ai) IP MAMA REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. Apare sub conducerea unui comitet de redacţie 5 ANUL III MAI 19 5 0 CUPRINSUL Pad. LUPTĂM PENTRU PACE Cicerone Theodorescu: Cum a semnat sondorul Popa............. 5 Dan Deşliu : Ceva despre oameni şi norme noui .....:......... 7 Franz Johannes Bulhardt: Pentru pace (trad. Al. Philippide).......... 15 Stepan Scipaciov : Cu ce drear, i-ai da odihnii vamă ?............. 16 . „.. , (Veacul XX "......................... 17 Nazim Hikmet: | Scrisod d-n ;nchisoare (trad_ pe1re Solomon)......... 19 Alfred Kreymborg: Amerioa, America: (trad. Mihnea Gheorghiu)........ 20 Paul Eluard: O socoteală (trad. E. Pietraru)................. 22 Eusebiu Camilar : Temelia (roman, partea I-a) ................ 23 N. Grihaoev : Cântarea colhozului „Bolşevic" (cânturile VI-XVIII, în româneşte de Acad. A. Toma) .......................... 139 Maria Rovan : Neamurile Stăniloaiei ..................... 181 Ştefan Iureş: Noaptea la creşă...................... 211 Nina Casisian: Horea nu mai este singur.................. 214 I. Gropper:' Legăn zorii care vin (trad. V. Petrescu)............. 216 Alfred Margul Sperber: Unui poet idilic (trad. Al. Philippide) ......... 218 Victor Tulbure: Aglaia .........................220 ORIENTĂRI A. M. Egolin : I. V. Stalin şi literatura Sovietică ............... 224 TEORIE ŞI CRITICĂ N. Moraru: Un act de acuzare împotriva războiului imperialist......... 243 Al. I. Ştefănescu : Cu privire la nuvela „Ana Roşculeţ" ............ 257 RECENZII Vera Călim: „Nopţile din Iunie", de Petru Dumrtriu.............. 266 Ho-ia Bratu: .„Pietrele arse", de A. Radu................. 269 Minai Pârvulescu: „Pentru libertate" versuri din G. Coşbuc.......... 271 Mihai Galiţa : „Satui Borovo", de Crum Velcov ............... 273 M. Bucur: „Asaltul Berlinului"....................... 276 BIBLIOGRAFIE Cărţi noui 230 C1CEBONE THEODORESCU CUM A SEMNAT SONDORUL POPA Foram în roca şi 'n nămol Ţiţeiul bun să sue 'ncoace Când muncitorii din petrol Semnau adeziuni de pace. — Duc norii veste de război ? Să-i dovedim! îi vom întrece Muncind, pe capete, la noi La „patru sute doisprezece"... Prăjinile în fund s'au dus Să sape roca şi s'o roadă, Sâ şuere ţiţeiu 'n sus Ca şerpii ridicaţi în coadă. Foram adânc... Foram şi 'n sus: Prin blocul norilor de ură Ce se îngroaşă din Apus, Strat duşmănos de ocnă dură. Intr'una granicul bătea In miezul sondei, între coaste. La fel bătea ca inima La fel ca inimile noastre. 6 CICERONE THEODORESCU ...Un lanţ se rupe ! Nu m'ascund. Crunt mă izbesc verigi şi zale. Dar sonda dei pierdută 'n fund Nu-i chip s'o mai întorci din oale ! M'am aruncat pe frâna grea. Tăcuse inima 'ntre coaste. ' — Tu granice de fier, nu sta! Nu stau nici inimile noastre... Azi vin tovarăşi din petrol. Privesc la dreapta-mi în proteze : — Da, ciotul braţului meu gol El, numai el, n'o să semneze! Dar, greu citeaţă, scrisa mea Cu litere de chiaguri groase. Pe lanţ, pe granic, pe podea. Destul de bine mă semnase... DAN DEŞLIU CEVA DESPRE OAMENI ŞI NORME NOI Fruntaşilor în producţie dela „Sovromtractor"-Braşov le închin poemul acesta Când cumpăna nopţii se pleacă spre zori şi pâlcuri de pâclă încep a se pierde, când scapără'n zare înalte-aurori pe-a brazilor cetini cu sclipătul verde, stingându-şi alene reţeaua de Stele Braşovul răsare privirilor mele cu turnuri şi turle din veac feudal şi'ntocmai cum pruncul răschiuie vieţii din zeci de sirene dă glas dimineţii de-aice, din mândru pridvor de Ardeal. O limpede ziuă svâcmeşte în slăvi umflându şi năvalnicul şipot de soare. Tresar desmorţite păduri şi dumbrăvi si'n piepturi un murmur năvalnic tresare. Zadarnic îngheţul mai dă sâ'ntârzie să ferece'n scoarţă descinsa tărie; orcanul zadarnic mai spumegă 'n munţi. Căci bubue harnic, d© hăue ţara, ne'nfrân'ă se-avântă spre larg primăvara, prin luturi şi trunchiuri, prin inimi şi frunţi. DAN DEŞLIU Se sbate o vână pe fruntea lui Neag... Se sbate, se sbate, se' sbate... Şi norii prin suflet se-alungă şirag. Ce-i hiba, măi Neagule frate? Dece dintr'o vreme ţi-i gândul beteag şi braţul se mişcă agale? Ce stăvili te ţin să svâcneşti către larg pe dreapta frăţînilor cale? ... Nu viforul iernilor reci din anii trăiţi, — patruzeci, ci mersul molatec peacelaş făgaş făcu din strungarul destoinic —- codaş... In capătul halei, mereu mai zorit lucrează Andrei Păcuraru. Spre colţul acela cu jind tăinuit adesea priveşte strungarul. Acolo, pe vârful maşinii, e-un steag cu slova de fir aurie... Pe steagul cel roş ca mătasa de mac, „Fruntaş în producţie" serile. Şi norma e tot întrecută cu 2—3 sute la sută şi nui nicăirea mai vrednic frezor în toată uzina lui „Sovromtractor". Sirena vesteşte sfârşitul de schimb. Andrei domoleşte motorul, dar încă rămâne la frez' un răstimp să-şi măsure roadă şi sporul. Suceşte în mână mandrinele noi şi-un freamăt îi joacă'n privire. In urmă, cu pas apăsat şi vioi se duce grăbit spre ieşire. — Noroc, măi tovarăşe Neag! Acela se'ntoarce pe prag şi iacă-1 alături, cât tot Postăvarul, taman pe Andrei Păcuraru! CEVA DESPRE OAMENI ŞI NORME NOI Răzbate'n jur un murmur de motoare. Lumina curge'n limpede şuvoi. Păşind încet prin pulberea de soare ei tac un timp de vreme amândoi. Şi Neag vorbi întâi, cu'n grai uscat: — Aş vrea să-mi spui deschis, în toată forma, drept zise Gherghişan la sindicat că ai cerut să se reducă norma? Cu ochii adânciţi în depărtare zâmbeşte Păcuraru liniştit. Şi aprinzând un capăt de ţigară: — Adevărat, precum ai auzit. E greu de mers la deal cu boii mici... Spre socialism nu-i cale pe'ndelete. De nu-i dăm ghes mai mult ca pân'aici rămânem de căruţă, Neag băete! Motoarele merg asSăzi mai cu spor, S'au înzecit domoalele turaţii. Prea lesne-i norma veche s'o dobori când vin mereu tot alte inovaţii. Dar eu mă simt stăpân adevărat pe multele Republicii uzine şi nu mă mint cu graficul umflat că nu vreau singur să mă fur pe mine! Se zbate o vână pe fruntea lui Neag şi sângele'n tâmple se sbate. Şi'n vorbe colţoase şi fără şirag răzbesc amăreli înfundate: — Aşa, vasăzică, bădie Andrei! Nu zic... e ceva socoteală... Să dai cu o mână... cu alta să iei mă rog... chibzuită tocmeală! Dar dreptul ni-i drept legiuit, cu trudă şi sârg împlinit şi nu pentru-aceea ne strânsem cureaua ca azi să ne facem noi singuri... beleaua ! DAN DEŞLIU Andrei îl cercetează aţintit cu ochi adânci ca inima pădurii. Odată cu ţigara s'a scrumit şi zâmbetul pe colţurile gurii. E-o â de primăvară timpurie. Pământul abureşte sub picioare... Curând, curând, pe desmorţita glie or să roiască tinere tractoare. Şi meştera' desmiard'o mladă vie svâcnită dintr'al scoarţei adăpost şi zice apăsat, cam cu mânie: Ehei, măi frate Neagule, stai prost ! Adică, ce gândeşti? Dădurăm piept şi-am strâns cureaua când a fost să fie, croirăm cu Partidul drumul drept şi-acu să ne culcăm de bucurie? Priveste'n urmă sbuciumatul drum să-ţi lămureşti cum creşte înainte. Cinci ani voinici... Dar parcă văd şi-acum frământul de 'nceput... Ţi-aduci aminte? Se sbate o vână pe fruntea lui Neag şi-aduceri aminte se'nşiră şirag... ... Uzina fărâme, de bombe strivită, şi iarna cumplită, şi burta lihnită şi inimi şi mâini tremurând, frământând, întrebând: „Până când ...până când ...până când ? Şi-au zis comuniştii: — E doar un mijloc : cu mâinele noastre s'o facem la loc ! Uzină de viaţă va fî pentru noi, strivind îmbuibaţii bancheri şi ciocoi. Nu-i cale uşoară dar altele nu-s; prin luptă sămânţa se'nvolbură'n sus şi'n aprigă luptă cu bezna ies zorii şi numai prin luptă înving muncitorii! Răzbi-vom, tovarăşi! Căci drum ne-au deschis Spre slăvi, — făurarii măreţului vis, stegarii luminii cu aripi ne'nfrânte, poporul sovietic cu Stalin în fruste ! Şi Weag vede iarăşi, aevea şi viu, bulucul de oameni sub cer brumărîu CEVA DESPHE OAMENI ŞI NORME NOI zorind pe'ntrecute prin curtea'n ruina, crescând din moloz viitoarea uzina. îngheaţă obrajii în menghini de ger şi vânăt e pumnul lipit de mâner şi crivăţul sbiară prin halele moarte şi sbiară patronii cu vocile sparte: — La ce bun vă sbateţi ? Mai dulce-i hodina ! Lăsaţio să zacă în ţăndări uzina, lăsaţi-o să piară sub vifor nebun!... Dar, vezi, truditorii ştiu ei „la ce bun!" Aud peste vreme, prin clocotul lor cum dudue viaţa la „Sovromtractor", cum râde izbânda în şipot de soare, cum Patria oreşte bogată şi tare şi'n oamenii muncii cresc mari primăveri zadarnic turbează acei care pier, zadarnic împlântă hoţeşte cuţitul şi cearcă să'ntoarcă din drum Răsăritul: că'n ţara cea nouă, cu zări aurii, voinicii aceştia stăpânii vor fi! Vorbi din nou Andrei, într'un târziu şi glasul răsuna ca dintr'o zare: — Am fost alături Neagule... Şi ştiu oă stat-ai dârz în vreme de vâltoare ! Ai stat în rând cu mine, neclintit. Cu pieptu'n faţa gloanţelor duşmane, când a'ncercat călăul gârbovit a ne'njuga la cei de peste-oceane. Poţi să te rupi de tot ce ai mai drag ? Cum nu'nţelegi acuma, frăţioare, că ăsta-i largul vechiului făgaş ce l-am croit cu sânge şi sudoare? Ori n'am stat noi la fel, cu pieptul gol, când năvălise arşiţa flămândă ? Am mers 'nainte fără de ocol că una este calea spre izbândă ! Şi când sporiră grelele duium şi se'nteţeau vâltorile amare, grăi Partidul: — Vremea e acum sg făurim întâile tractoare! DAN DEŞLIU Să făptuim temeiul oţetit pentru unirea multelor ogoare c'asa ne'nvată visul împlinit in ţara înfrăţîtelor popoare S ...Eram lihniţi, dar gândul chiuia de tâlcul greu din 'naltele cuvinte ! Şi am pornit întrecerea. Era peacektş drum vârtos... Ţi-aduci aminte ? Nicicând nu se uită asemenea zile, că scrise-s în inimi, pe trainice file ! Rânjeau cu otravă patronii vânzării: — Secaţi mai degrabă genunile mării ! Şi crainicii morţii scrâşneau cu turbare : — Nu faceţi tractoare ! Nu faceţi trac Soare! Dar omul strângea înc'un ochi la curea, suduia sănătos — şi făcea, şi făcea ! Flămând. Pe spinare sudorile-râu... Dar parcă în tine, mari lanuri de grâu foşnesc legănate pe'nîinderea largă şi'n soare sclipeşte Republica 'ntreagă... Creştea ca un maldăr de volbură spânul, izbea mai cu sete, mai sdravăn ciocanul, uita muncitorul de foame, de trudă... Deaceea se sbate, deaceea asudă, să râdă copiii, să sburde, să cânte, puterile păcii să crească ne'nfrânte şi flamura vieţii să fluture'n soare să fie pe'ntregul pământ sărbătoare!... ... — Şi-acu îmi stai colea şi mi te'nfoi cu nu'ş 'ce soi de drepturi câştigate i Râvneşti cumva ca racul înapoi ori ce-i cu tine, Neagule fârtate ? Nu-i drept mas drag ce-1 dobândeşti luptând, decât să lupţi mai spornic şi mai bine, să tragi în tot ce-i putred, până când mai cântă încă inima în tine ! Duşmanii lui Octombrie de foc CEVA DESPRE OAMENI ŞI NORME NOI 13 mai ţipă încă 'n pâlniiile sparte, mai ferecă popoare sub obroc, ne mai trimit tovarăşii la moarte. Cât timp călăul Tito n'a pierit, cât mai nechează Truman prin Americi şi muşc'aici chiaburul dosădit, ce norme te ai codi să le desferici ? In oastea păcii de te simţi unit, păşeşte drept, cu inima fierbinte, sub steagul bolşevic nebiruit, pe drumul lui Octombre, înainte ! ...Se sbate-o rază în pieptul lui Neag, se sbate, se sbate, se sbate... Şi gândul prin vechile vremuri pribeag se'nalţă spre zări luminate. Acolo pe culme luceşte un steag cu slova de fir aurie... Pe steagul cel roş ca mălasa de mac, „Fruntaş în producţie" scrie... Întreabă Păcurar într'un târziu: ■— Pricepi cum vine, Neagule băete ? — Păi, ce să zic ? M'oi mai gândi... Eu ştiu ? Oricum... ce i drepl... nu-î cale pe'ndelete ! Andrei priveşte cald şi liniştit, cu ochi adânci ca inima pădurii. Odată cu ţigara, ia'nflorit un zâmbet şugubăţ în colţul gurii. ■— Apoi, noroc — tovarăşe Andrei! — Noroc, măi Neag ! Şi spor la norma nouă! In poartă, peste pomii tinerei lumina primăverii plouă, plouă... Când dă să iasă, iacă-1 pe Mărgea^ (un hâtru câm — strungar în toată forma) — Ce zici bădie Neag de aşa belea ? Auzi c'ar vrea să micşoreze norma ! O vreme Neag se uită lung. Apoi: — Da'sperios eşti bre ! Făcuşi armata ? DAN DEŞtlU Râvneşti şi tu ca racul înapoi, câ sooialismu-1 construeşte tata! Flăcău 'ncremeneşte fără gând, şii vâjîe în inimă uimirea. II dumiri strungarul murmurând: — Mărgea, băete, — creşte fericirea . Şi se tot duce mare şi greoi pe drumul nins de pulberea de soare.. Svâcnesc din scoarţa udă muguri noi, în sus lâ munte gâlgâe isvoare. Vin pioneri pe drumul însorit ; cu părul sur în vântul primăverii, ascultă Neag cum cântă înteţit un cântec despre Stalin pionerii. FRANZ JOHANNES BULHARDT *) / PENTRU PACE Semnez, scriindu-mi numele-apăsat. Acest Apel prin care şi spun cuvântul Atâtea milioane de oameni ce au semnat. La luptă pentru pace pornind pe'ntreg pământul. Vreau grele-acum cuvintele să-mi cadă Pe-acei ce vor s'aţâţe iarăşi fiara. Şi-mi voiu ascute pana ca o spadă: Jivinele să nu-şi mai scoată ghiara! Vreau pentru pace-un cântec de Itiptă şi-1 voiu scrie Cu slove roşii, strălucind fierbinte. Căci pacea lumii trebue să fie Ca'n bronz turnată'n fiecare minte. In marea bătălie aduc şi munca mea. La fel cu toţi oei oare muncesc pe'ntreg pământul. Vor pacea şi luptând o vor avea Oricât ar vrea duşmanii să le sugrumeavântul! Visaţi zadarnic meraenare-oştiri ; Pentru război un deget măcar nu se clinteşte. Noi nu mai găzduim călăi şi sbiri Şi orice ţară liberă-i goneşte. In van la voi uzinele aruncă Pe piaţa vast'a lumii maşini pentru război. La noi tăria noastră stă în muncă Şi zilnic frontul păcii câştigă forţe noi. Prin „monopoluri" lumea 'ngenunchiaţi Dar noi demult ştim că minţiţi într'una Şi ştim acum la chip cum arătaţi: Mâni aspre v'au rupt masca şi-au desgolit minciuna. Svârlind ceaduce „unchiul" : momeli, ţigări şi „guma", 'Vor scutura cătuşe toţi oei ce mai scrâşnesc ; ; l-or frânge biciul care mai scapără acuma. Şi ticălosu-i rânjet de azi, negustoresc. In van vreţi iarăş focul să-1 stârniţi Cu slujitori pe care argintii voştri-i leagă. Noi vom lupta cu toţii strâns uniţi. Noi ce muncim, noi toţi din lumea'ntreagă! (In româneşte de Al. Philippide) •) Poet de limbă germană din R.P.R. STEP AN SCIPACIOV CU CE DREPT I-AI DA ODIHNII VAMĂ Cu ce drept i-ai da odihnii vamă. Când străbat nelinişti lumea'ntreagă ? Vrerea noastră nimeni nu neo leagă. Pentru pacea lumii toţi dăm seamă ! Deasta cei din New-York se'ntrecură dea cosmopoliţii să se joace? Grecia sub fum de pulberi zace. Insă China-i frânse'n praf şi sgură. Iar de'n flăcări alte oraşe mor şi nu-i cerul nostru 'ncins de foc; orice proiectil din orice loc explodează'n noi şi'n viitor, Deaceea şi aici (v'o spun) suiutem lot pe front, că doară — paşnic de muncim, întorşi în ţară, nu-i la strung mai lesne ca la tun. Ca să sfarmi duşmanul care speră, şi să-i frângem gândul, pofta, vâna, pe ciocanul pneumatic — mâna strânge-o dar, ca pe mitralieră. (In româneşte de Ion Caraion) NAZIM HÎKMET De 13 ani întemniţat de guvernul turc pentru iaptal de a-şi iubi poporul şi de a lupta împotriva imperialismului — marele poef revoluţionar Nazim Hikmet, unul dintre poeţii de seamă ai lumii, se sbate, în aceste clipe, între viaţă şi moarte, după rnulfe ziJe de grevă a foamei. Inimile noastre, alături de inimile tuturor oamenilor cinstiţi de pretutindeni, bat cu dragoste şi îngrijorare pentru viaţa primejduită a înflăcă-ratului poet. Viaţa lui Nazim Hikmet este un strălucit exemplu, poezia sa este o puternică armă pusă în slujba popoarelor care luptă pentru descătuşarea din robia imperialismului anglo-american. Viaţa Românească, revistă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., alătură glasul indignării sale la protestele ridicate în lumea întreagă şi cere imediata punere în libertate a lui Nazim Hikmet. VEACUL XX — Ai vrea, iubitule, s'adormi acum Şi, dupâ-un veac să te trezeşti Intr'un alt veac, în care să priveşti Pământul vindecat de lacrimi şi de fum ? — Nu, draga mea, de veacul meu. De chinurile lui, nu pot fugi. E mare veacul meu. O nouă zi Se naşte-a cum din chinu-i greu. Nu! Nu îmi pare rău că m'am născut In anul naşterii acestui veac, ci chiar Sunt mândru de ursita mea. Mi-e far A oamenilor luptă — şi lupt sub al lor scut. NAZIM HIKMET — Iubitule, victoria-i departe! • — Nu, draga mea, victoria-i aproape ! Ai libertăţii zori sunt limpezi ca ale ochilor tăi ape. Iar fericirea va intra prin uşa dată larg deoparte. Ţi-e fiul bolnav. Bărbatul în temniţă zace. Umerii tăi apăsaţi de atâtea poveri, au căzut. Iar fruntea sub greul de gânduri, coboară Pe mâinile tale trudite, cu sbuciumul mut. A Turciei soartă e şi a ta. Dar ştiu că din zilele-acestea amare Patria noastră spre soare se'ndreaptă. Nu va mai zace în închisoare Bărbatul, iar fiul tău va fi sănătos. Veţi şti libertatea şi-o veţi apăra. In ochii tăi, bucuria nu s'o mai stinge. A Turciei soartă e şi a ta! (In româneşte de Petre Solomon) SCRISORI DIN ÎNCHISOARE Când gândurile mele, iubita mea, aleargă La tine, să le dărui nădejdea, tu le o dai. Când inima te-aude, se bucură, de largă Şi caldă ce-i cântarea din glasul tău de nai. Nu-i cântec mai fierbinte decât al tău, pe lume. Dar nu-mi ajunge-atâla. îmi e nespus de greu S'ascult numai pe altul cântând. Aş vrea anume Printre atâtea glasuri să cânte şi al meu! Ca sângele care-a ţâşnit din rană Se sbate în fereastra închisorii Vântul de toamnă. Desigur că acum în munţii Ulud Ninge mărunt şi urşi greoi Au adormit pe maldăre de frunze moarte. In tainicul desiş dintre castani. In vale, plopii mei iubiţi. Au crengi ca mâinile săracilor. Se apropie iarna. Pământul E gata să se-afunde'n somn. Ca, după-aceea, primăvara Să se trezească'n clocot larg de viaţă. E iarnă. Noi o petrecem azi La fel ca înainte. Dar ne'ncălzim la flacăra mâniei. La flacăra nădejdilor, fierbinte. (In româneşte de Petre Solom ALFRED KREYMBORG *) AMERICA, AMERICA! Cât aur ai depozitat. America, America, Din oameni puşi la mezat. America. Din carnea şi sângele lor. Mereu ţi-ai grămădit comori Pe cei mai buni ştii săi omori: America. Dece nis pruncii slabi şi goi. America, Spinările dece le 'ndoi Sub foamete şi sub nevoi? Copilele îmbătrânesc. Bărbaţii ni se prăpădesc. Şi'n loc de pâine, alt mandat: „Concediat", „Concediat". Din oamenii puşi la mezat Cât aur ai depozitat America? Pe lista de profit şi plăţi Citată la festivităţi Poporul are libertăţi: *) Poet american AMERICA, AMERICA ! 21 Ai drept să mori, nu să trăieşti Ai drept să rabzi şi să munceşti. Şi să te fotografiezi Şi poţi să te prostituezi. Eşti liber să asasinezi Pe cel mai slab (când ai dolari) Sunt drepturi scrise, drepturi mari — Le ştim de când suntem şcolari Americă, America. Dar soarele va străluci. America, Iar soarele ce va veni Cu aurul n'ai să-1 împaci. Căci inima celor săraci II va stârni. Şi vor ieşi din închisori Americă, Americă, Sute şi mii de muncitori. Atunci America va fi America pentru cei vii Urcând lumina spre tării. Şi vom plăti cu grele plăţi Tâlharilor de libertăţi. Şi vom plăti cu plată grea Celor ce-acum îţi stau în şea, o, ţara mea. America! (Traducere libera de Mihnea Gheorghiu) PAUL ELUARD *) O SOCOTEALĂ Zece prieteni muriră 'n război. Muriră 'n război zece femei c Şi zece prunci căzură şi ei. O sută de prieteni pieriră 'n război Şi tot atâtea femei au pierit Şi-o sută de prunci pieriră 'n război O mie de prieteni, femei o mie, şi o mie de prunci Ştim morţii să ni-i socotim Cu miile şi milioane Ştim — însă totul trece 'n goană Uiţi dela un război la altul. Dar e de-ajuns un mort s'apară In miezul amintirii noastre. Ca să trăim spre-a frânge moartea Şi-ale războiului dezastre. Şi să ne batem pentru viaţă. i ■ . (In româneşte de E. Pietrarii} Wroclaw, 25 August, 1948. *) Poet francez. EUSEBIU CAMILAR TEMELIA CAP. I. Ceasul cel mai plin îi pe la aprinsul lămpilor, când prin ferestrele deschise se zăresc focurile din vetre, se zăresc prin grădini şi sub streşini ceaune aburind sub învâlvorarea vâlvătăilor. Vacile rumegă şi mugesc, molcom, întorcându-şi coarnele spre viţei; bouţi flore.ni li se îndeasă cu capetele sub pântece, căutându-le ugerele, şi se îndeasă pentrucă-i mănâncă in culmile ţintate ale frunţilor unde prind a le răsări corniţele. Viţice roşii flutură din cozi, repede, de bucuria izvoarelor de lapte cald. "Râgâivul vacilor aduce izul trifoiului şi al ierburilor grase de pe bahne. Boii plăvani stau lângă pripoane, în faţa uşilor, cu urechile înfiorate spre răsăritul lunii. Dece, oare când răsare luna, cocoşul cotcodăceşte neliniştit, găinile cârâe prin somn ? De bună samă, le-a 'pălit în ochii daţi peste cap dungi de lumină albă, intrate prin crăpăturile coştireţelor. Dar cârâitul se alină, cocoşii îşi bagă adânc capetele sub aripi, cumpă-nindu-se pe scăriţe. Mai târziu va veni ceasul dihorului şi-al vulpii, dar deocamdată, prin ogrăzi, afară, s'aud încă glasurile gospodarilor. Aburii de mămăligă caldă sleiesc inimile trecătorilor, sleiesc mai cu samă inimile cânilor. Palmele oamenilor miroase a pământ, miroase a lapte de pălămidă şi-a atâtea buruene lăptoase câte le au ogoarele în vremea sapei. Stau rânduiţi la mesuţe, răsucesc mămăliga în gălătuşi, şi-o svârl în guri — şi mustăţile prind a le umbra rar. Cu atât mai adânc le va fi somnul, cu cât le-a fost mai avană truda şi cu cât culcuşurile de fân vor fi mai moi şi mai încărcate de mirozne. Insă cui îi vine să doarmă, când ştiu că'n noaptea aceea îşi vor aşterne culcuşul 'pentru toţi anii care vin... 24 EUSEBIU CAMILAR Printre vişini şi printre mesteceni, la casa lui Mangu se zărea o lumină mare. Şi-apoi, vestea că va veni în sat un trimis dela Comitetul Central, ţâşnise ca rândunica. Inima satului prinse a svâcni, ca'n nici o altă sară, femei se strângeau la pârleazuri, s'auzeau şopote, cârduri de oameni grăbeau spre Mangu, să fie acolo din începutul adunării, să nu prăpădească nici un cuvânt. Se sbătuse şi se vânturase atâta pân'acum, despre gospodăria colectivă... Insfârşit, în noaptea asta vor sta lipcă în adunare, până'n revărsatul zorilor, să se desbată ferul de aramă... Până când să li se vânture inimile ? Chiaburii spun câte şi mai câte... în timp ce oamenii de partid spun despre o aburcare din bulendre şi din petece. Lampa aninată în tavan scotea un bâzâit greu, flacăra se făcea mai alburie, cu cât se înmulţeau răsufletele. Femei în basmale colorate, bărbaţi în bondite şi'n sumane, se îndesau pe bănci, copii suiţi pe genunchii părinţilor se uitau peste capetele sborşite, peste ţuguiu-rile cuşmelor, peste gardinele pălăriilor. Tâştuituri s'auzeau, când glasurile se înălţau prea tare. Ici-colo, prunci de ţâţă sbucneau în plâns, mamele îl linişteau acoperindu-le gura cu sânul. Băncile scârţâiau şi pârăiau, oamenii se ridicau, îşi săltau capetele peste alte ca'pe':e şi astfel, larma se reteză când se arătă în prag un muncitor înalt; pieptul îi era voinic, totul arăta o putere căpătată din munca ferului Când îşi scoase şapca, i se văzu mai bine obrazul. — Cât îi de tânăr... spuse o femeie, în timp ce alta îşi înălţă mâna spre lampa aninată în tavan,- crescând lumina. îndată după muncitor intră Ion Butnaru, secretarul organizaţiei de partid. Era îmbrăcat într'un mintean alb. In timp ce amândoi păşeau spre masa acoperită în pânză roşie, lumea 'prinse a bate din palme şi parcă portretele secretarilor Comitetului. Central se luminară mai tare, răsfrângând bucuria oamenilor; ochii tovarăşului Gheorghiu-Dej arătau mai luminoşi, bărbia tovarăşei Ana părea mai hotărîtă, sub podoaba ghirlandelor de brad. Dela portrete, privirile coborau asupra muncitorului care, sta după masă, în picioare — şi toată fiinţa lui arăta în credere şi hotărîre. Zâmbetul de pe obraz arăta înţelegere caldă. Pieptul scos, arăta că răzbătuse greutăţi multe şi era gata să răzbată înaime. Ion Butnaru intrase îngrijorat. Insfârşit, sara asta, roadele îndelungii munci de lămurire se vor arăta... insfârşit, întâii şaizeci şi trei de gospodari înţelesesem binele vrut de către partid pentru ţărănimea săracă şi mijlocaşă. Aprobarea guvernului şi a Comitetului Central venise, insfârşit, o adusese acest muncitor voinic şi cu zâmbet bun. In Mălini, viaţa se va schimba din temelile ei cele mai adânci datorită clasei TEMELIA' 25 muncitoare; curând, se vor trage întâile brazde- cu tractorul, pe aceste glii negunoite niciodată deajuns, nearate niciodată destul de adânc. Oamenii vor avea pentru întâia dată o pâne dulce şi destulă, neudată cu lacrimi şi cu venin. Rezoluţia din 3—5 Martie arăta căile Viitoare ale satului, porniie din desvoltarea industriei grele, arăta cum ţărănimea nu poate merge înainte sgâriind ogoarele secătuite ou aceleaşi unelte, semănându-le cu aceeaşi sămânţă slabă... Să vie tractorul... la o parte cu haturile între care ţărănimea a băut venin cu cofa... Adunarea tăcea, aşteptând cuvântul muncitorului. Acesta, după ce-şi desbrăcă scurta de piele, îşi rândui părul de un negru adânc... — Bine v'am găsit tovarăşi... noroc bun... începu muncitorul, privind liniştit în toate părţile încăperii. Mă chiamă Iordache, şi-s de felul meu muncitor în minele de fer... — Bine-ai venit, tovarăşe... îl întrerupse careva, cu bucurie. Te-aşieptăm de-un car de vreme... — ...am venit, tovarăşi, trimis de către Comitetul Central, să dăm fiinţă gospodăriei colective... Privi iar, lung, oamenii care se potriveau mai bine în bănci, în ascultare. — ...ca să ajungeţi la o viaţă mai bună. Partidul nostru a luptat cum nici nu vă puteţi închipui. Din fundul gherlelor unde iau aruncat boerii, tovarăşii au cerut pentru voi dreptate şi pământ. Au cerut dreptate şi pământ, chiar şi în faţa plutoanelor de execuţie... Au murit cerând pentru voi dreptate şi pământ... Azi, clasa muncitoare a smuls din mâna jăcmănitorilor uzinele şi fabricile, a smuls pământul, dându-1 în dreptul celor ce-1 munceau şi răbdiau. Dar, tovarăşi, v'aţi convins că cu lucrul apucat din bătrâni nu merge. Sgârie plugul, sgârie,... degeaba ! Asudă boii, asudă oamenii... degeaba. In loc să se rumenească, omul slăbeşie din an în an ! In loc să se îngraşe, ogorul seacă ă.n an în an! Oameni amărâţi, dai amărâţi, sgâriind pietrele ogoraşului... Partidul, oameni buni, v'a ajutat şi vă ajută să păşiţi la pământ larg şi rodnic... Muncitorii din uzine -pregătesc tractoare, unelte de muncă noui, care vor da pământului rodnicia. Cu cât vor scoate muncitorii mai multe maşini, cu atât şi viaţa noastră se va îmbunătăţi. Ei vă vor da unelte mai bune voi le veţi da o pâne mai bună... fraţi buni care -ucrează unii pentru alţii... La temelia vieţii voastre mai bune, stă munca tovarăşilor din uzine... — Cinste lor... strigă Clip cel roşcovan şi cu mus'ăţile cât vrăbiile. — Aşa, tovarăşi! Am venit în numele clasei muncitoare care a luptat şi luptă pentru binele nostru al tuturora... Am venit să chibzuim 26 EUSEBIU CAMILAR împreună... să stăm de vorbă... să punem temelia. Voi, ştiţi că nimic n'a venit din vânt... Aţi avut de biruit' atâtea greutăţi. Vi sau pus împotrivă obiceiurile din bătrâni, chiaburii, superstiţiile... şi încă vi se vor pune împotrivă multe... pentrucă duşmanul mai^are putere multă, nu-şi dă uşor pământul de sub picioare. Glasul lui Iordache "înmuia inimile, le îmblânzea. Stârnea dureri vechi, moştenite dela părinţi din neam în neam. Aleanuri niciodată rosate decât doar prin chiot ori sudalmă, izvorau acum din toată puterea, ochii simţeau o sărătură, sudoarea prindea 'a curge, se prelingea în bobi prin încreţiturile din obrajii bătrânilor, obraji albi şi netezi de temei tinere se înroşeau umezindu-se ca de-o rouă... Cât de frumos li s'aşternea pământul înaintea ochilor ! Ogoraşele nisipoase se făceau în cernoziom gras, răscolit adânc până'n fundul măruntaielor, întors cu şapte pluguri deodată. Şi. iată-1 : păpuşoeşul îngălbenit de foame, păpuşoeşul de a cărui grijă sătenii nu dorm trei ano'impuri, creşte vânjos şi gras, cu trei ştiuleţi, cu grăun'.e roşcat, mare cât dinţii calului... Păpuşoiştea n'are început, n'are capăt, încât ochii nu o cuprind. Fus la un loc, pământul celor şaizeci şi trei are peste douăsute de hectare... Se pot semăna numai cu grâu 100... un lan cât abia-i înconjuri din fuga calului într'un sfert de zi... Vor putea oare, într'adevăr să se 'nfăptuiască toate cele spuse de către cuvântător ? Mulţi clatină din cap, dar cea mai mare parte simt lângă umăr o putere de nebiruit, aud cum vin în ajutor tractoarele, secerătorile, batozele, toată puterea de fer a clasei muncitoare... Astfel, cum ar fi mers înainte, cu aceleaşi puteri puţine, cu aceleaşi pluguri de lemn, cu aceleaşi cotiugi, cu aceiaşi boi hrăniţi cu ogrinji ?... Şi-ar fi chinuit caii şi mai departe, în aceleaşi hamuri cârpite, i-ar fi bătut degeaba să scoată putere de unde nu-i... Dar pentru cine au prins fiinţă S.M.T.-urile ?, Muncitorii ■ abia aşteaptă să se avânte pe grumajii tractoarelor, abia aşteaptă să dea drumul atâtor motoare; numai să crească lanurile ! într'un amurg, uşile hangarelor se vor da înlături şi vor arăta batozele de departe ca nişte păsări roşiatice. Prin ferestrele larg deschise pătrundeau miroznele umede ale grădinilor. N Iordache deschise o cărţulie albă, aşa de mică, încât i se pierdea în palmă; oamenii se foiră in bănci, să-şi găsească loc mai bun de ascultare. —■ ...Cărticica asta, tovarăşi, e statutul, alcătuit de oameni care vă cunosc necazurile şi durerile. Aci vă arată cum va fi rânduiala în gospodăria colectivă... — Ceteşte-1, tovarăşe, că de când îl aşteptăm... Ceteşte-1 rar, iotă cu iotă, ca să ne meargă la inimă... TEMELIA 27 — Tăcere,.. Taci... — De ce să tac ? se mânie roşcovanul Clip. De când îl aştept ? He-e-i... lele Tănăsoaîe... Şi astfel, cu fiecare articol citit, de pe ochii oamenilor se luau umbre, se luau pietre de pe inimi. — Vrea să zică... Tu nu ne-ai amăgit. Ioane... îi dădu cuvânt lui Butnaru Ileana lui Pârău, o femeie cu glas plângăreţ aşezată în banca din faţă. In poală ţinea trei copii. Nu ne-ai amăgit. Ioane, că Partidul vrea binele... In zilele mele, încă n'am avut pe mine un strai fără petece... cea mai bună mâncare mi-a fost mămăliga acră cu cireşe amare... alt bun n'am ştiut... n'am cunoscut... cireşe amare... cu mămăligă acră... La stânga lui Iordache se aşezase Ichim Corcodel, unul ca de patruzeci de ani, cu păr roşcat, cu faţa punctată în alunele. Era îmbrăcat într'o scurtă, îşi tot lungea picioarele sub masă, ca să-i vadă oamenii bocancii noui-nouţi. Arăta mai degrabă a vechii sau a sameş boeresc. Când îi întâlneau ochii, oamenii îl priveau hâd, se uitau repede în altă parte. Pe-un colţ de bancă, sta speriat şi umilit, Onufrie, poreclit Ochi-de-vulpe. Era desculţ, cu ismeneîe suflecate în sus de genunchi. Cămaşa îi era mârşavă, polcuţa femeiască îi era plesnită la umeri, încât îi ieşeau floacele de câlţi. Cum sta pe colţul băncii, tot clăana din cap gândind: „iată... iată... încă o ţâră... încă un salt — două., pornim la drum... şi când te gândeşti că am pus umărul şi eu... Onufrie-Ochi-de-vulpe"... Clătina capul mai larg, căci nu se putea dumiri cum de-a ajuns el să mute din loc cursul lumii. Până mai ieri, când se întâlnea pe drum cu un om mai cuprins, aproape că se ferea prin şanţ... Şi unde ar fi îndrăznit să-1 oprească şi săjl roage : — „Bre, îngădue-mi să-mi aprind mucul de ţigară"... Acum, Onufrie sta în fruntea mesei; se uita în faţa oricui, se încrunta când întâlnea chiaburi, ochii încrucişaţi i se întunecau ca nişte iazuri, „...deracum vom avea şi nor. cei ce n'am avut... gândi mai departe Onufrie. Am să am cămaşă albă, am să mă satur şi eu odată de lapte dulce..." Ar fi vrut să se scoale, să se ducă la Iordache, să-1 întrebe la ureche : — „Bre, tovarăşe... am o nedumerire... vezi... eu n'am avut niciodată cămaşă de in... N'ar fi bine să semănăm, in ?"... Dar cum să îndrăznească să-i bată capul ? Lasă... se va dumiri el Onufrie, singur... Drept este că tare-ar fi vrut să ştie... Cămaşă de in... eh. Doamne ! Ii spunea Rozalia: mai demult, în cei dintâi ani după nuntă, că pe pânza de in florile ies de sub ac ca viorelele primăvara... îşi aminti de Rozalia şi-i păru rău după ea, că o bătuse şi o fugărise 28 EUSEBIU CAJVULAR tocmai la părinţii ei în Neamţ, căci toată ziua şi toată noaptea îi me-liţa inima în gura ei rea şi otrăvită. II blestema şi-i spunea că vor înfăptui comuniştii ceeace spun, când va buciuma Adam., la a doua venire... „Unde-i Rozalia acum, să vadă cu ochii ?" îşi spunea Onufrie şi-i era ruşine să-şi ridice capul, căci toţi oamenii din adunare ştiau că o fugărise. „Acum, dac'ai fi acasă, Rozalie, ştiu că mi-ai face un borş acru cum îmi place mie". Oftă, pleoapele i se mişcau repede ; îşi întrerupse gândurile, căci se ridicase Icnim Corcodel, se ridicase cu un început de mânie să liniştească oamenii; unii strigau, alţii vorbeau repede, în şopote, căci erau de pus atâtea întrebări, îi răscoleau aiâiea nedumeriri... Trebuiau să fie lămuriţi pănă'ntr'un capăt de aţă. — Tăcere... strigă Corcodel. Şovăelnicul se târăşte ca râma, când mir'o parte a drumului... când în alta... şi noi venim cu tractorul... îl sdrobim... — Dar sunt de pus întrebări, tovarăşe, ne rod inimile... Toată încăperea tăcu, mulţi şe ridicară privindu-1 pe. Corcodel cu duşmănie. — ...ascunde-ţi bocancii... strigă careva. Câţi bocanci ai mai lăsat în raft la cooperativă ? — Tăcere... lăsaţi... spuse Ion Butnaru. — Dece ? Să nu ne pună Corcodel pumnul în gură ! Eu, măi oameni, nu's înscris în partid, n'am avut niciodată ştergar curat pe masă... Mă apropii cu inimă... cu toată inima... când colo, Corcodel hârâie la mine. — Nici eu nu's înscris, dar ce are-aface ? Toată uliţa mea nu e înscrisă, dar toţi sunt cu inima lângă partid, că ne vrea binele... — Cât să-mi mai fie traiul seceriş de lacrimi... numai seceriş de lacrimi ? Vreau să înghit şi eu odată cu toată puterea gâşterului... să râd şi eu odată cu gura pân'la urechi... Şi Ileana lui Pârău s'aşeză la loc, gata să plângă, abia ogoindu-şi ' cei trei plozi. — Toţi ne-au pus pumnul în gură... spuse Boambă, unul mărunt. De-acum are să macine şi moara noastră făină albă... Ion Butnaru privi încăperea cu grijă, se înroşi tot încercând să-1 liniştească pe Corcodel care bodogănea : — ...lămurire... tot lămurire... până când ? O mie de ani, de-am sta Ia desbăiut, şi n'ar ajunge.. Cetiţi la istoria Partidului... — Să nu ne pui pumnul în gură... strigă iar Boambă şi atunci Iordache se ridică liniştit, glasurile se retezară, ochii îi priveau cu prietenie şi încredere. — Grăiţi tovarăşi... TEMELIA 29 —i Apoi. aşa... spuse careva cu bucurie...-Eu am o greutate cu femeia şi cu vitele... — Grăiţi, oameni buni, fiecare să ia cuvântul, să spună ce-1 doare, să spună tot ce-1 doare... Să se ducă acasă lămuriţi şi mai bine... Nu ne-am strâns, oare, spre a ne sfătui ca nişte prieteni care pornesc la un drum greu ? Era odată unul care tăia într'o pădure putredă... tăia cu un topor tocit şi toporul tocit îi era de-ajuns... lată, a ajuns la o pădure de goruni, şi-a sdrobit degeaba manile, n'a putut deschide drum nici cât îi trebue unei păsări... Aşa şi voi, tovarăşi: intraţi în pădurea de goruni, vă trebue unelte pe potrivă, vă trebue putere nouă... S'purie-ţi tot ce aveţi pe inimă ! , Corcodel îl fulgeră pe sub sprânceană. — Întrebaţi, tovarăşi... se ridică Ion Butnaru. Onufrie-Ochi-de-Vulpe tresări, uitându-se speriat la Costea Potop. Se ridică Gavril Teleagă, un moşneag lung, tremurând straşnic într'un cojoc miţos. — ...s'ar cuveni să încep eu întâi, după adâncimea în ani, dar umblă svonul că la voi cuvântul bătrânilor n'are căutare... — Cine-a spus aşa ? Cine ? îl întrerupse Clip. Astea-s minciuni, moşule... grăieşte... — Aveam de gând, flăcăi, să vă ard obrazul cu o dojana. Era odată o ţară fără bătrâni şi a venit duşmanul şi-a căsăpCt-o. A fost rămas un singur fecior viu şi acela, şi-a ascuns părintele departe, într'o scorbură. Cum l-au prins duşmanii pe feciorul cela, i-au cerut că dacă nu le face funie de nfeip, îi taie capul. Cerând trei zile îndurare, s'a dus feciorul plângând la tatăl lui; şi 1-a întrebat: cum să facă funie de nisip ? Şi i-tc răspuns tatăl: „cere duşmanilor săi ţî arate ei întâi probă de aşa funie"... Asta aveam de gând să v'o spun şi v'am spus-o, abia am aşteptat... Dar v'am dojenit obrazul degeaba, căci îmi înalţ o ţâră ochii şi-1 văd deasupra voastră pe-un bătrân care zâmbeşte din icoană... ia'n uitaţi-vă la tovarăşul Stalin... îi cât de mine de bătrân şi are iubire în toată lumea asta... Aşa-i ? Aşa, că să nu mai clempănească din bot cine ştiu eu... Gavril Teleagă îşi tot ridica ochii spre stema Republicii; sondele îşi ridicau vârfurile printre vârfurile brazilor. — Mă gândesc, tovarăşi, cât ni-i de bogată ţara... patria... şi cum au supt-o scorpiile boerteşti... fată mândră, cu pieptul supt de scorpii... Tăcu iar, ochii adunării se ridicară spre stema prinsă în răsfrângerile luminii. 30 EUSEBIU CAMILAH — Prin gospodărire în colectiv, trebue s'o facem şi mai frumoasă... după pilda Uniunii Sovietice... Mă gândesc cât au suferit comuniştii... peste mulţi au săpat boerii brazdă de mormânt... Noi, ne-am strâns azi să ne bucurăm... mă gândesc din cât chin şi otravă a izvorât bucuria asta. — ... da, tovarăşe:., spuse Iordache. Drumul a fost greu şi lung, lupta a fost îngrozitoare, mulţi s'au prăbuşit pe drum, mulţi iau picat în luptă ; partidul a mers tot înainte, trebue să nu uităm în nici un prilej lucrul acesta, să luăm pildă şi putere din faptele partidului, să nu dăm înapoi un pas... Pentru bucuria noastră de azi, au murit cu ani în urmă atâţia... Au chinuit atâţia în închisori şi'n lagăre... Acum, tovarăşi, partidul v'a deschis drumurile. Luptaţi, ca să câştigaţi binele... ,,Poate-or fi trebuit primenite florile de sulfină... gândi Onufrie, privind portretele; ar fi trebuit să acoperim toată încăperea în steaguri roşii"... Se uitau toţi la Iordache cu nişte priviri pline de căldură, căci datorită oamenilor în numele cărora venise el, azi îşi urnesc vieţile încremenite în colbul umilinţei, foamei, sărăciei şi neîncrederii în mai bine. S'ar fi putut, oare, înfăptui ceva, fără munca de lămurire dusă de atâta vreme de către muncitorii dela oraş? Abia o săptămână îi despărţea de ziua când echipa fabricei de zahăr din Roman fusese la ei ultima dată ; tovarăşii din oraş veniseră cu jocuri şi cântece, arătaseră printr'o piesă de teatru viaţa sătenilor sovietici, arătaseră viata îmbelşugată a ţăranului colhoznic. Mulţi din cei de faţă îs1; priviră după aceia casele, pruncii şi muierile, cu întrebarea : „oare când va fi şi la noi ca'n cele arătate ?" Şi-apoi, lămurirea dura de atâţia ani... Ce era munca partidului în sat la ei, decât arătarea drumurilor spre o viaţă nouă? — Mă vedeţi cum tremur, începu iar Gavril Teleagă; tremur aşa de patruzeci şi doi de ani, din anul lui 1907. După ce-am pornit zurbala, am împărţit pământulvboeresc... peste trei zile au venit' călăraşi:... ds-. atâta călărime. s'au fost înnegrit dealurile... Ne-au prins, ne-au bucşi; în beciuri, şi'n faţa casei acesteia au adus şapte cară cu nuele de gânj... In casa asta, unde stăm noi acum şi punem o temelie, măi oamenilor,— pe-atunci sta Mangu şi-a stat şi după aceia până în 1945... Dac-au venit călăraşii şi ne-au prins, ne-au aşternut unul lângă altul, în pieile goale, jos, şi-au prins a ne bate... N'am fost văzut niciodată până atunci cum ţâşneşte sânge din trup de om, dar atunci am văzut. Am tras cu ochiul, cum stcan întins jos, şi-am văzut cum sare sângele di.ntr'un frate al. meu... Pe mulţi, durerea i-a: biruit şi-au închis ochii... După ce-au rupt cele şapte care cu gânj, soldaţii s'au încălărat la loc, s'au dus... atunci a venit Mangu Ia noi câţi am mai fost rămas TEMELIA 31 «vii... Şi m'a bătut, ciocoiul, cu mâna lui... şi de atunci mi-a rămas în trup ca un frig şi-aşa tremur de-atunci... Iaca, să ştie şi omul ista străin, dece tremur aşa. Tăcu, îndreptă spre Iordache un zâmbet dureros: — Cum am oblicit că veniţi cu comunul, n'am stat de geaba, mă ştie Butnaru şi mă ştie Ochî-de -vulpe... Am un hectar şi-un car cu ■două vaci... Poftim! Cât oiu putea, oiu trage la sapă; cât nu... — Cine are să te ţie cat nu-i putea trage la sapă ? întrebă careva. — Poate tu n'ai auzit bine, eu am auzit, la statut spune, dar lîn'am să vreau să trăiesc din banii puşi de-oparte, poate tot oiu putea desghioca bob ori fasole până m'a strânge moartea... Să trăiţi, măi băieţi, şi să'nfloriţi! — JEu... începu Saveta lui Mihai, una ştirbă, poreclită Căţeaua lui Făină, o viaţă toată nu m'am putut dumiri un lucru... M'am născut odată cu fata Mangului... —■ Zi-i, mătuşă Savetă... —: Iac'ai zic... lăsaţi. Se chiamă că şi eu şi ea ne-am născut din Impuri de femeie... Bordeiul nostru era poartă'n poartă cu curtea boierească. M'am născut eu, s'a născut Manguleasa, într'o zi de Paşti, la înfloritul vişinilor. Spun bătrânii, că cine se naşte în z:ua de Paşti, are viaţă bună şi luminoasă... Al dracului treabă! De unde! Când aveam trei ani, m'am întâlnit cu sora mea de naştere, cu Manguleasa. M'am întâlnit aşa, eu mă târâiam pi'Jn gunoiul porcilor şi-am scos capul în uliţă, pe sub poartă... văd un cărucior alb, în cărucior o copilită ca o "hulubiţă, ard-o focul! împingea căruciorul o doamnă voinică... — Staţi să vedeţi... îşi înălţă glasul Saveta, ca să oprească nişte "hohote de râs. Va să zică, ea în cărucior, pe mătasă, eu ruptă şi mârşavă prin gunoiul porcilor... Şi-am mai întâlnit-o odată, pe la cinci ani, uite cum: m'am fost umplut de-o râe grozavă, râe de cal, nu ştiu dacă ştiţi cât de tare mănâncă... îmi rupeam pielea cu unghiile, mă frecam de garduri... mă ungeam cu sare şi mă plecam sub botul vacii, să rnă lingă, şi atunci plângeam, de-un bine ce mi-1 făcea limba vacii... Cum stam odată aşa sub limba vacii, văd la gard ceva alb... Manguleasa a fost ieşit în drum, se uita la mine ce fac... avea în mână o felie de pâne albă... Ies de sub botul vacii, o iau pe Manguleasa de mână, o chem, o bag la noi în coştireaţă, îi mănânc pânea... Destul că îndată. a venit doamna aceea ţipând şi m'a repezit de n'am mai văzut nimic înaintea ochilor. După o vreme, Manguleasa avea râe de cal... Şi'n timp ce pe mine mă alina vaca, ei i-au adus din târg spiţeri şi doftori... de-atunci n'am mai văzut-o, au dus-o in străinătăţi.., Am văzut-o când s'a 'ntors: era ca un mesteacăn de albă şi de dreaptă, pe mine 32 EUSEBIU CAMILAR m'au fost îndoit vânturile. M'am uitat let ea, nu pricepeam dece ea-i. dreaptă ea mesteacănul, eu slabă şi îndoită! Toată viaţa m'a bortit în cap gândul ista: dece ea-i dreaptă şi eu îndoită ? Pe arşiţe, vara, când mie mi se năuaeau creerii în cap de căldură, ea se ducea la apa Moldovei, sub umbră, şi sta.I. Odată m'am dus să iau apă şi-am văzut_o... era albă şi grasă... eu neagră şi slabă... Odată, ţin minte că ne-am privit drept în ochi... ea şi-a plecat capul în jos... credeţi că de ruşine? Nu! Călcasem din greşală pe-ua lăicer frumos ce şi-1 aşternuse. Cum m'am depărtat, s'a sculat, a scuturat bine lăicerul şi timp de vre_o săptămână a stat lăiceruL acela întins pe-un gard la conac... dece? călcasem eu pe dânsul... — A dracului satană de ciocoaică.... strigă careva. — Da, măi oameni! Am auzit un basm cu meşterul Manole... „ce ziua zidea, „noaptea se surpa... Ca să poată zidi, meşterul a trebuit să-şi închidă femeia în ziduri... El zidea, femeia plângea, c'o strângeau pietrele şi cărămizile... şi-i auzea plânsul... şi el tot zidea... Iaca, eu cred că'n toate acareturile boerilor s'aude un plâns... au fost zidite de vii inimile oamenilor... Dar să nu vă ţin prea mult cu taifasul! Or mai sta, măi băieţi, şi de-acum. la umbră mangulesele? — Când va buciuma Adam, mătuşă Savetă... — Aşa ştiam şi eu, măi Ioane... râse femeia şiret spre Ion Butnaru„ Dacă voi, dragii mătuşii, aţi făcut lucrul ista, vreau să apuc măcar un căpeţel din lăicerul ce-1 aşterneţi necăjiţilor. Dacă nu mai pot trage-cu sapa, oiu scărmăna lână... Când s'a întemeiat şi asta... spunea ea,, eh... şi-s bătrână... îşi plecă faţa, smiorcăi mult din nas în poala fustei. „Ar trebui să mă astâmpăr pentru groapă... dece naiba-mi spun Căţeaua lui Făină?". Ii spuneau aşa, din pricina unei căţele. Trecea odată prin-tr'un sat şi din vorbă'n vorbă ademeneşte o căţea... O ia cu ea acasă. O pune'n legătoare, când colo javra dracului roade funia, se desleagă, îi mănâncă făina... Ea o prinde, o leagă la loc, dar javra iar se desleagă, trece gardul şi mânâncă făina vecinului... şi aşa... la toţi vecinii. Femeia o pune'n funie, o duce în satul depărtat de unde a fost ademenit-p, pe dracul! javra s'a întors peste o zi şi se făcu .vestită, în toată partea locului. Odată, pe când se băgase ea într'un sac cu făină, în tinda unui om, vine omul, apucă gura sacului, face repede nod... o duce la gârlă... tocmai unde apa se bulbucă în vârtejuri, lcs TEMELIA 33 roata morii... Cotuna se socotea multămită că scăpase de o sărăcie, femeia aprinsese un muc de lumânare la biserică, de sufletul ei, căci o ştia ucisă aşa de crâncen, când colo, când se întoarce ea într'o zi din ţarină, ce să vadă pe câlîii de după casă? Căţeaua începu a_si flutura urechile de bucurie, flutura din coadă, sări jos şi-i linse picioarele... cine o prinsese,- oare, pe apă şi-o scosese din sac? — Ptiu, ca pe dracul ? se sperie femeia şi când îi mai văzu şi botul plin de făină, crezu că şi-1 adusese în ogradă pe Necuratul... Cu sârmă i-au ferecat tuspatru picioarele nişte vecini, şi-au svâr-lit-o iar pe apă ,femeia îşi făcu cruce că scăpase de arătare şi de gura satului... Când colo, odată, mergând în lunca Şiretului, la stână, numai ce-i iese căţeaua înainte, gudurându-se, cu botul plin de făină... Cine ştie ce văcar o 'prinsese şi-acum pe apă şi_i desferecase labele? Totuşi, a găsit-o moartă, spartă în trei locuri cu făpoiul, aninată într'un gard de sârmă — şi femeia a îngropat-o in grădină, sub măr, şi-a răsădit în locul acela un vişin care a crescut mândru... Dar ea nu ti-'ar fi mâncat din el vişine, în ruptul capului. Chema copiii şi toată grădiniţa îi era plină de evon, o duminică întreagă, pân'ce din vişinul cu rod cărnos nu rămâneau nici frunze... Bodogănea înainte Saveta, smiorcăia, făcând spre adunare semn cu amândouă manile : — Femei... fete tinere... ieşiţi la faţă... hai... asta ce se face-i pentru voi... — la'n lasă gura... îi spuse Maftei, un gospodar cu pântece lat, tot scărpinându-se când sub guîer, când sub cuşmă. Eu, tovarăşi, n'am înţeles o vorbă... nu ştiu... n'o înţeleg în ruptul capului... aţi pomenit de asolament... ce-i asta? — Ca' să nu sece pământul... măi... schimbi planta din ani în ani...; tot cu alta... n'ai înţeles? Asta-i asolament... Ce-1 ce i răspunsese râse, uitându-se mândru în toate părţile. — Asolament? Păi, dacă semeni tot aceiaşi şi aceiaşi buruiană, nu secătueşte glia ? Pune-i, frate, din an în an, tot altă semănătură şi pământul se face gras ca untul... pune-i păpuşoi, sfeclă, cartofi... asta-i asolament... Ai priceput? — Mda... păpuşoi... sfeclă... cartofi... Dar ce-i acela asolament ? Maftei, se făcu roşu ca focul, îşi strânsese ca'pul între umeri sub râsetele stârnite. 2. După un lungan spân, de felul lui croitor, care vroia să afle dacă va avea întrebuinţare în gospodăria colectivă, veni la cuvânt un bărbat ca de patruzeci de ani, cu minteanul rupt, cu cămaşa ruptă, rupt 3 34 EUSEBITJ CAMILAR tot ferfeniţă. Avea pe cap o cuşmă ţuguiată, roasă de vreme, înroşită de soare, se ridicase cât era de înalt, îşi ţinea buzele rotunjite că' par'că'n sinea lui fluera fără început şi fără sfârşit, în timp ce ochii mici îi jucau repede, ca doi stropi de venin. II cunoştea satul, că stătea, cât îi ziua de lungă, îlntins pe prispă, fumând şi făcând fluere de alun. Avea o femeie ticăită, adusă de spate, vai de zilele ei... Când se duceau la târg. Joia, amândoi, el ii punea in spate o traistă grea, pornea înainte, lipăind repede pe cărăruşile umede, cu tălpile lui late ca le-păştanele. Mergea din ce în ce mai. repede ,stropii. de venin i se umpleau de sângele răsăritului, el îşi îndesa mai adânc cuşma, îşi potrivea mai bine băţul Ia subţioară. — Ţine bine traista... se stropşea spre femeia ruptă de trudă. Pornea mai repede, nici naiba nu s'ar fi putut ţine de el, cum mergea aşa ca slobodul... .— .Ţine bine traista... striga in urmă, mai cu samă la dealuri, şi ajungea femeia în târg mai mult moartă, sufla repede, îşi trăgea broboada mai tare pe fata neagră mâncată de-atâta amărăciune. Satul îl poreclise ,,Ţine-bine-traisîa..." şi aşa i-a rămas porecla. Acum, se vede că'n viaţa lui se petrecuse ceva 'peste fire, se vede că-1 stârnise ceva din hodina lungă. înainte de a grăi, se uită cu înţeles la Ichim Corcodel şi acesta îi făcu un semn din can aşa de uşor, că nimeni nu băgă de samă. — Măi tovarăşii... începu Ţine-bine-Traista şi adunarea se minună de glasul lui subţire, puţin răguşit, ca de muiere beată.' Ce dracul aţi făcut, măi tovarăşi, că mi_aţi sucit femeia... Eu o caut să-i pun traista'n spate, ea stă şi se sgâeşte la ufedereu... stă de vorbă cu doamne venite d'in târg... odată a luat-o una'n automobil, moaca dracului... în automobil... Ce dracul caută muerea mea, care-i o vacă, la sfat cu învăţătoarele? într'o zi mi-a venit acasă cu o condică Ia subţioară... când dracul a. învăţat carte, că nu ştia nici iscăli? „Ce faci cu condica?", o întreb. „Scriu copiii săraci care n'au mamă nici tată, că-i ducem să steie pe nisip la Marea-Neagră... !" Iaca, aşa mi-a dat răspuns. Eu am luat-o de clonţ şi-am dat-o pe uşă-afară... cu tot cu plod... Auzi: Mina lui ifrim umblă cu condica... trimite cdpii'l la Marea_Neagră... Par'că eu nu ştiu unde se duc acei. copii? Cât îi dela Marea-Neagră până la... — Să taci din gură... îl opri Clip. Tu cari svonurile chiaburilor... Va vom suci noi gâtul... — Să tacă... Tăcere... umblă cii svonurQe chiaburilor... — Nu de alta bre, reluă Ifrim, cu obrăznicie. Da'i muerea mea, ea umblă şi-i scrie şi-oiu da eu de dracul! De două săptămâni, de când am fugărit-o, n'a dat pe-acasă nici un ceas. Stă la ufedereu! TEMELIA 35 ei, la şcoală şi mi-a spus unul c'a văzut-o îmbrăcată într'un sarafan de oraş, ca doamnele... Poate să fie ea ca mine, oameni buni, putem fi noi amândoi tot una? Asta s'o cânte proştii... eu m'am hrănit! Se înscrie la colectiv? N'are decât! Dar să se înscrie cu sarafanul ei domnesc, eu nu-i dau nimic... nimic ! nu-i dau, nici partea ei de pământ, să ştiu că-1 apăr cu sapa... v'aţi apucat, măi, să tăiaţi copacii... copacii cei puternici şi mândri... v'aţi apucat să tăiaţi 'pădurile cele cuprinse... au să vie vânturile să vă năbărască... iernile să vă viforască... îi uşor de tăiat pădurile crescute gata : mergi — izbeşti cu toporul... — Bade... îl opri Iordache. Ai tăiat in viaţa d_tale arbori?... — Nu, n'am tăiat... răspunse mânios Ţine-bine-Traista. — Ei... vezi... dac'ai fi tăiat arbori şi te-ai fi dus primăvara în codri, ai fi văzut cum în urma trunchilor tăiaţi dau lăstarii... năvălesc lăstarii din toate părţile... năvălesc puternici... pădurile viitoare cresc... D-ta, tovarăşe, oftezi după chiaburi... Dece ? In loc să ţii cu cei de-o potrivă cu d-ta... cu cei săraci, oftezi după arborii care te-au acoperit o viaţă întreagă cu umbra... ţi-au supt şi. partea din lumina soarelui cuvenită d-tale, ţi-au supt hrana... — Pagubă'n târg la Roma... râse rău Ţine-bine-Traista. Poate trăi viţelul fără ugerul vacii? Poate trăi pasărea câmpului fără lanul de pâne albă? Nu poate! Vaca ş'l pânea albă sunt bogaţii... Şi.apoi, măi, cum să iasă omul din rândurile cele vechi? Aveam odată un dulău roşu, mare cât mânzul, că se minunau oamenii. In cuprinsul ogrăzii era stăpân... hămăia că băga lumea'n boale... era în cuprinsul ogrăzii împărat şi domn... Odată, nu ştiu ce-mi v'ine'n cap şi-1 iau la târg... îl iau la târg şi când colo ce văd ? Dulăul meu se pleoşteşte, şi scapă urechile în jos, îşi bagă coada între picioare... mai mare râsul! Vine un cotei, o javră cât un mâţ, rânjeşte la dulăul meu, dulăul meu mi s'ascunde între picioare... o ia la fugă... Iac'aşa şi cu val: scoateţi oamenii din cuprinsul lor, şi-ţi vedea voi... — Să tacă.... taci... taci... s'auziră glasuri din toate părţile. — Atâta mi-a fost... numai am. ce grăi... se întoarse spre oameni Ţine-bine-Traista. Eu rămân la rănduiala veche... Mi se înscrie muierea la colectiv? N'are decât... să se cunune cu voi... eu acasă n'o mai primesc... --- Dar bordeiul e-al meu,... îi răspunse un glas de femeie tocmai din fundul încăperi'! — Ce-i ? Aici eşti ? Bine... îţi arăt. eu ţie ! îa-n vino mai la faţă să te mângăluesc cum trebue... Mina se îndesa, printre oamenii care o opreau: — O viaţă întreagă ţi-am. fost roabă, mângălăule ! Ţi-am cărat traista, afurisitulel Ii vedea tu, Marţi, la judecătoria populară... am pus 36 EUSEBIU CAMILAR cererea de despărţenie... îi vedea tu cum ai să-mi ieşi din bordei... să te duci dracului!... Măi femei... strigă Mina, mângălăul ista spune că nu pot fi tot una cu el; cum să fiu tot una, când eu car traista şi ei merge cu băţul subţioară, fluerănd ? — Să taci din clonţ... se stropşi Ţine-bine-Traista, făcându-şi loc spre ea, şi atunci se ridică sprijinindu-şi pieptul de uriaş în coada sapei, Cocoran, privindu-1 cu nişte ochi amarnici: — Ieşi dintre noi, inimă vândută!- Du-te, trăeşte şi mai încolo-în cenuşa chiaburilor ! Ieşi ! Dacă ţie ţi-i frică de muncă, lasă-ne pe noi, nu ne încurca... nouă nu ni-i frică... Te temi că avem să-ţi dăm. pâne după sudoarea vărsată? Aşa are să fie! Cât îi munci, atâta-i avea... Ieşi, că dacă nu îţi trag cu sapa... Ţine-bine-Traista îşi mişcă iute stropii de venin sub cuşmă : — Lasă... Cocoran... lasă... Nu-i femeia mea? n'am drept s'o şi junghii dacă vreau? Ne-om întâlni noi odată, măi Cocoran, în timp de noapte... — Aţi văzut... aţi văzut... tot spunea Mina, după ce bărbatu-i ieşise cu. pas larg, rotunjindu-şi buzele ca pentru fluerat. — Ei... socoteala cu femeile... oftă careva. — Roabe la vite şi la copii... răspunse altul. Să ieşim la larg... da... vitele să-şi aibă rostul lor... nu să ne usuce muerile... — Nici roabe la bărbaţi, tovarăşi... trebue să-şi ridice capetele din bălegar şi din oalele cu borş... să fie tovarăşe de muncă cu bărbaţii, cot la cot... Ia'n uitaţi-vă la jurnalul de perete... vedeţi.. îi o femeie sovietică... steaua de ero'nă a muncii îi străluceşte pe mimaşi ea râde... aşa trebue să fie şi Ia noi... — Are să fie aşa... răspunse Mina. Să ne sbatem... să ne lămurim... Rusoaicele au ajuns aşa. prin gospodăria colectivă... 3. — Onufrie-Ochi-de-Vulpe se ridică fără să vrea : — Uitaţi-vă, toată viaţa mea am fost legat ca un mânz... pe-un loc strâmt... am bătucit iarba sub mine, şi-am rămas flămând... am bătucit şi locul, încât niciodată n'are să mai crească pe el iarbă bună!.. Vrem lărgime, tovarăşi! Când eram mic, luam o creangă de gânj, o îndoiam, o legam cu aţă, făceam arc. Când săgetam cu el întâi, ţâşnea săgeata până'n vârful mărului. A doua oară, ţâşnea până'n crucea de pe clopotniţă. Odată am săgetat-o până'ntr'o înălţime pe unde curg primăvara păsările sălbatice... Atunci am dat un chiot de bucurie... Era într'un asfinţit. A doua zi, arcul meu nu mi-a mai svârlit să gecrta aşa de sus; abia dacă ţâşnea pân'la jumătatea mărului. A treia zi, a patra zi, gânjul nu se mai îndoia de fel, încremenise în ticăloşia TEMELIA 37 lui. km deslegctt aţa, el a rămas aşa increment, strâmb. Aşa_i şi cu •ţăranul: ne-au legat boerii şi toţi tcei avuţi, de mici, au scos din noi ce era de scos, şi iată-ne uscaţi şi strâmbi... Partidul ne dă mâzgă şi vlagă, să odrăslim, să ne îndreptăm la loc spinările ! — Aşa-i! răspunse un glas răguşiit, din fundul încăperii. Ion Butnaru, îşi spunea privind mâinile ridicate..." toţi oamenii aceştia, ieri păreau lămuriţi... hotăriţi ! Dacă dau înapoi cu toţii ?... N'ar fi însemnat, oare, că n'avusese destulă putere de convingere? Dacă oamenii ar da înapoi, n'ar însemna că au biruit chiaburii, slugile moşierilor şi împrăştietorii de svonuri? Ar râde de el şi cânii... Par'că-1 vedea pe Tăun, rânjind şi spunându-i: — „Ţi-a trebuit ca'n Rusia, măi? Ţi-am spus eu că boul nu se urneşte de bunăvoie din grajd... I-i mai drag să se culce în balegă caldă, decât pe fân..." Tăcerea era atât de mare, încât s'auzea cum un câne schiaună cine ştie unde în inima satului. S'auzea apa vuind la scocul morii. Dinspre munţi, venea un svon de corn. îşi făcu loc spre masă Cocoran, avea pe cap o pălărie pleoştită; sumanul şi-1 ţinea numai pe_un umăr, încât i se vedea 'pieptul lat, îmbrăcat într'un pieptar; când mergea, podeaua i se hâţâna sub paşi; picioarele suflecate până peste genunchi, îi erau groase, puternice. Se opri în faţa mesei, sprijinin-du se într'o coadă de sapă lungă, îşi repezi la o parte gardina pălăriei: — Măi fraţilor! începu el, cu un glas aspru. Toaca bate degeaba, de zece mii de ani... Sunt membru de partid şi-s hotărît! Mă inneacă veninul, de-aceea m'am îndesat la cuvânt! Gol m'am născut, gol mă aflu ! Vreau să ies odată din petece, m'am hrănit de sărăcie ! Iaca, să vă arăt ce-am mâncat eu azi... îşi trase traista dela spate, scoase o ulcică de lut: — Iaca, măi fraţilor! In sărăcia asta de ulcică, am avut un rând de fasole mestecate, gros de trei degete... La amiază, bag degetul, îl răsucesc prin ulcică odată, îl mânjesc cu mestecătura de fasole, îl ling... şi., al dracului deget! Vrea să se mai răsucească odată, că limba îi tot făcea semn.... Eu spun: „nu, măi spurcate!" — şi pun ulcica la loc, după ce_o acopăr cu o frunză de brustur... Dece-am făcut aşa? Pentrucă-mi mai trebue crăpare şi la ujină şi pe înnoptate... Strâng ■chinga mai bine, fac cruce, stupesc, mă duc mai departe să trag •cu sapa... Trag... trag... nu merge şi pace bună! Odată, aşa de mânios eram, de foame, că mi-am lăsat în câmp pieptarul şi-am pornit spre sat, să-1 bat pe careva... pe unul care-i vinovat... dracul ştie! Nu ştiu cum, paşii m'au dus singuri spre acareturile lui Tăun-chiaburul. Nu-mi dau sama ce-aveam cu dânsul, 38 EUSEBITJ CAMILAR da-mi spunea cugetul câte şi mai câte... Mă duc, întins, îl găsesc bătând nişte pari... — „Mai baţi pari, bade Tăun?" — „Mai bat pari..." Când l-am văzut, roşu şi gras, mi-a venit să-i trag o coadă de sa'pă peste spinare... dar m'am dus mai departe, am sărit pârleazul la mine în ogradă... Când mi-am văzut muierea, ticăită şi ruptă, m'am repezit la ea, am sdrobit-o dintr'un pumn, am frământat-o cu picioarele pân'au sărit vecinii şi-au stropit-o cu apă... După întâmplarea asta, muerea mea a zăcut şi-am purtat-o pe la vrăjitoare şi descântătoare, în şapte sate... După aceea a murit... Eu, măi fraţilor, 'am avuţie treizeci de prăjini de pământ şi sapa asta... Vin cu ele la colectiv... La un Ioc, la muncă, săracii şi mijlocaşii! — Nu merge aşa! strigară glasuri din tindă. N'am nevoie de mijlocaşi! Nu ! Că ei sunt calicii de ieri şi chiaburii de mâne ! Stau între berbeci... şi berbecii se bat,., ei stau la mijloc. Cu care să se prindă? — Nu ! Fără mijlocaşi ! strigară şi alte glasuri. Ei nu-s nici cu dracul, nici cu tat-su ! Să ne punem laolaltă, numai săracii... — Dar de unde_ţi avea pământ? întrebă un gospodar cu biciuşca pe braţ, abia isbutind să-şi facă Ioc in tindă. Iaca, măi, îs ud. ca un pui de drac, vin dela drum lung... Este o poveste cu doi munţi care se băteau cap in cap... Iepurile, care pe vremea aceea avea coadă, a vrut să treacă printre ei. A pândit clipa când munţii se încordau înapoi, ca berbecii, să-şi facă vânt şi-a tâşn t. Numai că munţii l-au prins şi i-au rupt coada şi de-atunci iepurile n'are coadă ! Ascultaţi! Gluma la o parte ! Eu sunt mijlocaş, nu vreau să-mi rup coada! Eu mă duc cu valul care-i mai tare... vin în gospodărie cu cinci hectare şi cu doi boi... — Aşa, aşa, Fosăilă! îl îndemnă Clip, ridicându-se. — Fără glumă... reîncepu Fosăilă. Cum au să se gospodărească numai săracii între ei ? Pune fiecare cate o mână de colb şi tot colb iese! Ii nevoie de pământ, vite, unelte... — Ne dă Starul de toate... ii tăie vorba Costea Potop, un bărbat mărunţel, cu nişte mustăţi lungi. Statul, săracul, să trăiască... Nu-i aşa, tovarăşi? Ion Butnaru se ridică: — Nu v'am lămurit, oameni buni, că nu Statul face gospodăria ? Voi, cu puterile voastre o faceţi! Fiecare vine cu ce are... Statul doar vă ajută... vă împrumută unelte şi seminţe... TEMELIA 39 In încăpere se făcu tăcere adâncă, încât s'auziră lipăînd repede opincile omului mărunt, căruia i se deschise loc spre Onufrie-Ochi-de-Vulpe. Mirarea trecu din om în om, ca un val, pân'afară, veni înapoi, pân'la băncile din faţă. Capetele se întoarseră toate spre Onufrie. — Ce mi_ai spus, bade? îl întrebă Costea Potop. N'ai venit Ia mine, de-atâtea ori, la vreme de noapte şi mi-ai desbătut capul? Nu mi-ai spus că să nu mai afle nimeni, dar Statul* pune tot? Nu mi-ai spus că'n ziua când s'o întemeia gospodăria, are să geamă satul de tractoarele dăruite de Stat? Nu mi_ai spus că n'o să putem încăpea pe drum cu carăle, de-atătea camioane? — Onufrie... Onufrie... îl dojeni o femeie de lângă dânsul. De patru săptămâni îmi vânturi inima ca pe-o pleavă, n'ai mai ajunge! Dece m'ai amăgit şi pe mine, măi neomule ? Eu, nici prin cap nu-mi trecea să mă bag sănătoasă in foc! — Aşa-i, lele Anică ! o întrerupse altă femeie. Onufrie, ce mi-ai făcut? Cu ce ti-am greşit eu, Onufrie? Dacă nu ne dă Statul nimic, are să s'aleagă din noi pulbere... şi pulberea să s'aleagă din tine, Onufrie! Glasul i se sparse, oamenii se mişcară neliniştiţi. — Era aşa de frumos ce-mi spuneai tu, Onufrie... n'ai mal ajunge ! Şi femeia porni spre uşă, bocind in gura mare: — spuneai că aveam' s'avem. case de naştere... spital... că băeţii mei au să fie daţi la şcoală "de ingineri... Să vă rămâie de cap minciunile ! Ieşi repede, în timp ce în inima satului cocoşii cântau întâia oară. După aceea, tăcerea se prelungi mult, şi toate capetele erau întoarse spre Onufrie-Ochi-de-Vulpe. Frânt dela mijloc, ca isbit cu parul în şale, acesta îşi tot trăgea capul intre floacele polcuţei. Faţa i se înroşise, asudase din cap până'n picioare, ochii îi sticleau Ar fi vrut să se despice pământul sub dânsul. — Tovarăşe Onufrie... îl întrebă cu dojana Ion Butnaru, tovarăşe, asta ţi-a fost arma cinstită a convingerii ? Dece-ai minţit oamenii ? — Să fie dat afară... afară... strigă Corcodel. Cum ne învaţă istoria Partidului ? Onufrie-Ochi-de-Vulpe s'a dovedit duşman... Să iasă! — Să iasă... strigară nişte oameni stătuţi, rumeni la faţă, pe semne neamuri de_ale lui Corcodel. Dacă nu iese Onufrie, ieşim noi... coleaivul! se duce dracului ! 40 EUSEBIU CAMILAR — Tovarăşi! răcni Ichim Corcodel, am prins vipera... o ţineam de-atâta vreme la subţioară... ne putea da venin... Onufrie-Ochi-de Vulpe, ieşi afară!... — Afară... afară... strigară cu putere mare oamenii stătuţi. — Cum se vede, la comunişti merge tot cu minciuni... se jelui un glas. la'n, haidem, fraţilor, pierdem noaptea de clacă, îndată cântă cocoşii... Neamurile lui Corcodel îşi îndesau cuşmele, pornind spre uşă, femei se îngrămădeau să iasă cât mai repede. Glasuri mânioase suduiau, nişte copii ţipau, pe semne călcaţi pe picioarele desculţe. Băncile din faţă prindeau a se goli... — Să iasă afară Onufrie-Ochi-de-Vulpe... strigau tot mai mulţi, din partea neamurilor lui Corcodel. — Dacă nu iese Onufrie, rămân scaunele goale... Hai, verilor şi fraţilor... — ...Din vina d-tale, bădica Onufrie... spuse Ion Butnaru. Cine ţi-i de vină? Ce facem, tovarăşe Iordache? Şi Ion Butnaru se uită îngrijorat cum băncile se golesc. Ho tărîţi la locul lor, rămâneau membrii de partid şi câţiva săraci. Ce era, oare, de făcut ? Trebuia trecut peste bunul tovarăş Onufrie ? Cum să-'i sdrobească inima, acestui om sărac, lipit cu toată fiinţa de năzuinţele Partidului? — Onufrie... tovarăşe... "Începu Iordache, privindu-1 cu dojana, înţelegi că trebue să părăseşti adunarea... du-te... până ce lucrurile se vor limpezi... — Dar tovarăşe, toată inima mii lângă voi... Toată viaţa mi-i lângă voi... ce să fac? — Nu te căina... lasă! Starea lucrurilor cere să ieşi... vom vedea după aceea... Onufrie abia se ridică, încercă să facă un pas spre masă, căzu la loc, se rupse din şale mai tare: — Am socotit... să le fac binele. Dar, tovarăşi, nu-i aduceam la rău... Arde grajdul... calul nu vrea să iasă! Cum să-1 scot? Ii pun sac în cap, îl smucesc, îl scot afară... dacă nu vrea să iasă, îi trag ghionturi... îi fac bine cu de-asila! Ce rău găsiţi în asta? îşi recapătă cumpătul, se ridică, drept, privindu-1 pe Ion Butnaru drept în ochi: — Ce rău găsiţi ? Oare nu-i scoteam dela rău şi-i aduceam la bine? Arma convingerii? Cu arma asta, fraţilor, nu-i birui nici într'o mie de ani... Au făcut coajă pe creieri, cât i-au bătut la cap atâţia! Cu ce-am greşit? Eu şi de femeie m'am despărţit pentru Partid! Am rămas vădăoi, la cei cincizeci de ani ce-i am. Uitaţi-vă: TEMELIA 41 îs mârşav şi rupt, n'are cine-mi pune măcar un petec... n'are cine-mi face un borş... La mine'n casă nu-i măturat de patru săptămâni... Umblă greeraşii prin gunoi! Dar am răbdat. Ziceam că vine-un bine... Glasul i se îndârji: — Dati-mă afară, dac'am greşit! Iaca, dacă-i aşa, mă duc, dar faceţi rău! Mai bine mi-aşi despica pieptul, să vă arăt inima din mine... dacă-ti găsi pe ea pată neagră, mă dau puşcat ! Dar neamurile lui Corcodel se îndârjiseră al dracului, unii ridicau pumnii, câteva cârje se ridicaseră printre pumni, copii striviţi ţipau în uşă, femeile blestemau, băncile din faţă se goleau din ce în ce... — Trebue să ieşi, bade Onufrie... spuse Ion Butnaru, cu un glas răguşit, şi-şi strânse repede bărbia in piept. Corcodel avu un zâmbet de biruinţă, uitându-se cum Onufrie-Ochi-de-Vulpe mergea spre uşă cu nişte paşi rari, împleticiţi, şi lumea se învârtea cu dânsul. Şovăi înainte de a trece în tindă, nădăjduind că va auzi glasul lui Iordache chemându-1 şi spunându-i : — „Hai înapoi, tovarăşe Onufrie... lasă..." Dar în loc de asta, in auz îl păli glasul aspru, tăios, al lui Corcodel; un pumn se isbea in masă după fiecare cuvânt: — ...Partidul nu cunoaşte calea minciunii ! Cel ce merge pe calea asta, ni-i duşman şi trebue pedepsit ! Onufrie-Ochi-de-Vulpe să fie pildă... Va fi scos din rândurile noastre ! Cât de grele i se făcuseră picioarele ,lui Onufrie! Capul îi vâjâia; în ogradă îşi scoase pălăria, îşi sprijini fruntea fierbinte de-un mesteacăn şi dracul ştie ! ori luneca roua pe trunchiu, ori Onufrie plângea ; oricum îşi sprijinea capul de arbore, simţea nişte stropi fierbinţi, lunecându-i pe toată faţa. In gât îl înneca un nod greu, par'că-1 gâtuia un duşman, încercă să geamă, porni repede spre poartă, auzind nişte paşi apro-piindu-se. — Ţi-am spus eu că n'ai să faci pâne bună cu comuniştii... îi grăi un glas. Hai la mine, Onufrie, să te iai cu un gât de apă tare... Lasă, la mine-i găsi oricând unde să sapi şi să coseşti... Mă sudui de mai bine de-un an, pe toate drumurile... nu-i nimic ! Chiabur în sus, chiabur în jos... şi ce-i dacă-s chiabur ? Ai să vezi tu, Onufrie, că inima chiaburului poate multe... Mergi ? Şi Tăun îl apucă de braţ. trăgându-1 spre poartă. Era voinic, încât abia i se desluşea capul printre coroanele arborilor. — Hai, Onufrie, şi lasă-i dracului! Te-au dat afară... ei şi ? Dac'ar fi să mă potrivesc eu la cât venin am înghiţit, ar fi trebuit să fiu 42 EUSEBITJ CAMILAR de mult putred... Tot mai birie-i cu noi, măi Onufrie ! Iaca,, rod din mine,-de-atâţia ani, cu colectarea, cu lâna, cu birurile... Tăun îi tot în picioare... Şi cum Onufrie tresări puternic, el râse în nişte hohote stăpânite : — ...nu-i mult., vine de 'peste mări şi oceane... N'au să nime-, rească drumurile comuniştii ! Ia'n uite-te, Onufrie : auzi tu cum foşnesc mestecenii ? Nu după mult, între foşnete au să s'audă oameni horcăind... Butnaru, în mesteacănul din faţa porţii... eu îl trag în jos, de picioare... Hai, vii ? Ce dracu-i cu tine? Onufrie-Ochi-de-Vulpe se oprise în mijlocul drumului, ca trăsnit, îi ţiuiau creierii. Va să zică, totul se dusese dracului ! Şi cât aşteptase el să vină ziua asta, ziua când avuţii din sat vor plesni de spaimă şi de ciudă ! Şi el fusese isgonit dela masă, ca un netrebnic. Avusese credinţa că pentru totdeauna despărţise lumea în două : de-oparte necăjiţii porniţi către un câmp al binelui, de alta bogaţii împotriva- cărora luptase cu toată inima. Şi iată-1 fugărit dintre fraţii lui, dintre tovarăşi... „Oare ce dracul are cu mine Ichim Corcodel ? se m'iră el, buimac. Dece mă tot înveninează ?" —Hai, bădica Tăun... spuse hotărit, inşfăcându-se de braţul chiaburului. Par'că vorbeai de nişte apă tare... Simţea că s'a asvârlit într'o vâltoare, trebuia să beie până'la ziua albă... La ce s'ar mai întoarce la bordeiul lui nemăturat, îmbâcsit ? Casa lui, era până acum casa organizaţiei de partid, unde rămânea de dimineaţă până'n sară. Cel puţin dacă ar găsi-o în bordeiu pe nevastă-sa, s'ar mai lua cu ea, poate ar sdrobi-o în bătaie, de ciudă că avusese ea dreptate când ii sfădea şi când meliţa din clanţă împotriva bolşevicilor. Dar după ce-ar bate-o, s'ar gudura ps lângă ea, şi'ndată în vatră ar străluci focul, încăperea s'ar umple de mirozna acră a borşului cu hrobi şi crupe... Intră în ogradă lui Tăun, cu frică, par'că se temea să nu-1 înşface de picioare nişte zăvozi nevăzuţi. Tăunâaia, o muiere joasă, le ieşi înainte cu lampa'n mână, se trase in tindă când îl zări pe Onufrie. — Lasă... îi făcu semn-bărbat-su. Intră'n zămnic şi scoate un şip de apă tare... — Lasă, Onufrie, lasă... prinse a se tângui femeia, dojenindu-1. Ce ţi-am făcut noi, că ne-ai suduit pe toate cărările? Nu suntem şi noi oameni muncitori ? Vai de capul nostru... Ai spus căpăilor dela partid să ne strângă de gât cu colectarea... ne-au luat tot grâul, până Ia bob... TEMELIA 43 După ce ieşi ea, Onuirie se uită mirat în toate părţile încăperii cu scorţuri, îşi trase pălăria din cap, sucindu-şi-o şi împăturindu-şi-o în mâni, în timp ce Tăun spunea : — Şezi, Onufrie, şezi... Uite, oricât mi-au luat, tot mai am... şi am să am, oricât mi-ar lua... Fac colhoz ? Las'că le venim noi de hac ! Bine că te-au dat afară... ţi-au făcut cel mai măre bine, te-ai desfăcut de ei la vreme... ai scăpat de-o mare primejdie, Onufrie... Mai apoi, după al doilea pahar cu apă tare, Tăun îl apucă de piept: — ...în cel mult trei săptămâni, Onufrie, n'ai să mai vezi în tară picior de comunist... Americanii şi Englezii au. şi cuprins Constanţa şi tot malul Mării-Negre... Clipi din ochi: — Noi ştim, Onufrie... Pe tine au să te ierte, că te desfaci la timp... Dar Onufrie nu-1 asculta, da peste cap pahar după pahar de apă tare, vroia să-şi înnece inima in venin cât mai repede... să uite. Şi se tot întreba : .,oare ce dracul are cu mine Corcodel ?" ___Lasă, Onufrie, şi ascultă-mă bine : te-ai descotorosit de ei la vreme... mai la vreme nici nu se mai poate... Tot pe lângă noi traiul ţi-i dulce... lasă... Onufrie, însă, îi urmărea cu băgare de samă mâna dreaptă; era lată, puternică; dacă se strângea în. pumn, putea sdrobi boul... Acum câţiva ani, tot într'o sară, Onufrie venise aici., să ceară o socoteală încurcată, pentru nişte zile de lucru. Cum îl isbise atunci peste obraz, hapsânul şi neomul i La al doilea pumn, bietul Onufrie se prăbuşi, sub masă... masa asta unde acum chiaburul îl cinstea cu apă tare... Cum mai. tremura inima în Onufrie ! Ii venea să i se repeadă Ia grumaz, să-i rupă beregata, să nu mai clempănească ! îşi strânse pumnii, dar în loc să isbească, se'ntoarse scurt, ieşi aproape în fugă, cu pălăria'n mână. Tăie de-a-dreptul prin grădini, spre luminiţa depărtată a casei unde se Întemeia gospodăria colectivă. Când ajunse, dădu la o parte nişte femei, se lipi cu faţa de geam. Şi, dracul ştie ! Poate lunecau pe sticlă dine ştie ce stropi de pe acoperiş. In ruptul capului, Onufrie nu vroia să creadă că plânge ! îşi trase pălăria adânc pe ochi, înirebân-du-se iar: „ce dracul are cu mine lchim Corcodel". 4. Când se ridică baba Tănăsoaia — toţi se mirau ce dracul avea să întrebe tocma'i ea care nu-şi deschidea niciodată gura să grăiască... 44 EUSEBIU CAMILAR Mută lucra, mută trecea printre oameni, dumineca. Gura îi semăna cu o gură de pungă, toată fata îi era încreţită, numai ochii mici, jucăuşi şi şireţi, pândeau lumea de sub tufele gălbui ale sprâncenelor. Acum, ochii îi umblau repede, ca ochii unei sălbătăciuni prinse. Glasul îi era tărăgănat, limpede, încât par'că începuse a cânta un cântec. Toţi o ascultau miraţi, _miraţi îi priveau ghebul şi manile uscate. Ochii i se deschideau tot maC largi, se luminau mai tare, încât toţi gândeau cât de frumoasă trebue să fi fost această bunică la anii de demult... îşi tot sălta umerii, vrând să se îndrepte in faţa tinereţii lui Iordache şi-a lui Ion 'Butnaru. Par'că vedea în faţă un arag înalt, cu ilori roşii de fasolă agăţătoare şi ea vroia să se întindă, s'apuce florile cele mai de sus... îşi desfăcu gura în zâmbet, toţi i se uitau la dinţii albi, puternici... — Vedeţi... râse ea cu sfială, dacă inimă nu-i... degeaba ! Mă tot îndrept, dar dacă nu-i inimă... Mi-au supt-o copiii şi strănepoţii... mi-au supt-o, pân'n'a rămas de fel. pieptul mi s'a tras... mua crescut ghebul... Tăcu, gura i se strânse la loc, ochii i s'acunseră, mici, la pândă, după tufele sprâncenelor, glasul îşi pierdu cântecul, suna aspru, par'că i se frecau în gură două pietre : — Eu, măi băieţi, mă aflu cu un picior pe ceea lume... într'o sară am să-mi petrec pe ceea lume şi piciorul celălalt... Voi spuneţi că ceea lume nu se află, spuneţi că nu se află în cer dumnezeu... Dacă-i aşa, cine greblează dimineaţa stelele şi cine acopere lumina luceafărului ? Cine, dacă nu bunul dumnezeu ? Vreau să ştiu adevărat: voiu avea popă :1a îngropăciune ? Cum să mă asvârle in groapă ca pe-un hoit, fără să mă blagoslovească mână de preot ? Cum am să trec aşa, mârşavă, în limanul de flori ? Trebue să mă călătoresc de-aici neîntinată, în pânze albe şi să duc îngerilor miroznă de maghiran... Spuneţi drept, pe cugetul vostru... ce faaeţi, voi, comuniştii, când vă apucă, noaptea, într'un codru, o furtună ? Trăsneşte din toate părţile, codrul arde... fug sălbătăciunile... şi nicăiri glas ori casă de om... Ce faceţi ? Nu picaţi în genunchi şi'mpreunaţi manile ? Nu-i juruiţi lui Iisus Cristos lumânări la nouă biserici, numai să scăpaţi teferi ? Ei ? Şi Tănăsoaia se întoarse spre adunare, cu un zâmbet viclean: — Ei ? Intrebaţi-i şi voi, măi oameni! — Tăcere... Taci... Taci... se răstiră câteva glasuri. Cine ţi-a băgat în cap prostia asta ? — Lăsaţi, tovarăşi... strigă Ion Butnaru. Mătuşă Catrină... văd că te-au legat bine la ochi cei ce te-au descântat... Mărturiseşte pe credinţa d-tale dacă nu te-a descălit Tăun şi Iapă-Scurtă din Tupilaţi... TEMELIA 45 — Pe credinţa mea sâ mărturisesc ? Ei bine... aflaţi: ei mi-au spus ! De altfel Maica Domnului s'a răsvedit pe fereastră la Hanul lui Nica, lângă Roman... Stă pe-un pătulean colorat ca'n apele curcubeului, la sân cu pruncul... Şi nu numai la han la Nica s'a răsvedit... s'a răsvedit tot într'aceeaşi dimineaţă şi'n gară la Focşani, şi'n Craiova, şi'n Bucureşti şi la Ardeal... — Dacă-i aşa, o întrerupse un glas, dacă mai trăeşte Maica Dom nului, cum se arată în zece locuri de-odată ? Iaca : eu stau aici; polii eu tot- acum şi acasă şi'n târgul vitelor la Roman ? — Asta trebue s'o crezi... îi răspunse cu mânie Tănăsoaia. Dacă: nu crezi, sfinţii nu vin... Dar ce-atâta vorbă ? eu vreau să ştiu dacă am să am, ori nu, popă, când mi-oi 'petrece pe lumea cealaltă şi ista-lalt picior... — Ţi-am spus... îi răspunse Butnaru. Mătuşă Catrină, dac'ai să să vrei să te petreacă popa, să te petreacă sănătos... In gospodăria colectivă, partea cu popii o rândueşte adunarea oameni lor. Dacă oamenii hotărăsc că le trebue popă, treaba lor, nu-i supără nimeni... — Dar ziua de duminică o vom ţine ? întrebă o femeie lungă. — Asta o veţi hotărî voi toţi, la un loc, mătuşă... Care mai are întrebări ? Se ridică un băetan mărunt, cu un smoc de păr pe frunte, par'că smucit de sub cuşma dată pe ceafă. Se uita neliniştit în toate părţile, îşi tot frământa manile... — Zi-i... Simion Pantoc... îl îndemnară nişte glasuri, bufnind în râs. Zi-i, Simioane, nu te lăsa... Dar cum era să'nceapă cuvântul, tocmai el ? Cine dracu-1 pusese să se ridice ? Vru să s'aşeze la loc, dar se feri repede, par'că ar fi nimerit într'o grămăjoară de jar aprins... Simion Pantoc ştia bine rân-duiala oilor, rânduiala berbecilor si-a zăvozilor. De mic, crescuse pe la stâni, păscuse oile în tot lungul munţilor. Trăise între tălăngi şi clopoţei, în cântecul fluerului, în hămăitul cănilor. Acum, dacă l-ar fi pus tovarăşii să-şi scoată fluerul, să zică una de iureş, le-ar fi arătat el unde-i stă puterea ! I'ar clătina pe toţi ca'ntr'o furtună a munţilor.i'ar aşterne la pământ ! I'ar isbi în sus, ştie el cum... Dar să grăiască în faţa oamenilor, asta mai rar ! Degeaba îşi muncea fruntea. Se întoarse spre ceilalţi ciobani dela spatele lui şi le arătă cuţitul cu prăsele, făcându-le un semn de răzbunare... Miţele cojocului aveau roşaţa verilor din vechimi. Unele floace aveau cărunteţa munţilor şi-a bacilor. Simion cumpărase acel cojoc, la Fălticeni, într'o zi de Sâniilie, la iarmarocul amirosind a vite asudate şi-a pete văratece. II cumpărase dela un baciu vechiu. II purta cu fală — şi năzuia să ajungă în zilele lui voinic cât baciul acela cu umeri largi. Din primăveri în primăveri. 46 EUSEBIU CAMILAR îşi măsura umerii şi vedea că nu mai are mult până s'or potrivi bine în umerii cojocului. O primăvară — două — şi nimeni nu s'o pune cu el Ia trântă... Dar au sunat tobele şi clopotele peste lume. într'o zi, la târla de sub Ceahlău a urcat un jandar cu un ordin verde. Simion nu s'a dat prins, decât după ce a fost sdrobit cu patul armei. Atunci s'a rugat: — Mă jandar, dacă nu eşti fătat din căţea, lasă-mă să-mi spun dorul... Şi-a scos fluerul şi când a început dondănitul doinei, urlau zăvozii până'n culmile culmilor... N'avea nevoe să ude gura fluerului, că-i curgeau lacrimile 'n gură. Jandarul şi-a ferit dintr'odată capul într'o latură şi-şi ştergea ochii cu o băsmăluţă. Apoi Simion Pontoc şi-a agăţat cojocul sus într'un brad, în răscolul cel mare al vânturilor. Şi-a tras ciuful de păr mai pe frunte, a gemut, a pornit. S'a întors după ani, iarba crescuse pe târla oilor, în coliba goală găsi doar o fleandură de moletieră nemţească. Şi astfel, porni in lumea lui, pe la alte stâni şi 'ntr'o zi îşi cunoscu cojocul pe umerii unui băetan. A fost o bătălie puternică, Simion şi-a răpus duşmanul şi s'a tocmit la stâna cea mare din Mălini. Mândru-i şi azi de cojocul lui! Dacă vrea careva să-1 afle pe dracul, n'are decât să i s'agaţe de cojoc ! Sta drept, foindu-şi umerii care-i umpleau acum umerii cojocului, pe deplin. Fluerul îi strălucea sub curea. — începe... ce vrei să'ntreb:. tovarăşe ? îl îndemnă Iordache. Simion îşi foi mai tare umerii, îşi pipăi cu grijă fluerul. Găsindu-i Ia locul lui, îl cuprinse cu amândouă manile, ca pe-un talisman, înainte de a intra în vorbă ca'ntr'o apă necunoscută... — Eu... aşi fi vrut să'ntreb despre oi, măi oameni. Văd că grăiţi cu oricine, blând şi aşezat... — Spune... îl îndemnă iar Iordache şi se plecă mult peste masă, cu faţa luminată de bucurie. — Eu, măi frate, altă rânduială nu ştiu, decât la oi. Câte oi lăsaţi fiecărui om ? Pe mine asta mă roade, că nu-ţi lăsa oamenii să aibă o... mai mare păcatul... — Le rămân atâtea, tovarăşe Simion, câte nici n'au oamenii. Fiecare poate avea pe lângă casă zece oi. şi capre, la un loc. Nu-i aşa, tovarăşe, că puţini au câte-iatâtea... Dar gura lui Simion se pecetluise, iar inima i se învolbură în atâta sânge fierbinte, încât el şi-o. apăsă cu mâna. I se spusese „tovarăşe"... şi cuvântul cald şi bun îi năboise tot sângele, i-1 îngrămădise în inimă. Simţi pentru întâia oară în viaţa lui că se află în tovărăşie de prieteni, de fraţi. Asudă tot. îşi simţi, picioarele arzându-i în opinci. TEMELIA 47 — Aşa, tovarăşe... tovarăşi... bâigui el şi ciobanii din spate îl priviră miraţi că râde. S'aveţi grijă... oile-s blânde, nu găseşti pe pământ făptură mai blândă... Eu de-aceea am venit, pentru rânduiala oilor. Are să aibă ciobani turma obştească ? — Are să aibă, tovarăşe... — Alunei treceţi-mă şi pe mine la socoteală ! Am, din ciobănitul meu, douăzeci de oi, le dau pe toate, că n'am casă, n'am pe nimeni, trăesc pe la târle de oi străine... — Bou în opinci... îl ghionti un baciu roşu la faţă, când Simion s'aşeză la loc. Ţi-ai dat oile... dobitocule... Dar Simion nu-i sCmţi pumnul, nu-i auzi şopotul. Se uita la oamenii dela masă, zâmbea, îi venea să se ridice iar, să se ducă să-i bată ps umăr, să-i poftească la o trântă frăţească. Se şi auzea cântând din fluer, într'o păscătoare largă cât vezi cu ochii, în timp ce oile păşteau repede iarba dată în colţi. CAP. II. Bunăoară, Mândru, gospodarul acela mărunt, cu un obraz ars, nu se poate lămuri în ruptul capului, cum de au drept să intre în gospodărie cei ce nu-s înscrişi în Partid ? El îşi bate gura de patru ani de zile, s'a luat la trântă şi'n pumni cu chiaburii, şi-a pus căruţa la orice ceas din zi sau din noapte la îndemâna Partidului, a umblat prin păduri după brad pentru împodobirea satului — şi câte şi mai câte... Iar mijlocaşii, după ce.au stat cu un ochiu la făină şi cu unul la slănină, acum poftim ! Treabă-i asta ? Ce caută cdlci mijlocaşii ? Să se ducă dracului cu chiaburii... — Tovarăşi, îndată se face ziuă şi vorba lungă-i sărăcia omului ! Eu mi-am închipuit gospodăria colectivă altfel. Eu, tovarăşi, credeam să ne strângem la un loc numai noi cei înscrişi în Partid ! Totul de-oparte, să se. uite la noi chiaburii şi mijlocaşii şi să li se scurgă ochii ! Ce caută aici cei. cu câte şase hectare de 'pământ ? Pentru ei au necăjit tovarăşii în. închisori, sau pentru cei ce răbdau de foame ? Vreau să facem gospodăria numai noi comuniştii... Restul, ducă-se dracului ! , — Dar de unde pământ ? — De unde, tovarăşe Iordache ? Isbim chiaburii şi mijlocaşii, în prundurile Şiretului şi ale Moldove1!, le luăm pământul... Ce mare greutate-i asta ? Eu, altfel nu mă mai înscriu. Nu vreau să stau să-mi râdă 'n bot cei ce-.au trăit bine toată viaţa lor... Mulţi din mijlocaşii înscrişi, mai ieri erau chiaburi aşa cum scrie la carte. ŞLau însurat odraslele, le-au dat pământ, iată-i mijlocaşi ! Dar ia'n căutaţi-i în 48 EUSEBIU CAMILAR inimă ! Căutati-i, că acolo le stă buba lăcomiei... Credeţi, că are să lucre cu dragă infimă lângă noi cei ce avem puţin ? Inima are să le> geamă după avere, o sută de ani... Ce-aveţi de spus ? — Ascultă, tovarăşe ! Cu chiaburii, eşti bine lămurit, fi-om strânge, pân'le.or ieşi ochii din cap, i-om hăitui, pân'or cădea sub hat! Dar ce ai cu mijlocaşii ? Mijlocaşii abia au isbutit să facă un pas înainte în sărăcie. Au şi ei deasupra un duşman... pe chiabur... chiaburul care mă suge şi pe mine cel sărac... Trebue să vie între noi,, să-i primim cu toată inima ! Te ţii ca orbul de gard... te ţii, chiar de-ar fi să dai cu capu'n jos într'o prăpastie... asta nu-i bine... — Dar, oameni buni... încercă să grăiască Mândru, din nou. — Tăcere, taci... îl opriră alţii dela spatele lui. Ţărănimea săracă: şi mijlocaşă... aista-i drumul... — Eu, tovarăşi, începu vorba o namilă de bărbat, eu vreau să aflu cum îi cu cazanul... Mâncăm la cazan sau nu ? — Dar d-ta cum ai vrea ? îl întrebă Iordache întunecându-se la faţă. — Eu vreau cazan, tovarăşi! Ce_i mai bun decât cazanul ? Lucrezi, când auzi sunând clopotul te duci, îţi razi lutul din palme, iai prin flanc câte unul în faţa cazanului, iţi toarnă în strachină cât ţi se cuvine, te tragi de-o parte... mănânci... Sara, tot aşa : când auzi clopotul, răsuceşti o ţigară, mergi pe drum fumând, scoţi strachina, o întinzi... iai cât ţi se cuvine... aşa regulă înţeleg şi eu... Şi-apoi aşa nici nu-ţi mai trebue la casă muiere. Pentrucă-ţi face o sărăcie de borş, îţi scoate ochii o sută de ani... Cazanul, tovarăşi, îi mântuirea neamului omenesc... Eu spun să fie cazan ! Când auzi clopotul te duci, îţi razi lutul din palme, iai prin flanc câte unul... Este cazan sau nu este ? Dacă nu-i, în viaţa mea nu se schimbă nimic, mă las păgubaş de colectiva voastră... —- Nu, noi nu facem mâncare la cazan ! Fiecare om îi stăpân pe câştigul lui, îşi face mâncare din pânea lui, şi-o mănâncă aşa cum i-i pofta ! Să înceteze odată vorbele despite cazan ! — Dacă-i aşa, m,ăi tovarăşilor, eu colective nu vreau ! Mie-mi place viaţa cu rânduială. Boul, dacă nu-1 îndemni să se scoale, doarme'n grajd toată ziua. Noroc bun ! Porni spre uşă, legănându-se ca un bivol, gata par'că să ia oamenii porniţi pe râs, în nişte coarne nevăzute. îşi înclina când o tâmplă când alta, în legănatul greoi al mersului. — Dar cine dracul are să-mi facă mie mâncare ? întrebă el din prag. Mamă nu-i, nevastă nu-i.... cine să-mi facă ? TEMELIA 49 îşi desfăcu lopeţile palmelor, întrebând inc'odată : — Ha ? Cine ? — Insoară-te, motohoiule! strigă o femeie. Ce umbli rupt şi răpănos ? — Ha ? Ce-ai spus ? — Să te'nsori, bre... N'ai auzit ? Ai îndată cincizeci de ani... Atunci îşi făcu loc spre masă un gospodar îmbrăcat într'un min- tean nou, cu părul lins. Ion Butnaru tresări : „tatăl Albăstriţei ! Oare ce vrea ?" — Gu bună sara... începu gospodarul, desbumbându-şi mintea-nul ca să-şi arate chimirul cu cătărămi de aramă. Eu, domnule, se întoarse el spre Iordache .eu am de întrebat un lucru mare şi deaceea-când am aflat c'aţi venit, m'am şi îmbrăcat. Rog să mi se răspundă : Are voie un comunist să încurce o fată de gospodar ? Gospodarul vrea s'o mărite cu cine-i place lui, că el a crescut-o, comunistul o încurcă... îi stă în drum, spune că are să i-o fure şi câte şi mai câte blasgoane ! îşi lunecă ochii spre Ion Butnaru : — Să afle, acel om, că eu dau fata cui îmi place mie ! Aşa ! O dau — pace bună ! Să nu cumva să mai umble să mi-o ademenească ! — Lasă, bade... îl opri Iordache, avem alte lucruri... — Care alte lucruri ? Mie nici nu-mi pasă de ce faceţi voi ! In ograda mea şi'n ogorul meu. eu's stăpân ! Aud că aveţi să luaţi pământul din Crânguri ? îmi mineriţi drept in guta toporului! Tot timpul cât grăise, nu-i aruncase lui Butnaru nici o privire dreaptă. H pândea, doar, pe sub sprâncene, ii văzu mâna tremurând şi faţa îngălbenindu-i-se. Când îl văzu că^şi şterge fruntea cu dosul mânii, reluă cu un zâmbet rău : — Eu fata nu i-o dau, o mărit cu cine-mi place... — Bădica, lasă... îl opri iar Iordache. Avem altele... Pricepu că-i vorba despre Butnaru şi-1 privi lung. — Aşa ? întrebă gospodarul, răstit. Nu cumva să-1 ispitească Satana pe omul ştiut să-mi ademenească fata, că-i tai capul! Eu vreau s'o mărit cu un om cupr.ns... ce faceţi voi. are să ţie cât pulberea... Atunci se întoarse bine spre Ion Butnaru, îşi svârli braţul spre el: — Ştii în ce strună cânt, Ioane... Până azi, am crezut că-i joc şi închipuire. Azi, văd că înnebuniţi de-abinelea, şi stricaţi rânduielile din bătrâni... N'am să-mi dau fata, s'o călărească toţi golanii din sat... Par'că eu nu ştiu ? Femeile trec şi ele Ia comun, ca juncile... îţi vedea voi! Ion Butnaru, îmi pare rău de tat-tu, că-i om cuprins... Domnule, mulţămim de vorbă... se întoarse el spre Iordache. Ştiam c'ai să-mi spui că ai altă treabă, dar am venii să văd cu ochii mei cum se 'pune la cale prăpădenia rânduelilor celor bune... 4 . 50 ETJSEBIU CAMILAR Porni, dârz, din uşâ se întoarse : — Omul ştiut să afle că o mărit pe Albăstriţa în alt sat cu un om cuprins... au şi venit peţitorii... o dau... După ce se izări el în intunerec. Ion Butnaru îşi scăpă capul pe masă, o femeie spuse repede : — Săracul Ion... Dar Butnaru îşi muşcă buzele pân'la sânge, îşi şterse îndelung îaţa asudată toată, cu dosul mâinii, în timp ce oamenii îl priveau ţintă, să-1 vadă ce va face, că tot satul ii cunoştea dragostea. Ce ruşine îi făcuse flăcăului acestuia bun, sgârcitul de Vrabie ! De bună samă, anume venise ca să-i strice inima, tocmai în sara asta când se pune la cale un lucru aşa de mare ! Oare ce are să facă Ion, dacă Vrabie îsi dă fata după Iapă-Scurtă, chiar în noaptea asta ? Butnaru era alb, îi tremurau manile uşor. Acum îşi dădu sama dece Albăstriţa se arătase mai de cu sară, in tindă, şi era plânsă. Abia se arătase în prag. Ieşi repede, făcându-i din sprâncene un semn abia de priceput. Oare nu cumva Iapă-Scurtă venise dela Tupilaţi, intr'adevăr, s'o iee ? Oare nu venise anume în sara asta, spre a-1 clinti din hotărîrea întemeierii gospodăriei colective? Trebuia să se scoale de după masă, cât mai neîntârziat, să se răpadă la aşezarea Iui Vrabie : de-1 va găsi acolo pe Iapă-Scurtă, să-1 sdrobească dintr'un pumn bun în creasta capului. Albăstriţa e a lui, i s'a juruit lui, şi a lui trebue să rămână ! Vor munci amândoi, la ogorul comun, nu Ie trebue pământ, vite, nimic ! Se ridică, îşi ţinea pumnii strânşi; dar cum să lase temelia care abia se năzărea, cum să lase binele oamenilor, pentru inima lui? Par'că auzea căruţe multe duruind, duruind într'o fugă, şi toate roţile âi călcau inima, gonind spre Tupilaţi, luându-i dragostea... Şuviţele părului îi erau ude par'că înmuiate într'o lăutoare fierbinte şi a dracului de amară. Sudoarea îi intra in ochi, îi venea şiroaie până'n amândouă colţurile gurii.....L-a lăsat pe Iapă-Scurtă să-i iee ibovnica... auzea gurile satului râzând. Ce fel de bărbat se află Ion Butnaru, că în loc să fi încălecat s'ajungă căruţele, sta la masă şi se uita în gura săracilor... Cu aşa bărbat, .nu-i bine să porneşti casă şi masă...". „Vină şi scapă-mă. Ioane"... o auzea par'că pe Albăstriţa. Dar în loc să se răpadă spre uşă. Ion Butnaru se aşeză la loc pe scaun, îşi puse patru degete pe limbă şi abia se ţinu să nu deie un fâscâit scurt, puternic... un fâşcâit care să-i răcorească inima... I se năzări ţarina fără capăt a gospodăriei colective, îl îmbăta un duduit de tractoare... nişte izvoare de grâu roşcat curgeau din pântecele batozelor. Ciuda amară care-i junghiase inima împotriva oamenilor din încăpere, se înnăbuşi după nişte chiote ale locomobilelor, după nişte TEMELIA 51 chiote ale flăcăilor. Dar, de după locomobile, de după batoze, de după holde, Albăstriţa se uita la el, îi făcea semn să n'o lase pe mâna duşmanului de Iapă-Scurtă, să n'o lase, căci de i-ar da bogatul pane «albă ca spuma, faţa ei va fi tot neagră ca cărbunele... se va învineţi ca huma pământului. 2. Tocmai grăia Ileana lui Pârău. Oricât te-ai fi uitat de birje la ea, nu-i ghiceai cei douăzeci şi cinci de ani. Obrajii îi semănau cu două dealuri sterpe, crăpate de arşiţă şi de geruri, mâncate de apele văzduhului. De poala fustei i se ţineau doi plozi în cămăşuici rupte ferfeniţă. Plodul din braţe degeaba îi tot mozolea bluza ruptă în dreptul sânului; par'că scurma cu năsucul in buleandră, căutând izvorul cald al laptelui. — Astâmpără-te, drace... se stropşi femeia, repezindu-i capul la o parte. M'ai supt... m'ai tot supt... până când? Dar pruncul îi nimerise sânul, sbătea din picioare în căutarea unui reazim. Un prunc care i se ţinea de poală, îşi îndreptă ochii în sus, spunând printre nişte suspine : —. Leliţă Anică... dă-ne lapte... — Suge-v'ar lipitorile... se stropşi ea, se'ntoarse spre masă, ruşinată : — ...că nu-s toţi ai mei, domnule... Ion Butnaru mă ştie... aiştia de jos îs ai unei vecine moarte de tifus... A murit... cum să-i las ? I-am luat... i-am alăptat... îi cresc. Cu ce să-i cresc ? Cu borş de urzică ? Au trecut de muît vremea ţâţei, ei tot mai cer. ..ii.i dor de lapte... De unde, dacă nu-i vacă? Nu cumva să credeţi că-i ţin parte la al meu care mă suge până mi se face ţâţa albastră... pană pic lată şi adorm... par'că mi-ar suge creerii d'.n cap, aşa mă lasă de buimacă... A ! Stai, domnule... Trebue să facem şi'n sat la noi centru de lapte ! Trebue să-1 facem numaidecât, căci sunt atâţia copii în necaz... n'au mame... ori sunt atâtea mame necăjite, cu copii mulţi... şi-au dat- văcuţele la hapsâni, în anii foametei, pe o strachină de făină... Asta mă roade, măi oameni buni! Şi-am mai auzit ca prin alte părţi sunt grădiniţe... se strâng la un loc copiii în vremea sapei şi-a grâului... dece să nu facem şi'n sat la noi ? Se începuse ceva în anii trecuţi... dar cine era mare peste laptele copiilor ? Cine ? Jandăriţele şi preotesele... Când m'am dus odată cu oala după lapte, jăndăriţa, m'a luat în râs : ,,— Ce, lele ? Vrei să capeţi pântece de preoteasă ? Laptele s'a corăslit!... Am ieşit ca 52 EUSEBIU CAMILAR puşcată, am svârlit ulciorul într'o râpă... Iaca ,asta-i ! Amarul din mine, mă îndeamnă să mă scriu şi eu cu voi, măi oamenilor ! Iţi primi o femeie aşa de necăjită ? — Dece nu ? Zi-i înainte, Ileano... Cum îi cu pântecsle de preoteasă ? — Tu să taci, hătălăule... mie nu-mi arde de glumă ! Eu, înainta de a mă scrie, vreau să vă spun curat că-s speriată de chiaburi. Is speriată ca găina de uli. Ei spun că voi creşteţi copiii la un loc, ca pe miei şi ca pe viţei. Că-i învăţaţi de mici să nu creadă în dumnezeu. Că-i învăţaţi să-şi uite mamele care i-au odrăslit. Eu, oameni buni, in aşa minciuni nu cred. Vreau să le meargă bine copiilor ! Cum să-i înstrăinăm de părinţi ?.. Odată, ai mei au vândut un bouţ de lapte în iarmaroc la Roman. L-au luat dela pulpa mâne-sa şi l-au vândut. Vaca a mugit după el cât a mugit, şi când auzea VAei trecând pe drum, îşi lungea gâtul peste gard. şi boncăluia... Iată, că au trecut doi ani — şi ce să vezi ? Mergeam cu vaca pe-un drum, de-odată vine din faţă un car, un bouţ era legat de-o leucă... Doamne, cum mi-a sărit inima ! Am cunoscut că-i bouţul nostru, după ţinta din frunte, că avea în frunte o ţintă albă, aşa cum îi luceafărul... S'a oprit carul, vaca noastră a întins botul, şi-a înfiorat urechile — bouţul la fel: a întins botul, şi-a înfiorat urechile, s'au mirosit bot în bot, după aceea bouţul a întors un corn, s'a repezit în grumazul mâne-sa... N'a mai cunoscut-o, pe semne, că altfel n'o şfărghia de-a dat sângele... Am tras vaca de funie, dar ea nu vroia să meargă. A tot întors capul in urmă — până ce carul acela străin a coborît de pe deal, se vedea numai un vârtej de colb. In timp ce grăia, îşi recăpătase ceva din tinereţă, faţa ei avu o lumină slabă, aşa cum se luminează câteodată dealurile îngheţate, iarna, sub soarele alburiu. Copiii, ţinându-i-se de poală, o priviseră miraţi. — Pe-aista cu păr bălan îl chiamă Razonte... zâmbi ea, mân-gâindu-1. Astălaltă îi fată şi-o cheamă Agripina. Svonuri negre bântuiau satul, de-atâta vreme. Spuneau că pruncii vor fi crescuţi în gospodării numai pân'la zece ani, după aceea vor fi încărcaţi în vagoane 'plumbuite şi duşi în Rusia, pentru Armata Sovietică ; se mai spunea că vor fi învăţaţi a grăi numai ruseşte, părinţii nu-i vor putea vedea, decât printre nişte gratii şi dela o depărtare de zece paşi. Precum se vedea, multe din svonuri s'au fost prins, cu rădăcini destul de adânci. Pildă, era chiar Ileana lui Pârău, care acum sta amărâtă, buimacă de spaimă că făgăduise pruncii ,mai ales pe Razonte şi Agripina pentru care ea avea atâta răspundere... TEMELIA 53 — Copiii, dragii noştri tovarăşi, înseamnă pentru Partid lumea de mâne, viitorul... Pentru copii, tovarăşul Stalin ne învaţă s'avem toată grija, să-i creştem ca pe nişte brazi sănătoşi şi puternici, căci ei sunt lumea frumoasă care vine... Noi ne1 trecem, îmbătrânim, copiii sunt cei ce se ridică... cei ce vor zidi socialismul, comunismul... a lor îi lumea ! Tovarăşă Ileana... în gospodăria colectivă, în vreme ca d-ta vei fi la lucru, pe câmp, copiii vor rămâne la grădiniţă, sub îngrijire bună„» Vor fi tocmite pentru asta femei anume, învăţătoare anume puse îi vor învăţa jocuri şi cântece... Vor avea mâncarea potrivită şi par'că-i văd pe aceşti trei copii care sunt rupţi, plini de glod, crescând bucălaţi, grăsuţi, cu obrajii roşii die sănătate, cântând şi tăvălindu-se în nisipul înfierbântat de lumina soarelui... Când vii sara dela lucru, ţi-i iai acasă şi are să-ţi râdă inima de bucurie... Acesta-i adevărul, nu vă potriviţi la vorbele chiaburilor. — Dac'ai aşa... oare aşa are să fie ? se întoarse Ileana lui Pârău, spre oameni. încurcată. Dac'ar fi aşa... atunci dece nu s'a făcut mai repede treaba asta ? Ascultaţi! Eu am să dau la grădiniţa de care spuneţi, întâi numai un copil, pe-al meu, de încercare... Şi dac'oi vedea cu ochii mei că-i merge bine, ii dau şi pe-aiştialalţi doi... Căci, se tângui ea, cum să-i dau? Dacă i-oiu da la rău pe străinii iştia, n'are să aibă somn si odihnă in mormânt maica lor moartă de tifus... Ii bine aşa, oameni buni ? — Ii bine., zâmbi Iordache, aşezându-se la loc. Vă spun, nu vă potriviţi svonurilor ! Mai cu samă acum când duşmanii sărăcimii vor vedea că gospodăria colectivă se şi întemeiază, vor porni vorbe şi mai urâte... Vă vor spune câte şi mai câte, despre pământ, despre vite, despre copii, numai să văJLege iar la butuc... Fiţi cu inima tare, tovarăşi ! Prin alte părţi, au ucis membrii de partid cu bâtele, i-au împuşcat, le-au dat foc caselor, le-au ologit vitele şi copiii, numai să-i bage în spaimă, să nu se salte din rapăn... Bunăoară cu vitele... — Cum are să fie ? întrebă Ţupei, un moşneag pietros, cu pletele albe revărsându-i-se de sub pălărie. Îşi dădu la o parte tulumbaruî să-şi răcorească pieptul. Eu, oameni buni, am doi boi-bouleni — şi car cu ei chirie. Oricine mă îmbie, înjug boii-boulenii, şi mă duc. Pe lângă bouleni, am nouă nepoţi şi strănepoţi, unii mai mici decât alţii... Taţii lor au pierit în Rusia, blestem asupra celor ce i-au trimis acolo ! Mamele, li s'au risipit aici, acasă : una a fost împuşcată de nemţi, pe alta a supt-o tifusul, a treia a fost sdrobită la pod la Tupilaţi, noaptea, sub un tun... Iaca, aşa, am rămas cu nouă copii mici la bătrâneţă. Pământ, am doar cât să pun pe-un dinte. Să spun că vin eu cu boii: se cheamă că rămân cu grajdul gol, cu ograda goală. M'aşi ruga să-mi spuneţi: am să am voie să-mi cumpăr o vacă ? Sara, când m'oiu 54 EUSEBIU CAMILAR întoarce acasă dela lucru, s'aud răsuflare caldă... Şi, afară de asta, trebue să am de unde le da lapte nepof.lor. — Despre vite s'a grăit destul... întrerupse tăcerea Catrină lui Gavril. S'a cetit, doar, la statut... N'ai auzit că fiecare om poate să aibă pe lângă casă o vacă cu viţel ? —- Eu am venit mai înainte o ţâră... ii răspunse moşneagul, cu ciudă. Ce-mi tal vorba ? — Ţi-o tai, bădica Timofte, pentrucă pe noi ne ard altele... Eu, bunăoară, îl ţin pe tata şi-i bătrân, nu se poate urni din pat, de fel, şi m'am hrănit tot aducându-i ciubărul... Pe bătrânii cum îi tatăl meu, nu-i ia statul pe socotinţa lui ? Se cheamă că stă, nu lucră... cine să-i deie porţia ? Eu m'am hrănit... Catrină tăcu, înroşindu-se toată sub broboada albă. Dacă nici binele ista nu i-1 aduce comunul, atunci la oe dracul să se înscrie ? — Nu ţi-i greu la inimă, fată ? o întrebă Cocoran, îndreptându-şi spre ea pieptul lat. Doar ţi-i tată şi te-a crescut... te-a şters cu buruiana când erai în leagăn... — Şi despre asta, statutul arată că părinţii bătrâni vor rămâne la socoteala copiilor. Afară de asta, gospodăria va pune bani de-o parte, pentru bătrânii care au venit în gospodărie cu avere şi nu mai pot munci... Faţa lui Iordache se scofălcise, glasul ii era răguşit de fumul de mahoarcă împietrit sub tavan. Mirosea a usturoiu. mintenele şi cojoacele se inmuiaseră răspândind miros greu de dubală. Miroseau opincile, ciubotele împrăştiau un iz de unt şi untură râncedă. 3. Cocoran era prăsitor vestit in partea locului. O lume toată ştia că mănâncă pământul, şi nimeni nu-i stă împotrivă ! Odată, s'a pus la întrecere cu nişte prăsitori neîntrecuţi, nişte ţigani de peste Moldova, din Văleni. La biruit pe toţi şi al dracului! când lumea piere de arşiţă, când muerile stau trântite pe sub haturi, cu creştetele învelite în frunze de brustur, el îi trage cu sapa înainte... Debunăsamă, cât va câştiga el în gospodăria colectivă, n'are să-i poată nimeni măsura. II şi vedeau durându-şi acareturi, îl vedeau în berneveci de abă, in cămaşă de in... Incet-încet, pe mijlocaşi îi cuprinse un val de ciudă, împotriva acestei namile care s'a învârtit ca un buhai legat la pripon în cele treizedi de prăjini de ogor... E adevărat că lucra Cocoran şi în parte, strângea grâu şi bani, dar ce naiba făcea cu banii şi cu grâul ? îmbrăcat nu era, ca să spui că-şi părădueşte banii pe imbrăcări. Nu ţi-ar fi luat în gură băutură. TEMELIA 55 sâ-1 fi omorît... Când strângea ceva bănuţi, Cocoran îşi lua sapa pe umăr, umbla prin iarmarocuri, se băga acolo unde vedea mulţimi mari de oameni, şi asculta... Se oprea în uşile crâşmelor, se u'Jta la beţiile cu basamac, se oprea unde s'auzeau cântece şi chiote... II vrăjeau, par'că, mai cu samă târgurile de cai; acolo, îşi schimba mirarea de pe obraz într'un zâmbet larg şi se uita... se uita; ceasuri. Uneori îl ispitea gândul să-şi cumpere un cal, ii plăceau mai cu samă caii negrii. Ii pipăia, le privea mlădierea de oţel a muşchilor, ducea mâna la curea, să plătească... şi se lăsa păgubaş, se îndepărta în suduiturile negustorilor... De mult, în tinereţă, ii ispitiseră oile, îl vrăjiseră mai cu samă turmele cele mari când se revarsă ele peste dâmburi ca nişte bolovani... îşi aduse la casă vre-o douăsprezece oi — dar le vându repede. Toate depe lume îl ispitiseră, la rândul lor. Are, totuşi, o fiinţă dragă ca ochii din cap. Dimineaţă tare, când abia se rumeneşte văzduhul, îl vezi stând pe 'pragul bordeiului şi-1 auzi grăind şi râzând. In faţa lui stă un cocoş alb- pieptos, cu creasta roşie ca para focului; stă ţanţoş şi picioarele îi par încălţate în nişte ciuboţele de aramă. Cocoran îi dă grăunţe din palma întinsă şi cocoşul cotcodăceşte şi cârâe când prind a ţâşni trezite de suliţările răsăritului, rândunicile de sub streşini. Cocoşul acela îi tine rânduiala timpului; dacă te uiţi bine în tindă, vezi un scrânciobaş făcut dintr'un băţ aninat în două aţe. Acolo se sue la asfinţit cocoşul lui Cocoran şi la timp rânduit cântă ceasurile. Are un cântec înalt, prelung, mai cu samă cănd se descue adâncurile primăverii, când afară stelele arată ca nişte flori. Vestea de miezul nopţii o aduce printr'un cântec plin de înfiorare, vestea mijirii de ziuă o cântă prelung, prelung ; atunci Cocoran se* întoarce şi deschide ochii drept în flăcările puternice din ferestruică. In bordel miroase a lip stătut, a vădăoi. Pe sub grinzile afumate, sparte de cari, stau buruene Şi flori uscate, puse acolo din ani uitaţi, de pe vremea nevestei. Se văd mănunchiuri de grâu demult scuturate, păpuşoi roşcaţi stau agăţaţi prin cuie, de cheutorile pănuşilor. Drept în mijlocul unei grinzi, Cocoran a pus intr'o zi o carte cu scoarţe fumurii. întâi a mai cercetat-o înc'odată, a răsfdit-o să vadă dacă nu s'au scuturat bobii din spicele puse între file. Mai erau puse între file brânduşe apucate de pe baltă, primăvara, frunze tari de bărbănoc de prin păduri. Acolo unde cartea istorisea fapte de samă, pusese spice de grâu copt, spice prelungi de secară. Oriunde se pomenea de numele lui Lenin, pusese limbi sângerii de floare de bujor. La filele cu numele lui Stalin, pusese spicele voinice, însemnând în mintea lui Cocoran rodul ogoarelor colective. Cetise de multe ori 56 EUSEBIU CAMILAR istoria Partidului, de câte ori o deschidea căuta după însemnările înflorite. Cum iese el în tindă, cocoşul sare din scrânciob şi-i cot-codăceşte Ia picioare cu o aripă înfoiată... Ce căuta şi ce vrea dela lume, mai la urma urmei, Cocoran? S'a înscris în Partid, îndată după August '44, intr'o sară. „Apoi, fraţilor a spus el, dacă-i vorba de răsturnat lumea, lăsaţi-1 înainte pe Cocoran !..." Părea un copil prefăcut în chip nefiresc In uriaş, un urs blând, dus de belciug de-un tânc; aşa de cuminte asculta cărţile de învăţătură ale Partidului, aşa de cuminte asculta ce trebue să facă... Şi apoi, să-1 fi văzut la treabă în Martie 1945, la împroprietărire... Par'că-1 vedeau, toţi, cum a urcat din trei paşi pragul conacului, a bătut cu pumnul în uşă, după aceea s'a sprijinit in coada sapei, aşteptând... Când au venit argaţii şi l-au înconjurat, el numai odată şi-a învârtit sapa... Drept este că 1-a pălit pe unul cu muchea, dar el l_a luat după aceia în braţe. La dus şi 1-a aşezat pe pragul dispensarului... La ce se gândea el acum ? Ochii ii erau ţintiţi departe, vedea cu ochii grânele comunului, vedea porumbiştile — şi dincolo de ele îşi zărea ogoraşul strâmt, lung de treizeci de prăjini. Acolo, din ani vechi, munciseră părinţii şi bunicii lui, udaseră terna cu sudoare şi cu amar. încă mai apucase Cocoran nucii cu scorburi putrede, căci în ani vechi moşii lui locuiseră acolo, într'un bordeiaş dat cu humă, acoperit cu ştuh. Apoi, după ce s'au prăbuşit nucii, odată cu bunicii, tatăl lui Cocoran şi-a făcut căsuţă in sat, a scos cu hârleţul rădăcinile grădinii şi temeliile putrede ale bordeiului, dând celor treizeci de prăjini de glie o semănătură de grâu. Cât de drag îi era lui Cocoran locul acela! Adevărat că era strâmt, sec, dar cum intra dimineaţa între haturi, ii venea să doarmă ca acasă, se simţea acolo tot aşa de bine ca acasă, chiar dacă-1 ardea focul văzduhului ori îl năbărau cumpenei e de vară... Acum, îşi închipuia el grăe fără capăt, dar gândindu-se la ogo-raş sudoarea îl năpădea din cap până'n picioare... Tresări din gânduri, căci amarnic mai ţipa în tindă Feodora lui Boambă. Se înşfăcase de braţul omului ei, îl stupea, vroia să-1 înşface cu gura de obraz, ţipa că parcă sărea peste nişte jăratec: — Vrei să dai bouţii de bunăvoie la gura câinilor ? Tu i-ai crescut? Tu le-ai cărat cu ciubărul zahareă ? Mai bine dau foc grajdului, să ardă de vii, decât să-i dau să are cu ei calicii... Boambă se prefăcea că râde, cerca s'o deie pe glumă, îşi bârliga spre ea mustăţile avane. — Taci, măi femeie... eh... ce dracu-i cu tine ? Taci... ne râd oamenii... TEMELIA 57 — Sg tac ? Cum să tac, când tu ai ieşit pe -furiş din casă... Credeai că dorm ? Te-ai dat jos din pat, încet, dar par'că eu n'am simţit care ţi-i gândul şi încotro ţi-î calea ? încaltea m'am luat după tine... na... Şi muerea bătu din palme, în ciudă, se strâmba la el în fel şi chip, dar din ochi îi lunecau şiroaie mari de lacrimi. — Hait... făcu omul, plesnindu-se peste picioarele suflecate, cu o nevăzută biciuşca. Era descins, căci nu apucase a-şi lua cureaua de pe laiţă, or n'o nimerise bâjbâind pe întunerec. Părul sborşit îi era plin de pene, par'că şi-ar fi fost potrivit capul într'un cuibar. Se smuci puternic, din câţiva paşi fu în faţa mesei:' — Oameni buni... tovarăşi... luaţi sărăcia asta de pe capul meu... luaţi-o c'o strâng de grumaz... Iaca, aşa se ţine de mine şi nu mă lasă să ies odată din flenduri... Eu, tovarăşi, am umblat ţară multă... Şi'n Rusia am fost, am văzut cu ochii mei adevărul... Eu cred, oameni buni, că vita să-şi aibă rostul ei, îngrijitorii ei, nu să-mi rumege mie viaţa ! de dimineaţă până'n sară, mă ţin lângă coada lor ! Dă-i fân, dă-i apă, dă-i sare... De când sunt pe lume, stau numai în grajd, numai în balegă stau, casa mi-am făcut-o doar de mântuială! Când îi să fete o vacă, dorm în grajd, de mă ia benga de frig, pe ogrinji. Până când să le fiu eu rob ? Şi-apoi, dece să le ţin şi eu în robie ? Eu rob boului, boul rob mie... Tragem amândoi la necaz, pân'ce ne găseşte moartea pe brazdă... Eu mor de vătămătură, lui îi 'plesnesc plămâii de-atâta tras... Să taci, muere, că eu m'am hrănit! Nu mai miorlăi, că mă mânii şi când mă mânii îs al dracului... Femeia plângea acum molcom. Degeaba cerca să lege nişte vorbe aprige de blestem, că-i pierise glasul, i se secătuiseră puterile. Nu mai vroia nimic, decât să se poată întinde şi să moară... dacă omul ei nu mai da înapoi dela gândul lui. Abia icnea în răstimpuri: — Vituţele noastre... vitele... Auzea bouţii mugind a jale şi-a pustiu, boii boncăluiau, par'că a cutremur, scoţându-şi pe uşa grajdului capetele cu coarne largi. — Ei... Feodoră... ei! Ce te strâmbi aşa Feodoră ? Ea făcu semn s'o lase, se ridică, ieşi repede, ca o umbră. — Iaca, oameni buni... făcu Boambă, par'că vrând să-şi ceară iertare. De luni de zile o descălesc... o lămuresc... că doar îs membru de partid şi ştiu tot ce scrie despre colectiv. Aşa de frumos i-am grăit, că asară vedea înaintea ochilor tot ce-i spuneam eu, cât de bine au să trăiască vitele noastre, la grajdul comun; se uita drept înainte, râdea şi-i curgeau lacrimile... 58 EUSEBIU CAMILAR — ... par'că aud 'bouţii boncăluind... spuse 0a, şi-i văd sburdând pe tăpşanul cu flori... — Vezi, femeie ? i-am spus eu şi-am simţit în ochi o sărătură. — Dar când fată vacile noastre, am să am voie să mă duc să pun viţeilor cordică roşie între corniţe ? — Cum nu, Feodoră ? Ea s'a sculat de lângă mine, a cotrobăit nu ştiu pe unde, a scos un şip de mirodenii învălit într'un ştergar alb care amirosea a busuioc — şi a mai scos o bucată de colac nu ştiu de unde, a aprins la loc lampa şi ne-am aşezat la masă mare, aşa ca la nunta noastră, acum doisprezece ani... Şi azi, aţi văzut şi voi, oameni buni! Degeaba m'am sculat de lângă ea pe furiş, că tot m'a simţit... Mă duc, mi-i frică să nu-şi facă o samă... Ieşi aproape în fugă. CAP. III Totuşi, lui Onufrie-Ochi-de-Vulpe ii spunea inima că nu putea fi dat afară din Parlid. întâi şi'ntâi, lucrurile se vor tărăgăna până ce organizaţia locală îi va arăta abaterea la Plasă şi plasa la Judeţ. Poate nici n'ar fi trebuit să părăsească şedinţa, dar oare dacă nu s'ar fi dat dus, n'ar fi stricat adunarea ? Aşa, bine a făcut că a ieşit, las să-1 roadă acum amarul ! îşi calcă el pe inimă, numai să meargă fericirea aameriilor înainte... Dar... dacă nu-1 vor mai primi inapoi5 ce se va face ? încotro ar apuca-o ? Cum sta la geam, îi venea să-şi descopere ochii de sub pălărie, să strige: — ... nu-i aşa, tovarăşi, că... Dar, al dracului ! O altă parte de inimă îl trăgea la fund; se înnegrise, toată, partea aceea de inimă, poate putrezise de supărare. N'ar fl mai mare râsul, dac'ar trece de partea, chiaburilor? Auzi trecând un călăreţ, îl auzi cum coteşte pe după dealul Merilor, "către aşezarea lui Tăun. Cunoştea calul, după tropot: fugind, suna puternic numai din trei copite; putea jura că trecuse omul de credinţă al lui Costan Iordan din Bălăuca. „Debunăsamă, duşmanii s'au strâns şi ei în adunare... Cine ştie ce mai pun Ia cale ?... se socoti Onufrie şi-i venea să intre î'n adunare să spue: — „Tovarăşi, dali-o dracului! Când duşmanul îi încă atât de puternic, noi ne ţinem de fleacuri"... Porni spre intrare, dar sări la o parte, o apucă de-adreptul peste garduri, s'ajungă mai repede acasă. Străbătu cotunele de jos şi era pe cer spuză de stele, era în ceasul adânc de după miezul nopţii când şi apele curg mai molcome. TEMELIA 59 Bordeiul lui sta despărţit de sat, de-un dâmb, şi-acum abia se desluşea, negru, tipărit pe năframa înstelată a văzduhului. Când ieşise din ogradă, dimineaţă tare, pusese în porOă un băţ, semn că nu-i nimeni acasă, să nu mai urce nimeni deluşorul ogrăzii, de geaba. Acum, băţul era lipsă, se vede că-1 luaseră nişte copii intorcându-se cu vitele din luncă. Dar ce să fie asta ? Onufrie se opri locului, şi abia desluşea prispa dată cu lut negru... Cine o dase cu lut negru, când muerea îi era dusă de-acasă, de-atăta vreme? Se 'plecă, îşi trecu degetul pe prispă, şi-1 duse la nas, mirosind adânc lutul ud frământat cu bălegar de oaie... Hotărît, cineva i-o făcuse pe obraz, pentrucă avea Onufrie obiceiu să vie târziu, însoţit de alţi tovarăşi şi să s'aşeze pe prispă, la voibă până'n răsăritul, zorilor... Ma[ amirosi odată lutul se'ntoarss-mânios spre îngrămădirile negre ale satului: — îmi fac în ciudă... duşmanii... Dar îşi tăie repede gândul, gura i se uscase. Cum duşmani ? Cu cine era de-acum înainte Onufrie ? Nu trebuia să se gudure ca un câne, faţă de toţi cei pe care i-a batjocorit pe toate drumurile ? Bine i-au făcut cei ce i-au uns prispa în batjocură... altădată să se înveţe minte, să nu-şi mai scoată nasul la lumina focului, că şi-1 arde... Bine că nu i-au făcut-o şi mai rău, ca lui Cocoran de pildă... Lui Cocoran i-au presărat prispa cu spini — şi când s'a aşezat, a sărit împuşcat şi ars... Abia într'un târziu desluşi şi un brăuşor drept, tras cu peria în lungul peretelui şi pricepu că-i la mijloc nu mănă rea de duşman ci mână bună de gospodină... „Mi s'a întors Rozalia ?..." se înfiora ei şi stătu mult în prag. Oricum, se vor pune amândoi pe muncă, el nu va mai umbla zilele şi nopţile, nu-şi va mai sgâi ochii şi nu-şi va mai bate gura, la sfadă cu aproape tot satul... Ii ridicase pe comunişti in faţa Rozaliei, în slava cerului, o bătuse de câteva ori când ea se pusese prea mult în gură, spunându-i că până la urmă va vedea el, căci nimic nu-i veşnic pe lume... Intr'adevăr, acum îi era ruşine... par'că nici nu-ri venea a crede că ajutase şi el cu ceva la stricarea rânduelilor apucate. „Oh ! Onufrie !" Se simţi mai sărac, mai umilit ca niciodată... Bordeiul, asvârlit afară din sat, 'părea adus de nişte zăpoare pe dealul acela sterp unde se'ncrucişau, iarna, vânturile cu urletele lupilor. Ce era el, decât cel mai necăjit om ? Până azi, par'că-1 purtaseră pe sus nişte aripi, uneori se trezea cântând aşa cum mergea pe drum... visa ori vedea numai câmpii cât ţine lumea... clăile de grâu păreau în asfinţitul rumen sate cu acoperişuri de platină... îşi auzi maţele ghiorăînd şi astfel urni- 60 EUSEBIU CAMILAR linţa şi foamea trecutului ii coborîră umerii, îşi dădu sama că-i îmbrăcat într'o polcuţă ruptă, puicuţa veche a Rozaliei, îşi dădu sama că nici brâu! nu-i al lui, că-1 găsise, intr'o dimineaţă, pe-un hat; înainte de -a-1 găsi. umblase încins cu un curmei de funie. Şi astfel stând în faţa uşii, Onufrie îşi aminti o întâmplare cu un vulturean... o poveste auzită dela bunidi... Era o pasăre îndrăsneaţă şi venea dinspre munţi, pe învâlvoră-rile amurgului. Da satului rotogoluri măreţe, pândind ogrăzile. Puştile bufneau spre el, şi erau mânioase chiotele oamenilor. El se rotea mândru, liniştit, de-odată se repezea cu iuţeala glonţului; nu înşfăca decât puici voinice şi cocoşi odoleni. Se întorcea în stânci şi iar venea, vâslind mândru învâlvorările amurgului. Îşi sculase tot satul împotrivă; într'o zi, cum a ţâşnit spre pământ, un gospodar 1-a pălit cu bâta; i-a pus piciorul pe gât şi i-a retezat vârfurile aripilor, la trunchiu. I-a retezat ghiarele 'picioarelor şi i-a retezat clonţul: astfel 1-a svârlit - între gâştele netrebnice şi-1 ciupeau gâştele; vultureanul sta între ele plin de sânge şi umilit. Au veri'.t şi l-au ciupit cocoşii şi găinile gospodarului, cânele din lanţ, o javră cu bot subţire, îi pândea cu limba scoasă... Porcii îşi băgau sfârlele cu belciug printre parii ocolului, vrând să-1 rupă în dinţi. Au venit la el şi l-au ciupit până şi raţele cele de treabă şi cu clonţuri lăţite de prostie; cum îl ciupeau, mai cu samă răţoii, măcăiau repede, lău-dându-se către bobocei cu piuit dulce, cu fulgi de aur... Peste noapte a venit dihorul, ameţind păsăretul adormit, stricând aerul. S'a repezit spre gâtul vultureanului şi atunci vultureanul s'a sbătut din aripi, isbind dihonia peste bot. Şi i s'a trezit mândria, gân-dindu-se că el, săgeată a văzduhului, va fi târât de gât într'o vizunie neagră şi-i vor suge sângele puii dihorului. Se sbătu mult, isbind cu cioturile aripilor, isbind cu clonţul însângerat. Se sbătu până ce dihorul fugi afară printre pari. Dar vultureanul nu s'a mulţumit cu atât. Şi-a adunat puterile, s'a săltat din toate puterile ce le mai avea, pân'a ajuns deasupra, pe gard. S'a odihnit acolo până către miezul nopţii şi şi-a făcut vânt spre lunci, şi nimeni nu 1-a miai văzut. Pe semne că a stat în ascunziş pân' i-au crescut iar aripile, ghiarele şi vârful clonţului. Şi iar s'a arătat, mândru, într'un amurg şi era mai iute şi mai îndrăzneţ,' când ţâşnea spre 'puici şi spre cocoşii cei odoleni... „Aşa am ajuns şi eu... îşi spunea Cnufrie, tot clătinând din cap. Dacă nu mă sbat, au să mă ciupească gâştele şi găinile, au să mă rupă sfârlele porcilor... Zilele acestea le-am ajuns ? Trebue să mă sbat, să le-arăt tovarăşilor, prin fapte, cât mi-i inima..." TEMELIA 61 „Da, am vrut să mut lumea din lac..." spuse el, hoiărît; am vrut — am s'o mut!" In încăpere cânta molcom un greeraş. Debunăsamă, dihania de gâză ieşise din cotruţa de sub pat, se urcase iar pe fereastră, undei mai multă lumină, se urcase pe prichiciul de unde se zăreau, cât îi noaptea de lungă, focurile depărtate ale constelaţiilor. Mai bine de trei ani, Onufrie-Ochi-de-Vulpe îi ascultase cântecul, stând treaz, gân-dindu-se câte lucruri erau de făcut. întâi şi întâi, dacă nu vor pune rânduială în cooperativa satului, cinstea Partidului se va duce pe gârlă... căci prea s'au oploşit acolo tot hoţi după hoţi, nişte nelegiuiţi care fură stamba văduvelor şi zahărul orfanilor. Erau de tocmit aproape toate podurile, căci aproape toate,erau sparte ş'.-şi rupeau vitele picioarele... Dar podul cel mare peste Moldova ? Dimineaţa, se trezea cu ochii roşii. Dela zi la zi, simţea cum creşte în el puterea şi încrederea. Feri uşa la o parte, inima îi pieri iar; cu toate că mergea în vârful picioarelor, cu răsuflarea oprită, greeruşul tăcu, Rozalia îşi mişcă o mână, apoi se ridică în capul oaselor şi el abea o desluşea. Liniştea dură timp lung, greeruşul prinse să cânte din nou, Rozalia se cuibări la loc, numai Ochi-de-Vul'pe sta fără suflet în mijlocul încăperii, într'un târziu se furişă în pat, sub ţol, fără să-şi lepede poileuţa, fără să se descingă; Rozalia nici nu se clinti şi el înţelese că nu doarme. îşi lipi spatele de spatele ei, îi simţi glodul uscat de pe pulpele picioarelor şi-i veniră în minte hârtoapele şi păraele pe unde călcase ea întorcându-se înapoi acasă. Amândoi, stăteau cu ochii deschişi: ea cu faţa la perete, el cu faţa spre ferestruica unde cânta greeruşul. Apoi, într'un târziu, el prinse a ofta. Îşi lipi tălpile reci de pulpele ei şi Rozalia nu şi le feri, el oftă mai tare, par'că înăbuşindu-şi un geamăt, încât ea întrebă cu un glas liniştit, plin de căldură: — Ce ai, măi omule? El nu-i răspunse, numai pieptul i se umflă mai tare, un nod amar i se răsuci în gât. , • — Lasă, lasă, măi Onufrie... Am umblat prin străini, am bătut praguri duşmănoase. M'am dus la ai mei, la Neamţ, şi le-am stat atâtea săptămâni ca sarea'n ochi... Ai făcut bine, omule, că m'ai bătut şi m'ai fugărit, altfel nu-mi venea mintea cea de pe urmă. Oftând prin streini, măi Onufrie, m'am gândit şi m'am tot gândit: „ce vreţi voi ?" Şi m'am luminat eu aşa... cine ştie cum... şi mi-am zis: „Omul meu vrea binele"... Şi dacă omul meu vrea binele, mi-am 62 EUSEBIU CAMILAR zis eu, atunci dece să mă pun în contra ? Văd cum se ridică lucruri bune, ca din pământ şi ca din pulbere... Acolo, la ai mei, stam cât îi ziua de lungă şi oftam, mă uitam întracoace, spre unde curge apa Moldovei... Tăcu, vru să se răsucească spre el, dar rămase mai departe cu faţa la perete. — ...cum stam şi oftam, de-odată am auzit, peste haragii cu fasole, un glas de cântec... par'că sunau nişte zurgălăi şi nişte clopoţei, mulţi la un loc... mi-a sărit inima... ce să fie ? Tu ştii satul Hârtoapelor: vr'o cinzeci de case, svârlite prin glod şi 'prin răpi. Şcoală nu-i, nimica bun nu-i la noi în sat. M'am ridicat de pe prispă şi-am ieşit în drum, m'am dus spre partea de unde venea cântecul. Ce să văd ? într'o grădiniţă, la umbra merilor, să fi tot fost vr'o douăzeci de copii... Erau prinşi de mână şt jucau şi cântau: In mijlocul lor, sta o învăţătoare tânără... să fi tot avut optsprezece ani, părea că-i o floare mai înalta, cum sta şi râdea în mijlocul copiilor... M'am rezemat de gard... m'am uitat... m'am tot uitat... — Să vă fie de cinste... am spus după aceea şi nu-mi mai puteam lua ochii dela rotiţa de pruncuşorî... Dacă-i aşa lumea, mi-arq zis, oh. Doamne ! Şi-am tot auzit glăscioarele de clopoţei şi zurgălăi, pân'acasă. M'am dus aşa, a doua zi şi-a treia zi şi i-am văzut mâncând în nişte băncuţe mititele... mâncau pâne şi beau lapte... Pe mine, la patru ani, mă legau cu aţa, de piciorul patului, mă lăsau în casă aşa, se duceau la câmp. Odată, măi Onufrie, cum mi-au fost lăsat ai mei o străchinuţă cu lapte dulce pusă pe laiţă, şi cum stam întinsă pe pântece în bordei, deodată văd cum îşi scoate capul dintr'o crăpătură, un şarpe... Rozalia îşi cutremură picioarele, şi le strânse, un tremur îi trecu în lungul spatelui. Onufrie se trase mai la o parte, ca luat de-un frig. Ea potrivi ţolul mai bine, pe-amândoi: — ... ţin minte cum s'a urcat întâi pe piciorul mesei, s'a încolăcit pe masă, era în. lungime ca de doi cot. Arăta ca un colac alb, împestriţat cu nişte punctişoare, par'c'ă era un colac stropit cu mac. Când şi-a ridicat capul, ce crezi c'a făcut ? A mirosit spre strachina cu lapte... s'a descolăcit, a pornit, ş:-a băgat capul în lapte... Eu, de unde să fi ştiut că-i şarpe? Am întins mâna, l-am apucat de după cap... el mi s'a răsucit împrejurul mâinii... m'a plesnit cu coada peste obraz... Ştiu că nu mi-am mai putut desface degetele şi când a intrat în casă mămuca, odată cu asfinţitul, s'a făcut albă... a răcnit... Pe copila unui vecin, măi Onufrie... au rupt-o porcii... pe alta a muşcat-o un câne turbat... cum? ferească Dumnezeu ! îşi avea co- TEMELIA 63 pila aceia locul de jucărie sub pat. Luase din grădină un bostan, îi înfipsese patru beţe în pântece, îl pusese ca pe patru picioare, îi pusese şi două corniţe de beţişoare: aşa in jocul ei, zicea că bostanul acela-i vacă... L-a pus sub pat, la colţ, a ieşit afară, în grădină, s'aducă un bostănaş mai mic, care să Ee viţelul... In timp ce era în grădină, s'a furişat în casă un câne pribeag, negru ca cărbunele... s'a furişat sub pat... Cum a dat copila ţolul in sus şi-a intrat sub pat, cânele a apucat-o de obraz... Şi iaca, măi Onufrie... la mine'n inimă s'au măsurat două cum-pene... ce-a fost — şi ce-am văzut la Hârtoape... te-am auzit si pe tine grăind... grădiniţe, câte şi mai câte... Tăcu, aşteptând din partea omului ei o vorbă de bucurie. „Cât are să se bucure..." se socotise ea, venind dinspre munţi. Oare dece tăcea Onufrie, acum când îi spusese că s'a răsgândit, că va fi alături de el? — Dece nu grăieşti, omule ? In loc de răspuns, Onufrie oftă, se ridică repede, îşi trase picioarele de sub ţol. — Nu eşti bucuros, omule ? Uite: mi-a dat mămuca un val de pânză... ţi-am făcut două cămăşi... le-am cusut flori... abia aştept să se lumineze de ziuă... S'aşeză umăr in umăr cu el, pe marginea patului, amândoi tăceau cu capetele în pământ. Greeruşul îşi întărise glasul, cânta mai înalt, căci pe cer, către Răsărit, pălpăia mai tare grămăjoara de foc a Găinuşei. — Rozalie... iarba de coasă s'a trecut... Acum, ii vrea tu, nu-i vrea, pe mine nu mă mai au la inimă... M'a pus dracul şi-am spus câtorva oamen1] o minciună... le-am spus ca să n'aibă nicio grijă... Statul vine şi le dă tot ce le trebue... M'au prins cu minciuna, cred că au să mă deie afară... Am ieşit din şedinţă, cu ochii în jos, asudat de ruşine... Şi doar nu le-am vrut răul, Rozalie... Ea tăcu năucă, încăperea prinse par'că a se învârti. Se duse la fereastră, privi mult afară şi auzea aevea glasul zurgălăilor d'.n Hârtoape. Când se'ntoarse spre el, il întrebă cu un glas uscat: — Şi ce-om face de-acum, Onufrie ? — Nu ştiu, Rozalie... Intră şi pune umărul tu. Nu ştiu... Vai de zilele noastre ! Şi doar nu li-s duşman..; abia am aşteptat ziua şi ceasul... — Mie-mi spunea inima că n'au să te deie afară, Onufrie ! Mă auzi, omule ? — Cred, Rozalie dragă, că Butnaru ar fi trecut peste gre-şală... n'ar fi prea luat-o în samă. Dar Corcodel, mă mânâncă, Ro- 64 EUSEBIU CAMILAR zalie ! Oare ce dracu' are cu mine Corcodel, de mă tot înveninează ? Rozalia abia-1 auzea, aşa de adâncită- era în gânduri. — Oare ce-am 'putea face, Rozalie ? Mai este, oare, pentru mine vr'un drum ? — Da, Onufrie, omule, mai este un drum... un drum greu, dar pân'la urmă îl, apucăm pe Corcodel de gât... Ascultă : spunea odată un om din Boroaia, unul Simion Făclieru... spunea despre un sat din Bucovina, Comăneşti mi se pare... şi despre nişte oameni ucişi cu mitralierele sub pod... Atunci, In anul 1S40, Corcodel a venit în conced dela armată şi a adus lucruri străine... Făclieru istorisea că lucrurile erau luate de prin casele ucişilor... Pricepi tu ? Oare o mai fi trăind omul din Boroaia, Onufrie ? Onufrie nu-i răspunse numaidecât; simţi cum i se înfioară părul capului, gura i se uscă de.-od'ată, Rozalia ii simţi tremurul abia stăpânit al manilor : — ...ia'n auzi... vipera... şi a intrat în partid... şi intră în gospodăria colectivă... vipera... E-e-e... acum pricep dece se bate cu pumnu'n piept... trebue să cercetăm, Rozalie, să umblăm, să-1 dovedim... E-e-e... Corcodel... Corcodel ! Şi eu până azi n'am bănuit... n'am ştiut... Ochii lui Onufrie tresăriră spre femeie puternic : — Ai vrea să faci un drum la Boroaia, Rozalie ? Păstrszi taină... şi dacă-i adevărat... Onufrie-Ochi-de-Vulpe îl ia de gât !... Vrei să faci un drum la Boroaia ? — Dar debunăsamă, Onufrie ! M-oiu duce ch'lar mâne... cum nu ? Dacă-1 aflu pe Făclieru, şi dacă-i adevărat ce s'a auzit, Corcodel îşi poate pune, de pe-acum manile pe piept... Cum îl dovedim de faptă, n'aşi vrea şă-i fiu în inimă... — Doamne. Rozalie, cum eşti tu... Am priceput că mă ai iar la suflet bun când m'ai lăsat să-mi încălzesc picioarele de picioarele tale... , — Lasă, omule, aşa-i în' viaţa celor necăjiţi: pân'nu-şi udă pânea cu lacrimi... pân'nu blestemă amarul, nu pot spune ce-i traiul... — Eh, cum eşti tu... Rozalie ! — Ei, Onufrie... lasă! Ne-om primeni in cămăşi de in.., ţi-oiu drege un borş acru cum îţi 'place ţie... 2. Prin fereastră pătrundea boarea răcoroasă a câmpiilor. Clip, părea mai voinic, mai roşcovan, mustăţile »îi erau par'că TEMELIA 65 mai puternice. Cât era de mândru că ia cuvântul, se vedea după pieptul scos înainte... — ...sunt mijlocaş şi-mi dau colectivului averea, munca şi inima... n'am stat în viaţa mea, să pândesc când înainte când înapoi ! Sunt membru de partid... şi eu ştiu ce însamnă asta ! Când îmi spune cineva ..tovarăşe".'., mi se încălzeşte inima... şi mi-i mai mare bucuria, simt în acest cuvânt cum svâcneşte o inimă... Grăim... ne sfătuim — dar trebue să mergem înainte... numai înainte... Pe toţi ne roade câieceva... pe mine mă roade cooperativa... de trei ori neram muncit s'o facem, de trei ori a alunecat pe gârlă... Eu şi noaptea visez cooperativa, tovarăşi ! Nu visez stamba ori zahărul — nu ! mă ştiţi că n'am în mine lăcomie ! O visez bogată cu de toate, pentru toţi. O visez împodobită cu de toate cele ieşite din mâna clasei muncitoare : îmbrăcăminte, încălţăminte, unelte... îmi aduc aminte, cum era înainte de războiu: făcuseră şi-a-tunci câţiva bogătani cooperativă... — Zi-i, Clip... îl întrerupse careva şi Clip se rumeni mat; tare, prinse să râdă, vârfurile ascuţite ale mustăţilor i se împreunau spre nas vrând să i-1 prindă ca'ntr'un cleşte de rac — ...se cheamă că m'am dus şi eu la cooperativa aceea... Ei, şi cei dacă m'am dus ? Mi-au secat picioarele ? Pe dracul ! Am venit mai sănătos, şi-am venit mai plin, par'că eram capra cu trei iezi... în loc de frunze'n buze, m'am întors bătând din buze... îşi ridică glasul, spre a acoperi hohotele de râs : -— Şi dac'am venit acasă, abia am descărcat zahărul căpătat! Am chemat femeia şi vr'o doi vecini, să-mi ajute. Cu mare greu l-am descărcat, l-am pus pe policioară lângă cutia cu chibrituri... Ies afară., când intru înapoi în casă, ia zahăr de unde nu-i ! II caut în dreapta, il caut în stânga — pe dracul! nu-i şi nu-i! Mă uit pe cuptor, ce văd ? Mâţa, torcea şi se lingea pe bot... îmi Lnsese zahărul de pe policioară, sărăcia dracului! Bătu hotărît cu ciubota în duşumea: — Mă ştie- o lume că n'am umblat după picuşuri, trăesc din eoada sapei. Politica de altădată nu mi-a plăcut, n'am făcut. Mie, politica aceea mi-a făcut scârbă. Acum încep alte lucruri — sunt om stătător la cuvânt, pun umărul! Tot la cooperativa aceea, bat-o Dumnezeu, m'am mai dus odată... Destul că m'am dus, că au fost venit nişte năframe muereşti, un fel de barizuri. Măi ! Eu ştiu un lucru : muierea trebue să-ţi fie totdeauna frumoasă ! Cu un bariz, ori cu un şăluţ nou, ţi-o întinereşti cu douăzeci de ani... Mă duc la cooperativă şi întreb : „Vindeţi barizurile ?" „Nu, îmi răspunde unul. încă nu li s'a pus preţul, Vină mâne"... Mă duc mâne : ,,S'a pus preţ 5 66 EUSEBIU CAMILAR la barizuri ?" „încă nu, vină poimâine!" Vin poimâine: „Mai avsţi barizuri ?" „He-hei, să fii sănătos, bade Clip! Dece n'ai venit ieri ? S'au vândut, ieri, toate !" Peste vr'o trei zile, iată ce văd : nevestele oelor mari dela cooperativă, toate cu barizuri noi! Ba, una din ele a botezat în vecini şi a pus un bariz la lumânare, cu unul şi-a împodobit cumătră, din unul a făcut chiloţică, unul 1-a dat popei cu colac şi lumânare. Iaca aşa, oameni buni! Acum, are să fie rân-duială şi eu mă prind să lupt pentru rânduială ! Şi Clip s'aşeză la loc, mai roşu, mustăţile i se făcuseră par'că şi mai puternice. După Clip se ridică o femeie uscată, lelea Frivonia, şi abia în-drăsni la vorbă : — Eu, dragi mei, am răbdat mult, pân' mi-a crăpat măseaua'n gură ! Am răbdat în toate zilele mele, din leagăn, şi-am răbdat îndeosebi în vremea războiului şi-a tifusului... Putem noi face ceva ca să oprim nevoile de pe pământ ? Poate cineva opri războaele ? Pe. vremea tifusului, când ne-au omorît păduchii cu cruce neagră... mie, mi-a murit tătuca. Dac'a murit, ne-am repezit la moştenire fetele şi feciorii, aşa cum îi obiceiu... Unul a luat carul, altul cotiuga, altul viţelul. Eu, ce să iau ? Cum sta bietul tătuca mort în pat, îmbrăcat în cojoc, m'am repezit şi l-am desbrăcat; tocmai îl bărbierea un vecin... îl sprijinise cu spatele de perete... o nepoţică îi ţinea capul să nu-i tot cadă pe piept... Aşa sta tătuca mort şi-1 bărbierea un vecm... eu l-am desbrăcat de cojoc... că doară n'aveam să-1 'punem la putrezit cu bunătate de cojoc... In scurt, îi iau cojocul, mă îmbrac, îl port, peste o vreme pic la. pat... cum ? Dracul ştie cum, că am ocolit cu grijă casele cu bolnavi... Am zăcut pe cuptor, vreme de atâtea săptămâni, fără să-mi deie nimeni o lingură de apă... Foamete mare era în sat, s'a fost îngălbenit de necaz codrul şi omul... Se vede că am inimă itare, că inima mea a biruit. Am oblicit, aşa cum eram moartă de foame, am oblicit că au fost venit în partea asta de lume ajutorări dela Apărarea Patriotică... dela comunişti... şi-au fost făcut cantină... M'am slobozit de pe cuptor cum am putut, am luat o strachină şi-am coborît spre primărie unde era cantina, ţinându-mă de parii gardurilor. Nu vedeam nimic înaintea ochilor, capul mi se învârtea, n'aveam sânge'n mine de fel, că mi-1 băuse sudoarea şi fier-binţala... Aşa, ajung de vale. Se afla o fereastră deschisă şi mi-am băgat capul înăuntru, am întins strachina... când colo, un anumit om mi-o păleşte cu polonicul şi mi-o sfarmă şi suduia., că dece dracul n'am crăpat pe cuptor ? El tocmai se ospăta dintr'o strachină pi nă TEMELIA 67 cu came şi n'a vrut să-mi deie o lingură de borş... Aşa am necăjit eu atunci, oameni buni... şi altă lume a necăjit şi mai şi... au pierit feciori... copiii... părinţi... La mine'n ogor stă îngropat un fecior... cine ştie de pe unde-o fi... l-am văzut cum l-au adus sanitarii... era tânăr... tânăr... că-ţi venea să-i răcneşti de jale... Şi care ogor nu-i stropit cu sângele războiului ? Azi bogătanii grăiesc iar despre război, nu iar mai ierta moartea ! Vorbesc despre război ca despre o nuntă a lui tat-su... şi sperie lumea... bagă în boale săracii şi orfanii... Eu, de-o fi să pornească iar tunul a bate, ştiu că m'aşi repezi cu dinţii în beregata bogaţilor, că ei vor război... ei îl stârnesc ! Nu vreau să mai sufăr... vreau să muncesc în pace ! Dece nu mă lasă să-mi mănânc în liniştea şi'n sudoarea mea mămăliga ? Tăcu, tăcea toată încăperea, gândurile fugeau cu ani în urmă, la grozăviile războiului. Care dintre cei strânşi acolo, nu fusese pălit de amara grindină ? Umerii multora mai simţeau încă rosătura mitralierelor... mulţi îşi amintiră atacurile... dealuri străine acoperite de cimitire... — Niciodată să nu se mai întâmple... spuse cu hotărîre Mina. Ce fac mamele şi soţiile, pentru a-şi apăra fiii şi bărbaţii ? Ce fac ele ? Multe îşi 'pleacă urechea la svonuri, în loc să pună duşmanilor pumnul în gură... să-î apuce de piept... Care-s duşmanii ? Cu toţi îi ştim cine-s... grăia una dintre voi despre un seceriş de lacrimi... cine pregăteşte seceriş de lacrimi ? Cine, dacă nu chiaburii şi toţi ceilalţi vânturaţi de pe pământ ? — Hei... Mlno... o întrerupse Ileana lui Părău, vezi... la acel seceriş a picat mama acestor doi prunci... acolo l-am găsit pe Razonte ţipând... pe Agripina plângând... Ce putem noi face ? — Ileana... Ileana... păcat că-i târzie sara ! — Grăeşte, Mino... o îndemnă Iordache. — Păcat, tovarăşi, că-i târzie sara... V'aşi arăta, femeilor, ce trebue să facem... Trageţi cu sapa şi spuneţi: „suntem necăjite şi sărace... cum am putea opri războiul ?" Aşa spuneţi, şi nu ştiţi că atunci când trageţi terna în jurul păpuşoilor, prăşind, vă întăriţi... îniăriţi ţara... cu fiecare mână de ternă trasă cu inimă, zidiţi zid împotriva duşmanului... Facem colectiv... să muncim mai cu inimă... arma noastră îi munca... şi să'ndrăznească duşmanul Ia o ţară tare, unde muncitorii stau una... cred că am năbărî pe duşman cu sapele şi cu ciocanele... 'i-am reteza grumajii cu, secerile... Războiul nu vine de sus... îl fac oamenii... pe acei oameni trebue să-i învăţăm minte ! Is aşa de puţini, duşmanii, că dacă i-am strânge la un loc şi i-am da pe sama copiilor, i-ar bate cu beţele... n'ar putea fugi, •că li-s grele burdăhanele de mâncare bună şi li-s grele buzunarele 68 EUSEBIU CAMILAR de aur... Oare, Ileana, nu-i aperi pe Razonte şi pe Agripina, astupând gura chiaburilor ? In loc să baţi din ureche, ca iapa îndărătnică, şi'n loc ca pe la adunări să te pui în gură cu noi, apucă-te de lucru... ai gură bogată şi inimă plină de sânge... Ruşinată, Ileana lui Pârău se prefăcea că-1 mângâe pe Razonte. întrebă linişiită : — Ii pot eu sta împotriva duşmanului cu gura, când el are mitralieră ? Spune ! Eu tip, tu trag: cu arma.v care-i mai tare ? — Dar cine trage cu arma. Ileana ? Trage boerul ? Chiaburul ? nu ! trage tot un om sărac ! Strigă la el... grăeşte-i... desbate-i capul, înainte de-al îmbrobodi bogaţii... înainte de a-i pune arma'n mână... Că după ce s'or lămuri toate milioanele de oameni câţi îi are pământul, războiul are să intre în poveste... — Mina are drept... spuse Cocoran. îmi aduc aminte din răz-bdi: vroiam să sfârşim mai repede... ne-am hotărit unul câîe unul să nu, mai luptăm cu sovieticii... Când a venit ordin de atac, niciunul din noi n'a vrut să sară... Comandamentul german a fost luat ca din oală... cred că prin voinţa noastră, a soldaţilor, am scurtat războiul cu cel puţin o minută... iaca, asta insamnă că dacă omul nu vrea, război nu se 'poate face... Şi-apoi... grăi mai departe Cocoran, cu ochii măriţi, — ce-i înfiriparea în gospodării colective ? Belşug şi apărarea Patriei ! Cu cât s'or face gospodării colective maL multe, cu atât Patria va fi mai tare... fiecare sat, o cazemată... Iaca dece trebue să ne luăm manile de pe piept, să pornim la lucru... Apucă sapa, gata să prăşească în nişte păpuşoi graşi, voinici, pe care numai el îi vedea. — ...vor fi ziduri de apărare până şi ogoarele < de păpuşoi... grâele... Hai, tovarăşi, să trecem înainte la treabă ! Cu noroc bun ! 3. Dar oare ce vroia Culuţă, argatul lui Vrabie, că se urcaise pe geam şi-1 striga încet pe Ion Butnaru ? Se urcase pe prichici şi-i făcea nişte semne speriate. Dar Butnaru era dus în gânduri, bucuros că inimile oamenilor s'aprind. Cât de frumos grăia Mina ! Avea in jurul ei o samă de femei necăjite şi mijlocaşe, venise cu toate ufe-deristele. Dar Butnaru nu trebuia să se culce pe-o ureche... mai era de muncit atâta, mai ales in rândurile femeilor. Luni de zile. aşa o văzuse pe Albăstriţa lui Vrabie : alături de Mina, lămurind gospodinele şi cât do frumos i-ar sta drăguţei lui cu ochi albaştri grăind; par'c'o vedea îmbujorată la faţă şi-i străluceau dinţii... strălucea toată de sănătate şi frumuseţă... Albăstriţa, ca mâne îi va fi tovarăşă de gânduri, tovarăşă de muncă... Abia aştepta să S3 deschidă TEMELIA 69 noaptea din cheutori, abia aştepta să se întemeieze gospodăria... peste cel mult două duminici, va face nuntă... şi cum vor mai cânta flautele din Hălăuca ! N'ar fi bine, oare, să-i fie nunta, chiar în duminica apropiată când oamenii vor aduce vitele şi uneltele la colectiv, când vo rîncepe cu adevărat întâia zi a muncii în comun? Şi multe erau gândurile lui Ion Butnaru, — dar şi le fugări, căci până la ziua întâia a gospodăriei mai era atâta cale... Debună samă, duşmanii nu stau nici ei degeaba... vor încerca în câte şi mai câte chipuri să clintească oamenii... Privi încăperea, îi văzu pe cei douăzeci şi trei de membri de partid, hotărîţi ca piatra; pe ei, nimic nu i-ar putea sdruncina... dar cu douăzeci şi trei, gospodăria colectivă nu se poate face... Dar nu se putea bizui pe dragostea satului ? Chiar de-ar încerca Tăun-chiaburul şi jandarul reformat Caţaveică, să clintească oamenii, satul le-ar pune pumnu'ii gură,, nu s'ar lăsa... Că şovăe încă, cea mai mare parte, n'are aface, dar inima li-i lângă partid. Privi cu dragoste gospodarii veniţi în priveală, — şi ei îl priveau cu dragoste şi hotărîre. — Eh ! cum îi şi omul! îl întrerupse din gânduri Petre Papuc, dintre neamurile lui. Era un bărbat uscat, galben, chinuit de-o boală de piept. Iaca — mă uit peste gard... văd grădina înfrunzind... îmi crapă duhul de poftă, şi nu pot întinde mâna s'apuc creanga... — Aşa-i, vere Petre... ii răspunse o gospodină. Ard de sete... văd apa din fântână... ciutura... n'am curajul... — Lasă, Marandă... Noi, tovarăşi, vom fi lângă voi... începeţi... lucraţi... ne-om mai uita... om vedea... om trece câte, unul... începeţi voi... Anul trecut când îmi făceam casă nouă, îmi spuneam uitân-du-mă la bordeiul vechiu al tatei şi-al mamei: „Bordsiaş, bordei, cu stâlpi mititei... bordeiaş rămas, eu, ds-acum te las..." Cântam aşa, uitându-mă la casa nouă şi mă bucuram că de-acum acolo am să-mi duc zilele... s'o fac cât mai frumoasă... Eu, bre tovarăşi, mă uit la casa nouă ce-o zidiţi voi azi... şi simt_ că in ea am să-mi duc ş. eu zilele... am să am grijă s'o apăr de duşmani, alături de voi... Eh ! cu câtă poftă i-ar pune foc. Tăun sau Caţaveică ! Dar al dracului să fiu dacă n'am să mă isbesc cu ei piept în piept! Pe uliţa noastră, a papucenilor, n'are ce căuta svonul! — Nici eu nu mă înscriu... îi luă cuvântul Vlad Grozavu, un 70 EUSEBIU CAMILAR gospodar cu piept strâmt. Mustăţile mari i se resfirau ca nişte picioare galbene de păianjen, cu cât vorbea el şi le tot acoperea cu palma. Găseşte cineva rău că nu mă înscriu? Aşa mi-i voia, de o camdată... încă nu mi-i desbătut capul... dar îmi spune inima că într'acolo mi-i şi mie drumul... aşa că am să păzesc drumuşorul acela care-i al nostru şi-al copiilor noştri, să nu-1 semene cu spini,, duşmanii. Să ne trăiască Partidul, să îndrume muncitorii tot spre aii oine... Tovarăşe Iordache, satul mulţămeşte muncitorilor dela oraş pentru trudă... fără ei, niciodată n'am fi zărit binele i Incet-încet, .ne-om da cu toţii la drum... Voi, săteni care v'aţi hotărî! mai repede, să vă crească şi să vă'nflorească gospodăria aşa fel, încât noi să ne mâncăm unghiile că nu neam înscris dela început!... Noroc bun la gospodărie nouă ! Cum se încălziseră inimile oamenilor ! Mai cu seamă Cocoran, se ridicase, sta sprijinit în coada sapei, înciudat că nu-i vine pe limbă cuvântul mare de bucurie. In cele din urmă îşi ţinti och;i la portretele secretarilor Comitetului Central, îl privi mult pe Gheorghiu-Dej, murmurând : — ...rezoluţia din Martie... de-atunci începe bucuria ţăranului... săracul, în alianţă cu mijlocaşul... o agricultură mecanizată... la o parte haturile... vine tractorul... Ion Butnaru asudase de bucurie, tot spunea către Iordache : — ...lucrul îi ca şi făcut... ca şi întemeiat, tovarăşe... a mers uşor... credeam că vor şovăi mai mult... Iordache îi răspunse după ce gândi lung, privind oamenii: — Mă bucur şi eu, tovarăşe... da... dar să nu ne îmbete bucuria... vom mai avea de furcă...Abia mâne dimineaţă începe greul... crezi că duşmanii au stat degeaba in noaptea asta ? — Aşa-i... spuse Butnaru, ruşinat că se lăsase furat, nu-mi mai. iese din minte Onufrie, săracul.... — Onufrie ? îl întrebă mânios Corcodel. A trădat clasa muncitoare... facem gospodărie şi fără el... Iordache îl privi gândind : „Oare ce are omul ista cu Onufrie ? Nu-i convine nici Cocoran, nici Cli'p, nici Boambă... pare că nu i-s boii acasă, decând lucrul merge bine... nu cumva s'a băgat în Partid cu planuri ascunse ?..." Se întoarse spre Butnaru, dar acesta se ridicase, se uita la Culuţă care cu o clipă mai înainte sărise depe geam după nişte semne zadarnice şi se îndesa printre picioarele oamenilor, făcându-şi loc. Abia ajungea cu capul pân'la buricul celor voinici; n'avea cămaşă pe el: mintenaşul cârpit, cu vechi urme de flori de sirămă-tură, îi era îmbrăcat pe piele de-adreptul. Pe piepi avea o sgârie- TEMELIA 71 tură adânca şiroind sânge şi el şi-o tot ştergea cu floacele mintena-sulu'. Dela buric în jos avea un fel.de iţari în flenduri; în căscaturile bocancilor i se vedeau picioarele mici. — Bădiţă Ioane... isbuti el să strige, bădiţă, vină repede... Butnaru îi făcu semn să tacă, se plecă spre el şi tancul grăia în şopot, repede : — ...a venit moşul Iapă-Scurtă... ţi-o ia pe lelea Albăstriţa... A venit cu şapte căruţe 'pline cu neamuri. Ea stă în casă şi plânge-bădiţă Ioane. Te cheamă să vii tot acum în fundul grădinii, numai un cuvânt să-ţi spue ! A zis să-ţi spun aşa : „dacă nu vine, au să mă mănânce străinii. Am să mă fac vânătă ca huma..." Hai repede ! Şi ţâncul îl apucă de mânecă: — Dacă nu vii repede, bade, să ştii că n'o mai afli,.. Butnaru porni spre uşă, cu pumnii strânşi, se opri muşcând.u-şi buza de jos. Faţa i se' înroşise. —Hai... îl îndemnă iar ţâncul. Dar cum era să meargă Ion Butnaru ? S'aşeză la loc, simţi cum un bocanc greu îi apasă inima, î-o cuprinde toată sub talpa de fer, sdrobindu-i-o. Cum era să lase baltă binele oamenilor, pentru necazurile lui? înainte de toate. Partidul... îşi muşcă iar buza, îşi apăsă pe inimă bocancul acela, mai sdravăn. N'ar fi fost o dezertare dela datorie, o părăsire a redutei ? Nu s'ar fi făcut de râs dac'ar fi lăsat temelia în părăsire, şi-ar fi fugit să-şi scoată ibovnica ? O văzu pe Albăstriţa înaintea ochilor şi ea îi făcea semn cu un spic... — Mergi, bade Ioane ? îl trase iar de mânecă ţâncul. Ş ii ce mia mai spus lelea Albăstriţa să-ţi spun? Că dacă nu vii acum când ii greu, n'o mai afli... Se uită cu un fel de milă la bărbatul acela voinic, închipuin-du-şi că nu merge din pricină că i-i frică şi lui de hăţurile lui Vrabie... clătină din cap cu dojana, prinse a bocăni din bocanci spre uşă. Pica de somn, de-aceea se cuibări bine la spatele unei femei aşezate jos, s'aştepte pân's'o sfârşi adunarea, să meargă cu oameni prin locul acela plin de primejdif. Râpa Strigoiului. Cum trecuse prin locul acela venind încoace, Culuţă nu-şi putea da sama. îşi aduce aminte ca prin vis cum a sărit gardul şi şi-a făcut vânt, atâta tot: în râpa neagră gâlgâiau apele, par'că horcăia un om străpuns cu furca de foc... Auzise bine Culuţă horcăitul şi ca un glas şters care cere ajutor şi îndurare... — Ce tremuri aşa, Culuţă ? îl întrebă femeia lângă care sta. Ţi-i frig ? — Mie frig, lele Marandă... răspunse el printre clătinaturile 72 EUSEBIU CAMILAR dinţilor şi abia acum spaima îl cuprinse de-abinelea, se uita cu nişte och'i holbaţi, auzea horcăitul şi chemarea de ajutor, aevea... Abia acum sgârietura depe piept prinse să-1 usture, îl ustura până'n creeri, dar bine că nu-i străpunsese strigoiul cu furca lu? de foc inima... dacă-i străpungea inima, Culuţă era acum, de bună samă, în iad, muncindu-se în cazanul cu smoală veşnic nestinsă, cum spun popii pe la biserici şi cum spun babele... îşi inmuie degetul In gură, şi-1 trecu :n lungul rănii, îşi înveli mai bine pieptul cu mintenaşul şi spaima prinse a 1 sgâlţâi mai tare,, încât femeia spuse mânioasă : — Da'nu mă mai sgândări atâta, diavole... — Cei cu d ta, tovarăşe Butnaru ? — Nu-i nimic, tovarăşe Iordache... lasă! un lucru mărunt... O jale la inimă... M'a lovit un duşman... Ii venea să-şi pună degetele pe limbă, să deie un fâşcâit scur, să geamă şi să uite. — Te-ai putea duce, tovarăşe... Fugi repede... — Ei, cum am să părăsesc locul, pentru... pentru... — N'ai grijă, conduc eu şedinţa... du-te repede... Şi-aşa... dacă nu ti s boii acasă... — Bine, tovarăşe... Ieşi liniştit şi abia când ajunse în poartă apucă la fugă spre acareturile lui Vrabie. Aşteptă mult în fundul grădinii, degeaba îşi şuera încet cântecul de semn... Albăstriţa nu mai venea, nu mai era... Desluşi chiote şi duruit depărtat de roţi, cine ştie unde, către podul cel mare al Tupilaţilor. Ocoli grădina, se opri în faţa porţii: Vrabie, într'o cămaşă albă, sta în prag cu o lampă in mână, ascultând svonul depărtat al peţitorilor. întâi, Ion Butnaru, vru să se răpadă acasă, să-şi scoată calul, să'ncalece... Porni la vale, dar picioarele ii apucară singure înapoi spre casa de adunare. Se opri la poartă, până'n prag merse cu umerii căzuţi, abia-şi târa picioarele. Intră in şedinţă liniştit, cu capul sus, s'aşeză la locul lui şi toţi Ii desluşiră culoarea galbenă a obrazului. — Da... s'a sfârşit... gata... răspunse el privirilor lui Iordache. De-acum, gospodăria colectivă mi-o fi casa şi masa... De-am întemeia-o mai degrabă... — Ce s'a petrecut, tovarăşe Ion ? Eşti galben... îţi tremură buzele... — O fată... nu-i nimic. Ii bătea calea un chiabur dela Tupilaţi, a venit de-a luat-o chiar acum, ca să-mi strice inima, să mă clintească TEMELIA 73 din hotărîre... Vezi, duşmanii nu se dau înapoi dela nimic... mă mir că încă nu mi-au dat foc la casă... — Hei... tovarăşe Ion... mai ai de trecut prin multe... cu asta nu se sfârşeşte... îmi pare rău de întâmplare, tovarăşe... După ce Iordache ceti inc'odată lista celor şaizeci şi trei, puse hârtia la loc pe masă şi spuse abia după un răstimp: — Ţineţi şi mai departe la cuvânt, tovarăşi ? Aţi vrut să ieşiţi din sărăcie... v'aţi hotărît să ieşiţi. Partidul vă întinde mâna, să vă treacă peste punţile primejdioase, până-ţi da la câmpia largă... Clasa muncitoare vă va sprijini, până ce veţi apuca în mâni pânea îmbelşugată. Gândiţi-vă bine — de azi înainte vă despărţiţi pentru totdeauna de-o viaţă... îi ca şi cum v'aţi naşte a doua oară... •Cocoran nu se mulţumi să ridice numai mâna, se ridică în picioare, cu pumnul stâng ridicat strâns deasupra capului. Se uită împrejurul lui, liniştit, numai ochii îi erau mari, par'că mâncau foc. In toată încăperea, nu se ridicase nici o mână, oamenii îşi plecaseră de-odată capetele în pământ, unii trăgeau cu coada ochiului spre vecini. — Doar am pus iscălitură cu manile noastre... spuse din uşă Fosăilă, cu mâna ridicată. Hai, fraţilor... —- Apoi... le-om ridica... îi răspuns© alene moşul Ţupei, după aceea Clip se ridică în picioare, mai voinic la mustăţi, mai roşcovan, Ileana lui Părău îşi săltase mai bine pruncul in braţe ridicându-se, o vecină îi luase în braţe ceilalţi doi prunci ridicându-i sus. Baba Tănă-soaia îşi făcu loc până'n rândurile dintâi, se opri ca'n faţa unor haragi cu fasole înflorite, îşi săltă pieptul tot mai sus, s'apuce florile, gura i se desfăcu într'un zâmbet de fată mare, ochii îi jucau în lacrimi: — ...ce-a fi pe ceea lume... a fi... scumpii mătuşii... ce-a fi, a fi---voi sunteţi t'ineri... a voastră-i lumea... am să vă torc in şi cânepă... Cocoran râdea cu o gură largă, dar ochii îi erau mari şi speriaţi, abia se stăpânea să nu-şi înşface sapa de coadă, s'o ridice sus... sus, par'că prăşind ogoare zărite pe nişte culmi... — ...când colo... mâţa dracului se lingea pe bot... rostea Clip, mai roşu la faţă. Ei, de-acum, chiaburilor v'am făcut-o pe obraz... ăm intrat la comun şi eu... — ...dar să ştiţi... spunea râzând speriată Ileana îui Părău, să ştiţi... pe băiat îl chemă Razonte... pe fată Agripina... — Eh, Onufrie... Onufrie... spunea Costea Potop, şi abia i se zărea mâna întinsă. Te-am iertat, Onufrie... ţi-am şters inima cu băs-măluţa. Ne dă Statul tot ? Dar cum rămâne cu puterea noastră ? 74 EUSEBIU CAMILAR îşi săltă braţul mai sus, să i se desluşească dintre celelalte braţe, lungi, puternice, svârlite în sus ca'n lata unui jurământ —= şi toţi erau aspri. Li se întipărise în ochi o hotărîre de fer, ca'n preajma unui atac grozav... Ori ei, ori lumea, din două una ! Dacă s'au pus pe-alâta, trebue să'nceapă mai curând, căci drumul lor îi de-acum drept înainte... l-au desluşit bine... Să tot bată de-acum chiaburii din gură, pân'or rămânea strâmbi ! Rămas bun, staule ! Haturi uscate, rămas bun ! Vitelor, boncăluiţi cât vă place ! Hai la lărgime ! De-acum toii sunt slobozi... s'au desfăcut ca din nişte cătuşe... Ion Butnaru îşi ţinea obrazul In jos; Albăstriţa îi zâmbea, iăcându-i semn dîntr'un spic de grâu, îi zâmbea şi nu erau pe lume ochi mai frumoşi ! Ii trecu prin minte că a pierdut-o, se mohorî. Ce ar fi făcut Ion Butnaru sau oricare alt flăcău din sat, la o astfel de întâmplare, altădată ? Debunăsamă ar fi ieşit înaintea mirelui duşman cu parul, i-ar fi sdrobit moalele capului; ori şi-ar fi strâns o ciurdă de feciori, şi ar fi întins o bătălie, de pomină pentru mulţi ani în viaţa satului... N'ar fi bine, oare, să se răpadă acasă îndată după adunare, să se svârlă pe cal, dintr'un galop bun s'ajungă la Tupilaţi ? Se putea opri la poarta lui lapă-Scurtă să deie un fâşcâit, cunoscut de Albăstriţa aşa de bine, ea ar ieşi afară, i s'ar ghemui sub suman... „Trebue întâi să-1 culc undeva pe Iordache", îşi spuse el, hotărît. Dar, încet-încet, prindea a pune stăpânire pe el alt gând, un gând straşnic... Pe Albăstriţa o va lua înapoi, fără îndoială, dar cum să se răzbune pe chiabur? Fără să-şi dea sama, îşi lăsă mâna dreaptă în jos, îşi repezi pumnul stâng în sus ! ,.A... bade lapă-Scurtă, hapsânule şi neomule- ! Dacă nu-i rămânea pe cenuşă, să-mi mănânce cânii inima ! Am să ie hăiiuesc, chiaburule, pân'ţi s'a usca fierea'n tine !"... Pumnul i se strânse mai tare, oamenii îşi lăsară şi ei mâna dreaptă în jos, îşi ridicară repede pumnul stâng, încât mulţimea pumnilor ciolănoşi. grei, aspri, steteau înmărmuriţi, sus. Ochii oamenilor se ridicară şi ei sus, întunecaţi într'o mânie ; statură aşa crunţi, se luminară într'un zâmbet, aţintiţi toţi spre chipul tovarăşului Stalin. Tovarăşul Stalin era arătat mergând printr'o holdă aurie fără capăt. Departe abia se zăreau batozele, fumul locomob lelor, seceră-iarile veneau puternice, apucând sub aripi snopi după snopi, înşirându-i legaţi gata, ca pe nişte fete încinse In brâe verzi. In urmă se durau clăile părând în lumina caldă a asfinţitului, nişte sate cu acoperişuri de aramă... Numele lui Stalin se născu pe buze din amestecul acela.de belşug, odrăsli cum odrăsîeşte frunza şi floarea din puterea colcăitoare a sevelor. Geamurile scoteau un zăngănit depărtat, cu cât puterea strigătului creştea, creştea într'o măsură scurtă. Cocoran îşi ridicase în neştire sapa deasupra capului şi strigătul lui era greu, faţa. TEMELIA 75 îi era, ca arama sub pălăria pleoştită, ochii lui parcă mâncau foc ; Ileana lui Părău îşi ridicase pruncul mult şi pruncul bătea din palme, în neştire, în timp ce maică-sa spunea repede tot, clătinându-se: — ...Razonte şi Agripina... ei. Doamne ! Centru de lapte... Grădiniţe sezoniere... unde eşti, Mina ? — Aici Ileana... să plesnească de ciudă chiaburesele! — Eu, vedeţi, tovarăşi., .tot nu-s lămurit ce-i aceea asolamerr... spunea Maftei, când către un vecin, când către altul. Ce-i aceea asolament, tovarăşi ? Moşul Ţupei îşi desbumbase de-a binelea tulumbarul, că-1 năpădise o căldură grozavă ; el nu striga, dar îşi amintise un cântec de demult, despre boi şi pluguşoare de Anul Nou... şi-acum îî rostea numai pentru el, era un pluguşor cu trei rânduri de boi, trăgând brazdă într'un lan larg : „Boişorii dinainte cu corniţe aurite... spunea moşul, muncindu-se să-şi aducă aminte cum îi mai depare: „Boişorii din mijloc, cu corniţele de foc... Boişorii dela roată, cu corniţele de piatră..." Sfârşind, luă dela capăt urătura plugurilor şi-a boulenilor, căci i se năzăreau înaintea ochilor mulţimi de pluguri, unele stând pe grinzi ca nişte rândunici gata să ţâşnească în lărgimile primăverii, altele, grele, răsturnate cu fiarele 'n sus, răsunau sub pile. Cirezi de bol albi acopereau păşunile, din răsăritul până'n asfinţitul soarelui... — Ce-i asta ? Ce faceţi aici ? ţipă Culuţă şi îată-1 ridicat pe umărul lui Petre Papuc care tot cearcă să-1 dee jos... Faţa băiatului râdea, râdea spre Ion Butnaru care stătea aspru, cu privirile aţintite în cadra cu tovarăşul Stalin ; văzându-1 pe Culuţă râzând, Butnaru îi făcu semn, i se umplu toată inima de milă şi prietenie şi astfel, precum stejarul creşte sfredelind stâncile, astfel crescu atunci din inimi, ca un stejar vânjos, având în încreţiturile învelişului atâtea dureri, cântecul „Internaţionalei". Pe ferestre se înfiora argintul luceafărului de ziuă. 4. Cocoran apucă de-adreplul prin grădini, mergea cu paşi din ce în ce mai largi . Văzuse cu ochii lui gospodăria aproape întemeiată. 76 EUSEBIU CAMILAR inima ii era plină, îi svâcnea de bucurie, la gât. Mai avea în nări izul, de fum stătut, izul de busuioc vechi al femeilor, izul amărui de cojoace al bărbaţilor. Hei... cât de frumos ş icât de bine are să fie ! Ca o stea va luci într'o sară electricitatea... lămpile şi opaiţurile vor păli, sub răsăritul soarelui odrăsîit din mâna omului... îşi închipuia hangarele S.M.T.-ului deschizându-se... veneau muncitorii călări pe gâtul tractoarelor... câmpia se umplea de larma chiotelor, de duduitul batozelor, grâul curgea în nişte izvoare de aramă... Caii nechezau îmbătaţi de-atâta rod şi de-atâta larg... Pe faţa Răsăritului se îngrămădiseră nişte nouri grei, întunerecul se făcu adânc, numai luceafărul clipei;! înfiorat ",n depărtările lui ameţitoare. Pân'la ziua albă mai erau ca două ceasuri bune şi era vremea când plantele se umezesc. C^pcoran se opri în dreptul casei, îl păli un somn greu, vroia să doarmă în tot lungul acelei duminici, ca un butuc, neîntors, ca la un capăt de muncă istovitoare. împinse portiţa, şi ce dracul? nu mai era stăpân pe paşii lui? Oricât cerca să intre în ogradă, picioarele îl întorceau înapoi în drum şi ca un pâlc verde îi stăruia înaintea ochilor ogoraşul... Va să zică îl dăduse... Mâne vin inginerii, îl vor măsura privindu-1 prin nişte instrumenturi cu lentilă, cum fac astramonii când cercetează clipirile văzduhului... haturile vor fi rase de pe faţa pământului... haturile înguste unde-şi aveau cuib ascuns vecinii cei buni, şoarecii, şopârlele şi greeruşii de câmp. Şapte pluguri trag de-odată şapte brazde înainte, şapte brazde înapoi... şi ogoraşul lui Cocoran nu se mai vede... unde-i ? S'a scufundat, s'a făcut una cu cele o mie şi-o răsmie de brazde reavăne... Degeaba umblă el, asudat tot, în lungul celor treizeci de prăjini... caută un semn... pe dracul! a pierdut demult, pentru totdeauna, urma haturilor... nici nu mai poate bănui măcar unde era tufa- de pelin cărei ţinea umbră la. amiază... Dar locul de sub hat unde-şi înfunda ulciorul cu apă ? Unde-i tufa de coada-şoqrecului care amirosea aşa de frumos ? In anii când da locului grâu, îşi lărgea pieptul, dobora holda în trei număraturi... Nu mai găseşte acum nimic... nimic... nimic. Umblă beat de mâhnire, în cele din urmă s'aşeză pe-o brazdă puternică, îşi lăsă capul în pumni... De sub brazdă, se munceşte să iasă o şoricioaică, răsuflă speriată şi nu i-i frică de Cocoran; el dă brazda la o parte şi şoricioaică i se urcă repede, până pe umăr, îşi ţinteşte mărgeluşele ochilor spre coloşii care ară acum departe... De după fiecare trunchiu, îşi arăta gardina pălăriei câte-un străbun. Parcă vedeta pereţii acelei colibi vechi şi umbrele nucilor cu scorburi pu tgcIg. ,,Cs fetei cu cimitirul nostru/ CocoranG ! II doi sq hg TEMELIA 77 răscolească plugurile ? Nu ţi-i milă s'aduci peste oasele noas'.ro tractorul ? Noi, aici am muncit, aici am murit, aici te-a 'plămădit şi ps tine tat-tu..." — „Fugiţi, că vă trag cu sapa.,." se mânie Gocoran oprindu-se în faţa ogoraşului, aţintindu-şi auzul spre plantele adormite. Par'că se simţea vinovat, păpuşoii săltaţi până'n umăr par'că-l-au privit de-odată din spicele abia odrăslite, din mătasa abia odrăslită Ia subţioara frunzelor. Abia îndrăzni să facă un pas în răzor şi prin păpuşoi trecu o înfiorare uşoară, până departe, un foşnet trecu până departe. Nişte haldani. înalţi îl păliră în faţă cu vârfurile pline de rouă şi el simţi în tulpini o îndărătnicie. Făcu al doilea pas > şi-al treilea, şi ogorul îl cuprinse apoi din toate părţile, vântul abia clintit al acelui ceas prinse a frământa marea grea a semănăturilor. Sus era 'pace adâncă, o spuză albă erau vărăriile de pe Calea Laptelui. Găinuşa clipea din' mulţ'imea ei de lumini, in timp ce la Răsărit verdele adânc al cerului abia prindea a se îngălbeni. Cocoran s'a din nou în drumuşorul din capătul ogorului, sta sprijinit în sapă, ascultând cum se molcomeşte vântul. De departe venea cântecul rar al pitpalacului, odată cu mirozna umedă de mazăre sălbatecă. Cu cât strălucea luceafărul, târâitul greerilor creştea, se înălţa, încât toată câmpia, era 'plină de cântece. Arare, câte-o pasăre de noapte fâlfâia greu peste capul lui Cocoran, dând un ţipăt scurt. Dar cine clatină oare, păpuşoii? Altădată, Cocoran şi-ar fi pregătit bine cumpăna sapei, să pocnească cu muchea, căci debunăsamă venea bursucul, căutând ştiuleţii cu grăuntele încă mic cât vârful acului. Când vin în cârd bursucii dau ca chiorii drept între picioarele omului... Vânăt, mare, cât un câne, sta bursucul în faţa lui Cocoran, ridicat în două labe... Cocoran nici nu se clinti din loc, fiara câmpului se lăsă în truspatru labele, porni înapoi, fuga, prin răzor, şi nişte pui ţipau undeva la vr'un cuib, cu piuituri mărunţele... Cocoran stătea aşa de nemişcat, încât o vulpe tăind drumuşorul se opri şi-1 privi. Când verdele cerului se vesteji bine, el porni în câmp tot mcti departe; în sat, cocoşii cântau de ziuă. Văzu un om stând la capătul unui ogor, aşa cum stătuse şi el, şi se opri, ruşinat. „Te-am dat'"... spunea omul acela. Debunăsamă, era mijlocaşul Clip care spunea mai departe: — „V'am făgăduit... v'am dat... păpuşoii tatei, te-am făgăduit, te-am dat, ogorule... —■ Vezi... se'ntoarse el speriat spre Cocoran, am venit în câmp, cum am ieşit din adunare am venit în câmp... Te-am văzut demult în capătul ogorului, tovarăşe... Cred că celui ce are puţin i-i şi mai greu, şi-a bătucit tot într'un loc sângele şi sudoarea, ani de vreme... 78 EUSEBIU CAMILAR — Lasă... se luminează de ziuă... ii răspunse Cocoran, dar Clip spunea înainte, parcă-i grăia gura fără dânsul: — ...şi doar sunt hotărit să-1 dau... eh, cum mă trage la fund ! Eu, pe ogorul ista m'am născut, aici a vărsat mămuca sudoare când se muncea să mă nască... Mi-a istorisit că a fost greu, eh... Dac'a văzut că nu poate, s'a înşfăcat cu manile de-o tufă... şi-a sprijinit picioarele în hat... m'a svârlit în terna fierbinte... Tot aici, tătuca... îşi dădu sama că nu-1 ascultă nimeni, Cocoran abia se desluşea la douăzeci de paşi, mergea repede; Clip îl ajunse: — Nu-i aşa... Cocoran... să nu mai ştie nimeni că noi... că tocmai noi... am desbătut capul la alţii, că ce le trebue... şi, când col-\ noi... Cât de ruşine îi era lui Cocoran ! Cine dracul H dusese tocmai spre ogorul Iui Clip ? N'a putut apuca în altă parte, dobitocul ! Şi cu cât se îndepărta de ogor, avea simţământul că nu va mai veni să-1 vadă, niciodată... nici chiar la datul în primire. Tăia ogoarele de-a-dreptul şi nu băga de samă cum terna pe care călca se tot lumina. Se opri pe deal, de-acolo de unde se vede deofăşurându-se toată câmpia, cât cuprind ochii. La Răsărit, nişte pâcle încremeniseră pe sălciişurile S'retului, departe. De-acolo ţarinile urcau, săreau linia ferată, urcau mai departe, pân'la Hălăuca unde sclipeau şi scânteiau turnurile bisericii; larma de aramă a chimvalelor vestea răsăritul soarelui. Dela Hălăuca, ţarinile porneau tot în sus, un drum vine dinspre Răsărit părând o uriaşă panglică galbena, străbătând văi şi dealuri. Drumul acela coboară din zări şi din culmi şi acum părea că iese din soarele roşu ţâşnit pe zare. Drept în faţa Mălinilor, către Miazăzi, este o câmpie, l'nă, clin Şiret până departe în luncile Moldovei. Asta-i o ţară dintre două râuri; două râuri o udă cu apele, două râuri Ii dau umezeală bună în dricul arşiţelor şi-o fac totdeauna roditoare... Dacă n'ar £. avut .Cocoran ochii 'plini ca de-o ceaţă şi s'ar fi uitat pe zare, la Miazăzi, ar fi văzut cum se scurg către hăţişurile celor două râuri, ca niş e exoduri de furnici albe, două cârduri de boi plăvani: unul se scurgea spre Răsărit, altul spre Asfinţit; boarii, mergând" pe linia zării, unul către Răsărit, altul către Asfinţit, păreau două puncte negre... Cele două sute şi mai bine de hectare din faţa satului erau ca un lăicer în culori multe ; grâele aveau un verde cărnos, mai adânc era verdele păpuşoilor. Numai fâşiile cu sfeclă de zahăr abia birui» eră cu frunzele crescute numai cât limba oii, negrul pământului. Toamna, jandarul Caţaveică scotea de-acolo nişte dovleci galbeni si bubosi, mari cât pântecele berberilor. Sfecla de zahăr era vânoasă, încât abia o urneau din rădăcină coarnele furcilor. Păpuşoii hangani aveau TEMELIA 79 grăunte puternic, mare cât dintele armăsarului. De-acola din acel şes neted ca palma, scoteau chiaburii greutate mare de rod, încât carele, urcând deluşoarele, pârâiau din osii. înainte de împroprietărirea din 1945, acolo stăpânea Mangu. Simţind că i s'apropie mucul de deget, vându în grabă pământul şi-şi luă lumea'n cap. Chiaburul Tăun cumpără cincizeci de pogoane. Iapă Scurtă din Tupilaţi alte cinzeci; au mai cumpărat şi câţiva mijlocaşi nişte fâşii. Săracii, erau svârliţi cu ogoarele departe, în prunduri, încât trebuiau să se scoale la miezul nopţii pentru a fi la ogoare odată cu mijirea zorilor. Dacă te uitai pe dealuri, vedeai cum spânzură nişte fâşii de holdă, ca nişte ţoluri mârşave in bătaia vânturilor. Acelea erau şi ele ogoarele săracilor. Hei... dar lui Cocoran îi era scârbă să se mai uite la ţolurle acelea ale sărăcimii. Vântul răsăritului îi flutura marginile pălăriei. La spatele lui, dincolo de colinele prinse în neguri, mai sus decât toate mălţimile, se vedea, ca o cetăţue neagră. Ceahlăul. Când ajunse acasă, Cocoran abia nimeri zăvorul; in tindă cotcodăcea cocoşul sfădindu-1 că dece a întârziat şi-1 lasă să stea închis când afară s'a făcut atâta lumină... Când Cocoran deschise .uşa, cocoşul i se svârli spre mâni, îl ciupi de' picioare... Nu-i mai dădu grăunţe din palmă. Se prăvăli pe pat, adormi într'un somn greu, pieptul i se umfla -n nişte suspine... 5. Cu toate că pica de somn, şi-i era foame, Iordache le grăi mult, membrilor de partid rămaşi în încăpere. In afară de Cocoran şi Clip-erau de faţă toţi ceilalţi douăzeci şi trei, îngrămădiseră scaunele în jurul mesei, ascultau hotărîţi, ce aveau să facă la cei dintâi semn de luptă. După o amănunţită dare de samă asupra adunării, se vedea limpede că cei ce vor şovăi sunt destul de mulţi şi se vor lăsa prinşi în năvodul svonurilor. Hotărîră ca toţi cei douăzedi şi trei să steie trezi, gata la chemare. Trebuiau găsiţi numaidecât Clip şi Cocoran: unde se irosiseră când era nevoia mai mare ? — Le-or fi fătat vacile... râse rău Ichim Corcodel, iată cum îşi pun socotelile lor înaintea partidului... Eu ? Niciodată n'aşi face. o astfel de greşeală... Cum spune Istoria ?... — Cum spune, spune... îi răspunse Iordache, privindu-1 drept în faţă, dar Corcodel îşi furişă ochii într'un colţ, înroşindu-se. Care 80 EUSEBIU CAMILAR vrea, tovarăşi, să aierge la Clip şi la Cocoran ? Vrei d-ta, Boambă ? S'pune-le să vie aici numaidecât... repede... După ce Boambă ieşi, Iordache grăi mai departe : — ...cum se pot oamenii culca pe-o ureche... uită, oare, că binele de mâne atârnă de ei, de lupta lor... să nu ne lăsăm mereu în nădejde... clasa muncitoare îţi pune secera în mână... trebue să munceşti şi tu... să te ajuţi... Grăiam tovarăşi, că mulţi vor mai şovăi încă... Dece? Pentrucă-i ţin în loc sute şi mii de ani cu superstiţii... cu frică ! Mulţi îs ca nişte copii... le-arăţi puntea pe unde să treacă... trebue să-i ajuţi într'una, să nu lunece în cine ştie ce parte... să-i ajutăm, îlndrumându-i, până la capăt... Câţi chiaburi aveţi în sat, tovarăşe Butnaru ? Câţi chiaburi şi câţi alţi duşmani făţişi ? — E-hei! făcu Ichim Corcodel. — Chiaburi, avem patru... cel mai cuprins şi mai îndrăcit ii Tăun. II avem duşman avan pe unul Caţaveică, jandar dat afară... are aparat de radio, face speculă cu făină şi cu carne... aduce în sat svonuri. — Ochii pe ei, tovarăşi! Nu trebue slăbiţi, nici cât stă cioara'n par... pân'i-ţi : prinde cu mâţa'n sac i Faceţi aşa fel, ca satul să-i urască... lămuriţi oamenii dece vor ei război... lămuriţi-i de unde capătă ei svonuri... trădătorii de patrie... vânduţi taberei anglo-ameri-cane... La voi, de azi înainte, lupta de clasă va fi a dracului... are să iee forme pe care nici nu ni le închipuim ! Cred că n'au să se mulţumească numai cu svonurile, pot trece la fapte criminale... s'aveţi grijă... vă pot otrăvi vitele... pot pune foc grajdurilor... cum pun foc gospodăriilor de stat. Aţi auzit cum au ars vitele la gospodăria de stat din Văleni... Vă spun, întăriţivă vigilenţa... nu vă potriviţi la C3 spun că boerh-s gata... chaburii-s gata... ce luptă de clasă ne trebue ? Pot otrăvi fântânile... vă pot otrăvi semănăturile aşa fel, încât câmpii întregi să capete viermi... să le mănânce viermii... Eh ! Lupta de clasă ! reluă Iordache după ce-şi şterse fruntea : vă vor ademeni femeile convinse... încât să vă luaţi lumea'n cap de gura lor, să lăsaţi şi casa, nu numai gospodăria colectivă... vă vor ademeni copiii, ca să vi se lege ca nişte pietroaie de picioare, să nu vă daţi vitele la colectiv... vor umbla noaptea cu cărbuni aprinşi... ori vă vor asvârli capătul de ţigară în ogradă, ca din întâmplare, drept pe fânul uscat de arşiţă... Şi-apoi, vă vor ameninţa cu războiul, cânii! ca şi cum ei l-ar putea face fără voinţa mulţimii... şi mulţimea nu-1 vrea ! niciun muncitor din lume nu-1 vrea! Uită ei, de puterea Uniunii Sovietice care-a sdrobit neamţul în vizuina lui ? Oamenii îl ascultau cu pumnii strânşi, se foiau în scaune. TEMELIA 81 — Voi, tovarăşi, purtaţi răspunderea... trebue să vă daţi sama de răspundere... — Aşa-i... da, tovarăşe... răspunse Costea Potop, sculându-se. Care din noi nu-şi dă sania, când a pornit pe drumul Partidului, că are în faţă primejdii, că va avea de învins multe... Noi, hotărîţi suntem s'o curmăm cu cele rele din trecut... să păşim înainte, chiar de-am fi desculţi şi ne-or înghimpa spinii picioarele... — Aşa tovarăşe ! a trecut timpul de stat cu mâna în sân ! Avem pildă ţăranul măreţei Uniuni Sovietice... să facem ca ţăranul sovietic... constructorul comunismului ! greu i-a fost şi lui la 'nceput, dar iaiă azi ! E în fruntea ţăranilor din întreaga lume... îi străluceşte pe masă electricitatea... are pâne albă şi destulă... are bae şi cinematograf... ceteşte cărţi... trebue s'ajungă ca el şi ţăranul nostru... la asta gândiţi-vă în toiul bătăliei... Voi, tovarăşi, sunteţi baza gospodăriei colective... Trebue să prevedem totul, aşa fel ca să nu ne găsească duşmanul nepregătiţi. Ştim că prin partea locului s'a pus la cale o procesiune, cu un fel de sfântă arătată pe geam, o şmecherie a chiaburilor. Bat drumurile nişte călugări flenduroşi.spunând că au în geamantane oase de sfinţ':... şi câte şi mai câte... vă spun, tovarăşi, chiaburii nu se lasă cu una cu două... băgaţi de samă ! Dar mai ales bat cu svonurile despre război ! Fiţi gata — trebue demascaţi fără cruţare, cum vor deschide pliscul ! S'or folosi de foştii lor argaţi, de femei neştiutoare... vă vor îmbrobodi capul copiilor. Trebue să ne folosim de oamenii cinstiţi din sat, de mulţimea lor mare care-i alături de noi... După ce clasa muncitoare a sângerat atâta pentru a ajunge să scoată ţărănimea din mizerie, răspundem pentru fiecare om cinstit lăsat să cadă în arcanul duşmanului ! Iordache se ridică, îşi îndesă şapca peste şuviţele răvăşite. In timp ce-şi îmbrăca scurta, sub mânecile suflecate ale cămăşii muşchii puternici i se sbăteau ca doi pui de sălbătăciune prinşi. O grijă îi rămăsese brăzdată pe frunte. Stătea în picioare, pe gânduri, amintin-du-şi de Onufrie-Ochi-de-Vulpe. Trebuia găsit numai decât şi pus la treabă. — Trebue să-1 căutăm numaidecât pe tovarăşul Onufrie... din câte ştiu, era unul din comuniştii cei mai răsbătători, credincios cauzei până la sânge... par'că d-ta ai cerut să fie dat numaidecât afară, tovarăşe Corcodel... — Eu ? se prefăcu a se mira Corcodel. Ce am eu cu Onufrie ? îşi muşcă buza, plecăndu-şi capul. „Ce s'o fi întâmplând cu omul acesta ?" se întreba Iordache, privindu-1 cu coada ochiului. S'a repezit la oameni să nu pue întrebări... şi-a mobilizat neamurile anume ca să-1 deie afară pe Onufrie... satul îl duşmăneşte... arată a vechil 82 EUSEBIU CAMILAR Ijoeresc... nu cumva-i o viperă de-a chiaburilor ? Trebue ţinut din scurt"... — ...eu nu am nimic cu Onufrie, tovarăşe... greşesc dacă mă ţin ca orbul de gard de iota Istoriei Partidului ? Eu sunt credincios cauzei, pânTa moarte, tovarăşe... „Vom vedea... spuse Iordache, în sinea lui — şi oricât îi căuta ochii, Corcodel şi-i svârlea când prin colţuri, când în tavan, când şi-i ţinea ţintiţi în lumina lămpii care se îngălbenea sub năvala din ce în ce mai purpurie a zorilor. Dar după ce-şi fugări ochii prin toată încăperea, Corcodel şi-i ţinti de-odată drept in ochii lui Iordache şi avea la colţul gurii un zâmbet rău : —• ...Bine-ar fi să mă bănuiţi de cine ştie ce, tovarăşe... nu ? Dacă vrei, iaca, îmi scot cuţitul... mi-1 împlânt drept în inimă... Eu, pentru partid mi-am vândut oile din ocol... — Mare scofală... râse rău careva .încet, fără ca Ichim Corcodel să-1 audă. Prinseră a porni spre uşă, dar în clipa aceea intră moşul Tupei, abia suflând de graba mersului, asudase tot, cămaşa îi era leoarcă sub tulumbarul care i se înmuiase de abureală. Se duse drept la Iordache : — ...tovarăşe delegat, a venit la mine mai înainte o ţâră, reformatul Caţaveică... m'a tocmit să-i duc nu ştiu ce, cu carul, din Tupilaţi. Eu nu ştiu ce are el de adus... ce marfă are... ştiu că face şpiculă cu carne... poale m'a tocmit să-i duc vite tăiate ,pe-ascuns... dracul ştie ! Eu am venit ca să ştiţi... vă spun dinainte... Ii drept că are la Tupileşti o soră bolnavă... mi-a spus că să pun în coşul Carului mult fân, că am să i-o duc pe soră-sa bolnavă... Tăcu, gândea mâncându-şi o unghie: — ...dar dacă mă pune să-i aduc dracul ştie ce... — ...cine ? Caţaveică ? întrebă, din uşă, Cocoran, cu amarnicie. Capul îi era plin de pene, venise din nou cu sapa lui lungă'n coadă apucată la iuţeală de după uşă. Privi spre Iordache ruşinat: — ...am avut o socoteală a dracului de încâlcită, acasă... — I s'o fi ouat cocoşul... râse careva. — Nu, tovarăşe, îi răspunse Cocoran grav. Am avut la inimă un drac... m'am dus să-1 vărs afară... l-am vărsat... Se privi ochi în ochi cu Clip care se opri în prag, roşu ca focul; amândoi îşi plecară capetele în pământ; moşul Ţupei spunea mai departe: TEMELIA 83 — ...eu înjug şi mă duc... dacă-i ceva de şpiculă, trag carul drept în ogradă la miliţie... — Du-te, tovarăşe, eşti stăpân pe munca d-tale... de-ocamdată din asta trăeşti... —• Bine, mă duc, sunt înapoi când va fi urcat soarele trei suriţi... Bizuiti-vă pe mine, măi fraţilor, dacă întârzii cumva la drum... Moşul Ţupei îi hotărît ca stânca să intre în colectiv... Ieşi, în timp ce Cocoran şi Clip îşi tot ocoleau privirile, tăcând. — V'am rugat să veniţi, tovarăşi, spre a vă spune că să fiţi gata în dimineaţa asta... poate vom avea de furcă... la ceasul opt, să fiţi toţi aici... Glasul lui Iordache era aspru, pentru întâia dată, faţă de ■oameni. 6. Culuţă mergea repede In urma lor, abia târându-şi bocancii sparţi. Drumul cotea brusc, pe deasupra unei răpi pline de gâlgâitul apelor. Aici, se vedeau turmele unor stâlpi, rupţi de carele răsturnate în prăpastie. Vite multe se prăbuşiseră, sdrobindu-şi coastele. Din lună'n lună, se băteau acolo stâlpi, s'anina un felinar, dar stâlpii erau smulşi într'o noapte, felinarul spart. — Mâna duşmanului, tovarăşe Iordache, nu stă... Se spunea că acolo iese strigoiul la miezul nopţii şi probă era Culuţă, care putea mărturisi, putea dovedi dăndu-şi mintenaşul la o parte, arătându-şi sgârietura de furcă... — Aici, tovarăşe Butnaru, nu în târzie vreme, va fi pus un stâlp cu lumină electrică... Mă gândesc la satele electrificate ale Uniunii Sovietice... cât îs de mândre... Viaţa săteanului sovietic e-un cântec, pe lângă a săteanului dela noi ! Iată, cum Partidul a ridicat acolo oamenii, din robi la boieri, îşi duc astăzi singuri destinul... Da, tovarăşe Ion Butnaru... într'o zi vă veţi lumina, satul cu electricitate... O s'aveţi poduri de beton... toate prin munca voastră în colectiv... Vor pieri superstiţiile... oamenii vor căpăta încredere In puterea lor... — Hei... tovarăşe Iordache... când te-aud grăind simt cum prind la putere şi mai mult... Electricitatea... de când o visez eu... dar ştiu că'ntr'o zi am să 'pun mâna pe-un ţâmburuc. Ştiu că drumul la electricitate duce prin colectiv... — Pe aici, frate, trec ioate drumurile bune... grădiniţe, spitale... case de naştere... biblioteci... Şi Iordache se opri, aşteptându-1 pe Culuţă : 84 EUSEBIU CAMILAR — Mă uit la acest tovarăş mic, într'o zi n'are să-i mai fie frica, de arătări. Astănoapte, debunăsamă că el a dat cu pieptul într'o sârmă cu ghimpi... da... uită-te, Culuţă: nu cumva ai trecut prin. gard ? — Mi se pare că pe-acolo... da... — Ei, vezi... acolo ţi-ai spart pieptul, băete ! Strigoi ? Strigoii, sunt neştiinţa... spaima de lucruri tot din neştiinţă vine... Oamenii au ajuns să prindă fulgerul într'o sârmă... apasă un ţâmburuc şi le răsare soarele pe masă, într'o sticlă... aşa are să fie într'o zi şi la: voi, şi'n toate satele. Culuţă îl privi lung. o neîncredere vădită îi încreţise pe obraz un zâmbet şters. Ei ştia bine, auzise bine, cu urechile lui, cum bolborosea un om în fundul râpei. Şi, ce-i cu sârma ghimpată ? Ce tot spune tovarăşul acesta străin, despre soarele aprins cu un ţâmburuc ? Urcă repede, dea-dre'ptul prin grădini, s'ajungă mai degrabă la stăpân, căci trebuia să fi fost dus demult cu vitele în luncă... Iordache şi Butnaru clătinară din cap in urma lui, pornind cu pas larg : — Da tovarăşe Butnaru, într'o zi, la râpa asta va fi un stâlp cu lumină electrică ! După trei-patru recolte bune, Ioane... II 'privi mai bine pe Butnaru în lumina zorilor, şi-1 văzu că are o frământare puternică, îşi aminti întâmplarea cu Vrabie. — Ei ? Ce-i frate Ioane ? Te-a lovit tare in inimă ? Râse stăpânit: — O formă a luptei de clasă ? — Par'că nici nu-mi vine a crede, dar aşa-i, o formă a luptei de clasă... Mi-a luat ibovnica, anume în noaptea asta, spre a mă sdrun-cina... Dar Iordache trecu la Corcodel: — ...omul acesta trebue ţinut sub ochi... Cred că nu-i bine să i se încredinţeze lucruri de răspundere... cred că a intrat în partid cu un gând ascuns... ce-o fi având el cu săracul Onufrie ? ' — Pare să fie ceva la mijloc... încă n'am cercetat... Dar prea stropeşte cu apă împrejur, ca să nu poată fi ţintit cu piatra... Ştiu că-I ţine'n braţe tovarăşul secretar dela plasă... i-i neam... — Să ai grijă, Butnaru... Unde ne ducem ? — Te poftesc la mine... la părinţi, tovarăşe... îmbucăm ceva... tragem un somn pe fân... Cu prilejul ista am să mă laud puţin în faţa d-tale... am un cal drag ca ochii din oap... Hei! şi-o mai aveam pe ea... pe Albăstriţa... Se poate întâmpla ca ai mei să se uite întâi TEMELIA 85 chiorâş la noi. Dar după aceea se îmbunează.., că atâta fecior au... Iată, asta mi-i casa părintească... 7. îşi trecu mâna peste portiţă, trase zăvorul, intrară amândoi în ■ograda poleită de cele dintâi mijiri ale răsăritului. Un cal negru scoase botul afară din grajd, rânchezând cald. Găinile cotcodăceau în coşti-reaţă, vestind gospodarii că se luminează de ziuă. Raţele măcăiau într'un ocolaş, cerând să li s'aducă mai repede covată cu buruene ■tăiate. Dar gospodarii dormeau azi mai mult, căci era ziua de hodină i buba!" îsi dădu sama Onufrie şi-i părea rău că nu se gândise să-1 trimită aici pe Butnaru sau pe Clip... Fosăilă nu trebuia pierdut cu niciun preţ, căci avea de adus colectivului atâtea ! Pe lângă junei, avea şi maşini agricole, o vânturătoare, un plug de fier, o şişcor-niţă... şi apoi avea opt hectare în fruntea pământului. Unde dracul se afla Clip ? Se întâlniseră în crucea cotunelor, acum jumătate de ceas, intrând unul şi altul la câte o casă, Onufrie la Fosăilă, Clip la Costea Potop. Dacă nu-1 scoate din pământ pe Clip, Fosăilă putea fi socotit pierdut, căci tocmai deslega juncile să le mâe spre câmp. Dar icrtă-1 pe Clip. Ieşi din casa lui Costea mai roşu, se vede că zăbovise la un păhărel de cinste... Văzăndu-1, Fosăilă prinse a lega juncile la loc, şi Clip intră în vorbă încă de departe: — Cu noroc, Fosăilă ! Hai, nu mergi la deal ? A trecut şi pe let tine jăndăraşul lui Caţaveică ? — Pe la mine ? se supără Fosăilă. Eu nu grăesc cu golanii şi cu vânturaţii... De unde ştie el, cumătria mâne-sa,' că vine Truman? TEMELIA 101 Ce, se uită la el Truman ? Truman îi domn mare! Uite ce spune jăndăraşul: că îndată ce se stârneşte război. Truman vine drept la dânsul şi-şi pune pălăria'n cui... Auzi ? La dânsul! Se socoteşte lovit de comunişti... de ce ? Nu l-au dat afară pentru şperţul luat dela soldaţi şi dela ţărani ? Cum s'ar zice, Truman nu-i preşedinte la America, îi preşedintele şperţarilor din toată lumea asta... preşedintele ofiţerilor reformaţi... al bancherilor fără bănci, al moşierilor fără moşii... „Uite cum îi umblă gura... cât de bine le toarnă... se miră O-nufrie. De ce n'a grăit aşa şi cu mine ? Debunăsamă pentru că-s sărac... pentrucă n'am... — Eu aşa-1 văd pe Truman, măi Clip: preşedintele celor reformaţi dş comunişti... Mergem ? — Cum să nu mergem ? Mi-i mai mare dragul să merg. Merg... Ce mi-am spus ? Trebuie să-1 iau şi pe Fosăilă, să urcăm dealul amândoi, să asude sub pălărie cine ştiu eu, când ne-a vedea, doi mijlocaşi... urcând acolo... mai mare dragul... — Vai de zilele lui Tăun! Se şi vede în prundurile Moldovei! Să meargă în prunduri, la mama huciului! Nu degeaba spuneau bătrânii cei vechi că ce-i prea mult nu-i bine ! Mănânci miere, mănânci, când colo dai în pântecărie de prea mult dulce... In vremea foametei, vine la mine unul şi-mi spune : „îţi dau cincizeci de ari dă-mi doi saci de făină, că-mi mor copiii de foame!" „Nu-ţi dau, nu-mi trebuie arii tăi!" i-am răspuns. Ştiam că buba foametei ara să se spargă odată şi bine n'are să-mi fie dacă mă lăcomesc... Cât avea Tăun înainte de foamete ? Patruzeci de pogoane. Cu cât s'a ales după foamete ? Cu încă pe-atâta ! Las'să vadă el acum, cât de bine io fi în prunduri... Tăcu, îl ghionti pe Clip, zărindu-1 pe Tăun' pândind pe după gard. Amândoi îşi scoseseră piepturile şi Clip spuse anume: — ...îl svârlim... tocmai în prunduri... — Dar unde crezi căi svărlim pe Tăun? îl întrebă Fosăilă, ghiontindu-1 iar. — Pe Tăun ? II svârlim la mâliştea Paşcanilor... să prăşească în mâl... să umble prin mâl pân'la boaşe... Nu-i aşa, Ochi-de-Vulpe ? 5. Dar Ochi-de-Vulpe cotise ulicioara, intrând la Ţupei. încă din revărsatul zorilor, bătrânul îşi înjugase boii la car, ieşise pe poartă fără să lase vorbă unde se duce. Aşa-i spuneau lui Onufrie toată grămada aceea de nepoţi, mărunţi, mârşavi, cu lumânări de muci la năsucurile pline de funingine. Stăteau sgâindu-se la ferestre. în- 102 EUSEBIU CAMILAR grămădiţi căpuşoare lângă căpuşoare, căci bătrânul îi încuiase în casă. Unul mai mărişor se tot muncea cu un cuţit plin de mămăligă uscată, să scoată un ochi dela geamul bătut în cuie. Văzându-1 pe Onufrie, sgândări cu cuţitul mai tare, geamul căzu ţăndări, ţâncul voia să şi scoală capul afară : — Bădie... dă-ne drumul, bădie... dă-ne drumul afară, bădie... Şi toate "gurile nepoţilor lui Tupei prinseră a se strâmba în plâns şi a striga : — Dă-ne drumul, bădie, dă-ne drumul.. Unii, răcneau, peste planşetele mirate, molcome, ale celor mai mărunţei. Astfel statură mult îngrămădite în geam cele nouă căpuşoare, până ce băieţaşul care spărsese ochiul, ţipă din toată puterea, ţipă aşa fel, că Onufrie se'ntoarse din drum în fugă. Ţâncul, muncin-du-se, isbutise să-şi scoată capul prin ochiul spart şi cu cât se smucea acum să şi-1 tragă înapoi, îşi tot tăia gâtul în sticlă. Un şiroiu de sânge se scurgea pe peretele alb, se scurgea pe prispă, într'un hârb plin cu crupe amestecate cu buruiene, mâncarea găinilor şi a ră-ţuştelor. Un cocoş negru, tot cotcodăcea spre ţipete şi tot ciugulea buruienele amestecate cu sânge. Onufrie abia isbuti să scoată capul copilului, după cei rupsese rămăşiţele de sticlă din jurul gâtului. — Să nu vă mai jucaţi aşa... nu ! îi ameninţa el, cu degetul, stând lângă prispă. Leagă-te cu o buleandră, măi Scaraoţchi, şi nu mai sfărâma geamuri... Se îndepărtă, oftă în inima lui, după aceea îl învălui o bucurie: „întâi şi'ntâi. trebue făcută grădiniţa... grădiniţa... numaidecât..." „...să vie Truman, să-i arăt cum ciugulesc cocoşii sângele copiilor..." gândi el mai departe; să-i arăt cum mănâncă răţuştele buruiene mestecate cu sânge... şi vor să rămâe lumea'n loc, aşa... să'mpărţim laptele copiilor cu şerpii..." Trecând pe la Tăun, nu-şi dădu sama ce face; se opri, îşi îndesă mai tare cuşma, îşi strânse-pumnii... va să zică între coşti-retele acestea stă răul, duşmănia... Lumea stă'n loc din pricina acestor coştireţe... din pricina lor, Rozalia, când era mică, stătea legată de piciorul patului, cu aţa... din pricina lor, Rozaliile din toată ţara. din toată lumea, cresc galbene ca buruienile, se pleacă de pe la cincisprezece ani. Poftim, chiaburule, şi uită-te sub ferestruica lui Ţupei! Dar tu ai în piept o piatră, nu inimă omenească... Şi Onufrie scuipă spre gardurile înalte, spre şurile şi coşti-reţele pline de umbră: — Eh...vanghelia mâne-ta !.„ / 1 i ' 1 TEMELIA ■ 103 6. > — ...uilaţi-vă... ce-a greşit acest copil ? întrebă mai departe Mina, cuprinzându-şi băiatul, într'un semn de ocrotire; gura i se înăspri de ură : Ce-au greşit copiii voştri, femeilor ? Ocrotiţi-i, mamelor bune... Mă veţi întreba împotriva cui, cât încă nu bubue tunul ? Dar duşmanii copiilor noştri sunt printre noi, surorilor! Ce-au venit să vă spună codiţele celor ce şi-au pierdut slujbele ? Vor război ? Dar ei se duc să moară ? Sângeră bărbaţii voştri... sângeraţi voi, femeilor ! Nu staţi... mişcaţi-vă ! Când vin ia voi să vă îmbete cu minciuni, fugăriţi- i cu vătraiele... svârliţi în ei cu apă clocotită ! Tot mai multe ee strângeau femeile; s'opreau întâi mai deoparte, ascultau cu mâna la gură, ş'aşezau pe şanţ, încât în curând lungul şanţului se împiestriţă de culorile năframelor. Mamele îşi strângeau pruncii cu grijă, feţele li se'ncreteau într'o spaimă puternică. — Dar ce.au ei cu copiii noştri? întrebă una. Eu... cu secera ştiu că mi-i apăr... — Dar parcă putem opri sângele ? întrebă una şi Mina-i răspunse: — Cum îl putem opri ? Astupând gura duşmanilor... nelăsân-du-vă spaimei! Cine, mai mult decât noi, are putere asupra bărbatului ? Bărbaţii voştri, azi se mişcă Ia un lucru nou... la colectiv... nu-i împiedecaţi... nu le staţi legate de picioare ca pietroaiele... puneţi şi voi umărul... ajutaţi-i în loc să-i încurcaţi! Nu lăsaţi să s'aleagă din voi colbul şi sărăcia ! Ce culegeţi voi din viaţă, pân'acum ! Rod de lacrimi... rod amar de lacrimi! Dece ? Pentrucă nu v'aţi trezit... nu vă daţi sama de puterea ce-o aveţi... Când âr striga milioanele de femei de pe lume : „nu !" — război n'ar mai fi! Ştiţi ce apăraţi cu nepăsarea voastră? le apăraţi pe muierile miliardarilor... care-s rumene şi dolofane... îs stropite în ape de trandafiri! Voi vă scăldaţi în sudoarea voastră... până'n inimă vi se scurge sudoarea amară -— ele se scaldă în ape de trandafiri... Voi prăşiţi cu pântecul crescut pân'la gură... ele stau in umbră... mănâncă bunătăţile... voi vă uscaţi cu borş şi cu mămăligă friptă... Ia'n mişeaţi-vă, femei... nu le mai ţineţi apărare cu nepăsarea voastră... — -Dar, Mino, pentru Dumnezeu, ce trebue să facem ? — Ce trebue să faceţi. Ioană ? Să nu staţi ca nişte paie uscate să vă aprindă oricine vrea... să vă calce în picioare oricine vrea... Nu mai primiţi svonurile... fugăriţi-le dracului! Daţi-vă sama cât de proaste vă cred cei ce umblă să bage lumea'n boale : întâi şi'ntâi vă sperie pe voi... vă bagă pe voi în boale... vă leagă cum vor ei. 104 EUSEBIU CAMILAR căci vă socoteşte proaste, neştiutoare... Noi? dar cine are inimă mai multă ? Dacă ne-am pune inimile la un loc, am face munte... pe munte ar fâlfâi ştergar alb de pace... nimeni n'ar îndrăsni... — ...bunăoară, cum să mă iau eu de piept cu Caţaveică ? întrebă Ioana, ridicându-se; era ca de treizeci de ani, ochioasă şi dreaptă'n trup; ce-i pot eu face, căpăului ? El ştie carte... ceteşte gazetă... are radio... învârte un ţâmburuc şi-aude tocmai în Anglia... mai învârte un ţâmburuc, aude tocmai din America... aude glas dela toate seminţiile pământului... El ştie... eu nu ştiu nimic... îl cred oe-mi spune, că are cutia aceea cu glasuri şi cu cântece; eu, ce am ? s'ascult cum bate vântu'n horn ? Mă ştiţi cât "s de singură decând mi-a pierit omul la război! Cum îmi petrec eu viaţa mea... zilele şi nopţile mele ? Intru'n casă... omul nuJi... nu-i şi nu-i... oala cu venin în cui... îşi şterse ochii cu colţul basmalei: i . \ — ...eu, de când mi s'a dus omul pentru totdeauna, mă iau cu focul... vin udă şi flămândă... cu creerii năuciţi... şi, cum aprind focul, par'că simt o fiinţă umblându-mi prin casă... toată casa mi se umple... se face frumoasă... Ies afară să dau drumul cânelui — când intru iar — focul nu-i! Unde-i? S'a tras sub găteje... stă pitit şi par'că râde la mine, hoţul... Apuc un vreasc. îl sgândăresc... el sare vesel... şi-apoi când afară bate vântul, îl aud toată noaptea cum geme... geme — şi eu plâng şi mă gândesc cum mi s'a dus omul... unde i-or fi putrezind ciolanele... sub care brazdă ? Nu cumva l-or fi scociorât plugurile ? nu cumva l-or fi ros cânii ? Dac'aşi şti că cu glasul meu pot opri războiul, aşi striga zi şi noapte... până'n munţi să s'audă... 'până'n văzduh să s'audă... dar ce pot face eu — necăjită şi slabă ? Cine ia în samă glasul unei femei ? — Cine, Ioană ? Dar glasul cui are mai mult drept să strige ? Ne-au ţinut ^pân'acum boerii în rând cu vitele... moară de plămădit copii... Oare nu ne-a dat Partidul Muncitoresc drepturi tot una ca la bărbaţi ? Uită-te odată la Sfatul Popular, pe portrete, şi vei vedea în câtă cinste stă femeia... vei vedea-o pe Ana... pe tovarăşa Ana... ea care-a chinuit atâta pentru mai binele muncitorilor din România... Şi-apoi, câţi din judecătorii populari nu sunt femei? In câte sfaturi populare nu conduc femeile ? Azi, nimeni nu face deosebire... Onufrie se oprise locului —şi par'c'avea sare pe limbă, aşa de mult ar fi vrut să intre şi el în vorbă... „Cât de frumos grăeşte Mina"... îşi spuse el şi se gândi îndată Ia Rozalia lui... eh. bat-o norocul! cât de bine ar prinde dac'ar ieşi în drum şi ea — să istorisească despre zurgălăii din Hârtoape... TEMELIA 105 Dar... al cui să fie şalul roşu dintre răcniţi ? Dacă nu-i al Rozaliei, M Onufrie săi sară ochii şi să nu mai Calce pe iarbă verde ! Sta înconjurată de-un cârd de femei aşezate jos şi'n preajma lor păşteau piuind cârdurile de boboci ca aurul... Onufrie s'apro'pie în vârful picioarelor — şi pe semne că Rozalia i-a cunoscut umbra cuşmei... că a tăcut, întorcându-şi faţa la el ruşinată... — ...treceam... m'am abătut... bâigui el, încurcat, apucând la deal cu pas rar şi-i tremura inima'n el de bucurie auzind-o grăind mai departe : — ...stam pe prispă... stam... de-odată pornesc nişte zurgălăi... nişte clopoţei... erau glăsucurile copiilor... „Aşa Rozalie... aşa !" o îndemna Onufrie în sinea lui... grăeşte... spune le".. Dar oare ce naiba istorisea poznaşul Clip gospodarilor strânşi roată sub salcie, că toţi râdeau puternic ? Petrea Papuc, când râdea, tuşea ascuţit, par'că şuera din plămâni; lângă el, Grozavu îşi tot ascundea păianjenul mustăţii cu palma, râzând în hohote repezite. — ...şi câte ciolane spui că s'au adunat ? întrebă Papuc. Eh, batăte să te bată. Clip! — O sută două, măi Petrea. Cum. a stârnit popa acela din Germania că a găsit osul sfântulu'i Gherasim, — şi a început a câştiga bani cu el — hop şi ceilalţi popi! Aşa că o sută doi popi au găsit o sută două ciolane din trupul sfântului putred cu ciolane cu tot de acum două mii de ani... După ce râse bine, Clip se încruntă : — ...aşa îşi bat joc... ne socotesc proşti... iau în râs credinţa oamenilor... Să nu-i plesnim să le crape buzele ? Ca să-şi capete înapoi averile, scornesc câte şi câte... îşi bat joc de credinţă... îşi bat joc de sfinţi... de Maica Domnului... — E-i-i... lasă-i... spuse cu mânie Petrea Papuc... mior pica ei la mână... dacă s'apropie şi de Mălinii noştri cu parascovenii, le am eu grija... Vezi... grăi el mai departe către oameni în timp ce Clip se îndepărta grăbit; eu ştiu dece nu le convine hapsânilor: când îţi fuge de sub picioare pământul — te apuci şi de un pai... Iaca, odată, pe când stam pe Dealul Caprei cu gospodăria, prinde a se mişca pământul... casele prind a luneca la vale, repede, una după alta... mă sperii... ce să fie ? Dealul a fugit din loc... casele au intrat în căscaturile pământului... se vede că acolo dedesubt era un isvor de apă mare... destul că eu, cum am simţit că fuge pământul, ştiţi de ce m'am prins ? m'am prins de-o nueluşă slabă ca râma şi mă aţi- 106 EUSEBIU CAMILAR neam al dracului! N'am lăsat-o -din mână până nu s'a rupt... Aşa şi cu boerimea... a avut dedesubt puhoiul oamenilor necăjiţi... aşezările li s'au surpat... acum s'agaţă şi de o umbră, doar-doar şi-or mai scăpa ceva din prăpădul abătut asupra lor. Aici încep toate istoriile : cele cu războiul... cele cu sfinţii! Apoi, oameni buni, n'am face un păcat, dacă am sta cu mănile'n sân, când prinde în satul nostru un lucru aşa de bun ca gospodăria colectivă ? Iau, de-o pildă, nuca : ei, cei ce s'au hotărît, sunt miezul... noi, coaja tare dimprejur. Acolo ni-i la toţi aşternutul şi culcuşul... vom intra pe rând... 7. întâi şi'ntâi s'au arătat în ogradă doi bărbaţi, aveau nişte cămăşi spăl'ate'n' zăr. După ce şi-au răsucit câte o ţigară, se uitau când către vârful mestecenilor, când către ferestre; cu fiecare aplecare a capului, îşi stupeau la picioare. — ...apoi... să mergem... să intrăm... rosti unul şi iată-i pe amândoi în prag, uitându-se miraţi. — Aici îi colectivul ? întrebă Mitru cel cu faţa aspră de vânturi. Vezi... noi am venit aşa... să ne uităm, şă vedem cum îi... Priveau pereţii, lampa aninată în grindă, se uitau pe jos; la urmă îşi ţintiră unul asupra altuia ochii rotunzi... — Mare lucru nu vedem... ce să vedem ? aşa arată colectivul ? Noi am fost auzit că-i cu tractoare... cu electrică... — ...îi ca'n primăria din Văleni... pute... îi sfârşi cuvântul Dumitru. Aşa-i şi acolo : lampă afumată, capete de ţigări pe jos... — E-e-e... atunci am venit degeaba ! Oare pe dumineca cealaltă are să fie gata ? — Cred că are să fie gata... —■ Dar pânză dă oare ? Mie mi-ar trebui pânză şi nişte opinci. Când pornesc azi dimineaţă, îmi spune mămuca : „Vezi, dacă se dă pânză, ia şi tu..." Cum o fi cu pânza ? Ce socoti ? n'ar fi bine să intrăm şi noi la colectiv ? Am auzit că vine un bine... sărăcia o ia vântul... — Hai, măi... îl' trase celălalt. Nu vezi că n'au nimic ? Am bătut degeaba calea mânzului... Mai bine mergeam către podul dela Tupilaţi... s'o vedem pe Maica Domnului arătată pe-o fereastră. Porniră spre ieşire, dar cum pe poartă intrau un cârd de oameni, rămaseră în tindă, prinseră să-şi răsucească iar câte o ţigară. Şi cum oameriii aceia se opriră roată în jurul lui Corcodel; Mitru o întrebă pe Ileana lui Pârău care tocmai se arătase dela colţul casei cu tustrei copiii: — Şi tu îhtemeiezi ? TEMELIA 107 — Pe dracul! îi răspunse Dumitru, stupind dincolo de prag, afară. Ce are să întemeieze sărăcia asta ? Nu vezi că n'are nimic nou pe dânsa ? Par'c'au rupt-o cânii.. Ce să întemeieze ? Se îngrămădi întâi el spre femeie, apoi Mitru i se alătură de celălalt umăr, şi o întrebau în şopot, îngrămădind-o spre colţul casei: — Ii drept că se dă pânză ? Mie 'poţi să-mi spui... Nu mai spun la nimeni. Eu te înţeleg : nu spui pentrucă ţi-i frică să nu vie toţi... dacă vin toţi, nu vă mai rămâne vouă nimic... — Ştiu că se dă bumbac şi opinci... să mai stăm ? Să mai aşteptăm ? Nouă poţi să ne spui... Dar femeiea tăcea, tăcea, mirată că dece o îngrămădesc aşa aşa cei doi zăbăloşi ? — Aici nu-i pe secret., răspunse ea şi se plecă repede spre Razonte cafe tot umbla cu degetul prin colb după o gâjulie cu o mulţime de picioare. — Scoală, dihanie... unde umbli cu degetele ? nu vezi că-i otrăvitoare ? * Omorî coropişniţa cu piciorul ei mare, crăpat de arşiţă, o făcu una cu ţărna, încât Razonte se uita mirat unde o fi intrat oare dihonia cu atâtea picioare... — Vezi... începu iar vorba Dumitru, dacă-mi spui, vin desară Ia tine... şi n'ai să-mi bănuieşti după aceea... n'are să-ţi pară rău... — Ia'n fugi încolo, omule... şi nu mă tot îndesa... Staţi în câmp... cine vi-i vinovat ? V'aţi sălbătăcit, dihoniilor... — Fără şagă... începu iar Dumitru. Ii drept ? Am auzit că şi bumbac se dă... Cum îi cu colectivul ? Ii drept că se saltă omul muncitor mai la faţă ? Are să fie bumbac ? Atunci, Ileana, lui Părău îşi lăsă tustrei plozii să se joace prin colb; poate pentru întâia dată îşi scăpa cei trei copii de sub ochi: îşi încreţi fruntea până i se îngustă cât degetul, îşi potrivi glas de taină mare, îi apucă pe cei doi zăblăi de curelele ciobăneşti, bătute în bumbi de aramă şi-i trase spre ea, încât tustrele capetele aproape că 1*L se ciocniră : — ..are să se deie şi stambă şi bumbac... şi opinci, de toate. Aţi priceput ? întâi şi'ntâi, trebue să intraţi înăuntru, să vă scrie tovarăşul care stă la masă... Voi ce avuţie aveţi ? Oi ? Trebue să vă scrieţi oile. Câte oi aveţi, de căciulă ? — Câte cincisprezece... — Bun ! Pământ aveţi ? — Câte patru pogoane... — Dar case ? Grădini ? 108 EUSEBIU CAMILAR ţ — Avem căsuţe... grădini... — Atunci ii bun de tot. bun... Treceţi la înscriere... vă înscrieţi la colectiv... munciţi, că sunteţi căt buhaii... munciţi mult, aveţi mult... munciţi 'puţin, aveţi puţin! Nu munciţi deloc, răbdaţi până vă crapă rânza... — Cum aşa ? se holbau amândoi ciobanii. — Cum ? Aşa-i la colectiv : cine munceşte, are : cine nu, bate din buză... — Ă-ă-ă... apoi aşa.. — Hai, treceţi la înscriere... Dar flăcăii îşi smuciră din manile ei curelele, pornind repede spre poartă. — „Hait! îşi spuse Ileana, cum dracul de n'am isbutit, că doară i-am prelucrat bine"... Ii strigă înapoi: — Ce ne baţi capul, lele ? o întrebă Mitru. Noi am fost venit după bumbac... — Are să fie şi bumbac, bre... In scurt tim'p, facem o cooperativă, mai mare dragul... Hai, poftim la înscriere, mângălăilor... Uite, tovarăşe... se întoarse ea spre Iordache; ei ar vrea să se înscrie... — Apoi... de ce nu ? făcu Dumitru. Dar când căpătăm bumbac ? Şi'n timp ce Iordache îi lămurea cum va fi viaţa în colectiv. Ileana sta năucă, se mira, nu-i venea a crede că vorbise şi ea cu doi oameni, îi îndemnase să intre la colectiv. „Dacă află Tăun sau Caţaveică, m'am ars !" Văzând, însă, cum prind a se strânge oameni, oameni cuprinşi ca Fosăilă şi Clip, îi veni inima la loc, s'apropie mai bine de Iordache: — ...de ce să nu se înscrie şi ei ? Nu dăm noi chiaburimea jos ? O dăm jos, călcăm pe ea ca pe o iarbă moartă... Chiaburii, care ne-au supt vlaga şi sudoarea... le-am muncit, nu ne-au plătit decât tot cu lacrimile noastre... Şi Ileana grăia, grăia înainte, îi veneau în minte, val, vorbele spuse ei de către ufederiste. — Ne-au supt sudoarea, oameni buni... am muncit la ei, nu ne-au plătit decât tot cu lacrimile noastre... — Aici ai drept... făcu Mitru. Mie, îmi datoreşte Zăgârnă opt perechi de opinci, pe opt veri de ciobănie. Par'că vrea să mi le mai deie ? — Apoi, vezi... noi ce spunem ? Spunem numai dela durerea omului, de-acolo de unde începe a curge sângele omului... lacrimile omului... TEMELIA 109 Se întrerupse, ca să ofteze adânc, Iordache o privi mirat. Acum ei, cuvintele îi isvorau deadreptul din inimă, odată cu lacrimile. Ce minunăţie se întâmplase ? Cuvintele spuse ei, în ani de zile, la adunări, unde se ducea să se uite chiorâş, şi să se puie în gură, cuvintele acelea îi trezeau acum sufletul, cum trezeşte glasul clopotului ecoul văilor. Şi ce ecouri bogate avea ea In suflet! ■— Staţi în rapăn şi'n sărăcie... şi aveţi putere... aveţi putere cât să răsturnaţi muntele... — Aşa-i... făcură cei doi ciobani, ruşinaţi. Lasă, lele, nu ne mai spune atâtea... Să intrăm ? se întrebară unul pe altul amândoi de-odată. Iar Ileana lui Pârău grăia înainte, oricătre cine vroia s'asculte, istorisind de ce săracii muncesc şi n'au, bogaţii nu muncesc şi au... Care-i pricina ? Pricina stă în neunire. — Ia'n să ne unim, toţi câţi muncim, într'un coleciiv puternic, să vedem, are să mai poată face bogatul gât? — Bine-i tragi din meliţă... o întrerupse Costea Potop. Par'că azi dimineaţă a fost ajuns atomica la Roman... — E-i-i... dac'ar fi ajuns la Roman, cum spunea Caţaveică Şi cu Ţine-bine traista, cât ii de azi dimineaţă ? nu erau ajunşi aici, de mult ? Tot aşa şi altă dată; într'o zi, cică au fost ajuns la gară Ia Hălăuca... taman în ziua când s'a stârnit în sat svon despre gospodăria colectivă. Dar nai nu ne temem... nu-i cu noi Uniunea Sovietică ? N'avem şi noi putere ? Tăcu, mirându-se cât de tare era slăbit Timotei Belun, cel însurat peste apă... înainte de însurătoare, te uitai la el, aşa cum te uiţi în vârful bradului. Negru la faţă, feciorul sta cu manile cruciş, istorisea : — ...neamurile m'au însurat cu Ligherţa... numai neamurile... Vin babele: „Timotei, ţi-am găsit o fată bună, într'un sat. Vrei ?" ..Lăsaţi mă dracului!" le răspund eu. „Timotei, îmi spune mămuca : ţi-am găsit într'un sat o fată bună"... Aşa, mi-au pus cununa de spini... Cine nu ştie că n'am decât un pogon de pământ ? N'am — n'am... Fata cui merge după un fecior sărac? Niciuna... Aşa, m'am însurat, m'am dus la paisprezece hectare, la doi boi, la casă de piatră... M'am dus, am intrat rob la boii urâtei. Dac'am oblicit că se schimbă rostul în lume, eu urâta am lăsat-o... De-acum, are să fie ca'n cântec : are să se iee frumos cu frumos, plăcut cu plăcut, n'are să mai fie pricină la mijloc pământul... De-acum înainte, are să poată şi fata săracă, şi băetanul sărac, să-şi ridice ochii spre cine-i place... 110 EUSEBlU CAMILAR — Şi urâta unde-a rămas ? întrebă careva, anume ca să-1 iee peste picior. — Urâta ? n'a fost zi dela Dumnezeu când să nu-mi bată obrazul că am venit la ea in ogradă numai cu bătui în mână... Cum am oblicit azi noapte că aici se face colectiv, i-am spus : „Rămâi sănătoasă, Ligherţă... eu mă eliberez !" Şi am chiuit, aşa ca la liberarea din armată. Ea m'a blestemat, nu că o las, dar că i-am mâncat la casă atâtea luni... şi spunea că are să se judece cu mine, nu pentruca o las, ci pentrucă i-am mâncat nu ştiu câte mămăligi, se vede că după fiecare mâncare, cresta la răbuş câte-o liniuţă... aşa să păţească, oameni buni, oricine s'a mai lăsa îmbrobodit de babe..." Din cei şaizeci şi trei, erau de faţă doar treizeci şi patru, dar erau cei pe care se putea pune bizuire. Mina strânsese împrejurul ei multe femei, le grăia răspicat, despre creşe, despre case de naştere, despre grădiniţe sezoniere. Ileana lui Părău strânsese un cârd de femei şi ea, în celălalt colţ al încăperii. — Hai, să ne strângem la un loc, o roată mare... mare... spuse Ileana către Mina ; să ne vorbeşti tu, că ştii mai tare... Astfel, bărbaţii trebuiră să se strângă mult spre masă, când roţile de femei se făcură una — şi obrazul Iui Ion Butnaru se luminase... Veniseră gospodari noi, cereau înscriere. Când intră Corcodel. cu cei şapte veri ai lui, toţi primeniţi proaspăt şi'n mintene albe, prin încăpere trecu o răceală. — Tovarăşi... strigă Corcodel, din uşă. Trebue, tovarăşi, să batem telefon, să vie miliţia... s'aresteze pe toţi svoniştii... trebuie închişi toţi, căci au băgat lumea'n boale, au împrăştiat minciuni... răul trebue tăiat din rădăcină, tovarăşi.. Dar ce mai caută aici Onu-irie-Ochi-de-Vulpe ? — Onufrie-Ochi-de-Vulpe, tovarăşe, s'a abătut nu cu vr'un gând rău... Onufrie-Ochi-de-Vulpe a greşit... n'a vrut să ne ucidă pe la spate... — Bine... făcu Ichim Corcodel, dacă-i aşa. eu mă supun, mă supun disciplinei de partid... Se aşeză la masă, îşi frământa buzele... Dar veneau oameni mulţi, prea mulţi pentru încăperea aceea. Pereţii se hâţânau uşor, scaunele pârâiau, fumul de mahorcă se întinsese deasupra capetelor, ca nourul, şi afară era atâta soare, atâta larg, toate albăstrime... Te îmbăta verdele crud al plantelor, — miroznele, toate câte le are câmpul, treceau pe deasupra satului într'un svon uşor al vântului. TEMELIA iii Şi astfel, oamenii primiră cu bucurie să iasă între mesteceni, pe iarbă verde. Masa iu adusă pe gang, bărbaţii şi femei se pregăteau să şi pună iscălitura. Cel dintâi veni la iscălit Clip; înainte de a înmuia condeiul, îşi răsuci colţurile mustăţii, par'că răsucea de cozi două vrăbii ; era mai roşcovan, îl tot întreba pe Fosăilă : — Vrei odată cu mine ? E-i-i... Puse odată condeiul pe hârtie, îl puse şi a doua oară; a treia oară se întoarse spre oameni, îl căută cu ochii, mult, pe Cocoran care sta rezemat de-un rnesteacăm tot socotindu-se... — Cocoran... n'ar fi bine... cu mine odată ? — Lasă-mă... făcu Cocoran un semn cu mâna, şi Clip potrivi mai bine condeiul pe hârtie. — Hai, Cocoran, de-acum... eu... gata... In timp ce-şi răsucea iscălitura, spunea : „...şi... mâţa dracului... se lingea pe bot... îmi linsese zahărul..." Se trase la colţul casei, luă cofa cu apă, o bău pe jumătate. Avea simţământul că se descolorosl.se de totul, par'că undeva în fiinţa lui ar fi plesnit un lanţ... un lanţ care sunase în el straşnic. — De-acum, eu... gata... să ne trăiască Partidul... Fosăilă spunea cu laudă : — Eu, dau trei juncuţe... opt hectare de glie... un plug de fer... o vânturătoare... şişcorniţa... — Să trăeşti... să trăeşti... Fosăilă... să trăeşti... Palmele se isbiră într'un ropot repede şi-apai încă'ntr'un ropot, şi încă'ntr'unul... — Staţi, oameni buni... strigă Clip. Se naşte copilul... se cheamă că se naşte... cum ii punem numele ? — Aşa-L. cum ? — Eu, măi, am cetit istoria unui ţăran, unul sărac, care s'a dus pe jos, la împăratul... — Horia... strigă careva. — ...şi ţăranul acela, măi. Ia urmă a fost omorît cu roata, la Bălgrad, colo în munţi... Capetele se întoarseră spre umbrele fumurii ale munţilor. — ...acolo, ţăranul acela a murit pe roată, şi domnii băteau din palme de bucurie că moare el... Tăcerea se întinse, s'auzeau crengile mestecenilor fluturând. Ceahlăul, sta ca o strajă a umbrelor, departe. — Eu cred că gospodăria noastră să poarte numele acelui ţăran din vechimi, Horia... ţ 112 EUSEBIU CAMILAR — Horicr... Horia... porniră câteva glasuri, întâii încet, molcom, par'că mângâind numele ţăranului martir, după aceea strigătele prinseră a se înmulţi şi-'a creşte şi par'că zăreau toţi umbra omului de demult. — Gospodăria colectivă „Horia"... spuse Iordache, cu glas răguşit, ridicându-se. — Gospodăria colectivă „Horia"... spuse fără ştirea ei Ileana lui Părău, întorcându-se spre Tănăsoaia. Vezi, lele, nu ştiu... par'c'aşi fi la o nuntă... par'c'aud flautele din Hălăuca... — Azi, toate suntem mirese... Ii răspunse Tănăsoaia, înde-sânduse să-şi facă loc spre masă. E-i-i... măi băeţi... măi băeţi... faceţi-mi loc, cât îi cu cinste... II dădu la o parte pe bătrânul Teleagă care tremura în cojoc, mai straşnic. — Hai, lasă... nu mai tremura, Teleagă... soarele ista de azi are să te încălzească şi pe tine... Dar de unde naiba să fi ştiut iscăli Tănăsoaia? Luă condeiul, îi privi mult peniţa, şi-o îmbăia toată In gură, aşa cum văzuse că tac copiii cu creioanele colorate. — Nu aşa... nu aşa... mătuşă... ii spuse, râzând molcom. Ion Butnaru, şi baba rămase cu capul în pământ, un strop de sudoare îi răsări de-odată în vârsul nasului. — Nu ştiu... de unde să ştiu? Mă socoteam că nu-mi mai trebue la anii iştia... când colo... Dar vă mărturisesc pe credinţă... că... Şi se şi vgzu mergând, sara, cu trăistuţa la şcoală. — Vă mărturisesc, măi băeţi... e-i-i... atunci cum să fac, But-narule ? — Apasă degetul în cutiuţa asta cu tuş... apasă-1 pe hârtie, cu putere... Pe hârtie rămase urma unui deget lat, ciolănos — şi Tănăsoaia coborî treptele, ruşinată, spunând : — ...mă 'plec... sCap banul in căldarea cu apă... mă uit... nu-i şi nu-i... O căută din ochi pe Mina şi nu se mai despărţea de ea, îi tot boscorodea la ureche: — ...vezi, să fie cât mai multe... să nu fiu singură între copii... să nu mă fac de râs. In timp ce învăţătorul are să ne istorisească din cărţi, eu am să torc... am să torc din caer, ascultând... — ...altceva decât inima şi puterea, nu vă mai dau, n'am altceva nimic... spunea în vremea asta Timotdi Belun, suflecându-şi braţele. Muşchii i se mişcau neliniştiţi. Pun alţii vitele, plugurile... eu pun inima... puterea... pogoanele câte le am... TEMELIA 113 Coborî treptele, să le facă loc fraţilor Mitru şi Dumitru. — Iscălim, Dumitru? — Ştiu eu, măi Mitru ? Hai, văd că iscăleşte o lume toată... Urcau amândoi, ţanţoşi, ţinându-se de mână, Mitru se împiedică de-o treaptă. Dumitru II smuci să-1 ridice, şi după ce se opriră ţapeni şi încurcaţi în faţa mesei, se'ntoarseră amândoi de-odată spre mulţime; Dumitru întrebă cu glas tare : — Drept este că ceeace se face s'a născut din durerea oamenilor ? Dacă-i din durere, ii bine... dacă-i din buecie, nu-i bine... Eu iscălesc... Se'ntoarse spre masă, şi dece dracul i-au furat ochii nişte suluri uriaşe de colb călătorind spre sat, prin adâncimea văzduhului ? — Uitaţi-vă... s'apropie o furtună... bâlbâi el, întinzând braţul. Oamenii se întoarseră spre Asfinţit, ochii se uitau miraţi spre sulurile de colb galben, ,şi toţi pricepură că nu-i vorba de o furtună ci de o mulţime în mers; peste Mălini prinseră a bate clopotele. 7. Praporii luceau în puterea soarelui, luceau icoanele purtate de nişte femei colbăite d'ln cap până'n picioare. Copii numai în cămă-şuici alergau înaintea praporilor, scoteau chiote mărunte către şobo lânii de câmp. In urma praporilor venea un rând de bărbaţi cu capetele goale, păşeau dârzi, stârnind cu ciubotele movilitele de colb, şi le erau grele răsufletele de-atâta arşiţă şi de atâta drum. îndată după rândul bărbaţilor, se vedeau, butucănoase şi cu coarne largi, capetele boilor lui Ţupei. Lângă boul din dreapta, Ţupei abia-şi clătina biciuşca ; era îmbrăcat în tulumbar, îşi trăsese adânc pe ochi pălăria cu boruri răsucite în sus. Din când în când îşi întorcea capul In urmă, spre carul larg, cu roţi butucănoase. Dar mulţimea cea mare venea abia în urmă, nişte femei boceau cu glasuri răguşite, s'au-zeau cântece triste de îngropăciune, crengi înnegrite şi pleoştite fluturau peste capete, iar colbul se innălţa, se Innălţa în suluri tot mai groase şi mai galbene. In urmă, pe cer, rămăsese un nour alburiu, ca o coadă puternică de balaur, până către umbrele Carpaţilor. îndată în urma carului, venea un călugăr flenduros, descoperit, cu pieptul păros. Pentrucă obosise, îşi tot muta cufăraşul când într'o mână, când în alta, uitându-se îngrijorat cum se tot hâţână pe fânul din car, sub lăicer, geamul sfânt... Clopotele prinseră să bată, mai tare, femei şi bărbaţi se iviră dinspre biserică, şi astfel cele două mulţimi se făcură una, pe tăpşanul din faţa casei lui Mangu. 114 EUSEBIU CAMILAR Nişte femei ştergectu icoanele cu mânecile. Ţu'pei, poprindu-şi boii, se uita încurcat şi ruşinat spre oamenii strânşi sub mesteceni, şi tot spunea : — ...mau năimit cu chirie... ce-s de vină eu? Tăun şi plutonierul Caţaveică, stând ia spatele călugărului, se uitau iscodind oamenii din ogradă. — Ascultaţi... iată... începu călugărul, cu un glas de bivol; deschise Evanghelia, — şi-atunci toaiă mulţimea se lăsă în genunchi, se clătină ca o apă; Tăun îşi băga fruntea în colb, făcea cruci largi, se bătea cu pumnii în piept; Caţaveică ingenunchie lângă el, cu smerenia vulpii, pândind ce fac cei de sub mesteceni. Dar acolo nimeni nu îngenunchiase încă, doar câţiva bărbaţi îşi trăseseră pălăriile de pe capete. > — Să-i fugărim... spuse cu un glas puternic Cocoran... Uitaţi-vă : toţi cei doisprezece din rând, îs chiaburi de peste Moldova. Uite-l pe Iapă-Scurtă... Butnaru se uită lung la un moşneag înalt, cu plete cărunte. — Uite-l şi pe Tăun... şi pe Caţaveică... spuse iar Cocoran... Ce-i, de când l-au luat chiaburii în primire pe Dumnezeu? îşi strânse 'palmele, înciudat că-i lipseşte sapa... — Oameni bun, fraţilor... reîncepu călugărul, tunând din glas. S'au arătat semne... sfinţii din cer au pogorât pe pământ şi s'au arătat... Aşa, Maica Domnului s'a arătat întâi la gară. la Focşani, pe-un geam, şi s'au oprit trenurile din mers. In aceiaşi zi, la acelaşi ceas. Măicuţa s'a arătat la Craiova, la Bârlad, la Cluj, în Ialomiţa, oriunde oamenii se pun împotriva legilor lui Dumnezeu şi fac colhoz... In părţile noastre. Măicuţa s'a arătat în Tupilaţi, pe fereastra unei case de om sărman. Nu-i aista un semn că sărmanii să steie liniştiţi, aşa cum au apucat? Căci, are grijă de ei/ bunul Dumnezeu, în cer, pe ceea lume, unde-i aşteaptă liman de iarbă verde şi grădină umbroasă... Nu vă potriviţi la cei ce strică legile şi rân-duelile, fraţilor! In acest cufăraş, umilit şi din lemn umilit cioplit, v'am adus mângâere... v'am adus osul sfânt al Sfântului Gherasie cel-pusnic. In car, sub acest lăicer, v'am adus şi vouă vedenia Maicii Domnului... Tăcu, se închină de trei ori, sărută cufărul cu evlavie; dădu lăi-cerul Ia o parte, şi-atunci cei doisprezece bărbaţi porniră câte unul; îşi făceau cruce, se plecau, sărutau cufărul de lemn, se închinau în faţa geamului din car. TEMELIA 115 — Veniţi, bărbaţi şi femei... şi priviţi-o pe Maica Mântuitorului nostru... strigă călugărul — şi-atunci pe Cocoran abia-1 mai puteau ţine în ogradă Clip şi Onufrie-Ochi-de-VuIpe... Mitru şi Dumitru erau demult în drum, căzuseră in genunchi ;Ţă-năsoaia îşi trase broboada mai pe ochi, se furişă printre oameni, ieşi în drum, s'apropie de cufăraşul călugărului, sărutându-1 pe-ascuns, şi, ari nu vedea ea bine, ori pe geamul din car se vedea numai o pată colorată ca curcubeul... Asta să fie arătarea Maicii Domnului? Ea stând în ogradă ca pe foc, şi-o închipuise altfel, vedea o femeie tânără, vie, stând pe fânul din car, acoperită cu lăicerul ca să n'o bată soarele... Când colo... Vru să pipăe geamul cu vârful degetului,.,-dar Caţaveică o ghionti în coastă : — ...cum te-atingi, cum iţi sfarm nasul... Cât de ruşine îi era lui Ţupei! Tulumbarul îi era bleoaşcă de sudoare, obielele în opinci îi erau bleoaşcă, îşi frământa degetele picioarelor într'o apă... Cum îl păcăliseră, hoţii, pe el, om bătrân! Se făcuse de râs în faţa oamenilor cărora le făgăduise că-şi pune inima, pământul şi boulenii... Ii privi crunt pe cei doisprezece chiaburi, şi nu se putu stăpâni să nu scrâşnească din dinţi uitându-se la Caţaveică şi la Tăun... Dar oare dece tuşea aşa de rău Petrea Papuc? Venea ca apucat de vânt, în urma lui veneau mulţime de femei... bărbaţi mulţi făceau semne din pumni... Văzându-i, călugărul işi\ privi cu grijă cufăraşul, ce*i doisprezece chiaburi se uitară îngrijoraţi unul la altul... — Măi cânilor, măi... striga Papuc, printre tuse... cum umblaţi voi să prostiţi lumea ? Cum ? Nu vi-i ruşine la obraz să vă bateţi joc de credinţa oamenilor ? — Aşa-i... cum ? strigă şi Onufrie-Ochi-de-Vulpe. Pti-i-i... dar ce-o fi puţind aşa aici în car, tovarăşe Ţupei? Şi Onufrie îşi apucă între degete nasul încreţit de-o duhoare grea de gaz răsbătând dinspre fân. — Mi-au împuţit fânul... spuse Ţupei, încurcat. Ochii să-mi sară, de nu i-am văzut pe Caţaveică şi pe călugăr turnând gaz pe-o fereastră... s'au dus amândoi într'o şură, au scos fereastra... au turnat gazul... aşa s'a încreţit curcubeul acela ce se vede... dealtfel, sticla cu gaz au pus-o în fân... se vede că s'a răsturnat şi-a curs, de-aceea pute aşa-mi au stricat mândreţă de fân,... Iată sticla... — E-i-i... comediilor şi nevoilor... se strâmbă spre călugăr Petrea Papuc... dece batjocoriţi voi credinţa noastră în Măicuţa Domnului? Apoi, măi... măicuţa domnului Ii sfântă... cum vă bateţi voi joc de dânsa ? 116 EUSEBIU CAMILAR — Iaca... făcu Ţupei, apăsându-şi pe geam mâneca tulumbarului, frecând sdravăn, iaca... unde-i pata ? Să vie o lume toată să se uite... să amiroase... să vadă cu ce hoţii batjocoresc ei credinţa oamenilor... Şi'n timp ce apăsa mai sdravăn. Caţaveică îi spuse lipindu-se de dânsul strâns : — încetează... dacă nu încetezi... îţi bag cuţitu'n inimă... — Iaca, oameni oameni... spune că-mi bagă cuţitu'n inimă... veniţi, Uitaţi-vă... bărbaţi... femei... Femeile se plecau spre car, blestemau: — Să s'aleagă colbul din voi, dihăniilor ! Dece-o batjocoriţi aşa pe măicuţa Domnului? Că ea a plâns şi a pătimit... când bogaţîi i-au răstignit fiul... — Dece-o batjocoriţi pe oea ce-a plâns Ia dealul Ghetsimanilor, ticăloşilor? Ia'n, femei, apucaţi pietre... Dar cei doisprezece chiaburi apucaseră repede spre Tăun; călugărul sărise pârâul morii, tot întorcându-şi barba peste umăr. Oamenii se împrăştiau, baba Tănăsoaia, intrată iar în ogradă, tot spunea : ...mai-mai să mă ameţească... de unde Maica Domnului ? Eu mă aşteptam să văd sub lăicer o fată mare... când colo... pute a naftă... de-ţi îndoae nasul... Oamenii râdeau molcom, unii stăteau privind ţintă pe locul unde cu o clipă mai înainte fusese atâta mulţime. Cei cu praporii ieşeau repede din sat, nişte femei boceau şi blestemau întorcându-se înapoi cu icoanele mai grele, mai acoperite de colb. — ...cât de 'proşti vă cred... spuse Iordache. Corcodel îşi plecase faţa'n jos, îşi mesteca buzele; cât de proşti vă cred,'ticăloşii! Câte scornesc, şi câte au să mai scornească, spre a vă speria, spre a vă ţine în întunecime...,Să nu credeţi, oameni buni, că ceeace a fost azi, îi numai o întâmplare petrecută aici la Mălini... să nu credeţi că-i numai o faptă a câtorva Tăuni ori Caţaveici... împotriva noastră lucrează bogaţii din toată lumea... din Anglia, din America, de pretutindeni unde îs tari încă, cei ce mănuesc banii uzi de sudoarea muncitorilor... Duşmanii, samănă anume frică şi îndoială; omului prins de frică şi îndoială îi poţi pune uşor mitraliera'n spate, îl poţi trimite mai uşor să-şi măcelărească fraţii de muncă din alte ţări... Dece nu le convine lor ieşirea voastră din sărăcie ? Dece nu le convine că vă uniţi strâns în gospodării colective ? Pentrucă aşa uniţi, nici cea mai mare putere nu vă poate răpune, nu vă mai poate înjuga să le mai trageţi carul... — Hai, tovarăşe, să ne înscriem mai departe... — Poftim, otvarăşe Talaşman... poţi iscăli cu stânga. TEMELIA 117 Şi Talaşman, un invalid lung, îşi flutură mult mâneca goală ; apucă condeiul, iscăli muşcându-şi buzele pân'la sânge, par'că tăind sub peniţă pe cineva, un duşman care la nevoie se poate face aşa de mărunt, că ţi se bagă şi sub încărligăfura iscăliturii. — ...dac'ar fi la adică... spunea el, aşi putea mânui mitraliera şi cu stânga... să le-arătăm la cei ce doresc lumii sânge şi ruină... — ...cât pe ce să mă păcălească... se plânge în dreapta şi'n stânga, Tănăsoaia. — Ei se folosesc mai cu samă de neştiinţa femeilor... spunea Mina. Femeile îs mai slabe, au trăit sub genunchiu, în spaimă... pe ele mai uşor le buimăceşti. Dar cui Ii sângeră mai tare inima? In inima cui se face mormânt ? Săraca inimă a femeii... Câte din voi n'au în inimă ţinterim ? Sub pomi de lacrimi, putrezesc bărbaţi... putrezesc feciori... şi inimile putrezesc şi ele... sub pomi de lacrimi... — Ei, lasă Mina, dece să ne mai stârneşti? Au trecut anii, au căzut frunzele... — Niciodată să nu uităm, femeilor! Navem vale să uităm ! Pentru cine creştem copiii, învăliţi în cântec şi'n noapte albă? Toţi din sat dorm, toate lămpile s'au stâns, numai mama veghează... Stă lângă leagăn, pruncuşorul geme, că-1 arde pojarul... şi cu fiecare geamăt al pruncuşorului, geme mama. Şi pruncuşorul se ridică... îndată sburdă cu mieii şi cu iezii... şi mama râde şi cântă... cântă şi râde... I se pare că nu-i pe lume copil mai mândru. Vai! de n'ar da în prăpastie, ori în fântâna acoperită cu crengi! Şi biata mamă aleargă... Dar de altă prăpastie, mama nu ştie! Are deasupra pod de ceară, acoperit cu crengi — şi mama nu ştie! Dedesubt arde focul... stau tunurile cu boturile căscate... şpăngile... aşa cresc copiii, pe pod de ceară, şi când îs mari şi mândri, îl iau tunurile în bot... — E-i-i... Mino, Mino... lasă-ne... — Dece ?. Mina grăeşte din sânge şi din adevăr... Uitaţi-vă, Ra-zonte şi Agripina : tatăl lor s'a secerat... s'a secerat... din război s'a secerat... Omul meu unde-i? Putrezeşte la Ucraina... Inima nu mi-i ţinterim? Ia'n hai, Razonte, că tu ai să fii la vremea ta bărbat! Hai, Agripina, că tu ai să creşti în alte holde... Urcă treptele, se plecă, îi apucă In braţe pe Razonte şi pe Agripina strângându-i lângă pruncul ei — şi tustrele căpuşoarele se uitau speriate. Lui Razonte i se sloboziseră sub nas două lumânărele de muci; la fel Agripinei; Ileana lui Pârău îi şterse pe amândoi cu obrazul ei, după aceea îşi frecă faţa îndelung de stâlpul aspru al gangului către care se apleca grea de frunze amare, o creangă de vişin. 118 EUSEBIU CAMILAR — Iată averea cu care vin... N'am vite, n'am nimic, decât o unghie de pământ i Dar oare Razonte n'are să crească bărbat mândru ? N'are să crească femeie vrednică Agripina ? Dar pruncul meu ? Se munci, ridică tustrei pruncii în sus, par'că juruindu-i holdelor şi brâelor albastre ale Răsăritului. La urmă îşi puse pruncii jos, îşi apăsă degetul pe hârtie : — ...carte nu ştiu... Ia anii şcolii păşteam buhaii lui Mangu... — ...lasă... ai să începi odată cu mine... îi răspunse Tănăsoaia.. Au să ne râdă copiii? Şi ce-i? râd azi, râd mâne, pe urmă se'nvată ei... Boambă urcă treptele mânios straşnic. Se ţinuse de dânsul muerea naibei, şi-1 trăgea de mânecă : — Omule, măi omule... ce faci tu ? Iţi dai tu sama ce faci tu ? Iţi iscăleşti moartea, măi omule... Trebue să iscăleşti pentru cei doi bouţi... şi tu ştii cum i-am crescut... Dar văzând că omul se face că n'aude, repezi spre el un băiat ca de vr'o doisprezece ani: — Tătuţă... cu dai bouţii ? Ii dai... cine să-i pască ? Nu iscăli, tătuţă... uită-te, mămuţa plânge... — Să mă laşi dracului... se stropşi Boambă, apucând condeiul. Cu voi n'am să mai trec niciodată dealul? Stau, mă uit... nu pot urca, nu văd soarele! Când să iscălească, femeia îl smuci de mână : — Iscăleşti? Şi te-am rugat... te-am rugat... dacă puii iscălire, pâne şi sare dintr'un talger cu mine nu-i mai mânca... îşi luă băiatul, ieşi din ogradă, bocind în gura mare : — Şi l-am rugat... am plâns... dece nu se izăreşte lumea, să nu mă mai aflu ? Când veni Ia iscălit Ochi-de-Vulpe, Corcodel se înroşi de mânie, se ridică, gata de ducă; se aşeză la Ioc, măncăndu-şi buzele. Astfel, rând pe rând, iscăliră douăzeci şi nouă. Dacă socoteau bine, pământ era prea puţin, vite prea puţine, cum să pornească la drum? Ar mai trebui măcar un mijlocaş cu vr'o cinci hectare şi cu doi bdi... Şi măcar nu iscăliseră toţi oamenii de credinţă... Unde-i Ţupei? Era tocmai omul potrivit, căci aducea doi boi şi vr'o trei hectare... Unde era Ţupei ? După ce-şi dusese acasă carul, venea acum cu pas legănat, de om înţelept. Tuîumbarul şi-î lăsase dracului, căci prea bătea soarele cu foc... Astfel oamenii îl văzură pentru întâia oară fără cojocul lui lung, flocos, greu că să'ndoiască spinarea boului... Cum a ajuns în poartă, a şovăit dacă să-şi arate ori nu către oameni zâmbetul cu Care venise pân'aci. îşi împietri obrazul, zâmbetul îi TEMELIA 119 fugi tot în ochi unde i s'ascunse sub tufele sprâncenelor şi sub pălărie. Astfel urcă Ţupei cele trei trepte. Iscăli fără să rostească vr'un cuvânt la început ori în adaos', cobori treptele; abia când ieşi în drum, îşi dădu drumul zâmbetului înapoi; zâmbetul îi înfrumuseţa obrazul, aşa cum înfrumuseţează lumina soarelui un deal uscat. Apoi, ochii oamenilor îl căutau in toate părţile pe Cocoran. Unii se jurau că l-au văzut o ţâră mai înainte aici, printre ei'; alţii spuneau că l-au văzut par'că intrând în încăpere... Pe dracul! Cocoran era acum foarte departe şi Clip se întunecă gândind In sinea lui: „Dacă nu s'a dus iar la ogor, să-mi tai capul !"... Dar n'avea dreptate nici Clip. Cocoran mergea cu pas larg pe-o ulicioară, şi nu mergea singur: lângă el, păşind tot cu pas larg, mergea călugărul flenduros, cu cufărul In mână. Oridlne i-ar fi văzut mergând aşa, ar fi spus: „Iată, merg alături un om şi-un călugăr... merg... sfă-tuesc..." Pe dracul! Ochii lui Cocoran mâncau foc, buzele abia i se mişcau, spuneau încet: — ...cum răcneşti, ori cum grăeşti prea tare, te dărâm dintr'un pumn! Mergi lângă mine şi taci... Spui că nu eşti tu Manolache din Scripţi? De când te-ai făcut călugăr?... par'că mai anul trecut cărai păpuşoi... îi vindeai pe şpiculă... împreună cu Caţaveică... Este, măi, ori nu este? « — Nu este... — Nu este? Bine! Ţi-ai lăsat barbă... ţi-ai făcut un cap cât o hulubărle... ca să nu te cunoască oamenii... Este? Dacă ţii că nici asta nu este, îţi trag un pumn şi-ţi năruesc hulubăria... — Bade Cocoran... eşti om sărac... lasă mă sâ-mi văd de drum... ştii... o mână spală pe alta... ţi-ar strica nişte bani? — Apoi aşa grăeşte, diavole... hoţomanule! De când umblu cu oase sfinte ? — ...apoi, omule... viaţa-i grea... fac şi eu ce pot... ce nu face omul, de nevoie? — Măi, eu atâta am vrut să ştiu... atâta am vrut să aflu dela Ine... Acum hai înapoi la faţa oamenilor... şi de-I spune că nu eşti Manolache din Scripţi, eu te jugănesc ca pe porc... hai ! U răsuci întorcându-1 spre adunare. — Uitaţi-vă... strigă el de departe; l-am prins... îi Manolache din Scripţi... — Ia'n repede-mi-1 în unghii... strigă Ioana, dar călugărul îşi svârli cufărul, o rupse la fugă peste garduri şi-i rămâneau în spinii gardurilor flenduri din rantie. 120 EUSEBIU CAMILAR — Hu-o... huo... pe dânsul măi! prinseră a răcni nişte copii... cânii rupţi din legători se trepeziră în fugă după dânsul încolţindu-1 de flendurile pantalonilor, mâncând între dinţi flenduri. Cufărul, în cădere, se deschise, oamenii amuţiră... se frecau pe la ochi; nişte femei s'apucară deodată de inimă. — ...iată... cum îşi râd de credinţa noastră... spuse Petrea Papuc, cu glas îngroşat peste fire. Atinse cu vârful piciorului ciolanul de cal lunecat din cufăr; lângă ciolan se răsturnase o sticlă având pe fund câteva înghiţituri de rachiu cu miros de mintă. Peste ciolan şi sticlă căzuseră o pereche de ismene de câlţi... — Uitaţi-vă, oameni buni... uitaţi-vă şi vedeţi şi voi... socotiţi-vă pân'la ce mârşăvii ajung... ciolane de cai morţi... ismene mârşave... Şi Cocoran îşi puse mâna streşină, uităndu-se în urma flenduro-sului. Acesta, se îndepărta în hămăitul cânilor, se vedea mic şi negru cât un purece prin verdele cărnos al păpuşoilor. Cap. V Era o baracă în patru unghiuri, unsă atât de puternic cu gudron, încât duhoarea se răspândea până departe. Pe dedesuptul ei trecea învârtejându-se pârâul morii. Avea o intrare joasă, încât Caţaveică se plecă intrând. închise repede uşa in urma lui, rămase o clipă nemişcat, se uită la cei doi iezi cum saltă jucând jur împrejurul pereţilor, cum se tot opresc la căscătura de deasupra apei, adulmecând cu boturile şi cum saltă după aceea tot mai sprinteni. Unul era alb, celălalt era negru, numai în frunte avea o ţintă ca o stea. Văzăndu-1, amândoi îşi încordară capetele în faţa pirioarelor lui suflecate peste genunchi, cu pulpele pline de păr roşcat. Era îmbrăcat într'o cămaşă cachie asudată, cu mânecile suflecate până'n umeri. Scoase de sub cingătoare un cuţit; iedul cel alb îşi înălţă capul, linse ascuţişul, şi din clipa aceea căpătă o nelinişte, se trase într'un unghiu, tot întorcând spre reformat un ochiu limpede, de copil. Iedul negru sălta înainte, ţinta albă abia i se zărea în fugă. Aşezat pe-un trunchiu plin de sânge uscat şi sdrobit în toate părţile de muşcătura satârelor şi-a toporului, sta un moşneag în cămaşă albă, cu o barbă lungă, ascuţită, cetind într'o carte groasă aşezată pe genunchi. Par'că nu-1 simţise intrând pe Caţaveică; cetea înainte, tot clătinând din cap în răstimpuri. Picioarele lungi, galbene şi fără peri, se lungeau din când în când în căscătura cu apă verde, păreau două făpturi ciudate adăpându-se; păreau doi melci uriaşi cu câte cinci coarne în capete. Când iezii se opreau şi le miroseau, cele două pi- TEMELIA 121 cioare se repezeau, iezii săreau la o parte, se întorceau încordându-şi capetele cu corniţe moi. — ...întâi pe cel alb... spuse Caţaveică, cu glas moale. II apuci bine bine de gât... îl strângi, că răcnesc ca oamenii... — Bun... răspunse moşneagul, închizând cartea, punând-o jos lângă trunchiu. Cum dracul să-1 prind... Dar iedul cel alb zărise printr'o crăpătură o frunză de pănuşiţă, se tot muncea vârându-şi limba, aşa că moşneagul veni încet, îl apucă de grumaz cu amândouă mâinile, îl smuci în sus, îl culcă la pământ, în timp ce Caţaveică îşi trecu înc'odată cuţitul prin palmă. îşi apăsă genunchiul pe pântecele iedului, căută bine cu mâna locul inimii unde să Isbească, dar se răsgândi: — Asta-i treabă lungă, bădica Zavedeu... Până-i tai gâtul, până-1 beleşti de piele... până-i scoţi maţele... poate veni miliţia... nu-i bine! Trebue căutat un sistem... da ! l-am găsit, un sistem economic... D-ta ţine-1 bine, eu îi tai pântecele, bag mâna, îi trag borhăele afară... — Şi-aşa-i bine... făcu Zavedeu, căscând lung. Să-1 trântesc jos la loc ? — Trânteşte-1, gpucă-1 bine de gât, să nu răcnească! Aşa... până-i crestez eu pântecele, ţine-1 bine... Iedul se smucea, îşi tot întorcea capul, să vadă dece omul acela-i tot pipăe pântece. Sbieră prelung, par'că răcnea, ochii i se făcură roşii, i se umplură de qeaţă, în timp ce iedul negru se uita speriat cât de repede umblă manile lui Caţaveică, trăgând afară Un stomac mic cât un pumn, nişte maţe subţiri ca degetele... asvârlindu-le pe toate în apa din căscătură. Când au pus iedul alb în sac, repede, sacul s'a mai frământat mult, în vreme ce Zavedeu şi Caţaveică fugeau din colţ în colţ, cu manile întinse .s'apuce iedul celălalt. — Eh... dihanie! sudui Zavedeu, repezindu-se şi isbindu-se cu capul de scânduri. Par'că are ochi de om, necuratul! Ia'n uită-te... Iaca, aşa se uită omul când îl urmăreşti cu cuţitul in mână... Stai, te prind eu, dihania dracului! Aşa! Se opri, se ridică repede cât era de lung, Caţaveică îşi vâra cuţitul în sân, svârli sacul după trunchiu şi sacul tot se mai cutremura... Amândoi se uitau cum se holbează un ochiu în crăpătura uşii... Iedul rămas viu săltă până la crăpătură, sbieră lung, par'că răcnind şi când de-afară s'auzi un glas încet, atât Zavedeu cât şi Caţaveică răsuflară lung, a uşurare. Uşa se crăpă atât cât să încapă un om şi Ifrim Ţine-Hne-Traista intră râzând: — Ii fi fost mata jandar, domnule Caţaveică, dar nu te ştii păzi de fel... Trebuia pus prin apropiere un om de credinţă. Gata carnea? 122 EUSEBIU CAMILAR Am venit cu cufărul, într'un sfert de ceas, cănd trece personalul, îs la haltă... — Ii gata şi nu-i gata... Ian, săriţi amândoi şi prinde!! diavolul... ' Iedul răcni odată, răcni şi a doua oară, dar răguşit, căci manile care 1 înşfăcaseră de grumaz erau mai puternice, mai ciolănoase decât ale lui Zavedeu. Caţaveică îşi smuci cuţitul din sânul, îl împlântă repede, trase o crestătură în jos., şi... ce dracul? debunăsamă cineva sta la crăpătura uşii şi se uita... se uita... „De n'ar fi Linia"... îşi spuse el, lăsând cuţitul în pântecele iedului şi ridicându-se. Lina i-o mai făcuse de-atâtea ori, uitându-se 'prin crăpătură pe cănd junghia miei şi viţei... — Ce faci acolo, tată? îl întrebă un glas de copil. Cine răcneşte aşa? — Floarea moşului, râse Zavedeu, îngenunchind să sfârtece el mai departe pântecele iedului. Ia-o de-acolo, du-o... Când Caţaveică deschise uşa, se văzu o fetiţă ca' de cinci ani, cu păr auriu, cu gură roşie ca vişina.. — Ce faci acolo ? Cine ? Par'că răcnea un copil... omorîţi copii ? — Hai... hai... hai... spunea Caţaveică, luănd-o în braţe, urcând repede prin grădină, spre casă. Vrei să ştii ce face tata acolo? Asta nu-i pentru copii... copiii nu trebuie să ştie... tata face bani... că n'are bani... I-au lăsat bolşevicii pe drumuri... O puse jos în faţa uşii, o sărută lung, pe amândoi obrajii: — Stai aici, încă o ţâră... Unde-i mama? Du-te la mama, lasă... Se întoarse în fugă, apucă cuţitul din mâna lui Zavedeu. Ei... dar Ţine-bine-Traista stricase toată treaba: dece dracul slobozi.se grumazul iedului ? Abia mai sbătând din picioare, cum sta prăvălit pe-o parte, iedul cel negru îşi tot holba un ochi spre manile care-I sfredeleau pântecele. Răcni odată... şi răcni aşa de tare, încât Ţine-bine-Traista cum sta fumând pe butuc, scăpă ţigara. — ...da, pe dramuri... spuse Caţaveică asvârlind maţele în' apa din căscătura. Bolşevicii au stricat tot... nu-i cum şi de unde scoate un ban. Au ucis negoţul... nu-i voie să se mişte omul cu un sac de făină în spate... Cum te prinde — legea şpiculei!... Ce fel de socoteală-i asta? Trebue să nu tăcem... să nu stăm... Cu procesiunea şi cu ciolanul lui Manolache din Scripţi, ne-âm ars... ne-am dus dracului. Trebue să batem în boii de ţărani, acum, sdravăn... cu tot ce ne vine la gură... trebue lucrat repede... Vezi, bade Ifrim, întoarce-te cu vr'o ştire dela gară... ştii ce-i cometa? întrebă în timp ce-şi ştergea cuţitul în floacele de pe pulpe. Cometa-i o stea care se prăvăleşte asupra pământului... da... aşa am auzit eu la radio... D-tale, bădica Zavedeu, ţi-a ieşit socoteala wTgromovnic? Hai, Ifrim, pune sacul in culăr ,ţine-o numai prin păpuşoi... adă restul de bani pentru cei trei viţei..auzi? La iezi, pune şi pieile TEMELIA 123 la socoteală... Cum ajungi iar in sat, desară, spui despre comentă...care-vasăzică o stea cu coarne care se prăvăleşte asupra pământului... vine — pământul se face praf şi pulbere... Dece să mai muncească oamenii? Zavedeu, înainte de a părăsi baraca, îşi spălă îndelung picioarele în căscătură, în timp ce Caţaveică şi le ştergea afară cu nişte frunze de brustur. Apoi, urcând amândoi alături. Caţaveică i'şi şuera cuvintele: — Trebue să facem tot... tot... tot... să întârziem colhozul... că dacă fac calicii colhozul, ne asvârl pe amândoi in prunduri... arăm în prunduri, semănăm în prunduri, ne canonim în prunduri... Semănăm grâu — răsar pietre... Semănăm păpuşoi — ies bolovani... semănăm in — ies spini! Aşa că pricepi dece... Umblă pe Ia câteva porţi cu gromovnicul... fă-.te că te uiţi la cer... gurile căscate se strâng îndată, ca la cumătria mamei-mâne-sa... Ceteşte-le negru 'pe alb... că cine dracul mai cunoaşte azi slova veche ? Trebue să semănăm îndoiala... neîncre derea... lăsarea, aşa fel că omul să se întrebe: „la ce?". Când se întreabă omul aşa, l-am câştigat de partea noastră... După aceea, vin Englejii... vin Americanii... rânduelile vechi s'or aşezat la loc... pân'a-tundi noi nu trebue să stăm, trebue să le pregătim venirea... Zavedeu se opri în cărare : — ...dacă-i vorba că vin Englejii şi Americanii, n'ar fi h'.ne să nu mai umbăm cu alte cele ? S'aşteptăm... — Cum ? Dece s'aşteptăm ? Trebue semănată pânea — ca ei să vie s'o culeagă de-a. gata... Ii vorba de gândurile oamenilor. Suntem datori faţă de ei... oare nu vin să ne scoată din ghiara bolşevicului ? Cum să stăm cu mânile'n sân ? Dacă ajunge Butnaru să întemeieze azi colhozul, se cheamă că-i tare! mane te şi scoate din ogor, te svârle în mama huciului... unde şi-a'nţărcat dracul copiii... Asta vrei? Să gemi după pământul agonisit cu trudă? Ascultă !... Şi Caţaveică îl fulgeră cu mânie : — De câţi ani te jupoaie la colectare ? Cum seceri pânea albă, ei se şi arată cu condica la bucile batozei... Pentru ce ? Vrei să te mulgă şi mai departe ? îndată se coace câmpul, vine iar la d-ta în casă şi la mine în casă scrâşnirea dinţilor... Vor să te ademenească, poate, mijlocaş Zavedeu ? N'ai decât ! Dar cum vor veni Americanii, eu am să ştiu pe cine s'arăt cu degetul şi pe cine nu... — Bine... bun ! ce mai calea- valea ? Cum să încep ? — Cum ? întâi am să mă duc eu acasă la Butnaru, la părinţii lui. Le spun ce ştiu eu. Când ii vedea că ies dela ei, intri d-ta cu gromovnicul... îi zici cum ştii şi cum te pricepi, numai: să fii băgător de samă, că baba-i cloanţă a dracului! Prin oameni ştiuţi, în trei zile ]i plină toată valea Moldovei de sfârşitul lumii. 124 EUSEBIU CAMILAR Rămas singur, îşi spunea mai departe în sinea lui: „...trebue să-mi capăt înapoi slujba...debunăsamă au să mă avanseze ai noştri, că n'am stat degeaba... lucrez... zi şi noaptea lucrez...". Se închipui în grad de ofiţer şi atunci le va arăta el ţopârlanilor de ţărani cinei şi cât poate... Nu se putea ca bancherii şi moşierii să nu vie înapoi... Nu-s ei cei mai puternici oameni de pe lume? „A... am uitat să-i spun lui Zavedeu despre atomică... nu-i nimic, lasă, le-o spun eu Butnarilor, să mă pomenească!". îşi băgă amândouă manile în buzunare, prinse să fluere. 2. Caţaveică se sculă de pe laiţă după ce se jurase pe tot ce are el sfânt că auzise cu urechile lui, la radio, cum bubuesc tunurile la Craiova..., — Eu, mătuşă Mandiţă şi bădica Vasile, vă vreau binele, că-s om de-aici din sat... mă ştiţi de mic copil! Poate vreţi să-mi spuneţi că aşa grăesc eu... pentrucă m'au dat afară din jăndărie... Foarte bine miau făcut că m'au dat afară ! Acum, dacă mă aflam în armată, ce mă făceam ? Nu mă jugăneau naţionaliştii ? Feciorul vostru s'a lăsat îmbrobodit de jidani şi de toţi străinii... Păcat de el! Ii feciorul vostru, băgaţi-i minţile'n cap, cât încă nu-i prea târziu... cum vin naţionaliştii, de cine'ntreabă întâi ? De mine ! Ce mă'ntreabă ? care-i mai mare în satul ista la comunişti... Nu mă faceţi, mătuşă Mandiţă şi bădica Vasile, să vă dau feciorul în laţul funiei.j. — Eu... eu nu mai am fecior... spuse Vasile Butnaru, ca o jeluire. Fecior am avut... nu-1 mai am... Mai bine pierea pe front... aşa... s'a întors, i s'au rătăcit minţile... Dac'o fi să-1 ucidă cei ce vin, dumnezeu să-1 ierte... Mătuşa Mandiţă se u'ita speriată când la unul când la altul, îi venea să iasă repede, s'o ţie într'un suflet până în deal la Mangu, să-şi cheme feciorul )a o parte şi să-i spuse : — „...Ioane, bat tunurile la Craiova... au să te spânzure boerii...". „Unde J-aşi ascunde ?" se tot întreba ea, închipuindu-şi cum îl repede in zămnic, în timp ce la poartă băteau nişte soldaţi cu baionetele pline de sânge... — Ii feciorul meu... şi 1-oiu apăra... 1-oiu ascunde... răspunse ea, tare, şi Caţaveică râse : — De-ai noştri nu se poate ascunde nici râma... nici şarpele... Numele feciorului vostru a fost trecut de mult pe-o listă, şi are în capătul rândului cruce neagră... Caţaveică reîncepu după un râs sec: — ...şi-apoi atomica... Dintr'o bombiţă cât pumnul, lumea se face pulbere... copiii se topesc în leagăne... dintr'o bombiţă se topesc de vii TEMELIA 125 un milion de oameni... Tăicuţa Truman să trăiască, sireicanul! U şi văd, ca pe-un apostol: într'o mână ţine sfânta evanghelie, în cealaltă atomica... Şi vine... vine... Toţi aveţi să ardeţi ca şoarecii într'un hambar grozav... Nici puiul de şarpe n'are să aibă scăpare... nici teafărul, nici ologul, nimeni... atomica nu alege... Vin armatele... spânzură pe cine trebue... după aceea s'arată sireicanul Truman... Amândoi bătrânii tăceau, urmărind vedenia de groază : Par'că văzduhul se înroşise de sânge şi de-un puhoi al focului. Dela un capăt la altul, pământul era un cimitir; oraşele se făcuseră pulbere, oamenii se făcuse tăciuni şi pulbere... cânii arseseră în lanţuri, vitele arseseră în grajduri, oile în staule... Lumea întreagă era o cenuşă roşcată, o cenuşă prin care n'avea cine mai răscoli cu băţul... Până şi pădurile erau o îngrămădire de cărbuni negri, pe nişte dealuri unde şi firul de iarbă fusese ars. Apele secaseră, pe fundul de pulbere al albiilor se vedea arse lighioanele adâncimilor. Munfâ erau nişte movili uriaşe de cenuşă, soarele însuşi sta alburiu, îngropat pe jumătate pe-un orizont de pulbere, înainte de a se stânge pentru de-a pururea... Pe cer, se răsfrângea o umbră într'o pelerină neagră; avea pe nas ochelari subţiri: o mânau nişte vânturi nemaipomenite ; în mâna dreaptă ţinea sfânta Evanghelie, în cea stângă bomba atomică şi astfel stăpânea umbra aceea cimitirul lumii... Amândoi de-odată, bătrânii se uitară la Caţaveică : moşul Vasile îl privi înspăimântat; mătuşa Mandiţa, luându-şi ochii din spaimă, îl privi pe reformat cu ură, cu buzele subţiate. — ...binele ista îl vreţi voi oamenilor ? Mă mir că nu se cască sub voi pământul, să vă înghiţească... ucigaşilor... Domnule Caţaveică, la mine'n ogradă nu mai ai ce căuta... — Ei, na... se sperie bătrânul. — Apoi că nici nu mai vin, lele... Am venit aşa, să vă fac un bine... Dar pentrucă omului nu-i poţi face binele cu de-a sila... prescura mâne-sa !... Ieşi repede, trântind uşa aşa de tare, încât zăvorul sări din încuetori. Bătrânii se priveau drept în ochii umpluţi de venin, tăceau cu inimile grele. — Numai tu eşti vinovată... numai tu... altul nimeni ! Nu-ţi spuneam eu sara să-1 pândeşti, să-1 prinzi când se duce la adunări ? Te întrebam: „doarme flăcăul ?" „Doarme..." îmi răspundeai tu, în timp ce el îşi sgâia ochii în gazete... cu calicii satului împrejur... I-ai pus palma, acum oftează, Mandiţă... oftează... oftează până ţi-i da inima afară... 126 EUSEBIU CAMILAR — Oftez, Vasile... Mai bine ai ofta şi tu, nu să-1 tot înghimpi... atâta fecior avem... — Pune-i palma... se oţărî moşneagul, pune-;-o cum i-ai mai pus-o... Ce-i mai 'putem face ? Singur s'a asvîrlit cu capul în jos în fântână... ne-a întrebat pe noi ? Nici la rău să nu întrebe ! N'are decât să vie să-şi iee calul, să se ducă în lumea lui... Pământ ? Nu-i dau, nici cât pe vârful acului ! Să-i dau pământul să se hrănească din el calicii ? Aşa zile am ajuns ? ' Din clipa aceea, Mandiţă nu mai răspunse nimfe. îşi plecase capul în pământ... şi, al naibei lucru ! cum îşi urnea inima, cum şi-o sucea, ea i se trăgea tot lângă fecior, se lipea de el, îl cuprindea strâns, sub nişte aripi desnădăjduite. Cum să î lase greului şi necazului ? Cum să-1 lase aşa fugărit de-acasă, duşmănit de duşmani, otrăvit de vorbe rele, otrăvit până şi de blestemul părintelui ? fa, se află cu un picior în groapă; moşneagul la fel. Erau, amândoi, ca doi ulmi bătrâni cu crengile putrezite şi căzute, rămăseseră două tulpini gârbove... Dintre ei, răsărise un ulm mândru, mai mare dragul să i te uiţi în vârf... Dar peste ulmul acela bătea azi pustia... arşiţa il usca, vântul îi rupea crengile... Bătrâna îşi privi omul pe sub sprâncene, cu un gând nou, straşnic. — Eu... Vasile, am să mă duc la fecior... Nu-ţi sticli aşa ochii... Ne-arn luat — te las ! — Bine... rpspunse moşneagul cu o linişte uscată... Du-te... la-să-mă.. au să mă găsească într'o zi străinii putred în 'pat... Du-te... — E-i-i... taci... nu mă ucide... Vezi, bărbate ? Cum să mă'mpart ? Inimă lui — inimă ţie... De unde ? Fântână dear fi, şi tot seacă i Rău de-ar fi — şi tot seacă !... Ar fi trebuit să se pue în pieptul femeii o mie de inimi... E-i i... hârâitură şi ştirbătură de moşneag... cum mă usuci iu... cum îmi bei inima, ca pe-o apă.../Să nu te sclifoseşti, că mă duc şi mă anin de-o creangă ! — Hai, babă, lasă... hai să ieşim afară... aici put încă ciubotele lui Caţaveică... II cuprinse un simţământ de ură împotriva jandarmului, dar ura aceea trecu repede : — ...vezi, Caţaveică ne vrea binele... ne vrea binele... şi tot mi-i ciudă pe el... şi doar ne vrea binele... — Cine ştie ce bine ne vrea el... Numai încornoratul poate ceti în gândurile omului! Hai în grădină... TEMELIA 127 In scorburile merilor ciripeau mărunt puii de vrabie. Bătrânii stăteau pe iarbă, cuprinşi de-o pace a tulpinelor şi-a rădăcinilor. „Ii voiu pune mâncare, la noapte, în scorbura mărului..." plănuia bătrâna. „Ii voiu pune un colac şi o bucată de slănină...". 3 Ii cuprindea pacea, cu cât ceasurile după amiezii coborau. Picioarele bătrânului par'că simţeau cum le trag între ele rădăcinile sub-pământului. Astfel, tot trupul i se moleşi, ochii, degeaba i se bulbucau spre mândreţa rămurişurilor de sus; adormi greu, cu tâmpla în poala mătuşei Măndita şi ea prinse să-i resfire părul cărunt, cu unghiile cele mari, căutându-i în ca'p, ca'n toate după amiezile de duminică. Moşneagul prinse îndată a sforăi. Ea nu se clinti când auzi la spatele ei fâşâind prin iarbă, nişte picioare desculţe ; nici când se lungi umbra unui om lung; după umbra pălăriei şi-a bărbii, îl cunoscu pe Zavedeu — gromovnicul şi-1 pofti să stea jos, fără a-şi întrerupe căutatul. — Sânt ? Sânt ? întrebă Zavedeu, aşezându-se într'o puternică pârâitură de ciolane. Că cine n'are păduchi ! Şi morţii au; şi împăraţii... îşi au şi păduchii rostuirea lor : de-o pildă, iaca, ce-ar face omul duminică după amiază ? Să svârlă cu pietre, nu-1 mai ajută ciolanele... nu-i mai dă mâna. Să meargă la scăldat ? Asta-i îndeletnicire din anii mânzului. Aşa... s'aşează cu capul in poala femeii, adoarme şi doarme dus, în timp ce ea îl scarmănă cu unghiile... Eu, la viaţa mea, n'am cunoscut lucru mai plăcut... Binecuvântată-i mâna femeii în privinţa asta. Eşti necăjit că-ţi vine să bei venin — de-odată ea iţi ia capul în poală, lindenile trosnesc uşurel ca paele de grâu când ard... somnul şi hodina vin. Eu, la zilele mele, cât aveam femeie, n'adormeam până numi căuta în cap ! Ei... femeile de altădată... Oftă, pe dinaintea ochilor i se perindau nişte femei umilite, în broboadă neagră. — Acele femei, vecină Mandiţă, când intra bărbat străin în casă, îşi trăgeau basmaua pe ochi, umblau plecate, că par'că nici nu le simţeai că suflă... Când i s'arăta omul dela lucru ori dela drum, ele ieşeau în prag, se pledau şi-i sărutau mâna... Azi ? nişte cotrenţe ! De ne-am călători mai degrabă acolo unde nu-i întristare... că de trăit nu-i chip ! Cum să fie femeia una cu bărbatul ? Degeaba toacă din gură comuniştii... asta n'are să se afle in veacul-veacului ! Numai nişte destrăbălate, cum îi Mina, umblă nopţile pe Ia adunări, în loc să steie la bordei să caute în cap bărbatului... Mătuşa Mandiţa par'că nu-1 auzea, ochii îi stăteau mari, neclintiţi, în timp ce unghiile îi umblau repede. 128 EUSEBIU CAMILAR — ...aflctt-aţi, poate, ce s'a arătat Ia Bara... Nu ? Era acolo un om, şi deodată, cum sta şi desfacă păpuşoi în faţa hornului, aude în sobă porc grohăind... El se opreşte din desfăcat, ascultă... grohăitul se aude tot mai în fundul hornului... grohăia o scroafă... grohăiau doisprezece purcei... — Ei... nu mă mai găti... — Cum îţi spun, vecină bună ! De-odată, cum sta, aude grohăind în horn o scroafă cu doisprezece purcei! Pricepând omul că-i semn dela Dumnezeu, a bătut douăsprezece mătănii şi cu cât se pleca el pământului, grohăitul s'auzea tot mai în fund, ca şi cum scroafa se depărta... s'a strâns îndată întunerec de oameni, şi toţi auzeau scroafa grohăind. Ce semn să fie ? In scurt, semn dela Dumnezeu ! Eu, atunci, caut la gromovnic. Deschid gromovnicul la fila patruzeci, la semnul Leului şi mă uit; ce am văzut... mi s'a sbârlit părul pe mine ! In luna a şaptea a anului '49 se văd porţile Iadului deschizându-se... deschizân-du -se şi foc de smoală fără sfârşit arătând... Sus, în tărgm de nour, se deschid alte porţi, către nişte grădini umbroase. Omeniri se văd mergând pe două rânduri: una în jos, către smoala aprinsă, alta în sus către răcoarea grădinilor... Mătuşa Mandiţă se opri din căutat: — Şi ce-s omenirile care călătoresc spre foc ? Ce-au greşit ele ? — He-i-i... Acele omeniri au păcătuit înaintea lui Dumnezeu cu stricarea legilor şi rânduelilor ! Iai omului pământul strâns cu amară agoniseală şi-1 svârli în prunduri... în mâlişte... în pipiriguri... cu ce drept ? — Ia'n stai... se miră de-odată mătuşa Mandiţă. Dar şi'n nainte^se munceau oameni în prunduri şi'n pipiriguri... Pe ei cine i-a fost aruncat acolo ? — Nevrednicia lor, vecină bună... Că n'au câştigat fruntea gliei, n'au fost vrednici! Glasul lui Zavedeu prinse o îndârjire împotriva acestei babe ; cum i se punea ea împotrivă, cu întrebări aşa de proaste ? — Numai nevrednicia lor, vecină! Ce-au făcut ei ca să se aburce ? nimic ! Stau pe prispă la crâşmă... trag tutun... acum îşi ridică nasul împotriva celui ce are... Iaca dece s'arată semnele ! Trebue să fim nebuni şi cu m'inţile vânturate ca să nu pricepem ! Ei spun că zidesc pe mii de ani ? Socialism sau cum naiba-i spune ? Zidesc pe pulbere... căci gromovnicul răsvedeşte sfârşitul lumii... Aruncă spre-mătuşa Mandiţă o căutătură aspră, tăcu un răsimp să vadă dacă i s'au prins vorbele; dar afurisita de babă se îndrăcea... clătină din cap cu neîncredere: TEMELIA 129 / — ...cum are să se sfârşească lumea ? Doar nu-i apă să se sfârşească de curs... foc să se stângă... — Aşa ? râse rău Zavedeu. Şi apele se sfârşesc de curs... îţi aduci aminte ? Unde ţinem acum 'picioarele noi trei, în vremea veche era mal de apă curgătoare... Aici unde d-ta stai în umbră de măr şi cauţi în cap bărbatului, stăteau în după amiezt vechi de duminică pescari. Aici, în locul mărului, era o salcie, cu scorbura arsă... şi stăteau la adăpost în scorbură pescari când.da cumpăna... Ha? Vezi că taci ? Cum ai putea răspunde ? „Unde-i acum Ion ?" se întrebă mătuşa Mandiţa; dac'ar fi Ion aici ,din două vorbe l-ar spulbera pe bătrân cu tot cu gromovnic, l-ar încuia dintr'o dată în şapte zămnicuri. Hotărît, ea prinse să-şi dea sama că porcii cuvântători din hornuri, arătaturile gromovnicului, arătaturile pe fereştile crâşmelor, toate pornesc împotriva feciorului ei, toate-s scornite pentru feciorul ei... II văzu prins într'un lanţ de primejdii amarnice; unii îl repezeau spre focul de pe ceea lume, alţii în colţii scroafelor turbate; dinspre Miazăzi venea războiul... îl aştepta spânzu-rătoarea prevestită de Caţaveică... Şi-1 închipui pe Ion trecând singur, noaptea, prin uliţi negre... şi din umbre îl pândeau pistoale şi pari... îl pândeau buze de puşti... Repezi capul moşneagului la o parte : — Ce vreţi dela feciorul meu ? — Ei... cei? se sperie moşul Vasile Butnaru, sculându-se în capul oaselor. Cum mă păduchiai, Mandiţă, visam că par'că a fost venit Ion şi se sfădea cu tine... Noroc bun, Zavedeu... — Să deie Dumnezeu, Vasile... Ia... îţi luasem mândra la rost... Ai babă tare ca cremenea ! Treaba ei, treaba voastră ! Toate arătările gromovnicului s'au răsvedit, în veac ! Luna asta, dacă nu scT sfârşi lumea şi pământul, să-mi ardă mie casa ! Iată ce spune... Răsfoi repede o carte mare, grea, pusă alături pe iarbă ; amirosea a mucigai şi-a ceară veche; filele galbene îi erau prinse în nişte pervazuri de-un roşu adânc ca sângele; avea semne cu scorpioni şi balauri, lei îşi căscau boturile pline de sălbătăcie asupra unor oameni supţi de foame, desculţi, fugind îngroziţi, de după stânci îi pândeau şerpi cu douăsprezece capete, îi urmăreau hiene rânjind şi multe alte fiare ale pustiei. Urme gălbui arătau flori din verile altui veac. Drept pe trupul lung al unui balaur, se vedea urma subţire a sulfinei, pusă acolo poate de către vr'o călugăriţă tânără, de demult. — Iată ce spune... reîncepu Zavedeu : „...când anii dela Cristos vor fi două mii fără cincizeci şi unu, lumea s'ar izări, la coptul grâului... întâi, s'or arăta, călări pe iepe, călăraşii cei înfricoşaţi ai ĂpocalipseL..". 130 EUSEBIU CAMILAR Care sunt călăraşii cei înfricoşaţi ? Nu s'au arătat ei ? N'a bântuit războiul, tifusul, foametea, arşiţa, ani la rând ? Ce mai vreţi ? Iată adevărul, orbilor 1 La ce să se mai chinuiască oameni degeaba ? Mai bine s'ar îngriji de cele veşnice şi fără moarte, căci ce vor răspunde judecătorului, la acel înfricoşat judeţ ce se apropie ? „ — Ce-ai făcut pe pământ, Vasile Butnaru?. — Mi-am lăsat fiul să răstoarne rânduelile. Doamne. — Dece nu 1,-ai ţinut în băţ, Vasile Butnaru?". Aşa are să te întrebe la judeţul înfricoşat — şi ai să arzi, ai să arzi în para veşnică ! Feciorul d-tale, vecină, are să se muncească dedesuptul de-desuptului — şi ai să-i calci pe grumazi... el are să-ţi ceară : — „măi-culiţă-măicuţă... întinde un deget... întinde-1 să se răcorească şi pu-ne-mi-1 pe buze... că amarnic mă arde setea !". — Ce-i putem noi face ? se căina Vasile Butnaru. Eu, m'am soă-lat pe mâini, ca judecătorul din Pont! Pot eu răspunde pentru greşala altora ? Spune... — -Răspunzi până'ntr'al şaptelea rând de oameni, Vasile ! Ai să răspunzi, trebuia s'apuci mai bine jordia... — ...câţi nu se muncesc aici mai rău decât pe ceea lume.., oftă mătuşa Mandiţă, clătinând din cap. Câţi nu au un strop de apă la moarte... n'au un fir de mămăligă in viaţă... pentruce i-ar mai chinui şi dincolo ? încet, încet, i se năzări faţa lui Ion râzând : — „Cum poţi crede în prostii, mamă ? la'n fă bine şi întreabâ-1 pe Zavedeu dacă a năruit cineva hornul din Bara, să vadă scroafa... Intreabă-1 dacă s'a pregătit pentru sfârşitul lumii! Dacă-i drept că se sfârşeşte lumea, dece mai face şpiculă cu carne ? Adună bani ca să mituiască paznicii de pe ceea lume?" — Dumnezeu mă ierte... răspunse ea, aproape râzând, dar eu nu cred în cele ce le spui, vecine Zavedeu... Că nu vă convin vouă comuniştii, îi altă vorbă... Dar să stârniţi în lume atâtea parascovenîiT,. Cine să le creadă ? , — Ba, Zavedeu are drept... o întrerupse Vasile Butnaru. S'au mai arătat semne şi prin alte părţi... Ştiţi doară despre fata care s'a trezit dintr'o dată grăind limbile tuturor seminţiilor câte se află... Sta într'o zi pe prispă... de-odată... iat-o grăind nemţeşte... — Dacă-ţi place să crezi, crede... dar Ion îmi spunea... — Ce-ţi spunea ? Că toate pornesc dela burdăhan ? Că dacă ai umbla prin văzduh şi-ai tot urca, o mie de ani, n'ai mai da de cer ? — ...ce-mi spunea flăcăul, îmi spune bine ! Cum de s'au stârnit dintr'odată toate îmbălăciunile şi minciunile ? S'au stârnit ca să sperie omul sărac... să nu s'aburce... TEMELIA 131 Şi iar îşi văzu feciorul înconjurat de primejdii, puştile şi pistoalele îl pândeau ,parii îl pândeau în dosul gardurilor. înţelese mai limpede încotro plănuiau duşmanii lui Ion. Că inima ei nu era de partea celor ce-i rătăciseră feciorul ,asta era altă vorbă ! Dar dece să se scornească atâtea ? Se uită mai bine la Zavedeu; el sta rezemat în cot, cu barba lungă de ţap alb; se aştepta ca dintr'o clipă în alta să-1 vadă ple-cându-şi capul în iarbă, să se deie la păscut... Pe mâneca dreaptă avea un strop roşu cât un plumb : debunăsamă venea dela căsăpia lui Caţaveică... — Dacă ţi-i aşa de frică de sfârşiiul lumii, vecine, dece tai fiinţe necuvântătoare în zi de duminică ? — Eu ? se sperie Zavedeu, privindu-şi urma roşie de pe cotul mânecii. A... mda... treceam prin câmp... de-odată mă înghim'pă un trandafir sălbatec... Mă înghimpă — gata ! Eu nu-ţi tai în zi de dumiri că, să mă puşti! Jur pe sfârşitul lumii... — Apoi că nici n'ai început-o, nici n'o sfârşeşti d-ta... îi răspunse bătrâna, supărată. Luă moşneagul de umeri, îi culcă la loc capul în poală, prinzând a-i căuta prin şuviţele cărunte. Zavedeu se ştersese de-acolo pe nesimţite. Vasile Butnaru prindea a sforăi din nou, sub căutătura bună a manilor. „îmi duşmănesc feciorul!" îşi spuse mătuşa Mandiţa, întrerupându-se din treabă. Ii veni un gând grav... abia îndrăsnea să-1 vadă pân'la capăt. — Hai, ce te-ai oprit ? o întrebă moşneagul. Caută... mă mânâncă... „E-i-i... aşteptaţi, voi puişorilor de moşnegi... îşi spuse ea. Vă arăt eu vouă ! In care cămaşă vă veţi supăra, tot într'aceea are să vă treacă supărarea...". Inima îi crescu puternic — departe pe munţi se întemeia un asfinţit de rugină. 4 Hotărât, trebuiau să rămâie numai la cei treizeci şi 'patru ! Pământ puţin, vite aproape deloc, aproape deloc unelte... Nu-i va înghiţi duşmănia chiaburimii, nu vor fi, cu ogorul lor comun, ca un pâlc mărunt într'o întindere fără^ capăt ? Dacă nu vor birui azi, să se aburce din petece, duşmănimea va prinde colţi şi mai puternici, şi mai veninoşi... Puterea duşmanilor se arătase bine, tăind aproape în jumătate numărul înscrişilor. — Cu treizeci şi patru, ne facem de râs, tovarăşi... abia o sută de hectare... treizeci de vite... un singur plug de fier... Eu cred că 132 EUSEBIU CAMILAR trebue să amânăm... să mai lămurim... Cum ne'nvaţă cartea ? Folos m şi aici învăţăturile : am înaintat, am văzut cum stă treaba, ne tragem doi paşi ca să ne călim puterea... Ăşa cred eu... —■ Greu mai iese colectivul... spuse, scărpinându-se sub cuşmă. Dumitru. Dacă tot aşa de greu are să iasă şi bumbacul, ne lăsăm păgubaşi... Ceva se sleise în inimile oamenilor, simţeau toţi că undeva lucrul se încurcase. Corcodel grăise în şoaptă, Iordache îi răspunse tot în şoaptă : — ...înapoi nu dăm pentru nimic in lume... am cucerit poziţia... o apărăm... o întărim... au să mai vie înscrieri între timp. — ...înapoi nu dăm ! spuse Butnaru, ca un ecou. Toţi cei veniţi numai să tragă cu ochiul şi cu urechea, se izerâseră, ograda rămăsese aproape goală. Departe, pe munţi, tuna, o furtună neagră se învârtejea la înălţimile Ceahlăului. Butnaru îşi aduse aminte de Cârlig, şi-1 închipui luptând cu apele crescute, indiguind. ogorul într'o parte, în timp ce apele îl cuprindeau din altă parte, râul tot mai straşnic venea urnind bulboanele, smulgând plăvile şi. tufarii. „De ce n'a vrut să scape de prundurile Moldovei ? se întreba Butnaru. Are acolo patru hectare, taman cât are Caţaveică în fruntea pământului, taman cât are ogorul lui Tăun, din Crânguri...". Ce-ar fi să se repeadă acasă şi să încalece? Dar dacă omul nu vrea, mai cu samă că are să-1 găsească amărât, cu inima venin şi jale... Totuşi, n'ar fi bine să4 trimită măcar pe Ochi-de-Vulpe ? — Bădica Onufrie... ce-ar fi să te duci in prunduri, după Cârlig ? Lămureşte-1, că scapă dintr'o dată... vine în fruntea pământului... — Oriunde mă duc Ioane... De-acum... — Poate-ar fi bine să mă duc şi eu... se îmbie Tănăsoaia, ga+a de ducă. Ii spun : „ce stai în prunduri, când eşti poftit la frunte ?"... Dar Onufrie era păţit; nu-1 va păli în inimă Cârlig, cum 1-a pălit azi dimineaţă Fosăilă ? N'ar fi bine să meargă careva mai cuprins ? S'aşează amândoi jos pe iarbă, prind a se desbate: —■ „Mi se pare că tu ai cât şi mine... cum te lasă inima ?" — „Nu-i aşa vorba... îi răspunde celălalt pus pe desbatere; dacă nu ne dăm la brazdă azi, păţim ca iepurele între munţii care se bat cap în cap... Acum am coadă, peste-o clipită n'o mai am... Trebue să ne socotim bine, sărăcimea urcă, bogăţimea coboară... şi noi la mijloc... Cine iese păruit ?"' — „N'ar fi mai nimerit să mai aşteptăm? S'aude că vine războiul... se'ntorc boierii... rânduelile stricate au să se aşeze la loc"... _ „Bre, ai văzut tu mort întorcându-se dela groapă ?" — „Am văzut, dar mortul era tot mort... îl aduceau ca să-i caute în măruntaie... că murise de otravă"... — Apoi vezi ? cum să stăm între berbeci... când berbecii TEMELIA 133 se bat cap în cap ? Hai să trecem la colectiv din bună vreme... Ştiu că ţi-i greu... Şi mie mi-i greu al dracului, par'că-mi rup boii din inimă...". Aşa, într'o zi — două, omul iese desbătut gata, cum desbaţi cuiul putrezit în scânduri: 1-a prins rugina, îl ţine sdravăn. — Poate-ar fi bine să meargă cu noi şi badea Clip... rosti Onufrie. Vezi, Cârl'g are cât mijlocaşul... să meargă putere la putere... Dar mai la urma urmei, Onufrie nu i-ar putea arăta lui Cârlig că stă între bogaţi şi săraci, că va fi sdrobit ? —■ Hai lele... o îmbie pe Tănăsoaia. Ieşiră amândoi, repede, în timp ce peste câmpii şi peste sat amurgul lungea umbrele arborilor. Ai mai desbătut pe cineva, lelică? — Nu... am s'ascult cum desbaţi tu... Când îi osteni, am să prind ai spune câte şi mai câte... „Măi omule, o lume toată stă la umbră în zi de duminecă, tu te chinuieşti cu apele... de ce ? Cine tine spinul în deget ? Puroiul... Ia'n stai, să-ţi iau eu buba între unghii... are să te doară până'n creeri, dar după aceea scapi, flueri pe iarbă verde"... Ii bine aşa, Onufrie ? — Ii bine... poţi grăi orice, numai să fie dela inima omului... omul crâşcă din dinţi, sudue... Şi cum îi înmoi omului inima ? I-o înmoi arătându-i suferinţa. El îi orb de sudoare, îi orb de tăciunele câmpului, orb de griji, orb de colbul pe care-1 frământă de dimineaţă până'n sară. Ii orb, nu-şi vede necazul... trebue să i-1 arătăm noi... Eu. lele, până mai ieri, stam... flueram. îmi era greu, spuneam că aşa trebue să fie ! Cât eram holtei, când îmi era greu mă îmbătăm. Mă duceam la crâşmă : „Hei, un ţoi de basamac la Onufrie !" Ţoiul venea, venea repede, drept dinaintea mea, par'că slobozit cu aţă din pod... Mă duceam acasă, mă culcam, mă sculam mai plin de amar. Pe-atunci aveam o vacă: intram în grajd s'o mulg, şi-o băteam... îi trăgeam ghionturi în pântece, 'până prindea să ragă... Cu cât răgea, o băteam mai tare, ca pe-o muiere care plânge... După aceea m'am însurat. S'a schimbat ceva ? Nimic. Mă duceam la crâşmă: „Hei... un ţoi de basamac la Onufrie!". Acasă, dimineaţa, nu-mi mai băteam vaca, băteam muerea, pe Rozalia. începeam cu o încontrare: „Dece, nafura mâne-ta, îi plină casa de fum ?" — „Pentrucă ai isbit tu soba cu piciorul, astă noapte când ai venit pe şapte cărări"... — „Aşa ? Na-ţi!" O băteam cu ghiontul, până icnea ca vaca... şi cu cât icnea şi plângea, o băteam mai tare... Dar, leică, de ce făceam eu aşa ? Ochii îmi erau acoperiţi de necaz... inima îmi era acoperită de funingine... cum să văd de unde porneşte răul ? Eu credeam că-i în mine, că-s eu om al dracului, când colo răul era în afară... în lume... Vine odată la mine Ion Butnaru: stam pe prispă, gândeam, stupeam. S'a aşezat lângă mine, stupea şi el. 134 EUSEBIU CAMILAR — Ce vrei, măi omule ? îl întreb. — De ce eşti necăjit, bade Onufrie ? mi-a răspuns el, cu altă întrebare. Stai, stupeşti, eşti amărât. Par'că nu ştiu că'n stupit ai numai venin ? Eu m'am uitat la el urât: —■ Şi ce vrei ? N'ai de lucru ? Fiecare cu amarul lui... aşa-i din vechi... ce ne am face fără necaz pe lume ? In scurt, Butnaru mi-a arătat cine mă striveşte... a doua zi m'am uitat chiorâş la bogătan... inima din mine cerea dreptate... „Săi răs-turnăm !..." mi-am spus — şi sara am bătut la uşa Partidului. Rozalia se tinea de picioarele mele ca o boambă, mă ţinea la fund... atunci am bătut-o... n'am s'o mai bat, caut să-i iau şi ei năframa necazului de pe. ochi şi funinginea de pe inimă., şi are să se uite într'o zi mirată la lume, parc'atunci ar deschide ochii întâi... Se opriră o clipă în Dealul Crucii, privind Moldova în năboiu şi alunecarea greoaie a plăviilor. — Uită-te, într'acolo îi ogorul lui Cârlig... Dar Tănăsoaia abia desluşea lucrurile învăluite în umbra amurgului. Munţii revărsaseră peste toată partea aceea a lumii un puholu negru şi cu cât se întuneca, se ridicau par'că, din câmpii şi văi, alţi munţi. Nu mai aveau la ce coborî dealul către apele năboite ; Cârlig venea călare pe căluţul roşcat, cânta, suduia... cine ştie ! Era suflecat la picioare şi la mâni, faţa îi era plină de mâl uscat. — Vezi, Cârlig — te chinuieşti cu apele... de ce ? — Ca să ai de ce mă întreba, Ochi-de-Vulpe! Feri din drumul calului, că-ţi trag cu hârletul... — E-i-i... na ! făcu Tănăsoaia. Descăleca — mai stăm de vorbă... Ţi-i aşa de bine în prunduri. Cârlig ? Hai, te poftim în fruntea pământului... scapi, neam de neam... nu-i păcat ? — Mai bine te-ai îngriji de sicriu, lele... Uită-te cine face politică... Feri din drumul calului... nu-mi speria calul, că te ard cu muchea hârleţului... Şi Cârlig nu glumea: o fulgeră cu nişte ochi roşii, apucă hârleţul dela subţioară, îl repezi cu toată puterea, încâi Onufrie şi Tănăsoaia abia avură când sări la o parte... Cârlig porni într'un galop sălbatec, cântând ori suduind, dracul ştie !.".. — ...calea mânzului... spuse Tănăsoaia, şi nu-i mai venea inima la loc de spaimă. TEMELIA 135 — Şi-a lăsat fata şi feciorii la ape... adause Onufrie. Au să lucreze la lumina felinarului... Coborau dealul, tăcuţi, îşi lărgeau pasul, să nu-i prindă înlu-nerecul. 4. In Mălini, oamenii stăteau cârduri, vorbeau aprinşi. — ...păcat... eh, păcat! prinse Onufrie câteva crâm'pee. Colectivul ar fi fost lucru bun... aveam şi noi un îndemn înaintea ochilor ! — ... îmi pare rău de-mi vine să chiui şi să urlu... spunea careva tuşind şi Onufrie îl cunoscu pe Papuc. Păcat... nici în ruptul capului n'aşi fi crezut că-i în stare o femee de aşa faptă... săracul Boambă... — Dar cea păţit Boambă ? întrebă Tănăsoaia. I-a ars casa ? Altceva mai rău nu i se poate întâmpla omului!... — Crezi că nu ? Dar când te opăreşte muerea... când îţi toamă în gură apă clocotită... Tu dormi, sforăi cu gura căscată, deodată îţi ard maţele'n tine... — Unde s'a petrecut asta ? întrebă Onufrie, buimac. — Acasă la Boambă s'a petrecut... na! El se întoarce dela adunare... se culcă... de-odată muerea îl opăreşte... — Dumnezeu ferească... se îngrozi Tănăsoaia, luând-o la fugă în urma lui Onufrie-6chi-de-Vulpe... In încăpere se înopta. Boambă, tremurând tot, istorisea către Butnaru şi către toţi oamenii îngrămădiţi spre masă: — ... mă culc... sforăi! Eu, bre, am simţit ceva de cum am intrat în casă. Muerea grăia mai încet ca de obfceiu, par'că tremura... s'a dat cu spatele la plită, ca să nu văd eu de unde ies aburi... O întreb : — „Ai făcut foc dumineca, Feodoră" ? — „Am făcut oleacă"... — „Vrei poate să faci o mâncare mai bună ?" — „Da, am să tai mai îndată cocoşul cel negru, că tot mă sfădesc cu vecinii din pricina lui, sare gardul, scurmă"... — Bine, Feodoră. Eu mă culc, să mă scoli când îi gata mâncarea". Şi, bre... mă culc... sforăi... dar nu-mi mai ieşeau din cap aburii care se ridicau de după spatele muerii... Visam că's bolnav... aveam friguri... şi o vedeam în vis pe muere apropiindu-se cu o linguriţă de doftorie... Par'că de-odată se plecă, mă ia de după cap să mă ridice... Eu mă sucesc... mă screm... de-odată casc ochii... muerea sta plecată spre mine cu oala de uncrop gata să mi-o toarne în gură... Am sărit ars, uncropul s'a vărsat, şi-a opărit ea picioarele... Aşa a fost... — Măi... măi... Doamne fereşte... se mirau ascultătorii. — ... şi am venit să vă spun: ştergeţi-mă de pe listă ! Nu mai vreau, nu ! S'ar chema că stropim temelia cu sânge... cu lacrimi... nu vreau ! Ion Butnaru, dă-mi declaraţia înapoi... 136 EUSEBIU CAMILAH Se chiori mult să vadă dacă-i a lui iscălitura, rupse hârtia în două, în patru şi'n opt: deschise uşa sobei, aruncă hâftiuţele, le dădu foc. — Aşa... adause el, după stingerea flăcărilor. Am vrut... din toată inima am vrut., da-mi stric casa... nu vreau! Acum trebue să-mi duc nevasta la spital, că plânge şi răcneşte de durere... Nu ştiţi vr'un leac de opăritură? — Şterge-ne şi pe noi, adause o femeie. M'am fost înscris eu şi bărbatul, am fost adus şase hectare şi două vaci... Păsările tăcură, foşnetele pomilor se molcomiră, întreaga fire tăcea; peste păpuşoii grădinii trecu o umbră, sub pomi se făcu mai întunerec, şi oare de ce s'au întrerupt cântecele greeruşilor ? Sgomotele satului se retezau, se strângeau, lămpile clipeau mirate, şi cine reteza oare cântecul tilincilor la fântâni ? Cine molcomise hămăitul dulăilor, boncăluitul vitelor ? Intăi a prins a se rumeni vârful mărului, apoi vârfurile mai joase ale vişinilor; încet-încet, cu cât iarba grasă se poleia, umbrele pomilor se lungeau, creşteau, şi în curând toată grădina se umplu de polei şi de răsfrângerile umbrelor. Greeruşii prinseră să târâie lung şi repede, păsările se omorau cântând, între-cându-se cu viersul molcom al tilincilor. Cum stăteau păpuşoii strânşi unii în alţii, cu frunzele desfăcute larg, păreau o omenire cu coifuri gătite în spic şi'n mătasă, aşteptând cu braţele deschise. Discul de foc al lunii se înălţă curat pe zarea Răsăritului. Ion băgă mâna în scorbură, trase traista afară, porni repede spre fundul grădinii, hămesit de foame. Nu mâncase nimic de eri sară, abia aştepta să treacă gardul, să se trântească jos, să muşte din mâncare pân'la usturarea dinţilor. Pipăi traista, dădu cu mâna de rotunjimea unui colac, prinse să desfacă nodul, înghiţea in sec, creerii îi ţiuiau, îi ghiorăiau maţele trezite de mirozna bună a colacului. Puse piciorul pe gard, să sară dincolo, dar se opri, ascultă mult neclintirile nopţii. Simţea că mama se află undeva între umbrele dela spatele lui, şi-1 vede... N'o fi, oare, în umbra mărului ? Se întoarse încet, dar după măr nu era nimeni. Dar în umbra vişinului ? Par'că văzuse o umbră clătinându-se... Debunăsamă, dacă nu-i în umbra vişinului, stă sub nuc... ia'n să'ncerce la umbra nucului... Astfel, se trase Ion sub măr, se uita la toate umbrele arborilor, şi-o simţea cum se uită Ia el din toate umbrele. Poate fi ascunsă după haragii cei deşi cu fasole înflorite... Ori poate fi pitită după lăstarii deşi, TEMELIA 137 ori după tulpina părului văratec... Cum căuta, umbra mamei se trăgea, par'că, în altă parte a grădinii, în alte umbre. Porni spre gardul din fund, se opri iar, întoarse capul, şi iar i se păru c'o vede la tulpina mărului. — Mamă... mi-i greu... rosti el încet şi ochii i se umeziră către haragii cu fasole înflorite, către părul văratec, către tulpina alburie a nucului. Sări gardul, îşi puse patru degete 'pe limbă, fâşcâi scurt. îşi înfipse dinţii în colac, mâncând din mers. Hotărît, gospodăria „Horia" nu se putea întemeia! După Boambă, dup'ă feciorii Ostrovanului, se şterseseră atâţia- şi-atâţia... rămăseseră doar douăzeci şi nouă... Ce aveau să facă douăzeci şi nouă de oameni, în marea fără capăt a duşmăniilor ? Ion Butnaru ştia ce ar fi însemnat asta ! Niciodată n'ar mai fi putut aduce vorba'n sat despre colectiv... i-ar fi svârlit duşmanii sare'n ochi, l'ar fi întrebat dece-şi mai bate gura de pomană. „Au să vie muncitorii cu tractoarele... Gospodăria de stat dela Văleni, abia aşteaptă cuvânt de chemare'"... Dar ce să are tractoarele ? Un petec de optzeci de hectare ? într'o zi şi-o noapte, namilele mănâncă pământul.... Ce bunătate deosebită poate ieşi din aşa de puţin pământ ? Dă S. M.T.-ului pentru arat, dă partea de seminţe Statului... şi cu ce s'alege gospodarul ? Cu o mână de grâu mai bun, dar numai cu o mână... Ce-ar fi să se ducă Ion Butnaru la oamenii rămaşi în adunare, să le spună: — „Vedeţi... am încercat... nu-i putere... nu-i vrere... Vor întemeia gospodăria colectivă copiii noştri"... Intră în încăpere şi totul se învârtea cu dânsul. Corcodel sta gata de ducă, Ochi-de-Vulpe sta pe marginea scaunului clătinând din cap şi tot spunând: — Păcat... văzusem, parcă, visul cu ochii... — Păcat... se tânguia lângă el, Tănăsoaia. Cum nu înţeleg oamenii că-i spre binele lor... numai spre bine... Scoţi ciutura plină, o întinzi însetatului la gură: „bea însetatule !"... şi însetatul îţi dă peste mână şi varsă apa... — Femeile... spuse Mina, stau ca pietroaiele de picioarele bărbaţilor, în loc să le spună: — „Hai, bre... urcaţi şi voi dealul, la soare"... — Eu îl şi văzusem pe Razonte călărind tractorul... spuse Ileana lui Părău. Razonte chiuia mânând namila, Agripina sta râzând într'o holdă de pâne albă... Hai, plozilor, înapoi la sărăcie... II lovi cu ghiontul de Razonte, o lovi şi pe Agripina, repezindu-i spre prag : — Nu vă mai satură diavolul de umblat prin colb... Striga, ca să nu i se desluşească plânsul în glasul răguşit. 138 EUSEBIU CAMILAR Tănâsoaei îi ieşiră de sub broboadă, nişte şuviţe încâlcite, sta plecată ca o cocioabă, în piept prinseră s'o doară jun-ghiurile. — ... apoi cu sară bună... spuseră amândoi de-odată Mitru şi Dumitru, apucând spre uşă. Dela voi măi, nu s'alege omul nici cu o obială, dar încă cu bumbac... cu pânză... Câţi mai erau în încăpere ? Butnaru îi numără din ochi... ei! cum să-i spună Ilenei lui Părău să mai steie ? Pe Mitru si Dumitru nu-i mai putea opri nici puhoaiele, căci aşa erau ei când porneau : se prăbuşeau ca dâmburile... Dar oare glasul cui s'auzea afară, siădindu-se cu Mitru şi cu . Dumitru ? Ii făcea buhai şi mângălâ-, ii făcea răpănoşi şi flenduroşi, dar glasul acela navea răutate, mai curând avea un râs blând, cald, o mângâere... Corcodel se încruntă spre uşă. —■ Oare pe cine naiba o mai aduc ciorile ? spuse Tănăsoaia, mânioasă. Ii o muere tare de clanţă... auziţi-o cum batjocoreşte mângălăii... — Şi tu Ileana ? întrebă glasul, la prag. Hai... hai., cum să vă faceţi de ocară ? Aţi pornit... daţi-i înainte! Mitru şi Dumitru intrară in încăpere împinşi de spate şi atât Tănăsoaia cât şi Ileana lui Părău se uitau lung, cu feţele luminate, la Ion Butnaru care se ridicase, sta cu capul plecat, tot învârtind cu mâna dreaptă nişte hârtii... — Ia'n... faceţi-mi loc... spuse iar glasul; mângălăii se feriră unul într'o parte, altul în alta şi mătuşa Mandiţă făcu trei paşi repezi, apoi se opri în faţa feciorului: — Ionică... am venit să pun şi eu umărul... aduc pământul... vitele ! Moşneagul ? Cum are să se despartă de babă, la bătrâneţe ? N'ai grijă... după mine... vine şi el. — Bată-te apele să te bată... îi răspunse Cocoran, mâncând-o cu ochii, de bucurie. Butnaru nu mai vedea hârtiile, nu mai vedea nimic. Se plecă, îşi apăsă buzele pe-o mână uscată ca sgrunzurii ogoarelor după . furtuni. (Urmarea în nr. viitor) N. GRIBACEV — Laureat al Premiului Stalin — CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" POEM ÎN 20 DE CÂNTURI Traducere din ruseşte de A. TOMA „Simţim în această- operă suflul însuşi al vieţii, al ţării, patosul ei de muncă, cutezanţa şi visurile acelei generaţii tinere care s'a întors din război, plină de setea inovaţiilor cu care vrea să reconstruiască gospodăria {arii sale". (Din „NOVAI MIR", Nr. 4, — 1949) (Fragment: Cânturile VI-XVIII) VI Stai sus pe o râpă, — din fund O zarvă de păsări se-avântă. Alături vueşte un crâng. Sub tine un lan se frământă. Peste mesteceni stă arc Plutind curcubeul din zare... Goneesc spre colhoz peţitori. Gonesc peţitorii călare. Le clocota'n vine vin bun, Li-s caii focoşi şi voinici. Din urmă le tunetu-i mână, De-asupră-le fulgerul — bici. 140 N. GRIBACEV Păzea! vue vântul, viteazul, — Loc sa trec! Mătur norii şi ceaţa Să văd ce-i frumos de văzut — Rusia'ntreagă... viaţa... Viaţa-i beţia mea, — lupta. Fanfara izbânzii din sânge; Din clipe de somn netrăit > Atomi explozibili aş strânge!... Iar caii tot taie prin ierburi. Armonica sună din plin Tot drumul din „Socialismul" Spre noi, — „Bolşevicul" vecin. *) Goniţi, soli de nuntă, — prin cântec Prin nouri, prin fulger svâcnit, — Aici ne e drag de-aşa oaspep Când mirele-i cel potrivit. Ca om cât plăteşte voinicul Vorbi-vom, cuascuns meşteşug. De sporul de vrednic colhoznic Ce-aduce'n obştescul belşug. Se cere bogat ca să fie Prin faimă şi zile de muncă. Stăpân prin avânt fără preget Pe ţarini, livadă şi luncă. ^ Bogat şi în sfat şi în jertfe. — Semn bun o'o să'mpartă ca frate Şi gloria muncii şi-a vieţii Cu vrednica lui jumătate. Da' preşedintele nostru-i va spune— Ehe, e un drac pehlivan — : — Drag peţitoraş, toate bune întâi să ciocnim un siacan — *) „Socialismul" şi „Bolşevicul" — numele a două colhozuri. CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Bect-i, bea-1 până'n fund, fă-mi plăcere Că eu şi cu taică-tu, vere, Ne'ncălzeam doară lot la un fum — Şi ca şi cu tine acum Am băut, şi nu doar odată, — Dar cât este vorba de îată. Vecine, ţi-oi spune pe şleau — Eu până'n Octomvre n'o dau. Ar fi, măi flăcău, şi ruşine Ar râde colhozul de ea Ca, halda, să plece cu tine, Cu zestrea legată'n boccea. Că taicăsău-i mort în război Dar fata, de-i fată orfană. Azi tată i-s eu, suntem noi. Şi n'o depărtăm cu-o pomană. Priveşte, prin câmpi e argint. Ce spice, — ce grele, ca dese ! Vezi, asta, fecior peţitor, E zestre pentru mirese. Grădina, livada, — ce soiuri! Te uip par'că ochii-ţi desmierzi. Bostanii colo, dolofanii. Ici pepenii galbeni şi verzi. Ce mere! mănânci par'că miere. Din ochi doar îi muşti şi te saturi! Şi'n lăluri, aruncă-ţi doar ochii La viţa de vie în caturi! Ehei, când s'or strânge acestea Şi fetei în zile de muncă. Va fi o comoară de zestre. Atunci, fecioraş, te aruncă. De vrei — poţi s'o 'mbraci şi'n mătăsuri. De vrei — vă clădiţi şi palate. De vrei — faceţi nuntă ca'n basm© Să joace la ea şapte cate. N. GRIBACEV Şi toţi se întreabă: — Bre, clne-s nuntaşii ? — Bre, cine sunt naşii ? — Păi, colhozul vecin „Bolşevic". — Ce-i drept, mândră casă înjgheabă — Cei drept, nu mărită calic ! — Păi, doară e milionar!... Şi gazda mai umple-un pahar Şi ochiul şiret vrea să zică: Ei, ce zici? — te vrei ginerică? Şi azi chiar poţi meîge la ZAGS *) Rosteştete, nu te ascunde. La cinstea ce nouă ne-o faci Vom şti toi cu cinste-a răspunde. Ai post, şi ai rost, — şi vă vreţi, — Aşa fericirea se naşte!... Şi râde flăcăul: — Se cheamă. Mai paşte, murguţ, pân'la Paşte!... Se sbengue vânfu'n secară. Sunt semne: iar plouă spre seară, E-un aer ce'mbatâ ca vinul. Tărcat e de nouri seninul Şi caii cei suri ai furtunii Mai tropotă'n zări, câte unii... VII Cu tunete, ropote, cerul se sfarmă. Din ciuru-i cad stropii de aur cu larmă Prin ţăndări de mici curcubueie să joace Sclipind în pâraie, sticlind în băltoace. Lăs'.un'i pe drumuri şi caii'n obor Din cupele humei beau cer şi beau nor Iar fetele, leoarcă târziu vin acasă Urzelile ploii le-au prins ca'ntr'o plasă. *) Oficiul actelor de căsătorie. CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Şi sburdă sprinţare şi cânta mereu Tar coasa pe umeri le stă curcubeu. Doar moş preşedintele nostru-î posac. Tu nu-i spune-o vorbă că'ncepe să fiarbă, Nu's ce tot gândeşte, ce nu-i e pe plac Că umblă bărbosul şi-şi bombăne'n barbă. VIII Când în casă intră din câmp secretarul El vede şezând mosafirul bărbos — Tutun răsădit chiar de el, tot îndeasă In pipa lui scurtă, cu degetul gros. Cu dosul la geam şi Ia lumea întreagă — El, socrul brigadierului, moş Carp, da, grăjdarul — Se uită la barba lui Marx din perete Şi yezi câi de colo că-i tot spune amarul. Nu bine trecuse de prag gazda casei. Că mcsu-1 încalţă şi vocea înalţă.: — Un lucru aş vrea să-mi răspunzi, secretare : Un bun bolşevic are cuget sau n'are ? Şi dârz se porneşte cu-aprîndere'n glas : Stai, stai, nu-mi răspunde, ştiu, ştiu ce-cti să-mi zici I Eu unul, ştiu und: că-mi dete colhozul De cai să am grijă, şi nu de pisici. Există deci — drept e ? — încredere'n mine. Călăraş sub Budenâi nu fusei degeaba. In fond şi în formă pricep doar ce-i calul Şi nu vreau, deci, alţii să mi turbure treaba. Am ordin: — în tot ce priveşte, deci, calul împlineşte, moş Carp, la tanc cincinalul! Dar ginere-meu,-ca Mamai-hantâtar, Mă omoară, măcar că nu are hangiar. Abea de înham, şi: — hii ! faceţi loc ! Cu chiot şi plesne se'nvolbură'n sbor. N. GRIBACEV Iar calul, biet calul, doar nu e un ZIS — Vreun nesimţitor camion cu motor. Căluţu, drăguţu, se cere'nţeles. Se cere mânat omeneşte, frăţeşte;— în condiţii de astea eu nu mai servesc. Nu vreau să trăesc cu inima'n cleşte. N'are decât să înă schimbe cu altul. Să mă dea dacă vrea, păzitor la bostană Sau la „Fomina" chiar, ajutor la găini. Să le caut de ouă, — că nu vreau pomană. Iar secretarul colhozului râde : _ zici bine. Loveşti chiar problema deadreptul în miez. Dar chestia asta n'atâraă de mine. S'o pun în şedinţă? Că azi prezidez. Stă moşu, îşi scurmă tutunul din pungă. Gândeşte o clipă — o clipă cam lunga: — Păi de, secretar de Partid, chiar astfel. Chiar aşa 'n adunare, să ne'nfigem în el ? Nu-i cazul... că, de, doar e şef de brigadă. Nu face să-i facem autoritatea să-i scadă. Că-i doar cineva, — şi-i păcat: Priveşte }a el, — decorat Soţia lui, — activistă. La Smuncă fruntaş e în sat Cum doară puţini mai există. Şi-adaugă moşul aprins: Vezi asta-i, — în câte un ins Războiul tot nu s'a stins, Războiu-i de vină în totul — Mai fierbe într'unii borhotul. Chiar asta m'aduce la tine. Te ştiu bolşevic inimos, — Discută cu dânsul ritos, Inţeapăl, ba spune-i chiar gros — Mai stâmpereişi sângele'n vine. CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Că'n total, calu-i cal, animal, Du-1 cu orzul: — cu plesne, e lesne ! Iar eu, nu-s şofer la un Ford Să-1 duc cu viteze record. E-un drac svăpăiat, se'nţelege, — Dar ce-i spune Partidul, e lege. — Dar gmere-iău în Partid nu' e scris. — Ei şi ce-i ? Cu asta nimic nu e zis. Sunt atâţia ca el, fără Partid. Dar ei ca şi noi inimi calde-i deschid. De treizeci de ani Partidul ne creşte Şi toţi suntem una în jurui, fireşte. Nici ginere-meu, cât ar fi el de drac. Nu trage 'napoi, — nu-i fee de rac. Şi aşa, fără şcoli diplomat, E mândru moşu de sine. De felul cum a tratat Şi cum a dus treaba la bine. Păfăind sub mustăţi din lulea Şi privind mai spre cărţi, mai aşa. El conchide cu glasul mai jos : — Iar nevoie oricând vei avea Să mergi la vreun cerc raional. Fă-mi semn şi te duc bucuros Eu singur, — ştii, brişcă cu'n cal... Şi-aşa hărţuit secretarul Nici bine se spală pe ochi, Abea borşu l-aduce soţia. Că alt musafir stă în prag : E sindicul din România. Venise'n concediu de ieri. Să şi vadă logodnica, fraţii... — Bun venit, — îi zâmbi secretarul, — S'auzim ce mai spun diplomaţii. Câte ţări ai umblat în Europa ? Burjui încă-is mulţi ? — prea destui? 146 N. GRIBACEV Tu, irate, văzuşi lumea largă. Lumea cec cu flămânzi şi sălui. Povesteşte, cum se irăeşte. Cum e muiica'n uzina şi sate. Cum privesc pe bogaţi cei săraci Şi cum lupta dârz pentru dreptate. N'ar fi rău, chiar să faci un raport — Ca umblat consătean consorncl — Şi 's'arăţi în colhoz, cum acei Negustori de războaie mişei Pun la cale azi noul pârjol. Că pământul de-i mare şi lat. Toţi mai au dela noi de'nvăţat. Să mai spui — că nus numai burjui. Că pământul întreg s'a trezit. Că proletariatul cinstit E azi peste tot vie forţă. Că U. R. S. S. li e torţă Ce tot mai departe străluce Şi frontul de pace conduce, — In fine, explică solid Problema, cu ochi de partid. Când vorbeau eî mai cu foc. Iar la uşă : toc toc toc. E vecina, harnica, Matreona, udarnica *) Terminase, cu brigada, Plivitul în inişle, Şi-o trimiseră să ceară Ceva hrană literară — Cărţi, reviste, pentru seară In ceasuri de linişte. Dar, pe lângă cale noi. „Război şi Pace" de Tolstoi Pe cuvânt căi va aduce Fix la zi'ntâi înapoi. Şi iar uşa nu stă, — *) Fruntaşă în producţie. CÂNTABEA COLHOZULUI „BOLŞEVIC Când bărbat când fustă — Vin la secretar : Unul c'un amar. Când cu'n interes Strict familiar. Când trebi de colhoz, — Unul vede negru, Altul vede roz — Cu probleme şi jalbe Până'n stelele albe. Iar nu rare ori Pân'spre cântători Secretarul Sorbindu-şi paharul De ceai aburind. Mai stă citind „Cursul scurt", — Cu un zâmbet pe faţă: Da, munceşte, citeşte, învaţă — Da, asta-i o vrednică viaţă ! In colhozuri ne creşte un popor Serios, de-adevăr doritor. Basmele nul mai încântă. Puternic el viaţa frământă. Iar Partidul răspundere are Prin noi, pentru oamenii noi, — De om, şi de pom, şi secare. De orice plăpânde vlăstare... Un fulger departe' a frecat Pe cer un chibrit. Un cocoşel trezit Răspunde cu'n slab cutcurig. Câinii dorm încă covrig. Păsăretul tace în ram, Roua pe lucerne Cerne licăr de spuză, — Arde'n sat doar un geam Ca o stea călăuză. N. GRIBACEV IX Pitpalacii-şi cheamă soaţa, Bâzâe bondari — rachete — Volbură ţesu poteca, Edera atârnă plete. Vântul sună — bun inspector — Spicele de-ovăz în mână, Svelţi spre cer, de vii, îşi urcă Plopii Rusia bătrână. Brazde lungi îţi par armonici Tare'ntinse pân'la umeri, Palmele-şi soresc castanii. Vinele-albăstrii le numeri. In livezi, se'mbuibă ramuri De al vieţii darnic- suc — Aş întinde mâini căuşe Plin la gură să mi-1 duc. Iar departe unde câmpii Se fac cer, în cap de drum , Văd camionul ce m'aduse Lăsând tremuru-i de fum Şi-mi închipuesc şoferul Apăsând pe grăbitor, — Năpustind viteza toată In albastrul cel sonor. X Ţânc de şase anişori. Nins e de scaeţi şi flori, Ochii-i joacă'ncolo 'ncoace —-Undei loc să se mai joace? Ha, un strat de zarzavaturi — Mac şi ceapă, — să te saturi î CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" — N'ai mâncat de zece zile ? Da de unde eşti, copile ? Piciul cade în urzici. — Din oraş sunt nu-s de-aici. Şi în cinci minute, micul îute-iute-şi varsă coşul: E'n vacanţă, stă la moşul. Dar e'n ceartă cu bunicul. — Vreau să merg la Nahimov Dar el, moşul, nu şi nu. Nu mie frică'n tren nit'i singur Dar să scot bilet nu ştiu. La Moscova poţi găsi o minge?.. Dar metroul cu ce merge ?... Am găsit un pui de vulpe Este orb şi lapte linge. Vine un război?... de ce?... Tu dece esti decorat ?.., De iau premiu, pot cere Un tanc mare, să mă bat ?... Curg „dece"-urile val. Eu mă ţiu să nu pufnesc Şi discut dela egal. Mai greşesc, mai nimeresc. Ei, puştane pehlivane. Drag prostuţule'nţelept. Viaţa văd c'o iei în piept, — Ca o rază peste apă Drumul o să-ţi tai tu drept. Ai a şasea parte-a lumii Sborul spre a nu-ţi opri... Pân'atunci, puştan, mai sburdă In grădina de copii. N. GRIBACEV XI Din ce, dela ce începuse ?... La brigadier în menaj. Poftim, după dragoste, pace — Război, zarvă mare, tapaj. N'a fost declaraţia-'n formă „Asupra ţi pornesc" nu şi-au spus,— Lucrase în sat cu primarul. Şi-acasă abia 'nchise uşa Că Anca mii şi ia pe sus. Zău, numai că nu-1 ia cu parul. Da, Anca, soţia, mieluşa. Năprasnic asupra-i pornit-a Dând drumul din plin la „Caiiuşa": — Sufletul mi l-ai uscat. Sângele mi lai băut. Eu, ca altele, bărbat Niciodată n'am avut. Pentru toţi ai timp de clacă. Nu e somn, nici sărbătoare. Numai eu tânjesc posacă. Buruiană fără soare. Tot prin lunci, prin câmpi. Ia bancă, Tovul brigadir se poartă. Singur cuc stai, biată Ancă, Uf şi-amar, orfană soartă!... — Raza mea, Aniuşa-puică Taci, termină, — tu să-mi spui că?... — Iar mă iei cu linguşeala — Nu, nu, —- nu mai sunt eu miala. Cu şoseli de astea'n sat Zăpăceai tu fetele. Mintea mi-ai înfăşurat Cum te'ncingi cu betele. CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Nopţilor, nopţile mele Ale dragostii 'ncrezute. Scurte ca un vis sub stele, — Astăzi lungi, pustii şi slute ! Nici tu casă, nici tu masă. Soţului nimic nu-i pasă. La ce-s tânără nu ştiu, — Văduvă — cu soţul viu. — Dar mă vezi cu băutura ?... — Asta-ar umple chiar măsura ! — Iţi spun eu cuvânt urât ? — Asta i! Să mi mai sari şi'n gât?! — Eu trudesc... — Eu trândăvesc ? — Eu mereu... — Şi eu ! Şi eu ! — Dar mi-eşii scumpă ca lumina Anca, soaţă dragă I — Şi deodată şiearsa-i vina. Pacea umple casa'ntreagă; — Vanea spui adevărat ? Vanea,-mi creşte inima... Mergem azi la cinema ? Vecina ne-a invitat... Iar seara, sub luna cunună El capul spre ea sil înclină: — Tu Anca, tovarăşă bună — Dece mi-ai cătat azi pricina ? — Eu oare ?... şi-obrazu-şi lipea De-al lui, ştrengăreşte. Eu oare ?... De, treabă n'aveam, — sărbătoare, De-ai mei mi-adusesem, aminte. Şi vezi că..., e i suflă fierbinte — N. GRIBACEV Eu, Vcmea, eu.,, vreau copilaş, S'alăpt, să îniaş, să desfaş. xn. Soare'n crucea cerului; Bate-un vântuleţ sălciu. Pe turnul silozului Şade strâmb un nor, — chipiu. Căsuţe din ochi clipesc, r Doi hulubi se giugiulesc, Iar şoseaua 'n văi asvârle Svon de păsăruici de gârle Şi de behăit de turme. Şi de cauciuc© urme Şi miros cald de benzină Unduind pe clina lină. Stâlpi de telegraf aleargă In marş de infanterie Spre colinele-albăstrie Blindajele să le spargă. După gardul cel de soc Gâşte gâgâe pe scoc. Lebede ar vrea să pară Lunecând pe unda clară. Pe straşina Primăriei Pânza steagului pe vânt Râde, sburdă, par'că vie-I, Suflet tânăr plin de cânt. Căci sub steag zâmbeşte un Sîalin cu privirea trează, — Cu colhozul frate bun. Paşnic pipa şi-o fumează. XIII. Scaune puţine'n sat, Laviţi — încă mai puţin. CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Le-a scos neamţul blestemat Să le care Ia Berlin. Mobila s'o mai revezi Aliluia — nu există. Iară casa fără ea Eo cutie goală, tristă — Magherniţi calice i Cu podele chele. Poţi să joci popice Sau fotbal în ele. Da, meteahna-i veche. Face multă fiere... Dar Petca stolerul Are o părere. A mirat şedinţa. El ce sta ca muţii. Când, cerându-şi scuze, S'a'nscris la discuţii: — Auzi pe femei: „Mobilă puţină !" De unde s'o iei — Din Urali să-ţi vină? Sau poate, în glumă, Mai ştii ? — din Sibir. Chiar de-ar fi s'aducem, — Mare chilipir! Var costa un scaun Zece şi mai bine -De zile de lucru — Poftim, vă convine ? Ce —, noi, dacă-i vorba De profesiune — N'avem mâini, picioare Tot ca ei de bune ? N. GRIBACEV Sau cât şi pe dânşii Capul nu ne taie ? Nu ni-s buni molifţii ? N'avem fierăstraie ? In concluziune Cred deci că e loc să îndrăznim a spune Cavern cap şi doxă Şi că nu-i nevoie Nici mâini pricepute , Să ni se'mprumute. De luăm noi dară Chiar în astă seară O deciziune Şi nu se opune Nimeni, — m'angajez Să amenajez Un şopron cevaş — Lemne la doi paşi — Câteva rindele Şi mai alte cele Cumpărăm —, şi apoi — Atârnă de noi: Muncă voluntară In ceasuri de seară. Iară pentru cine Seara nu-i convine Trăgând din lulea Să dea la rindea. Poftească de vrea Când se face ziuă Pentru-o oră-două — Mă rog, luăm act — Cu simţuri mai treze Ca să activeze Sau — spus mai exact — Chiar să se distreze Furându-mi secretul. — Bun, eu-i dau brevetul! Ai muncit, ai isbutit. CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" 15 Inima ţi-e'nveselită Şi acasă-aduci o masă De mâna ta meşterită. Şi accentuez — Gratis vă'ndrumez, — Doar la vreo zi mare De-aduceţi cevaş. Nu vă cert prea tare. Nu sunt cârcotaş. Şi-a strigat din fund nsş'cme : — Puseşi chestiunea bine ! Iar o voce de femeie: — Dar cu văduvele ce e? Văduvele de război. Gândiţi-vă şi la noi. — Pentru voi, cu voe bună. Facem clacă împreună. — Şi acuma, ca un Grijuliu tovarăş Mai am o ideie: Pentru orice scaun Ce-1 duce acasă Fitece femeie. Să puie o bardacă De zeamă ravacă La tâmplari pe masă. Să bea laolaltă — Casa munca salfă. — Fă-mi tu, fă-mi-1 bine Scaunul, să-mi placă. Că vinu' el vine, — Nu doar o bârdacă. — Petca-i om şi jumătate. Cuiul drept în cap îl bate. 356 N. GRIBACEV — Bravo, măi tâmplare! — Petca, — eşti om mare! — Te prinde mirare? Decoraţii n'are? A fost meşter bun Şi pe front la tun. — Şi-a ajuns la poloneji In rând cu cei mai viteji. — La picnit un glonţ hain. Că răsbea pân' Ia Berlin Dacă-1 trimetea Stalin. Şi grupul se'njgheabă, — Harnici toţi la treabă. Se'ntind cherestelele — Hârş-hârş-hârş rindelele. Se iau rânduri, rânduri Şapte piei din scânduri. Pieile se încovrigă Geme scândura şi strigă Sub tăios cuţit vrăjmaş, Sbori sbori sbori talaş, talaş. Sar talaşele năuce Spume, cârlionţi, clâbuoe, Cladărind pe sub tejghea Afânat troian de nea. Şi mirosul de reşină Cu fum de tutun se'mbină Şi cu aburi grei de clei Pânâ'ce 'naltă scânteiază In lumină o spetează — Gata scaunul întreg — Aşa treabă înţeleg. Voe bună, bucurie, _ Cine lucră doar te ştie Când stă minunat să guste Ce-au scos două mâini înguste! CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Şi ce dragă-i clipa ceea Când vecinul şi femeia Se uită miraţi la tine: Oare tu eşti ori altcine? Par'că ai dat un examen Şi om nau eşti între oameni Lauda te'ntinereşte. Inima în tine creşte! Şi 'nourând ştafete vin Din colhozul cel vecin: — Bravo iniţiativă! Şi de n'aveţi împotrivă Vi l-am cere împrumut Pe Petca cel priceput. Să refuzi, de nu-i comod... — Bun, vi-I dăm, — dar în ce mod Trimeteţi aici studenţii Cu ceva burse, subvenţii. Deschidem o Facultate — Insă în localitate. Şi vecinii... ce pot face? Tura-vura, cad la pace. Şi asalt dau toţi de zor Cooperativei lor — Hărmălaie, fumăraie De ţigări şi de lulele: Se înscriu pentru rindele. Fâş-fâş-fâş foşnesc talaşe Sub unelte pătimaşe , Munca clocotă şi strigă, Talaşele se'ncovrigă Clădărind pe sub tejghea Afănat troian de nea. XIV Păi, ce'nvăţaşi tu, frate, în război? Operator eşti tu cât suntem noi — II cicălea brigada. Un raport Aim să transmiţi — şi postul tace mort. N. G R I B A C E V Ai şi curent cum se cuvine. Şi filamentul s'a roşit, şi sgomot vine, Se simt şi în antenă oscilări Dar nu se stabilesc comunicări. — Hei, microfon. Hei, nu dai nici un ton? Tot şăguie drăcosul tractorist. Un fost sergent tanchist: Biet operatorul nost De o vreme şi-a uitat de rost. Şi să vă spun eu cine poartă vina : E tractorista, oacheşa Polina. Cu-aşa transmisie, la un atac Duşmanul ne-ar băga frumos în sac ! La vre un convoi de care, măi băete. Dacă ţie gându la fete! Demisie, demisie. Cu aşa transmisie! Iar radiofonistul, cu ciudă. Tot repetă şi asudă. Schimbă voci — subţirea, groasa: — Alio „Tractor" !, aici — „Coasa"! Uf: — „Tractor" !, „Tractor" !, „Tractor' Surdo-mut nepăsător! Iată zorii zarea sparg Şi curg — roşu râu — spre larg. Iată s'au trezit prin huci Mierle, piţigoi şi cuci Şi au prins să cânte'n cor. De ce taci? „Tractor", „Tractor", Aici — „Coasa" !, „Coasa"!, „Coasa", Strigă vocea-i, mânioasa. — Zău, ne îerţi? glumirăm, frate. Gluma sgândără, nu bate, Dintr'un râs prietenesc Unii 'nvaţă mult, şi cresc. Toţi greşim, ne poticnim. Nu păşim pe-un lin chilim. Dar o critică şi o glumă Nu ne supără, — ne'ndrumă. CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Iacă tu, radistul nost. Poţi chiar tu — şi nu-i minune — Să creezi cândva un post Mai bun, de emisiune. Unul care, cât clipeşti. Mii şi mii contacte leagă. Ducând — fulgere cereşti — Grai de-aici pe lumea'ntreagă. Ai greşit?... Şi?... Nu ie'ncinge Cearcă iar şi iar. învinge Numai cine stărue. Ăsta adevăru-e! Dar deodată — St!... Ce este? Cum? „Tractorul" dă de veste? Legătura!... Ura! Ura! Să le fi văzut figura Muncaliţilor ou , gluma, — Pe aii ton vorbeau acuma: Zău, păcat că nu-i dăm pace, — Tot e meşter, n'ai ce-i face. Iar el radiofonistul Nu mai e acri tul, tristul, Lumea'n juru-i, dintr'odată. Iar e nouă, minunată. Mai devale de zăvoi Vara şi ţese straie noi Trage, trage, trage spice Din pământ, — şi par'că zioe: Cu nădejde şl răbdare Creştem viaţa fiecare, — Tot ce încălzim, răsare. XV Om spătos învăţătorul. Ochelari pe nas îi joacă. Iar în părul tuns arici A nins iarna promoroacă. N. GRIBACEV Primăvara de pe uliţi Ce cu snopii soarelui  şters peste tot zăpada, N'o zări şi'n părul lui. Şi a'ncheiat anul şcolar. Zorile abia tresar Şi mf-1 vezi pornind pe uşă La râu cu o căldăruşă. Lângă stuf, la cot de gârlă, Undiţa cu râma svârlă Şi aşteaptă până muşcă Din cârlig vre o plevuşcă. E bogat sau nu vânatul El, Trifonovici Ilie Mormăie cu veselie: — Hei, neroadă caracudă Giaba mi te sbaţî de ciudă. Ca te-oi face-o ciotbiţă Cu ardei şi cu cepiţe. Cine-o gustă să sughiţă, — Şi cu.zeamă de cureche, — Poftim de-1 mai deslipeşte De-aşa strachină de peşte Măcar tras şi de ureche. O ia după asia spre casă 'napoi înalt şi vânjos şi vioi Bea ceaiul, aruncă un ochi pe ziar. Şi uneori, rar, chiar discută flecar Cu Maria Pavlovna, soţia. Dar portiţa cu zorele A crâşnit uşor Şi prin ea se buluceşte Micul lui popor Dragi tovarăşei, mă rog, — Ca strigaţi Ia catalog, — N'au mai mult de nouă ani Micii lui puştani bălani. CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" îşi pune giletca veche. Şapca strâmb pe o ureche. Iar în urma lui Maria Ii citeşte liturghia: — Tu Ilie, Vezi de nu'ntârzie Cum ai tu nărav Că doar nu ţi s sclav Să'ncălzesc bucate Pân'Ia trei jumate. Azi măcar, gândeşte, Că-i ciorba de peşte. Nu, nu, nu te teme. Voi fi punct, la vreme! Dascăle Ilie, Nu vei fi, se ştie. Şio să-ţi freci iar nasul. Că, vai, uitaşi ceasul Prin cele caete, — Pe când el, mişel Din buzunărel Ticăie într'una: Iar croişi minciuna Stângace băete Cu ninsoare'n plete! Decum iese din portiţă L-a'ncolţit zarva pestriţă: — Tovarăşe'nvăţător, Ariciul ce noi l-am prins Apă, lapte n'a atins. Râme-i plac, ori vreun gândac, — Dă i mata vreun peştişor, Tovarăşe'nvăţător. — Ştii, Trifonovici Ilie, Cică nenea o să vie Din Berlin. Ce bucurie! — Unde azi?... La câmp, la crâng? Că bureţi aş vrea să strâng. — La câmp; că mi-am scris pe listă: „Lecţie miciurinistă". 162 N. CRIBACEV — Nu-e „lecţie" vasăzică Unde numai se explică. Ci experienţă-i spune! — Nu bâzâi, bărzăune!... Şi pornesc la raită, sprinteni. Dorul de a şti dă pinteni. Haide la leguminoase. Roşii mari pe vrejuri groase Cresc focoase la lumină — Din cartofi la rădăcină ! Ce minuni ştiinţa'mbină! Hai şi la ştubeie. Şir de stupi, aleie. Hai, la clocitoare. Hai şi Ia ogoare. La maşini tractoare... Că colhozul parcă spune Un basm din ţara-minune, Şi-o colindă micul pâlc Şi-i desprinde tâlc cu tâlc. Uite, frunzele'n copaci Au guriţi ca de sugaci Hrană din văzduh respiră. Beau carbon, ozon resfiră. Raze vin să le desmierde Şi fac clorofila verde. Rădăcinile din humă Sarea spre celule'ndrumă Pe când pompe capilare Urcă seva'n mădulare Crescând cătinel spre boite Pom şi flori, spic şi recolte... Floarea în tăcere Pregăteşte miere Aşteptând să-i vină Mosafiralbină : — Soră zum zum-zum Ia-mi, — te rog frumos —, Ăst praf făinos Şi toarnă-1 puţin In potir vecin. CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Albina'nţelege Iar floarea din vale Prinde rod să lege. — Stăi, — foşnesc în "cale Grâie de nou soi, Uită-te la noi: Măi văzurăţi, frate, Spice'nrămurate ? Şi lanul mai cântă: Seceta-i înfrântă, — Din fiece boabă Dau trei ani de-a rândul Recoltă podoabă, — Nu pricepe gândul! Şi'n livadă — foşnet mare Priviţi şi daţi ascultare: Gustaţi pere pergamute In pom de vişin crescute. Iar pe-un măr, prin rămurele, Cereşele drăgănele ! Hei, de ani le meştereşte Artemie grădinarul Dar bietul se văicăreşte: — Unii au noroc cu carul. Pe mine mă ocoleşte. Hei, băieţilor — în viaţă O greşală am făcut — Am lăsat de s'au născut Alţii mai de dimineaţă. Altfel înalta Academie L-ar fi recunoscut şi pe Artemie ! — Zău, Trifonovici Eie, Spune-o picică gurolie, N'am putea şi noi să facem O aşa scamatorie ?... — Tovarăşe 'nvăţător, Oridecâte ori e ceaţă Dece nu se face nor?... — Trifonovici Ilie, N. GRIBACEV Oare se ştie Dece orzul are musteaţă ?... — Zău, Trifonovici Iliev Moş Artemie să vie Să ne'nveţe şi pe noi Minunile astea noi !... Nici un vântişor. Zăduf. Câte-un pici mai scoate-un „Uf!" O fi timp ca'ntreaga clasă S'o ia pe umbră spre-acasă... Sus pe-un gard stă de-i măsoară Cu'n ochi de'nvăţat, o cioară, Parc'ar spune cioara chioară: De aţi sta şi pân'la scapăt. Hei, minunile n'au capăt! Insfârşit, cu pasul rar Şi cu capul călindar îacătăi spre casă iar — Raita n'a fost în zadar. Iar Maria, răbduria, — Mucenica şi soţia Câinându-şi păcatele. Tot oftând că doară, doară — încălzea a treia oară Pe plită bucatele. XVI Pădureas mireasmă, e abur Pădurea-i mireasma, e abur verzui, Răşinele picură grele. Iar puii de vrăbii ce aripi au prins încearcă să sboare cu ele. Uite fragile, dragîle, cu ochii de foc Abia se mai rabdă în loc. Iar smeura! roagă doar mâna să'ntinzi Şi-ţi sboară în palmă, — le prinzi? CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Uf! clatină bradul din cetini: zăduf II ning păpădii... dar cu puf ! Bureţii gazdaci mişcă lin pălării: „Dă-te'ncoa, mosafire, — hai, vii? Iar gaiţa gureşa ţaţă Cu palavrele ei te agaţă Parc'a strâns un panier plin de veşti: Na-ţi-le !... Poţi s'o opreşti ? j „..Că cioroii şi puii de lup Uniţi peste pradă dau sdup; Că bufniţele şi cucuvelele Nu rabdă în ochi nici chiar s'elele; Că astăzi poşta din pădure Duce doar şoapte de dragoste aiure: „ ...Că ale arţarului înaripate poştale Botgroşii trimet prin ele peţiri Prin verzui luminiş sunt într'una pe cale — Pe adrese de dragi piţigoaie subţiri, Ciocănitoarea asmoapte bătut-a zeci De telegrame, spre cele cu inimi mai reci. Ascultă, mai las'o ! cioc trăncănitor! Că din cracă, zău, cu o piatră te sbor! Nu-mi vorbi rău tocmai mie de-amor. Iar prin crâng şi prin zăvoi Peste pajişti de trifoi Ziua sileşte să ţeasă O mândră faţă de masă — „Pun'te masă", ca'n poveste Cu ce bun pe lume este: Smeuri, afine, căpşune Ciupercuţe şi alune, Fagur pădureţ te'mbie Cu miere pe veresie Iar vin dulce-amărui Bei din unda vântului, Pecând un bondar cobzar In caftan cu galben tiv Cu sacâz ungând de zor N. GRIBACEV Zbâmâitul strunelor Zumzuie cu glas de bas Un hazliu de cântecel Despre-un gărgăun mişel Ce cărările aţine Sprâncenatelor vecine. Şi'n pădure, în pădure. Fetişcane, ochi de mure. Ori cu ochi de albăstrele — îmi mor ochii după ele! Au venit, brigada toată, Până'n brâu în iarbă'noată Bunătăţi în coş s'adune. Şi se bucură nebune Râd când dau de-un cuib de vulpe. Când urzici le pişcă'n pulpe Iar în coş le sar castane. Sar roşcove roşcovane In mâini calde de codane. Isbesc barde şi topoare. De răsvuie prin ponoare Hârşuesc rindele iuţi Să facă doage la buţi. Că iarna când vin nămeţii. Când ţiuie ţurţurii gheţii Ca pisoi bolnavi pe streşini — Făr de-un pic de vin te leşini. Urlă viscolul pe lunci, Bune-s roşcovele-atunci. Torni colea un păhărel. La cartofi prăjiţi puţin In uleiul nost'de iri Şi mai gâlgâi lin din vin. Mai ales când nu tu numa Guşti de unul din ce bruma — Ci poftişi şi un vecin Şi-au venit, şi nechemaţi Rude dragi şi buni fârtaţi La cei hribi, la cartofei. Şi ciocneşti glumind cu ei. CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Dar pe fete, prin zăpuc. Gândurile und'le duc ? Văd şi ele, văd şi ele Geam brumat cu flori şi stele. Bat pantofii în podele. Şi leliţe şi flăcăi, Şi-o mireasă, măimăi-măi! Strigă toţi în hang: „Amar" — S'o pupe mirele iar. Tare-i fercheş mirele Şi-i plac drăgostirile — El le-a şi uitat de număr Cuprinzând-o după umăr. Şi-i dă roşcove, alune — Din mâna lui tares bune! Şi alune şi stafide Numa ce gura deschide. Şi tot râset şi cântări. Tot ciocniri şi tot urări: „N'adormi, socruletată. Hai mai pup'o cât ţie fată! Spor măi tinerei,— la anu Să ne daţi în joc puştanu. Pe noul colhoznicei. Să ciocnim şi pentru el. Fată, să mănânci ciuperci, E leac de'nmulţit, — să'ncerci". Ce gânduri aiurea ! De vină-i pădurea — Vueşte, vrăjeşte. Ştie să răspunză Gând la gând, din frunza Şi ce bine'mbină Mkos de reşină Miros de stupină Boare de sulfină Şi svon de poveşti Din străvremi ruseşti. Ori mi-ţi împleteşte Sprinten, tinereşte. In cozi de copile i N. GRIBACEV Zorele, zambile, Briliante, topaze. Betele de raze. Ori prinde să facă Pe baba dădacă Ce blând dojeneşte Meninţând din deşte. Ce ştiu doar s'alinte: — „Ei, ei! — fiţi cuminte !". XVII Cu trese de plutonier S'a'ntors dela război acas' Şi cu medaliile'n piept Din prima zi un chef a tras. Armonica tot întinzând Cântând tot ce ştia pe rând. El pân' la revărsatul roz A dat colinde prin colhoz. Iar fetelor le povestea. De stau cu gurile căscate. De lupte'n locuri depărtate Pe unde curge Dunărea. Despre oraşul Bucureşti, Cu crunte urme hitlereşti. Şi cu burjuîce, — de! frumoase Dar tare, tare plicticoase. — De te însori cu una de aste Pe viaţă-ţi iei pe cap năpaste. Să stai să-i tot vorbeşti muteşte Numai aşa din ochi, din deşte. De mode şi pieptănătură — C'atât e 'ntreaga ei cultură. Şi, una-două : — eu ! eu ! eu ! Al meu e asta, nu al tău!... Şi la fel ca acum zece veacuri Ei ară cu un plug de mână CÂNTABEA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Ceabia de zgârie'n ţărână. Iar vreun tractor de li s'aduce Nu ştiu pe unde săi apuce *) S'a tot plimbat o săptămână telelei Hazliu sporovăind printre femei. Apoi el decoraţiile şi le-a scos Armonica şi-a atârnat-o'n cui frumos. Băgă sub grindă mâna, scoase-o cute Şi coasa-a prins să cânte c'o ascute. — Pentru mine, ori pori armă ori port coasă, E lupta tot atât de dârză şi frumoasă. Când iureş dăm prin iarbă, noi cosaşii Văd regimentul meu cosind vrăjmaşii Femei, armonica uitaţi-mi-o vă rog Şi să'nălţăm colea un mândru stog, Să-i pun în vârf şî-un roşu steguleţ Victorii, mici sunt, dar cu mare preţ. Zorile, parcă-s patrule Vin, se schimbă, râd spre scule, — Te culcaşi abia'ntr'o claie Haiti, prind zori să şi răsare. N'apucaşi să'nchizi pleoape. Zarve noi se'ncing peaproape, Scârţâiţi de porţi, de car. Zorul zilii 'ncepe iar. Coasa, iute iute Iarăşi ţi-o ascute. Sari, flăcăule, 'n islas — Iar un pas şi iar un pas. Larg de-un stânjen braţ roteşte. Coasa curcubeu sticleşte Fruntea-i numai lucii boabe Pietre scumpe-i pun podoabe ; Strigă: o prepeliţă sură C'o alungi din câmp, şi'njură. Dar de sus dintr'un tufan Te slăveşte-un ciocârlan: Primele impresii din anul 1944, după epoca fascisio-antonesciană. N. GRIBACEV „Ziua ia hrăneşte-un an. Ziua ta hrăneşte-un an!" Şi-aşa muncile-s de dârze Că mergi seara ca în cârje Nu poţi ridica o mână Pân la umăr; orice vână Orice muşchi şi orice os Arde, geme dureros... Ca ucis cazi pe culcuş. Adormi, somnul celor duşi. Şi prin vis prind a rula Chipuri ca la cinema — Turme, căpiţe. Lanuri plăviţe, — Stai, mecanice, nebune. Ce dai aşa presiune ? Colo, ha! un ochi viclean! Foc! ocheşte-!! e-un duşman!... Greu cositul, secerişul. Nu uşor nici măcinişul, Nu-i dela război un an Mai svâcneşte groaza'n lan; Vezi baraje, pâlnii cască, Zdrang, dă fierul în vreo cască. Vâjjj... câte un şrapnel ia foc — Ai scăpat —, avuşi noroc! Insă tu plutoniere, Lucri, lupţi, din răsputere. Ba şi'nveţi, repeţi lucrând Legea lui Newton în gând Ba ades ţi-o cânţi ritmat: Haş-doi, o-doi, Pi-er pătrat. Şi schimbând muncă cu muncă Azi pe-un roşu car s'aruncă Şi conduce'n lung convoi Carele recoltei noi. Duce-armonica apoi Căminului cultural Şi-apoi, smuls ca de un val CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Pleacă pe neaşteptate La oraş Ia Facultate, Şi se pune pe'nvăţate. Trec doi ani. Şi iară Este toi de vară Luna lui cuptor Mână iar de zor Coasele'n mohor, Pune'n pădurice Viers de pitulice. Urcă lapte'n spice. Râvna 'n mâini voinice. Oriundeţi arunci Ochi pe câmpi şi lunci — Turme, poame, pâine. Belşugul de mâine. Iară preşedintele Râde ca părintele Mulţumit e, şi o spune : Toate bune, toate bune... Şi vezi totuşi c'ar mai vrea Car mai vrea ceva... ceva... Că mai are un vis tăinit Ca să fie fericit. Şi pe zi ce trece, creşte Dor de-un lucru ce-i lipseşte. Dar nu spune nimănui Pricina oftării lui... In vacanţă'ri acea vară într'un rumen revărsat Coborî voios din gară, Care-i Ia cinci kilometri. Studentul cel învăţat. Readus de dorul vetrii. Acelaş plutonier. Dar cu cărţi în legătură Şi unelte de măsură. Cumpănă, compas, echer, Şi-un misterios carton. Pe el cifre lanţ se'nşiră 172 N. GRIBACEV — Stă măicuţa şi se miră — Cifre peste un milion!... Şi se miră şi mai mult Ce ciudat e fiul cult: Numa' ce-a'mbucaî o leacă Şi-1 vede că razna pleacă Şi nu la prieteni, neamuri, Să ciocnească de sosire. Şi nu la fete sub geamuri — Cum e el iubeţ din fire. Ci desculţ, doar în chiloţi, — Să se mire de el toţi — Fiul, coşcogea student, Tropăeşie prin gârliţă, Bate'n mal nişte ţâruşe. Şi pe brânci, culcat de-a buşe. Cată printr'un instrument, Şi'n carnet mai face o schiţă. Ba din mal, ba din gârliţâ. împrejur, copii, — fireşte, — Să-i alungi nu foloseş'e ! Şi între puştani — făclie — Şi Trifonovici Ilie, Fără ghete în picioare. Stă zâmbind/ — pricepe oare ? Dar curând la adunare Mi-se dumeri poporul Ce mi-ţi plănuia feciorul. In banca'ntâi — cum se cuvine — Moş Akim, crescătorul de albine. Lângă el — loc de onoare — Masa, tânăra mulgătoare. Căi stahanovistă In colhoz prima pe listă. Doi tractorişti evidenţiaţi. Doi prieteni, parcă's fraţi, — Se iau pe lângă fete bine Prezidiul până vine. Pe urmă, ciungul Frol Fost în comsomol, CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Erou dela Neva Şi dela Berlin, Şi soţia sa Kondxateeva. Mai încolo — Klim Luzghin Decorat chiar de Stalin Pentru Stalingrad, Pentru Viena şi Belgrad, Mai încolo fratele. Cumnatul, cumnatele. Colhozul tot, umăr de umăr, — Ce să-i mai număr? S'a ridicat preşedintele. Dibuie cuvintele. Bea un pic de apă. Unge gâtlejul să'noeapă: „Probabil, din câte ştim. Noi poate de-o mie de ani Pe-aicea hălăduim. Ca ciobani, ori ca ţărani. Mândre locuri, guri de rai. Şi mănoase pentru trai — La fel, multe'n lume n'ai. Icea câmp — colea zăvoi Holde, — poame, — miere, — oi Hei, lui Hitler, — de'nţeles Dece i-a dat inima ghes Să s'arunce într'acoace, — Dar a ştiut Stalin să-1 joace! Iar mai pe scurt ca să spun. Poporul ştie că acest bun Spre folosire şi sporire Se dete de Soviete — S'a consfinţit vreau să zio — Colhozului „Bolşevic". Dar alta să discut eu vreau, — Bătrânii aici cum trăiau? Chinuiau brazda cu plugul Care nu le da belşugul. Făceau adică agricultură După nicio 'nvăţătură, îşi legau cu sfori, ca vai de ei. N. GRIBACEV Opinci din coaja de tei Mai pisau şi'n pâine coajă. Socoteau doar pe răboaje. Ca orbeţii ei umblau — Se rugau, dar nu luptau. Cu-o făclie de răşină Viaţa-şi bâjbăiau prin tină. Lucra omul ca un bou. Jug şi jug, nimica nou, Dâ în el orice secure Ca'n buşteanul din pădure. — Vino Ia fapte! îl întrerupe Frol, Intră în fond, destul ocoL — Pot şi la fapte s'ajung... Recunosc, am vorbit cam lung... Pe cinste deci pot să vă spun. Traiul nostru e un trai bun. Dar şi mai şi pot metodele noi. Desigur avem grădini, vite de soi Şi, anul acesta, pe cât se-arată Va fi o recoltă îmbelşugată Iară, pe cât bănuim (Aruncă-o privire căpruie lui Klim) Vom avea şi un decorat Pentru recordul său minunat. Sau să luăm fetele bună oară. Vorba mea să nu le doară: Brodatul, tricotatul au fost ce-au fost Azi nu mai au rost. Vorbesc poate ca un prost — Dar ia să strângem noi rodul bogat — Nu putem noi spune magazinului de Stat Dă-ne mătăsurile, stofele, ghetele Imbracă-ne mândru fetele? Deci eşti îmbrăcat, încălţat, sătul. Dar din nou întreb: e destul ? Viscolul (să presupunem) începe sâ sufle din foaie. Ziua (să spunem) Şi-a scurtat din poale. CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Chiar dela prânz, în casă e amurg, — Dar mi-te serile, cum se scurg? Să iei un ziar, o cărticică Să te aşezi sub lampă ? Lumina e mică. Lampa e numai de şapte linii. Curat un opaiţ, — cititul un chin-ii. Aunci ce să faci? Zăbunul ţi-1 desbraci Te salţi binişor Ca un boer pe cuptor Te plictiseşti lungit, serile, lungile. Iţi cresc pe sub ochi pungile... In timp ce, de undeva, prin aer Se învârtesc emisiunile caer, — O operă, un vals vienez se cântă, Sau vreun învăţat o problemă frământă. Afară elementele viscolesc avan — El povesteşte la ce foloseşte Elementul uran; Altul prin radio spune De planurile nebune Ale Trumânilor de peste ocean. Cum vâră criminala lor doctrină Ca o mină Sub paşnica omenire, — Ei, avem noi ştire Că fierberea e în toi. Ca să reacţionăm şi noi Faţă de aprinzătorii de război? Hei, cu aşa trai rămâi prost. Aşa trai — n'are niciun rost! Peniruc'3-mi ţin eu discursul? Pentruca lucrurile să-şi schimbe cursul Şi după înţelegerea mea Treaba nu ar fi tocmai grea. Mai stăm peste urechi In datinele vremilor vechi Şi asta, să ştiţi bine. Face colhozul de ruşine. Pe scurt, nu mă feresc a spune. N. GRIBACEV Avem nevoe deo hidrostaţiune... Şi de radio asemene... Că doar nu suntem satu lui Cremene, Noi n'avem dreptul să mergem ca melcu Trebue să fim la fel cu Europa, — şi încă mai presus. Că la noi doar se uită întregul Apus". A tăcut. Uimire, tăcere-un minut. Apoi tărăboiul a'nceput: ' De!... aşaceva cere bani, frăţioare. Bani, vreau să zic... pentru motoare. — Hei». Şi motoru cere-o cabină. Şi pe lângă motor — şi o turbină. — Hm! Bani am găsi... cumpărăm şi turbina. Dar, vezi că, alta-i pricina: Unde ai omul acela în stare Să ia în spinare Un plan aşa de mare? _ Avem ! — e feciorul lui Matvei Cuzmin. — Aha, plutonierul... — A fost. Azi mai are puţin Să poţi să-i zici: inginerul. Măcar că pentru moment E încă student. — Ei, şi Institutul va admite cred. Săi dea, pe un an, un conced. — Şi lom însura în acest repaos. Şi s'o'ntoarce cu nevastă Şi încă cu un mic adaos... Aici ca ars sare Klim: — Aud hohoteli... II poftim Pe cel ce râde să iasă din sală... Aici trebue cap şi cumpăneală... Să punem pecetea de o bună treaba. CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" 177 Dar nici să stârnim poporul degeaba : — Un tehnician să ne dea avizul. Un contabil să ne facă devizul, —-Şi în puţine zile Să şi punem lucrul pe rotile. Că altfel, cei din Pobeda vecină Iute de planul nostru se anină !... Iar fierarul, din banca din centru : — Noi, fierăria suntem pentru. Să vie numai o turbină Garantăm că-i'lucrare de fier în uzină. Şi moş vizitiul şi ©1 cu gura: — Staţi, că aici mi-aţi atins bătătura. Permî?e-fi. Un moment. Un moment. Dacă e uzină, evident Că va fi şi curent, — Electricitate — Muncile cailor vor fi deci uşurate Atât timp cât calul mai e ajutor. Zâmbeşte un tractorist tachinator — Şi eu, moşule, cu tractorul meu, Le-am" cam uşurat din greu !... i Frol în picioare : — Un lucru mă doare Că unii mai şovăesc. Să vă amintesc Ce a spus Stalin ? A spus: —- „înainte" — Şi ne-a dus până la Berlin. far eu, privitor la noi. Ca un fost soldai din război Care ştie greul să'nfrunte. Voi spune în simple cuvinte: înainte', în rândul din frunte. Pe frontul producţiei, — înainte! Iar cât despre mâna mea ciungă. Cei cu două mâini Măcar să m'ajungă!... « N. G'RIBACEV După miezul nopţii se despărţiră. Luna pe bolta deasupra colinii, Lumina-i firavă şio resfiră Ca o lampă veche de şapte linii. De vale, cirezile Rumegând frământă livezile. Iar râul curgător E plin de fior şi de cânt — Visează Viitoarele-:, cabluri în vânt, — Nerăbdător pe semne, s'ajungă O undă electrică lungă. Nerăbdător să devină Lumina peste vii şi ponoare. Şi colhozului soare. XVIII „Mâine porniţi seceriş", E-un ordin de luptă, ce sună Prin străzi, prin ogrăzi, prin frunziş, Spre soare, spre stele, spre lună. Chiar şi scripcarul Cu arcuş jucăuş Ii trage o cântare De mobilizare. El zice pe strune voioase Cum roua sclipeşte pe coase Ce vâjâe'n firele ierbii Culcându-le'n pale şi ierbii; Şi cum vântul suflând ca un foi Ia miros de fân şi trifoi Şi-1 cerne, dulceag-amărui Pe sate, în sboru-i hai-hui; Cum grâele, oarzele coapte îşi susură şoapte prin noapte. Cum duduie treeru'n arii. Pe grafic cum scriu minutarii... CÂNTAREA COLHOZULUI „BOLŞEVIC" Iar dansul?... Ce-i vreme de joc? E muncă. Ard iâmplele'n foc. Scripcarul chiar cade ca frânt De istovul zilei de câni. Mai las'o cu somnul. Tearuncă La muncă prin holde şi'n luncă. Sub murite de fân geamă carele De grâne dărâmă se hambarele. Mere şi pere să umple sute de panere, Mierea'n ştiubee pe-afară să deie, Este o vorbă: „ziua hrăneşte anul" Jar o zi de colhoz — doi ani. Aşa cere planul. Soseşte Noembrie. In ziîele-acele Fâlfâe, licără iar testemele In fel de fel de culori de zorele. Iar, în horele'ncinse se schimbă inele. Taraful focos dă dansului ghes. Se schimbă strânsori, priviri cu'nţeles. Parcă cu grâul şi pâinea s'au copt Şi dragostele'n sat, — vreo şapte, opt. Colhoznicii harnici, acum pun soroc La nunţi şi botezuri, la chiot şi joc. Şi tocâie tocuri, ţoc-ţocuri răsună Până în zori în noaptea cu lună. Glumesc colâcerii la masă cu druscele, Mai ies, să-şi descarce pistoalele, puşcile. Moşul sfătos îşi mângâie paharul. Poetul colhozului îşi încearcă darul. — Sub lumina lămpii el versuri compune Despre viaţa cea nouă, bolşevica minune! 180 N. GBIBACEV Un miros de pânze, colaci şi bucate Adie frăţie şi intimitate. Ameţiţi, fericiţi, beau pahare de vin în sănătatea bunului tată Stalin Şi pentru cei ce au dus, prin furtună. Poruncile lui spre-a izbânzii cunună. Iar scripcarul un vals spre stele trimite. Sus băeţi şi sus fete: Hai unu', aşa, pe'ncheiete. Un dans şi în zori, cu rubine în plete ! - NICOLAE GRIBACEV-- Nicolas Matveevici Gribacev s'a născut în anul 1910 în satul Lopuş din regiunea Briansc. Tatăl lui a lost un ţăran sărac. N. Gribacev a învăţat la şcoala din sat, apoi la şcoala Tineretului ■ sătesc. In anul 1932 a absolvit şcoala tehnică în ramura hidrotehnică şi a lucrat în campanii de explorare şi construcţii din Carelia. Din anul 1933 lucrează pe tărâmul literar şi ca ziarist. In anul 1939 ia parte la expediţia de eliberare din Belorusia Apuseană, în iarna anului 1939—1940 ia parte la luptele de pe hontul finlandez; în (impui războiului de apărare a Patriei a luat parte la luptele de lângă Moscova în calitate de comandant de pluton.apoi la luptele de iângă Stalingrad, fiind comandant al unui batalion de pionieri şi în slârşit la luptele dela Doneţ ca inginer al Diviziei de Gardă. Dela mijlocul anului 1943 activează ca specialist corespondent al Gazetei Militare. A luat parte la forţarea Donuiui, DoneţuJui, Bugufui. Visfuiei, Oderuiui, Eibei, apoi ia parte la luarea Berlinului şi la eliberarea oraşului Praga. Este membru al Partidului Comunist (b) din anul 1943. Din operele lui N. Gribacev au. apărut volumele de versuri: „Nor-Vest" (Carelia 1935), „Poezii şi Poeme" (Smoiensfc 1939), „Despre iepuraş" (Poveste din pădure penfru copii, Smolensk 1940), „Pe drumurile de pe front" (Smolensk 194S), „In campanie" (Scriitorul sovietic 1948). In anul 194G N. Gribacev a scris poemui Colhozul „Bolşevic", pentru cate i s'a decernat premiul Stalîn ci. 1. A fost decorat cu ordinul „Drapelul Roşu" gradul i-iu din Mareie Războiu penfru Apărarea Patriei, cu două decoraţii „Steaua Roşie", medalii: „Pentru apărarea Staiingraduiui", „Luarea Berlinului", „Pentru eliberarea oraşului Praga", „Pentru Victoria asupra Germaniei" şi ,,XXX de ani ai Armatei şi Flotei sovietice". MARIA ROVAN NEAMURILE STĂNILOAîEI Stoion respiră cu nesaţ adierea ce se desprinse parcă fremătată de frunziş. Se vestea înserarea şi o boare fumurie se clătina uşor deasupra marginii care încheia pădurea. încă puţin şi avea sâ ajungă la Ramigeni, sâ împingă poar'a cu umărul şi sâ treacă cu pas apăsat pragul scund al casei. Un zâmbet rău îi umbri o cl'pă gura. Ceeace prevestise pe vremuri se împlinea aidoma. II înstrăinaseră, îl lakmgaseră, dar iată, la nevoie tot la dânsul nimereau. „Căţeaua!", şueră el printre dinţi. „Ne-a alungat din avere ca să n'o fărâmiţeze. Şi acum, că n'o mai poate dovedi singură cu „dragul mamei"-.. Nişte tufe spinoase fugeau dealungul şanţului, pădurea se sfârşea şi, sub privirea calatorului, prinseseră a curge valurile de lucerna. Sloian îşi micşoră ochii, cu un fel de mirare sfidătoare. Parca nimic nu' se clintise de zece ani încoace. Ca ieri mânase vaca din urma, ducând-o spre pădure şi săltase pe vârfuri, apucându^se de crengile salcâmilor. Ieri încă!... La amintirea acestor clipe, chiar şi vechile dureri se potoleau, ca nişte răni oblojite. Rând pe rând îi năzăreau în minte icoanele trecutului, — fără (şir anumit, în voia arnin/tirii- Cei mai adânc înfipt în pâcla care-i învăluia copilăriicr, eTa chipul tatii, ţăran arătos cu lungi mustăţi bălane. II vedea ca prin vis, cres-tându-i un fluier, îngrijindu-1 singur, cu mişcări stângace, de om prea înalt crescut, alunei când zăcuse de lingoare. Apoi, fără de veste, răsărise în casă, ca adusă de aiureala fierbinţelii, o feme© mărunţică, iute în mişcări şi cu priviri verzi, care-1 culcase în aşternut curat, care-i dase să bea apă îndulcită şi care-i vorbea cu glas atât de blând, că-1 învăluia. O mare nelinişte îl cuprinsese, totuşi, căci femeia, care la început îi păruse a ii atât de bună, alungase din ochii tatii grija de părinte; acesta nu mai părea s'o vadă decât pe ea. Mai apoi, când se însănătoşise, ea părea a fi în casă de când lumea — şi toate numai după voia ei mergeau. Era o văduvă dintr'un sat megieş, despre ale cărei purtări se şoptiseră cam multe. Stăniloaia, cum i se spunea, fusese măritată cu un bărbat beţiv, care-i era şi cam văr pe deasupra. Dar pentrucă pământurile lor se învecinau, ea nu pregetase să treacă peste orice oprelişte- Născuse un copil, beteag, ca dintr'un blestem greu şi nu mult după -aceea i se prăpădise şi bărbatul, într'o bătaie sfârşită c'o înjunghiere. Mergea vorba că femeia nu era străină de cearta care, după o beţie cruntă, încăerase oamenii. Leana mi Marin şuerase din gura-i ştirbă că înjunghierea picase taman la vreme, ca să mântuie averea Stăniloaiei ; căci, risipitor şi dat la darul beţiei, bărbatul avea actul de vânzare gata întocmit la notarul din Cetăjuia, atunci când îl găsise, pe neaşteptate, moartea. 182 MARIA ROVAN i Dar, la înmormântare, văduva jelise atât de tare, îşi smulsese pârul din cap şi-şi blestemase zilele cu atâtea ioc, încât astupase chiar gurile cele mai rele. Cernită, ponosită, îşi vedea mai departe de gospodărie, dar singură îi era greu. Fusese nevoita să dtea în dijmă vreo cinci pogoane. Din clipa aceea,, umblase întunecată, până ce răsărise, într'o bună zi, în casă ia Sofronie, cu faţa încruntată, spălată acum de un zâmbet viclean. Apele abia se potoliseră, dar cu asemenea faptă, ea deschidea din nou zăgazul vorbelor şi bârfe-lilor de tot soiul. Fierbea satul. Până când, într'o zi, la fântână, Stăniloaia îşi puse jos găleţile pline şi înfruntă toaltă ceata de muieri strânse acolo, care-şi şuşoteam let ureche, măsurând-o: — Ş'apoi, ce ? Nu-i văduv ? Şi eu am bărbat ? N'am ! De-aţi pus careva ochiul pe el, n'aveaţi decât să vH păziţi mai bine ; dacă din tot ţinutul; pe mine m'a plăcut, n'am ce vă mai face ! — şi fără să se uite la; nimeni ,îşi ridică găleţile şi porni fără grabă spre casă. După vreo două săptămâni era nevasta lui Sofronie, cu cununia, şi toate prinseseră a se schimba în rău în jurul lui Stoian. La puţine zile după nuntă se ivise lângă .ei, pocit ca o arătare, Liţă, beteagul, plodul văduvei. Şi de -atunci, încet, încet, în sufletul copilului prinse a creşte o îndoială mută. Ei nu mai era, ca mai înainte, feciorul tatii. Tata, mândreţea ceea de om, umbla supus, muncind din greu, căci femeia! nu mai voia s'audă de pământ dat în dijmă. Toţi aveau de lucru până peste cap. El pleca din zori cu vitele, mânat de Stăniloaia cu aceeaşi vorbă bună dar neiertătoare- Toţi roboteau de zor, — toţi ! afară de Liţă, drogu' mamei, căruia i se păzea somnul până târziu, sub cerga cea mai bună. „Ştie Stăniloaia ce vrea !", aşa începuse s'o judece satul. Căci, chiar după legiui'a cununie cu Sofronie, oamenii tot Stăniloaia îi spuneau. Peste spinările aplecate ale zilierilor, peste umerii d:nce în ce mai aduşi ai bărbatului, făptura ei mică şi nesăţioasă apăsa greu ca o povară. Hrăpăreaţă, vicleană, părea stăpânită de un singur dor : să-şi crească averea. Cu orice preţ! Când se îmbolnăvise tata, ea se făcuse că nu-1 crede. Trebuia strâns fânul. Nu putea aştepta. Abia când picase bărbatul, ca un stejar fulgerat, Stăniloaia păru să se trezească ; alergase după doctori, chemase finii, dar era, prea târziu. Şi azi îşi amintea, Stoian, lacrimile ce le văr-sase, ascuns în fânul umed, pe care tata, ars de fierbinţeală, îl strânsese o zi întreagă sub o burniţă rece. Stăniloaia făcuse pomană mare şi-un praznic de pomină. Şi toate merseseră apoi ca şi mai înainte. Se prăpădise primul -argat din curte, aiât. Ea, însetară de avere, nu mai prididea cu treburile. Cununa, boteza, ca şi până atunci, căci ou toată sgârcenîa ei, la asta er'a darnică. îi piăcea să facă nunţi botezuri şi satul mişuna de fini. Stoian crescuse mai mult pe Ia, uşă decât în casa cane fusese a tatălui său- Femeia îratreise, împâ'rise moşiica Sofronie avusese vreo cinci pogoane şi ceva luncă. Dar moştenirea lui se pierdea printre loturile şi sforile de pământ pe care Stăniloaia, an de an, le adăoga. Nu voia să ştie de nimeni şi de nimic. Când punea ochii pe-un ogor, nu se lăsa până nu-1 înghiţea. Cu orice preţ, împotriva oricui! — Dacă m'ar fi ascultat ! Dar clătină din cap cu îndărătnicie. Degeaba căuta să creadă că altfel s'ar fi putut întoarce lucrurile. Ce i-au trebuit Stă niloaiei Ioturile lui Tudorari? Sau sfoara de moşie a Neculuţei ? Ori câmpul de lângă Izvorul conduc. La sfârşit, după vreo cinci ore de-aprinsă răfuială, scosese banii pe care şi-i păstra pentru bocanci şi sub-scrisese cel dintâi. Câţiva se luaseră după el şi cooperativa răsărise mândră, adăpostindu-Ee deocamdată, într'un fel de hambar. El croise rafturile şi tot stăruinţele lui le umpluse. Are oamenii lui ■— la distribuirea cotelor, ceva îi rămâne şi lui pe degete din ce 'nvârteşte, că pe nimic nu s'ar omorî el aşa.'... şoptea, cam pe sub mână, Cumpănaşu; de când i se închisese cârciuma, el tot nu se lăsase de negoţ. II avea în sânge, aşa spunea Vindea' tot felul de mărfuri: dela sulimane până kt spirt nerafinat, ,scos don cartofi dosiţi. Şi se lăuda că înfruntă puşcăria de dragul soţului'. De pogoanele lui nu prea pomenea. Negustoria era una şi agricultura alta, cel puţin după cum socotea el. Şi acum venise pârlitul de Fane al Petrinei, ca să-i ia pâinea dela gură ! Căci cooperativa se dovedea bună. Mărfuri soseau şi nu scumpe, iar acei dintre săteni care nu se 'nscriseseră încă, începură să vină cu bani,, unul câte unul... Până ce se deprdnseiră să se adune acolo chiar fără gând de cumpărare, să etea de vorbă cu Fănică,'cel care citea ziarul „în fieşteee zi lăsată de Dumnezeu", precum zicea badea Marin, cu învinuirea ascunsă a celui pentru care cartea însemna pierdere de timp. -— De ce lăsată de Dumnezeu, bade ? Că numai în plata Domnului de le-am lăsa pe toate, bine nu am sta. Sala întunecoasă a cooperativei era plină de lume şi badea Marin nu putea să nu-i răspundă. Tuşi, îşi drese glasul şi cuvântă apăsat. — E îmai bine ca pe unele să le laşi în seama lui Dumnezeu decât în seama oamenilor. — Colectarea, de pildă, spuse Fane. Un hohot înfundat îi făcu pe toţi să întoarcă capul. Nu prea se vedea cel ce râdea aşa, dar badea Marin, prins în bătaia luminii ce venea delai singura fereastră, se 'nroşi, iuţit de mânie oa .un, chipăruş. Ştia tot satul, că atunci cand aprindea lumânări la biserică asta însemna că iar îngropase nişte grâu, I s'a spus de nenumărate ori că are să i se înfunde într'o zi, dar el tot nu se lăsa- înfunda grâul mai adânc şi iar mai dădea un acatist. Şi acum, băiatul !3 ' ■ 194 maria rovan ăsta vorbea, faţă de toată lumea, ca şi cum i-ar fi cunoscut pe de rost toate ascunzătorile. Moş Conduirache îl trase de mânecă şi vorbi în locul lui, aşezat, fără ca să ridice prea mult glasul: — Noi, băiete, altfel am apucat. Orânduirile noui, nu-s toate bune. Fane răspunse cuviincios, dar cu tărie : — Orânduirile toebuie să fie noui pentru o lume nouă, nu s'a pomenit orânduire veche dela început. — Adică vreţi să schimbaţi mersul vremii ? S'au mai încumetat unii, dar nu le-a mers ! Sătui şi flămânzi au fost de când e lumea. Intre timp intrase şi Stoian. Fane zâmbea. — Iacă, noi nu mai vrem să fie aşa ! Sătul trebuie să fie oricine munceşte, pentru asta zidim noi. După o clipă de tăcere nedumirită, se porniră toţi deodată : — Astia-i dreptate, strigau unii; alţii, dădeau din mâini şi din umeri şi sbieriau că de muncit muncesc cu toţii. Un glas batjocoritor urca deasupra altora: — I-auzi! După chiag, au prins şi glas, chiaburii! O voce mieroasă răsună, din dreapta: — Eu nu-s chiabur, fraţilor, îs mijlocaş. La mama, nu muncesc decât neamuri, deavalma, ca la o colectivă. Râsete neîncrezătoare porniră din toate colţurile. Cineva rosti c'un fel de încântare: — Bine-o mai aduce ! Că de minţit, nu minte puşlamaua. Fane îl privi cu răceală. Ochii lui blânzi prinseseră luciul otelului. — Ce poţi să ştii tu de gospodăria colectivă, Liţă ? Ce-ţi convine ? Crezi că, dacă aţi pus la cale o cârdăşie de neamuri, aţi şi făcut gospodărie colectivă; numai că — după voia şi asemănarea voastră, nu? Spre uşă, se iscă o mişcare; roşu,, înciudat, şi speriat, badea Marin îşi făcea loc să iasă. Zise, careva : — Afurisitul ăsta, ştiu că se duşmăneşte cu adevărul! — Dar cu cine nu se duşmăneşte el? Când aude vorbe despre gospodărie;, prind a-i sfârâi tălpile ca ursului pe jăratec. Izbucniră râsete. In toiul hohotelor, Liţă se strecură pe nesimţite dealungul peretelui. Zâmbetul, dungă subţire pe chipu-i slut, nu-1 părăsise. Fane îi urmări o clipă spinarea aplecată. Vru parcă să-1 strige, dar se răsgândi. Ca şi lui, unui, om uscăţiv la, chip, care-i stătea alături, nu-i, scăpase nimic. „Se duce să stflunească flămânzii", şueră el. Fane se 'ntoarse spre dânsul. II cunoştea pe Şuiu de mic şi-i preţuia agerimea minţii. Era singurul dintre nepoţii Stăniloaiei, care nu se dase pe brazda ei. — Ia du-te şi vezi ce se peitrece, îi şopti el, iar Şuiu se mistui ca o umbră. Intre timp adunarea sta să se spargă. Pâlcuri, pâlcuri, oamenii se sfătuiau cu aprindere. — De când tot vorbesc şi se tot socotesc, am fi putut pune ceva pe picioare, gândi Fane, ca un om care, încă mai mult decât vorba, preţuieşte fapta. Un răspuns la nedumerirea lui îi veni foarte repede şi de foarte aproape. —- La noi de ce nu se face gospodărie, nene ? rostise un glas subţirel de băietam. Toţi ochii, se întoarseră spre ei Vorbise un băiat scund, pe care nimeni nu-1 luase în seamă până acum. Flăcăiandrul mai spuse, înecânduse de sfiiciune: — Când o fi să fie, eu mă duc. — De gât ou capra, nu. Dumitre ? i | NEAMURILE STĂNILOAIEl 195 Izbucni lin hohot de râs. Se ştia câ toată averea Iui Dumitru, singur fiu la mamă văduvă, asta era: o capră cu ied şi o sfoară de pământ pietros spre culmea Măîănişului Râdeat oamenii; sâ sa strice Dec băieianul nu se turbură prea tare. Dimpotrivă, îşi îndreptă brâu! şt spre mirarea tuturora păru că vrea să se ia la hartă cu Cumpănaşu, cel care pomenise despre capră. — Dumitale ştiu că nu Ji-ar conveni. Dar eu, dac'aş avea chiar patru jjQi şi un cal de furat, tot la gospodărie m'aş duce. De mirare, Cumpănaşu lăsă buza să-i atârne, ceeace-1 făcu să semene cu un câirae bătrân- Ceilalţi se foiră, miraţi de îndrăzneala copilandrului. j)e mult umblau şoapte despre vitele care-i treceau prin grajduri fără să fi trecut mai înainte prin iarmaroc, după cum se cuvenea. Şi-acum, iată. Dumitru al vădanei să spună în gura mare aşa comedie ! Fane îi puse tânărului o mână pe umăr, în semn de ocrotire. Ştia că, dacă nimeni nu-1 iubea pe Cumpănaşu, apoi mulţi erou cei care-i datorau bani şi se temeau de el mai rău ca de ciumă; dar de astă dată cămătarul se făcu a nu fi înţeles şi chiar zâmbi strâmb, dintr'o singură parte. Se lăsă tăcere. — Vreau să 'nchid, oameni buni, s'a înserat. Mai vorbim noi mâine. Ascultători, sătenii se 'mprăştiară. Dar odată trecut pragul, vorbele porniră si mai aprinse. Ca o larmă îndepărtata se auzea cum, curte după curte, intrau în fierbere. Cel din urmă ieşi Stoian. Rezemat de un stâlp, ascultase şi pre-ţuise felul cum Fane ducea munca de lămurire. Nu vorbea mult, ci mai degrabă isca între oameni vorbele din care, mereu mai limpede, se străvedea trebuinţa schimbării. Bine le mai aduce! Plecarea lui Marin, mistuirea lui Liţă, erau mai grăitoare decât orice. Şi rămânerea celorlalţi, mai toţi ţărani nevoiaşi, împărţise taberele mai bine oa un şanţ adânc. începea să întrevadă restul adevărat al venirii lui pe-aici. Ieşi din umbră. — Eşti Fane, fratele Irinei ? De mine-ţi aminteşti ? Fane se îndreptă spre el ca să-1 vadă mai bine. '— Stoiane ! se priviră un timp şi pe buze le miji un zâmbet oare-i apropie mai mult decât o îmbrăţişare. — Ai venit la... Stăniloaia? Stoian se încrun'ă : — La voi am venit, tovarăşe. Fane se descreţi cu totul. — Atunci e bine — spuse el cu voioşie. — Ne poţi fi de mare folos, şi, cu un oftat repede s'ăpânit, med spuse: — Se mişcă satul... încet, dar se mişcă. Se face sau nu se face gospodărie ? Aprinsă, întrebarea frământa şi răscolea tot satul. De auzit, auziseră mai de mult despre orânduirile noui din Uniunea Sovietică. Cumnatul lui Şuiu fusese acolo, prizonier. Se 'ntorsese, deşi-1 jeliseră părinţii oa pe mort, şi le povestise tot felul de minunăţii. Cel mai mult dintre cele văzute îi plăcuse Iui felul cum se lucra acolo pământul: 'op, laolaltă, cu maşini şi cu pricepere sporită. — De toate au, clătina el din cap a preţuire; dacă munceşti vârtos, atunci sa vezi belşug ! Iţi vine parte o- grămadă de bucate, nu ca aici unde, cu toată ,r'ă, ridică din sprâncene şi aşteptă încordat ce avea să urmeze. — Noroc, Stoiane ! Ce vânt te aduce ? Stoian se lăsă să cadă pe o ladă, greu ca un sac de cartofi. — Se aude rău, vorbi el răguşit. — Plec ! M'a dovedit maştera. Aici, eu mai rău încurc lucrurile. Mă duc şi pace. Luca rânji o clipă, fără voie bună. — Adică de ăştia-mi erai ? Vii, te aprinzi pen'ru dreptate şi te stingi ca un foc de paie, de cum nu-ţi merg toate 'n plin ? Pleacă învârtindu-te, că nu avem nevoie de oameni ca tine, pe care vântu-i aduce şi tot vântu-i mătură, — şi trânti de necaz o cutie de cuie care pârâi. Stoian tresări, ca trezit dintr'un vis rău. In mintea lui se 'nvălmăşeau, chipul Irinei, împietrit de hotărîrea rea, surâsul strâmb al lui Liţă şi privirea verde, strepezi'oare, a Stăniloaiei; peste ele sîia încruntarea dreaptă — oa şi linia dintre sprâncene — prin care Luca îl alunga din inima şi nădejdile lui. Peste capul tovarăşului văzu cum se perindă chip după chip, îndobitociţi, înjugaţi la rând cu vitele, Gavrilă şi Culai şi Gheorghe şi Nichifor, toţi nevoiaşii şi jecmăniţii, toţi finii şi miluiţii, neamuri ale neamurilor, tocmiţi şi îndatoraţi, munciţi şi jefuiţi, care-şi căutaseră, necălăuziţi, partea lor de dreptate. Ceva se strevezi prin el, din cele câte le gândea. — N'ai să pleci, vorbi de astăda'ă cald, Luca Gorun. Te-ai fi întors încă înainte de-ai fi ajuns la marginea: satului ! Cu 'adevărat, tu n'ai vrut să pleci nicio clipă ; în tine a vorbit mânia, ştiu eu. Uneltirile Stăniloaiei pot aitinge numai ce are ea la îndemână. Dar tu, eu. Fane, cei care ştim mersul lucrurilor, noi, pe care Partidul ne-a învăţat cum să luptăm împotriva duşmanului, noi suntem dincolo de ce poate cuprinde braţele ei de caracatiţă. II privi pe Stoian drept. Spire noi vin mereu mai mulţi. Dela noi nu se mai pleacă, tovarăşe ! * — Mamă, ştii oare ce se petrece aici, la noi ? Staniloa'a aplecă o clipă fusul. Bra felul ei, acum, să umWe cu furca 'n brâu şi să xuş'ineze femeile, care toate au început să toarcă după ea. Mulţumită, nu lăpădase fusul ca să nu se lase celeilalte pe tânjea'ă. L:ţă, însă, atingea acum o strună de tainică îngrijorare. A făcut ea tocmelile cum a vrut — nu-i vorbă — dar pentru întâia data a simţit o împotrivire, o îndoială oare s'a strecurat între ea şi neamuri. Mai era şi Stoian ăla — lua-l-ar vânturile — oare nu plecase, deşi Irina se pregătea de nun'ă. Apoi, chiar Liţă nu mai era acelaş. Parcă pierduse răbdarea şi-şi da ifose de stăpân. De vrs-o două ori îi scăpase vorbe despre schimbările mari ce se pregăteau ; dispărea uneori nopţi dearândul şi aproape se răstea la ea când îl întreba unde fusese. — Crezi c'o să aşteptăm cu juvăţul de gât să ne pocnească exproprierea ? Şi cvea Liţă o căutătură urîtă, ca atunci când numai aşa în joacă, înjunghiase un viţel. O bănuială, mereu îndepărtată până acum, o copleşea din nou. Oare toato, »u erau semne că domnia ei se apropie de sfârşit ? 204 ' MARIA ROVAN —'- Ar trebui să Ie dăm măcar de opinci... şi tainul întreg. Stăniloaia se înfoi, ca o cloşcă supărată : — Şi mai ce să le dăm încă ? Niscai plăcinte şi pui fripţi ? De când sunt, to{i nemâncaţii şi desculţii ăştia n'au trait mai bine! Ce mai vor ? Dragu' marnei, ce mai vor ? Nu le-am pus pe numele lor mai bine de nouăsprezece pogoane ? Liţă îi aruncă pe sub sprâncene o căutătură vicleană. — Măcar că le-că pus, altfel te pândea soarta lui Pănoiu. Stăniloaia îngălbeni. ' — Pui de năpârcă, şuieră ea, numai pe mine m'ar fi nenorocit cele 53 de hectare ? ' Tăcură amândoi. Respiraţia iuţiră a femeii se potoli cu încetul. — Dacă le med' dau, vorbi ea într'un târziu, întunecată, înseamnă să-i scap pe toţi din mână. Ştiu eu, că, mod mult decât mulţumirea ce-mi poar'ă, nevoia-i ţine adunaţi în jurul meu. ;— De cerut, au să-ţi ceară. Stoian îi asmute, ştiu eu. Bătrâna cântări, cu gura strânsă pungă. — Şi dacă n'o să am ce le da, ce-o să-mi mai ceară ? Ce, nu pot sărăci şi eu ? Nu mă poate ajunge şi pe mine o nenorocire ? Feciorul slut sticli de o bucurie drăcească. — Aşa, mamă, le-o coacem. Iasă. N'o să avem noi, da' nici ei n'o să aibă ! Trimitem boii la bun adăpost. Cât despre hambar, tot îi el vechiu şi nud prea plin... — Cine ? şopti femeia, parcă ferindu-se. — Nicio grijă ! N'ai auzit de Gârlqni ? — Hoţul de cai ? — Fură el acum şi altele. Ba mai face şi fel de fel de bles'emăţii. De când umblă să-1 prindă, tot n'au pus mâna pe el. Dar are ascunzătarile şi oamenii lui de credinţă. Cumpănaşu aici, înir'altă parte alţii... Stăniloaia nu-1 întrebă mai departe. Cu un fel de nepăsare prefăcută, pomi spre poartă; doar degetele păreau a i se fi înoda! pe fus. Lângă camion — „rabla", cum îi spuneau cei din curte — Stoian bocănea de zor. Alături, Niehifor, „ţâncul", privea cu duioşie cum, piesă după piesă, motorul se reafcătuia. — De ce, nene ? Ce te omori aşa cu ciocanul ? N'au destule ? Şi camion să mai aibă ? Stoian râse tăcut, după cum îi era felul acum. — Lasă, ţâncule, să fie, că stăpâni îi găsim noi •' Aşa creşte belşugul în lume. — Belşug pentru unii, clătină dan cap, neîncrezător, flăcăiaşul. — Ba, pentru toţi, dacă-o s'aveţi minte şi hatărîre. Băietanul părea că vrea să întrebe ceva şi nu îndrăznea. Dar loviturile ciocanului izbutiră săi iuţească. — Zi, nene, la gospodărie e rău tare ? — Cum să fie rău, măi? Rău ar fi. să ai opincii şi haine? Rău să nu te doară, iarna, capul, de unde ai să-ţi iei mămăligă ? Nu te simţi în stare să munceşti să ai de toate? — Da' aici nu muncesc? , , v \ v j I I,, HEAMURiLfi STÂMLOAîEî , , gflS — Munceşti tu, dor pe ce ? Băiatul socoti pe tăcute. Zise .apoi, cu un fel de îndoială: — Muncesc eu, că-s tânăr. Dar de-alde tata ce se face ? Ca mâine nu mai are putere şi atunci cine-1 ţine? Gospodăria? — Şi de ce nu? Dacă ai muncit în tinereţe poţi îmbătrâni liniştit. Ai pensie, şi de nu — o slujbă uşoară ca după puterile ce le mai ai. Nichifor med vru să zică ceva, dar se lăsă păgubaş. începu să adune cuiele şi piesele demontate. — Hai, spune, — îl îmbie Stoian — văd că te apasă. — Poi da, mârâi băiatul. Am spus tatei să începem noi şi câţiva din cei mai certaţi cu avuţia, dacă tot trebuie sâ înceapă... şi el mi-a spus că „pe fete cu ce să le înzestreze apoi ?" Oare gospodăria mărită şi fetele ? Stoian se ţinu să nu pufnească. — Nu-i nevoie. Spune lui tată-tău că fetele vrednice se vor mărita şi fără zestre, că le vor. ajuta toţi la întemeierea casei. Aşa se lucrează în colectiv... Nichifoir oftă. Dac' ar fi mers după el — mâine ar fi intrat la colectiv... Dar el n'avea nimic şi tata păstra tot, ca să aibă, cică, şi ©1 unde mânca o pâine la bătrâneţe. Stoian îi oitea pe faţă frământarea. — N'ai cele trei pogoane dela . Stăniloaia ? Tânărul îl privi speriat. Acele aveau să fie ale lui, ehei! odată, târziu, când avea să le fi plătit prin muncă, aşa fusese învoiala. Stoian îl împinse spre perete. — Nu vrei sau nu cutezi ? îl întrebă el. Pe sub buzele spâne ale băieţandrului miji un început de zâmbet: — Eu vreau, nene, cum să nu vreau, dar ăilalţi ce zic ? — Care ăilalţi ? — Ia, de-alte Irina, de pildă, făcu el arâtând-o cu bărbia. Stoian se întoarse. Dreaptă, cu mâinile prinse în şolduri, aceasta asculta. De când? Privirile li se întâlniră. Femeia îşi subţie buzele, batjocoritor. — Bună treabă faci ! — îl înfruntă ea cu îndrăsnealâ. — Zădări copiii împotriva curţii care-i adăposteşte ! Vrei, pe semne, să faci pe stăpânul, ai ? Stoian se încreţi de ciudă. Parcă nu mai era Irina cea care-i vorbea. Intrase în ea un fel de strigoi al Stăniloaiei, căci vorbea cum icar fi vorbit, cealaltă şi parcă chiar glasul ei prinsese să i se asemene. Mormăi stârnit, arătându-şi dinţii: — Iţi aperi ce-i all tău, fa ? Teamă-mi este că te cam grăbeşti ! Spune-i nevolnicului, că are să facă din tine nevastă de nevoiaş dacă nu se astâmpără cu uneltirile. Descumpănită, femeia şovăi. Vru să adaoge ceva, dar, răsgândindu-se, se răsuci pe călcâie şi o porni spre casă. Băubatul o urmări o clipă cu privirea. — Ai văzut, Niohifor ? Asta a fost o fată săracă, dar de când s'a apropiat de avere, ai auzit-o ? Parcă a uitat de toţi, de neamuri, de frate, de iubit. Face una cu „dragu' mamei" şi near vinde fripţi pentru el şi moşia lui. Da n'o să meargă aşa ! Mâine, tu şi Gavrilă şi Culai rupeţi învoaiala! Vă veţi lucra loturile singuri. Destul ou munca la stăpân ! Gavrilă se apropiase. După faţa lui, se vedea că ştie despre ce este vorba. — Poi, cu ce-o să lucrăm ? Vite — de unde, că n'avem... Stoian păru să se gândească puţin, foarte puţin. , ' 206 maria rovam — Ne-ajută Staţia şi Partidul, spuse el cu hotărîre. Se apropiase şi Culai. — Eu, dacă-mi pun calul la gospodărie, ce capăt în schimb ? Stoian şovăi: — Partea o să-ţi vină după muncă, grăi el în sfârşit. Noi nu socotim după ce aduce fiecare. Cu cât vom aduce mai mult, cu atât vom avea mai mult toţi. Culai se scarpină în cap. — Nu-i drept, rosti el, posomorit. — Dece să iau Ia fel cu Gavrilă care nu-şi aduce la gospodărie dscât păduchii? Eu, aduc un cal-.. Stoian nu părea să-şi piardă răbdarea. — Dacă vrei parte dreaptă, parte dreap'ă ai să ai. E drept să aibe toţi care muncesc, nu ? Aici, cât ai din ceeace se culege ? Parte dreaptă ? Culai tăcea şi îşi răsucea căciula în mână. Stoian. îl bă'.U pe umeri: — Vino cu calul, frate, că ai să vii la tine, în gospodăria ta. Niehifor, care curăţa un şurub, se opri din lucru. — Şi camionul — şopti el — le' rămâne lor ? Stoian îl măsură cu prefăcută încruntare: — Tu ce crezi ? — Da' ce e-al lor? E din ograda Iui Pănoiiu, e al Sta'.ulu, ca tot ce-a fost în ograda aceea! — strigă, ca ars, Gavrilă. Pe faţa lui Niehifor se citea desamăgirea. •—• Atunci pentru noi, tot una-i ! mormăi el. Stoian îl auzise : — Frumos, măi, Ţică. Tu nu înţelegi că ce-i al Statului, al nostru este şi pentru noi, dar ce-i al Stăniloaiei e numai al ei, şi împotriva noastră ? Culai privi într'o parte, vinovat parcă, — Mi-a spus Şuiu, începu el ; dar ceilalţi doi se opriseră şi-1 priveau speriaţi. De Şuiu, „răzvrătitul", nu se pomenea pe aici. Şi acum, Culai călcase porunca de parcă nici n'ar fi fosi. înciudat, sforăi pe nas ca un armăsar ce vrea s'o ia razna şi zise mai1 departe, hotărî!: — Şuiu nu-i mai plăteşte dobânda. Fane a dovedit c'a plătit până acum chiar capetele, în bani şi în muncă. Şi noi tragem mai departe în jug, ca orbeţii. Da' ce, pe zilele de muncă nu ne-am rotunjit şi noi o sumă care să ne scoată din datorii ? Nichifoi şi Gavrilă se priviră cu răsuflarea tăiată. Oare aşa putea fi, pe adevăratelea ? — Trăim aici cu ochii legaţi şi cu urechile astupate — grăi cu ciudă Gavrilă. — Halal d|3 Şuiu ! Dacă a cutezat, înseamnă că ştie el ceva. A plecat din ceată şi nu s'a prăpădit, c'a ştiut el unde să se ducă. Niehifor vorbi moale : — „Răzvrătitul" s'a dus ia Fane, pentrucă nu i-a mers cu naşa. Noi, care suntem oameni de înţeles — dar sub privirile celorlalţi roşi şi se prefăcu a căuta ceva printre piese. Cu braţele încrucişate, Stoian îl judecă, fără a ridica glasul: — E o pasăre verde, ce-i zice papagal şi care spune tot ce aude, fără . socoteală, că minte de pasăre are, nu alta. Dar tu, Niehifor, să vorbeşti cu vorbele lui Liţă? Se face? Stârnit, băietanul sări, fript. NEAMURILE STĂNILOAIEI 207 — Eu am fost şi am vorbit la Fane, chiar la organizaţie, iac'aşa ! Şi mi-a spus, că să ştiţi, că cei dela Partid ne 'ndeiamnă să ne organizăm, ca să ieşim din slugărit. Stoian îşi stăpâni un zâmbet. Nichifor vorbise numai ou Dumitru al Vădanei, şi despre ce vorbiseră afla acum. Nu vru să strice inima băiatului şi se prefăcu că-1 crede. — Zău, acolo ai fost ? — Să afle tat-său... mai spuse, cu un fel de şovăială, Gavrilă. Dar Stoian nu se da bătut. — Si ce dacă s'a dus la Partid — făcu el scorţos — înseamnă că a bătut drumuri necurate ? Până când o s'o ducem cu gogoriţe, oare numai o menire au: să ne ţină departe de cei care-s tot oa noi, săraci; dar ei îs tari, pentrucă etiu ce vor, toţi, împreună... Hai, faceţi bucurie Stănaloa'eî, certaţi-vă, înire-ceţi-vă oare mai de care să puneţi mâna pe-un pogon mai mult, uitând că pentru asta vă vindeţi sufletul şi puterea de-apărare. Cei trei, ruşinaţi, tăceau. Nichifor, mal tânăr, se desgheţă cel dintâi: — Eu îs lângă voi, nene Stoian, că de când ai venit 'mneata, am înţeles eu multe. Văd eu că nu pentru a apuca pogoane dela Stăniloaia ai rămas aici, cu noi. Mai mult ai. grijă de noi decât, de 'mneata. Ai fi putut să te pui bine cu ea şi-ai fi ieşit mai curând la socoteală. Dar n'ai vrut, că ţineai cu noi. Doar te-am văzut, cogernite maistru mecanic, muncind cu noi deavalma, ca un atmărît de pălmaş. 'Mneata nu eşti ca de-alde Liţă, şi dacă spui ceva, a'unci aşa este. — Aşa zău, făcură şi ceilalţi doi. Deasupra dealului fumega toamna şi pâckx ei joasă. Stoian credea că vede, departe, alt fum, ridieându-se deasupra uzinei şi un dor ascuns, ca o chemare, îl mâna către viaţa în care se împlântase cu toată puterea lui şi de care nu se mai putea desprinde. Odată cu plecarea neamurilor, s'ar clătina din temelii gospodăria S'ă-niloaiei... gospodăria Mnei... îşi zise străbătut de un fior prevestitor de iama : „ea a ales", dar pe neaş'eptate chipul lui Pârvu i se ivi în minte. „Nu eşti singur". Nu, el nu mai era, nu mai putea fi singur, dar ea, biata ! Şi-o amintea iar, cu lungile ei cozi de odinioară, legate cu două şireturi rupte, cu jerpelita ei catrinţă de pe vremuri şi iia ieşită de soare, cu siraete ponosite, în care lui îi fusese aşa de dragă. Ar fi vrut ca ea să nu-şi fi schimbat niciodată nici portul, nici firea, s'o fi găsit aşa cum o lăsase, curată în sărăcia ei. Pe când acum, prea aproape de capul bucatelor, mintea ei se lăsase întoarsă deia el, dela ei toţi. Şi privind crâncen spre caisă, adaogă : — Plecăm noi, dar cerem şi socoteala. Hambaru-i plin. Irina nu putea să doarmă. Ii lăsase, pe Liţă şi pe Stăniloaia, rezemaţi de masă, punând la cale cine ştie ce. Ea spusese tot. Cum neamurile umblau să rupă învoiala, că le intrase în cap gospodăria la comun, că Stoian îi asmuţea... — Cu Stoicsn unelteşte frate-tău. Fane, spusese Liţă în felul lui adormit. Şi amândoi, mama şi fiul, o priviseră zâmbind, de-i venise să intre în pământ, nu altceva. Ii trecuse prin gând că şi ei i-ar fi putut spune, că ar putea 20â • i ' MÂRΠîtOVAtN ■ )f p pleca după ai ei. Ai, ei? Fireşte, da; — Fane-i era frate, ceilalţi — neamuri; Stoian... Aici se oprise şi un val de foc o năpădise toată, înroşind-o. Şe întorsese şi plecase spre uşă, dar nu fără să fi văzut cum lui Liţă i se aecuţise zâmbetul şi cum, Stăniloaia o măsurase, îngheţat, ca pe o duşmancă. Acum, se suceşte şi se răsuceşte pe laviţa ei îngustă, ca pe un grătar încins. Oare cu cine ţine ea ? Cu ăi de dincolo de uşă, ori cu cei, de afară, care dormeau prin coşar şi în grajduri, alături de uneltele şi de roadele muncii lor? O prindea, deodată, ca o părere de rău, că nu putea vorbi cu cineva care să deslege. toate întrebările ce-i colindau prin minte. Se îndepărtase de foate-său, de Stoian, şi în schimb rămăsese singură. Căci nici prin, cap nu-i trecea să se ducă la Stăniloaia şi la „dragu' mamei". — Ei ţin între ei — se pomeni că se gândeşte ea cu ciudă. Se sculă, îşi «rene o fustă uşoara şi ieşi în curte. Luna apusese de mult. Un fel de răcoare ceţoasă stăruia peste noapte. Aproape, hămăi un câine; dar tăcu, adulmecând pe cineva al casei. — Acu, acu se luminează — îşi zise Irina, dând să se întoarcă în casă. Dar ceva o făcu să se oprească, aţintindu-şi urechea. Simţi, că nu era singură în întunerec. Acolo, la dreapta, spre hambar, se dovedea ca o mişcare. Oare cine-o fi? — se întrebă ea; dar cu o răsucire mai repede ca gândul se lipi de părete ţmându-şi răsuflarea. Pe-aproape, trecu cineva grăbit, răscolind aerul. — Tot spre hambar se duce, — socoti ea aproape fără voie. Şi tot atât de uşoară, nesimţită, în picioarele goale, se îndreptă şi ea spre hambar. Un gând neaşteptat pusese stăpânire pe dânsa: — Se duc să prade ! In bezna deasă i se păru că neamurile se îndreaptă, cu saci uzi de ploaie, ca cel pe care-1 avusese azi Gavrilă în cap, spre hambarul plin, spre avutul Stăniloaiei. Nu ştia nici ea ce voiau să facă. Dar ceva îi poruncea să se grăbtsască mai înainte ca să se fi întâmplat ticăloşia.-. Un foşnet de şoapte o făcu să se oprească. Şi, spre uimirea ei, recunoscu tărăgănarea înceată din glasul lui Liţă. Vru să-1 cheme, dar cele ce auzi, o opriră. Zicea „dragu' mamei" : — Ce-am putut, am îngropat; ce-a rămas, să se ducă, cum a venit ! N'au decât să vie să-mi ceară socoteală apoi, dacă le mai dă mâna ! •— Am zece oameni, care să jure, la nevoie, că «mai la Brazi — zise o voce groasă. — Dacă între noi nu ne-am sprijini, cine să ne sprijine ? — Ai pregătit tot, cumsecade? — Pregătit. Nicio grijă, porneşte din patru părţi... Fânitâna-i tocmai în celălalt capăt al ogrăzii. Irina se lipise cu spatele de şură. Ar fi voit să se lipească toată de umbră, să intre în noapte şi să se topească în ea. O teamă nouă o învălui şi-o îngheţă. Parcă ţâşniseră şerpi din oeeace credea ea că ştie şi cunoaşîle. Acolo, ■ lângă dânsa, în beznă, vorbeau glasurile îndelung auzite, dar oare se dovedeau a nu fi fost niciodată înţelese în tâlcul lor adânc. Sub vorbele, îngrijit netezite, ale „celor din casă", de-o pitită ură, şuerase şi sunetul ista, ce nu mai putea fi uitat. Repezi, gândurile ei luară o altă cotitură. Cum să dea de veste ? Hambarul cuprindea în el hrana lor, a tuturor, pentru iarna întreagă! „Vor iar să repeadă printre noi urgia foametei, ca pe vremea secetei" — cugetă ea cu un junghi amintitor prin pântec. Stoian ! Unde era Stoian ? numele lui îi isbrucni pe' buze, iute înăbuşit în palmă. îşi amintea. II văzuse strecurându-se pe poartă, apoi pe Niehifor... nu-i nimeni pe aici, socoti ea, repede. Toţi s'au dus Ia cooperativă, la Fane, să plănuiască blestemăţii... Adică, ce blestemăţii să plănuiască ? Vroiau oamenii să plece din învoială, ei şi ? Dreptul lor, dragoste cu sila nu se poate. Ba se poate; ea, ea ce NEAMURILE STĂNILOAIEI 209 făcuse ? Nu dase fără fior, fără iubire, mâna cu Liţă ? O cutremurare de scârbă o străbătu toată. Se pomeni că-şi spune : — Aşa oum dau foc pâinii, ca să n'o împartă cu alţii, aşa m'ar putea sugruma şi pe mine, când plănui-rea lor va fi înfăptuită. Deodată, o pâlpâire aurie păru că fuge deakmgul hambatrului şi un miros îneoăcios de fum îi umplu nările. Irina se repezi cu broboada smulsă spre şuvoiul de foc ce se scurgea, lingând temeliile; împâedicându-se, încerca să înăbuşe para ce începea să se înalţe. Broboada ei, prea subţire, luă foc şi ea. Ridicându-şi-o deasupra capului începu să alerge pe uliţă, scoţând strigăte ehiuitoare, care trezeau satul şi-1 vesteau că arde la Stăniloaia. Striga, că arde pâinea muncită, şi că tuturor le era de da'orie să pună umărul şi să stingă pârjolul. Despletită, cu părul sfărâindu-i de arsuri, Irina alerga, alerga, ca şi cum ar fi înţeles, în sfârşit, că întrevede o ţintă în săraca ei viaţă. — Şi atunci ? — întrebă Stoian, cu sprâncenele pârlite. Fane îşi răsucea o ţigară, fără s'o aprindă. — Să n'oiud de foc, măcar o zi, două. Afară, în aerul cenuşiu al dimineţii, hambarul întreg, înegrit de fum şi picurând de apă, părea să dureze ca o mărturie a strădaniilor omeneşti. încă acum un ceas, Sturulcnia şi cu ,,dragu' mamei", ăsta din urmă prins tocmai când voia să apuce un tren, la haltă, fuseseră ridicaţi şi duşi. Deşi plină de oameni, casa prinsese un fel de tăcere, în care răsunau numai icni-turile celor ce-şi oblojeau arsurile. BăieţandTul, Nichifor, se arsese rău la o mână şi Stoian îşi scrântise un picior. * Tăcută şi sprintenă, Irina trebăluia ca în fieştece dimineaţă, dar de astă dată o mare linişte şi lumină stăruia pe toată fiinţa ©i. — Şi atunci ? mai întrebă odată Stoian, strâmbându-se pentrucă mişcase necugetat piciorul. — Atunci — răspunse Fane — aşa cum s'a spus la comitetul de plasă, .unde am telefonat aeii dimineaţă, la noi s'a făcut un început. Odată cu Stăniloaia şi cu ,dragul ei", odată cu Marin şi Cumpănaşu, dovediţi a fi gazda hoţilor, s'a dat pe faţă la ce te poţi aştepta dela chiaburi. A urcat adevărul în ochii ţărănimii. Acum vor înţelege împotriva cui trebuie să luptăm. — De când au sărit cu toţii să stingă focul, au stins parcă şi focul vechilor duşmănii care mai dăinuiau, grăi Şuiu după cuptor, unde îşi cerceta glezna. — Bine că eram treji şi aă nu i-am lăsat să-şi pregătească înfăţişările. Intr 'adevăr, Stăniloaia fusese găsită dormind, dar cu ghetele în picioare şi gata îmbrăcată sub cămaşa de noapte. Vrusese să facă pe mirata, ridicase glasul, strigase, plânsese, degeaba! Odată cu focul prea repede stins, se dovedea lipsa din hambar a grâului ce se cuvenea neamurilor şi care, dacă izbutea ticăloşia, ar fi fost dat drept mistuit de flăcări. Judecata avea să vină curând şi nici darea socotelilor n'avea să întârzie mult. — Şi aşa, Irină. Până la urmă tot de a noastră te-ai dovedit a fi 1 Irina clătină din cap, gânditoare. — Am răbdat si eu de foame, zise ea, rar. Urmă o scurtă tăcere. Irina se oprise din scuturat. Sevastiţa, nevasta lui Gheorghe, făcu o cruce sfioasă. — Bine să fie şi să ne pu'em descurca în toate, fără de ajutorul pe care l-am pierdut... 14 210 MARIA ROVAN Oamenii se foiră, nedumeriţi o clipă ; parcă aşteptau ca uşa să se deschidă şi să intre Stăniloaia, cu tulpanul adus până peste bărbie, să cuvânteze mieros, sticlindu-şi ochii verzi şi usturători ca urzica: „Hai, hai, ce staţi ? Haideţi, că treburile naşteaptă !" Stoian se supără: — Ce ajutor ne va lipsi, fraţilor '■ Ajutorul chiaburului nu-i decât ce-a furat şi a păstrat din munca, din sudoarea şi din încordarea noastră. Mare scofală ! — Ba să ne-ajutăm singuri, că numai aşa o să ne fie bine. Irina se oprise şi asculta. Stoian o privi, printre gene ; căutătura lui îşi aflase iar, penfru ea, duioşia trecută. Roşind uşor, tânăra femeie înţelese că el aştep'a să-i audă spusa. Fapta din noaptea trecută o adusese iar, firesc şi pentru totdeauna, alături de-câ ei. Zise : — Eu cred că n'am pierdut nimic. Voiau să ne pârjolească, asta voiau; să ardă odată cu pâinea şi sufletul şi împotrivirea din noi. Mult mi-a trebuit până să înţeleg, dar acuma ştiu şi nu mai uit. — Foiesc în jurul satelor cu feştile 'aprinse şi câlţi. muiaţi în . gaz — mai zise Şuiu, întunecându-se — Nu v'fctmăgiţi, dacă am scăpat de-astădată, nu-i cuvânt să nu se med întâmple cumva mâine-poimâine. — O să fim cu ochii în patru —• făcu Gavrilă — că acum păzim ce-i al nostru. Sto'ian încruntă sprâncenele pârlite : — Ca să ne păzim — grăi el răspicat — trebuie să fim strâns legaţi între noi şi mai apropiaţi de Partid, care stă în frunte şi ne conduce. — O să facem ce ne-o învăţa dela Partid — zise Şuiu, tăios. El ne învaţă cum să luptăm. Un cântec ascuţit de cocoş rupse tăcerea care se aşternuse. Irina, cu poala plină de grăunţe, se. îndreptă spre cerdac. Trăgându-şi puţin piciorul scrântit, Stoian. ieşi după ea. Spre Răsărit, cerul se înroşise şi lumina începuse să poleiască auriu, ou viaţă nouă, zidurile însorite. •Rezemată într'un stâlp, tânăra femeie părea să vegheze deasupra începutului de zi. Stoian se apropie de ea, cu ochii miori, întrebători şi buni. — Ce mi-a stat în putere am făcut... Mâine plec... Mergi la oraş, Irino ? — Da, Stoiane. Peste tot sunt oameni. O îmbrăţişa, zâmbind, cu un suspin de adâncă mulţumire. Diru're ei pieriseră împotrivirile. Pe chipurile lor se aprindea, urca, o flacără mare în care se mistuia tot amarul ce le atârnase atâţia ani ca plumbul pe aripile sufletelor azi descătuşate. NOAPTEA LA CREŞĂ Noaptea îşi târăşte leneşi paşi, Norii-au tivul argintiu în salbă, Stelele-s pe al cerului imaş. Hai să poposim la creşa albă. Sst! Să nu trezim vreun copil. Uşa mică scârţâe sfioasă. Şi pe vârfuri am intrat, tiptil. Basmul e aici la el acasă. Stând de veghe'n orele târzii. Sora trece iarăşi printre paturi. — Dragii, dolofanii de copii. Să-i priveşti oricât, nu te mai saturi. Ochii tuturora s'au închis Osteniţi de cântece şi joacă. Telegarii sprintenului vis Sboară, şi nu-i nimeni să-i întreacă. lato'n somn zâmbind întrebător Irinel, fetiţa ţesătoarei. Visul îi aduse ghicitori Şi-o întreabă-acuma : ce e? care-i ? ŞTEFAN IUREŞ Doarme şi Petruţ, cu rumen chip, Băeţaşul unei vopsitoare. O albină-l poartă pe aripi Dela stup la fiecare floare. ...Din cerceaf scăpă piciorul gol. Dar pe tancul ăsta cel îmbie ? — Visul lui împinge rostogol Luna, minge mare, argintie. ...Creşa doarme, visele sunt dulci. Cum doar inimi limpezi le visează. — Puiule, în tihnă tu te culci, Supraveghetoarea-i încă trează. Te aşteaptă cuburi, să clădeşti Case mici, cu încăperi şi tindă. Mâine - adevăratelor poveşti Ziditor să fii, să te deprindă. Viaţa ta ce astăzi curge lin E izvor abia ţâşnit din stâncă. Insă tot mai multe ape vin. Albia se face mai adâncă. . Mai vor unii a zăgăzui La izvor puterile din oameni. Slavilor s'oprească bucurii. Să n'ajungi să mai culegi ce sameni. Somnul să ţi-I rupă ghiare reci Şi sirene hăuind a moarte. In vâltori de spaime să te 'neci. Visele să-ţi fie'n cioburi sparte. NOAPTEA LA CREŞA 213 Copăcel când văd că te ridici Judecata, furia leo fură. Nu le plac aceste paturi mici. Viaţa voastră o privesc cu ură. Ţes aceleaşi pânze ca şi eri: Vor să'ncingă nou măcel, de parcă Lupilor dear sta azi în puteri Vremea îndărăt s'o mai întoarcă. Vor să'ncingă... Arăta-le-vom: Una e să muşti, alta să latri. Noi vom creşte mugurii de om In grădina scumpei noastre Patrii. Dormi, copile. Nalţă-ţi vise. Peste Ani şi ani vei înălţa cetăţi. Pentru viaţa viselor aceste Lupta noastră frânge greutăţi. Veacul tău nu va avea rugini. Chiar de-or fi, vei şti, să le înlături. Cete mai semeţe înălţimi Vor fi mici avându-te alături! NINA CASSIAN HOREA NU MAI ESTE SINGUR In ţara Moţilor, în comuna Pleşcuţa este un sot. Gura Văii. Şcoala'elementară din acest sat nu are decât 17 elevi, dată fiind natalitatea redusă din timpul războiului. In clasa 1-a nu este decât un singur elev. Horea. Am găsit un sat pitit. Gura Văii-i zice lui. Pe la margini, tolănit, creşte şoldul muntelui. Văile, domoale linguri. Case, oameni. Şi o şcoală. Iar în clasa 'ntâia, goală, numai Horea sade. Singur. Are şapte ani băiatul, şi-i venit Ia 'nvăţătură. încă unul pe măsură n'ai să afli în tot satul. Nu că-i el mai acătării decât ceilalţi băetani, dar în satul Gura Văii n'are nimeni şapte ani. Când a fost pârjol, atunci, au plecat bărbaţii, roi. Şi în anii oeia goi n'au venit pe lume prunci. HOREA NU' KAI ESTE SINGUR Horea înflori cătunul toama 'n patru zeci şi trei. Sunt copii mai măricei dar cât Horea nu-i niciunul. Au intrat bărbaţii'n moarte. Şade Horea 'n clasa 'ntâia. Rod amar din anii ceia, singur cuc, învaţă carte. Nu eşti singur. Horea, nu eşti. Toţi copiii te alină. Printre ei, cântând, şi tu eşti. Şcoala-i mare. Ţara plină. Glasul tău cu-al lor seavâr&ă, se 'mpleteşte printre cetini. Horea are mulţi prieteni. Gura Văii astăzi cântă. Să nu vi© focul iară, cântă toţi copiii ţării: „Vreme fără primăvară, încă nu te-am dat uitării... Suntem mulţi. Şi, împreună, cum stau literele 'n carte, scriem ziua noastră bună, primăvara fără moarte." Văile, domoale linguri. Case, oameni. Şi o şcoală. Clasa nu mai este goală. Horea nu mai este singur. I. GROPPER *) LEGĂN ZORII CARE VIN Leagănă mil cânt, mereu! nani, puiul meu. Legăn zorii care vin: doarme vântul prin grădini, dorm păpuşi şi ursul tău, somnul lor de fel nu-i greu. Nani, puiul meu. Chiar şi soarele şi luna dorm acuma, dorm într'una, osteniţi de-atât urcuş, sforăie şi dorm azi duşi. Iar fiindcă 'n cer nu-i foc, şi-au tras nourii cojoc. Nani, puiul meu. De nu-i sobă, ce li-s pături? Scot furtunile de-alături şi pornesc o hărmălaie tunet, fulgere, văpaie, până ce s'or încălzi şi mi s'or găti de zi. Nani, puiul meu. *) Poet de limbă idiş din R.P.R. LEGĂN ZORII CARE VIN 217 Când ţi-e gata somnul dulce, merge noaptea să se oulce. Ştii ce-ţi lasă 'n urmă oare? Câte-o lună, câteun soare, câte-un curcubeu, să poci cu el mâine să te joci. Nani, puiul meu. Dar cei răi nu dorm deloc, lumii vor să-i dee foc. Peste-ocean le simt la pândă ghiara, ura lor flămândă. Vor furtuni şi vor război, uită că suntem şi noi. Nani, puiul meu! Când dormi tu ,ţi-e tatăl treaz. Cât ţine pământul azi taţii, mameie-ţi vor face mai puternic zid de pace. Pacea nu-i un dar, s'aştepţi, o fac oamenii oei drepţi! Nani, puiul meu! Tinzi mânuţele în somn — dragi sunt inimii de om! — Trece noaptea... Le e dor să le vadă, zorilor. Uite, răsăritu-şi cerne raza, în pătuc, pe perne... Nani, puiul meu ! Dormi copile, prinzi puteri, nani, puiul meu, lupte-se mereu, mereu, mama ta şi tatăl tău... pentru anii tăi, mai bunii, pentru primăvara lumii. Nani, puiul meu! (In româneşte de V. Petrescu) ALFRED MARGUL-SPERBER UNUI POET IDILIC Ştiu că-ţi plac norii, spaţiul infinit Şi-o gura fragedă de fată Şi că te' laşi de vis ademenit într'un potir de floare parfumată. Ştiu că din aer îţi clădeşti castele Şi-asculţi cum cântă ciocârlii. Că noaptea-ţi place să te uiţi la stele Iar ziua sâ te uiţi cum râd copii. Visezi: dar lunca'n jur vueşte vie Şi oamenii se'ntrec cu vremea'n zbor. Dar visul ce ie-a prins nu ştie Nimic din plânsul şi din râsul lor. Nimic din viaţa care-i oţeleşt© Prin muncă şi-i învaţă a lupta. Inima ta de ei se răzleţeşte... Inima ta, poete, nu-i a ta! Inima ta e-a lumii muncitoare Careşi croieşte-un splendid drum prin vreme Spre zări de viitor strălucitoare Şi care de primejdii nu se teme. Inima ta e-a luptei care-o duce Muncitorimea'n frunte cu Partidul Ce-ţi dă aripi vânjoase şi te-aduce Să-ţi schimbi în cântec dârz de luptă liedul. UNUI POET IDILIC 219 Inima ta ea muncii creatoare. fii glasul care'naripat se-avântă Şi cântă năzuinţa arzătoare Şi'ndeplinirea ţelului şi cântă Tot ce prin vremi a fost întrezărit Si lupta grea pe care-o ducem noi. Izbânda, viitorul strălucit Şi-un gând : Să nu mai fie'n veci război! Război să nu mai fie ! Ticăloase Puteri de iad ar vrea, prin crime noi, Să'nghită iar câştiguri şi foloase... Cu lupta ta s'alungi pe-aceşti strigoi! Fii vestitorul păcii dobândite Prin lupta noastră, pentru veşnicie ! Şi viitorul lumii fericite Pe totdeauna visul tău să fie ! (In româneşte de Al. Philippide) VICTOR TULBURE AGLAIA Când a vorbit în şedinţă Aglaia, inima parcă şi oprise bătaia, cuvântul ei parcă ardea ca văpaia. Era o femee' cu faţa adâncă şi tâmpla căruntă sub neagra casâncă, izbită de soartă ca valul de stâncă. Vorbea de un drum care duce departe, drum plin de stăvili dar fără de moarte, şi vorbelei limpezi erau, ca în carte. Spunea de o pită dospită, crescută, de alba cămaşă în floare ţesută, de firul mătasei ce oneste pe spală, de doldora coşuri cu toamna bogată, de sufletul viei ce fierbe în butii, de smulsa sămânţă din câmp a cucutii. Vorbea de belşug, de tractor, de colhoz, de neagra omidă care ne-a ros sufletul ţării ca mărul frumos. Spunea că al patriei tânăr privdor urcă sub harnicul braţ muncitor, cu faţa, cu ochii spret viitor. Câinii tăcură. Cocoşii cântară. Vântul venea mirosind a secară. Noaptea urca pe uluci, în privaz. Ardea în fereastră o lampă cu gaz. Ţăranii tăceau. Se gândeau. Ascultau. Ulciorul cu proaspete vorbe îl beau. Ţăranii aveau palme aspre de cremene. ■AGLAIA Mustaţa căruntă şi tâmplele gemene Bici boeresc şi jug chiaburean L-au simţit şi l-au dus pe grumaz an de an. Cuţitul în coaste îndeajuns i-a durut. Ştiau care-i drumul şi oe-i de făcut. Unii stăteau, se codeau, se'ndoiau. Umbre şi vânturi în suflet simţeau, , Şi vânt de răscruce şi'ndoială... Dar când a fost ca să intre în sală chiaburul cu ochii de pâclă şi smoală, cu fruntea turtită, mustaţa pe oală, şi greu bărdăhanul de pântec, răsfrânt pe brâul de, piele cu ţinte de-argint, tot saiua foşnit ca frunza pădurii: „Afară chiaburii ! Să crape chiaburii" Am întrebat-o târziu pe Aglaia: , — „Ce flacărăţi suie în suflet văpaia Că vorba ţi-e leagăn de viers şi mătase. Foşnire de grâie şi şuier de coase? Ce chin te frământă? Ce foc te mănâncă, femeie cu faţa atât de adâncă?" — „Verile, iernile, zilele mele, slute-au fost, maică, strâmbe şi grele, plesnite în spate, aduse sub juguri, crestate cu biciul şi arse pei ruguri. C'aşa ne-a fost neamul de neam de ţărani cu frigul în oase prin viscol de ani, cu deşte crăpate şi strânse în uşă, cu inima plină dej sguri şi cenuşă. întinsă era, maică, moşia boerului: din marginea satului în marginea cerului! Iarnă de iarnă am stat în bordei cu terciul de linte stropit cu mujdei, ce arde ca focul şi foamea-ţi alungă, şi ziua ţi-o trece cu zeama lui lungă. Mâinile mele au crescut doi feciori ca două lacrimi, ca doi bujori. ca limpedea geană a primelor zori. Mâinile mele au crescut doi flăcăi cu umerii sdraveni, cu ochii văpăi. I-am crescut din chin, din alean, din tristeţe... VICTOR TULBURE Poatear fi mers la şcoala sâ'nveţe dar i-a luat boerul săi pască cireada să-i mătur© tinda, să cureţe-ograda, să văruie grajduri, să spele coteţe, să taie berbecii pentru ospeţe Că lung mai era ospăţul boerului în arşiţa verii şi'n ţurţurii gerului... Veneau! musafirii în caleaşca ori sanie cu târfe ascunse în blăni de dihanie. Veneau de toţi sfinţii şi toate sfinţiile să'nghită hambarul, livada şi viile să'nghită mierea, laptele, oile... Şi noi rămâneam cu necazul şi ploile arză-i-ar focul, să-i arză nevoile! Doi feciori am avut, numai doi, dar i-a dus Antonescu'n război, legaţi de jandari, bătuţi cu nuiaua, cu parul, cu vâna de bou şi vergeaua. Şi i-a dus maică, departe, departe, să muşte ţărâna de sânge şi moarte. Au plecat flăcăii mamei la oaste loviţi cu cravaşa în piept şi în coaste. Vremea fuiorai negru şi-a tors... Ochii aceştia lacrimi au stors şi ei nu s'au întors, nu s'au întors, i Au rămas în sat doar viermii şi leprele cu inima hâdă şi rece ca pietrele. Au rămas chiaburii, jandarmii, boerii să sugă sudoarea durerilor ţării. Ei cu folosul, noi cu ponosul. Tristeţea ne-a supt şi pielea şi osuL C'aşa ne-a fost viaţa de aspri ţărani cu frigul în oase prin viscol de (ani. Pe spatele nostru, chiaburii ca ploşniţa vreau sângele ţării să-1 sugă, cu doniţa. Slute-au fost maică zilele mele aduse din spate, strâmb© şi rele. Dar astăzi îmi creşte în suflet o floare roşă ca focul, ca miezul de soare, că au venii la noi muncitorii cu bluza albastră ca slava, ca zorii, cu inima largă, fierbinte şi plină. AGLAIA 223 s'o mcmci ca pe-o hrincă de caldă azimă. Ne-au dat muncitorii dreptatea şi soarele, belşug să rodească pe toate ogoarele. Mie inima flacără, cântec şi flamură. Creşte nou mugur de pace pe ramură. Şi satul acesta cu stele'n pridvor va creşte cu faţa spre viitor, deom face cum scrie Lenin în cărţi pământul să fie — nu sute de părţi ci numai o brazdă întinsă şi largă. Viaţa am trece-o mai bună, mai dragă, j Plânşi ne-au fost anii prin ceaţă şi sloată. Azi inima prinde a cântec să bată. Căci vântul ce-aduce ploi calde din stepe, belşuguri pe-aceste ogoare începe. Maică, mi-e tâmpla albă ca neaua dar inima clocot îmi arde, ca steaua din fruntea bonetei soldaţilor roşii care-au trecut pe-aici într'o vară... Era către ziuă, şi iată cocoşii spre zorii de flăcări, pe uliţi cântară. Ţăranii ieşiră cu steaguri în mâini, sta'n fiece poartă un brad în ţâţâni. „De-acum laolaltă nii gospodăria. Să cânte vioara! Nuntim bucuria! Dar braţul şi mintea de veghe isă steie ca nu cumva lupul târcol să ne deie". Era soare pe steaguri. Şi vânt din poiană svântase Aglaiei o lacrimă'n geană. ORIENTĂRI A- M. EGOLIN I. V. STALIN ŞI LITERATURA SOVIETICA # Tovarăşul Stalin este conducătorul marii epoci a istoriei omenirii — epoca lichidării capitalismului şi construirii comunismului. Numele tovarăşului Stalin reprezintă pentru oamenii sovietici, ca şi pentru toţi muncitorii din lumea întreagă, simbolul victoriei comuniste, stindardul luptei revoluţionare pentru eliberarea celor oprimaţi şi exploataţi. In articolul „La a şaizecea aniversare a naşterii tovarăşului Stalin", M. .1. Calinin scria cu deosebită pătrundere : ,,Omenirea cunoaşte în istoria ei destui oameni mari, geniali. Dar Lenin şi Stalin. — sunt unici în ielul lor. Ei sunt mari nu numai prin ei înşişi. Ei. au rădăcini adânci în masse, de numele lor sunt indisolubil legate aspiraţiile şi idealurile cele mai înalte ale oamenilor muncii din întreaga lume. Massele vor ca ei să fie mari, pentrucă în grandoarea: lor ele văd propria lor măreţie" 1). Victoriile istorice ale socialismului în U.R.S.S. sunt legate de activitatea şi rolul, conducător, al tovarăşului Stalin. De un sfert de veac, timp ce s'a scurs dela moartea, lui Lenin, tovarăşul Stalin - se află în fruntea Partidului Bolşevic, în fruntea Statului Sovietic. \ Industrializarea socialistă a Uniunii Sovietice, colectivizarea agriculturii, victoriile istorice ale U.R.S.S. asupra germano-iasciştilor şi imperialiştilor japonezi, marea prietenie a popoarelor din ţara sovietică, desvoltarea culturii, ştiinţei, artei şi literaturii din U.R.S.S. reprezintă triumful Partidului Bolşevic condus de tovarăşul Stalin. Tovarăşul Stalin este un corifeu al ştiinţei. In salutul adresat tovarăşului Stalin de către Comitetul Central al Partidului Comunist (Bolşevic) şi Consiliul de Miniştri cu ocazia aniversării a, 70 de ani, se spune: .....Lucrările tale clasice, care desvoltă teoria marxist-leninistă, în condiţiile nouei epoci, epocii imperialismului şi a revoluţiilor proletare, epocii victoriei socialismului în ţara noastră, constitue un nepreţuit bun al omenirii, o enciclopedie a marxismului revoluţionar. Din aceste opere oamenii sovietici şi reprezentanţii înaintaţi ai oamenilor muticii din toate ţările sorb cunoştinţe, încredere şi noui iorţe în lupta lor pentru cauza clasei muncitoare şi găsesc răspuns la problemele cele mai arzătoare ale luptei actuale pentru comunism". Marile realizări ale socialismului în U.R.S.S. inspiră ţărilor de democraţie populară şi oamenilor progresişti din ţările capitaliste încredere în forţele lor, încredere în victoria inevitabilă a comunismului. In raportul prezentat la Congresul al XVIII-lea al Partidului, tovarăşul Stalin spunea: „Dacă succesele clasei muncitoare din ţara noastră, dacă lupta şi victoria ei vor contribui* la ridicarea moralului clasei muncitoare din ţările capitaliste şi vor întări încrederea acesteia în propriile sale forţe, încrederea în victoria sa, atunci partidul nostru poate să spună că munca nu i-a fost zadarnica. Să nu ne îndoim ca tocmai aşa va fi" -). Aceste cuvinte profetice s'au realizat pe deplin. Lupta omenirii progresiste pentru pace, desfăşurată pe un front atât de larg, în zilele noastre, împotriva imperialiştilor anglo-americani care pregătesc un nou război, are drept sprijin Uniunea Sovietica. 1) „Construcţia partinică", nr. 23—24, 1939, pag. 94 (ed. rusă). 2) 1. Stalin': „Problemele leninismului", pag. 961, Ed. Il-a P.M.R. I.*V. STALIN ŞI LITERATURA SOVIETICA 225 Tara noastră şi niaTele ei conducător susţin moralul lumii muncitoare şi-i întăresc încrederea în forţele ei imense. In salului adresat tovarăşului Stalin de către delegaţii congresului partizanilor păcii, aceştia scriau : „Numele D-voastră a devenit stindardul milioanelor de oameni simpli ce lupta pentru pace şi democraţie. D-voastră aţi aprins în inimile tuturor oamenilor simpli de pe glob, credinţa nestrămutată în dreptatea marii cauze a luptei pentru pace din întreaga lume, a luptei pentru independenţa naţională a popoarelor, pentru desvoltarea legăturilor de prietenie şi a înţelegerii intre popoare şi naţionalităţi. Consecvenţa D-voastră în lupta pentru pace, tăria D-voastră, demnitatea şi curajul D-voastră ne servesc drept exemplu'1! I. Intr'adevăr nu există nici o ramură a ştiinţei şi artei sovietice care să nu Ii fost fecundată de ideile creatoare ale tovarăşului Stalin. O valoare deosebită pentru desvoltarea literaturii şi a studiilor literare o au operele teoretice! ale tovarăşului Stalin. Studiul operelor tovarăşului Stalin, care constituesc un exemplu de marxism creator, contribue la ridicarea pe o treaptă nouă, mult mai înaltă a întregii activităţi a scriitorilor, criticilor şi istoricilor literari. Continuând învăţăturile lui Marx, Engels, Lenin, tovarăşul Stalin desvoltă şi concretizează învăţătura lor despre ideologie, despre naşterea şi rolul transformator al ideilor sociale. Tovarăşul Stalin spune : ,.Ideile şi teoriile sociale sunt diferite. Există idei şi teorii vechi cari şi-au trăit traiul şi care servesc interesele forţelor societăţii pe cale de dispariţie. însemnătatea lor constă în faptul că ele frânează desvoltarea societăţii, progresul ei. Există idei şi teorii noui, progresiste, care servesc interesele forţelor progresiste ale societăţii, însemnătatea lor constă în faptul că ele înlesnesc desvoltarea societăţii, progresul ei, şi capătă o însemnătate cu alât mai mare, cu cât reflectă mai exact nevoile desvoltării vieţii materiale a societăţii. Ideile şi teoriile noui nu apar decât după ce desvoltarea vieţii materiale a sorietăţii a pus în faţa societăţii sarcini noui. Dar, odată apărute, ele devin o forţă din cele mai importante, care înlesneşte rezolvarea nouilor sarcini puse de desvoltarea vieţii materiale a societăţii, înlesneşte progresul societăţii. Şi tocmai aci apare însemnătatea uriaşă a rolului organizator, mobilizator şi transformator al ideilor noui, al teoriilor noui, al concepţiilor politice noui, al instituţiilor politice noui. Ideile şi teoriile sociale noui, apar, de fapt, tocmai pentrucă sunt necesare societăţii, deoarece fără acţiunea lor organizatoare, mobilizatoare şi transformatoare este imposibilă realizarea sarcinilor arzătoare ale desvoltării vieţii materiale a societăţii. Ivite pe baza nouilor sarcini puse de desvoltarea vieţii materiale a societăţii, npuile idei şi teorii sociale îşi croesc drum, devin un patrimoniu al masselor populare, le mobilizează, le organizează împotriva forţelor pe cale de dispariţie ale societăţii şi uşurează, în felul acesta, răsturnarea forţelor sociale pe cale de dispariţie care frânează desvoltarea vieţii materiale a societăţii" Observaţiile tovarăşului Stalin cu privire la caracterul transformator al ideilor progresiste, sunt, pentru scriitorii, criticii şi istoricii literarii de o însemnătate primordială. De aici rezultă recunoaşterea rolului revoluţionar şi de descătuşare pe care îl are literatura însufleţită de idei progresiste. Deaceea, este o datorie imediată a cercetătorilor literari ca, analizând operele unui scriitor, să stabilească condiţiile de apariţie a ideilor noui în literatură, luate din viaţa concretă a societăţii. De aici rezultă datoria istoricilor literari de a arăta importanţa ideologică a moştenirii literare, rolul conducător al literaturii de avantgardă în viaţa spirituală a societăţii. Afară de aceasta, cercetătorul literar trebue să vadă în ce măsură operele literare reacţionare, care exprimau idei perimate şi care serveau interesele forţelor sociale în descompunere, frânau desvoltarea societăţii, îi întârziau mersul ei înainte. 1) „Cursul scurt de Istorie a Partidului Comunist (Bolşevic) al Uniunii Sovietice", pag. 161—162, Ed. III. P.M.R, 15 226 A. M. EGOLIN Tovarăşul Stalin ne arată rolul deosebit de important ai ideilor noui, în organizarea şi mobilizarea masselor în epocile revoluţionare : „După ce no-.*ile forţe de producţie au ajuns la maturitate, raporturile de producţie existente şi clasele dominante care le personifică se transformă în acea barieră „de netrecut", care poate fi înlăturată numai prin acţiunea conştientă a claselor noui, prin acţiunile violente ale acestor clase, prin revoluţie. Aici apare cât se poate de viu rolul imens al nouilor idei sociale, al nouilor insituţii politice, al nouei puteri politice, care sunt chemate să suprime prin forţă vechile raporturi de producţie. Pe baza conflictului dintre nouile forţe de producţie şi vechile raporturi de producţie, pe baza nouilor nevoi economice ale societăţii, iau naştere noui idei sociale; nouue idei organizează şi mobilizează massele, massele se unesc mir'o nouă armată politică, crează o nouă putere revoluţionară şi o folosesc pentru a suprima prin forţă vechea stare de lucruri în domeniul raporturilor de producţie şi a stabili o nouă stare de lucruri. Procesul spontan de desvoltare, cedează locul activităţii conştiente a oamenilor, desvoltarea paşnica — revoluţiei violente, evoluţia — revoluţiei" '). învăţătura tovarăşului Stalin despre rolul social-transformator al ideilor con-stitue baza teoretică în lupta dusă împotriva acelor cercetări în domeniul literaturii, care o vulgarizează, susţinând ca scriitorul se mărgineşte să reproducă în mod pasiv realitatea înconjurătoare. Din aceste consideraţiuni principiale ale tovarăşului Stalin, rezultă, pentru savanţii sovietici, concluzia fructuoasă care le permite să combată şi sa sfărăme concepţiile vulgar-sociologice privitoare la fenomenele literare. într'un timp, în domeniul cercetărilor literare se manifesta activ un grup de „cercetători" ce se situau pe poziţii antileniniste. După interpretarea dată de Pereverzev şi discipolii săi, reesea că Puşchin e ideologul nobilimii ce tinde să acapareze poziţii capitaliste, Gogol — un nobil scăpătat şi aşa mai departe. Operele maeştrilor cuvântului erau studiate în afara legăturilor cu poporul şi cu mişcările sociale ale epocii date. Marii scriitori ruşi erau „prezentaţi" ca apărători ai claselor exploatatoare. Monografiile privitoare ia clasicii literaturii apăreau foarte des „ca un dosar al acuzării", — în care Puşchin şi Gogol erau prezentaţi ca apărători ai intereselor nobilimii, ai feudalismului, etc. Aceşti cercetători burghezi ai literaturii se serveau foarte des de părţile slabe ale tezelor lui. Plehanov, care, după cum se ştie, a dus o vastă activitate de popularizare a marxismului în Rusia, însă a comis în acelaş timp, în. lucrările sale despre artă si literatură, erori grave, vulgar-sociologice. Tovarăşul Stalin ne învaţă că istoria nu poate fi făcută mai bună sau mai rea. Pentru savanţii sovietici, problema principală cu privire la literatura clasică rezidă în faptul că ei trebue să pună în lumină părţile ei progresiste, să scoată în relief elementele democratice şi de descătuşare, fără să uite în acelaş timp necesitatea de a demasca ei a critica tot ce e retrograd, reacţionar, stagnant — indiferent dacă aceasta a izvorît din dorinţa conştientă de a apăra interesele claselor dominante sau din lipsa de înţelegere a căilor de luptă pentru eliberarea poporului. Ca să înlăturăm lămănerea în urmă faţă de cerinţele vieţii, a ştiinţei noastre literare, e necesar să se pornească o largă campanie de critică şi autocritică în cercurile ştiinţifice, în Institute, Universităţi, în presă. In 1930, tovarăşul Stalin îi scria lui A. M. Gorchi: „Noi nu putem fără autocritică... Fără ea ne pândeşte inevitabil stagnarea, putrefacţia aparatului de Stat, creşterea birocratismului, slăbirea iniţiativei creatoare a clasei muncitoare. Desigur, autocritica oferă material duşmanilor... Dar tot ea oferă imbold şi mersului nostru înainte, pentru descătuşarea energiei creatoare a celor ce muncesc, pentru desvoltarea întrecerilor socialiste, pentru desvoltarea brigăzilor de udarnici, etc. Partea negativă este depăşită şi răsdepăşită de cea pozitivă" '-). Operele teoretice ale tovarăşului Stalin, care sunt o concretizare şi un pas înainte de desvoltarea ştiinţei marxist-leniniste, constitue baza activităţii creatoare a scriitorilor şi savanţilor în toate domeniile ştiinţei. „Tovarăşul Stalin ne învaţă că fără autocritică nu putem merge înainte, că autocritica ne trebue ca aerul, ca apa, că forţa bolşevismului se datoreşte tocmai faptului că el nu se teme de critică şi că din critica lipsurilor sale el îşi trage energia necesară pentru mersul său înainte"3). 1) „Cursul scurt de Istorie a Partidului Comunist (Bolşevic) al Uniunii Sovietice" pag- 181, Ed. III. P.M.R. 2) I. V. Stalin: „Opere", voi. 12, pag. 173 (ed. rusă). 3) G. M. Malencov : „Tovarăşul Stalin — conducătorul omenirii progresiste", pag. 11, Ed. .P.M.R. I. V. STALIN ŞI LITERATURA SOVIETICA 227 II. De numele tovarăşului Stalin „e legată rezolvarea uneia dintre cele mai importante probleme ale revoluţiei — problema naţională" '). Operele tovarăşului Stalin asupra problemei naţionale au o importanţă covârşitoare pentru desvoltarea literaturii sovietice şi a cercetărilor literare. Caracterizând trăsăturile unei naţiuni, I. V. Stalin se opreşte asupra unor trăsături deosebite ale caracterului psihic al oamenilor ce formează o naţiune : „Naţiunile se deosebesc unele de altele nu numai prin condiţiile yieţii lor, ci şi prin fizionomia lor spirituală, care se exprimă în particularităţile culturii naţionale. Dacă-Englezii, Nord-Americanii şi Irlandezii, care vorbesc cu toţii una şi aceeaşi limbă, formează cu toaite acestea trei naţiuni diferite, apoi aici joacă un rol însemnat factura psihică specifică ce s'a format la aceste naţiuni, din generaţie în generaţie, ca urmare a condiţiilor de existenţă deosebite. Fireşte că, luată în sine, factura psihică, sau — cum i se mai zice — ,,ca-Dojcterul naţional", este, pentru observator, ceva imperceptibil dar, întrucât se exprimă în originalitatea cuiturii comune naţiunii, el este perceptibil şi nu poate fi ignorat. E de prisos să mai spun că nu poate fi vorba de „caracter naţional" ca ceva dat odată pentru totdeauna; el se modifică odată cu condiţiile vieţii, dar, întrucât există în fiecare moment dat, îşi pune pecetea de fizionomia naţiunii" -). Din această teză a tovarăşului Stalin reese, pentru orice cercetător al fenomenelor literare, necesitatea categorică de a stabili baza naţională şi concret-istorică a unei sau altei opere literare, sau a creaţiei scriitorului în întregime. Aceasta ne duce la recunoaşterea specificului culturii naţionale, la lupta cu cei ce neagă acest specific naţional, la stârpirea cosmopolitismului burghez cu orientarea lui viţioasă în definiţia literaturii, ca nenaţională şi în afara istoriei. De aici, inevitabil, cercetătorul literar ajunge la aprecierea rolului pe care îl au tradiţiile, la stabilirea însemnătăţii moştenirii culturale a unei sau altei naţiuni. La consfătuirea reprezentanţilor muzicii sovietice, A. A. Jdanov a stabilit, pornind deja învăţătura tovarăşului Stalin despre naţiune, raportul, în artă, între ceeace e naţional şi ceeace este internaţional: „Se înşeală profund acei care cred că înflorirea muzicii naţionale, — atât a celei ruse, cât şi a muzicii popoarelor sovietice, care intră în alcătuirea Uniunii Sovietice — înseamnă micşorarea internaţionalismului în artă. Internaţionalismul în artă nu se naşte din înjosirea şi sărăcirea artei naţionale. Dimpotrivă, internaţionalismul se naşte acolo unde înfloreşte arta naţională. A uita acest adevăr, înseamnă a pierde firul conducător, a ne pierde personalitatea, a deveni cosmopoliţi fără patrie. Numai acel popor care are o cultură muzicală foarte desvoltată poate aprecia bogăţia muzicală a altor popoare. Nu poţi fi internaţionalist, în muzică ca şi în celelalte arte, dacă nu eşti un adevărat patriot al Patriei tale. Dacă la baza internaţionalismului stă respectul faţă de celelalte popoare, nu poţi fi internaţionalist fără a respecta şi a iubi propriul tău popor" Tovarăşul Stalin a definit leninismul drept cea mai înaltă realizare a culturii ruse, şi a arătat rolul lui conducător pentru desvoltarea culturii socialiste în U.R.S.S. După definiţia tovarăşului Stalin, poporul rus „este naţiunea cea mai remarcabilă dintre toate naţiunile care formează Uniunea Sovietică". In Marele Război de Apărare a Patriei acesta şi-a cucerit meritul „de a fi recunoscut unanim printre celelalte popoare ale ţării noastre, drept forţă conducătoare a Uniunii Sovietice"4). La 6 Noembrie 1941, în zilele de supremă încordare a poporului sovietic în Marele Război de Apărare a Patriei împotriva fasciştilor cotropitori, pătruns de un sentiment de mândrie naţională, tovarăşul Stalin a amintit de oamenii mari ai poporului rus. Tovarăşul Stalin îi caracterizează pe canibalii hitlerişti, drept oameni căzuţi la nivelul fiarelor sălbatice. „Şi aceşti oameni" — spunea tovarăşul Stalin — „lipsiţi de conştiinţă şi de cinste, aceşti oameni cu morala lor de fiare, au neruşinarea să îndemne la nimicirea marii naţiuni ruse, naţia lui Plehanov şi Lenin, a lui Belinschi şi Cernîşevschi, 1) „Bolşevic", nr. 24—1949, pag. 5. 2) /. V. Stalin: „Opere", voi. 2, pag. 311—312, Ed. P.M.R. 3) „Consfătuirea reprezentanţilor muzicii la CC. al P.C. (b)" — în „Muzica Sovietică", Ed.> Cartea Rusă. 4) I. V. Stalin : „Despre Marele Război al Uniunii Sovietice pentru Apărarea Patriei" — pag. 196, 1946 (ed. rusă). 228 A. M. EGOLIN a lui Puşchin şi Tolstoi, a lui Glinca şi Ceaicovschi, a lui Gorchi şi Cehov, a lui Secenov şi Pavlov, a lui Repin şi Suricov, a lui Suvorov şi Cutuzov" '). Aceasta înaltă preţuire a culturii ruse, făcută de Stalin ,a servit drept punct de plecare pentru o acţiune vastă de propagare a literaturii ruse, ca bun naţional ce ne aparţine. Savanţii sovietici au scos în evidenţă, în operele lor, adânca principialitate, amploarea şi pasiunea cu care erau tratate problemele sociale de către scriitorii progresişti ruşi. Cercetătorii noştri literari au arătat cât de mare a fost rolul literaturii ruse pentru desvoltarea spirituală a poporului, cât de mult şi de pozitiv a influenţat ea desvoltarea mişcării revoluţionare in Rusia. In nici o ţară din Apusul Europei, literatura n'a jucat un rol atât de grandios ca în Rusia, nicăeri nu s'au pus în faţa literaturii probleme de valoare atât de înaltă ca în Rusia. Lupta scriitorilor ruşi îndreptată împotriva ţarismului şi feudalismului se transforma în luptă împotriva exploatării omului de către om. In literatura rusă şi-a găsit întruchiparea credinţa cea mai vie în forţele creatoare ale masselor populare şi lupta pentru idealurile înaintate ale umanităţii. în cercetarea literaturii din trecut se observă destul de des o atitudine de nivelare. Nu se iau în consideraţie ce anume fapte istorice reale au dat naştere respectivei opere şi ce tendinţe ale procesului istoric sunt oglindite în ea. îndeosebi acest lucru s'a manifestat concret în numeroasele greşeli şi denaturări, făcute în interpretarea ideilor patriotice şi imaginilor unora dintre scriitori. Cercetătorii au uitat că, până la Marea Revoluţie din Octombrie, patriotismul era indisolubil legat de lupta împotriva ţarismului şi, prin urmare, atunci când nu era legat de năzuinţi eliberatoare, patriotismul se transforma de multe ori în ceva contrar, ducând la justificarea şi menţinerea robiei şi a asupririi. Ideile patriotice şi imaginile zugrăvite în literatura rusă din trecut trebue studiate şi interpretate în lumina învăţăturii leniniste despre existenţa celor două culturi. V. I. Lenin scria : ,,In fiecare naţiune din zilele noastre există două naţiuni, vom spune noi tuturor naţional-socialilor. Există două culturi naţionale în fiecare cultură naţională. Există o cultură velicorusă a Purişchevicilor, Gucicovilor şi Struveilor, dar există şi o cultură velicorusă pe care o caracterizează nuime ca Cernîşevschi şi Plehanov" ?). In societatea feudalo-capitalistă a vechii Rusii, literatura progresistă se afla într'o continuă şi neîmpăcată contradicţie cu Statul, care apăra interesele claselor exploatatoare şi duşmănea poporul. In Statul Sovietic, dimpotrivă, literatura se bucură de cel mai larg sprijin al Statului Socialist şi este o chestiune de Stat. Regimul sovietic este scump milioanelor de oameni ai Patriei noastre, deoarece acest regim a realizat năzuinţele de veacuri ale poporului către dreptatea socială. ,.Forţa patriotismului sovietic" — ne spune tovarăşul Stalin — „constă în aceea că el nu are la bază prejudecăţi rasiste sau naţionaliste ci adâncul devotament şi, credinţa adâncă a poporului faţă de Patria , lui Sovietică, prietenia frăţească a oamenilor muncii din toate naţiunile ţării noastre. Patriotismul sovietic îmbină în mod armonios tradiţiile naţionale ale popoarelor şi interesele vitale comune ale tuturor celor ce muncesc din Uniunea Sovietică. Patriotismul Sovietic nu desbină ci, dimpotrivă, leagă strâns toate naţiunile şi popoarele ţării noastre într'o familie unică, frăţească. Aci trebuesc căutate bazele prieteniei nesdruncinate şi tot mai puternice a popoarelor Uniunii Sovietice"3). In societatea noastră socialistă, pentru prima oară în istorie, interesele Statului coincid întru totul cu interesele poporului. Eliberat de contradicţiile inevitabile ale regimului exploatator, sentimentul patriotic a căpătat, în societatea sovietică, o desvol-tare necunoscută şi un sens istoric nou. Lenin şi Stalin ne învaţă că, în condiţiile regimului de exploatare, cea mai înaltă datorie patriotică a muncitorilor şi ţăranilor este lupta pentru eliberarea ţării, lupta pentru înlăturarea puterii moşierilor şi capitaliştilor. Sub conducerea lui Lenin şi Stalin, clasa muncitoare din Rusia, a reuşit să scoată ţara din starea ei de înapoiere şi s'o ducă pe calea progresului istoricj Partidul Bolşevic a împiedicat trans - 1) 1. V. SraJin: „Despre Marele Război al Uniunii Sovietice pentru Apărarea Patriei" pag. 28. Ed. P.C.R. — 1945. 2) Vezi : „Lenin despre literatură", pag. ,175, Ed. P.M.R. 3) I. V. Sialin : „Despre Marele Război al Uniunii Sovietice pentru Apărarea Patriei", pag. 173—174, Ed. P.C.R. — 1945. I. V. STALIN ŞI LITERATURA SOVIETICA 229 formarea Rusiei într'o colonie a imperialiştilor străini. înlăturarea guvernului bur-ghezo-moşieresc în Rusia corespundea întru totul intereselor naţionale ale poporului. Lenin scria: „Interesul măndriei naţionale a velicoruşilor (luat nu într'un sens slugarnic) coincide cu interesul socialist al proletarilor velicorus! (şi al tuturor celorlalţi)" i). In proclamaţia dată în 1905 de către Comitetul, condus de tovarăşul Stalin, al Partidului Bolşevic din Bacu, se spunea: „Cu ţarul, dar contra Patriei sau cu Patria, dar contra ţarului şi a guvernului său" -). Cercetătorul literar sovietic trebue să distingă în istoria oricărei culturi naţionale, ceeace e progresist, de ceeace e reacţionar, să ia tot ce este mai înaintat în aceasta şi să dea deoparte tot ce e conservator. Lenin scria: „...din fiecare cultură naţională noi luăm numai elementele ei socialiste şi democratice. Ie luăm pe ele numai şi incontestabil, ca să le opunem culturii burgheze şi naţionalismului burghez al fiecărei naţiuni" 3). In condiţiile Statului socialist, forme naţională a culturii reprezintă în sine un mijloc de exprimare a conţinutului socialist. In societatea sovietică, arta şi literatura sunt indisolubil legate de lupta pentru comunism. Desprinderea formelor naţionale de cultură, de conţinutul ei socialist, crează posibilităţi de manifestare a naţionalismului burghez. Tovarăşul Stalin spune: ......rămăşiţele capitalismului în conştiinţa oamenilor au, în domeniul naţional, o viabilitate mult mai mare decât în oricare alt domeniu. Ele au mai mare viabilitate, deoarece au posibilitatea să se mascheze bine în costumul naţional" "). Pe de altă parte, afirmaţiile cum că proletariatul, fiind purtător al ideoiog'ei internaţionaliste, nu ar trebui să se preocupe de formele naţionale ale culturii, duc de fapt la înăbuşirea culturii naţionale şi nu sunt altceva decăt o expresie a şovinismului imperialist. Tovarăşul Stalin a demascat caracterul antiproletar şi antipopular al unor asemenea afirmaţii. In lucrarea tovarăşului Stalin „Problema naţională şi leninismul" este desvol-tată mai departe teoria marxist-leninistă despre problema naţională. Enunţând1 teza despre nouile naţiuni socialiste, create în Uniunea Sovietică, tovarăşul Stalin arată deosebirea esenţială între naţiunile burgheze şi cele socialiste: „Pe ruinele vechilor naţiuni burgheze, apar şi se desvoltă nouile naţiuni socialiste, care sunt mult mai unite ca oricare altă naţiune burgheză, deoarece sunt în afara contrazicerilor înverşunate de clasă, care subminează naţiunile burgheze, şi mult mai populare ca oricare altă naţiune burgheză" 5). Această lucrare a tovarăşului Stalin are o însemnătate covârşitoare pentru proletariatul internaţional şi partidele comuniste, în lupta lor contra naţionalismului burghez şi a cosmopolitismului, în lupta pentru independenţa ţărilor lor, pentru rezolvarea justă a problemei naţional-coloniale. Rezolvând la noi în tavă problema naţională în folosul celor ce muncesc, Lenin şi Stalin au. contribuit Ia înflorirea culturii şi a literaturii. Situaţia s'a schimbat radical odată cu desvoltarea literaturii celorlalte popoare frăţeşti din Uniune. „Revoluţia socialistă" — spune tovarăşul Stalin — .....a sporit numărul de limbi, deoarece scuturând păturile cele mai de jos ale omenirii şi împingându-le pe arena politică, trezeşte la o viaţă nouă o serie de naţionalităţi înainte necunoscute sau puţin cunoscute. Cine ar fi putut crede că Rusia ţaristă cuprindea aproape 50 de naţiuni şi grupuri naţionale? Dar Revoluţia din Octombrie, rupând lanţurile de veacuri, a adus pe scena istoriei un şir întreg de popoare şi naţionalităţi uitate, trezinău-le la o viaţă nouă, la o nouă desvoltare" 6). Una din particularităţile minunate ale literaturii sovietice îl constitue caracterul ei multinaţional. Prietenia dintre popoarele ţării noastre, politica naţională leninistă-stalmistă a Statului sovietic, au asigurat o largă desvoltare culturală popoarelor din U.R.S.S. Acest lucru s'a oglindit şi în succesele mari realizate de ele în domeniul literaturii- Scriitorul sovietic, de orice naţionalitate ar fi, este un adevărat patriot al naţiunii din care face parte, este, în acelaş timp, un patridt al întregii Uniuni Sovietice. 1) Vezi : „Lenin despre literatură", pag. 182, Ed. P.M.R. 2) „Bolşevic", nr. 10—1942, pag. 38. 3) V. I. Lenin: „Opere", voi. XVII, pag. 137 (ed. rusă). 4) I. V. Stalin: „Problemele leninismului", pag. 755, Ed. II-a P.M.R. 5) 1. V. Stalin : „Opere", voi. 11, pag. 340—341 (ed. rusă). 6) 1. V. Stalin : ,,Opere", voi. 7, pag. 139, (ed. rusă). 230 A. M. EGOLIN Pentru desvoltarea literaturii sovietice a avut o deosebită importanţa expunerea tovarăşului Stalin din 18 Mai 1925: „Despre problemele politice ale universităţii popoarelor orientale". In acea perioadă se discuta aprig posibilitatea creerii unei literaturi şi a unei arte proletare. Unii, bazându-se pe teoria contrarevoluţionară a troţkiştilor despre imposibilitatea creerii socialismului la noi în ţară, îi atacau pe acei cari susţineau necesitatea creerii unei noui culturi. Alţii (grupa1 revistei „Na postu" — „De gardă") se prefăceau că luptă pentru o literatură proletară, deşi, în concepţia lor, literatura proletară ercţ lipsită de conţinut socialist. De fapt „napostovţii" (cei dela „Garda"), camuflân-du-se înapoia frazelor umflate, ajungeau la aceleaşi concluzii ca şi troţkiştii, care încercau să nege arta socialistă. Expunerea tovarăşului Stalin a trasat linia generală de desvoltare a culturii sovietice. Tovarăşul Stalin spunea: „Noi creem o cultură proletară. Asta-i adevărat. Dar tot atât de adevărat este faptul că cultura proletară, socialistă în conţinut, ia forme şi mijloace de exprimare felurite, Ia diferite popoare, care sunt atrase în construirea socialismului, după felul de viaţă, limbă, etc. Proletară în conţinutul ei 'şi naţională ca formă — iată aspectul cui turii generale umane spre care merge socialismul. Cultura proletară nu desfiinţează cultura naţională, îi dă numai conţinut. Şi invers, cultura naţională nu desfiinţează cultura proletară, ci îi dă formă" !)■ Tovarăşul Stalin a pus problema Rusiei şi a Occidentului dintr'un punct de vedere nou. Tovarăşul Stalin, Jdanov şi Kirov, au arătat în „Observaţiile cu privire la schiţa manualului de ,,Istorie a U.R.S.S.", că nouă ne trebue o expunere a Istoriei U.R.S.S. „...în care istoria Rusiei să nu fie ruptă de istoria celorlalte popoare din U.R.S.S.. — în primul rând, şi unde istoria popoarelor din U.R.S.S. să nu fie ruptă de istoria general europeană şi în genere de istoria universală — în al doilea rând'' 2). In sec al XIX-lea, revoluţiile burgheze şi mişcările socialiste din Apusul Europei au avut o mare influenţă asupra înjghebării mişcării revoluţionare din Rusia. Cu timpul, însă, situaţia s'a schimbat. In 1882, Marx şi Engels constatau că ,,Rusia reprezintă avantgarda mişcării revoluţionare din Europa" :!). Lenin scrie în 1902 : „Istoria a pus acum în faţa noastă o problemă imediată, care este una dintre cele mai revoluţionare din toate problemele imediate ale proletariatului din oricare altă ţară" 4). Lenin mai spunea că: „...problemele naţionale ale social-democraţiei ruse sunt probleme, cum n'au fost puse în faţa nici unui Partid social-democrat din lume" 5). Tovarăşul Stalin a continuat şi a desvoltat în condiţiuni noui învăţătura lui Marx, Engeis, Lenin despre strămutarea centrului de mişcare revoluţionară din Apus în Rusia. In Iulie 1917, la congresul al VI-Iea al Partidului nostru, tovarăşul Stalin a rostit acele cuvinte profetice care au căpătat o valoare istorică universală. Tovarăşul Stalin a spus : „A cere ca Rusia „să aştepte" cu transformările socialiste până ce „va începe" Europa, ar fi un pedantism nedemn. „începe" ţara cu cele mai multe posibilităţi..." 6).-„Nu este exclus ca tocmai Rusia să fie ţara care să deschidă drumul spre socialism... Trebue să ne debarasăm de ideia perimată că numai Europa ne poate arăta calea. Există un marxism dogmatic şi un marxisml creator. Eu mă situez pe platforma marxismului creator" 7). Mai departe, tot în 1917, tovarăşul Stalin revine la problema Rusiei şi a Apusului şi spune: ,,Se spunea odată în Rusia că lumina socialismului vine din Apus. Şi era adevărat, căci acolo, în Apus, am învăţat noi ce înseamnă (revoluţie şi socialism. Odată însă cu începutul mişcării revoluţionare în Rusia, situaţia s'a schimbat întrucâtva- In 1906, când revoluţia mai era încă în desvoltare îri Rusia, Apusul a ajutat, reacţiunea ţaristă să se refacă, acordându-i un împrumut de 2 miliarde de ruble. Şi, 1) J. V. Stalin: „Opere", voi. 7, pag. 138 (ed. rusă). 2) „Pentru studiul istoriei. Culegeri" — Ed. şcolii superioare de Partid a CC. al P-C. ,(b) pag. 23 (ed. rusă). 3) Marx 'şi Engels: ,,Opere", vol. V. pag. 601 (ed. rusă). 4) V. I. Lenin : „Opere", vol. V, pag. 345, (ed. rusă). 5) Idem, pag. 342. 6) 1. V. Stalin: „Opere", voi. 3, pag. 185, Ed. P-M.R. 7) I. V. Sfalin : „Opere", vp-1. 3, pag. 198—199, Ed. P.M.R. I. V. STALIN ŞI LITERATURA SOVIETICA 231 într'adevăr, ţarismul s'a întărit atunci cu preţul unei noui aserviri financiare a Rusiei faţă de Apus. Cu această ocazie s'a făcut atunci observaţia că Apusul exportă în Rusia nu numai socialismul, dar şi reacţiunea sub forma miliardelor. ■'î Acum ni se înfăţişează un tablou mult mai grăitor. In clipa în care revoluţia rusă îşi încordează toate forţele pentru a-şi apăra cuceririle, iar imperialismul se stră-dueşte s'o doboare, capitalul american furnizeazăl miliarde coaliţiei Cherenschi-— Miliucov — Tereteli, pentru ca, punând definitiv frâu revoluţiei ruse, să torpileze mişcarea revoluţionară crescândă din Apus. Acesta-i adevărul. Se poate deci spune că Apusul exportă în Rusia nu atât socialismul şi eliberarea, căt robia şi contrarevoluţia" '). Subliniind însemnătatea internaţională a Marei Revoluţii socialiste din Octombrie, care a constituit o cotitură hotărâtoare în întreaga istorie universală, tovarăşul Stalin scria : ,,Din această clipă, partidul nostru s'a transformat dintr'o forţă naţională într'o forţă mai ales internaţională, iar proletariatul rus, dintr'un detaşament înapoiat al proletariatului internaţional, în avangarda acestuia" 2). Aceste minunate teze ale tovarăşului Stalin ne înarmează în lupta noastră împotriva actualei culturi burgheze, împotriva ploconirii faţă de Apus. luate din iniţiativa tovarăşului Stalin, Hotăririle Comitetului Central al Paititidului Comunist (Bolşevic) asupra problemelor ideologice, au dat o lovitură puternică atitudinii liberale şi lipsite de principialitate faţă de arta putredă şi goală de conţinut a Apusului burghez. In timp ce în U.R.S.S. s'a desvoltat o literatură bogată care bglindeşte succesele grandioase ale construcţiei socialiste, care a creat imaginea omului nou, literatura burgheză din Apus merge spre descompunere şi decădere. Cultura şi literatura burgheză, care simt o spaimă de moarte în faţa revoluţiei, socialiste, se găsesc într'o stare de lăncezeală, fiind pătrunse de misticism, superstiţii, pornografie. Baza morală a culturii din lumea capitalistă este după definiţia lui A. A. Jdanov putredă şi morbidă, această cultură fiind pusă în serviciul proprietăţii capitaliste, particulare, în slujba lacomelor interese egoiste ale vârfurilor burgheze ale societăţii":!). învăţăturile tovarăşului Stalin cu privire la Rusia şi Apusul Europei, constituie baza teoretică a luptei împotriva studiului liberal-burghez al literaturii, în special împotriva şcolii" lui Veselovschi, care devenise un focar de ploconire în faţa străinătăţii. Metoda „comparativ-istorică" a lui Veselovschi şi a elevilor săi ducea la izolarea literaturii de viaţă, adică la formalism. Izolând literatura de izvoarele populare şi de idealurile democratice 'ale păturii sociale progresiste ruse a epocii, adepţii lui Veselovschi cercetau cu deosebită răvnă înfluenţele unor scriitori asupra altora, subliniind mai ales influenţa scriitorilor străini asupra celor ruşi. Aruncând deoparte conţinutul ideologic şi valoarea moştenirii literare a clasicilor ruşi, cosmopoliţii şi formaliştii reduc pe marii scriitori ai Patriei noastre la nivelul unor elevi şi imitatori ai scriitorilor străini. Inevitabil, asemenea cercetători se coboară la rolul de propagandişti ai literaturii fără conţinut, ai aşa zisei ,,independenţe" a literaturii faţă de viaţa socială. In Hotărîrea Comitetului! Central al Partidului Comunist (Bolşevic) din 10 Februarie 1948, cu privire la, opera lui V. Muradeli, ..Marea prietenie", în care se acordă o deosebită atenţie necesităţii de îmbinare ,,în muzică, a unui conţinut înalt cu perfecţiunea artistică a formei muzicale" cercetătorii literari an primit indicaţii dane în problemele specificului artei. Condamnând direcţia formalistă în muzica sovietică, Hotărîrea propune desvoltarea .....înaltei maeştrii profesionale, îmbinate în acelaş timp cu simplitatea, care face accesibile operele muzicale". Demascănd cu hotărî"e pe unii dintre compozitorii sovietici care nu s'au eliberat încă de rămăşiţele ideologiei burgheze şi care se află... .....sub influenţa muzicei contemporane decadente din America şi Apusul Europei". Comitetul Central al Partidului Comunist (Bolşevic) indică drept model tradiţiile cele mai bune ale muzicii clasice ruse şi apusene. „îndepărtarea de massele populare a unor reprezentanţi ai muzicii sovietice" — cetim în Hotărîrea Comitetului Central al Partidului Comunist (Bolşevic)—„a ajuns pană acolo, încât în rândurile lor a început să se răspândească ,,teoria" putredă, în virtutea căreia lipsa posibilităţii de înţelegere a muzicii multora dintre compozitorii sovietici con- 1) 1. V. Stalin: „Opere", voi. 3, pag. 251—252, Ed. P.M.R. 2) 1. V. Staiin: „Opere", voi. 5, pag. 109, Ed- P.M.R. 3) A. A. Jdanov : „Racort asupra revistelor „Zvezda" şi „Leningrad"; pag. 42 Ed. P.M.R. 232 A. M. EGOLIN temporarii de către popor se explică prin. faptul, că poporul, chipurile, ,,n'a reuşit să se ridice" până Ia înţelegerea muzicei lor complicate şi că vor trece sute de ani până ce o va putea pricepe şi. deci, nu e cazul să se sinchisească dacă unele opere muzicale nu-şi găsesc ascultători. Această teorie anti-popularâ, şi la baza ei în întregime individualistă, a contribuit într'o măsură şi mai mare la izolarea unora dintre compozitorii şi cercetătorii muzicii faţă de critica societăţii sovietice şi la închiderea lor într'c carapace" i). ; Opinia publică sovietică, condamnând definitiv falsele inovaţii ale unora dintre compozitorii noştri, inovaţii cari de fapt nu sunt decât o renunţare la moştenirea clasică, la muzica populară, la dorinţa de a servi poporul pentru a fi pe placul unui grup neînsemnat de esteţi, obligă pe scriitori şi cercetătorii literari să tragă concluziile corespunzătoare. Inovaţia autentică nu înseamnă renunţarea la tradiţie, ci desvoltarea ei, pe pe baza nouilor idei apărute în viaţa spirituală a popoarelor. III. Operele tovarăşului Sbalin conţin o înaltă preţuire a literaturii clasice ruse. Despre marea însemnătate principială pe care o acordă tovarăşul Stalin literaturii ruse, ne stă mărturie folosirea frecventă a imaginilor artistice. Folosind operele clasice ale literaturii ruse în lupta socială contemporană, tovarăşul Stalin subliniază, prin aceasta, semnificaţia lor actuală. In zilele Marelui Război de Apărare a Patriei, în-tr'un^ ordin de zi adresat armatei, tovarăşul Stalin citează cuvintele lui M. Gorchi: „dacă duşmanul nu se predă — el trebuie nimicit". încă din tinereţe, tovarăşul Stalin îşi manifesta dragostea faţă de literatură şi artă, faţă de expresia artistică- In şcoala confesională, tovarăşul Stalin nu se limitează la biblioteca şcolară, ci îşi procură operele lui Acachii Ţereteli, Ilia Cevcevadze şi R. Eristavi: In seminar, după cum ne povesteşte, în amintirile sale, G, Glurdjidze, colegul lui de şcoală, tovarăşul Stalin „...era pasionat de cetirea cărţilor „particulare". In jurul lui se adunau tovarăşii. Ca să ne orientăm mai bine în problemele ce ne interesau, noi citeam „Istoria culturii" de Lippert, „Război şi pace", „Stăpânul şi lucrătorul", „Sonata Kreu-zer", „învierea" de Lev Tolstoi, deasemenea pe Pisarev, Dostoevschi, Shakespeare, Schiller, etc. Cartea era prietenul nedespărţit al tovarăşului Stalin, el nu o lăsa deoparte nici în timpul mesei"2). Un alt prieten de şcoală al tovarăşului Stalin, P. Capanadze îşi aminteşte: „Iosif a învăţat să deseneze foarte bine, cu toate că pe atunci noi nu învăţam desemnul la şcoală. îmi amintesc de portretele lui Şota Rustaveli şi ale altor scriitori georgieni, pe care el le desenase. In anii şcolarităţii, Iosif a cetit aproape toate cărţile din biblioteca din Gori: operele lui Ignatii Ninoşvili, Ilia Cevcevadze, Acachii Ţereteli, şi ale altora. Operele mai însemnate ni le recomanda şi nouă ca să le citim sau ne povestea conţinutul lor. îmi amintesc ce impresie i-a lăsat povestirea lui I. Ninoşvili, intitulată „Goghia Uişvili", în care era descrisă situaţia ţărănimii asuprite şi lipsite de drepturi"3). Cunoscând sub toate aspectele literatura rusă, literatura popoarelor din U-R.S.S. cât şi cea de peste hotare, tovarăşul Stalin foloseşte pe larg imaginile literare în lupta social-politică. Pentru a scoate în lumină una sau alta din laturile vieţii sociale, în cuvântările, articolele, referatele sale, el citează întotdeauna anumite expresii, epi-zoade caracteristice din operele diferiţilor scriitori. Imaginile literare în operele tovarăşului Stalin sunt o armă necruţătoare în lupta împotriva lumii vechi; prin influenţa lor emotivă, ele întăresc argumentarea şi fac şi mai accesibile cetitorului şi ascultătorului cuvintele lui. Tovarăşul Stalin foloseşte de cele mai multe ori imagini din literatura rusa. Locul predominant în lucrările lui îl ocupă citatele din operele clasicilor secolului al 1) ,,Pravda" din 11 Februarie 1948. 2) „Povestirile bătrânilor muncitori din Transcaucazia despre marele Stalin" — în „Tânăra Gardă", 1937, pag. 20 (ed. rusă). 3) „Povestirile bătrânilor muncitori din Transcaucazia despre marele Stalin" — în „Tânăra Gardă", 1937, pag. 20 (ed. rusă). I. V. STALIN ŞI LITERATURA SOVIETICA 233 XIX-lea, Crâlov, Puşchin, Lermontov, Gogol, Coliţpv, Necrasov, Scedrin, G. Uspenschi, Ostrovschi, Cehov. Dintre scriitorii sovietici contemporani, întâlnim pe Gorchi, Maia-covschi, Ehrenburg şi încă alţi câţiva. Dintre scriitorii străini Cervantes, Shakespeare, Schiller, Goethe, Heine, Whitman şi, alţii. Tovarăşul Stalin întrebuinţează adeseori, în articolele şi rapoartele sale, proverbe, zicători şi maxime populare. Caracterul lor laconic, plasticitatea şi exactitatea lor, întăresc motivarea şi argumentarea, fac cuvântul mult mai accesibil masselor l). Neavănd posibilitatea să arătăm şi să caracterizăm aici toată abundenţa de imagini, citate şi expresii din operele literare care se găsesc în lucrările lui Stalin, să ne oprim asupra unor citate literare care ne vor. ajuta să vedem mai limpede concepţiile literare ale tovarăşului Stalin şi principiile de folosire a imaginilor artistice literare. înainte de toate, trebuie să subliniem comunitatea acestor principii la Lenin şi Stalin. Amăndoi văd în literatură un mijloc eficace de luptă cu duşmanii politici şi cu lipsurile noastre în activitatea de partid şi de Stat. Schimbând sensul, dând un nou conţinut istoric-social imaginei literare din opera cutărui sau cutărui scriitor, apelând la materialul literar, Lenin şi Stalin îşi întăresc argumentele, le dau mai multă lumină şi viaţă, le dau tăria lucrului real. Autorii cei mai des citaţi de Lenin şi Stalin sunt marii satirici, cari biciuesc lumea veche a proprietarilor — Scedrin, Gogol, Crălov. Conducătorii noştri au trebuit să ducă o luptă înverşunată cu duşmanii proletariatului şi ai statului sovietic, deaceea este perfect justificat faptul că, şi Lenin şi Stalin fac apel la scriitorii care, prin imaginile din operele lor, prin plasticitatea expresiilor lor i-au ajutat ca argumentele, motivele, dovezile să le fie. mai expresive. Ironizând pe publiciştii burghezi din Europa, care în aprecierile lor calomnioase au privit proectul Constituţiei sovietice ba ca un „petec de hărtie", ba ca un act al guvernului! Sovietic ce nu era decăt un „pas spre dreapta", ba oa „o renunţare la dictatura proletariatului", tovarăşul Stalin citează pasagii minunat de vii din „Povestea şefului zelos" a lui Scedrin şi din „Suflete moarte" a lui Gogol. , Tovarăşul Stalin întrebuinţează de mai multe ori expresia lui Scedrin — „tâlharii condeiului" la adresa ziariştilor americanţ, vânduţi banului, acei cari l-au calomniat pe Lenin, au calomniat Partidul Bolşevic, au falsificat faptele, au denaturat în mod neruşinat realitatea. In expunerile lui, atunci când biciueşte birocratismul, îngustimea de vederi, „realismul" burghez, fantezia „revoluţionară", „ameţeala din cauza succeselor", laşitatea şi teama de greutăţi, tovarăşul Stalin face apel la imagini din operele lui Scedrin, Gogol, Cehov. Tovarăşul Stalin apelează şi la imaginile satirice din operele scriitorilor sovietici. In lecţiile „Despre bazele leninismului", ţinute la universitatea Sverdlov în 1924, tovarăşul Stalin caracterizează (în capitolul IX) stilul de muncă al lui Lenin. Vorbind despre însemnătatea elanului revoluţionar rus, I. V. Stalin condamnă credinţa nesănătoasă în decretomania şi vorbăria goală. Apoi, îşi aminteşte de o lucrare a lui Ehrenburg. „Cine nu cunoaşte boala scrisului „revoluţionar" şi a planomaniei ' „revoluţionare", care au ca izvor credinţa în puterea decretelor, capabile să facă şi sa prefacă totul? Unul din scriitorii ruşi, I. Ehrenburg, a zugrăvit în povestirea sa „Uskomcel" („Omul comunist perfecţionat"), un tip de! „bolşevic" atins de această boala, care îşi pusese ca scop să dea schema omului de o perfecţiune ideală şi care... „s'a împotmolit" în această „muncă". Povestirea are multe exagerări, dar că autorul a sesizat în mod just boala, asta-i neîndoios"2). Tovarăşul Stalin face adesea apel la poeziile lui Necrasov. Vorbind de Rusia veche, despre starea ei dei înapoiere, arătând problemele ce stau în faţa economiştilor, tovarăşul Stalin aminteşte: .....cuvintele poetului de dinainte de revoluţiş: „Tu eşti şi săracă şi îmbelşugată, tu eşti şi puternică şi neputincioasă, Măicuţă Rusie !" 3). Aceste cuvinte sunt citate şi de Lenin în 1918. Stabilind sarcina centrală a momentului respectiv, Lenin foloseşte ca epigraf cuvintele amintite din Necrasov şi scrie: 1) Vezi lucrările speciale asupra temei: E. Macarov: „Imaginile literare la Stalin" (,,Contemporanul literar" — nr. 13 din 1939 pag. 186—196) ; D. Pofapov : „Imaginile literare în articolele şi cuvântările tovarăşului Stalin" (,,Voronejul literar" nr. 1 — 1940, pag. 50—68) — (ed. rusă). 2) I. V. Stalin: „Problemele leninismului" pag. 129, Ed. II-a P.M.R. 3) I. V. Stalin : „Problemele leninismului", pag. 530, Ed. II-a P.M.R. 234 A. M. EGOLIN „...trebue să depunem toate eforturile ca Rusia! să nu mai fie săracă şi fără putere, ci să ajungă în înţelesul deplin al cuvântului, puternică şi îmbelşugată" ]). Concomitent cu apelul pe care îl face la' imaginile din literatura satirică, tovarăşul Stalin foloseşte foarte des temele poeziei revoluţionare. Prin aceasta, expunerile lui cu caracter de agitaţie capătă o mai mare expresivitate. Parafrazând cuvintele din poezia lui Necrasov, „Sămănătorul", tovarăşul Stalin scrie în proclamaţia din 8 Ianuarie 1905: „Haideţi să răspândim sămânţa cea bună în massele largi ale proletariatului. Să ne întindem unii altora mâinile şi să ne strângem în jufrul comitetelor de partid !" -). Stilul conferinţelor, articolelor şi expunerilor tovarăşului Stalin te uimeşte prin simplitatea lui, prin accesibilitatea lui deplină. Toate exemplele, toate comparaţiile, analogiile şi epitetele, în expunerile tovarăşului Stalin, au drept scop să trezească cititorului anumite asociaţii, prin care cititorul să capete mai mult interes pentru materialul expus, să-1 înţeleagă mai uşor. Limbajul operelor tovarăşului Stalin constitue un subiect aparte; aici, noi îl vom atinge numai în măsura în care el este legat de subiectul nostru. Plasticitatea excepţional de vie constitue una din trăsăturile esenţiale ale stilului tovarăşului Stalin. Să dăm două-trei exemple. In proclamaţia din 1905 — „Muncitori din Caucaz, a sosit vremea răzbunării!" — tovarăşul Stalin scrie: „Revoluţia rusă este inevitabilă. Este tot aşa de inevitabilă cum este inevitabil răsăritul soarelui! Puteţi opri soarele oare răsare? Forţa principală a acestei-revoluţii este proletariatul dela oraşe şi sate, ian stegarul ei este partidul muncitoresc social-democrat, şi nu d-voastră, domnilor liberali! Dece uitaţi acest „mic amănunt" evident ? începe furtuna, prevestitoarea zorilor. Nu de mult, proletariatul din Caucaz şi-a exprimat în unanimitate, dela Bacu la Batum, dispreţul pentru absolutismul ţarist Nu încape îndoială că această încercare glorioasă a proletarilor din Caucaz nu va fi fără folos pentru proletarii din alte colţuri ale Rusiei. Citiţi, mai departe, nenumăratele rezoluţii ale muncitorilor care exprimă profundul lor dispreţ pentru guvernul ţarist, ascultaţi murmurul surd; dar puternic, al satelor — şi vă veţi convinge că Rusia este o armă încărcată gata să tragă şi oare se poate descărca la cea mai mică zguduire. Da, tovarăşi, nu e departe vremea când revoluţia rusă îşi va întinde pânzele şi „va şterge de pe faţa pământului" mârşavul tron al ţarului odios !" 3). In proclamaţia „Cetăţeni!", dată în 1905, la Tiflis, tovarăşul Stalin ne zugrăveşte o imagine vie a Rusiei care se trezeşte: „Proletariatul din Rusia, acest uriaş de nebiruit, s'a pus din nou în mişcare... întreaga Rusie este cuprinsă de o largă mişcare grevistă. Ca printr'o lovitură de baghetă magică, pe tot întinsul necuprins al Rusiei viaţa s'a oprit deodată. Numai la Petersburg şi la căile ferate din acest oraş sunt în grevă peste un milion de muncitori. Moscova — vechea capitală liniştită, neclintită, credincioasă Romanovilor — este cuprinsă toată de vâlvătaia revoluţiei. Harcovul, Chievul, Ecaterinoslavul şi alte centre culturale şi industriale, tot centrul şi sudul Rusiei, toată Polonia şi, în sfârşit, tot Caucazul s'au oprit în loc, privind ameninţător absolutismul. Ce se va întâmpla? Cu înfrigurare şi cu inima strânsă aşteaptă întreaga Rusie răspunsul la această întrebare. Proletariatul aruncă mănuşa blestematului monstru cu două capete" 4). Cuvântările, tovarăşului Stalin se caracterizează printr'o înalta expresivitate şi forţă artistică. Am putut cita o serie de pasagii, vii şi de neuitat, din cuvântările sale. Ne vom limita la un exemplu din cuvântarea adresată absolvenţilor Academiei Militare în ziua de 4 Mai 1935. Arătând necesitatea preţuirii oamenilor, a cadrelor, a muncitorilor, tovarăşului Stalin a spus : ..îmi amintesc de un caz din Siberia, unde mă aflam într'un timp în exil. Era primăvara, în vremea când apele creşteau. Vreo treizeci de oameni s'au dus să prindă lemnele luate de apa furioasă a unui râu mare. Spre seară, când s'au înapoiat în sat, lipsea unul dintre ei. La întrebarea, unde este al treizecilea, ei au răspuns cu nepăsare că al treizecile „a rămas acolo". La' ■ întrebarea mea: „cum aşa, a rămas?" ei mi-au răspuns cu aceiaşi nepăsare: „ce tot mai întrebaţi? S'a înnecat, se vede !"._Şi îndată unul din ei a început să se grăbească nu ştiu încotro, spunând că „trebue sa ma duc 1) V. 1. Lenin : „Opere", voi. XXII, pag. 376 (ed. rusă). 2) 1. V. Stalin : „Opere", vol. I, pag. 81, Ed. P.M.R. 3) 1. V. Stalin : „Opere", vol. I, pag. 80—81, Ed. P.M.R. 4) 1. V. Stalin: „Opere", vol. I, pag. 189, Ed. P.M.R. I. V. STALIN ŞI LITERATURA SOVIETICA 235 să adăp iapa". La dojana mea că ei au mai multă milă de vite decât de oameni, unul din ei mi-a răspuns, în aprobarea tuturor celorlalţi: „Dar dece să ne fie milă de ei, de oameni? Oameni putem face oricând. Dar iaipa... âncearcă să faci o iapă". Iată o trăsătură, neînsemnată poate, dar foarte caracteristică. Mie îmi pare că purtarea nepăsătoare a unora dintre conducătorii noştri faţă de oaaneni, faţă de cadre, şi nepriceperea de a preţui oamenii constitue o rămăşiţă a acelei atitudini iciudate a oamenilor faţă de oameni, manifestată în episodul tlin Siberia îndepărtată pe care vi 1- am povestit" 1). IV. Marx scria că „societatea capitalistă este duşmana artei şi a poeziei". In lucrările sale — şi în cele dinainte de^ revoluţie şi în cele din perioada Marei Revoluţii din Octombrie — Lenin q definit poziţia artei şi literaturii în societatea socialistă. Des-voltănd ideile lui Marx şi Engels în problemele esteticii socialiste, Lenin a creat învăţătura despre spiritul de partid în literatură. Combătând pe teoreticienii burghezi, care au> afirmat cu ipocrizie existenţa „libertăţii" de creaţie artistică la scriitorii şi artiştii (din societatea capitalistă, Lenin a demonstrat că, din moment ce în societatea omenească împărţită în clase antagonice se duce lupta între 'forţele reacţiunii şi forţele progresului, nu poate să iexiste o literatură care să fie în afara acestei lupte. Lenin spune că aşa zisa „libertate" a artistului burghez, enunţată doar în vorbe, nu este de fapt decăt o încercare de a ascunde dependenţa acestuia de „sacul cu bani". Acestei „libertăţi", Lenin îi opune ideia spiritului de partid, ideia servirii făţişe de către scriitori a Partidului bolşevic, care este conducătorul şi detaşamentul de avangardă al poporului. Principialitatea este temelia temeliilor artei. Scriitorul numai atunci e liber în creaţie, cănd a; înţeles legile de desvoltare istorică a societăţii, cănd este devotat poporului său, când luptă pentru idealurile lui socialiste. Spiritul de partid în literatură nu limitează adevărata libertate a artei, ci, dimpotrivă, o presupune. Lenin serial că „...activitatea literară poate fi supusă mai puţin ca ori care alta unei egalări mecanice, unei nivelări...", că ,,în creaţia artistică, incontestabil, e necesar să se psigure o libertate căt mai mare iniţiativei personale, înclinărilor individuale, gândirii şi fanteziei, formei şi conţinutului" -). Lenin afirmase, că scriitorii cari vor apăra principiul partinităţii bolşevice a literaturii, siguri de victoria .socialismului, vor putea crea o artă măreaţă, pusă în slujba milioanelor de oameni din popor. O astfel de artă a devenit literatura sovietică, a cărei desvoltare este îndrumată cu succes de Partidul lui jLenin şi Stalin. Din învăţătura tovarăşului Stalin cu privire la rolul social-transîormator al ideilor progresiste în epocile revoluţionare,, reiese recunoaşterea rolului important al literaturii ca factor activ al desvoltării sociale. In convorbirea cu prima delegaţie muncitorească din America, în 1927, tovarăşul Stalin a determinat locul artei şi ştiinţei în societatea comunistă în felul următor : „Dacă schiţăm anatomia societăţii (comuniste aceasta va fi o societate... e) unde arta şi ştiinţa se vor bucura de condiţiuni suficient de favorabile cai să poată dobândi înflorirea complectă ; j) unde omul eliberat de grija zilei de mâine şi scutit de necesitatea de a se conforma mai „marilor lumii", va deveni într'adevăr liber" '). După revbluţia socialistă din Octombrie, Lenin şi Stalin au fost chemaţi să conducă un proces nemaicunoscut în istoria lumii — procesul formării personalităţii umane, în nouile condiţii socialiste. Lenin şi Stalin au devenit inspiratorii, conducătorii şi organizatorii acţiunii vaste de ^reeducare a masselor de milioane din Rusia. Lenin şi Stalin au pus în faţa scriitorilor sovietici greaua şi importanta problemă de a studia noua realitate sovietică. Ei iau arătat metodele şi calea de desvoltare a artei şi literaturii socialiste în ţara noastră. Partidul 'bolşevic a Respins concepţia burgheză despre desvoltarea întâmplătoare a artei şi la literaturii. „In Uniunea Sovietică nu numai că se înfăptuieşte o desvoltare a vieţii economice a ţării după un plan de perspectivă unic şi bine organizat, dar se introduce şi 1) I. V. Stalin : ,.Problemele leninismului", pag. 781, ed. II-a P.M.R. 2) V. 1. Lenin: „Opere", voi. 10, pag. 28 (ed. rusă). 3) I. V. Stalin: „Opere", voi. 10, pag. 134 care domnul Cristas a picurat sânge, lacrimi şi sudoarea chinurilor..." Popa Tăviţă îi învaţă pe cei săraci să moară pe front, să se supună voinţei chiaburilor. Prieten bun cu şeful de post, cu Darieni'i şi Dragomanii, el jefueşte văduvele, batjocoreşte femeile, face avere, binecuvântând toate nelegiuirile. Astfel în satul Udeşti apare alar, deoparte lumea exploatatorilor, jefuind până şi ultima palmă de loc a ţăranilor săraci, trimiţând pe invalizi să moară pe front în locul feciorilor de chiaburi, iar pe de altă parte massa ţăranilor oropsiţi, în cap cu Costan Cimpoeşu, fraţii Olivan, Dumitru, Mariuca, etc. Cele două lumi apar şi la oraş. Bunăoară, acel capitol zguduitor în care se descrie trenul gonind spre Iaşi, cu compartimente de clasa, întâia, unde se pun la cale afaceri ticăloase, crime, jefuiri, de către capitalişti şi ofi-ţerimea antonesciană, a regiunilor cotropite, — cu vagoane de clasa treia înţesate de^ răniţi, invalizi, ostaşi flămânzi, striviţi, aruncaţi unii peste alţii, căutând loc pe acoperişul vagoanelor, degerând în noapte, căzând sub roţile trenului. Autorul caută să ne* sugereze şi imaginea muncitorilor din întreprinderi lucrând cu baioneta în coastă, ameninţaţi cu carcera şi curtea marţială. Iar la celălalt pol sunt înfăţişate saloanele cuconetului societăţii „înalte", unde petrec marii afacerişti, ofiţerii din justiţia militară, gazetarii vânduţi, la braţ cu hitleriştii, care nu se sfiesc a-i numi la fiecare pas „porci de ţigani". Autorul loveşte din plin în patriotarzii trădători de ţară, oameni de-ai lui. Antonescu şi în legionari, în „învârtiţii" de tot felul, arătând limpede cum bunăstarea ace -stora se clădeşte pe stivele de cadavre ale oamenilor nevinovaţi, pe jalea mamelor şi soţiilor, pe chinul oamenilor, pe sudoarea celor care muncesc din greu pentru o bucată de pâine. Adevărul despre războiul „săniilor" apare incisiv în capitolele care zugrăvesc întoarcerea armatei „victorioase" la Botoşani, unde marea paradă patronată de gene-ralese şi colonelese se transformă într'un vaier al mamelor care-şi caută fiii dispăruţi. Şi peste zgomotul fanfarelor şi tropăitul bocancilor se înalţă şi rămâne stăruitor în aer plânsul copilului care repetă mereu, mereu: „tătuţă"... tătuţă... tătuţă!" Dar tătuţă nu s'a întors, îi putrezesc oasele undeva în Răsărit, acolo unde neam de neamul lui n'avea ce căuta. In schimb văduvelor li se pun în mână tinichele, medalii... pentru ca: apoi majurii şi primarii să le fure până şi umila lor pensie. Ca şi primul volum, cartea a doua din „Negura" rămâne un puternic act de acuzare împotriva războiului nedrept anti-sovietic. Şi ceeace este deosebit de valoros e-faptul că paginile apărute de curând subliniază mai pregnant caracterul cu totul strein năzuinţelor poporului român al acestei cumplite aventuri. In pagini puternice sunt descrise crimele făptuite de fasciştii nemţi şi români la Odesa, Te umple de revoltă uciderea prizonierilor, te îndârjeşte şi-ţi cere să lupţi ca asemenea nelegiuiri să nu mai. aibă loc. In capitolele (de astă dată mult mai puţine, chiar prea puţine) consacrate frontului, autorul adânceşte desvăluirea caracterului banditesc al armatei fasciste; în faţa ochilor noştri se perindă imaginile hăituirii oamenilor, împuşcării lor !ără milă. • Acelaş colonel Vartic ucide cu mâna sa. Vieru chinueşte pe cei ce i-au căzut: în ghiare. Dar alături de acestea sunt arătate crimele din spatele frontului. Stărue neîntrerupt în faţa ochilor povestea nebunei — Regina Vaşti- — violată de gardian, trimisă la moarte — în braţe cu fetiţa cu păr de aur, fetiţa de câţiva ani, care trebue să moară pentrucă este evreică. In acest cadru, Eusebiu Camilar a plasat în mod just tragedia ţiganilor deportaţi în „Transmisia". Vezi drumul cumplit al pribegiei, jandarmii câinoşi, foamea şi frigul. Şi apoi lagărul groaznic, oamenii săpând bordee în pământ,, murind cu zile, copii, bătrâni, femei. Nicolae Dadaci a luptat pe front pentru ca întor-cându-se acasă să găsească doar urmele satului său, căci „neamul i-a fost deportat".. Pline de adâncă umanitate sunt paginile în care se descrie frământarea acestui om cinstit, drumurile lui peste Prut şi Nistru ca să-şi salveze soţia şi copilul. Fierbi de mânie auzind sentinţa curţii marţiale, care aruncă din nou femeia în lagăr şi parcă în bătaie de joc îl trimite pe bărbat singur înapoi. Camilar zugrăveşte procesul de descompunere rapidă a armatei fasciste. „Bravura" ofiţerilor fascişti este soră cu laşitatea cea mai abjectă. Ea iese la iveală în prima clipă când situaţia de pe front începe a se schimba. Nu numai Vartic şi Vieru sunt laşi; se observă acelaş lucru şi la ceilalţi ofiţeri, cum ar fi de pildă căpitanul Sculy. Cuvintele patriotarde fac repede loc îngăimării de rugăminţi, faptele criminale sunt gata a face loc hotărîrii de a renega toate şi tot, arătând de fapt întreaga şubre zenie a pretinselor convingeri, pretinselor idei, a întregului suport moral al slugilor imperialismului. Iar ostaşii, cei mulţi şi cenuşii, pentru care coloneii au numai dispreţ, iar căpitanii numai epitetul „boi", aceştia trebue să lupte şi să... tacă. Dacă în primul volum autorul înfăţişa frământarea ostaşului şi ostilitatea lui faţă de jaf şi crimă, de data. UN ACT DE ACUZARE ÎMPOTRIVA RĂZBOIULUI IMPERIALIST 245 •aceasta un număr din ce în ce mai mare de soldaţi îşi pune întrebarea asupra rostului lăzboiului. Apare semnul unui început de revoltă care va avea să ducă mai încolo (în volumul III) la susţinerea entuziastă a întoarcerii armelor împotriva cotropitorilor hit-lerişti. Dealtfel relaţiile între armata germană şi romană (schiţate în volumul I) trec într'o nouă fază în volumul II. Dacă acolo am văzut dispreţul nemţilor faţă de români şi tendinţa continuă de a-i trimite Ia moarte, de parcă ar fi fost nişte vite pentru abator, aici culorile se întunecă mai mult, apar imaginile cumplite ale înfometării şi uciderii de către nemţi a ostaşilor romani în Cotul Donului. Vor rămâne pentru totdeauna în literatura noastră, ca o acuzare neînduplecată împotriva httleriştilor, acele pagini în care Camilar povesteşte mitralierea ostaşilor români de către ,,aliaţi", culminând simbolic prin uciderea lui Codau, înjunghiat pe la spate, drept mulţumire din partea neamţului pe care 1-a cărat în cârcă zeci de kilometri. Dacă primul volum înfăţişa disperarea ostaşilor şi chinul lor, iată, în al doilea •disperarea din spatele frontului, necazul nemărginit al oamenilor. Dacă în primul volum stăruia întrebarea mută „dece, doamne? pentruce, doamne?", iată că acum, în negurile •care stăpâneau minţile oamenilor începe a pătrunde o rază de lumină; căutând răspunsul, unii încep a-1 găsi. Cu multă măestrie autorul contrapune procesul de trezire •a massei, acelor manifestaţii puse la cale de ciracii lui Antonescu care au menirea să demonstreze „unitatea românilor în războiul sfănt". Cuvântările stereotipe, răsuflatul limbaj patriotard şi şovin, sună grotesc în faţa tabloului veridic al suferinţei umane. Autorul stârneşte revolta legitimă împotriva fascismului. Frazele grandilocvente ale indivizilor ca ziaristul Andriuţă sunt însoţite de faptele... maiorului Firicel: chinuirea ute-ciştilor arestaţi, uciderea lui Aluneicu Bodean, a paraşutistului sovietic. Camilar reuşeşte să arate adevăratul caracter de clasă al războiului dus de imperialismul hitlerist cu ajutorul sateliţilor săi. Datele primului volum se îmbină organic cu acelea din volumul doi. Devine clar că poporul nu vrea război şi urăşte1 pe cei ce l-au deslănţuit. Mai mult încă, în volumul al doilea, autorul nu ne mai înfăţişează doar ostilitatea tăcută şi frământarea oamenilor simpli pe fondul mizeriei neţărmurite, ci încearcă să arate că nu este destul să urăşti războiul ci trebue să lupţi activ împotriva criminalei aventuri imperialiste. Dacă în volumul întâi apărea numai figura, oarecum ştearsă, a muncitorului comunist Silvestru, de data aceasta autorul încearcă să ne în-iăţişeze elementele clasei muncitoare, procesul închegării frontului organizat de luptă. Apar activiştii de partid Zaharia Dămbău, mecanic la căile ferate şi avocatul Bart. Auto-rrul schiţează câteva acţiuni de sabotare a războiului nedrept şi câteva momente în care apare hotărîrea, abnegaţia şi curajul comuniştilor. * Eusebiu Camilar a reuşit să înfăţişeze cu putere caracterul nejust al războiului dus de cotropitorii hitlerişti împotriva Uniunii Sovietice. Dar atât primul căt şi al doilea volum ridică o întrebare: oare este suficient a se descrie războiul, numai astfel punând chestiunea ? Mai precis, oare războiul a avut numai acest caracter ? Se ştie prea liine că războiul era nedrept în măsura în care îl ducea tabăra imperialismului hitlerist, dar el era un război just, de apărare a Patriei Sovietice, un război anti-fascist de •eliberare, dus de toate popoarele Uniunii Sovietice şi de celelalte popoare iubitoare de libertate. In istoricul său discurs din 3 Iulie 1941 tovarăşul Stalin spunea: „Războiul împotriva Germaniei fasciste nu -trebue socotit ca un război obişnuit. Acesta nu este un război oarecare, între două armate. Acesta este totodată marele război al întregului popor sovietic, împotriva trupelor fasciste germane. Scopul acestui rrazboi pentru Apărarea Patriei, dus de întregul popor împotriva asupritorilor fascişti, este nu numai lichidarea primejdiei care ameninţă ţara noastră, dar şi ajutorarea tuturor popoarelor Europei oare gem sub jugul fascismului german. In acest război de eliberare, noi nu vom fi singuri. In acest mare război noi vom găsi aliaţi credincioşi în popoarele Europei şi ale Americii, deasemenea şi în poporul german, robit de căpeteniile hitleriste. Războiul nostru pentru libertatea Patriei noastre se va contopi cu lupta popoarelor din Europa şi din America pentru independenţa lor, pentru libertăţile democratice. Acesta va fi frontul unic al popoarelor care se ridică pentru libertate împotriva subjugării şi a ameninţării de subjugare din partea armatei fasciste a lui Hitler". Prin urmare, din capul locului marele conducător al popoarelor sovietice al proletariatului mondial, prevede desfăşurarea luptei drepte a popoarelor şi arată drumul de urmat. Acţiunea din primele două volume ale „Negurei" se desfăşoară până în toamna •anului 1943. Acest spaţiu de timp nu numai că permite, dar cere imperios, să se arate 246 N. MORARU ambele feţe ale războiului. Este imposibilă descrierea complectă, explicarea logică a; evenimentelor, înfăţişarea dezastrului armatei hitleriste şi1 transformările care vin în spatele frontului fără cercetarea şi zugrăvirea întregului complex de ciocniri a ambelor tabere în luptă. Cum spuneam, autorul a arătat precis cine e vinovatul războiului, cine-1-a dorit, şi a tras beneficii de pe urma cotropirii de ţări, jefuirii populaţiei paşnice. El ne-a descoperit conţinutul de clasă al războiului purtat de hitlerişti şi de clica anto-nesciană. Dar cine aduce deruta armatei fasciste? De ce a fost ea învinsă la Stalingrad? De ce a fost sdrobită în cotul Donului? Cum s'a ajuns la acea fugă pe care-ne-o zugrăveşte Eusebiu Camilar în ultima parte a volumului II? Aci este una din slăbiciunile romanului. In adevăr, deruta fasciştilor nu s'a petrecut ca prin minune. Numai gazetarii americani, zăvoriţi în birouri luxoase fără să fi mirosit praful de puşcă, puteau vorbi despre „minunea dela Stalingrad". Adevărul este însă în faptul că forţele fascismului n'au slăbit dela sine ci în primul rând ca urmare a luptei hotărîte a armatei sovietice, a creşterii producţiei de război sovietice, a luptei eroice a partizanilor sovietici, a măestriei comandanţilor sovietici, a genialelor planuri strategice şi tactice elaborate de marele Stalin. In al doilea rând fascismul a fost sdrobit datorită ridicării popoarelor în lupta împotriva hitierismului, tocmai urmând exemplul grandios al poporului sovietic, aşa dealtfel cum prevedea tovarăşul Stalin în discursul său dela 6 Noembrie 1941 : „Numai prostănacii de hitlerişti din Berlin nu pot să înţeleagă că popoarele-robite din Europa vor lupta şi se vor răscula împotriva tiraniei hitleriste". In al treilea rând chiar în spatele frontului german creşteau elementele descompunerii datorită destrămării morale a celor din spatele frontului. Ori. dacă Eusebiu Camilar ne înfăţişează sugestiv şi convingător destrămarea, el nu a reuşit să ne înfăţişeze imaginile-puternice ale luptei armatei sovietice, a partizanilor sovietici. Iar lupta din spatele frontului este arătată oarecum schematic, incomplect şi adesea neverosimil. Acţiunea romanului depăşeşte în al doilea volum momentul culminant al înaintării hitleriste în U.R.S.S. Mai mult, ea ne înfăţişează deruta armatelor hitleriste şi în ultimele pagini retragerea ir. dezordine chiar prin Iaşi, Botoşani, şi Udeşti. Lăsăm la o parte faptul că din punct de vedere istoric apar o serie de confuzii (bunăoară, la sărbătorirea unui an dela ocuparea Odesei se spune că „mâine-poimâine vom lua Sevastopolul" — care fusese cotropit cu multe luni înainte), dar este cu totul contrarie adevărului istoric plasarea în: 1943 a retragerii în debandadă prin Moldova; astfel încât curăţirea teritoriului sovietic de către Armata Roşie este prezentată nejust, ca o simplă plimbare -Dealtfel, pagimle-din urmă ale volumului II dau impresia că tancurile sovietice se joacă, întrucât apar şi dispar fantomatic, deschid turelele şi ajung să invite pe români să se urce chiar pe-un tanc. Acest lucru slăbeşte puterea realismului acestui roman, slăbeşte şi forţa sa ca armă de cunoaştere. Este suficient să ne amintim răspunsul tovarăşului Stalin la întrebarea lui Cassidy, corespondentul agenţiei „Associated Press" dat la 3 Octombrie 1942 : „Eu cred că prin forţa sa, capacitatea de rezistenţă sovietică opusă tâlharilor nemţi, nu este mai prejos — dacă nu mai presus — decât capacitatea Germaniei fas-' ciste sau a oricărei alte puteri agresive de a-şi asigura stăpânirea lumii". Ori tocmai acest lucru nu reiese din roman. Nu putem înţelege şi autorul nu ne-ajută prin descrierea literară, prin imagini artistice veridice, să înţelegem dece armatele, fasciste care au ajuns până la Stalingrad, au fost bătute, nimicite, izgonite. Creşterea forţelor păcii nu a fost înfăţişată cum trebue în „Negura". In primul volum Camilar ne-a dat câteva momente deosebit de valoroase descriind curajul şi abnegaţia ostaşilor sovietici. Este de neuitat chipul comsomolistei care luptă până în ultimul moment, trăgând, din podul unei case, în armata cotropitoare. Şi în acest al doilea Yolum se-descrie starea de spirit a cetăţenilor sovietici, de pildă a locuitorilor Odesei; dar autorul caută să ne sugereze mai mult ura împotriva cotropitorilor şi hotărîrea de luptă a celor rămaşi sub ocupaţie. In pagini admirabile sunt descrişi ostaşii care acoperă retragerea vaporului din raza Odesei. Dar atât. Partizanii nu mai apar nicăeri. Nici ostaşii sovietici în luptă. Nu ştim nimic despre acei dintre români care au trecut de partea armatei, sovietice sau au fost luaţi prizonieri. Despre Jimborean, acel ofiţer de carieră cu suflet cinstit care, înţelegând mârşăvia războiului nedrept, s'a alăturat Armatei Sovietice, aflăm doar că vorbeşte la radio Moscova. Prizonierii sovietici aduşi cu trenul comandat de locotenentul Vieru nu sunt arătaţi veridic. Se ştie prea bine cum au rezistat aceştfc ostaşi minunaţi atunci când au fost aruncaţi în tabere de exterminare, în lagărele din. Germania, România, Ungaria, etc. Se ştie cu ce curaj nemaipomenit evadau, cum puneau; la cale revolte în lagăre, cum organizau massa deţinuţilor şi menţineau spiritul combativ, moralul ridicat. Ori în „Negura" trecerea fugitivă a prizonierilor sovietici lasou UN -ACT DE ACUZARE ÎMPOTRIVA RĂZBOIULUI IMPERIALIST 247 doar impresia unor oameni chinuiţi şi flamanzi. Chiar atunci când autorul înfăţişează împuşcarea celor trei condamnaţi la laşi, când maiorul Firicel trage cu mâna sa proprie, autorul nu reuşeşte sa înfăţişeze în suiicientă măsură superioritatea morală a paraşu-tistului sovietic. Curajul său, încrederea fermă în victoria armatei sovietice nu este susţinută în paginile care descriu execuţia în cadrul căreia ai impresia că cel mai puternic din grup este Bodean, un iei de sectant, a cărui forţă morală în nici un caz nu poate să fie la nivelul luptătorilor conştienţi pe frontul anti-hitlerist. Această deficienţă duce la realizarea unei imagini incomplecte, frânte a realităţii şi nu permite cuprinderea epică a evenimentelor în ansamblul lor. Ea duce la deficienţe atât în construcţia acţiunii romanului, căt şi în zugrăvirea şi creşterea eroilor. Dacă autorul a reuşit să ne deo^, splendide şi sugestive momente, cum ax fi de pildă acela când Nicolae Dadaci, ajuns îa malul Prutului, ,,cântă din seripcă tuturor morţilor din. Ucraina" sau cănd ne înfăţişează protipendada isterică şi sângeroasă, acceptând jignirea cea mai umilitoare din partea nemţilor (paginile 179—183), dacă reuşeşte să provoace desgustul nostru faţă de „filosofia" învârtitului Ion Divan care spune fără ruşine : „...ce-ţi pasă de soarta războiului ? Principalul e să-ţi fie. ţie birie... să trăim noi bine... cu nemţii... cu Hantatar... cu cine vrei, numai s'o ducem bine noi... după noi — potopul !... Nu trăim de două ori!..." ; dacă descrie sugestiv torturile din beciu. riie curţii marţiale şi provoacă revolta cititorului, apoi nu tot aşa reuşeşte autorul în ceeace priveşte înfăţişarea revoltei crescânde a oamenilor şi trecerea lor la acţiune. Caracterul de clasă al justiţiei militare, caracterul de clasă al justiţiei civile, apar limpede ca şi mizeriile de pe front. ludecata, oare îl nedreptăţeşte pe Costan Cimpoeşu şi-1 aruncă în închisoare pe Hoancă, pentru că spusese adevărul, se întregeşte prin scrisoarea scăldată în lacrimi a lui Nicolae Dadaci, trimisă de pe front; vin ordine de chemare numai pentru cei săraci, căci, aşa cum spune Hoancă ,,-..cine are... are... are..." iar chiaburii rămân acasă. Insă concluziile nu sunt trase pană la capăt pentru că autorul nu adânceşte aspectul întreg al situaţiei şi, după cum nu înfăţişează în întregul ei creşterea necontenită a tăriei oamenilor sovietici, nu înfăţişează suficient, susţinut şi demonstrativ nici transformarea nemulţumirilor în acţiune, creşterea acesteia organizată de Partidul Comunist. De aci slăbiciuni şi în ceeace priveşte diferite situaţii, în ceeace priveşte mai ales zugrăvirea eroilor pozitivi şi creşterea lor. Admirabile, sunt paginile în care se descrie (la începutul volumului IT) venirea veştilor de pe front, întocmirea listelor negre, disperarea femeilor. Aceste descrieri se împletesc cu desvăluirea contradicţiilor de clasă, cu înfăţişarea procesului de exploatare a oamenilor muncii. Chiar din primele pagini sclipesc elementele de revoltă; oamenii gândesc, îşi pun întrebări. Deocamdată doar pentru ei înşişi. Pietrăriţa 'spune: „Oare Cristos, care-'i aşa de bun... şi aşa de puternic — că doar îi ficiorul lui dumnezeu — a avut nevoie să-1 apere omul meu cu puşca?" Când popa Tăviţă spune dela amvon : „-..pentru apărarea pământului oameni buni, căci bolşevicii, dacă nu-i sdrobim, vin şi ne iau pămăntul... asta se ştie..." şi chiaburii Darie şi Dragoman întăresc rostind ,,asta aşa-i" oamenii se întreabă: „Păi, dacă-i aşa, feciorii voştri dece nu s'au dus? Că voi plesniţi de atâta pământ... Să se fi dus feciorii voştri..." Iar Dumitru luat de jandarmi spune deschis în faţa curţii marţiale unde a fost târât pentru că a demascat faptele nelegiuite ale popei: „Slab îi azi dumnezeu, pe pământul ista, domnule colonel, slab îi, doamne, dacă are nevoie să fie păzit cu baionetele şi codul justiţiei militare..." Eusebîu Camilar spune adevărul despre religie şi unii dintre slujitorii ei, despre felul cum preoţii împingeau pe oameni la moarte acoperind ticăloşia cu rugăciunile. Şi răsună convingător cuvântul rostit în bezna vagonului ticsit al trenului care goneşte spre Iaşi — „ţară de haram". Creşte ura. Creşte nemulţumirea. Autorul reuşeşte să împletească faptele din spatele frontului cu cele de pe front. In bună măsură ni se arată exploatarea oamenilor muncii, teroarea, silniciile, bunul plac al capitaliştilor. Dar între această creştere a nemulţumirii, zugrăvită convingător, şi procesul de închegare a luptei organizate, nu este o legătură organică. Cauzele Ie vom analiza mai jos. Camilar zugrăveşte în „Negura" multe momente caracteristice, tipice, din perioada războiului criminal anti-sovietic. Sunt capitole parcă rupte din viaţă atât "n primul volum înfăţişând momente esenţiale de pe front, căt şi în al doilea volum unde există multe capitole care înfăţişează momente caracteristice din spatele frontului. Dar întreaga lucrare suferă de o a doua slăbiciune şi anume de faptul că evenimentele descrise nu se cern suficient, că autorul nu alege totdeauna esenţialul, mai precis că 248 N. MORARU alături de fenomenele semnificative, caracteristice aduce şi fapte de importanţă secundară, situaţii şi personagii care ar putea lipsi. Şi în primul volum există momente convenţionale, alunecări în comentarii inutile, situaţii de-adreptul false. Unele din ele se menţin şi în volumul II. Dacă autorul a reuşit să descopere caracterul de clasă al răz. boiului, dacă înfăţişează mai bine pe vinovaţii adevăraţi, dacă desvălue situaţia din spatele frontului, apoi, în ceeace priveşte rolul clasei muncitoare şi al Partidului, el nu a reuşit să facă pasul necesar. Este adevărat că în ,,Negura" apar unii muncitori; îl vedem pe ceferistul Zaharia Dâmbău, împrăştierea manifestelor, agitaţia pentru sabotaj. Dar toate acestea, cum vom vedea, sunt destul de palid înfăţişate, nestudiate şi câte odată chiar diformate. De aici concluzia că tocmai acest element esenţial al desvoltării situaţiei nu a fost transformat în verigă centrală; deaceea evenimentele se îngrămădesc, lucruri importante sunt aşezate la acelaş nivel cu cele lipsite de semnificaţie, construcţia romanului suferă, unii eroi dispar dealungul a zeci de capitole, există chiar o anumită nesistemalizare a desfăşurării evenimentelor. Care este cauza? Autorul zugrăveşte perfect lucrurile pe care le-a văzut nemijlocit, adică momentele din prima fază a războiului, evenimentele din sat (exploatarea, necazurile, oamenii); dar se simte că n'a studiat suficient munca Partidului Comunist Român din vremea războiului, activitatea comuniştilor în ilegalitate, metodele de lucru ca şi oamenii, că nu-i cunoaşte pe muncitori, — puţinele capitole înfăţişând burghezia suferă de informaţie insuficientă, adesea autorul cade în schematism. Alături de admirabila zugrăvire artistică a unor fapte de importanţă covârşitoare (planuri de jaf, creşterea revoltei; nelegiuirile elicei antonesciene, etc.) există foarte multe tablouri care iac -acţiunea să lâncezească, care distrag atenţia cititorului dela tema fundamentală a cărţii. Metoda realismului socialist cere zugrăvirea veridică a rea lităţii văzută în transformarea ei revoluţionară. Engels cerea scriitorului realist zugrăvirea situaţiilor tipice pentru a sesiza şi înfăţişa artistic trăsăturile esenţiale ale vieţii. In ,,Negura" există locuri unde autorul se îndepărtează dela metoda realismului socialist, alunecă pe linia unui naturalism — care nu constă într'o simplă fotografiere a faptelor de viaţă, nici în alunecarea spre un animalic frizând pornografia, ci într'o metodă obiectivistă de creaţie artistică. Astfel găsim situaţii, fapte secundare care prin proporţiile acordate trec pe primul plan şi întunecă limpezimea cărţii, bogăţia ei de idei. Aceste alunecări crează şi un anumit balast în economia romanului. Faptul că autorul n'a pus în centrul atenţiei sale zugrăvirea cel puţin la acelaş nivel cu descrierea forţelor negative şi lupta pozitivă a armatei sovietice şi a. comuniştilor din spatele frontului, a dus la o serie de obscurităţi chiar în desfăşurarea acţiunii. Bunăoară descrierea derutei armatelor hitleriste capătă' proporţii fantastice, nerealiste; ai impresia că ele au fost apucate de-un fel de isterie nejustificaiă. Nearătând munca comuniştilor şi creşterea organizată a spiritului de împotrivire fascismului, autorul nu pătrunde faptele de bază, în schimb zugrăveşte pe multe pagini o divizie întreagă care se supune orbeşte căpitanului Scu'.y de teama doar a revolverului său. Ori, încă in primele pagini ale volumului întâi, Camilar ne-a arătat ce înseamnă frica ofiţerilor faţă de ostaşi atunci când sunt pe front, şi apare cu totul neverosimil faptul că sute de oameni în plină retragere se lasă dominaţi şi terorizaţi de căpitanul pe care-1 urăsc profund. Dacă autorul ne-a dat sugestivele imagini ale târgului chiaburesc câad este holâ-rîtă soarta Mariucăi, dacă el ne-a zugrăvit caracterul hapscm al chiaburului Darie al nevestei sale si a dat pagini antologice povestind felul m care Dane tatăl acceptă meteahna fiului."apoi apar pagini literalmente scabroase, cum ar fi descrierea naturalistă a orovocării avortului, sau cele în care fetiţa de 12 am. graviaa, leapădă piuncul — fapte cărora autorul le consacră prea multă atenţie. Boala lui Măgura, camera sa este descrisă excesiv de lung, pentru a ii probabil pusă în antiteză cu locuinţa lui Divan, dar situaţiile se complică de vreme ce autorul repeta aceleaşi lucruri de câteva ori. Nu se înţelege de ce autorul introduce întâlnirea întâmplătoare a domnişoarei Suzian cu poetul Topârceanu, urmarea însă e justificarea încrederii ei oarecum fataliste în succesul binelui, în victoria lui fără acţiune, fără luptă. De aci şi caracterul pasiv al acestei eroine, ducând pe cetitori la posibila confuzie. Cu totul nelogic, autorul îl poartă pe Măgură prin salonul cucoanei care-1 întreţine pe Divan; fara a fi comunist. Măgură este un om cinstit, înzestrat cu multa voinţa. Nu se înţelege dece acceptă propunerile lui Ion Divan, dece intră în casa acestei cucoane, dece la un moment dat chiar are un acces de recunoştinţă pentru prietenul său de altă dată, pentru ca mai apoi să aibă procese de conştiinţă justificate prin... imaginea salonului populat de tipuri greţoase. Ori, Măgură a făcut campania pe front, el a vazuţ lucruri mult mai hidoase si a ajuns la concluzii atât de avansate în primul volum încât evoluţia sa UN ACT DE ACUZARE ÎMPOTRIVA RĂZBOIULUI IMPERIALIST 249 •ulterioară apare deadreptul ca un regres. Ai impresia că autorul a construit aşa lucru • rile pentru ca să ne ducă pe noi, cetitorii, prin saloanele protipendadei. Sunt capitole în care apar lucruri lipsite de importanţă, chiar supărătoare. Astfel sunt paginile în care îl vedem pe vechilul Grigore, omul moşierului. Nu se ştie pentruce se povesteşte întreaga păţanie a băiatului Mandache (dealtfel admirabil redată, sugestiv, arătând toată mârşăvia cozilor de topor) care întru nimic nu este legată de tema generală a romanului, de evoluţia eroilor principali. Tot aşa nu se poate înţelege pentru ce e necesară atâta insistenţă în descrierea isprăvilor animalice ale lui Grigore care o sdro-beşie în bătăi pe Moaca după ce se culcase cu ea în faţa icoanelor. Ultima parte a volumului II trebuind să descrie deruta dela cotul Donului este înceţoşată. Pagini puternice arată descompunerea armatei fasciste, pribegia unităţilor, neputinţa comandamentului, laşitatea ofiţerilor. Dar nicăeri nu apare rolul îndrumător, lămuritor al Armatei Sovietice, al partizanilor, al comuniştilor români, influenţând pe ostaşi; nu se arată, pe de altă parte în imagini convingătoare că sdrobirea armatei fasciste este rezultatul efortului colosal al oamenilor sovietici- De aci caracterul oarecum fatalist al derutei, — împins aşa de departe încât autorul ne înfăţişează fuga nemţilor prin Iaşi în primăvara anului 1943, — fuga în desordine — iar în satul Udeşti chiaburii s'au speriat, majorul Brici este înspăimântat şi toţi declară că a venit ,,vremea şontului", adică a ţăranului sărac Cimpoeşu. Lipsurile în ceeace priveşte studierea vieţii l-au făcut pe autor să descrie insuficient Partidul şi activitatea sa. Dacă Cimpoeşu îşi aduce aminte cuvintele lui Silvestru şi autorul descrie cu măestrie căutările de drum ale ţăranului sărac, faptul că el tânjeşte după comunişti, după oameni care să-1 îndrume, apoi pe de altă parte, găsim situaţii cu totul nelogice, câteodată confuze. Astfel, la exclamaţia admirativă a Hanorei care apreciază credinţa nemăsurată a prietenei ei, domnişoara Suzian ne lămureşte de unde are această credinţă: ,,Am... pentrucă viaţa m'a învăţat că răul nu poate niciodată birui... şi peste noapte se rostogoleşte..." De aci o impresie că oricum ar fi răul se curmă. E drept că Suzian nu face mare lucru ca să curme răul, decât că ţine cuvântări. Acelaş lucru apare cănd îl vedem şi pe avocatul Bart care este comunist şi deci om de acţiune. Cu toate aîcestea el vorbeşte foarte mult şi dacă n'ar fi pasajul cu împrăştierea manifestelor ai avea impresia că şi acesta e un fel de predir-ator lipsit de voinţă. Foarte simpatică este figura muncitorului Zaharia Dămbău, agitator, mobilizator comunist. Autorul înfăţişează veridic activitatea sa de lămurire a muncitorilor, agitaţia dusă în tren, hotărîrea şi abnegaţia lui. Camilar creşte just figura mecanicului (care meditând despre război şi sfârşitul acestuia îşi spune : „Mai suntem noi" — adică clasa muncitoare) până a organiza ajutorarea prizonierilor, împrăştierea de manileste şi a îndemna la sabotai. Dar alături de aceasta se vede că era necesar a se studia metodele de lucru ilegale. Autorul nu le cunoaşte. De aceea ne înfăţişează predări de pachete cu manifeste în gară, sub ochii poliţiştilor şi jandarmilor, împrăştierea se face de aceiaşi oameni care au colportat materiale ilegale, de acelaş Dămbău care pare a avea un loc însemnat în Partid. Tot atât de neveridică este scena din sala de teatru, când la aniversarea unui an dela ocuparea Odesei se împrăştie manifestele comuniste pentru publicul protipendadei şi pentru agenţii din sală care aclamau ca nişte posedaţi pe Hitler şi pe Antonescu. Nu se poate înţelege pentru ce s'a făcut acest lucru când în sală nu erau nici muncitori nici ţărani. Deasemenea în afară de puţinele cuvinte ale lui Zaharia Dămbău cu privire la actul de sabotaj, ai impresia că drumul propovăduit de Suzian, Bart, etc este oarecum, pacifist vag. In convorbirea cu Măgură, Bart îl sfătueşte să fie asemenea râmei care, călcată de căruţă, continuă a se târî. Acest lucru sună fals, .necorespunzător mentalităţii omului de avangardă, luptătorului pentru întoarcerea armelor împotriva hitleriştilor. Deaceea Bart afirmă într'un mod destul de vag credinţa în viitor, sfătuindu-1 pe Măgură ,,să avem încredere în oameni", fără a-i da vre-o indicaţie, fără a-1 chema la acţiune. Şi în sat accentul nu cade pe luptă. Autorul idealizează puţin „sfătui bătrânilor", iar pe Cimpoeşu îl pune să lupte singur ca „să-şi facă dreptate". Cănd Cimpoeşu caută să-şi restabilească echilibrul după ce pierduse procesul, îl regăseşte cutreerând periferia oraşului, privind mulţimea amarată, sărăcimea cartierului mărginaş, lumea lumpen-proletariatuluL Costan îşi spune ,,anii domniei bogaţilor, sunt ^ număraţi_ pe degete" — după ce a dat ochii cu un meseriaş oarecare şi s'a uitat într'o brutărie. Ori el a cunoscut altădată pe Silvestru şi dacă a fost descumpănit e greu de presupus că acela, care i-a dat tăria să-şi revină să. fie tocmai elementul descompus; căci întâlnirea cu Zaharia Dămbău, vine mult mai târziu şi mai ales nu duce la concluzii practice, la legătura organizatorică. Costan continuă a fi solitar. Autorul îşi dă seamă de 250 N. MORARU acest lucru, îl pune să caute mişcarea. Dar ceeace realizează Costan, în 1943, în satul Udeşti este cu totul neverosimil. împreună cu fraţii Olivan el a înjghebat un fel de întovărăşire agricolă, un fel de artei. Cimpoeşu îi cheamă „să ne strângem, să lucrăm împreună pământul'. Şi, rămăi surprins aflând câ în condiţii capitaliste şi semi-feudale se pot realiza totuşi asociaţii cu caracter guasi-socialist, dând chiar belşug acelora care intră în artei. Dacă n'ar fi venit ordinele de chemare probabil că am fi ajuns la o soluţie paşnică a apariţiei şi desvoltării formelor socialiste în sânul regimului burghezo-moşieresc ! Ceeace i-a scos pe fraţii Olivan şi pe Cimpoeşu din foame a fost munca în comun, cu toate că ei n'au pământ şi muncesc la alţii," dar unde este exploatarea? Şi dacă se poate belşug în condiţii capitaliste cum se împacă totul cu tabloul veridic al contradicţiilor de clasă şi al exploatării admirabil descrise tot în „Negura"? Pe de altă parte felul în care Costan se opune chiaburului Darie este absolut individualist. Având oarecari cunoştinţe în ceace priveşte mişcarea muncitorească şi necesitatea luptei organizate, rămăi mirat de ce Cimpoeşu nu-i ridică pe ţărani împotriva acelora care îi împilează, căci îl vedem numai sfătuind cu oamenii, nu şi acţionând. Tot atât de semnificativă este evoluţia lui Măgură. După naufragiul din salonul protipendadei ieşene îl vedem plecat la ţară unde, ca manifestare a urei împotriva exploatatorilor se apucă să înveţe carte pe copii şi pe ţărani, ca şi cum toată problema exploatării şi mizeriei ar sta numai în neştiinţa de carte. Este oarecum o cale narod-nicistă, întru nimic tipică, care desorientează. Sunt deasemenea lucruri neduse pană la oapăt în ceeace priveşte poziţia unora dintre eroi care ar trebui să tragă toate concluziile desfăşurării evenimentelor- dealungul a două volume. Bunăoară este cazul Hanorei şi a domnişoarei Suzian care, în ultimele pagini ale volumului II, se hotărăsc a trece' de partea mişcării revoluţionare, la acţiune (în sfârşit !) Insă care este mobilul ? Ne-o spune aceeaş domnişoară Suzian: „Tu, Ha-nora, ai de răzbunat sângele părinţilor... Morţii din Herţa te_ar dojeni..." In ceeace o priveşte pe dânsa, Suzian îşi aduce aminte de copilul Reginei Vaştl şi se visează acuzatoare în procesul intentat criminalilor de război. Cu alte cuvinte răzbunarea. Ori, întreaga evoluţie a evenimentelor cere o concluzie mai vastă, care depăşeşte simplul element al răzbunării. Este vorba de viitorul omenirii, este vorba de construcţia unei lumi mai bune, este vorba de independenţa şi libertatea popoarelor, este vorbă de apărarea umanităţii împotriva tendinţei de a fi aruncată în bezna fascismului. Din păcate eroii lui Camilar nu trag această concluzie, după cum iarăşi finalul volumului doi creiază impresia că drumul de urmat din 1943 încoace este uşor, iar munca poate da belşug, fericire şi împăcare în condiţiile cănd regimul burghezo-moşieresc de fapt încă n'a fost sdruncinat (cel puţin Cimpoeşu şi fraţii Olivan o dovedesc cu artelul lor). Cu privire la economia romanului trebue spus că eroii pozitivi raţionează foarte mult, vorbesc prea mult. Deficienţa primului volum — discuţiile şi nu faptele — rămâne încă pronunţată. Acest lucru e mai ales supărător cănd e vorba de mişcarea muncitorească a cărei trăsătură caracteristică este tocmai principiul : fapte multe, vorbe puţine. Din acest punct de vedere însă romanul este extrem de sgărcit; eroii pozitivi sunt prezentaţi acţionând destul de puţin. * Povestind evenimentele care au zguduit ţara întreagă, autorul „Negurei'' înfăţişează: oameni dela oraş şi sat, exploatatori şi exploataţi, fiecare având caracterul său propriu. Ii vedem pe eroi gândind şi acţionând în raport cu desfăşurarea evenimentelor, conform intereselor clasei sociale din care fac parte. Camilar a reuşit să înfăţişeze cu multă putere satul moldovenesc, ţărănimea. Ii vedem pe ţăranii muncitori storşi de chiaburi, batjocoriţi de jandarmi. Costan Cimpoeşu este tipul ţăranului sărac, necăjit, mânat pe front, nedreptăţit la judecată, batjocorit de chiaburul care îi silueşte logodnica şi-i fură pământul. Cinstit, hotărît, cu revolta crescăndu-i mereu în suflet, Cimpoeşu învaţă dela muncitorul comunist Silvestru dece e nedrept războiul antisovietic şi ajunge la concluzia că drumul sărăcimii satelor este drumul luptei în alianţă şi sub conducerea clasei muncitoare. Hăituit de chiaburi şi de unealta lor, majurul Brici, Cimpoeşu caută dreptatea. Dar el cunoaşte dinainte rezultatul judecăţii şi spre mişcarea muncitorească îşi îndreaptă gândurile. Ca până la urmă s'o găsească. Eroul pozitiv i-a reuşit în buna parte autorului în ceeace priveşte înfăţişarea creşterii ţăranului sărac, neştiutor, pană la dobândirea conştiinţei de luptător. Insă creşterea eroului nu urmează o linie ascendentă normală.-Spre sfârşitul volumului doi, datorită alunecării spre utopie, în loc de a ni-1 înfăţişa pe Cimpoeşu drept organizator al luptei ţăranilor săraci, autorul îl transformă într'un fel de preşedinte de artei utopic. Din această cauză eroul nu mai creşte, nu mai aflăm nimic UN ACT DE ACUZARE ÎMPOTRIVA RĂZBOIULUI IMPERIALIST 251 deosebit în ceeace priveşte trasaturile caracterului său. Ceaţa care acoperă ultimele capitole se proectează şi asupra eroilor. In timp ce ar fi logică şi necesară legătura strânsă cu mişcarea muncitorească, apare izolarea în sat şi apoi trimiterea nejustificată, pe front, în vreme ce Costan are piciorul anchilozat. Dragostea pentru mamă, dragostea pentru Mariuca rămân deasemenea aşa cum le cunoaştem din primul volum, adăogându-se poate numai paginile admirabile în care se desvălue toată puterea sufletească a eroului când iubita îi povesteşte in lacrimi cum a fost batjocorită. Alături de Cimpoeşu cunoaştem o sumă întreagă de ţărani muncitori, obidiţi, călcaţi în picioare. Revolta stărue în aer- Murmurul creşte în timpul paradei din Botoşani. Cu toate acestea, în afară de Dumitru (trecut epizodic prin carte) purtat pe la curţi marţiale şi de Hoancă trecut de partea lui Cimpoeşu la judecată nu se desprind şi alţi eroi a căror hotărîre de luptă să crească. In genere mulţimea ţăranilor săraci este prezentată oarecum uniform ca o masă cenuşie. Dealtfel şi viaţa ţăranilor — grea şi lipsită de bucurii, înfăţişată adesea zguduitor de autor — este, în bună măsură, sărăcită prin prea marea insistenţă asupra laturilor fizice care se face în dauna zugrăvirii stărilor sufleteşti. Până şi „artelul", Costan şi-1 face cu fraţii Olivan, care fuseseră cozi de topor. Admirabil a reuşit Camilar în zugrăvirea tipurilor negative. Astfel în faţa noastră stăruesc chipurile chiaburilor Darie şi Dragoman. Unul uscat, avar, câinos. Celălalt gras, lacom, şiret. Amândoi jefuesc oamenii, amândoi nu se dau înlături dela nici o nelegiuire, amândoi ,,fruntea satului". Calculele chiaburilor, afacerile puse la cale, trimiterea pe front a săracilor, rotunjirea pământurilor pe contul nevoiaşilor sunt splendid descrise. Heacţiunea lui Darie la focul care îi mistueşte periodic casa şi ograda este foarte caracteristică; tot aşa ca şi snopirea în bătaie a fiului pentru a încuviinţa până la urmă trimiterea peţitorilor. Rare ori întâlneşti o zugrăvire mai puternică a unei neveste de chiabur de cum o întâlnim în ,,Negura" sub înfăţişarea Dariencii. Roabă bărbatului, păzindu-i averea ca un câine credincios, ea invoacă ,,mila Hristoşelului" după cum proferă şi cele mai cumplite blesteme tot în numele lui. Chipurile chiaburilor sunt intregite de acelea ale „mărimilor" satului. Rar în literatura noastră un chip de jandarm mai odios ca majurul Brici. Crud până la bestialitote, incult până la inconştienţă, vicios până în măduva oaselor, acest individ ştie să folosească puterea pentru interesele personale, pentru susţinerea „statului". Pentru Brici, Statul este dictatorul mareşal, mai marii dela judeţ „care dau ordine" şi însuşi el care dispune cum vrea de oamenii satului întreg. Brici ştie că nimeni nu poate cârti împotriva sa pentrucă el reprezintă „ordinea". In numele acestei ordini el fură, violează, schingiueşte, omoară. Acest sadic ,,păzitor al ordinei" este un alter ego al criminalului pţutonier Duma, acela care la ordinul colonelului Vartic ucide ostaşii care „ştiu prea mult". Brici este beţiv şi canalie. Dar totodată pişicher, care ştie să învârtească treburile. Universul său este redus, dar în miniatură el reprezintă în ultimă socoteală concepţia despre viaţă şi lume a tuturor satrapilor mai mari, cu şi fără galoane. Un alt tip realizat admirabil, de Eusebiu Camilar este popa Tăviţă. Caracteristice acestui personagiu sinistru sunt paginile dela începutul volumului II, în care autorul povesteşte felul cum popa a cerşit toate cele patru piei Vlădicii, care văzănd atâta cuvioşie-şi atâta sete de har i-a răspuns : „— Facă-se voia domnului! Te sfinţesc, fiule — şi te blagoslovesc să ai în zilele păstoriei tale vârtutea calului, adică să rozi zi şi noapte şi'n veci să nu te saturi; să ai vârtutea vulpei: adică nimeni, în toate obştiile creştineşti, să nu te întreacă în şiretenie; şi din voia domnului, de lup să-ţi fie dinţii spre sfâşierea turmei... Şi te mai blagoslovesc, fătul meu, să fii asemeni porcului: orice faptă ai săvârşi, să nu te ruşinezi; căci ruşinarea unui preot este spre scăderea dreptei credinţe; deci de scoarţă să-ţi fie obrazul! De piatră să-ţi fie inima, în veci... Amin...". Aşa şi este popa Tăviţă în viaţă. Hapsân, el ia şi dela vii şi dela morţi, se tocmeşte cu văduva care nu are să-i plătească bani pentru îngroparea soţului, se duce Ia oraş pentru a dobândi mobilizarea lui Costan în schimbul a 2.000 lei dela Darie, se repede cu toporul în mâini în flăcări pentru a salva lădiţa cu bani. Şiret, el acoperă cu citate din biblie toate nelegiuirile şi îndeamnă până şi la crimă în numele lui dumnezeu. Pentru el oamenii sunt „farisei", buni de jumulit, de satisfăcut plăcerile. Ruşine nu cunoaşte; prins umblând la femeile oamenilor din sat, bătut, el reîncepe totul dela capăt a doua zi. Neruşinat ca şi Brici el ştie să ameninţe, ştie să strivească pe cei care i se pun. deacurmezişul. Ipocrit, el propovădueşte supunerea şi cumpătarea, lăfăindu-se în plăcere' şi belşug. Toate acestea însă le aflăm din fapte, din viaţa satului şi a oamenilor, din purtările aceluia care „păstoreşte" oile încredinţate de rangurile mai mari într'ale bisericii. Şi aceste fapte se împletesc firesc şi organic cu întreaga înfăţişare desgustătoare a celor ce slujesc cauza nedreaptă a războiului antisoviefic, cauza moşierilor, bancherilor. 252 N. MORARU capitaliştilor. Ca şi Brici, popa Tăviţă nu are ruşine, nici mustrări de conştiinţă. Dar ■amândoi sunt laşi. O laşitate caracteristică oamenilor mici la suflet, căinoşi. Atât primul cât şi celălalt au frică numai de „cei mari". Şi doar ignoranţa îi face căte odată să cunoască spaime ca acea a lui Brici cănd trece noaptea prin faţa casei Midorei pe care a ucis-o şi e prins deodată de frică. In galeria tipurilor negative sunt deosebit de reuşite figurile colonelului Vartic, din justiţia militară, desfrânat, rece, gata Ia orice crimă. Eşti cuprins de adânc dispreţ în faţa frazeologiei patriotarde a acestui criminal oare împuşcă prizonierii sovietici şi ostaşii romani, condamnă la moarte oameni cinstiţi şi mitraliază sute de evrei, ucide o femeie gravidă şi violează alta. Laşitatea lui Vartic este însă asemănătoare laşităţii lui Brici, ca şi a locotenentului legionar Vieru. Sunt criminali de drept comun deosebiţi doar prin şcoală şi grad, transformaţi în comandanţi crescuţi drept slugi sigure ale regimului tmrghezo-moşieresc. Figura respingătoare a colonelului Vartic apare deplin în cadrul primului volum. Autorul îl păstrează şi în volumul II, fără a adăuga o trăsătură nouă, fără a aduce fapte noui în desfăşurarea acţiunii. Deaceea şi mijloacele folosite pentru' înfăţişarea lui Vartic nu cresc şi rămânem la „ducerea unei închipuite flori de românită la nas" care de astă dată din cuvintele scriitorului trece însăşi în cuvintele eroului — su irănd fals. Nici caracterizându-I pe locotenentul Vieru, autorul nu aduce elemente noui. Aflăm doar fugitiv că a fost comandant de lagăr, încolo el rămâne aşa cum apărea în primul volum, un laş, în comportarea căruia se justifică încercarea de a împuşca pe Măgură în timpul retragerii. Ne-am fi aşteptat însă ca readucerea acestui personagiu să însemne totodată şi descrierea unor evenimente în cadrul cărora ar fi reeşit şi mai puternic josnicia lui. Ne gândim dece oare autorul n'a înfăţişat tocmai lagărul de prizonieri unde ar fi apărut din plin caracterul de fiară al lui Vieru şi s'ar fi putut totodată vedea, întreagă, măreţia sufletească a ostaşilor sovietici. Sunt în ambele volume personagii episodice de care nu ne vom ocupa, chiar dacă -ele apar în amândouă, cum ar fi de pildă colonelul Hriţcu. In schimb o valoare aproape simbolică au indivizi ca domnul R.A.S. din tren, al cărui nume nu se ştie, dar care întruchipează pe toţi afaceriştii capitalişti, jefuitori ai regiunilor ocupate din U.R.S.S. Nu sunt multe paginile dealungul cărora evoluiază acest ins. Şi totuşi îi vedem neomenia, lăcomia, impertinenţa, dispreţul faţă de oameni. El afişează legătura directă cu Ică An-tonescu, îi preamăreşte pe germani, se răsteşte la o femeie cu pruncul în braţe, dar înghite în sec cu ciudă atunci cănd ostaşii împinşi la disperare îl reped. Trecerea scurtă prin salonul protipendadei ieşene este foarte edificatoare pentru a Tie face să cunoaştem indivizi muTdari ca ziaristul Andriuţă. Afacerist, mincinos şi laş, acesta ştie doar să laude regimul de dictatură. Cretin, el scrie articole bombastice de maculatură patriotardă. Şi, ca toţi laşii, e sângeros cerând pedeapsa cu moartea pentru oamenii nevinovaţi. Ii trebue un mare efort ca să fie consecvent rugăminţii adresate ■maiorului Firicel (alt tip de călău): „mergem... ne călim nervii... moartea... trebue vă-•zută"... Şi se duce. Priveşte. Tremură de frică. Şi trage în, oameni cu arma care i-a fost dată de Firicel. Apoi se crede mare patriot şi mare viteaz. Lă oraş însă există şi altă lume. Sunt muncitorii, funcţionarii obidiţi, meseriaşii-Te aceştia autorul nu ni-i înfăţişează, tipizând. In faţa' noastră apare şi o mulţime cenuşie din care se desprind doar chipurile lui Zaharia Dămbău, avocatul Bart, muncitorul Silivestru. Silivestru i_a deschis ochii lui Cimpoeşu — pe urmă însă nu mai stint ce a devenit. Zaharia e comunist, agitator, organizator. Dar în afară de câteva fapte necesare economiei romanului, autorul nu permite cunoaşterea acestui erou, nu înfăţişează întreaga sa măreţie sufletească, făcăndu-ne doar s'o bănuim. Nici Bart nu e zugrăvit mai'cu deamăhuntul; putem spune doar că este om hotărît. Dar atâta. In schimb autorul reuşeşte în descrierea căpitanului Jimborean. Transformarea acestuia din ofiţer de carieră, executând orbeşte ordinele criminale primite, într'un om conştient leare a pătruns întreaga josnicie a acelora care desfăşoară războiul nedrept, este foarte caracteristică şi tipică pentru această categorie. Cetitorului îi pare rău numai că în decursul volumului II, nu-1 mai întâlneşte pe Jimborean, a cărui desvoltare pe linia transformării într'unul din comandanţii Diviziei Tudor Vladimirescu o "bănueşte. Un loc deosebit trebue rezervat sublocotenentului Măgură. Om cinstit, student la litere, acesta îşi dă seama treptat de întreaga josnicie a comandanţilor, de nedreptatea cauzei pentru care mor sute de mii de romani. El este Subit de ostaşi, profund omenos, salvează dela moarte pe cine poate. O iubeşte pe Hanora, studentă evreică pe. care o apără. Izgonit din casa părintească, cunoscănd ororile războiului îl vedem Irotărît să i se opună- Şi totuşi volumul II, nu aduce ceeace aşteaptă cu legitimă în- UN ACT DE ACUZARE ÎMPOTRIVA RĂZBOIULUI IMPERIALIST 253 cordare cetitorul., II vedem pe simpaticul Măgură prada unei mizerii demoralizante; spre surprinderea noastră el primeşte ospitalitatea învârtitului Ion Divan, devenit ceeace se chiamă vulgar peşte. Măgură mai că nu devine gazetar în solda, lui Andriuţă. E profund, demoralizat. Ascultă cuvântarea lui Bart. O revede pe Hanora la domnişoara Suzian şi... pleacă la ţară. Când Ion Divan îl regăseşte la cârciumă pe Măgură şi încearcă a-1 dăscăli, autorul vorbeşte despre „puterea care era în Măgură" însă; la drept vorbind, nu ştim de unde provine aceasta. Din demoralizare ? Din desgust ? Căci Măgură nu devine om activ, luptător. Chiar atunci când pleacă la ţară el „învaţă carte" pe săteni. La atât se reduce împotrivirea faţă de rău a acestui erou care dealtfel nu se desminte căci întreaga retragere dela cotul Donului o trăeşte aproape ca un somnambul. In linii generale — cu rare excepţii — eroii pozitivi nu cresc în al doilea volum ai romanului. Pricina o vedem în deficienţele de construcţie, în neadâncîrea unora dintre faptele esenţiale ale realităţii timpului, în necunoaşterea lor, nepermiţând astfel plina desvoltare justifioată a eroilor. Iţi pare rău de mama lui Cimpoeşu — atât de luminoasă, aşa de puternic redată în volumul întâi. Atât ea, cât şi Mariuca frurnos descrisă în primele pagini, se pierd în conglomeratul părţilor şi capitolelor volumului doi. Se poate spune că autorul a reuşit în descrierea tipurilor negative tocmai penirucă a cunoscut partea urâcioasă a războiului, pe oamenii care au iniţiat şi au condus cotropirea Uniunii Sovietice. Pe măsură însă ce acţiunea se apropie de schimbarea radicală a situaţiei, de clipa în care Armata Sovietică, antrenând forţele populare din lumea întreagă, va decide soarta războiului, eroii pozitivi sunt' zugrăviţi în culori difuze, pe fondul unor acţiuni nu totdeauna clare. Latura aceasta se explică prin acele deficienţe de concepţie şi realizare desprei care am vorbit la începutul acestui studiu. Prozator încercat, Eusebiu Camilar nu se desminte nici în „Negura". Fanfaronadei dela radio şi din presa antonesciană, autorul îi opune viziunea sumbră a diviziilor cenuşii care se târăsc în noroi şi ploaie, a ostaşilor flămânzi şi necăjiţi, a ofiţerilor brutali, neomenoşi. Propagandei stridente cu privire la vitejia armatei fasciste, „Negura" îi opune realitatea descrisă cu ajutorul unor imagini artistice puternice, pline-de realism, a măcelurilor organizate împotriva populaţiei civile, împotriva prizonierilor, faptelor laşe ale comandanţilor — vitejia simplă a lui Nicolae Dadaci. Şi mereu, stărue ca un act cumplit de acuzare, imaginea îngrozitoare a măcelului dela Muşeniţa. Cine poate uita acele pagini dela sfârşitul volumului întâi când generalul încarcă în avion vitele de rasă jefuite din colhozuri în locul răniţilor care sunt aruncaţi la pământ ? # Volumul doi ne înfăţişează un şir întreg de imagini' artistice care demonstrează marele talent al autorului. Din capul locului în faţa ochilor noştri e tabloul satului de altă dată, din vremea „normală". După splendida descriere a nopţii de vară, a satului luminat de lună, plin de viaţă, de freamăt, iată că : .....în astfel de nopţi, satul era plin de fluiere; cu glasuri calde ca plânsul sunau tilincile; la pârleazuri, flăcăii întâr-ziau până după miezul nopţii de vorbă cu ibovnicele; în astfel de nopţi, -flăcăii din. alte sate, dela Rus, dela Chilişeni — ori de peste şapte dealuri, tocmai delal Pleşeşti — veneau călări, cu sumane pe umeri, cu busuioc la .cuşme spre a-şi fura drăguţele ; dacă nu voiau părinţii, ei treceau' peste vruta lor şi, la ceas anumit, fetele îi aşteptau în umbra plopilor; suiau, dinaintea flăcăilor, pe şea; la un semn dat cu chiotul, copitele cailor scăpărau". Dar această imagine este înlocuită imediată de alta : „Acum nopţile satului muriseră; e-adevărat că strălucirea lunii era tot atât de-puternică, întreagă firea strălucea; însă tinereţea, ea, înaintea căreia s'aştern toate frumuseţile, era dusă din sat de-atâtea rânduri de nopţi... Leon al Mihăescului, neîntrecutul cântăreţ din fluier — căzuse în cele mai dintâi zile ale războiului; Valerian al lui Andrei umbla cine ştie prin ce străinătate într'o divizie de cavalerie; Costan al Zoiţei căzuse, sdrobit de obuz. !a Hutemuş; Gheorghe al lui Stefuriuc, neîntrecut hoinar, care cânta plângând, sei prăpădise-printre cei din 106. Satul era pustiu, mai hălăduiau doar jandarii, neputincioşii şi învârtiţii". Pe acest fond se şi aşează descrierea evenimentelor. Aşa se şi explică starea de spirit a oamenilor, desvoltarea conflictelor. 254 N; MORARU Ce înseamnă războiul, cum diformează oamenii atunci când ei merg de frică, pentru o cauză care le este streină, Eusebiu Camilar ne-o dovedeşte într'una din cele mai frumoase imagini ale romanului. Se iau cu forţa vitele din sat. Sunt mânate flămânde şi neadâpate zeci şi, zeci de kilometri. Le mână miliţieni, ostaşi bătrâni, ţărani în civilie. Sudălmile, foamea, bătaia şi frica i-a făcut neoameni. Groaznic e tabloul turmelor nesfârşite de vite murind de sete, groaznică este cruzimea majurului Salup. Deodată animalele ,simt apa. Nu mai ţin seamă de lovituri. Fug şi fug, până dau de râu, se bagă an el şi beau... beau. Şi atunci începe grozăvia: înnebuniţi, ma-jurul şi ostaşii dau în animale, sdrobesc coarnele, scot ochii, spintecă abdomenele.... ,,Şi, deodată, războiul ii făcuse neoameni. De atâtea zile şi nopţi cotonogeau bourei, rupeau coarnele boilor, cu parii. Ce fără-de-lege... Se uitau cu ură la majurul Salup, care, încremenit pe mârţoagă, privea cum bucătarul spintecă cu toporul trupul boului omorît. Şi-apoi cât de chiorâş se uitau la moşneguţul chel care tăiase gâtul boului... — Dece, măi? îl întrebă unul. — Lasă-mă... Mă omoară veninul..." Nu din afirmaţii, nu din discursuri reese exploatarea cruntă, felul în care ferecând oamenii se duce războiul. Camilar ne înfăţişează tabloul trenurilor gonind încărcate cu muniţii, cu tancuri, cu mortiere... ,,AUe Răder nach Osten..." a ordonat Hitler şi autorul povesteşte cum se obţinea îndeplinirea acestei porunci criminale: „Dar pentru ca roţile sâ fugă fără istov^ trebuia să nu steie niciun braţ de om. Astfel, abia târându-şi paşii prin hleiul îngheţat al minelor, păziţi la spate de baionete, cărbunarii, rupţi şi lihniţi de foame sdrobeau cu casmalele rărunchii munţilor, scoţând cărbuni pentru locomotivele cotropitorilor. Dacă scrâşnea minerul după vr'un drept, dacă cerea ceasuri omeneşti de muncă, intra în temniţele curţilor marţiale. Dar nu numai în măruntaiele munţilor era aşa; în atelierele căilor ferate, acolo unde se durau roţile, locomotivele şi vagoanele, dela marile turnătorii până la depoul de linie secundară, dela ţesătoria cu un singur război până la marile fabrici, viaţa muncitorilor .stă încârjoită sub bocancul jandarmului, baioneta ruginise în inima clasei muncitoare; când inima aceea svâcnea, pumnul răsucea baioneta, o înfigea şi mai adânc ; astfel că, pentru o vorbă spusă cum nu trebuia, pentru o aruncătură de ochi mai mo-horîtă ca deobicei, oamenii erau aruncaţi şi înţepeniţi în carcerele fabricilor... carcere îmbâcsite de păduchi şi ploşniţe şi atât de strâmte, încât osândiţii trebuiau să stea ţepeni în picioare, o zi şi-o noapte dacă nu şi câte şapte zile şi şapte nopţi. Pentru cei mai clonţoşi, erau1 procurorii curţilor marţiale; acei dulăi negri abea-i aşteptau după crucile cu crişti de lemn... După crucile cu crişti erau porţile temniţelor, ocna pe viaţă sau plutonul de execuţie. Şi oamenii gemeau, gemeau surd". Pe fondul acestora creşte nemulţumirea care e bine motivată şi trebue să ducă în mod logic la înfăţişarea activităţii comuniştilor. Astfel talentul îi permite lui Camilar să creeze atmosfera necesară şi să ducă evenimentele descrise mai departe Acolo însă unde nu reuşeşte (bunăoară momentele în care se discută între comunişti) unde lipseşte tocmai puternica imagine artistică sugestivă se simte documentarea insuficientă, neadâncirea faptelor descrise. De aceea cetitorul rămâne nesatisfăcut, parcurgând paginile în care se zugrăveşte trecerea trenului cu prizonieri sau acele imagini care ar trebui să înfăţişeze lupta din ilegalitate. Când autorul însă atacă diferitele aspecte ale satului, când arată ura ţăranilor împotriva 'chiaburului Darie, el realizează acel tablou zguduitor al focului care începe din şură, se lăţeşte cu o iuţeală înspăimântătoare, mistue tot. Dar oamenii nu se mişcă. Lui Darie nimeni nu-i sare în ajutor. Doar atunci când vitele iau foc sar oamenii. Cu câtă mâesfrie ştie Camilar să ne înfăţişeze bunătatea ţăranului, profunda sa umanitate ! Şi imagini de acestea sunt multe. Bunăoară întâlnirea lui Costan şi a Măriucăi când printre suspine ea îi povesteşte totul. Omul e împietrit. Dar în aceeaş vreme dragostea puternică îl ridică — şi nu dispreţul faţă de iubită, ci ura adâncă contra chiaburilor îl animă. „Le vom plăti" — zice Cimpoeşu. Şi aceste scurte cuvinte îţi dau siguranţa viitorului. Câtă umanitate în acea imagine caracteristică a Mariucăi — femeie, nevastă, — care îşi priveşte qu dragoste şi mândrie ,,omul" tăind lemne. Imaginea- parcă-ţi picură siguranţă, căldură, convingere că se înfiripă ceva trainic, pe toată viaţa. In genere relaţiile între Cimpoeşu şi Mariuca constitue o trăsătură foarte pozitivă a . romanului. Aci autorul a ştiut să scoată în evidenţă puterea sentimentelor, castitatea, curăţenia sufletească, nobleţea. Cu atât mai mult cu cât în descrierea oamenilor dela ţară autorul e foarte puţin mărinimos şi dimpotrivă ai câte odată impresia că animalicul împins la extrem va duce până la diformare; cum ar fi cazul casei OHvanilor, a bătăilor pentru stăpânirea femeii, etc. UN ACT DE ACUZARE ÎMPOTRIVA RĂZBOIULUI IMPERIALIST 255 Când autorul pleacă dela viaţă, dela adâncirea fenomenelor, el reuşeşte să zugrăvească imagini de-o putere excepţională. Camilar foloseşte des antitezele. Acolo unde ele pornesc dela fapte reale, cunoscute de autor, efectul este deosebit de mare şi transmite o emoţie. puternică cetitorului. Astfel sunt paginile admirabile în care este descrisă casa lui Codau şi primirea lui Dadaci plin de păduchi, înfometat, des-nădăjduit. Cătă frumuseţe în gestul lui Codau şi a nevestei sale Pazuna care îl îngrijesc pe ostaş şi-1 îndeamnă să-şi salveze nevasta şi copilul. Iar dincolo, în noapte neagră, se aude mişcarea spre front a unităţilor, înjurăturile ofiţerilor, bruscarea mamelor. Fanfarele sună... bocancii bat cadenţa... iar femeile plăng nesfârşit... In faţa acestei- neomenii se ridică hotărîrea lui Dadaci: ,,Mă duc la Ucraina..." Pentru salvarea copilului. Şi majorul Codau, acela cu ,,precista şi dumnezeoaica" îl îndeamnă şi el. Se pare câteodată că Eusebiu Camilar are o deosebită atracţie pentru imagini „tari". Aceasta nu corespunde adevărului. Momentele tari îi sunt şoptite de viaţă. Drept este că din cănd în când, tocmai organizarea insuficient gândită a materialului în economia cărţii, poate da naştere unor atari bănueli. Astfel e cazul momentului zguduitor când băiatul sărac Mandache, stălcit în bătăi, este aruncat în grajdul plin de şerpi. Imaginea este puternică, din păcate ea nu se leagă organic de context pentrucă eroii sunt cu totul secundari, acţiunea nu este necesară firului central al romanului. In schimb te cutremură paginile în care se descrie înmormântarea Midorei, pentru care nu se găseşte nici car, nici cai — şi atunci coşciugul e dus în căruciorul invalidului. Admirabile sunt deasemenea paginile în care se povestesc clipele din urmă ale lui Codau, convingerea că va muri, cântecul despre copilaşii orbi şi despre corbii care croncăne. Iolampie Codau se cutremură de plâns: „Şi noi suntem orbi... orbi... ne duc corbii... ne amăgesc corbii... Ne făgăduesc cuiburi mai calde... ce au ei cu inimile noastre? Spune-mi, ce au ei cu inimile noastre? Nu vrem cuiburi mai calde! Eu mă mulţumesc cu căsuţa mea bătrânească... ce vor dela noi, precista şi dumnezeoaica ? Ne duc la praznicul corbilor... hei ! Dar ce s'aude ? Se rostogolesc munţii? Ce vuet se aude ? Parcă vine cumpăna potopului..." Vin avioanele sovietice. Imaginea este aşa de puternică încât ea îţi sugerează convingerea potopului care dă peste cap întreaga armată fascistă, potopul care va mătura corbii. Volumul doi din „Negura" este scris mult mai îngrijit decât primul. Fraza e mai cizelată, cuvântul pus la locul lui. Afară de imagini în care sunt înfăţişaţi oamenii şi faptele există frumoase descrieri ale naturii. Câmpul, nopţile dela ţară, pădurea. Camilar descrie cu măestrie viscolul din stepa Ucrainei şi a Donului; el foloseşte cu multă pricepere zugrăvirea naturii deslănţuite în bătaia crivăţului vijelios pentru a sublinia astfel dezastrul armatelor fasciste. Fraza: e potrivită după ideile pe care le exprimă. Când e prelungă, bogată în imagini poetice, cănd e scurtă, aproape abruptă, caracterizând situaţii şi oameni. In ceeace priveşte limbajul oamenilor trebueşte subliniată măestria autorului în caracterizarea eroilor prin vorba lor. Astfel este extrem de interesant a urmări limbajul popei Tăviţă, presărat de pilde religioase care se împerechează cu trivialităţi. Caracteristică este repetarea afirmaţiei „se ştie" vrănd să arate superioritatea ce-i acordă anteriul faţă de ceilalţi muritori. Tot atât de caracteristic este limbajul majurului Brici, cu nelipsita înjurătură de „milostenie", cu termeni scoşi din regulamente jandarmereşti. Capitalistul din vagon este caracterizat nu numai prin faptele lui, nu numai prin intenţiile şi planurile lui. El povesteşte isprăvile,^ afacerile şi mereu însoţeşte totul cu nelipsita descriere a dineurilor, prânzurilor, gustărilor, aperitivelor luate. A sosit la Odesa şi a mâncat. S'a dus în port şi apoi a mâncat. A văzut motoare, după ce a mâncat şi i-a "spus generalului... A demontat uzini şi după aceia a mâncat. A luat postul de radio şi iar a mâncat... etc. Sunt numai trei pagini dar te izbeşte lăcomia neînfrânată, lăcomia intrată în sânge, lăcomia transformată în crez şi glorificată ca rost în viaţă. In acest ,,am mâncat" e întregul burghez. Nu mai puţin de caracteristic este limbajul gazetarului vândut Andriuţă cu exclamaţiile, peroraţiile şi epitetele caracteristice, ca şi tonul arogant şi batjocura în gura ofiţerilor nemţi. Dar şi aci sunt unele slăbiciuni. Camilar se lasă obsedat câteodată de un cuvânt, de o imagine. Bunăoară, în volumul întăi, totul este „vănăt" cerul e vânăt, pământul e vănăt, oamenii sunt vineţi, hainele sunt vinete, pădurea e vânătă, vânăt e şi sufletul. Fără îndoială un cuvânt, o imagine poate caracteriza o situaţie —■ dar 256 N. MORARU utilizarea până la supra-saturaţie devine obositoare şi câteodată neartistică. In volumul doi se lace abuz de cuvăntul „mârşav". Hainele mârşave, oamenii mârşavi, case mârşave, etc. etc. Câteodată se întămplă şi expresii necorespunzătoare, datorită lipsei de atenţie ; astfel un ostaş spune despre Vieru că e „ţopârlan". In gura ofiţerului faţă de ostaşi cuvântul sună normal căci aceasta este concepţia comandantului în armata burgheză. Dar ,în gura ostaşului, oricât ar urî pe locotenent, sună strident, pentrucăv el i-ar zice în fel şi chipuri, dar nu ţopărlan. In ceeace priveşte înjurăturile trebue recunoscut că se face mult abuz de ele şi în momente când nu este 'neapărat necesar. In genere însă stilul volumului doi este mult mai îngrijit, mai bogat, plin de imagini, contribuind mult la punerea în valoare a ideilor. Limba este frumoasa limbă a autorului, verificată în atâtea rânduri. Curăţată de abuzul imaginilor întortochiate, căutate, de provincialisme, întărită prin diversitatea situaţiilor care o reclamă, ea permite reliefarea momentelor principale şi contribue la caracterizarea eroilor principali-Romanul se citeşte cu pasiune, te cuprinde, te antrenează. * Din cele arătate se desprinde valoarea deosebită pe care romanul lui Eusebiu Camilar o reprezintă. Astăzi, când lumea este împărţită în două tabere şi forţele imperialiste în frunte cu marea finanţa americană vor să deslănţue un nou război mondial, vor să atace din nou marea Uniune Sovietică, să lovească ţările de democraţie populară constructoare ale socialismului să înece în sânge elanul eliberator al popoarelor, astăzi când sarcina centrală a oamenilor cinstiţi din toată lumea este să apere pacea şi să zădărnicească planurile imperialiste de descătuşare a forţelor războiului — „Negura" constitue o armă în mâna partizanilor păcii. Ambele volume arată adevărata faţă a imperialismului fie că pe steagurile Iui se află; svastica hitleristă, fie că sunt cele patruzeci şi opt de stele americane. ,,Negura" te lămureşte. Dar totodată ea constitue un avertisment. In acest roman acţiunea este văzută din această parte, nedreaptă, a frontului;' războiul este descris de pe poziţii juste din spatele hoardelor cotropitoare. Asemenea romane nu prea s'au scris şi de aici cu atât mai marea importanţă. Dar tocmai de aceea ni se pare util a sfătui pe autor să. revizuiască volumul doi atunci când se va tipări o nouă ediţie, să caute a complecta imaginea generală eliminând lipsurile şi îndreptând greşelile semnalate atât de nor căt şi de cetitori în cadrul discuţiilor care au avut loc. Problema înfăţişării ostaşilor şi partizanilor sovietici, problema prezentării veridice a mişcării muncitoreşti, problema, întăririi prezentării eroilor pozitivi constitue elementul central. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât romanul nu s'a terminat şi acţiunea va creşte în cadrul volumului III, cuprinzând întreaga derută a armatei fasciste, lupta poporului muncitor condus de Partidul Comunist Roman, actul dela 23 August şi războiul drept împotriva armatei hitleriste, alături de glorioasa Armată Sovietică. Autorul trebue să gândească bine înlănţuirea evenimentelor, să studieze cu deamănuntul materialul istoric şi uman în aşa fel încât . să înlăture deficienţele şi lucrurile de prisos din volumul II, să aleagă faptele cele mai importante şi să ridice eroii în mijlocul lor, să-i crească fără a pierde perspectiva istorică a transformărilor revoluţionare la ca:e sunt chemaţi să ia parte în mod activ. „Negura" constitue un moment deosebit de important în desvoltarea literaturii noastre. Autorul a realizat pană acum un succes remarcabil. Cetitorul are dreptul să-i ceară un plus de muncă pentru a îmbunătăţi calitatea celor scrise (şi acest lucru nu este tocmai greu) pentru a creia premizele puternicului volum III, în care evenimentele culminează şi eroii pornesc ferm pe drumul făuririi unei vieţi noui pe meleagurile ţării noastre- Armă de luptă pentru pace, „Negura" va reuşi astfel să lovească şi, mai puternic în' tabăra aţâţătorilor la un nou război, să mobilizeze oamenii muncii din Republica Populară Romană pe drumul apărării suveranităţii şi independenţii naţionale, pe drumul construirii socialismului, pe drumul prieteniei veşnice şi nesdruncn, nate cu marea ţară a socialismului victorios — Uniunea Sovietică. AL. I. ŞTEFĂNESCU . CU PRIVIRE LA „ANA ROŞCULEŢ" Nuvela „Ana Roşculeţ" de Marin Preda, apărută spre sfârşitul anului trecut, s'a bucurat în general de o bună primire din partea criticii literare. Faptul că ataca o temă foarte actuală din viaţa clasei muncitoare, era un succes pentru scriitor. Marin Preda renunţase — pentru câtva timp măcar — să-şi aleagă subiectele exclusiv din lumea satelor şi se avântase într'un domeniu pe care-1 cunoştea desigur mai puţin, dar a cărui importantă în perioada construirii socialismului nu-i putea scăpa. Nuvela „Ana Roşculeţ", caută să prezinte unul din aspectele realităţilor noastre şi anume transformarea care se petrece. în viaţa şi mentalitatea femeilor muncitoare din ţara noastră, transformare determinată de succesele realizate de poporul muncitor în opera de construire a socialismului. Ridicând o problemă importantă şi actuală, Marin Preda dovedea că doreşte să aducă prin scrisul său o reală contribuţie Ia grăbirea construirii socialismului, că a înţeles îndemnul Partidului de a căuta să zugrăvească, în opere literare destinate masselor largi, cum „în procesul luptei pentru transformarea societăţii şi construirea socialismului se naşte omul nou, omull socialist"5). în adevăr, eroina lui Marin Preda, Ana Roşculeţ, este o muncitoare textilistă, pe care regimul de exploatare şi teroare burghezo-moşieresc a ţinut-o într'o stare înapoiată. Soţul ei murise în războiu; rămasă văduvă şi împovărată cu un copil. Ana munceşte din răsputeri pentru a asigura viaţa ei şi a copilului. Transformările din fabrică au un puternic ecou în viaţa Anei, o influenţează adânc. Ajutată şi îndrumată de Sindicatul fabricii şi de organizaţia de Partid, Ana reuşeşte să devină o muncitoare conştientă, o fruntaşă în muncă, pentruca în cele din urmă să fie trimisă ca delegată la un congres internaţional. Desvoltând acest conţinut — expus mai sus în liniile cele mai largi — alegând personagii şi situaţii tipice care să sprijine şi să justifice transformarea conştiinţei Anei, prezentând' acţiunea într'o realizare artistică aleasă — nuvela ar fi putut deveni o operă de valoare, o operă care prin exemplul transformării eroinei, ar fi trezit în cititori dorinţa de a imita pe Ana Roşculeţ şi de a deveni fruntaşi în producţie, constructori ai socialismului în ţara noastră. O astfel de operă literară ar fi însemnat o .contribuţie însemnată în procesul de cunoaştere şi transformare a realităţii, în procesul de făurire a omului nou. Dală fiind importanţa problemei şi actualitatea ei, critica literară a luat în discuţie nuvela „Ana Rc>culeţ". încă în numărul din Noembrie 1949 al Vieţii Româneşti, prin recenzia semnată de Horia Stancu, se remarca apariţia nuvelei.. Arătând că în ce priveşte construcţia, nuvela „poate fi discutată", că „se poate obiecta că realitatea este îngustată, sărăcită", că „din când în când... pcriltorui a trecut peste ceeace este tipic, esenţial", etc., criticul releva — o serie de aspecte pozitive ale nuvelei. Astfel, „rând pe rând sunt prinse etapele pe care trebuia să le parcurgă eroina pentru a se perfecţiona", autorul „rezolvă într'o anumită măsură 'problema esenţială : transformarea Anei Roşculeţ într'un oir. nou". Criticul arată apoi, că „prezenţa Partidului s'a simţit în întreaga nuvelă", autorul „trecând dincolo de schemă, de caracterul depărtat, rece, pe care I) Din „Salutul C C. al P. M. R adresat Conferinţei Scriitorilor în Martie 1949". 17 258 AL. I. ŞTEFĂNESCU unii dintre scriitorii noştri îl dau personagiilor oare aduc cuvântul Partidului". In concluzie, recenzentul constată că deşi nuvela nu poate ii socotită drept o lucrare deplin realizată, totuşi „pentru Marin Preda Ana Roşculeţ va fi un punct de plecare", scriitorul trebuind în acelaş timp „să se aplece cu grijă neobosită asupra operei sale". Recenzia apărută sub semnătura lui J. Popper în Flacăra reia problema Anei Roşculeţ. „In loc să-şi aleagă un personagiu tipic, scriitorul a descris un caz de deosebită înapoiere"; în nuvelă găsim „mai ales în cea de-a doua parte a ei, slăbiciuni care o îndepărtează de realitate şi îi scad din puterea mobilizatoare"; există „un anumit obiectivism, rămăşiţă a unei trecute maniere naturaliste care-1 împinge pe scriitor să consemneze anumite lipsuri şi slăbiciuni ale eroilor săi, fără a lua atitudine asupra acestor lipsuri". Dar toate aceste lipsuri ale nuvelei „nu pot umbri meritele ei". Concluzia arată că: „Ana Roşculeţ este o lucrare de folos clasei muncitoare", înfăţişarea procesului anevoios de creştere „constituie un succes", deci „Ana Roşculeţ este o poziţie câştigată în ofensiva tinerei noastre literaturi, pentru oglindirea artistică a vieţii muncitorimii din fabricile şi uzinele Republicii Populare Române. Iată de ce, ea trebue să fie un punct de plecare pentru cel ce a scris-o. o iniţiativă exemplară, prin trăsăturile ei pozitive, pentru ceilalţi scriitori ai noştri". Lucrarea este socotită „exemplară" pentru ceilalţi scriitori. Situându-se pe aceeaşi linie în aprecierea nuvelei. Contemporanul, sub semnătura lui Horia Bratu, întăreşte opinia favorabilă creată de recenziile apărute anterior: „deficienţele nuvelei apar, arată criticul, sporadic şi ele nu atenuiază impresia hotărâtă generală de autenticitate pe care o lasă nuvela", deoarece „Marin Preda a prezentat veridic şi cu mijloace realiste ridicarea unui element muncitoresc". Influenţa celor trei recenzii, care au recomandat din ce în ce mai călduros cartea s'a concretizat în aceea că tot mai mulţi oameni din massele muncitoare au căutat isă citească nuvela, să înveţe din ea, cum se făureşte omul nou, omul socialist, pe care trebue să se străduiască să-1 realizeze fiecare dintre cei care luptă pentru o viaţă mai bună. Ecoul pe care 1-a iavut nuvela în massele de cititori a fost deosebit de concluziile criticii literare. Confruntată cu realitatea vie, „Ana Roşculeţ" s'a dovedit a ti cu mult mai puţin decât ceeace afirmau recenziile menţionate. Unul din tovarăşii care au citit nuvela şi au apreciat-o critic, este Adela Pagu, dela Filatura Română de Bumbac. Scrisoarea ei a constituit o ilustrare a principiului potrivit căruia „legătura cu massele este isvorul forţei literaturii noastre şi a criticii noastre. De ea depinde în cea mai mare snăsuiă desvoltarea culturii noui"1). Ce spunea în această scrisoare muncitoarea Adela Pagu ? In numele tovarăşilor din întreprindere, ea protesta împotriva faptului că Ana Roşculeţ, prezentată ca erou pozitiv, este dată drept exemplu clasei muncitoare din ţara noastră. Ea găsea că Ana Roşculeţ nu poate reprezenta clasa muncitoare dela noi, în actualul ei stadiu de desvoltare : ...„Ce exemplu ne dă cartea ? După ce Ana Roşculeţ începe să-şi îndrepte greşelile, ea „se plictiseşte" în concediu, îşi cumpără pantofi de lux deşi fetiţa ei are nevoie de atâtea. Multe apucături de cocoană burgheză, multe crize de „nervi", de „fierbinţeli" pe care le are mereu Ana Roşculeţ nu se găsesc nici măcar la muncitoarele noastre mai puţin ridicate. Avem noi muncitoare nelămurite, care s'au ridicat în muncă — dar mai altfel, mai fără asemenea ocolişuri, cu devotament pentru Partid. Pe acelea le trimitem noi la congres şi nu pe una ca Ana Roşculeţ, care de fapt nici n'a făcut cine ştie ce în producţie sau în munca sindicală". Scrisoarea se încheie astfel: „Noi am dori ca autorul să se ocupe de acele femei muncitoare ridicate, fruntaşe în producţie sau în munca politică, pentru ca ele să fie un exemplu pentru noi, utn îndemn în muncă pe care să vrem să-1 urmăm". Odată cu aspra critică adusă nuvelei, scrisoarea semnalează şi lipsurile criticii literare, care, „nu arată scriitorului cum trebuie el să înfăţişeze chipul muncitoarelor noastre de azi... nu îl laiută îndeajuns ca să poată1 scrie o carte! despre, muncitoare, care să. fie un adevărat exemplu pentru noi". Scrisoarea a fost publicată în Flacăra şi a dus cum era şi firesc, la o reluare a discuţiei asupra acestei nuvele. Sub semnătura lui Geo Dumitrescu Flacăra publică în două numere succesive un lung articol construit pe baza criticii din massă. Studiind cu mai multă atenţie „cazul" Anei Roşculeţ, articolul ajunge la concluzia că nuvela e deficitara şi că acest lucru se datoreşte prezenţei în operă a unor puternice rămăşiţe naturaliste. 1) Scânteia din 2.VIII.1949: „Să luptăm pentru o critică de artă principială pătrunsă de spirit de partid". CU PRIVIRE LA „ANA ROŞCULEŢ" 259 Pornind dela afirmaţiile cuprinse în scrisoarea tov. Adela Pagu, afirmaţii care însemnau confruntarea acţiunii şi situaţiilor din nuvelă cu realitatea vie dintr'c fabrică de textile, articolul demonstrează greşala criticii literare de a fi socotit-o pe Ana Roşculeţ — tipică pentru muncitoarea care se transformă şi devine o muncitoare conştientă, de tip nou, în acelaş timp articolul arăta că această nuvelă nu poate fi dată drept model scriitorilor noştri. Cauzele care au dus la construirea greşită, lipsită de veridicitate a personagiului Ana Roşculeţ erau explicate prin situarea autorului nuvelei pe o poziţie obiec-tivistă în tratarea subiectului ales, prin cunoaşterea superficială a realităţii, prin elementele naturaliste care stăruie încă în creaţia lui Marin Preda. Analizând o serie de situaţii cărora autorul nuvelei le acordă o mare atenţie şi unele personagii care ar fi' trebuit să aibă roluri importante, articolul arăta că dacă tema e tipică, eroul, aşa cum e realizat, nu este tipic, el este un caz izolat, fără putere de exemplu. Pe de-altă parte .articolul demonstra că ambianţa socială care contribue la transformarea Anei Roşculeţ era slab prezentată în nuvelă- Subliniind că „naturalismul în toate formele şi gradele lui este în esenţă o manifestare reacţionară care ameninţă însăşi rosturile literaturii noastre" şi că urmele lui sunt vizibile nu numai la Marin Preda ci la „multe din condeiele noastre mari şi mici", articolul n'a reuşit însă să indice în mod suficient cauzele mai adânci care explică prezenţa elementelor naturaliste în nuvelă. Nu s'a făcut îndeajuns generalizarea fenomenului, nu s'au lămurit teoretic originele naturalismului, nu s'au explicat cauzele -greşelilor din recenziile , anterioare, şi, în sfârşit, nu s'a arătat, decât parţial, de ce Ana Roşculeţ nu poate ii un caz tipic pentru clasa noastră muncitoare. Toate - acestea au hotărît conducerea Uniunii Scriitorilor să analizeze în cadrul unei discuţii mai largi problemele ridicate de lucrarea lui Marin Preda. In această discuţie, s'a ajuns la concluzia că, într'adevăr nuvela are multe lipsuri şi că aceste lipsuri şi confuzii sunt determinate de poziţia autorului faţă de lumea pe care o descrie, mai exact de lipsa unei poziţii partinice a autorului în creaţia sa literară. O trăsătură esenţială a Anei Roşculeţ, aşa cum reiese din nuvelă, este individualismul; dar aceasta nu este decât una din trăsăturile care alcătuiesc caracterul ei, conturăndu-i personalitatea. De fapt, însăşi concepţia pe baza căreia autorul a construit personagiul nuvelei sale este greşită, structura acestui personagiu este falsă. Ana Roşculeţ nu e un element proletar. Mentalitatea ei este caracteristică elementelor retrograde ale ţărănimii. Mentalitatea aceasta este atribuită de autor unui muncitor. Nu se poate afirma că între muncitori n'ar exista şi asemenea elemente cu o mentalitate înapoiată, dar aceasta reprezintă întocmai pătura netipîcă proletariatului; este mentalitatea elementelor provenite din ţărănime şi mica burghezie, însă de care ■ele se eliberează treptat. Dar aceste elemente nu sunt tipice clasei muncitoare. Nuvela arată că Ana e de origină ţărănească- Aceasta explică până la un punct mentalitatea ei din timpul când ajunge muncitoare în fabrică, dar transformarea ei nu e prezentată cu veridicitate; mai mult, chiar atunci când, astfel cum o prezintă autorul, Ana Roşculeţ pare a fi lichidat o parte din povara apucăturilor şi mentalităţilor vechi, înapoiate, ea are răbufniri care desmint acest progres. Ana ajunge muncitoare din întâmplare, fiindcă odată .,a întâlnit un tânăr care lucra la F.R.B.", devenită muncitoare, ,.se bucurase când alături de ea oameni ridicau pumnul, plini de curaj şi strigau: Jos călăii muncitorimii. Jos Rădescu" iar apoi „mereu răspunsese cu încredere la chemarea organizaţiei din Filatură". Cu toate acestea după 4 ani de adânci 'transformări revoluţionare (adică în 1948), Ana este de o Indiferenţă, condamnabilă raţă de tot ce se petrece în jurul ei: „în mintea ei, totul era învălmăşit, dela directorul filaturii şi până la tehnicieni; pentru ea Partidul, Sindicatul şi Direcţia erau toi una". Acesta este — pentru a spune astfel — nivelul politic al Anei în momentul când se întâmplă actul revoluţionar al naţionalizării. In Iunie 1948. Cu două luni mai târziu, Ana este aleasă delegată la Congresul dela Wroclaw. Este cu totul lipsit de veridicitate ca în două luni, Ana să fi parcurs un drum atât de lung, lămurindu-şi poziţia ei socială, eliminând din viaţa ei particulară un bărbat decăzut care-o teroriza, învăţând să scrie şi să citească, înţelegând ce înseamnă „Partidul, Sindicatul şi Direcţia", ajungând fruntaşă în munca şf agitatoare, în cele din urmă delegată la Congres. Lămurirea Anei Roşculeţ nu apare ca rezultatul unui proces amplu şi adănc — cauzele care au determinat aceasta schimbare în atitudinea ei lipsesc din nuvelă, ceeace duce la concluzia că autorul şi-a construit schematic personagiul. Mai mult decăt atât, evoluţia Anei este singura despre care se vorbeşte în nuvelă ; viaţa uzinii e statică, nu se desvoltă nicio clipă. Ana este prezentată trăind parcă în afară de 260 AL. I. ŞTEFĂNESCU uzină, evoluţia ei este desprinsă de colectivul de lucru, este izolată. Un om se desvoltă, conştiinţa lui se întăreşte în măsura în care creşte şi se desvoltă mediul din care face parte. Transformarea Anei Roşculeţ se realizează fără ajutorul vizibil al Partidului, al Sindicatului. Legăturile rare ale Anei cu Partidul, cu Sindicatul sunt întâmplătoare şi fără ecou în conştiinţa ei. Prin toate aceste trăsături ale caracterului şi prin felul de a se manifesta în fabrică şi în afară, un asemenea personagiu nu poate fi tipic pentru clasa muncitoare, nu poate' deveni un erou pozitiv, nu poate constitui un exemplu pentru oamenii muncii. Dar şi personagiile a căror situaţie în procesul de producţie impunea autorului o mai precisă conturare, sunt zugrăvite fugar, neconvingător, autorul adoptând faţă de ele o poziţie obiectivistă. Secretarul şi alţi membri ai organizaţiei de Partid, care prin nivelul şi poziţia lor faţă de muncitorii din fabrică reprezintă o avantgardă, apar fantomatici. Tot astfel Sindicatul, U.F.D.R. şi în general forţele care trebuiau să acţioneze în direcţia educării Anei Roşculeţ, şi orientării ei pe un drum just, apar caracterizate printr'o simţitoare rămânere în urmă faţă de evoluţia ei bruscă şi neaşteptată. De exemplu tovarăşa Ierulescu, activistă de partid, este un personagiu care ar trebui să aibe un rol însemnat în transformarea eroinei. Cum apare ea în nuvelă ? Tovarăşa Ierulescu trăieşte lăngă un soţ aproape nebun, are deprinderi urîte, şi foloseşte expresii triviale, nu încearcă să o educe pe Ana, prin puterea argumentelor sau a exemplelor. Aceasta nu poate fi. comportarea unui membru de Partid. Transformarea Anei deşi se petrece în perioada istorică a trecerii spre socialism, nu oglindeşte procesul ascuţirii luptei de clasă. Asistăm numai la o luptă cu un duşman interior — mentalitatea retrogradă. Există în nuvelă o singură scena care pune faţă în faţă două mentalităţi deosebite — şi aceasta în mod cu totul întâmplător: Ana se întâlneşte cu o fosta prietenă, din acelaş sat cu ea, rămasă însă servitoare. Faţă de prietena ei Ana reprezintă o mentalitate avansata. Dar această mentalitate este desminţita de toată comportarea ulterioară a Anei: conflicte de clasă, nu există ln lumea nuvelei lui Marin Preda. Lipsa luptei de clasă, ca motor al acţiunii crează impresia că duşmanul de clasă a fost lichidat, şi bătălia care se mai dă este exclusiv îndreptată împotriva rămăşiţelor mentalităţii retrograde. Ignorarea sau ocolirea luptei de clasă în momentul istoric în care se petrece acţiunea, decurg din faptul că nuvela nu are la bază o cunoaştere adăncă a realităţii. In genere apare că Ana Roşculeţ a înţeles prea puţin din problemele care frământă lumea din jurul ei, prea puţin din atitudinea nouă a clasei muncitoare faţă de Statul nou al democraţiei populare, faţă de patria noastră, faţă de socialism. Ana Roşculeţ nu este una dintre muncitoarele care au înţeles şi au pus în practică chiar şi fără o convingere teoretică prea clară, ci numai pe baza instinctului de clasa, — linia Partidului. Reiese deci că Ana Roşculeţ nu este tipică pentru clasa muncitoare, iar evoluţia ei nu este tipică nici pentru păturile neproletare. Mărginindu-se la înfăţişarea unui singur personagiu luat ca un caz izolat, autorul a încercat să adâncească analiza psihologică a acestuia. Marin Preda a urmărit cu atenţie treptele transformării Anei Roşculeţ. Cu unele rezerve se pot înşira ca succese ale nuvelei descrierea procesului de realfabetizare şi de ridicare a nivelului cultural al eroinei. Descrierile isbutite în această direcţie sunt datorite faptului că acî intervin elemente pe care scriitorul le cunoaşte mai bine din propria sa experienţă de viaţă. Scenele cu, privire la încercările de citire ale Anei, episoadele cu copilul, cu anticarul, cu filmul sovietic sunt realizate. Dar nu la fel de bine a studiat autorul procesul de lămurire politică treptată, desvoltarea dragostei faţă de Uniunea Sovietică, noua atitudine faţă de muncă, problema sensului întrecerilor, viaţa din fabrică, rolul organizaţiei de Partid, etc. E suficient să arătăm, modul schematic în care autorul încearcă printr'o simplă subliniere să facă sensibil cititorului, momentul cotiturii principale în evoluţia Anei: „Odaia cu cei patru pereţi nu mai era. Totul se schimbase". In genere. Marin Preda a urmărit mai ales ezitările Anei, răbufnirile mentalităţii ei înapoiate. Nu cu egală pătrundere a analizat autorul progresele Anei Roşculeţ. Un scriitor realist ştie că ceeace este important pentru reflectarea veridică a realităţii în transformarea ei revoluţionară, este noul, sunt paşii înainte. Acolo trebuie depus efortul analizei, pentru că astfel se grăbeşte construcţia unei orânduiri noui, socialiste. De teama schematismului, din dorinţa de a înfăţişa căt mai amănunţit procesul transformării. Marin Preda se opreşte cu predilecţie tocmai la aspectele negative ale Anei Roşculeţ, şi aceasta nu numai în prima parte a nuvelei, unde avea scuza prezentării CU PRIVIRE LA „ANA ROŞCULEŢ" 261 personagiului, dar şi în partea a doua, unde Ana tinde să devină un erou pozitiv-Din dorinţa de a evita schematismul, scriitorul a sărăcit de iapt realitatea, a sărăcit emul nou pe care vrea să-1 zugrăvească. Această sărăcire a realităţii reiese şi dintr'o serie de amănunte care dovedesc Jipsa spiritului de partid in întreaga nuvelă. Cănd Ana Roşculeţ vede pentru prima dată un film sovietic autorul reproduce din acest film, doar cuvintele cele mai nesemnificative ale unui colhoznic leneş, care spune : „Din partea mea eu unu! n'am nevoie sie nimic... Las'să putrezească, (grâul n. n.) Să vedem cum o s'o scoateţi la cap cu colhozurile voastre". Tot astfel autorul insistă asupra unor epizoade din viaţa zilnică :a personagiului său : Ana Roşculeţ „stătea ceasuri întregi (la coadă n. n.) pentru o buscată de stambă". Când Ana Roşculeţ, intrată din greşală într'o sală unde se ţine o şedinţa de Partid, este rugată să iasa ea, — „scrâşni din dinţi şi o nemulţumire rece, ) George Coşbuc (18B6—1918), pe care ■criticul Dobrogeanu-Gherea 1-a prezentat, ■cel dintâi. în mod just, ştiinţific, drept un ') Culegere de poeme — cu o prefaţă de J. Popper. Editura pentru Literatură şi Artă — Biblioteca pentru toţi. Buc. 1950. poet aJ ţărănimii subjuga/e, este unul dintre premergătorii nouei noastre literaturi. El face parte din acea categorie de valori ale trecutului, pe care clasa muncitoare le preia în mod critic, făcând din ele temelii puternice ale nouei culturi, ale nouei arte. Culegerea Pentru libertate are merite de seamă: în primul rând acela de a strânge în jurul principalei idei de revoltă socială, câteva dintre cele mai reprezentative poeme ale lui Coşbuc, publicate sau inedite, izbutind să sublimeze astfel prezenţa acestei revolte în diferitele laturi (idile, pasteluri, poeme istorice, etc.) şi dealungul diferitelor perioade ale activităţii creatoare a poetului. Ea pune la dispoziţia cetitorilor avântatele poeme ale lui Coşbuc într'o ediţie de mare firaj. în scopul de a populariza cea mai avansată parte a operei poetului şi desigur cea mai sabotată de către critica literară burgheză. Este deasemenea demn de luare aminte faptul că acest volum lace parte din categoria cărţilor care pot ti însfârşit recomandate în şcolile noastre, şi chiar în institutele noastre de învăţământ superior, deoarece aduce un material mai puţin cunoscut, pe baza căruia se pot trage concluzii folositoare asupra acestui aspect esenţial al operei Jui Coşbuc. Poemele din această culegere sunt alese, cele mai multe, din opere publicate în volum încă din timpul vieţii Iui Coşbuc şi anume din Balade şi idile. Fire de tort, Ziarul unui pierdevară şi Cântece de vitejie, în special din ediţiile originale. Pentru libertate mai cuprinde şi poeme apărute numai în reviste: (Tribuna, Viaţa Românească, Flacăra, Românul, etc.), sau aflate în manuscris. In alcătuirea volumului s'a ţinuf seama în general, de criteriul cronologic. Urmărind în deosebi filonul poetic bogat al revoltei sociale care face din George Coşbuc unul din exponenţii realismului critic în literatura română, culegerea ţine, în primul rând, să-i restituie marelui nostru clasic caracterul autentic popular, sistematic denaturat de critica burgheză maio- , resciană. In această privinţă, atât readucerea la lumină a producţiunii îngropate în câteva reviste uitate'n biblioteci, cât şi publicarea unor poeme inedite, aduc o reală contribuţie la realizarea scopului propus. Prezentarea lor în ansamblul volumului scoate lămurit în evidenţă caracterul arătat, centrând pe o idee principală, elemente altă dată disparate sau pierdute sub o aparenţă străină de conţinutul lor autentic. 272 MIHAI PARVULESCU Acesta este cazul de pildă cu poezia Bordei sărac apărută mai de mult în volum, totuşi rareori întâlnită în antologiile şi manualele didactice de altă dată. Tema poemului este lupta pentru apărarea vieţii celor năpăstuiţi, o luptă grea şi inegală, în care forţele binelui sunt până la urmă .covârşite, dar nu înainte de a fi rezistat eroic aducătorilor de nenorociri. Aşa cum spuneam, colecţia Pentru libertate cuprinde câteva deosebit de sugestive poeme, publicate numai în reviste. Printre acestea este Străjerul, poem de treizeci de strofe, apărut în Tribuna în J888, în care Coşbuc demască, cu accente patetice, mizeria masselor în regimul poliţienesc burghezo-moşieresc din Ardeal. In Nebuna poem publicat în aceeaşi revistă ardeleană în 1889. simpatia poetului se îndreaptă cu putere spre asupriţii lipsiţi de apărare, pe care îi face să înţeleagă condiţia lor de clasă, chemân-du-i „să pălmuiască pe domni, ca pe misei .'" Vn alt cântec închinat luptei împotriva asupritorilor este In Opressores (împotriva asupritorilor! apărut in anul 1894, în revista Vatra. Coşbuc ia atitudine, opu-nându-se acelora care aşteaptă îndurarea stăpânilor în vreme ce aceştia sugrumă fot mai mult libertăţile poporului, exploa-fându-I fără milă : Nu. te plângi că milă nu-i? Mai aştepţi tu mila lui? Haina el ţi-o ia din cui, Pânea de pe masă. Numai temniţi ne-au zidit, Numai lanţuri au gătit, Numai cuie-au făurit Cruci de schingiuire. tlra poetului împotriva exploatatorilor se îndreaptă cu eaălă înverşunare împotriva trădătorilor. Îndemnurile Iui Ia revoltă sunt calde şi mobilizatoare. Staţi cu mâna'n sân flăcăi ? N'auziţi plângând prin văi ? Ceru-i roşu de văpăi Şi se umflă vadul O meri'orie contribuţie la revalorificarea Iui Coşbuc este publicarea unora dintre ineditele cuprinse în colecţia de manuscrise aflate la Academia R.P.R-, unele chiar de curând încredinţate secţiunii de manuscrise a bibliotecii. Indicaţiunile edi ţiei ne arată că: ,,în afară de Voios: preot dac, niciuna din poemele inedite apărute în acest volum nu pare un text cons- tituit definitiv, destinat apariţiei. Ele reprezintă prime versiuni, scrise cu creionul, după obiceiul lui Coşbuc, cu ştersături şi variante marginale. Unele poeme nu sunt terminate". Alcătuitorul culegerii „Pentru libertate" a socotit însă pe bună dreptate că „tipărirea lor era neapărat necesară, aşa cum se găsesc, pentru cunoaşterea adevăratei feţe a Iui Coşbuc". Enumerăm, dintre ele, o seamă de poeme cu un conţinut deosebit de combativ, printre care: La bani li-e gândul tot. N'au pat, n'au vatră... Este oare Dumnezeu?, Spânzuraţi-1 de-i mişel şi mai ales, Burghezi, destul aţi grămădit. Deşi acest din urmă manuscris este incomplect, el cuprinde accente de revoltă socială care recheamă îndeaproape în minte violenţa revoluţionară din Noi vrem pământ, poem ce-şi găseşte de asemenea, locul cuvenit în această culegere. Burghezi, destul aţi grămădit Averi de noi muncite Comori ce voi ni le-aţi răpit! Lepădături ! V'aţi îngrăşat Bând lacrimile ce vărsară Ai noştri, cei „fără de ţară". Pentru libertate constitue deci un aport important la cunoaşterea şi popularizarea operei lui Coşbuc. In special faţă de adevăratul Coşbuc, îndelung evitat de critica burgheză, volumul recent editat reprezintă, o primă restituire, cu. totul bine venită. Ebfe evident că ideologii regimului trecut, admiratori ai ideilor în costum naţional, nu puteau accepta din partea lui Coşbuc o demascare a crudei exploatări burghezo-moşiereşti, de vigoarea acestor patetice versuri dedicate „vieţii la ţară" : N'au pat, n'au vatră şi n'au masă Şi-o spuză de copii în casă. Sunt multe guri de săturat, "Sunt multe spete de'mbrăcat. Munceşte gol o săptămână Să vad'un leuşor în mână. Şi când să-1 puie la chimir 1-1 cere călăraşul bir- Cu atât mai importantă este sarcina criticilor noştri, de a scoate la lumină pe acela „care ura cumplit pe ciocoi şi exprima cu putere revolta şi suferinţă ţărănimii exploatate", aşa cum îl arată şi prefaţa culegerii de azi. Această prefaţă se străduieşte să cuprindă şi să lămurească problemele ridi- CRUM VELCOV: SATUL BOROVO ) 273 cate de editarea culegerii şi. în oarecare măsură, ea reuşeşte. Unul dintre câştigurile importante realizate aci este o remarcabilă încercare de periodizare a activităţii literare a lui Coşbuc. Ni se explică asttel cu judicioase trimiteri .la texte, drumul poeziei lui Coşbuc. începând cu perioada ardeleană şi sfârşind cu atitudinea sa în timpul războiului mondial. Dease-menea, respectând etapele parcurse de această poezie, prefaţa studiază cu destulă atenţie desvoltarea temelor în cadrul operei lui Coşbuc, subliniind de fiecare dată caracterul progresist al legăturii lui cu poporul. Poziţia critică justă adoptată fală de marele nostru poet face în acelaş timp posibilă şi observarea trăsăturilor negative ivite in opera sa, în unele momente: oscilaţii, contradicţii, erori, explicabile prin mediul în care Coşbuc a fost constrâns să lucreze o bună bucată de vreme- Aparatul critic al culegere! se completează cu o serie de „note şi variante". O lămurire interesantă se dă privitor la Scrisoarea lui Firdusi către şahul Mah-mud, apărută în Romanul, în anul 1911, din care reiese că „Masca lui Firdusi şi cadrul istoric i-au servit lui Coşbuc drept camuflaj pentru un pamflet de imediată actualitate, care îi aparţine şi prin autenticitatea conţinutului şi prin originalitatea formei". Atât prefaţa, cât şi indicaţiile cu caracter critic ce întovărăşesc volumul, au totuşi unele slăbiciuni. Ele sunt de natură a fi remediate la o următoare ediţie, aşa încât le vom enumera, mai mult decât analiza în rândurile ce urmează. Prefaţa ar ii reuşit mai deplin să înarmeze pe cetitor cu o serie de cunoştinţe despre George Coşbuc, dacă in organizarea materialului autorul ar fi ţinut seama că o prefaţă trebue să se limiteze la mai puţine probleme, pe care să le lămurească însă mai bine. Această prefaţă vădeşte adeseori nesiguranţă în stabilirea unor date istoric-literare: afirmaţiile sunt nesusţinute. O altă eroare mai serioasă o constitue faptul că în prezentarea operei lui Coşbuc autorul prefeţei pune în special accentul asupra antagonismului dintre ţărănimea săracă şi chiaburime. Acest aspect există în operă, cum el există de altfel şi în realitatea socială a epocii respective. Esenţial însă în acea epocă era antagonismul dintre ţărănime şi moşierime, antagonismul care co\naţ)Jtue cerţfruj de greutate al poeziei de revoltă socială a lui Coşbuc. O scădere o constitue şi taptul că aprecierea poetului se face izolat, aproape independent de legăturile lui cu mişca- rea culturală şi literară contemporană, pe când lectura celor 37 poeme ale lui Coşbuc. strânse în volumul Pentru libertate, trimite de multe ori tocmai la acele legături cu contemporanii săi neglijaţi de istoria literară burgheză. Există în sfârşit şi un alt aspect al prezentării volumului de faţă. După cum ştie orişicine, Coşbuc a fost şi un mare artist, care a cucerit dragostea poporului nostru prin glasul ales pe care 1-a dat vieţii şi luptelor sale. Un defect al acestei prezentări este că evită să iacă aprecieri de această natură asupra operei lui Coşbuc. Volumul Pentru libertate se încheie, aşa cum arătam, cu un număr de explicaţii suplinind un 'aparat critic mai complet; care, în concepţia alcătuitorului, ar ii încărcat inutil această culegere de popularizare. Cu toate acestea, o lipsă care trebue pe viitor remediată este nedatarea bucăţilor conţinute în antologie. Pentru înţelegerea drumului străbătut de Coşbuc, şi laţă de sarcina deosebit de importantă a alcătuirii unei culegeri centrate pe ideea de revoltă socială, nedatarea poemelor nu tace decât să adaoge la nedumerirea cetitorului, lără să sprijine intru nimic concluziie trase în prefaţă sau în notele finale. : In concluzie, paginile culegerii Pentru libertate izbutesc să prezinte ceeace este esenţial în opera lui Coşbuc: revolta socială. Poezia iui Coşbuc, devenită ecou puternic al sufletului popular, a pătruns în conştiinţa artistică a poporului nostru: E cerul al meu şi pământul Şi cânt, ca şi ele, şi eu. In urmă-mi popoarele cântă Cântări dela mine'nvăţate. Si tot ce e'n sufletul meu E'n sufletul lumii mirate. (Povestea cântării) Mihai Părvulescu ★ CRUM VELCOV : „SATUL BOROVO"*) Paginile romanului Satul Borovo oglindesc întâmplări petrecute într'unul din cele mai măreţe momente ale luptei poporului bulgar pentru libertate şi un trai mai *) Editura le Stat. Buc. 1950. 18 274 MIHAI GAFIŢA bun. Este vorba de răscoala din Septembrie 1923, prima răscoală a masselor populare din Bulgaria împotriva regimului de teroare. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie avusese uh larg ecou în rândurile claselor exploatate din Bulgaria. Înfăptuirea primului stat al muncitorilor şi ţăranilor avusese un ecou adânc în poporul bulgar, contribuind la desvoltarea conştiinţei de clasă a - proletariatului, la strângerea fui în jurul steagului purtat de Partidul Comunist bulgar. In acelaş timp, în rândurile ţărănimii exploatate nemilos de chiaburime, nemulţumirile cresc şi odată cu ele creşte spiritul de revoltă. Printr'o intensă muncă de lămurire, dusă în cele mai grele condiţii de muncitorii comunişti din marile labricî, massele ţărăneşti în care mocnea revolta, încep să se orienteze către Partidul Comunist, încep să se organizeze. In faţa acestei ameninţări, în lata ridicării continue a masselor exploatate, burghezia organizează o lovitură de Stat în Iunie 1923 şi la cârma ţării se instalează o clică militară fascistă, care des-lânfuie o teroare sângeroasă în primul rând împotriva Partidului Comunist. Această) teroare determţnă însă' o creştere calitativă a muncii de agitaţie şi organizare dusă de Partid atât la oraş cât şi la sate. Cadre dintre cele mai bune pleacă la sate pentru a lămuri ţăranilor pericolul fascist care creştea mereu. Massele ţărănimii muncitoare înţeleg acest lucru; nemulţumirile încep să ia forme de manifestare tot mai făţişe, sunt îndreptate de Partid către un obiectiv precis şi astfel, Ja 22 Septembrie 1923 isbucneşte în numeroase regiuni ale ţării răscoala armată a muncitorilor şi ţăranilor. înecată în sânge cu o cruzime nemaipomenită, această răscoală a constituit o experienţă de luptă- Partidul Comunist a fost declarat ilegal; exploatarea s'a întărit, teroarea împotriva comuniştilor a devenit şi mai neagră, mulţi dintre luptătorii scăpaţi cu viaţă au fost nevoiţi să se ascundă în munţi sau să fugă peste hotare — dar toate acestea au întărit conştiinţa că numai prin luptă va putea poporul bulgar să se elibereze, că răscoala din Septembrie e numai un început, care trebue continuat, desvoltat. Pe baza acestui început şi sub conducerea Partidului Comunist s'a făurit o alianţă de nesdruncinat între proletariatul industrial şi massele ţărăneşti exploatate, alianţă ce s'a desvoltat. s'a întărit şi a mers Ia asigurarea victoriei revoluţiei din 9 Septembrie 1944. Ecourile pe care răscoala din Septembrie 1923 le-a avut în literatură au fost numeroase. Scriitorii progresişti bulgari s'au îndreptat cu dragoste către acest ■măreţ moment de luptă — care a lăsat .urme neşterse în conştiinţa poporului — şi au reflectat în operele lor eroismul, abnegaţia, spiritul de jertfă, care au ■însufleţit pe luptători. Ei au întreţinut astfel vie atmosfera acestei răscoale în conştiinţa poporului bulgar, au transformat literatura într'o armă de luptă ..parte integrantă a cauzei generale proletare". Crum Velcov îşi extrage elementele romanului său din întâmplările şi oamenii răscoalei. In satul Borovo ca în atâtea alte sate, exploatarea e crâncenă. Chiaburul Waco nu este numai cel mai sângeros exploatator din sat, el fine în mâinile sale şi frânele administrative, în calitate de primar. Brutal şi hrăpăreţ, el este stăpânul oamenilor şi al locurilor ocrotit şi sprijinit de legile ţării, folo-sindu-se cu abilitate de ele şi interpre-tându-le mereu în favoarea sa. La aceasta e ajutat de fiul adoptiv Vanco, avocat cu o mare dorinţă de parvenire, meschin şi profitor. încercările sătenilor de a-şi îmbunătăţi condiţiile de trai nu au niciun rezultat, pentrucă Naco ştie să înăbuşe orice glas de protest, orice acţiune care tinde la uşurarea situaţiei ţăranilor muncitori. Lăcomia de avere îl face pe chiabur să ţintească mai departe: el îşi consfru-eşte o fabrică de cherestea, pentru care aduce mecanic pe Marin, muncitor dela oraş. Deşi nepot al lui Naco, Marin rupe orice legătură de rudenie cu unchiul său şi duce o intensă activitate de lămurire printre săteni. EI trezeşte în__ei conştiinţa exploatării, îi face să înţeleagă necesitatea alianţei cu proletariatul urban. Ignat Iordan, Panco, sunt tipuri de ţărani din Bororb care, educaţi de Marin, câştigă o conştiinţă revoluţionară, se orientează în privinţa, organizării şi ajung, conducători ai masselor ţărăneşti. Romanul „Satul Borovo". subliniază astfel rolul clasei muncitoare şi al Partidului ei de avantgardă în . orientarea justă a capacităţii revoluţionare a ţărănimii. Pe ascuns de autorităţi, borovenii se organizează repede şi temeinic. Satul Borovo pare liniştit, domnia lui Naco pare statornică şi tare, dar sub această aparentă linişte Partidul organizează, educă massele, ridicându-le împotriva exploatatorilor. Activitatea Iui Marin dusă paralel cu activitatea tovarăşilor săi dela oraş, care-1 trimiseseră în Borovo, se extinde fot mai CRUM VELCOV: SATUL BOROVO 275 mult, cu foafă prigoana pe care-o des-lănţuise chiaburul Naco, ajutat de jandarmerie şi de justiţia de clasă. Puterea de luptă şi conştiinţa revoluţionară a masselor se manifestă când se dă semnalul răscoalei. Ţăranii nu şovăe să lupte, chiar cu preţul vieţii lor, însufleţiţi de speranţa că vor putea asigura o viaţă mai bună tovarăşilor şi urmaşilor lor. ,,ln ce priveşte pe Ignat... cândva şi-a dat un picior pentru apărarea burgheziei, dat acum, când e vorba de fraţii săi, e gafa să-şi dea şi sufletul"— gândeşte despre sine invalidul Ignat, fost luptător în războiul din 1914—1918. Vârkul răscdafer însufleţeşte pe cea mai mare parte dintre ţăranii din Bo-rovo. Până şi bătrânul învăţător Vasi-liev, fost socialist în tinereţe, dar lăsân-du-se învins şi resemnându-se cu trecerea anilor — găseşte în el îndemnul şi puterea de a participa la luptă. Nu lipsesc nici actele de slugarnică şi vicleană aderare la răscoală: laş şi ipocrit, Vanco încearcă să treacă de partea poporului răsculat, rupându-se de Naco, a cărui putere părea să apună; tot astfel preotul Ivan, oportunist şi profitor, caută să cadă la înţelegere cu ţăranii. Ţăranii ştiu însă să respingă aceste încercări ale duşmanilor lpr. Conducerea populară a satului, alcătuită după modelul sovietelor de muncitori şi ţărani, este sălbatic desfiinţată de represiunea care nu întârzie. Asupra ţăranilor din Borovo se năpusteşte armata şi în aceste clipe dramatice ţăranii luptă cu eroism împotriva trupelor. îşi dau şi viaţa. In fruntea tuturor însă, luptă şi cade Marin. Răscoala din Septembrie 1923 a avut în literatura bulgară numeroase ecouri-Dar superioritatea romanului lui Crum Velcoy asupra multor producţii literare, care-şi leagă conţinutul lor de acest moment de luptă eroică, constă în faptul că în romanul „Satul Borovo" autorul con duce astfel acţiunea încât deschide perspectiva asupra luptei viitoare a poporului, după înăbuşirea răscoalei. Tabloul satului căzut din nou sub teroarea] lui Naco apare în roman în toată tristeţea lui întunecată: „Peste munţi trece toamna. Se fărâmă frunzişul fagilor, frunză cu frunză, iar norii albi gonesc peste coastele şi vârfurile mute de deasupra satului Borovo. Coastele şi vârfurile tăcute de deasupra satului Borovo, sunt sfâşiate şi sdren-ţuite întocmai ca «jarife nădejdii din sufletele borovenilor". In satul apăsat de amintirea evenimentelor petrecute de curând, Naco. îşi con- tinuă exploatarea, mărindu-şi şi desvol-(ăndu-şi fabrica sa de cherestea.' „Greu scârţâia din nou coloana carelor, pădurea se clătina de sgomoful tăietorilor şi fabrica lui Naco funcţiona din nou. Într'o dimineaţă sirena fabricii şuieră trist, ca şi. cum ar fi jelit pe cineva, amintind satului de întâmplări trecute". Dar peste această descurajare a oamenilor se ridică o nădejde nouă: în fabrică vine un nou mecanic în locul pe care-1 ocupa odată Marin. Intre ţărani începe o nouă frământare, mai ascunsă şi mai plină de prevedere, dar cu atât mai puternică. Partidul Comunist întăreşte legătura cu sătenii în lupta împotriva exploatării. Această luptă se va duce surd, dar neîntrerupt, cu toată urmărirea autorităţilor, cu foafă supravegherea Iui Naco; Partidul va strânge iar pe ţărani în jurul steagului de luptă, va deştepta din nou nădejdea în sprijinul Ţării Socialismului victorios şi al Partidului lui Lenin şi Stalin, va ajuta pe luptătorii ascunşi în munţi sau fugiţi peste hotarele ţării. Această luptă va ieşi la suprafaţă abia în- Septembrie 1944 ca să construiască o nouă orânduire, orânduirea socialistă. Crum Velcov a fost muncitor într'o fabrică de cherestea; o parte din faptele prezentate în roman au fost trăite de însuşi romancierul. In operele literare pe care Ie-a scris, el a ştiut să folosească experienţa sa de viaţă, pentru a oferi poporului său arme puternice în lupta de eliberare. Tipurile lui Naco chiaburul şi a nepotului său Vanco, slugă odioasă care se supune fără crăcnire unchiului său, sunf tipuri în care poporul bulgar recunoaşte cu uşurinţă duşmanii săi cei mai importanţi la sate, duşmani împotriva cărora se duce o luptă neistovită. Pe de altă parte, legătura strânsă dintre mecanicul Marin şi ţăranii Ignat, Iordan, Panco, reprezentând alianţa proletariatului industrial cu ţărănimea muncitoare, oferă elementele pentru a înţelege desfăşurarea victorioasă a luptei de rezistenţă a poporului bulgar împotriva fascismului. Marin — şi apoi muncitorul Ivan care urmează Iui Marin în fabrică — reprezintă un tip des întâlnit în literatura bulgară, şi oglindeşte o realitate vie: aceea a luptei Partidului Comunist pentru mobilizarea ţărănimii în acţiunea de eliberare. Plecând dela, ţară din cauza lipsurilor, deci împins spre proletariat de exploatarea nemiloasă a chiaburimii, Marin devine el însuşi proletar. Procesul acesta de proletarizare este prezentat pe 276 M. BUCUR larg de un ah roman din literatura bulgară tradus în româneşte anume „Drum" de Stoian Dascalov. Este „drumul" unui asemenea ţăran, Garcio, care devine un muncitor conştient, comunist adevărat. Atât legăturile lui Marin cât şi ale lui Garcio cu ţărănimea din mijlocul căreia plecaseră, nu numai că nu se rup atunci când ei devin muncitori în iabrici. dar capătă un nou conţinut. Sunt legăturile bazate pe conştiinţa luptei revoluţionare, a necesităţii alianţei împotriva chiaburimii. Faţă de Garcio, eroul lui Dascalov, Marin din romanul „Satul Borovo" prezintă o efapă superioară de desvoltare a conştiinţei de clasă a proletariatului şi chiar o etapă superioară în organizarea muncii agitatorice a Partidului. Garcio şi Marin reprezintă două tipuri în două etape deosebite ale aceluiaş proces de desvoltare a conştiinţei politice a masselor. Marin lodoseşte şi toată experienţa drumului parcurs de Garcio, adăugându-i capacitatea, conştiinţa revoluţionară, puterea de luptă a comunistului. In romanul „Satul Borovo" există unele situaţii nu îndeajuns de argumentate şi chiar unele deficienţe. Rezultatele pozitive aJe muncii de lămurire duse de Marin între ţărani nu sunt motivate suficient de autor- Marin are o bogată viată interioară, dar are ezitări şi frământări, legătura lui cu massa ţărănimii exploatate rămâne superficială. Etapele activităţii sale nu sunt prezentate prin lapte ci le aflăm din spusele autorului. Lipsesc din roman ţăranii mijlocaşi, iar cei săraci manifestă o stare de spirit revoluţionară mult prea desvoltată. O deficienţă însemnată o constitue rolul pe care autorul îl atribue învăţătorului Va-siliev. Şovăielnic şi chiar laş, abandonând cu desăvârşire credinţele sale revoluţionare din tinereţe, Vasiliev a pactizat propriu zis cu chiaburul Naco. Aceasta este poziţia social-democraţiei trădătoare, care, după primul război mondial, a devenit coada de topor a burgheziei în rândurile clasei muncitoare. Pe Vasiliev răscoala îl trezeşte şi autorul îi atribuie — bineînţeles, în cadrul restrâns al satului Borovo —• rolul de teoretician al mişcării, situându-1 mai presus chiar decât Marin. Aceasta duce la o concluzie greşită a~ supra drumului social^demopraţiei şi a locului intelectualului în revoluţie. Legăturile lui Marin cu tovarăşii săi dela oraş sunt rare: organizaţia care 1-a trimis la ţară îl lasă fără ajutor timp îndelungat, iar când o face, acest ajutor se manifestă printr'o scrisoare de încu- rajare. In zugrăvirea lui Vanco există momente de discontinuitate, cititorul are până la urmă o impresie neclară: Vanco e un tip negativ, e intelectualul vândut exploatatorilor. Touşi, autorul îl prezintă în câteva momente în care se arată că Vanco e un om cu un fond sufletesc bun, ba chiar justifică şi încercarea lui de a se alătura masselor răsculate. Vanco e un tip odios, un om care trădează pe oricine pentru a-şi îndeplini scopurile. Personagiul nu merită lumina favorabilă din unele pasagii ale romanului. Tehnica romanului nu este lipsită de slăbiciuni. Autorul subliniază momentele importante, isbuteşte să sugereze intensitatea luptei dintre exploataţi şi exploatatori. Cu toate acestea unele situaţii semnificative rămân mai puţin analizate. Aşa, de exemplu, lămurirea ţăranilor, câştigarea conştiinţei revoluţionare, sunt fapte care se petrec prea repede, sunt fapte abia schiţate, când în realitate ele s'au petrecut într'un timp mai îndelungat. Este însă un merit al lui Crum Velcov de a fi ştiut să construiască o carte care demască exploatarea chiaburilor şi arată că numai prin luptă îndârjită, sub conducerea Partidului Comunist se pot elibera massele, pot să-şi făurească un trai mai bun. Tradiţia de luptă a poporului bulgar este astfel prezentă în literatura sa. Romanul „Satul Borovo" dovedeşte acest lucru. Drumul pe care merge literatura bulgară, oglindind etapele luptei poporului pentru un viitor fericit, este asemănător drumului pe care-1 parcurge literatura noastră, drumul luptei pentru construirea socialismului. M. Gafiţa ★ „ASALTUL BERLINULUI" *) „Asaltul Berlinului" a fost ultimul episod al luptei eroice a Armatei Sovietice împotriva cefei mai agresive puteri imperialiste: Germania hitleristă — episod care s'a terminat cu distrugerea fiarei fasciste „în propriul ei bârlog", în centrul său vital. Berlinul. In felul acesta, soldaţii sovietici nu numai- că au curăfu patria lor de hoardele cotropitoare, do- *) Culegere de amintiri, scrisori şi jurnale — Editura de Stat. Buc. 1950. ASALTUL BERLINULUI 277 vedind categorica lor superioritate tehnică şi morală asupra duşmanului fascist, dar, în marşul lor istoric dela Stalingrad la Berlin, au eliberat popoarele mai multor ţări din Europa — răspunzând chemării pe care tovarăşul Stalin, generalissim al Armatei Sovietice, le-a adresat-o la câteva zile după agresiunea fascistă: ,;...ţedul acestui război naţional de apărare a Patriei împotriva asuoritorifor fascişti este nu numai înlăturarea pericolului ce apasă asupra ţării noastre, dar şi ajutorarea tuturor popoarelor Europei, care gem sub jugul fascismului german". Armata Sovietică a acţionat ca forţă ■armată a Statului Socialist, "educată de Partidul Comunisi-bolşevic în ideile lui Lenin şi Stalin: nu în spiritul cuceririlor ci în spiritul internaţionalismului proletar, al respectului faţă de alte popoare — al prieteniei faţă de toţi oamenii asupriţi şi exploataţi. Datorită spiritului internaţionalist al glorioasei Armate Sovietice, datorită spiritului de sacrificiu şi eroismului trupelor sovietice, popoare ale Europei şi Asiei, grupând sute de milioane de oameni, au căpătat putinţa de a se rupe •din lanţul imperialismului şi de a-şi cuceri pentru prima oară în istoria lor o irer ■dependenfă naţională deplină. Forţa armată sovietică a fost tare prin puterea industrială şi agricolă a Ţării Socialismului, prin strategia şi conducerea stalinistă, prin ideologia înaltă ce o însufleţea. Apărându-şi şi curăţindu-şi ţara ■de cotropitori, descătuşând, în mersul lor glorios înainte, popoarele asuprite, soldaţii sovietici n'au cunoscut şovăeli, n'au încercat să se cruţe pe ei înşişi. Cu a~ ceeaşi neistovită hotărlre au luptat ei xtela început până la sfârşit, dând lovituri hotăritoare, înfruntând cele mai mari primejdii, atrăgând asupra lor cea mai mare şi, tehniceşte, cea mai bine pregătită parte a diviziilor hitleriste. Ei au fost conduşi de un singur scop — distrugerea totală a fascismului. Însufleţiţi de asemenea sentimente, luptătorii sovietici au intrat în locul ultimei si celei mai grele lupte, — asaltul Berlinului — gafa la toate sacrificiile, încredinţaţi fiecare dintre ei, că, dacă ei vor cădea în luptă, fraţii şi tovarăşii lor vor asigura victoria. Ideea de apărare a Patriei, de eliberare a popoarelor asuprite, de distrugere totală a fascismului, este proprie fiecăruia dintre ei, cucerirea victoriei — o „chestiune personală". Cartea (o culegere de amintiri, scrisori, jurnale ale ostaşilor care au luat parte la cucerirea Berlinului) se împarte în opt capitole, povestind, cronologic, evenimentele petrecute între începutul lui Februarie şi 2 Mai 1945, adică din momentul deslăntuirii ofensivei generale pe teritoriul german, până la căderea Berlinului şi capitularea fără cond'i'i a inamicului. Folosind terenul la maximum, comandamentul german creiase un puternic dispozitiv de "apărare, eşalonat în adâncime, în care a concentrat majoritatea rezervelor sale. Comandamentul sovietic a prevăzut cu preciziune principalele puncte ale planului nemţesc, aşa încât, în direcţia loviturilor hotărîtoare ce aveau de dat. Armatele Sovietice au avut o covârşitoare superioritate atât în oameni cât şi în ■ materiale de război. Contraatacurile furioase ale duşmanului au fost totdeauna respinse dincolo de bazele lor. După trecerea Oderului, statul major hitlerist şi-a retras trupele de pe frontul apusean spre a le asvârli împotriva Armatei Roşii, conştient că victoria sovietică va însemna sfârşitul definitiv al nazismului. Elaborat după indicaţiile şi sub conducerea tovarăşului Stalin, planul operaţiunilor militare pentru Berlin este o operă de mare precizie,, de perfectă coordonare şi adaptare la condiţiile în care mma să se desfăşoare lupta. In Aprilie 1945, Armatele Sovietice au trecut la ofensiva hotărîtoare pe direcţia Berlin, al cărui asalt a început la 21 Aprilie. Lupta pentru Berlin a fost una dintre cele mai infernale ce se pot închipui de către mintea omenească. Ţinând seama de tactica „de exterminare" aplicată de nemţi, ostaşii sovietici nu au înaintat de-a lungul străzilor, ci prin curţi, prin beciuri, din casă în casă, făcăndu-şi drum prin pereţi- Descrierea acestor scene de către martori oculari constitue în mare măsură interesul lucrării de fată. Asaltul direct al Reichstagului a început în dimineaţa zilei de 30 Aprilie. In aceeaşi zi, la ora 14 şi 25 minute, ostaşii Egorov şi Kantaria au înfipt pe cupola Reichstagului steagul roşu al Victoriei, deşi în interiorul clădirii luptele au continuat până noaptea târziu. In celelalte sectoare ale capitalei, luptele se desfăşurau cu o mare îndârjire. In seara zilei de 1 Mai 1945, Armatele Sovietice au deschis un foc nimicitor. A doua zi dimineaţa, garnizoana Berlinului a depus armele fără condiţii. Asaltul Berlinului a demonstrat lumii întregi forţa invincibilă a armatei făurite de Stalin. Soldaţii, sergenţii, ofiţerii şi generalii sovietici s'au dovedit militari iscusiţi, luptători fără seamăn în lume, — de neînvins. Aceşti soldaţi şi ofiţeri sovietici sunt şi autorii culegerii de faţă, care spune atât de mult în atât de puţine 278 M. BUCUR cuvinte, încât nimic n'ar putea fi trecut cu vederea fără ca lectura să şuiere: „Această carte a început să lie alcătuită chiar din primele zile după marea victorie. Autorii ei sunt soldaţi, caporali, sergenţi, ofiţeri, generali. Oamenii aceştia nu şi-au propus să redea tabloul complect al bătăliei dela Berlin. Fiecare din ei a scris ce a făcut, a văzut, a gândit, a simţit, a trăit în acele momente, când dădeau asaltul asupra Berlinului. Scrise în zilele cănd in inimile ostaşilor nu se potolise încă focul luptelor, aceste impresii ne sunf scumpe, ca mărturii vii ale acelora care au luptat pentru Patria noastră sovietică, ca amintire despre eroii căzuţi, ca glasul armatei poporului sovietic, învingătoare, ca un aport modest în opera înfăţişării eroicului episod aj Marelui Război pentru Apărarea Patriei". Intre capitole, redacţia a înserat scurte note explicative privind situaţia generală a frontului, menite să încadreze în ansamblul operaţiunilor cele relatate de povestitori. Deasemenea, spre a uşura lectura şi a scoate în evidenţă înlănţuirea evenimentelor, materialul este astfel organizat, încât să fie strânse la un loc mărturii care se referă la aceiaşi eroi şi la aceleaşi evenimente, suprinse însă din unghiuri de vedere deosebite. Din toate reiese îmbinarea strălucită a eroismului personal cu eroismul de massă, umanitatea grandioasă a celor mai simpfi dintre luptători, ştiinţa comandanţilor, concepţia înaffă despre viaţă a oamenilor sovietici şi mai presus de orice dragostea lor neclintită pentru patria socialistă, pentru marele Stalin. In paginile de amintiri ale eroului general V. Ciuikov, cunoscut încă din bătălia Sfalingradului, citim aceste cuvinte: „îmi amintesc noaptea din ajunul lui 1 Mai, când, în timp ce mă aflam la postul de comandă, s'a prezentat în faţa mea şeful Marelui Stat Major al armatei de uscat germane, generalul de infanterie Krebs, cu o scrisoare iscălită de Goebbels şi Bormann. Pe faţa acestui general am văzut cum Germania fascistă, îngrozită de crimele comise, este silită să îngenuncheze în faţa Armatei Sovietice, în faţa poporului sovietic". Faptele de arme ale ostaşilor sovietici ating de cele mai multe ori proporţii legendare. Din carnetul unui activist de partid aflăm nemuritoarea faptă a com-somalistului Alee Alexeev, care. în iupfele pentru stabilirea unui cap de pod pe malul Oderuiui, a acoperit cu trupul său o gură de foc inamică spre a face posibilă înaintarea companiei sale. Din acelaş carnet de amintiri desprindem o altă relatare." „In timp ce străpungeam apărarea nemţilor, în împrejurimile Berlinului, rnilra-liorul Melenciuk a fost rănit mortal. El a înroşit cu sângele său o batistă, pe care a predat-o apoi ostaşului Ahmetilin. — Du, prietene, steagul până la Berlin şi înalţă-1 acolo neapărat, i-a spus Melenciuk. Ahmetilin a împlinit dorinţa tovarăşului său de luptă". Ostaşul sovietic ştie să înfrunte bărbă-teşte moartea, tocmai pentrucă el lupta pentru viaţă, în numele vieţii. Acest înţeles aJ războiului anti-hitler ist răzbate din întreaga carte. Locotenentul aviator L Duşka notează în jurnalul său de pilot: ,,In fiecare dintre noi, setea de a trăi este puternică. Şi într'o luptă ucigătoare,, noi ne avântăm fot în numele vieţii, luptăm pentru a trăi liberi. Da, e posibii* ca atât eu, cât şi mulţi dintre tovarăşii mei să nu se mai întoarcă acasă din ultimul asalt asupra Germaniei, poare că vom pieri, dar vor trăi liniştiţi aceia care acum nu înţeleg încă bine ce înseamnă un război — copiii tovarăşilor, prietenilor, rudelor mele". Ceeace mai impresionează este notaţia simplă şi precisă a amănuntelor, fără emfază, fără urmă de îngâmfare, cu modestia convingătoare a celui ce nu-şi face decăf datoria. O companie de puşcaşi trece prin grele încercări spre a putea elibera cu o jumătate de oră mai devreme un lagăr nazist de muncă silnică. Un general trece înnot un râu, purtând încă" pe cap cascheta, pentru ca ostaşii lui să-i urmeze exemplul, văzându-I calm în mijlocul primejdiei, sub ploaia de gloanţe!' Într'o curte, la periferia Berlinului, un ostaş se grăbeşte să trimită acasă vestea cea mare. Proptind cu degetele, de ziduf casei dărâmate, o bucată de hârtie, el scrie cu litere mari: „Salutări din Berlin"— şi ne mai ştiind ce să scrie de emoţie, împătureşte hârtia şi complectează adresa. Înalta calificare militară a tuturor luptătorilor reeise din simpla povestire a faptelor. Istorisind isprăvile servanţilor unui aerostat sovietic pentru reglajul artileriei, un simplu soldat face observaţii de o-mare siguranţă şi pricepere. Arfileiiştii folosesc tactica infanteriei cu prilejul unor contraatacuri inamice. Ei câştigă lupta şi pot declara cu modestie: „astfel am ţinut în mână autostrada până Ia sosirea in-infanieriei noastre". Adesea, răniţii refuză să fie evacuaţi cerând să li se facă pe loc pansamente provizorii ca să poafă ASALTUL BERLINULUI 279 reintra în foc. Dai giija faţă de om rămâne mereu o preocupare esenţială, oricât de mari ar fi greutăţile campaniei: ostaşii îşi primesc la timp hrana, corespondenta. In timp ce trag „Katiuşele", în"suburbia Adlershof, soldaţii în trecere tac baie. Alţii citesc în grabă presa de front, sau manifestele multiplicate de tovarăşii din ■aparatul politic. Luarea Reichstagului dă celor mai mulţi prilejul de a scrie pagini de mare valoare morală. Acest sector, cu numeroase clădiri masive, cu multe etaje. cu subsolurile adânci, înconjurat la Nord de râul Spree şi la Sud de canalul Land-wehr, a fost transformat de hitlerişti într'un nod de rezistenţă extrem de puternic. Luptele de stradă au atins, aci. o intensitate maximă. Numai relatarea faptului în aparenţă simplu al arborării steagului victoriei pe Reichstag, cuprinde o mare bogăţie de acţiuni eroice, care au întovărăşit acesf „gest" legendar. Dela comandamentul diviziei, până la cei doi ■eroi ai Uniunii Sovietice — realizatorii direcţi ai „isprăvii", toţi comandanţii, sergenţii şi ostaşii participă'la eveniment. Cu toate acestea, nimic din înfumurarea „eroului" nu tulbură modestia ostăşească a acestor luptători încercaţi, al căror nume se rosteşte astăzi cu admiraţie in multe părţi ale lumii. Germania hitleristă a fost înfrântă în propria ei vizuină. Moscova, întreaga ţară sovietică, popoarele descătuşate din jugul fascist, sărbătoresc victoria. La Berlin, soldatul A. Vorobiov notează în carnetul său: „2 Mai. In cinstea Victoriei am băut cu tovarăşii câte un pahar de vin. chiar lângă porţile Brandenburgului. Apoi am hotărît să facem o plimbare şi să vedem cum arată capitala Germaniei". El are calmul şi conştiinţa forţei marelui popor rus, pe care le arătau cei mqi buni eroi ai lui Tolstoi din Război şi Pace. El exprimă siguranţa şi încrederea popoarelor sovietice în cauza lor nepieritoare, în neînfrânta lor armată. Siguranţa aceasta — întemeiată pe conştiinţa propriei sale forţe — a soldatului sovietic trebue să dea de gândit nouilor pretendenţi la stăpânirea lumii. Instigatorii „războiului-lulger" l-au văzut deaproape, neobosit, pregătindu-se cu un zâmbet pe buze să facă o plimbare printre ruinele capitalei cucerite a lui Hitler. Asaltul Berlinului se încheie cu aceste simbolice cuvinte, desprinse din jurnalul maiorului Oleinik : „E sărbătoarea Victoriei! Tancurile noastre şi-au întrerupt marşul la o sută de metri de Reichstag. Deasupra Reichstagului stă astăzi înfipt steagul nostru roşu. Calea noastră de glorioase fapte de arme am început-o lângă Moscova şi am terminat-o la Berlin. Şi în ziua aceasta de 2 Mai, când în Berlinul cucerit de noi s'a coborît liniştea, când deasupra caselor fâlfâie pretutindeni steagurile noastre roşii, simbolul luptei şi fericire! noastre, primul nostru cuvânt de dragoste se îndreaptă către acela care ne-a dus spre culmea Victoriei. Glorie marelui Stalin !" M. Bucur BIBLIOGRAFIE CĂRŢI APRILIE - EDITURA P.M.R. CLASICII MARXISM-LENINISMULUI I. V .STALIN, Opere, voi. 5, (472 pag., 150 lei). POLITICE GH. GHEORGHIU-DEJ, Lupta de clasă în România în etapa actuală (20 pag., 4 lei). S. M. PETROV, Al cincilea volum al Operelor lui I. V. Stalin (32 pag., 8 lei). PENTRU CURSURILE SERALE DE PARTID * * * Sarcinile Partidului Muncitoresc Român în lupta pentru întărirea a-lianţel clasei muncitoare ou ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii, Ed. II (48 pag., 5 lei). PENTRU CURSURILE SERALE DE PARTID DELA SATE * * * Despre Statutul Gospodăriilor Agricole Colective (40 pag., 5 lei). PENTRU CURSURILE DE POLITICA CURENTA * * * Apelul Comitetului, Permanent al Congresului Mondial al Partizanilor Păcii (16 pag., 4 lei). * * * Chemarea Comitetului Permanent pentru apărarea păcii din Republica Populară Română (16 pag., 4 lei). * * * Să cerem interzicerea fără condiţii a armei atomice! (16 pag., 4 lei). NOUI MAI 1950 IN AJUTORUL AGITATORULUI * * * Vigilenţa, armă în lupta pentru construirea socialismului, Ed. II (38 pag., 8 lei). * * * 1 Mai 1950 (48 pag., 8 lei). IN LIMBA MAGHIARA I. RANGHETS, Brainer Bela (Bela. Brainer) (40 old., 10 lej). * * * 1950 măjus 1 (1 Mai 1950) (48 old,-, 8 lej). PARTPOLITIKAI K6R6K RfiSZfiRK SOROZATBAN (Pentru cercurile de politică curentă) * * * Szocialista versenyre liivâs mâjus 1 tiszteletere. Măjus 1 tiszteletere terjesszijk ki a szocialista versenyt! (Chemare la întrecere socialistă în cinstea zilei de 1 Mai. Să desfăşurăm larg întrecerea socialistă în cinstea zilei de 1 Mai!) (16 old., 4 lej). V. CSERVENKOV A. Trajcso Kostov banda leleplezesenek es a banda fel-szămolâsâert vivott harcnak legfonto-sabb tanulsâgairol, a părtmunka fogyatekossâgairol es feladatainkrol. (Despre principalele învăţăminte ale descoperirii bandei lui Traicio Cos-tov şi ale luptei pentru lichidarea ei, despre lipsurile în munca de partid şi despre sarcinile noastre). (40 old., 6 lej)." IN LIMBA GERMANA W. I. LENIN, Drei Quellen und drei Bestandtaile des Marxismus, II. Auf-lage. (Trei izvoare şi trei părţi constitutive ale marxismului, Ed. II). (Iff S„ Lei 8). CĂRŢI NOUI 281 W. M. MOLOTOW, Stalin und die Sta-iinische Fuhrung. (Stalin şi conducerea stalinistă) (30 S., Lei 5). W. M. MOLOTOW, Rede gehalten am 10. Mărz 1950 bei der Wahlversamm-lung des Wahlkreises „Molotow" in Moskau. (Cuvântare ţinută în ziua de 10 Martie 1950 la adunarea electorală a alegătorilor circumscripţiei electorale „Molotov" din oraşul Moscova) (37 S.. Lei 5). * * * Karl Marx und Friedrich Engels die Lehrmeister des internaţionalei! . Proletariats (Karl Marx şi Friedrich Engels, dascălii proletariatului internaţional. (40 S.j Lei 5). EDITURA DE STAT LITERATURA N. POSPELOV, P. SABLIOVSKI, A. ZERCIANINOV, Istoria literaturii ruse (470 pag., 200 lei). FR. SCHILLER, Wilhelm Tell (160 pag., 75 lei). ION PAS, Zilele vieţii tale, Vol. III (292 pag., 140 lei). ION PAS, Zilele vieţii tale, Vol. IV (266 pag., 140 lei). MAURICE THOREZ, Un fiu al poporului (224 pag., 90 lei). ŞTIINŢIFICE-AGRICOLE A. I. LOZINSCHI, Organizarea evidenţei după grafice (116 pag-, 75 lei). S. I. NECELIN, Agricultura socialistă şi rolul ei în desvoltarea economiei naţionale (70 pag., 13 lei). S. I. LISSIN, Pepiniera silvică din colhoz (90 pag., 28 lei). V. R. WILLIAMS, Cultura ierburilor perene (44 pag., 24 lei). MEDICINA I. ŢURAI, Urgenţele medico-chirurgi-cale (364 pag., 440 lei). IN LIMBA MAGHIARA BALINT LASZLO, Az elso brigâd (Prima brigadă) (68 old., lej 20). I. IACUSZKIN, Fokozzuk az ipari nti-venyefc termeszteset (Să sporim producţia de plante industriale) (70 old., lej 23). I. V. VASILIEV, Termesszunk tobb paradicsomat (Cultura roşiilor). (70> old., lej 12). IN LIMBA GERMANA M. ILIN, Der Mensch und die Naltur-krâfte III B. (Omul şi forţele naturii, vol. III) (110 S., 40 Lei). M. ILIN, Der Mensch und die Natur-krăfte IV B. (Omul şi forţele naturii, vol. IV) (118 S., 40 Lei). B. KELLERMANN, Totentanz (Dansul morţilor). (462 S., 230 Lei). I. L. CARAGIALE, Nowellen und Ski-zen (Nuvele şi schiţe). (96 S., 40 Lei) EDITURA PENTRU LITERATURA ŞI ARTA ISTVAN ASZTALOSZ, Vântul nu se stârneşte din senin Ed. II (160 pag., 30 lei). PENTRU PACE, PENTRU SOCIALISM (Antologie) (80 pag., 50 lei). EDITURA CARTEA RUSA LITERATURA I. POPOV, Familia (64 pag., 25 lei). MIHAIL ŞOLOHOV, Pământ desţelenit ed. III (304 pag., 75 lei). I. REABOCLIACI, Zorile (116 pag., 60> lei). Piese antiimperialiste: A. SUROV — Concetăţeanul Preşedintelui, S. MI. HALCOV Vreau acasă, B. LA-VRENIEV — Vocea Americii (188. pag., 60 lei). ŞTIINŢIFICE-ECONOMICE I. SERGHEEV, Ştiinţa şi superstiţiile-Ed. III (32 pag., 10 lei). B. A. VEDENSCHI, A. S. Popov, inventatorul radioului (36 pag., 15 Lei). GH. FIŞ, Ştiinţa vieţii şi cadavrele (63 pag., 28 lei). M. SOLOMON, Gospodăria chibzuita (32 pag., 10 lei), *** Mecanizarea agriculturii (32 pag.,, 10 lei). IN LIMBA MAGHIARA PUSZKIN A„ Poltava — koskollemdny (Poltava) (80 old.,, lej 130), 19 282 BIBLIOGRAFIE EDITURA C. G. M. *** Sub steagul luptei pentru pace, împotriva aţâţătorilor la război (32 pag., 9 lei). *** Din experienţa cluburilor sovietice (64 pag., 16 lei). L. CHIŞINEVSCHI, Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat pe anul 1950. Decizia Nr. 1 din 1950 a C.G.M. asupra drepturilor şi ajutoarelor băneşti pentru salariaţi (80 pag., 18 lei). H. BORTCHEVICI, P. BACOV, A. MARCOV, Prelucrarea rapidă a metalelor (296 pag., 75 lei). N. ANAPSCHI, Valoarea lucrurilor mărunte (96 pag., 24 lei), EDITURA TINERETULUI LITERATURA I. IROŞNICOVA, Undeva în Siberia ed. II (160 pag., 55 lei). A. DUNAEVSCHI, Nadejda Coşic (48 pag., 15 lei). PETRE IOSIF, Manifestul (32 pag., 12 lei). *** Tineretul lumii cântă (76 pag., 95 ' lei). POLITICE M. GORKI, Despre tineret (256 pag., 90 lei). V. N. IVANOV, Comsomolul, ajutor al Partidului Comunist (bolşevic) (112 pag., 20 lei). T. I. ERŞOVA, Comsomolul şi organi- zaţia pionierilor „V. I. Lenin" (48 pag., 10 lei). LITERATURA PENTRU COPII I. CREANGA, Harap Alb (80 pag., 50 lei). I. LICSTANOV, Băieţandrul din Urali (248 pag., 95 lei). M. SADOVEANU, Povestiri (64 pag., 35 lei). / V. MAIACOVSKI, Ce să fiu? (24 pag., 35 lei). *** Antologie 1 Mai (48 pag., 28 lei). PUBLICAŢII PERIODICE *** Pentru şezătorile noastre. Anul II Nr. 5, Mai (64 pag., 50 lei). s-** Poezie, Cântec, Joc. Nr. 3, Aprilie (32 pag., 60 lei). IN LIMBA MAGHIARA S. BRATU, Szocialista versenyben a sovjet ifjusâg (Cum participă tineretul sovietic la întrecerile socialiste) (60 pag., 18 lei). IN LIMBA GERMANA I. SOTNIK, Von unseren Taten (Isprăvile noastre) (120 pag., 50 lei). EDITURA CONTEMPORANUL P. IUDIN, Căile trecerii spre socialism a ţărilor cu democraţie populară (44 pag., 25 lei).