CUPRINSUL I. STALIN: CU PRIVIRE LA MARXISM IN LINGVISTICA........... 5 I. STALIN : CU PRIVIRE LA UNELE PROBLEME DE LINGVISTICA....... 25 ■★ Eugen Jebeleanu: In satul lui Sahia . .................. 30 Eusebiu Camilar : Temelia (roman, cartea a treia—sfârşit).......... 63 DIN POEMELE LUI IVAN VAZOV Rusia (1867) (trad. Vladimir Colin) ................... 147 înainte <18S9) (trad. Costin Ştefănescu).................. 149 * Petre Dragoş: Imtâmplarea de pe mal . ,................ 150 Veronica Porumbacu: An-Sen-Hi .................... 160 Eugen Frunză : Nu'n slujbe divine petrec Monseniorii.............. 163 Maria Găitan: Brigada grădiniţei .................... 165 Petre Luscalov: De vorbă leu moş Bârctu ................. 167 Ion Serebreanu : De-ar veni cel mai iubit din oameni ~........... 170 Cristian Sârbu: Invalidul de ţpe Tatra.................. 173 Ruxanda Paladi: Balaurul........................ 175 TEORIE ŞI CRITICĂ Mihaii GaSţa: Ivan Vazov ...................... 185 Gh. Macovescu: Alexandru (Sahia.................... 189 Corin Grosu: Parcurgând paginile unui almdnah literar........... 202 Petre Granea : „Zilele vieţii tale" .................... 224 Mihai Pc-troveanu: Omul şi natura în poezia Mihu Dragomir......... 236 Eugen Campus : Din problemele reconsiderării clasicilor noştri........ 248 RECENZII M. Vlad: ,,Nică fără frică", de Nina Cassian.............. 265 Ion Manole: „Spre ţărmul dreptăţii", de (D. Th. Neculuţă......... 263 Horia Bratu: Almanahul „Scrisul Bănăţean"................ 275 L. Sărăieanu : Trei piese antiimperialiste................. 280 Mihnea ' Gheorghiu: „Poeme", de Pablo Neruda.............. 285 BIBLIOGRAFIE Cărţi noui ............................ 291 I. STALIN CU PRIVIRE LA MARXISM IN LINGVISITICA Un grup de tovarăşi din rândurile tineretului mi-a adresat propunerea de a-mi exprima prin presa părerea în chestiunile ligvisticii, în special în ce priveşte marxismul în lingvistică. Eu nu sunt lingvist şi, desigur, nu pot să satisfac în întregime pe aceşti tovarăşi. Cât priveşte marxismul, în lingvistică, ca şi în alte ştiinţe sociale, cu aceasta am o legătură directă. Iată dece am consimţit să răspund la o serie de întrebări puse de către tovarăşi. ÎNTREBARE: Este adevărat că limba este o suprastructură a bazei? Răspuns. Nu, nu este adevărat. Baza este orânduirea economică a societăţii într'o etapă dată a desvoltării ei. Suprastructura — sunt concepţiile politice, juridice, religioase, ariistice, filosofice ale societăţii şi instituţiile politice, juridice şi celelalte, corespunzătoare lor. Orice bază aire suprastructura ei corespunzătoare. Baza orânduirii feudale îşi are suprastructura ei, concepţiile ei politice, juridice şi altele, precum şi instituţiile ce le corespund ; baza capitalistă îşi are suprastructura ei, cea socialistă pe a ei. Dacă se modifică şi se lichidează baza, după ea se modifică şi se lichidează suprastructura ei ; dacă ia fiinţă o bază nouă, în urma ei se naşte o suprastructură corespunzătoare acesteia. In această privinţă, limba se deosebeşte radical de suprastructură. Să luăm de pildă societatea rusă şi limba rusă. In decursul ultimilor treizeci de ani în Rusia a fost lichidată baza veche, capitalistă, şi construită o bază nouă, socialistă. Corespunzător cu aceasta, a fost lichidată şi suprastructura bazei capitaliste şi creată o suprastructură nouă. 6 I. STALIN corespunzătoare bazei socialiste. Prin urmare, au fost înlocuite vechile instituţii politice, juridice şi altele, cu instituţii noi, socialiste. Dar, cu toate acestea, limba rusă a rămas în esenţa aceeaşi cum a fost înainte de Revoluţia din Octombrie. Ce s'a schimbat în limba rusă în această perioadă? S'a schimbat într'o anumită măsură compoziţia vocabularului limbii ruse, s'a schimbai în sensul că a fost completat cu un însemnat număr de cuvinte şi expresii noi, ivite în legătură cu apariţia noii producţii socialiste, cu apariţia statului nou, a noii culturi socialiste, a noii opinii publice, a noii morale, în sfârşit în legătură cu progresul ştiinţei şi tehnicii; s'a schimbat sensul unei serii de cuvinte şi expresii care au căpătat o nouă semnificaţie; au dispărut din vocabular un anumit număr de cuvinte învechite. In ce priveşte principalul fond de cuvinte şi structura gramaticală a limbii ruse, care constitue temelia limbii, ele, după lichidarea bazei capitaliste, nu numai că nu au fost lichidate şi înlocuite prin'.r'un nou principal fond de cuvinte şi printr'o nouă structură gramaticală a limbii, ci, dimpotrivă, s'aii păstrat în întregime şi au rămas fără nici un fel de modificări serioase — s'au păstrat tocmai ca temelie a limbii ruse contemporane. Mai departe. Baza generează supras'ructura, dar aceas'a nu înseamnă nicidecum că suprastructura nu face decât să reflecte baza, că ea este pasivă, neutră, că are o atitudine indiferentă fată de soarta bazei sale, faţă de soarta claselor, faţă de caracterul orânduirii. Dimpotrivă, odată apărută, ea devine o forţă activă din cele mai mari, ajută activ bazei sale să se formeze şi să se consolideze, ia toate măsurile pentru a ajuta noii orânduiri să nimicească şi să lichideze vechea bază şi vechile clase. Altfel nici nu poate fi. Tocmai deaceea baza creează suprastructura, pentru ca să-i servească, să-i ajute activ să se formeze şi să se consolideze, pentru ca ea să lupte activ pentru lichidarea vechii, baze, care şi-a trăit traiul, şi a vechii sale suprastructuri. Ajunge doar ca supras'ructura să renunţe la acest rol auxiliar al ei, ajunge doar ca suprastructura să treacă dela poziţia de apărare activă a bazei sale pe poziţia unei atitudini indiferente faţă de ea, pe poziţia unei atitudini egale faţă de clase, ca ea să-şi piardă calitatea sa şi să înceteze de a mai fi suprastructură. In privinţa aceasta, limba se deosebeşte fundamental de suprastructură. Limba nu este generată de cutare sau cutare bază veche sau nouă, în sânul societăţii date, ci de întreg mersul istoriei societăţii şi al istoriei bazelor de-a-lungul veacurilor. Limba nu este creată de o singură clasă, oricare ar fi ea, ci dei întreaga societate, de toate m CU PRIVIRE LA MARXISM IN LINGVISTICĂ 7 clasele societăţii, prin eforturile a sute de generaţii. Ea nu a fost creată pentru satisfacerea nevoilor unei singure clase, oricare ar fi ea, ci ale întregei societăţi, ale tuturor claselor societăţii. Tocmai deaceea, ea a fost creată ca limbă a întregului popor, unică pentru societate şi comună pentru toţi membrii societăţii. Deaceea, rolul limbii de a servi ca mijloc de comunicare între oameni constă nu în a servi o clasă în dauna celorlalte clase, ci în a servi în egala măsură întreaga societate, toate clasele societăţii. Aceasta explică de altfel faptul că limba poate servi în egală măsură atât orânduirea veche, care dispare, cât şi orânduirea nouă, care se ridică; atât baza veche, cât şi pe cea nouă, atât pe exploatatori cât şi pe exploataţi. Nu constitue un secret pentru nimeni faptul că limba rusă a servit tot atât de bine capitalismul rus şi cultura burgheză rusă înainte de Revoluţia din Octombrie, pe cât serveşte astăzi orânduirea socialistă şi cultura socialistă a societăţii ruse. Acelaş lucru trebue spus despre limbile ucrainiană, belorusă, uzbecă, cazahă, georgiană, armeană, estonă, letonă, lituană, moldovenească, tătară, azerbaidjană, başchiră, turcmenă şi celelalte limbi ale naţiunilor sovietice, care au servit tot aşa de bine orânduirea veche, burgheză, a acestor naţiuni, cum servesc orânduirea nouă, socialistă. Altfel nici nu poate fi. Limba tocmai pentiru aceasta şi există, tocmai pentru aceasta a şi fost creată, ca să servească societăţii, luată în întregul ei, ca mijloc de comunicare între oameni, ca să fie comună membrilor societăţii şi unică pentru societate, servind în egală măsură .pe membrii societăţii, indiferent de situaţia lor de clasă. Ajunge ca limba să părăsească această poziţie a întregului popor, ajunge ca limba să treacă pa poziţia favorizării şi sprijinirii unui grup social oarecare în dauna celorlalte grupuri sociale ale societăţii, pentru ca ea să-şi 'piardă calitatea, pentru ca să înceteze de a mai fi un mijloc de comunicare între oameni în cadrul societăţii, pentru ca să se transforme în jargonul unui grup social, să se degradeze şi să se condamne la dispariţie. In această privinţă, limba, deşi se deosebeşte principial de suprastructură, nu se deosebeşte însă de uneltele de producţie, să spunem de maşini, care sunt la fel de indiferente faţă de clase ca şi limba, şi care pot servi în egală măsură atât orânduirea capitalistă, cât şi cea socialistă. Mai departe. Suprastructura este produsul unei singure epoci, în cursul căreia trăieşte şi acţionează baza economică dată. Deaceea suprastructura nu trăeşte mult, ea este lichidată şi dispare odată cu lichidarea şi dispariţia bazei date. 8 I. STALIN Dimpotrivă, limba este produsul unei întregi serii de epoci, în decursul cărora ea se formează, se îmbogăţeşte, se desvoliă şi sa şlefuieşte. Deaceea, limba trăieşte incomparabil mai mult decât orice bază şi orice suprastructură. Tocmai aceasta explică faptul că naşterea şi lichidarea nu numai a unei singure baze şi a suprastructurii sale ci şi a mai multor baze şi a suprastructurilor corespunzătoare — nu duce, în istorie, la lichidarea limbii date, la lichidarea structurii ei şi la naşterea unei limbi noi, cu un nou fond de cuvinte şi cu o structură gramaticală nouă. Dela moartea lui Puşchin au trecut peste o sută de ani. In această perioadă au fost lichidate în Rusia orânduirea feudală, orânduirea capitalistă şi a apărut o a treia orânduire, socialistă. Deci au fost lichidate două baze cu suprastructurile lor şi a apărut o bază nouă, socialistă, cu noua sa suprastructură. Insă, dacă luăm de pildă limba rusă, în decursul acestei mari perioade de timp, ea nu a suferit vreo transformare serioasă şi limba rusă contemporană se deosebeşte prea puţin prin structura ei de limba lui Puşchin. Ce s'a schimbat în acest timp în limba rusă? In acest timp s'a completat în mod serios compoziţia vocabularului limbii ruse; au dispărut din vocabular un mare număr de cuvinte învechite; s'a modificat semnificaţia unui însemnat număr de cuvinte; s'a îmbunătăţit structura gramaticală a limbii. In ce priveşte structura limbii lui Puşchin, cu structura ei gramaticală şi cu principalul ei fond de cuvinte, ea s'a păstrat în tot ce are esenţial ca temelie a limbii ruse contemporane. Şi aceasta este lesne de înţeles. In adevăr, dece ar fi nevoie ca după fiecare revoluţie structura existentă a limbii, structura ei gramaticală şi principalul ei fond de cuvinte să fie distruse şi înlocuite cu altele noi, aşa cum se întâmplă deobicei cu suprastructura? Cine are nevoe ca „apă", „pământ", „munte", „pădure", „peşte", „om", „a merge", „a face", „a produce", „a face negoţ", şi aşa mai departe, să nu se numească apă, pământ, munte şi aşa mai departe, ci altfel ? Cine are nevoie ca modificarea cuvintelor într'o limbă şi combinarea cuvintelor în propoziţie să se facă nu după gramatica existentă, ci după una cu totul diferită ? Ce folos poate aduce revoluţiei o astfel de răsturnare în limbă? Istoria nu face în general nimic esenţial fără să aibă neapărată nevoie. Se pune întrebarea: la ce ar servi o astfel de răsturnare a limbii, dacă s'a dovedit că limba existentă cu structura ei este în esenţă pe deplin potrivită pentru a satisface nevoile noii orânduiri? Vechea suprastructură poate şi trebue să fie distrusă şi înlocuită cu una nouă în timp de câţiva ani, pentru a da câmp liber desvoltării forţelor de producţie ale societăţii; dar cum poate fi distrusă limba CU PRIVIRE LA MARXISM IN LINGVISTICA 9 existentă şi construită în locul ei o limbă nouă în timp de câţiva ani, fără să se introducă anarhie în viaţa socială, fără să se creeze primejdia unei destrămări a societăţii ? Cine în afară de un Don Quijote ar putea să-şi pună o asemenea sarcină? In sfârşit, încă o deosebire radicală între suprastructură şi limbă. Suprastructura nu este legată direct de producţie, de activitatea productivă a omului. Ea este legată de producţie numai indirect, prin intermediul economiei, prin intermediul bazei. Deaceea, suprastructura oglindeşte schimbările în nivelul desvoltării forţelor de producţie nu dintr' odată şi nu direct, ci după schimbările petrecute în bază, prin răsfrângerea schimbărilor' din producţie, în schimbările din bază. Aceasta înseamnă că sfera de acţiune a suprastructurii este îngustă şi limitată. Dimpotrivă, limba este legată nemijlocit de activitatea productivă a omului şi nu numai de activitatea productivă, ci şi de oricare altă activitate a omului, în toate sferele muncii sale dela producţie la bază, dela bază la suprastructură. Deaceea limba reflectă schimbările în producţie, imediat şi nemijlocit, fără să aştepte schimbările în bază. Deaceea sfera de acţiune a limbii, cuprinzând toate domeniile activităţii omului, este mult mai largă şi mai variată decât sfera de acţiune a suprastructurii. Mai mult, ea este aproape nelimitată. Aceasta şi explică în primul rând faptul că limba, mai exact compoziţia vocabularului ei, se află într'o schimbare aproape neîntreruptă. Desvoltarea continuă a industriei şi agriculturii, a comerţului şi transporturilor, a tehnicii şi ştiinţei, cere limbii completarea vocabularului cu cuvinte şi expresii noi, necesare activităţii lor. Şi limba, reflectând nemijlocit aceste nevoi, îşi completează vocabularul cu cuvinte noi, îşi perfecţionează structura ei gramaticală. Aşa dar: a) marxistul nu poate să considere limba ca fiind o suprastructură a bazei; b) a confunda limba cu suprastructufa înseamnă a face o serioasă greşală. ÎNTREBARE: Este adevărat că limba a avut întotdeauna şi continuă să aibă un caracter de clasa, că nu există o limbă a întregului popor, o limbă fără caracter de clasă, comună şi unică pentru societate ? Răspuns. Nu, nu este adevărat. Nu este greu de înţeles că într'o societate unde nu există clase, nici vorbă nu poate fi de o limbă de clasă. Orânduirea gentilică a comunei primitive nu cunoştea clasele, prin urmare, acolo nici nu 10 I. STALIN putea exista o limbă de clasă — acolo limba era comună, unică pentru întreaga colectivitate. Obiecţiunea că prin clasă trebue să se înţeleagă orice colectivitate umană, între care şi colectivitatea comunei primitive, reprezintă nu o obiecţiune, ci un joc de cuvinte care nici nu merită să fie combătui In ce priveşte desvoltarea dela limbile gentilice la limbile triburilor, dela limbile triburilor la limbile popoarelor şi dela limbile popoarelor la limbile naţionale, pretutindeni, în toate etapele de desvoltare, limba ca mijloc de comunicare între oameni în societate a fost comună şi unică pentru societate, servind în egală măsură pe membrii societăţii, indiferent de situaţia lor socială. In cazul de faţă, am în vedere nu imperiile din perioada sclavagistă şi a evului mediu, să spunem imperiul lui Cyrus şi Alexandru cel Mare sau imperiul lui Caesar sau Carol cel Mare, care nu aveau o bază economică proprie şi care reprezentau uniuni militaro-adminis-trative vremelnice şi netrainice. Aceste imperii nu numai că nu aveau, dar nici nu puteau avea o limbă unică pentru întreg imperiul şi înţeleasă de toţi locuitorii imperiului. Aceste imperii reprezentau un conglomerat de triburi şi popoare care îşi trăiau viaţa proprie şi aveau fiecare limba lor. Prin urmare, am în vedere nu aceste imperii şi altele asemănătoare lor, ci acele triburi şi popoare care făceau parte din imperii, aveau o bază economică proprie şi o limbă formată din timpuri străvechi. Istoria spune că la aceste triburi şi popoare limbile nu aveau un caracter de clasă, ci erau ale întregului popor, comune pen'ru fiecare trib şi popor şi înţelese de ele. Desigur, pe lângă ele existau dialecte, graiuri locale, dar limba unică şi comună a tribului sau poporului prevala asupra lor, subor donându-şi-le. Mai târziu, odată cu apariţia capitalismului, cu lichidarea fărâmiţării feudale şi crearea unei pieţe naţionale, 'popoarele s'au desvoltat, devenind naţiuni, iar limbile popoarelor, limbi naţionale. Istoria spune că limbile naţionale nu au un caracter de clasă, ci sunt limbi ale întregului popor, comune pentru membrii naţiunilor şi unice pentru naţiune. Am arătat mai sus că limba, ca mijloc de comunicare între oameni în societate, serveşte în egală măsură toate clasele societăţii şi manifestă din acest punct de vedere un fel de indiferenţă faţă de clase. Dar oamenii, diferitele grupuri sociale, clasele, sunt departe de a fi indiferente fată de limbă. Ele se străduesc să folosească limba în interesul lor, să-i impună vocabularul lor specific, termenii lor specif ici,, expresiile lor specifice. în această privinţă, se disting mai ales păturile CU PRIVIRE LA MARXISM IN LINGVISTICA 11 de sus ale claselor avute, care s'au rupt de popor şi care îl urăsc: aristocraţia nobiliară, păturile superioare ale burgheziei. Se creează dialecte ,,de clasă", jargoane, „limbi" de salon. Adesea, în literatură, aceste dialecte şi jargoane sunt calificate în mod greşit ca limbi: „limba nobiliară", „limba burgheză", în opoziţie cu „limba proletară", „limba ţărănească". Pornind de aici, oricât ar părea de straniu, unii din tovarăşii noştri au ajuns la concluzia că limba naţională este o ficţiune, că, în mod real, există doar limbi de clasă. Eu cred că nu există nimic mai greşit decât o asemenea concluzie. Pot fi oare considerate aceste dialecte şi jargoane ca limbi ? Fără îndoială că nu se poate. Nu se poate, în primul rând, pentrucă aceste dialecte şi jargoane nu au o structură gramaticală proprie şi un fond propriu de cuvinte, — ele le iau din limba naţională. Nu se poate, în al doilea rând, pentrucă dialectele şi jargoanele au o sferă de circulaţie îngustă printre membrii vârfurilor uneia sau alteia dintre clase şi sunt cu totul improprii ca mijloc de comunicare între oameni, pentru societate, luată în întregul ei. Atunci, ce reprezintă ele? Ele reprezintă: o adunătură de cuvinte specifice care oglindesc gusturile specifice ale aristocraţiei sau ale vârfurilor burgheziei; un anumit număr de expresii şi întorsături de fraze care se deosebesc prin rafinament şi galanterie şi sunt libere de expresiile „grosolane" şi de întorsăturile limbii naţionale; în sfârşit un număr oarecare de cuvinte străine. Şi totuşi, esenţialul, adică majoritatea covârşitoare a cuvintelor şi structura gramaticală sunt luate din limba naţională, din limba întregului popor. Prin urmare, dialectele şi jargoanele reprezintă ramificaţii ale limbii naţionale a întregului popor, sunt lipsite de orice independenţă lingvistică şi sortite să vegeteze. A crede că dialectele şi jargoanele pot să se desvolte devenind limbi de sine stătătoarei, capabile să înlăture şi să înlocuiască limba naţională, înseamnă a pierde perspectiva istorică şi a părăsi 'poziţiile marxismului. Unii se referă la Marx, citează un pasaj din articolul său „Sfântul Max", unde se spune că burghezul are „o limbă a sa", că această limbă „este un produs al burgheziei", că ea este pătrunsă de spiritul mercantilismului şi al cumpărării-vânzării. Cu acest citat unii tovarăşi vor să dovedească că Marx ar fi recunoscut caracterul „de clasă" al limbii, că el ar fi negat existenţa unei limbi naţionale unice. Dacă aceşti tovarăşi ar avea o atitudine obiectivă faţă de această chestiune, ar trebui să folosească şi un alt citat din acelaş articol, „Sfântul Max", unde Marx, referindu-se la problema căilor de formare a limbii, naţionale unice, vorbeşte despre „concentrarea dialectelor într'o limbă naţională unică, condiţionată de concentrarea economică şi politică". 12 I. STALIN Prin urmare, Marx recunoştea necesitatea unei limbi naţionale unice ca o formă superioară căreia îi sunt subordonate dialectele ca iorme inferioare. In acest caz, ce 'poate reprezenta limba burghezului, care, după spusele lui Marx, „este un produs al burgheziei". O considera oare Marx o limbă la fel cu limba naţională, cu o structură lingvistică specifică ? Putea el să o considere ca o astfel de limbă ? Bineînţeles că nu! Marx a vrut pur şi simplu să spună că burghezii au spurcat limba naţională unică prin lexicul lor mercantil, că deci burghezii au jargonul lor mercantilist. Reiese că aceşti tovarăşi au denaturat poziţia lui Marx. Şi au dsnaturat-o, deoarece l-au citat pe Marx nu ca marxişti, ci ca nişte tipicari, fără să pătrundă esenţa problemei. Unii se referă la Engels, citează din broşura „Situaţia clasei mun citoare din Anglia" cuvintele lui Engels care arată că „...clasa muncitoare engleză a devenit în cursul timpurilor un popor cu totul diferii de burghezia engleză", că „muncitorii vorbesc alt dialect, au alte idei şi concepţii, alte moravuri şi principii morale, altă religie şi politică decât burghezia". Pe baza acestui citat, unii tovarăşi trag concluzia că Engels nega necesitatea unei limbi naţionale, a întregului popor, că el recunoştea deci caracterul „de clasă" al limbii. Este adevărat că Engels vorbeşte aici nu despre limbă, ci despre dialect, înţelegând pe deplin că dialectul, ca, ramificaţie a limbii naţionale, nu poate înlocui limba naţională. Dar acestor tovarăşi, pe semne, nu le este pe plac existenţa deosebirii dintre limbă şi dialect... Este evident că acest citat e pus ne la locul său, deoarece Engels vorbeşte în cazul de faţă nu despre „limbile de clasă", ci, în primul rând, despre ideile, concepţiile, moravurile, principiile morale, religia şi politica de clasă. Este absolut just că ideile, concepţiile, moravurile, principiile morale, religia şi politica burghezilor şi proletarilor sunt ■diametral opuse. Dar ce caută aici limba naţională sau „caracterul de clasă" al limbii ? Oare existenţa contradicţiilor de clasă în societate poate servi ca un argument în favoarea „caracterului de clasă" al limbii sau împotriva necesităţii unei limbi naţionale unice ? Marxismul spune că comunitatea de limbă este una din cele mai importante caracteristici ale naţiunii, ştiind deasemenea prea bine că înlăuntrul naţiunii există contradicţii de clasă. Recunosc tovarăşii pomeniţi această teză marxistă ? Unii se referă la Lafargue, arătând că, în broşura sa „Limbă şi revoluţie", Lafargue recunoaşte „caracterul de clasă" al limbii, că el un popas scurt pe la asfinţitul soarelui, gospodarii priveau îngrijoraţi nourii mari dinspre munţi. Vântul se răcea, tufele câmpului se smuceau în nişte vârtejuri ca înainte de începutul ploilor. Noaptea venea repede, ei îşi îmbumbau sumanele, îşi înfundau cuşmele mai adânc, trăgându.se în dosul carelor. Hotărât, dacă vin ploile, arătura trebuia întreruptă pentru cine ştie câtă vreme... poate trebuia lăsată tocmai pentru primăvară... şi-atunci rămâneau fără grâul de toamnă, fruntea panii. Erau păţiţi, cunoşteau ploi începute îndată după culesul păpuşoiului şi care ţineau pân'la căderea iernii. Patru-cinci zile dac'ar mai îngădui vânturile, dac'ar mai îngădui ploile patru-cinci zile, atunci tarlalele ar fi gata, arate şi semănate; după aceea, ploile puteau să vie tocmai bine, pentru a da bobilor must prielnic. 80 EUSEBIU C AMIL AR — Patru-cinci zile... spuse Clip, îngrijorat, îmbucând din picioare, cu sumăeşul în cap. Toţi, ştiau bine că nu se pot pune cu stăvilarele naturii, că atunci când e rânduit să ploaie, plouă; oamenii îşi părăsesc arătura abia începută, se înfundă în sate, şi-i cuprinde anotimpul tulbure, mai apoi anotimpul cel alb al viforului. Astfel, ei oftează neputincioşi două anotimpuri la rând. îndată după călătorirea cocostârcilor şi a gâştelor sălbatice, aprind focul, care nu se va mai stinge până'n pragul căldurilor de primăvară. Iri acest timp, traiul li-i mujdei şi borş. Dar când trăia fiecare pe petecul lui, era altceva, fiecare o scotea la un capăt, cum putea; acum, au atâta întindere, grija s'a însutit şi s'a înmiit. Dacă rămân arăturile neisprăvite, însamrfă că au călcat dela început strâmb. In dosul unui car, se vedeau numai ţigările sclipind; oamenii, cu sumanele în cap, grăiau stăpânit, căinându-se fiecare în felul lui, oftând pe-ascuns. — Ne căinăm ca babele... spuse Cocoran, nemaiputând de ciudă. Par'că nam arat o viaţă de om, prin ploi, prin lut, prin mărăcini... — Odată... începu Clip cu un glas de glumă prefăcută, odată aram, şi mă prinde ploaia cam pe la sfârşitul ogorului. Ce fac ? îndemn boii, h trag înainte, prin ploaie... pân'ce am simţit; cum calc în mâl... Butnaru tăcea, tăcea de mult, cu toate că-şi da sama că gospodarii aşteaptă dela el un cuvânt, ştia asta din felul cum, când tăceau, se îndreptau spre el toate sclipirile ţigărilor. — Mai la urmă, ce vreţi... ce aşteptaţi dela Ion? întrebă o femeie, pe semne Tănăsoaia. E mai tânăr decât noi toţi, ce vrem să ne spună un fecior care încă nici n'a ieşit bine din anii sburdatului? — Aşa-i... făcu un glas tremurat, pe semne cel al lui Gavril Teleagă. Cred că ar fi vremea să înjugăm, să ne ducem pe la casele cui ne are... Şi în timp ce câţiva se ridicară, gata să-şi înjuge vitele, în timp ce nişte care dela altă brigadă ieşeau în drum şi scârţâiau spre sat, Butnaru mai tăcea. ' — înjugăm carele? Gata? îl întrebă cu ciudă Onufrie. Mi-a şi picat burniţă pe frunte... Intr'adevăr, îi acoperi o ploaie rară, vântul se întări venind dinspre munţi cu oftaturi şi cu şuere. —... ne-am făcut de râs... scrâşni Onufrie, par'că vrând să sfarme întunericul, vântul, ploaia — în măsele. înjugăm. Ioane ? — Da, bade, răspunse Butnaru, sculându-se. înjugăm, dar nu carele... înjugăm la loc plugurile... TEMELIA 81- — Pe întunerec ? Cum ? se miră careva şi Butnaru cunoscu că-i Fosăilă. Cine a mai văzut brazdă trasă pe întunerec ? — Aşa-i... cine... se minună şi altul, pe semne Maftei. Pe întu nerec, brazda iese dreaptă ca udul boului... cine-a mai văzut? — Tovarăşi... spuse Butnaru, tare, ca să întreacă vântul. Trebue, tovarăşi, să tăiem timpul în două... îl tăiem în două arând şi noaptea... să ne gândim la tovarăşii din fabrici: depăşesc timpul... stau cu urechea la inima motoarelor... nu se lasă... muncesc pentru întărirea şi înflorirea ţării... muncesc ca să ne deie, nouă unelte i şi maşini să trăim mai bine ! Gândiţi-vă la tovarăşa ţesătoare care lucrează la atâtea războaie de-odată... stamba se lungeşte văzând cu ochii... stamba pentru ţărănimea muncitoare... pentru noi! — Aşa-i... întări Clip, apropiindu-se, trebue să muncim şi noi, din răsputeri, să le dăm pâne mai bună şi mai multă... Hai, tovarăşi! — Fără vorbă lungă... strigă Cocoran, suflecându-şi o mânecă. Dacă arăm noaptea as!a, am şi câştigat o zi, poate le-o şi luăm ploilor înainte... Arăm, zi şi noapte... Care cum cade de trudă, să fie îndată înlocuit, dar să nu steie plugurile... -— N'au să steie... spuse, hotărât, Onufrie. — As'a are să ne călească, tovarăşi... înfruntăm noaptea, natura... aşa fac ţăranii Uniunii Sovietice... ei nu se opresc nici la un greu... tac să rodească 'pustiile... Şi-apoi, ia'n ascultaţi... auzi tractoarele? Tovarăşii muncitori ară... ară înainte... nici nu s'au gândit că-i prinde noaptea... Hai să înjugăm plugurile! Tovarăşe Teleagă, d-ta hodi-neşte-te... ar eu cu plugul d.tale... Şi Ion îşi svârli sumanul, înjugă repede, ferul plugului scrâşnea, pământul trosnea. Cineva sudui întunericul şi vântul, sudui cu otravă, dădu un chiot, altul răspunse: — ...îngropăm noaptea sub brazde... are să iasă pământul mai negru... mai rodnic... — He... al dracului ! se minună Vrabie, înjugând. Cu voi comuniştii nu moare omul... nu piere omul... Hei, tovarăşi... înjugând, mângâia boii pe boturile asudate, îşi spunea: „ ... cum de nu mi-am dat seama că oamenii aceştia au atâta vrednicie... aţâţa putere... Ce ginere bun mi-ar fi fost Ion Butnaru... mai mare dragul..." Grăbi, ca să intre cu plugul îndată după Ion, să-1 vadă băe'.anul că ţine să-şi arate vrednicia... să-şi arate puterea. Anume striga la boi, anume suduia plugul, ca să-1 audă Ion că el ■ a fost întâiul oare 1 a urmat. „Mi-o ia înainte... se sperie Fosăilă, vrând să treacă înaintea lui G 32 EUSEBIU CAMILAR Vrabie. Mai la urma, cine a intrat în gospodărie mai întâi?" Degeaba îşi ghiontea boii, căci cel de către om se tot smucea din jug, rupsese resteul. Mai a'poi, pe când vântul se înteţea, partea aceea a câmpiei era plină de viaţă. — Noi le vom aduce mâncare la miezul nopţii... strigă Mina, umblând după Tănăsoaia. Unde boala eşti, mătuşă ? Ileana, nu te mai învârti ca ţarcă... n'ai văzut-o pe lelea Tănăsoaia ? Unde dracul s'a făcut nevăzută? — E-e-e... nu ţipa aşa, Mino... am aţipit şi eu o leacă... ştii ce bine şe doarme în dosul carului, când bate vântul ? Dormi... auzi şuere... clopote... şi par că-ţi cântă nişte armonici de departe... — Te gândeşti numai la petrecere, mătuşă... râse Mina. Hai... dăm de ştire şi celorlalte gospodine, să gătească mâncare... cum au să lucreze flămânzi ? Să fim gata cu mămăligile, la popasul de miezul nopţii... Trebue făcut rost de felinare. 5. Vestea că ei s'au hotărît să scurteze timpul, stârni în -sat fel şi fel de gânduri; oamenii, chirciţi sub cele dintâi vânturi, aprinseseră focul, socotindu-se că ei rămân în urmă, pentru totdeauna rămân în urmă. îşi dădeau, sama lămurit ca colectiviştii deschid un drum larg şi mare, un drum care n'are sfârşit, drumul panii înbelşugate. Ironim al Văleanului, după ce-şi coborî din pod cojocul de iarnă, şi-1 potrivi pe umeri, chircindu-se în faţa focului. — Tu m'ai gătit... spuse întorcând spre femeie nişte ochi răi. Eu, vream să păşesc înainte, tu m'ai apucat de mânecă şi mi-ai spus: „nu!" Aşa, ou voia ta, vom mânca, în toate zilele ce le mai avem, o mămăligă crudă... o iuşcă, să te speli cu ea pe cap! Ştii cât grâu, cât păpuşoi au să scoată colectiviştii? In casa lor are să fie totdeauna hram, cântare... Femeia îşi puse furca de-o parte: — ... nu mă înghimpa degeaba, Ironime... eu sunt un ca'p de vrabie... o femeie proastă... să nu te fi potrivit! — Eu mă socoteam să te lămuresc cu cuvânt bun... n'am luat jor: dia care e cuvântul prostului!... Oare mai primesc înscrieri în colectiv ? Nu ştiu... acum mii ruşine şi mi-i urât... am să ar singur, ca strigoiul în vale seacă... Se vede că de acum venim la viaţa împreună... şi-i amar de cel ce rămâne singur... — Dar, Ironime, lasă! Ia'n să stăm... ospătăm... ne culcăm... — Mănâncă tu... îi răspunse Ironim, uitându.se cu silă la strachină cu fasole, la mămăliga tăiată în hrinci, cu aţa. Din pricina ta, aşa am să mânânc şi la anul... şi'n celălalt an... şi'n toţi anii zilelor TEMELIA 83 mele... Ce mii viaţa, decât o strachină de fasole cu usturoi ? Bag nasu'n oală, miros de usturoi ! II bag în hârbul cu care beau apă, miroase a usturoi! Tot... tot... tot... numai usturoi... usturoi! A usturoi îmi miroase cuşma, cămaşa, palmele... coada sapei miroase a lip «mestecat cu usturoi! Se ridică, îşi svârli cojocul, îşi îndreptă umerii: — ...m'ai şi chircit jos lângă vatră, căţea ! Cum ai auzit că se duc cocoarele, ai şi aprins focul, ai şi pus două rânduri de fereşti, muere ! Dar celor care ară pe burniţă, noaptea, nu li-i frig? Eh, sărăciile de fereşti! Apucă făcăleţul, îl svârli, un geam sări ţăndări, năvăli un sul de vânt, stingând lampa, răsturnând mătura de după uşă. In horn s'auzi un geamăt. Femeia fugi afară. Ironim se aşeză pe laiţă, pe întunerec, prinse a geme. Gemu vreme multă, la urmă îşi îmbrăcă bine cojocul, îşi înfundă cuşma, îşi încălţă ciubotele, ieşi luânduşi biciuşca din cuiul de după uşă. In grajd, mângâe- boturile vitelor, le mângâe urechile, lungul spinărilor, mult, pân'ce vitele prinseră să rumege molcom în căldura duhnind a fân. — Hai, bouleni, sculaţi-vă... hai,, hai! Nu vă fie frică... nu vă dau casapului... nu ! Mă gândeam să vă vând, să-mi cumpăr pe voi făină şi îmbrăcăminte, dar lasă... lăsaţi... Hai, sculaţi-vă... Ştiu că umblu rupt, / un an-doi, dar după aceea... eh! Vouă am să vă aduc câte-un clopoţei de argint, colo Ia comun... Bâjbâi mult mai apoi, scoţând plugul, tânjala, grapa. Când carul scârţâi la pod, Ironim prinse să fluere un cântec de pe vremea când era băetan. Fluera straşnic, gândindu-se cât de rău ar fi dacă ar fi să rămâe singur, ca un gândac în bulendre... ar rămâne singur, n'ar avea cine-i pune masa... cine-i mătura casa... Ziua, nici n'are să aibă când se gândi la casă şi la masă, învăluit cu lucrul în comun, învăluit cu aratul, cu grăpatul, cu seceratul... dar noaptea are săi fie greu al dracului! Cum vine sară, fiecare om, fiecare fiinţă se întoarce la prag, la cuib. Pasărea, vine dela cinci dealuri depărtare, să-şi acopere puii cu aripa... Pân' şi greeruşul... gâza, se trage sara la culcuş... fiecare făptură se trage la culcuş, când se lasă umbrele înserării. „M'oiu învăţa eu şi singur... Iasă !" îşi spunea Ironim, fluerând de-1 dureau buzele. O s'avem în sat câte şi mai câte... radio... gazete— să-ţi tot petreci sara! Când osteneşti, adormi lemn ! Totuşi, părerea de rău îi sta în inimă ca un ghimpe, ar fi trebuit să s6 întoarcă dela poartă, să-i spue femeii o vorbă ca lumea... să-i' arate că el de-acum se rupe din traiul usturoiat, intră la comun; nu 84 EUSEBIU CAKILAR cumva vrea să vie şi ea, să-1 ajute să.are? Ea să mâe boii... el să ducă-de coarne plugul. Şi-apoi, pentru a grăi cu Butnaru, Ironim are nevoie-de ajutor. O vorbă el, una femeia... ruşinea se împarte pe amândoi, şî-i mai uşor... Şi, debunăsamă, când l-or vedea, au să-1 înconjoare-gospodarii colectivi din to'a'.e părţile, au să-1 înghimpe cu glume, cu venin. Singur, cum are să se descurce? Aşa, în doi, un răspuns dă; el, unul femeia... gata ! Ironime, treci şi apucă brazdă ! Merse mult pe trei drumuşoare, coti la un deal, se opri auzind sgo-motele arăturilor. Vântul aducea scârţâiluri uşoare de juguri, mugete de vite. Cineva fluera lung, întortochiat, ca urcuşul către văzduh al ciocârliei. Trosnetul pământului s'auzea tot mai aproape, uneori câte.un fer de plug scrâşnea, pe semne în pietrele de hotar. Ca să desluşească: oamenii şi vitele, Ironim îşi mărea ochii peste măsură, până simţi sarătura lacrimilor; şi-i îngusta şi iar şi-i mărea. Vitele şi oamenii umblau ca nişte umbre între umbre. De-odată, înaintea lui clipiră câteva felinare, şi-acum se desluşeau ici-colo picioare de vite, picioare sufleca'e de oameni. Se zăreau brazdele cum se învăluesc şi se răstoarnă. Dela: felinare, Ironim îşi întoarse capul spre Apus unde se năzăreau luminile reflectoarelor. Vântul aducea horcăitul oţelului şi al ferului, în luptă cu glia neîntoarsă cum trebue, niciodată. „Acolo ară tractoarele..." se înfiora Ironim, boii mugiră uşor, întorcându-şi boturile către pocnetele de motor, către fâşiile de lumini care brăzdau pâclele, înainte. „Cu ei ni-s anii de mâne... Dacau pornit aşa, nimeni nu-i poate opri... nimeni! Uite cum răpun noaptea... au s'o iee înaintea ploilor..." — Am venit şi eu... oameni buni... tovarăşi... unde-i fratele Ion. Butnaru? Vedeţi... m'am înconttrat cu femeia... m'am tot încontrat... am rămas în urmă. Clip ridică felinarul, râse: — Bob sositor, Ironime! Tu eşti ? Hai, pune tânjala, plugul... întră'n brazdă... Şi Clip întoarse, anină felinarul de capătul resteului, apucând coarnele plugului, sdravăn. — „Boii mi-s nărăvaşi.. încă neînvăţaţi să meargă pe brazdă..."" îşi spunea Ironim,, desprinzând din jug proţapul carului. Ce bine ar fi fost, dacă i-ar fi venit şi femeia... ea ar fi dus boii de funie, el ar fi mânuit 'plugul... Băgă mâna în car, printre colţii grapei, şi-o trase speriat. Oare cine i se cuibărise în car ? Nu cumva era cânele cel bătrân, şi orb care umbla prin sat, de-o vreme ? Era un dulău năpârlit cu totul: de bătrâneţă, şi tremura într'una de frig şi de frica bâtelor. Mai dăunăzi,. orb cum era, nimeri într'o tindă, femeia din casă turnă pe el apă clo- TEMELIA 85 cotită... „Cum dracul de mi sa cuibărit în car?" se minuna Ironim, asgândărind cu oticul, dar auzi glasul femeii lui râzând: — Hai, lasă... lasă... nu mă cunoşti ? M'am suit în car să-ţi ajut la plug, Lronime... Ironime... — Bine cai venit, Frivonie... Hai, dă jos plugul... Şi astfel, lângă cele câteva zeci de pluguri se mai alătură unul, încă o brazdă grasă şi puternică se sbătea, trosnea din mulţimile de rădăcini, biruind noaptea, luând7o înaintea ploilor celor mari şi a vânturilor. 6. Cam cu o jumătate de ceas după ce Ironim intră în brazdă, auzi cum s'apro'pie de tarla un cal în galop. — Hei... brigăzile... tovarăşi... Unde-i Ion Butnaru? Hei... striga un om, ' Descăleca în apropierea felinarelor, întrebă: — Ce sa întâmplat ? S'a întâmplat ceva ? Ce s'a întâmplat cu Ion Butnaru? — Ce era să se întâmple, tovarăşe? Ion Butnaru ară... vrei să >grăeşti cu dânsul ? Uite-1, felinarul cel din faţă... — A... spui că Ion Butnaru e cel cu felinarul, din faţă... bine... cum nu se poate de bine... cât mă bucur... Şi omul descăleca, Butnaru ridică felinarul, îl ţinu lung asupra lui, abia-1 cunoscu sub cuşma înfundată adânc. — Vlasie... tovarăşe... ce faci ? Ce cauţi ? — Ioane... tovarăşe... va să zică nu s'a întâmplat nimic ? Bine... "bine... — Dar frate, ce era să se întâmple ? Arăm, ne luăm la întrecere cu vremea, după pilda sovieticilor... după pilda tractoriştilor. Vezi cele trei fâşii de lumină ? — Trebue să laşi plugul. Ioane, să vii cu mine la Tupilaţi... sa întâmplat o poznă... Fără să vrea Ion se gândi la Albăstriţa, dar Vlasie spuse mai departe, numaidecât: —... la noi s'a răspândit svonul că te-au ucis oamenii cu sapele... că de cum s'a înserat şi le.ai spus că araţi şi noaptea, s'au repezit asupra ta, ti-au tăiat gâtul cu sapele... Tocmai eram la o adunare, că s'a întors Hobjilă din Uniunea Sovietică... ne istorisea... Am venit să •văd... Ii luă manile de pe coarnele plugului: — Hai, lasă... ce bine ar fi dac'ai putea veni ou mine... 86 EUSEBIU CAMLAR — Uite tovarăşe... plugul nu-1 pot lăsa din mână... asta nu I! Vino, grăim în lungul brazdei-. Spârcui boii, brazda se învălătucea puternică, mai departe: — ... nu uita, frate, fiecare minute pierdut are preţ mare... nu-ţi închipui ce preţ are pentru arătura noastră un minut! — Dar, Ioane, pentru toţi dracii! Să vii într'o zi la Tupilaţi, ne-ajuţi mult... mult! Oamenii, văzându-te, vor prinde ură mai puternică împotriva chiaburilor... vor face un. pas mare spre gospodăria colectivă! —■ îmi dau sama, Vlasie, cât preţ are venirea mea la voi... voiu veni! îşi aminti cum a făgăduit că la Sâmedru peste Tupilaţi va fiu tura steagul roşu. — Du-te sănătos... Incăerarea cu duşmanul să vă ascute puterea de lu'ptă... cuceriţi viaţa mai bună, prin luptă... Invăţaţi-vă cn lua focul cu pumnii voştri... îi căliţi... vor fi mai sdraveni... — Bine, Ion Butnaru... cu bine... să vii! îşi strânseră manile, puternic. — Vezi, Ioane, tu cunoşti mai bine lupta, greul. Avem nevoie de tine. Iţi cerem un ajutor tovărăşesc... dela tine avem de învăţat mult. — Bine, Vlasie, vom veni numaidecât! Dealtfel, jumătate din ziua de mâne am şi câştigat-o cu jumătatea asta de noapte... Vlasie încalecă şi mult timp i s'auzi tropotul calului departe spre podul cel mare al Tupilaţilor. După cele câteva felinare care s'apropiau, după mirozna de borş adusă de vânt, gospodarii înţeleseră că vin femeile cu mâncare, şi plugurile se opriră, vitele îşi scoaseră capetele din juguri. Sus, în văzduh, nourii se spărseseră, stelele clipeau ca ţintele de argint. Femeile întindeau ştergarele între brazde, lângă pluguri, aburii mămăligilor scoase din învelitori s'amestecau cu răsufletul molcom al vitelor,, cu aburii sudorii. Luminile felinarelor se răsfrângeau asupra manilor pline de lut luând mămăliga de dedesubt şi frământând-o în gălătuşL Degete cu căţei de usturoi, cu felii de ceapă, cu felioare de slănină, se plecau spre movilitele de sare, împungând apăsat. Mai la fiecare, popas, ospătau bărbatul şi femeia. Dar erau bărbaţi cărora nu le-adusese mâncare nimeni. De pildă, Onufrie. înţelept, Ochi-de-Vulpe se trăsese cine ştie unde, după o tufă, mestecând în gol, gândindu-se la borşurile de altă dată ale Rozaliei. Mai era singur şi Cocoran, dar el avea o taină, ştia că dintr'o clipă într'alta va zări o femei©- TEMELIA 87 apropiindu-se; de aceea îl cuprinse o ciudă uşoară când s'apropie de el Onufrie. — Eh, Cocorane... asa-i 1 Şi Onufrie stupi, tăcând după aceea lunq. — Vezi, bate vântul... noi suntem singuri... singuri! Peste perechea ta, încaltea ştii că s'au scuturat frunzele... te-ai liniştit. A mea, par'c'o văd căutând drumul cu vârful baiului... aşa-i! Şi stupi iar: — ... mi-a trimis vorbă dela spital, că mai bine ar muri... că de ce să mai facă degeaba umbră pământului ? Are să vreie să 'puie sare în oală, are să nimerească în ceaun... Are să vreie să sufle în foc, are să nimerească în cenuşă... Dar oare dece-1 strigau tovarăşii care'ncotro ? Multe femei îl chemau pe nume. Onufrie înţelese că toţi îl poftesc la masă, dar el se îndepărtă mult, mult, urcă tocmai pe deal, de-acolo de unde se zăreau răsfrângându-se pe văzduh, într'o largă pată portocalie, luminile oraşului. Acolo, unde sclipesc luminile, Rozalia zace într'o încăpere albă, la spitalul de orbi... Debunăsamă, ea nici acum nu doarme, stă pe marginea patului, ascultându-şi în sinea ei, svâcnind, viaţa puternică a trecutului. Viaţa de mâne, cine ştie dacă o mai vede în sinea ei! Dar, după ce va veni acasă, Onufrie o va face să înţeleagă totul, va duce-o de mână să pipăe arăturile, mai apoi, dacă se va însenina văzduhul, o va duce la grâu... să pipăe grâul răsărit. De mână, ca pe-un copil, o va duce la adunări, la şedinţele gospodăriei... Şi-apci, sara, acasă, ea va sta culcată sub răsfrângerea lăm'pii, el îi va cel broşuri şi cărţulii, îi va ceti Istoria Partidului.... îi va istorisi toate faptele câte se întâmplă în lume şi'n Republică, încât el, cu inima lui, cu dragostea lui, îi va înlocui lumina ochilor. Abia aştepta să treacă cele trei săptămâni câte îe mai avea Rozalia de stat la spital. Abia aştepta să şi-o aducă la bordeiul cel nou, s'o pue să pipăe uşa nouă, lăiţile. Aşteptând-o sara, acasă, Onufrie ştergea cu grijă ferestrele, măsuţa, pusese pe sub grinzi o mulţime de flori: cimbrul îl adormea cu mirozna lui"puternică. Părăsind dealul, vru să s'apropie iar de Cocoran, dar cum auzi sunet de blide şi un horpăit puternic, se trase la plugul lui, culcân-du-se pe brazda dinaintea boilor care isprăviseră iarba şi rumegau acum molcom, pălindu-i fata cu răsufletele calde. Dac'ar fi tras uşurel cu ochiul lui ager, l-ar fi văzut pe Cocoran cum se ridică şi se întinde într'o pârâitură de ciolane. Ioana, după ce strânse ştergarul, după ce puse traista cu blide 88 EUSEBIU C AMIL AR în leucă, s'apropie de Cocoran cu un fel de teamă. El s'a în picioare vântul îi flutura poalele cojocului. — Ţi-i frig, pe semne... da... uite ce vânt bate... al dracului! Eh, bogdaproste pentru mâncare... Ea vru să i se bage sub cojoc, să se încălzească de pieptul lui. dar cum să'ndrăsnească dacă n'o cheamă el ? — Hai, vino... o îndemnă uriaşul... te-aşi strânge... mi-i frică să nu-ţi rup ciolanele, şalele... ! — ... apoi,'că nici nu te-oi trage la judecată, dacă mi le-ai rupe... Oftă. Intră toată, se prăpădi, sub cojocul lui uriaş; cum îi ajungea cu tâmpla pe piept, îşi lipi urechea strâns de inima lui, ascultându-i svâcnetele regulate şi respiraţia largă, domoală, a plămânilor. O ţinu mult astfel, şi-i învăluiau vânturile, îi învăluiau şopotele de noapte ale câmpiei. ■— Cât mi-i de bine... oftă ea, de-acum nu mai vreau nimic... nimic... parcam intrat sub un pom... furtuna nu mă mai bate! De-acum înainte, bădiţă, s'avem pace şi grâu... un bordei unde eu să-ţi frământ pânea... ftinde să te aştept sara cu masa pusă... — ... şi măcar un copil. Ioană ! Par'că-1 văd, voinic cât puiul de urs, târându-se pe la prag. Vezi, noi muncim acum, ne batem cu vânturile, cu burniţa... trebue să dăm binele în mâna urmaşilor, să-1 ducă departe, mai departe. Cei de mâne, vor auzi despre răul de unde ne rupem noi, ca de-o poveste... ei vor porni în viaţă de pe-un prag aşezat mai sus. Ar fi păcat, fată, să h'avem cui da binele în mână, ca pe o pâne de grâu, să-1 ducă mai departe... Ea tăcea molcom, numai ofta în răstimpuri lungi. — ... eu. Ioană, în lungul nopţilor mele singure, mă trezesc câteodată şi mă gândesc la asta... mă gândesc că par'că sap în glod... sap... sap... de-odată nu mai am curaj... pentru cine sap ? Casele se năruesc... straele se destramă... oalele se sparg... dar omul rămâne om... el n'are moarte! Vezi, acum e toamnă, frunzele s'au scuturat, florile nu mai sunt... cerul s'a acoperit cu nouri. In curând are să se lase iarna. Dar peste câteva luni, vine iar primăvara... şi te miri de unde răsare atâta viaţă... te miri cum de ţâşnesc din glie atâtea ierburi, atâtea flori! Mă socotesc că pân'şi natura are o orânduire a urmaşilor, în seminţele căzute în pământ... Ea îşi ţinu respiraţia, pe semne că socotind ceva în gând. — ... da, bade... de azi pân'la seceriş sunt nouă luni... îl voi naşte la secerişul panii albe... atunci va fi în sat şi casă de naştere... par'că mă văd: secer-secer... de-odată mă săgeată în pântece... fug! Acolo, TEMELIA 89 la casa de naştere, au să mă iee de mână nişte surori în halate albe... are să fie uşor ! Par'că te văd băgându-ţi capul pe uşă, întrebând : —„... băiat sau fată ?" Dar orice va fi, va fi bun venit, căci azi au trai de-o potrivă, băieţi... fete... Tăcu, respiră lung armonizându-şi mişcările plămânilor cu plămânii lui. — ...se va naşte, bade, odată cu grâul ce-1 semănăm acum, odată cu întâia recoltă colectivă... Atunci, par'că te văd: într'o mână cântăreşti greutatea pruncului, în cealaltă greutatea panii calde... E-e... ferice de oamenii care au copii... — Da... şi prin copii iubesc oamenii viaţa ! In ochii copiilor, în creşterea lor de zi cu zi, ei văd anii de mâne... viitorul... pe care se luptă să-1 facă bun... cât mai frumos... M'am gândit bine că oamenii fără copii n'au rost, n'au viitor ! Treci pe lângă o clădire mare şi frumoasă pe dinafară... spui: „halal!"... Când colo te apropii mai bine, fereştile sunt acoperite cu pânză de păianjen... abia zăreşti înăuntru lădoae goale... roţi ruginite... moară pustie... aşa-i omul fără copii! Se lăsară între brazde, cât mai departe de capetele liniştite ale vitelor. — Ai să fii roditoare ca pământul... ca pământul arat adânc. Ea îşi potrivi capul pe-o brazdă, văzu văzduhul în lUngul şi'n latul lui, văzu luminiţele palide ale stelelor. închise ochii strâns-sirâns.,. îşi muşcă buza de jos pân'ce simţi sărătura sângelui... — ... la în'âia recoltă; colectivă vom fi trei secerători; doi vor râde Secerând, al treilea va dormi la umbra snopilor, melenghiul... dragul mamei... 7. Mai încolo, plugurile porniseră din nou, cu felinarele prinse dinaintea jugurilor. Peste deal, către Asfinţit, fâşiile reflectoarelor nu se'ntrerupseră nici a clipită, cu toaie că miezul nopţii era aproape, cu toate că sosiseră gospodinele cu mâncare. Tănăsoaia şi Mina, mai să plesnească, de ciudă ! întinseseră un ştergar larg, curat, pe troscotul drumuşorului, potriviseră stolohanii de mămăligă, turnaseră borşul în străchini, dar tractoarele mi se opreau, treceau pe lângă ele într'un vârtej de colb, încât capetele tractoriştilor abia "se zăreau deasupra volanelor. într'un târziu, două tractoare se opriră, tractoriştii lăsară motoarele aprinse, îmbucând repede din picioare. Savel, cu auzul ţintă spre duduitul motorului, vedea cum trec prin fâşia de lumină felurite dihănii ale ogoarelor. In adâncul gropilor. so EUSEBIU CAKILAR căţeii pământului lătrau, auzind apropierea greoae a colosului. Se trăgeau tot mai în adânc, pân'ce simţeau cum galeriile prind a se prăbuşi. Atunci sfredeleau ţărâna cu boturile, cu labele, către cerul tăiat dintr'o-dată, se frământau între fiarele plugurilor, luând-o la fugă pe drum uşorul cfoit de lumina reflectorului şi nu se mai ridicau în două labe, să înfrunte omul şi maşina: fugeau îngroziţi, cercau să se abată din drumul alburiu, să se afunde în bezne, dar reflectorul îl urmărea... îi urmărea cu o hotărîre îndărătnică, pân'oe osteneau şi-i apucau roţile uriaşe, amestecându-i dintr'odată cu şapte brazde... Iepuri sălbateci fugeau zig-zag prin întinsul luminii. De-odată, Savel prinse în fâşie o femeie. Tractorul înainta spre ea, ea înainta spre tractor, amândoi se opriră faţă în faţă... — Stinge lumina... mă orbeşte... strigă femeia, frecându-şi ochii, când cu o mână când cu alta. La picioare îşi lăsase o traistă... — Iar tu... se minună Savol, râzând. Ce mai vrei ? — Tovarăşe... omule... uite, ţi-am adus mâncare... vrei să mânânci? Pe urmă ţi-oiu arăta eu... că m'au văzut oamenii când m'ai sărutat..... m'ai făcut de râsul satului... tot satul râde... — E-e... cumătriţă-cumătră... şi ce bunătate ai în traistă ? N'am vreme, nu pot întrerupe lucrul... dar poftim, urcă-te... mânânc din mers! — Eu ? spuse Victoriţa... cum să mă urc ? Nici n'am pipăit în. zilele mele namilă ca asta... se vede că-ţi arde de glumă... tovarăşe... — Sui, dacă vrei să-mi fie mâncarea cu saţ... hai ! Te-i ghemui mai în mine, ai loc... — Doamne... să mă sui pe tractor ? Arn să mă umplu de păcură... cum să mă sui? — Uşor de tot... pui piciorul pe roată... te avânţi... te apuci de mâna mea... aşa ! Dintr'un salt, Victoriţa era sus, se îndesa lângă el, pe scaun şi pieptul de oţel scotea scântei, scotea limbi de foc, pornind în apăsarea puternică a omului. Ea se ţinea întâi încleştată de braţul lui, dar pe la sfârşitul brazdelor îşi desprinse mâna, desfăcu gura traistei, scoase o bucată mare de pâne caldă, o rupse în două, îi întinse lui una. — ... vezi... spunea ea, aproape strigându-i la ureche — şi gura îi mirosea a pâne caldă de grâu. La drept grăind, am vrut să mă sui... am vrut, de cum am văzut tractorul... Ce-i namila asta ? Unii se tem, s'pun că-i fiara cu şapte capete, din Evanghelie... câte şi mai câte! îşi duse mâna la sân, scoase o gazetă, dar n'o putea despături din pricina vântului. TEMELIA 91 — ... nu... nu-i nimic, lasă! Destul că în gazeta asta am văzut o tractoristă, o femeie... o femeie cu păr frumos... şi e arătată cum râde... mână tractorul şi râde... râde ! — ...debunăsamă, e o femeie sovietică... răspunse el şi din clipa aceea obrazul i se făcu grav, grăia aşezat, încât ea abea-1 mai recunoştea în el pe băetanuî care o sărutase. — ... da... femeile sovietice! In război au mânat tancurile... acum mână tractoarele, combainele... poartă, ca şi bărbaţii, motoarele cele mai uriaşe, n'ai de unde şti ce-i aceea o hidrocentrală... e o mare cădere de apă... un fluviu oprit la stăvilare. Puterea apei în cădere porneşte rotile uzinelor, pune în mişcare fabrici... dă lumină electrică satelor de pe mii de chilometri... Şi acolo, la acele hidrocentrale, muncesc femei. Dar unde nu se vede mâna femeilor sovietice ? Azi e ţărancă la colhozul părintesc, mâne e aviatoare... conducătoare de fabrică... — Vezi, măi omule... Cum te cheamă pe tine ? Pe mine mă cheamă Victoriţa... — Să fii sănătoasă. Victoria! Pe mine mă cheamă Sava, dar toţi îmi spun Savel. Hei, Victoria... Victoria... Ştii că sunt şi la noi în ţară: S.M.T.-uri... şcoli de tractorişti. Sunt acolo femei... învaţă! Opri tractorul, amândoi coborîră, se sprijiniră cu spatele de pieptul cald al motorului. — Cum îţi spuneam. Victoria... sunt şcoli de tractorişti şi la nov în ţară... este una chiar în Roman. In câteva luni ştii desface tractorul şi-1 ştii face la loc, ca pe-o jucărie... Uite, vezi, ar trebui să 'plece la acele şcoli femei cât mai multe... astfel nu s'ar mai simţi mai prejos, mai slabe decât bărbaţii! Eu cunosc o tractoristă, una care înainte murea de foame... S'a dus la şcoala de tractorişti, acum conduce o-staţie de maşini, a întinerit la loc, toată ziua îi râd ochii după tractoarele care lucrează pe câmp... — E-e... măi Sava! Ce mă gândeam ieri? Mă gândeam aşa: „mi-a dat cutare om chiabur o strachină de făină, ca să mă'ndemne să mă trântesc cu copiii înaintea tractorului... Eu, în cugetul meu, eram împăcată cu ogorul dat în schimb, însă acelaş om chiabur, îi zice Tăun, m'a sfătuit să nu mă las... că dacă fac gură, îmi mai dă Statuii şi nişte bani pe lângă ogor. Şi am venit cu cei trei copii... — Ferească dumnezeu, Sava! Nu eram nebună să mă omor! Am încercat poate scot bani, pe urmă m'a cuprins ruşinea... văd că voi toţi sunteţi suflete calde... Intră la voi în adunare un om plecat de griji, încreţit la faţă, şi iese drept ca bradul... hotărît! Asta am văzut-o eu, cu ochii mei, aici în sat la noi! Este unul, Onufrie-Ochi-de-Vulpe : 32 EUSEBIU CAKILAR •acum câţiva ani îi cântau greeruşii în bulendre. II mai cunoaşte cineva azi pe Onufrie cel vechi, în Onufrie cer nou? Nimeni! A învăţat la partid atâta carte... par'că te mângâe când grăeşte! Cum să cer eu bani, dela nişte oameni ca voi ? Spune! Savel îi atinse braţul, ea şi-1 trase, spunând mai departe, mai "ho'.ărîtă : — ...despre mine spun toţi: „ia... o femeie... o proastă !" Nimeni nu mi-a dat, niciodată, un colţ de scaun să mă aşed, m'au ţinut în picioare la uşă pentrucă eram femeie şi eram socotită proastă. Acum, o văd pe baba Tănăsoaia: îşi şi scăpase un picior în groapă... acum umblă dreaptă, ca o fată mare! De undei vine puterea asta ? Cum •grăiţi voi cu oamenii, de-i schimbaţi din temelia lor? Oftă greu, tăcu; i se păruse că aude în apropierea tractorului nişte şopote. Intr'adevăr, cine erau cele două femei furişate între brazde, ctscultând-o ? Una era capul răutăţilor, ghiduşa lele Tănăsoaia... Văzuse cum se opreşte tractorul lui Savel tocmai în celălalt capăt al lanului şi ce i-a spus Minei ? „Se vede că tractoristul e trudit... ori i s'a stricat ceva la motor... ia-'n hai la el cu mâncarea !"< ... Veneau una după alta, în lungul brazdei, de-odată aud vorbă, glas de femeie. Cine să fie ? Tănăsoaia îşi sgâi mult ochii, dar nu era chip s'o cunoască pe Victoriţa. — Asta-i Victoriţa lui Papură... îi şopti Mina şi amândouă se potriviră bine între brazde, trăgând cu urechea, să vadă ce are de grăit cu tractoristul, tocmai ea care încercase să se omoare... — Noi, tovarăşă Victoria, arătăm oamenilor pricina răului... le arătăm cum să se sbată, cum să lupte, de-aceea ies dela noi hotărîţi, schimbaţi de nu-i mai recunoşti... Cum intră între noi, îl luăm între umerii noştri... nu se mai simt singuri... singuri şi fără nici o nădejde... — ... şi cum ar trebui să fac, ca s'ajung la şcoala aceia? Pe semne că va trebui să grăiesc cu oamenii dela Partid, cu Onufrie... mi-i ru-rşine, căci m'am pus atâta în gură ! Lam batjocorit fel şi fel... — Pentru asta, nu-ţi taie nimeni capul, tovarăşă! N'a încercat nimeni să-ţi deschidă inima, să vadă ce ai! Onufrie te va îndruma, n'ai grijă! Am să grăiesc si eu cu dânsul. Dar ce te vei face cu ■copiii ? — Da... asta-i! Ce mă voiu face cu copiii? N'am pe nimeni, soră, mamă, vr'un neam ! Tănăsoaia o ghionti pe Mina, amândouă se îndepărtau ruşinate, aproape în fugă. Ce crezuseră ele că vor auzi... şi ce au auzit! Baba ctvea un nod greu în gât, încât abia aştepta să se îndepărteze şi să TEMELIA 93; şi-1 verse asupra Minei ! Mai încolo, o apucă de mână, abia stăpâ-nindu-se să nu ţipe: — ... ţi-am spus, Mino... ţi-am spus de-atâiea ori,., am tot bătut din gură degeaba ! In loc s'o fi luat pe Victoriţa cu binişorul... cu glas blând, noi am socotit-o duşmancă... par'că n'aşi fi fost şi eu duşmancă la înce'put! In loc să-i fi. căutat în gândurile din cap, în bătăile din inimă, noi eram gata s'o apucăm de cozi! Ce are să spună tovarăşul tractorist în gândul lui ? Are să spună : „Halal de tovarăşele din Mălini... cânii după dânsele! Au în sat o femeie care vrea să se ducă la şcoala de tractoare, şi ele nici cu spatele nu ştiu !...". De-acum înainte, Mino, să ne gândim mai mult înainte de a grăi... cum să ne-ş'ergem păcatele faţă de Victoriţa ? — Taci, lele, lasă-mă vântului! Par'că eu n'aşî fi simţit aceiaşi ruşine ca şi d-ta... In obrazul cui are să se spargă ruşinea că Victoriţa n'are unde să-şi lase pruncii, cât va sta la şcoală ? — Oare... bâigui Tănăsoaia, oare n'ar vrea ea ?... — Ce să vreie? -— Eu şi-aşa sunt singură... Dac'ar fi să mă iau numai după Ileana lui Pârău: o lume toată o ştie cât e de săracă... şi uite cum îl creşte pe Razonte... cum o creşte pe Agripina ! A strâns două cofe de ouă, a răbdat numai ea ştie cât... şi le-a cumpărat străiţe... lui Razonte pălăriuţă şi brâu, Agripinei fustişoară... Ha ? Ce spui, Mino ? — li bine aşa, lele... dar asta să ne înveţe minte... prea arn lăsat la o parte pân'acum socoteala cu copiii... cu femeile ! Am isbutit să facem gospodărie colectivă... gata ! am prins a cânta... cântăm... ne îmbătăm cu miroznele borşurilor... ne culcăm pe-o ureche ! Am pus-piciorul pe-un pietroiu... gata! ne-am crezut scăpate din şuvoaie, dar răstoarnă iarăşi, în vârtecuş! Gospodinele din Mălini... mare scofală ! De-acum înainte-i luptă mai îndrăcită... -— Să ne punem la treabă, Mino... sa nu stăm! — întâi şi'ntâi, lelică, să întocmim căminul de zi! Toţi spun că nu-i casă! Dar cum stă goală casa lui Caţaveică ? Ţarcă lui a umplut lumea, că s'a speriat de muncă, golanca ! Şi a lăsat o casă cu patru odăi... cu tindă... cu bucătărie... are în faţă o grădiniţă mai mare dragul... Casa stă goală... noi ne văităm că nu-i casă! Ruşine pe capul nostru! Mergeau repede, vântul le smucea scurteicile. — ... şi-apoi, lele, avem muncă multă şi'n satele vecine ! Trebue să ne împărţim, la nevoie într'o mie, să deschidem minţile femeilor lăturene... să prindă la colectiv şi ele în satele lor ! Cum vine duminica,. 54 EUSEBIU CAMTLAR •eu mă duc la Tupilaţi... organizaţia U.F.D.R. de-acolo merge prost... toate merg prost acolo... o ştii pe Solomia... — D'apoi, scumpa mătuşii, păcat greu vei săvârşi dacă nu mă vei lua cu tine, să mergem împreună ! Las'că ştie baba cum să des-bată babe, fete tinere! Mă duc, mă aşed jos pe şanţ, la o poartă. Femeia de casă se face că nu mă vede, nu mă cunoaşte, dar eu îi trimit o vorbă peste gard: „...acasă ţi-i gospodarul ?" Ea vine la poartă... femei din vecini prind a se strânge, eu prind a le spune... Iritai o iau cu molcomul, cu încetîşorul, după aceea bag cheia în lăcaiă... cuiul în inimă: „...Dar dece merge lumea prost ? Dece ? V'aţi întrebat- vre-odată din pricina cui merge lumea prost ? Voi munciţi şi n'aveţi catrinţe pe voi, altele stau albe, dolofane, la umbră ! Ia'n uiiaţi-vă la chiabureasa..." Ii greu până răspunde una : după aceea,, vorba se leagă... meliţa Tănăsoaiei umblă... umblă de sar puzderiile şi colbul... sar, cine ştie unde... 8. încă din copilărie, Cocoran avea un somn greu, par'că se scufunda într'un mâl peste măsură de adânc. înşfăca perna cu amândouă braţele, prindea a sforăi straşnic, încât nimeni şi nimic nu-1 putea trezi, puteau să-1 iee apele, putea să ardă bordeiul pe dânsul. Putea dormi zile şi nopţi Ia rând, încât în sat îi ieşise vorba că a dormit odată aşa de mult, că i-a crescut iarbă Ia poartă, ca'n vorba cântecului : „de când zaci, Linuţo, moartă, tf-a crescut iarbă la poartă !" Şi se mai spunea despre nişte fasole pe care Cocoran le lăsase afară, pe prispă: aşa de mult dormise, încât când s'a trezit, fasolele i-au fost încolţit şi i-au fost înflorit în traistă; că nişte bobi de secară, căzuţi în tindă, au avut timp să'ncolţească şi să crească, iar când s'a deşteptat el, secara bătea cu spicu'n grindă... Acum, se înşfăcase cu amândouă braţele de-o brazdă, îşi amestecase picioarele printre nişte vălătuci de pământ, se acoperise sub cojoc cu totul. Boii, căzuţi de trudă, rumegau molcom, scurgându-şi balele. Cum se scufundă bine în somn, Cocoran avu un vis. Se făcea că holda colectivă dăduse în copt, el secera, era asudat tot, nu mai putea de trudă, dar mânuia secerea înainte, căci brigada lui era în întrecere cu altă brigadă... şi cum să se facă de ruşine, rămânând în urmă? Dar oricât grăbea, alţi secerători i-o luau înainte. TEMELIA 95 Nu era el lacom de pâne... dar cum să-şi ciufuluiască cinstea ? îşi svârlise totul de pe dânsul, rămăsese doar în cămaşă... dar, hotărît, ori secerea lui tăia rău, ori el prindea a îmbătrâni, căci Onufrie râdea de el, ajuns cu treaba cine ştie unde... şi toţi râdeau privindu-1 cum înşfacă mănunchiurile de grâu şi se munceşte degeaba să le taie... Până şi baba Tănăsoaia îl întrecuse, ba, ea îi întrecuse pe toţi, râdea de toţi, repezindu-şi înainte bărbia ascuţită. De-odată, cum se muncea Cocoran aşa, par'că văzu în holdă picioarele voinice ale Ioanei; îi auzi glasul: — Omule... uită-te... ţi l-am adus... Şi-i arăta ceva învelit într'o pânză albă. — Uite, omule... e frumos ? Băiatul tău... m'am ţinut de făgăduinţă... ţi l-am născut la întâiul seceriş... El îşi lăsă secerea la picioare şi plecându-se asupra pruncului, îi stropi trupul cu sudoarea de pe frunte. II luă în mâni, ridicându-şi-1 mult deasupra capului, chiuind, arătându-1 oamenilor, holdelor plesnind de coapte şi luminii soarelui. Dar el si-1 ridica mai sus şi mai sus, vrând să-1 arate şi altor holde, altor oameni, din nişte ogoare mai bogate, de peste ani. Pruncul ţipa şi plângea, Cocoran spunea cu gura lărgită pân'la urechi: — E-e-e... fiule... băeţelule... ţi-i frică de viitor ? Da ? Cum aşa ? Ia'n uitate mai bine înainte cu ochişorii tăi, uită-te... învaţă-te de mir a privi înainte, tot înainte... Şi se făcea că pruncul se uită înainte, mult, mult, şi obrăjorii S se încreţiră într'un zâmbet, ochii i se măreau, i se umpleau de auriul grâelor văzute înainte, peste ani, departe. — Aşa, pruncuşorul tatei... uită-te, înfrumuseţează-ţi faţa, ochii. în holdele viitoare ! Zăreşti nişte lumini, ca nişte stele coborîte printre pomii satelor? Aceea-i electricitatea, fiule! Dar nişte vuete auzi ? Acelea-s tractoarele. Stai... nu te sbate.;. nu te teme, pruncule ! Ceeace vezi, e fumul celor două locomobile. Zumzetul neîntrerupt îl scot cele două batoze, treerând de dimineaţa până'n sară... Oamenii îşi lăsaseră secerile, se strânseseră în jurul lor, roată, urmărind ochii către viitor ai pruncului. He.e — se uitau ei, cu bucurie, în felul lor, dar mai toţi erau mâhniţi... mâhnit se uita mai cu samă Onufrie-Oc'hi-de-Vulpe; el nu legănase niciodată copii pe genunchi, nu cunoscuse niciodată bucuria asta. Dar nu-i nimic, copii să fie. ori ai cui ar fi ei ! — Să fie sănătos şi vrednic, Cocorane, să ne ducă munca mai departe... înfăptuirile mai departe... după socialism — comunismul... binele cel mai mare, pânea cât roata carului... 96 EUSEBIU CAKILAR Şi toţi îi lăudau pruncul, vedeau în el o altă viaţă, viitorul, binele. După aceea se făcea că Ioana îşi învelea odorul iar, sub pânza albă... şi să fi văzut putere în Cocoran! Par'că mânca spicele... miriştea i se golea înaintea manilor... acum era în fruntea brigăzii, brigada cu care se întreceau rămăsese în coadă, cine ştie unde... De-odată, cum dormea el şi visa, cineva i se împiedecă de picioare. Era unul îmbrăcat într'o manta cazonă, pe cap cu o şapcă. După ce stătu mâlc, cu câţiva paşi, scoase de sub manta un to'por. Un bou, cum rumega, culcat cu un picior de denainte întins, tresări. La tresărirea următoare, străinul s'apropie în vârful cismelor, ridică toporul, îl isbi cu toată puterea, încât copita boului sări de-o parte, la câţiva paşi, un boncăluit lung, întrerupt, spintecă întunerecul. Toporul se isbi şi a doua oară, drept între coarnele celuilalt bou, dar acesta nu boncălui, numai gemu, răsufla din ce în ce mai greu, simţind cum îi curg din nări, în ternă, fuioare de sânge. După aceea, străinul se îndepărtă fugind în vârful cismelor. Oricât boncălufa de tare boul cu copita retezată, Cocoran nu se trezi. Veniră -oamenii cu felinarele şi toţi tăceau uitându-se cum se chinuesc boii să moară. Cel isbit în cap, se lăsase pe-o parte, întorsese la cer un ochiu peste măsură de bulbucat, sângele îi curgea într'una, din amândouă nările, i se slobozea din tăetura adâncă dintre coarne, şi sângele cuprindea tot mai multă ternă, s'adâncea în ternă tot mai mult. Nimeni nu scotea niciun cuvânt. Doar Onufrie bâigui ceva. — N'ajută la nimic... la nimic... spuse o femeie, suspinând de i se scuturau umerii. Săracii boi, trebue ucişi... Dumnezeu ştie cum! Dar, pe porţile iadului! cine e făptaşul ? — He-e... cine... cine... zăriţi ceva, tovarăşi cu felinarele ? Căutaţi bine, trebue să fie urme... — Da... da... ia'n uitaţi-vă... nu-i asta urmă de cismă? Urmăriţi mai departe! Dar Cocoran unde-i ? Nu cumva Lo fi căsăpit şi pe Cocoran ? Unde-i ? Căutară în jur, mult, pân'au zărit un cojoc, crescând şi descres-când, sub un răsuflet puternic. Apoi degeaba îl trăgeau de picioare, îl scuturau de umeri, strigau la el, cineva îi băgă într'o nară un 'pai, dar adormitul se şterse cu mâna, se întoarse pe altă parte, dormind-lemn. Butnaru sta năucit, uitându-se la chinul boilor. Cel cu piciorul tăiat, scurma teama cu botul; uneori îşi slobozea din gură limba lungă, albastră, şi-o trecea prin ternă, lingând-o într'o apăsare desnădăjduită, ca şi cum ai fi avut pe ea cărbuni aprinşi, milioane de furnicari. Apoi, cu cât sângele i se scurgea, îi slăbea şi cutremurul din trup, pleoapele TEMELIA i se lăsau pe ochi. Butnaru îşi desbrăcă sumanul, îi acoperi capul. Şi sumanul se cutremura tot mai rar, pân'ce s auzi o isbitură şi piciorul tăiat se chirci sub suman şi el. Boul al doilea, înainte de a muri, cercă să se ridice pe picioarele de dinainte, se prăbuşi într'un horcăit 'puternic de plămâni. Cineva svârli peste el cojocul smucit de pe Cocoran, şi cojocul îl cuprinse aproape cu totul. — ... na... iată... făcu Fosăilă, descoperindu-se fără să vrea, dinaintea vitelor moarte. Cu lacrimi şi cu sânge... Nu s'a mai trezit Cocoran, tovarăşi ? — ...Duşmanii ! sudui Clip, întorcându-ss tocmai de cine ştie unde. Se văd urme de cisme pân'la drumul prundurilor. Acolo, începe iarba, nu se mai desluşeşte nimic. Tăceau, ascultând noaptea din jur. Se strânseră umăr la umăr, par'că aşteptând vrăjmaşul, care tăcuse mâlc, stătuse ascuns, o vreme, să-şi lege rănile. Acum, pornise iar, dar nu numai prin topor. Se va arăta în fel şi chip, în ceasuri neaşteptate. Câţiva, stăteau de-o parte, rezemaţi de vite. Un car se şi auzi pornind la drum spre sat. — De nu m'ar fi văzut nimeni că am venit să ar aici, cu ei... spunea Ironim al Văleanului smucind funia, plesnind vitele cu biciuşca. Hei, femeie... ce facem dacă au simţit că trecusem la colectiv? Ne pot da foc la casă... ne pot ucide vitele... —- Eu ţi-am spus să te-astâmperi... îi răspunse femeia, plângând de frică şi de mila boilor ucişi. Dar unde ascultaţi voi de femei ! Bat din meliţe, degeaba, voi fluturaţi din ureche, ca armăsarii... Cocoran se trezise însfârşit şi-i svârleau apă în faţă. Când pricepu despre ce-i vorba, desveli capul unui bou, îl desveli şi pe al celuilalt. Ingenunchie, îşi vârî grumazul în jug, smuci cu putere. — ... să mergem mai departe, tovarăşi... spuse Butnaru, ho'ărît, şi plugul lui Cocoran fu svârlit de-o parte, îl luă locul un alt plug, unul tras de doi cai. încet-încet, sângele boilor s'amesteca în terna răscolită, brazdele se culcau 'peste alte brazde; lucrul, oprit în loc câteva clipe, porni mai dârz, avântat de ura oamenilor. — E-e... uoigaşule... eu ţi-s popa... gemu Cocoran, punând în car plugul şi cotiuga. ^ Apoi, fără săi simtă nimeni, luă carul de proţap, îl trase până'n sat, la poarta gospodăriei colective. Ţupei, stând la un colţ al grajdului, abia-i auzi gemetele. — ... da, moşule... tovarăşe... da... e-e... s'a întâmplat o nenorocire mare... mare! 98 EUSEBIU CAKILAR Ţupei se uită îngrijorat la car, îi încercă leucile, roţile, neîn-ţelegând nimic. / - i ; ' — Eu sunt vinovat... spuse Cocoran, cu o linişte usca'.ă. Am dormit... puteau tăia lemne pe mine. Când m'au trezit, peste boii d-tale asvârliseră două sumane, ca să nu-i vadă cum îşi trag sufletul... _— Şi cine... cine... — E-e... cine... duşmanii binelui, tovarăşe ! Să mă svârcolesc în mormânt, să ard de viu, dacă nu le-oiu pune eu mâna'n gât! Ţupei se sprijini de car, se 'prinse de-o leucă, să nu cadă, în iimp ce Cocoran mergea spre casă, mormăind, oprindu-se şi mor-măind iar. \ Totuşi, cum îşi dădu sama Vrabie, plugurile arau mai dârze, asta se desluşea după trosnetul din ce în ce mai grăbit al pământului, după îndemnul răstit al oamenilor. „Pui de vulturi..." îşi spuse el, înjugând boii la plug, din nou. O viaţă de om am trăit între ei, i-am crezut că-s la fel cu mine... nişte oameni colo... Şi uite-i, nimic nu-i poate opri în loc !" Mânând boii, îşi aminti din vremea veche a pădurăritului. Umbla printre nişte poene de fagi, şi asfinţea soarele. Cum umbla, dă de-odată de nişte pui golaşi, căzuţi se vede dintr'un cuib de sus. Ii ia —- şi-i bagă în sân, îi duce la bordeiul pădurăriei, le dă drumul printre puii de găină, printre boboci. Şi puii au crescut, acolo în coştireaţă, la: un Ioc cu toţi. într'o zi, deschide uşa, se aşează 'pe prispă chemându-şi orătăniile să-i mănânce grăunţe dela picioare. Au venit puii de găină, au venit bobocii; puii sălbateci, cum au simţit largul, şi-au luat sborul... săgetând spre înălţimile însorite ale amurgului, spre nişte vulturi. — Pui de vulturi... se înfiora Vrabie, în timp ce găinile cârâiau, raţele măcăiau, întorcându-şi un ochiu spre sălbăticiunile semeţe ale văzduhului. I-am crezut ticăloşi... nişte pui oarecare... când colo erau puii îndrăsneţi ai vulturului... Şi omul mână boii mai îndârjit, s'ajungă la rând cu ceilalţi oameni din brigadă... şi să-i întreacă. : • 9. I'"":-',''''' "; ; Luminile asfinţitului înroşeau ochiurile ferestruicilor. Cum sta între Cocoran şi Clip, Onufrie părea mai mărunt, numai ochii îi ardeau^ arătând o puternică frământare lăuntrică. Se tot uita sub masă, îşi vedea 'picioarele desculţe arătând ca două făpturi pline de frig între ciubotele dârze ale lui Clip, şi opincile cu gurguiri carne ale lui Cocoran. La urmă, când îşi îndreaptă faţa spre adunare, şopotele încetară, TEMELIA 99 toţi îl priveau cu căldură, îi zâmbeau, îndemnându-1 să prindă a grăi. Onufrie tăcu, până-şi mai molcomi bătăile inimii. — Ion Butnaru mi-a dat în primire un foc aprins, gata să se întindă şi mai departe... focul luptei. Eu, în loc să hrănesc flăcările, să le cresc, m'am întins în cenuşă... la căldură... mi-am pus pumnul sub cap... am adormit... Privi la Butnaru, aşezat pe banca din faţă, între Savel şi Boambă. — ...Tu, Ioane, te-ai sbătut... ai păşit prin chinuri... noi ştim cu toţii cum ai ştiut să ne'ndemni... să ne creşti., am lovit duşmanul, în dreapta, în stânga, am deschis drum, am ajuns la înfăptuirea gospodăriei colective ! După aceea, ne-am pus ochelari de cai... n'am mai privit nici într'o parte ! Hai la trap! Hai la galop! Am fugit, pân'am asudat, pân'am dat balele şi nădişala... gata ! In timpul acesta, am uitat tocmai ce-i mai de samă... am uitat lupta de clasă, am uitat colţii chiaburilor ! Armele, ne ruginesc în pod, sub căpriori... Ne-am lăsat duşi de reuşită, ca de-o apă... şi apa aceea ne poate fi moartea, dacă nu dăm bine sama ! Am uitat că duşmanul nu stă cu manile cruciş! Aşa, din pricină că ne-am lăsat îmbătaţi de reuşită, am ajuns să pierdem cele mai bune vite din gospodărie... Puteam pierde şi oameni... oameni lipiţi cauzei cu toată inima !... Cocoran îşi plecă ochii sub masă, se înroşi tot, asudat până'n sfârcurile urechilor. — Da... aşa-i... mormăi el întorcând spre adunare nişte ochi vinovaţi. — Fără îndoială că aşa-i, tovarăşe Cocoran! Nici tu n'ai ş'iut păzi lucrul... bunul comun... nici noi, organizaţia de partid, nam lucrat cum trebue... n'am urmărit fiara până'n vizuină ! întâmplarea asta să ne înveţe minte! Duşmanul şi-a arătat colţii... dar să nu creadă că ne vom lăsa! Bătu cu pumnul în masă: — ... să nu creadă că ne vom lăsa ! Se stăpâni, ruşinat, îşi vârî 'pumnul sub chingă, să nul mai scape în masă şi a doua oară. — ... ţinutul nostru s'a umplut iar de svonuri... cele mai urâte svonuri ! Cum am pornit la arat, noaptea, la Tupilaţi, a şi mers vorba că Butnaru ar fi fost ucis cu sapele... că vitele aduse la comun ar fi fost tăiate... câte şi câte! Dar mai cu samă uciderea boilor a descurajat şi descurajează oamenii din împrejurimi... li-i frică, văzând că nici duşmanul nu stă ! Ce ai de spus, tovarăşe Cocoran ? ■— ...numai a cunoaşte în faţa voastră că sunt vinovat, n'ar ajuta nimănui, tovarăşi... Dar vă spUn... dracul ştie... mi-i ruşine! Eu, am 100 EUSEBIU CAKILAR avut zilele acestea o bucurie... o bucurie, mare cât nu mi-o putea cuprinde Inima ! M'am tras de-oparte, să mă bucur în toată voia... aşa cum am făcut în copilărie cu o oală cu miere... — ... Dar, tovarăşe... îl întrerupse Savel... dece ai fost sgârcit cu tovarăşii d-tale ? Comunistul nu se bucură, nici nu sufere singur... împarte totul! împarte bucuria, cum ar împărţi o pâne caldă... împarte, la fel, necazul... suferinţa: astfel când simte umerii... i-i mai uşor... Trebuia să-ţi spui bucuria şi tovarăşilor d-tale... — ... tocmai asta... am păstrat bucuria'n mine... ca odată în copilărie, când am pus mâna pe-o oală ou miere... o oală mare... plină până'n vârf. In loc s'o împart cu fratiii mei, fur o lingură, mă furişez în luncă. Mă aşed jos, îmi pun oala între picioare... şi prind a mânca... mânânc... pân'ce dau de fundul oalei! Ce a fost după aceea, nu vă mai spun : am zăcut şase luni în capăt! Eu tovarăşi, am avut o bucurie... o bucurie mare... Şi Cocoran tăcu, zăpăcit, îşi puse pălăria pe cap, parcă spre a nu i se vedea stropii de năduşală de pe frunte, ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă ochii vinovaţi. îşi puse pălăria la loc pe masă grăind mai departe : — ... cum a dat în mine bucuria, săptămâni de zile umblam ca beat; dar nu cântam, ca omul atins de vin; era o beţie numai a mea, nu vroiam să dau nimănui nimic... mă ghemuisem în mine, aşa ca melcul... Uitasem lumea... oamenii ! Dar, tovarăşi, asta mi-a ucis băgarea de samă... Mă leg, în faţa voastră, să muncesc mai mult, atât de mult, încât s'acopăr pierderea boilor... să plătesc paguba adusă gospodăriei... — Trebue prins numaidecât Caţaveică... spuse mai departe Onufrie. Trebue urmărit Tăun şi- codiţele Iui... să-i dovedim în faţa oamenilor şi a legii, că sunt duşmanii binelui... să le punem mâna'n gât! De-atâta vreme, în sat la noi nu s'a mai grăit gospodarilor nimic... Savel se ridică: — Eu, aşi putea vorbi intr'o după amiază, ori într'o sară. Despre ce? Dar nu-i tractorul lucrul cel mai de preţ pentru ţărănimea muncitoare ? Ştiţi ce ar însemna asta ? Dragostea feciorilor din Mălini, pentru tehnică, ar creşte văzând cu ochii... în câteva săptămâni, mulţi dir? ei ar fi Ia şcoala de tractorişti... N'ar fi asta încă o puternică înfrăţire între clasa muncitoare şi ţărănime ? Se întrerupse, tăcu, ascultând valul de bucurie al oamenilor. —partidul ne arată câte zăcăminte încă nedescoperite se află în popor. In puiul de ţăran care desface un şurub, - trebue să-1 vedem pe inginerul de mane... Uita-ţi-vă cum s'a întâmplat cu un fecior dela TEMELIA . i . . . 101 Văleni: mă roagă odată să-i arăt... mă roagă şi a doua oară... eu îi arăt, — în trei zile chiuia la volan, azi e unul din cei mai buni tractorişti dela S. M. T.-urile noastre... a uimit şcoala! — Noi, tovarăşe Savel, îţi mulţumim... îţi mulţumim... ai să dai satului un lucru de preţ, de mare preţ ! Dacă n'aţi fi fost voi, clasa muncitoare, niciodată n'am fi nimerit drumul... near fi cântat încă o mie de ani greeruşii în bulendre! Şi Onufrie îşi şterse năduşala, se duse pân'la Savel, îi strânse mâna, puternic. —... cu adevărat se spune că S. M. T...urile sunt ca inimile! Svâc-nesc, dau viaţă satelor... In fiecare Duminică, dela voi pornesc camioane cu cântece şi cu steaguri... — Asta ni-i şi menirea, tovarăşe secretar ! Odată cu brazdele mai adânci, odată cu pânea mai bogată, trebue să împărtăşim cu ţărănimea muncitoare tot ce ştim mai mult ca ea i Cartea şi tractorul... iată drumul! lat-o pe tovarăşa Victoriţa... Cine.o vede, poate spune în sinea lui: „ia, o femeie"... Dar câtă dorinţă de a şti! Trebue să faceţi tot chipul, s'o trimiteţi cât mai curând la şcoală... -— Va fi trimisă la şcoală... da... despre asta nici o îndoială..., răspunse Onufrie. Va fi încă o biruinţă! Duşmanii izbesc cu topoarele în ite, aşteaptă a doua venire... noi trebue să luptăm, să construim '■lainte ! Cu cât sunt ei mai răi la colţi, cu atât trebue să-i urâm... Uşa se deschise, intrară Petrea Papuc şi Vlad Grozavu. — E-e-e... măi oameni buni... măi! Vin la voi, nu de capul meu, a au trimis o samă de gospodari strânşi la poarta gospodăriei colec- ../e... Tot satul geme, oameni buni... Dacă l-am prinde, pe ucigaşul 'iţelor, i-am smulge câte-un dinte! Boncăluătul boilor când mureau, ne-a omorât somnul... aşa ceva nu s'a mai pomenit de când locurile! Jel ce-a ridicat toporul şi a isbit, ored că nu-i născut din femeie... 1-a îăscut vipera... Iau născut spinii... nu i se cuvine numele de om ! — Blestematul! spuse Vlad Grozavu, ascunzându-şi cu mâna păianjenul mustăţilor. Când va fi prins, socot că n'ar trebui dus la judecată... ar trebui lăsat pe mâna copiilor şi femeilor, să. vadă el ce i se cuvine! I-ar scoate ochii cu beţele... l-ar sparge cu furcile de tors, l-ar turna sareftîn răni... blestematul ! , — Da, Vlade... reluă Petrea Papuc, printre .tuse. Asta am venit să v'o spun, oameni buni... să ştiţi că inima ni s'a lipit de voi şi mai -trâns, când am auzit fapta fără nume... Oamenii tăceau, uitându-se cum vin câţiva săteni prin ogradă. Veneau cu şovăieli, se tot opreau să se întrebe între ei. 102 EUSEBIU CAKILAR — Cheamă-i, Petrea... spuse Onufrie... ei ne sunt tovarăşii de mâine. — Cu noroc bun, tovarăşi... rosti un bătrân cărunt, descoperindu-se şi punându-şi cuşma la picioare, pe prag. Am venit! O să mă întrebaţi : „şi ce-i dac'ai venit? Fii sănătos !" Dar nu-i aşa, măi oameni buni! Cum să-mi feştelîţi mie obrazul de om bătrân şi să nu mă poftiţi la arat? Unii spun : „ce să cauţi la ei, la casa Partidului ?" Dar casa Partidului e casa noastră... inima noastră ! binele de-aici trebue să înceapă ! Sunt câni care se dedau la omorît suflete nevinovate de vite... Eu, cum am auzit, mi s'a înfoiat cojocul pe mine ! Am şi venit... Oh, măi oameni! Tot satul fierbe ! — Fierbe... şi are să fiarbă şi mai al dracului... spuse un gospodar dela spatele bătrânului. Ce ucigaş ! Ar trebui svârlit în pară de foc, blestematul ! Nici o lege nu l-ar putea ierta ! Dac'am văzut de cât sunt în stare duşmanii eu mi-am şi înjugat boii... mi-am spus: „...să nu mă socotească cineva pe mine duşman al colectiviştilor... duşman al binelui!" M'am socotit că stând de-o parte, ca nehotărâtul, ca prostul, dau apă la moara duşmanilor... dece să stau de-o 'parte? Vreau să vă arăt ce simt pentru voi, măcar punând umărul la arătură!... — ...şi eu, feciorii moşului... spuse hotărît bătrânul. De şaizeci şi mai bine de ani merg... merg prin'.r'o pădure... zare nu-i... drum nu-i... loc de hodină nu-i!... Dar am văzut zarea la voi... par'c'am întinerit! Alaltăieri sară, ce-mi vine ? Cobor trişca din pod, o pup pe muştuc, o trec prin căldarea cu apă, ca să-i dau umezeală, şi prind să cânt... Tocmai băteau clopotele... şi mă prinde baba cântând din trişcă. — „Cum, hârâitură? Eu îmi rup ciolanele închinându-mă Ia icoana sfântului Niculai... tu cânţi din trişcă ! Va pune el Dumnezeu mâna pe tine, pe ceea lume... are să-ţi bage trişca pe gât..." Iaca aşa, nu mă lăsa! De-odată, aude ieri despre uciderea boilor ! Cum a aflat, n'am mai avut pace în casă... ca acum duoăzeci de ani când a fost prins unul Floare care omorîse un copil! Ca şi atunci, baba mea a umplut o căldare mare cu apă... a pus-o la clocotit, aşteptând că poate ne trece pe la poartă ucigaşul boilor... Dacă ucigaşul boilor ar fi fost prins, cred că-i făcea căpat baba mea... Şi-apoi să fi văzut, ieri, copiii şi băetanii care păşteau vitele pe câmp ! S'au împărţit în cete de câte zece-douăzeci şi căutau pe după tufe, cu cânii... strigau şi chiuiau ca la vânătoare... poate-'poate l-ar stârni de undeva pe ucigaş! Cred că l-ar fi dat dulăilor să-1 rupă... l-ar fi sdrobit cu bâtele! Hai, măi fraţilor. Ia plug !... îşi luă cuşma dela picioare, şi-o înfundă bine pe cap: — „.baba îmi tot trăgea cu clanţa, că să-mi astup urechile, să nu TEMELIA 103 mă asurzească vântul de toamnă ! cum să-mi astup urechile ? La ce ? Vreau, s'aud cum trosneşte glia, când o ară pa** uzeci de pluguri deodată... Hai, oameni buni ! Sătenii ieşeau unul după altul, carele scârţiau spre câmp, în timp ce întunerecul se lăsa. După luminile rof.id ale amurgului, se lăsau , nouri negri, nourii târzii care se bulucesc ye văzduhul golit de păsările călătoare, peste goliştile câmpului. Clip se ridică : — ...să trecem la treabă, tovarăşi... să câştigăm timpul pierdut... să-1 scurtăm, pe cel viitor... întâmplarea să ne înveţe minte... Cocorane, vei avea grijă, ca împreună cu miliţianul, să daţi de urma lui Caţaveică! Tovarăşe Clip, trebue să aflăm numaidecât de unde curg svonurile... Ţineţi minte ? Caţaveică avea aparat de radio... cui l-o fi lăsat când a fugit? Trebue urmărit numaidecât la casa cui se află aparatul! Tăun trebue ţinut din scurt... după ce-a sfătuit-o pe Victoriţa să se svârlă înaintea tractorului, se va deda şi la altele... să-1 dovedim... să-i punem mâna'n gât! Acum, înainte ! — Eu, bădica Onufrie, spuse Butnaru, n'am să uit să steagulroşu trebue dus şi peste alte sate... înainte! Mălinii sunt întâia redută cucerită. O vom întări-o zi cu zi, cu arme de luptă mai bune... vom porni mai departe, în satele vecine... în satele depărtate. Tot ce am învăţat din lupta de până acum, trebue să împărtăşim şi altora... să mergem în echipe... să stăm de vorbă, să lămurim ! Şi Ion reluă după o clipită: - - — ...mă voiu sbate s'aduc la gospodărie un dinam... s avem electricitate, cât mai repede ! Vom întemeia cât mai curând corul... echipa de teatru... ' , ' — Să trecem la treabă! spuse Onufrie şi toţi, pornind spre ieşire, erau mai hotărîţi, mai tari. Boarnbă rosti: — Dacă o ţinem bine şi'n noaptea asta, poimâne sfârşim aratul... dăm drumul semănătorilor! — O vom ţine bine şi'n noaptea asta ! spuse şi Clip, ca un ecou. Poimâne.arăturile vor fi gata... da, vor fi gata! Cine se poate pune cu voinţa omului ? Numai Cocoran rămăsese în urmă, îşi sprijini capul de blana uşii, gemând încet. — Hai, prietene..., îl îndemnă Onufrie. Te-am judecat... aşa-i ! Dar judecata tovărăşească e o datorie... Cocoran îi strânse mâna aşa de puternic, încât Onufrie îşi muşcă buzele ca să nu răcnească, 104 EUSEBIU CAKILAR — Eh, Onufrie... câl mi-i de cald la inimă acum ! Cât e de caldă viata tovărăşească ! Porniră de-a dreptul spre tarla. ■— ...Mălinii sunt numai o redută... grăi Ion Butnaru mergând alături de Clip. Abia aştept... da, abia aştept... întâi vom ridica steagul roşu la Tupilaţi !... Şi Clip par'că şi vedea steagul mai sus decât casele şi arborii. — Trebue... reluă Butnaru. încă înainte de căderea ploilor... — Cu puterea ,ce-o avem alături de noi. Ioane, cu puterea clasei muncitoare, nici nu se 'poate altfel! Cum te'ntinzi somnului, te ia tractorul în bot... înainte... drum fără întoarcere... Felinarele sclipeau înaintea lor, agăţate de juguri. Cineva cânta. Era un cântec bătrân cât vechimea acelor pământuri. Viersul, însă, suna ca o deşteptare către alt cântec, unul luminos, fără lanţuri, fără amar. - _. Peste deal, fâşiile reflectoarelor arau beznele şi gospodarii mânau vitele, trăgeau brazdele, cu simţământul că au alături de ei o putere pe care n'o poate birui nimeni... 10. ' •" ' A fost început de trei zile o burniţă, măruntă cât vârful acului, deasă, încât nu se mai vedea, nimic. Vântul ofta în lungul şi'n latul goliştilor, par'că ofta după zilele strălucitoare, după atâtea plante câte ^ le avuseseră întinderile. Păsările se trăseseră către Sud şi către umbrele pădurilor. In lungul râului s auziră în ziua aceea nişte ţipete târzii şi Cârlig pricepu că-s ţipetele puhcerilor. Ara prin burniţă, îşi pusese un sac în cap, îşi încinsese sumăeşul cu un curmei de funie. Incet-încet, sub opinci şi sub picioarele calului şi ale juncului, pământul prindea a se face clisă. Degeaba pocnea vitele cu biciul. Degeaba suduia de-i crăpau măselele, căci burniţa se statornicise pentru cel puţin două săptămâni. Pietrele ogorului scrâşneau, scoteau scântei uşoare, sub ferul plugului. Şi ar fi fost Cârlig bucuros şi de burniţă şi de pietrele ogorului, numai să nu vie apele mari, să-1 lase să-şi samene grâuşorul din sac, să-şi facă datoria către pământ. Dar, cum auzi ţipetele puhoerilor, înţelese că totul e în zadar. Pe semne că ploua puternic în munţi, altfel nu se putea dumiri cum de cresc apele aşa de repede. înfipsese, la mal, un capăt de prăjină; cu un ceas mai înainte, râul nu se săltase de fel; acum, prăjina era cuprinsă pe jumătate, apele o clătinau, bul- TEMELIA 105 boemele creşteau văzând cu ochii, s'auzeau la deal, departe, întâile bubuituri ale malurilor prăbuşindu-se. îşi lăsase în capătul de ogor cuprins de râu, grapa şi traista cu mâncare. Arase acolo şi grăpase azi dimineaţă. Acum, n'ar mai fi putut trece să-şi iee lucrurile. Treceau întâile tufe smulse, bârne se legănau în rotogolurile bulboanelor. In răstimpuri, zărea, încă dede-parle, cum vin cioate groase, cu rădăcinile în chip de coarne, încât părea că vin înnotând cirezi negre de bivoli. Iar puhoerii ţipau în lungul râului, la vale, se întorceau în stoluri, înapoi la deal, ţipau între-cându-se cu tânguirile vântului. — Pentru o fărâmă de pâne amară... sudui Cârlig stupind râul. Pentru o fărâmă de aluat udat cu lacrimi... Eh ! amară mi-i mie viaţa ! Calul, oprit în spatele lui, râncheză blând, Cârlig îi simţi 'răsufletul cald în ceafă. — ...pentru o îmbucătură amestecată cu cenuşă, cât chin... câtă osândă... Se întoarse, pocni calul cu pumnul, drept între ochi. — Dece nu te mănâncă lupii, dihanie, cum mă mănâncă pe mine amarul şi necazul ! Ce-ţi pasă? Vrei nu vrei — fân ai, o ţâră de ovăz ai... gata ! Ce te boldeşti aşa la mine, dobitocule? Du-te dracului! Să ştii că te duc Joi ia târg, neghiobule, dar nu te teme, de căruţă ai scăpat ! Te duc şi te dau negustorilor de piei... auzi? După aceea te duce unul după o casă... îţi izbeşte un par în cap... ce te holbezi aşa la mine? Chinuim amândoi, de-atâţia ani., mânca-te-ar buboaele ! Ţi-aduci aminte ?... Incet-încet, Cârlig s'apropie de cal fără voia lui, îi cuprinse gâ'-ul, se sprijini bine de el şi apa le creştea la picioare, vuia mâncând malurile, puhoerii le ţipau pe deasupra capetelor. După cât se vedea1, bulboanele aveau să vie mari ca niciodată, aveau să cuprindă toată partea aceea a câmpului. Cârlig făcuse încă de cu vară un fel de perete din pietroaie, lemne şi pământ, umpluse şanţul acela larg cu un zid înalt de-un stat de om, dar se vede că apele vroiau să-şi deschidă loc spre matca veche. Dacă intră pe matca veche, alunei ogorul i lui Cârlig e pierdut cu totul, cuprins de năboiuri în toate anotimpurile. Dacă se întâmpla aşa, îşi putea lua băţul să se ducă să ceară de pomană pe la porţile oamenilor. Da ! Precât se vedea, apa începuse a pătrund© în dig, prin răriturile vălătucilor. „Eu stau ca vita!" se dojeni Cârlig, apucând hârleţul. îşi îndesă mai bine sacul în cap, intră în apa din albie încălţat, prinse a geme şi a blestema, întărind vălătucii cu brazde săpate repede. Dar parapetul vuia şi se clătina, bulboanele repezeau în el stâlpi şi cioate, s ca nişte berbeci negri veneau asupra lui tuf arii 108 EUSEBIU CAKILAR smulşi de pe alte maluri. Cârlig se oprea, asculta cum dincolo de parapet forfoteşte duşmanul vieţii lui, vrând să-i iee bucăţica de pâne. Atunci se mânia, isbea mai tare cu hârleţul, astupa crăpăturile într'o parte, apa năvălea prin alte crăpături, el astupa altele, apa intra prin altele, până ce pietooaele, bârnele şi vălătucii prinseră a trosni. Cârlig puse umărul, apăsa, dar cum s'ar fi putut pune cu puhoaele' ? Abia când svârli hârleţul, îşi dădu sama că stă până la genunchi în mâl şi că s'apropie noaptea. Porni, cu mers împleticit, spre ogorul cel nou al lui Tăun. —■ Te lupţi... lupţi... râse rău Tăun, ghemuindu-se mai bine în cojoc, la adăpostul carului. Burniţa îi sta în sprâncene şi'n mustăţi ca lacrimile. Lupţi, ari cu un cal şi cu un bou... vai de zilele tale... Lupţi, ca un calic. — Eu? se răsti Cârlig. Calic e cel ce lucrează pe la alţii... da! Eu sunt mândru... lucrez pe ogorul meu ! Bun rău... lucrez numai pe ogorul meu ! Ţi-am venit vr'odată la lucru ? Află, Tăune, că oricât mi-i de greu, oricât de puţin scot din cele câteva hectare de nisip, n'am ajuns să lucrez pe ogorul nimănuia ! — Luptă... eu nu lupt... n'am pentru ce ! M'au trântit aici, în locul calicilor, atâta: pagubă ! M'au pus să fac arăturile de toamnă cu de-a sila... iar atâta pagubă ! Aşează-te lângă mine, Cârlig... mai sfătuim... Ce, nu-ţi dă mâna să stai de vorbă cu chiaburul ? Râse stăpânit: —• ...spunea tătuca, dumnezeu să-1 ierte! — o poveste cu un călugăr şi cu un diavol... S'au luptat ei, călugărul şi diavolul, cât s'au luptat. Ba venea diavolul şi-i stângea călugărului lumânarea, pe când cetea, — ba călugărul îi pârlea perii din coadă cu lumânarea. S'au luptat aşa, pân'ce, într'o noapte, a venit acolo o putere mai mare decât ei amândoi... un înger, dracul ştie ce ! Ce crezi că au făcut cei doi duşmani? Dracul şi-a lăsat barbă, şi-a ascuns coada în pantaloni... s'a făcut frate cu călugărul şi luptau amândoi împotriva puterii aceleia mai mari... Fără glumă. Cârlig ! Cine nu m'a duşmănit pe mine, pentrucă aveam mult? Acum să lăsăm prostiile... nu mai merge... trebue să stăm una, ca nişte vecini de suferinţă! Care ni-s duşmanii? Comuniştii şi puhoaele! Ia'n auzi... Cu apele te lupţi, le opreşti... cu comuniştii nu te poţi lupta... nu,! Dar să nu crezi că nu-i mijloc de luptă şi împotriva lor! — Ascultă-mă, Tăun... gemu Cârlig, desnădăjduit. Auzi puhoaele? Eu le aud aşa de paisprezece ani... îmi rod pânea şi pământul, de paisprezece ani... , , TEMELIA 107 Ii ghiorăiau maţele, se uita în sec la Tăun cum mânca nişte mămăligă cu brânză iute. — Azi n'am mâncat nimic... nimic... am pamit de-acasă mânios, mi-am bătut fata şi feciorii, mi-am cotonogit muerea. Dece? Nu ştiu... cum am văzut că afară-i burniţă şi eu încă n'am tras o brazdă, m'a apucat veninul... am prins a isbi cu pumnii... — Na-ţi o bucată de mămăligă... na-ţi ! întinge şi'n boţul acesta de brânză... Că noi, frate Cârlig, de azi suntem nedespărţiţi! aşa-i între oameni! Şi cum Cârlig se prefăcu că nu-i aude poftirea. Tăun, reluă : — ...ce spui de arăturile comuniştilor? Ha? Crezi că au semănat grâu bun ? Pe dracul ? ! Are să iasă diavolul, un grâu ! Vezi ce au păţit neghiobiii trecuţi la comun ? Cum au trecut, cum i-au pus să are noaptea... să are noaptea... par'că s'ar sfârşi lumea şi pământul... — Da, Tăune, spuse Cârlig, înghiţind în gol, stupindu-şi în palme. Vom avea de luptat cu apele, ani! Noi le stăvilim aici, ele îşi fac loc pe dincolo... care pe care... care apucă grâul mai întâi?- Vei cunoaşte şi tu amarul, Tăune... nu l-ai prea ştiut câtă cucută are... — Eu n'am cunoscut amarul? Vai de zilişoarele mele, cât boz am băut până ce mi-am agonisit pământul! Crezi că te trezeşti bogat peste noapte ? Bine-ar fi: te culci 'pe cenuşă, te scoli pe scorţuri boe-reşti... Te culci lângă o râioasă... te scoli lângă o preoteasă! Ca să faci avere, bre, trebue să ştii strânge... trebue să strângi! Trebue să munceşti din greu! —Vecine... vecine... eu muncesc aici de paisprezece ani... de paisprezece ani mă bat cu năboiurile, şi-s tot un biet mijlocaş... nu mi-am umplut maţul cu pâne destulă nici în ziua de Paşti... nu mi-am putut însura feciorii... fata îmi îmbătrâneşte în casă, îmbătrâneşte ca. o bârnă... de ciuda asta o bat, că-mi îmbătrâneşte la casă! Cum de nam ieşit eu din sărăcie? Cum de ai ieşit tu? — Pentru asta îţi trebue cap, vecine! Viaţa omului e ca o şpiculă : te culci cu un ban în chimir, te trezeşti cu doi! Te culci lângă o râioasă... te scoli lângă o preoteasă... Cine ţi-i de vină, vecine, că n'ai avut cap? Viaţa omului e ca o iapă, omul ca un negustor de cai! Cumperi iapa, slabă că o dă vântul jos. Ce-i faci, ca să nu. te arzi? Ii bagi un ardei roşu sub coadă... ea fuge mâncând foc, cu patruzeci de bărbaţi în căruţă! Spui : „...Nu se îngraşă, de iute ce-i!" Şi găseşti îndată omul, ţi-o cumpără. Vezi cum fată banii? Aşa fată: dintr'un ban ies o mie! Dar pentru negustoria asta, vecine, îţi trebue cap... cap! Stai, dece te scoli? Ce-1 apucase pe Cârlig? Dintr'odată, Tăun i se făcu urât. 108 ' " EUSEBIU CAKILAR « — O fi şi şpicula vecine... dar nu prinzi cu ea rânză prea mare. Rânza cea mare o prinzi cu sudoare străină... Ţi-ai lărgit pământul cu braţele tale? Spune... Cum să stau aici, la loc de osândă, alăturea de tine ? - f ( " /' 7 ■'"[ Porni spre apă, întrebându-se: „...n'am muncit eu o viaţă de om? N'am eu cap? Am dormit eu în zilele mele, cât trebue, măcar odată? Dece n'am avut de-ajuns? Dece n'am? Pentrucă n'am înşelat pe nimeni ? Vrea să zică, pentrucă să strângi avere, trebue să înşeli... trebue să te culci cu un ban, şi să te scoli cu doi... trebue să furi sudoarea şi amarul necăjitului, însamnă că au dreptate comuniştii. Aşa, învâr-tindu-mă în puţin, nu voiu ieşi niciodată la un larg... Ce trebue să fac?" îşi aminti vorbele lui Butnaru, ale lui Onufrie, ale Tănăsoaiei: — „Bade Cârlig.o viaţă de om ai încercat... nu merge... nu te-ai putut sălta. Dece? N'ai mijloace, bădica! Pământ puţin, vite slabe... plug de lemn... ce iese din asta, decât spic de lacrimi şi de nisip?" Avu un simţământ puternic că a rămas părăsit,, singur. îşi aminti de un câne străin, rămas de căruţe, pe malul apei, sub o burniţă. Apele vuiau, malurile se prăbuşeau, cânele urla de-ţi scutura cămaşa de jale... „Vrea să zică... iată-mă rând la rând cu cel ce s'a culcat cu un ban şi s'a sculat cu doi... cu cel ce s'a culcat lângă o râioasă şi s'a sculat lângă o preoteasă... nu_i bine !".,. S'apropie de cal, îi luă botul în palme: — ...amândoi am muncit, căluţule! Cădeam pe brazdă eu, mă ridicai tu! Cădeai tu — te ridicam eu — şi niciodată nu ne-am umplut pântecele cum trebue... Se gândi la semănăturile colectiviştiilor:... „oare cât are să le iasă la hectar? Cu cât are să se poată alege omul?" Dacă-i vorba de muncă, las' pe Cârlig! Şi-a irosit puterea, ani, şi-a amestecat-o cu glodul... cu burniţa... cu sudoarea! Dar puterea i-a fost totdeauna mai mare decât locul de muncă... Cioc cu sapa ici, "cioc dincolo... iată hatul, gata! Şi puterea ţi-i largă... manile ţi -s largi... ogoru-i strâmt! Cioc ici, cioc dincolo... degeaba... lărgime nu-i... pâne albă nu-i! Patru hectare şi atâtea guri... atâţia de însurat... iată ce-i mijlocaşul ! Dar cel puţin se poate mândri că n'a trăit din şpiculă, nici pe la alţii n'a muncit! Da, dar, vezi... însurând şi măritând, tai ogorul cum ţi-ai tăia inima, în trei hrinci... două le dai celor doi feciori, la însurătoare, una o dai fetei, la măritiş... gata... ai rămas cu mâţa plină de râie, pe cenuşă... Şi ce mare scofală ai făcut, împărţindu-ţi astfel hrin-cile pământului? Ai mai înmulţit lumea cu trei calici... cu trei care vor umbla la rândul lor, cu colb în spate, o viaţă de om... şi fiecare din 1 TEMELIA 109 cei trei vor împărţi hrincile dându-le copiilor lor, pân'ce pământul se subţiază ca unghia... Nu-i viaţa mijlocaşului viaţa racului ? împărţind pământul aşa, copiii lui vor ajunge să lucreze pe la alţii... mai mare râsul şi ruşinea ! El a fost stăpân în pământ... ei vor ajunge să lucreze cu ziua... vai de tine. Cârlig! O viaţă întreagă vor veni copiii acasă, şi-ţi vor scoate ochii: —■ „Ne-ai dat puţin... la ce ne-ai mai făcut ?" lată, asta-i viaţa... asta-1 aşteaptă şi pe Cârlig ! Iî roade mai cu samă gândul la fata lui... va rămâne fală bătrână, săracă... a şi intrat între babe. Altele de sama ei, sfarmă pământul în chindie, — a lui nu mai merge la horă, a şi prins a mirosi a busuioc, ca bătrânele între care se aşează pe şanţ, în după amiezile de duminică. Şi-a pus ea broboadă neagră, îşi acopere toată faţa, dar par"că no vede el cum luminile ochilor i se scurg după băetani? Ascultă ea vorbele bătrânelor, dar auzul i se întinde ca o strună către glasurile sprintene ale flautelor. Şi se topeşte văzând cu ochii... floare de bujor: acum scoate un boboc, aşa de mândru că-ţi vine să-1 muşti. Pe urmă deschide către soare o floare roşie de-ţi ia lumina ochilor. Pe urmă prinde a se înnegri... Şi dece aşa ? Pentrucă bietul Cârlig îi poate da numai o hrincă de pământ... Poate fi ruptă din soare Lina lui... poate fi dată cu marmură şi cu aur pe obraz... n'o ia nimeni ! Chiar dacă o ia vr'o unul, dar şi acela-i cine ştie ce tândală... cine ştie ce prepeleag de om după care nu vrea să meargă nici o fată! Şi astfel. Lina lui se cunună cu prepeleagul, începe traiul amarului, traiul necăjitului, la casa urâtului... Şi-apoi, Cârlig nu-i câne ca să nu-i fie milă şi de băetanii lui! Par-că-i vedea chinuindu-se tot aici, unul pe-o unghie de ogor, altul pe alta, luptând ou năboiurile tuturor anotimpurilor. Era ca şi cum i-ar osândi de bună voia lui, pe o viaţă de om, să cârpească malurile cu pietre... să are în pietre, să samene în pietre, să culeagă din pietre... Şi vor ajunge slugi la alţii. Oare n'a fost vrednic Cârlig în zilele lui, că nare mai mult? Vrednic a fost, dar n'a vrut să întindă mâna peste hat, în ogorul altuia, n'a muşcat cu gura plugului nici o fărâmă din glie străină... El a dus o viaţă cu cinste! Să se laude Tăun cât pofteşte, către oricine, că pentru a face avere trebue să socoti viaţa ca un târg de cai, că legea traiului e păcăleala şi amăgeala! Cârlig e om cinstit, nu vrea nici un capăt de aţă, dela nimeni. Apele se puhoiau, creşteau, muşcau acum din ogor, furându-i-1 hrinci după hrinci. „Loc de osândă".... gemu Cârlig, înhămând calul. Puhoierii se irosiseră în umbrele tulburi ale înserării. In matca apelor, s'auzea şcheunând un câne... se vede că-1 aruncase cineva, cu picioarele legate, ori cu vr'un pietroi de gât. no EUSEBIU CAKILAR înainte de a porni, avu simţământul că nu va mai veni kx ogorul acela niciodată. Cum asta ? Ei, bine... înaintea ochilor prindea a vedea lanul cel larg din faţa satului, lanul unde poţi lucra cât vrei şi cât ţi-i puterea... De-acolo iai după cât munceşti... pânea ţi-i pusă oricând de-o parte, numai să dai din mâni! Acolo, feciorii lui îşi vor putea arăta cât îs de vrednici! Prinse să mormăie, poate cânta, poate gemea... cine să-1 ştie! Destul că i-1 aduse dracul în cale pe Tăun, dar Cârlig vru să-1 ocolească. — Aici nu-i rost de pâne... râse chiaburul... dar ştiu eu ce ştiu! Mi-i milă de tine. Cârlig! Tu ai să te chinueşti aici mai departe. Cu mine-i altă socoteală! Eu, am să mă întorc înapoi la pământurile mele... da! am să mă întorc, încă înainte de coptul cireşelor amare când răguşeşte cucul... Cârlig simţi cum îi trece un cuţit prin inimă: — ...la coptul cireşelor amare ? Aşa vorbiţi, de câţiva ani, că se în'orc morţii înapoi... Cum să stau să-ţi ţin de urât, aici, Tăune? N'am vreme... tu ai avut bine toată viaţa... eu n'am apucat de fel... n'am rupt niciodată o pâne! — Şi crezi că bolşevicii au să,-{i deie pâne? Te culci cu un păduche... te scoli cu doi! —Poate! Dar ei au pământ mult şi bun... au vite şi unelte multe şi. bune! Oricât le-ar ieşi dintr'o vară, dar tot le iese mai mult ca mie! Oriunde mi-ar fi pământul... 'poate fi în loc gras ca untul... degeaba... nu-mi ajută la nimic! Trebue lărgime... — Măi... măi... măi... se minună Tăun, râzând. Grăeşti ca Tănăsoaia... ca Onufrie-Ochi_de-Vulpe ! Iţi spun eu că rânduelile se strică, încă înainte de coptul cireşelor amare... — Ia'n mai lasă cireşele amare, Tăun! Tu nu le cunoşti... nu ţi-au strâmbat gura ! Cireşele amare le-am mâncat eu, nu tu ! Vreau pâne ! înţelegi? Vreau! , • —- Vrea-o sănătos! — Vreau să am şi eu, măcar într'o duminică, o cămaşă curată... măcar în ziua de Paşti să simt gustul panii de grâu! Traiul de pân'a-cum e fără zare... fără nădejde! De paisprezece ani... cioc cu sapa ici — cioc dincolo... degeaba! Porni, şi abea în Dealul Crucii îl cuprinse o părere de rău. Totuşi, greul de care se despărţea era viaţa lui... întoarse căruţa, porni înapoi. Apucă în mână pământ, îl fărâmiţă, îi dădu drumul printre degete : nisip... nisip şi pietre... cum să răsare de aici spic cu bob plin? Dar dac'ar fi avut ogor în fruntea gliilor? Chiar dacă l-ar fi avut în TEMELIA 111 fruntea gliilor, tot cu nimic s'ar fi ales... o hrincă da-o la un fecior, altă hrincă la altul, a treia dă-o fetei... aşa nu-i de trăit... semănăm pământul cu golani! . ,,Tu ai trăit bine, zăvodule... îşi spuse Cârlig, gândindu.se la Tăun. Tu ai trăit bine, acum mă chemi să mă 'pup bot în bot cu tine... Bolşevici în dreapta... bolşevici în stânga... hai să'ncercăm!" Se vede că Tăun sta- pe malul apei, ori se trăsese iar îndărătul carului, căci nu-1 mai vedea. „Trec la colectiv... să încerc... trebue... pentru binele copiilor mei! Hm! s'ajung să-i ţin de urât lui Tăun... Dacă nu era aruncat aici cu pământul, lângă mine, poate mă chinuiam aşa cine ştie cât!" ' . — Trecem? întrebă el, către cal. Trecem! Hai şi Cârlig la colectiv... na... cum e viaţa omului:.. Dar oare ce ar fi să las pentru vară... pentru la anul... să văd întâi cum iese pânea colectiviştilor? E-e-e... dar oricum ar ieşi, tot are să iasă mai bună ca a mea... mai bună şi mai multă ! Am văzut eu ce brazdă au tras... ce seminţe au semănat!..." II zări pe Tăun. Se chircise sub cojoc, pe malul apei, grăia cu cânele care mârâia şi şcheuna vrând să se apuce cu gura de rădăcini ; avea la gât o traistă legată strâns şi se vede că în traistă era un pietroi. Cum se sbătea, traista cu pietroiul îi trăgea capul la fund. Când se apucă bine cu labele de mal, Tăun hârâi la el, râzând, îl repezi înapoi în apă, cu vârful bâtei. Pe faţa apei ieşeau bulbuci, se văzu coada cânelui, labele de dinapoi. După aceea faţa năboiurilor se făcu una. Tăun rămase acolo, în pământul acela urât, fără bobi roditori, fără nădejde. Multă parte din drum, Cârlig ţinu în palme ternă din ogorul lui. Şi cu cât îi da drumul printre degete, cu cât palmele i se goleau, îşi golea şi inima. Dar nu de vre-o nădejde ori de vre-o bucurie; i se golea de amar, par'că vărsa strop cu strop mujdeiul dintr'o scăriţă. Şi pe măsură ce inima i se golea, simţea cum răsar în aceiaşi măsură, ca nişte zări de grâe şi de pământuri. Grâele mai ales, se legănau într'un soare de aur. „înainte 4© a bate în uşa lor, am să mă'mbăt!" se hotărî el. Am să trag trei gâturi sdravene de basamac, după aceea am să mă duc". Intră în sat odată cu întunerecul deplin. Luminiţele sclipeau în ferăstruici. Plutea pe uliţe mirosul de mămăligă friptă... „Da... trebue să mă'mbăt... cum să mă duc altfel ? Dar dacă nu mă primesc din pricină că au să mă vadă beat?" Co'i, şi iată-1 la poarta gospodăriei, îşi legă calul de stâlpul porţii. Juncul, legat dinapoia căraţii, mugi. In tindă îşi luă sacul din cap, îl stoarse mult de apă, îl stoarse mult, mult, ca să întârzie cât mai mult... Apa i se scurgea pe picioarele ude, pline de glod, pe opincile înmuiate. Uşa era deschisă larg, încăperea 11.2 EUSEBIU CAKILAR 1 / era plină de gospodari. Unul grăia, grăia cald, lin. Când se întrerupea, să răsufle, ori să-şi şteargă năduşeala, tăcerea era aşa de mare, că s'auzea cum pică pe pământ apa din sacul lui Cârlig. — ...de.aceea... reîncepu Savel, ari... ari... dai în piatră seacă... sameni păpuşoi —ies bolovani... Tractorul, cum porneşte, plugurile se şi svârl cu gurile în pământ... intră în pământ, adânc, îl scormonesc până'n fundul măruntaelor. Viitorul este al tractorului... al agriculturii mecanizate. Industria grea uneşte puterea ferului cu rodnicia pământului... Cârlig intră în vârful picioarelor, îi era ciudă şi-şi muşca buzele când s'auzea apa chiftuindu-i în opinci. Se rezemă întâi de blana uşii. Mai apoi se furişă între gospodari, s'aşeză între ei, pe-un loc gol... umerii i se încălzeau de umerii lor. „La dreapta îl am pe Onufrie... îşi spuse el, lipindu-şi mai bine umărul de umărul lui. La stânga stă Clip... uite-1 cum i s'au sbârlit mustăţile...". Amândoi vecinii se foiră pe bancă, apropiindu-se mai tare, luându-i umerii între umeri. — ...şi aşa vom construi socialismul... grăi Savel. II construim muncind cu râvnă! 11 construim cu tractorul... cu semănătorile... cu secerătorile... cu agricultura mecanizată ajungem la pânea albă de mâne... alături, săracul şi mijlocaşul... Cârlig nu-şi da sama ce are Onufrie în sân, sub cămaşă. Simţea lângă umărul lui nişte svâcnituri repezi, par'că s'ar fi sbătut uşor o pasăre. Când înţelese că acea-i inima lui Onufrie, se lipi mai bine de el, încât Onufrie îşi duse un deget la buze, făcându-i semn să tacă... „Mi-am lăsat vitele afară, în ploaie..." îşi aminti Cârlig, dar vorba cuvântătorului îl luă ca o apă lină, înainte. Astfel, îşi potrivi după ceilalţi ascultători răsufletul şi bătaia inimii. 11. Jeep-ul, stropit de glod până'n vârful botului, coti dealul Merilor, se opri la poarta gospodăriei. Coborî un tânăr ca de treizeci de ani, cu şapca înfundată adânc, cu mantaua de ploaie încheiată din poale până'n gât. Glodul îl stropise şi pe obraji, aşa că abia l-ai fi cunoscut în el pe Leonte, secretarul judeţenei. Pe trupul voinic, mantaua părea turnată. Bocancii lui cu ţinte scrâşneau pe pietrele ogrăzii, bocăneau mai apoi, la trepte, scuturându-şi glodul; uşa se deschise: — Abia.te-aşi fi cunoscut, tovarăşe... îl întâmpină Butnaru strân-gându-i mâna. Noroc bun ! — Noroc bun, Ioane ! Treceam — vin dintr'un drum lung prin judeţ. E-e-e... la Vatra s'a întâmplat mare ispravă... da... Cum s'au TEMELIA 113 sucit, cum s'ctu învârtit chiaburii, n'au vrut să facă arătura... unul — că i s'au furat plugurile, altul — că i-a otrăvit nu şiiu cine vitele... Şi, tovarăşe, m'am oprit ca să-ţi dau o veste care are să te bucure... — Dar poftim înăuntru... te mai încălzeşti.., II lăsă să treacă înainte, apoi îi puse la îndemână un scaun. Dai. oare dece ascunsese Tănăsoaia hârbul de pe masă, punând peste el o bondiţă ? Cu toate semnele gospodarilor, ea îl pitea tot mai bine, urmărind mişcările secretarului. Leonte îşi desbrăcă mantaua, o agăţă în cui. Când se descoperi, de sub şapcă îi sbucni un mănunchi de păr de-un galben stins. Gospodarii, după ce-i strânseră mâna, s'apro-. piară iar de masă, unul svârli bondiţa de pe hârb. Apoi, oarecum ruşinaţi că au lăsat oaspetele în părăsire, de cum a intrat, se aşezară fiecare la locurile lor, unii prinseră a-şi răsuci ţigări. — Nu te supăra, tovarăşe Leonte... râse uşor Butnaru. Vezi, a adus unul din noi câteva boabe de grâu... n'a avut răbdare... sa dus... le-a luat din pământ... tocmai ne uitam... Leonte îşi trase mai bine scaunul, gospodarii s'apro'piară iar, stăteau deasupra mesei cap la cap, — şi degetele pipăiau bobii chiftind de seve. Trei din ei plesniseră, îşi şi arătaseră la nişte subţiori abia văzute, colţul firului de mai târziu. — Eu... spunea Clip, nu mai puteam dormi noaptea, de cum am svârlit bobii în 'pământ. Mă gândeam: n'o fi dat cumva gărgăriţa înainte de semănat? E destul dacă intră în movila de grâu un bob atins... Aşa... nu puteam dormi... mă suceam... mă răsuceam... femeia mă întreba: — „Ce mă tot îngrămădeşti la perete, omule ? Dece nu dormi ?" Cum dracul să dormi, când ţi-ai pus în pământ nădejdea vieţii? Aşa, îmi iau băţul, mă duc în câmp, sub burniţă... — Da... făcu Boamba, umblând cu degetele prin glodul bobilor, ca să-şi ascundă tulburarea. Aşa am păţit şi eu, taman ! Mă suflec la picioare, mă duc la tarla, de cine dau? Clip tocmai se plecase, îşi înfipsese degetele în ternă, căutând bobii... I-am privit amândoi, până ce ni s'a năzărit înaintea ochilor lanul... soarele... — Cât sunt de grăsuţi... spuse Tănăsoaia, strângând un bob între degete, uşurel. ■ Eh, cât îs de grăsuţi, puii mamii î Au supt mâzga pământului, cum sug puii ţâţele pline ale sălbăticiunilor... Cum au simţit terna umedă, cum s'au dat la supt, puişorii... bobusorii... Să nu-i mânânci cu ochii ? Nu râse nimeni, cuprinşi cu toţii de acelaş simţământ ca şi bătrâna. Bobii chifteau de-atâta sevă, suptă din nişte adâncimi unde niciun bob de prin partea locului încă nu pătrunsese, din nişte adân- 8 114 EUSEBIU CAKILAR cimi deschise lui de arătura vajnică a tractorului. Toţi, vedeau milioanele de bobi plesnind, săltându-se din glia afânată, scoţând la lumina, soarelui milioane de firişoare verzi; după somnul cel lung de sub zăpezi, se vor rupe gheţurile, vor porni şuvoaele pline de soare ale primăverii. Atunci, firişoarele se vor îndrepta în sus cu milioanele de vârfuri... crivăţul le va legăna repede, o săptămână-dbuă — până ce vor veni zilele de linişte şi vânturile cele blânde. Şi iată atunci grâul săltându-se : întâi pân'la oul piciorului, apoi tot mai sus..., până sub genunchi. Atunci lanul se va legăna ca o apă, din marginea satului până'n umbra depărtată a Crângurilor. Vine Cuptor cel fierbinte, lanul prinde văzând cu ochii culoarea aurului, culoarea mai adâncă a aramei... spicele se îndoae simţindu-şi greutatea din vârf cu cât bobii se coc... — Şi iată... ia'n uitaţi-vă... spuse Tănăsoaia, scoţând o băsmăluţă. Vedeţi... treceam! Mă uit... ce ogor era? Era un ogor îngust, al unuia care n'a vrut să intre între noi. Ce semănătură dăduse gliei? Nu de alta... am vrut să ştiu... mă plec, scot bobii aceştia... îi leg în băsmăluţă. Ia'n uitaţi-vă! Puse bobii în hârb, lângă ceilalţi: — ...îi strâng în degete... nimic! Ii încerc între dinţi... nimic ! Tari ca piatra... pietre semănate în pietre! Stau în glie de-atâta vreme... de încolţit nici gând ! Cum să încolţească, dacă nu-i de unde suge ? Nu-i... şi nu-i... gata! Pământu-i vacă sgârcită... trebue s'o frămânţi mult până-şi deschide ugerile cele bune... Numai tractorul o ajunge la mana laptelui!... Priveau bobii tari, slabi, luaţi din ogorul sărac, îi priveau pe cei plini de viaţă ai colectivului — şi încă odată îşi dădeau sama că au pornit pe drumul nestăvilit al hambarului plin. — S'ar părea că asta-i faptă de copii... spuse Butnaru, oarecum ruşinat. Dar drept să vă spun, nici eu n'aveam somn... cred că v'am luat-o înainte. Şi m'am dus la tarla într'o dimineaţă. Caut bobii... cum îi găsesc îi încerc în dinţi... i-am îngropat la loc... m'am îndepărtat. Pe drum, m'am întors înapoi, am luat trei bobi, i-am dus mamei. Ea i-a îngropat lângă rădăcina floarei de muşcată, într'o oală din fereastră. Acum, când îşi spunea rugăciunile, dimineaţa, întâi căuta la oală, să vadă dccă n'a răsărit grâul. Când a zărit colţii, 1-a smucit pe tata de pe cuptor şi aproape că 1-a băgat cu nasul în oală, să vadă. El, cu neîncredere: — „Mare lucru!" Ea, râzând: — „Da, lucru mare! Ai să-ţi poticneşti genunchii slăbănogi în grâu, aşa de voinic are să fie!" într'o dimineaţă, cum a zărit ea firişoarele cât vârful acului, a TEMELIA 115 uitat să-şi facă rugăciunile... de-atunci cum se scoală întâi merge la fereastră... mai că uită să se roage.„ Apoi, cu toţi se rânduiră la locurile lor, Leonte sta cu ochii duşi departe, ca şi gospodarii, în lanul cu spice grele, de peste câteva luni. îşi scutură uşor capul cu smoc gălbui, să-şi cheme gândul acasă. — ...acum, tovarăşi, să nu fiţi sgârciţi! Vă vedeţi folosul cu ochii, trebue să-1 împărtăşiţi şi cu alţii. Trebue ajutaţi oamenii de prin alte sate... voi aţi trecut prin încercare, ajutaţi-i şi pe alţii, arătaţi-le cum să se înjghebeze în gospodării colective. Ioane, a fost la tine Vlasie... — Da, tovarăşe, a fost... A fost şi m'a chemat la Tupilaţi, tocmai când pornisem plugurile noaptea... —• Trebue să te duci. Ioane, cei din Tupilaţi au nevoe de tine. N'a-vem drept să ţinem numai pentru noi încercarea... experienţa... Experienţa ta, devine un bun al tuturora... trebue dată tuturora... Voi aţi avut aici luptă sdravănă... câte n'au încercat duşmanii? — Da... să ne amintim numai uciderea boilor... — Cu uciderea boilor, tovarăşi, nu se încheie blestemăţiile. într'un loc, au amestecat grâul cu gărgăriţe... în altă parte au asvârlit în cartofi nişte viermi americani... în altă parte... eh, ce inimă! La Cârna şi-a otrăvit unul boii, cu mâna lui, numai să nu mai are! într'o sară, toarnă otravă în căldarea cu apă... duce boilor căldarea la bot, cu mâna lui! Boii, întâi îi ling mâna, pe urmă beau! S'au prăbuşit la pământ, gata! Chiaburul svârle căldarea... s'a speriat, i-a părut rău... dracul să-1 ştie! A doua zi, dimineaţa, prinde a răcni să vie omenii... El spunea câte şi mai câte... Când colo, s'a găsit urmă de otravă pe căldări! — Ar trebui luat de limbă, cu sula... spuse Cocoran, ridicându-se. — N'ai grijă, tovarăşe, şi-a luat plata !... Acum să vă dău vestea pentru care m'am abătut pe-aici : Ifrim-ţine-bine-Traista a început sa mărturisească.... deocamdată a spus despre vina lui Corcodel în nenorocirea lui Onufrie ! Va mai spune şi despre alţii! Ce ştiţi despre jan-darul Caţaveică? Atunci când s'a pus la cale focul, ar fi luat parte şi el... Tovarăşe Onufrie, ai văzut... Ticăloşii îşi vor lua plata, poate la zid ! Noroc bun, spor la muncă, înainte! Se ridică, şi după ce-şi înfundă şapca, după ce-şi îmbumbă man taua, veni iar la masă, privi bobii din hârb, ieşi cu un zâmbet. In prag, când se întoarse spre Butnaru, spuse hotărît, strângându-i mâna: — Trebue... du-te la Tupilaţi chiar azi! Mai sunt acolo îndrumători. Lucraţi... lămuriţi... trebue să mergem cu gospodăriile colective înainte!... — Pornesc îndată, tovarăşe... 116 EUSEBIU CAKILAR — Vezi, a venit Hobjilă din Uniunea Sovietică. El^va istorisi ce a văzut acolo, tu îl vei întregi cu experienţa de-aici. Arătaţi unde ţintesc duşmanii cu svonurile... Bine? — Bine, tovarăşe... Noroc bun! — Noroc bun. Ioane! Dacă munciţi bine, ai să mai ai în vecinătate un steag roşu... — Făgăduesc, tovarăşe! Voi lua cu mine şi ufederiste... Cred că gospodarii din Tupilaţi vor face cerere încă înainte de răsăritul grâului... Jeep-ul porni, se făcu una cu vineţiul pâclei şi al glodurilor. — Trebue... îşi spuse Butnaru, rămas în prag. La răsăritul grâului, la Tupilaţi trebue să fluture drapelul roşu... — Dar când mama ciorilor te hotărăşti să ţi-o iai pe Albăstriţa acasă, Ionică? Butnaru se întoarse spre Tănăsoaia : — Trebue, mătuşă! Mergi cu mine? — Cum dracul nu? Abia aştept, băete ! Stai numai să-mi încalţ cipicii cei buni să mă îmbrac cu o fustă mai ca lumea... Mă aştepţi ? Se întoarse în loc, în mijlocul ogrăzii, râzând: — ...să nu crezi că am să caut mult, bănui, în căldarea cu apă... O luăm şi pe Mina... Butnaru n'o mai auzi; se şi vedea grăind., trăgând obrazarele de pe faţa duşmanilor. Cine-i după obrazarul cel dintâi ? E unul cărunt, aşa de cărunt că par'că-i turnase cineva în cap o oală cu lapte acru... 12. Mai apoi porneau la drum. Mina îşi ţinea pasul alături de Ion Butnaru, numai înrăita de Tănăsoaia le.o tot lua înainte cu câţiva metri. Tustrei îşi puseseră câte.un sac în cap; burniţa pica neostoit, pica de zile şi nopţi, fără întrerupere, pâclele se târau pe faţa pământului. — Oare ce face grâuşorul ? întrebă Tănăsoaia, la răscruce. Nu-i răspunse nimeni, ci tustrei coteau spre tarla, mergeau repede, spre a nu pierde cu ocolul prea multă vreme. întinderea era acoperită de pâcle, nu se vedea înainte decât la câţiva paşi. — Oare ce fac bobuşorii... puişorii ? întrebă iar Tănăsoaia, ple-cându-se şi luând o halcă de pământ. Ia'n uite-i, drăgulenii mamei cum încolţesc... Ii vedeţi? S'au umflat de-atâta frupt, de-atâta supt... Puse halca de pământ la loc, dar pe-ascuns îşi legă câţiva bobi în colţul basmalei. Porniră iar, pe-un răzor, să scurteze drumul. TEMELIA 117 — Oare cine se vede în faţă? întrebă Mina şi tustrei statură locului, uitându-se la un om care sta chircit asupra semănăturii, scormonind cu degetele. J Era acoperit cu totul într'un suman cu glugă. Simţindu-i, se ridică încet, şi era o namilă de om. îşi ascunsese mâna dreaptă sub suman... — ...vedeţi... am venit... m'aţi prins... rosti el, jimbându-şi gura cu dinţi lungi, galbeni. Şi ce-mi puteţi face dacă m'aţi prins? Vreţi să .ştiţi ce ascund sub suman, în mână? Ia'n uitaţi-vă... întinse o palmă largă, cu ternă împănată de bobi plesniţi. — ... nu-s de prin partea locului... stau tocmai la Bâra... De cum s'a aflat că aţi făcut semănătura, eu linişte în casă nu mai am! „Du-te şi vezi, mângălăule! mă tot trimite muierea. Du-te şi vezi... lumea ne-o ia înainte... noi întârziem aici între dealurile Barei!"' N'am mai putut de gura ei... am venit să-i duc probă de grâu, s'o vadă cu ochii... Grâul nostru,. oameni buni, încă nici de gând nare să deie în colţi... al vostru plesneşte văzând cu ochii... Na! M'aţi prins... ce o să-mi iaceţi ? Cred că pe la primăvară vom cere şi noi gospodărie colectivă. — Să fiţi sănătoşi s'o cereţi... îi răspunse Butnaru. —... da... din pricina voastră n'avem somn... voi ne-o luaţi înainte, noi întârziem între dealurile Barei... Pot să duc proba asta acasă? Tănăsoaia îşi tot frământa cipicii în glod, plesnea de ciudă şi de răutate. — Ba, să pui bobii la loc... auzi? Să-i pui la loc, să nu te joci cu noii Da... acum plesniţi de ciudă... vă ştiu eu! Dar dece n'aţi avut curajul? Dece nu l-aţi avut... hai? Stă chiaburul în faţa voastră, ca boul negru... dece nu laţi înşfăcat de coarne? Noi am avut curaj... l-am apucat! — Apoi că nu.s toţi oamenii la fel... spuse ruşinat omul. Dacă nu-mi daţi voie, poftim bobii înapoi... îşi desfăcu palma, terna şi bobii căzură la loc pe arătură. — Aşa! icni Tănăsoaia, împingând bobii în temă, cu vârful cipi-cilor, netezind pământul. A fost inimă, avem! Dece n'aţi avut inimă şi voi? Par'că la Bâra grohăia în horn scroafa... — Sunteţi ai dracului... se mânie omul, vrând să pornească. — Nu, bade... ia proba de bobi... Du-o, şi no arăta numai femeii d-tale... arat-o oricui, la tot satul... — Apoi aşa, flăcăule... Că nu-i frumos să fiţi sgârciţi... să vă bucuraţi numai voi! — Şi... grăi mai departe Butnaru, proba asta de grâu să vă fie cu folos... Luptaţi — ca s'ajungeţi şi voi la bucuria asta... Mură'n gură nu vă dă nimeni! 118 EUSEBIU CAKILAR Omul scormoni iar pământul. . —... e bine că vă avem 'pe voi început... pildă! Vă fericesc că aţi avut inimă să începeţi! Cu noroc bun! — Cu noroc bun... arată bobii şi la alţii... îi răspunse Butnaru, numai Tănăsoaia boscorodea plesnind de ciudă: —... să nu-l fi lăsat. Ioane ! Vor grâu bun ? Grâu mult ? Să nu fi umblat cu scroafe prin hornuri... să se fi sbătut... luai-ar dracul! Acum când au adevărul în faţă, hai şi ei! Dar să se fi chinuit ca noi, când lumea era pădure neagră... Pe unde s'o apuci, dacă-i numai pădure neagră ? , — Lasă, mătuşă, lasă... îi răspunse Mina, potrivindu-şi mai bine sacral în cap. Că am început noi întâi — mândria noastră! Dar trebue să-i ajutăm şi pe alţii... pentru asta ne şi ducem acum la Tupilaţi... pe urmă în alte sate... — Auzi... probă de grâu... boscorodea înainte Tănăsoaia, dar de fapt ciuda i se prefăcuse în mândrie. Probă... să vadă ei ce ştiu gospodarii din Mălini! Ni s'a dus vestea, departe, ca rândunica! Joia trecută, mă'ntâlnesc la iarmaroc cu una tocmai de sub munţi. Cum află că-s din Mălini, gura pe mine: „... cum de i-aţi lăsat pe calici să vă are haturile? Trebuia să vă culcaţi înaintea tractoarelor, să ştie o ţară..." „Mă uit la ea — pântece de preoteasă... a-ha!... mă plec s'o ascult mai bine. Spune: —„... de ce nu v'aţi dus noaptea să turnaţi sare în brazde ? Cum turnaţi sare în brazde, colectivul se desfăcea... se ducea dracului! S'ar fi luat calicii la bătae, că aveau să-şi rupă şi petecele de pe dânşii..." Eu tac molcom... mă fac mieluţă blândă, până sfârşeşte ea până-şi varsă veninul. După aceea o iau de piept. — „...ascultă haită!" Ce i-am spus, a auzit tot târgul vitelor! îmi curgeau vorbele cum curge burniţa asta... că la urmă şi-a luat desagii de jos şi a rupt-o la fugă... n'o puteai ajunge nici călare pe armăsarul popii... Tăcu, reluă cu un glas scăzut : — La drept grăind, după grâul dus la Bâra îmi pare rău... zece bobi înseamnă zece spice... o străchinuţă de grâu... o turtă... un colăcel împletit... Butnaru îi răspunse cu dojana: —... iar te sgârceşti, nu-i bine! Cei câţiva bobi vor grăi cât o mie de oameni... Bobii aceia s'au dus într'o solie... da ! N'are să răsară din ei numai pâne... au să răsară gândurile... bobii duşi acolo vor grăi despre Partid, îl vor întări între dealurile Barei! Oare nu va crăpa de ciudă duşmanul, în faţa bobilor! Clămpăneşte din bot cât clămpăneşte, de odată omul scoate, bobii! Ce mai are de spus duşmanul? — Da, Ionică, aşa-i... dar vezi, lăcomia... ciuda! Cine le. poate pune TEMELIA 119 frâu? Credeam că trec la colectiv şi nici n'are să-mi pese. Când colo, m'am lipit de ogorul comun... mi-i drag! Când l-am văzut pe cel din Bâra că bagă mâna în terna noastră, par'că mi-ar fi băgat mie mâna'n sân, să-mi scoată mărul!... Am greşit? — Nu, n'ai greşit, mătuşă! Toţi trebue să ţinem la ogor cum ţii d-ta... la toţi trebue să ne fie drag ca lumina ochilor... La un loc — oameni mai mulţi, pământ mai mult. Cu înmulţirea pământului, ni se înmulţeşte şi dragostea faţă de el... Cu cât s'apropiau de hăţişuri, glodul era mai adânc, încât Tănăsoaia păşea când înainte, când îna'poi. La urmă, cipicii i-au rămas în glod. Ea şi La potrivit pe-un băţ. Astfel, înainte de podul cel mare, tustrei statură locului, să se uite la asfinţit. Soarele, înainte de a apune, se arătă din pâcle după atâta vreme. „ — ...asfinţeşte râzând... spuse Tănăsoaia. Dacă se înseninează cerul, în cel mult o săptămână grâuşorul mamei iese la faţa pământului... atunci să vezi bucurie... Intrând în Tupilaţi, se uitară în urmă, încotro bănuiau că li se află lanul 'plin de bobi, plin de seve, mărturia cea mai deplină a unui altfel de viitor. CAP. II. 1. Dac'ar fi să se ia cineva după gura lumii, Solomiei i s'ar fi potrivit descântecul: ,,La vădana lui Papuc, şapte vin şi opt se duc..." Era voinică, încât cum se tot învârtea prin casă, sub paşi îi du-păiau podelele. Răsturnă în vatră nişte blide, calcă anume mâţa pe coadă, mânioasă că le adusese dracul pe cele două străine din Mălini, aşa cu nepusa masă... E drept că intraseră pline de glod... mai "cu samă baba, dece nu-şi lăsase cipicii pe gard, la mama huciului, şi intrase cu ei, punându-i par'că anume lângă prag, să se scurgă apa pe podele... Privind-o cum se'nvârte ca baba'n rai, cum se preface că nu-şi vede capul de-atâta treabă, străinele îşi făcură una alteia semn cu cotul. — Uite, tovarăşe Solomie... începu Mina. Debunăsamă, toate suntem învăluite cu lucrul., cine n'are treabă, mai cu samă la vreme 120 EUSEBIU CAKILAR de toamnă? Dar toate ne rupem din inimă, din viată, ca să schimbăm ceva pe lume... — Da... îi încalecă vorba Tănăsoaia. Trebue să ne urnim r.oi femeile... Ai văzut apa? întâi porneşte ea — urneşte butucii. Cine-s butucii? Butucii sunt bărbaţii... Vezi Solomie, femeia ştie mai bine durerea... lacrima ! Acum, când avem drepturi tot una cu bărbaţii, să nu stăm... Solomia se'ntoarse spre ele mânioasă, râse rău: — Eu mă lipsesc de drepturi tot una cu bărbaţii... gata! Nu-i cer lui dumnezeu decât să-mi iee acest drept înapoi, să-1 pună sub căpriorii raiului! Ce mi-a adus mie egalitatea cu bărbaţii? Mi-am rupt pantofii prin noroi! Mi-i. plăteşte U.F.D.R.-ul? Nu mi-i plăteşte! Dar batjocurile luate dela femei, cine mi le şterge de pe obraz? — Hei, Solomie.... tovarăşă! Toate dăm câte ceva dela noi, pentru ridicarea femeilor... pentru creşterea mai bună a copiilor... — N'cnri copii... nu-mi pasă, mătuşă! Dece să-mi bat gura pentru nişte mucoşi? Ştiţi? Astăvară m'au pus să conduc centrul de lapte... să dau spurcăciunilor lapte cu linguriţa! Eu aşa ceva nu vreau! — Dacă nu ţi-i cu supărare, o întrebă Mina, cine te.a pus aici la ufederiste? — Cine? Dracul m'a pus! Am crezut că mior da şi mie dela cooperativă... un şal... un metru de pânză... pe dracul! Toate calicile iau... mie nimic! Ce folos am din umblatul prin toate glodurile? — Atunci te lăsăm, Solomie, rămâi sănătoasă... Vor găsi ele femeile, alta în locul tău... — Drum bun... se răsti Solomia, punându-i Tănăsoaiei cipicii în mână. Mie — ufedereu nu-mi mai trebue, m'am săturat! Las'să rămân mai prejos decât bărbatul... atâta pagubă... că bărbatul tot bărbat rămâne! Ii cade pălăria din cap, şi-o ridică, o şterge de colb... tot bărbat rămâne... — Vezi, Mino... spuse Tănăsoaia, prin ogradă. Noi suntem vinovate că aici merge prost! -— Va merge bine, mătuşă ! Trebue pusă în frunte una săracă... una care ştie ce-i lacrima, necazul... Pe Solomia ce-o doare? Poate-o dor şoldurile de-atâta şedere... inima ei niciodată n'a sângerat... Trebue una ou inimă mustită mult în lacrimi... Şi Mina nu-şi sfârşi vorba, rupse repede un vreasc din gard, ca să se apere de javra de câne al Solomiei. — Hei... femeie... ţipă Tănăsoaia, la gard. Cheamă-ti înapoi javra, că o iau în unghii... ţi-o sfarm în bătaie! Dece i-au dat drumul din lanţ, să ne rupă fustele? E-e-e... ruşine să-ţi fie! TEMELIA 121 Solomia, după ce dăduse drumul javrei, intrase repede în casă, închisese uşa tinzii, aşa că baba şi Mina strigau degeaba. Tănăsoaia se apăra ea cu cipicii, isbind javra peste bot, se apăra şi Mina cum se apăra, cu bătui, dar javra li se tot repezea la picioare cu nişte dinţi rânjiţi. La urmă, ca să scape cu bine, Tănăsoaia îi dădu un ci'pic şi cânele îl înşfacă între dinţi, îl mozoli prin glod, îl asvârli la o parte, repezindu-se iar. Abia când înşfacă cipicul al doilea, intră cu el în ogradă, mârâind; cele două femei porniră mânioase spre U.F.D.R. — Cine naiba a pus-o pe asta preşedintă? Tocmai la femei... unde durerea e mai amară... unde neştiinţa e mai mare... Uite în mâna cui stă binele copiilor... Pun rămăşag, Mino, că asta s'a şi înfruptat din laptele şi din grisul pruncilor... Auzi, haita... şi-a rupt pantofii în glod! Dar alţii şi-au rupt plămânii! Ce-i de făcut? — Trebue înştiinţate numaidecât tovarăşele dela oraş. Să nu steie... cu una ca Solomia, femeile rămân în întunerec. Ele se pot chinui... pot aprinde o lampă în viaţa lor, Solomia suflă în ea... le-o stinge! Vezi, mătuşă, ce urmăresc unele... pânză... şaluri... dar de schimbarea lucrurilor nici nu le pasă! Mi se pare că am ajuns... N'or fi având şi acestea vr'un câne slobod? . . Cum Tănăsoaia îşi rupsese un băţ, dintr'un gard, pentru orice întâmplare, răspunse cu ţanţoşenie: — Câne ? Hm... îl apuc de coadă... îl isbesc cu capul de toate porţile... îşi aminti de cipicii daţi javrei Solomiei: —... nu, să nu crezi că nu mă puteam apăra şi aşa ! Cipicii erau vechi... şi aşa vream să scap de ei... Iar în gând adause : — „...cipicii de sărbătoare... ce mă fac fără ei de-acum? Afurisita de Solomie... să-şi mănânce cânele fript, pe ceea lume..." — ...umblaţi... umblaţi prin glod... le întâmpină în uşă o femeie măruntă. Cum am auzit că veniţi, am şi dat fuga... Hai, pofiim! La noi, poate nu-i aşa de frumos ca la d-voastră... că mde... ne-aţi luat-o înainte şi'n alte lucruri... Mâhnită mi-a fost inima, pe burniţă! Mă uitam... soarele nu mai era ! încăperea largă era plină de. gospodine cu furca n brâu. Lampa aninată în grindă răsfrângea o pară galbenă. In colţul Răsăritului, deasupra mesei, se afla portretul tovarăşei Ana. Dedesupt, îndată după coroniţa de brad, erau rânduite portrete de femei sovietice având în braţe snopi de grâu, în piept steaua de eroine. Gospodinele 122 EUSEBIU CAKILAR îşi traseră scăueşele unele spre altele, deschizând musafirelor o cără-ruşă, dela uşă pân'la masă. —... întâi şi'ntâi cinstite gospodine, noi vă mulţumim că aţi bătut glodurile... spuse Leonora, femeia aceea măruntă. La noi merge prost din mai multe pricini. întâi, am avut o preşedintă... eh! s'a feştelit! La început a fost bună, punea inimă, până au început să i se umfle obrajii de bine. Putea să moară lumea! Din pricina ei, organizaţia s'a năruit ca şandramaua! Eram multe la început... că şi dureriîe-s multe! avem copii mulţi... suferinţe... Solomia, într'o zi n'a mai vrut să umble prin glod, a cerut să i se pună la îndemână căruţă. ,,Ce? striga ea. Plătiţi-mi căruţă, căci pentru voi umblu... destul îmi rup pantofii!" Vroia să ne arate că nu se poate fără ea! — Şi d-ta crezi că se poate, Leonoră? — Dar, Mino, de bunăsamă că se poate! Lumea, nici nu începe nici nu se sfârşeşte cu un om ! Bine că aţi venit... ne veţi da o mână de ajutor... — întâi, tovarăşe... prietene... începu Mina, ridicându-se, întâi dăm pietroiul la o parte, să treacă apa! Voi aţi ridicat-o.... acum să treacă înapoi unde i-i locul! In încăpere se făcu o foire, fusele îşi întrerupseră sbârnâitul. — Fără Solomia nu se poate! rosti una, îmbălând firul. Ea şi-a pus pieptul înainte, dela început... s'o rugăm să ducă treaba mai de parte... — Da... ai dreptate, Lino... fără Solomia... Ea e femeie vânturată... cunoaşte lumea, oamenii... ştie grăi! Eu o cunosc: are beteşugul că se lasă rugată dela o vreme încoace. Altfel... — Solomia nu ştie ce-i durerea... spuse a treia. Cum are să pună cuvânt şi inimă pentru copii, pentru pace pe pământ, când ea nu şi-a rupt prunc din trup, când n'a gemut nopţile de jalea omului dus la moarte ? Noi suntem vinovate, că am lăsat-o să-şi joace mânza... să i se urce la cap că fără ea nu se poate! Eu cred că s'o alegem de preşedintă pe Leonora. Ce-i Leonora? £ una care cunoaşte plânsul... e ca un pom ars... ca o pădure prin care a trecut trăsnetul! Omul ei unde-i? A putrezit sub glie, la război ! Copiii ei unde-s? Câţi au scăpat de tifos, au murit de foamete! — Una ca Leonora vă trebue! Când îi vei spune ce te doare, săi fie inima uşă de aramă ! Baţi — uşa răsună... Nu vă'ncurcaţi cu jăn-dărese, cu pântece de preotese... Urcă la preşedinţie galbene şi slabe ■— de-odată nu mai grăesc cu omul... prind rumeneală... Şi Tănăsoaia grăi mai departe: TEMELIA 123 ■—... lumea se schimbă... femeile nu trebue să râmâe în urmă ! Hai, la o parte cu Solomia! — Da... la o parte cu Solomia... spuse una tânără, de lângă uşă. Leonora ni-i mai aproape de inimă şi de gând... — Leonora să ne conducă... Vom merge la târg, la U.F.D.R. — vom cere să fie Leonora... — He-e-e... dar eu unde-s? strigă încă de-afară, Solomia. Tinda i se cutremura sub dupăiturile repezi, apăsate, ale paşilor. —r Dar eu unde-s? Cum vă descotorosiţi aşa de mine? Ce-s eu, fleandură? Se duse pân'la masă, se întoarse spre încăpere : —... dar eu unde-s? Am fost aleasă preşedintă:., gata... •— Tu ne ţii în loc, Solomie... ai început a pune sub tine şapte perni... Nu mai poţi umbla prin glod... îţi murdăreşti pantofii... calci a ciocoaică! — Eu? sări Solomia. Cine-a spus aşa? Poate străinele astea? Să nu umble ele cu minciuni! —... să-mi dai înapoi cipicii, Solomie... spuse Tănăsoaia, râzând. Ai dat drumul la câne în urma noastră... mi-a luat cipicii din mână... am rămas desculţă! Dar, Salomie, nu-i vorba aici despre cipicii unei babe! E vorba de binele copiilor... al femeilor: binele vine şi-ţi sgreap-ţănă la poartă... tu îl fugăreşti cu cânii... nu-i bine! Lasă... treci la locul tău, de unde te-au ridicat femeile şi ţi-au pus cunună de cinste... — Aşa... las'că vă arăt eu vouă... ţipă Solomia, bătând cu pumnul în masă, dar îşi scăpa umerii tot mai în jos. — Dar, femeilor, să nu părăduim vremea... sunt de făcut atâtea! întâi şi'ntâi, cum să-i dăm în cap svonului? Cine-1 împrăştie? Şi care-i svonul cel mai întunecat ? Cel mai întunecat svon, femeilor, e svonul răsboiului! Cine vrea război... cine vrea ca sângele să curgă pân'la gâturile oamenilor, pân'la piepturile cailor? Cine vrea să ne moară bărbaţii... pruncii ? Asta o vor bogaţii... —• Trăsni-i-ar de sus ! blestemă careva şi fusele se potriviră de-a-binelea în poală, gospodinele se puseră pe ascultare, uitându-se la Mina; ea stătea cu pumnii strânşi, cu ochii subţiaţi, cu bărbia repezită înainte. Tot privind-o, Tănăsoaia nu mai putea de mândrie... — ...vor război, pentrucă au început să tremure scaunele sub dânşii! Muncitorii le cer înapoi sudoarea... vlaga furată! Ei le taie rostul de îmbogăţire! Pentrucă norodul i-a luat de gât şi nu-i mai lasă să fure făina şi soarele săracului, ei vor ca măcelul să pornească iar... Care din noi n'a trecut prin secerişul negru al războiului ? Te întreb femeie... soră... unde ţ-i omul ? II cauţi în casă... nu-i! II strigi 124 EUSEBIU CAKILAR de pe-afcrră... el nu-ţi răspunde! Unde ţi-i omul, soră? Omul tău a pierit! Dar unde ţi-i copilul? Avea ochi ca floarea de cicoare... mânuţe ca tulpina de floare... obrăjiorii ca floarea mărului! Tu-1 alintai şi-i cântai, cu piciorul îl legănai... de-O-dată vine schija... Ţi-ai băgat mâna în leagăn, să-1 ridici pe puişorul mamei... când colo ţi-ai băgat rnâna'n sânge! Şi — ţi-a zăcut puişorul într'o răcliţă, cu mânuţele încrucişate.... l-ai pus la putrezit... II strigi... unde-i? Par'că-1 auzi pe-afară... inima îţi sare din sân... Deschizi uşa... îl strigi... de-afară îţi, răspunde vântul... — E-e-e... chin şi amar... oftă Tănăsoaia, prinzându-şi în băsmă-iuţă lacrima din vârful nasului. In încăpere s'auzeau printre oftări tot mai dese, blesteme de mânie. —... unde ţi-i pruncul... odorul? suspină Mina, ştergându-şi ochii. Eu, surorilor, am văzut un tren... era plin cu copii... îi duceau să-i apere de război. Erau mulţi, şi cum trenul s'a oprit, mulţimea de glăs-cioare au prins a striga: „mamă... mamă... mamă !" Erau fetiţe ca bujorii, băeţaşi ca puii bradului... mânca-le-ar mama obrăjorii! — Hei, Mino, lasă... lasă... striaă una. Cânii! Le-om scoate ochii cu răşchitorile! —... şi cum sta, trenul aşa, surorilor, de-odată vin trei aeroplane... mitralierele au prins a trage în copii... bombele au prins a şuera... copiii au prins a ţipa... locomotivele şuerau... Vagoanele au prins a arde... Iată ce vor bogaţii, femeilor! Iată preţul binelui lor! Ce le pasă? Copiii arşi de vii.... cimitire de copii... râuri de sânge de copii... — Eh, chiaburii... neoamenii... cânii... — Da, surioarelor... chiaburii! Glasul Minei se întări din nou, ochii i se subţiau : —■ ...îhvăţaţi-vă copiii... învăţaţi-i... să ştie cine li-s duşmanii,.. cine-s căpcăunii cu douăsprezece guri, din basme! Să-i arate cu degetul... să se păzească de ei... învăţaţii, ca să ştie încă de mici! arătaţi şi altora cine-i cheabureasa ! Ea face pântece, face untură la grumaz... voi, muncitoarele, vă uscaţii Pentruce? Din munca voastră, din vlaga voastră, cresc şoldurile şi grumajii chiabureselor! Ele vi-s duşmanul! Ele vă sunt ucigaşele copiilor... Cum le-auziţi cu svonul, prindeţi-le limbile în meliţoae... trântiţi fără milă... meliţaţi-le ca pe-o cânepă afurisită... ca pe-o cânepă neagră... amară... — E e-e... le-om arăta noi... spuse Leonora... Lasă, le-om arăta noi! —... şi noi mai cântărim, mai amânăm... ne sfădim pentru o Solomie! începu Tănăsoaia, ridicându-se. Trebue nu o femeie gătită. TEMELIA 125 una care să nu mai poată călca 'prin glod; trebue una care are în inimă şapte şipote cu durere... Alegeţi-o pe care o veţi socoti... şi luptaţi! Fiţi ajutoarele bărbaţilor! împreună, veţi face lucruri mari... lucruri noi... Spuneai, Leonoră, că 'pe burniţă îţi lipsea ceva... nu vedeai soarele... să-ţi spun eu ce-ţi lipsea... nu vedeai steagul dela Mălini... steagul acela îl aveţi toate în inimă... nu-1 lăsaţi acolo să-putrezească... sooateţi-1 la soare... ridicaţi-1! La noi... spuse bătrâna mai încet, ca o desvăluire de mare taină... la noi grâul a dat în colţ... în cel mult două săptămâni o să zăriţi sub steagul roşu un lan legă-nându-se... pânea bogată, .sub steagul roşu... Iată! îşi desfăcu un colţ al basmalei, luă în palmă câţiva bobi încolţiţi: —... iată-i... uitaţi-vă ! Cum au dat de mâzgă, au şi prins a suge cu sfârlele, purceluşii mamei! Ia'n uitaţi-vă cum le-a dat. colţul la subţiori.:. Ce face în vremea asta grâul celui singur... grâul sărac al celui singur ? Grâul lui e slab, uscat, n'are putere să sugă mâzgă... n'are... nu poate suge... de unde să sugă, când arătura-i abia de_un lat de mână? Al nostru, bea vlagă tocmai de sub căţelul pământului... Bobii umblau din palmă'n palmă, pe sub lumina crescută a lămpii, pe sub ochii miraţi ai gospodinelor. La urmă, Tănăsoaia şi-i înnodă la loc în colţul basmalei, spunând cu mândrie: —... ce face tractorul, nu pot face o mie de vite... Grâul creşte bun numai dacă-i mustit în zeamă de tractor... da! Cine gustă odată zeama tractorului, n'o mai uită! — Eh... ce vă pasă ? spuse o gospodină, cu ciudă. Ne-aţi luat-o înainte... gata! — Gata? Nu-i de fel gata, cumetriţo ! Bunătatea abia începe... Ia'n haidem acum să ne ducem să-1 ascultăm pe-un fecioraş din Mălini, 'pe Ionică! Să-1 auziţi cum am biruit noi acolo, sub conducerea Partidului! — L-pm asculta, lele... dar să nu crezi că n'avem şi noi cu ce ne mândri! De pe la voi, a fost trimis vr'un delegat în Uniunea Sovietică? Şi cum Tănăsoaia îşi plecă nasul în jos, femeia spuse mai mândră: —... să-1 tot vezi pe Hobjilă al nostru şi să-1 tot asculţi... istoriseşte minunăţii... Bun o fi şi Ion al vostru... Spic cu două sute cincizeci de bobi ai văzut? N'ai văzut... — Lăsaţi... le întrerupse Mina. Nu uitaţi... de azi porniţi la o luptă... la o luptă grea, alături cu bărbaţii! Cum vor auzi chiaburii că vânturaţi gândul gospodăriei colective, au să. se repeadă... au să se folosească de cele mai urâte mijloace! Nu uitaţi asta nici în somn... Oriunde vă veţi afla: la clacă de tors, la fântână, la horă... sunteţi 126 EUSEBIU CAKILAR luptătoare ! Ca să nu mai vină iar lacrimile peste îmbucături... Gândiţi-vă că vă apăraţi copiii.;. Ieşind cea din urmă, Solomia lăsă toate uşile deschise. Arborii desfrunziţi răspândeau mirozna tare a cleiurilor. Văzduhul se înseninase, lumina dintr'o mulţime ameţitoare de luceferi. Oamenii stăteau în faţa şcolii, alţii tixiseră ograda; mulţi, stăteau ciorchini în ferestrele deschise. încă de-afară, Tănăsoaia şi Mina cunoscură glasul lui Ion, se sprijini una de-o blană a uşii, alta de alta, ascultând cu un zâmbet deschis din care nu lipsea mândria. 2. Două steaguri roşii împodobeau portretele lui Lenin şi Stalin. Ghirlănzile de brad împodobeau sala, din grindă'n grindă, cât era de lungă. In al doilea răstimp al cuvântării. Ion îşi lepădase .bondiţa, îşi descheiase cămaşa la gât. Acum, grăind, îşi sufleca mânecile, îşi ştergea năduşala, cu dosul mânii De-o parte sta, Vlasie, de cealaltă, Hobjilâ, un om voinic, cu nişte ochi jucăuşi. —... debunăsamă, duşmanilor nu l'e-a convenit! După ce au încercat să sperie oamenii cu războae, cu sfinţi., cu tot chipul de minciuni, au apucat toporul... Aţi aflat, debunăsamă, ce s'a întâmplat: în noaptea întâia a arăturii, s'au apucat să ne ucidă vitele... — E-e-e-ei... da... cum aşa? trecu prin sală un murmur lung. — Da, oameni buni... unui bou i-au tăiat piciorul... celuilalt i-au isbit cu toporul în cap... amândoi au pierit în cele mai grozave chinuri! Două ceasuri s'au sbăiut sub sumanele pe care i le-am pus în cap... încă nu văzusem vită sărutând pământul... Boul cu piciorul tăiat îşi freca botul în ternă, îşi trecea limba în lungul brazdei, de durere... gemea ca omul! Să nu mai vorbim de oarba din Mălini, de nevasta lui Onufrie... Bordeiul îi ardea, ea s'a repezit înlăuntru, după nişte cămăşi de in... o flacără i-a plesnit amândoi ochii... Vă întrebaţi dece pun foc, dece ucid vitele? Pentrucă le fuge 'pământul de sub picioare... faptele lor arată desnădejdea în care se află... lumea lor moare... — Ascultă flăcău... îl întrerupse unul cu părul asudat tot, par'că atunci şi l-ar fi scos dintr'o lăutoare. Văd că grăeşii cu inimă... asta însamnă că eşti cinstit. Dar oare nu cumva grăim prea mult despre chiaburi? Drept este că avem câţiva in sat... dar şi-au plecat nasurile în pământ... par nişte cocostârci plouaţi, cu ciocurile sub aripă... Nu-i strângem destul cu colectarea... cu... Crezi că nu se pot face şi ei oameni ca toţi oamenii? Că doar şi ei sunt născuţi din femeie... Du-te... TEMELIA 127 uită-te la Savu: un ticălos, să-1 vezi la poarta unei mănăstiri, ori la un pod, nu te-ar lăsa inima să nu-ţi duci mâna la curea să-i dai un ban! Are cinci porci cât armăsarii... are nouă vite... ograda i-i plină de păsări... el rabdă foame... rabdă că ţi-i milă să-1 vezi! Cămaşa nevestei lui, par'că-i ruptă de câni! Crezi că din Savu ori din Iapă Scurtă nu s'ar putea face oameni ca oamenii? — In vecii vecilor, tovarăşe! Ca să scape de par, ori de glonţ, vulpea se preface moartă ! O iai în car, o duci în ogradă... ea îţi gâiue găinile ! Poate sta Savu numai cu nasul în pământ, o mie de ani... dar-ia'n pleacă-ţi urechea şi asculiă-1 la inimă ! Acolo bat tunuri... pocănesc mitraliere... are în inimă poloboace de gaz... Câţi dintre noi au văzut frontul, tovarăşi? Se făcu o hârşiire, o îmbulzeală. Deasupra capetelor se ridicară câteva mâni ciunge. Oamenii din mijlocul sălii se dădură" la o parte, să facă loc unui invalid lung. Era un băetan ca de douăzecişiopt de ani cu faţă albă, cu mustaţă subţire. Păşind, bocănea puternic în duşumea cu piciorul de lemn; şi-1 desfăcu din legători şi balamale, îl arătă oamenilor, apoi îl trânti la pământ cu o pocnitură surdă. Cumpănin-du-se într'un singur picior, când într'o parte, când în alta, sărea şi ţopăia, sudoarea multă îi acoperise obrazul. Se sprijini în cele din urmă de masă. —... săracul Filimon...spuse cineva destul de tare. —... cum îl aud pe unul că vrea război, îi bag piciorul de lemn pe gât... i-lisbesc în cap, nemernicul! Tovarăşe, spune mai departe... —... iată ce au făcut bogaţii din dumneata, tovarăşe!.... la sama, ei ţi se uită şi la celălalt picior, să ţi-1 deie în gura mitralierelor... Cumătră... strigă Ion către o femeie cu un copil în braţe. Văd.că ai un copil frumos... un medalion de pus la inimă... Să ştii că ţi-1 pândesc chiaburii... ei doresc copilului dumitale să moară ars de viu, în leagăn, ori rupt de bombe, într'o mie de bucăţi! Cum îl aperi ? Incet-încet, vorbele cuvântătorului se întruchipau în nişte obraji urîţi, cu guri largi, cu dinţi ca dinţii greblei. Şi gurile acelea umblau căscate după copiii din leagăne, după cei ce păşteau gâştele şi cârlanii pe imaşuri. Unii vedeau un moşneag înalt, cărunt tot, umblând cu şomoiogul aprins pe după case, umblând cu toporul şi tăind picioarele vitelor. — Nemernicii... spuse un gospodar, ridicându-se. Şi asta, pentrucă nu ne pot ţine slugi mai departe... pentrucă a stârpit bălaia... nu se mai lasă mulsă cât vor ei. Să trăeşti, tovarăşe din Mălini, şi să ne mai grăeşti! Adevărat e că la voi a încolţit grâul? — Adevărat tovarăşe... 128 EUSEBIU CAKILAR — E-e-e-i... ne-aţi şi lucrt-o înainte... ne-ati şi luat-o... Vezi, Vlasie? Cei din Mălini ne-au şi luat-o înainte... Vlasie îşi plecă fruntea. — Dar câţi dintre voi ar vrea gospodărie colectivă, tovarăşi ? Şi Ion întrebă iar: — Câţi dintre voi ar vrea ? Capetele se plecară în jos, câţiva prinseră a-şi răsuci ţigări, unii nu se mai saturau uitându-se în lampa din tavan. O femeie îşi pişcă pruncul, ca să plângă, alta şi-l săruta pe obraji, apăsat, şi pruncul prinse a râde în nişte răsturnări limpezi de cristale. — Tăcere... strigă cel ce grăise înainte şi-1 dojenise pe Vlasie. Eu vreau gospodărie colectivă... Se ridică, ieşi în mijlocul sălii : — Eu vreau ! De douăzeci de ani, mă sbat în ogor ca şoarecuî în capcană... nu-i nicio ieşire ! Ruşii scot cinci mii de chilograme grâu la hectar... noi radem mămăliga de pe fund, cu unghiile! Povesteşte ce-ai văzut, Hobjilă ! Spune cu inimă, spune... să ni se scurgă lumina ochilor... că aşa ne trebue, să ni se scurgă lumina ochilor şi inima, dacă ni-i frică de bine— Hai, începe, Hobjilă ! Hobjilă se ridică la un semn al lui Vlasie. — ...ca să vă spun tot ce-am văzut, tovarăşi, ar trebui să nu ne urnim de-aici o mie de nopţi... Am fost în multe sate sovietice... sate care mai înainte erau câteva colibe îngrămădite, unse cu humă. — Aşa cum e azi în sat la noi... spuse careva. — Da, aşa cum e azi în sat la noi... Se ridică o femeie ca de douăzeci şi cinci de ani, înnegrită de vânturi, cu doi copii în braţe, şi Butnaru se miră cât de bine samănă cu Ileana lui Părău dela Mălini... — Dar copiii, frate ? Cum trăesc copiii în Uniunea Sovietică ? Pruncii ce-i ţin în poală sunt orfani... li s'au căsăpit amândoi părinţii. Eu, despre ce 4 aştea'ptă pe' copii aş vrea să ştiu ! — Ar fi de-ajuns să pomenesc cuvintele. tovarăşului Stalin, prietenul... părintele copiilor. El spune despre copii că-s mlădiţele viitorului... Deschizătorii de drumuri, de. mâne! Copiii sovietici, prietenă, sunt cei mai fericiţi copii de pe pământ! Asupra lor veghiază întreaga ţară... şi veghiază asupra lor inima cea mai fierbinte... inima care bate sub steaua roşie a Kremlinului, inima lui Stalin! Hobjilă se înroşi, de-un val puternic ce-i pătrunsese inima. Adunarea respira larg, feţele se îndreptară deasupra steagurilor roşii, la Stalin care zâmbea din cadra, zâmbea par'că tuturor copiilor de pe TEMELIA 129 pământ. Cei doi prunci din poala femeii îi răspunseră zâmbetului umplându-şi ochii mari, negri, de zâmbet. — Hei... Stalin... Stalin... oftă femeia... trimite-ne şi nouă un bine, mai repede... că încă n'am mâncat mămăligă caldă... — Binele acela... răspunse Hobjilă cu glas stăpânit, încet, par'că spre a nu tulbura răsufletele liniştite şi zâmbetele... binele acela, cumătră, Stalin ni 1-a trimis din plin... avem pilda tării lui... ne-a deschis drumul... Nu ne rămâne decât să urmăm pilda ţăranilor sovietici... suntem la un pas de bine ! — E-e-e... lasă, Hobjilă... taci... nu mă mai chinui atâta! Dece nu se face şi la noi aşa ? — Are să se facă, lele, în ziua când veţi vrea voi să se facă ! Hoiărîţi-vă... şi Partidul vă aprobă... iată, aşa au făcut gospodarii dela Mălini... să vă spună Ion Butnaru... — La Mălini, tovarăşi, era aceeaşi durere, ca şi la voi. Oamenii au ascultat lămuririle Partidului... au făcut cerere... Noi am pornit la drum, urmaţi-ne! Butnaru se întrerupse, auzind un şopot cunoscut în tindă... putea jura că-i şopotul şuerat al Tănăsoaei ! Intr'adevăr, baba strânsese un cârd de oameni, în jurul ei, afară... acum îi adusese în tindă, mai la lumină. ■— Uitaţi-vă... şopotea ea, deslegându-şi nodul broboadei. De când a dat grâul nostru în colţi ? Ia'n uitaţi-vă... Băgând de samă că oamenii din încăpere întorseseră capetele spre ea, şi că Butnaru o asculta, trecu pragul şi părea înaltă, tânără, întinzând palma cu bobii spre lumina lămpii. — Spuneam... eh, dar câte nu mai spuneam ? Vorba lungă... urechile măgarului! Veniţi, tovarăşi, şi uitaţi-vă la bobii noştri... Din câteva spice va, ieşi un colăcel... mare şi rotund cât o gura de clopoţel... şi clopoţelul acela de grâu are să vă trezească... are să vă îndemne ! Noi, cei din Mălini, am luat pildă dela ţăranii sovietici... Tăcu, pentrucă afară se făcuse o frământare, nişte glasuri rele de femei strigau. — Ce-i ? Ce-i? întrebau oamenii din tindă. ■— Uitaţi-vă... spuse o femeie, arătându-se în prag. Am prins-o sgâindu-se la geam pe chiabureasa lui lăpă-Scurta! S'a fost urcat pe prichici... trăgea cu urechea... s'a fost îmbrobodit pe ochi, până'n vârful nasului, ca să n'o cunoască nimeni! Cum o simt, ce-i fac ? O apuc de picioare, o trag jos... mă uit la ea bine, o trag la felinar... se prefăcea că plânge... tâlhărită ! Lacrimi la ea, când are douăsprezece vaci ? Lacrimi la mine, că n'am niciuna! Lacrimi la ea, când 9 130 EUSEBIU CAKILAR are casă de piatră ? Lacrimi la mine, că stăm opt suflete într'un coteţ! Lacrimi la ea? Venise să tragă cu urechea, scorpia... pe semne că a trimis-o bărbat-su...! Tănăsoaia s'apropie de Butnaru, îi şopoti la ureche mânioasă: — A fost venit să te vadă pe tine, Ioane... ticălosule! Dece s'a suit ea la geam ? Ca să te-audă şi ca să te vadă, prostule ! Ducă n'o iai noaptea asta acasă, să ştii că te fac de râs... spun ca să te ştie o lume toată... — Aşa ! se bucură de-odată femeia din prag. Na! Bine-i face ! Na! O fugăresc cu pietre... bine..: bine... să mai vie să tragă cu urechea... na! Că ea, puiţa, are în ogradă şaptezeci şi trei de găini... patruzeci şi trei de gâşte... două zeci şi opt de raţe! In grajd ce are? Să am eu numai un sfert, aşi fi împărăteasa Vavilonului ! Câţi junei are ? Câţi boi ? Câte vaci? Auzi-o... ţipă, tâlhărită... mi se pare că au nimerit o cu piatra'n cap... Ha-a-a... de i 1 ar sparge... ce-i capul chia buresei ? Cuib de gărgăuni... moara diavolilor! Toţi se mirau dece iese aşa de repede Tănăsoaia, 'par'că apucată de-un vânt, pe sus. — Să ştii că-i trage şi baba asta câteva... spuse unul, dar larma de-afară se stinse, ascultătorii s'aşezau la locuri, ţâştuindu-i pe cei ce grăiau în şopote. — Arată-ne, Hobjilă, proba de grâu adusă din Uniunea Sovietică... îl îndemnă unul. Dece ne laşi s'aşteptăm atâta, ca nişte copii, bunătăţile cele mari ? — Anume am lăsat proba de grâu la urmă, oameni buni, ca să fie ca o cunună vie a cuvintelor... N'am să uit nici când mi-oiu încrucişa manile pe piept, lanul acela... spicul era greu cât para pietroasă... paiul voinic cât nuiaua. Am mers... am mers... de-odată ne oprim toţi delegaţii din România... ne oprim... ne întrebăm unii pe alţii ce-i asta... — ... spic cu două sute cincizeci de bobi... ne lămureşte inginerul sovietic. Spic cu două sute cincizeci de bobi... asta însamnă doi pumni buni de grâu, numai de pe un spic... însamnă o pâinicică dintr'un singur spic... Ei, tovarăşi... am luat spicele în palmă, le-am cântărit... ni s'au uscat limbile'n gură ! Iată... uitaţi-vă... Desfăcu o năframă de dinaintea lui; era o năframă cu flori, pe care o poartă oamenii numai la hramuri, să'nvelească în ea colaci de grâu. - Spicele, voinice cât vrăbioii, erau legate în două mănunchiuri, cu o aţişoară roşie. Oamenii se ridicau, veneau, le priveau pe rând, după aceea s'aşezau la loc, mai roşii la faţă, spunând: TEMELIA 131 — Da... aşa ţară... da... Cine-a mai pomenit două sute cincizeci de bobi la spic ? Te uiţi, vezi... par'că nici nu-ţi vine a crede... E-e-e-i... cum au ajuns Ruşii la aşa ceva? Să altoiască pirul... să ducă flori de trandafir în grădini de ghiaţă, la Siberia... — Asta a făcut-o învăţaţii. Era în Rusia unul Miciurin... După ani, toate spicele Uniunii Sovietice vor avea câte două sute cincizeci de boabe !. Spicele aduse, să le punem aici, sub portretul lui Stalin, ca o probă vie despre grija lui pentru ţărănimea muncitoare... Hobjilă luă spicele, le potrivi în cuie, în pânza roşie a steagurilor. Unul câte unul, oamenii se ridicară din bănci, nu găseau cuvintele mari, fierbinţi, pentru învăţătorul omenirii. Dar roşaţa obrajilor, sclipirea puternică a ochilor, era de-ajuns. , — Na... am ajuns să văd spic cu două sute cincizeci de bobi... rosti careva şi altul răspunse înciudat: — ...''noi stăm ca butucii... ca butucii... putrezim în colb şi'n sărăcie ! Când ne.om sălta şi noi? Dacă stăm cu manile cruciş, au să ne blesteme copiii, că am văzut adevărul şi n'am luat din el maî repede.... Să pornim şi noi, Vlasie i Cum se fac cererile ? — Eu... spuse femeia cu cei doi copii... mă socotesc cum din două spice mi-aşi sătura pruncii... Două spice simt deajuns pentru o pânişoară! Dau pogoanele câte le am... tot atâta! — Nu vă grăbiţi... să mai aşteptăm... să mai vedem... strigă unul cu glas gros. S'aude'n lume despre război... se arată semne pe cer... spun unii despre cometă... să lăsăm să se limpezească lumea... — Da... da... aşa... întăreau alţii. Să ne mai ducem şi pe la Mălini... să ne mai uităm! Te desparţi de pământ... de vite... e greu! — Tovarăşe dela Mălini... îl întrebă cel cu glas gros, pe Butnaru. Ce fel de om eşti tu ? Sărac? Mijlocaş? De ce avere te-ai rupt, când ai intrat la comun ? — Eu sunt mijlocaş, bade... — Şi cum ai putut ? Cum te-ai putut rupe ? — M'am rupt... vreau să trăesc mai bine... am luat calea deschisă de partid... — Eu sunt tot mijlocaş... mi-i greu! Când eşi sărac... iai colbul de-aici, îl muţi dincolo... Dar eu, feciorule, am mult... trei vite... cinci hectare... cum să mă rup ? — Dragi săteni... tovarăşi... începu Vlasie. Noi am avut noroc, pentrucă unul din satul nostru a văzut Uniunea Sovietică... nea adus probe vii despre viaţa cea mai bună de pe pământ ! Cântăriţi... gân-diţi-vă... partidul aşteaptă cu porţile deschise... Calea bună... calea colectivului! 132 EUSEBIU CAKILAR — Da... calea colectivului... spuse careva, ca un ecou. Trebue să apucăm pe calea bună a colectivului... înainte de a porni spre uşă, oamenii se mai uitau odată la spi cele prinse în steagurile roşii, la spicele Uniunii Sovietice. Oftau, plesneau din degete, plesneau din limbă, într'o puternică luptă cu îndoiala. Afară, pe prag, se scărpinau în cap, cu o ciudă, înainte de a-şi îndesa cuşmele. Fiecare se gândea cât îi va fi de greu la început. Vite... pământ... cum să te rupi de ele? Dar cei din Mălini cum au putut? Ei n'au tot sânge în inimă? Nu-s născuţi tot din femeie? Şi totuşi s'au rupt... s'au rupt, ca o luncă... s'au rupt din rădăcini... din bălegarul vitelor... au pornit înainte spre lanurile belşugului... Până'n zori de ziuă, oamenii din Tupilaţi vor ofta lângă femeile lor, fără să le spună de ce oftează. Vor fuma ţigară după ţigară, stupind în cenuşa de lângă vatră. Vor auzi boii boncăluind, vacile rumegând şi lupta din ei se va întări. De-o parte stau spicele cu două sute cincizeci de bobi, viitorul... de alta pluguşorul de lemn, mujdeiul, pălămida. Care va fi mai tare ? Butnaru se despărţi de Vlasie şi Hobjilă în crucea drumurilor. 3. ...Cum s'a'propia de garduri, zăvozii mârâiau a fiară şi a duşman. Când se trăgeau la culcuşuri, pe sub streşini, lanţurile de pe sârmă zăngăneau uşor, în toată aşezarea hapsânului dura o linişte adâncă. Totul părea să fie stins, nu se zărea la nicio fereastră vr'o scâiiieioară de lumină. Ion dădu un chiot scurt, par'că l-ar fi pălit cineva în inimă cu jungherul. Mai dădu un chiot, dar nu s'auzi în cuprinsul acareturilor nimic decât zăpăiturile duşmănoase. Aşteaptă mult, dar se vede că Albăstriţa dormea ori nu era acasă. Ocoli gardurile, până'n dreptul cuhniei, sări şanţul, uitându-se printre nuele, dar nici în partea asta a acareturilor nu zări nimic. Nu cumva, oare, Albăstriţa era în cuhnie, torcând la lumina lămpii ori a focului ? Ce, ar fi dacă Ion ar svârli cu o pietricică în uşă ? .Stătu mult în cum'pene, lângă gard, până ce de-odată uşa cuhniei se deschise repezită de perete, din încăpere sbucni afară un sul mare de abur mirosind a dovleac fiert. Auzi nişte suduituri. După aceea uşa se închise la loc, în cuprins se făcu linişte. „Tot atâta !" se hotărî Ion, punând piciorul pe gard. Dintr'o săritură, era dincolo, în ograda acoperită de umbrele şurilor şi ale stogurilor. „Şi n'am la mine nimic, măcar o bâtă!" îşi dădu el sama, dinaintea uşii, tocmai când atinsese clanţa cu mâna. „Tot atâta !" se hotărî în-căodată, şi uşa scârţâi scurt, aburul de dovleac fiert îl învălui din cap până în picioare, încât abia în al doilea răstimp văzu oamenii din încăpere... TEMELIA 133 La o măsuţă joasă, se zăreau printre aburii de mămăligă şi de borş, capetele sborşite şi obrajii asudaţi ai odraslelor lui Iapă-Scurtă. Mai înalt decât toţi cu un cap, la mijloc sta bătrânul rămas cel dintâi cu gura căscată. — Cine-i ? Cine este ? întrebă el, iar Albăstriţa cum tocmai le căra mâncare la masă, scăpă strachina din mână. Odraslele se foiau în scăueşe, unul se ridică trântind lingura, altul râse fărŞ pricină. Iţă, cum sta şi mânca cinchit lângă uşă, cu strachina pe genunchi, cu dărabul de mămăligă în poală, se uita la -străin cu nişte ochi plini de bucurie. — Albăstriţa... a venit vremea să te iau acasă ! Hai! ■— A... tu erai bolşevicule... rosti Iapă-Scurtă, sculându-se cât era •de lung, frecându-şi palmele ca să şi le cureţe de ciuciuleţii de mămăligă. Bine că te-am prins... lasă ! Cât ai să-mi stai ca un junghiu în inimă ? Ia'n răspunde-mi... Râse rău, hodorogit, înşfăcând bâta de lângă horn. — Marş afară, golanule... Na-ţi... să ţii minte.... Repezi bâta, dar Ion i-o prinse de celălalt capăt, i-o smuci, o ■svârli afară. — Hai, Albăstriţa... lasă vizunia asta de vulpi... Ea se trăsese într'un colţ al hornului, se făcuse albă ca varul. — Pe dânsul, măi! răcni Iapă-Scurtă, către feciori asmuţindu-i asupra lui Ion, cum sta liniştit sus în capul treptelor. Abia când feciorii săriră de după masă, cu nişte guri pline de mămăligă, căutând cu ochii ce s'apuce, — Albăstriţa se furişă pe lângă ei, urcă cele trei trepte dintr'un pas, lângă Ion, dând un ţipăt. — Aşa... haită ? Pe dânsul, măi! îşi asmuţă Iapă-Scurtă zablăii a doua oară, şi acum fiecare din ei puse mâna pe câte un lucru, să-1 îsbească în capul duşmanului. Unul apucase furca de tors a Albaştri-ţei, altul se repezi la custura de pe policioară, altul înşfacă toporul cel greu de sdrobit butuci. — ... puşca... aduceţi-mi puşca... strigă Iapă-Scurtă... Iţă, du-te repede afară şi dă drumul tuturor dulăilor.. — Au să te omoare... vai! ţipă Albăstriţa, apucându-se de braţul lui Ion. Hai, să fugim repede... Iţă, să nu dai drumul cânilor! — N'ai grijă... n'ai grijă... nu! strigă Iţă de-afairă, în timp ce Ion şi Albăstriţa părăseau pragul, apucând spre poartă. — Pe dânsul, măi! îşi asmuţi Iapă-Scurtă feciorii, a treia oară — şi toţi se repezeau să iasă, când unul, cel cu toporul spuse râzând rău, uiându-se la tat-su cu duşmănie : — ... ţi-a trebuit haită tânără, japule... cojocină... Staţi, măi proşti- 134 EUSEBIU CAKILAR lor! Bine că s'a dus dracului muerea din casa noastră... am scăpat cu moştenirea întreagă ! Te-ai şi fost dus la târg, ştirbitură de moşneag... i-ai şi dat şi un sfert din pământ... casa ! — Aşa-i... spuse cel ce înşfăcase custura... ne'ndeamnă să facem moarte de om, sărăcia ! Noi să putrezim la ocnă... el să gâdile mânza... — Ba... tata are drept... spuse al treilea şi'n clipa aceea uşa se închise trântită. După dupăituri, izbituri, răcnete şi mârâituri, Butnaru şi Albătriţa înţeleseră că s'au luat la bătae, la o bătae crâncenă care va ţine ceasuri multe, poate până mâne dimineaţă. Zăvozii, lătrau, urlau, se repezeau din lanţuri spre uşa cuhniei şi încet-încet vecinii prindeau să se adune ascultând la garduri. — ... scurtăm drumul, pe cărăruşa asta... spuse Ion, cotind de după dâmb. Ii tremura mâna. — ... şi aşa team lăsat să te chinuieşti atâtea luni! — Hai mai repede, lasă! Dar oare ce vrea Iţă ? Dace ne strigă ? Ia'n stai! — Leliţă..! lele... spunea băiatul, abia suflând de trudă. Uite, leliţă... lele... cum ai să te duci desculţă? Uite, ţi-am adus perechea asta de ciubote... — E-e-i... măi Iţă... Iţă! — Incalţă-le repede, lele... du-te sănătoasă! Destul ai băut apă neagră în casa noastră ! Hai, încalţă-le... du-te cu bine şi cu sănătate.., Ai noştri se bat... se omoară... dumnezeu ştie ce are să iasă... Rămase tot mai în urmă şi mai în urmă, iar Albăstriţa prinse a ofta şi a suspina: —■ ... săracul Iţă... săracul... El mi-a arătat întâi steagul dela Mălini... Mergeau repede. Ion tăcea, tăcu şi ea mult, până ce auziră duruit de căruţă în fugă dinspre Tupilaţi. Abia zăreau mai apoi caii go. nind straşnic; stând în căruţă, în picioare, hapsânul îi strunea de hăţuri, răcnea la ei, din când în când îi isbea cu parul peste şale... chiuia răguşit; roţile scăpărau, căruţa sărea în răstimpuri dela pământ, par'că apucată de vântoase. — A... a... a... s'auzea tot mai departe spre Mălini răcnetul hapsânului. — Putea ieşi moarte de om... se'nfioră Albăstriţa, mergând lângă Ion mai repede. Vezi ce ai făcut. Ioane ? M'ai lăsat să mă chinuesc... TEMELIA 135 m'ai tot lăsat... Dece? Ţi-am făcut eu vr'un rău? Spune! Numai eu ştiu cum au fost ceasurile la duşman; un bolovan mi-a fost fiecare clipită... — Lasă, Albăstriţa... ai trecut prin greu... eu mi-am tot călcat inima ! — Oh, bade ! S'a desfrunzit vara... nici o frunză şi nici o floare nu m'a bucurat! Spini... flori... îmi era tot una ! — ... dar, Albăstriţo, e o toamnă lungă... înfrunzesc liliecii a doua oară... Mama abia te-aşteqptă... — Şi ■ are să-mi fie bine. Ioane ? M'am învăţat să nu mai cred în bine... am călcat numai cărăruşele cu spini ! — Da, Albăstriţo, are să-ţi fie bine... — Dar, Ioane, iar ai să lipseşti... iar ai să te tot duci! Am să te -pot lega de piciorul patului... de prag... de piciorul mesei ? — Nu, Albăstriţo... nu-i nevoe de asta ! Când va fi vremea dusului, ne om duce amândoi... ori tu te vei duce cu Mina, cu lelea Tănăsoaia. Abia atunci ai să-mi pricepi rostul drumurilor. Ea se opri, îl apucă de mână mai strâns, speriată. — Da, spuse el... s'aude duruind căruţa hapsânului, înapoi... fereşte-te! Săriră şanţul, tocmai oând căruţa era în dreptul lor. Caii goneau strănutând, trăgând căruţa răsturnată cu roţile'n sus. — Debunăsamă, Iapă-Scurtă zace la cotitură... acolo i s'o fi răsturnat căruţa... Hai să ocolim prin câmp... — Hai, Albăstriţa ! Apucă-mi-te bine de mână... aşa ! — ... astă vară, m'a dus la casa veninului în fuga cailor. Acum m'a urmărit în fuga cailor... credea că poate trece cu roţile peste oricine... aşa se lăuda el. Acum, cred'că i s'a tras moartea din fuga cailor... — ... şi urcam pe dâmb sara şi.dimineaţa... urcam, să văd steagul dela Mălini. Când a dat burniţa... pâcla... mi s'a făcut în inimă întunerec... Cât vor fi mers ? într'un târziu Ion zări lanul şi se opri. — Peste câteva zile are să iasă firul verde... şi are să fie o toamnă lungă... căci au prins a înflori pomii a doua oară... Amândoi se plecară la pământ, pipăind glia cu vârful degetelor. Dac'ar fi avut auz ascuţit ca firul de argint, ar fi auzit bobii plesnind, ar fi auzit sevele chiftind, supte din ugerele cele mai grase ale pământului. Şi întinderea aburea sub luna albă, până departe. Aburea viaţa semănată în glie, pregătindu-se să ţâşnească, nestăvilită, în milioane de fire străvezii. Fiecare fir va fi un spic. Fiecare spic, o îmbucătură de pâne. 136 EUSEBIU CAKILAR 4. Văzduhul s'arăta în fiecare dimineaţă ca un uriaş blid de cristal, şters cu o năframă înmuiată în rouă. Numai ici-colo se mai vedeau pe câmp tufe cu frunze galbene. Miezul zilei era fierbinte ca vara, încât liliecii prinseră a înflori a doua oară. Nopţile erau lungi că să ţi se umfle ochii de somn. Trecuse şi desfăcatul porumbului, cu clăcile şi cu poveştile. La Onufrie, în fiecare noapte se zărea lumină până târziu. Acum, focul din sobă pâlpâia molcom. Lampa, aninată în cui, răsfrângea o lumină galbenă peste faţa palidă a oarbei. Ea sta în capul oaselor, îmbrăcată într'o cămaşă albă, asculta glasul molcom al bărbatului, întins alături, Onufrie îi istorisea câte şi mai câte întâmplări... îi istorisea cum se făcuse arătura, noaptea, cum unul din Tupilaţi a fost în delegaţie în Uniunea Sovietică şi a adus nişte spice grele cât vrăbiile. Când tăcea, ea zâmbea, îşi mişca repede pleoapele lipite, căutân-du-i mâna şi îhdemnându-1 : — Mai istoriseşte, Onufrie... omule... Spune-mi ceva despre electricitate... Vezi, orbilor le place să le spui despre ceeace n'au... despre lumină... — Da, Rozalie... răspunse Onufrie, strivindu-şi o lacrimă cu montul arătătorului. Să-ţi spun... Ea îşi ridică mâna, îi pipăi obrajii, spre ochi, şi găsindu-i-i umezi, îşi sbătu 'pleoapele mai tare, dojenindu-1: — Eh... bărbat eşti şi tu... Mai rău ca un copil ! Dece să plângi? Molcomeşte-te... spune-mi despre electricitate... — ... era în Rusia, prin Noemvrie, 1920. Vladimir Ilici Lenin, a iubit atât de mult lumina poporului, încât umbla dela şantier la şantier, să vadă cum se zidesc uzinele electrice, prin oraşe, prin sate... Se prindeau căderile de apă în zăgazuri, se potriveau roţi care mişcau motoarele... Locuri sălbatece şi pustii, pe unde luminau doar opaiţurile şi focurile ciobanului, au cunoscut pe rând stelele de sticlă aprinse de către mâna omului... Onufrie tăcu, auzind pe-afară dupăituri de paşi grei. Clampa sări. — ... a venit Cocoran... spuse Rozalia cu bucurie... cu el a mai venit cineva... cine să fie? Mă prind că-i femeie... o cunosc după cât de uşor i-i răsufletul... Şedeţi, aşezaţi-vă pe laiţă... Cocoran o. luă pe Ioana de mână, se aşezară într'un colţ. Onufrie prinse a istorisi mai departe : TEMELIA 137 — ... cum spuneam, Vladimir Ilici Lenin a iubit lumina pân'la moarte... a vrut să scoată din casele ţăranilor opaiturile... întunerecul. Şi le-a scos. Pentru asta, umbla să vadă cu ochii lui cum merge electrificarea satelor, cum se zidesc uzinele. Este în Uniunea Sovietică, un sat, îi spune Casino... Gospodarii îşi zideau şi ei o uzină mică. într'o sară de Noemvrie a anului 1920, uzina din Casino era gata... cineva a sucit un ţâmburuc, un buton... şi'n sat s'a aprins întâia lampă electrică... — „Lampa lui Vladimir Ilici!..." a strigat un ţăran, plin de bucurie. Şi lămpile lui Vladimir Ilici s'au întins departe, tot mai departe, către colţurile cele mai depărtate ale republicelor... Rozalia respira larg, răsfrângerea luminii îi înfrumuseţa obrazul, părea că ascultă zâmbind, cu ochii închişi de bucuria povestirii. — ... şi lămpile lui Vladimir Ilici nu s'au sfârşit... spuse ea, înnă-buşindu-şi un oftat. A închis ochii, dar i le-a dat în grijă lui Stalin, să le aprindă mai departe... Când vor ajunge şi la noi ? — ... la noi, Rozalie, le are în grijă partidul... le vom aprinde şi la noi într'o zi, prin voinţă şi muncă în colectiv. In câţiva ani, par'că-1 aud pe vr'un gospodar din Mălini strigând ca gospodarul din Casino : — „... uitaţă-vă... lampa lui Vladimir .Ilici!..." Lampa aceea n'are moarte, atâta vreme cât e făcută din voinţă... din muncă. Lampa lui Vladimir Ilici va strânge oamenii împrejurul cărţii, îi va strânge la pânzele cinematografelor... Se lăsă o tăcere, s'auzea numai răsufletul larg al lui Cocoran. —- Da... lampa lui Vladimir Ilici... spuse Rozalia şi cine ştie cum îşi închipuia ea satele de mâne ! Va fi lumină ca ziua... nu ? E ca şi cum am birui noaptea... ca şi cum am apuca-o ca pe-o fleandură neagră şi am ghemui-o într'o traistă... — Da, Rozalie, aşa-i... lampa lui Vladimir Ilici însamnă lumină fără sfârşit... ferice de cei ce vin după noi... copiii ! Ioana zâmbi. Cocoran îşi plecă fruntea în pământ. — ... Da... da... lor, copiilor, le va fi bine... bine... Vor găsi opaiturile şi lămpile cu gaz la vechituri, şi vor râde... ori poate ne vor căina că n'am apucat vremea electricităţii... Cocoran tăcu iar, mai roşu, până ce-1 ghionti Ioana să grăiască. — ... ascultaţi-mă, Onufrie şi Rozalie... începu el, învârtindu-şi şi răsucindu-şi cuşma între genunchi. Noi... ştiţi... eu şi cu Ioana... a dat în noi o poznă! Credeam că am să-mi pot spune, şi mie şi ei: ...s'a trecut iarba de coasă şi mândruţa de frumoasă!..." 138 EUSEBIU CAKILAR Când colo, mă plec şi-mi ascult inima... mai este viaţă înainte... Ioana ofta singură... eu oftam singur... Dece ? Oftam unul după altul... Intri într'o pădure, noaptea, auzi pasărea... privighetoarea... cântă de se omoară! Cântă singură, căci e târziu, totul doarme, dorm şi apele. Treci pe lângă pomul unde cântă ea şi-ţi spui: „...cântă o pasăre... treaba ei!" Şi mergi prin pădure... şi mergi... ceasuri lungi tot mergi... nu mai auzi nimic! Deodată, după atâtea ceasuri de mers şi de tăcere, auzi iar o pasăre... o- privighetoare... cântă de se omoară ! Stai în loc şi te gândeşti: dece cântă una ici — alt colea, la atâtea ceasuri depărtare ? Dac'asculţi bine, auzi cum cele două cântece prind a se apropia... s'apropie... s'apropie... gata! s'au întâlnit pe-o rămurea şi cântă împreună pân'le ameţeşte lumina lunii. Atunci se furişează amândoi, bărbătuşul şi femeiuşcă, într'o scorbură... A doua zi îi vezi cu paiu'n gură... îşi împletesc cuib... — Nu mai ocoli atâta... îi şopti Ioana. Ocoleşti... ca un copil ocoleşti... — ... Da... grăi uriaşul mai departe, ca să ocolească lucrul pentru care venise. Treci prin ogoare... vezi în floarea galbenă de bostan un bondar... apuci floarea... el bâzâe... nu se lasă... se îndeasă cu capul... până ia mierea, chiar cu preţul morţii! Ce ţi-ar fi să-1 striveşti între degete? El se îndeasă... mierea din floarea asta a fost numai o şmichirie a firii! . A luat pe aripi colbuşorul acela al înmulţirii florilor ! Dela floarea-bărbătuş, îl duce la floarea-femeiuşcă... şi viaţa nu stă în loc... se'ndeasă, ca apa în stăvilare... — Cât de frumos grăieşti, Cocorane... spuse zâmbind Rozalia. M'ai şi preumblat prin codru... am auzit privighetorile cântând... Frumos e ce spui, dar are dreptate Ioana... n'ar trebui să ocoleşti... — Mâne, tovarăşi... noi doi... da... vezi... ce m'a tras pe mine spre Ioana? îmi pune pe genunchi strachina cu borş... par'că mi-ar fi spus: „...strachina asta mi-i inima... na-ţi-o ţie! Mâne, tovarăşi, noi doi vrem să ne cununăm... V'am ruga să ne fiţi martori... vă poftim martori... De altfel, am poftit toată gospodăria noastră... să fie faţă la Sfatul Popular, când, îşi va pune Cocoran cununa de lacrimi şi de spini... Râse puternic, laiţa trosni sub dânsul. — E-e-e... dar mâne au să fie în sat la noi o mulţime de sărbători... Ştii, Onufrie ? Vru să spună mai departe. Ioana îi puse 'palma pe gură : — ... ce sărbători, omule? Mâne.i duminică şi se cunună Cocoran. Ce sărbători vrei să mai fie? TEMELIA 139 — Bine, vă mulţămim pentru poftire... spuse Onufrie, iar Rozalia. adause râzând: — Nu ştiu cum am să nimeresc degetul în cutia cu tuş... să. iscălesc... Ai să-mi porţi tu mâna, Onufrie? — Dar debunăsamă, Rozalie... debunăsamă... cum se poate ? — Te şi grăbeai să dai lucrurile la iveală... spunea Ioana, apu-cându-şi omul de mână, trăgându-1 spre poartă. Dacă spuneai ce se pregăteşte pe mâne, pentru Onufrie, nu-i furai din bucuria ce-1 aşteaptă? Acum haidem la împodobit sala... In ograda gospodăriei colective era larmă şi forfot. Gospodarii aduseseră care cu crengi de brad, tocmai dela Văleni, şi acum berzile răsunau cioplind. In încăperea cea mare, femeile împleteau cununi, le potriveau sub portretele secretarilor Comitetului Central, — ghirlandele se întindeau dela grindă la grindă, — mirosea puternic a brad ca'ntr'o dumbravă. Tănăsoaia îşi adusese valul de pânză de in, îl tot desfăşura dinaintea Ilenei Iui Pârău, care se lăudase degeaba că-i meşteră mare la boit... Drept este că aprinsese focul sub pirostrii, afară, şi tot "mesteca în ceaunul cu apă în clocot, cu un băţ lung,, vânzolind bucăţile de pânză ce i le da Tănăsoaia boscorodind-o după fiecare mestecătură cu băţul... Ce stârnise gospodarii ? Ce se pregătea ? De cu sară, Butnaru fusese chemat la telefon, dela judeţeană partidului — primise vestea că.mâne va veni în Mălini cineva dela Bucureşti, în legătură cu fapta lui Onufrie; totul să fie gata pregătit, ca de sărbătoare mare; să se cheme oameni şi din satele lăturene. Gospodarii puseră la cale să nu-i spună lui Onufrie nimic, când va fi chemat, mâne dimineaţă, să rămână cu gura căscată. Acum, lucrând, îl trimiseseră pe Clip să-1 ţină de vorbă, acasă. Dar Clip se întoarse, căci găsise zăvorul pe uşă tras, lumina stinsă. Şi posnaşul adause apucând barda: — „... te poftim, tovarăşe Onufrie, sus la tribună..." aşa am să-i spun. Mă voi duce să-1 poftesc eu, s'o aducă şi pe Rozalia cu el... să fie primeniţi proaspăt amândoi... Masa o înveliseră toată în pânză roşie, puseseră steaguri roşii pe sub grinzi. La poartă potriviseră un arc de brad, deasupra portretelor lui Lenin şi Stalin. Măturaseră drumul, cărând frunzele moarte, cu coşărcile, într'o râpă. — Acum poate să vină lumina zilei... rosti careva, lucrul cu împodobitul fiind gata. 140 EUSEBIU CAKILAR Butnaru, însă, ştia că lucrul cel mare de-abia începe. Sărbătoarea de mâne trebue să fie prilejul unei mari strângeri de mase, de prin toate satele din jur. Trimise câte-un gospodar, la Hălăuca, la Tupilaţi, la Bozia, la Bâra, să deie organizaţiilor de ştire... Şi astfel, noaptea trecu. Pentrucă soarele răsărea râzând, hotărîră să facă o tribună afară, sub streşini. Lăturenii prinseră să curgă, călări, pe jos, cu căruţele. Mitriţă Bostan se uita îngrijorat dacă nu cumva vine corul din Bozia ! Dacă vin flenduroşii din Bozia, atunci ei, feciorii din Mălini, se pot duce la păscut oile... După grajd, Mitriţă îşi muştruluia oamenii primeniţi ca de sărbătoare mare, spunându-le să cânte pentru a douăzecea oară „Internaţionala"... „Imnul Republicii"... „Marşul Partizanilor"... — O să răguşim, Mitriţă... îi spuse unul, râzând. N'ai grijă, bozi-enii n'au să vie, că n'au apucat a-şi coase flendurile ! Dar cum dracul era să nu vină bozienii ? Iată-i cum vin unul după altul, pe-o cărăruşă, vineţi de frigul nopţii. Scripcile, cum şi le ţineau apucate de gâturi, la subţioară, păreau raţe sălbatice, moarte, gâtuite... Nici nu se uitau la cei din Mălini, din dosul grajdului. Pe flendurile hainelor, la piept, soarele bătea în insignele C.G.M.-ului. Fără să se uite în dreapta ori în stânga, se rânduinră lângă tribună, pe voci, să fie gata... — ... mai sunt coruri pe lume... spuse Mitriţă Bostan, cu răutate către conducătorul lor, unul cu gât lung, cu pălăria plesnită drept în vârful capului. — Bine că măi sunt... au loc toate... răspunse bozianul, întin-zându4 mâna. Ar fi bine să treceţi şi voi, cei din Mălini, sub comanda mea... îmi lipsesc câţiva... nişte fete răguşite... — De trecut, nu trecem în ruptul capului... răspunse Mitriţă, înde-părtându-se. Oamenii se întoarseră spre poartă, se uitau cât era de albă la faţă oarba lui Onufrie. El o ducea de mână, se prefăcea că râde ds vorbele glumeţe ale lui Clip; când văzu mulţimea, arcul de brad, steagurile, îi pieri vorba'n gât. — E-e-e-i... Clip... tovarăşe... tâlharilor... şi nouă nu ne-aţi spus nimic ! Ce-i sărbătoarea asta ? Pentru cine ? — Ar fi fost şi mai frumos... spuse mânioasă Tănăsoaia, uitându-se la Ileana lui Pârău care stătea lângă tribună, cu Razante, Agripina şi pruncul ei, gătiţi de sărbătoare. Şi mai frumos ar fi fost, Onufrie şi Rozalie, dacă nu mi-ar fi stricat pânza de in Ileana... A turnat peste cărmâz nu ştiu ce leac băbesc... dracul s'o ia... nişte coajă de arin... că mi-a înnegrit toată... toată pânzişoara... TEMELIA 141 — Dar ce-i... ? vru sâ întrebe Onufrie, tocmai când de după Dealul Merilor coti o maşină cu steguleţ roşu. In urma ei veneau câteva jeepuri. — ... ei, da... îi răspunse Clip, înfiorat până'n tălpi, şi prinseră a cânta flautele din Hălăuca, flenduroşii din Bozia prinseră a cânta la semnul celuia cu gât lung, lumea se ridică, se îngrămădi spre poartă. — Butnarule... Ioane... spuse lordache sărind din maşină, strân-gându-i mâna. A răsărit grâul ? — Da, Gheorghe... bine-ai venit ! —■ Aşa, Ioane... de-aici mergem mai departe... te luăm cu noir mergem la Tupilaţi, întemeiem gospodărie colectivă şi acolo... şi la Hălăuca... Unde-i Onufrie? — Vine şi el... abia răsbate prin mulţime, cu Rozalia! — Iată, Ioane... tovarăşul e din partea Prezidium-ului Marii Adunări Naţionale a Republicii... Aduce pe aceste meleaguri întâiul „Ordin, al Muncii"... Din maşină coborî un bătrân. Când îi strânse mâna, puternic, când îi simţi palma bătătorită, de muncitor. Ion îşi pierdu toată sfiala. — Bine- ai venit, tovarăşe ! — Noroc bun, tovarăşe ! — Noroc bun, Ioane... îi strânse mâna Leonte, secretarul judeţenei, şi cu toţi porniră spre tribună. Cântecul „Internaţionalei" crescu, adaus cu glasurile flautelor, cu glasurile feciorilor din Mălini trecuţi sub comanda bozianului cu gât lung şi cu pălăria plesnită. Atâta lume se îngrămădea, că Onufrie abea venea cu oarba, abia îşi putea deschide drum spre manile întinse ale trimisului Pirezidium-ului, ale lui lordache, ale lui Leonte... — Cât e de frumoasă Rozalia... şopoteau femeile, uitându-se la oarbă, înlăcrămate. A... dar ia'n uitaţi-vă... Rozalia e gătită toată, dar n'are şal... i se vede broboada ruptă... cum facem ? — Mă mai întrebaţi cum facem ? răspunse o femeie din mulţime. Eu nu-s în colectiv... dar câtă bucurie mi-a dat şalul Rozaliei prefăcut în steag! Lucram în câmp, departe... zăream şalul... spuneam: „Steagul nostru... mândria... fala Mălinilor..." Şi parcă lucram cu inimă mai multă... Se desbrobodi, părul i se desfăcu pe umeri. Degeaba o îndemna pe Rozalia mai apoi, să vie ia un colţ al casei, căci Onufrie nu i dădea drumul din mână. 142 EUSEBIU CAKILAR — Ce-e? spuse el, dar tremura straşnic. Suntem săraci... suntem cinstiţi... nu ne trebue şal de împrumut... Uite unde-i al nostru... — ...şi flutură mândru? întrebă Rozalia, îndre'ptându-şi spre văzduh ochii stinşi. Dacă n'ar fi atâta cântec, l-aş auzi cum sbârnâe... Insă femeia o desbrobodi, îi mângâe şi-i Unse părul, cu palmele, uşurel, ca la un copil, — o îmbrobodi cu şalul ei roşu ca sângele. Leonte, grăind, ori îl strângea prea tare nodul cravatei, ori avea un nod în gât, căci îşi tot încheia şi-şi tot descheia cămaşa. — ...aţi urmat drumul deschis de către Partidul Muncitoresc Român... V'aţi descotorosit de cele vechi, de superstiţii... de frică... aţi căsăpit haturile... iată-vă la larg, la grâul răsărit... la pânea mai bună a zilelor care vin! Voi zidiţi satul nou, pe temelia agriculturii mecanizate... La temelie, v'aţi pus; inima... sudoarea... unii s'au jertfit mai mult ! Tovarăşe Onufrie... ochii Rozaliei dumitale sunt fără moarte... ei s'au scurs în beton şi'n fer... în temelia satului de mâne ! Se ridică trimisul Prezidiumuîui Marii Adunări Naţionale: — ... pentru vigilenţa dumitale puternică, tovarăşe, Republica îţi dă „Ordinul Muncii", stea frumoasă a zorilor sociahsmului... Ii prinse decoraţia pe mintean, îi strânse mâna. — ...Comitetul Central, Guvernul, înaltul Prezidium, sunt cu ochii Ia muncitorii scumpei noastre Patrii... la muncitorii care sfarmă normele... la niiuitorii... la sidergiştii... Ia minerii, care zidesc, fără hodină zidesc, o viaţă mai bună... Şi Iordache continuă, după ce-şi şterse fruntea: —■' ...nimic nu-i mai frumos, nimic nu-i mai înălţător, ca Patria, patria scoasă de sub călcâiul jăcmănitorilor! Să-i împodobim câmpiile cu grâe... oraşele cu furnale cât mai multe şi mai înalte... să fie din ce în ce mai mândră, mai frumoasă, şi mai puternică. Patria muncitorilor ! Ce simţământ îţi pune inima în svâcnet mai mult ca dragostea pentru Patrie ? Pentru Patrie, minerii sdrobesc măruntaele pământului... motoarele umblă fără hodină ! Voi, gospodarii din Mălini, aţi dat Patriei întâia cunună de grâu comun... Munciţi cu râvnă... scoateţi pâne mai multă pentru muncitorii dela oraşe ! Ei muncesc spărgând normele, pentru a vă da unelte... şi astfel, strânşi sub semnul SecerM şi al Ciocanului, ridicaţi Patria, o întăriţi... o faceţi de neînvins ! Cu fiecare păpuşoi prăşit bine, cu fiecare spic secerat la vreme, cu fiecare nit, cu fiecare şurub, isbim în poftitorii de noi războaie ! Să'ndrăs-nească duşmanul să s'apropie de zidurile ce le durăm, ale socialismului ! înainte, tovarăşi... TEMELIA 143 — ei... comuniştii... vor birui lumea... rosti un gospodar dintr'un sat străin şi vorbele lui umblau ca un ecou, dela om la om, până departe : — ... da... aceştia vor birui lumea... vor sdrobi orice li s'ar pune împotrivă... viitorul e al comunismului... — ... eu... da... debunăsamă... încerca să grăiască Onufrie, lăut tot în sudoare. Eu, tovarăşi, nu mi-am făcut decât datoria... aceea îmi era datoria... îşi şterse omul mult obrazul, părul capului, adăugând : — .:. da, numai datoria, tovarăşi... picioarele mă mânau spre casă... inima mă fugărea spre casă. Atunci mi-am împlântat furca în pământ... m'am înşfăcat de ea cu amândouă manile... mă învârteam împrejurul ei... Trebuia să birue unul: ori eu, ori datoria... şi datoria a fost mai tare !... — ... ce om... ce faptă... murmura mulţimea... să-i ardă casa... el să steie la datorie... ce putere schimbă oamenii aşa ? — ... dragostea de Patrie... datoria faţă de Patrie...! Dragostea asta face minuni... uitaţi-vă la sovietici: au zidit cea mai frumoasă ţară de pe pământ... au înfrunzit pustiurile... au semănat grâu în gheţurile siberiene! Patru steaguri roşii fluturau sus, într'o zonă a vânturilor răscolite. Fiecare steag arăta un drum către un punct cardinal. Prăjinile se îndoiau uşor, sub smuoitura neîntreruptă a celor patru pânze care arătau biruinţa apropiată a. Secerei şi Ciocanului în toate părţile pământului.. Maşinile porniră spre Asfinţit, la Tupilaţi, în cântecul puternic al flautelor, în uralele mulţimii, apoi, sub cupola uriaşă a văzduhului, în seninătatea acelei duminici de toamnă târzie, feciorii din Mălini se prinseră la horă cu lăturenii, fetele din Mălini se 'prinseră şi ele cu lăturencele, iar peste zaplazuri se întindeau crenguţele de liliac înflorite a doua oară. Onufrie se opri dinaintea pragului, se mai uită odată în urmă, Ia steagurile în sărbătoare. — Ziua asta, Rozalie, a fost spre întărirea partidului... a crescut i dragostea oamenilor şi mai mult... — Tocmai, Onufrie... îi răspunse un sătean din Tâmpla, care-1 aştepta pe prispă. Eu te 'poftesc în sat la noi, pentru o duminică. Vrem să ne înjghebăm în colectiv şi acolo... acesta-i drumul... înainte ! — Vom veni, prietene... vom veni mai mulţi... să vă împrumutăm încercarea... experienţa, aşa cum ne învaţă partidul... 144 EUSEBIU CAMILAR — •De asta te aşteptam să vii, tovarăşe... L-aşi fi poftit şi pe Butnaru, şi pe Clip, dar ei sunt la Tupilaţi, cu delegatul Comitetului Central... Noroc bun, cu bine ! — Cu bine, tovarăşe... munciţi... lămuriţi că acesta-i drumul... — Da, acesta-i drumul... Apoi, când omul din Tâmpla era ieşit în uliţă, Rozalia nu mai putu să-şi ascundă nerăbdarea... Puse amândouă manile pe pieptul bărbatului, căutând cu vârful degetelor decoraţia. ._E frumoasă, omule ? Am auzit că are pe ea soarele... — Da, Rozalie... pipăe-1... .aici... uite-1! E soarele de aur, încununat cu două spice de grâu. Secera şi ciocanul stau împreunate pe vatra soarelui... —- Şi spicele-s frumoase, omule ? — Da, sunt pline, aşa cum au să fie la vară spicele noastre... N'ai vrea să ne ducem spre sară, după nunta lui Cocoran, să-ţi arăt lanul ? — Dar debunăsamă, omule... am să iau firele de grâulean între degete... am să le mângâi... am să mi le închipui crescând... 5. Tăun îşi smuci capul dintre pumni, se uită la Trandafira cu nişte ochi neguroşi, stupi spre picioarele ei numai amar: — ...muerea — o cloşcă şi nimic alta! Trece 'pe deasupra ei un cărăbuş, gata... cârâe de spaimă ! Ţi-i frică ? Atâta pagubă dacă ţi-i frică... Mie nu mi-i frică de fel! — Ascultă, omule, Caţaveică are să ne aducă nenorocirea... moartea ! Desară, când va ciocăni la geam, tu să te prefaci că sforăi... nu-i mai da drumul în casă! Umblă flămând ? Fugar ? Treaba lui... eu nu vreau să mă pună bolşevicii la zid... — Nu vrei ? Hai ? Nu vrei ? Muere — cloşcă ! Trece cărăbuşul pe deasupra, gata! Hei.... muere... muere ! Mă'njunghie inima... cred că întrto noapte am. să crap... am să mă duc dracului! Vremea trece înainte, ca năboiurile Moldovei... aştept... aştept... războiul nu mai vine... atomica nu mai vine... dar piatra amară a venit... piatra seacă a venit !... în loc să coboare la colbul lor, calicii urcă! Ai văzut, Trandafira?... pentru ca să decoreze un golan, au venit tocmai dela conducerea ţării, de sus... Ce ne vom face, Trandafira? Cum spui tu să nu-1 primesc în casă pe Caţaveică... nu ţi-i greu? Vorbele lui îmi dau nădejde... îmi toarnă oloi bun pe inimă... pe ranăj Şi aospo-dăriile colective se'niind... cresc... se'nmulţesc. năboiurile trec... ne TEMELIA 145 reped la o parte ca pe nişte bârne... Ce spui, cloşcă ? Spune-mi ceva, că mă junghie la inimă... . ^ — Să-ţi spun ? Ce să-ţi spun ? Mă uit... trece Onufrie cu Rozalia... Tăun s'apropie de geam: — Cânii... cum nu i-a scos şi lui ochii cineva 1 Lasă, nu-i târziu nici de-acum, Trandafixă! Trece într'o noapte pe drum... cineva îl apucă de gât... îi bagă degetele în ochi... gata! Tot aşa trebue făcut şi cu Butnaru... cu Clip... cu Cocoran... că ei ne-au adus nenorocirea... Ia'n uite-lpe Ochi-de_ Vulpe... cum îşi umflă pieptul, de fudulie. Lasă, Onufrie, lasă... ai s'ajungi şi tu orb... cerşetor la poduri... Şi Tăun acoperi geamul cu perdeaua, să nu-1 mai vadă în ochi! S'aşeză la loc, lângă sobă, şi lăsă capul în pumni, în timp ce Onufrie şi cu Rozalia coteau spre largul câmpiei. El o ducea de mână. Amândoi tăceau. Piepturile li se umflau ca'n preajma unei bucurii nestăvilite. Apoi, se opriră la capătul lanului, la apa mişcătoare a grâuşorului. — E mândru, omule ? întrebă oarba. Cât e de mândru ? — E ca o apă pe care o frământă vântul, Rozalie. Te uiţi — îţi ia ochii! începe dela picioarele noastre... se'ntinde... se'ntinde... până la Crânguri... şi mai departe... pân'la marginea unde asfinţeşte acum soarele... — Ia'n să mă plec asupra lui, să-1 mângâi... grâuşorul mamei-grâuşor! Cât e de moale firul ! Ai pipăit vreodată mătasea, omule ? Eu am atins odată rochia unei boeroaice, într'o biserică. Am atins-o... ea s'a ferit la o parte, par'c'ar fi atins-o diavolul... Iată... acum mătasea ea noastră... totul e-al nostru ! Dar, omule, cum arată semănăturile celelalte ? Onufrie se uită în toate părţile câmpului, vântul îi mişca repede marginile pălăriei. — ... semănăturile celelalte arată ca nişte ţoluri... înguste... fără culori frumoase! Se vede că acolo grâul încă nici gând n'are să răsară... — Săracii... oftă Rozalia. Dacă n'au vrut să treacă la comun cu noi... — Vor trece, Rozalie, n'ai grijă... în scurt timp toţi îşi vor da sama că aeesta-i binele... drumul binelui... Oarba îşi frământă mult pleoapele, îşi aţinti auzul spre Asfinţit: — ... mi se pare, omule, că într'acolo s'aude cântare de muzică... Ia'n ascultă şi tu... — Da, Rozalie... da! Cântă trâmbiţele Ia Tupilaţi... — E horă acolo, Onufrie ? 146 EUSEBIU CAMILAR — Nu, Rozalie ! Acolo cântă trâmbiţele, căci se pune temelia unei noi gospodării colective... Au dus multă muncă de lămurire acolo, ai noştri: Butnaru, Clip, Tănăsoaia... Şi, Rozalie, chiar în clipa asta, peste Tupilaţi se ridică un steag... ian uite-1... e mai sus decât pomii şi acoperişurile... Ea se întoarse spre Asfinţit, îşi frământă mult pleoapele: — ... al doilea steag roşu în valea asta... Dar par'că s'aud muzici şi la Răsărit... nu ? ' — Da, Rozalie! Cântă la Hălăuca... Iată... acum ridică steagul şi hălăucenii... Da... al treilea steag... a treia gospodărie colectivă... In curând,■ toată ţara va fi un ogor... un lan! Soarele cobora în căscaturile munţilor, ca un hultan roşu. După ce tăcură mult, ascultând frânturile cântecelor aduse de vântul tăios al asfinţitului, Onufrie şi Rozalia se'ntoarseră amândoi spre lan. Rozalia spuse cu mândrie : — Noi, cei din Mălini, le-am fost îndemn! Onufrie nu-i răspunse. Privi mult în zarea clătinătoare a grâului, după aceea la Răsărit, departe, în zarea-zărilor. — sfârşit — '' .' i Udeşti, April-Iunie 1950. DIN POEMELE LUI IVAN VAZOZ RUSIA O ! Cât de dragă mi-eşti. Rusie, Pământ ce inimile mişti ! In beznă străluceşti, făclie, Nădejde'n zile de restrişti! Când toată lumea asta'ntinsă Ne uită, — vii să ne-aminteşti Iubirea, niciodată stinsă. Cu care pururi ne'ncălzeşti. .Rusie, ţară nesfârşită 1 — întinderi, oameni şi puteri, — Cu'n âuflet rus asemuită. Cu cerul larg al caldei veri! Spre tine rugane străbate Şi azi, când gemem în nevoi, Ne'ndeamnă inima-ţi de frate. Bătând alăturea de noi. I 9 O, te slăvesc. Rusie, 'n fapte. La glasu-ţi tremură cei vii. Tresari, împărăteasă, 'n noapte Căci te chemăm spre noi să vii: Bulgaria acum te cheamă, E ceasul când ai să porneşti Menirea'naltă, fără seamăn. In astă lume să'mplineşti. DIN POEMELE LUI IVAN VAZOV De-aceia, doar, ai falnic nume Şi nu te-asemeni nimănui. Cuprinzi o jumătat' de lume Popoare, ţări şi mări verzui Pe care ochiul sboară slobod, \ De-aceia veşnic ai scăpat De-atâţi duşmani veniţi în ropot. Deaceia iai îngenunchiat Pe Mamai-Han, pe Bonaparte, De-aceia de slăvitu-ţi nume Se tem duşmanii, de departe, , De-aceia spunem: eşti O lume. Deaceia fe-aşieptăm. Mesia, \ Şi te iubim ca pe o mamă Ştiind că tu, tu, eşti RUSIA ! 1867 In româneşte de VLADIMIR COLINI ÎNAINTE 'Nainte ! Calcă dârz s alergi, să sbori Şi nuţi opri vreodat' din cale pasul, > Ţi-e înaltă ţinta şi de mii de ori Mai aprig înainte'nalţă glasul Şi ochi cutezători. Iar vorbele „nu pot", „nu cred" sau „deh !..." Alungă-le din graiu cu îndrăzneală Tu poţi orice — dar hotărăşte-te! In suflet ai vreo grijă, vreo'ndoială ? Tii tare, alungă-le ! E pisc înalt şH greu urcuş ? Să sbori! Sau de ţii drum spinos să. treci la |el. Torent turbat ? Nu-i vremea de'ncercâri 1 Şi de-adăstări; te-aruncă peste el. Pe cellalt mal să sări! Nu strânge braţele la piept de-i greu. Dacă duşmanul dârz, mai dârz să fii! Şi forţele'ndârjit să-ţi creşti mereu Iar de-i cădea, cu cinste lumii-i spui: , „învingător sunt eu!" 'Nainte-aprins, că vrerea, lupta ta Sunt daruri care fac minuni în lume. Prin ele viaţa noastrăo'nainta Iar pe viteaz îl duc anume Să afle biruinţa! 1899 în românsşţe de COSTIN ŞTEFANESCU PETRE DRAGOŞ * întâmplarea de pe mal — Sfârşit-cri Ionică ? — întrebă femeia. Stătea pe marginea prispei;, cu ochii spre curte. — Sfârşit — mormăi omul apucând draghina căruţei. Se sui pe-' o roată şi netezi valurile grâului vărsat în polog. Apoi trase de colţurile pologului. Căruţa scârţâi. De pe spiţele roţii cădeau bucăţele de noroi sbicit. Puzderia de boabe care umpluse carul, lucea ca mă tasea în bătaia dârelor arămii ale dimineţii. .— Aur — şopti Ion, vărân-du-şi palma în grâu. Atingerea boabelor răcoroase îi făceau plăcere... Privi cum i se scurg grăunţele aurii printre degete şi trase în piept mirosul lor îmbătător. Sub car se adunară câteva găini. Sporovăind şi sburlindu-şi penele ciuguleau în grabă boabele căzute pe jos. Femeia descuia poarta. Ion aruncă o prelată peste grâu, apoi se duse în grajd să scoată caii. Iepuşoara roaibă începu să tropăie vesel şi-şi frecă botul de umărul lui. El o mângâie. Ii scoase firele de fân din coamă şi o bătu uşor cu palma peste grumaz. Iapa îl privi-dintr'o parte cu ochiul ei rotund, liniştit. Ion oftă. — De-aş mai avea vreo trei ca tine... Se uită cu drag la animalul frumos. Şi-1 mai mângâie odată. — Hai, bărbate, tu cu iepuşoara ta! — auzi de afară vocea femeii. Lenuţa zâmbi. Ştia că Ion îşi admiră acum iapa. — Dă-i zor, că-ţi pică amiaza în cap ! — Ce mă tot zoreşti? — mormăi Ion, cercetând chişiţa iepuşoarei, pe care zărise o sgârietură. — Mai bine ai vedea de porci, să nu-î apuce pe ei amiaza pe nemâncate. —- Ia te uită — se oţărî Lenuţa cu mâinile în şolduri. Ai ajuns;. să mă înveţi tu pe mine? Ion râse. Ihhămă şi luând legăturica cu merinde din mâna femeii, struni caiL Căruţa se urni gemând şi coti spre şosea. Era o dimineaţă senină, aburoasă. După ploaia de azi noapte pământuî întâmplarea de pe mal 151 răsufla a fum ca omul în zi de iama. Căciulile caselor, ţuguiate de ploaie, se uscau în razele calde. Pe copaci şi acoperişuri ciripeau păsărelele cu penele muiate. Ion mâna la pas. Trecu o fată cu ulcica plină de lapte şi-i dădu bineţe. Dar nu primi răspuns. Privirea lui Ion era îndreptată spre >duzii din faţa morii, pe sub care se vedea un om. Stătea nemişcat, cu mâinile înfundate în cingătoarea iţarilor, uitându-se la căruţa ce se apropia. Avea o înfăţişare întunecată, păr negru, ochi negri, mustăţi negre tăiate scurt. Pielea feţei era şi ea închisă. Şi pe lângă mustăţi coborau două brazde subţiri până mai jos de colţurile gurii. — încotro, Ioane ? — întrebă un glas scăzut, când căruţa ajunse în dreptul lui. — La siloz — îl lămuri Ion, ridicându-şi fără să vrea, mâna la pălărie. De ani de zile făcea această mişcare când îl întâlnea pe Gane, şi nu se mai putea desvăţa. Mâna îi umbla singură Ma pălărie. — Duci cota ? Ion dădu din cap şi-şi îndemnă caii. Gane se uită lung în urma căruţei ce trosnea sub povara grâului. Cuta din colţul gurii i se destinse. Clipi din ochii săi negri, lucitori şi se repezi apoi după Ion. — Stai, Ioane! Auzi, bre, stai! Ion îşi întoarse capul şi trase de hăţuri. Gane se apropie cu pas grăbit, puse mâna pe loitra carului şi întrebă încet: — Mă iei până acolo? Am şi eu ceva treburi pe la oraş... Ion privi mirat mustăţile negre ale lui Gane. Parcă zâmbeau. Ce-o fi vrând ăsta? Nare el motoţiglă cu care să umble la oraş? Tocmai pe mine m'a găsit să — Dar ochii batjocoritori ai lui Gane îi mânară un fior prin spinare. Nu îndrăzni să refuze. Se trase mai încolo pe capră şi ridică biciul. — Haidem ! Gane se urcă lângă Ion, îşi scoase punga cu tutun şi începu să-şi răsucească o ţigară, — Mi s'a stricat maşina; vorbi, uitându-se împrejur. — Iar caii, ştii tu că nu-i rău să-i cruţi un pic... Ion privi ţintă între picioarele cailor la drumul negru ce curgea ca un fluviu de ţărână. — Ce-o fi vrând ? — se frământa. Era încurcat, nu ştia cum să-i vorbească. Dela o vreme încoace tot mai puţini săteni se smereau în faţa lui Gane, dar el încă nu cuteza să-1 înfrunte. — Adevărat — îşi zicea — că săracii-s mulţi, că partidu-i tare. Dar în sat cine are tractor? Cine are casă tăbliţă, cazan, motoţiglă? Tot Gane. Şi în mintea lui răsuna vorba din bătrâni, ştiută încă de când era copil: „Cu bogătanii să nu te iei la hartă". 152 PETRE DRAGOŞ — Cât cari tu aici, mă Ioane? — îl trezi din gânduri Gane, care se întoarse şi-şi vârî mâna sub prelată. — Cincizeci de duble — răspunse Ion, repede, ca la militărie. — Frumos rod, bre — zâmbi Gane cercetând o palmă de boabe. — Păcat, mă omule, zău, păcat să le duci. O uşoară tresărire a celuilalt îl făcu pe Gane să curme vorba. Cu'a din colţul gurii îi reapăru. Tuşi, vărsă grăunţele la loc şi începu să schimbe vorba. — Auzi, tu. Ioane! Ca tine drepţi şi deschişi la suflet puţini mai găseşti în vremurile de azi. Ii întinse lui Ion săculeţul cu tutun. Acesta luă hăţurile între genunchi şi-şi răsuci o ţigară, tăcut. Gane îi urmări fiecare mişcare. — Haide, să grăim şi noi o vorbă deschisă, aşa cum ne-o zice inima! Că doar nu ni-o muşca nimeni limba... Trase cu coada ochiului spre celălalt, cu băgare de seamă. Ion însă privea caii şi fuma, cu faţa încruntată. Gane se stambă. — Dumnezeii lor, l-au otrăvit şi pe ăsta — gândi şi un val de mânie caldă îi îngroşă gâtul. Dar căută numaidecât să se răcorească. — Cine ştie?... Poate totuşi... da, se poate să mai fie de-al nostru... Dece nu? Toată lumea îl ştie om cu socoteală, bun gospodar... bisericos... îşi sili un surâs acrişor pe obraz. — Eu, ca mai bătrân, Ioane, — că vezi bine, aş putea să-ţi fiu tată — aşa vasăzică, eu vreau să te întreb, iară tu, dacă vrei, să-mi spui: că din care pricină te-ai băgat şi tu acolo între ei ? Doar nu eşti calic... Ion parcă nu auzea. Şedea pe capră, tot privind dârele noroiului lucios ce se scurgea printre copitele cailor. Mintea lui lucra tur bura'ă, ca un muşuroi de furnici, răscolit. — Ce să-i zic? Dece mă descoase oare? Ce are de gând? Ieşiră din sat. La stânga, pe marginea şoselei se şiruiau stive înalte de cărămidă. Ion se îndreptă dintr'odată pe capră. — Că dece m'am scris la colectiv? Apoi... o iau şi eu încotro e mai bine. Ori ai mai văzut dumneata om cu judecată care să fugă de bine? — Ce ştii tu, mă Ioane? De unde ştii tu că în gospodăria aia o să fie mai bine? — Lasă, nea Gane, că ştiu eu. Doar nu-s copil de ţâţă! — De unde să ştii, omule? Din minciunile ălora dela pariid? Ion râse scurt şi arătă cu capul înspre sivele roşii. — Uite, colea! Asta nu-i minciună. O să avem semeţe, o s'avem maşini. O bucată de vreme amândoi priviră cărămizile care rămâneau în urmă. Gane tăcea. Ion dădu bici cailor. — Păi, cine e vorba să facă gospodăria? Nu tot noi, care ne-am. scris? Şi dacă-i aşa, apoi dece să iasă prost? E nebun ăl ce-şi face casa nouă mai proastă ca a' veche. întâmplarea de pe mal 153 — Faceţi voi coada dracului!... Gane se smuci mânios pe capră. — Tu crezi, bre, c'o să fie mâi bine? Cu lingura la cizmă şi cu rândul ca vitele, la jghiab, o să fie mai bine? Tu nu gândeşti, omule? — Dece lingură la cizmă? Vreau eu să stau la jghiab cu lingura la cizmă ? Eu unul, nu vreau. Că — Dumnezeu mă ştie — eu unul nici cizmă n'am. Ai fi având matale cizmă dar eu vezi bine că n'am. Şi dacă aş avea, la rând tot n'aş sta. — Lasă, c'ai să stai! f — Cine să mă pună să stau, dacă nu vreau eu ? Ion ridică ochii şi-1 privi săgeată pe Gane. Acesta se uită într'o parte şi zise printre dinţi: — Ai să vezi tu, smintitule. Pe ăi de sunteţi în colectiv o să vă pună ca la Dumbrava Roşie, să trageţi la jug. Şi până atunci o să haliţi gunoaie, că nici paie n'o să aveţi, toate o să vi le ia colhozul. Ion se uită din nou la cai, îngândurat. — Mai zi şi altele, nea Gane. Că povestea asta i-ai mai spus-o şi Măriei lui Chirică. Ridică biciul şi alungă muştele din jurul cailor. — Omul cu judecată crede ce vede. Colhozurile, Niţu le-a văzut cu ochii, în Rusia! Zice că-i tare bine pe acolo. Apoi dacă-i bine şi dacă toţi ăi cu socoteală la cap se iau după ei, dece să stau eu la o parte? — Taci mă, nenorocitule! Gane se smuci pe capră. Parcă tu ai văzut vreodată un colhoz ? — Noi fi văzut eu colhoz în Rusia. Dar am văzut grâul ăstora din Ceacu, din colectiv. Şi am socotit ce bogăţie o să aibă fiecare în casă la el. Ion pocni din bici. — Oi fi eu mijlocaş, dar m'am săturat de calicie. Ce, mie nu mi-a ajuns amarul ? Să trăiesc şi eu cu Lenuţa şi cu plozii ca oamenii, nu ? Cutele de pe faţa lui Gane svâcniră. — Dar bine te-au mai învăţat ăia să trăncăneşti! Parcă până acum n'ai trăit ca oamenii... Ion era o fire aşezată şi cumpătată. Dar vorbele acestea din urmă îl scoaseră din sărite. Tocmai Gane se încumetă să-i spună una ca asta? O fierbinţeală "înăbuşitoare i se ridică din piept, prin gât, în obraji. Era cât p'aci să se repeadă la el, să-i arunce în obrazul întunecat toată socoteala aceea de acum doi ani. Ori de câte ori îşi aducea aminte de aceasta, îl cuprindea un fel de mânie mută, neputincioasă, care îi făcea să-i tremure mâinile. Cu doi ani în urmă, tocmai în ajun de primăvară, îi murise roibul. Iepuşoara asta n'o avea încă pe atunci. Rămăsese doar cu o iapă bătrână şi jigărită şi n'avea cum să-şi are cele zece pogoane. A umblat tot salul să îm'prumu e o mâr-ţoagă dar n'a găsit. Primăvara caii nu stau degeaba. Atunci s'a înfăţişat în portiţa cioplită a lui Gane şi 1-a rugat să-i are pogoanele cu 154 PETRE DRAGOŞ tractorul. — Cât plăteşti? 1-a întrebat Gane. Ion a roşit de ruşine„ — La toamnă — mormăise cu capul plecat. Dar Gane a început să râdă. — Ce, n'ai bani ? Nu-i nimic, ai să-mi munceşti în loc de plată.. Şi el, gospodar cu cinste, n'a avut încotro. A trebuit să se învoiască. Tractorul lui Gane i-a arat pogoanele într'o zi şi jumătate. El însă a muncit toată vara pe ogorul acestuia. Pogoanele sale le-a prăşit cu întârziere. A secerat cu întârziere. A cules cu întârziere. Grâul a prins tăciune, păpuşoii au rămas mărunţi. Şi patului nu s'a umplut nici până la jumătate. Lenuţa a început să-1 pomenească pe Gane de toţi sfinţii, căci în prag de sărbători nu mai aveau ce mânca. Ion o dojenea: pentru vorbele necuviincioase şi căuta s'o potolească. Dar copiii se gălbejeau. Şi până la urmă el a trebuit să cerşească bucate 'pe la neamuri, pe datorie. Buzele îi tremurau de mânie. Voia să verse acum tot avanul acelor zile şi săptămâni necăjite în mutra mustăciosului. Ii venea să-i astupe gura cu pumnii, ca să nu mai zică cum că el, Ion, a trăit ca oamenii. Ca oamenii ? Viaţă de om era asta ? Să ai şi pământ şi braţe şi să nu-ţi poţi face nimic în ani şi ani de trudă grea ! Ii venea să-I apuce şi să-1 svârle din căruţă, să-1 trântească jos, în noroiul drumului. Se potoli însă. Ca un şuvoi de apă rece îi trecu prin mintea-î înfierbântată vorba din bătrâni. „Cu bogătanii să nu te iei la harţă". — Aşa-i — cugetă Ion. — Nu mă iau la harţă cu el. La ce? Ca să-mi facă iar rău ? Las' să-1 car frumuşel până la oraş şi aleluia ! Dacă nu te războieşti, rămâi cu capul întreg. Se îndreptă pe capră şi întinse hăţurile. Caii trăgeau agale. In jurul coamelor lor asudate roiau, puzderie, muştele. Carul scârţâia şi se lăsa ba pe o parte, ba pe alta. împrejur. Bărăganul tăcea. Intre pământurile tunse şi somnoroase ţâşneau ici-colo fâşii înalte de păpuşoi. Stiuleţii aurii îşi scoteau boturile mustăcioase de printre frunze şi se sărutau cu soarele. Departe, la capătul câmpiei se şi zăreau contururile cenuşii ale oraşului înhăţat în lanţul de argint al râului. Gane oftă. Văzuse stacojeala de adineaori pe obrajii lui Ion. înţelese că a nimerit prost şi că iar trebue să schimbe vorba. Chibzui mult cum s'o întoarcă. In cele din urmă, împreunându-şi mâinile pe genunchi, zise cu un fel de cucernicie în glas: :— Aşa-i, mă Ioane, aşa-i. Ce să-i faci ? Astea-s vremile ! Cu toţii am suferit, bre. Dac'aşa a vrut Dumnezeu. Omului i-e dat să sufere. Vezi, mie de pildă câtă suferinţă mi-a hărăzit Domnul. Eu înţeleg stăpânirea, că de ! — nu mai vrea să fie ca în trecut. E bine aşa. Să aibă şi calicul fiertură în ciaun. Să muncească laolaltă cu ceilalţi şi să aibă parte, deopotrivă. întâmplarea de pe mal 155» Dar dece pe noi ne dă la o parte? Tocmai pe'moi, care suntem gospodari buni, pricepuţi... Tăcu o clipă şi-i aruncă o privire pe furiş. Ion şedea cu spinarea încovoiată, cu ochii p:erduţi în văhirelele de noroi.. Părea că moţăie. Pălăria neagră, 'pleoştită, îi alunecase pe ceafă. — Asta-i, Ioane, ce mai vorbă. Ştii şi tu ce fel de gospodar sunt eu. Aş orândui eu treburile voastre ca nimeni altul. V'aş ajuta, v aş povăţui... Nu te-aş lăsa eu pe tine, bre, să cari la siloz cincizeci de duble din din grâul tău ăl mai frumos. Tăcerea lui Ion era atât de grea şi încruntată, încât Gane îşi rări vorba şi până la urmă amuţi. Acum nici nu mai ştia dacă Ion doarme ori ascultă. Se strâmbă şi scuipă printre dinţi, departe, în marginea drumului. — Lua-l-ar naiba de smintit. N'ai ce să faci cu el. Lau răsucit minţile, ăia. , Căruţa începu să pârâie sgomotos. Ajunseseră pe drumul de piatră. Ion îşi ridică capul, îşi potrivi pălăria şi se scutură, ca de ceva nevăzut. Apoi se uită în jur. La marginea drumului se şiruiau case mărunte, cenuşii. Pe dreapta curgea lin, cu faţa abia încreţită, râul. Acum nu mai părea argintiu. Apa murdară, verzui-cenuşie, ducea cu ea hârtii, gunoaie, spume gălbui. Malurile căptuşite cu piatră cenuşie, coborau pieziş până la faţa apei. Pe ele mai luceau ici-colo urmele ploii de azi noapte. Sosiră. In faţa clădirii din stânga stăteau oameni, căruţe. Ion trase la marginea malului lângă o căruţă goală, fără stăpân, şi se uită la Gane. Acesta şedea îngândurat, cu privirea spre râu. La ce s'ofi uitând ? — se întrebă Ion şi privi şi el într'acolo. Dar nu se vedea nimic deosebit. Râul curgea ca deobiceiu printre malurile sale oblice -şi apa era turbure, ca întotdeauna. Aşteptă. Gane însă şedea nemişcat şi Ion nu putea să-i vadă decât ceafa neagră. Statură aşa câteva clipe, până ce Ion îşi pierdu răbdarea. — Mai departe nu mă duc — mormăi. Minţea. Avea de gând să mai dea prin oraş după predarea grâului. Dar n'avea niciun chef să-1 mai care pe celălalt. -- Da ! Gane tresări. Un zâmbet încurcat îi schimonosi faţa. — Da, da, mulţam bre — zise repede, sărind de 'pe capră. — Să te ajute Dumnezeu! Ion îl urmări cu privirea, până,ce dispăru printre oameni şi care. Apoi înnodă hăţurile de capătul leucei şi intră în curtea mare, tixită de căruţe, a silozului. Gane însă nu-1 scăpă din ochi. După ce Ion intrase în siloz, el se apropie de mal. Adineauri, privind din căruţă malurile pietruite ale râului îi venise un gând năprasnic. Cât o fi de adâncă apa? Păşi cu grijă până la marginea malului. Apa ,era prea murdară ca să-i. 156 PETRE CRAGOŞ vezi fundul. Curgea domol, fără grabă, gâlgâind uşor pe alocuri. — Aici e canal, trebue să fie adânc -y socoti Gane, cercetând cu privirea malul oblic, lunecos. Niciun zid nu despărţea marginea drumului -de coasta adâncă. Doar o bordură îngustă însemna muchia malului, după care începea lunecuşul pieziş. Cimentul era neted. Gane apropie cu vârful bocancului o pietricică până la bordură şi o împinse încetişor. Pietricica alunecă pe ciment şi se rostogol cu un plescăit vesel în apă. Gane zâmbi. Căută o piatră mai mare şi-i dădu drumul. Piatra se rostogoli într'o clipă dealungul celor câţiva metri şi, ca respinsă de mal, sări înspre mijlocul apei. Inele groase sclipiră rin apă, se loviră de bordura de jos a malului şi se neteziră apoi. Gane se îndreptă din şale. Buzele subţiri, înegrite de tutun, i se lungiră de mulţumire. O văpaie stranie îi scapără în ochi. O luă cu paşi repezi spre maidanul de lângă siloz, pe care creşteau, sălbăticite, ierburi. Pe drum, măsură cu o privire grăbită mulţimea din faţa silozului. Ion nu era acolo. Căruţa lui tot mai stătea acolo lângă cea goală, la bordura malului. Mai încoace, o seamă de oameni aşteptau fumând şi tăifăsuind. Alături, o babă şedea turceşte într'un car şi-i căuta în cap tancului ce i se învârtea în poală. Pe jos, la umbra unei căruţe, ;şedea o fată cu cozi şi mânca struguri. Un cal necheza nerăbdător. Ion ieşi cu un bilet în mână şi se îndreptă spre căruţă ca s'o tragă în curtea silozului. In mers se uită la hârtiuţa pe care scria numele lui şi cantitatea cotei de predare. Nu-1 văzu pe Gane, care venea în grabă dinspre maidan, cu un mănunchi de mărăcini în mână. II zări doar în clipa când acesta, trecând în faţa căruţei lui, lovi caii cu mărăcinişul peste bot şi ochi. In clipa următoare nu-1 mai zări nicăieri. Vedea doar cum caii, speriaţi, se saltă şi dau îndărăt. Căruţa se smuci. Roţile se urniră din loc cu un trosnet uscat şi carul porni de-a'ndaratelea. Din câteva sărituri Ion fu la cai. Apucă dinir o mişcare căpestrele şi trase cu putere caii către sine. Ca un trăsnet îl străfulgera însă desnădejdea. Simţea că nu poate opri carul încărcat. Ochii îi ieşiră din orbite. Un răcnet de groază, fioros şi disperat, îi ţâşni din fundul gâtlejului. — Săriţi, oameni buni! Oamenii se uitară într'acolo, dar nimeni nu se clinti. Căci în clipa aceea căruţa părea că stă nemişcată. Se sgâiau la omul ce ţinea căpestrele cu pumnii încleştaţi şi nu pricepeau: dece a ţipat ? Unii se apropiau, fără grabă. Căruţa stătea, într'adevăr, locului. Roţile din spate trecuseră doar cu vreo două palme dincolo de bordură. Ajunsese pe semne la un punct de echilibru între greutatea încărcăturii şi încordarea cailor. Şleaurile erau întinse să plesnească. Fără să mai aştepte ajutor. Ion se opinti din răsputeri, smuci de căpestre şi întâmplarea de pe mal 157' îndemnă caii. Atunci se sfârşiră toate. Carul, mişcat din loc de smu-citura lui Ion, înainta vreo palmă şi porni apoi de-a'ndaratelea. Ion ţipă din nou. Acum se dumiriră şi oamenii din jur. Vreo patru săriră la cai, doi la oişte, alţii înşfăcară roţile, apucându-le de spiţe. Carul trosnea. Roţile înşfăcate scrâşneau şi pocneau, dar alunecau tot mai repede pe cimentul neted. Frâul drept pârâi şi se rupse în pumnul lui Ion. El căzu pe spate, dar sări îndată în picioare şi apucă frun-tarul căpăstrului. Caii îşi săltau capetele şi nechezau cu gura larg deschisă, cu piepturile tremurânde. Gane o luase spre oraş. Mergea repede, întorcându-şi din când în când doar faţa spre locul acela. O expresie stranie îi rătăcea în jurul gurii, un soi de plăcere animalică. Păşea repede, tot mai repede. Cei patru ţărani care înşfăcaseră roţile, le sloboziră aproape odată şi săriră la o parte, prăvălindu-se pe ciment. Carul se rostogoli cu un bubuit surd spre apă, târând caii după el. Oamenii săriră la o parte. Numai Ion se rostogoli împreună cu caii, fără să slobozească dârlogii. — Dă-i drumul, omule! — urlă un ţăran vânjos în urma lui şi ceilalţi isbucniră şi ei în ţipete îngrozite. Ion nu auzi nimic. Carul se prăvălea*, rupându-1 şi pe el. Iepuşoara scoase un horcăit prelung şi pentru o clipă Ion îi întâlni privirea în care sticlea groaza morţii. Se . auzi un pocnet surd. Căruţa se lovi de bordura de jos şi se prăbuşi în apă. Un plescăit puternic, un clocot, apa râului ţâşni în şuvoaie groase şi caii fură ridicaţi în aer, împreună cu oiştea. Ion dădu drumul dârlogilor. Se răsturnă pe spate, alunecă şi izbuti doar să se prindă cu amândouă mâinile de bordura de jos. Caii scoaseră un horcăit înfiorător şi se prăbuşiră, daţi peste cap, în apă. Gane mai văzu cum dispar capetele cailor, cu boturile parcă: rânjind, printre valurile turburi. Apoi coti în dosul primei case. Se mai auzi un ultim gâlgâit adânc. O ploaie de stropi spălă malul. Pe urmă totul se linişti. Oamenii se căţărară anevoie, gâfâind, pe cimentul lunecos. Ion, agăţat cu unghiile de bordura de jos, privea încremenit apa turbure pe care nu se mai vedeau decât valurile din ce în ce mai liniştite. Apoi, simţind că îl părăsesc puterile, se târî şi el până sus, întinzându-se pe marginea malului. închise ochii. In dosul pleoapelor lăsate săltau, gălbui şi sticloşi, ochii iepuşoarei, pri-vindu-1 mustrător. Cineva îl sgâlţâi. — Ascultă, omule! Ion deschise ochii. Era omul dela siloz, acela care îi dăduse biletul. In jur se strânseră ţăranii. — Ascultă, omule, cum s'a întâmplat asta? 158 PETRE DRAGOŞ Ion stătu buimăcit o vreme, căută să priceapă ceva, apoi se ridică. Căutătura lui alunecă pe rând pe feţele oamenilor, dela unul Ia altul. In sfârşit, se opri asupra omului dela siloz. — Nu-i aici — mormăi şi-şi plecă capul. — A fugit. — Cine, mă frate ? Zi odată, cum s'a întâmplat ? ' ' încet, cu vorbe deslânate. Ion lămuri întâmplarea. ' ' — Cum arăta ? — întrebă omul dela siloz. Ion îl descrise. Fata care mâncase struguri sub căruţă isbucni deodată : — L'am văzut ! Purta bocanci! Uite, încolo a luat-o ! Trei flăcăi se îndreptară în fugă spre oraş. Oamenii îşi ştergeau sudoarea şi clătinau neîncetat din cap. Femeile îl priveau ţintă pe Ion. Baba din căruţă îşi şterse ochii cu mâneca iiei. Vorbeau cu toţii, deodată, gălăgioşi şi nedumeriţi. — Mă, una ca asta! — Eu l-am văzut cu mărăcinii, dar de unde să ştii. — De-al de-ăştia să te ferească sfântul! — Lasă că nu-i scapă miliţiei... —■ Bine că nu te-ai înecat şi tu, omule ! — O să-i ceară grâul încăodată ? —- Aşi ! —- Are să i-1 ia lui Gane cu dobândă. Ion îi privi buimac, fără gânduri. Apoi se întoarse încet spre apă. Râul curgea lin, purtând pe alocuri frunze, pene, spume albicioase. Nu se mai vedea nici urma celor întâmplate. Ion se uită ţintă într'un singur loc, în locul unde se prăvăliseră caii, grâul, căruţa. Se -uită în locul acela şi o clipă i se păru că râul stă, iar el alunecă încet, împreună cu malul, ca şi cum iepuşoara i-ar trage pe toţi. .Apoi malul se opri şi iarăşi curgea apa murdară, sclipitoare. Acum arăta ca şi drumul noroios pe care au venit şi care îi păruse că se scurge printre copitele cailor, sub căruţă. Aceasta îi aminti de Gane. „ ... Parcă până acum n'aţi trăit ca oamenii...". Tresări. Va să zică asta îl doare pe Gane! Că vreau să trăesc şi eu ca oamenii. De asta mi-a menorocit iepuşoara şi grunţele şi carul. Se cutremură la gândul cailor înecaţL Murgul nici nu era al lui, ci al ginerelui. Iepuşoara o cumpărase acum trei lunL Şi uite, cum au pierit amândoi... Mi-a făcut-o. Ca să nu trăesc ca oamenii. La suprafaţa apei pământii apăru pe nesimţite un covor de grâne. Milioane de boabe se legănau agale pe apă, se cufundau, pluteau între două ape şi se ridicau din nou la suprafaţă. Ion simţea cum i se ridică un nod în gât. — Grâul meu, grâule, grâule, cât am muncit să te scot... ! Şi grâul auriu, care acum câteva ore mai lucea mătăsos în primele raze ale dimineţii, curgea, dus de apă, înfundându-se în -valurile turburi. O durere înăbuşitoare îi strânse coşul pieptului......Ca «oamenii..." îi răsunau cuvintele de adineaori în ureche. „ ...Ca oamenii". întâmplarea de pe mal 159 Covorul de grâne nu se mai vedea. Dar Ion tot mai privea apa. ;Din creţurile verzui şi spumele albicioase îi păru că se iveşte chipul iui Gane. Parcă rânjea. — Gane — rosti Ion, abia mişcându-şi buzele. — Dece l-am luat cu mine în car? Dece nu l-am svârlit de pe capră ? Strânse din dinţi. Pumnul i se încleşta, se făcu ca piatra. — Tre bue să te iei la harţă cu ei, trebue. Ca să începi să trăeş-ti, — ca «oamenii... în jurul lui mulţimea fremăta, îndârjită / / ' VERONICA PORUMBACU an - sen-hi Sunt unele-amintiri fugare, ca repezile verii ploi: când stropul cel din urmă moare, ai şi uitat c'a fost şuvoi. Sunt amintiri cu-adâncă apă, ca'ntr'o fântână cu oglinzi, şi altele ce albii sapă, spre care mergi, spre care tinzi... Da. An-Sen-Hi, te am în faţă, ca'n Buda-Pesta-acum un an. y La Festival prinsese viaţă pe scenă, dansul coreean. ^ Un dans al mâinilor, al humii în două ruptă de.un hotar: In Nord e tinereţea lumii, în Sud sunt temniţi şi dolari. In dans tu nu uitai vreodată — ca şi acasă 'n Phyongyang — de sora ta îngenunchiată, de fraţii înşiraţi în ştreang. AN-SEN-HI 161 Şi mâna-ţi unduia pe scenă, cosind un câmp de sânge ud: gemeai când sfâşiau hiene poporul coreean din sud. în jocul mâinii 'n Buda-Pesta, se răsvrătea câmp după câmp: şi.acuma, freamătul acesta din Asia 1-aud crescând. ...Când urcă soarele din mare la tine acasă An-Sen-Hi, la noi îşi strânge în umbrare putere pentru-a doua zi. Şi când trudit se prăvăleşte în munţii tăi spre înnopta-!, la noi se-apucă bărbăteşte de zilnicul ceresc arat. Suntem departe ? Oare-o hartă în kilometri o masori? Trec veştile prin munţi de piatră, şi ca un fluviu sub zăpor curg răsvrătind pietrişu'n prunduri, iar când m'aplec a le ceti, tu nu odată printre rânduri mă'ntâmpmi iarăşi, An-Sen-Hi! Cum eri ştiai să ne alături prin dansul mâinii, — azi cobori , cu arman mână, ca să mături din ţara ta pe trădători. Avem, doar, fată coreeană, aceleaşi steaguri la catari, flămândul din Fu-San te cheamă, şi strigătele lui mă ard. 11 VERONICA PORUMBACU Iar o izbândă a Iui Borta, minerul nostru, va porni ca vântul să străbată harta, să te'ndârjească, An-Sen-Hi. Ne duşmănesc pe amândouă aceiaşi mari zarafi yankei: iscoade ne trimit ei nouă, iar vouă n stoluri, plumbii grei. Dar ştiu precum e-afară ziuă: noi răsărim şi ei apun. Victoria n'pr stăvili-o, cum ziua n'o abaţi din drum. Noi liberi ridicăm pereţii şi casa proaspătă o vrem; voi sfâşiaţi hotarul cetii cu osiile lui Kim-Ir-Sen. Da, An-Sen-Hi, e ziua plăţii! Poporul ţi-i de jug sătul. — Chiar azi un dans al libertăţii te văd iucându-1 în Seul. nu'n slujbe divine petrec monseniorii.. Aceasta-i povestea cu sfintele taine... Tovarăşi, veghiaţi hotărît! Duhovnicii papei au arme sub haine şi sfinte cartuşe la gât! Nu'n slujbe divine petrec slujitorii acestor ciudate poveşti; Cu biblîa'n mână păşesc monseniorii La tainice treburi lumeşti. De mult, în hrisovul prea sfântului papă Semnează bancheri muritori; Cucernica-i rugă din aur s'adapă. Din mult pământene comori. Socot fariseii pe-altarul credinţii Simbria de peste ocean ; Cu „sfintele daruri" îşi tămâie sfinţii Bătrânul călău Vatican. De secole, cuibul de viespi medievale La crimele mari e părtaş; Otravă coclită e'n guşile sale Şi'n rugă e gând ucigaş. EUGEN FRUNZA Aceastai povestea cu tainele sfinte... Tovarăşi, fiţi strajă la post! Spionii se'mbracă şi'n sfinte veştminte Şi ştiu liturghii pe de rost. Del Mestri, O'Hara, sau cum le mai spune, Spionii'n sutană dau zor Să'ntunece soarele zilelor bune Urâte stăpânilor lor. Mai ieri, din adâncul mascatei smerenii. Sfinţeau abatorul fascist; Acum uneltesc cu hienele vremii Din umbrele crucii lui Crist. Nu'n viaţa de dincolo-şi flutură duhul Ai papei înalţi diplomaţi, Ci'n bombele „sfinte" ce seacă văzduhul îşi cată alean cu nesaţ. Cu biblia'n mână besmeticii scurmă La talpa istoriei noi... Hei, slujba aceasta vi-i cea de pe urmă. Ai iadului scârbavi slugoi! Aceasta-i povestea cu feţele sfinte Ce ştiu liturghii pe de rost... Spionii se'mbracă şi-n sfinte veştminte... Tovarăşi, fiţi strajă la post! MARIA GĂITAN *) brigada grădiniţei Zorii roşeaţa şi aprind în curţi, printre ramuri, şi joacă zburdalnic pe'ntinsele lanuri chemând muncitorii. Livedea e'n freamăt. Brigăziles gata de muncă. Pline cu oameni şi sape, căruţele trec pe lângă ulucă. Râsete'n treacăt. 1 ' . Rămâne sătucul cu ochiul cătând spre ogoare, unde-s întreceri şi soare, cânt de tractoare şi pâine. Tăcută, o mamă cu sapa pe umăr pasu-şi zoreşte: copiii şi aduce aici, cu nădejde, şi pleacă. Pe frunte, o cută lăsată de viaţa săracă. Dar capu-şi întoarce pe drumul prăfos, şi gândul îşi toarce: „copiii-mi rămân la grădină". Drumeţii pitici sunt. aici. Educatoarea şi-aruncă-o privire spre micii ce nalţă din cuburi o mare clădire. îi cheamă spre ea cu blândeţe, îi ajută să-şi ia fiecare *) Tânără poetă, educatoare la grădiniţa gospodăriei colective „Drumul lui Lenin", Livedea-Ilfov, \ 166 MARIA GĂITAN tractoare, sape, cai şi hârleţe de- lemn colorat. i Copiii sunt roşii la faţă, ca trandafirul udat de o ploaie de vară. O fetiţă se joacă, în joc ea e mamă: „Bagă de seamă", — îi spune frăţiorului iară — „Hai să te scald, „cămaşă curată să-ţi dau, şiapoi la muncă să plec Mai iute, Vasile... ştii doar că mă'ntrec l" Şi-o droaie dau busna pe uşă afară; le place s alerge, să cânte, să sară. In toată grădina vezi grupuri. Şi'n locul viran cu spini, buruieni şi noroaie mai an, roiesc azi copiii. Educatoarea'ntre ei se gândeşte: ,,Fiecare brigadă aduce, fireşte, „un bun colectivei. „Dar eu?" Un copil cade jos, icnind. Ea-I ridică. „Brigada mea mică... Aici în grădina cu soiuri şi specii copiii-s puieţii. In brigada mea nouă eu sunt grădinar: am plante gingaşe, rare, am muguri, mlădiţe, şi am câte-o floare curată ca bobul de rouă". Departe, în zare munceşte brigada cea mare. „Brigadă măruntă, '"" odată vreau prima să fii: fruntaşă în muncă şi luptă şi viaţă. Brigada mea dragă, tu creşte şi'nvaţă o pagină nouă să scrii. O lume să vadă cum creşte'n grădina Republicii dragi. Răsadul ogoarelor largi, 9 nouă brigadă", PETRE LUSCALOV de vorbă cu moş bârciu Pe ape bat din soare zurgălăi. Cu plute mari deun cenuşiu roşcat. Năvodul iese tras de cinci flăcăi Cu pântecul de pradă încărcat. I>e vorbă stau cu Bârciu... Sariul sus. Curat ca un ştergar de nuntă. In vânturi case ciufulite nus. Ci ţigle arămii prin pomi se'nfruntă... Gândesc : acestai satul ponosit Cu berzele pălăvrăgind pe casă ? Cu găuri în nădragi l-am părăsit... I-era ruşine aţei să le coasă... Şi îmi ieşeau pescarii în răscruci, Ţuicari bătrâni şi brevetaţi în vin. Şi mă'ntrebau: mai Petre un'te duci? Se bate crapu'n vaduri la „Frasin", Şi se ţinea moş Bârciu'n pas tiptil. Ca la năvod, cu braţul încordat. La vară, cică, să-i aduc fitil Si un amnar frumos de scăpărat... Pe stepa apei plină de ţânţari Cu mari perdele umede de aburi, Âm ascultat braşoave cu tâlhari. Când luna tremura pe-a' băltii jghiaburi. PETRE LUSCALOV Şi am văzut cum palmele crăpate Trudeau din greu să scormonească lacul. Când sta pe mal, cu şapte guri căscate. Şi pelerini de liliac, conacul. Acolo printre seicile-albăstrii Al urei clocot, cadenţa cu valul. Vesteau furtună ape plumburii Talazuri mari, izbeau cu sete malul. ★ i — La dracu astea amintiri, să'ntoarcă-.. ia dămi trei deşte... (ptiu... miroasea bun 1) Să tragem noi o gură de mahoarcă. Moş Bârciule, din punga-ţi de tutun! £i, pasă-mi-te cum intrai în sat. Aflai că nu eşti staroste beţiv, ' $a mai spunea Dovleac că teai lăsat, •Şi că teai prins de treabă 'n colectiv, — Băieîe-or zice ei ce-or fi zicând. Dar gâtu-i uns ca un ghivent de puşcă. Mai trag cu baba eu, din când în când, O vitejească, prea slăvită duşcă... Dar uite' colo'n apă, nici un nod, Bărcile-s noi, şi crapu'n plasă stivă. Cavern băiete-o mamă de năvod Mai ieri adusă prin cooperativă... > Şi-mi scoate mpşu-un petic de ziar. Pe care stă sclipind un solz de peşte. Sirni descifrează măsurat si rar. — „Consiliul de miniştri: hotărăşte...' Eu printre rânduri văd urcând pe iaz.., Bărci cu argintul viu — spre drumul şinei,... Şi din oraş, întors bogat talaz. Din roditorul pântec al uzinei. DE VORBĂ CU MOŞ BARCIU Văd case mari scăldându-se din mal. Ţâşnind lumini din bec, în ceaţa serii. Şi din ziar îmi râde'n cincinal. Moş Bârciu 'nlinerind cu brigadierii. — Băiete ştii acum pe unde teci. De-a spus Consiliul... noi pornit-am, iată,... Şi'mbrăţişind a apelor poteci, îmi spune el, cu vorba tremurată : Partidul a făcut tot cei acum. Cresc bucurii în satul nost, cu brazii. De mi-ar eşi, bâete, 'n drum acum L-aş săruta pe amândoi obrajii. ION SEREBEANU de-ar veni cel mai iubit din oame ni Merg spre Padina. Cum hohotesc tractoare. Soarele, mânz roib sburdând pe cer, A'nceput şi el grăbit să are Brazde-albastre cu-auritul fier. Hai noroc ! Prind palmele crăpate Tot de vânt — mireasmă de parâng. Parcă'n ele inima din sate Mi-o întind ţăranii, Cald le-o strâng. „Din chiaburi de nu îţi tragi vrero vână. Te primim să stai aici cât vrei". Ca bunica'ntreabă o bătrână: — „Eşti trudit? Vrei borş cu tăeţei?" Haide'n câmp ! Răsuflă aburi glia. Preşedintele făcând un cerc c'un băţ: — „Iote, asta nii gospodăria! N'are hat, nici cbiaburesc învăţ! Prefăcuţi, ca lacomul pădurii Din povestea caprei cu trei iezi. Ne momesc şi azi mieros chiaburii: — „Vă dau loc; imaş pentru cirezi." DE AR VENI CEL MAI IUBIT DIN OAMENI 171 Crişcă ei: „Fărâ ismene, 'n chiele O să vă îngroape. Daţi de rău! Vreţi cazan? Şi şold ros de gamele ? Să vă râdă câinii din Buzău?" Tămâioasă ne treceau sub nară, Ne'mbiau cu pacuri de tutun. Dar izbind în colţi rânjiţi de fiară. Padina porni pe drumul bun. Largai glia, inima şi ţara! ' Unde vezi tractoare — al pâinii sol. Grâu svoniva când în iazuri, vara. Soarele îşi spală capul goL Şi vom strânge ultimul grăunte! — Spune secretarul de partid — Dulci şi drepte, spicele să'nfrunte Tot trecutul strâmb şi agurid." ...Seara ca pe-o cuşmă brumărie Despre pâine, pace, bucurie Cu ţăranii încă stau la sfat. O asvârle-amurgul peste sat. Şi în Padina, citind din carte. Cu genunchi de aur trec departe Veri spre toamne'n fote cu amici. Văd ţărani sub lampa lui Tlici. Dear veni cel mai iubit din semeni Ce near spune? — „Mândru sunt de voi. Harnici cum vă văd, voinţi de cremeni. Strajă, să nu fie nou război!" ION SEREBREANU Vântul ar cânta pe sub ferestre. Noi i-om spune toate câte-au fost. Cum chiaburii ne puneau căpesfere. Cum în colectiv aflat-am rost. Soba caldă'n sala de primire ! Bruma ne-ar topi de pe mustăţi... Luminândune cu-a ta privire Tu la toţi, de toateai să ne-arăţi. ...An de an svoni-vor splce'n vară, Fremătând te vor chema livezi. Să gătim mai mândră noua ţară! Drag părinte, vii? Să vii s'o vezi! CRISTIAN SÂRBU INVALIDUL de PE TATRA Brigadier, în noua colectivă Gu oare azi pălmaşii îşi deschid Cărări, având chiaburii împotrivă. Munceşte dârz un tânăr invalid. ... Când am intrat în casa lui Adochii — Erou din ale Tatrei bătălii, — Şedea 'ntr'un cot pe pat, rotindu-şi ochii. Spre o vatră înflorită de copii. i îşi înfunda proteza cu fuioare De in, să4 stea ca'n cuib genunchiul ros. Iar licăritu-apusului de soare Grămezi de maci îi arunca pe jos. — O schijă dea lui Hitler căpcăunul. Piciorul ce nul am mi la sburat. Vorbi Adochii, dar şi-aşa cu unul Muncesc şi vreau să fiu fruntaş în sat. Când eram om ca toii, o viaţă'ntreagă Am apucat din blid mai mult de post. Azi însă pus am cruce la dăsagă Şi mi-am găsit în colectivă rost... 174 Cristian sârbu Totuşi vedem că hitleri proaspeţi cată Să ne împroaşte iar cu schija lor Dar se înşeală: noi de astădată Un zid suntem — popor lângă popor. Din colectivă viitor neom face, ori câte crime-ar creşte ei în gând. Recolta noastră-i armă pentru pace Şi tractoriştii, generali arând. ... Privindu-1, m'am simţit cu mult mai tare In faţa celor care vor război: Avea în ochi o tânăra dogoare Ce-o au doar ochii oamenilor noui. RVXANDA PALADI balaurul Cât cuprinzi cu ochii, numai lanuri mănoase. Nicicând câmpul Brăteştilor n'a fost mai bogat şi mai pestriţ: grâu lângă mazăre, sfeclă lângă fasole, meiu şi porumb lângă floarea soarelui, iar încolo, spre Dăeni, o pajişte de bumbac. Dacă îţi arunci ochii din dealul Ghizdarului, de unde se văd hăt pe celălalt mal al Dunării, sclipocind noaptea, luminile Rusciucului, câmpul pare un covor lucrat cu migală în felurite isvoade, care se îmbină laolaltă într'o singură alcătuire, gândite de aceeaşi minte. Intre lanuri niciun răzor. Câteva pâlcuri de oameni, răspândiţi ici colo, strâng snopii de grâu. Peste calea ferată, de cealaltă parte a brâului de răchiţi, un tractor îşi fâlfâe drapelul roşu ca o năframă de sărbătoare, desmiriştind. Printre lanuri şerpuie, cenuşiu, drumul pietros. N'adie niciun fir de vânt. Nicio scamă de nor nu pluteşte în albastrul încremenit. Numul câte un abur înşelător joacă în dogoarea soarelui peste mirişti. într'o zi ca asta, popa Groapă a spus că stă să se-aprindă lumea de flăcările care umplu cerul, făcând domnului un pat de lumină... înspre ogoarele Dăenilor, către dealuri, merge pe drum o femeie. De departe, i se vede din porumb numai năframa roşie, unduind ca un mac. Din ce în ce se apropie, până-i cuprinzi tot chipul: să fie o fată de vreo optsprezece ani, cu părul bălaiu ca spicele de orz pe care le frământă în mână, cu obrajii rumeni, cu nasul câm. Nu e înaltă dar e voinică. După cămaşa albă ca spuma laptelui, nu arată să fi fost azi la lucru, pe arie. Soarele o bate drept în creştet şi picioarele ei goale, arămii, nu ridică niciun svon de praf pe drumul îngust, pe unde cine ştie ce necazuri o poartă azi. Dacă pe omul necăjit îl cunoşti după pas, apoi nici Leana nu pare a fi voioasă. Merge cârid iute, iute, parcă o mână din urmă flăcările cerului, când ahevoe, parcă odihnindu-se de un alean. Atunci capul i se pleacă şi i se clatină, 176 RUXANDA PALADI ' , ' '■ ca unei bătrâne. Ochii i-s roşii de plâns. Părul îi lunecă din năframă spre frunte, iar ea îl dă zadarnic, în silă, cu mâna la o parte. Şi deodată, parcă nemaiţinând-o picioarele, se aşează pe unul din muşuroaele de pământ, care străjuesc marginile drumului, însemnând tarlalele. „Sânt înainte" gândeşte Leana: sdrobind un spic de orz. „Au luat întrecerea dintre brigăzi". N'a semănat cu mâna ei niciun bob de grâu, n'a arat, n'a plivit. In inima ei amărâtă, care parcă amorţise, prinde a se învolbura o mânie, ca un vânt iute de vară: „Ei, al de Stanca iar o să se ţină sus, că brigadă ca a lor nu-i niciuna. O să privească peste capul meu la horă, ca mai dăunăzi. Şi Gheorghe o să mă'ntrebe răstit: „Voi ce lucraţi, fă? Că dela voi ceapă şi usturoiu n'am mâncat, iar ridichilor le-am şi uitat gustul. Ori mâncaţi voi tot, pe nesăturate?" Iar chiaburanii or să se uite la ea decâteori o trece prin vatra satului, ca la o nădejde. Parcă ce e ea de vină ? Dece să fie brigada lor oropsită? Nu ostenesc ei din zori până în noapte pe când ceilalţi lucrează abia câteva ore ? N'a lucrat Leana pe ogor. Dar tot i-e drag să vadă rodul bogat cum n'are nimeni în şapte sate împrejur. Şi, mai cu seamă, i-e drag să vadă cum desmiriştesc tractoarele, cum a început batoza la brigada doua să treere mazărea. La celâlt hotar al câmpului se zăresc coşurile batozei şi un norişor de praf ridicându-se, ca un roiu de ţânţari, deasupra unei bălţi. Acolo or fi şi Stanca şi Niculina, acolo poate-i Gheorghe, la treerătoare. Şi Leanei i se pare că le şi vede pe fete năduşind, ba cu ridicatul sacilor, ba la spatele maşinei, cu grebla şi calul, certându -se pentru locurile mai bune. Parcă le aude strigătele, chiotele şi ocările, pareă-i răsună în urechi duduitul batozei, cu toate că la o asemenea depărtare nu s'ar putea desluşi. „Slabă inimă am" îşi spune Leana simţind că necazul începe să i se ducă şi o năpădeşte bucuria privind ogoarele mândre. Inima începe să-i tresalte ca unei mame când îşi vede pruncul crescând mai mare şi mai frumos decât alţii, cu toate că e supărată pe el. „Grâne ca în gospodăria noastră colectivă nu are nimeni, nici în Brăteşti, nici în Dăeni, nici în Ghizdari. Ehei, cum or să 'plesnească de necaz bogătaşii când ne-om întoarce de pe arie cu căruţele încărcate, de nu le-or mai putea urni caii. N'o să ne ajungă nici carăle." Ne-om întoarce ? Cum s'a lăsat amăgită de priveliştea câmpului ? Ce, ea o să se'ntoarcă lângă sacii plini, ea o să fie cocoşată pe movi-loiul de grâu auriu cum e soarele? Alde Stanca, alde Niculina... Azi, când parcă şi mierlele au ieşit la lucru, zăbovind în înalt şi îndemnând oamenii cu flueratul lor, când pământul fierbe sub picior BALAURUL 177 şi* se crapă ca un fruct prea copt, numai ei îi lipăe picioarele în neştire pe drum. „Aşa n'am avut eu noroc", îşi spune Leana, înodându-şi basmaua mai strâns. „Neam de neamul meu n'a fost norocos. Dacă-i de tras, noi tragem... Of, Doamne, ia-mă !..." Privirea i-e iar împrăştiată, în obraji nu mai sclipeşte rumeneala de adineaori, parcă i s'au învineţit. Adineaori privea câmpul ca pe ogorul lor, al ei. A fost ca o fulgerare de bucurie. Când ar fi visat neam de neamul ei să umble dintr'un cap la altul pe asemenea ogoare ca prin ograda lor ? Să poată ridica spicele de pe jos, aici la poalele Ghizdarului, ca şi dincolo de linia ferată, cu acelaş simţimânt plin, de bogăţie, de cuprindere... Ar fi chiuit Leana s'o audă toate zările, dacă nu i-ar stărui mereu în gât un nod ca o corcoduşe crudă: „Toţi au noroc, numai noi n'avem. Numai brigada noastră-i în urmă. Toţi o să strângă roade, iar noi n'am strâns decât sămânţă de spanac. Pe toţi îi fericeşte văpaia soarelui. Numai pe noi ne bate." Cât îi vedea cu ochii, nicio şuviţă albăstrie de apă nu brăzdează întinderea. Niciun pâlc de copaci, nicio salcie nu lasă umbră. Hăt, peste dealuri, în padina Dăenilor, se întinde leneş un heleşteu cu peşte. Isvoarele din pământ au dat o vale ca o covată, au adormit şi s'au strâns acolo an de an, în noroae, făcându.şi gard de sălcii, ca să doarmă parcă şi mai neturburate. Oamenii au săpat vad şi au făcut râul care lipsea. Dar apa aceia săracă trece mai întâi prin Dăeni, sat de oameni încăpuţi, mai fiecare cu petecul lui de grădină. „Mai cu seamă chiaburii ca alde Ispas se'ndeletnicesc cu grădinăritul. Unii şi-au prefăcut ogorul în grădină de zarzavat, că le vine mai la îndemână. Şi grădinile lor cresc frumoase şi verzi, pământul e gras, negru — pro-păşesc de parc'ar fi binecuvântate", se tot gândeşte Leana, amărân-du-se din ce în ce şi nedumirindu-se, cum de grădina colectivului din satul lor se vestejeşte şi se stinge. îşi blastămă ziua când s'a prins să lucreze în brigada 3-a de grădină. Acum vedea ea: muncesc oamenii de se spetesc, pentru nişte vrejuri mchircite de roşii, pentru conopidă uscată... „Norocul... norocul meu pluteşte 'pe heleşteul Dăenilor... De aia o să-şi râză iar Dumitru al lui Ispas şi o să-mi strige, căţărat pe carul lui plin de roşii, de ardei şi de varză, când ne-om întâlni în bâlciu : — Ehei, Leano, dacă nu intrai în colectivă, erai şi tu ca mine !... S'o uita el în dreapta şi în stânga, să nu-1 auză nimeni de-ai noştri, dar tot o să-mi strige arde-i-ar pârjolul grădina, cum îmi arde mie inima!... Merge vorba printre muerile care rămân ziua în sat să-şi îngrijească plozii, că Dumnezeu nu vrea... I-a zis popa Groapă şi lui 12 178 RUXANDA PALADI Dogctru, din colectivă, când ieşea ca de obiceiu pe uşa coperativei, care mai înainte fusese crâşma cumnatei lui Is'pas bătrânul: „Degeaba vă încontraţi cu Dumnezeu, locul acel' pârloagă a fost, pârloagă i-e dat să. rămână. Ştie popa ce ştie. Doar nu degeaba buchiseşte în ceaslov la fiece sărbătoare şi cată ziua întreagă la cer, de parc'ar tot vorbi cu ăl de sus. De ani se pomeniseră acolo numai bălării şi scaeti, din timpul războiului, când căzuse o bombă peste un om şi-1 omorîse la prăşilă... Erau semne..." La început Leana nu a crezut, că de! mai asculta şi ea pe cei dela Partid când vorbeau cu oamenii pe uliţa satului sau în faţa şcolii, ori la căminul cultural, mai asculta şi de ce spunea brigadierul ei. Dar acum crede. Altcum nu poate să fie ! Mai întâi a venit Safta adventista, alergând de parc'o fugărea din urmă bivolul lui Ilie, când turbase din nişte cucută. „Săriţi oameni buni! - L-am văzut! Să-mi moară copiii dacă nu l-am văzut! Numai că după ce m'am uitat mai bine la el, s'a spulbe-latără ca un duh ! Să n'am parte de casă ! Să ştiţi că vine sfârşitul lumii, oameni buni! POcăiţi-vă !" Ţăranii au clătinat atunci din cap şi s'au uitat la ea ca la o şue. Adventiştii ei au crezut-o. Dar erau puţinei şi nu prea aveau cuvânt în sat; când, însă, a spus şi popa Groapă că a văzut cu ochii lui balaurul ieşind dintre verze, din partea unde avea gospodăria colectivă grădină, lucrurile s'au mai schimbat. Spunea popa că are balaurul un cap uricios şi plin de solzi, precum chiar scrie în apocalipsă. II descria cu amănunţime şi spunea că numai din cauza păcatelor oamenilor care nu-şi mai dau seama ce fac, a venit ca un biciu al lui Dumnezeu şi o să pârjolească tot... Că prea s'au aruncat unii asupra altora şi prea s'au lăcomit la pământul cel bun al altora... începuseră a crede şi uniii din mijlocaşii satului, cărora li se schimbase pământul şi când căutau râcă celor din colectivă le spuneau : „Când o veni sfârşitul lumii, să vedem cum o să'nodaţi capetele!" ' Ba îl văzuse şi Niculina, toanta satului. Ei, cuget curat, i s'a înfăţişat fără s'o sperie. Tovarăşul brigadier s'a mâniat rău auzindu-i într'o zi vorbind despre balaur la brigadă, în timpul prânzului, când întingeau mămăliga în sare şi în mujdeiu de usturoi. Aşa era el, iute ! A înjurat de para clis şi de iconostas şi a strigat: „Bă! să nu vă mai aud suflând un cuvânt despre balaur ! Astea-s bazaconii iscodite de chiaburi, să ne facă să lăsăm lucrul la grădină! Ce, vi s'au încuiat minţile ?" BALAURUL 179 Unii i-au dat dreptate, alţii au clătinat din cap. „Ce tot are ăsta cu chiaburii?" se gândea Leana. „Una, două, altceva nu ştie, lor le caută price. Doar niciun chiabur din satul nostru, nici din Dăeni, n'a pomenit de balaur. îşi vedeau de treburile lor. Se făcuseră temători." Hei, cum îi ura ea, Leana, nimeni nu-i ştia urî. „Dar unde nu erau de vină, nu erau, ce să le faci?" Clocotea în sufletul ei o văpae ca văpaia cerului şi se făcea arşiţă care pustia tot. Inima ei era doar tot o grădină fără flori şi rod. Acolo şuera balaurul şi se rotea, asmuţit. Numai ea ştie, numai ea pricepe ce înseamnă durerea care o frânge din şale mai rău ca un sac plin, umilinţa care-i pârjoleşte obrajii, duminicile, la horă, când vine Mitru tocmai din Dăeni şi se iţieşte cu alte fete, bogătane sau chiar mijlocaşe cum a fost ea, şi le joacă de le sar iile din loc. Spre Dăeni o poartă azi inima, în neştire, să-i spună una şi bună : „Ascultă Mitrule, că m'ai amăgit şi m'ai lăsat, du-te dracului!... Doar n'am împărţit ţolul şi paele cu tine. M'a râs destul satul că-mi pregătisem zestrea şi aştepta mama peţitori Dar să nu mai cutezi să zici vorbe de ocară pe socoteala mea, că te spun la miliţie. Şi-apoi ce ai, mă, cu brigada ? Eu sunt brigada ? Şi să nu te mai făleşti la toţi netoţii că a fost între noi ce n'a fost, că te-o ajunge blestemul balaurului şi pe tine! Iţi pun foc!" Aşa o să-i spună. Pe urmă fie ce o fi! Uite? ea stă cu gândurile care-o sapă şi soarele-i sus, în creştet. Floarea soarelui parcă-1 păzeşte să nu-i scape. Se ridică Leana, icnind. Dar nici la brigada de grădină nu se mai duce... O merge la alta. Dece să fie ea de râs ? Nu e ea vrednică şi muncitoare ? De-o fi un blestem, ce-i ea de vină ? Zoreşte pasul de parcă-i ard tălpile. De Lar mai prinde... Prea s'a luat cu gândurile. Iată, se văd, după dâmb, primele acoperişuri de strujeni şi pae ale Dăenilor. A trecut pe lângă islazul celor din Dăeni fără să bage de seamă. Iată şi acoperişul de olane al lui Ispas, strălucind în bătaia soarelui, sfidător. Leana ocoleşte satul, ca un hoţ. O ia pe un drum cotit, spre luncă. De n'ar întâlni-o nimeni... Cine s'o întâlnească ? Oamenii sunt la lucra, babele stau pe acasă şi gătesc. Trebue s'ajungă repede la grădina lui Ispas, să nu plece Mitru. Şi de ce se apropie o gâtue aleanul... Pustie de inimă ! La cişmea, drumul face cruce cu un altul, care coteşte şi urcă spre Ghizdari. De departe nu vezi pe cine vine, pentrucă-1 ascund răchiţile, salcâmii şi sălciile. A început să adie răcoare de baltă. Pământul e mai moale, mai prietenos. Iarba, de verde, pare crudă. Dintr'odată, Leaned îi iese în cale, dinspre Ghizdari, Gheorghe... Ea se opreşte cu mâna la gură, ameţită, par'ar fi prins-o în grădina altuia. Gheorghe e negru 180 RUXANDA PALADI la faţă de pleava maşinei, cu salopeta plină de ulei, cu şapca pleoştită, năduşit. Dar tot el e. Parcă i-ar fi ghicit toate gândurile, aşa-i ard. Leanei obrajii. Odată — tare de mult — d-a spus Gheorghe, că obrajii ei sunt ca nişte trandafiri... Atunci nu începuse încă Mitru să-i dea târcoale. — Halal, Leano, în miezul zilei umbli prin bălăriile Dăenilor. Oare nu te duci să prinzi peşte la heleşteu cu mâna goală ? — Lasă-mă Gheorghe, nu-mi aţine calea. Numai eu ştiu ce am în inimă. — Şi ce crezi că alţii nu ştiu ? şi ochii flăcăului sclipesc, după cum îi pare Leanei, a batjocură. — Vezi-ţi de tractoristele tale şi cu mine să nu vorbeşti !... — Apoi ce-ţi pasă de tractoriste ? Gândul tău umblă numai la chiaburul din Dăeni! Acum, după cât văd, au început să umble şi picioarele ! Că dacă nu vine el la tine, te duci tu la el! Nu ţi-a ajuns cât te-a făcut de poveste ? Cum a auzit că aţi intrat, tu şi tot neamul tău, printre primii în colectivă, a început să-şi joace murgul pe la poarta ta. Până atunci nici nu avea ochi să te vadă. Că hâr, că mâr, toată iarna te-a ţinut în amăgeli şi palavre. Că te ia de nevastă şi-ţi dă şi face, numai să ieşi din colectivă... Şi tu ai fi ieşit, proasto ! — Asta nu ! Nici în ruptul capului, Gheorghe ! Am şi eu o ambiţie ! Nu m'a silit nimenea să vin, ba am îndemnat şi pe alţii — şi pe urmă să mă dau la fund ? Eu am zis că-i bună şi tot eu, din senin, să zic că nu-i bună ? Ar fi crezut el, alde Mitru, mânca-i-ar lanul guzganii, dar nu se putea ! Ce, eu sânt o nimica ? Am pământul meu dela moş Ion şi am făcut cu el ce am vrut ! — Ei, faţo, dar şi când a zis Nae Ispas: „întoarce carul băete şi mână boii înapoi, că eu băiatul după una fără zestre, să fie ruşinea satului, nu-1 dau", nu ţi-a fost bine, ai? Şi teamă mi-e că, dacă nu eratt alde taică-tău şi ţaţa Smaranda cu gura pe tine, fugeai după chia-buran... şi nu-ţi păsa ţie de colectivă cât de gura lumii. Dar de! nici înainte de trei ani nu puteai să ieşi, cu tot ce-i al tău, de-ar fi fiert toţi chiaburii din lume. O ştia el, chiaburul, a încercat numai aşa, să te zăpăcească, să nu-ţi vezi de treabă... Să nu te duci la lucru, cum faci azi. Să te zădărască aşa, cu osul, ca pe câini şi pe urmă să te alunge!... — La el mă duc să-1 scuip drept între sprâncene ! Să nu mai umple satul cu vorbe de-al-de astea! Nu l-ar răbda pământul!... ŞI tu, dă-mi pace, nu mă mai judeca. Du-te naibii! Prea te ţii breaz. Că dacă erai şi tu mai altfel... Te-ai fi ţinând mândru că eşti în Partid şi tractorist... BALAURUL 181 Seamănă Leana cu aricii din bălării când simt un alt animal pe aproape. I s'a sbârlit părul, tot răsucindu-şi de necaz năframa şi sta să-i cadă ca un abur bălaiu de grâu, revărsat din treerătoare. „E frumoasă arde.o-ar şi prostă", se gândeşte Gheorghe amărît. „Mult greu mai ai cu una ca asta până o lămureşti. Dacă ar fi mers astă iarnă la alfabetizare, mai prindea minte." Fără să vrea se trezeşte că-i prinde mâna şi i-o mângâe ca unui copil. Mâna i-o simte istovită, lâncedă de arşiţă şi amar, moale ca a uneia dela târg, nedată la muncă... — Taci fă, că nu ştii ce spui ! Iţi pare ţie. Iţi umplu capul duşmanii ... — Oare alde Dogaru tot duşman este ? Şi ce e dacă a băut şi el un 'păhărel cu vărul lui Ispas ? Dar nu te-am văzut eu, ast'toamnă, vorbind cu Florica, tractorista, pe lan, de nu mai isprăveaţi, şi din „tovarăşe" n'o mai scoteai! Şi acum, toată ziua tot cu ea ! Pe nişte proaste ca noi ne daţi în lături, n'aveţi nevoe. Ele-s deştepte! — Vezi de treabă, Leano, că nu e vorba aici de deşteptăciune. Că nici tu n'ai rămâne proastă dac'ai vrea... Nu e ce crezi tu... Cu ea am mai multe de vorbit, mă înţeleg mai bine, e drept... Şi-o învăţ, că nu prea e dedată cu tractorul. Abia începe, şi-i place munca. Nu fuge ca tine de lucru. — Eu fug de lucru, mă ? Nu tu — că zăboveşti cu mine, la ora asta, în boz, în loc să-ţi dregi tractorul ? — Ei, nu umblu eu degeaba pe aici ! Tot vreau să dreg ceva! Dar ţie nu-ţi pasă. Ai să afli singură. — Mă Gheorghe, eu nu fug de lucru, oftează Leana, uitându-şi mâna în mâna lui, dar la brigada treia nu mai mă duc, măcar să ia foc brigadierul. Mă duc la batoze, la treer. — Acolo avem oameni destui. Fugi de greu, ai ? — Ce-o fi mai greu la zarzavaturi?! Numai că-i rău. Dai cu să'pă-liga tot în pământ uscat şi cari apă dela fântână, ca măgarul sacaua turcului. De florile mărului n'o să trudesc eu. Nu vezi că nu iese nimic ? Dacă-i blestemată ! — Ce blestemată, fă ? — Apoi nu soarbe balaurul verde toată apa noastră din vad? Abia acum simte Gheorghe mâna fetei năduşită şi din cale afară de caldă. Şi-o desprinde pe a lui şi o priveşte drept în ochi, împungăreţ .si crunt, apoi scuipă cu silă într'o parte. — I s'a arătat po'pei Groapă în fiinţă, cu solzi şi cu coadă! Şi Niculina toanta 1-a văzut. Doar ea e suflet curat, nu ştie să mintă! 182 RUXANDA PALADI — Nici pentru o litra de „Monopol", ai ? Apoi piei din ochii mei cu balaurul tău cu tot, că mă sburlese urît! Tu l-ai văzut ? Nu ? Atunci du-te după el ! Gă degeaba i-ai auzit pe tovarăşul Mincu dela Partid şi pe tovarăşul brigadier ce spuneau! Tu tot pe-a babelor şi a popii o ţii! Şterge-o, unealtă de chiaburi, până nu mă 'nfurii! Nici nu ştie Leana când a ajuns dincolo de răchiţi. Din urmă îi ţipă : — Las'că ai să vezi şi tu balaurul şi atunci n'ai să mai râzi ! Gheorghe mormăe printre dinţi înjurături, dar, mai 'potolindu-i-se mânia, îl bate gândul că prea a luat-o repede. Nu se vorbeşte astfel cu oamenii, dacă vrei să-i lămureşti. Nu degeaba îi spunea tovarăşul secretar că e prea iute. Dar şi ea, îl scoase din fire. Dacă n'ar fi fost Leana ci alta, i-ar fi răbdat mai uşor. Leana ştie că de câteva zile Mitru udă la grădină, iar tată-său merge la câmp cu baba. Avea Mitru de cules roşiile grase ca nişte pepenoaice, varza, castraveţii... Dar i-o spune-o ea ! Aşa nu mai merge. Până şi Gheorghe s'ajungă să-i zică unealtă de chiaburi, ei! Trebue să se afle ! Au rupt-o doar de mult! O să umple văile ! Cunoaşte ea singură o cărare furişe năpădită de iarbă, oare duce dre'pt în grădina chiaburului, spre vadul apei, care brăzdează grădina de-a-curmezişul. Chiar Mitru i-a arătat odată poteca, îndemnând-o în zadar să vină acolo după răsăritul lunii... Amintindu-şi, sare mai înfuriată peste un gard viu, aproape să-şi încurce picioarele între urzici. Cu fusta plină de scaeţi răsbeşte prin pir şi plaur. Aici e o perdea de pruni. Mai încolo un crânguşor de salcâmi. Leanei i se pare că aude voci. Atâta-i lipsea. Cine-o fi ? Se pitule între bălării, după răchiţi. Apa chiaburului se vede şerpuind verde, mâloasă, printre copaci. Apa aceia opreşte privirile Leanei, care nu se mai deslipesc de ea... De-ar fi a lor... Ce mândreţe de grădină ar ieşi... Ar şti ea s'o întreacă pe-a tuturor chiaburilor din Dăeni, aşa cum i-au întrecut cu holdele ! Uită de tot, privind ca vrăjită sclipocirea apei în lumina soarelui de nămiezi. Dintr'odată, ceva îi 'pare neobişnuit: apa în loc să curgă la vale, parcă se împotmoleşte stătută, într'o băltoacă verde. Leana îşi face loc printre răchiţi furişându-se ca o adiere de vânt. Firul apei o cheamă, ca vrăjind-o. Să bea o gură, un căuş... Dar nu e a'pa ei, e a lor... Şi de mâlul acela verde îi este silă... Deodată, îşi aminteşte că zilele sunt socotite şi că azi nu e ziua de apă a chiaburului, ci a lui Antonie, din sfatul popular. Astfel se împart zilele lor: fiecare grădină mai mare o zi, cele mai mărunte, laolaltă, altă zi. Antonie trebue să se îngrijească de împărţirea şi zăgăzuirea apei, să le-ajungă la toţi rândul. Dacă o laşi, apa curge BALAURUL 183 i la vale prin jghiab, spre Brăteşti. Dece o fi dând Antonie apa lui, bunul lui, chiaburului ? Nu cumva Antonie n'are grădină ? Leana îşi mai aduce aminte că la văzut odată cumpărând zarzavat din piaţă, la Giurgiu... Ce lumină nouă i se lasă deasupra frunţii ? Parcă se risipeşte zăduful şi,dă să plouă. începe să-i fie răcoare la inimă... Mereu îşi aminteşte câte ceva. „Se vorbeşte la noi în sat că lui Antonie din Dăieni îi place cam multişor „Monopolul". Leana se furişează tot mai adânc în miezul tufişului, iscodind cu ochii în toate părţile. Şi iar o ispiteşte mărgeaua strălucitoare a apei... Ehei, e stătută rău balta... A prins lintiţă şi dau din ea trestii subţiri... Drept lângă Leana sare o broască. Pătrunde mai adânc până ce mâna îi dă de zăgaz. O pârghie de lemn priponeşte zăgazul... Uşor de mânuit şi de un copil. Deasupra vpârghiei: muşchiu şi ciuperci... Leana încearcă s'o mişte: e înţepenită. îşi trage mâinile ca de pe jăratec... Celelalte zăgazuri merg. Numai al lui Ispas stă. îşi face iaz pe moşie... Leana aude iar voci. Se afundă repede în răchiţi. In urma ei rămâne doar un foşnet ca după saltul unei şopârle. Ochii ei iscodesc iar printre frunze. De-a-lungul canalului, pe poteca făcută de picioarele lor, vin Ispas cel bătrân şi Antonie. Merge cam împleticit, Antonie, şi căutătura îi e cam împrăştiată. Parcă n'a dormit nopţi întregi sau nu i-au ieşit încă aburii de „Monopol" din cap. Se aşezară amândoi, trândavi, pe marginea bălţii şi Ispas cercetează cu privirea în toate părţile. Leana aruncă de pe frunte o libelulă gata să i se încâlcească în păr. Ispas sade greu, cu picioarele depărtate, de gras. Vorbeşte înfundat şi cu amărăciune. Abia se opreşte Leana să nu sară asupra lui. Chiaburul scoate din chimir un briceag, nimereşte un castravete, îl tae felii, presară sare şi întinde celuilalt. Scoate apoi sticluţa, tot din chimir, cum avea obiceiul s'o ţină şi trag amândoi câte un gât de „Monopol". — Parcă auzii un zgomot, mă ? — Aş, ţi-se pare cuscre Antonie. Ai intrat în mintea copiilor. Una, două, că te pândeşte. Dar ce, eu nu-s pe aici ? — Văzui azi dimineaţă pe Gheorghe dând târcoale. Să ştii că nu-i a bună. Or bănui ceva. — Eu aş mai da drumul la zăgaz, nea Ispas. Prea li s'au uscat zarzavaturile. Mai lasă-le o ţâră de apă. Nu voiu să-mi pierd serviciul. Abia Lam prins. M'am spetit muncind pentru căminul cultural, ba le-am făcut şi toată tâmplăria pentru leagănul de copii, numai ca să m'aleagă. 184 RUXANDA PALADI — Nici un fix de apă la colectivă! Până li se usucă zarzavaturile! Pe urmă le dau să-i satur, să-i umple broaştele ! Cum mi-au umplut mie grădina, de răul lor. Ehei, dar şi când or veni ai noştri cu atomica, cine-i prefect atunci, nu nea Antonie ? A cui rămâne moşia colectivei ? Nu a noastră ? După cum vorbea de împleticit, era limpede că i se urcase „Monopolul" la cap şi lui Ispas. „Ehei, popă Groapă, popă Groapă mi-i mai ieşi tu în cale, să-mi faci a rău, că-ti arăt eu ţie!" murmură Leana, lovindu-se cu mâna peste cap. Se mai loveşte odată: „Na, prostule, na!" şi o tuleşte prin răchiţi, repede, să nu piardă vreun minut. Fuge spre colectivă, pe drumul Brăteştilor, spre grădina ei de zarzavat şi spre brigada ei... „O să le spun să vină să-i prindă aici, la faţa locului! Lasă că seacă ei iazul lui Ispas! Să vadă satul cine-i Leana! Coadă de topor — ori tovarăşe ? !" Fuge uitând de broboadă, din care-i sboară părul cu totul. Sprintenă, cu faţa rumenă, voioasă, luminată de un gând nou, cu părul sburat în vânt, dacă's'ar fi privit în fântână ar fi zis că seamănă cu Florica tractoristă. Dar la întorsura drumului, la cişmea, Gheorghe bea apă din pumni... „Să-i spun şi lui, să nu se mai trudească pândind!...". Gata să dea peste el, se opreşte dintr'odată din fugă: — Gheorghe ! Gheorghe ! — Ce-i fa ? Te fugăreşte buhaiul satului ? Ho ! Ci ia mai stai! Teamă mi-e că te-alungă din urmă balaurul cel cu şapte capete ! L-ai fi văzut şi tu, fa ! — L-am văzut Gheorghe, văzut! strigă Leana cu toată puterea, şi de bucurie parcă i-e mintea risipită, nu mai ştie dacă Gheorghe de balaur întreabă, sau de Ispas. — L-am văzut Gheorge, zău că l-am văzut ! Pun mâna în foc! Jur! Nu târziu o să se dumirească Gheorghe de ce se răspândeşte din fiinţa ei o înviorare atât de proaspătă, de parcă toată apa Dăenilor ar fi udat grădina brigăzii a treia. Şi acum dă iar să fugă, o prinde în braţe : — Lasă-mă, că-*s grăbită! Chem oamenii! Aduc toată brigada ! — Nu te las 'până nu-mi spui cum e ! — Cine mă ? — Balaurul!... TEORIE SI CRITICĂ MIHA1 GAFIŢA ivan vazov Poporul bulgar sărbătoreşte anul acesta, în luna Iulie, centenarul naşterii lui Ivan Vazov, marele poet luptător care de-a lungul unei jumătăţi de veac de activitate literară, s'a străduit cu consecvenţă şi a reuşit să dea numeroase opere, care au contribuit la trezirea conştiinţei masselor oprimate şi au constituit puternice îndemnuri la luptă împotriva opresorilor. începuturile sale literare au stat sub puternica înrâurire a scriitorilor luptători din patria sa: Slavnicov, Caravelov, şi mai ales Hrisfo Botev, primul poet revoluţionar bulgar. In acelaş timp, Vazov a fost iniluenţat de opera marilor scriitori ruşi: Puşchin, Lermontov, Gogol, Nscrasov, Belinschi. îndrumat astfel dintru început pe această cale a legăturii strânse cu massele, cunoscând frământările lor pentru un trai mai bun, Vazov a dus o viaţă de luptător, iar opera sa a oglindit mă-Teţele fapte din istoria poporului. Ivan Vazov, s'a născut la 9 Iulie 1840. Primele sale poezii datează de prin 1870, când tânărul poet stabileşte legături cu mişcarea revoluţionară bulgară. Această mişcare, manifestată prin puternice frământări în massele populare, culminează cu răscoala din Aprilie 1876 împotriva jugului feudal otoman. După înăbuşirea m sânge a acestei răscoale de către autorităţile turce, şi mai ales după moar- tea eroică a lui Botev, Vazov este nevoit să fugă din ţara sa. El trece în România şi, la Bucureşti, înfruntând persecuţiile guvernării burghezo-moşiereşti, face parte dintr'un comitet revoluţionar care duce mai departe lupta începută în patrie. ia Bucureşti, el publică în limba bulgară două volume de versuri: Steag şi Guslă * (1876) şi Durerile Bulgariei (18771 conţinând versuri clocotitoare de revoltă dar şi de încredere în victoria luptei poporului bulgar: „O, nu, nu desnădăjduesc In faţa greutăţilor premergătoare triumfului. Eu văd în acest ceas greu, Razele luminoase ale unei vieţi mai bune". Visul acesta măreţ, pentru care a luptat şi s'a jerfit Botev, şi pe care 1-a căntat Vazov, s'a realizat în 1877—78 prin lupta armatei ruse, care a eliberat poporul bulgar de sub jugul turcesc. Abea acum poetul poate să se întoarcă în ţara sa şi, din acest moment, el închină patriei şi poporului întreaga sa forţă de luptător-poet. Ceeace caracterizează literatura Iui Vazov, începând din această epocă şi până *) Gusla = instrument muzical asemănătoare cu naiul. 186 MIHAI GAFIŢA în 1921, când moare, este realismul. Vazov a cunoscut realitatea vremii în care a trăit, a participat la multe din evenimentele ţării sale şi a reflectat în opera sa vastă, faptele semnificative ale luptei poporului bulgar. Epoca de după 1878, este cunoscută în istoria Bulgariei sub numele de epoca renaşterii. Eliberat de sub jugul feudal turc, poporul bulgar începe să se des-volte. Mişcarea muncitorească se încheagă din ce în ce mai puternic, pe măsură ce exploatarea capitalistă se întăreşte. Este epoca în oare burghezia bulgară părăseşte idalurile sale de libertate şi progres dinainte de 1878 şi se transformă într'o clasă retrogradă, deschizând drum în acelaş timp şi capitaliştilor străini. Steagul luptei pentru eliberarea poporului de sub jugul exploatării, este purtat acum de clasa muncitoare sub conducerea partidului socialist unic, partid având la bază ideile lui Marx şi Engels. Intre fruntaşii muncitorimii din această epocă, se numără şi marele luptător Dimităr Blagoev. Ivan Vazov n'a activat în rândurile Partidului Socialist Unic, nici chiar în rândurile clasei muncitoare. El a cântat însă idealurile de luptă ale poporului, căutând să întrezărească un viitor de progres, libertate şi fericire. Credinţa lui în făurirea acestui viitor a fost. nesdrun-cinată: „O, văd zorile luminoase Ale unei adevărate renaşteri Şi ale venirii şi domniei Păcii şi bucuriei". Chiar în acest citat, făcând parte dintr'o poezie scrisă prin 1903, se poate descoperi cu uşurinţă unul din obiectivele literaturii lui Vazov; poetul întrevede o ,.adevărată renaştere", ceeccce înseamnă că renaşterea începută odată cu eliberarea dela 1878 nu însemna o victorie a poporului muncitor; şi în adevăr, după des-înfirnţa-ea asupririi naţionale, poporul bulgar a început să cunoască asuprirea exploa'ării, pe care burghezia bulgară, aliată cu cea de peste hotare, o întărea din ce în ce. Vazov şi-a dat seama de îngrămădirea averilor nemăsurale la un număr mic de profitori şi de îngrămădirea mizeriei pentru cei ce muncesc. Literatura realistă a lui Vazov devine un puternic, act de acuzare împotriva exploatatorilor. Poemul său Epopeea oprimaţilor ai cunoscut o mare pătrundere în masse, a fost recitat decenii de-a rândul în timpul orânduirii capitaliste, până în zorii vieţii noui deschise poporului bulgar de către Armata Roşie eliberatoare, la 9 Septembrie 1944. Acest poem conţine o critică violentă la adresa orânduirii bazate pe exploatare şi în acelaş timp este un patetic îndemn la luptă pentru desfiinţarea acestei orânduiri. Vazov a scris şi piese de teatru, romane, povestiri, ale căror trăsături de bază sunt: dragostea neţărmurită pentru popor, patriotismul înflăcărat, conştiinţa necesităţii de a lupta, admiraţia faţă de figurile glorioase ale trecutului. Pentru a sădi şi întări aceste virtuţi în conştiinţa poporul său, Vazov a ales o cale, care dovedeşte cât de bine ştia acest scriitor să descopere ceeace e esenţial, ceeace e cu deosebire pilduitor; el a prezentat în operele sale figurile marilor luptători din trecutul poporului bulgar, cum au fost Lewski, Botev, Blagoev. Opunând patriotismul şi spiritul de jertfă al acestora — josniciei de caracter, lăcomiei şi trădării burgheziei, Vazov a ţinut mereu trează în sufletele cititorilor săi conştiinţa luptei, admiraţia faţă de eroii poporului bulgar şi a stârnit uTa împotriva duşmanilor din lăuntrul şi dinafară patriei. Astfel este romanul Sub jug scris în Rusia la; 1889, şi în care sunt prezentate figurile revoluţionarilor din' 1876 în frunte cu Botev; astfel este Epopeea oprimaţilor. amintită mai sus, care prezintă aceeaşi epocă de avânt revoluţionar, din care se desprind figurile luptătorilor Paisie, fraţii Miladinov şi alţii; tot astfel este ciclul Legendele Iui Tarevat care prezintă figuri, ale unui trecut mai îndepărtat, sau nu- IVAN VAZOV 187 velele Peisaj, Eroul întunecat, Traviata, în care sunt zugrăviţi eroi ai vremii sale. Cărţile acestea au fost iubite de poporul bulgar şi multe din ele au fost traduse în alte limbi. Este deajuns să spunem că romanul Sub jug numai în limba rusă a apărut în 6 ediţii şi în prezent apare în a 7-a ediţie. Ceeace a adus operei lui Vazov aceasta mare răspândire, a fost caracterul ei realist şi combativ. Piesele, romanele, nuvelele, poemele sale au popularizat exemple pline de înţeles, figuri scumpe poporului bulgar, figuri intrate în tradiţia sa progresistă. Pe de altă parte, critica adusă societăţii burgheze era ecoul şi concretizarea nemulţumirilor poporului, a cărui viaţă Vazov a cunoscut-o în adâncime şi a oglindit-o cu măestrie. Prin aceste calităţi, pe bună dreptate Vazov este socotit drept un mare realist critic, iar prin vastitatea operei sale, prin varietatea problemelor şi evenimentelor pe care le-a oglindit, prin mulţimea eroilor pe care i-a zugrăvit, — el este socotit drept unul din întemeietorii literaturii bulgare. Adânc conştient de rolul social al artei, Vazov adresează în numeroase opere îndemnuri puternice către scriitori să oglindească lupta poporului, să fie în slujba idealurilor măreţe ale poporului. Vazov a biciuit cu vehemenţă ,,arta pură", pe care el o numeşte „ţara uitării", îndemnând poeţii şi prozatorii să fugă de primejdia înstrăinării de popor, şi să cânte „suferinţele şi lupta" poporului, Poezia Poetului, elocventă în această privinţă, conţine o chemare patetică ct-dresată scriitorilor. Dragostea pentru popor 1-a făcut pe Vazov să urască monarhia şi s'o redea, în operele sale, în toată goliciunea ei hidoasă; deasemenea, avântul înflăcărat pentru libertatea şi progresul. poporului său, l-au determinat să ia atitudine ho-tărîtă împotriva politicii colonialiste britanice şi, în general împotriva politicii de cotropire şi jaf a imperialismului, care începea să se desvolte. EI a cântat eroismul poporului bur, care s'a opus imperiului britanic în 1901—1903, şi a adresat, un anei către toate popoarele lumii să lupte împotriva imperialismului : „Eu văd o mânie cinstită In toate sufletele măreţe. Văd o indignare In milioane de inimi". Aceste „milioane de inimii, pe care Vazov le dorea pline de o mânie aprigă, alcătuiesc astăzi uriaşul front al păcii, în frunte cu Uniunea Sovietică. Şi aici trebue subliniată o trăsătură de bază a literaturii lui Vazov: dragostea faţă de Rusia. încă dela primele sale volume şi până la sfârşitul vieţii, el a fost un mare iubitor al Rusiei, al poporului rus. Patriotismul lui Vazov a fost întregit de conştiinţa că poporul bulgar poate ajunge la victorie, îşi poate îndeplini idealurile sale, numai printr'o strânsă prietenie şi colaborare cu marele popor frate, rus. Cu atât mai actuală este pentru poporul bulgar opera lui Vazov astăzi, când acest popor îşi construeşte o viaţă fericită având exemplul, îndrumarea şi neprecupeţitul ajutor al poporului rus şi al întregii Uniuni Sovietice. Pagini minunate, vibrând de dragoste pentru Rusia sunt în romanul Sub jug, în povestirea Uncheşii şi în volumul de versuri Durerile Bulgariei, în care poezia Rusia, scrisă în 1876,. exprimă încrederea nesdruncinată o poporului bulgar că numai cu ajutorul Rusiei va putea fi asigurată libertatea Bulgariei. Acest vis al lui Vazov a fost realizat în 1878, aşa cum îl văzuse el cu doi ani înainte, cu ajutorul poporului rus, şi apoi în 1944 când Armata Roşie a eliberat Bulgaria de hitlerişti. Un merit de seamă al lui Vazov, este de a îi scris minunate poezii descriind pământul, priveliştele patriei sale. El a reuşit să sădească în sufletele generaţiilor tinere patriotismul şi pe calea zugrăvirii naturii patriei, în care omul apare ca un element activ, creator. Deasemenea, prin stitul său clar şi curgător, prirt imaginile de un înalt nivel artistic şi prin- 188 MIHAI GAFIŢA tr'o exprimare folosind în mod fericit filonul ' pdpular, Vazov a înfăptuit o operă .de creator al limbii literare bulgare. Este lesne de înţeles că, neavând o concepţie ştiinţifică despre viaţă şi lume, opera lui Vazov are şi anumite limite. Scriitorul a demascat exploatarea, a sesizat just mizeria crescândă a masselor muncitoare cauzată de profiturile uriaşe ale . unui mic număr de beneficiari, dar el n'a putut înţelege cauza de bază a acestei situaţii, cauză care constă în contradicţia dintre caracterul social al muncii .şi proprietatea mdividuailă. atât asupra uneltelor de producţie cât şi asupra pro-duselbr. Deasemeneal Vazov n'a isbutit să înţeleagă dă revoluţia este singura •cale pentru rezolvarea răului social şi că rolul conducător în revoluţie îl are clasa muncitoare şi partidul ei de avantgardă. Nevăzând clar rolul clasei muncitoare, este dela sine înţeles că el n'a putut vedea clar nici ,,viitorul fericit" pe care l_a cântat mereu. El n'a putut spune că acest viitor va consta în construirea unei orânduiri noui, a orânduirii socialiste. In sfârşit, el a avut unele alunecări şovine, a confundat uneori patriotismul cu naţionalismul — şi aceasta mai ales în preajma primului război mondial. Dar aceste limite şi alunecări precum şi unele şovăiri în precizarea poziţiei faţă de evenimente, nu sunt cele esenţiale care caracterizează opera lui Vazov. E-isenţial pentru această operă mare' este -patriotismul înflăcărat, dragostea pentru trecutul de luptă şi dorinţa de a sluji poporul, solidaritatea cu cei asupriţi care luptă pentru libertate, dragostea şi admiraţia pentru poporul rus — toate acestea exprimate de la un înalt nivel artistic şi cu o mare putere de convingere. Criticii literari burghezi au încercat să denatureze, să interpreteze fals opera lui Vazov. Au fost scoase în relief tocmai părţile neesenţiale ale operei sale, alunecările, limitele şi şovăirile. Dar cea mai bună dovadă că poporul bulgar 1-a preţuit cum se cuvine pe acest mare poet naţional al său, este faptul că opera Iui Vazov a circulat în masse, a fost citită la serbări, recitată de muncitori şi.' ţărani, este faptul că, înfruntând toate opreliştile, autorităţilor orânduirii burgheze, cele mai' bune lucrări. Epopeea Oprimaţh lor. Sub jug, Uncheşii, Rusia, etc. — au circulat în popor, însufleţindu-1 şi mo bilizându-l în jurul idealurilor de luptă indicate de Partidul clasei muncitoare. Astăzi, când sub conducerea Partidului Comunist, poporul bulgar construeşte socialismul, opera lui Vazov cunoaşte o adevărată preţuire. Ea apare în ediţii de mare tiraj, ducând în massele muncitoare pateticul îndemn la muncă şi la luptă, la acţiune hotărîtă pentru pace, alături de Uniunea Sovietică, îndemn care străbate dela un capăt la altul opera lui Vazov. Pentru poporul nostru, sărbătorirea lui Ivan Vazov, poet naţional al poporului vecin şi prieten, este deasemenea o sărbătoare, care arată că viitorul fericit, pacea- şi libertatea, se asigură printr'o muncă încordată, printr'o luptă dârză şi neîntreruptă, la care iau parte toate forţele unui popor şi la care îşi aduce o preţioasă contribuţie trecutul de luptă şi jertfe, oglindit în opere de artă. In lupta care se duce între lagărul păcii şi lagărul războiului, opera lui Ivan Vazov, prezentata azi în adevărata ei lumină, este o armă de preţ — nu numai pentru poporul bulgar, dar şi pentru toate popoarele care luptă pentru pace, libertate şi un viitor fericit. GH. MACOVESCU alexandru sahia Printre scriitorii în jurul cărora regimul burghezo-moşieresc din ţara noastră a căutat să ţeasă cu grijă o tăcere deplină, a fost şi Alexandru Sahia. Dar, în conştiinţa clasei muncitoare, pentru care scriitorul luptase în toată scurta sa viaţă, amintirea lui a rămas întreagă. Acum el îşi găseşte adevărata preţuire. Abea acum scrierile sale pot pătrunde adăno şi liber în biblioteci, la îndemâna cetitorilor. Alexandru Sahia s'a născut în Octombrie 1908 în satul Mănăstirea din jud. Ilfov. In acest sat aşezat pe malul Dunării, într'o regiune mănoasă, erau destui chiaburi, dar şi mulţi ţărani săraci, care robeau pe o întinsă moşie regală. Şcoala: o face în sat, în anii grei ai războiului dini 1916—19,18, când a, cunoscut şi înţeles multe din nenorocirile abătute asupra ţăranilor. In 1920 termină clasele primare şi este trimis la liceul militar din Craiova: In această vreme el se numea încă Stănescu, — pseudonimul Sahia îl va lua mai târziu. Anii de liceu mlilitar au fost ani de încătuşare pentru Sahia. Din jurnalul Iui zilnic şi din scrisorile, pe care le trimetea prietenilor, reiese că nu se împăca deloc cu atmosfera cazonă, cu educaţia dată aci, şi împotriva căreia se răsvrătea. Aceasta se vădeşte la ter- minarea liceului militar când, venind la: Bucureşti, Sahia nu trece la şcoala de ofiţeri, ci urmează clasa 8-a la liceul. Sfântu-Sava. Erau la acest liceu mulţi fii de boeri, cu care nu odată tânărul Sahia a intrat în conflict. In această vreme începe să scrie mict articole, recenzii, încercări de literatură şi mai ales citeşte mult. In primăvara anului 1928, Sahia îşi trece bacalaureatul, iac toamna: se înscrie la facultatea de drept din Bucureşti. Anii petrecuţi în facultate sunt tocmai anii marilor frământări provocate de criza economică grea, ani de lipsă pentru Sahia, care cunoaşte din plin mizeria în care se sbăteau muncitorii şi ţăranii. El însuşi a dus o viaţă grea, nevoit să doarmă cu câte trei colegi într'un singur pat, în căminele studenţeşti, din care a: ifost dat afară mai tărziu de cuzişti şi legionari pentru atitudinea sa democratică. începuse să scrie: reportagii, cronici teatrele, recenzii. Colinda din redacţie în redacţie şi când ostenea să mai asculte refuzul de a-i fi plătită munca, lăsa manuscrisele pentru publicare, fără să primească vreun ban. Vremea aceasta este plină de frământări pentru Sahia. Retras pentru scurt timp la mănăstirea Cernica, el trimetea prietenilor scrisori mărturisind sbuciumul* 190 GH. macovescu şi căutările sale : „Simt în mine puterea de jertfă, iubesc oamenii şi lucrurile şi vitele mai mult decât trupul meu. Iubesc omul, ajut şi mă jertfesc dintr'un imbold al sufletului meu. Rostul nu mi-1 găsesc decât în funcţie . de mulţumirea altora", — scria el la 15 Ianuarie 1930. Trebue reţinută această preocupare a lui „Sahia, dragostea lui pentru om, într'o vreme când o bună parte din tineretul studenţesc se lăsa atras de mişcările huliganice care serveau pe exploatatori. încă din timpul anilor de şcoală şi de universitate, Sahia cunoaşte lupta muncitorimii şi începe să citească literatura revoluţionară. Cu râvnă şi cu pasiune a citit ,.Manifestul Comunist", „Capitalul" şi lucrările de bază ale lui Marx, Engels, Lenin, Stalin. Şi abea acum, după cum spunea Sahia, — sensul înţelept al unei vieţi noui a început să i se arate, întrebările şi căutările sale au început să capete un răspuns. Intrat din nou în viaţa de luptă, scrie articole din ce în ce mai combative în gazetele de stângai, singurele care i le publicau, şi în scurtă vreme întâlneşte Partidul, care avea să-i călăuzească munca până la sfârşitul vieţii. Incorporat într'un regiment din Bucureşti pentru a-şi satisface serviciul militar, Sahia foloseşte prilejul pentru a observa cele ce se petrec în jurul_ său. Ura împotriva armatei burgheze, încolţită încă din timpul liceului militar, creşte în această perioadă. Acum concepe scriitorul nuvelele: Moartea fanarului cu termen redus şi Execuţia din primăvară. Urmărit de Siguranţă, persecutat de ofiţeri, Sahia a fost mutat la Cahul, unde a avut ocazia să audă şi să cunoască mai mult despre Uniunea Sovietică. La întoarcere în Bucureşti el editează, după indicaţiile Partidului, revista Veac Nou în Aprilie 1932 şi Bluze albastre în Iun-e 1932 — publicaţii înăbuşite repede de cenzură. Aceste publicaţii îşi propuneau —cum arăta primul număr al Bluzelor albastre — să răspândească „în mijlocul masselor proletare cuvântul de cultură şi de lumină, corespunzătoare luptei şi năzuinţelor lor". Mobilizând o serie de publicişti progresişti, îndeplinind singur munca de redactor, corector, distribuitor chiar, Sahia ducea o activitate clocotitoare. De fiecare dată când apărea revista, era arestat de Siguranţă pentru a fi interogat cu ce bani tipăreşte. „Nu mănânc decaf odată pe zi — răspundea invariabil — şi, din economii, plătesc tiparul''. Când, în 1933, Hitler devine stăpânul Germaniei şi fascismul începe să devină un pericol din ce în ce mai ameninţător, în ţara noastră se formează un ,,Comitet naţional antifascist". Sahia participă activ în această luptă şi scrisul lux devine o armă împotriva fascismului. Acum publică la Cuvântul liber articole şi cronici scrise cu pasiune. Către sfârşitul lui 1933 intră redactor la Adevărul şi Dimineaţa, unde i se dăduse o muncă meschină, de reporter la înmormântările marilor ,,personalităţi". Atribuindu-i-se apoi rubrica „Tribuna Muncitorească", Sahia a început să colinde fabricile, uzinele, sindicatele, pentru a cunoaşte viaţa muncitorilor. Din redacţia Iui au început să se strecoare în ziar, — înfruntând cenzura — problemele muncitoreşti. Apăreau astfel notiţe chiar împotriva voinţei direcţiei, strecurate de Sahia cu ajutorul muncitorilor tipografi. In 1934, Sahia a fost trimis ca reporter la procesul luptătorilor ceferişti care se judeca la Craiova. Acest proces a avut o influenţă covârşitoare asupra lui. Aici a învăţat ce înseamnă solidaritatea muncitorească. Intr'unul din re-portagiile dela Craiova, Sahia scria: „De două zile în şir, în fata cOnsi-iiului defileză convoiul nesfârşit al martorilor. Sunt muncitori de fabrică, cu obrajii de pământ, în haine mototolite .f' uzate. Stau părăsit munca şi cu hrana de o zi Ia subţioară au venii în această Craiovă a Banilor, unde se judecă de săptămâni conducătorii lor de iup'ă. Toţi au frunţile sus. Sunt demni şi depoziţiile lor sunt pagini de cea mai 'largă umanitate. ALEXANDRU SAHIA 191 Cele câteva şute de maztori care s'au perindat până acum prin iaţa Curţii cer cu vehemenţă eliberarea camarazilor lor închişi." In această perioadă, a reportagiilor ,de la procesul din Craiova, apare mai clară poziţia de clasă a lui Sahia, de apărător al muncitorimii, poziţie pe care nu o va părăsi niciodată. întors dela Craiova, Sahia se pregăteşte să-şi realizeze un plan mai vechi: o vizită în Uniunea Sovietică. Citise despre marea noastră vecină, Partidul îl învăţase să iubească Ţara Socialismului, dar Sahia voia să vadă, să trăiască între oameni sovietici, „ ... să respir şi eu oda(ă aerul libertăţii", cum spunea el. Cu toate piedicile (puse, — şi în 1934 nu era deloc uşoară pentru un cetăţean român o călătorie în Uniunea Sovietică — Sahia a trecut peste greutăţi de toate felurile şi a plecat. A rămas acolo câteva luni şi, când a revenit, a publicat o carte: U.R.S.S. azi, apoi a început o vie activitate între muncitori, prieteni, cunoştinţe, povestind cele văzute acolo. Guvernele burghezo-moşiereşti duceau din ce în ce mai mult ţara spre fascism. In 1936, Sahia este din nou reporter la Craiova, la alt proces, intentat luptătorilor antifascişti în frunte cu Ana Pauker. Procesul acesta, I-a îndârjit şi mai mult. Singur în mijlocul unor haite de reporteri dela ziarele reacţionare şi fasciste, se lupta cu cenzura,. cu conducerea ziarelor, cu tribunalul militar şi cu ceilalţi ziarişti — pentru a strecura adevărul gsu praj atitudinii dârze şi pasiunii cu care acuzaţii şi acuzatele dela Craiova se transformau în acuzatori ai regimului de teroare din România. Această muncă însă, la care se a~ dăugaiu hârţuelile poliţiei, l-au istovit. Întors în Bucureşti, cu satisfacţia de a-şi fi îndeplinit sarcina, Sahia întâmpină ostilitatea direcţiei ziarului la care lucra, duşmănia gazetarilor aflaţi în slujba regimului şi chiar acte de agresiune din partea lor. Dar el îşi continuă munca la rubrica sa, care devine în adevăr o „Tribună muncitorească", aşa cum o redacta Sahia după indicaţiile Partidului. In acelaş timp îşi urmează colaborarea la Cuvântul Jiber publicând nuvele şi re portagii de o mare valoare literară, cu subiecte din viaţa muncitorilor şi ţăranilor. In toamna anului 1936 conducerea ziarului a încercat să-1 îndepărteze din redacţie. O lună a umblat Sahia prin ţară gonit de ameninţarea arestării. Boala i s'a agravat; întors în Bucureşti şi-a continuat cu mari sforţări munca şi a început şi două romane: Huliganii lui Dum nezeu şi Tatar-Bunar. In vara lui 1937 a trebuit să părăsească munca şi să plece la un sanatoriu, la Braşov, pentru aşi îngriji sănătatea. Era însă prea târziu, întors în Bucureşti, moare în spital la 13 August 1937, înainte de a împlini două zeci şi nouă de ani. La înmormântarea lui du participat numeroşi prieteni dintre muncitorii în mijlocul cărora trăise şi luptase. Intr'una din şedinţele unui sindicat, un muncitor a spus : „Alexandru Sahia a fost unul dintre cei mai iubiţi scriitori ai noştri. Prin scrisul său cinstit, prin activitatea sa închinată ridicării clasei muncitoare, el a câştigat dragostea noastră neţărmurită". Era cel mai frumos omagiu adus amintirii lui Sahia. Literaţii aflaţi în slujba regimului bur-ghezo-moşieresc din România anilor care au precedat criza economică din 1929—32, şi apoi din anii de după criză se refugiau în ceruri/ sau pe malurile fluviilor din ţările exotice şi acoloi îşi căutau subiectele pentru versurile sau pentru romanele lor. Despicau firul de păr în patru pretinzând că fac analiză psihologică şi apelau la trivialităţi afirmând că aduc ceva nou. De pe' poziţia lor de clasă aveau tot interesul a se face că nu văd ce se întâmplă în imediata lor apropiere, nu voiau să observe realitatea înconju-nătoare. Casa de pe malurile Gangelui unde se sbuciuma, pentru iubirile ei, Maytrey, din romanul lui Mircea Eliade, era mai aproape decât cocioabele de din- 192 GH. MACOVESCU colo de bariera Vergului sau din cartierul Crângaşi, unde trăiau, iufereau, sperau şi luptau zeci de mii de muncitori. Calea Lactee cu stelele ei le era mai cunoscută decât Calea Griviţei cu atelierele ei. Se tânguiau pentru „durerile" unei curtezane părăsite dar nici nu ştiau măcar că fierul înroşit al cuptoarelor dela Hunedoara ardea carnea turnătorilor, sau că în fundul pământului, sub dealurile Petroşanilor, mureau minerii sdrobiţi sub prăbuşiri, sau împuşcaţi din ordinul boerilor. Nu ştiau pentrucă nu voiau să ştie. Ei erau sim-briaşii unei clase care avea tot interesul să-şi ascundă crimele. Exista însă şi o altă literatură, care nu avea nimic comun cu literatura clasei stăpânitoare. Exista literatura clasei muncitoare, şi Alexandru Sahia era unul din demnii ei reprezentanţi. Trebue arătat dela început că scriitorul Sahia s'a aşezat şi în literatură, ca şi în toate activităţile lui, pe poziţia de luptă a celei mai înaintate clase, şi a conceput literatura ca o armă în lupta de clasă. Poziţia scriitorului din „tumul de fildeş" era categoric respinsă de Sahia, pentru care nu exista poziţie de mijloc. Se poate afirma că poziţia de clasă a literatului Sahia este caracteristica esenţială a literaturii lui, ţinându^se seama de epoca în care a fost scrisă. El a scris luând subiecte din problemei» clasei muncitoare, le-a tratat în interesul clasei muncitoare, a c-eiat exemple pentru clasa muncitoare şi a apărat, prin literatura lui, interesele clasei muncitoare. Legat de această problemă, trebue subliniat că spiritul partinic străbate litera-tu-a îui Sahia, care şi-a dăruit ce avea el mai bun Partidului Comunist, Partidul clasei muncitoare. D'.n putine.e nuvele pe care le-a publicat, se observă că tematica literaturii lui Sahia a fost: oprimarea şi exploatarea clasei muncitoare; războiul şi militarismul; rasismul, teme pe care el le a tratat în sensul demascării clasei asupritoare, denunţând-o ca exploatatoare, răsboinică şi rasistă. Aceste teme nu sunt produsul imaginaţiei lui, nu sunt inventate pentru crearea unor situaţii cojre să-i dea posibilitatea să aducă în faţa cititorului anumite personagii imaginare, sau să facă speculaţii şi analize psihologice. Cine cercetează în mod ştiinţific istoria anilor 1930—1935, din vechea Românie, anii când Sahia creează, va constata procesul de fascizare treptată a ţării, în care o burghezie roasă pe dinăuntru de propriile ei păcate şi lovită din afară de valurile crizei economice mondiale, nu găsea altă soluţie decât în grăbirea fascismului. Burghezia voia să-şi rezolve problemele prin exploatarea şi mai cruntă a muncitorimii, prin terorizarea ei, prin pregătirea răsboiului de jaf şi cotropire împotriva Uniunii Sovietice şi prin aţâţarea naţionalităţilor conlocuitoare, una împotriva ceileilalte. Griviţa., Lupeni, bugetele militare, propaganda antisovietică, pogromurile, toate sunt mărturii grăitoare ale politicei din acea vreme a burghezo-moşierimei. Clasa muncitoare lupta pentru demascarea acestei burghezo-moşierimi, pentru lichidarea exploatării» împotriva fascismului, împotriva războiului. Aceasta era realitatea vieţii din România în cel de al treilea deceniu al secolului nostru. Aceasta era realitatea de care fugeau literaţii burghezi, dar pe care a vă-zut-o scriitorul Sahia şi a oglindit-o în mod veridic în nuvelele lui. El a cunoscut bine această realitate, asupra căreia nu se apleca numai cu pasiunea unui cercetător, ci şi cu interesul de a o schimba, contribuind la lupta revoluţionară a clasei muncitoare. Sahia ştia cum munceau şi erau exploataţi lucrătorii în uzine, cum ţăranii robeau şi munceau pe pământurile moşierilor, cum coloneii din armata burghezo-moşierimii îl puneau pe soldatul Raţă Ion să tragă în soldatul Isidor Abramovici, pentrucă mai târziu, când zecile de mii de soldaţi Raţă se întorceau în uzine sau pe ogoare, să fie şi ei împuşcaţi dacă îşi cereau dreptul la o viaţă mai bună. _ ALEXANDRU SAHIA 193 „Soldaţii coborîră armele de pe umeri şi mişcară trăgătoarele în semn de ameninţare", scria Sahia în nuvela Uzina vie. Muncitorimea rămase neclintită. Urmă comanda scurtă. O salvă de tocuri se deslănţui în zăpuşala de moarte. Nimeni n'a înţeles dacă în oameni, ,sau în soare. Masa compactă, însă, deodată s'a desfăcut în zeci de bucăţi, năpustindu-se asupra soldaţilor. Dar isbjicniră alte detunături, de asfă dată urmate de ţipete . tăioase. Curtea întreagă a fabricei se transformă într'un câmp de luptă. Din inima uzinei începură să şuiere maşinile". Aşa s'a întâmplat în 1933 la Atelierele Griviţa. Aoeasia a fost realitatea. Ca orice scriitor realist, Sahia îşi aduna elementele necesare creaţiei lui artistice din realitatea imediată, dar culegea faptele tipice, caracteristice epocei respective. El nu se opreşte, de exemplu, la viaţa de alcov a burgheziei desfrânate, care oferea desigur tablouri reale în vremea aceea, dar nu tipice, nu caracteristice. Tipice erau grevele muncitorilor, represiunile autorităţilor, scăderea salariilor, foametea ţăranilor, starea de asediu, scumpirea vieţii, pogromurile, tipică era lupta de clasă. Aceasta este realitatea pe care o oglindeşte veridic Sahia în nuvelele lui. De pe poziţia de clasă acţionează şi colonelul Kaximovici din. Execuţia de primăvară, atunci când ordonă împuşcarea soldatului Isidor Abramovici, şi directorul din Uzina vie atunci când îi răspunde muncitorului accidentat Bozan că ..fabrica nu poate da şi picioare" şi negustorul din Şomaj fără rasă atunci când îi angajează pe Leib Goldenberg, să facă pe paiaţa în faţa magazinului şi pe Haralambie Oanţă să meargă pe picioroange, pentrucă astfel să aibă mai multă clientelă. Dar tot de pe poziţie de clasă luptă şi muncitorul din Uzina vie, care, vorbind în numele comitetului de fabrică, arată că singura cale eficace pentru satisfacerea revendicărilor este greva. înarmat de Partid cu concepţia ştiinţifică asupra lumii, Sahia nu privea eve- nimentele static, ci în procesul desvoltării lor. El nu vede clasa asupritoare care exploata ca având o existenţă permanentă, durabilă, şi nici clasa muncitoare fiind în permanenţă asuprită şi exploatată. In Revoltă în port, Mihai îi vorbeşte tovarăşului său de muncă: „Aşteaptă, prietene Simioane, aşteaptă. Ştiu că ţi-e greu să aştepţi, însă ca să ai ceva pentru totdeauna, trebue întâi să rumegi în tine, să muşti singur. Adică, vreau să zic, îndârjeşte-te, strânge în tine îndâr-jeală multă. Altfel nu se poate. Lupta cea mare se va da odată, nu mai e mult". Sahia prevedea vremurile de astăzi, ştia că nu va mai dura mult orânduirea cea veche: „Strânge în tine îndârjeală multă. Astfel nu se poate". Din literatura lui Sahia se desprinde astfel atitudinea lui faţă de viaţă, conştiinţa că prin mijlocul artei trebue servită cauza proletariatului. Sahia demască duşmanul de clasă, arată în imagini artistice rolul istoric al clasei muncitoare, întrevede victoria ei. La Sahia însă perspectiva viitorului nu este dusă până la capăt. El constată realitatea, o oglindeşte veridic în literatura lui, dar atunci când este vorba de privit în viitor, scriitorul încearcă o anumită timiditate. Făcând această constatare, trebue să se ţină seamă de câteva elemente: mai întâi, Sahia s'a frânt prea de timpuriu, neavând vremea ca scriitorul din el să se desvolte, să crească. Un scriitor are nevoie să acumuleze o anumită experienţă, el se formează într'un timp mai îndelungat. In al doilea rând, trebue avut în vedere că Alexandru Sahia a scris şi a publicat sub un regim de cruntă teroare, cu o cenzură nu numai abilă, dar şi brutală. „S'a prelungit starea de asediu — şi la cenzură s'a adus un nou transport de foarfeci". scria Sa:,' în 1935. Nu rareori proza 13 194 GH. MACOVESCU lui, dată spre publicare în reviste, era reţinută la cenzură, ciopârţită, sau pur şi simplu interzisă. ★ Literatura lui Alexandru Sahia este puternic străbătută de ideia antirăzboinică şi antiimperialistă. De pe aceeaşi poziţie de clasă, Sahia a privit problema războiului — mijloc de îmbogăţire a burgheziei prin jaf şi împilare — şi problema armatei, unealtă în mâinile bur-ghezo-moşierimii pentru a-şi realiza scopurile. Sahia a urît şi războiul şi armata burgheză cu toată puterea lui, aşa cum le ura în vremea aceea clasa muncitoare, şi a luptat împotriva lor, demascându-le. In cele două nuvele: In câmpia de sânge a Mărăşeştilor şi în întoarcerea tatei din război, autorul prezintă grozăviile războiului şi, mai ales consecinţele acestor grozăvii, tocmai pentrucă acei cari trecuseră pe câmpia Mărăşeştilor în 1917 să-şi aducă amînie, iar cei mai tineri să afle că războiul imperialist nu înseamnă cântece şi decoraţii ci moarte şi ruină, în interesul marilor capitalişti. Sahia făcea lucrul acesta tocmai când burghezia, şi moşierimea română pregăteau războiul antisovietic, în care aveau să fie trimişi să moară muncitorii şi ţăranii. Dar Sahia nu putea ataca făţiş, pentrucă veghea cenzura. Şi atunci a folosit un alt procedeu: a vorbit despre crimele războiului trecut. Xa 18 ani după luptă, în ziua de 6 August, se întâlnesc pe câmpia Mărăşeştilor cei ce au rămas, aşa cum au rămas: frânturi de trupuri, care trăiau în mijlocul societăţii burgheze, în dispreţul acesteia şi pe care guvernul naţional-ţărănist avea să-i împroaşce cu apă, să"i împungă cu paturi de puşcă sau cu baionete pe străzile Bucureştilor. Privite din acest punct de vedeTe, cele două nuvele ale lui Sahia apar ca arme de demascare a războiului, pe linia luptei dusă de Partid. Execuţia din primăvară şi Moartea tânărului cu termen redus sunt cele două nuvele în care Sahia demască armata burghezo-moşierimei. Acea armată era aşa cum o prezintă Sahia. Oamenii erau împuşcaţi „pentru a menţine disciplină", inventându-iii-se vini imaginare, sau „pentru a mai băga spaima în minoritari", cum spuneau ordinele comandamentelor. Coloneii Maximovici (personaj din nuveiă), au existat destui. Dacă în timp de pace ordonau să-1 împuşte pe soldatul Isidor Abramovici, când a izbucnit războiul, Maximovicii, năvăliţi pe teritoriul Uniunii Sovietice, au executat oameni paşnici ou mâna lor. Cu ani înainte, Sahia a demascat hidoşenia ofiţerului din armata burghezo-moşierimei, după cum a arătat rigiditatea şi duritatea acestei maşini de opresiune de clasă, în care odată intrat, omul fără apărare era. strivit. Soldatul Abramovici moare executat fără măcar să ştie dece. Din groapa în care peste câteva minute va fi împuşcat, îl întreabă încă odată pe soldatul Raţă, din plutonul de execuţie : „7u ştii ceva, camarade Raţă..." Moartea tânărului cu termen redus desvălue putreziciunea acelei armate, cu ofiţeri spilcuiţi, dar cu soldaţi desbrăcaţi, dormind câte doisprezece în patru paturi, fără cearceafuri şi fără perne şi neavând voe să intre în infirmerie decât atunci când cădeau jos. Serdici, tânărul cu termen redus mort în cazarmă fără haine pe el, simbolizează zecile de mii de sol: daţi, muncitori şi ţărani — omorîţi de mizeria şi teroaTea armatei de altădată. Această armată o demască Sahia atunci când la mormântul lui Serdici unul spune: „Ce interesează hainele lui Serdici, sau coşciugul cu aşchii? Aţi auzit voi despre patrie? Despre steagurile patriei, despre pâinea patriei, despre ororile şi crimele patriei ?". Această patrie a capitaliştilor, a exploatatorilor a cunoscut-o Sahia şi a stigmatizat-o, denunţând demagogia patriotardă a burgheziei. ★ In anii când guvernele burghezo-moşie-reşti împingeau ţara spre fascism, scriitorul Sahia a fost literatul care în două nuvele a denunţat diversiunea rasială. In Execuţia din primăvară, despre care am ALEXANDRU SAHIA 195 moi amintit, Isidor Abramovici este executat pentrucă a vorbit cu soldatul Haţă Ion despre Dumnezeu. In Şomaj iară rassă, problema este pusă altfel, dar în fond este aceeaş. Când criza loveşte lumea capitalistă, şomajul nu alege după religie, sau după culoare. Leib Goldenberg şi Haralambie Oanţă rămân deopotrivă fără pâinea cea de toate zilele şi nu numai ei, ci mai ales familiile lor. Necesitatea pâinii este dincolo de diferenţele de religie sau culoare şi ea nu se supune „legilor" inventate de pretinşii teoreticieni rasişti. „Dar cum aş putea eu să te urăsc pentrucă eşti evreu? spune Oanţă. N'aş mai avea nici timpul pentru răutatea asta... Nu suferi şi tu cât mine? Nu ne bălăcim în aceeaşi apă murdară a mizeriei ? Ura asta, Leib este tot o născocire a bogaţilor". Desigur, de întreţinerea acestei uri are nevoie domnul Jean, patronul magazinului în faţa căruia şi Leib şi Oanţă devin măscărici. Sahia n'a avut nevoie să inventeze nici tema, nici subiectul acestei nuvele. Faptele, în linii generale, sunt autentice şi el nu a avut decât să culeagă elementele esenţiale pentru a creea oameni caracteristici în împrejurări caracteristice. Leib şi Oanţă au existat cu miile în perioadele de criză, căci mizeria în care trăiau era generală pentru oameni de categoria lor. Sahia îşi alege personagiile acestei nuvele din mica burghezie pentrucă între muncitori asmuţirile rasiale nu prindeau. Burghezia nu isbutea să ameţească decât mica burghezie, din ce în ce mai lovită de criză, cu diversiunea rasială, pentrucă astfel s'o sustragă dela deplasarea ei către clasa revoluţionară, către muncitorime. Oanţă trebue să-1 urască pe Leib pentrucă este evreu şi Leib pe Oanţă pentrucă este antisemit. Dar Sahia arată că nici aici rasismul nu poate învinge până la urmă, fiindcă şi mica burghezie începe să înţeleagă că „ura asta esîe fot o născocire a bogaţilor". In înţelegerea dintre Leib şi Oanţă, Sahia vedea un semn al viitorului; el îşi încheie astfel nuvela: „Crăpau mugurii liliecilor şi mirosea în aerul mahalalei a rod. Se trecea de iapt, pragul iernii, către tinereţea unei primăveri adevărate". Desigur, astăzi nu apar destul de clare aceste două fraze, sau poate par fără nici un sens, dar însuşi Sahia afirma că el voia să spună aici că înţelegerea sutelor de mii de Oanţă şi Leib, eliberaţi de prejudecăţile inoculate de burghezie, va contribui şi ea la lichidarea trecutului, a lumii vechi şi la venirea primăverii omenirii, a lumii noi. Viaţa ţărănimei sărace a fost prezentată, de Sahia în nuvela Ploaia din Itiaie, publicată mai întâi în revista Cuvântul Liber şi reprodusă apoi în Scânteia din 13 August 1945. Pornind dela un fapt divers, semnificativ însă pentru starea de înapoiere a ţărănimii din vechea Românie, — o ţărancă naşte pe câmp doi gemeni — Sahia are prilejul să zugrăvească mizeria ţăranului sărac, exploatat de moşieri şi chiaburi, hărţuit de fisc şi de lipsurile crescânde. Nuvela este de un puternic realism. Descrierea muncii celor doi ţărani, Ana şi Petre Măgăun, naşterea gemenilor la capul ogorului, la umbra căruţei, în ţărână, discuţiile dintre Petre şi Ana, adunarea grăbită a celorlalţi ţărani aflaţi pe câmp, apoi ploaia, drumul până acasă, toate sunt realităţi, pe care oricine le putea întâlni în viaţa ţăranilor din trecut. Utilizând mijloace simple, într'un stil lipsit de înflorituri, Sahia a reuşit, însă, să redea, un fragment sguduitor din realitatea anilor de criză agrară, când moşierii căutau să-şi menţină veniturile printr'o exploatare tot mai cruntă a ţăranilor. Când Ana îl anunţă că a născut încă doi copii, Petre stă rezemat de capul oiştii şi vorbeşte cu vecinul Antonie Lungu, venit să-i dea o mână de ajutor. într'un scurt dialog, aceşti doi ţărani expun situaţia întregii ţărănimi sărace, care se sbătea în cea mai cruntă mizerie. 196 GH. MACOVESCU Dar Petre Măgăun se opreşte la întrebări al căror răspuns nu-1 găseşte. El este conştient de situaţia lui, vede cura ea se înrăutăţeşte, ştie că îl aşteaptă executarea nemiloasă a iiscului, dar nu vede eşirea, nu găseşte soluţia cea justă a problemei. Şi nu numai atăt, dar nici măcar nu-1 frământă revolta. După ce a adus-o pe Ana acasă, Petre umblă buimăcit prin sat şi atât. In aceasta constă o limită a nuvelei Ploaia din Iunie. Aici Sahia nu 1-a văzut pe Petre Măgăun în perspectiva viitorului. Nu 1-a văzut nici ca urmaş al ţăranilor din 1888 şi 1907 şi nici n'a surprins în el trăsături care aveau să se desvolte mai târziu în ţăranii din 1945 care, la îndemnul Partidului, au pătruns cu forţa pe pământurile moşierilor şi le-au împărţi! Petre Măgăun, . aşa cum 1-a văzut Sahia, este un resemnat. Insă, ţărănimea săracă dela noi n'a fost aşa chiar în cele mai sălbatece perioade de teroare moşierească. ★ Meritul deosebit al scriitorului Sahia este acela că el a adus în literatura noastră primii eroi pozitivi. Până la Sahia, cu rare şi palide excepţii, în literatura română bântuiau tot felul de personagii care mai de care mai descompuse, imorale, pesimiste, deziluzionate, lipsite de curaj şi avânt. Decrepitudinea era linia lor caracteristică, exprimând decadenţa clasei din care erau culese. Au fost aduşi şi muncitori în literatura română, dar tipurile create au fost false, artificiale, cu neputinţă de găsit în realitate. S'a spus că au mai fost prezentaţi muncitorii şi în alte producţii literare, cum ar fi de exemplu în Viermii pământului de Carol Ardeleanu, în Bariera de George Mihail Zamfirescu, sau în Hotel Maidan do Stoian Gh. Tudor. Dar cât de falsă era prezentată muncitorimea în romanele amintite! Cât de neesenţiali, necaracteristici erau oamenii care apăreau în ares1.? cărţi! Muncitorii erau priviţi sau cu n..'~ -,i compătimire —• ca în Viermii pămâ.iiului, sau prezentaţi într'un mod mai mult naturalist decât realist. Nici unul din aceşti scriitori n'au adâncit şi nici măcar n'au atins în operele lor cauza stărilor pe care le constatau. Ei nu văd pe muncitori ca făcând parte dintr'o clasă, ci ca elemente izolate, suferind într'o societate a cărei compoziţie pe clase nu este văzută şi deci nici lupta de clasă nu este observată. , Având o concepţie ştiinţifică despre lume, despre viaţă, Sahia priveşte literatura altfel, şi poate să realizeze opere valoroase, să aducă în literatură eroi. de tip nou. Sahia şi-a îndreptat privirea către adevăraţii eroi ai vremurilor moderne, către muncitori. Acolo 1-a găsit el şi. pe Mihail din Revoltă în port şi pe Filip din Uzina vie şi pe toţi ceilalţi. Spre deosebire de scriitorii amintiţi mai sus Sahia îşi priveşte eroii prin prisma luptei de clasă şi de aceea ei sunt dârzi, au un simţ tovărăşesc şi avânt de luptători. Mihail nu dă înapoi când muncitorii sunt atacaţi de armată. „Nu părăsiţi şoseaua, aşa, înaintaţi". Ie strigă el. Când podul rulant — din Uzina vie — se prăbuşeşte peste cuptorul cu plumb fierbinte, Filip se avântă peste lava. arzătoare şi, dintre aburii otrăviţi, apare cu Bozan în braţe, apoi conduce greva spre a obţine dreptate pentru muncitorul accidentat. Oamenii aceştia nu au complicaţii psihologiste. Ei acţionează simplu, dar ho-tărit, conform cu interesele generale, cu interesele de clasă. Solidaritatea lor de clasă este o armă uriaşă cu care sparg toate barierele, cu care merg la luptă şi se mângâe în înfrângere. Mihai, dar mai ales Filip gândesc în mod revoluţionar. Ei se gândesc la răsturnarea orânduirii burgheze şi nu numai gândesc, ci şi luptă pentru aceasta în diferite împrejurări şi cu -diferite mijloace. Ei înfruntă duşmanul de clasă şi îl lovesc atât cât pot ei în circumstanţele istorice respective. Astfel de eroi apar pentru prima dată în literatura română odată cu nuvelele lui Sahia şi trebue să spunem că până ALEXANDRU SAHIA 197 la 23 August 1944 nu mai întâlnim alţii. Privite critic, personagiile create de Sahia apar totuşi ca nişte schiţe, care urmau să fie lucrate şi adâncite mori târziu. Ştim. că Sahia avea această preocupare, dar împrejurările în care a trăit şi moartea lui prea timpurie l-au împiedicat să-şi realizeze planurile. Cu toate acestea, eroii pozitivi ai lui Sahia constitue opere de început ale adevăratei literaturi a poporului nostru, după cum întreaga operă literară a lui Alexandru Sahia poate fi socotită drept fundament, pe care se construieşte literatura noastră de astăzi. Meritul lui Alexandru Sahia este a fi creat o literatură de clasă, pătrunsă de spiritul partinic. Sahia a scris puţin. In afară de ceeace s'a publicat, el începuse două romane: Huliganii lui Dumnezeu, în care denunţa ipocrizia vieţii .de mănăstire şi Talar Bunar, epopeia revoltei ţăranilor basara-beni. Deasemeni începuse o nuvelă de proporţii mai mari, Măgarii Iui Bică Lambă, al cărei manuscris a' fost pierdut. Dar din ceeace a rămas dela Sahia, se poate constata că literatura lui cuprinde idei -valoroase, că el a înţeles rolul organizator al ideii, rolul educator al literaturii. Literatura lui Sahia va dura. Va rămâne nu numai ca un document în istoria literaturii române, ci îşi va păstra valabilitatea atâta vreme cât vor mai exista exploataţi şi exploatatori, provocatori de război, ura de rasă. Şi deaceea literatura Iui Alexandru Sahia trebue citită şi studiată de orice constructor al socialismului "în ţara noastră, de orice luptător sincer pentru pace. Maxim Gorchi a spus odată că în presa burgheză ziariştii pot fi cumpăraţi ca oile sau castraveţii. In lumea burgheză există în adevăr concepţia, conform căreia presa este privită ca o întreprindere productivă oarecare. In această întreprindere s'a învestit un capital, care trebue să aducă un câştig — bine înţeles cât mai mare — şi care trebue să producă şi să vândă o marfă cât mai atrăgătoare pentrucă publicul s'o cumpere. Şi cum există concurenţă, nu se cunoaşte nici o limită în goana după câştig, nu se cunoaşte nici o altă lege decât aceea a câştigului şi a servirei intereselor în slujba cărora se află întreprinderea de presă respectivă. Speculând setea de senzaţional, instinctele josnice, lipsa de cunoştinţe, asemenea întreprinderi de presă vând o marfă . formată din ştiri senzaţionale, crime, accidente, intrigi, viaţa intimă a „vedetelor" zilei viaţa de culise şi, când nu mai au asemenea marfă, o născocesc. Ziaristul, în această concepţie este un slujbaş al întreprinderii de presă, scriind după gustul altora şi la comanda patronului. El îşi calcă în picioare conştiinţa şi gândeşte cu creerul altora, al c&lpr ce plătesc. Există, însă concepţia lumii socialiste în care presa este socotită ca un fenomen de interes public, ca unul dintre cele mai eficace mijloace de educare a masse-lor populare. Ziaristul, în această concepţie este un slujitor al poporului, un educator, ale cărui cunoştinţe şi capacitate de muncă sunt dăruite zilnic masselor populare setoase de a şti şi de a li se lămuri problemele care se ridică necontenit în faţa lor. Spre deosebire de ziaristul din lumea capitalistă, care se vinde ca „oile sau castraveţii", ziaristul din lumea socialistă este un luptător, a cărui conştiinţă răspunde în faţa poporului. Alexandru Sahia a fost un asemenea ziarist luptător. N'a trăit într'o societate socialistă si n'a scris într'o presă creiată pentru interesele poporului. Dar, tocmai de aceea, figura lui de ziarist luptător apare mai măreaţă pe fondul putreziciu-nei societăţii burgheze din România anilor 1929—1937, anii care cuprind activitatea sa ziaristică. In vremea când presa burgheză din România îşi umplea paginile cu otrava fascistă scursă dela Berlin şi Roma, Sahia era printre puţinii ziarişti cari şi-au consacrat munca lor cauzei clasei muncitoare. Consecvent atitudinii lui ca scriitor. Alexandru Sahia stă în ziaristică pe poziţia 198 GH. MACOVESCU de luptă a clasei muncitoare. Problemele acestei clase sunt problemele gazetarului Sahia. In cuvântul de început al săptămânalului Veac Nou Nr. 1 din 3 Aprilie 1932 — Sahia scria în numele întregului colectiv redacţional: „Înţelegem să ne adresăm, în gazeta noastră, largilor mase populare şi nu minorităţii omnipotente. Vom încerca, în scrisul nostru să apărăm interesele acestor majorităţi sociale, să le exprimăm năzuinţele, să le fim cinstit şi fără părtinire — adevărat purtător de cuvânt. Nu ne vom da înapoi întru îndeplinirea hofărîrei noastre nici dela munca fără preget, nici dela sacrificii". Acest „cuvânt înainte" nu este semnat, dar suntem în măsură să afirmăm că el aparţine lui Sahia. In numerele următoare, el" scrie despre mizeria salariaţilor, despre şomaj, şi arată că: „Muncitorimea proletară, deci, căzută în şomaj, trebue să-şi dea seama, odată pentru totdeauna că salvarea nw stă decât în spiritul ei de organizare şi acţiune demnă". Dacă luăm numai trei articole ale Iui Sahia — Salariile,, Şomajul, Sinistraţii — şi în acelaş timp cercetăm lucrările celui de al cincilea Congres al Partidului Comunist ţinut în Ianuarie 1932, vedem că ele transpun pe tărâmul presei hotărîrile Congresului, popularizează aprecierile şi îndemnurile lui. Despre exploatarea tot mai cruntă a clasei muncitoare, despre măsurile care trebuesc luate în vederea întăririi luptei contra exploatatorilor, despre necesitatea alianţei cu ţărănimea săracă au vo-bit hotărîrile Partidului şi Sahia desrre aceste hotărîri se ocupă în articolele sale scrise la două luni după terminarea Congresului. In 1934, după sângeroasa represiune dela Griviţa, s'a judecat procesul conducătorilor muncitorimii, în frunte cu tovarăşul Gheorghiu-Dej. Reportagiile scrise de Sahia dela acest proces — urmărit atunci cu atenţie încordată de muncitorimea din toate ţările — sunt un exemplu de dragoste pentru clasa muncitoare, de înţelegere a problemelor acesteia, de integrare în lupta ei revoluţionară. Cu toate greutăţile pe care i le punea regimul de teroare din ţară, Sahia s'a străduit să arate dreptatea celor purtaţi în lanţuri — dreptatea întregii clase muncitoare, — să arate întreaga hidoşenie a clasei stăpânitoare reprezentată la proces prin preşedinte şi prin tiranul şi mincinosul procuror militar care aducea agenţii Siguranţei drept martori ai acuzării. Sahia a reuşit atunci, prin reportagiile lui, să stârnească şi mai mult, ura clasei muncitoare împotriva exploatatorilor. In acelaş timp, a adâncit dragostea pentru curagioşii şi hotărîţii luptători trimişi pe, banca acuzării de o burghezie însetată de câştig şi sânge. Iată cum prezintă Sahia pe unul dintre muncitori: „Acuzaţii ascultă cu umerii strânşi unii lângă alţii. Curtea ascultă şi ea atentă. Muncitorul acesta deştept, sincer până la nedumerire şi care vorbeşte despre fabrică şi pâine, vorbeşte apoi de dragostea muncitorului pentru tot ce este omenesc. Strigă că muncitorul nu poate să facă niciodată deosebire de rasă. Munca grea, care îi apasă umerii şi viaţa, nu-1 lasă". Reportagiile lui Sahia despre procesul' luptelor muncitoreşti din 1933 constitue documente, peste care nu poate să treacă nici un cercetător al istoriei României. Valoarea lor istorică dovedeşte justeţea poziţiei pe care s'a situat ziaristul Sahia, în vremea când „conducătorii din condei" ai burgheziei socoteau că, printr'o figură de stil sau prin reproducerea inepţiilor cine ştie cărui vremelnic conducător de ţară rezolvau problemele vitale ale timpului. Sahia era preocupat de lupta clasei exploatate, împotriva olasei exploatatoare, el vedea în greva dela Griviţa începutul de deslănţuire a energiei clasei muncitoare în lupta pentru cucerirea puterii, iar în procesul înscenat la Craiova semnele neputinţei unei clase în descompunere. Cine cercetează acum rubrica „Tribuna muncitorească" în ziaTul Dimineaţa, poate să afle multe despre problemele muncitoreşti din anii 1934—1937, ALEXANDRU SAHIA 199 cu toate câ, nefiind singur la acea rubrică, nu reuşea întotdeauna să-i dea conţinutul politic cel just. Sahia rămânea ore întregi în discuţie cu muncitorii veniţi la redacţie, corectând manuscrisele pe care aceştia le aduceau, copiindu-le şi dându-le la tipar. Era muncă de robot dar iolositoare, măreaţă, într'o seară, rămas numai cu un tovarăş de muncă, Sahia spunea, după ce un grup de muncitori părăsise biroul: „Vezi oamenii aceştia? într'o zi ei vor stăpâni în ţara asta. Şi vom prinde şi noi vremurile acelea". Transpunând şi în munca lui ziaristică lozincile Partidului, Alexandru Sahia a j>cris împotriva fascismului, a celui german, dar şi a. celui din România. De exemplu, în Ghilotina, articol publicat la 18 Noembrie 1933 în Cuvântul Liber Sahia prezintă hitlerismul şi pe hitlerişti ca o bandă de asasini, pentrucă în articolul Simpaticul Hitler să demaşte un publicist român, pretins ideolog, dar în realitate propagandist plătit al hitleris-mului în România. Deatfel, articolele din ziarele Adevărul şi Dimineaţa, acele articole cerute în ultimul moment de secretariatul de redacţie, şi pe care Sahia le scria de cele mai multe ori grăbit, sunt străbătute de aceiaş ură împotriva fascismului. Conducând revista Bluze Albastre, Sahia a înţeles că publicistica literară nu este un exerciţiu de beletristică, ruptă de realitate,. ci un mijloc de luptă. Dealtfel, în primul număr, aşa cum făcuse şi cu Veac Nou, Sahia scrie un cuvânt introductiv în care spune: „Ca orice ele ment realmente vital, arta nu-şi poate avea rădăcinile decât in viaţă, să întrupeze viaţa, să se adreseze vieţii. Acestea le scria Sahia la 5 Iunie 1932 şi ele aveau să constitue, în primul rând pentru el, un program pe care nu 1-a părăsit până la sfârşit. In cele patru numere ale revistei, Sahia scrie articole vehemente împotriva falşilor reprezentanţi ai culturii, (O generaţie lalsă), sau articole pentru pace, (Congresul anti-războinia). Imediat după apariţia primului număr, revista Bluze Albasire a fost atacată de huliganii strânşi la publicaţiile legionare şi reacţionare din acea vreme. Sahia le răspunde curagios, îi arată pe huliganii, pretinşi intelectuali, ceeace erau în realitate : agenţi ai hitlerismului şi le spune : „Atacurile, din partea oricui ar veni, nu ne supără. Woi ne bazăm pe încrederea proletariatului, adevăraţii şi sincerii noştri cititori". Şi în adevăr, în vremea scurtei apariţii a Bluzelor Albastre, Sahia reuşise să facă acea legătură organică, vie, care trebue să existe între mase şi orice publicaţie. In numărul doi al revistei, Sahia scria: Bluze, Albastre, revistă de literatură proletară dedicată exclusiv maselor muncitoare, pentru care, în ţara românească nu s'a scris încă nimic — nu-şi va atinge adevăratul ţel decât atunci când se va putea creia o colaborare electivă între muncitori şi redacţia noastră". Criteriul după care se judecă orice democrat, orice om cu idei înaintate este ataşamentul lui faţă de Uniunea Sovietică, îndrumat şi educat de Partid, Alexandru Sahia a fost. un mare îndrăgostit de Uniunea Sovietică, pe care o socotea pe drept1 ţara cea mai puternică şi mai fericită din lume. In vremea când toţi agramaţii presei din România burghezo-moşierească se străduiau să ridice între noi şi marea vecină dela Răsărit ziduri de necunoaştere peste care nici gândul să nu poată trece, în vremea când burghezia plătea o armată de scribi pentru a împroşca U.R.S.S.-ul cu noroi, Sahia s'a consacrat grelei munci de a aduce lumină asupra unei ţări vecină nouă, uriaşă, puternică şi unde apăruse cea mai înaintată orânduire socială, societatea socialistă. Sahia s'a străduit multă vreme să plece în Uniunea Sovietică. încă din 1933 se pregătea, vorbea cu mult entuziasm despre proectele lui, dar piedicile ridicate ,în faţă erau din cele mai grele. Până la urmă a isbutit. Când. s'a întors de acolo, la îndemnul şi cu ajutorul nemijlocit al 200 GH. MACOVESCU Partidului a publicat o carte U.R.S.S. azi, prima carte despre Uniunea Sovietică apărută în România. Publicarea nu a lost câtuşi de puţin uşoară, pentrucă Siguranţa a încercat să împiedice tipărirea — însă fără succes. Ediţia a fost tipărită la Craiova şi la Bucureşti, pentru a se deruta agenţii poliţiei, care au mers până acolo, încât , au stricat o parte din zaţ. U.R.S.S. azi "este un larg reportaj de călătorie, dar un reportaj deosebit de cele obişnuite. Sahia nu căutase senzaţionalul în călătoria lui, nu alesese „momentele tari" — cum se obişnuia în tehnica reportericească» nu inventase, nimic, nu literaturizase nimic, ci în mod veridic reproducea ceeace văzuse şi trăise în Uniunea Sovietică. In scurtul timp petrecut în ţara sovietelor, el ştiuse să vadă mult şi mai ales, ceeace era esenţial. Venit dintr'o lume veche, într'o lume nouă, Alexandru Sahia a reuşit să distingă în Uniunea Sovietică tot ceeace aparţinea viitorului şi se des-volta. Noul om sovietic construia uzinele din UraH şi de pe Volga, lucra în colhozuri şi în sovhozuri, învăţa, scria o literatură nouă. Sahia a văzut teatrul sovietic ridicat pe culmi înalte de Stanislavschi şi Ne-mirovici-Dancenco, a asistat la Congresul scriitorilor Sovietici, i-a ascultat pe Jaar nov şi pe Gorchi rostindu-şi cunoscutele cuvântări, a stat de vorbă cu scriitorii sovietici, a călătorit în toate părţile Uniunii Sovietice, astfel încât s'a întors cu un bogat material documentar. Sahia a scris o carte vie, în care orice observaţie, orice constatare, orice afirmaţie era susţinută de date, citate, cifre. Când cartea a apărut, huliganii din presa de dreapta s'au repezit să o atace şi, în lipsa altor argumente, afirmau că, este prea încărcată cu cifre. Alexandru Sahia a fost un perseverent propagandist al realizărilor, din Uniunea Sovietică. Apariţia cărţii sale a stârnit multe comentarii, a fost atacată, dar ea a fost căutată de mase, de cititori, pen- tru a şti dela un ziarist onest adevărul despre realităţile sovietice. Sahia primea zilnic scrisori, în special dela muncitori, cerându-i-se să scrie mereu despre ceeace văzuse. Dealtfel, încă dela începuturile safe literare, el a publicat material despre Uniunea Sovietică la revistele pe care le-a condus sau la cele la care colabora. Astfel, în Bluze Albastre, a publicat poemul 150 milioane de Vladimir Maiakovschi şi O zi într'un colhoz din Cuban de Ser-ghei Tretiakov. In Veac Nou şi în Bluze Albastre a făcut să apară recenzii şi note despre cărţi şi filme sovietice. Sahia nu scăpa ocazia de a vorbi despre Uniunea Sovietică. într'un scurt articol, publicat în 1935 în Cuvântul Liber, contrapunând cele ce se întâmplă în cele două lumi, scria: „Nu rareori mă gândesc şi la Rusia. Peste pământul ei nesfârşit am colindat vreme de trei luni. Nijninovgoro-dul o fi acum înfundat de corăbii. Pe malurile Volgăi, cu spinarea qălbue or ti tresărit florile roz. Că în stepa Ucrainei, cam pe la Zaporoje au răsărit de mult grânele — smrf mai mult decât sigur". Când s'au împlinit o sută de ani dela moartea lui Puşchin, Sahia a publicat în Adevărul un scurt articol, subliniind caracterul progresist al operei marelui poet rus. dragostea lui pentru cei oprimaiţi. Şi adăuga: „Nu odată cisme de generali bătrâni, cu sau fără pinteni au călcat brutal, strivind sub tălpi versurile de înaltă muzicalitate ale liricului Puşchin. Atunci cenzura domnea acolo ca astăzi în ţa;a noastră". Articolul acesta a apărut în Februarie 1937, când pregătirea războiului antisovietic era în plină desfăşurare şi când fascismul devenise extrem de agresiv. Militantul Sahia găsea mijloace pentru a lupta, în orice împrejurare, cu toate enormele greutăţi întâmpinate. Ochii cenzurii erau în mod special aţintiţi asupra lui Sahia, membru activ şi disciplinat al Partidului Comunist. ALEXANDRU SAHIA 201 La 17 Octombrie, ziarul Facla 1-a întrebat pe Sahia dece scrie. El a dat un răspuns în care după ce arată descompunerea societăţii burghezo-moşiereştL bazate pe exploatare, încheie : „...mă mai întrebaţi pentru ce scriu ? Nu scriu, desigur, să mă distrez. Ar ii o crimă lucru acesta. Scrisul meu este o contribuţie la elorturile de eliberare a masselor muncitoreşti. Idealul lor este şi idealul meu". „La Congresul scriitorilor revoluţionari, ţinut anul trecut la Moscova, în discursul său magistral, printre altele Maxim Gorchi a afirmat: ,,Noi scriitorii suntem angajaţi într'o operă mondială şi trebue să fim demni să luăm parte la ea. Am intrat într'o epocă de enorm tragism şi trebue să învăţăm să exprimăm acest tragism în forme actuale, aşa cum au ştiut să-1 exprime tragicii antici". „Un scriitor — continuă Sahia — trebue să fie un luptător social. El trebue să fie continuu legat, în mod strâns, de complexul social în care trăeşte. Scriitorul nu poate fi strein de fenomenele economice, politice care agită întotdeauna mas-se-'e. Viaţa zilelor noastre caută să fie împinsă după alte forme, cu mult mai aspre. Epoca romantismului languros, a extazului mistic este îngenunchiată şi plesnită de alte realităţi, ce caută să ne depăşească. Ceva mai mult. Scriitorii generaţiei mele trebue să se convingă, în momentele de faţă. că nu pot face decât artă cu tendinţă şi că o altă artă nu mai poate să existe. In această tendinţă, însă, să introducem maximum de artă, pentrucă numai astfel operele noastre vor căpăta viabilitate. Scriitorii sunt şi rămân apărătorii întregii umanităţi şi dela ei se aşteaptă luminarea spre formulele de viaţă unde exploatarea nu mai există, clasele sunt nimicite, iar ura de rasă extirpată"". Acest răspuns constitue, exprimat clar şi categoric, crezul scriitorului combatant Alexandru Sahia. Aici şi-a precizat el poziţia, spunând deschis : „Scrisul meu este o contribuţie la eforturile de eliberare a masselor muncitoreşti". Este în această frază declaraţia scriitorului angajat în luptă, a scriitorului membru de Partid, a scriitorului stând pe poziţia de clasă. Educat de Partidul Comunist, Sahia s'a ridicat la această concepţie superioară despre artă şi despre rolul artistului în societate. El a văzut rolul istoric al proletariatului, i-a înţeles lupta, s'a angajat în ea fără ezitare, fără a precupeţi eforturile şi a dat clasei muncitoare tot ceeace avea el mai bun. Deaceea clasa muncitoare din ţara noastră 1-a revendicat pe Sahia ca fiind al ei. Sahia a devenit prozatorul proletariatului din România pentrucă a crezut cinstit şi fără ezitare în cauza clasei muncitoare şi a urmat cu avânt îndrumările Partidului Comunist Român. A devenit „post mortem" membru al Academiei Republicii Populare Române, un premiu al Academiei îi poartă numele, o stradă din Bucureşti se cheamă Alexandru Sahia. Omul care hoinărea nopţile pe străzile Bucureştiului pentrucă nu avea unde dormi, are azi o stradă în Capitala ţării. Un cerc literar la Buzău şi o gospodărie colectivă îi poartă, dease-menea, numele. Opera lui abea acum începe să fie larg răspândită. Cât a trăit, nu şi"a văzut nuvelele strânse într'un volum. Abea acum au apărut. Cu ani în urmă Sahia a luptat pentrucă să fie alungaţi exploatatorii din ţara noastră, ca mijloacele de producţie să fie în mâna muncitorilor, ura de rasă să dispară, — ă înflorească o cultură nomă, să se deschidă perspective luminoase oricărui om care munceşte, tineretul să poată învăţa fără grijile şi nevoile studentului de altădată, pentrucă în ţara noastră să se construiască socialismul. Şi de aceea clasa muncitoare. Partidul Muncitoresc Român, 1-a aşezat pe Sahia la loc de cinste. CORIN GROSU parcurgând paginile unui almanah literar*) Există astăzi în ţara noastră toate pre-mizele constituind climatul unei admira bile înfloriri a literaturii. Scriitorii cunosc excepţionale condiţii de creaţie, iar desfăşurarea tumultuoasă a vieţii îi cheamă imperios în tot mai multe direcţii. In faţa lor stau imense şi inepuizabile posibilităţi de a făuri opere de artă de mare valoare, în spiritul celor mai înalte năzuinţe ale poporului. Ei . se găsesc într'o situaţie pe care scriitorul de ieri, rob adesea involuntar, şi câteodată inconştient, al „sacului cu bani" al burgheziei, nici nu o putea bănui, după cum. nu o poate cunoaşte, de bună seamă, scriitorul din Occidentul marshal-lizat .al zilelor noastre. Este firesc, aşadar, ca aspectele ce oglindesc creşterea literaturii noastre noui să fie din ce în ce mai numeroase şi mai variate. Unul dintre cele mai semnificative este creşterea rapidă a presei literare — apariţia, într'un colţ sau într'altul al ţării, a publicaţiilor noui ale filialelor Uniunii Scriitorilor. Din ce în, ce- mai multe filiale adună, în reviste şi publicaţii periodice mai mult sau mai puţin regulate. *) „Almanahul Literar" ai Uniunii Scriitorilor din R.P.R.-filiala Cluj. rodul unei munci susţinute a membrilor lor şi mai ales a tineretului scriitoricesc din cenaclele din jurul lor. Şi tocmai acest însemnat număr de scriitori tineri, tocmai aceste „condee tinere", cu pana fără rugină, dau unor publicaţii ca laşul Nou, Scrisul Bănăţean, sau Almanahul Literar semnificaţia lor cea mai de seamă. » Aceste , reviste sunt cu totul altceva decât ştersele fiţuici provinciale burgheze, în care scriitorii ce nu isbutiseră să-şi facă drum până la publicaţiile mai bine plătite ale Capitalei, îşi răcoreau aleanul fie printr'o sentimentală literatură „locală", lipsită de cea mai slabă perspectivă asupra vieţii de dincolo de barierele urbei natale, fie printr'o atitudine de frondă regionalistă faţă de „centru". Dimpotrivă, ele reflectă creşterea — în cadrul procesului de revoluţie culturală care a cuprins întreaga ţară — mai ales a acestor tineri scriitori — nivelul ideologic şi artistic atins de ei. Ele oglindesc, în paginile lor, admirabilul sentiment al lumii noui care cuprinde mai ales tineretul. Iată în ce constă, în mare parte noul pe care-1 desvălue, prin apariţia îor, reviste ca cele măi sus pomenite. Abstracţie făcând, pentru moment, de eventualele lor merite sau lipsuri — publicaţiile filialelor PARCURGÂND PAGINILE UNUI ALMANAH LITERAR 203 sunt, în această privinţă, mărturii vii ale creşterii şi ale progreselor iăcute de literatura noastră pe cuprinsul întregii ţării. ★ Iată, de pildă. Almanahul Literar. în paginile celor şase numere apărute până în prezent, tinerii scriitori ocupă un .loc foarte însemnat; mai mult, semnăturile noui au sporit necontenit de-a lungul celor şase luni de apariţie, îmbogăţindu-se cu nume de tineri scriitori aparţinând şi altor cenacle ardelene decât cei dela Cluj — atrăgând cu putere luarea aminte asupra acestei reviste, impunând cercetarea ei atentă şi metodică. Şi dacă pe lângă acest însemnat aspect mai ţinem seama şi de fatpul că, apărând la Cluj, în centrul unei regiuni a ţării în care trăesc laolaltă mai multe naţionalităţi, Almanahul Literar oglindeşte cu precădere aspectele specifice ale vieţii comune a oamenilor muncii de diferite naţionalităţi — şi în primul rând români şi maghiari, — este uşor de înţeles interesul deosebit stârnit de această revistă nouă. Iată dece Almanahul Literar a fost primit cu dragoste şi bucurie, salutat cu căldură de toată presa noastră, şi considerat ca un justificat motiv de mândrie pentru toţi scriitorii, care, grupaţi în Uniunea Scriitorilor din Republica Populară Română, luptă pentru construirea socialismului şi pentru pace. ★ Trebue spus că însăşi apariţia regulată, cu un însemnat număr de pagini şi într'o formă îngrijită reprezintă un element pozitiv de seamă al Almanahului Literar. Acest lucru dovedeşte nu numai gruparea unor însemnate forţe în jurul lui, ci şi un efort considerabil şi susţinut din partea colectivului redacţio ■ nai — o strădanie pe care experienţa ne ajută s'o preţuim cum se cuvine. Cum am văzut, acelaş lucru trebue spus în ceeace priveşte contingentul de scriitori noui. In „Cuvântul înainte" al primului număr se arăta, în mod just, cum „Cadrele scriitorilor clujeni au crescut simţitor. Cu fiecare zi, noui tineri talentaţi vin să sporească rândurile scriitorilor, aducând contribuţia lor la literatura noastră luptătoare pentru construirea socialismului" ceeace se reliefează cu putere în paginile de până acum ale revistei. Angajamentul luat a fost respectat. Almanahul Literar arătându-se a fi într'adevăr, în această privinţă, „un instrument de ridicare şi stimulare a nouilor talente". In special în sectorul poeziei, fiecare dintre cele şase numere a adus câte unul sau mai multe nume noui, puţin cunoscute sau chiar încă necunoscute publicului din largul ţării. Dacă, pe lângă Anatol Baconsky, scriitori ca Dumitru C. Micu, Victor Felea, sau Aurel Rău sunt — unii mai mult, alţii mai puţin, totuşi cunoscuţi — Hara-lambie Grămescu, Aurel Gurghian, Va-leriu Maniţiu, Ştefan Pârvu, Liviu Periş, Vasile Grunea şi încă alţii sunt abia cunoscuţi sau chiar necunoscuţi publicului nostru cititor. Şi daca, in sectorul prozei, revista este încă săracă în această privinţă, ea aduce, în schimb, în sectoral ctrlţdc şi publicistic o seamă de nume, dintre care unele n'au avut încă prilejul să se manifeste pe acest teren. Din punct de vedere al temelor tratate, orientarea spre actualitatea cea mai vie este precumpănitoare. Almanahul Literar aparţine hotărît literaturii noui, legate puternic de viaţa poporului nostru muncitor, care abia acum, după ce a rupt zăgazurile şi a înfrânt regimul de asuprire şi exploatare, îşi desfăşoară, liber şi pe zi ce trece mai larg, forţele creatoare. Efervescenţa „imensei mări populare" se oglindeşte în revista dela Cluj. Şi chiar atunci când această orientare nu este foarte limpede, e uşor de văzut că intenţia foarte hotărîtă de a servi actualitatea vie, creatoare, nu 204 CORIN GROSU lipseşte — ca ezitarea, şovăirea vine din altă parte. Se cântă, în poezie, aspectele noui ale realităţilor din ţara noastră, munca avântată pentru construirea socialismului sau lupta pentru pace. In Nr, 4 apar, pe lângă alte poezii, versurile dedicate zilei de 1 Mai — iar în Nr. 6, pe lângă tălmăcirile din Nazim Hikmet, un important lot de versuri pentru pace, semnate, cele mai multe, de nume noui. Proza caută să oglindească fie aspecte ale luptei de clasă la ţară, fie adevărata faţă a burgheziei. Sectorul criticei şi al publicisticei cuprinde pe de-o parte studii, adesea foarte ample, cronici (s'au publicat două cronici dramatice — în numerele 2-3 şi în Nr. 6), recenzii şi o revistă a revistelor — pe de-alta articole, note şi comentarii; tot aici trebue cuprinse şi unele lucrări cu caracter ocazional. Şi în acest sector este precumpănitoare preocuparea de c contribui la cercetarea şi îndrumarea creaţiei noastre literare spre prezentul viu, în creştere, precum şi la orientarea cititorului .In deosebi recenziile de cărţi şi reviste joacă un rol însemnat, punând puternic în lumină bogăţia de teme vibrând de actualitate, care, caracterizează literatura noastră de astăzi. Revista contribue, deasemenea la popularizarea operelor' celor mai valoroase aparţinând literaturii în limba maghiară din ţara noastră, precum şi la informarea cititorului de limbă română asupra -vieţii literare maghiare din R. P. R. (un studiu, recenzii ale publicaţiilor maghiare, etc.). După nuvela lui Naay Istvăn, ..Numai din oricwa prosoapejor", (apărută în Nr. 2—3), revista publică, în Nr. B, o altă nuvelă tradusă din limba maqhiară. „Frontul din pâdure", de L. Papp-Ferenc. O scurtă prezentare, semnată de Marosi Peter, ne arată că este vorba de un „condei nou", de „cel mai tânăr nuvelist maghiar din Ft. P. Fi." (bine cunoscut totuşi prin cele şapte nuvele publicate până în p-ezent în Vtunk). Asemenea lucrări de valoare joacă un dublu rol educativ: ele contribue pe de-o parte la ridicarea nivelului ideologic şi artistic al scritorilor noştri tineri, pe de-alta la opera de înfrăţire, în spiritul internaţionalismului proletar, a oamenilor muncii de diferite naţionalităţi, din ţara noastră; ele constitue adevărate arme în lupta pentru lichidarea naţionalismului burghez şi a şovinismului, pe care regimul trecut îşi sprijinea asuprirea şi exploatarea — aducând, astfel o însemnată contribuţie la lupta pentru socialism şi pentru, pace dusă de oamenii muncii. Acelaş lucru trebue reliefat şi în privinţa traducerilor din literatura în alte limbi — cu tălmăcirea din Alexandru Puşchin („Ruslan şi Ludmila" — cântecul al doilea), apărută în Nr. 5, — şi cu cele două tălmăciri din Nazim Hikmet, apărute în ultimul număr. Această expunere, oricât ar fi ea de succintă, lasă totuşi să se întrevadă atât preocupările revistei cât şi bogăţia de mdteiriale cuprinsă în paginile sale. Almanahul Literar oferă colaboratorilor săi prilejul unor manifestări susţinute — condiţie de seamă a desvoltării unei literaturi bogate şi puternice. Prezentând publicului lucrările lor cele mai bune, ea dă, îndeosebi tinerilor, posibilitatea de a-şi verifica munca de creaţie prin critica opiniei publice, prin critica de massă. Ea joacă un rol important în creşterea şi formarea talentelor tinere. Revista . se situează pe o poziţie militantă pentru o literatură cu un puternic conţinut de idei, legată de păsurile şi de năzuinţele poporului — împotriva duşmanilor acestuia şi împotriva ideologiei putrede cu care aceeaşi duşmani îndrâjiţi încearcă să robească pe intelectuali şi să-i ţină în tabăra obscurantismului şi a reacţiunii. Ea se străduieşte să combată cosmopolitismul, şovinismul, obiectivismul burghez — şi se preocupă, cum am văzut, de creaţia literară maghiară din R.P.R. Almanahul Literar acordă atenţia cuvenită operelor literare cele mai bune care apar în ţară, scoţând în evidenţă valoarea lor combativă şi educativă — şi PARCURGÂND PAGINILE UNUI ALMANAH LITERAR 205 se strădueşte să informeze pe cititorii săi asupra conţinutului altor publicaţii. In paginile ei se intrevede,. în acelaş timp, tendinţa de a frământa problemele creaţiei, de a merge la miezul viu al acestora. Nu rgai puţin este vizibilă tendinţa spre o formă literară cât mai îngrijită, care caută să îmbrace şi să pună în valoare conţinutul de idei, — spre calitate. Iată, aşadar, tot tot atâtea merite ce se înscriu la activul revistei clujene, care explică interesul şi bucuria cu care a fost primită, şi care indică limpede drumul pe care ea trebue să persevereze. Şi totuşi... mai ales prin ultimele sale numere. Almanahul Literar vădeşte o şovăială, care lucrează împotriva intenţiilor celor mai bune şi mai evidente ale colectivului redacţional şi ale colaboratorilor săi, împotriva a tot ce este promisiune valabilă în paginile lui. Revista nu izbuteşte încă deplin să fie ceeace urmăreşte să fie: o publicaţie militând puternic şi consecvent de pe poziţiile clasei muncitoare, o armă în lupta acesteia — şi a întregului popor antrenat de ea — pentru construirea socialismului şi pentru pace. Care să fie cauza deficienţelor ce împiedică Almanahul Literar să corespundă intenţiilor celor ce şi-au luat ca sarcină realizarea acestei publicaţii noui? Iată o problemă care ar putea depăşi, desigur, marginile revistei delă Cluj, interesând, în general, deşi nu în aceeaşi măsură, lupta ce se dă, astăzi, în câmpul nostru literar, pentru lichidarea tuturor rămăşiţelor sau influenţelor acelui vechi, care frânează uneori mersul înainte, spre noui izbânzi şi noui cuceriri. Să încercăm, aşadar, să răspundem la această întrebare cercetând Almanahul Literar sub două aspecte : 1) Cum este concepută revista clujană — care este modul de selectare, de pro-' porţionare şi de închegare a materialelor cuprinse în paginile ei ? 2) Cum sunt tratate aceste materiale, care sunt ideile ce prezidează la reali- zarea lor — mai bine zis: de pe ce poziţie şi cu ce consecvenţă sunt înfăptuite lucrările publicate în Almanahul Literar ? Bine'nţeles că cele ce vom remarca mai jos nu se aplică în mod uniform la totalitatea materialelor cuprinse în această revistă. Dela lucrare la lucrare există deosebiri. Totuşi, cum vom vedea mai jos, există, în direcţia întrebărilor formulate aici, anumite deficienţe de fond, care tind să contureze fizionomia revistei clujene, ştirbindu-i din ascuţişul voit. Acest lucru, priveşte ansamblul celor şase numere (cuprinzând aproape nouă sute-de pagini) apărute până acum — dar este mai evident îndeosebi în ultimele trei numere, care, de-altfel, au şi impus rândurile de faţă. Cum este, aşa-dar, concepută şi realizată această revistă? Am văzut că poezia este bogat reprezentată în fiecare număr. Nu tot acelaş lucru se poate afirma în ceeace priveşte proza. Dimpotrivă — proza este destul de neglijată. Nu se ur măreşte cu consecvenţă publicarea în fiecare număr a cel puţin unei lucrări noui.. De unde, în poezie, fiecare număr a adus un lot de semnături dintre care unele noui — în sectorul prozei revista n'a publicat, de fapt, în cele şase numere de până acum, decât două lucrări originale (pa lângă cele două traduceri menţionate mai sus): „Şobolanii" lui Mircea Zaciu (distribuită în două numere succesive) şi ceie două lucrări ale lui Dumitru Mircea: prima, „flăfueli" (prezentată drept „fragment de roman") şi a doua „Capul şarpelui" (prezentată drept „nuvelă") — lucrări care fac, totuşi, parte, în mod evident, dintr'o unică lucrare mai mare (poate din „romanul din viaţa satului ardelean din timpul războiului şi de după război" la cdre, astfel cum arată o notă din Nr. 4 al revistei, lucrează autorul). Iar în ultimul număr, Nr. S, proza originală lipseşte cu desvărşire (nu găsim decât o traducere). 206 CORIN QROSU Sectorul de critică şi publicistică ocupă, în schimb, un loc disproporţionat de mare, în special prin publicistică. Această disproporţie între sectorul beietristric şi cel critic, publicistic şi informativ rupe echilibrul revistei în detrimentul sectorului rezervat creaţiei literare .(poezie şi proză) — şi asta cu atât mai mult, cu că! materialul publicistic îndeosebi (care în principiu şi-ar avea locul într'o „revistă lunară de cuifură"A. nu răspunde totdeauna unoţr , necesităţi evidente, nici prin conţinut şi, câteodată, nici prin calitate. Almanahul Literar este totuşi o revistă a iilialei Uniunii Scriiitorilor şi ea. trebue să oglindească cu precădere, prin lucrările pe care' le publică, munca depusă şi rezultatele obţinute în sânul acestei iiliale şi al cenaclului de tineret de pe lângă ea, precum şi în celelalte iiliale şi cenacle ardelene ale Uniunii Scriitorilor. Materialul publicistic şi informativ cată să îşi aibe locul în rândul al doilea — şi-atunci, chiar, să se impună prin valoarea iui, prin gradul în care contribue la limpezirea problemelor câmpului literar în primul rând. Iată ce constatăm dacă cercetăm spa ţiul ce s'a acordat diferitelor compartimente în ultimele trei numere ale revistei clujene. In Nr. 4: poezia — 11 pag. proza — 37 pag.; critica (studii, recenzii, etc.) — 48 pag.: iar restul de 84 pag. este ocupat de diferite articole, note şi comentarii, etc. In Nr. 5 proporţia este ceva mai bună — totuşi sectorul oritic şi publicistic ocupă 84 de pagini din cele 176 ale revistei (poezia — 36 pag., proza — 56) ; iar în Nr. 6, faţă de 23 pagini de poezie şi 15 pagini de proză — reprezentantă exclusiv prin traducerea din L. Papp Ferenc — (deci, în total, 39 pagini), sectorul critic şi publicistic ocupă 84 pagini. Dacă la acest aspect cantitativ şi de proporţionare mai adăugăm şi aspectul calitativ: criteriul de selectare ,al materialelor — din faptul că acest sector de critică şi publicistică cuprinde materiale nu todeauna îndeajuns de folositoare (şi că, în unele rubrici, este fărâmiţat pană la marginilee posibilului — cum vom vedea ceva mai jos) reiese limpede că nu este vorba aici . câtuşi de puţin de o meschină şicană contabilă ci de o problemă de principiu. Materialul acesta fărâmiţat umbreşte adesea criteriul principial de culegere, împiedică axarea revistei pe una sau mai multe probleme şi în direcţia precisă a ţelurilor pentru care militează. Pe lângă faptul arătat mai sus — că se răpeşte, astfel, creaţiei literare un spaţiu preţios — din pricina acestei fărâmiţări, materialele nu apar cu o desvoltare suficientă, adâncite pe baza unei situări principiale deliberate şi a unei documentări corespunzătoare. Se alunecă la suprafaţă şi adesea autorii îşi „rotunjesc" articolele în jurul câtorva idei generale, concentrându-şi efortul asupra formei şi stilului, în dauna conţinutului de idei. Astfel, chiar dacă, întruînceput, a fost clară, ideia de bază în ceeace priveşte selectarea, proporţionarea şi directivarea materialului se pierde în mozaicul de articole, arti-coloaşe, note şi comentarii. Se pierde, aşadar, criteriul de alegere şi nu se vede gospodărirea chibzuită a materialului, care să aibă în vedere obţinerea unui maximum de eficienţă într'o direcţie bine precizată. Desigur, nu se poate spune că un asemnea lucru este uşor de realizat şi că este vorba de o deficienţă de care ar fi fost — sau ar mai fi încă — cu totul ferite ale publicaţii, — de pildă chiar Viaţa Românească; dar din repetarea sistematică, în toate cele şase numere apărute până acum, a acestei deficienţe — se vede bine că la Almanahul Literar nu este vorba de o slăbire de moment a vigilenţei, ci de o slăbiciune organică în ceeace priveşte concepţia. Acest lucru trebuie să reiasă limpede — şi asta cu-atât mai mult cu cât, prin ceeace se înscrie la activul său, Almanahul Literar dovedeşte că poate să profite de experienţa pe care alte reviste PARCURGÂND PAGINILE UNUI ALMANAH LITERAR 207 au făcuf-o, de critica şi îndrumarea dată de Partid în această privinţă. Să luăm, de pildă, JVr. 4 (Martie 1950). Revista se deschide cu un ciclu de trei poezii dedicate sărbătoririi zilei de 8 Martie — „Ziua femeii" — şi între aceste poezii se află intercalat un scurt articol, „Primăvara firii şi a oamenilor", în legătură cu acelaş subiect. Urmează un ' ..interview", luat de ziarista franceză Dominique Desanti, în vara anului 1948, lui Martin Andersen-Nexo. Apoi o operă (o schiţă) a acestui scriitor şi, în sfârşit, partea a doua din „Şobolanii" lui Mircea Zaciu — toate aceste trei lucrări constituind compartimentul de proză al revistei. Un nou lot de poezie, de data aceasta ne-legat de vre-un motiv ocazional, vine după proză — urmat de rubrica „Sărbătoriri" care cuprinde trei lucrări: un articol evocând, cu ocazia zilei de 6 Martie, ,,Cinci ani de luptă pentru o literatură nouă'', un al doilea articol legat de „Ziua femeii („Eroinele noas.'re"J şi în sfârşit un articol intitulat „Sărbătorirea lui A. Toma" (şi având în corpul revistei, drept supra-titlu, „Jurnalul de lectură"). Rubrica; următoare, „Cronica", conţine o foarte scurtă recenzie a lucrării criticului sovietic B. Meilah: „Lenin şi problemeie literaturii ruse". Urmează ru-blicile „Recenzii" (cuprinzând şase recenzii), „Hevisfa Revistelor" (în care se recenzează mlaî multe publicaţii româneşti şi streine), revista încheihdu-se cu o serie de „Note şi Comentarii". Toate aceste rubrici şi sub-Tubrici, cărora nu Ii se poate acorda, fiecăreia, decât câteva pagini, dau revistei un caracter de „magazin" în care se adună tot materialul existent la un moment dat. Unele lucrări sunt prea generale — aducând un conţinut de idei ce nu depăşeşte lucrurile cele mai îndeobşte cunoscute. Astfel sunt cele două articole ocazionate de „ziua femeii": „Primăvară firii şi a oamenilor" şi „Eroinele noastre", care tratează, de fapt aceeaşi temă generală, fără însă a pune într'o lumină destul de clară conţinutul tematic în jurul căruia gravitează. Sunt articole „de serviciu" — deşi tema este importantă. Prima dintre ele, „Primăvara firii şi a oamenilor", şovăie între o expunere teoretică şi o chemare caldă la luptă şi nu isbuteşte să fie nici una nici alta, în ciuda intenţiei autoarei. In câteva pagini nici nu s'ar fi putur; rezolva atâta încărcătură. Alte articole nu servesc actualitatea, au un caracter prea, îndepărtat de sar cinile de luptă ale prezentului. In această categorie se înscrie, de pildă, prezentarea iui Martin Andersen-Nexo pe calea reproducerii, în traducere, a declaraţiilor făcute de marele scriitor danez ziaristei Dominique Desanti. Acest articol încarcă paginile revistei — nu are, pentru oamenii muncii din ţara noastră, un caracter îndeajuns de mobilizator; pe de-altă parte el nu serveşte nici pentru educarea tineretului nostru scriitoricesc. Mai interesant şi mai ales mai util ar fi fost să se arate cine este Andersen-Nexo, ce cuprinde opera lui — de unde se trage valoarea ei ;şi întrucât] este ea exemplară — sau, eventual, să se publice declaraţii făcute pentru cititorii din ţara noastră. „Revista Revistelor" ocupă un mare număr de pagini (25 — faţă de 11 pag. poezie şi 37 pag. proză) şi păstrează, cu unele excepţii, un caracter prea general-informativ si prea puţin critic. Se înşi-rue, de pildă, cuprinsul unei reviste, fă-cându-se aprecieri foarte generale asupra unora dintre lucrările cuprinse în paginile ei (de ex. aprecierea1 generală a recenziei din Viaţa Românească, referitoare la volumul „Luptăm pentru pace", apreciere care se rezumă la fraza: „autorul are o atitudine greşită şi lipsită de principialitate atunci când vorbeşte despre poezia noastră tânără", fără a se arăta gravele deficienţe ale acestei recenzii, să spunem limpede : poziţia duşmănoasă pe care se situa autorul ei). Revistele maghiare nu se bucură de atenţia cuvenită, iar recenzia revistei „Vtunk", 208 CORIN GROSU foarte sumar făcută în numerele anterioare, lipseşte, în Nr. 6, cu desăvârşire. In schimb se insistă prea mult asupra revistelor franceze. Acest lucru nu foloseşte şi nu este nici • sănătos. Este posibil să ne înşelăm, dar nu ne putem împiediaa să vedem aici un mod pieziş de a mai păstra contactul cu literatura decadentă a Occidentului, fie şi prin mijlocirea revistelor progresiste ce apar acolo. Felul cum este recenzat articolul din „Octiabri" al lui Bubenov (referitor la romanul „Pentru puterea sovietelor", de Valentin Cataev) indică modul just de cercetare a revistelor: expunerea amănunţită, critică, a unuia sau a câtorva dintre studiile sau lucrările cele mai însemntaie din cuprinsul lor, punându-se în valoare ceeace este deosebit şi de reţinut din aceste lucrări. In felul acesta Alma nahuj Literar ar fi dispensat de prezentarea, repetată mecanic în fiecare dintre numerele sale succesive, a cuprinsului tuturor revistelor. O excepţie s'ar putea face, în această privinţă pentru revistele în limba maghiară din ţara noastră — revista clujană având o sarcină deosebită în ceeace priveşte informarea cititorului de limba română asupra literaturii maghiare din R. P. R.' şi popularizarea acestei literaturi. Rubrica „Note şi comentarii", care ocupă un loc însemnat, este cu totul fărâmiţată într'o serie de scurte notaţii, ieşite ,,din condei", care îi dau rin caracter de mozaic —. lipsite mai totdeauna de adâncime şi de combativitate —, tipic burgheze, câteodată, prin caracterul de „păreri" personale al opiniilor exprimate în ele. In genere, apar, în această rubrică — şi adesea cu multă putere, — urmele unui individualism burghez, lipsit de principialitate. Probleme serioase sunt minimalizate prin „expedierea" în câteva rânduri, fărâmiţate prin sub-titluri (La sfârşit: In toiul; Dacă; Credem; Salutăm; etc. etc.) oare n'au nici un rost, pentrucă după cum se vede, sunt lipsite de orice conţinut. Toate acestea sunt amalgamate cu notaţii câteodată greşite sau prea în- depărtate de sarcinile de luptă a!e frontului nostru literar. Iată două exemple. In cele şase notiţe dela pag. 149— 153 se minimalizează cu totul Plenara din 12 Martie a filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor. Mai bine de două treimi din conţinutul acestor note este ocupat cu expunerea proectelor scriitorilor — lucru care ar ii fost interesant dacă n'ai fi fost expus într'un mod cu totul ne-critic (despre tânărul poet loan Brad, de pildă, se spune că „a atins o treaptă superioară în evoluţia sa") — iar ceeace a constituit fondul desbaterilor dela Plenară este rezumat până al exces şi redus la două' simple note informative. In felul acesta s'a expediat, în câteva rânduri, substanţa grea a unui articol necesar, în care ar fi trebuit să se examineze desvoltarea activităţii literare în cadrul filialei Cluj, progresele realizate, lipsurile înregistrate şi mijloacele de lichidare, sarcinile de viitor, etc. In nota intitulată In toiul, cu privire la o şedinţă a cenaclului local al Uniunii Compozitorilor, se spune în mod cu totul obiectivist că, în cadrul discuţiilor „s'au conturat două poziţii reflectând două moduri de a înţelege arta muzicală" şi că în mentalitatea câtorva compozitori mai persistă „vechea concepţie" — fără a se lua weo atitudine, etc. Acelaş lucru se poate afirma şi despre alte materiale, ca şi în privinţa unor lucrări din numerele următoare, 5 şi 6. Nr. 5, de pildă, deşi se prezintă întrucâtva mai bine adunat, cel puţin în parte, în jurul temei lui „1 Mai", suferă de aceeaşi slăbiciune a fărâmiţării şi şubrezeniei criteriului de alegere a materialului. „Ancheta", de pildă, în jurul lui „1 Mai" este în bună măsură prea îndepărtată de caracterul revistei. Pe lângă faptul că o asemenea anchetă şi-ar fi putut găsi mai bine locul în presa cotidiană sau, eventual, într'un săptămânal (tocmai pentru a lăsa un spaţiu mai mare creaţiei literare şi desbaterii problemelor specifice legate de aceasta) PARCURGÂND PAGINILE UNUI ALMANAH LITERAR 209 — ea mai are şi, defectul de a fi cules numai opiniile mteJlectruaiMoa:, lăsând la o parte pe oamenii muncii şi pe ţăranii muncitori. Partidul a arătat că trebue să se acorde uri spaţiu însemnat creaţiei originale şi problemelor numeroase legate de făurirea unei literaturi puternic militante. In această privinţă, proza trebue să se bucure de o deosebită atenţie şi solicitudine în paginile revistei clujene. Iată însă că ori doilea fragment din „Şobolanii", de Mircea Zaciu, nu aduce nimic nou sau lămuritor fajă de fragmentul anterior publicat (în Nr. 2—3) şi că, deşi este prezentat drept ultima parte („sfârşit"), nu oferă nici o concluzie. Ceeace dovedeşte acest fragment, şi anume bunele calităţi de prozator ale autorului -— s'a văzut din fragmentul anterior. Acest al doilea fragment putea lipsi fără nici un neajuns. Publicarea lui privează, practic vorbind, numărul respectiv de cuprinderea unui alt material care să-1 îmbogăţească . Lipsa unei preocupări susţinute pentru proză este prea evidentă. Ea este trădată , de absenţa prozei originale în Nr. B. Aceeaşi atenţie trebue acordată sectorului de critică şi publicistică. Studiile, articolele şi recenziile se cer legate nemijlocit şi puternic de sarcinile actualităţii, pătrunse de spiritul de partid —- şi des-voltate pe baza unei situări principiale şi a unei documentări adâncite. Am arătat mai sus că, din pricina acumulării de materiale şi a fărâmiţării, diferitele lucrări nu pot căpăta o des-voltee suficientă, prorx>srtionajă cu însemnătatea conţinutului lor de idei, din care cauză problemele ce cuprind sunt minimalizate. Dar proporţiile unui articol nu pot fi comandate, în mod evident, decât în subsidiar, de spaţiul disponibil ; ceeace trebue să primeze este importanta lucrării, fie ea beletristică, critică sau publicistică, însemnătatea problemei trata-. te— şi aceasta în raport cu sarcinile de luptă, ce ne stau nemijlocit înainte. Chestiunea modului de alegere a materialelor, a problematicei lor şi a legării lor de actualitatea cea mai vie — a închegării lor în jurul unui centru de greutate, este o problemă principială, care nu poate ocolită de o revistă lunară, în jurul căreia s'au grupat atâtea forţe, cum este Almanahul Literar. Colectivul redacţional trebue să iniţieze, el, lucrările pe care le publică, lucrând pe baza unui plan de perspectivă, fără de care nu poate fi concepută o muncă susţinută şi rodnică. Numai cu un asemenea bine-chibzuit plan de durată se poate lupta pentru ceeace e nou. se poate munci cu scritorii şi Ii se poate da, acestora, răgazul necesar documentării şi adâncirii problemelor ce au de rezolvat în lucrările lor. Un plan de perspectivă, alcătuit pe baza sarcinilor celor mai strigente, asigură o bună tratare a conţinutuilui tematic şi de idei, elimină tot ce nu serveşte puternic lupta pentru nou şi ghidează în acelaş timp şi distribuirea materialelor în spaţiul disponibil. Este ceeace a scăpat, desigur, din vedere colectivului redacţional, care s'a aflat, probabil, adesea la cheremul unor împrejurări neprevăzute; căci, dacă prin orientarea Iar foarte generală, articolele şi studiile publicate în revistă se doresc legate de actualitate — traducând, vag, tendinţa colectivului redacţional — nu fot acelaş lucru se poate spune şi despre tratarea unora dintre teme, despre conţinutul de idei al multor materiale sau despre poziţia pe care s'au situat autorii respectivi. In aceste materiale se reflectă graba, improvizaţia, neadâncirea.- Ne-acordând atenţia cuvenită criticelor constructive făcute primelor numere, redactorii revistei nu au putut ajunge Ia cauzele deficienţelor revistei.. Graba şi „operativitatea" au făcut ca unele deficienţe să se menţină, ba chiar să se accentueze în unele locuri: prezenţa, în multe articole, a unor Importante urme 210 CORIN GROSU ale ideologiei burgheze, terminologia critică neştiinţifică, proprie eseisticei burgheze, stilul încâlcit şi pretenţios, neadân-cirea problemelor — semnalate atunci — persistă în bună măsură. * Cu. aceste ultime observaţii prin care am încercat să tragem câteva concluzii din exemplele de mai sus, am trecut, de fapt, la cea de-a doua problemă enunţată mai sus: care eunt ideile ce prezidează la realizarea articolelor — cu ce instrumente ideologice se lucrează uneori — şi în ce spirii ? Să cercetăm mai întâi câteva « cazuri concrete, alegând unele mai semnificative. Astfel, accentuând, intenţionat lucrurile — lucru de care . frebue să se fină seama -r- ne va fi mai uşor să punem în lumină aspectele şi cauzele unor deficienţe nu totdeauna la fel de puternice. . Dacă ne referim la foarte scurta recenzie (semnată de Pavel Apostol) a lucrării criticului sovietic L. Meilah: „Lenin şi problemele literaturii ruse", lucrare voluminoasă, premiată cu Premiul Stalin — . 1948, constatăm că tocmai criteriul prinţi cipialităţii a lipsit recenzentului. Consecinţa : . nu numai expedierea în grabă, în spaţiul a patru pagini, a expunerii şi aprecierii conţinutului unei lucrări de covârşitoare irriportanţă , în stadiul actual al literaturii noastre, frământată de problemele de principiu ale creaţiei originale, cât raa% ales tratarea neprincipială a subiectului. Chiar şl la o lectură rapidă se poate contsata că acest criteriu a scăpat din vedere. Deakmgul a 366 de pagini, Meilah analizează în mod amănunţit, într'o expunere ştiinţifică susţinută, felul în care Lenin a fundamentat desbaterea şi clarificarea problemelor culturale şi literare ale perioadei dintre 1890 şi primul război mondial şi arată soluţiile principiale date de marele dascăl a/1 proletariatului, care a des-voltat şi îmbogăţit estetica marxistă. Criticul sovietic expune atât geneza şi conţiî nutul acestor soluţii—ceeace constitue principiile teoretice fundamentale ale esteticei marxist-leniniste —, cât şi metodologia literară marxist-leninistă, creiată de Lenin. Cum este tratată această lucrare primordială ? După un preambul care ocupă, totuşi, mai bine de a patra parte din expunerea sa succintă, recenzentul înghesuie în restul de pagini o relatare care se mulţumeşte să parafrazeze titlurile capitolelor lucrării respective, însoţind-o de înfăţişarea atât a unora dintre obiecţiile ridicate de critica sovietică numitei lucrări, cât şi de_ aprecierile sale proprii, relative la importanţa lucrării pentru noi. Apoi, senin şi imperturababil, el încheie declarând că ..am semnalat doar unele aspecte Ce mi s'au părut mai importante, lăsând cititorului sarcina de a se folosi în mod critic de întreaga bogăţie, a uriaşei contribuţii a lui Lenin la construirea esteticei literare a realismului socialist". Dar, lăsând la o parte faptul că nu îi este îngăduit unui critic- să abandoneze cititorului „sarcina de a se folosi în mod critic" etc. — autorul păcătueşfe şi prin faptul că îl mai şi^ rătăceşte pe acest cititor prin originalitatea unor formulări proprii. Una dintre aceste formulări este cuprinsă în partea finală a citatului de mai sus. Autorul vorbeşte despre „estetica lin terară a realismului socialist". Dar ştim prea bine că nu se poate vorbi despre o „estetică literară" ci despre o estetică marxist-leninistă, care se aplică atât operelor literare cât şi la aprecierea operelor plastice, muzicale, etc.—la aprecierea valabilităţii operei de artă, în general, ca operă de cunoaştere artistică. Estetica marxist-leninistă este, aşadar, o ştiinţă, care are drept obiect opera de artă în general — conţinutul, legile şi formele ei. Pe această ştiinţă se întemeiază toate disciplinele artistice. Ea este necesară, prin urmare, şi teoriei literaturii. Ea are drept piatră de temeile teoria' leninistă a reflectării şi drept principiu călăuzitor: principiul leninist al caracteru- PARCURGÂND PAGINILE UNUI ALMANAH LITERAR 211 ăui de partid al operei^ de artă. al liten maturii. „Realismul-socialist" este o me-Jodă de creaţie artistică (şi nu numai .„literară"), bazată pe principiile fundamentale ale esteticei marxist-leniniste. ^Cât despre mefada de analiză folosită de lenin (în articolele despre Tolstoi, de pildă) ea derivă din aceiaşi teorie leninistă a reflectării şi din principiul caracterului »de partid al operei de artă — şi nu poate fi coborâtă la nivelul unui sim-,plu i.procedeu". astfel cum face Pavel Apostol. In prefaţa importantei sale lucrări, B. Meilah spune: „..Lenin însuşi... -a arătat că „întregul spirit", întregul sistem al marxismului cere ca fiecare teză să fie examinată a) numai istoriceşte, .b) numai în legătură cu celelalte teze, c) numai în legătură cu experienţa istorică concretă". Iată, aşa dar, că mai multe ■greşeli s'au adunat într'o formulă ce se dorea elegantă : „estetica literară a realismului socialist". O asemenea formulă nu ajută: ea creează confuzii. Arătând că „încercarea" (!) lui Meilah se deosebeşte „prin examinarea amănun ţită şi prezentarea istorică a materialului, în legătură pe de-o parte cu desvoltarea .mişcării muncitoreşti, pe de altă parte cu desvoiîarea literaturii ruse", autorul trădează tocmai acel „spirit al .marxismului" (la care se referă, citându-1 pe Lenin, B. Meilah). Căci, a expune astfel lucrurile însemnează a afirma că materialul se raportează, pe rând sau alternativ, la doi termeni de comparaţie ce rămân independenţi unul de altul — primul fiind desvoltarea mişcării muncitoreşti, iar al doilea: desvoltarea literaa -furii ruse, —- pe când Meilah pune limpede în lurnină că desvoltarea literaturii ruse reflectă desvoltarea mişcării muncitoreşti (în perioada istorică despre care ■este vorba). Pe lângă toate acestea, este med mult decât supărător faptul că autorul se situează la o mare înălţime faţă de criticul sovietic şi de materialul "bogat şi plin de 'nvăţăminte pe care îl «oferă -— şi-aceasta cu-atât mai mult cu cât el nu isbuteşte eă stăpânească şi să comunice ceeace este de preţ în acest material. Mai mult chiar, el are numai ifose doctorale (cutare anliză, făcută de Lenin, „...ni se pâre" ■—■ zice P. A. —• ,/0 indicaţie extrem de importantă"; cutare poziţie critică —• luată de Lenin, el o găseşte, dela înălţimea sa, „...de o accentuată actualitate..."; cutare contribuţie fundamentală a Iui Lenin devine sub pana lui P. A. : „interesantele consideraţii..." — ale lui Lenin —• n.n.), fără a arăta câtuşi de puţin, în concret, ce esfe esenţial în lucrarea lui Meilah, ce rrebue să reţină cititorul din ea. etc. Pentru el „demascarea (de către Lenin — n. n.) (a) idealismului estetic camuflat în realism" este actuală doar pentrucă serveşte la... „desvăluirea caracterului reacţionar al literaturii existenţialiste şi al naturalismului pornografic din Statele Unite"; cât despre persistenţa unor urme aie acestui! idealism estetic în câmpul nostru literar, la unii dintre scriitorii şi criticii noştri (ca să ne limităm la literatură), şi despre folosirea tezelor lui Lenin la noi, pentru combaterea idealismului — el n'are nimic de spus. Şi asta, cu toate că, teoretic, el ştie că lipsa de fidelitate faţă de acest principiu al actualizării înseamnă obiectivism. O atare poziţie critică este . cu totul greşită; ea constitue o rriirtimalizare ă unui subiect de primă importanţă şi împiedică şi pe cititor să îşi dea seama de acest lucru. Este o atitudine păgubitoare desvoltării literaturii noastre. Chiar unele dintre exemplele date aici lasă întrucâtva să se înţeleagă cum şi de ce — împotriva intenţiei sale — a acumulat Pavel Apostol atâtea greşeli. Problema depăşeşte, cum se va vedea mai jos, persoana autorului; dar pentru a înceroa să găsim o explicaţie general-valabilă şi înainte de a trece la cercetarea altor materiale, ne vom opri mai întâi asupra unui all articol al aceluiaş "autor. Este vorba de o scurtă notă autocritică (şi este bine că autorul a recurs la acest instrument ascuţit) — notă apărută în A. L., Nr. 5.. CORIN GROSU Convenind că „cele mai multe" dintre obiecţiunile ce' s'au făcut studiului său . despre „Teoria leninistă a reflectării şi spiritul de partid în cultură" (A. L., Nr. 2-3) (dar fără â arăta pe care dintre ele le socoteşte neîntemeiate —. şi din ce motive), el nu pleacă dela analiza greşelilor. El arată, foarte vag, că contactul cu iilosolia „ de catedră" şi reminiscenţele formaliste, sunt („după autor") cauzele greşelilor. Dar ce înseamnă contactul cu „filosofia de catedră" (căreia îi cunoaşte, totuşi, numele adevărat: iilosoiia idealistă) şi care este rădăcina „urmelor de formalism" ? La aceste întrebări trebuia el să-şi răspundă. El însă se mărgineşte la o fă-găduială pentru viitor: „Imputarea de a fi folosit un stil ce contravine poziţiei sale ideologice îl va ajuta (pe „autor" — n.n.) să evite pe viitor formulări necorespunzăfoare concepţiei sale despre lume". şi ajunge la următorul „angajament" orginal: (Autorul) „îşi propune să cerceteze în studiul proectat şi problema rădăcinilor ideologice ale stilului. Clasicii marxism -leninismului arătaseră cum claritatea, pre-ciziunea şi caracterul popular al scrisului revoluţionar au un fundament principial, partinic. Din chiar cazul autorului, se poate trage concluzia că orice abatere dela această poziţie scade ascuţişul partinic al activităţii literare". Dar ce trădează această „abatere"? Şi în ce constă „fundamentul principial, partinic'' al scrisului revoluţionar? Care este „poziţia", care fiind • abandonată, „ascuţişul partinic al activităţii literare sacade?". La aceste întrebări trebuie să se răspundă. Dacă prin termenii „această poziţie" se înţelege „claritatea, preciziunea şi caracterul popular al scrisului revoluţionar", atunci rezultă că „ascuţişul partinic" este dependent de calităţile sus-numite ale scrisului —• ceeace aduce nemijlocit la concluzia că oricine are un sfii clar, pre- cis şi. cu caracter popular este, implicit, înzestrat cu „ascuţiş partinic". Este greu., de presupus că autorul a vrut să. afirme-acest lucru. Dacă însă prin termenul: „poziţia" se înţelege „fundamentul principial, partinic", atunci fireşte că, „abaterea" de această poziţie „scade ascuţişul partinic", cu alte-cuvinte că acolo unde nu există partinitate lipseşte... partinitatea („ascuţişul: partinic"). Propunându-şi „să cerceteze" (într'un? viitor studiu) „şi" această problemă „a rădăcinilor ideologice ale stilului" autorul, bine intenţionat, a intuit vag, dar nu? şi just, cauzele adânci ale greşelilor sale: poziţia teoretizantă, obiectivistă, pe care-a adoptat-o este ceeace î-a împiedicat să-meargă mai departe şi să se analizeze-autocritic El a ajuns', astfel, sa înlocuiască autocritica cu „un viitor studiu'" ceeace, deasemenea, este greşit. Prin tema tratată de Tudor Crişan, studiul său, intitulat ,.Cinci ani de luptă: pentru o literatură nouă", se situează în centrul de greutate al aceluiaş număr al revistei. Autorul îşi propune să înfăţişeze desfăşurarea eforturilor şi luptei duse. în decursul ultimilor cinci ani, în răstimpul dintre 6 Martie 1945 şi 6 Martie 1950, pentru crearea literaturii noastre noui, — această cercetare fiind limitată,, cu excepţii neesenţiale, la literatura din. Ardeal .Cu toată această limitare, tema rămâne deosebit de importantă şi este meritul autorului de a o fi abordat şi încercat să o trateze. Autorul pleacă dela 6 Martie 1945 şi parcurge tot spaţiul de timp până la 6 Martie 1950 (dată în cinstirea căreia a fost publicat studiul), înşirând momentele principale ale literaturii ,din Ardeal, di» acest răstimp, pănâ la stadiul actual,, al Uniunii Scriitorilor şi al filialelor acesteia. El trece în .revistă şi arată poziţia „curentului păşunist" (sau a „mişcării păşuniste"), pomeneşte de „opoziţia" „Cercului Literar" fojă de acea mişcare- PARCURGÂND PAGINILE UNUI ALMANAH LITERAR 213 Jn continuare se menţionează apariţia .„mugurilor noua" şi apoi „cofifura horcb .jîtoare", de după proclamarea Republicei .Populare Române. Autorul se opreşte la faza actuală, „faza nouă" de după constituirea Uniunii Scriitorilor. După ce arată situaţia filialelor din Ardeal — el încheie cu o expunere programatică a sarcinilor ce revin. în condiţiile de astăzi, scriitorilor şi literaturii din Ardeal: pe de-o parte oglindirea realităţilor specifice ale acestei părţi a larii, în condiţiile înfrăţirii tuturor celor ce muncesc, indiferent de naţionalitate — pe de alta lichidarea slăbiciunilor şi lipsurilor, dintre care cele mai des întâlnite sunt „lipsa de combafivifoie", „obiectivismul" şi „felul păşunist de a privi realitatea". Ceeace izbeşte dintru început la lectura •acestui studiu este poziţia şovăelmică a autorului, absenţa acelei idei portinice clare, singura care i ar fi permis să selecteze, să grupeze şi să aprecieze materialul istoric pe care 1-a mânuit. In absenţa unui asemenea criteriu, el n'a izbutit să se ferească şi a căzut în •obiectivismul pe care el însăşi 1-a arătat ca fiind o tară de lichidat In toată partea istorică, mai ales, a acesHui articol activitatea literară! este considerată ca o activitate de sine stătătoare, autonomă, desprinsă de baza materială ce ,o condiţionează — în afara luptei de clasă pe care ea, . literatura, ca formă specifică a conştiinţei sociale, •o reflectă şi la care scriitorii au luat, aşa -dar, parte, situându-se pe una sau alta dintre poziţiile antagonice. In ciuda convingerilor sale — afirmate oarecum în final — şi din pricina unei insuficiente adânciri principiale, el are o poziţie idealistă în expunerea sa, mărginindu-se să înfăţişeaze doar procesul ideologic, des-prinzându-1 de motorul care îl împinge "înainte: lupta de clasă. Iată un mic exemplu: referindu-se la revista „Popas Literar" dela Craiova, una «dintre publicaţiile prin care autorul pretinde, liniştit, că se manifestau „ultimele rezistenţe organizate ■ale ideologiei reacţionare", el afirmă eă aceasta „s'a stins uşor, dela sine...". Deaceea, menţionarea câtorva momente istorice din decursul celor cinci ani pe care îi trece în revistă nu îi serveşte decât pentru a jalona, nu atât etapele desvoltării literaturii „noui", în cadrul luptei de clasă, cât descompunerea (treptată —•■ dar.,, „dela sine") a literaturii „vechi", reacţionare, decadente. Deşi foloseşte de mai multe ori cuvântul luptă, el nu arată limpede între ctoe şi cine s'a dus lupta, care erau foiţele antagonice — de-o parte forţele reac-ţiunii, grupate în jurul partidelor istorice, de-alta forţele progresiste, grupate în jurul clasei muncitoare şi antrenate în luptă de Partidul Comunist. El se mărgineşte să spună că „s'a dus dela început o luptă înverşunată între iorţele înnoitoare şi acelea care voiau să menţină curentele învechite", reducând lupta la o înfruntare, în cerc închis, a unor „forţe" grupate în sânul unor... „curente literare". Autorul afirmă că, la 6 Martie 1945, „massele populare şi-au anunţat hotărîrea de a intra în arena civilizaţiei, în rândul porj poarelor care vor să-şi hotărască singure istoria" (ceeace este lipsit de un conţinut precis: cum „şi-au anunţat?", care „civilizaţie"? — şi nu dă o idee clară despre cele ce s'au petrecut în ţara noastră în acel moment istoric); dar el evită parcă să arate că Ia această dată a luat sfârşit odioasa dictatură a burghezo-moşierimii. ..£1 nu spune de-a dreptul că această cotitură istorică, posibilă în condiţiile create după eliberarea ţării de către Armata Sovietică, a fost rezultatul luptei de clasă împotriva reacţiunii şi a partidelor ei, care, în apărarea poziţiilor lor, aţâţau la ură najţionailă şl la şovinism». Această situaţie nu trebuia trecută cu vederea — îndeosebi în Ardeal, unde bandele ma-niste au ^săvârşit adevărate masacre împotriva populaţiei maghiare. Dacă acest punct de plecare ar fi fost limpezit, — atunci şi desvoltarea literaturii ar fi apăJ rut ca o parte integranta a procesului 214 CORIN GROSU de transformare revoluţionară, a luptei de clasă, din ce în ce mai ascuţită, ce s'a dus, sub permanenta conducere a Partidului, pentru a se ajunge la momentul actual. In acest caz, „lupta pentru o literatură nouă" ar fi apărut legată direct de lupta clasei muncitoare de-alun-gul treptelor parcurse pentru a intra în faza prezentă, când se construeşte socialismul. Ne-putând astfel problema, accentul nu cade pe esenţial — şi anume: crearea condiţiilor pe baza cărora s'a putut desvolta o literatură nouă. Rolul Partidului în crearea acestei literaturi noui este cu totul minimalizat şi redus la îndrumarea ideologică generală: „rolul determinat 1-a avut îndrumarea venită dela P. M. JR." — se arată într'un singur loc. în special cu referire la „lupta pentru lichidarea rămăşiţelor decadente" (iar despre P.C.R. nici nu se pomeneşte). Dar nici îndrumarea ideologică nu este prezentată cu hotărâre şi claritate: nu sa arată, în diferitele etape, caracterul permanent al acţiunii de îndrumare a scriitorilor de către Partid, pentru integrarea lor în efortul general al poporului, pentru eliberarea lor din cătuşele gândirii burgheze, din strânsoarea înăbuşitoare a concepţiilor reacţionare. Nu se arată cum. în plin proces al luptei de clasă. Partidul Comunist a condus întreaga bătălie pe plan ideologic, nu numai împotriva cri-zismului, dar şi pentru a rupe din mâna duşmanului şi a aduce în stăpânirea poporului teatrele şi cinematografele, operele, tipografiile, editurile, etc. Puternicul sprijin continuu al culturii sovietice este redus la menţionarea lucrărilor lui A. A. Jdanov şi a volumului „lenin despre literatură" — iar termenii „cultură sovietică", „literatură sovietică" lipsesc cu desăvârşire. Dacă destul de vag şi cu totul necombativ, aşazisul „curent păşunist"1} este l) Folosirea termenilor: „păşunism", „mişcarea păşunistă" (împrumutaţi Cercului Literar), implică afirmaţia că ar fi existat un curent literar de sine stătător în Ardeal, fără nici o legătură cu restul ţării. în realitate este vorba de gândirism. preEentat, totuşi, astfel cum a fost — legat de cercurile reacţionare manisto,, acuzând „şi" o poziţie ideologică reacţionară ^.huliganismul manisto-păşunisf")8 — nu acelaş lucru se poate afirma despre modul în care este privit Cercul literar. Cercetarea mai de-aproape a moduluîi cum este înfăţişat Cercul Literar ne duce* la identificarea influenţelor care au împiedicat pe autor să aibe o poziţie critică principială, pătrunsă de spirit de partid, în tratarea problemi ce îi sta în faţă. In acest „curent estetizant al Cercului Literar" autorul vede forţa care „se opune" mişcării păşunisfe. El are faţă de' adevărata poziţie a Cercului Literar o atitudine, nu numai lipsită de combativitate, dar chiar o atitudine de cololoşire. El' admite că trebue „combătut fără cruţare"' „felul păşunist de a vedea realitatea",. dar nu indică ce atitudine trebue să se ia faţă de eventualele reminiscenţe nesănătoase ce mai pot stărui şi astăzi din ideologia curentului estetizant al Cercul Literar. Să fi fost oare lichidate-definitiv şi fără urmă reminiscenţele decadente, influenţele dăunătoare, duşmănoase ale Cercului Literar ? — De bună-seamă ca nu — şi aceasta se învederează din modul de a gândi al autorului1 însuşi, — atunci când, desprinzând literatura de bazele ei sociale, se situează,, cum am văzut, pe poziţia idealistă a adepţilor autonomiei artei, adică tocmai a este. ţilor dela Cercul Literar. Autorul nu arată direct în ce fel se-opune Cercul Literar „curenftilui păşunist". Din cmsarablul articolului, rezultă totuşi cu claritate, că este vorba deo opoziţie pur formală, pe plan estetic, „opoziţie" care nu atinge fondul, rădăcinile sociale ale u,păşunismului". . Cercul Literar se opune — ni se spune — „aspectelor celor mai ridicole",, „mijloacelor nearfistice", etc. ale „păşu--nismului". Ne-situându-se pe o poziţie ştiinţifică în PARCURGÂND PAGINILE examinarea trecutului, autorul admite că Cercul Literar a putut într'adevăr avea o „poziţie neutră" în timpul dictaturii fasciste. Dar aceasta înseamnă a admite posibilitatea unei a treia poziţii în lupta de clasă. Acest punct de plecare greşit îl împiedică a stabili legătura cauzală dintre „poziţia neutră" din trecut şi „opoziţia faţă de dorul de eliberare... al celor mulţi" (eufemism întrebuinţat pentru a nu spune, fără ocol, „poziţia duşmănoasă, reacţionară") din perioada în care, ţara fiind eliberată şi frontul clasei muncitoare, condus de Partid, câştigând pe zi ce trece mai mult teren, Cercul Literar a fost constrâns de împrejurări să-şi arate adevărata sa faţă, să desvălue ceeace se ascundea sub pretinsa lui poziţie „neutră". Lenin a arătat limpede că o poziţie neutră nu este- cu putinţă: „...In societatea capitalistă nu te poţi „abţine" de a participa Ia schimbul de produse sau al tortei de muncă. Iar schimbul dă naştere, în mod inevitabil, luptei economice, după care urmează lupta politică. Deaceea, în realitate, indeferenţa faţă de luptă, nu înseamnă nicidecum îndepărtare dela luptă, abţinere dela luptă sau neutralitate. Indiferenţa înseamnă un sprijin tacit acordat celui puternic, celni care este la putere V. Şi mai departe el a mers la rădăcinile acestei atitudini: „Indiferenţa politică înseamnă saţietate politică. Numai omul sătul priveşte bucata de pâine cu „indiferenţă", cu „lipsă de interes", însă cel flămând va fi, întotdeauna, când va fi vorba de problema bucăţii de pâine, pentru „apartenenţa partinică". „Indiferenţa şi lipsa de interes" iată de bucata de pâine, nu înseamnă că omul nu are nevoie de pâine, ci înseamnă întotdeauna că omul are pâinea, asigurată, că el niciodată nu duce lipsă de V V. 1. Lenin: „Partidul socialist şi revoluţionarismul fără de partid" — în „Lenin şi Stalin despre Sindicate", ed. C. G. M., Buc, 1949, pag. 260. UNUI ALMANAH LITERAR 215 / / pâine, că el şi-a asigurat un loc în „partidul" celor sătui. In societatea burgheză, neapattenenţa partinică nu este altceva decât expresia făţarnică, mascată, pasivă, a apartenenţei la partidul celor sătui, la partidul celor dela putere. Ia partidul exploatatorilor" 2). Pentru autor, poemele corifeilor Cercului Literar erau doar „vădit anacronice" şi în consecinţă, „nu puteau" (probabil că nu puteau.....dela sine") „constitui literatura nouă"; dar el nu arată ce poziţie de clasă se ascundea înapoia unei atari poezii, nu o pune acolo unde îi e locul: în tabăra reacţiunii, în compartimentul artei burgheze decadente şi nu identifică anacronicul cu acele „idei şi teorii vechi" al căror substrat ni-1 arată tovarăşul Stalin: „Există idei şi teorii vechi care şi-au trăit traiul şi care servesc interesele torţelor societăţii pe cale de dispariţie. Însemnătatea lor constă în faptul că ele frânează desvoltarea societăţii, progresul ei" 3). O atare poziţie este explicabilă, dacă ne referim şi la modul formalist (şi nu mar-xist-lenînist) în care autorul priveşte DOe-zia publicată, în Aprilie 1947, în „Antologia primăverii". In această poezie — ni se spune —, pe lângă câteva „elemente moderniste", „greutatea" o avea „elementul păşunist. reprezentat de „condeieri" ridiculi...": „Un modernism facil şi răsuflat reprezintă Nichifor Nicuţă, un simbolism ne asimiliaf Ion Gherejan, iar Ion Apostol Popescu aplică purisme unui sărac conţinut păşunist. Insfârşif, Dumitru C. Micu se află încă în faza adolescentină a chemărilor contradictorii". Tot astfel, referindu-se la „neo-semănă-forismul" (care) va , mai persista un timp în coloanele unor palide foi bisericeşti, în unele publicaţii şcolăreşti", autorul arată că operele respective se află „ta un nivel din ce în ce mai scăzut" (şi. 2) ibid., pag. 261. 3) I. V. Stalin: „Despre materialismul dialectic şi meferialismul istoric". Ed. P. M. R., Buc 1948, pag. 54. 216 CORIN GROSU de bună seamă, el nu se referă la nivelul ideologic); iar despre autorii culegerii„13 poeme de dragoste" ■— ni se spune că aceştia năzuiau „spre formule de „arfă pură" ce nu le sunt accesibile". După cum se vede, autorul se situează deadreptul pe poziţia estetizantă pe care se situa şi Cercul Literar şi mânueşte cu o totală dezinvoltură terminologia critică, cu conţinut idealist, reacţionar, corespunzătoare acestei poziţii. El nu se întreabă nici un moment care era conţinutul „de clasă" al acelor poezii, ce idei vehiculau ele, ce crez estetic subînţelegeau autorii lor — şi care era tematica lor. Dealtfel, de pe această poziţie critică estetizantă, apreciază el şi puţinele realizări pozitive (ale scriitorilor legaţi de lupta clasei muncitoare). Ia care se referă (fără a da un exemplu concret) în expunerea sa. Astfel, vorbind despre „literatura care avea să măture putregaiul decadenţei", el nu arată pe ce poziţie se situa aceasta, în numele cui vorbea, care era conţinutul ei, şi ce aducea ea nou—mul-ţumindu-se, atunci când se apropie cât cât de cât de această literatură „trimisă de muncitori şi ţărani (cel fel de ţărani?) ziarelor", să proclame ex-cathedra că era constituită din versuri „greoaie şi stângace". De-asemenea, despre versurile publicate în primul număr al Flăcării, menţionând că „anunţau... noul drum al literaturii noastre" autorul nu are altceva de spus —• este vorba, să amintim de proclamarea Republicii Populare Române —:, decât că erau imperfecte" şi că sufereau de „insuficienţă formală". Care era conţinutul acestor versuri? Ce cântau ele? Cum reflectau ele marele eveniment istoric? In ce măsură erau determinate de acest eveniment? — toate aceste întrebări nu au weo importanţă pentru autor, pentrucă nu fac parte constitutivă din aparatul său critic. Dacă aminteşte „izgonirea monarhiei şi transformarea României în Republică Populară", el o face mai mult pentru a marca, o dată în desfăşurarea expunerii sale şi nu pentru a arăta legătura cauzală care există între trans- formarea revoluţionară (ultima etapă în desăvârşirea revoluţiei burghezo-democra-tice), între cucerirea de către clasa muncitoare a unei noui poziţii, şi desvoltarea literaturii noui, împingerea ei înainte de însuşi procesul revoluţionar. Deaceea, el se mulţumeşte să arate că „după?' proclamarea Republicei Populare Române, „cotitura fiofărîfoare a poeziei româneşti este realizată". De cine este „realizată" cotitura? In ce condiţii de luptă? —• acest lucru nu se arată — xsau mai exact, se arată că „literatura" (şi nu „scriitorii" — şi nici „care scriitori"? de pe ce anume pozifii?J „vrea" să fie pas cu „mersul ţării". Mânuind terminologia idealistă aparţinând istoriei literare burgheze şi refe-rindu-se la .cei mai talentaţi" scriitori din Ardeal, autorul ne spune că (în perioada următoare proclamării Republicii Populare) aceştia aru aderat „la noua mişcare literară" şi nu: la ,lupta poporului pentru o nouă orânduire, la cauza clasei muncitoare, la linia partidului. Din nou, literatura este de sine stătătoare. Nici „criza culturii" nu este înfăţişată în adevărata ei lumină şi nici chiar just definită. Cultura burgheză nu ,;începe" —-spre sfârşitul anului 1946 — să intre în procesul descompunerii. Procesul descompunerii culturii burgheze începe .odată cu intrarea capitalismului în faza de descompunere — odată cu imperialismul. Mai mult, autorul omite să pună punctul pe i şi să arate că, în campania reacţionară a .crizismului", reacţiunea lupta cu disperare pentru a ţine pe scriitori (şi pe intelectuali, în genere),, pe poziţiile lor din trecut, de sub regimul burghezo-moşieresc — desprinşi, rupţi de popor, de păsurile şi de năzuinţele lui, de lupta' lui pentru o viaţă mai bună — şi mai ales pentru a îi împiedica cu orice preţ să se alăture clasei muncitoare şi Partidului ei, să-şi însuşească o nouă concepţie despre lume. Constituirea Uniunii Scriitorilor nu este prezentată ca un- important moment determinat de creşterea literaturii noastre legate de popor şi ca un punct de plecare în desvoltairea ei înainte, prin PARCURGÂND PAGINILE UNUI ALMANAH LITERAR 217 participarea activă a scriitorilor la lupta pentru construirea socialismului. Autorul o prezintă drept simpla „înlocuire" mecanică a vechii Societăţi a Scriitorilor Ro mâni (S.S.R.) printr'o altă organizaţie, ale cărei principii, de-altfel, n'au nici o semnificaţie şi nu reclamă nici o atenţie (faza anterioară a S.S.d.R., deosebit de importantă, totuşi, cel puţin pentru „literatura din Ardeal", la care s'a mărginit autorul — este omisă). Iar motivul acestei „înlocuiri" este că S.S.R. era „compromisă". Tot ce este literatură nouă în decursul acestor cinci ani este ignorat, micşorat sau bagatelizat, toţi acei muguri şi toate acele manifestări sănătoase, acel nou, în creştere şi desvoltare care stă la temelia activităţii literare de astăzi şi care a dus la o nouă viaţă culturală şi Ia Cluj — este privit fără înţelegere şi redus la mai nimic. In acelaş timp, se trece cu, uşurinţă peste unele dintre manifestările cele mai duşmănoase şi nu se ia atitudine hotărîtă împotriva lor, nu se arată rolul criminal pe care l-au jucat. Absenţa unei atitudini limpezi, precise, faţă de ceeace a fost Cercul Literar şi faţă de ideologia dela care se reclamă acesta, faptul că se împrumută terminologia critică estetizantă a acestei grupări decadente: „păşunismul'' — ceeace umbreşte conţinutul mişcării gândiriste despre care este, de fapt, vorba — şi că de pe poziţiile estetizante ale acestui curent se face aprecierea, chiar şi a literaturii ■ noui (cum am văzut cu privire la poemele publicate în ..Flacăra" — de pildă), toate aceste sunt mai mult decât concludente. De-aici rezultă clar că, nu numai „felul păşunist de a vedea realitatea" trebue combătut cu energie, ci şi modul estetizant, poziţia critică formalistă şi reminiscenţele formaliste lăsate de Cercul Literar. Părăsind, în toamna anului 1945, Sibiul, pentru a-şi muta reşedinţa în Clujul eliberat de Armata Sovietică, membrii Cercului Literar îşi strecurau cu melancolie, într'o notă colectivă intitulată „Despărţirea de Sibiu1), profesiunea de credinţă din acel moment, „ideologia pentru care militau" şi pentru care înţelegeau „să ducă luptă la Cluj sau oriunde". Era o notă nostalgică, în care se degaja influenţa „fibrelor adânci, aproape structurale", pe care „burgul baladesc" (Sibiul) le „transmisese" • grupului şi în oare se amintea „sentimentul de solidaritate unanimă" născut „în libaţiile sale gotice". „Aici, în romantismul lui cronic, cinici ani de-a rândul, am comunicat zi de zi. -sub mustrarea lui sepulcrală, unul • cu altul. Intovărăşinduzne în abstracţii, Sibiul a fost nu numai colaboratorul intim al tuturor încercărilor noastre literare... Cosmopolitismul lui atent (se ştie că, în timpul războiului criminal. Sibiul a fost unul din centrele importante ale „înfrăţirii" româno-nazîste — n. n.)... imperturbabila-j comuniune cu trecutul, s'au scurs toate, ca o leneşă muzică de cameră, în inimile noastre, cero vor păstra". Iată spiritul care însufleţea „aventura spirituală" a „cerchiştilor", — cosmopolitismul, „imperturbabila" (citeşte: ne-turbu-rata de freamătul vieţii — adică al anilor de război •— n.n.) comuniune cu trecutuL abstracţia, apolitismul cel mai categoric. Acestea erau bazele esteticei Cercului Literar — şi pe ele nu se putea înălţa o reală opoziţie faţă de „păşunism" ; iar versurile „anacronice" ale poeţilor săi. poemele lor glaciale şi baladele lor de atmosferă medievală nu reprezentau decât culmile indiferentismului şi ale izolării de popor şi de păsurile lui. El reprezenta, atunci, ca şi versurile „păşuniştilor" reacţionari, aceeaşi poziţie duşmănoasă —■ pe care imperialiştii se străduiau şi se străduesc să împietrească pe scriitor: tumul de fildeş — crta „pură", desprinsă, chipurile, de orice contingenţă cu realitatea, dispreţul pentru om şi formalismul cel mai categoric. 1) „Despărţirea de Sibiu" — în „Revista Cercului Literar", anul I„ Nr. 6—8 Iulie—August, 1945, — pag. 126. 218 COBIN GROSU Şi acest fapt trebuia pus bine în lumină, căci reminiscenţele formaliste n'au dispărut încă cu totul din unele poezii, din unele lucrări în proză şi nici din toată critica noastră. Reminscenţele „baladelor de atmosferă medievală" se pot identifica şi în unele poeme, chiar în Almanahul Literar. Iată de pildă, „Balada castelului feudal", de Aurel Rău, în care ,,'CasteJul feudal se face bracuri In straniul cântat de târnăcoape", şi în care, pe lângă absenţa omului, —■ împotriva a ceeace se petrece în realitate şi împotriva intenţiilor autorului — marea operă de construcţie ce se înfăp-tueşte în ţara noastră este sugerată pe calea... dărâmării. (Faptul dela care pleacă Aurel Rău nu e tipic, chiar dacă e real. Şi dacă poetului îi apare „straniu" cântatul de târnăcoape, acest sentiment nu se datoreşte cumva, nostalgiei care 1-a cuprins privind castelul care se dărâmă? — nostalgie care pune în umbră ideia poemului). Iată, aşa dar, strecurându-sei în unele versuri, şi întunecându-le conţinutul, urme clare ale tendinţei spre trecutul mort, caracteristice curentului „cerchist". Ele con-stitue o puternică invitaţie la vigilenţă şi nu trebue nicidecum trecute cu vederea. Referindu-se . la o pretinsă „tendinţă nesănătoasă" care s'ar manifesta în special la unii poeţi, „de a adopta mecanic procedee întâlnite în publicaţiile din Capitală", autorul nu arata în ce constă această tendinţă şi care sunt procedeele de care au a se feri acei poeţi. Dacă ar fi vorba de adoptarea mecanică a unor procedee specifice publicaţiilor din Ardeal —• de pildă —, lucrurile n'ar sta mai bine. Aici — lucrurile capătă însă şi un alt aspect. Ori accentul cade pe procedee, adoptate mecanic sdu nemecanic, şi-atunci trebuia spus că orice copiere de procedee are un caracter formalist — ori este vorba de o rezervă faţă- de „publicaţiile din Capitală" şi-atunci lucrul apare mai grav. Trebue să insistăm asupra celuî de-al doilea ' termen al alternativei, care capătă greutate şi prin faptul că în întreaga sa expunere, autorul izolează până la marginea posibilului „literaturai din Ardeal" de (frontul literar din întreaga ţară. Şi-atunci nu ne putem opri de a constata că un spirit îngust, regionalist — un fel de rămăşiţă de patriotism local, cu totul burgheză în esenţa ei — mai stăruie în concepţia autorului, şubrezindu-i poziţia critică. Deasemenea este surprinzătoare şi lipsa oricărei referinţe ila relaţiile dintre scriitorii de limbă română şi cei de limbă maghiară din ţara noastră, la strângerea legăturilor între cele două literaturi, în decursul luptei celor cinci ani — la temeiurile ideologice pe baza cărora s'a ajuns la înfrăţirea de astăzi — precum şi absenţa totală a indicaţiei privitoare la combaterea naţionalismului-burghez şi a şovinismului, ca sarcină însemnată a scriitorilor ambelor naţionalităţi din Transilvania. Este semnificativ faptul că, în expunerea programatică cu care îşi încheie studiul, autorul se situează just (şi (exceptând unele omisiuni) nu comite nici o greşală-notabilă. Teoretic el ştie ce au de făcut scriitorii, pe ce poziţie trebue să se situeze ei, ce au de lichidat şi ce au de dobândit. Nu tot astfel s'au prezentat, însă, lucrurile atunci când a avut să aplice el însuşi, să „introducă în viaţă" ceeace admite şi poate formula teoretic. In acest caz, el a dat greş. înainte de a căuta cauza acestei discrepanţe, a acestei despărţiri între cunoaşterea teoretică şi practica vie, ne vom mai opri, cât mai pe scurt, la alte două articole (publicate în numerele 5 şi 6 ale Almanahului Literar). In „Poezia Iui I Mai şi problema mijloacelor poetice", de Dumitru C. Micu, autorul, deşi afirmă la un moment dat că ..problema calităţii nu e o problemă de formă ci de conţinut", alunecă, împotriva intenţiei sale celei mai evidente, într'o PARCURGÂND PAGINILE UNUI ALMANAH LITERAR 219 analiză scolastică a formei, care trădează cel mai categoric formalism. El desprinde „poezia lui 1 Mai", pe care o examinează, de realitatea pe care ea o reflectă şi de sarcinile "de luptă ce-i incumbă, mărginind problema la o cântărire a valorii şi oportunităţii ,.proJ cedeetor" şi . ajungând lot formulară critice tipic formaliste. Astfel despre modul în care a fost canat 1 Mai se spune că „unii îl cântă festiv, lozincard", alţii ,.retoric şi uneori încrâncenai" — unii „găsesc potrivit limbajul sfătos, revărsat înti'o adevărată beţie de cuvinte", iar alţii „desemnează tablouri idilice" — pentru a trage concluzia: „toate aceste procedee pot fi utilizate cu succes, cu condiţia ca ele să servească drept instrumente de comunicare a unei emoţii din contactul cu realitatea". Cu siguranţă că nu aceasta ar ii fost poziţia criticului nostru faţă de lucrarea unui poet reacţionar care, zugrăvind potrivit sentimentelor sale duşmănoase, criminale, o scenă din realitate, ar folosi fie un „limbaj stătos", fie unul „retoric şi încrâncenat" (făcând din ele ,,insfrumente de comunicare" a emoţiei sale, ,,născufe din contactul . cu realitatea",). In aicest caz, desigur,, el s'ar fi dus la conţinutul tematic — la materialul de viaţă şi la poziţia pe care se situează poetul respectiv — şi nu s'ar fi mulţumit cu o simplă analiză formala. Caracterul reacţionar al conţinutului ar fi solicitat vigilenţa sa... De-alurigul acestui întreg articol stărue însă o hotărîtă poziţie estetizantă, —• împiedecând pe autor să analizeze modul în care forma poetică se adecvează conţinutului, îmbrăţişându-1 şi punându-1 în valoare. încă câteva cuvinte despre un ultim studiu (în Nr. 6, Mai 1950): „La cei" de 45 ani ai lui Mihail Şolohov", de Dumitru Mircea. Un asemenea studiu era binevenit. Cercetând cu atenţie maTile opere ale literaturii sovietice şi străduindu-se să-şi însuşească experienţa şi metoda scriitorilor sovietici, scriitorii din ţara noastră au b călăuză sigură pentru crearea de opere: de înalt nivel ideologic şi de mare valoare artistică. In acest sens, cu privire la Şolohov, trebuia, să se pună limpede în lumină ceeace este esenţial în activitatea literară a scriitorului sovietic şi în opera sa : caracterul militant, de partid, al activităţii şi scrisului său, legătura lui strânsă cu poporul (şi inspiraţia sal populară),, înalta valoare pe care o capătă opera sa datorită folosirii metodei realismului socialist, tematica, atât de actuală pentru noi, a romanelor sale. Este ceeace caută, oarecum, să facă autorul acestui studiu — în mare parte însă fără a izbuti. Şi deficienţele vin tocmai din faptul că el nu-şi fixează dintru început o ţintă precisă, un scop educativ. Din această cauză, o> mare parte este ocupată de analiza formală a mijloacelor lui Şolohov, fără legătură cu-conţinutul tematic şi cu ideia operei sale. Astfel, de pildă), sol spune că ,Jirismul accentuat" al acestei opere (când autorul se opreşte asupra naturii), nu este „un lirism dulceag sau sulemenit" ci „un cântec de slavă adus de om pământului pe care-I iubeşte şi de care se simte legat, e o înfrăţire ct omului cu materia din care trăieşte". In opera lui Şolohov, totuşi, nu apare urt asemenea sentiment de dependenţă mişti că faţă de natura. La el, descrierea elementelor naturii subliniază stările sufleteşti ale omului, participă, ele. Ia viaţa lui. Omul stăpâneşte natural o transformă — ea este, în bună măsură opera lui. - Deşi, uitându-se de Maxim Gorchi, se face din autorul „Pământului desţelenit" un „neîntrecut" reprezentat al realismului socialist, nu se arată concret curase foloseşte el de această metodă şi nici măcar prin ce se deosebeşte el de un mare scriitor realist, de pildă. Realismul socialist nu poate fi definit prin indicaţia că „cere fapte veridice" sau că „cere studiu ideologic amănunţit pentru a putea discerne esenţialul de superflu"; şi nicî arătându-se că este necesar ca eroul să fie „surprins în toată complexitatea lui",, accentuându-se în special „latura carac- 220 COHIN GROSU (eristică". Ceeace îl caracterizează pe Şolohov este faptul că, pentru prima -oară în literatura mondială, el prezintă pe ţărani (pe cazacii dela Don) în procesul schimbării atitudinei lor tradiţionale faţă de pământ şi în lupta pentru făurirea unei noui ordini sociale. Opera -sai, care, cum s'a mai arătat, este ,,epopea cazacilor dela revoţie la socialism", se caracterizează prin puterea cu care a prins şi a oglindit sensul istoric al desfăşurării unor evenimente reale; transformarea unei mentalităţi şi a unei lumi, în procesul unei îndârjite lupte de -clasă, în care elementele noui, revolu-ţioare înfrâng elementele vechi, reacţionare — noul triumfă asupra vechiului. Dar aceasta nu exclude cum pretinde D. M. „simpatizarea romantică", ci, dimpotrivă, o implică, pentrucă — astei cum a arătat A. A. Jdanov — asta înseamnă a privi viaţa în desvoltarea ei revoluţionară şi a oglindi fenomenul nou din societate, a privi departe înainte pe baza desfăşurării din prezent a istoriei. Vorbind despre ^Donul liniştit" şi despre eroul central al acestei mari opere, 'Grigore Melehov, autorul îl prezintă drept tipul mijlocaşului care ,,nu poate depăşi •cercul puternic al condiţiei sale de clasă, optează pe rând pentru fiecare, încercând." Nu aceasta este lecţia acestui roman. Criticul sovietic L. I. Timofeev a -desprins-o într'o formulă lapidară: „fra-■gedia lui Grigore este tragedia individualismului în epoca socialismului", cu alte cuvinte tragedia omului cinstit şi 'integru şi nu a „oricărui" om, care, deşi îl caută, nu isbuteşte, în momentele hotărîtoare ale istoriei, să pătrundă adevărul vieţii, se desparte de popor şi se opune mersului înainte al acestuia—pentrucă, până la urmă, să fie distrus. Autorul studiului nu isbuteşte să-1 contureze, pentru cititor, pe Melehov: ba acesta este un „laş" lipsit de iniţiativă,., ba „are răspunderea faptelor sale şi n'o tăgădueşte". Melehov nu este tipic pentru mijlocaş, al cărui loc nu este alături de contrarevoluţie. Dimpotrivă, tipul mijlocaşului este Kondrat Maidanicov din „Pământ desţelenit", care luptă cu propria sa mentalitate şi, până la urmă, o învinge, intrând în colhoz. Dar care este semnificaţia acestei ultime opere, în care problemele eroilor se estompează, în centrul acţiunii plasându-se procesul de colectivizare: lichidarea culacilor, naşterea unor noui raporturi între ţăranii muncitori, a unei noui atitudini faţă de proprietate? -— acest lucru deosebit de însemnat în momentul actual al construirii socialismului la sate, în ţara noastră, trebuia arătat. In acest studiu, însă, opera lui Şolohov nu este privită decât ca o problemă sau un complex de probleme „literare". De aici şi analiza în bună parte forrhalistă a operei marelui scriitor sovietic —■ precum şi limbajul critic aproximativ: atitudinea Iui Şolohov faţă de eroii săi este „directă şi nemijlocită" sau „atât de naturală încât exclude artificialul", etc. ★ Ceeace se observă în studiile de med sus este o despărţire între intenţia autorilor respectivi şi ceeace isbutesc ei să realizeze obiectiv. Să fie oare numai pregătirea teoretică singura cauză a unor asemenea deficienţe ? Păstrând proporţiile — se poate răspunde că nu numai aici, şi în primul rând nu aici se află isvorul deficienţelor constatate. Cauza stă în necunoaşterea înţelesului adânc a ceeace constitue spiritul de partid în literatură, în neînsuşirea spiritului de partid. De-aici, persistenţa, într'un grad mai mare sau mai mic, în practică, a urmelor ideologiei burgheze. Spiritul de partid, ne învaţă lenin, face din literatură „o parte integrantă a cauzei generale — proletare" *). Spiritul de partid leagă pe scriitor în mod deschis direct şi fără reticenţe, de clasa muncitoare, de interesele şi de năzuinţele ei, de concepţia ei asupra naturii şi societăţii — de lupta clasei muncitoare. 1) Vezi: ^Organizaţia de partid şi literatura de partid (în „Lenin despre literatură", ed. P.M.R., Buc. 1948, pag. 7.). ■ PARCURGÂND PAGINILE UNUI ALMANAH LITERAR 221 însuşirea, spiritului de partid nu. poate fi concepută fără părăsirea totală a ideologiei burgheze, fără* lichidarea radicală a oricăror urme şi influenţe ale acestei ideologici otrăvite — prin însuşirea vie, în practica vieţii (pentru scriitor:' în activitatea literară), a ideologiei proletariatului. Pentru proletariat, însă, nu med este vorba de a interpreta, numai, lumea, ci şi de a o schimba. Deaceea, scriitorul care îşi însuşeşte ideologia marxist-'leninistă, -devine un educator, un „inginer al sufletelor omeneşti" — aşa dar un practician al transformării societăţii. Pentru el, literatura nu mai poate fi considerată decât astfel cum este, ca un instrumeht de transformare, o armă în lupta clasei muncitoare pentru transformarea socialistă a societăţii. El nu mai consideră opera literară în raport cu anumite norme estetice intrinsece, „autonome", ci numai în legătură cu problemele cele mai arzătoare alle actualităţii, cu această acţiune practică de transformare a societăţii, care, în ţara noastră, în momentul de faţă, este practica construirii socialismului 1). De vreme ce şi-a însuşit concepţia proletariatului, el nu se mai foloseşte de conceptele proprii ideologiei burgheze*. Tot ceeace mai ţine de ideologia burgheză îi stăvileşte în mersul său înainte. Spiritul de partid îl ajută să-şi depăşească întârzierile, să-şi însuşească 1) Acest lucru este exprimat limpede prin două formulări ale Statutului Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română (art. 1): „La baza activităţii Uniunii este principiul participării active a scriitorilor în lupta pentru construirea socialismului" „Uniunea Scriitorilor, din. R. P. R. îşi pune ca scop însuşirea de către scriitori a metodei reoJismuIui-socialisţ,, care cere zugrăvirea rea/istă, istoriceşte concretă, a vieţii privită în desvoltarea ei, revoluţionară şi oglindirea în creaţia literară a fenomenelor noui progresiste ale societăţii". în modul cel mai deplin materialismul dialectic şi să îşi întemeieze activitatea sa practică pe cunoaşterea cât mai adâncă: a marxism-leninismului. Creator — el va căuta să cunoască viaţa şi s'o oglindească, în opera sa. folosind metoda realismului-socialist. Critic —el va analiza şi aprecia opera de creaţie pe baza esteticei marxist-leniniste, confruntând-o cu viaţa >. şi cercetând în ce-măsură a ştiut autorul să sesizeze mugurii de viaţă nouă, în lumina luptei de clasă, şi în ce fel contribue acesta la educarea omului, arătându-i care sunt problemele-ridicate de viaţă. In ambele cazuri el se va strădui să contribue prin scrisul său la transformarea* societăţii şi a, omului. El nu mai face literatură pentru literatură, nu mai este „în primul rând' poet sau prozator sau critic literar — pentrucă se simte şi se vrea cetăţean conştient şi-devotat al patriei sale, luptător pentru ridicared Şi înflorirea acesteia, — un om nou, care pune în slujba poporului ceeace este mai de p-reţ şi mai eficient în munca sa creatoare. Cât timp, însă, spiritul de partid rămâne încă neînsuşit, scriitorul nu se prii veste pe sine drept un ,,inginer al sufletelor" şi nu are faţă de sine exigenţa unui educator conştient de rolul său. El priveşte însuşirea teoreiei drept o contingenţă a activităţii sale profesionale, un cadru în afara căruia nu poate activa — şi nu ca un progres, ca o depăşire categorică a propriei sale condiţii din trecut. El nu-şi priveşte activitatea literară ca pe o parte integrantă a cauzei generale a proletariatului. EI , poate respecta, cu mai mult sau mai puţin succes anumite norme; dar pentru el nu se pune cu. toată claritatea şi în mod deliberat problema scopului pentru care scrie; el nu se va întreba cui serveşte şi ce cuprinde, fie o operă streină, fie propria sa lucrare. Şi este firesc ^acesf lucru căci, astfel situat, el nu va avea drept criteriu primordial aprecierea principială o 222 CORIN GROSU «operei de artă din punctul de vedere ai infeselor şi a] luptei revoluţionare dusă «de clasa muncitoare în interesul întregului popor. Bine înţeles, că, în acest caz, nu se poate vorbii de o însuşire a marxism-leninismului. Şi de aceea, în faţa unei probleme noui, scriitorul va şovăi şi se va întoarce la vechile instrumente, la plugul de lemn al vechilor idei şi concepţii burgheze înapoiate. Creator sau critic, el nu va fi susţinut, de o fermă principialitate •— şi acesta este cazul cu exemplele asupra cărora ne-am oprit. Iată care sunt, în cea mai mare mă-ssură, cauzele acestei desprinderi a practicei de teorie — din ce motive apar deficienţe ca cele întâlnite mai sus. Concepţia idealistă, burgheză, a „literaturii pentru literatură", n'a fost definitiv în-'frântă. In bună măsură, autorii acestor articole .s'au privit pe ei înşişi drept „literaţi" şi nu drept educatori, scriitori ai poporului, „ingineri ai sufletelor", luptând •cu arma scrisului pentru cauza întregului -popor, pentru cauza construirii socialismului. Ceeace n'au înţeles ei cu toată lim-peziciunea este că problemele de meşte-.şug şi de „specialitate" nu pot fi despărţite şi rupte de problemele de fond ale • creaţiei, fără ca prin aceasta să se co-rmită greşeli serioase; că nici o problemă .„literară" nu-şi poate găsi rezolvarea fără o hofărifă • atitudine de partid şi în afara sarcinilor de luptă pe care "le ridică construirea socialismului; şi că . - spiritul de partid este tot atât de esenţial «criticului cât şi creatorului de artă. De aceia, urme destul de importante ale modului burghez de a lucra — improvizat, fără adâncire, în „voia inspiraţiei", — ■persistă în Almanahul literar. De aici caracterul inegal şi chiar de dezorientare «al revistei —• în care materialele realizate rşi cele cu totul insuficiente se amestecă laolaltă, în ciuda celor mai vădite buhe-intenţii. Deaceea, în paginile Almanahului Literar se constată şi unele urme ale concepţiei burgheze asupra presei. Una constă într'un fel de goană după originalitate şi după înflorirea textului prin înlocuirea termenului propriu, înzestrat cu un conţinut ştiinţific marxist-leninist precis, printr'un termen aproximativ echivalent. Rezultatul este că se umbreşte conţinutul şi se ştirbeşte înţelesul, că un asemenea limbaj critic duce inevitabil la interpretări eronate şi seamănă confuzie. Un asemenea vocabular critic, făurit cu intenţie sau datorat ignoranţei este în orice caz dăunător. Strădania criticului trebue să să îndrepte spre o gândire justă şi spre o formulare nuanţată şi precisă — şi nicidecum spre născocirea a ceeace n'a trecut facă prin mintea nimănui. Originalitatea este de dorit; dar ea trebue să reiasă din aprofundarea problemelor şi nu din acele împerecheri formale de cuvinte care făceau cu atât mai mult deliciul presei burgheze cu cât erau mai lipsite de înţeles. Al doilea aspect asupra căruia redacţia Almanahul Literar trebue să se plece cu atenţie este atitudinea de izolare, de închistare şi de frondă regionalistă pe care am semnalat-o mai sus şi care apare în câteva articole : această atitudine se leagă cu cea de suspiciune faţă de „cei din Capitală" _ în caTe atitudinea critică deschisă şi argumentarea curajoasă, pe concret, sunt înlocuite cu insinuarea şi cu procesul de intenţie. Acest fapt denotă prezenţa unui spirit ce trebue combătut cu hotărire — spirit şi atitudine cu tât mai puţin justificate cu cât, până în momentul de faţă, Almanahul Literar nu pare a fi păşit deplin — în tot ceeace publică — la lichidarea curajoasă a unor lipsuri ce i-au fost semnalate cu o deplină solicitudine şi în spiritul cel mai constructiv, încă dela primul său număr. 1) ~ 1) Vezi recenziile din „Scânteia", „Con-s femporanul", „Flacăra", etc. PARCURGÂND PAGINILE UNUI ALMANAH LITERAR 223 Am putea multiplica exemplele. Dar n'a stat în intenţia noastră să colecţionăm deficienţele , vAImanahuiuî Literar, dela cele mai mici până la cele mai mari, ci, ţinând seama de meritul şi de însemnătatea acestei reviste noui, să punem limpede în lumină, pe baza unei analize tovărăşeşti, care este izvorul unora dintre deficienţele sale cele mai puternice şi ce mai are ea de lichidat. Bineînţeles, •— la un anumit nivel, şi păstrând proporţiile — deficienţe de această natură nu constitue o ,,exclusivitate" a Almanahului Literar; dar prin acumulare şi repetiţie, atari lipsuri şi slăbiciuni riscă să devină determinante ale fizionomiei acestei reviste de nădejde. Ele pot ii, fără îndoială, lichidate, căci Almanahul Literar dispune de suficiente condee ■stăpânind bine meşteşugul şi pline 4e dorinţa de a face din scrisul lor o armă de luptă. Pentru aceasta este nevoie de muncă mai organizată şi mai gândită, de studierea în prealabil a problemelor, de legătura cu viaţa. Dar mai ales este nevoie de legătură strânsă, indisolubilă, cu lupta pentru socialism a poporului, cu spiritul clasei celei mai înaintate, spiritul de partid. Spiritul de' partid, combativitatea şi însuşirea unei concepţii înaintate, ştiinţifice, asupra vieţii sunt ■— astfel Cum ne arată necontenit Partidul — ceeace trebue să ne însuşim mereu mai deplin. O atare sarcină, îndeosebi în ceeace priveşte critica, a fost trasată cu o mare limpeziciune, în concluzia desbaterii ce-a avut loc acum un an la Comitetul Central •al Partidului Muncitoresc Român — secţia propagandei şi agitaţiei. „Critica principială" — se scria în ..„Scânteia", în urma acestei desbateri — „care are în iată sarcina centrală dată de partid de a ajuta la crearea unei 1) „Să luptăm pentru o critică de arfă •principială,*pătrunsă de spirit de partid" — în „Scânteia", Nr. 1493, din 2 August 1949. Vezi şi broşura cu acelaş titlu, ed. :P.M.R., 1949, pag. 16. 2) ibid. — id., pag. 17. literaturi piise în slujba construirii socialismului, trebue să analizeze în mod ştiinţific fiecare lucrare, nu în raport cu impresiile şi teoriile personale ale fiecărui recenzent, ci în raport cu această sarcină să desvolfe fot ceeace tinde spre acest obiectiv al literaturii, să combată iot ceeace esfe% contrar acestui o-biecfiv. Sarcina creării unei literaturi noi nu este dată unui critic mai mult decât altuia, unui grup de critici mai mult decât altuia, unei publicaţii mai mult decât alteia. Aceasta este o sarcină patriotică, dată criticii literarş în ansamblul ei. Ea poate fi dusă Ia capăt numai prin colaborare tovărăşească, prin muncă colectivă, principială, în spirit de partid... !) şi mai departe: „We trebue o critică literară organizată, bazată pe cunoaşterea adâncă a teoriei literare, isvorîfă din studiul marxism-leninismului, o critică literară care să lie o armă puternică a partidului nostru. Fiecare critic literar are sarcini în acest sens, fiecare redacţie de ziar sau revistă, precum şi Uniunea Scriitorilor din R.P.R." 2). Astăzi, când primul nostru plan cincinal bate la uşă, eforturile scriitorilor, „ingineri ai sufletului omenesc", n'ar putea rămâne cu nici un preţ în urma strădaniei mereu sporite a oamenilor muncii, în urma vieţii. Este, astfel cum ne arată Partidul, o problemă şi a revistelor noastre. Aici, am încercat să o schiţăm în ceeace priveşte Almanahul Literar. Şi nimeni nu se poate îndoi .că numerele viitoare ale revistei clujene vor marca, prin conţinutul şi realizarea. lor, paşii înainte pe care toţi prietenii literaturii noastre noui îi aşteaptă, pe care ea trebue şi poate să-i facă. 1 Iulie 195C- PETRE GRANEA „zilele vieţii tale"*) îmbrăţişarea temelor legate de oamenii şi faptele trecutului de către scriitorii noştri, constitue un aport însemnat la opera de construire a socialismului. Vremurile frământate de acţiuni revoluţionare, în care erau cuprinse năzuinţa fierbinte spre libertate şi progres a poporului muncitor, luptele purtate împotriva claselor exploatatoare, pot şi trebue să fie aduse la lumină de către scriitorii Republicii noastre Populare. Asemenea opere . au calitatea de a oferi oamenilor muncii perspectiva istorică a activităţii lor de astăzi, de a face pe fiecare om cinstit din ţara noastră să aprecieze aşa cum se cuvine cuceririle dobândite pe calea înlăturării oricăror forme de exploatare. Ele contribue la menţinerea veşnic trează a vigilenţei împotriva duşmanilor de clasă, umplu inimile oameniloT muncii de focul activităţii creatoare pentru ridicarea edificiului socialist, înalţă mai sus stindardul cauzei drepte şi nobile a celor mulţi.,, înfăţişarea trecutului de luptă ai poporului nostru trebue să ducă la, izaonirea părerilor greşite care mai stăruie încă în minţile unora, datorită vechei literaturi, care — fie că a tăinuit cu neruşinare rolul hotărîtor al acelor clase care făureau istoria, fie ca a deformat realitatea spre a ascunde caracterul just al luptelor pur- (* Editura de Stat, Buc. 1949 — 1950 vol. I-IV). tate de către poporul nostru,' a slujit intereselor pumnului de exploatatori. Pentru a atinge aceste obiective, scriitorul trebue să se plaseze pe poziţiile de luptă cele mai avansate, să pornească la cercetarea trecutului cu metodele ştiinţifice . pe care le pune la îndemână Partidul clasei muncitoare. Mergând pe această cale, scriitorii au început să ne ofere fructele muncii lor: lucrări care aruncă o nouă lumină asupra diferitelor momente din viaţa bogată în lupte a poporului. Nuvela lui Petru Dumitriu Bijuterii de familie. Desculţ. al lui Zaharia Stancu, numeroasele poezii înfăţişând aspecte ale luptei pentru progres, au fost primite cu deosebit interes. ,.penfrucă ele fundamentează puternic stras daniile noastre • de zi cu zi centru înfrângerea definitivă a vechilor rămăşiţe de traiu, pentru făurirea societăţii noui". Pe aceiaşi linie de acţiune se situează lucrarea scriitoruilui Ion Pas Zilele vieţii; tale. De astă dotă avem deaf ace cu o lucrare menită să prezinte o frescă. a- societăţii noastre din jurul anului 1900 şi până în anul 1920, după cunoscuta grevă generală. Este vorba deci de o perioadă de mai bine de 20 de ani, deosebit de bogată în evenimente, adânc întipărite în istoria ţării. Atacarea acestei terne merită apre-: cierea noastră, fiindcă o asemenea sar- „ZILELE VIEŢII TALE' 225 cină, pânâ Ia Ion Pas nu şi-a luat-o încă niciunul dintre scriitorii noştri. Zilele vieţii tale umplu, într'o măsură, un gol existent în literatura noastră şi ridică problema continuării creaţiei menite să înfăţişeze istoria desvoltării mişcării muncitoreşti dela noi. Ce reprezintă primele două decenii ale veacului XX în isteria Pa.riei? In primul rând, aşa cum o dovedesc documentele publicate de academicianul Mihail Roller^ anii de creşlere ai mişcării muncitoreşti, când proletariatul se manifesta tot mai puternic ca o clasă „pentru sine", afirmând-şi ţelurile de viaţă, făcându-şi un partid propriu, limpezin-du-şi scopurile imediate şi cele îndepărtate ale luptei pe cave o ducea cu sporit avânt revoluţionar, împotriva duşmanilor de clasă. In perioada aceasta, socialismul ştiinţific îşi înfige rădăcini puternice în sânul mişcării muncitoreşti, indicând proletariatului perspectivele victoriei finale. România, intră în lanţul imperialist care încingea tot globul, devine arena unor înverşunate lupte de clasă. Este adevărat că, în sânul mişcării muncitoreşti mai stăruiau încă numeroase confuzii. Oportunismul Internaţionalei a Il-a se vădea în diferitele mişcări programatice ale Partidului Social-Democrat, atât în ceeace priveşte aprecierea şanselor de victorie ale proletariatului în ţările puţin desvoltate din punctul de vedere economic, cât şi în ceeace priveşte atitudinea faţă de ţărănime, sau faţă de problemele imediate de viaţă ale muncito rimii. Cu toate acestea, între anii 1900—1920, proletariatul şi ţărănimea au purtat cu multă hotărîre şi spirit de sacrificiu nenumărate lupte împotriva coaliţiei burghezo-moşiereşii pentru apărarea dreptului Ia viaţă, pentru introducerea unor reforme democratice pe plan politic şi social. In aceste acţiuni, proletariatul a învăţat să-şi cunoască duşmanul, să-şi aprecieze forţele, să rupă cu orice credinţă în „filantropia" claselor avute. El a simţit câtă ură mocneşte în sufletele negre ale ex- ploatatorilor şi că, fără realizarea unei strânse unităţi de luptă, fără un Partid propriu, capabil să-1 conducă pe drumurile revoluţiei, victoria nu este posibilă. In aceiaşi vreme, monstruozitatea coaliţiei burghezo-moşiereşti devenea tot mai simţită în ţară. Paralel cu desvoltarea industriei şi pătrunderea capitalului străin în principalele ramuri de economie, creştea exploatarea nemiloasă a oamenilor muncii. Mizeria şi foamea se cuibăriseră în casele muncitorilor. Ţărănimea muncitoare ducea o viaţă de lipsuri materiale şi de înapoiere culturală. Pentru a-şi menţine intacte privilegiile, bu.ghezo-mosierimea având în mână aparatul de stat, beneficiind de acoperirea regalităţii corupte şi putrede, practica cel mai negru reacţionarism în viaţa politică a ţării. Massele largi erau lipsite de elementare drepturi democratice. Votul universal constituia încă o revendicare pentru care oamenii muncii trebuiau să lupte. Libertatea de asociere, dreptul la grevă erau suprimate fără şovăială. Orice încercare de organizare a clasei muncitoare se lovea de represiunea aparatului de stat, care folosea măsurile cele mai arbitrare spre a frâna avântul revoluţionar al celor exploataţi. Cele două partide conservator şi liberal, patronate de casa regală, constituiau uneltele cu ajutorul cărora clasele exploatatoare îşi impuneau voinţa imensei majorităţi a poporului muncitor . Principala calitate a operei lui Ion Pas constă în aceea că nenumărate pagini sunt consacrate demascării politicii duse de cele două partide şi a complicităţii monarhiei, puse la cheremul intereselor burghezo-moşierimii. Sunt răscolite numeroase fapte care aduc aminte de sălbateca politică de nesocotire a dreptelor revendicări ale clasei muncitoare. Iată-1 pe Marghiloman, spre exemplu, unul dintre fruntaşii partidului conservator, primind, în vremea în care era ministru de interne, o delegaţie de tineri 15 226 PETRE GRANEA din Muscel veniţi să se plângă de fărădelegile jandarmilor. In faţa rănilor sângerânde de pe trupurile ţăranilor, ■ Marghiloman exclamă cu cinism: „Bine, bine, văd, dar ştiţi că bătaia nu se mai îriz toarce". Cu acelaş cinism sunt deslănţuite operaţiunile militare împotriva poporului-frate bulgar. Carpişti, tachişti, brătienişti, toţi sunt de acord cu războiul mişelesc. Ziarele burgheze publică fotografia lui Iorga în uniformă. Pe Calea Victoriei, braţ la braţ cu domnişoarele din lumea bună, defilează ofiţeri cari fac războiul în saloanele mad-marilor zilei. In Bulgaria însă, armata lipsită de cele mai elementare condiţii de , trai, suferă crunt de pe urma holerei. Mii şi mii de soldaţi pier seceraţi " boală pentrucă, abia după ce molima se va stinge, să apară şi vaccinurile necesare. In cel de al doilea volum, întâlnim figura de sbir a prefectului poliţiei, Cor-bescu. Unealtă a fabricanţilor şi apărător al intereselor celor dela putere, el intervine cu toată brutalitatea oridecâteori cineva ridică glasul. Slujba îi place şi ar vrea „să se ajungă", deaceia nu se dă în lături să înăbuşe orice manifestare menită să exprime revolta împotriva nedreptăţilor de fiecare zi. Dacă femeile s'au adunat să protesteze împotriva neplăţii ajutoarelor cuvenite de pe urma faptului că au bărbaţi concentraţi de ani de zile, Corbescu vine să facă cercetări la faţa locului. Dar femeile, revoltate, îi administrează o serioasă corecţie. Jumătatea celui de al doilea volum cuprinde perioada de neutralitate a ţării, după izbucnirea primului război mondial. De astă dată, în fruntea treburilor statului se află Brătianu. Neutralitatea este menită să ofere claselor exploatatoare un nou prilej de înavuţire pe de-o parte, iar pe de-altă parte să permită intrarea în război numai după ce ar fi fost limpede încotro înclină balanţa victoriei. Deaceia guvernanţii hotărăsc necesitatea asigurării unei absolute „ordini" interne, care care să le permită să manevreze cum vor crede de cuviinţă. Muncitorii dela Galaţi se împotrivesc însă acestei politici. La 6 Iunie 1916 ei organizează o mare demonstraţie pentru pace, la care participă 10 mii de muncitori. Poliţia atacă şirurile de demonstranţi şi operează numeroase arestări. „Mâine, poimâne stăpânirea o să Iacă război. Pe cine îi vor mânca păduchii? In cine va muşca glontele? S'au îmbogăţit cei mari până acum. Ce se vor mai îmbogăţi în război şi după război! Vrem pâine". Aceste gânduri au unit miile de muncitori la manifestaţia organizată în ziua de 13 Iunie a aceluiaş an. Demonstraţia se porneşte uriaşă: „Cu bărbaţii merg femeile, merg şi copiii lor. Căruţaşii au venit cu căruţele lor schi-loade şi cu. caii numai piele şi oase... Coloana e lungă. Rândurile sunt strânse". Poliţia nu poate rezista. Parcă din pământ îşi face însă apariţia o companie de soldaţi. Ordinul este executat, 9 morţi şi 30 de răniţi: acesta este bilanţul sângeros al zilei de 13 Iunie 1916 ! Odată intrată în război, înlăuntrul României teroarea. împotriva mişcării muncitoreşti se înteţeşte. In volumul III al Zilelor vieţii fale, întâlnim figura luminoasă a lui Max Vexller şi aflăm felul în care a fost pusă la cale asasinarea lui. Cu aceiaşi necruţare clasele conducătoare înnăbuşe protestul celor rămaşi acasă, fără sprijin şi ajutor. Acţiunile femeilor celor concen traţi, acţiuni duse pentru acordarea ajutorului cuvenit, sunt rând pe rând înnă buşite. Ca o consecinţă directă a războiului şi mai ales a Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie, anii de după terminarea primului măcel mondial sunt cunoscuţi în istoria mişcării muncitoreşti din ţara noastră, ca ani de avânt revoluţionar. întâlnim în cel de al patrulea volum al scriitorului Ion Pas, felul în care se desvoltă mişcarea grevistă în ţară şi, pa- „ZILELE VIEŢII TALE" 227 •ralel cu aceasta, procesul de organizare tot mai temeinica a clasei muncitoare. Expresia creşterii mişcării muncitoreşti din ţara noastră şi totodată a creşterii terbarei reacţiunii burgezo-moşiereşti o constitue evenimentele dela 13 Decembrie 1918. Adunarea care trebuia să aibe loc la clubul Partidului a fost folosită de către oamenii lui Brătianu pentru deslănţuirea unei crunte terori împotriva muncitorimii. Paginile închinate de către Ion Pas masacrului din Piaţa Teatrului Naţional au o mare valoare documentară şi puternică forţă de evocare. Pregătit în cele mai mici amănunte, de către Brătianu şi generalul Mărgineanu, masacrul a stârnit ura şi mai înverşunată a muncitorilor, făcând să crească conştiinţa lor de clasă, ideia luptei hotărîte împotriva exploatatorilor. Un loc deosebit ocupă în ultimul volum al Zilelor vieţii fale greva generală din 1920. Sunt înfăţişate în paginile cărţii voinţa dârză a proletariatului de a cuceri condiţii mai bune de muncă şi de trai — şi, în opoziţie cu avântul revoluţionar al masselor, atitudinea conciliantă, oportunistă, trădătoare, a unora dintre conducătorii mişcării muncitoreşti din vremea aceea. Atitudinea acestora este specifică reformismului şi tendinţei de ploconire în faţa burgheziei, atitudine caracteristică Internaţionalei a doua. Săptămâni dearândul sunt purtate tratative cu guvernul vremii pentru a obţine satisfacerea „legală" a revendicărilor muncitorimii, opunându-se aceste trataL tive dorinţei de luptă revoluţionară manifestată de muncitori. In fabrici şi uzine ciocnirea acestor două tendinţe apare tot mai evidentă. In întrunirile ce au loc, discuţiile dintre massa muncitorilor şi o parte din conducători, reformiştii, devin deosebit de violente. Ideia grevei generale îşi face loc tot mai adânc în conştiinţa oamenilor muncii. Până la urmă chiar şi conducătorii sunt obligaţi să o accepte. Ea nu este însă organizată cum trebue. Greva nu izbucneşte pretutindeni în aceeaşi vreme. Muncitorii sunt obligaţi să rămână la casele lor în zilele de grevă, împrăştiaţi, pradă uşoară represiunilor aparatului poliţienesc. Cuprinzând anii primului război mondial, cartea lui Ion Pas smulge masca de pe feţele patriotarzilor de cafenea, de pe feţele politicienilor din partidele burghezo-moşierimii. In vremea ce burghezia şi moşieri-mea agita necesitatea „eliberării" Transilvaniei, în anii neutralităţii, cei ce ţineau discursuri sforăitoare de pe tribuna parlamentului sau dela înălţimea diverselor statui din Bucureşti, trimeteau în acelaş timp peste graniţă, afaceriştilor din Austro-Ungaria şi de mai departe, vite, petrol şi grâne: tot ceeace era necesar pentru ducerea războiului. Autorul surprinde cu claritate unul din motivele care au determinat menţinerea României în neutralitate: dorinţa claselor dominante de a-şi înzeci profiturile. Ministrul Comunicaţiilor din acea vreme, Constantinescu-Porcul patrona toate samsarlâcurile murdare, eliberând autorizaţiile necesare pentru transport pe calea ferată. Scriitorul a acordat o deosebită atenţie moravurilor care domneau la curtea regală, în sânul camarilei din jurul regelui, ca şi în rândul celor două partide politice reprezentante ale claselor exploatatoare : conservatorii şi liberalii. Decăderea morală a acestor reprezentanţi ai burgheziei, putreziciunea relaţiilor din sânul clicii conducătoare, nepăsarea lor totală faţă de interesele adevărate ale ţării, josnicia de caracter, sunt prezente prin multe din faptele care au străbătut până şi în coloanele presei burgheze din acea vreme. Iat-o, spre exemplu, pe Maria, „regina poetă", „mama răniţilor", etc. Refugiată la Iaşi cu întreaga familie, în anii cotropirii germane, încearcă să afişeze o teribilă preocupare faţă de soarta grea a răniţilor, cari erau lipsiţi de cele mai 228 PETRE GRANEA elementare măsuri de asistenţă medicală. La o analiză mai atentă însă, pe baza faptelor autentice, se poate constata că ea era preocupată de un singur fel de răniţi, ofiţerii, şi numai cei tineri. Au rămas de pomină aventurile acesteia la Coţofeneşti. Satul era aşezat în-tr'una din cele mai frumoase regiuni ale ţării, pe valea Trotuşului. Aici fuseseră instalate câteva spitale la care lucrau câţiva medici din misiunea franceză. Regina a găsit încântătoare locurile. Şi-a exprima dorinţa de a avea aci „un cuib" unde să... mediteze şi să... scrie. Generalul Văitoianu a vrut să-şi întărească poziţiile la palat. Bancherul Chrissoveloni a socotit că bani învestiţi într'un asemenea „cuibuşor" vor da dobânzile aşteptate. După câteva săptămâni regina şi-a văzut visul cu ochii. Cei 1000 de răniţi au avut în permanenţă în faţă spectacolul destrăbălării reginei, al putreziciunii casei regale. In vreme ce pe front şi în spatele frontului milioane de oameni îndurau grozăviile războiului, cel ce avea să înscăuneze mai târziu dictatura, prinţul Carol, reuşea să scandalizeze până şi corupta camarilă din jurul familiei regale cu beţiile pe care le patrona, cu aventurile de „dragoste", josnice acte de desfrâu. In rândul celor două partid© ale bur-ghezo-moşierimii domnea aceiaşi putreziciune. Ion Pas desvăluie în paginile cărţii sale, josnicia tratativelor care au dus la încheerea păcii dela Bucureşti, ce a însemnat înrobirea întregului popor muncitor şi vinderea tuturor avuţiilor ţării imperialismului german. Caracteristică în această direcţie este întrevederea pe care Averescu, a avut o cu fostul său duşman direct, generalul Kakensen, Stânjeniţi la început, ei uită după numai câteva minute că sub conducerea lor au fost trimişi la moarte, luptând unii împotriva celorlalţi, sute de mii de oameni aparţinând ambelor popoare. După numai câteva clipe, ei găsesc un ton comun: dispreţul faţă de oamenii politici, care nu împart cu ei onorurile şi profiturile războiului. Ajuns aici Averescu cere o singură favoare: Makensen să fie mai puţin,, aspru cu familia Hohenzollemilor; cei ce impuneau pacea dela Bucureşti să renunţe la aducerea pe tron a unei alte familii, dispuse să servească mai bine interesele lor. Niciun cuvânt despre înrobitoarele condiţii economice, despre condiţiilie dik— latului care avea să aducă cea mai cruntă, sărăcie în casele a milioane şi milioane de oameni din ţara noastră. Apare astfel cu limpezime mârşava trădare a intereselor poporului nostru de către cei ce aveau să continue a stoarce noi averi sub oblăduirea generalilor nemţi. încă din acea vreme, descompunerea-partidelor burahezo-moşiereşti luase formele cele mai înaintate. O „proeminentă" figură a vieţii politice de atunci a fost, până la moarte,. Mitiţă Sturza, poreclit „nebunul". In ultimele zile ale vieţii, bolnav fiind, îi iu. adus la căpătâiu un medic vienez. Acesta, fără a şti cu cine are deaface, constată că pacientul avea leziuni care arătau că esite dement de cincisprezece ani. Mitiţă Sturza fusese şef de partid şi şef de guvern, până în ultima vreme. Numeroase fapte ce intervin în povestire vin să demonstreze an cu an şi în fie- ' care etapă mai însemnată în viaţa ţării: noastre, rolul trădător jucat de clasele-exploatatoare, care şi-au rotunjit în permanenţă averile în împrejurările cele mai grele pentru cei mulţi, care au nesocotit: cu regularitate interesele ţării, pentru, a-şi putea satisface propriile interese. In aceste condiţii era firesc să asistăm, la o continuă ascuţire a luptei de clasă, la creşterea conştiinţei revoluţionare a clasei muncitoare, care luptă pentru, a-şi înfăptui revendicările. In epoca destul de îndelungată zugrăvită în Zilele--vieţii (ale, clasa muncitoare devine as forţă tot mai puternică, ce se afirmă ca singurul factor consecvent purtător de progres în ţara noastră. Deaceia, lup- „ZILELE VIEŢII TALE" 229 lele contra statului burghezo-moşieresc devin tot mai dese şi mai puternice, prin amploarea pe care o au. Acest aspect, esenţial în desvoltarea ţării noastre, ar ii lost şi mai bine reliefat, dacă autorul nu s'ar fi mărginit, în cele mai multe ocazii, să prezinte numai ciocnirile politice, dintre clasa muncitoare şi burghezo-moşierime. In paginile celor 4 volume întâlnim câteva din evenimentele principale din Istoria mişcării muncitoreşti: demonstraţia muncitorilor din Galaţi, împotriva războiului, masacrul din Piaţa Teatrului Naţional dela 13 Decembrie 1918, greva generală din 1920. Scriitorul nu ne duce. însă, niciodată în viaţa de fiecare zi a celor ce muncesc. Nu vedem niciodată grelele condiţii de lucru pe care sunt nevoiţi să le suporte muncitorii în fabrică, nivelul scăzut de trai al muncitorilor. Pe de al'a parte, nu luăm cunoştinţă, decât arareori, de felul în care marii proprietari de fabrică şi moşii urzesc planurile lor de îmbogăţire, cum anume le realizează. Citind Zilele vieţii fale, ai impresia că cei ce conduceau în acele vremuri treburile statului, aveau ca unic scop realizarea de profituri băneşti de pe urma funcţiilor ce ocupau. Ori acesta era numai unul dintre ţelurile politicienilor din cele două partide care se perindau la conducerea Statului. Ei urmăreau să-şi menţină imensele bogăţii pe care >Ie adunaseră apărarea poziţiilor clasei pe care o reprezentau. Lipseşte din carte, din această pricină, justificarea profundă a acţiunilor cu caracter economic şi politic purtate de clasa muncitoare: strigătoarea nedreptate creiată de relaţiile de producţie capitaliste, traiul de mizerie pe care erau siliţi să-1 ducă muncitorii. Datorită acestor slăbiciuni, în viziunea pe care autorul a avut-o asupra desfăşurării lucrurilor şi prezentării lor în cele 4 volume, ciocnirile dintre clasa muncitoare şi statul exploatatorilor par de multe ori a nu trece de cadrul obişnuitelor manifestări ale vieţii politice cu care- ne obişnuise burghezia, ele capătă un iz de vechi politicianism. Această slăbiciune îl face pe autor să nu urmărească dealungul celor 4 volume, în primul rând, creşterea mişcării muncitoreşti din ţara noastră. Ori tocmai acesta era factorul nou intervenit în ist-toria Patriei noastre, lui trebuia să-i acorde autorul întreaga atenţie. Lucrarea este însă consacrată în cea mai mare parte nu acţiunilor şi năzuinţelor clasei muncitoare, ci diferitelor aspecte politice ale dominaţiei claselor exploatatoare, ale partidelor politice şi ale monarhiei. Fără îndoială că aceste aspecte nu puteau să lipsească, dar ele puteau fi cuprinse într'un spaţiu mai restrâns pentru a face loc istoriei mişcării muncitoreşti, în desvoltarea ei. In felul acesta s'ar fi stabilit raportul just din punct de vedere ştiinţific, între aspectele vieţii noi, care cu toate că erau încă puţin desvoltate, aveau de partea lor -viitorul şi aspectele vechiului, reprezentate de orânduirea burghezo moşierească, ce în acea vreme începuse să se rostogolească pe panta declinului, a pieirii. Acţiunea primului volum spre exemplu, se desfăşoară în anii dela sfârşitul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea. Dealungul a trei sute de pagini autorul se mărgineşte să depene amintiri din viaţa mahalalei în care a trăit, fără însă să ne arate tocmai ceeace a intervenit nou în acele vremuri, în traiul oamenilor nevoiaşi dela periferiile Bucureştiului. Fiecare capitol cuprinde o miniatură, cu obişnuitul caracter intimist, a unuia sau altuia din aspectele nesemnificative ale vieţii de mahala: figura cismarului, spre exemplu, veşnic flămând şi singuratic până ce înfiază un copil al străzii, care mai târziu avea să-1 scoată din necazuri ; genul cunoscut al femeii din mahala care „vede şi ştie tot". Multe pagini sunt închinate unor femei care şi-au irosit viaţa în complicaţii sentimentale, specifice unei lumi în agonie. In ultimele zece pagini ale. volumului, eroul principal 230 PETRE GRANEA ce-şi povesteşte amintirile, ia cunoştinţă de existenţa cercurilor muncitoreşti. Epoca cuprinsă în primul volum al Zilele vieţii fale^ este bogată în evenimente de o deosebită importanţă pe care autorul nici nu le-a prezentat măcar în faţa cititorilor. In anii aceia, clasa muncitoare devenise o clasă „pentru sine", care s'a afirmat ca atare în viaţa politică a ţării. In Bucureşti existau numeroase cercuri muncitoreşti, care desfăşurau o susţinută activitate, unde şi au făcut educaţia numeroşi muncitori din fabrici şi ateliere. In anii dela sfârşitul veacului al XIX-lea, clasa muncitoare a continuat campania pentru votul universal, pentru o legislaţie muncitorească mai bună. Cercurile muncitoreşti începuseră să se ocupe de problemele ţărănimii. Contemporanul, desfăşura o bogată activitate culturală cu caracter progresist. Iar la 1893 ia fiinţă Partidul Social-democrat al Muncitorilor din România. Iată numai câteva din faptele cu adevărat semnificative ale vremii, despre care autorul nici nu pomeneşte în primul volum. Tocmai din această cauză viaţa mahalalei pare cenuşie, cu oameni umiliţi, înfrânţi de apăsarea sistemului capitalist, lipsiţi de perspectivele luminoase ale unui viitor ce începuse încă de atunci să se arate multora. Asupra faptelor care prevesteau zilele luminoase de mâine trebuia să se oprească scriitorul cu toată atenţia şi cu tot interesul ce ele îl meritau. S'ar putea obiecta că acest lucru nu era posibil datorită cadrului general pe oare autorul trebuia să-1 creeze, având în vedere faptul că el îşi povestea copilăria, că nu putea cuprinde toate problemele ridicate mai sus. Literatura sovietică ne oferă însă bogate exemple şi în această direcţie. Este suficient să citam romanul auto-biografic al lui Boris Garbatov, Generaţia mea, pentru a vedea că această obiecţie este depăşită. Şi Gorbatov îşi începe povestirea cu anii cei mai fragezi ai copilăriei. El ştie însă să descrie revoluţia chiar în perioada când se juca în praful străzii; cu cei de aceeaşi vârstă. El ne vorbeşte despre felul în care revoluţia. s'a făcut simţită şi în jocurile lor copilăreşti, felul în care ea influenţa grupul de copii, bineînţeles, la nivelul posibilităţilor lor de înţelegere şi acţiune. Boris Gorbatov, povestindu-şi copilăria, ne arată; felul în care ea a fost influenţată de transformările adânci care s'au petrecut în vechea Rusie. Asemenea amintiri, asemenea experienţe de viaţă merită să: fie cunoscute şi apreciate de massele largi de cititori. Nenumărate evenimente de o deosebită însemnătate scapă autorului şi în celelalte volume. Nu se vede aproape deloc influenţa pe care a avut-o mişcarea muncitorească din Rusia de dinainte şi de-după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. O bogată activttate au desfăşurat în acea vreme emigranţii politici din Rusia. C. Dobrogeanu-Gherea, Nicolae Zubcu Petrovici, unul din iniţiatorii cercurilor muncitoreşti dela noi, doctorul Russel care a publicat primul program al mişcării muncitoreşti şi alţii. Revoluţia burghezo-democratică a anilor 1905—1907 a fost apa vie care a redeşteptat miş-ccrea muncitorescă după trădarea „generoşilor". Organizarea primului sindicat, ca o consecinţă a revoluţiei, ocupă doar câteva rânduri în cel de al doilea volum al Zilelor vieţii tale. Cu totul superficială apare influenţa revoluţionară-exercitată de către trupele ruse aflate în ţară cu prilejul primului război mondial. Pare, citind paginile cărţii consacrate acestui eveniment, că influenţa exercitată s'a redus la aplauzele cu care unii dintre cei ce asistau, pe marginea străzii, la demonstraţiile soldaţilor revoluţionari, răspălteau pe oratori. Ori influenţa Marii Revoluţii Socialiste a fost deosebit de profundă. Sub influenţa revoluţiei din Octombrie s'a maturizat din punct de vedere politic, ideologic şi organizatoric întreaga mişcare muncitoarescă din ţara noastră. Răscoalele ţărăneşti din anul 1907 sunt prezentate în Zilele vieţii tale în chip- „ZILELE VIEŢII TALE" 231 cu totul neîndestulător. Autorul le a consacrat câteva zeci de rânduri fără a aduce în faţa cititorilor desfăşurarea propriu zisă a răscoalei, faptele necesare înţelegerii, semnificaţia ei. Există apoi o îndelungată perioadă de activitate cuprinsă între anii 1905 şi greva generală din 1920, marcată de o bogată activitate desfăşurată în cercurile partidului. In anul 1912, grevele capătă o deosebită amploare. Numărul zilelor de grevă în acest an ajunge la 530.000 ceeace, pentru ţara noastră, cu un proletariat puţin numeros, însemna foarte mult. O bogată activitate se desfăşoară împotriva războiului. Şi chiar dacă mişcarea nu se găseşte încă în întregime pe poziţiile cele mai avansate, a transformării războiului imperialist în război civil, găsim totuşi într'unul din manifestele Partidului, un protest împotriva trădării social-democraţiei din Apus care votase creditele de război. Sub influenţa lui Ştefan Gheorghiu, cercurile muncitoreşti din Prahova scot un manifest în care cer muncitorilor să se opună cu armele încercării de a târî România în vâltoarea războiului. Pe aceste bogate date istorice ar fi trebuit autorul să-şi ţeasă amintirile. Ele ar fi trebuit să , alcătuiască fundalul epocii pe care şi a propus să ne-o înfăţişeze. Pe acest fundal ar fi apărut mai limpede acţiunile duşmănoase ale claselor exploatatoare. Descriind aceste evenimente, viaţa de zi cu zi care se desfăşura în cercurile muncitoreşti şi în sindicate, scriitorul ar fi reuşit să adâncească impresiile sale, împletindu-le cu mai multe fapte şi portrete de oameni din cadrul mişcării care purta cu entuziasm făclia învăţăturilor socialiste. Massele care se rânduiau în jurul mişcării, pe cei care au participat la cele 530.000 zile de grevă, în 1912, nu i întâlnim în carte. E drept că, în cele trei volume apar personagii ca Mitică Croi-toru, Nae Păcală, prin care autorul a încercat să ne înfăţişeze muncitorii de care vorbim. Vom arăta însă mai departe de ce aceste figuri sunt cu totul nereprezentative. ★ In primele pagini ale volumului I, scriitorul caută să justifice necesitatea operei de faţă şi să explice de ce a optat pentru forma jurnalului documentar în nararea experienţei sale de viaţă. „Te-ai hotăiît să începi să-ţi depeni amintirile... „Cu mij'loacele meşteşugului ai fi putut să faci treaba aceasta plăsmuind un alt ins şi punându-i în spate bocceaua întâmplărilor care au alcătuit viaţa ta. Ar li lost un simplu artificiu şi o evadare din sinceritate, care ar ti dus la escamotări de adevăruri. O ficţiune literară care s'ar ti adăugat altor ficţiuni, mai mult sau mai puţin izbutite, ale tale, şi un document mai puţin". Acest lung citat merită a fi luat în mod deosebit în seamă fiindcă în el se găsesc rădăcinile unor lipsuri în realizarea temei propuse, care au influenţat în mod negativ asupra unei juste prezentări a evenimentelor şi epocii pe care autorul şi-a propus să ne-o zugrăvească. Nu se poate face nici o obiecţie scriitorului că a ales ca mijloc de exprimare memoriile cu caracter publicistic în locul imaginilor caracteristice beletristicei. Pornind la lucru însă, fără a fi pe deplin lămurit asupTa trăsăturilor ce caracterizează publicistica şi asupra hotarelor care o despart de beletristică, autorul a săvârşit cel puţin două greşeli care au afectat însuşi fondul lucrării sale. In primul rând, el a creat un antagonism artificial între beletristică şi publicistică. Autorul spune, după cum aflăm din citatul de mai sus că el refuză de această dată să întrebuinţeze „ficţiunea literară" pentrucă nu cumva încercarea sa să-şi piardă caracterul de document al vremurilor trecute. El ne anunţă că întrebuinţarea „ficţiunii literare", .,ar fi fost un simplu artificiu şi o evadare din sinceritate care ar fi dus la escamotări de adevăruri". Această idee cuprinde o 232 PETRE GRANEA eroare esenţială: lucrările cu adevărat valoroase aparţinând beletristicei, au intrat în patrimoniul literaturii universale, tocmai datorită faptului că ele n'au ocolit adevărul vieţii, problemele esenţiale ale epocii în care au fost scrise. Este suficient să amintim în această direcţie părerea pe care Engels o avea despre Comedia Umană a lui Balzac. Romanele istorice ale realismului socialist constitue adevărate modele de reconstituire a trecutului. Cunoscutul roman al lui Alexei Tolstoi, Petru 7, învie în faţa noastră cu o mare vigoare artistică, epoca depărtată din viaţa poporului rus, dominată de figura vestitului ţar. Nu lipsesc din roman nici aspectele esenţiale ale relaţiilor dintre clase, nici orânduirea statală a vremei. nici moravurile dominante. Aşa cum nu lipsesc datele mai însemnate din perioada domniei lui Petru I, care au rămas înscrise în istoria Rusiei. Autorul Zilelor vieţii tale, înţelegând greşit raporturile dintre beletristică şi publicistică, a crezut că înlăturând „ficţiunea literară" poate săVşi depene amintirile aşa cum au fost ele înregistrate în decursul vieţii fană o soluţionare a lor, fără a căuta să le ordoneze şi să le dea importanţa cuvenită după greutatea pe care ele au avut-o în procesul desvoltării societăţii noastre. Aşa se explică faptul, că paginile primului volum sunt folosite în proporţie sdrobitoare pentru a reda imaginile nesemnificative din viaţa mahalalei în chip cu totul naturalist. Scriitorul n'a înţeles că nici beletristica şi nici publicistica nu permit seri itorului să folosească numai propria experienţă de viaţă dacă ea nu este suficient de vastă pentru a oferi cititorilor o înţelegere cu adevărat justă a epocii descrise. Cea de a doua greşală în care a căzut autorul, datorită faptului că n'a reuşit să stabilească raporturile dintre cele două metode de tratare literară, s'a manifestat prin aceia că el a părăsit uneori liniile de construcţie specilice publicisticei şi le-a adoptat pe acelea ale beletristicei. Autorul întrebuinţează metodele de expunere ale publicisticei, înfăţişând faptele logic discursiv, nu prin imagini lite:are. In primul volum însă, autorul a întrebuinţat metode caracteristice belestrice. Totuşi, în volumele 2, 3, 4, întâlnim câteva personagii construite beletristic: croitorul Mitică, ţăranul Nijă, Nae Păcală, î'A care autorul a vrut să înfăţişeze trăsăturile tipice masselor din mişcarea muncitorească a vremii. Aceasta nu înseamnă că gândirea logică şi cea artistică sunt complect opuse. Intre ele nu există bariere, ci o legătură strânsă, dat fiind faptul că amândouă au ca scop cunoaşterea lumii obiective. Cititorul poate să facă diferenţa între articolele lui Ilya Ehrenburg, spre exemplu, şi romanele sale, între reportajele lui Boris Polevoi şi lucrările de artă ale acestuia. Articolele şi reportajele celor doi scriitori folosesc în esenţă, gândirea logică drept mijloc de exprimare a realităţii, oricât de des întrebuinţează ei «mele din mijloacele de exprimare artistică (comparaţia, descrierea, metamofora, etc.). In acest sens, între activitatea publicistică şi cea artistică a unui scriitor există diferenţă. Publicistica, putând împrumuta unele mijloace de realizare specifice artei, rămâne în esenţă un mod de a prezenta realitatea în gândire logică şi nu în gândire artistică, ce dă naştere imaginilor corespunzătoare. Autorul acordă importanţa necesară prezentării descompunerii claselor exploata -toare şi ale reprezentanţilor ei în viaţa politică. Acesta este desigur un merit al său. Cu acelaş interes însă, ar fi trebuit să scoată la iveală nobilele trăsături de caracter ale fruntaşilor clasei muncitoare. Personalitatea lui Frimu apare cu totul ştearsă. El este prezent în câteva rânduri, în. atitudini lipsite de semnificaţie. Mai multă atenţie este acordată lui Ştefan Gheorghiu. Bine înfăţişat este entuziasmul cu care acesta îşi desfăşoară munca, „ZILELE VIEŢII TALE" 233 spiritul de sacrificiu de care este animat, îndrăzneala cu care se avântă în luptă. Ştefan Gheorghiu ne este însă greşit înfăţişat numai ca agitator. Iar discursurile pe care i le pune în gură autorul, sunt de o coborîtă valoare politică, insistându-se mai mult asupra laturii umoristice pe care acestea o conţineau. Este neîndoelnic că figurile acestor doi fruntaşi ai mişcării muncitoreşti dinaintea primului război mondial ar fi trebuit să ocupe un rol central în amintirile lui Ion Pas. Acestea nu numai pentru bogata activitate pe care ei au desfăşurat-o, înscrisă în paginile vieţii muncitoreşti din Româniai, ci şi pentru a scoate mai bine în evidenţă măreţia ţelurilor proletariatului în opoziţie cu josnicia intereselor ' pe care le apărau clasele exploatatoare. Un personagiu construit cu metodele de lucru ale beletristicei este croitorul Mitică. Cu excepţia primului volum, el apare dealungul întregei lucrări despre care vorbim. Autorul a vrut să creeze prin Mitică un reprezentant tipic al celor ce activau în cercurile muncitoreşti şi mai apoi în organizaţiile Partidului. Personagiul pare a fi învăluit de toată simpatia autorului. El apare îri cele mai grele şi semnificative momente trăite de scriitor. Intenţia de a face din croitorul Mitică un personagiu reprezentativ pentru massele muncitoare care s'au strâns în jurul partidului, este însă nereuşită. Ce anume aflăm noi despre Mitică? In primul rând, că este un meseriaş fără căutare, fiindcă-şi face lucru de mântuială. Din această cauză, familia o duce într'o permanentă mizerie. Oamenii în mijlocul cărora trăieşte nu-1 respectă şi la club este tratat de către tovarăşii săi fie cu compătimire, fie cu ironie. In primele pagini ale volumului II, autorul îi face portretul. Aflăm astfel că, dacă te găseai împreună cu el, „nu-i ostenea gura". Da-că-i vorbeai te asculta ,,atent şi aproba fără să fie cazul". Acasă, împreună cu nevasta şi copiii îi pierea „graiul şi bună-voia". Certându-se cu directorul şcolii pentrucă acesta îi trimetea acasă copiii, Mitică nu se putea opri să nu facă puţină propagandă socialistă. „Profesorii căutau să-I întărite, schimbând între ei priviri cu înţeles: „Este cam trăznit croitorul dar nu-i periculos. Uite ce petec are ia pan-, talon". îşi pierdea zilele la club fără rost. Lua parte la toate şedinţele fără nicio calitate. Frimu îl silea să părăsească clubul. El se reîntorcea şi se pitula într'un colţ pentru a nu fi observat. Din pricină că era un cârpaciu, atunci când făcea propagandă prin atelier, „lucrătorii îl cam luau în răspăr". Din însuşi portretul autorului apare limpede faptul că Mitică nu poate reprezenta elementele înaintate ale clasei muncitoare, care acţionează în chip conştient pentru schimbarea orânduirii sociale nedrepte. El apare chircit sufleteşte cu un strâmt orizont de gândire, rupt în fond de re-alittăjţile vieţii, plutind într'o lume de visare seacă. 3Par caracteristice în această privinţă speranţele pe care le nutreşte el la un moment dat: un câştig la loterie care să-i permită să citească şi să şi întrerupă munca până ce nu va mai trebui „să muncească pentru burjui". Mitică nu poate fi reprezentativ pentru zecile de mii de grevişti din acea vreme, pentru muncitorii din Galaţi cari şi-au vărsat sângele în apărarea păcii, pentru sutele de mii de participanţi la greva generală. Un alt personagiu, pe care autorul 1-a vrut reprezentativ, de data asta pentru ţărănime, este Niţă Petru. II cunoaştem mai bine din timpul când, soldat fiind, a luat parte la primul război mondial. Mai precis, în zilele când, rupt de uni tatea sa, ce se retrăsese în Moldova, hotărăşte să se întoarcă acasă. Venit printre ai săi, după puţină vreme, fără nicio justificare, porneşte la drum pentru a trece linia frontului. Evitând patrulele nemţeşti din teritoriul ocupat, reuşeşte să treacă liniile duşmane şi să ajungă în Moldova. Aici nimeni nu-şi poate da seama pentru ce a venit. La unitate, cei 234 PETRE GRANEA mai mulţi dintre ofiţeri sunt îndemnaţi să creadă că e vorba de un spion. Comandantul regimentului, fără motiv om de treabă, îl scapă de puşcărie. La un atac, când toţi cei ce făceau parte din baterie fug, el rămâne lângă obuziere. Pentru aceasta este decorat. Niţă Petre nu ştie însă de ce. Asemenea întâmplări te fac să vezi în ţăranul Niţă un om purtat de vânturi care nu gândeşte mai deloc despre viaţa ce-1 înconjoară. Deaceea aderarea lui la mişcarea socialistă pare nejustificată. Acestea sunt cele două personagii principale care reprezintă massa membrilor mişcării muncitoreşti din acea vreme. Intr'unul din volume, întâlnim chipul unui veşnic participant la întrunirile muncitoreşti: Nae Păcală. Acesta este înfăţişat ca un om puţin ţicnit pe care însă autorul îl vrea un credincios idealurilor clasei muncitoare. Este neîndoelnic justă tendinţa autorului de a căuta să ţină seama de nivelul general al clasei muncitoare din acea vreme, în prezentarea militanţilor socialişti. El trebue să ni-i arate în aşa fel încât să-i putem deosebi de membrii partidului de tip nou cari muncesc şi luptă având deplină claritate asupra mijloacelor şi scopul pe care trebue să-1 atingă. Cele câteva personagii de care am vorbit mai sus însă sunt atât de depărtate chiar şi de nivelul unui simplu grevist, încât ele ne dau o imagine grav deformată a întregii mişcări muncitoreşti din acea vreme, aruncă o lumină defavorabilă asupra înaintaşilor noştri cari au ridicat cu cinste steagul socialismului în România. Ceeace scade valoarea personagiilor despre care am vorbit sunt şi sentimentele de romantism cu care autorul învăluie unii dintre oamenii şi faptele cuprinse în Zilele vieţii tale> romantism ce-1 duce deasemeni uneori pe căile unor greşeli ideologice. Găsim spre exemplu amintită existenţa lui Moşoiu, unul din reprezentanţii anarhismului în ţara noa- stră. Scriitorul aminteşte de acest lucru fără a lua o poziţie categorică împotriva acestui curent de origină mic-burgheză strecurat în mişcarea muncitorească. Mai mult decât atât însă, Moşoiu este înfăţişat cu foarte multă căldură. El ne apare ca un om desprins de nimicurile vieţii, plin de dragoste faţă de semenii săi. Moşoiu nu-şi încuie niciodată uşa odăii în care locuieşte. Iar dacă i se fură paltonul din camera descuiată, autorul ne spune că el nu se supăra pe nimeni. „Mai e până la iarnă. Acum paltonul ocupă iară folos un Ioc în încăpere". Trăsăturile acestea „venerabile" cu care este împodobit anarhistul Moşoiu sunt cu totul false. Ceeace a caracterizat anarhismul era dispreţul total faţă de oameni. Prezentându-i-se astfel pe Moşoiu, cititorul neinformat, poate presupune că anarhismul este un curent deosebit de înaintat, care, din păcate, nu poate fi încă aplicat în viaţa oamenilor din epoca noastră. Cam în acelaş fel ne este înfăţişat şi fostul prefect de poliţie Sturza. In opoziţie cu succesorul său Corbescu. despre care am amintit în cronica de faţă, el are o atitudine cu totul amicală faţă de muncitori. Ii „plac" mai ales manifestaţiile şi grevele pe care le făceau aceştia. Şi când, într'o asemenea ocazie, se întâmplă să primească câţiva pumni între coaste, se bucură din adâncul sufletului. E inutil să mai spunem că asemenea reprezentanţi ai aparatului de represiune burghezo-moşieresc n'au fost până acuma înâlniţi de către grevişti şi demonstranţi. Lipsurile semnalate întunecă valoarea cărţii şi dăunează intenţiilor autorului de a ne oferi o imagine cât mai fidelă a mişcării muncitoreşti din ţara noastră dela începutul secolului al 20-lea şi până după sfârşitul primului război mondial. Zilele vieţii tale însă, constitue un început pe calea introducerii în literatură a acelei perioade din viaţa ţării noastre în care clasa muncitoare devenise singurul factor de progres al societăţii. Calităţile cărţii Iui Ion Pas, ca şi greşelile autorului, pot „ZILELE VIEŢII TALE" 235 constitui surse bogate de învăţătură pentru scriitorii dornici să se apropie de această vastă şi fecundă temă. Problema justei prezentări a unei asemenea epoci este, în primul rând, aceea a selecţionării elementelor esenţiale ale vieţii, a descoperirii şi înfăţişării a ceeace este nou în desvoltarea societăţii, chiar dacă noul nu este încă destul de puternic pentru a mătura putregaiul vechei orânduiri de pe scena istoriei. Calea către înţelegerea acestor fenomene este în primul rând aceia a însuşirii temeinice a ştiinţei marxist-leniniste. Ea singură este în stare să dea scriitorilor baza necesară investigării epocii pe care doresc s'o cerceteze. Scriitorul are astăzi cele mai largi posibilităţi de a studia cu atenţie viaţa, de a lua parte la lupta pe care clasa muncitoare o poartă pentru construirea socialismului. Cunoscând temeinic viaţa de astăzi a oamenilor muncii, activitatea ce o desfăşoară în slujba progresului, trăsăturile caracteristice ale celoi mai bune elemente aparţinând clasei muncitoare, scriitorul poate fi în stare să reclădească trecutul. Ştiinţa marxist-leninistă, împletită cu cunoaşterea datelor vieţii de astăzi, oferă scriitorului putinţa înţelegerii trecutului, a oamenilor şi faptelor din trecut, care sunt strâns legate de ceeace se întâmplă astăzi, şi de ceeace se va desfăşura în viitor. A treia sursă, fără a fi ultima, ce stă la îndemâna scriitorilor dornici să prezinte epoca desvoltării mişcării muncitoreşti în România, sunt documentele istorice de pe care, alungând praful vremii, el poate reînvia, cu aju torul fanteziei sale creatoare, oamenii şi evenimentele perioadei respective. Ferindu-se de pericolele unei înfăţişări netipice, evitând naturalismul în descrierea evenimentelor şi oamenilor epocii respective, scriitorii îşi vor putea aduce şi în felul acesta contribuţia la făurirea noii lumi. Literatura sovietică ne dă nenumărate modele ale aplicării metodei realismului socialist în zugrăvirea trecutului. In ultimii ani ea a dat încă un roman de mare valoare. Este vorba de opera scriitorului C. Fedin din care în româneşte a apărut volumului întăi cu titlul Primele bucurii. Fedin înfăţişează aci un vast tablou al anilor de după revoluţia burghezo-democrată din 1905 în centrul căreia, se găsesc comuniştii. In această parte a operei scriitorului, apar bine conturate chipurile a doi comunişti. Prin forţa ideilor pe care Ie reprezintă, ei fac însă să se sguduie întreaga viaţă aparent liniştită a protipendadei din oraşul în care trăiesc şi lucrează; obligă pe reprezentanţii aparatului de Stat să scoată sabia din teacă, silesc intelectualitatea târguşorului să-şi părăsească tabieturile şi să-şi scruteze conştiinţa. Constantin Fedin a înfăţişat astfel rolul şi însemnătatea clasei muncitoare, forţa revoluţionară a ideilor de care ea este animată şi inevitabilitatea triumfului acestora, chiar dacă în perioada aceia ele nu deveniseră încă dominante. Abordând epoca corespunzătoare din istoria ţării noastre, scriitorii noştri nu pot decât să-şi dorească a păşi pe acelaş-drum. :m. petroveanu omul si natura in poezia lui mihu dragomir Dacă am răsfoi multe din volumele poeţilor tineri, apărute în ultimii ani, am observa că puţine dintre ele cuprind versuri care cântă natura ţării noastre. Este oare natura o temă minoră? Este oare justificată teama de peisaj în poezie ? Criticul sovietic de artă P. Sîsoev, în •studiul său: Lupta pentru realismul socialist în arta plastică sovietică spune limpede: ,,Avem nevoe de peisagii hune, care să desvălue adânc bogăţia poetică a naturii noastre, avem nevoe de peisagiu! liric şi epic, care să desvăluie noua configuraţie a naturii, transformată, - de ■mâinile omului sovietic, (subl. ns.) Cu alte cuvinte, peisagiile care prind în culoare — ori vers — frumuseţile şi bogăţiile ţării, care mărturisesc despre lupta şi strădaniile oamenilor muncii, despre noua lor conştiinţă şi atitudine faţă de muncă şi natură, trezesc în noi dragostea de patrie, afirmă şi sporesc încrederea în puterea noastră creatoare. Deci peisagiul poate fi una din temele poeziei, iar teama de a descrie natura nu ţine de tematica ce o oferă, ci mai •curând de o greşită înţelegere a ei, de urmele unei viziuni false asupra lumii, a ■omului şi a naturii. E vorba de concepţia idealistă care priveşte natura în sine, ruptă de realitatea socială, de lupta de clasă pe care a desfăşurat-o şi o des- făşoară cu perseverenţă poporul muncitor. Aceasta a fost atitudinea caracteristică scriitorilor fostelor clase dominante, care predicau izolarea în pădure, pe ţărmul apelor, contemplarea oarbă, şi care găseau în fata măreţiei munţilor ori a mării, un prilej de deplângere a inferiorităţii omului, sau de extaz panteistic ori mistic. Această poziţie a fost combătută de scriitorii care, militând pentru libertatea poporului, priveau şi natura ca pe un aliat în lupta împotriva asupritorilor. In locul unei zugrăviri denaturate ori unilaterale a peisajului, versurile poeţilor anonimi populari, ca şi acelea ale lui Gr. Alecsandrescu, Eminescu, Coşbuc, A. Toma, Mihai Beniuc, au suprins în natură ceeace este esenţial. Departe de a înstrăina poezia peisagiului de frământările sociale, de a face dintr'însa un narcotic al avânturilor populare, menit să strecoare îndoiala asupra capacităţii omului de a-şi schimba soarta, poeţii progresişti arătau „râul, ramul" ca prieteni ai poporului asuprit luptând pentru libertate împotriva năvălitorilor otomani (Eminescu); munţii ca tovarăşi de răscoală ai iobagilor (Beniuc), inspirând astfel luptătorilor mai multă tărie şi mai multă încredere în forţele lor. Deci poezia care leagă piscurile şi OMUL ŞI NATURA IN POEZIA LUI MIHU DRAGOMIR 237 apele, pădurile şi câmpiile ţării noastre de viaţa clasei muncitoare, de lupta ei pentru a se elibera şi a smulge avuţiile naturale din mâinile exploatatorilor, spre a le valorifica în folosul oamenilor muncii, oferă imaginea reală a peisagiului, şi poate fi în lupta poporului, o armă necesară şi preţioasă. ★ In epoca construirii comunismului pe o şesime din glob, în Uniunea Sovietică, „condiţiile de viaţă înconjurătoare care i-au dominat până acum pe oameni trec acum sub dominaţia şi controlul oamenilor, care devin în sfârşit, pentru prima oară, stăpâni* conştienţi şi adevăraţi ai naturii, pentrucă şi în măsura în care deven stăpânii propriei lor vieţi sociale". (Engels, Anti-Duhring. ed. P. C. R„ pag. 419). Deci acolo unde s'a consolidat o orînduire liberă, superioară tuturor celorlalte, oamenii pot face saltul ,.,din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii" de care vorbea tot Engels. Popoarele Uniunii Sovietice, care au nimicit de mult clasele asupritoare şi înfăptuiesc astăzi comunismul, îşi pot dedica o bună parte din forjele lor, transformării pe scară mare a naturii. Natura începe să devină din dominatoare, dominată, din rebelă, un obiect supus acţiunii revoluţionare a omului, pe baza unui plan vast de transformare, un izvor de bună-stare pentru cei ce muncesc. In Uniunea Sovietică, deserturi au fost preschimbate în grădini, stepele sunt împădurite; peisajul rural s'a transformat în urma colectivizării pămân. turilor, a mecanizării agriculturii, a electrificării satelor, etc.; în peisajul urban, în locul mahalalelor, se ridică azi vaste cartiere muncitoreşti, iar în centrul oraşelor se întind „zonele verzi" cu minunatele parcuri de odihnă. Omul sovietic construeşte în zilele noastre o „a doua natură" — cum spune Gorchi. Fireşte, noi ne aflăm abia la începutul drumului. Poporul muncitor, condus de Partidul clasei muncitoare, desfăşoară o luptă crâncenă pentru distrugerea bazelor exploatării şi pentru făurirea temeliilor socialismului. Nu există clipă ori colţ de. pământ în care încleştarea să nu se-îndârjească pe zi ce trece. Şi odată cu loviturile date exploatatorilor, poporul îşi construeşte o viaţă nouă, şi începe să valorifice în folosul său avuţiile smulse din mâna stăpânilor de ieri inclusiv bogata natură a ţării noaste. Opera de transformare a naturii, prin vastele lucrări iniţiate de Partid şi de guvern (ca de exemplu Canalul Dunărea—Marea Neagră) va aduce după sine o ridicare a nivelului de trai al poporului, deci o întărire a puterii sale. întreprinderile care ar fi apărut fabuloase în trecut, şi care se pot realiza astăzi tocmai fiindcă poporul muncitor se află la cârma statului, se înfăptuesc. sub semnul luptei de clasă. Cuvintele „Noi construim fără burghezie şi împotriva, burgheziei" sunt o realitate. Fiecare construcţie, uzină ori şosea nouă, iiecare-mină deschisă ori baltă asanată, sunt tot atâtea cărămizi la clădirea orândulrii. socialiste, şi tot atâtea lovituri date duşmanului de clasă. ★ Care este, în condiţiile actuale din tarar noastră, aportul şi rolul poeziei peisajului ? Poezia naturii nu se va mulţumi să consemneze modificările priveliştii, ci va oglindi într'însa lupta şi strădaniile oamenilor muncii. Iar dacă noi ne aflăm abia. în primii ani de edificare a noii orânduiri liberate de exploatare, — concepţia, ■marxist leninistă asupra lumii şi vasta, experienţă sovietică ne îngăduie să anticipăm viitorul. Poeţii înarmaţi cu această: concepţie şi cu metoda realismului socialist, vor descifra în peisajul prezent atât semnele suferinţelor şi luptei trecute a poporului, cât şi germenii viitorului care se-desvoltă prin necurmata luptă între clase. Aducându-ne în faţa ochilor priveliştea: dinamică a unei naturi însufleţite de-oamenii muncii, făcându-ne să iubim îrt 238 M. PETROVEANU peisajul de azi, înfăţişarea de mâine a patriei socialiste, poeţii întăresc şi mobilizează forţele oamenilor muncii în lupta pentru construirea socialismului şi împotriva duşmanilor lor de clasă. Din acest punct de vedere, Prima şarjă a lui Mlhu Dragomir, apărută în Editura pentru Literatură şi Artă, constitue o contribuţie de valoare. Ceeace izbeşte dela prima lectură este unitatea volumului. Poeziile tind să zugrăvească lupta pentru construirea socialismului, oglindită în conştiinţa omului şi în peisajul ţării noastre. Pentru a urmări dela un capăt la altul desfăşur.area acestei lupte, poetul întreprinde o adevărată călătorie; pornind din oraşul său natal, — „oraşul cu salcâmi", el înconjoară balta şi „spinările de gresie stearpă" ale Dobrogei, cântând inaugurarea şantierului Dunărea—Marea Neagră, străbate în lung şi în lat Bărăganul, în a cărui humă au pătruns maşinile şi tractoarele, şi se caţără pe munţii asupra cărora „s'au năpustit sute de mâini" spre „a-i smulge faine binefăcătoare". Cutreerând această hartă poetică a ţării, Mihu Dragomir nu caută numai să zugrăvească ci să şi înflăcăreze eroismul poporului muncitor în lupta sa cu duşmanul de clasă şi cu natura pe care vrea s'o supună. Să reconstituim deci traseul poetului, şi să verificăm în ce măsură izbuteşte poezia lui să „reproducă veridic lealitatea", şi să stimuleze avântul creator al constructorilor socialismului. Să pornim deci din oraşul său natal. Departe de poet gândul idealizării leagănului copilăriei sau, dimpotrivă, sentimentul plictisului, al „spleenului" provincial. Lui Mihu Dragomir îi sunt deopotrivă de străine poziţia unui St. O. Iosif ori a lui Bacovia. Dacă el evocă bătrânul oraş, o face de pe o poziţie critică, insistând asupra . antagonismului specific burghez, dintre centru şi periferie, dând în vileag atmosfera de înfumurare şi putreziciune elegantă ce a dăinuit atâta vreme pe străzile aristocrate. In versurile: „Au zornăit cupeuri lăcuite, pe sub arţari de-aramă, foşnitori, pavajele vibrau de serenade şi forfota bătăilor cu flori", ni se perindă în faţa ochilor scene scurte dar pilduitoare, Mihu Dragomir atacă, odată cu plăgile regimului bazat pe exploatare, şi pe trubadurii acestui regim, pe simboliştii care au falsificat panorama străzilor, estetizând tristeţea şi sărăcia „pitorească" a acesteia, măgulind vanitatea luxoasă a aristocraţiei şi marii burghezii, răsfăţând vilele, echipajele şi tot ce constituia cadrul excentric de. viaţă al foştilor stăpâni. Poetul ironizează pe cântăreţii epocii de aur (1900) a coaliţiei burghezo-moşiereştî, folosind o armă subtilă: parodierea felului de a gândi şi a vorbi al simboliştilor: „Cetate cu salcâmi şi paludisme, de-un secol pitorescul pelagros teza gâtuit estetic ca'ntr'un cleşte, şi te-a 'necat în prat, romanţios". Mihu Dragomir îşi dă seama că apăsarea întunecată a trecutului poate fi măsurată mai exact în toată amploarea ravagiilor ei, tocmai acum când clasa muncitoare dă lupta pentru construirea unei orânduiri descătuşate de exploatare. Oraşul, pe pietrele căruia răsună astăzi paşii semeţi ai muncitorilor liberi, îi apare ca un alt Pompei, — aşezarea de altădată a patricienilor romani, — desgropat de sub stratul gros al lavei: „In ce Pompei străvechi, sub lava rece, cristalizaţi am stat un ev rigid ?" Inerţia şi ostilitatea faţă de orice idee constructivă, trăsături specifice descompunerii capitalismului sunt denunţate de Mihu Dragomir oriunde le-a întâlnit. Retrăind tabloul năpădit de buruienile mizeriei şi ale murdăriei Periferiei în care şi-a petrecut copilăria, poetul se crispează de amărăciune şi desgust: „pereţii scorojiţi de ani-şopârle, maidanul cu gunoaiele perechi, surpat pe putrezi mlaşfine şi gârle". OMUL ŞI NATURA IN POEZIA LUI MIHU DRAGOMIR 239 „Aici duhnea oraşul tot, bolnav, în zdrenţele de suflet şi de haine, şi câinii hăuiau solemn şi grav în gropile cu praf, microbi şi taine". Generaţii de poeţi decadenţi s'au complăcut în elogierea paxaginei, a dest ă-mării oraşelor. Mihu Dragomir scormoneşte urîtul pe de o parte pentru a acuza pe adevăraţii vinovaţi — fostele clase exploatatoare, — de existenţa lui, şi pe de alta, pentru a evidenţia mai plastic frumuseţea prezentului, adică momentul când ,,Se prăvălesc ziduri, cariate poetic, hurducăie roabele cu moloz, lucrătorii adulmecă fiecare cotitură, cântecele se revarsă ca dintr'un siloz", în oraşul care nu mai e ,,cuib de păsări răpitoare", ci ,,sîup svăcnind al celor ce muncesc". El găseşte în confruntarea dintre eri şi azi un şi mai puternic îndemn de a lupta împotriva trecutului şi de a clădi o nouă viaţă: ,,Urnifi, tovarăşi, jalea din oraş, aduceţi bârne, tescuiţi ciment, în bălăria râncedă — cosaşi — ne'mpinge valul marelui prezent. In ochi şi'n pumni noi ridicăm o armă din care astre noi în zile cresc, — şi'n curba târnăcopului ce sfarmă arcadele de mâine se zăresc". Indreptându-ne împreună cu poetul înspre Canalul Dunărea—Marea Neagră, ajungem la una dintre cele mai viguroase mărturii de acuzare a fostelor clase dominante: Dobrogea, Peisagiul searbăd dobrogean înmărmureşte pe poet, care recunoaşte în acest focar de boli, arşiţă şi lipsuri, o fotografie mărită a regimului oligarhic. In Dobrogea, unde „Pe Cara-Su colindă malarii, ţânţarii bâzâie ca un simun, galbene smârcuri în arii sub arşiţă coclesc, de săpun", s'a întipărit mai adânc ca în orice altă parte, nepăsarea bogătaşilor faţă de tru- ditori, faţă de „păstorul dobrogean", de ,,iobagii clisoşi" şi de pescarii ,,care gâfâe sub ramele grele", Mihu Dragomir deplânge situaţia de cenuşăreasă rezervată Dobrogei între toate provinciile ţării. In schimb, prin aceeaşi Dobroge se scurgea averea ţării către apusul colonialist; din Constanţa plecând vapoare cu grâne şi petrol spre occident. Poetul face să vibreze în noi ura împotriva vânzătorilor care, cu surâs comercial, încărcau produsele muncii poporului pe corăbiile imperialiştilor străini, hrăpăreţi ca „un cârd de ciori"; ,,Pesfe pod treceau vagoane capitonate, şi legănau samsari curtenitori, şlepurile curgeau mai departe, la Constanţa le-aştepta cârdul de ciori. O dunăre, două, de grâne, de petrol, păduri trecute prin fierăstraie, ţării întregi îi dădeau ocol să se îndese'n vapor ca'n păstaie". Cercetând peisajul, Mihu Dragomir nu face din Dobrogea, ca aţâţi poeţi şi pictori în trecut, un vad al pitorescului tătar, cu geamii şi legende păgâne. El caută în decorul prăfos, mişcarea umană, chiar dacă aceasta este mai puţin vie în regiunea socotită odinioară Sahara ţării. Poetul, doritor să reliefeze omul şi în genere lumea însufleţită, aminteşte de cadrul geografic numai în măsura în care particularităţile lui acentuează grelele ■condiţii de trai, în care se zvârcolea populaţia muncitoare. In Dobrogea, care era, în regimul de asuprire, un teritoriu de surghiun ori, mai degrabă, un pământ exploatat ca o colonie doar în punctele lui rentabile, localnicii îndurrau îndoitul jug al exploatatorilor şi al climatului. De aci imaginea ei dezolată : „Dobroge cu tâmplele crăpate de veacuri crivăţul doar fe-a ăraf. Coline triste, sate resfirate, pomi chinuiţi în aerul sărat. 240 M. PETROVEANU larba-i miiaj pentru păstorul dobrogean, pescarul gâlâie la ramele grele, luna rece pluteşte, feligean, pe coclaurii provinciei rele". Numai marea, udând ţărmul sărat şi respirând din timp în timp o boare răcoroasă, aducea omului o alinare maternă: ,,PaJmele valurilor sfios au mângâiat patul întins de granit, strigătul oamenilor cu al pescăruşilor amestecat în cântece de jale a rodit". După cum Mihu Dragomir n'a parcurs Dobrogea ca un simplu turist fascinat de culoarea locală, tot astfel, colindând Bărăganul — vestitul grânar al ţârii — el a încercat să descifreze pe câmp, semnele activităţii omului muncitor şi ale istoriei sale. Descrierea locuitorilor Bărăganului pare la prima vedere dificilă. Deoarece tipul de exploatare agricolă predominant era acela extensiv, caracteristic regimului latifundiar, gospodăriile ţărăneşti se înşiră încă şi azi la distanţe mari unele de altele. De aci impresia de monotonie a câmpului pe care omul se iveşte rar. In acest caz, un ochiu superficial ar putea ignora existenţa omului> dedicându-se picturii peisajului ca atare, aşa cum s'a întâmplat cu unii semănătorişti, sau cu un Ion Pillat de exemplu. Dar Mihu Dragomir în poezie (alături de Zaharia Stancu şi Petru Dumitriu în proză), încetăţeneşte o imagine realistă a Bărăganului. Privirea sa, rotindu-se peste şesul muntean, nu se lasă ispitită de urmele dropiilor, ca odinioară Odobescu, ci se opreşte la mărturiile suferinţelor îndurate de ţăranii muncitori. Poetul a înţeles deci că, în descrierea naturii, esenţialul nu constă în reproducerea specificului geografic, ci în prezentarea raporturilor dintre oameni şi natură raporturi determinate de poziţia lor de clasă. Căci ţăranul ,muncitor nu putea privi cu ochii asupritorului nici răsăritul, nici apu- sul soarelui. El înregistra impresiile comunicate de realitate deosebit de împilatorul său. In timp ce peisajul mănos îl odihnea şi desfăta pe moşier, acelaş peisaj îndurera pe cel ce îl muncea fără folos pentru el şi ai lui; dar îi şi îndârjea hotărârea de a deveni prin luptă stăpânul frumuseţilor şi bogăţiilor pământului. Atitudinea poeţilor faţă de frumosul natural, era deci dictată de clasa ai cărei exponenţi erau. Poeţii conacelor vedeau numai splendoarea şi abundenţa naturii, nu şi chinul oamenilor muncii. Mihu Dragomir, înfăţişând acelaş peisaj, nu putea rămâne senin, întâlnind pălmaşii care au pătimit veacuri în şir în bordee, fără să se fi putut îndestula nici cu rodnicia pământului, nici cu frumuseţea priveliştii, deoarece rodul trudei lor era îndesat în hambarele boierilor ori apuca aceeaşi cale a Apusului: ,,Ji-au ţesut întinsul mănos cu mii de hotare, sub pleoapele noastre de chin te-au scurs în vapoare". Unele versuri răsună ca un elegiac cântec de leagăn pentru Bărăgan: „Bărăgan, cântat de osiile carelor şi behăitul oilor figăi, ţi-ai copt în nisipuri solare rănile anilor răi. ,.Bărăgan, covată de pâine fe-am udat, cu ochii tânjind, cât se răsuceau şerpii şi dihorii, mijeau în dungi de cretă norii, departe plutind". Dar Bărăganul îşi schimbă azi fizionomia. Colectivizarea, în cursul ei tot mai accelerat, şterge haturile şi atrage cu sine mecanizarea producţiei agricole. Pentru a face faţă nevoilor agriculturii socialiste, fabricarea tractoarelor a fost accelerată, S.M.T.-urile au fost înmulţite. Mihu Dragomir se opreşte tocmai asupra momentului în care maşinile moderne au început să răstoarne brazdele, şi odată OMUL ŞI NATURA IN POEZIA LUI MIHU DRAGOMIR 241 cu ©le să sfâşie vălul cernit al sărăciei: „Tractoare grele, treceţi ca ploile fecunde, sfrivifi trecutul negru sub pasul vostru dur, nu numai In pământuri cuţitul vă pătrunde, ci taie'n viaţa noastră un luminos contur". Departe de a sluţi peisajul, aşa cum regretau mincinoşii iubitori ai naturii „virgine" şi „ţărănimii patriarhale", maşinile scapă omul muncii de osteneala aratului cu plugul, şi pun în valoare fertilitatea pământului pe care ...„nu de mult sudoarea se aduna cu anii, pentr-un mânzat de muncă, sau un juncan stingher \" Comparaţia, foarte desvoltată, între tractoare şi hergheliile de cai năzdrăvani, arată că tehnica aprinde fantezia poetică şi înlesneşte în acelaş timp familiarizarea ţăranului cu uneltele industriale. Lucrând pământul cu tractorul, ţăranul începe să vadă împlinite vechile basme, locul cailor năzdrăvani, ocupându-1 azi tractoarele : ,,Ce herghelii de flăcări s'au revărsat din ţarcuri ! Se zguduie văzduhul sub tropotitul lor. Zăbaleles de tunet, copitele de arcuri, şi goana răscoleşte ogor după ogor. Iar călăreţii saltă, adulmecând pogoane, sirepe de jăratec sparg dâmburi vechi de lut, cu viiforu'n boturi, aleargă năsdrăvane, trecând un aer sprinten în satul renăscut". Versurile răsună puternic: recent din uzinele noastre, a ieşit tractorul nr. 4000 şi „hergheliile" de fier gonesc pe ogoarele colective, ca şi pe acelea ale ţăranilor întovărăşiţi. Totodată, tractoarele sunt pentru ppet un fel de crainici ai viitorului, care vestesc înmulţirea şi desvoltarea gospodăriilor agricole colective. „Ca pleoapele deschise spre zori privesc gospodării colective Şi tractoarele peste întinsul mănos duduie noile misive". Schiţând Bărăganul în perspectivă, Mihu Dragomir îl slăveşte ca- pe un simbol al belşugului socialist: „Bărăgan, albie de legănat pruncii, plămada neagră răsuflă uşor sub streaşină zării, vei fi mare, întreg şi fecund, uger al ţării". Cu aceste imagini luminoase, păşim în plină actualitate şi, ceeace este caracteristic volumului Prima şarjă, în conturarea îndrăzneaţă ai zilei de mâine. După cum am văzut mai sus, prima parte a poeziilor Caxa-Su şi Cărămizile, care alcătuesc ciclul Dunărea— Marea Neagră, era învăluită de norii cenuşii ai trecutului. In cea de-a doua. jumătate a ciclului culorile sunt cu totul opuse: în peisajul neguros năvălesc bucuria şi speranţă. Aci dăm peste unele din cele mai vibrante versuri ale poetului. Mihu Dragomir distinge în cele dintâi schele ale şantierului Dunărea—Marea Neagră, profilul svelt al unei Dobroge renovate, în-cadrându-1 într'un fel de grafic al viitorului. Cu alte cuvinte, el percepe noul şi-î cultivă cu dragoste, când acesta e încă fraged, fiind încredinţat că mugurele va creşte triumfător. „E aceeaşi Sahara pe hartă, încă nimic nu-i schimbat, dar văzul minţii solul îl deşartă, elicele canalul nou îl sbat". Această convingere dă aripi pasărei măiestre care este visul, „văzul minţii" cum îi spune poetul. Avântatele tablouri în care pier cătunele oropsite şi se ridică fabrici, oraşe, pentru lumea „muncitoare", unde yîirele groase or răspândi lumina", şi vor mişuna ,,furnicare de braţe sârguincioase", determină omul să-şi desfăşoare fără precupeţire energia, să devină un neobosit pionier pe drumul „prezentului" care „saltă dârz către viitor": „Porneşte vis, prin Dobrogea 'nsetaiă! Scurtăm din ani şi trecem ^peste spaţii. Să cânte schela, puntea încărcată. Să cânte mlădioase irigaţii.'" u . 16' 242 M. PETROVEANU Poetul aţâţă astfel „capacitatea de a visa a omului"; capacitate cu ajutorul căreia omul... poate „să o ia înainte realităţii şi să contemple într'un tablou unitar şi terminat tocmai acea creaţie care abia începe să se orânduiască sub mâinile sale" (vezi ^Lenin despre literatură", pag. 164). La accentuarea celor două direcţii fundamentale ale poeziei lui Mihu Dragomir, — dragostea pentru natura transformată de om şi puterea omului de a plămădi viitorul concurează şi poeziile Muntele şi Balta. Aceasta din urmă întregeşte noua hartă a câmpiei dunărene, pe care poetul a desenat-o „cu văzul minţii". ■Balta a fost deseori vizitată de scriitorii noştri. Mihu Dragomir însă, rupe „vraja" tradiţională a smârcurilor. Amestecul inform de animale, plante şi materie stătută ■care alcătueşte balta, deştepta în scriitorul care o contempla pasiv, o atracţie şi repulsie totodată, amorţindu-i simţurile. Mihu Dragomir preţueşte însă regiunea bălţilor cu o altă unitate de măsură ca pe o sursă de avuţie pentru poporul muncitor. El serveşte în felul acesta unul din obiectivele planului de Stat, care recomandă descoperirea şi prelucrarea bogăţiilor fiecărui petec de părmornt. „Pontoane noi pe ţărmuri s'or ivi. Sirene lungi vor împleti văzduhul, nu foamna'n limbi de flăcări va cosi, ci fabrici de hârtie-or smulge stuhul". Din aceste proiecte minunate, de asanare şi de industrializare a mlaştinilor, Mihu Dragomir face încă un simbol al cuceririi naturii în zonele ei „inabordabile". Frământarea metodică a constructorului care realizează sarcina industrializării bălţilor, apare cu atât mai impunătoare, cu cât ea se aplică unui obiect ce a concretizat până acum ideea însăşi de stagnare: „Se-afundă peştii, molcomi, la iernat, sticlesc, sub luna toamnei, reci privaturi, dar undeva creioanele se sbat să rânduiască forfota din valuri. încet se coace pianul de asalt, compasul pipăie terenuri joase. Da, vom atinge malul celălalt, trecând biruitori peste atlase". înlăturând nămolul depus din cele mai îndepărtate epoci, pe fundul bălţilor, omul construcţiei socialiste îşi măsoară forţele cu acelea ale geologicului: „Scurmând nămolul greu, tentacular, curând vor scotoci dragele dârze, se vor alinia la stăvilar întinderi mlăştinoase şi ursuze". Asupra Băltii se cade să mai zăbovim şi din altă pricină: ea este caracteristică pentru pasta groasă şi abundentă în tonuri şi nuanţe a lui Mihu Dragomir. Şi dacă am vorbit despre concepţia realistă a naturii, populată şi transformată de om, trebue să insistăm şi asupra imaginilor în care ea este formulată. In poezia decadentă, natura era zugrăvită în imagini care îi îngreunau cunoaşterea, fiind reprezentată prin ciocnirea duşmănoasă a stihiilor sau prin mijlocirea unui vocabular mitologic sau livresc. Ori ceeace este specific imaginilor lui Mihu Dragomir, este nuanţa lor de prospeţime, legată de viaţa concretă. EI nu se complace, pierzându-se în „sălbăticia" şi ,,somnul secular al bălţii" ; în poezia Văi nătoare îl vedem comparând „grămezile de peşte care tresaltă între odgoane" cu „o Dunăre" care „se sbafe vânjoasă în văzduh". Balta „coclită între şesuri de calcar şi zvonul Bărăganului de humă", o străbatem împreună cu „pescarii bătrâni cu lotca după peşte", printre „pădurile de trestii ascuţite in vânt". Apoi îl simţim pe poet pătntaş la pregătirea zilei de mâine alături de „creioanele care se zbat" spre „a rândui forfota din valuri". Balta confirmă deci calităţile caracteristice ale poeziei lui Mihu Dragomir dar în acelaş timp ea poartă amprenta unei deficienţe împotriva căreia poetul mai are de luptat. El se opreşte tocmai acolo unde ar fi trebuit să continue. „Condeiele OMUL ŞI NATURA IN POEZIA LUI MIHU DRAGOMIR 243 .care se sbat" figurează munca de planificare a industrializării bălţii, dar oamenii muncii nu pot fi zugrăviţi destul de viu prin simboluri. Şi cu această observaţie, deschidem discuţia asupra rămăşiţelor „vechi" care persistă încă în poezia mustind de elemente noi, a lui Mihu Dragomir. Mai toate versurile care opun peisajul de eri celui de mâine, se închee cu afirmaţia apăsată că durarea viitorului este opera oamenilor muncii. „Noi despicăm un drum spre socialism" ; „Ci taie'n viaţa noastră nou contur"/ ,,Noi pregătim uneJta ascuţită", etc. Judecând chiar numai după frecvenţa acestui pronume angajant, este clar că poetul ştie că tot ceeace cântă este zămislit de oamenii muncii. Este însă îndestulătoare această parafă pe care o aplică Mihu Dragomir, în nume colectiv, pe actele eroice de transformare a naturii? Apare omul muncii ca factor motor al luptei pentru construirea unei noi societăţi socialiste? In cursul analizei am remarcat strădania poetului de a centra tabloul naturii în jurul oamenilor muncii. Şi din acest punct de vedere, am subliniat că -Prima şarjă rupe în tânăra noastră literatură tradiţia descriptivă şi încremenită a peisajului. Totuşi nu putem spune că pe fondul agitat şi viu al naturii în prefacere, personalitatea omului nou se ■conturează în toată însemnătatea şi măreţia ei revoluţionară. Mihu Dragomir a consemnat în primul rând progresul tehnic şi material al noii orânduiri, aportul socialismului la încadrarea regiuni-nilor vitregite de regimurile trecute, în desvoltarea generală a patriei noastre şi chipul în oare natura începe să devină o altă natură; el s'a preocupat însă abia în al doilea rând de lupta însăşi a oamenilor muncii pentru făurirea socialismului, de portretul omului nou. Noi vedem deci mai curând •— şi încă parţial — ceeace a ieşit din mâna muncitorilor, nu -şi felul în care aceştia acţionează şi cu atât mai puţin frământările legate nemijlocit de faptele lor. Chiar în cele mai isbutite versuri, pulsaţia caldă a sufletului omenesc este abia sugerată. Astfel în CarazSu, poetul cântă „viitoarea schelă, puntea încărcată", „mlădioasele irigaţii" şi zăreşte în viitor „moa rile ce se vor ridica din pumnul tânăr", „irigoriierele vaste, lângă mal", el aude şuierul ,,sireneIor fără număr în du-te viao harnic pe canal"; dar muncitorii * de pe şantierul de astăzi ca şi cei din Dobrogea mănoasă de mâine sunt pomeniţi laolaltă, amorf: „De pe câmpia nouă tractoriştii salutul lor de marnă şi ulei să-1 chiuie vânjos spre maşiniştii ce-.or dudui motoarele la chei". ceeace fireşte nu ne îngădue să ne reprezentăm patosul lor transformator, să surprindem licăririle noii conştiinţe socialiste şi emoţiile proprii unor dominatori ai naturii şi ziditori ai socialismului. Copiii acestor oameni, care până acum „n'au râs niciodată în smârcuri verzi şi bălării ţepoase" cresc ca ,.mii de flamuri muşchiuloase". Imaginea lor morală este covârşită de aceea fizică, care la rândul ei, rămâne vagă, parcă poetul ar zări copiii dela o mare distanţă. In S. M. T. uruitul tractoarelor asurzeşte bătaia inimii tractoristului. In Muntele împietrit până acum „sub coama de păduri", muncitorii sunt reprezentaţi tot la un mod simbolic, unilateral şi aproape naturalist, ca o massă de „mâini", la care se ataşează „unghiile de oţel" ale instrumentelor mecanice. ,,Acum s'au năpustit sute de mâini, răşina-i spartă'n aşchii de sudoare, trudesc în umbră unghii de oţel să smulgă faine binefăcătoare. Iar mândria lor patriotică este abia amintită în final. ,,Am luat pieptiş masivul singuratec şi-1 frământăm, ca azima de grâu —- ............t mai trecem pân'la glezne peste, râu, dar netezim o altă hartă'n suilet..." 244 M. PETROVEANU Poziţia lui Mihu Driagomir iată de om se vădeşte mai limpede în Cântecul scrisului cotidian. Figura gazetarului, care trebue să fie un organizator şi un agitator de masse, se înneacă în „fluviile mulţimii" în „fanfarele care dau glas metalic -privirilor", în „flamurile arzătoare", între „camioanele (care) descarcă grele baloturi, şosele de hârtie", „maşinile care. toacă mărunt vremea", „cilindrii de cerneală care duduie", ,,co-lile care dansează sacadat" presele cu vrafuri de mucava în gură", etc, etc. Prin urmare omul muncii se pierde printre maşinile care fascinează într'atât atenţia poetului, încât însăşi valoarea îndemnului adresat „tovarăşului gazetar" scade. Tendinţa de a cânta omul, nu prin reflectarea directă a esenţialului, a factorului creator, ci numai prin procedee aluzive sau prin înfăţişarea brută a efectelor muncii lui, nu este o deficienţă întâmplătoare, ci ţine de o concepţie îngustă asupra raporturilor dintre om şi natură. Căci dacă, după cum arătam, Mihu Dragomir a depăşit printre cei dintâi concepţia obiectivistă în zugrăvirea maturii, el n'a isbutit încă să avanseze în înţelegerea omului. Creionarea fugară a creatorului noii societăţii şi a noii vieţi este o reminiscenţă a concepţiei formaliste despre peisaj, împotriva căreia Mihu Dragomir mai are încă de luptat. Fiindcă oricât de valoroasă este prin. ea însăşi poezia prefacerii naturii, oricâtă „putere de a visa" trezeşte în cititor, ea cere poetului să se aplece cu dragoste şi migală în. primul rând asupra aceluia cere supune natura. Căci lupta pentru transformarea naturii nu este un scop în sine, ci un mijloc de a îmbelşuga viaţa oamenilor muncii, de a pune în valoare toate posibilităţile acestora. Iar în împrejurările construirii socialismului în ţara noastră, preponderenţa imaginii lumii fizice asupra imaginii omului muncii, micşorează valoarea acestuia şi riscă să slăbească imaginea luptei de clasă, umbrind-o prin întâietatea acordată: luptei pentru transformarea naturii. Ori omul muncitor este centrul preocupărilor, „capitalul cel mai preţios" al societăţii socialiste; el trebue să fie deci şi în miezul poeziei. Intr'însa vrem să-1 întâlnim aşa cum este şi cum ar vrea să fie, cu slăbiciuni împotriva cărora luptă şi iese victorios, cu eroismul simplu şi căldura sentimentelor lui, cu dragostea faţă de tovarăşii de muncă, faţă de Partid, dar şi cu ura aprigă împotriva duşmanului de clasă. In oglindirea omului muncii şi a luptei de clasă, poezia lui Kihu Dragomir s'a menţinut deseori la suprafaţă. Când reînvie trecutul, pentru a-1 opune zilelor noastre — „din înălţimea succeselor prezentului, dela înălţimea ţelurilor măreţe ale viitorului" (Gorchi), — poetul simplifică co'jitrastul, opunând mecanic vechiul şi noul, ca şi cum ciocnirea dintre ceeace dispare şi ceeace-se naşte, n'orr fi un proces viu şi neîn trerupt, ci o alternanţă de situaţii. Când vorbeşte despre mizeria exploataţilor, de pe buzele acestora se desprind mai mulf gemete şi rareori cuvinte de protest. „Sunau sirene legănate'n valuri, şi mări de grâu plecau în patru zări, ducând în cargoboate doine-amare şi buzele crăpate de-aşfepfări. („Oraş bătrân")1 ori: încremenit în coama de păduri, a stat la fel şi'n zăpise regale, păzit cu străşnicie de boieri, doinit de robi în frunzele cu jale". („Muntele") Iar desfăşurarea în prezent a luptei de clasă, a bătăliei pentru construirea, socialismului şi pentru nimicirea duşmanului de clasă, se desemnează adeseori numai prin afirmaţii lapidare. „Woi construim azi fără burghezie şi contra burgheziei construim". In aceeaşi deficienţă îşi are izvorul zugrăvirea palidă a Partidului. Partidul este OMUL ŞI NATURA IN POEZIA LUI MIHU DRAGOMIR 245 menţionat simbolic, ca generator al marilor evenimente, ca iniţiator al vastelor lucrări: „Ani prelungi, între mal şi mal, iarna zăpezi şi vara colburi, troiene. Dar ochii Comitetului Central zărit-au noi meleaguri dobrogene". •dar nu este arătat direct, în acţiunea sa de organizator şi conducător al oamenilor muncii, de educator şi făuritor al noii atitudini iată de muncă, al unei noi conştiinţe. Unele versuri sunt numai de invocare a ajutorului Partidului, şi nu de evocare directă a acestuia: „Hai, versule, urcă-te treaz, Partidu-ţi dă aripi, te'nvaţă — -ori: ,,Spre viitorul încă neînvins Partidul ne îndreaptă mai departe" In altele, faţa Partidului se desluşeşte mai limpede, dar nu atât de viu încât suflul înnoitor pe care avangarda clasei muncitoare. îl comunică luptei întregului popor, să înfierbânte atmosfera poeziei şi să devină izvorul forţei poetului. In acest sens, cităm Periterie, în care încă nu vedem comunişti propriu zişi, ci întâlnim -numai o referinţă la sediul Partidului. „Am ciocănit în fiecare zid, crescând cu-'oraşul nostru viu odată, Mai ţineţi minte sediul de Partid, din casa veche unde-a lost odaia ? Ce vlagă se pulsa în cartier din sala scundă, vărurtă'n fugă! Ca să surprindem visu'n şantier părea că timpul nare să ne-ajungă" Nu trebue să uităm însă că Prima -şarjă a lui Mihu Dragomir a fost turnată în decurs de patru ani (1945-1949): dacă deficienţele de care am vorbit se întâlnesc mai des în poeziile mai vechi scrise spre începutul acestui interval de timp, în schimb în acelaş volum există olte poeme care ne îndreaptă spre sublimul muncii omului. Dacă punem de pildă faţă în faţă Cântecul scrisului cotidian cu Nava. ori cu cele trei poezii de dragoste, Alăfuri arzând, Vacan' ţa, Se aureşte toamna în arţari diferenţa este izbitoare. In cea dintâi, trebuia să descoperi omul printre vin-galace, să-i cauţi cu lupa frământarea interioară, călirea conştiinţei sale. Nava, dimpotrivă, este o adevărată sărbătorire a muncii omului. Cântând bucuria efortului constructiv, poetul înteţeşte prin acest poem, energia şi dragostea noastră de viaţă şi muncă. Dar TVava indică totodată şi rezolvarea unei probleme ce se pune multor poeţi tineri. Acestora li se pare adesea că portretul unui muncitor se realizează în versuri, numai dacă i se declină numele şi prenumele. In Nava accentul nu cade pe navă, ci pe creatorul ei anonim, — în care îi simţim trăind şi pe ceilalţi, — pe nituitorul car© lucrează aevea şi ne captează în vârtejul muncii sale. 1 Cât despre poeziile de dragoste, ele sunt remarcabile tocmai fiindcă într'insele asculţi bătaia inimii omului, te înfioară gingăşia şi trăinicia care leagă pe bărbat şi femee, înfrăţiţi în muncă şi dragoste. Fie că se întâlnesc la lucru, Ia meetin-guri, după încheerea muncii, fie că se bucură de vacanţă „undeva pe-un braţ stufos de apă", bând „din pumni-căuş, aerul curat" tie că se văd în parcurile în care „arţarii strâng în frunze aurării", perechea este unită în ■ acţiune şi în năzuinţe, care sunt identice cu acelea ale poporului. Aceşti autentici „tovarăşi de luptă şi de vis" participă la lupta popoarelor lumii pentru pace. Căci amândoi îşi simt dragostea ameninţată de „inimile zăvorîîe în săfe-uri" din Apus, care nu pot suferi „surâsul omenirii liberate" şi „cu buzele flămânde de argint rânjesc la gândul morţii deshămate". In atari împrejurări, este firească chemarea la luptă pentru pace, care închee cântecul de dragoste: 246 M. PETROVEANU „O ceasul simplu, ca un tluviu lin, cum l-ar strivi cu bombele, în sgură .' Suntem alături, dar e prea puţin : iubirea trebui s'o'mpletim în ură, aripilor cs'n dragoste svâcnim ■să le turnăm oţelul roş în săbii, neiertătoare lănci să repezim piraţilor atlanticei corăbii". Până acum, Mihu Dragomir a parcurs drumul unui cântăreţ al naturii înnoite de oamenii muncii; el trebue să devină poe tul constructorului socialismului, al omului înnoitor al naturii. Şi primele jaloane ale acestui drum mai larg s'au şi văzut în poezia sa mai recentă. In ultimul număr al Vieţii Româneşti a apărut ciclul Cântecelor dinfr'o gospodărie colectivă, care desvoltă temele din Bărăgan şi S. M. T. umanizându-le. In locul hergheliei de armăsari de fier, apare tractoristul, pe care poetul îl îndeamnă într'un cântec: „Hai tractorist! Volanul ţine-1 strâns, tractorul tău Republicii dă pane.'" In locul profilului vag al oamenilor muncii, întâlneşti în ultimul ciclu de versuri al lui Mihu Dragomir figurile tipice care cresc astăzi în gospodăriile colective. Să ne gândim de pildă la chipul luminos al Sandei, ţăranca devenită prin grija Partidului, contabilă: „Umeri uscăţivi. Părul, spic de hrişcă. Bob în colectiv iară ea nu mişcă. Ochii-i vultureşti în chiaburi sunt gr'mdeni. Câte Sande creşti, ţară, pretutindeni! Ciclul este plin de situaţii omeneşti, de amănunte tipice pentru noua mentalitate a ţăranului pornit pe calea construirii unei vieţi libere, în gospodăria colectivă. Iată o discuţie între doi: săteni. Unul se codeşte să semneze-cererea, fiindcă are ceva pământ şi îi e teamă că, alăturându-1 ogorului comun, nu va mai avea cu ce-şi înzestra fata. Celălalt, colectivist, îi explică: şi el are o-fată care se mărită, şi, vezi bine, are-zestre: pe carnetul ei de brigadieră stau scrise 50 de zile de muncă, pe care harnica fată a izbutit să le împlineascăr într'o singură lună: ,.Grâu şi bani şi aur face munca ei, doar vara asta. Spune, oare cui nu-i place zestre-aşa săzi dea nevasta?" Dar cele mai vii tipuri din ciclu-, sunt ilustrate de două poezii fiecare numai de şasesprezece versuri. Cea dintâi este o gravură de o precizie clasică a fostului mijlocaş, care luptă cu el însuşi, învingându-şi pornirile individualiste ce-1 trag înapoi: „Şi sfându-şi fot mai aprig împotrivă,, se rupe, dureros, din oblojeli, cosind şi'n grâu, şi printre îndoeli, spre singurul liman, în colectivă". In sfârşit, pilduitoare sunt figurile celor celor trei preşedinţi de gospodării colective, care, adunaţi la o şedinţă, discută" cu competenţa unor conducători de stat. Caracterul convorbirii dintre ei, saltul" produs în mentalitatea lor într'un timp-atât de scurt, ne întăreşte convingerea că şi în ţara noastră se vor împlini cuvintele lui Lenin, după care în regimul socialist, şi o bucătăreasă va trebui să-înveţe să conducă trebile statului. „Sunt trei ţărani: întâivra tost rândaş... cellalt văcar, al treilea pălmaş. ' Şi mă gândesc: limbuţii din New-York cred că din drum aceşti ţărani se'ntorc?" Mergând deci pe această cale, folosind din ce în ce mai hotărît metoda realismului socialist, oare pune omul muncii' în centrul operei de artă, Mihu Dragomir OMUL ŞI NATURA IN POEZIA LUI MIHU DRAGOMIR 247 va izbuti să îmbrăţişeze dintr'odată, în imaginea naturii în transformare şi r>e aceea a omului care luptă pentru a o cuceri. In acest fel, poezia. sa care deschide perspective noi, va putea deveni o armă mai ascuţită în lupta poporului muncitor pentru construirea socialismului. Ceeace a scris până acum, ne îndreptăţeşte să credem că el va putea aplica în viitor mai adânc învăţătura lui Gorchi: ,,Tot ceeace facem pentru bunăstarea noastră, toate valorile materiale care sunt în slujba vieţii, toate maşinile care uşurează munca lucrătorului, —= toate acestea sunt făcute de mâinile omului. Toată această muncă omenească este creaţia noastră, noi suntem creatorii unei a doua naturi" (Pentru patrie, pag. 154). EUGEN CAMPUS DIN PROBLEMELE RECONSIDERĂRII CLASICILOR NOŞTRI Pe baza învăţăturii marxist-leniniste şi folosind experienţa Uniunii Sovietice, Partidul a sublimat necontenit importanţa valorificării critice a moştenirii literare în mim. ca şi lupta de construire a socialismului în ţara noastră. Vorbind despre Problemele intelectualităţii româneşti, tovarăşul Gheorghe Cheor-ghiu-Dej, secretar general al C.C. al P.M.R., spunea în Noembrie 1946 : „Democraţia şi concepţia care o călăuzeşte înseamnă tocmai salvarea dela naufragiu a celor mai autentice valori etice, culturale şi politice, înseamnă o revalorizare a tuturor valo-, rilor reale ale trecutului. Concepţia democratică este tocmai o punte între ceeace istoriceşte a tost valabil ieri şi ceeace va li valabil mâine. Ea asigură continuitatea reală a tradiţiei culturale a umanităţii". După înlăturarea dela conducerea statului a claselor exploatatoare şi a uneltei lor, monarhia, după instaurarea regimului de democraţie populară, acţiunea de valorificare a moştenirii literare a căpătat mai multă amploare. Sărbătorirea centenarului revoluţiei din 2848 a fost un prilej pentru a marca acea „continuitate reală a tradiţiei culturale" progresiste. Reforma lînvăţământului, înfăptuită în vara ofceluiaş an 1948, deschizând poporului muncitor drum larg spre învăţătură, punea şi mai acut problema împărtăşirii acestor masse din comorile de cultură progresistă ale trecutului. La început, deşi s'au înregistrat succese frumoase, acţiunea nu era încă destul de sistematic organizată, numărul lucrărilor de reconsiderare şi îndeosebi ecoul lor în presă, încă insuficient. Deaceea, problema a fost ridicată în repetate rânduri 1), şi — desbătută pe larg în cadrul discuţiilor dela Secţia de Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Centra] al P.M.R. cu privire la critica noastră, — a fost pusă răspicat în articolul de fond din 4 August 1949 al Scânteii: „O datorie patriotică. Punerea în valoare a toi ce este progresist în trecutul culturii noastre". Subliniind • cu putere caracterul patriotic şi de luptă împotriva cosmopolitismului, al acţiunii de valorificare critică a moştenirii literare, organul central al P. M. R. trasa următoarele sarcini: „Nimic din ce a lost sănătos în trecut, nimic din ceeace poare fi de folos luptei pe care o duce astăzi poporul nostru, nu se cade să rămână 1) „Spre un avânt al creaţiei literare" — „Scânteia", Dec. 1948 ; „Raportul la congresul de constituire a Uniunii Scriitorilor"; „Pentru o critică de artă principială pătrunsă de spirit de partid", „Scânteia", 2 Aug. 1949. DIN PROBLEMELE RECONSIDERĂRII CLASICILOR NOŞTRI 249 pradă uitării... Să dăm un puternic şi neîntrerupt avânt operei patriotice de scoatere la lumină a culturii noastre progresiste din trecut, pentru a face din ea o parte integrantă a culturii noi, socialiste, pe care o făurim astăzi, sub conducerea Partidului, în Patria noastră." Cercetătorii noştri literari au dat urmare acestui îndemn. S'au făcut de atunci paşi mari înainte. Au fost studiate operele a numeroşi autori clasici; au apărut tezele provizorii pentru istoria literaturii române. La colecţiile editate de Contemporanul, E.P.L.A. şi Editura de Stat, s'au adăugat în ultimul timp volumele de largă popularizare tipărite în Biblioteca pentru toţi şi Editura Tineretului. Mai mult încă: aşa cum s'a văzut îndeosebi cu ocazia sărbătoririi centenarului maşterii lui Eminescu, acţiunea de valorificare a pătruns adânc în masse, a devenit efectiv o preocupare, un bun al întregului popor muncitor. Desigur, ne găsim încă la începutul drumului. Atât în ceeace priveşte extensiunea cât şi în ceeace priveşte adâncimea rămâne încă foarte mult de făcut în opera de reconsiderare a clasicilor. Este însă evident că astăzi nu ne mai găsim în situaţia în care, în primul rând, se punea problema de a arăta necesitatea acţiunii de valorificare a (moştenirii literare. In faza actuală, pe prim plan stă problema cum să procedăm în această muncă. Deaceea şi obiectivul articolului de faţă este tocmai acesta: de a începe discuţia problemelor ce se pun în legătură cu aplicarea metodei marxist-leniniste la acest domeniu de cercetare. ★ Evident, reconsiderând pe clasici, facem înainte de toate o operă de restabilire a adevărului. Distrugem legende mincinoase, demascam greşeli interesate, falsificări. Scopul urmărit nu-1 putem atinge însă decât înlăturând obiectivismul burghez, ba-zându-ne pe învăţătura marxist-leninistă, singura care chezăşueşte valoarea ştiinţifică a unei cercel'&ri. Nu putem înlătura falsificările cerute de interesele de clasă ale stăpânilor din trecut, decât situându-ne hoiărît pe poziţia avansată a clasei muncitoare, studiind totul în spirit partinic. Dar valorificarea moştenirii literare este mai mult decât o simplă lucrare teoretică, de stabilire a unui adevăr ştiinţific. Ea constitue o parte integrantă a acţiunii de construire a unei societăţi şi culturi noi. Lenin spunea: „Fără înţelegerea limpede a faptului că numai prin cunoaşterea precisă a culturii create prin evoluţia omenirii, că numai prin prelucrarea acestei culturi, se poate construi cultura proletară, fără această înţelegere nu vom putea rezolva sarcina aceasta. Cultura proletară nu este ceva ieşit de nu ştiu unde, nu este o născocire a oamenilor care îşi zic specialişti în cultură proletară". (Cuvântarea la Congresul III al U.T.C. Rus, din Oct. 1920). Socialismul şi cultura socialistă nu se' pot, deci, construi din nimic, dărâmând tot ce a fost înainte. Ceeace nu înseamnă că trecutul trebue acceptat integral şi ca atare. El trebue preluat în mod critic, verificat prin practica mişcării muncitoreşti, şi desvoitat mai departe, aşa cum a procedat Marx. „Cultura proletară — arată Lerîin în aceeaş cuvântare — trebue să fie desvoltarea, după anumite legi, a acelui baga] de cunoştinţe pe care omenirea Ie-a elaborat sub jugul societăţii capifafisfej a societăţii moşiereşti, a societăţii birocratice". Preluare critică şi desvoltare creatoare în raport ou jnoile condiţii ale societăţii, iată atitudinea justă faţă de moştenirea literară, iată metoda prin cărei putem da acţiunii de valorificare a acestei moşteniri întreaga ei semnificaţie de act ce depăşeşte simpla restabilire a unui adevăr ştiinţific şi se integrează în opera de construire a unei noui societăţi, în munca şi lupta pentru construirea sociahsmului. Aplicând în concret aceste principii ge_ nerale, înţelegem dece, în orice studiu de reconsiderare apare necesară existenţa unei prealabile curăţiri a terenului prin 250 EUGEN CAMPUS lupto hotărîtă împotriva falsificărilor promovate de clasele exploatatoare. Scriitori fără nici o valoare erau apreciaţi şi li se acorda un loc în istoria literaturii române pentru unicul merit de a se fi situat la remorca burghezo-moşie-rimii. Aşa s'a întâmplat cu Matilda Cug-ler Poni, Dumitru Petrino, Scheletti, etc., membri ai Junimei, plasaţi de Maiorescu alături de Eminescu. Aşa s'a întâmplat cu însuşi Maiorescu şi cu întreaga Junime, al cărei şef autocrat era acest avocat, la propriu şi la figurat, al marilor trusturi germane. Criticii noştri au trebuit să spargă cu acul adevărului ştiinţific balonul strălucitor, umflat până la refuz, al prestigiului Junimii; istoricii literari din trecut făcuseră din această societate reacţionară, expresie a coaliţiei burghezo-mo-şiereşti, factorul dominant, hotăritor, al literaturii noastre dela sfârşitul secolului 19. In schimb, scriitori de valoare, ataşaţi clasei muncitoare, au fost miniamlizaţi (ca Gherea) sau omişd cu totul din istoria: literaturii noastre (Neculuţă). Persecutaţi în timpul vieţii, vlăguiţi printr'un trai de mizerie, omorîţi, astfel, înainte de vreme, ei au'fost ucişi apoi pentru a doua oară prin conspiraţia tăcerii organizate în jurul operei lor. Abia azi a fosr scoasă la iveală crima săvârşită de burghezo-moşierime îngropând sub lespedea tăcerii opera unui critic ca Ionescu Raicu Rion, a unui poet de valoarea lui D. Th. Neculuţă, sau, mai de curând, a unui prozator ca Al. Sahia. Dar metoda cea mai des întrebuinţată de clasele exploatatoare a fost aceea de a falsifica sensul operei marilor scriitori din trecut, dupăce, prin presiunea exercitată asupra lor câtă vreme fuseseră în viaţă, îi derutaseră ideologic, îi împiedicaseră să descopere soluţia justă a nedreptăţilor sociale împotriva cărora ei se revoltau. Grea dar rodnică a fost munca de dărâmare a imaginillor false pe care istoricii literari în slujba burghezo-moşierirnii le creaseră despre Budai Deleanu, Cărlova, Gr. Ale-csandrescu. Al. Russo, Bălcescu, Kogălni-ceanu, Odobescu, Eminescu, Caragiale, Creangă, Coşbuc, Slavici, Vlahuţă, etc. Nu sunt deloc rare cazurile în care au fost tăinuite anumite opere ale clasicilor. Şi alegerea nu era deloc „întâmplătoare." Postumele lui Eminescu, atâta vreme lăsate în umbră, au întărit aspectele progresiste ale operei cunoscute, au întregit imaginea justă pe care trebue să ne-o făurim despre marele nostru poet. Să ne gândim numai la însemnătatea unor poezii ca: Viaţa, Mitologicale, Antropomorfism, Ai noşti tineri. Călin Nehunul, etc. Cercetând manuscrisele şi colecţiile de reviste ale epocii, s'au făcut descoperiri preţioase, s'au pus în valoare aspecte semnificative ale operei lui Coşbuc, (poeziile Străjerul, Nebuna, In Opressores, Scrisoarea Iui Firdusi căfre şahul Mahmud), Caragiale (Românii verzi, 1907 din primăvară până în toamnă), Odobescu (Ţăranul român), etc. Sunt însfărşit şi cazuri în care potentaţii literari ai burghezo-moşierimii au siluit gândirea poeţilor, impunându-le să-şi modifice acele versuri din cuprinsul unei poezii care erau mai deschise, mai violente în atacul îndreptat împotriva regimului de exploatare. Ştim astăzi că, în timp ce, în versiunea publicată în Convorbiri literare, a Scrisorii a lll-a, se spunea vag: „Dacă fu ştiai problema astei vieţi cu care lupt". în varianta din manuscrisul 2254, Eminescu lămurise limpede despre care „problemă" *e vorba, înfierând metodele silnice ale junimiştilor: „Dacă fu sorbeai veninul care eu aci l-am supf Mi-ai da drept şi-ai înţelege de ce pana mea am rupt. Abia soarele văzusem şi'mplântară a lor ghiare In gândiri ce le crescusem ani întregi cu desmierdare, Deasemeni intervenţiei siluitoare a junimiştilor se datoreşte modificarea tendenţioasă a versurilor din finalul Scrisorii a 11-a. In ediţia „aprobată" de Maiorescu se spunea: DIN PROBLEMELE RECONSIDERĂRII CLASICILOR NOŞTRI „Laudele lor desigur mar mâhni peste măsură, în timp ce, în versiunea iniţială, Eminescu scria: „Laudele lor desigur m'ar scârbi peste măsură. Lupta împotriva fasificărilor promovate, sub diferite forme, de către clasele exploatatoare, se dovedeşte rodnică nu numai prin rezultatele generale obţinute în cadrul acţiunii de valorificare a moştenirii literare, dar şi în cadrul fiecărui studiu în parte, ca instrument metodologic. Includerea unui atac hotărât împotriva poziţiilor adversarului dă studiului un caracter combativ ce-1 face deosebit de preţios prin efectul mobilizator pe care-1 are asupra cititorilor. Prezenţa unei atari combativităţi constitue unul dintre meritele evidente ale unor lucrări ca : In căutarea adevăratului Caragiale de I. Vitner, Alexandru Vlahuţă, de S. Iosifeseu, Ion Creangă de P. Dumitriu, etc. Efectul mobilizator este cu atât mai puternic, cu cât problemele trecutului sunt legate mai strâns de cele ale prezentului, cu cât autorul ştie să îndrepte ascuţişul polemicei împotriva formelor actuale de manifestare ale duşmanului de clasă. In studiul Epoca lui Eminescu şi literatura lui, după ce amintise falsificările din trecut, N. Moraru continua astfel : „Această cale este urmată şi în zilele noastre de cioburile reacfiunii, rămăşiţele moşierimii şi burgheziei, care încearcă să ia numele lui Eminescu şi opera lui drept pavăză revendicărilor lor. Astfel, isgoniţi dela putere, împiedicaţi de a exploata munca oamenilor, obligaţi de a munci şi a nu huzuri, feciorii de bani gata ai bancherilor şi fabricanţilor încearcă să facă uz de Eminescu. Iar trădătorii de ţară, legionarii în trecut şi matadori dolarizaţi azi, cum este huliganul Mircea Eliade, îl citează pe Eminescu, tocmai pe el, îndrăgostitul patriei lui." Necesitatea de a lua o atitudine combativă apare cu atât mai evidentă, cu cât mai există cercetători care păstrează 251 încă, în practica scrisului lor, tendinţe care — indiferent de intenţiile subiective — îi situează în fond pe poziţii greşite. Şi cei în cauză nu sunt nişte necunoscuţi oarecare, ci personalităţi cu prestigiu, profesori univecrsitari, academicieni ca: G. Călinescu, Tudor Vianu, Per-pessicius. Deşi s'a alăturat, prin ideile şi activitatea sa politică, luptei duse de clasa muncitoare, G. Călinescu nu s'a eliberat complet, în opera sa, de influenţa ideologiei burgheze. Unele cursuri ţinute la universitate, câteva studii publicate în Jurnalul Literar, alunecau pe poziţii obiec-tivist burgheze, cosmopolite, amintind pe-vechiul apărător al „artei pure", expresie a „inefabilului". Tot astfel, Tudor Vianu, răspunzând în Ianuarie 1949, la ancheta Flacărei cu plivire la „Perspective pentru recansi^ derarea lui Eminescu". scria: „Care este-însă locul lui Eminescu „în * literatura lumii ? Trebue arătat că, prin elementele puterii sale, prin atâtea din temele şi procedeele, prin întregul lui mesagiu liric, Eminescu aparţinea unui moment literar european depăşit de câteva decenii. După 1879, când se afirmă poetul, romantismul' se lichidase cu fotul în literatura lumii, în fimp ce Eminescu fixa imaginea ultimului mare romantic european". In chipul" acesta — deşi criticul nu omisese să vorbească despre importanţa lui Eminescu în cadrul literaturii române, — se revenea în fond, pe un drum ocolit, la poziţia istoriei literare burgheze care minimaliza valoarea operei lui Eminescu, de-clarându-1 pe acesta drept „un reprezentant întârziat al romantismului german". Aceeaşi atitudine obiectivistă, care mergea chiar până la o adeziune aproape integrală la poziţii străine analizei, ştiinţifice, o vădea şi Perpessicius, răspunzând anchetei întreprinse de Flacăra : „Din munţii de maculatură şi heleşfaiele-de cerneală ce s'au consumat — dovezi în fond ale unei iubiri nemăsurate — nu puţine sunt devoramenfele şi tot pe atâtea mărturiile că Poetul a fost preţuit Ia înalta 252 EUGEN CAMPUS Jui valoare, pentru scrisele, pentru credin-ţelet pentru jertfa vieţii lui". Aşadar, studiile critice şi revistele publicate de burghezo-moşierime pentru a falsifica imaginea adevărată a lui Eminescu, pentru a se sluji de el în oro-_priul ei interes de clasă; acei , „munţi de maculatură şi heleştaie de cerneală" sunt considerate de PeTpessicius drept „dovezi in fond ale iubirii nemăsurate", drept dovezi că „PoefuJ a fost preţuit la înalta lui valoare!" Nu este deci de miralre că, atunci când, în numărul din Iulie—August 1949 al Vieţii flomâneşfi, Perpessicius este în situaţia de a scrie el însuşi o introducere la fragmentul eminescian Elvira în desperarea amoruluţ, el nu izbuteşte să depăşească metodele, sale vechi de lucru. Cu acelaş obiectivism burghez ca şi în lucrările anterioare şi cu acelaş stil alambicat criticul se înfundă în nesfârşite chestiuni de amănunt, se crede dator să facă apel şi la metoda cosmopolită a comparativismului dar nu adânceşte conţinutul ideologic al operei, nu-i precizează valoarea pe care ar cere-o o analiză de pe poziţiile revoluţionare ale clasei muncitoare. Cercetarea şi combaterea falsificărilor introduse de burghezo-moşierime mai prezintă un avantaj metodologic. Ca un fel de reactiv colorant dintre cele întrebuinţate în practica ştiinţifică pentru a face vizibile anumite particularităţi ale unui ţesut — cunoaşterea elementelor care au fost preţuite sau, din contra, combătute de clasele exploatatoare în opera unui scriitor, constitue o bună indicaţie pentru depistarea aspectelor mai progresiste sau mai înapoiate din opera respectivă. Astfel, lauda excesivă acordată operelor lui Alecsgndri din ultima fază a activităţii sale, când Junimea îl decretase „rege al poeziei", era o urmare şi deci un indiciu al' faptului că, în acea vreme, bardul dela Mirceşti devenise „poet de curte" şi slujea interesele burghezo-moşierimiî. "Deasemeni, aprecierea aspectelor de predică moralizatoare în opera lui Slavici sau a Glossei şi a unor articole politice ale lui Eminescu, lauda a ceeace constitue partea lor retrogradă, indica puncte slabe, pete de umbră în opera respectivă, rezultate ale confuziei ideologice. Insă nici în această direcţie, exagerarea nu e indicată. înşiruirea la nesfârşit, pe pagini întregi, a minciunilor duşmanului de clasă, şi redarea amănunţită a tuturor întortocherilor perfide din „argumentările" lui, poate fi nu numai nefolositoare, dar direct dăunătoare. Este o chestiune delicată. Trebue să ne ferim ca nu cumva rezultatul obţinut să fie exact opusul celui urmărit; ca nu cumva, în loc de a curaţi terenul de minciunile interesate ale duşmanului de clasă; să popularizăm, fără voiai noastră, aceste minciuni. Pentru a nu greşi, e bine să ne călăuzim de criteriul : citarea şi combaterea falsificărilor e folositoare numai în măsura în care ea se încadrează în lupta generală a clasei muncitoare într'un moment anumit, numai întrucât acele falsificări dăinuie încă sub o formă ari alta, sau constitue încă o primejdie concretă ce trebue înlăturată. ★ Situarea pe poziţiile luptei prezente nu măreşte-Jiumai caracterul combativ al studiului, nu serveşte numai drept îndreptar pentru dirijarea ascuţişului polemic. Ea constitue şi o condiţie pentru o justă înţelegere a operei analizate. Din perspectiva prezentului, desluşim mai bine trecutul. Pătrunşi de spirit de partid, privind lucrurile din punct de vedere marxist-leninist, de pe poziţiile avansate ale clasei muncitoare în practica ei socială din momentul de faţă, descoperim şi în opera înaintaşilor fapte pe care altfel le-am fi trecut cu vederea, învăţăm să le apreciem ştiinţific. Ceeace nu înseamnă câtuşi de puţin că putem neglija condiţiile speciale ale momentului istoric respectiv. Alunecarea pe această pantă duce inevitabil la greşeli: fie la subapreciere, dacă, de pildă, cercetând confuziile ideologice ale lui Eminescu, am uita că majoritatea operelor DIN PROBLEMELE RECONSIDERĂRII CLASICILOR NOŞTRI 253 sale au lost scrise într'o vreme în care gradul de desvoltatre a mişcării muncitoreşti era încă departe de acel pe care ea îl va atinge în decada următoare; fie la supr.apreţuire, la exagerări neştiinţifice, dacă, aşa cum s'a întâmplat de pildă în reconsiderarea . lui Coşbuc, facem din acesta un poet al proletariatului, uitând cât de mult se desvoltase clasa muncitoare în epoca respectivă, care erau poziţiile ei de luptă atunci şi cum se oglindeau acestea în operele contemporane sau chiar anterioare ale unui poet ca D. Th. Neculuţă. Dar, ţinând seama pe deplin de condiţiile esenţiale ale momentului istoric, putem şi trebue să privim totodată lucrurile din perspectiva luptei prezente. Nu pentru a pretinde scriitorilor din trecut ceeace nu puteau da în epoca respectivă, falsificând astfel viziunea istorică, ci tocmai pentru a desprinde ceeace era esenţial, ceeace era progresist în acea epocă, noul care, încă slab atunci, avea să se des-volte şi să birue mai târziu. Din perspectiva prezentului, noi putem desluşi cu mai multă uşurinţă noul de atunci, putem dobândi astfel o viziune justă, dialectică, a faptelor în desfăşurarea lor istorică. In acest principiu metodologic regăsim în fond, sub altă formă, însăşi problema de bază a valorificării moştenirii literare. Nu poţi clădi prezentul în vânt, pe nimic şi din nimic. Construim folosind tot ce s'a făurit mai bun timp de două mii de ani, tradiţia progresistă de luptă a poporului, a culturii noastre. Dar aceasta nu poate fi desluşită clar decât din perspectiva prezentului. Ceeace nu înseamnă nici că noi cerem trecutului ceeace e posibil abia în condiţiile de desvoltare de azi; cum nu înseamnă, mai cu seamă, nici că trebue să ne mulţumim cu acel trecut fără a-1 desvolta creator în nouile condiţii ale luptei actuale. Lupta actuală a clasei muncitoare, practica revoluţionară a construirii socialismului la noi în ţară, constitue factorul detRrminant, motorul revoluţiei culturale şi implicit al cercetărilor de re- considerare: ea a şi luminat drumul acestor reconsiderări. însăşi întărirea campaniei de valorificare a moştenirii literare se încadrează în acţiunea de luptă împotriva cosmopolitismului. După ce, prin articolul Pentru o critică de artă principială pătrunsă de spirit de partid, se combătuseră anumite manifestări cosmopolite în critica, noastră, articolul din 4 August 1949, prin chiar titlul său, sublinia că „punerea în valoare a tot ce este progresist în trecutul culturii noastre" constitue ,,o datorie pa-frofică" şi cerea: „Să nimicim calomniile mârşave ale fostelor clase stăpânitoare, cu privire la trecutul de cultură al poporului nostru, să dovedim că avem o tradiţie culturală sănătoasă cu care ne-putem mândri". In acest spirit au fost duse şi cercetările care au înfierat caracterul cosmopolit al întregei „culturi" burgheşo-moşie-reşti şi în special al lunimei. Studiind opera Iui Eminescu, critica noastră a combătut acţiunile cosmopolite ale burghezo-moşierimii care minimaliza importanţa" acestei opere, considerând-o ca un reflex al filosofiei şi poeziei apusene, ca „un produs tardiv al romantismului german". Reluând tradiţia progresistă a lui Gherea şi Ionescu Raicu Rion, folosind armele marxism-leninismlui, criticii au subliniat, din contra, strânsa legătură dintre opera poetului şi condiţiile ecpno-mico-sociale ale societăţii româneşti în-desvoltarea ei istorică. Pe aceeaş linie se situează şi rezultatele obţinute în studierea altor autori clasici. Analizând unele poezii ale Iui Coşbuc inspirate din modele literare streine, J. Popper a scos în evidenţă valoarea lor de opere originale, legate de luptele esse duceau în momentul respectiv, în ţara noastră: Tot astfel. Al. I. Ştefănescu a respins ideia că Odobescu şi-a scris nuvelele istorice numai pentru a imita modele apusene. Cu o documentare deosebit de amplă şi cu o logică strânsă, a dărâmat N. David mitul că Ţiganiada ar fi un ecou tardiv şi o simplă imitaţie a epo- 254 EUGEN CAMPUS peelor clasice: el arată că opera lui Bu-■dai Deleanu era ,,o armă pusă la îndemâna burgheziei" româneşti din Ardeal, într'o vreme când lupta acesteia era pro--gresistă. Tot astfel, Silvian Iosifescu cercetând opera lui Vasile Cărlova şi Grigore Alecsandrescu, sau Ion Vitner vorbind despre întreaga literatură din jurul anului revoluţionar 1848, au respins teza -falsă care reducea totul la un simplu reflex al romantismului apusean. „Com-parativismul sec, folosit cu predilecţie de literatura burgheză, — spune Ion Vitner — ascunde astfel, de fapt, tendinţa de a denatura puternicul conţinut social şi po-Mtic avansat al literaturii din această ■epocă, literatură care nu este deloc franceză, ci foarte românească, isvorifă din realităţile sociale, luptele de clasă ale istoriei patriei noastre". Se pune aci problema principială a „izvoarelor" în literatură. Şi în această privinţă, criticii noştri au învăţat .mult din ex. perienţa ştiinţifică a Uniunii Sovietice, în special din discuţiile care au avut loc acolo cu privire la şcoala lui Alexandr Veselovschi. Este evident, astăzi, pentru noi că metoda comparativistă formalistă, goana de „detectiv" după „isvoare", pe baza unor asemănări formale şi superficiale, este neştiinţifică şi constitue de ffcnpt o formă de manifestare a cosmopolitismului. Desigur, există „influenţe" ale unei literaturi asupra alteia. Dar ceeace • este important este ce anume ? a servit drept izvor de inspiraţie şi mai cu seamă din ce cauză ? Ori, răspunsul la aceste întrebări nu-1 putem afla decăt cercetând desvoltarea economică, socială şi culturală a ţării respective. Numai pentru a răspunde cerinţelor rezultate din această desvoltare caută eventual scriitorii unei ţări sprijin în experienţa similară a scriitorilor de aiurea, numai în aceste condiţii se pot exercita „influenţe". O lămurire mai adâncă a acestei probleme ne-o dă teza leninistă despre formaţiile sociale : fenomene asemănătoare apar •atunci când societatea respectivă trece printr'o fază de desvoltare similară. Legată de problamc cosmopolitismului este şi aceia a şovinismului, şi opusul acestora : patriotismul adevărat, internaţionalismul proletar. Cu spiritul critic ascuţit prin lupta actuală împotriva duşmanului de clasă şi a ideologiei sale otrăvite, cercetătorii de azi ai lui Eminescu nu numai că au combătut pe apologeţii petelor de umbră şovină din scrisul marelui nostru poet, dar au ştiut să scoată în evidenţă şi să aprecieze la justa lui valoare patriotismul lui adevărat, dragostea lui caldă pentru oamenii necăjiţi şi pentru natura frumoasă a ţării sale, interesul pentru creaţia populară orală. Tot astfel —• în cadrul operei lui Slavici — J. Popper a pus în valoare romanul Mara, preţuindu-1 pentru conţinutul anti-şovin, pentru promovarea înfrăţirii între naţionalităţile conlocuitoare din Transilvania. Iar Ion Vitner, în studiul monografic despre D. Th. Neculuţă, a scos în evidenţă, ca pe încă un element pozitiv, lupta poetului muncitor împotriva agitaţiilor pogromiste şi pentru înfrăţirea dintre naţiuni, cităn-du-i versurile memorabile: „Să ne 'nfrăţim noroade! La ce al urii vierme în suflet ne-ar mai roade ? Să ne'nfrăfim!... Pământul în sine pare-a plânge Că-1 tot udăm cu lacrimi şi-i fot pătăm cu sânge." (La un vandalism antisemit) Soldaţi în frontul uriaş al partizanilor păcii condus de U.R.S:S. azi, când lupta împotriva aţâţătorilor imperialişti la război devine tot mai hotărită, criticii şi-au îndreptqt atenţia asupra acelor opere ale lui Coşbuc, Vlahuţă, etc. în care erau înfăţişate ororile războiului, şi îndeosebi asupra acelora în care un poet ca Emi-> nescu, de pildă, demasca legătura organică dintre orânduirea capitalistă şi aţâ-ţarea la război, rolul pe care-1 joaca războiul în această orânduire: DIN PROBLEMELE RECONSIDERĂRII CLASICILOR NOŞTRI 255 Averea să le aperi, mărirea şi-a Jor bine Ei braţul tău înarma ca să loveşti în fine Şi pe voi confra voasfră în luptă ei vă mână. (împărat şi proletar) Numeroase au fost în ultima vreme evenimentele care au desvăluit politica periidă a Vaticanului, politică înfeudată intereselor imperialismului anglo-american. Faptele acestea au ajutat, desigur, pe N. David să dea importanţa cuvenită legăturilor din trecut ale bisericii catolice cu seniorii feudali şi să arate valoarea pozitivă a atacului pe care Budai Deleanu, reprezentant al burgheziei în desvoltare, îl dădea împotriva bisericii catolice reacţionare, care sprijinea atunci feudalismul muribund, aşa cum sprijină azi capitalismul muribund. îndepărtarea ultimului reprezentant al dinastiei de Hohenzollern şi proclamarea Republicii Populare Române, demascarea rolului nefast pe care 1-a jucat această dinastie ca vârf al burghezo-moşierimii exploatatoare, a îndreptat atenţia cercetătorilor noştri asupra aspectelor din trecut ale literaturii anti-dinastice şi antimonarhice. Aşa s'a ajuns la alcătuirea unui studiu amănunţit ca acela al academicianului Barbu Lăzăreanu, sau la evidenţierea atacului anti-dinastic din opere ca 1907 de Vlahuţă sau „Scrisoarea lui .Firdusi către şahul Mahmud" de Coşbuc, etc. Ascuţirea luptei de clasă la sate, care a precizat tăios raporturile dintre diferitele pături ale ţărănimii, a constituit un •stimulent şi a dat cercetătorilor instrumente de analiză mai precise pentru studierea operei unor scriitori care au răsărit din rândurile ţărănimii şi au înfăţişat pe larg viaţa de sat, ca de. pildă Creangă şi Coşbuc. In general, ascuţirea luptei de clasă în toate sectoarele de activitate, în cadrul regimului nostru de democraţie populară, a constituit un îndemn şi un îndreptar pentru punerea în lumină a aspectelor luptei de clasă în trecut, a felului cum s'a oglindit această luptă în opera clasicilor. Din exemplele date — şi care s'ar putea înmulţi — rezultă, credem, olar, cum a 'luminat practica socială de azi, lupta actuală, munca de cercetare a moştenirii literare. Rezultatele obţinute sunt evidente. Dar s'ar fi putut face, fără îndoială, încă şi mai mult, dacă această cale ar fi fost urmată conştient şi consecvent, dacă ne-am fi eliberat complet de prejudecăţile şi obişnuinţele din trecut. Temându-se să privească în faţă realitatea, care o condamna, burghezia înstăpânită a lansat teorii mincinoase, care săpau o prăpastie între cercetarea în genere — şi îndeosebi între cercetarea trecutului — şi lupta vie a prezentului. Fără să ne dăm seama, unii dintre noi păstrăm ceva din această concepţie — folositoare numai duşmanului de clasă — atunci când acceptăm cu uşurinţă, drept un lucru dela sine înţeles, ca unii dintre criticii noştri să se ocupe numai cu problemele de actualitate, şi alţii numai cu. lucrări de reconsiderare. O atare „diviziune a muncii" este neştiinţifică, primejdioasă şi dăunătoare. Nu poţi face operă rodnică de cercetare a trecutului fără a cunoaşte problemele arzătoare ale prezentului. Ar fi indicat, poate, ca toţi acei care vor să facă lucrări de reconsiderare să înceapă prin a se familiariza cu munca de analizare critică a literaturii actuale. (Şi, bineînţeles, pentru a duce la bun sfârşit această muncă, să cunoască nemijlocit realitatea oglindită în operele actuale, să se integreze activ în luptă). Este aci, o problemă esenţială pentru desvoltarea sănătoasă a acţiunii de valorificare critică a moştenirii literare, o problemă asupra căreia nu s'a insistat îndeajuns la noi. Să ne amintim de cele spuse de A. Fadeev la a XIII-a şedinţă plenară a conducerii TJ-niunii Scriitorilor Sovietici. Vorbind despre Problemele criticii literare, el arăta drept o cauză principală de slăbiciune „ruperea de actualitate" şi conchidea: , „Noi trei bue să facem în aşa fel ca afâf de istoria literaturii câf şi de literatura modernă 256 EUGEN CAMPUS să se ocupe unii şi aceiaşi oameni — bolşevici de Partid şi tără de Partid — şi ca ei să privească literatura din trecut şi din prezent din punctul de vedere al lui Lenin şi Stalin. In cazul acesta şi cadrele cele noui vor ti educate după principii juste şi_ vom lichida astfel cel mai mare obstacol din calea desvoltării criticei noastre". ★ După cum arătam mai înainte, situarea pe poziţiile luptei actuale nu exclude, ci întregeşte înţelegerea momentului istoric respectiv. într'un studiu de reconsiderare nu poate deci lipsi cercetarea epocii în care trăeşte autorul. Numai pornind dela condiţiile economico-sociale, politice şi culturale ale vremii, putem înţelege just viaţa şi opera scriitorului, (Evident, în această privinţă, trebue să ne ferim a cădea în sociologism vulgar). Socotim chiar că este indicat ca şi în construcţia studiului, analiza acestor condiţii economico-sociale să constitue punctul de plecare. O intervertire a succesiunei problemelor — ca în monografia lui I. Vitner despre D. Th. Neculuţă, unde capitolul despre viaţa şi personalitatea poetului precede înfăţişarea epocii . —• răstoarnă ordinea reală şi logică, îngreunând înţelegerea, dacă nu provoacă şi confuzii în mintea cititorului. Lucrările de reconsiderare apărute până astăzi cuprind, toate, o prezentare a condiţiilor economico-sociale ale epocii. Uneori însă, în mod greşit, problema aceasta capătă o extensiune, exagerată. Pe nenumărate pagini ni se înfăţişează starea economică, apoi cea socială, politică şi culturală, ni se dau chiar statistici, cifre, amănunte numeroase sau chiar inutile, pentru ca apoi studiul să se oprească tocmai acolo unde se intra de fapt în subiect: Ia analiza fenomenului literar. Studiul de istorie a literaturii se confundă, astfel, cu un studiu de istorie generală, devenind inutil din punctul de vedere al obiectivului special urmărit. Interesantă şi justă, ca studiu istoric, lucrarea lui N. Dqvid despre Şcoala Ardeleană suferă de această esenţială scădere ; se opreşte înainte de a deveni cu adevărat un studiu literar. Un pas înainte reprezintă lucrări ca aceia a lui Petru Dumitriu despre Ion Creangă, care se situează, din acest punct de vedere, pe o treaptă intermediară. Tabloul epocii este urmat de prezentarea amplă a biografiei şi chiar de o scurtă, foarte scurtă, analiză a operei. Dar şi aci, extensiunea dată înfăţişării epocii — de pildă povestirea pe larg a mişcărilor de revoltă ţărăneşti — nu apare justificată prin legarea, în cadrul expunerii, a acestor condiţii economico-sociale cu viaţa şi opera scriitorului. • Procedând astfel, suntem în. primejdia de a alcătui lucrări construite pe etaje, fără legătură între ele, prin simpla suprapunere a unor piese izolate. Prezenţa capitolului despre condiţiile epocei devine atunci o obligaţie pur formală şi deci inutilă. Aci stă problema centrală şi totodată dificultatea cea mai greu de învins în ceeace priveşte modul de precizare a momentului istoric. Poţi înfăţişa întâi tabloul epocii şi apoi viaţa şi activitatea scriitorului. Poţi folosi procedeul — mai elastic şi mai indicat — al întrepătrunderii, în expunere, a condiţiilor economico-sociale cu viaţa şi activitatea scriitorului. Indiferent de procedeul ales pentru expunere, esenţial este ca analiza condiţiilor economico-sociale să fie organic legată de analiza vieţii şi operei scriitorului; esenţial este ca autorul studiului să lămurească şi cititorul să poată înţelege legătura organică dintre ele. Lucrul acesta a izbutit în bună măsură să-1 realizeze de pildă N. David, în lucrarea închinată lui Budai Deleanu; (lucrare mult superioară celei anterioare, despre Şcoala Ardeleană), J. Popper în studiul despre Slavici, etc. Dar viaţa nu stă pe loc, se desvoltă. Scriitorul evoluează şi el. De aci necesitatea de a urmări linia — uneori sinuoasă, alteori mai dreaptă — a acestei desvoî-tări, fixăndu-i momentele de răscruce, eta- DIN PROBLEMELE RECONSIDERĂRII CLASICILOR NOŞTRI 257 pele mai importante, şi explicându-le. Problema precizării condiţiilor speciale ale momentului istoric respectiv se îmbină astiel cu aceia a îniăţişării procesului de desvoltare a scriitorului, a procesului de construire a operei sale. înfăţişării procesului de desvoltare i s'a dat atenţia cuvenită de pildă în studiul lui Silvian Iosifescu despre Vlahuţă, sau acelea ale lui Ion Vitner despre -Eminescu şi influenta clasei muncitoare", „In căutarea adevăratului Caragiale", „G. Ibrăileanu", etc. In monografia despre D. Th. Neculuţă însă. Ion Vitner a dat mai puţină atenţie acestei probleme, ceacee constitue o lipsă regretabilă a acestei atât de valoroase lucrări. Nici în marea acţiune de reconsiderare a lui Eminescu, prilejuită de centenarul naşterii sale, nu s'a urmărit consecvent drumul străbătut de creatorul lui Împărat şi Proletar, nu s'a ajuns la concluzii precise în această privinţă. Rămâne o problemă deschisă pentru viitor. Redonsiderând! opera olasiciloir, facem în primul rând o operă critică : Nu primim totul fără rezerve, ci selectăm ce este sănătos în această operă, ceeace constitue o tradiţie progresistă, despăr-ţind-o de aspectele întunecate, rezultate ale confuziilor şi şovăelilar. Aşa cum arată şi Lupta de Clasă în recenzia publicată în numărul din Decembrie 1949, cu privire la volumele omagiale editate cu prilejul centenarului naşterii lui Eminescu, pericolul, aci, este să nu cădem în exagerări unilaterale. Părăsind linia justă a unei critici ştiinţifice principiale, pătrunsă de spirit de partid, cercetătorii moştenirii literare, ca şi cei cd literaturii contemporane, pot minimaliza valoarea unei opere, subapre-ciind elementele ei pozitive, sau din contra, pot lua o atitudine apologetică, trecând cu vederea peste elementele ei negative. Ambele căi sunt la fel de greşite. Critica noastră nu a fost lipsită j& totul de astfel de abateri. Astfel, P. Dumitriu, în primul său articol despre Creangă, publicat în Flacăra, sau J. Popper, în studiul despre Slavici apărut în Viafa Românească în care se punea sub un mare semn de întrebare realismul critic al celor doi clasici. Remarcabil este faptul că atunci când, mai târziu, studiile au fost tipărite în volum, (ca prefeţe la ediţiile de Opere Alese), scăderile acestea au fost eliminate. Adâncind cercetările şi revizuindu-şi afirmaţiile, P. Dumitriu şi J. Popper au realizat un progres evident. Şi aceasta se datoreşte în bună parte sprijinului primit prin desbaterea largă, în spirit tovărăşesc, a tezelor lor. Pe panta subaprecierii alunecă uneori şi adnotările dela sfârşitul ediţiilor a-magiale din poeziile lui Eminescu. Adnotările se apropie pe alocuri de .„critica" în sensul vechi al cuvântului, care se credea datoare să arate exclusiv, sau în deosebi, elemente negative: în adnotări, poeziile valoroase sunt mai puţin amplu comentate de cât cele care conţin confuzii ideologicei 'Precizarea felului de interpretare a acestora din urmă era fără îndoială utilă, evitând o greşită înţelegere din partea cetitorilor. Dar, pe de altă parte, insistenţa asupra acestor laturi negative dă o imagine greşită asupra operei eminesciene, imagine în contradicţie dealtfel cu aceia pe care cititorul şi-o făurise' prin lectura prefeţii. Aceasta în general, ca impresie de. ansamblu. In ceeace ce priveşte amănuntele, sunt unele care acţionează în aceiaşi direcţie: de pildă, afirmaţia că poezia Revedere ar fi isvorâtă din filosofia idealistă germană (în loc să se pună accentul pe influenţa populară) sau, la alte poezii, din , contra, omiterea unor variante în care conţinutul social apărea mai clar. Dar mult mai frecvente sunt, în critica noastră, greşelile în sensul celălalt, al exagerării aspectelor pozitive. Chiar in campania de reconsiderare a lui Eminescu, în special în prima fază a ei. s'au găsit — cum ne arată în articolul publioat în Lupta de Clasă — „unii cercetători zeloşi dar plini de con- 17 eugen campus 258 fuzie". care au făcut din Eminescu un poet al proletariatului. Valoroasă prin căldura cu care este înfăţişat marele nostru poet însetat de adevăr şi însufleţit de dragoste pentru popor, prefaţa lui M. Beniuc păcătueşte totuşi prin lipsa de ascuţiş critic a prezentării. Cititorul rămâne cu impresia că Eminescu, năzuinţele lui, ar putea fi pe deaîn-tregul o călăuză în lupta poporului nostru pentru o viaţă mai bună, azi. Exemple tipice de exagerare a aspectelor pozitive pot fi considerate studiile lui G. C. Nicolescu despre Alecsandri Şi J. Popper despre Revolta socială in poezia lui Coşbuc, publicate în Viaţa Românească. Ambii critici se erijează în apărători din oficiu ai autorilor studiaţi, încearcă să scuze sau să ascundă — uneori cu subtilităţi avocăţeşti în interpretare — limitele şi scăderile acestora. Astfel ajunge J. Popper să afirme : „Se poate vorbi fără exagerare de permanenţă şi semnificaţia internaţională a poeziei lui Coşbuc", (Sublinierile sunt ale auto* rului). Avântându-se înfojcaj,1 dar făta o metodă ştiinţifică, precisă, criticul face din creatorul Iui Noi vrem pământ Un revoluţionar conştient, situat pe poziţiile clasei muncitoare, uitând sau trecând sub tăcere ceeace-1 despărţea pe Coşbuc" de poziţiile avansate ale clasei muncitoare de atunci. într'un chip asemănător procedează şi G. C. Nicolescu. Insuşindu-şi criticUe aduse după publioarea studiului său în Viaţa Românească autorul i-a adus serioase îmbunătăţiri înainte de a-1 tipări ca prefaţă la volumul de Opere alese. Dar chiar şi în această a doua formă persistă unele greşeli din trecut. Prin formule întortochiate, alambicate, luând cu o mână şi dâlnd cu alta, G. C. Nicolescu revine în parte la poziţiile anterioare. Astfel, după ce arătase într'o frază precedentă tot ce se poate imputa lui Alecsandri, în rândurile care urmează el declară, contrazicăndu-se pe sine însuşi : „Dar nu trebue uitat nici faptul că el n'a renegat niciodată credinţele sdle din tinereţea ^generoasă". Regăsim aci atitudinea apologetică, de avocat al apărării, bazată, în fond pe necunoaşterea Ştiinţifică a fealităţii istorice. Ea îl face pe G. C. Nicolescu să se contrazică şi să fiu recunoască răspicat, în concluzii, faptul că, în Ultima fază a activităţii sale, Alecsandri a fost înfeudat intereselor burghezo-moşierimii. Ea îl împiedică de-asemeni să desluşească, încă din faza progresistă din jurul lui 1848, limitele existente şi atunci. De aceia îşi ridică nedumerit probleme inutile, artificiale, ca atunci câfid se miră că „înăuntrul aceluia? interval de timp şi încă într'un (imp înfierbântat, Alecsandri era şi radical şi moderat": deaceia ajunge să vadă îh comedia lorgu dela Sadagura o manifestare progresistă, ca şi cum la 1848 lupta progresistă s'ar fi dus împotriva „exceselor" de democratism. O atitudine justă, ştiinţifică, *au cercetători ca Ion Vitner, Silvian Iosifescu, etc., care nu trec sub tăcere limitele şi scăderile clasicilor pe care-i reconsideră. Astfel Ion Vitner, după ce scoate în relief valoarea operei eminiesciene nu tfece totuşi sub tăcere faptul că rezistenţa lui Eminescu împotriva; ideologiei dominante se frânge uneori şi atunci, plin de ură contra burgheziei, dar orbit, poetul se lasă tărât în urma moşierimii; el arată limitele progresismului eminescian, precizând că Eminescu este un revoltat, nu un revoluţionar că accentele de revoltă „nu izvoresc dinfr'un spirit revoluţionar, dintr'o cunoaştere a legilor de desvoltare a societăţii şi deci a drumului de urmat, ci numai din ura poetului, împotriva lot (a exploatatorilor)." Cele spuse pană acum cu privire la necesitatea de a ne feri de exagerări unilaterale nu trebuesc înţelese oa o pledoarie pentru „calea de mijloc". Nu e vorba de a menţiona pur şi simplu atăt elemente pozitive căt şi negative, „ calităţi" şi „defecte". Aşa ceva puteau * face şi criticii burghezi. Ceeace interesează este ce anume socotim pozitiv sau DIM PROBLEMELE RECONSIDERĂRII CLASICILOR NOŞTRI 259 negativ. Pentru a rămâne la exemplul lui Eminescu: burghezo-moşierimea a preţuit confuziile ideologice, înfrângerile sale, alunecările în pesimism şi şovinism; noi, situându-ne pe poziţia clasei muncitoare, apreciem dimpotrivă revolta sa contra exploatatorilor, patriotismul său. Aşadar nu e suficient ca în expunerea noastră să nu lipsească nici elementele pozitive, nici cele negative. Important este ca aprecierea lor să fie justă, ştiinţifică, să fie făcută de pe poziţiile avansate ale clasei muncitoare. Şi nici nu ne putem îngădui să punem toate aceiste elemente pe acelaş plan. Este necesar să deosebim esenţialul de secundar, ceeace e hotă-rîtor de ceeace nu e. Şi pentru aceasta, analiza noastră trebue să fie adânc pătrunsă de spirit de partid. Numai aşa putem desluşi esenţialul şi să-1 afirmăm răspicat, numai aşa putem evita alunecarea în obiectivismul burghez, aare, din păcate, se mai păstrează ici colo în critica noastră, manifestându-se, între altele, tocmai prin lipsa de principialitate, prin lipsa de fermitate în atitudini, prin formulări întortocheatei oare iau înapoi la sfârşit, ceeace au dat la început. Nu transformarea criticului în avocat sau persecutor aj autorului reconsiderat, lauda apologetică a operilor din trecut, ci valorificarea critică a acestora, scoaterea în evidenţă a esenţialului, a laturii pozitive, fără însă a trece sub tăcere limitele şi slăbiciunile — iată în ce constă datoria patriotică de care vorbea articolul din Scânteia. ★ Simpla catalogare, chiar justă, a elementelor pozitive şi negative nu este deci suficientă. Trebue să pătrundem mai adânc, să înţelegem, să explicăm prezenţa lor. Ca punct de plecare, în acest scop, ne serveşte stabilirea poziţiei de clasă a autorului reconsiderat. Lucrul nu este tocmai uşor. Căci poziţia de clasă din operă nu se confundă cu origina socială a scriitorului. Este cunoscut cazul lui L. Tolstoi. Prin origina socială şi chiar prin educaţia primită, Tolstoi aparţinea celei mai înalte aristocraţii moşiereşti a Rusiei ţariste. Şi totuşi, poziţia de clasă de pe care este scrisă opera lui, nu e aceia a unui aristocrat moşier. In operă — ne spune Lenin — „Xolsfoi stă pe punctul de vedere al ţăranului patriarhal naiv" (L. N. Tolstoi şi Mişcarea muncitorească contemporană"). „In operele Iui Tolstoi sunt exprimate şi puterea-şi slăbiciunea şi vigoarea şi caracterul limitat al mişcării ţărăneşti de masse". (L. N. Tolstoi). Cum putem deci stabili poziţia de clasă a unui scriitor? Nelegându-ne mecanic de origina sa socială şi nici chiar de declaraţiile sale, ci cercetând faptele, operele sale şi încercând să descifrăm sensul lor istoric, cui foloseau ele în mod obiectiv. Şi, pentru a afla aceasta, singura cale justă este aceia indicată de Lenin prin pilda vie pe care o constitue articolele sale despre Tolstoi: confruntarea cu realitatea istorică din momentul respectiv. Analizând tendinţele din opera lui Tolstoi şi comparându-le cu realitatea istorică a vremii sale, Lenin găseşte că tendinţele lui Tolstoi erau similare cu acelea ale ţărănimii ruse din vremea de după reformă. El găseşte şi de o parte şi de alta: „tendinţa de a mătura pe de-a'n fregul şi biserica de stat, şi pe moşieri, şi guvernul moşieresc, de a distruge toate vechile forme şi orânduiri de stăpânire a pământului, de a curăţa pământul şi de a înfăptui în locul statului poliţist împărţit pe clase, convieţuirea micilor ţărani liberi şi egali în drepturi" (Lev Tolstoi, ca oglindă a revoluţiei ruse). Critica viguroasă, revolta lui Tolstoi împotriva statului moşieresc şi a capitalismului corespundea revoltei ţărănimii împotriva regimului de exploatare la care era supusă şi după reformă,. groazei ei de capitalismul către se desvolta şi pătrundea tot mai adânc şi la sate, dărâmând temeliile vieţii patriarhale şi neaducând în schimb decât mizerie sporită. Dar revolta aceasta era anarhică şi .cu orizont limitat, sfârşind adesea în disperare 260 EUGEN CAMPUS apatică, în misticism. Aceste slăbiciuni si limite le regăsim şi în opera lui Tolstoi. Iată deci calea pe oare — aşa cum învăţăm din pilda dată de Lenin în articolele sale despre Tolstoi — putem descifra ştiinţific sensul unei opere literare. Dacă ar fi mers pe acest drum al confruntării cu realitatea istorică a momentului respectiv, un cercetător în fond conştiincios ca G. C. Nicolescu nu ar fi căzut de pildă în greşala de a considera progresistă piesa lorgu dela Sada-gura; căci ea servea de fapt interesele marii boerimi şi a domnului, lucru confirmat dealtfel şi prin aplauzele cu care acest public „select" a „cinstit" lucrarea tânărului dramaturg. Deasemenea, el n'ar fi rezolvat simplist problema contradicţiilor din opera lui Alecsandri, negându-le pur şi simplu, refuzând să le vadă, în loc de a le preciza şi explica. Felul magistral în care Lenin a studiat contradicţiile lui Tolstoi i-ar fi putut sluji — şi ne poate sluji oricând, tuturor — drept un model strălucit pe care trebue să ne străduim a-1 urma. Intr'adevăr, Lenin nu numai că nu ascunde sau minimalizează contradicţiile existente în opera marelui romancier, dar, după ce le conturează răspicat, trece la explicarea lor. Şi — spre deosebire ■ de Plehanov, care, după cum arată B. Meillah, recurgea pentru explicare numai la modul de a gândi al scriitorului — Lenin merge mult mai adânc. El caută cauzele în însăşi starea societăţii din epoca respectivă. Lenin ajunge astfel să precizeze : Contrazicerile în concepţiile lui Tolstoi nu' sunt numai contraziceri ale propriei sale gândiri, ci oglindirea acelor condiţii, cu totul complexe, contradictorii, acelor influenţe sociale, tradiţii istorice, care determină psihologia diferitelor clase şi a diferitelor pături, ale societăţii ruseşti în epoca de xdupă reformă, dar înainte de revoluţie" („L. N. Tolstoi"). învăţând ...din magistralul exemplu dat de Lenin, cercetătorii noştri au obţinut „unele succese frumoase, de pildă în studiile " despre Caragiale, Vlahuţă, etc. şi în special acum, în urmă, în cadrul reconsiderării lui Eminescu. Deosebit de reuşită din acest punct de vedere şi deschizătoare de drum la noi ni se pare metoda întrebuinţată în monografia despre D. Th. Neculuţă. Aci nu numai că sunt precizate şi explicate just contradicţiile, dar ele sunt explicate dinamic, prezentate în aşa fel încât cititorul nu le receptează ca simple scăderi ■ale poetului, nici măcar ca. momente de slăbiciune, ci ca rezultat al unui proces dinamic, al unei lupte contra ideologiei exploatatorilor. Socotim că înfăţişarea, şi explicarea aceasta dinamică a contradicţiilor ca „răni căpătate în luptă", constitue o însemnată biruinţă, unul dintre meritele de seamă ale monografiei. ★ Studiile de reconsiderare mai extinse nu se pot opri numai la fixarea poziţiei de clasă a autorului, la precizarea sensului general al operei şi la explicarea justă a contradicţiilor. După rezolvarea ştiinţifică a acestei probleme şi pornind dela ea, trebue să se treacă la analiza adâncită a operei. Este adevărat că acest lucru nu se poate cere unui scurt articol de gazetă. Dar el poate şi e bine să fie făcut nu numai în monografiile publicate în volum separat, dar şi.— bineînţeles reducând proporţiile în conformitate cu spaţiul disponibil — în studiile ce se publică drept prefeţe la colecţiile de Opere alese. In această privinţă, destul de multe dintre lucrările apărute până acum suferă de lipsuri. In parte, este aci şi vina editurilor, care nu au lucrat suficient cu autorii, ba au şi insistat ca aceştia sâ dea- o deosebită extindere expunerii biografiei, socotind, după părerea noastră greşit, că aşa servesc mai bine interesele publicului cititor căruia i se adresează ediţiile de clasici reconsideraţi. Cunoaşterea biografiei este desigur folositoare acestui public, dar nu mai puţin necesară îi e o înfăţişare cuprinzătoare, deşi concisă, a operei: căci aceasta DIN PROBLEMELE RECONSIDERĂRII CLASICILOR NOŞTRI 261 constitue în fond centrul atenţiei noastre, moştenirea literara. In studiul său despre Odobescu, Al. I. Ştefănescu, povesteşte foarte pe larg oprindu-se şi asupra unor amănunte care puteau lipsi fără a dăuna înţelegerii juste —. biografia autorului. Şi apoi, când trece la analiza operei, pe care dealtfel nu o neglijează, nu-şi concentrează atenţia asupra a ceeace este mai esenţial în această operă, întârziind prea mult în discutarea oarecum şcolărească a lui Psevdofcineghefioos. Prefaţa lud P. Dumitriu despre Creangă, vibrând de caldă simpatie pentru autor, este totuşi mai mult o prezentare a acestuia, decât a operei lui. Paginile închinate studiului operei sunt mult prea puţine şi de aceia nici nu izbutesc decât să pună câteva jaloane juste. Pe această linie se situează şi una dintre slăbiciunile prefeţei scrise de N. Moraru pentru volumul de poezii ale lui Eminescu, editat de EPLA. Izbutind să dea, în mare, o înţelegere justă a creaţiei eminesciene, criticul nu-şi argumentează suficient afirmaţiile prin analiza concretă a textelor, pentru a scoate în evidenţă mai pe larg, de pildă, felul cum se manifestă în operă revolta lui Eminescu împotriva regimului de exploatare bur-ghezo-moşieresc. Prezentarea operei qă-seşte atenţia cuvenită în prefeţele lui I. Popper despre Poezia libertăţii a lui Coşbuc, M, Şora şi Silvian Iosifescu despre Vlahuţă şi, cum era de aşteptat ,în deosebi în studii mari, cuprinzătoare, ca Budai Deleanu de N. David, etc. în ultima vreme, a început să se pună şi în studiile de reconsiderare problema atât de importantă a . măestriei artistice a autorilor studiaţi. Al. I. Ştefănescu ridicase această problemă în legătură cu Odobescu, dar o rezolvase nejust, formalist, explicând deficienţele prin preocupările arheologice ale autorului. Cauzele insuficienţelor realismului la Odobescu trebuiau de fapt căutate mai adânc, în însăşi concepţia lui, nelipsită de confuzie şi contradicţii, în însăşi poziţia lui de clasă. Probleme în legătură CU forma s'au pus şi cu privire lg crea. ţia eminesciană, de pildă în conferinţa lui G. Călinescu şi în studiul lui I. Popper, insistându-se asupra legăturii dintre conţinut şi formă, arătându-se că, atât în teo, rie cât şi în practică. „Eminescu este duş-: man al iormalismului. partizan al unei poezii realiste, pline de idei, al unei poezii pătrunsă de patriotism şi dragoste pentru popor" (J. Popper). Să ne amintim versurile grăitoare adresate Criticilor mei: E uşor a scrie versuri Când nimic nu ai a spâne Înşirând cuvinte goale Ce din coadă au să sune. tinde vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărul ? Se impune, ca o necesitate de prim ordin pentru desvoltarea viitoarelor studii de reconsiderare, acordarea unei atenţii cât mai mari analizei operei. Ar fi deosebii de utilă o adâncire atât a conţinutului cât şi a formei operelor clasice, arătându-se concret legătura lor organică şi primatul conţinutului; deasemenea analizarea procedeelor speciale de măestrie artistică care fac originalitatea fiecărui autor, cercetarea aprofundată a eroilor tipici etc. Şi în această privinţă săr putea recolta roade bogate prin acea întărire a legăturii dintre cercetarea literaturii din trecut şi cercetarea celei contemporane, legătură asupra necesităţii căreia insistam la începutul acestui articol. Pe baza unei analize adâncite a operei clasicilor, vom obţine arme noui şi eficace în lupta actuală. Să învăţăm în aceasta privinţă, din exemplul strălucit al activităţii lui Lenin şi Stalin. Pătrunzând clarvăzători semnificaţia personagiilor şi împrejurărilor tipice, a expresiilor chiar, din operele cla -sice, ei au ştiut să descopere virtualităţile incluse în ele şi să le desvolte creator. Ducând mai departe tradiţia progresistă a unor scriitori ca Saltâcov-Scedrin, care folosiseră acelaş procedeu, ei au urmărit evoluţia ulterioară a unor personagii din literatură, arătând ce-ar fi devenit ele. 262 EUGEN CAMPUS cum s'ar fi transformai, sub ce chipuri s'ar ascunde, în nouile condiţii sociale. Des-voltând astfel creator virtualităţile incluse în operele clasice, dând o nouă viaţă, un nou conţinut istoric-social imaginilor literare respective, fără a le altera semnificaţia, ei au folosit moştenirea literară ca un mijloc eficace de luptă contra duşmanului de clasă sau chiar pentru combaterea unor slăbiciuni în activitatea de partid şi de Stat. Astfel, Lenin a folosit în diferite chipuri imaginea eroului gogolian Manilov (nobil sentimental apatic, care se mulţumea să viseze) în lupta pe care a dus-o întâi împotriva narodnicilor şi apoi împotriva liberalilor burghezi, care-şi ascundeau interesele reale de clasă exploatatoare sub oftaturi sentimentale şi visuri utopice. Figura lui Iuduşka Golovliov, care în romanul lui Scedrin apare ca un tră-' dator, dar nu pe plan politic, îi serveşte lui Lenin pentru a demasca autocratismul ţarist, sau chiar pe renegaţii şi trădătorii revoluţiei. La fel procedează şi Stalin, recurgând adeseori în discursurile sale la imagini din Crâlov, Puşchin, Lermontov, Gogol, Necrasov, Scedrin, Ostrovschi, etc. Astfel, combătând, la congresul XVI-lea al Partidului, pe foştii conducători ai opoziţiei de dreapta, i-a comparat cu Belicov, „Omul din cutie" din nuvela cu acelaş nume a lui Cehov. Iar pentru a-şi bate joc de atacurile perfide ale gazetarilor zeloşi din Apus contra proectului Constituţiei Sovietice, el face apel la imagini din Povestea şefului zelos a lui Saltâcov-Sce-drin şi din Suilete moarte a lui Gogol. La fel, atunci când, în diferite împrejurări, a criticat birocratismul, îngustimea de vederi, ameţeala din cauza succeselor, teama de greutăţi, etc. Cât de mult s'ar putea face şi la noi mergând pe această cale ! Ar găsi astfel utilizare rodnică, atât imaginile satirice, ele. mentele de realism critic — să ne gândim de pildă la minunatele tipuri şi expresii create de Caragiale — cât şi accentele progresiste revoluţionare din scrisul clasicilor noştri (Alecsqndrescu, Eminescu, Coşbuc, etc). , Bineînţeles, preluarea acestor imagini din scrisul clasicilor noştri şi aplicarea lor la realităţile de azi nu trebue să se facă mecanic; căci, deşi este evident că problemele, lipsurile şi slăbiciunile nu au dispărut, ele au totuşi cu totul alt caracter în nouile condiţii ce s'au creat, în urma instaurării regimului de democraţie populară, prin lupta pentru construirea socialismului şi pentru integrarea activă a patriei noastre în uriaşul front al păcii condus de Uniunea Sovietică. Ca o încoronare a muncii de reconsiderare a unui scriitor, în faţa cercetătorului stă, la sfărşit, sarcina de a-i fixa locul în istoria literaturii, de a arăta în ce măsură el a contribuit la progres. Căci acţiunea pe care o exercită opera literară poate contribui la mersul înainte al societăţii, aşa cum poate şi frăna acest mers. împotriva deformărilor vulgar-socio-logice, Lenin şi Stalin au subliniat rolul social transformator al ideii, „Ivite,pe baza noile sarcini puse de desvoltarea vieţii materiale a societăţii — scrie Stalin — nouile idei şi teorii sociale îşi croiesc drum, devin patrimoniul masselor populare, le mobilizează, le organizează îm-, potriva forţelor pe cale de dispariţie ale societăţii şi uşurează, in felul acesta, răsturnarea forţelor sociale pe cale de disparţie care frânează desvoltarea vieţii materiale a societăţii", Călăuzindu-ise de învăţătura leninist»-stalinistă despre rolul social transformator al ideilor, cercetătorul literar are posibilitatea şi datoria de a lămuri nu numai care au fost condiţiile economico-sociale care au determinat apariţia operei, dar şi. efectul pe care, odată apărută, această operă 1-a avut asupra societăţii. El va Căuta să stabilească în ce măsură opera reconside_ rată a afirmat idei noui, progresiste, contribuind la pătrunderea lor în masse, la mobilizarea şi organizarea acestora în lupta împotriva forţelor pe cale de dispariţie ale societăţii, forţe care frânau progresul. Aceasta înseamnă în fond a determina ştiinţific valoarea unui scriitor, locul pe care ej îl ocupă în istoria literaturii. Şi, aşa DIN PROBLEMELE RECQNSIDERÂRII CLASICILOR NOŞTRI 263 cum subliniam şi la începutul articolului, lucrul nu poate li realizat decât în şpir-jt partinic, de pe poziţiile avansate ale clq, sei muncitoare, din perspectiva luptei el actuale, care lămureşte ceeace era eşen,, ţial în trecut, noul, încă firav atunci, dai care avea să se desvolte apoi ducând la realizările prezente. Inj articolul „L, N. Tolstoi", Lenin scria în 1910: „Şi deaceia o justă apreciere a Iui Tolstoi este posibilă numai din punctul de vedere al acelei clase care, prin rolul e\ politic şi lupta ei din vremea primelor deslegări a acestor contraziceri, din vremea revoluţiei, şi-a dovedit chemarea de a fi conducătoare în lupta pentru libertatea poporului şi pentru eliberarea masselor de exploa.'are...". Determinarea locului pe oare-1 ocupă un scriitor în istoria literaturii este o lucrare complicatăv dificSlăi Ins studiile apărute până acum Ia noi, ea este, în genere, abia schiţată. Şi nu-i de mirare, căci, pentru a fi dusă la bun sfârşit, pentru a evita exagerările sau minimalizările, ea presupune îndeplinirea a numeroase con diţii. Pe lângă cele esenţiale despre care am vorbit până acum, se mai adaugă necesitatea cunoaşterii precise a desvoltării istorice a societăţii româneşti — ceeace depinde de stadiul în care se află studiile istorice la noi, — precum şi a cunoaşterii desvoltării istorice a literaturii. Ori, pentru moment, ne lipseşte încă o imagine clară a acestui proces de desvoltare. Nu a fost lămurită problema periodizării în istoria literaturii române, periodizare ce constitue un important instrument metodologic; nu au fost încă studiate diferitele curente literare; nu au fost clarificate încă probleme principiale, ca aceia a diferenţei dintre curente şi metode, etc. Este datoria noastră sâ ducem o muncă hotărîtă pentru lichidarea acestor lipsuri. ★ Problema formei, a „măestriei artistice" cu care sunt scrise înseşi studiile de reconsiderare, ca şi orice lucrare de critică, nu este de importanţă secundara. Gândit logic, ştiinţific, studiul trebue să fie şi exprimat logic, ştiinţific, convingător. In această privinţă, mai avem încă mult de făcut. Chiar lucrări valoroase, ca prefaţa la volumul de Opere Alese de Vlahuţă, conţin formulări neprecise, care dau naştere la confuzii. Aşa de pildă, deşi arată că, spre deosebire de Caragiale „Vlahuţă nu şi-a dat seama de alianţa moşierilor cu burghezia", şi i-a prezentat pe moşieri „într'o lumină simpatică"; deşi recunosc că alianţa burgheziei cu moşieri-mea este „o trăsătură — noi am spune trăsătura —- esenţială pentru vremea Iui", autorii conchid totuşi: „lipsa aceasta, fără îndoială însemnată nu poate micşora (sublinierea noastră) valoarea criticei pe care yiahuţă a tăcut-o într'adevăr". Este evident că o astfel de lipsă esenţială, deşi nu anulează valoarea criticei vlafouţiene, o micşorează, şi încă simţitor. Dacă astfel de formulări neprecise — care nu afirmă răspicat o atitudine, ci se refugiază în declaraţii evazive şi uneori confrqdictorii — se întâlnesc încă destul de des, sunt însă rare, din fericire, cazuri de adevărată beţie de cuvinte cum întâlnim de pildă în articolul lui Gaal Gabor Adevărata faţă a Iui Eminescu, publicat în Almanahul din Cluj. Se vorbeşte aci despre „obrazul adevărat, de Apollo (sublinierile noastre) al poetului Eminescu, care atât de curat şi de nobil a privit în lume". Şe afirmă bombastic: „Din lira Iui măreaţă care este realitatea sonoră a poetului Eminescu, esteţii, criticii, istoricii literari şi politicienii culturali a' sistemului capitalisto-ciocoiesc, au furat, au smuls strunele care legau poetul de pământul şi de relaţiile româneşti". într'un articol scris la Geneva, în momentul declanşării revoluţiei din 1917, Lenin cerea publiciştilor bolşevici să scrie, ,,în aşa tel, încât scrisul nostru să fie de cât mai mare ajutor părtaşilor direcţi ai mişcării şi eroilor proletari... astfel încât să contribuim Ia lărgirea mişcării, la alegerea conştientă a mijloacelor, procedeelor şi £j«jjmhHHIIJ^BHBHB 264 EUGEN CAMPUS metodelor de luptă, susceptibile de a da cât mai multe şi mai solide rezultate, cu o cât mai mică cheltuială de torţe". Aceeaşi sarcină stă şi în faţa noastră astăzi. Acţiunea patriotică de valorificare critică a moştenirii literare va contribui în mod eficace la lupta noastră pentru pace şi socialism dacă va fi făcută în spirit de partid, ştiinţific, în strânsă legătură cu ac_ tualitafea şi într'o formă convingătoare, captivantă, care să-i îngădue să pătrundă adânc în masse, RECENZII NINA CASSIAN: „NICĂ FĂRĂ FRICĂ" ') Printre lucrările valoroase care marchează începutul de cotitură realizat în ultimele luni de literatura pentru copii, trebue socotită şi lucrarea Nică iară Frică — basm în versuri de Nina Cession, publicată de Editura Tineretului, în cinstea zilei Internaţionale a Copilului. Rodnica activitate pe care o desfăşoară Editura Tineretului în domeniul literaturii pentru copii se vădeşte şi cu prilejul apariţiei acestui volum. Prezentarea tehnică a cărţilor pentru cei mici, ilustrarea lor, este o problemă de mare importanţă: copilul simte o mai mare bucurie şi este mai mult atras să citească o carte împo-i dobita cu desene sugestive. Desenul stimulează imaginaţia copilului şi o orientează în sensul dorit de autor. Din acest punct de vedere, desenele lui Perahim, care împodobesc basmul Ninei Cassian ajută la înţelegerea textului şi accentuiază acele laturi care necesită să tie scoase în evidenţă cu mai mulfă putere. Astfel împăratul cel rău, duşmanul lui Nică, capătă un aspect concret prin desen şi copiii îl vor urî mai mult; tot astfel desenul va ajuta pe copii să-şi imagineze cum poate arăta la chip Caracatilă-Im-părat, tiranul mărilor. In acelaş timp, ei vor înţelege şi -mai bine eroismul lui Nică de a avea curajul să lupte împotriva acestor făpturi odioase, vor îndrăgi mai mult pe acest copil viteaz şi îşi vor însuşi cu uşurinţă exemplele pe care viaţa lui le oferă cititorilor. Străduinţele poetei, ale pictorului şi ale *) Editura Tineretului, Buc. 1950. editurii se îmbină astfel şi contribue lă realizarea unei lucrări de valoare, a cărei apariţie se cuvine să fie subliniată într'un mod deosebit. Nică este un băeţaş sărac, care a avut o copilărie grea, plină de suferinţe, totuşi el a isbufit să înveţe a scrie, a ceti, dar mai ales a învăţat să cânte. Subiectul cărţii îl formează întâmplările prin care trece Nică, pe care ura împăratului îl face să fugă din ţara lui şi să rătăcească o vreme prin lume, până când se întoarce înarmat cu îndrăzneală şi mai ales cu o bună experienţă de viată, ca să pornească lupta pentru trezirea conştiinţei compatrioţilor săi în lupta împotriva împăratului Namilă, călăul care ţine închis soarele. In drumurile sale prin lume, Nică duce la bun sfârşit fapte însemnate, care-i des-voltă înţelegerea asupra vieţii şi care vor oferi copiilor cititori exemple şi îndemnuri. De fapt, autoarea urmăreşte desvoltarea eroului său, făurirea conştiinţei lui. Privită în perspectiva transformărifor de azi din ţara noastră în drum spre socialism, creşterea lui Nică oferă copiilor elementele pentru a înţelege, cu ajutorul imaginilor accesibile minţii lor, creşterea omului nou, al epocii noastre de marele înfăptuiri. Diferitele acţiuni pe care Ie întreprinde Nică, atitudinea lui faţă de oamâni în diferite împrejurări, felul cum rezolvă el aceste situaţii, îndreptăţesc concluzia că, în literatura pentru copii, Nică reprezintă creşterea, desvoltarea eroului pozitiv. Autoarea prezintă o serie de fapte care explică transformarea eroului. Aceste fapte sunt extrase din realitate, din viaţa de 266 M. VLAD (oaie zilele a poporului nostru. Pentru a lace mai uşor înţelese adevărurile pe care le înfăţişează cititorilor, autoarea foloseşte elemente de fantastic şi simbol, imagini artistice care atrag pe micii cititori şi-i stimulează. Un merit de seamă al lucrării este că autoarea caută să dea un scop tuturor acţiunilor lui Nică, în aşa fel încât transformarea lui să reiasă cu claritate. Auzind că împăratul a dar poruncă să fie prins si închis,, Nică reacţionează în felul său: smulge un fir. din coada calului împărătesc fapt care era să-i aducă pier-zqrea. Este lesne de înţeles de ce procedează Nică astfel: el nu are încă o judecată, ci se lasă condus de pornirile sale copilăreşti. Scăpat ca prin minune de primejdia de a fi prins, Nică porneşte în lume, înarmat doar cu un toiag. Acest toiag va fi, pentru o vreme, singurul sprijin al lui Nică. La începutul peregrinărilor, toiagul este mai mare decât copilul, iar pe măsură ce Nică săvârşeşte isprăvile care justifică transformarea lui, pe aceeaşi măsură el va creşte, până va întrece toiagul. Felul cum autoarea îşi compară eroul cu toiagul, dă o imagine sugestivă a desvoltării lui şi cititorii îşi pot da seama cu uşurinţă de acest proces. Care sunt faptele cărţii ? Nică goneşfe dintr'un Ian de grâu pe hărciogii care, tară să muncească, fură hoţeşte boabele şi îşi umplu vizuinele. Copilului i se oferă destule elemente ca să recunoască în haita de hârciogi năpustită asupra lanului, — o haită fot atât de hrăpăieaţă şi duşmănoasă: chiaburimea „Burîă-verzii" — împotriva cărora luptă Nică mai târziu — reprezintă burghezo-moşierimea exploaioote ' şi acapara,-ţoare • i . „Unul cară grânele,, , Celălalt cărbunele. Unul are străzile. Celălalt ogrăzile. Unul are viile, Celălalt câmpiile, . Iar cu toţii împreună, Fură, 'nşeală şi adună". 1 Pentru a desfiinţa stăpânirea burtă-i-grzilor, Nică răscoală împotriva lor poporul asuprit, care se ridică cu mic cu mare, nimiceşte pe câţiva din foştii călăi, dărâmă temniţa şi eliberează pe cei închişi. Trezirea conştiinţei de luptă a poporului, ridicarea lui împotriva asupritorilor, perspectiva pe care o deschide povestirea asupra desvoltării acestui popor după eliberarea sa — sunt fapte care vorbesc copiilor şi Ie lămuresc evenimente care s'au petrecut şi în ţara noastră. Folosind aceste două episoade, autoarea aruncă lumină şi asupra altor probleme de mare însemnătate, asupra cărora copiii pot fi şi trebue să fie lămuriţi. Una esfe problema vigilenţei: din cei şase burtă-verzi, doar doi au fost nimiciţi, patru au scăpat cu fuga. ascunzându-se prin păduri şi uneltind de-acolo planuri de răzbunare. Nică le arată oamenilor pericolul care va dăinui până când foţi' duşmanii vor fi lichidaţi: „Nu uitaţi că mai rămâne Patru burtă-veirzi hapsâni. Plini de ură şi vicleni, Care-aşteaptă dornici foarte, Să'mpileze mai departe. Să-i goniţi! Să nu-i lăsaţi. O altă problemă este învăţătura. Nică îşi dă seama că poporul fusese ţinut în întunerec, pentru a fi mai uşor exploatat. El îi siătueşte pe oameni să înveţe carte şi le arată foloasele învăţăturii. In acelaş fel — prin imagini sau chiar prin sfaturi directe — concluziile experienţei de viaţă ale lui Nică sunt prezentate copiilor care, prin dragostea pentru erou, vor prinde dragoste şi pentru cele ce el îi învaţă. Scopul mare al vieţii Iui Nică este de a elibera soarele. Namilă împărat îl închisese ca să-1 aibă numai pentru el, să nu se bucure şi supuşii de lumină şi căldura. Nică îndeplineşte o serie de fapte, care îi vor arăta că pu-, NINA CASSIAN : „NICĂ FARA FRICA" 267 (erect lui e din ce în ce mai mare : va {ura o piatră vrăjită, păzită de un fel de monştri; va coborî în fundul oceanului ca să elibereze valurile şi peştii de sub stăpânirea nemiloasă a lui Caracatiţă-Impărat, pe care-1 va ucide tăindu-i braţele unul câte unul; va elibera pe Măriuca, o luptătoare care fusese închisă pentrucă îndemna poporul dintr'o ţară să se răscoale pentru a-şi cuceri libertatea. Toate acestea, precum şi faptul că băţul e acum mic faţă de puterea lui, îi dau lui Nică încredere şi curaj să pornească spre ţara lui ca să elibereze soarele. împreună cu Măriuca, ajunge în cetatea lui Namilă Împărat, câştigă încrederea poporului şi, în fruntea lui pornesc să sfarme închisoarea unde era ţinut soarele. Zadarnic mai aruncă Namilă Împărat ostile sale împotriva poporului dornic de soare, de lumină. Lupta se sfârşeşte cu victoria poporului. Descrierea naturii deşteptată la viaţă, a oamenilor care pornesc plini de încredere la muncă, a entuziasmului care domneşte în ţara lui Nică, dă autoarei prilejul să construiască un tablou măreţ, care înfăţişează însăşi desfăşurarea procesului de construire a socialismului în ţam noastră: Oamenii din marea ţară înfloreau sub primăvară Şi-şi găteau de vreme lungă Noui, uneltele de muncă. Autoarea a oferit imaginaţiei copiilor idei juste, pe care Ie-a îmbrăcat într'o haină accesibilă vârstei şi înţelegerii lor. In acest fel, cu ajutorul imaginilor, al simbolurilor, al fantasticului, povestirea întâmplărilor lui Nică ajută pe copii să cunoască realitatea, mai mult chiar, arată copiilor cum oamenii pot şi trebue să intervină pentru a transforma realitatea, pentru-a-şi îmbunătăţi traiul. Cunoaşterea realităţii prin imagini artistice este problema esenţială a literaturii, deci şi a literaturii pentru copii. In volu mul Ninei Cassian imaginile artistice sunt realizate la un înalt nivel şi aici stă unul dintre meritele de seamă ale lucrării. Autoarea a reuşit să construiască pagini de adevărată poezie: lupta cu hârchgii, cu Ccaacatiţă^lmpărott, cu oastea lui Namilă, ridicarea poporului la luptă, sau chiar tabloul măreţ dela sfârşitul povestirii, al trezirii naturii şi oamenilor sub razele soarelului. Iată de exemplu cum e ajutat Nică să alunge pe hârciogi : Năvăliră şi scaeţi Lipicioşi şi şugubeţi | De spinări li se lipeau Şi mai rău i-înebuneau. Florile cu moi tulpini Şi mai aspre rădăcini, , - Pe hărciogi mi ţi-i legau Şi de guşă îi strângeau , 1 Nourii cei mari şi grojşi Se rotiră pântecoşi . . <■ 1 începând să lepede Căte-o ploaie repede. Cădeau stropii repeziţi Pe hârciogii zăpăciţi. Foloasele învăţăturii sunt arătate de Nică într'un mod cât se poate de sugestiv : ,,Şi de-aţi şti ce vorbe drepte -Stau în cărţi mai înţelepte Şi cum fulgeră spre zătri Luminosul adevăr ! Cum cuvântul poate fi ! Armă bună'n bătălii. 1 Flăcări pot ţâşni dintr'însul Poate'nvinge jalea, plânsul. Şi s'arate, către ţintă. Drumul nostru înainte". O versificaţie curgătoare, cu cuvinte simple şi bine alese, sporesc valoarea povestirii şi o fac să poată fi citită cu uşurinţă şi învăţată pe de rost chiar de copiii din primele clase. Cu această lucrare, Nina Cassian a arătat că o carte destinată celor mici poate fi o operă care, folosind mijloace potrivite cititorilor cărora se adresează, să reflecte veridic ceeace e esenţial, tipic în realitate, să urmărească desvol- 268 M, VLAD tarea personagiilor. In adevăr, citind povestirea faptelor lui Nică copiii vor înţelege laptele esenţiale ale construirii socialismului — lichidarea exploatării, construirea unei vieţi fericite pentru poporul muncitor, ridicarea nivelului cultural al masselor, etc. In acelaş timp, între Nicâ dela începutul poovestirii. şi cel dela sfârşit, este o mare deosebire, care rezultă tocmai din desvoltarea lui. De altă parte, Nina Cassian a mai dovedit că literatura pentru copii poate fi realizată Ia un nivel artistic ridicat. Aceste concluzii sunt de o mare însemnătate şi constitue un îndemn pentru toţi scriitorii din ţara naastră. Socotim totuşi, că în dorinţa de a da o semnificaţie tuturor elementelor utilizate în povestire, autoarea nu le-a întărit pe toate deopotrivă, nu a făcut destul de clar, pentru copii, sensul lor simbolic (de pildă, toiagul=tradiţia progresistă). O situaţie neclara este oferită de sfârşitul capitolului în care Nică alungă hârciogii: drept răsplată, Nică primeşte dela bucătarul grânelor, o pâine. Cititorul Se poate întreba cu drept cuvânt, cum este acest bucătar şi de ce au nevoie grânele de un bucătar. Deasemenea întregul copitdl In Castelul Lunii — unde JVică îşi dă seamă că luna nu e luminoasă pentrucă soarele e în închisoare — este puţin folositor pentru cursul povestirii. Neîncadrat la locul cuvenit, el nu contribue organic la mersul înainte al acţiunii, nu reprezintă o treaptă în plus în drumul evolutiv, ascedent, al eroului. Pot fi semnalate şi câteva deficienţe de construcţie. Autoarea se lasă uneori furată, de rimă şi pierde ideea principală. JJn exemplu îl formează cele şase versin ri care zugrăvesc fuga Iui Nică din cetatea lui Namilă împărat : Cât ai zice „popândău" O sbughi din locul său ! Cât ai zice „suliţă". O coti pe uliţă. Cât ai zice „cocostârc" Nică o tuli din târg. Cele trei cuvinte — popândău, uliţă, cocostârc—-nu sugerează nici gradaţia fugii lui Nică, nici îndepărtarea lui. Este limpede că aceste cuvinte întrebuinţate doar pentru necesităţile rimei, frânează imaginea fugii lui Nică. Tot astfel, pentru a găsi o rimă la „duh" autoarea anulează efectul unei imagini: Năclăind în jur văzduhul îşi dădu năpraznic duhul. „Văzduhul" e de fapt... fundul oceanului, unde Nică a răpus pe Caracatiţă-lmpărat. O ultimă observaţie de ordin tehnic: în multe locuri purictuaţia neclară sau greşită îngreunează citirea. Există puncte nelalocul lor, lipsesc virgule. Punctuaţia e de o mare importanţă în cărţile pentru copii, deoarece îi ajută la citit şi, mai ales, îi învaţă cum să întrebuinţeze ei. Ia rândul lor. punctele, virgulele şi alte semne de punctuaţie. Aceste lipsuri nu umbresc meritele mari ale cărţii Ninei Cassian. Se poate afirma că Nică este în literatura noastră pentru copii un personagiu care întruneşte trăsăturile eroului pozitiv. EI este un exemplu de o mare putere educativă, experienţa lui se impune copiilor, modul convingător în care este prezentai cucereşte pe micii cititori. Se cuvine astfel subliniat începutul de avânt al literaturii pentru copii, care a păşit pe drumul unor realizări de valoare. Pe acest drum., apariţia volumului Nică fără frică, prezentat în condiţii tehnice îngrijite şi cu ilustraţii realizate — este fără îndoială o victorie. M. Vlad D. TH. NECULUŢA: „SPfîE ŢĂRMUL DREPTĂŢII" *) In cadrul acţiunii de revalorificare a moştenirii noastre culturale, apariţia volumului „Spre ţărmul dreptăţii" cuprin- 1) Culegere de poezii, cu o prefaţă de Maria Banuş. Editura pentru Literatură şi Artă — Biblioteca pentru toţi. Buc., 19Ş0, D. TH. NECULUŢĂ : „SPRE ŢĂRMUL DREPTĂŢII' 269 zând cele mai reprezentative poezii ale lui D. Th. Neculuţă, constitue un eveniment de o deosebită importanţă. De data aceasta nu mai este vorba de a reconstitui imaginea adevărată a unui scriitor — ca în cazul lui M. Eminescu, I. L. Caragiale, Al. Vlahuţă, etc., — ci de o înapoia masselor de cititori o operă literară de mare valoare, pe care ura şi teama exploatatorilor au încercat să le-o răpească .în întregime, împiedicând tipărirea ei şi eliminând, pur şi simplu, numele poetului din paginile istoriilor literare. Apărute pentru prima dată în volum în anul răscoalelor ţărăneşti (1907) — la trei ani după moartea poetului —■ poeziile Iui Neculuţă n'au mai fost tipărite, înainte de 23 August 1944, decât o singură dată. Ediţiile, scoase de foştii tovarăşi de luptă ai poetului, nu s'au putut tipări decât într'un număr mic de exemplare. Dar, în ciuda strădaniei duşmanilor poetului (şi ai poporului), versu-. rile lui Neculuţă n'au fost date uitării de oamenii muncii, care le-au recitat cu dragoste, timp de decenii. Ia întrunirile şi şezătorile lor. Ei găseau în aceste versuri o mereu proaspătă şi înflăcărată chemare la luptă împotriva regimului bazat pe exploatarea omului de către om. Astăzi, după apariţia studiului tov. I. Vitner despre viaţa şi opera poetului, poeziile lui Neculuţă sunt puse la îndemâna masselor largi de cititori, într'o ediţie de mare tiraj, şi tinerele generaţii află în ele, cu emoţie, aceeaşi însufleţire a unui poet angajat în lupta revoluţionară, plin de dragoste pentru cei ce muncesc şi de ură neîmpăcată împotriva exploatatorilor. Ducând în cadrul societăţii dominate de burghezie şi moşierime, viaţa chinuită a muncitorului exploatat, Neculuţă a găsit în contactul strâns cu mişcarea muncitorească acel puternic ajutor care 1-a făcut să se ridice la o puternică conştiinţă de clasă, devenind cel dintâi poet al proletariatului revoluţionar din ţara noastră. Creată în epoca în care capitalismul trece în faza imperialistă, opera Iui reflectă, în forme artistice de mare valoare, ascuţirea crescândă a luptei de clasă şi avântul revoluţionar mereu mai puternic al proletariatului dela noi. Culegerea apărută în „Biblioteca pentru toţi", ilustrează în bună măsură, prin poeziile pe care le cuprinde, lupta pe care poetul a trebuit s'o ducă împotriva greutăţilor materiale şi a presiunii morale exercitate de ideologia. claselor dominante într'o vreme când „generoşii", instrumente ale burghezo-moşierimii în rândurile mişcării muncitoreşti, au încercat să dizolve această mişcare. Astfel, poezia Pe geamul meu ne dă o imagine dramatică a vieţii pline de lipsuri, care 1-a adus uneori pe poet până în pragul desnădejii: „De chin amar cu mâna, îmi strâng pieptul, Şi să nu ţip nebun de disperare, îmi încleştez cu forţa Secea gură". Chinul acesta este câteodată atât de puternic, încât poetul îşi pierde încrederea în viitor, este cuprins de îndoeli ; „ţărmul dreptăţii" pe care 1-a visat şi pentru atingerea căruia a luptat, se estompează: „Dar cine, cănd din culmi de valuri grele, Cu-o flamură şi-un imn-de biruinţă. Var saluta limanurile-acele?" („Barca") Dar, chiar dacă el însuşi hu' va avea fericirea să ajungă la liman, lupta trebue totuşi dusă până la victoria finală. Conştient că versul său e menit să fie o armă în această luptă, poetul îşi înfrânge propria, amărăciune. In sonetul amintit Pe geamul meu, următorul catren exprimă conştiinţa răspunderii pe care trebue s'o aibă, în scrisul său, un poet: „E cerul sur şi corbi se-dlung prin boltă Şi-un dor funest din inima-mi pustie Se bagâ'n stih ce nu 1 pun pe hârtie. Gândind c'ar da prea jalnică-recoltă," 276 i'6n manole .Poezia nu este deci o chestiune personala. Poetul este un îndrumător al masse-'or. un semănător, iar sămânţa ne cme o aruncă poate da recoltă hună sau jalnică. Opera lui Neculuţă e plină de în,ă-t°™nte - roadele p5r(i, e_ ^ ^ valoroase sunt bogate si stau astăzi ia îndemână atât scriitorilor cât si cititorilor. Neculuţă ne învaţă, înainte de toate sa luptăm din toate puterile pentru atingerea ţelurilor noastre _ desfiinţarea de-Phna a exploatării omului de către om şi construirea unei societăţi bazate pe dreptatea socială -, înfruntând cu eroism once greutăţi, cât de mari ar fi ele In acest sens, numeroase sunt poeziile lui oje căror versuri sunt adevărate izvoare de optimism, de nebiruită forţă morală. In aceste versuri, poetul întrebuinţează tonul direct, căruia apostrofele, intere gliile şi exclamările, ca şi ritmul p,i„ de energie. îi dau o mare forţă de convingere. Ele sunt mesagii înflăcărate ce-si au rădăcinile în încrederea poetului în-, tr'un viitor mai bun şi flutură, ca nişte steaguri-larg desfăşurate, şi în lupta noa-stra de astăzi. Cât de actual este îndemnul adresat omenirii, cuprins în visurile de o avântată cadenţă ale poeziei Spre ţărmul dreptăţii astăzi când aţaţarile la război ale imperialiştilor sunt o adevărată „furtună de furie suptă" i j.Eâcnească furtuna de furie suptă, Şi geamă ca iadul din basme oceanul, Tu dă-te cu totul nădejdii şi luptă. Şi cântă prin noapte de fulgere ruptă, Cătându-ţi limanul..' Columb. cu nădejde, atins-a pământul Spre care-a lui gânduri pornitu-şi-au sborul. Tu, lume, oa dânsul înalţă-ţi avântul Şi tot înainte! să-ţi fie cuvântul Şi gândul şi dorul." „Tonul predominant .al poeziei lui Neculuţă ~ remarcă autoarea prefeţei vo- lumului Spre ţărmul dreptăţii - e acesta: de îmbărbătare, de chemare la lupta, de negare violentă a pesimismului şi a desnădejdii, stări de spirit cu care atunci ca şi în zilele noastre, burghezia •ncerca să submineze dârzenia revoluţionară a proletariatului". Poezii ca Martiri şi călăi. Ideal, Poporul, Revoltă, înainte, exprimă viguros convingerea poetului că lupta revoluţionara a proletariatului va fi încununată de succes. Neculuţă îşi depăşeşte înaintaşii şi contemporanii prin aceea că nu se limitează numai la denunţarea aprigă a ticăloşiei societăţii bazate pe exploatarea omului de către om, ci indică si calea de urmat, pentru a cuceri un viitor mai hun: lupta hotărîtă, necruţătoare, însufleţită de o ură nestinsă împotriva exploa. tătarilor. Versuri ca următoarele, desprinse din poezia Momente de revoltă exprimă ura poetului împotriva duşmanilor poporului Ş> sunt un îndemn pentru noi de a fi necruţători faţă de aceştia: ..îmi pare-atât de drept şi sfânt Pe crudul şarpe să-1. sugrum. Şi foc să fac în al Iui drum Şi'n foc să-1 svârl şi să-1 fac scrum. Şi scrum să-i dau în vânt." iîăsbă.'ând prin oceanul perfid al demagogiei şi teroarei burghezo-moşieresti, Neculuţă nu a putut fi abătut din drum — chiar dacă sa oprit uneori derutat _ deoarece, fiu al clasei muncitoare, a rămas nesdruncinat în marea lui dragoste pentru popor. A-ţi dedica toate forţele binelui colectiv .este un alt îndemn preţios cuprins în versurile poetului muncitor : ..Curn pot sta rob decepţiilor oare, Când lumea în talazuri de durere Se sbuciumă şi desperată cere La fii ei, o mână salvatoare?" D. TH. NECULUŢĂ „SPRE ŢĂRMUL DREPTĂŢII" Depăşind atitudinea romantică a înaintaşilor săi. pe care nemulţumirile, provocate de societatea în care trăiau, îi făceau să se reîntoarcă în trecut, Neculuţă rămâne ancorat în realitatea epocii lui, pentru a privi mereu înainte. Poetul ne învaţă să năzuim spre un viifor mereu mai bun. Şi face aceasta, nu numai prin îndemnul direct de a lupta pentru o viată fericită a poporului muncitor, ci şi prin înfăţişarea unor zguduitoare imagini ale exploatării omului de către om. Aceste imagini aparţin din ce în ce mai mult unui trecut de care ne îndepărtăm cu paşi hotărlţi. dar pe care nu trebue să-i uităm, pentru a nu slăbi în voinţa noastră de a-1 înmormânta definitiv. In câteva poezii, Neculuţă înfăţişează situaţia tragică a proletariatului în orăn-duireai burgheză. Astfel, in sonetul In faptul zilei deşi nu desprinde imagini concrete, tipuri de muncitori, ci prezintă muncitorimea ca o massă nedistinctă — ceeace constitue o limită a operei lui — el reuşeşte, totuşi, isă dea adâncime temei tratate, folosind contrastul izbitor dintre frumuseţea dimineţii senine şi suferinţele celor ce munceau în fabrici: Palate, temple, domuri sfidătoare Din braţul nopţii prind a se desiac», Şi'n strai roz-alb încep să se îmbrace In faţa dimineţii zâmbitoare. Şi'n fabrici focu'nvie prin cuptoare, Şi'n vuet lung tăcerea se preface, Şi harnice se mişcă fără pace Uneltele de bunuri creatoare. Ce imn de viaţă'n slavă se aruncă!... Şi noi în van, umili ca un biet câine, Flămânzi venim la poartă-ţi sfăntă muncă !" In sonetul Valurile de mătase, poetul denunţă felul cum sunt exploatate ţesătoarele. Folosind o comparaţie de o mare forţă de evocare, el asemuie valurile de mătase — pe care negustorii i,cu mâir|i împodobite de inele" le des- făşoară în faţa „visătoarelor de baluri" —• cu valurile unei mări ce 'nneacă „dureri şi vieţi" : „Voi negustori, ->e lungile tejghele. In faţa visătoarelor de baluri, Desfaceţi mătasea 'n valuri-valuri, Cu mâini împodobite de inele. Şi nici visaţi că'n mări ce bat în stele, Cu munţi de apă ce se frâng de maluri: Nu-s inundate-atâtea idealuri. Dureri şi vieţi, ca'n valurile-acele!..." Pe Neculuţă 1-a preocupat în chip, deosebit situaţia umilitoare a femeii în cadrul regimului burgheoo-moşieresc şi a des-voltat această temă într'o serie de poezii. Înţelegând rădăcinile economice şi sociale ale acestei situaţii, Neculuţă îşi dă seama că eliberarea femeii este legată de însăşi lupta revoluţionară împotriva exploatării. Cu puternice imagini realiste, poetul zugrăveşte într'o serie din poeziile sale aspecte concrete ale vieţii năpăstuite dusă de ţărănimea muncitoare. In prefaţa sa, Maria Banuş pune în lumină faptul că „ancorarea în prezentul vremii sale şi legătura OU poporul obidit sunt atât de puternice la Neculuţă, încât nici în mijlocul celui mai feeric peisagiu nu poate uita omul cu suferinţele sale". Concludent, în această privinţă, este poemul In amurg, în care după ce descrie în culori vii natura feerică, poetul îşi întoarce privirea spre imaginea, puternic contrastantă faţă de splendorile peisagiului, a pâlcurilor de ţărani muncitori, care sunt: „Străini de tot frumosul din câmp,, din văi întinse, Venind în pălcuri-pălcuri . cu gându'n- tunecat Trudiţi şi arşi de soare, în noaptea din bordei, Cu noaptea suferinţei în sufletul din ei- In inimă îi arde otrava vieţii lor. Că viaţa îi e muncă, şi'n bine niciun spor: 272 ION MANOLE Le-au prins călăii locul la masa bunătăţii. Ei, doborîţi de greul osândei, răutăţii Muncesc bătuţi de rele, părinţi după părinţi, Căntându-şi plânsu'n doină, murind de suferinţi" Ţăranca trudită de munca pe ogoarele „boerului", sfârşită de durerea de a-şi fi pierdut copila (Dureri de mamă); mama sirăşită de boală, care se prăbuşeşte moartă peste copiii ei ucişi de ger, în bordeiul iară foc (Bordei şi mormânt) „prigonitul" ce rătăceşte în neştire pe uliţele satului (Prigonitul), toate acestea sunt imagini de un înfiorător tragism, tipice pentru viaţa ţăranilor săraci, în timpul regimului burghezo-moşieresc. O frescă largă a exploatării ţărănimii muncitoare ne-o dă Neculuţă în poezia Martiri şi călăi, scrisă în jurul anului 1898. când turia clasei dominante se abătuse cu o intensitate deosebită asupra satelor. In alte poezii (In cătănie. Sortării), Neculuţă deplânge pe ţăranii luaţi la oaste şi demască armata burghezo-moşie-rimii ca pe o instituţie odioasă, în care omul este dispreţuit, chinuit, pentru a li transformat într'o unealtă supusă a unor interese vrăjmaşe poporului. Dragostea faţă de ţărănimea obidită 1-a apropiat şi pe Neculuţă, ca şi pe ceilalţi mari scriitori ai noştri, de tezaurul poeziei populare.. Împrumutând teme şi forme populare, poetul muncitor ne-a dat câteva poezii de factură populară de-o autenticitate cuceritoare Dor, Codrule, Ochii, In cătănie, Cu ce mă legară: Şi m'apucă sările ■ 1 Numai cu oftările. Şi mă strâng curelele, ■ Şi mă ard oţelele : Că de sulă colo'n sat. Pentru ele mi-am lgsat Părinţii suspinelor, Şi ogorul spinilor. Pluguleţul ploilor, Şi caru nevoilor; Şi pe mandra singurea. Galbenă de jale grea, -Ca frunza pe-o rămurea. („In cătănie"). înfăţişând, primul în literatura noastră, necesitatea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare — desigur numai în sensul unei acţiuni solidare a tuturor exploataţilor dela oraşe şi sate, fără a arăta însă rolul conducător al proletariatului — Neculuţă descrie în poezia Cor de rob afăt suefrinţele proletariatului industrial, cât şi pe acelea ale ţărănimii muncitoare. In primele două părţi ale poeziei, vorbesc mai întâi „robii" uzi nelor, apoi „robii" de pe ogoare. In a treia parte, muncitorii şi ţăranii obidiţi îşi rostesc într'un glas hotărîrea lor de a lupta împotriva exploatatorilor şi convingerea în rezultatul victorios al acestei lupte : „Dar într'o zi, din văi, din munţi, Din sate şi oraşe. Voinici, femei, bărbaţi cărunţi Se vor scula şi tari şi crunţi Vor pune'n praf a' voastre frunţi, Jivinelor trufaşe." Poezia se încheie cu imaginea luminoasă a unei vieţi fericite, eliberată de exploatare: „Reda-vom sfanţului pământ Odihnă şi frăţie ; Căci toţi cu drag şi-or da avânt Spre tot ce-i bun, măreţ şi sfânt, Şi'n veci de veci vor zice'n cânt: Dreptate, slavă ţie!" Aceeaşi sete de dreptate şi de „fiâţie" îl îndeamnă pe Neculuţă să se ridice împotriva manifestărilor şovine, a violentelor rasiale. Deşi nu a înfăţişat problema în toată adâncimea ei, sub aspectul .de manifestare a luptei de clasă, poetul condamna agitaţia şovină, cerând înfrăţirea D. TH. NECULUŢĂ : „SPRE ŢĂRMUL DREPTĂŢII" 273 între naţiuni (Tu Moise, dedicată „proletariatului evreu", ha un vandalism antisemit. Ţiganii). Versuri ca următoarele sunt grăitoare şi în zilele noastre, când imperialiştii folosesc otrava, şovinismului, a rasismului, ca pe un mijloc perfid pentru spargerea unităţii în luptă a oamenilor muncii: „Să ne 'nfrăţim noroade ! . La ce al urii vierme din suflet ne-ar mai roade ? Să ne 'nfrăţim!... Pământul în sine parcă plânge, Că-1 tot udăm cu lacrimi şi-1 tot pătăm cu sânge..." Activitatea iui de propagandist în cadrul mişcării muncitoreşti, legătura neîntreruptă cu massele, l-au ferit pe Neculuţă de descompunerea ce începuse să cuprindă o parte din poezia românească. El a putut, astfel, să-şi păstreze privirea limpede şi să şi-o ascută în aşa măsură, încât să vadă aspectele esenţiale ale epocii lui, să înţeleagă raporturile dintre clase şi chiar soluţia luptei de clasă. Toate acestea dau celei mai mari părţi a operei lui un viguros caracter realist. In lupta sa împotriva ideologiei claselor dominante. Neculuţă a avut şi momente de înfrângere trecătoare: de aci petele de umbră din opera sa. aspectele de reverie romantică, de descurajare care o întunecă pe alocuri. De cele mai multe ori însă, conştiinţa lui revoluţionară îl situează ferm pe o poziţie combativă. Poeziile lui ni-1 înfăţişează ca pe un luptător şi un mare artist totodată. „Generaţiile noi de scriitori — subliniază Maria Banuş în prefaţa sa — au de preluat dela acest mare şi scump înaintaş nu numai mesagiul aprins de luptă şi ataşamentul faţă de clasa muncitoare, nu numai înalta lui concepţie despre rolul de combatere al artistului, ci şi pilda muncii Iui răbdătoare întru desăvârşirea meşteşugului poetic, şi cunoaşterea adâncă a vieţii poporului şi a literaturii lui". Versurile lui Neculuţă sunt într'adevăr ■o pildă de migală artistică. Prelucrând creator învăţămintele culese din poezia populară şi din aceea a marilor scriitori ai epocii — Eminescu, Coşbuc şi Vlahuţă — poetul s'a străduit şi a reuşit adesea să dea conţinutului valoros al poeziei sale o iormă artistică măiastră şi expri-mându-şi ideile şi sentimentele prin Imagini concrete, convingătoare. In versul său, abstracţiunile sunt concretizate, capătă viaţă: tirania e o fiară cu oolţi ascuţiţi, gândul se îmbracă în vestminte, răutatea ţipă, etc. Natura participă la viaţa oamenilor, anotimpurile sunt fiinţe vii, gingaşe, îndrăgostite, vesele sau triste. lată vara, zână bună şi darnică: „Ea vuia cu spice de auri în mână. Iar vălul albastru ţesut din seninuri. Ii joacă pe umeri, pe plinele-i sinuri De zână. Li-i lumea mai largă, li-i viaţa mai dulce. Mai dragă." In descrierile de natură, Neculuţă foloseşte imagini viguroase, dinamice, în care găsim ecoul poziţiei sale de clasă, a conştiinţei sale revoluţionare. Iată, de pildă, tabloul cu care începe poezia In amurg, în care predomină culoarea roşie, pe care poetul o aplică viguros, cu o mână de maestru: ,Se cer, amurgul] mândru îşi prinde draperia De purpură; isvorul bătut de feerie Amurgului, în vale, cântând, sglobiu coboară, Jucând în faţă-i unde şi creţuri ca de pară. La asfinţit, cu farmec prin aerul .. văratic. Curg nourii, palate, ruine de jăratic, Şi ard pe ramuri bulgări şi lespezi de rubin. S'aud tălăngi la turme şi-al doinelor suspin. 18 274 ION MANOLE Şi'n codru-i umbră-i farmec, răcoare şi noroc. Devale-adoarme iazul cu faţa'n dungi foc Se'ngân pe luciul apei nagâţii şi cristeii Pe maluri aiurează răchitele şi teii, Şi'n totu-i frumuseţe şi farmec şi splendoare, De flăcări parcă-i zarea către apus şi soare. Natura nu-l preocupă pe poet numai pentru pitorescul ei. Descriind, în detalii sugestive, peisagiu!, poetul o tace pentru a crea cadrul în care va prezenta pe oameni. Omul, cu suferinţele, elanurile şi năzuinţele sale, stă pe primul plan al preocupărilor lui. Uneori, aşa cum am arătat, descrierea nqfurîi feerice pune mai puternic în lumină, prin contrast, suferinţele oamenilor. Alteori, nafura însăşi esfe sbuciumafă, tristă, ca de pildă în Căruţaşi, a căror tragedie se desfăşoară într'o cumplită „Sahară de ghiaţă". Apropiat de om, Neculuţă izbuteşte să ne dea impresionante descrieri de stări sufleteşti. Iată, în acest sens, cum ne prezintă momentul tristei despărţiri a rudelor de flăcăii ce pleacă la oaste : „O, cum la piept se mai. cuprind Şi se desprind şi iar se prind Şi de sărutul cald şi sfânt Şi de suspin, de-oftat, li-i frânt Şi plâns şi geamăt şi cuvânt! Iar la amarul despărţit A fost un ţipăt şi-un răcnit, Că parcă'n piept i-ar fi rănit, De moarte, un cuţit" ★ Creată într'o epocă, în care mişcarea muncitorească era lipsită de conducerea -unui partid revoluţionar, opera lui Neculuţă are o serie de lipsuri, dintre care am amintit câteva. Cea mai importantă este aceea că poetul nu vede rolul conducător al proletariatului, în lupta pentru desfiinţarea exploatării şi construirea unei vieţi fericite. Faptul acesta 1-a împiedicat să aibe o viziune clară a societăţii viitoare. Această societate, el o vedea confuz, ca un „ţărm al dreptăţii", ca nişte ,,timpi de aur", „ţărmi de aur"; „ţărmi de sânge şi plâns neudate". Dar ura lui nestinsă împotriva exploatării, ură întărită prin cunoaşterea marxismului şi prin practica luptei revoluţionare a profefariatului, Ua făcut pe Neculuţă să rămână dârz în convingerea sa că exploatarea omului de către om va dispărea inevitabil şi că, pe ruinile vechii orânduiri nedrepte, se va ridica o altă orânduire, nouă, în care oamenii muncii vor trăi fericiţi: „Azi când văd-ale omenirii uriaşe, mândre valuri. Falnice, cum se îndreaptă către sfinte idealuri, Când a nedreptăţii stăvili, şubrede, cad sfărâmate. Când un dor măreţ şi nobil sânu'ntregii lumi străbate. Când ştiinţa înţeleaptă, tainică şi mândră limbă, Ne arată că'n o clipă universul se preschimbă, Că al chinuirilor plânset şi al disperării ţipet O s'apue 'n noapte-adâncă coborând pe~al vremii scripet... Când al cinstei şi al muncii viitor e-atât de mare, Când feeric aurora unor vremuri noi apare, — Mă întreb: mişcării sfinte voi vă ridicaţi potrivnici? Voi, mişeii de palavre şi de fleacuri guralivnici ? Voi mai cutezaţi o lume veninos să clevetiţi ? Valurile omenirii voi gândiţi să le opriţi ? Voi vă ridicaţi ? voi puneţi stăvili ? voi, a lumii ciumă ? Coperite-a mării valuri când au fost de-un bob de spumă?" (..Lor") ALMANAHUL „SCRISUL BĂNĂŢEAN" 275 Sorise 'acum cinzeci de ani, versurile acestea îşi păstrează şi azi efectul mobi-lizatoric; ele ne îmbărbătează la luptă împotriva duşmanilor păcii şi ai socialismu-i lui, imperialiştii hărpăreţi aţâţători la războaie. ★ Prefaţând culegerea Spre ţărmul dreptăţii, Maria Banuş a reuşit să pună în lumină trăsăturile esenţiale ale personalităţii şi createi poetului muncitor, D. Th. Neculuţă. Prefaţa pe care a scris-o oferă cititorului o bună orientare, informându-J asupra condiţiilor economice, sociale şi politice în care a trăit şi a scris poetul. Enumerarea şi analiza diferitelor teme ale operei lui Neculuţă nu este însă completă. Astfel, dacă unele teme, ca de exemplu exploatarea ţărănimii muncitoare, nu sunt suficient evidenţiate, altele nici nu sunt relevate: situaţiia femeii în regimul burghezo-moşieresc şi lupta anti-şovină. Dar poezia lui Neculuţă este atât de limpede, versul lui aşa de grăitor prin sine însuşi, încât cititorul, chiar neai vizat, îi va putea adânci conţinutul. In ceea ce priveşte versurile alese, volumul apărut in Biblioteca pentru! toţi cuprinde poeziile cele mai reprezentative. Socotim totuşi că ar mai fi trebuit adăugate poezia Focul, în care aflăm o imagine sguduitoare a vieţii chinuite a poetului: apoi, acel Sonet — „Prin văi de lacrămi, tu îndurerată"... — în care situaţia fragică a femeii muncitoare în orânduirea burgheză apare mai hotărît, întregind astfel celălalt sonet, cuprins în volum. Acestea sunt însă lipsuri neînsemnate. Important este faptul că, după atâtea des cenii în care a avut de luptat cu duşmănia exploatatorilor, opera lui Neculuţă, în ceeace are ea mai valoros, iese biruitoare Ia lumină. Zecile de mii de cititori vor regăsi în Neculuţă, aşa cum spune Maria Banuş, ,,un frate scump în lupta noastră contra duşmanului de clasă". Versurile cuprinse în volumul „Spre ţărmul dreptăţii" sunff viî şi actuale: „In momentele acestea de mare ascu- ţire a luptei de clasă, de luptă pe viaţă şi pe moarte între lagărul păcii în frunte cu puternica Uniune Sovietică şi lagărul imperialiştilor aţâţători Ia război, — glai sul celui ce a scris Cor de robi. înainte, Moment de revoltă,! răsună îngemănat cu al nostru, în acelaş cor uriaş al popoarelor însetate de pace, lupfăfaare pentru dreptate". Ion Manole ALMANAHUL „SCRISUL BĂNĂŢEAN" Pontifii literaturii burgheze considerau că a tipări o plachetă de versuri, a scoate o antologie într'un oraş de provincie, constituie un fapt. (lipsit de orice importanţă. „Literatură provincială" — categoriseau ei cu emfază şi acest calificativ ascundea desgust şi ipocrită compătimire. Orice fenomen cultural care avea loc din-, colo de barierele Capitalei rămânea îngropat într'o umilitoare tăcere, sau era ostracizat la periferia istoriei literare, dacă cumva vreun cronicar literar binevoia să-1 înregistreze. De altfel — ca urmare a întregii minimalizări a provinciei, a destrămării ei economice, a antagonismului din ce în ce mai adânc între capitala hipertrofiată („oraşul tentacular") şi restul ţării — scriitorii nebucureşteni ripostau fie printr'un regionalism iritat — declarând ..răzbaiu" Capitalei, fie acordându-şi lira la nivelul existenţei banale a târgului provincial burghez. Ei cădeau într'o resemnare adâncă, producând o literatură fadă ale cărei motive comune, tipice, rămâneau parcul, internatul de fete, „treiul" la extemporal, duminicile plicticoase, etc. Astăzi, puternica viaţă culturală care se desvoltă pe tot întinsul ţării, desigur nu a rămas streină nici de Banat. Efortul poeţilor şi prozatorilor bănăţeni a devenit cunoscut şi dincolo de fruntariile regiunii. O mare parte din numele prezente în acest număr al almanahului, le cunoaştem din paginile unor publicaţii din Capitală, a ziarelor locale din Timiş, sau 276 HORIA BRATU dela concursul anual de sicrt de anul trecut, când nuveîişti ca Iosil Moise Aldan sau poe.fi ca lazăr Ilici au repurtat frumoase succese. Altele* sunt noi. apar pentru prima dată în paginile revistelor literare, ceeace ne face să credem că în direcţia descoperirii şi promovării tinerelor talente, cenaclul literar şi filiala Uniunii au desfăşurat o vie activitate. Un almanah literar trebue să fie oglinda cât mai fidelă a vieţii culturale a regiunii în care apare, fără ca prin aceasta să fie expresia vreunei tendinţe de izolare, refractară, regionalistă, oglindind viata şi efortul creator al construirii socialismului în acea regiune. In bună măsură, almanahul Scrisul bănăţean reuşeşte să realizeze acest lucru, să reflecte problemele create de condiţiile specifice locale. In acest sens, în primul rând, almanahul reuşeşte să fie o mărturie fidelă a muncii creatoare a naţionalităţilor, conlocuitoare în condiţiile convieţuirii frăţeşti, publicând alături de producţii originale româneşti, un număr mare de traduceri din maghiară şi sârbă; lipsesc totuşi, traduceri din germană, deşi la Timişoara există un cenaclu de limbă germană care activează regulat. O deficienţă este faptul că almanahul îşi restrânge „sfera de acţiune" la judeţul Timiş, astfel nu găsim în paginile almanahului, nici un nume de scriitor tânăr din Reşiţa, Caransebeş sau Lugoj, mai ales din Reşiţa, unde ştim că activau două cenacluri, şi unde se punea cu ascuţime problema valorificării materialelor prezentate în cadrul cenaclului. Această absenţă oglindeşte lipsa de legătură a almanahului şi în general a filialei 17. S. din Timişoara cu scriitorii din localităţile din regiune. Materialul publicat ■— zriai ales proza — reuşeşte să înfăţişeze în mare măsură viaţa ţinutului bănăţean, să se inspire din viaţa oamenilor muncii. Astfel, unele din bucăţile de proză ca Holera de I. M. Aldan şi Nevastat minerului Gheorghe de Vrrgii Birou, ilusfrează momente din trecutul de exploatare a muncitorilor. E- roul acesfofl nuvele este muncitorul bănăţean, pribegind din loc în loc, încleştat în grea luptă cu patronii şi cu sbirii stăpânirii. Faptele pe care le povestesc I. M. Aldan şi V. Birou înfăţişează aspecte pline de adevăr ale instituţiilor burghezo-moşiereşti: simulacrul de alegeri, simulacrul de justiţie, pe scurt aparatul de sfaf folosit ca instrument de represiune împotriva muncitorilor. Cu mijloace care dovedesc talent şi pricepere, autorii acestor nuvele reuşesc să ne facă să vedem aspecte specifice ale vieţii muncitorilor mineri bănăţeni, oprimaţi de regimurile burghezo-moşiereşfi. Cei mai înaintaţi dintre ei — ştiu pentru ce şi cum să lupte. Autorii arată deas&meni cum în focul luptei îşi face Joc speranţa într'un viitor mai bun. In alte două nuvele (ale lui Leonard Gavriliu şi a lui Dregheli Ferenc) ni se prezintă imagini din viaţa de azi a muncitorului. Nuvela lui Leonard Gavriliu pune cu multă ascuţime problema vigilenţei, căutând să arate cum îngâmfarea este o piedică în cafea demascării duşmanului de clasă. O a treia nuvelă pune în sfârşit problema acută a educării tinerei generaţii, a luptei împotriva influenţelor primejdioase burgheze. Există în proza publicată de almanahul bănăţean, o dorinţă puternică de a trata problemele concret, de a încerca să reprezinte procesele vieţii fără a Je schematiza. Totuşi almanahul nu cuprinde nici o lucrare despre viaţa dela ţară şi aceasta pare curios, când ne gândim că Timişul este un judeţ, în care se găsesc multe gospodării colective. Mai sunt deasemeni de făcut unele observaţii în legătură cu felul în care unii prozatori au reuşit să aleagă şi să reprezinte caracterele tipice. Figura lui Iancu din nuvela Holera, rămâne tipică, în sensul că înfr'însuJ recunoaştem pe munciforui revoltat, gonit din loc în loc, la cheremul exploatatorilor hapsâni şi al uneltelor lor. Ne este totuşi greu să înţelegem ce anume urmărea fancu, prin acţiunea de demascare a modului în care partidul guvernamentali organizase alegerile. Autorul ar fi trebuit să arate ALMANAHUL „SCRISUL BĂNĂŢEAN" 277 ce anume determina acţiunea anfiguverna-tală a eroului său, acţiune care, de iapt, după cum e prezentată, nu lolosea direct decât partidului burghez de opoziţie. Dea-semeni, în nuvela lui Virgil Birou, autorul vrea să arate cât de crâncenă era exploatarea, caracterul mârşav al justiţiei burgheze, bicisnicia şi furia turbată împotriva muncitorilor — a lacheilor exploatatorilor. Alături de Gheorghe Bată, care ■este muncitor cu o slabă conştiinţă de clasă, sub nivelul conştiinţei muncitoreşti din acea vreme, (el coboară în mină în timpul grevei) — autorul ar fi trebuit să prezinte mai pe larg şi muncitorii înaintaţi, acei muncitori cari prin dârzenia cu care au luptat, sunt tipici pentru situaţia clasei muncitoare din acea vreme. In comparaţie cu proza, poezia este mai variată prin tematică, oglindind un număr mare de aspecte şi probleme pe care le ridică efortul masselor muncitoare care construesc socialismul. Există un vădit efort de a lega poeziile de chemarea la luptă pentru pace. In acest sens, poeziile lui Al. Jebeleanu — cu foafe deficienţele pe care le vom remarca ulterior, —• tind să devină o trecere în revistă a ■activităţii creatoare a muncitorilor din diferite ramuri de industrie din Banat. O altă poezie de acelaş autor, urmăreşte să arate cum războaiele imperialiste purtate •de către regimul burghezo-moşieresc, au brăzdat adânc viaţa şi amintirea oamenilor simpli din ţara noastră, oameni simpli care ştiu astăzi ce înseamnă dorinţa hrăpăreaţă a imperialiştilor de a folosi massele drept carne de tun pentru scopurile lor criminale. Şi celelalte poezii din Almanah au tendinţa asemănătoare de a arăta tconcret că a lupta \pentru pace înseamnă a construi socialismul. Pentru Dumitru Nicolicioiu, Szas Marton, Anavi Adam, Matei Bătrâna, Boldiszar Kerpe-nişan, chemarea Ia luptă pentru pace nu este doar un simbol abstract, ci reese din prezentarea unor elemente concrete. Semnificative pentru această orientare spre iapte concrete, spre aspecte esenţiale ale construirii socialismului, sunt . şi poeziile lui Alexandru Cucereanu Turcu Florea a fost la Zăbrani. Acesfe poezii ' arată procesul de transformare al ţăranului muncitor, — ţăran care vizitează o gospodărie agricolă colectivă. Poeziile lui losif Verea şi Gheorghe Lăiniceanu au drept temă efortul muncitorilor din fabrică pentru depăşirea planului. Alte poezii ca acelea ale ţăranilor muncitori Ion Frumosu şi Lazăr Ilici (de limbă sârbă) tind să exprime sentimentele de care este cuprinsă ţărănimea muncifoare în faţa noilor „pliniri" — cum spune Ion Frumosu (Primăvara Nouă). Amintirea exploatării moşiereşti, a mizeriei legate de petecul de pământ, face loc încrederii în viitor, speranţei în mai bine, legată de croirea unei noi vieţi în care pământul va fi într'adevăr al celor ce muncesc. Şi prinosul de recunoştinţă se îndreaptă înspre armata sovietică, a cărei lupfă eroică pentru eliberarea ţării — este viu păstrată în amintirea ţăranilor muncitori, odinioară „argaţii trudiţi la porţile străine" (Pe cale nouă de Lazăr Ilici). Gândurile se îndreaptă' deaseomeni crescând „drept ■— cum e lujerul de floare" — spre Partid „schimbător de vremuri". Acesfe poezii poartă pecetea autenticităţii, în ciuda unor aspecte idilice, căci ele arată tot odată lupta împotriva duşmanului de clasă. Exponenţi direcţi ai unor evenimente trăite, aceşti poeţi se simt solicitaţi de o poezie în mod pronunţat lirică — care pare că exprimă mai bine năvala sentimentelor noi, covârşitoare — de care sunf animaţi. Dacă din punctul acesta de vedere acest stadiu de efuziune lirică este explicabil (şi mai ales în primul poem al lui Ion Frumosu dă rezultate remarcabile) totuşi ar fi bine ca aceşti doi poeţi să se îndrepte spre o poezie în care să valorifice din plin materialul de viaţă, tratând aspecte ale realităţii care le sunt mai apropiate. Astfel vor reuşi să oglindească elemente esenţiale ale realităţii legate direct de transformarea ţăranilor muncitori. Talentul nu le lipseşte şi versurile publicate, (mai ales Primăvara nouă 278 HORIA BRATU de ion Frumosu) dovedesc posibilităţi cu totul remarcabile. Cele mai realizate versuri, din volum rămân alături de Primăvara nouă —> Invitaţie la excursie de Matei Bătrânu şi La portretul unei luptătoare de Szas Mcorfon. Matei Bătrânu reuşeşte să traducă pe plan artistic într'o imagine deopotrivă de originală şi justă — tema concediului — şi să dea expresie unor sentimente noi — puţin tratate până astăzi în lirica noastră. Este vorba de bucuria muncitorilor care, în cadrul concediilor, au pentru prima dată, prilejul să ia contact cu frumuseţile ţării: Pe acolo'n ierni apuse în vreme —■ doar boerii Puteau să meargă — rumeni şi graşi — ca să-şi petreacă In timp ce noi prin fabrici, când fumul greu înneacă, Din cărţi ştiam ce-s munţiişi văile şi jderii. Este în aceste versuri o nouă expresie a sentimentului naturii — care se întemeiază tocmai pe conştiinţa faptului că numai eliberarea de exploatare, restituind bogă-i ţiile şi frumuseţile ţării celor cari înfr'a-devăr au dreptul la ele, a permis ca oamenii muncii să poată gusta din plin recreaţia reconfortantă în mijlocul naturii, ascuţindu-şi sensibilitatea şi îndesfulân-, du-şi setea de frumos. O altă poezie — a lui Szas Marion : La portretul unei luptătoare — dă relief puternic unei teme de mare însemnătate care se inspiră din activitatea de luptă a Partidului clasei muncitoare. Pentru ilustrarea acestei teme, autorul găseşte o imagine profund omenească, reuşind să schiţeze trăsăturile unei eroine comuniste care şfca jertfit viaţa în închisoare. La nedumeririle copilului care-şi pierduse de multă vreme mama şi nu ştia din ce cauză, el află răspuns prin întrebările puse unei mătuşi, întrebări iscate din anumite lucruri, pe care el le vede şi vrea să le înţeleagă — povestea minunată a vieţii pline de jertfe a mamei sale, viaţă închinată luptei. Autorul reuşeşte să arate cu multă subtilitate cum, în inima copilului, imaginea maternă, aşa cum o cunoştea el, se împleteşte cu imaginea unei dârze luptătoare care a murit jertfin-du-se pentru viitorul lui şi pentru viitorul milioanelor de oopii. Poemul rămâne ca o încercare de pref în lirica noastră deşi nu întotdeauna poetul îşi realizează în întregime ideia — fiind vizibile unele naivităţi, — parte provenind probabil şi din felul în care este tăcută traducerea, poemul fiind scris în limba maghiară. O trăsătură a celor mai multe poeme pubicate în Scrisul Bănăţean este optimismul, viziunea avântată spre viitor. Căci avântul combativ în cadrul efortului măreţ de construcţie a socialismului — insuflă scriitorilor din provincie ca şi din Capitală — un optimism înoitor. Iată de pildă poemul lui Dumitru Nicolicioiu, Turcu Florea a fost la Zăbreni sau Gârid de dimineaţă de Alexandru Cu-cereanu — ca să ne referim numai la poemele pe care nu le-am discutat. Ele sunt străbătute de unda sănătoasă a încrederii omului muncii în viitorul său, în viitorul patriei sale. Dar trebue menţionat — şi aceasta apare ca o deficienţă a alma-hului, faptul că optimismul acesta este lipsit de combativitate, că elementele care-tind să explice caracterul de luptă al efortului ţărănimii muncitoare — în primul rând lupta împotriva duşmanului de clasă —■ sunt oarecum estompate. Ori, aceasta este o lipsă serioasă mai ales într'un almanah bănăţean, deci al unei regiuni care se află în imediata apropiere1 a unei ţări stăpânită de uneltele imperialiste — perfide — bandiţii fifoişti. Este-adevărat că în almanah se găseşte poemul Iui Boldiszar Kerpenişan, a cărui temă este demascarea regimului de teroare al bandiţilor fifoişti—cu închisorile şi lagărele sale unde sunt închişi cei mai buni fii ai popoarelor iugoslave — poem virulent a cărui însemnătate trebue menţionată — dar un singur poem este fofuşf prea puţin. Poeziile publicate în acest număr al' ALMANAHUL „SCRISUL BĂNĂŢEAN" 279 almanahului bănăţean vădesc anumite trăsături comune care permit nu numai o generalizare asupra lor, dar şi o privire asupra muncii cenacului local Flacăra al lilialei Uniunii scriitorilor în direcţia ridicării nivelului ideologic şi artistic al producţiilor membrilor săi, în direcţia educării poetice a tinerilor cadre de scriitori. Deoarece, în ultima analiză, almanahul acesta trebue să lie rodul cel mai bun al activităţii cenaclului, cuprinzând producţiile cele mai bune prezentate în şedinţele sale — lucru pe care îl şi realizează. Deasemenea este primul prilej de afirmare a numeroaselor tinere talente bănăţene. Prima observaţie generală pe care o impune, sub acest raport, materialul prezentat cititorului — esfe că mai toate lucrările au depăşit faza generalităţilor şi a abstracţiunilor, faza „efuziunilor gratuite". In schimb, există unele rămăşiţe ale acestei atitudini —■ şi aceasta se vădeşte în căile convenţionale prin care unii scriitori timişoreni se apropie de realitate. Există tendinţa vizibilă, aşa cum am arătat, de a turna în imagini fapte concrete; dar această . intenţie este deservită de forma inadecuată în care unii poeţi timişoreni înţeleg să îmbrace conţinutul de idei, materialul lor de viaţă, gândurile lor. Este adevărat că majoritatea poeziilor sunt departe de a fi simple încercări de versificaţie, dar în poezii scrise cu talent ca acele ale lui Dumitru Nico-licioiu, Alexandru Cucereanu, etc., se observă o tendinţă de a evita problemele ,de adevărat meşteşug prin aparente virtuozităţii formale. Poezii în care să se întrebuinţeze versul simplu, clar, în care miezul viu al faptelor să se concretizeze în imagini artistice directe, accesibile celor mai simpli cititori se găsesc în Almanahul bănăţean, dar încă puţine. In ultima analiză, se poate vedea că deşi autorii vor să abordeze aspecte concrete din realitatea noastră, numărul elementelor concrete pe care le utilizează în ilustrarea subiectelor este redus. Esfe un merit a! filialei U. S. din Ti- mişoara şi al cenaclului local — de a fi orientat scriitorii bănăţeni spre acele sectoare ale realităţii care permit înţelegerea sensului vieţii noi. Totuşi în realizarea acestui conţinut nou, se manifestă în lucrările din almanah unele deficienţe care vădesc o muncă insuficientă cu scriitorii în discutarea felului în care au fost realizate artistic producţiile prezentate. Lungimi inutile şi expresii confuze în lucrările în proză (cu deosebire în nuvela lui Şerbănescu, Gravată roşie din flori de mac); prozaisme.: "magini distonante şi încărcate în poezie (ca de pildă în poeziile lui Al. Jebeleanu), într'un cuvânt toate acele lipsuri care se datoresc mai mult neglijenţei decât unui meşteşug scriitoricesc rudimentar, şi pot fi uşor îndreptate în cadrul activităţii colective din cenaclu —■ abundă în paginile almanahului. Lipseşte multor poeme acel finisaj care se poate înfăptui în focul criticei şi autocritice. Alte poeme — cum sunt Prim to-pitarul de losif Verea şi primul dintre poemele lui Alex. Cucereanu — par a nu fi fost măcar discutate în cadrul cenaclului, căci ele — în mod vizibil — ar mai fi trebuit lucrate. Depinde de munca din cenaclu, de felul în care se poartă acolo discuţiile, ca tinerii debutanţi să înţeleagă condiţiile ce se cer a ti îndeplinite de o poezie pentru publicare. Metoda criticii la, obiect, pe textele primite, poate ajuta nu numai începătorilor dar şi scriitorilor înaintaţi. Şi deficienţele care se vădesc în poemele lui Alex, jebeleanu sau în nuvela Iui Virgil Birou dovedesc că Ia Timişoara este nevoie de o asffel de critică. Şi acum câteva cuvinte despre concepţia care stă la baza alcătuirii almanahului Scrisul Bănăţean. Este bine ca numerele viitoare ale almanahului să se depărteze cât mai mult cu putinţă de forma unei antologii seci -— culegere de poezii şi proză — şi să se apropie de conţinutul şi structura unei reviste. In acest sens ar fi bine venită introducerea unor relatări substanţiale cu privire la 280 L. SARĂŢEANU viaţa literală locală, cunoaşterea în mai mare măsură oare să înregistreze tapte concrete, să oglindească viaţa cenaclurilor din regiune. Relatările acestea vor uşura cititorului cunoaşterea mai cuprinzătoare a problemelor şi realizărilor scriitorilor din Banat. Inspirânduzse permanent din viaţa oamenilor muncii din regiune, strângând la un loc forţele locale, almanahul Scrisul Bănăţean trebue să devină un centru de critică şi îndrumare temeinică, încurajatoare pentru orice iniţiativă rodnică, pentru orice succes literar al tinerilor scriitori în direcţia unor opere de un cât mai înalt nivel ideologic şi artistic. Horia Bratu TREI PIESE ANTI1MPERIALISTE *) Tălmăcirea în româneşte şi publicarea textului pieselor lui Lavreniev, Mihalcov şi Surov, reprezintă pentru tânăra noastră literatură dramatică şi pentru noul nostru public cetitor un ajutor deosebit de preţios. Acest ajutor se înscrie pe linia popularizării experienţei celei mai bogate şi mai înainte literaturi — cea sovietică, experienţă care poate asigura teatrului românesc în plină desvoltare. bazai unor spectacole de bogat şi extrem de folositor conţinut, şi de un înalt nivel artistic. Tot odată răspândirea acestor piese în versiune românească, însemnează pentru fot mai numeroşii oameni ai mimai din ţara noastră, oameni care îşi des-voifă astăzi gustul pentru citit, o lectură capabilă să-i mobilizeze, să-i înarmeze şi mai mult în lupta de amploare internaţională la care sunt chemaţi să-şi dea o cât mai substanţială contribuţie. Deşi abordând subiecte diferite, înfă- *) A. Surov: Concetăţeanul Preşedintelui ; S. Mihalcov: Vreau acasă ; B. lavreniev : Vocea Amerioii, — 1 vol., editura Cartea Rusă, 1950. ţişând aspecte variate, piesele se prezintă, sub raportul tematic, într'o unitate strânsă. Cele trei lucrări au un puternic caracter antiimperialist, sunt arme care-şi îndreaptă fără greş ascuţişul împotriva lumii capitalismului cel mai agresiv, — a imperialismului american. Acest caracter unitar a justificat reunirea într'un singur volum a celor trei piese. Şi acest caracter antiimperialist. apare vizibil cetitorului la lectura fiecărei piese. Ii apare atunci când urmăreşte şarja puternică a lui Surov împotriva corupţiei, lipsei de scrupul, decăderii morale a celor cocoţaţi încă în vârful piramidei sociale americane — (Concetăţeanul preşedintelui). Ii apare şi-1 face să ia poziţie odată cu Mihalcov, împotriva odioaselor manevre ale imper, rialiştilor de a încălca hofărîrile privitoare Ia repatrierea cetăţenilor sovietici pe care, în timpul războiului, naziştii i-iau fârît pe teritoriul german (Vreau acasă), li apare în sfârşit atunci când participă cu adâncă satisfacţie la procesul de lămurire al americanului simplu, proces înfăţişat cu deosebită forţă de pătrundere în piesa lui lavreniev (Vocea Americii). Dar pentru cititorii români şi mpi ales pentru dramaturgii noştri cele trei piese îşi vădesc valoarea şi prin excepţionala lor calitate artistică. Realizând o indistructîbîlă unitate între conţinut şi expresia lui, cei trei autori oglindesc poziţia oonsecvent şi activ militantă a scriitorului sovietic, angajat cu hofărîre în bătălia pentru progres, împotriva forţelor reacţiunii mondiale, poziţie pusă în valoare . prin creaţia artistică. ,,Este cu neputinţă — spune A. Surov în introducerea la Concetăţeanul preşedintelui — să-i faci pe imperialişti să gândească mai limpede, însă este necesar să li se pună o cămaşe de forţă, — şi popoarele iubitoare de pace vor face acest lucru". Cele trei piese vădesc principiul dela care nu se abafe scriitorul sovietic, a- TREI PIESE ANTIIMPERIA1ISTE 281 •vela de a sluji adevărul, de a-1 scoate la lumină din oceanul de calomnii şi ■ invenţii cu ajutorul cărora oficinele de propagandă imperialistă încearcă să-1 camufleze. Tot Suroc spune, între altele, în aceeaşi introducere : „Un proverb american sună cam astiel: „Există adevăruri mai monstruoase decăt orice produse ale imaginaţiei". Acest proverb ar fi putut servi acestei piese drept mdtto. Şi dacă întâmplările care se petrec în piesă, vor părea exagerate, culorile" în care sunt arătate persona-giile — prea închise, — de toate aceste lucruri nu trebue acuzat autorul. Realitatea lumii capitaliste dă naştere în fiecare zi, în fiecărare ceas, unor lucruri mult mai fantastice, mai crude, mai monstruoase". Ştiind să desprindă din realitate aspectele ei caracteristice, subliniind şi sprijinind activ în această realitate germenii noului în desvoltarea lor revoluţionară, în sfârşit punând în valoare acest bogat fond de idei printr'o realizare artistică de înalt nivel, cei trei autori vădesc torţa şi calităţile pe Care le poale dobândi arta făurită după metoda realismului socialist. Deosebit de caracteristică în această privinţă este piesa în patru acte şi şase tablouri a lui B. Lavreniev Vocea Ame-ricii, distinsă în 1949 cu Premiul Stalin. Eroul principal, căpitanul Walter Kidd, arheolog de meserie, are la moment dat următoarea replică : „In arheologie intră şi paleontologia, Ştiinţa monştrilor, Mac! Ştiinţa care se ocupă cu monştrii dispăruţi de mult. A fost o epocă, când tot pământul nostru era în stăpânirea celor mai extraordinari monştri pe care ţi-i poţi imagina. Fiecare avea dimensiunile unui torpilor, dar cre-erul era numai cât un ou de găină. Minte n'aveau de loc! Numai maxilare, ghiare şi burtă ! Şi apoi erau de o nesăturată lăcomie animalică, plini de ură faţă de tot ce-i viu. Devorau pe cei mai slabi şi se măncau şi între eă. Wilier şi Scoondrel sunt urmaşii acestor monştri. Ei visează să reînvie în secolul al douăzecelea era strămoşilor lor, pentrucă să sfăşie din nou carne vie şi să se bălăcească în sânge. Ar fi înfiorător, Mac. Şi oricine are o inimă de om şi crede în viaţă, trebue să protesteze împotriva! unui asemenea lucru". Pentru a ajunge la această dureroasă dar justă concluzie, Walter Kidd a avut de străbătut un drum lung, început prin .contactul — în spatele frontului — cu afaceriştii americani reprezentaţi prin Wilier, drum care avea să treacă şi pe la faimoasa „comisie pentru cercetarea activităţii aniiamericane". Subiectul piesei lui Lavreniev nare în sine nimic senzaţional. „Senzaţională" într'un fel e doar realitatea pe care cu atâta veridicitate o surprinde autorul, realitatea pe care o impun astăzi tot mai mult monopolista din Wall-Street poporului american. Walter Kidd, membru al unei vechi familii americane a luptat eroic pe front în cel de-al doilea război mondial. Pentru faptele lui de arme a fost distins cu o decoraţie însemnată. Fraţii săi de arme, sovieticii — pe care Itidd a învăţat să-i iubească şi să-i stimeze, pentrucă leza cunoscut eroismul, cinstea şi spiritul de jertfă, l-au distins cu o înaltă decoraţie. Şi el poartă cu mândrie distincţia sovietică alături de crucea americană de război. Dar, chiar pe front, în preajma terminării războiului, ofiţerul află de adevăratele intenţii ale cercurilor conducătoare americane cu privire la viitoarea politică a U. S. A. Omul care n'are satisfacţie mai mare decât aceea de a fi contribuit la punerea bazelor unei păci durabile în lume, la o înţelegere trainică între ţara sa şi celelalte ţări aliate în lupta împotriva fascismului, află din gura afaceristului Wilier — membru al senatului american — că... Statele Unite trebue să se pregătească pentru un nou război contra Uniunii Sovietice. Şi Kidd reacţionează ca orice om cinstit, ca orice 282 L. SĂRĂŢEANU american care a cunoscut grozăviile războiului şi care ştie că, după întrân-gerera tascismului, ţara şi poporul său nu mai' au pentru ce să se bală. Conflictul, început în spatele frontului între Wilier şi Kidd, va continua în America. Şi ofiţerul erou se va vedea târît la „Comisia pentru cercetarea activităţii antiamericane", va asculta acolo cele mai josnice oferte de cumpărare a conştiinţei, urmate de cele mai ticăloase a-meniniări. Se va vedea dat afară din armată, va fi victima unui atentat pus la cale de actualii „păzitori ai ordinei" din V. S. A. In sfârşit va fi pe punctul de a fi arestai pentru vina... de a fi fost ţinta mercenarilor înarmaţi ai Wall-Ştreet-ului. Dar în tot acest calvar, Kidd a avut vreme să se desmeticească, să se lămurească pe deplin. Cu ajutorul comunistului Macdonald, fost sergent în compania lui, Kidd va învăţa regulile luptei ilegale. El va înţelege că începe o nouă şi dură luptă de vitală însemnătate pentru poporul american. Macdonald îi va mai explica odată dece lupta această măreaţă, în care se avântă cu elan, are toii sorţii reuşitei: „Suntem mulţi — milioane! Şi vom fi şi mai mulţi... Sunt în front alături de noi, toţi cei care nu degeaba poartă numele de om". lavreniev a reuşit în piesa Iui să surprindă tot ce e mai important, mai caracteristic în realitatea de astăzi a Statelor Unite ale Americii: odioasa politică de fascizare a tării, de aţâţare la noui războaie, pe care o duc actualii conducători, din ordinul monopoliştilor, şi în care politică ei nu se opresc în fata nici unui considerent moral, nu au nici un scrupul: totodată Lavreniev a văzut şi a descris cu excepţională forţă tocmai germenele noului în plină desvoltare: procesul de luminare a massei uriaşe de oameni simpli şi cinstiţi, care devin pe zi ce trece mai conştienţi de prăpastia în fundul căreia încearcă să-i târască actualii conducători ai Americii. Personagiile lui Lavreniev sunt tipice şi n'au în ele nimic convenţional. Muncitorul Macdonald. cinstit şi viteaz, ridicat de Partidul Comunist la înţelegerea clară a drumului pe care-1 are de parcurs, a luptei pe care are s'o dea, convinge şi emoţionează tocmai pentrucă cetitorul vede în el massa muncitorimii americane ce nu se lasă amăgită de propaganda otrăvitoare a negustorilor de moarte. Căpitanul Kidd şi soţia lui sunt dea-semeni tipuri ale acelei lumi de peste ocean care începe tot mai mult să se desmeticească, lume care asistă la procesul de fascizare a Statelor Unite. întâi stupefiată, apoi tot mai convinsă că trebue să ia poziţie, să lupte împotriva duşmanilor libertăţii poporului, ai păcii şi ai omenirii întregi. In celebra lui piesă. Chestiunea rusă. Constantin Si-monov arată pe bună dreptate că în zilele noastre, piatra de încercare a onestităţii oricărui om este atitudinea Iui faţă de patria socialismului victorios, faţă de Uniunea Sovietică. Şi înfr'adevăr procesul de lămurire a eroului tipic Walter Kidd, din piesa lui Lavreniev, se desfăşoară tot în legătură cu această problemă. Şi în mod firesc, corespunzător realităţii, acest erou tipic va găsi sprijinul, orientarea, în forţa cea mai înaintată a poporului american, în forţa lui cea mai consecvent patriotică şi democrată, în Partidul Comunist. Walter Kidd, care mai crede la început că ,,legea îl va apăra", că „de partea lui e oonsfituţia" va înţelege în cele din urmă că în lumea burgheză justiţia, ca toate celelalte instituţii ale acestei clase, nu apără decât capitalismul. Luminat de Partid, va înţelege că drumul este unul singur, acela al luptei revoluţionare singura capabilă „să înapoieze americanilor propria lor ţară". Iată de ce opera lui Lavreniev se în-t scrie printre cele mai de seamă cuceriri ale literaturii recent creată. Iată de ce piesa Vocea Americii constitue o armă în mâna oricărui om al miwcii, indiferent de naţionalitatea sa. Ea nu TREI PIESE -ANTIIMPERIALISTS 283 oglindeşte numai veridic şi în aspectele esenţiale o anumită lealitate — lealitatea din Jara condusă astăzi de cel mai agresiv imperialism — dar lellec-tând această lealitate, piesa ia o poziţie lermă, se situează pe baricada torţelor progresului în luptă necruţătoare împotriva reacţiunii. Piesa lui Lavreniev înflăcărează, convinge^ mobilizează Ia luptă. lucrarea Concetăţeanul preşedintelui de A. Surov—pe care numind-o „comedie satirică" autorul arată că ea poate ii considerată tot atât de bine un pamflet, — se opreşte la aceeaşi realitate ca şi piesa lui Lavreniev. Ţelul propus de autor este însă aici de a demasca adevăratul conţinut al faimosului „mod de viaţă american". Ironia biciuitoare a Iui Surov urmăreşte până în mici detalii unul dintre aspectele cele mai crase ale acestui „mod de viaţă" : carierismul, goana după parvenire indilerent de mijloace, indiferent dacă drumul spre Washington este pardosit de cadavre, de falsuri, de calomnii, de cele mai degradante acţiuni. Eroii pe care-i aduce'n scenă Surov, se însărcinează şi reuşesc să ,demonstreze cu plinătate decadenţa morală ce domneşte în sânul politicienilor americani. Faptul că acţiunea se petrece în statul Missouri — fieful electoral şi regiunea de baştină a lui Truman — nu este de loc o întâmplare... „...Să ne închipuim — spune Surov — un orăşel din Statul Missouri, adormit şi plictisitor, cenuşiu şi anost, asemenea unui depozit de benzină pe o nesfârşită şosea. în care, la o distanţă de câteva mile, nu găseşti niciun militar şi nici chiar, un guvernator..." In acest orăşel un „om mărunt şi viclean, animat de dorinţa de a face un ..business" uşor şi rentabil, un acaparator nemernic", ajunge dintr'odată o persoană foarte „importantă", un individ de care ziarele scriu neîncetat, despre care vorbesc posturile de radio, etc. etc. Charlie Marceli, negustorul de mărunţişuri, care a închiriat un „raion" în „magazinul universal" al oraşului, se visează om mare. Vorbirea sa îl caracterizează: „Americanului îi plac banii. Banilor le place comerţul. Comerţului nu-i plac graniţele;. Graniţele urcă preţurile. Graniţele reţin mărfurile. Graniţele sunt o moştenire a secolului trecut. America pentru americani, asta se spunea ieri. Lumea întreagă pentru Americani, iată ce spunem noi azi, noi, oamenii de afaceri, eu şi domnul senator". Acesfe „idei" în domeniul economicii lui sunt sprijinite şi de un „înalt" punct de vedere politic, toi atât de caracteristic imperialismului american. „Forţa şi numai forţa, iată ce recunosc eu în lumea aceasta..." Cu asemenea „concepţii" este firesc ca Charlie Marceli să încerce tot felul de „business" oricât de riscate şi mai ales, e firesc ca afaceristul Bob Hard, şeful local al Partidului democrat, omul care din umbră face şi desface senatori,, guvernatori sau preşedinţi, să vadă in Charlie pe „omul care fi trebue". Hard îşi pune „băieţii" la lucru. Presa lui anunţă decesul lui Charlie Marceli, care — bine ascuns în vila afaceristului — se transformă pentru a deveni... nici mai mult nici mai puţin... decât Hitler. Marceli trebue să joace rolul dictatorului ajuns cu mari peripeţii în America, după ce stătuse ascuns la Franco. Planul e ţesut în amănunţime pentrucă Washingtonul să poată da un nou impuls campaniei sale de aţâţare la război. Dar aşa cum e conceput, el nu place Washingtonului. Mai marii lui Hard îl schimbă, tăcând să renască pe acelaş Charlie Marceli care „trebue popularizat" ca american şi nu ca dictator nazist şi care trebue, în această calitate să-i difuzeze „ideile sănătoase". Surov face să defileze prin fata spectatorilor toată fauna corupţiei politicianiste şi a indivizilor, care în genere gravitează în jurul ei. Gazetari, gata oricând să confecţioneze orice „fapt" cu condiţia să fie 284 L. SARĂŢEANU bine plătiţi, femei dispuse fa orice numai să se facă „business"-ul, secretari care-şi negociază inventivitatea, etc., etc. Lucrată pe alb şi negru, piesa prezintă şi cealaltă Americă, a exploataţilor, a massei de oameni cinstiţi şi simpli care-şi dau tot mai bine seama cine sunt adevăraţii lor prieteni şi cine sunt duşmanii. Muncitorul Jay are o replică, ce defi-heş'e deplin poziţia acestei Americi: „Da, vreau să mă bat ! Dumneata ai poftă de război. Şi-1 vei avea. Eu, bătrânul Jay, îţi declar război! Dumitale, mister Hard, duşmanul Americii!" Ca şi eroii lui lavreniev, cei ai lui Surov sunt tipici, desprinşi din realitate. In prezentarea acestei realităţi, în demascarea celor care o desfigurează ca şi în reliefarea celor ce luptă pentru schimbarea şi înfrumuseţarea ei, piesa lui Surov este o contribuţie de mare valoare. ★ A treia piesă din volum a fost şi ea distinsă cu premiul Stalin 1949. Vreau acasă de S. Mihalcov, demască încercările imperialiştilor de a încălca hotărîrile luate cu privire la repatrierea din Germania occidentală a cetăţenilor sovietici aflaţi pe acest teritoriu. Piesa se opreşte la unul, şi poate cel mai dramatic, dintre aspectele problemei: tentativele de a se înstrăina pentru totdeauna copiii sovietici de familiile lor, de Patria lor. Unul dintre personagiiJe piesei, englezul Coolc, desvăluie mobilul acestei criminale acţiuni: „...pentrucă în Canada să nu muncească fiul dumitale, Mister Eight, pentrucă în minele de cărbuni din Belgia şi pe plantaţiile din Argentina să nu lucreze fiu] dumitale, pentrucă în spatele frontului inamic să nu fie aruncat cu paraşuta fiul dumitale..." Imperialiştilor le trebue mână de lucru ieftină, le trebue came de tun. Şi ei încearcă să reţină pe copiii sovietici intraţi pe mâna lor pentru a-i „educa" în acest scop, pentru a-i transforma în ieniceri. Piesa Vreau acasă este o emoţionantă evocare a luptei pe care autorităţile sovietice şi înşişi copiii au dus-o împotriva acestor manevre ale imperialiştilor. Nici un efort nu e prea greu, nici o cheltuială de energie prea mare, pentru oamenii sovietici veniţi să smulgă din mâinile imperialiştilor — copilaşii patriei socialismului. Piesa Iui Mihalcov are, în acest sens, marele merit de a reda, cu o impresionantă simplitate, uriaşa dragoste de om şi de patrie a cetăţeanului sovietic, a cetăţeanului educat în spiritul Partidului lui lenin şi Stalin. In opoziţie cu eroii pozitivi ai piesei,— ceilalţi, uneltele imperialiştilor, vădesc toată descompunerea morală toată lipsa de scrupul a acestei lumi de slugi şi patroni, care a pierdut orice urmă de simţ omenesc. Finalul piesei, înfăţişează victoria lumii noui, a oamenilor care luptă pentru un principiu de adâncă umanitate şi dreptate. Copiii sovietici, ca şi toţi cetăţenii sovietici aflaţi încă departe de ţară îşi vor regăsi patria, căminele, viaţa fericită de acasă, din ţara unde toţi oamenii pun umărul ca să aducă tot mai multă fericire şi belşug şi lumină. Piesa lui Mihalcov, plină de optimism, de umanism sovietic caracteristic, reprezintă o operă de artă deopotrivă emoţionantă, lămuritoare şi mobilizatoare, pentru adulţi ca şi pentru cei mici. ★ Cele trei piese traduse recent în româneşte, se înscriu astfel printre lucrările pe care, folosindu-le, oamenii muncii din ţara noastră adaugă în lupta lor noui forţe capabile să le chezăşuiască victoria. Deaceea transpunerea lor în spectacole pe scenele româneşti se impune ca o necesitate de strictă actualitate. O impune conţinutul lor bogat, exprimat la un nivel artistic superior. In acelaş timp, popularizarea acestor piese şi prin montarea lor teatrală, va întări pentru făuritorii de literatură din ţara noastră, exemplul artei pătrunse de spirit de partid, al artei militante în lupta îm-r PABLO NERUDA: „POEME" 285 potriva imperialismului, mărind astfel experienţa lor, ajutându-i să creieze ei înşişi asemenea lucrări, aşteptate de întregul nostru popor muncitor, L. Sărăţeanu PABLO NERUDA: POEME*) Culegerea de poeme din marele poet sud-american Pablo Neruda recent apărută, iace cunoscusiel cititorilor noştri câteva remarcabile scrieri ale acestui luptător consecvent pentru pace. Unele dintre aceste poeme au mai fost publicate la noi, în diferite traduceri, altele câteva sunt tălmăcite aci pentru întâia oară. Ca prefaţă, culegerea reproduce un important studiu de Uya Ehren-burg: „Poezia lui Pablo Neruda", apărut anul trecut în revista sovietică „Novai Mir". Volumul de faţă cuprinde traducerea unora dintre poemele scrise în ultima vreme şi anume : Cântec nou de dragoste pentru Stalingrad şi Să se treazeacă pădurarul, poem grandios pregătit prin Cronica Americii 1948, scrisă cu puţin înainte. Culegerea mai cuprinde alte cinci poeme, printre care unul recent, de o deosebită amploare, întitulat Fugarul, izbutind în felul acesta să ne dea o imagine destul de cuprinzătoare asupra creaţieie artistice a lui Pabo Neruda. Studiul Iui Ehrenburg cercetează cu o atenţie plină de căldură activitatea şi lupta literară şi politică a marelui poet chilian, dând amănunte biografice şi alegând din operă fragmente dintre cele mai semnificative. Ceeace stârneşte admiraţie, în acest studiu, este, în primul rând, îmbinarea fericită a analizei literare cu expresia puternicei sale simpatii pentru poet ; apoi caracterul de autentică poezie combatantă, amplă şi legată de -realitate, al acestei prezentări critice însăşi, care *) Edit, de Stat, Bucureşti, 1950. urmăreşte cu deplină obiectivitate peri-, oadele creaţiei lui Neruda. Pablo Neruda este unul dintre cei mai de seamă poeţi ai timpului nostru. Drumul parcurs de poet până la poezia de astăzi îl face pe Ehrenburg să exclame: ,,Pablo Neruda spune cu modestie că „singur nu poate tâlcurilor da viaţă" dar el rezolvă totuşi şi fără a imita pe nimeni — după Walt Whitman şi Vladimir Maiacovschi, — una din importantele probleme ale timpului nostru : crearea unei noi poezii, legate, de munca şi lupta poporului. Poemele lui minunate desmint raţionamentele anoste ale adepţilor „esteticii pure" cu privire la incompatibilitatea poeziei cu lupta politică". Poezia lui Pablo Neruda serveşte cu putere cauza luptei împotriva imperialismului agresiv anglo-american, cauza eliberării poporului său şi a tuturor popoarelor asuprite, de jugul sângeros al slugilor Wall-Streetzului. Născut în orăşelul Temuco, din Chili, tânărul de 20 ani. Neftali Rîcardo Reies. publica, sub pseudonimul Pablo Neruda, un volum de versuri, care atrăgea atenţia tuturor iubitorilor de poezie. In curând, „nerudismul", această înoitoare manieră poetică inaugurată de dânsul, stârneşte admiraţia celor mai buni scriitori de limbă spaniolă. Garcia Lorca spunea că, după moartea lui Ruben Dario, făuritorul poeziei moderne sud-americane, Neruda' este cel mai mare poet al Americii. Evenimentele războiului civil spaniol (în cursul căruia Lorca însuşi cade victimă crimelor bestiale comise de franchiştii (sprijiniţi de cele două imperii fasciste), îl găsesc pe Neruda în rândurile apărătorilor libertăţii poporului spaniol, alături de alţi reprezentanţi) ai intelectualităţii progresiste din lumea întreagă. Fără îndoială că, deosebit de semnificative pentru momentul cotiturii spre marea, spre adevărata poezie, sunt în operă lui Neruda poemele scrise în această' perioadă şi cuprinse în volumul Spania e în inimă (Ehrenburg, menţionează în special Poemul Brigăzii internălîbhale 236 MIHNEA GHEORGHIU care, din nefericire, lipseşte din şirul traducerilor lui Constantin Varta).- Fiindcă prin acea carte, Neruda nu numai că a depăşit aşteptările vechilor săi admiratori, el „nu a însufleţit numai pe amatorii de poezie, ci şi massa cititorilor obişnuiţi", Cuvintele sale, inspirate de ura împotriva criminalilor fascişti, fac să vibreze puternic cele mai profunde coarde ale simţirii omeneşti: apelul lor convinge mai presus de orice alt îndemn la luptă. Soldaţii armatei republicane spaniole au pregătit singuri hârtia pentru carte, au cules-o şi au tipărit-o singuri, ca un suprem omagiu. Experienţa celui de al doilea război mondial, deslănţuit de imperiile lasciste, a contribuit puternic la îmbunătăţirea conţinutului şi expresiei poetice a lui Neruda, care ia atitudine fermă şi conştientă alături de forţele progresiste ale ţării sale şi ale lumii întregi. înapoiat în Chili, Pablo Neruda, ia parte activă la lupta Partidului Comunist. Ales senator, el continuă această luptă dela tribuna parlamentului. Gonzales Vi-dela, noul preşedinte al Republicii, organizează, cu sprijinul imperialiştilor americani, o lovitură de sfat, impunând dictatura sângeroasă a dolarului asupra masselor muncitoare. Neruda demască atunci cu o sporită revoltă renaşterea fascismului în America nouiior „pretendenţi la dominaţia rasială" — cum îi numeşte el pe oamenii dolarului — şi acuză deschis pe trădătorul Gonzales Videla de încătuşarea patriei în lanţurile imperialismului american. Nevoit să pribegească, din pricina teroarei sălbatice deslănfuite împotriva sa şi a prietenilor săi, de către sângerosul lacheu al Wall-Street-ului şi de către ceilalţi lachei aflaţi la conducerea ţărilor din America Latină, Pablo Neruda continuă lupta, cu forţe sporite. Cuvintele din ultima parte a ' poemului său Cronica Americii 1948 sunt animate de o neclintită speranţă: „Va izbândi poporul meu. Popoarele pe Tând vor izbândi". Lectura poemelor cuprinse în culegerea de faţă ne dă posibilitatea să înţelegem câteva dintre calităţile specifice ale poeziei lui Pablo Neruda. Cea dintâi şi mai de seamă calitate a acestei creaţii poetice o constitue legătura ei cu ţara natală, cu poporul din mijlocul căruia a crescut. Această trainică legătură cu tradiţiile de luptă oglindită în poezia popoarelor sud-americane străbate întreaga operă a lui Neruda, constituind specificul ei cel mai de preţ. Poezia lui îşi trage rădăcina din solul fertil al patriei. Ea aminteşte de accenfe-tele pasionate ale poeziei populare spaniole în genul căreia a scris Federico Garcia Lorca. Cu atât mai grea, dar mai demnă de laudă, este sarcina traducătorului hotărît să afle echivalentele depline ale acestei bogate expresivităţi: .....dar buzele mele să atingă cununa ta rece de sirenă ridicată'n limpedele aer ale înălţimii, dragoste a mărilor, Valparaiso. Regină a tuturor coastelor pământurilor, nod în care se'mpletesc toate valurile şi [bărcile, tu eşti în mine precum luna sau ca suflarea vântului pe drumul dintre arbori Mi-s dragi uliţele tale ucigaşe, pumnalul lunii tale pe coline şi marinarii tăi în pieţe învestmântând primăvara 'n azur". (Fugarul) . Un alt caracter al poeziei lui Pablo Neruda este amploarea excepţională a cugetării şi a expresiei sale, desprinsă încă din tinereţe dela ritmurile profetice ale lui Walt Whitman şi însufleţită de poezia revoluţionară a lui Maiatovschi. Zugrăvind îndârjirea cu care lumea întreagă va răspunde agresorilor imperialişti, poetul evocă trecutul sbuciumaf al omenirii, spre a descrie astfel, cu un elan revoluţionar nestăvilit, clipa în care tot pământul se va ridica împotriva cotropitorilor: PABLO NERUDA : „POEME" 287 „ In alte războaie erau şanţuri cu apă, şi sârme fără de sfârşit cu ghimpi şi [ghiare. Dar şanţul acesta e mai mare, apele [acestea sunt mai adânci sârmele acestea ghimpate mai tari decât [toate metalele. Sunt un atom şi un alt atom de metal [uman, sunt un nod şi mii de noduri de vieţi [şi vieţi, sunt durerile străvechi ale popoarelor din toate văile îndepărtate şi din toate [ţările, de sub toate drapelele şi din toate [corăbiile, din toate văgăunile în care erau în- [grămădite, din toate năvoadele cu care ieşeau în [furtună, din toate asprele riduri ale pământului, din toate infernurile cu cazane încălzite, din toate războaiele de ţesut şi din [topitorii, din toate locomotivele pierdute sau [strânse la un loc." (Să se trezească pădurarul) Oglindind o realitate specific chiliana, Neruda a găsit mijlocul artistic de a o face ascultată şi înţeleasă sub toate latitudinile. Claritatea şi profunzimea conţinutului ei de luptă sunt redate într'o exprimare într'adevăr artistică, plină de culoare, în stilul propriu al poetului. In felul acesta, traducerea lui în orice limbă nu mai este ,,o problemă" (aşa cum au încercat să argumenteze unii „purişti" apuseni în cazul lui Lorca) pentrucă acei ce apără pacea, libertatea şi fericirea popoarelor găsesc şi vor găsi totdeauna un limbaj comun. In Căntec de dragoste pentru Stalingrad, poetul condamnă cu indignare întârzierea intenţionată a anglo-americanilor de a deschide cel de al doilea front, arătând că de soarta războiului în îndepărtata Uniune Sovietică depinde viitorul Europei şi al Americei, viitorul întregii civilizaţii omeneşti. In al doilea poem în- chinat oraşului erou, în Cântec nou de dragoste pentru Stalingrad, Pablo Neruda face un jurământ de credinţă faţă de viitorul umanităţii. Poemul se încheie cu aceste patetice cuvinte: „Păstrează-mi o fărîmă de spumă 'nvoJ- [burată, păstrează-mi o puşcă, păstrează-mi un [plug, să-mi fie puse în mormânt, împreună cu un spic din ţara ta, ca să se ştie, dacă cineva se va'ndoi [vreodată, că am murit iubindu-te şi că tu m'ai [iubit, şi dacă n'am luptat pe zidurile tale, rămână'n cinstea ta, grenada-aceasta ['ntunecată, acest cântec de dragoste, ţie, Stalingrad". După Cronica Americii 1948, în care zugrăveşte suferinţele popoarelor Americii Latine cotropite de „şobolanii" administraţiei lui Truman, Pablo Neruda scrie poemul Să se trezească pădurarul despre care Ehrenburg declară cu admiraţie: „nu cunosc în poezia contemporană o operă mai cuprinzătoare şi mai patetică". Acest poem dă măsura întregei forţe creatoare a poetului. Lupta pentru pace a întregii omeniri muncitoare îşi găseşte aici una ■ dintre cele mai realizate expresii artistice. Poetul desvoltă cu o neîntrecută artă acest mare imn al triumfului păcii, făcând în acelaş timp să răsune avertismentul său ameninţător la adresa imperialiştilor aţâţători la război. Dacă aceşti cotropitori vor cuteza să turbure pacea, ei vor suferi înfrângerea definitivă pe care înaintaşii lor nazişti au suferif-o la Stalingrad. Nu numai popoarele, dar întreaga natură, apele şi munţii, cerul şi arborii, lumea întreagă se va ridica la un semn, ca un singur om, să întâmpine cum se cuvine pe duşmanii omenirii. In fruntea lumii libere stă invincibila Uniune Sovietică şi marele Stalin. Spre a înnălţa un imn luptătorilor sovietici glorioşi, Neruda evocă amploarea 288 MIHNEA GHEORGHIU , § rl[ cântecelor iui Whitman, poetul iubit al Americii: wWcrlt Whitman,, ridică-ţi barba de iarbă, priveşte împreună cu mine din această [pădure, de pe aceste înălţimi parfumate. Ce vezi acolo, Walt Whitman? Văd, îmi spune fratele meu din mine, văd cum lucrează uzinele în oraşul de care-şi amintesc morţii. în capitala prea curată, în strălucitorul Stalingrad. Văd cum din câmpia răvăşită, din patimi şi din incendii, se naşte în roua dimineţii un tractor care gâfâe spre câmpii..." Neruda descrie apoi. cu o rară for[ă de sugestie, nelegiuirile imperialiştilor americani. Pe aceştia el îi previne: dacă vor începe războiul, victoria va fi de partea popoarelor atacate de dânşii, iar soldaţii americani deveniţi carne de tun nu se vor mai întoarce niciodată acasă, în State, fiindcă ostaşii lumii păcii vor şti să se apere cu eroism şi să nimicească inamicul. Descriind această apărare a păcii şi a libertăţii, Neruda se referă si la ţara noastră, scăpată pentru totdeauna de asuprirea moşierilor şi capitaliştilor: ...să nu atingi podurile Bulgariei, ele nu te vor lăsa [să treci, fluviile României, vor arunca în ele [sânge clocotitor pentrucă năvălitorii să piară în el. Să nu cutezi să te apropii de ţăranul [care a văzut sfârşitul asupririi boiereşti şi veghează asupra plugului şi puştii sale. Nu-1 privi, privirea lui te va arde ca o stea. Neruda îşi termină poemul arătând că este o mare distanţă între dorinţa imperialiştilor de a deslănţui un nou război şi posibilitatea de a duce şi câştiga războiul, că forţa unită a partizanilor păcii va şti să-şi impună voinţa, spulberând " toate planurile criminale ale agresorilor imperialişti. Cântecul lui pentru pace se adresează fiecăruia dintre noi: „Singur, eu nu pot tâlcurilor de viaţă. Eu am venit aici' să cânt şi să te chem să cânţi cu mine laolaltă.'' Poemele Fugarul şi Nu poate fi iertare, cu care se încheie culegerea prezentă, descriu momente din viaţa şi lupta poetului obligat să trăiască departe de patrie, din pricina copoilor plătiţi de americani, care urmăresc să-1 reducă la tăcere. Neruda este astăzi membru în Comitetul permanent al Congresului Mondial al Partizanilor Păcii. Opera poetică a lui Pablo Neruda reprezintă astăzi o armă puternică în mâinile partizanilor păcii, în lupta pentru salvarea omenirii de pericolul unui nou războiu. Poetul participă astfel activ la această luptă împotriva agresorilor imperialişti anglo-americani, după cum în vremea războiului civil spaniol şi a celui de al doilea război mondial, a fost un-luptător hotărît împotriva fascismului. Lupta lui exprimă năzuinţa oamenilor cinstiţi din lumea întreagă, pentru că ea: apără dreptul milioanelor de oameni simpli, fără deosebire de naţiune, de vederi' personale, şi de convingeri religioase, la viaţă, progres, securitate şi o pace trainică. Iată izvorul atât de Iargei preţuiri/ a poeziei Iui Pablo Neruda. In ce priveşte versiunea românească a poemelor lui Neruda, ea are netăgăduit meritul de a fi încercat să redea conţinutul avântat al originalului şi să găsească un echivalent poetic pentru stilul atât de personal al poetului sud-ameri-can; într'o oarecare măsură acest lucru a fost realizat, aşa cum reiese şi din fragmentele citate. Cu toate acestea cetitorul se ciocneşte în câteva rânduri de pasagii obscure, ori fragmente prozaice. Acestea se daforesc fără îndoială grabei regretabile cu care a fost urmărit uneori sensul original, sau neînţelegerii imaginei poetice originale de către traducătorul nostru, ceeace dă prea adesea a se înţelege că s'a abuzat de folosirea vre- PABLO NERUDA : „POEME" 289 unui fsxf intermedia/. Să iuăm, de pildă, acest fragment din Canto General, întitulat aci Nu pcate fi iertare! In traducere literală, un anumit pasagiu din acest poem ar suna astiel: „Şi acuma, noi ne vom bucura de acea pură minunăţie a pădurii, de frumuseţea ei, iar ochii femeilor nu vor mai plânge asupra copiilor lor". Versiunea românească se prezintă astfel „poetizată" şi denaturată: „Şi-acuma,, pe cărbune, această limpede minune a pădurii, să jurăm că frumuseţea tuturora deopotrivă o vom împărţi, să ştergem pentru totdeauna, cu nădejdea noastră, din ochii mamelor şuvoiul lacrimii şi jalea". Mai departe, denaturarea sensului original devine deadreptul supărătaore. Textul, în traducere brută, spune: „In schimb în locul iubirii împărtăşite în noapte, ei condamnă la foame şi chin pe acela ce le ascultase făgăduelile, pe acela care îşi va regăsi în curănd vân-joşia lui de copac şi duioşia-i..." Iată-1 de data aceasta stilizat de traducător: ,,Dar când, celui ce se'ncrezuse în făgăduieli, care puterea blajină de arbore vânjos şi-o dăruise tuturora, în locul dragostei frăţeşti i-au hărăzit în noapte c'.oai cazna şi foamea . .." Astiel de inadvertenţe, de ne/'usfificafe şi până la urmă prozaice intervenţii în text se pot observa şi în poemul Să se trezească pădurarul, a cărui tălmăcire ar fi trebuit să preocupe mai îndeaproape pe traducător, dată fiind şi experienţa traducerii româneşti publicate în Editura P.M.R. Să dăm câteva exemple luate la întâmplare: minele de cupru din Chili, devin mine de plumb; volbura care împodobeşte laboratorul savantului devine viţă sălbatecă. Iar celebrul vers: Eu nu vin să rezolv mare lucru (de unde remarca lui Ehrenburg, că Neruda a rezolvat totuşi una din marile probleme ale timpului nostru) se transformă în prozaicul şi inexpresivul: Singur eu nu pot tâlcurilor da viaţă. Mai sunt şi altele, mai mult sau mai puţin supărătoare. Am lăsat înadins la urmă o serie de observaţii care privesc ansamblul culegerii. In general, aceasta se resimte de lipsa unei atente confruntări cu originalul. Pe urmă, din sumarul cărţii, reiese că ea nu a urmărit să cuprindă un şir anumit de aspecte, care să ne dea o imagine cât mai deplină a poeziei iui Pablo Neruda. O bună culegere, menită să dea cetitorilor această imagine, va trebui să conţină mai multe poeme reprezentative pentru creaţia sa poetică. In cazul de faţă, spre a suplini lipsa poemelor s'a recurs la soluţia studiului introductiv. Deaceea, lipsită de studiul lui Ehrenburg, culegerea ar rămâne mai curănd o suită de traduceri aflate mai dinainte la îndemână şi publicate pentru circumstanţă, decât o ediiicatoare şi chibzuită antologie de versuri. Dar şi în acest caz, câteva indicaţiuni bibliografice strict necesare — de pildă, data şi titlul volumelor din care au fost culese — ar fi fost oportun să însoţească Unele dintre poemele lui Pablo Neruda, alese spre traducere. Publicarea unei culegeri din operele lui Neruda, în limba română, era justificată şi bine venită. Totuşi, apreciind iniţiativa Editurii de Stat şi munca traducătorului, nu ne putem opri de a observa unele scăderi ale acestei prime ediţii. înainte de a trece la lectura volumului ca atare, cetitorul este suprins de aspectul lui grafic deosebit: formatul mare, coperta în negru. roşu şi alb şi calitatea tiparului. O prezentare grafică îngrijită presupune însă mai multă atenţie. Şi este cazul să arătăm în ce privinţă. Formatul mare dăunează totdeauna la lectură (atunci când nu este cerut de necesităţile unei ediţii ilustrate şi uneori, chiar atunci); în trecut s'a abuzat de această bizară „eleganţă", imitată cu orice preţ după apus. Coperta plachetei (pe fond negru, cu litere de o şchioapă în roşu aprins, despărţite prin o tăietură groasă albă) aminteşte şi ea de. anumite coperte din trecut, în care se îmbinau, de cele mai multe ori, goana 19 290 MIHNEA GHEORGHIU după reclamă şi lipsa de gust. Acest dispreţ pentru sobrietate trebue evitat pe viitor. Pe urmă, o bună ediţie mai presupune o deosebiră băgare de seamă atât ia alegerea literei şi a titlurilor, căf şi la punerea în pagină; mai ales atunci când se tipăresc poeme în vers alb. care e dificil de valorificat grafic. Dacă ne-am opri numai la observaţia că studiul introductiv şi poemele sunt culese şi paginare identic, ca şi cum ar constitui un tot, sau ar li fost concepute iniţial în scopul acesta — aşa cum nu este desigur cazul — şi tot ar fi suficient ca să subliniem aceste lipsuri ale ediţiei. Apoi, sunt pagini (s. ex. pag. 48—49) în care cititorul are impresia că un torent de cerneală vine înspre dânsul, un puhoi de cuvinte cât pe aci să treacă peste timida, îngusta margine inferioară a coalei de hârtie. Acest fel de tipărire nu numai că nu atrage, dar dăunează pur . şi simplu lecturii. In ceeace priveşte publicarea unei e-ditii mai bune din acest mare poet contemporan, ori din alţii, se poate urma exemplul modului în care editura '„Scriitorul Sovietic" a publicat recent Sonetele Iui Shakespeare în traducerea Iui S. Mar-şac. Cartea a apărut în condiţii grafice deosebite, fără ca aceasta să strice sobrietatea, ori să încarce preţul unei ediţii populare în cincizeci mii de exemplare. In cazul în care o astfel de importantă traducere nu a putut ii prevăzută la Editura de Stat într'un plan pe termen lung, care să evite graba realizărilor discutabile, e preferabil să se recurgă Ia o diviziune a muncii între câţiva fraducăfori-poeţi, aşa cum a făcut revista „Europe" când a încredinţat traducerea poemului Să se trezească pădurarul unui colectiv format din patru poeţi, printre care şi Aragon. E de presupus că aceste experienţe ne vor servi pentru viifor. Mihnea Gheorghiu BIBLIOGRAFIE CĂRŢI NOUI IUNIE - IULIE 1950 EDITURA P. IVI. R. CLASICII MARXISM-LENINISMTJLTJI FR. ENGELS, Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filosofici clasice germane. Ed. III (60 pag., 20 tei). POLITICE M. B. MITIN, Opera lui V. I. Lenin „Materialism şi empiriocriWcism" şi lupta împotriva naacţiunii idealiste contemporane (48 pag., 12 lei). V. LUCA, Clasa muncitoare şi mişcarea naţională (36 pag., 6 lei). *** Lenin şi Stalin despre desrobirea femeii (32 pag., 5 lei). *** Despre codul muncii (12 pag, 10 lei). *** Strângerea recoltei îşi asigurarea succesului colectărilor, sarcină a întregului partid, a întregului popor muncitor (32 pag., 5 lei). *** Cine aţâţă la război, cine apără pacea (32 pag., 6 lei). *** Să desfăşurăm o largă agitaţie politică la sate în campania pentru strânsul recoltei, pentru treieriş şi colectări (48 pag., 8 lei). *** In gospodăria agricolă colectivă „Alexandru Petoffi"-Botiz-Satu Mare, ŢĂRANII ÎŞI FĂURESC VIATA CEA NOUĂ (52 pag., 8 lei), „IN AJUTORUL ACTIVISTULUI DE PARTID" D. PETRESCU, Organizaţia de bază, temelie a întregii munci (16 pag, i lei), „PENTRU CURSURILE SERALE DE PARTID" *** Lupta împotriva bandei de spioni şi asasini a lui Tito, datorie a partidelor comuniste şi muncitoreşti şi a tuturor oamenilor muncii din lumea întreagă (32 pag., 5 lei). „PENTRU CURSURILE SERALE DE PARTID DELA SATE" *** Saromile organizaţiei de bază în munca, pentru întărirea şi desvoltarea cooperaţiei. Desvoltarea schimbului dintre oraş şi sat, mijloc de îmbunătăţire a nivelului de trai al ţărănimii muncitoare (36 pag., 5 lei). „PENTRU CERCURILE DE POLITICĂ CURENTĂ" *** Strângerea recoltei şi asigurarea succesului colectărilor, sarcină a întregului partid, a întregului popor muncitor (32 pag., 5 lei). ÎN LIMBA MAGHIARĂ FIGURNOV P., A taapitâlizmus âltalâ-nos vâlsâgânak kielezodese a hâboru utâni idoszakban (Ascuţirea crizei generale a capitalismului în perioada de după război), (20 old., 6 lej). *s'* A nepek ebersege meghiusitja a hâ-borus uszitok terveit (Vigilenţa popoarelor va zădărnici planurile aţâţătorilor la război), (28 old., 8 lej)'. *** A Român Munkâspârt Kdzponti Vezetosegenek es a Român Nepkoz-tărsasâg Minieztertainâcsânak hatâ-rozata a termesbetakarităs idejeben valo elokeszlteserol es vegrehajtasârol, valamint az 1950. evi beszolgâitatâsi terv vegrehajtasârol "292 BIBLIOGRAFIE A minisztertanâcs hatârozata a ter-menybeszolgăltatâsrol (Hotărîrea C. C. al P. M. R. şi a Consiliului de Miniştri al R. P. R. privind pregătirea şi executarea la timp a strângerii recoltei şi executarea planului de colectări pe anul 1950). (Decret pentru stabilirea regimului de colectare a produselor agricole vegetale) . (Hotărîrea Consiliului de Miniştri cu privire la colectarea produselor a_ gricole vegetale). (72 old., 7 lej) *** A termes betakaritâsa es a beszol-găltatăsok sikerenek biztositâsa az egesz part, az egesz dolgozo nep fela-diaita (Strângerea recoltei, şi asigurarea succesului colectărilor, sarcina întregului partid, a întregului popor muncitor). (32 old., 5 lej). *** Kik a dolgozok egysegenek ellen-segei (Cine sunt duşmanii, unirii şi înfrăţirii oamenilor muncii). (32 old., 6 lej). „ESTI PARTTANFOLYAMOK RESZfiRE" CIMtr SOROZATBAN („PENTRU CURSURILE SERALE DE PARTID") »** Az eroviszonyok eltolodăsa a mâso-dik vilâghâboru utan a szocializmus es demokrâcia tâborânak javăra. A Szovjetunio a demokratikus es anti-imperialista tăbor vezetoje a bekeert vivott harcban. Mâsodik kiadâs, (Schimbarea raportului die forţe după cel de al doilea război mondial în favoarea lagărului democratic şi antdimperialist în lupta pentru pace. Ediţia II). (48 old., 5 lej). •*** Harcolni Tito gyilkos taembandăja ellen minden kommunista es rniun-kâspârtnak, a vilâg minden doigozo-jănak kotelessege. (Lupta împotriva bandei de spioni şi asasini a lui Tilto datoria partidelor comuniste şi muncitoreşti şi a tuturor oamenilor muncii din lumea întreagă). (30 old., 5 lej). „FALUSI ESTI PARTTANPOLYAMOK R£SZ£RE" CIMtî SOROZATBAN („PENTRU CURSURILE SERALE DE PARTID DELA SATE") *** A bekeharc orzagunk minden dol-gozojânak feiadata, A falusi bekeharc- bizottsâgok feladatai. (Lupta pentru pace, sarcina tuturor oamenilor muncii din ţara noastră. Sarcinile Comitetelor de luptă pentru pace dela sate) (48 old., 5 lej). „PÂRTPOLITIKAI KORGK RâSZfiRE" CIMtî SOROZATBAN („PENTRU CERCURILE DE POLITICA CURENTA") *** A termes betakaritâsa es a beszol-gâltatâsok sikerenek biztositâsa az egesz part, az egesz dolgozo nep fela-data. (Strângerea recoltei şi asigurarea succesului colectărilor, sarcina întregului partid, â întregului popor muncitor). (30 old., 5 lej). IN LIMBA GERMANĂ *** Auf zum Kamipfe fiir die Verwirkli-chung der grossartigen Aufgaben des Staatsplans 1950! (La luptă penltru realizarea măreţelor sarcini ale planului die Stat pe 1950 !) (S. 46, Lei 8). *** Der Kampf der P.artei um die Hebung des Lebensniveaus der Werk-tăitigen (Lupta partidului peintru ridicarea nivelului de trai al celor ce muncesc). (S. 48, Lei 5). EDITURA DE STAT LITERATURĂ IVAN VAZOV, Poezii (66 pag., 50 lei). PALMIRO TOGLIATTI, Grairnsci (100 pag., 45 lei). *** Primii materialişti greci (100 pag., 65 lei). M. EMINESCU, Poezii. Ed. II (332 pag., 108 lei.) CEZAR BOLIAC, Opere (294 pag.. 100 lei). HERACLIT, Texte filosofice (56 pag-, 50 lei). J. PUTRAMENT, Realitatea (412 pag., 180 lei) . POLITICE C. SIMONOV, China în luptă (84 pag., 40 lei). B PELDMANN, E. VILENSKA şi A. FAERŞTEIN, Luptând împotriva * naţionalismului sionist — agentură a imperialismului — 1 luptăm pentru pace, (18 pag., 5 lei) I BIBLIOGRAFIE 293 ILIE STANCITJ, Rasismul, arma reac-ţiunii imperialiste (160 pag., 60 lei). RALPH PARKER, Călătoria în Italia, (68 pag., 15 lei). GASTON MARIN, însemnătatea elec. trificării în construirea socialismului în R. P R., (32 pag., 10 lei). JURIDICE-ECONOMICE S. V. MEŞALCHIN, Finanţarea repartiţiilor capitale ale mijloacelor fixe (de bază), (84 pag., 40 lei). M. T. IVANNICOVA şi I. C. MILU-ŞEVICI, Planificarea cheltuelilor de circulaţie într'o organizaţie comercială (90 pag., 45 lei). *** Colecţie de legi, decrete, hotărîri şi declziuni (280 pag., 175 lei). MEDICINĂ *** Manual de patologie chirurgicală (424 pag., 200 lei). *** Manual de lucrări practice de igienă (228 pag., 200 lei). L. S. PISAREVA, Oopii nervoşi (78 pag., 30 lei). Dr. C. PETRESCTJ, Manual de Medicină infantilă (276 pag., 170 lei). M. S. MASLOV, Boli de copii (580 pag. 550 lei). AGRICOLE A. F. ENŞ şi M. G. DOGANOVSCHI, Maşini şi unelte agricola (264 pag., 170 lei). *** îndrumări pentru cultivarea şi recoltarea plantelor medicinale- (44 pag., 7 lei). E. I. NESTEROVA, Ştiinţa biologică miciurinistă şi practica fruntaşilor în agricultură (72 pag., 14 lei). *** Tehnica lucrării solului (88 pag., 13 lei) . *** Despre amenajarea pădurilor (26 pag., 8 lei). ■G. S. ŞIFRIN, Organizarea aprovizionării cu materiale şi ridicarea rentabilităţii (64 pag., 30 lei). A. CAMINSCHI, Organizarea echipelor în colhozurile fruntaşe (84 pag., 23 lei). *** Inmagazdnarea .şi conservarea cerealelor (34 pag., 5 lei). A. G. ŞAPOVAL, Agrotehnica cerealelor de toamnă (82 pag., 20 lei). J. MAUCH şi C. NICULESCU, Creşterea păsărilor de apă (78 pag., 30 lei). *** Bolile legumelor (56 pag., 8 lei). S. ZEMLIANIŢCHI, învăţătura Docu-ceaev-Williams, despre amelioraţiunili agro-.silvice, (40 pag., 9 lei). B. A. KELLER, Transformatorii naturii plantelor (110 pag., 25 led). **« Duşmanii recoltelor şi combaterea lor (48 pag., 6 Iei). *** Bolile parazitare contractate la păşuni (56 pag., 6 lei). *** Organizarea şi tehnica comerţului cooperatist sovietic (206 pag., 110 lei). G. N. DOBROHOTOV, Creşterea porcilor la fermă (161 pag., 45 lei). Prof. G.BORDEIANTJ şi S. CONSTAN-TINESCU, Cultura legume or, (474 pag., 560 lei). *** Folosirea animalelor la muncă, (52 pag., 6 lei). *** Călăuza mecanicului batozar (40 pag., 7 lei). ÎN LIMBA MAGHIARĂ *** Vedjiuk gyumofcsfăinkait a beteg-segektol (Bolile pomilor fructiferi şi combaterea lor) (60 old., 5 lej). *** A magyar iradalom tortenete (Istoria literaturii maghiare) (38 old., 160 lej). G. RUSZACOV, A. „ Vladimir Iljics" kolhoz (Colhozul „Vladimir Ilici") (136 old., 50 lej). A. MAXIMOVA, A napraforgo agro-technikâja (Agrotehnica floarei soarelui) (66 old., 8 lej). ÎN LIMBA GERMANĂ PETRU DUMITRIU, Nâchte im Juni (Nopţile din Iunie). (S. 115, 60 lei). 294 BIBLIOGRAFIE EDITURA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ TIBERIU VORNIC, Oameni sub patrafir (352 pag., 165 lei). GEORGE COVACS, Cu ghlarele şi cu dinţii (296 pag., 135 lei). BIBLIOTECA PENTRU TOŢI D. TH. NECULUŢĂ, Spre ţărmul dreptăţii, (128 pag., 25 lei). I. PĂUN-PINCIO, Versuri.Proză-Scri-sori, (144 pag., 30 lei). CARTEA POPORULUI OCTAV MĂGUREANU, Stratul de ţiţei (56 pag., 15 lei). PETRU DUMITRIU, Primăvara lui 71 (40 pag., 12 lei)/ TRAIAN COŞOVEI, La Taloane, (56 pag., 15 lei). COLECŢIA „ALBINA" GEORGE CIUDAN, Gherghina Stan a semnat apelul pentru pace. (32 pag., 5 lei). ' ION JIPA, Vrăbioii de aur (32 pag., 5 lei). ÎN LIMBA MAGHIARĂ GY6RGY KOVACS, A szabadsâg ut-jân (Pe calea libertăţii) (48 old., 50 lej). KENYERES PAL, Unnepi miiszac (Şut record) (28 old., 12 lej). EDITURA „CARTEA RUSĂ" VALIS LATIS, Spre lumină (432 pag., 150 lei). I. SMIRNOV, Fiii.' (284 pag., 80 lei). MAXIM GORCHI. Articole literare (200 pag., 60 lei). AL. TOLSTOI, Petru I, vol, III (160 pag., 50 lei). ■ M. ŞOLOHOV, Pe Donul liniştit, voi. IV ed. II, (420 pag., 135 lei). V. SELIVANOV, Şcoala Satului, (108 pag., 26 lei). IAN RANDPEPP .Lupta pentru colhoz (140 pag , 40 lei). *** Muncile de vară şi strângerea recoltei (44 pag., 9 lei). *** Pentru Pace (44 pag., 30 lei). ÎN LIMBA MAGHIARĂ G. GULIA, Vârosok vărosa (Oraşul cel. nou) (98 old., 40 lej). N. PAMENEK, Mindennapi emberek (Oameni obinuiţi) (68 old., 12 lej). EDITURA .CONFEDERAŢIEI GENERALE A MUNCII GH. APOSTOL, Expunere asupra legii Codului Muncii — Codul Muncii (80 pag., 8 lei). *** Iluminatul, ventilaţia şi instalaţiile higienice-sanitare în întreprinderi (112 pag., 32 lei). *•** Tehnica securităţii în industria minieră (104 pag., 30 lei). *** Salariaţii agricoli luptă pentru o recoltă îmbelşugată (40 pag., 5 lei). MARIN ILIESCU, TIHON DĂNILĂ şi GRIGORE POPA, Canalul Dunărea-Marea Neagră, o construcţie a păcii (32 pag., 15 lei). AL. CIUTCHIH, Brigada, de calitate (96 pag'., 24 lei). M. TEODORESCU, ILIE STOIAN şi NASUDEANU ION, Cum am realizat transporturi rapide (32 pag., 15 lei), *** Tehnica securităţii în agricultură (32 pag., 12 lei). *** Cum trebuie să sprijine gazetele de perete lupta pentru pace (32 pag., 10 lei). *** Hotărîrea C. E. al C. G' M. din 24 Iunie 1950 asupra organizării concursului pe ţară al cluburilor, bibliotecilor, colţurilor roşii şi cinematografelor sindicatelor (32 pag., 8 lei). *** Mic manual de alpinism (80 pag., 60 lei). EDITURA TINERETULUI ELENA MĂTASE, Raza de lumină (112 pag., 30 lei). . - I, BRAJNIN, Tricouri purpurii, (256 pag., 90 Iei), BIBLIOGRAFIE 295 -*** Copiilor (antologie) (64 pag., 30 lei). *** Aşa luptăm pentru pac© (16 pag., 4 lei). Jocuri pentru noi (96 pag., 35 lei). L PETRESCU, Oercul nostru de chimie (88 pag'., 40 lei). A. SUTEEV, Multe, multe poze (16 pag., 45 lei). ÎN LIMBA MAGHIARĂ A. SZUTEJEV, Sok, sok kep (Multe, multe poze) (16 old., 45 lej). *** A Roman Munkâspârt az Ifjumun-kâs Szovetseg letrehozoja es vezetoje (Partidul Muncitoresc Român, făuri- torul şi conducătorul Uniunii tineretului muncitoresc) (68 old., 15 lej). 6** A DIVSZ a bekeert folyo harc aktiv tenyezoje (F. M. T. D., factor activ în lupta pentru paoe) (64 old., 20 lej). ÎN LIMBA GERMANĂ G KUBANSKI, Klava (Clava) (S 30, 14 Lei). A. SUTEEV, Viele, viele Bilder (Multe, multe poze) (S. 16, 45 Lei). EDITURA CONTEMPORANUL HORIA LIMAN, Ascuţirea crizei sistemului capitalist (42 pag., 25 lei). In Nr. 8, August a.c, vom publica romanul tovarăşului M. Novicov, „încredere" — a cărui acţiune se petrece în lagărul din Tg. Jiu, înainte de 23 August 1944-