Micluţ- Se apropie de el şi voi să-i dea ziua bună. Dar simţi deodată că Micluţ umblă cu sufletul închis şi zăvorît, şi că-i e poate duşman. Nu era de mirare, fiind Micluţ prieten bun cu comuniştii. Unde mergea oare ? Măcei se simţea singur, şi ar fi vrut să vorbească cu el, cu un om; că doar pleca la drum lung, spre locuri necunoscute, să 'ncerce un lucru greu şi primejdios, împotriva legii. Dar Micluţ trecea şi ,'ncetinea pasul, ca Măcei să treacă înainte pe şoseaua udă de burniţă. Măcei trecu înainte şi începu să-1 urască pe Micluţ pentrucă e atât de închis şi duşmănos; dar se simţea prea slab pentru asta şî i se părea că Micluţ îl priveşte sfredelitor între umeri. Ar fi vrut să se 'ntoarcă, dar se stăpâni. La Glugova se urcară în acelaş vagon. Pe drum, Micluţ tăia slănină şi mânca feliile cu pită; mesteca încet, socotit, multă vreme. Măcei se 'ntreba unde merge Micluţ, şi se uita pe fereastră cum se depărtează şi rămân în urmă dealurile scunde, despădurite, mâncate de ape, tunelurile, strâm-torile, văile prăvălatice, îmblănite în mărăcini şi tufe, şi livezile înguste cu clăi de fân cocoţate pe stâlpi, ca să nu le ia ploile şi apele acestui ţinut sărac şi sălbatic. Unde merge Micluţ ? se întreba Măcei privindu-1 pe furiş. Dar Micluţ mesteca liniştit şi închis în sine, cu pita într'o mână şi cuţitul ascuţit în cealaltă. Trecură pe lângă oraşe, gări mari, pe lângă Dunăre, apoi dealungul câmpiei nesfârşite, pe ale cărei drumuri treceau camioane încărcate, şiruri de căruţe cu coviltir. Grânele stăteau înalte, în multe locuri secerate; era cald şi sudoarea curgea pe feţele oamenilor din vagon. Măcei se întrebă o zi şi o noapte, unde merge Micluţ, urându-1 cu patimă pentru puterea lui de a sta nepăsător, ca şi cum nu l-ar fi văzui niciodată pe el, Măcei. Ce este ql de vină că-i frate cu Traian şi văr cu But ? Micluţ i se păru prost şi rău; ar fi vrut să-1 calce în picioare; dar nu se putea, căci erau în lume, şi Micluţ era zdravăn, un duşman primejdios. După Bucureşti, Măcei înţelese unde se duce Micluţ; şi când ajunseră în stepa fierbinte, îşi dădu seama că e prea slab ca să se lupte cu tăcerea lui Micluţ; astfel că, săpând alături de el, se umili şi-i vorbi în clipa când era pe aproape Maftei. Răspunsul lui Micluţ îl miră : parcă avea ceva blând şi lipsit de mânie. Dar nu se putea. Acum îl ura prea tare pe Micluţ ca să se mai răsgândească. După furtună şi după ce camionul cu mâncare sosi târziu, alunecând pe pista noroioasă, un vânt cald uscă pământul. Noaptea, câteva zeci DRUM FAR PULBERE. 81 dormira in sat. Cei ce nu. găsiseră loc se întindeau în grupuri pe câmpul împrospătat de ploaie, intre mogâldeţe negre şi ciudate, cu capete mari rotunde : betonierele. Murmurau în beznă, sub puzderia de stele din cerul de un albastru întunecat şi moale, sub care stepa părea nesfârşită puternică încremenită in noapte. Măcei zăcea lângă Micluţ şi se gândea cuce vorbă sa-i tulbure liniştea pătrată pe care o ura. Zise : — Neico Micluţ... zic oamenii că o să lucrăm de silă - Dece ? mormăi Micluţ pe jumătate adormit. Aşa era mai fără apă- rare Măcei zise „ , T ApăL- or sa ne 'ncongioare cu miliţie, şi cu sârme ghimpate sa lucram aşa... ca robii... . Deodată glasul lui Micluţ se auzi limpede, treaz, semn că omul era împietrit, tare, duşman : — Te bag în... mân'ta, Măcei. ^ Apoi Micluţ nu mai spuse nimic, se 'ntoarse pe partea cealaltă si în curând i se auz, răsuflarea adormită. Măcei zăcu pe spate cu ochii la stele, otrav.t de nemulţumire, străin de murmurul oamenilor culcaţi cu zecile SopCţiimP' lnSingUrat fată de întunericul blând, şi licărul stelelor şi minunăţiile VII Victoraş Folosea, şofer de camion Şi acum iată cum venise pe-şantier Victoraş Folosea, şofer de camion Intro curte, pe unul din bulevardele dela periferia Bucureştilor e o clădire lungă, albă. La stradă, cu spatele la ea, este La Rapid, magazin de piese şi accesorii, garaj, reparaţii auto-sudură autogenă, C. Popescu-Garderop. Casa dela stradă n'are decât o încăpere, ce dă pe bulevardul înfierbântat ele soare, străbătut de tramvaie totdeauna pline si de căruţe, care, turme de oi, maşini, tractoare cu remorci uriaşe, cu ţevărie sau sine' Dincolo de bulevard sunt garduri, gropi, maidane si apoi un cartier nou de vile care strălucesc albe în depărtare. In încăperea aceea se află sutele' de lucruri dintr'o. astfel de prăvălie: piese, unelte, un banc de strung, butelii înalte şi ţevi de sudură, primusuri vechi, o butelie de aragaz, bucăţi de metal de toate formele şi mărimile. In curte se odihneşte pe butuci o caroserie de limuzină, despre -are nu se ştie cand a fost lăsată acolo şi cafe acum rugineşte de ani de zile' Roi, piesevechi, mari şi grele, bucăţi de tablă, zac aruncate printre mără- Smănft ■ ,J CiŞmeIeL IO C3Sa Cea lu"gă aIbă sunt câ^va InimqS ?1 ° 3 +maf CU< dment Pe jOS : garajul> ce adăpostea în vara im 194j, o camioneta transformată din ceeace fusese pe vremuri un cupeu Buick cu şase cilindri. - De camionetă, de mirosul bidoanelor de benzină, de cimentul totdeauna ud de benzină, ulei şi băltoace de apă, nu-1 despărţea ^e Vktoras de X pCa, ° U?f PC "T*° lăS3Se întredesch*ă în noaptea înăbuşita at iulie. Pe la ora trei, cand începea să se facă răcoare, Victoraş se 'ntoarse pe partea cealaltă, întins gol pe patul strâmt cu saltea de paie Se scarpină (1 înţepau ploşniţele care umblau pe el. Mormăi în somn. Era un om tânăr ş. muşchi, îi jucau sub pielea albă, la fiece mişcare, în somnul acela nel ' 82 PETRU DUMITRIU niştit, în cămăruţa înăbuşitoare, cu o fereastră pătrată care nu se putea deschide, şi cu uşa întredeschisă asupra mirosului de cauciuc şi de benzină din garaj. Obosit de munca de peste zi, şi amorţit de căldură, Victoraş nu isbutea să doarmă adânc. Visa mereu, vise nelămurite, frământate. Uneori i se părea că oameni, şi cuvinte aevea se amestecă şi se adaugă peste întâmplările din vis. Prin somn, îşi dădea seama că chiar aşa este: erau pe aproape oameni care vorbeau... vorbeau despre el... ce spuneau despre el ? Deodată, cu inima bătând, făcu ochi mari şi se uită împrejur. O namilă neagră apăruse în crăpătura uşii. Uşa se deschise, namila pătrunse înăuntru, astupând uşa şi umplând odăiţa. In acelaşi timp, mormăi gros : — Doarme, fir'ar mă-sa a dracului... II scutură pe Victoraş şi mormăi şi mai gros : — Măă... — Nu dorm, don' Costică, zise Victoraş cu desăvârşire trezit. Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Se speriase. Şi visul fusese urât. II urmăreau nişte duşmani. Matahala zise: — Mişcă, mişcă ! Şi ieşi din odăiţă. In garaj era aprins un bec electric. Victoraş se îmbrăcă repede şi îl găsi acolo pe don' Costică Popescu-Garderop. Era gras, scund, voinic, roşu la faţă, cu părul negru şi lucios. Ii ieşea păr din nas, din urechi, avea blană pe obrajii rotunzi. Lângă el era asociatul său, un om la care nu se putea vedea nimic deosebit, decât dinţii de aur când râdea şi un ceas de aur la mână. Nimeni din garaj nu ştia cum îl cheamă, afară de numele de Jenică, pe care i-1 da Garderop. In timp ce Victoraş pornea motorul camionetei, cu capul băgat sub capacul caroseriei, îl auzea pe patron cum îi spune, domnului Jenică : — N'am bani să-i dau... N'am... ce să fac ? — Dece nu mi-ai telefonat ? întreba enervat Jenică. Dece ? Acuma taci. Te-ai îmbătat şi ai uitat ? Aşa e ? Garderop mormăi gros şi umilit: — Ba n'am uitat... zău mă Jenică... da' n'aveam telefon Ia Dobrică.. — Dumnezeul lui de Dobrică, cu vinul lui cu tot... Acum ce ne facem ? — Tu n'ai ceva bani ? — N'am ! Ţi-am mai spus odată ! N'am ! Şi dacă nu-i cumpărăm toată carnea, mâine ne refuză chiaburul dracului şi zice că n'a tăiat nimic, că nici nu mai taie, că-i e frică de miliţieni! Ii ştiu eu. Am mai păţit-o eu odată, în 47, şi acuma din cauza ta, iar o păţesc! Garderop tăcea. Apoi, ca şi cum i-ar fi venit o idee luminoasă, zise — Dacă nu ne dă, îl denunţ la miliţie... — Şi ce câştigi din asta ? Deşteptule ! răspunse cellalt cu dispreţ. — Ii sperii pe chiaburi şi n'o să-ţi dea nici altul... strici negustoria, ca un tâmpit... Motorul începuse să vâjâie. Victoraş se urcă sus şi ambreiă. Gâfâind din pricina grăsimii, Garderob se urcă alături de el, apoi urcă şi Jenică. Porniră. In stradă, Victoraş se dădu jos să încuie poarta, apoi se urcă iar şi apăsă pe accelerator. Camionul porni repede pe bulevardele mărginaşe, dealungul liniilor de tramvai pustii ce luceau în lumina electrică, sub cerul bleumarin al sfârşitului nopţii. Eşiră pe barieră, printre şiruri lungi de case ca la ţară, printre fabrici şi maidane, apoi pe şoseaua străjuită de DRUM FĂRĂ PULBERE. 83 frizerii, lăptarii, debite de tuturi, barăci de vândut iaurt. O coloană de camioane ale C.F.R.-ului venea spre oraş. Trecură pe lângă ea vâjâind. In maşină, Garderop număra hârtii de o mie, ferfeniţite şi murdare între degetele lui groase. — Nu-ţi ajunge, zise Jenică printre dinţi, furios, dar stăpânindu-se _ Ce le tot numeri ? — Măcar jumătate tot îi luăm, zise Garderop, ruşinat. — Cum să-i iei jumătate ? Cu ailaltă jumătate ce vrei să facă ? Are gheţărie ? Să i se împută, să-1 simtă tot satul ? Strânse buzele şi tăcu. Garderop gâfâia de cald şi tăcea şi el. Victoraş apăsă pe accelerator. Mergea cu cinzeci-şaizeci pe oră. La întoarcere, avea să meargă mult mai repede. Probabil că Garderop cumpărase dinadins şasiul şi motorul unui Buick de şase, ca să ducă marfă uşoară, dar repede: marfă de contrabandă. Dusul, încărcatul, întorsul, fac o oră, o oră jumătate. Câteva sute de kilograme de carne tăiată pe ascuns fără doctor, fără Stat, fără preţ fix, face peste o sută de mii dever pe zi, zece douăzeci de mii câştig pentru Garderop şi Jenică. Victoraş îşi aprinse o ţigară, făcându-şi socotelile astea cu oarecare nepăsare. Lui îi dădeau bacşiş, o mie de lei cursa. Nici n'avea ce face cu atâţia bani. Ii dădea mă-sii, lui frate-său, îşi cumpărase haine, pantofi, ceasornic... Dar dormea prost. După fiecare cursă, era nervos, certăreţ, morocănos. Acuma în urmă, vara, dormea tot mai puţin. „Ce dracu' am?" se gândea Victoraş.-'Venise şi o percheziţie a miliţiei, stătuseră în curte patru ceasuri, în care vreme Victoraş gresa motorul şi-i pica sudoarea de pe frunte, pe metalul cald unde se usca pe loc. Proastă afacere. „Ar trebui să-ţi găseşti şi tu un servici, Victore", zicea mereu mă-sa. „Prea sânt mereu cu inima sărită. Lasă-te Victoraş maică, de hoţul ăla de parlagiu..." Câteodată doar plângea şi nu zicea nimic. Victoraş răspundea: „Voi m'aţi băgat Ia el să 'nvăţ meserie". „Te-am băgat când era om serios", zicea mama lui Victoraş, „că el de-abia cin 46 s'a apucat de tot felul de şmecherii, că de-aia a stat un an la Plătăreşti..." Şi iar începea să plângă : „Unde-i tat-tu, să te vază..." Dar tatăl nu era. Fusese conducător de tramvai, şi murise într'un bombardament. Victoraş scuipă ţigarea pe fereastră 1... „Proastă afacere... Ce dracu' caut eu cu ăştia ? Trebue să-mi găsesc un serviciu..." Camionul cotise pe o şosea lăturalnică de un sfert de oră. întâlneau şiruri de care ce scârţâiau încet spre Bucureşti. In întuneric, isbiţi de iumina farurilor, ochii vitelor sclipeau verde. Intrară într'un sat, ocoliră pe după colţuri de uliţe. Se opriră într'un dos de curţi, între garduri înalte. Farurile fuseseră stinse de câteva minute. Era întuneric, linişte. Departe, lătrau câini. Din umbră se înfiripară doi trei oameni. Victoraş nu se uită la ei. Ii ştia. Ţărani din sat, chiaburi, negustori de vite, ajunşi acuma fără negoţ din pricina camioanelor societăţii de Stat care luau de prin sate toată marfa... Se mişcau în umbră,, câte doi, cărând forme lungi, întunecate: jumătăţile de viţel sau de vită pe care le aruncau în camion. Se auzeau glasuri înăbuşite. Un mormăit răsună desluşit: — Aşa se taie vita, măi nene ? Mai dă-i în... Parc'ar fi croitor, sau ce dracu... Garderop vorbise nemulţumit. Se pricepea. Fusese parlagiu. Şi acuma mai tăia câte-o vită, pe unde apuca. Adăugă : 84 ' PETRU DUMITRIU — Să vă arăt eu cum se taie ,^ps^a pi^-;r,r„,fe camion-şi ^^ - nnaldăru^rVu^ f înC6PU Să ° întindă asupra carne crudă, de sânge i fă "a IZT'toT/^^ J'UpUite- Mlr°Sul de stomac, când lega prelata n\r - Totdeauna 11 venea un leşin dela . că n'am mânca! n^ mai rau ca oricând. „Bin scândura camionuuT Pe cân^ termina ^f' 'T^ Prdatei de cuie' doi patroni cu chiaburul Stăteau ot L ' ^1 din discutia ^elor «ului, Garderop şoptea răguşit ^ P1C1°are' ^ Cabina cami°- om de tate1esU:.mâi ^ ^ Imi pare ^- Credeam că eşti Chiaburul mormăia ceva cu încăpăţânare se JustSicâ °ameni 21 1UJ Stăt6aU ™j --io, umbre mute. Garderop la dumneaS maamSăgânCdk.SaAS erai în P^bS ! Eu DomnuSr^urctTerziS-35 * ^ " ™*™ * P^ -torul, ne achitănraiSânt:moameniăde' ctânT31^ * ^ * * apucă d:!mtrapedGaTden;;ă 'tratp^ ?^ De°dată> chia^l îi cu putere. Garderop Pufr7mfuriat ' >" Cabină ^ trase 5« el Chiaburul mormăi :? ? Ce mă ^ a?a ? vorbise şuerător. - Descarcă marfa.. - Ce ziceţi" °arder0P- Jenkă 56 dădu i°s ?' -trebă : - Descărcaţi marfa... Ce n'aţi plătit, descărcaţi... - Ba descărcăm pe dracu, zise Garderop - N ai încredere în noi ? întrebă Jenică chiaburul, in tşină,'vjt/aş £* ^"f ^î"™ ™ crederea... zise . —1 e băut. Motorul ^i^^i ffi se^S t trecut Garderop. „Nu i-a locul acela singuratic oierriiit în - ♦ " Ş m maşinl Si într'o clipă Pn^dios, duşlănt' şf toloL't p St ^o^ g£t '"fV * pL' vedea grupul celor ce se certau în şoaptă Ta H .Pnn.uja feschisă, putea repezite, glasuri aprinse de mânie Sau ea ™ f f de e'' Auzi CUi'inte ?i vorba ma, ascuţită a lui domnu 5enS ^ ^ 31 Iui GarderoP - Ce mă ? Ce vreţi ? Nu v'am plătit ? trebue mie maTt" măi' rScă? ' ^ ' °eSC™ Nu-mi ie negustonîCărCa- ChiaburuL Dacă "'"veţi bani, nu vă ţineţi - Ba nu descărcăm nimic! Ai înţeles?. Nimic! DRUM FARĂ PULBERE.. 85 Şi Garderop începu să înjure murdar. Chiaburul zise: — Ce mă'njuri, măi ? Ai venit să mă 'njuri ? Victoraş auzi o lovitură uscată, ca pe lemn, şi gâfâituri, gemete. Apăsă fără să vrea pe accelerator, şi scoase capul pe fereastra cabinei. Se băteau ! Zări un ciomag izbind. Doi se tăvăleau pe jos. Deodată, cineva gemu tremurat, lung, apoi tăcu parc'ar fi fost sugrumat. Glasul lui Jenică izbucni tare : — Nu ! Nu-1 omorî!. Nu 1 Şi deodată încăierarea se mută asupra celor doi de pe jos. Unul se iidică. Victoraş recunoscu matahala neagră: era patronul. Cellalt rămăsese întins pe jos, într'un fel ciudat, parc'ar fi fost un sac. Victoraş simţi că-1 trece sudoarea. Unul din cei ce erau în picioare ridică bâta şi Victoraş auzi iar pocnetul uscat. Cel lovit se prăbuşi. Un glas striga pe'nfundate: —In ăsta, mă ! Are cuţit 1 Matahala neagră se repezi iarăşi şi cineva scoase un ţipăt cutremurător, prelung, apoi încă unul, mai slab, gâlgâit, înnecat. Victoraş simţi că-i vine iar greaţă. Apăsă puternic pe accelerator, schimbând vitezele. Camionul se hurduca pe şosea. Victoraş aprinse farurile şi se uită la vitezo-metru : patruzeci pe oră. Apăsă pe accelerator. Cinzeci... şaizeci... şaptezeci.,. Pe drum i se păru că miroase tare în cabină, a carne crudă. Mirosul tare, greţos, de sânge. Pe laturile şoselei, casele rămâneau fulgerător înapoi, parcă le-ar fi tras ceva îndărăt. Se făcea lumină când intră în Bucureşti Opri camionul în faţa garajului, se dădu jos şi plecă pe trotuarul încă pustiu, drept înainte. Sub camion începu să pice sânge, din maldărul de jumătăţi de vite. Victoraş Folosea se ducea spre casă. II purtau picioarele în neştire, încet, încet, îşi dădu seama încotro merge. Deodată se opri. Porni pe alte străzi. Umblă multă vreme. Treceau măturătoarele U.CB.-ului, o maşină cisternă stropi bulevardul Grupuri mici în faţa unor prăvălii închise : erau începuturile cozilor de la ora opt, de sute de oameni. La opt, Victoraş era sleit de oboseală, şi mai ales de tulburare. Se aşeză într'o bodegă şi ceru un rom. Stătu acolo un ceas. Apoi porni iar pe străzi, şi se opri la altă cârciumă. Bău un pahar de sifon apoi ceru un kilogram de vin. Ziua aceia de Iulie fu neobişnuit de caldă. Din umbra unei cârciumi, Victoraş văzu lumina albă, orbitoare, a amiezii. Spre seară, cu capul greu de băutură, se îndreptă spre casă. Intră prin nişte curţi dosnice, pe la nişte vecini, pe un drum pe care.-l ştia numai el, apoi se uită pe geam şi intră în casă. Era verde la faţă şi gura îi era strâmbă, parcă ar fi vrut să spuie că-i e silă de ceva. Mamă-sa era acasă. Se ridică iute de pe scaun şi se repezi la el : — Ce e ? Ce e ? Ce-i cu tine ? Şezi jos. Ţi-i rău ? Spune Victoraş maică : ţi-i rău ? Spune-i mamii: ce-ai făcut ? Ai făcut ceva ? Spune-mi că mi-i inima sărită de când te-aştept. Victoraş îi spuse tot, în câteva cuvinte. Apoi află dela ea că Garderop apăruse la garaj pe la şase dimineaţa. Oprise o maşină pe şosea. La garaj, îl căutase pe Victoraş. Părea nebun; zicea că vrea să-1 înveţe minte, îl înjura şi-1 blestema cumplit, parc'ar fi vrut să-1 omoare. Despre domnul Jenică nu suflase nimic. Se suise în camion şi plecase. Pe după amiază, trecuse pe la Victoraş acasă, să întrebe de el. Aceasta fusese prima spaimă 86 PETRU DUMITRIU a mamei Iui Victor: cum, nu era cu dânsul ? Garderop mormăise un răspuns nedesluşit şi plecase iute. — Avea ochii umflaţi şi uite-aşa se uita mereu împrejur... parcă era nebun ! Mai târziu, veniseră doi miliţieni şi întrebară de Victoraş. — Dacă dă pe-acas', să vie !a circă, să dea declaraţie. — Despre ce ? întrebase bătrâna, dar ei nu-i spuseseră. Apoi, sosise un băiat dela garaj, prieten cu Victor, si povestise că 3a opt dimineaţa picase miliţia şi făcuse percheziţie. Se aîiase că Garderop si cu Jenică au ucis un om şi au rănit grav pe un altul, într'o comună de lângă Bucureşti. Jenică era şi el rănit. Trăgea să moară. Mama lui Victoraş îl privea ţintă, cu mâna la gură. Ochii cenuşii deschişi, aproape albi, erau înlăcrămaţi, iar faţa scofâlcită, palidă de mâhnire. —Cine-o să mă crează ? mormăi Victoraş. Cine-o să mă crează... Nimeni, nimeni n'o să mă crează... Tăcură multă vreme. Bătrâna începuse să plângă fără sgomot. Şoptea : — Doamne... Doamne... n'am pe nimeni să m'ajute... Spre miezul nopţii, Victoraş luase o hotărîre. Ii spuse bătrânei unde pleacă, şi ea-1 privi fără să priceapă. El o sărută şi plecă spre gară. Eşind pe poartă, inima îi bătea să-1 înnăbuşe. Dar străduţa era pustie. Victoraş dormi numai un ceas-două în noaptea aceea, într'un compartiment de clasa a treia. Multă vreme văzu în faţa ochilor lupta aceea de umbre, omul întins pe jos, şi auzi în amintire gâfâiturile celor ce se loveau, geamătul şi ţipetele îngrozitoare ale celor ucişi. Adormi greu şi târziu. Visă că şade la volan, şi că o fiinţă ciudată, care semăna cu un viţel tăiat ş< jupuit, se aşeză lângă el, mirosind a carne crudă şi a sânge, şi-i vorbeşte Victoraş nu înţelegea, şi atunci fiinţa aceea îi vorbea tot mai aproape, şi apoi îl cuprinse cu mădulare reci, de carne crudă, şi-1 sgudui. Voia să-î sugrume. Ridicase un cuţit mare de parlagiu. Se trezi leoarcă de sudoare, bolborosind. Era dimineaţă. începu să se uite împrejur. încetul cu încetul, uită de prima spaimă. Oamenii din vagon, Dunărea, culmile galbene şi pleşuve ale Dobrogei, semnele începerii lucrărilor, erau lucruri noui, neaşteptate. Apoi biroul de repartizare, garajul, oamenii de acolo, şoferi, mecanici, ajutori, făcură să amorţească oarecum cutremurarea aceea cumplită. A treia zi porni cu un camion încărcat spre şantierul ce se deschidea atunci, la jumătatea lui Iulie, şi făcu până în prânz patru curse. Pe când se 'ntorcea gol spre şantier, căci nu găsise material a patra oară, nişte drumeţi îl opriră. Era un bărbat, cu o femeie şi un copil. Ii luă. Pe când cotea din şoseaua mare şi se îndrepta spre şantier, îi auzi cum bat cu pumnii în acoperişul cabinei. Dar mână înainte. De fapt nu-i auzea. Căci îi răsunau, iscate deodată în amintire, ţipetele chiaburului ucis, şi-1 trecea o sudoare rece. Mâna înainte pe drumul prăfuit, prin arşiţă şi priveliştea cafenie-gălbuie a dâmburilor de lut dogorite de soarele neiertător. DRUM FARA PULBERE. 87 VIII Poveste de dragoste Cu trei zile înainte de-a sosi pe şantier Mihai Pangrati şedea în.tr'unul din fotoliile adânci, de piele, din biblioteca fostului său dascăl, profesorul Lăzărescu. împrejur se ridicau până'n tavan vitrinele de lemn negru ale bibliotecii; geamurile oglindeau slab, nedesluşit, policandrul de cristal şi lucrurile din odaie; îndărătul imaginilor oglindite strălucea stins aurăria titlurilor şi ornamentelor câtorva mii de volume. Profesorul Lăzărescu era un savant. Deaceea îi fusese lăsată catedra, în ciuda vechilor sale cârdăşii cu băncile germane şi cu partidele burgheze. Era chel, adus clin spate şi se uita la Mihai Pangrati peste ochelarii lăsaţi în jos, până pe vârful nasului. Avea ochi negri, strălucitori, pe sub sprâncenele stufoase ca nişte mustăţi. Zise : — N'are să se facă ! Nu, lasă, ştiu ce-ai să spui. Ai să repeţi ce-aiu mai auzit. Că au făcut nişte tuneluri, nişte căi ferate. Ştiu; dar asta încă im 'nseamnă nimic. Canalul e cu totul altceva; e o lucrare cum nu se mai ailă decât în Rusia, în Germania, şi apoi cele mari, Suez, Panama. E peste posibilităţile economiei noastre. E exclus! N'o să se facă! Te duci să munceşti la un lucru utopic, absurd, început de nişte inconştienţi care n'au idee de problemele unei atari construcţii — probleme geologice, hidraulice, ae echipament, de organizare, de comunicaţii, într'un cuvânt, de posibilităţi care le depăşesc pe ale economiei noastre! Krause, care profesa la Charlot-tenburg... Şi surâse uşor, rece, privind pe fereastră, amintirii unui mare profesor cu guler înalt, scrobit, şi ochelari de aur. — ...acum aproape patruzeci de ani... Mi-a spus odată că e un principiu : sunt anumite lucrări, tipice pentru capitalismul mare de după 1850, şi care nu pot fi întreprinse de state mici. Ai să întrebi care: căile ferate, canalele mari, industria grea... Zâmbi ironic, tăios : — Războiul.. Mihai Pangrati se ridică şi zise : — Dar suntem în 1949, dac'ar fi să-i credem pe comunişti, într'o ţară care construeşte socialismul.... Şi nu suntem limitaţi la posibilităţile economiei noastre... Avem în spate economia Rusiei. E uriaşă şi o să ne sprijine. Profesorul Lăzărescu împinse falca de jos înainte; i se făcu un fel de bot brutal şi nemulţumit. întrebă : —Eşti sigur ? Mihai Pangrati scutură din umeri: — Nu sunt sigur... dar sper... In orice caz, ştiţi că am făcut proec-tările sfătuiţi de specialişti ruşi ? Am învăţat dela ei să tratăm cu îndrăzneală probleme pe care dumneavoastră ni le-aţi dat ca exemple teoretice. Ei sunt obişnuiţi cu construcţiile uriaşe ! Ne-au învăţat şi pe noi. E ceva, nu găsiţi ? . Cellalt îşi scoase ochelarii cu ramă de baga şi îi şterse, privind pe geam asfinţitul de-asupra Cotrocenilor. Chelia gălbuie îi strălucea. Clipind din ochii obosiţi, zise : 88 PETRU DUMITRII fusf" CUn0SC Pr°blema- Nu, n'o cunosc... SptMSSa» Pernele... Pangrati răspunse: — înţeleg. Vrei <=ă • P«n,a„t A5a e i? i ™ <=" ochii d„mi,ale cum cresc orasefe La reve7c;e',2ULZ:,5"s?',a-'i1DlnCUMt"-- — Ce-i cu tine ? Sl ce ţi-a spus ? M'h rus' * ^fiWfcTtfK^r* pe scUrt, „ conversa,is — un idiot bătrân I • •■Cum ? Imitatori ? Pol mai ales din ăsta! Au pus 'din lî» t°7'gJnal P°por din secolul trecut si - nu sunt profesor univSta" nld ing^e" ' Uite ce * băietj' DRUM FARA PULBERE. 89 Mihai zâmbi iar la tonul dispreţuitor cu care tatăl său rostise ultimele cuvinte; dar bătrânul urma, însufleţit, ţinând vioara de capăt şi învârtind-o ca pe-o măciucă : — ...Sunt un simplu profesor de matematici. Dar pe Ruşi i-am înţeles când l-am citit pe Lobacevski. Ştii foarte bine că până la el, două paralele nu se întâlneau niciodată. El nu era respectuos. Nu era nici măcar politicos. A. întrebat, ca un mujic prost: dar dacă se întâlnesc? Şi a îndrăznit să raţioneze plecând de aici. Şi toată cercetarea modernă în problemele analizei spaţiului pleacă dela el! Pricepi ce e cu ei ? Sânt îndrăzneţi. Nu respectă nimic. Pun din nou totul în desbatere. Nu sânt adormiţi; dimpotrivă — îi trezesc şi pe ăilalţi. Numai pe domnul Lăzărescu nu l-au trezit încă... Idiotul bătrân! Dacă n'ar mişca ei lumea din loc, eu m'aşi plictisi, acum la bătrâneţe... chiar şi cu viorile mele... Privi vioara o clipă apoi vorbi mai liniştit: -- Cât despre ce-ai să faci tu cu tinereţea ta... te priveşte Dacă nu-ţi faci viaţa singur, nu eşti un om interesant... pentru mine în orice caz nu... Ce-are a face că nu se face canalul ? Şi ce ? Ai un rol numai pasiv > Şi, la urma urmei, există eşecuri nobile, şi atunci nu ţi-ai risipit tinereţea degeaba. Face să pierzi o bătălie, dacă e o bătălie mare. De altminteri n'ai decât sa reuşeşti. îmi închipui că depinde şi de tine... începu să privească vioara atent. Deodată ciupi o coardă şi ascultă încordat. Se ridică brusc, luă arcuşul şi începu să cânte, plimbându-se Cu ochii închişi, ascultând sunetul adânc al viorii, cânta un menuet de Mozart. j , ,Mihai Sim*ea că se înăbuşe. Se gândea, gata să râdă singur, dar totuşi mânios: „Cu cine să vorbesc? Cine să mă înţeleagă ? Un om inteligent şi serios mă descurajează cu principii auzite acum patruzeci de am, dela alt om care era tânăr în 1870! Şi taică-meu îmi spune lucruri minunate - dar pe el îl ştiu că e cel puţin ciudat... dacă nu chiar puţin nebun şi ce încredere pot avea în el ?" Voi să aprindă o ţigară dar o asvarh furios şi ieşi din casă. ls ' Se ducea la Dona' Vorvoreanu. Mai fusese pe acolo de câteva ori Mergea pe trotuarele inegale ale unor străzi înguste si întortochiate în centru, m apropierea bulevardelor, printre vechi case boeresti, mari' cu terestrele. înalte, balcoane grele ţinute pe umeri de cariatide de stuc g'rila-jun de fier ruginit cu porţi largi pentru intrarea trăsurilor, care pe vremuri trăgeau sub marchiza de sticlă şi fier sau sub terase încărcate cu iederă Acum acest cartier era liniştit, adormit, cu rare lumini la ferestre Pe gnlajun vechi năpădite de verdeaţă, plăci de tablă vopsită purtau stegulete-unele din case erau locuite de legaţii străine ale ţărilor mărunte sau depărtate: Olanda, Elveţia, Argentina... Alte firme, mari, cu litere groase arătau sedii de-ale unor instituţii de Stat, de-ale unor organizaţii de masse rn acel sector al oraşului. Uniuni sindicale, Organizaţia de tineret a sectorului, Uniunea Femeilor Democrate. Acolo, în unele birouri, lumina mai era aprinsă. Pe ferestrele fără perdele se vedeau înăuntru rafturi cu- clasoare şi dosare, lozinci în litere roşii, portretele clasicilor marxismului si ale conducătorilor partidului, sub tavanele cu ghirlande de stuc şi între oglinzi cu mari cadre aurite şi sculptate. Apoi, ascunse îndărătul arborilor bătrâni şi al straturilor de iederă şi glicină, alte case erau întunecate, oblonite, închise. O lumină vagă, trandafirie, prin perdele groase, arăta că sunt locuite 90 PETRU DUMITRIU In fundul curţilor, unde fuseseră grajdurile şi odăile slugilor, erau acuma locuinţe; la mansarde erau semne de viaţă; se auzea cineva făcând game ia un pian. Pangrati mergea cu paşi mari. Departe trecea un tramvai; aici era atâta linişte, încât fiecare pas răsuna limpede, separat, ca o bătaie de toacă nefiresc de rară şi monotonă, sub noaptea albastră. Se opri în faţa grilajului înalt copleşit de glicină. Intră repede, urcă pe nerăsuflate scările, strâmte, în spirală — căci se intra pe o scară de serviciu; intrarea cea mare. era totdeauna închisă. Veni chiar Dona să-i deschidă. îndărătul ei era o lumină nedesluşită venită din altă cameră, depărtată, împreună cu glasuri. Pe fondul acesta, Dona era o umbră subţire, înaltă, cu o coroană de străluciri roşcate împrejurul capului. Pangrati o apucă de umeri, zise : — Bunăseara... şi vroi s'o sărute. Dona îi propti în obraz o mână îngustă şi parfumată, cu o mişcare neaşteptat de brutală, care-i strivea nasul. Ii dădu drumul şi o văzu că se depărtează pe coridor. In uşe, se opri, se 'ntoarse la el şi râse. Râdea foarte rar, şi atunci fără sgomot, arătându-şi o clipă dinţii. Avea un pullover galben, larg, cu gulerul înalt, rotund, răsfrânt, şi foi de flanel cenuşiu deschis, părul îl purta tăiat scurt, după moda americană — american bob; îşi vopsise violent gura cu buze groase într'un obraz subţire, şi palid; şi-i zâmbea din ochii mari, verzi. O urmă înăuntru, enervat, iritat. Murmură, ţinând-o de mână şi oprind-o: — Ce e nebunia asta nouă pe tine ? Dece nu mă laşi să te sărut ? Şi urmă în gând : „...măcar să te sărut... dacă te refuzi şi mă chi- nueşti şi mă faci să nu pot dormi nopţile, că mă arde nemulţumirea şi dorul..." Dar se~ feri să rostească tare vreunul din cuvintele astea. Nu putea. Isbuti doar să murmure, cu buzele uscate de patimă şi cu un fel de ironie tremurătoare asupra sa însuşi : — Măcar atâta... Dona şopti : — Măcar atâta ? Ce-ai făcut ca să meriţi să te sărut ? Binevoieşti să mă iubeşti, şi vrei să-ţi cad de gât, şi să-ţi spun : Poftim, ia-mă ? Eşti o brută. Ar trebui să te pedepsesc... să nu te mai văd niciodată. Deodată îi puse palma pe gură, şi Mihai i-o sărută ; Dona deschise uşa şi intră, urmată de el. Era o odaie înaltă, cu pereţii tapisaţi cu o stofă de mătase cenuşie cu flori verzi, ofilită, stinsă. Din tavanul cu ghirlande de ghips atârna un can-delabru de cristal. Camera era prea strâmtă. Fusese un salonaş, în care acuma se locuia. Una din uşile înalte cu geamlâc de oglinzi, era încuiată şi zăvorîtă : dincolo de ea locuia un ofiţer de miliţie mutat din provincie şi plasat de oficiul de închiriere. Mihai Pangrati le spuse bunăseara celor de faţă. Ii mai văzuse cu prilejul celor câteva vizite făcute Donei. Era acolo doamna Vorvoreanu, mama Donei şi soţia generalului Mihai Vorvoreanu, condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru participare la un complot. Doamna Vorvoreanu era în negru cu o broşa de briliante la gât şi fără nici un inel; era albă la faţă ca şi Dona, şi părul ei începea să încărunţească, şi-I vopsea în fosta lui culoare, castaniu roşcat. Mai era şi mătuşa Elvira, sora generalului, ai cărei minunaţi ochi verzi îi moştenise Dona. Stătea dreaptă în fotoliu, negricioasă DRUM FARA PULBERE. 91 ca o ţigancă ; avea nasul fin şi mâinile înguste, dar faţa scofâlcită, pământie, cu obrajii supţi. Era bolnavă grav de inimă. * Un domn Haralamb, îi întinse 'lui Pangrati mâna de departe, ca şi cum ar fi vrut să-1 respingă dela orice apropiere; era svelt, drept, cărunt; gâtul i se subţiase, cu piei prea largi, în gulerul rămas prea lung, deasupra unei cravate cam vechi, dintr'o mătase admirabilă, cu culorile colegiilor din Oxford : albastru închis şi purpuriu. Domnul Haralamb era prietenul doamnei Vorvoreanu. Pangrati dădu mâna cu un tânăr domn Moruzi, prinţ din familia fostă domnitoare Moruzi, deosebită de a Moruzeştilor ; era slăbuţ, brun şi părea înfricoşat de ceva ce ştia numai el. Mai era un altul al cărui nume Pangrati nu izbuti să-1 înţeleagă, şi care-i era cu desăvârşire necunoscut. Dona îi arătă un scaun lui Pangrati, se aşeză şi spuse : — Domnul Pangrati pleacă mâine la Canal. Ştii, adăugă ea întorcân-du-se spre el — tocmai despre canal vorbeam ; prinţul Moruzi are de gând să plece şi el... — Sunteţi inginer ? întrebă maşinal Pangrati. Prinţul înghiţi cu greu, în sec, strâmbându-se puţin, şi spuse : — Nnu... dar mi s'a spus că există posturi de normator. — Ce infamie, spuse doamna Vorvoreanu. — E îngrozitor. Mătuşa Elvira zâmbi şi zise rece, tăios : — E îngrozitoare prostia lui tătă-său, Niculăiţă Moruzi. Putea să-şi trimeată aurul şi bijuteriile în Elveţia şi să trăiască liniştit acolo... până la războiu ! Tânărul Moruzi înghiţi din nou, cu mare greutate. Domnul Haralamb îi întrebă politicos pe Pangrati : — Dumneata pleci curând la Canal ? — Mâine." — A, zise domnul Haralamb. Scoase o ţigară de foi, îi tăie vârful şi aprinse un chibrit. întrebă : — Şi rămâi multă vreme acolo ? — Până când se termină, răspunse Pangrati. Cellalt rămase cu chibritul aprins în mână. Toţi cei de faţă îl priveau cu o curiozitate rece. In sfârşit, necunoscutul zise, din colţul unde se aşezase între o comodă şi uşe : — E încă tânăr... Toţi isbucniră în râs. Pangrati nu pricepea gluma necunoscutului, dar crezu că trebue să explice : — Bine înţeles, mă 'ntorc din când în când în Bucureşti. Ceilalţi tăcură. Necunoscutul zise rece : — Credeţi că acest Canal se va face ? — E un bluff! declară domnul Haralamb, încă congestionat de râs, şi-şi aprinse ţigara. — Un bluff. Satele lui Potemkin. Canalul nu se va face niciodată ! Pangrati protestă : — Cum adică ? Zecile de ingineri care se duc la Canal, ce-o să facă ? Cum să nu se realizeze ? S'au făcut lucrări şi mai uriaşe decât asta, şi să n'o- facem ? Râse : 92 PETRU DUMITRIU — Cu cât e mai grea lucrarea, cu atât mai mult îl tentează p,e tehnician... Dar râsul i se pierdu în gol. Ceilalţi îl ascultau cu răceală, privindu-1 cu o curiozitate neprietenoasă. Se lăsă o tăcere penibilă. Mătuşa Elvira spuse cu un zâmbet subţire, duşmănos : — Entuziasmul dumitale este mişcător. Şi demn de o cauză mai bună. într'o clipită, surâsul ei apăru, aidoma, rece şi ascuţit, pe toate celelalte feţe. Mihai Pangrati strânse buzele şi tăcu, uitându-se pe pereţi cu un aer nepăsător. Mai erau două minunate tablouri de Luchian, cu tonuri calde, adânci, de pământ proaspăt arat şi străluciri de smalţuri, de olărie populară. Dar, pe tapiserie, dreptunghiuri de culoare mai deschisă arătau locul unde atârnaseră pânzele acuma vândute. Se auzea glasul domnului Haralamb : — Nu-1 vor putea termina Războiul e aproape. Despre anul ăsta se poate spune cuvântul domnului de Talleyrand : e începutul sfârşitului ! îşi privi unghiile care nu mai erau îngrijite: domnul Haralamb era acum foarte sărac. Se întoarse către necunoscut şi-1 întrebă : — Care e părerea dumitale ? Cellalt răspunse discret, fără să ridice vocea, fără să facă nici un gest: — Aceeaşi. Dar până la război, cred că trebue luptat activ. — Da, zise vag domnul Haralamb, dar deodată curios, întrebă: Dar cum ? Necunoscutul zâmbi şi se uită împrejur, pe sub pleoape. Zise potolit,, dând din umeri: — Există metode... Apoi păru că nu se mai interesează de conversaţie şi fumă, închis în sine şi tăcut. Mihai Pangrati auzi cuvintele acestea fără să le înţeleagă pe deplin, şi fără să le dea importanţă. Nu ştia că avea să-şi aducă aminte de ele mai târziu. Acum asculta distrat murmurul conversaţiei, şi se dezinteresa de ea cu desăvârşire. Din când în când se uita pe furiş la Dona. Deodată Dona se aşeză lângă el. Lui Pangrati îi bătu inima. Dona se aplecă spre el şi-i şopti: — Conversaţia ta e sclipitoare.. Pangrati scutură din umeri. Mătuşa Elvira îl întrebă : — De tatăl dumitale mi-a vorbit Dona ? El fabrică viori ? — Da, zise Pangrati. — Tatăl dumitale e fabricant de viori ? întrebă politicos domnul Haralamb. — Nu, răspunse Pangrati. — E profesor de matematică. Haralamb îl privi mirat, prea bine crescut ca să mai întrebe. Pangrati zise : — Profesorul N... e şeful institutului de fizică. Are o manie nevinovată : caută secretul lui Stradivari. Tată meu îi e prieten. Amândoi sunt de părere că secretul constă în curburile lemnelor; e o problemă de acustică, de vibraţie a unor spaţii omogene. Teoretic, nu e mare lucru... Şi se uită iar pe pereţi. Iarăşi se făcu un gol, o tăcere, şi urmă apoi murmurul vocilor care discutau emisiunile de ştiri ale posturilor de radio DRUM FARA PULBERE. 93 New-York, Londra, Paris, Madrid.. Apoi se ridicară toţi şi plecară, iar la ieşire Dona îi strânse mâna într'un fel anumit. Pe trotuarul neegal pavat cu cărămizi pătrate, subţiri, Pangrati se despărţi de ceilalţi care plecau împreună. Se depărta cu paşi prea sonori în tăcere, până la primul colţ, unde se opri şi se întoarse. Intră repede pe poarta din grilajul înalt. Dona îl aştepta în umbra unei cascade de glicine şi iederă ce cădea de pe balcon. O luă de umerii înguşti şi o sgâlţâi, întrebând-o în şoaptă : — Dece mă chemi totdeauna când e lume? Vreau să te văd numai pe tine. Plec pentru multă vreme, şi vreau să stăm împreună, ceasuri întregi. — Să ne ţinem de mână ? şopti Dona. Pangrati tresări şi murmură, zâmbind enervat: — Nu mai face glume de-astea, că te strâng de gât! Am înţeles : refuzi. Odată pe săptămână catadixeşti să te laşi sărutată. Am înţeles şi m'am resemnat... — Dacă te-ai resemnat, nu mă mai interesezi... — Nu ! Nu m'am resemnat. Ştii bine că într'o zi n'o să te mai joci cu nimic .. Dar până atunci, lasă-mă să mă uit la tine. Mă mulţumesc şi cu atâta. Numai să mă pot uita la tine câteva ceasuri, fără să-mi fie teamă că mă observă cineva. Dece trebue să te văd numai cu multă lume ? Nu mă interesează ce-i interesează pe ei... sunt nişte idioţi! — Sunt nişte oameni cel puţin 'la fel de bine ca tine, şopti Dona. — Idioţi, şueră Pangrati. — Pe mine nu mă interesează războiul decât pentrucă îmi întrerupe lucrările... nu mă interesează nimic, decât să am douăzeci de excavatoare şi un şantier ! Trăesc într'o vreme care schimbă faţa pământului şi vreau să iau parte la treaba asta ! Vreau să schimb faţa pământului cu mâinile mele. — cu oamenii mei, cu maşinile mele ! Dacă nu fac treaba asta. înseamnă că sunt inutil; înseamnă că trăesc degeaba, fără sens. — Asta e sensul vieţii, pentru tine? şopti Dona. I se păru prin întuneric că-1 priveşte cu mâhnire, dar era prea frământat ca să fie atent. Vorbi iar, pe nerăsuflate, mereu în şoaptă : — Da ! Să creez lucruri, care durează mai mult decât mine ; poduri, căi ferate, şosele, case, orice lucru care ţine mult; nu ţine o veşnicie ; dar e singurul fel de veşnicie de care putem avea parte şi de care ne putem lega numele, şi eu trebue, mă auzi ? trebue să fac toate lucrurile astea ! Dacă nu le facem noi — cine să le facă ? Le va face oare cineva ? Trebuesc făcute, şi noi pentru asta trăim ! — Unde e locul meu în toate astea ? murmură Dona şi se depărta uşor. El îi răspunse grav, încet: — Cred că dacă nu te-aş avea pe tine... aş trăi exact la fel, nu s'ar schimba nimic... dar mulţumirea mea ar fi numai pe jumătate., ciuntită... o mulţumire oloagă. N'aşi fi un om întreg, fără tine... — Dece ? întrebă Dona uitându-se la frunzele străbătute de lumina lămpilor electrice de pe stradă. El nu răspunse, ci o strânse în braţe şi o sărută, şoptindu-i cuvinte întretăiate. Ea se lăsă îmbrăţişată, dar părea obosită. Se despărţi de el: — Trebue să pleci... Mă aşteaptă Elvira... I-am promis să-i fac o vizită înainte să se culce... Pangrati îi săruta palmele mâinilor Ea zise : — Pleci mâine... şi cât stai acolo ? PETRU DUMITRIU El o privi o clipă, rătăcit. ' -- Cât stai acolo ? repetă ea ~ s,at;;;Pda' ° 1"năi cel puţin °lună de 91 vrei sa ma vezi... să ne'n'âlnim d r 1-Dădu din cap, obosită: nema!nim? Ca asta seară? — Da, vrei.. bine... Şi deodată râse cu râsul ei tăcut: Te aştept am să-ţi fiu credincioasă o lună de zilei -iscat ^ Vomase o clipă de ,naSSgTaSmdSIVj^taleS nS * ^ 1Uminile «*™> *^ stătea în picioare, îndărătulmâSi'sTi XT**' 'nrămată în argint- Dona i fost într'un negru lucios Tare Le, P P PatUl b°gat' alb' dacă n'ar faţa bolnavei. ' are facea sa Para Şi mai gălbejită şi vânătă - Am stat romantic la Jună, zicea Dona. - Nu e „n °m K-Ste..? într6bă mătusa Elvira- îjgent_ un om „bine ... răspunse Dona. Nu ştiu ce-i lipseşte... E inte- - Mi s'a părut idiot, zise mătusa Elvira ****" *» ~ Te iubeşte ? întrebă mătuşa Elvira P - i> ar părea că da... - Aha... Mă tragi de păr ! Fii atentă ! Dar tu pe el ? Tl^r,^^"^ «KW adăugă f — Nu... „„ cred... apasâ - itt ^f^^^s^r- - Avea intr'adevăr o voce sFârci+ă a-.„ «• Ea palidă, cearcănele i se fatr? neg e ^ ramăsese ° suflare, o şoap- - Intinde-te pe pat g °na Spuse' sPe™tă : uscat ^^^Z:,:^ Pe scaun. Dar cu glasul deodată - Piaptănă-mă. Ai să m'ajuţi când îţi cer eu sstaassa i-sHSr «"ii, brăzdaţi de cuie adânc. Apoi L^ZtT^ " ^ °br«J" - Dela u„ locotenent! 51 voce ls,oasă Si repezită : îs" ^--Tc!^ ^ dorin» de a Graţie îngheţată. J ^ ŞI CrUZ,mea bătrânei, şi 0 cuprinse o neiertat0:" gr6U 'Zbuti Să r°steas- ^trebarea neîngăduită, întrebarea de DRUM FARĂ PULBERE. 95 — Cum adică, dela un locotenent ? — Nu poţi înţelege... era în 916, la Iaşi... oamenii mureau cu zecile de mii, de tifos, de foame.' Noi înebunisem toţi... Făceam chefuri, cu ofiţerii francezi... în Rusia izbucnise revoluţia; nu ştiam ce o să ne aducă ziua de mâine... — Şi ? şopti Dona. — Ei, şi! şi 1 răspunse bătrâna, tremurând de enervare. — Ce tot întrebi ? Un locotenent de roşiori... n'are a face numele... m'a îmbolnăvit .Cine ştie avec quelle sale grue il avait couche... venea dela vreo târfă... — Şi nu te-ai făcut bine ? întrebă Dona, încrâncenată de admiraţie şi desgust. Vocea bătrânei osteni iarăşi, voce bolnavă : 1_ Nu ştii ce erau pe atunci spitalele... doctorii mureau pe capete.. doftorii nu găseai... bref, m'am lecuit prost, şi mi-a atacat inima... Abia mai sufla. Dona îi puse o întrebare neaşteptată, de care se miră ea singură : — Şi locotenentul ? — L-am cravaşat pe strada Lăpuşneanu, zise mătuşa Elvira, uscat, privindu-se în oglinda ovală, când pe-o parte, când pe alta. — ...Am luat o cravaşa grea, a lui tată-tău. A fost un scandal teribil L-au trimis în linia întâia, în tranşee. Trebue să ştii că roşiorii erau ţinuţi îndărăt, în rezervă. — A murit acolo ? — Nu ştiu. Cred că da, răspunse mătuşa Elvira rece şi dispreţuitor. Până atunci, vorbise către oglinda ovală cu cadru de argint. Deodată, întoarse cu o mişcare vioaie şi graţioasă capul spre umăr şi o privi pe Dona fără să ridice fruntea, cu un aer încăpăţânat: — înţelegi bine că nu mă mai interesa. Subţie buzele într'un zâmbet uşor, plin de batjocură nemiloasă : -- Avea relaţii prea... variate. Apoi, imediat îi porunci Donei, brutal: — Dece te-ai oprit ? Ai adormit ? Piaptănă-mă ! Şi-şi cercetă atent în oglinda cu ape verzi, faţa pământie, ofilită, cearcănele negre de sub ochi. Numai nasul subţire, palid ca de ceară, rămăsese nedescompus în chipul schimonosit de boală. Mătuşa Elvira se privi cu duşmănie şi gura i se subţie, în acelaşi surâs dispreţuitor, batjocoritor şi crud : — N'a mai rămas mare lucru din mine... Imbecilul nu ştia că am să mor din pricina lui... Imbecilul! Se gândi puţin, întunecată, şi zise : — Nici nu mai ştiu cum arăta... Dona puse pe măsuţă pieptenul de baga prinsă în argint şi spuse tremurând : — Te-am pieptănat.. Bătrâna nu răspunse. Dona ieşi din odaie, închise uşa fără sgomot, şi rămase multă vreme rezemată de zid, cu obrazul lipit de tapiseria care mirosea a stofă veche şi a praf. far Pangrati nu dormi toată noaptea. Stătu cu ochii larg deschişi în întuneric, vorbindu-i în şoap.tă Donei. — Bine; lasă-mă să mă chinuesc de dorinţă, fă cu mine orice. Dar înţelege-mă. N'ai înţeles nimic. Nu te gândeai decât la tine, unde e locul 96 PETRU DUMITRIU imposibilul, lule Jocl cu mine M un51c^,dc™ <™ « mi l„p, poale Cll Se gândi cu amărăciune • Ar t,Ph,„ " i serice a fost gluma aceea cu olu ă d Se? o ^ ^ ^ ^ ^ atat de frumoasă... dar are clipe de prostie nA g T de PI"°St gUst' E fac cu ea? Cum o să pot răbda' fără sTvîd' *' Ce"° să mă ^, P^l^ZT^^ Pangrati, tiuit stins, mu- «re, cuŞa^tlvl.lmlarna^ £ Şi P* ^ Pe mai grele ale căii ferate n munH Trt ' "d 86 făcUseră bucăţile cele stearpă. Iar a treia Zi, e au pe san er ^ CaTa'Su' Pustie ?i vorbi Maftei, Pangrati stătu si eMn\ 1 arş,'tă aPoi în furtună. Cât Gândul îi sărea dfn când n end Tit^o „ P??e • ""^ a-ultându-care Dona, uşuratecă si neliniştitoare r H* ŞlA d"Cea la noaPtea în apuca .atunci neastâmpărul venea V st fă^ăduintă ciudată. II Optate, dar hai să facem cInT?n vremeTf^' " ' h^ ai cu noroi. Dar se stăpânea si ascut" Ssi Cu ^ nJm^ * obraz geana de lumină albastră, limpede arăaTd „nH ^ ^ SG ivi în zare o pr-nzându-se din rămăşiţe de beznă curcube.-n T*™ pl°aia' APoi> des-Oamenii se îngrămădiseră în ju"ul camion In ■? ^ deasUpra stePei-pparea hrana rece: pâine şuncă mT, V6nit din C°nstanţa ; li Se inginerul Anghelescu, ^J^Tt^n * ^ ™tiaa de ploai" tot şantierul, spunea : de Unelte materiale împrăştiate pe cirnentu^^efrZSeaJ:^ ^vem unde depozita Si s:SuuÎ;ntSCi7a ^ =™ * ^ ^ nu ştiau nLifrnS^'dă^l^01' ^ ^ pâ"ă ,a P'ele. Aceştia -le hainei de ploafe, şiZ ochii la ,aKr!tUm-t' C" mâhli,e'n minute, Pangrati nu m* j put„ 'b(£ ?dn*'eruJ ce zăcea vraişte. După două biciuit A» cuvintele Iui Maftei Zise "eastamParuI cu care venise sporise, nierele. Tre^Tpe ft&S ,° "+* * * văd ce e cu beto- Anghelescu se uita mirat şi sceptic ja e, . .toiul adjunct! Nu putem sta aşa nici o' orăT ^ 13 H°SSU* SaU Ia di-c-ploaia.zET 86 treZiSe Şi 61 di" ™teala în care-, aruncase furtuna şi - APmnăD,ed5ară 6 I3'3 ° b3raCă Penfru sacii de ciment - - lescu că-lltrigt"" ^ Pmgr*tl Pe când »e depărta, î, auVi pe Anghe- — Stai, frate, să vorbim «re mZZÎ "goatt^STVT » »* °"™« «mp sâ mănânce. Sări inlr'c m " „a L * * pâine' Nu- »'»™» "«roaba, alunecând si clâil„LTriT»"*? S'epa "<«• P™ r DRUM FARA PULBERE... 97 sânge prelins din bot. Un copil de tătar eşi dintr'o curte şi puse mâna pe câine, uşor de tot. Când intrară pe şoseaua asfaltată, udă, vânătă, strălucitoare de ploaie şi oglindind cerul şi norii, întâlniră tractoare duduind pe şosea : fiecare din ele trăgea câte o betonieră. Pangrati flutură din mână pe fereastra cabinei şi tractoriştii răspunseră la fel. Apoi se depărtară în direcţii opuse. Rămânea de văzut- ce e cu materialul din gara Basarabi. Acum, în primele săptămâni, era nevoie de un efort uriaş, ca să se urnească lucrurile... Nu, nu va putea pleca la Bucureşti decât mai încolo... Simţi o părere de rău ascuţită, dureroasă. Cât va putea sta aici, fără să plece s'o vadă pe Dona ? O lună. Trebue să se stăpânească şi să stea aici o lună. Lucrarea avea nevoie de toţi oamenii. IX >,Canalul nu trebue să se facă" După ce fusese seara în vizită la doamna Vorvoreanu, omul pe care nu-1 cunoştea Mihai Pangrati se duse. a doua zi spre prânz să-1 caute pe colonelul Mateica, şi-1 găsi la locul obişnuit al întâlnirilor lor, un debit de tutun şi ziare aflat între biserica Enei şi întretăierea străzii Academiei cu strada Regală. Colonelul Nicolae Mateica era fiul unui moşier din Dolj, expropriat în 1918. Bucăţile de moşie strecurate pe seama copiilor, le moşteniseră surorile lui Mateica ; ce avea Mateica, vânduse în primii ani de ofiţerie la roşiorii de gardă; cumpărase o maşină englezească de o marcă rară, Bentley, şi făcuse chefuri la Sinaia cu camarazii şi cu ceeace el numea „pupeze". După ce nu-i mai rămăsese decât leafa şi maşina, se însura cu fiica grasă a unui colonel de administraţie; ea îi născu un copil în 1940. In Iunie-Septembrie 1941, comandant al unei companii de tancuri, Mateica trecu Prutul şi împuşcă pe toţi evreii din satele şi târgurile prin care trecea linia sa de operaţiuni. Erau adunaţi în mijlocul unui careu format din tancuri şi împuşcaţi cu mitraliera. In Octombrie, ne mai rămânând niciun tanc întreg, regimentul fu vărsat într'o divizie de cavalerie motorizată, decimată în cotul Donului în 1942. înainte de asta, căpitanul Mateica fusese decorat cu Virtutea Militară, Steaua României, şi Crucea de Fier. întors în ţară, cu gradul de locotenent-colonel, deveni iarăşi, după douăzeci de ani, un om bogat. Era vremea când febra afacerilor scutura cartierele din centrul Bucu-reştiului, vremea când raziile poliţieneşti împrăştiau din Şelari şi de pe trotuarul fostei bănci Chrissoveloni grupuri de oameni ciudaţi care discutau tainic, dar agitat, cu mâinile în buzunare, şi fugeau lăsând în urmă o dâră de napoleoni şi de bancnote străine svârlite pe caldarâm. Schimbarea banilor în vara lui 47, îl lovi ca pe mulţi alţii şi pe Mateica. Dăduse zeci de milioane câtorva ostaşi, ca să le schimbe pentru el. Ofiţerii politici îl surprin-seră asupra faptului. Dat afară din armată, împreună cu generalul cu care făcuse afaceri în 45-46, Mateica încercă felurite negoţuri, fără izbândă ş' cheltuindu-şi mereu din capital. Incet-încet, misiţii care-i cumpărau napoleoni, dispărură unul câte unul. Astfel că, în curând, ajunse să ducă lipsă, cu napoleonii tencuiţi în zid. încercă mai multe meserii, pe cari le părăsi pe 7 98 PETRU DUMITRIU rând ; şi se trezi într'o bună dimineaţă a verii lui 1949, energic, îndrăzneţ, inteligent cât nu-1 orbea foamea de bani, desgustat de viaţă, cu viitorul închis, un om întemniţat în plictiseaLă şi nefacere de nimic. Se deşteptă, târziu, cu gura cleioasă şi amară, cu ochii lipiţi. Căscă, se întinse pârâind din încheieturi. Umblă prin casă în pijama şi papuci. Se uită peste umăr la nevastă-sa: avea părul .prost vopsit în roşu şi prin cămaşa de noapte i se întrevedea carnea gălbejită şi grasă. Copilul se juca în curte, unde se auzea cum socrul lui Mateica, general în rezervă, îl ceartă cu glas subţire şi tremurat: — Lasă pompa... ce faci ? Ce-ai băgat în ea ? Acuşica vin şi te bat! —Mamă I urla copilul. Mă omoară tata mare! Dar mamă-sa nu lua aminte la el. Vorbea.la telefon cu o prietenă, doamna Palade. — Virgino 1 Virgino 1 Auzi, Virgino dragă... Dar taci dragă odată, şi ascultă-mă... Pe doamna Palade o chema Virginia, dar doamna Mateica nu isbu-tise niciodată să-i pronunţe bine numele. Colonelul Mateica se uită acru la spatele lat al nevesti-sii. Era în cămaşă de noapte, cu picioarele goale în papuci, şi cu vârfurile picioarelor apropiate în chip naiv, ca la copiii mici. Braţul care. ţinea telefonul avea gropiţe şi făcea brăţări de grăsime de sus până jos. Mateica dădu din umeri, scârbit, şi se duse să se îmbrace unde dormise, în odaia copilului. De acolo auzea glasul răguşit de tutun şi în acelaş timp ţipător : — Virgino, nu ştiu cât oiu mai putea trăi aşa. Are o curvă în mahala, Virgino, am văzut-o că a venit săraca la mine, că şi p'aia o lasă fără un ban... Pe acasă nu mai doarme cu săptămânile, şi uite, că astă-hoaptc dumnealui vine beat şi mahmur, cade pe patul copilului şi doarme acolo, doarme'n odaia copilului, ca un bou, Virgino, şi pe mine mă lasă singură, n'am avut şi eu de atâta vreme o mulţumire sufletească, Virgino... Plângea. Probabil că lacrimile se scurgeau pe. bărbia cu gropiţe, şi de acolo în cornetul telefonului... Mateica încercă să intre în camera de baie, să se bărbierească. Uşa era încuiată. Cine putea fi acolo ? Scoase capul pe fereastră şi chemă copilul. Nu răspuftdea. Deci era în baie. Trase cu urechea la uşa băii, şi auzi plescăit de apă. Strigă tunător: — Iar te joci în baie două ceasuri, măgarule! Ieşi afară ! Copilul nu răspunse nimic. Mateica o luă pe nevastă-sa de braţ şi o smulse brutal de lângă telefon Ea ţipă : — Stai Ia telefon, Virgino, că vrea să mă bată nebunul... Ce e ? Ce vrei ? — Iar s'a'nchis măgarul în baie 1 răcni Mateica şi intră să se îmbrace mai departe în odaia de culcare, în miros stătut şi închis. Ciorapi mototoliţi zăceau pe aşternutul răvăşit, alături de un urs de pluş şi o vadră de tinichea colorată. Pe când îşi punea cravata, auzea strigătele nevestei: — Ieşi afară că te bat. Tată, adă-mi bătătorul de covoare 1 Terorizat, copilul urla în baie prelung,, din rărunchi, doamna Mateica bătea cu pumnii în uşe, telefonul lăsat în părăsire guiţa, transmiţând vocea doamnei Palade. Mateica se uită împrejur, la mobilele burgheze cu fotolii de pluş albastru în care nu şedea nimeni, ca salonul să fie neatins, lămpile cu lumânărele şi abat-joururi mici de pergament, bufetul cu oglindă şi cu DRUM FARA PULBERE... 99 bibelouri reprezentând câini, vaci, ostaşi francezi dela 1871, pendula în perete, oprită, prea mică pentru a fi o pendulă monumentală şi prea mare pentru un ceasornic de perete, cele două aparate de radio, şi teancuri de rufe prost spălate pe masa de stejar din acea sufragerie-salon ce mirosea a nou, a prăvălie, după zece ani. Mateica înjură printre dinţi cu greaţă, închise telefonul şi eşi, trântind uşa. Afară stătu o clipă nehotărît, în faţa blocului cu trei etaje, din care un etaj îi aparţinea lui, unul copilului, unul nevestei, — dar' ce folos ? Chiriaşii nu voiau să plătească decât la valoarea locativă, câteva sute de lei pe lună, şi ameninţau mereu cu procesul de sabotaj. In clipa asta, urletele din casă ajunseseră la culme. Mateica plecă repede, ca împins din urmă. Pe la prânz se afla în debitul de ziare al unui camarad de regiment. Acesta era chel şi cu o falcă mare ieşită înainte ; îşi servea clienţii grăbiţi, cu un aer nemulţumit, rece, acru. Văzându-1 pe Mateica îl întrebă : — Ce mai faci, şalău bătrân ? — Prost, zise Mateica şi luă o ţigară dintr'una din cutiile de sticlă de pe tejghea. — Nu te duci la Canal ? — Nu. De ce ? — Toată lumea se duce.. Mateica nu răspunse. Zeci de oameni treceau prin faţa vitrinei. Alaiuri, era un vânzător de curele de nylon, perii de dinţi, cafea, cacao, gumă de mestecat venite în pachete celor ce aveau rude în America. O femeie între două vârste, elegantă, roşcovană, cu ochi albaştri sticloşi, ceru cu un puternic accent maghiar un pachet de „Dunărea". Debitantul întrebă : — Iar aţi pierdut la curse... — Da, dar am noroc în dragoste, zise femeia cu un aer dur şi furios, (şi aprinse ţigarea şi plecă. — Iar e beată, zise debitantul. Acum se duce la cofetărie ca să mănânce ceva. De câte ori pierde, se pileşte... Atunci intră necunoscutul care fusese în vizită la doamna Vorvoreanu. Mateica nu se clinti din felul lui de a sta ca un pierde-vară, rezemat de rafturile cu ziare, rezemat de zid. Cellalt ceru o gazetă şi ieşi. După zece minute, Mateica zise : — Noroc, bă ! — Noroc, mormăi debitantul, cu nepăsare. Pe trotuar, cellalt aştepta, în amiaza de Iulie. Cisternele trecuseră, strada era umedă şi coşurile florăreselor înşirate pe trotuar, erau ca nişte focuri aprinse roşii, de trandafiri şi garoafe. — Am onoarea să vă salut, zise Mateica. — Te-am mai căutat odată azi dimineaţă, zise noul venit, tăios. Ma-ieica zâmbi cu amărăciune : — Am avut scandal acasă... cu familia... Cellalt îl măsură din ochi cu oarecare uimire, ca şi cum abia acum şi-ar fi dat seama că Mateica are familie. Zise: — A, da ? Familia... Şi — cum îţi mai merge cu familia ? Mateica se'ntunecă la faţă. Plictiseala şi nepăsarea îi dispărură. Şopti: — Prost de tot. Se'mplinesc doi ani de când m'au dat afară din armată. Bani nu mai am. (Şi la amintirea aurului zidit în pereţi adăugă, cu ioo PETRU DUMITRIU tin fel de scuză:) — Chiar dac'aşi avea bani, de când sânt comuniştii Ia putere n'aşi avea ce face cu ei. Când aveam slujbă, cel puţin nu-mi vedeam familia. Acuma m'au făcut şi puşcăriaş la mine'n casă... într'un fel de balamuc, cu copil, nevastă, socru, vecini... Vă spun deschis, mă duc şi mă'mbăt in fiecare seară ! N'am fost niciodată beţiv. Dar acuma mă duc şi mă îmbăt. Ca să nu mă mai gândesc. Ştiţi ce ? Eu nu Ruşi aşi omorî. Nu comunişti. Aşi omorî Americani. Cât au de gând să ne mai lase aici ? Cât cred ei c'o să mai rezistăm ? îşi dau seama cu cine au de-aface ? Dece nu'ncep odată ? Cellalt îl luă de braţ şi-1 duse câţiva paşi, pe trotuarul pustiu de pe lângă biserica Dintr'o Zi. Trăsurile cam părăginite, cu câte un mic cal costeliv, erau pe partea cealaltă la umbră. Lângă zidul orbitor de alb, în căldura care înmuia asfaltul, înnecaţi în lumina tare a dimineţii şi a miezului verii, stăteau ca doi stâlpi de umbră, murmurând. — Dragă Mateica, zise cellalt, trebue să lucrăm şi noi. Trebue pregătit terenul... Mateica vorbi iritat, stăpânindu-şi glasul cu greu: — Ce putem face ? Spuneţi-mi dumneavoastră ce să fac ! Eu ce aştept ? Am spus eu că nu vreau să lucrez ? Ce să fac ? Convorbitorul său se uită împrejur, apoi urmă : -— 'Avem nevoie de oameni de-ai noştri la Canal, în poziţii cheie. Canalul ăsta nu trebue să se facă. Un muşchiu svâcnea pe falca plină şi negricioasă a lui Mateica. Cellalt urmă : — Am să-ţi spun cui să te adresezi. Trebue luate dela început poziţii-cheie. Şi mai ales, trebuesc aduşi oameni de-ai noştri, cât mai mulţi. Lucrează discret, ca să nu te simtă comuniştii, decât târziu de tot. Lucrează mai ales cu adminis'traţia şi cu inginerii. Nu trebue să te compromiţi ; aî tact; ştii cum se face legătura. Arunci vorbe fără mare importanţă şi-i vezi cum reacţionează. Poţi să te înţelegi cu ei fără cuvinte, dintr'un zâmbet, dintr'o privire. — Şi-o să lucrez cu ei pe baza asta ? — Da. Pentrucă atunci eşti acoperit şi faţă de ei Omul se şterse pe faţă cu o batistă fină, marcată cu iniţiale, şi urmă: — Trebue omorît Canalul ăsta. Noi, aici, o să facem ce putem; dar dumneata şi ceilalţi, acolo, veţi trebui să găsiţi singuri metodele cele mar bune. Cred că trebuesc intoxicaţi muncitorii cu svonuri. înţelegi ? Să-şf piardă încrederea. Să aibă simţământul că lucrează degeaba. Asta o să-t paralizeze... Şi pe urmă... Şi continuă să-i explice, încet, rar, limpede, revenind asupra unor amănunte. Repeta mereu : — înţelegi ? Trebue să ai un plan de acţiune... Un plan limpede... A doua zi, Mateica plecă, vorbi la Constanţa cu inginerul Anghelescu care părea să ştie de sosirea lui, şi că-1 aşteaptă. A treia zi, era pe şantier, pe şantierul unuia din cele cinci oraşe noui, ca şef al personalului. Spre seară, Maftei plecase de pe şantier. Se auzeau, vioaie, ciocanele dulgherilor. Iar Mateica se plimba deoparte, singur, cu mâinile la spate. Sigur, >,u trebuie răspuns instinctiv la orice vine din afară.. Trebue lucrat cu un plan, rf-toi'iesc. date lovituri cu scadenţe îndepărtate.. DRUM FARA PULBERE.. 101 Cartea II Dimineaţa Trecuse vreo săptămână dela sosirea oamenilor în acel loc care fusese pustiu. Era dimineaţa, devreme. Undeva departe, într'o zare aici nevăzută, soarele răsărise în câteva clipe deasupra mării lucioase, nemişcate. Aci, un văl trandafiriu se ridicase încet în văzduhurile palide. Se iviseră, în înălţimi, norişori cu marginile aurii. In vale erau încă ultimele resturi de umbră. Forme cenuşii risipite pe câmpuri, îngrămădite în anumite locuri, nu puteau fi recunoscute. Ce erau? Mogâldeţe sure: maşinile. Un braţ negru deasupra unor maldăre de noroi: o macara-draglină. Printre formele întortochiate pe câmp, una se mişca. Era un om care, încovoiat, umbla în patru labe căutând ceva pe jos, cu mişcări încă adormite. Mormăise nemulţumit, cu glas somnoros: — Unde-oiu fi pus-o... unde-c» fi... Spie Răsărit erau spinări prelungi ale dâmburilor câmpiei, şi mai încolo movilele-morminte ale vechilor regi păstori. Erau negre sub zarea înnecată în lumina trandafirie. Dac'ar fi fost cineva să le privească, ar fi crezut că desluşeşte, negru pe cerul trandafiriu, fiecare mărăcine, fiecare fir de iarbă în parte. Dar nu era nimeni. Era doar omul care mormăia singur, mestecând în gol. Şedea chircit pe jos şi se încălţa. Lângă el, un altul, culcat pe pământ, se mişcă şi răsuflă adânc, apoi deschise ochii şi-1 privi ţintă, ca şi cum s'ar fi străduit să-1 recunoască. Apoi închise iarăşi ochii şi mormăi: — Dece te 'ncalţi tu, Măcei ? . Măcei tăcu o vreme, apoi mormăi : — Apăi eu mi-s sătul... Plec... Hai şi tu, neico Micluţ. Că aci nu-i bine. Micluţ deschise un singur ochi şi-1 privi şi mai cercetător, dar tăcu Apoi închise iarăşi ochii şi se 'ntinse. Măcei şovăi o clipă şi mormăi: — Dacă tu nu vii, nici eu nu mă duc... — Unde vrei să te duci? întrebă Micluţ, întinzându-se şi gemând. — Apăi, pe alte şantiere, că-s doară multe... Micluţ, voinic şi îndesat, sări sprinten în picioare, şi-1 privi pe Măcei, care, cocoşat pe. jos, ridica ochii la el,. întrebător. Zise scurt: — Eu nu merg cu tine... Eu stau aci! Şi se depărta, Măcei mormăi : — Stai.... stare-ai în mormânt să stai... Blăstămatule... Şi începu să se descalţe. Deodată, dincolo de colinele scunde ale căror bălării de stepă se profilau negre pe cer, apăru geana de jeratic a soarelui. Valea se umplu de lumină.. Apărură oameni care umblau pe câmp. Svârleau umbre lungi, dar feţele le erau roşii în razele dimineţii, şi mâinile, când le rdicau, erau deasemena roşii-aurii. Se zăriră şi cei care încă dormeau, pe câmp, sau lângă maşini. Albe, trei barăci, din lemn proaspăt, străluceau în mijlocul şantierulu', printre şanţurile şi gropile pentru fundaţii. Cupele betonierelor prindeau o culoare verzuie, draglina de jos din vale deveni cenuşie cu părţi vopsite în roşu viu, cu miniu. Pe câteva zeci de metri, săpase un şanţ 102 PETRU DUMITRIU plin de noroi Şi pornind dela şantier, ocolea capătul culmii scunde dinspre Sud, un şir de stâlpi de telegraf, fără ulcelele de porţelan şi fără fire. Stâlpi goi, înşiraţi spre zare. ■ Se opreau la al patruzecilea stâlp. Umbrele lor nesfârşit de lungi coborau spre apele rnlaştinei. Acolo se înşiruiau, abia văzuţi, printre ierburi de apă şi nuferi, ţăruşii care arătau traseul Canalului Iar de jur, împrejur, câmpia cu unduirile ei pleşuve, devenea cafenie cu luciri galbene şi aurii, ca blana guzganului sau a vulpii de stepă. Din ce în ce mai mulţi oameni se ridicau de pe pământ, unii veneau din adâncituri ale văii, alţi soseau peste dealul din Sud, dinspre satuî ascuns acolo, după zarea apropiată. In jurul barăcilor se adunau grupuri tn vestminte ce aveau acum, din pricina soarelui şi a prafului, aceeaşi culoare ştearsă, galbenă-cafenie, ca însăşi întinderea stepei; n'aveau de multe zile apă să se spele, şi unora le rămăsese în păr fire de paie. Se îngrămădeau !a ghişeul de pâine al barăcii-cantină. Din umbra dinăuntru, eşca un braţ care le întindea cu o mişcare neobosită, mereu aceeaşi, bucăţile mari, cubice, de pâine cafenie care şi ea avea culoarea locurilor mai adânci şi umbrite ale stepei. Iordan şi cu Tudoriţă stăteau la rând, între umerii vânjoşi ai vecinilor lor, şi vedeau înainte-le spatele tuturor celora ce veniseră mai devreme şi aşteptau, înghesuindu-se. La câte-o tălăzuire a îmbulzelii, se clătinau toţi, ne-având unde să puie piciorul pe pământ liber. Iordan, răbdător, părea fără gânduri şi tăcea statornic. Rareori, clipea din ochi. Tudoriţă se uita împrejur, neastâmpărat, cu mâinile în şolduri. Deodată se 'ntoarse către tată-său şi spuse cu glas scăzut: — Apăi ce zi de muncă e asta ? Stăm aci de-un ceas şi-ar trebui să fim la locul de muncă.... împrejurul lor oamenii murmurau ; câte unul vorbea mai tare, se auzea un râset scurt. Tudoriţă începu iar: — Cum drac'o să luăm salarul ? Pe ce ? Se 'ncruntă : — Ca săpător... mie nu-mi convine... Iordan părea că nu-1 ascultă pe fiu-său. Toată mulţimea îngrămădită la ghişeul de pâine făcu-un pas înainte, îmbulzindu-se şi mai tare. In faţă, oamenii întindeau mâinile: — Dă-mi şi mie tovarăşe ! Nu mai împingeţi! Tudoriţă păru a lua o hotărîre şi zise: — Eu plec ... Tată-său tresări şi-1 privi ţintă : ' — Unde pleci ? — Nu ştiu nici eu... Da' plec, mormăi Tudoriţă încruntat. Iordan tl întrebă iar: — Pleci dela Canal ? Fiul şi tatăl se priviră. Tudoriţă se fâstâci şi zice încurcat, cu ochii la pământ: — Nu, nu .. plec pe alt şantier... Unde-o fi mai bine. Apoi, ca şi cum ar fi descoperit un gând deosebit de ispititor, zise cu însufleţire: — Vino şi dumneata, tăicuţă... Ce să mai stăm aici ? Cei dintâi îi îmbrânciră, protestând furioşi: i — Ce staţi, măi tovarăşe ? înaintaţi! . DRUM FĂRĂ PULBERE. 103 Iordan zise : — Ho, măi frate, ho ! Că n'ai murit de foame ! — Ba mie mi-i foame al dracului! râse un vlăjgan de lângă el. Ioidan stătea şi se gândea. Tudoriţă ştia răspunsul. Avea să fie aspru : cum să plece de pe şantier, aşa fiindc'a fost greu câteva zile, la 'nceput ? 11 cunoştea pe tată-său şi aştepta mustrarea. Dece întârzia atâta ? Cu ce gând se lupta ? Rămase uimit când îl auzi pe Iordan că răspunde şovăitor : — Ba.... să nu pleci... Ce, plecaţi amândoi şi mă lăsaţi aicea de râsul oamenilor? Să te duci la frate-tău... şi să-i spui, să facă rost să ne angajeze şi pe noi. Şi să te 'ntorci, să-mi spui. Şi deodată se uită la fiu-său cu ochii negri, cufundaţi sub sprâncenele stufoase : — Să muncim la un loc Aşa să-i spui Şi să-i spui că aicea-i greu. Auzi ? Tudoriţă înţelesese : „Să-i spun lui Bănică asta, că el trage la greu, şi vine 'ncoa... Dar dacă nu vrea? Ce? Să mă 'ntorc aici, să stau cu taica? Să dormim pe câmp ? Să muncesc cu sapa ?". — Aud, zise el şi ridică bărbia să vadă peste umerii şi capetele celor din faţă, cât se apropiaseră de ghişeul de pâine. Cu pâinea în mână, ţinută sus deasupra capului, cei ce-o primiseră se întorceau prin mulţime; înghesuiala ie curma răsuflarea; dar ei glumeau şi râdeau. Victoraş Folosea, cu salopeta descheiată pe piept, şi cu nasul ars de soare, ieşea şi el din înghesuială. Se ducea spre cantină. Ocoli cantina pe la bucătărie. Aburii de apă fiartă şi cafea ieşeau pe uşa larg deschisă, Fete cu braţele goale şi cu obrajii roşii de căldură forfoteau în umbra barăcii. Victoraş se opri lângă Rada Munteanu care şedea şi curăţa cartofi. Era şi ea roşie la faţă, dar de supărare. Le spunea fetelor dimprejurul ei : — Stau şi curăţ cartofi, şi betonierele alea de ieri nici acuma n'au mecanici! — Eşti mecanic de betonieră ? întrebă Victoraş. Ea ridică ochii negri, strălucitori, aburiţi şi umezi de stat în căldura bucătăriei. Victoraş o ma' văzuse de multe ori. Dar i se păru că acum o vede prima dată : cu şuviţele negre lipite pe tâmple, pe sub cârpa albă, cu sprâncenele arcuite şi zâmbetul vesel şl necăjit totodată. Fata răspunse cu mândrie : — Sunt tractoristă ! Betoniera e jucărie de copil... Părea şi ea un copil, se gândi Victoraş, dar simţi şi el că nu se poate una ca asta •. un om care cunoaşte motorul cu explozie, să cureţe cartofi 1 — Adevărat, zise el. Asta nu se poate. Dece nu te pune la betonieră? — Nu ştiu ! zise Rada. Dar nu mă las ! Deseară am să spun treaba asta în şedinţă de UTM. Vii şi tu, tovarăşe. Eşti mecanic ? — Sânt şofer, zise Victoraş. — Nu eşti utemist ? Dece nu vii la şedinţe ? Trebue să iei cuvântul şi tu, deseară. Mândria lui Victoraş de a fi şofer, şi superioritatea pe care şi-o simţea faţă de toţi mecanicii de motoare din lume, se topi. Nu fusese niciodată la o şedinţă de UTM. Ii trecu prin amintire, ca fulgerul, noaptea. în care fusese de faţă la un omor, şi mirosul de carne de vită proaspătă. Dar Rada se uita la el cu ochii ei negri, strălucitori, umezi de supărare şi !04 PETRU DUMITRIU c alaltăL^V T'eL RăTăS6Se CU Un cartof într'° mână si cu cuţitul î„ n trt insel't în 'î^T* ^ ^ " VFUt ^ SPUnă <*™ ceva atunci s f vi wuf3 C" 'T^J CU s,n^tea lui de până sub cerul pustiu Dar nu si 1 ^ - ^ ^ între C°linele cafenii si să rostească Şt'3 CUm 53 SpUna lucrul acela nu isbuti decât — Da, vin la şedinţă .. a - nteletc3 Zlf <* ^ să ^ -"ceva. 91 poate chiar că şi cu cartoful în Sala *ă Anni H H t °, " man' CU CUtituI într'° mână cartoful. Victor s sJmwîdelt ? f 2 greIe Şi înC6PU să cureţe culcatele obrajii care păreau a dormi Victoraş nu sfuftă ^ "T 1 Risip6Şti JUmătate di" cartofi ! în mână c, bu 1 d^ \ f TOfrb-,se: PIecă încet SP- cantină, ţinând se uita împrejur la i£ r °, framantare care-l mira chiar şi pe el; cantină, c^ndu^Sf^^ ™. Să * "d., şi Jră în - Cum umbli, măi frate? Nu te uiţi unde mergi ? Chirsan şi cu Uliana şedeau în vremea asta în jurul focului Achim Evdochia ş, copilul veniră şi ei. Nişte coceni adunaţi de pe câmp si niS bucale de lemn, ardeau într'o groapă scobită de Achim cu câteva înainte. Groapa era neagră de fum. De-acurmezisul ei, Chirsan pusese un ciomag deasemenea înegrit de fum, şi de ciomag atâ na ceaunul aburind In lumina aurie a dimineţii, focul era palid ; flacfra aproape că nid nu se Sa n HnS T™" " Sf°ara de f"m a'bastru care se înco- lăcea m linişte de-asupra ceaunului. Era clipa de linişte când vântul nontii se oprise, ş, avea să 'nceapă cellalt, vântul dinspre' mare Era diîn de cumpăna. Aerul era limpede şi nemişcat. Toate glasurile se auzeau Setlusî de departe. Iarba săracă, pierind călcată sub picioare, era chiar şi erăco- ^ 86 -a - — ^ PH^ÎvZ- cu capui! ia dă-° iui gâiL^X™cratiţa cu untură; privind"1 pe Lupaşcu cu ochii - Facem economie... groh... groh... şi întrebă în şoaptă— P a de săptămâna trecută ai vândut-o? nu mi-aTwmis-r?^3^- ^ ^ ^ deS6ară- °3 'ma™elada dece — Uite-o colo, puiule... zece chile mai pnTasS"6' ^ Ia bW°U CU ° fată ~ care"° « Sughiţă? SUIlt Fete bUDe' ZiSe bUCătarUl Şî lG Pdvi CU °arecare înduioşare. u - Fete bune... fete serioase.... de oameni serioşi... Pe care i-am văzu ma. serios. în sat, i-am ales; mai aşezaţi, de, mai gospoda i m£ Se Vino oT " ?edne- Mă ' Strîgă d d60dată Că!re Una di" ttt,rJ • Z?"66' pUiule: asta' a mai cumi«te... Să-i spui lui Când nW-% ♦ I6'' ~ SPUI Să ViS Sa-j dau ce -m PrSnsf Land pleca fata, Lupaşcu întrebă: — Le vinzi carne la ăia din sat ? — Nu... La unul, doi, zise cellalt, încurcat. — Pe ţuică, ai? Bucătarul îl privi de jos în sus pe sub sprincene, cu capul în piept Zise mustrător şi mâhnit: [ p P — Ce, mă... aşa vorbeşti tu cu unchiu-tău? Lupaşcu râse. O fată strigă: --- Tovarăşul şef! Tovarăşul şef! — Hă? Hă? Ce e? răcni bucătarul. -Veniţi, că acuş începem! Se umple sala de mesei Prin pereţi răbufnea de câteva minute murmurul greu al sutelor de oamem care se îngrămădeau treptat în sala de meseg Bucătarul ocol colţul unor dulapuri şi lăzi clădite până 'n tavan. Lupaşcu îl urmă La S infde3 abf ^mân^ * ^ ^ "SdeaS lanuriiie de tabla cu mâncare aburmdă. Oamenii se 'n^hesuiau si umil SdeS aunUmtan ^ CUn°Ştea: ^elaruf org™ Zdţiei de partid, un macaragiu voinic cât un munte. Spunea • si dum7ealTe\îr„rutPaSrât " "* tH? *—« «mp prânz 7trSrL°Z ^ ^ dimineată- ^ să mâncăm, şi două ore la eras5to\°™ SUC10ZrmC'Pe Care LupaŞCU î] ««a: înfipt, îndrăzneţ, era săpător parca, cum .1 chema ? Iordache ? Iordan * - c şi mâncarea proastă, şi ne ţine şi locului! zise iarăşi omul - Alta mâncare n'am ! Dacă nu vă place, n'am ce se va T' grohai gros bucătarul. Luă din mâna unei fete nişte farfurii pline si le trânti în faţa celor care strigau la el. Gâfâiau de mânie Pufni ■ - Poftim! Dacă vă place! muntelui6 de to? Ztt ""^ ™ ? întUIlericUl * aburii dindărătu! giul zise: Munc'ton. se priviră fără un cuvânt. Doar macara- DRUM FARA PULBERE,. 119 — O să mai vorbim noi de asta... Apoi plecară spre mese. Lupaşcu îşi plimbă ochii peste mulţimea înşiruită umăr la umăr pe băncile lungi, mulţimea în straie sărace, în salopete cenuşii, în haine de culoarea pământului şi a stepei. Vorbeau, glumeau, râdeau; alţii mai osteniţi mâncau grăbit, tăcând. Lupaşcu simţea o mare nepăsare, şi chiar un uşor dispreţ pentru ei. Deodată, dintr'un ungher al sălii se iscă zarvă. Câţiva se ridicară în picioare. Unul striga : — Ce e asta? Ce, sântem şobolani? Şi se repezi spre tejgheaua cea mare îndărătul căreia se afla Lupaşcu. Câţiva veniră şi ei, protestând. Ţineau în mâini bucăţile de pâine. — Asta ce e, măi tovarăşe? Pâine de-asta ne daţi să mâncăm? E mucegăită! Şi întindeau peste tejghea cuburile mari de pâine cafenie cu pete albe, pâsloase, de mucegai. Lupaşcu se gândi mânios şi speriat: „Parcă la voi acasă numai pâine-aţi mâncat, răcanii dracului !". II furnică o nelinişte : nu cumva toată pâinea e mucegăită ? Dar n'au ce face. O să spuie că instalaţia e de vină, că e umezeală în magazie. Şi Mateica l'ar susţine. Voi să se tragă îndărăt, în aburii bucătăriei. Dar văzu că Rusu, secretarul organizaţiei de partid îl priveşte, întors pe bancă, cu un pumn pe genunchi. Deodată Rusu se ridică, trecu peste bancă şi veni şi el la tejghea. Oamenii spuneau: — Dă-ne pâine bună! Asta nu se poate mânca.... — Ce să fac, tovarăşe... aşa e pâinea... zise încurcat Lupaşcu. — Cum, aşa e pâinea, tovarăşe, întrebă Rusu tăios. Ia s'o vedem? Lupaşcu nu voia să se ducă la magazie: — Staţi, tovarăşi... Am treabă! Trebuie să mă duc la Constanţa... — Mai întârzie cu noi cinci minute, zise Mitică Rusu şi-1 luă de braţ cu o mişcare puternică, aspră. Erau vreo cincisprezece oameni, care stăteau în soarele arzător, în faţa barăcii de scânduri calde. Când Lupaşcu deschise uşa magaziei, mirosul închis, de mucegai, îi izbi în faţă. Pâini colţuroase erau clădite în mormane întunecate. — Magazia e umedă... zise Lupaşcu. — Care umedă, tovarăşe? Am vrea noi să fie umezeală undeva în pustiul ăsta! zise Mitică Rusu. Unul din grup mormăi: — E, jos în vale, în mlaştină..,. — Ştii ce? zise iar Mitică Rusu. Dumneata ai cumpărat toată pâinea pe o săptămână! De-aia a mucezit! Parcă n'am avea camioane! Cin 'ţi-a spus că se păstrează o săptămână? — O să cercetez.... să vedem, bâlbâi Lupaşcu. — Cum să cercetezi ? Nu dumneata răspunzi de treaba asta ? Nu te pricepi tovarăşe, zise tăios, Mitică Rusu. Dacă mi-aşi strica draglina, crezi că m'ar întreba cineva dac'am cercetat, şi dacă o să vedem sau nu ? Hrana noastră e o treabă de răspundere, la fel cu maşinile. Lupaşcu îl privea cu un aer încăpăţânat şi tâmp. Era învăţat să se acopere la repezeală cu coaja asta de prefăcută neînţelegere nătângă Aşa făcuse cu nenumăraţi colonei şi maiori care strigaseră la el de nenumărate ori. Dar Mitică Rusu nu striga. Vorbea tăios. Şi nu vorbise, mult. Acuma tăcea şi se uita la el. Zise iar: 120 PETRU DUMITRIU albe oamenu 'cfmâtT ^ ^ neatinse"" cat^ <*« « -mas. Sa în fataSus?Xez?ei tiare rT"* t ^ LuPa*cu '«".ase singur nerec, în'mirosul ^Sor TZ^'Z^ *»* *« * ^ sa ia ultima lampă de petrol ceti \î ' Ş °U P'C1°are goale' ver" ridicând braţul. Obrazul r f n™8,^, ap"nSi 0 *inea în dreapta, TfeC" -P^e Printre mesele Tung' foam1 nfre' /t"^ ^ ,Umlnă-Pereţi, urmărită de umbra ce se MindeTL ele. Lumina aluneca pe Fata intră în bucătărie si înch se u a dl? ™l T*1 M mai dePar^ total; sala cantinei rămase Tn umbS P S'ne' Lumina dispăru brusc. cu o cârpă albastră de mătase se în\,â,-+, f ' Ş1 legata la caP Plesnindu-le cu paIma Tai j"s 'de sale™ "^^^ HaitH * le 'mpînse, ^Duceţ^vă şi-1 serviţi pe tovarăşul Frenkel ! Frenkel,eSreS;ânq^nd 1^'"' V ^ rachiu, isbucni în râs cânîvî, n , dmt' pahar mare de -Asii AM T ! P buC3tar CUm le Plesneşte pe fete-Si 1 Lf V Vara?de! Trage"le! Ia veniţi încoace ad™sâ- *' " " ,0S' "ee™ h ™ 5i «alalta. Şi — Râde aşa... Şi îşi arătă dinţii si gingiile într'un ţ0i a - ■ , nu semăna de loc cu râsul lui L B , d,e .ranJet. care de altfel şi mai tare. MdtelCa' Frenkel izbucni iarăşi în râs, — Măi drăcoaico, măi! bondoaS ^^n^^^ NU -«.leoaică; era o fată cu tărie; piacea.sa i se.spuie dracoaică. Frenkel spuse -Bun băiat, tovarăşul Mateica!. Să- trăiască! DRUM FARA PULBERE. 121 Lupaşcu sta la masă în faţa lui Frenkel şi părea preocupat. Tresări si ridică şi el paharul plin de rachiu gălbui: — Să trăiască! Să ne trăeşti şi dumneata, tovarăşe administrator... — Ia, fetelor! strigă de lângă plită bucătarul. Le dădu tigăile aburind si bine mirositoare şi veni şi el la masă, ştergându-şi mâinile pe sortul ce-i încingea burta mare. — Ia uitaţi-vă ce v'am păstrat... ce bunătate... creeraşi.. ficăţei... — Tovarăşele ! strigă înduioşat Frenkel, dacă mă iubeşti, gustă din ţuiculiţa asta... Ia, fetelor: şedeţi şi voi. Ia vino tu mai încoace... Şi o trase pe cea cu cârpa albastră, cuprinzându-o de mijloc cu braţul. — Ei, zise oftând bucătarul, acum să ne mai odihnim şi noi. Toată ziua muncim pentru sparţii ăia... Şi făcu un semn nepăsător în aer, arătând vag în direcţia şantierului, care dormea împrejurul barăcii. — Dă-i dracului, că m'au omorât cu pretenţiile, zise Lupaşcu. Tovarăşe Frenkel, mă cam pisează mai ales ăla, Rusu... Mitică. — N'are să se bage în chestiunile administrative, zise Frenkel cu hotărîre. Să vii la mine, şi-am să mă plâng la direcţia regională ! — Lăsaţi odată grijile, frate! zise Smarandache. O viaţă are omul. Uşa e'ncuiată, geamul camuflat cu hârtie albastră! să avem şi noi o clipă de linişte... Luaţi, că se răceşte. Ia poftiţi, serviţi... Nişte ficăţei. — Adevărat, zise Frenkel, aici e linişte. Lupaşcu făcu cu ochiul: — Poţi să faci chef, să faci ce vrei... — Aşa-i ! strigă Frenkel râzând, şi o ciupi tare pe fata de chiabui Aceasta ţipă. Bucătarul mormăi: — Poţi să ţipi, că nu te-aude nici dracul... Intr'adevăr, de afară nu se vedea şi nu se auzea nimic. Şantierul era cufundat în întuneric şi tăcere. Oamenii dormeau risipiţi pe câmp. La barăci nu se vedea nici o lumină. Nici la baraca aceasta a cantinei, care părea închisă, părăsită, tăcută, un bloc mai întunecat în noapte. Numai lipind urechea de scânduri, ai fi prins sunete nedesluşite, din care nimeni n'ar fi înţeles nimic. Şi de altfel nu era nimeni care să asculte cu urechea lipită de peretele de scânduri. Peste tot era odihnă şi linişte. (Continuare în numărul viitor) LUPTĂM PENTf?ff PACE eugen frunză MAJORITATE „Majoritate", „majoritate", in conferinţe şi ia O. N. 1). Domnii ţin tonul, Tito isonu!: Majoritate, şi • alta nu. Asta e jocul prea democratic : Vorbe de pace, va! după val ; Râde-un copil sub cerul Coreii ? Mitraliaţi-!! Senzaţional ! Iată şi câmpul de-orez, legănându-si Coama bogată în spice-aurii: Cincizeci de bombe incendiare! (In contul „purei" democraţii). Tone de bombe pentru spitale, Tone de lanţuri pentru export... Ce mai de pace şi libertate, Prea democrată maşină de vot! Majoritate occidentală, „Sfânta" familie-i toată 'n păr : Gândaci în serii, microbi puzderii; Majoritate, într'adevăr. Hei, diplomaţi ai trustului morţii, Ştiţi socoti în dolari şi bucăţi, Dar socotit-aţi vreodată puterea Adevăratei majorităţi ? MAJORITATE 123 Iată, priviţi! La Kahovca, pe Volga, Până pe ţărmul Turcmeniei noui, Cresc kilovaţii majorităţii, Ploaia de fulgeri goneşte spre voi ! Unde pustiul cumplit îşi întinse Giulgiul fierbinte şi aspru pe veci, Mâine împinge-vor apele limpezi Vlagă spre inima lumii întregi. Majoritatea ? lat-o : trăieşte în lungul şi latul ăstui pământ! Majoritatea-i Franţa grevistă, Burma, Vietnamul, Mal a ia, luptând. Da, şi aici, la Canalul Dobrogei Până 'n hariem-uri cu negri desculţi, Până în China biruitoare Majoritatea-i a celor mulţi. Doar nu-i ungher pe lume, se ştie, Unde poporu-i popor de bancheri, Dar sunt milioane o sută, o mie : Oameni cu drepte şi vrednice vreri. „Majoritate", „majoritate", Mult v'o mai ţine jocul aşa ? O să se curme jocul de-a bombe : Viaţa nu-i „Made în U.S.A.". Da, vine vremea, semnele-s multe, Da, vine vremea cea „de apoi" Când veţi ajunge (fără abţineri) Nu în consilii, ci la gunoi ! horvâth imre*) DIN ZORI DE ZI O mie de-avioane 'n înălţimi. Căzu vuind o bombă în vecini. Fum gros, şi flăcări, şi funinge grea. Arzând, o fată, peste drum fugea. (Ii văd înnebunitul chip şi-acum). Doar cu Pompeiul prefăcut în scrum Puteai s'asemui negrele oraşe. Şi frontul... lagărele ucigaşe! Să-ţi spun ce-i pacea - acum ai vrea să sti Ue-ţi amintii de-acele grozăvii, A fost spre-a măsura cu bezna lor lumina, chipul păcii sclipitor, Să vezi mai bine - a păcii noastre faţă. La prânz, azi, supa nu mai e de ghiaţă, Nu mai cobori în pivniţi să te-ascunz,\ ' Soţia nu mai hohoteşte 'n plâns. Scăpaţi din mări de' sânge 'ngrozitoare, Ca azi trăeşti şi că te scalzi în soare, Iu mulţumeşte-i Roşiei Armate. Iubeşte pacea - şi izbeşte '„ moarte Şi în bancherii însetaţi de sânge Şi ce Partidul te învaţă, - strânge. F«< pregătit, în orice clipă treaz, Să sfarmi al ucigaşilor obraz. Munceşte, Patria mai 'nalt să crească Şi vezi, cuvântul tău, să 'nsufletească *) Poet maghiar din R.P.R. DIN ZORI DE ZI 125 Pe tineri şi bătrâni e 'n stare, oare ? Agitator al păcii, — 'n orişicare Din zile, fă să crească, iar şi iar, Al păcii front, cu înc'un om măcar. Uniţi să fim. Dă-mi mâna ta frăţească, Cu-a mea 'mpreună pacea să 'ntărească. Fii dârz. Din zori înalţă-a tale fapte. Nu aştepta ca să şe facă noapte! In româneşte de Eugen Jebeleanu YANKEII LA COPENHAGA Pe unde'n pietre vifore rămân, şi vârful bursii 'n nori e'nşurubat, în portul Copenhaga, cel bătrân, ' o navă-şi suie steagul înstelat. Ii bate apa brâul greu, burtos, pe punţi hamalii ţipă 'n zeci de guri. O hoardă-a năvălit pe scări, în jos, soldaţi grăsani şi dornici de-aventu'ri. Orchestra tună-un „Yankee Doodle" - ; (Tot să-i admiri! Vă rog, aplaudaţi!) Cu pieptul ţanţoş o pornesc pe drum în potere „băeţii desgheţaţi". La Munchen, - bursă neagră, învârteli, covoare dela văduve, negoţ. In Danemarca-şi uită de-oboseli, şi treaba merge 'ntr'una, ca pe roţi. Au straşnic chef! Grozav de veseli sânt! Şi de danezi nici că se sinchisesc! Yankeii tropăie pe-acest pământ, pe care vechi legende se 'mplete'sc. Fereşte-te ! Cu cotul te-au împins ! Ei nu ştiu politeţea nici în joc. t YANKEII LA COPENHAGA Şi-al Wikingilor fiu azi s'a deprins yankeului pe străzi să-i facă loc. Se simt aici stăpâni, şi 'n fel şi chip, tocesc asfaltul străzii monoton. Âu zâmbetul pestriţ, stereotip, şi umeri prinşi cu semnul lor cazon. in cinci minute, într'o cafenea, mirosul acru de cazarmă-şi trec, un kil de whisky fiecare bea şi 'n mestecatul gumei se întrec. Femeile, ei Ie numesc muieri, şi cumpără sărutul cu 'n dolar. Aşa-s deprinşi: să aibe mângâieri pe ciocolată şi pe nylon doar! Vorbeşte cineva ? Să taci, ordon ! De-atâţi dolari vestonul mi-i umflat! Ce, nu te vezi, în rosul tău palton, cu raţiile tale, nemâncat ? Tu, ca ariciul te-arcuieşti în ţepi, dar taci. Revolta mută ţi-e în zadar, înghiţi un nod şi să citeşti începi, vârându-ţi nasu 'n pagini de ziar. In toată măreţia-ai să-1 priveşti pe-acest lingău de gumă, dolofan, iar în ziar, în frunte-ai să citeşti : „Salut, prieteni dragi de peste-ocean !" Dar mai se 'ntâmplă treaba şi pe dos, când teleleu umblând, curat hingheri, apare hoarda 'n pas gălăgios, pe uliţi locuite de docheri. Nu-i linguşeşte nimeni pe beţivi, mai sîântă-i cinstea ca dolaru-aici, aici, pe înserat, un pumn masiv frământă coasta „dragilor amici". 128 ALEXEI SURCOV Aici, tu n'ai să mai culegi izbânzi, flecar nătâng, cu fruntea cât un pai! Tuleşte-o, şi din urmă-ai să auzi un sănătos, pălmuitor, „good-by". Şi răsuflând din greu, ai să oftezi, tu singur căutându-ţi un alean. Şi-ai să 'nţelegi ce 'nseamnă 'n grai danez „Salut, prieteni dragi de peste-ocean !" In româneşte de Mihu Dragomir a. tvabdovsch1 22 IUNIE 1941 Cu inima să tot masori, fau-i învăţată cu uitarea: ...De primăvara grea de flori, Abea se despărţise vara. Domol tăcerile pluteau Şi 'n aer, — valuri dulci de miere; Pe streşini uşurel cântau Stropi mari de rouă, în cădere. Ciobanul buciumând târziu Şs mirosul de pe fâneţe... în minte-i totul, totu-i viu, Neasemuit de fără preţ e. Grădina jilavă atunci Păstra o umbră de coclauri. Se pregăteau să cânte 'n lunci Feciorii primăverii, grauri. Un radio pe undeva in casă-şi trimetea solia. Nu chiar aceea ce avea S'o ducă 'n urmă prin Rusia. Ca 'n fiecare zi munceam In capitală şi prin sate Cu mersul zilei tot pierdeam Căldura păcii 'mbelşugate. 9 A. TVARDOVSCHI Apoi un prag am depăşit, Fu alta munca, rândWiaila. In lume totu-i socotit, Nici azi nu-i ştearsă socoteala. Din paşnic ceas aşa ne-am rupt, Şi 'n iureşul de nimicire Lungi patru ani ne-au ars, ne-au supt A albei zile amintire. Ne chinuie amar şi-acum, Când ziua noastră-i iar în floare, Gândul la tot ce-i încă scrum, Ce 'n veci înlocuire n'are. E trează amintirea 'n minţi, Cu flori, la fel şi azi ne 'mbie. In ceasul marei biruinţi Trăia tot caldă 'n noi, tot vie. Noi nici un pas nu ne clintim : Porunca păcii 'n inimi bate. Ea nu ne lasă să minţim Orfani sau mame 'ndurerate. Măreaţa biruinţei zi Din fraţi căzuţi aripi desface. Tot ce suntem şi ce vom fi Drept sfânt ne dă acum la pace Duşmanule, oricine eşti, Familia staîinistă-i trează. De strajă fericirii-obşteşti Ea pacea lumii o veghează. Popoarelor noi le jurăm Că sufletul de vrere plin ni-e Ca 'n ani şi veacuri să păstrăm O zi de paşnic, verde Iunie. Ln româneşte de Vkdimk Coli; mao tse dun AMINTIRI DESPRE MARELE MARŞ Departe 'n zare mii de fluvii curg Şi-s mii de munţi cu creasta peste vreme. Dar oastea merge 'n Marele ei Marş De osteneli şi piedici nu se teme. Peste Cinci Creste — ameninţând cu ploaia Norii îşi mişcă 'ncet enormul trunchi, Râul Uman zbucneşte peste maluri, Noi mergem în noroi până 'n genunchi. 'Nainte! Mai departe ! Nu-i uşor Pe stâncile de lângă mal să treci. Un pod se 'ntinde peste râul Dadu Sunând, sub paşi, din lanţurile-i reci. Minşani, apoi. Pe mii şi mii de li *) Zăpezi: podoaba munţilor de ghiaţă. Dar trei armate au răzbit. Sosesc. ...Şi zâmbetul inundă — a noastră faţă. In româneşte de Virgil Teodorescu *) măsură chinezească de lungime. tiv-son-vov *) MAMA Mamă, Măicuţă ! Pe unde îi şerpue 'ncet Nactonganului apele şi valu-i şopteşte şi-şi deapănă clapele, Trece măicuţa, Dimineaţa, Pe potecile 'ncâlcite ca aţele şi larg cuprinde cu braţele ceaţa... Mamă, măicuţă! Aicea-s, aproape, chiar eu, cel mai mic! Sau poate-ai uitat cum mi-e giasui ? Dece nu-ţi îndrepţi către mine iar pasul ? Dece nu vrei să mai vii, doar un pic ? Mâna ta moale ca lâna Dece nu-mi mai mângâie mâna ? Mamă, măicuţă, te uită cum de pe malul celalt au râs copiii cei răi c'alergând pe dâmbul înalt, spre tine-alergând, către văi, bolovani, răsârindu-nii în cale, împiedecară picioarele-mi goale şi-am căzut, alergând către tine... *) Poet coreean. MAMA Nu! De-acum nu mai vine, mama, măicuţa mea! Trei primăveri au trecut, trei primăveri de când fost-am luat şi vândut pentru cincizeci de yeni, mânjiţi cu sânge din rana-mi şi 'n iad aruncat, în iadul acela difoi Harmam *) Mama a plâns şi-a gemut şi'n lacrimi adânci s'a 'necat şi pentru vecie-a tăcut. Dar ochii ea nu i-a închis. Intr'atât ar fi vrut să mă mai vadă o singură dată şi-atât. Durerea mă strânge de gât. Priveam, către cer tot priveam, şi 'ntruna o singură vorbă strigam : Mamă ! — Hai, spune-mi, unde eşti ? In care ţinut locuieşti ? — Aicea-s răspunsu-mi-au munţii, cărunţii. — Aicea-s, îmi zise pădurea de-aramă. Am strâns atuncea la piept, cu avânt, pe mult iubita mea mamă: chipul Patriei, sfânt. In româneşte de O. Stark *) In oraşul Hannam din Coreea în timpul ocupaţiei japoneze exista un combinat chimic. In ace*' combinat, lucrau copii coreeni dela 9-13 ani, pe care japonezii îi cumpărau dela părinţii lor cu 50 de yeui. liana dascalova COPILUL VIITORULUI Un ghemetoc mi-e pruncul zâmbitor Obraji ca nişte strânse pumnuleţe. îşi ciufuleşte părul bălăior Cu degetele mici şi îndrăzneţe. Un prunc înseamnă toate câte ţi-s Mai dragi în lume : soarele şi viaţa. Două mânuţe cufundate 'n vis, Trezirea sgomotoasă dimineaţa. Iţi plimbi copilul 'n albul cărucior Când floarea de castan îmbată firea Şi se opreşte orice călător Să-1 mângâie cu gândul şi privirea. Un muncitor urcat pe schelă, sus, ft face semn cu mâna şi glumeşte Incetinează 'n mers un trolleybuz, Şoferu-i bate 'n geam, prieteneşte. Poştaşul vraful de scrisori şi-a scurs In căruciorul alb ca o zambilă. Şi mormăie năstruşnic, ca un urs, Şi ţopăie, ca Rilă-Epurilă. Şi miliţianul când îl vede 'n drum Stă drepţi cu-o gravitate prefăcută. Garajul înecat în nori de fum Cu douăzeci claxoane îl salută. COPILUL VIITORULUI 135 Pe crengi se crapă mugurii, uşor. Copilul soarbe alba dimineaţă. Nu trece pe alei un cărucior, Ci comunismul buzna dă în viaţă. Frământă muncitorul cărămizi Cu vlaga biruinţelor de mâine, Şi trolfeybuzul lunecă pe străzi Cu şborul marei zile care vine. Şi totul e atât de minunat Pentru copiii noştri ! Scump ni-i visul. In pace şi de soare îmbătat Trăi-va pruncul lumii: comunismul. In româneşte de Victor Tulbure raul gonzales tunon *) MOARTEA SEMĂNATĂ „Oh, lumina zilei vină, Oh, vinii zori de lumină". (romanţă galico-portugheză toarte populară în Asturii).' Lui Miguel Prieta Oh, lumina zilei vină, Vină zorii de lumină! Risipească ceţurile să se vadă leşurile ! Colo, 'n inima pădurii Sus, în mine, în Asturii, Şi 'n copii înaltă creşte Dârza grevelor nădejde. Lanţurile să Ie sfarme, Mâna pun tăcuţi pe arme De la cei căzuţi rămase, Intre ape furtunoase Colo, 'n inima pădurii, Sus, în mine, în Asturii, ii înfruntă pe călăi, Fiori răsar de sânge 'n văi. Pe umbros-întinsul munte, Sună râuri fără punte, Unde lupta laolaltă Naşte iar nădejdea 'naltă. Unde oameni 'nalţi, de stânci, Mor în puţuriie-adânci. *) Poeet spaniol luptător MOARTEA SEMĂNATA 137 Unde ura 'ncet se strânge, Spală cu fierbinte sânge Negre guri, sumbre oraşe, Minele, gropi ucigaşe. Moartea greu tribut îşi cere Oh, în văile miniere. Şi 'n desiş când vântul bate, Frunze ruginii purtate, Foi din foşnitoare carte, Se aştern pe trupuri moarte, Peste bluzele în sdrenţe, Ciuruite des de gloanţe. Cad fruntaşii, cad feciorii, Ca să vin 'odată zorii. Oh, copii lipsiţi de tată, Moarte neagră, ne 'ndurată! Trupuri reci, bogate 'n vise, Intre pini, braţe deschise, Unde-acum greierul tace, Lângă casele sărace ; Intre apele 'ngroşate Valuri de moarte spumate, Purtând aurul, cărbunii, Sub soare, sub raza lunii. Sângele, cenuşe moartă, Tot cărbuni şi aur poartă. Dar se 'nalţă 'n porturi zorii, Să trezească luptătorii; De pe munte-acum coboară : Tirania o să piară! lată, zarea se 'nsenină, Sus în văi, la porţi de mină, Mii de morţi înfruntă groaza, Mii de morţi îşi schimbă straja, Mii de morţi ai lumii toate, Mii de morţi cer libertate! Da, lumina o să vină, Zorii roşii de lumină! In româneşte de Eugen B. Marian am STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA PIESA IN 3 ACTE (7 TABLOURI) Persomgiile !î(n ordinea aparittel lor: JESSIE CORK ...............23 de BELL . .........42 „ STEWART MARTIN ' 25 „ GUSSI ADENAUER •'■ • • . 30 „ LOTTE ADENAUER • • • • 47 „ EMMA HEINZ . ■ ■ 24 „ HELMUT von TRAUMSTEIN» fnS^n1 PAVL°VIC1 SOCOLOV " JOHN PIERPOINT MORGAN îî " JOHN SHARMAN ZINSSER 5 " : FLETCHER, senior • • • 51 „ , BERNARD BARUCH ' ' '58 •■ ■ D-NA MORGAN- ■ • • •.......74 „ , MC CORMICK: 50 » > HENRY KAISER ' 57 » • EUGEN GRACE '55 - WILLIAM MC CHESNEY ' 54 " » LEWIS DOUGLAS ' ' '38 - » PEGGY DOUGLAS •" ' '' ' ■ ■ • 51 „ „ JOHN (JACK) MC CLOY' 39 „ „ ELLEN MC CLOY '50 » -ISABELLA ZINSSER ' ' ' ' '44 -INSPECTORUL PRIESTLEY ' ' 'fa " " CĂPITANUL BRADEN 48 » » GENERALUL LUCIUS CLAYc34 » » KONRAD ADENAUER 51 " » SUZY von BODENSCHATZ ' 0? " " HAROLD FLETCHER :.'.'.['.''' '' ^ " " ....... OO STEWART MARTIN DESCOPERĂ' AMERICA MAIORUL DAVIS............ . 40 „ JAMES PRESTON............ 34 „ LORD PACKENHAM........... 58 „ PILOTUL STONY............. 25 „ BLANKENHORN............. 40 „ JOHAN KLAPPKE............ 50 „ , JANE FLETCHER:............ 28 „ , CĂPITANUL DONALD ........... 28 „ , GARRY................. 35 „ , WILLY ,................ 30 „ ,. PETER................. 35 „ , HANS ................ 28 „" , UN PREOT CATOLIC........... 55 „ , UN CHELNER NAZIST ........... 45 „ , O BĂTRÂNICA ............. 70 „ , PRIMUL TRECĂTOR GERMAN AL DOILEA TRECĂTOR GERMAN Muncitori şi tehnicieni germani, soldaţi şi ofiţeri americani, va leţi, aviatori, invitaţi ai lui Morgan, secretari, ostaşi sovietici 140 C CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ ACTUL I TABLOUL I bătăii., e,re „'„„„5,1 E."°.aP,,e S' din *Pirt« «» CORK: (cântând) Aseară viu îmi apăru Jos Hill în al meu vis. Ii spun: „Dar Joe, de ani eşti mort". -Nicicând nu-s mort" - mi-a zis... (Pauză). să în MPSHSIE,: (Car Pentm S'me) Simtiţi Că Vine Primăvara?... Acum acasă, in Nebraska, (nostalgic) încep să plesnească mugurii pomilor ar ogorul reavăn aşteaptă cuminte să fie însământat Si eu 7 t ? r loc sa ajut tatei să are peticul nostru de pământ, sL a" i T " ? * EfcLL: Taci, Jessie, dormi. M„. JESS,E:.Si iorn" mfc" „u ştiu unde mă aflu Stau c, un rui;™'b8,Sile ,n,mn'dupa ^™ - - *<~" rpccrp. Rl, . ,: „ iNuiuc ca ne-au sărit in ajutor rusii, năria ! ' Buni baie*'' ^ aşa. La tanc şi-au pus în mişcare maşi- serve ?.BELL ' ^ ?' ^ ^ ^ N" le"am trimis milioane de con STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 141 JESSIE: Dar nemţii n'aveau şi ei conserve? Şi încă ce bune! Şi uite lotuşi ce-au păţit! Ba aveau şi şocolată... CORK: Ce mai tura-vura : ruşii ne-au cruţat de-o partidă de înnot ţnapoi peste Canalul Mânecii JESSIE : Numai asta-mi lipsea, eu nici măcar nu ştiu să'nnot. BELL : Nici o grijă. Innotai tu de frică. JESSIE : Tocmai asta mă scoate din sărite. După ce nu ştiu prea bine dece sunt aici, mai trebue să-mi fie şi frică. BELL : Dormi, ascultă-mă pe mine.' Generalul Patton a spus doar că un soldat bun execută ordinele şi nu pune întrebări. Dece vrei să fii tu un soldat prost ? CORK: Deştept om şi generalul, n'am ce zice ! Dacă soldaţii noştri vor începe să gândească, cine ştie ce s'ar mai putea întâmpla... (Pauză). JESSIE: (cântă) Aseară viu îmi apăru Joe Hill în al meu vis. Ii spun : „Dar, Joe, de ani eşti mort". „Nicicând nu-s mort" — mi-a zis. ...(Către sine) Frumoasă melodie!... BELL : Mai schimbaţi placa. M'aţi năucit cu cântecul ăsta. JESSIE: (Către Cork) Ascultă, Cork: de ce spune Joe Hill că nu e mort de vreme ce a murit ? BELL : E... se laudă şi el. CORK: (Către Beii) Eşti un prost. Joe Hill ăsta a fost cineva. A fost un luptător. JESSIE: Şi când a murit? CORK : In 1916. Stăpânii minelor de aramă unde muncea, i-au montat un proces şi l-au împuşcat. JESSIE : (oftând) Săracul ! CORK: Ce „săracu", mă!? A murit ca un viteaz. In faţa plutonului de execuţie a strigat muncitorilor : „Nu mă plângeţi. Organizaţi-vă şi luptaţi înainte" ! (Pauză, apoi cântă) : „Patronii te-au ucis, Joe Hill, Te-au împuşcat", i-am spus „Cu gloanţe nu ucizi un om, Mort — mi-a zis Joe — eu nu-s „Joe Hill nu este mort", mi-a spus. „Joe Hill nu-i mort nicicând. : Acolo unde sunt grevişti, , ; Cu ei Joe Hill e'n rând"... (către Jessie) Acum pricepi, mă, dece n'a murit Joe Hill? (Se aude sgomotul unui jeep care se apropie). BELL : Sst! Vine şeful! CORK: Unde a mai găsit-o şi pe momâia asta ? (Intră căpitanul Stewart Martin, comandantul unităţii respective. El e însoţit de Gussi Adenauer şi de fiica acesteia, Lotte, care se ţine de braţul lui. La apariţia lui Martin, cei trei soldaţi se ridică în picioare. Mărim o aşează pe Gussi în chaise-longue, iar Lotte ia loc pe scaunul de lângă masă). MARTIN : (aşează un porthart pe masă, apoi către Bell) Două pa- 142 c CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ Ser Am întel6S' domnule căpitan (iese). Lotie) eS SPrelrL de Wlde m Vmit' ° Mreabă W Pe GUSSI- Cel aJU!°rUl ^f"316' 3m fi ars ca două torte, ne-ai salvat! " fenate VOT " rUdde "0astre din America! aflând că MARTIN: ^ Gwm0- Cum a ,uat fQc casteJup dormitorul d la etaj""LuK^" ' ^'V"" * 6ram CuIcate în se'ntorsese încă. Er plecais^ntLnhT ? CaSte'UL S°*ul meu «u Şi culmea nenorocirii deodată caTn îehP k americ3ne- s1^ile disPâr^ Jn jurul nostru, fierbeaTtuT^ ^ ,Clipe> trimis pe d-ta. nacari... Şi atunci ceru! te-a Sj?sTIINVDarrCe Că"ta în Castel co]oneluI von Traumstein? sa tacaTSL TraUmsfein? Nu -"osc acest nume (Face semn Leitei CUSS™ ^ poarV**V* PTtă' Când V'am SC0S din ^el ? cunoaştere CUn°S- Dup* felUl în Care ^ P™t. mi se părea că-, :Ls,ioi2?adesea să privesc să văd- LOTTE: Sunteţi medic "> SUn< Prof«or de filosofie. GUSSI: Oh! Câte însuşiri aveţi i (Intra sprijinit de două sentinele, colonelul oermar, h , * 1 raumstetn care <;p nnmr>;0 , wjneiui german Helmut MARTIN l F P ^lopătând vizibil). ™n Acfta e eolonelul von Traumstein ! mad ^ peiltru prima °ară- Din aeteltS/rSn^atfteÎcTfart' *** T^* M T™*°»» mareşaSi s^s- ma- atât dem POt SpUne: -tuataente, frontul e putea afla la' 2eci de kilomS de'acolo'" anUm,t ^ StatU' ™J0r S'af cu americanii. D altfel, asta trim cu Si^ 33 aJU"gă la ° ^ere MARTIN: Dece? aduce cTivS?,TEIN: ^ Serv,c,u SUprem pe care Wehrmachtul îl.poate GUSSI: Desigur' TRAUMSTEIN: Credeti câ asta „,„ inleresn| ^ , STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 143 MARTIN: Nu mă îndoiesc... (Intră Cork) CORK: Domnule Căpitan, cisternele au sosit Au mai venit şi muniţiile... Cred că trebue să le vedeţi: s'au udat aproape jumătate din lăzi... MARTIN: Asta-i al naibii de prost... Mă duc să le văd şi eu. (Către cele două sentinele din fund). Aveţi grijă. Mă'ntorc îndată. (Martin iese însoţit d'i Cork, Jessie şi Bell. In faţa cortului, nu rămân decât Gussi, Lotte şi Traumstein). TRAUMSTEIN: (către Gussi) Ai avut prezenţă de spirit. Căpitanul ăsta american nu trebuie să ştie că mă cunoşti. GUSSI : Am totuşi impresia că el a priceput totul dar, de ochii soldaţilor, s'a făcut că nu 'nţelege. LOTTE: Ai văzut ce drăguţ e ! GUSSI: (aparte) Iar te-ai amorezat? TRAUMSTEIN: Ascultă-mă, d-nă Adenauer, n'avem timp de pierdut. Trebue s'ajung cât mai iute la soţul dumitale, ca să-i dau mesajul feidma-reşalului GUSSI: Ai un mesaj scris : TRAUMSTEIN: Da. GUSSI: Nu ţi l-au găsit? TRAUMSTEIN: L-am ascuns eu bine. GUSSI: Şi acum ce vrei să faci ? TRAUMSTEIN: Să ajung la infirmerie, ca să evadez... LOTTE: Dar dacă nu reuşeşti ? TRAUMSTEIN: (către Gussi) Tocmai asta vreau să vă spun : în caz că sunt prins, comunicaţi doctorului Adenauer să intre cât mai urgent în contact cu feldmareşalul Guderian. GUSSI: In ce scop ? TRAUMSTEIN: Prin înaltele dvs. relaţiuni din Statele Unite, trebue să obţinem capitularea separată, salvând pe cât posibil ce-a mai rămas din al treilea Reich. Şi asta cât mai repede, înainte ca ruşii să pătrundă prea adânc în ţara noastră... Vă daţi seama, este o datorie'patriotică... (Auzind că se. apropie cineva de cort, Gussi se scoală din chaise-longue, în care îl aşează pe von Traumstein, care simulează că are dureri. Intră Martin împreună cu cei trei ostaşi). MARTIN: (uităndu-se la Traumstein). Ce s'a 'ntâmplat? GUSSI: O, îi este foarte rău bietului om. Si-a rupt piciorul Trebui îngrijit MARTIN : Bell, cheamă doctorul. LOTTE (către Martin) Nu crezi că ar fi mai bine să fie transportat la infirmerie ? GUSSI : Poate e nevoie de o intervenţie chirurgicală. MARTIN : Mda !... Cork, escortează prizonierul la infirmerie şi raportează diagnosticul. (Cork ajută pe Traumstein să se ridice, şi, sprijtnindu-l de braţ, îl scoate din scenă). GUSSI: Dar cu noi ce se'ntâmplă ? MARTIN: Cu d-vs. ?... (Văzând o sentinelă americană, care intră escortând pe o tânără femeie, îmbrăcată într'o rochie vărgată de lagăr). Ce s'a întâmplat ? Cine e ? 144 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ SENTINELA : Ne-am pomenit cu ea, domnule căpitan, la Postul Nr. 14. Spune că.a fugit dintr'un lagăr, de lângă Ems. FEMEIA: Mă numesc Emma Heinz. Am 26 de ani. Tatăl meu, muncitor la o uzină din Mannheim, a fost ucis de Gestapo, pentru activitate an-tinazistă. Eu am lucrat la o ţesătorie din acelaş oraş, unde am fost arestată acum trei ani. MARTIN : Dece ? EMMA: Pentru răspândire de manifeste antihitleriste. MARTIN: Şi apoi? EMMA: După ce m'au purtat prin patru închisori, m'au internat în noul lagăr de lângă Ems. MARTIN: Şi cum ai ajuns aici ? EMMA: Aflasem că, la apropierea trupelor aliate, internaţii trebuiau să fie masacraţi. Atunci, împreună cu alţi doi tovarăşi ai mei am hotărî) să evadăm. MARTIN: Ceilalţi doi unde sunt? EMMA : împuşcaţi. Fiarele ne-au urmărit cu o furie turbată... GUSSI (către Lotte) : Vorbeşte cu patimă... EMMA (către Gussi) : Vorbesc cu patimă ? Ai vrea poate să vorbesc cu gingăşie despre aceia care, în faţa mea, i-au tăiat pleoapele lui Peter Weinecke, pentru că era comunist? Despre aceia care i-au smuls unghiile Hildei Brunne, fiindcă a refuzat să scrie „Hei! Hitler" ? (înaintează spre Gussi căreia îi apucă braţul stâng). Uite, pe locul ăsta unde d-ta porţi o brăţară de aur, mie mi-au încrustat în carne, un număr ca pentru vite. MARTIN : Este odios ! GUSSI: Se prea poate să fi suferit. Mă gândeam însă că există atâtea alte suferinţe şi deziluzii mai mari... EMMA: Ale cui suferinţe ? D-ta deplângi desnădejdea călăilor. Eu însă vorbesc despre suferinţele milioanelor de victime ale acestor călăi... (Se aude in apropiere o puternică explozie, provocată de căderea unui avion. Toţi cei prezenţi tresar. Dând un ţipăt, Gussi leşină. La ordinul lui Martin, Bell, ajutat de Lotte, transportă pe Gussi în cort. Martin şi Jessie îşi scot revolverele). JESSIE: Cine e acolo? (Apare un aviator, purtând sub braţ o paraşută desfăcută). AVIATORUL: O victimă a ingratitudinii americane! (Apropiindu-se de grupul din scenă). Un ofiţer sovietic. (Către Martin) Maior Serghei Pa-vlovici Socolov. MARTIN (vârîndu-şi confuz revolverul în teacă) : Căpitan Stewart Martin din forţele cuirasate americane... Dar de unde aţi răsărit ? SOCOLOV: Dela Răsărit... Spuneţi-mi, totdeauna nimeriţi atât de bine, domnule căpitan ? MARTIN : Nu'nţeleg. SOCOLOV: Să vă explic. Două aparate „Heinckel" urmăreau avionul monoplas pe care-1 pilotam. Benzile mitralierelor mele de bord erau descărcate, deoarece doborîsem un bombardier german. Nu-mi rămânea altă soluţie decât să mă topesc în noapte. Când să mă fac însă nevăzut, îmi sar în ajutor, două avioane de vânătoare americane. Rezultateul, iată-1: naziştii au scăpat nevătămaţi, iar aparatul meu, lovit în rezervor de un proectil „aliat", a luat foc. Ne mai având ce face, m'am aruncat cu paraşuta. Astfel am avut STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 145 plăcere să vă cunosc. (Bell, Jessie şi Emma zâmbesc, in vreme ce Soco Iov se aşează dezinvolt pe un colt al mesei) MARTIN (vizibil jenat) : O nenorocită eroare d-le maior. Sunt de- Z0J3Î.-- SOCOLOV (râzând, se aşează in chaise-longue): Luptaţi confortabil... Ca sa spun aşa, faceţ, războiul în chaise-longue (pauză). Nu mai e mul ş, vom sua gatul vulturului hitlerist. Şase săptămâni, opt săptămâni poate - Ş1 cel de al treilea Reich va capitula în genunchi MARTIN: Credeţi? /c .f°C0L0V: Nimeni Şj "'mic nu mai poate salva pe tâlharii fascişti (Se ridica şi se apropie de Emma) Evadată ? Din ce lagăr? EMMA: Dela Ems. ' /PC;°!:0V 1 BraV°1 0 victimâ ni3* outin. . ' ' ' (îmboldit'dela spate de Cork, von Traumstein intră in pas alergător } CORK: A vrut sa fugă. Făcea pe. şchiopul ca s'ajungă la infirmerie Spera ca pe-acolo o să spele putina mai uşor (se dă la o pari prZ^Toe Socolov, care-i zâmbeşte). 1 pnoinau-i pe MARTIN: Colonel von Traumstein ,îmi declarai adineaori că est' fe nci sa te preda, americanilor. Atunci dece ai încercat să fugi Sau oi" nu te-ai simţit bine la noi? K podk- (Lotte iese din cort şi, văzându-l pe Traumstein, tresare si reintră in cort. Dupa câteva clipe, revine însoţită de Gmsi) ' SOCOLOV: Curios! Un nazist, care încearcă astăzi să scape din captivitatea americană, este suspect. (Către Traumstein) Dar dLă preferaţi la no,, sunt dispus să vă iau cu mine... preicraţi «toi GUSSi {speriată) ; Nu> nu, căpitan Martin... colonelul von Traum-stem sa predat americanilor... MARTIN: S'a predat!...' L-am prins. "ă ll^f 36 — ? Poate ZJ^I .SSTStf ^ ci:^:,rsmâ-0 fi regretat °mui că ^ ^ ?™ nU fac^ouîpL^UpsiT^^ ^ Ses^î^fae,Sa•S\Prede^a^gl0-amen'Ca^i^ Ca să se salve'n zi si ur Adu S ? P' 32 56 pună la disP°zitia ""or anumite cercur din Apus Ş, nu mar m,ra ca şi Herr Traumstein să fie purtătorul vreune m «censul acesta (Traumstein, Gussi şi Lotte tresar) I , dacă ^n e ^ cat sa fuga este că d-ta i-o.i fi încurcat socotelile... ?nST (€ătre Socolou) •' D"ta eşti romancier * d-lui n,, nr Y-",^' ŞlHerr Traumstein Var putea confirma. Dar văd că map™ f Ui-icătre MarU") L'ati percheziţionat bine ? nicTS „ârS. ^SSTJ^££R * ^ * ^ «« qo^tU11"301 scotocit b,'ne. N'am găsit nimic. MJCOLOV: Şi'n cozoroc? Şi'n epoleţi? CORK: In cozoroc, da, dar... 10 146 C CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ epolJ/LZi or^e TASTEZ?- ~+ ° *° «* cata de hârtie în vrLecemmâTZ/tffT ° şN smulSe bu~ ghite restul hârtiei). tmima' 1 ra^tein bagă în gură şl in- [cu M^l)^^ *r obişnuite. Supraoamenii ăştia sunt dau eu un registru întreg, cu scoarte cu tot t,"am ^ slab™*»-restul (cătreS0C°1^ Ai avut dreptate. (Citeşte cu glas tare fârVL^Vr1010^' daC&' Pdn înaUde d-VS- rdafiuni ^talele Unit» sa, putea obţine dm partea guvernului din Washington, o capitulare cât mat avantajoasa pentru armata celui de al treilea Reich Aştept TnerăbdZ* răspunsul dv. prin colonelul von Traumstein. Semnat Guderia™^ lTTn\ Ş\ d"ta Ştii f°arte bine unde se află Guderi/n Cine ea -ui. ^^Ţt^ ^^^^ EMMA - vTJ?COlOVs} ,CUm te P°t! jUCa astfel cu viata oamenilor', sătoare? mil'0ane,e de vlct,me ale acestor ..oameni» te lasă nepal (Traumstein iese între sentinele). GUSSI (către Martin) : Şi ce rămâne cu noi ? unde locuescT5"N: ^ SPUS ^ ^ ^ m Statele Unite- Cine sunt ?i m^I^kt S n"tem rude CU John Sharman Zinsser. MARTIN: Profesiunea si adresa la bancGaUMorganf"""" W sww S'° ^ - ^—«) E funcţionar tn, f J^/-? i'*'? G"SS° : Veţi meree la comandamentul diviziei nen- pet;, esTicare r rificare- Acol°se va hotărî - fin^i ^ ta; aCelaş lucru' ^/re «««"^ Condu-le! tru binele pe\™T\ Tr recunoscătoare. «e căpitan, pen- **• -»«0-^Tc»^;i4r;i,s re SirHci" ° sf:Ss^-au silil 8â-' ' SOCOLOV: Bucuros i MARTIN : Bell, te rog, o sticlă şi pahare. (In vreme ce Bell revine cu sticla şi paharele iar Martin se pregă- STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 147 teste să toarne, Socolov scoate o ţigaretă din bluză, dar constată că n'are chibrituri. Observând acest lucru, Jessie se apropie de Socolov, scapără un chibrit, şi după ce-i aprinde lui Socolov, ţigara, rămâne pe loc şi-l priveşte cu o intensă curiozitate). JESSIE: (către Cork) Ce ciudat! SOCOLOV: (zâmbitor) Ce găseşti ciudat? MARTIN: (dojenitor) Jessie! SOCOLOV: (către Martin) Lasă-1 să vorbească! (către Jessie) Spune-mi ce găseşti ciudat? N'ai mai întâlnit niciodată un sovietic? JESSIE : Nu, ţăranii americani nu prea călătoresc. SOCOLOV (râzând) : Şi te-aştepţai să mă vezi cu un iatagan între dinţi, cum ne înfăţişau unele ziare americane, nu ? JESSIE : Nu asta vreau să spun... ci... că sunteţi un om şi jumătate... Acum înţeleg dece îi învingeţi pe nemţi : nu v'a fost frică de ei. . SOCOLOV: (punăndu-i o mână pe umăr) Jessie — ăsta e numele d-tale, nu ? — când cei ce luptă sunt .pe deplin conştienţi pentru ce luptă, ei nu cunosc teama. MARTIN (către Socolov) : Vreţi să spuneţi că fasciştii n'au şi ei eroii lor ? SOCOLOV: Nu, aceia sunt Fanatici. Nu pot exista acte de adevărată vitejie în slujba unor idei barbare. MARTIN : Asta ar însemna că numai antifascismul dă astăzi eroi. SOCOLOV : Exact. Eroi sunt doar aceia ce primesc conştient să se sacrifice, ca să dea mai multă viaţă omenirii, ca s'o înalţe. CORK : Am auzit că Armata Sovietică e plină de eroi. SOCOLOV : Da. In ţara mea, eroismul a devenit un fenomen de massă. MARTIN : Un eroism de masse, cum asta ? SOCOLOV: Numai aşa se explică dece, retrăgându-ne mai întâi până la Stalingrad, am ajuns acum până în bârlogul hitllerismului. CORK : Aţi luptat şi la Stalingrad ? SOCOLOV: Da. JESSIE : Şi nici acolo nu v'a fost frică ? (Toţi râd în hohote). CORK (către Socolov) : Jessie mai e sub stăpânirea „crossului" nostru din Ardeni. MARTIN {glumind, către Socolov): Vezi, fără să ştie, Jessie a fost un erou. JESSIE (comic) : Eu ?! SOCOLOV : Nu te speria, Jessie. Domnul căpitan glumeşte. MARTIN : Eu cred totuşi că, în eroism, se află o bună parte de teamă, de sportivitate şi de furie inconştientă. Am citit undeva că unica dorinţă a ostaşului e să-şi ferească pielea. Neputând să fugă înapoi, de teama curţilor marţiale, el fuge înainte — şi, dacă reuşeşte să scape nevătămat, mai primeşte uneori şi o decoraţie... Aşa dar la 'ntâmplare. SOCOLOV : La'ntâmplare ? D-ta crezi că eroismul n'ar fi decât un amestec de defecte şi restul, hazard? Nu, d-le căpitan! (după o clipă de tăcere) Am să vă povestesc o întâmplare. In toiul bătăliei dela Voronej, am cunoscut pe un simplu soldat. II chema Ascad. Mecanic de meserie, se afla repartizat în spatele frontului, la un atelier de reparat tancuri. într'o zi, mă pomenesc cu dânsul, rugându-mă să-1 trimit în prima linie, întrucât 148 C; CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ ' ^^HUrZS Sl^TlJăZb1- lam ^ - este tot at*t do ca! tt&a ; £s a« reparate Adana p« - ' sa incerce el-lnsusi în lini,^ V mgadur ■ Aaang, ca, in vata civiM 4, j n ,,ma de foc tancin-M.» SOCOLOV '' MA^y intteCsaanAtSCad şi exisfă la noi milioane SOCOLOV Cre7i ri .o - ^"""MAtS- ?J S? SeeCaaRS?Că aC6St * — corespunde SOCOLOV CUVinte-dreptatea cauzei saie^Valunge*^ ^ P°.P<* ™treg e convins de Iata se^"' 1 g " P0P0' de er01' un Popor de neînfrânt s„™lic ŞiVonf™tiSry B- >™<™ P"*n, dinlre po_ "-'JXrSWSS' **- -vs. ^ SOCOLOV: f™ „„ si(rf2fflor; v. doresc ^ ^ ^ (Cortina ) TABLOUL II MORGAN : Dar cine ? ZINSSER ; Colii de Lud MORGAN: Mahoney P" ' ZINSSER : Şi O'Brfen. sierului'băncii Vo?^ ^ ^ gMgster "a Pr-'t'să fure servief, c MORGAN: (râzând) Nu e rău! ' STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 149 • • ZIN.?S,ER : De abia Mc Clov- £U marea lui dibăcie, 1-a putut convinge pe Mahoney să ne dea o mână de ajutor. MORGAN: Şi cât o pretins Colţi de Lup, pentru acest concurs' ZINSSER : Conţinutul servietei. MORGAN: 20.000 de dolari? Ce colţi! S'au scumpit preţurile Zinsser!... Şi ce mutră a făcut Fletcher? 1 ^ ZINSSER : întocmai cum am prevăzut. A intrat tremurând la mine in birou şi, cu glas sugrumat, mi-a spus că i s'a furat servieta MORGAN: Şi tu l-ai „crezut"? ZINSSER: I-am sugerat... prieteneşte, că ar putea scăpa de urmărire, dacă ne-ar oferi ceva în schimb... MORGAN : Şi a înţeles că faci aluzie la cercetările fiului său ? ZINSSER: Era sdrobit. La plecare, i-am spus că-i aşteptaţi răspunsul până la orele 7. MORGAN: Bravo! Ai avut o idee fericită. Esti un excelent administrator (Triumfător) Aşa, domnul Rockefeller a vrut să ne sufle brevetul lui Fletcher ? A vrut război cu mine ? Ei bine, Zinsser, îl voi face să simtă ca, în Statele Unite, Morgan este stăpân ZINSSER : Cred că Rockefeller încearcă din nou manevra cu anilină... MORGAN: Te 'nşeli, Zinsser. De data asta, şarlatanul şi-a perfecţionat mijloacele. In cartelul anilinei, a vrut doar o participare. In trustul atomic, însă, el vrea totul. Şi deaceea, ca să mai aibă un atu, el dă târcoale laboratorului Fletcher. Dar tatăl, acestui fizician e casierul băncii mele şi întâietatea noastră rămâne neştirbită. . ZINSSER : Se pare că Rockefeller mai are şi alte săgeţi veninoase, MORGAN : Ştiu, Zinsser, ştiu totul. Vampirul a început să negocieze cu Dupont de Nemours peste capul meu. Dar mi-am luat toate precauţiile. (Intră un valet care poartă pe o tavă un telefon argintat). VALETUL (către Morgan) : Dl. Mc Cloy vrea să vorbească cu domnul. (Pune în priză ştecherul aparatului, apoi iese). MORGAN (la telefon) : Bună seara, Mc Cloy. Nu e rău cum te-ai descurcat cu Mahoney... Deşi puteai să obţii un rabat la preţ... Da... Te ro°- ' Soţia mea va fi bucuroasă s'o vadă pe d-na Mc Cloy... Vine şi Douglas . Cine ? Baruch ?... II aştept să sosească cu expresul de Washington. Bine Să tu cu ochu'n patru... La revedere. (Valetul vine şi ia telefonul). ZINSSER : Ce mai spunea Mc Cloy ? MORGAN: Cumnatul tău e curios să ştie ce-a făcut Baruch la Roosevelt. Şl Doug'as m'a întrebat adineaori acelas lucru. MORGAN; Pentru grupul nostru, demersul lui Baruch este de l enorma însemnătate Spuneai că Rockefeller mai are şi alte săgeţi împo tnva noastră? Ei bine, eu am torpile în arsenalul meu. Şi una dintre eje i. va lovi tocmai acolo unde îl doare mai tare : în petrol. Dacă precum sper, reuşesc să pun mâna pe uzinele de benzină sintetică din Germania atunci il voi ţine pe Rockefeller uite aici... (arată un buzunăraş dela vestă). - w ZINSSER: Dar mi se pare că cele mai multe dintre uzine nu sunt m vestul Germaniei. + MORGAN: Deaceea oferta pe care feldmaresalul Guderian ne-a fă-cm-o prin Adenauer este ca trimisă de dumnezeu. Incheerea grabnică a unui o i5° C- CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ ^«t^separat ne va face să ajunge, ,a Răsărit de Elba, înain de acoîo^S'o'S)' lint™ ^ ™™ Pe ^ uzine], vingă pe Preşedinte^ J m insă dacă Baruch a ^ să-1 con r/«™ SJT'' °e e în toate mintile lui'Roosevelt nu va putea nu zf^SF^ SpUDe Că 6Ste aŞteptat.de domnul. MORGAN ^ pSf w ? S/7Me M M°r^ ■ E^e 7. Sf; Pelfect r^re ua/erj Să intre. FIFtAipd^o''' Mră Mtrânul Picher). MORGAV v Seal'a' d°mnuIe Morgan. mea, ^| ^ ţi-aTst Sc^? 30 * - Crederea MOR^NRprPn"t 8f SUnS<): °ar n'am fu"t "'•«"■c. «* ei arcScaPrLdpTncS;ie2?-00° * ^ ta-^ ? Crezi doi bandiKf lia% StoWerînn^8?6"- Ba"« *»t furaţi de Când am început să st St ^ 'ar Cdala!t mi'a smu's servieta MORfîâM ? g' dlsParusera ^ mulţimea din faţa bursei lari unX^^ Cunoaşte™ procedeu..^aM^ de do- Plătiţi, şi vâri în brlzrmar îS^l^ " ^ ^ * 61 ; °ar n'am niciun martor, din păcate. tori 1 Hafde FMcher "LÎtnSS ^ F*™ fC"mperi C^ m-poliţ.a. ' 3 COmedia! Scoate rePede banii, până nu anunţ Eu surfunTom«ar' Morgan~ °e ™ să fac ^âţia bani ? ^ «e, Poate vreo FLETCHER: Eu ?! •.pa. czn,NosS;ieNuca! sţr™ bs FţgT,8 .r* MORGAN • Cu banii mei iq/ onorab'la- f^fcAer i/ pr/wşfe «/«//). ZINSSER f^,il Ş,are această jnte ,]0norabilă>/? . mitale? 'J " F,Z!c,anul Harold Fletcher nu e fiul du- FLETCHER : Ba da. 7lS??po ^cto'0-- Experienţe atomice? tânărul SerV l£ vXost * *° băiat a«> ' MO^A^;.5-1'^! ama.biI> d°mnUle Zinsser< dar... la poliţie... ' pnceput... Teilefoneaza STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 151 ZINSSER (către Morgan) : Intr'adevăr, nu vedeţi nicio soluţie ? MORGAN: (departe) Ştiu eu? Aş vedea poate o ieşire pentru acest nenorocit., (către Zinsser) Ce descoperire spui că a făcut fiul său?! ZINSSER : Ceva în legătură cu folosirea , în economie a energiei nucleare... MORGAN : Şi crezi că asta ar avea vreo valoare comercială... Nu mă interesează, dar dacă ne-ar ceda drept despăgubire, rezultatele cercetărilor fiului său... FLETCHER : Drept despăgubire ? Dar eu n'am furat banii, iar fiul meu este stăpân pe munca lui. ZINSSER: Stăpân pe munca lui ? De asta vrea să se vândă lui Rockefeller ? MORGAN (prefâcându-se mirat): Vasăzică aşa stau lucrurile! FLETCHER; Iertaţi-mă, d-le Zinsser. Nu-i chiar aşa. Cei dela Rockefeller i-au oferit 50.000 de dolari pentru a vinde anticipat brevetul, dar iiul meu a refuzat. MORGAN : Să nu lungim vorba. Uite, merg până a-ţi propune ceeace ţi-a oferit şi Rockefeller : 20.000 de dolari ai furat, mai dau 30.000. îmi cedezi brevetul şi astfel fiul d-tale a făcut o afacere bună, iar d-ta scapi basma curată. ZINSSER (către Fletcher) : E o afacere! In locul d-tale, nici n'aş mai sta pe gânduri... FLETCHER : Fiul meu însă nu vrea să vândă brevetul. MORGAN : Cum, nici chiar mie ? FLETCHER : Mi-a spus că atât d-vs. cât şi d. Rockefeller cumpăraţi multe brevete, dar nu pentru ca să le aplicaţi... Fiindcă ele ar putea păgubi afacerilor d-vs. ' * MORGAN : Ascultă, Fletcher ! Altă soluţie nu există : ori închisoarea şi desonoarea pentru familia d-tale; ori brevetul fizicianului Fletcher. Iţi aştept răspunsul până mâine dimineaţă. Şi cu asta am terminat. FLETCHER : Dar domnule Morgan... înţelegeţi că nu pot cere fiului meu să vă dea munca lui de ani de zile, ca o despăgubire pentru nişte bani, pe care — vă repet — nu i-am furat.. Vă implor, fiţi bun şi ascultaţi-mă... MORGAN: (sunând) Tocmai din bunătate ţi-am oferit această scăpare. FLETCHER : (cuprins de o ură oarbă) Dar este o crimă!... Sunt nevinovat. MORGAN : (Tăios) Mâine dimineaţă îţi aştept răspunsul. FLETCHER : (îşi dă seama de atitudinea tui) Oh, iertaţi-mă... Fie-vă milă de mine... (Intră valetul). MORGAN: (către valet) Condu-1 !... FLETCHER : Vă implor... (Valetul îl împinge spre uşă, iar el iese împleticindu-se). MORGAN : Ei, ţi-a plăcut, Zinsser ? ZINSSER: Sunteţi un adevărat artist. MORGAN : Vezi tu, Zinsser, ca să domini astăzi, ferocitatea trebue să-ţi devină o a doua natură. Dacă Hitler se şi află cu un picior în groapă, este fiindcă dobitocul n'a fost îndeajuns de feroce. (Arată portretul piratului) Uite, îl vezi pe străbunul meu. Henri Morgan, piratul care în veacul al XVII-lea (arată spre miniatura depe masă) bântuia Marea Caraibelor? 152 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ' (Intră Baruch) MORGAN: BRU™ Seara' e«««,e„! ZINSSFS. B -e 31 Venit' B™! «ARUCH: Absolut nimic odată m* des"ustă'Trebue să ne descot°rcsim din /X^^ .avantae" ~ decurge acest lucru ne-ar îngădui ca nrintr'n •CU )Gps,mama- I-am demonstrat că primii^sşifte ^îyffplimbare mnita-să « baruqt ■' laltrY^^ "an*, vom putea înlătura 'Zcu^ttLTL™' •Stăpâm'nd ^nomla ger-"e MnvrTta după război 306546,3 Ş' 33 am™ astfel cfiza Politic un asemenea ^ r'lduV^ * din PU"ct de vedere POf£onflUentei Getice. C,'e?terea influenţei america* Se» :•' Ş< deSig- ™- a răspuns Sga^e^S,1^^ sta,in- ««tine acest stupid meSia , ^ C°lab°,ăn'i cu bolşevicii!... Si ce morgan • Mu «; a- 9 ? b^SEs^sm* way- # PM^atNd?a neV0'e * * » nta,cWH ^ p"r 5i simp,u ^ ^ MORGAN: Şi când I, „- J . 51 Kru(,P< e" suni Hiller" »,rce trebui trj a„T?e 'Lf** Ci> Sd*d"' o s"'m„ oe JeTT.«ry's tir, t (ciM ,n °cw •«"*'■" STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 153 ZINSSER: Atunci ce-i comunic lui Adenauer? MORGAN : (enervat) Comunică vărului dumitale că americanii sunt un popor de găgăuţi, care şi-au ales ca preşedinte pe un damblagiu idiot, BARUCH : (către Morgan) Nu trebue să ne pierdem cumpătul. John (către Zinsser) Comunică doctorului Adenauer că feldmareşalul Gu-derian şi oamenii săi n'au decât să reziste cât mai puţin nouă şi să lupte, cât mai înverşunat împotriva ruşilor. In felul acesta, fără să se fi încheiat formal un armistiţiu separat, ne vom atinge obiectivele urmărite, adică vom pătrunde cât mai adânc în Germania. MORGAN: (către Baruch) Ai dreptate, Benny, nemţii ăştia nu tre-buesc descurajaţi. (Către Zinsser) Da, Zinsser, acesta ne este răspunsul. (Zinsser iese). MORGAN : Ce păcat: S'a dus naibii şi acest minunat prilej. BARUCH: Ca să-ţi spun drept, paguba nu-i decât aparentă: tocmai faptul că n'am obţinut acum un armistiţiu separat, ne va permite ca, în viitor, să obţinem mai mult. A40RGAN : O pace separată ? BARUCH : Şi mai mult. O Germanie numai a noastră. Nu uita : noi n'avem nevoie numai de economia germană, ci şi de nemţi. MORGAN: Dar ei sunt înspăimântaţi de iureşul armatelor bolşevice... BARUCH: Intr'adevăr, ruşii sunt tari. Mult mai tari decât ne-am închipuit, deşi am tărăgănat cât am putut deschiderea unui al doilea front- MORGAN : Deaceea trebue să ne grăbim, Benny. Să ne. ferească dumnezeu să ne apuce pacea cu viitorul război nepregătit! (In acea clipă intră surâzătoare, doamna Morgan) D-NA MORGAN : (cu duioşie maternelă) Ce fac cei doi copii ? Pun la cale vreo nouă şotie ? BARUCH : (zâmbitor) O ,nimic neplăcut, scumpă doamnă, cel puţin aşa sper... D-NA MORGAN : (uitându-se la ceas) Ei, trebue să ne pregătim să întâmpinăm musafirii... (lese). (Baruch se ridică din fotoliu şi se plimbă îngândurat prin încăpere). BARUCH : Da, da, e nevoie să ne grăbim... MORGAN: Vin vremuri grele, Benny. Vom avea nevoie de o politică tare şi de o diplomaţie de şoc. BARUCH: Da, economia ţării va depinde tot mai mult de politica sa externă. Deaceea a sosit timpul să ne descotorosim de politicienii de carieră. Oricât de gras ar fi plătiţi, ăştia nu pot simţi ca noi pulsul istoriei... MORGAN: Am procedat greşit. Treburile publice le-am lăsat pe seama unor nevolnici procurişti politici. Şi asta ne-a adus în situaţia să ne milogim de un Roosevelt... BARUCH : Trebue să găsim o echipă de oameni siguri, care să conducă Statele-Unite (Intră valetul). VALETUL: Dl. Mc Cormick. (lese) MORGAN: Vine presa. O să auzim noutăţi. BARUCH: (către Mc Cormick) Ei, ce-ai mai aflat? MC CORMICK: O ştire destul de neplăcută. MORGAN : Neolăcută ? .1 o* C. CONSTANTIN Şl A. ROGOZ MC CORMICK: Ştiţi desigur ce a oprit ofensiva iui von Rundstedt în Arde.ni. BARUCH : (plictisii) Da, ştim... Ofensiva sovietică. MC CORMICK : Dar ştiţi şi ce a făcut ca ofensiva sovietică să pornească chiar atunci ? MORGAN : Ce ? MC CORMICK: O scrisoare prin care Churchill îl implora pe Statin să vină în ajutorul aliaţilor. MORGAN: (furios) Cum, Churchill a implorat ajutorul lui Stalin? MC CORMICK: Da. Şi Stalin, la stăruinţele lui Churchill, a acceptat... Putea să fie un nou Dunkerque. MORGAN : Existenţa scrisorii lui Churchill e un lucru grav! E dovada neputinţei noastre ! MC CORMICK: Deaceea am şi spus că ştirea e neplăcută. MORGAN: (enervai) Ascultă, Mc. Cormick. Ce înseamnează inconştienta popularitate pe care o creaţi Uniunii Sovietice ? Nu deschid o gazetă, fără să văd titluri scandaloase, ca : „Epocala bătălie dela Stalingrad", „Jucov pregăteşte 25.000 de tunuri pentru asaltul Berlinului". Mă mir de tine... Ştiam că ai clarviziune. Ai uitat cine. sunt principalii noştri duşmani ? MC CORMICK: Publicul nu cumpără astăzi decât ziarele care dau asemenea ştiri. BARUCH : Dar dacă toate ziarele ar renunţa la acest senzaţionalism dăunător? MORGAN: Bine. Voi cere acest lucru atât lui Hearst cât şi lui Scrips-Howard MC CORMICK: O. K. MORGAN : Cu ochii'n patru ! E momentul să terminăm cu gafele, (către Baruch). Dar dece o fi întârziând Zinsser? MC CORMICK : Fiindcă veni vorba despre gafe, nici nu ştiţi ce era să apară în „Chicago Tribune", dacă n'aş fi observat la timp. MORGAN : Ce anume ? MC CORMICK: într'un reportaj al corespondentului meu depe frontul Rinului, se anunţa, nici mai mult nici mai puţin, că Adenauer a fost zărit la cartierul generalului Eisenhower. Şi ca şi cum asta n'ar fi fost îndeajuns, reporterul mai divulga legătura de rubedenie dintre Adenauer şi Zinsser... „administratorul băncii Morgan". ;• MORGAN: Şi era să apară acest lucru? Ar fi fost frumos! MC. CORMICK: (zărind pe d-na Morgan, se îndreaptă spre ea) Vă sărut ambele mâni, mult stimată d-nă ! (D-na Morgan îl ia de braţ şi se îndreaptă spre terasa din fund). BARUCH : (preocupat de un gând) Aşa ! Zinsser este văr cu Adenauer . .Dar el se înrudeşte şi cu Mc Cloy, nu ? MORGAN : Da, cu Mc Cloy... şi cu Douglas. BARUCH : Cu Douglas, administratorul lui „General Motors" ? MORGAN : Da, da, cu Lewis Douglas. BARUCH : Interesant. Dar ce fel de rubedenie îi leagă ? MORGAN: Nu ştii? A, e o foarte nostimă poveste germano-americană... Ascultă ! Către mijlocul veacului trecut, un oarecare institutor din Renania, pe nume Zinsser, a adus pe lume patru feciori. Atraşi de mirajul aurului din STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 155 Klonciyke, aceştia au părăsit fără prea multe regrete Germania lui Bismarck <;! au imigrat la noi. Dintre cei patru muşchetari, singurul care a nimerit filonul" a fost August Zinsser. Curând el a devenit un mare industriaş. BARUCH : Proprietarul uzinei Zinsserand et Co, ? MORGAN : întocmai. Ei bine, ca să conserve puritatea familiei sale, acest August şi-a importat din Germania o soţie cu care, conform tradiţiei, are la rândul său patru feciori. BARUCH : Prolifică familie ! MORGAN : Fii atent! Fiecare dintre aceşti feciori ai lui August au la rândul lor copii. Din tot acest codru genealogic, ceeace este demn de reţinut e că primul fiu al lui August, profesorul Ferdinand Zinsser, a avut o fiica. Gussi, căsătorită cu dr. Konrad Adenauer; iar cel de-al doilea fiu al lui August, fabricantul Frederic-George Zinsser... BARUCH : L-am cunoscut cândva... MORGAN : ...A avut un fiu şi două fiice. Fiul este John-Sharman Zinsser, administratorul băncii mele. BARUCH : Iar fetele ? MORGAN: Ellen este soţia lui John Mc Cloy, iar Peggy nevasta.Im Douglas Ei, nu te-am surmenat ? BARUCH : Dimpotrivă, e pasionant... Dacă am priceput bine, John Shaiman Zinsser, Mc Cloy şi Douglas sunt cumnaţi, iar toţi trei sunt veri cu Adenauer. MORGAN : Exact. BARUCH : (pe gânduri) E într'adevăr interesant, foarte interesant. (Intră valetul) VALETUL : D-na şi dl. Henry Kaiser ! D-ria şi dl. Eugen Grace 1 (iese), (Kaiser şi Grace dau mâna cu Mc Cormick şi Baruch, apoi înaintează către Morgan, în timp ce d-na Morgan întâmpină pe d-nele Kaiser şi Grace). KAISER : (jovial către Morgan) Salut pe cel mai mare bancher al lumii ! MORGAN : (zâmbitor) Salut pe cel mai mare constructor de vapoare (apoi, către Grace) şi salut cele mai înalte dintre înaltele furnale ale Statelor Unite ! (După ce-şi dau mâna) Spune-mi, Kaiser, ce-ţi mai fac vaporaşele ? KAISER : Deocamdată treaba mai merge. Dar ce mă fac cu şantierele mele, când se termină războiul ? GRACE : Iar vorbeşti, Kaiser, de parcă războiul ar fi doar clientul vapoarelor tale. Uiţi că vapoarele pot fi oricum necesare şi'n timp de pace. Dar ce-o să mă fac cu tancurile, tunurile şi obuzele mele, când va suna goarna demobilizării ? MORGAN : Nu vă alarmaţi ca nişte copii, dragă Grace ! Această goarnă n'a sunat încă şi vom face noi să nici nu sune... Aveţi încredere în bătrânul. Morgan. (Intră valetul). VALETUL: Dl Mc Chesney 1 (iese). MC CHESNEY : (salută asistenţa şi se apropie de Morgan) Bună seara, d-le Morgan ! AIORGAN : Ce mai faci, Mc. Chesney ? Care sunt tendinţele bursei ? MC CHESNEY : Nehotărîte sau mai exact neliniştite. Ce vreţi ? Toţi se tem că încheerea războiului va paraliza afacerile. Ca şi cum nu se mai pot face excelente tranzacţii şi în timp de pace ! » GRACE : (către Kaiser) Vorbeşte în el fabricantul de frigidere. -• JO C C°NSTA^fN Sr A. RO0O2 . J MORGAN • Fsfi « -sei din New-Vori/ Ş nca ta"ar. Mc Ch** «** -™™cf' " **« « W ca preşedinte „ GRACE • n» • cea care ar vem t b"r- D°^AS "• Bună " di' Do,*'«. (Zae) mleUU) ' PEGGY : o Tii ^ ? 88 dsP^teaS S MORGAN mT-' expl,c> J^iny J Dece "u VALETUL '• D ; "eVOie Să fac/ ffeu • -MORGAN.', "* ş' dI- Mc Ciov 5 ' °a sa te iubesc ft, / - Mc clay '• f^ l t t/'*^ f a oafe'«0 râsP"ns, că ne , • J:am sP"s lui Mah^a te* /ls,PitoruIe I ristu' "^eu £f Putetfascui,8' ' SpUn ceva car S ^ trass v "*.:t:S5i 3 *r s^f« «stefu Jul" f D 6" STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 157 cu împăratul. (Arată către Morgan; apoi arătând un briliant de pe degetul peggyei) Ce i-ai spus lui Douglas despre acest briliant ? Că l-ai găsit pe stradă ? PF.GGY : Viperă ! (Intră valetul care poartă pe tavă un telefon) VALETUL: (apropiindu-se de Baruch) Dl. Baruch e chemat dela Warm-Springs. La aparat este doamna Roosevelt. (Cei din apropiere se întorc către cei din spate şi le şoptesc să tacă). BARUCH: (Ridicând receptorul) Alio! Da, eu sunt!... (Toţi cei prezenţi tac, privind spre Baruch) Când ?.. Condoleanţele mele întristate, doamnă ! Voi veni cu avionul de 6 dimineaţa, (închide telefonul) Al treizecişi-doilea preşedinte al Statelor Unite, Franklin-Delano Roosevelt, a murit ! (câteva clipe se aşterne liniştea. Toţi privesc ţintă spre Baruch şl Morgan). MORGAN : (tare către Baruch) Dacă se'ntâmpla înainte de Yalta, era şi mai bine. ELLEN : Şi cine e succesorul ? MC CORMICK : Harry Truman. PEGGY ; Eu găsesc că cel mai indicat ar fi dl. Morgan... MC CHESNEY : (aparte) Ai ochit un nou briliant ? " PEGGY : Taci, hienă ! D-na MORGAN : (către Morgan) Spune, Johny, Truman ăsta e un on>. serios ?... Nu prea s'a auzit vorbindu-se de el. MORGAN : II cunosc încă de când era senator de Missouri. D-na GRACE : E bancher ? MORGAN : Nu, e un fost negustor de mărunţişuri.. PEGGY : Cum adică, vindea cravate, bretele, jartiere ? MC CHESNEY : (arată pe piciorul Peggyei) Ba chiar şi „scandaluri"... KAISER : (către Baruch) Dar ce spune eminenţa cenuşie a Casei Albe ? MC CHESNEY : (referindu-se la părul alb al Iul Baruch) Poate că ar fi mai propriu să spunem acum : eminenţa albă a Casei cenuşii. „ . KAISER : Nu crezi, d-le Baruch, că prin moartea lui Roosevelt, ni s'a luminat dintr'odată orizontul ? BARUCH : Orizontul se va lumina, dar mai târziu. Deocamdată, aidoma năvii care, scufundându-se, lasă în urma ei o dâră de valuri, roosevei-tismul va supravieţui un timp morţii lui Roosevelt. Din păcate, asta-i situaţia. MC CORMICK : Truman e lipsit de calităţi politice. MORGAN : I le vom împrumuta noi. Spre deosebire de rooseveltism, trumanismul. noi îl vom creia. Şi în acest sens, Mc Cormick, presa are de jucat un rol mare. Truman nu trebue bagatelizat. Deaceia, cu ochii'n patru. GRACE : Dar nu crezi că si Truman va trebui să se întâlnească ca Stalin ? BARUCH : Va trebui, când cel de al treilea Reich va înceta lupta. GRACE : (speriat) O nouă Yaltă deci ? BARUCH : Eh, esenţialul este ca opinia publică să fie bine pregătită. Atunci toate semnăturile dela Teheran, Yalta şi alte locuri nu vor valors nici măcar stilourile cu care au fost mâsgălite. MC CLOY: Este exact ceeace gândeam şi eu. Iar situaţia din Germania ne va oferi pretexte pentru săparea prăpastiei dintre noi şi ruşi. BARUCH : Chiar aşa va fi, Mc. Cloy. Şi abia atunci vom începe să culegem roadele morţii lui Roosevelt. MORGAN : Dar destul despre Roosevelt! Să-i fie ţărâna uşoară ! ii ies oe, ca a 158 C CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ D-na MORGAN: Nu veniţi să luaţi o gustare ? (Toii musafir terasa „vrem>ce Baruch şi Morgan rămân în fotoliile tor) 1 MORGAN: La ce te gândeşti Benny? atu secre1.RUCH ^ ™ * mon,entul să aruncăm în ^ marele "ostr : B°mba atomică? „Gilda" noastră ? să se :Efe:;tSD? 3SUPra J'P°"'« MORGAN : Explozia va fi sper atât de formidabilă în-âl cei a»\ ZINSSER : Ce spuneţi despre marele eveniment ? (S* apropie Mc Cloy şi Douglas cu soţiile lor) ?tS??pd : I?""6 mai-bine ce ai vorbii cu Adenauer. ZINSSER : Ştirea dispariţiei lui Roosevelt a dat un caracter = ■ m convmgator răspunsului nostru. Era reconfortat bietul Konrad ' 7îvccînr« Z/nsi'e'> Ai vorbit cu Konrad? hovver. ! ^ Cb,ar ?1 C" GussL Amandoi l* cartierul lui Eisen- PEGGY : Şi ce spune Gussi ? lotte d°e taiorul tră * ^ «*-■• M^ m" *- ca !sALftmrf Tbrde °fiterUl Care le"a SaIvat di« casfel? nJr^J Şl Ştlt! ce meserie are? E filosof. 7iM«r romantic ! Ş' cum îl cheamă ? la un colegiu din CauLmifo^'^V PC "i ™ Mart,n' pr°fes0f dă filos0^ v.uitgiu ain ^aiitoinia. O, a fost o întreagă poves'e' Ia castel =a m ■ a a un t,™ al lui Guderian Apoi s'a amestecat un ol le,rus tea K cal pe «i sa „curce <„,le ,reburi,e, Noroc cS Mart|n sî'purt" ^ajaiere* ':Iu'ea:a„jSt^t0"SSi ?i L0He h — — « «StSS ELLEN E un erou M P^MWom^et TrebUe,Să răSplătim Pe er0H n°?tri-va flcfeat ' Ş'"' VOm nUmi la guvernământul militar, care MORGAN^ ?°1 feme' Sa!Vat6' UH singur grad nu-' Prea P"tin? piipkw '/Sar"tandu-' mâna) Bine, să fie colonel! 1 ELLEN (extaziată) Ce generos eşti, domnule Morgan i IntrJcoVZctît?0 C°n8âZStella' EUm ŞlPeSSy SUnt invitat* fa ZZşhtuch). ■ MC Cl0y ?i D0UaJaS ^ ln f0i°me orbesc X^H ■ Vofi? Ba7h) Sm}em genel"0şi- BarUch< "«-i «sa ? rieră... ^ ^ înlăturarea politicienilor de ca- cumnaţi) ^X^^t^ ^ ' ^ ^ , MORGAN : Nu'nţeleg ce vrei să spui, Benny 4 BARUCH : Douglas, după părerea mea ar fi' un destoinic ambasador STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 159 american la Londra, unde ar putea impune voinţa noastră. Pe Mc Cloy, care e un om dârz, dintr'o bucată.. MORGAN: Excelentă idee... încep să văd... BARUCH • Ei, pe el îl văd, de pildă, un bun subsecretar de stat la Portele'Armate de unde ar controla guvernământul nostru militar din Germania. Iar mai târziu, ar putea fi numit chiar înalt comisar.-Cât despre A- dtnaUeMORGAN : Ar putea fi cancelarul Germaniei noastre. E docil şi disci-olinat. Ne va urma fără tocmeli. BARUCH : Iar John-Sharman-Zinsser va fi omul nostru de legătura. Prin el vom controla mersul întregului plan. ^ MORGAN • Bravo, Benny! Eşti un admirabil jucător de cărţi! Cu acest ,areu în pokerul german, luăm toată miza.. (Se aude o detunătură puternica. ))iviclii se îngrămădesc lângă balustrada terasei şi privesc in jos) VOCI DE PE TERASA : Ce s'a întâmplat ?... Ce este ?... ^ine a tras Ce lume s'a adunat! Accident? Crimă?... _ a " D-na MORGAN: Pe scările palatului nostru! Johny, ie so !i întâmplat Parcă s'a omorît cineva, chiar la intrarea noastră... MORGAN : Zinsser, vezi te rog ce s'a întâmplat ? (Zinsser iese. urmat de Mc Cloy). . MC CORMICK: Cine ştie? Vreun debitor insolvabil. MC CHESNEY : Sau vreun amant desamăgit. PEGGY • Ai vrea să fie ped-amantul ? (Intră Zinsser şi McCloy). ZINSSER: (apropiindu-se de Morgan) S'a sinucis bătrânul Fletcner. MORGAN: (ridicându-se brusc în picioare) Cum? Asta-i nemaipomenit !... Aaa, parcă-1 văd pe Rockefeller cum rânjeşte .. D-NA MORGAN : Dar cine este, Johny ? MORGAN: Un funcţionar care m'a furat. ELLEN: Ce prost gust să deranjezi pe alţii cu sinuciderea ta! _ ISABELLA: Ce vrei, dragă, cine ajunge să fure n'are nici educaţie. (Se aud sirenele automobilelor poliţiei). MORGAN : (făcând semn lui Mc Cloy) Ii comunici lui Mahoney ca tânărul Fletcher trebue să dispară... cu brevet şi laborator cu tot.. O explozie... un accident... (către Zinsser) O să-i piară lui Rockefeller gustul sa rânjească. „ , MC CLOY: (către Morgan) Nu vi se pare ca ar fi cam suspect două dispariţii în aceeaş familie ? .. DOUGLAS : Si încă la un răstimp atât de scurt... ZINSSER ■ Am o idee ■ dacă Fletcher n'ar mai avea laboratorul sau?!.. Rămas pe drumuri, el ar fi nevoit să bată la uşa noastră... să lucreze pentru armele atomice,.. MORGAN : (către Mc Cloy) Nu e rău ! Ştii ce ai de tăcut. MC CLOY : Am înţeles... AIORGAN : Dar cu ochii'n patru ! Nu risipi banii. MC CLOY : Ii şlefuesc eu colţii, lui Mahoney. MORGAN : Ascultă, Mc Cloy. N'ar reveni mai ieftin dacă i-am salariza lunar? Reflectează te rog! (Intră valetul). VALETUL: (către Morgan) Inspectorul de poliţie Priestley doreşte să fie primit de domnul. MORGAN: Să poftească! (intră inspectorul de poliţie). 160 C CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ vă *o™^JCu^ţ, slugarnkă) Bmă segra! Mă jertaţj ^ MORGAN: Mă rog' ' silit ^T^Z\X^^J^r kga,ă' »nt , MORGAN : Un borfa ; ordna Mi ati* W^"1 ,? dVS-mâ«G;. ' '" mi a fyrat 20-°00 de dolari. (îi întinde MORgIn^AsI?," 17 ,6U- ţănUiam- (Baruch i°*e). pptpctt d'v tot' clornnule Priestley ? J ^WESlLhY: Un amănunt... Asuora md-ivrnini <■< - ^ scrisoare adresată Parchetului hm I I cadavrulu>> s a găsit următoarea fi fost victima... (Ii întindi biiZ f"ucigaşul insinuiază că ar apoi îl rupe). ( * b,letul' pe care MorSan îl citeşte rapid, lar PRIESTLEY : Calomnii, desigur'- I a'ncerc^^:pe/i:;c1tj^.Sa,VeZe P"*"™ onoarea familiei şi de aceia scuzaţiPWESTLEY: AnCh6ta mea 6 te™™tă şi vă rog din nou să mă să mi-o fac. (U mmbJaT^ lntr& BarUCk' tmb'*«« tntrjpardesiu negru si cu MRHCH-'' la primejdii nu suntem uitaţi... Dv. pot să v'o spun, ştiu că nu vă supăraţi... MARTIN : Am să mă interesez de soarta propunerii mele... Spune-mi, Cork... Eşti în serviciul comenduirii noastre dela Berlin ? STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 163 CORK: Da ! Sunt curier. Detaşat pe lângă serviciile generalului Howley. Şi Jessie e cu mine. MARTIN : Nu l-au demobilizat nici pe el ? CORK: Nu. Fiindcă-i bun grădinar, l-au reţinut să'ngrijească parcul generalului. MARTIN : Şi cum merge treaba ? CORK: Domnule colonel, ca să vă spun drept... parcă şi de data asta, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. MARTIN: Cum adică? CORK: Vedeţi... noi... dece-am intrat noi în război ? MARTIN : împotriva fascismului, Cork. CORK: Vorba asta o ştiu... am auzit-o de şute de ori... MARTIN: Şi tot nu te-ai lămurit? . .' CORK: Drept să vă spun, acum sunt şi mai puţin lămurit... MARTIN: Ce este? Ce te frământă, Cork? CORK : Dar războiul ăsta... împotriva fascismului... s'a terminat ? MARTIN : S'a terminat. Tancurile noastre sunt doar garate în remize, sub prelate, nu ? CORK : Vreţi să spuneţi că balaurul fascist a fost nimicit*? MARTIN : In orice caz, îşi trăieşte ultimile svârcoliri... CORK: Credeţi cu adevărat ceeace-mi spuneţi ? MARTIN : Doar pentru asta suntem aici, Cork. (Cork surâde amar) Nu pari deloc convins. Hai, spune-ţi bărbăteşte gândul, cu încredere 1 CORK: Păi dacă-i aşa, să vă spun, d-le colonel, eu nu sunt deloc convins. Şi-mi pare rău! Din ceeace văd zilnic la Berlin, ar reeşi mai degrabă că noi tămăduim balaurul rănit şi nu pricep ce interes avem ! MARTIN Qresârind) : Ce tot vorbeşti, Cork ? CORK (zâmbind mâhnit) : Veniţi pe la noi, la Berlin şi veţi înţelege numai decât 1 Acolo, într'un singur oraş, există de fapt două oraşe, două Berlinuri. MARTIN (interesat) : Şi ? CORK: Şi ceeace mă supără e că, în Berlinul nostru, balaurul nici n'are de gând să se svârcolească de moarte. Ba dimpotrivă : el se mai distrează mâsgălindu-ne noaptea jeep-urile, cu cruci încârligate. (Martin se încruntă mirat). Şi nici nu-i de mirare, domnule colonel. Dacă în loc să prindă pe hîtlerişti, poliţia noastră militară se îndeletniceşte cu prigoana muncitorilor... MARTIN : Nu judeci cam pripit, Cork ? Abia s'a scurs un an de când preşedintele Truman s'a întâlnit cu Stalin la Potsdam... CORK: Hm ! Dar pentru ruşi, nu tot un an s'.a scurs ? Dece în Germania ocupată de ei capetele balaurului au fost retezate ? MARTIN : Sunt numai alte metode, Cork, nu şi alte ţeluri... (Martin este întrerupt de soneria telefonului depe biroul lui Braden) Hallo, nu... aici e colonelul Martin... Să fie introdusă delegaţia la mine. CORK: Văd că aveţi treabă. înainte de a pleca, mai trec pe la d-vs. ca să iau răspunsul. MARTIN: Bine, Cork. (Cork iese. Un ostaş introduce delegaţia de muncitori germani). Cine este conducătorul delegaţiei ? (Din rândurile muncitorilor, înaintează Emma Heinz). EMMA : Voi vorbi eu în numele tovarăşilor mei. 164 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ MARTIN: Pe d-ta parcă te-am mai văzut undeva... EMMA : Vă spun şi unde. După evadarea mea din lagărul dela Ems, m'am refugiat... MARTIN : Ia postul nr. 14.. Da, da, îmi reamintesc foarte bine... V'ascult. EMMA : D-le colonel, delegaţia noastră reprezintă interesele a jumătate de. milion de muncitori din zona industrială a oraşului Frankfurt. Ceeace ne-a adus aici sunt, pe scurt, trei revendicări. (Intră Braden). MARTIN : Şi anume ? EMMA : In primul rând, cerem să nu se mai pună piedici activităţii noastre sindicale. MARTIN : Cine pune aceste piedici ? EMMA : Spre regretul nostru, ni le pun chiar organele militare americane... Vedeţi, simpla grupare în sindicate este privită ca o manifestare subversivă. PRIMUL MUNCITOR : In timp ce este tolerată regruparea naziştilor şi a ofiţerilor hitlerişti. MARTIN (către muncitor) : De ce spui asta ? PRIMUL MUNCITOR : Dacă este aşa ! EMMA (insinuant, privind, către Martin) : Noi credem că nu pentruca să joace domino Guderian, Manteufel, Haider şi... von Traumstein (Martin şi Braden tresar) se întâlnesc mereu cu foştii lor parteneri de arme şi crime. BRADEN (furios, către Martin) : Propagandă ! Sunt asmuţiţi să vorbească în felul ăsta... Dar întrebaţi-i ce le trebue sindicate.. Nu se poate munci bine şi fără ele ? PRIMA MUNCITOARE: Desigur, fără sindicate, muncitorii pot fi mult mai bine exploataţi. MARTIN : Fapte, vreau exemple precise. ^ EMMA (deschide servieta pe care o are in mână) : Le-am expus amănunţit în acest memoriu. (Dă lui Martin memoriul) In el, veţi găsi mai multe exemple decât poate v'ar fi plăcut să aflaţi. MARTIN (se uită la memoriu, apoi către Emma) : A doua revendicare? EMMA : Cerem îndepărtarea tuturor naziştilor din conducerea între- ■ prinderilor noastre.. BRADEN : Poate vreţi şi naţionalzare, nu ? EMMA: La Potsdam nu şi-au luat aliaţii şi acest angajament? MARTIN : E prea de vreme să se vorbească despre asta. EMMA : Totuşi, chiar domnul Bevin socoteşte că e timpul... MARTIN (răsfoind memoriul) : Mai departe., a treia revendicare? EMMA: Combaterea şomajului. Serviciul d-vs. de decarfelizare a ordonat închiderea unui nou lot de 294 de fabrici şi uzine din regiunea Frank-furtului. MARTIN: Aţi pomenit de Potsdam. Nu s'a statornicit acolo demilitarizarea economiei germane ? EMMA : Ba da, acolo s'a hotărît suprimarea producţiei de război. In vreme ce întreprinderile pe care ni le închideţi, sunt destinate producţiei de pace. PRIMUL MUNCITOR : Trei fabrici de lentile medicale au primit ieri ordinul să-şi înceteze activitatea. A DOUA MUNCITOARE : Filaturilor li se ridică utilajul şi ţesătoriile sunt închise. STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 165 AL DOILEA MUNCITOR: Numărul fabricilor de obiecte de menaj a fost redus dela 14 la 5. AL TREILEA MUNCITOR : Sunt lichidate chiar fabricile care produc tocuri rezervoare UN TEHNICIAN : S'a redus la un sfert capacitatea fabricilor de maşini de scris. MARTIN : Maşini de scris ? Oare până la capitulare, aceleaşi fabrici nu produceau şi mitraliere ? EMMA : Pretexte, domnule colonel, pot fi găsite la orice. MARTIN-: Pretexte? EMMA : Da, astfel cetăţenii germani trebue să nu mai poarte ochelari, pentrucă fabricile de lentile medicale pot produce şi lentile pentru periscoa-pele submarinelor. Gospodinele noastre trebue să-şi gătească supa în bidoane de benzină, fiindcă odinioară fabricile de tingiri au furnizat cratiţe popotelor Wehrmachtului. Cât despre stilouri, producţia lor trebue şi ea oprită, întrucât este ştiut că Hitler îşi semna ordinele criminale cu un toc rezervor. BRADEN : Fleacuri ! EMMA (către Braden) : Vi se par fleacuri? Ei bine, aceste fleacuri, înseamnă încă 500.000 de şomeri, înseamnă pentru tot atâtea familii o şi mai tragică mizerie. MARTIN : Negaţi totuşi că uzina care fabrică maşini de scris poate relua şi producţia de mitraliere ? EMMA: Ridicaţi utilajul adăugat de nazişti pentru fabricarea mitralierelor. MARTIN : Experienţa ne arată că d-vs, nemţii, puteţi oricând produce acest supliment de utilaj. EMMA: Ar fi mai simplu să faceţi imposibilă fabricarea acestui utilaj suplimentar, suprimând fabricile care-1 produc şi interzicând redeschiderea altora asemănătoare. In fond însă, nu se urmăreşte demilitarizarea economiei noastre. Şi dovada este că uzinele de armament din Ruhr şi din alte regiuni n'au fost demontate, şi ne'ndoim că vor fi vreodată. MARTIN (cu o uşoară ironie) : Nu ? Dar ce se urmăreşte ? EMMA : Fabricile cu producţie de pace ne sunt închise pentru ca măr-rurile noastre să nu concureze pe pieţele lumii produsele americane, britanice şi franceze. Iată adevărata explicaţie, domnule colonel. Şi ea n'are nicio legătură cu demilitarizarea economiei germane pe care noi o dorim. BRADEN : Eşti membră a partidului comunist ? EMMA: Da. BRADEN : Aha ! (Martin priveşte sever la Braden). EMMA: Comuniştii au fost şi sunt cei mai dârji luptători anti-fascişti. Ei sunt principalii făuritori ai victoriei, domnule căpitan. BRADEN (înfuriat) : Este o... MARTIN (întrerupându-t) : Interesul nostru este să ajutăm poporul german. EMMA : Priviţi ce se'ntâmplă în zona răsăriteană, unde peste o treime din poporul german e pe cale să se ridice, realmente ajutat de... BRADEN : D-ta uiţi că te găseşti la sediul guvernământului american ? EMMA: O, nu. In special d-vs. d-le căpitan, mă faceţi să nu uit asta nicio clipă. 166 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ MARTIN : (ridicându-se în picioare) : Să ne oprim aici. Voi transmite d-lui general Clay memoriul d-vs. 1 ■ EMMA (uşor sarcastic) : Numai să-1 citească. (In timp ce Emma îs< ta servieta şt o închide iar membrii delegaţiei pleacă, revin dela generalul Clay cei trei Adenauer). fe GUSSI : O, ce fermecător e generalul ! ADENAUER : Un veritabil Junker! GUSSI (agitând în mână o scrisoare, se adresează Iul Martin) ■ In-chipue-ţi, Herr profesor, ce timpuri scandaloase ne-a fost dat să trăim i (O zăreşte pe Emma, care era gata să iasă) Aaa, ce întâlnire !.. Mai trăesti > EMMA : După cum vedeţi. ADENAUER (apare): Gussi, cine este? GUSSI : Evadata de care ţi-am"povestit... ADENAUER (strâmbându-se) : Aaa ! MARTIN (către Emma, care vrea să plece) : O clipă, te rog i LOTTE (către Martin) : Munceşti mult ? MARTIN : Destul de mult. LOTTE : Ar trebui să vii câteva zile la Bonn. La noi te vei odihni bine... O să asculţi muzică. Mama este o excelentă pianistă MARTIN : Mulţumesc. ncUciTi5^"' 'aU asta drept 0 Promisiune.■ (/«frâ un ostas\ adtm/ " lUi Martin ° Mrtie): Dela d- maiOT Davis (iese) MARTIN (se utta prin documente) : Iată răspunsul pentru Comen-duirea d,n Berlin... Braden, du-le, te rog, d-lui general., să le semneze (Braden intră în cabinetul generalului Clay). ,,'iUSSI (se uită ta scrisoarea din mână, apoi către Martin) : Auzi d-ta neobrăzare 1 No. avem o moşioară în zona sovietică, lângă Magdeburg... ADENAUER : In total vreo 320 de hectare hotare pământ, când el se află chiar sub nasul nostru. II vom nTuncTcusÎr guinea, ca să-l facem din ce în ce mai roditor. In felul ăsta peTsQOde Zi cand va veţi întoarce, veţi avea bucuria de a-l găsi transformat întroZ'ă de rat . Auz, d-ta ? Peste 500 de ani! Peste 500 de ani 1 Noroc că ne-a-f fă ^ mas moşule de aici, din Germania civilizată treabă..EMMA: Părer6a d""ă' ^ C§ 3C6şti tărani sunt niŞte oameni de GUSSI: Cum „de treabă" ? leze AdeS,A,:^PU"ândU"yă ~50° dC ani' 6i aU Wut oarecuin să vă consoleze. Adevauil este ca acest pământ le aparţine pe vecie GUSSI (către Martin) : Ce cinism ! (către Emma) : D-ta nu vorbeşti ca o femee şi cu atât mai puţin ca o nemţoaică. ? riî^T :,Inîr'adevăr: noi wbim ca două Germanii deosebite decât i2 P?8fandf Menauer>; Hai- Konrad! Pretutindeni nu auzi . decât infamii. (Fluturând scrisoarea salută pe Martin) rnuPr^?IlE (C&tre MarUn): Să Ştii că te-aŞteptăm. (Cei trei Ade- STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 167 era- EMMA: Frumoasă carieră ! Auzisem că, printre colaboratorii gen înlui Clav, există şi un colonel Martin, dar.... MARTIN : Nu-ţi închipuiseşi că este acelaş cu căpitanul Martin pe nre l-ai cunoscut pe frontul Rinului... . EMMA: Şi care socotise că numărul acesta (arata tatuajul de pe mână) este dovada barbariei naziste. ' MARTIN • Mai cred şi astăzi exact acelaş lucru. Ai pomenit adineaori de activitatea lui Manteufel, Haider şi Traumstein. Este... cum sa spun ? un argument propagandistic sau un fapt real ? (Emma îl priveşte zâmbind iro- rdC)- DSUfbCurnaaadică, dumneata mă'ntrebi? Pune aeeeaş întrebare an-traiului d-tale si vei afla chiar dela sursă întreg adevărul... MARTIN": Anturajul meu? Vrei să spui că este o acţiune dirijata de aid' (Envna continuă să-l privească ironic în ochi) Dar dece nu-m» ia»-punzi ?... Asta înseamnă că d-ta mă socoteşti un ipocrit... EMMA : Mi-este greu să cred că eşti atât de naiv... MARTIN : Dar îţi repet... îţi dau cuvântul meu de onoare ca nu ştiu abS°1UtEMMA (luând depe birou vasul, miroase florile) : Dacă într'adevăr e vorba de naivitate şi nu de... altceva, atunci mă întreb ce cauţi d-ta aici... (O tăcere). Frumoase flori! MARTIN (visător) : A, da, frumoase... sunt din patrie. EMMA : Din America ? . MARTIN : Da, mi le-a trimis Jane, sora mea, de ziua onomastica... EMMA : Câţi ani are ? MARTIN (scoţând o fotografie din sertarul biroului) : 24... Dar e^te aproape un savant... '(Ii arată Emmei fotografia). EMMA : In ce domeniu ? MARTIN: In fizica nucleară. împreună cu logodnicul ei, Harold Fletcher, lucra la o mare descoperire cu privire la folosirea energiei atomice în economie... EMMA: Dece spui că lucra? S'a 'ntâmplat ceva? MARTIN : Un atentat. Laboratorul lor a fost aruncat în aer, acum un an EMMA: (dându-i înapoi fotografia) Păcat! (uitându-se la ceas): O dar e târziu. (Martin zâmbind îi dă câteva flori. Emma ia o singură floare iar pe celelalte le pune înapoi în vas) : O singură floare îmi^ ajunge (Intinzându-i mâna) La revedere ! (iese). MARTIN (aşezându-se la birou şi sprijinindu-şi capul în palme) : Ciudat ! Două Berlinuri... două Germanii ! (Un planton deschide uşa). PLANTONUL : D-l Fletcher. MARTIN (ridicându-se în picioare) : Să intre (intră Fletcher). FLETCHER : Hello, Stewart! MARTIN : Bine ai venit, Harold ! (il îmbrăţişează) Ia loc! Credeam că va veni si Jane cu tine. FLETCHER: N'am putut pleca amândoi. Ea a rămas să mă suplinească la catedră. MARTIN : Vasăzică din savanţi aţi devenit nişte belferi. FLETCHER (zâmbind) : Vorbeşte cuviincios de corpul didactic... din care faci şi tu parte. (Schimbând tonul). Ce să-i faci, dragă Stewart... Era să accept să'lucrez pentru armele atomice?... Ştiinţă fără conştiinţă?!... Prefer 168 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ în idealurf ^ °n' S* predau fiZka nUcleară unui tineret care mai crede Sper ca vei rămâne mai multe zile aici ■ tereseaz^10"1^ = DeP''nde Cât de repede VOi reu?i să aflu ceeace mă in- FJAF"rrHFDInQSCri^area t3' nU mi"ai SPUS ce Pistă urmăriţi acum misterul Per' dragă St6Wart' Că de data asta voi lăm"ri întreg MARTIN : Crezi ? 0'BrienFLETCHER: ^ '"^ S'gUr C§ dacă °bţinem mărturisirea lui MARTIN: Dar cine-i acest O'Brien ? FLETCHER (zâmbind) : Ai dreptate. Pentru el am venit aici si nici nu ti-am spus cine este... O'Brien e complicele lui Mahonev. ESa spe. să aflu cine sunt autorii morali ai ambelor mârşăvii. P MARTIN : Şi acest O'Brien este în Germania ?... , FLETCHER: Uite, să reconstituim ca să pricepi mai bine: Câteva zi e înainte de moartea tatei, Rockefeller mi-a propus 50.000 de dolari pentru urmat anneVf' 3 IUCram- °Upă CUm Ştii' am refuzat această ofertă A urmat apoi furtul din pricina căruia s'a sinucis tata. Patru zile dună S'Js3, r IT", '•al'"nCat î0 aen Expl0zia a fost atât de: puterniS meat însuşi atentatorul îşi găseşte moartea... f .MART*N: Asta stiu- Ş' lângă cadavrul lui Mahoney ai găsit servieta bătrânului1' P °U SCUlele bandituluL A?a dar acelas tâIhar furase şi banii plări seFlLeEglHER ' am ŞÎ dedus "oi că -"bele întâm- MARTIN : Şi O'Brien ? FLETCHER : Acum două săptămâni, am aflat că el era complicele lui mot2,ŞdeCLtfee 'tdUPă *> angaJ3t Ca VOl"ntar în a« t S ocupaţie U gaS6Şte 31C1 într° "nitate din zona noa«tră în K- ^ARTIN (Pe Sânduri) : Da, da. Ambele evenimente se leagă ducând Tiu Sru cTnin R0dnfeIler-tAu PUS Pe Mah0nev să *™ servieta tattlu iau, pentru ca prin el sa te şantajeze pe tine ™ERC: D^r bietul tata a preferat să-şi curme viaţa. boratoruAn aer/ ?' ^ * ^ ,e"a ™^ *™ a™* ■ df ban, sa creadă în nevinovăţia tatei si li îmmn= i • • i 1 E1 n a vrut «- - p— «... în ,FLEICHER : ?tiu că"1 cheamă Frank O'Brien, are vreo credeam că voi găsi la d-ta mai multă umanitate... Daca nu vă deranjez, pot fi introdusă la domnul general ? MARTIN : Domnul general nu va da altă sbluţiune intervenţiei d-tale... Locul ucigaşilor este la'nchisoare. STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 171 WZY (ironic) : Vorn vedea... „ „ MARTIN : Dacă nu vrei să fii arestată, te rog să paraseşi: imed.at sediul guvernământului ! (Suzy se întoarce brusc MARTIN (furios): Braden, cheamă sentinelele so aresteze imediat. BRADEN: (suav) Nu pricepeţi că-1 cunoaşte pe domnul general? MARTIN : Crezi asta ? BRADEN : Să aşteptăm şi vom vedea. *„i0ţn,n,h,i MARTIN: (după câteva clipe de tăcere, ^cajecep^^on^ Când ? Chiar acum ?... Bine. Mulţumesc. (Închide telefonul). BRADEN : Ce s'a'ntâmplat ? Pi;Vrarea MARTIN: Generalul a ordonat acum câteva secunde ehbuarea ucigaşului... KSra?: STtfw* ** ■»«*»■■■ mylord- privinţele KHAM: Ei d3' "* mai bine Pe vr™ diligentei... din toate asta v^Tea SSS^^ - * ^ ~ e de acPoAdCIufNnHAMt: ? .neînîelegeri ? Vă repet: guvernul majestăţii sale există d vergente asuora relm-ilnr a Premie. Aşa dar intre noi nu norir o / ţeiuiilor, ci doar asupra ritmului.. (in „, ( mC) ; P°ate ar fi fost mai Potrivit un hipopotam <7« pragw/ aerogării apare Lotte) "'popotam. « lm^eZă\Z&rind P£ D°UglaS): °' UnchîUl Lewis! ^« s„-e e/ * poată me°aULoLttS ^ Pa*k«*™» ' L°rd P^enham, îţi prezint pe ne- . . PACKENHAM : încântat ?%™f-SCâJre Lotte) •• Ce fac părinţii ? Sfnha^, ,te ing»duiuI-7spursfe„6Si"a'=''"' * **'MM " °°<<^ îmi este S«mAS W Darapi,, ambasador... "°"S am 0 socoteală cu d-ta r PACKENHAM (sarcaslrlv ^"'f2* 5>e scenei). opiniei publice., pelndă Sm r"J° ' ambasador despre fabricarea cedeul d-vs. ? P CUm lamane> in cazul colonelului Martin, cu pro floare): Din păcate sunfcam mum'fnZT* «" luam un coniac (Se ridică) n ^ • dln a?t,a- Hai la bar să ne mişcăm puţin ! } °' ^ ^ m^™« deaWnelea picioarele si picioareT-00^8 (luănd * ^ <* Packenham). Dacă n'ar fi decât , JmS*^ * ^tte). salvez, femeile pentru ca apoi să le taţi ? răutăcios ! ^ care d^âi« ^ V ~ - ^-----atâtea ori-şi de fie LOTTF c- • ocupat, domnişoară. de un gând^ Ş^e^tşf SasV t^Pa^M 0m ^ de -a... MARTIN: (gânditor) 'p^te ' ^ ,ângă dumneata- un mizan^ Ac^^f^^^f^^^ singurătăţii te porţi ca -patic. ca sora şi cumnatul d-tale to ur^ °amen'' atât de sim" >" afară de Jane, ai mai iubit şi altai femee" r3maS- (Ptaaa> SP"ne-mi, LOTTED a(Sd7bând V°rba)- Dar Ce ™* d-ta aici > MARTIN d" ^ ^ ^ Pe d"ta te ca»t..: LOTTE V Ve r+Vrei Să Seri0a3ă? Pe ci"e aştepţi > Şte-mi.LSS: n^pSpT că ZuL^^T P™S' MMrturise- -nu ştn,,ăi tP că viX~f - ^ Amînţeles de mult MARTIN: (visător) Un drum presit ? /rw, - ' y un aium greşit ?... (Din aerogara iese un aviator STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 177 american, îmbrăcat în costum de sbor. Acesta se apropie de cei doi) Hello. Stony ! încotro ? STONY : I-am promis domnişoarei (o arată pe Lotte) că facem un tur. (In timp ce Lotte îmbracă vestonul oferit de Stony, se aude sgomolul unui motor de avion. Toţi trei privesc spre cer). STONY: E un avion sovietic. LOTTE : (către Martin) Dacă vin părinţii, spune-le, te rog, că m'am dus să fac o raită 'n cer şi mă 'ntorc în cinci minute. (Iese la braţul lui Stony. Din stânga, apar împreună cu alţi pasageri, Socolov îmbrăcat în uniformă, purtând gradele de colonel. Martin intră în aerogara şi la sgo-motul făcut de noii veniţi, iese. Martin şi Socolov se zăresc şi o clipă se privesc în tăcere). SOCOLOV: (zâmbind) Ne-am mai întâlnit cândva... sau poate aţi uitat şi asta, colonel Martin ? MARTIN: (Amar) N'am uitat nimic, colonel Socolov. SOCOLOV : N'ai uitat, dar parcă ai regreta... Unele amintiri apasă ca o mustrare. Doi ani după întâlnirea noastră, vin să smulg din mâini „aliate" cetăţenii sovietici răpiţi de nazişti şi a căror repatriere o împiedecaţi. MARTIN : Noi nu putem sili pe nimeni să se repatrieze împotriva voinţei sa'le. SOCOLOV: Crezi realmente ceeace spui? Uiţi, că dacă am ieşit biruitori în acest război, este pentrucă toţi cetăţenii sovietici îşi adoră Patria? MARTIN : Trebue să fie vre-un abuz al unor autorităţi locale. (Pauză) Dacă-i vorba însă de reproşuri, Socolov, ele nu sunt în sens unic. SOCOLOV : (ironic) Cunoşti cetăţeni americani ţinuţi în captivitate sovietică ? MARTIN : Cunosc spre regretul meu un fapt care mi-a întinat imaginea despre metodele politicii dvs. SOCOLOV: Metodele politicii noastre nu s'au schimbat. MARTIN : Şi totuşi... Spune-mi, Socolov, dece zădărniciţi aplicarea energiei atomice în economie ? SOCOLOV: Dar este absurd! (râzând) E ca şi cum ai spune că noi suntem împotriva comunismului. Dimpotrivă. Zi şi noapte, savanţii noştri lucrează la stăpânirea acestei minunate forţe, ale cărei aplicări, paşnice ne poate accelera vertiginos desvoltarea. De aceia, noi suntem împotriva armelor atomice, fiindcă n'avem nevoie de război,-pentru a câştiga viitorul MARTIN: In schimb, asvârliţi în aer laboratoarele'fizicienilor noştri. Vreţi să împiedicaţi progresele paşnice ale ştiinţei noastre. Şi asta nu e just, Socolov. SOCOLOV : Nu e just şi de asta nici n'o facem. Iar ceeace spui d-ta e o născocire. MARTIN : Născocire ? Sunt în posesia unor dovezi concrete. SOCOLOV : In această privinţă, nu poate exista nicio dovadă. MARTIN : Şi totuşi, poliţia noastră a stabilit că agenţi sovietici au aruncat în aer laboratorul în care cumnatul meu... SOCOLOV: (întrerupându-l) încă o înscenare infamă. MARTIN : Explicaţie standard, (schimbând tonul) îmi dau seama că sunt pe cale să mă cert cu d-ta, deşi nu eşti răspunzător de faptele Statului Sovietic. SOCOLOV: (ritos) Dimpotrivă. Fiecare om sovietic se simte răspun- 12 178 •C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ TlJ MP ta,'11 S3lf- °aCă nU 6 U° aCcident> aturid vinovate sunt mono-polure Numai ele se tem de orice invenţie care le-ar putea da peste cT, mvestiţi, e ae capitaluri. Intreabâ-te ca şi juriştii romani • cui prodest Cu i foloseşte crima ? Ca sa găseşti pe autorii din umbră, ia cărarea ce duce so i MâMate ^ M°rgan' °are 1Uptă ^ °ici Un scruPuI P A MARTIN : (Pe gânduri) La început, când am avut îndoeli am luat aceasta cărare. 11 bănuiam pe Rockefeller. SOCOLOV: (ironic) Până vi s'au adus „dovezi" MARTIN: Da. Hnu ^S0Cf?L+°V:r>Starule pe lân§ă PoIit'a dvs. şi ţi se va aduce orice dovada pofteşti. ...De pildă, că noi suntem autorii morali ai eclipselor de soare !... (Din aerogara ies Douglas şi Packenham). SOCOLOV: (întinzând lui Martin mâna) Te-am lăsat, Martin MARTIN: (strângând lui Socolov mâna) La revedere Socolov (In vreme ce conduce pe Socolov afară) Lucrezi în comisia de repatriere ? SOCOLOV : Da. MARTIN: Voi cerceta şi eu cum merge treaba. DOUGLaV' InAtrr —Pe ,maioml,Walker- O ^ ai surprize, (ies). politeţă 111 dlPIomatie nu se mai obţine nimic prin PACKENHAM : Este exact că, la Departamentul de Stat se studNză proectul înlocuirii spadei de ceremonie a ambasadorilor dvs.. cu un brow ning cu 12 cartuşe ? ow" DOUGLAS : Şi nu-i mai prudent ? PACKENHAM : Dar ce-aţi vrut să însinuaţi adineaori... cu privire la negocieri ? ^ uc ,tJ ~ . PpUGLAS : Ei bine, lord Packenham, fiindcă ţii atât de mult află ca mea înainte de a te fi urcat în avion, cunoşteam instrucţiunile confidentei n" Pnmit ÎH V6derea tratatiV6l0r CU Mc C1°y * cu mine... D-ta ai venit pentru a ne propune un târg. PACKENHAM: (cu o prefăcută mirare) Un târg? DOUGLAS : Da, mylord, un târg PACKENHAM : Nu 'nteleg ! PackenS?mUGarAd&or:i M '^uc? Grupul pe care-1 reprezinţi, lord cartel franco-ge™an^al otiJu?^™""ţăm la foarte necesarul noastre în G« 1 £ / **hAr ma' d°rl ca investiţiile ^ss&sr, torbritani- FALKbNHAM : (cazându-i monoclul) Oooh t amanetTnTnfai ''cZi^L*"S***. ? să ne oferiţi în fără târgueli ?c ionaTîn IZV * Ş' bijUteriiIe coroanei... Deaceea, francez. ' ' aCelaŞ tanP cu noL AŞa cum face şi guvernul Pentru -«■* * PACKENHAM: (scârbit) Dar ce limbaj ? Nu aşa pe faţă... (Din STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 179 aerogara iese Preston, care, zărind pe cei doi oameni politici, se apropie in ■t goană şi U fotografiază). DOUGLAS: (către Preston) Dar ce faci acolo? : PRESTON: „New-York Times", prima pagină, reportaj fulger de ' Preston, clişeu pe trei coloane, cu următoarea legendă : „O întâlnire cu tâlc > pe aerodromul dela Frankfurt" , DOUGLAS : Dar d-ta spui prostii Preston... Ce tâlc? S'ar putea crede că există vreo neînţelegere între americani şi englezi... Nu-i aşa, mylord ? PACKENHAM : Ferească Dumnezeu ! PRESTON: (cu regret) Mă faceţi să pierd o primă de o sută de dolari... DOUGLAS : Ţine trei sute drept despăgubire. PRESTON : Ah, excelenţă, sunteţi copleşitor de... DOUGLAS : Şi aparatul e al meu. (ia aparatul din mâna lui Preston ■şi îl pune pe masă). PRESTON: (desamăgit)... copleşitor de crud! Cu ce mai fotografiez eu sosirea lui Mc Cloy ? DOUGLAS : Ai câştigat deajuns pe ziua de azi. (In timp ce Preston i. iese, din stânga apare Lotte). -' LOTTE : O, ce minunat a fost! DOUGLAS : De unde vii ? { LOTTE: M'am plimbat cu avionul... Dar ce lume am văzut pe străzi! Un uriaş furnicar, ţ/ DOUGLAS : (dăndu-i aparatul fotografic) Ţine un cadou ! LOTTE : Mulţumesc (văzând pe Martin, în dreapta în culise) Colonel Martin ! (fuge spre el). i- PACKENHAM: Ascultă, d-le ambasador, aluzia d-tale la cele cinci, 'şase miliarde este o propunere cu caracter oficial? O pot comunica guvernului majestăţii sale? DOUGLAS : Nu-i o propunere oficială. E cel mult vorba de o idee oficioasă, pe care generalul Marshall o examinează... \' PACKENHAM: A, Planul Marshall de care se şopteşte!... DOUGLAS : In orice caz, târguiala o vom începe eventual dela o treime a sumei iar ajutorul va fi eşalonat pe mai mulţi ani, ca să fim siguri de lealitatea dvs. :, • PACKENHAM: (căzându-i din nou monoclul) Dar vorbiţi, vă rog, ' mai cu tact! DOUGLAS : A propos de tact... lordul Beaverbrook mi-a povestit deunăzi una bună. întâlnind pe o celebră actriţă, el a întrebat-o dacă, pentru un % . milion de lire sterline ar primi să-şi vândă graţiile oricărui bărbat. Frumoasa,vedetă i-a răspuns prompt: Da ! — Dar dacă v'ar plăti doar cinci lire : sterline ? a mai întrebat-o el. — Drept cine mă luaţi ? se încruntă, indig- nată, respectiva doamnă. — Drept cine vă iau ? Drept ceeace sunteţi. Numai ^ „ că după ce am stabilit faptul, am vrut să cunosc şi gradul, încheă vicleanul lord. (Schimbând tonul) Aşa fac şi eu. (Packenham priveşte acru la Douglas) Va şocat ? Nu vă plac anecdotele ,lord Packenham ? PACKENHAM: Cartea mea de căpătâi e Sfânta Scriptură. DOUGLAS : Serios ? PACKENHAM: (onctuos) : „Celui ce-ţi cere, dă-i, şi celui ce vrea să 180 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ se împrumute dela tine, nu-i întoarce faţa" (subliniind cu degetul în aer) Matei ...5 ...42. DOUGLAS : Spune mylord : pe vremea lui Matei, existau deja laburişti ? Sau li se spunea farisei ?... PACKENHAM : In orice caz, pe atunci, creditorii... (Se aude sgomotut avionului care trece deasupra, lăsând o umbră mare pe pământ, Douglas ss ridică împreună cu Packenham şi ies însoţiţi de Martin. Intră prin dreapta Preston ,ducând cu sine un mare aparat fotografic de formă anacronică. Intră apoi prin stânga Mc Cloy, însoţit de Douglas, Packenhaim, Martin şi Davis. Mai târziu, intră în aerogara şi cei doi aviatori care l-au adus pe Mc Cloy). LOTTE : (sărind de gâtul Iul Mc Cloy) O, unchiul Jack ! Ce mai face tante Ellen ? MC CLOY : (către Lotte) Bine, bine draga mea ! (către Martin) Sărmanul general! Mai stă în pat ? DOUGLAS : (zărind aparatul fotografic, după care trebălueşte Preston) De unde ai mai scos si dihania asta ? PRESTON : O clipă,' vă rog ! DOUGLAS : (către Davis) Să 'nceteze gluma asta ! Pune-1 te rog aici. (Davis înşfacă aparatul şi îl pune lângă masa unde stă Douglas). PRESTON: (către Douglas) Păcat, excelentă ? Legenda ar fi fost: „O întâlnire fără tâlc pe aerodromul dela Frankfurt"... DOUGLAS : Dacă singur spui că e fără tâlc... n'ai nevoie de fotografie 1 (către Mc Cloy) Iţi prezint Jack, pe lordul Packenham... Mc Cloy, ministrul adjunct la Forţele noastre Armate. MC CLOY: (strângând mâna lui Packenham) Sunt bucuros să te 'ntâlnesc, mylord ! MARTIN: (aparte către Lotte) Dar pe d-nul Mc Cloy de unde-1 cunoşti ? LOTTE : (râzând) Dar şi el îmi este unchi. MARTIN : (perplex) Şl el? Din ce în ce mai curios... LOTTE : Vreau să merg la intrare. Poate vin părinţii... Mă 'nsoţesti ? MARTIN : Cum să nu ! LOTTE: (luându-l de braţ) Spune-mi, d-tale îţi place aviaţia ? Mie, la nebunie... Pentru un avion, aşi da totul pe lume . (ies). MC CLOY: (către Packenham) Sper că guvernul laburist şi-a dat consimţământul. Bizonia, Trizonia, republica federală, toate astea trebuesc realizate într'un timp record, înainte ca Uniunea Sovietică să facă noi propuneri relativ la unificarea Germaniei... Iţi desvălui un secret, mylord: noi am şi găsit pe viitorul cancelar al republicii separate, un om care ne va sluji cu un devotament absolut. PACKENHAM : Şi care este numele acestui personaj ? MC CLOY: Doctorul Konrad Adenauer. PACKENHAM :' Adenauer, spuneţi ? MC CLOY : II cunoaşteţi ? PACKENHAM : Personal, nu. Dar, dacă nu mă 'nşel, încă acum 30 de ani, un ambasador englez prezisese că Adenauer va face o carieră strălucită... deoarece este un săsiu politic... DOUGLAS : Saşiu politic ? cu câ STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 181 PACKENHAM: Pe acea vreme, doctorul Adenauer privea într'adevăr ,in ochi spre Vatican şi cu celălalt spre Londra... MC CLOY : Ei. bine, cu atât mai eficace vor fi talentele sale astăzi, nd priveşte doar într'o singură direcţie... PACKENHAM : (ironic) In spre Statele Unite. DOUGLAS : Către care privesc dealtfel, — nu întotdeauna cu recunoştinţa cuvenită — şi Londra şi Vaticanul. ^ PACKENHAM: Sfânta Scriptură nu pomeneşte daca balena a cei ut ,„; înnas recunoştinţă în momentul în care îl înghiţea.. ' DOUGLAS : (către Mc Cloy) In mâinile laburiştilor, biblia a devenit n carte de perversiune (râd toţi trei). u . PACKENHAM: Gentlemen, vă rog să mă scuzaţi. Nu ma simt deloc bine... Mă duc să mă repauzez, înainte de a începe discuţiile... La ora 4, va con^ecloy. q k_, rpackenham iese) Ce are? E suferind? DOUGLAS : A, o boală diplomatică. A şters-o să cheme Londra, pentru noui instrucţiuni... Pe alea cu care a venit, i le-am torpilat, ca să economisim timp. . . . MC CLOY : Foarte bine. Dar ce aşteptam aici, Lewis ? DOUGLAS : Pe Gussi şi Konrad, care nu ştiu dece 'ntârzie. MC CLOY : Nu trebuiau să vină aici... E mai bine să nu fim văzuţi împreună... „ .. 0 DOUGLAS : Eh!... Cui poate trece prin cap ca suntem neamuri! > Da'r Jack, ce se mai aude pe acasă ? t MC CLOY • Planul Zinsser", cum îl numeşte Morgan, se ndeplineşte punct cu punct. N'am vrut s'o spun în faţa lui Packenham, dar s'a şi hotarit numirea mea aici ca înalt comisar. Tu ştii, Germania e pasiunea mea. Suntem făcuţi unul pentru altul. DOUGLAS: (satisfăcut) Mă bucur mult. (Pauză) E puternic patronul ! MC CLOY: Totul merge ca pe roate. Experţii noştri nu numai că au redactat, dar au şi tradus în nemţeşte constituţia viitoarei republici federale. .Mai mult chiar:' am fixat până şi capitala republicii, aşa cum a cerut Konrad... DOUGLAS : Unde ? MC CLOY: La Bonn. DOUGLAS: Bravo! Oraşul natal al lui Beethoven! (Pauză). MC CLOY: In curând, dragă Lewis, vom deslănţui războiul rece.. DOUGLAS : De ghiaţă să fie, dar să-i frigă ! MC CLOY: N'ai grijă... (Pauză) Dar unde-i Lotte? DOUGLAS : Flirtează cu colonelul Martin... MC CLOY : A propos de Martin. Ştii că se 'nrudeşte cu Fletcher ? DOUGLAS : Fletcher ? Ala care s'a sinucis în seara morţii lui Roosevelt... atunci... la Morgan ? MC CLOY : Eu mă refer la fiul său, la fizicianul Fletcher. DOUGLAS : Aaa, chestia cu Mahoney. MC CLOY: Da. Nici nu-ţi închipui ce bătaie de cap mi-a dat treaba asta ! DOUGLAS : Mahoney a vorbit ceva ? 182 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ MC CLOY : N'avea cum să vorbească. Subevajuând violenţa exploziei, a pierit în atentat. DOUGLAS : Foarte bine a făcut. Morţii nu sunt indiscreţi. MC CLOY: Ba şi morţii sunt, când lasă lângă ei serviete furate şi vre-un complice în viaţă. DOUGLAS : Avea un complice ? MC CLOY: Cu chiu cu vai a putut fi convins să se angajeze în trupele noastre din Germania. DOUGLAS : Şi te pomeneşti că Martin 1-a dibuit. MC CLOY: N'a lipsit mult. Generalul Clay 1-a expediat însă într'o garnizoană din Extremul Orient. DOUGLAS : Şi dacă-1 vor găsi şi acolo ? MC CLOY : Nu-1 vor găsi, pentru că_ am aranjat eu să nu-1 mai caute. Am cerut Biroului Federal de Investigaţii să aducă lui Fletcher dovezile convingătoare că Mahoney a acţionat în slujba Moscovei... care este „împotriva" folosirii energiei atomice în economie. DOUGLAS : îmi place! Leit planul Baruch. Noi nu admitem.controlul energiei atomice, dar... ruşii sunt de vină. MC CLOY: Şi dacă ai şti că Fletcher a ajuns să lucreze acum pentru noi ! DOUGLAS : Am auzit că e un tehnician foarte capabil... Şi a primit să lucreze pentru armele atomice ? MC CLOY: încă nu. Deşi l-am făcut să urască pe ruşi, n'am reuşit încă să-1 îndrăgostesc de „Gilda". DOUGLAS : Atunci la ce lucrează ? MC CLOY : L-am chemat la Minister şi a acceptat să-1 numesc aici, la Frankfurt, în Comisia... ştii tu, comisia care se ocupă cu descoperirea brevetelor atomice ascunse de nemţi. DOUGLAS : Ai întors-o bine, Jack ! Şi acum e aici, la Frankfurt ? MC CLOY : Desigur. Era încântat să se afle alături de cumnatul său. (Intră găbiţi soţii Adenauer, care sunt însoţiţi de Blankenhorn. In urma lot-vine Lotte, Martin şi Davis. Gussi sărută pe Douglas şi pe Mc Cloy care sunt sărutaţi şi de Adenauer. Martin priveşte foarte atent această scenă). GUSSI: Dacă aţi şti prin câte am trecut până să ajungem aici !... A, nu v'am prezentat... Prietenul nostru Blankenhorn (îl recomandă lui Mc Cloy şi Douglas) Verii mei... (văzând pe Martin, Gussi îi întinde mâna şi îl prezintă pe Blankenhorn). MARTIN: (printre dinţi) Blankenhorn? BLANKENHORN: (băţos) Aha? D-ta eşti?... (rămâne cu mâna întinsă, deoarece Martin îşi bagă mâna în buzunar). DOUGLAS : (către Gussi) Şi ? GUSSI: Inchipuiţi-vă... Dr. Blankenhorn, un eminent cap politic, este — după cum vă daţi seama — urât de comunişti... Un nemernic de muncitor.... cum îl cheamă ? ADENAUER: Klappke... LOTTE : Klappke ! Ce nume caraghios ! MARTIN : Nu şi 1-a ales... GUSSI: Ei bine, în urma unei murdare campanii dusă de acest Klappke, doctorul Blankenhorn a fost arestat. DOUGLAS : Arestat ? STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 183 GUSSI • De sigur, îndată ce a aflat, generalul Clay a reparat aceasta H-entate Klappke însă de săptămâni de zile, tot instiga populaţia impo- căm spre aeroport, ne-am trezit împresuraţi ca nişte fiare. MC CLOY : Ce 'ndrazneala ! LOTTE : Vai, mamă, prin ce-aţi trecut! » ADENAUER : Sunt de nerecunoscut germanii noştii . GUSSI • Konrad a avut 'însă ideea fericită să-i telefoneze generalii ui flav care _ deşi bolnav, săracul! - a dat imediat ordin sa fie arestat rSnke iar fiarele să fie împrăştiate... In tot oraşul, domneşte totuşi o ne-ek de mr încât a trebuit să înconjurăm tot Frankfurtul ca sa putem ™ a (laude apropiindu-se sgomotul unei mulţimi adunate. Dams ies0) • ' • GUSSI: Te pomeneşti că ne urmăresc şi aici... MARTIN : (aparte către Blankenhorn) Ce-i şi cu popularitatea a.ta ! NU' " DOUGLAS : (către Martin) Sper că aeroportul e bî^ff^tddetă LOTTE : Am văzut o mulţime de sentinele. (Se aude o motocicleta -are se opreşte în apropiere. Intră sublocotenentul). _ MARTIN : Ce este ? ' SUBLOCOTENENTUL: (către Martin) D-le colonel, o mulţime de oameni s'au adunat în faţa intrării aeroportului. O delegaţie cere să fie primită de excelenţa sa, dl. ministru Mc Cloy. MC CLOY : Şi ce vrea ? . SUBLOCOTENENTUL: Aflând de sosirea excelenţei voastre, mulţimea a venit să ceară eliberarea unui muncitor arestat pe nedrept după câte SPUtl ei-'- " , xn 1 l GUSSI: Să ştii că-i vorba de Klappke! SUBLOCOTENENTUL : Exact, chiar aşa îl cheamă... Şi mai cei arestarea unui nazist recent eliberat... MARTIN : Probabil că la Herr Blankenhorn se refera... SUBLOCOTENENTUL: Exact, ăsta e numele pe care îl strigă mulţimea... (Blankenhorn devine neliniştit). MC CLOY : Spune-le că... că... că... MARTIN : (către Mc Cloy) Dacă îmi îngăduiţi, Excelenţă, cred ca e mai prudent să nu aţâţăm spiritele... (către sublocotenent) Spune-le că vom ordona o anchetă, care va face... lumină (priveşte spre Blankenhorn). Acum însă, să se ducă la casele lor !... MC CLOY : De sigur. Se va face lumină ! SUBLOCOTENENTUL : Am înţeles ! LOTTE: Sunt comunişti? SUBLOCOTENENTUL: Nu stiu ce sunt, dar sunt mulţi... (saluta SI 16S6) GUSSI • (către Martin) Ce plin de tact eşti ! De atunci ţi-am spus eu... LOTTE: Şi acum ce ne facem? Aşteptăm până se împrăştie mulţimea ? MARTIN : Mă duc la poartă să văd care e situaţia... 184 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ (Martinet'' ^ ^ ^ " **** ^ «~ ™ "U c— ^Z^f?^Jtf£&F -o dec,aratie pentru ,/„ M*C ^L°Y : Scne' te rog- "Aduc ln vallza mea mesajul adevărat t^P^o^~^ Uberi- AC6St ™' "* nJinSZ% FrankfuPrfST0N: (scriind>" Declară ExceMa sa, d. Mc Cloy, sosind la DOUGLAS : Şi acum ai şi prilejul să fotografiezi. 1 (Preston se repede la aparatul cu tripled si se pregăteşte ranid să in un instantaneu al grupului din scenă) ' '!egace?te iaPld sa «« cu apaTdlnlatt* ' ^ ^ * ^ ° ? sPer că te-ai liniştit, îndoeli.AcS Si/8 mărtUriSeSC că până eri mai stăruiau î" -ine unele MC CLOY: (tntrerupându-l) Nici nu-ti coti înrhim,; a* „ FLETCHER : Cunoaşteţi şi furtul servietei ? Roosevett0? CL0Y : * ^ ? NeferidtUl "U S'a sinUcis în ziua morţii lui FLETCHER: Atunci s'a 'ntâmplat ? Da... da... MC CLOY. Iar apoi au mers cu ticăloşia până la aruncarea în aer a laboratorului d-tale, pentru a te sili să încetezi nişte experienţe paşnice Este mtr'adevâr înspăimântător. ' 1 pe care'mn^răta;.11"30- ^ ^ interesul Ra(1, ,MCC 5jL0Y :L °' nu"i vorba de recunoştinţă (Pauză). Stii, generalul Bedde Smith, ambasadorul nostru la Moscova, mi-a cerut 'să-i recomand un tehnician eminent în domeniul nuclear FLETCHER : Pentru ce ? MC CLOY: Pentru a fi de folos serviciilor noastre de acolo. E nevoie STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 185 să cunoaştem — nu? — stadiul cercetărilor atomice ale ruşilor. Şi m'am gândit la d-ta... Ce spui ? FLETCHER : Dacă-mi îngăduiţi : d-tră ce credeţi ? MC CLOY : Părerea mea e că ar trebui să accepţi. Eu te-am mai sfătuit şi'n trecut, în legătură cu Comisiunea la care lucrezi aici şi n'ai avut ce să regreţi... Acolo vei putea sluji, admirabil, interesele naţionale. FLETCHER: Accept. MC CLOY: (încântat). Eşti un om întreg, d-le Fletcher. De bună seamă... va trebui să iei un pseudonim... FLETCHER: Va fi nevoie de asta? MC CLOY : Ca să nu te identifice duşmanii d-tale .Te vei numi, Harry Brown, ataşat cultural.... (intră secretarul). SECRETARUL : Contesa von Bodenschatz. MC CLOY: Pofteşte-o! (în timp ce secretarul iese, Mc Cloy se ridică). Aşa dar, mister Brown, voi comunica generalului Beddei-Smith acceptarea d-tale. In câteva zile, sper că-ţi vei lua noul post în primire. La revedere. FLETCHER: La revedere, excelenţă! (Intră în biroul lui Martin). Eşti ocupat, Stewart ? MARTIN : (continuând să citească). E formidabil! (către Fletcher). O clipă, să termin... Ia loc, Harold! (La Mc Cloy intră Suzy). MC CLOY : (întâmpinând-o) Eşti fascinant de frumoasă (îi sărută braţul). SUZY: (alintându-se). Şi deaceea îl laşi pe Braden să mă transfere la Berlin ? MC CLOY: E nevoie de tine acolo. MARTIN: (către sine sublimând cu un creion textul citit). Este uluitor. SUZY : Şi colierul meu de perle ?... MC CLOY : L-am comandat la Paris. îmi mai faci un mic şi discret serviciu... şi-1 capeţi. SUZY : Şi e primejdios ce-mi ceri ? MC CLOY: Nimica toată. Uite: consorţiul american „Gilette" are de încasat suma de 290.000 de mărci din partea consorţiului german „Z611-nerwerke". SUZY : (luând o ţigară depe birou şi aprinzând-o). Şi desigur n'au plătit-o... MC CLOY: Nici nu trebue s'o plătească. Ceeace vrem, e fabrica pe care o au în sectorul nostru din Berlin. SUZY : Şi ce trebue eu să fac? (râzând). Să-ţi aduc fabrica? MC CLOY: Mi-ajung deocamdată registrele ei de contabilitate. Trebue să mi le procuri prin orice mijloc. MARTIN : Nemaipomenit, (continuă să citească şi să sublinieze furios). SUZY: E cam riscant ce-mi ceri. MC CLOY: (semnificativ). Colierul!... (Pauză). Şi mai este ceva. (Secretarul intredeschlde uşa, dar n'apucă să spună nimic). Să nu fiu deranjat cu nimic! (Secretarul iese). SUZY : (arătând spre uşă). Spune-i să mi-aducă un pahar cu apă... MC CLOY: Hai dincolo! Am eu ceva mai bun. (luând-o de talie pe Suzy, intră cu ea în încăperea care se vede în fundul cabinetului). MARTIN : (ridicându-se îngândurat). Asta-mi explică multe... 186 C CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ FLETCHER : Ce s'a'ntâmplat ? MARTIN : (arătând hârtiile depe birou). Auzi: 60 la sută din functio nara ministerului de finanţe sunt hitlerişti, 77 la sută dintre funcţionarii ministerului agriculturii sunt tot hitlerişti, iar 81 la sută dintre magistraţi sunt deasemeni hitlerişti... Ce farsă ! Judecători nazişti pusi să denazified FLETCHER : Unde asta? ' MAkTIN : In zona noastră, în Bavaria. FLETCHER : Cine o afirmă ? Comuniştii ? MARTIN : (amar). Nu, dragul meu. Un raport al servicilor noastre secrete. (Pauză). Aşa dar, constituim un al patrulea Reich, (ca pentru sine) De asta era nevoie ca înaltul comisar să fie rudă cu .cancelarul pe care e pus să-1 controleze (către Fletcher). încep" să mă 'ntreb serios ce mai căutam aici, dragă Harold .Nu crezi că a sosit timpul să redevenim belferi sa ne'ntoarcem la catedrele noastre ? FLETCHER : (arătând spre cabinetul lui Mc Cloy). Mi-a propus să plec la Moscova. MARTIN : înaltul comisar? Şi ce să faci acolo? FLETCHER : Ambasadorul Beddel-Smith are nevoie de un specialist în chestiunile atomice. MARTIN : Un atomist la ambasada noastră?... Aaa, pricep Şi ai primit ? FLETCHER : Ii urăsc pe ruşi. MARTIN : Dar tu ştii ce-ai primit să fii? FLETCHER: (pe gânduri). Tu-mi cunoşti atitudinea, Stewart. Amin-teşte-ţi cât m'au turburat argumentele pe care ţi le-a adus colonelul Socolov. MARTIN : Pe mine şi pe Jane, ele continuă să ne turbure. FLETCHER : Mie însă, de când Davis mi-a dovedit că O'Brien e în realitate agentul sovietic Petrenco, mi s'a risipit orice dubiu. MARTIN : Şi deaceea ai primit să devii spion? FLETCHER : Aşa îi spui tu MARTIN : Aşa este. FLETCHER : Numeşte-o cum vrei. (Pauză). Am fost lovit crâncen în familia mea şi'n idealul meu. Răspund cum pot. MARTIN : Devenind Ia rându-ţi un Mahoney sau un O'Brien (O tă- Z\-m^atCare)'' Te"3i gândit bi"e Har°ld? Şi d3că t0tuşi nu sun* rusii FLETCHER : Cum te mai poţi îndoi? necurafîntoa^aslL?6 " ^'"^ Ş' Mi ™lt NU ^ că 6 ceva servieFaIiF"TCHER '' °b'ecţia lui Jane că rusii n'au avut dece să fure MARTIN: Şi nu-i just? Dacă ei urmăreau zădărnicirea cercetărilor voastre aruncau în aer laboratorul dela bun început, fără "să se mai lege ae- tatăl tau. Iţi repet: numai cine a râvnit brevetul avea interesul să fure şi banii, ca sa te şantajeze... Dar nu asta vreau să-ţi spun: până acum câteva zile, Davis susţinea că O'Brien nici n'a pus piciorul în Germania Când insa i-am spus cele aflate dela Cork - că O'Brien ar fi existat acum doi an. intre- unitate de lângă Augsburg - ce s'a'ntâmplat? Dintr'odată O'Brien sa transformat în Petrenco şi operează în Germania răsăriteană. Şi asta găseşti tu firesc? STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 187 FLETCHER : Dece n'ar îi o simplă coincidenţă? Nu văd ce interes ar avea Davis, care necontenit s'a arătat binevoitor. Dealtfel, însuşi înaltul comisar e categoric. în privinţa vinovăţiei ruşilor. Deaceea am şi acceptat MARTIN: Cred că te-ai grăbit, Harold. (Intră Braden, îmbrăcat în civil). BRADEN: Am onoare să vă salut. MARTIN : Bună ziua, Braden. (către Fletcher). Vorbeşte neapărat şt cu Jane. Sunt convins că ea va fi de părerea mea. (Fletcher iese). BRADEN : Aţi fost la comandament, d-ie colonel ? MARTIN : Nu, Braden. Acum mă duc. Maşina mea e jos? (Braden face un semn afirmativ). Mă 'ntorc îndată. (îşi închide în sertar raportul citit şi iese). . BRADEN: (ridică receptorul). Walker... Traumstein mai e la tine? Spune-i să vină imediat la mine. (închide telefonul. După o clipă, vârând mai întâi capul prudent pe uşă, Intră Traumstein). TRAUMSTEIN : A plecat ? Să nu cumva să mă prindă aici. BRADEN : N'ai teamă... Ascultă, Traumstein : treaba merge mult prea încet. Guvernul Adenauer a şi fost constituit, iar noi nu ştim încă pe cine ne putem bizui în administraţia republicii. Se apropie evenimente mari. Cum o să le putem face faţă, dacă n'avem în posturile-cheie oameni siguri ? TRAUMSTEIN : Raportul N. B. 17 ţi-a arătat totuşi că oamenii noş -tri s'au pus temeinic pe treabă. BRADEN : E adevărat. Raportul înfăţişează bine situaţia din Bavana. Aşa ceva trebue să faceţi, repede, pentru toate lănderele republicii federale. TRAUMSTEIN : E complicat,.. Ai aranjat însă cu ..Intelligence Service" si cu „Deuxieme Bureau" ? BRADEN: Englezii şi francezii vor fi şi ei la conferinţa pe care o avem la nouă, în biroul lui Davis. Să le ceri fără jenă tot concursul de care ai nevoie. TRAUMSTEIN : Mă duc. Mi-e teamă să nu mă surprindă aici. (Arată spre biroul lui Martin). Ai văzut că sub presiunea filosofului, comisia de anchetă a eliberat pe Klappke ! Acum îi face iarăşi zile fripte lui Blankenhorn. (Se aude tot mai aproape vuietul unei mulţimi care manifestează. Amândoi se duc la fereastră, pe care Braden o deschide. Din stradă, răsună un megafon). MEGAFONUL : ...Deaceea nu vom recunoaşte niciodată, republica marionetelor dela Bonn. Mâna Wall-Streetului care a tăiat în două trupul ţării noastre şi ne sugrumă prin planul Marshall, vrea să ne'mpingă într'un nou măcel, ca mercenari ai complotiştilor atlantici. Dar pumnul unităţii noastre proletare va sdrobi, tovarăşi, laba imperialistă. (Urale, Braden închide furios fereastra). TRAUMSTEIN: înţelegi acum dece treaba noastră merge încet! BRADEN: .Găsim noi ac de cojocul acestor haimanale (intră un secretar). SECRETARUL: Colonelul Socolov doreşte să vorbească cu d. colonel Martin. * > BRADEN : Să intre (către Traumstein). Atunci într'un sfert de or la Davis. (Secretarul iese şi intră Socolov, în uniformă). SOCOLOV : (către Braden). Colonel Socolov. BRADEN: Braden. a. 188 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ SOCOLOV : Colonelul Martin nu este aici ? BRADEN : Luaţi loc. Revine îndată. SOCOLOV: (recunoscând pe Traumstein care se pregătea să iasă). Aaa, Herr Papierfresser. Vă mai hrăniţi cu hârtie? TRAUMSTEIN: (feroce). Aşi fi în stare să înghit o mie de comunişti. SOCOLOV : (zâmbind). Ce uituci Din mâncarea asta se moare... chiar dacă ai folosi o furculiţă americană. (Furios, Traumstein iese. Socolov se aşează într'un fotoliu. Sună telefonul). BRADEN : (ridicând receptorul). Cine? Walker? (poruncitor). Imposibil. Nu se poate să lipseşti. Este extrem de important. Să fii în biroul lui Davis, exact la nouă (închide telefonul). SOCOLOV: Maiorul Tom Walker? Transmiteţi-i „salutări" clin partea mea, când îl veţi vedea. BRADEN (mirat). Şi pe el îl cunoaşteţi? SOCOLOV: (surâzător). Ocaziile vieţii sunt nenumărate... (se ridică şi se apropie de fereastră). îmi permiteţi s'o deschid... S'auzim „bucuria" poporului german... (Deschide fereastra, prin care răzbat vociferările mulţimii. Mc Cloy revine împreună cu Suzy şi o conduce spre uşă). MC CLOY: (Sărutându-i mâna). Mă ţii la curent cu toate, frumoasa mea. SUZY: (arătându-şi gâtul). Dar nu uita... MC CLOY : Cum o să uit! (Suzy iese. Mc Cloy se apropie de fereastra închisă şi priveşte îngrozit, aşa ca să nu fie văzut de afară). BRADEN : Vă place gălăgia ? SOCOLOV : Sunt şi gălăgii melodioase. MEGAFONUL: (alt glas)... Poporul german a reţinut lecţiile severe, ale istoriei. El urăşte astăzi războiul, urăşte imperialismul (Huiduieli). BRADEN : Dacă-i vorba de sgomot, urechile mele preferă jazzul. SOCOLOV: O ştiam şi fără să mi-o spuneţi. BRADEN : Veţi înţelege deci, pentruce sunt silit să curm această muzică populară. SOCOLOV: O, dacă vă răneşte atât de mult timpanul... (închide fereastra). BRADEN : (ridicând receptorul). Davis... să fie imediat măturată strada!... (închide telefonul, apoi către Socolov). Poporul german nu poate fi reeducat la şcoala desordinei. SOCOLOV : Deaceea, reintroduceţi ordinea lui Hitler. (Mc Cloy se apropie furios de biroul său şi sună. Deasupra uşii cabinetului lui Martin se aprinde un bec verde). BRADEN : O clipă... (intră la Mc Cloy). MC CLOY: Dar spune, Braden. Ce-i cu nebunia asta? Revoluţie? Şi ce-aşteaptă d. Davis ? BRADEN: I-am ordonat să cureţe strada. MC CLOY: Şi ce durează atâta! (ridică receptorul). Davis, ce paşti d-ta acolo ? Ce ? Arestează imediat pe oratori şi împrăştie gloata... Pentru ce are garda gloanţe ? (trânteşte mânios telefonul, strâmbându-se de durere). Ce migrenă afurisită!... Ce'ndrăzneală au căpătat! Mâine o să intre să mă linşeze... Şi ce vor ăştia, Braden ? BRADEN: Protestează împotriva guvernului Adenauer, excelenţă. STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 189 MC CLOY : O să le piară pofta să mai urle sub fereastra mea. Des-chide-o, Braden, să intre aer. (In timp ce Braden deschide fereastra, dincolo intră Martin). MARTIN : (strângând lui Socolov mâna) : Socolov! Adineaori am vorbit despre d-ta. (De afară izbucnesc urate. Martin deschide fereastra). SOCOLOV : (apropiăndu-se de Martin, ce se uită pe fereastră, îi arată cu degetul spre stradă). Aa! Vezi femeia depe platforma autocamionului? Aceia de lângă microfon. O recunoşti ? MARTIN : De sigur... MC CLOY : Te poţi retrage, Braden. (Braden intră în cabinetul Iul Martin). MEGAFONUL : (un glas de femee) : Tovarăşi, în această clipă, o veste mare ne soseşte din Orientul îndepărtat: a fost proclamată Republica Populară Chineză. (Urale furtunoase). SOCOLOV: S'a'ndeplinit proverbul chinezesc : „Când un popor întreg respiră dintr'o dată, se înalţă uraganul". Sute de milioane de chinezi au respirat dintr'odată şi tot gunoiul feudal a fost spulberat de pe întinsul tării lor. BRADEN : (către Socolov). Spuneţi, domnule colonel... (insinuant) dece comuniştii se declară partizani ai păcii, dar aplaudă victoriile militare ale lui Mao-Tse-Dun? SOCOLOV: Pentrucă această mare victorie micşorează considerabil primejdia izbucnirii unui nou război mondial. MEGAFONUL : (glasul de femeie). Ciang-Kai-Shek, la fel ca şi Adenauer (Mc Cloy tresare) a fost sluga nemernică a monopoliştilor americani. Adenauer, ca şi Ciang-Kai-Shek, va suferi aeeeaş înfrângere ruşinoasă (Mc Clou măsoară furios încăperea). Şi d. Truman ar trebui să ştie că popoarele au dreptul „să schimbe sau să răstoarne formele de guvernământ care se opun intereselor lor de viaţă" (urale prelungite). BRADEN: (ironic către Martin). Citează din „Manifestul Comunist". SOCOLOV : (către Braden). Te'nşeli, d-le. Citează dintr'un manifest mai vechi : din „Declaraţia de independenţă a Statelor Unite", dela 1776. MARTIN : Da, da. Fraza e de-acolo. BRADEN: (încurcat) : Mi se părea totuşi... (schimbând tonul). O, dar e ora 9 (către Martin) Am treabă la maiorul Davis, d-le colonel (iese). SOCOLOV: Vezi, Martin, unii americani uită prea repede că Statele Unite au fost cândva o colonie engleză... Şi că strămoşii dvs. şi-au cucerit prin luptă grea libertatea. Deaceea, ei nu pricep nimic din ce se petrece astăzi în lume. MARTIN : I-adevărat, Socolov. In ultima vreme, peste ţara mea, s'au lăsat negurile ignoranţei. SOCOLOV : Ignoranţa... Iată singura cortină de fier care există ! (se 'aud împuşcături: amândoi se uită pe fereastră). MEGAFONUL: (glasul de femeie). Pentru a proteja spaimele lui Adenauer, vărul său, Mc Cloy (Mc Cloy tresare şi se apropie prudent de fereastră) vrea să ne impună tăcerea... Aşa... loviţi, împuşcaţi pe muncitori, după ce i-aţi flămânzit... Loviţi, fiindcă nu vrem ea Germania să redevină o piaţă de sclavi şi o cazarmă... (împuşcături. Creşte tumultul). Victoria va fi de partea popoarelor... înainte tovarăşi, pentru o Germanie unită, democratică şi paşnică! (Mc Cloy închide fereastra şi sună). 190 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ MC CLOY: Ce diavoli! (intră secretarul) Adu-mi un calmant... Nu unul, două... Dar mai repede. (Secretarul iese) Ce diavoli!... MARTIN: (aplecându-se peste fereastră) Locotenent Hali... Cine ţi-a ordonat să-i arestezi? Maiorul Davis? Să fie aduşi la mine. (După ce face gânditor câţiva paşi prin cameră, se'ntoarce spre Socolov). Cred că mă voiu întoarce acasă. Ceeace văd — nu ezit să-ţi mărturisesc — mă nemulţumeşte profund. Mi-e dor de singurătate, de munţii tăcuţi ai Californiei mele. SOCOLOV: Crezi că izolându-ne şi resemnându-ne putem schimba lumea ? MARTIN: Şi dumneata crezi că lumea poate fi fundamental schimbată ? Există parcă o fatalitate a răului. SOCOLOV: Nu există nicio fatalitate. Prin luptă, popoarele schimbă sub ochii noştri întreaga lume. (Pauză). MARTIN : Spune-mi, Socolov, ai mai reuşit să identifici mulţi cetăţeni sovietici ? SOCOLOV: De azi dimineaţă, membrii comisiunii noastre au fost blocaţi de poliţia americană. MARTIN: Blocaţi? SOCOLOV : Un adevărat asediu : s'a mers până a ni se tăia telefonul, apa, lumina... Vor să ne silească astfel să încetăm repatrierile. (La Mc Cloy intră secretarul, aducându-i pe o tavă poşta, un pahar cu apă şi calmantele. Mc Cloy înghite înfrigurat două buline şi se aşează la birou, răsfoind poşta). MARTIN : Şi după părerea d-tale, mai sunt reţinuţi mulţi ? SOCOLOV: Cererile, care, în ciuda tuturor piedicilor, ne-au venit din lagărele de refugiaţi, arată că mai sunt destul de mulţi. MARTIN: Şi ce veţi face acum ? SOCOLOV: Suntem nevoiţi să plecăm. Şi, spre regretul meu, nu sunt lăsat să închei nici măcar formalităţile de repatriere pentru cei 23 de cetăţeni de care ţi-am vorbit deunăzi. MARTIN : Cei din lagărul: 159 ? SOCOLOV: Da. Când au aflat ieri că nu vor mai fi repatriaţi,, au declarat greva foamei. Vezi prin urmare cât i-a entuziasmat perspectiva de a rămâne oaspeţii Iui Walker. Şi înainte de plecare, am ţinut să te'ntreb dacă mai susţii că nu se urmăreşte în mod voit reţinerea cu forţa a cetăţenilor noştri. MARTIN: Nu mai susţin acest lucru. (In vreme ce Socolov îşi ia chipiul, intră Emma şi Klappke aduşi de o sentinelă). MARTIN: (către sentinelă) Poţi pleca (sentinela iese). EMMA: (către Martin) : Suntem, aşa dar, captivii d-tale. (Socolov şi Emma, recunoscânău-se, se salută zâmbind). MARTIN: Sunteţi liberi. EMMA : (cu o blândă ironie) Să n'aveţi vre-o neplăcere, d-le colonel. KLAPPKE : Pentru noi, comuniştii, o arestare în plus sau în minus n'are mare importanţă. Suntem obişnuiţi... EMMA : Are drepate tovarăşul Klappke. MARTIN: D-ta eşti Klappke? (Pauză). Puteţi pleca liniştiţi (ridică receptorul) Gardia ? Aici colonel Martin. Cei doi arestaţi aduşi la mine să fie lăsaţi să plece nestingheriţi (închide telefonul). STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 191 (In timp ce Klappke iese, Emma rămâne o clipă în uşă). EMMA: Cred că, între timp, aţi aflat tot ce vă interesa cu privire la Traumstein ? SOCOLOV : Pe mâncătorul de hârtie l-am întâlnit adineauri aici. MARTIN : Aici ? SOCOLOV: Da. MARTIN: (pe gânduri) Aaa... cu căpitanul Braden... Bine că ştiu. EMMA: (zâmbind) La revedere! (iese). SOCOLOV: Braden e numai căpitan? MARTIN : Dece „numai"? SOCOLOV: Vorbeşte ca un general, (pauză) Traumstein... această femeie... d-ta... eu... parc'am fi in 45, pe frontul Rinului... Iţi mai aminteşti? MARTIN : Nu lipseşte decât soţia lui Adenauer : „avocata" lui... SOCOLOV: Era soţia lui Adenauer? Care va să zică Adenauer este rudă cu John Sharman Zinsser ? Ei bine, d-ta, ştii ce este Zinsser ? MARTIN : Parcă funcţionar de bancă spunea... nu ? SOCOLOV: Sărmanul funcţionar... care se înrudeşte şi cu d. înalt comisar... este însuşi administratorul băncii lui Morgan. Pricepi, prin urmare, cine trage sforile ?... MARTIN : (pe gânduri) Să fie oare posibil ? SOCOLOV: E la îndemâna d-tale s'o verifici (îi întinde mâna). La revedere, Martin! MARTIN: La revedere, Socolov! SOCOLOV: Vreau să-ţi mai spun ceva... Poate nu ne mai vedem niciodată... Există şi o altă formă de a trăda propriul tău popor : neîmbrăţişând la timp şi activ cauza lui justă. (iese). (Martin se plimbă îngândurat prin odaie). MARTIN: Zinsser... administratorul lui Morgan... (se aşează într'un fotoliu). (La Mc Cloy, secretarul deschide uşa şi intră grăbit Adenauer). ADENAUER : Servus, Jack ! ' MG CLOY: (ironic) Aaa, excelenţa sa d. cancelar... Cum vă simţiţi în noua dvs. funcţiune ? ADENAUER: N'am satisfacţia pe care o speram. Sunt doar cancelarul unei jumătăţi de Germanii! MC CLOY: De asta te plângi ţu acum când am pierdut jumătate miliard de chinezi?! (Pauză). E necesar, Konrad, să-ţi iei rolul în serios, fără zăbavă... ADENAUER : Parcă asta depinde numai de mine. Te-ai gândit pe cine mă pot eu sprijini ? Pe popor ? N'ai văzut ce se petrece pe străzi ? MC CLOY: Slavă domnului. Administraţia publică e plină de oameni siguri. N'ai citit raportul N. B. 17, pe care ţi l-am trimis ? Şi cum e în Bavaria, aşa e,în toată republica. Dar pe foştii militari i-ai uitat? Ei nu te susţin ? ADENAUER: Generalii Manteufel şi Haider se îndoiesc că voi putea obţine reînfiinţarea unei armate germane... MC CLOY : Cum asta ? ADENAUER: Adică o armată germană de sine stătătoare. MC CLOY: Iţi repet, Konrad: Wehrmachtul va fi reconstituit sub 192 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ comandă germană, pe picior de egalitate cu armata' franceză şi cea engleză... Dar, bineînţeles, sub o conducere supremă americană. ADENAUER: Generalii noştri se socotesc însă superiori comandanţilor voştri. MC CLOY: Spune-le, că cine dă dolarii şi armele trebue să şi supravegheze întrebuinţarea lor. (Martin se ridică şi se apropie de rampă). MARTIN (frământat) Activ, şi la timp!... (se îndreaptă spre fereastră şi rămâne lângă ea privind în afară). ADENAUER: Dar industrialiştilor din Ruhr ce să le mai promit ? MC CLOY: (enervat) Lăcomia lor e fără margini. Ce, nu le-am restituit până la una toate uzinele ? Nu le-am îngăduit redeschiderea fabricilor de armament ? N'am autorizat sporirea producţiei de oţel? Ce mai vor? ADENAUER: Vor cartelul dintre fierul francez şi cărbunele nostru din Ruhr. MG CLOY: Ţi-am mai spus doar că şi Morgan doreşte asta. ADENAUER : Tu nu-i cunoşti însă îndeajuns pe englezi. Ei vor pune totul în joc spre a împiedeca înfiinţarea acestui combinat, care le-ar prăbuşi exporturile. MC CLOY: (ironic) Dar planul Marshall, d-le cancelar? îndrăznesc domnii dela Londra, să spună „nu", închidem robinetul şi creditele s'au oprit. Cât despre cei dela Paris... ADENAUER: Francezii se arată într'adevăr oameni de înţeles (oftând). Dar cu comuniştii e greu, Jack... (Pauză). Trebue să-i lovim fără cruţare. MC CLOY : Vom face un partid muncitoresc al nostru, iar pe al lor îl vom suprima. Proectul este gata şi în curând, vei primi dela Belgrad câţiva excelenţi tehnicieni. (Intră secretarul). SECRETARUL : Dr. Blankenhorn. MC CLOY : Să intre, (către Adenauer). Dealtfel, în chestiunea asta am vorbit şi cu Schumacher. (Intră Blankenhorn). Ia loc, doctor Blan kenhorn. BLANKENHORN: (rămânând băţos în picioare). Mulţumesc, excelenţă. ADENAUER : Dar ce s'a'ntâmplat ? Parcă nu eşti în apele d-tale. BLANKENHORN: (către Mc Cloy). Mi-aţi cerut, excelenţă să vă aduc dovezi. Adineauri am trecut pe la maiorul Davis. Dela el am aflat că, din ordinul, domniei voastre, a arestat doi agitatori comunişti, deosebit de primejdioşi. Or. colonelul Martin i-a eliberat imediat, aproape cerân-du-le scuze. MC CLOY: Martin le-a dat drumul ? ADENAUER : N'o fi vreo confuzie, domnule doctor ? BLANKENHORN: Nu este nicio confuzie. Colonelul Martin este acela care s'a opus eliberării mele. Ulterior, tot el a eliberat» şi pe Klappke, denunţătorul meu... MC CLOY: Voi ancheta cazul. Dar şi d-ta, deşi eşti şeful oficiului de legătură dintre guvernul Adenauer şi noi, ai dat dovezi de mare imprudenţă. ADENAUER : La ce se referă excelenţa voastră ? MC CLOY : (către Blankenhorn): Ţi se atribue, de pildă, articolul apă- STEWART MARTIN DFoCOPERA AMERICA 193 m„, '" rUt în „Suddeutsche Zeitung" Jin Miinchen, în care-ţi exprimi regretul că n'ati exterminat pe toţi evreii din Reich. Acest articol, semnat „Bleibtreu Adoif" — „Rămâi fidel lui Adolf" — a indispus pe unele persoane influente dela uoi. Or, dv. n'aveţi nici un interes, cel puţin deocamdată, să desamăgiţi - acele cercuri care ar dori să vă sprijine în lupta împotriva bolşevismului. 1 - ADENAUER: (către Blankenhorn) E just, excelenţa sa are perfectă .• dreptate. ţ i MC CLOY: (către Adenauer) Ar trebui, d-le cancelar, să reparaţi j ■- această gafă, trimiţând sinagogei din Munchen un cec de 5000 de mărci. Ş * ADENAUER: (către Blankenhorn) Notează : 5000 de mărci. \ ' BLANKENHORN: (cu ură, pentru sine) Aş fi preferat 5000 de spân- ; - zurători. (către Mc Cloy) Mai aveţi excelenţă vr'un ordin?. ^ MC CLOY: Nimic, pentru moment. (Blankenhorn salută nazist şi se " îndreaptă spre usă). Tact, Blankenhorn, mai mult tact! " , BLANKENHORN: Vă rog să mă iertaţi! (iese). ADENAUER : (zâmbind) Puterea obişnuinţei... >, MC CLOY : Konrad, trebuesc supraveghiaţi ca să nu ne stânjenească... ADENAUER : (ridicăndu-se) Da, da... Mă duc. Gussi şi Lotte mă aş., leaptă jos în maşină. N'am vrut să le aduc şi pe ele sus, ca să nu se I observe... H ,., MC CLOY: Foarte binei Şi când plecaţi ia Bonn ? ADENAUER : într'o oră... Uf!... şi mai am de lămurit nişte chestii pen' tru „Deulsche Bank". MG CLOY: După cum spune patronul: cu ochii'n patru! Şi mai mult optimism, ce dracui Cu complexe de inferioritate nu se merge la război... (In biroul lui Martin intră Lotte, care, văzând că acesta nu i-a observat in-, trarea. înaintează pe vârful picioarelor către el). ADENAUER : Servus, Jack ! Atunci v'aşteptăm pe poimâine, când vine : Sharman. MC CLOY: Am telefonat şi lui Lewis. Vom fi toţi patru. (Adenauer iese. Mc Cloy, după ce se plimbă prin cabinet, sună: deasupra uşii tui Mar- tin se aprinde becul verde). ■1 , MARTIN: (observând-o pe Lotte) D-ta? LOTTE : (făcându-i semn să vorbească încet) Sst! Tata este alături, la unchiul Jack. MARTIN : Dacă te temi, înseamnă că nu-i voie. Şi dacă nu-i voie, de ce-ai venit ? K - LOTTE: Plecăm la Bonn... Ştii... vor să mă mărite cu nepotul cardi- nalului de Colonia... MARTIN: (zâmbind) E foarte frumos ! » LOTTE : Dar... eu vreau să mă căsătoresc cu d-ta. * \ MARTIN: (stupefiat) Cu mine? LOTTE: Dece mă priveşti aşa? D-ta eşti mereu distrat şi nici n'ai observat cât de mult te iubesc... r MARTIN : Câţi ani ai d-ta, d-ră? : LOTTE : Sunt destul de coaptă ca să-mi dau seama că ne potrivim. ; » întotdeauna mi-am dorit un bărbat de tipul d-tale. Un erou, un cavaler cu*! rajos. O, parcă ne şi văd pe un transatlantic, plutind sub clar de lună, spre insulele de mărgean din mările Sudului.,. MARTIN : (ironic)... In sunetele sincopate ale unui banjo ?... 13 194 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ LOTTE : (după ce fredonează transportată câteva măsuri dintr'o ha-vaiană). Ei, haide, spune-mi... accepţi ? (Mc Cloy, nervos, sună din nou : se aprinde iarăşi becul verde). MARTIN : Te'nşeli, d-ră Adenauer. Nu ne potrivim câtuşi de puţin. LOTTE : (allntându-se). Ba da. (Mc Cloy intredeschide uşa). MC CLOY : Te-am chemat, colonel Martin... A, Lotte 1 LOTTE : Bună ziua, unchiule! (ii sare de gât) Am venit să-mi iau rămas bun dela d-ta, înainte de plecare, (către Martin) Te rog să mai reflectezi... Sunt unele împrejurări pe care nu le întâlneşti de două ori... MARTIN : (zâmbind) Nu-mi place banjoul. MC CLOY: (către Lotte) Şterge-o, te-aşteaptă tata! (Lotte iese iar Mc Cloy intră în cabinetul său, urmat de Martin) Ia loc, te rog! (Martin se aşează). Uite, colonel Martin... ar trebui să fii mai atent. D-ta iei unele iniţiative — de bună credinţă fiind de sigur — care nu corespund însă rostului funcţiunii d-tale. (In cabinetul tui Martin intră Preston care rămâne cu pălăria pe cap. Văzând că nu e nimeni, se apropie de biroul lui Martin şi caută printre hârtii. Desamăgit. se aşează într'un fotoliu, cu picioarele pe biroul lui Braden. Scoate o gazetă, şi o citeşte). MARTIN : Despre ce este vorba, excelenţă? MC CLOY : Fiecare zi ce trece — nu-i aşa? — arată gravitatea situaţiei internaţionale. Ai văzut ce se'ntâmplă în China... Civilizaţia e în mare primejdie. Nouă, americanilor, ne revine apărarea valorilor morale ameninţate. Deaceea nu ne este îngăduită nicio greşală. Niciuna ! MARTIN : Şi ce-mi reproşaţi ? MC CLOY: D-ta ai familie, colonel Martin. Ei bine, familia d-tale, care, împreună cu milioanele de familii americane, formează patria noastră,' nu poate admite niciun compromis cu barbaria. Intre zi şi noapte, nu există nicio împăcare. MARTIN: E şi părerea mea, excelenţă. MC. CLOY: (luminat) Perfect. In acest caz, dragul meu, vei înţelege dece trebue să ajutăm exclusiv acele forţe din Germania, care sunt cu trup şi suflet pentru noi. MARTIN: Şi care sunt acele forţe ? MC CLOY: Tot ce nu-i comunist, mai precis: tot ce este împotriva comunismului trebue să fie sprijinit cu vigoare. MARTIN : Şi naziştii care-au rămas nazişti ? MC CLOY: Dece nu? MARTIN: Şi chiar criminalii de război ? MC CLOY: Trebue să ne'nfrângem prejudecăţile. Poliţie bună se face cu bandiţi. Şi pe urmă, ce-i aia criminal de război? Pentru că a omorât ruşi polonezi, cehi, comunişti, evrei? Dar ce, la Maidanek şi Auschwitz au fost arşi americani? MARTIN: Nu, excelenţă. MC CLOY: Atunci? MARTIN: Mă gândesc însă că... dacă alianţa cu ucigaşii e tot ce poate opune democraţia americană ideii comuniste, atunci cauza ei e definitiv pierdută. MC CLOY: (consternat) Defetismul ăsta mă surprinde la d-ta. STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 195 MARTIN: Excelenţă, dece nu facem politica dela Potsdam? Dece nu facem ce fac şi ruşii în zona lor ? MC CLOY : Şi crezi d-ta că această ispravă pe care o admiri, e în interesul americanilor ? MARTIN: Cred că pacea e în interesul americanilor. MC CLOY: Vrei să insinuezi că noi nu urmărim pacea ? MARTIN: Pacea?!... De asta am desmembrat Germania ? De asta renazificăm şi remilitarizăm... MC CLOY : (ridicându-se). De ajuns, colonel Martin. Acum înţeleg dece ai eliberat adineaori pe cei doi comunişti, arestaţi din ordinul meu. Nu simţi ca un american. MARTIN : Ba simt ca un american, excelenţă. Depinde însă la care Americă vă referiţi. Dacă-i vorba de America d-lui Zinsser... MG CLOY : (brutal) Ce-i cu Zinsser ? MARTIN: (calm) Ingăduiţi-mi o întrebare, excelenţă: este adevărat că d. Zinsser, din conducerea băncii Morgan, se'nrudeşte (Mc Cloy tresare) ...cu d. Adenauer ? MC CLOY: (exasperat) Cine ţi-a mai spus şi asta? Nu ştiu. N'am auzit. (După o clipă de reflexlune, spune pe un ton blând) Ascultă, colonel Martin... uitasem să-ţi spun: tocmai vroiam să te facem general... Ei bine, cum poţi colporta asemenea basme ? MARTIN : Poate sunt numai basme!... Am văzut totuşi atâtea realităţi, încât doresc să plec de aici, excelenţă. Vreau să mă'ntorc în Statele Unite. MC CLOY: (afectuos) Nu-i bine... (luându-l de umeri) Du-te şi te linişteşte. Iţi vorbesc ca un frate mai mare... Ia exemplu după atitudinea cumnatului d-tale. Nu-ţi curma copilăreşte strălucita carieră care te-aşteaptă. Câţi nu te invidiază! (îl conduce spre uşă) Eşti greşit orientat... se'vede... O să mai stăm de vorbă. (Martin intră în biroul său. Mc Cloy îşi spune îngrozit) S'a aflat şi asta!... Este îngrozitor! (se aşează la birou, frământat). PRESTON: (ridicându-se) Salutare, colonel Martin! Zarvă mare în tot oraşul!... Şi ce spuneţi de lovitura primită în China? Ne-au făcut groggy cu miliardele noastre... MARTIN: (plictisit) Ce mai vrei şi tu, Preston!? PRESTON : (şmechereşte) Vă rog să vorbiţi mai ceremonios cu mine... dacă vreţi să vă»predau complimente dela onorabilul O'Brien... MARTIN : (sarcastic) Vrei să-mi comunici şi tu că O'Brien este de fapt Petrenco şi că se află în Germania răsăriteană ? PRESTON : (râzând in hohote) Cine v'a vândut pontul ăsta?... Bună glumă! Mi-a plăcut. (Scoate o hârtie din buzunar şi o citeşte cu o comică solemnitate). Luaţi cunoştinţă, d-le colonel, că gentlemanul Frank O'Brien, deţinătorul în contumacie a 384 de ani de temniţă grea, este o pasăre călătoare. MARTIN: (interesant) Vorbeşte serios, Preston ! PRESTON : Vorbesc foarte serios... Luându-şi sborul depe creanga sa natală, păsărică O'Brien a aterizat acum vreo doi ani în batalionul 11 de lângă Augsburg. . MARTIN: Augsburg?!... Cork a 'avut dreptate, deci. PRESTON : Nu mă'ntrerupeţi, vă rog! Vreau să spun că păsărică s'a comportat ca un ostaş conştiincios, până când, câteva luni după aceia, din-tr'un înalt ordin ceresc, şi-a luat din nou sborul spre antipozi, instalându-şi 196 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ de astă dată cuibul în Filipine, în mijlocul garnizoanei noastre din Manila. (Scoţând o fotografie din buzunar). Iată, dealtminteri cea mai recentă înfăţişare a ciocârliei, în penaj cazon. MARTIN : (smulge fotografia şi se uită la ea) Teribil ! PRESTON: Mie-rni spuneţi! Adaug că preţioasa păsărică a ciugulii-ani de-arândul grăunţe din palma atotputernicului John Pierpoint Morgan. (Intră Fletcher şl Jane). JANE : Hallo, Stewart! " } PRESTON: (către Martin) Ei, am câştigat pariul, d-le colonel? MARTIN : (către Preston) Eşti sigur că O'Brien se află acum la Manila ? FLETCHER: Unde? (se repede la fotografie) Asta-i O'Brien! PRESTON: Priviţi adresa fotografului şi data: JANE: (privind fotografia) Anselmo... Manila... August 1949... Acum o lună deci. MARTIN : (către Preston) Ai câştigat rămăşagul, Preston! (scoate portmoneul şi îi întinde 200 de dolari). PRESTON : A, nu... Asta nu-i treabă de 200 de dolari. MARTIN : Cât vrei ? PRESTON: Nu doresc bani dela d-ta. Vreau raportul N. B. 17... doar să-1 citesc. MARTIN : (sever) Asta nu se poate. Bani, dacă vrei, îţi mai dau. Raportul însă nu. PRESTON : Săptămâna asta n'am dat gazetelor nicio „bombă"... Dacă aş avea raportul aş câştiga mai mult decât îmi puteţi da... Aştept să vă răzgândiţi. Salutare!... (iese). MARTIN : Ei, Harold, ce mai spui acum ? FLETCHER.: (pe gânduri) : Aşa dar Davis m'a minţit... Ce interes o fi avut ? JANE : Sau cine. 1-a pus să mintă?... MARTIN : Tot aceia care de teamă să nu dăm de O'Brien, l-au transferat acum doi ani, de aici în Filipine. JANE: Vasăzică a fost într'adevăr lângă Augsburg. MARTIN : Da. Şi Preston mi-a adus aceeaşi informaţie. JANE : Prin urmare nu sunt ruşii... Ei n'ar fi, avut cum să-1 transfere la Manila... "(După o clipă, către Fletcher). Vezi că tot prima ipoteză a fost cea bună ! FLETCHER: (pe gânduri) Rockefeller? MARTIN: Nu. Grupul Morgan. FLETCHER şi JANE: Morgan? MARTIN : Acum am priceput totul... Socolov a văzut bine... In rivalitatea lui cu Rockefeller, Morgan a avut nevoie şi de brevetul vostru. FLETCHER : Totuşi Rockefeller a fost acela care a vrut să cumpere brevetul... MARTIN: Tocmai de aceea, ca să i-o ia înainte, Morgan a plătit de sigur pe cei doi gangsteri să fure servieta. Credea că astfel, te va avea în mână. Sinuciderea tatălui tău i-a răsturnat însă planurile. Şi atunci i-a pus s'arunce în aer laboratorul. FLETCHER : (tulburat) Morgan ?! MARTIN : Da. El e. Preston mi-a spus că O'Brien a fost omul lui. STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 197 (Pauză). Şi tot oameni de-ai Iui ţi-au cerut să lucrezi pentru arma atomică iar astăzi '(arată spre cabinetul lui Mc Cloy) ţi-au propus să devii spion... (ridică receptorul). FLETCHER: (indignat) Cum? Şi Mc Cloy este omul lui Morgan? MARTIN: O clipă... (la telefon) Hotel Prinz?... Daţi-mi barul, vă rog... Hallo... Ziaristul Preston nu e cumva acolo ?... Aştept, (către Fletcher) Vreau să verific ceva. FLETCHER : (către sine) Intr'adevăr... de unde ştia Mc Cloy de servietă? (către Jane) Mi-a spus chiar că tata s'a sinucis în ziua morţii lui. Roosevelt... ceeace eu însumi uitasem... JANE : (către Martin) Cunoştea bine cazul ! MARTIN : (la telefon) Tu eşti, Preston?... Colonelul Martin... Mai întâi răspunde-mi: ai auzit cumva, domnule „Ştie Tot", de un oarecare John Sharman Zinsser?... Exact... dela banca Morgan... E administratorul ei?!... Cum? E cumnat cu Mc Cloy şi cu Douglas... Mulţumesc... Da, da. M'am iăsgândit. Poţi veni (închide telefonul). Ei, aţi auzit? JANE: Ruşine!... FLETCHER: (ridicându-se furios) Ca să-mi fure ştiinţa pentru afacerile lor murdare, l-au ucis pe tata. Şi acum, bătându-şi joc de buna mea credinţă, au vrut să mă transforme într'o unealtă abjectă (către Martin) E aici nemernicul ? (arată spre cabinetul lui Mc Cloy). JANE : Ce vrei să faci, Harold ? MARTIN: Stai puţin... să chibzuim. (Fletcher năvăleşte în biroul lui Mc Cloy lăsând întredeschisă uşa). MC CLOY : (întrerupt din lectură, priveşte uluit la Fletcher) Ce s'a întâmplat, d-le Brown? FLETCHER : (apropiindu-se ameninţător de Mc Cloy) Brown?... Mă desguşti, d-le. MC CLOY : (ridicându-se furios) Dar cum îţi permiţi d-ta?! FLETCHER : Vreau să-ţi spun numai câteva cuvinte. Sunteţi nişte mizerabili. Ruşii sunt de vină? Ai vrut să mă* faci spionul lui Morgan! MC CLOY: Dar... FLETCHER : Nimic. Am aflat totul. Am s'o strig în gura mare. Ade-• vărul, ca şi ştiinţa, nu poate fi pus sub lacăt! JANE : Foarte bine ! (Fletcher iese, trântind uşa). FLETCHER: Hai, Jane! Plecăm cu primul vapor, (către Martin) Şi tu, ce-aştepţi ? MARTIN: Eu? II aştept pe O'Brien. După ce voi afla care dintre ei 1-a pus, ştiu eu ce-am de făcut. (Ies toţi trei). MC CLOY: (măsurând agitat camera) Turbez! (smulge receptorul) Davis... Braden e la tine?... Braden, mai e cineva pe fir?... Fletcher ştie... Nu ştiu cum naiba a aflat şi câte a aflat. Uite ce trebue să facem: pe Martin îl voi trimite într'o misiune la Berlin, şi'n vremea asta îl vei aresta pe cum-natu-su. Şi vezi, fă-1 să vorbească... Da... Fii atent însă. (închide telefonul, îşi ia pălăria şi iese. După o clipă, revine Martin, însoţit de un căpitan). MARTIN: Căpitan Donald, ai spus că pot conta pe prietenia d-tale... Vreau ca radiograma pe care ţi-o voi dicta, să fie transmisă chiar de d-ta personal. Nimeni nu trebue să afle de ea. Subliniez : nimeni. Scrie : „Din ordinul înaltului Comisariat, soldatul Frank O'Brien să fie trimis urgent la Frankfurt, pentru a fi anchetat într'o afacere criminală". 198 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ DONALD : O transmit chiar acum: MARTIN: Mulţumesc, Donald!... Şi să ştii: răspunsul comandamentului din Manila trebue să ajungă în mâinile mele... numai în mâinile mele. DONALD: Am înţeles, domnule colonel (iese). MARTIN: (gânditor) A vrut să mă cumpere cu trese de general Câtă dreptate a avut Socolov! (După o clipă de tăcere, ridică receptorul) Hello, cu colonelul Humphrey... Aici Martin. Te rog, Charles, să-mi spui unde este situat lagărul de refugiaţi 159... Da... ăla unde se află cetăţenii sovietici care au declarat greva foamei... Câţi kilometri de aici ? 16... Mulţumesc Am de rezolvat o chestiune acolo.. (Cortina) TABLOUL VI (23 Septembrie 1949. Scama reprezintă o încăpere a locuinţei lui Adeuamer la Bonn. In stânga .oaimenei, sunt câteva fotolii în jurul unei mese scunde S se afla un aiP;ar,at telefonic. I„ fund se vede un aparat de radfo O fereastră în peretele din stânga. In peretele din dreapta, o uşă. In scenă, se găsesc Mc Clov Adenauer Ei en, Gussi şi Lotte. Toţi, afară de Mc Cloy au un ziar înmâna Mc 4 Cloy se plimba agitat. Pe jos şl pe măsuţă, sunt împrăştiate diverse gazete) GUSSI: Ce scandal ! Ce scandal! ELLEN : Eu cred că numai bolşevicii au furat raportul (citeşte) In S«Sf a|i0r"MCialiSmUlUi' hmeri?tii SUnt din "O" Spâni' (Suna telefonul. Gussi ridica receptorul, ascultă apoi îl dă lui Mc Cloy). GUSSI: Jack... căpitanul Braden... nrK55f CL0Y:, (lc\ telef°n) Ai aflat? Preston 1-a transmis agenţiilor de Ai dreptate. Nu-, bine... Da, asta ar confirma temeinicia raportului... Vom Berlf T ,re'-- B|anU-?ti Pe Mart,'n?- Cre2i C'a îndrăznit? ^ --tors deE Berlin?... Mai cercetează, în orice caz. (închide telefonul) unchiulef^ : (diStratâ' CăUe MC Cl0y) Martin ? Ce »i ^ Martin, turieru!A?siNArUE? ' ^ ^ M faCe bine să ^ scoti din cap pe aventurierul asta. Toata ziua, colonel Martin, Martin, Martin. GUSSI: Ce-ai cu biata fetiţă ? cumsecadDeENAUER ^ mai SpUS că ea are nevoie de un soţ LOTTE : Dar eu nu-1 vreau pe Georg Frings, nu-1 vreau... ELLEN: (către Gussi) Nepotul Cardinalului? GUSSI: Da, un industriaş foarte bogat. Dar ei nu-i place. rerPi pADENAUER : Nu-i place ? Parcă oamenii se căsătoresc numai de plă- ve en am V°rblt CU Sfinţia Sa- De altfe1' domnişoară Lotte, dacă nu vei asculta, nici eu nu-mi voi ţine promisiunea. LOTTE: Cum? Nu-mi mai cumperi avioneta ? STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 199 ADENAUER : Depinde de purtarea ta. LOTTE : (nervoasă) Ba eu vreau avioneta. Mi-ai promis-o. ELLEN : (care de câteva clipe îşi priveşte atent soţul) Jack, liniş-,este-te... Mi-ai spus că ai chestiuni importante să discuţi cu Sharman şi l6w1s"mC CLOY: (către sine) Ce porcărie! Mă întreb cu groază ce-o să spună... ADENAUER: Truman? MC CLOY: (batjocoritor) Truman? Ce-o să spună Morgan!... ADENAUER : Ascultă-mă, Jack. Eu cred că nu trebue să-ţi faci sânge rău. Divulgarea raportului are şi partea lui bună. Nu uita că, pentru mulţi prieteni de-ai noştri, el va fi un stimulent, văzând că... _ u MC CLOY : Vorbeşti şi tu 1 Era nevoie să confimăm chiar noi, şi inca atât de senzaţional, ce spun bolşevicii despre renazificare ?! GUSSI: Dar ce se-amestecă bolşevicii? Fiecare cu nemţii lui. (Intra un om de serviciu) Ce este, Johan ? SERVITORUL: Au sosit musafirii. (Intră Isabella, Peggy, Zinsser şi Douglas. Johan le ia pardesiele şi iese. Femeile se sărută, iar bărbaţii îsi dau mâna). ADENAUER : Aţi călătorit bine ? PEGGY : Admirabil! LOTTE: (către Douglas) O, dacă ai şti, unchiule, cât îmi place să sbor! ZINSSER : (către Mc Cloy şi Adenauer) Spuneţi-mi... Dar ce-i cu tam-tam-ul ăsta ? Am răsfoit acum o oră, gazetele, la Londra... Toată presa de stânga urlă despre renazificarea Germaniei occidentale ! DOUGLAS: Cum va putut scăpa din mâini un asemenea document? MC CLOY : (plictisit) Ei... Parcă mai ştii pe cine să te bizui! GUSSI : (luând la braţ pe Isabella şi Peggy) Veniţi să vorbim de-ale noastre (femeile ies). ■ - , ZINSSER : Indiscreţiile astea sunt foarte primejdioase. Tocmai canei facem reclamă republicii federale, că-i un stat democrat... ca s'o putem mai bine introduce în Consiliul Europei, în Pactul Atlanticului... hop şi năzdrăvănia voastră! DOUGLAS : Foarte rău ! MC CLOY: Americanii sunt o adunătură de imbecili.-De când lucrez aici, mi-am dat şi mai bine seama. N'aveţi nicio grijă, însă, dacă trebue, voi deveni şi pedagog! ZINSSER : Trebue, dragă Jack, trebue... Să trecem însă la chestiunile de fond... mc CLOY : Ce veşti ne-aduci, Sharman ? ZINSSER : Mai întâi, o veste bună. In curând, cartelul franco-german al oţelului şi cărbunelui va fi pus oficial pe tapet. MC CLOY: (către Adenauer) Ai văzut? ADENAUER: Perfect! Şi cine-1 va propune? Guvernul american? ZINSSER: Nuuu ! MC CLOY : Guvernul lui Konrad ? ZINSSER: Nici... DOUGLAS: Guvernul francez! ZINSSER: Desigur. ADENAUER : Va fi o lovitură ! . 200 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ ^ _ ZINSSER: Morgan a aranjat cu industriaşii francezi. Ăştia au si găsit politicianul care va propune planul nostru... (Către Adenauer) Este vorba de prietenul tău din tinereţe, Robert Schuman ADENAUER : Chiar el ? MC CLOY: Admirabil! _ ZINSSER: înţelegeţi? Dacă planul îl propun înşişi francezii, care au numai de pierdut de pe urma lui, atunci înseamnă că este o afacere cinstită interesantă ^pentru toată Europa occidentală... DOUGLAS: Intr'adevăr. într'o zi, patronul mi-a zis aşa: „Douglas. vrei să-ţi dau cheia succesului în comerţ? Trebue să iei cât poţi dela alţii' dar făcându-i să creadă că tu le-ai dat lor". (Toţi râd în hohote). ADENAUER : De altfel aşa e şi cu Planul Marshall. ZINSSER: Aşa va fi şi cu Planul Schuman. ADENAUER : Dar nu credeţi că sunt prea multe planuri ? Simt că mă zăpăcesc. ZINSSER: E nevoie să nu se priceapă că de fapt nu există decât un singur mare plan. MC CLOY : Planul Morgan ! ZINSSER : A sosit vremea, dragii mei, să punem imediat pe picior de război Germania Occidentală. Nici o ezitare ! Creiaţi o puternică armată germană ! Arsenalul ei, ni-1 va da Planul Schuman. ADENAUER: Dar ce ne facem cu bolşevicii ăştia, care instigă lumea la pace ? Pretutindeni nu se mai aude decât pace, pace, pace... MC CLOY: Vom schimba tactica. Ce nu poate fi supus, va fi suprimat. ADENAUER : Dar voi v'aţi întrebat ce dificultăţi enorme s'ar ivi dacă in zona orientală ia fiinţă o Republică bazată pe Potsdam? Un stat care să pretindă unificarea, un tratat de pace, plecarea trupelor de ocupaţie... ZINSSER : (către Adenauer şi Mc Cloy) Vom vedea atunci. Deocamdată întăriţi serios blocada economică a Germaniei răsăritene. DOUGLAS : Trebue să facem ca şi acolo să fie şomaj şi lipsuri. MC CLOY : De sigur. In felul ăsta, vom frâna fuga spre Est a muncitorilor de aici. r r ^IN^.SER/: (€ătre Adenauer) A'tceva. Stârniţi spiritul de revanşă Cereţi deschis, in parlamentul dela Bonn, revizuirea frontierei Oder-Neiss- cuV?,3! Cpebf'°Vaciei' ţra SudetiIor> Pretindeţi din nou Anschlussul cu Austria... Puteţi merge chiar pana la proclamarea zilei de 2 August când a fost semnat acordul dela Potsdam, zi de doliu naţional. Asta va face efect.. * a , DQUGLAS : Dar totul mai repede ! Vâşinski a propus azi dimineaţă in Adunarea Generală a O.N.U.-ului, un pact de pace între cele cinci mari pu.eri! Trebue deci să ne grăbim... ZINSSER: Da, da... (către Adenauer) Dar cu mai multă încredere îii torţele noastre. MC CLOY: (ironic) Konrad uită mereu în mâinile cui se află monopolul atomic! ZINSSER : Ascultă, Konrad. Şi eu am trecut, recent, printr'o criză de pesimism. Când am văzut amploarea pe care a luat-o în întreaga lume mişcarea partizanilor păcii, m'am înspăimântat. într'o clipă de melancolie, î-arn povestit lui Morgan păţania lui Icar, care, cu ajutorul unor aripi de ceara, a v-ut să se înalţe mai sus de soare... Auzind povestea, patronul a STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 201 râs cu lacrimi: „Noi avem, dragă Zinsser, bomba atomică şi asta-i esenţialul. Aripile fortăreţelor noastre aeriene nu pot fi topite de soare". (Apare Gussi). GUSSI: Konrad, unde-ai ascuns coniacul „Hennessy, trois etoiles ? Serveşte-ţi musafirii, (iese). 'ADENAUER: Uitasem... Ai dreptate. (O urmează pe Gussi). MC CLOY: Dacă aţi şti câte neplăceri am! (Pauză) Chestia Fletcher, de plidă, continuă să-mi dea de furcă... (pauză) A trebuit să-1 arestez... DOUGLAS : Pe fizician ? ZINSSER : Nu lucra în Comisia aia ?... MC CLOY: Da... Auziţi... Alaltăieri, când l-am chemat la mine, omul . era convins că ruşii sunt vinovaţi de toate nenorocirile sale. Acceptase chiar să-1 trimit la ambasada noastră dela Moscova. ZINSSER: Şi? MC CLOY: O oră după aceea, se năpusteşte în biroul meu şi-mi strigă, scos din fire, că ştie totul şi că am vrut să-1 fac spionul lui Morgan. ZINSSER: (nervos) Ştie chiar totul? DOUGLAS: Dar de unde a putut să afle? MC CLOY: Crezând că voi scoate ceva dela el, l-am arestat. Dar afurisitul tace şi nu vrea să spună nimic. DOUGLAS: Şi ce spune cumnat-su, colonelul Martin ? MC CLOY : Deocamdată nu spune nimic. E plecat. DOUGLAS : Mie nu prea îmi place filosoful ăsta... MC CLOY: Este într'adevăr un tip suspect... (Pauză) Am însă o stratagemă... Termin eu şi cu el. DOUGLAS : Foarte bine faci ! MC CLOY: (către Zinsser) Ştii ce-a ajuns să mă'ntrebe? Dacă tu eşti rudă cu Konrad. ZINSSER : (neliniştit) Se discută asta aici ? DOUGLAS : Să ştii că prin Martin a aflat ceva Fletcher... MC CLOY: M'am gândit bine. E imposibil. Singurul care ar fi putut vorbi e O'Brien. El se găseşte însă în Filipine şi ei habar n'au de asta. ZINSSER : Ei, atunci nu-i prea grav. Din moment ce n'au mărturisirea lui O'Brien... (Apare Gussi urmată de celelalte femei). GUSSI : (către cei trei bărbaţi) Veniţi, vă aşteaptă Konrad. PEGGY : Duceţi-vă! Gussi v'a pregătit nişte lucruri delicioase. DOUGLAS : ,Să acceptăm invitaţia Germaniei ospitaliere! ZINSSER : Unde este domnul cancelar ? GUSSI: In sufragerie. MC CLOY: (către Douglas) Era să uit. Felicitările mele, dragă Lewis. Am auzit că „General Motors" va avea anul ăsta un beneficiu net de 650 de milioane. ZINSSER: (dând tui Douglas un ghiont) Cel mai mare câştig anual realizat vreodată de vreun trust. DOUGLAS : Ce vreţi, războiul rece începe să renteze! (Cei trei bărbaţi ies râzând). GUSSI: Ascultă, Bella. Nu-mi place deloc cum arată Sharman. Pare slăbit, frământat... E tot vechea lui gastrită? ISABELLA: Nu. Pare-se că-i altceva. Sharman îmi ascunde acest lucru, dar eu îl surprind adesea sbuciumându-se în somn şi gemând... 202 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ GUSSI : Nervii, nervii... LOTTE: Şi tata are nervii sdruncinaţi. ELLEN : Acelaş lucru îl observ şi la Jack al meu. Se svârcoleşte noaptea şi urlă în somn. Şi apoi se trezeşte brusc, cu ochii plini de spaimă. PEGGY: Şi zău că nu'nţeleg ce se sbuciumă cu toţi aşa! Mareşalul Montgomery m'a asigurat că, dacă izbucneşte războiul, în prima, zi luăm Berlinul, a doua zi intrăm în Stettin, iar a treia în Varşovia. GUSSI: Ar fi bine să, fie aşa, dragele mele. Eri însă, la masă, generalul Schwerin ne-a spus că Montgomery are idei puţine... dar fixe. ISABELLA : N'are încredere în Monty? GUSSI : Militarii noştri se tem că, în cazul unui nou război, în prima zi englezii o vor şterge prin Dunkerque, iar a doua zi, americanii prin Cherbourg. ELLEN: Serios? (intră servitorul). SERVITORUL : (către Gussi) A venit un domn... GUSSI: Nu ţi-a spus numele ? SERVITORUL: Ba da: colonelul'Martin. LOTTE : (bătând din palme) Oh, ce bine-mi pare! GUSSI: Spune-i să intre, Johan ! (Johan iese). ISABELLA : Nu-i ofiţerul care v'a scos din flăcări ? PEGGY : Aa, pe care noi l-am făcut colonel! GUSSI: Lotte, vezi te rog să te stăpâneşti... Ai auzit adineaori ce-a spus despre el, unchiul Jack... (Intră Martin). MARTIN : Bună seara. GUSSI: Bună seara, colonel Martin. Cu ce ocazie pe la noi, la Bonn? MARTIN : Excelenţa sa e aici, nu ? GUSSI: Vrei să vorbeşti cu domnul cancelar ? MARTIN : Nu, cu domnul înalt Comisar. PEGGY: (aparte către Ellen) E drăguţ! GUSSI: O clipă... Mă duc să-I anunţ că ai venit. (Iese urmată de Eden şi Isabella). LOTTE : Ia loc, colonel Martin. MARTIN : Mulţumesc domnişoară (rămâne în picioare). PEGGY: (cu subînţeles). Mi se pare că aţi dori să vă las singuri. (Lotte deschide aparatul de radio, din care răsună o melodie de Beethoven). LOTTE: O, tante Peggy. Mai bine să vă fac cunoştinţă, (către Martin). Iţi prezint pe cea mai elegantă femeie din New-York. Soţia unchiului Douglas. MARTIN : Profesor Martin, doamnă. PEGGY: Dece profesor numai? Eu în locul d-tale m'aş recomanda: colonel-profesor... nu sună mai bărbăteşte? (Intră Mc Cloy). PEGGY: (către Mc Cloy) Nu pare deloc mândru de gradele sale. MC GLOY: Şi are dreptate ! In curând, va purta trese de general... MARTIN: Mulţumesc excelenţă. Dar nu mă interesează. MC CLOY: Mă surprinzi! Aşa refuză un ostaş darul patriei sale ? MARTIN: Am început, excelenţă, să fac deosebire între patria mea şi „patria" monopolurifor. (Mc Cloy se uită încruntat ta Martin). PEGGY : Vai, Jack, dar nu vorbeşte deloc ca un filosof. MC CLOY: Cred că nu-ţi dai seama ce spui colonel Martin. Abuzezi de mărinimia noastră, când interesul dumitale este cu totul'altul. STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 203 MARTIN : Interesul meu e să spun adevărul. (Intră Gussi. Isabella si Ellen). ' MC CLOY: Da ? Ei bine, atunci spune-mi cine a dat lui Preston raportul N. B. 17 ? MARTIN : Eu. MC CLOY : Bănuiam. De obiceiu, o asemenea faptă atrage sancţionarea severă a făptaşului. Eu însă, bazându-mă pe meritele d-tale din trecut, am socotit că e vorba doar .de o simplă eroare şi n'am retras propunerea de a te înălţa în grad. MARTIN : Dar n'a fost nicio eroare. MC CLOY: (o clipă pe gânduri) Nu?... Dar ce te-a făcut să iei o astfel de iniţiativă ? MARTIN : Am crezut că este datoria mea să aduc la cunoştinţa poporului american acest raport. MC CLOY : Şi dece anume ? MARTIN : Ca să afle şi el felul cum sunt batjocorite ţelurile pentru care a purtat războiul. PEGGY: (către Gussi) Ia te uită pe cine l-am făcut noi colonel! MARTIN : Ce-aţi spus, doamnă ? PEGGY: Ce-ai auzit, domnule. Noi doar te-am făcut colonel. MARTIN: Asta e o calomnie. PEGGY: Dumneata eşti un ingrat (intră Adenauer). MC CLOY: Doar nu-ţi închipui că pentru palidele-ţi merite de profesoraş ai ajuns ce eşti. Sărută mâinile acestor doamne (arată pe Gussi şi Lotte). Lor le datorezi nemeritata d-tale carieră. MARTIN: (sarcastic) Dacă aşa stau lucrurile, v'aţi înşelat. Aţi crezut că în felul ăsta veţi transforma pe un naiv profesor într'un servitor supus al familiei Zinsser, într'o paiaţă în plus în mascarada dela Bonn ? ADENAUER: (cu ţâfnă, după ce face să meargă mai încet radioul). Află, d-le, că Bonnul nu este o mascaradă şi că numele lui va rămâne în memoria oamenilor civilizaţi sute de ani. MARTIN: Subapreciaţi, Herr doctor, Bonnul va trăi în memoria umanităţii nu veacuri, ci milenii. Dar nu pentru d-ta, ci pentru (arată spre radio) Ludwig van Beethoven, (intră Douglas şi Zinsser). MC CLOY: Te-au cumpărat bolşevicii, Martin ! MARTIN : Dv. care împărţiţi lumea în cumpărători şi cumpăraţi, nu puteţi „explica" altfel atitudinea unui ora onest. DOUGLAS: Nu există oameni oneşti. Orice om e de.vânzare, dela un anumit preţ în sus. In fiecare doarme un escroc... MARTIN: In dv. el suferă desigur de insomnie... (Zinsserii murmură). ZINSSER: (către Mc Cloy) Dar ce s'a întâmplat ? MC CLOY: Ce să se'ntâmple, Sharman? Am strâns la pieptul nostru un duşman. MARTIN : Dv. sunteţi poate John Sharman Zinsser ? ZINSSER : Te deranjează ? . MARTIN : (semnificativ) Aşa dar, iată întreaga familie, d-le Mc Cloy. Am pătruns acum până în fund cele ce se ascund după faţada „democraţiei" americane. ZINSSER: Şi ce-ai descoperit dincolo de faţadă ? 204 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ MARTIN: Am descoperit că nu slujiam poporul american, ci pe bancherul Morgan şi pe asociaţii săi. MC CLOY : Mărturiseşte : cât ţi-au dat ruşii ca să vorbeşti asa ? MARTIN : Mi-au dat mult: Mi-au deschis ochii. MC CLOY : Şi ai venit să ne împărtăşeşti acest eveniment ? MARTIN: (cu un calm teribil) Am venit să te întreb pe d-ta unde este cumnatul meu, Harold Fletcher ? MC CLOY : (ironic) A fost... repatriat. Pe d-ta, care te ocupi personal cu repatrierea cetăţenilor sovietici, trebue să te bucure această ştire MARTIN: (calm) V'aţi ostenit degeaba, excelenţă. Cumnatul 'meii intenţiona oricum să se întoarcă în Statele Unite. (Pauză) Vă previn că ar fi bine să nu i se întâmple niciun accident în cursul călătoriei... MC CLOY: (scos din sărite) Va apărea teafăr în fata Comisiunii pentru cercetarea activităţii anti-americane. MARTIN: (ironic) II consideraţi subversiv şi neleal? MC CLOY: (brutal) Sunteţi amândoi agenţi sovietici. Pricepi acum toate maşinaţiunile voastre. Ave-aţî nevoie de-un alibi ca să vă introduceţi în mijlocul nostru. De aia l-aţi pus pe Petrenco să v'arunce în aer laboratorul' MARTIN : Jucaţi tare, excelenţă. (Pauză) Vă propun să-1 aduc pe Petrenco din Germania răsăriteană. m ,. mc.cl0y: (râzând in hohote) Minţi. N'ai să-1 aduci niciodată Nu-ţi convine. MARTIN: Aveţi dreptate. De aceia am şi poruncit, în numele dvs aducerea lui Frank O'Brien din Manila-Filipine. MC CLOY: (holbăndu-şi ochii) Ce?... ce spu-pui că ai făcut > DOUGLAS: Cum ? ' ZINSSER: Dar asta-i curată nebuniî! MC CLOY: (înaintând furios spre Martin) Dar cum ţi-ai permis să iei o asemenea iniţiativă în numele meu ? MARTIN : Vă îngroziţi la gândul că O'Brien ar putea vorbi! V'aţi dat de gol! Voi sunteţi criminalii. Voi - trustul atomic - care vă pregătiţi sa înnecaţi în sânge întreaga omenire. ZINSSER : Dar opreşte-te, d-le! Opreşte-te ! MC CLOY: Ticălosule ! Te voi sdrobi ca pe un vierme. - - tMA,R^IN,: (dela Uşă) Incă 0 vorbă: vet' Pierae- Vă urăşte întregul pamant. Vad deja profilându-se pe aceşti pereţi. (Zinsserii se uită spre peretele arătat de Martin), umbrele spânzurătorilor dela Nuerenbenr (ies» trântind uşa). s' 1 GUSSI: E nemaipomenit! PEGGY: Cu ce ură vorbea ! ELLEN : O brută ! DOUGLAS : Ce câine ! MC CLOY: (rânjind). Fiţi pe pace... N'o să mai latre multe zile. nenorodto^NAUER: ^ °U dne Vr°iai să te căsătOTesti- (fuge a)arY)E' (iZbumind in hohote de Plăns)- Nu Ştiam că e comunist, PEGGY: Biata copilă! ELLEN: Dar unde" a fugit? STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 205 ISABELLA: Să nu facă vreo prostie. (Femeile şi Adenauer ies după Lotte). ZINSSER: (privind îndelung la ceilalţi doi). Nimic de spus, e frumos. DOUGLAS: (către Mc Cloy). Şi ce ai de gând, acum? MC CLOY: Veţi vedea imediat... (strâmbându-se de durere). îmi plesneşte capul, (se ridică, se duce la telefon şi ia receptorul). Alio, dă-mi înaltul Comisariat american, (pauză). Cu căpitanul Braden... Ascultă-mă Braden... Nu mai e nimeni pe fir?... Martin a plecat acum de aici. Dela el a aflat de sigur cumnat-su... Ştie şi despre asta... Ba chiar a cerut în numele meu aducerea lui O'Brien aici... Da... Cercetează... Dacă-i adevărat, fă aşa ca să nu mai vorbească niciodată. Iar pe Martin îl arestezi... Nu ştiu unde s'a dus... Cum? Dacă încearcă să treacă dincolo?... Atunci procedezi radical. (închide telefonul, apoi către Zinsser). Acum înţelegi dece a dat publicităţii raportul cu Bavaria? DOUGLAS: Martin a fost? MC CLOY: N'ai auzit? (Intră Adenauer). ADENAUER: (vesel). E cuminte fetiţa. Se va mărita cu nepotul cardinalului, (râde ascuţit, frecându-şi mâinile). Nici nu ştiţi voi ce aport aduce partidului meu căsătoria asta!... Ruhrul şi Sfântul Scaun vor fi naşi... (râde). MC CLOY: (dur). Dar nu mai râde aşa! Mă enervează ! ADENAUER: (perplex). Dar ce? S'a mai întâmplat ceva? (Zinsser, Douglas şi Mc Cloy se privesc, dând din umeri. Sună telefonul). ADENAUER: (luând receptorul). Eu sunt... Bună seara, Blankenhorn... Ce s'aud? N'am auzit nimic... Cum? O explozie atomică?...* Ai asculat tu, chiar tu, cu urechile tale? ZINSSER: (febril). Ce explozie atomică? ADENAUER: O clipă (apoi către cei trei veri). Posturile voastre de radio au anunţat acum un minut, că o explozie atomică a fost înregistrată de curând pe teritoriul Uniunii Sovietice... MC CLOY: (mânios). Scornelile vreunui idiot! ADENAUER: (ascultând şi la telefon şi la ce spune Mc Cloy). Preşedintele Truman a făcut această declaraţie... DOUGLAS: Truman? ADENAUER: ...In acelaş timp cu guvernul englez şi cel canadian... (Cortina) TABLOUL VII (14 Octombrie 1949. Decorul înfăţişează o răscrnuioe de străzi la Berlin. Se «ude sgamolul oraşului. Plainşeuil scenei este 1 ăiat în diagonală de lioia albă, despărţitoare, dintre sectorul american şi cel sovietic al Berlinului. In dreapta, adică în sectorul sovietic se află o berărie frecventată de mulţi consumatori. Pe scenă se vede un colţ lai terasei acestei tarării: 2—3 raesuţe câ scaune. In fund, se zăresc mai muHte corpuri de case prinlre care trec străzi. In stânga scenei, în sectarul american, se vede o berărie. Sub firma ei este pusă o pancarilă mare : „Ser. vini Coca-Cola". Pe terasa acestei berarii, stau trei ofiţeri americani. ESte seară. In sectorul sovietic se aprind tot mal multe lumini fim vreme ce sectorul american se scufundă tot mai mult în beznă. Prin răscruce trec oameni fin diverse sensuri. Pe tterasa berăriei din dreapflla, stau la masă doi muncitori.. în vreme ce alţi consumatori intră şi ies din berăriei). 206 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ UNUL DINTRE OFIŢERII DE PE TERASA: Hallo, Garry! GARRY: (Indreptându-se spre terasă). Hallo! (rămâne afară, spriji mnduse cu coaiele de balustrada terasei). Ce balamuc e în Berlinul ăsta ! ALT OFIŢER: S'au obrăznicit de tot nemţoii ăştia decând cu republic* ioi democrată. AL TREILEA OFIŢER: Aseară mă opresc nişte tineri. Ascultă mister , îmi spun ei. „Iţi dăm un sfat. Plecaţi acasă, dacă nu vreţi să vă conducem noi cu alai!". Şi când te gândeşti că asta se petrece în sectorul _ GARRY: (arătând linia despărţitoare). Linia asta nu mai e bună de nimic. Toţi nemţii parcă devin o apă. AL TREILEA OFIŢER: Cum să nu-şi ridice nasul plebea, când se găsesc otiţen superioari americani care Să-i ţină hangul sin AL OFIŢER: (amtă 0 Sazetă). Vorbeşti de colonelul ala care a fost destituit pentru nelealitate? AI TREILEA OFIŢER: Despre el şi despre alţii ca el. Parcă generalul Holdridge e mai bun? g ■ ^„/RIMUL °FITER: Ce"3Ştepti' Garry? Vino'ncoace! (U arată un GARRY : Aştept un popă. £i Jpy ^ ?FITER : Un P°pă ? Ai aJUns să te sP°vedesti ? aiin,™,^ °pa sa se sP°vedească. El e cu păcatele. ' GAPPY îi tdiÎt,^11 "1Ş 6 fraierL E vorba de ceva muIt mai Plăcut! plăcut ? R EA 0FITER: PentrU Un afemeiat ca tine- ce poate fi mai GARRY: O biblie. (Cei trei ofiţeri de pe terasă izbucnesc în râs exclamând in cor: „O biblie?"). Da, o biblie... care poate să facă 100.000 de dolan' daca nu ş, ma. mult. (Se face linişte si toţi trei se privesc perplecsi) AL DOILEA OFIŢER: Asta-i cu totul altceva '°' fi?SSvL p FIŢuR: Te P°menesti că biblia o fi aparţinut lui Hitler! GARRY : E mult mai veche. E o biblie adnotată de Luther si ne care Pre° A? TROLeIen%T%n\Stân8â UH Semn de ?terpdeală) a' Salvat ° al iRfcJLEA OFIŢER: Şi cui o vinzi? GARRY: Bibliotecii lui Morgan, din New-York Sfâ„taASLcr,pSf °FITER: C6' CămătarUl 3 înC6pUt Să "cada * SdSmt ^ Unde! E Pur Şi simplu 0 investitie comercială... fum'zonil «, P ^ER: (faCe """ GaniJ UU Semn CU Caput>- N'° fi ăsta tuimzor ,1 tau? (Intra un preot catolic, care se uită circumspect în jurul său Carry d zăreşte şi jovial îl trage lângă rampa scenei) 1 SÎSJI;,"3"0: fintia Ta! (Plpăindu-l). Văd că mi-ai adus-o. PREOTUL: (dandu-se un pas îndărăt). Dar d -ta ai adus ce mi-ai promis ? GARRY: Uite suta de dolari şi uite (începe să scoată din buzunarele pantalonilor nişte pachete de ţigări) pachetele de ţigări... (Cei doi muncitori de pe terasa berăriei din dreapta observă scena şi dau semnificativ din cap). r aIov0^ (oârându-?i febril dolarii sub sutană). Câte pachete-mi dai? GARRY: Zece, părintele. PREOTUL: (supărat). Păi, era vorba de 20... STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 207 ! GARRY: Nu uita că pentru d-ta, preot catolic, biblia asta mâzgălită de Luther este eretică... PREOTUL: (negustoreşte). Dar pentru tine, fiul meu, care eşti protestant, ea te va duce deadreptul în rai... GARRY: Ei, dacă-i aşa, mai ţine două pachete! (ii mai dă două pachete). PREOTUL: Bine, fie! (îi înmânează lui Garry biblia 'învelită într'un ziar, în vreme ce din sectorul american intră în scenă doi nemţi cu înfăţişare de proletari). GARRY : (confidential). Dacă mai ai ceva, stii unde să mă găseşti! PREOTUL: Ştiu, fiule, ştiu... (In timp ce Garry fluerând vesel, se îndreaptă spre terasa berăriei din stânga, preotul dă să plece, se ciocneşte de unul din cei doi muncitori şi scapă pachetele de ţigări). MUNCITORUL: (observând pachetele căzute) Tămâie „Camei", părinte. Cu asta ajungi în iad, pe drumul cel mai scurt. Nu te temi? PREOTUL: (speriat). Lăsaţi-le! Nu puneţi mâna pe ele! AL DOILEA MUNCITOR: Părinte, părinte... Dacă acela care a izgonit pe neguţători din templu, te-ar vedea că ţii tutungerie în spatele amvonului? PREOTUL: Sunteţi nişte nelegiuiţi... oameni fără dumnezeu... PRIMUL MUNCITOR: Eşti atât de departe de dumnezeu, părinte şi atât de aproape de Statele Unite... PREOTUL: (cu pachetele în mână iese furios). Păgânilor! Afurisiţilor! (Cei doi muncitori privesc după preot şi dau din cap). PRIMUL OFIŢER: Eşti bun de cinste, Garry, o să te umpli de bani... GARRY: Hei, barman... coca-cola ! PRIMUL MUNCITOR: Nu ţi-e sete, Peter ? PETER : (uitându-se cu dispreţ la ofiţerii americani). Ascultă, Willy, când îi văd adăpându-se cu borhotul ăsta, îmi vine să scuip nu să beau. WILLY: (râzând). Când am văzut pentru prima oară scris „Coca-Cola", am crezut că-i vorba de vreo pomadă pentru femei. (Din berăria din stânga apare un chelner). PETER: Hei, droghistule! (chelnerul se uită în jurul său). Mă, tu ăla cu şervet... Zii, câştigi, bine cu alifia asta americană ? CHELNERUL: Ia luaţi-o din loc, pârliţilor! Var plăcea să vând votcă? WILLY: Aia-i higienică, mă... Dezinfectează (îşi arată cu mâna esofagul). PETER: (imitând gestul lui Willy) Denazifică... Şi tare ai cam avea nevoie, jupâne. ^ UNUL DINTRE MUNCITORII DE PE TERASA DIN DREAPTA : Ca să-1 denazifies pe ăsta, chiar o tonă de votcă ar fi prea puţin... (cei patru muncitori râd). CHELNERUL: Derbedeilor! De când cu (strâmbându-se) Republica voastră Democrată v'aţi luat-o în cap, că lumea-i a voastră... WILLY: Trădătorule! PETER: O să-ţi ungem ştreangul cu coca-cola... Coca-colonizatule ! GARRY: Hallo, barman... coca-cola! (arată o sticlă goală). WILLY: Te chiamă stăpân'tu! (chelnerul se îndreaptă servil spre americani). 208 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ PETER: (arătând berăria din dreapta). Hai, Willy, să bem o halbă. (Ajunşi în faţa liniei de demarcaţie dintre cele două sectoare, cei doi muncitori se opresc şi o privesc o clipă). PETER: (călcând peste.linie, o,scuipă cu scârbă). Linia asta care ne sfârtecă Berlinul, îmi străpunge sufletul, de câte ori o văd. WILLY: Lasă, mă, vine ziua când (arată cu capul către chelnerul nazist) vom pune pe toţi vânduţii ăştia să şteargă în patru labe hotarul lor yankeu. PETER: Dar când ? WILLY: Nu mai suntem singuri. N'ai citit în gazetele de azi scrisoarea lui Stal in către conducătorii noştri? (Peter şi Willy intră în berăria din dreapta. Din stânga, intră Braden îmbrăcat în civil. El e însoţit de Suzy von Bodenschatz). BRADEN: (arătând spre berăria din dreapta). Aici şi-au dat întâlnire. SUZY: E prost... E multă lume... BRADEN: N'avem încotro. De trei ori ne-a scăpat. Vrea să treacă dincolo... SUZY: Eu cred totuşi că e primejdios. BRADEN: Vorbeşti copilării. Dacă ţi se'ntâmplă ceva, îţi viu eu în ajutor. (Amândoi intră în berăria din stânga). GARRY: (ridicând cu dreapta un pahar Iar cu stânga biblia). Să bem, băieţi, în cinstea primei mele cruciade! PRIMUL OFIŢER: (glumind). Nu ne spurca, traficant de biblii! GARRY: (Candid). Eu execut ordinele preşedintelui Truman: (ridicând mâna în care ţine biblia). Salvez civilizaţia creştină! (Toţi patru ofiţeri râd în hohote). AL DOILEA OFIŢER: Barman, plata ! (Vine chelnerul. Garry plăteşte. Toţi patru se ridică sgomotos, coboară în stradă şi pleacă. Dintr'o stradă apare o bătrânică. Un grup de tineri străbat scena, intonând „CÂNTECUL PARTIDULUI"). TINERII: (cântând) : ...Lenin a făurit Stalin dârz a călit Gloriosul şi dragul Partid. El ne-a pus totul în faţă: Soare din plin şi al nostru ţel. Unde-i el este viaţa. Ce suntem, suntem prin el. BĂTRÂNICA: (adresăndu-se unei fete din grup) Dar unde mergeţi, • maică, aşa de veseli ? FATA (arătând spre parcul care se vede în fundul din dreapta scenei). La un miting. ALTĂ FATA DIN GRUP: Mergem să răspundem tovarăşului Stalin. (Grupul de tineri se îndepărtează, în vreme ce din berăria din dreapta ies Willy, Peter, însoţiţi de un al treilea muncitor). PETER (către cel de al treilea muncitor) : Şi spune, Hans, familia ţi-a rămas în zona britanică? HANS: O aduc eu aici, n'avea tu grijă. Am găsit şi pentru nevasta un serviciu- la imprimerie,.. Toţi vecinii şi prietenii noştri când au auzit STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 209 cât de repede mi am găsit de lucru, au început să mă bombardeze cu scrisori... vor să vie şi ei aici... O duc greu sărmanii... WTLLY: Scrie-le să vină! Muncitori să avem, că de muncă este berechet aici. HANS: Nici nu ştiţi ce mizerie e acolo... Deşi domnii o mai fac pe grozavii, li se prăbuşeşte şandramaua... Mai ales după ce li s'a evapora* şi monopolul atomic... PETER: Cică Truman şi-a şi convocat sfetnicii... HANS: Pentru ce? PETER: Ca să-i spună dacă-i posibilă supravieţuirea capitalismului într'o singură ţară. (cei trei râd). BĂTRÂNICA (adresându-se lui Peter): Ce se petrece, maică? Tot oraşul parcă-i în sărbătoare. PETER (afectuos): Se petrec lucruri mari, mătuşico! BĂTRÂNICA: Da? Şi o să fie pace ? . WILLY: O să fie, dacă om şti cu toţii s'o apărăm. HANS: Şi d-ta... - ' ' BĂTRÂNICA: Eu? Cu ce poate ajuta o bătrână necăjită?... Am pierdut în război şi bărbatul, şi cei doi feciori, şi casa... Totul. PETER (luând-o de umeri): Strigă asta tuturor negustorilor de moarte. Iată cum poţi apăra şi d-ta pacea. BĂTRÂNICA (misterios): E adevărat că Stalin ne-a trimis o scrisoare ? WILLY: Da. BĂTRÂNICA.: Drăguţul de el ! Şi spune că n'o să mai fie război 0 WTLLY: Spune că dacă s'or uni toţi nemţii iubitori de pace şi dacă or lupta alături de poporul sovietic şi de celelalte popoare iubitoare de. pace, atunci scăpăm de război... BĂTRÂNICA: Să v'ajute dumnezeu, copii mei ! PETER: Acolo unde-i poporul, e şi dumnezeu. > BĂTRÂNICA: Da, da... WILLY: Hai cu noi la miting! (toţi patru se îndreaptă spre parc, de unde rasbate vuetul manifestaţiei. In acest timp intră Martin însoţit de Emma. In dreptul liniei de demarcaţie, Martin se opreşte şi un moment priveşte linia albă). MARTIN : (zâmbind) Se poate trece şi fără paşaport ? EMMA (luându-l de mână) Hai! Onestitatea şi curajul n'au nevoie de viză. (Cei doi se aşează la o masă a berăriei din dreapta). APARŢIN : (privind zâmbitor la Emma) Ce crezi... există o providenţă ? EMMA : Noi nu credem în providenţă. MARTIN: Păcat! I-aşi fi mulţumit că mi te-a scos adineauri în cale... EMMA • Şi mie-mi pare bine că ne-am întâlnit. (Pauză) Trebue să fi fost dureroasă ruptura cu trecutul. MARTIN : Mi-a fost greu, e drept... Dar nu regret nimic. Dimpotrivă. (Pauză) Ştii ...odinioară, în vreme ce americanii conduşi de Washington, luptau în zdrenţe pentru libertate, Thomas Paine a scris pe o tobă, la lumina unui bivuac : „Sunt clipe care pun la încercare înseşi sufletele oamenilor". Prin astfel de clipe, în ultima vreme, am trecut şi eu. Acum îmi dau seama că fac parte dintr'un popor orbit. Deaceea, mă şi simt ca omul care, 14 \ 210 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ după ce a trăit ani de zile în întuneric, vede dintr'odată lumina. ...Este... cum să spun ? — dureros şi minunat totodată..... EMMA : Tot mai mulţi sunt aceia care încep astăzi să vadă. Şi poporul meu a bâjbâit în beznă atâta timp. Iar acest popor, care s'a lăsat târât deatâtea ori în războaie de jaf, acuma s'a deşteptat... (Ridicându-se) Hai cu mine şi vei vedea cu cât avânt luptă el astăzi pentru pace. MARTIN: Da, da... Eu am făcut războiul! Eu ştiu ce'nseamnă aceasta. Pacea trebue salvată împotriva acelora ce au uzurpat conducerea ţării mele. EMMA : Pentru asta nu-i decât o singură cale : aceea care duce spre popor.. In clipa în care rădăcinile fiinţei tale se împlântă în popor, absorbi dela el o energie de neînfrânt... Ei, mă 'ntovărăşeşti ?... (tuându-l de mână) N'o să-ţi pară rău... MARTIN : (ridicându-se în picioare) îmi pare rău că nu te pot însoţi. Trebue să mă 'ntâlnesc aici cu colonelul Socolov. EMMA: Poate vii după aceia. E aici aproape. In parcul acela (îl arată parcul din fund). MARTIN : Voi veni. EMMA: (întinzându-i mâna). Atunci, la revedere! MARTIN : La revedere ! (Emma intră în parc urmată de grupul de oameni, care cântă imnuri de pace. Privind în urma lor, Martin se aşează la masă cu spatele spre berăria din stânga. Intră chelnerul). CHELNERUL : (către Martin) Serviţi ceva ? MARTIN : O halbă. (Chelnerul iese. Intră febril Cork. Priveşte neliniştit în jurul său, îl zăreşte pe Martin şi se apropie grăbit de acesta). ' CORK : Domnule colonel, bine că v'am găsit. . MARTIN : Ce-i cu tine, Cork ? Ai dus scrisoarea ? CORK : N'am putut s'o duc. MARTIN: Cum asta? CORK: Mi-au luat-o. MARTIN: Cine? CORK: Când m'am despărţit de d-vs., n'am făcut nici zece pasi si ma 'nhaţă locotenentul Spender. Mă trage înapoi la comenduire, într'un birou, unde se găsea căpitanul ăla... aghiotantul d-vs. dela Frankfurt MARTIN : (mirat) Braden ? CORK: Da.. MARTIN: Şi? C°RK : Mă buzunăreşte, îmi ia plicul şi-mi ţipă că fac spionaj. „Ce spionaj ?" îi spun eu. „Dar ce, îmi zice, duci o scrisoare unui colonel sovietic şi mai faci pe prostul !" Şi după ce m'au ameninţat cu Curtea Marţială m'au închis într'o odaie alăturată. MARTIN : (ca pentru sine) Asa dar Braden e aici... CORK: Să ştiţi că vă filează... MARTIN: Şi cum ai izbutit să scapi ? CORK : L-am fluerat la fereastră pe Jessie, îl mai ştiţi ? MARTIN : Desigur. CORK : Când n'a mai fost nimeni pe sală, a tras zăvorul dela uşă STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 211 şi-am şters-o... Tot mi s'a făcut lehamite de aşa cătănie... Ar fi bine s'o'ntin-dem, domnule colonel. Ăştia pun ceva la cale împotriva d-vs. MARTIN : Ştiu, Cork, nu-i prima oară. CORK : Să ne grăbim atunci... MARTIN : Nu. Eu rămân aici. CORK: Zău că nu-i bine, domnule colonel. Ăştia sunt în stare de orice... MARTIN : O să vedem. Ascultă-mă : vei merge la un telefon şi vei ruga pe colonelul Socolov, să vină aici, dacă-i este posibil (rupând o filă dintr'un carnet, scrie ceva pe ea şi apoi i-o dă lui Cork) Uite, ai numărul său de telefon. CORK : (neliniştit) Eu vă spun că-i mai bine să plecaţi de aici. MARTIN: Nu, Cork, rămân aici. Şi tu grăbeşte-te ! (Cork iese. După o clipă în pragul berăriei din stânga apar Braden şi Suzy). SUZY : Iţi repet : e primejdios. Nu uita că e în sectorul răsăritean iar sergentul i-o fi spus totul. BRADEN: Nu se poate. Trebue să 'ncercăm. Altfel pierdem orice prilej. Fă aşa cum te-am învăţat! (aprinzându-şi o ţigară, se apropie de masa lui Martin) Am onoare să vă salut, domnule colonel! MARTIN: Aha! BRADEN : Ce surpriză să vă întâlnesc aici. MARTIN: Când deschizi scrisorile altora şi afli din ele unde-şi dau întâlnire, nu-i nici un fel de surpriză. (Suzy vrea să se apropie dar se opreşte văzând doi trecători care străbat scena) PRIMUL TRECĂTOR : N'ai văzut cum pune problema Stalin > Dacă - spune el - cele două popoare ale noastre vor lupta pentru pace cu aceeaşi dârzenie cu care au dus războiul... a AL DOILEA TRECĂTOR : Ştiu. Atunci vom pune capăt vărsărilor de .sânge in Europa... Dar, vezi tu... în război iei armele, dar pentru pace cum sa lupţi ? > ■ f PRIMUL TRECĂTOR: Armele păcii sunt şi mai numeroase, fiindcă partizanii păcii sunt şi cei mai mulţi. (Cei doi intră în berărie, în vreme ce Suzy se apropie de Martin, care stă cu spatele la ea). ^ MARTIN : Spune-mi, Braden, tot tu l-ai ucis şi pe O'Brien ? (ridi-candu-se brusc în picioare şi scoţând un revolver). Sus mâinile, criminalule' {Pipate buzunarele lui Braden şi-i scoate revolverul. La rândul ei Suzt, scoate din poşetă un revolver şi-l îndreaptă spre Martin. In clipa aceia, intră alergând Cork). CORK : (strigând) Fereşte, domnule colonel! (Martin- se 'ntoarce brusc, în timp ce Suzy trage 'n ei, rănindu-l la braţul stâng. Cork se repede la Suzy şi imobilizând-o îi smulge revolverul £e adună oameni, printre care se văd cei doi trecători, 'Peter, Willy, Hans bătrânica şi alţii, venind din parcul unde are loc mitingul). CORK : (către Martin) Aţi văzut balaurul ? * (văzând-o pe Emma care-şi face loc prin mulţime, se adresează ei) Au vrut să-1 ucidă (Către Martin) V'au rănit? EMMA : Ce bestii ! _ BRADEN: E nemai pomenit! Să tragă într'un colonel american ! ndrazneală ! (către Cork) Sergent, hai la comenduire cu ea ! (către 212 C. CONSTANTIN ŞI A. ROGOZ Suzy) Ai s'o plăteşti scump, brută nazistă ! (către Martin) Mergeţi cu noi domnule colonel ? MARTIN : Stai pe loc, Braden. EMMA: E viclean dumnealui... BRADEN : Ce te amesteci dumneata ? EMMA : E rândul meu să te 'ntreb, domnule : uiţi că te afli în Republica Democrată Germană ? (Intră Socolov). SOCOLOV : Ce s'a'ntâmplat ? MARTIN: A, Socolov! (Martin şi Socolov îşi strâng mâna). EMMA : (către Socolov) După ce l-au îndepărtat (arată spre Martin) i-au trimis pe ei (arată spre Suzy şi Braden) ca să-1 ucidă... (Profitând de neatenţia celor de faţă, Braden se strecoară prin mulţime spre a fugi). MARTIN : Dar unde-i Bra... ? Puneţi mâna pe el !! (Peter şi Willy se reped după dânsul şi-l readuc în fata berăriei dir dreapta. In acest timp, îşi fac loc prin mulţime doi ostaşi sovietici care saluta pe Socolov). BRADEN : (către Peter şl Willy) Cum îndrăzniţi să vă atinget' de-ui ofiţer al Statelor Unite? 61 PETER : Lasă vorba ! WILLY : A, eşti şi ofiţer... BRADEN : (către Martin) Şi d-ta îi laşi să insulte armata noastră ? MARTIN : Armata americană este desonorată de asasini ca tine. BRADEN : Dar dece mă amestecaţi pe mine în atentatul acestei naziste ? Luaţi-o şi faceţi dreptate ! SUZY : Aşa ! Acum te speli, pe mâini, mister Thomson ! BRADEN: (tresărind) Care Thomson? Mă confunzi. SOCOLOV: (făcând semn unuia dintre ostaşii sovietici). Ares-» teaz-o! (O arată pe Suzy. Apoi către Braden). Iar d-ta mister Thomson /ei merge deasemeni pentru a lămuri atât această chestiune cât şi alte crime săvârşite în zona răsăriteană... THOMSON : (către Socolov) Dar nu mă cunoaşteţi ? Eu sunt căpitanul Braden... SOCOLOV : Vom vedea acolo. BRADEN: Nu 'nţeleg. Asta-i un abuz de putere. Cum vă permiteţi? SUZY : (către Thomson) Nu vrei să-mi ţii de urît... căpitan Braden > OSTAŞUL SOVIETIC: Hai, urmaţi-mă, înainte să folosesc mijloace... americane. (Iese escortând pe Thomson şi Suzy). „rom C0RK:.W în ur™ lor) Să nu vă pierdeţi răbdarea! Mai de vreme sau mai târziu vin la rând şi ceilalţi... mai mari. EMMA: (luând lui Martin mâna) Iţi curge sânge... - „ .^AKR.TI.N: (după ce-?1 scoate haina Şi-şi suflecă mâneca stângă a cămaşa) Nimic grav. (Cork după ce priveşte şi el rana, aleargă în berăria din dreapta). BĂTRÂNICA : (Adresându-se lui Peter) Ai văzut, maică, ce bandiţi î (Din fund Izbucnesc urate şi răzbate un cântec muncitoresc. Mulţi- STEWART MARTIN DESCOPERĂ AMERICA 213 mea de pe scenă se îndreaptă spre parc. Cork revine cu un pansament şi o sticluţă cu un desinfectant. Emma îl pansează pe Martin). ' SOCOLOV : (punând prieteneşte mâna pe umărul lui Martin) Am citit în presă destituirea dumitale. Ştiai prea multe. Aflaseşi ceeace se ascunde la 150 de milioane de americani... (pauză) Ei, Martin, ai descoperit America ! MARTIN : Da, America nelegiuită (pauză) Ai avut dreptate, Socolov: slujeam America lui Morgan, duşmana poporului meu... din nefericire mi-a trebuit prea mult timp până să 'ncep să 'nţeleg... SOCOLOV : Şi acum ai aflat şi cine... se opune progreselor ştiinţei paşnice ? MARTIN : Da... Acei ce vor războiul... (pauză) Dacă ai şti cât m'a mustrat conştiinţa pentru toate îndoelile mele... Şi de aceia te-am rugat să vii aici : voiam să ţi-o spun. EMMA: Ajuns la răscrucea vieţii d-tale, ai luat drumul cel just. MARTIN:'Da, da... am ajuns la răscrucea vieţii mele... (pauză, apoi către Emma) Tocmai azi când citeam în scrisoarea lui Stalin că naşterea Republicii voastre înseamnă o cotitură în istorie... SOCOLOV : Fiecare om cinstit din lume trăieşte astăzi în felul său .o cotitură... Intre trecut şi viitor, între moarte şi viaţă, popoarele au ales. MARTIN : (către Socolov) Şi eu am ales (După o tăcere, din parc răsună „CÂNTECUL PARTIDULUI". VOCI : Scumpul nostru Partid Este drept mereu, Deaceea suntem de granit. Cel ce luptă din greu pentru dreptul său, Va sdrobi pe tiranul perfid. Cine Viaţa răneşte Este prost sau rău. Cine Omul iubeşte Este drept mereu. Lenin a făurit, Statin dârz a călit Gloriosul şi dragul Partid. MARTIN (către Emma): Vreau să merg cu d-ta printre oamenii adunaţi acolo, (arată spre parc). CORK : Da, da, să mergem la miting... MARTIN: Vii şi d-ta, Socolov? Trebuie să le spun întreg adevărul. (Cortina) ORIENTĂRI a. 1. burov ESTETICA MARXIST-LENINISTĂ ÎMPOTRIVA NATURALISMULUI IN ARTĂ Rezoluţiile istorice ale Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S. în problemele ideologiei, au pus în faţa esteticii sovietice sarcina luptei celei mai nemiloase împotriva rămăşiţelor oricăror curente burghezejn arta noastră. Rezolvarea acestei probleme este o condiţie necesară a desvoltării continue, ideologice şi artistice, a artei sovietice. Duşmanii neîmpăcaţi ai realismului socialist — metoda artistică a artei noastre — sunt formalismul şi naturalismul. Formalismul în artă este expresia plastică a acelei putreziciuni a culturii burgheze din epoca imperialismului, despre care a scris Lenin. Formalismul reprezintă propovăduirea scârboasă a urei de om, a amoralităţii, a minciunii, a cinismului, a instinctelor animalice şi a aiurelilor nebunilor, propovăduire pe care o fac în diferite feluri, diferitele secte ale formalismului : cubiştii, expresioniştii, suprarealiştii, etc. Acest extrem de reacţionar conţinut de idei, al formalismului, a dus arta la complecta decădere a modelului, la lichidarea formei artistice, a dus arta într'un impas, la putreziciune. La baza urei formalismului împotriva zugrăvirii veridice a realităţii stă frica animalică a burgheziei imperialiste, condamnată la pieire prin mersul istoriei în faţa legilor desvoltării lumii obiective, precum şi tendinţa burghe ziei de a folosi arta pentru scopurile sale mârşave, de a o transforma într'un mijloc de prostire şi de descompunere spirituală a masselor populare îndeplinind scopurile lor josnice, artiştii formalişti din ţările capitaliste folosesc larg metodele naturalismului, — o tendinţă care a apărut în arta burgheză puţin înainte de formalism, dar care a arătat şi ea că arta burgheză se află pe drumul descompunerii, al putreziciunii. Cu toate diferenţele exterioare dintre formalism şi naturalism, ceeace este principal, hotărîtor, ceeace uneşte aceste două curente, este faptul că, atât formalismul cât şi naturalismul denaturează realitatea ; aceste două curente duc lupta cu toate mijloacele împotriva artei cu conţinut de idei împotriva zugrăvirii veridice a vieţii reale. Formalismul duce deobiceiu această luptă făţiş, declarând „dreptul" artistului de a schimonosi, de a deforma realitatea aşa cum îi convine si neagă orice necesitate pentru artist de a observa asemănarea, măcar elementară, a celor înfăţişate, cu realitatea. Naturalismul duce această luptă prin «ite metode. Fiind, ca şi formalismul, profund decadent, naturalismul poate fi luat adeseori drept realism. El foloseşte terminologia realismului în teorie, ESTETICA MARXIST-LENINISTA ÎMPOTRIVA NATURALISMULUI IN ARTA 215 imită prezentarea realistă în practică. Denaturarea realităţii, care este proprie operelor naturaliste, este mascota de ..asemănare" cu obiectele realităţii. Naturalismul este un antirealism camuflat. Această particularitate determină şi specificul luptei împotriva lui. Presa noastră de Partid a dat o apreciere principială a naturalismului ca fiind un curent antirealist, antipopular, în artă. in regulamentul Academiei de Artă a U.R.S.S., aprobat de Guvernul Sovietic, se arată că formalismul şi naturalismul sunt curente burgheze în artă şi Academia de Artă trebue să lupte împotriva lor. In cuvântarea ţinută la conferinţa muzicienilor sovietici, la Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) a! U.R.S.S., A. A. Jdanov a definit denaturările naturaliste în muzică ca fiind o îndepărtare „dela nor mele naturale, sănătoase, ale muzicii1', arătând că imitarea naturalistă, grosolană, a sunetelor, cu care se mândreau compozitorii formalişti, înseamnă o denaturare decadentă tipică şi chiar distrugerea muzicii ca atare. „Trebue să spun făţiş, — spunea A. A. Jdanov, — că un şir întreg de opere ale compozitorilor moderni sunt aşa de îmbibate de sunete naturaliste, încât amintesc, iertaţi-mi expresia puţin delicată, o maşină de sfredelit sau o maşină a morţii „muzicală". ') într'un articol de fond al „Pravdei" citim • .Realismul socialist s'a desvoltat si s'a întărit măturând din drumul său pe formalişti, naturalisti, decadenţi, exponenţii cosmopolitismului burghez i'( pe alţi reprezentanţi ai curentelor antipopulare în artă".2). Esenţa antipopulară a naturalismului şi a formalismului a fost demascată în articolul de fond închinat rezultatelor discuţiilor asupra naturalismului în pictură, din ziarul „Cultura i jizni" (Cultura şi Viaţa) : „Injo sind realitatea, îngreunând înţelegerea trăsăturilor ei esenţiale, dând o imagine unilaterală a ei, naturalismul este străin şi duşmănos realităţii sovietice" s) Necesitatea unor scrieri speciale în presa de Partid în legătură cu problemele naturalismului şi formalismului a fost determinată de faptul că au apărut încercări de a discredita realismul, de a strecura în arta sovietică „teoriile" decadente burgheze, în special încercările de a strecura în arta sovietică metodele naturaliste, de a prezenta naturalismul drept o varietate a realismului. Până astăzi încă, în cercurile unor artişti sunt răspândite concepţii încâlcite şi false asupra naturalismului. Astfel, sculptorul G. Kepinov în discuţia din anul 1948 asupra naturalismului în pictură a spus : „Tovarăşii noştri pictori care conduc viaţa noastră artistică sunt naturallşti prin concepţia lor. Ei au ca ideal, Idealul pictorilor din şcoala Peredvijnik'- . ei nu sunt cuprinşi de dorinţa de inovaţie"4) Prin această formulare, sculptorul Kepinov a identificat realismul cu naturalismul. El i-a decretat pe marii realişti — Peredvijniki — naturalişti .' 1) „Consfătuirea muzicienilor sovietici la Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S. pag. 143, 1948. 2) Ziarul „Pravda" din 29 Septembrie 1949 3) Ziarul ..Cultura i jizni" din 11 Septembrie 1948. 4) Citat după referatul lui A. Lebedev: „Situaţia şi misiunea criticei artistice" („Isousstvo", N. 2, 1949, pag. 49). 216 A. I. BUROV O asemenea răsturnare a naturalismului este de fapt o luptă împotriva realismului. încercările de a identifica naturalismul cu realismul nu sunt făcute totdeauna la fel de făţiş, de cele mai multe ori ele sunt mascate prin construcţii teoretice complicate. Astfel, profesorul L. I. Timofeev în manualul „Teoria Literaturii" defineşte naturalismul ca „un realism redus, inferior*). Cu alte cuvinte, profesorul Timofeev încearcă să prezinte naturalismul în principiu, în bazele Iui metodologice, ca un curent realist care se deosebeşte de realism numai prin gradul de realism, adică în mod cantitativ. Această concepţie complet greşită asupra naturalismului, a încercai s'o desvolte şi criticul de artă A. Mihailov, care a scris: „Naturalismul în poziţiile sale iniţiale nu este opus realismului, ci (în aceste momente iniţiale) este el însuşi un realism, numai că naiv, nedesvoltat, simplist'-). O asemenea identificare a naturalismului cu realismul este periculoasă din două- puncte de vedere: nu numai că amnistiază naturalismul dar totodată înjoseşte realismul. De ideia că realismul e ceva „cenuşiu", „plat", este legată confuzia în definiţia realismului socialist. Denaturând esenţa realismului socialist, unii critici. (B. Bialik, şi alţii) îl prezentau ca o contopire între realism şi romantism, înţelegând prin aceasta că realismul, prin natura sa este străin oricărui patos şi de aceea are nevoie de o forţă exterioară — principiul romantic care trebue să înaripeze realismul „plat". înjosirea realismului este folosită de formalişti pentru a duce lupta împotriva realismului socialist, sub steagul luptei împotriva naturalismului. Activitatea criticilor cosmopoliţi, demascaţi de opinia publică sovietică, este o dovadă convingătoare. Atacând bazele realiste ale artei sovietice, aceşti critici au încercat să prezinte atacurile lor ca o critică la adresa naturalismului. Astfel I. Varşavschi susţine că prin montarea piesei „Pământul" de N. Virta, Teatrul Academic de Artă din Moscova MHAT a depăşit... tendinţele sale naturaliste. Dintr'o singură trăsătură de condei I. Varşavschi a atribuit tendinţe naturaliste glorioasei desvoltări realiste a celui mai bun teatru din lume. Ura decadentă împotriva realismului, dorinţa de a-1 falsifica, de a-1 înjosi şi de a-1 transforma în naturalism, iată în ce constă adevăratul sens al acestor scrieri care, sub masca apărării „clarităţii" şi a „frumosului" în artă, duc lupta împotriva realismului „cenuşiu" şi „plat". Cu ajutorul acestei metode, destul de simple, criticii cospomoliţi au încercat să treacă pe ascuns arta sovietică de pe făgaşul realismului, pe poziţiile formalismului. In jurul acestor probleme s'a creat o mare confuzie. Iată dece, pentru lupta împotriva formalismului şi împotriva naturalismului, problema principiilor metodologice ale naturalismului şi a opoziţiei radicale a acestor principii faţă ele realism, cere o elaborare teoretică. '* De cele mai multe ori, două particularităţi ale prezentării artistice-abundenţa, descrierea amplă a detaliilor (individualizarea accentuată a 1) L. I. Timofeev. Teoria literaturii pag. 308, Uaipadgh\z, 1948. 2) A. JVUhsiAav, Despre pictura sovietică, („Novai mir" Nr. 3, 1930 pag. 261). ESTETICA MARXIST-LENINISTA ÎMPOTRIVA NATURALISMULUI IN ARTA 217 figurii) şi caracterul documentar, adică faptic „fotografic" al prezentărilor, _- sunt considerate drept esenţiale pentru naturalism. întemeietorii naturalismului în literatura franceză, fraţii Goncourt, au redat cu cea mai mare scrupulozitate în romanele şi piesele lor observaţiile clinice. Naturaliştii germani Schlaf şi Holz au închinat povestirea „Moartea",analizei" fine a percepţiilor auditive şi vizuale a doi studenţi care fac de aardă noaptea la patul unui coleg al lor, aflat în agonie. Naturalistul francez Huysmans a propus să se descrie în mod detailat, pe 300 pagini, cum un funcţionar, plecând dimineaţa la serviciu, observă că nu şi-a făcut ghetele şi se întoarce acasă. Se mai pot da multe ■ exemple de acest fel. Totuşi abundenţa de detalii o vedem şi în operele realiştilor. In „Război şi Pace" de Lev Tolstoi găsim o descriere amănunţită a luptei dela Borodino şi a multor altor evenimente istorice. In caracterizările psihologice şi în portrete, Lev Tolstoi dă multă atenţie detaliilor. Condeiul marelui artist notează şi culoarea feţei lui Napoleon şi felul lui de a vorbi, de a se mişca, de a gesticula. Trasând portretul „Micii prinţese" Volkonskaia, Lev Tolstoi stăruie adesea asupra faptului că buza ei superioară este ceva mai scurgă decât cea inferioară; el analizează cu grijă trăsăturile eroilor săi. In romanul său „Le cabinet des antiques" Balzac face aproape o inventariere a obiectelor ; în alt roman, „Ţăranii", el dă o descriere extrem de amănunţită a unei ferme, istoria ei, veniturile ei în diferite epoci, informaţii asupra stăpânilor ei, etc. Renumitul critic rus, V. V. Stasov a preţuit foarte mult claritatea şi preciziunea detaliilor în pictură. Observând caracterul decadent al multor opere ale pictorilor din Europa Apuseană, care au expus la Expoziţia Mondială din 1873, el s'a exprimat cu entuziasm despre tablourile „Popasul în pădure", „Avantgarda", „Cazacii". „Naturaleţea figuritor şi a cmilor, — scria Stasov, — peisagiile minunat pictate, fumul din jurul armei din care abia S'a tras, ciorile care croncănesc şi bat aerul cu aripile, orice amănunt, orice detalii neînsemnate sunt redate pur şl simplu uimitor" 1). Se vede deci că atenţia faţă de detalii, interesul pentru individualitate luate ca atare nu rezolvă încă nimic în problema esenţei metodei artistice, iar a socoti această însuşire exterioară ca fiind hotărîtoare în definirea metodei artistice, înseamnă a merge pe un drum greşit. Duşmanii realismului au folosit de multe ori acest indiciu formal pentru identificarea realismului cu naturalismul şi pentru a lupta împotriva realismului. Pictorul I. Krâmskoi şi sculptorul M. Antokolschi, realişti remarcabili, au fost declaraţi de critica formalistă ca „figuri centrale ale naturalismului" 2) pentru faptul că operele create de ei se impun prin preciziunea şi claritatea realistă a desenului. S'au găsit critici care pe aceeaşi „bază" au declarat tabloul lui A. Lactionov „Scrisoarea depe front" ca un exemplu de naturalism. Realismul nu respinge detailarea prezentării, individualizarea figurii, dar detaliul realist, individualizarea realistă a figurii este radical opusă individualizării naturaliste. Rezolvarea clasică a problemei privind importanţa individualizării o dau 1) V. V. Stasov, Arfa contemporană în Europa, pag. 135, SPB 1874. 2) Vezi A. Kjuit, Naturalismul şi natura. („Sovietskoe Iskusstvo" din i Martie 1933). 218 A. I. BUROV Marx şi Engels în cunoscutele teze asupra unităţii individualului şi tipicului în adevărata artă realistă. Engels, caracterizând realismul, indică „veridicitatea detaliilor" ca una din caracteristicile sale esenţiale. Apreciind una din operele Alinei Kautsky, Engels recunoaşte ca un merit al autoarei „preciziunea individualizării" în zugrăvirea caracterelor. „... Fiecare persoană este un tip, scria Engels, dar este totodată şi o personalitate bine definită".') Marx in scrisoarea către Lassalle scria despre unul din personagiile dramei „Franz von Sickingen" : „După părerea mea, Hutten reprezintă prea mult numai „elanul'' şl acest lucru este plictisitor. Oare n'a fost el în acelaş timp şi talentat şi al dracului de deştept şi nu i-ai făcut tu oare o mare nedreptate in .această privinţă?" 2). Individualizarea personagiului este pentru Marx şi Engels o condiţie a prezentării realiste. Pentru a fi veridic, personagiul trebue să fie viu, trebuie să fie prezentat în varietatea concretă a particularităţilor individuale. Analizând drama lui Lassalle, Marx observă că ,,în prezentarea caracterelor lipseşte tocmai trăsătura caracteristică" 3). Marx şi Engels consideră măestria individualizării drept o mărturie a talentului artistului. Totodată, ei subliniază că, pentru a fi realist, individualul trebuie să reprezinte concretizarea generalului. Engels vede perfecţiunea operei de artă în contopirea complectă ,,a unei mari profunzimi de idei, a sensului istoric conştient... cu vioiciunea şi eficacitatea shakespeare-iană" 4J. întemeietorii marxismului cereau artistului, în primul rând, înţelegerea profundă a sensului social al evenimentelor şi personagiilor zugrăvite. Ei socoteau că numai înţelegerea sensului social al evenimentelor poate ajuta la prezentarea realităţii în manifestările ei esenţiale. Fără o pătrundere profundă în esenţa fenomenelor este imposibilă o detailare şi 6 individualizare realistă. Dovedind necesitatea individualizării realiste a personagiilor, Marx şi Engels au luptat în mod ,hotărît împotriva acelei individualizări care '„se rezumă la. 'ingeniozităţi meschine şi constituie o dovadă esenţială a agoniei in care se află literatura epigonilor" 5). Renumitul scriitor din secolul trecut Emile Zo'la n'a înţeles unitatea dialectică a individualului şi generalului în imaginea artistică. Opunând individualul generalului, în articolele sale teoretice, el a ajuns la concluzia falsă că prezentarea individualului, particularului, este misiunea principală şi chiar unică a realismului. Crezând că „desvoltă" realismul lui Balzac şi Stendhal — şi că luptă cu rămăşiţele pseudoclasicismului şi romantismului din operele lor, Zola a încercat să răstoarne piatra fundamentală a realismului : personagiul social-tipic. Asemenea figuri la Balzac şi Stendhal el le consideră ca o îndepărtare de „naturaleţe", ,,exagerare" şi „romantism". Romanele realiste ale lui Stendhal, care cuprind generalizări istorice, sunt, după părerea lui Zola, „opere ale raţiunii" în care omenirea apare „purificată prin mijloace filosofice"*). 1) ..Karl Marx şi Friiedipich Engels despre artă". Culegere, pag. 16). Moscova-Leningrad, 1938. 2) Ibid. pag. 173. a) Ibid. 4) Ibid, pag. 176. 5) „Karl Marx şi Friedrich Engels despre artă" Culegere, pag 177. ■ 6) E. Zcfe. Opere. Voi. 46 pag. 79. Kiev. 1904. ESTETICA MARXIST-LENINISTA ÎMPOTRIVA NATURALISMULUI IN ARTA 219" Zola atacă în mod conştient tocmai generalizările sociale largi în prezentarea artistică. Figura lui Vautrin, exprimă la Balzac, după cuvintele lu' Zola „tragicomedia Restauraţiei", întruchipează contradicţiile hâde din perioada Restauraţiei din Franţa, iar figura lui Julien Sorel „trebuie considerată ca o întrupare a visărilor şi regretelor ambiţioase ale unei epoci întregi" 1). După părerea lui Zola acest lucru este „nenatural" şi el proclamă . „Tendinţa spre individualitate, — iată salvarea noastră" -). Stendhal şi Balzac s'au oprit, după părerea sa, la jumătatea drumului: folosind individualizarea, ei nu au renunţat însă la generalizări, la tipizări, la figuri sintetizate. Zola a hotărît să facă ultimul pas, după părerea sa, pe drumul realismului. Socotind că apără realismul, de fapt el a fundamentat. în mod teoretic trecerea la naturalism 3). Personagiul poate fi tipic numai în cazul când este social. Deaceea, renunţarea naturaliştilor la tipizare înseamnă tendinţa de a se îndepărta de realitatea socială, de a se îndepărta.de contradicţiile reale ale vieţii sociale. Exigenţa individualizării naturaliste decurge din teza asupra caracterului asocial al. artei. Personagiile „individualizate" ale naturaliştilor sunt indivizi, biopsihologici sau biopatologici, iar nu oameni reali, adică sociali.. Aproape toate romanele şi piesele fraţilor Goncourt de ex., cuprind descrierile vieţii unor indivizi izolaţi de societate: de cele mai multe ori acestea sunt istorii aie stărilor patologice ale oamenilor, tablouri ale agoniei, ale morţii. Caracterul asocial în prezentarea realităţii înseamnă distrugerea perspectivei istorice reale, a timpului real, a omului social real, ceeace exclude-posibilitatea caracterului realist al imaginii artistice. Ridicându-se împotriva imaginii ' social-tipice, naturaliştii se aruncai în special asupra figurilor eroice, înălţătoare. Tn concepţia naturalistă asupra „naturalului", „veridicului" intră şi un sens de înjosire a omului şi a realităţii. Tendinţa de a înjosi personagiul este deosebit de caracteristică pentru naturalişti. De pe aceste poziţii, Zola a reproşat lui Balzac „exagerarea calităţilor eroilor". ,,Lui i se pare, — scrie Zola despre Balzac, — că ei (eroii lui Balzac — A. B.) sunt prea puţin măreţi; şi iată că mâinele sale puternice, creatoare, construiesc numai giganţi" 4). Zola socoteşte că un ^.adevărat realist" (adică naturalist) „în mod fatal îi goneşte... pe eroi deoarece el recunoaşte numai "mersul natural al vieţii omeneşti... In romanul naturalist... simplii muritori sunt micşoraţi şi ocupă locul cuvenit dacă scriitorul are grija, înainte de toate, ca opera lui să fie veridică"5). Practica naturalismului arată că goana după un asemenea gen de „natural" şi „veridic" duce de fapt în prezentarea naturalistă la transformarea cotidianului şi a banalului în ceva excepţional, aproape supranatural. Tendinţa de a pune în centrul atenţiei artei aspectul mărunt, particular, neînsemnat, duce la încercări de a da acestui aspect mărunt şi lipsit de importanţă, o valoare pe care în realitate nu o are, pentru a interesa în acest fel cititorul şi spectatorul pentru ceva care prin sine nu prezintă interes. 1) E. Zola, Opere, voi. 46 pag. 79, Kiev 1904. 2) E. ZoJa. Opere, voi. 47, cartea Il-a, pag. 97. 3) Ne referim numai la articolele teoretice ale Iui Zola asupra naliuralis-mului, deşi în creaţia sa, Zola a.ajuns adeseori în ciorefiliidf ciu propriile sale teorii. 4) Zoii». Opere, voi. 46 pag. 106. 5) E. Zola, Opere, voi. 46 pag. 105, 106. 220 A. I. BUROV Tendinţa, decadentă la baza ei, spre asemenea individualizări se transformă adeseori într'o căutare formalistă a particularităţilor „curioase", într'o descriere a detaliilor „picante". Deaceea, oricât ar scrie teoreticienii naturalismului asupra veridicităţii şi naturaleţii, de fapt naturaliştii sunt întotdeauna în căutarea diferitelor anomalii ale vieţii, în căutarea devierilor dela normal, ei sunt „piraţii putregaiului, răscolitori ai mortăciunilor". Această particularitate a naturalismului a caracterizat-o în mod deosebit de expresiv A. M. Gorchi. El scria : Dacă eii voi alege ca erou al povestirii mele pe un om cu şase degete şi îl voi înzestra cu psihicul sentimentului chinuitor permanent al acestei deformări, sau îl voi pune să fie mândru .de acest al şaselea deget, desigur că acest lucru va fi veridic: oameni cu 6 degete există şi probabil că nu se simt bine, aceasta va fi o individualizare, .deoarece este subliniată de mine. La fel se petrec lucrurile cu individualizarea în literatura modernă {articolul a tost scris în 1912.-A.B,). Ea este întotdeauna înzestrată în mod artificial cu un anumit adaos la psihicul normal, ceeace atrage asupra ei ■atenţia cititorului. Dar oare aceasta este misiunea adevăratei arte libere? Misiunea sa este de o importanţă generală, tipică; operele veşnice şi nemuritoare ale artei sunt întotdeauna sintetice, iar pentru o sinteză este necesară cunoaşterea largă şi multilaterală a vieţii, lucru pe care nu-l cunoaşte scriitorul contemporan, ceeace îl sileşte să-şi întoarcă atenţia asupra lucrului excepţional, asupra celui de al şaselea deget"1). Aşadar, între concepţia realistă a individualizării şi între individualizarea naturalistă este o deosebire radicală, principială. Individualizarea realistă este nedespărţită de tipizare, de generalizarea artistică şi este un mijloc de profundă cunoaştere a realităţii prin imagini artistice. Individualizarea ■naturalistă care apare ruptă de tipizare şi este considerată ca un scop în sine, nu face decât să denatureze realitatea. De concepţia naturalistă a individualizării este legat în mod direct şi .aşa numitul documentar faptic, „fotografic" al prezentării, pe care naturaliştii îl consideră deaserhenea o condiţie a creaţiei artistice. Necesitatea unei documentări exagerate, adică renunţarea la generalizare, este expresia "cea mai caracteristică a principiului de creaţie al naturalismului. Apelul la fotografierea realităţii este explicată de naturalişti ca o necesitate a ştergerii com'plecte a personalităţii artistului din procesul de creaţie având drept scop, o „obiectivitate" mai mare în prezentarea realităţii, o totală excludere a posibilităţii unei nuanţări subiective în prezentarea realităţii. Sub masca luptei împotriva ideilor subiective, preconcepute, partizanii naturalismului neagă dreptul artistului de a gândi, de a raţiona asupra vieţii si de a o condamna. După părerea lor, arta nu trebue să condamne: nici nu trebue să justifice, ci trebuie numai să constate. „Cel mai greu" reproş al naturaliştilor la adresa realismului este reproşul „tendenţiozităţii", anume că realismul judecă, învinovăţeşte şi justifică. „Scriitorul, declară Zola, nu trebuie nici să judece, nici să comenteze; e deajuns să spună1). După Zola, romancierul este „nu un moralist, ci \) A. M. Gorchi, Articole cnitko-literaire, Pag. 134—135, 1937. 2) E. Zola, Opare,. voi. 46 pag- 76, Kiev, 1904. ESTETICA MARXIST-LENINISTA ÎMPOTRIVA NATURALISMULUI IN ARTA 221 un anatomist care se mulţumeşte cu comunicarea celor ce a găsit în cadavrul' omenesc" t). Astfel, cică, în numele veridicităţii şi al obiectivitătii, artistul, este obligat conform teoriei naturaliste, numai să fixeze faptele, abţinându-se dela orice interpretare, dela orice judecăţi şi aprecieri. Astfel estetica naturalistă luptă împotriva conţinutului de idei al artei. Dar de fapt obiectivismul naturalist nu duce la obiectivitatea prezentării, ci la subiectivism, la arbitrarul subiectivist, adică exact la lucrul împotriva căruia pretinde că luptă. In sens gnoseologic ploconirea naturalistă în faţa faptului brut înseamnă renunţarea la generalizare, la gândirea teoretică. Dar, deoarece-creaţia artistică este gândire, artistul-naturalist gândeşte totuşi; proclamând, prin principiu! său, renunţarea la gândire el renunţă numai la gândirea justă. ,,Oricât dispreţ am avea faţă de orice gândire teoretică, — scria? Engels, — fără gândire nu e posibil să se lege între ele nici măcar două fapte ale naturii sau să se subînţeleagă legătura existentă între ele. Problema constă numai în aceea dacă el gândeşte just sau nu, — şi dispreţul pentru teorie este dela sine înţeles drumul cel mal sigur pentru a gândi în mod naturalist şi prin aceasta a gândi în mod nejust2). Engels vede în acest dispreţ pentru gândirea teoretică drumul cel mar sigur spre misticism. Desigur, gândirea artistică este o gândire aparte, este gândirea în imagini. Dar este înainte de toate gândire şi legile sale sunt desvăluite de-teoria marxist-leninistă a reflectării. Specificul gândirii artistice, spre deosebire de gândirea ştiinţifică, logică, constă deci în aceea că ea nu rupe'în procesul gândirii generalul pe care-1 cunoaştem de ceeace este concret- plastic. Artistul, ca şi omul de ştiinţă, observă, compară, studiază, generalizează, dar categoria fundamentală a gândirii artistice este imaginea şi nu noţiunea ca în gândirea logică. Totuşi aceasta nu înseamnă că gândirea logică este-opusă gândirii prin imagini, incompatibilă cu ea. Artistul apreciază întotdeauna în mod conştient anumite situaţii, alege relaţii, situaţii, stări,., creiază noţiuni. Procesul gândirii artistice, ca şi procesul gândirii logice, reprezintă o> pătrundere în esenţa lucrurilor; el este tot aşa de complicat şi de dialecticei se mişcă deasemeni, „... dela fenomene la esenţe, dela o esenţă mai puţin profundă la una mai profundă"3). Citând un fragment din „Timon Atenianul" de Shakespeare, Marx observă: „Shakespea/e zugrăveşte in mod minunat esenţa banilor'' 4). Caracterul denaturat al tratării naturaliste a realităţii pe plan gnoseologic, constă în faptul că acesta tratare tinde în mod artificial să oprească procesul cunoaşterii pe treapta sa inferioară, (senzaţie, percepţie, reprezentare). Tratarea naturalistă a obiectului implică renunţarea la .cunoaşterea-adevărului prin relaţiile complicate din+re conştiinţă şi obiect5). Totodată» 1) E. Zola, Opere, voi. 46 pag. 76, Kiev 1904. 2) F. Engels, Dialectica mărturii. Pag. 36. 1949 (subliniat de mine-A.B.). 3) V. I. Lenin. Caete de filosof.!©. Pag. 193. 1947. 4) „Kami Mairx ş! Fr. Engels despre astă". Pag. 67, 1938. 5) In acest sens estetica naturalistă este strâns legată de impresionism.. '222 A. I. BUROV „adevărul nu stă la începui ci la sfârşit, mai bine zis în continuare. Adevărul nu este o impresie iniţială"*-). Propovăduind posibilitatea de a fixa adevărul vieţii de pe poziţia contemplării „neinteresate", interzicând construirea concepţiilor, interzicând generalizarea şi judecata, naturaliştii încearcă prin aceasta să îndepărteze si să devalorizeze subiectul care gândeşte, adică artistul. Dar, deoarece acest lucru nu se poate realiza (deoarece ruperea subiectului de obiect în cunoaştere ar însemna în general imposibilitatea cunoaşterii, iar artistul, ca un -membru al societăţii, este întotdeauna o persoană „interesată"), obiectivitatea naturalistului este de fapt o mascare a interpretării subiective superficiale şi în cele din urmă arbitrară, a celor zugrăvite. Aici este deosebit de -clară legătura interioară şi comunitatea dintre naturalism şi impresionism, legătură care adeseori este ascunsă în dosul zarvei reproşurilor reciproce si a polemicelor înflăcărate. Iată de ce Emile Zola nu a apărat în mod întâmplător impresionismul lui E. Manet. Faptografia nu exclude în nici tfn chip subiectivismul Dimpotrivă idealiştii subiectivi vedeau întotdeauna idealul cunoaşterii în descrierea t-moirică. De exemplu, Mach spunea că esenţa oricărei cunoaşteri este epuizată prin constatarea faptelor. In calitate de „faptograf", naturalistul se ţine de acelaş principiu Li-mitându-se la faptografie, renunţând la activitatea creatoare a gândirii la •cunoaşterea esenţei obiective a lucrurilor şi a fenomenelor, naturalistul'nu poate să nu ajungă să impună realităţii născocirile sale subiective. Obiectivismul naturalist nu este altceva decât subiectivism. Frica de gândire — tendinţa de a „feri" opera artistică de gândire de ■a nu permite gândirii să „strice opera artistică" este trăsătura cea mai ■caracteristică a naturalismului. Apare problema: naturalistul generalizează oare? Se înţelege că .generalizează" întrucât gândeşte totuşi, întrucât trage concluzii.' Dar generalizarea" naturalistă constă în aceea că se ridică ceeace este întâmplător la rangul de necesitate şi prin aceasta se coboară necesitatea la rangul de întâmplător. Naturalistul se îndepărtează de cunoaşterea legilor fenomenelor -denaturează obiectul zugrăvit. De aceea este cu totul greşit să considerăm că naturalistul nu denaturează realitatea, ci că doar o generalizează în mod insuficient. Deosebirea fundamentală dintre realism şi naturalism este determinată nu de gradul -ci de caracterul generalizării. Imaginea tipică este o generalizare care exprima adevărul obiectiv; dimpotrivă, figura naturalistă este acea „generalizare" care denaturează adevărul, deoarece se manifestă de fapt ca un su-•biectivisrn gol. Hipertrofia faptului izolat, tendinţa unilaterală, atitudinea subiectivă constituie o caracteristică distinctivă a naturalismului şi o metodă de generalizare naturalistă". Prin urmare, imaginea naturalistă este o" generalizare" care denaturează realitatea. Naturalismul duce la distrugerea" imaginii, deoarece prezentarea naturalistă nu desvăluie esenţa legăturile si legile fenomenelor. Se înţelege că nici fotografia şi nici documentul artistic (schiţa în literatura, filmul documentar), nu trebuesc considerate ca o zugrăvire natu- I) V. I. Lenin, Caete de filosofie. Pag. 147. ESTETICA MARXIST-LENINISTA ÎMPOTRIVA NATURALISMULUI IN ARTĂ 223 ralistă. Fotografia este inferioară picturii în ce priveşte posibilităţile de tipizare. Aceste posibilităţi sunt limitate prin însuşi specificul generalizării fotografice care alege şi fixează ceeace este tipic în fenomenele izolate ale vieţii. Totuşi, e clar că alegerea obiectului de fotografiat sau de descris cere priceperea de a te orienta în realitate, de a o explica şi aprecia în mod just. O fotografie bună exclude atitudinea obiectivistă faţă de viaţă, în aceeaşi măsură ca şi o pictură bună. Dar atunci când decadenţii încep să se ocupe cu fotografia, şi fotografia devine decadentă. E deajuns să ne amintim de ..experimentele fotografice" al decadentului german Mogoli Nagy sau „fotografiile" lui Rod-cenko în care realitatea era denaturată până la totala hipertrofie a detaliilor, care o făceau de nerecunoscut. Critica sovietică a demascat la timpul său faimoasa teorie „a literaturii faptului" care reducea literatura la o simplă înregistrare şi descriere a faptelor şi, în esenţă, tindea să lichideze literatura ca artă. In cinematografie, sub steagul documentării, a apărut grupul decadent al aşa numiţilor „cineaşti", care afirmau că pentru crearea unui film trebuie foartt puţin: un aparat de filmat şi un foarfece. Aparatul de filmat sau „ochiul cinematografic" este necesar pentru a înregistra faptele, pentru a privi „adevărul vieţii". Iar foarfecele este necesar pentru montarea filmului. Conţinutul de clasă al ţelurilor esteticii naturaliste de a înlocui arta prin ,,fotografiere", prin „protocolare" prin „copiere" etc., constă în renunţarea la principialitatea artei, în obiectivismul şi apolitismul burghez. Propovăduirea „neintervenţiei" în viaţa socială este piatra de temelie a esteticii naturaliste. Totuşi ar fi o greşeală grosolană dacă am da crezare declaraţiilor naturaliştilor, prin care ei susţin că naturalismul este lipsit de tendinţă. Dimpotrivă, naturalismul este pătruns de tendinţă şi lupta sa împotriva realismului este lupta pentru o anumită tendinţă — dar o tendinţă decadentă care în mod făţarnic îşi ascunde conţinutul său reacţionar de idei prin strigăte asupra „neintervenţiei" artei în viaţa socială. Propovăduind o artă lipsită de conţinutul de idei social-politic, naturalismul apare ca o varietate a teoriei reacţionare decadente a „artei pentru artă ". In lucrarea sa „Romanul european în secolul XIX" reprezentantul rus al naturalismului şi reacţionarul politic P. D. Boborâkin se ridică împotriva oricărui rol social al artei, împotriva „utilitarismului" social, politic şi moral, declarând că \,un adevărat estetician nu poate recunoaşte unităţi de ■măsură care sunt in afara domeniului frumosului" l), dar de fapt Boborâkin apără decadentismul împotriva realismului, adică apără arta care denaturează realitatea şi care îndeplineşte prin aceasta şi un rol social, dar un rol negativ, constând în frânarea desvoltării sociale. Boborâkin îi reproşa lui Balzac interesul pasionat pentru soarta eroilor, îi .reproşa că nu s'a dedicat „măestriei artistice în privinţa formei". Şi dimpotrivă, cădea în extaz în faţa operelor fraţilor Goncourt, care, după părerea sa, prezintă „desvollarea mai departe a metodelor realiste duse până la nec plus ultra de veracitate, până la trecera lor la fotografie sau chiar la cea mai veritabilă goană după noutate, după căutarea nuanţelor, a cuvin -Mor, a trăsăturilor" 2). 1) P. D. Boborâkin „Romanul european în sec. XIX". Pag. 87 SPB 1900 2) Ibid, pag. 585. 224 A. I. BUROV Trecerea de pe poziţiile „obiectivismului naturalist" la subiectivismul făţiş şi la agnosticism, a marcat desvoltarea mai departe a tendinţelor decadente prin esenţa lor, ale naturalismului. Aceasta o dovedeşte şi evoluţia artiştilor-naturalişfi care au desvoltat în mod consecvent şi până la sfârşit principiile şi metodele naturalismului. Toţi trec dela „ultraobiectivitate" \a simbolism, la psihologism şi misticism bolnăvicios. Un asemenea drum nu 1-a străbătut numai Zola. In practica sa artistică ei a depăşit într'o mare măsură naturalismul, dar elevul său, Huysmans de exemplu, a rămas până la sfârşit pe poziţiile naturalismului, dela care a ajuns la subiectivism făţiş, la misticism, la cultul formei. Aceeaşi este si evoluţia lui Paul Bourget, alt elev al lui Zola. Şi M. Krezer, supranumit „Zola al Germaniei", a sfârşit prin a ajunge la simbolism şi misticism. Acelaş lucru se poate spune şi despre un alt naturalist german, Alfred Doblin care a ajuns la un catolicism extremist, îmbinându-1 fără nicio greutate cu propaganda tipic naturalistă a animalităţii omului. Scriitori ca fraţii Goncourt, Holz, Sch'laf, sunt clasificaţi de istoricii literari fie la naturalişti, fie la impresionişti, iar uneori la simbolişti. Şi acest lucru nu este întâmplător. Principiul naturaliştilor de a prezenta obiectul „aşa cum este", fără a pătrunde în esenţa lui, este un principiu de fixare a primelor impresii ale artistului asupra obiectelor care cad în câmpul său vizual. Aşa numita evoluţie dela naturalism la impresionism nu este altceva decât transformarea în impresionism a tuturor principiilor false ale naturalismului, manifestarea complectă a esenţei sale subiectiviste. Căci şi impresioniştii chemau la „obiectivitate" necondiţionată, adică la prezentarea cu o exactitate „fotografică" a primului obiect întâlnit, şi ei speculau „ştiinţificul", „analiza", etc. Ca şi în naturalism, „ştiinţificul" este chemat aici să justifice căutările formaliste ale artiştilor decadenţi (de ex., nasul verde pe un chip de om era explicat ca rezultatul unei duble luminări — portocalie şi albastră). Nu întâmplător Zola a trebuit să justifice de pe poziţiile sale teoretice, tezele picturii impresioniste. Metoda „ştiinţifică" în pictură, Zola o înţeiege ca o „chimie a culorilor" ca o „fizică şi fiziologie a culorii". Zola s'a manifestat pe faţă împotriva conţinutului de idei, numindu-1 „literatură" în pictură. După părerea sa, în pictură trebuesc exprimate senzaţii şi nu idei. Pentru a reproduce pe pânză, afirmă el, se potriveşte orice obiect: fie că este „o bucată de pădure oarecare luată ia întâmplare", fie că artistul aşează jjnir'un colţ al atelierului său oarecari obiecte şi oarecari oameni şi începe să picteze, analizându-i in mod amănunţit"x). E clar că aici e vorba despre „analiza" pur picturală, formalistă. Zola avea posibilitatea „să se desfete" cu realizările unei asemenea „analize". Vizitând expoziţiile din 1896 el scria : „Eu l-am lăudat pe Manei şi îl laud şi acum pentru faptul că el a simplificat tehnica, zugrăvind oamenii şi obiectele aşa cum le vedem noi în aer, adeseori ca o simplă pată în lumină. Dar, oare am putut să prevăd cât de mult se va abuza de pată atunci când va triumfa această teorie, justă în sine? Acuma în saloanele de pictură se văd 1). E. Zola. E. Maneit. Pag. 25. L. 1935. ESTETICA MARXIST-LENINISTA ÎMPOTRIVA NATURALISMULUI IN ARTA 225 numai pete: ,,un portret este o pată, faţa unui om este o pată, copacii, casele, mările, obiectele, toate sunt pete, ici albe, colo negre. Un picior expune 5__6 tablouri, pată peste pată, toate albe; un altul expune acelaş lucru numai că petele sunt negre. Negru pe negru, alb pe alb, iată în ce constă originalitatea! Ce poate fi mai comod? Eu mă minunez din ce în ce mai mull..." *). Zola n'a înţeles că o pictură lipsită de conţinut de idei nu poate fi decât formalistă. Arta antirealistă caută întotdeauna o scăpare în şiretlicurile formaliste pentru a crea aparenţa unui conţinut. Naturalismul nu este o excepţie în această privinţă. In pictura perioadei decadente, timpurii, naturalismul poate fi observat într'o serie de lucrări ale lui Cezanne. Rezultatele practice identice (denaturarea realităţii) în naturalism şi în curentele făţiş decadente ne dovedesc esenţa identică a celor două principii teoretice, în aparenţă deosebite şi chiar opuse. De aceea toate clasificările artiştilor-decadenţi în naturalist!, împre-sionişti, simbolişti şi aşa mai departe, sunt foarte relative şi foarte variabile ; de aceia toate „ismele" amintite mai sus cuprind în sine elemente ale naturalismului. Estetica realistă a luptat întotdeauna ea o apărătoare făţişă a menirfi sociale a artei. Lupta esteticii revoluţionar-democrate ruse pentru realism în artă este lupta împotriva lipsei de idei, împotriva apolitismului, împotriva încercărilor de a pune arta în slujba claselor reacţionare, camuflate cu discuţii asupra ..imixtiunii" în viaţa socială, etc. Pentru Belinschi, Cernîşevschi, Dobroliubov, Saltâcov-Scedrin, arta realistă este arta cu o imensă însemnătate social-politică, plină de pasiunea afirmării şi a negării vii şi interesate. „A-i lua artei dreptul de a servi interesele sociale, — scrie Belinschi — înseamnă nu o înălţare a ei ci o înjosire... Aceasta înseamnă chiar înăbuşirea ei"2). „Tendenţiozitatea" pe care Saltâcov-Scedrin a definit-o drept „conştiinţă, dusă până la pasiune" era considerată de democraţii-revoluţionari ruşi ca o condiţie necesară a pătrunderii profunde în esenţa obiectului şi, prin urmare, ca o condiţie a prezentării sale veridice. „Aprofundând operele unui talent original — scria Belinschi, — găsim întotdeauna în ele semnele unei înclinări puternice, uneori chiar pasiune pentru ceva şi tocmai de aceea, un asemenea talent devine pentru voi interpretul acelui obiect care îl stăpâneşte. El vi-l face accesibil şi clar, face să se nască simpatia pentru acest obiect, şi dorinţa de a-l cunoaşte"3). Teoria realistă a reproducerii vieţii, fundată de Cernîşevschi, cuprinde ca o parte integrantă aprecierea şi verdictul dat de artist. Caracterizând literatura ca o forţă în serviciul unei cauze, o forţă a cărei importanţă constă în propagarea anumitor idei, tovarăşul de luptă al 1) E. Zola. Una meat, Pag. 169. SPB 1803. 2) V. G. Bediltoschi.. Opere, Volumul IV, pag. 585, SPB, 1911. 3) V. G. BeliochJ, Opere complecte. Volumul X pag. 464, SPB 1914. 15 226 A. I. BUROV lui Cernîşevschi, Dobroliubov, a arătat că meritul literaturii „se defineşte prin ceeace şi prin modul cum propagă ea"1). Revoluţionarii-democraţi ruşi au înţeles Foarte bine că orice fenomen cu adevărat progresist, cu adevărat preţios şi important în artă şi în viaţa socială trebue să servească interesele masselor populare, că deaceea prezentarea justă a realităţii în artă este nedespărţită de caracterul ei popular. Dacă prezentarea vieţii este justă, scrie Belinschi, atunci ea este şi populară. Belinschi s'a condus de acest criteriu în aprecierea meritelor şi a neajunsurilor oricărui fenomen literar, demascând până la capăt falsitatea şi răul pricinuit de operele reacţionar-romantice, şi pseudopopulare, ,,de suman" („sermiajnâi") 2) din timpul său. Critica revoluţionar-democrată rusă i-a educat pe artişti în spiritul servirii societăţii, a poporului, în spiritul conştiinţei înalte a datoriei lor cetăţeneşti şi patriotice. Marii artişti realişti ruşi din secolul trecut au simţit profund'legătura lor strânsă cu poporul, au creat în numele lui şi pentru el. De aceia creaţia lor are o importanţă nepieritoare. In societatea împărţită pe clase, ne învaţă Lenin şi Stalin, nu există şi nu poate exista o artă liberă de interesele de clasă, deoarece arta este o formă a activităţii sociale şi nu poate fi altceva. „A trăi în societate şi a fi liber de societate e un lucru Imposibil",—') scria Lenin în 1905 în celebrul său articol „Organizaţia de Partid şi Literatura de Partid". In dosul frazei despre „libertatea de creaţie" absolută a artistului în societatea burgheză, Lenin descoperă cea mai rea formă de dependenţă şi de servitute — venalitatea şi carierismul. Când burghezia cere dela artist artă ,,pură", acest lucru înseamnă că îi cere să sprijine regimul burghez, să sprijine reacţiunea. Epoca imperialismului este epoca ascuţirii la maxim a tuturor contradicţiilor capitaliste. Imperialismul este ajunul revoluţiei socialiste. Burghezia imperialistă tinde să înăbuşe antagonismele sociale, ea propagă „independenţa" artei de politică, dar acest lucru este tot o politică — politica distragerii masselor populare dela lupta revoluţionară, politica menţinerii dominaţiei de clasă a burgheziei. Aceste scopuri reacţionare le serveşte, în special, naturalismul în artă în condiţiile regimului burghez. ★ Ca un curent în artă, naturalismul a apărut în a doua jumătate a secolului XIX, în Franţa. El era una din expresiile începutului decăderii culturii burgheze din acea vreme. Odată cu creşterea capitalismului s'a desvăluit din ce în ce mai acut contradicţia fundamentală a epocii — antagonismul dintre proletariat şi 1) N. A. Dobroliubov. Opere. Vol. II pag. 325. 2) In limbaj retoric, preirevohiţionar: „ţărănesc" (dela seTmlaja=sumain). 3) V. I. Lenin. Opere, voi. 10, pag. 30. Ediţia 4-a („Lenin despre literatură", pag. 10, Ed. P.M.R. 1949). ESTETICA MARXIST-LENINISTA ÎMPOTRIVA NATURALISMULUI IN ARTĂ 227 burghezie. încă în anii 30 şi 40 ai secolului trecut, lupta proletariatului împotriva burgheziei din Franţa a căpătat un caracter deosebit de crâncen, într'o serie de lupte de clasă muncitorul francez s'a dovedit a fi o forţă revoluţionară serioasă şi activă, care s'a ridicat la luptă împotriva orânduirii capitaliste. In faţa filosofiei, a ştiinţei, a artei şi a moralei burgheze s'a ridicat sarcina :să se ajute Ia păstrarea dominaţiei burgheziei, să convingă massele muncitoare de veşnicia capitalismului, să estompeze contradicţiile dintre proletariat şi burghezie. Ideologia burgheză a fost chemată să denatureze realitatea, să mascheze tendinţele obiective ale desvoltării societăţii capitaliste, tendinţe care duc la revoluţia proletară şi la distrugerea capitalismului. Deaceea nu e întâmplător că în a doua jumătate a secolului XIX se intensifică lupta ideologică a slugilor burgheziei împotriva materialismului în filosofie, împotriva realismului în artă. Reacţiunea în politică, idealismul în filosofie, şi antirealismul în artă merg mână în mână, se alimentează şi se susţin reciproc. Dar idealismul în filosofie şi antirealismul în artă nu apar întotdeauna făţiş: uneori ele se camuflează în materialism şi realism — formele acestei camuflări sunt pozitivismul în filosofie şi naturalismul în artă. Pozitivismul şi naturalismul sunt strâns legate între ele. Deaceea demascarea naturalismului ca un antirealism camuflat este de nedespărţit, de demascarea pozitivismului ca un idealism camuflat. Pozitivismul în filosofie reprezintă reacţiunea burgheză la mişcarea revoluţionară a proletariatului în secolul XIX. Teoria metafizică idealistă a pozitivismului se ocupă însă, „cu subtila falsificare a gnoseologiei, simulând materialismul şi ascunzând idealismul în dosul unei terminologii pretins materialiste" rj Speculând cu termenii „experienţă", „cunoaştere pozitivă", pozitiviştii reduc rolul cunoaşterii la simpla constatare a faptelor, resping gândirea teoretică, declară esenţa lucrurilor incognoscibilă. Empirismul pozitivist serveşte de acoperire idealismului subiectiv şi agnosticismului. Concepţiile pozitiviştilor asupra societăţii prezintă un amestec de idealism şi biologism. Cu ajutorul „metodei analogiilor" pozitivistul identifică societatea cu un organism biologic. Scopul acestor analogii constă în aceia ca prin referiri la imuabilitatea legilor naturii „să dovedească" veşnicia capitalismului şi necesitatea supunerii exploataţilor faţă de exploatatori. Filosofia reacţionară a pozitivismului este îndreptată împotriva mişcării revoluţionare a proletariatului. întemeietorul pozitivismului, Auguste Comte, scria că misiunea propagandei pozitiviste constă în „îndepărtarea tulburărilor, transformând agitaţia politică într'o mişcare filosofică"*). Pozitivismul se -ascunde în dosul obiectivismului, proclamă toleranţa sa faţă de orice altă părere, dar adevăratul rol al filosofiei pozitiviste în general şi al sociologiei sale („fizica socială") în special, se rezumă la lupta împotriva materialismului, la desorientarea şi desarmarea proletariatului, la educarea muncitorilor în spiritul supunerii şi al smereniei faţă de asupritor. . 1) V. I. Lenin. Opere voi. 14, pag 316, edit te'4. (Ed. P.M.R. Materialism >şi .empiriocriticism. pag. 3712). 2) Auguste Comte, Spiritul filosofiei pozitiviste, pag. 44, SPB 1910. 228 A. I. BUROV Pozitivismul a avut o influenţă hotărîtoare asupra apariţiei teoriei şi practicii naturaliste în artă. Hippolyte Taine, a fost sistematizatorul esteticii pozitiviste. Figura politică a lui Taine apare în toată claritatea ei în operele sale asupra, istoriei Franţei, opere în care scriitorul se vădeşte un duşman înverşunat al revoluţiei, calomniază poporul şi apără pe faţă interesele reac ţiunii aristocrate. Nu mai puţin reacţionară este opera lui Taine „Filosofia artei". Taine rezumă misiunea esteticii la colecţionarea şi descrierea fenomenelor artei, afirmând că o asemenea metodă ar asigura o tratare neutră a faptelor artei şi ne dă posibilitatea de a ne feri de aprecieri. Eliminând conţinutul social al artei, Taine, în lucrările sale asupra artei, elimină omul social şi îl înlocueşte printr'un individ biologic. Acest lucru îşi găseşte expresia în. schema imaginată de el „rasa-mediul-momentul" care, după părerea sa, trebue să ne conducă în determinarea valorii unei opere de artă. Importanţa unei opere literare este condiţionată, după Taine, prin adâncimea cu care pătrunde în esenţa spirituală a omului. Ce înţelege însă Taine prin esenţa spirituală, morală a omului ? Prin „esenţa" spirituală a omului, Taine înţelege ceva înăscut, biologic, legat de apartenenţa de rasă şi numai într'o măsură mică de condiţiile sociale. Misticismul rasist al lui Taine culminează prin clasificarea raselor în inferioare şi superioare; ultimele sunt cele care crează societatea, filosofia, arta şi celelalte valori spirituale. N'are niciun sens să ne ocupăm de analiza misticismului sângelui al lui Taine: el nu prea se deosebeşte de divagaţiile rasiste cele mai reacţionare. In domeniul artei, Taine declară drept criteriu al valorii operelor de "artă, gradul în care ele exprimă trăsăturile caracteristice inerente rasei. Conform acestui criteriu, Balzac şi Shakespeare sunt consideraţi mari scriitori pe motivul să ei au „pătruns în baza biologică misterioasă a caracterului omenesc". Omul-animal cu toate „pasiunile sale primare" reprezintă idealul lui Taine. Nu este întâmplător faptul că lui Taine îi place să înlocuiască noţiunea de „om" cu noţiunea „animalul numit om". Taine alungă în mod consecvent şi stăruitor din artă conţinutul de idei, cerând ca artistul să se ocupe de fiziologie, biologie, însă nu de omul real, social. Tendinţa de a distrage pe artist dela problemele actuale, dela lupta de clasă, tendinţa de a masca contradicţiile antagoniste din societatea bur gheză — iată scopul esteticii lui Taine. Filosofia pozitivistă şi teoria estetică pozitivistă au servit ca bază artei decadente antisociale şi în primul rând naturalismului. In concepţiile asupra societăţii şi omului, biologismul este trăsătura esenţială a naturalismului în artă. El este forma dezertării artistului decadent dela problemele vieţii sociale şi creiază aparenţa unei baze „ştiinţifice" pentru propaganda antiumanismului. Pentru exploatatori, scria Gorchi, „e folositor să-şi vadă aproapele ca un monstru, lipsit de talent, tâmpit şi în general ca o fiinţă care justifică pe deplin atitudinea lipsită de milă, cinică şi sălbatică, o fiinţă care necesită cele mai aspre măsuri pentru educarea sa"'). 1) A. M. Gorchi, Despre literatură, pag. 340, 1937. ESTETICA MARXIST-LENINISTA ÎMPOTRIVA NATURALISMULUI IN ARTA 229 Istoria artei realiste conţine "multe exemple de prezentare curajoasă şi veridică a tablourilor de murdărie şi trivialitate, a viciilor şi a crimei. Totuşi, misiunea prezentării realiste a unor asemenea fenomene- nu constă în zugrăvirea lor de dragul lor, ci pentru a determina locul lor real în viaţa socială, a desvălui cauzele lor sociale pentru a condamna şi înfiera din punctul de vedere al ideilor progresiste, pentru a chema ia lichidarea acestor fenomene şi a cauzelor care le dau naştere. „Tablourile deobiceiu neplăcute ale sărăciei murdare, ale înşelăciunilor, precum şi ale trivialilăţilor, ale ignoranţei si ale crimei chiar legate de aceasta, scrie Dobroliubov, vor sta în faţa noastră In lumina lor adevărată, numai atunci când vom ajunge cu gândirea sau cu instinctul la adevăratele lor cauze, nu numai în natura unei anumite persoane, ci în întreaga orânduire a vieţii care o înconjoară"1). ■ Naturalismul însă prezintă cjea ce este scârbos şi monstruos drept normal, drept esenţă a „naturii omeneşti". Scriitorul naturalist nu critică, nu neagă, ci gustă, estetizează şi deci aprobă ceea ce este respingător. Biologismul în artă, orice considerente ar sta la baza lui, duce în mod inevitabil la ura faţă de om. Chiar un scriitor eminent ca Emile Zola, adoptând biologismul pozitivist, a ajuns în unele din operele sale la afirmaţia că principiul animalic este determinant în om, ceea ce desigur a micşorat cu mult valoarea artistică a acestor opere. Zola era intens preocupat de problemele sociale. El a avut curajul să se ridice pentru a demasca fără cruţare maşinaţiile criminale ale guvernului burghez francez în celebra afacere Dreyfus. Nu trebue să ne îndoim de sinceritatea părerilor lui Zola care ne dovedesc simpatiile sale democratice, dorinţa lui de a contribui la cauza progresului şi a libertăţii. Dar Zola n'a găsit în principiile esteticei căile juste pentru realizarea intenţiilor sale. Trecând peste concepţiile sale sociale, el a adoptat teoria pozitivistă pseudo-ştiinţifică a lui Comte şi a pus la baza concepţiei sale estetice, teoria anti-ştiinţifică a identităţii fenomenelor fiziologice cu cele sociale. Sub influenţa directă a acestor teorii pseudo-ştiinţifice, Zola scrie romane ca : „Therese Raquin", „Bestia Umană" în care părăseşte terenul social. Legea vieţii devine lupta tuturor împotriva tuturor. Teoria biologică îl duce pe Zola într'o fundătură, el ajunge la concluzia monstruoasă că lupta pentru transformările sociale nu va schimba situaţia muncitorilor, deoarece omul este prin natura sa un animal. Dar simpatiile democratice ale lui Zola l-au făcut să părăsească concepţia biologică şi să facă loc fenomenelor sociale. Valoarea ideologică şi artistică a romanelor lui Zola este în dependenţă directă de apariţia pe primul plan, fie a ideilor biologice, fie a celor sociale. In romanele sale cele mai bune, Zola se îndepărtează de principiile naturalismului şi se ridică la generalizări sociale esenţiale. Istoria naturalismului ne arată că naturalismul evoluiază în direcţia desvăluirii tot mai evidente a esenţei sale antirealiste, antipopulare, în direcţia confundării tot mai evidente cu curentele făţiş decadente, până' la formalismul extrem. i) N. A. Dobr/oliubov. Opere vol. II pagina 578. 230 A. I. BUROV Naturalismul a căpătat cea mai mare răspândire în arta burgheză clin epoca imperialismului — epoca putrezirii capitalismului şi a culturii sale. In arta rusă „înflorirea" naturalismului are loc la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX şi exprimă reacţiunea burghezo-nobiliară faţă de etapa proletară a mişcării de eliberare rusă. Scriitorii decadenţi de tipul lui F. Sologub, L. Andreiev, V. Arţâbaşev care au apărut cu propovăduirea putredă a animalităţii omului, au încercat să distragă massele dela participarea la lupta revoluţionară, să educe în ele cinismul social, să le descompună din punct de vedere politic şi moral. După înfrângerea revoluţiei din 1905 — 1907, în perioada reacţiunii stolâpiniste, ei au ponegrit revoluţia, au calomniat poporul, încercând să prezinte mişcarea revoluţionară a masselor ca o mânie oarba şi lipsită de sens a unei fiare care şi-a rupt lanţurile. „Apăru o droaie "întreagă de scriitori la modă, care „criticau si făceau praf" marxismul, improşcau cu noroiu revoluţia, o batjocoreau." ridicau în slavă trădarea, ridicau în slavă desfrâul sexual, în numele „cultului individualităţii" l). Scriitorii naturalişti, ca şi întregul lagăr decadent, nu numai că au rupt cu marile tradiţii ale realismului clasic rus, dar şi-au dat toate silinţele să-1 discrediteze. Umanismului artei clasice ruse din secolul XIX ei i-au opus ura de om, democratismului şi caracterului popular i-au opus calomnia respingătoare la adresa omului muncitor, patosului său social şi eliberator i-au opus apărarea orânduirii bughezo-moşiereşti. Naturalismul a ajuns la gradul extrem de reacţionarism -şi de negare a artei în arta burgheză contemporană care, ca şi întreaga aşa numită „cultură'' a burgheziei imperialiste se găseşte în starea unui marasm complect. Furnizorul principal al ticăloşiei naturaliste reacţionare, servită sub formă de artă, sunt Statele Unite ale Americei — centrul reacţiunii imperialiste contemporane. Naturalismul joacă un rol important în decadentismul american contemporan. La concursul pentru cea mai bună nuvelă americană din anul 1947 au fost premiate 4 nuvele ale căror subiecte sunt, cică, luate din viaţa de toate zilele. In una din aceste nuvele se descrie un omor săvârşit de un băieţaş ; în a doua figurează un erou — schizofrenic ; în a treia, baza subiectului îl prezintă un accident şi descrierea amănunţită a operaţiei clinice. Particularitatea naturalismului în arta burgheză contemporană constă în aceea că a aderat la curentele făţiş decadente — simbolismul, formalismul, dând în vileag pe deplin natura sa reacţionară. Caracterizând decadentismul modern, A. A. Fadeev a observat cu justeţe că în el „sunt scoase la iveală cu o extremă claritate aceste două ipostaze aproape contopite ale degenerării literaturii: naturalismul zoologic pe de o parte şi simbolismul găunos pe de altă parte, care reprezintă aceeaş estetlzare a ceeace este josnic în om"2). Aceasta nu înseamnă că naturalismul a părăsit încercările sale de a i) Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S. Cursul scurt pag-96-97 (Ed. P.M.R. ip. 141). 2) „Problemele realismului social/ist". Culegere. Pag. 35. 1948. ESTETICA MARXIST-LENINISTA ÎMPOTRIVA NATURALISMULUI IN ARTA 231 se masca în realism. Sub orice firmă ar apărea naturalismul, el nu încetează să se mascheze în realism, atât în teorie cât şi în practică. In Statele Unite ale Americii, producţiuni ale unor arte de massă, cinematograful şi literatura, imită deobiceiu realismul. Această schimonosire „realistă" a decadentismului destinată americanului mijlociu, este folosită cu scopul de a introduce în masse idei reacţionare şi este unul din nî.r-coiicele spirituale cele mai puternice. Ascunzându-se sub cuvintele „adevărul vieţii", „viaţa aşa cum este", etc. naturaliştii înfăţişează tablourile murdare ale denaturărilor fiziologice şi psihice. Existenţialistul francez Sartre, scârbos prin ura pe care o nutreşte faţă de om, numeşte prezentarea unor asemenea fenomene „aprofundarea realismului". La baza celui mai nou naturalism stă şi acum concepţia biofiziologică, ' biopatologică, asupra omului. Astfel, decadentul englez D. Lawrence spune că pentru el nu există om din punctul de vedere al calităţilor sale omeneşti : activitatea social-politică, intelectul, morala, etc., pe el îl interesează omul-animal, animalul, femela, masculul. In această sinceritate „estetică" se vădeşte în toată ticăloşia sa biologismul burghez contemporan în artă. Transformarea omului în animal, punerea lui în patru labe şi împingerea lui într'un nou război mondial, acestea sunt misiunile decadenţilor contemporani de toate culorile, care pretind sau nu pretind să se numească „realişti". Antiumanismul naturalist are un caracter de clasă cu totul concret. El este îndreptat în toată acuitatea sa împotriva luptei oamenilor muncii pentru eliberarea de sub jugul exploatatorilor. Zugrăvind tablourile josniciei, ale amoralităţii omului, el tinde să inspire ideia naturaleţii relaţiilor burgheze neomeneşti, să inspire ideia lipsei de sens a luptei revoluţionare împotriva capitaliştilor. Lucrările închinate omului-animat urmăresc un scop direct: să-i convingă pe oamenii muncii de imposibilitatea realizării socialismului In arta burgheză contemporană au mare căutare temele trădării şi renegării în mişcarea muncitorească. Lacheii literari ai imperialismului încearcă să-i convingă pe oamenii muncii că omul este o fiinţă amorală, fricoasă, făţarnică, egoistă şi că nu trebue să ne aşteptăm la niciun fel de devotament faţă de o ideie, la niciun fel de aptitudine de jertfă şi nici chiar la cea mai elementară cinste. De aici concluzia : trădarea este ceva „natural" şi nu trebuie condamnată. In Statele Unite ale Americii, pe terenul justificării renegării se târăşte O'Neill. „M'aţi întrebat, — spune într'o crâşmă eroul unei piese ale sale, — dece am părăsit mişcarea muncitorească. Din mai multe cauze serioase. Prima stă în mine însumi, a doua stă în tovarăşii mei, iar ultima este turma de porci care se chiamă omenirea în general". In Franţa se specializează pe această temă trădătorii poporului francez Andre Gide, Sartre, Pichon, şi alţii, care s'au vândut imperialismului american. Ei împroaşcă de mult cu noroi faptele şi tradiţiile glorioase ale eroilor Rezistenţei. Ei încearcă din toate puterile să desrădăcineze la francezi sentimentul mândriei naţionale pentru ca să uşureze înrobirea definitivă a ţării de către monopolurile americane. In Anglia, cinicul şi pornograful Kastler, scepticul fas-cizant Aldous Huxley, Aldington, etc., sunt ocupaţi cu propaganda trădării. Naturalismul cultivă atât trădarea socială, cât şi cea naţională. Având 234 A. I. BUROV cu atitudinea indiferentă şi rece a meşteşugarului, cu copierea mecanică si lipsită de suflet în care copistul ignoră lumea interioară a omului înfăţişat bogăţia lui sufletească, trăsăturile nobile ale caracterului său. Artistul canî ignorează această misiune nu numai că sărăceşte, dar denaturează înfăţişarea reală a omului socialist. Tradiţiile picturii clasice rtise îi ajută şi ţn această privinţă pe artiştii sovietici să lupte împotriva denaturării naturaliste. Artistul N. P. Ulianov aminteşte de lecţiile marelui portretist rus V. Serov. După ce a aşezat modelul, Serov a urmărit timp de câteva zile munca elevilor fără a face nici o observaţie; observa, se încrunta într'un mod deosebit, şi la sfârşii, nemaiputându-se reţine, a exclamat: „Iată, din nou o copie!" E greu să spunem la care dintre elevii săi se refereau aceste cuvinte, probabil, că se refereau la mai mulţi. ,,Oare acest model nu te inspiră să faci altceva, mai mare, decât c simplă copie'? Oare singuri nu vedeţi despre ce e vorba ? Oare în acest lucru nu este ceva... să zicem eroic..." '), întreba Serov. Oamenii sovietici crescuţi de marele partid al lui Lenin şi Stalin, care au uimit lumea cu pildele faptelor eroice, prezintă posibilităţi imense de creaţie pentru artiştii noştri. In condiţiile socialismului, arta a devenit un factor de o importanţă imensă socială şi de Stat, o mare forţă transformatoare. Niciodată, în trecut, arta n'a ocupat un loc atât de important şi de onorat în viaţa socială, ca în socialism. Dar acest fapt impune artistului sovietic -o răspundere deosebită. Trebue să dăm o ripostă hotărîtâ oricăror încercări de a vicia arta noastră cu otrava decadentismului burghez. Mediul nutritiv al pătrunderii oricăror tendinţe decadente în arta sovietică îl constituie rămăşiţele ideologiei burgheze în conştiinţa unor artişti sovietici, înviorate prin -influenţa încercuirii burgheze, prin influenţa „culturii" burgheze putrede din epoca imperialismului. De aici, manifestările fenomenului ruşinos al ploconirii în faţa culturii burgheze în descompunere, atracţie pentru „moda" decadentă apuseană în artă. Recidivele decadentismului în arta noastră se manifestă atât în denaturări formaliste cât şi în denaturări naturaliste care au loc la anumiţi autori. Ca exemplu al acestei manifestări grosolane a naturalismului poate servi „creaţia" lui Zoscenko, mascată în „realism" şi „satiră". „Credo-ul artistic" decadent a! lui Zoscenko a fost demascat în decizia Comitetului Central a! Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S. şi în referatul lui A. A. Jdanov asupra revistelor „Zvezda" şi „Leningrad". Predicând apolitismul, Zoscenko ridica în slava cerului banalitatea mic burgheză, stagnarea, lipsa de cultură, propaga zoologismul, şi ridica la rangul de normă, impulsurile josnice, amoralitatea, prezentând oamenii sovietici sub forma de animale. In această denaturare calomnioasă a realităţii sovietice, Zoscenko se folosea de metode naturaliste tipice. Referirile la „autenticitatea" faptelor descrise sunt foarte caracteristice pentru Zoscenko. Ei atrage întotdeauna atenţia cititorului asupra faptului că în faţa lui se află „o întâmplare adevărată", „un caz curios", etc. Adunând şi imaginând detalii monstruoase din viaţa mic-burgheză, Zoscenko le expune cu multă plăcere, fără să uite niciun amănunt. Banalitatea mic-burgheză, instinctele josnice, el le dă drept normă în viaţa omului sovietic. i) N. Ulianov. Amintiri despre Serov, pag. 10-11 „Arta". 1945. M.-L. ESTETICA MARXIST-LENINISTA ÎMPOTRIVA NATURALISMULUI IN ARTA . 235 Grupul antipatriotic al criticilor-cosmopoliţi, demascat de opinia publică sovietică, orienta pe artiştii sovietici spre o prezentare naturalistă şi în aceiaş măsură formalistă, a realităţii sovietice atunci când cerea deseroizarea chipului omuiui sovietic în artă. Lansând cererile formaliste ale „dramatismului de dragul dramatismului", ale zugrăvirii „conflictelor interioare" şi ale dedublării psihice în conştiinţa şi purtarea oamenilor sovietici, criticii antinatrioţi au dat dovadă de o necredinţă răutăcioasă şi mic-burgheză faţă de înaltele calităţi moral-politice ale omului sovietic. De aceea cosmopoliţii lăudau opere calomnioase ca romanul lui Mei-nicov „Redacţia", al cărei „erou" principal este un criminal de război, iar toate celelalte personagii sunt zugrăvite ca oameni lipsiţi de talent, inculţi şi banali, sau „Familia Ivanov" a lui Platonov, în care autorul încerca să justifice decăderea morală în viaţa de toate zilele prin particularităţile epocii de război. Senzul lozincii demagogice a criticilor antipatrioţi — zugrăvirea „adevărului grosolan" al vieţii — constă în a reduce esenţa spirituală a omului sovietic la pasiuni şi impulsiuni josnice. La timpul său, Gorchi a demascat această ideie burgheză filistină asupra realităţii, conform căreia omul este zugrăvit „ca saturat de contradicţii neîmpăcate înfre gândire şi sentiment" *). Desvăluind dedesubturile de clasă ale unui asemenea punct de vedere, Gorchi arată că el este avantajos pentru exploatatori. Trecând cauza nefericirii omului asupra omului însuşi, explicând-o prin „imperfecţiunea fatală" a naturii omeneşti, exploatatorii şi slugile lor ideologice, încearcă să ascundă adevărata cauză a relelor în viaţă — nedreptatea socială a societăţii burgheze — şi prin aceasta „să-şi afirme dreptul lor „ideologic" asupra uzurpării muncii străine, -dreptul la parazitism2). „Tocmai de aceia paraziţii, spune Gorchi, sunt contaminaţi de o dragoste voluptoasă faţă de tragediile vieţii". O asemenea concepţie asupra vieţii şi omului este hotărît duşmănoasă însuşi spiritului ideologiei sovietice, artei umaniste sovietice, care din prima zi a apariţiei sale luptă în mod activ cu moştenirea blestemată a trecutului, cu rămăşiţele capitalismului. In socialism, omul muncitor a devenit pentru prima dată creatorul conştient al istoriei. Omul sovietic posedă o principialitate înaltă, un sentiment înflăcărat de patriotism şi internaţionalism, conştiinţa datoriei sociale, o nouă atitudine faţă de muncă, o activitate creatoare clocotitoare. Oamenii sovietici au arătat o fermitate deosebită a spiritului de dârzenie, voinţa de a învinge, eroism conştient şi în massă în lupta împotriva cotropitorilor fascişti, ei au salvat civilizaţia mondială. Nu putem zugrăvi în mod veridic realitatea noastră fără a pătrunde, lără a înţelege minunatele calităţi ideologice şi morale ale oamenilor sovietici. In cele mai bune opere ale artei sovietice, omul simplu, muncitorul modest, este zugrăvit ca un erou. Munca şi lupta oamenilor sovietici sunt eroice prin conţinutul lor, deoarece omul sovietic munceşte şi luptă în calitate de ziditor a! comunismului: el deschide drumul spre viitorul luminos al întregei omeniri. Orice'muncă în ţara noastră este îndreptată spre cuce- 1) A. M. Gorchi. Despre literatură, pag. 366. 2) A. M. Gorchi, Despre literatură, pag. 367 A. I. BUROV rirea marelui ţel comunist, are un caracter înălţător, este o cauză a cinstei, a floriei, a vitejiei şi a eroismului. Muncitorul sovietic cel mai modest, spune tovarăşul Stalin „este cu un cap mai presus de orice funcţionăraş sus pus din străinătate, care poartă pe umerii săi jugul robiei capitaliste" l). Literatura sovietică de după război, în lucrările ei cele mai bune ca „Fericirea" de Pavlenco, „Cavalerul stelei de aur" şi „Lumină deasupra pământului" de S. Babaievschi, „Departe de Moscova" de V. Ajaev şi multe altele este pătrunsă de tendinţele nobile şi profund patriotice de a desvălui sensul muncii însufleţite şi creatoare a oamenilor sovietici, de a arăta cum în procesul acestei munci se educă şi se manifestă calităţi care fac din omul sovietic simplu un adevărat erou. Naturalismul care este ostil oricărui sentiment înălţător şi eroic, care denaturează şi banalizează realitatea sovietică, nu poate să nu facă iocui duşmanilor societăţii sovietice şi ai artei sovietice. Luptând împotriva manifestărilor naturalismului în arta sovietică, trebue să ţinem minte că el nu apare întotdeauna într'o formă grosolană şi făţişă şi nu decurge totdeauna clin concepţia convins-decadentistă asupra realităţii cum s'a întâmplat de exemplu la Zoscenko. Atitudinea superficială faţă de temă a condiţionat viciul filmului „Viaţa cea mare" (seria II) care a fost criticat în cunoscuta decizie a Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S. In decizia Comitetului Central al Partidului nostru se observă că în acest film este denaturat tabloul general al reconstrucţiei Donbasului, se dă o prezentare denaturată a oamenilor sovietici. Muncitorii şi inginerii, care reconstruesc Donbasul, sunt arătaţi ca nişte oameni inculţi şi rămaşi în urmă, cu un nivel moral foarte scăzut. Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S. a arăfat că cauzele producerii unor asemenea filme constau în „necunoaşterea obiectului, in atitudinea superficială a scenariştilor şi regisorilor faţă de munca lor", în aceea că „unii oameni ai artei, trăind în mijlocul oameni'.jr sovietici nu observă calităţile lor ideologice şi morale înalte, nu sunt în stare să-i prezinte just în operele de artă"2). Tinzând la prezentarea veridică a vieţii, unii artişti sovietici înţeleg îa mod foarte strâmt şi nejust veracitatea reducând-o la prezentarea în primul rând a amănuntelor din viaţa de toate zilele, văzând în aceasta „profunzimea" pătrunderii în viaţă. Estetica şi critica sovietică luptă împotriva formalismului şi împotriva naturalismului. Atât formalismul cât şi naturalismul sunt de origină burgheză. Amândouă se bazează pe unele şi aceleaşi temeiuri reacţionare, decadente, amândouă propovăduesc asocialul, apolitismul, lipsa de idei. antiumanismul, biologismul. Legătura interioară cea mai strânsă. între formalism şi naturalism este •condiţionată în special de baza lor comună — concepţia complect greşită reacţionară asupra omului ca animal. In cubism, această concepţie naturalistă grosolană asupra omului domină complect. In suprarealism ea se imbină cu formele abstract-geometrice lipsite de obiect. 1) I. Stalin. Problemele taninisoiiurqi, (pag. 590. Ed. 11 (Ed. P. M. R. peg. .930) 2) „Propaganda şi agitaţia în .rezolut iii le şi documentele Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S..". Culegere,, pag'. 560-561. 1946. ESTETICA MARXIST-LENINISTA ÎMPOTRIVA NATURALISMULUI IN ARTA 237' Prezentarea naturalistă a obiectelor, a fenomenelor, se transformă-peste tot într'o goană formalistă după „noutate", după efecte estetice auditive şi vizuale. Şi dimpotrivă, formalistul care face din căutarea acestor efecte scopul său principal, şi deaceea, în mod conştient, nu ţine seama de conţinutul obiectului reprezentat, ajunge peste tot la naturalismul cel mai-desfrânat. In cuvântarea sa la conferinţa muzicienilor sovietici la Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S., A. A. Jdanov a arătat în mod convingător că scamatoriile formaliste în muzică sunt însoţite de introducerea în muzică a naturalismului grosolan al sunetelor şi zgomotelor nemuzicale, că formalismul străin artei sovietice „realizează înlocuirea muzicii naturale, frumoase, omeneşti, prin muzica falsă, vulgară, adeseori pur şi simplu patologică" Naturalismul îşi descoperă înrudirea sa nu numai cu impresionismul,, dar şi cu cubismul şi suprarealismul. In tablourile pictorului ucrainian Z. Tolcacev, ca „Florile din Auschwitz", „Ocupanţii", „Hristos la Maidanek", nu se poate delimita naturalismul de expresionism şi de simbolism. Prezentând sălbăticiile fasciste pe teritoriul vremelnic ocupat, autorul nu a ştiut să înţeleagă evenimentele în toată plinătatea lor şi apelează la sentimentul fricii animalice, al groazei. Artistul îngrămădeşte amănunte naturaliste groaznice, gustă suferinţele şi moartea provocând spectatorului un sentiment de apăsare. In întregul său, figura omului sovietic este înjosită, iar ocupanţii apar ca o forţă elementară de neînvins, ceeace este denaturarea:. cea mai grosolană a realităţii. Ca rezultat, autorul ajunge, nu în mod întâmplător, la uri simbolism mistic. - Naturalismul şi formalismul, sunt în egală măsură, promotorii ideologiei burgheze. Deaceea desrădăcinarea rămăşiţelor influenţei lor este o parte componentă necesară din lupta neîmpăcată şi hotărîtoare pentru înlăturarea rămăşiţelor capitalismului în conştiinţa oamenilor sovietici, pe care o duc acum Partidul bolşevic şi Statul sovietic. Pentru a crea opere de o înaltă valoare artistică, necesare Partidului şi poporului, artistul sovietic trebue să ştie să vadă viaţa în desvoltarea ei revoluţionară, deoarece fără aceasta artistul nu va înţelege până la sfârşit sensul măreţ şi menirea evenimentelor care au loc sub ochii săi şi poate ti asemănai acelui observator străin a cărui vedere deformată, după cuvintele lui A. M. Gorchi, „se opreşte nu la faptele construcţiei noi, ci la molozul orânduirii vechi în distrugere" 2). 1* Pe arena internaţională se. dă lupta între două sisteme sociale: sistemul socialist şi sistemul capitalist. In această luptă s'a manifestat cu toată claritatea nu numai superioritatea sistemului economiei socialiste asupra celei capitaliste, dar s'a manifestat şi superioritatea culturii socialiste, a artei socialiste asupra „culturii" şî „artei" în putrefacţie a lumii burgheze. i) „Conferinţa muzicienilor sovietici Ia Comidletul Central al Partidului; Comunist (bolşevic) al U.R.S.S.". pag. 136 M. 1948. 2) A. M. Qarchi. Despre literatură, pag. 341. 238 A. I. BUROV Arta sovietică este fecundată de măreţele şi minunatele idei ale comunismului, ea îşi are rădăcinile sale în popor şi îl serveşte cu credinţă şi adevăr; ea se opune obscurantismului şi barbariei imperialiste; ea este plină de un spirii de luptă, revoluţionar, ea este îndreptată spre viitorul minunat al comunismului. Când artistul sovietic ia în mână condeiul, pensula, dalta, pentru a păşi la întruchiparea ideii sale, el trebue să aibă întotdeauna în vedere sensul acelei lupte măreţe la care el ia parte în mod inevitabil prin opera sa viitoare. Fiecare operă cu conţinut de idei profund şi de o înaltă valoare artistică creiată de el, — fie carte, tablou, sculptură sau film — este încă o bătălie câştigată în lupta ideologică împotriva lagărului reacţiunii imperialiste, încă un succes în construcţia marelui edificiu al comunismului. BORIS CARAGEA DESPRE REALISMUL SOCIALIST IN ARTA PLASTICĂ Conferinţa pe ţară a artiştilor plastici s'a desfăşurat în condiţiile luptei pentru construirea socialismului în Republica Populară Română, sub semnul cuceririi şi consolidării puterii economice şi politice a clasei muncitoare, în condiţiile intensificării luptei pentru pace. După al doilea an de economie planificată, oamenii muncii se pregătesc să întâmpine primul nostru plan cincinal cu noui victorii în muncă. In desfăşurarea luptei istorice pentru construirea socialismului, pentru pace, artei îi revin sarcini de cinste neasemuit de frumoase, dar şi de mare răspundere.  face ca oamenii niuncii în lupta şi eforturile lor să simtă zi de zi sprijinul operei de artă, este gândul care trebue să ne călăuzească pe noi toţi, să ne dea avântul de a crea o artă în slujba poporului, o artă care să împlinească cerinţele mereu crescânde ale acestuia, o artă care să fie o armă eficace a luptei pentru socialism, pentru pace. Ori o asemenea artă nu poate fi creată decât pe baza însuşirii metodei de creaţie specifice societăţii socialiste, metoda realismului socialist. Tovarăşul Stalin a definit în mod genial metoda de creaţie a artei sovietice, drept metoda realismului socialist. In definiţia tovarăşului Stalin sunt îmbinate şi rezolvate problemele creaţiei şi inovaţiei. într'un articol recent publicat în revista „Iscusstvo" se spune despre această metodă : „Ca metodă realistă, realismul socialist reprezintă continuarea firească şi desvoltarea celor mai bune tradiţii realiste din trecut şi totodată constitue ceva nou, încă nemai întâlnit în istoria artei mondiale — este un realism socialist, adică o artă care întruchipează ideile socialismului şi oglindeşte lealitatea socialistă". Artistului realist îi este specifică oglindirea realităţii în aspectele ei esenţiale, a timpului său, el îşi ia temele şi eroii din realitatea înconjurătoare, a ţării sale, a epocii sale. Eroii artistului realist sunt oameni vii, ei sunt prezentaţi multilateral în întreg complexul lor de contradicţii. . Artistul realist reflectă în opera sa aspecte şi tipuri reale, conflicte şi contradicţii existente, rezolvându-le în mod veridic, adică aşa cum ele se întâmplă în viaţă. Artistul realist nu se lasă derutat de diversitatea şi multiplicitatea fenomenelor vieţii, el ştie să găsească esenţialul în viaţă, aşa cum spune 240 BORIS CARAGEA Engels în scrisoarea sa către Margarete Harkness „să zugrăvească caractere tipice în situaţii tipice". Fără a zugrăvi în acest fel societatea, Balzac, Velasquez, Daumier, Repin şi în general toţi marii realişti ai trecutului, nu ar fi reuşit să facă din operele lor documentele cele mai grăitoare, asupra societăţii pe care au descris-o. Căci aşa cum spune tot Engels, în scrisoarea citată mai sus „am învăţat din opera lui Balzac, Comedia Umană, mai mult despre condiţiile economice şi sociale din acea vreme, decât dela toţi istoricii, economiştii şi statisticienii luaţi la un loc". Portretele făcute de Velasquez constitue documente care arafâ corupţia şi desfrâul curţii regale a Spaniei; desenele şi gravurile lui Daumier reprezintă o descriere viguroasă şi satirică a mentalităţii şi moravurilor societăţii franceze pela mijlocul sec. XlX-lea; opera lui Repin „Burlacii depe Volga" sau „Profesiunea" aceluiaş pictor reprezintă o oglindă fidelă a mizeriei şi robiei masselor. Trebue să arătăm însă că această tendinţă a artistului realist de a înfăţişa adevărul, venea în acelaş timp în contradicţie cu însăşi poziţia socială, cu concepţiile politice ale artistului. Este cunoscut faptul că atât Balzac cât şi Velasquez erau oameni legaţi de aristocraţie şi de curtea regală. Acest lucru ne dovedeşte şi este important să subliniem, că dacă în procesul de creaţie al artistului realist, oglindirea veridică a vieţii era o necesitate a conştiinţei Iui profesionale, conştiinţa politică fiind adesea în contradicţie cu ea, în procesul de creaţie de azi al artistului realist socialist, care trăeşte şi lucrează într'o societate căreia el îi dă completa sa adeziune morală, aceste contradicţii nu pot exista. Această poziţie, această tendinţă de a zugrăvi adevărul cu sinceritate, o critică îndreptată împotriva societăţii în care trăia, a fost şi poziţia marilor noştri plastici realişti Rosenthal, Aman, Qrigorescu, Andreescu, Georgescu, Luchian şi Băncilă, operele lor prezintă aspecte semnificative din viaţa de mizerie a poporului nostru, aspecte vii ale naturii Patriei noastre — constituind în felul acesta o oglindă a societăţii şi epocii lor şi în acelaş timp un aspru rechizitor al societăţii în care au trăit. Căci ce altceva decât o smulgere a vălului de pe chipul hâd al regimului burghezo-moşieresc, sunt opere ca „Vechilul" de Grigorescu, „Casa de ciurari" a lui Andreescu sau „1907" a lui Băncilă, ".".Culegerea porumbului" a lui Luchian şi multe altele? Peisagiile acestor maeştri ca spre pildă „Drum de ţară" a lui Andreescu, „La marginea satului" de Grigorescu, sunt adevărate poeme închinate frumuseţilor naturii Patriei noastre. In desvoltarea societăţii burgheze se ivesc însă la sfârşitul secolului trecut semnele descompunerii, semnele prevestitoare ale sfârşitului inevitabil al sistemului capitalist. Cuprinsă de spaimă, burghezia care, atâta vreme cât fusese o clasă în ascensiune, nu se temuse să combată vechea orânduire, atunci când apar simptomele agoniei sale, începe să se teamă de adevărul înfăţişat realist în arta noastră. Teoreticienii şi esteticienii burghezi desgroapă misticismul, idealismul. Formalismul devine concepţia dominantă a nouilor curente decadente, ele fiind expresia ideologiei burgheziei imperialiste în artă. Formalismul, concepţia despre artă a burgheziei se bazează teoretic pe tendinţa de rupere a unităţii dintre formă şi conţinut. In felul acesta arta, care trebuie să îndeplinească un rol de cunoaştere a lumii, un rol pe care nu-1 poate avea decât oglindind în chip realist viaţa, pierde această DESPRE REALISMUL SOCIALIST IN ARTA PLASTICA calitate esenţială. Dispreţuind conţinutul, punând în centrul preocupărilor lor, nu bogăţia şi profunzimea conţinutului, ci numai preocuparea de forme şi culoare, nu legătura artei cu viaţa reală, ci dimpotrivă, separarea artei de viaţa reală, formaliştii dau naştere unei arte, care ignorează voit fră-. mântările contemporane ale poporului, dau naştere deci unei arte care este ruptă de popor în însăşi fondul ei. Această artă nu poate servi setei masselor de a cunoaşte adevărul, pentrucă exclude adevărul vieţii dintre preocupările ei. Sub orice aspect s'ar camufla arta burgheză, predicând aşa zisa „libertate absolută a creaţiei", „apolitismul", „arta pentru artă", „arta deasupra claselor", „arta pură", noi ştim să descoperim conţinutul ei de clasă, căci aşa cum ne învaţă dascălii marxism-leninismului, arta, ca o parte a ideologiei, în societatea împărţită pe clase antagoniste, are totdeauna un caracter de clasă. Pe măsură însă ce regimul burghez, se apropie de scadenţa vieţii, pe măsură ce sforţările imperialismului de aşi menţine poziţiile şi de'a domina lumea îmbracă forma urei de rasă, a aţâţării 'la război, a cultivării celor mai barbare mijloace de distrugere, — şi arta promovată de ea, capătă un caracter din ce în ce mai duşmănos faţă de om, faţă de viaţă şi faţă de progresul omenirii, ridicând în slăvi: josnicia, trădarea, imoralitatea, crima, obscurantismul, cu scopul de a îndobitoci massele pentru a le putea exploata mai uşor. Astăzi, aşa zisa artă a burgheziei în descompunere — duşmană a independenţei naţionale şi a suveranităţii popoarelor, este lipsită de cel mai elementar simţ uman, glorificând „modul de viaţă american", aţâţarea la război, isteria atomică şi bacteriologică. împotriva regimului burghez, împotriva imperialismului, a ţarismului s'a ridicat poporul muncitor din Rusia în fruntea căruia se afla' gloriosul Partid Bolşevic, condus de Lenin şi Stalin, înfăptuind Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, rupând frontul imperialismului mondial, instaurând pe a şasea parte a globului puterea proletariatului revoluţionar. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, acest măreţ eveniment istoric, care a adus eliberarea proletariatului rus, şi a ,dus Ia sdrobirea bazei economice şi politice capitaliste din Rusia, la rictoria socialismului, nu putea să nu aibă şi o influenţă hotărîtoare asupra culturii şi artei. Revoluţia din Octombrie şi apoi victoria construirii socialismului în U.R.S.S., a deschis o eră nouă în istoria omenirii, a însemnat o cotitură radicală în desvoltarea culturii, un salt calitativ în domeniul activitlăţii creatoare artistice. Revoluţia din Octombrie a însemnat şi începutul unei grandioase revoluţii culturale fără de care, aşa cum ne învaţă Lenin, este impo- . sibilă construirea socialismului. Prin revoluţie şi prin victoria construirii socialismului, lozinca: .cultura trebue să devină un bun al poporului" s'a transformat dintr'un tel, în realitate. Drumul de până astăzi al literaturii şi artei sovietice este drumul identificării creaţiei artistice, cu aspiraţiile,' năzuinţele, lupta şi munca poporului. Genialii dascăli ai omenirii muncitoare — Marx-Engels-Lenin-Stalin — au făurit principiul motor al spiritului de partid în artă şi literatură. Călăuzită de această învăţătură s'a născut şi s'a desvoltat acea artă, care după cum arăta Lenin, referindu-se la literatură „opune literaturii făţarnic 16 242 BORIS CARAGEA libere, în realitate legată de burghezie, o literatură într'adevăr liberă, legată în mod deschis de proletariat". La baza creaţiei artiştilor sovietici stă realismul socialist. Dacă germenii acestei metode calitativ superioară celei realiste din trecut, s'au născut în focul bătăliilor revoluţionare de dinaintea lui Octombrie 1917, după cum o dovedeşte creaţia lui G-orchi — abia după Revoluţie, când întreaga structură economică şi socială a Rusiei se transformă din rădăcini — ea devine metoda unică de creaţie a artiştilor sovietici, metodă hotărîtoare în activitatea lor creatoare. Tradiţiile realiste care fuseseră părăsite şi negate de burghezia în des compunere, sunt preluate şi apărate de către proletariat, care le pune' la temelia nouei sale culturi. Clasa muncitoare este adevăratul moştenitor al marilor clasici realişti din trecut*. El preia în mod critic tezaurul culturii din trecut. Aceasta constitue una dintre trăsăturile culturii proletariatului, trăsătură care demonstrează că arta şi cultura socialistă nu este un fenomen rupt de istoria societăţii, un fenomen izolat, ci este cea mai înaltă creangă de până azi, legată de trecutul revoluţionar, dar deschizătoare de perspective noui, ce se pot realiza numai în societatea socialistă. Dacă privim mai deaproape creaţia marilor maeştri realişti ruşi din secolul al XIX-lea, ca: Briulov, Crâmscoi, Repin şi Suricov, vorri vedea că aceşti artişti influenţaţi de ideile marilor critici realişti : Belinschi, Cernî-şevschi, Dobroliubov, au înţeles să se apropie de poporul rus, de suferinţele sale, de lupta sa, animaţi de un profund democratism şi de o fierbinte dragoste de Patrie. Opere ca: „Zaporojeni" a lui Repin, ca „Boeroaica Mo-rozova" a lui Suricov, ca „Peisagiile" lui Sişkin şi Levitan, cuprind zugrăvirea realistă a poporului rus şi a peisajului ţării lui. Ele sunt lucrate cu un înalt meşteşug realist, care dovedeşte că realitatea nu poate fi redată decât prin stăpânirea deplină a ştiinţei desenului şi culorilor, a măestriei artistice. Dar cu toata dragostea artiştilor realişti ruşi faţă de poporul subjugat, ei nu au putut să înţeleagă şi să redea în mod just adevăratul loc al mas-selor în procesul istoric. Acest lucru se datoreşte faptului că neputând să se situeze pe poziţiile clasei muncitoare, pe poziţiile ştiinţifice ale materialismului dialectic şi istoric, ei nu puteau să-şi dea seama de faptul că societatea burgheză este sortită pieirii şi că groparul ei este clasa muncitoare. De aceea realismul secolului XIX-lea, ca orice realism din trecut, este un realism limitat, fără perspectivele societăţii socialiste, care descătuşează pe om de orice exploatare. Odată cu înfăptuirea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie a fost posibilă lărgirea orizontului realiştilor, o viziune ştiinţifică asupra lumii şi vieţii. Perspectivele clare ale viitorului socialist, deschise în mod genial de clasicii marxism-leninismului, arată scriitorilor şi artiştilor, că nu este suficient să critici realitatea burhgeză, ci trebue să lupţi pentru schimbarea ei. întreaga desvoltare a culturii sovietiice, a artei sovietice, ne arată că artiştii şi scriitorii, educaţi de partidul lui Lenin şi Stalin în spiritul patriotismului şi ideilor socialismului ştiinţific, devin o pârghie importantă, care contribue la mersul înainte al societăţii. In discursul său, ţinut la primul congres al scriitorilor, A. A. Jdanov a spus : DESPRE REALISMUL SOCIALIST IN ARTA PLASTICA 243 „A fi inginer al sufletelor omeneşti — aceasta înseamnă să trăeşti cu ambele picioare pe pământul vieţii reale. Iar aceasta la rândul său înseamnă, îndepărtare de romantismul de tip vechi, de romantismul care a înfăţişat o viaţă inexistentă şi eroi inexistenţi, îndepărtându-1 pe cititor dela contradicţiile şi jugul vieţii, într'o lume irealizabilă, într'o lume a utopiştilor. Literatura noastră care stă cu ambele picioare pe o puternică bază materială, nu poate fi străină de romantism, dar de romantismul de tip nou, romantismul revoluţionar. Noi spunem că realismul socialist este principala metodă a literaturii artistice sovietice şi a criticii literare, iar aceasta presupune că romantismul revoluţionar trebue să intre în creaţia literară, ca o parte integrantă, deoarece toată viaţa Partidului nostru, toată viaţa clasei muncitoare şi lupta sa constau în îmbinarea celei mai aspre, celei mai conştiente munci practice cu cel mai mare eroism şi cele mai grandioase perspective". Care sunt aşa dar acele aspecte pe care le descrie arta realismului socialist ? Ele sunt însăşi desvoitarea socialistă a vieţii. Răspunzând unor scriitori care întrebau cum să scrie, tov. Stalin a spus : „Scrieţi adevărul" şi în continuare a adăugat: „Dacă scriitorul va oglindi în mod cinstit adevărul vieţii, el va ajunge neapărat la marxism", (citat de scriitorul Panferov). - Ori, acest adevăr este realitatea vieţii socialiste. Deci artistul care. foloseşte metoda realismului socialist trebue să descopere în viaţă tot ce este nou şi reprezintă elementele înaintate ale societăţii, care slujesc progresului societăţii, mersului ei înainte Acest lucru se vede. în minunatele opere ale creatorilor sovietici, larg cunoscute şi iubite de popor, lucrări ca „Jurământul", „Basorelieful" de Vucetici, reprezentând momentul solemn şi dramatic al jurământului făcut de tovarăşul Stalin în numele întregii omeniri muncitoare la moartea lui Lenin, ca tabloul „Dimineaţa Patriei noastre" a lui Surpin în care chipul iubit al celui ce conduce spre comunism poporul sovietic se profilează calm şi măreţ pe fundul peisajului întins şi animat de munca creatoare a masselor, ca „Grâul" de Iablonskaia, pânză scăldată în lumina aurie a verii, întruchipând bucuria şi belşugul muncii colhoznice, ca portretul de stahanovist al pictorului Gorelov, imagine pătrunzătoare şi hotărîtă a eroului muncii socialiste. Asemenea opere reprezintă o frescă bogată a vieţii eroice a popoarelor sovietice. Ele sunt un minunat educator şi mobilizator al masselor. Forţa imensă mobilizatoare a artei realismului socialist constă în aceea că ea este clădită pe temelia patriotismului şi internaţionalismului proletar. Să nu uităm cuvintele lui A. A Jdanov: „Internaţionalismul în artă nu se naşte pe baza micşorării şi a sărăcirii artei naţionale. Dimpotrivă, internaţionalismul se naşte acolo unde, înfloreşte arta naţională. A uita acest adevăr înseamnă a pierde specificul său, înseamnă a deveni un cosmopolit fără Patrie". Aceste curente ne învaţă că realismul socialist este astăzi — în condiţiile uneltirilor imperialiştilor cosmopoliţi ce vor să distrugă suveranitatea şi cultura naţională a poporului, — singura cale care asigură dreptul la existenţa şi înflorirea culturii naţionale. Cea mai minunată formulare a căilor pe care se desvoltă cultura şi arta societăţii socialiste a dat-o I. V. Stalin :. 244 BORIS CARAGEA „Noi făurim o cultură proletară. Este perfect adevărat. Dar tot atât de adevărat e că, socialistă prin conţinutul ei, cultura proletară capătă la diferitele popoare antrenate m construirea socialismului, diferite forme şi diferite moduri de exprimare, în funcţie de deosebirile de limbă, de felul de trai, etc. Proletară prin conţinutul ei, naţională prin formă — iată cultura universală pe care merge socialismul". Metoda realismului socialist rezolvă deplin problema de bază a artei, aceea a legăturii şi raportului dintre conţinut şi formă. Metoda realismului socialist se bazează pe oglindirea veridică, concret istorică a realităţii socialiste în procesul revoluţionar al desvoltării ei Artistul înarmat cu această metodă îşi pune ca problemă de bază în procesul său de creaţie realizarea unităţii depline dintre conţinut şi formă, înţelegem prin conţinutul unei opere de artă acel material obectiv de viaţă pe care artistul îl găseşte în lumea înconjurătoare — în fabrici, pe ogoare, în institutele de cultură, în natură şi pe care el îl interpretează de pe poziţiile avansate ale clasei muncitoare. Iar prin formă noi înţelegem" acele imagini artistice, care isbutesc prin realismul cu care sunt construite să comunice privitorului, printr'o mare măestrie artistică, tocmai ce voia artistul să exprime. De realizarea acestei unităţi depline dintre conţinut şi formă bazată, pe măestria artistică depinde valoarea unei opere de artă. Marile creaţii ale artei sovietice trăesc tocmai prin aceea că artiştii au ştiut să îmbrace bogăţia de idei a conţinutului într'o formă nouă corespunzătoare, clară şi exprimată prin mijloace tehnice atât de avansate, atât de maestre, încât privitorul să fie pătruns de adevărul celor zugrăvite de artist. Pentru a putea însă oglindi un conţinut nou în opera de artă, artistul tiebue în primul rând să cunoască bine realitatea nouă. Realitatea este principala sursă de inspiraţie a artistului realist. In realitate se află toate acele elemente noui pe care 'artistul trebue să ştie să le descopere, astfel ca opera sa să nu fie convenţională, stearpă, ci vie, originală, convingătoare. In arta nouă a realismului socialist conflictul există nu între conţinut şi formă în general, ci între forme vechi şi conţinutul nou care caută o formă nouă şi aspiră spre ea. Aspectele complect noui ale realităţii socialiste, eroii muncii socialiste, viaţa îmbelşugată a colhoznicilor, puterea de creaţie a omului de ştiinţă, spiritul de sacrificiu al oamenilor sovietici în timpul marelui război pentru apărarea Patriei, construcţiile gigantice prevestitoare ale comunismului, sunt teme care nu pot fi exprimate convingător decât prin imagini artistice, vii,-realiste, concrete. Caracterul specific al imaginei artistice care reuşeşte să exprime generalul prin particular — cere artistului să înţeleagă în ce constau trăsăturile tipice ale societăţii socialiste, pentruca în contact strâns cu viaţa să ştie a descoperi în ea acei oameni, .acele situaţii, care numai ele pot deveni adevărate întruchipări ale adevărului vieţii. Artiştii sovietici au înţeles în adâncime această lege a -artei realiste. De aceea operele lor sunt profund convingătoare. In îndeplinirea sarcinei măreţe pe care o au artiştii realist-socialişti de a oglindi realitatea, principiul călăuzitor este cel al spiritului de partid. Aşa cum a arătat Lenin încă acum 45 ani : „pentru proletariatul socialist, problema literară nu poate fi un instrument în folosul unor persoane DESPRE REALISMUL SOCIALIST IN ARTA PLASTICA 245 sau al unor grupuri — ea nu poate fi în general o chestiune individuala, independents de cauza generală a proletariatului. Chestiunea literară trebue să devină o parte integrantă a cauzei generale a proletariatului". Acest lucru înseamnă că în procesul de creaţie, artistul care-şi pune ca sarcină să zugrăvească realitatea, trebue să fie pătruns de răspunderea formală pe care o are faţă de colectivitate, trebue să înţeleagă că opera creată de el şi destinată masselor trebue să servească interesele colectivităţii. Acest lucru nu se poate realiza decât dacă artistul se apropie cu dragoste de realitate, lucrând deschis şi cu pasiune partea noului. Una dintre sarcinile principale în această problemă este zugrăvirea eroilor pozitivi, adică a acelor oameni ai societăţii socialiste, care stau în Fruntea masselor şi reprezintă pentru ele o pildă de muncă plină de abnegaţie şi încredere în viitor, pusă în slujba cauzei clasei muncitoare. Portretele eroilor marelui război pentru apărarea Patriei, portretele eroilor muncii socialiste, portretele conducătorilor Statului Sovietic şi mai presus de toate zugrăvirea chipului tovarăşului Stalin, care reprezintă simbolul Patriei socialiste şi al tuturor popoarelor, au fost realizate de creatorii sovietici în imagini pline de căldură, simplitate, măreţie şi profunzime. Adâncul conţinut de idei al artei socialiste îşi găseşte expresia în imagini concretizate printr'o înaltă măesl'rie artistică care se bazează pe cunoaşterea tuturor legilor desenului, a perfecţiunii, a armoniei coloristice. Desenul, care la artiştii plastici' ajunge la o măestrie înaltă, unită cu o simplitate şi claritate excepţională, este baza redării vieţii în imagini £; i ti slice. Această lecţie a maeştrilor trecutului — care a fost călcată cu dispreţ în picioare de exponenţii formalismului, — a fost preluată şi pusă ca o piatră de temelie a creaţiei plastice sovietice. Atitudinea nihilistă faţă de orice tehnică profesională, faţă de finisajul operei de artă, răspândită larg printre artiştii plastici în primul pătrar al veacului nostru a fost combătută cu străşnicie de către artiştii sovietici care au preluat dela marii clasici ai realismului şi puterea de ,a duce până la capăt o lucrare. Arta realismului socialist consideră că finisajul operei de artă este una dintre caracteristicile care stau la baza noului şi măreţului stil, desăvârşit în toate formele sale, stilul realismului socialist. Eliberată la 23 August 1944 de către glorioasele Armate Sovietice şi de lupta Partidului Comunist din România, ţara noastră a păşit sub conducerea Partidului Muncitoresc Român la construirea socialismului. In ţara noastră are loc în prezent o grandioasă revoluţie culturală, în cadrul căreia artelor plastice le revine un rol important. Partidul clasei muncitoare, îndrumând activitatea oamenilor de artă şi cultură din ţara noastră, luptă pentru ca ei să înţeleagă sarcinile mari care ne stau în faţă, pentru a pune întreaga lor capacitate creatoare în slujba poporului. Tot aşa, precum opera de construire a socialismului în domeniul economic este călăuzită la noi de experienţa vastă a Uniunii Sovietice, şi făurirea artei noastre noui foloseşte din plin pildele şi principiile verificate prin practica de decenii a plasticei sovietice. Străduindu-se să pătrundă arta sovietică, artiştii plastici din ţara noastră duc în prezent bătălia pentru însuşirea metodei realismului socialist. In această mare bătălie, noi am înregistrat în ultimii doi ani succese serioase. In deosebi Expoziţia de Artă R.P.R. la Moscova din iarna trecută, 246 BORIS CARAGEA şi Expoziţia Anuală de Stat din primăvară au cuprins realizări care ne dau dreptul să privim cu încredere viitorul, să ne pregătim cu hotărîre pentru realizarea sarcinilor pe care el ni le pune în faţă. Revista sovietică „Iscusstvo" (Arta) sub iscălitura criticului A. Tihomirov, sublinia că în arta Republicii Populare Române capătă expresie toate acele' trăsături, care sunt caracteristice unei naţiuni socialiste, că în arta nouei Românii, privitorul sovietic a văzuţi primii paşi ai artei de tip socialist, care caută să servească interesele poporului. Şi într'adevăr, atât în lucrările expuse la Moscova, cât şi în cele dela Expoziţia Anuală de Stat, se puteau discerne anumite trăsături generale care vorbesc de o artă ce păşeşte pe drumul realismului socialist. Tematica lucrărilor a devenit mai bogată, mai variată ca în trecut, ea îmbrăţişează aspectele multiple ale vieţii ce se făureşte azi în ţara noastră, ea cuprinde mai adânc şi mai din plin problemele cele mai de seamă ce stau azi în faţa poporului muncitor din ţara noastră. Scene de muncă, portrete ale fruntaş'ilor în producţie, activitatea ilegală a comuniştilor în timpul regimului burghezo-moşieresc, scene din trecutul de luptă al poporului pentru o viaţă mai bună, aspecte noui din viaţa tineretului, aspecte din procesul transformării socialiste a agriculturii, constitue temele principale ale creaţiei noastre. Neîncetata creştere a nivelului ideologic al artiştilor noştri, maturizarea politică pe care le-a adus-o participarea efectivă la viaţa colectivităţii şi isvorul de învăţăminte constituit de expoziţia dela Moscova, se vădesc şi în felul în care temele sunt concepute şi realizate. Oglindirea vieţii poporului muncitor din ţara noastră, a trecutului lui de lupte, întrezărirea viitorului socialist, se reflectă din ce în ce mai just, mai revoluţionar gândit şi deci mai convingător redat în lucrările prezentate. Artiştii sesisează, înarmaţi cu o mai adâncă înţelegere a legilor de desvol-tare a societăţii, cu un mai ascuţit spirit de partid, ceeace este nou şi de seamă, ceeace este esenţial în momentul reprezentat. Apropierea de viaţă, de realitate, ce se degajă în linie generală din lucrările expuse este datorită contopirii din ce în ce mai adânci dintre acest conţinut nou socialist şi chipul — mereu mai conform cu adevărul, mai realist — în care acest conţinut este zugrăvit. Situarea pe un nou drum poate fi foarte bine exemplificată de o lucrare ca cea a lui Barabaş Ştefan, care a reţinut atenţia şi, a câştigat aprecierea masselor de vizitatori ai Expoziţiei Anuale de Stat. Valoarea artistică şi umană a lucrării constă tocmai în faptul că pictorul a isbutit să ridice un aspect particular al vieţii la aspectul lui general, respectând realitatea şi amănuntele sale esenţiale, căutând să pătrundă în sufletul personagiilor sale cu delicateţe şi putere de surprindere a nuanţelor. Atitudinea aceasta de dragoste faţă de viaţa nouă ce se desvoltă în ţara noastră este aspectul sub care se manifestă. în lucrare spiritul de partid al autorului. Tot o reuşită remarcabilă în ultima expoziţie este lucrarea tânărului Kraus Tiberiu, înfăţişând pe activistul de partid dela ţară, într'o şedinţă. Cu simplitate şi căldură, cu o mare emoţie concentrată, a scos în evidenţă pictorul, trăsăturile comunistului — una din temele de căpetenie ale plasticii noastre, una din temele cele mai complexe. Nimic retoric, nimic făcut în gestul, în expresia vorbitorului, doar impresia unei forţe calme, echilibrate,- DESPRE REALISMUL SOCIALIST IN ARTA PLASTICĂ 247 impresia unei dârzenii revoluţionare, încălzită de o mare omenie — imaginea în care privitorii recunosc trăsăturile caracteristice ale comunistului. At'acarea unei teme importante, cum este: „Semnarea actului de constituire a gospodăriei colective" într'un tablou de mari dimensiuni, cu multe personagii şi sugerarea atmosferei sărbătoreşti, au făcut ca lucrarea lui Gavril Miklossy să fie printre cele care deasemeni constitue o realizare semnificativă — aşa cum o certă îndreptare spre realism arat'ă portretele Adinei Paula Moscu, Corina Lecca, Gh. Lazăr, care aduc chipuri de. evidenţiaţi în muncă. In faţa privitorului stau oameni noui, condiţii sociale noui, el îşi dă seama că aceşti oameni privesc munca cu alţi ochi, că ei văd în ea o chestiune de mândrie şi onoare. Pe drumul realismului merg în mod hotărît tinerele noastre cadre artistice, merg deasemeni şi unii din cei mai buni artişti maturi. Cu bucurie a salutat opinia publică şi critica de artă, lucrările lui Iser, a cărui măestrie suntem încredinţaţi că va fi pusă tot mai mult în slujba unei arte realiste, combatante — deasemenea Baraski, dovedeşte cu busturile sale „Gorchi" şi „Djambul Djabaev", că este un mare maestru şi că efortul de a folosi metoda realismului socialist scoate la iveală din plin marile sale posibilităţi artistice. In sculptură, îndreptarea spre realism a dus deasemeni la crearea unor lucrări pline de vigoare, de avânt. O asemenea operă a creat — printre alţii — şi Lelia Zuaf. Tânăra sculp-toriţă a realizat o emoţionantă imagine a unui grup de ţărani răsculaţi, intitulată „1907". Elanul revoluţionar, suferinţa şi ura care i-a ridicat pe ţărani a fost redată de artistă în grupul celor trei figuri, care par sudate una într'alta, cu o mare putere expresivă, cu o justă înţelegere a momentului. Alte lucrări care indică un drum sănătos sunf cele ale sculptoriţei Zoe Băicoianu cu grupul său „1917", a lui Schulman Maximilian, a lui Mihail Onofrei şi alţii. Un bust reprezentativ pe drumul desvoltării realismului socialist în arta noastră este cel al textilistei fruntaşe „Măria Cincă" de Dorio Lazăr. Artiştii sculptori ca şi pictori au progresat simţitor în ultimul an şi unii şi alţii au pătruns mai adânc în miezul temelor şi şi-au însuşit mai temeinic meşteşugul artistic, au învăţat să dea conţinutului uman un relief mai puternic. Succesele reale pe drumul realismului socialist înregistrate de arta noastră plastică se datoresc îndrumării şi sprijinului permanent dat de Partid, care ne-a ajutat părinteşte, ne-a deschis ochii, ne-a dat posibilitatea să ne adăpăm la isvorul învăţăturii marxist-leniniste, să cunoaştem legile ştiinţi-iice. de desvoltare a societăţii. Acest sprijin al Partidului a avut, atât caracterul unei restructurări ideologice, a unei educaţii făcute intelectualilor, cât şi acela de sprijin şi ajutor direct şi material, multilateral, acordat artiştilor. Dar munca de educare a intelectualilor const'itue o sarcină deosebit de importantă pentru Partidul nostru căci, precum arată tov. I. Chişinevschi în articolul „Munca educativă în rândul intelectualilor" publicat în „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară" : „Deosebit1 de ascuţită a fost lupta pentru înfrângerea şi isgonirea duşmanului de clasă din domeniul artei şi literaturii. Pe măsură ce poziţiile politice, economice, ale clasei muncitoare se întăreau, acest sector de- BORIS CARAGEA -wi." -"sl2. 'tct.in: na- ? al unei arte pairunse de spiril cle partid" lralt Gheorehiu-Dei-• inflnpnt«in ----- ru,6""c' cau a?a cum spune toni ««tl^^^U. "•""■'I" v™ de „este două ^JnuT^Z^T 3 d°miral dintre Zr^lrf^'Sr!,"1 " "V"" """" * pUk™= """" africă cimoastel V ™ a,e 'mpresionismului. Numai printr'o ^^^^^ cl,tC^anefrco:Ce0braZUlUi MU * P- f" ^ sa^S toestecuordfTif 66 mcomPletă Perucă autorul e mul-pe care vrea s'ot;fmeat,Ca ^ P"° SUf,clenti Pent™ * ^ra ideia trebue SpleSă'^6-5" Ca * via^ generalizarea, tipizarea, sa pornească dela o imagine concretă, luată din viată de contul 1 î HPUSde 'Ui Repi" Care afi<™ 'c« oricât de plin conţinui ar f, tabloul, daca acesta este slab din punctul de vedere al DESPRE REALISMUL SOCIALIST IN ARTA PLASTICA 249 execuţiei, este puţin probabil că va trezi interesul pentru ideia minunată care 1-a călăuzit. Trebue să învăţăm aşa dar meşteşugul nostru artistic ir cele mai fine detalii, trebue să ne desvăţăm să credem că o operă de artă are valoare doar dacă se află în acel prim stadiu al „emoţiei", al unei „impresii" caie dovedeşte sensibilitatea artistului. Să ne desvăţăm de această înclinare, care ia forme periculoase chiar la unii din artiştii noştri tineri şi bine înzestraţi, dar la care se resimte influenţa concepţiilor şcolilor decadente din Apus. Să mergem în adâncime cu realizarea artistică, să nu lăsăm lucrările in acel stadiu de nefinisare, de improvizaţie în care unii artişti persistă încă să vadă semntd unei aşa zise calităţi artisîice. Să ne fie limpede că numai o mânuire sigură a meşteşugului ne poate da posibilitatea să înfăţişăm realitatea în desvoltarea ei, ne poate duce deci la crearea unor opere cari să-şi exercite influenţa asupra masselor populare. Recunoscând faptul că lipsurile desenului şi insuficienta stăpânire a formei sunt urmările îndelungatei influenţe a artei formaliste — trebue să trecem cu hotărîre la eliminarea acestor lipsuri. Modele de studiu ne oferă cu prisosinţă marea artă realistă rusă, propria noastră artă realistă din secolul al XiX-lea şi în primul rând arta realist-socialistă din U.R.S.S. Minunatele opere ale realiştilor critici ruşi, pătrunse de dragoste pentru oameni, de dorinţa de a le îmbunătăţi soarta, opere de un înalt conţinut de idei, de o mare măestrie artistică — operele unor artişti ca Repin, Suricov, Perov, Crâmscoi, Vasnetov, Briulov, Levitan şi alţii ne stau azi în faţă ca bogate surse de învăţătură, ascunse în trecut ochilor noştri în chip sistematic, ele ne devin azi din ce în ce mai cunoscute, mai apropiate, prin intermediul presei, expoziţiilor sau prin contactul direct cu ele — aşa cum a avut prilejul să Ie cunoască grupul de artişti plastici, ce au vizitat în iarna trecut'ă Moscova şi Leningradul — şi printre care am avut fericirea să mă număr. Experienţa artei sovietice dovedeşte în mod deosebit de convingător cât de uriaşă este importanţa pe care tradiţia realistă-progresistă a artei naţionale o are pentru construirea artei noui a realismului socialist. Pe temeliile şcolii realiste ruse, pornind dela moştenirea tradiţiei clasice a şcolii naţionale — pe care istoricii şi criticii de artă cosmopoliţi, decadenţi şi formalişti de toate nuanţele, încercau s'o defăimeze, folosind experienţa şi forţele reprezentanţilor generaţiei vechi a realiştilor ruşi „avangarda artei sovietice din anii 19-20" — Academia de Artă a trasat primele jaloane pe drumul realismului socialist, a prilejuit artei plastice sovietice succese de importanţă naţională, continuând pe o bază nouă şi mai înaltă tradiţia realistă, progresistă a peredvijnicilor, a artiştilor ambulanţi, grup din care făcea parte şi Repin. Această moştenirte artistică, spune criticul sovietic Tihomirov în studiul mai înainte citat din revista „Iscusstvo" (Arta) are şi astăzi o influenţă vie, creatoare asupra desvoltării artei sovietice, arta realismului socialist. Expoziţia artei române din Moscova dovedeşte că şi în România a existat o moştenire realistă progresistă. Această moştenire, acest tezaur nepreţuit al artei noastre realiste din trecut, noi trebue să-1 studiem, să-1 aprofundam, să ni-1 însuşim în tot ce are el mai bun, mai înalt — în tot ce ne poate ajuta în creşterea noastră de cetăţeni, de oameni, de artişti. 250 BORIS CARAGEA A iubi şi a aprofunda cele mai bune creaţii ale artiştilor noştri realişti din trecut, ne va duce şi la a îndepărta mai hotărît, mai clarvăzător , urn-biele străine" — acele umbre cari vin din educaţia noastră, din mediul şi societatea în care ne-am format; acele umbre care ne dau târcoale încă si ne şoptesc că doar ce s'a făcut în Occident e frumos şi e de valoare Arta noastră poate şi trebue să ne fie un moliv de mândrie naţională -- avem dreptul să ne mândrim cu operele unor artişti ca: Negulici R0 senthal, Satmari, Henţia, Aman, Lecca, Tătărescu, Grigorescu, Andreescu Georgescu, Paciurea, Luchian, Băncilă. ' Preţios isvor de inspiraţie şi învăţătură, pentru noi cea mai mă rea a pilda ce ne poate îndruma pe calea realismului socialist, este înainte d» toate arta sovietică, arta realismului socialist, arta pusă în slujba celor mai luminoase şi înaintate idealuri, arta închinată omului, fericirii lui. Prin munca noastră neostenită de cetăţeni, de participanţi activi la construirea societăţii socialiste în ţara noastră, prin lupta noastră consecventa împotriva rămăşiţelor vechiului în propriile noastre concepţii prin strădania noastră creatoare, însuşind metoda verificată a realismului socialist sa dam lupta pentru făurirea unei arte de mare valoare, adânc legată de minunata mpta a poporului nostru pentru făurirea socialismului în Patria noastră. Sa dam lupta pentru crearea acelor opere cari prin conţinutul si lorma lor, prin rolul pe care-1 vor juca, să poată fi considerate, cum aşa de frumos a spus tov. Malenkov cu prilejul celei de a 32-a aniversări a Revoluţiei din Octombrie, „legate de popor prin legături de sânge". O asemenea arta trebue să făurim şi noi: o artă care luptă pentru viaţă pentru pace,_ pentru omul nou, o artă care serveşte poporul,'care slujeşte ideile năzuinţele şt visele lui cele mai luminoase. TEORIE $1 CRITICĂ GAL1NA MAIEVSCHI Prol. univ. ia Fac. de Filologie a Universităţii „C. 1. Parhon" Bucureşti LEW NICOLAEVICI TOLSTOI Anul acesta, la 7 (20) Noemhrie, s'au împlinit 40 de ani dela moartea ilui Lev Nicolaevici Tolstoi. Această diată este un prilej de sărbătorire a aceluia oare, prin critica violentă, prim vigurosul protest împotriva absolutismului ţarist, prin demascarea necruţătoare a racilelor şi contradicţiilor societăţii timpului său, a adus o contribuţie însemnată la pregătirea primei revoluţii ruse. Meritele lui Tolstoi ca artist sunt recunoscute de lumea întreagă. Operele lui constituie un aport uriaş la fondul de aur al literaturii universale. Lenin vorbeşte despre Tolstoi ca despre un „artist genial" care a dat „literaturii universale creaţii de mâna întâia" şi a cărui operă oonstitue „un pas înainte in desvoltarea artistică a întregii omeniri". Dar cel mai mare merit al lui To'lstoi constă în aceea că, pentru prima dată in literatura universală, el a dat tablouri grandioase, în care viaţa oamenilor aparţinând diverselor clase sociale, este redată pe fondul evenimentelor istorice, oare au determinat atitudinea acestor oameni faţă de realitate. Tocmai acest fapt d-a subliniat V. I. Lenin, atunci când a caracterizat opera lui Tolstoi oa „o oglindă a revoluţiei ruse". Epoca în oare a scris Tolstoi, a fost în Rusia una dintre cele mai bogate în căutări .şi frământări ideologice, având la bază profunde sguiduiri sociale. Genialitatea lui Tolstoi constă în aceea că el a ştiut să reflecteze în operele sale frământarea oamenilor, atitudinile lor diverse faţă de evenimente, căutările lor pentru a-şî făuri o viaţă mai bună. Lenin scria : „In doctrina lui Tolstoi s'a -reflectat imensa mare populară care, cu toate defectele şi cu toate calităţile sale, a fost agitată până in adâncuri". Şi mai departe : „Importanţa sa mondială ca artist, renumele său mondial ca gânditor şi propovăduitor, şi una şi cealaltă reflectă, în felul lor, importanţa universală a revoluţiei ruse". Din cuvintele lui Lenin reiese clar că importanţa mondială a lui Tolstoi nu este determinată numai de genialitatea sa ca artist, cum o susţineau criticii burghezi, ci şi de violenta critică pe care Tolstoi o face societăţii vremii sale; burgheziei nu-i convenea să recunoască această critică, tocmai „pentrucă fiecare afirmaţie din critica tolstoiană este o palmă aplicată liberalismului burghez, pentrucă însuşi felul neînfricat, deschis, necruţător de aspru, în care Tolstoi pune problemele cele mai dureroase, cele mai afurisite ale timpului nostru, loveşte în 'frazele-şablon, în subterfugiile banale, în min- 252 GALINA MAIEVSCHI ciunile „civilizate" prin oare presa noastră liberală şi liberal-narodnică se eschivează dela răspuns". Această epocă premergătoare revoluţiei, îmbogăţeşte prin conţinutul său tumultuos creaţia lui Tolstoi şi pune in opera lui pecetea importanţei mondiale pe care a avut-o însăşi revoluţia rusă. Pe de altă parte, Toistoi, prin forţa realismului său, a ştiut să facă cunoscute lumii (întregi aceste contradicţii sociale atât de stridente în epocă şi prin .aceasta a .ajutat la trezirea conştiinţei de clasă a masselor populare, deci a adus o contribuţie la pregătirea revoluţiei. Roma in RoUand spunea : „Zilele când am cunoscut .operele tui Toistoi, nu se vor şterge niciodată din memoria mea. Aceasta a fost in 1886. După câţiva ani de lentă vegetare, minunatele flori ale artei ruse au apărut în literatura franceză... în faţa ochilor noştri s'a deschis creaţia unei vieţi mari în care s'a oglindit un întreg popor, chiar o întreagă lume... Niciodată un astfel de glas n'a fost auzit în Europa", „Un astfel de glas n'a fost auzit" deoarece niciodată, niciun popor nu s'a găsit în preajma unor tmainsforimări sociale atât de adânci ca poporul rus. Toate acestea explică de ce moartea marelui - scriitor rus a provocat atâtea demonstraţii în rândurile muncitorilor şi aje intelectualităţii progresiste, demonstraţii pe oare Lenta ]e-a apreciat ca „începutul unei cotituri" in mişcarea revoluţionară din Rusia. Aceasta explică, în acelaşi timp, de ce diversele clase, diversele partide, diversele organe de presă, au căutat „să profite de numele lui popular, ca să înmulţească capitolul lor politic, ca să joace rolul de conducător al opoziţiei naţionale generale", cum spunea Lenta despre aceşti oportunişti ai elicei reacţionare. Aceştia au căutat să cânte în unison cu durerea populară .generală, încărcând să şteargă din amintirea poporului rus cât de mult fusese ponegrit Toistoi în gazetele lor mârşave. Lenta scria • „...Ele varsă lacrimi de crocodil, căutând să ne. încredinţeze de respectul pe care-1 poartă „marelui scriitor" dar apără în acelaşi timp „preasfântul" Sinod". Dar, adaugă Lenim, „preasfântul" Sinod t-a excomunicat pe Toistoi". Guvernul ţarist nu 1-a arestat, n'a aplicai represalii lui Toistoi, numai pentrucă autoritatea tui era prea mare, pentrucă o asemenea acţiune ar fi provocat un scandal mondial grandios. Demascând atitudinea oportunistă a clicii reacţionare, Lenin a arătat că numai clasa muncitoare are dreptul să vorbească despre Toistoi în numele poporului întreg, căci Toistoi, inspirân-du-se din viaţa poporului rus, a scris pentru popor şi a apărat cauza lui. In perioada când seria Toistoi, marile masse erau ţinute în întuneric de regimul autocrat şi de aceea n'aveau posibilitatea să cunoască „minunatele flori ale culturii ruse". Lenta a prevăzut că operele iui Toistoi vor fi totdeauna preţuite şi cetite de masse, „când acestea îşi vor avea condiţii omeneşti de trai, răsturnănd jugul moşierilor şi al capitaliştilor". Şi în adevăr, niciodată operele lui Lev Tolstoi n'au avut o răspândire mai mare şi nu s'au bucurat de atâta dragoste din partea cetit oriilor, oa acum, în Uniunea Sovietică. Viaţa şi activitatea literară a tui Lev Niootaeviei Toistoi reprezintă un fenomen cu totul deosebit. El şi-a început activitatea literară în 1852 şi a continuat-o până ia sfârşitul vieţii sade în 1910.. Timp de aproape 60 de ani, cetitorii s'au obişnuit să aştepte cu nerăbdare apariţia măriilor lui opere, căutând să găsească în ele soluţii pentru rezolvarea problemelor acute ce-i frământau, deoarece Toistoi, chiar dela apariţia primei sale opere, s'a definit ca um mare realist, ou un talent cu totul deosebit. LEW NICOLAEVICI TOLSTOI 253 ' „Epoca, căreia li aparţine L. Tolstoi si care s'a ■ oglindit extrem de plastic atât în operele sale artistice geniale, căi şi în doctrina sa, este epoca dintre 1861 şi 1905". Este epoca în oare capital isniuil a intrat într'un nou ritm de desvoltare, în urma războiului Grimeii, când a ieşit la iveală putreziciunea întregii orânduiri feudale ruse. Massele răsculate înspăimântă autocraţia rusă şi o silesc să întreprindă reforme „de sus în jos", ca ele să mu vină „de jos in sus", — după cuvintele lui Lenin. Evenimentul central aii epocii în oare a creat Tolstoi, a fost reforme agrară din 1861 prin oare este abolită iobăgia. Dar deoarece această reformă era făcută de către moşieri şi burghezie, ea nu aducea decât schimbarea modului de exploatare a masselor şi, în acelaşi timp, adâncirea acestei exploatări. „La noi total s'a răsturnat şi abia începe să se aşeze", — caracterizează Toilstoi această epocă prin cuvintele lui Levin, personaj clin romanul „Ana Carenina", purtătorul concepţiilor tui Tolstoi. Acest citat 1-a folosit V. I. Lenin, pentru caracterizarea epocii, spunând că „e greu să ne închipuim o mai ageră caracterizare a perioadei dintre anii 1861 şi 1905. Ceeace „s'a răsturnat" e bine cunoscut, cel puţin este'' bine cunoscut ori cănii rus. E iobăgia şi toată „ordinea veche" corespunzătoare ei. Ceeace „deabea se aşează" este cu totul necunoscut, străin, de neînţeles pentru cea mai largă massă a populaţiei". Pe Tolstoi îl îngrozeşte această nouă situaţie care ruinează ţărănimea şi o face să fugă la oraşe ca să-şi vândă munca ; capital is mut destramă moşiile, aristocraţii se mută în capitală, căutând slujbe, în timp ce averea li se ruinează şi trece în mâinile culacilor. încă din primii ani ai tinereţii, Tolstoi ajunge să urască viaţa parazitară a boierimii, pătrunsă „de acea plictiseală în sânge, care trece din generaţie in generaţie", — cum se exprimă Tolstoi ; în căutarea unui sens şi a unui loc de viaţă, el evadează din mediul său, plecând voluntar în Cauicaz şi apoi în Crimeia unde ia parte activă la apărarea 'Sevastopolului. In Gauoaz, mai acut ca oricând, se pun în faţa lui Tolstoi diverse probleme sociale, politice, care se cer rezolvate, dar pe care Tolstoi nu le poate rezolva decât pe calea „morală". Acest fapt se explică prin poziţia de clasă a lui Talstoi : el a supt „cu -. laptele mamei, obiceiurile şi tradiţiile" plasei sale de care deşi o dispreţuia — încă nu se despărţise. El a căutat explicaţia problemelor situ-ându-se pe1 poziţia ţăranului patriarhal,, ţăranului smerit, supus, apolitic şi nu a aceluia- care se răscula. Intensitatea căutărilor lui Tolstoi este foarte viu, oglindită în scrisoarea pe care el o scrie rudei sale. A. A. Tolstoi : „...Am început să gândesc astfeC cum numai o singură dată în viaţă omul are forţa de a gândi. Mai. păstrez note din acea vreme şi, acum, recitindu-le nu pot înţelege cam de poate ajunge omul la un astfel de grad de exaltare intelectuală, la care am ajuns atunci. Aceasta a fost o perioadă chinuitoare şi totuşi frumoasă. Niciodată, nici "înainte, nici mai târziu, n'am ajuns la o astfel de înălţime a cugetului..." Sub imboldul acestei „exaltări intelectuale", Toilstoi începe să scrie şi îşi publică în „Sovreimionic" (Contemporanul) prima sa operă, „Copilăria". Prin această operă Tolstoi se situează din-tr'odată în rândul măriilor scriitori ai timpului. D.upă căderea Sevastopolului, Tolstoi, vine la Petersburg şi intră în cercul literar grupat în junul revistei „Sovre-mianiic" din paginile căreia răsuna glasul puternic al lui Cernîşevschi. Dar în curând, când în urma răscoalelor necontenite ale ţărănimii se pune acut problema eliberării acestuia, grupul dela „Sovremioinie" se scindează : democraţii revoluţionari rămân credincioşi Ideilor revistei, iar moşierii liberali, printre oare şi Tolstoi, se îndepărtează 254 GALINA MAIEVSCHI de ea. Tolstoi este împotriva revoluţiei. £1 vrea doar .să se desfiinţeze proprietatea, privată. Toistoi susţine credinţa falsă că, bazată pe morala creştină, moşierimea, dându-şi seama -de răul pe cane îl aduce proprietatea, va renunţa la aceasta şi astfel se va stabili armonie pe pământ. Dorinţa lui Toistoi de a se desfiinţa proprietatea particulară este dorinţa însăşi a masselor ţărăneşti, care au a-junis să urască pe stăpâni, dar fără ca ura lor să ia forme concrete de luptă organizată. Lenim scria : „Neînduplecata sa negare a proprietăţii particulare asupra pământului redă psihologia mas-sei ţărăneşti într'un moment istoric, când vechea proprietate medievală, atât cea moşierească cât şi cea „atribuită" de Stat, au devenit o piedică cu totul de nesuportat în calea desvoltării ulterioare a ţării, când vechea proprietate asupra pământului era destinată în mod inevitabil celei mai crunte, mai necruţătoare dărâmări". Toistoi consta'ă însă că aristrocraţia „vorbeşte franţuzeşte şi cu uşile închise despre eliberare" şi guvernul deasemeni „şuşoteşte" despre eliberare, în-timp ce problema eliberării nu stă în nesfârşite discuiţii asupra felului „cum să fie rezolvată mai bine", ci „cum să fie rezol viată mai repede". Toistoi constată ca aceştia, deşi preocupaţi de problema ţărănească, mu urmăresc decât salvarea intereselor personale, în fond, nici nu cunosc ţăranul şi nu-1 iubesc. Toistoi caută ieşire din acest impas greu, el caută să ajungă la o armonie între bunele intenţii şi frumoasele sentimente pe care le are — şi realitate. Insă 'Toistoi, desigur, nu poate găsi „calea pentru stabilirea armoniei sociale" şi tinde astfel să se refugieze în lumea „înaltă" a artei, spunând lui Botehin că numai „.legile artei" pot da „fericire". In cele din urmă el se convinge că „nu poţi să trăieşti încetişor şi liniştit" căci „liniştea înseamnă mâr- şăvie sufletească". Din această epocă de frământări datează o scrisoare a lui Toistoi către ruda sa A. A. Toistoi scrisoare în care se reflectă noua lui atitudine : „Veşnică nelinişte, muncă, luptă, lipsuri — acestea sunt condiţiile necesare, din care nu trebue să îndrăznească să iasă niciun om, pentru nici: clipă... Ca să trăieşti cinstit trebue să te smuceşti, să te rătăceşti, să te chi-nuieşti, să greşeşti, să începi şi să te laşi din nou, să începi şi din nou să te laşi şi veşnic să lupţi şi să începi". Toistoi pleacă la Lasmaia Poliarta, si încearcă el însuşi anumite reforme, însă ţăranii nu au încredere în el şi privesc încărcările lui ca o nouă formă de jaf. Nereuşind în încercările sale de a stabili noui raporturi ou ţăranii, se consacră activităţii pedagogice, înfiinţând o şcoală pentru copiii ţăranilor la laisnaia Pal iama. Tolstoi a îndrăgit această activitate; pentru un timp ea îi aduce un oarecare echilibru. Venind în contact cu copiii-ţănani, Toistoi îşi dă seama ce forţe latente zac în popor. Peste vreo 14 ani, când, îşi va relua activitatea pedagogică, Toistoi va' scrie rudei sate A. A. Toistoi : „îmi sunt dragi ca şi acum 14 ani aceste mii de copii cu care am de a face. Ii întreb pe toţi, de ce vrem să culturalizăm poporul ? — şi am cinci răspunsuri. Te rog să-mi dai şi răspunsurile d-tale. Iar pe al meu, lată-i: nu raţionez, însă când intru în şcoală şi văd această masă de copii sdrenţăroşi, murdari şi slabi, cu ochii lor luminoşi şi adesea cu o expresie angelică, mă cuprinde spaima, groaza, ca şi cum m'aş afla în faţa oamenilor care se îneacă. Doamne, dacă i-aş putea salva! Şi pe care- mai întâiu, pe care mai la urmă? Aci se îneacă tot ce este mai scump, şi anume, acel spirit care ne impresionează atât de mult la copii. Vreau cultură penrtu popor numai ca să-i scap dela înec pe oameni care pot deveni Puşohin, Lomonosov..." Toistoi vrea cultură pentru popor LEW NICOLAEV.ICI TOLSTOI 255 Tolstoi vrea cultură pentru popor, crezând că ştiinţa va putea să facă să dispară clasele sociale. Pe calea utopică a desvoltării sociale numai prin „perfecţionare" morală, Tolstoi va merge întreaga lui viaţă. Explicaţia stă în faptul că, pe de o parte, îi este frică de revoluţie pentru clasa lui, deşi pe de altă. parte, vrea binele pentru popor. Gu cât mai apropiat este Tolstoi de ţărani, ou atât mai mult se convinge de superioritatea lor morală faţă de aristocraţi pe care îi îndeamnă să renunţe k viaţa lor deşartă, să se apropie de popor, ca să se poată purifica moraliceşte. Mergând pe linia acestei cugetări, Tolstoi ajunge să afirme existenţa capacităţii de perfecţionare oare se găseşte în sufletul fiecărui om şi nu este doar monopolul aristocraţiei. „Legea progresului şi a perfecţionării este înscrisă în sufletul fiecărui om" spune el. In căutările lui ideologice, Tolstoi ajunge la ideea utopică, după oare relele sociale vor putea fi înlăturate, dacă va dispare prăpastia dintre boier şi ţăran, prin perfecţionarea morală a aristocraţiei, pe calea renunţării ta lux şi la deşertăciunea felului ei de viaţă. Siub influenţa acestor frământări, Tolstoi scrie nuvela „Dimineaţa unui moşier" în oare pune şi caută să rezolve problema raportului între boier şi ţăran pe oale paşnică. -Aci, pentru prima dată apare în germene, concepţia despre „nonviojenţă" a lui Tolstoi. Nu numai frica de un conflict real îl îndeamnă pe Tolstoi să se preocupe atât de îndeaproape de ţărani, ci şi o răspundere morală pe oare o simte faţă de ei, răspundere pe oare crede că i-o impune situaţia lui privilegiată. Personagiul central al nuvelei „Dimineaţa unui moşier", Dimitrie Nehliu-dov, părăseşte universitatea pentru a se putea dedica cu totul îmbunătăţirii soar-tei ţăranilor. Insă încercările lui de a le veni în ajutor eşuează: neîerederea seculară a ţăran ului faţă de boier este o stavilă de netreoui. Nehliudov nu poate găsi un limbaj' comun cu ţăranii Soluţiile contradictorii, pe "care le indică Tolstoi, ca un mijloc pentru a scăpa de relele sociale, le-a explicat Lenin prin următoarele ouvinte : „...Contrazicerile din concepţiile şi doctrina lui Tolstoi nu sunt întâmplătoare, ci sunt expresia împrejurărilor contradictorii in ■ care se găsea viaţa rusă în ultima treime a veacului al XIX-lea. Satul patriarhal, eliberat abia ieri de iobăgie, a fost ti't'aix&lmente lăsat .pradă şuvoiului Capitalismului jefuitor şi fiscului". „Şi contrazicerile din ideile lui Tolstoi trebuesc apreciate... din punctul de vedere al protestului împotriva capitalismului care se apropie, împotriva ruinării şi a despământenirii masselor pe care o făcea statul patriarhal rus". Măreţia lui Tolstoi rezidă în faptul că el a ştiut să vadă contradicţiile sociale, sărăcirea masselor; însă. deoarece n'a ştiut să vadă tot atât de olan- cauza acestor rele, n'a putut să indice şi soluţii, juste şi, negăsindu-le în viaţa reală, a propovăduit „moralitatea eternă" şi „dragostea eternă", la baza cărora ar sta „spiritul universal". La începutul activităţii sale în căutarea unor soluţii, Tolstoi întreprinde o călătorie în Apus, în mediul „libertăţii sociale", unde, oredea el că le va putea găsi. Insă viaţa de acolo nu stârneşte decât indignarea lui Tolstoi şi în nuvela „Lucerna" el blestemă „libertatea europeană" şi „binele" falsei şi ipocritei democraţii burgheze ; pentru ca 1a urmă, cuprins de o stare de pesimism, să renunţe la protestul său fierbinte şi să caute eşirea în apelul către „spiritul universal", singurul oare, după părerea lui, este etern şi infailibil. încercarea de a găsi soluţii pentru rezolvarea problemelor sociale în metafizică pesimismul, — toate acestea sunt ex-plioate in mod genial de Lenin : „Pesimismul, nonviotenţa, apelul către „Spirit", constitue o ideologie care se iveşte inevitabil într'o epocă în care 256 GALINA MAIEVSCHI întreg regimul vechi „s'a răsturnat" şi când massa, crescută în acest regim vechi, massa care a absorbit, odată cu lapieie mamei, obiceiurile, tradiţiile, credinţele acestui regim, nu vede şi nu poate vedea cum este noua orânduire care „se aşează", care sunt forţele sociale şi cum anume ele o „aşează", ce forţe sociale sunt capabile să aducă salvarea de la nenumăratele şi destul de acele calamităţi, caracteristice epocilor de „răsturnare". Intorcându-se în patrie, Toistoi găseşte iobăgia desfiinţată, dar soarta ţăranilor şi mai grea: exploatarea feudală se împleteşte acum cu exploatarea capitalistă. .El observă că desfiinţarea io-băgiei a adus cu sine noui suferinţe pent nu popor. Pentru a-i ajuta pe ţărani, Toistoi ocupă rolul de „mijlocitor" între ţărani şi moşieri, fiind convins de necesitatea apărării ţăranilor. După un an, e nevoit să renunţe la această slujbă, căci este învinuit că susţine cauza ţăranilor şi nu a moşierilor. Este momentul în care aristocraţia luptă din răsputeri pentru a se apăra împotriva capitalismului şi devine adesea sluga acestuia. Renunţarea la luptă şi fuga lui Toistoi de ordinea care „se aşează" şi-a găsit o ieşire în îndreptarea privirilor către natură. In nuvela „Cazacii", Toistoi idealizează natura Gaucazului şi pe oamenii simpli şi liberi din această regiune. Negând cultura şi civilizaţia ipocrită a aristocraţiei, Toistoi îi opune viaţa minunată din mijlocul naturii. îndreptarea privirilor lui Toistoi spre natură este acelaşi apel către „spiritul universal". Personagiul central din „Cazacii", Oienin, urînd viaţa aristoora-. tică, se retrage în Gaueaz, pentru ca trăind în mijlocul naturii, pe lângă oamenii simpli şi ou o moralitate desăvârşită, să se poată perfecţiona moraliceşte, să se poată debarasa de toate obiceiurile şi tradiţiile vieţii saile. Dar Oienin rau-şi găseşte locul în mijlocul acestor oameni simpli şi e nevoit să se întoarcă în mediul din care a venit. Inconsistenţa apelului către „spiritul universal", către natură, este vădită. încercarea lui Oienin dă greş ca şi ceeace întreprinde Toistoi pentru îmbunătăţirea situaţiei sociale pe calea morală. Admiraţia lui Toistoi faţă de viaţa apropiată de natură, s'a oglindit şi în nuvela „Cele 3 morţi" care descrie moartea unei cucoane, a unui ţăran şi , a unui copac. Moartea cucoanei, a cărei viaţă era departe de natură, este respingătoare şi demnă de milă; ţăranul, care era apropiat de natură, moare liniştit şi frumos. Moarte cu adevărat frumoasă o are copacul, deoarece reprezintă — nu moarte propriu zisă, ci întoarcere la o viaţă nouă şi frumoasă a naturii, oare nu moare niciodată. Chiar mai târziu, în momente de criză sufletească, negăsind altă scăpare, Toistoi îşi va îndrepta privirea către natură. In jurnalul său din 1894 găsim notate ■ următoarele : „Apropiin-du-ină de Ovsearucov am privit minunatul apus de soare. Printre nouri se întrezărea lumină şi acolo, ca un cărbune... soarele... Şi m'am gândii că lumea aceasta, nu e o glumă... nu e o trecere într'o lume mai bună, eternă, — ci aceasta, egie o lume eternă, minunată, plină de bucurii şi pe care noi nu că putem, dar suntem datori s'o facem mai frumoasă şi mai fericită, pentru acei care vor trăi în ea după noi". Este foarte important de subliniat faptul că Toistoi n'a fost mulţumit de soluţiile găsite şi a căutat mereu altele noui. Chiar dacă n'a exprimat îndoieli în privinţa val abilitat ii soluţiilor sale, totuşi căutările lui continui, pe care nu le-a curmat decât moartea sa tragică, demonstrează limpede nemulţumirea lui Toistoi faţă de aceste soluţii. Neputinţa lui Toistoi de a găsi printre contemporanii lui, oameni oare să ajute la îndepărtarea relelor sociale pe „calea morală", îl face să-şi întoarcă privirile spre epoca glorioasă din tre- LEW NICOLAI tutui poporului rus, din timpul războiului de apărare a patriei din 1812 şi s'o oglindească în grandioasa sa epopee populară „Război şi pace". El n'a putut găsi oamenii pe care dorea să-i găsească, deoarece era împotriva răsturnărilor cu forţa, împotriva revoluţiei, pentru care democraţii revoluţionari şi-au dat viaţa. In atitudinea iui Levin din romanul Ana Garenina — faţă de fratele său Ni-colae, s'a reflectat atitudinea lui Tolstoi faţă de intelectualitatea revoluţionară. Levin îl iubeşte pe Nicolai: „Eu cunosc sufletul lui şi ştiu că noi semănăm unul cu altul". Asemănarea lui Levin cu fratele său este apropierea dintre Tolstoi şi democraţii revoluţionari în -ceeace priveşte dragostea lor pentru popor, dorinţa lor de a-1 scăpa de mi. zerie. Insă în timp ce democraţii revoluţionari cheamă poporul „la topoare", Tolstoi nu - are de dat altă soluţie decât smerenie, nonviolenţă, autoperfecţionare morală. Levin nu-1 înţelege pe Nicolai. Intrând în casa acestuia, Levin îl aude spunând : „Dracu să le' ia, clasele privilegiate". Felul în care Tolstoi a zugrăvit pe Nicolai, arată atitudinea marelui scriitor faţă de revoluţionari. Pe de o parte, Tolstoi, fiind un om cinstit şi un mare realist, n'a putut să nu aducă în opera sa pe revoluţionari, pe de altă pante, fiind boier, voia să arate inconsistenţa acţiunii acestora şi-1 zugrăveşte pe Nicolai în culori negative : Nicolai apare ca un nihilist, el întreţine legături ou o prostituată, este bolnav de ftizie. Prin moartea lui Nicolai, Tolstoi vrea să arate inutilitatea năzuinţelor lui. Levin nu se poate împăca niici cu clasa sa, şi nici nu se poate apropia de Nicolai. Aceasta este însăşi poziţia lui Tolstoi. Levin găseşte „adevărul vieţii" în concepţia ţăranilor faţă de viaţă. într'o zi, când Levin era într'un impas sufletesc foarte grav, când în faţa lui se pusese întrebarea: „de ce să trăiesc?" — el îl aude /ICI TOLSTOI 257 pe ţăranul Feodor spunând că „Focanici trăieşte pentru suflet, trăieşte după porunca lui Dumnezeu". Astfel, Levin, dela protestul. împotriva întregii vieţi false, ipocrite, a aristocraţiei şi împotriva orânduirii capitaliste — ajunge să găsească sensul vieţi.' n? „porunci» lui Dumnezeu". Este poziţia reacţionară a lui Tolstoi de apărare a vieţii patriarhale a ţăranului rus ,care cum spunea Lenin, — „plângea şi se închina, gândea şi visa, înainta cereri şi trimetea „intermediari" — cu totul în genul lui Lev Nicotaevici Tolstoi! Aşa cum se întâmplă de obiceiu în astfel de cazuri, abţinerea lui Tolstoi dela politică, lepădarea lui dela politică, lipsa de interes şi de înţelegere pentru ea, au avut ca rezultat, că în urma proletariatului conştient şi revoluţionar nu mergea decât o minoritate, majoritatea fiind prada intelectualilor burghezi mitocani, fără principii..." Lenin a explicat contradicţia izbitoare între Tolstoi realistul şi Tolstoi propovăduitorul : • i „Lupta împotriva unui stat poliţienesc in care mai exista iobăgia, lupta împotriva monarhiei, se transforma la el într'o negare a politicii, ducea la preceptul „nonviolenţei", l-a dus la completă îndepărtare dela lupta revoluţio--nară a masselor din 1905-1907. Lupta: împotriva bisericii oficiale se contopea cu propovăduirea unei religii noui, purificate, adică a unei otrăvi mai rafinate pentru masse te asuprite. Negarea proprietăţii private asupra pământului nu ducea spre concentrarea întregii lupte împotriva adevăratului duşman, împotriva stăpânirii moşiereşti şi a armei politice a puterii sale, adică a monarhiei, ci spre suspine turburi de reverie fără vlagă. Demascarea capitalismului şi a dezastrelor pricinuite de el masselor se unea la el cu o atitudine cu totul apatică faţă de lupta universală d» eliberare pe care o duce proletariatul socialist internaţional". Tocmai de această latură a lui Tol- 17 258 GALINA MAIEVSCHI sloi s'au folosii duşmanii poporului, pncclamându-l „marele spirit" şi prin asta subliniind importanţa propovădui-ri'lor lui reacţionare, fără să arate marele merit al lui Toistoi ca realist şi protestatar pătimaş. Soluţiile Lui accen-tuiază şi mai puternic faptul că, situat pe poziţia ţăranului patriarhali, Toistoi n'a ştiut să vadă cauza relelor sociale, n'a putut să dea soluţii juste şi a ajuns într'o stare disperată. Lenin scria: „Disperarea este proprie acelora care nu "înţeleg cauzele răului, care nu văd nicio ieşire, care nu sunt capabili să lupte". . Toistoi nu mai poate suporta contradicţia între năzuinţa lui de a ajuta poporul şi între viaţa privilegiată pe care o ducea. Tot mai des se gândeşte să plece de acasă şl să se contopească cu viaţa celor obidiţi, care îi erau atât de dragi. Reacţiunea cruntă care a urmat înfrângerii revoluţiei din 1905, a ascuţit suferinţa lui Toistoi. In 1908 el scrie articolul „Nu pot tăcea", în care se năpusteşte cu toată puterea asupra ţarismului, care a pornit cruntele represalii împotriva celor ce au luat parte la revoluţie. Tot mai des, in notările sale zilnice, Toistoi descrie starea sa sufletească disperată. După unele şovăeli ei se hotărăşte în 191-0, să-şi părăsească casa. Pe drum se îmbolnăveşte şi moare. Trupul său a fost transportat la Iasnaia Poliana şi înmormântat în locui indicat de scriitor, unde, în copilărie, împreună cu fratele său, a căutat „miraculoasa baghetă verde" — secretul fericirii umane. Măreaţa figură a lui Toistoi prezintă contrastul izbitor dintre artistul genial care a ştiut să demaşte cu o ascuţime neobişnuită racilele şi contradicţiile sociale ale timpului său, — şi caracterul înapoiat al concepţiei sale filosofice. Neputând să înţeleagă adevăratul drum pentru soluţionarea problemelor ridicate de el şi să păşească pe drumul revo- . luţiei sociale, învăţătura lui nu a avut nici valoarea, nici urmarea pe care o dorea ; în schimb, aportul lui Toistoi la zugrăvirea realităţii contemporane plină de nedreptăţi şi contradicţii sociale, care au deschis drumul revoluţiei oonstitue marele său merit, care face ca opera lui să-şi păstreze valoarea şi în ziua de azi. Lenin a arătat că întreaga doctrină a lui Toistoi, în care s'au cristalizat căutările epocii dintre 1861-1905 a rămas în trecut, a murit odată cu marele scriitor. Aşa cum arată Lenin, anul 1905 „a adus cu sine sfârşitul istoric al tolstois-mului, sfârşitul întregii epoci care a putut şi a trebuit să nască doctrina lui Toistoi — nu ca un „caz" individual, nu ca un capriciu sau o originalitate, ci ca o ideologie a condiţiilor de viaţă în care se găseau într'adevăr milioane şi milioane de oameni într'un timp a' numit". Ceeace va păstra întotdeauna o valoare universală este faptul că Toistoi, prin perspicacitatea sa genială, a ştiut să vadă toate problemele puse în viaţa socială a Rusiei şi să le oglindească cu un realism necruţător, care smulge „toate măştile de orice fel", în operele sale de mare valoare artistică. Toistoi ne-a lăsat tablouri neasemuite din viaţa Rusiei, impresionând prin realismul lor, prin veridicitatea descrierii lor şi prin analiza psihologică adâncă. Operele sale cele mai mari, „Război şi pace", „Ana Carenina" şi „învierea", reflectă etapele cele mai de seamă din viaţa Rusiei, iar dacă adăugăm la ele povestirile şi nuvelele sale, ne dăm seama că un întreg secol (1805-1910) s'a reflectat în opera marelui scriitor. 1* Forţa talentului lui Toistoi s'a des-văluit în toată amploarea lui mai ales în grandioasa epopee populară „Război şi pace", a cărei temă este lupta poporului rus pentru apărarea libertăţii şi independenţei sale, în timpui invaziei lui Napoleon. In acest roman este cuprinsă epoca dintre 1805 şi 1820, adică până în perioada apariţiei primelor or- LEW NICOLAEVICI TOLSTOI 259 ganizaţii secrete, din care au ieşit „eroii lui 14 Decembrie". într'o galerie impresionantă trec prin faţa cetitorului reprezentanţii diverselor clase, ai diverselor pături sociale, începând ou ţarul şi terminând cu detaşamentele de partizani. Cu o măiestrie adâncă este descrisă viaţa personagiilor în desvolta-rea lor, în atitudinea lor faţă de evenimentele istorice de mare importanţă. Cernîşevschi observase chiar dela început capacitatea lui Tolstoi de a pătrunde în sufletul omenesc, de a descoperi „dialectica sufletului", de a observa cele mai subtile trăiri sufleteşti, „o adâncă cunoaştere a mişcărilor ascunse ale vieţii psihice". Războiul Rusiei împotriva cotropitorului străin este arătat de Tolstoi ca un război popular, drept, în oare poporul rus îşi apără independenţa naţională şi al cărui sfârşit victorios se datoreşte superiorităţii morale a poporului rus faţă de invadatori, avântului patriotic al masselor populare, care organizau detaşamente de partizani, dându-i duşmanului lovitură după lovitură, „până n'a pierit întreaga invazie". Măiestria în descrierea războiului a arătat-o Tolstoi încă în primii ani ai creaţiei sale, în „Povestirile din Sevastopol", a căror temă este apărarea eroică a Sevastopolului. Situându-se pe poziţia justă de apreciere a războiului din Sevastopol ca un război drept, de apărare, Tolstoi a avut posibilitatea să desvăluie în apărătorii curajoşi ai Sevastopolului atâta forţă şi puritate morală, cum nu avusese posibilitate s'o v,:dâ în mediul din care provenea. Tolstoi descrie războiul „nu în rânduri corecte, sclipitoare, cu muzică şi steagurile fâlfâind şi cu generalii sburdând, ci In adevărata lui manifestare — în sânge, suferinţă şi moarte", — cum spunea Tolstoi. Cu multă atenţie şi perspicacitate îi studia pe. soldaţi şi marinari, căutând motivele comportării lor, motivele eroismului şi neînfricării legendare cu care ei îşi apărau ţara. In acelaşi timp, Toi stai îi acuză pe acei ofiţeri, care nu urmăresc în timpul războiului decât interes, decât carieră. Aceeaşi atmosferă a patriotismului înalt de care a dat dovadă în nenumărate rânduri poporul rus, domneşte şi în epopeea lui L. Tolstoi „Război şi pace". Sunt impresionante prin realismul lor caracterele personagiilor, atitudinea lor în timpul luptelor şi mai ales credinţa fără margini a lui Tolstoi în forţele poporului şi în victoria asupra duşmanului. Toate păturile sociale au fost cuprinse de un adânc sentiment patriotic: ura faţă de duşmani au resimţit-o şi negustorul Ferapont clin Smalense, care îşi arde prăvălia oa să nu lase marfa duşmanului; şi ţăranii Vlas şi Carp, care refuză să le vândă francezilor fân şi îl ard; şi Nataşa Rostov care le impune părinţilor voinţa sa, de a scoate din Moscova cu trăsura lor pe răniţi, şi Maria Bolconschi, care nu vrea să rămână sub dominaţia franceză; şi con-te'e Andrei Bolconschi, — şi toţi acei care părăsesc Moscova la intrarea duşmanului în ea. „Pentru oamenii ruşi nu se putea, pune problema, dacă va fi bine ori rău sub conducerea francezilor. Sub coriducerea francezilor nu puteau rămâne; şi aceasta era mai rău ca orice". Caracterul adânc popular al acestui război s'a manifestat şi în mişcările de partizani. Detaşamente de partizani s'au format încă la intrarea lui Napoleoni în Smolensc şi s'au înmulţit ia intrarea lui în Moscova. Tolstoi zugrăveşte figurile minunate ale partizanilor Va'silie Davâdov, Ti hon Scerbatov, ţăranca Vasilisa. Dragostea de patrie se manifestă şi prin încrederea pe care o au personagiile principale ale romanului în victoria finală. In preajma luptei dela Borodino, Andrei Bolconschi este Ierni convins că această luptă trebue să fie câştigată de ruşi, deoarece „victoria depinde de acel sentiment patriotic de care sunt cuprinşi el, căpitanul Nimohin şi fiecare soldat rus". 260 GALINA MAIEVSCHI Andrei Boleonsehi considera fărădelegile pe care le săvârşeau francezii, ca jigniri personale: „francezii care au devastat casa mea şi merg să devasteze Moscova, mau jignit şi mă jignesc in fiece clipă. Ei sunt toţi duşmanii mei, ei sunt criminali. Astfel gândeşte şi Ti-mohin şi toată oastea. Trebue să-i ■pedepsim". încrederea lui Bolconschi în victoria finală se baza pe voinţa soldaţilor de a învinge, voinţă pe care ei au manifestat-o în. timpul luptelor. Un alt personagiu important al romanului, Pierre Bezuhov, observă în ochii ostaşilor o nouă lumină, înţelege căldura ascunsă a patriotismului din sufletele acestor oameni simpli, care se pregătesc pentru lupta hotărîtoare dela Borodino. „Bâta războiului popular s'a ridicat cu toaiă forţa sa măreaţă şi înspăimântătoare şi, fără să ţină cont de gusturi şi reguli, cu o simplitate naivă dar având un ţel precis, fără să cerceteze, se ridica, se lăsa în jos şl-i loveau pe francezi până nu a pierit întreaga invazie". Forţa spiritului popular formează conducători de oşti oare concentrează în ei întreaga voinţă a poporului. Un astfel de conducător este Cutuzov, care întruchipează spiritul întregului popor şi niciodată nu porneşte împotriva voinţei lui. „Sursa acestei neobişnuite forţe de a pătrunde sensul fenomenelor rezidă în acel sentiment popular pe care (Cutuzov) îl purta în el în toată puritatea şi forţa lui". Numai recunoaşterea în el a acestui sentiment a făcut ca poporul să-1 aleagă, împotriva voinţei ţarului, ca reprezentant al războiului popular. Cutuzov ştia că poporul rus va ieşi învingător din această încercare grea, deoarece înţelegea superioritatea morală a oştilor ruseşti faţă de cele franţuzeşti. Cutuzov cedează Moscova ca să poată salva Rusia, fiind convins că cedarea Moscovei nu înseamnă capitularea. Când, mai târziu, află că Napoleon a părăsit Moscova, Cutuzov este atât de emoţionat, încât nu poate vorbi el plânge de fericire că Rusia este salvată. Trăsătura caracteristică a lui Cutuzov este simplitatea şi modestia : „el nu vorbea niciodată despre el... părea întotdeauna cel mai obişnuit om şi spunea cele mai simple şi obişnuite lucruri". Acest minunat chip al conducătorului, zugrăvit cu atâta realism şi căldură, este diminuat în momentul, când Toistoi începe să raţioneze şi caută să susţină că personalităţile nu joacă niciun rol în istorie, ele nu dau decât denumirea evenimentelor istorice, şi rolul lor se reduce la urmărirea atentă a spiritului masselor, care este împins de o forţă divină, aceeaşi forţă care conduce şi massele în acţiunile lor „Experienţa militară îndelungată a lui Cutuzov îl făcea să ştie şi să înţeleagă că un singur om nu poate conduce sute de oameni care luptă cu moartea, şi ştia deasemeni că soarta bătăliei nu o hotărăsc nici ordinele comandantului, nici locul unde sunt situate oştite, nici numărul lunurilor şi al oamenilor ucişi, ci acea forţă imperceptibilă, numită „spiritul obştei", şi el urmărea această forţă şi o conducea atâta cât îi permitea puterea lui". In această concepţie strâmtă asupra rolului conducătorului şi-a găsit expresia neîncrederea lui Toistoi faţă de raţiune, subordonarea lui fată de acel „spirit universal". Aci, ca şi în celelalte opere ale sale, şi-a spus cuvântul contradicţia între Toistoi realistul şi patriotul — şi Toistoi gânditorul. încrederea în forţele poporului, în victoria finală asupra duşmanului, de care este pătrunsă întreaga naraţiune, face ca tonul romanului să fie pătruns de un optimism viu şi oald, să reprezinte o apoteoză a vieţii tinere, sănătoase, pline de speranţe şi încredere. Tema războiului se întrepătrunde cu o zugrăvire largă .a vieţii câtorva familii de nobili — Rostov, Bolconschi, Bezuhov. Cu o măiestrie extraordinară a pă- LEW NICOLAEVICI TOLSTOI 261 trund&rii în sufletul omului, Tolstoi descrie viaţa complicată a eroilor săi principali. Atmosfera de optimism tineresc, sănătos, plin de avânt patriotic, iese în evidenţă şi mai mult, prin contrastul pe care-t oferă zugrăvirea demascatoare a patrioţilor de paradă, oamenii din saloanele Anei Şerer, sau din familia Curaghin, care se simt obligaţi să arate patriotismul lor în renunţarea la bucătăria franţuzească şi în refuzul de a frecventa teatrele franţuzeşti. Toilstoi îi biciueşte pe toţi aceşti pseudo-patrioţi, care în momentele grele prin care trecea patria lor nu au altă grijă decât cariera, decoraţiile, bună starea lor materială. Ca un mare realist, Tolstoi şi-a dat seama că avântul patriotic care a cuprins toate straturile sociale n'a fost îndreptat uniform spre .acelaşi ţel. Cercurile guvernamentale şi aristocraţia, în frunte cu ţarul, îl priveau pe Napoleon ' ca uzurpator al tronului legal, ca uzurpator al privilegiilor lor. Lupta lor era îndreptată spre apărarea privilegiilor şi a tronului, în timp ce marea massă populară îl privea pe Napoleon ca pe un duşman de moarte, care le violează independenţa naţională. In categoria egoiştilor, carieriştilor şi pseudo-patrio-ţiior îl situează Tolstoi şi pe Napoleon, care a fost sdrobit pentru că a fost condus de scopurile sale egoiste şi, prin setea sa de glorie, a călcat elementarele drepturi umane, a pornit să asuprească popoare şi să cucerească pământuri străine. Chipul negativ al lui Napoleon conturează şi mai mult măreţia şi patriotismul lui Gutuzov, adevărat fiu al poporului său. Prin patriotismul adânc, prin poetizarea paginilor eroice din istoria poporului rus, prin dragostea şi încrederea în viaţă, prin analiza psihologică adâncă, „Război şi pace" reprezintă o frescă monumentală a vieţii poporului rus din perioada războiului de apărare a patriei din 1812, un monument măreţ, ridicat eroilor lui 1812. Pe lângă faptul că Tolstoi a dat o frescă grandioasă a războiului de apărare a patriei, romanul „Război şi pace'-are şi o importanţă universală, prin metodele artistice pe care le-a folosit pentru a desvălui acea „dialectică a sufletului omenesc" despre care a vorbit Cernîşevschi. Zugrăvind aspectul exterior al personagiului, Tolstoi subliniază întotdeauna un detaliu, o trăsătură, pe care o repetă mereu şi astfel această trăsătură caracteristică se întipăreşte atât de adânc în memoria cetitorului, încât nu o mai poate separa de figura personagiului. Un mijloc pentru caracterizarea omului, pentru a desvălku starea psihologică a acestuia, este limba. Dacă la început Andrei şi Pierre folosesc de multe ori limba franceză, limba saloanelor aristocraţiei — cu cât sunt mai aproape de găsirea „adevărului vieţii", pe care nu-1 pot găsi în mediul căruia îi aparţin, ei se debarasează complet de limba franceză şi vorbesc o limbă pură rusească. Deasemeni, pentru a-'i demasca pe ipocriţii şi falşii patrioţi din saloanele Anei Şerer sau familia Guraghin, Tolstoi se foloseşte de sublinierea anumite-o gesturi prin care aceştia îşi trădează caracterul. Eroii dragi lui Tolstoi îşi exprimă sentimentele prin zîmbet, privire. Astfel Nataşa Rostov nu-i poate scrie lui Andrei deoarece simte că scrisorile ai sună fals, ea nu poate exprima în scrisoare „ceeace s'a obişnuit să exprime prin voce, zâmbet şi privire". Un mijloc subtil de a descoperi stările sufleteşti ale personagiilor este peisagiu!. Peisagiiul lui Tolstoi este viu, el trăieşte alături de eroii lui, îi conturează şi explică bucuriile şi suferinţele eroilor. Aşa este cerul dela Auster-ii-tz, în care Andrei găseşte „adevărul etern", aşa este ceaţa în timpul bătăliei dela Austerlitz, care le permite soldaţilor ruşi să scape dinti-'o situaţie extrem de grea. Capacitatea lui Tolstoi de a pătrunde 262 GALI NA MAIEVSCHI în sufletul omenesc şi a-1 descrie ou atâtea amănunte caracteristice, precum şi capacitatea de a arăta cum se oglindesc evenimentele istorico-sociale în viaţa unui o,m şi ce schimbări produc acestea în concepţiile omului, toate acestea fac ea .romanul „Război şi pace" să fie una dintre cele mai măreţe opere ale literaturii universale. Rezultatul victorios al războiului din 1812, pentru apărarea patriei, ca o- consecinţă a unificării tuturor'forţelor morale ale poporului rus, a lăsat în romanul „Război şi pace" o pecete de optimism, de triumf a! vieţii şi fericirii. Cu totul alta este atitudinea lui Toistoi peste 10 ani, când scrie a doua sa operă nemuritoare, „Ana Carenina". Capitalismul pătrundea la sate, sărăcea massele, şi Toistoi, căruia i-a fost atât de apropiată viaţa poporului rus, se ridică cu toată patima omului re-'voltat, împotriva acestui nou duşman, care aduce noui nenorociri poporului rus. Toată ura sa, Tolstoi a îndreptat-o împotriva nouilor forme de viaţă, care îi sunt străine. Sistemul capitalist, supunând viaţa familiei Oblonschi or dinei burgheze, o destrăma, o înjosea şi, pe buna ei stare ca şi pe bunăstarea ţăranilor, îşi construiau viaţa de jaf culacii de tipul lui Riabin. Destrămarea familiei, după părerea lui Toistoi, este legată şi ea de desvoltarea relaţiilor oa-pi tad iste. In „Ana Carenina" s'a oglindit întreaga situaţie de după 1861. Lenin scria : „...Această rapidă, grea şi acută frângere a tuturor „stâlpilor" vechii Rusii s'a oglindit în operele artistului Toistoi, în concepţiile cugetătorului Toistoi". In „Ana Carenina" Toistoi este acelaşi -artist-psiholog măreţ, acelaşi mare cunoscător al sufletului omenesc. El arată noui trăsături individuale ale omului, pătrunde în adâncul psihologiei lui. Acţiunea romanului se desfăşoară pe un fond social foarte complicat. Aci apar cele mai diferite pături ale societăţii ruse din 1870, apare aristocraţia înaltă, nobilimea patriarhală, aristocraţia biro erată şi intelectualitatea raznocinţilor ■capitaliştii şi ţăranii. In centrul romanului este situată societatea aristocrată, pe care Toistoi o zugrăveşte cu un realism pătrunzător marele scriitor critică atmosfera de ipocrizie a acestui mediu, deşertăciunea şi trivialitatea tineretului aristocrat, moravurile şi depravarea din acest mediu „înalt". Romanul „Ana Carenina" a fost scris în perioada când Toistoi încă nu rupsese legătura cu clasa lui şi deaceea în critica lui necruţătoare adesea se simte o notă de regret, de tristeţe a autorului. Scopul lui Toistoi nu a fost numai să arate problemele acute ale epocii, ci să le dea şi.o deslegare. Vieţii deşarte a aristocraţiei, Toistoi îi opune viaţa sănătoasă şi morală a nobilimii patriarhale pe care o idealizează, căci vorbeşte de pe poziţia ţăranului patriarhal. Personagiul central al romanului este Ana Carenina, o reprezentantă strălucitoare a saloanelor petesburgheze. Această femeie, ou un conţinut sufletesc foarte bogat, este măritată cu Carenin, „maşina ministerială", un om lipsit de suflet, egoist, preocupat doar de planuri şi proecte, un om care nu cunoaşte deloc viaţa reală. Viaţa vie, cu schimbările el şi contradicţiile ei, îi pare fără sens, ilogică şi deaceea, venind în contact eu ea, el se pierde. Carenin este considerat un om cult, dar cultura lui e de paradă: citeşte ca să-şi menţină reputaţia. Lucrul pe care îl preţueşte cel mai mult este reputata lui. Iată de ce, când Ana cunoaşte pentru prima dată adevăratul sentiment de dragoste faţă de Vronschi, Carenin are groază să nu afle „lumea". Numai din clipa în care începe să iubească, Ana îşi dă seama de adevărata josnicie a soţului ei. Şi Toistoi, folosind tragedia femeii cane a vn.it să fie fericită, îl demască prin cuvintele ei : „Ei spun că el e un om religios, moral, cinstit, inteligent, dac ei nu văd ceea ce văd eu. Numai eu LEW NICOLAEVICI. TOLSTOI 263 ştiu cum timp de 8 ani el mi-a sugrumat viaţa... cum la fiecare pas mă insulta şi rămânea mulţumit. Eu ii cunosc, ştiu că el se complace in minciună, ca peştele in apă"-. Deşi Garenin nu o iubea pe Ana, căci nici nu putea 01 moaşte un astfel de sentiment, nu acceptă divorţul, nu o lăsă să-şi vadă copilul şi în felul acesta devine vinovat de moartea tragică a Anei. Prin figura lui Garenin, Tolstoi demască ipocrizia şi deşertăciunea societăţii aristocrate, al cărei reprezentant de frunte era Carenin. Sentimentul de care e însufleţită îi aduce Anei pieirea; un astfel de sentiment n'are loc în societatea bazată pe minciună. Ana era o fire întreagă, cinstită, dorea să trăiască, să iubească. Neţinând seama de convenienţele sociale, pleacă cu Vron-schi. Insă nici acesta nu-i poate da tot. prea e legat de societatea lui şi tânjeşte după ea. Şi dacă Ana a jertfit totul pentru dragostea ei, fără s'o poată obţine, ea nu mai avea pentru ce trăi şi se ajuncă sub rotile trenului. Prin gestul său, Ana aruncă un violent protest în obrazul societăţii, care a ţesut intrigi în jurul ei Pe de o pante Tolstoi o zugrăveşte pe Ana ca victimă a societăţii, pe de altă parte, bazându-se pe morala creştinească, o pedepseşte pentrucă şi-a trădat familia. Adept al vieţii patriarhale, Tolstoi vede pe femeie numai în rolul de soţie şi mamă, şi nu o lasă să-şi canalizeze energia pe calea muncii so, ciale. Acest fapt accentuează şi mai mult neînţelegerea de către Tolstoi a problemelor sociale, în vreme ce întreaga intelectuilitate progresistă .rusă lupta pentru emanciparea femeii, pentru descătuşarea ei din lanţurile familiei. O critică şi mai ascuţită a întregii orânduiri sociale, a tuturor instituţiilor feudalo-capitaliste o reprezintă romanul „învierea", scris în perioada când Tolstoi rupe legăturile cu clasa sa şi trece definitiv de partea ţărănimii pa- triarhale. Lenin a arătat că în această desprindere a lui Tolstoi de clasa sa, rezidă puterea lui, căci acest fapt i-a ajutat lui Tolstoi să se năpustească vehement, fără nicio reticenţă şi notă de tristeţe, împotriva clasei sale. El scria : „După obârşie şi educaţie, Tolstoi aparţinea celei mai înalte aristocraţii moşiereşti a Rusiei; el a rupt cu toate vederile obişnuite ale acestui mediu şi, în ultimele sale opere, a atacat, prinir'o critică plină de pasiune, toate orânduirile actuale de stat, bisericeşti, sociale, economice, întemeiate pe sclavia masselor, pe sărăcia lor, pe ruinarea ţăranilor şi a micilor gospodari în general, pe silnicia şi făţărnicia de care viaţa sontemporană e îmbibată de sus până jos". In articolul „Spovedania", scris în această perioadă, găsim următoarele gânduri ale lui Tolstoi : „Eu m'am le.; pădat de viaţa cercului nostru, recunoscând că aceasta nu este viaţă, ci-numai parodia vieţii, condiţiile bogăţiei în care trăim ne privează de posibilitatea să înţelegem viaţa şi, pentru a o înţelege -trebue să înţelegem viaţa — nu a excepţiilor, nu pe noi, paraziţi ai vieţii, ci viaţa simplului popor muncilor, acela care face viaţa, să înţelegem acel sens pe care viaţa i-l dă". „învierea", ca şi celelalte două mari romane ale lui Tolstoi, reprezintă o, grandioasă panoramă a vieţii sociale din Rusia, dela sfârşitul secolului trecut. Dacă în „Război şi pace" Tolstoi zugrăveşte pe eroii săi nobili cu simpatie şi căldură, iar în „Ana Karenina", cu tristeţe, — în „învierea" îi zugrăveşte pe aceşti „aleşi ai vieţii" cu ură şi dispreţ. In „învierea" nu mai găsim acele tablouri idilice ale vieţii ţărăneşti, pe care le-am întâlnit în primele creaţii ale lui Tolstoi Aci e redată cu un realism necruţător viaţa de mizerie a ţăranului rus, în toată goliciunea ei. Ţăranii sunt aduşi la completă extenuare, din cauza muncilor supraome- 264 GALINA MAIEVSCHI neşti şi a foamei. Ei locuesc în cocioabe strâmte, .întunecoase şi murdare, în care, alături de oameni, dorm şi animalele. In această critică pătimaşă răsună glasul ţărănimii muncitoare. In articolul „Lev N. Toistoi" Lenin scrie: „Protestul său, fierbinte, pasionat, adesea necruţător de aspru împotriva statului şi a bisericii poliţeneşti şi oficiate redă atitudinea democraţiei ţărăneşti primitive în care veacurile de iobăgie, de abuz şi jaf al funcţionării, de iezui-lism bisericesc, de înşelăciune şi şarla-tanie, adunaseră munţi de vrăjmăşie şi de ură". Prin personagiul principal Nehliudov, Toistoi aruncă în obrazul clicii guvernamentale, bisericii, judecătorilor, temnicerilor şi tuturor slugilor regimului autocrat - protestul său, ura sa fierbinte. Demascarea este făcută în roman, deschis, fără ascunzişuri. Ca să apară şi mai puternică descompunerea felului de viaţă a exploatatorilor, Toistoi recurge la antiteză: tablourile în oare se descrie cum nenorocita Catiuşa, victima lui Nehliudov, este dusă dela' închisoare la judecată, stau alături cu tabloul dimineţii în dormitorul Iui Nehliudov; şedinţa dela judecătorie, în care - s'a pronunţat sentinţa asupra Gatiuşei Mas-lova contrastează cu masa copioasă în casa Coroeaghin, a căror fată trebuia să devină soţia lui Nehliudov; ş. a. m. d. Acţiunea romanului îl prezintă pe Nehliudov, care face parte din curtea cu juraţi la procesul intentat împotriva prostituatei Maslova, învinuită de a fi otrăvit şi apoi jefuit un negustor. Pe vremuri, Catiuşa era protejata mătuşilor lui Nehliudov. Catiuşa îl iubeşte' pe Nehliudov, dar aoesta, venind să-şi petreacă vacanţa de Paşti la mătuşi, o necinsteşte pe biata fată, aruncându-i drept răscumpărare 100 de ruble. Catiuşa rămâne însărcinată şi moralitatea înaltă a mătuşilor nu le permite să ţină în casă o astfel de femeie. Ea este dată afară. într'o noapte de toamnă ploioasă şi rece, Catiuşa trece printr'o ascuţită criză sufletească: ea îl aşteaptă ' în gară pe Nehliudov şi îl vede bând nepăsător şi vesel împreună cu prietenii săi. In această noapte, Catiuşa pierde credinţa în dumnezeu şi în oameni: ea începe să decadă din ce în-=c mai mult şi ajunge în casa de toleranţă. Nehliudov o recunoaşte pe Catiuşa pe banca acuzaţilor. Acesta este momentul culminant în viaţa lui. El refuză să mai continue judecata şi, dintr'odată. se aşează pe poziţia celor acuzaţi, spu-nându-le judecătorilor că toată judecata nu este decât o înscenare, o minciună, prin care îşi umplu buzunarele şi' capătă avansare. Nehliudov îşi dă seama că adevăraţii criminali sunt judecătorii, care nu se preocupă decât de interesele şi plăcerile lor personale. El caută să răscumpere greşeala, vrea să se căsătorească cu Catiuşa şi, înainte de toate, s'o scoată din închisoare, s'o salveze dela munca silnică. In încercarea lui de a găsi pe cineva care să-1 poată ajuta,' el ajunge la avocaţi, la miniştri, la senat, şi îşi dă seama că peste tot domneşte acelaşi jaf, aceeaşi minciuna', acelaşi carierism, aceleaşi fărădeiegi, Venind la închisoare, al îşi dă' seama că închişi trebue să stea tocmai cei care conduc această instituţie, cei care, în loc să corecteze pe oameni, sădesc în ei ura şi vioiul. Nehliudov vrea să afle cauza viciului din el şi constată că tot răul provine din situaţia lui de boier, din situaţia lui privilegiată, de stăpân. Vrea să renunţe la bogăţii, să-şi dea pământul în folosinţa obştei ţărăneşti, dar ţăranii nu pot avea încredere în el; ei cred că acesta este un nou mod de jaf şi exploatare. In dorinţa lui Nehliudov de a se purifica moraliceşte, el o urmează pe Catiuşa în Siberia. In Siberia, Catiuşa se întâlneşte cu osândiţii politici, cu revoluţionarii narodnici şi cu revoluţionarii marxişti. Prin revoluţionarii narodnici,-de care se LEW NICOLAEVICI TOLSTOI 265 apropie, Cat iu şa ajunge la „înviere", dar tot pe calea „morală". Este important de subliniat, că simpatitille tui Tolstoi sunt de partea narodnicilor ieşiţi din mediul intelectualilor şi ţăranilor, a căror activitate politică este condusă de tendinţa înfăptuirii unui iueal moral înalt, confuz, pe temeiul concepţiilor idealiste. Slăbiciunea lui Tolstoi propovăduitorul, constă în aceea că el renunţă la lupta împotriva celor pe care i-a demascat cu atâta forţă în „învierea", propovăduind, în schimb, purificarea morală şi nonviolenţă. Cu ironie (dovedind tocmai limitele autorului) îl zugrăveşte Tolstoi pe Ma-chel Condratiev, care citeşte primul volum din „Capitalul" de K. Marx. Măreţia lui Tolstoi constă însă în faptul că el a reflectat — cităm cuvintele lui Lenin, — „ura arzătoare, tendinţa spre mal bine ajunsă la maturitate, dorinţa de a se isbăvi de trecut, — şi lipsa de maturitate, proasta educaţie politică a spiritului revoluţionar' slăbănog". Tolstoi a oglindit foarte just în operele sale instinctul de clasă şi lipsa unei conştiinţe de clasă a massei largi ţărăneşti. Tocmai aceasta este cauza de bază că Tolstoi, în măreţia sa, reprezintă două figuri care duc o luptă înverşunată: Tolstoi — marele scriitor reailist popular oare a „smuls orice fel de măşti" şi Tolstoi — propovăduitorul, care a căutat să dea soluţii pentru a ieşi din bezna contradicţiilor sociale. Lenin, vorbind despre „contrazicerile din operele, din părerile, din învăţăturile, din şcoala lui Tolstoi", le numeşte „stridente". Pe de o parte Tolstoi a fost un mare scriitor, pe de altă parte — „moşierul scrântii întru Cristos"; pe de o parte, un protestatar vehement împotriva ord in ei .sociale, un critic sever şi necruţător al exploatării capitaliste, pe de alta, propovăduitor al „nonviolanţei"; pe de o. parte, smulgând tuturora măştile de orice fel, pe de altă parte, propovăduitor al unei religii „umanizate", care reprezintă o formă şi mai rafinată de mascare a contradicţiilor sociale. Ţinând seamă de aceste con tnadicţii, Lenin subliniază că Tolstoi n'a putut să vadă „nici mişcarea muncitorească şi rolul ei în lupta pentru so etatism, nici revoluţia rusă". Criticii burghezi au căutat să igno reze faptul că în opera sa, Tolstoi demască sooietatea capitalistă, dar ei n'au putut trece indiferenţi pe lângă marele talent al scriitorului. Tolstoi era conştient de faptul că „arta este un lucc.ru măreţ. Arta este organul vieţii omeneşti care transformă conştiinţa oamenilor". In acest sens, înţelegea şi marea sa responsabilitate ca scriitor. Sunt foarte concludente cuvintele lui pe cari le găsim într'o scrisoare: „Gânditorul şi artistul niciodată nu vor sta liniştiţi pe înălţimile olimpice... ei sunt mereu agitaţi, emoţionaţi: ei pot să hotărască şi să spună ceeace ar aduce binele oamenilor, i-ar salva dela suferinţe, le-ar dă linişte; iar ei n'au spus aşa, n'au reprezentat aşa cum trebue, n'au rezolvat nimic, iar mâine poate să fie prea târziu, — vor muri... Gânditori şi artişti liniştiţi şi potoliţi nu există". „Şi deaceea, — continuă Tolstoi această idee într'o altă scrisoare, — pentru ca artistul să fie ceeace este obligat să fie, în primul rând trebue să fie om" şi pentru asta e nevoie „de o luptă continuă cu tine însuţi". Prin atitudinea lui Tolstoi faţă de menirea artistului, el dă o lovitură hotărîtă exponenţilor antei burgheze, acelora care, ascunşi în turnul de fildeş, scă viaţa comună a omenirii". Tolstoi spunea că prima condiţie a unui bun artist e „să nu se închidă 266 GALINA MAIEVSCHI în viaţa personală, egoistă, ci să trăiască viaţa comună a omenirii". .★• Aşa cum a prevăzut Lenin, proletariatul a preluat din opera lui Toistoi „ceeace aparţine viitorului". Massele au înţeles critica pe oare Tolstoi a făcut-o societăţii capitaliste, şi s'au lămurit — nu pentru ca ele să plângă, să se roage şi să blesteme capitalismul, ci pentru ca, înarmate cu critica necruţătoare a lui Toistoi, să treacă la acţiune; ele au răsturnat capitalismul şi monarhia, au făurit o societate nouă, fără mizeria poporului, ţară exploatarea omului de către om. Pe drept cuvânt, Toistoi poate fi numit scriitor al poporului, nu numaî pentru că a scris pentru popor, inspi-rându-se din viaţa acestuia, ci pentru că a redat în scrierile lui spiritul poporului, concepţia lui despre viaţă, năzuinţa lui spre o viaţă mai bună. Folosindu-se de cuvintele pe care A. A. Jdanov le-a rostit la înmormântarea lui Maxim Gorki, putem spune că Toistoi „a ţost un fiu măreţ al unui popor măreţ". Această calitate a Iui Toistoi, precum şi genialitatea lui ca artist, este recunoscută de lumea întreagă şi deaceea Toistoi va rămâne întotdeauna o măreaţă figură în istoria culturii ruse şi universale. EUGEN CAMPUS PE MARGINEA TEZELOR PROVIZORII DE ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE A trecut mai bine de o jumătate de an de când au început să apară treptat, în broşuri succesive, tezeie provizorii de istoria literaturii române. Şi totuşi, până acum, nici un ecou în presă, nici un comentariu. Există o explicaţie şi chiar o anumită justificare a tăcerii acesteia : s'a aşteptat publicarea integrală a tezelor. Convingerea noastră este însă că şi în acest domeniu, discuta nu poate aduce decât lumină, că ea nu trebue deci amânată. Mai cu seamă acum, la începutul unui nou an şcolar, şi într'un moment în care se fac pregătirile pentru a trece dela forma provizorie a tezelor la alcătuirea unor manuale propriu zise. însuşi faptul apariţiei tezelor consti-tue un mare pas înainte. In cadrul revoluţiei culturale ce se înfăptueşte în ţara noastră sub conducerea Partidului, se impunea aşezarea pe noui baze a studiului Istoriei literaturii. Moştenirea literară trebuia preluată in mod critic şi valorificată ştiinţific, aşa încât să promoveze în sufletul tinerei generaţii adevăratul patriotism, aşa încât să constituie pildă şi imbold pentru noui realizări în lupta pentru construirea socialismului, pentru progres, pentru pace. Situaţia oreiată în'primul an după reforma învăţământului — eând, după scoaterea din circulaţie a vechilor manuale, fiecare profesor îşi improviza un curs aşa cum se pricepea, cu insuficientul material documentar pe caire-1 avea la îndemână — cerea o grabnică soluţionare. Din iniţiativa Partidului, s'au alcătuit, la ministerul învăţământului Public, colective formate clin profesori şi scriitori. Condiţiile de lucra erau astfel mult superioare acelora pe oare le putea avea un profesor muncind separat la catedra sa; erau totuşi condiţii grele, date fiind piedicile multiple ce trebuiau învinse, în primul rând din cauza lipsei unor cercetări pregătitoare şi din cauza timpului scurt în care trebuiau efectuate lucrările. Aşa au fost alcătuite tezele provizorii care, cu toate lipsurile inerente unui început ofereau garanţii incomparabil mai mari de reuşită în această întreprindere anevoioasă şi de mare răspundere. Despre importanţa apariţiei tezelor provizorii, despre ajutorul preţios pe care ele îl consititue în munca didactică, vorbesc toţi cei cărora ne-ain adresat în mica anchetă pe care am întreprins-o înainte de a trece la alcătuirea acestui studiu. Profesori şi elevi sunt unanimi în recunoaşterea rolului pozitiv pe care îl au tezele provizorii în învăţământ. - Astfel, tov. Prof. I. Ne-goescu dela Hoeul de băieţi nr. 5 sublinia: „Tezele provizorii de istoria literaturii române, publicate de ministerul Învăţământului Public, au umplut un mare gol, ele curmând o situaţie ce nu mai putea dăinui fără pagubă pentru şcoală. Ou toate lipsurile lor, aceste teze au indicat linia justă după care se poate revalorifica moştenirea noastră literară şi s a j ni ficat punctul de vedere al prezentării scriitorilor şi" operelor în şcoală, sfârşindu-se 268 EUGEN CAMPUS cu dibuirile sau rătăcirile, profesorilor lăsaţi la propria lor iniţiativă sau inspiraţie". Iar eleva Semia Abramovici, dela liceul de fete nr. 9, spunea : „Am apreciat foarte mult orientarea ştiinţifică nouă dată acestor prezentări, prin tendinţa de a scoate mereu în evidenţă legătura dintre bază şi suprastructură, având astfel posibilitatea de a pătrunde şi de a sesiza just diferitele probleme". Apariţia tezelor a însemnat nu numai rezolvarea, ce nu mai putea suferi în-târzice, a unei probleme acute- în învăţământ, ci totodală şi o importantă realizare din punct de vedere ştiinţific. Marea lor însemnătate, în această privinţă, stă în faptul că ele reprezintă prima încercare ştiinţifica de a da o imagine de ansamblu despre istoria literaturii române. S'au scris până acum câteva studii de reconsiderare a unor clasici, dar abia i.T aceste teze se'ncearcă pentru prima dată să se cuprindă întreaga desvoltare a literaturii noastre, dela începuturile ei şi până astăzi. Şi o atare operă nu putea fi realizată decât printr'un efort colectiv. Spre deosebire de vechile istorii literare, care falsificau adevărul istoric pentru a servi interesele reacţionare ale burghezo-moşierimii învăluindu-te în ceţuri metafizico-idealiste, tezele de faţă restabilesc adevărul, folosind metoda ştiinţifică ma rx i s t - ten i nist ă. Şi ele o fac adesea în spirit combativ, răsturnând afirmaţiile mincinoase ale criticii burgheze, damascând substratul reacţionar al afirmaţiilor ei : „Mulţi dintre cei oare au avut nenorocul să cunoască mai întâi pe marii noştri clasici plin prisma deformantă a şcolii burgheze, au rămas cu această imagine a unui Coşbuc senin, zugrăvind ou un zâmbet copilăresc pe buze scene uniform luminoase din viaţa Idilică a satului. Poporul nostru a cunoscut şi a iubit pe un alt Coşbuc. Pe un Coşbuc care-i ura cumplit pe ciocoi şi exprima cu putere .revolta şi suferinţa ţărănimii exploatate, pe autorul lui „Noi vream pământ" şi al „Doinei"... Bineînţeles că burghezo-moşierimea avea tot interesul să ascundă acest aspect al operei lui Coşbuc. De aceia lacheii ei culturali s'au străduit mereu să treacă cu vederea legătura dintre poet şi popor, să acopere puternicele accente de revoltă socială din versurile sale, să le bagatelizeze, prezentându-le ca „neesenţiale" (cl. Xl-a II, pag. 31). Dacă pentru mulţi dintre clasici tezele îndeplinesc această operă de clarificare, de luminare a adevăratei lor personalităţi, pentru alţii ele înseamnă primul act de consemnare în cadrul unei istorii literare. In acest sens, ma. terialul adus de broşura I, pentru cl. XI în special, este deosebit de preţios. Se vorbeşte aci pentru prima dată aşa cum se cuvine nu numai despre Ghe-rea — pe care manualele 'burgheze abia-.l pomeneau — clar şi despre poetul D. Th. Neculuţă, sau criticul Io-nescu Raieu-Rion, etc., figuri luminoase ale istoriei noastre literare, înmormântate sub lespedea tăcerii de ura claselor exploatatoare ce se simţeau lovite în interesele lor. Spaţiul larg acordat curentului Contemporanul, felul în care sunt trataţi criticii (Gherea,.A. Bacal-başa, Rian) prozatorii (C. Midie, Sofia Nădejde, St. Basarabeamu, Paul Bujor, A. Baoalbaşa) şi poeţii acestui curent (I. Păun-Pincio, Traian Demetresou, C. Miile, N. Bekliceanu, D. Th., Neculuţă, A. Toma) reprezintă un adevărat act de reparaţie a unei nedreptăţi istorice. Un merit de seamă al tezelor stă în faptul că, venind să îmiăbuire falsele teorii ale istoriei literare burgheze, ele definesc dela început clar şi pe înţelesul elevilor, obiectul istoriei literare pe baza învăţăturii marxist-leininiste. „Literatura cuprinde totalitatea operelor orale, sorise de mână sau tipărite, care exprimă în imagini artistice ideile şi năzuinţele oamenilor". „Desvoltarea litera tunii este nemijlocit legată de desvolta rea societăţii omeneşti; literatura reflectă viaţa materială a oamenilor. Şi cum istoria omenirii este istoria lupte- PE MARGINEA TEZELOR PROVIZORII 2&9 lor de cl.asă, fără îndoială că şi literatura (orală şi scrisă) ne înfăţişează imaginile acestui lucru. Dat fiind că omenirea a trecut prin diferite orânduiri «octale, şi literatura vremii le poartă amprenta. Dar în societatea împărţită în clase antagonice nu poate fi vorba de existenţa unei literaturi unitare: în cadrul aceleiaşi culturi naţionale apar două culturi, două literaturi; una care reprezintă şi apără interesele clasei reacţionare, duşmane mersului înainte al societăţii, cealaltă care înfăţişează şi apără interesele clasei revoluţionare, progresiste, ce împinge desvoltarea societăţii pe o treaptă superioară" (cl. IX, I, Pag. 7). Arătând că literatura este o formă a ideologiei, o formă specifică de reflectare a vieţii ; insistând asupra principiului spiritului de partid, tezele lămuresc totodată şi rolul important pe care-1 joacă literatura în desvoltarea societăţii. Ie încearcă chiar şi o delimitare a istoriei literaturii faţă de celelalte ramuri ale ştiinţei literaturii (teoria literaturii şi critica), precizându-se că : „Istoria literaturii este acea parte a ştiinţci-literatorii care cercetează felul în care s'a desvoltai literatura în cadrul desvoltării istorice a cutărei ţări", (el. IX, I, pag. 8). Din păcate, toate acestea sunt făcute îracr'un număr de pagini mult prea redus (întreaga introducere are 2 pagini) şi, ceeace apare şi mai nejustificat, fără 0 referire explicită la învăţăturile lui Marx. Engels, Lenin şi Stalin. După ce, în această preţioasă dar mult prea redusă introducere, s'a definit obiectul istoriei literaturii şi s'au enunţat teoretic principiile fun da men - 1 a Ie, se trece la aplicarea lor. Literatura, fenomen suprastructural, este an a Uzat pornind dela baza societăţii care o determină. Lucrul acesta se vede atât din grija cu care, la începutul fiecărui mare capitol, sunt înfăţişate "condiţiile econo- mice, sociale, politice ale momentului istoric respectiv, cât şi din. felul cum se procedează atunci când se trece la cercetarea fiecărui autor în parte. Se încearcă lămurirea contradicţiilor din operă pe baza contradicţiilor societăţii respective şi a poziţiei de clasă pe care se situează scriitorul. Aşa sunt explicate contradicţiile din opera cronicarilor şi a lui Dimitrie Cantemir, a scriitorilor din generaţia dela 1848, a marilor creatori din a doua jumătate a secolului XIX, a scriitorilor ce s'au strâns în jurul Contemporanului, a scriitorilor clin sec. XX, etc. Iată de pildă ce ni se spune despre Al ecu Russo: „Al ecu Ruso a trăit într'o epocă de frământări pe care el însuşi o caracterizează astfel în „Cugetări" : „Dela 1835, până la 1855, adică în curs de douăzeci de ani, Moldova a trăit mai muit decât în cele de pe urmă două veacuri". Aparţinând micii boe-rami, el a fost cucerit de năzuinţele afirmate de reprezentanţii forţelor progresului : „...lumea — scrie el — merge înainte şi nu se poate întoarce, fiul nu poate fi tată sau frate părintelui său...". Se socotea un „ostaş al propăşirii", dar în ceeace priveşte realizarea acestei propăşiri el era mai mult un reformist decât un revoluţionar. Aceasta se explică prin însăşi poziţia lui de clasă. Evoluţia sa a urmat pe aceea a burgheziei moldovene care încă de timpuriu s'a aliat cu boierimea. Faptul acesta se oglindeşte clar în opera lui, în oare vom întâlni însemnate aspecte progresiste, dar şi o limită bine stabilită în ceeace priveşte ideile social-politice". (Cl. X-a, II, pag. 65). Fără a trece sub tăcere contradicţiile,, slăbiciunile scriitorilor analizaţi, (vezi în special studiul despre A. Vlahuţă, P. Cerna, etc.), autorii tezelor ştiu să scoată în evidenţă, aşa cum era necesar, elementele lor valoroase, acelea care justifică locul pe oare le ocupă în istoria, literaturii noastre, care constitue o tra- 270 EUGEN CAMPUS diţie progresistă, pe oare ne sprijinim şi astăzi în munca şi lupta noastră. înfăţişând operile din literatura veche, tezele pun accentul pe conţinutul lor patriotic, pe lupta dusă pentru eliberarea de sub jugul otoman şi făurirea unui stat centralizat, cu o limbă şi literatură unitară. Aceasta chiar atunci când sunt prezentate scrieri cu caracter religios. Astfel, analizându-se „Psaltirea în versuri" a lui Dosoftei, se subliniază acele elemente care vădesc un contact cu viaţa poporului şi frământările de atunci. „Dincolo de stângăciile începutului într'o limbă care abia se mlădia pentru o întrebuinţare literară şi cu atât mai mult pentru o întrebuinţare în versuri, dincolo de urmele lăsate de o tradiţie ostentativ pedantă, dincolo de accentele mistice religioase în oare toată nădejdea se pune în intervenţia divină, se simte pe alocurea în această operă contactul cu actualitatea, cu • viaţa poporului" (ol. IX, II, pag. 48). Se citează apoi versuri ca : Mi-ai suit păgănu'n ceaţă Cu rău ce ne fac şi ne cer leafă în care se simte ecoul experienţei proprii şi: a durerii pentru suferinţele ţării, precum şi tendinţa caracteristică vremii spre eliberarea de jugul otoman. Sau versuri ca : Şi vă părăsiţi colacii şi să judecaţi săracii în care, indirect apare ceva din atitudinea autorului faţă de felul cum se î m p ăr ţe a „ d rep tat e a ". Sunt valorificate deasemeni şi alte versuri reuşite tocmai prin bazarea lor pe elemente culese din viaţa reală precum şi acele stihuri originale „scornite" de Dosoftei pentru a da glas unor tendinţe deasemenea caracteristice vremii ; năzuinţa spre un .stat unitar, centralizat, puternic şi independent : Cine-şi face zid de pace turnuri de frăţie duce viaţa fără greaţă 'ntr'aşa bogăţie. Că-i mai bană depreună viaţa cea frăţesacă decât arma ce destramă oastea vitejească. Tot astfel se procedează şi atunci când este vorba de alte scrieri religioase, în special de predicile lui Antim Ivireanul. Deasemenea atunci când se analizează operele cronicarilor sau ale lui Dimitrie Canternir. Aşa, de pildă, analizând cronica lui Neculce, se scoate în evidenţă caracterul ei realist, felul cum ea oglindeşte stările sociale şi evenimentele epocii: raporturile dintre domni şi boieri, ridicarea nouii boierimi, desvoltarea breslelor, starea de cumplită mizerie a ţărănimii iobage, etc. pentru a se conchide că: „prin acest conţinut realist atât de bogat şi de felurit, letopiseţul lui Neculce este cea mai sugestivă frescă a vieţii poporului nostru din prima jumătate a secolului 18" (cl. IX, III, p. 28). Proeedându-se astfel, istoria literaturii vechi devine interesantă, vie, pasionantă chiar. Şi aceasta merită să fie subliniat ca o însemnată biruinţă a temelor de cl. IX, care au izbutit în genere să înfăţişeze viu un material socotit îndeobşte arid, legându-1, în spirit partinic de probleme actuale, făcând pe elevi să descopere în acele vremuri îndepărtate, tradiţii progresiste ce se cuvin preţuite în spirit patriotic, tradiţii progresiste pe care se pot sprijini şi astăzi în lupta contra tendinţelor cosmopolite. In aceeaşi străduinţă de a valorifica tradiţiile progresiste autorii tezelor de cl. X scot în evidenţă, la scriitorii din generaţia dela 1848, legătura lor cu poporul, critica societăţii feudale, lupta pentru răsturnarea acestei societăţi şi năzuinţa spre o viaţă mai bună. Caracteristic în această privinţă este studiul închinat lui Cezar Boliac. Urmărind activitatea acestuia ca teoretician al literaturii, ca gazetar şi în deosebi ca poet, autorii arată cât de aspru a criticat Boliac regimul feudal, PE MARGINEA TEZELOR PROVIZORII 271 înfăţişând orunfca exploatare a ţărănimii iobage şi a robilor ţigani şi cum a chemat la luptă pentru răsturnarea vechii orânduiri : „Pâinea, fierul o rodeşte Tot cu fierul ne-o păstrăm, Ea i-acelui ce-o munceşte Trântorilor n'o mai dăm". (Claca şui) La scriitorii din a doua jumătate a secolului XIX şi începutul sec. XX tezele de clasa XI scot în evidenţă, ca rezultat al desvoltării clasei muncitoare, atitudinea lor combativă faţă de regimul burghezo-moşieresc şi instituţiile acestuia, (parlamentul, armata, justiţia, familia, etc.) realismul lor critic. Şi aceasta nu numai la scriitorii care se situau deschis pe poziţiile clasei muncitoare integrându-se în curentul Contemporanului, ca de pildă D. Th. Neculuţă, autorul unor versuri mobilizatoare îndemnând la distrugerea definitivă a duşmanului de clasă, prin unirea proletariatului cu ţărănimea muncitoare, pentru ca astfel să se deschidă drum unui viitor mai fericit, cucerit prin luptă: „Dar într'o zi, clin văl, din munţi, Din sate şi arase, Voinici, femei, bărbaţi cărunţi, Se vor scula, şi tari şi crunţi Vor pune'n praf a voastre frunţi, - Jivinelor trufaşe!" Autorii tezelor ştiu să valorifice aspectele real ist-critice şi în opera acelor scriitori care au suferit numai indirect influenţa clasei muncitoare : Vlahuţă, Coşbuc, etc., sublimând că: „tot ceeace cuprinde bun şi valoros această operă (e vorba aci de opera lui Vlahuţă n.n.) ca şi operele celorlalţi scriitori începând din ultimele decenii ale sec. al XlX-lea, se datoresc puternicei influenţe a mişcării muncitoreşti" (ol. XI, II, pag. 19). In înfăţişarea întregii istorii a literaturii, tezele aplică adesea — din păcate nu cu destulă consecvenţă şi mai cu seamă nu cu destulă adâncime în analiza materialului concret, — principiul leninist cu privire la caracterul popular al artei. Scriitorii şi operele sunt apreciate luându-se drept criteriu legătura lui cu poporul, cu năzuinţele lor progresiste. In istoria literaturii vechi, acest criteriu e folosit pentru a valorifica just atât opera autorilor de scrieri religioase cât şi a celor de scrieri istorice. Aşa de pildă la Dosoftei, după ce s'au arătat limitele de clasă, se afirmă răspicat : „Ceeace este bun în opera lui Dosoftei, se datoreşte, dimpotrivă, apropierii sale de popor" (cl. IX, I. p. 48). Asupra neţărmuritei sale dragoste pentru popor, insistă ou dreptate autorii atunci când vor să lumineze valoarea excepţională a marelui luptător democrat care a fost Nicolae Bălce-scu : „In patrie, BăJoescu a văzut poporul, viaţa Iui, cu suferinţele şi bucuriile lui, forţa nemăsurată şi creatoare a masselor" (ol. X, II, pag. 22). Pornind dela acelaş principiu, analizând drumul parcurs de C. Miile, autorii tezelor ajung la o generalizare plină de învăţăminte : „Indepărtându-se de masse, trădând cauza clasei muncitoare pentru oare luptase în prima perioadă a activităţii sale, care este şi atât de rodnică pentru poezia noastră, el pierde în întregime, forţa lirică de care fusese însufleţit. Această descompunere oa poet a lui Miile, arată limpede că practica socială în slujba celor oprimaţi este singurul şi adevăratul izvor al unei creaţii artistice cu adevărat progresiste", (cl. XI, I, pag. 45). Astfel de învăţăminte aplicabile în munca şi lupta noastră de azi, sunt rare, după cum rare sunt deasemenea accentele răspicat combative. Ac. stă, dealtfel, cum vom arăta mai târziu, una dintre scăderile importante ale tezelor. Totuşi, ici colo, întâlnim şi aspecte de această natură care merită deci să fie relevate. Deosebit de interesant, prin felul nou 272 EUGEN CAMPUS cum pune problemele ni se pare capitolul despre folclor. Mai mult de două treimi din paginile primei broşuri pentru cl. IX, sunt închinate studiului aprofundat al folclorului. Şi lucrul nu este întâmplător. El oglindeşte importanţa pe care azi, în regimul de democraţie populară, îl acordăm acestor producţii ale poporului, pe care burghezo-moşierimea le-a dispreţuit în fond, deşi uneori a căutat să paradeze cu ele, să le monopolizeze în slujba propriilor ei interese, denatu-îându-le şi falsifieându-le conţinutul lor ideologic. Munca de restabilire a adevărului trebue să se desfăşoare aci cu o deosebită grijă şi atenţie. De aceea cele 4-5 pagini cuprinse sub titlul „Ce este folclorul" sunt deosebit de preţioase. Ele ne arată că trebue să vedem în folclor oglindirea directă a vieţii şi năzuinţelor poporului muncitor, fără a uita însă că în decursul istoriei conţinutul trăsăturilor generale ale folclorului s'a schimbat. Iată cum precizează tezele această chestiune: „In societatea primitivă folclorul a fost singura formă de creaţie artistică. Mai târziu, odată cu apariţia claselor, în orânduirea sclavagistă, feudală sau capitalistă, folclorul devine un bun în deosebi al masselor exploatate care, prin această manifestare artistică, iau atitudine împotriva exploatării şi a exploatatorilor. Aşa se explică pe de altă parte ostilitatea şi dispreţul claselor stăpânitoare faţă de folclor. In societatea socialistă sau în cea comunistă, folclorul devine un bun al întregului popor, eliberat de exploatare, o formă de creaţie poetică d©sfăşu.rându-se din plin, paralel cu- cealaltă formă, aceea a literaturii scrise", (cl. IX, I, pag. 23). De aci- putem desprinde nu numai conţinutul de clasă al folclorului şi datoria de a deosebi înlăuntru'l producţiilor orale pe cele cu adevărat populare exprimând interesele masselor exploatate, de acelea antipopulare aservite intereselor exploatatorilor; dar şi marea însemnătate a folclorului. Folclorul este forma cea mai veche a literaturii na-ţonale şi totodată un izvor mereu nesecat de viaţă proaspătă populară. Aşa se explică bogata înflorire a folclorului în Uniunea Sovietică şi în ţările de democraţie populară cum este şi ţara noastră. Utilă este în teze şi lămurirea problemei influenţelor literare: „Influenţele literare nu apar întâmplător, ele nu sunt numai un transfer de teme şi su- -biecte dintr'o literatură cu prestigiu într'o altă literatură. Influenţa nu' se produce oricând şi oricum. Trebue să se desvolte mai întâi condiţiile obiective care permit utilizarea unei literaturi străine care se armonizează cu conţinutul vieţii sociale a poporului respectiv" (cl. IX, III p. 12). Punând accentul pe necesităţile izvo-rîte din condiţiile eeononîico-sooiale ale ţării; respingând teza falsă a „izvoris-mutui" promovată de burghezie, se duce astfel lupta împotriva tendinţelor cosmopolite de ploconire în faţa Apusului. Şi lucrul nu se reduce la o afirmaţie principială. In câteva rânduri, — deşi nu suficient — se trece la aplicarea in concret combătându-se teze cosmopolite, cu privire la interpreta rea operei anumitor scriitori: Cârlova, Gr. Alexandres cu, Coşbue, etc. Despre Gherea ni se spune olar : „Contrar afirmaţiilor adversarilor, nu a copiat niciun sistem apusean de teorie literară" (ol. XI, I, pag. 24). Pe aceeaşi linie, de combatere a tendinţelor burgheze antipatriotice, se situează şi capitolul „Manifestări culturale pe teritoriul R.P.R. până în sec. 14". Prezenţa acestui capitol trebue înţeleasă în primul rând, ca o armă împotriva oosmapoliţilor care falsificau înţelegerea trecutului poporului nostru, mdniimal.iza.nd valoarea acestui trecut pe oare-1 decretau barbar şi neinteresant şi socotind — aşa cum făcea de pildă un Sextil Puşea.riu — că singurele elemente valoroase se datoresc influenţelor din Apus şi ajungând astfel la ideea absurdă—dar caracteristică bur- PE MARGINEA TEZELOR PROVIZORII 273 gheziei de a periodiza istoria literat ud i noastre în raport cu momentele de exercitare ale unei influenţe „'binefăcătoare" venite din „Occidentul luminat". Materialul din acest capitol vine să infirme — cu datele încă puţine, dar preţioase, obţinute în urma nouilor cercetări întreprinse într'un domeniu iăsat în paragină de învăţaţii burghezi — toate afirmaţiile mincinoase ale ştiinţei cosmopolite, arătând vechimea aşezărilor omeneşti şi a culturii pe teritoriul R.P.R. In ceeace priveşte modul de exprimare, trebue subliniat ca un merit însemnat al tezelor faptul că stilul este în genere limpede, precis, fără întorto-cheri şi zorzoane inutile. In linii mari, se poate desprinde şi un plan de organizare a materialului. Fiecare perioadă este precedată, aşa cum arătam şi mal sus, de o prezentare introductivă, în care sunt lămurite condiţiile econornioo-sociale, politice şi culturale ale vremii. Urmează apoi mici studii monografice închinate scriitorilor din momentul istoric respectiv. Se observă şi aoi, în genere, un început de plan de sistematizare ; întâi înfăţişarea vieţii, a procesului de construire a operei, preoizându-se poziţia de clasă de pe care este scrisă opera; apoi analiza operei şi concluzii sintetizatoare. Imaginea cu care rămâne cititorul este astfel clară şi în genere justă, ştiinţifică. Dar, aşa cum se prezintă acum, tezele provizorii ridică şi o serie de probleme care necesită discuţii. Dela început se iveşte o mare dificultate. E foarte greu să emiţi o opinie justă despre ele, e foarte greu să afirmi ceva precis. Mai exact: poţi afirma şi dovedi orice sprijinindu-te chiar ou citate din text. Şi aceasta pentrucă tezele sunt cu totul lipsite de unitate. Există diferenţe considerabile între broşurile de istoria literaturii vechi şi cele de istoria literaturii noi, precum există dife- renţe considerabile între diferitele capitole dinlăuntrul aceleeaşi broşuri sau între diferitele studii monografice. Tezele de istoria literaturii vechi sunt mai unitare, mai închegate decât cele de jstoria literaturii noi şi, în genere, multe dintre obiecţiile ce se pot aduce unora nu sunt valabile ,Şi pentru celelalte. Iată, pentru a da un singur exemplu, problema influenţei binefăcătoare a literaturii ruse. In tezele de clasa IX, chestiunea a fost pusă dela început, principial, în Introducere. Studiul ştiinţific al literaturii — se arată aci — „descoperă şi marele adevăr, tăinuit de istoricii burghezi, al uriaşei şi binefăcătoarea influente pe oare cultura slavă în general şi literatura rusă îndeosebi au exercitat-o în decurs de veacuri asupra celei române, începând cu primele texte religioase şi cu tiparul, până la măreţul sprijin de azi al celei mai înaintate literaturi din lume, litera tura sovietică" (ol. 9, I, p. 9). Apoi, chestiunea a fost larg desbătută în capitolele introductive ale fiecărei perioade (secolul XIV, XV, XVI, seco-lui XVII, secolul XVIII) pentru a fi apoi precizată şi documentată cu exemple concrete în cadrul studiului literaturii religioase, istorice, didactice, de cărţi populare, etc. O atare prezentare sistematică şi consecventă lipseşte cu totul în tezele pentru olasele X-XI. Abia ici-calo câte o menţiune frunzărită : la Negruzzi, la Basarabeanu. Ceva mai amplu la Ghe-rea. Dar nicăieri o viziune de ansamblu şi o depăşire a simplei influenţe directe. Credem că această lipsă trebue neapărat remediată, procedând sistematic şi lărgind concepţia îngustă despre influenţa directă până la aceea a preluării unei anumite moşteniri literare, a unui anumit fel de a vedea, preluare de experienţă ce se poate observa şi acolo unde nu poate fi vorba de o inspira re directă dintr'o anumită operă a scriitorului respectiv. Numai în chipul acesta se va putea înfăţişa ştiinţific, în în- 18 274 EUGEN CAMPUS treaga ei amploare, influenţa binefăcătoare exercitată de literatura rusă asupra literaturii, noastre .dealungul veacurilor. In schimb, în broşura pentru cl. IX există un întreg capitol despre „Formarea limbii române" oare vine în contradicţie cu tezele tovarăşului Stalin din articolele cu privire la marxism în linguistică. Aşa ceva nu întâlnim în tezele pentru ol. X-XI, precum nu întâlnim acolo nici greşala de a deplasa cu mai bine de un secol anumite opere literare (In cl. IX, istoricii munteni din sec. XVI-XVII sunt trataţi la capitolul despre secolul XVIII). Dacă între tezele de istoria literaturii vechi şi cele de istoria literaturii noi există diferenţe considerabile, tot atât de mari sunt şi diferenţele între diferitele studii monografice din cuprinsul aceloraşi perioade. Astfel, de pildă, capitolul despre opera lui Hellade Rădu-lescu este nesistematic .şi în genere neadâncit, din contra, sunt multe alte studii serios gândite şi sistematic expuse (Fd'liiman, Vilahuţă, Coşibuc, Cerna). Şi ca formă de prezentare apar diferenţieri marcate : capitolul despre Ghe-rea, bogat în conţinut, păstrează aspectul strict de teze, enunţând numai ideile, ce vor trebui apoi desvoltate. Alte capitole desfăşoară pe larg expunerea, desvoltând ideile, introducând chiar citate şi încercând chiar să le comenteze. CU toată această dificultate care rezultă din lipsa de unitate a tezelor, anumite probleme trebuesc ridicate chiat dacă unele dintre ele nu se referă în egală măsură la întreaga serie de studii. Prima şi poate cea mai importantă este aceea a periodizării şi implicit a împărţirii materialului pe clase. In clasa IX se studiază numai literatura veche, în clasa X se începe cu Vacă reştii şi se încheie cu Junimea după ce au fost studiaţi atât scriitorii dela 1848 cât şi Eminescu, Caragi.ale, Creangă, etc; însfârşit în clasa XI se porneşte dela Curentul Contemporanul şi se ajunge până în zilele noastre. O atare împărţire ni se pare nejustă. In primul rând, pentrucă ea împiedică o prezentare ştiinţifică a procesului de desvoltare istorică, despărţind arbitrar factorii care se ciocnesc în luptă. Nu se poate studia într'o clasă Junimea şi abia în anul următor, Gontemporaniuil, când întreg sfârşitul secolului XIX răsună de ciocnirea lor şi când aceste ciocniri reprezintă, pe plan cultural, literar, lupta de clasă dintre burghezo-moşieriimea reacţionară şi mişaarea muncitorească în creştere, purtătoare a progresului. Situarea căpătâiului despre Junimea la sfârşitul clasei X, după ce au fost studiaţi scriitori ca Eminescu, Creangă, Canagialle, părea la prima vedere ciudată. Ea are totuşi o explicaţie. Prin această derogare dela ordinea cronologică, autorii Tezelor âu vrut, desigur, să lupte împotriva clişeelor false şi interesat răspândite de istoriografia burgheză, marcând astfel ideea justă că marii noştri clasici nu aparţin Junimei, mai mult chiar că Junimea nu este nici măcar un adevărat curent literar, în deplinul înţeles al cuvântului. Metoda întrebuinţată însă pentru a marca această idee justă şi a restabilii adevărul istoric, ni se pare însă greşită. Se procedează formal, printr'o simplă in-tervertire mecanică a ordinei de expunere în loc să se acţioneze combativ, ducându-se o luptă în profunzime, consecventă. Un astfel de procedeu formal este nu numai ineficace, dar orează şi confuzii pun încălcarea succesiunii istorice a faptelor şi poate duce la o neştiinţifică viziune asupra desfăşurării lor, prin întunecarea principiului fundamental al luptei de clasă. Actuala repartiţie a materialului mai are şl o altă consecinţă care ni se pare neindicată din punct de vedere ştiinţific: se acordă un loc disproporţionat de mare, literaturii vechi. Departe de noi gândul de a minimaliza importanţa acestei literaturi, ar însemna să alune- PE MARGINEA TEZELOR PROVIZORII 275 căm pe panta cosmopolitismului. Totuşi, credem că s'a căzut aci într'o exagerare contrarie atunci când s'a rezervat pentru studiul acestei literaturi un an din cei trei cât stau ou totul la dispoziţie. Nu s'a ţinut seama de realităţi, de faptul că în secolul XIX şi XX, literatura noastră s'a desvoltat deosebit de lepede. Nu s'a ţinut seama de faptul că, atunci când facem istoria literaturii, trebue să ne ocupăm de literatură, deci de oglindirea realităţii prin imagini artistice şi nu de cultură în general. De altfel, şi în această privinţă, ne poate servi drept îndreptar experienţa sovietică. Istoriile literare sovietice acordă un spaţiu relativ restrains perioadei vechi şi dau o largă desvoltare epocii noi pe care o deschide Puşehin. Din analiza materialului sovietic se desprinde şi o altă învăţătură. Nu cantitatea, ci calitatea cunoştinţelor interesează în primul rând. Preocuparea centrală trebue să fie nu aceea de a studia cât mai mulţi scriitori, ci de a analiza în adâncime opera celor mai însemnaţi dintre ei. Puşehin, Gogol, Saltâioov-Scedirin, Tolstoi, etc. sunt studiaţi acolo sub toate aspectele cu grijă şi dragoste atentă. Cum am putea face noi acelaş lucru pentru un Eminescu, Creangă, Garagiaie, în actuala stare de lucruri? De altfel, chiar muilţumindu-se ou mai puţin, materialul rezervat Clasei X în special este atât de bogat, încât este o imposibilitate practică pedagogică de a-1 parcurge cu seriozitate. Pentru a evita inconvenientele arătate, atât cele ştiinţifice cât şi cele pedagogice, am propune o altă repartiţie a materialului şi anume: clasa IX până la 1848, inclusiv, clasa X până la Contemporanul inclusiv, clasa XI, până în zilele noastre. O atare împărţire ar fi în primul rând, ştiinţifică, îngăduind evidenţierea luptei de clasă în câmpul literaturii. Totodată ea ar mai prezenta un avantaj suplimentar, din punct de vedere educativ: ar desvolta în elevi încrederea optimistă în victoria forţelor progresiste, căci fiecare clasă şi-ar încheia studiul ou analizarea elementelor progresiste, într'o perioadă de creştere a lor : în clasa IX momentul culminant al epocii dela 1848, în clasa X curentul Contemporanul, în clasa XI, literatura actuală. In ceeace priveşte istoria literaturii vechi, credem că ar trebui să se găsească un loc mai potrivit pentru prezentarea istoriografiei muntene; apare ciudat şi produce confuzii introducerea unui nou criteriu de deosebire (muntean — moldovean) când întreg materialul este sistematizat cronologic. Nimic nu justifică tratarea cronicarilor munteni din secolul XVII la capitolul despre secolul XVIII; sau faptul că, în timp oe Antim Ivireanu ce-şi desvolltă activitatea în timpul domniei lui Brân-coveanu, figurează la secolul XVII, cronicarii din aceeaşi perioadă (.Stolnicul Cantacuzino, Radu Popescu, fraţii Gre-ceanu), sunt studiaţi la capitolul despre secolul XVIII. Oarecum arbitrară apare introducerea acelor concluzii ou privire la cronici la mijlocul broşurei despre secolul XVIII. (Cl. IX III p. 45—46) la capitolul „Alţi cronicari din veacul al XVIII-lea". ★ Discutând problema periodizării, am avut ocazia să subliniem o anumită alunecare spre obiectivism, spre ocolirea luptei de clasă ca motor ai istoriei. Este aci o lipsă esenţială a tezelor, a celor de istoria literaturii moderne în special. Tezele nu urmăresc în mod consecvent şi nu izbutesc să ne înfăţişeze procesul istoric de desvoltare al literaturii, ele nu ne înfăţişează lupta între cele două culturi din sânul societăţilor cu olase antagonice, nu ne înfăţişează lupta dintre realism şi antirealism dealungul veacurilor. Ori tocmai acesta trebue să fie scopul principal al unor teze de istoria literaturii, pentru clasele IX-XI. Lucrul acesta nu trebue pierdut din vedere. Noi oare am trecut prin neno- 276 EUGEN CAMPUS roeita şcoală veche a burghezo-rnoşie-rimii ştim că se putea eventual întâmpla ca absolvenţii ei să cunoască o mulţime de date cu privire la diverse opere şi diverşi scriitori; niciodată însă absolvenţii acestei şcoli nu aveau nici cea mai slabă ideie despre realitatea procesului istoric de desvoltare a literaturii, despre legătura dintre fenomenele literare şi despre determinarea lor, în ultimă instanţă, de către baza societăţii respective, bază oare nu e veşnică, ci se schimbă după legi precise, descoperite de ştiinţa marx ist-leninistă. Tocmai de aceia obiectivul principal al studiului în cl. IX—XI, îl constituie înţelegerea procesului de desvoltare istorică a literaturii. înfăţişarea vie şi concretă a acestuia trebuia deci să stea în centrul preocupării autorilor. Din păcate, tocmai în acest punct, tezele suferă de serioase slăbiciuni. Lucrul se vede în special la prezentările introductive dela începutul fiecărui mare capitol. Ele sunt adesea insuficiente, desvoltând în special situaţia economică-sociailă şi oprindu-se tocmai atunci când ar trebui să înfăţişeze în ansamblul lui şi procesul de desvoltare al literaturii. Ele rămân astfel, oarecum rupte de rest. De aci, alunecarea tezelor pe panta unei simple' alăturări de mici studii monografice izolate în fond unele de altele. Tezele de istoria literaturii vechi suferă mai puţin de acest neajuns. Aci legătura între situaţia economică-so-cială şi cea culturală-literară ,este mai strâns prezentată. Un succes în acest sens îl reprezintă de pildă partea referitoare la secolul XVII, în care desvoltarea culturii şi a literaturii este bine înfăţişată în capitolul introductiv, dar concluziile de aci sunt apoi reluate şi desvoltate pe material concret în cadrul capitolelor despre literatura religioasă, istorică, şi cărţi populare. Dar în genere, tezele vădesc acea scădere esenţială pe care am remarcat-o şi cu privire la periodizare : insu- ficienta marcare a luptei de clasă. înăuntrul fiecărui capitol, materialul nu este axat chiar pe acest principiu. Se face adesea o expunere statică, descrip-t'vă. Nu se înfăţişează dinamic procesul de desvoltare al literaturii, ca rezultat al oonfilietului între forţe antagonice. Excepţie onorabilă face capitolul despre Contemporanul. începând cu prezentarea introductivă, care pune clar faţă în faţă cele două forţe în luptă: burghezo-moşierimea, reprezentată prin Junimea şi clasa muncitoare, reprezentată prin Contemporanul ; se trece apoi la activitatea revistei Contemporanul înfăţişată în mod foarte caracteristic şi nimerit, pe „teme de luptă" (lupta pentru răspândirea învăţăturii marxiste, lupta împotriva esteticei metafizice promovată de Junimea, luptă pentru răspândirea ştiinţei, pentru culturalizarea masselor; lupta contra falsei culturi, pentru manuale şcolare ştiinţifice, lupta pentru revendicări democratice generale, pentru egalitatea în drepturi ; lupta contra discriminărilor rasiale, naţionale şi religioase) Tot ca o luptă pe diferite fronturi împotriva burghezo-moşierimii este înfăţişată şi opera lui Gherea. Merită să fie subliniat deasemenea faptul că şi petele de umbră, scăderile celor dela Contemporanul sunt înfăţişate ca rezultat al luptei, ca răni sau înfrângeri în lupta contra ideologiei duşmanului de clasă. Din păcate, asemenea excepţii sunt extrem de rare. In schimb, adeseori, aspectul acesta de luptă între forţe antagonice este tratat în grabă, superficial, prin simple aluzii incidentale, sau lipseşte chiar cu totul. Se întâmplă chiar ca, mergând pe calea comodă a minimului de efort şi de risc, să se ocolească probleme esenţiale. Astfel, broşura II pentru clasa XI nu are nicio prezentare introductivă. Ori, faptul că lipseşte prezentarea condiţiilor dela sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, moment extrem de important PE MARGINEA TEZELOR PROVIZORII 277 căci el marchează trecerea capitalismului în faza sa imperialistă, constitue o gravă lacună. Fără a şti cum se ascute lupta de clasă în această perioadă şi ce aspecte ia ea pe frontu'l de luptă ideologică, fără a şti ce a însemnat se-mănătorismul, poporanismul, simbolismul etc. şi cum s'a dus lupta împotriva lor, cum vom putea înţelege drumu^ parcurs de scriitorii analizaţi în această broşură : Vlahuţă, Coşbuc, Cerna, Delavnanoea, etc.? Dealtfel, în cadrul studiilor monografice — şi lucrul era inevitabil — autorii se referă la semă-nătorisrn, de pildă. Cine să lămurească pe elevi ce este semănătoriamut? Nu înseamnă aceasta a-ţi fura tu însuţi căciula ? Uneori, în teze, amănuntele risipite cu prea multă dărnicie, datele şi numirile citate (în special în prezentarea secolelor XV-XVI) încarcă inutil textul, întunecând viziunea de ansamblu. De această scădere s'au sesizat şi elevii. In cadrul anchetei pe care am în-' întreprins-o înainte de a purcede la acest studiu, elevul Săjniduilescu Const. M. dela liceul de băieţi nr. 1, observa : „Ar mai fi un punct de atins şi anume : surplusul de amănunte — în special biografice şi bibliografice — care îngreunează munca de asimilare a materialului de către elevi". Multe biografii sunt prezentate o-biectivist. Se comunică fapte, date, — adesea cu totul nesemnificative — şi atât ! (Biografiile lui Ienăchiţă Văcă-rescu, Iancu Văcărescu, Micu, Şincai, . Maior ,etc). Cu cât îl ajutăm pe elev de pildă, dacă îl obligăm să ştie că Iancu Văcărescu a fost îndepărtat din slujbă în 1817, că a fost logofăt în 1824, etc.? La ce îi foloseşte elevului să cunoască întreaga listă a operelor religioase, istorice şi filologice ale lui Micu, Şincai şi Maior, unele dintre ele cu numiri latineşti ? De ce să-i încărcăm inutil memoria cu amănunte istorice cu privire la diferitele peregrinări, sau cu aspectele tehnice bibliografice ale redactărilor în care nu s'a păstrat cronica scrisă la Curtea lui Ştefan cel Mare, etc.? (ol. IX, II, p. 16). Atitudinea aceasta de erudiţie seacă merge atât de departe, încât se ajunge uneori la manifestări absurde. Pentru a lămuri pe elevi când a fost scrisă Gramatica lui Maearie, călugărul dela Iaşi, autorii manualelor precizează ou o încântătoare naivitate: „redactată în timpul mitropolitului Gabriel" (cl. X, I, p. 7). Probabil că autorul îşi închipuia că nu e de conceput ca un om normal să nu ştie ou preciziune când a trăit ilustrul mitropolit Gabriel. Este aci o rămăşiţă a unei vechi mentalităţi, a acelei atitudini pe care a adoptă „omul de ştiinţă" burghez, ce se ascundea în dosul unei movile uriaşe de fapte, pe care se ferea să le inter preteze ştiinţific pentru a descoperi adevărul. Tocmai pentrucă sunt lucrate astfel obiectivist, biografiile nici nu sunt legate organic ou analiza operei şi nu ajută la înţelegerea acesteia. Numărul prea mare de scriitori analizaţi monografic fără oa spaţiul acordat fiecăruia să fie bine proporţional în raport cu locul pe care-1 ocupă în istoria literaturii, fărâmiţează impresiile, duce la acelaş rezultat nedorit. Desigur, nu trebue să uităm că avem deafaoe cu teze provizorii; nu trebue să pierdem din vedere faptul că ele au fost alcătuite într'un timp relativ scurt şi în condiţii grele, diferitele capitole fiind împărţite pentru lucru între membrii colectivului, fără să existe cercetări pregătitoare şi puncte de vedere fixate în prealabil în mod clar, de comun acord. Totuşi, pentru munca viitoare de îmbunătăţire a tezelor, am propune ca prezentările introductive să fie scrise din nou, pe baza principiilor enunţate mai sus, pentru ca în centrul atenţiei să stea înfăţişarea în spirit partinic, a procesului de desvoltare a literaturii. Totdodată, în cuprinsul tabloului de ansamblu din prezentările introductive să 278 EUGEN CAMPUS se includă şi o succintă trecere în revistă a scriitorilor de importanţă relativ mai mică. Studii monografice să fie închinate numai scriitorilor de o însemnătate deosebită. Şi chiar între aceştia să se stabilească diferenţieri, chibzudndu-se cu grijă spaţiul ce trebuie acordat fiecăruia în raport cu locul pe oare-1 ocupă în istoria literaturii. Socotim de pildă, că lui Emiinescu sau Cana giale trebue să li se rezerve câte 10—12 ore de studiu, în timp ce unui scriitor şi .al destul de însemnat ca Slavici, nu i se vor putea rezerva mai mult de 4—5 ore. In felul acesta, vom putea da marilor noştri clasici atenţia cuvenită şii vom putea trece dela un studiu în suprafaţă la unul în adâncime. • In ceeace priveşte modul de structurare a materialului în studiile monografice, credem că, în munca de alcătuire a viitoarelor manuale, trebue să stea în centrul atenţiei încă trei probleme care, în tezele de faţă au fost soluţionate oarecum superficial, neîndestulător : 1) In primul rând, va trebui să se acorde mai mare atenţie încadrării scriitorilor în epoca respectivă, stabilirii legăturilor eventuale ou anumite curente literare, raportării la alţi scriitori contemporani, pentru a stabili astfel mai just atât caraoteristicele fiecăruia, cât şi valoarea lui, locul pe care-1 ooupă în istoria literaturii. Altfel se alunecă uşor în exagerări, în bine sau în rău. Tot căutând mereu să sublimezi aspectele pozitive şi marcând limitele numai prin fraze sfeneotipe, ajungi să nu mai vezi diferenţa între Băiloeseu şi Russo, sau Aleosanidri, între Neculuţă şi Coşbuc, etc., etc. De un deosebit interes este deasemeni urmărirea felul ui cum scriitorii continuă anumite tradiţii progresiste, preluând şi ducând mai departe experienţa înaintaşilor. Ce plină de învăţăminte ar fi, de pildă, urmărirea atentă a felului cum a fost continuată tradiţia progre- sistă a generaţiei dela 1848, sau a Contemporanului, a felului cum a valorificat Eminescu experienţa înaintaşilor şi cum au valorificat urmaşii săi moştenirea eminesciană, etc. 2) Totodată, se impune accentuarea hotărâtă a mesajului pe care opera scriitorilor din trecut îl cuprinde pentru noi, cei de azi; ce putem învăţa dela ei; în ce chip, oglindim veridic, profund, realitatea unei anumite epoci, ei ne ajută şi azi să ducem mai bine lupta pentru construirea socialismului, lupta pentru apărarea păcii, împotriva imperialismului aţâţător la război. Şi acest lucru trebue făcut nu numai în câteva cuvinte, la sfârşit, în cuprinsul concluziilor sintetizatoare, ci trebue să treacă prin întreaga expunere, ca un fir roşu, călăuzitor, dând expunerii caracter combativ, pătrunzând-o de spirit partinic. 3) Insfârşit7 este necesar să se pună accentul cuvenit pe analizarea operelor celor mai reprezentative ale măriilor scriitori în .profunzime, în calitatea lor de opere literare, deci de formă specifică de cunoaştere, de oglindire a realităţii prin imagini artistice; va trebui să se dea mai multă atenţie stabilirii a ceeace sovieticii numesc într'un sens cuprinzător „stilul" fiecărui scriitor, caraoteristicele lui din punctul de vedere al concepţiei despre viaţă şi al măiestriei artistice. In forma actuală, tezele provizorii sunt departe de a fi făcut faţă acestor sarcini, lucru pe care i-au observat mulţi dintre cei pe care i-am anchetat, profesori şi elevi. Prof. Ghiţă dela liceul de băeţi Nr. . ., arată că lipsa unei analize literare mai adâncite „stânjeneşte însuşirea de către elevi a valorii artistice a literaturii noastre, pe baza principiului unităţii dintre conţinut şi formă". Suib o altă formă, mai drastic, spune în fond acelaş lucru şi elevul Mişu Chioveanu dela liceul de băeţi nr. 5: „Nu se analizează, sau dacă se analizează unele opere, aceasta se face foarte superficial". Iar un alt PE MARGINEA TEZELOR PROVIZORII 279 elev, remarcă : „Mai ar îi necesară o actualizare a acestor idei ce se desprind din operele studiate (m.n.) deoarece majoritatea se potrivesc şi astăzi pentru societate". Iintr'adevăr, tezele subliniază uneori anumite aspecte de critică a regimului feudal sau burghezo-moşierese, atacuri contra bisericii catolice, contra monarhiei, etc., dar nu folosesc în acest sens nenumăratele prilejuri ivite şi mai cu seamă nu trec la o atitudine răspicat combativă, scoţând învăţături pentru munca şi lupta noastră de construire a socialismului, pentru pace, în condiţiile unei lumi împărţite în două tabere ce se înfruntă într'o aprigă încleştare. Un exemplu, luat la întâmplare: opera lui Grigore Alexandrescu. In „Anul 1840", poetul scrie ; „A lumii temelie se mişcă, se clăteşte, Vechite-i instituţii se şterg, s'au ruginit. Un duh fierbe In lume şi omul ce gândeşte Aleargă către tine, căci vremea a SOSit. E vorba aci de prăbuşirea societăţii feudale. Dar cât de bine se pot aplica aceste versuri şi situaţiei actuale când capitalismul putred, ajuns în faza sa imperialistă, cu „instituţile-i ruginite", e condamnat de mersul înainte al istoriei şi se clatină sub loviturile frontului păcii, condus de Uniunea Sovietică, front în oare se înrolează toţi oamenii cinstiţi, toţi cei care, gândind, înţeleg că „vremea a sosit". Alte versuri pot sluji în lupta împotriva acelor scriitori care, asemeni lui Sartre sau Pristley, au trădat cauza poporului, devenind unelte ale exploatatorilor. In „Epistolă d-lui Maior Voinescu II" poetul se plânge, ironic : De-aş avea'ncai darul să scriu de porunceală Şi când cearcă pământul vr'o mică sguduială, Să fac câte-o duzină de ode sugrumate, Să laud rău sau bine, aş fi mulţumit poate; In vreme ce acuma, vorbind cum mi se pare îmi fac vrăşmaşi. Şi câte alte lucruri de arzătoare actualitate nu se pot sublinia ta opera lui Gr. Alexandrescu (caracterul duşmănos faţă de cultură,al claselor exploatatoare în decadenţă, teama lor de adevăr etc.) şi cu atât mai mult în bogata galerie a tuturor clasicilor noştri. E aci un câmp vast pentru rodnice actualizări. Analizele literare constitue o raritate. Le întâlnim la câteva opere din literatura veche (Psaltirea lui Dosoftei, Cronicele, Istoria Ieroglifieă a lui Can-temir) şi într'un caz sau două, în literatura nouă, (Coşbuc) analize în care se insistă asupra legăturii dintre conţinut şi formă precum şi asupra caracterului popular şi realist ce le conferă valoare. De cele mai multe ori însă analizele literare lipsesc, sau, chiar dacă există ele se reduc la simpla reproducere rezumativă a conţinutului. Când se încearcă şi un „comentariu" el nu spune nimic, jonglează cu cuvinte umflate, banale, goale de înţeles. Anumite afirmaţii indică, şi confuzii ideologice, o concepţie neclară despre raportul dintre conţinut şi formă. Semnificative pentru înţelegerea îngustă a noţiunii de formă în literatură, ni se par acele scurte paragrafe întitulate „Compoziţie şi limbă" (de pildă ol. X, I, p. 57) paragrafe care, în concepţia autorului pair să ţină locul unei analize a formei artistice. Forma în artă, ^imaginea artistică, nu poate fi redusă la „compoziţie şi limbă", nici la figuri de stil. E totuşi ceeace rezultă dintr'un pasaj ca acesta : „Valoarea literară, limbă şi ştii". Dacă am anticipat asupra valorii literare prin analiza şi constatarea meşteşugului narativ, ne mai rămâne să arătăm sporita valoare literară a cronicei, prin măestritale descrieri, prin însuşirile stilului şi limba folosită 280 EUGEN CAMPUS de. Cost in în acest letopiseţ" (el. IX, II, p. 63). Mai sunt şi alte confuzii ideologice în cuprinsul tezelor. Astfel, pe alocuri întâlnim o alunecare spre interpretări vulgarizatoare ale concepţiei materialiste. Oscilaţiile lui Vlahuţă, sunt explicate simplist şi vulgarizate prin scăderea sau urcarea veniturilor sale: „Ecoul pesimismului eminescian se da-toreşte situaţiei materiale grele a poetului din această perioadă într'o societate ce nu-i asigura condiţiile necesare unei vieţi demne" (cl. XI, II, p. 9). Influenţa socialismului „scade mai târziu după polemica cu socialiştii, dar mai ales după ce Vlahuţă îşi asigură un trai îndestulat", (p. 15). Evident, cauzele acestor oscilaţii ,şi în special a îndepărtării lui Vlahuţă de ideologia clasei muncitoare sunt mult mai complexe, şi ele trebuiau căutate în primul rând în contradicţiile societăţii respective, în ascuţirea luptei de clasă ce se produce în momentul când capitalismul trece în faza sa imperialistă. Dar despre aceste condiţii, tezele nu au găsit cu oale să vorbească, căci prezentarea introductivă la secolul XX lipseşte ou desăvârşire aşa oum arătam. Unele lucrări sunt înfăţişate obiecti-vist. Astfel se arată că „După concepţia lui Hogaş — civilizaţia 1-a scos pe om din condiţia naturală, 1-a falsificat, 1-a degenerat" (XI, II, p. 47). Şi, concepţia aceasta pare să fie acceptată fără rezervă de autor, care nu precizează că e valabilă numai în civilizaţia burgheză. Comentează apoi aprobativ dispreţul Iui Hogaş, pentru tot ce se depărtează de natură. Alte informaţii sunt greşite sau confuz formulate: In capitolul despre „învăţăturile lui Neagoe" citim: „Materialul acesta, reflectat de realităţile Moldovei, şi ale Ţării Româneşti, se încorporează însă într'o operă..." (cl. IX, II, p. 15). Teoria reflectării ne învaţă invers: nu realitatea reflectă opera, ci opera reflectă realitatea. Se impune deasemeni mai multă pre- ciziune în folosirea noţiunilor de teorie a literaturii, ca : ternă, idee, subiect conflict, stil, curent, etc. Iar atunci când este vorba de probleme complexe şi încă insuficient clarificate, oum ar fi de pildă noţiunea de curent şi metodă este necesară o prealabilă desbatere şi lămurire a problemei, înainte de a ne putea permite să o teoretizăm într'un manual. (Aşa cum s'a procedat de pildă, cu romantismul în broşura I, a olasei a X). Rezultatul? Semămarea de confuzii şi idei greşite, contradicţii. (La pag. 41, cl. X, II,), citim: „Burghezia românească se îndreaptă spre scriitorii romantici, fiindcă află în opera acestora concepţii care îi întăresc conştiinţa si poziţia sa de olasă în ascensiune". Şi totuşi, la numai câteva pagini după această apreciere pozitivă, citim ou privire la Grigore Alexandrescu: „Nota romantică e covârşitoare în primele creaţii, când tânărul poet era mai sensibil la această influenţă, luând atitudini medialtive şi de desgust în faţa vieţii sociale, precum şi poza de „poet născut pentru durere" (pag. 48). Şi, parcă pentru a încurca şi mai mult lucrurile, la pagina următoare infirmân-du-se categoric afirmaţia dela pag. 45 ni se spune: „Pe măsură ce se apropie de maturitate, poetul este tot mai mult atras de ideologia progresistă a burgheziei şi devine tot mai sensibili la .năzuinţele acesteia. Acum îşi fac apariţia sentimentele de încredere şi nădejde Insuflate de tânăra burghezie, clasă orientată spre viitor" (p. 49). Cititorul rămâne ou totul desorientat : romantismul este legat sau nu de burghezia în ascensiune? Dacă la Alexandrescu nota romantică — apreciată negativ — a fost covârşitoare la început, atunci către ce se îndreaptă el mai târziu, când „este tot mai prins de ideologia, progresistă a burgheziei"? Credem că aed este nu numai o insuficientă clarificare a noţiunii de romantism, dar şi o confuzie între curent şi PE MARGINEA TEZELOR PROVIZORII 281 metodă. In opera Iui Gr. Alexandrescu se face din ce în ce mai simţită folosirea metodei realiste. Acesta e drumul pe oare-1 parcurge, progresul pe oare-1 realizează el, ca şi alţi scriitori. Neprecizând diferenţa dintre curent şi metodă, autorii manualelor ajung însă la formulări contradictoriii şi confuze. Şi luoruil se repetă nu o singură dată. Iată un alt exemplu. De data aceasta, e vorba de Negruzzi, despre care se afirmă : „Concepţiei sale sociale nehotă-rîte, mergând dela progresism la conservatorism, îi corespunde şi o concepţie literară lipsită de unitate, în oare clasicismul şi romantismul se împletesc cu note realiste." (cl. X, II, p. 54). Creator de confuzii este şi felul în care tezele vorbesc adeseori despre burghezie. Nu se ţine seama de faptul că burghezia, fie şi în ascensiune, nu poate fi considerată „progresistă" fără rezerve. De aceia se ajunge la o atitudine de sup na-apreciere a burgheziei din trecut. Astfel, se afirmă răspicat, în concluziile cu privire la opera lui Conaehi: „împotriva boierimii şi faţă de aceasta (?), burghezia în etapa ei de ascensiune reprezintă o forţă a progresului. Ideile progresiste şi democratice burgheze, pătrund până şi în opera unor scriitori aparţinând clasei boiereşti", (cl. X, I, p. 12) sau, şi mai hotărît: „Naşterea literaturii moderne, în condiţiile specifice de desvoiltare ale ţării noastre, literatura alimentată cu influenţe şi traduceri ale literaturii romantice universale, este un proces complex şi adânc, care s'a operat în cuprinsul clasei burgheze, căreia i se alăturaseră şi boiarkiaşii". (sublinierile ns; ol. X, I, p. 41). O atare atitudine de ploconire faţă de burghezia din trecut, este neştiinţifică. Căci prezentând lucrurile în felul acesta, fără a arăta că burghezia, chiar şi în faza ei ascendentă, este o clasă exploatatoare, de unde şi limitele ei; neamintind cu nimic rolul important al maselor populare şi identificând astfel în mod fals progresismul ou burghezia în ascensiune, se denaturează adevărul istoric. Nu burgheziei i se cuvine aprecierile noastre laudative, ci acelor elemente care, recrutate din toate rândurile burgheziei reprezentau revendicări corespunzătoare intereselor poporului, elemente pe care noi le valorificăm pozitiv, nu întrucât sunt burgheze, ci întrucât sunt populare. Pe alocuri, formulări din teze se pretează şi la interpretări şovine. Astfel, se vorbeşte reprobativ despre istoricii „străini" Sulzer, Engel, şi Edei (cl. X, I, p. 21) sau despre „poeţi francezi" (p. 44), fără nici o altă specificare, fără a se arăta poziţia de clasă a acelor soniitori. Fără vina autorilor, ascuţişul atacului pare deci a se îndrepta împotriva naţionalităţii respective, nu, aşa cum ar trebui, împotriva faptului că acei scriitori serveau interesele claselor exploatatoare. Lucrate într'un timp foarte scurt şi deci oarecum în pripă, tezele mai cuprind multe lucruri insuficient desvoltate (ideile despre literatură ale lui Kogălniceanu sau Russo) şi altele ne-justifioat de larg expuse (opera istorică a lui Kogălniceanu) multe repetiţii inutile, (în special în prezentările introductive), afirmaţii inexacte sau contradictorii. Un singur exemplu; la capitolul despre Grigore Alexandrescu se afirmă : „Cu El iade n'a putut să rămână prieten. Dintr'un motiv necunoscut au ajuns la duşmănie neîmpăcată" (ol. X, I, p. 46). Şi tot aci se vorbeşte despre „Societatea rodiniană Pandemo-niul, pentru care îl atacase Eliade" societate întemeiată în 1837 de câţiva membri ai societăţii filarmonice, (pg, 47). In schimb, la capitolul despre Eliade Rădulescu motivul neînţelegerii, declarat înainte „necunoscut" este aci lămurit, precizându-se ,şi că nu este vorba de o societate cu numele Pandemoniu întemeiată în 1837, cum părea să rezulte din cele spuse în oapitolul anterior : „In 1833 (Bliade Rădulescu) luă parte la înfiinţarea societăţii filarmonice 282 EUGEN CAMPUS care înlocuia vechea „societate literară", desfiinţată din cauza neînţelegerilor celor din sânul ei. Deşi nu era străin de această dizolvare, Eliaide aruncă vina pe ceilalţi membri, ca Boliac, Grigore Alexandres ou şi .scrie următoarele : Ce loc de periciune! Ce sfaturi zăpăcite ! De tine numai vrednici şi d'orcare smintit. Al ţâpiei Pandemoniu şi cuibul de ispite ! O! Cât am plâns bărbaţii ce rău s'au amăgit I Nu trebue să ne mire deloc aceste cuvinte. Care alta ar fi putut fi atitudinea unui burghez, pătruns în boierime, faţă de reformele literare (?), pe care le preconizau progresiştii adevăraţi din avea vreme, reforme oare primejduiau interesele noui, de clasă, ale lui Eliade" (cl.-X, I, p. 59). Cu toate lipsurile lor, tezele sunt în orice caz infinit superioare vechilor istorii literare. Ele constitue o armă eficace în munca şi lupta noastră. Scăderi există încă. Dar acestea pot şi trebue să fie înlăturate, atunci când se va trece la alcătuirea manualelor pro- priu zise. Tezele de istoria literaturii române reprezintă o lucrare de mare amploare, care aşa cum era firesc, ridică numeroase probleme. Pentru soluţionarea lor, aportul specialiştilor: critici, scriitori, profesori, precum şi a masselor de oameni ai muncii iubitori de literatură, este deosebit de preţios. Apariţia tezelor provizorii de istoria literaturii române, constitue un moment însemnat în cadrul revoluţiei culturale din ţara noastră. Conştienţi de acest lucru, trebue să ne dăm seama că avem cu toţii datoria să contribuim, pe măsura puterilor noastre, pentru ca această lucrare de mare amploare şi de covârşitoare răspundere să fie desăvârşită în cât mai bune condiţii, ca rezultat al unui efort colectiv. De aci, necesitatea unei ample deshateri critice. Rândurile de faţă nu au altă pretenţie decât de a servi drept punct de plecare al unei atari desbateri. Căci aceasta, ni ■ se pare calea cea mai sigură pentru a realiza cât mai curând o istorie cu adevărat ştiinţifică a literaturii române. RECENZII CLASICII ROMANI IN BIBLIOTECA PENTRU TOŢI Una din marile dificultăţi întâmpinate în munca dusă astăzi pe tărâm cultural, constă în lipsa unor texte comentate din scriitorii noştri clasici. Colecţia „Biblioteca pentru toţi", publicată de Editura pentru Literatură şi artă, vine să înlăture în bună parte, această lipsă. într'un timp relativ scurt, de aproape jumătate de an, în această colecţie au apărut opt volume de apere alese din clasicii români. Cuprinzând un număr nu prea mare de pagini, — întrucât este vorba de o colecţie de opere alese, — ea este în acelaş timp mai accesibilă din toate punctele de vedere, pentru marea massă de cititori. Dar „Biblioteca pentru toţi" umple totodată un mare gol în munca şcolară, care, în lipsa unor ediţii noui, potrivite caracterului ştiinţific al învăţământului, era nevoită să apeleze la ediţiile reacţionare, cu toate că le ştia pline de otrava misticismului, şovinismului, cosmopolitismului, etc. Iată deci însemnătatea deosebită a rolului pe care îl are această colecţie, larg răspândită : ea devine un mijloc de valorificare a moştenirii literare, atât pentru massele largi de cetitori, cât. şi pentru şcoală. In îndeplinirea acestei sarcini de mare răspundere, colecţia „Biblioteca pentru toţi", a înregistrat succese însemnate. Unul din meritele principale ale colecţiei, constă fără îndoială, în alegerea scriitorilor. Publicarea versurilor lui D. Th. Neculuţă, cel dintâi poet muncitor — a cărui operă burghezo-moşierimea o acoperise cu o totală tăcere, dovedeşte că s'a făcut dela început o alegere bună. Acelaşi lucru se poate spune şi despre retipărirea operei lui Ion Păun-Pincio. Utilă este republicarea, în această colecţie, a operei literare a lui Ion Budai-Deleanu, sau a unei părţi din opera poetică a lui Grigore Alexandrescu şi Alecu Russo, scriitori realişti, critici ai societăţii feudale — precum şi a unor schiţe ale lui I. L. Caragiale, meşter neîntrecut în folosirea satirei' ca armă îndreptată împotriva burghezo-moşieri-mii; sau, deasemenea a unor poeme din G. Coşbuc, în care este oglindită suferinţa şi lupta pentru libertate a poporului. Colecţia a dat deasemeni publicităţii şi texte din cronicari, care. prin lupta pentru crearea unui stat centralizat şi pentru eliberarea de sub jugul străin, aveau în epoca aceea o atitudine progresistă. In alegerea materialului literar publicat, colecţia nu s'a oprit numai asupra operelor tipărite anterior. Uneori, ea a prezentat şi material inedit. Găsim astfel în volumul „Pentru libertate", alcătuit de J. Popper, şi câteva poeme adunate de prin revistele în care fuseseră împrăştiate, iar câteva din ele sunt publicate pentru prima oară, fiind alese din manuscrisele poetului, devenite recent proprietatea Academiei R.P.R. In aceeaşi problemă a alegerii materialului, demn de remarcat este si faptul că o mare parte din operele publicate din nou în această colecţie, erau aproape necunoscute, întrucât puţinele volume, care văzuseră lumina tiparului, fuseseră apoi ascunse sau distruse de că- 284 A. NEACŞU tre duşmanii poporului şi ai culturii. Acesta este cazul cu poeziile lui Necu-luţă şi Pincio, cu o bună parte a Ţiga-niadei, cu unele schiţe ale lui Caragiale, etc., care sunt astfel, prin această colecţie, redate marelui oublic. Dar valoarea acestei coiecţu este ho-tărîtă mai ales de interpretarea dată operei literare. De o mare însemnătate sunt studiile introductice, în care sunt lămurite, folosindu-se metoda ştiinţifică marxist-leninistă, problemele esenţiale pe oare le ridică opera scriitorului, într'un număr redus de pagini, ne este înfăţişată atmosfera culturală a epocii în care s'a format scriitorul, viaţa acestuia şi, în deosebi, conţinutul ideologic al operei publicate. Viaţa socială oglindită în operele literare, apare motivată în însăşi desfăşurarea ei istorică, prin punerea în evidenţă a contradicţiilor care stau la baza acestei desfăşurări. In sensul acesta se îndreaptă eforturile autorilor studiilor introductive şi, fapt îmbucurător, exceptând unele inconsecvenţe sau unele greşeli, munca lor este încununată de succes. In studiile introductive la volumele publicate în colecţia „Biblioteca pentru toţi" se vede o tendinţă generală de actualizare a problemelor puse de operele discutate. Lupta dusă în prezent de către poporul nostru muncitor pentru construirea socialismului şi menţinerea păcii între popoare apare astfel legată organic de lupta scriitorilor prezentaţi în această colecţie, împotriva asupritorilor de altădată. Se- arată că, într'ade-văr, opera unor poeţi ca Neculuţă, scrierile satirice ale lui Caragiale, multe din poemele lui Coşbuc, etc., pot fi folosite şi astăzi ca arme de luptă ale muncitorimii împotriva duşmanilor ei. Studiile introductive se integrează în munca de reconsiderare a moştenirii noastre, şi, ca atare, autorii lor au avut de luptat cu greutăţile acestei munci de reconsiderare. Felul în care ne este lămurit conţinutul operelor, prin raportarea lui la realitatea socială contemporană scrii- torului, dovedeşte că autorii acestor prefeţe au pornit dela început pe un drum sigur. Totuşi aceste studii introductive au, pe lângă părţile pozitive amintite, şi unele scăderi, pe care, dat fiind marele ecou al acestei colecţii în public, este necesar să le dăm ta iveală, să le analizăm cauza şi prin aceasta să ajutăm la îndreptarea lor. întrucât despre unele din volumele apărute, revista noastră s'a ocupat aparte, la scurtă vreme după publicarea lor, observaţiile care urmează se limitează numai la următoarele volume tipărite recent: Miron Cost in: Letopiseţul Ţării Moldovei. Texte alese şi adnotate, cu un studiu introductiv de Mitu Crosu. Ion Budai-Deleanu: Ţiganiada. Cu un studiu introductiv de Ion Manole. Grigore Alexandrescu: Poezii alese. Cu un studiu introductiv semnat de Editura pentru Literatură şi Artă. I. L. Caragiale: Momente şi schiţe. Culegere şi prefaţă de M. Petroveanu Alecu Russo : Opere alese. Cu un studiu introductiv de Emil Boldan. Ion NeculfCe : Texte alese din Letopiseţul Moldovei (O sumă de cuvinte şi domnia lui Dimitrie Cantemir). Cu un studiu introductiv şi adnotări de Mitu Grosu. O lipsă esenţială şi comună prefeţelor la volumele în discuţie constă în aceea că nu se ţine îndeajuns seama de marea însemnătate pe care o are pentru înţelegerea unui scriitor, poziţia lui de clasă. Şi precizăm dela început că prin poziţia de clasă a scriitorului nu trebue să înţelegem numai originea lui socială, ci poziţia de clasă aşa cum rezultă ea din opera lui. Nu putem spune că în prefeţele-stu-iii. comentatorii nu îşi pun această problemă. Mai mult încă, unii dintre comentatori sunt bine edificaţi asupra adevăratei poziţii a scriitorului discutat, fie el Costin, Neculce, Budai-Deleanu, sau Alecu Russo. Oarecari dificultăţi prezintă însă precizarea poziţiei lui Grigore CLASICII ROMANI. IN BIBLIOTECA PENTRU TOŢI 285 Alexandres™ şi a lui I. L. Caragicde. Şi aceste dificultăţi n'au fost în totul învinse de comentatori, tocmai datorită faptului că atât micul boier din prima jumătate a sec. al 19-lea cât şi micul burghez — din a doua jumătate a sec. al 19-lea n'au avut poziţii ferme, ci au oscilat, primul între mica ' boierime şi burghezia progresistă, al doilea între burghezo-moşierime şi clasa muncitoare, încât, problema poziţiei lui Grigore Alexandrescu şi a lui I. L. Caragiale se rezolvă în cele din urmă prin precizarea raportului pe care l-au avut ei cu clasa progresistă contemporană Lor. Problema constă deci în a preciza dece şi în ce măsură Grigore Alexandrescu s'a ataşat luptei politice a burgheziei in ascensiune împotriva feudalismului şi dece şi în ce măsură 1. L. Caragiale s'a apropiat de clasa muncitoare. Dar tocmai această cauză a deplasăriii poziţiei lor sociale, precum şi măsura acestei deplasări a scriitorilor în discuţie în spre clasa progresistă din vremea lor, Comentat orii n'au reuşit să o precizeze. Excepţie face Emil Boldan. care, având în faţă opera unui scriitor boiernaş a ştiut să învingă această greutate. Dar nici el n'a tras toate concluziile isvorîte ■ din justa precizare a poziţiei scriitorului, ceeace înseamnă că nu i-a acordat suficientă atenţie. lin pas mai departe, face în această privinţă Mitu Grosu în prefaţa la cronica lui Neculce. Aici este scoasă mai bine în evidenţă semnificaţia socială a cronicii lui Neculce, tocmai datorită faptului că poziţia cronicarului este urmărită mai stăruitor. In general însă, prefeţele suferă de această lipsă principială. Astfel, Mitu Grosu are dreptate când arată cum lupta boierilor pentru un stat centralizat servea şi pentru eliberarea de sub jugul otoman şi pentru desvoltarea ţării noastre; el are dreptate când vorbeşte de patriotismul acestor boieri. Totuşi el greşeşte nearătând şi limitele de clasă ale acestui patriotism (în prefaţa la cronica lui Miron Cost in). Alt exemplu. Ion Manole arătă în studiul introductiv la Ţiganiada, poziţia de clasă a lui Budai-D eleanu şi încearcă să-explice conţinutul operei prin această poziţie. Dar nu odată Ion Manole pierde această cheie prin care putem pătrunde in semnificaţia operei. Astfel relevă deseori critica pe care Budai-De-leanu o face feudalismului, în numele burgheziei ardelene în ascensiune. Dat această critică nu este prezentată în toată ascuţimea şi întinderea ei. Nu se vorbeşte de pildă despre atacul îndreptat de Budai-Deteanu împotriva monarhiei. Monarhia, ca instituţie de bază a feudalismului, este atacată de Budai-Deleanu în toate trăsăturile ei: ereditatea, despotismul, camarila, jefuirea poporului, etc. Un întreg cânt aproape (al X-lea) este consacrat de Budai-Deleanu atacului împotriva monarhiei. Pentru a face şi mai evident caracterul reacţionar şi inuman al monarhiei, o pune faţă în faţă cu republica. Cât de sugestivă este la Budai-Deleanu comparaţia monarhului cu un „păcurat lacom şi flămând", — care-şi tunde şi mulge turma (poporul) cât vrea şi când vrea, — comparaţia camarilei cu câinii de pază ai turmei, etc. Dar aceasta atitudine nu este semnalată în prefaţă. In general, prefaţa semnată de Ion Manole reprezintă un pas înapoi faţă de studiul lui N. David despre acelaş scriitor. Când criticul nu este lămurit asupra poziţiei scriitorului, de sigur, confuziile şi greşelile se înmulţesc. Astfel se prezintă situaţia în comentarea lui Grigore Alexandrescu. In destul de desvoltata biografie a lui Grigore Alexandrescu nu găsim elementul cel meu important: cauza pentru care scriitorul, fiu de vistiernic, îmbrăţişează idealurile politice ale burgheziei revoluţionare. Nu se arată, cu alte cuvinte, apartenenţa tui Grigore Alexandrescu la acea parte din mica 286 A. NEACŞU boierime, care, fiind legată în această epocă, de burghezie prin interese economice (comerţul cu cereale, camătă şt chiar industrie), i se alătură acesteia în lupta ei împotriva feudalismului. Această parte a micei boierimi este însă legată economiceşte şi de marea boierime, ceeace va face ca în ideologia ei să persiste elemente ate poziţiei moşie-rimii: Aceasta este într'adevăr poziţia lui Grigore Alexandrescu, poziţie care fusese lămurită de S. Iosifescu, într'un studiu publicat anterior. Nerelevăndu-se poziţia de clasă a scriitorului, rămân, în studirea operei lui, multe elemente insuficient explicate, sau total nelămurite. Astfel, ideile avansate ale lui Grigore Alexandrescu apar slab motivele numai prin contactul lui cu cercurile revoluţionare, după cum motivată insuficient apare şi ura lui împotriva feudalismului. Din această, greşală fundamentală decurg altele mai mult sau mai puţin grave. Aşa de exemplu, aşezarea lui Grigore Alexandrescu alături de Băl-cescu este o exagerare. Fără îndoială, Grigore Alexandrescu este un poet politic, adică poezia lui este o ancorare consecventă în problemele luptei antifeudale faţă de care el are o poziţie critică înaintată, în ea găsim şi chemări la acţiune. Dar Alexandrescu e mult mai limitat, nu ajunge la poziţia combativă şi adâncită a lui N. Bălcescu. Sunt deasemenea afirmaţii nesusţinute, uneori deviind în greşeli de amănunt, cum este aceea cu privire la critica însăşi a burgheziei în opera lui Alexandrescu. Ni se spune că poetul a criticat burghezia, ceeace este un-fapt just, fără a se lămuri însă faptul important dacă această critică are loc înainte de 1848 sau după 1848, când burghezia trădează. Alexandrescu rămâne pe poziţii avansate, criticând şi după această dată, burghezia şi moşierimea. „O profesiune de credinţă", de exemplu, în care se vede această atitudine a poetului, este scrisă în jurul anului 1860. Dar se susţine în prefaţa-studiu că Alexandrescu „s'a apropiat de clarviziunea lui Bălcescu, atunci când, cu un ascuţit spirit critic, a scormonit mentalitatea burgheziei şi a descoperit metehnele pe care deputaţii politicieni sau „reformatorii" burgheziei le manifestau încă înainte de revoluţie, prevestind trădarea lor ulterioară". In continuare pentru argumentarea apropierii lui Alexan-descu de Bălcescu, sunt comentate fabulele „Câinele şi căţelul" şi „Vulpea liberală". Fără îndoială că argumentele sunt orea slabe pentru o atare afirmaţie. M. Petroveanu într'un interesant studiu care reuşeşte să spună multe lucruri într'un spaţiu restrâns, ne înfăţişează viaţa şi opera lui Caragiale. In Unii mari este prezentată atmosfera epocii, formarea scriitorului, legăturile lui cu presa vremii şi cu unele partide politice, apropierea scriitorului de mişcarea muncitorească, etc., elemente importante pentru cunoaşterea şi înţelegerea operei. Dar din studiul amintit, nu se înţelege un fapt esenţial şi anume de ce satira lui Caragiale este cu mult mai înverşunată împotriva burgheziei şi moşierimii, decât împotriva micii-bur-ghezii. Şi răspunsul la această întrebare nu-l poate da decât poziţia de clasă a scriitorului, poziţie căreia M. Petroveanu nu i-a acordat toată atenţia. Sunt apoi multe confuzii în prezentarea unor probleme. Confuz caracterizat este. cunoscutul personaj din schiţele lui Caragiale, Mitică. Pentru M. Petroveanu „Mitică evocă în ţara noastră pe „burtă-verdele" mic burghez din Rusia ţaristă, ale cărui trăsături le-a stigmatizat admirabil Gorchi... (în însemnările despre mica burghezie)". Şi mai departe prefaţatorul reproduce un citat din Gorchi prin care este caracterizată mica burghezie, citat luat din B. Meilah: Lenin şi problemele literaturii, pag. 172. Dar prin „burtă-verdele mic burghez" Gorchi' înţelegea burghezia liberală, mică în ra- CLASICII ROMANI IN BIBLIOTECA PENTRU TOŢI 287 port cu marea burghezie industrială, care pe vremea lui Caragiale era de-abla la începutul „desvoltării" sale. Acest lucru îl spune Meilah, pe aceeaşi pagină din care M. Petroveanu a luat citatul. Autorul prefeţei afirmă deasemeni că Mitică încarnează... tipul „filistinului". In general din felul cum M. Petroveanu vorbeşte despre Mitică rezultă că acesta este mic burghez. Care este adevărul? Indiscutabil că Mitică, in concepţia lui I. L. Coragiale, e tipul micului burghez. Şi faptul acesta are mare importanţă, întrucât, aşa cum şi M. Petroveanu spune, incisivitatea satirei lui Caragiale diferă dela mica burghezie— la burghezie şi moşierime. Aşa se explică înlocuirea humorului cu satira, când scriitorul îşi schimbă obiectivul, trecând dela mica burghezie la burghezie şi moşierime. De aici rezultă că M. Petroveanu identifică greşit filistinul cu micul burghez, pe jupan Dumitrache cu Mitică. Filistinul, „burtă-verdele", este negustorul îmbuibat sau funcţionarul superior. Mitică, Lache şi Mache suni nişte flecari, totdeauna la un pas de mizerie, deşi cu „visuri" de îmburghe-zire. Din puţinele exemple discutate tragem concluzia că elementul esenţial care ajută la cercetarea ştiinţifică a literaturii, la înţelegerea adevăratului ei conţinut ideologic, este cunoaşterea precisă a poziţiei de clasă a scriitorului, în sensul precizat ta începutul acestei discuţii, şi folosirea ei în mod consecvent în lămurirea tuturor problemelor pe care le pune opera acestuia. A vorbi despre această poziţie în biografie şi a o uita cu totul apoi când discuţi opera, sau a o folosi numai sporadic, acesta este o lipsă care dă loc, în ciuda bunei intenţii a criticului, ta contuzii. De unde provine această lipsă, pe care o întâlnim de fapt nu numai în studiile pomenite mai sus, ci într'o bună parte a criticii noastre literare? Ea pro- vine din lipsa unei atitudini ferm partinice, din faptul că autorii prefeţelor in discuţie nu folosesc întotdeauna consecvent ştiinţa marxist-leninistă în comentarea operei analizate. In acest sens trebue ridicată şi o altă obiecţie: când folosesc anumite teze, autorii nu le indică, nu te numesc ca atare. De exemplu lupta burgheziei româneşti din Ardeal pentru afirmarea ideii naţionale este prezentată just, în sensul în care tovarăşul Stalin discută problema formării statelor naţionale, dar nu este amintit studiul tovarăşului Stalin, Marxismul şi chestiunea naţională. Autorii prefeţelor cad deseori într'u atitudine de elogiere hiperbolică a scriitorului discutat, ceeace presupune abdicarea criticului dela o atitudine prin cipială. Autorii prefeţelor, prezentând punctul de vedere just cu privire la unele probleme din opera discutată, nu combat în general punctul de vedere neştiinţific al criticii burghezo-moşiereşti, ale cărei falsificări mai stărue încă în mintea multora dintre profesorii de literatură. Un exemplu: se vorbeşte despre influenţa poeziei populare la Alexandrescu, dar nu se adânceşte această idee, prin ilustrarea ei ou exemple din operă (cât de convingătoare este în această privinţă o poezie, printre multe altele, intitulată „Cântec vechia", şi nu se infirmă teza criticii idealiste, care susţine că Alexandrescu nu s'a apropiat de poezia populară. Tot lipsa unei atitudini principiale a autorilor acestor prefeţe o dovedeşte şi faptul că problemele discutate sunt uneori neactualizate. Din introducerea — studiu la opera lui Miron . Costin, Budai-Deleanu, Grigore Alexandrescu şi Alecu Russo, un cetitor neavizat n'are motive nici să bănuiască măcar, că aceste studii sunt scrise într'un moment, când în ţara noastră, poporul muncitor sub conducerea Partidului său duce o luptă susţinută pentru construirea socialismului, mobilizând în atin- 288 A. NEACŞU gerea scopului tot ce a avut şi are el mai bun. Nu se arată ce avem noi astăzi de învăţat dela clasicii literaturii române. Şi fără îndoială că acolo unde nu întâlnim o atitudine consecvent partinică, apar urme de obiectivism burghez. Fraze ca acestea: „Nu există împrejurare sau animal din numeroasa menajerie a fabulelor, care să nu scoată în relief o situaţie, o fizionomie, un tip caracteristic pentru moravurile anilor 1830—1850" — (ale cui moravuri? ale "întregului popor ?) — au oarecare coloratură obiectivistă. (Studiul despre Gr. Alexandrescu). Astfel de urme apar şi în unele referinţe sumare cu privire la meşteşugul artistic al scriitorilor. Se relevă calităţi artistice văzute formalist, fără a se stabili legătura dialectică cu conţinutul operei, deci cu poziţia scriitorului. Astfel de lipsuri au, de exemplu, studiul despre Budai-Deleanu (datorit lui Ion Mano le) şi cel despre Neâulce (datorit lui Mitu Grosu). Predând poporului muncitor opera acelor scriitori, pe care burghezo-mo-şierimea îi ostracizase pentru conţinutul combativ al scrierilor lor împotriva exploatatorilor; dând la lumină acele opere literare pe care duşmanii poporului şi ai culturii le mutilaseră sau le falsificaseră înţelesul; Interpretând operele literare după metoda ştiinţifică a materialismului dialectic şi istoric, colecţia „Biblioteca pentru toţi", aduce o contribuţie de seamă la desfăşurarea revoluţiei noastre culturale, care are drept scop crearea unei culturi noui. Atât prin textele publicate cât şi prin studiile introductive, această colecţie arată masselor de cititori că lupta pe care 'poporul nostru muncitor o duce astăzi pentru o viaţă liberă şi paşnică este legată de lupta pentru libertate şi progres a înaintaşilor. Se vede astfel limpede că noua cultură care se desvoltă azi în Republica noastră nu apare din neant, ci îşi are rădăcinile în opera acelora dintre scriitorii noştri, care au ajutat prin scrisul tor lupta masselor împotriva exploatatorilor, împotriva întunericului şi asupririi. Roadele colecţiei „Biblioteca pentru toţi", vor fi în viitor cu atât mai mănoase, cu cât, mergând pe acelaşi drum, va căuta să studieze opera scriitorilor publicaţi cu mai multă consecvenţă, de pe poziţia avansată a proletariatului revoluţionar. ELIBERATORII EUROPEI *) Suntem în neuitata primăvară a anului 1945, când milioane de ostaşi sta-linişti, după ce desrobiseră pământul patriei, înaintau, într'un iureş fără precedent în istorie, spre capitala lui Hitler, spre Berlin. Odată cu primăvara, ei aduceau în Apus, eliberarea Europei martirizate. In mintea fasciştilor care visau o sângeroasă dominaţie a lumii, prezenţa armatei sovietice pe chiar teritoriul Germaniei, căpăta proporţiile unui cataclism de neînchipuit. Steagul roşu flutură deasupra acestei armate nebiruite : „...Şi pe steagul acesta, Winkel zări secera, ciocanul şi steaua cu cinci colţuri, embleme comuniste, sau, cum adesea se spunea în Germania, embleme „marxiste". Winkel era obişnuit cu faptul că comuniştii erau socotiţi, în mod obligator, în afară de lege. Era şi firesc: din 1933, cuvântul „comunist" era considerat cuvânt interzis, înspăimântător. Comunişti în libertate erau două noţiuni ce nu-şi găseau loc alături în mintea lui Winkel, era .ca, şi cum i s'ar fi spus: „Locuitorii lunei la Berlin I" Şi iată că acum vedea comunişti in libertate! Şi nu erau numai în libertate : înarmaţi cu o putere de neînvins, ei băteau la porţile imperiului german !"... *') Em Cazachievici : Primăvara pe Oder, Ed. Cartea Rusă — Buc. 1950. ELIBERATORII EUROPEI 289 Ca şi trilogia lui Gonciar, (Stegarii) „Primăvara pe Oder" e consacrată ultimei etape a războiului: dela hotarele Germaniei naziste, la Berlin. Romanul poate fi socotit, în acelaşi timp şi povestea de luptă şi dragoste a maiorului .de gardă Lubenţov. Acţiunea romanului lui Cazachievici începe „într'o dimineaţă ceţoasă de iarnă, ce răsuna de croncănitul unor ciori tot atât de negre şi de răguşite, ca şi neamurile lor de prin preajma Moscovei"... Şirul gigantic al unităţilor de infanterie, de artilerie şi tancuri străbăteau luminişul unei păduri de pini, întocmai ca aceea prin care soldaţii trecuseră cu puţin mai înainte. Era Germania. Cu toată vina istorică a germanilor care au permis clicii lui Hitter să-i transforme în unelte docile ale călăilor Europei, ostaşii sovietici, ajunşi la Oder au întipărite în suflet cuvintele lui Stalin : „ar fi o greşată să identificăm clica lui Hitter, statul hitterist, cu poporul, cu statul german... Hitlerii vin şi pleacă, dar poporul german, statul german rămâne". Terorizaţi, ani îndelungaţi, de nazişti, germanilor nu le vine să creadă că totul s'a sfârşit, că o viaţă nouă, liberă, începe pentru poporul german, datorită luptei şi jertfei ostaşului sovietic. Locuitorii oraşelor germane privesc cu o neîncrezătoare încă, dar profundă bucurie, manifestele de pe ziduri care repetă, în limba lor, cuvântul lui Stalin: „Die Hitler komimen nod gehen... hitlerii vin şi pleacă..." Ameţiţi de propaganda tui Goebbels, ei întâmpină cu greu ideea că „blitz"-ul, „Kriegsmaşina" şi mult vânturată „armă secretă" nu mai fac nici două parale, că infanteristul rus a străbătut patru mii de kilometri ca să sugrume fiara nazistă în. propriul ei bârlog, că stalingrădenii înfig pe Reichstag steagul roşu al victoriei. Faptele de arme povestite de Cazachievici ne introduc în detaliul campaniei, în viaţa de fiecare zi a ostaşilor. Oamenii aceştia, atât de deosebiţi ca fire, oameni veniţi dela mari depărtări, altădată cărturari, colhoznici, muncitori din uzine, sau militari de carieră, odată păşind dincolo de hotarele patriei sunt conştienţi şi mândri de greaua misiune a fiecăruia, de faptul că „fiecare este o ' părticică a armatei comuniste a Iul Stalin". Sunt şi capitole, în această carte, pe care le parcurgi cu graba şi emoţia pe care ţi-o insuflă simpatia faţă de neînfricatul şi iscusitul cercetaş Lubenţov şi de tovarăşii săi. La un moment dat el pătrunde, cu un ostaş, în spatele liniilor inamice, rămânând trei zile blocat într'o clădire în care mişunau soldaţi germani. Rănit, izbuteşte lotuşi să iasă, pe sub nasul nemţilor, cutezând chiar să atace cu grenade de mână un cuib inamic de mitralieră care oprea înaintarea unei companii sovietice. Sunt capitole în care iubirea dintre Lubenţov şi Tania, frumoasa doctoriţă dela comandamentul unei divizii de infanterie, ne duce gândul spre paginile cete mai emoţionante din Turgheniev şi Cehov. Nimic din grozăviile unuia dintre cele mai sângeroase măceluri omeneşti cunoscute în istorie, n'au alterat puritatea şi sensibilitatea acestor oameni sovietici, tineri, care se regăsesc, la răstimpuri, între două lupte, undeva, în inima Europei. Dar nu numai cei doi eroi deţin secretul acestei minunate tinereţi a inimii. Ostaşii simpli, cu mâinile bătătorite de patul armei automate, de volanul autocamioanelor, sau de coarda obuzierelor, găsesc, în rarele răgazuri ale înaintării, seri minunate de primăvară, în care cântă, transportaţi de căldura amintirilor, melodiile duioase şi prelungi ale Rusiei. „Auzi? — o întrebă el pe neaşteptate. Schimbară miraţi o privire : undeva, răsunau sunetele ciudate, ca nişte suspine, părea că însuşi vântul cântă pe strune uriaşe. Era o melodie veche, cunoscută din copilărie. Cineva cânta într'un instrument necunoscut cântecul 19 290 MIHNEA GHEORGHIU despre Stenka Razin şi prinţesa persană. Sunetele veneau dinspre biserică. Lubenţov şi Tania se îndreptară într'acolo şi se pomeniră curând în faţa unor trepte largi. Intrară în biserică. Lumina lunii se cernea prin ferestrele ogivale, înguste. Pe o balustradă înaltă, scăldată în strălucirea acestei lumini, şedea un sergent şi cânta la orgă. II asculta un grup de ostaşi adunaţi jos". Dar ceeace constitue calitatea de căpetenie a acestui roman este expresia puternică a internaţionalismului proletar care însufleţeşte armatele staliniste eliberatoare. Infăţişându-ne concepţia aceasta, autorul arată că conducătorii oastei sovietice, ca eminentul general Sizocrălov, sau a intelectualităţii comuniste noui, ca Lubenţov, ştiu să soluţioneze just problema războiului purtat dincolo de graniţele patriei. O altă latură, deosebit de importantă, a campaniei de dincolo de Oder este prezentată cu un" remarcabil simţ politic şi artistic de Cazachievici: diferenţierea care se produce în sânul populaţiei germane. Numeroşi germani, oameni simpli, ţărani şi muncitori, primeau cu nespusă bucurie armata roşie, venită să-i desrobească nu numai de sub cizma nazistă, dar şi de sub jugul secular al moşierilor şi bancherilor. Un tânăr strungar, Willy Klaus, fuge din liniile germane, spre a feri regimentele sovietice de terenurile minate de nazişti. In acelaşi timp, reprezentanţii partidului hitlerist şi ai marei burghezii exploatatoare, caută să-şi facă drum spre Apus, către armatele anglo-americane, spre a se pune la adăpost. Diferenţierea din sânul populaţiei germane, trezirea poporului muncitor exploatat se produce treptat, dar se adânceşte şi se extinde cu putere. Pentru a ilustra relaţiile dintre sovietici şi poporul muncitor german, autorul a ales ca reprezentant un ostaş simplu, pe sergentul Slivenco, un om de partid. Autorul arată gândirea de om politic a fiecărui cetăţean sovietic, a massei membrilor de partid. Lui Slivenco, ca si altor ostaşi, fasciştii i-au pricinuit o mare durere. Unica lut fiică, Galea, a fost luată de nazişti şi târâtă în robie în Germania. Insă Slivenco este comunist. Ura lui se îndreaptă spre fascişti, nu confundă poporul german cu asupritorii săi. Nu! Aceste ţărănoi speriate, cu mâinile roşii de muncă, îmbrăcate în zdrenţe, nu pot fi ucigaşele fiicei sale. El trage concluziile raţionamentului său: „Să ne purtăm cu ei omeneşte!" De această dragoste pentru om a ostaşului sovietic — aplicată uneori fără distincţie — pot profita şi duşmanii. Unii hitlerişti, lepădând uniforma, se prezintă ca meseriaşi, ca oameni necăjiţi, cunoscând simpatia ruşilor faţă de oamenii muncii. Cu alt prilej, atunci când un grup de soldaţi nemţi, înconjuraţi, pierduse orice şanse de scăpare şi era ameninţat cu nimicirea, Lubenţov, mânat de generozitate, se avântă imprudent cu un steag alb în mână, spre nemţi, şi este împuşcat. Gloanţele fuseseră trase de criminalul SS Burke, devenit garda personală a industriaşului Lindemann. Asasinii vor fi, mai târziu primiţi prieteneşte de comandamentul american, dincolo de Elba. Cazachievici arată de asemenea cum încep să se cristalizeze forţele democratice care conduc astăzi Republica Democrată Germană, iubitoare de pace. Figura centrală, în aceste capitole, o constitue Franz Ewald, comunistul german, prieten cu Thaelmann şi cu Wil-helm Pieck, eliberat de Lubenţov dm lagăr, după zece ani de captivitate "in temniţele gestapoului. Ewald este înconjurat de simpatia frăţească a ostaşilor sovietici. El îşi exprimă dragostea fierbinte faţă de Uniunea Sovietică şi-de Statin, conducătorul iubit al oamenilor muncii din lumea întreagă. Cu o excepţională perspicacitate autorul zugrăveşte descompunerea din lagărul nazist. 'Hitler, pe jumătate dement, desenează ultimul model de decoraţii, în vreme ce se dau lupte pe străzile Ber- ELIBERATORII EUROPEI 291 linului. El repetă totuşi, că nu a luat la vreme contact cu anglo-americanii spre a se opune împreună armatei roşii şl că sprijinul mutual dintre marea finanţa americană şi nazistă nu s'a concretizat mai de grabă într'o alianţă militară pentru dominaţia lumii. Speranţele lui Hitler renasc însă în Lindemann, care se prezintă în acest scop la serviciile superioare de spionaj ale armatei americane, unde este primit cu toată bunăvoinţa. Romanul lui Cazachievici are o temă deosebit de amplă: războiul. Cunoaşterea apropiată a realităţii îl face să ţină până la urmă în mâini cu deplină măestrie frânele atât de numeroaselor episoade şi faptele atâtor personagii. Oamenii simpli, ca ostaşii: Semiglav, Go-goberidze, Godunov, Ogonesian, trăiesc la fel de intens, în această frescă plină de patetism, ca şi oamenii dela conducerea operaţiunilor de eliberare a Europei, generali şi ofiţeri superiori. Autorul stăpâneşte o interesantă tehnică a compoziţiei, care dovedeşte preocuparea sa pentru realizarea artistică a operei. Evenimentele pe care le povesteşte sunt legate strâns, in cadrul acţiunii. Măestria artistică a lui Cazachievici se remarcă mai ales în atenţia pe care o acordă creşterii eroilor săi, maturizării tor politice. Ar fi greu să distingem o anumită trăsătură specifică a caracterelor sale. Autorul a oglindit cu un elan puternic şi cu o căldură comunicativă întâmplări din viaţa reală a campaniei anti-hitlerişte, reuşind să ne dea o carte în egală măsură antrenantă şi patetică. De faptul că autorul individualizează caracterele pe care ni le prezintă, de faptul că urmăreşte să acorde o viaţă personală bine definită fiecăruia dintre oamenii săi, se leagă poute şi unele deficienţe. E vorba anume de tratarea exagerat de personală a caracterului Taniei Colţova, principalul personagiu femenin al romanului. In recenzia făcută cărţii de către revista „Novai Mir" (Nr. 2, 1950) se scoate cu limpezime în evidenţă această greşală a autorului, care, în,scopul de a urmări cu sporită ascuţime firea eroinei, creşterea ei, o pune la început în situaţii inutil frivole. De dragul unor necesităţi de pură tehnică formală, autorul a părăsit uneori terenul sigur al realităţii omului sovietic. Finalul cărţii, deşi pregătit pe nesimţite vine ca o concluzie logică a între-gei acţiuni. Romanul se încheie cu gândul pe care armata eliberatoare, creată şi educată de Stalin, îl îndreaptă spre iubitul ei conducător, spre marea, neînvinsa Uniune Sovietică, — a cărei armată constitue sprijinul muncii paşnice a celor mulţi şi un avertisment teribil pentru aţâţătorii la un nou război. „Primăvara pe Oder" este una dintre acele bune cărţi care întăresc în sufletul oamenilor credinţa In izbânda finală a cauzei păcii şi libertăţii, în izbânda finală a socialismului; este o carte de mare actualitate. Mihnea Gheorghiu UN ROMAN DIN VIATA LETONA *) Conceput sub forma unei trilogii, romanul scriitorului leton Vilis Laţis are de scop prezentarea revoluţionarelor transformări petrecute în Letonia. Volumul de faţă se opreşte la momentul agresiunii hitleriste împotriva Uniunii Sovietice, când şi poporul leton — laolaltă cu toate celelalte popoare ale ţării Socialismului Victorios — a pornit eroicul război de apărare a Patriei. Pentru cetitorul nostru, şi mai. ales pentru scriitorii noştri, lectura acestui roman distins ou „Premiul Stalin" — este cu atât mai folositoare, cu cât el redă, la un înalt nivel artistic o expe- *) Vilis Laţis : Spre lumină — Ed. Cartea Rusă — Buc. 1950. 292 L. SARATEANU rienţă în atâtea privinţe asemănătoare cu a noastră: lupta pentru libertatea unui popor apăsat de dominaţia burgheziei şi moşierimii coalizate, opoziţia lui hotărîtă la procesul de fascizare a ţării, eroismul cu care comuniştii stau în fruntea acestei acţiuni patriotice şi în-sfârşit variatele forme sub care duşmanul încearcă să-şi menţină privilegiile. Ceeace se desprinde cu claritate din această primă parte a romanului lui Vilis Laţis este însemnătatea vitală a vigilenţei revoluţionare în perioada ascuţirii luptei de clasă, în epoca de construire a socialismului. Autorul redă viaţa societăţii letone în toată complexitatea ei, urmărind-o pe planuri paralele. De o parte se găseşte lumea putredă, găunoasă a pumnului de exploatatori şi a uneltelor lor. De cealaltă parte a baricadei — massele largi ale poporului, mobilizate şi conduse în luptă de comunişti. Fiecare dintre aceste două lumi în luptă, este ilustrată printr'o serie întreagă de eroi tipici. Nu lipsesc — pentru întregirea configuraţiei de ansamblu a societăţii, letone din epoca descrisă, — nici tipurile de intelectuali şovăitori, caracteristici micii burghezii, nici tipurile de cărturari cinstiţi, care se alătură cu hotărîre luptei masselor. Caracteristic operei lui Vilis Laţis, este faptul că, urmărind acţiuni, situaţii, tipuri atât de diferite, autorul reuşeşte să adâncească pe fiecare în parte, să evite schema, să păstreze unitatea organică a operei. Romanul nu apare tăiat în porţiuni suprapuse, fără legătură unele cu altele. Acţiunile se îmbină, reuşind să redea aspectul de ansamblu al societăţii. Evoluţia lui Jubur bunăoară, fostul agent de piaţă al bogătaşului Atauga, şi fostul prieten ai afaceristului Jack Bunle, devenit activist al mişcării muncitoreşti, se petrece sub puternica Influenţă a comunistului Sileniec. întâlnirea cu Sile-niec, prietenia strâns legată cu acesta, contactul îndelungat cu el, va transforma pe omul desorientat care era îna- inte Jubur,- şi comunistul care capătă în viaţă un ţel precis şi care creşte parţial cu însăşi creşterea participării lui la lupta revoluţionară. Deasemenea evoluţia artistei Mara Vilde va fl în bună măsură condiţionată de prezenţa lui Jubur. Prezentarea lumii corupte, viciate a clicii stăpânitoare este strâns legală de prezentarea lumii sănătoase, viguroase, în plină creştere a luptătorilor pentru cauza poporului. Viaţa de huzur a miniştrilor dictatorului fascist Ulma-nis, afacerile lor, bogăţiile pe care te dobândesc peste noapte, vor explica şl intensificarea ternarei pe care o desfăşoară în ţară şi preparativele pentru actele de sabotaj de mai târziu. In fine descrierea, amănunţită a familiei Atauga va lămuri dece fiul bogătaşului intră — după răsturnarea fasciştilor — în organizaţia contrarevoluţionară, dece bătrânul afacerist îşi transformă casa în depozit de arme. In felul acesta, autorul reuşeşte să oglindească realitatea momentului istoric respectiv, urmărind faptele, întâmplările în legătura Indisolubilă care există între ele, demonstrând prin însăşi desfăşurarea acţiunii, prin antecedentele eroilor, prin poziţia lor de clasă, dece ei evoluează astfel. Se vede clar dece oameni, care pe vremea dictatorului Utmanis erau beneficiari ai regimului, nu pot evolua decât spre poziţiile sabotorilor şi trădătorilor, ale spionilor tiitle-rişti. Sunt momente deosebit de grăitoare în această direcţie. Aşa de pildă Vilis Laţis urmăreşte interesul cu care feciorul lui Atauga. îşi caufă — după instaurarea puterii populare — o funcţie de răspundere. El foloseşte legăturile de familie, găseşte o cale pentru a se apropia de revoluţionarul Jubur, care are slăbiciunea .să-l ajute în dobândirea fundfiei cerute. Şi faptul că bogătaşul îşi va folosi noua poziţie pentru a sabota, pentru a sluji coloana' a cincea hitleristă, va demonstra cu limpezime cetitorului, . câtă importanţă are, în e- UN ROMAN DIN VIAŢA LETONA 293 poca de construire a socialismului, în plină încrâncenare a luptei de clasă, — urmărirea vigilentă a duşmanului, punerea lui în imposibilitate de a lovi. Exemplul tânărului Atauga nu este singurul. Foşti agenţi de siguranţă din vremea dictaturii burghezo-rnoşiereşli, reuşesc, sub nume false, să obţină diverse posturi în aparatul de stat, unde sabotează cât pot puterea populară. Descrierea amănunţită a acestor acţiuni, urmărirea felului în care lucrează duşmanul, demascarea acestei faune de trădători şi cozi de topor, constitue o lecţie preţioasă pentru cetitor, care se înarmează astfel cu noui învăţăminte folositoare în lupta pentru combaterea unor asemenea manevre duşmănoase. Autorul scoate cu claritate în evidenţă felul cum se organizează oe scară "întinsă reţeaua de spionaj şi sabotare în ţară, el arată cine sunt oamenii pe care se bizue duşmanul: chiaburi, ca bătrânul Vilde, (unul din fii ■acestuia este Felix Vilde, fostul agent al poliţiei Iul Ulmanls, devenit apoi sabotor şi spion); foste slugi ptecate şi cozi de topor ale ministrului fascist Nikur; oameni de afaceri, oa proprietarul de cai de curse şi negustorul Zan-dart; spioane profesioniste ca actriţa Edith Lanca, etc. Tot atât de folositoare este şi prezentarea amănunţită, artistică, a eroilor pozitivi. Prin lupta lor ei vădesc eficacitatea cu care massele conduse de Partid demască uneltirile duşmanului, şi-i zădărnicesc acţiunile. Un moment deosebit de semnificativ este acela al demascării spionului Felix Vilde de către fosta lui soţie, artista Mara Vilde. Fiică de muncitor, Mara Vilde a înţeles rolul său de artist cinstit, a înţeles că întreaga ei luptă trebue să fie in slujba poporului. Iată dece ea se alătură cu entuziasm efortului general constructiv al acestuia. încă din vremea dictaturii fasciste, înţelegând rolul odios jucat de Felix Vilde, Mara s'a despărţit de soţul ei. Şi când mai târziu Felix Vilde, încolţii de puterea populară, speră să găsească azil în casa fostei Iui soţii, Mara reacţionează aşa cum orice om cinstit, orice patriot, ar fi reacţionat. Ea predă autorităţilor pe spionul şi sabotorul Felix Vilde. Reliefând puternic eroii pozitivi, re-liefându-i veridic, autorul are meritul de a fi izbutit să redea cu deosebită vigoare roiul conducător al Partidului. Dela scenele realizate, în care se prezintă lupta acestuia în ilegalitate (o adunare conspirativă, împrăştierea de manifeste, lupta pe viaţă şi pe moarte împotriva poliţiei fasciste) la acţiunea dârză, neobosită, desfăşurată de comunişti după răsturnarea regimului bur-ghezo-moşieresc, Partidul, prin oamenii crescuţi şi educaţi de el, este veridic redat in rolul său de conducător al luptei poporului, de motor al întregii vieţi a ţării. Scriitorilor noştri le va sluji cu siguranţă studierea felului în care Vilis Laţis a reuşit să redea pe eroii pozitivi ai cărţii, pe luptătorii comunişti în primul rând: Adânca şt calda lor umanitate, eroismul lor simplu şi generos, felul în care este înfăţişată şi viaţa lor particulară, îi face să trăiască în faţa scriitorilor noştri. Nimic retoric în prezentarea acestor tipuri. Oamenii aceştia iubesc, suferă, au bucuriile lor, sunt prezentaţi cu frământările lor, cu problemele lor, cu credinţa lor puternică în cauza pentru care luptă, cu creşterea şi călirea lor în această luptă. Tipul de conducător care este Andrei Sileniec, este cu atât mai emoţionant şi mai convingător, cu cât el este redat sub aspectul său adânc omenesc. Sileniec este omul educat de Partid, omul care mânuieşte nebiruita armă a învăţăturii marxist-leniniste, care dobândeşte experienţă după experienţă în practica luptei ilegale şi apoi legale. Sileniec e omul care îndrumează cu răbdare şi perseverenţă pe lubur, îi ajută creşterea. Discuţiile cu Sileniec, lecturile făcute sub îndrumarea acestuia, acţiunile executate după Indicaţiile tui, L. SARATEANU 294 vor transforma pe Jubur in luptătorul comunist de mai târziu. La fel, după ieşirea din ilegalitate, se va vedea, în cele mai mici dar caracteristice amănunte, felul în care Sileniec conduce ca un adevărat bolşevic, cu dârzenie, cu înţelegerea adânc omenească proprie comunistului. Şi lucrul este valabil nu numai pentru Sileniec. Felul în care o comunistă ca Aiia Spare ştie să ajute creşterea tineretului pe care-l îndrumează, căruia îi deschide drumul spre o viaţă demnă; curăţenia sufletească a eroului Oiar Snicher — vizibilă nu numai în devotamentul şi spiritul Iul de jertfă în luptă, dar şi în felul în care ştie să primească vestea căsătoriei tovarăşei pe care o iubeşte —■ sunt exemple care vădesc preocuparea autorului de a reda sub multiplele lui aspecte, fondul adânc uman al eroilor pozitivi, al comuniştilor. Participarea masselor la luptă — legată şi ea îndeosebi de aceeaşi problemă a vigilenţei de clasă — este de-asemeni redată cu multă vigoare în roman. întâmplarea cu materialul inflamabil pus de sabotori într'o fabrică de cherestea, material pe care muncitorii îl descoperă la timp, felul cum aceştia colaborează cu noul director — fiu al clasei muncitoare — la prinderea atentatorilor, sunt exemple grăitoare în acest sens. Lupta masselor este de-asemeni admirabil redată în scenele finale când se descrie înverşunata rezistenţă armată, opusă trupelor agresorului hitlerist. Este meritul deosebit al romanului, de a fi subliniat tot timpul — scoţând în evidenţă ascuţirea luptei de clasă — forţa crescândă a elementelor înaintate, înfrângerea inevitabilă — în ciuda sba-terii lor — a elementelor reacţiunii. Este neîndoios că Vilis Laţis nu şi-ar fi putut realiza astfel romanul, fără cunoaşterea temeinică a realităţii pe care opera lui o reflectă. Experienţa proprie de viaţă i-a fost scriitorului de un ajutor hotărîtor în creaţie. Biografia lui o indică. Fiu de muncitor din por- tul Riga, Laţis a cunoscut de mic tot calvarul vieţii de proletar, în regimul burghezo-moşier esc. Foamea, şomajul, mizeriile de tot felul i-au fost statornici însoţitori de-a-hungul unei bune părţi din viaţă. Rând pe rând hamal în port, pescar, fochist pe vapoare, el a învăţat ce este nedreptatea, ce însemnează exploatarea, cine îi suni fraţii şi cine îi sunt duşmanii. Dar paralel cu aceasta el a învăţat să-şi cunoască bine poporul, să-i ştie calităţile, vitejia, puterea de rezistenţă, hărnicia. Legătura cu mişcarea revoluţionara, in rândul carem a activat de tânăr, i-a întărit şi i-a ridicat puterea de înţelegere, i-a mărit cunoştinţele. In felul acesta talentul de scriitor al lui Vilis Laţis a putut rodi. El oferă o admirabilă pildă de artist militant, de luptător care şi-a îmbinat şi îşi îmbină activitatea practică politică cu aceea de mânuitor al condeiului, pu-năndu-şi multiplele calităţi în slujba marilor idealuri ale progresului. Să amintim că Vilis Laţis, care deţine dela eliberarea patriei sale importante posturi în stat, nu a încetat o clipă munca de scriitor. Romanul „Spre lumină" — scris recent — este el însuşi o dovadă a acestui fapt. Şi el probează că maturitatea politică şi experienţa activistului, constitue un excepţional ajutor pentru scriitor. Astfel romanul „Spre lumină" este o pildă vie a felului în care se poate realiza o operă literară îmbrăţişând probleme atât de vaste şi sub aspecte atât de multiple; el, este pentru scriitorii noştri un exemplu de realizare artistică a unei teme care ridică probleme atât de importante a vigilenţei de clasă. La fel, pentru marea massă a cetitorilor noştri, lectura romanului lui Vilis Laţis va însemna însuşirea de noui învăţăminte, dobândirea unei noui arme în lupta din ce în ce mai ascuţită pentru construirea socialismului şt zdrobirea duşmanului de clasă. L. Sărăţeanu IN LUPTA ÎMPOTRIVA COSMOPOLITISMULUI 295 IN LUPTA ÎMPOTRIVA COSMOPOLITISMULUI *) Rezoluţia din Februarie 1948 a Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice în problemele muzicii a atras puternic atenţia oamenilor artei asupra primejdiei pe care o constitue influenţa otrăvită a cosmopolitismului în drumul unei creaţii sănătoase, pusă în slujba poporului. Compozitorii şi scriitorii sovietici şi-au afirmat înalta lor concepţie despre artă. Adevăratul creator de artă trebue să oglindească în operele sale sentimentele, aspiraţiile şi voinţa poporului. Deaceea el trebue să se afle în primele rânduri ale luptătorilor pentru pace, pentru o viaţă liberă, creatoare. Concepţia de viaţă leninist-stalinistă, partinitatea artei formează puiernicile urme de luptă ale artistului sovietic. Părăsirea acestei concepţii, rătăcirea pe căile întorlochiale, mocirloase ale artei „pure", împotriva vieţii, duce firesc la opoziţia cu poporul, la ploconirea în faţa „ştiinţei" şi „artei" burgheze, duce către cosmopolitism, naturalism şi formalism. Piesa „lila Golovin" a lui Sergnei Mihalcov constitue în acest sens o demascare necruţătoare a ploconirii faţă de Occident şi arată gravele consecinţe pe care poate să le aibă o asemenea atitudine. Demascarea cosmopolitismului, lupta pentru păstrarea neîntinată a concepţiei marxist-leniniste, înaltul patriotism sovietic, sunt temele fundamentale ale ultimei piese a lui Serghei Mihalcov. Eroul piesei lui Mihalcov, Ilia Golovin, un cunoscut compozitor sovietic, a intrat sn contradicţie cu viaţa şi realitatea sovietică, păşind pe drumurile neguroase ale „armoniilor pure", izolându-se în şubrede turnuri de fildeş, opunăndu-se prin creaţia lui individualistă clocotitoarei ac- *) Senghel Mihalcov: Ilia Golovin, Ed. Cartea Rusă — Buc. 1950. tivităţi a colectivităţii sovietice. Lipsit de fermitate în concepţia despre artă, mereu oscilant, compozitorul Golovin cade astfel pradă Influentei burgheze în artă. Piesa lui Serghei Mihalcov poate fi socotită drept o puternică critică principială şi constructivă pentru educarea artiştilor în societatea socialistă. Desvoltând o temă luată din viaţa adevărată, Serghei Mihalcov şi-a făurit conflictul principial din ciocnirea puternică dintre concepţia estetizantă şi formalistă a compozitorului Golovin şi concepţiile oamenilor sovietici cărora le place să respire larg aerul sănătos al artei realist socialiste. Dar dacă oamenii sovietici sunt aspri faţă de orice stavilă care se ridică în drumul progresului, ei luptă cu înflăcărare pentru a readuce pe oamenii care au greşit vremelnic şi s'au îndepărtat de drumurile poporului. — In aceasta stă marea putere a educaţiei comuniste şi a concepţiei patriotice sovietice care luptă cu tenacitate pentru 'înlăturarea ultimelor pete rămase ca tristă moştenire din societatea capitalistă. Compozitorul Ilia Golovin, se va regăsi şi va reveni pe drumul artei adevărate, cu rădăcinile adânc înfipte în popor, după o puternică frământare sufletească. Pentru a obţine această victorie el este ajutat de poporul care ştie să deosebească clar ceeace e sănătos de ceeace e putred, care ştie să lupte pentru a-şi smulge artiştii şi savanţii săi alunecaţi temporar în greşeli cosmopolite. Scena culminantă a piesei este aceea în care ca un reprezentant al acestui popor, generalul Roslăi vine în casa compozitorului. Minunat om sovietic, simplu şi sincer, înţelegând puternica dramă sufletească a creatorului, Roslăi exprimă admirabil în cuvintele sale concepţia ariei socialiste în fond, naţionale în formă: „Mă simt copleşit de ciudă şi de mâhnire, spune el. Eu, un om sovietic, soldat oare a apărat în lupte arta naţională, să aud azi o 296 ALEXANDRU BALACI muzica scrisă de un compozitor at nostru, dar nu, pentru mine_ Să privesc un tablou pictat de un ,pictor de-ai meu, sovietic, dar nu pentru mine...". El aduce ca un protest împotriva unor asemenea creaţii cântecul mobilizator scris de Golovin cu ani în urmă şi cântat de soldaţii sovietici pe drumurile glorioaselor lor lupte. Melodia aceea clară, simplă şi sinceră, isvorîtă din Inimă, ruptă din realitatea vieţii, însoţise pe soldaţi de-alungul bătăliilor, răsunase lângă mormintele tovarăşilor căzuţi, triumfase lângă Reichstag-ul cucerit în Berlin. Melodia aceea o cântă acum generalul Roslâi şi tancliiştii iul compozitorului rătăcit, turburându-t, apropiindu-l de viafa acelora care apărase Patria, oamenii simpli şi mulţi. Melodia aceasta sguduie puternic pe acela care se rătăcise pe căile muzicii formaliste, trezeşte în sufletul tui tot ce era sănătos, limpede şi apropiat de viaţa adevărată, de realitate. Oamenii sovietici , constructorii comunismului, l-au Sedat pe compozitor lui însuşi. I-au dovedit cu claritate autenticitatea artei realiste, i-au arătat luminos că numai legătura strânsă, organică, cu poporul, dă artistului importanţa valorii sale pentru colectivitate. Idealurile măreţe ale poporalul sovietic, vajnic luptător pentru pace şi progres, au devenit din nou acum şi ale compozitorului Ilia Golovin. „Ariton Iv.amovici de-l întâlneşti cumva pe generalul Roslâi, exclamă eroul în ultimul, act al piesei, spune-i că Golovin, compozitorul llia Petrovlei Golovin, a devenit luptător ! Da ! Chiar aşa să-i spui ! Şi mai spune-i că aici, chiar în odaia asta am să încep noua mea simfonie, care va chema oamenii din întreaga lume la luptă în numele libertăţii şi a muncii creatoare, împotriva silniciei, împotriva războiului". Piesa lui Mihalcov, oglindind lupta pe care o dă poporul sovietic şi Partidul Bolşevic pentru arta minunată a realismului socialist, demască totodată pe cosmopoliţii fără de patrie. Tipul care în- sumează în el toate tarele vechiului ce se opune noului, este „criticul" Za-iişaev. Din snobism, dispreţuind cultura şi arta socialistă a ţării sale, el susţine găunoase teorii estetizante. Cu spirit mic burghez, laş, om de nimic care tremură atunci când este demascat, el reprezintă un individ pe cale de completă dispariţie din societatea care con-strueşte comunismul. Lui i s'ar putea apropia, pe un alt plan, soţia lui Golovin, Aleftina Ivanova, care a avut şi ea un rol însemnat în rătăcirile formaliste ale compozitorului. împreună cu Zali-şaev „apărăndu-şi" bărbatul de „asprimea" vieţii, creindu-i în. jur izolarea şi „liniştea", contribuise din plin la smulgerea din realitate, la zăgăzuirea avântului talentului compozitorului. — Ş< ea este, aşa cum numeşte critica sovietică :V. Velehova, o umbră a trecutului, înfăţişând trista, sărăcie a „frumoasei" vieţi a esteţilor provinciali, săraci cu duhul. „Partidul şi poporul i-au scos pe Zalişaevi din drumul lor. Realitatea sovietică a desvelit goliciunea idealurilor putrede ale Aleftinei Golovin" — spune N. Velehova. Marele merit al lucrării stă în vigoarea cu care înfăţişază lupta oamenilor sovietici pentru a readuce pe drumul drept pe talentatul compozitor Golovin. Convingător şi impresionant este zugrăvită deasemeni frământarea sufletească a acestui compozitor până când izbuteşte să se elibereze de falsele concepţii despre artă, propagate de imperialişti. Critica de specialitate sovietică remarcând meritele incontestabile ale piesei iul Serghei Mihalcov, a subliniat în acelaşi timp şi unele lipsuri: Caracterul unor personagii secunde apar oarecum, palide şi neexpresive. O serie de personagii ca Liza, fiica lui Golovin, comunistul Bajov şi tânărul compozitor Malnicov, care în intenţia dramaturgului trebuiau să contribue la o-rlentarea justă a compozitorului, raţionează just. însă sec, retoric. Chiar şi în evoluţia personagiului principal Ilia Go- UN POPOR TÂNĂR ÎNFRUNTA VIAŢA 297 lovin, se manifestă un oarecare retorism. Dacă in primele acte se putuse vedea clar lupta autentică ăin sufletul personagiului, acţiunea cerută de dramă trenează apoi. Pe Golovin cel nou, autorul nu izbuteşte să-l prezinte la fel de viu şi de convingător. Arătând lupta puternică a celor două ideologii şi victoria concepţiei comuniste despre lume, viaţă şl artă, piesa „Ilia Golovin" este o preţioasă armă de luptă. Ea vine în sprijinul creatorilor noştri de artă. Recentele discuţii care au avut toc în publicistica noastră în legătură cu problemele creaţiei muzicale, pot găsi in llia Golovin un preţios îndreptar, un nou şi strălucit exemplu de felul cum rezolvă partinic şi just creatorii sovietici problemele artei. Odată mai mult, oamenii de artă din ţara noastră pot învăţa că. a fi cel care redă sentimentele, gândurile şi voinţa poporului, a găsi conţinutul operei sale în realitatea ţării, este sarcina principală a unei creator legat de viaţa poporului, de lupta lui pentru fericire şi progres. Mu ne putem opri de a nu deplânge neliterara traducere în care a fost publicată piesa tui Serghei Mihalcov în româneşte. Paginile abundă în grave greşeli de traducere şi în frecvente construcţii oare nu sunt proprii limbii române. O nouă ediţie a admirabilei piese a lui Mihalcov cere în acelaşi timp o serioasă revizuire a traducerii sate în româneşte. Alexandru Bataci UN POPOR TÂNĂR ÎNFRUNTĂ VIAŢA *) Grija pentru nouile generaţii constitue o preocupare constantă a Partidului bolşevic, o sarcină de bază a statului *') A. Musatov: Copiii din Stojari, Ed. Tineretului — Buc. 1950. sovietic. A educa tineretul în spiritul moralei comuniste, în legătură strânsă cu realitatea în plină desvoltare, a-l face încrezător în forţele sale şl ale semenilor săi, înseamnă a forma un om nou cu o nouă conştiinţă, izvor prin, cipal al succeselor ce le va repurta. . Despre felul cum sunt educaţi copiii unui colhoz din Uniunea Sovietică ne povesteşte Alexel Musatov în volumul „Copiii din Stojari". Bun cunoscător al realităţii colhoznice, autorul înfăţişează copiii satului cu preocupările lor. la şcoală, la muncă, la joc. In multe regiuni ale Uniunii Sovietice, Armatele Sovietice, continuau încă alungarea fasciştilor invadatori. Satul Stojari, peste care a trecut războiul, trăia încă de pe atunci din plin perioada de reconstrucţie. Exemplul luptătorilor de pe front îi hotărăşte şi-i îndârjeşte pe colhoznici în munca pentru ridicarea satului şi a colhozului. Ei ştiu bine că lupta împotriva inamicului, ca şi lupta pe frontul Intern, sunt ta fel de folositoare patriei, amândouă ducând la realizările aceluiaşi scop: izgonirea ocupanţilor nemţi. Sub imboldul acestui înalt sentiment patriotic, colhoznicii din Stojari reuşesc lucruri minunate, ei creează o varietate de grâu mai productivă şi mai rezistentă la secetă, sau desţelenesc nişte terenuri lăsate până atunci în părăsire. Urmând exemplul celor mai mari, a muncitorilor şi comsomoliştilor, copiii alcătuesc o brigadă de muncă, care lucrează mai ales pe lângă bătrânul cercetător miciurinist Zahăr Mitrici Veşcov. Unul singur lipseşte dintre ei: Sanca Conşacov. Deşi muncitor, bun organizator, cu multă voinţă, Sanca este uşor infliienţabil. Moartea tatălui său si insistenţele Deviate/linilor — oameni'preocupaţi mai mult de interesele personale decât de acele ale colectivităţii — îl hotărăsc să plece la oraş, abandonând şcoala şi colhozul. Atunci se întâmplă cotitura esenţială din viaţa lui Sanca: în urma puternicelor argumente ale Ta- 298 SILVIU PETRE tianei Rodionova, preşedinta colhozului, ale învăţătorului Andrei Ivanovici, dar mai ales în faţa exemplelor elocvente date de tovarăşii săi, Sanca rămâne pe loc spre a-şi continua studiile şi a munci cu folos pentru colhoz, alături de toţi ceilalţi. In curând el se va prezenta, in faţa comitetului comsomolist, spre a solicita primirea în organizaţia tineretului, după ce luni de zile ţinuse cererea în buzunar. Prezentarea lui Sanca spre a fi primit în Comsomol este un fapt semnificativ. Aceasta înseamnă că în el s'a produs o schimbare hotărîtoare; sub acţiunea colectivului, mentalitatea lui şovăelnică s'a transformat. Faptul de a fi fost ridicat într'o muncă de răspundere în colhoz, încrederea pe care o câştigă aci, sunt argumente puternice care-i sprijină cererea. „A fi membru al Uniunii Tineretului însemnează să consacri întreaga ta muncă, toate forţele tale pentru cauza comună... Numai printr'o astfel de muncă se transformă un tânăr Într'un adevărat comunist... Numai printr'o muncă comună cu muncitorii şi ţăranii poţi deveni un adevărat comunist", spunea marele Lenin. In acest fel trebue văzută intrarea iui Sanca în Comsomol. împreună cu ceilalţi tineri, Sanca va lua parte la acţiunea îndrăzneaţă întreprinsă de Zahăr Mitrici pentru a salva de o grindină furioasă, plantaţiile atât de folositoare colhozului. Zahăr Mitrici va exclama cu îndreptăţită mândrie : — „Iţi dai seama, VasUievna, ce popor tânăr înfruntă viaţa? Iată rezerva noastră de luptă, adevărata şi minunata întregire a frăţiei noastre colhoznice". Drumul pe care a apucat Sanca Con-şacov îndrumat de tovarăşii lui, ne arată clar perspectiva măreaţă care stă în faţa acestor copii animaţi de aspiraţii înalte, de o conştiinţă cetăţenească cum numai în Tara Sovietelor poate exista. Copii din Stojarî sunt membrii societăţii comuniste de mâine, pentru a cărei realizare luptă ei azi. Literatură pentru copii am citit cu toţii, scrisă de burghezie, în „diverse" feluri. Preocuparea de a da tinerelor generaţii o educaţie solidă, temeinică, legată strâns de viaţa înconjurătoare nu se arăta 'niciodată ca sarcină centrală a unor astfel de lucrări. „Copii din Stojarî" a lui A. Musatov demonstrează încă odată caracterul educativ al literaturii realist-socialiste, caracterul ei pedagogic, deosebit de înalta ei valoare. Traducerea cărţii „Copiii din Stojarî" în'limba română constitue un ajutor preţios pentrucă ea pune problema educării tineretului în spiritul unei morale noui, strâns legată de lupta şi aspiraţiile masselor. Meritorie în general şi împodobită cu desene sugestive, traducerea ar fi putut prezenta o varietate mai mare de cuvinte pentru a reda mai credincios, mai convingător conţinutul de idei şi pentru a desvolta vocabularul şi capacitatea de exprimare a cititorilor — copii şi tineret — cărora li se adresează.' Există uneori cuvinte care se repetă la două-trei pagini odată, ca de exemplu „a conteni"; traducătorul ar ţi putut .reda cu uşurinţă conţinutul din original şi prin alte forme, destul de numeroase în limba română pentru această noţiune. Volumul „Copiii din Stojarî", distins cu Premiul Stalin pe 1949, este un puternic stimulent şi un bun exemplu de ceeace trebuie să fie literatura pentru cei mici. Şi în acest domeniu, exemplul sovietic trebue să stea la bază. Folosind acest exemplu şi inspirându-se din aspectele concrete ale realităţii înconjurătoare, din lupta poporului muncitor pentru construirea socialismului în ţara noa-^ stră, scriitorii noştri vor putea contribui la desvoltarea şi propăşirea literaturii noastre pentru copii, la educarea tinerelor vlăstare ale patriei noastre. Silviu Petre DIN LITERATURA UNUI POPOR PRIETEN 299 DIN LITERATURA UNUI POPOR PRIETEN *) Culegerea de „Nuvele Albaneze" pe care Editura ds Stat a oferit-o de curând masselor cititoare din ţara noastră este rezultatul unei iniţiative ce se cere, fără îndoială, continuată. Cunoaşterea reciprocă^ a creaţiilor culturale naţionale constitue pentru două ţâri cu adevărat democratice, un temeinic prilej de înfrăţire in lupta comună dusă pentru construirea unei vieţi libere şi fericite. Volumul de faţă începe prin a ne evoca momente din întunecata epocă dintre 1928—1939 a dictaturii, urmează apoi fapte din perioada de grele încercări a războiului şi sfârşeşte prin zugrăvirea unor aspecte din viaţa luminoasă de azi a tinerei republici populare Albania. Primele nuvele aparţinând Iul Mig-jeni, amintesc anii trişti şi lâncezi dinaintea răsboiului, an de şomaj cumplit, de foamete, de creştere a urii împotriva exploatatorilor. Proletariatul albanez, încă nedesvoltat suficient pe atunci, nu trecuse la acţiuni de -massă organizate. Muncitorul din schiţa „Mere oprite", a-flându-se în faţa unui magazin cu bunătăţi interzise lui, îşi stăpâneşte revolta şi îşi strânge pumnul care mai târziu va lovi în trândavii îmbuibaţi. In „Cireşele", Migjeni arată cum în. mizeria ţărănimii sărace se căleşte luptătorul de mâine : „Una care se naşte"—spune autorul despre pruncul, unei ţărănci — îl va face haiduc".. Din momentul când, în 1939, trupele lui Mussolini au cotropit pământul Albaniei, „haiducii", cum îi numeşte Migjeni, au început să se strângă în munţi, purtând puştile sub sumanul ţărănesc. Partizanii, care, din cete la început *') Nuvele albaneze, Antologie alcătuită de Vehbi Bel a, Ed. de Stat — Buc. 1950. izolate, au alcătuit o armată organizată de peste 70.000 ostaşi, au avut. un rot înseninat în eliberarea acestei ţări. Ei i-au silit pe nazişti să plătească cu sânge fiecare nelegiuire, fiecare pas, pe care-l făceau în interiorul. Albaniei şi tot ei au contribuit laMsgonirea nemţilor în 1945 de pe pământul Albaniei. Nttmeivase sunt nuvelele din fiCest volum care povestesc vitejeştile fapte de arme ale partizanilor. Puternică şi vie ne apare figura lui Muslim din nuvela „Pentru cine bat tobele". Autorul acestei nuvele, Dimiter Skulerigi, poet, prozator şi critic cu o bogată activitate în lupta ilegală, a urmărit în lucrarea sa formarea tipului de luptător antifascist. O ceată de partizani întâlnesc în munţi pe Muslim şi pe alţi câţiva ţărani bătând bucuroşi tobele cu prilejul capitulării Italiei fasciste. Muslim intră între partizani dar în scurt timp îi părăseşte. Considerat trădător, nu mal e primit atunci când vine din nou la tovarăşului cu gândul de a-şi mărturisi greşala ce-l făcuse, plecând la stână în loc să împărtăşească destinul întregei grupe. Muslim, de pe buzele căruia erau ne-deslipite cuvintele „moarte fascismului" se afundă între crestele munţilor să lupte singur cu Nemţii. Adeseori revenea la cuibul partizanilor, aducăndu-le prizonieri sau arme capturate, şi pleca, întunecat, înapoi. Partizanii l-au reprimit cu bucurie în sânul lor pe Mustim, care de atunci nu s'a mai deslipit de tovarăşii săi până la victorie. Astfel, Muslim a bătut calea grea şl tntortochiată dela revolta individuală ce răbufnea în acte anarhice, până la. sentimentul înalt al disciplinei de detaşament. Minunată este. deasemenea fapta eroului nuvelei lui Fatmir Gjata, „Tânărul partizan", care, în ciuda nepregătiriî sale şi a vârstei fragede, îşi părăseşte casa şi se alătură unui grup de partizani, înălţător este şi exemplul dat de moşneagul din „Strâmtoarea Nemţi-1 lor", scrisă de Andon Mara, moşneag 300 D. DANITI care adăpostind in coliba lui trei tineri, îşi ia puşca şi pleacă singur prin nămeţi, să-i întâlnească pe partizani. „Nu mai pot îndura fiule — spune el — tinerii îşi varsă sângele acolo. Şi eu, om bătrân, n'am ce mai face ou viaţa. Ce-mi trebue mie viaţă când tineri şi-o jertfesc pe a lor?". Asemenea oameni au pus, prin lupta lor, temelia vieţii noi ce creşte azi în Albania. Dar lupta nu s'a sfârşit. Ea nu s'a oprit la 17 Noembrie, când Tirana a fost eliberată şi nici la 29 Noembrie, zi în care întreaga Albanie a fost eliberată. Continuând sub alte forme, lupta nici nu se va opri vreodată. „Noi suntem oamenii mersului înainte" spune scriitorul Mark Ndojd în nuvela „Parcul din Tirana". Concepţia aceasta este ilustrată de o serie întreagă de alte nuvele ce oglindesc avântul oamenilor muncii din R. P. Albania pentru construirea socialismidui. Problemele ce frământă azi poporul albanez sunt ridicate cu vigoare de tinerii scriitori. In-spirându-se din campania de colectare a cerealelor, iniţiată de Partid, Vito Roci pune în nuvela „50 de care" problema .luptei de clasă la ţară. Autorul desvă-lue uneltirile chiaburilor făcute cu gândul de a împiedeca bunul mers al colectărilor. Chiaburul Lamia încearcă să câştige pe mijlocaşul Cozma prin svo-nurl, prin calomnii strecurate între ■„sfaturi prieteneşti". Cozma este atras o vreme de mrejele chiabureşti. El pleacă din conducerea Sfatului sătesc şi refuză să conducă cele 50 de care cu grâu la oraş. Chiaburul Lamia nu se va bucura însă prea mult timp. Cozma începe să se lumineze treptat, datorită lămuririlor date de preşedintele Sfatului, cât şi datorită îndemnurilor soţiei sale. Povestirea lui Zihni Sako „Medalie de vitejie", atingând o altă problemă, cea a lichidării analfabetismului, dă o ima-gime veridică asupra procesului de creştere al omului nou pe pământul Albaniei. Eroul Iul Zihni Sako este un bătrân fost partizan care are în trecutul lui nu- meroase fapte de vitejie. Moş Telo e însă neştiutor de carte şi nici nu găseşte necesar să ştie. Intensa operă de lămurire dusă de Sfatul sătesc în rândurile ţărănimii îl determină până la urmă pe Moş Telo să se pună cu hărnicie pe învăţătură, în pofida anilor săi. Coexistenţa noului şi a rămăşiţelor trecutului, lupta pentru stârpirea rămăşiţelor, reiese şl din bucata „Un pumn de ţărână" a lui Hristo Papajani. Aici autorul ne înfăţişează un alt bătrân, care socoate că vârstnicii au devenii acum inutili patriei şi nu trebue să se mai amestece în treburile obşteşti. Tovarăşii cu care stă de vorbă se întrec toţi să îndrepte gândul greşit al moşului şi reuşesc s'o facă. Imaginea omului nou ce creşte la oraş o avem în nuvela lui Dalan Sliapilo „începutul" care ridică problema încadrării in noul ritm de producţie. Noua atitudine faţă de muncă o îndeamnă pe tânăra Nafia să se angajeze la o fabrică de ţigări. Munca ei în fabrică îi va da mulţumirea sufletească pe care o aşepta de mult, o va atrage în ritmul năvalnic al întrecerilor, li va forma o conştiinţă de luptătoare pentru cauza clasei muncitoare. Dela un capăt la altui al volumului, străbate puternică prezenţa Partidului Comunist. El a fost în creierul munţilor în fruntea partizanilor îndrumându-i, în-suţleţindu-i. Motorul tuturor transformărilor prin care trece azi Albania este Partidul. Deaceea Partidul a intrat adânc în sufletul poporului. In reportajul „Cu Tvardovschi în Laberi" autorul Shevqet Musaraj, fruntaş al literaturii din viaţa partizanilor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor şi deputat în Adunarea Naţională, citează fragmente din creaţiile populare care cântă Partidul. „Haideţi veniţi cu toţi cu mine Cu Partidul biruitor". Pretutindeni unde Shevqet Musaraj a însoţit pe scriitorul Al. Tvardovschi,- primul scriitor sovietic care vizita R. P. Albania, ei au putut constata neţărmurita dragoste ce o nutreşte poporul albanez DIN LITERATURA UNUI POROR PRIETEN actualilor lui conducători şi marelui popor sovietic. Trebue insă să remarcăm că alegând aceste nuvele, alcătuitorii culegerii n'au izbutit să dea cu ajutorul operelor o imagine cu totul completă a realităţii albaneze. Se observă astfel că toate persona-giile pozitive (cu excepţia tinerei muncitoare din „începutul") sunt luate din mediul ţărănesc. Deasemeni, duşmanul de clasă ar părea că se reduce la chiaburi me. Albania fiind o ţară cu majoritate ţărănească e firesc ca operele cu subiect din viaţa dela ţară să se găsească în majoritate. E regretabil lotuşi că din actuala culegere lipsesc creaţiile care să oglindească lupta clasei muncitoare pentru atingerea ţelurilor ei. Culegerea limitează deasemeni cunoaşterea realităţii, prezentăndu-ne numai nuvele care se centrează pe transformarea bătrânilor. I* Luată în toiul, actuala culegere de „Nuvele albaneze" poate fi considerată drept o merituoasă încercare de prezentare a bunurilor culturale ale unei republici populare, bunuri ce ne adresează un viguros mesagiu de luptă. E necesar însă ca această primă culegere să fie urmată cât mai curând de altele, pentru a avea o imagine mai completă a literaturii şl a realităţiilor albaneze. D. Daniti BIBLIOGRAFIE CĂRŢI N O U î OCTOMBRIE - NOEMBRIE 1950 EDITURA P. M.K. CLASICII MARXISM-LENINISMULUI I. V. STALIN, Opere, Voi. 6 (472 pag., 150 tei). I. V. STALIN, Răspuns tovarăşilor 'colhoznici, (40 pag., 10 lei). . POLITICE Hotărârea C.C, al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri privind campania 'muncilor agricole din toamna anului 1950 (16 pag., 4 lei). GH. GHEORGHIU-DEJ, Raport asupra planului de electrificare a ţării făcut la Plenara C.C. al P.M.R. din 26 Octombrie 1950, (36 pag., 10 lei). MIRON CONSTANTINESCU, Introducere la cursul de materialism dialectic si materialism istoric, (20 pag., 10 tei)! N. HOLBAN, Bartha Iosif şi ortacii lui dau tot mal mult cărbune pentru patrie, pentru pace. (48 pag., 8 lei). *** Vaticanul, unealtă josnică a aţâţătorilor Ha război (32 pag., 6 lei). p ' OLESCIUC, A 33-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. (36 pag., 5 lei). *** Materiale în ajutorul elevilor din şcolile politice, Voi. 2 (196 pag, 40 lei). *** Materiale în ajutorul elevilor din şcolile politice, Voi. 3. (136 pag., 30 iei). PENTRU ŞCOLILE SERALE DE PARTID DELA ORAŞE *** P.M.R. conducătorul şi organizatorul luptei pentru constrairea so- cialismului in ţara noastră. (32 pag., 5 lei). PENTRU CERCURILE DE POLITICA CURENTA DELA ORAŞ *** Uniunea Sovietică apără la ONU pacea lumii ameninţată de monştrii omenairu, imperialiştii americani şi englezi, (16 pag, 3 lei). *** Pentru asigurarea păcii şi securităţii popoarelor, (32 pag., 3 lei). PENTRU CERCURILE DE POLITICA CURENTA DELA SATE *** Uniunea Sovietică apără la ONU pacea lumii ameninţată de monştrii omenirii, imperialiştii americani şi englezi. (16 pag, 3 lei). *** Pentru asigurarea păcii şi se-■eurifâţii popoarelor, (32 pag, 3 lei). EDITURA DE STAT ANDRE MARTY, Revolta din Marea Neagră (600 pag, 260 tei).. *** Legea pentru alegerea deputaţilor în Sfaturile Populare. Ed. II, (61 pag. 5 lei). V.V. COVAJENCO, Coreea (44 pag, 13 lei). HOWARD FAST, Clarkton. (290 pag., 90 lei). MULK RAJ AN AND, Gulii. (298 pag, 125 lei). GH. HOSSU, Importanţa canalului Dunârea-Marea Neagră in construirea socialismului în R.P.R. (48 pag., 7 lei). G. MARCOV, Familia Strogov. (592 pag, 170 lei). *** Cum să ne alegem deputaţii in sfaturile populare. (40 pag., fără preţ). BIBLIOGRAFIE 303 *** Cum să ferim pământul de distrugere. *** Ijegea pentru alegerea deputaţilor în Sfaturile Populare Ed. tji (64 pag., 5 lei). *** Deouicacul si alegat orii (32 pag. iară preţ). JEAN LAFFITE, Lupta e viaţă. (264 pag., 105 lei). •** Deputatul în slujba poporului. (48 pag., 5 lei). *** Marea minciună a „alegerilor", sub regimul burghezo-moşterese. (52 oag., 5 lei). EDITURA ACADEMIEI R. P. R. A. I. OPARIN, Realizările biologiei sovietice (32 pag., 30 lei). T. D. LISENCO, I. V. Stalin şi agro-biolosia miciuriniană (16 pag., 30 leii A. TOMA şi N. CONSTANTINESCU Oeroetări experimentale asupra imn uitaţii în rugeolă (28 pag., 20 lei>. C. ARSENI, Epilepsia în tumorile cerebrate (72 pag., 30 tei). A. M. BACOV, Teoria iui I. P. Pavlov în lumina materialismului dia leot'c (20 pag., 30 lei). B. D. GRECOV, I. V. Stalin şi ştiinţf istoriei (36 pag., 30 tei). I. P. BARDIN, Stalin şi metalurgii Sovietică (32 pag., 30 lei). A. V. WINTER, Energetica sovietică (32 pag., 30 led). *** Bibliografia luptei pentru pace (228 pag., 100 lei) C. V. OSTROVTIANOV, I. V. Stalin — creatorul economiei politice şi ai socialismului (32 pag., 30 lei). S. I. VAVILOV, Gemul ştiinţific al lui I. V. Stalin (20 pag., 30 lei) A. V. TOPCIEV, Tov. Stalin despre unitatea ştiinţifică şi practică (28 pag., 30 lei). AL. ROSETTI Observaţii asupra limbii lui Miron Costin (32 pag., 30 lei). P. P. ITJDIN, Desvoltarea comunismului ştiinţific de către I. V. Sbalin (32 pag., 20 lei). M. M. DUBININ, Chimia sovietică în epoca stalinistă (32 pag., 20 lei). A. B. WDENSCHI, Radioul în TJ.R.S S. TJ.R.S.S. (12 pag., 20 lei). V. V. ZVONCOV, Transporturile şi ştiinţa sovietică (42 pag, 20 lei). \, V. NICULESCU, Studiu .asupra aro-matizării termoselective a funcţiilor medii de petrol (20 pag., 20 lei)'. EDITURA PENTRU LITERATURĂ Ş! ARTĂ VASILE IOSIP, Altfel de cântec (84 pag., 70 lei) . V. EM. GALAN, Memoriile agentului electoral Teică Pasăre (80 pag., 30 lei). VERA HUDICI, Drumul spre lumină •a 1.2 pag., 50 lei). BIBLIOTECA PENTRU TOŢI ION NECULCE, Letopiseţul Moldovei Texte alese (132 pag., 25 lei). CARTEA POPORULUI AL. RAICU, Vâltoarea (80 pag., 24 leij KORMOS GYTJLA, Sgăriebura (32 pag., 12 lei). BEN CORLACIU, Candidatul (32 pag., 12 tei). COLECŢIA „ALBINA" PETRE VINTILA, Brazde'n luncă (32 pag., 5 lei). IN LIMBA MAGHIARA MIHAIL SADOVEANU, Mitrea Cocor utja (184 old., 65 lej). HORVATH ISTVÂN, T6rik a parlagot (368 old., 155 lej). StiTO ANDRÂS, Amikonen Peiebred (52 old., 15 lej). ASZTALOS ISTVÂN, Szel fuvatlan nan indul (128 old., 28 lej). GALIA GEORGIY, Tovasz Szăkenben (132 old., 30 lej). JAN RANDSZEPP, Zuzdelem a Kolho- zert (1321 old., 30 tej). PETRE VINTILA, Brazde'n luncă EDITURA CARTEA RUSA *** Muncile de toamnă în colhoz, (52 pag., 15 lei). I. CARASIOVA, Rolul femeii în colhoz (108 pag. 25 lei). V. UI3ARU, Experienţa sovietică a făcut să înflorească gospodăria noastră agricolă colectivă (48 pag., 18 lei). *** Căile de desvoltare ale cinematografiei sovietice (56 pag. 23 lei). *** Gospodăria obştească şi individuală a colhoznicului (16 pag., 7 lei). N. OSTROVSCHI, Aşa s'a călit oţelul ed. V (336 pag., 105 lei). 304 BIBLIOGRAFIE *** Jugoslavia sute dominaţia clicii fasciste (.88 pag,, 15 lei). *** Procesul dela Habârovsc (86 pag, 15 lei').. ' .■'•"» C. STANISLAVSCHi; Viaţa .mea în artă (408* pag., 170 lei). Z. CHIAŞCO, Pe pământul Cubanului ■ (96 pag.,, 16 lei). 1 M. SULEIMANOV, Tainele adâncurilor (220 pag.-, 75 lei). ' . S, VAVILOV, ştiinţa epocii StaliniBte 108 pag, 25 lei). S. BABAEVSCHI, Lumină deasupra pământului: (200 pag., 65 lei). G. NICOLAEVA, Trăsăturile viitorului (32 pag, 7 lei). »** Sovietul sătesc (88 (pag, ^20 lei). V. VOROVSCHI, -Studii de critică lite, rară (232 "pag, 75 lei)*. . M. GRIBACIOV, 'Cântarea colhozului ': „Bolşevic" (Trad, de A. Toriia) (120 pag, 30 lei) *** Traiul îmibeilşugat al colhoznicilor (72 pag., 12' leii. EM, CAZACHIEVICI, • Primăvara pe Oder (420 pag, 140 lei). ' * \ -C. FEDIN, O vară neobişnuită - (696 pag., 250 lei). VL. MAIACOVSGHI, Despre America (168 pag, 55 lei). m *** Poeţii sovietici cântă pacea (tead. A. Tudor) (4'0 pag. 12 lei). . , T. SEM'UŞCHIN, Antet pleacă în munţi, Ed. 2-a (464 pag., 150 lei). A. OEHOV, 'Nuvele (266 pag, 100 lei). V. CARPIMSCHI, Democraţia Socialistă .Sovietică, Ed. ^Il-a (100 pag, 25 lei). *** Succesele inovatorilor sovietici (24 pag, 15 lei). -« . -. *** Sovietele locale Ed. II-a (44 pag., ■ 5 lei)-. EDITURA C. G.^JVl. *** Tehnica securităţii ' în sdideawgie. (44 pag, 15 lei). *** Teatru pentru echipele' artistice sindicale (104-pag., 47 lei). A. TARASOV, Grija Partidului şi guvernului pentru ridicarea, nivelului imaterial şl cultural al' oamenilor muncii' din iXiR.S.S. (64 pag., 18 lei). MARIA CINCA, Dela 6 la- 34 războaie. (52 pag, 18 lei). :%/ J. N. JMAHOV, Sindicatele sovietice în .aivaotgaindfa luptei pentru unitatea "mişcării . sindicale internaţionale. (88 pag., 17 lei). % ' *** -Impresiile delegaţiei., minerilor scoţieni despre vizita iar în Uniunea Sovietică (56 pag, 22 lei). .ţ , *** Sarcinile sindicatelor îri pregătirea alegerilor sfaturilor populare (24 pag. 8 lei). CONSTANTIN BOBOCEL, RADIŢA VATRA şi „CONSTANTIN PROD AN Canalul Denăne-M'amaa Neagră un uriaş, şantier şcoală. (52 pag., 15 lei). I. P. ŞIRCOV, Experienţa, mea în zidăria de oăriămidă. (80 pag, 30 lei). *** Tehnica securităţii la folosirea explozivilor în- 'exploatări miniere .'şi-în cariere (8p piag, 25 lei). + f EDITURA TINERETULUI *; POLITICE A. I. BLATIN, iComsomalul ajutor al . Partidului Ccftnuiniat (bolşevic) în eonstrutaieaj socialliamullui (52 pag,, - 10 fed).' r - a a. N. ŞELEPIN,' Comsomolul - în anii Marelui Război de Apărare a Patriei (56 pag, 10 lei). A. E-: HARLAMOV,. ^crâsc«h'©lul ^ în anii construcţiei de după ' război. - (52 pag, 10 lei). * * * Sarcinile Uniunii' Internaţionale a Studenţilor în lupta- pentru -pace independenţă ' naţională şi un învăţământ dernocratjc. *** De vorbă cui tinerii ţăcăni muncitori despre alegeri. (30 pag., 5 lei)'. *** .Patrtidul Muncitoresc Român conducătorul şi 'îndrumătorul Uniuni Tineretaiui . Muncitor. (96 .pag, 15 lei). - f ■J : ' -ai • LITERATURA • „ V.. CAVERIN, Doi căpitani (320 pag., 185 lei). ' F. GLADCOV, Poveste despre copilărie (Premiul Stalin) (340 pag., 140 Aei). A.. BOICENCO, Tinereţe (320 pag., 125^ lei). ' LITERATURA PENTRU COPII V. SAVELIEV, Asaliţul. Palatului de Iarnă (72 pag, 35 Hei). El SVARŢ — I. FREZ, Uzina noastră. . , (84 pag., 42 lei). . ' '*\'ţj . ■ PUBLICAŢII PERIODICE / *** Pentru"şezătorile noastre Nr. 10. (36 pag-, 30 lei). *** Poezie, cântec, joc Nr. 9 (32 pag., .40 lei). .