CUPRINSUL Mihai Bcniue Petre Iogif cântec CĂTRE TOŢI OAMENII CINSTIŢI ŞI DORITORI DE PACE DIN POPULARĂ ROMÂNĂ Dan Deşii»: Cântec de Mai Ion Bănuia: Inima Giiviţei Olga Brateş: In cântecul de viaţă . . . « întoarcere de 1 Mai 1920 N'am putut să cânt îi Orezărie Mirare Lucia Demetrius: Vadul nou (piesă în trei acte) Va fi Mai în Ianuar Ceaţă pe Drava Valeria Moisescu: Eleva Ana luptă pentru pace Alexandru Jar: Sfârşitul jalbelor (roman) Din poezia Iui Vladimir Maiacovsclii Paşaportul sovietic (trad. M. Dragomir) Cristofor Columb (trad. Mihnea Gheorghiu) Yeroniea Poriuiibacn: Mai ta,-o e Nazim Hicmet! TEORIE ŞI CRITICA H. Deleanu: O trăsătură de bază a poeziei lui Maiacovsclii Eugen Campus: Desvoltarea temei « 1 Mai » în literatura noastră Mihai Gal'iţa: «Cetatea do foc» în lumina discuţiilor dela Reşiţa. Horia Stancu: O temă nouă în dramaturgia noastră RECENZII M. Petrovcatm: «Pe văile Argeşului», da Sanda Movilă Mihnea Ghcorgliiu: «Tulnice în munţi», de Vlaicu Bârna Taşcu Gheorghhi: «Ion Asaftei », de Vera Hudici 4 CUPRINSUL Viorica Hubcr: «Linia de foc», de Ieronim Şerbu Audrouica Popeseu: «Oţel şi zgură», de Vladimir Popov Horia Bratu: «Brigada Isteţilor», de Vladimir Curocichiri Virgil Tcodorescn: «Soarele de Stepă», do P. Pavlenco BIBLJOQ RAFIE Cărţi nou: CĂTRE TOŢI OAMENII CINSTIŢI ŞI DORITORI DE PACE DIN REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ Sesiunea Comitetului Permanent al Congresului Mondial al Partizanilor Păcii, care a avut loc la Stockholm între 15—19 Martie 1950, a lansat următorul Apel: Cerem interzicerea necondiţionată a armei atomice ca armă de îngrozire şi exterminare în massă a oamenilor. Cerem stabilirea unui strict control internaţional asupra aplicării acestei hotărîri. Considerăm că guvernul care va folosi primu arma atomică împotriva vreunei ţări va comite o crimă împotriva omenirii şi trebuie să fie tratat ca criminal de război. Chemăm pe toţi oamenii de bună credinţă din întreaga lume să semneze acest apel. Frederic Joliot-Curie, fizician, laureat al premiului Nobel, profesor la « College de France », membru al Academiei de Ştiinţe şi al Academiei de Medicină,- comisar suprem pentru chestiunile energiei atomice al Franţei, preşedinte al Comitetului permanent al Congresului mondial al partizanilor păcii (Franţa); O. /. Rogge, vice-preşedinte al Comitetului permanent al Congresului mondial al partizanilor păcii, fost ministru adjunct de Justiţie al U.S.A., avocat (U.S.A.); Emi Tsiao, scriitor, vice-preşedinte al Comitetului pentru apărarea păcii din China (China); Alexandru Fadeev, scriitor, vice-preşedinte al Comitetului permanent al Congresului mondial al partizanilor păcii (U.R. S. S.)î Louis Saillam, vice-preşedinte al Comitetului permanent al Congresului mondial al partizanilor păcii, secretar general al Federaţiei Sindicale Mondiale (Franţa); D-na Frances Damon, vice-preşedintă a Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat (Canada); Pietro Nenni, vice-preşedinte al Comitetului permanent al Congresului mondial al partizanilor păcii, secretar general al Partidului Socialist Italian, deputat (Italia); Jean Laffitle, secretar general al Comitetului permanent al Comitetului mondial al partizanilor păcii, scriitor (Franţa); Heriberto Jar a, vice-preşedinte al Comitetului pentru apărarea păcii, fost ministru al marinei din Mexico (Mexico); James Endicott, preşedinte al Congresului 6 VIATA ROMÂNEASCĂ pentru apărarea păcii din Canada, doctor honoris-causa în teologie (Canada); Profesor John Bemal, vice-preşedinte al Comitetului permanent al Congresului mondial al partizanilor păcii (Anglia); D-na Anezka Hodinova-Spuma, vice-preşedintă a Comitetului permanent al Congresului mondial al partizanilor păcii, vice-preşedintă a Adunării Naţionale a Cehoslovaciei (Cehoslovacia); Ilya Ehrenburg, scriitor (U.R.S.S.); D-na Mimi Sverdrup-Lunden, profesor, preşedintă a secţiei norvegiene a Federaţiei Democrate Internaţionale a Femeilor (Norvegia); Alexandru Nesmeianov, academician, rector al Universităţii de Stat « Lomonosov » din Moscova (U.R.S.S.); Gabriel d'Arboassier, vice-preşedinte al Comitetului permanent al Congresului mondial al partizanilor păcii, secretar general al Uniunii democrate din Africa, vice-preşedinte al Adunării Uniunii Franceze (Africa); Rupert Lockwood, ziarist, preşedinte al Consiliului pentru apărarea păcii din Australia (Australia); Ramcrişna Jambecar, ziarist (India); Leon Kruczkowscki, scriitor (Polonia); Mustafa Amin, avocat (Siria); Josif Crohman, secretar general al Uniunii Internaţionale a Studenţilor (Cehoslovacia); Pierre Cot, deputat în Adunarea 'Naţională din Franţa, fos*f ministru (Franţa); abatele Jean Boulier, fost profesor de drept internaţional al Institutului catolic (Franţa); Guido Miglioii, secretar al Adunării constituante agrare (Italia); Mario Montesi, conducător al « Mişcării creştine pentru pace » (Italia); Pietro Omadeo, profesor de embriologie şi histologic la Universitatea din Neapole (Italia); Joe Nordmann, avocat, secretar general al Asociaţiei internaţionale a juriştilor democraţi (Franţa); Doamna Anna Seghers, scriitoare (Germania); Jorge Amado, scriitor (Brazilia); Mihail Sadoveanu, scriitor, membru al Academiei R.P.R. (România); Ernesto Giudici, secretar general al Comitetului pentru apărarea păcii din Argentina (Argentina); Rockwell Kent, pictor (U.S.A.); Albert Kahn, scriitor (U.S.A.); /. G. Crowther, profesor, preşedintele Comitetului pentru apărarea păcii din Anglia, secretar genera! al Federaţiei internaţionale a oamenilor de ştiinţă (Anglia); Ludmill Stoianoff, scriitor, membru al Academiei de Ştiinţe din Bulgaria (Bulgaria): D-na Erzsebet Andics, profesor (Ungaria); D-na Agnete Olsen, scriitoare (Danemarca); Emilio Sereni, senator (Italia); Vaine Meltti, preşedinte al Comitetului partizanilor păcii din Finlanda (Finlanda); Marcus Bakker, preşedinte al Uniunii Tineretului Olandez (Olanda); Bob Claessens, avocat, secretar general al Uniunii pentru apărarea păcii din Belgia (Belgia); Victor Martinez, muncitor petrolist , (Venezuela); Peer Olaf Zannstrom, secretar al Comitetului naţional al partizanilor păcii din Suedia, critic de artă (Suedia); Carlos Rafael Rodriguez, scriitor, secretar al Comitetului naţional de luptă pentru pace din Cuba Cuba); Alonso Rodriguez, ziarist (Spania republicană); Mohamed Djerad, ziarist (Tunis); Desmond Buckle, fruntaş sindical (Africa de Sud); Abderhaman Buceama, arhitect, preşedinte al Comitetului partizanilor păcii din Algeria (Algeria); Breitslein (Israel); Doamna Yoria Golan, secretară a Comitetului pentru 'apărarea păcii din Israel (Israel); Zargal Salkhan, membru al Comitetului pentru ştiinţe din Republica Populară Mongolă (R. P. Mongolă); Manol Konomi, preşedinte al Institutului ştiinţific (Albania); Gueye Abbas, secretar general al sindicatelor din Dakar (Senegal, Africa); Palamedi Bor sari, inginer, secretar al juriului pentru decernarea premiilor internaţionale ale păcii (Brazilia); Rafael Delgado, profesor, secretar al Comitetului permanent al Congresului mondial al partizanilor păcii; Georgia Fenoaltea, avocat, secretar al Comitetului permanent al Congresului mondial al partizanilor păcii; Alexandru Corneiciuc, scriitor, preşedinte al Sovietului suprem al R.S.S. Ucrainiene (U.R.S.S.); Johannes Steel, ziarist, vice-preşedinte al Partidului Progresist din Statul New-York (U.S.A.); Vanda Vasilevscaia, scriitoare (U.R.S.S.); Zinaida Gagarina, vice-preşedintă a Comitetului antifascist al femeilor sovietice (U.R.S.S.); Pavel Şelahin, secretar al CC. al Sindicatului muncitorilor din industria cărbunelui (U.R.S.S.); Giuseppe Dotza, vice-preşedinte al Asociaţiei naţionale a comunelor italiene (Italia); Doamna Ada Alessandrini, secretara « Mişcării creştine pentru pace » (Italia); CĂTRE TOŢI OAMENII CINSTIŢI Şl DORITORI DE PACE 7 Gerlassio Adamoli, primarul oraşului Genova (Italia); Giuseppe Santi, secretar al Confederaţiei Generale a Muncii din Italia, deputat (Italia); Carlos Noble, secretar genera al Comitetului partizanilor păcii din Mexico; Constantin Lepădatu, muncitor feroviar (România); Doamna Florica Mezincescu, profesor universitar (România); Pedro Motta Lima, ziarist (Brazilia); D-na Friedl Matter, membru al secretariatului Frontului Naţional al Republicii Democrate Germane (Germania); Leander Bemol (Saar); Doamna Lucie Aubrac, membru în Comisia permanentă a organizaţiei « Luptătorii pentru pace şi libertate » (Franţa); Doamna Segolene Maileret, membru în biroul de conducere al Uniunii femeilor franceze (Franţa); Marcel Allemane, miner (Franţa); Fernand Clavaud, ţăran (Franţa); Roger Garaudy, scriitor, deputat în Adunarea Naţională (Franţa); Laurent Casanova, deputat în Adunarea Naţională, fost ministru (Franţa); Ghiorghi Nadjacov, vice-preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Bulgaria (Bulgaria); Paul Danjfer Olsen, scriitor (Danemarca); Edward Heiberg, arhitect (Danemarca); Gronstrand (Finlanda); Doamna Eva Fiskmann (Finlanda); A. Arne Saarienen, vice-preşedinte al Comitetului permanent al partizanilor păcii din Finlanda (Finlanda); Oscar Vaczi (Ungaria); Doctor Lajos Veto, episcop al Bisericii evanghelice luterane (Ungaria); Wladislaw Matwin, preşedinte al Uniunii Tineretului (Polonia); Wirzikowska-Lusyna (Polonia); Tadeusz Cwik, vice-preşedinte al Consiliului Sindicatelor din Polonia (Polonia); Eibisch, profesor (Polonia); Vojciech Ketrzyanski (Polonia); Ostap Dluski (Polonia); Jansson Axei, conducător al Uniunii Tinerelului Comunist din Suedia (Suedia); Stefan Kusik (Cehoslovacia); fan Mukarowski, profesor, rector al Universităţii din Praga (Cehoslovacia); Navratyl, fost preşedinte al Uniunii studenţilor (Cehoslovacia); Birch, activist sindical din Anglia (Anglia). Acţiunea unită a partizanilor păcii din întrega lume trebue să ridice acest apel la rangul de lege a popoarelor. Lupta unită a partizanilor păcii din întreaga lume trebue să impună această lege imperialiştilor anglo-americani, aţâţători la un nou război mondial. Comitetul Permanent pentru Apărarea Păcii din Republica Populară Română îşi însuşeşte Apelul şi face o călduroasă chemare către toţi oamenii cinstiţi şi doritori de pace, fără deosebire de vederi politice şi religioase, să se alăture uriaşei acţiuni mondiale pentru interzicerea necondiţionată a armei atomice, semnând acest Apel. MUNCITORI, care vreţi să apăraţi ceeace aţi construit; ŢĂRANI, care vreţi să munciţi în pace ogoarele voastre; INTELECTULI, care vreţi să vă dedicaţi muncii creatoare în folosul poporului; • MAME, care nu vreţi ca fiii şi fiicele voastre să piară > Te mistue teama, te 'nnăbuşe ciuda Vei. da socoteală, Tito, tu Iuda! valkiuu m01sescu *) ELEVA ANA LUPTĂ PENTRU PACE Prin fereastra deschisă către cer, A intrat vântul în clasă, stingher. S'a furişat printre bănci, să nu turbure ora, Sărutând obrajii îmbujoraţi ai fetelor, Mângâind foile caietelor, Şi inimile înmugurite ale tuturora. Şi-Şi făcu ioc în fund, în banca Unde stătea eleva Anca. Pe tablă cuvintele se înşiruiau încet, Şi se 'nlănţuiau, parcă jucând. Ar fi scris elevele toată ora, la rând, « Puş-kin bâl rus-kâi poet. » • Le vorbea despre Puşkin tovarăşa profesoară, şi vântul acum încerca să-i spună despre primăvara venind vioaie pe drum. Dar Ana, fetişcana cu gândul, ciocârlie, Cu pâr de spice coapte, Ii zise vântului în şoapte: Că nv acum. e timpul când trebue să vie. Şi când clopoţelul îşi porni cântul Fata începu să vorbească cu vântul. — « Ascultă vântule, vântule drag, Iţi voi vorbi despre visele noastre Înalte, senine, cât cerul de-albastre, Şi despre inima-mi fluturând ca un steag. *) Tânăr poet, elev in clasa Xl-a a liceului teoretic din Ploieşti. ELEVA ANA LUPTĂ PENTRU PACK Şi Ana cu obrajii îmbujoraţi de primăvară, Ii şopti vântului c'ar vrea să se facă profesoară. Visul ca un mac roşu se desface: Ana se vede, printre bănci, vorbind copiilor, Despre bucuria bucuriilor, Despre socialism şi despre pace. Va fi prima lecţie din viaţa ei: La gândul ăsta inima-i scapără zeci de scântei. Dar până ce va grăi copiilor, întro dimineaţă, Despre pace, despre viitorul plan, Şi despre cele 365 de primăveri din an, Ana se-apleacă peste cărţi şi învaţă. # Prin pletele ei, vântul aleargă încolo şi 'ncoace. Iacă, fata aceasta, luptă şi ea pentru pace. ALEXANDRU JAR SFÂRŞITUL JALBELOR*) XVII Svonul se împrăştiase din atelier în atelier până în curte, stârnind întrebări Ş1 răspunsuri nesigure. Cum să creadă oamenii că, numai la câteva zile dela ultima concediere, li se vor scădea salariile ? Poate că e numai o vorbă, ca să se vadă ce o să zică muncitorii. Cei care aveau case mai grele nu-şi găseau astâmpăr. Fugeau din loc în loc, întrebându-se dacă o fi întemeiat svonul. Şi dacă-i adevărat, ce-i de făcut ? Ii vedeai prin curte, întâmpinând pe cei care mergeau la magazii după materiale sau la alte treburi. — Măi, o fi adevărat ? Cel oprit ridica mai întâi din umeri, se întuneca la fată si rămânea un timp încremenit. In ochi îi răzbea o flacără aspră. — Păi, dacă o fi!.. . răspundea cel întrebat şi clătina din cap, fără să se hotărască să creadă cele aflate. — Aşa se zice. Cică ne ia a zecea parte din câştig. O săptămână de pâine. — De unde ai auzit asta ? — De, nu iese fum dacă nu se face foc. -Să vedem... să vedem!... Rău ar fi... Ne punem dinţii pe poliţă. Cel in care încolţise svonul nu mai avea linişte. Rămânea în mijlocul curţii, neştiind ce să facă, încotro s'o apuce. Nu-i mai ardea de muncă. Aştepta sa treacă cineva, un muncitor, ca să-1 întrebe de cele auzite. Lângă câteva locomotive aflate în reparaţie, se opriseră câţiva muncitori. — Ai văzut ? Numai că au început boierii şi nu mai sfârşesc până nu ne îngroapă pe toţi. Mai întâi o concediere, apoi altă concediere si acum au venit cu a treia, cu salariile. Cel ce vorbea astfel, număra pe degetele groase st întoarse ca nişte cârlige, nenorocirile abătute în ultimul timp *) Vezi «Viaţa Românească», N-rele 2 şi 3, 1950. sfârşitul jalbelor 8S — Am zis de mult că aşa are să ni se întâmple ! clătină din cap unul dintre cei adunaţi, care, după vestmintele pătate de ulei, părea să fie dela montaj. Continuă cu privirile pierdute spre coşul uzinei electrice:—Avea dreptate, Calomir. « Mă, spunea dânsul, boierii n'o să plătească împrumuturile făcute peste hotare din buzunarele lor. Că nu de aia le-au făcut. Le-au făcut ca să le plătească poporul. Adică noi, ceferiştii!» — Staţi, măi fraţilor, că poate cobiţi degeaba, — se amestecă un altul şi faţa-i căpătă o expresie de mânie. Ridică vocea ascuţită de supărare: — Nimeni nu ştie dacă vor să ne atace la salarii. N'or fi dânşii chiar aşa de proşti, ca la câteva zile după concediere, în iarnă... — Prost eşti tu, că ei sunt şmecheri, — îi reteză vorba cel care vorbise înainte şi-şi strâmbă gura spre ceilalţi, plin de dispreţ pentru prostia auzită. Continuă pătimaş, convingător: —Nu numai Calomir, care e mai deştept decât tine, a spus-o, dar şi ăla care ne-a vorbit la poartă, mai deunăzi. — Aşa-i! La întrunirea aceea! Omul care a fost arestat de Boţcan! întăriră mai mulţi. — Ştia el, bietul, ce zice!.. . intră în vorbă cu energie un altul şi strânse pumnii cu gândul la cei care l-au aruncat în închisoare pe Virag. Respiră cu patimă şi strânse din dinţi. Apoi, cu admiraţie: — Comuniştii ăştia, măi, au cap! Cum şi în ce fel cumpănesc lucrurile, că se întâmplă aşa cum zic ei. N'a zis arestatul că o să ne taie din câştig? — Uite-1 pe Hudici! arată unul cu braţul şi degetele i se strânseră de umăr. — Hudici! strigară câţiva din grup, dorind să-l întrebe şi pe unul din conducerea Sindicatului, ce gândeşte despre cele auzite. Poate că ştie el mai mult. Hudici nu întoarse capul. Se prefăcea că nu-i aude şi mergea repede. Părea a se feri şi de farurile şi de tampoanele locomotivelor din curte. — Poate că nu ştie nici el ? îngână unul, dezamăgit. — Păi, face parte din conducerea Sindicatului!... Trebue să ştie! sublime unul cu mânie. — Ce face Sindicatul ? sări imediat altul şi scuipă gros în direcţia lui Hudici. Unul puse mâna pe o piuliţă ruginită găsită în zăpadă, ca s'o arunce în urma lui Hudici. Ceilalţi îl opriră şi înjurară. Cel oprit înjură mai tare şi strigă: — II ştiu eu ce javră e! N'are cinci copii ca mine! Băgă două degete în gură şi fluieră batjocoritor. Hamalii erau tare amărîţi de cele ce auziseră dela muncitorii din diferite ateliere. Se ştiau cei mai oropsiţi din ateliere. Pe listele lungi ale concediaţilor, dânşii erau puşi primii. Câştigurile lor nu ajungeau nici la jumătatea 86 alexandru jar salariului unui muncitor calificat. Unii dintre ei, neputând plăti chiria ca să doarmă într'o casă, pe o saltea, se furişau noaptea în vagoanele puse în reparaţie. Ba mai trebuiau să trimită din puţinul lor câştig şi pe acasă, la ţară. Căci cei mai mulţi erau dela ţară. Luaseră drumul spre oraş, din pricină că n'aveau pământ să muncească. Mâncau rar câte o fiertură şi erau siliţi să mănânce pâine, care era mai scumpă. N'aveau unde să mestece o mămăligă. Şi acum, dacă o fi după cum se svoneşte, nici de pâine n'o să aibe. Se adunaseră în curte. In grupuri mici. Unii la adăpostul grămezilor de cărbune, alţii pe lângă clădiri. îşi spuneau păsurile, neliniştile. Mulţi tăceau greu. In jurul lui Ion Ceapă, care stătea rezemat de un zid cu jumătate de faţă îngropată în gulerul cojocului, vreo douăzeci de hamali îşi rupeau amarnic gândurile în vorbe. — Şi zi, aşa, tot noi cei dintâi cu pacostea... rupse tăcerea mohorîtă unul, bătând mereu, din pricina frigului, cu picioarele opincate în zăpadă. Ceilalţi continuau să tacă. Se auzea numai respiraţia lor sgomotoasă. — Barem să fi avut şi noi un câştig mai de omenie, ca să nu se prea cunoască de unde ne ia .. . zise cu îngândurare un altul, mârâind între dinţi socoteli asupra felului cum o să-şi împartă câştigul de-acum înainte. — De, să ne stoarcă din cât câştigăm!... Cum de-i lasă inima, că-s români ! Să muncim din greu şi pe degeaba !. . . îşi deslipiră limbile mai mulţi. Tăcură iarăşi. De data aceasta parcă aşteptând pe cineva. Poate pe unul care să-i sfătuiască cum să n'o păţească cu câştigul. - — Să-1 auzim pe Ceapă, că el poate ştie mai multe... mormăi unul, aţuncând o privire întrebătoare lui Ceapă şi celorlalţi. Ceapă nici nu clinti. îşi băgă mai adânc mâinile în adâncurile mânecelor şubei. Privea în pământ. Ochii lui erau întunecaţi, parcă acoperiţi cu praf de. cărbune. — N'am de ce să mă întorc în sat. Tot sărăcie... Şi chiar de mi-ar fi gândul să mă întorc, n'am cum. Ceapă îşi mângâie mustăţile stufoase. In ochi i se adunară lumini nehotărîte. Adăugă cu jale: —> Trenul costă scump.. . — Tot aici suntem nevoiţi să rămânem,—bâigui un alt hamal. — Tot aici! Tot! oftară mai mulţi. — Măi Ceapă, tu n'ai nimic de zis ? i se adresă unul, de data aceasta direct şi cu oarecare revoltă. Ceapă scoase puţin bărbia din cojoc şi mârâi: — Ce să zic ? Nu ne putem întoarce la vetrele noastre. N'avem pământuri. .. Ceapă îi privi pe tovarăşii săi pe sub sprincenele sburlite. îşi trase mâneca peste nasul mare şi nu mai scoase un cuvânt. Din piept, însă, îi urcau nişte sunete surde, parcă de pietriş răscolit cu încetul. — Bine am ajuns, că niciunul dintre noi nu ştie ce-i de făcut!... se auzi o voce înadins tărăgănată, ca o mustrare pentru toată lumea. Privirile se adunară asupra lui Ceapă. Nu mai ştiau ce să mai zică, dacă nici el — pe care l-au trimis la Administraţie ca să vorbească în numele sfârşitul jalbelor lor — nici el n'are nimic de zis!. . . Adică, nu-i nimic de făcut, de aceea tace. Ion Ceapă îşi trase mâinile din mâneci şi privi supărat la cel care vorbise. Fălcile sale late se frământară, stârnind perii negri de pe faţa sa gălbuie. Buzele se resfrânseră, lăsând să se audă un sunet gros. Ducea a înjurătură. — Ba se ştie ce-i de făcut! zise înnăbuşit Ceapă, întâlnind ochii posomoriţi ai celor din jur. Clătină rar din cap, vrând să zică cu aceasta că ştie el ce gândeşte. Căciula îi lunecă pe frunte. Ii acoperea ridurile adânci, chinuite. — Ce-i? sunară câteva glasuri deodată. Ochii tuturora se ascuţiră. — Ce-or face şi ceilalţi. Să-i întrebăm pe dânşii ! vorbi mai hotărît Ceapă, îşi trase căciula spre ceafă, strânse buzele şi oftă. — Pe cine? Toţi îs în primejdie ! se amestecară glasurile hamalilor. — Ştiu eu dela cine. . . vorbi cu încredere Ceapă, ca despre o taină ce-i aparţine şi nu o poate desvălui oricui. Ochii începură să i se lumineze. — Păi dacă ştii, de ce taci ? Spune-ne şi nouă, că la fel suferi şi tu ! strigă, un hamal, băgându-se în pieptul lui Ceapă. Ceapă aruncă capul înainte ca să-l facă să se îndepărteze. Se supără de îndrăzneala omului. Ce se răţoieşte aşa la el, că nu i-a luat averile !. . . Se răsti: — Ce te bagi în mine ? Eu n'am sicrete ca să le ascund. Dacă nu s'a dus mintea... Să-l întrebăm pe Horja ! — Horja ? Horja ?! se mirară câţiva. — Horja, păi eu îl ştiu ! strigă deodată unul. — La turnătorie! E turnător! Are mustaţă scurtă! strigară bucuroşi alţii. — Dânsul e! zise cu ton de poruncă, Ceapă. Să mergem la dânsul! Ce ne-o zice, bine zice! Se clinti din loc ca să pornească. — Să mergem! se grăbiră şi alţii. Ceapă ridică braţul şi le făcu semn că nu merge mai departe. Zise cu asprime: — încă unul e de ajuns! Să nu facem revoltă că ne văd boierii. Poate mai încolo!. .. Trase de umăr pe unul dintre hamali şi o porni fără grabă spre turnătorie. In fundul curţii, în mica clădire a Postului de jandarmi, locotenentul Stratulat intră în camera de gardă. Se opri în prag. Soldaţii săriră de pe paturile de scândură şi încremeniră în poziţie de drepţi. Parcă viaţa îi părăsise dintr'odată, lăsându-le picioarele ţepene în cisme, mantaua scurtă şi centura. Buzele le svâcniră ca un ultim spasm: — Să tră-iţi! Stratulat îi privi sever, mai mult cu ochiul stâng, micşorat. Părea că vroia să vadă cât timp soldaţii o să reziste privirilor sale. Faţa îi era uşor buhăită, ca după o noapte nedormită. Gura prinsă între două crestături unghiulare, îi 88 alexandru jar adâncea expresia de desgust. Un nasture dela manta lipsea. Acest amănunt, îi dădea un aer de neglijenţă neobişnuită. Un aspect de ofiţer scăpătat. Exclamă : — Sergent! Un soldat cu o tresă de bronz pe umăr duse automat palma la capelă şi icni: — Ordonaţi, domnule locotenent! Locotenentul îl măsură de jos în sus ca să-i controleze poziţia reglementară. II pironi drept în ochi şi întrebă: — Sergent, n'ai văzut nimic ? Ochii sergentului se mişcară ca două rotiţe lucioase. Duse din nou palma la capelă: —Să trăiţi, domnule locotenent. N'am văzut nimic! — Hmm, nimic!... Şi eşti sergent, sergent! strigă deodată Stratulat. Zise din nou, cu voce mai scoborîtă, printre dinţi: —- Priveşte-ţi soldaţii! — Să trăiţi, am înţeles! Sergentul făcu stânga împrejur. Se opri înaintea fiecărui soldat. Ochii îi ardeau de frică şi nedumerire. Se întoarse, bătu răsunător din cişme şi raportă: — Să trăiţi, domnule locotenent, totul e în ordine ! Locotenentul Stratulat zâmbi cu răutate. îşi muşcă buza de sus, subţire ca o aţă şi arătă cu degetul: — Holbează-ţi mai bine ochii! Acela de lângă colţul patului! Sergentul se apropie de soldatul arătat şi—1 privi sfredelitor în ochi. Se opri asupra pieptului scos înainte. Ii ciocăni pieptul şi scrâşni. Lipsea un nasture. Se prezentă la doi paşi de ofiţer. — Să trăiţi, domnule locotenent, soldatului Muică Gheorghe îi lipseşte un nasture! Ochii sergentului coborîră vinovaţi şi se opriră asupra pieptului lui Stratulat. Nu-şi mai putea lua privirile. Ii lipsea şi lui un nasture. — Trei zile carceră! Executarea de mâine ! — Să trăiţi! Am înţeles, domnule locotenent! Locotenentul mai rămase în prag. După un timp! — Repaos! Se auzi o singură bătaie de talpă. — Drepţi! strigă Stratulat, de data aceasta cu mai multă energie. Făcu un pas înainte. Privi la soldaţi cu o bruscă cruzime. Vorbi sec: — Ce aţi face voi dacă în aceste Ateliere ar izbucni revoltă ? Soldaţii tăceau şi aşteptau ca tot ofiţerul să răspundă. — Tăceţi ? Aţi uitat ce aţi învăţat la educaţia morală! Statul vă dă pâine, îmbrăcăminte şi arme, ca voi să dormiţi mai bine, trântorilor! Care ştie, să iasă în faţă! Niciunul hu se urni. Nu că uitaseră cele învăţate. Nu erau siguri că răspunsul pe care îl frământau în minte o să mulţumească pe locotenent. De aceea preferau să ţină dinţii strânşi. Stratulat rânji. Ii venea să sară asupra lor. Iată pe cine se poate sprijini, când e vorba de ordine!.. , Nişte vite fără memorie ! Saci cu ochi! Idioţi! sfârşitul jalbelor 89 Strecură palma sub centură şi o strânse în pumn. Se apăsă sub coaste, cu gândul la soldaţi. Ce le-ar mai rupe el coastele ! Locotenentul Stratulat fusese chemat aseară de cei doi directori ai Atelierelor, domnii Budişteanu şi Ghiboldan. I se pusese în vedere de către aceştia, să împiedice orice manifestaţie ce ar putea avea loc în ziua următoare. Să nu se mai întâmple ca data trecută. Atunci au dat năvală la Administraţie în urma câtorva concedieri. Acum, cu curba de sacrificiu, se puteau aştepta la ceva mai grav. Muncitorii sunt în mare fierbere. Pot porni cine ştie ce acţiuni nedorite. Ţara are nevoie de linişte. Se tratează un nou împrumut financiar în străinătate., Mişcări di nemulţumire pot duce la eşecul împrumutului. Banii trebue asiguraţi. Fără dezordine şi anarhie! — Aţi uitat şi care mi-e numele ! ronţăi printre dinţi Stratulat, ca să-şi încerce autoritatea asupra lor. întrebă: — Cine-i locotenentul vostru ? Numai câţiva soldaţi strigară dintr'odată: — Dom-nul lo-co-te-nent Stra-tu-lat! Faţa locotenentului se încruntă mai mult. Adică numai câţiva îi ştiu numele! Ceilalţi nici atât ! Urlă: — Dar voi, ceilalţi, boilor, voi nu ştiţi decât de ciorbă ? — Dom-nul lo-co-te-nent Stra-tu-lat! izbucniră cu vocea tremurând mai mult de frică, toţi soldaţii. — A, a, a! făcu locotenentul, mulţumit că-şi aude numele strigat de toţi. Pe faţă i se lăţi un zâmbet încrezut. Continuă cu mai puţină asprime: —1 Aşa soldaţi! Acum să-mi spuneţi, cum se poartă un soldat în caz de revoltă ? Spune tu, ăla de acolo, cu trei zile carceră! Soldatul Muică Gheorghe făcu paşi mari, răsunători, până în faţa locotenentului şi înţepeni în poziţie. Tăcu, cu ochii pironiţi, înverşunat. — Spune soldat! Muică nu scoase un cuvânt. Ochii săi negri, sprincenaţi, căpătară o strălucire bolnavă. Nările lăţite, fremătară. îşi descoperi de câteva ori. dinţii laţi şi albi. Vroia să vorbească. Bâlbâi: — In revoltă. . . revoltă. . . Strânse dinţii şi-i lăsă câteva clipe descoperiţi. — Sergent, bagă-1 imediat la carceră ! Imediat! Să-1 scoţi când ţi-oi porunci eu ! urlă Stratulat. Vocea îi deveni şi mai stridentă: —- Unde-i plutonierul ? Toţi gradaţii să-şi ia grupele în primire ! Toată lumea la puşti! Cu baionetele puse. Nimeni nu crâcneşte. Să arătaţi bolşevicilor ce înseamnă răzvrătire ! Sunteţi români! La arme, pastele şi Dumnezeul vostru ! Stratulat izbi cu piciorul în aer, ca să-i pornească pe soldaţi mai repede după arme. Singurul care rămase locului, fu soldatul Muică Gheorghe. Aştepta încremenit în poziţie de drepţi ca să fie luat de sergent şi băgat la carceră. Printre dinţi i se auzea şuieratul fierbinte al respiraţiei. Locotenentul Stratulat ramase şi el. Privea cu ochii pe jumătate închişi la soldatul dinaintea lui. Un colţ al gurii îi svâcni. Lunecă privirile în lături. ALEXANDRU JAR Cuprinse întreaga sală. Paturile goale, pereţii văruiţi în galben, câteva lădiţe cu lacăt, gamele nespălate înşiruite la marginea podelii. Mirosea a ciorbă veche şi sudoare. Era o tăcere de casă devastată şi părăsită. Reveni cu ochii asupra celui din faţa sa. Cişmele soldatului i se păreau mai înalte şi mai grele. Pieptul prea viu. Se mişca ceva în adânc, sub mantaua sa. Un sentiment duşmănos răzbea prin butoniera cu nasturele lipsă. Numai faţa îi era ca de piatră. Stratulat se simţea singur. Ameninţat de acest soldat. Putea fi lovit şi nu ■a nimeni în jurul său. încercă să zâmbească dispreţuitor şi gura i se strâmbă. Coborî capul şi privirile se concentrară asupra propriului piept. îşi numără nasturii. Lipsea unul. Păli. —- Ce căşti ochii ca o vită, hai ? Locotenentul Stratulat ridică mâna şi lovi cu latul pumnului în falca soldatului Muică Gheorghe. Apoi ieşi din camera de gardă, izbind cu sgomot uşa. In urma sa, soldatul rămăsese neclintit, în aceeaşi poziţie de drepţi, cu aceeaşi privire nedumerită, cu faţa împietrită în aceeaşi expresie tainică, ne-pă transă. ei c Cei mai mulţi dintre muncitori nu credeau că li se tăiase din salarii. Svonul se cuibărise în toţi şi-i rodea fără milă. Unii alergau din atelier în atelier ca să se sfătuiască, alţii îndemnau să se meargă la Administraţie pentru a se afla adevărul, cei mai mulţi îi înjurau pe directorii Atelierelor, înjurau Sindicatul, împrumutul şi pe bancherii străini, tot ce socoteau că le putea aduce o înrăutăţire a vieţii Ier. Fiecare socotea cu înfrigurare cum o va scoate la capăt, dacă la plată plicurile de bani vor fi mai uşoare decât de obiceiu. Se gândeau că zilele lunii rămân tot atâtea la număr, gurile de hrănit de asemeni... pe când banul, banii—tot mai puţini. — Ia mai lasă ciocanul! zise Calomir lui Purcărea. Vino şi tu, că nici ţie nu ţi se lasă pâinea întreagă. Purcărea lăsă ciocanul, bodogănind supărat din pricină că fusese întrerupt din muncă. Pe tăblia neagră, întinsă pe una dintre nicovalele lăcătuşăriei, Calomir trase cu vârful unei pile o crestătură lungă. Zise cu năduf: — Şi acum să socotim! Se uită la cei îngrămădiţi în tăcere în faţa sa şi se opri cu privirea asupra lui Motaş. întrebă: —. Câte guri sunteţi? Motaş îşi făcu loc mai aproape de nicovală şi murmură îngândurat: — Eu cu femeia, suntem doi; cei cinci copii, fac şapte; şi bătrâna, de partea femeii, — în total opt. — Opt guri! pronunţă Calomir, scriind cu vârful de fier, la începutul tăbliei, un 8 mare, drept titlu. Trase două linii apropiate dedesubtul cifrei şi respiră lung. Oftă:—Ei, să vedem!... Şi fără să ridice ochii, întrebă: — Cât primeşti la lună în mână ? SFÂRŞITUL JALBELOR 91 — Ultima dată 3.650. Motaş spusese această cifră cu sfială. Parcă ar fi |uat mai mult decât alţii. — 3.650! pronunţă rar Calomir, scrijelind cu vârful pilei, pe tablă, cifrele. — Eu am primit numai 2.750, aruncă cu supărare Purcărea. Se uită pizmuitor la Motaş. Deschise gura să mai zică ceva. — Tăcere ! făcură câţiva. — Ai cu trei guri mai puţin de hrănit, — încercă să-l liniştească Calomir. Ridică ochii asupra lui Motaş. întrebă: — Cât dai chirie proprietarului? — Pe lună îi dau 600. .. mama lui de proprietar! Are trei case şi în toate te jupoaie, — începu să se mânie Motaş, uitânclu-se la cifrele de pe tăblie. — Eu plătesc pentru o odaie cât o cocină de porci, aproape tot atât! strigă unul dintre lăcătuşi. — Pun chirie cât vor, că's organizaţi. Au şi ei un sindicat al proprietarilor de case. De cine se apără? întrebă unul, urcat cu genunchii pe masă, pentru ca să vadă mai bine socotelile de pe tăblie. Feţele celor adunaţi, deveniră colţuroase. Privirile ie erau scurte, violente. Fiecare plătea chirie, fiecare avea un proprietar. — In cinci ani de când locuesc la el, n'a cheltuit nici pentru un cui. Şi-mi cade tavanul în cap. — Mă înneacă fumul. Soba e de pe vremea lui Pazvante. Doar n'am să-i fac eu sobă nouă!... — Dacă ar fisă mă sprijin mai greu de zid, s'a dus în . . . Se prăbuşeşte. Am să i-o fac odată! — 600! repetă de câteva ori Calomir, ca să-i facă să tacă. îndreptă vârful pilei în spre pieptul lui Motaş. Pronunţă: — Bine ! Odată 600. Şi acum cât plăteşti impozit pe chirie, pe anul întreg ? — 800! răspunse cel întrebat, urmărind ochii lui Calomir ce se înfundaseră, pentru a socoti. — Vine pe lună... pe lună... Cât vine pe lună? întrebă Calomir cu privirile pierdute peste capetele oamenilor. îşi răspunse singur: —■ Să zicem 60! Se aplecă asupra tăbliei pentru a scrijeli cifrele. Rămase cu pila în aer. — Ba e mai mult! se băgă Şteflea. Nu ştia nici el cât e pe lună o împărţire exactă. întoarse ochii spre tavan şi începu să socotească. —■ Câţiva lei mai mult! Un chilogram de gaz! Ba trei sferturi de chil! se amestecară şi alţii. — Să spunem 60 ! spuse Calomir, cerându-le învoirea cu o privire limpede. Apoi zgârie din nou pe tăblie. — Dar apa, gunoiul ? Şi pentru ele plătim, — vorbi Purcărea, acum interesat la socoteală. Clipi din ochi celorlalţi, în semn că şi el are socotelile sale. — Bine, măi Purcărea, aşa te vreau! zise cu o urmă de mustrare în voce Calomir, gândindu-se la felul fricos de a fi al lui Purcărea. — Da ce, tu nu plătesc ca alţii ? răspunse Purcărea, căutând cu ochii clipind de şiretenie, la cele încrustate pe tăblie. îşi umflă pieptul, cu o mândrie 92 alexandru jar de gospodar interesat la bunul mers al treburilor. Ii făcu lui Calomir un gest ca să continue socoteala. — E viaţa noastră în aceste cifre ! îi răspunse Calomir, dar mai mult vorbind tuturora. Ochii îi scăpărară şi se micşorară. Se întoarse spre Motaş: —■ Cât dai pe an ? — Aproape 400! răspunse cu întârziere, Motaş. Privea cu, capul plecat, la ceilalţi. Obrajii îi deveniră mai scofâlciţi ca de obiceiu şi vârfurile pomeţilor începură să roşească. Ridică capul: — Apa o iau ca toată lumea, dela cişmeaua din uliţa casei. De ce trebue să plătesc ? întinse palmele bătătorite spre lăcătuşii din jurul său. —Eu car apă tocmai din a treia uliţă, — se auzi o voce îndepărtată. — Cişmeaua e în faţa casei, însă la ce bun ? De când cu frigul ăsta, e sloiu de ghiaţă, — vorbi unul dintre lăcătuşi, clătinând cu amărăciune din cap. — Să ne facă apă în curţi! Hoţii dela Primărie ne iau banii degeaba ! ţâşni, pătimaşă, vocea altuia. Omul agită pumnul în aer şi înjură printre dinţi. — Ia mai lăsaţi, să vedem cât iese socoteala! se supără Şteflea, măsurând cu o privire tăioasă pe aceia care se agitau alături de el. Se întoarse spre Motaş şi-l privi cu tristeţe. Socoteala la care era supus îl răscolea până în străfund. De, opt guri de hrănit şi e iarnă!. . . Suspină. Calomir socotise între timp în gând şi scrijelise pe tăblie suma. Rămase cu ochii în gol. Privirea i se acoperi de o ceaţă gălbuie. îşi netezi domol mu-steaţa, de parcă ar fi depănat-o. Se vedea cât îi era de greu să vorbească. — Câte pâini pe zi ? întrebă în sfârşit Calomir, sucind îngândurat pila între degete. Motaş tăcu. Pe frunte îi şerpui o sbârcitură până în ochi. Ochiul drept sclipi şi rămase nemişcat. Respiraţia se opri câteva lungi clipe. Nările i se lipiră. Deodată,, un colţ al gurii îi svâcni. Strânse dinţii, buzele. Lăsă capul jos şi răsuflă puternic. Ridică din umeri. După un timp, zgâriind cu o unghie marginea tăbliei de pe nicovală, murmură mai mult pentru sine: — Şase pâini!... Numărul pâinilor fu repetat în şoaptă. Unii cu mirare, cei mai mulţi cu nemulţumire. Cum, la opt guri numai şase pâini ? Doar n'o fi având Motaş altceva mai bun să mănânce !.,. Tăcerea nu dură mult. Fiecare se gândea la foamea sa. Afară de pâine,, ce mai mestecă? Fasole, varză, cartofi,—atât! — Mie îmi trebue o pâine şi jumătate pe zi! ţipă piţigăiat Pascal, care până la socoteala pâinilor, ascultase posomorit, sprijinit cu ghebul de un stâlp. Ridică un braţ lung deasupra capetelor, de parcă ar fi aşteptat să-i pice o pâine mare din tavan. — Poate că ascunzi o gură de leu în cocoaşă, de aia! glumi un lăcătuş de foamea ghebosului. Râseră cu toţii. Pascal de asemenea. Repede, veselia dispăru. Pâinea le înghite doar cea mai mare parte din câştig ! Mai fac şi câte o mămăligă, — însă sfârşitul jalbelor 93 ea e mai puţin hrănitoare. La munca lor grea de lăcătuşi, ar zace lângă nicovală dacă ar mesteca numai mămăligă. — Eu dacă n'am în fiece zi câte o pâine în pântece, nu pot munci, — se auzi o voce cumpănită, gravă. Aceeaşi voce întrebă: —■ Tu, cât pe zi ? Omul deralături şopti: — Tot o pâine. Nu-mi ajunge.. . — Nici mie ! mormăiră şi alţii. — Pâine, pâine!... Şi ei se îndoapă cu mâncăruri alese! izbucni Şteflea. Strigă mai tare: — Boierii mănâncă puţină pâine, că ei au altele, altele! Nu crapă domnul director general Parthoniu pâine şi ceapă ca noi. Nici ăia dela Administraţie — Ghiboldan şi Budişteanu ! Ăştia fac viermi pe maţe de-acum, de vii. Căci nu pot mistui toată osânza. Dau şi viermilor. Şteflea îşi învârti pumnul în propriul pântece şi apoi îl aruncă în aer. — Mănâncă icre negre: două mii chila, că-i lux! rânji un lăcătuş şi scuipă o flegmă groasă peste capetele celorlalţi. — Şuncă de Praga! Aduc brânză franţuzească, că aia de Brăila Ie pute! Beau vinuri parfumate! se învălmăşiră vocile mânioase ale lăcătuşilor. — Să se înece ! ţipă Pascal. Ochii i se făcură mari. Parcă aştepta ca unii dintre cei prezenţi să se sufoce. Vântură braţele în aer, deasupra capetelor şi râse spart, cu ură. Intre timp, Calomir socotise, pe un colţ al tăbliei, cât făcea pâinea consumată de familia lui Motaş. Apoi ridică pila în semn să fie ascultat şi vorbi rar: — Face şase pâini pe zi. Opt lei pâinea, e 48. Să socotim numai la treizeci de zile luna. De 48 ori 30, fac 1440. Măi Motaş, tu mănânci 1440 lei pe lună! şi desenă suma pe tablă. Se auziră murmure. Suma aceasta aproape că-i îngrozea. Li se părea că-i o avere ce se risipeşte fără rost. Munca lor se risipeşte. Voci răzleţe repetară cifrele. — Atât, Motaş ? întrebă unul, privind la Motaş cu compătimire. Motaş nu răspunse. Ce să răspundă când e vorba de pâine ? S'o mărturisească gurile copiilor săi pentru cei cărora nu le vine a crede. Respiraţia îi deveni neregulată, aprinsă. Trase de gulerul cămăşii şi se frecă dedesubt, pe piele. Şopti mai mult pentru sine. — Multă pâine, multă... Calomir încuviinţă din cap şi întrebă, fără să-şi ridice ochii: — Şi la pâine ? întrebarea părea că se adresează tuturora. Privirile lui Calomir întâlniră pe ale celorlalţi. Ochii le erau bănuitori, stinşi. De ce să mai răspundă ? Ştia şi dânsul: fasole, cartofi, varză şi rareori o bucăţică de carne. Doar nu ben-chetuesc cu pui fripţi! Limbile se deslegară iarăşi. — Fasolea e 12 lei chila. — Mai pune femeia şi puţină untură. Tot se mai adaogă câţiva lei. — Şi sarea costă. N'o poţi mânca aşa, că nu-i pietriş. 94 ALEXANDRU JAR — Dar lemnele ? Că nu urcă nevasta în soare ca să puie oala pe deasupra. — Nici chibritul pentru aprins focul nu-1 ia degeaba. — Tot fasole, fasole !. . . Ţi-e lehamite. Ultimele cuvinte stârniră un freamăt de nemulţumire. Li se înăcrise gura mereu cu aceleaşi mâncăruri. Măcar de ar fi pregătite în mai multe feluri. .. — Tare aşi mai mânca nişte carne friptă bătută cu usturoiu !. . . Să vedeţi atunci cum aş arăta!... îşi legănă Pascal uriaşa cocoaşă şi zâmbi visător. — Lasă fleica ! îl repezi Şteflea, stârnit de imaginea mâncării. Să avem mai întâi ciorbă! Cât costă fasolea ? Nimeni nu ştia. Fiecare spunea un preţ. Şi-apoi, aceasta e treaba femeilor. Purcărea zise domol: — 9 lei kilogramul. — Costă mai mult! strigară vreo trei. — Ba atât! se încăpăţâna Purcărea. O ştiu dela nevasta. Trăiesc cu socoteală, nu ca voi! In fiecare seară îmi face socoteala celor cheltuite peste zi. Bătea tactul după propriile sale vorbe, cu degetul. Şi-şi sugea buzele mulţumit. — Mă, al dracului bărbat mai eşti! zise unul în derâdere. — Om cu socoteală. Numără fasolele din oală.. . izbucni cu haz un altul. — Contabil de sărăcie!. . . înţepă un al treilea. Purcărea îi privi cu reproş şi prefăcându-se mai supărat decât era, dădu să plece. — Stai, că nimeni nu-ţi ia fasolele din oală! îl apucă Calomir de umăr. Stai să vezi pentru ce munceşti şi cum trebue să judeci. Că n'ai să ai cum să numeri dacă ni se ia din câştig. Purcărea privi urît la ceilalţi şi. rămase pe loc. Nu credea că de acum înainte o să mănânce mai prost. Dacă or câştiga mai puţin şi preţurile yor scădea. Că aşa e drept să fie. Zise cu glas atotştiutor: — De or tăia din câştig şi celelalte vor fi eftenite. Nu se poate altfel. .. Oamenii, adunaţi se întoarseră spre Purcărea. Se întrebau de unde a scos-o şi pe asta ? Auzi, ce fericire aduce după ea curba de sacrificiu,! — Te dai cu guvernul! îi ţipă unul drept în faţă. Feţele tuturora deveniră aprige. Strigară: — Fă-te băcan şi vinde mai eftin, dacă aşa crezi — spuse Şteflea. — Ba ministru de finanţe să se facă! — râse unul cu răutate. — Să faci socoteli cu fasole, că de socotit cu creionul nu ştii! — îl repezi un alt lăcătuş, bătând cu pumnul în masa nicovalei. Purcărea se întoarse cu spatele, făcu câţiva paşi. mari şi bodogăni supărat. Puse mâna pe ciocan, cu gândul să se întoarcă la muncă. Se răsgândi şi continuă să asculte mai departe. — Să zicem zece lei kilogramul. O chilă pe zi, face pe lună 300 lei. Mai punem şi celelalte, încă două sute, — sunt 500. Deci 500! — scrise Calomir cu pila. Socoteala despre costul fasolelor pe lună, făcută în gura mare, îi potoli pe muncitori. Priveau iarăşi la cel care le socotea viaţa, cu atenţie mâhnită. SFÂRŞITUL JALBELOR 95 — Dar lemnele ? întrebă Motaş, închizând ochii pe jumătate. Necazul i se îngrămădise în faţă, schimonosind-o. Scoase un suspin neputincios. Parcă l-ar fi schingiuit cineva. Mai' bine nu se făcea socoteala pe viaţa lui. Nu s'ar fi gândit la ea cu atâta chin ca acum. Bombăni: — Lemnele-s scumpe. Şi pentru încălzit, că-i iarnă. Trei mii de chile... Şi numai într'o odaie, că nu se poate altfel. Costă scump. . . două mii cinci şute lei. Calomir împărţi costul lemnelor la lunile anului. Trase o linie mai apăsată sub toate cifrele scrijelite. Adună încet, de câteva ori, să nu greşească. Nu î se vedea mişcarea înceată a buzelor, din pricina mustăţii. — 2.840! Tu, Motaş, cheltueşti pe lună 2.840 lei. Calomir privi în ochii tuturora, fără să clipească. Le descoperi neîncrederea în socoteala făcută de el. întări din cap, că aşa cum a zis el e adevărul. Plimbă vârful pilei deasupra tăbliei. Apoi spuse cu voce joasă: —■ Şi acum să facem scăderea din câştig. Oamenii se mişcară nemulţumiţi. Izbucniră: — Dar gazul de lampă ? — Pingelele nu ţin cât lumea! — Săpun. . . şi te mai tunzi, că nu suntem popi. Fiecare sărea cu câte o socoteală, pe care orice om, cât de sărac, e nevoit s'o facă. Calomir nu mai putu face socoteala. Se întoarse pe jumătate cu faţa spre cei mai sgomotoşi şi îi pironi cu privirea până îi făcu să tacă. Apoi zise cu o umbră de nervozitate în glas: — Staţi puţin! Să vedem ce spune socoteala. Şi de celelalte e nevoie, dar să socotim cele vechi. In tăcerea încordată, Calomir scăzu cheltuelile din câştig. Scârţâitul vârfului metalic zgâria frunţile oamenilor. Aşteptau să audă rezultatul. Calomir bătu cu pila în marginea tăbliei plină de cifre, stângaci desenate. Faţa i se lăţi şi tâmplele se bombară mai mult. Svâcneau, de parcă ascundeau sub piele nişte ceasornice. Glasul îi sună ameninţător în liniştea întregului atelier de lăcătuşerie: — Lui Motaş îi rămân, fără alte cheltueli, pentru gaz, pingele, o cămaşe, numai şapte sute optzeci de lei! înfruntă privirile de flacără încremenită a celor din jur. Se sili să nu clipească. După un timp, continuă cu voce tăioasă: — Dacă scădem şi cele zece la sută din cât a câştigat până acum, îi rămân patru sute patruzeci şi cinci. Calomir ridică tăblia cu cifre şi pete de rugină deasupra capului. Toţi ochii se răsuciră în sus. Cifrele scrijelite sclipeau. Păreau desenate de privirile lor aprinse. Cifrele din marginea de jos a tăbliei mari şi înguste, reprezentând cât i-ar rămânea lui Motaş de nu s'ar îmbrăca, bărbieri, spăla şi îmbolnăvi niciodată, atât el cât şi ceilalţi şapte membri ai familiei, se detaşau ca nişte cârlige, înfigându-se în carnea celor adunaţi. Motaş privea şi el. Gura i se strâmba mereu, fără a lăsa să se audă un sunet, ochii îi ardeau în adâncul orbitelor. Scobiturile feţei deveniră nişte gropi. q6 alexandru jar Pumnul apăsat în stomac, lunecă în sus, dealungul pieptului şi se opri sub bărbie. Ii venea să izbească în tăblia ridicată. Nu se mai putu reţine: — Nu vreau să-mi omor copiii! Strigătul trecu prin toate inimile şi răscoli atelierul de lăcătuşerie. Motaş se dădu înapoi, vroind să fugă de cifrele zgâriate în metal. Câţiva, împinşi de el, erau să cadă. Se auziră gemete. — Ce facem, fraţilor ? ţipă cu glasul lui piţigăiat Pascal, arătând cu pumnul spre tablă. Cu braţele şi cu ghebul îşi făcu loc şi se înfipse înaintea lui Calomir. Voci răvăşite de revoltă, aprige, umplură atelierul de lăcătuşerie. Şteflea strigă: — Nu dăm niciun leu ! Să dea dânşii, cei, ce au ! — Nu dăm nimic ! se uniră cu toţii în acelaş urlet. începură să vorbească între ei, însoţindu-şi cuvintele cu gesturi scurte, înverşunate. Parcă erau gata să se încaere între dânşii. Fiecare îşi spunea deschis greutăţile, îşi număra gurile pe care le avea de hrănit, bolnavii de îngrijit. Se întreceau în desvăluirea mizeriei care-i rodea. Calomir spuse cu voce tare, fără să coboare tăblia plină de socoteli de deasupra capului: — Să nu primim plicurile ! Tăcerea care urmă cuvintelor sale părea că ascunde un reproş. Adică cum, să refuze banii, aşa puţini cât sunt ? Banii cu care mai pot cumpăra o bucată de pâine ? Ce o să mănânce ei, copiii ? Ce o să zică nevestele când nu le-or aduce niciun ban ? Calomir simţi nedumerirea lăcătuşilor, refuzul lor. Clătină din cap în semn că acesta îi este, într'adevăr, gândul. Privirile sale întunecate lunecau mustrător pe feţele împietrite din jur. Apoi ridică ochii spre tăblia înălţată. Musteaţa i. se mişcă încet. Părea să socotească iarăşi, în şoaptă. Deodată se încruntă. — Ce, vi-e frică că o să muriţi de foame ? Aşa, cu banii primiţi până acum, vă curgea mierea de pe buze !... îi certă Calomir, cu un tremur de batjocură în glas. Mişcă tăblia ca lăcătuşii să se uite la ea cu mai mult interes. Ridică vo^ cea: — Care din voi are un schimb de cămaşe întreagă ? Ce aveţi de pierdut ? Nimic! Nimic! O vână groasă se umflă dealungul mâinii goale cu ,care ţinea tăblia. Parcă era gata să plesnească şi să împroşte sângele adunat. Continuă cu voce mereu mai puternică: — Să vedem atunci, când n'om primi plicurile — căci nu suntem cerşetori să le primim —, ce o să zică Administraţia ? Că n'am munci degeaba ! Ori ni se dă ca înainte, ori de nu, să-şi păstreze banii! De facem ca în trecut cu concedierile, mâine iarăşi au să ne scadă din salarii. Cât îi rămâne lui Motaş ? Patru sute patruzeci şi cinci de lei! Şi ţie Purcărea, cât ? Tu, Şteflea, că te ştiu cu trei copii ? Cu plicuri şi fără ele, tot una este! Calomir izbi cu pumnul în tăblie, de-i făcu pe toţi să tresară. Strigă cu mânie: — Priviţi! Priviţi-vă foamea, moartea ! In tăcerea de moarte a atelierului, se auzi vocea hotărîtă a lui Motaş: — Eu nu primesc plicul! „.,,v.j.,.. ......^v^ş-rf •' ' j:J«MMttJWWfcifc sfârşitul jalbelor 97 Unele capete se întoarseră spre Motaş. Şovăiala oamenilor începu să se risipească. Vocile deveniră năvalnice: — Nici eu nu primesc! îmi bag... în plic! Să le înghită Ghiboldan şi Budişteanu! Purcărea, care stătea ceva mai departe, se apropie cu o mutră tristă: — Degeaba m'am înscris în Sindicat, că nu face nimic. Şteflea se sui pe o masă de lucru şi strigă: — Nimeni să nu primească plicul! Cine l-o primi, e la fel ca aceia din conducerea Sindicatului! Oamenii îi dădură dreptate lui Şteflea. — Dânşii câştigă bine! II ştiu eu pe Gavât! Le plăteşte guvernul, se întretăiară vocile lăcătuşilor. Ciocanele, cleştii, nicovalele, parcă ascultau în nemişcarea lor, revolta oamenilor. Prin cenuşa ce acoperise între timp micile cuptoare cu foaie răzbeau licăririle roşiatice ale jăratecului. Pereţii murdari, păreau făcuţi din zgură, gata să se prăbuşească. întreaga lăcătuşerie îşi învălmăşea umbrele. Pascal smulse cu o mişcare tăblia din mâna lui Calomir şi o lăsă să cadă cu zgomot pe nicovală. Puse mâna pe un ciocan şi ţipă: — Na-vă... Dumnezeul vostru de socoteli! începu să izbească cu o furie nebună în tăblie. Zgomotele ciocanului şi vibraţiile tăbliei lovite făcură să tresalte lăcătu-şeria. Zeci de mâini puseră mâna pe ciocane şi cleşti. In câteva clipe, cifrele scrijelite nu se mai cunoşteau. Tăblia se subţie şi fu repede ciuruită. Pascal sări pe nicovală. Arătă tăblia diformată şi o scuipă. Apoi o aruncă până departe. Zgomotul provocat de căderea tăbliei, crispa nervii oamenilor. Urmă o tăcere nehotărîtă. Se priveau între ei, priveau pe Calomir. Se auzi o voce: — Să nu luăm plicurile ! Gavât, Hudici şi Mangâru se găseau în biroul geamgeriei şi discutau. Aici se simţeau mai siguri decât în mijlocul muncitorilor. Simţiseră la timp, fierberea din Ateliere şi se aşteptau la unele vorbe neplăcute împotriva lor. întreaga clădire a geamgeriei, făcută din pereţi de paiantă, era mică, mai mult înaltă decât lungă. In rafturi late stăteau geamurile pentru vagoane. La mese, câţiva muncitori bătrâni tăiau sticla pentru alţii care o montau afară, în curte. O mică încăpere, pe a cărei uşe interioară Gavât scrisese « Birou », avea drept mobilă o ladă înaltă şi câteva taburete. Pe podea, sprijinite oblic de perete, câteva geamuri oglindeau feţele oamenilor care stăteau de vorbă. Aici, în biroul de meşter geamgiu a lui Gavât, nu intra nimeni. Se găseau departe, tocmai în fundul curţii şi sgomotele din ateliere aproape că nu ajungeau până la ei. 98 alexandru jar Gavât începu iarăşi să vorbească. Vedea că ceilalţi doi nu-1 prea ascultă. Se înfuriase de mai multe ori. Ce să facă ? Ăştia sunt oamenii cu care lucrează. Ştia cât face Hudici şi mai ales Mangâru. De n'ar fi el — gândea tot timpul cât vorbea — n'ar păpa ei pe de lături încă un salariu. Vocea-i era acum scremută. In ochi îi răzbea scârba pentru tovarăşii săi. — Criza e criză! Nici guvernul întreg nu i se poate împotrivi. Scăderea aceasta de salariu izbeşte în toată lumea, — ăsta e adevărul. Nu suntem pentru criză, ■— şi asta trebue să le spunem muncitorilor. Trebue să încercăm a le arăta că această scădere poate fi înlăturată numai pe cale legală, cu ajutorul... — Cu ajutorul Sindicatului! fu întrerupt de către Hudici. Se uitase tot timpul la gura lui Gavât, mirându-se cât e de meşter la vorbă. începuse să se plictisească ascultându-1. In ochii ficşi, de peşte, îi trecu o lumină şireată.. Zise răţoindu-se pe taburet şi arătându-şi vârful limbii: — Ce-mi spui. mie şi lui Mangâru de astea ? Le ştim ca pe Tatăl Nostru. Spune-le tu, muncitorilor, că eşti Preşedinte. Pentru lefuşoarele tale, puneţi tu pielea la bătaie. Gavât sări ca fript. Nasul lung se îngălbeni până în vârf. Pupilele i se lărgiră şi ardeau. Din gura strâmbată scăpă un «bine-bine » ameninţător. Bărbia lungă şi împietrită, se muie. Zise cu un ton şerpuit: -— Ce, Hudici, ai început să vorbeşti altfel de cum îţi şade bine să vorbeşti ? Mangâru, care nici nu ascultase vorbele lui Gavât, pe care le mai auzise de atâtea ori, tresări: — Ia mai lăsaţi acum cearta! Ce v'a apucat ? Reveni la poziţia dinainte, cu capul plecat, amărît. Se gândea în ce fel se poate scăpa de situaţia în care a fost aruncat Sindicatul în urma curbei de sacrificiu. Ce să răspundă muncitorilor ? Iarăşi o delegaţie ?... Lui Mangâru i se făcuse frig şi-şi încrucişa braţele pe piept. Se gândea numai la el, cu frică. Bolborosi ceva şi oftă. Hudici nu se lăsă înfricoşat. Buzele i se ţuguiară şi zâmbi. îşi zicea: Mare şmecher se mai crede Gavât! Pe cine vrea să ducă el cu vorbuliţa ?' încă nu s'a găsit nimeni de care să se lase păcălit. Zise încet, râzând numai printre dinţi: — Ce să îndrugăm vorbe deşarte ? Să auzim ce ai să le spui!... Că eşti, iartă-mă, preşedintele Sindicatului... — Măi, Hudici, să ştii, cu mine nu-ţi merge! Nu te-am băgat în conducere ca să-mi porunceşti,—îi tăie vorba Gavât. Dinţii lungi, descoperiţi, rânjiră. Aruncă o privire lui Mangâru şi clătină din cap desamăgit. Gândea: Ajutorii săi!... (Până nu venise fierberea asta în Ateliere din pricina concedierilor şi a curbei, era mulţumit de dânşii. N'avea nevoie atunci de sfatul şi sprijinul lor. Trebuise să înjghebeze o conducere de ochii lumii. Acum, însă, nu înţelegea ca toată greutatea situaţiei să cadă numai pe capul lui). — Zău!... Hudici continuă să privească cu un zâmbet şiret la Gavât. Zise, rărindu-şi înadins cuvintele, ca să-l aţâţe: — N'or fi având domnii dela_ sfârşitul jalbelor 99 Administraţie mai multă încredere în «dumneavoastră» decât în mine!... Zii dacă mint ? Gavât socoti că e mai bine să nu răspundă. Nu că n'ar fi avut ce să spună. Ii părea rău că-i încredinţase lui Hudici anumite treburi de-ale sale. Eh, dacă ar fi ştiut, din timp, cu cine are deaface!... Acum, nici nu-1 mai privea. Coborî ochii întristat. îşi văzu chipul în geamurile sprijinite de perete. Imaginea reflectată i se păru cruntă. îşi trecu mâna pe faţă şi ridică capul. Tăcea. Tăceau toţi trei. Unul îl spiona pe furiş pe celălalt. Se întrebau ce fel de gânduri le trec prin cap, ce au de gând să facă. Nu, nu se puteau lua la ceartă între ei. N'au de ce să se ascundă unul de altul. Acum, toţi sunt în aceeaşi situaţie. — Bine — rupse tăcerea Mangâru, mai mult ca să-i împace pe Gavât şi pe Hudici —, ce le spunem despre această scădere de salariu ? Trebue să le spunem ceva! Aştepta o mişcare, un sunet. Oftă. Clipi des din ochi, parcă îi îndemna astfel să vorbească. Gavât întoarse ochii micşoraţi şi crestăturile ce-i prindeau colţurile gurii se adânciră. Părea că se gândeşte la un lucru îndepărtat. Zise cu o voce surdă: — Să aleagă o delegaţie care să meargă la Ministru... Hudici râse nu atât de propunerea aceasta pe care o mai auzise de câteva ori, cât de tonul cu care ea fusese spusă. Râdea, şi vârful limbii îi juca prin muşcătura dinţilor. Privirea ascuţită a lui Gavât îl mai potoli. Mangâru ridică ochii înceţoşaţi şi aruncă o privire străină la cei doi tovarăşi ai săi. Ţesătura de vinişoare de pe obraji îşi pierdu din culoarea ei vişinie. După mişcarea buzelor, părea că-şi mesteca limba. Adună mult scuipat şi se plecă, lăsându-1 să* cadă pe podea. Respiră cu greutate şi bombăni: — O delegaţie!... Numai să vrea muncitorii... Se opri şi-şi îndreptă trupul. In geamurile de lângă perete, zări oglindit un chip strein. Sâsâi ca ceilalţi să tacă. întoarse numai capul. La fereastră, nasul roşu a lui Cârnu apăru lăţit, vesel: —- Chiţ, chiţ, chiţ, şobolanilor! Va prins motanul de Cârnu rozând într'o cuşcă de sticlă. Chiiiţ! spuse Cârnu şi-şi frecă nasul de geam. Cârnu trecuse întâmplător cu căldarea de vopsea şi auzise voci. Privi, din curiozitate, înăuntru şi imediat fu cuprins de bucurie. Nu se aşteptase să-i vadă tocmai pe cei din conducerea Sindicatului. încercă să le prindă cuvintele. Până când Mangâru îl surprinsese. Acum râdea cu poftă. Mangâru se găsi dintr'un salt în fundul încăperii, lângă uşe. Stătea neclintit cu spatele spre fereastră şi capul în piept. Se vedea ameninţat, prins. Ar fi luat-o la fugă afară, însă îi era teamă de ce o să zică ceilalţi. Lui Hudici îi pierise râsul. Se ridică, răsturnând taburetul şi se apropie cu turbare de fereastră. Strigă: — Cară-te, beţivane, că acu... Agită pumnul. Dinţii i se descoperiră. £00 alexandru jar Şi Gavât se ridică. Faţa lui lungă, în formă de pantof, se încruntă. Ochii i se furişară în orbite şi bărbia îi ieşi înainte. Bătu cu degetul în geam, în dreptul frunţii lui Cârnu. Ii venea să spargă geamul cu pumnul. Cârnu îşi feri fruntea de vârful degetului, mişcând mereu capul pe suprafaţa geamului. Nici nu se gândea să plece. Nu lasă el să-i scape o asemenea distracţie. Ochii îi pâlpâiau de veselie. Şi sbârciturile de pe faţă îi jucau. Continuă cu acelaşi ton glumeţ: —■ Chiiiţ, şobolanilor! Ce fel de caşcaval roadeţi, că aveţi dinţişorii cam putrezi. Să vă fie de bine! Ţuică aveţi ? Nu ? Aşa, şobolanii nu beau ţuică. Numai Cârnu, motanul, se pricepe la ţuică. Râdea acum în hohote, schimo-nosindu-şi faţa. Lovea cu degetele încovoiate în aer, imitând mişcarea unei labe de pisică. Petrecea din toată inima. — Ce faci acolo teatru, Cârnule ? îl întrebă de departe Roşea. Acesta se plimba cu căldarea de vopsea, fără să poată lucra, din pricina svonului auzit. Se apropie de geamgerie. — Chiţ, chiţ, chiţ, şobolanii! râse Cârnu arătându-i fereastra. Roşea privi prin geam şi ochii i se holbară de uimire. Din gura ştirbă i se rostogoleau exclamaţii. Nu-i venea de fel să râdă. Se întoarse mânios de veselia lui Cârnu, îşi smulse şapca din cap şi strigă să audă cei din curte: — Veniţi repede încoa! Se pune la cale ceva! Grăbiţi, măăă! Strigătele lui Roşea atraseră pe muncitorii din imediata apropiere. In goană spre atelierul de geamuri, îşi făceau fel de fel de gânduri, crezând că se .întâmplase o nenorocire. îşi îngrămădiră capetele la fereastră. Parcă nu le venea totuşi să creadă în ceea ce vedeau. Adică e adevărat ce se vorbeşte cu dânşii ?... In loc să vie printre muncitori şi să-i lămurească ce au de făcut împotriva nenorocirii abătute asupra capului lor, conducătorii Sindicatului se ascund şi pun la cale cine ştie ce. — Sindicatul şobolanilor, chiiiţ! făcu iarăşi Cârnu, mulţumit că el fusese acela care îi descoperise pe cei. din încăpere. Roşea se întoarse spre cei cu feţele în fereastră şi strigă cu ură: — Stau ascunşi şi nu le pasă că ni s'a tăiat din pâine! Urlici se făcuse negru la faţă. Cicatricea în trei colţuri de pe obraz, se adânci în carne. Scrâşnetul îi lăţea bărbia şi-i aprindea buzele sângerii: ■—Ce să le pese, dumnealor ? Că de aia s'au cocoţat la conducerea Sindicatului ! Urlici bătu cu pumnul în geam, gata-gata să-l spargă. Strigă: —i Ieşiţi afară, vânduţilor! Oamenii adunaţi fură de părerea lui Urlici. Aburul respiraţiilor lor acoperi geamul: — Ieşiţi afară! Afară! Ştergeau cu palmele aburul, pentru ca să-i vadă mai bine pe cei dinăuntru. Trupul înalt al lui Jornea putea fi uşor deosebit printre cei înghesuiţi lafereastră. Trase de câţiva, îndemnându-i să se posteze la toate uşile atelie- sfârşitul jalbelor 101 rului de geamuri. Cei dinăuntru nu trebuiau lăsaţi să fugă. Vorbi peste capetele tuturora: — Să ne spună cei ascunşi înăuntru, ce a făcut Sindicatul ca să împiedece scăderea salariilor ? Să deschidă fereastra ca să putem auzi! Bătăile în fereastră reîncepură: — Deschideţi fereastra ! Fereastra ! In micul birou.al atelierului de geamuri, cei trei .conducători ai Sindicatului se simţeau foarte strâmtoraţi. Nu se auzea afară ce anume vorbesc. Li se vedeau numai ochii sticloşi, mişcarea nesigură a buzelor, gesturile frânte ale mâinilor. Se refugiaseră tocmai la peretele din fund, prefăcându-se că nu le pasă de strigătele celor dela fereastră. Crihan bătu pe câţiva pe umăr ca să-i îndepărteze de fereastră. Faţa îi era scobită şi spână, încreţită de o bruscă expresie de milă. Strigă: — Lăsaţi-i! Dacă sunt împreună, se vede că pentru noi... Să cumpănească ce-i de făcut! E dreptul lor, că-s în conducere. Fiţi înţelegători şi lăsaţi-i! Nimeni nu vroia să-i dea ascultare. Roşea îl ţintui cu priviri nemiloase şi-l repezi: — Dacă vorbesc în interesul nostru, avem şi noi dreptul să ştim ce! Oamenii se împărţiră în două tabere. Cei-mai mulţi însă erau de părerea lui Roşea. Strigau cât le ţinea gura: — Să auzim şi noi! Să auzim! Urlici bătu cu pumnul alături de geam ca numai dânsul să fie auzit: — Cei care îs la conducerea Sindicatului «Desrobirea » nu se ascund. Vorbesc pe şleau. L-am auzit deunăzi pe Ţugui şi pe... Durerea şi dreptatea nu se ascund. Ele sunt ale noastre! Vocea lui Urlici stârni şi mai mult pornirea de ură împotriva celor din interiorul geamgeriei. — Afară! Afară! Crihan nu se lăsă. încercă să potolească mânia oamenilor, repetând mereu aceleaşi vorbe: — Nu toată lumea e în conducerea Sindicatului. Lăsaţi-i, haide! De data asta Urlici îl repezi: — Se vede că împărţi câştigul cu ei, de aceea le ţii parte! II pironea pe Crihan cu priviri aprinse şi în neastâmpărul mâinilor se vedea dorinţa să-1 îmbrâncească. Crihan se făcu mai moale, apărându-se: — Eu am fost la «Desrobirea» — m'ai văzut şi tu. Dar şi Gavât e în conducerea unui Sindicat. Fiecare cu ale lui. . . Vorbele acestea, spuse cu un ton milog, atraseră împotriva lui Crihan şi mânia altora. Câţiva scuipară a scârbă şi-i făcură semn să plece. — Adică vrei să fii cu aia în două luntrii! îi ţipă în faţă Urlici. — Să ne spui cu cine eşti.: cu ăla care proţăpeşte jalba sau cu ăla care ne cere drepturile aşa ! şi bătu cu pumnul în palma cealaltei mâini, cu hotărîre. I02 alexandru jar Cel întrebat zâmbi intimidat şi totodată încurcat. Murmură: •— Şi eu-s de aceeaşi părere... Fără jalbe. Numai că la « Desrobirea » cei care conduc... Urlici nu-1 mai lăsă să termine. Ridică braţul numai ca să-l sperie. Apoi îi întoarse, în batjocură, spatele. Vocea puternică a lui Jornea îi făcu pe toţi să amuţească: — Noi n'avem gânduri ascunse. Să ne spună de ce s'au adunat în secret! Să auzim! Oamenii tăcură, aşteptând un cuvânt de dincolo de fereastră. Nici cei mai neastâmpăraţi nu îndrăzneau să se clintească din loc. Numai ochii le ardeau, urmărind mişcarea înceată a celor din birou. Răbdarea lor nu ţinu mult. Se simţeau dispreţuiţi de muţenia lui Gavât şi a celorlalţi doi. Roşea nu se mai putu stăpâni. Se întoarse în aşa fel, încât îl făcu pe Crihan să cadă peste ceilalţi. Nu i păsa de protestele pe care le iscă. Bătu cu pumnul în geam: ■— Ieşiţi, măi, să vă auzim! Roşea trase de marginea ferestrei ca s'o deschidă. -— Ieşiţi, şobolanilor, că nu vă prăjim în cuptorul dela uzină! strigă vocea plină de batjocură a lui Cârnu. Nu se clintise dela fereastră. încercaseră să-l îndepărteze, dar el nu se lăsă. Eia dreptul lui, căci el dăduse de ascunzătoare. Urlici găsise în apropiere o bucată de fier ascuţit. Ii îmbrânci pe ceilalţi în lături şi băgă vârful sub rama ferestrei. Fereastra cedă şi se deschise larg. Mulţimea scoase un strigăt de triumf. — Să-i vedem mai bine! —- spuse Urlici, băgându-şi faţa mânjită de muncă pe fereastră. Ochii îi erau de văpaie. Rânji: —* De ce aţi amuţit acum ? Strecură braţul înăuntru şi le' făcu semn cu degetul să se apropie: —■ Ia veniţi mai aproape! Haide, la tăticu! Conducătorii Sindicatului nu se mişcau. Stăteau toţi trei îngrămădiţi lângă uşă, împietriţi. Gavât privea chiorâş la feţele îngrămădite în fereastra d; schisă, la mâna ameninţătoare a lui Roşea. In ochi i se cuibărise spaima. Totuşi ţinea pieptul scos înainte, înfruntător. Vârfurile degetelor se frecau între ele. Odată, mâna se ridică într'un reflex de apărare. O lăsă să cadă dealungul trupului. In spate se vedea numai capul lui Hudici. Ochii îi erau goi, lipsiţi de viaţă. Bărbia îi tremura. Un zâmbet jilav i se prelingea pe buza de jos. Părea hipnotizat de ochii celor dela fereastră. Numai Mangâru păstra aceeaşi amărăciune pe faţă. Ţinea mâna pe clanţa uşii, gata să fugă. Nu privea la nimeni, nu auzea nimic. Urlici tras în spate de Roşea, se înfurie şi spuse: — Lasă-mă în pace! Ştiu eu ce fac! Băgă şi celălalt braţ pe fereastră. Scuipă cu energie înăuntru şi zise, printre dinţii strânşi: —i Ce holbezi ochii, măi Gavât ? Nimeni nu ţi-a smuls încă limba veninoasă ! Degetele i se crispară şi el le trase ca pe nişte cleşti. sfârşitul jalbelor 103 Roşea nu se lăsă până când nu-şi băgă şi el capul pe fereastră. îşi arăta cei trei dinţi urîţi din gingiile ştirbe: — ... Anafura voastră de ţucălari! La Administraţie nu vă mai tace gura şi acum parcă aţi fi înghiţit. . . Unii râseră şi începură să înjure. Cotigă îşi făcu loc, până ocupă cu pieptul lui vânjos o jumătate de fereastră. Privi cercetător înăuntru, fără să clipească. I se păru că cei din birou nu sunt oameni, ci gângănii fricoase. Aşteptă calm să se facă puţină linişte. Vorbi liniştit: — Cum vreţi să venim la Sindicat, când voi, în loc să vă găsiţi acum în mijlocul muncitorilor, vă ascundeţi de ei ? Nu ne trebuesc jalbe, că de ele suntem sătui. Cu ce sfaturi veniţi pentru a nu ni se tăia din câştigul nostru mărunt ? Să auzim şi noi o vorbă. Cotigă se îndepărtă dela fereastră, cu aerul unui cm care a spus tot ce-1 frământă şi nu cere răspuns. Mulţimea capetelor nu mai încăpea în fereastră. Stăteau oamenii în vârfurile picioarelor, doar or apuca să vadă mai bine pe cei dinăuntru, să-i poată auzi ce o să răspundă la întrebările limpezi puse de Cotigă. Sâsâiau, aruncau priviri iuţi, supărate, spre cei care se pregăteau să vorbească. In tăcerea încordată, răsună vocea plină de revoltă a lui Jornea: — Nu vedeţi, fraţilor, că se feresc să răspundă? Ce să răspundă când sunt străini de sărăcia noastră ? Sug câştiguri la câte două ţâţe deodată. Li-e teamă că vor rămâne fără ele. Unele capete din fereastră se întoarseră spre Jornea. Găsiră în vorbele sale răspunsul cuvenit lui Gavât, Hudici. şi Mangâru. Strigătele izbucniră cu mai multă violenţă. — Ne vând sărăcia! Ei au făină şi lemne în casă! Trăiesc ca paşa! Jornea îi privi pe cei care îşi manifestau acum liber ura faţă de conducătorii Sindicatului şi gândi că nu mai avea niciun rost să rămână în ger, lângă fereastră. Făcu, cu braţul, un gest de îndemn şi strigă: — Haideţi, fraţilor, că dela dânşii n'avem ce aştepta! N'avem nevoie de ei! Să facem noi ce putem! —r şi dădu să plece. Cârnu se strecură printre cei îngrămădiţi şi încalecă pe fereastră. îşi agită braţele spre cei răzleţiţi în apropiere şi râse: — Să scoatem şobolanii la lumină! şi dădu să sară înăuntru. Gavât sări într'o parte, îmbrâncind cu spatele pe Hudici. şi Mangâru. Toţi trei călcară peste sticlele sprijinite de perete. Ochii li se descompuseră în cioburi. Trăsăturile feţelor se lăţiră şi se contractară de groază. Braţele, câteva clipe dezarticulate, se întăriră, gata să se lovească între ei, să se apere, îşi reveniră repede, uşuraţi. Din curte, oamenii reveniră la fereastră. întrebară curioşi, cu mânie: — Ce s'a întâmplat ? Cârnu se legăna în cadrul ferestrei şi râdea fericit; Răspunse după un timp: — Au călcat în cioburi fără măcar să fi băut o ţuică! alexandru jar De după o clădire mai îndepărtată se ivi inginerul-sef Orleanu, însoţit de inginerul Feneşiu. Rămaseră uimiţi locului, schimbară câteva vorbe şi se apropiară. In drum, spre atelierul de geamuri, Feneşiu se întoarse şi dispăru. — Vine domnul inginer! îi preveni pe muncitori Cârnu, de pe înălţimea ferestrei. Inginerul-şef Orleanu păstră o mică distanţă între el şi muncitorii adunaţi. Ţinea mâinile în buzunarele scurtei. Buzele subţiri i se strânseră. întrebă cu voce coborîtă: — Unde sunt locurile voastre de muncă ? Făcu o mişcare bruscă cu pieptul în semn să se împrăştie.. De pe fereastră, Cârnu strigă de abia stăpânindu-şi râsul: — Am dat de şobolani, domnule inginer-şef! Sunt mari cât nişte bivoli. Vrem să-i prindem — şi—1 chemă pe inginer cu mâna, fără niciun respect. Orleanu îşi ascuţi privirea spre fereastră. Evita să-i vadă pe cei care îl urmăreau în tăcere. Oamenii se dădură în lături, făcându-i loc să treacă. Cârnu sări jos, continuând să agite braţul. Inginerul privi prin fereastră şi strânse ochii. Respiră lung, îngândurat. Nările i se lipiră. Nu reuşi să-şi ascundă uimirea. In micul birou al atelierului de geamuri, Gavât, Hudici şi Mangâru, surprinseră chipul inginerului-şef. Rămaseră cu ochii ficşi, halucinaţi. Cobo-rîră capetele. La această apariţie nu se aşteptau. Le părea bine că se pot salva acum şi în acelaşi timp erau îngrijaţi de prestigiul lor oficial, de conducători ai Sindicatului. Orice cuvânt în favoarea lor din partea lui Orleanu, le năruia şi mai mult acest prestigiu. Ar fi fost limpede, pentru muncitorii de afară, cine sunt. De aceea, ar fi dorit să fie mai curând certaţi, alungaţi din această încăpere. Stăteau înghesuiţi unul în altul, fără să scoată un cuvânt. Totuşi, nu se puteau face nevăzuţi. — Poftiţi, domnilor, spuse în sfârşit inginerul Orleanu, făcându-le semn să se grăbească. Urmări cu o încruntare severă a sprincenelor apropierea şovăelnică a celor dinăuntru. îşi muşcă buzele îngândurat. Când cei trei ajunseră aproape de fereastră, întrebă: — Ce-i cu voi ? Gavât privi drept în ochii inginerului şi nu răspunse. Faţa îi era galbenă, suferindă. Simţi privirile muncitorilor de-afară şi strânse buzele. Ridică din umeri, hotărît să tacă. Se mişcă stângaci şi întoarse capul într'o parte, cu părere de rău. Răsuflă puternic, prelung. Hudici nu putu rezista privirii inginerului. Ochii lui de peşte sclipiră deodată vioiu. întoarse de câteva ori capul spre ceilalţi, ca şi cum le-ar cere o învoire şi vorbi repede, împleticit: — Să vedeţi, domnule inginer-şef, am spart geamurile de-acolo din pricina lor. Se dădu deoparte arătând cioburile. Reveni şi dădu drumul glasului cu mai mult curaj: — Vorbeam de treburile Sindicatului. Cu Gavât şi Man- sfârşitul jalbelor gâru. Despre reducerea de salariu de astăzi dimineaţă. Vorbeam despre asta. .. numai atât! Au năvălit peste noi şi nu ne lasă să ne întoarcem la munca noastră. Nu mint de fel, domnule inginer. Eu... Orleanu îi făcu semn cu capul că e lămurit. Privi la Mangâru, care se ascundea în spatele celorlalţi doi: — Şi tu ? Mangâru privi uimit, nesigur dacă întrebarea inginerului i se adresează lui. Crestătura din vârful nasului său gros se adânci. Respira pe nas, greu. — Sunt strungar — mormăi el, numai ca să spună ceva. Se întoarse cu sprincenele sburlite la ceilalţi doi tovarăşi. Adăugă: — Din conducerea Sindicatului... Inginerul Orleanu îl fixă iarăşi pe Gavât. Un ochiu i se mări, pupila îi sclipea de reproş. Apoi se stinse, ca şi cum nu i-ar fi cunoscut. Se întoarse spre cei din curte cu un aer sever. Un colţ al gurii svâcni în sus şi, în buzunarele scurtei, mâinile svâcniră, deasemeni. întrebă: — Şi voi ? Două grupe de jandarmi se apropiau în pas alergător. Se opriră la câţiva metri de ceferiştii adunaţi în dreptul atelierului de geamuri. La o singură comandă încremeniră. Ochii le erau ficşi, uimiţi. Niciunul dintre civili n'avea o armă sau măcar o bâtă. Locotenentul Stratulat se ivi după puţin timp, însoţit de inginerul Fe-neşiu. Mişcările îi erau scurte, dezarticulate. Gâfâia, zornăia din pinteni. Cuprinse într'o privire ghimpoasă pe muncitori. Descoperindu-1 pe Orleanu, tresări uimit. Răcni: — La o parte ! Despresurări-l pe domnul inginer-şef! Orleanu se uită sever la locotenent. I se părea caraghios că se ocupă de dânsul, în loc să aibă grija muncitorilor. Vorbi apăsat, rărind silabele: — Fiecare să plece la munca sa! Imediat! Unii muncitori o luară în grabă înapoi spre ateliere. Alţii însă, îşi purtau privirile între armată şi fereastra geamgeriei. Vorbeau între ei, în şoaptă. — Imprăştierea! strigă Stratulat. Privirile i se preumblau aprinse pe feţele muncitorilor care rămaseră pe loc. De după spatele ceferiştilor, se întinse vocea cleioasă a lui Crihan: — Plecăm, domnule locotenent. N'am făcut niciun rău. Plecăm... Crihan trecu fără să se grăbească înaintea muncitorilor, salută cu căciula pe ofiţer şi grăbi pasul. Câţiva se desprinseră de lângă fereastră şi-l urmară în tăcere. Cotigă îşi făcu loc cu pieptul şi respiră cu năduf. După privirile albastre, pierdute în imensitatea curţii, s'ar fi zis că nu se putea hotărî în ce direcţie s'o apuce. Vorbi gros, fără să coboare ochii asupra celor din apropiere: — Nu purtăm vestminte militare ca să ne porunciţi dumneavoastră! —-şi cu paşi liniştiţi se apropie de locotenent. io6 alexandru jar De undeva ţâşni vocea ascuţită a lui Urlici: — Aici nu e cazarmă, domnule locotenent! Fă stânga împrejur! Oamenii întoarseră capetele să-l caute pe Urlici. Prinseră mai mult curaj. Se priveau cu îndemn şi murmurară: — Aşa-i! Suntem ceferişti! Suntem la noi, în Ateliere ! Cotigă stătea drept, stâncos, în faţa locotenentului. II privea ţintă în ochi, fără să clipească. Niciun muşchiu al feţei sale mari, urîte, nu se mişca. Părea să aştepte ca ofiţerul să facă stânga împrejur. întoarse încet capul şi surprinse ochii inginerului Feneşiu. Zise: — Domnule inginer, te rcg să treci pe la fierărie. La ciocane, acolo ! Cotigă se întoarse pe loc, cu spatele la inginer şi-şi încrucişa braţele pe piept. In tăcerea încordată se auzi un râset şi. apoi o voce răguşită: — Uite, fug şobolanii!... Chiiiţ! Cârnu goni câţiva paşi, se aşeză pe vine şi începu să râdă de cei care fugeau. Cei rămaşi, vreo sută, întoarseră capetele şi urmăriră goana iepurească a lui Hudici, urmat de Mangâru. Ii huiduiră până ce aceştia se făcură nevăzuţi. Gavât trase cu sgomot fereastra biroului său. Se puse imediat la lucru. Atenţia sa însă era la cele ce se petreceau afară. Jornea scoase creionul lat de tâmplărie din buzunărelul vestei şi-1 învârti de parcă n'ar fi ştiut ce să facă. Privea la ceilalţi muncitori, întrebător: —Ei, ce ziceţi acum de conducătorii Sindicatului ? Ochii îndreptaţi asupra lui, de asemenea întrebau: — Dar tu, ce zici de Orleanu, de Stratulat, de jandarmi ? Nu era timp de asemenea dialoguri mute. Muncitorii începură să se mişte nervos, să şovăie. încă alţi câţiva se furişară după atelierul de geamuri şi o luară spre locurile de muncă. — Domnule inginer, această scădere e pentru'toată lumea? Să ştim şi noi cine ni-e frate în sărăcie ! Jornea privea numai la un pas depărtare, în oehii pe jumătate închişi ai inginerului Orleanu. Scobiturile feţei sale palide, cu urme de praf de lemn, se adânciră. In umbra genelor lungi, ochii îşi pierdură culoarea lor obişnuită: albăstri.mea lor se consumă într'o flacără rece. După aburii gurii, respiraţia îi era calmă. Aştepta, împreună cu toţi ceilalţi din spatele său, un răspuns. Inginerul Orleanu clipi. Deschise ochii mari. Punctele negre presărate în jurul pupilelor căpătară o culoare mai deschisă, roşiatică. Se vedeau, prin ştofă, reliefurile pumnilor din buzunare, mişcarea lor înceată. îşi umezi cu un colţ al limbii buzele. Nările i se umflară şi rămaseră un lung moment lipite. Nu scotea ni ciun sunet. Roşea scoase capul de după spatele lui Jornea şi-şi arătă gingiile ştirbe, diforme: — De ce taci, domnule inginer ? Ce salariu ai ? Gesticula nervos ca-să audă răspunsul mai repede. In toate sbârciturile feţei i se adunase o mulţumire rea. sfârşitul jalbelor IO7 Orleanu îl privi cu coada ochiului şi zâmbi dispreţuitor. Se mişcă, şi şoşonii scârtâiră pe zăpadă. Sângele îi năvăli în faţă. îşi bombă pieptul înalt şi zise tăios: — Statul plăteşte! Izbucniră râsete, vociferări. Roşea fluieră, minunându-se de răspunsul primit. îşi pironi privirile asupra şoşonilor inginerului şi fluieră mai lung. Apoi îi făcu cu ochiul, în semn că mai are şi alte învârteli. îşi complectă gândul cu o mişcare rotundă a degetelor. Urlici ţipă peste capetele celorlalţi: — Statul e pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă! Sări în faţa muncitorilor şi întinse larg braţele. Se răsti: — Ce vă dă Statul măi, ce ? Curbe de sacrificiu, asta ne dă! Scuipă departe, cu gândul la Stat. Se întoarse spre inginer, având încă buza de jos răsfrântă de scârbă. Câţiva ziseră cu amărăciune şi ură: — Statul! Aşa-i Statul I Nu e al nostru Statul! Jornea se desprinse dintre muncitori şi cu paşi mari, dar calmi, se apropie de cele două grupe de jandarmi. Ii privi pe rând drept în ochi, prietenos. Se opri înaintea unora mai mult, mustrător. întrebă simplu: — Cât primiţi soldă pe zi ? Mişcă încet creionul, îndemnându-i astfel să răspundă. Privirile soldaţilor se adunară asupra creionului. II băgă în buzunar şi le zâmbi. Intre genele lungi, apropiate, flăcări subţiri căutau în ochii uimiţi ai soldaţilor. Pe feţele lor flutura o umbră de îngândurare. Jornea bătu cu palma mânjită aerul şi îi îndemnă din nou: —■ Haide, nu vă fie teamă, răspundeţi ! Locotenentul vostru, Stratulat, lui nu i s'a tăiat din soldă. Haide, să vă auzim, soldaţi. Se opri înaintea unui soldat care ofta şi-i zâmbi încurajator. Stratulat, auzindu-şi numele, tresări. Faţa i se schimonosi de ură. Făcu un pas de cizmă înainte şi se opri. Nu ştia cum să procedeze. Aruncă o privire întrebătoare lui Orleanu şi comandă: — Soldaţi, împrăştiaţi-i! Sări înaintea soldaţilor. Muncitorii se îngrămădiră în jurul lui Jornea. Unii strânseră pumnii, alţii se ţineau de mâini. Urmăreau cu o singură privire furia ofiţerului. De departe se auziră strigătele batjocoritoare ale lui Cârnu: — Chiţ, chiţ, chiţ! Nimeni nu râse. Stăteau în jurul lui Horja şi nu le venea să plece. Erau muncitori veniţi din aproape toate atelierele Griviţei. Veniseră să afle dacă svonurile care circulau, erau adevărate. Se îngrămădiră drept în mijlocul turnătoriei, între formele şi oalele mari în care se turna fonta. Până la şarjă mai erau câteva ore, aşa că degeaba urla meşterul Vezeanu. Nimeni n'o să vateme formele de pământ pregătite. De altfel, Mcga se ocupa de ele. Făcea de veghe şi-i rugase, nu 108 alexandru jar 0 singură dată, pe cei străini de turnătorie, să se mişte cu băgare de seamă. Pentru ce să sufere şi ele, formele, pământul, când oamenii suferă ? — Lasă, Moga, nu se atinge nimeni de ele! zise Horja cu un zâmbet de prietenie, văzându-1 gata să repete aceleaşi vorbe de îngrijorare şi aceleaşi sfaturi ultimului venit, unui rotar. Moga nu se lăsă. U apucă pe om cu binişorul de spate şi-i găsi locul, ceva mai departe de o formă de pământ. Zise domol: — Uite aşa! Stai liniştit. Să nu dai cu piciorul. în formă, că o strici. Nouă nu ne plac stricăciunile. Suntem muncitori, nu ca ei... boierii. Horja tăcu până când Moga reveni la locul lui de paznic. Vorbi mai departe: — Ce teamă să avem ? Nimeni nu ne poate sili să luăm plicurile cu bani. Doar n'o să" ni le bage cu forţa în buzunare!. Ii privi drept în ochi, cu hotărîre. Izbi cu palma în aer, vrând să zică că n'au de ce să-şi chinuiască gândul. Dădură din cap, mai mult pentru vorbele auzite, decât din convingere. Ceva îi rodea la inimă pe cei veniţi să asculte sfatul lui Horja. Se vedea această frământare în licăririle din ochii lor întunecaţi. In felul cum se priveau între dânşii, sub sprincene. Ce, nu-i uşor să nu iei banii care ţi se dau, oricât de mărunţi şi de puţini ar fi! E drept că mare preţ n'au, dar totuşi, până una alta, mai poţi cumpăra o pâine, un lemn pentru sobă. Unde s'a mai pomenit, de când lumea, să fugi de ban ? Tuchilă puse întrebarea, pe care toţi ceilalţi o aveau pe buze. Vocea lui era nesigură ca a unui om aflat în faţa unei fapte mari şi care nu ştie ce o să iasă din ea până la urmă. — Bine, nu ne sileşte nimeni, e drept. Dar dacă apoi, când vom fi siliţi să-i luăm, ne mai scade din plic şi o amendă ? întrebă şi pe ceilalţi din ochi. Se vedea în privirile sale pierdute, de om tare amărît, că nu mai ştie ce să creadă şi ce să facă. Şi ceilalţi erau acum de aceeaşi părere. înainte de a vorbi Tuchilă, nu se gândiseră la amenzi şi la altele mai rele. — De ce să ne pună amenzi ? se miră Horja. Ii veni să zâmbească de această năzdrăvănie, însă amărăciunea oamenilor era prea mare. Sprincenele i se încruntară de supărare. Zise răstit:—> Tu unde lucrezi? — La strungărie! răspunse Tuchilă, înălţându-şi capul cu mândrie. Faţa 1 se mai lumină. — Strungar... strungar... şi să nu priceapă!—• făcu Horja, clătinând din cap desamăgit. Privi lung la brusca îmbăţoşare a celui dinaintea sa şi întrebă cu un accent şerpuit în glas: —Şi Topală al vostru, ce zice ? — Ce să zică ? Trăsăturile feţei lui Tuchilă se învălmăşiră dintr'odată şi se întunecară. Auzi, în loc să primească un răspuns la ceea ce îl chinuia, i se puneau întrebări!... Tăcu un timp, nemulţumit. Zise, parcă cu vocea altuia: — De, el zice să nu primim plicurile. Ca niciun strungar să nu le primească. ■ sfârşitul jalbelor Aşa zice el... Ridică din umeri şi întoarse capul în altă parte. Ce să mai asculte. Venise la turnătorie, la Horja, crezând că va auzi o vorbă inimoasă. Iată, şi el e împotriva plicurilor !... — Şi la noi la fierărie a venit unul să ne spună să nu primim plicurile — vorbi Leahu cu voce hotărîtă. Privi cu plăcere la Horja şi-i zâmbi prietenos, îşi prinse degetele unele între altele şi le smuci înainte. Adaogă: — Unul, Pascal, dela lăcătuşerie. Cică 1-a trimis Calomir, tot lăcătuş. — Ce zic de asta fierarii ? Lui Horja îi plăcu vioiciunea lui Leahu. II privea acum mai cu atenţie. Se opri asupra negului de lângă un colţ al gurii acestuia. — Dacă aşa e bine, aşa facem! Să rămână cu curba în plicurile lor ! Leahu clipi către ceilalţi şi bătu din palme în semn că el e hotărît să nu primească plicul. Zarma, care până atunci umezea formele de pământ, se apropie cu pas de om necăjit. Se băgă printre ceilalţi, fără să-i privească în ochi. Vorbi cu capul în jos, trist: — Eu zic să ne mai gândim. Să ne mai... E drept, că mulţi zic să nu luăm plicurile. Atunci, cu banii ăştia ce se face ? Unde se duc ei, unde rămân ? Tot la cei care au. Şi noi, săracii, ce mâncăm ? Se încovoie de mare suferinţă şi suspină. Repetă iarăşi, cu glas sfâşiat: — Ce mâncăm? Oamenii se priviră turburaţi: —> Da, ce mănâncă? Şi apoi, în loc să scoată dela Administraţie cât mai mulţi bani, ce sunt sfătuiţi să facă ? Să le dea îndărăt, să rămână tot la cei care au mult. Ba mai mult: cine îi asigură că-i vor căpăta odată înapoi? Priveau acum la Horja cu un început de neîncredere. II căutau în ochi ca să vadă ce gândeşte. Unii o luară spre uşă. Nimeni nu-i opri să plece. Zarma se îndepărtă şi el, fără să ridice capul. Mergea bombănind într'una: — Ce mâncăm fără plicuri? Ce mâncăm? Ce mân... Reîncepu să umezească formele de pământ. Moga strigă rugător după cei care părăseau atelierul de turnătorie: —r Nu călcaţi formele! Nu le călcaţi! Simţind privirile supărate ale lui Horja, zise, ca să-l îmbuneze: —< Trebuia să le spun. N'ai văzut cum călcau ? Se vedea că suferă din pricina nepăsării oamenilor. Clătină din cap convins că are totuşi dreptate. Privirile îi lunecară spre trupul lui Zarma, încovoiat peste o formă. Răsuflă din adânc şi mormăi: —< Zarma... acest Zarma, nu ştiu ce fel de om este... închise ochii ca să-şi alunge bănuiala. Privi cu îngândurare grea la cei din faţa sa şi vorbi îndurerat: — Omul nu-i plămădit din bani, din hârtii. Are mai întâi judecată, inimă... îşi continuă gândurile pentru sine. Se sprijini de o oală pentru a supraveghea formele şi a asculta mai departe. In ochii săi mari, se perindau umbre felurite/ Cuvintele lui Moga nu putură risipi neîncrederea picurată de Zarma în minţile oamenilor. Se vedeau, dacă ar fi să nu primească plicurile, mai flămânzi şi mai nenorociţi decât până acum. Vor fi siliţi să mai scoată din i io alexandru jar case tot ce au, pentru a pune amanet la Gălgăuţă. Totuşi nu puteau primi nici banii aceştia care le rămâneau de pe urma scăderii de zece la sută. Să le răspundă Horja, însă răspicat, ce fac dacă, neprimind plicurile, rămân pentru totdeauna fără ele ? — E greu să nu le primeşti, e greu... murmură unul dintre cei adunaţi, un rotar. Tot acesta oftă lung: — Ce pui pe masă ? Gurile copiilor, ale femeilor... — Eu am o mamă bătrână. Optzeci de ani... Ştirbă e, dar n'o poţi lăsa nemâncată. Mamă!. .. Vocea montatorului care vorbise era plină de jelanie şi de dragoste. Ridică ochii aburiţi spre ceilalţi şi întinse palmele în semn v de întrebare. — De o săptămână nu-mi mai merg copiii la şcoală. De unde pingele,. cae,te, creioane ? O să rămâie nişte proşti. Altfel îi vroiam... Vocea era plină, de revoltă înăbuşită. Apoi fluieră a necaz. Ion Ceapă, care stătea mai la spatele oamenilor, se mişcă greoi pe loc şi zise:. — Ce facem, frate ? Hamalii n'or avea de primit nici cât voi ăştilalţi. Nici de mămăligă... Ceapă trecu în faţă, privind totuşi cu încredere la Horja. Ochii îi erau atenţi, nerăbdători să audă dela Horja o vorbă cum trebue. In atelierul de turnătorie se auzea clocotul surd al fontei în cuptor, paşii nervoşi ai meşterului Vezeanu şi un nedesluşit sgomot de voci venit de-afară, de departe. Oamenii îngrămădiţi în jurul lui Horja tăceau. Feţele lor erau răvăşite de tristeţe şi de întrebări; ale unora erau împietrite. Rar, câte unul scotea un « nu, nu » sau « ce-o fi ?» înăbuşit. Vocile se pierdeau, fără răspuns. Aşteptau un răspuns. Horja îi privi liniştit. Părea mirat de încruntarea oamenilor. Zise cu jumătate de gură, mai mult pentru sine: — Am trăit până acum în belşug şi acum ni-e teamă de sărăcie!... Răsuflă cu amărăciune şi întoarse ochii spre pământ. Pe o tâmplă, semnul cafeniu în formă de deget deveni stacojiu şi se încreţi. Fruntea deasemeni i se încreţi. Părea că aşteaptă plecarea oamenilor. — Belşug... na belşug... se suci pe loc Tuchilă, parcă supărat că a fost luat în batjocură. Holbă ochii trişti la Horja şi gemu: — Sărăcie... Degetele lungi se mişcară căutător în aer. Le adună pe piept şi se întoarse spre ceilalţi cu un aer de om necăjit, în care a început să mijească nădejdea. , Oamenii se mirară de felul de a vorbi al lui Horja. Nici în belşug n'au trăit şi nici sărăcia n'o prea îndrăgesc. Ce sunt aceste vorbe pe care nu se aşteptau să le audă dela dânsul. Unii îşi stăpâniră desamăgirea, alţii se cam mâhniră. Iată, acum nici nu-i priveşte. Dacă-i aşa, să plece înapoi la muncă. Se mişcară pe loc, fiecare aşteptându-1 pe celălalt s'o apuce spre uşă. Chiar tăcerea şi privirea întoarsă spre pământ a lui Horja îi reţinea. Poate că frământă un gând pentru ei. — La ce am venit ? îndrăzni unul, care după degetele pătate de culori diferite trebuia să fie vopsitor. îşi curbă spinarea ca să poată surprinde chipul aplecat al lui Horja. Repetă cu tărie: — La ce am venit? sfârşitul jalbelor nr — Să ne spună dânsul! Bine, Horja, de aia,.. Să te auzim! Privirile, concentrate asupra capului plecat, aşteptau. Fruntea lui Horja se înălţă încet, cu o încrestătură adâncă până între sprâncene. Ochii săi fulgerau. Nu-i rezistară, îşi aruncau căutături piezişe: — Ce o fi găsit Horja să le spună ? — Măi fraţilor, măi! zise Horja, clătinând din cap în semn de ceartă prietenoasă. Ridică palma cerându-le să fie atenţi: — Să facem o socoteală şi om vedea. Să începem! Pocni de două ori din degete, în semn că e gata. Vorbi simplu, ca şi cum ar fi fost vorba să calculeze nişte materiale pentru muncă: —Vouă vi-e teamă că, neprimind plicurile, o să rămâneţi păcăliţi, adică n'o să mai primiţi banii pe luna aceasta. Drept e ? Hai să zicem, că fiindu-vă teamă de a pierde sărăcia de bani, le veţi primi. Desigur cu... zece la sută mai puţin. E curba ! Veţi trăi din aceşti bani, o săptămână. In a doua — nimic! Niciun, ban ! Mai vine o săptămână mai puţin de trai. Şi mai vin altele şi altele. Aşa-i ? Ei, acum să vedem, unde vi-e câştigul ? Dacă nu primiţi acum, la sfârşitul lunii, plicurile împuţinate, şi răbdaţi numai câteva zile, sau primindu-le suferiţi un şir întreg de săptămâni ? Să vă auzim ce alegeţi! Horja roti privirile asupra feţelor îngândurate. Zâmbi mulţumit câtorva feţe care începuseră să se lumineze. Ceapă bodogăni ceva pentru sine, îşi băgă mâinile în mânecile sumanului şi făcu semn din sprincene hamalului cu care venise, s'o ia din loc. Capetele se întoarseră în urma lui Ceapă şi a tovarăşului său. Ochii le pâlpâiau de uimire şi de întrebări. Cine ştie, poate ştiu ei să chibzuiască mai bine lucrurile ? Horja strigă după ei: — De ce pleci, măi Ceapă ? Ceapă se întoarse domol şi ridică din umeri. După un timp, răspunse cu o mulţumire firească în glas: — Ce să mai stau ? Is lămurit. E limpede ce-ai zis —■ şi-şi continuă drumul. Un hohot de râs se rostogoli în întregul atelier de turnătorie. Budui stătea în mijlocul atelierului, cu braţele încrucişate pe piept şi nu-şi putea reţine râsul. Ochii i se lungiseră spre colţurile dinspre tâmpţe ale spriacenelor şi îi săgetau pe cei adunaţi cu priviri ironice, rele. Ascultase tot timpul cele spuse de Horja şi de ceilalţi, prefăcându-se că-i ocupat cu netezirea unei forme de pământ. Când văzu că şovăiala oamenilor se risipeşte, izbucni. Se întoarseră cu faţa spre Budui. II priveau surprinşi neştiind ce să creadă. Unii îl fulgerară cu supărare. De ce râde, că-i muncitor ca şi dânşii şi numai de râs nu e acum ? — Vă miraţi, he ? Şi eu mă mir! Budui aruncă braţul în aer, supărat de felul cum e privit. Se apropie cu paşi mari, rânjind cu toată faţa. Brusc, îl apucă pe Tuchilă de piept şi-1 zgâlţâi ca pe un sac plin cu cârpe. Ii arunca respiraţia repezită drept în faţă, îi căuta drept în ochi. Strigă: — Măi, tu crezi că are să-ţi curgă mierea de pe buze, dacă n'ai să primeşti plicul ? Sau visezi că o să le tremure stăpânilor buricul ? Nu căsca botul, mititelule! II împinse 112 alexandru jar pe Tuchilă, care asculta buimăcit, printre ceilalţi şi dădu să apuce pe un altul de piept. Moga sări dela locul lui de observaţie. Privi îndurerat în ochii înţepători şi la gura căscată de râs mut a lui Budui, încercând să-l oprească. Zise cu un freamăt de revoltă în glas: — Măi Budui, tu în toate te amesteci nepoftit. Mai lasă şi pe alţii să judece ! Coborî privirile la picioarele lui Budui. Ii era teamă să nu atingă vreo formă de pământ. Zise, fără să ridice ochii: — Dacă'om merge după capul tău, rămânem fără Ateliere şi fără viaţă. Meşterul Vezeanu intrase ca o furtună în turnătorie. Văzând pe cei doi înfruntându-se, se opri pentru a vedea ce o să urmeze. Ochii îi luceau de curiozitate. Horja strigă mânios: — Lasă, Budui! Văd că a dat strechea în tine ! Şi se băgă în faţa lui Budui. Ceilalţi stăteau şi priveau curioşi la ceea ce se întâmplă. Veniseră pentru una şi iată cum sfârşeşte !... Vorbele lui Budui îi puneau iarăşi pe gânduri. Budui îşi smulse braţul din încleştarea lui Moga şi se încruntă fără să se mişte. Apoi, ca o explozie, strigă printre hohote de râs: — Plicuri, plicuri!... In plicuri să caute fericirea !... Brusc, faţa îi deveni stacojie, răvăşită de ură. Urlă sălbatic: — Aş pune toate plicurile pe foc şi atelierele ! Aşi da în toate ! Să se sfârşească odată! Fără vorbe, aşa !... Budui ridică piciorul. Moga căzu în genunchi, cuprinzându-i cu amândouă braţele piciorul. Ii strângea piciorul la piept cu toată puterea, bolborosind: — Nu da, Budui! Nu da !.. . Formele... uite formele... Budui, sprijinit pe un singur picior, se lăsă cu spatele pe piepturile muncitorilor îngrămădiţi şi încercă să tragă piciorul încleştat de Moga. Sbieră: — Aşa, măi, vrei să-mi frângi piciorul? Svârli înainte piciorul prins, rostcgolindu-1 pe Moga peste câteva forme de pământ. In atelierul de turnătorie se întinse o exclamare puternică. Cei veniţi dela alte ateliere priveau încruntaţi, când la Moga, când la Budui. Se aşteptau la o încăerare. Unii se îndepărtară, nevrând să se amestece. Iată — îşi ziceau ei cu revoltă — ce aduc aceste nenorocite de plicuri!... Fiindu-i teamă că până la urmă n'are să iasă nimic, Vezeanu îşi strecură vocea ca să-i aţâţe: ■—Asta-i ceartă de cocoşi bătrâni ! Măi, Budui, să fiu în locul tău..; Budui se întoarse într'o mişcare spre meşter şi scuipă: — Nici de tine nu e nevoie. De pulbere eşti bun! Budui ridică piciorul cu talpa bocancului mare, plină de ţinte. Vezeanu îşi luă o poziţie băţoasă. Reuşea numai să pară caraghios. Faţa i se zgâriase de spaimă. Ochii lui de veveriţă urmăreau mişcarea piciorului lui Budui, în aer. Rânji, ca să-şi ascundă frica: — Vorba lui Horja: a dat strechea în tine! sfârşitul jalbelor "3 Horja se apropie cu energie de meşter şi-i aruncă drept în obraz: — Ce-mi repeţi vorbele, meştere ? Să nu te bucuri prea mult! Vezi, am si eu picioare ! Horja bătu cu palma între picioarele crăcănate ale lui Vezeanu. Meşterul o luă la fugă afară din turnătorie. Moga se ridică într'un genunchiu. Ochii lui mari se muiară de durere, începu să vorbească în şoaptă, sieşi. Luă în palmă puţin din pământul răvăşit si privi cu jale în jurul său. II arăta celorlalţi, lui Budui. Strânse pleoapele si oftă. Pământul îi lunecă din palmă la picioarele oamenilor.' De departe, din afara turnătoriei, se auziră strigăte. Leahu sări spre poartă şi după câteva clipe chemă cu gesturi iuţi pe cei din turnătorie: — Veniţi repede ! Manifestaţie ! Se repeziră cu toţii la poartă. Un grup de câteva sute de muncitori traversa curtea imensă a Atelierelor. Vociferau, agitau braţele, făceau semne celor pe care îi zăreau în depărtare, să se încoloneze. In fruntea mulţimii, Goj ţinea înălţată o rangă, în vârful căreia flutura o foaie de hârtie. Locotenentul Stratulat şi soldaţii îi urmau la o mică distanţă. Ceva mai departe, inginerul-şef Orleanu şi Feneşiu. Coloana de muncitori venea dinspre Administraţie. Pe măsură ce înainta, i se îngroşau rândurile. Şi sgomotul deasemeni creştea. Această manifestaţie neaşteptată se datora în bună parte lui Buzea. Auzise dela Jornea şi dela alţii că ar fi bine să nu se primească plicurile. Nu mai avusese astâmpăr şi părăsise pe furiş hala de montaj. O luă spre alte ateliere ca să spună ce a auzit şi să-i îndemne pe muncitori să facă la fel. Era în treabă, fericit. Trecând, întâmplător, prin faţa clădirii Administraţiei zărise, în caseta de lemn de lângă intrare, o foaie nouă. O citi de câteva ori şi-i veni s'o scuipe. Fugi, să comunice cele văzute cu ochii săi lui Goj. Goj îl strânse de gât ca să-i stoarcă adevărul. Puse mâna pe o rangă şi o porni. II luă cu sila pe Buzea. Să-1 pedepsească dacă o fi minţit. Citi şi el foaia. Sângele îi năvăli în cap. Apucă cu degetele vânjoase caseta de lemn, ca s'o facă praf. Era prinsă în şuruburi mari. Smulse cu furie foaia şi o trecu în vârful rangei. Ca pe o fiară scârnavă. Ridică ranga cu foaia deasupra capului şi rotind-o, urlă de răsună întreaga curte: — Mă, veniţi să vedeţi ce ne scrie boierii! Din curte se apropiară mai mulţi muncitori. II înconjurară pe Goj. Căs-cară ochii la hârtia înălţată. — Coboar'o! S'o vedem şi noi! strigară câţiva, întinzând mâinile. Goj o feri de mâinile nerăbdătoare. Coborî ranga până în dreptul ochilor săi. Trase foaia din vârf şi citi. Vocea i se împleticea. — Muncitori! Statul nostru trece printr'o grea încercare. O gravă criză, economică paralizează în mare măsură viaţa noastră, a tuturor. Ea pune în primejdie însăşi existenţa naţională a României. Călăuzită de grija de a salva poporul român şi pentru a veni în ajutorul guvernului, Direcţia Generală C.F.R. 8 alexandru jar crede că muncitorii nu se vor sustrage înaltei îndatoriri patriotice. Deaceea, încrezători în sentimentele voastre româneşti şi cu consimţământul vostru, decidem: începând dela i Februarie 1931, salariile de bază, primele de acord şi pensiile vor fi reduse cu zece la sută. Datoria fiecărui muncitor este de a accepta această curbă de sacrificiu, contribuind astfel la salvarea scumpei noastre ţări. Cezar Parthoniu. Goj rămase un timp cu ochii pironiţi asupra semnăturii. Pieptul i se umflă şi degetele care strângeau ranga se mişcară câte unul, înverşunat. Răsuflă furtunos şi scrâşni: — El este! Parthoniu, mişelule! Iscăleşti pentru noi şi noi nu te-am văzut de când te-a fătat mă-ta. Cine 1-a văzut pe ăsta ? Goj mişcă unghia sub semnătură şi brusc o trecu prin hârtie. Nimeni nu-1 ştie ? — întrebă el dm nou, trecând foaia cu gaura în dreptul semnăturii pe dinaintea ochilor celor adunaţi. — Da' ce, mulţi iscălesc împotriva noastră fără să-i ştim cum arată la chip şi mână — zise în sfârşit unul şi întinse degetele să smulgă foaia. — Cum vrei să arate, dacă iscăleşte de-acestea ? Nu-ţi seamănă ţie, nici m'e, nici cu alţii dintre noi — vcrbi un fierar şi râse cu cruzime de înfăţişarea tovarăşilor săi. îşi băgă degetele răsfirate, mânjite, în feţele oamenilor: — Măi, pot eu iscăli o asemenea porcărie? Strânse degetele şi aruncă pumnul în aer. Zise printre dinţi — tărăgănat: —Ce te-aşi iscăli eu cu acest pumn, domnule Parthoniu !... — Păi nu ştim ce a iscălit, ce vrea ? se băgă unul în vorbă, uitându-se cu mânie la avizul Administraţiei. Ce-i aia curbă ? Ce ? Ridică din umeri, nemulţumit. Apoi înjură din pricina neştiinţei oamenilor. Se priviră între ei, îngânduraţi, neştiutori. Nu se mai puteau stăpâni. — Care e deştept şi ştie ? M ăi, să întrebăm pe un inginer! Du-te la Parthoniu ! Unde-i, măi ? Goj băgă din nou foaia în vârful răngii, o înălţă deasupra capetelor şi strigă cu toată puterea: — Ce-i aia curbă de sacrificiu ? Roti ranga şi înjură pe cel care scrisese şi semnase foaia. Vocea-i răsună în imensitatea curţii. Muncitorii de lângă atelierul de geamuri nu vroiau să se împrăştie. Stăteau în jurul lui Jornea, înfruntând în tăcere pe jandarmi. Auziseră un strigăt îndepărtat. Apoi alte sgomote produse de oameni. Se priviră între ei, se mişcară. Ce se petrece la Ateliere ? Şovăitori, se urniră încet şi porniră. Nimeni dintre cei adunaţi în faţa Administraţiei nu ştia să tălmăcească pe înţelesul tuturor ce-i aia «curbă de sacrificiu ». Toţi, însă, erau convinşi că despre ceva bun nu poate fi vorba. Cuvinte din astea, neînţelese, sunt îndreptate întotdeauna împotriva muncitorilor. Auzi ce născocire! Curba... sfârşitul jalbelor "5 — Poate că e vorba de « curvă »? întrebă cu mirare Buzea. Toţi îl fulgerară cu supărare pe Buzea. Ce se amestecă dacă nu ştie ? Să într ebe pe alţii! — Ce curvă, măi, ce ? Curvă e acela care semnează foaia! Aici e vorba de curbă! Goj îl îmbrânci pe Buzea cu o svâcnire a pieptului. Zărind pe cei care se apropiau dinspre atelierul de geamuri, porni, cu toţi ceilalţi după el, în întâmpinare. Strigă de departe: —> Care ştie ce-i aia « curbă de sacrificiu »? Ajunse în dreptul lor. Descoperind pe locotenentul Stratulat, pe jandarmi şi pe ingineri, îi privi chiorâş. Vroia să-i întrebe ce caută acolo, că nimeni nu i-a chemat. Se mulţumi să vânture ranga, în semn că nu-i pasă de prezenţa lor. Arătă cu degetul foaia şi întrebă cu voce groasă de nemulţumire: — Măi, cum îi zice pe româneşte: «curbă»? Uite, scrie pe foaia asta dela Administraţie. Jornea întinse mâna şi ceru foaia. Oamenii cu care venise se îngrămădiră să citească. Silabiseau, se mirau. Locotenentul Stratulat se ţinea departe. Ii urmărea cu privirea pe oamenii absorbiţi în lectura foii afişate pe zidul Administraţiei, mânios că acum nu mai găsea un prilej să-i împrăştie. Se gândi că nu trebuia să-i lase pe cei adunaţi lângă atelierul de geamuri ca s'o pornească prin curte. S'au adunat cu alţii, s'au întărit. Şi Goj e printre ei. Cu ranga... şi cine mai ştie cu ce!... îşi aminti de spânzuratul din faţa halei de montaj, de ştreangul svârlit după dânsul de acelaş Goj. Acum, e prea târziu să se amestece. Numai dacă întrec măsura şi se dedau la anarhie... Locotenentul trecu în spatele jandarmilor şi aşteptă. Freca cu talpa zăpada, îşi sucea mâinile nervos. Mai prudenţi, inginerul-şef Orleanu şi inginerul Feneşiu se făcură nevăzuţi. Ştiau despre ce este vorba în foaia citită de muncitori. Li se puteau cere lămuriri. Ce le-ar fi putut răspunde ? Orice ar fi spus, putea aprinde mânia muncitorilor. — E limpede — zise Jornea, care terminase primul lectura. Privi la feţele îndreptate spre dânsul şi vorbi calm: —Curba de sacrificiu înseamnă că boierii ne silesc să ne jertfim pentru ei. Adică, să le dim zece la sută din munca noastră, din salarii. Nu le prea venea să creadă că Jornea tâlmăcise bine cele citite. Ii repetau cuvintele din buze şi se priveau între ei neîncrezători. Unii începură să murmure desamăgiţi de ştiinţa tălmăcitorului. Urlici îşi făcu loc cu coatele şi întrebă răstit: — Să ne spui ce-i aia curbă ? Asta vrem să ştim! Se înfipse poruncitor în faţa lui Jornea. — Curbă ?! O fi ceva ascuns ! E un cuvânt de filosof! se frământară cu toti. Jornea se gândi cu ochii pe jumătate închişi la un cuvâ.it asemănător. Privirile celor din jurul său îi urmăreau fiece mişcare a genelor, frământarea degetelor, aburii respiraţiei. Toţi stăteau încremeniţi, ca nu cumva să-i stânjenească gândul. 8* alexandru jar — E un cuvânt de al lor! Adică, cum să înţelegeţi ? Jornea deschise larg un ochi şi clătină din cap cu îndoială. In albăstrimea ochilor trecu o lumină vie. Răsuflă mulţumit şi-şi împreună vârfurile degetelor în cerc. Vorbi aproape în şoaptă:—Dacă dintr'o pâine rotundă, tăiaţi în margine o felie tot rotundă, ce fel de linie are bucata desprinsă ? Aceea pe unde a trecut cuţitul ? Nu e dreaptă — aşa-i ? Vedeţi, feliei tăiate în acest fel din pâine, îi zice curbă. Tăietura pe care vor s'o facă stăpânii din salariul nostru, e la fel ca aceea din pâine. De aia ei îi zic: curbă. Acum aţi înţeles? Jornea micşoră cercul degetelor şi le mişcă astfel înaintea oamenilor. Feţele se umbriră, se iscară murmure: — înţeles ! Asta-i! Curbă rea ! Urlici sări cu braţele ridicate spre foaia din vârful rangei şi vru s'o smulgă: — Dă-o încoace... mama ei de curbă! Să-i dăm foc! Goj înălţă şi mai sus ranga. Respira înăbuşit. Dinţii mari, albi, se descoperiră. Mârâi: — N'o dau ! Asta-i iscălitura lui Parthoniu ! Ii dau eu ! Ridică încet capul şi privi crunt la foaie. Leahu zise cu amărăciune: — Dacă ar arde, bine ar fi! Insă ne arde ea pe noi, curba.. . Cotigă îşi frecă ţepii cărunţi de pe faţa sa mare şi-şi ciupi bărbia. Din piept îi ieşeau sunete ciudate. Se uita la unul, se uita la altul şi nu ştia ce să zică. Ochii săi albaştri, întotdeauna limpezi, se aprinseră deodată. Nu se mai putu reţine :• — N'o primim! Al lor e cuvântul ăsta şi nu vrem să ştim de el! Cuvintele lui Cotigă îmbărbătară pe oameni. Acum ştiau limpede despre ce este vorba în foaie. Era scris negru pe alb, că li se taie zece la sută din câştig. Adică, în limba lor boierească: curbă de sacrificiu. Să afle toată lumea gândul ticălos ascuns sub cuvinte străine de limba şi de viaţa lor muncitorească! Să citească toţi cei din ateliere avizul cu iscălitura directorului general Parthoniu ! Vociferând împotriva curbei de sacrificiu, cele câteva sute de ceferişti se uniră ca să pornească mai departe. Stratulat, care răbdase până atunci toată « anarhia » muncitorilor, sări în faţa jandarmilor săi. Pe faţă i se citea disperarea că va fi cercetat de mai marii săi pentru lipsa de energie: ochii sălbăticiţi, gura căscată de uimire şi neputinţă, picioarele nesigure, cu brusce îmbăţoşări. Sbieră: — Imprăştiaţi-vă! Sări câţiva paşi înaintea jandarmilor. Se înfipse în faţa coloanei de muncitori în marş şi întinse larg braţele. Era palid şi gâfâia. Goj se opri. Capul ofiţerului îi ajungea la înălţimea pieptului. Privea pe cel care i se punea în cale, drept în creştet. Se aplecă pentru a-i căuta ochii. Ii r ânji drept în faţă. Deodată smuci braţul în care ţinea ranga şi zise nemulţumit: — Iar te ţii scai de noi, domnule locotenent! Cu o svâcnire a pieptului îl făcu pe Stratulat să sară un pas înapoi. Râse de spaima lui: — Nu ţi-am făcut nimic. Ii arătă cu mâna liberă foaia din vârful rangăi: —Priveşte, e curba aceea !... sfârşitul jalbelor 117 Făcu să fluture hârtia şi vorbi cu năduf: — Ţie ţi-aşi potrivi această curbuliţă de sacrificiu. Ştii, ca ştreangul ăla dela gâtul lui Sitaru, bietul! Iţi potrivesc curba după măsură, auzi, tocmai după măsură!... Goj înclină încet ranga. Atinse cu ea chipul locotenentului. O ridică iarăşi cu o smucitură şi strigă: — Curba ! Ochii lui mari îndreptaţi asupra foii ieşiseră din orbite. Erau numai flacără. Stratulat sări câţiva metri îndărăt. Aruncă o privire înspăimântată răngii. Se gândi iute că, mânuită în vârtej de braţul celui care o ţinea, ar fi culcat pe mulţi la pământ. Se băgă între cele două grupe de jandarmi. îşi aminti că puştile nu erau încărcate. Primise ordin în acest sens: fără încărcătoarele pline, numai cu baionetele puse! Vroia să le arate totuşi muncitorilor tăria sa. Răcni cu glas spart: — Jandarmi, fiţi gata ! Soldaţii ţineau puştile cu tărie, parcă ar fi avut teamă să nu le fie smulse. Priveau dezorientaţi la ranga cu foaia în vârf, la muncitorii din urma ei. Roşea ieşi afară din coloană şi se propti cu,mâinile în şolduri, drept în faţa locotenentului. II cercetă din cizme până în chipiu. Gura ştirbă îi era căscată într'un râs mut. întinse un deget negru de vopsea şi-1 mişcă în cerc. — Domnule locotenent, mai mare ruşine!... Vă lipseşte un nasture la manta — şi izbucni într'un râs hohotitor. Şi alţii începură să râdă. Glumeau pe socoteala ofiţerului. Făceau semne cu ochiul soldaţilor. Leahu smulse dela paltonul său un nasture şi-1 întinse: — Ia-1 din partea muncitorilor! Să-l coşi cu aţă tare ca să nu mai cadă. Stratulat îl privi aiurit. Lunecă palma dealungul şirului de nasturi al mantalei. Degetele i se opriră în dreptul butonierei goale şi se crispară. Goj îl privi cu mândrie pe locotenent. Sprincenele scurte şi groase se fixară asemenea unor piroane deasupra ochilor arzători. Strâmbă gura de scârbă şi făcu semn cu capul celor din urmă că nu mai au de ce sta locului. O porni cu paşi mari, fluturând foaia în vârful răngii. Buzea alerga înaintea coloanei, vestind cât îl ţinea gura spre toate ungherele atelierelor! — Veniţi, măăăă ! A venit curba de sacrificiu ! Goj, care purta avizul în vârful răngii, încadrat de Jornea şi Cotigă şi urmat de ceilalţi muncitori, înainta printre clădiri, locomotive şi vagoane înzăpezite, pe cărările urîte ale imensei curţi. In drum se apropiau alţi muncitori, cereau lămuriri, se încolonau şi ei. Repede, strigătele celor din coloană se uniră într'unul singur, puternic cât o sută de locomotive deslănţuite din-tr'odată: — Jos curba de sacrificiu ! Locotenentul Stratulat şi jandarmii săi încetiniră paşii distanţându-se de mulţimea muncitorilor în marş, până ce-i pierdură pe aceştia din vedere. alexandru jar XVIII In strada Batiste, între două blocuri de stil american, se găseşte o curte cu arbori bătrâni, împrejmuită de un gard înalt de fier. Printre arbori, se poate distinge în fundul curţii o casă cu un etaj. După faţada ei, pare să fi aparţinut pe vremuri unui boier care îşi trăia în tihnă viaţa din veniturile trimise regulat de administratorii moşiilor sale. O scară largă de piatră, mărginită de balustrade în spirală, duce la uşa dela intrare. Uşa este de stejar, sculptată, având doar două mici vitralii cu fondul roz. Imaginile de pe ele reprezintă doi cerberi cu limbile roşii şi cozile de aceeaşi culoare. Ferestrele faţadei sunt înguste, înghirlandate cu flori de moloz găurit, lăsând să se vadă pete cărămizii, mucede. Acoperişul e de ţiglă, din care răsar coşurile numeroase, în formă de turnuri de cetate medievală în miniatură. In spatele casei se află o altă curte. Şi aici sunt copaci bătrâni, câteva tufe de trandafiri, din care răsar, în vârfuri de beţe, globuri verzi şi aurii, şi un chioşc mare de lemn, boltit ca un templu. In interiorul chioşcului se găsesc o masă şi două scaune de nuele împletite. Toate au picioarele betege, strâmbe. Intre ele, un hârdău de gunoi, uitat. In prima curte, în faţa scării, staţionează două maşini negre. In luciul caroseriei se oglindeşte diform casa. Şcferii, la volan, moţăie. Puţini dintre trecătorii care trec în grabă dinaintea gardului de fier al acestei curţi ar bănui că în fundul ei se găseşte sediul Consiliului de Administraţie al marilor întreprinderi metalurgice şi petrolifere « Petromet». Poate că unii, admirând uriaşele blocuri de case în ciment armat din margini, sunt de părere că n'ar fi rău să se clădească şi în această curte un bloc asemănător. S'ar mai ameliora criza de locuinţe şi strada s'ar mai înfrumuseţa, s'ar mai moderniza. Nimeni, însă, n'avea curiozitatea să se întrebe de ce, dintr'o curte cu aspect bătrânesc, ies în fiece zi maşini ultramoderne ? In casa din fundul curţii cu copaci bătrâni se puneau alte întrebări şi se dădeau alte răspunsuri. Oamenii din interiorul ei discutau alte probleme decât cele de urbanistică sau despre criza de locuinţe. De dimineaţă se întruniseră aci membrii Consiliului de Administraţie ai «Petromet »-ului. Discutaseră despre împrumutul financiar pe care Guvernul îl va trata peste câteva zile cu bancherii străini, despre cedarea către Ministrul de Finanţe a unui pachet de acţiuni, despre cooptarea lui în Consiliu şi despre suma pe care o va cere «Petromet »-ul din împrumutul făcut ţării. Participanţii la discuţii au căzut până la urmă de acord şi au însărcinat pe Administratorul-delegat, domnul Cezar Parthoniu, să ducă la împlinire hotărîrile luate. Uşa sălii de şedinţe a Consiliului de Administraţie se deschise larg. Un fum gros de ţigară năvăli în salonul de aşteptare. Din norii albaştri-cenuşii ai fumului se iviră siluete vagi. Primul care se contura fu Cezar Parthoniu, urmat la un pas distanţă de un tânăr subţirel, ţinând o mână o servietă — probabil secretarul său. Se auziră voci grave şi nervoase şi un râs răguşit. Alte siluete se precizară dincoace de prag, în salon. Un general mărunt de statură, sfârşitul jalbelor ii9 însoţit de un civil suplu, cu un cap mai înalt decât dânsul; un grup de cinci-sase inşi, toţi discutând şi gesticulând vioi; şi singuratic, păşind parcă numai în vârfuri ca să nu deranjeze pe ceilalţi, ministrul Comunicaţiilor, domnul Stamatiade. Servitorii se iviră repede, aducând paltoanele şi pălăriile. Muţi, cu ochii holbaţi la orice "semn, pregătiţi să ajute la îmbrăcarea domnilor acţionari, s'ar fi zis că sunt făcuţi numai din ştcfe croite, agăţate în aer. In salonul mare cu pereţi lucioşi, stropiţi pentru a imita marmora, oglinzi cu reflexe cenuşii şi pictura de pe tavan, reprezentând o scenă mitologică, membrii Consiliului schimbau păreri, în timp ce servitorii le ţineau paltoanele, ajutându-i să se îmbrace. Discutau, de sigur, profitul pe care îl va avea ţara de pe urma împrumutului. Feţele le erau vioaie, pline de energie. Numai domnul Stamatiade părea că aparţine unei alte lumi. O luă dealungul peretelui cu-oglinzi, apropiindu-se de Cezar Parthoniu. Era mai palid ca de obiceiu. Buzele îi erau parcă făcute din cauciuc întins. Ochii săi ficşi, de peşte, sclipeau uimiţi. îşi aranja numai cu un deget papillonul cenuşiu cu picăţele negre şi şopti: — Nu mă aşteptam la aceasta, domnule Parthoniu ! Să rămân cu cinci la sută din acţiuni!. . . Măcar încă trei la sută. Eu am fost primul care v'am informat despre împrumut şi... — Fără comisioane! îi tăie scurt vorba domnul Parthoniu. îmbrăcase paltonul şi aştepta ca servitorul să se îndepărteze. In timp ce-şi netezea părul alb la tâmple, adaogă: — Fii mulţumit cu cei cinci la sută pe care îi ai! Nu eşti ministru de finanţe ! Miniştri de Ccmunicaţii se găsesc destui! Parthoniu spuse aceste cuvinte aspre, fără ca măcar să clipească. Numai pungile de sub ochi se încreţiră şi se micşorară. Se gândea că în locul lui Stamatiade ar trebui pus altcineva la minister. In ultimul timp nu se mai satură. Mereu cere, ba acţiuni, ba comisioane mari pentru a accepta livrările făcute de « Petromet» Căilor Ferate, şi multe altele. (Parthoniu socoti în gând profitul pe care 1-a avut de când Stamatiade fusese numit ministru. U folosise din plin, mai ales în primele luni ale funcţionării sale în această calitate. Ii aruncase în sarcină şi problema reducerii de salarii ale muncitorilor ceferişti, a concedierilor şi pensiilor celor mai bătrâni. . Acum... la ce ar mai putea folosi? Mai vrea plată pentru servicii?) Privi la Stamatiade până ce el coborî capul. Apoi zâmbi generalului-care se apropie ca să-i strângă mâna. — Cezare, te las! Am încredere în priceperea ta ! zâmbi şi generalul clăti-nându-şi capul ca o pendulă. Ochii îi erau roşiatici şi sclipeau prosteşte. Vârfurile cismelor luceau ca la paradă. Văzând că Parthoniu întârzie să-i întindă mâna, se încruntă. Ii cercetă faţa şi făcu o jumătate de pas înapoi. înţelese cauza acestei întârzieri: zâmbetul îi reveni. întrebă: — Aveţi o mică afacere de aranjat? înţeleg... înţeleg dintr'o privire. Generalul ridică mâna ca s'o ducă la chipiu. 120 alexandru jar Cezar Parthoniu îl privi îngândurat şi întoarse puţin capul, arătându-1 pe Stamatiade. Vorbi cu un ton plictisit, ca de o problemă de mult rezolvată: — S'a aranjat, generale. Domnul Stamatiade uită adesea că e ministru al Comunicaţiilor... Cezar studie faţa ministrului şi după un timp îi întinse mâna. Pungile de sub ochi se destinseră şi faţa îşi recapătă masca imperturbabilă. Ministrul Comunicaţiilor, Stamatiade, se înclină, fără să-1 slăbească pe Cezar Parthoniu din ochi. Respira numai pe nas. Buzele i se mişcară spasmodic. Strânse gura şi ascultă vocile din jur. Uniforma generalului începu să-1 jeneze. Parcă toţi nasturii de alamă ai acestuia se apropiau de el şi-l înconjurau. Zâmbi prietenos generalului şi îşi duse stingherit mâinile la spate. Simţi o uşoară atingere de mână. Tresări bănuitor. Nu, nu era nimic grav. Mai era încă ministru. Ii prinsese servitorul mâna, ca să i-o strecoare în mâneca paltonului. In această clipă un om dădu buzna în salonul unde membrii Consiliului de Administraţie se pregăteau de plecare. Se uită căutător la toţi cei prezenţi şi tresări în faţa unei imagini dintr'o oglindă. Se întoarse pe loc şi-şi scoase căciula. Se găsea în faţa lui Cezar Parthoniu. — De când te caut!... Şi ieri, şi alaltăieri... Afară e frig... Omul zâmbi trist, a scuză, şi privi într'o parte. Nu îndrăznea să privească drept în faţă pe cel pe care îl căutase săptămâni dearândul. Făcu un pas stângaci înainte. Secretarul lui Parthoniu se repezi la străin şi-l apucă de braţ ca să-î îndepărteze. Servieta patronului său, pe care o ţinea într'o mână, îl împiedică să-şi împlinească repede hotărîrea. Strigă după un servitor ca să-i vină în ajutor. In salon se iscă o mişcare de surpriză. Feţele acţionarilor se schimbară. Ochii le licăriră a spaimă şi cruzime. Mâinile se încordară şi se înţepeniră în aer. Parcă erau descoperiţi asupra unei fapte nepermise, ameninţaţi. Câţiva o luară grăbiţi înapoi, în sala de şedinţe. Numai Cezar Parthoniu nu schiţă niciun gest. Clipi secretarului să lase omul în pace şi întrebă cu vocea obişnuită: — Cine sunteţi dumneavoastră ? Cercetă cu o vagă curiozitate pe cel care stătea dinaintea lui. îşi scoase mânuşa de abia trasă în vârful degetelor. Străinul care intrase nepoftit la sediul Consiliului de Administraţie al « Petromet »-ului nu răspunse imediat. Privi mirat la oamenii bine îmbrăcaţi adunaţi în spatele lui Parthoniu, se opri mai mult asupra celui care voise să-1 dea afară şi ochii i se întoarseră spre oglindă. Se studie în adâncul oglinzii şi cu mişcări mărunte îşi îndreptă gulerul ridicat. îmbrăcămintea lui de abia se ţinea pe trup. Te aşteptai ca, la o suflare mai puternică, sdrenţele să-i cadă şi trupul gol, numai oase, să înceapă să se plimbe ameninţător în faţa oglinzilor mari cu reflexe cenuşii, ale salonului. Nu avea palton. O haină cafenie îi în- sfârşitul jalbelor 121 văluia bustul gârbov. Se vedeau printre rupturile hainei; bucăţi de pânză tare» resturi de căptuşeală, fuioare de vată neagră, reliefurile coastelor, un sfârc de sân răsărit într'o pădure de păr cărunt şi gâtul lung, subţire, murdar. Purta itari cârpiţi cu bucăţi de stofă neagră, prinşi în jurul taliei cu o sfoară de mai multe ori înădită. In picioare n'avea ghete, ci doi şoşoni desperechiaţi, de mărimi inegale, prinse cu sârme de glesne. Unul era nou, lucios; celălalt, spart, din care ţâşnea un deget gros, roşu, cu unghie vânătă, însă puternică. Faţa îi era roşie de frig, cu cearcăne mari în jurul ochilor. In pupilele sale lărgite, pâlpâia o flacără ciudată, cu rare izbucniri. Sbârcituri numeroase îi brăzdau fruntea până în sprâncene şi se mişcau încet, vrând parcă să se încalece. Buzele resfrânte spre bărbie dădeau întregului chip o expresie de grea amărăciune, şi totodată de revoltă înăbuşită. Reveni încet dela imaginea sa din oglindă şi spuse : — Mă cunoşti... Sunt... Strânse căciula jupuită la piept şi pronunţă mai tare: — Sunt nepotul tău, Cezar! Pândele, pe care... — Aaaa — făcu Parthoniu, parcă amintindu-şi cine este străinul. II privi drept în ochi şi clipi surprins. îşi mişcă nervos mustaţa şi agită mănuşile. Lunecă fără grabă privirile până la galoşii omului şi oftă înăbuşit. Da, acum îşi amintea bine de acest nepot. Primise doar pământ la întoarcerea sa din război — aproape două hectare. Cum de a ajuns în halul acesta ? Ii părea rău că-1 vede astfel. Vorbi cu o umbră de durere în glas: — Da... da, Pândele, te cunosc. Te ştiu că ai pământ. — Pământ... pământ... pământ... se auzi în salonul cu oglinzi multe, sub tavanul cu picturi mitologice, vocea străinului, îngroşată de mânie, venită parcă din temeliile fostei case boiereşti. Spatele i se gheboşi mai mult. Omul se mişcă pe loc, neştiind ce să mai spună. Amintirea despre pământul său dădu feţei sale o asprime rea. Respiră şuerător şi clătină din cap unui gând. Vorbi cu întreruperi, scrâşnit: — S'a dus pământul meu! Mi l-au fărâmiţat cei cinci copii, băncile, impozitele. Am numai pământ cât o groapă, unde-mi zace femeia—atât! Pândele întinse braţele ca să arate cât i-a rămas şi le strânse din nou la piept. Oftă adânc, cu patimă. Membrii Consiliului de Administraţie ascultară vorbele răstite ale intrusului, se mişcară, ferindu-se parcă de braţele sale întinse şi se priviră între ei. Se mirau că Parthoniu nu-1 dă afară. Unii schimbară câteva cuvinte în limbi străine, iar alţii scoaseră sunete groase, nearticulate, de supărare. Din cealaltă • sală de consfătuire, cei câţiva acţionari reveniră. — He, he, he i făcu generalul, ca să atragă atenţia lui Parthoniu asupra atitudinii sale faţă de acest zdrenţăros. Văzând că Parthoniu nu reacţionează pe loc la semnele sale de prietenească mustrare, se încruntă şi bătu în retragere spre cealaltă parte a salonului. Cezar Parthoniu tăcu îndelung. Ii părea rău de întrebarea pusă. Doar nu se ocupase niciodată de asemenea probleme, cu pământ, agricultură şi altele de acelaşi soi. Nu avea moşii şi nici nu voia să aibă. E industriaş — atât! 122 alexandru jar Dacă e vorba despre pământ, să se ducă la alte rude ale sale care au moşii şi să fie ajutat de dânşii. Nu-i poate da decât un ajutor în bani. Nu-i era ruşine faţă de ceilalţi acţionari că acest om este nepotul său. Şi în familiile lor sunt asemenea oameni săraci. Că îi ascund sau nu vor să ştie de ei — treaba lor. El n'avea timp de pierdut, să... Privi pieziş la secretarul său şi scăpă o şoaptă: — Vezi!... Parthoniu îşi trase mănuşa, privind nepăsător la feţele uimite ale celorlalţi. Secretarul scoase din servieta patronului o mie de lei, făcu semn omului în zdrenţe să se apropie şi-i dădu bancnota. Apoi întinse servieta lui Parthoniu. Pândele cercetă mia de lei pe o parte şi pe alta, de parcă văzuse pentru prima oară aşa ceva. Cu o unghie, sgârie efigia regelui şi brusc strânse degetul în pumn. Clătină din cap şi murmură un « nu-nu » venit din adâncul pieptului. Ridică capul cu hotărîre. Se văzu în una dintre oglinzi, frământând hârtia între degete. Sbârciturile de pe frunte se mişcară şi ele, unele înodân-du-se între sprâncene. Dintre dinţii strânşi îi ieşeau sunete hârâite: — O mie... o mie... Decdată se întoarse cu faţa dela oglindă, căutându-1 pe Parthoniu. întâlni ochii mari, ficşi, întrebători. Se mişcă încet pe loc şi făcu un pas. Degetul ţâşnit din vârful galoşului spart, netezi covorul. întâlni ochii generalului, • coborî privirile şi le pironi asupra cismelor acestuia. Strânse bancnota în pumn şi, neaşteptat, înălţă braţul. Un colţ al bancnotei îi ieşea din pumnul mare, ameninţător. Strigă: — Unde eşti, Cezar ? M'ai pricopsit cu o mie de lei! Mi-ai dat de pământ! Na-ţi mia! Na-ţi-o... Omul în zdrenţe fugi afară, străbătu curtea şi nu mai apucă să-l prindă pe Parthoniu. Rămase pe trotuar, în faţa gardului înalt de fier, urmărind maşina care se îndepărta. Pe străzile Bucureştiului, maşina demnului administrator-delegat al « Pe-tromet »-ului şi director general al C.F.R.-ului gonea însoţită de un clinchet metalic. Aducea cu sgomotele lanţurilor unor ocnaşi împinşi din spate, împiedicându-se unii de alţii, siliţi să fugă mai mult decât îi ţineau puterile. Era sgcmotul lanţurilor prinse de roţile din urmă, pentru a împiedica maşina să patineze. Trecătorii o lăsau să treacă, impresionaţi de sgomotul lanţurilor, a căror rotire o urmăreau cu o umbră de frică. Bănuiau că în interiorul acestei maşini se găsea un personagiu important, vreun înalt demnitar al ţării. Imaginile trecătorilor se pierdeau repede în forfota străzii. Maşina se opri în faţa unei florării de pe bulevardul Brătianu. Cezar Parthoniu coborî în grabă. Trecu repede uşa magazinului şi aşteptă fără să scoată un cuvânt. Domnişoara care obişnuia să-l servească îl salută cu o înclinare a capului şi cu un zâmbet şi imediat începu să aleagă florile. Cunoştea preferinţele acestui client important: şase fire de crizanteme albe şi unul galben. Le lua în cont şi i se trimitea la sfârşitul lunii nota de plată acasă. Domnul Parthoniu se grăbi să urce în maşină cu florile, când deodată se auzi strigat. Rămase cu piciorul pe scară şi întoarse surprins capul. La un pas distanţă îi zâmbea domnişoara din florărie. sfârşitul jalbelor 123 —- Domnule Parthoniu, aţi uitat servieta! Fata ţinea întinsă pe palme, ca pe o tavă, servieta domnului Cezar Parthoniu. înfăţişarea fetei era plăcută. Purta o rochie de culoare albastră şi un şorţ făcut parcă din crizanteme albe. Faţa ei uşor îmbujorată avea o expresie feciorelnică, timidă. Ochii, foarte mari, licăreau de prospeţime. Părul îmbelşugat, şaten, cu reflexe roşcate, prins cu o panglică albastră, accentua şi mai mult impresia de copil mare. Aştepta să i se ceară servieta. Cezar Parthoniu coborî privirile asupra servietei. Era a lui — o uitase în florărie. Pungile de sub ochi se strânseră încet şi un colţ al mustăţii se mişcă. încercă să-şi amintească ce are în servietă. Da, treizeci de mii de lei. Nu, mai puţin cu o mie. Mia de lei pe care a scos-o secretarul său. Faţa îi deveni aspră. Două cute îi prinseră gura ca în cleşte. Imaginea lui Pândele se desprindea parcă dintre trecătorii de pe trotuar şi se apropia de el. Ii vedea zdrenţele, coastele goale, tufa de păr de pe piept. Se plimba în oglinzile cenuşii ale salonului, în jurul său, cu braţele larg desfăcute. Auzea acel «he, he, he » al generalului, şi nu se mişca. Parthoniu strânse la piept crizantemele, parcă ar fi vrut să le ferească de mâinile grele şi murdare ale unui cerşetor. Ridică pleoapele şi întâlni faţa neschimbată, zâmbitoare a florăresei. — Ea dumeavo2stră! spuse fata cu un uşor ton de uimire, întinzând din nou servieta. Adăugă: — Aţi uitat-o. Ochii lui Parthoniu licăriră. Mustaţa îi tremura nervos. Inima îi bătea mai repede. Respiră înăbuşit. Ultimele cuvinte ale fetei din faţa sa îi dădură o scurtă ameţeală. Degetele înmănuşate ale mâinei libere se mişcară întrebătoare, nesigure. Cum oare a fost posibil ca dânsul să fi avut un lapsus de memorie ? El, Cezar Parthoniu, administratorul-delegat al marilor întreprinderi «Petromet» şi directorul general al C.F.R.-ului, căruia nimic nu-i scapă din vedere, care reţine şi gândul neexprimat al celorlalţi acţionari —oameni de afaceri, miniştri — tocmai el să uite ceva ? Oare uitarea acestei serviete nu este semnul unui început de senilitate ? Ce ar zice toţi aceşti oameni care astăzi îl măgulesc, dacă ar afla că şi-a uitat servieta într'o florărie. Privi atent în ochii luminoşi ai florăresei şi se simţi urmărit în gândurile sale. Zâmbetul, mereu acelaş, al fetei, îl făcu imediat să-şi dea seama că nu bănueşte nimic din ceea ce îl frământă. încercă să zâmbească şi şopti: — Servieta nu e a mea, domnişoară — şi-şi însoţi cuvintele cu o mişcare indiferentă a capului. — Nu! ? exclamă fata şi lunecă privirile asupra servietei. Strânse buzele înroşite ca să nu-şi exprime cu glas tare mirarea. — Nu! spuse hotărît Cezar Parthoniu. Aruncă o privire dispreţuitoare servietei, evită ochii deveniţi subit veseli ai fetei şi, strângând cu tărie cozile învelite în hârtie pergamentată, ale crizantemelor, trase de portieră. Sgomotul lanţurilor dela roţi însoţea maşina care gonea pe străzile oraşului, spre casa liniştită din Parcul Jianu. 124 alexandru jar XIX. Sirena Atelierelor Griviţa vui surd. Apoi sunetul se subţie, ajungând până departe, în uliţele înzăpezite. In interioarele caselor, se destrăma în accente de jelanie. Femeile aşteptau în faţa plitelor pe care fierbeau mâncăruri sărăcăcioase, să li se întoarcă bărbaţii dela lucru, iar copiii pândeau cu ochii lipiţi de uşi apariţia părinţilor lor. Prin geamuri şe vedea pâlpâind câte o lampă de gaz, mai rar un bec electric. Prin porţile Atelierelor, miile de muncitori ceferişti se împrăştiau spre casele lor. Păreau scăpaţi dintr'o lume stranie —nişte evadaţi. Seara aşternea o aceeaşi culo'are de cenuşă peste paltoanele lor rablagite, peste schrenţele lor. Toţi păreau mai curând nişte umbre. Numai feţele le erau mai luminoase. Poate din pricina ochilor. Ochi de flacără, scormonitori; la unii străvezii, pierduţi. Se auzeau voci învălmăşite, murmure, câte o înjurătură. In capul uneia dintre uliţele de peste drum de Ateliere, Motaş fu întâmpinat de nevastă-sa, care trăgea de mână pe unul dintre copiii lor. — Mă întorc îndată. Mă duc să târguiesc un chil de fasole. Ai grijă de cei mici! — spuse femeia dând să plece mai departe. — Ia numai jumătate! — zise Motaş, coborînd ochii săi întunecaţi asupra copilului. Femeia îi răspunse cu o privire rea, stăpânindu-se să nu strige la el. Vocea, însă, îi tremura. —■ Ba iau un chil! La opt guri, de abea ajung câte două linguri. Smuci şalul de colţuri şi dădu iarăşi să pornească. Ceilalţi ceferişti din grup priveau la femeie şi înjurau în gând. Ptiu! afurisită femeie mai are Motaş!... Nu-i ştie de cuvânt şi o ţine tot una şi bună. Să le facă lor femeile una ca asta, în asemenea vremuri, apoi... Unul dintre ei, un vecin, se amestecă: — înţelege femeie, că ştie omul ce zice. Ia jumătate de chil şi zi bogdaproste ! — Păi, tu n'ai atâtea guri de hrănit ca mine — răspunse femeia cu îndârjire. Faţa i se ascuţi de mare supărare. Scuipă: — Şi apoi de ce te amesteci unde nu-ţi fierbe oala ? Un altul sări şi el: — Ne amestecăm, că trebue. Vorba aia: mai bine puţin decât deloc. Nevasta lui Motaş nu se lăsa bătută. II repezi cu asprime şi pe cel care-i vorbise: — Nu-mi eşti bărbat ca să-mi dai sfaturi! Să dai sfaturi femeiei tale! Privi cu reproş spre Motaş, supărată că lasă să fie batjocorită. Lui Motaş i se făcu ruşine de mustrarea primită dela nevastă. Ii dădea totuşi dreptate. Zise cu mâhnire în glas: — Ţi-am dat un sfat: nu poţi să târgueşti un chil de fasole. Nici mâine, nici poimâine. Avem curba de sacrificiu. SFÂRŞITUL JALBELOR Femeia holbă nişte ochi mari. Gândea că bărbatu-su nu-i în toate minţile, întrebă şi mai supărată de gluma lui ? — Ce-i aia care-ţi împleteşte limba ? — Curbă de sacrificiu ! Adică, femeie, ni s'a scăzut din câştig cu o zecime. Acum înţelegi? Motaş se întoarse spre ceilalţi, ca şi cum ar aştepta o întărire pentru vorbele sale. Femeia trase copilul spre ea şi privi înmărmurită la bărbaţi. Pe chipurile lor nu era nicio urmă de glumă. Ba dimpotrivă, ochii lor o ţintuiau ca nişte suliţi. întrebă cu voce nesigură: — De când s'a întâmplat asta ? Poate că-i o vorbă. — Aşa-i! zise mai apăsat Motaş, clătinând din cap şi înjură înăbuşit. Se auzi un ţipăt sfâşietor. Femeia îi lăsă pe bărbaţi în mijlocul uliţei. Trăgea copilul după ea, văicărindu-se: — Curbaaa ! Curbaaa ! Pâinea noastră ! Fasolea noastră! Auleu, curbaaa ! Uşile caselor din uliţă se deschiseră şi femei se iviră în prag, cu ochii plini de spaimă. înconjurară pe nevasta lui Motaş şi-i cerură lămuriri. In câteva clipe toată uliţa aflase de pacostea abătută asupra muncitorilor. Puhoiul ceferiştilor se risipea tot mai departe prin jghiaburile uliţelor, ducând în casele slab luminate, prost încălzite, vestea cea tristă. Cuvintele greu de înţeles, «curba de sacrificiu», fură tălmăcite până şi pentru mintea copiilor. Cine mai putea mânca în tihnă, când gândul fiecăruia era la ce o să pună pe masă în zilele următoare ? Socoteau banii pe care îi vor primi peste câteva zile, la întâi ale lunii. In unele casei izbucniră certuri. Oamenii numai puteau sta locului. Femeile, mai ales, alergau pe la vecini şi, deşi era iarnă şi frigul era aspru, îşi strigau grijile şi revolta peste garduri, în uliţi. — Eu zic că-s nebuni cei care conduc ţara! strigă o femeie alteia, dela al treilea gard, lovindu-şi mereu picioarele unul de altul, din pricina frigului. — Ce nebuni, mătuşă, ce nebuni ? Sunt bandiţi, nişte ucigaşi fără inimă! răspunse cealaltă, cu faţa strâmbată de ură. — Bine zici! Pentru atâta câştig, mai bine ar încrucişa braţele. Că şi aşa, muncind, tot n'o să avem de o pâine întreagă. — Nici de mălai n'o să avem. — Din uliţă se amestecară şi alte femei în vorba celor două vecine dela garduri. — Să mai vină ăia dela. Primărie să le plătesc taxa pentru apă!. . . Le scot ochii! Femeia mică şi groasă ridică mâna şi încovoie degetele ca nişte ghiare. Strigă: — Cişmeaua din uliţă e îngheţată şi ţevile-s crăpate. Nu s'au grăbit să vină să le repare, dar bănuţi vor. — Ia mai lasă cu apa! — o repezi alta şi se adresă cu o voce aspră tuturora: — La nevoie topim zăpada, că-i deajuns. Insă pâine n'ai de unde lua. Nu creşte grâul pe acoperişuri. 126 .alexandru jar — Bine ar fi să crească! se auzi o voce chinuită. — Zic şi eu ca tine, se lungi o voce tărăgănată — mai bine ar încrucişa braţele. Până o mai fi curbă de sacrificiu, să stea bărbaţii acasă. — Acasă... acasă!... se jelui o femeie, a cărei faţă pocită de abia se vedea prin şal. Ce-or mânca copiii, că ei, săracii, nu ştiu ce e aia curbă. In uliţă se ivi statura uriaşă a lui Budui. Mergea încet, fluierând. Sub braţ avea o carte. Femeile tăcură, urmărindu-1 cu priviri uimite. Cine o fi acest om străin de uliţa lor şi de ce se plimbă astfel, ca şi cum nu s'ar fi întâmplat nimic, ca şi cum n'ar fi curbă de sacrificiu ? Schimbau păreri cu voce joasă, spionându-1: — E ceferist şi parcă ar fi conte. — N'are copii, de aia nu-i pasă. — Poate că-i maistru şi câştigă bine. Ei n'au curbă. * Budui ajunse în mijlocul uliţei şi se opri. Auzise el frânturi de frază şi înţelesese că despre dânsul era vorba. Se rătăcise pe aici şi nici nu se întreba de ce. Nu mai fluiera. Roti priviri ironice asupra femeilor şi izbucni în râs. — Sunt conte... conte!... Scoase mâna din buzunar şi o întinse înainte. Vorbi răspicat: — Dacă aşi fi conte, n'aşi fi ceferist. Doamnelor şi domnilor, aşi fi imperialist, ha, ha, ha! — E beat! murmură o femeie. Celelalte începură să-i arunce vorbe furioase: — Să-ţi fie ruşine, pezevenghiule ! Te-ai îmbătat ca un porc şi noi murim de foame. — Ai să vezi tu cu curba de sacrificiu, dacă ai să mai ai de băutură. Nici de pâine n'ai să ai! — De ţi-aşi fi nevastă, uite! In movila asta de zăpadă te-aşi îngropa. Mai multe femei îl înconjurară pe Budui, îl înţepau cu privirile. Strigau la el şi scuipau cu dispreţ. Una, crezând că e într'adevăr beat, ridică un pumn de zăpadă ca să-i frece faţa. Budui îi apucă braţul şi-1 înţepeni în aer. O privea satisfăcut drept în ochi. Apoi râse batjocoritor: — A intrat în voi curba de sacrificiu! Bine, foarte bine! E primul semn prevestitor al anarhiei. încă o curbă, încă două şi apucaţi fericirea de picior. Budui aruncă departe braţul femeii şi spuse cu o voce gravă: — Doamnelor, să slăvim pe acei geniali oameni care au inventat curba de sacrificiu. Rămase un timp cu mâna întinsă în aer şi apoi izbucni într'un râs spart. Femeile se speriară. Nu atât de trupul uriaş al lui Budui, nici de vorbele sale, pe care nu le înţelegeau. Râsul acesta le trecea ca o roată zimţată pe piepturi, le sfâşia nervii. Se lipiră de garduri, aşteptând, tăcute, plecarea sa. Budui se întoarse greoiu spre grupul de femei şi rânji. Făcu câţiva paşi şi, brusc, se opri. Râdea acum cu dinţii descoperiţi, satisfăcut de feţele schimonosite de groază ale femeilor. Trase cartea de sub braţ şi o scutură triumfător, îşi îngroşă vocea: — Iată biblia fericirii omeneşti! Biblia, sfintelor! sfârşitul jalbelor 127 Budui scuipă cu energie. Se întoarse cu spatele spre ele şi fluieră cu ochii spre cer. Apoi porni cu paşi grei în mijlocul uliţei. Călca în gropi acoperite de zăpadă, dar nu-i păsa. Intunerecul îl învălui. In urma lui Budui, femeile izbucniră în blesteme. Se întoarseră neliniştite la casele lor. Uliţa rămase pustie. Sergenţii, care de obiceiu stăteau prin cârciumi, îşi făcură apariţia în uliţi. Se plimbau acum mai băţoşi. Feţele le erau severe şi priveau mai curând pieziş. Nu fumau şi în mâini ţineau bastoanele de cauciuc, ceeace însemna că primiseră ordine speciale. Nu vorbeau cu nimeni, chiar dacă erau întrebaţi despre ceva. Câte unul mai îndrăznea să-i întrebe ce caută în uliţele muncitorilor. Răspundeau cu o căutătură aspră, sau cu un « vedeţi-vă de treabă! » însoţit de un gest ameninţător. Oamenii vedeau în sergenţi un semn rău. Mai ales că şi comisarul Boţcan fusese văzut. Nu se ştia pe ce uliţă. Cică era însoţit de câţiva civili. Probabil agenţi de poliţie. Pe uliţele şi în casele muncitoreşti din jurul Atelierelor Griviţa veştile rele se întindeau şi se îngroşau.Unii, mai fricoşi, se încinseseră în case, discutând svonurile. Cică se închid cu totul Atelierele şi că vor mai fi concediaţi jumătate dintre muncitori şi chiar mai mult. De aceea sunt şi sergenţii pe uliţi şi comisarul Boţcan umblă peste tot. In una dintre uliţi răsună o voce tunătoare: — Mătuşicilor, vine îngeraşul! Oamenii din uliţă întoarseră capetele spre locul de unde venea vocea. Unii curioşi şi mai îndrăzneţi se îndreptară într'acolo. Sergentul rămase locului, urmărind bănuitor pe oamenii care se întorceau din drum. Se gândi repede că singur e prea slab ca să-i înfrunte şi îşi continuă drumul. Goj stătea în portiţa casei sale şi aştepta ca lumea să se apropie. Era în capul gol, numai în haină, cu gulerul cămăşii desfăcut şi cu mâinile întinse. Ochii îi ardeau neliniştiţi. Din gura întredeschisă îi ieşea un abur viforos. — Mătuşilor, vine îngeraşul pe pământ! — repetă, Goj cu o voce sugrumată de emoţie. Se dădu în lături, aşteptând ca oamenii adunaţi să intre în casă. Oftă din toată lărgimea pieptului său: — Naşte femeia! Un murmur se ridică din grămada de oameni. Câteva femei trecură ca vântul prin portiţă şi intrară în casă. Altele strigară: — O moaşă! Chemaţi o moaşă! Nimeni nu se clinti din loc. Priveau spre lumina slabă a ferestruicii, se priveau între ei şi-l priveau pe Goj. Nu ştiau ce să-i zică. A găsit tocmai acum vremea să devină tată!.. . Acum, cu curba de sacrificiu. . . Când fiece gură e ca de şarpe flămând... De, cu pântecele femeii nu e de glumit! Odată ce a încolţit în adâncul ei viaţă, nu mai e nimic de făcut. Şi apoi, nu ascunde întotdeauna o nenorocire. Ba câteodată şi o comoară, o viaţă, o nădejde. 128 alexandru jar •— Să vedem ce o fi, ce ne aduce în aceste vremuri... rupse tăcerea un bărbat. Se desprinse dintre ceilalţi, zicând cu hotărîre: — Mă duc după o moaşă! — Dacă se naşte băiat, tot ceferist de-al nostru se face. Aşa-i soarta noastră ! — pronunţă altul cu nemulţumire în glas. — Ceferist! Tot ceferist! mormăiră câţiva. — Dacă o fi băiat sau fată, să nu ştie de curbă de. sacrificiu ! — ţipă o femeie cu faţa prelungă, tristă. Oamenii se mişcară, străbătuţi ca de un cuţit de aceste cuvinte. Se încruntară mai rău. Ce şi-a găsit femeia, să pomenească, tocmai acum, Ia naşterea unui- om, despre nelegiuirea abătută asupra lor ? Nu se naşte ornuî cu inima în noduri. Om se naşte, atât! Apoi se schimbă şi preface şi pe alţii... Tăceau. Aşteptau în frig. Băteau din picioare şi se priveau. Priveau la Goj. Goj stătea îngândurat şi din când în când arunca o privire spre fereastră. Cu teamă, ca şi cum s'ar aştepta în fiece clipă ca geamul să se întunece. Degetele i se împietreau în pumn şi se desfăceau întrebătoare. Murmura cuvinte neînţelese. Respira înăbuşit. După un timp întrebă: — N'auziţi nimic ? Câţiva exclamară: — Ce ? — Nimic !... oftă Goj. îngână: — Credeam. .. copilul. Din casă se auzeau vorbe repezite. Ale femeilor care intraseră să moşească pe femeea lui Goj. Umbra uneia apăru la fereastră, atrăgând toate privirile. Umbra dispăru repede, dar ochii mai rămaseră asupra geamului. Nu, încă nu se întâmplase nimic. In tăcerea uliţei se auziră paşi grăbiţi şi grei. Siluete de oameni se conturau şi creşteau. Câteva sclipiri metalice. Parcă şi un sergent.. De lângă portiţă, cei câţiva zeci de oameni întoarseră capetele. Boţcan, însoţit de o echipă de agenţi civili şi de un sergent, se opri în dreptul casei lui Goj. întrebă răstit: — Ce-i această întrunire ? Luaţi-o la trap, spre case! Executarea! Cei adunaţi priviră chiorâş la comisar şi se strân'seră mai înspre gard. Nu se aşteptaseră să-l vadă aici. îşi reveniră însă repede din uimire. Una dintre femei nu se mai putu stăpâni. Sări înaintea comisarului şi ridică pumnii: Ţipă cât o ţinea gura: — Ce, nici femeilor nu le mai daţi voie să nască ? Vă băgaţi în toate, de credeţi că fără voi nu se mai poate ivi viaţa pe acest pământ. Ii daţi cu concedieri, ba cu curba aceea de sacrificiu, ba cu pensia mea neplătită de trei luni şi acum vă daţi şi la pântecele femeii. Nu eşti tu moaşă, să te amesteci în treaba asta. Ruşine! Femeia îl înfrunta pe comisar, aruncând priviri mânioase spre ceilalţi muncitori, îndemnându-i parcă să sară şi dânşii. — Tacă-ţi morişca! — spuse Boţcan, făcând semn însoţitorilor săi să-i împrăştie pe oameni. Strigă din nou: —Imprăştiaţi-vă! Să nu văd picior de om aici! Executarea ! SFÂRŞITUL JALBELOR 129 Cei mai mulţi intrară în curtea casei lui Goj. Unii o luară grăbiţi spre casele lor. Femeia care repezise pe comisar se înţepeni pe locul ei şi-şi puse mâinile în şolduri. Se vedea că avea chef să-i mai spuie câteva vorbe lui Boţcan: — Cară-te acasă, muiere ! — strigă Boţcan, apucând-o de braţ. Femeia îl scuipă cu furie pe piept şi ţipă de i se auzi vocea şi în uliţele vecine: — Eu, muiere ? Pui mâna pe mine, eu care sunt văduvă de ceferist ? Am rămas cu trei copii şi tu îndrăzneşti să dai în mine ? înainta cu pântecele ei mare asupra comisarului, care se dădea îndărăt. Deodată se întoarse spre cei înghesuiţi dincolo de gard şi le strigă: — Staţi ca sloiurile de ghiaţă şi vă lăsaţi batjocoriţi de comisar! De aia aţi păţit ponosul cu curba de sacrificiu ! Ruşine să vă fie! Ruşine! Oamenii din curte prinseră curaj. Unii de ruşine că-i mustră o femeie, alţii din ură faţă de comisar. Se plecară peste gard şi strigară: — E uliţa noastră! Tu n'ai curbă de sacrificiu, comisare! Nu lăsaţi nici să nască femeia, ticăloşilor! Vocile lor umplură toată uliţa. La unele ferestre se iviră capete ce se retraseră repede înapoi. Goj, a cărui atenţie fusese până atunci prinsă de cele ce se petreceau dincolo de fereastra căsuţei sale, fu stârnit de acest sgomot. Acum nici n'ar fi putut auzi strigătul celui care trebuia să se nască. Din pricina comisarului. Isi aminti de pumnii căpătaţi în ochi, când cu arestarea lui Virag. Tot a lui Botcan era vina. Creştea în el mânia şi simţea cum inima i se aprinde şi-i urcă pârjolul în creer. Dacă femeia n'ar trebui să nască, l'ar strivi fără milă! Vorbi stăpânit, cu pumnii sprijiniţi pe gard: — Nu te iert, comisare, să ştii, eu nu te iert! Lrai arestat şi băgat în închisoare pe nenişorul ăla, că o fi comunist şi acum vrei să împiedeci pe femeia mea să nască cum trebue ? Nu cumva vrei să arestezi şi pruncul ? Pe îngeraşul, copilul meu ? încearcă, comisare, că nu-i curbă de sacrificiu ce are să ţi se întâmple! Goj zgâlţâi gardul şi întinse un braţ spre Boţcan. Degetele, ca nişte cârlige sdravene, se oţeliră să-l apuce. - Boţcan se dădu în lături, neputând înfrunta ochii lui Goj. Braţul întins al acestuia, îi mai potoli îndrăzneala. Avea numai câţiva agenţi însoţitori în această uliţă, în plin cartier muncitoresc. Se mişca nesigur pe picioarele sale, acum parcă crăcănate, şi mustaţa cât o muscă tomnatică îi juca pe sub nas. Nu-i venea totuşi să plece. Căuta un mijloc pentru a-şi salva autoritatea. Ii trecu prin minte că poate nu e vorbă despre o întrunire provocată de scăderile de salariu. întrebă cu o voce ce dorea să pară nepăsătoare: — De ce fel de naştere vorbeşti ? Goj îşi îndreptă mândru trupul, roti mâna peste capetele celor din curte şi arătă spre fereastră. Vorbi grav, cu o teribilă încredere în sine: ■— Femeiea mea naşte! Acolo! Acolo, comisare! Un zâmbet fericit i se lăţi pe faţa fălcoasă. Ochii lui mari se adânciră şi-se umeziră. întoarse cu o lovitură în aer mâna spre Boţcan şi răcni din tot pieptul: — Lasă femeia să nască ! Nu vreau să ştie pruncul că în astă lume se găseşte 9 alexandru jar un comisar ca tine! Pleacă, Boţcane! Fugi! — şi izbi năpraznic cu pumnul în gard. Boţcan se mişcă pe loc, nehotărît. Ochii i se micşorară. Privirea îi sclipi şiret. îşi tărăgăna vocea: — Tot de mine are să se lovească când o creşte mare!... şi plecă repede cu însoţitorii săi. Cei din curte aruncară înjurături în urma comisarului. Femeia care îl înfruntase aruncă după el cu o bucată de ghiaţă. Se făcu repede tăcere. Aşteptau cu toţii să audă ţipete de prunc. In această seară de iarnă, parcă mai geroasă din pricina năpastei abătută, asupra crmenilcr, nu tcţi muncitcrii ceferişti îndrăsniră să se întoarcă la. casele lcr. Unii o luară razna prin cartiere, alţii, de necaz, se înfundară în cârciumi. Ca să mai uite de grijile prezente şi să mai vadă ce-i de făcut. Să mai schimbe o vorbă despre noua măsură luată de Administraţie împotriva vieţii lor, despre curbă. La cârciuma lui Zdrenghie era multă lume. Fumul de ţigară învăluia capetele ca nişte şervete muiate în sineală. Pe mese erau puţine sticle şi pahare. Lumina singurului bec împletea privirile şi câteodată le făcea să scapere. După tejghea, Zdrenghie stătea trist. Ochii mici şi negri priveau în gol. Murmura din fălci, surd. Căscă brusc gura de parcă i-ar fi trecut prin minte un gând neaşteptat. — Zdrenghie ! — strigă Cârnu, clipind din ochi celorlalţi. — O cinzeacă ? — tresări cârciumarul şi gura i se lăţi de un zâmbet bun.. — Ascultă de mine, Zdrenghie! strigă mai răguşit Cârnu. Se ridică dela masă, puse un picior pe taburet şi-şi dădu drumul gândurilor:—Eşti trist, 'cârciumare, te văd eu. Un cârciumar trist, ascultaţi fraţilor! Un cârciumar n'are dreptul să fie trist. Pentru fiece amărăciune are câte un butoiaş de ţuică. El trebue numai să râdă, ha, ha, ha ! Zdrenghie se silea să râdă şi dânsul. Mcţul de păr îi juca deasupra frunţii teşite. Ochii, însă, îi erau numai ace. II înţepau pe Cârnu care întrecuse măsura. Ridică două degete groase, roşcate, făcându-i semn să tacă. Cârnu nu se lăsă. Se apropie fără grabă de tejghea. Se uită cu mirare exagerată în ochii cârtit mărului şi-i râse, acum, drept în faţă: — Ce, Zdrenghie, suferi şi tu din pricina noastră ? Că ne-au tăiat boierii cu curba de sacrificiu ? Aşa-i ? Nu te necăji, milcsule! Ai să tai şi tu ţuica. Fără sacrificiu... Numai cu apă! Cârnu izbi cu pumnul în tejghea, de făcu să se clatine sticlele, paharele, cârciumarul. Strigă, cu o urmă de revoltă în glas: —Lasă, cârciumare, mai găsim, şi cu curba de sacrificiu, un ban pentru poşirca ta amară! Numai dă-o mai eftin. E curba măsii de sacrificiu şi nu putem plăti ca până acum. Se întoarse spre cei dela masă şi, cu amândouă, mâinile svârlite înainte, îi îndemnă să-i susţie propunerea. sfârşitul jalbelor Zdrenghie se retrase spre un colţ al tejghelei, lăsându-se pradă gândurilor. Pupilele i se mişcau asemenea unor musculiţe cu picioarele prinse, lipite. Se vedea şi în mişcarea buzelor că socoteşte ceva. Intr'adevăr, vorbele lui Cârnu meritau să fie reţinute. Ce ar fi să-şi arate inima şi să scadă preţul ţuicii cu tot atâta la sută, cu cât s'au scăzut salariile ? Desigur — va mai turna puţină apă şi câştigul o să-i rsmâie întreg. Bună idee, bună! Cârciumaruî trecu dincoace de tejghea, între mesele la care şedeau clienţii săi şi-şi încrucişa braţele pe piept. Avusese grija ca să-şi arunce cravata pe un umăr, să nu fie încreţită. Nu se mai auzea o şoaptă, un clinchet de pahar. — Ieftinesc şi eu ţuica cu zece la sută! — zise Zdrenghie, zâmbind trist şi umil. Oftă: ■—Aşa sunt eu !... Aşa !... Ochii i se umeziră de lacrimi. îşi şterse cu cravata colţurile ochilor şi respiră larg, uşurat, parcă îşi luase o greutate de pe inimă. Vcrbi cu un tremur cald.în glas: — îmi pare rău de scăderea câ1-ştigului vostru. Cine vă ştie mai bine ca mine ? Aici vă vărsaţi doar necazurile, aici, în faţa mea, vă destăinuiţi durerile. Sunteţi doar oameni buni! Şi omul, pe lângă pâine, nu se poate lipsi de o ţuiculiţă. Ea vă dă putere la muncă şi necazuri... Câţiva din fundul cârciumii aplaudară. Dela alţe mese se ridicară voci entuziaste: — Bravo, Zdrenghie! Al nostru eşti! Toarnă o cinzeacă! Unii se ridicară şi se apropiară de cârciumar. II băteau pe umăr, p.e spate. Zdrenghie nu se lăsă copleşit de entuziasmul celorlalţi. Zâmbi cu bunătate. Dinţii mici i se umeziră. îşi supse buzele şi zise indulgent: — Nu azi! Nu de azi — scăderea. De mâine, la toată lumea ! Ii păru rău de felul cum vorbise. Doar nu putea în văzul tuturora să falsifice ţuica. întinse mâinile scurte şi le mişcă aproape de bărbie, cerându-le înţelegere. îndată veselia oamenilor se schimbă în gâlceava. Se repeziră asupra lui cu gurile. Câteva sticle căzură, stârnindu-le şi mai mult furia. — Te ştim noi, şmechere 1 Vrei să tai ţuica cu zece la sută apă. — Să ne scazi zece la sută din datorii, dacă zici că te doare inima de noi! — Curba de sacrificiu la datorii! La datorii! Datoriile! se îmbulziră cu strigăte cei mai mulţi. Zdrenghie se grăbi să treacă înapoi după tejghea. Nu ştia ce să mai spună ca să-şi potolească clienţii. Grija pentru paharele şi sticlele de pe mese îi mări neliniştea. Ochii îi rătăceau în cap, încercând să înfrunte pe cei mai zgomotoşi. Deodată, cu mâini tremurânde, luă condica şi se prefăcu a socoti. Vederea condicii deslănţui şi mai mult pe cei din cârciumă. Le aminti şi despre alte datorii, pe care le aveau la brutari, băcani şi măcelari. Câţiva se apropiară de tejghea. Unii bătură cu pumnii în marginea - tejghelei. Urlau: ■ •■ — Şterge datoriile! Rupe condica! La foc cu ea. \ <■''■- 9* 132 ALEXANDRU JAR Cârnu întinse mâna şi apucă o margine a condicii. Cârciumarul o trase şi o băgă sub tejghea. — Bine faci, cârciumare! Ai băgat condica la arhivă! Şi pe tine tot acolo te-aşi băga. Şi în altă parte. .. Cârnu râse şi se clătină. Făcu celorlalţi un gest dispreţuitor. x Zdrenghie începu să spele sticlele şi paharele în apa murdară din lighean. Nu mai privea la cei de dincolo de tejghea. Capătul cravatei cu picăţele plutea deasupra apei. O stoarse numai cu buricele degetelor şi o aruncă peste umăr, să se usuce. La un colţ al gurii îi înflori spumă. Mormăia şi respira repezit, din pricina lui Purcărea. Acesta îşi dădu cu părerea că scăderea cu zece la sută din câştigul muncitorului nu e chiar aşa de grozavă. Ba e chiar şi foine venită. Ea va trage după sine şi scăderea scumpetei. Preţul pâinii va fi mai eftin cu zece la sută, chilogramul de fasole deopotrivă, zahărul mai mult, cică cu douăzeci la sută, şi carnea la jumătate. Aşa că nu-i nevoie să se facă atâta zarvă cu curba de sacrificiu. Togan se ridică şi privi întrebător la ceilalţi. De unde scosese Purcărea asemenea socoteli ? Carte n'are, mai deştept decât alţii nu-i, apoi de unde ? Zise în batjocură: — Să trimitem o telegramă guvernului drept mulţumire că ne-a scăzut din salarii! Togan se aşeză. Se vedea pe faţa lui că e hotărît să nu mai scoată un cuvânt. Cotigă îşi legănă pieptul uriaş şi ochii-i albaştri, pierduţi în faţa ciotu-roasă şi nebărbierită, clipiră cu nevinovată uimire. Mormăi ceva în sinea sa şi zise cu seriozitate: — Dacă-i aşa cum zici tu, Purcărea, apoi bine ne-au făcut. Să ne mai scadă şi ajungem să găsim carnea la trei bani. Ca înainte de războiu. îşi răsuci o ţigară groasă cât un deget şi zise visător: — Şi tutunul pentru un bănuţ.... Cârnu, care trăgea cu urechea dela o masă apropiată, întrebă: — Şi cât o să coste chilu de ţuică ? Purcărea îi aruncă o căutătură supărată. De ce se amestecă în socotelile lor ? îşi îngroşă şi mai mult buza de jos: — Cât un... de măgar! Cârnu râse tare, crezând că Purcărea glumeşte. Zise şi el în glumă: — Cât al tău, Purcărea, adică nimic. Togan ridică capul supărat. Acum şi-au găsit să râdă de nevoile lor. Vorbi apăsat: — Purcărea zice că curba de sacrificiu ne aduce fericirea. După tine, .o să vedem câinii cu colaci în coadă. Să te tot saturi pe gratis. Bine ar fi, bine !... Cârnu se amestecă iarăşi: — De ce colaci ca la morţi şi nu sticluţe cu ţuică, legate de cozi cu sfericele, pentru oameni vii ? sfârşitul jalbelor — Lasă gluma! îi răspunse Cotigă tăios, dar fără răutate. Togan se încruntă auzind vorbele lui Cârnu. Acum nu e de glumit, Isi trecu degetele de câteva ori prin părul blond, căutând un început de gând. întinse amândouă mâinile pe masă şi bătu rar cu pumnii în ea. Ochii săi căpătară o lucire de oţel. Vorbi cu supărare ascunsă în glas: — Să ne spună Purcărea, de ce s'au făcut două rânduri de concedieri ? Doar n'au fost daţi oamenii afară din Ateliere, pentru că afară se poate trăi pe gratis. Nu vezi că pâinea s'a scumpit cu un leu la chilogram şi gazul cu cincizeci de bani ? Să nu ne mai vinzi nouă gogoşi! Din acestea se găsesc la Sindicat. Ţi le-a vândut pe nimic Gavât, Hudici, Mangâru şi mai ştii> eu cine... N'avem nevoie de ele ! Purcărea se prefăcu că-i supărat. Gândurile sale nu sunt nişte gogoşi .f Cât priveşte Sindicatul, nu numai el s'a înscris data trecută. Şi dânsul, Togan, s'a înscris, şi Cotigă, şi Motaş dela lăcătuşerie. Mai bine nu se lăsa îndemnat de Calomir. Da' ce, fără Sindicat nu putea trăi. îşi netezi sub căciulă chelia şi mârâi ceva între dinţi. Zise: — Ce gogoşi să vând ? Ţi-e a te da la mine, după cum văd. Bine, om trăi şi om vedea, de a cui parte e dreptatea ? Din Sindicat faci şi tu parte, Toga ne ! Şi alţii, care se cred mai deştepţi... — Ei şi ? răspunse Togan, ştiind unde vrea să ţintească celălalt. Nu na'am-înscris la Sindicat de dragul vânzătorilor de gogoşi. Dacă îţi plac, linge-te tit pe bot cu ele ! Eu, însă, vreau ca Sindicatul să fie numai al muncitorilor. Căci şi conducerea nu e streină de această scădere de salarii. Spuneţi, măi, aşa-i ? îşi trase mâinile de pe masă şi le întinse spre cei aşezaţi în jurul altor mese. Cotigă întări cu vocea sa groasă spusele lui Togan. — Şi eu îs înscris în Sindicat. Ii schimbăm noi.. . Pieptul i se umflă de năduf. Trase o duşcă de ţuică şi se ridică să plece. Dela o altă masă se auzi o voce cu mlădieri subţiri: — Să ne vedem fiecare de treabă! Nu trăieşte omul un veac ca să ne luăm la inimă o mie de chestii. Capetele se mişcară, căutând pe cel care vorbise. Mâini multe vânturară fumul de ţigară. Ochi scânteiară: — Tu eşti, Tiroane ? întrebă Togan, care recunoscuse vocea. In cârciumă se făcu tăcere. Oamenii priveau cu uimire şi dispreţ la Tiron. Câţiva înjurară printre dinţi. — Zii atunci, ca să trăiască curba de sacrificiu, dacă e să ne vedem de treabă, — vorbi calm Cotigă din uşa cârciumii. Se auziră murmure: — Mascatule! Câteva sticle se rostogoliră de pe masă. Cioburile sgâriară nervii, sfâ-şiară tăcerea. Unii săriră în picioare. 114 ALEXANDRU JAR State, care până atunci pândise momentul ca Tiron să scoată o vorbă, ajunse ca un: glonţ la masa lui. Ii băgă degetele în jurul gâtului, îl sgâlţâi: — Ţie nu-rţi pasă, mascatule! îi strigă State şi ochii-i erau numai ace. Te ai bine cu meşterul şi cu mascaţii din partidul ăla al tău. Nu trăieşti tu veacul, na! Şi-l izbi cu toată.puterea peste masă. Alte câteva sticle se rostogoliră pe podea. Dădu să-1 apuce din nou de gât. Cotigă ajunse din. câţiva paşi lângă cei încăeraţi şi-l apucă pe State de umeri. II trase spre pieptul său şi-l întoarse cu faţa. Nu clipi din pricina privirilor celui pe care îl ţinea în loc. Zise: — Lasă, omule, cu sau fără curba de sacrificiu, nu trăieşte el cât vrea rrr-, şi încercă-să-1 tragă mai la o parte. Cârnu răsturnă un rest de ţuică dintr'o sticlă în părul lui Tiron şi strigă cu râset . —Acum ai să trăieşti cât veacul! şi aruncă sticla jos. De după tejghea se strecură Zdrenghie. Culese câteva cioburi de sticlă de pejos şi şe jelui: — Să-mi plătiţi stricăciunile! Plătiţi-mi! Ochii îi erau ca nişte vârfuri de. cuţite. . : State îi. strigă cu scârbă: — Putoare! N'ai deajunse sticle, hai ? Se repezi iarăşi spre Tiron. Se smucea din încleştarea lui Cotigă: —Lăsaţi-mă! Vrei să te faci meşter, Ti-roane ? Te meşteresc eu ! Cu rindeaua ! Cu... , Şi alţii se amestecară. State se sbătea, fără să reuşească să scape din strân-soare, mai ales din braţele ca nişte chingi uriaşe ale lui Cotigă, i Purcărea pândi momentul potrivit şi 6 şterse din cârciumă. In sgomotul cârciumii, începu să curgă sunetul unei armonici. Se strecura printre înjurături şi le potolea. Repede, acoperi mânia vorbelor. . ■■. Bahic, urcat pe un scăunaş, înfoiase armonica. Privea cu ochii plini de tristeţe la cei care se învălmăşeau în jurul mesei lui Tiron. Improvizase un cântec după inima lui răscolită. „Vocea îi era gâtuită de revolta înăbuşită: Of! curbă de sacrificiu, curbă, Te pocneşte şi te turbă, Pe boieri să-i facă grubă Oamenii reveniră la mese. Nu priveau la cântăreţ. Se adânciră în gândurile lor. Unii continuară discuţiile începute. ; Tiron.se retrăsese într'alt colţ al cârciumii. Pândea momentul să plece fără să fie observat. Faţa îi era pocită de înfrângerea suferită. Ochii îi jucau în cap, arşi de febră. După un timp se apropie de tejghea, prefăcându-se că are treabă cu cârciumarul. Se strecură până la uşă. Strigă: ■v.— îmi dai tu mie socoteală, State ! Apoi ieşi, trântind uşa. Clopoţelul dela uşă se sbătea, inutil, în urma lui. SFÂRŞITUL JALBELOR J35 Babic sări speriat de pe scăunaş. Armonica se întinse cu un geamăt grav. Strânse instrumentul în braţe. Asculta sunetul clopoţelului. State sări spre uşă. Se opri în drum. Pumnul îi rămase suspendat în aer. înjură cumplit. Togan îl chemă la masa lui. Aşteptă ca State să se liniştească. Ii apucă mâna si i-o apăsă de masă. Zise scrâşnit: — Degeaba, State! Masca omului ticălos, chiar dacă i-o smulgi, tot lasă urme. Trebue smulsă cu carne cu tot! Babic întinse din nou armonica. Sunetele triste răzbeau în afara cârciumii, în uliţele întunecoase din jur, împletindu-se cu scârţâitul în zăpadă al trecătorilor răzleţi, până departe, pe întinderile moarte ale maidanului Cuţarida. Şi mai departe... In centrul oraşului, Horja mergea alături de o femeie si asculta. Vocea femeii de lângă el se oprea câteodată, atunci când trecea cineva în apropiere. Şi tot atunci Horja simţea un gol în jurul său. întreruperile, tăcerile ei, îl nelinişteau. îşi freca faţa şi se încrunta. Era aspră, plină parcă de ghimpi. Nu mai avusese timp să se bărbierească. Trebuia să treacă pentru asta pe acasă. Ce ar fi zis Angelina ? Pentru cine se pregăteşte ? Gândul la nevasta sa pieri, când auzi din nou vocea de lângă el. — Manifestele le vei avea peste puţin timp. Peste o jumătate de oră. Simona privi la ceasul de mână şi zise, scoborând vocea: — Trebue să mi le aducă. De data asta eu am să ţi le predau. E în ajun de acţiune. In viitor le vei primi prin altcineva. Să mă grăbesc. Tu ai să mă aştepţi pe o stradă de alături. Ai să vezi... — Bine, am să te aştept. Pronunţând aceste cuvinte, Horja se gândea cum o să împartă, mâine, manifestele. Zise, mai mult pentru sine: — Numai dacă muncitorii au să pornească spre Sindicat. Atunci ele vor putea fi împărţite. Simona îl privi pieziş. Ochii ei albaştri clipiră întrebător. Zise, cu voce bănuitoare: — De ce te îndoieşti că muncitorii vor ieşi ? Şi cu energie: — Sigur! Aşteptă ca Horja să-şi exprime toate gândurile. I se păru că se îndoieşte de succesul acţiunii de a doua zi. Vorbi hotărît: —Nu trebue să aşteptăm ca nemulţumirile să se risipească în palavrageli şi acţiuni dezordonate. Un comunist este mai întâi de toate un iniţiator. Simona întoarse iarăşi capul şi-i zâmbi. Un zâmbet de încredere şi îndemn. Privii'ea întunecată a lui Horja se lumină repede. Zâmbetul Simonei i se transmise. Zâmbea şi el, cu gândul la acţiunea de mâine. Avea convingerea că muncitorii vcr porni spre Sindicat. Simona îi întărea optimismul. O vedea acum deabea a treia oară. Mereu neschimbată, plină de vioiciune. Şi totodată de feminitate. Gândurile i se concentrară numai asupra ei; O privea cu coada ochiului. Faţa ei era acum îngândurată. La ce se gândea oare? Poate.. . Ii 136 ALEXANDRU JAR surprinse o privire fugară: pentru el. De ce nu vorbeşte deschis? Ea e mai stăpânită. Acum e timpul pentru altele. Mâine... Horja căută să-şi desprindă gândul dela dânsa. Se concentra numai asupra importanţei momentului de faţă. Chemă amintirea evenimentelor de dimineaţă, din Ateliere. Revolta firească a ceferiştilor şi mânia lor. Avea dreptate, Simona, când vorbea despre iniţiativa comuniştilor. îşi frecă iarăşi faţa ţepoasă şi-şi apăsă cu un deget mustaţa. Mustaţa trebue potrivită. Crescuse prea mult, îl îmbătrânea. Şopti: — După fluieratul sirenei! Toată lumea la Sindicat. Manifestele — le îm~ părţim.. . Ajunseră la podul Izvor. II trecură fără să-şi vorbească. Se opriră la balustrada de fier de pe malul apei. Câtva timp priviră apa. Dâmboviţa trăgea, ca pe o bandă rulantă, bucăţi de ghiaţă murdară. Le urmăriră cum dispăreau, de pe pod. Gândurile le erau în altă parte. Nu numai la atelierele Griviţa. Insă despre acest«altceva » nu-şi puteau permite să vorbească. Se priveau doar. Atât. — In faţa Sindicatului — răspunse în sfârşit Simona. îşi puse o mână în şold. Horja nu-i prinse braţul. Ea îl lăsă în jos şi merse mai repede. Continuă cu o voce mai surdă:— De sigur, nu tu ai să le împărţi. Trebue să participi altfel. Eşti organizator. Ai să dai manifestele unui muncitor mai conştient, apropiat de noi. El are să le împrăştie. Horja nu o luă de braţ. Nu observase iniţiativa ei mută. Şi nici n'ar fi îndrăznit. Poate din pricină că se gândea la ceeace avea de făcut în ziua următoare. Nu numai din pricina acestei preocupări. Ii era teamă să nu fie respins. * Ii veni în minte nevastă-sa. II aştepta acum, poate că iar avea să-1 certe. Ce o să-i spună când are să revină acasă ? Nu o poate minţi. De ce s'o mintă ? Cu Simona — o privi pieziş, întrebându-se la ce se gândeşte acum — n'are nimic. E o comunistă, tovarăşă.. . Respiră adânc şi strânse pumnul .cu ciudă. — In ultimul timp, mulţi s'au apropiat de noi. încep să ne înţeleagă drumul. .. vorbi Horja, înadins cu voce îngroşată, pentru a-şi muta gândul la altceva. Ii vedea pe Togan, Cotigă, Motaş şi pe alţii. Pe aceştia trebue să-i facă comunişti. Acum însă e important ce o să se petreacă mâine. De aceea s'a întâlnit astă seară cu Simona. Mâine... De dimineaţă, comuniştii din Ateliere vor lansa cuvântul de ordine: Toţi la Sindicat pentru a cere desfiinţarea curbei de sacrificiu. O să fie zarvă mare. Vor lua cuvântul din mulţime, unii dintre comunişti, poate chiar el. Zise cu hotărîre: — Nu-i lăsăm pe cei vechi, pe vânduţii dela conducerea Sindicatului să ia cuvântul. Le închidem gura! — Sunt de părere ca tovarăşul Calomir să vorbească. Tu, numai în caz de nevoie. Poate veni poliţia, armata... Simona întoarse brusc capul şi-l scotoci în ochi. Nu descoperi nicio urmă de frică. îşi rări cuvintele: —Tu trebue să te orientezi pe loc, să organizezi rezistenţa, de va fi nevoie. SFÂRŞITUL JALBELOR — Bine, bine ! respiră larg Horja, mulţumit de faptul că Simona îl preţuia. Ochii îi scânteiară de nerăbdare să apuce ziua de mâine. Glasul îi suna asemenea unui ecou! A venit şi curba de sacrificiu ! — Vor veni şi altele. Criza de abia a început. Se va înăspri şi mai mult mizeria şi odată cu ea, teroarea. Lupta noastră va trebui şi ea să fie mai dârzâ. Forţele noastre se vor căli. Glasul Simonei se înăspri. Faţa ei, de asemeni. Tăcu. Ajunseră la podul Senatului. II trecură şi, din cauza unui autobuz, se îngrămădiră în balustradă. Roţile îi stropiră cu zăpadă murdară. Când ajunseră în cealaltă parte a podului, Simona se opri. îşi scutură poalele paltonului. Şi, cu o unghie, stropii de pe ciorapi. Horja îi privi paltonul murdărit şi mai ales picioarele, cu îngrijorare. Scoase 0 batistă mare, cadrilată, şi-i ajută să se cureţe mai repede. Ochii-i sclipiră de uimire. Descoperise pe bărbia Simonei un strop murdar. Cu degetul cel gros; i-1 şterse. Cu băgare de seamă, ca unghia lui să n'o sgârie. Fără să vrea îi atinse buza de jos. Buză caldă şi moale. Retrase cu un reflex mâna. Şi privi în altă parte. O apucă pe Simona de braţ. După câţiva paşi, retrase mâna. Aprinse o ţigară. Trăgea fumul adânc în piept. Ca să se gândească numai la ziua de mâine. Imaginea acestei zile îi cuprinse întreaga minte. Vedea pe muncitorii adunaţi la sediul Sindicatului, în mijlocul căii Griviţa, tramvaiele oprite. Un ceferist împarte manifeste şi... — Mă aştepţi aici, pe Antim. Mă întorc în trei minute. Horja nu mai avusese timp să-i spună ceva. Când se întoarse, n'o mai văzu. Deodată se întreabă: — Cine-i tovarăşul care-i aduce ei manifestele? Se supără pe sine însuşi, de această întrebare. E doar conspirativ, auzi ? Viaţa ilegală nu-i joacă! începu să se plimbe în lungul străzii. Odată trecu de colţul după care dispăruse Simona. Se opri la timp ca să nu privească în cealaltă stradă. Se întoarse, făcând paşi din ce în ce mai apăsaţi. Aruncă ţigara şi aprinse alta. începu să-şi piardă răbdarea. Doar a spus că lipseşte numai trei minute ! Poate 1 s'a întâmplat ceva ? Ceva. . . Horja se încruntă. îşi concentra voinţa ca să nu se gândească la Simona. Numai la întrunirea de mâine! Reuşi. Simţi o arsură sub frunte. Hotărîrea de luptă îl făcea să-şi încleşteze fălcile, să-şi frământe, febril, mâinile. Ochii săi mari, bulbucaţi, ardeau de imaginile ţâşnite din adâncul închipuirii. Respiră cu putere. Ceferiştii, tovarăşii săi de muncă, încep să fie şr tovarăşi de luptă! îşi aminti de ultima şedinţă de celulă. Imaginea lui Andrei îi apăru într'o clipire a genelor. Cicatricele de pe obrazul acestui tovarăş erau cuvinte încrustate în carne. Vocea lui, deabea stăpânită, cu iruperi scurte, o auzea şi acum, în liniştea acestei străzi pustii! Comuniştii conduc massele prin calitatea lor de luptători energici, prin limpezimea ideilor lori Horja clătină din cap şi mormăi:—Da, aşa este! îşi frecă cu unghia mustaţa, îngândurat. N'a prevăzut oare, Partidul, desfăşurarea crizei i38 ALEXANDRU JAR economice ? Şi felul cum burghezia va încerca să iasă din această criză, pe spinarea clasei muncitoare ? Rolul clasei muncitoare în asemenea împrejurări ... — Ai spus numai trei minute! — exclamă Horja, surprins în gândurile sale de revenirea Simonei. — Priveşte: — Numai trei minute ! Simona îi arătă ceasul dela mână. Preciza apăsat: —Am plecat la cinci şi douăzeci şi trei. Apoi cu un zâmbet ironic: — Un comunist e exact, la secundă... Horja încercă să zâmbească în semn de scuză şi nu reuşi. Mergea alături şi cuvintele ei îi sunau în ureche, mustrător. De ce i-a făcut observaţie că a întârziat ? Nici n'a întârziat. Nicio clipă. Respiră înăbuşit. întrebă:—Ai adus!? Simona avea acum un pântece enorm. O stranie sarcină!... Deodată, scoase o exclamare de uimire. Un nasture al paltonului ei, sări. Horja se aplecă ca să caute nasturele căzut în zăpadă. Se simţi apucat de braţ, tras cu energie. Auzi o voce poruncitoare: •— Lasă cavalerismul, tovarăşe! Simona scoase de sub palton un pachet. Horja băgă pachetul sub braţ. Faţa i se întunecă de supărare pe sine însuşi. Şi ce-i dacă ea a pierdut un nasture ? Sunt la o întâlnire conspirativă şi el îşi pierde timpul căutând nasturi în zăpadă... Cu manifeste —• şi să se oprească în stradă pentru un fleac! Un nasture!... Respiraţia îi deveni gâfâitoare de mânie. Se judecă cu asprime. întinse mâna Simonei ca să plece cât mai repede. De ruşine faţă de dânsa. — Stai! făcu ea şi-şi încetini paşii. Vorbi cu un ton sec, de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată: — Să nu duci pachetul la tine acasă! Găseşte un loc unde să-l ascunzi până mâine. Să nu fie prea departe de Sindicat. Horja strânse cu braţul pachetul de manifeste şi murmură:—Am să găsesc ... Adaogă după un răstimp: — Am să scot câteva din pachet. Să le citim mai întâi noi, cei din celulă. — De sigur. E chiar necesar. Sunt lucruri pe care le ştiţi. Totuşi trebuesc citite, reţinute. — Despre curba de sacrificiu... — Da ! Simona se opri şi înălţă capul. Ochii ei albaştri aveau acum reflexe subţiri de oţel. Căutând să pătrundă în ochii lui Florja, privirea ei căpătă deodată o lucire blândă. Spuse cu un neaşteptat accent de intimitate: — Ne despărţim! Ne vom întâlni pe aceeaşi stradă, poimâine. Ia tramvaiul şi... atenţie! Bătu cu un deget în pachetul de sub braţul lui Horja şi-i întinse mâna. Horja o privi atent. Chipul Simonei devenise din nou dur, rece, impenetrabil. El aştepta să se întâmple ceva, ca ea să-i zâmbească. Clipi rar, întrebător. Mustaţa se mişcă nesigur. Şi buzele. — Tovarăşe, mâna! Horja tresări. Ii strânse mâna. Prea tare. Simona scoase un scurt strigăt de durere şi dispăru. SFÂRŞITUL JALBELOR r39 XX - Atelierele Griviţa erau în fierbere. Nimeni nu putea rămâne nepăsător în ajunul plăţilor. A doua zi se did au plicurile. Cu bani mai puţini decât altă dată. Unii aveau să primească numai câţiva lei. Din pricina scăderilor: împrumuturi, rata la lemne, amenzi şi altele. Noaptea fusese fiecăruia sfetnic. Se sfătuiseră între vecini, cu nevestele, până şi cu copiii. Să primească banii împuţinaţi, —• să nu-i primească ? Nevoile sunt mari. Totul e scump şi pe deasupra este şi iarnă. Si certaseră, simţiseră lacrimile femeilor, blestemaseră guvernul şi banii, de multe ori şi viaţa. Totuşi de viaţă nu se pute:u desface. Nădejdea nu-i lăsa. Erau oameni. Acum nu mai era mult până la şueratul sirenei. De dimineaţă s'au tot întrebat ce fac. S'au luat la harţă pe te miri ce. De, ca omul la necaz. Ce se va alege, în urma acestei zile de vorbărie multă, din soarta lor ? Ziua de mâine nu-i departe... Blestemate plicuri!... — Mă ia nevasta cu vătraiul... — Nici eu nu intru în casă. Să mergem la Sindicat, cum se zice... — Ce-o să facă Sindicatul? Ce ne-a făcut până acum? Să mergem mai •curând la Parlament! — Bine zici, la Parlament. — Ce Parlament, măi ? Parcă ăi de-acolo îs altfel. Vorbărie goală, asta-i! — Atunci, tot la Sindicat să mergem! — Să mergem !... Numai să nu-i lăsăm pe cei vechi să clănţăne. Le sucim pliscul! — Până acum am fost proşti. Cum de am putut fi atât de proşti ? — De, noi proşti şi dânşii şmecheri. — Hoţi, măăă! Vorbe de astea se schimbau în grabă. Ii mâna un neastâmpăr, o dorinţă aprinsă de a face ceva. De dimineaţă auziseră că e bine să meargă la Sindicat. Cei mai mulţi s'au mâniat. Dar, tot frământându-se şi cumpănind că nu se vor duce de dragul lui Gavât şi a lor săi, şi-au zis că poate e nimerit s'o facă. Mai ales că ceruseră şi părerile acelora pe care îi socoteau mai pricepuţi: Horja, Calomir şi alţii. Aşteptau să se sfârşească munca pentru a porni. Unii îi căutaseră pe conducătorii Sindicatului. Nu pentru a le spune câte-o vorbă de mângâiere. Dar de unde să-i iei ? — parcă i-ar fi înghiţit pământul. — Unde or fi intrat, că nici umbra nu li se vede? întrebă un rotar, pri-vindu-şi umbra întinsă pe pământul murdar al atelierului. — Poate că-s la geamgerie, ca dăunăzi. Ţin sfat de taină —: îşi dădu cu părerea un altul. — S'au ascuns, că le e teamă să dea socoteală de numărul jalbelor pentru care tot noi am plătit timbre scumpe, ca să le lipească—vorbi cu un ton 140 ALEXANDRU JAR batjocoritor un alt rotar. Zvârli ciocanul între spiţele unei roţi şi zise răstit: — Mai e încă puţin şi pornim. Să dea Dumnezeu să-i găsim la Sindicat ! — şi răsuci un pumn în aer. —- Nu mai face pe curajosul! Sunt mai deştepţi decât îi crezi. S'au îngrijit dinainte ca să aibă poliţia şi poate şi armata cu dânşii. Ii ştiu eu!... Era pirpiriu cel care vorbise. Insă avea un chip de om voinic şi era mustăcios ca un'popă. Privirile îi sclipeau înfricoşător. — Ce poliţie? Ce armată? Să-i cheme, că pământul li se va aşterne pe deasupra! O grădiniţă şi o cruce! Ba numai buruieni! Rotarii se repezeau cu vorba, care mai de care să-şi arate curajul. In atelierul de rotărie nu se mai auzea nicio lovitură de ciocan. . De afară răsbi însă un sgomot neobişnuit şi care creştea mereu. Rotarii dădură buzna pe uşă, să vadă ce se întâmplase. Era multă lume adunată: cazangii, montatori, hamali şi alţii. In mijloc, directorul Secţiei de locomotive, Ghiboldan, şi câţiva ingineri, asaltaţi cu întrebări de muncitorii din jur. — Ce tot daţi cu «respectul» în sus şi ,«respectul» în jos, că nimeni nu vă batjocoreşte. N'avem, noi, şcoală, ca dumneavoastră şi domnii cei mari. Ce legătură poate să aibă jăcmănirea noastră cu respectul pe care ni-1 cereţi ? Cel ce vorbea privea la Ghiboldan cu ură stăpânită. II măsura mereu, urmărind cu atenţie fiece mişcare a feţei sale rotunde, congestionate. — Respect ? Cereţi respectul ? Daţi-1 mai întâi dumneavoastră. Respec-taţi-ne mai întâi viaţa. Nu cu curba de sacrificiu şi vorba mieroasă! sări un bătrân montator, silindu-se să înfrunte pe directori şi pe ingineri drept în ochi. Se întoarse apoi, stingherit, şi se adresă muncitorilor cu voce blajină: — Noi ne-am purtat întotdeauna frumos cu dumnealor. — Respectul, nu e vorbă, domnule director! Şi apoi, foamea nu ştie de dânsul. Ea e cam obraznică şi bine face! strigă un lăcătuş peste capetele celor înghesuiţi. Toate privirile se întoarseră spre el. — Bine zice! Nici moartea nu-i cuviincioasă! E uşor să faci pe omul cumsecade când ţi-e burta plină, ca dumitale! se auzi o altă voce. Directorul Ghiboldan zâmbea cu prefăcută îngăduinţă. Purtarea muncitorilor îl uimea. Doar nu se purtase niciodată rău cu dânşii. Ba în sinea sa credea că-i privise întotdeauna părinteşte. Le ierta de multe ori amenzile şi le aproba avansuri. Ba le dădea şi sfaturi de familie: la ce spital să se ducă în caz de boală, cum să-şi instruiască copiii şi. altele. Se socotea un om adevărat. Şi pe muncitori îi socotea oameni. Ţinea să existe o legătură frăţeasca între el şi dânşii. Âşa socotea că trebue să fie în vremurile de astăzi. Fără greve şi rebeliuni se poate ajunge la înţelegere. (Uitaţi-vă la Gavât şi chiar la Hudici, la Mangâru.. . Ăştia sunt mai înţelepţi ca voi. Şi ei sunt muncitori, dar. ..). SFÂRŞITUL JALBELOR i4i Coborîse în mijlocul ceferiştilor pentru a-i linişti. Ca să le explice că dacă «curba de sacrificiu » îi loveşte, salvează însă existenţa Statului. Aşa cum scria în avizul Administraţiei. Dacă toţi ne dăm mâna, mic şi mare, curând lucrurile se vor îndrepta şi fiecare va trăi în belşug. Numai puţină răbdare. Ghiboldan se simţea jignit de purtarea muncitorilor. Se aştepta la altceva din partea lor. Şi acum, nu numai că nu vor să dea crezare vorbelor sale, dar au devenit de-a-dreptul obraznici. N'au niciun respect pentru calitatea lui de director, pentru nimeni. S'au schimbat şi... Vina e a pescuitorilor în apă tulbure, a comuniştilor. Se hotărî să-şi păstreze calmul. Ochii săi spălăciţi se aburiră de suferinţă. Ridică un deget şi-l plimbă dinaintea propriei sale feţe. Oftă şi spuse: — Fraţilor, fraţilor, ascultaţi! Vă ştiam oameni de înţeles. M'am purtat cu voi ca un părinte. Şi voi, drept răsplată, cum îmi răspundeţi ? Nu, eu nu vă condamn pentru asta. Vă ştiu, nu voi sunteţi de vină. Alţii, câţiva... Câţiva care vă împing pe calea cea rea. Câţiva comunişti care. .. — Nimeni dintre noi nu-i om cumsecade dacă comuniştii nu-s cumsecade ! îi tăie unul cuvântul. — Comuniştii sunt împotriva curbei, ca şi noi! — scrâşni un rotar, făcând un semn celorlalţi, să-şi spună şi ei cuvântul. — Poate ziceţi că Gavât şi cei dela Sindicatul lui sunt oameni de treabă ? răbufni aprig o voce din mulţime. In urma ei se învălmăşiră huiduieli şi vorbe de ocară: — FIuooo ! Jos cu ei! Sunt oamenii Administraţiei! In jurul lui Ghiboldan şi al inginerilor, cele câteva sute de muncitori se mişcau cu o mânie crescândă. Ura împotriva conducătorilor Sindicatului stârni un puhoiu de întrebări şi de înjurături. — Cu câtevarialbe de ale lor v'aţi şters la. .., domnule director ! —-se auzi o voce tăvălită în râs înăbuşit. Directorul Ghiboldan se simţi teribil de jignit. Mai ales că erau de faţă şi inginerii, pe care-i adunase ca să-şi întărească autoritatea. Da, muncitorii au pierdut respectul faţă de dânsul. Ochii săi rotunzi fulgerară. (Iată consecinţa bunătăţii sale ! Trebuia să dea în ei cu ciomagul, cum îi spunea adeseori Budişteanu). Simţi în spatele său un gol. întoarse bănuitor capul şi zâmbi amar. Câţiva ingineri lipseau. încă nu se îndepărtaseră prea mult. Se gândi să-i cheme şi nu mai apucă. Muncitorii le zâmbeau cu simpatie, le făceau semne prieteneşti să plece. Directorul se simţea acum în nesiguranţă. îşi descheie paltonul şi- se bătu dedesubt pe piept. Se mişcă pe loc, stingher. Prea s'au băgat aceşti oameni în sufletul lor. Distanţa — e doar director! — Bine, domnilor, aşa dar, v'aţi schimbat!... Bine, am să fiu nevoit şi eu să mă schimb. Ghiboldan îi ameninţă cu degetul şi dădu să se retragă. Aceste vorbe îi făcură pe muncitori să se înghesue şi mai mult în jurul directorului. alexandru jar — Ce vrei să zici cu asta, directore ? îi sări unul în faţă şi îi căută furios în ochi. — Să ne zică ce crede cu schimbarea ? Ne ameninţă! Omul cel bun!... se întretăiară glasurile. Ghiboldan aruncă priviri de surprindere, gesticula moale, voind să pară că vorbele spuse adineauri au fost rău înţelese. Zâmbi nevinovat şi bâlbâi ceva. Dec dată tresări. Nu se ştie de unde, ca din pământ, îşi făcu apariţia Caţofide. Strigă: — Loc! faceţi loc! Agentul se străduia să străbată mulţimea ca să ajungă lângă directorul Ghiboldan şi inginerii rămaşi. Nu-1 lăsară. Muncitorii din margini se strânseră şi i se puseră în faţă. Unul -îl apucă de braţ şi îl trase cu brutalitate. — Piei, cutră ! ■—• îi strigă la ureche un hamal şi îl apucă de după spate.. Zarva crescu. Vestea venirii agentului se întinse cu repeziciune pe toate cărările curţii. Veniră şi alţii, se îmbrânciră. II căutau. — Domnule director! Domnule director, fiţi fără grijă! Sunt aici, cu dumneavoastră! urla Caţofide, sbătându-se în strânsoarea hamalului. Hamalul îl ridică în sus ca pe un obiect, împinse cu el deoparte pe cei îngrămădiţi şi strigă: — La o parte! Să stea alături de celălalt hoţ! Hoţii laolaltă! Muncitorii făcură loc. Caţcfide, strâns ca în cleşte, de abea mai putea striga. Picioarele i se târau în zăpadă. Faţa îi era palidă, descompusă. Lavaliera, desfăcută, fâîfâia. Căciula de astrahan îi acoperea ochii. — Aici, hcţule! Hamalul îl lăsă să cadă alături de Ghiboldan. Se scutură pe piept, de parcă se murdărise. înjură crunt. Caţofide aruncă o privire sălbatecă în jur, apucă cu un reflex colţurile lavalierei desfăcute, vroi s'o înnoade la loc şi renunţă. Mâinile îi tremurau prea tare. Se întoarse spre Ghiboldan, ca şi cum nu-1 observase până atunci, încercă să-i zâmbească încurajator; gura i se poci într'o g'imasă. Atinse cu cotul re director, ca să-i. arate că nu-i singur. Apoi îl apucă de braţ. O clipă ochii i se făcură mici: se gândea la cât o să se urce răsplata acestui gest de solidaritate. Oamenii urmăriră scena cu batjocură şi glumiră: — Fraţi de hcţie! Ba îngeraşi fără aripioare! Stăpânul şi ţucălarul! Vreo trei ridicară pumnii asupra lor, prtfăcându-se că vor să-i lovească. Reflexele de apărare ale celcr doi stârniră noui hohote de râs. Le era scârbă de feţele lor miloage. Nici nu se gândiseră să-i lovească. Nu departe de mulţimea ce se înveselea pe socoteala directorului Ghiboldan, a lui Caţcfide şi a inginerilor, în uzina electrică, meşterul Bondoc aştepta ţeapăn înaintea ceasului de pe perete. Privirile sale, resfrânte de lentilele cchelarilcr, pândeau mişcarea acelor până la fracţiunea de milimetru. sfârşitul jalbelor 143 Stătea drept, cu călcâiele lipite, solemn. Cărarea albă ce-i străbătea părul pomădat strălucea ca un nimb. Porunci: — Cher cea, fii gata ! Sus, deasupra stivei de lemne, Chercea aştepta. Ţinea frânghia, gata să tragă de ea. Urechile mari îi atârnau ca nişte frunze de varză veştede. Era atent la vocea meşterului. Trăia, în aceste clipe, numai pentru această voce. — Trage! se auzi, peste sgomotul motoarelor, vocea seacă a lui Bondoc. Trupul, parcă fără oase, al lui Chercea, se întinse brusc. Urechile i se f leş- căiră şi mâna care ţinea frânghia se contractă. Vuietul sirenei trecu năpraznic prin ferestrele uzinei electrice, năvăli în ateliere, se rostcgoli în uliţi, în zăpadă, peste tot cartierul Griviţa. Muncitorii lăsară sculele, se îmbrăcară repede, îşi luară sufertaşele, oalele şi ieşiră în curte. Se formaseră grupe mici în preajma atelierelor unde lucrau. Se mai sfătuiau dacă e bine să pornească spre Sindicat. Se auziră voci stridente, furioase, ale celor care-i îndemnau să se adune. Curtea se umplu de sgcmot de paşi şi de voci felurite. Gerul răsucea aburii respiraţiilor. Seara începuse să întindă umbrele locomotivelor şi vagoanelor. Ferestrele dela Administraţie se luminară. — Haideţi, măăă! Spre poartă! se întindeau îndemnurile în toată curtea, repetate în ecouri prelungi. Frământarea oamenilor crescu. Se chemau între ei, mulţi începură să se îndrepte spre porţi, unii, şovăelnici, aşteptau să vadă ce o să se întâmple. Câteva zeci de siluete se pierdură printre vagoane şi printre grămezile de ziare vechi. In urma lor se auziră fluerături ascuţite. Cei câteva sute, strânşi în jurul grupului format din Ghiboldan, Caţofide şi cei câţiva ingineri, nu mai aveau răbdare să rămână locului. întorceau mereu capetele spre cei care ieşeau prin porţile atelierelor. Nu se puteau hotărî să-i lase liberi pe cei prinşi în mijlocul lor. — Să-i luăm cu noi! propuse unul, fără convingere. — Ce să togem tinichele de picioare! strigă cu scârbă un altul şi făcu semn celor adunaţi să pornească. ■—• Căraţi-vă, spuse un cazangiu, ridicând piciorul ca după un câine şi le întoarse spatele. După ce îi huiduiră pe cei din conducerea Atelierelor, oamenii se răzleţiră spre grupurile din curte. Deodată se iviră turnătorii, în coloană strânsă. In fruntea lor se afla Horja. Apariţia în curte a turnătorilor închegă hotărîrea celor care mai şovăiau. Cărările se înegreau de oamenii strânşi, care se frământau, strigau: —■ Vin turnătorii! Vine Horja ! Horjaaa ! De după un grup de locomotive apăru un pătrat galben, pe care scria cu litere negre, prinse într'un chenar roşu: JOS CEI CARE NE FURĂ MUNCA! Literele căpătară din ce în ce mai mult relief. Se apropiau de oamenii adunaţi pe cărările curţii. ALEXANDRU JAR Placarda, ţinută în vârful unei prăjini de Roşea, era făcută dintr'un fund mare de ladă. Munciseră "la ea mai mulţi vopsitori, o după amiază întreagă. Fiecare îşi trecuse peste ea pensula, ca să fie cât mai frumoasă. Literele erau drepte, la distanţe egale. II chemaseră şi pe Jornea în vagonul unde lucrau şi-i arătaseră placarda cu mândrie. Vroiau să arate că deşi nu sunt lăcătuşi, strungari sau alţii, care se făleau cu ciocanul şi şurupelniţa lor, se pricep şi ei să dea o mână de ajutor când e vorba despre viaţa lor, a tuturor muncitorilor. De aceea Roşea o purta acum cu o mândrie împărtăşită de zecile de vopsitori care-1 urmau. O mişca înadins, ca să atragă privirile. — Să treacă în frunte ! Adă placarda aici! Spre poartă ! Mulţi iuţiră pasul ca să fie mai aproape de placarda. Repede, o coloană se formă în urma ei. Cei mai mulţi erau dela Secţia de locomotive. începură să înainteze. La câteva sute de metri de această coloană se contura un şir de umbre în. mişcare. Şerpuia printre vagoane în direcţia porţii a treia. Aveau şi ei o placarda. Trebuia să fi fost făcută din pânză, căci fâlfâia. Nu se putea vedea, dinspre poarta întâia, ce era scris pe dânsa. Din când în când, din urma ei, izbucneau strigăte nedesluşite. Miile de ceferişti străbăteau curtea în două lungi coloane. In umbra serii, trupurile lor, învestmântate în tot felul de zdrenţe, închipuiau lizierele unor păduri desfrunzite, bătute de vânturi. Fâlfâiau eşarfe, petice negre, căciuli flocoase. Braţe ţâşneau în aer, câte o stinghie se rotea deasupra capetelor. Intr'o parte izbucneau urlete, fluerături. Se pierdeau în murmure şi ecouri. Iarăşi se întindeau în curte. Printre clădirile negre, urîte. Păreau să înfioreze locomotivele înzăpezite. Nu se mişcau, locomotivele. Nici nu întorceau farurile după cei care plecau. Numai geamurile dela Administraţie priveau. Orbite de perdele. Clipind. Capul coloanei celor dela Secţia Locomotive ajunse pe Calea Griviţei. Placarda ţinută de Roşea se opri între liniile de tramvai, aşteptându-i pe ceilalţi. Un tramvai se opri. Vatmanul sună în zadar să se libereze drumul. Se opri, şi călătorii coborîră să vadă ce se întâmplase. Câţiva se amestecară cu ceferiştii. In cuşca lui de portar la poarta întâia, Hasan Halii privea bozumflat, ca un copil pedepsit pe nedrept de învăţător. Nu îndrăznea să înfrunte ochii dispreţuitori ai celor ce se scurgeau prin poartă, în stradă. Ţinea palma la spate, în dreptul revolverului de sub şuba flocoasă şi cealaltă mână îi tremura. Din când în când întorcea capul. Nu se mai sfârşea puhoiul muncitorilor în trecere pe dinaintea uşii cu geamuri. Şteflea, lăcătuşul, se opri, bătu repezit cu degetele în geam şi privi cercetător la portar. Apoi îi făcu semn să iasă afară. Hasan Halii se băgă într'un colţ al micii încăperi şi spuse ceva. I se vedea numai spatele. — Vorbeşte să te auzim, turcule! Vino de ne caută prin buzunare. Am băgat câte o locomotivă în fiecare buzunar. Şteflea bătu mai tare în fereastră, sfârşitul jalbelor '45 vroind să-1 scoată afară pe portar. Pe faţă, ura îi săpase brazde adânci. Ochii câpătară o lucire de oţel. Lăcătuşii îşi lipiră feţele de geamul uşii. Aşteptau ca portarul să se întoarcă, pentru a râde de dânsul. Dar Hasan Halii nici nu se clintea din colţul în care se ghemuise. Pascal începu să tragi cu furie de clanţă, strigând: — Să spargem uşa ! îşi trase căciula din cap şi băgă în ea pumnul pentru a sparge fereastra. Motaş îi apucă mâna şi îi zise apăsat: — Lasă-te de astea ! Ce-i dacă spargi un geam ? Ii trase după sine, dincolo de poartă. Ţipetele lui Pascal, care se căznea să se smulgă din strânsoarea lui Motaş pentru a reveni la cuşca portarului, îi făcură pe ceilalţi să pornească mai departe, înjurară, unii scuipară în geam. Şteflea privi un timp la trupul încremenit al celui dinăuntru şi înjură: — ...Anafura ta de portar! Vom trece peste trupul tău cu tăvălugul! Bătu cu pumnul în uşă şi-şi continuă drumul. Hasan Halii întoarse pe jumătate capul şi reveni cu ochii spre perete. Se hotărî să rămână astfel, până vor trece toţi muncitorii. Măcar să nu vadă cu ochii săi cum trec fără să-i caute pe sub haine, în buzunare. Şi la poarta a treia, prin care se scurgeau cei dela Secţia Vagoane, se iscă o îmbulzeală. Din pricina lui State, tâmplarul. II zărise pe Tiron, şi prin minte îi fulgeră că acum e momentul potrivit să se răfuiască cu dânsul. Nu-1 lăsă până nu-1 tăvăli în zăpadă. — Na-ţi, mascatule! Ai scăpat ieri la cârciuma lui Zdrenghie, dar acum al meu eşti! Lovea în el cu picioarele unde nimerea. Ii puse genunchiul în piept. începuse să-1 lovească cu pumnul. La fiecare lovitură, îi strigi păcatele: — Pentrucă te-ai şmecherit cu meşterul! Pentrucă te-ai vândut ălora!... Pentru ziua de Crăciun când ţi-ai pus mască!... Pentrucă slugăreşti boierii şi. . . Jornea, care nu putea trece prin poartă din pricina îmbulzelii, înlătură pe cei care îi stăteau în cale şi se apropie de State. II trase cu putere în sus şi-l privi cu reproş: — De ajuns! Văzând că State nu vrea să-i dea ascultare, îl îmbrânci înainte. Ridică pumnul ameninţător şi repetă: — De ajuns! Ii înfruntă ochii aprinşi şi respiraţia gâfâitoare, până îl făcu să coboare capul. Zise în urmă cu desgust: — Ce te-a apucat acum să dai în el ? Mai curând merită un scuipat. Se întoarse spre cel ghemuit în zăpadă. Aducea cu un câine bătrân, alungat de peste tot. Privi la dânsul cu scârbă. II lovi cu piciorul în umăr: ■—■ Cară-te, câine ! Du-te şi-ţi linge stăpânul! Aşteptă cu ochii pe jumătate închişi, dispreţuitori. Ii făcu, cu pumnul, semn să se grăbească. Tiron se târî la picioarele muncitorilor. Făcuse spume la gură şi gemea. O mână o ţinea ridicată, mişcând-o în semn să fie lăsat în pace. i ALEXANDRU JAR V, Deodată, tot în poartă, izbucniră râsete. Oamenii îî lăsară pe Tiron şi se întoarseră să vadă ce se întâmplase. Cârnu trăgea de pieptul şubei pe portarul Bănică şi-i râdea în faţă: — Haide, măi Bănică, haide şi tu ! Azi e zi de sărbătoare. înmormântăm ' curba de sacrificiu. Ii mâncăm coliva. Colivă şi ţuică, măăă! Cârnu trăgea de portar, mai mult în bătaie de joc. Nu ţinea de fel să-l tragă la manifestaţie. Mai curând ca să-i facă pe cei din jur să se distreze. Unii, grăbiţi să ajungă în stradă, încercară să-i despartă. Nu reuşiră decât . să mărească îmbulzeala. Vociferările se amestecau cu râsete şi chiote. ' Bănică se ţinea cu o mână de uşă şi se smucea ca să scape din strânsoare. . Ochii rotunzi, de bufniţă, îi ieşiră din orbite. Sticleau aiurit, pierduţi. Bătea, cu piciorul încălţat în cisma de pâslă, în pământ şi repeta într'una: — Sunt numai portar! Sunt portar ! Cârnu îl îmbrânci fără ură şi-i râse în faţă: — Portar, ci-că-i portar... Clipi şiret celorlalţi, ca să zică şi ei o vorbă usturătoare. Văzând că nimeni nu-i mai da atenţie, îl îmbrânci pe portar, răcnind:—Portarul iadului! şi ieşi în stradă. Se înveseli din nou. Vroia să-i îmbrăţişeze pe cei din apropiere. Aceştia se feriră, fără să se supere. Le aruncă vorbe de ocară şi o luă împleticit înainte. Ţinea mâinile în sus şi striga: —■ Măi, dacă în această lume n'ar fi porţi şi portari, măi fraţilor, ar fi rai pe pământ f Scoase un chiot de bucurie şi îndemnă lumea să se încoloneze. Privirile mânioase ale oamenilor nu-1 făcură să tacă. Dimpotrivă, îl aţâţau şi mai mult. Răguşise, tot strigând. Curtea Atelierelor Griviţa se golise de muncitori. Prin geamurile murdare ale clădirilor se prelingeau în afară luminile becurilor încă nestinse. Dinăuntru, se profilau pe geamuri umbrele geometrice ale macaralelor cu cârlige mari, cele ale roţilor în nemişcare, siluetele ciocanelor uriaşe şi, tăcute, sute de umbre felurite, ţepene. Nici umbra unei mâini de om, niciun deget. Ateliere, hale şi remize tăceau abandonate, pustii. In jurul lor era tăcere. Şi vânt. Şinele, asemenea unor şerpi uriaşi, carbonizaţi, zăceau în zăpadă. In unele locuri se răsuceau în aer, inutil. Peste tot, în grămezi, oseminte de fier zăceau în apropierea locomotivelor moarte. Carnea neagră a locomotivelor mai ţinea încă în strânsoarea niturilor. Prin rănile lor, însă, vântul şuiera a desnădejde. La ferestrele vagoanelor se plimbau nălucile serii. Pe sub bănci, frigul ghemuit gemea. In unele compartimente îşi. lipea ochii sticloşi de geamuri. Sus, pe castelul de apă^ ciorile moţăiau. Una croncăni, îşi luă sborul. Era neagră cioara, şi, peste tot, mult alb—zăpadă. Coşul uzinei se profila înalt, drept. De-a-lungul coşului — o scară. Pe scară, nimeni. Coşul nu fumega. Jos, pe cărări, tăcere. Se puteau distinge nenumărate urme de tălpi suprapuse. Toate duceau în două direcţii: unele spre poarta întâia, altele spre poarta a treia. Până dincolo de porţi, în Calea Griviţei. sfârşitul jalbelor 147 Deodată, în tăcerea imensei curţi a Atelierelor, se împrăştiară ţipete subţiri si prelungi. Intre clădiri se învălmăşiră ecouri. Apoi se auziră paşi repezi şi râsete. Dinspre atelierul de ucenicie,"zeci şi zeci de băieţi goneau cât îi ţineau picioarele, săreau peste mormanele de fiare vechi, se chemau cu strigăte şi . gesturi. '•■ — Pe aici, măi! răzbi glasul de şuier al lui Aldea. Se opri lângă un şir de vagoane şi-şi flutură şapca. Se caţără cu repez.ciune pe acoperişul înzăpezit a! unui wgon şi băgă două degete în gură. Fluieră prelung. Apoi puse palmele pâlnie la gură şi strigă: !■ — Jos cu meşterul Ţuţoi! Jos cu Broscoi! Ucenicii se îngrămădiră' în jurul vagonului, pe acoperişul, căruia se afla Aldea. Ochii le luceau de mulţumire. Râdeau şi agitau ameninţător pumnii. Aldea sări de pe acoperiş şi căzu. Ucenicii îl ridicară şi-i scuturară de zăpadă hainele zdrenţuite. Imediat, Aldea porunci unui ucenic rnai mic să-i f aducă un arc ce se afla în apropiere, în zăpadă. II întinse cu toate puterile • sale, făcând din el o armă. II arătă de departe lui Ţuţoi. ' Ţuţoi se oprise. Ţinea ranga în aer, fără să mai îndrăznească să se apropie. Bubele de pe bărbie îi sclipeau mai greţos decât altădată. Parcă ţâşnea din ele puroi. înjura. Aflase şi meşterul Ţuţoi despre planurile muncitorilor, din Ateliere. Toată ziua îi spionase, din această pricină, pe ucenici. îşi dăduse seama din discuţiile lor, că gândul le e aproape de cel al vârstnicilor. Vor şi ei să pornească la manifestaţie. Nişte mucoşi, care nici ciocanul nu ştiu să-1 ţină cum trebue !., Ii sfătuise mai întâi cu binişorul să fie,cuminţi. Nu de alta... doar el răspunde pentru cuminţenia lor. Şi-apoi, ce revendicări să aibă ei? N'au neveste, copii Nici. alte nevoi mari, n'au. S'au molipsit dela bolşevici. Capete fragede —repede se încălzesc. Nu, n'o să-i lase să se îmbolnăvească cu totul. Şi, ca să fie mai sigur, pusese un lacăt mare în belciugile uşii. După sunetul sirenii, ucenicii se îmbrăcară în grabă, ca să nu piardă manifestaţia. Găsiră uşa închisă cu lanţ şi lacăt. Cerură să li se deschidă. Unii se înspăimântară, gândind că vor rfmânea tcată noaptea închişi aici. Alţii încercară zadarnic să forţeze uşa. Numai câţiva îl înfruntară direct pe meşter. f — Meştere Ţuţoi, deschide! Nu ne place puşcăria... vorbi calm, însă neînduplecat, Vasile~ Roaită. Prin minte îi trecu gândul că de nu le face pe voie, sar cu toţii asupra meşterului şi-i scot cheia din buzunar. Ţuţoi privea cu un r ânjet în cehii nemişcaţi şi limpezi ai lui Roaită. —■ Tot tu, măi ? Tu îi împingi la dezordine. Acum nu-ţi merge, să ştii ! , — Dă cheia, meştere ! A sunat sir ena şi avt m dreptul să facem ce vrem» — Ce vreţi ? Da eu ce sunt ? Faceţi ce vreau eu, că vă învăţ meserie, <*" — Iarăşi ne eşti tată... zise ironic Roaită.-Apoi se răsti: — Cheia! 10' alexandru jar Meşterul Ţuţoi îi ""toa*"se «-patele şi începu să răsucească o ţigară. Roaită privi la spatele tui şi se hotărî ca unpreuaă cu ceilalţi să-l înşface şi să caute prin buzunare. In acest timp, Aldea rupse cu o bucată de fier lanţul şi navali cu ceilalţi în curte. Vasile Roaită şi cei câţiva de lângă meşter tresăriră şi o luară şi dânşii la goană prin uşa larg deschisă. Strigătele şi amenii ţările lui Ţuţoi nu-i mai puteau opri. — Să mergem! porunci cu o voce aspră Vasile Roaită, şi făcu semn ca ceilalţi să pornească. Aldea o luă înainte. Ridică sârma deasupra capului şi comandă: ' — In spatele meu ! > Cei mai mici se îngrămădiră în spatele lui Aldea. Alţii făcură câţiva paşi şovăind între Aldea şi Roaită. — Ce staţi, măi, că ne-au luat-o bătrânii înainte ! se înfurie Aldea, încrucişând de departe priviri tăioase cu Roaită. Han zise cu nemulţumire, înăbuşit: — Nu eşti căpitan! Nimeni nu-i căpitan! Han privi întrebător la Roaită, aşteptând ca acesta să ia o hotărîre. — Ce te bagi, mormolocule ? Ce ştii tu ce-i aia comandă ? îi vorbi Aldea lui Han cu o voce îngroşată, care se voia poruncitoare. Han nu-i răspunse decât cu o privire supărata. Gândi că mai bine se duce singur la manifestaţie. O luă înainte. — Han, strigă Vasue Roaită, sărind după el şi apucând.u-1 de braţ. Ii spuse în şoaptă câteva cuvinte. După expresia feţei, probabil cuvinte de prietenie. Apoi, celorlalţi ucenici, cu un ton răstit: — Are dreptate Han. Toţi suntem la fel! Meşterul Ţuţoi nu ştie ce-i aia căpitan. Pe toţi ne batjocureşte. Ucenicii îl huiduiră pe meşter. Cei din spatele lui Aldea fluierară ascuţit. Unii se apiopiară de Roaită. — Eu mă duc acasă! se auzi o voce subţire cu rare accente îngroşate de adolescent. Vasile Roaită iş; întoarse capul ca să afle cine vorbise. Toţi ucenicii tăceau. Ridică un pumn pietros în aer şi întrebă: — Cine vrea acasă ? înfruntă ochii tuturor ucenicilor care se priveau între ei pieziş, îndemnându-se să spună pe cel care vorbise. Roaită desfăcu pumnul şi rămase câteva clipe îngândurat. Urmele negre, lăsate de ochelarii mari de sudură pe pomeţi, îi îmbătrâneau faţa. Se g ândea la Horja cu care vorbise dimineaţa despre nevoile lor, ale ucenicilor. Vorbi energic: —■ Avem şi noi nevoile noastre. Să le cerem şi noi! Facem piese mari pentru locomotive şi vagoane. Chiar mai bune ca ale bătrânilor. Pieptul i se umilă de mândrie. Dcen se mai ţeapăn. Ochii îi sclipeau sever. Brusc, strigă: — Să ni se plătească pentru învăţătură ! Avem nevoie de pingele, de pâine şi de carte. Şi bani de frizei'. Şi... — Pentru cinematograf! — Eu tare m'aşi duce şi la^teatru ! N sfârşitul jalbelor 149 De când vreau să-mi cumpăr o cravată frumoasă... Ucenicii îl întrerupseră pe Roaită, strigându-şi fiecare nevoile. Aldea se apropie cam desumflat de ceilalţi. Toţi micii ucenici adunaţi în spatele său îl părăsiri. Zise totuşi cu un ton încrezut. — Eu de mult am gândit ca tu e, măi Roaită ! Spune, doar mă ştii, nu e aşa ? Roaită încuviinţă din cap. Vedea că Aldea suferă din piiană că ucenicii îl părăsiseră. Ii zâmbi stingher şi 1, luă cu paşi mari înainte. Deodată Aldea o luă la goană înainte, cu sârma groasă înălţată în mână, asemenea unei săbii, se urcă pe treapta unui vagon de clasă şi strigă: — Vrem plată ca bâtlanii. Să nu mai fim bătuţi! Jos cu Ţuţoi. Toată curtea răsuna de lozincile aruncate de Aldea. Ucenicii săreau peste sine, se strecurau printre vagoane, încălecau fel de fel de obstacole pentru a ajunge mai repede la manifestaţie. Ku mai trecură prin poarta Atelierelor. Isi făcură vânt peste gardul ce dădea in Calea Griviţei şi o luară în chiote şi fluierături spre pedul Grant. Cele două coloane lungi de muncitor' î amtau pe Calea Griviţei. Distanţa intre ele se micşora mereu. Deş; încă nu se făcuse bine întunerec, becurile din vârful stâlpilor erau aprinse. Păie:,u nişte ochi mari, speriaţi, ce urmăreau puhoiul de oameni, de jos. Mulţime se scurgea ca un fluviu între digurile înalte de zăpadă, adunate pe marginea trotuarelor. Nu se auzea d;cât sgomotul miilor de paşi şi, rar, un strigăt. Feţele oamenilor erau mohorîte, triste. Seara aceasta de iarnă friguroasă, le întuneca şi mai mult feţele. îşi puneau întrebări în mers. Cei mai mulţi se gândeau la ziua de mâine. Mâine e prima zi de aplicare a curbei de sacrificiu. Din uliţele apropiate, începură să apară femei şi copii. Boceau, îşi chemau bărbaţii, taţii. Unele se alăturară coloanelor. — Să ceri pe deasupra câştigului cel vechiu încă o mie! strigă nevasta lui Motaş, când îşi zări bărbatul în mulţime. II apucă de braţ şi merse lângă el o bucată de drum. U zgâlţâi şi-i ţipă în ureche: •—- Auzi, să ceri o mie peste câştig! De azi dimineaţă s'a scumpit fasxleacu doi lei la chil. Mi-ai făcut cinci copii—te-ai priceput. Să \tdcm cum te pricepi acum. Auzi, să ceri, măcar o mie !. Motaş clătină din cap în semn că a auzit şi continuă drumul. Faţa i se. întunecă mai rău. Mai auzea din urmă vocea femeii. Parcă şi a copiilor. Cum de a făcut atâţia copii, fără să se gândească la vremurile astea!... Cu doi lei mai mult la chilcgram... fasolea. Bine ar fi să capete o mie mai mult. Oftă şi începu să se gândească ce ar face dacă ar câştiga cum se cuvine. Ochii i se aprinseră. 'v Ochii miilor de ceferişti ardeau în umbrele tot mai groase ale serii. Cu cât se îndepărtau de Atelierele Griviţa şi ceberau spre Sindicat, imaginile mizeriei din casele lor le încrustau inimile. Ţipetele femeilor, fuga copiilor pe lângă coloane, îi stârneau mai rău. Vroiau să scape nu numai de curba de .,' sacrificiu, ci de toate mizeriile de până acum. Ura împotriva acelora care nu-i i alexandru jar îăsau să trăiască începu să răbufnească în strigăte tot mai aprige. Ridicau pumnii, arătându-le femeilor de pe trotuare că acum nu se vor lăsa înşelaţi. Unii le îndemnau să plece acasă, promiţându-le că nu se vor întoarce numai cu vorba goală. Lozincile, susţinute de voci din ce în ce mai numeroase, străbăteau Calea Griviţei. In coloana secţiei de vagoane, dădură năvală Buză Spartă, Mibu şi toata banda sa de copii. Un timp însoţiră coloana, mergând la marginea ei. Băteau înadins, tare, din călcâie, să Ii se audă potcoavele de cal. Se credeau cu pinteni de ofiţer la picioare. Cât despre Buză Spartă —acesta avea şi o praştie. Făcută de dânsul, dintr'un maţ de c'istir găsit pe maidanul Cuţarida. Vâna cu dânsa vrăbii. Devenise mare vânător de vrăbii. Le smulgea pe loc cape ele şi le aducea acasă. Pentru a face din ele o ciulama — sunt bune, alungă foamea. Avea şi acum buzunarele pline de vrăbii. — Tatăl meu, strigă fericit Buză Spartă, repezindu-se în coloană şi arătând lui Mihu şi celorlalţi prieteni ai săi că şi tatăl său se găseşte printre manifestanţi. II trase pe Lazăr Brumau de mână şi zâmbi plin de bucurie. Scoase dintr'un buzunar o vrabie fără cap, cu penele din jurul gâtului însângerate şi i-o arătă cu un gest mândru, spunând:—E mare cât o cioară. Mai am şi altele în buzunare. Face bunica o ciulama straşnică ! Buză Spartă râse mândru şi băgă cu o mişcare energică vrabia moartă înapoi în buzunar. Lazăr Brumau, care mergea alături de ceferiştii concediaţi, rămase surprins de apariţia copilului său. Mai întâiu se bucurase că-1 vede. Insă vrabia cea însângerată, urîtă, plimbată sub ochii tovarăşilor săi, îl supără. Ii era ruşine, nu vroia să se afle că mănâncă vrăbii. El, ceferist, fie chiar şomer, să trăiască din mortăciuni!... îşi apucă fiul de urechi şi-i făcu semn cu o privire cruntă s'o ia din loc. Adiugă mânios: — Lasă-te de vrăbii — îţi arăt eu ţie! Acasă! şi-i făcu vânt lui Buză Spartă în afară de coloană. Buză Spartă ajunse până în trotuar, aiurit de felul în care-1 primise tatăl său. Ceilalţi copii râdeau şi lui îi crăpa obrazul de ruşine. El, războinicul,' cel mai bun ia gheţuş şi bătaie, vânătorul de precizie! Roti praştia ca să-i facă pe cei din jur să închidă gura. Dintele îi sclipea prin buza spartă, gata . să muşte. Ochii îi scânteiau. Se gândi să fugă după tatăl lui şi să-i strige că şi el mănâncă ciulama de vrăbii. Se răsgândi repede şi se întrista. Ii dădea dreptate lui Lazăr Brumau. Acum şi ceilalţi taţi o să-şi îndemne copiii să vâneze. Vrăbiile se vor rări, şi altele în iarnă nu se nasc. Vor muri de foame împreună cu mama, bunica şi bunicul. Zise şuierător: — Nimeni n'are voie să vâneze vrăbii fără voia mea! Aţi auzit? Buză Spartă privi crunt la ceilalţi şi se opri asupra lui Mihu. Bănuind în ochii acestuia un gând de nesupunere, îl prinse de piept şi răcni: -—• Să nu te prind, auzi ? Roti praştia în aer şi o porni mai departe, urmat de toată banda. ' Pe marginile Căii Griviţa, negustorii traseră obloanele. Mai ales băcanii, măcelarii şi brutarii. Le era teamă de luminile flămânde ale ochilor, ale miilor sfârşitul jalbelor ^je ochi. Şi de strigătele mulţimii. Unii dintre negustori rămăseseră înaintea prăvăliilor. îşi strecurau unii altora păreri despre manifestaţie, despre traiul muncitorilor. Nu-i compătimeau pentru reducerea cu zece la sută a salariului. Socoteau că această măsură a Direcţiei Generale a C.F.R.-ului şi a guvernului loveşte şi în interesele lor. Doar trăiesc şi ei de pe urma câştigului muncitorilor. De câştigă mai puţin, cumpără mai puţină pâine, carne, fasole şi altele. Şi apoi au datorii. Cum şi când au să Ie plătească? Negustorii cei mari nu suferă din pricina crizei. Ei au rezerve, combinaţii felurite. Şi cele zece la sută luate dela muncitori, în punga lor se scurg. Pe când dacă muncitorul are bani mulţi, şi cei mici, cu câteva rafturi, tejghele, tarabe, ciupesc mai mult. — Aveţi dreptate să cereţi să nu vi se scadă salariul! strigă din dreptul băcăniei sale cu ferestrele oblonite, un om mărunt, căruia nu i se vedeau decât ochii şi nasul, dintre gulerul îmblănit al paltonului şi căciulă. întinse braţul după câţiva din mulţime şi strigă: —Măi Crapcea, măi Mihnea, nu vă lăsaţi încălecaţi de ăi mari! Se urcă pe zăpada adanată la marginea trotuarului şi începu să facă semne de îmbărbătare manifestanţilor. - — Să mâncaţi şi voi o fieiculiţă, că munciţi greu! strigi, din dreptul unui ciot mare de tăiat carnea, un măcelar roşcat la faţă şi cu pumiul mârjit de sânge închegat. Ridică amândouă braţele în sus şi arătă spre firma de deasupra măcelăriei: — Vă dau, măi fraţilor, pe săturate! Le zâmbea celor care treceau dinaintea sa şi clipea din ochi şiret, încurajator. Dintr'o uşe pe jumătate închisă a unei brutării, dn oameni trăgeau afară un sac plin. II purtară peste dâmbul de zăpadi din faţă şi-l desfâcură. începură să împartă pâini muncitorilor în trecere. îşi însoţeau dirul cu voci calde şi mânioase: — Luaţi, fraţilor, dela noi puţin şi dela guvern totul! Voi aveţi de pâine, avem şi noi! Trei cuptoare pe zi să facem, nu două, ca acum! Nu toţi luau pâinei diruită. Brutarii auzeau şi cuvinte ca acestea: — Darnic te-ai mai făcut, nea Stelică! Şi tu, Panţurule, care îmi dri numai pâine necoaptă—şi trebue s'o iau, c'o iau pe datorie! Prăjiţi-vă în cuptorul vostru ca nişte covrigi! Brutarii goliră sacul, fără să ia în seamă răutăţile muncitorilor. Gândeau că pe unii şi i-au făcut prieteni cu aceste daruri. Dar alt sac de pâine nu mai împărţiră. Stăteau acum în pragul brutăriei şi priveau la coloana ce trecea înaintea lor. Tramvaiele oprite se înşiruiau acum cu zecile. Interioarele lor, luminate, însă pustii, le dădeau un aspect sărăcăcios, de născociri inutile, făcute numai să încurce drumul oamenilor. Rarii călători care rămaseră în ele, cu nădejdea plecării în trupurile încremenite, pătrunse de frig, aduceau mai curând cu nişte făpturi moarte, fantomatice. Miile de ceferişti păşeau mai departe. Capătul primei coloane ajunse până la podul Grant şi se opri. Unii se suiră pe pod, alţii pe bolovanii] îngrămădiţi alexandru jar pentru reparatul caldarâmului desfundat şi care rămaseră nefolosite. Se aşternuse zăpadă şi Primăria avea altele de făcut, în centrul oraşului. Turnătorii şi Horja rămaseră în dreptul Sindicatului. Se înghesuiră şi făcură semne celor din cealaltă coloană, dela Secţia Vagoane, să se grăbească. Agitau braţele, fluierau. — Grăbiţi, măăă ! strigau unii, urcându-se pe umerii altora, ca prin gesturi, fluturări de căciuli şi şepci să-i facă pe cei rămaşi în urmă să se apropie mai repede. Din primele rânduri ale celeilalte coloane, se auziră răspunsuri stridente: — Aşteptaţi, măăă! Vine curba din urmă! Jos curba de sacrificiu ! Strigătele şi fluierăturile străbăteau Calea Griviţei, sfâşiau văzduhul geros şi întunecat. Distanţa între coloane se micşora, făcând ca sgomotul să crească. Placarda celor dela Secţia Vagoane, făcută din pânză, ondula puternic în bătaia vântului. Literele'mari, roşii: «JOS CURBA DE SACRIFICIU!»' căpătară o viaţă proprie. Se detaşau din albul pânz_i şi păreau a pluti în aer. Horja aştepta calm apropierea celeilalte coloane. Rar, arunca o privire spre ferestrele şi balconul Sindicatului. Se întrebă dacă uşile Sindicatului sunt închise. Gândi că, dacă o fi aşa, Sindicatul trebue să fie ocupat de muncitori. Vorbise cu Jornea dimineaţa şi-i spusese să urce sus. Dacă poliţia vrea «legalitate », apoi să fie Sindicatul, e dear rx cunoscut de lege. Nu pot intra cu toţii între zidurile sale. Din această pricină, ceilalţi rămân în stradă. Ii veni să aprindă o ţigare. O scoase din tabacheră şi o băgă la loc. Nu-i vreme de fumat. Şi apoi, ce-or zice cei din jur? Aşteptau dela dânsul un cuvânt, o ho-tărîre. Ii privi cu un zâmbet sever şi zise: — Aşa, fraţilor! Câţiva repetară: — Aşa ! Un mănunchi de braţe se întinse spre clădirea Sindicatului. Se auziră voci mânioase. — Unde o fi Gavât ? Dar Hudici şi Mangâru ? Hcrja ridică din umeri şi zise printre dinţi: — O fi rămas să se sfătuiască mai departe cum să ne vândă. Ca deunăzi, la geamgerie — nu le-a mers. Izbucniră râsete. Toate atelierele ştiau de păţania conducăterilor Sindicatului. Glumeau pe socoteala lcr şi-i ameninţau. Mcga nu râdea. Ba, faţa îi deveni deodată mâhnită. ■— Cum de pot fi astfel, că sunt şi dânşii muncitori ? întrebă Mcga şi privi în gol. Ţinea sub braţ pachetul şi tresări. îşi aminti de cele citite în manifest. Aseară, acasă, nu-şi putuse cpri curiozitatea. Desfăcuse pachetul şi luase din el unu!. Scria mult despre Gavât, Hudici şi Mangâru. Că sunt nişte trădători în mijlocul ceferiştilor; că se au bine cu directorii dela Administraţie^şi chiar cu poliţia, că primesc pentru aceasta... SFÂRŞITUL JALBELOR J53 — N" pe degeaba, Moga! Primesc părăluţe frumoase — răspunse Horja, privindu-1 drept în ochi. Vorbi şi celorlalţi: — Cel care se vinde, e mai pri-■me,dios decât cel pe care îl cumpără boierul. Ţi-e mai greu să te fereşti de dânsul. Tşi trase cozorocul peste ochi şi tăcu încruntat. îşi netezea cu un deget mustaţa. Mcrmăi:— Ăşa-i, Mcga! Se desprinse dintre turnători şi plecă. Strigară după dânsul. Horja dispăru în mulţime. Distanţa între coloana Secţiei Locomotive şi a Secţiei Vagoane dispăru. O explozie puternică de voci vesti unirea coloanelor. Aproape toţi muncitorii Atelierelor Griviţa se găseau acum laolaltă. Se învălmăşeau, exprimau aceeaşi ură împotriva celor care îi scoborau tot mai adânc în mizerie, împotriva conducătorilor ţării, ai Atelierelor şi trădătorilor dela Sindicat. In umbra deasă a înserării, ochii lor căpătară luciri fierbinţi. Se recunoşteau între ei, se simţeau uniţi. Mâinile se înălţau deasupra capetelor. Pumnii se învârteau în aer. Câte un cap se înălţa, din gură ţâşnea un abur gălbui şi câteva cuvinte repezi. Cuvintele erau reluate. Capul dispărea în marea de capete. Placardele se mişcau în văzduh. Casele mărunte din marginea străzii şi uliţele lăturalnice căpătară o altă viaţă. Se desghiocau în ecouri, îşi zgâiau ochii întunecaţi, ferestrele. Acoperişurile albe parcă se umflaseră şi pluteau mânate de suflul sgomotos al oamenilor. întreaga Calea Griviţei clocotea. Sediul Sindicatului «Locomotiva» se găsea aproape de podul Grant, înspre cimitirul Sfânta Vineri. Era o casă cu un etaj, foarte îngustă, mărginită în dreapta de un atelier de lăcătuşerie şi în stânga de o curte lungă. Faţada simplă, cu tencuiala veche, ciupită. La parter, geamurile erau cârpite cu placaje şi hârtie de ziar. Sus, la etaj, o uşe, pe jumătate de sticlă, dădea într'un balcon de fier ruginit, proptit de dcuă bârne ţâşnite din perete. Un burlan cobora din marginea acoperişului ţuguiat şi se oprea ceva mai jos de balcon. Din gaura lui până jos rămăseseră urmele negre ale ploilor. Calcmir năvăli în curte, urmat de alte câteva sute de muncitori. Urcară în sărituri scara îngustă şi putredă. La primul etaj, se opriră. Uşa era încuiată. Bătură cu pumnii şi cu picioarele. Nimeni dinăuntru nu răspunse. Gândiră că sala e goală. Câţiva îşi proptiră umerii în uşe. Uşa cedă, izbindu-se cu tărie de perete. îmbrâncit din urmă, Calomir ajunsese în mijlocul sălii. Se lăsă pe spate şi întinse larg braţele ca să oprească năvala. Strigă: — Staţi! Staţi, tovarăşi! îşi înălţă trupul osos şi ochii i. se înfundară în orbite. Repede, uimirea îi trecu. Scrâşni: — Aici eraţi, domnilor ! Calomir făcu un păs înainte. Lângă uşa sălii care dădea în balcon, stăteau, încremeniţi, Gavât, Hudici şi Mangâru. Ucenicii erau cu toţii pe pcdul Grant. Stăteau călare pe balustrade, unii se suiseră pe arcade. Priveau la mulţimea întinsă de-a-lungul Căii Griviţa, fluturau şepcile, fluierau, ca să arate celor mai mari, că nici ei nu lipsesc dela manifestaţie. *54 alexandru jar Aldea organiză un cor. La comanda lui şi urmărind mişcarea sârmei pe care Aldea o mânuia ca pe o baghetă de dirijor, ucenicii strigau cât îi ţinea gura: — Vrem pla-tă ! Jos bă-ta-ia ! Jos Ţu-ţoi! Vocile lor, unite, şerpuiau asemenea unui râuleţ de munte spre massa compactă formată din miile de ceferişti. Vasile Roaită stătea şi el pe balustradă şi privea mulţumit. O bucurie tumultuoasă îi ţâşnea din piept, luminându-i faţa, dând ochilor săi o strălucire fierbinte şi visătoare. Clipea rar, căutând parcă să descopere în mulţime oameni din Ateliere, pe care îi cunoştea. II căuta mai ales pe Horja. Nu se îndoia că şi nea Horja se află aici. Prin minte îi trecu o întrebare supărătoare. Sunt oare şi strungarii ? Coborî capul îngândurat. Zise lui Han, care privea mirat la agitaţia celor vârstnici. — Tu ce crezi ? Strungarii sunt şi ei aici ? Han nu întoarse capul. Răspunse cu o voce pierdută. — Şi ei!... Sunt ceferişti... Toţi ceferiştii!... — Atunci, şi Ceacâru ? Roaită îl trase de braţ ca să fie privit. Se uită Ia prietenul său, atent, cu sufletul pe buze. — Ceacâru ? Han parcă auzise pentru prima dată acest nume. — Ceacâru, tatăl ei... al Măriei. — A, al ei... Sigur ! Trebue să fie ! tresări Han, ca din vis. — Şi el!... Tare aş vrea să mă vadă... Vasile Roaită strânse pleoapele şi respiră puternic. Când deschise ochii toată faţa sa era numai zâmbet. Se bucura că ia şi el parte la manifestaţia celor mari. Se simţea asemănător lui Horja şi Ceacâru. Deci şi Ceacâru e aici ! Cât e dânsul de strungar, şi tot a venit!... Dacă îl întâlneşte, ce va spune ? Căci trebue să-i vorbească! Despre... ah, despre Maria. E doar tatăl ei! Roaită se hotărî să coboare de pe pod pentru a-I căuta pe'tatăl Măriei. Judecă repede că nu-1 va putea găsi în această mulţime. Şi apoi, ce să-i spună ? întrebarea aceasta îi reveni mereu în minte. întoarse iarăşi ochii spre Han. — Tu ştii mai mult ca mine. Ce crezi, ce să-i spun despre Maria ? Han tresări, fără să fi auzit bine întrebarea. Tăcu şi privi peste balustradă. In ochii săi licărea aceeaşi uimire. Vasile Roaită coborî capul. Faţa i se întunecă. Buzele îi fremătară. Strânse marginile paltonului şi se încovoie. Simţea mai tare frigul. Deodată îşi îndreptă trupul. Ochii se aprinseră de fericire. Strigă repetat: — Nea Hcrja! Strigătul i se pierdu printre alte strigăte. De sus, de pe pod, Vasile Roaită îl urmărea cu greu pe Horja. II vedea strecurându-se printre oameni, oprindu-se în mijlocul unui grup, plecând însoţit de unul, dispărând, pentru a reapare în altă parte a străzii. O singură dată îşi îndreptă privirea spre pedul Grant. Ochii îi erau îngânduraţi, străbătuţi de o lucire aspră. De câteva ori-ridicase mâna poruncitor. Dispăru cu totul în mulţime. sfârşitul jalbelor jijij t |* Roaită îl mai căută un timp cu privirea şi apoi renunţă. Bucuria de a-1 fi văzut pe Horja îl îmbărbăta. începu şi el să strige, împreună cu ceilalţi ' ucenici. Oamenii deveniră nerăbdători. Deşi stăteau în stradă de numai un sfert ' de oră, li se părea că intraseră adânc în noapte. Căldura trupurilor începea : să se risipească. Frigul se făcea din ce în ce mai simţit. Băteau din picioare, suflau în pumni, se împingeau unii pe alţii, vorbeau cu mânie. N'au ieşit în stradă ca să privească la balconul Sindicatului şi să degere ! Să se hotărască ce-i de făcut pentru a se înlătura măsura luată de Administraţie împotriva lor. Mai bine să pornească cu toţii spre oraş, acolo unde stau miniştrii, guvernul. S'o ia aşa, grămadă, spre Parlament, unde deputaţii stau în căldură şi pala-| vragesc pe degeaba ! In dreptul Sindicatului se înălţă vocea groasă a lui Ceacâru: — Ce stăm pe loc ca nişte cuie ? Să mergem cu toţii la Parlament! Ceacâru ridică braţul şi-l svârli înainte, în direcţia oraşului. Ochii îi erau numai flacără. Sprincenele încruntate îi dădeau o expresie neînduplecată. ' . . îndemnul lui Ceacâru fu repetat de mulţi, însă nimeni nu se clinti. Nu îi trăgea inima să meargă la Parlament. Aveau ei părerea lor despre această instituţie. Deputaţii pe care îi aleseseră în ultimele alegeri, naţional-ţărăniştii, care le promiseseră marea şi sarea, n'au mai dat prin cartier. La fel ca şi cei ; din alte partide, în trecutele alegeri. ' — Ce să căutăm acolo ? întrebă, cu voce tare, Togan. Râse înnăbuşit şi '. scrâşni: — Nu se găseşte printre ei nici un deputat ceferist! Coborî brusc capul ; în semn că nu-1 mai interesează Parlamentul. întrebă cu ochii în jos: — Cine a hotărît curba de sacrificiu ? II pironi pe Ceacâru drept în ochi. Ceacâru se supără de întrebare. Doar nu dânsul o hotărîse. Ridică palma să lovească. Zise răstit: — Nu's ministru să hotărăsc. întreabă pe cine trebue. Pe Parthoniu, că-i director general. întreabă pe alţii! Lăsă cu supărare braţul în jos şi-i întoarse spatele lui Tcgan. Tuchilă îi dădu dreptate lui Ceacâru. Era doar strungar ca şi el, şi nu putea să greşească. Privi cu dispreţ la Togan şi şuieră printre dinţi: — Te crezi deştept!... Zâmbi prosteşte şi-şi suflă cu sgomot nasul. Rămase cu gura căscată. Dantura stricată, neagră, aducea cu o cicatrice veche. Se ■■ întoarse şi el cu spatele, după Ceacâru. Tcgan nu răspunse. Privea îngândurat în urma lui şi clătina din cap. Apoi vorbi răspicat: ' — Curba de sacrificiu n'a căzut din cer! Tot guvernul a hotărît-o. S'o şteargă chiar acum ! Să mergem la bârlcgul lor, la Preşedinţie ! **. Cei din apropiere cumpăniră vorbele lui Togan şi-şi ziseră că nici acolo unde îi îndeamnă dânsul nu e nimerit să se ducă. — Să mergem la Ministrul de Comunicaţii! El îi conduce pe toţi, pe Parthoniu şi pe Ghiboldan şi pe Budişteanu. De aia îi zice că e dela Comunicaţii! alexandru jar Cel care verbise — un fierar — privi, pe rând în ochii celor din jurul său cerându-îe aprobarea. Desamăgit de tăcerea lor, îşi băgă mormăind nasul în gulerul flccos al şubei. — De ce nu la Ministrul de Finanţe ? sări, cu o voce dogită, un tinichigiu, şi gura i se strâmbă într'un zâmbet, atotştiutor. întinse amândouă mâinile spre ceilalţi şi-şi înţepeni gâtul pe jumătate gol. Vorbi cu un aer înţelept. — Cine le plăteşte la tcţi ? Şi lui Parthoniu, cât e el de Director General ? Şi Ministrului de Comunicaţii ? A, a, a ? Dânsul! Ministrul de Finanţe! El a hotărît să ni se scadă zece la sută! — Ba toţi, împreună, au hotărît curba ! interveni un altul. Faţa i se schimonosise de mă. Strigă, izbind cu pumnii în aer: —Toţi sunt de vină ! Şi slugile lor,, cu Gavât în cap ! Cu jalbele lor mincinoase! Cu p... mamei lor ! Se învârtea pe loc, agitând pumnii sub nasurile celor care îl ascultau. Se repezi ia unul, bă-gându-i pumnii în piept, răsucindu-i: — Toţi, auzi, toţi ucigaşii şi caiafele lor! Oamenii se dădeau la o parte, dar gândeau că avea dreptate. In ochi le, fulgeră o flacără sălbatică. Unul strigă: — Toţi vor să ne jefuiască! N'avem nevoie de asemenea miniştri! Unde sunt conducătorii Sindicatului ? Strigătele se revărsară mai departe, în lungul Căii Griviţa, cuprinzând tot mai mulţi ceferişti. Femeile de pe marginea trotuarelor începură şi ele să vocifereze. Vocile lor tânguitoare stârniră şi mai mult revolta bărbaţilor. Numele conducătorilor Sindicatului, ale directorilor Atelierelor şi al lui Cezar Parthoniu, se făceau din ce în ce mai auzite. O femeie, lungă cât o prăjină, ridică un mormoloc de copil deasupra capetelor şi ţipă sfâşietor: — Cu ce să-mi hrănesc copilul, oameni buni ? Nici anul n'a împlinit, priviţi-1! E fraged şi frumuşel! Priviţi-1! Bărbatul e fără de lucru. L-au dat afară ! Ce să fac ? Ce să fac ? Copiluuu ! Plânsul copilului, cu faţa mânjită şi ochii lărgiţi de groază, cîeslănţui o furtună de blesteme la adresa guvernului. Basmaua neagră a unei femei flutura în umbra groasă a serii. Un păr roşu, despletit, şerpuia în vânt, asemenea unei flăcări. Alţi copii fură ridicaţi de femei, ca să fie văzuţi de taţii lor. Păreau gata, >cu mâinile lor întinse, să-şi ia sborul deasupra mulţimii. Plângeau, strigau să fie lăsaţi jos sau îşi chemau părinţii. Cine mai putea desluşi, în. iureşul miilor de voci, un cuvânt clar ? Buzea, care nu-şi mai găsea locul, agitând cu braţele sale scurte pe cine vedea şi strigând felurite îndemnuri, se apropie de Goj, arătându-i copilul ridicat. Strigă cu entuziasm: — Să trăiască, fără curbă, băietul lui Goj! Un zâmbet de fericire îi ilumina faţa. Parcă ar fi avut şi dânsul un copil şi se bucura că-1 vede acum. Goj îl prinse de un umăr şi-1 scutură. Zise mustrător: — Nu's sterp ca tine, pentru a mă lăuda! Nu's scopit, auzi ? II apăsă de umeri pe Buzea, până ce'i băgă capul între genunchi. Apoi îl îmbrânci. Se sfârşitul jalbelor 157 bucura în sinea sa că a devenit tată. Ii plăcea să i se amintească de copilul său. Insă nu dorea să fie pomenit alături de « curbă». Făcu un pas înainte, fără să-i pese de cei pe care îi îmbrâncea şi strigă: —Nu trebue să afle îngeraşii •despre curba noastră! Să n'audă femeia mea, că-i lehuză. Piară curba! Jos cu dânsa! Jos! Lovea cu pumnii în aer, de parcă ar fi lovit într'un obiect. Buzea, scăpat de sub apăsarea lui Goj, începu să strige de mai departe, îndemnând şi pe alţii: — Jos curba de sacrificiu ! Aceste strigăte alungară pe altele. Creşteau asemenea unui puhoi, înecând Calea Griviţei, revărsându-se năvalnic în toate uliţele cartierului. Deodată, pe umerii muncitorilor dela Secţia Vagoane, apăru trupul lui Ţugui, părea să plutească deasupra celor de sub el, din pricina paltonului umflat de vânt. In mână avea un ziar, « Universul», pe care îl arăta în toate direcţiile ca să se facă ascultat. Striga mereu să se facă tăcere. Sgomotul scăzu. Mulţimea capetelor se îndreptă spre omul'care flutura ziarul. — Să auzim! Dă-i drumul! Tăcere! se încrucişară mai multe voci. Ţugui îşi trase şapca de pe cap şi o băgă în buzunarul paltonului. Vântul îi răvăşi părul negru. Părea acum şi mai înalt, un uriaş. Nasul său ce aducea cu un cioc de vultur, părea mai ascuţit ca de obiceiu. împături ziarul pentru a putea citi mai bine. Mai aşteptă câteva clipe până se făcu deplină tăcere. — Ascultaţi, tovarăşi, ce scriu boierii chiar în ziarul lor, în acesta! Ţugui ridică ziarul şi-l ţinu un timp în aer. Privi la miile de ochi îndreptaţi asupra lui, fără să clipească. Coborî brusc braţul şi izbucni: — Ştiţi cu toţii ce e cu împrumutul pe care l-am plătit din munca noastră grea şi încă îl mai plătim. Curba de sacrificiu, tot pentru plata acestui împrumut este. Acum plănuiesc un alt împrumut, mai mare, mai nesăţios. Ca tot noi, cei săraci, să-1 plătim. Adică, tovarăşi, să se facă noui concedieri, noui scăderi de salariu şi altele. Pe spinarea noastră... — Citeşte '. Citeşte odată! Să auzim! izbucniră zeci de voci nerăbdătoare. Ţugui tăcu şi fîcu oamenilor semn cu ziarul ca să aştepte. Un bec de pe stâlpuî din apropiere lumina ziarul. Adună în piept aer, citi în gând câteva rânduri, şi începu. Vocea sa era clară, răsunătoare: — «Delegaţiunea economică a guvernului discută acuma cele trei sisteme posibile pentru valorificarea ţării Aceste trei sisteme sunt: importul de capital din străinătate, acordarea de concesiuni către capitaliştii străini şi în al ti eilea rând, convenţii prin care să se creeze un regim de cointeresare a Statului cu capi-. taliştii străini, în vederea exploatării bogăţiilor naţionale ». Ţugui, ridică ochii de j e ziar şi privi tăcut la mulţimea nemişcată. I se păru că oamenii mai aşteaptă să le citească. Se simţ, a stingherit de miile de priviri. Le înfrunta fără să se mişte. Djar nu era dânsul vinovat de cele scrise în ziar Vru să coboare. Renunţă. Vorbi rar, ca şi cum ar fi încercat să se apere: — Iată, tovarăşi, ce fel de lucruri bu e ne pregătesc stăpânii! Ţugui sfâşie ziarul şi-l aruncă. Se clătină, gata-gata să cidă. Nimeni nu scotea un cuvânt. alexandru jar Mvlţimea tăcea. Majoritatea muncitorilor nu prea înţelegea anumite cuvinte din cele citite de Ţugui. In limba lor obişnuită gândeau altfel. Unii prinseseră fâşii din ziarul aruncat şi căutau în buchiile lor să se lămurească singuri. Murmurul de nemulţumire crescu. Ziarul nu putea scrie lucruri bune pentru muncitori. Deabea au hotărît curba de sacrificiu, şi boierii pregătesc deja altceva împotriva lor. Un alt împrumut, alte griji, suferinţe... — Ce-i aia «cointeresare »? se auzi vocea lui Leahu, dela fierărie. Se găsea la picioarele celui ridicat pe umeri. îşi trase căciula spre ceafă şi întrebă din priviri pe cei din jurul său. Se ciupea de negul de lângă colţul gurii, îngândurat. — Cointeresare ? Zi, dacă eşti deştept! se răsti Urlici, gelos că cel care citise ziarul este un cazangiu, şi nu un rotar de al lui. Se vedea că era dornic de harţă. Cicatricele de pe obraz i se mişcau. Se repezi spre un grup de muncitori şi strigă: ■— Ce ne pasă de cointeresarea lor ? De curbă, de asta ne doare. Jos curba de sacrificiu ! — Aşa-i! Ce facem cu curba ? Vorbeşte, Ţugui, cum scăpăm de curbă ?' ţâşniră voci mânioase, aţâţate de cuvintele lui Urlici. Urlici dădea din mâini şi picioare, cerând să i se răspundă. Din nou sgo-motul se întinse şi crescu. De pe treapta unui tramvai, se auzi vocea lui Lazăr Brumau: — De concedieri nici nu vă pasă! Suntem şi noi loviţi, mai rău ca voi, care munciţi. Brumau nu reuşi să se facă auzit prea departe. Cei din jurul său, concediaţi şi ei, cu toţii, din Ateliere, îl susţineau, vociferând împotriva concedierilor. Vocile lor, însă, se pierdeau în tumultul general. Brumau nu se lăsă descurajat. Nu putea renunţa să-şi spună şi el cuvântul. Trebue să vorbească şi el în numele sutelor de muncitori ceferişti aruncaţi în stradă, în plină iarnă. Alergase toată ziua pe la casele lor să-i adune. Ştiuse dela legătura lui cu «Ajutorul Ebşu » despre manifestaţia de astăzi. Primise, din partea organizaţiei, sarcina de a lămuri oamenii că lupta şomerilor nu poate fi separată de lupta celor din Ateliere. Era greu să-i convingă să vină şi dânşii. Ii invidiau pe cei care lucrau. Ce le pasă de suferinţa şomerilor ? Ei,, de bine — de rău, mai au de pâine. Ba, acum, fac mare tărăboi că li se scade, tot n'ar fi dânşii muritori de foame. Să-i mai slăbească Lazăr, cu vorbele sale de unire şi luptă! Până la urmă, Lazăr Brumau reuşi să le schimbe gândul. Nu la toţi, dar,, oricum, pe mulţi tot i-a adus aici. Ştia că are dreptate şi că « Ajutorul» nu minte. Pe câţi nu i-a ajutat, dintre cei fără lucru, fără să le ceară nimic în schimb !' Ce interes avea să-i ajute, dacă nu pentrucă le vrea binele ? Oare guvernul le-a dat măcar o bucată de pâine, un pahar de ceai ? De pe treapta tramvaiului, Lazăr făcea acum semne şomerilor să se potolească. Era hotărît să nu coboare până nu s'o face auzit. Lumina palidă din interiorul tramvaiului îi lumină faţa. Trăsăturile drepte, tinereşti, se ascu-ţiră energic. Deodată, pentru a reuşi să obţină tăcerea celorlalţi, loviţi numai sfârşitul jalbelor 1S9 de curba de sacrificiu, smulse din buzunaru I unui şcmer din dreptul său, o bucată de pâine. O roti în aer şi strigă: — Priviţi, tovarăşi, tcată pâinea ncastră ! Suferim mai mult ca voi foamea !' Un muncitcr sări pe treaptă, alături de Lazăr Brum.ău şi întinse degetele ca să-i smulgă bucata de pâine neagră. Era chiar posesorul ei. Reuşi s'o înşface si dispăru. Avea omul teamă că va rămâne fără ea. Lazăr Brumau sări jos de pe treapta tramvaiului. Era încruntat, mânios,, că nu putuse vorbi. Striga, împreună cu cei îngrămădiţi lângă şirul de tramvaie, împotriva concedierilor. Glasurile, lor păreau să rivalizeze cu cele ale miilor de ceferişti care manifestau împotriva curbei de sacrificiu. Tvgui mai rămăsese un timp pe umerii muncitorilor. Şi el încercase în. zadar să mai vorbească. Sări jos, cu poalele paltonului umflate. In aceeaşi clipă sgcmotul începu să descrească. Miile de ochi se îndreptară spre clădirea Sindicatului. Sus, în sala Sindicatului, muncitorii, care năvăliseră înăuntru se îngrămădiră în spatele lui Calomir. Tăceau şi nu le venea a crede în ceea ce vedeau. Respiraţiile le erau încă repezi, din pricina urcării treptelor. In fundul sălii, lângă uşa de sticlă ce dădea în balcon, conducătorii Sindicatului, Gavât, Hudici şi Mangâru stăteau încremeniţi. Nu se aşteptaseră la această năvală a muncitorilor. Plecaseră mai devreme dela Ateliere şi se refvgiaseră aici. Se credeau mai în siguranţă între aceşti pereţi, după uşa zăvorită. Acum nu mai puteau pleca nicăieri. Priveau cu prefăcută dârzenie la zecile de ochi care îi cercetau. Interiorul sălii Sindicatului « Locomotiva » era urît şi sărac. Aducea mai curând cu o cameră mare. Pereţii, văruiţi în galben, erau murdari. Urme numeroase de cuie lăsau să se vadă straturile de var în diferite culori, vechimea clădirii. In colţuri, pete de igrasie păreau provenite dela nişte făpturi strecurate sub tencuială şi putrezite acolo. Din tavan ieşea şindrila înegrită, în care îşi. făcuseră cuib legiuni de gândaci. Din când în când, câte unul cădea pe podea şi dispărea repede într'o crăpătură. Un bec atârna strâmb de un fir lung, înădit în câteva locuri şi bandajat cu plasture roz, ca cel folosit la acoperirea furunculelor. Podeaua era din scânduri înguste, reparate cu bucăţi de tablă bătută cu cuie mărunte: Erau găuri de şoareci, astfel astupate. Pe unul dintre pereţi erau fixate cu ace de gămălie, ruginite, mai multe litere decupate .din hârtie galbenă, care la un loc ferrnau cuvintele: OPT ORE DE MUNC... Ultima literă din lozincă lipsea. Câteva bănci din scândură, negeluite, ocupau, jumătate din sediu. In faţa lor, o estradă înaltă de o palmă, pe care se găsea o masă de brad. Pe masă,, un tampon fără sugativă, o sticlă de medicamente, umplută cu cerneală violetă şi un pahar pe jumătate plin cu apă. Mirosea a mucegaiu şi ploşniţe strivite. Gavât se mişcă primul. Se sili să pară supărat de prezenţa acestor oameni pe care îi socotea străini de Sindicat. De fapt, îi era numai frică. Faţa îi era schimonosită asemenea unui pantof vechiu, aruncat. Lumina ochilor tremura I to ALEXANDRU JAR adânc, lăsând din când în când să i se vadă groaza. începu să-şi învârtească un nasture al paltonului. Simţi că gestul nervos îi este urmărit cu atenţie şi izbucni: — In Sindicat are dreptul să intre numai cel care e la zi cu cotizaţia! încercă să privească drept în ochii lui Calomir. Nu rezistă şi întoarse privirile spre ceilalţi muncitori. Ad ugă cu voce ridicată, pentru a impune: — Cine n'a plătit, după cum spune Statutul, să părăsească sala! Hudici prinse şi el curaj. Socotea argumentul lui Gavât convingător, îşi arată dinţii şi mârâi. Svârli braţele înainte şi repede le strânse la piept. Se speriase de propriile sale mişcări. Parcă braţele celor dinaintea sa se întinseseră spre dânsul. Ţipă isteric: — Părăsiţi sala! Numai cei cu cotizaţiile Ia zi pot rămâne ! Afară! Haide, afară ! Numai Mangâru rămase încremenit în poziţia în care fusese surprins de muncitori. Cu bărbia în piept şi braţele grele de-a-lungul trupului, părea absent la ceeace se petrece. Borul pălăriei îi acoperea ochii. I se vedea numai nasul palid şi cu o adâncitură în vârf. O singură dată privi la tovarăşii săi — privire rătăcită, pierdută. Muncitorii nu plecară. Mai înaintară câţiva paşi. Unii se supărară de faptul că fuseseră alungaţi şi înjurară printre dinţi, alţii râseră nepăsători de vorbele auzite. Câţiva îi repeziră: — Ba voi să ieşiţi afară. Nu vrem să ştim de voi! Sunteţi nişte vânduţi! .Muncitorii, din stradă îi zăriseră pe conducătorii Sindicatului la geamurile uşii care dădea în balcon. Ii chemară pe nume, in batjocură, îi fluierară. Mai mulţi încercară să-şi facă drumul cu coatele ca să se urce sus, în Sindicat. Mânia lor era provocată şi de faptul că cei care îşi ziceau «conducătorii» lor stăteau ascunşi şi nu se arătau măcar la balcon, deşi ştiau că muncitorii sunt jos, în faţa Sindicatului. — Pe balcon! Ieşiţi afară pe balcon! strigau neîncetat cei din dreptul clădirii. Făceau mereu semne. Unii aruncară bulgări de zăpadă. Cârnu încercă să se urce pe umerii celor din dreptul său, fără însă să reuşească. Nimeni nu vroia să-1 poarte. Nu se descurajă. îşi croi drum până la un tramvai şi se caţără deasupra. De pe acoperişul vagonului, vedea acum mai bine pe cei trei. conducători ai Sindicatului. Se bucura grozav de locul pe care-1 ocupa. Strigă celor de jos ca să fie atenţi şi vântură mâinile în direcţia balconului. — Uitaţi-vă încoa, şobolanilor! Să vă vedem dinţişorii. şi ochii de piper. Codiţele de trădători! Ghiarele cu cerneală! Haideţi, şobolanilor, haideţi! Cârnu nu se mai sătura glumind pe socoteala conducătorilor Sindicatului. Obosi şi se aşeză pe marginea acoperişului. Urmărea mişcarea celor de dincolo de uşa balconului şi din când în când mai arunca o vorbă de batjocură. Gavât întoarse capul, cu un reflex spre balcon. Sprincenele sale groase svâcniră, braţele îi săriră înainte. Imediat le duse la spate. Sgomotele venite SFÂRŞITUL JALBELOR j6l ,,jin stradă îi măriră nesiguranţa. Se stăpâni, hotărîndu-se să nu mai privească îndărăt. Coborî ochii, îngândurat. Căuta o scăpare. îşi muşcă buza 4e jos. Dinţii lungi de cal lăsară o urmă umedă pe bărbie. Se şterse cu dosul palmei de câteva ori. Ochii îi fulgerară. Găsise probabil un gând. Calomir se înfipse înaintea lui Gavât. II privi atent o clipă şi răsuflă cu scârbă. Privi şi la ceilalţi doi, la Hudici şi Mangâru. Vorbi fără efort, răspicat: — Nu-i plătită chiria acestei săli din punga ta şi nici muncitorii nu ţi-au dat drept zestre această casă! Ce căutaţi voi aici ? Răspundeţi! Calomir apăsă ultimul cuvânt şi mai făcu o jumătate de pas. Privirea îi deveni tăioasă, poruncitoare. Tâmplele, pe jumătate acoperite de căciulă, svâcniră. Apucă un vârf al mustăţii sale stufoase şi-şi înţepeni, braţul. Aştepta un răspuns. Şteflea întinse o mână ca să-l apuce pe Gavât de piept. Vroia să-l silească să răspundă imediat la întrebarea pusă de Calomir. Faţa i se schimonosi de ură. Calomir lăsă colţul mustăţii şi-i apucă sdravăn braţul. II pironi sever, fără să scoată un cuvânt. întoarse iarăşi ochii spre cei trei conducători ai Sindicatului. In sală, nimeni, nu scotea un cuvânt. Pândeau cu toţii, reacţiunea conducătorilor Sindicatului. Le cercetau feţele, îmbrăcămintea, mâinile. Sgomotul de afară le dădea putere, îi ajuta să judece şi să condamne cum or crede de cuviinţă. Se simţeau trimişii celor de afară. Gavât smuci capul înapoi. Atinse geamul uşii ce dădea în balcon. Cât pe ce să-l spargă. Ochii îi ieşiră înspăimântaţi din orbite. Imediat îşi dădu seama că nimeni nu-1 lovise pe la spate şi zâmbi superior. Privea cu ochii pe jumătate închişi la muncitorii din faţa sa. Hudici riu-şi putuse stăpâni spaima pricinuită de sgomotul ferestrei lovite de capul lui Gavât. Avusese senzaţia că cineva se căţărase pe balcon. întoarse de câteva ori capul, să se convingă că nu-i nimeni, dar privirile celor dinaintea sa, a muncitorilor îngrămădiţi în sală, îi ascuţiră teama. Nu putea s'o ia pe scări, să fugă. Izbucni isteric: — Ce vreţi cu Sindicatul nostru ? Ce vreţi, ce căutaţi, aici ? Ochii îi erau rătăciţi şi mâinile i se mişcau mereu dezordonat. Primejdia în care se găsea, muţenia lui Gavât, îl scoteau din minţi. Nu mai putu să ţipe. Scotea jumătăţi de cuvinte, sunete vagi, nearticulate. Mangâru, mai prudent, se întoarse cu spatele. Ii era teamă să nu stârnească cu o mişcare inutilă, mânia celor din sală. îşi ghemui bărbia în piept şi, pe sub marginea pălăriei, privea pieziş spre geam. Lumina venită dela un bec de-afară, îi lumina o treime din faţă. Peste rădăcina nasului şi dedesubtul unui ochiu, umbra îi trecea ca o tăietură. Pupila ochiului luminat tremura. Tăcerea nu ţinu mult. Seara se încărca din ce în ce mai aprig de suflul miilor de muncitori ceferişti din stradă. Cineva trebuia să rupă această încordare. Cei de sus, din sediu, începură să se mişte. Şteflea făcu un pas mare înainte, gata să lovească. 11 ALEXANDRU JAR Deodată, Gavât se întoarse, trase cu toată puterea clanţa uşii şi sări ^ balcon. Hudici, fără să gândească dacă e bine sau rău, îl urmă. Mangâru, rămas singur, gândi că e tot mai bine să fie cu ai săi. Se strecură şi el. Avusese grija să-şi ridice reverele "paltonului ca să nu răcească. Cei trei conducători ai Sindicatului se găseau- în balcon ca într'o cuşcă suspendată. Imediat le păru rău de pasul făcut, însă era prea târziu. Vorbele de ocară cu care fură întâmpinaţi, fluierăturile nesfârşite, pumnii ridicaţi de mulţimea în continuă mişcare îi înghesuiră unul în altul. Se îndoiau de trăinicia balconului. Mişcau încet tălpile ca să-i încerce astfel rezistenţa. Aveau, sentimentul că, în fiece clipă, s'ar putea prăbuşi. Gavât fu primul care îşi reveni. Ii părea rău că nu rămăsese în sală. Erau mai puţini muncitori şi, până la urmă, poate s'ar fi putut strecura afară. Acum, nu mai avea încotro. Nu putea sări peste balcon. Trebuia să înfrunte pe cei de jos. îşi repetă mereu, în gând, dar fără multă convingere, că e preşedintele Sindicatului. Ascultă un timp vociferările, cu atenţie, parcă ar fi dorit să se obişnuiască cu ele. O căldură uscată îi năvăli în gâtlej. Eşarfa groasă îl înăbuşea. Trase de ea şi frigul strecurat sub eşarfă îl mai întări. Se gândea totuşi să nu răcească. îşi cuprinse gâtul în palmă. Plivea la mulţime cu ochii pe jumătate închişi, cercetător. Din piept îi ieşeau nişte sunete bolnave. Trebuia să vorbească, să scape. Nu ştia singur ce. întoarse capul la cei doi tovarăşi ai săi, cerând parcă să fie ajutat. Hudici şi Mangâru priveau ia altă parte. Păreau hipnotizaţi de ochii mulţimii din stradă. — Ce puneţi la cale în faţa noastră, trădătorilor ? încă o jalbă ? urcă până sus, asemenea unei lovituri de bici, vocea ascuţită a lui State. înjură cumplit, şi se întoarse spre cei din jurul lui, spunându-le că prinsese o vorbă a lui Gavât către, ceilalţi doi din balcon. — Jos jalba! Jos din balcon! Jos.. . Vocile mulţimii se revărsau nepotolit asupra umbrelor din balcon. De undeva răzbi glasul ironic al lui Buşe: — Hudici, cât e ceasul ? Buşe arăta cu degetul la încheietura propriei sale mâini, pentru a preciza mai bine despre ce-i vorba. îndemnă şi pe alţii să pună aceeaşi întrebare. Alături, Ionaş îşi duse palmele pâlnie la gură: — Arată ceasul pe care ţi l-ai cumpărat din banii spurcaţi de trădător f Din altă parte îşi făcu drum cu încăpăţânare, durerea lui Babic: — Ceasul!... Ceasul meu !... Babic îşi amintise de ceasul amanetat la." Gălgăuţă. Până hr acest, moment urmărea parcă dela mare depărtare frământarea oamenilor din jurul său. Se gândi să propună acum, iarăşi, vechiul lui plan: atacul casei cămătarului. Avea convingerea că vor reuşi. Să pornească numai câteva sute şi pun mâna pe toate amanetele. Cu ce s'ar putea apăra cămătarul ? Intr'adevăr, cămătarul cartierului, Gălgăuţă, n'avea, în această seară, linişte. Cobora şi urca mereu scara pivniţei întunecate, zăvorâse toate 'uşile SFÂRŞITUL JALBELOR 163 casei, poruncise ba să se stingă lămpile, ba să rămână aprinse, urla şi şoptea nestiind cum poate fi mai bine păzit. Asupra nevestei sale, Clemenţa, îşi revărsă, mai ales, furia. Ii porunci să ascundă tacâmurile de argint, hainele, pantofii, toate obiectele de valoare. O înjura pentru că nu se mişcă destul de repede, că nu-şi dă seama de primejdie. Cu bolşevicii nu-i de glumit, iau totul to-tul ! Se găsesc în plin cartier bolşevic. Trebue să se mute de aici. In centrul oraşului. N'a muncit el amarnic pentru a reveni la haine vechi. — Clemenţa, le-ai ascuns bine ? Gălgăuţă se sperie de tăria propriei sale voci. Putea fi auzit de afară. Se apăsă cu palma pe gură şi ochii îi rămaseră nemişcaţi, de sticlă. Mişcă, în urmă, degetul înaintea feţei şi privi halucinat spre ferestre şi uşă. Repetă întrebarea în şoaptă. Strânse pumnii şi ameninţă. Apoi mormăi printre dinţi o înjurătură. Clemenţa, întinsă pe pântece, cu braţul strecurat sub dulap, ridică puţin capul. Era galbenă şi respira obosită. Zise cu întreruperi: — Bine, bine!... N'o să le treacă prin cap că sunt dedesubt. Clemenţa împinse cutia cu linguri, furculiţe şi cuţite de argint mai adânc. Ochii îi erau împăinjeniţi de lacrimi. îşi vedea gospodăria jefuită, pustie. Se gândea cu durere la fiul ei. Să nu rămână dânsul pe drumuri. L-a crescut mare, student... Se jelui: — Liviu, unde eşti copilulule ? Liviu!... Gălgăuţă, care inspectase toată casa, cercetând dacă nu cumva mai rămăsese pe undeva un obiect de valoare deasupra, auzind bocetul nevestei sale se înfurie: — Unde-i găliganul ? Studentul dumitale ? După muieri, după ciumaţii lui de cheflii! Să-mi ceară bani! Bani, bani!.. . Iţi arăt eu, domnule student! Izbi cu pumnul în masă, şi apoi îşi frecă mâinile cu furie mărită. Rânjea neputincios. Tot sângele i se adunase sub pielea feţei. Clătină din cap răzbunător:—- Şi tu Bcţcane, hai? Nici tu nu eşti! Chester vrei să te fac ? Căcănar, asta ai să ajungi. Te svârl pe maidanul Cuţarida ! Să putrezeşti acolo, comisare ! îşi aminti iarăşi că vorbea prea tare. Rămase cu ochii aţintiţi asupra unei ferestre. Făcu câţiva paşi în vârfurile picioarelor şi ascultă. Duse mâna la piept. Inima îi bătea tare. Clipi şiret şi mulţumit din ochi: nu asculta nimeni afară. Brusc, se repezi spre bucătărie şi reveni imediat cu un cuţit mare. Strigă din pragul uşii: —-Clemenţa, auzi? Nu sunt acasă! Nu dai drumul la nimeni ! Izbi cu cuţitul în aer şi se îndreptă spre pivniţă. In întunericul pivniţei, printre lăzi sparte, fiare ruginite, butoaie de murături, în mijlocul cărora se afla ascunsă casa de fier cu amanetele luate dela muncitori, Gălgăuţă făcea de strajă. Rar aprindea un chibrit, pentru a se convinge că e singur. Ochii, la flacăra scurtă, scăpărau de groază: cuţitui de bucătărie reteza violent aerul. In Calea Griviţei, strigătele de batjocură împotriva lui Fludici, se rărir?. Acesta îşi duse mâna la spate şi-şi secase ceasul. II strecură în buzunar, privind cu ochi aiuriţi la Gavât. Din spre cimitirul Sfânta Vineri se auziră voci certăreţe. 11 164 ALEXANDRU JAR Unii crezură că s'a întâmplat o nenorocire. Mulţi se întoarseră într'acolo, să vadă ce s'a întâmplat. Cearta izbucnise din pricina lui Crihan. îşi dăduse părerea că muncitorii n'au de ce să aştepte în frig schimbarea în privinţa curbei de sacrificiu. Mai bine ar merge acasă, că tot acelaş rezultat va fi. — Degeaba ne închircim de frig în stradă, — zise Crihan, răsucindu-şi liniştit ţigara. Zâmbi atotştiutor şi plescăi din limbă. Fluieră prelung: —Eh, ne credem mai tari ca Statul!... Peste hotărîrea lui, nu putem trece. Aşa-i! El e cu pâinea şi cuţitul. Vrea, îţi dă şi ţie o bucăţică, — nu vrea, stai şi rabdă. Nimic de făcut în vreme de criză. îşi aprinse ţigara şi suflă în feţele celor din jur fumul gros. Printre genele sale rare, privea în ochii oamenilor, le urmărea gândurile. — Ce ne pasă nouă de Stat ? se răsti un fierar, mâniat de liniştea cu care vorbise Crihan. Ii aruncă, cu o lovitură peste mână, ţigara : — Te-ai apucat să-mi arunci fumul în ochi! Fumezi ţigară şi nu-ţi pasă de noi. Ii strivi cu talpa ţigara pe care celălalt se aplecase s'o ridice. Crihan scoase cu aceeaşi nepăsare tabachera ca să răsucească altă ţigară. Renunţă şi zise cu dispreţ : — De aceea Statul nu ne dă nimic, nici de o ţigară, că mereu ne dăm la dânsul! Rânji. îşi mângâie cu grijă obrajii. Câţiva se supărară de felul de a vorbi ai lui Crihan. Unul îl întrebă: — Ce-i Statul, măi? Ii plăteşti biruri şi ce-ţi dă în schimb? Dacă Statul ar avea. . . l-ai linge. Roşea îşi apropie gura ştirbă, la un deget de faţa lui Crihan şi-i strigă: — Măi, pe Stat poţi pune mâna, uite aşa ! Roşea îşi înfipse mâna în umărul celui dinaintea sa şi-l zgâlţâi. Faţa i se poci de ură. Strigă cu patimă: — Ştii şi tu , cine e ăla, Statul? Ăştia: Ghiboldan şi Budişteanu, mama lor! Şi ăla care a iscălit foaia pentru curbă, cum îi zice, măi? Se întoarse cu ochii spre ceilalţi şi aşteaptă. — Parthoniu ! Cezar Parthoniu, Hristosul tău, Crihane ! Parthoniu e Statul şi curba! Roşea râse înghesuit şi-şi apropie din nou faţă de aceea a lui Crihan. Ii pnvi drept în ochi şi spuse: — Parthoniu şi ceilalţi, măi, sunt Statul! Ii aruncă o suflare puternică drept în nări. Crihan nu se putea feri de respiraţia celui din faţa sa. Stătea cu spatele sprijinit de zidul care împrejmuia cimitirul Sfânta Vineri. Zise cu răutate: — Mai du-te încolo! Iţi pute gura. Se supărară cu toţii. Doar nu este Crihan inginer, să le vorbească astfel. Auzi, să i se vorbească dela distanţă!... Vroiră să-1 repeadă, însă Roşea le-o luă înainte. — Eu mănânc usturoi, de aia îmi pute gura. Ţie îţi pute sufletul, şi-i mai rău. La fel ca şi Statului,—lui Parthoniu adică. Roşea vru să-1 lovească pe SFÂRŞITUL JALBELOR Crihan peste gură. Se simţi prins de braţ şi tras deoparte. Se smuci, fără să privească cine 1-a împiedecat. Urlă: — Lasă-mă să-i astup hârdăul! Lui şi Statului ! Lui Parthoniu şi la toţi! Se smuci şi prinse cu cealaltă mână pe Crihan de piept. Deodată se întoarse şi tăcu. Topală, care până atunci stătea în apropiere, printre strungarii săi, se apropie şi dânsul. II privi calm drept în ochi pe Roşea şi zise mustrător: — Ce v'a apucat acum ? Vă certaţi între voi, în loc să loviţi în cine trebue. — Aşa-i, încuviinţară câteva glasuri. Se făcuse linişte. în jurul lui Topală. Oamenii priveau ruşinaţi în pământ. Unul întrebă: — Dacă Statul e făcut din oameni, de ce nu vin aceşti oameni să ne arate cum stă chestia, de ce ne bagă pe gât curba de sacrificiu ? Unii izbucniră în râs. — Cine să vie? N'au boierii altă treabă. . , Ei iscălesc numai nenorocirile noastre, ca Parthoniu ! Topală dădu din cap dreptate oamenilor. Ridică vocea ca să se facă auzit: — Boierii nu vin în mijlocul nostru, că le e frică. Trimit pe alţii, pe cei de-acolo. Topală ridică capul spre balcon.—Ăştia le slujesc interesele lor. Gavât, Hudici şi Mangâru şi alţii ca ei... Cu asemenea slugi, boierii riscă mai puţin. Ce interes are atunci Parthoniu să dea ochii, cu Crihan ? Crihan tresări. Ochii îi licăreau ciudat. Zâmbi milog: — Aşa o fi, poate !. . . Mie mi-e tot una: nu vreau să am deaface cu oamenii Statului. Se deslipi de lângă zid şi plecă. Roşea râse ştirb, răguşit, şi strigă în urma celui care se îndepărta: — Măi, gură parfumată, are să te impută curba de sacrificiu! Uite-1 pe Parthoniu călare pe un salam. Ţin'te după el, măi! Râseră cu toţii. Topală însă tăcu. Zise, în timp ce se întorcea spre grupul strungarilor: — Ne călăresc pe toţi, boierii! In acest timp, directorul general a 1 căilor ferate, Cezar Parthoniu, se găsea undeva, departe de Calea Griviţei. Avionul în care se afla împreună cu ceilalţi delegaţi, sbura deasupra Cadrilaterului Boemiei, în drum. spre Paris. In carlingă era cald şi mirosea a benzină. Interiorul nu era luminat decât de cerul de-afară. Un cer senin, cu lună nemişcată. Rar, umbra unui nor trecea deasupra feţelor celor din avion. Ochii călătorilor nici nu apucau să-i prindă conturul. Şedeau în fotoliile de aluminium şi tăceau. Păreau mai curând să viseze. Ce anume ? Rar, întorceau capetele şi se priveau. Nu, nici unul nu lipsea. Era ministrul de finanţe, cu faţa roză de copil deabea scos din baie şi cu plete albe până peste urechi, aducând cu un profesor universitar din alte timpuri; secretarul lui de cabinet, tânăr şi frumos, cu o cămaşă cu plastron 166 alexandru jar şi manşetele scrobite şi care ţinea pe genunchi o servietă umflată de hârtii, prinsă în curele şi cătărămi; un consilier al Băncii Naţionale, pomădat până în tâmple, cu sprincenele pensate cu grijă şi mustaţa în aripă de muscă mare, tomnatică; alt consilier, din partea Camerei de Comerţ, suflând puternic în mustăţi, palid la chip; şi domnul Cezar Parthoniu. Avionul sbura la mică înălţime. Delegaţii se gândeau departe şi tăceau. In urmă se pierdea noaptea, marea şi pământul, România. J i Cezar Parthoniu ştergea din când în când, cu batista, aburul de pe geam şi privea afară. Bărbia îi era înfundată în blana cenuşie a scurtei de piele. Pe cap o şapcă pe care o purta întotdeauna în călătorie, dădea feţei sale un aspect tineresc. Pungile de sub ochi păreau să se fi micşorat şi linia gurii, mai puţin incisivă. Mustaţa căruntă i se mişca rar, risipind parcă un zâmbet bun. Pe ungenunchi avea un block-notes mare, pe care făcea din când în când însemnări, fără să înceteze să privească afară. Literele şi cifrele erau mari şi diforme, de neînţeles pentru un altul. Erau gânduri inspirate în sborul avionului, notate în pripă. Le va descifra când va ajunge la aeroport, şi apoi la hotel. Cezar Parthoniu reuşise să fie numit în delegaţia care va trata împrumutul financiar la Paris. Desigur că această călătorie nu va fi fără de rezultate. II convinsese pe tovarăşul său de drum, pe domnul cu faţa de copil şi plete albe de savant, ministrul de finanţe al ţării, să facă parte din Consiliul de Admini -straţie al întreprinderilor «Petromet». Pentru aceasta ministrul căpătase un frumos teanc de acţiuni: io la sută din cele de pe piaţă, plus alte io la sută, condiţionate de cedarea către « Petromet» a unei treimi din împrumutul pe care îl vor obţine la Paris. Totul e ca acest împrumut ce se va trata în numele României, să fie cât mai mare. Capitalul întreprinderilor va fi mărit şi vor putea desfiinţa orice concurenţă nedorită. Reîntoarcerea împrumutului către Stat, se va face prin livrări de materiale prelucrate: vagoane, locomotive, petrol. Desigur că nu la un preţ de târg liber... Parthoniu întoarse foaia b lok-notes-ului şi mai scrise câteva rânduri încâlcite. Continua să privească afară. Munţii erau înzăpeziţi, albi, cu reflexe albăstrii. Păreau nişte făpturi uriaşe, care pândeau aparatul sburător pentru a-1 trage jos, pentru a-1 sfărma. Se aplecă pentru a vedea mai bine munţii şi-i înfruntă cu un zâmbet. Zâmbetul îi era neliniştit şi faţa i se crispase. Strânse blok-notes-ul şi întoarse ochii spre ceilalţi. Dacă avionul s'ar prăbuşi ? Strânse cu o mână reverele scurtei îmblănite, clătină din cap şi oftă. Fixă cu privirea pe ministrul de finanţe. Faţa acestuia, roză şi calmă, nu exprima nimic. II studie îndelung şi zâmbi cinic. Dacă ministrul de finanţe ar cădea din avion, (sau s'ar arunca...) i-ar lua locul în tratarea împrumutului la Paris. Desigur cu mai multă competenţă decât bietul.. . defunct. Guvernul ar fi mulţumit şi nici «Petromet »-ul n'ar fi în pierdere. Se mişcă nervos în fotoliu şi strânse pleoapele. L-ar fi împins cu propria mână pe acest domn «oficial» prin portiera avionului, în golul imens de-afară. Reîncepu să cerceteze chipul liniştit al ministrului şi gura i se strânse de desamăgire. Parthoniu întoarse capul spre sfârşitul jalbelor fereastră pentru a mai vedea munţii Cehoslovaciei. Departe, creştetul unui munte se mişca parcă frământat de febră puternică. Repede, întregul munte dispăru. îşi aminti de soţia sa, Cella. Din pricina ultimei insule pierdute. Şi a acestei mari nesfârşite. Ii ştersese saliva de pe bărbie înainte de plecarea spre aeroportul Băneasa. Şi-i dăruise, ca de obiceiu, buchetul de flori. A sărutat-o pe frunte. Simţise, în căldura buz elor, răceala uscată a craniului ei. Cella i-a cerut sâ-i aducă dela Paris o trusă cu farduri şi o oglindă mare. Indicase, cu mâna ei tremurândă, înălţimea oglinzii: să fie mare cât statura ei înainte de a cădea bolnavă. Ii va aduce fardurile. întotdeauna, în călătoriile sale prin străinătate, îi cumpără ceva. Mai ales farduri. Dar o oglindă!? Cezar strânse pleoapele şi pungile de sub ochi i se umflară. îşi vedea soţia dinaintea oglinzii comandate, machiându-se cu fardurile pariziene. Cu mâna ei tremurândă, întinde culoarea artificială pe faţa în descompunere. Roşu lasă urme de pete neregulate pe pielea gălbuie, din pricina tremurului mâinii. Saliva s'a colorat şi ea, amestecându-se cu pudră, pudra ei preferată din tinereţe, pudra cu reflexe de argint. Parthoniu deschise ochii şi privi la oglinda întunecată a mării. Clătină încet din cap: îi va aduce şi o oglindă. Lăsă uşor capul pe spate şi privirile { se pierdură pe imesitatea cerului. Nici un nor şi aceeaşi lună nemişcată. Mâna dreaptă desenă pe blok-notes câteva semne. Apoi duse aceeaşi mână până aproape de faţă. Ceasul indica în cifre şi linii fosforescente apropierea de Franţa. Respiră obosit şi privi la ceilalţi delegaţi. Nu, nici unul nu lipsea. La sute de chilometri depărtare de avionul care sbura deasupra Cehoslovaciei, pe una din străzile oraşului Bucureşti, mii de oameni agitau pumnii în aer şi vociferau. Priviri aprinse se concentrau asupra unui singur punct. Arar, izbucneau fluierături şi râsete hohotitoare. Sus, în balconul Sindicatului, Gavât mai rezista strigătelor batjocoritoare. Ii părea rău că ieşise afară. In sală erau mai puţini muncitori şi până la urmă, poate i-ar fi convins să-i ţină parte şi ar fi scăpat. Acum nu mai era nimic de făcut. Balconul i se păru şi mai îngust şi şubred. Se prinse cu o mână de balustradă. Ii era teamă să nu cadă. Aruncă o privire piezişe celorlalţi doi. Hudici şi Mangâru păreau absenţi, fără viaţă. Ii înjură în gând, conducătorii!... Brusc, se hotărî să vorbească. E singura cale de a ajunge la un capăt. Un colţ al gurii se înţepeni. Bărbia se lungi şi deveni ca de piatră. Ridică un braţ şi îl agită. Strigă de mai multe ori: — Tovarăşi! Gavât tăcu. Cuvântul îi reveni înapoi în urechi, în batjocură. Cei de jos, din apropierea clădirii, îl repeziră cu revoltă. — Tovarăşi cu Ghiboldan şi Budişteanu. Tovarăşi qu poliţia! Cu cine eşti tovarăş, trădătorule ? ti j5g ALEXANDRU JAR ] Gavât se dădu înapoi speriat. Se lovi cu spatele de perete. întoarse cu um reflex capul. Dădu în uşe de ochii severi ai lui Calomir. Gura i se strâmbă şi păli. Sări înapoi, la marginea balconului. Se simţi înţepat de ochii din stradă„ încolţit între săgeţi. Lăsă capul în jos şi zâmbi înciudat, amar. Se întrebă ce vină are el ca să fie astfel privit. La urma urmei, nimeni în locul său n'ar fi făcut altceva mai bun. Nimeni dintre cei de jos, din stradă (şi nici cei din sală, care de abia aşteaptă să-l svârle peste balcon) nu şi-ar fi luat răspunderea conducerii Sindicatului în asemenea vremuri. (Prin minte-i trecu, asemenea, unei umbre subţiri, gândul la profitul material pe care-1 are de pe urma situaţiei sale de preşedinte. Ridică cu hotărîre capul: la acest profit nu poate renunţa !).. Se încuraja singur, trăgea larg aerul rece în piept, pentru a se întări. Bătu cu pumnul în fierul balustradei, ca într'o tribună, pumnul începu să-l doară* şi îl" aruncă în aer. Vorbi cu voce puternică. — Fraţilor! Revendicările noastre, ale celor care trudim din greu în Atelierele Griviţa, sunt drepte! — O ştim! Ai spus-o în jalbă! Jos jalba! vuiră sute de voci mânioase. Cine dintre ei nu simte greutatea vieţii de muncitor ? Cum să nu ştie că revendicările lor sunt cu adevărat drepte ? Să îndrăsnească careva să zică altfel! Câţiva strigară parcă cu o singură voce: — Ce-a făcut Sindicatul tău pentru dreptatea noastră ? Unii râseră şi huiduiră din nou. Urlici. băgă două degete în gură şi fluieră. In jurul său oamenii, tăcură.. Strigă: — Nu eşti tu Gavât un împărţitor de dreptate! Tu ne-o vinzi şi pe cea pe care o avem. La «Desrobirea», fraţilor, acolo se află dânsa! Sunt ai noştri acolo ! Ăla e Sindicat! Urlici se întoarse spre cei de lângă dânsul, privindu-i cu mândrie. Adăugă: •—Am fost acolo, i-am auzit bine. Numai câţiva judecară că poate Urlici avea dreptate. Nu fuseseră la « Desrobirea »,— auziseră numai că acolo altfel se vorbeşte despre nevoile lor.. — Să urce unul dela acest Sindicat pe balcon şi să spună ce gândeşte? propuse unul dintre ei şi privi la ceilalţi cu îndoială. Mulţi strigară: — Să auzim şi pe unul dela «Desrobirea»! Cine-i dela «Desrobirea»?: Pe balcon cu ei! Sus cu el! Urlici reîncepu să strige: ' ' — Am fost acolo! Ăia nu scriu jalbe! Sunt cinstiţi! Pe umerii câtorva fierari se urcă un om mânjit — pe faţă de i se vedea numai albul ochilor. Gesticula cu amândouă mâinile şi urlă: — Cine e pentru jalbă e şi împotriva noastră; cine e împotriva jalbei,, e cu noi! Aşa a spus cel dela Sindicatul acela şi bine a spus! Am fost şi l-am auzit cu urechile mele. Sări jos, mulţumit de parcă şi-ar fi descărcat sufletuL Continua să strige repetat: — Jos jalba ! SFÂRŞITUL JALBELOR Nimeni dintre cei ce afirmau că au fost la Sindicatul « Desrobirea », nu. urcă pe balcon. Sgomotul scăzu. Vocea puternică a lui Gavât făcu pe mulţi să tacă. Gândeau că, poate, acum, când e vorba despre curba de sacrificiu,, de care toată lumea e lovită, conducătorii acestui Sindicat pe care-1 ştiau de mult, vor porni pe o altă cale de luptă. începură să-i dea mai multă atenţie lui Gavât, se îndemnau ca să se facă linişte pentru a putea asculta pe cel din balcon. Cei mai gălăgioşi fură repeziţi şi înjuraţi. E doar vorba despre viaţa lor! Să fie tăcere! Tăcere! Gavât prinse mai mult curaj. Degetele i se crispară de balustradă. Se-aplecă înainte cu pieptul. Vocea îi deveni patetică: — Ştiţi cu toţii cât s'a străduit Sindicatul nostru, ca să înlăture nedreptăţile abătute în ultima vreme asupra capetelor noastre. Fraţilor, aceste nedreptăţi sunt mari, strigătoare la cer! Viaţa ne-a devenit o caznă pe care nimeni dintre noi n'o mai poate îndura. S'au făcut concedieri, amenzile curg cu nemiluita şi acum vor să ne lovească cu o scădere cu.zece la sută din câştig, cu această curbă de sacrificiu. — Jos curba de sacrificiu ! explodară dintr'odată zeci şi sute de voci. Era, în aceste strigăte ale lor, o încuviinţare a celor vorbite de Gavât. Erau nerăbdători să-1 audă mai departe. E doar preşedintele Sindicatului, deci ştie mai mult decât alţii, ce trebue să se facă pentru a se înlătura această cumplită curbă. începură să strige pentru ca să se facă tăcere. Toate privirile erau îndreptate spre balcon. In Calea Griviţei nu se auzea decât sgomotul trenurilor ce plecau şi veneau spre gară. — Conducerea Sindicatului,—continuă cu voce încălzită Gavât—a arătat celor î n drept să judece situaţia noastră, felul în care am ajuns să trăim. Am scris negru pe a b, ba cu sângele nostru, fraţilor, cât ne este câştigul şi-cât e costul vieţii. Pentru că, ştiţi, viaţa se scumpeşte în fiece zi. — Aşa e ! îi dădură dreptate mai multe voci. întreruperea îl supără pe Crihan. Toată faţa sa spână se încreţi de enervare. Se răsti: — Tăceţi! Să vorbească, că ştie ce vorbeşte ! Şi alţii fură de părerea lui Crihan. Câteva înjurături fură aruncite spre cei care întrerupseră pe Gavât. Ochii mulţimii priveau lacom spre Gavât. Gavât mişcă braţul în aer, în semn că nu se simte stânjenit de întreruperi. De fapt ele îl mulţumeau. Era sigur că câştigase simpatia masei. Aruncă © privire scurtă celorlalţi doi, din colţul balconului. In timp ce Gavât vorbea, aceştia îşi lungiseră gâturile peste balustradă. Se minunau de schimbarea-mulţimii, de darul oratoric al şefului lor. Nu degeaba cei mari au încredere în dânsul. Erau acum mândri că fac parte din conducerea Sindicatului. îşi. arătau feţele celor de»jos, ca să fie bine văzuţi şi preţuiţi. Ochii lor sclipitori, spuneau: — Vedeţi ce fel de conducători aveţi ? , Gavât tăcu câteva lungi clipe. Era şi el mândru de felul cum reuşise să pună stăpânire pe mulţime. Pentru prima dată vorbea unui număr atât de l JO alexandru jar mare de oameni. Nu ca la Sindicat, unde numărul ascultătorilor nu trecea niciodată de o sută. Această constatare îi dădea noui speranţe pentru viitor. Va ajunge sigur departe, deputat, poate şi mai sus. .. sprijinul celor «mari» nu-ri lipsea. Şi propriile sale calităţi le verifică acum. Roti privirile asupra mulţimii tăcute. Părea să asculte o voce mulţumită, venită din mijlocul acestei mulţimi. Aştepta să nu mai audă nicio şoaptă. Trupul i se îmbăţoşă. Parcă şi faţa în formă de pantof se lungi. Vorbi cu voce groasă , solemnă: — Am înaintat memoriile domnului director general al C.F.R.-ului, domnului Cezar Parthoniu, domnului ministru al Comunicaţiilor, ministrului de Finanţe şi Guvernului nostru. Toţi ne-au promis că cele scrise în aceste-memorii vor fi judecate cum se cuvine. După cum vedeţi, conducătorii Sindicatului n'au stat cu braţele încrucişate. De zeci de ori am urcat scările la dumnealor pentru revendicările noastre. Insă, fraţilor, la fel ca şi noi, dumnealor sunt necăjiţi de această cumplită criză care bântue... — Ce-ţi pasă ţie de criza lor? ţâşni din tăcerea străzii o voce ascuţită. State agită în aer o stinghie şi ameninţă pe cei din jurul său care vroiau să-l potolească. Zarva reîncepu. încercările unora de a face să revină tăcerea, eşuară. Valuri de voci creşteau. Certuri aprige izbucniră în mai multe locuri. Crihan o ţinea morţiş, împotriva acelora care vroiau să-i închidă gura: — Memoriile au fost bine scrise şi Sindicatul a făcut tot ce a putut! State se repezi asupra lui şi-1 lovi peste umăr. Ii aruncă un abur fierbinte drept în faţă: — Urcă pe balcon şi tu, mititelule! se vede că-ţi place criza. Iţi prieşte, căci nu mai ai nevoie să cheltueşti la frizerie! State frecă cu palma sa aspră vfaţa spână a lui Crihan. — Ce dai în mine, că nu-s Tiron! se răsti Crihan, mângâindu-şi obrazul atins. Ochii săi, însă, clipeau de spaimă. Strigă cu vocea sa de adolescent întârziat: — Eu nu mă amestec în fasolele tale ! Nici tu nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala ! State se aprinse mai mult. Din pricină că Crihan se credea mai al dracului decât Tiron. Dădu să-l mai cârpească odată cu lemnul şi nu reuşi. O.mână strecurată pe la spate îi smulse lemnul. Se întoarse pe loc şi făcu câţiva paşi cu greu. Nu mai putea înainta din pricina mulţimii îngrămădite, îmbrânci pe cei din calea sa, ridică pumnii deasupra capetelor şi strigă ieşit din fire: — Pun eu mâna pe tine, măi! Iţi arăt eu şi cu pumnul!—şi înjură cumplit. Tulucă se strecurase prin mulţime, râzând în sine, satisfăcut. Ajuns lângă gardul cimitirului Sfânta Vineri, frânse bucata de lemn pe genunchi şi o aruncă. Botul lui de vulpe se sucea mereu, fericit, ca şi cum ar fi făcut o ispravă mare. Se învârti pe loc, nerăbdător. După un timp, o luă iarăşi printre trupurile înghesuite ale ceferiştilor. SFÂRŞITUL JALBELOR In locul de unde plecase Tulucă, se caţără pe zidul împrejmuitor al cimi-,-tirului, Pascal. Privi cu atenţie spre balcon şi întinse braţele în sus. Umbra .ghebului şi a braţelor sale se întindea strâmbată pe zecile de cruci ale cimi-irului. Se întoarse şi scuipă pe um bră, cu furie. Apoi ţipă ascuţit: — Ce facem cu criza, fraţilor ? Unii din apropiere se întoarseră spre dânsul. Ii strigară să coboare. Alţii întinseră mâinile să-1 tragă jos. „ Buşe râse de departe de înfăţişarea de pasăre jumulită a lui Pascal şi fluieră. Apoi strigă batjocoritor: — Coboară, măi, că ţi se va furişa vreun mort de criză în cocoaşă! Lui Pascal nici nu-i păsa de vorbele acestea, nici de îndemnurile celorlalţi. Făcu câţiva paşi pe muchia gardului, până în dreptul balconului. Zărise pe •Calomir în geamul, uşii. Ii făcu semne cu mâna să privească la el. Strigă cu •mai multă tărie: — Vin la tine, sus, Calomir! Aşteaptă! Pascal sări jos, făcând pe câţiva să cadă. Trecu într'un salt peste trupurile celor căzuţi şi cu braţele înainte, mişcând din cocoaşă ca să-şi facă loc, o luă spre clădirea Sindicatului. . Lumea înjură în urma lui, cei îmbrânciţi se mâniară, însă nimeni nu reuşi să-i frângă hotărîrea. Deodată, pe acoperişul unui vagon de clasa doua, îşi făcu din nou apariţia Ţugui. Lumina din vagon se proiecta numai asupra bărbiei şi gurii sale. Ochii săi sclipeau în umbra cozorocului. Imediat începu să vorbească: — Tovarăşi, ce ne pasă nouă de criza boierilor? Cine îndură criza: ei sau noi, cei nevoiaşi ? Noi o îndurăm şi n'avem nicio vină. Că nu noi am făcut-o ! Ţugui bătu cu piciorul în acoperiş şi clătină din cap în semn că aşa este cum spune dânsul. Făcu câţiva paşi mari până în celălalt capăt al vagonului, cu faţa spre podiil Grant. întinse mâna în direcţia podului. întrebă:—Dacă noi n'am făcut criza, de ce să plătim zece la sută din salariul nostru ? Care dintre voi vrea în ziua plăţii un plic în care să sufle vântul ? Spuneţi, măi tovarăşi! Vocile răzleţe se înmulţiră şi se învălmăşiră. — Nimeni, Ţugui! Jos cu zece la sută! Nu primim plicurile! Şi alţii se urcară pe acoperişul tramvaiului unde se afla Ţugui. De sus, strigară că să se facă tăcere. Oamenii de j os se mai domoliră, gata să asculte. Ţugui ridică pumnul în semn că e gata să vorbească. Atenţia oamenilor 'îl sili să-şi caute mai socotit cuvântul. — Tovarăşi, dacă stăpânii vor să împrumute bani peste hotare, îi priveşte • şi să plătească tot dânşii împrumutul. Noi — nu numai că nu vrem să le dăm nimic, nici zece la sută, nici unu la sută — ba noi cerem să ni se mai dea, pentru munca noastră, încă zece la sută. Căci, pentru a trăi şi noi ca oamenii, avem nevoie de încă zece la sută peste câştigul de până acum. Zece la sută mai mult la salariul nostru, înseamnă, tovarăşi, să nu mâncăm numai pâine iscată. Boierii, care se plâng că sunt în criză, nu mănâncă numai pâine. Şi ALEXANDRU JAR nici osânza lor nu şi-o mănâncă. Se îndoapă cu mâncăruri felurite. Care dintre-voi nu vrea să ni se urce salariul cu zece la sută ? Cui îi place foamea ? Să. . , Cei mai mulţi căzură pe gânduri. 'Bine ar fi, ca în loc să li se scadă cu curba de sacrificiu, să primească plicuri mai grele ca până acum! Din grămada cazangiilor răbufniră voci îndrăzneţe: Bine ar fi să fie astfel! De ce să ni se scadă şi de ce n'ar fi mai nimerit să ni se urce ? Să sufere, mai degrabă, boierii, o curbă de sacrificiu ! îşi mai. cumpără omul şi o cămaşă, dacă are un ban mai mult! Am nevoie de pingele, că-mi intră apa în încălţări şi capăt reumatism. De undeva, din mulţime, izbucniră mai multe voci de femei: — Ce gătim din sărăcia noastră ? Plicurile nu se pot fierbe ca o mâncare !' Nu zece la sută să cereţi. Douăzeci la sută ! Ba cincizeci la sută! Vocile femeilor fură imediat însoţite de cele ale copiilor. Ele pătrundeau în inimile muncitorilor, răscolindu-le mai înverşunat. Majoritatea ceferiştilor cerea acum urcarea cât mai mare a salariului. Uitaseră de curba de sacrificiu,, de vorbele lui Gavât, de mizeria trecută. Năzuiau la un salariu care să cuprindă, toate nevoile lor omeneşti. Gavât rămăsese încremenit. Nu-i venea să creadă în această bruscă schimbare a mulţimii. Crezuse că o câştigase de partea lui, şi când colo. . . Faţa-, i se schimonosi de ciudă. îşi frământa degetele în palme. Nu ştia cum să mai vorbească. De câteva ori începu un cuvânt şi nu putu să-l continue. îşi zise că muncitorii înebuniseră. Dinţii săi lungi rânjiră: proştii cer zece la sută , mai mult!. . . Prin minte îi trecu discuţia pe care o avusese aseară cu directorul Ghiboldan. Fusese la el acasă. Ce-i de făcut acum ? Fludici şi Mangâru îşi scuipau plămânii peste balustrada balconului: — Aşteptaţi, tovarăşi! Ascultaţi! Tăcere! Tăcere! Obosiseră de atâtea rugăminţi. Totuşi nu se lăsau. Era vorba de viaţa lor,; primejduită de mânia mulţimii. Gesticulau, continuau să strige apeluri,, aruncau priviri desnădăjduite lui Gavât. Deodată se întoarseră împreună: spre uşă, cu gândul de a fugi. Reveniră înghesuiţi unul în altul, într'un colţ al balconului. In geamul uşii, printre feţele celorlalţi din sală, dădură de ochii lui Calomir. Strecurându-se cu greu prin mulţimea înghesuită, Horja ajunsese iarăşi; în dreptul casei Sindicatului. Rămase în spatele lui Moga, fără ca acesta să-l fi simţit. Era îngândurat şi privirile îi sclipeau sever. Se gândi că e timpul să se pornească într'o demonstraţie spre oraş. In preumblările sale repezi de-a-lungul şi de-a-latul Căii Griviţa, îşi dăduse seama de oboseala oamenilor. Mânia' lor împotriva curbei de sacrificiu începuse să slăbească. Doar nu au pornit dela Ateliere pentru a admira zidurile Sindicatului ? Cât priveşte pe conducătorii Sindicatului, cea mai mare parte dintre muncitori ştiau acum lămurit cine sunt. Se sfătuise în goană cu Jornea şi Topală. Erau amândoi de aceeaşi părere. Direcţia să fie spre dealul Parlamentului. Să ceară acolo socoteală deputaţilor pentru toate promisiunile din ajunul alegerilor. Să le SFÂRŞITUL JAKrBELOR 173 ,arnintească promisiunile frumoase despre urcarea salariilor, lemne pentru -iarnă, ieftenirea pâinii şi alte momeli. Să le strige în faţă că au minţit ciocoieşte! Horja privi la profilul întunecat al lui Gavât. I se păru mai curând că e atârnat de o funie a nopţii. Putea în fiece moment să cadă în f ărâme jos, printre trupurile muncitorilor. Zâmbi dispreţuitor, satisfăcut. Se întrebă ce -gândeşte Gavât despre sentimentele pe care le are pentru el această mulţime. Atinse numai cu un deget pachetul pe care îl ţinea sub braţ Moga. Ii clipi din ochi să fie liniştit. Nimeni nu-i smulgea pachetul. Zise: — Ce zici, Moga ? Nu mai au ifose — şi-i arătă, cu o mişcare a capului, pe cei din balcon. Moga tresărise speriat când simţise că pachetul cu manifeste e atins de •cineva. II apucă şi cu cealaltă mână şi se întoarse bătăios. Imediat se lumină la faţă. Răspunse: — Cu jalbe n'au de ce să se laude 1 Netezi cu dragoste pachetul şi îngână: — Cu astea mai înţeleg şi eu . . . Sunt făşii de inimă muncitorească. . . privi drept în ochii lui Horja, parcă aşteptând ceva. Faţa începu să i se. întristeze. Întrebă şovăelnic: — Ce facem? şi bătu cu palma pachetul. Horja închise pe jumătate ochii, privind în altă parte. îşi frecă bărbia ţepoasă şi apoi, cu un deget, musteaţa. Clătină din cap şi şopti: — Mai aşteaptă! Pe balcon, umbra lui Gavât începu din nou să se mişte. De câteva ori, ■un braţ îi sări înainte, nervos. Degetele i se crispară pe balustradă, dar încleştarea lor slăbi repede. Ochii se micşorară. Priveau departe, până la marginea mulţimii, spre podul Grant. Umerii svâcniră, ca şi cum cineva i-ar fi atins spatele. Câteva clipe încetă să respire. Apoi, răsuflă puternic. Nimeni dintre cei care se găseau în spatele său în sală, nu ieşise în balcon. Nu, nici acum nu găsea alt mijloc de a scăpa din situaţia în care singur se băgase, decât să propună iăf trimiterea unei delegaţii la Ministerul Comunicaţiilor. îşi amint i •de numeroasele delegaţii în care fusese. Rezultatul era întotdeauna acelaş. Poate să se formeze o delegaţie mai mare. Va propune el însuşi pe unii dintre cei de jos. Desigur, nu pe oricine. . . Li se va răspunde la fel. Ministrul nici nu-i va primi. Intre timp, Calea Griviţei se va goli, ca în alte daţi, sala Sindicatului de asemeni şi el, împreună •cu Hudici şi Mangâru, o vor lua liniştiţi spre casă. Sgomotul din jurul tramvaiului, pe acoperişul căruia se găsea Ţugui, se potoli. Mai răzbea câte un strigăt puternic, însă nu mai antrena cu aceeaşi patimă şi altele în urma lui. Oamenii începură să fie nerăbdători, să resimtă 'frigul aspru. Unii, văzând că tot aşteaptă degeaba, o luară spre casele lor . Gavât simţi acest început de oboseală a oamenilor. Ţipetele unor femei •care îşi chemau cu mare supărare bărbaţii acasă îi dădură curaj. Totuşi, nu mulţi fură aceia care se lăsară înduplecaţi şi care părăsiră adunarea. Gavât se hotârî să vorbească. Aruncă o privire întrebătoare lui Hudici şi lui Man- i74 ALEXANDRU JAR gâru. Cei doi aghiotanţi ai săi aveau ochii sticloşi, plini de spaimă. Le zâmbi superior, îşi potrivi un glas mai blând: — Tovarăşi, ne apucă noaptea şi stăm pe degeaba în frig. Sindicatul nu e-minister, ca să hotărască înlăturarea măsurii luată de guvern împotriva noastră. Putem sta până dimineaţa aşa, fără niciun rost. Cel mai înţelept lucru ar fii — nimeni nu poate fi de altă părere — să mergem la Ministerul Comunicaţiilor. Iată, vă propun ca o delegaţie formată, să zicem de treizeci dintre noi,, să se prezinte chiar acum la domnul ministru şi să-i cerem să nu mai aplice curba de sacrificiu. Eu, tovarăşi, cred că ar putea face parte, din această delegaţie largă, Crihan, dela rotărie, Chintă şi Tuchilă, dela strungărie, Tuluca,, vopsitorul... Tăcerea se întinse şi se adânci. Oamenii ascultau cu atenţie-propunerile din balcon. Mulţi gândiră că poate n'ar fi rău să-l asculte pe Gavât. De, o delegaţie formată din oamenii din mijlocul lor e ceva nou, cum n'a mai fost înainte. Şi apoi, nu pot sta toată noaptea în stradă, căci n'are să vină ministrul la dânşii. II ascultau cu atenţie concentrată pe Gavât. Voci rare îi-aprobară. Se auziră şi aplauze. — Ce să caut eu la un ministru ? Chiriţă, care, obosit în aşteptarea unei hotărîri, se aşezase pe zăpada adunată la marginea trotuarului, se ridică cu revoltă la auzul numelui său. încarnai avea capul bandajat cu o basma galbenă,, în urma loviturilor primite cu vreo două săptămâni în urmă, la întrunirea sburătoare din faţa Atelierelor. îşi stăpâni tuşea, privind mânios spre balcon. Apoi se adresă cu supărare la cei din jurul lui: —• Ce să caut eu ? Să mergem cu toţii! Toţi avem plângeri. Avu impresia că bandajul îi .slăbise şi rugă pe unul să i-1 reînnoade pe ceafă. Se aşeză din nou pe zăpadă, tuşind. — Ba eu mă duc în delegaţie! Eu am să ştiu ce să-i vorbesc ministrului l spuse tare, cu încredere în sine, Crihan. Ii lăsă pe cei de lângă dânsul şi încercă să ajungă cât mai repede până la clădirea Sindicatului. Oamenii îi făcură loc,, însă nimeni nu-1 încuraja cu o vorbă. — Nici eu nu-s bun pentru a mă duce la ministru ! spuse cu voce spe-irată Tuchilă. Ar fi dorit în clipa aceea să se facă nevăzut. Ce vor dela dânsul r" Deunăzi s'a dat la el agentul Caţofide, acum dă-i cu mergerea la ministru, drept cine îl iau ? Să fie lăsat în pace i Mormăi: — Mă duc mai curând acasă.. Printre dinţii săi stricaţi, aburul ţâşnea la intervale inegale de timp. Simţea că-i slăbeşte inima de ruşine. Privi mânios la Gavât, care îl propusese. — Eu aş zice să mergem la Parlament! răsună vocea de bas a lui Ceacâru. In mintea lui, gândul acesta era de neînduplecat. îşi zicea: de ce să meargă la cutare sau la cutare minister, când la Parlament vin toţi miniştrii ? Acolo— nu vor putea trimite pe delegaţi la unul sau la altul. Nici să-i amâne pentru a doua zi. Lovi cu pumnul în aer: —Acolo îi prindem pe toţi. Să mergem l Se urni din loc ca s'o pornească. Văzând că nimeni nu-1 urmează, se opri încruntat. Ridică gulerul şubei şi mormăi înăbuşit. Horja îl prinse de braţ pe Moga şi-1 privi drept în ochi. Clipi rar şi plecă. După câţiva paşi, întoarse capul. Aşteptă puţin şi dispăru în mulţime. SFÂRŞITUL JALBELOR Moga trase de sub braţ pachetul de manifeste. Desfăcu fără grabă numai hârtia dintr'un capăt şi scoase câteva foi. Le întinse cu o mişcare celor de lângă el. Şopti: — Luaţi-le ! Sunt bune, comuniste. . . Ochii lui mari se iluminară. Parcă în pupilele lor se reflecta fonta arzândă ce luneca din jgheabul cuptorului, întreaga faţă i se rotunji şi mai mult de bucurie. Trăgea din pachet numai câte un manifest. II întindea cu grijă, ca pe o pasăre albă, nou născută, fragilă. Le însoţea cu un zâmbet larg, bun. — Dă-mi şi mie ! Sunt dela montaj, Moga ! Numai una singură1! Moga nu refuză pe nimeni. Oamenii se înghesuiră în jurul lui. Zeci de mâini se întindeau spre el. Urmărea mişcarea degetelor lor, felul cum apucau manifestul, fluturarea vie a hârtiei. Un manifest fu luat de vânt. Ii urmări sborul deasupra miilor de capete. Părea o pasăre albă, deşteptată în întune-recul nopţii. Mişcă braţul în aer, arătând-o celorlalţi. Şoptea: — Priviţi la dânsa, mititica!... Deodată faţa i se încruntă. Pachetul de sub braţ îi dispăruse. Se repezi după cel care i 1-a smuls, însă era prea târziu. Toate manifestele fură răspândite în grabă. încrucişa braţele pe piept şi oftă. Regreta că nu el fusese acela care făcuse această treabă. Supărarea, însă, îi trecu repede. Bombăni: ♦ — Tot una e! Să le citească, că-s pentru muncitori!... Zâmbea totuşi cu o umbră de amărăciune. S'ar fi bucurat mai mult dacă ar fi împrăştiat el manifestele. Manifestele erau puţine la număr. Totuşi, ele ajunseră repede până la. marginea mulţimii. Se îngrămădeau în jurul foilor multiplicate, căutau să le citească la lumina becurilor murdare din vârful stâlpilor sau la cea a unei ferestre. Comentarii cu voce tare însoţeau fiece frază citită, unii strigau lozincile scrise, fiecare descoperea un gând care îi mergea la suflet. Doar se vorbea în aceste manifeste despre mizeria lor, despre amenzi, concedieri şi. curba de sacrificiu, despre împrumutul făcut de guvern şi de cel nou plănuit împotriva muncitorilor. Mai scria despre trădarea conducătorilor Sindicatului şi despre felul cum trebue să lupte muncitorii. Semnătura manifestului — Partidul Comunist — stârni la unii uimirea, la cei mai mulţi hotărîre. — Măi Gavât, foaia asta nu-i ca jalba ta! Uite semnătura: Partidul Comunist ! strigă un cazangiu urcat pe umerii tovarăşilor săi şi fluturând bucuros manifestul. — Să facem ce zice manifestul! N'avem nevoie de împrumutul ciocoilor,, nici de slugoii ciocoilor ! adăugă un rctar alergând printre ceilalţi, băgându-îe manifestul în ochi. Striga cu mânie: — Manifestul şi comuniştii nu mint!! Ce mai stăm locului ? Haideţi măi! — Haideţi! Să facem cum scrie! Toţi suntem delegaţi! se încrucişară, zeci şi sute de voci. alexandru jar De undeva se auzi o voce poruncitoare: — Să mergem cu toţii la Parlament, pentru a cere înlăturarea curbei de sacrificiu! Să cerem socoteală celor care ne-au înşelat cu momeli, ciocoilor! Tovarăşi, tovarăşi să pornim! Vocea se făcuse auzită dela un capăt la altul al mulţimii. Mulţi răspunseră ■cu îndemnuri, să se pornească imediat spre Parlament. Câţiva strigară prelung: — Cine e ăla, măi ? De pe vagonul de tramvai, cei care stăteau alături de Ţugui coborîră -strigând: — Horja ! Bine zici, Horja ! Cei de pe podul Grant reluară strigătele: — Să mergem unde spune Horja! La Parlament! La ciocoi! Ucenicii coborîră în grabă de pe pod. Se luară după Vasile Roaită. Dădură năvală în mijlocul Căii Griviţa, amestecându-se cu cei mari. Se bucurau de_ făptui că pornesc în număr atât de mare spre oraş. Vasile Roaită se bucura cel mai mult că auzise în seara aceasta glasul lui Horja. Ar fi dorit să meargă alături de el în fruntea demonstraţiei. Dar cum să răzbească prin zidul acesta de oameni ? Văzându-1 pe Aldea punându-se în fruntea ucenicilor şi agitând sâfma deasupra capului, asemenea unei săbii •de comandant, se supără. El vroia să fie cel care să-i conducă pe ucenici spre centrul Bucureştiului. El doar dăduse semnalul să coboare de pe pod. Han, văzând chipul întunecat al lui Roaită, se miră. Ce o fi având tocmai .acum când toată lumea merge spre oraş ? Zise cu o voce încălzită de entuziasm: — Vasile, auzi, te duc eu undeva !.. . Zâmbi şi-1 apucă de braţ. Roaită •uitase repede de Aldea. Imaginea oraşului îi lumină ochii. Zise pasionat: — Acolo, Han, ce o să mai tremure boierii! Se mişcă pe loc, nerăbdător s'o pornească împreună cu cei mari. Nu văzuse centrul Bucureştiului decât o singură dată, de mult. Nu mai îndrăznise de atunci să se aventureze până acolo. — Să vezi ce se mai găseşte pe străzile acelea!.. . Ferestre mari, pline •cu cărţi frumoase, cu poezii. . . Glasul lui Han căpătase un accent catifelat ?mângâietor. — Să luăm şi noi câte una. Tu poţi să iei mai multe. Tu şi faci poezii. — Am să iau. Una am s'o aleg eu. Pentru Maria ta... Roaită îşi smulse braţul din cel al lui Han şi ochii i se măriră de uimire. Uitase de Maria şi iată că acum îşi simţi cugetul apăsat. Cum de a putut-o uita. Asta înseamnă că n'o iubeşte atât pe cât credea. Inima îi bătea năvalnic. Repetă în gând de mai multe ori numele iubitei sale. Pentru timpul cât nu se gândise la ea. Ii cerea astfel iertare. Şopti: — Să-mi. dai, Han! Cea mai frumoasă carte. Pentru Maria... Ii zâmbi şi-1 apucă de braţ. întrebă mulţumit: — De ce nu o pornesc odată ? Toţi muşchii trupului i se încordară de energie şi voinţă. In balcon, conducătorii Sindicatului priveau cu ochii rătăciţi la mulţimea muncitorilor, care se îndrepta cu faţa spre oraş. Se bucurau că astfel ■ sfârşitul jalbelor 177 •vor putea coborî şi vor scăpa de mânia lor. Gavât, mai ales, era mulţumit că-şi făcuse datoria de preşedinte al Sindicatului. Cei faţă de care trebue să răspundă, nu-i vor putea reproşa nimic. Propusese doar trimiterea unei delegaţii. Nu ieşise nicio singură dată din drumul legii. Ghiboldan şi Budişteanu n'au să aibă pentru ce să-1 certe. Un zâmbet îi trase în sus un colţ al gurii. Se apropie de Hudici şi Mangâru şi şopti: — Treaba lor !.. . Priveau toţi trei la mulţimea care începu să se urnească şi deodată.. . Gavât exclamă: — Uitaţi-vă ! şi întinse mâna în spre marginea mulţimii întoarsă cu spatele •spre Ateliere. Ii apucă de paltoane şi repetă: — Repede ! Dădură să intre în sală. Calomir, care stătea în uşă, nu se clinti. Cei din spatele său, muncitorii din sală, strigară: — Pe balcon ! Rămâneţi pe balcon ! Strigătele celor de sus atraseră atenţia miilor de ceferişti din Calea Griviţei. O maşină, venită dinspre Ateliere, se oprise la marginea mulţimii, gata să se îndrepte spre oraş. Din ea coborî un colonel de statură potrivită, însă vânjos. Tăietura ochilor săi era mică. Pleoapele, însă, îi atârnau din sprincene şi păreau căptuşite cu vată. -Nasul scurt se lăţea deasupra unei mustăţi groase, cu vârfurile răsucite în sus şi pomădate. Gura o avea largă şi buza de sus încăleca pe cea inferioară. Parcă îşi stăpânea o durere de măsele. Pieptul său înalt era cu mult depăşit de rotunjimea pântecelui. Mirosea a briliantină şi alcool. In spatele lui, trei ofiţeri tineri ţineau câte o mână în buzunarul mantalei. Se vedea prin relieful ştofei că strângeau revolverele. Colonelul făcu câţiva paşi energici în mijlocul muncitorilor. Svârli braţul înainte, vrând să apuce un manifest. Mâna îi căzu pe capul unui ceferist. Ion Ceapă îşi strecură mâna sub căciulă şi se frecă cu supărare. Mormăi: — Ce daţi în mine, domnule colonel ? Ce v'am făcut ? înjură printre dinţi. — Dă manifestul, bolşevicule! strigă ofiţerul, întinzând din nou mâna ■şi îmbrâncindu-1 pe Ceapă cu pieptul. II apucă pe hamal de şubă. Ceapă prinse ca în cleşte mâna străină şi o aruncă înapoi. Zise răstit: — Nu-i făcută pentru boieri! Nu se dă! şi din noir îşi frecă creştetul capului lovit. Cei de lângă Ceapă priveau nedumeriţi la ofiţerul ivit în calea lor, tocmai când se pregăteau s'o pornească spre oraş. Se întrebau cine o fi şi de ce vrea manifestul ? Tăceau şi nu ştiau ce să facă. Jornea îşi făcu loc cu coatele, urmat de State. Se mirase de ce oamenii amuţiseră şi nu se mai mişcau deloc. Cercetă mai întâiu epoleţii ofiţerului şi în urmă chipurile lor. Se opri asupra celui cu mustaţă. Se prefăcu că nu ştie cine e. Din obişnuinţă, scoase creionul de tâmplar de sub palton şi-l strânse în pumn. Atinse cu vârful creionului un nasture al mantalei ofiţereşti, întrebă nepăsător: — Cine eşti dumneata ? i78 ALEXANDRU jar Colonelul sări înapoi. Ochii îi scăpărară. Izbi cu pumnul în aer: — înfrunţi pe prefect, bolşevicule ? Căraţi-vă în găurile voastre, mizerabililor! Să nu văd nici urma voastră! Sărea pe loc, agitând pumnul, trăgând' cu privirea la însoţitorii săi. Acum, aburul gurii sale făcea şi mai mult simţit alcoolul. Niciun muncitor nu se dădu înapoi. Ba, dimpotrivă, se strânseră ca să vadă mai bine cine-i prefectul care comandă Capitala ţării. Unii aveau nedumeriri: acest colonel nu s'o fi dând drept prefect ca să-i sperie mai mult? State ieşi din grămadă, cercetă chipul prefectului şi murmură un «da, da » în semn că într'adevăr el este. Gura i se strâmbă de desamăgire. Adică ăsta e prefectul Gavrilă Marinescu, de care îi este frică întregii ţări ? Păi dacă aşa arată !. .. Zise scrâşnit: — Domnule Prefect, plecăm unde ni-e voia ! State făcu semn muncitorilor cu mâna ciungă de două degete, ca s'o pornească mai departe. In urmă, sgomotul mulţimii slăbi. Se auzea câte un strigăt strident:—La Parlament ! ş! fluerături răzleţe. Şi ţipete jalnice de femei. — Se porneşte! zise Ceapă, fără însă să se îndepărteze. Lovitura primită: în cap dela prefectul oraşului îl îngândura. Auzi, un prefect cu galoane multe să dea într'un hamal! Nu-i venea să plece, până nu va ghici toate gândurile ascunse ale acestui om. întrebă cu mirare în glas: —■ Ce vreţi dela mine, domnule prefect ? Eu îs hamal, ceferist. . . atât. Ceapă înfruntă ochii ofiţerului, ce-rându-i în tăcere un răspuns. State se întoarse înadins cu spatele ia cei patru ofiţeri şi strigă: — Haideţi, măi! Parcă n'aţi fi văzut un prefect în viaţa voastră. Lăsaţi-l să plece unde vrea — şi înghionti pe câţiva. Faţa lui Gavrilă Marinescu, din galbenă ce era, deveni stacojie. Vârfurile-mustăţii se aplecară înainte. Pleoapele sale mari şi pufoase se învălătuciră. spre sprincene. Urlă: — In găuri! Băgaţi-vă imediat în găuri, ticăloşilor ! Bătea acum şi din cismă,. ieşit parcă din minţi. Ocările prefectului alungară şi ultima rămăşiţă de respect a muncitorilor. Şi alţii mai din urmă, se înghesuiră să-l vadă pe mârlanul de prefect. Parcă ar fi un plutonier şi nu.. . ceea ce zice că este. Mai mulţi râseră-de el. Râsul se întinse şi unii începură să glumească pe socoteala prefectului. Jornea urmărea şi' el furia prefectului.. . însă lui nu-i venea deloc să râdă. Auzise vorbindu-se multe despre el, şi numai lucruri rele. In beciurile prefecturii, mulţi tovarăşi fuseseră schingiuiţi din ordinul său. Era şi un mare cartofor, proprietar a mai multe bordeie, furnizor de plăceri nelegiuite regelui,, a cărui credincioasă slugă era. Acum îl avea înaintea sa şi-i cerceta înfăţişarea. de uniformă umplută cu cărnuri, parcă bătute de o boală rea. Ii venea să-l tragă în mijlocul miilor de ceferişti. Fiecare să-l atingă aşa cum crede, după» cum merită. Să-i treacă furia caraghioasă. SFÂRŞITU1, JALBELOR 179 Continua să-1 privească pe prefect drept în ochi, scormonitor. Trupul înalt se aplecă înainte. Mâna în care ţinea creionul de tâmplar se opri brusc în aer. N'avea tctuşi de gând să lovească. Reflexul de apărare al prefectului, urmat de o privire rătăcită, aruncată ofiţerilor care îl însoţeau, îi arătă lui Jornea slăbiciunea acestui om. Vorbi răstit: — Pe cine comanzi, domnule prefect ? Pleacă, că de nu . . . Jornea se retrase printre ai săi şi strigă: —■ Du-te la prefectura ta, ia beciurile tale ! Cuvintele lui Jornea curmară râsul muncitorilor. Ochii li se aprinseseră. Izbucniră huiduieli. Unii ridicară pumnii. Ion Ceapă se desprinse domol, flutură manifestul sub mustaţa prefectului si de frică să nu i-1 smulgă, îi strecură sub şubă. Vorbi apăsat: — Ia-1, dacă ţi-e poftă! şi lunecă palma pe piept, în dreptul locului unde ascunsese manifestul. Se întearse cu spatele spre prefect, parcă înadins, ca să-i arate că nici nu-i pasă de el. Dinţii însă îi scrâşneau şi murmura înjurături. Prefectul Gavrilă Marinescu rămase cu ochii pironiţi asupra spatelui lui Ion Ceapă. Făcu un p as în-ipoi. îşi îndreptă chipiul, care, din pricina mişcărilor dezordonate ale capului, sărise spre ceafă, şi privi prin deschizătura pleoapelor pleoştite. Răcni: — Umplu spitalele cu voi! Sări în maşină, uimat de cei trei însoţitori ai săi. State puse mâna pe un bulgăre de ghiaţă şi aruncă în urma maşinei. Fugi vreo sută de metri în urma ei şi se opri. Strigă cu patimă: — Pun eu mâna pe tine ! Rumeguş şi talaj am să te fac ! Ceilalţi huiduiră până când nu mai zăriră maşina. Miile de munciteri ceferişti, începură să se mişte pentru a merge spre oraş. Cei de pe trctusre, cetăţeni, femei, cepii, trecură în mijlocul străzii. Alţii, ;găţ;.ţi de Uxmvaie, săriiă şi ei în mulţime. Piacardele se înălţară de asupra capetelor, mişcate de vânt. Strigătele: La Parlament ! crescură, câştigând hotărîrea tuturora. O parte din mulţime ajunse dincolo de Podul Grant. In spaţiul strâmt al balconului dela etajul Sindicatului, Calomir încercă fă împiedice fuga Iui Gavât, Hudici şi Mângâiu. Ocupa cu trupul întreaga latine a uşii. Cei mii mulţi din sală cctcrîseră pentru a se încolona miilor de oameni. Rămăsese sus numai cu câţiva lăcătuşi. — Vi-e teamă de judecata muncitorilor! vorbi apăsat Calomir, fără să-i slSteEScă din cehi. Vedea neliniştea lor în ochii rătăciţi, în mişcarea mută a bu zelor. Hudici şi Mangâru căutau să se strecoare prin marginile uşii rămasă neocupată. Privi crunt şi ieşi pe balcon cu braţele întinse lateral. Ii împinse până în balustradă. Spinările lor se curbară deasupra balustradei. îngălbeniră de spaimă. Le aruncă drept în faţă: •— Rămâneţi aici, trădătorilor ! De jos urcară huiduieli: — Aruncă-i jos! Să-i ducem la Parlament! Cu jalba mamei lor! Deodată Calomir făcu un pas mare spre un colţ al balconului şi privi departe. îşi trase căciula mai spre ceafă şi rămase neclintit. Faţa i se întunecă 12- i8o alexandru jar şi trase puternic aerul în piept.. Apucă un vîrf al mustăţii şi murmură ceva între dinţi. — Poliţiaaa! Armataaa! Strigătele izbucniră în spatele mulţimii ce se îndrepta spre oraş. Repede, ele străbătură toată Calea Griviţei. Unii se suiră pe scările tramvaielor, ale tarabelor din faţa prăvăliilor, alţii reveniră în goană pe podul Grant ca să privească mai bine spre locul de unde veneau strigătele. Cei mai mulţi se opriră neîncrezători, întrebând pe cei căţăraţi pe garduri, dacă într'adevăr vine poliţia şi armata. Răspunsurile însă erau nedesluşite, acoperite de înjurături şi de fluierături. Calomir tresări. Simţise un gol în jurul său. Rămăsese singur în balcon. Se repezi la uşă pentru a pune mâna pe cei fugiţi. Uşa era închisă pe dinăuntru, încercă s'o forţeze şi renunţă. întrebările celor de jos, dacă vede poliţia şi armata, îl întoarseră spre balustradă. Scrută depărtarea şi observă oameni în uniformă care se apropiau în pas alergător. Veneau dinspre Calea Griviţei. O limuzină neagră îi urma de-aproape. Calomir se întqarse spre cei din dreptul balconului şi strigă: — Tovarăşi, rămâneţi pe loc, tovarăşi! Suntem mulţi, tovarăşi! Pe loc1! Pe loc! Calomir întinse braţele spre cei de jos, agitându-le. Apoi, de câteva ori, se deplasă spre marginile laterale ale balconului, repetând aceleaşi îndemnuri. Lumina becului de pe stâlpul din apropiere îi lumina mereu altă parte de faţă. Pomeţii laţi se ascuţiră, înghesuindu-i ochii în adâncul orbitelor. Musteaţa suflată de vânt îi descoperea gura căscată de ură puternică. Dinspre Ateliere, un cordon de sergenţi barase Calea Griviţei, dublat, la cinci.metri depărtare, de două grupe de jandarmi cu baionetele puse la puşti. In flancurile rândurilor, câţiva ofiţeri, şi comisari. Ceva mai departe, două rânduri de sergenţi şi alte trei de soldaţi. In spatele acestor trupe, trei camioane cu bănci şi o limuzină. Pe scara limuzinei, prefectul Capitalei, Gavrilă Marinescu. Ochii săi mici păreau să atârne ca nişte puchini de marginea pleoapelor. Musteaţa, asemenea unei scoabe, părea să-i ţină în echilibru partea feţei de sus. Dădea porunci tinerilor ofiţeri de lângă dânsul, şi din când în când izbea cu pumnul în acoperişul maşinei. Sergenţii din primul rând începură să lovească cu cauciucurile unde nimereau, orbeşte. Ochii le erau însă plini de spaime. înjurau mereu, însă între vorbe răzbeau sunete jalnice, gâfâieli. Mereu, cu reflexe de apărare, întorceau capetele spre jandarmii din spate pentru a se asigura că nu sunt singuri. Simţeau că se află în primejdie mare înaintea atâtor mii de muncitori. Strigătele celor loviţi şi a celor de mai departe îi îngrozeau şi mai mult. Muncitorii din primele rânduri îşi apărau, cu mâinile, feţele, de loviturile cauciucurilor, se ghemuiau unii în spatele altora sau ridicau câte un picior, pentru a-i ţine ia distanţă pe asaltatori. înapoi nu se putea fugi. Pe o lungime de sute de metri, strada era ocupată de ceferişti. SFÂRŞITUL JALBELOR 181 Deodată, ca un singur trup, mulţimea se mişcă şi-I aruncă pe Ion Ceapă până în mijlocul sergenţilor. Ceapă se întoarse mânios spre hamalii, săi, înjură şi strigă: — Unde mă svârliţi, fraţilor ? Ceapă vroi să revină înapoi printre muncitori si nu putu. Câţiva sergenţi îl prinseră sdravăn în braţe. Alţii îl plesniră cu cauciucurile peste cap. îşi reveni repede de sub ploaia de lovituri şi se supără. Sprincenele i se sburliră. Ochii îi scăpărară de revoltă. Fără grabă, se întoarse pe jumătate şi, brusc, aruncă braţele în lături. Câţiva sergenţi căzură. înfipse degetele în pieptul unui sergent şi-l trase cu putere spre el. întrebă scrâşnit: — Tu eşti ăla care ai dat ? Şi fără să mai aştepte răspuns, îl îmbrânci înainte. Sergentul îmbrâncit trecu, asemenea unui uriaş pietroi, prin cordonul de jandarmi din spate. Ceapă îl urmări uimit şi apoi mormăi cu nemulţumire: — Auzi, o stârpitură şi să dea în mine !... State, care şi el fusese împins de mulţimea din urmă, se întoarse şi strigă: — Unde ajungem cu ăştia, fraţilor ? Se aplecă, în căutarea unui bolovan sau a unui bulgăre de ghiaţă. Jornea sări asupra unui sergent care lovea cu o furie sălbatică într'un muncitor şi-i smulse cauciucul. II apucă pe muncitor de umeri şi-l trase spre sine. Imediat se repezi asupra altui sergent. — Câine ! îi strigă Jornea, trăgând de cauciucul sergentului, până ce acesta scoase un muget de durere, lăsă cauciucul şi fugi. Ceilalţi sergenţi o luară şi ei la goană. Dădeau peste jandarmi, se împiedecau între ei, căutau să dispară în uliţele întunecoase care dădeau în calea Griviţei. De pe scara maşinei, prefectul Gavrilă Marinescu urla ca ieşit din minţi: — Jandarmi! Jandarmi! Comisarii se luară după sergenţi, trăgeau de ei, înjurau. Le era ruşine de ofiţerii, de jandarmi. Oamenii care erau sub comanda lor, să fugă!... Jornea, urmat de câteva sute de ceferişti, nu rămase locului. O porni în urma poliţiştilor. In pumnii unora sclipeau bulgări de. ghiaţă. Se întreceau în fugă, doar or putea pune mâna pe vreunul din ei. — Jandarmi! J andarmi! daţi-i înapoi! se auzea vocea răguşită a prefectului. Jandarmii stăteau ţepeni. Parcă puştile le erau bătute cu cuie de mâini. Aşteptau comanda directă a ofiţerilor lor. Muncitorii se opriră. Se găseau acum în faţa zidului de. jandarmi. Cei din primele rânduri făceau eforturi să nu fie împinşi mai departe, proptindu-se cu călcâile în zăpadă. Evitau să atingă cişmele drepte ale jandarmilor. Din urmă, prin huietul uriaş, se desprindeau blestemele şi ţipetele femeilor, câte o voce tunătoare: — Soldaţi, suntem muncitori! Nu daţi în fraţii voştri! Fraţi soldaţi! Strigătele femeilor, însă, se făceau din ce în ce mai auzite. Unele, speriate, îşi chemau bărbaţii acasă, altele îi îndemnau să rămână pe loc, să reziste ALEXANDRU JAR Deasupra capetelor trecu un bulgăre de zăpadă. Sgomotul scăzu şi fu străbătut de fluierături. Apoi, de un nou val de mânie. Unde eşti, Lazăre ? Te-au dat afară din Ateliere pe degeaba ! Ce mai vor dela tine, Lazăre ? Nu te lăsa, Lazăre ! Nevasta lui Lazăr Brumau, urcată pe o ladă din faţa unei prăvălii, ţipa cât o ţinea gura şi rotea capul în căutarea bărbatului ei. Ochii îi ieşiseră din orbite şi ardeau. Colţurile broboadei, fâlfâiau iu vânt. Suit pe un stâlp, aproape de becul electric, Buză Spartă îşi descoperi mama după glas. Zâmbi iericit şi o strigă. I-ar fi făcut semne ca să-i arate unde se cocoţase, însă nu putea. Se ţinea cu mâinile de picioarele încolăcite de stâlp. Lumina de deasupra îi lumina întreaga faţă. Ochii şi dintele din spărtura buzei sclipeau. Potcoavele bătute în călcâile ghetelor rupte luceau şi ele. De un nasture al paltonului, în spate, îi atârna o praştie. Fluieră la cei de jos şi strigă: — Mămuca mea ! Mihu, mămuca ! Aţi auzit ? La piciorul stâlpului, Mihu şi ceilalţi copii, căscau ochii la călcâile lui Buză Spartă. Nu îndrăzneau să se urce şi dânşii. Se minunau de faptul că cel de sus nu lunecă şi-1 in vid iau. — Coboară, Buză î îi strigă Mihu aşa ca prietenul său să nu se simtă singur pe stâlp. Buză Spartă îşi înclină capul şi clipi. — E tare frumos ! Uite, au fugit sergenţii ! Uraaa ! Buză Spartă se caţără mai sus, băgă două degete în gură şi fluieră strident. Jornea, înfipt înaintea jandarmilor, strigă la cei din urmă, fără să-i privească : — Staţi locului ! N'or îndrăzni să tragă în noi. Sunt feciori de ţărani şi muncitori. Privi drept în ochii unui jandarm şi-1 întrebă: — Tu, la ce ai muncit înainte ca boierii să-ţi dea arma ? Jandarmul holbă nişte ochi uimiţi şi mişcă puşca, neştiind ce să facă. întoarse de câteva ori capul la soldaţii de lângă dânsul şi spuse cu un ton de înjurătură: — Ce te priveşte, bolşevicule ? Sunt pădurar! şi ridică puşca, însă fără hotărîre. State se băgă şi el: — Pădurar şi vrei să dai în noi ? Sunt tâmplar, măi! poate din lemnul pădurii pe care o păzeşti fac eu pereţii vagoanelor. Dă, măi, dă în omul care îţi munceşte pădurea ! State ridică mâinile, gata să apuce puşca dacă jandarmul ar fi ridicat-o mai mult. Jornea îl dădu la o parte. Ştia felul iute de a fi al lui State. Zise cu supărare: — Lasă frate, că nu dă în noi. E şi el muncitor. Mai mulţi izbucniră: — Sunteţi fraţii noştri ! Suntem muncitori ! Fiţi cameni! SFÂRŞITUL JALBELOR Hamalii se adunară în spatele lui Ceapă. Priveau la cordonul de jandarmi si se minunau că nu se clinteşte. Ii ştiau pe jandarmi după felul lor de a se purta în satele de unde veniseră. Li-era teamă şi de umbra cizmelor soldăţeşti. Isi ziceau că la oraş, înaintea muncitorilor, sunt mai moi. Schimbau păreri în gura mare, se bucurau de forţa miilor de muncitori dintre care făceau şi dânşii parte. Ceapă stătea acum liniştit, cu mâinile strecurate în mânecile şubei şi privea la feţele soldaţilor. Mormăi: — Nu-s ca în sat la mine, nu-s !... Avea de gând să-i întrebe pe jandarmi din ce loc sunt, să schimbe cu ei câteva cuvinte. Poate se găseşte printre ei unul din satul său sau din apropiere. Va afla ce se mai aude şi. . . Deodată, din depărtare se auziră strigăte prelungi: — Armata ! Poliţia ! Strigătele veneau dinspre cealaltă margine a mulţimii, de dincolo de podul Grant. Dinspre oraş, alte grupe de sergenţi şi soldaţi se apropiau în goană. Nu ■se opriră în dreptul muncitorilor care ocupau Calea Griviţei. încercau să-şi croiască drum, izbind cu cauciucuri, paturi de arme, picioare. Ajunseră până în dreptul grămezilor de pietre pentru reparatul caldarâmului, care se afla dincolo de pod şi nu mai putură înainta. Nici trupurile oamenilor care nu mai aveau unde să dea înapoi, nu-i lăsa mai departe. Strigătele de durere şi mânie ale celor loviţi începură să-i zăpăcească. Câţiva sergenţi îndrăzneţi, care se strecuraseră prea departe, o luară la fugă înapoi, fără chipie şi cauciucuri. Cordonul de jandarmi dinspre Ateliere începu şi el să se mişte. Fusese întărit de două rânduri de sergenţi. îmbrâncea pe ceferişti cu puştile ţinute la capete ca pe nişte bâte. O voce piţigăiată se încăpăţâna să se facă auzită: — Boţcan ! Boţcan ! Buzea se strecură în învălmăşeală, ţipând cu ultimele puteri numele comisarului. Şi alţii repetară numele comisarului. Desigur, nici nu putea lipsi acum, ticălosul! Numai să pună mâna pe el, că nu va scăpa uşor. . . Goj îmbrânci cu greutatea trupului său pe cei care îi stăteau în cale şi-l apucă de piept pe Buzea. II ridică, ca pe un sac pe jumătate plin, în aer şi zise printre dinţi: — Unde-i, pezevenghiule ? Te arunc în vârful stâlpului! Goj îl ridică pe Buzea mai sus şi-l scutură. Fălcile i se lăţiră de mânie cumplită. Scrâşnea din dinţi şi înjura înăbuşit. Deodată scuipă deasupra capetelor din jur, strigă: —■ Unde-i, vierme? — Dă-mi drumul! Cad, cad! se jeluia Buzea, dând din mâini şi picioare. Ochii săi mici şi verzi, păreau gata să cadă din orbite. Faţa i se boţi. Se sbătea în încleştarea degetelor lui Goj, neştiind ce să mai strige ca să scape. V jg^ , ALEXANDRU JAR — Unde-i, să-mi arăţi unde-i căţeaua! Goj îl ridică mai sus şi-1 învârte odată deasupra capetelor. — Ţi-1 arăt, — e acolo ! Cad, auuu ! Goj îl lăsă să cadă şi se luă cu paşi mari după Buzea. Tulucă, urcat pe zidul cimitirului Sfânta Vineri, privea cu o lucire şireatăs în ochi la mulţimea' ceferiştilor prinsă între poliţişti şi soldaţi. îşi lingea buza de sus şi o prindea în ascuţimea dinţilor săi mici de ferăstrău. Un bulgăre de zăpadă trecu pe lângă faţa sa şi-1 făcu să tresară. Era să cadă în cimitir, începu să strige: — Fugiţi măi! Vă omoară poliţia! Săriţi zidul, măi! Tulucă se întoarse pe muchia zidului pentru a sări în cimitir. Buşe reuşi să-l apuce de un picior rămas de partea străzii şi trăgea de el cu furie. — Unde fugi, curvă ? Rămâi aici să te stâlcească poliţia ! Nu te las, purice l Buşe nu se lăsa impresionat de ţipetele plângăreţe ale lui Tulucă. Acum nu-i mai venea să râdă cum îi era obiceiul. Toate sbârciturile de pe faţă se adânciră. Păreau tăieturi de cuţit. Ii venea să muşte de piciorul prins, să-l sfâşie. Ionaş îi sări în ajutor şi începu să izbească cu pumnii în piciorul lui Tulucă. Nimeri odată în călcâi şi-şi însângera mâna. Aceasta îl înfurie mai rău. Deodată se întoarse şi o luă de-alungul zidului. încercă să împiedece pe oameni să sară în cimitir. Mai reuşi să-l apuce pe Crihan de haină, însă prea târziu ca să-l mai poată reţine. Acesta sărise peste zid şi alerga năucit printre morminte. Tulucă însă nu-şi putu elibera piciorul din încleştarea lui Buşe. Se ruga să-i dea drumul, scotea gemete prefăcute de durere, plângea. Deodată se lăsă cu tot trupul să atârne de partea cealaltă a gardului şi ţipă desnădăjduit: — Aoleu! Mă omoară comuniştii! Mă omoară bolşevicii! Tulucă trase cu greutatea trupului său şi piciorul prins, căzu în zăpadă, se ridică cu un reflex de spaimă întârziată şi o luă ca*o nălucă şchioapă printre cavouri şi lespezi de morminte. Buşe, care rămăsese în mână cu un bocanc al celui fugit, izbucni în râs. II apucă de şnur şi sări în ajutorul, lui Ionaş, care continua să împiedece pe alţii să fugă. Furia mulţimii împotriva atacurilor poliţiei şi armatei crescu. Golul lăsat de cele câteva sute de oameni, care fugiseră peste gardul cimitirului, permitea miilor de ceferişti să se mişte mai uşor. Sângele de pe feţele unora stârnea şi mai mult ura. Mulţi căutară pe jos pietre ca să se apere. Câteva pietre trecură deasupra capetelor. Strigătele « nu vă lăsaţi, măi ! », « daţi înapoi! » se întretăiau în lungul şi latul Căii Griviţa. Ridicat pe umerii a doi tovarăşi, Ţugui se adresă cu voce tare mulţimii. Nu se putea însă auzi ce vorbeşte. Îşi smulse şapca şi o agită. Ochii îi fulgerară spre cordoanele de jandarmi. In clipa următoare sări jos. In locul unde SFÂRŞITUL JALBELOR dispăruse, izbucniră strigăte puternice. Zeci de trupuri se înghesuiau într'o-singură direcţie. De pe înălţimea stâlpului, Buză Spartă strigă celor de jos, prietenilor săi: — Au început să svârle cu pietroaie. Haidem şi noi! Buză Spartă lunecă într'o clipă de-a-lungul stâlpului. îşi smulse praştia agăţată la spate de un. nasture şi o întinse de câteva ori ca să vadă dacă e bună. Privi încruntat la ceilalţi copii şi după câteva momente de tăcere, porunci: — Haideţi! După mine ! Scoase din buzunar o pietricică şi o potrivi în, praştie. Mihu privi cu jind la praştia întinsă şi zise rugător: — Bună praştie !. . . Să mă laşi să trag şi eu odată. Buză Spartă îi aruncă o privire plină de dispreţ. — Scârţ! făcu el şi întinse praştia spre becul stâlpului de pe care co-borîse. Căderea cioburilor de sticlă ale becului spart îi făcură să sară speriaţi înlături şi să înjure. Repede, însă, se minunară de priceperea de ţintaş a lui Buză Spartă. Se luară cu avânt după dânsul în învălmăşală. Din primele rânduri ale muncitorilor care se aflau cu faţa întoarsă în direcţia Atelierelor, State aruncă un bolovan care se rostogoli pe acoperişul maşinei prefectului. Parcă fusese un semnal. Zeci de pietre şi bulgări străbătură văzduhul, întunecat. Lumina becurilor le lumina în drumul lor, făcându-le să sclipească viu. Sergenţii şi jandarmii o luară la fugă. Unii se ascundeau după camioanele -goale, câţiva se băgară sub ele, între roţi. Sbieretele prefectului nu-i putea opri. Treceau pe lângă maşina lui fără să-1 observe. Un jandarm lunecă şi căzu. Se ridică, îşi căută puşca fără s'o găsească. Un pietroi care căzu în, apropiere îl făcu să fugă mai departe. Jornea, urmat de câteva sute de muncitori, ţinea urma trupelor fugite. Se înarmau cu cauciucurile pierdute de sergenţi, scormoneau în grabă zăpada, pentru a mai găsi bolovani. Puşca scăpată de jandarmul care căzuse,, se mişca ca un ciomag pe deasupra capetelor. Cel care o ţinea — un cazangiu — o luase cu mult înaintea tovarăşilor săi. Dispăru într'o uliţă. Ajunseră cu toţii la câteva sute de metri depărtare de grosul ceferiştilor. Buză Spartă sări de-pe taraba din faţa unei prăvălii şi întinse praştia. I se păru că aude vocea tatălui său. Ochiul drept i se micşoră cât o scânteie. Prin spărtura buzei scrâşni cu ură: — II bat pe tătucu. Sări jos de pe tarabă şi se urcă pe un gard. îşi căuta părintele. Mişca praştia întinsă, căutând în întunerec. Exclamă: poc! Slo-bbzise pietricica în ceafa unui comisar, făcând să sboare chipiul acestuia Băgă imediat altă piatră în praştie şi strigă:— Aruncaţi, măi! Uite-i că fug!' Ceilalţi copii impresionaţi de isprava lui Buză Spartă, începură să arunce şi ei cu pietre. Căutau care de care să arate că e mai bun ţinţaş şi se lăudau. j 86 ALEXANDRU JAR singuri cu ţipete vesele când nemereau pe unul cu galoane de aur. Ţineau pasul celor mai vârstnici. Mulţi o luară înainte. Prefectul Gavrilă Marinescu se băgă în maşină şi porunci şoferului să întoarcă repede. Se văzu deodată descoperit înaintea acestui contra-atac al muncitorilor. Jandarmii fugiseră împreună cu ofiţerii lor; deasemeni şi sergenţii. Câteva pietre alunecară peste acoperişul maşinii, gata-gata să-l atingă. O piatră nimeri în far, spărgându-1. Prefectul urlă: — Grăbeşte... pastele mă-tii de şofer! Dau bolşevicii peste mine ! Izbi cu pumnii în spatele şoferului. Nu mai aşteptă ca şoferul să întoarcă maşina. Sări afară şi o luă la goană, urmat de câţiva ofiţeri. Pietrele care cădeau în urma lui, alături de el, îl făcură să grăbească şi mai mult paşii. După ce coti câteva uliţi se opri obosit. Gâfâia, îşi freca mâinile înmă-nuşate, mişca, fără rost, capul în toate direcţiile, aiurit. Deodată ţintui privirile pe însoţitorii săi. Asculta cu respiraţia înăbuşită, vuietul din depărtare. Roti încet capul, parcă ar fi încercat să desluşească un cuvânt. Ochii i se opriseră asupra portiţei unui gard. In câţiva paşi se găsi dincolo de ea, în curte. Bătu cu pumnul în uşa casei. In îngusta deschizătură a uşii, se ivi un cap îmbrobodit de bătrână. Ochii •ei trişti se căscară în vârtejul de sbârcituri ale feţei şi gura ei ştirbă şi strâmbă bolborosi: — Nu-i nimeni acasă ! îşi retrase capul şi. dădu să închidă uşa. Prefectul năvăli în casă, urmat de însoţitorii săi. Străbătu mica încăpere de câteva ori, se opri înaintea altei uşi care dădea probabil în bucătărie, făcu un pas spre fereastră şi brusc se aşeză pe un scaun.. Sări îngrozit în picioare. Un picior al scaunului căzii. îşi trase poalele mantalei şi-şi cercetă picioarele. Nu păţise nimic. Cizmele erau negre, lucioase, puţin stropite de zăpada murdară. Se repezi !a fereastră. Vârfurile ochilor săi zgâriau întunerecu] ■de-afară. De departe se auzi vuietul mulţimii. Peste drum, un bec se clătina în vânt. Se întoarse şi sbieră: — închideţi bine uşa ! Cu zăvorul! Şi din nou vru să se aşeze pe scaun. In odaie se ivi femeia bătrână. Privi Ia aceşti oameni străini cu uimire şi apoi coborî ochii asupra piciorului de scaun căzut. II ridică şi cu bucata de lemn în mâini, întrebă sfios: — Pe cine căutaţi ? Bătrâna mişcă încetişor piciorul scaunului. Prefectul Capitalei făcu un pas înapoi. Ochii îi luceau ca nişte stropi negri pe marginile pleoapelor. Musteaţa i se strâmbă şi un vârf întărit de pomadă se frânse în zig-zag. Se ferea, agitând mâinile şi strigă: — Cară-te hârcă! La beci! Am să te vâr la beci! întinse o mână ca să-i smulgă piciorul de scaun. ! Bătrâna se îndepărtă, clătinând cu milă din cap. Un zâmbet de înţelegere omenească îi lumină gura ştirbă. Gândea că are de-aface cu un scăpat dela balamuc, îmbrăcat în uniformă. Ceilalţi care erau cu dânsul, bietu, or SFÂRŞITUL JALBELOR l87 fj si ei la fel. Ce putea să facă ea, femeie rămasă singură în casă ? N'o să rămână mult timp în casă, că nu-i poate culca în singurul pat. Apropie piciorul scaunului de piept şi bâigui: — Stai, matale, numai să pun la loc piciorul. Ca să şezi matale o leacă, să te mai odihneşti. . . Femeia se încovoie şi băgă un capăt al piciorului în •gaura scaunului. II pofti cu un zâmbet rugător: — Ia, acum poţi să te aşezi liniştit! Prefectul rânji. Izbi cu cizma în scaun şi-l răsturnă. Urlă: — Dumnezeul tău de moartă! Iţi dau oasele la râşniţă ! Fulgeră din priviri pe însoţitori: — Să nu intre nimeni! Se apropie din nou de fereastră. îşi scoase cu nervozitate o mănuşe şi sgârie cu unghiile ghiaţa subţire de pe geam. Asculta încremenit zarva din depărtare. Pe Calea Griviţei maşina prefectului fu înconjurată de muncitori. Unii ■o sgâlţâiau, cei mai mulţi o înjurau pătimaş. Nu ştiau ce să facă cu ea. Ion Ceapă băgă capul prin portiera maşinei şi se minună. Mângâie catifeaua banchetelor şi apăsă cu pumnul. Arcurile îi săltau braţul — şi-i plăcea. Mormăi: — Bună-i de dormit!. . . Scoase capul afară şi se legănă încântat. Se gândea la vagonul din Ateliere unde dormea adeseori. Cum s'ar mai întinde pe uri culcuş catifelat ca acel din maşină... Cârnu, care sărise jos de pe marginea acoperişului de tramvai când vă- « zuse fuga sergenţilor şi jandarmilor, se strecură repede până la maşina aban-donată. Se băgă la volan, învârti toate butoanele şi din greşala apăsă pe clacson. Sări speriat cu capul până în acoperiş şi imediat izbucni în râs. — Grohăie, că bea numai benzină. Nu-i arde gâtlejul, măi! Cârnu nu se mai sătura apăsând butonul clacsonului. Cei din jurul maşinii tresăriră uimiţi de sunetele clacsonului. Ele nu semănau cu cele auzite dela alte maşini. Acestea erau poruncitoare. Se în-furiară. . — S'o luăm cu noi! strigă un rotar, lovind cu piciorul în una dintre roţile maşinei. — S'o luăm! împingeţi! împingeţi! strigară şi alţii. Maşina împinsă se ■ui ni greu. La volan, Cârnu clacsona şi se umfla de râs. Era fericit, asemenea ■unui copil pornit într'un voiaj nemaipomenit. Ion Ceapă privea liniştit cum ceilalţi împing maşina şi se întreba unde vor s'o ducă. Ce nevoie e de această născocire făcută numai pentru a plimba pe boieri ? îşi aminti de maşinile care treceau prin uliţa satului său, de acelea care le stropea cu noroi pereţii de abia văruiţi ai caselor. Se înfipse în faţa botului maşinei şi strigă: — Lăsaţi-o dracului! şi se propti cu opincile adânc în zăpadă, ca să oprească maşina. Se răsti la Cârnu: — N'o mai face să latre ! Strânge-i botul! Trecu lângă portiera deschisă şi începu să pipăie volanul. Căuta cu degetele groase, bătătorite, clacsonul. ALEXANDRU JAR Cârnu se aplecă şi mai mult peste volan. Butonul clacsonului apăsat de'* pieptul său, suna acum continuu. Parcă nu era o maşină, ci o vită ce răgea sub cuţit. Jornea urmat de cei câteva sute de muncitori care se luaseră după poliţişti şi jandarmi, se întoarseră în goană pe calea Griviţei. Strigătele lor, însoţite de-cel al clacsonului, acoperiră larma făcută de miile de ceferişti care înfruntau, trupele din spre podul Grant. S'ar fi putut crede că năvălesc asupra tovarăşilor lor de muncă din Ateliere. Când ajunseră lângă maşina prefectului, Jornea se opri uimit. Crezuse căt sunetul era un fel de semnal al poliţiei. Izbi cu piciorul în botul maşinei şi răcni: — Lăsaţi tinicheaua ! Daţi-o în măsa ! Priviţi colea ! Priviţi! Arătă cu braţul; la ce se petrecea mai jos şi-şi continuă fuga. Din balconul Sindicatului, Calomir vedea limpede desfăşurarea mişcării de jos. Rămăsese în balcon pentru a putea da îndrumări muncitorilor care: înfruntau forţele poliţieneşti şi militare. Răspunsese Ia întrebările ce i se puneau :.-unde se găseşte poliţia, încotro se îndreaptă şi ce face. Acum însă, nu mai avea la ce răspunde. Lupta începuse şi creştea mereu. Cea mai mare parte a ceferiştilor ocupa Calea Griviţei, între începutul cimitirului Sfânta Vineri şi podul Grant. Pe pod se îngrămădiseră câteva mii de ceferişti. Dincolo, numai la vreo zece metri de pod, staţionau grupe compacte de sergenţi şi soldaţi.. Fuseseră respinşi de muncitori şi se vedea că aşteptau noui comenzi. In cealaltă, parte a mulţimii, cei câteva sute de muncitori conduşi de Jornea, fură primiţi cu strigăte de triumf. In urma lor nu se găsea nicio uniformă. Numai câteva camioane militare goale şi maşina neagră a Prefectului Capitalei, abandonată. Tramvaiele zăceau şi ele uitate pe şine, fără niciun călător. Un singur manipulam se încăpăţânase lângă motor şi mişca fără rost manivela. La unele ferestre, chipuri de femei schimonosite de groază şi de copii cu ochi miraţi. In mijlocul Căii Griviţa, întunericul serii se îmbucătăţea în nenumărate frânturi de umbră,. Lumina becurilor rare se proecta molatec, conturând profiluri şi feţe, scurgând lumini cu reflexe ascuţite, în orbite. Ochii licăreau, se stingeau repede şi săgetau în sute de direcţii. Braţe răscoleau văzduhul. Vântul trecea printre pumni înălţaţi, umfla zdrenţe, mişca placardele. Literele placardelor dănţuiau, roşii, şi negre, deasupra capetelor. Fluierături aprige străbăteau vuietul uriaş aL mulţimii. Intre ele, răzbeau strigăte de durere, înjurături. Dintr'o parte crescu un cor de voci, o lozincă. O faţă roşie de sânge apăru numai câteva clipe deasupra feţelor întunecate. Din gura ei ţâşni un abur fierbinte, un strigăt.. Câteva oale şi sufertaşe sburară în aer şi dispărură. Se distingeau tropote de cisme, de bocanci. Şi comenzi aspre. — Ce vor dela noi, Calomir ? strigă un muncitor, cu palmele pâlnie la gură.. Ochii îi ardeau în faţa încruntată de ură. Pe frunte, o şuviţă de sânge îi prelungea sprincenele până în loburile urechilor. Se uita la balcon, aşteptând uiv răspuns, un îndemn. SFÂRŞITUL JALBELOR jgg Calomir se aplecă peste balustradă şi căută chipul celui care îi pusese între-Jbarea. Zeci de ochi priveau în sus, spre dânsul. Ce să le răspundă acum ? Doar nu obişnuia să ticluiască jalbe ! Cu poliţia şi jandarmii nu se tratează. Clătină ,rjin cap. Vorbi cu glas liniştit, mai mult pentru sine: — Ce vor ei ? Să muncim pe degeaba, asta vor ! îşi îndreptă trupul şi privi ,Cu ochii pe jumătate închişi spre grupul de lângă podul Grant. Se pregăteau :sa atace în formaţii strânse, în grupe. Se hotărî să coboare. Nu mai avea rost -să rămână sus, deasupra mulţimii. Vru să le mai spună ceva celor de jos dar -se răsgândi. Mai bine să se afle alături de lăcătuşii săi. Aruncă o ultimă privire în stradă. Cuvântul, început pe buze, se pierdu. îşi apăsă pumnul pe gură şi-l muşcă cu ură. Simţi între dinţi mustaţa stufoasă. Retrase pumnul şi răsuflă .adânc. In clipa următoare, urmat de cei câţiva muncitori rămaşi lângă dânsul, coborî în grabă scara putredă a Sindicatului. Balconul rămăsese pustiu, suspendat pe bârnele sale vechi. Dinspre Ateliere, jandarmii reveniră în pas alergător. Suiţi pe camioane, ofiţerii gesticulau, dând ordine. In această parte, strada era închisă şi se vedeau numai umbrele ţepene ale uniformelor şi baionetele sclipind. Jos, la podul Grant, trupele reîncepură atacul. Câteva grupe de sergenţi şi soldaţi pătrunseră adânc în mulţime. Loveau în dreapta şi în stânga, încercând să-şi facă drum, să-i împrăştie pe ceferişti. Strigătele de durere se amestecau .acum cu cele de ură şi de revoltă. Apelurile la înfrăţire adresate soldaţilor, încetară. — Nu-i lăsaţi, fraţilor ! Daţi în slugile boiereşti! înapoi cu găinarii! Zeci de pumni tăbărîră în spatele soldaţilor şi sergenţilor. Piedici puse în fugă, îi făcură pe unii să cadă. Câteva grupe de muncitori năvăliră asupra câtorva soldaţi, silindu-i să bată în retragere. Invălmăşala crescu şi se întinse peste tot. Muncitorii alergau în căutarea soldaţilor şi sergenţilor ajunşi în mijlocul lor, îşi strigau cuvinte de îndemn, certau pe cei care, năuciţi, stăteau locului. Ţipetele şi bocetele femeilor sfâşiau sgomotul general şi plânsul copiilor rătăciţi întărită şi mai mult mânia tuturora. Horja ajunse până aproape de cordoanele de soldaţi dinspre Ateliere şi începu să tragă de muncitori. Striga cu supărare: — Prinde-ţi-vă unul de altul! Ţineţi-vă de mâini! Opriţi-i! îmbrâncea pe unii, îi fugărea pe alţii, organiza un zid viu de rezistenţă. Dădu de Leahu. — Să te văd acum, Leahule! îi strigă Horja, pironindu-1 cu priviri tăioase. Să nu-i lăsăm să rupă rândurile noastre! Nu-i de glumă! II lovi pe Leahu în spate şi o luă înapoi, pătrunse în mulţime. Se strecură până la podul Grant. Cea mai mare parte a muncitorilor coborîse de pe pod. Oamenii se strânseră în faţa grămezilor de pietre. Topală stătea pe una dintre grămezi, neştiind ce trebue să facă. Privea la.mişcarea trupelor, parcă mirat de prezenţa lor în -Calea Griviţei. Un bec, de pe una dintre arcadele podului, îi lumina profilul 190 ALEXANDRU JAR calm, îngândurat. Clătină din cap neîncrezător. Şopti fără măcar să clipească : — Soldaţi! Soldaţi! Tumultul din urmă îi acoperi exclamaţiile. Nici cei din apropiere, strungarii, nu-1 auziră. Se întoarse pe j umătate şi întâlni ochii severi ai lui Ceacâru. Zise cu glas spart: — Soldaţi! Sunt muncitori, sunt... Topală făcu un gest moale, desamăgit. Reveni cu ochii spre soldaţi. Era descoperit în faţa puştilor cu baionetele puse. Cu mâinile goale, mânjite de pilitura dela strung, înegrite. — Nu le e ruşine, — repetă de câteva ori Chiriţă, agitând braţul spre-soldaţi. II apucă o tuse puternică. îşi trase paltonul peste cap şi peste faţă.. Se aşeză pe marginea unei grămezi de pietre. Vorbele şi tuşea lui Chiriţă îl mâniară pe Ceacâru. Dădu cu piciorul în pietre, făcând să se rostogolească! câteva şi zise răstit: — Ruşine — de cine ? De un strungar ca tine ? Ridică o piatră şi-i cântări-, greutatea în palmă. Apoi o strânse cu tărie în pumn. Inelul de bronz dela deget sclipea. Şi în ochii lui mari, negri, sclipea o furie deabea reţinută. Aruncă piatra în grămadă şi strigă: — Să-i facem noi de ruşine ! Chiriţă se sperie şi scoase capub.din gulerul paltonului. Bâlbâia şi tuşea,, întorcând des capul, să vadă ce face Ceacâru. Se amestecă şi Tuchilă cu spaima în glas: — Să nu dai cu piatra, să nu dai! Trag în noi, trag!.. . Printre resturile-danturii sale stricate ieşeau sunete hârâite şi şuierătoare.' Atinse o piatră ca să* se apere de Ceacâru şi repede strânse braţul la piept. Zâmbi milog. Ceacâru. îl măsură cu dispreţ şi se sui pe grămada de pietre, alături de Topală. Trupul său lat, învestmântat în şuba flocoasă, arunca o umbră mare peste cel din. urma sa, de jos. De sub sprincenele stufoase, ochii cuprindeau trupele ce se eşalonau pentru atac. Degetele mâinilor se întinseră spre grămada de pietre pe care stătea şi se strânseră încet, în pumni. întoarse capul spre Topală şi vru să-l întrebe ceva. Văzând că nu-i simte privirea, tăcu. — Ce mai aştepţi, Topală? se auzi un glas mânios, în dreptul grămezilor-de pietre. Topală tresări. Glasul i se părea cunoscut. Ochii îi scânteiară. Sări jos. Horja îl privi sever şi zise: — Ce mai aştepţi dela ei ? Să ne bage baionetele în gâtlej ? Puneţi mâna. pe pietre! Aruncaţi-le în capul lor! Horja întinse braţele spre cei adunaţi, lângă pietre, care urmăreau, unii curioşi, alţii cu neîncredere, rânduirea în grupe de atac a soldaţilor. Muncitorii se priviră între ei. Se aşteptau unii pe alţii ca să ridice prima piatră. Huiduiau trupele, le ameninţau cu pumnii — şi atât. Mai mulţi, pentru a-şi arăta bărbăţia, se'urcară pe grămezile de pietre, însă coborîră tot atât de repede. O grupă de soldaţi înainta cu puştile îndreptate înainte. Ajunse la vreo zece-metri de grămezile de pietre. Soldaţii grăbiră paşii. SFÂRŞITUL JALBELOR ÎCJÎ Topală aruncă o scurtă privire întrebătoare lui Horja şi şovăi. Simţi inima bâtându-i mai tare şi respiraţia înăbuşită. Cum să arunce cu piatra într'un soldat ? E doar şi dânsul un muncitor! Cei din jur îl priveau întrebător. Ochii lor aşteptau. Şi Horja aştepta. Faţa lui, însă, era cruntă. Nu-1 slăbea, îi pătrundea toate gândurile. Topală, tu ? scrâşni Horja. Topală coborî încet mâna şi atinse o piatră. întrebarea lui Horja îi fulgeră cugetul. Acest«tu »nu era pentru oricine. Numai pentru un comunist. Degetele sale se crispară pe piatră. Privi cercetător la celelalte pietre. Alte degete mânjite de muncă, cu unghii roase, negre, le acoperiră. Auzi o tuse înecată. întâlni fata lui Chiriţă. Pe frunte mai avea urmele bătăii dela întrunirea sburătoare. In mână ţinea şi el o piatră. Cineva întrebă gros: — Suntem strungari—e ruşine! Era vocea lui Ceacâru. In amândoi pumnii strângea pietre. Topală se înclină într'o parte, ochii săi măsurară distanţa până la grupul de soldaţi. Svârli piatra cu putere. In cealaltă parte a Căii Griviţa, dinspre Ateliere, sergenţii şi jandarmii reuşiseră să pătrundă până departe în mulţime. Loveau cu sălbătăcie în muncitori, călcau peste cei căzuţi. Feţe însângerate sclipeau în lumina unui bec electric şi se scufundau în întuneric. Câte un trup în vestminte negre, soioase, se înălţa deasupra capetelor, striga ceva şi dispărea. Placardele se mişcau asemenea unor pânze de vapor în furtună, apăreau într'un loc, dispăreau pentru puţin timp şi se iveau din nou. Câteva capele soldăţeşti sburară în aer si căzură, învârtindu-se. Strigătele de durere şi gemetele se revărsau în toate uliţele mărginaşe, peste mormintele cimitirului Sfânta Vineri, în clădirile părăsite ale Atelierelor, peste întregul cartier ceferist. In acest iureş de luptă şi voci, Babic zâmbea mulţumit, nepăsător la ceea ce se petrece în jurul său. Ochii îi licăreau bucuroşi. Căciula îi căzuse pe m ureche, hoţeşte. Stătea gârbovit lângă un stâlp cu pumnii în dreptul bărbiei. Se vedea după felul cum mişca capul, că pândea pe cineva. Zărise trupul lung şi deşelat al lui Liviu, feciorul lui Gălgăuţă. Deodată sări înainte şi se pierdu în vârtejul străzii. Liviu Gălgăuţă o luase înaintea sergenţilor şi soldaţilor. Se strecura şerpuitor şi lovea în muncitori cu pumnii, numai pe la spate. Faţa lui ştearsă căpătase acum o expresie de fiară slăbănoagă, întărâtată, părul lucios, muiat în briliantină, se răvăşise. Cravata i se încolăci în jurul gâtului. Gulerul desfăcut, lăsa să i se vadă un gât subţire şi lung, de copil rahitic. Izbea cu lăcomie, gâfâind de oboseală, gemând. Liviu revenise acasă tocmai când tatăl său se găsea în pivniţă, lângă casa de fier. Dădu cu ochii de mama sa care ascundea obiectele de preţ sub patul din dormitor. îşi dădu imediat seama că se petrece ceva de seamă, pe placul său. Acum se ivise momentul să arate ce poate! Se gândea la camarazii săi. de universitate, la băieţii din «cuib ». Vroia să le arate ce fel de «sef» este. 302 alexandru jar TSTu se lăsă irrpresicnat de mamă-sa care-1 implora să rămână acasă până va frece « furtuna ». O respinse şi izbi cu sgomot uşa. Ajuns în stradă, începu să şovăie. Sgomotul din Calea Griviţei, îi dădea fiori de groază. Ar li revenit acasă, însă îi era ruşine de mamă-sa. Ce o să zică despre el ? O să-i povestească şi lui Gălgăuţă, lăudându-i cuminţenia. Lui Liviu îi era silă de această « cuminţenie », dar în acelaşi timp frica îl împingea s'o dorească. O luă încetişor de-a-lungul gardurilor să vadă în ce măsură îsi poate permite să-şi rişte pielea. Dând de armată şi poliţie, căpătă un curaj neaşteptat. Se prezentă ţanţoş unui ofiţer şi-şi declină calitatea: — Sunt student în drept! Apoi, cu mândrie: — Şef de cuib legionar ! . In goana lui avântată după câţiva muncitori, Liviu Gălgăuţă căzu. Se întinse cât era de lung pe caldarâmul acoperit de zăpadă întărită. Scoase un strigăt de spaimă şi în clipa următoare se propti într'o mână ca să se ridice. Babic îi pusese piedica. Cu o lovitură de picior în încheetura genunchilor, îl înţepeni deabinelea jos. Se aplecă asupra lui şi-i ridică capul, trăgându-1 de o ureche. Ii strigă în urechea întinsă: — E bine acum, hai, fecior de zaraf şi curvă! — şi-i răsuci urechea fără milă. Ochii lui Liviu Gălgăuţă ieşiră din orbite. Faţa, până atunci crispată, se lăţi. Urlă desnădăjduit: — Poliţia ! Ajutor, poliţiaaa ! Babic îl lovi cu palma peste gură. Se mânji de bale şi, îngreţoşat, se şterse ■de părul lung al celui de jos. — Taci, fecior de câine ! Ai putere să strigi, că trăeşti de pe urma noastră. Din amanetele muncitorilor. Din ceasul meu de nuntă, câine ! Şi-i mai dădu o palmă peste gură. Câţiva muncitori călcară în fugă, peste picioarele lui Liviu, care continua să sbiere. Apoi începu să geamă, asemenea unui copil abandonat. Se întoarse cu faţa în jos şi începu să zgârie cu unghiile zăpada. Babic se hotărî să-l întoarcă cu faţa în sus, pentru a-1 judeca mai bine. II apucă de o mânecă şi smuci. Mâneca paltonului său lunecă peste lungimea braţului. Prin minte îi trecu un gând năstruşnic. Trase cu mai multă putere ■de mânecă, apăsând în acelaş timp cu talpa piciorului pieptul celui întins. Reuşise astfel să-l desbrace pe jumătate. U rostogoli cu piciorul pe cealaltă parte a trupului şi-i scoase paltonul. In acelaş fel îl desbrăcă de haină. Apoi, trăgându-1 de ureche, îi porunci să se ridice. Feciorul lui Gălgăuţă stătea acum în faţa fierarului Babic, numai în căinase. Liviu privea rătăcit; din colţurile gurii îi curgeau bale şi părul lui negru, lucios, murdărit de zăpadă, îi cădea peste faţa descompusă. Dârdâia de frig şi nu îndrăznea să mişte mâinile. La picioarele lui se găseau paltonul şi haina. — Să-ţi fie şi ţie puţin frig! Babic ridică vestmintele lui Liviu şi le aruncă •departe. Ochii îi pâlpâiau de mulţumire. Părea acum mai înalt de statură, mândru. II cercetă atent pe cel din faţa sa şi scuipă. Vorbi cu superioritate, SFÂRŞITUL JALBELOR IQ3 aspru: — Să spui, ţâncuie, câinelui de tată-tău, că am luat şi eu un amanet dela dânsul: o părticică din viaţa feciorului de câine. Te îmbolnăveşti, câine, de t piept, s'o ştii dela mine, deşi nu-s doctor. Ţi-a intrat acum oftica sub cămaşa de mătase, câine! Ii dădu un bobârnac în piept şi trase de cămaşe. Râse: __Ai şi zgardă. Tot de mătase. Babic trase de cravată şi zâmbi şiret. O aruncă. Smuci poruncitor capul şi exclamă:—Cară-te ! Văzând că Liviu stă pe loc, năucit, îl îmbrânci. II urmări până când se pierdu în mulţime. In dreptul cimitirului Sfânta Vineri, o grupă de soldaţi, aliniaţi într'o ordine perfectă, se opri la o comandă. Cum reuşise să pătrundă până în mijlocul dezordinei din stradă, era greu de înţek s. Probabil că se strecurase de-a-lungul zidului. Grupul luă o formaţie de unghiu, cu puştile în cumpănă. Din vârful unghiului, de soldaţi răsună vocea tăioasă a ofiţerului: — Imprăştiaţi-vă! şi o cravaşa plesni aerul geros. Cel ce poruncise împrăştierea în toiul acestei încăerări generale era un tânăr sublocotenent. După felul îngrijit al uniformei şi mirosul de pudră ş i apă de Colonia, trebuia să fie un proaspăt absolvent al şcoalei militare. Cu faţa lui imberbă şi ochii de un albastru pal, încerca zadarnic să-şi compună o mască războinică. Mai ales că şi sprincenele, pe care le mişca mereu, erau blonde. Părea mai curând un copil deghizat în ofiţer. Cotigă se desprinse din grupul oamenilor uimiţi de apariţia soldaţilor şi-1 privi drept în faţă pe ofiţer. Se strâmbă de desamăgire: un băieţaş. Un căţeluş de salon, care încearcă să se dea la un dulău. Nici nu găsea de cuviinţă să-i vorbească. îşi frecă fără grabă perii mari de pe bărbie. Ii arătă astfel, ofiţerului, că nici barba nu i-a crescut. E încă un puşti! Sublocotenentul urmări mişcarea greoaie a lui Cotigă, se opri o clipă asupra pieptului său uriaş şi, cu un reflex, se concentra mai mult asupra mâinii acestuia. Degetele lui Cotigă erau mari, acoperite până în unghii de păr negru. Intunerecul îi îngroşa unghiile, lăsând să se vadă numai marginile lor albe, ascuţite. Schiţă o mişcare înapoi şi brusc urlă: — Ce te răţoeşti înaintea mea, civil ? Iţi tai labele, auzi ? Sublocotenentul { strânse cravaşa la piept şi o lunecă până în centura mantalei. Se mişca pe loc, , parcă vroia să evite căderea peste dânsul a trupului uriaş al lui Cotigă. Leahu se urni şi el, înfigându-se cu spatele în pieptul lui Cotigă. II împinse pe acesta îndărăt ca să poată măsura mai bine pe ofiţer. Ii clipi din ochi în >-, glumă şi apoi, şuerând, se prefăcu că se minunează. Se lovi peste vârful căciula l cu gândul să-l sperie. Negul din colţul gurii i se mişcă în sus şi înţepeni. ' Ii dădea acum. o expresie mândră şi dispreţuitoare. întrebă cu reţinută supărare: i — Domnule sublocotenent, dumneata ai pus vreodată mâna pe ciocan ? ; t Leahu ridică un pumn şi ciocăni cu el de câteva ori în aer, în aşa fel, că aproape - », atingea nasul ofiţerului. , Din grupul muncitorilor din spatele său se auziră voci de batjocură şi ură: — Fecior de ciocoi! La ciocan cu tine! La muncă! 13 i94 ALEXANDRU JAR Calomir rugă pe cei care îl înconjurau să fie lăsat să treacă. Ii făcu semn lui Leahu şi privi, fără să clipească, la chipul îngălbenit al ofiţerului. Apoi la soldaţi, care se mirau de purtarea comandantului lor. Zâmbi spre ei cu îngăduinţă şi reveni asupra celui dinaintea sa. Parcă studia o piesă veche de locomotivă, întrebându-se dacă mai face s'o monteze la Ioc. Fruntea i se sbârci, mai mult din pricina sgomotului din jur. îşi răsuci îngândurat mustaţa stufoasă. întrebă domol: — Ce vreţi, domnule sublocotenent ? întoarse ochii cenuşii şi-i certă cu o mişcare lentă a capului. Ii întrebă şi pe dânşii: — Voi, ce vreţi ? Ştiţi cine suntem noi? Muncitori! Muncitori care nu vrem să trudim de pomană. Vouă v'ar plăcea să trudiţi, de pomană ? Calomir îi privi pe rând şi se opri asupra celor care începură să clipească. Din spatele lui Calomir isbucniră strigăte fierbinţi: — Nu daţi în fraţii voştri! Nu daţi! Nu daţi! Soldaţii se priviră între ei. şi. unii se dosiră în spatele altora. Câteva puşti coborîră până aproape de călcâie. Calomir întoarse din nou ochii spre ofiţer şi vorbi de data asta mai. tare: — Eşti tinerel şi vrei. să dai în noi. cu cravaşa, cu jucăria asta?. . . O fi ea bună pentru mânji, pentru şoltici ca tine. .. Nu e pentru muncitori! Ii făcu semn cu mâna să lepede cravaşa. Sublocotenentul arunca priviri piezişe soldaţilor săi. Muşchii feţei, netede • începură să-i joace şi vârfurile cizmelor de asemeni. Un fior de nesiguranţă îi străbătu trupul, făcând să-i tremure mâna în care ţinea cravaşa. Fierberea din jur îl cuprindea tot mai violent şi i se strecura în nervi, în inimă. O şuviţă de sudoare îi lunecă până în colţul gurii. Deodată tresări din tot trupul. Parcă cineva îi atinsese cravaşa. Grupul de muncitori din spatele lui Caiomir începea să înainteze. Cotigă întinse braţele ca să-i oprească pe cei din spate. Fără să vrea, cuprinse pe câţiva soldaţi. Aceştia se speriară şi o luară la fugă. îmbrâncit şi el, Calomir se feri să cadă peste ofiţer şi ajunse în dreptul lui. Atinsese, fără să vrea, cravaşa. Sări ca fript şi strigă: —- Leapădă cravaşa ! Arunc'o ! Ii venea să-1 întindă pe sublocotenent în zăpadă şi să-i dea, cu propria lui cravaşe, câteva lovituri la spate. x In acest moment Leahu îşi pironii ochii asupra cravaşei şi o smulse. Faţa sa, de obiceiu zâmbitoare, se încruntă de mare ură. Strigă: — Să treci pe la ciocan! Cu ea, te învăţ eu meserie ! şi plesni de câteva ori cu cravaşa prin faţa ochilor ofiţerului. Cei rămaşi în urmă prinseră mai mult curaj. Prefăcându-se că sunt împinşi din spate, îl îmbrânciră pe sublocotenent. Se îndemnau, cu strigăte de supărare, să stea locului, că se va întâmpla o nenorocire, însă nimeni nu-şi opintea piciorul în zăpadă ca să se oprească. Mişcarea lor deveni, mai năvalnică. Se luară după ofiţer. Strigau în fugă, plini de bucuria triumfului şi continuau să alerge, deşi îl pierdură din vedere. Ajunseră aproape de podul SFÂRŞITUL JALBELOR 195 Grant. Sgomotul neîntrerupt era sfâşiat de strigăte de durere şi fluierături. Se putea auzi o voce disperată: — Boţcan, auleu ! N'o dauuu ! Auleu ! Roşea ţinea de prăjină placarda şi încerca să se întoarcă cu spatele spre comisar ca să poată fugi. Boţcan reuşise să pună mâna pe prăjină şi trăgea de ea ca să smulgă placarda. Cu cealaltă mână izbea în pieptul lui Roşea. Din apropiere răzbi, o voce de tunet: — Unde eşti, Boţcane ? Goj se învârtea pe ioc, neştiind unde s'o apuce. Auzise strigat numele comisarului şi din pricina învălmăşelii şi întunerecului nu-1 putea descoperi. — Auleu, ajutor! Boţcaaan! Placarda meaaa ! urla, cu ultimele puteri, Roşea. Se lăsă pe spate, gândindu-se că doar aşa va avea mai multă forţă pentru a păstra placarda. Din. gura ştirbă îi ieşeau gemete răguşite. Ochii săi. înlăcrămaţi adunau în ei. întreaga viaţă. Pâlpâiau ciudat, scânteiau. Orientându-se după gemete, Goj ajunsese în spatele comisarului. îşi trecu braţele vânjoase în jurul pieptului acestuişi-! strânse ca pe un pepene. Auzi pârâituri de oase. Roşea, scăpat din ghiarele lui Boţcan, fugea printre grupurile de oameni. Literele placardei jucau deasupra capetelor, roşii, şi vesele. Striga cât îl ţinea gura cele scrise pe pânză: JOS CEI CARE NE FURĂ MUNCA! — Iţi aminteşti, Boţcane ? Ţi-am spus că de mine nu scapi! Goj îl întoarse cu faţa spre dânsul. îşi înfipse degetele în umerii comisarului, şi apăsă. Apoi apropie degetele, în cerc, de gâtul lui Boţcan. Acesta nu se mai. putea mişca, sub apăsarea mâinilor grele ale lui Goj. Nu putea nici să strige după ajutor. In hărmălaia din jur, nimeni dintre subalternii săi nu l-ar fi putut auzi. Se aventurase prea departe. începu să se sufoce. Gura i se căscă şi limba lată se svârcolea în gol. Ochii comisarului căpă-tară o strălucire fixă. Mustaţa măruntă se sburlise. — Să-mi dai socoteală, Boţcane ! îl sgâlţâi Goj, care nu mai vedea nimic din ce se petrece în jurul său. Simţea cum pieptul i se desface sub năvala amintirilor. Imaginea Iui Virag, arestat de Boţcan, îl făcea să scrâşnească din dinţi şi să-şi încleşteze şi mai strâns degetele în jurul gâtului lui Boţcan. Vorbi rar, cu fierbinţeală în glas: •— De ce taci, ucigaşule ? Ii lăsă gâtul şi-1 apucă cu două degete de bărbie pentru a-I putea privi drept în ochi. Să-i pătrundă toate gândurile ascunse. Râse mulţumit: — Să-mi spui, ce ai făcut cu neni-şorul meu, cu ăla pe care l-ai arestat, comunistul ? Stai, că mai eşti cu păcat, curvă! Să-mi spui, de ce ai vrut să-l arestezi şi pe feciorul meu, care nici nu se născuse încă ? Pe urmă... de ce taci, Boţcane ? Vorbeşte ! Sprincenele lui Goj se lăsară grele deasupra ochilor. In ochii întunecaţi, se iviră flăcări. Îşi coborî capul la înălţimea comisarului. Strigă: — Priveşte-mă bine, viezure ! Ţi-ai înfipt pumnii în ochii mei, de credeam că rămân orb o viaţă întreagă. Auzi, eu să rămân orb !. .. Sunt tată ! Ii înfipse unghiile mai adânc în bărbie alexandru jar şi scrâşni: — Nici pe asta nu ţi-o iert, Boţcane ! îşi înălţă capul şî prîvî în jur. Cu bucurie că poate vedea. Şi mai ales că-1 vede pe comisar. Boţcan părea hipnotizat. Se lăsă greu pe picioare. Voinţa de a se apăra îi dispăruse. Era stăpânit numai de frică. Nici nu auzise întrebările puse de Goj. Numai sgomotul din jur. Se simţea pierdut. Goj aştepta un răspuns. II prinse mai strâns pe Boţcan. de bărbie şi-i su ci capul, privindu-1 uimit. Parcă nu era capul unui om viu. II cercetă mai atent, nu-i mort. E o gânganie — atât! Ce să facă cu dânsul ? Ii dădu cu palma peste' cap ca să-1 trezească. Chipiul îi căzu lui Boţcan peste ochi, până la jumătatea nasului. Lui Goj îi veni să râdă de aspectul comisarului. Deodată, prin minte îi fulgeră o hotărîre. II apucă de piept pentru a-1 îmbrânci în hărţuiala străzii. Printre picioarele desfăcute ale lui Goj se strecură Buză Sp artă. Era. în goană după sergenţi, cu praştia întinsă. Zărindu-1 pe Boţcan, se întoarse şi-i trase un pumn în pântece. Reflexul de durere al celui lovit îl făcu să izbucnească în hohot de râs. Deodată faţa îi deveni senină. Marginile spintecăturii buzei de sus se lăţiră, descoperindu-i câţiva dinţi albi, ascuţiţi. îşi aminti de înjurăturile comisarului în prima zi a Crăciunului. Se băgă în faţa lui şi începu să cânte cu ură: — «Steaua sus răsare, ca o taină mare... ». Buză Spartă întinse mâna ca să apuce chipiul comisarului şi să-1 tragă mai jos. Goj îl apucă pe băiat de guler, îl ridică, apoi îl lăsă să cadă. Strigă cu supărare : — Cară-te, puştiule! Ce te bagi tu la comisari ? Asta e treaba mea! Goj trase de cozorocul chipiului lui Boţcan şi, cu silă, îl împinse pe comisar în mulţime. Buză Spartă puse o pietricică în praştie şi o întinse după comisar, fără să-1 poată nimeri. Comisarul Boţcan nu mai avu timp să-şi tragă chipiul de p e ochi. Fusese prins de vălmăşag, îmbrâncit în toate direcţiile, svârlit. Urletele sale nu erau luate în seamă de nimeni. Nici nu se ştia cine este. La podul Grant, pietrele de caldarâm, adunate în grămezi, dispărură repede. Ofiţerii şi soldaţii, o luară la fugă, ascunzându-se în gangurile caselor din apropiere, ghemuindu-se pe jos, în zăpadă, sau dispărând în uliţele laterale. La capătul podului, ocupat de muncitori, isbucniră huidueli şi strigăte de triumf. Ucenicii erau cei mai gălăgioşi. Aldea împreună cu alţi câţiva mai mici se căţărară din nou pe arcade. Chiuiau, chemau pe soldaţi pentru a arăta din nou ce sunt capabili să facă. Aldea, mai ales, rotea în vârful sârmei sale o capelă de soldat, stârnind, astfel, entuziasmul celorlalţi ucenici. Deodată rămase cu ochii aţintiţi spre un punct din Calea Griviţei. Ara ncă, cu o sihu-citură a sârmei, capela şi strigă: — Vasile ! Vasile, socrul tău ! sfârşitul jalbelor 197 Pi'b stada, Roaită, încălzit de mişcarea pe care o făcuse aruncând pietre, îsi auzi numele strigat şi întrebă: — Ce vrei, Aldea ? Răspunsul lui Aldea veni repede. — Socrul tău, Vasile! Uite-te acolo, acolo! Vasile Roaită amuţi şi căută să se orienteze după sârma întinsă a lui Aldea. Rămase cu ochii ficşi, amuţit. Deasupra unui grup de capete, sclipea, însângerată, faţa lui Ceacâru. Striga cu voce sfâşiată de durere şi revoltă: — Unde-s strungarii ? Unde sunteţi, fraţilor ? Au lovit într'un strungar de-al vostru l Au lovit într'un strungar! Ceacâru fusese lovit de o piatră. Una dintre rarele pietre de caldarâm, svârlite înapoi de soldaţii ascunşi. Lui Vasile Roaită nu-i venea să creadă că această faţă desfigurată e a lui Ceacâru.. Că omul acesta, a cărui forţă o bănuia uriaşă, numai după lăţimea spatelui văzut, Duminică,în stradă, putea să arate astfel. Prin minte îi trecu fulgerător chipul fiicei sale, al Măriei. Avu senzaţia că aceasta îl priveşte ruşinată de înfăţişarea tatălui. Ea îi cerea, cu o privire tristă, să nu se uite la Ceacâru. Apoi, tot ea, cerea ca să-i vină în ajutor. Ii e doar tată şi. .. strungar. I! trase pe Han după sine şi amândoi, cu ochii mereu îndreptaţi spre faţa însângerată, îşi eioiră drum prin mulţime. Ceacâru, obosit,, lunecă jos printre muncitori, şi-şi şterse cu mâneca sângele de pe faţă. Păşea împleticit şi murmura cuvinte de supărare şi reproş la adresa strungarilor care nu-i săriseră în ajutor. Se simţi prins de un braţ. întoarse cu un reflex capul şi răcni: — Lasă-mi braţul! Lasă! Pot merge şi singur! Ceacâru îşi smulse braţul şi continuă drumul. Se silea să meargă drept, cu mândrie. Vasile Roaită rămase înmărmurit, descurajat. Faţa i se umbri de tristeţe. Nu, acest tată na va accepta niciodată dragostea lui cu Maria. Aruncă o privire desnădăjduită lui Han. Brusc, se hotărî să nu-1 lase pe Ceacâru. Porunci: — Hai după dânsul! Prinde-I şi tu de un braţ! Fugiră amândoi după Ceacâru care se îndepărtase. Cei doi prieteni îl apucară pe Ceacâru de braţe şi nu-1 mai lăsară. II trăgeau ca toate forţele îor spre trotuar, cu gândul să-l conducă într'o uliţă apropiată. Era în încăpăţânarea lor şi dorinţa de a-şi arăta bărbăţia. Ajunseră la un colţ de uliţă. Ceacâru se întoarse şi-şi eliberă braţele, numai cu o singură mişcare. Ridică pumnii şi... îi opri în aer. Privirile drepte ale celor doi ucenici îl reţinură să lovească. Un muşchi al feţei sale însângerate, tremură. întrebă mânios: — Ce vreţi dela mine ? N'am nevoie de voi! şi ridică din nou un braţ ca să lovească. Han îşi acoperi faţa ca să se ferească de lovitură. Bâlbâi: — Vino, Vasile ! şi făcu un pas, gata de fugă. 198 ALEXANDRU JAR Roaită rămase locului. Privea adânc în ochii rănitului. Căuta să-i ghicească gândurile. Nu numai pe cele pricinuite de starea sa fizică. Căuta pe cele intime. Ce ar putea gândi despre el, în 1 egătură cu... Maria ? Nu putea ghici nimic în această faţă desfigurată. Poate dacă ar fi fără sânge, ar ghici ceva. .. Scoase batista din buzunar şi o apropie de bărbia lui. Ceacâru. Şopti: — Vă rog... să vă şterg... Ceacâru îndepărtă capul şi zâmbi dispreţuitor. Zise răstit: —Mă pot şterge şi singur! şi-şi frecă mâneca murdară peste gură. Roaită strânse batista în pumn, murmurând cuvinte de scuză. Ii studie amănunţit faţa. Nu-i descoperea nicio asemănare cu expresia blajină a Măriei. Zâmbi vag, cu gândul la Maria. Imediat, se încruntă. Inima îi bătea mai tare. Doar într'o zi va trebui să-i spună că o iubeşte pe fiica lui. Cum o să înceapă ? Vasile scutură capul, aiungându-şi acest gând. Bolborosi: — Vă rog, batista e curată. . . Nu-i ca mâneca. . . Poate infecta. . . Roaită simţi în privirile rănitului o şovăială. — Nu eşti doctor, puştiule ! De unde eşti ? Gura lui Ceacâru se strâmbă într'un rânjet. — Sunt ceferist... ceferist! Ucenic la sudură. Vasile mă cheamă. Vasile Roaită. Cunosc pe... Se opri la timp. Era cât pe ce să pronunţe numele Măriei. Batista din mâinile sale flutură în vânt. întoarse capul vinovat. întâlni ochii miraţi ai lui Han. Ochii acestuia erau plini de spaimă. Se aştepta Ia un conflict. Ceacâru mormăi ceva la auzul numelui acestui tânăr. Adică, de aia vrea sâ-1 ajute, că e tot ceferist! Păcat că e sudor şi nu învaţă strungăria. -Pare să fie un copil cu suflet. Smulse batista din mâna lui Roaită şi-şi şterse faţa. Vorbi, în timp ce se ştergea: — Ai inimă! Inimă de ceferist. Să înveţi strungăria. Cum îţi zice? — Roaită! Vasile Roaită, sudo... înghiţi ultimul sunet. Respiră cu un început de mulţumire. Tatăl Măriei îl cunoaşte. Ba are să-1 mai întâlnească şi altădată. O să-i arate că a fi sudor e frumos. Şi. . . are să-i vorbească despre ea. . . Vasile urmărea cum Ceacâru îşi ştergea faţa de sânge şi zâmbea fericit. Pe Calea Griviţei, învălmăşeala între ceferişti şi trupele armate continua să fie tot atât de crâncenă. Cauciucurile şi paturile de armă izbeau cu salbă-tăcie, nereuşind să împrăştie pe ceferişti. Strigătele de durere, apelurile la rezistenţă împotriva asaltatorilor, lozincile aruncate în văzduh şi fluierăturile ajungeau până departe, în toate uliţele din împrejurimi, se amestecau cu întunericul şi vântul şi se rupeau, în ecouri, în clădirile pustii ale Atelierelor. Câte un bolovan străbătea văzduhul, o stinghie se rotea deasupra capetelor, baionete sclipeau, ochi, trupuri se prăbuşeau şi se ridicau. O faţă plină de sânge, câteva mâini pătate de sânge treceau în lumina unui bec. Un trup apărea agăţat de un stâlp, o gură scuipa câteva cuvinte, suspine. întunericul învălătucea umbre, le îneca. sfârşitul jalbelor 199 In acest iureş al străzii, Ion Ceapă mergea mătăhălos în căutarea răniţilor. II zărise pe Chiriţă şi şovăi. Acesta şedea pe zăpada adunată la marginea trotuarului şi n'avea nicio urmă de sânge pe faţă. Totuşi i se făcu milă de dânsul. Tuşea cumplit de parcă ar fi avut o morişcă în piept. Poate e chiar lovit şi nu se poate vedea urma loviturii, din pricina vestmântului. Se aplecă asupra lui şi-1 ridică cu uşurinţă pe un umăr. — Taci, măi, nu tuşi aşa ! Sperii lumea, taci ! îl îndemnă Ceapă pe cel purtat pe umăr. — Topală, unde-i Topală? Să dea în mine. . . In mine, . . jeluia Chiriţă, printre tuse, adresându-se văzduhului şi vântului care-i bătea în faţă. Simţea o plăcere în a fi purtat pe sus. Vedea tot ce se petrece în jur, rezistenţa fraţilor săi de muncă, zăpăceala sergenţilor şi soldaţilor şi literele roşii ale unei placarde. Ceapă îl lăsă pe Chiriţă într'un gang şi se întoarse repede în mijlocul străzii. i\uzise pe cineva văitându-se. II căută şi îl găsi repede. Şchiopătând, cu braţele întinse rugător, Tuchilă căuta în zadar să-şi facă drum spre o uliţă. — Ţin'te bine, frate! Te duc eu, te duc... murmură Ceapă, neauzit de nimeni. Mai smuci de braţe pe Tuchilă care lunecase într'o parte. Călca greoi, cu poalele şubei în vânt şi căciula trasă peste sprâncene. Nicio singură dată nu se opri în drumul său. îşi vorbea singur, cu năduf. Asta-i lume ? Pentru pâine să dea cu ciomagul, cu arma !. .. Oraş e ăsta ? Iad, iad sângeros, cumplit! Ceapă nici n'auzea gemetele celui din spinare. Din pricina gândurilor proprii, răsvrătite. Şi a sgomotului din jur. Deodată se opri şi. privi supărat la uri muncitor căzut. Ii strigă: •— Vin îndată! Continuă totuşi fără grabă drumul. Peste gardul cimitirului Sfânta Vineri trecură câteva umbre. Unele se opriră pe muchia zidului şi gesticulau. Strigară: — Fugiţi, că-i moarte de om! Săriţi, fraţilor ! Fugiţi! Ţugui se repezi spre zid şi trase pe câţiva înapoi în stradă. Urla încălzit: — Unde fugiţi măi ? Fuge curba de sacrificiu după voi ? Staţi, fraţilor, suntem mulţi! O luă din nou în mijlocul străzii, încercând cu forţa braţelor sale să strângă pe cei răsleţiţi. Smulse pe câţiva muncitori din mâna soldaţilor, certându-i că s'au lăsat prinşi. Ii lăsă pentru a o lua la fugă după alţii. Trupul îi era scăldat în sudoare. Gâfâia. Obosise şi dânsul. Deodată simţi o lovitură puternică în spinare. Se întoarse şi surprinse pe un jandarm care ridica pentru a doua oară patul armei. Cu un pumn zdravăn în piept, îl făcu să lunece cu puşca. Alţi jandarmi veniră repede în ajutorul celui căzut. Ţugui reuşise să parcurgă câteva zeci de metri, dar durerea din spate îl opri. Parcă avea şira spinării frântă. Făcu câteva mişcări pentru a-şi îndrepta spatele. Durerile se ascuţiră. Respiră greoi, descurajat. Nu ştia ce să facă. II zări pe Jornea. II strigă, dar nu reuşi să se facă auzit. Jornea se hărţuia cu câţiva sergenţi. II urmări câteva clipe şi făcu un pas spre dânsul. Ca să-i vie 200 ALEXANDRU JAR în ajutor. Durerile, însă, îl înjunghiară mai rău. Se târî spre trotuar pentru a fi mai ferit. Ajunsese la peretele unei case. Mai făcu câţiva paşi de-a-lungul peretelui, cu gândul să se retragă într'o uliţă. Se opri şi îşi îndreptă trupul, îşi muşcă buza să nu geamă. Nu, va rămâne aici.' Ochii i se înlăcrimară de durere. Ii acoperi cu palmele, de ruşine. Cum să-şi părăsească tovarăşii ? îşi, retrase brusc palmele de pe faţă şi cuprinse într'o privire înflăcărată pe cei care se fugăreau, în faţa ochilor săi. Cu un efort, se sui pe o treaptă de piatră a casei lângă care se afla. Vroia să-l vadă pe Jornea. Nu-1 vedea nicăieri. Totuşi, strigă, cu ură: — Dă-i, Jornea ! Dă-le la cap! Să ne simtă puterea ! Ţugui coborî de pe treaptă şi se târî din nou de-a-lungul peretelui. Simţi o mână grea pe umăr. Întoarse capul şi ridică pumnul gata să lovească. Dădu de ochii plini de tristeţe ai lui Ceapă. Pe podul Grant, Motaş roti privirile asupra celor din Calea Griviţei şi-şi şterse cu mâna murdară faţa asudată. Fusese îmbrâncit în toate direcţiile, împiedecase pe mai mulţi poliţişti să lovească în muncitori. Izbise şi el cu sete. Nu ştia cum a ajuns aici, pe pod. II cam obosise această luptă. Se hotărî să. rămână câteva clipe pe loc, să mai. răsufle. Incheeturile degetelor sale erau jupuite de loviturile date, însă nu simţea durere. Tresări, văzându-1 pe Şteflea trăgând de manta pe un soldat. Făcu un pas ca să-i vină în ajutor.. II pierdu imediat din vedere. Surprinse feţele mânioase ale câtorva copii. Se strecurau printre trupurile celor mari. Cu pumnii lor mici, pietroşi. Veneau spre pod. îşi aminti de copiii săi şi de nevastă, soacră — şapte guri! Cum-să împartă pâinea, boabele de fasole, lemnele pentru căldură ? Curbă de sacrificiu... Se simţi atins pe umăr. Tresări şi dădu de Pascal. II privi mulţumit. E doar şi el lăcătuş! Pascal gâfâia. Ochii îi ardeau în fundul orbitelor. îşi mişca fără astâmpăr braţele lungi, strecurate la spate. Brusc se întoarse şi întrebă cu o voce tremurătoare : — N'ai păţit nimic ? Pascal îşi pipăia, cu degetele, vârful ghebului. Motaş cercetă cu uimire ghebul lui Pascal, care, acum, lâ lumina unui bec prins de arcada podului, părea uriaş. Parcă văzuse pentru prima dată un gheb. — Ce taci, Motaş ? se înfurie Pascal. Pune mâna şi pipăie-1! Degetele lui Motaş neteziră de câteva ori ghebul lui Pascal şi se opriră în vârful lui. 1 — N'am nimic .' M'au lovit ticăloşii şi n'am păţit nimic ! E trainic, ghebu-leţul meu ! Os bun, fain ! Pascal se întoarse cu faţa spre Motaş şi zâmbi încântat. Deodată, uită de gheb şi de Motaş, ridică braţele şi strigă din adâncul pieptului: — Fraţilor ! ce facem fraţilor ? Coborî în grabă în iureşul mulţimii din stradă. Motaş urmări câteva clipe săriturile lui Pascal. Ii venea să râdă. Părea caraghios, deşi îi era milă de dânsul. Avea forţă, ghebosul, avânt!... I se SFÂRŞITUL JALBELOR 201 păru că aude o voce cunoscută. Parcă era a lui Horja. Se concentra şi se aplecă asupra balustradei podului. Înălţat pe umerii turnătorilor, capul lui Horja apărea din loc în loc, atrăgând privirile uimite, chemări prelungi. Faţa lui apărea în lumina unui bec, se pierdea în întuneric, revenea cu aceeaşi flacără în ochi, cu acelaşi pumn mare, ameninţător. N'avea şapcă şi vântul îi răvăşise părul, descoperindu-i fruntea albă. Părea purtat pe o tribună ambulantă, trecând cu uşurinţă pe lângă grupurile de sergenţi şi soldaţi, adunând în jurul său mereu alte braţe vânjoase, suindu-se tot mai sus. Vocea lui răzbea în tumultul furtunos al străzii, stăpâ-nindu-1 tot mai limpede, mai puternic. Unii, care se pregăteau să fugă, să părăsească strada, se întoarseră. Căutau drumul spre cei care-1 purtau pe Horja. Braţele se întindeau spre dânsul şi zeci de trupuri se ţineau în urma lui ca să-1 apere. Strigătele răsleţe se contopiră. Pe acoperişurile tramvaielor se agitară din nou siluete. Huiduielile şi fluierăturile împotriva armatei şi poliţiei se înteţiră. Prin văzduhul întunecat trecură câteva pocnete de armă. In urma lor se aşternu o tăcere îngheţată. Vuietul scăzu. — Se trageee! spintecă seara o voce stridentă. Cei mai mulţi dintre ceferişti se opriră pe loc, neîncrezători. întorceau capetele în întuneric, să vadă de unde au pornit pocnetele. Unii, dându-şi repede seama despre ce e vorba, o luară înebuniţi la fugă. Se auziră numai ţipete disperate, tropote, fluierături. Dinspre podul Grant crescură vaete prelungi: — Ne omoarăăă ! Se trageee ! Goana oamenilor înspăimântaţi, care se refugiau spre uliţi, se acceleră. Mulţi săreau peste zidul cimitirului sau năvăleau cu forţa în prima casă pe care o întâlneau în cale. De pe umerii turnătorilor, Horja privi căutător spre podul Grant. Zări ca prin ceaţă soldaţi sărind peste pietrele de caldarâm, împrăştiate şi înaintând asupra mulţimii. Muncitorii fugeau din calea lor, ascunzându-se pe unde puteau sau trântindu-se la pământ. Ţipetele de groază şi durere sfârtecau văzduhul. Prefectul Gavrilă Marinescu telefona, aproape sbierând. Se găsea acum în apartamentul unei case, la etaj, nu departe de Podul Grant. Vorbea cu Ministrul de Interne. Părăsise căsuţa din uliţa muncitorească, unde se refugiase de frica manifestanţilor. O scuipase pe bătrâna drept în faţă, după ce izbise cu piciorul în scaun, răsturnându-1. Piciorul acestui scaun, care se desprinsese din nou, îl băgase în spaimă. O luase, însoţit de cei câţiva ofiţeri, pe uliţe pustii, până dăduse ' de această casă cu etaj. Interiorul casei îi dădu curaj. Mobila era aproape nouă, tablouri pe pereţi şi era cald. Stăpâna casei şi cele două fiice ale ei îl primiră ca pe un salvator. îşi şterseră lacrimile pricinuite de groaza strigătelor de dincolo de ferestre şi-i oferiră un fotoliu. Porunciră servitoarei să facă câteva ceaiuri ca să se mai încălzească. Zâmbiră implorator să se servească. 202 alexandru jar Prefectul Capitalei, însă refuză renii.! t tinerii ofiţeri însoţitori arni^ ^ "T8^ °rdin'P™ unul ^ să se clintească, băţos T^fi^T2 T ' * ^ ^ Femeile izbucn ră TplL J e ^^ d°ai" Să di^- ^Am terminat cJ blev^i! """"^ Stăpâna casei se clătină gata să leşine si oftă- sbierate erau scurte S l ' MW8trUlui * ^spreţuitor. Se ^^r*^ P 1 * eJ, ordinea dispare. ' ' Fiefectul. porunceşte. Fără i «Sr^:» f — * —r telefonic. Ocnii notate- de respiraţiac^sT " ^ ^ N«™ —* f^XlCtVto2 u^f ManneSCU' Numai ^ * -s-^mbet începu să-i & ^ ^ azmelor rămaseră lipite. ' ^k de mulîllm«'e. Călcâile In jurul lui Horja se strânseră câteva sute de alti ceferVi q • mai m siguranţă alături de el. Se arătau de chm ™ ^J* *mţe*U parcă său svârlit înainte spre soldaţi Se ' mdrazneî> de Pornii toarc că îl atingeau pe ornu ^lin T .T * 3ltUl Şl aveau Senza^ ktari-cu ură. Vroia/r^rttL?10"1 ^ H*Ww " ^ « P™u ' — năvalnic, In * — * p^a noastră! cu jalba. De aceea frag în nc^ră m V"^' ^pbdi' Sănemiîog™> sări jos şi urmat de tori ^ y ^ ' Tovs!rt* ■ • • Horja Grant. O linie de bai L ^ 0^ t ° ^ ^ ^ ^ -împrăstiară în uliţele laterale ? * Fură se In mijlocul Căii Grivita răniţii se viiM,. Tin" - - -ajutor. Alţii se târau cum put au '"m' ! T mtin5'> str^ după deasupra celor căzut, se îZtr 1 g Cei săreau în uşile prăvăliilor, «tod .ÎlTi «*«» Câteva geamuri fură sparte Se , Zăvoarele însă nu cedau, prelung. P ' ^ a"ZI UD P°Cnet «d* de armă şi un geamăt Un muncitor bătrân dea hm tin • ■ strâzh şi chemă la el un sei^m " P1Ci°ai"e' 36 °P" în ra^cui după ureche si dat nHir^m T °VaIi' P** - sfoară cap şi îl plesni cu ea p^te £tT ^ * de P*e din -Dela mine,, să ţii minte! Grevist la 1920! . SFÂRŞITUL JALBELOR 203 Bătrânelul o luă repede mai departe. Fără să se ocupe de ceeace se petrece în jurul său, Ion Ceapă ducea muncitori răniţi pe spinare. Spre acelaş gang de case unde îngrămădise alţi răniţi. Nu mai scotea un cuvânt. Pe bărbie avea urine de sânge dela cei pe care îi purtase. Şi pe degetele groase, butucănoase. Paşii îi erau acum mai puţin domoli. Se grăbea să se întoarcă în stradă, pentru alţi răniţi. Un grup de fierari, în cap cu Leahu, se opriră clin fugă. Se repeziră asupra unui comisar, îl năuciră cu o ploaie de pumni şi o luară repede din loc. După câteva zeci de metri, se întoarseră, huiduiră pe sergenţii care îi urmăreau si se împrăştiarâ. Prins de spate şi înghiontit dinapoi de soldaţi, Lazăr Brumau se lăsă oreu pe picioare. încerca să muşte degetele celor care îl târau, îi scuipa în faţă şi înjura. — Unde mă duceţi, slugilor ? V'aţi vândut sufletul ciocoilor! Daţi-mi drumul! Lăsaţi-mă! Strigătele lui Brumau îi aţâţară şi mai mult pe soldaţi. II apucară de picioare pentru a-1 purta pe sus. Svârcolirile arestatului îi făcea să lunece şi să obosească. Totuşi nu-1 lăsau. Câteva femei se ţineau în urma grupului de soldaţi, tot rugându-i să-i dea drumul omului. Nu îndrăzneau să se apropie prea mult. De frică să nu fie lovite. Boceau, blestemau foamea, frigul, viaţa. Deodată, dintr'o uliţă, dădară năvală vreo zece ceferişti. Se opriră în urma soldaţilor care înaintau cu greu din pricina svârcolirilor lui Brumau. In fruntea lor se afla Topală. Topală făcu semn celorlalţi să aştepte. Era încălzit, cu cozorocul tras pe o tâmplă şi ochii măriţi, aprinşi. Ţinea pumnii strânşi pe piept, gata să-i svârie înainte. Făcu câţiva paşi mărunţi în urma soldaţilor şi strigă: ■ — Pe ei! Loviţi prin surprindere, soldaţii o luară la goană, îngroziţi. Muncitorii îi lăsară să fugă. II ridicară repede pe Lazăr Brumau, care căzuse în zăpadă şi îl traseră cu ei spre prima uliţă, chiuind. Femeile, o clipă înmărmurite, se cruciră, binecuvântară pe cei care îl scăpară pe arestat şi o porniră mai uşurate spre casele lor. Sus, pe podul Grant, Motaş se prăbuşise. Primise un glonte în piept. Se pipăi peste tot, sperând că fusese lovit în altă parte. Degetele i se crispară pe gât şi traseră de eşarfă. Strecură palma sub haină, pe cămaşe. Simţi o umezeală caldă, lipicioasă. Retrase mâna şi o duse aproape de ochi. Vedea numai roşu. Pleoapele păreau de plumb. închise ochii. Clătină din cap. Brusc se propti. într'o mână, ca să se ridice. Din gură îi ţâşni un val de sânge. Rămase astfel pe o rână, privind în jur. Scuipă cu furie sângele. In scobiturile feţei se iviră câţiva stropi de sudoare. Fruntea i se răci. O încreţi ca să alunge răceala. O ameţeală plăcută i se împrăştie în cap. Urechile îi vâjâiau. încercă să articuleze câteva cuvinte, ca să se audă vorbind. îşi auzi limpede glasul şi horcăitul din piept îi îneca gâtlejul. Repede, moliciunea îi cuprinse întregu-i 204 alexandru jar trup. Avu senzaţia că nu se află pe zăpada întărită, murdară, ci pe perne mari,, moi. Braţul pe care se proptise lunecă. Era din nou întins. Privea numai sus, spre cer. Asupra mai multor puncte. Stele mici cât nişte ochi de copiL Le clipi mirat şi şopti. Poate stelelor, nu — ochilor! Copiilor săi. Gemu. — Copii! Cinci copii! şi zâmbi vag. In colţul gurii îi înflori un zâmbet. Repede, el se schimbă într'o cută de durere. împinse braţul ca să apuce ceva.. Braţul se frânse îndată. Pumnul căzut în grămadă îl făcu să tresară. Strigă:: — Copiii mei! Se sperie de propriul său strigăt. Ridică capul cât putu şi se întrebă unde se află. Zări câteva umbre fugare. Treceau pe lângă el. Peste el. Lăsă capul' greu să-i cadă din nou. Şopti: — Mor ! Ochii i se închiseră pe jumătate. Privirile îi ondulau în înălţimi... Ondulau după vânt, vedea vântul. Vântul din panglici de mătase vânătă, şerpuia până departe, în toate direcţiile, fără să se încurce. Se simţea maî uşor, purtat. Deasupra caselor mărunte ale uliţelor, peste ateliere. Cât de bogată şi de variată îi apărea acum viaţa! Câtă viaţă în toate, în fiece cută. de umbră a nopţii! Unde sunt tovarăşii săi, cei dela lăcătuşerie, să privească dela această, înălţime ? Face să priveşti, să te minunezi! Unde-i Calomir ? strigă de mai. multe ori în sine: — Calomiiir! Nimeni nu răspunse. Auzise sgomot de paşi şi horcăit din pieptul său... Asemănători cu nişte mărunte lovituri de ciocan. Aduc cu cele din atelierul său. Vedea limpede numai lăcătuşeria. Unde-i Şteflea ? Pascal ghebosul şi ceilalţi ? Să vie Jugăreanu ! De ce 1-a ales tocmai pe el pentru socoteală ? Trei. mii şase sute cincizeci lei în mână! Şase pâini pe zi ! Opt guri! Opt! Ah,, multă pâine mai trebue!... îşi aminti că e dator brutarului din colţul uliţii sale, pentru o săptămână, pâine. Se sili să socotească câţi bani i se cuvin şi nu reuşi. Mereu i. se punea,,, între cifre şi ochi, chipul brutarului. Un chip liniştit de pâine necoaptă. Ii studie fiece trăsătură. Ii venea să-i dea una cu palma. Pentru toţi banii pe care i.-a luat pentru pâine. Nu, n'are să-i plătească datoria. N'are de unde. Plicurile, zece la sută din câştig, curba de sacrificiu... N'are ! Faţa lui Motaş se încruntă. Un nou val de sânge îi inundă faţa. Vroi să scuipe şi se înecă. Zgârie cu unghiile zăpada ca să facă un bulgăre, să arunce. Murmură apăsat: — .. .Mama ta de Gavât! Şi tu, Hudici, curvă! Şi tu, Mangârule! V'aţi vândut ciocoilor, bancherilor! Ne duceai cu zăhărelul, cu jalba! Jos jalbaaa T Motaş adunase în pumn numai câteva fărâmituri de ghiaţă. Le svârli fărăi putere. Respira din ce în ce mai greu. Un somn plăcut i se strecura sub pleoape. Se întindea uleios în întregul trup. Deschise brusc ochii, speriat. Nervii în tresăriră, se încordară. Mişcă braţele lateral. Vroia să le ridice, să îmbrăţi- sfârşitul jalbelor 205 f seze. Să îmbrăţişeze totul. Mănunchiul de stele de sus, cerul întreg, cartierul. I se păru că strigă şi numai gemea: — Calomir! Vino să vezi, Calomir! Viaţa e mare cât o pâine!... O mână îi căzu. Cealaltă mână o ţinea ţeapăn. Degetele se mişcau ca şi «cum ar fi vrut să se agate. Să urce pe ea ca pe o scară uriaşe, cu picioarele înfipte adânc în pământ. S'o urce şi alţii. Mai întâiu, lăcătuşii — cei mai «meşteri. Apoi hamalii, căci sunt cei mai oropsiţi, flămânzi. In urmă, ceilalţi, toţi. . . ^> Se simţi apucat de umeri şi genunchi. Motaş fixă cu priviri sticloase pe «cel de deasupra capului său şi scuipă sânge. Dădu cu slabe puteri din picioare, ;în semn ca să fie lăsat jos. Nu vroia decât linişte, pace. Pascal se aplecă asupra feţei sale şi strigă: — Să-l urcăm pe spinarea mea, Şteflea! Apucă de încheieturile mâinilor pe Motaş şi începu să-l tragă pe gheb. Trăgea, însă în zadar. Şteflea se , mânie: — Nu ţi-e ghebul targa! Să-l luăm în braţe ! Şteflea trecu braţele sub trupul rănitului. Faţa i se întunecă. Privi pieziş la dânsul şi şopti: — Motaş, eu îs, Şteflea, lăcătuşul. Hai, fii ceferist, curajos! — şi strânse pleoapele, neputând înfrunta ochii de ghiaţă ai lui Motaş. Pascal îşi trecu şi el braţele pe sub corpul rănitului. Fără multă convingere. Gândea că tot întins pe ghebul său ar fi mai uşor să-l poarte. Zise pentru sine: — Tot ghebul meu, săracu, are putere... Aşa-i, măi Şteflea! Degeaba zici altfel, degeaba... II purtau spre celălalt capăt al podului, dinspre cartierul Grant. Le era greu să-l poarte din pricina zăpezii lunecoase. Şi a oboselii. Şi a foamei. Nu mâncaseră dela prânz. Ajunseră în mijlocul podului. Se opriră ca să mai prindă puteri. Motaş devenea tot mai greu. Trăgea în jos, le frângea braţele. Deodată se auzi un chiot de locomotivă. Ecoul urcă pe pod, pe arcade, în văzduh, prin vânt, peste întunerecul nesfârşit. Urmă un sgomot sacadat. Din ce în ce mai apăsat şi mai repede. Izbea cu mii de ciocane invizibile picioarele podului. Se repezeau pe dedesubtul podului. Umbra unei locomotive apăru. Pe ea o siluetă cu un profil de flacără. Din coş se împrăştiară scântei. Stele vii, roşii, luminau podul. Faţa chinuită a lui Pascal, pe cea severă a lui ( Şteflea. Faţa lui Motaş culese o scânteie. Se stinse repede scânteia. Locomotiva depăşi podul. Un vagon de clasa IlI-a. Ferestrele slab luminate. Feţe sau măşti, priviri pierdute în urmă, spre Bucureşti. încă un vagon, tot de clasa Hl-a. Alte chipuri, dar asemănătoare cu cele din primul vagon. Capete retezate ce moţăiau la geam, lipite de geam. Şi încă un vagon, asemănător. Cinci, şase de clasa treia. Deodată apărură altele mai luminate. Valize multe, mari şi mici, feţe plictisite. Unele vorbeau, mai curând mimau cuvântul. .Mâini suspendate se uneau şi se îndepărtau. Poate discutau astfel. Dintr'un 2o6 ALEXANDRU JAR vagon ţâşniră fulgere. Clasa I-a! A dispărut şi el. In noapte. Pe şine lucii. Ritm. Ritm rar. Ritm stins. S'a dus. In ţară. România. Trenul!... In urmă a rămas vântul. Cerul senin şi rece. Şi stelele şi mai reci. A rămas podul Grant. — Trenul... A plecat trenul, Motaş! spuse Pascal. Zâmbi îndurerat şi întrebă: — Ce faci, frate ? — Ce faci, Motaş ? repetă şi Şteflea. In ochi îi trecu o umbră groasă. Motaş nu răspunse. Faţa îi era roşie de sânge. Asemenea felinarului roşu dela ultimul vagon al trenului plecat. Pe Calea Griviţei nu se mai găsea niciun ceferist. Numai armată şi poliţie. Tramvaiele se puseră în mişcare. Nălucitoare şi pustii. Zăpada murdară, neagră. Sângele scurs, negru. Vântul negru. "Şi toate ferestrele. In împrejurimile Atelierelor ceferiste, însă, umbrele muncitorilor treceau ■ peste zăpada uliţelor, în lumina caselor mici, îngheţate. Se deschideau uşi, pumni izbeau în uşi, se auzeau chemări, blesteme. Femeile îşi chemau bărbaţii, copiii ţipau. Câţiva oameni, care fugiseră, laolaltă de urgia armatei şi poliţiei, se opriră după un timp, obosiţi. Gâfâiau, ascultau sgomotele răzleţe din uliţe şi din când în când îşi puneau câte o întrebare sau înjurau. Se îndemnau să plece spre casele lor şi nimeni n'o făcea. — Şi-au făcut treaba, ucigaşii! Ne-au umplut de pâine amară, de sânge! bolborosi unul, printre respiraţiile repezi. Lumina dela ferestruica casei din apropiere îi contura faţa. păroasă, de mult nebărbierită. Ridică braţul şi aceeaşi lumină făcu să-i strălucească pumnul. Ţinea în pumn o piatră cu urme de ghiaţă. Privi la ea cercetător şi aburii gurii o învăluiră. O aruncă, spunând: —N'am mai apucat s'o arunc. Ascultă bufnetul ei departe, în zăpadă şi adăugă scrâşnit:— Nu lipsesc bolovani, sunt pline străzile. I-om ridica odată. . . hei, hei! Ceilalţi se mişcară pe loc, făcând zăpa.da să scârţâie sub tălpi. — Măi, nu-i de glumă. Era să fie ca în 1918, la 13 Decembrie, şopti un glas sugrumat, unul mai mărunţel. Avea ochelarii legaţi cu sfori după ureche. Vocea-i era amestecată cu un suspin răguşit. Clătina mereu din cap, de parcă se minuna de ceva:—Ca atunci: au tras în muncitorime. In faţa Teatrului—• şi era ger ca acum. Au căzut peste o sută. O sută. şi. zece ! Omul tăcu şi, suspină. Apoi, cu glas scăzut, mai curând pentru sine:—-Era un an şi ceva după Revoluţia din Rusia.. . Li-era teamă boierilor. , . şi-au tras. Acum, tot de teamă. Deodată întrebă cu nelinişte:—Nu auziţi pe careva? Toţi întoarseră capetele spre celălalt capăt al uliţii. Dintr'acolo parcă se auzea cineva strigând. Se priviră între ei, întrebători. Nu ştiau ce să creadă de acest sgomot. sfârşitul jalbelor 207 — N'o fi schingiuind pe unul de-ai nostru ? îndrăzni să întrebe unul din ei. Vocea îi era sfâşiată de durere şi revoltă. Mai. ascultară sgomotul, înverşunaţi... Ochii le sclipeau aprig. Mâinile li se mişcau de neastâmpăr. — Să vedem cine-i! strigă unul şi făcu semn celorlalţi să pornească. — Aşa-s dânşii după ce ne ucid. Şi schingiuiesc ! Acelaş porunci: — Mai puneţi mâna pe un bolovan! şi se aplecă să caute în zăpadă. — O să le plătim câinilor cum se cuvine ! Haideţi! Acesta o porni cu paşi repezi, înjurând într'una. Dinspre capătul uliţii se ivi o umbră uriaşe, diformă. înainta încet şi. strigătele auzite adineauri, păreau să vină dela dânsa. Acum erau desluşite: — Degeaba au tras, ucigaşii, degeabaaa ! Jos cu ei! Josss !.. . Grupul de oameni se opri. Câţiva întrebară de departe: — Cine-i acolo ? , Se auzi o voce calmă: — Eu's! Eu, Ion Ceapă. Cu 'n rănit pe umăr. E greu, fraţilor, greu . .. Oamenii fugiră în ajutor. Pe uliţa Ţinta şului două umbre mergeau alături, vorbind în şoaptă. Se opriră de câteva ori, se priviră în faţă. Un profil energic, svârlit înainte; celălalt profil, mai blând, cu bărbia în piept. Aburul respiraţiilor Ii se împletea. Păreau să se asculte, să asculte. Să asculte un strigăt prelung. Un strigăt venit de departe. — Au ucis oameni,! Oameni nevinovaţi, muncitori ! Pentru o pâine să ucidă... Glasul lui Moga era sfâşiat. — Vor mai ucide. . . Dar s'a sfârşit cu jalba, de aia ucid. Altă luptă a început. Crâncenă, tovarăşe, dar numai ea e bună. Numai ea!... Horja strânse mâna lui Moga şi-1 privi în adâncul ochilor. Simţi cum privirile i se schimbă şi se ascut. Plecă repede. Sfârşit VLADIMIR MAIACOVSCH1 PAŞAPORTUL SOVIETIC (In româneşte de Mihu Dragomir) Sălbatec aş rupe, rânjind ca un lup, Birocratismul. — Sparge-i-aş ţeasta! Ducă-se dracului! Vreau ca să rup Orice hârţoagă. Dar asta. Vagoanele stau ca n front, aşteptând. Se mişcă atent funcţionarul. Dau toţi paşaportul — şi, eu dau, la rând, Carnetul meu, roşu ca jarul. Se uită la unele cu un surâs La altele — cu nepăsare, Dar face să-l vezi cât e de supus Când leul britanic i-apare. PAŞAPORTUL SOVIETIC Mâncându-l cu ochii slugarnici, piezişi, Pe unchiul de peste oceane, Ii ia paşaportul de par că-i bacşiş, Lingând slovele-americane. Spre cel polonez ■— un ochiu cam buimac, Ca mâţa privind calendarul:— Şi vameşu-şi zice în gând, prostănac: Pe unde îşi. are şi. ţara. aceasta hotarul? Şi nici nu-şi întoarce zevzecul bostan Nimica în ochii-i nu vezi Când ia paşaportul danez, norvegian, Şi-al altor asemeni supuşi suedezi. De-odată de parcă. l-a ars un acid, răd vameşul galben., ca moriu'. Domnia-sa 'n mână apucă, livid Acum coşcogea. paşaportul. Mi-l ia. par că-i bombă, sau parcă-i arici, vladimir maiacovschi Sau parcă ar prinde stilete, cuţite, Sau şarpe de-un stânjen, cu şuer de bicir Cu două-j'de limbi otrăvite. Hamalu-mi zâmbeşte şi nu mai e trist: — Pe gratis îţi duc geamantanul! — Jandarmul întreabă, din ochi, pe vardist, Vardistul întreabă jandarmul. Ce ghionturi şi palme mi-ar trage, turbat. Pe loc a jandarmilor castă, Văzând paşaportul ce poartă' ncrustat Ciocanul şi secera noastră. Sălbatec , aş rupe, rânjind ca un lup, Birocratismului — Sparge-i-aş ţeasta,! Ducă-se dracului! Vreau ca să rup Orice hârţoagă. Dar asta... Eu scot paşaportul din largu-mi dolman, Ca aurul din întuneric. cristofor columb- Priviţi ! Jinduiţi-mâ ! Sunt cetăţean. Al marelui Stat Sovietic! CRISTOFOR COLUMB (în româneşte de Mihnea Gheorghiu)i I In portul acesta murdar spaniol ■— parcă ieri ar fi fost, atât văd de clar — în portuleţul acesta domol, ştiut de toţi după nume, Columb Cristofor şi alţi mateloţi ca şi dânsul hoinari, noctambuli fără seamăn pe lume? trag la măsea prin taverne fâr' de habar. Câte unul, spre Columb o vorbă aruncă să-l necăjească: «Din ce înaltă spiţă descinzi — ne ierţi că 'ndrăznim — nici vorbă, vreo spiţă domnească; aveţi rude la Ierusalim ?» Şi iarăşi din nou cu Patria lor Europa-î dau z afumaţi de rachiu, puşi pe sfadă: Ca un leu sări Cristofor (să nu 'ncerce să-l calce pe coadă) izbucnind în mijlocul lor: «Nătărăilor, iarăşi umblaţi cu Europa voastră neroadă? O nouă lume, mai bună ca asta, . ştiu eu undeva. O ţară nouă m'adastă. . .» 212 vladimir maiacovschi « Tăcu Cristofor şi de-atunci Zi de vară şi noapte de noapte nu-l mai văzu careva Prin mea crâşmă calea să-şi poarte, ntrebarâ matrozii, bătrâne cumetre: Şi-a ieşit din minţi Columb Cristofor ca sta mârâind ca zăvozii zi şi noapte, — de zor vrăjind, descântând printre compasuri si goniometre? » Nici masă, nici somn, . nimic nu-i prieşte, fnn anticamere, printre livrele, o, • , „ . bate la usi $i intra prin casă la regi, la zarafi, la cine-l primeşte: Zăceţi negoţ de corali? O astfel de marfă vă pot procura mai ieftin ca firul de ceapă. Ştiu eu undeva un îndepărtat litoral — acolo mărgeanu 'nfloreste Şiraguri de perle persam când vrea oricare mucos pescuieşte. O navă să-mi daţi, numai una, pe apă, cu India e altă poveste, Acesta e globul pe faţă, pe dos acesta-i oceanul pornesc după mari constelaţii Afacerea este în sigure mâini eu nu vă propun imitaţii. cristofor columb Dobânda n'o mai socot, încârcaţi-o, voi sunteţi cu banii iar eu voi plăti in comori fără preţ centimele voastre'n carate. Se 'nghesuie neguţătorii îndelung socotecc îşi dau coate: lungile lor caravane în deşert întârzie adesea cu anii, desigur drumul cel scurt — asta-i cert — înseamnă câştiguri sporite — şi plouă peste Columb Cristofor şi prin buzunarele lui găurite albii escudos, florini de argint,, pesetas iu feţe-aurite, i 3 Pe cheiu se bălăbăne fluierând tacticos cele mai mari puşlamale pe toţi. puşcăria-i pândeşte din dos,. din gros ai plăti să nu-i vezi: arabi şi francezi spanioli şi danezi: vladimir maiacovschi £>e urcă într'o clipă pe bord: E vreunul pe aicea Columb? mylord, mă rog dumitale Ce spui? Până 'n Indii spre vest? lungă cale (Şi ce nu descoperi când burta îţi trage concerte) Patroane, e rost de parale? £>ă scoţi pe covertă o butie de alb vinişor, şi oriunde ne du: cu noi şi pe dracu l-apuci de picior. Într'un chef s'au pornit de cu seară, a doua şi a treia zi iară ■ terminau şi. 'ncepeau aşa dimineaţa n'aveau timp nici să-şi usuce mustaţa. ■Şi timpul trecea săptămâna şi ziua, şi ceasul, singur Columb Cristofor îl ştia privind cu 'ncordare compasul. ^Derbedeii treceau dela proră la pupă încurcaţi în nădragii mereu atârnând să se rupă. cristofor columb 215 Aşa navigau mateloţii mahmuri între pânze şi valuri gata-gata să intre cu nava lor beată în vreunul din faruri. Şi iată, poate de aici din acest portuleţ spaniol, ca un bumb, până departe la zare cu pânzele 'ntinse plecat-a pe mare Columb. 4 Singuru-mi gând spre el sboarâ astăzi domol Gândul că apa aceasta albastră şi caldă aceste înalte talazuri mai scaldă sudoarea frunţii lui obosite, azurul privirilor sale cernite. Albastrul acesta fu unica-i ţintă şi norul acesta venit ca să-l mintă, VLADIMIR MAIACOVSCHJ norul stârnit de vântul dm Sud. « Toate pânzele ! Priviţi zarea, fărtaţi, e pământul /» striga matelotul sub soarele crud, şi iarăşi talazul albastru şi alb iarăşi Oceanul şi un cer de smarald câte-un colţ. sgomotos înfigănd peste ape, până când algele verzi din Sargasse moartea pe-aproape le arătase. Cântecul furtunii num.ai Columb îl ştia când el încetează, marea adoarme şi ea, iar spumele lungi lăsate de vasele lor indică drumul lui Columb ducând la San-Salvador. 5 Zilele cresc pari ţepoşi în barba lunilor, lunile mor pe rând în ţeapă catargului. Oceanul e furios se plictiseşte CRISTOFOR COLUMB 2I7 Atlanticul largului; se 'nfurie şi Cristofor se 'ntoarce pe dos se plictiseşte şi dânsul al dracului. Pe cel de-al mielea val corabia se coborîse, şi-acu pe-al o mie şi unulea iar suia. ca. smeul din vise. Aşa-i Atlanticul, nu-i vreme de şagă comanda pe punte, la frânghii, dacă pielea vi-i dragă. Şoptesc mateloţii: gata, umplutu- s'a sacul, aşa ne trebuie dacă ne facem frate cu dracul. Ce bine-i acasă patul e pat masa e masă. să nu ne-ameţească pe noi cu vrute şi cu n.vrute, cunoaştem povestea cu continente apărute şi dispărute. Se uită la Columb ca dulăii gata. să muşte, unul îi strigă: întoarce-te îţi spun ! şi. cu trăgaciul se joacă vrea să-l împuşte 'ei fi tu căpitan sau ober-căpitan, însă mie îmi pare fleacul ce suntem mai bun, 2l8 vladimir maiacovschi Dar Columb, la moment, îi trânteşte-o directă în bărbie. A slăbit. Are ochii umflaţi, două bile umflate în capul de plumb, născoceşte la jocuri de societate: celebrul ou al lui Columb. Trucul cu oul merge un ceas, merge nouă, e greu ca să smulgă zilele toate cu una, cu două, din eternitate, Strigă-întreg personalul privind pe Columb (nu e apă, nu-i pâine). «Laţul acesta din bună frânghie de casă nu te mai iartă şi mâine, sfârşim de astădată Columb, mama ntă-tii de câine!» Dar baionete scurte cerul de noapte străpung departe zorii prin ceaţă ţărmul, pământul ajung. Ca şi mine acum zărind la orizont Mexicul înflorit nisipul acesta roşu privind cum urcă spre răsărit, cristofor columb nu cutez să sper o nouă, dorită vamă: continentul indienilor cu inelul Ecuatorului în nări de aramă. Sunt ani de atunci şi'n bătrânul, spumosul Atlantic trufaş altădată şi mult mai adânc, frumosul zeu antic, pe bordul oricărui luminos Majestic plutind pe talazuri în salbă o secătură scuipă, Columb, în obrazul tău cu mustaţa albă. Care ţi-e moştenirea Columb, unde, lumile noui descoperite ? Urmaşii tăi putrezesc prin americanele dockuri împuţite, sau dorm cu hainele sub căpătâi ori pe geamantane lângă infernul dela maşini şi, ochii le ard la cazane, In vreme ce sus, în saloane pe lunecoase parchete VLADJMJ l< MA] ACOVSCH1 se tăvălesc îmbătaţi . „ dansatori eleganţi Şt mtre săli de proecţie biblioteci şi closete, se lăfăiesc Yankeys şi ladies cochete. O, eşti un prost, Columb, pe cinstea mea, în locul tău de-aş fi a, i A Şi de-aş putea A> lua America, mi ţi-aş acoperi-o îndată, aşi scutura-o bine de orice pată, pe urmă aş descoperi-o încăodată. VERO-N IC.A PORUMBACU MAI TARE E NAZIM HICMET Pe povârnişul Brusei curg rostogolindu-se in şesuri, pe negrul zilelor amurg, ecourile unor versuri. Alunecând peste mecet, sar veştile din stâncă 'n stâncă: Mai îndârjit în temniţi încă. e glasul lui Nazim Hicmet. « Poporul meu, ştii tu câţi ani şi-au răsturnat aicea crugul? Cât timp o să mai rabzi tirani, şi cât să te mai roadă jugul ? » Jos la Ancara-i zaiafet: tocmesc război în pacea serii yancheii şi cu ienicerii. Departe e Nazim Hicmet. Ei sunt cei liberi. El ocnaş de doisprezece ani în Brusa. Dar în Turcia nu-i oraş, nu-i. sat, nu-i om în care nu s'a închis în inimi ca 'n sipet un cânt ce scapără 'n amnare, un. vers cu lame de cosoare de-ale închisului Hicmet. « Fiţi pentru prieteni, catifea, mâini de pe plug, din ateliere; dar cu duşmanii, mâna-ţi grea tăiş să. fie de hangere ». veronica porumbacu • • . Satrapii umfle-se 'n penet, când «USA » citesc pe tunuri. Dar când le vine dintre turnuri Câte un vers dela Hicmet, Satăru'n ceafă-l simt; pe brânci şt asvârliţi se văd în ceată în închisoarea de pe stânci. In jur, Nazim, Turcia toată, popoarele ce se reped din fiecare colţ de zare să pedepsească, să doboare pe strâmbii juzi ai lui Hicmet. Vor fi judecători mai mari ca să le ceară socoteală, Şi n'o să aibe timp măcar nici să se mire sub rafală. ■ - • In somn vor ei ca mai încet S'audă a lanţului verigă_• Zadarnic) Azi o lume strigă; Jos lanţurile lui Hicmet! Da, ienicere, dacă pui pe două talere 'n balanţă, puterea ta şi versul lui, te-alegi cu pulberi din speranţă. Căci sus în Brusa e-un poet ' cu vocea străbătând lăcate. Cu toţi yancheii tăi în spate mai tare e Nazim Hicmet! TEORIE ŞI CRITICĂ O TRĂSĂTURĂ DE BAZĂ A POEZIEI LUI MAIACOVSCHI Au trecut douăzeci de ani de când s'a stins din viaţă marele scriitor sovietic Maia-covschi, una dintre figurile cele mai proeminente ale artei contemporane. In acest răstimp, poezia sovietică şi cele mai bune opere ale literaturii progresiste universale s'au desvoltat pe drumurile deschise de artistul revoluţionar, de omul care şi-a pus uneltele creaţiei în slujba luptei pentru o viaţă mai bună, pentru socialism. In « Daily Worker », organul Comitetului Central al Partidului Comunist American, apărea, în 1925, când Maiacovschi vizita Statele Unite, un articol, care cuprindea un pasagiu semnificativ: <« Toţi duşmanii revoluţiei s'au coalizat împotriva Uniunii Sovietice. Cu toţii afirmă că revoluţia a adus numai distrugeri şi că nu creazâ nimic nou. Dar împotriva afirmaţiilor lor, în faţa ochilor noştri se înalţă o lume nouă... Apar noi savanţi, pictori, scriitori şi x poeţi. Tovarăşul Maiacovschi este unul dintre aceşti făuritori. Este cântăreţul masselo r, cântăreţul revoluţiei ». Geniul lui Maiacovschi, care a însufleţit masseie în încleştarea eroică împotriva duşmanului de clasă, a izbutit însă să-şi desfăşoare toată gama posibilităţilor numai datorită condiţiilor create în Ţara revoluţiei socialiste, pe pământul căreia s'a zămislit o lume nouă. Deosebita vigoare a versului maiacovschian, urmările rodnice pe care le-a avut asupra înfloririi minunate a poeziei sovietice, influenţa mondială exercitată de opera marelui scriitor, se datoresc poziţiei juste, adevărate, pe care poetul a putut s'o îmbrăţişeze în lumea revoluţiei biruitoare. Actualitatea, măestria artistică excepţională, universalitatea operei lui Maiacovschi îşi trag rădăcinile din poziţia partinică a scriitorului, din înţelegerea adâncă a principiului spiritului de partid. In întreaga istorie a literaturii, oamenii care şi-au dedicat viaţa creaţiei artistice, au manifestat în mod mai mult sau mai puţin explicit o atitudine de clasă. Lenin în « Organizaţia de partid şi literatura de partid » arată că « A trăi în societate şi a fi liber de societate e un lucru imposibil. Libertatea scriitorului, a pictorului, a actorului burghez este doar o dependenţă camuflată, sau care se camuflează făţarnic, faţă de sacul cu bani, faţă de corupţie, de întreţinere ». Tendinţa de afişare a apolitismului, pe care o întrebuinţează burghezia, este determinată de faptul că pentru clasele exploatatoare de azi, aşa zisa lipsă a unei atitudini politice înseamnă de fapt absenţa unei poziţii de combatere a regimului burghez. Maiacovschi înţelegea foarte bine ipocrizia esteţilor puri, a apologeţilor « artei pentru artă », era convins de faptul că nu există o literatură în afară de clase, şi de aceea declara hotărît: « Trebue sdrobită in ţăndări povestea artei apolitice » (« Cum scriu eu versurile »). H. DELEANU 22/J. O TRĂSĂTURĂ A POEZIEI LUI MAIACOVSCHI In opoziţie cu iezuitismul burghez, arta proletară, arta realismului socialist, a mărturisit apartenenţa ei de partid, s'a legat deschis de cauza clasei muncitoare- Această recunoaştere cinstită, limpede, a spiritului de partid în artă, principiu care a guvernat creaţia tuturor timpurilor în care a existat o societate de clase, acordă literaturii sovietice o valoare deosebită, o putere excepţională, o serie de virtuţi ce confirmă calitatea celei mai înaintate literaturi din lume. Insă marea ei valoare, literatura sovietică o capătă nu numai prin faptul că şi-a declarat deschis apartenenţa de partid, dar mai ales prin aceea că s'a legat tocmai de clasa muncitoare, aceea căreia îi e destinat de contemporaneitate cel mai important rol în istorie. Literatura sovietică este cea mai bogată, cea mai liberă, căci « o literatură într'adevăr liberă, e legală In mod.deschis de proletariat o. (Lenin). Partinitatea bolşevică, legea estetică de bază a artei socialiste, este o concepţie complexă, care lărgeşte orizontul creator al scriitorului, oferindu-i posibilităţi nemărginite de realizare a operei lui. Să fii animat de spiritul de partid, nu înseamnă numai să zugrăveşti figuri de bolşevici, să scoţi în evidenţă rolul însemnat al Partidului, care conduce poporul spre victorii din ce în ce mai strălucite. Să fii animat de spiritul de partid înseamnă deasemenea să-ţi însuşeşti o concepţie nouă asupra lumii, să te îmbogăţeşti cu cunoaşterea ştiinţei marxist-leniniste, să înveţi să înţelegi forţele motrice ale desvol-tării sociale, să deosebeşti vechiul de nou, să te înarmezi cu teoria şi practica luptei de clasă, să lupţi pentru victoria noului. Principiul literaturii de partid depăşeşte înţelegerea lui tematică, având un cadru mult mai larg şi mai adânc; el devine pentru artistul sovietic o capacitate organică de percepere a vieţii, o facultate de pătrundere justă şi temeinică a desvoltării sociale, un izvor nesecat de măestrie artistică. Spiritul de partid în literatură oferă artistului posibilitatea de descoperire a adevărului în toată bogăţia lui. Reprezentarea veridică a realităţii, cerinţă elementară a artei realiste, nu înseamnă o reproducere fotografică, o înşiruire de schiţe naturaliste, ci o adâncă înţelegere a proceselor istorice, o selecţie justă a elementelor celor mai semnificative ale peisagiului social. A reprezenta adevărul în artă înseamnă a aduce în operele literare realitatea concretă-istorică în toată complexitatea desvoltării ei; înseamnă în acelaşi timp a distinge principalul de secundar, importantul de neînsemnat, generalul de particular; şi, în sfârşit, înseamnă a lupta activ împotriva vechiului, ilustrând victoria elementelor noui. Zugrăvind artistic desvoltarea obiectivă a evenimentelor sociale, artistul sovietic însufleţit de spiritul de partid, reflectă realitatea socialistă, ia o poziţie, pronunţă -u.» verdict în raport cu fragmentele de viaţă, pe care le reprezintă. Literatura tuturor orânduirilor sociale, bazate pe existenţa claselor antagoniste, pe existenţa exploatării, a fost limitată în posibilităţile ei de -reflectare obiectivă a legilor de desvoltare şi respectiv a desvoltării unei societăţi date. Aceasta, deoarece în majoritate, artistul era influenţat de forţa prejudecăţilor, era lipsit de o perspectivă limpede a viitorului, n'avea o viziune ştiinţifică asupra lumii, era constrâns materialiceşte să reflecte într'un fel sau altul ideile claselor dominante. In schimb, scriitorii puşi în slujba burgheziei au încercat să adopte poziţii obiecti-viste, « neutre », care voiau să înşele buna credinţă a masselor, să le micşoreze combativitatea, să le înceţoşeze conştiinţa de clasă. Lenin pune în opoziţie pe obiectivist şi pe materialist explicând conţinutul ambelor noţiuni; « Obiectivistul, arătând necesitatea unui şir dat de fapte, riscă întotdeauna să ajungi la un punct de vedere, care îl face apologetul acestor fapte; materialistul descoperă contradicţiile de clasă şi prin aceasta îşi defineşte punctul lui de vedere ». (« Opere », vol. I, ed. IV rusă, pag. 380). Acestui obiectivism, expresie a filosofiei duşmanului de clasă, Partidul bolşevic, îndrumător al literaturii sovietice, i-a opus, din primele zile de existenţă a artei puse o trăsătură a poeziei lui maiacovschi 225 in slujba proletariatului, imperativul reflectării obiective a realităţii de pe poziţia de partid a clasei muncitoare învingătoare. Obiectivismul este antagonic cu reflectarea obiectivă realităţii: aşa, astăzi, obiectiviştii burghezi mai încearcă să'treacă sub tăcere existenţa determinantă în istorie a luptei de clasă, în vreme ce literatura societăţii socialiste reprezintă realitatea obiectivă a trecerii către comunism, pe care o înfăptuesc oamenii sovietici. Gorchi arăta foarte explicit că massele cer din partea artistului o poziţie limpede, pilduitoare, care să înlăture confuzia «neutralităţii» obiectiviste: « Cititorul cere răspuns la problemele de bază ale vieţii.,,, el vrea să ştie unde e adevărul, unde e dreptatea, unde să-şi caute prietenii, cine-i e duşman ». Maiacovschi a înţeles aceste cerinţe ale masselor, s'a situat pe o poziţie limpede de clasă, a atacat pe duşmanii Ţării Socialismului de pe baricadele revoluţiei, însufleţit fiind de spiritul de partid, care i-a luminat întreaga operă, care a pus pecetia geniului şi a creaţiei adevărate pe cea mai valabilă poezie a contemporaneităţii. In « Vorbind despre poezie cu un inspector financiar », el arată fără înconjur în slujba cui s'a pus, şi cât de apropiat se simte de acei a căror luptă o cântă: Dacă eu sunt cârmuitor al norodului, sunt totodată şi sluga norodului. Nu glăsueşte clasa şi cuvântul ei prin noi, proletarii, mânuitorii de condei ? Şi subliniind existenţa indiscutabilă a spiritului de partid în artă, Maiacovschi, într'un articol publicat în revista « Arta Comunei » (Nr. 4 din 39 Decemvrie 1918), îşi exprimă în acelaş timp credinţa în viitorul luminos al literaturii socialiste: « O artă în afară de clase nu există. Ceva nou va crea numii proletariatul. .. ». Această poziţie limpede de clasă a poetului, i-a fost înlesnită de evenimentele de însemnătate istorico-mondială, care au zguduit lumea în Octomvrie 1917. Zdjenek Nedly, actualmente preşedinte al Academiei de ştiinţe din Republica Cehoslovacă, în lucrarea sa « Din istoria legăturilor literare sovieto-cehoslovace », işi aminteşte că în 1927, cu prilejul vizitei lui Maiacovschi la Praga, Cehii spuneau despre el: « Iată-l — om al revoluţiei, om al unei lumi noui; de ce forţă enormă dispune şi ce neputinţă caracterizează pe cei mai mulţi dintre literaţii ccntemporani ai Europei Apusene. Numai o lume nouă putea să ridice un asemenea poet şi o asemenea poezie ». Maiacovschi recunoaşte conştient însemnătatea timpului în care trăieşte, influenţa creatoare pe care o exercită acest timp asupra lui şi refuză o poziţie strict descriptivă, chemând pe scriitori la lupta activă, atunci când arată că: « Trebue să scriem nu numai despre Revoluţie ci pentru Revoluţie ». Tema majoră a evenimentelor din Octomvrie, care au avut un rol determinant în. desvoltarea poetului, revine adesea în opera lui. « Poemul lui Octomvrie », despre care Lunaciarscfci spunea că « este Revoluţia din Octomvrie turnată în bronz », constitue cea mai realizată expresie poetică a Marii Revoluţii Socialiste. In zilele frământate ale dărâmării capitalismului în Rusia, Maiacovschi a învăţat să-şi iubească poporul, să fie aproape de massele care scriu istoria nouă a omenirii. M. I. Calinin, la adunarea activului de Partid din Moscova, ţinută la 2 Octomvrie 1940, spunea: « Eu cred că Maiacovschi constitue un exemplu minunat de slujire a poporului sovietic. El s'a considerat luptător al revoluţiei şi a fost într'adevăr., . ». Arătând că 15 226 o trăsătură a poeziei lui maiacovschi opera poetului e pătrunsă de ideile comuniste, Calinin adăuga că poetul e animat de' străduinţa « de a lega de poporul revoluţionar nu numai conţinutul, ci şi forma creaţiilor sale », Maiacovschi a ştiut să dea viaţă acestei legături cu poporul. Călăuzit de spiritul de partid, el a lăsat să intre firesc, adânc, in ţesătura artistică a poeziei lui ideile cele mai înaintate ale contemporaneităţii, idei care au însufleţit massele de milioane în lupta pentru sdrobirea lumii vechi, în bătălia pentru victoria comunismului. Scriitorul conştient a ştiut să facă discernământul şi să vadă cine se găseşte în fruntea acestei lupte istorice. El declara, la disputa care a avut loc asupra politicii cinematografului sovietic: : Când bravii muncitori, Trudiţi, şoptesc într'un târziu Cu voce stinsă, lină, Ca un refren din visul lor « Oraşul — o grădină ». Acest oraş şi eu o ştiu, Va fi ca o grădină Căci ţara noastră de acest fel De muncitori e plină. Poetul nu se rezumă însă la constatări: el vede cum massele de milioane sunt aduse spre lumina răsăritului, cum oamenii renasc într'o conştiinţă „ouă a soaal smului lî V18Ur°S mând"a Patri0tkă 3 ™ctorului5 lumii viitorului^^Jl Să vie cel ce nu ştie al Sovietelor preţ Să ridice 'n slavă, cu mine, frumoşii-ne ani. Unde mai poţi citi intr'un palat măreţ versuri! şi cui? unor ţăranii Cu ce alta să asemeni o astfel de ţară unde lucruri de astea pot s'apară?! este^lTwat in63'3 * Patri°dCă' ^evărat al omului sovietic, este strâns legat in concepţia leninistă de spiritul de partid al literaturii socialiste. Adop- o trăsătură a poeziei lui maiacovschi 229 tând o poziţie limpede de partea clasei muncitoare, conştient fiind prin perspectiva rUfloaşterii marxism-leninismului, de legile de desvoltare ale societăţii, nu poţi să nu fii ataşat fierbinte de Ţara care a înfăptuit socialismul, de lumea care reprezintă realizarea celor mai bune năzuinţe ale omenirii. Maiacovschi e pătruns de acest adevăr şi poezia lui vibrează puternic, făcând să răsune în « Versuri despre paşaportul sovietic » — scrisă în 1929, după ce marele scriitor s'a întors din ultima lui călătorie în străinătate — bucuria vieţii sovietice, mândria creatoare a omului nou: Priviţi! jfinduiţi-mă! Sunt cetăţean Al marelui Stat Sovietic! Poetul înţelege că unitatea politico-morală a poporului este rezultatul genialei politici naţionale staliniste, el adânceşte noţiunea patriotismului, completând-o, în imagini artistice, cu nesdruncinata prietenie a popoarelor eliberate, care locuesc pe întinderea gigantică a Uniunii Sovietice. In «Vladicavcaz-Tiflis », el zugrăveşte lupta şi izbânda revoluţionară a poporului georgian: Douăzeci şi mai bine de veacuri Al asupririlor jug l-am purtat, Şi-abia sub stindardul cel roşu, Odată cu Georgia am fost liberat. Aceeaşi ideie minunată a înfrăţirii popoarelor elib.-rate reapare în « Cazan », unde Maiacovschi — povestind cum un ciuvaş, un marinian, un tătar recită «Marş pe stângul»— reflectă primele mlădiţe ale luptei pentru o cultură socialistă, pentru o artă a poporului revoluţionar biruitor, luptă "fundată şi ea teoretic pe concepţia leninistă a spiritului de partid al literaturii: Popoarele ce 'n jug trăiau, de gheţurile muntelui se rup şi în atac pe uşă năvălesc, sparg stâncile, cetăţile culturii le râvnesc. Marele poet îşi afirmă combativ poziţia sa patriotică, însufleţită de spiritul de partid, atunci când compară lumea sovietică, cu teritoriile încă sub dominaţia capitalismului, care agonizează sălbatic. Intorcându-se din America, el trece pe la Paris şi într'o cuvântare cu titlul « Acolo şi la noi», ţinută la Institutul de oceanografie, declară: « Acolo e funingine — la noi e aer, acolo strâmtoare — la noi spaţiu, acolo dolarul — la noi cultura şi viitorul». o trăsătură a poezie"! lui maiacovschi Maiacovschi ştie să îmbine cu măestrie confirmarea activă a realităţii socialiste cu o altă trăsătură de bază a principiului spiritului de partid legat de cauza proletariatului; este vorba despre o poziţie critică, despre o atitudine netă de combatere a elementelor vechi. . Pentru îmbrăţişarea adevărată a acestei poziţii critice, pentru distingerea judicioasă a vechiului de nou, artistul animat de spiritul de partid trebue să descopere în viaţa socială esenţialul : forţele ei motrice, legile ei de desvoltare, şi în primul rând unul din elementele fundamentale-—lupta de clasă. In « Marş pe stângul »; poetul afirmă cu tărie necesitatea nimicirii rămăşiţelor retrograde şi îndeamnă la luptă neîndurătoare: Ca şi voi sunt sătul. In ale legii vechi otrepe, trâit-am destul. Suntem grăbiţi. Gâtul gloabei istoriei frângu-l! Ne 'ndurători s'o biciuiţi. Stângul. Stângul. Stângul. Şi mai departe, Maiacovschi adaugă: Vulturescu-ne ochi se va 'neca de fum ? Tot sdrenţele vechi să le punem şi-acum ? Incleşteze-se fără să pregete, pe al lumii gâtlej ale proletariatului degete ! Cu pieptu 'nainte, luptaţi vitejeşte Drapelele roşii şi cerul infrângu-l! Cine, acolo, cu dreptul păşeşte} Stângul. Stângul. Stângul. Poetul afirma şi mai categoric credinţa sa în legea luptei de clasă şi în poziţia pe care trebue s'o ccupe arta în încleştarea dintre exploatatori şi exploataţi, când între altele, în 1939, spunea: s « Privind arta ca pe o armă a luptei de clasă, suntem datori ca in activitatea noastră literară să avem, mai înainte de toate, viziunea clară a scopului nostru comun şi a sarcinilor concrete, care stau în faţa noastră în lupta pentru construirea socialismului... Situaţia în care se găseşte literatura la ora actuală, confirmă lupta noastră de totdeauna împotriva apolitismului. Iar toată această luptă răsună ca un imperativ pentru întreaga artă, care trebue să pornească în pas cu construcţia socialistă, care trebue să-şi ocupe locul pe poziţiile cele mai înaintate ale luptei de clasă ». Conştiinţa aceasta a artei politice, a artei în slujba poporului, îl face pe Maiacovschi să combată cu vigoare decadentismul burghez, care îmbracă haine variate pentru a ascunde aceeaş minciună a literaturii « pure », îndreptată în fond împotriva proletariatului. Cu aceeaş străşnicie, Maiacovschi demască gratuitatea agresivă a futurismului, ipocrizia ticăloasă a estetismului, hipertrofia universului individual care caracterizează între altele acmeismul, ca şi stângismul sterp al proletcultului. o trăsătură a poeziei lui maiacovschi 231 Intelectualismul abstract din arta « elitelor », el îl înlocueşte cu o tematică politică |a ordinea zilei, folosind satira, pamfletul •— şi e foarte cunoscută galeria satirică a lui Maiacovschi (« Laşul », « Bigotul », « Linguşitorul » ş. a.), în care el biciueşte nemilos rămăşiţele mic burgheze din conştiinţa oamenilor. Maiacovschi a fost creatorul unei noui poetici, poetica de partid, care afirmă socialismul, care strânge în orizontul ei de interese bogăţia infinită a tematicii celei mai noui, celei ţnai înaintate orânduiri — societatea sovietică. Bogăţiei tematice, lărgirii deosebite a cadrului de viaţă din care îşi trage seva reală poezia, îi corespund o varietate nesfârşită de forme noui. Aceste forme nu au nicio contingenţă cu absurditatea formalistă, care- întrebuinţează tipare abstracte, confecţionate în birou, necorespunzătoare niciunui fel de -nevoi de conţinut. Bogăţia formelor poeziei maiacovschiene este determinată de abundenţa temelor noui, de conţinutul ideologic nou al artei, de lărgirea publicului căruia se adresează literatura, de rolul important pe care ea îl capătă în societatea socialistă. $i e foarte interesantă în această privinţă aprecierea elogioasă la adresa formelor operei lui Maiacovschi, pe care o face în revista « Presa şi revoluţia », poetul Valerii Briusov, critic sever, exigent şi plin de autoritate al poeziei: « Versurile lui Maiacovschi aparţin minunatelor manifestări ale planului cincinal: cadenţa lor vie şi conţinutul lor îndrăsneţ au constituit un ferment dătător de viaţă în lirica noastră. In ultimele sale poezii, Maiacovschi a adoptat stilul afişului: linii tăiate, culori ţipătoare. Tot aşa, el şi-a definit şi tehnica: o transformare într'un stil propriu a versului alb care, fără să rupă cu metrica, dă totuşi spaţiu variaţiilor de ritm ; tot el a fost unul dintre creatorii nonei rime, care astăzi a intrat în uzul tuturor.. . In sfârşit, în sfera vocabularului, Maiacovschi... a găsit o limbă care să îmbine simplitatea cu originalitatea, causticitatea, foiletonului cu tactul artistic ». Criticii formalişti au combătut aspectele noui îmbrăcate de arta lui Maiacovschi, con-siderându-le « vulgare », determinate de contactul lui cu « plebea », de nevoia de a le face convingătoare pentru masse. Ori, tocmai aceasta a fost mândria marelui scriitor, care s'a străduit să accepte nu numai teoretic o poziţie de partid, ci să aplice în viaţă principiul care se găseşte la baza artei viitorului. Şi, înarmat cu acest spirit de partid, care ajută la descoperirea degradării ideologice şi artistice a artei burgheze, Maiacovschi a demascat activ decadentismul, opunându-i formele vii ale poeziei noui, izvorîtă din interesele masselor, scrisă pentru ele şi devenită un bun al lor în lupta pentru comunism. Măreţia operei lui Maiacovshi constă în mare măsură în faptul că patosul adevăratei lirici a corespuns în poezia lui cu patosul comunismului, cu afirmarea activă a obiectivelor politicii de partid şi de stat, impuse de necesităţile construirii socialismului. El a izbutit să realizeze în opera sa străduinţa din totdeauna a poetului cinstit, care îşi punea problema unităţii elementelor subiective şi obiective în creaţia artistică. Gorchi definea foarte bine această fuziune necesară a subiectivului şi obiectivului în arta lumii noui, scriind: « Raţiunea existenţei individuale este aceea de a adânci şi lărgi raţiunea existenţei masselor de milioane de oameni». Iar Maiacovschi, în « Ordin de zi către armata artiştilor », proclama nevoia ruperii cu trecutul, şi legătura indisolubilă dintre individ, artistul creator şi massele, care făureau istoria contemporană: Hei! în lături adevăruri vetuste! Vechiul cerc este vremea să-l spargi l Azi ni-s pensule străzile, 'nguste şi palete, pieţele largi! 232- o trăsătură a. poeziei lui maiacovschi Un alt aspect al criticii vechiului şi al luării unei poziţii active împotriva lui, a fost combaterea cosmopolitismului. înstrăinarea de spiritul de partid, deci şi de legătura cu poporul, duce la formalism, estetism, cosmopolitism. O poziţie limpede alături de proletariat duce la făurirea unor opere de artă superioare, la făurirea artei unei lumi lipsite de exploatare şi în care domneşte o morală nouă, morala umanismului Stalinist. Maiacovschi e conştient de acest lucru şi declară: « Noi, muncitorii din câmpul artei sovietice, suntem in fruntea artei mondiale, purtătorii ideilor de avangardă ». Şi în alt loc el adaugă: « Un lucru e limpede — prima pagină a nouei istorii a artelor este scrisă de noi». In « Tineretul nostru », poetul exprimă patetic această superioritate a lumii şi culturii sovietice: Voi, sufletul roşu, păstraţi-l curat. De aceea, tovarăşi, spre tot ce-i rusesc, Spre Moscova priviţi ne 'ncetat. Dar chiar de-aş fi fost un negru bătrân M'aş fi spălat de tristeţe şi lene, ca plin de avânt să învăţ limba rusă. Pentrucă 'n rusă vorbea şi Lenin Pentru ca în alte versuri din acelaş poem, să arate absurditatea ploconirii în faţa Apusului, adevăratul conţinut al acestei atitudini adoptate de duşmanul de clasă: Noi, care, prin apă şi foc am călcat Şi în ani de luptă , furăm căliţi Să ne facem urmaşii caraghioşi franţuziţi? Maiacovschi, după ce a vizitat Franţa, interesându-se îndeaproape de arta plastică, trecând prin atelierele diferiţilor pictori celebri, a publicat o culegere de. esseuri cu titlul general « O trecere în revistă a artei franceze ». In această lucrare, el face critica artei decadente burgheze, arătând caracterul de. clasă al cosmopolitismului. Maiacovschi adaugă, referindu-se la rămăşiţele cosmopolite, burgheze, din conştiinţa unor oameni, foarte puţini, care mai trăiau în Ţara So.cialis- >■ o trăsătură a poeziei lui maiacovschi 233 aiului/ că această poziţie înseamnă subordonarea artei intereselor claselor exploatatoare, trădarea cauzei poporului. Şi referindu-se la «libertatea» artei burgheze, el scrie: «înainte, fabricanţii făceau automobile ca să cumpere tablouri; astăzi artiştii pictează tablouri ca să-şi cumpere automobile ». Unul dintre aspectele cele mai caracteristice ale luptei împotriva vechiului, care se agaţă de viaţă şi nu vrea să se lase înfrânt de tumultul victorios al ofensivei proletare, este felul în care, însufleţit de un adânc spirit de partid, Maiacovschi a combătut imperialismul în diversele lui forme de afirmare. Partinitatea bolşevică îl face pe poet să descopere contradicţiile adânci ale capitalismului, luminând în imagini strălucitoare opoziţia dintre cele două lumi şi inevitabilitatea înfrângerii burgheziei. Maiacovschi nu se lasă înşelat de demagogia social-democraţiei de dreapta, şi cu o previziune istorică, vede limpede drumul acestor trădători ai clasei muncitoare. Gă-sindu-se la Paris, în vremea în care era comemorat Taures, poetul îşi uneşte glasul cu acela al comuniştilor, arătând minciuna social-democraţiei, care îl revendica pe revoluţionarul socialist, aşa cum încercau să facă altădată narodnicii cu patrimoniul iluminismului revoluţionar al anilor din jurul lui i860: Clasă muncitoare, ochi aprig să ai; Vin ei să să urle— acum ■— la parastase — şi dau ghes. Să te omoare — a doua oară prilej să nu le dai, Cu ochii'n patru fii, tovarăşe jfăures ! Literatura sovietică aduce, în general, omenirii, două mari adevăruri: adevărul asupra lumii socialiste şi acela asupra lumii capitaliste. Datorită unei serii de condiţii — în principal forţa prejudecăţilor, dependenţa materială—-scriitorii din ţările stăpânite de imperialişti, sunt, în parte, sub influenţa claselor dominante. Chiar acei artişti cinstiţi, progresişti, din ţările guvernate de burghezie, care rsbutesc să se elibereze de supremaţia brutal impusă a moralei capitaliste, păstrează, în mică măsură, o serie de rămăşiţe din societatea în care au crescut. Ei aduc totuşi lumii adevărul exploataţilor, care luptă cu trudă şi sânge pentru o viaţă mai bună. Dar perspectiva întreagă, nealterată de nicio prejudecată burgheză, asupra viitorului omenirii, marile adevăruri asupra lumii socialismului biruitor şi asupra lumii în care clasa muncitoare luptă împotriva exploatării, pentru libertate, pace, socialism, o aduc scriitorii sovietici, educaţi în spirit de partid, luminaţi de învăţătura marxist-leninistă. In aceasta poate fi găsită explicaţia clarviziunii lui Maiacovschi, care de pe poziţia de partid a clasei muncitoare biruitoare, a izbutit să vadă limpede descompunerea lumii burgheze şi perspectivele ei întunecate. In « Parisiana », de exemplu, el surprinde în Parisul — care « e refugiul emigraţiei. Aici se adună valurile clevetirii murdare împotriva Uniunii Sovietice » — un aspect semnificativ al putreziciunii Apusului burghez: Dar greu mai trâeşte femeia, în Parisul acesta care te prinde, 234 o trăsătură a poeziei lui maiacovschi când trupul nu-şi vinde când din greu roboteşte. ■ Poemul nu se rezumă la constatări, el ia o poziţie dârză împotriva imperialismului agresiv, atunci când scrie: « Fasciştilor trebue să le vorbeşti in limba incendiilor, cu cuvintele gloanţelor, cu ascuţişul versurilor ». Maiacovschi a cunoscut Apusul nemijlocit: el a fost de nouă ori în străinătate, vizitând Franţa şi Germania, Spania şi Polonia, Cehoslovacia şi Mexicul, Statele Unite şi Letonia, ruptă în acea vreme Patriei sovietice de către imperialismul mondial. In Anglia n'a putut ajunge, deoarece i s'a interzis intrarea, după ce în 1933 scrisese un pamflet satiric la adresa ministrului englez Curson. Poetul a demascat totuşi adevărata faţă a Angliei coloniale, imperialiste, în « Forţa Britaniei », « Chemare », şi în galeria portretelor satirice ale lui Chamberlain, Lloyd George ş. a. Despre Germania, Maiacovschi scria în 1922: «Germania—■ acelaş dolar», desvol-tând această idee a subordonării guvernului german intereselor monopolismului american, în articolul scris în 1924, « Două Berlinuri ». Vizitând Letonia burgheză din acea vreme, în care poporul era impilat de un guvern duşman pus în solda imperialismului anglo-american, Maiacovschi demască politica trădătoare a preşedintelui Ciaxte, scriind pamfletul « Cum lucrează o republică democrată ». Călătoria în Cehoslovacia îi prilejueşte poetului o serie de articole şi poezii: «Problema slavă se rezolvă simplu» ,« Câte ceva despre ceh» sau « Pionerul ceh». Tot aşa cum, trecând prin Polonia, el scrie articolul « Deasupra Varşoviei », versurile « Polonia » ş. a. Dar tema de cea mai mare importanţă în capitolul acesta de muncă şi luptă creatoare a poetului, rămâne tema Americii. Maiacovschi, educat de Partidul bolşevic, înarmat cu ştiinţa marxist-leninistă, îşi dă seama că forţa cea mai importantă a lagărului imperialist rămâne America monopolurilor şi a dolarului. Şi el cunoaşte realitatea americană, din care izbuteşte să separe lucrurile cele mai esenţiale, cele mai semnificative, pe care le dăltueşte viguros în poezia sa, adânc pătrunsă de o poziţie sănătoasă ■de clasă. Tema Americii apare în poezia lui Maiacovschi, încă înainte de 1925, data călătoriei lui în Statele Unite. Aşa, de pildă, în poemul « 150.000.000 », el zugrăveşte pasionat lupta dusă de poporul sovietic, de cele 150.000.000 oameni dornici de libertate, împotriva intervenţiei criminale a Americii imperialiste. In 1925, însă, el se îndreaptă spre Statele Unite. Drumul din Europa în America îi prilejueşte ilustrarea situaţiei nenorocite a muncitorilor din ţările capitaliste. Aceasta preocupare e vizibilă în mai multe poezii: «Spania», «Şase călugăriţe», «Oceanul Atlantic », « Cristofor Columb », « Black and white » (« Negru şi alb ») ş. a. Impresii din Mexic împărtăşeşte el în « Cum am descoperit eu America ». Viaţa americană o cunoaşte însă mai bine în peregrinările prin republica dolarului. .Şi scrie: « Oamenii naivi, dorind să vadă capitala Statelor Unite, pleacă la Washington. Cel avizaţi pleacă, in aceeaşi intenţie, într'o stradă minusculă a New- Yorkului — Wall-Street —. strada băncilor, stradă care conduce de fapt ţara. Wall-Street este prima capitală a dolarilor americani ». O TRĂSĂTURĂ A POEZIEI LUI MAIACOVSCHI 235 Poetul adaugă cu privire la celebra statuie a libertăţii şi la marea minciună a democraţiei americane: « Sentinelă a făţărniciei, cenţilor şi a slăninei, care simbolizează pseudodemocraţia americană. Se poate vorbi despre o singură « libertate »' existentă în America, aceea a exploatării şi a asupririi, despre o singură « egalitate » —■ egalitatea dintre cerşetori şi şomeri ». Maiacovschi caracterizează minunat în opera sa « democraţia » americană, întâlnin-du-se cu spusele lui Puşchin, care cu peste o sută de ani înainte, scria în « John Tenner » următoarele: « Am văzut cu uimire democraţia în cinismul ei desgustător, în crudele ei prejudecăţi, in tirania ei de neîndurat. Tot ceea ce este nobil, dezinteresat, tot ce înalţă sufletul omenesc, este strivit de un egoism feroce şi de patima pentru confort... Robia negrilor apare în mijlocul culturii şi libertăţii. ,. iată tabloul Statelor Americane, recent expus în faţa noastră.. . ». Maiacovschi, conştient de conţinutul adevărat al lumii dolarului, luminat de optica sa comunistă, constată în « Secţiune într'un sgârie-nori » caracterul retrograd al « civilizaţiei » americane: Privesc şi mă 'nfurii. Bicisnica turmă Din dosul faţadei de piatră s'a şters. De şapte ori " Câte o mie de leghe ■ am mers — Şi-aici sunt cu şapte veleaturi în urmă.1 Poetul combate cu violenţă pătimaşă anacronica discriminare rasială din Statele Unite, această reîntoarcere a omenirii pe făgaşul celui mai sălbatic primitivism. In « Black and withe » (« Negru şi alb »), el arată limpede poziţia exploatatoare a albului care mânueşte dolari, şi situaţia mizeră a negrului, care munceşte ca un animal, încolţit de tirania capitalismului: In Havana totul e definitiv şi clar: Albul are dolari Negrul nicio leţcae măcar. In poemul « Sifilis », satiră ascuţită la adresa orânduirii sociale din America, versuri pline de o mare dragoste pentru pm, de o mare dorinţă de reabilitare a condiţiei umane violentate de exploatarea cruntă, Maiacovschi arată reversul « civilizaţiei » yankee — politica ticăloasă a colonialismului: I In politică să mă vâr nu ţintesc. Am schiţat o simplă privelişte goală. 236 o trăsătură a poeziei lui maiacovschi « Civilizaţie » unii o denumesc, Iar alţii « Politică colonială ». Mergând mai adânc cu analiza panoramei politice americane, poetul descoperă cu limpezime conţinutul agresiv al acestei politici, minciuna aşa zisei dorinţe de pace, şi permanenta tendinţă de obţinere a dominaţiei mondiale: « Numai în timpul celor trei luni cât am stat acolo, americanii au izbutit să-şi agite pumnul de fier pe sub nasul mexicanilor, din pricina unui proiect al acestora de a-şi naţionaliza propriile zăcăminte ale subsolului; au trimis corpuri expediţionare în ajutorul nu ştiu cărui guvern gonit de poporul din Venezuela ; au făcut câteva aluzii foarte sti ăvezii că, în cazul în care Anglia nu-şi va achita datoriile, o să cam pârâie grânarul ei din Canada ; acelaş lucru l-au făgăduit francezilor, iar înaintea conferinţei pentru achitarea datoriilor, ba trimiteau aviatori în Maroc în ajutorul francezilor, ba deveneau filo-marocani şi, din con-sideraţiuni umanitariste, îşi rechemau aviatorii ». Această asemănare a situaţiilor de atunci şi de astăzi, în care monopolismul american duce o politică de duplicitate, în care încearcă să-şi înlăture concurenţii imperialişti, şi în care violează voinţa masselor, intervenind violent în favoarea guvernelor-marionetă care şi-au trădat poporul, nu este deloc întâmplătoare. Capitalismul în descompunere, agresivitatea imperialismului sunt destul de sărace în forme de impunere a voinţei lor, în invenţii care să le prelungească viaţa firavă. Şi Maiacovschi, scriind rândurile de mai sus, a demonstrat o clarviziune politică, proprie scriitorului care se găseşte pe o poziţie limpede de clasă, însufleţit de spiritul de partid, generator de artă adevărată. Dar, analizând peisagiul social al Americii, poetul nu face greşala de a considera o naţiune americană nediferenţiată. El aplică învăţătura leninistă, când arată că: « Americanii sunt diferiţi, unii proletari, alţii burghezi. Ce poate să însemne America, ce înseamnă naţiunea americană, spiritul american ? ». Demascând tendinţa burgheziei americane de a considera un spirit american deasupra claselor, o naţiune indivizibilă pusă în slujba capitalismului, Maiacovschi repetă expresiv ideea de mai sus în «Podul Brooklin »: Viaţa a fost aici fără griji pentru unii, Pentru alţii, un urlet prelung dureros, De-aci se aruncau câteodată şomerii, In Hudson, cu capul In jos. înţelegând diferenţierea aceasta în sânul naţiunilor, identificând în sfera capitalismului existenţa claselor de exploatatori şi exploataţi, poetul este animat de-a-lungul operei sale de o caldă solidaritate cu muncitorimea din întreaga lume, de un spirit viu al internaţionalismului proletar. o trăsătură a poeziei lui maiacovschi 237 In « Cea mai bună poezie », Maiacovschi cântă această solidaritate internaţională, arătând frăţia de interese dintre muncitorul sovietic şi cel chinez, frăţie, care s'a transformat astăzi într'o alianţă de nesdruncinat, ce uneşte 600 milioane de oameni în apărarea păcii, împotriva aceloraşi aţâţători la război, imperialiştii anglo-americani: Există altceva f mai strâns să împrenne ca solidaritatea clasei muncitoare? Ii simt aproape muncitorii noştri, vezi, pe toţi necunoscuţii culi chinezi! Dar poetul nu se limitează la înregistrarea măreţiei spiritului de solidaritate internaţională, a internaţionalismului proletar; în « De vorbă cu turnul Eiffel », el cheamă muncitorimea să ridice armele răzbunării, armele eliberării, pentru dobândirea unei condiţii omeneşti de viaţă: Şi chiar astăzi răsculaţi-vă cu toţii furtunos, Răsvrătiţi Parisul de sus şi până jos, Cu mânie nebună, besmetică ! Şi cu prilejul aniversării Armatei Roşii, în « Cântec după zece ani », Maiacovschi, însufleţit de patriotismul sovietic, care se îmbină organic cu internaţionalismul proletar, preamăreşte Armata Sovietică, armata păcii, armata care, în Marele Război pentru Apărarea Patriei, va aduce popoarelor eliberarea şi nădejdea socialismului: Nu dorul de jaf în luptă ne ţine, noi apărăm ogor şi uzine. O trăsătură dintre cele mai importante ale realismului socialist, ale poziţiei partinice în literatură, este caracterul revoluţionar-activ al artei. Această trăsătură esenţială, viu ilustrată în opera lui Maiacovschi, deosebeşte net creaţia socialistă de arta trecutului. In statutul Uniunii Scriitorilor Sovietici, adoptat la primul congres unional al scriitorilor, realismul socialist se defineşte ca o îmbinare a prezentării veridice, istorico-con-crete a realităţii, cu misiunea transformării şi educării ideologice a celor ce muncesc, în spiritul socialismului. Rolul educativ al poeziei este necesar determinat de conştiinţa importanţei luptei politice, pe care o capătă artistul în societatea socialistă. Maiacovschi cere ca acţiunea poeziei, a cuvântului exprimat de poetul proletar, asupra masselor, să fie gândită pentru « un ajutor maximal adus clasei lui ». Şi încercând să dea definiţia poeziei, în articolul «S'ar părea că e limpede... », marele scriitor abordează fără niciun echivoc problema spiritului de partid în artă: « Au existat multe definiţii contradictorii ale poeziei. Noi considerăm una singură, nouă, drept justă: «poezia—drum spre socialism». 238 o trăsătură a poeziei lui maiacovschi Arătând că «poezia începe acolo unde există tendinţe », Maiacovschi făureşte artei un program, care cuprinde două exigenţe primordiale: o muncă fără preget pentru revoluţia socialistă, dar în acelaş timp o muncă dusă cu metode revoluţionare. Metodele revoluţionare presupun în primul rând o vie combativitate, condiţia ca poezia să devină o armă in mâna masselor care îşi cuceresc libertatea. Şi Maiacovschi exprimă această idee în « Vreau acasă »: Şi vreau ca pana şi baioneta să fie cântărite cu aceeaşi măsură- In « Vorbind despre poezie cu un inspector financiar », poetul arată că arma poeziei trebue să îndeplinească mai multe funcţii în lupta pentru socialism: Nu, chiar astăzi, chiar aici, rima poetului adevărat este mângâiere, lozincă, baionetă şi bici. Un document viu al combativităţii poetului, al caracterului revoluţionar activ al operei sale, 1-a constituit expoziţia deschisă la i Februarie 1930: « Douăzeci de ani de activitate a lui Maiacovschi». Aici au fost expuse volumele lui, colaborările la nenumăratele ziare şi reviste (deasupra acestui stand imens, în care fuseseră adunate sute de publicaţii, era o inscripţie ironică: « Maiacovschi e neînţeles de masse »), harta călătoriilor poetului prin Uniunea Sovietica şi o serie de alte piese, care toate demonstrau expresiv legătura marelui scriitor cu poporuhfeltil în care el şi-a pus arta în slujba masselor. Poetul a dus o intensă muncă de agitaţie şi propagandă prin intermediul « vitrinelor satirice » (Rosta). Activitatea depusă de el în această direcţie, adânc pătrunsă de partinitatea bolşevică, a constituit în acelaş timp un atelier al uneltelor noui în lupta pentru socialism şi un atelier de unelte noui ale poeziei sovietice. Maiacovschi, în «Arta Comunei» (Nr. 1, 7.XII.1918), declara deschis rolul agitatoric al poeziei,care trebuia să părăsească turnul de fildeş şi să ajungă la îndemâna masselor: « Noi nu avem nevoie de un templu mort al artei, unde vegetează opere moarte, ci de o uzină vie a sufletului omenesc. Arta trebue concentrată nu în temple-muzee moarte, ci peste tot — pe străzi, în tramvaie, în fabrici, în ateliere şi în locuinţele muncitoreşti ». Din aceste convingeri ale poetului a rezultat misiunea agitatorică, mobilizatoare a operei lui. Două episoade povestite de doi scriitori sovietici, ilustrează viu valoarea aceasta pe care a căpătat-o poezia lui Maiacovschi, de însufleţire a masselor, de concentrare a lor în jurul marilor idei ale revoluţiei socialiste. Vsevolod Vişnevschi, cunoscutul scriitor sovietic, distins cu premiul Stalin 1949 pentru dramă, era marinar în zilele revoluţiei. El relatează o întâmplare din acea vreme: ti Nu voi uita niciodată un meeting interesant, care a avut loc la Palatul de iarnă. O sală enormă, frig, apare un tânăr înalt — Vladimir Maiacovschi şi ne vorbeşte. Răsunător, bine, entuziast. Era un tovarăş de-al nostru. Noi l-am primit ca atare ». o trăsătură a poeziei lui maiacovschi 239 Scriitorul Lev Cassil descrie în cartea sa « Maiacovschi-singur», o altă întâmplare semnificativă, legată de « Poemul lui Octombrie »: « Maiacovschi îşi citea poemul la Muzeul Politehnic. Aula cea mare a muzeului era arhiplină. Tineretul întâmpina poemul cu entuziasm. Maiacovschi citeşte versurile finale ale unuia din capitolele poemului: Cu Lenin în frunte şi cu pistolul în mână... Şi deodată, un tânăr ostaş roşu, ridicându-se dela locul lui strigă: — Şi cu versurile dumneavoastră în inimă, tovarăşe Maiacovschil». E interesant de semnalat deasemenea că în sunetele poeziei lui Maiacovschi, «Marşul nostru », executat de fanfară militară şi cor, a fost desvelit primul monument al lui Karl Marx în U.R.S.S. Din toate aceste fapte concrete, rezultă concepţia lui Maiacovschi asupra rolului activ, asupra locului pe care trebue să-l ocupe artistul în lupta istorică a socialismului împotriva capitalismului. El chema pe poeţi să meargă împreună cu poporul lor «la muncă, la sărbătoare, la moarte ». In acelaş timp, în « Cum se scriu versurile », el scotea în evidenţă valoarea concretă a spiritului de partid în literatură, arătând scriitorilor calea pe care trebue s'o urmeze: « Pentru a înţelege bine comanda socială, un poet trebue să trăiască în centrul vieţii sociale şi al evenimentelor. Cunoaşterea teoriei ştiinţelor economice, cunoaşterea vieţii reale de toate zilele, aprofundarea istoriei, sunt pentru poet — chiar în esenţa muncii sale — mai importante decât manualele scolastice ale profesorilor idealişti, care se închină în faţa vechiturilor ». Şi pornind dela această indicaţie a laboratorului poetic, a instrumentelor şi "mijloacelor de realizare a poeziei, Maiacovschi, la o întrunire a Comsomolului, defineşte pe poetul adevărat, legat deschis de cauza clasei muncitoare: - <« Poet nu este acela, care tânjeşte după teme lirice-amoroase, ci acela care în lupta noastră aprigă dărueşte pana sa arsenalului proletariatului, acela care nu se fereşte de nicio muncă, de nicio temă revoluţionară, sau de construcţia economiei naţionale ». Aceste adevăruri exprimate categoric, capătă accente puternice, mobilizatoare, când Maiacovschi, în « Poetul muncitor », stigmatizează pe cei ce se ascund în dosul frazelor, şi cheamă pe adevăraţii artişti la luptă: La treabă ! Muncă viaţa să ne fie ! Pe cei ce stau degeaba 'n trândăvie, Şi aspiră la huzurul de searbăd orator La moară i-om mâna cu toată graba, Să 'nvârtă piatra cu şuvoiul \ vorbei lor. 240 o trăsătura a poeziei lui maiacovschi Poetul nostru repetă în « Ordin de zi către armata artiştilor » chemarea sa revoluţionară: Pe baricadă! Coborîţi din vise ! In stradă, poeţi şi toboşari! Atitudinea conştientă, activă, a poetului, care, însufleţit de spiritul de partid, se leagă indisolubil de proletariat şi luptă pentru revoluţie, angajează în munca artistului o perspectivă clară a viitorului. I. V. Stalin, (« Opere », vol. VII, pag. 304—305, ediţia rusă), defineşte cu o limpezime genială această problemă: « Nu poţi construi într'adevăr, fără să ştii în numele cui construeşti. Nu poţi să te mişti nici cu un pas, fără să cunoşti direcţia mişcării. Problema perspectivei este o chestiune foarte importantă a Partidului nostru, obişnuit să aibă întotdeauna în faţă un ţel limpede şi definit >. In artă, problema perspectivei partinice bolşevice aduce un element nou: romantismul revoluţionar, parte constitutivă a realismului socialist, facultate care face pe scriitor să zugrăvească în mod realist viitorul fericit al omenirii, viitorul pe care îl făuresc conştient massele în drumul lor spre comunism. Jdanov, la Congresul unional al scriitorilor sovietici, din 1934, a definit foarte clar această situaţie nouă a artei: « Pentru literatura noastră, care stă cu ambele picioare pe o bază materialistă puternică, romantismul nu poate fi străin; e vorba însă despre un romantism de tip nou, romantismul revoluţionar. Noi spunem că realismul socialist e metoda de bază a literaturii sovietice şi a criticii literare, asta înseamnă că romantismul revoluţionar trebue să intre în creaţia literară ca o parte constitutivă, deoarece toată viaţa Partidului nostru, toată viaţa clasei muncitoare şi lupta ei constau în unirea celei mai aspre, celei mai dârze munci practice, cu un măreţ eroism şi cu perspective grandioase. Partidul nostru a fost întotdeauna puternic prin aceea că a unit şi uneşte practicismul cu o perspectivă largă, cu o permanentă strădanie spre viitor, cu lupta pentru construirea societăţii comuniste ». Maiacovscf i, care declara că '«poezia actuală trebue s'o ia întotdeauna înaintea vieţii măcar cu un ceas », şi-a manifestat permanent încrederea în viitorul clasei muncitoare. In « Marş pe stângul », poetul arată că victoria revoluţiei e asigurată de marele adevăr al cauzei proletariatului: Lăsaţi britanicul leu să urle strâmbat de mânie, Şi urletu-i, munţii răsfrângu-l! Comuna învinsă nu poate să fie! Stângul. Stângul. Stângul. Şi, în « Revoluţia », chemând la luptă pe muncitori, Maiacovschi le arată rolul istoric-mondial, pe care îl are de îndeplinit revoluţia rusă: Cetăţeni ! Azi e prima zi a furtunii. Noi, braţe muncitoare, o lume înrobită vom scoate din impas. Mulţimile vor tropăi pe cer, din picioare. Flotele să dea sirenelor glas ! O TRĂSĂTURĂ A POEZIE] LUI MAIACOVSCHI 24I întreaga operă a lui Maiacovschi, caracterizată de o înaltă realizare artistică, este adânc pătrunsă de spiritul de partid. Ea slujeşte revoluţia, progresul social, socialismul; are un bogat conţinut ideologic, contribuind la educarea comunistă a oamenilor; este legată deschis de cauza proletariatului, având o poziţie limpede de clasă, înţelegând şi cântând rolul de mare însemnătate al Partidului şi conducătorilor lui, legătura activă a acestora cu întregul popor muncitor; ea confirmă activ realitatea socialistă, slăvind jnlădiţele noului, zugrăvind munca eliberată şi pe omul nou sovietic; ea e îndrumată de teoria şi practica luptei de dallă, criticând cu străşnicie vechiul, combătând decadentismul, individualismul anarhic, cosmopolitismul, demascând fascismul, imperialismul şi pe slujitorii lui, social-democraţii de dreapta; ea cântă patriotismul sovietic, unitatea politico-morală a poporului sovietic, prietenia nesdruncinată dintre popoarele Ţării socialismului biruitor, internaţionalismul proletar; ea are un caracter revoluţionar activ, agitând, mobilizând massele în muncă şi luptă, definind locul artistului în bătălia istorică a socialismului împotriva capitalismului; ea, în sfârşit, este însufleţită de perspectiva viitorului, de romantica revoluţionară a artei socialiste. Toate aceste trăsături, caracteristice poeziei lui Maiacovschi, conturează in ansamblul lor acea concepţie a spiritului de partid, care devine pentru artistul sovietic o capacitate organică de percepere a vieţii, o facultate de pătrundere justă şi temeinică a desvoltării sociale, un izvor nesecat de măestrie artistică. Faptul că la douăzeci de ani după moartea poetului opera lui rămâne la> fel de actuală, constituind o armă puternică în lupta pentru pace, libertate, socialism, se explică prin aceea că poezia lui Maiacovski a fost străbătută în întregimea ei, ca de un fir roşu, de partinitatea bolşevică, născută de teoria marxist-leninistă, crescută şi desăvârşită de practica revoluţionară a constructorilor socialismului şi comunismului. Toate aceste date, care confirmă valoarea universală a operei maiacovschiene, subliniază încă odată justeţea aprecierii geniale a marelui învăţător al oamenilor muncii din întreaga lume, tovarăşul Stalin: « Maiacovschi a fost şi rămâne cel mai bun şi mai talentat poet al epocii noastre sovietice. Indiferenţa faţă de memoria şi operele lui e o crimă ». EUGEN CAMPUS DESVOLTAREA TEMEI «i MAI» IN LITERATURA NOASTRĂ (1890—1949) Aniversarea unui secol dela izbucnirea revoluţiei franceze din 1789 a găsit proletariatul în plină luptă împotriva noului regim de exploatare, cei burghez. La Paris, în Iulie- 1889, delegaţii muncitorimii de pretutindeni, întruniţi în congres internaţional, lămuriţi, pe baza învăţăturii marxiste, despre misiunea istorică a clasei lor, îşi manifestă hotărîrea de luptă împotriva exploatatorilor şi solidaritatea lor internaţională în această luptă. Intre altele, congresul din 1889 hotărăşte ca începând cu 1 Mai 1890, odată pe an, «în toate ţările, în toate oraşele, în aceeaşi zi, muncitorimea să prezinte guvernelor cererea mărginirii zilei de lucru la 8 ore ». Aşa s'a început, în întreaga lume, sărbătorirea zilei de 1 Mai. Semnificaţia ei s'a iărgit, depăşind cadrul revendicărilor imediate. Ea poartă nu numai caracterul luptei pentru cele mai urgente revendicări politice şi naţionale într'un moment istoric anumit, ci, totodată, pe această bază concretă, caracterul unei uriaşe manifestări a solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc, în lupta pentru desfiinţarea exploatării omului de către om, în lupta pentru clădirea unei vieţi mai fericite, în lupta pentru frăţia între popoare, pentru pace. La congresul internaţional din 1889 au participat şi delegaţi ai muncitorimii române. Punând deci în aplicare hotărîrea la care ea însăşi contribuise, muncitorimea dela noi organizează, încă din 1890, prima sărbătorire a lui 1 Mai. Ca să liniştească, « să împace » pe stăpânii zilei, intelectualii mic-burghezi dela conducerea cluburilor muncitoreşti amână manifestaţia pentru prima Zi liberă, dumineca imediat următoare lui 1 Mai. Burghezo-moşierirnea nu a renunţat însă la măsuri de represalii. A masat trupe la Filaret^ unde, în grădina Trocadero, avea să se desfăşoare sărbătorirea, a pregătit batalioane de rezervă ca să intervină la momentul potrivit. Dar, cum acţiunile de provocare nu au reuşit şi cei 5000 manifestanţi nu s'au lăsat intimidaţi, ci şi-au împlinit întreg programul festiv, guvernul s'a văzut nevoit să se mulţumească numai cu satisfacţia de a fi dat, ulterior, câteva pedepse, arestând şi suspendând din grad pe câţiva dintre militarii dela Arsenal, care participaseră la manifestaţie. Faptele acestea constitue un aspect al luptei de clasă dintre proletariat şi burghezo-moşierime, în condiţiile din jurul anului 1890. Clasa muncitoare era în continuă creştere-Se ducea lupta pentru unificarea cluburilor muncitoreşti, pentru organizarea într'un partid politic. Totodată, se acorda o deosebită atenţie problemelor ţărănimii, care gemea sub o dublă exploatare, feudală şi capitalistă, şi ale cărei izbucniri de revoltă se cereau organizate, îndrumate. După ce burghezia îşi trădase propriile ţeluri revoluţionare ş1 DESVOLTAREA TEMEI « i MAI » IN LITERATURA NOASTRĂ '243 ajunsese la un compromis cu moşierimea, clasa muncitoare devenise forţa conducătoare a progresului social şi cultural. Dar, în această epocă, mişcarea muncitorească avea şi însemnate slăbiciuni. Numărul încă relativ mic al proletarilor, şi, în special, faptul că nu erau concentraţi masiv în puternice centre industriale, a îngreunat afirmarea clară a conştiinţei lor revoluţionare, a întârziat eliberarea de urmele concepţiei narodnice şi de umanitarism vag, a înlesnit manifestarea unor tendinţe împăciuitoriste, de frânare a desvoltării luptei clasei muncitoare. Atât marile'însuşiri pozitive, cât şi limitele, scăderile arătate, pot fi urmărite în literatura care oglindeşte lupta clasei muncitoare din acea vreme. Spre deosebire de literatura reacţionară pusă în slujba claselor stăpânitoare, ea este străbătută de un viguros avânt progresist, se situează conştient pe poziţiile unei arte luptătoare, care exprimă năzuinţele maselor muncitoare şi contribue la realizarea lor. Intr'aceasta stă şi meritul deosebit al poeziilor festive de i# Mai, care încep să apară încă din 1890, cu ocazia primei sărbătoriri a zilei internaţionale a muncii. Unele dintre aceste poezii sunt chiar puse pe muzică, pentru a fi intonate în timpul demonstraţiei. Aşa este de pildă « Marşul lui 1 Mai» de Gh. A. -Teodoru (muzică de Gh. Teodosiu): Urlă aerul de-urale, Steaguri roşii fâlfâesc, Biuzi, opinci şi haine negre In convoi se 'nşiruesc. Prin palatele luxuoase Vezi bogaţii tremurând: O tăcere funerară I-a cuprins ca 'ntr'un mormânt. Conţinutul ideologic al acestei strofe este bog3t, dens. întâlnim în cuprinsul ei ideea unirii dintre muncitori, ţărani şi intelectuali; de asemeni, ideea luptei de clasă şi conştiinţa că exploatatorii sunt condamnaţi la pieire de mersul înainte al istoriei, care promovează lupta proletariatului, groparul burgheziei. Exprimarea este concisă, imaginile simple şi viguroase. Poetul izbuteşte să redea ceva din mişcarea, din tumultul mulţimii entusiaste a muncitorilor (Urlă aerul de urale, Steaguri roşii fâlfâesc). Şi, în dramatică opoziţie cu acesta, un alt tablou: exploatatorii înspăimântaţi de marşul victorios al muncitorimii, tremurând în palatele lor, pe care desfăşurarea istoriei le transformă în cavouri. Poezia are, desigur, şi scăderi. Nu întotdeauna ideile sunt clar conturate,şi atunci nici artisticeşte ele nu-şi găsesc expresia cea mai potrivită, cea mai convingătoare. Astfel, chiar în frumoasa strofă citată, exploatatorii sunt desemnaţi prin termenul vag « bogaţii » şi în final versurile bat oarecum pe loc prin repetirea pleonastică a unor imagini echivalente («tăcere funerară... ca 'ntr'un mormânt»). Pentru bogăţia conţinutului şi viziunea ei larg cuprinzătoare, merită să fie amintită şi. poezia semnată Ion Cătina, în Munca din 19 Aprilie 1892. Cătina lărgeşte cadrul manifestaţiei de 1 Mai până la o viziune cosmică, făcând să răsune munţii, văile, ţările, universul întreg, la glasul vestitor al unei alte lumi. El ştie să vorbească, ce-i drept, uneori în termeni oarecum vagi — despre « mulţimea » care cere dreptate celor ce « i-o fură », despre vremea când se clatină domnia regilor şi a « claselor » stăpânitoare. El ştie că «izbânda este asigurată», că pârghia cea mai puternică a acestei izbânzi este tocmai solidaritatea celor ce muncesc, unirea « lumii proletare ». Dintre scriitorii mai cunoscuţi, făcând parte din curentul dela Contemporanul, trebue să amintim în primul rând de Const. Miile. încă din 1890, la prima sărbătorire a lui 1 Mai, Miile — care făcea parte atunci din Comitetul Executiv al clubului din 16 244 eugen campus Bucureşti — a scris un cântec ce 1 ,, • , spre grădina Trocadero din del, 7nlZ «" cor, în drumul lor Din munte în câmpie Din negrele oraşe, Din fabricile care Sînt nouă ucigaşe, Cu toţii, mic şi mare, Azi mergeţi cu alai Spre-a prăznui serbarea întâiului de Mail ■ tizsrz,^ «*- * «.^ dt ta*m, „„■„, ,„„„, ' g,^;n,n»P«* cl, „ai P„„„M «Xî*: P'"OC!""' 'â»b»« <*"» împăraţii ce pe frunte Au coroane câte trei, Regii ce împart pământul Şi popoarele 'ntre ei, Zile au de prăznuire Către vrai, câte nu vrai. Muncitorul însă n'are Decât ziua de 'ntâi Mail Strofa următoare introduce un element no,,. ♦ stăpânirii exploatatoare, atac des întâlnit în • lmpotriva dcrului pus în slujba lalte gazete muncitoreşti: campamile Contemporanului şi ale celor- In ceasloavele bătrâne Scrise 'n slove cu trei caturi Sărbători are creştinul Câte popii au păcaturi... însumând şi generalizând cele spuse înarW „ , > , P«lar al tuturor sărbătorilor oficiale care con * ^ apoi caracterul antipo* ale clasei stăpânitoare, implicit m!,me„te de durLT deT"^ * ^ * ^ muncitori: e aurere, de înăsprire a exploatării pentru In istoria omenească Au stăpânii sărbători Ce sunt lacrime şi sânge Pentru bieţii muncitori. des volt area temei « i mai » in literatura noastră 245 Ideea luptei de clasă, care trece ca un fir roşu prin întreaga poezie, este marcată artisticeşte prin opoziţia dintre cuprinsul fiecărei strofe, zugrăvind un aspect al exploatării, şi refrenul constant, indicând condiţia mizeră a exploataţilor, dar parcă şi dâr-genia protestului lor neîncetat, încrederea că în puţinul pe care-1 au acum stă germenele victoriei viitoare. Ca o confirmare a tezei, refrenul: Muncitorul însă n'are Decât ziua de 'ntâi Mai dispare în ultima strofă, care cântă bucuria prevestitoare de victorie a solidarităţii internaţionale muncitoreşti. Refrenul de înfruntare dârză se transformă aci într'unul de avântat entusiasm: ■* In această Zi se 'ntinde Danţul clasei muncitoare In această zi s'arată Forţa ei covârşitoare. Şi deaceea azi oriunde Pretutindeni, unde vrai, Muncitorul astăzi strigă: Să trăiască i-iu Mail Poezia câştigă şi prin factura ei populară, prin forma ei simplă şi directă, prin căldura ei comunicativă, prin ritmul viu, prin unele note de umor. încrederea în victoria clasei muncitoare, în posibilitatea ei de a crea o viaţă mai fericită, mai dreaptă, şi-o manifestă Miile într'altă poezie, scrisă de 1 Mai 1894 şi intitulată « Azi-Mâine ». Folosind procedeul antitezei, poetul înfăţişează întâi prezentul caracterizat prin exploatarea omului de către om şi prin războaie, apoi, în strofa următoare, viitorul luminos; Mâini — pe un cer albastru, blând soarele dreptăţii Mâini—veacul desrobirii şi veacul libertăţii, Mâini — vis plin de urgie ăst secol înăsprit, -Mâini — inimile noastre cu-a tuturor unite, Mâini — o poveste neagră războaiele cumplite, Mâini—lumea înfrăţită şi omul fericit. După cum se vede, imaginea acestui viitor este destul de vagă. Fericirea este nebuloasă, colorată de un umanitarism vag şi nu ni se spune nimic despre cucerirea acestei fericiri prin luptă revoluţionară. Dificultatea de a desluşi clar viitorul nu o întâlnim numai la Miile, ea este caracteristică mai tuturor scriitorilor din generaţia sa. Şi lucrul este explicabil dacă ne gândim la stadiul desvoltării mişcării muncitoreşti de atunc{, înţelegem astfel de ce Anton Bacalbaşa *), de pildă, când încearcă să imagineze o adunare de 1 Mai în societatea viitorului, nu izbuteşte să dea decât un tablou relativ şters; realitatea de azi a întrecut cu mult « visul » de atunci al scriitorului. « Unde suntem? îndrăsnesc să întreb pe fermecătoarea călăuză (n. n.—călăuza este o femeie fermecătoare ce i s'a arătat în vis, declarând că e «idealul »). — In rai, îmi răspunse ea zâmbind. — Cum în rai? Văd că ne coborîm (n. n.—zburaseră cu balonul). Raiul ar fi în sus* dacă ar fi. *) Visul lui 1 Mai, Adev. lit. 19 Aprilie 1894, semnat A.B. 246 eugen campus Aşteaptă, ai să vezi... împrejurul nostru, o mulţime de baloane se coborau, ca şi noi. Veneau din toate părţile lumii, din Australia, din America, din Europa, de pretutindeni...». Urmează apoi descrierea oamenilor adunaţi acolo, oameni de tip nou: « A, cât de puţin semănau oamenii aceia cu cei de astăzi. Nu era o frunte zbârcită, nu era un ochi obosit de veghere, nu era un gârbov de muncă, nicio faţă brăzdată de suferinţă, nicio privire de invidie, în ochii tuturor citeai dragostea, citeai fericirea...». Mai interesantă, mai izbutită este prezentarea critică a societăţii « trecute », a regimului de exploatare capitalistă, pe care autorul o cunoscuse atât de bine, trăind şi suferind sub apăsarea burghezo-moşierimii. Ca toţi contemporanii săi, Bacalbaşa ştie mai bine ce trebue dărâmat, mai puţin ce şi cum va trebui apoi să se construiască. Deaceea, atunci când imaginează discursul în care oratorul de peste veac face istoricul zilei de 1 Mai, el găseşte prilejul să şfichiuiască ironic societatea capitalistă: « Astăzi, cum ştiţi, nu mai sunt bogaţi şi săraci, sunt cuvinte pe care nu le mai înţelegeţi dacă nu aţi citi istoria trecutului omenirii; astfel sunt cuvintele: sărac, desmo-ştenit, asuprit, hoţ, rege, ministru, popă, armată, temniţă, senat, cameră, bătăuş, deputat, pedeapsă, ban, cnut, slugă, guvernamental, excroc, lacheu, război şi altele. Cuvintele acestea au fost ruşinea neamului omenesc; ele corespundeau însă unor instituţii şi unor fapte care azi nu mai pot exista. . .». Efectul satiric este cu atât mai puternic, cu cât râsul batjocoritor este reţinut intenţionat, dar stă gata să explodeze de sub masca de gravitate solemnă a unui expozeu istoric, ştiinţific. Pe de altă parte, forma ştiinţifică a expunerii are şi rostul de a sublinia adevărul constatărilor. Fraza: «sunt cuvinte pe care nu le mai înţelegeţi dacă nu aţi citi istoria trecutului omenirii » izbeşte din plin în afirmaţiile mincinoase ale teoreticienilor burghezi cu privire la eternitatea sistemului capitalist. Tot astfel, finalul citatului de mai sus aduce — odată cu înfierarea regimului de exploatare — şi convingerea fermă că, numai prin zdrobirea vechei orânduiri, se va crea o viată nouă, mai fericită. Plină de sens, deşi aparent întâmplătoare este şi ordinea înşiruirii cuvintelor « dispărute ». Din alăturarea termenilor: «hoţ, rege, ministru, popă », «armată, temniţă», « senat, cameră, bătăuş, deputat »; « guvernamental, excroc, lacheu », scriitorul alcătueşte serii de noţiuni cu sens real apropiat în regimul burghezo-moşieresc, obţinând astfel surprinzătoare şi bogate de înţeles efecte satirice. Una din cele mai cunoscute poezii de 1 Mai din ultima decadă a secolului 19 este cea scrisă de Ion Păun-Pincio. Accentul principal cade aici pe înfrăţirea dintre om şi natură. într'o zi de primăvară însorită, când seva proaspătă urcă victorios înmugurind o nouă viaţă, cortegiul muncitoresc înaintează şi el cu flamurile roşii larg desfăşurate, împletind cele două imagini, a naturii întinerite şi a mulţimii ce năzueşte spre o viaţă nouă, Pincio obţine frumoase efecte poetice, izbutind să marcheze astfel atmosfera tonică, de caldă înfrăţire şi tinerească voioşie a zilei de 1 Mai: Intinerită-i firea sub cer de primăvară, Pe drum de 'nşiră-o oaste—-e oastea proletară. Nici zăngăniri de arme, nici sarbadă fanfară... Ci ochii veseli cată: că 'n albe strofe-i scris, Pe flamurile roşii, lumina unui vis. . . Se duc cântând pe stradă şi 'a mintea tuturor, E-o dulce 'nflăcărare de gând mântuitor. Şi tot mai blând răsună cântări molcomitoare: Un vis ce îşi revarsă iubirea în popoare, Iar primăvara cerne un- colb mărunt de floare. . . I DESVOLTAREA TEMEI « i MA) >» IN LITERATURA NOASTRĂ 247 Este evidentă aici adeziunea poetului la năzuinţele « oastei proletare ». Merită în deosebi să fie subliniată căldura cu care vorbeşte poetul despre pace, ca despre un bun preţios muncitorimii, chezăşie a progresului şi a unei vieţi mai fericite. Poezia e sinceră, adânc simţită şi de aceea comunicativă. Avântul ei se împotmoleşte uneori, .e frânt de tendinţa poetului de a luneca spre un vag umanitarism. Voind să sedată în evidenţă lupta pentru pace a muncitorimii, în opoziţie cu aţâţările Ia război ale capitaliştilor, Pincio ajunge să vorbească numai despre pace, fără a mai pomeni despre luptă: Nici zăngăniri de arme, nici sarbădă fanfară. . . Ci ochii veseli cată: Că 'n albe strofe-i scris, Pe flamurile roşii, lumina unui vis,. . Aceeaşi apropiere între primăvara naturii şi aceea a omenirii serveşte ca punct de plecare şi poeziei lui Traian Demetrescu, intitulată « Muncitorilor »: In Mai când rozele 'nfloresc Scăldate 'n aurul din soare, Popoarele sărbătoresc A muncii sfântă sărbătoare Şi 'mbătrânita omenire In nedreptăţi şi în dureri E tânără ca 'ntreaga fire Sub cerul dulcii primăveri. încă din prologul acesta, în care regăsim ceva din atmosfera de sărbătoare primăvăratecă a poeziei 1 Mai a lui Pincio, notele de critică socială sunt mai accentuate. Nu este vorba numai despre manifestanţi, ci de întreaga omenire muncitoare ţinută sub jugul exploatatorilor, îmbătrânită «în nedreptăţi şi în dureri », care se simte întinerită, plină de un avânt, în această zi de 1 Mai. In strofele următoare, conţinutul social e bogat. Traian Demetrescu înfăţişează lupta pentru pace, împletind-o cu un alt element progresist — lupta împotriva tiranilor, antidinasticismul: Noroadele, prin cugetare, In ziua asta-şi dau cuvânt Să şteargă tronuri şi hotare, Să fie pace pe pământ. Justă este strădania poetului de a înfăţişa exploatarea în imagini artistice puternice: Săracii nu mai au nici lacrimi Să-şi plângă chinurile lor şi de a combate mincinoasa şi interesată teorie a claselor stăpânitoare despre eternitatea şi inevitabilitatea răului în lume: Şi până când să ni se spună Acelaş vechi cuvânt nebun: Că viaţa-i rea? Dar lămuririle sale nu sunt destul de precise. Se vorbeşte despre săraci în generai. Se demască intenţia demobilizatoare, interesul claselor stăpânitoare în propagarea fatalismului şi pesimismului, se afirmă cu hotărîre încrederea în posibilităţile omului de a crea o viaţă fericită pe pământ; soluţia propusă este, însă, vagă — omul să fie « bun »: .. , Viaţa-i rea? ... Se face — bună Atunci când omul este bun! 248 eugen campus Finalul poeziei aduce mărturisirea caldă a credinţei în izbânda viitoare a clasei muncitoare şi sentimentul de mulţumire că « visătorii » de azi .contribue la realizarea acelor senine lumi cu oameni noi »: Din idealurile noastre, O, visători flămânzi şi goi, Vor răsări ca nişte astre Senine lumi cu oameni noi; Şi 'n vremile acelea sfinte Pământul poate va fi rai: Vor răsuna mai dulci cuvinte In cântecele lor de Mai! Intr'adevăr, cât de deosebite — deşi nu <« mai dulci » — cât de bogate şi adânci, cu totul noi, răsună cântecele de 1 Mai în Uniunea Sovietică şi în ţările de democraţie populară azi.' Ideia continuităţii luptei revoluţionare apare şi în schiţa « Bătrânul» publicată de Const. Miile la 17 Aprilie (1 Mai) 1895, în Adevărul Ilustrat. Cu steagurile desfăşurate, intonând cântece revoluţionare, muncitorii din Bucureşti manifestează de 1 Mai. La un colţ de stradă, un bătrân cu faţa istovită de mizerie îi priveşte. Este un francez care, pe vremuri!, luptase în revoluţia dela 1848 şi pe baricadele Comunei din Paris la 1871. întinerit, bătrânul revoluţionar se alătură cortegiului:. « Ca păşind într'un vis, bătrânul se repede spre cortegiu, ia drapelul din mâna stegarului şi, întinerit, cu o nouă vigoare, la cântecul războinic al Marsiliezei, el păşeşte mândru> cu pasul sigur, pe când deasupra capului său alb, învăluindu-i ca într'o aureolă sărăcia îmbrăcăminţii sale, steagul roş pare a-ţi da iluzia că moşneagul conduce poporul la izbândă...». Scena este impresionantă tocmai pentrucă, dincolo de anumite efecte din recuzita romantismului, simţi pulsând viaţa reală, lupta clasei muncitoare, continuitatea ei din generaţie în generaţie până la victoria necesară şi frăţeasca solidaritate internaţională. La sărbătoarea de 1 Mai sunt chemaţi să participe nu numai bărbaţii, ci şi femeile şi tinerii căci muncitorimea a luptat întotdeauna împotriva oricărei discriminări. Copiii, sunt chezăşia viitorului, iar femeile tovarăşe egale în lupta pentru dărîmarea unei societăţi nedrepte. Deaceea, pentru luptătorul clasei muncitoare viaţa de familie, dragostea, se împletesc şi se încadrează în lupta socială. Tema aceasta, a împletirii vieţii de familie cu cea socială pe baza egalităţii tovărăşeşti dintre bărbat şi femeie, o întâlnim în micul poem în proză intitulat « Iubitei », scris, tot de Const. Miile, la x Mai 1893. « Din somn scoală, draga mea. Pe cerul senin, soarele se ridică. In pom ciripeşte pasărea şi liniştea dulce e în natură. Pune-ţi floare roşie în păr, la piept sângereze-ţi focoasa culoare a rozei, îmbrăcă-ţi hainele de sărbătoare şi vino să prăznuim pe I-iu Mai...». Şi, pentru ca să precizeze sensul acestei tovărăşii, care nu se limitează la momentele de bucurie sărbătorească, ci include şi încununează munca şi lupta de fiecare zi, munca şi lupta revoluţionară, poetul adaugă într'o altă strofă: « azi când ne ducem la sărbătoare, precum vom merge altădată la lupta sfântă şi cea de pe urmă»... Tot cu prilejul lui 1 Mai 1892, îşi publică (în Munca) poezia « Primăvara », scriitorul, loan N. Roman, îrichinând-o « Muncitorilor ». desvoltarea temei « i mai » in literatura noastră 249 ■ ' Influenţa clasei muncitoare e vădită în această poezie. Primăvara nu serveşte aci numai pentru a sublinia înfrăţirea dintre om şi natură în cadrul avântului creator de viaţă nouă; paralelismul e dus mai departe pentru a se sublinia dela început necesitatea luptei. Vechiul nu moare uşor, de la sine, subliniază poetul; deşi sfârşitul îi este inevitabil, vechiul se strădue din răsputeri să amâne clipa când trebue să cedeze locul. Aşa se întâmplă în natură. Iarna, Baba Dochia, se încăpăţânează să nu plece. Trebue izgonită. Tot astfel şi în societate: Muncitori, lumea cea veche este putredă şi pică. Pe ruina ei, o altă lume nouă se ridică Primăvara cea de mâine. Muncitori, voi sunteţi solii lumii nouă aşteptate, Unde toţi or să găsească partea lor de libertate Şi, bucata lor de pâine. Anevoie putregaiul lumii vechi şi istovite Ce se ştie şi se simte cu puterile sleite Se despintecă în două Dar la urmă adevărul totdeauna birueşte. Primăvara e aproape, lumea nouă se iveşte. Să trăiască lumea nouă 1 Şi când soarele dreptăţii cu mândrie răsări-va, Când lumină şi căldură peste toate răspândi-va Raza lui învietoare, Muncitori, copiii voştri or să binecuvânteze Pe părinţi ce-au făcut jertfe, căutând să 'ntemeieze Primăvara viitoare. Cu toate scăderile ei ca de pildă unele prozaisme, poezia aceasta e deosebit de interesantă prin accentul puternic pus pe lupta de clasă, prin îndemnul ei hotărît la luptă împotriva lumii capitaliste în putrefacţie, pe scurt prin valoarea ei mobilizatoare. II Analizând poeziile din ultima decadă a secolului 19, am văzut aspectele multiple şi 'semnificaţiile variate pe care cântăreţii alăturaţi clasei muncitoare au ştiut să le descopere în ziua de 1 Mai, participând astfel şi ei, prin cântul lor, la lupta muncitorimii. Am văzut însă totodată că operele acestea literare au ş; scăderi; neclaritate a viziunii, lipsă de combativitate, umanitarism vag, urme de narodnicism, etc. In parte, aceste slăbiciuni se explică prin origina soa'ală a acestor scriitori — mai toţi sunt intelectuali mic-burghezi, fără rădăcini adânci, temeinice în mişcarea muncitorească. Pe de altă parte, însă, ele oglindesc şi slăbiciunile mişcării muncitoreşti de atunci. Slăbiciunile acestea au devenit mai evidente spre sfârşitul secolului. In 1899, într'o perioadă de ascuţire a luptei de clasă, ca urmare a trecerii capitalismului în faza sa imperialistă, elementele nemuncitoreşli aflate la conducerea Partidului social-democrat al muncitorilor din România, au încercat chiar să lichideze partidul, trecând în grup la liberali. După trădarea aşa numiţilor « generoşi », găsim poeţii legaţi de lupta clasei muncitoare care continua să cheme la luptă. Astfel este poezia închinată lui « 1 Mai 1900 » 25° EUGEN CAMPUS de scriitorul C. Z. Buzdugan, care mai scrisese şi în alţi ani poezii festive de i Mai (« i Mai» publicat în Munca, la 1892; « Celor prigoniţi», în Munca 1899): Eroi învinşi în lupta sfântă Veniţi ca să vă odihniţi, Veniţi să luaţi lumină, Voi, obosiţi, pribegi, — veniţi; Veniţi la sărbătoarea muncii, Părinţi şi fii, bărbat, femee: Nimica nu-i mai sfânt pe lume Ca dragostea pentru idee. Iar de 1 Mai i8gg, I. C. Frimu, lansa acel apel în care vibrează o dreaptă ură de clasă: « In lături! ». « Nu e-o sărbătoare a oficialităţii exploatatoare, ci a muncitorilor. . . In lături ! Faceţi loc să treacă dreptatea celui apăsat! ». Slăbirea mişcării muncitoreşti în urma trădării « generoşilor » a fost trecătoare. Curăţită de elementele trădătoare sau şovăelnice, ea s'a întărit apoi tot mai mult, reîncepând lupta în condiţiile noui create de intrarea capitalismului în faza sa imperialistă. Mijloacele de luptă folosite acum de clasele stăpânitoare erau brutale, violente. In special după ce răscoala ţărănească din 1907 le înspăimântase şi le îndârjise, obişnuin-du-le să verse fără cruţare sânge omenesc. Din acest an 1907, ne dă scriitorul N. D. Cocea câteva imagini impresionante şi ne povesteşte cum, în urma măsurilor de represiune luate de guvern împotriva mişcării muncitoreşti renăscute, a sărbătorit într'ascuns ziua de 1 Mai: « într'o suburbie a Brăilei am găsit a doua zi casa indicată, joasă, dărăpănată, dar curăţică pe dinăuntru. într'o odaie dosnică, pe jumătate bucătărie, mă aşteptau cinci tovarăşi. Acoperiseră plita cu o pânză roşie şi răzimaseră de perete, ca o icoană, capul lui Karl Marx. Ne-am strâns lung mâinile şi câteva ceasuri în şir, încet, pe şoptite, ne-am împărtăşit durerile şi revolta care ne clocoteau în suflete, dar şi speranţa, invincibila speranţă, care în penumbra odăii, ne lumina viu ochii cu tot atâtea mucuri de candelă ale crezului nostru socialist ». Deşi adumbrit prin folosirea nepotrivită a unor imagini bisericeşti - care imprimă o atmosferă neconformă cu realitatea luptei muncitoreşti, tabloul de mai sus înfăţişează concret dârzenia neînfricată a luptătorilor clasei muncitoare, care ştiu să facă faţă împrejurărilor celor mai grele şi nu-şi pierd încrederea în victoria finală a cauzei lor drepte. însufleţiţi de acest avânt si înfruntând toate riscurile unor momente de deslănţuire a urci şovine şi a poftelor războinice, au manifestat zecile de mii de muncitori pentru pace, împotriva războiului imperialist în ziua de 1 Mai 1916. Şi apoi, după război, în condiţiile noui create prin înfiinţarea primului stat socialist în lume, muncitorii manifestează cu entusiasm sporit afirmându-şi hotărîrea de a lupta pentru lichidarea capitalismului. In editorialul publicat de oficiosul partidului, Socialismul, se subliniază momentul epocal al Revoluţiei socialiste din 1917 şi urmările pe care ea le va avea asupra desvol-tării luptei popoarelor muncitoare de pretutindeni: «Niciodată'—■ se afirmă în editorialul de 1 Mai 1919 — n'a fost şi niciodată nu se va repeta momentul actual. In aceeaşi zi, în întreaga Europă aflată în plină fierbere revoluţionară, proletariatul va manifesta pentru idealul socialist în condiţiuni cu totul deosebite pentru fiecare ţară. In întreaga Rusie, dela nord până la sud, dela Arhangheisk la Viatka, regiuni unde în această zi, în mijlocul zăpezilor netopite încă, prin nesfârşitele păduri de brazi, de abia va adia primul vânt de primăvară; până în Crimeea, unde acum înfloresc tranda- DESVOLTAREA TEMEI < i MAI » IN LITERATURA NOASTRĂ firii şi portocalii, proletariatul vechii Rusii ţariste îşi va sărbători în mod oficial desrobirea definitivă şi organizarea în republici socialiste, care mâine vor fi definitiv unite într'o singură, mare, invincibilă Republică federativă a popoarelor din Rusia...». Era deci explicabil entusiasmul mulţimii care manifesta la Bucureşti în acea zi. Scriitorul Gala Galaction, care a asistat la sărbătorire, înfăţişează în cuvinte calde însufleţirea contagioasă a poporului muncitor: c Se simte în toată această lume trăind credinţa în marile destine pe cale de îndeplinire. E ceva care umple inima; impresionează pe oricine şi contagiază chiar pe potrivnicul doctrinar. Poţi să mai discuţi dreptatea lor, când sunt atât de mulţi, când trec prin viaţa aceasta împovăraţi atât de greu şi când bunătăţile vieţii s'ar putea atât de uşor repartiza mai drept, mai frăţeşte!...». Dar nădejdile poporului au fost înşelate. De abia se terminase un război şi clasele stăpânitoare începeau să pregătească altul, pe care l-ar fi dorit împotriva Uniunii Sovietice. In interior, exploatarea devine mai cruntă—oamenii muncii suportând urmările dezastruoase ale războiului încheiat şi pregătirile costisitoare pentru cel în perspectivă. Clasele stăpânitoare, răspândesc ura şovină, încurajează mişcările huliganice, se stră-duesc să înalţe din calomnii mârşave un zid izolator către Uniunea Sovietică, iau măsuri de represiune împotriva muncitorimii organizate. In schiţa « i Mai 1930 », Ion Călugăru descrie această stare de lucruri. El porneşte dela fapte reale, concrete, aceleaşi pe care un alt scriitor, Saşa Pană — şi el elev pe atunci la Liceul Matei Basarab —, le consemnează în notiţele sale autobiografice. Guvernul nu se mulţumise să maseze trupe, ci, pentru a crea prilejuri de turburări, dăduse ordin şcolilor să mobilizeze pe toţi elevii şi să iasă cu ei la câmp parcurgând tocmai acele străzi în care avea să se desfăşoare manifestaţia de 1 Mai a muncitorilor *). I. Călugăru înfăţişează realist pregătirile din curtea liceului: atmosfera ce domnea între elevi şi reacţiile lor, determinate de origina lor socială; metodele « educative » ale şcolii vechi, puse în slujba burghezo-moşierimii; atitudinea slugarnică faţă de autorităţi, preocupările meschine, fanfaronada şi laşitatea unor profesori. Chipul directorului, care vrea să fie impoîant, dar se ascunde în dosul ordinelor ofi'.iale şi al pumnilor masivi ai profesorului de gimnastică; şi însuşi acest profesor de gimnastică, demagog periculos, unealtă fără scrupule a claselor exploatatoare, toate, aceste personaje negative sunt admirabil creionate, în individualitatea lor concretă şi tipică totodată. Personajele pozitive lipsesc însă cu desăvârşire. Autorul izbuteşte să ne arate forţa organizată, disciplina conştientă a muncitorimii atunci când povesteşte cum se izbesc de ea, neputincioase, şi cum. sunt zădărnicite toate încercările de provocare. Dar mul-aceea de muncitori apare numai ca massă, nu se desprind chipuri concret individuale ş1 tipice de luptători ai clasei muncitoare. Pe de altă parte, nici forţele reacţionare nu sunt prezentate în toată înfiorătoarea lor deslănţuire din perioada imperialismului. Ele sunt minimalizate, înfăţişate numai sub aspectul lor ridicol, caricatural, întruchipate în personaje mai mult comice şi relativ inofensive prin ineficacitatea acţiunilor lor, cel puţin aşa cum se vădesc în schiţă. *) In Socialismul, 14,95, 3 Mai 1930, citim, sub titlul Provocarea: « Guvernul Ave-rescu a venit la putere cu sprijinul liberalilor, pe uşa din dos a palatului, urmează toate sistemele de guvernământ ale liberalilor. Toate provocările vechi se repetă cu aceiaş cinism, cu aceeaşi neruşinare. In cazărmi, soldaţii sunt minţiţi, înşelaţi, asmuţiţi împotriva noastră. De 1 Mai s'au adus regimente noi în Bucureşti, soldaţii au fost îmbătaţi şi învăţaţi cum să ucidă pe « duşmanii neamului ». De 1 Mai, elevii tuturor şcolilor au primit ordinul să nu lipsească dela şcoală, au fost purtaţi în mod provocator pe străzi, întâmpinând manifestaţiile noastre cu strigăte provocatoare...». 2^2 eugen campus > In aceşti primi ani de după războiu, ziarul politic SoczaZismurpublicăşi câteva poezii închinate lui i Mai. Merită să fie amintită lucrarea Vandei Mihail, care cuprinde^elemente valabile, în care se simte pulsul viu al epocii respective. După ce aminteşte suferinţele îndurate până atunci de massele populare, poeta exprimă în versuri emoţionante nădejdea, care plutea în aerul vremii, că momentul marilor prefaceri sociale a sosit: Pornesc cântând, plini de nădejde. Ei simt cum calea se scurtează. Mai este-un pas de-aci 'nainte, Măreţul vis se întrupează. Lumina lui covârşitoare Pătrunde-adânc în omenire In toată lumea se resimte Un suflu cald de 'nfăptuire. Priviţi cu drag făuritorii: I-atâta măreţie 'ntrânşiil Pe când trecutul stă să moară. Tot viitorul e cu dânşii. Poezia, publicată în 1919, poartă de altfel şi titlul semnificativ:« Mai este un pas ». « 1 Mai » al lui C. Iosif aduce un alt element interesant. Pe prim plan apare aci muncitorul industrial şi munca în uzină. Suntem departe de epoca din jurul lui 1890, când marile centre industriale constituiau o raritate: O clipă doar ciocanele tăcură. .. şi monstrele cuptoare 'n ateliere rămas-au reci de humă şi de zgură. Şoptit vibrarea-plină de putere a simfoniei muncii uriaşe mai tremura 'n acord de « Miserere » El, muncitorul, pal de suferinţă, dar vajnic în a pumnului vigoare ce face din ciocan şi fier fiinţă, El, îşi destinse muşchii. .. Colo 'n zare o geană înroşită de lumină vestitu-l-a că azi e sărbătoare I Poetul cunoaşte, a văzut această nouă realitate care este uzina. Deaceea şi imaginile sunt puternice şi destul de concrete: ciocanele tăcură, monstrele cuptoare... rămas-au reci de humă şi de Zgură, etc. Teoretic ştie şi despre mizeria în care trăeşte clasa muncitoare şi despre forţa ei de neînvins. Dar toate lucrurile acestea le cunoaşte din exterior, fie sub aspectul lor decorativ, fie sub cel livresc. Poetul nu s'a identificat cu viaţa muncitorimii, nu a trăit-o. Aşa se explică faptul că ajunge la imagini contradictorii ca atunci când, pentru a reda ultimele vibraţii upline de patere» ale «simfoniei muncii uriaşe », el recurge ia comparaţia cu un acord de «Miserere», ca şi cum muncitorii ar fi cerşit vreodată îndurare, în loc să lupte pentru cucerirea drepturilor lor. Pe aceeaşi linie a DESVOLTAREA TEMEI « i MAI » IN LITERATURA NOASTRĂ 253 ifpsei de combativitate se situează insistenţa cu care poetul vorbeşte, în strofele următoare despre 1 Mai ca despre o zi de inactivitate («îşi puse cruce braţele-a hodină»), neglijând aspectul ei dinamic, de manifestare a voinţei de luptă pentru desfiinţarea exploatării şi construirea socialismului. Dărîmarea vechii orânduirii apare la C. Iosif ca un lucru ce s'ar petrece oarecum dela sine («ca mâine, greşalele orânduirii acestei lumi s'or resfira ca norii») iar ceeace găseşte el caracteristic la muncitor este privirea lui « naivă şi blajină ». « 1924. Doftana », îşi datează M. G. Bujor poemul intitulat « Sărbătoarea muncii ». Pe acolo, dintre zidurile închisorii unde fusese zvârlit de un regim, care lua tot mai mult un caracter despotic, dictatorial, poetul întâmpină ziua de 1 Mai cu sufletul şi gândul alături de muncitorimea de pretutindeni. Poetul este impresionant prin sinceritatea lui şi prin faptul că oglindeşte aspecte tipice ale vieţii de atunci, ale luptei muncitorimii în condiţiile epocii imperialiste. In timp ce afară e primăvară şi muncitorii manifestează de 1 Mai, în temniţă: ...în umbra deasă din curtea-alăturată un stol de baionete sclipesc tăios în vânt. Contrastul acesta întăreşte contururile, le dă relief, subliniază suferinţa deţinuţilor şi face să fie mai evident meritul dârzeniei lor optimiste.- Dar, în fond, contrastul e numai exterior. Viaţa muncitorimii exploatate este ea însăşi asemenea unei uriaşe temniţi, ale cărei ziduri trebue sărâmate pentru ca soarele şi primăvara să pătrundă înăuntru. Iar, pe de altă parte, deţinuţii sunt atât de identificaţi cu masele muncitoreşti, încât ei, cei mai buni fii ai muncitorimii, nu numai că trăesc intens viaţa poporului muncitor, dar o şi îndrumă, o îndeamnă la luptă prin pilda lor. Deşi ţinut în întunericul temniţei, deţinutul vede clar realitatea, descifrează limpede esenţa ei, sensul evoluţiei istorice: Vă văd, o robi ai muncii silite şi păgâne, Giganţi cu faţa suptă şi port de cerşetori, Creând din voi pe astăzi şi pregătind pe mâine. . . Tocmai de aceea, el are încredere în viitor, ştie că victoria va fi cucerită şi o vesteşte în cuvinte înflăcărate: ... Veţi moşteni pământul, Voi ce-aţi robit pe dânsul, aţi plâns, aţi pătimit. Al vostru va fi dreptul, al vostru şi cuvântul In lumea 'n care strâmbii domnind v'au răstignit. Mai tari, mai mulţi, mai aprigi în lupta voastră mare Decât răzvrătitorii străvechii Galilei, N'o s'aşteptaţi ca dânşii răstimpuri seculare Ca să vedeţi izbânda sublimelor idei. Ce zic^ Când steagul vostru stă 'nfipt pe-o 'mpărăţie, Când lumea se pătrunde de-a noastre 'nvăţături, O umbră de 'ndoială mai poate ca să fie Că. ne-apropiem de vremea marxistelor scripturi? Deşi utilizează în formularea ideii elemente mistic-religioase, preluând obiceiul vechii mişcări socialiste de a stabili un paralelism între creştinismul evanghelic şi socialism, momentul acesta culminant al poemului este deosebit de preţios prin exprimarea energică a unei neclintite convingeri în izbânda apropiată a clasei muncitoare şi prin 254 eugen campus faptul că această convingere este bazată pe existenţa în lume a Uniunii Sovietice, Ţara socialismului. Din 1924, Partidul Comunist Român a trecut în ilegalitate. Mulţi dintre fruntaşii lui au fost aruncaţi în închisori. Dar activitatea Partidului nu încetează, e'â se continuă cu şi mai multă dârzenie în aceste aspre condiţii de luptă. După ce, în 1933, se organizează marea grevă politică dela atelierele Griviţa, lupta împotriva fascismului ia noui aspecte. Dela Văcăreşti unde era închis, alcătueşte Gheorghiu-Dej planul acţiunilor viitoare, în strânsă colaborare cu tovarăşii de acolo şi din alte închisori. La Văcăreşti a fost redactat manifestul de 1 Mai 1934, care a fost apoi difuzat clandestin, cu mari riscuri.. Manifestul spunea: « Trăiască 1 Mai, ziua internaţională de luptă a muncitorimii, contra exploatării,, fascismului şi războiului!.. . Un val de ură se ridică din fabrici şi mine, oraşe, sate, împotriva dictaturii de jaf a burgheziei şi moşierilor, împotriva regelui sângeros şi hrăpăreţ. Steagurile lui Februarie 1933, steagurile frontului unic de luptă, se înalţă din nou., în zeci de greve şi demonstraţii. Clocotul se ridică din toate părţile. Ideea asaltului, se coace în conştiinţa maselor...». In acelaş 1 Mai, care marca o nouă fază a luptei la care şi ei erau chemaţi să participe, deţinuţii politici dela Doftana, deşi îndurau un regim de teroare, priveau cu încredere dârză şi nădejdi sporite zorile care mijeau. Iată un fragment impresionant dia amintirile celor ce au trăit acele clipe: « Cu o noapte înainte, garda fusese dublată, reflectoarele instalate, iar mitralierele plasate cu gura spre fereastra celulelor. Dimineaţa, fiecare în celula lui, s'a îmbrăcat cu ce avea mai bun: o cămaşe cu numai opt petece, un pansament nou... Oamenii se apropiau de gratii. O palmă de cer, un zid cenuşiu şi mitraliere. Dar ei parcă nu le vedeau. Pe feţele galbene şi supte se înfiripa un zâmbet: ei vedeau holde aurii brăzdate, de tractoare, coşuri şi furnale de uzină, steaguri roşii, multe femei cu copii în braţe,, flori, pancarte, steaguri şi, pe tribună, un om în haină simplă, cu privirea dreapt?, cu ochii plini de iubire, bunătate, dar şi forţă; vorbea mulţimii un conducător al jDartidului. clasei muncitoare... Din celulele Doftanei, de după gratii, se auzi întâi un glas, apoi câteva: « Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii ». . . . Şi întreaga Doftană începu să vuiască: « Sfârşiţi odată cu trecutul negru — Luptaţi ca totul voi să fiţi ». . . *). Capitalismul intrat în faza sa imperialistă nu întrebuinţează numai arma brutală a represiunii violente, ci şi arma ideologică. Cultura propagată de clasele dominante aţâţă la război şi la ură şovină, este antiumană şi antirealistă. Pentru a ascunde realitatea cruntei, exploatări, clasele stăpânitoare fabrică şi ridică în slăvi aşa numita « artă pură », formalistă, « joc gratuit » de imagini, produs al unor artişti izolaţi de masse şi rezervat unui cerc restrâns de iniţiaţi », unor « elite ». Se întâmplă, chiar ceva mai mult. Dintre socialiştii de dreapta se recrutează unelte care fac jocul imperialiştilor, încercând să introducă în cetatea muncitorimii calul troian, cu atât mai periculos cu cât pare mai inofensiv, pentrucă se prezintă sub aspect « frăţesc ». Este cazul unui scriitor ca Ion Th. Ilea, care tratează tema 1 Mai în stil ermetic şi. mistic, cu procedee luate din arsenalul otrăvit al duşmanului de clasă: « Universul arde 'n foc mocnit Ţări se svârcolesc pe stele Din brazde 'ntoarse de pluguri, un mit Răsare şi trece prin zăbrele Urlete de soare Verdele pădurii e pivot miilor de glasuri *) «Doftana de 1 Mai 1934», în Scânteia, 1 Mai 1948. DESVOLTAREA TEMEI <, i MAI » ÎN LITERATURA NOASTRĂ Iar răbdarea nu cunoaşte popasuri într'un suflet e cuprinsă nemărginirea Şerpii păzesc dumnezeirea Din trecut apar nori de fum Florile din glastra năzuinţelor Se cer culese. Un vis îşi cântă drumul Spre porţile zorilor Şi toată gloata porneşte cu alai E i Mai. Semnificativ e faptul că în această poezie, publicată în Lumea nouă la 28 Aprilie 1935, ermetismul ascunde grave confuzii ideologice care se reflectă şi în expresia artistică. Relevăm numai termenul « gloată », cu sensul lui pejorativ şi de mulţime anarhică, folosit pentru a desemna massele organizate ale oamenilor muncii. Tot ce este bun în această epocă, tot ce este progresist, se datoreşte, din contra, influenţei clasei muncitoare condusă de Partidul Comunist Român. Aşa se explică faptul că, alături de operele combative şi deosebit de valoroase ale unor scriitori ca A. Toma şi Al. Sahia, încadraţi activ în lupta condusă de Partid, întâlnim puternice accente pozitive în opera unor poeţi care, cinstiţi, îşi căutau încă drumul. In plină dictatură fascistă, în 1943, M. Beniuc publică un volum în care se afla strecurat şi revoluţionarul « Cântec de primăvară ». Scăpase vigilenţei cerberilor fascişti, poate tocmai datorită utilizării unor formulări mai acoperite, simbolice, care, aci, nu sunt infiltrare a ermetismului decadent, ci o armă conştientă de luptă în condiţiile dictaturii fasciste. Poetul începe cu o strofă, pe care o va repeta insistent şi la sfârşitul poemului, strofă care cuprinde esenţa gândirii sale: dictatura fascistă e un regim în putrefacţie; cu toate zvârcolirile ei, mersul înainte al omenirii nu poate fi oprit; In zadar vă zbateţi şi asudă Fruntea voastră galbenă ca ceara. Nu puteţi, degeaba-i orice trudă, Să legaţi cu lanţuri primăvara Ceeace trebue remarcat îndeosebi, este faptul că, deşi recurge la simbol, poetul întrebuinţează un limbaj simplu, popular, cu imagini precise, concrete. Tot astfel şi ' în strofa următoare, în care izbuteşte să redea — fără artificii alambicate, chiar foarte sugestiv — procesul de continuă desvoltare din natură şi societate, apariţia--revolutio- f nară şi inevitabilă a noului, a mugurilor care sparg victorios crusta putregăită. Imaginea j capătă, astfel, dincolo, de valoarea ei descriptivă, un puternic sens mobilizator: Muguri noi ţâşnesc din putregai, înfrunzeşte şi 'nfloreşte ţara. ' Şi voi vreţi, când noi intrăm în Mai, Să legaţi în lanţuri primăvara i , \' Uneori, poetul nu se sfieşte să recurgă la note de persiflare umoristică în stil popular: l Vouă nu ştiu ce sticleţi vă cântă Să legaţi cu lanţuri primăvara. 256 EUGEN CAMPUS Şi aceasta nu constitue o notă discordantă, o alunecare în prozaism, care să întrerupă fluxul poetic, ci, din contra, contribue la întărirea lui, accentuând optimismul robust, energia pasionată a unei convingeri comunicative, nestăvilite: Nu simţiţi apropiatul freamăt De furtună ce 'mpânzeşte ţara?" In zadar vă opintiţi cu geamăt Să legaţi cu lanţuri primăvara. III Convingerea poetului avea să devină curând realitate. In marşul lor victorios, zdrobind forţele hitleriste, armatele roşii eliberatoare se apropiau de graniţele ţării noastre. Partidul Comunist Român iniţiază închegarea Frontului Unic Muncitoresc, care, de 1 Mai 1944, în plin război, lansează apelul patriotic: «Românii Pacea pe care naţiunea o doreşte, trebue cucerită prin lupta poporului, care trebue să ia în propriile sale mâini soarta sa,. .». La 33 August, România a ieşit din războiul criminal contra Uniunii Sovietice, în care fusese târîtă de fascişti şi începe lupta alături de Armata Roşie pentru zdrobirea definitivă a armatelor hitleriste. La 6 Martie, poporul a îndepărtat dela conducere partidele « istorice » reacţionare şi a adus la cârma ţării un guvern al său, un guvern democratic. Astfel, bizuindu-se pe sprijinul prietenesc al Uniunii Sovietice, el putea privi cu încredere viitorul. In aceste împrejurări se desfăşoară 1 Mai 1945, primul 1 Mai liber. Acum, când masse din ce în ce mai largi participă liber şi trăesc din plin bucuria acestei zile, literatura o oglindeşte mai bogat şi mai adânc. Numărul şi calitatea operelor închinate lui 1 Mai sporesc. Printre primii care salută pe 1 Mai 1945 este A. Toma, poetul care îşi începuse activitatea cu o jumătate de secol înainte, în cadrul vechii mişcări muncitoreşti din jurul Contemporanului, Cu zeci de ani înainte, A. Toma mai scrisese o poezie de 1 Mai, intitulată « Către voi». El se adresa poporului muncitor exploatat: Către voi Toţi Ce sângeră 'n nevoi Cei flămânzi şi plânşi şi goi. Poezia cuprindea accente puternice de îndemn la bucurie, la izgonirea desnădejdei: Ceasul este Să se uite toate-aceste Să zâmbească fraţi cu frate, Lacrimi sfinte, griji uitate, Ceasul bate ! Şi poetul încheia cu o strofă care, sub forma ei de îndoială întrebătoare, ascundea şi un îndemn: Cine ştie Poate totuşi va să vie Floarea plânsă de o vecie Mult dorita, mult cântată. Cine ştie Poate totuşi o să vie. . . Fi-veţi gata? DESVOLTAREA TEMEI « i MAI » IN LITERATURA NOASTRĂ 257 « Floarea mult dorită », fericirea întrevăzută de poet cu ani în urmă, se înfăptuia acum. A. Toma întâmpină vremurile noui cu poemul, al cărui titlu însuşi reprezintă un crez poetic, « Dar din dar »: _ Iar lor, ce întind libertatea Până 'n zări de pământ, de 'ntâi Mai, Lor, •— tot ce mi-ajută puterea — Şi darul din dar face rai. Legătura,aceasta adâncă dintre poet — care ştie că din massele populare îşi trage puterea şi că, numai învăţând dela ele le poate îndruma cu folos — şi popor, constitue o trăsătură esenţială şi deosebit de preţioasă a întregii opere a lui A. Toma. Pe baza ei şi luminat de Partid, în a cărui luptă s'a încadrat cu hotărîre, scriitorul izbuteşte să vadă în mod clar problemele, prinzând dintr'odată faptele hotărîtoare. Aşa şi aci. După ce fixează concis şi concret momentul istoric respectiv: Mai bubue tunul, mai urlă Balaurul crunt în bârlog. Dar raza din Soare-Răsare Şi-a ta, întâi Mai, —■ ni-i zălog el insistă asupra factorului esenţial, fără de care nu ar fi fost posibil acel 1 Mai liber din 1945 — eliberarea de către armatele roşii, ajutorul frăţesc al Uniunii Sovietice: Puternice mâini ne-au smuls ţara ' Din groaza drăcescului danţ. Şi-apoi, amintind lupta dusă pentru o reformă agrară democratică, el subliniază necesitatea alianţei dintre muncitorime, ţărănimea muncitoare şi intelectualitatea progresistă: Tu fierar, sari de drege-le plugul Şi carul şi frântul hârleţ —■ Ciocane şi seceri şi carte — Rost nou vor da vieţii şi preţ. Semnificativ este faptul că, nici în aceste zile de victorioasă bucurie, poetul, educat la şcoala Partidului, nu se culcă pe laurii câştigaţi şi nu minimalizează forţele adversarului, piedicile ce mai trebue învinse. Vigilent, el îşi îndeamnă tovarăşii: Dar staţi, mai sunt puii de fiară Ascunşi printr'al nostru hotar. Căutaţi-i, striviţi-i din vreme, De nu, cresc balaurii iar. M. Beniuc întâmpină şi el cu un poem pe « 1 Mai 1945 ». Dela început, el ridică o problemă grea, care este a întregii sale generaţii : Pe vechile ruginitele coarde Cum am să cânt,' să descânt Această nouă viaţă ce arde, Ce vine năvalnică 'n tropot: întâiul Mai slobod Pe românescul pământ? Intr'adevăr, scriitorii născuţi şi crescuţi în vremea dominaţiei burghezo-moşierimii, chiar dacă au fost dintre acei care au protestat împotriva ei, i-au suferit în parte influenţa 17 258 EUGEN CAMPUS şi în once caz au trăit, au suferit şi au luptat în condiţiile regimului de exploatare capi talist. Nu-i uşor lucru să te adaptezi nouilor condiţii de viată, să zvârli balastul atâtor am. Operaţia cere timp, răbdare, muncă perseverentă. Şi până atunci, omul, conştient de lipsurile sale pe care ar dori să le vadă cât mai repede lichidate, suferă. Este aci 0 dramă dureroasă - nu tragică, nu insolubilă, pentrucă rămăşiţele trecutului pot şi trebue sa fie învinse-pe care poetul, ca şi mulţi alţii, a trăit-o adânc. Tocmai pentrucă redau un sbucium autentic, sentimente sincere şi tipice, versurile acestea au o mare vigoare artistică, emoţionează profund. In felul cum desvoltă mai departe tema poeziei sale, se vede că scriitorul luptă cu greutăţi, pe care nu întotdeauna izbuteşte să le învingă cu deplin succes. El pune în centrul poemului marea bucurie a libertăţii cucerite, vorbeşte în mod just despre duş manii care pândesc încă din umbră, cere întărirea alianţe, dintre muncitorime şi tără mmea muncitoare. Dar lucrurile nu sunt totdeauna suficient adâncite. Libeitatea'este prezentată oarecum abstract şi retoric. Nu se spune nimic despre felul cum ea a fost cucerită, despre Armatele Roşii eliberatoare. Nimic concret despre munca în nouiie condiţii de viaţă, în libertate. O afirmaţie generală: Ei ! muncitorilor! A voastră e ziua măreaţă. Din străbunul Arminden Răsare azi pretutindeni O nouă viaţă. Unele imagini sunt încă abstracte sau grandilocvente, cu inutile repet.ri pleonastice care bat pe loc şi răcesc brusc înflăcărarea'poetică: ' De-apururi, pe veci, totdeauna Rămâne înfipt pe cetatea primăverii Drapelul tău, Libertate ! Poemul trăeşte totuşi, în ansamblul lui, prin sinceritatea comunicativă a emoţie, prin avântul lui viguros, mobilizator: ' Din inima ruptă, Din vechiul strigăt de luptă Sbucneşte 'n tărie, Tu, cântec de bucurie ! Noi înşine nouă poruncă, Ştim drumul: Nainte ! — Slăveşte azi falnicul praznic Al marei mulţimi muncitoare, Iar mâine: La muncă! obJnuintTd6 ' M" " ^ ^ " âCeea* 1UPtă cu ^ ^ cu. obişnuinţele din trecut ş, d,f,cultatea de a oglindi just o realitate cu ţptul nouă.' Amintirea suferinţelor trecute este încă vie în inima poetului. A trăit-o si el, a cunoscut o viaţa întreagă urmările regimului de exploatare burghezo-moşieresc' si, încă mar apăsătoare, vremea dictaturii fasciste. Cuvintele sunt calde, imaginile simple: Ani lungi, de noapte ne 'ntreruptă, Ne-au crâncenat în trupuri suferinţa, Crezând că ne putem călca credinţa Şi ne-au acoperit lumina ta, Gândind că te putem uita. DESVOLTAREA TEMEI « i MAI » IN LITERATURA NOASTRĂ 259 Dar noi am strâns în inimi, an de an, Vestirea ta biruitoare Şi dela muncitor pân' la ţăran, Noi te-am cântat în fiecare colţ de închisoare ! Dar în această poezie unele lucruri sunt spuse fără vigoare, cu tendinţa de a colora totul în roz-alb, de a folosi « gingăşii ». Astfel, amintirea fraţilor de luptă ucişi de criminali şi de călăi, în loc să crească năvalnic, să cheme la luptă, nu ajunge decât să * se 'nfiripe » sfios. Scăderea aceasta devine mai evidentă atunci când este vorba să se prezinte realitatea nouă. Sărbătoarea de 1 Mai este lipsită, în bună parte, de conţinutul ei adânc, combativ, şi se reduce la un tablou, feeric ce-i drept, dar care seamănă puţin cu un decor de teatru, fără a treia dimensiune, fără viaţă plină, adevărată, clocotitoare: ... Şi pui albastră plasă pe furnale, Torni aur revărsat în ploi Pe coarnele de pluguri şi de boi Şi eşti al câmpului şi al cetăţii întâiul întâi Mai al libertăţii. ; Lui Eugen Jebeleanu nu-i lipseşte vigoarea. începutul poemului său « Celor căzuţi pentru libertate», datat 1 Mai 1945, stă mărturie: Dând muguri milioane, fără şoapte Pădurile au explodat azi noapte, Şi inima, la fel, Se răsvrăti şi-a devenit drapel. Ea nu mai bate; fâlfâie, acum Desfăşurată peste tot pământul. Treziţi-vă, martiri ai libertăţii! De altfel, tema însăşi e semnificativă, precum şi îndemnul pe care poetul îl scoate din amintirea «celor căzuţi pentru libertate»: datoria celor rămaşi în viaţă de a continua lupta celor căzuţi, de a zdrobi definitiv duşmanii de clasă, la noi sau aiurea, ori unde se mai află încă: Fulgerul vostru-arunce'n praf scufia Satrapilor cari mai răsuflă încă Culcaţi pe şapte perne, în trufia Lăţită peste lume ca o brâncă. Dar în 1945 E. Jebeleanu se mai lasă furat de procedeele pe care era obişnuit să le practice altădată. Sunt însă şi cazuri în care elementele negative, influenţa ideologiei reacţionare, predomină. Deşi îndepărtaţi acum dela cârma ţării, deşi pierd treptat poziţiile economice şî politice pe care le deţineau, exploatatorii îşi continuă încă acţiunea lor nefastă, între altele în domeniul cultural, care rămâne în urma celorlalte. In aceşti primi ani de după eliberare, se mai publică lucrări ca « Era, ţin minte, i. Mai » de Gh, Spina, în care confuzia ideologică zădărniceşte şi artisticeşte poezia. Totul se reduce aci la imagini convenţionale, de salon. Autorul povesteşte cum, de 1 Mai, pe 17' 260 eugen campus vremuri, s'a întâlnit cu «iubita ». Şi autorul se poartă cu această iubită ca un adevărat « cavaler servant », liguşitor în vorbe, fanfaron (se laudă că a « sângerat pe baricade »,— deşi, evident, nu ştie ce înseamnă clocotul viu al luptei neînfricate), o numeşte totuşi «Gloata». Semnificativ: cu majusculă, dar, în fond dispreţuitor —«Gloată». Poemul lui Mihnea Gheorghiu, « Ultimul peisaj al oraşului cenuşiu » şi el destul de confuz (deşi e vorba despre un i Mai liber, ni se spune că « oraşul cenuşiu se ramificase spre porţi ca nn păianjăn »), păcătueşte în special prin preluarea, din cultura în putrefacţie, a obscurităţii pretenţioase, mistice şi ermetice. Ni se vorbeşte ca în orice poem decadent care se respectă, despre « ceruri care au arătat o heraldică nouă, planetară », despre «zodie inedită », despre «geometrii oceanice», despre « etalarea » Primăverii de gală», etc. Iată câteva versuri în care sunt concentrate câteva din aceste semne caracteristice ale unei arte decadente, rezervate unei« elite » şi duşmănoase, în fond, masselor populare: Oraşul cenuşiu se ramificase spre porţi ca un păianjăn, spre picioarele podurilor destrămate. Şi sub această inedită zodie, a ta, etala o Primăvară uscată, de gală o Primăvară făcută pentru incendii.. . I I Pe măsură ce se cucereau noui victorii pe plan economic şi politic şi datorită îndrumărilor Partidului, care a acordat o grijă deosebită problemelor culturale, s'au făcut progrese şi în domeniul literaturii. i Mai 1948 găseşte ţara în plină transformare revoluţionară. Ultimile rămăşiţe reacţionare din guvern fusese*j îndepărtate, monarhia înlăturată; se instaurase Republica Populară Română, cu noua ci consti uţie într'adevăr democratică. Ţara se putea desvolta insfârşit liber. « Caracterul statului nostru — spunea tov. Gheorghiu-Dej în Marea Adunare Naţională, vorbind despre noua Constituţie — este determinat de faptul că puterea politică nu se mai află în mâinile reprezentanţi.or marelui capital parazitar sau al moşierimii, ci în mâinile reprezentanţilor clasei muncitoare, ai ţărănimii muncitoare şi ai intelectualităţii legate de popor ». într'un astfel de regim, în care poporul muncitor se simte stăpân în « casa lui », apar şi se desvolta fenomene cu totul noui, de neconceput în regimurile trecute, fenomene ca întrecerile în muncă, noua atitudine faţă de muncă, etc. Dacă, în primii ani de după eliberare, tema esenţială era aceea a libertăţii, acum începe să predomine şi în.literatură tema muncii constructive în cadrul condiţiilor noui, create prin instaurarea regimului de democraţie populară. Alături de-poeţii mai vechi, care au crescut şi s'au limpezit între timp, se manifestă şi o serie jntreagă de poeţi tineri, care se integrează simplu, direct, în viaţa nouă pe care o trăesc. Aceşti poeţi ştiu că trebue să aibă privirile aţintite spre muncitori, că dela ei trebue să ia pildă şi îndemn. In « Primăvara muncitoare » — care este o adevărată profesiune de credinţă poetică, un apel înflăcărat adresat « tovarăşilor de teatru şi de vers » — Dan Deşliu scrie: Măi fraţilor de robot şi fraţilor de vis, să punem umăr sdravăn şi inimă voinică la schelăria nouă, din care se ridică răsunet nou, în pragul seninului deschis DESVOLTAREA TEMEI « l MAI» IN LITERATURA NOASTRĂ Venim spre tine astăzi, tovarăşe fierar, fochist, sondor, ori meşter de cântec de unelte, să ne 'nfrăţim chemarea din sufletele svelte sub flamurile roşii, în raiul proletar ! Versurile sunt puternice, calde, mobilizatoare. Ele emoţionează şi conving, pentrucă oglindesc just o realitate vie, pe care poetul a trăit-o, pe care o trăim toţi. Tema pildei luate dela muncitori se împleteşte, aci, cu tema întrecerii în muncă, în lupta pentru transformarea vieţii, pentru construirea socialismului. Din această perspectivă este privită şi ziua de i Mai, care capătă astfel întreaga şi bogata ei semnificaţie. Omul, uneltele, natura, totul participă la munca şi lupta de transformare a vieţii. Iar forţa motrice este omul, acţiunea lui revoluţionară. De aceea, Maiul este « proletar ». Aşa înţelegem întreg conţinutul ideologic exprimat sintetic în frumoasa imagine artistică din versul «învolburată toată în Maiul proletar»: Un .cântec pentru zorii aceştia de Florar, doinind despre tovarăşi cu sufletele svelte, şi despre primăvara din ramuri şi unelte, învolburată toată în Maiul proletar! Desigur, nu e suficient să formulezi o « artă poetică », fie cât de justă, pentru a o şi pune în practică fără greşeli. Poezia lui Deşliu, ca şi a altor poeţi tineri, mai prezintă slăbiciuni. Ele puteau şi au fost, însă, lichidate în bună parte, prin muncă perseverentă, prin ridicarea continuă a nivelului ideologic, prin cunoaşterea concretă a realităţii descrise. In poemul « Avânt de i Mai », al poetului Florin Tornea, mai întâlnim pe alocuri lungimi inutile care diluează efectul, pasagii întregi care se menţin în generalităţi abstracte, fără a depăşi nivelul unei proze neconvir.gătoare: ne ştim munca a noastră •— ca pe noi înşine — şi, pentru aşezarea nouă pe care am făptuit-o, luptăm zidind şi zidind luptăm. Ultimele versuri, energice şi lapidare, indică posibilităţile poetului. De altfel, le vedem verificate şi în pasajul care oglindeşte, simplu şi puternic, avântul nestăvilit ai oamenilor muncii: Suntem în plin urcuş: Mereu mai sus ! mai sus 1 Nu-i piedică în drum, din câte ni s'au pus, din câte ni, s'ar pune, să nu o fi răpus, să n'o putem răpune. Deşi în termeni generali, se insistă aci în mod just şi asupra piedicilor ce trebue învinse, dându-se muncii constructive întreaga ei semnificaţie, caracterul ei real, de act eroic. Orizontul poeţilor care cântă primul i Mai în Republica Populară Română nu se limitează la realizările din ţară. Ei ştiu că patria lor face parte integrantă din marele lagăr democratic şi antiimperialist, în frunte cu marea Uniune Sovietică. Ei ştiu că din acest lagăr, ale cărui puteri cresc necontenit, fac parte nu numai ţările de democraţie 2^2 EUGEN CAMPUS populară, dar şi toţi muncitorii cinstiţi din lumea întreagă luptătorii d,V ™l" „•■ • din ţările în care regimul capitalist n'a fost încă înlătura ' * ^ lupte - realizările din U.R S S si din tării HH ^ 3SPeCtUl constructiv al a««ei luptele oe care I, „Mrt ? Z ? * democraîle Populară - precum şi de îupceie pe care le poarta popoarele din Grecia dm a r . din Haarlem, etc ' PMla' deSpre suferinţele negrilor In forma populară sunt scrise şi unele poeme de i Mai * a ;a- — cului roşu », de Gavril Minai care se m.n, ? P'lda * Cantec ma- ™ b™„«, „„« * „p;,l:;sî tăr'""5 r"™""*' c°co'" Pe când povesteam Şi mă ,'nfierbântam Despre întâi Mai Pe-o gură de rai, Petruţ cel isteţ, Cârn, botos şi creţ, Mă opri din zbor, Cu 'n zâmbet uşor: V « Ce mai de şarade! Spune cum se cade Şi fără ocol Adevărul gol. Eu tot l-am ghicit! ». Maria Banuş s'a străduit să nu diminueze nici sensul serios, adânc al lui i Ma. vaoarea lui moral-educativă. In treacăt se strecoară o săgeată împotriva spLorl' a regilor, care sunt caracterizaţi ca « hapsâni » şi « crunţi »: "«orilor, Dar nu .sunt un crai, Nu-s crunt, nici hapsân. DES VOLT ARE A TEMEI « i MAI » IN LITERATURA NOASTRĂ 263 Se insistă asupra solidarităţii muncitoreşti, asupra spiritului de colectivitate: Sunt eu, suntem noi Şi unul şi doi Şi suta şi raia Jucând bucuria. Felul nou de a întâmpina sărbătorile cu realizări în muncă, cu un raport de -vitate autocritic şi noui angajamente, este frumos transpus în imagini simple, copil? Ne 'ntreabă atât: « Cu râvna cum staţi » Şi să nu 'ncercaţi Să mi-1 păcăliţi, Vorba s'o suciţi. El, dintr'o privire, A şi prins de ştire Tot ce am făcut, Tot ce n'am făcut. Şi, de-i mulţumit, Ce mai chiuit, Ce mai sărbătoare Sub Soare-Răsare ! Totuşi, poezia suferă de anumite lungimi, ea cuprinde unele versuri care n'au alta calitate decât că sunt sprinţare şi fac să se piardă din însemnătatea ^ilei de 1 Mai, distrugând atenţia dela tema centrală a poemului. Anul care s'a scurs după instaurarea Republicii Populare a fost bogat în realizări în toate domeniile. Deşi cu anumită întârziere, s'au înregistrat succese şi în câmpul literelor. In sectorul limitat al poeziilor festive de 1 Mai, progresul acesta nu este atât de evident ca în- ansamblul literaturii. Totuşi, el poate fi urmărit şi aci. Ca urmare a intensificării întrecerilor socialiste în muncă şi a alcătuirii primului Plan de Stat, poemele închinate lui i Mai 1949 desvoltă aceste teze. Se publică poezii ca « i Mai » de Veronica Porumbacu, « La întrecere de 1 Mai » de Al. Ion, « Cânt pentru oţelayii oraşului meu » de Toma George Maiorescu, « întâi al lui Florar » de N. Tăutu, « Cântec pentru Sărbătoarea muncii » de Noe Smimov, etc. Ele oglindesc aspecte variate ale realităţii sociale în plină şi rapidă prefacere din ţara noastră. Poemul « 1 Mai», a-Veronichii Porumbacu, marchează unreal progres faţă de cel publicat anul precedent In stil popular, sub forma unei poveşti despre călătoria vântuiui care colindă pe rând toate ţările, poeta concretizează lupta solidară a oamenilor muncii de pretutindeni. Iar importanţa hotărîtoare a Uniunii Sovietice, rolul ei de călăuzitoare a luptei pentru pace şi progres, apare indicat concret, prin faptul că vântul generator de v.aţă nouă suflă din Răsărit, porneşte din Uniunea Sovietică. Atmosfera tonică, de biruitor avânt, a poemului este condensată în admirabila imagine a steagurilor care fâlfâie în vânt, devin vânt biruitor, vânt materializat în ele: Cântă tu, vântule, cântă ! Tovarăşii tăi te 'nvestmântă Şi strae de purpură te urcă In pletele tale le 'ncurcă. 264 EUGEN CAMPUS Mai puţin reuşite sunt strofele în care, pe rând, poeta înfăţişează diferite asoer, ale nouilor realităţi din Republica noastră Populară. ' P °te Al. Ion are versuri pline de avânt, de căldură: Curge fier şi-oţel topit Sburdă azi ciocanele Şi pe cerul albăstrit. Spumegă furnalele. Răscroesc vre-o cinci strungari Din oţel alb — zilele Şi voinici cu braţe tari Le sondează zilele. Dar alunecă uneori în retorism, pentrucă nu înfăţişează munca în aspectele ei eoni crete^ Şi mai cu seama nu o vede în adâncime, în deplinătatea semnificaţiei ei eroi" Mai convingătoare sunt strofele pe care George Toma Maiorescu le închină <« ToT Pop şi echipei lui de oţelari » dela Hunedoara: Flutură, inimă roşie, flutură, Urcată din piept pc vârf de furnal. In ritm de întrecere ziua se scutură. . . inrlTZT SimPJă' f°l0Sltă ^ POe(' Concreti*e"ă Piftie dragostea muncitorului pentru furnal care, prin mima-steag urcată în vârful lui, devine o parte integrantă a pro Strofele următoare vorbesc despre rolul hotărîtor al Partidului, despre bucuria muncii constructive şt spiritul de echipă în întrecerile pentru împlinirea şi depăşirea Planului: Râde cuptorul înalt şi furnalul. Partidul a spus: Jos norme 'nvechite Hunedoreni, în întreceri ! Al cui e 'ntâi Planul Şi ale cui sunt mai multe norme strivite ? ■ Haide tovarăşe, dă mai cu spor. Cu norme învinse Armindenul vină Şi ochii-ţi, oţel topit în cuptor, Văd ziua ce.vine, mai mare, mai plină. * Versurile lui N. Tăutu sunt pline de tinereţe, de căldură: In satul meu îmi prinde primăvara Un poem nou şi înflorit pe plai Pe care-1 scrie spornică ţara Şi-l iscăleşte tânăr: 1 Mai. Dar, p, ta( poel„l „ ha ,„„, 4r ^ ima.miIor „„ ....şi 'n inimă ca 'n ploscă galgâie-viaţa Să cinstească cireşul ce 'n cămaşă împarte la drumeţi dimineaţa. DESVOLTAREA TEMEI «i MAI» IN LITERATTRA NOASTRĂ 265 Şi în acest peisaj idilic cu cireşi şi cămăşi, apare brusc muncitorul Ion Vârtosu, care nU are concret decât numele şi, în loc să devină centrul poemului, se pierde, dispare sub avalanşa de flori a imaginilor descriptive. Simplu, nemeşteşugit, dar cald vorbeşte poetul ploeştean Noe Smirnov despre alianţa dintre muncitori, ţăranii muncitori şi intelectualii legaţi de popor: Ei bună, tovarăşi din uzini tovarăşi din holde, tovarăşi cărturari, cel mai frumos cântec freamătă în braţele noastre, în oraşele roşii din inimi se 'nalţă cântecul cel mai înalt, şi apoi, lărgind cadrul, despre solidaritatea internaţională: Iată, cântecul care leagă punţile vieţii între zeci de popoare, e cântecul care strânge pe negru, pe galben, pe alb în aceeaşi uriaşă ştire; e cântecul atâtor izbânzi viitoare, tovarăşi, e cântecul roşu care dogoară astăzi prin lume 1 Fenomenul cel mai interesant şi bogat în urmări pentru desvoltarea viitoare a literaturii noastre este apariţia unei ncui intelectualităţi, răsărită din rândurile clasei muncitoare. Ajutaţi de tovarăşii din fabrică şi de cei ce mânuesc condeiul, numeroase forţe tinere ce se pierdeau în regimul de exploatare, găsesc acum deschis drumul valorificării talentului lor spre binele colectivităţii. Dacă nu cunosc încă destul de bine « meşteşugul scrisului » acesta se poate învăţa. In schimb, ei cunosc ceeace este esenţialul, realitatea vie a muncii, a vieţii, ştiu să ia fără şovăire atitudinea justă. Poemul de 1 Mai al muncitorului Ion Zăgan aduce un suflu proaspăt de energie năvalnică, care irupe în vorbe sacadate ca nişte lozinci vii, sublimând prin imaginile folosite caracterul de luptă eroică sl muncii, dar şi tovărăşia caldă cu oamenii munca din fabrici sau de pe ogoare şi dragostea faţă de unelte, faţă de uzina ce i-a devenit prietenă, pe care o simte apropiată sufleteşte ca pe o rudă: Uzină, hei, uzină, Deschide ferestrele larg spre lumină! Ţi-a năvălit soarele pe cercevele. Aleargă, potoleşte-ţi motoarele grele Cu raze, cu ghiocei. Chiue uzină, Aleargă că te prinde 1 Mai 266 EUGEN CAMPUS De păru-ţi bălai, Prinde sfoara, saltă steagui ăsta, i ovarăşe maşinist, 3°o% nu e de ajuns. La Petrila normele zac arestate La Hunedoara — împuşcate. Ordin de chemare: Tovarăşi de pe tractoare In numele vieţii asalt la ataci Despresuraţi ţăranul sărac! Mitraliaţi ogorul cu semănătoarea! Uzina a 'nflorit —: tractorul r, . „ i-i floarea. Primăvara asta dau puzderie n c-n t - ■ Gorile din Pian. O sa te înăbuşim în roade Hei, i Mai, vii? an. s . _ . Ti-ai făcut toate formele? o tai sa maturăm, că noi am spart toate normele acum, în z949/ « Scutul păcii » 336 m I945' Eu§en Jebeleanu scrie ^^^:z;:L:n^:rcu care demască - * ^ P- de ura dreaptă împotriva d"^^^ " " 6316 ^ ?' Dar lupii. . . n'au p,eriti De sborul primăverii li-e groază şi urît Stau dincolo de ape sub cerul de cenu-ă Pândind cu ochi de gloanţe, în blănuri până •„ gât. DESVOLTAREA TEMEI « i MAI » IN LITERATURA NOASTRĂ 267 Mireasma răspândită de florile de Mai De pietutindeni sboară, ca vântul, peste mări. Zadarnic se 'nconjoară de metereze lupii: O simt ca pe-o săgeată în veştedele nări ! Nu le miroase bine nici când întâiul Mat. Privesc cu îndârjire spre lumea ce scânteie .Şi ca să uite ziua şi semnele-i de foc, îşi pun la butonieră o neagră orhidee. Este aici o imagine vie, impresionantă, a imperialiştilor aţâţători la războaie, cu ura lor înverşunată dar neputincioasă împotriva a tot ce reprezintă progresul, viaţa, pentrucă .ei reprezintă o lume în putrefacţie, o lume care a şi început să moară. La capătul acestui lung drum, care ne-a purtat de-a-lungul a şaizeci de ani pentru a urmări desvoltarea temei lui 1 Mai în literatura noastră, concluziile se impun dela sine- Dela 1890 şi până astăzi, literatura de 1 Mai a oglindit, ca şi întreaga literatură de altfel, evoluţia societăţii româneşti în general şi în special lupta pe care, în condiţii diferite, de-a-lungul timpului, clasa muncitoare n'a încetat să o ducă pentru o viaţă fericită, pentru pace, pentru progres. Ea nu a reflectat numai realitatea, ci a fost şi o armă în lupta pentru transformarea acestei realităţi; o armă mai bine sau mai.prost ascuţită, după cum scriitorul ştia să-şi îndeplinească mai bine sau mai puţin bine datoria sa de a fi un « inginer al sufletului », In ultima vreme, s au făcut progrese importante care deschid larg porţile tuturor posibilităţilor. Crescând din nouile realităţi sociale ale regimului de democraţie populară, îndrumată de Partid, şi având înainte pilda măreaţă a Uniunii Sovietice, literatura noastră a câştigat şi câştigă mereu alte biruinţe. Dar, conştienţi de însemnătatea celor realizate, nu trebue_să ne oprim la ele, să pierdem din vedere, tocmai de pe înălţimea acestor poziţii câştigate, ce perspective se deschid, ce ne rămâne de făcut. MIHAI GAFIŢA «CETATEA DE FOC» ÎN LUMINA DISCUŢIILOR DELA REŞIŢA Ultima lucrare a dramaturgului Mihail Davidoglu, piesa « Cetatea de foc », îşi plasează acţiunea în centrul celui mai important sector de muncă din ţara noastră şi anume sectorul industriei grele. Eroii piesei sunt muncitorii şi tehnicienii furnalişti şi oţelari dintr'o mare uzină metalurgică din ţară. Problemele care-i frământă sunt legate direct de roiul pe care producţia fontei şi a oţelului îl joacă în transformarea ţării noastre într'o ţară cu economie avansată. Schimbările importante care se petrec în structura economică a ţării noastre, din iniţiativa şi sub conducerea Partidului, determină transformări adânci şi în conştiinţa oamenilor. Desbătând probleme de o arzătoare actualitate ale poporului nostru muncitor, în perioada trecerii spre socialism, analizând desvoltarea omului în condiţiile istorice actuale, poziţia şi atitudinea sa în faţa realităţilor şi a sarcinilor pe care i le pune în faţă lupta pentru construirea socialismului, plasând acţiunea în chiar inima procesului de muncă din industria fontei şi oţelului — piesa « Cetatea de foc » se situiază în cea mai strictă actualitate. A ataca şi a desbate cu curaj într'o lucrare literară probleme ale unui sector de muncă atât de important cum este industria grea, nu este o sarcină uşoară. Industria grea constitue « baza industrializării şi desvoltării ţării noastre », deci ch:ia trecerii spre socialism. A scoate în evidenţă aceste probleme, a căuta măsura în care piesa « Cetatea de foc » oglindeşte realitatea şi contribue la creşterea omului nou în ţara noastră, oferindu-i elemente pentru rezolvarea problemelor sale proprii, legate de activitatea sa specifică — înseamnă în acelaş timp a stabili contribuţia dramaturgului Miliail Davidoglu la desvoltarea literaturii noastre pe drumul realismului socialist, pe drumul oglindirii procesului de făurire a omului nou, angajat în lupta pentru pace, pentru socialism — omul epocii staliniste. Problema centrală pe care autorul o urmăreşte de-a-lungul celor patru acte ale piesei şi în susţinerea şi clarificarea căreia vin numeroase alte probleme, este transform arca adâncă a cm ului, în cadrul efortului pentru împlinirea şi depăşirea Planului de stat, în cadrul luptei pentru construirea socialismului în ţara noastră. Lupia care se dă în perioada trecerii dela capitalism la socialism între elementele avansate şi cele înapoiate, între forţele progresului care luptă pentru construirea orânduirii noui socialiste, şi între resturile reacţionare, burgheze şi moşiereşti, care se opun şi încearcă să frâneze, să oprească mersul înainte al societăţii, această luptă apare în « Cetatea de foc» în toată desfăşurarea ei. Acţiunea începe în primăvara anului 1949, în toiul întrecerilor socialiste pentru drapelul producţiei, între uzina care va fi teatrul piesei şi uzina dela Hunedoara. Oricare « CETATEA DE FOC » IN LUMINA DISCUŢIILOR DELA REŞIŢA 269 dintre cititorii sau spectatorii piesei îşi dă seama din capul locului că acţiunea din 4 Cetatea de foc » se desfăşoară la" uzinele Reşiţa. Lucrul nu este lipsit de însemnătate: dramaturgul a stat îndelung între muncitorii reşiţeni, a căutat să înţeleagă preocupările şi problemele lor, a muncit lângă ei. Cunoaşterea adâncă a realităţii vii pe care o prezintă viaţa şi frământările muncitorilor metalurgişti i-a îngăduit autorului să scrie piesa de pe poziţiile avansate de luptă ale clasei muncitoare. Izvorîtă, astfel, din munca şi lupta de fiecare zi, piesa devine o armă în mâinile poporului muncitor în' lupta pentru construirea unei societăţi noui, fără exploatarea omului de către om. Din materialul bogat pe care i-1 oferă viaţa şi lupta muncitorilor din uzină, Mihail Davidoglu a selecţionat ceeace era esenţial şi a construit o acţiune concentrată, bogată în personagii caracteristice şi în întâmplări tipice. El a organizat materialul cu îndemânare, pentru a servi cât mai bine tema propusă şi a ilustra cu multă intensitate caracterul- eroilor. Ceeace frământă pe muncitorii metalurgişti ai uzinei (şi ceeace apare chiar dela primele scene) este acţiunea pentru demascarea şi lichidarea unor sabotori, care urmăresc rebutarea producţiei de fontă şi oţel, ba chiar şi distrugerea furnalului pentru fontă şi a cuptoarelor pentru cţel. Piesa ne poartă, astfel, în inima uzinei şi ne aduce în faţă pe cei doi prim-maeştri ai secţiilor: bătrânul furnalist Petru Arjoca şi oţe-larul Pavel Arjoca, fiul său. In producţia uzinei, aceşti doi muncitori au un loc însemnat: Petru Arjoca dă fontă din care Pavel va fabrica oţelul. Calitatea oţelului fabricat de fiu este determinată de calitatea fontei pe care o produce tatăl. Iată, deci, cum interesele superioare ale producţiei de stat, pun faţă în faţă pe fiu şi tată. De atitudinea fiecăruia dintre ei faţă de producţie, faţă de pianul de stat, vor depinde în mod nemijlocit raporturile lor de familie. Dar, în afară de priceperea furnalistului Petru Arjoca, calitatea fontei este în funcţie şi de alte elemente: de încărcătura de minereu, de fierul vechi adus spre a fi retopit. —• şi iată intervenind în acţiune macaragiii care transportă ghiblele de materiale pentru alimentarea furnalului, încărcătorii ghiblelor dela minereu şi fier vechi. Mai mult, munca oţelanlor depinde şi ea de calitatea cărămizilor cu care sunt căptuşite cuptoarele, de cărbunele întrebuinţat — şi iată noui secţii angrenate în desfăşurarea întâmplărilor. Urmărind procesul de muncă al preparării foniei şi oţelului, autorul piesei aduce în scenă un mare număr de personagii, care, deşi din ramuri deosebite de producţie, sunt, însă, toate interesate în ţelul final: creşterea calităţii şi a cantităţii de fontă şi oţel. Pentru a se descoperi şi lichida cauzele muncii defectuoase dela furnal, Pavel Arjoca cere, în cadrul unui meeting, o anchetă severă care să descopere vinovatul sau vinovaţii. « Cine mă opreşte să construesc socialismul, dau cu el de pământ, ori cine-ar fi », — spune prim-maestrul oţelar Pavel Arjoca, deşi ştie bine că această anchetă priveşte în primul rând pe tatăl său. De aici porneşte ruptura. Bătrânul Petru Arjoca nu înţelege zelul fiului său. El socoteşte doar că Pavel a apucat pe un drum greşit. Intre tată şi fiu se cască o prăpastie. Criticat şi de un alt tovarăş, Petru Arjoca părăseşte munca tocmai în clipa cea mai grea, când duşmanul de clasă, reprezentat prin uneltele foştilor patroni ai uzinei, deslănţuie ofensiva pentru distrugerea furnalului. Cu aceasta, Mihail Davidoglu precizează net poziţiile de clasă ale eroilor sai în desfăşurarea întregii acţiuni: de o'parte Organizaţia de Partid, sindicatul, muncitorii oţelari, vârstnici sau tineri (cum este de exemplu Pavel), cărora li se alătură —■ dintr'odată sau treptat — Silvia, mama lui Pavel şi soţia lui Petru, inginerii Lucia Jămănar şi tatăl ei, bătrânul inginer Iona Jămănar — toţi aceştia luptând până la sacrificiul vieţii, pentru a salva furnalul, pentru a îndeplini planul; de altă parte uneltele foştilor patroni, cum sunt Alee Jămănar fiul inginerului. Iona şi fratele Luciei, Liviu Arjoca fratele lui Pavel şi alte cozi de topor recrutate din rândurile muncitorimii, ca maestrul Sabău şi muncitorul Jigău. 270 MIHAIL GAF1ŢA " % Intre aceste două tabere care reprezintă cu precizie poziţiile antagonice de clasă din ţara noastră, în momentul istoric în care se petrece acţiunea piesei lui Mihail Davidoglu, se dă o luptă pe viaţă şi moarte: lumea care creşte, se desvolta, câştigă victorii din ce în ce mai răsunătoare în lupta pentru un trai mai bun, cucereşte aceste victorii în luptă înverşunată de clasă împotriva lumii pe care istoria a condamnat-o defi-, nitiv, lume care moare şi se agaţă de viaţă cu ultimele ei puteri. Dar în aceste spasme, reprezentanţii vechiului îşi înzecesc puterile, îşi înmulţesc metodele de distrugere ajungând şi la crimă. Piesa « Cetatea de foc » ne prezintă formele variate şi tot mai ascuţite pe care le ia lupta de clasă în perioada trecerii spre socialism. Victimă cade tânărul Alois Klein, ucis de Alee Jămănar; tânărul Pişto Gherghei şi Pavel Arjoca sunt grav răniţi de explozia boitei unui cuptor, provocată de mâna criminală a duşmanului de clasă. Dar aceste fapte, departe de a demobiliza pe muncitori, îi îndârjesc să caute cu mai multă ardoare pe criminali. O serie de sabotaje sunt descoperite; pe măsură ce vigilenţa oamenilor muncii se întăreşte, pe aceeaşi măsură duşmanul de clasă trece la ' acţiuni mai directe. El încearcă să provoace « îngheţarea » furnalului, stingerea lui. Şi planul e pe cale să reuşească: Petru Arjoca este singurul în stare să salveze furnalul, dar el a jurat să nu se mai întoarcă în uzină. In el se dă lupta între dragostea pentru furnalul la care a muncit şi lângă care a îmbătrânit şi între ambiţia lui de specialist, a cărui pricepere a fost pusă o clipă la îndoială. La această dramatică luptă care-1 macină se adaogă atitudinea nouă a Silviei Arjoca, soţia lui: «Uite, Petre Arjoca tu cu ochii tăi cei buni nu poţi vedea înainte alta, decât moartea, fiindcă.. . cine nu împinge mai departe la carul vieţii, e un mort care nu poate aştepta altceva mai bun decât moartea. .. Şi de aceea, drumurile noastre se despart şi te las singur ». Petru Arjoca e într'un moment de supremă desorientare. Toţi îl socotesc duşman, soţia sa 1-a numit « duşman şi câine », prietenul său, bătrânul Aaron Gherghei, cu care muncise o viaţă la furnal, îl socoate duşman, Pavel a cerut anchetă împotriva lui, ca îmrotriva unui duşman. «Nu! strigă Petru Arjoca. Eu nu sunt un duşman! Am fost un muncitor cinstit, care am ştiut să-mi fac lucrul!». Acestui moment de o mare intensitate dramatică, Mihail Davidoglu îi găseşte o rezolvare justă: Petru Arjoca e pe cale să găsească drumul just, să se întoarcă pentru a salva furnalul. Dar încă odată duşmanul de clasă intervine: Dominic, fiul lui Petru, plecat în urmărirea sabotorilor, cade în mâinile acestora. Văzând că sunt pe cale să piardă prilejul de a distruge furnalul, uneltele foştilor patroni recurg la un act disperat: ei îl ameninţă pe Arjoca, bătrânul, cu omorîrea fiului său mai mic, dacă se va urca la furnal. « Ai să lucrezi pentru noi ! îi porunceşte criminalul Alee Jămănar lui Petru Arjoca. Furnalul este începutul. Şi până acum, n'a fost rău ajutorul tău!... ». Abia acum Petru Arjoca îşi dă seama că toate atitudinile lui din trecut, rezervate sau ostile iniţiativelor Partidului, îndemnurilor lui Pavel, au slujit duşmanului de clasă. « Unde mi-au fost ochii şi mintea^ » se sbuciumă el... « Bucură-te bătrân nebun şi te 'ngâmfă pentru laudele ce ţi le-aduc duşmanii şi ucigaşii copiilor tăi ». ' Dar şantajul lui Alee şi al uneltelor lui nu mai poate avea efect. Petru Arjoca va . găsi în el însuşi, în soţia sa, în fiul său Pavel, în bătrânul inginer lona Jămănar, îndemnuri puternice de ,a merge la furnal să-l salveze, — deşi aceasta ar putea să însemne moartea copilului său. Petru Arjoca s'a încadrat nouei discipline de muncă — disciplina comunistă, nouei morale în viaţă —• morala comunistă. - In primele trei acte, Petru Arjoca are o linie de desvoltare plină de cotituri. Spre deosebire de evoluţia tatălui său, oţelarul Pa\el Arjoca are o linie cu mult mai dreaptă. Dacă la Petru Arjoca avem în faţă un laborios proces de clarificare, de înălţare treptată către poziţiile de luptă ale clasei muncitoare, ale Partidului, — la Pavel cunoaştem o linie continuu ascendentă, firească la un membru de Partid' care trăieşte o viaţă strâns legată de mase, închinată binelui obştesc. Nu e mai puţin adevărat că şi Pavel ;, CETATEA EE FOC » IN LUMINA DISCUŢIILOR DE LA REŞIŢA 27I suferă de-a-lungui piesei unele transformări; acestea ţin însă de creşterea puterii lui de înţelegere, prin părăsirea unor atitudini individualiste. Esenţial este faptul că Pavel reprezintă în piesă muncitorul de tip nou, eroul pozitiv către care se îndreaptă atenţia-Actul ultim este însufleţit de optimismul muncii creatoare conduse şi îndrumate de Partid, Linia Partidului a triumfat, îndeplinirea planului este asigurată cu 50 zile înainte de termen. Procesul de clarificare al unor personagii înapoiate, cum sunt Petru Arjoca sau Iona Jămănar se desfăşoară, pe drum bun; tinerii s'au încadrat cu însufleţire în munci care uneori păreau cu neputinţă de îndeplinit. Piesa dramaturgului Mihail Davidoglu are o mare valoare. In primul rând este de remarcat actualitatea arzătoare a temei, veridicitatea şi tipicul eroilor şi acţiunii, mulţimea problemelor ridicate şi rezolvarea principială a acestor probleme. In general valoarea « Cetăţii de foc » este dată de nivelul la care s'a ridicat autorul în oglindirea «caracterelor tipice în împrejurări tipice », şi de semnificaţia adâncă pe care o au elementele piesei, atât pentru muncitorii metalurgişti din alte uzine din ţară, cât şi pentru toţi oamenii muncii din ţara noastră . Aceste mari calităţi ale piesei au fost analizate cu pătrundere de muncitorii reşiţer.i într'o consfătuire care a avut loc la mijlocul lunii Martie la Reşiţa, consfătuire la care a participat şi autorul. Muncitorii au scos în evidenţă faptul că « Cetatea de foc » este prima piesă — şi în general prima lucrare literară — care desbate probleme ale siderurgiei noastre, tratându-le de pe o poziţie partinică. Sublinierea a aparţinut în special tovarăşilor Endreş, muncitor lăcătuş, Constantinescu, inginer, şi Andor, maestru oţelar. Motorul acţiunii este îndârjita luptă de clasă care se desfăşoară în condiţiile preluării de către statul muncitorilor şi ţăranilor, a principalelor mijloace de producţie, şi ale luptei pentru crearea bazelor economice necesare trecerii spre socialism. Poziţia de clasă a oamenilor din piesă nu suferă echivocul, se precizează în cursul acţiunii. Fiecare se defineşte prin gesturi, vorbe, atitudini. Pentru felul de a lucra al autorului, este caracteristică apariţia epizodică a Margaretei, soţia inginerului Jămănar şi mama trădătorului Alee. Autorului îi sunt suficiente doar câteva replici, pentru a fixa cu precizie poziţia ei de clasă. Margareta Jămănar este urmaşa unei familii « nobile » şi păstrează toată ura moşierului împotriva oamenilor muncii. Cele două apariţii în scenă în actul întâi, arată cu claritate evoluţia ei ulterioară; ea va sfârşi nimicită, înecată în propria-i neputinţă de a se răzbuna. Prin contrast, poziţia şovăelnică a lui Iona Jămănar ni-1 înfăţişează pe acest bătrân inginer ca un element cu suficiente calităţi şi mai ales cu destule resurse care să-l aducă în stare să rupă legăturile cu familia lui, pentru a se încadra în cele din urmă în rândurile clasei muncitoare, unde firesc îl chiamă profesia şi înclinările.. Pe baza diferenţierii precise a poziţiilor de clasă, Mihail Davidoglu a reuşit să adâncească analiza caracterelor eroilor săi şi a putut construi trainic forţele care exprimă noul. în luptă împotriva forţelor ce exprimă" vechiul. Intr adevăr, personagiile care la începutul acţiunii « şovăe », sunt silite de evenimente să aleagă, să ia o poziţie clară. Iar ceeace este cu deosebire important şi trebue subliniat, este faptul că, în cursul celor patru acte, poate fi urmărită, în procesul ei de ascuţire, lupta de clasă, formele variate şi din ce în ce mai directe prin care trece. Astfel, sabotajele dela început se continuă cu trecerea la crimă, la acţiuni disperate. Concluzia piesei face din « Cetatea de foc » un document sdrobitor care demască metodele duşmanului de clasă, îndeamnă la lupta de clasă, ia vigilenţă. Vigilenţa este o preocupare însemnată a piesei. Personagiile, în special Marica, Dominic, Pavel, sunt exemple de vigilenţă revoluţionară. Orice slăbire a vigilenţei, orice credit acordat în prea mare măsură unor oameni, neverificaţi, lasă duşmanului 272 MIHAI GAF1ŢA de clasă o uşă deschisă, In cursul consfătuirii dela Reşiţa tovarăşii Endreş, Milos şj Andor, au subliniat această calitate a piesei. Figura furnalistului Sabău, unealtă a duşmanilor clasei muncitoare, sau figura lui Liviu Arjoca, coadă de topor a foştilor patroni -sunt figuri care se mai întâlnesc încă, uneori, în uzinele şi întreprinderile industriale din ţară. Faptul că oameni ca Liviu Arjoca sau Sabău au putut pătrunde până la posturi de răspundere trebue să ţină mereu trează vigilenţa oamenilor muncii. O cât de mică delăsare duce sau la crimă, cum e omorîrea lui Alois Klein, sau la sabotaje, care primejduesc creşterea producţiei. Poziţia sa partinică, 1-a ajutat pe Mihail Davidoglu să critice cu asprime atitudinile ne juste ale unora din eroii pozitivi ai piesei. Personagiul central, Pavel Arjoca, nu este lipsit de anumite scăderi. Meritul însemnat al piesei este de a scoate în evidenţă aceste lipsuri, a le critica şi a urmări apoi procesul de lichidare a lor. Pavel Arjoca este autoritar cu soţia sa, nu-i apreciază calităţile, deşi Marica este o muncitoare conştientă, membră de Partid. El nu poate admite ca soţia sa, pe care de altfel o iubeşte, să participe în condiţii de egalitate cu dânsul în procesul de producţie. « Mă iertaţi tovarăşe normatoare » — îi spune Pavel cu ironie. « Uitasem că aveţi şi d-voasfră păreri...». Această atitudine este aspru criticată de Marica •— şi Pavel e adus să recunoască lipsa de justeţe a atitudinii adoptate. El apreciază uneori superficial oamenii şi are atitudini stângiste care aduc rău muncii în colectiv şi demobilizează oamenii. Critica pe care i-o face Munteanu, secretarul sectorului de Partid, este la fel de aspră: «Vezi, Pavel, tu nu ştii să te apropii de oameni. , . ». « Crezi că socialismul îl vom construi numai cu aleşi ca tine i » ■— Pavel înţelege în ce constă greşala sa şi de unde provine, el ştie că trebue să ducă o luptă serioasă pentru a o lichida. In acest fel, lupta împotriva vechiului ia şi o altă formă. Ea se duce împotriva duşmanului de clasă din afară şi totodată se duce şi împotriva deprinderilor vechi ale personagiilor, împotriva rămăşiţelor mentalităţii înrădăcinate prin educaţia burgheză. Alte personagii, a căror linie generală este pozitivă, sunt criticate de asemenea pentru unele atitudini nejuste. Astfel se întâmplă cu Lucia, soţia lui Liviu Arjoca. Inginer, Lucia este fiica Jămănarilor; apartenenţa ei de clasă este burgheză, dar munca în uzină şi mai ales exemplul zilnic pe care ea îl găseşte în munca şi în viaţa de toate zilele a membrilor de Partid o ajută să se transforme, să se apropie treptat de poziţiile de luptă ale clasei muncitoare. Lucia are o seamă de şovăiri, până când ajunge să ia atitudine hotărîtă împotriva lui Liviu, soţul ei, devenit coadă de topor şi unealtă a foştilor patroni. In acelaş timp ea păstrează rămăşiţe din mentalitatea femeii burgheze, în căutare de aventuri sentimentale. Ii face curte lui Pavel:. «De ce nu-mi faci curte Pauls' E adevărat că suntem cumnaţi, dar aşa în glumă !.. . Dac' ai şti cum mă plictisesc şi n'am cu ce să-mi umplu viaţa! ». Dar Pavel, ştie să înfrângă aceste porniri ale Luciei cu abilitate: «Eşti inginer-chimist, încearcă să prinzi de unde vine sulful... Am mereu şarje declasate prin sulf. . . Uite o problemă să-ţi umple viaţa ». Această prezentare a eroilor, cu calităţile lor esenţiale dar şi cu defectele lor, crearea unor personagii vii, complexe conferă piesei veridicitatea ei. Autorul ocoleşte astfel pericolul de a aluneca spre caricaturizarea eroilor, spre prezentarea lor în linii schematice. El conduce acţiunea cu îndemânare, pentru a reliefa şi creşterea eroilor. In focul luptei lor pentru producţia de oţel şi fontă, în cadrul planului de stat, pentru îmbunătăţirea activităţii, pentru demascarea şi lichidarea duşmanului de clasă, aici urmăreşte Mihail Davidoglu procesul de făurire a omului nou, în care se desvolta o nouă mentalitate şi o nouă atitudine faţă de muncă. « Cetatea de foc » aduce literaturii noastre eroi pozitivi, al căror caracter rezultă din poziţia lor de clasă, a căror personalitate se făureşte treptat în luptă neîncetată. Este un mare merit al autorului de a fi construit aceşti eroi pozitivi, tipici pentru muncitorul conştient al epocii noastre. * CETATEA DE FOC » IN LUMINA DISCUŢIILOR DELA REŞIŢA 273 O trăsătură caracteristică a piesei lui Mihail Davidoglu este conturarea personagiilor prin definirea poziţiilor lor faţă de procesul de producţie, faţă de muncă. Atitudinea faţă de muncă a muncitorului eliberat de exploatare, chemat la o nouă viaţă, este fără îndoială alta decât cea din timpul orânduirii capitaliste, bazată pe o nemiloasă exploatare. In orânduirea capitalistă muncitorul vede în unealta de muncă un duşman care, sau îl face şomer sau îl istoveşte prin eforturi supraomeneşti. Munca, în acest caz, devine un chin, muncitorul o sabotează — şi pe bună dreptate, de vreme ce produsele muncii lui trec în mâinile exploatatorilor săi. într'un regim lipsit de exploatare, muncitorul are faţă de muncă o poziţie nouă, bazată pe conştiinţa că munca e o cinste, că prin ea se desăvârşeşte construirea unei noui orânduiri, întemeiată pe dreptate socială. Trecerea dela o mentalitate la alta, însă, nu se face dintr'odată, ci în cursul unui întreg proces de transferare. In « Cetatea de foc »> se pot urmări mai multe atitudini si poziţii faţă de muncă. Ceeace este important, este că aceste atitudini şi poziţii sunt tipice pentru anumite categorii de oameni ai muncii şi le caracterizează. In cursul pomenitei discuţii asupra piesei, tovarăşul Endreş a scos în evidenţă faptul că în piesă se întâlnesc două atitudini deosebite faţă de muncă, rezultând din poziţiile de clasă ale personagiilor: una este reprezentată de Petru Arjoca şi Iona Jămănar, cealaltă de Pavel Arjoca şi Marica. Sublinierea tovarăşului Endreş este deosebit de însemnată. Ceeace e esenţial în atitudinea lui Petru Arjoca şi a lui Iona Jămănar faţă de muncă este stăpânirea tehnicei. Amândoi sunt nişte specialişti, dominaţi de meseria lor, pe care o practicau cu aceeaşi dragoste şi în timpul exploatării patronilor si în timpul eliberării de exploatare. Este o dragoste pentru munca privită în afara conţinutului ei de clasă. Atitudinea este greşită. Un muncitor conştient nu poate lucra cu aceeaşi tragere de inimă pentru duşmanul lui de clasă ca şi pentru regimul care i-a adus, lui, muncitorului, eliberarea de exploatare. Petru Arjoca şi Iona Jămănar sunt oameni care, stăpânind o tehnică înaintată, adoptă faţă de munca lor o atitudine care demonstrează lipsa conştiinţei de clasă, situarea pe poziţii ne juste: « Vezi Pitar, spune un muncitor lui Arjoca, tu lucrezi bine dar lucrai la fel şi pentru Popp şi Auşnit.,. Dacă ai fi câtuşi de cât convins pentru cine lucrezi azi...»- Dar Arjoca nu judecă astfel. Pentru el, important, este că produce fier, indiferent pentru ce: «Eu fierb fonta, spune el; şi pentru asta primesc bani; tractoarele şi tot ce spui, treaba direcţiei ». Interesul muncitorului avansat pentru Arjoca nu slăbeşte însă; lămurirea se duce îndelung, cu răbdare şi din mai multe părţi, şi până la urmă Petru Arjoca va înţelege care e calea justă pentru el. In acelaş timp, el îşi va revizui şi atitudinea din trecut faţă de unealta de muncă, al cărei supus s'a considerat ani de-a-rândul: « ...furnalul nu-1 conduci tu, dar te conduce el pe tine » ■—spune Petru Arjoca în actul întâi, lucru pentru care va fi criticat aspru de Munteanu, secretarul Sectorului de Partid. Numai în acest fel bătrânul furnalist va ajunge să exclame în actul patru: «La furnale eu mi's Dumnezeu». Superioritatea acestei atitudini noui faţă de muncă se vădeşte la sfârşitul actului III, când, între viaţa fiului său şi viaţa furnalului, după o dramatică luptă cu sine, Petru Arjoca alege viaţa furnalului, care va însemna viaţa întregei uzine, viaţa Planului de stat. Acelaş proces de clarificare este încercat şi de Iona Jămănar, care, după şovăiri şi rătăciri, se va încadra conştient şi hotărît în rândurile clasei muncitoare. « Locul meu e în uzină» spune el la un moment dat. Iar altădată: «Eu sunt tehnician bătrân şi în specialitatea mea am lucrat cu tot felul de oameni... Dar înţelegerea şi preţuirea pe care am întâlnit-o la d-voastră, oameni de Partid... ». Prin această recunoaştere deschisă, bătrânul Jămănar înregistrează o cotitură fundamentală în activitatea lui, ceeace înseamnă însăşi ataşamentul la cauza clasei muncitoare, în luptă pentru construirea socialismului. 274 MIHAI GA FI ŢA Ca totul alta este atitudinea faţă de muncă a muncitorilor conştienţi, educaţi de Partid — Pavel Arjoca şi Marica. « Ce-i oţelarul » — spune Pavel — « decât întâi şi întâi un om care îndrăsneşte ! ». Curajul acesta, îndrăzneala de care vorbeşte Pavel îsi are rădăcinile în conştiinţa lui de clasă, în credinţa neclintită în succesul cauzei pentru care luptă. Dar această conştiinţă are şi un alt suport: Pavel nu se bazează exclusiv pe simţurile sale, aşa cum face tatăl său la furnal. Munca oţelarilor se întemeiază acum pe baze ştiinţifice. « Topirea oţelului e ştiinţă şi artă » spune Pavel, iar dorinţa de a depăşi norma, de a participa cu însufleţire la întrecere e văzută just: « Ba, de recorduri să nu te lecueşti că, ce-i astăzi record, peste un timp e normă. Şi cât urcă. normele urcăm şi noi ». O deosebire fundamentală între poziţia faţă de muncă a acestor două generaţii rezultă şi din felul cum leagă bătrânul Petru Arjoca de-o parte şi fiul său, Pavel, de alta, viaţa din uzină cu problemele de viaţă personală, din afara uzinei. Pentru bătrân, uzina încetează la poarta uzinei: « De ce amesteci viaţa noastră, casa noastră, cu ce se întâmplă în uzină S1 » întreabă el pe soţia sa. Aceasta, însă, a biruit de mult lanţurile vechei atitudini şi îi răspunde cu adâncă justeţe. «... să nu ridici pereţi între casă şi uzină fiindcă omul îi deopotrivă şi în casă şi în uzină.. . ». Pavel însă mută acasă, în sânul familiei problemele uzinei; el nu ezită să-şi critice cu asprime, chiar exagerată, părintele pentru atitudinea lui faţă de problemele muncii, ale întreprinderii. Poziţia faţă de muncă pe care o are tineretul, a fost relevată, la consfătuirea dela Reşiţa, mai ales de tov. Tismănaru, muncitor tipograf. In rândurile tineretului există o diferenţiere, pe care piesa o subliniază: Dominic, Pişto şi Florica reprezintă tineretul care a mers drept pe linia trasată de Partid; ei n'au cunoscut devieri. Poziţia lor de clasă a fost şi rămâne limpede. Spre deosebire de ei, Alois Klein e un tânăr care a avut un moment de rătăcire, trecând o vreme de partea reacţionarilor. Ajutat de Partid, el ajunge treptat la conştiinţa de clasă, îşi recunoaşte deschis vina şi duce o muncă intensă pentru a se reabilita. Cazul lui Alois Klein este caracteristic pentru această categorie de tineri care îşi recunosc deschis greşelile proprii din trecut. In piesă se arată felul în care trebue privit şi ajutat în muncă un asemenea tânăr, care vrea să-şi lichideze lipsurile. Alois luptă cu hotărîre împotriva duşmanului de clasă şi cade. în această luptă, dovedind astfel devotamentul, lui pentru clasa muncitoare. Oamenii ca lona Jămănar şi Alois Klein, care au avut atitudini greşite în trecut, dar care doresc sincer să se integreze în efortul clasei muncitoare, pot fi reeducaţi, ei sunt folositori producţiei, ei pot şi trebue să participe activ la construirea socialismului. Ceilalţi tineri duc o muncă eroică. Entuziasmul îi conduce uneori la acţiuni îndrăzneţe, care pot sfârşi rău; exemplul lui Dominic arată că, în asemenea situaţii, un rol deosebit revine organizaţiei de Partid şi U.T.M.-ului, care au misiunea să educe tineretul în disciplina muncii colective, combătând spiritul individualist de aventură eroică. Având o asemenea educaţie, sentimentele vor porni firesc, tinerii se vor apropia 'ntre ei, experienţa şi comuniunea de muncă îi va uni şi mai mult şi ei vor deveni, astfel, elemente active în producţie, muncitori conştienţi, făuritori şi apărători ai societăţii socialiste. O problemă care se leagă nemijlocit de transformarea omului este schimbarea raporturilor în familie, pe baza schimbărilor care au intervenit în baza ^conomică a societăţii. Este vorba, în primul rând, de nouile raporturi între părinţi şi copii, cum e cazul atitudinii lui Petru Arjoca faţă de Pavel şi apoi faţă de Liviu; a Silviei Arjoca faţă de. Liviu, pe care-1 demască, şi, în sfârşit, a lui lona Jămănar faţă de fiul său. Alee. Dar mai ales, este vorba de nouile raporturi dintre soţ şi soţie. CETATEA DE FOC » IN LUMINA DISCUŢIILOR DELA REŞIŢA 2yg Schimbarea produsă în structura societăţii a determinat o schimbare şi în formele de organizare a vieţii sociale. Tipică este poziţia celor patru familii ale piesei: a lui Petru Arjoca, a lui Pavel Arjoca, a lui lona Jămănar şi a lui Liviu. Toţi patru, bărbaţii, se considerau superiori soţiilor lor. Transformările revoluţionare care se produc în toate sectoarele vieţii sociale, determinate de revoluţia iniţiată şi condusă de Partid, sdruncină temeliile şubrede ale familiei clădite pe tradiţiile burgheze de exploatare, de înrobire a femeii. Cel,e dintâi care îşi dau seama de aceste schimbări, sunt femeile, — «bărbaţii.., vezi Fiorica, nu s'au învăţat că ie suntem deopotrivă... Dar noi ştim asta.., », va spune Marica, soţia lui Pavel. Felul cum femeile contribue la lămurirea soţilor lor (în cazul Maricăi şi al Silviei) sau chiar atitudinea de condamnare pe care o ia Lucia faţă de Liviu, diferă în mod necesar de atitudinea Margaretei Jămănar. Lucrul nu este întâmplător. Margareta Jămănar aparţine unei clase în descompunere; ea păstrează, în privinţa locului femeii în familie şi în societate, mentalitatea clasei ei; spre deosebire de ea, celelalte femei adoptă o poziţie fără echivoc: Marica, membră de Partid, îşi critică soţul cu asprime, desvăluindu-i deprinderile burgheze şi ajutându-1 să le lichideze; Silvia face acelaş lucru cu Petru Arjoca şi la refuzul lui de a-şi schimba atitudinea e gata să se despartă de soţul ei; iar Lucia îşi părăseşte bărbatul, despre care se convinge că e un trădător şi la demascarea căruia contribue. Atitudinea e justă şi Lucia, prin această hotărîre, dovedeşte că a rupt definitiv legăturile care-o legau cu burghezia, intrând deschis în rândurile clasei muncitoare. Tov. inginer Constantinescu, sublinia, în discuţia dela Reşiţa, că Lucia este reprezentanta tinerei generaţii de ingineri care se apropie cu toată sinceritatea de clasa muncitoare, în rândurile căreia munceşte pentru construirea socialismului. O altă problemă care defineşte noul în luptă victorioasă împotriva vechiului, este atitudinea personagiilor faţă de cadrele tinere. Petru Arjoca nu a ridicat niciun specialist lângă el, pentru a-i continua activitatea. Spre deosebire de el, Pavel creşte cu încredere cadre noui, le instrueşte, le stimulează. Organizaţia de Partid îl ajută. Poziţia lui Petru Arjoca faţă de nouile cadre tehnice, pe care ar trebui să le ridice este cu totul nejustă. El nu împărtăşeşte şi altora experienţa sa de muncă. Atitudinea lui Petru Arjoca îşi are origina în egoismul specific acelei aristocraţii muncitoreşti — « maeştrii » — care, în regimul burghez, îşi apărau avantagiile. Acest egoism constitue într'un regim, în care exploatarea a fost desfiinţată, mijloacele de producţie aparţin maselor muncitoare, o frână în desvoltarea producţiei. In acest regim superior, dimpotrivă, calificarea trebue extinsă, experienţa de muncă trebue pusă, larg, la dispoziţia maselor, tocmai pentru stimularea producţiei, pentru a produce mai mult, mai bine, pentru ridicarea nivelului de trai a celor ce muncesc. Tov. Andor a afirmat la Reşiţa: « Avem şi acum tovarăşi care păzesc secretul meseriei ». Pe aceşti oameni, piesa lui Mihail Davidoglu îi critică violent prin responsabilul de Partid Munteanu, prin Marica sau Pavel. « Ridică-ţi topitori şi maeştri din oamenii dumitale. Invaţă-i ce ştii şi cheamă-i în întrecerea asta şi pe Pavel şi maeştrii dela celelalte secţii », îi spune Marica, iar Pavel completează: « Ţi-este că s'or ridica prea mulţi furnalişti i Ridică-se, că ne-aşteaptă păduri de furnale... ». Faptul că autorul a stat printre muncitorii metalurgişti, că a cunoscut felul lor de trai, problemele muncii lor, preocupările, vorbirea lor, —■ 1-a ajutat să oglindească veridic realitatea, să aleagă materialul cel mai expresiv, cel mai bogat în semnificaţii, să realizeze sinteze, pline de învăţăminte pentru cei ce urmăresc piesa. Oglindind realist viaţa în transformarea ei revoluţionară, « Cetatea de foc » dă spectatorilor posibilitatea unei perspective asupra viitorului către care se îndreaptă, odată cu întregul popor muncitor din ţara noastră, furnaliştii şi oţelarii din lucrarea lui Mihail Davidoglu. * - --MM fi" 276 MIHAI GAFIŢA 1 1 Piesa « Cetatea de foc » este profund dramatică. Marele număr de personagii care evoluează în scenă verifică, pe un material uman foarte bogat, diversitatea problemelor pe care autorul le ridică şi le desbate. Mihail Davidoglu urmăreşte acţiunea pe mai multe planuri, ceeace sporeşte intensitatea conflictului dramatic. Aducerea în scenă a însuşi procesului de muncă (în actul II şi IV), deşi reclamă o montare mai dificilă, va prezenta spectatorilor o imagine veridică a muncii pe care o desfăşoară furnaliştii şi oţelarii din toată ţara, pentru desvoltarea industriei noastre grele. Caracterele sunt conturate cu grijă, din acţiuni concrete, din' atitudini caracteristice. Mihail Davidoglu a pus în vorbirea eroilor săi un fel de a se exprima în replic i scurte, întretăiate, un limbaj de o duritate caracteristică. Important de semnalat e că aceste forme de expresie valorifică suficient conţinutul personagiilor şi le defineşte caracterul, personalitatea. Dramaturgul a folosit din plin materialul oferit de limba vorbită de muncitorii reşiţeni dela care şi-a extras elementele cu care şi-a construit piesa. Excesul de expresii tehnice şi de provincialisme, îngreunează însă, pe alocuri, cetirea textului. Există momente de mare intensitate dramatică; de exemplu curgerea oţelului, hotă-rirea lui Petru Arjoca de a salva furnalul, etc. Din toată piesa se degajă un optimism sănătos, care înarmează cititorul şi spectatorul cu încredere în victoria luptei sale, îl înarmează cu soluţiile şi experienţa eroilor piesei, în lupta pe care poporul nostru o duce pentru construirea unui trai mai bun. După lectura piesei, însă, cititorul îşi pune câteva întrebări asupra unor situaţii care provoacă nedumerire şi chiar îndoială. Discuţiile purtate la Reşiţa au semnalat de asemenea câteva deficienţe şi lipsuri ale piesei. Ceeace apare în primul rând ca o deficienţă este faptul că acţiunea piesei se învârte în jurul unor personagii centrale care fac parte, toate, din aceeaşi familie: Arjoca, Jămănar, Gherghei. Cele douăsprezece personagii centrale ale piesei, a căror evoluţie o urmăreşte autorul, aparţin celor trei familii de mai sus, strâns înrudite între ele. De asemenea, cele trei familii locuesc toate una lângă alta, lucru care diformează imaginea asupra felului cum se prezintă realitatea la o uzină metalurgică. Mihail Davidoglu a avut munca mult uşurată procedând astfel, adică aducând un aumăr de personagii legate între ele prin relaţii de rudenie. Recurgând însă la procedee tehnice mai uşoare, autorul a fost împins la diformarea realităţii. Sar putea argumenta că problemele ridicate în cadrul familiei Arjoca se repetă şi în alte familii şi devin astfel tipice. Dar un atare procedeu împiedică prezenţa în scenă a massei de muncitori şi dă impresia că problemele marii uzine metalurgice se reduc, în cele din urmă, la problemele unei familii mai numeroase. Pe bună dreptate remarcau tov. Milos şi mg. Constantinescu, la Reşiţa, că acţiunea piesei pare o acţiune de familie: 6 posturi de comandă ale secţiilor sunt concentrate în mâinile celor trei familii înrudite, lucru care nu se întâmplă în realitate în condiţiile actuale. O altă lipsă a piesei este felul în care este prezentat Partidul. Secretarul de Partid, Munteanu, are intervenţii ţinând de o participare teoretică la acţiune, la creşterea eroilor. Ajutorul pe care îl dă celorlalţi eroi ai piesei constă numai în critica, de altfel principială, pe care le-o face în diverse situaţii; dar aceste situaţii s'ar putea rezolva şi fără intervenţia lui. Acţiunea de conducător a Organizaţiei de Partid, în uzină, de mobilizator în jurul sarcinilor concrete este înlocuită, în piesă, prin prezenţa secretarului Munteanu, apoi a secretarului adjunct al Judeţenei. Acest ultim personagiu, după cum remarca tov. Milos, la Reşiţa, trebuia, prin apariţia lui în scenă, să determine o cotitură ta acţiune, pentrucă aşa se petrece în realitate când adjunctul judeţenei de Partid inter- « CETATEA DE FOC » IN LUIMNA DISCUŢIILOR DELA REŞIŢA 277 vine într'o împrejurare. In piesă, însă, apariţia adjunctului pare «lipită », adăogată abia după ce autorul a terminat piesa. Acelaş rol şters îl au conducerea administrativă a fabricei şi sindicatul, ■— acesta nu izbuteşte nicio clipă să fie o curea de transmisiune între Partid şi masse. De altfel, din piesă rezultă că autorul nici nu şi-a pus cu toată atenţia problema de a arăta, rolul conducerii administrative şi a sindicatului — şi de aici deformarea adevărului. Autorul trebuia să dea o mai mare atenţie acestor elemente şi personagii, în primul rând bazaî pe faptul că în orice uzină din ţară, organizaţia şi responsabilii de Partid, apoi conducerea fabricii şi sindicatul, au un rol pozitiv, o influenţă determinată în evoluţia acţiunii şi a personagiilor. La fel spectatorul nu va avea o imagine justă despre ajutorul dat de Uniunea Sovietică furnaliştilor şi oţelarilor. Din două pasagii aflăm că în uzină se foloseşte experienţa otelarilor sovietici, despre care Munteanu citeşte în cartea lui Matulineţ; dintr'un al treilea pasagiu aflăm că Pavel Arjoca foloseşte cu succes mangan sovietic. Se neglijează schimbul direct de experienţă, ajutorul bogat în materiale, aşa cum .sublinia, în cursul ,desbaterii dela Reşiţa, tov. Tismănaru. In construirea unora dintre personagii, autorul a dat dovadă de grabă. lona Jămănar e un om care rupe hotărît şi definitiv cu felul lui trecut de viaţă; el demască pe fiul său, ajută la demascarea ginerelui său. Acestea arată că el a trecut deschis pe poziţiile clasei muncitoare şi în acest caz nu mai e justificată atitudinea din actul ultim, unde bătrânul inginer se interesează aproape servil de soarta sa şi a Luciei. Un om care a trecut cu atâta, hotărîre pe poziţia de luptă a clasei muncitoare nu mai are asemenea şovăiri şi nu-şi pune asemenea întrebări. Lectura piesei impune concluzia că între tinerii Dominic şi Pişto e o mai'e asemănare, mergând până la confundarea celor două personagii. Ceeace~i deosebeşte e doar faptul că unul e sportiv, iar celălalt poet. Autorul îi conturează pe baza unor ticuri verbale. Aceste repetări creează impresia că tinerii nu sunt destul de serioşi şi aruncă-, îndoială asupra faptelor lor ulterioare: cititorul se întreabă dacă atitudinile lor eroice-mai erau conştiente sau dacă tinerii se lăsaseră conduşi de curiozitate, de dorinţa de senzaţional. De altfel vorbirea lui Dominic — poetul — e forţată. Oricâte veleităţi de poet ar avea un tânăr de 17 ani, el nu declamă versuri la orice prilej; tot astfel, Pişto,* păcătuind prin acelaş limbaj, având însă o coloratură sportivă. Ceeace e esenţial în piesa « Cetatea de foc » este felul în care autorul ridică, des-bate şi rezolvă probleme legate de un sector de o uriaşă însemnătate a vieţii noastre sociale. Problemele sunt cele pe care le întâlneşte oricine în munca de toate zilelej modul în care autorul le rezolvă înarmează pe oamenii muncii cu o înţelegere justă a unor situaţii, cu exemple despre felul cum pot ei să procedeze în anumite împrejurări. Din această aplicare pe concret a concluziilor piesei reiese valoarea lor profund educativă pentru oamenii muncii din toată ţara. Caracterele profund omeneşti ale personagiilor, acţiunea de un dramatism puternic, expunerea clară şi înlănţuirea strânsă a epizoadelor sunt tot atâtea elemente care ajuta la înţelegerea poziţiilor pe care se situează eroii, transmit cititorilor şi spectatorilor experienţa avansată care se degajă din piesă. « Cetatea de foc » devine, astfel, o adevărată armă în mâinile poporului muncitor în lupta pentru construirea socialismului. Dar ceeace aduce « Cetatea de foc » într'o măsură cu mult mai rnare faţă de alte lucrări ale literaturii noastre este prezenţa elementelor care atestă desvoltarea ulterioară a majorităţii personagiilor. Lupta noului împotriva vechiului şi victoria asupra lui, lupta mentalităţii şi atitudinii noui de viaţă faţă de rămăşiţele vechi, totodată orientarea întregii 278 MIHAI GAFIŢA activităţi spre un viitor care se conturează luminos, dau lucrării lui Mihail Davidoglu o valoare deosebită. Pavel Arjoca este un muncitor de tip nou, muncitorul conştient care luptă pentru construirea socialismului; alături de el, Marica reprezintă muncitoarea conştientă. Amândoi apar ca doi eroi valabili, legaţi de realitatea vie şi având largi, posibilităţi de desvoltare în viitor. Viaţa şi activitatea lor continuă pentru îndeplinirea planului de Stat, pentru combaterea duşmanului de clasă, fac din Pavel şi Marica două pilde de preţ pentru muncitorimea din ţara noastră. HORIA STANCU O TEMĂ NOUĂ ÎN DRAMATURGIA NOASTRĂ Imr'unul din numerele -recite ale «Vieţii Româneşti» a apărut—sub titlul provizoriu: « Se apropie ziua ...» — piesa Măriei Banuş « Ziua cea mare ». Tema, de o deosebită actualitate, este înfăptuirea unei gospodării agricole colective. Până acum, cititorii o cunoşteau pe Maria Banuş numai ca poetă, şi faptul că a păşit într'un alt sector al literaturii a surprins la început pe unii. Pentru cea mai mare parte, aceasta n'a fost decât încă o dovadă că scriitoarea nu se opreşte la punctul în care 'a ajuns, că nu se limitează la o sferă de activitate literară. Dimpotrivă. Este mereu în căutarea unor noui mijloace prin care să exprime marile prefaceri revoluţionare care se petrec în ţara noastră. Fenomenul acesta este însă general. Astăzi, în ţara noastră, scriitorii cei mai buni se străduesc să dea lucrări tot mai '-aloroase, mai pătrunse de spirit de Partid. Literatura noastră merge înainte. Şi dramaturgia nu ocupă un loc aparte. Şi totuşi, că o poetă a scris o piesă de teatru, ar fi putut să pară surprinzător. In condiţiile în car» se desvolta astăzi poezia, proza, teatrul în ţara noastră însă, aceasta e un lucru care ni: trebue să mire pe nimeni. In poezie, Maria Banuş a trecut dela lirismul interior, dela poezia individualistă, la exprimarea clară 3 sentimentelor care frământă azi poporul. A cântat munca. A cântat drăgălăşenia copiilor care se bucură de viaţă nouă. A demascat uneltirile ascunse ale patronilor, a chemat la vigilenţă. In acelaş timp, Maria Banus, a scris mai limpede, într'o limbă fără întortocheri savante. Toate acestea le-a putut realija Maria Banuş fiindcă nu s'a rupt de realitatea în mijlocul căreia trăieşte, fiindcă a făcut un efort continuu, iiindcă a primit mereu ajutorul Partidului. In general, Maria Banuş, ca poetă, a fost în actualitate datorită tocmai temelor pe care le-a ales. Şi, atunci când a scris prima ei piesă, i-a fost mai u;or să aleagă tot o temă de o deosebită importanţă, înfăptuirea unei gospodării colective. Primii paşi pe calea nouă a agriculturii socialiste, viaţi nouă a satului, aceste evenimente cheamă şi stimulează la scria. Dar în acelaş timp, tocmai prin "igoarea temei, dificultăţile erau mai mari. Realitatea, atât de complexă, problemele vaste ale vieţii, nu pot să trăiască în literatură decât dacă sunt topite, decât dacă sunt modelate din nou de mâinile scriitorului. Pentru cititori poate să pară adesea uşor să creezi « personagii tipice în condiţiuni tipice ». Creaţia literară este însă un fenomen mai dificil. Mai ales atunci când trebue să-desprinzi esenţialul de ceeace are o importanţă secundară, atunci când trebue să faci ca opera literară să rămână valabilă şi după ce momentul la care ea se raportă a fost depăşit, a fost lăsat în urmă. «Ziua cea mare» se petrece undeva, într'un sat din Nord-Estul Munteniei. Datele de care s'a servit Maria Banuş la început sunt simple. Ţăranii săraci şi mijlocaşi conduşi de Partid sunt pe cale de a înfăptui o gospodărie colectivă. Unii mijlocaşi şovăie. Uneltirile chiabureşti nu sunt străine de acest lucru. In cele din urmă, datorită vigi- 2go HORIA STANCU 1 enţei revoluţionare şi ajutorului dat de CC, al P.M.R. printr'un delegat al său, duşmanul este demascat şi zdrobit şi gospodăria întemeiată. Acesta este în linii generale subiectul Trecând mai departe, adâncind teoretic problemele pe care le pune colectivizarea agriculturii, observând la faţa locului condiţiile în care ea se petrece în satele noastre, ' cunoscându-i eroii, Maria Banuş a putut să construiască o lucrare care să oglindească realitatea. Sesizând ceeace este esenţial, scriitoarea a îmbogăţit acţiunea cu o serie de conflicte legate de viaţa sufletească, interioară, a eroilor. Pe măsură ce piesa se apropie de momentul culminant fiecare dintre aceste conflicte îşi precizează locul în structura lucrării. Iată de exemplu, un puternic conflict de dragoste. Radu Enache, fost membru în comitetul organizaţiei de partid locale, încearcă s'o atragă pe Ioana Neagu şi s'o facă să-şi părăsească soţul, pe Neagu S. Neagu, responsabil organizatoric al organizaţie, locale. Pe Radu Enache, Maria Banuş ni-1 prezintă încă dela început: «Puternică personalitate virilă, înalt, bine legat, cam buhăit de băutură ». In cele din urmă, Ioana izbuteşte să rupă farmecul care o atrăgea spre Enache şi se întoarce la soţul părăsit. Plecarea Ioanei a produs în sufletele eroilor o frământare violentă. Pe Neagu 1-a îndurerat adânc şi l-a umplut de ură împotriva lui Enache. Ioana e stăpânită de o tristeţe întunecată, de neli- ' nişte'si teamă. Şi cu atât mai impresionantă e revenirea Ioanei şi recunoaşterea din partea lui Enache a greşelii săvârşite. Dar conflictul acesta are însemnătate şi prin felul în care autoarea îl rezolvă. Atitudinea pe care Maria Banuş o ia faţă de personagiile care se ciocnesc, arată că a înţeles cum în miezul unor asemenea frământări se făuresc unele din trăsăturile caracteristice omului nou. Cinstea morală, dragostea sinceră, curajul-Ura lui Neagu pentru Enache nu-1 poate determina pe cel dintâi să fie nedrept, deşi nu poate uita că Enache l-a despărţit de soţia lui. Acelaş conflict îi dă Măriei Banuş posibilitatea de a critica îndrăzneţ unele atitudini greşite faţă de femeie. In câteva replici. Radu Enache se arată tipul celui pentru care femeia nu este decât un obiect care poate fi zvârlit: cu nepăsare. «Şi pe tine tot ca pe-o căţea am să te arunc când m'ci sătura» | îi spune el cu brutalitate Ioanei. In fond, nici Neagu nu e lipsit de vină. El îşi iubeşte I soţia, dar nu o tratează cu atenţie, cu grijă. Nu o lămureşte, nu-i explică nimic în legătură cu gospodăria colectivă, şi în felul acesta o lasă pradă tuturor zvonurilor mincinoase şi tuturor uneltirilor. Iată un alt conflict, care poate să lumineze şi mai bine frământarea adâncă pe care colectivizarea, începutul vieţii ncui o aduce până în fundul sufletelor. Ţăranii muncitori, după iniţiativa mijlocaşului Costea, sprijiniţi de Partid, au con- 1 struit un stăvilar. « Au adus oamenii salcâmi pentru întărituri şi scoabele, ce mai, toate dela ei. Dacă vreţi să v'arăt registrele, să vedeţi cum s'a lucrat. Cu întrecere; pe ăi care rămâneau în urmă îi scriam pe tabla neagră la primărie într'o parte. Pe ăi buni în ailaltă . parte. Ştiţi, la început râdeau oamenii, râdeau, da tot se întărîtau. Şi-a pornit o întrecere, că nu mai puteai să-i opreşti. E, ce să mai vorbesc şi eu aşa ca un nătărău.-Când era totul gata, nu-s nici două săptămâni de atunci, ne-am pomenit cu el la pământ. Prafu s'a ales de tot ». La mijloc e un act de sabotaj. Şi Costea, care ne este prezentat ca om « grav, cumpănit în vorbă şi în mişcări », gospodar cu trecere în sat, este însufleţit de ură împotriva celor care i-au distrus munca. Organizaţia de partid nu urmăreşte însă cu suficientă atenţie demascarea sabotorilor. Vorbele lui Costea, care îl socoteşte pe Enache vinovat, nu sunt luate în seamă. încetul cu încetul îşi fac loc îndoiala, neîncrederea. Şi toate aceste sentimente care mocnesc vor izbucni în momentul în care Costea se retrage din Gospodărie. Şi plecarea acestui mijlocaş cinstit atrage după ea şi pe alţii. Iată cum un conflict, care la început are rădăcini mai puternice numai în sufletul unui perso- | nagiu, se desvoltă, creşte, sfârşeşte prin a se împleti strâns cu acţiunea centrală a întregei lucrări. Ezitarea, încăpăţânarea Măriei Niculea, soţia secretarului organizaţiei, Toma, 'i se răsfrânge indirect asupra muncii lui Toma. Frământările din sufletul lui Stanică Bindiliu, primarul, care vrea să iasă din Gospodărie, se transmit şi soţiei sale Gherghina. , , O TEMĂ NOUĂ IN DRAMATURGIA NOASTRĂ Până la urmă însă, capetele tuturor acestor fii'je se adună într'un punct. Problema centrală e înfăptuirea Gospodăriei, în jurul ei se axează toate celelalte conflicte secundare, dintre care cele mai importante au fost menţionate mai sus. Radu Ehache se foloseşte de puterea pe care o are asupra Ioanei, pentru a o hotărî să se despartă de bărbat şi să nu intre în colectiv,.. «de scris nu mă scriu. Mai bine mă spânzur» îi spune Ioana. In "fond, atitudinea duşmănoasă a lui Radu Enache se manifestă prin încercări de a lovi în Gospodăria Colectivă pe cale de construire. Nu pentrucă este împotriva ei, dar ca să demonstreze tuturor că fără el nu se poate duce nimic la capăt. Neînţelegerea dintre Toma Niculea şi Maria porneşte tot dela Gospodăria Colectivă. Maria care e bolnavă, se teme că nu va putea munci. Pe de altă parte, dragostea pentru petecul ei de pământ o ţintueşte pe loc. Lipsa de vigilenţă a organizaţiei de partid cu prilejul sabotării stăvilarului, şi faptul că unii îl consideră vinovat pe Enache, aduce retragerea lui Costea şi a altora. Ei nu vor să muncească alături de un om ca Enache. Continua împletire între problemele Gospodăriei Colective şi cele mai adânci gânduri ale oamenilor este reală. Trecerea dela munca individuală a pământului la agri-i cultura colectivă, la munca în comun a pământului, făcută în condiţiuni cu totul deo- sebite, nu se produce fără frământări sufleteşti. Atunci când ezitările, neîncrederea, sunt învinse, când este depăşit tot ceeace trage înapoi, spre viaţa veche, începe procesul de făurire a unui om nou. Germenii acestui proces sunt prezenţi în sufletul acelora dintre eroii piesei « Ziua cea mare » care privesc înainte. In jurul gospodăriei colective se ascute lupta de clasă. Mai întâi zvonuri, care să semene nelinişte. Apoi duşmanul de clasă profită de cele mai mici greşeli, exploatează întunericul care mai persistă în mintea unora. Nu este întâmplător că verigile se rup tocmai acolo unde munca de lămurire nu s'a dus amănunţit, unde n'a pătruns lumina adusă de partid. Faptul că în « Ziua cea mare » lupta de clasă are atâtea forme variate, că ea este motorul întregei acţiuni, este, credem un aspect pozitiv al acestei lucrări. Demascarea şi zdrobirea duşmanului se vor face firesc, prin lupta unită a ţăranilor muncitori, prin însăşi realizarea gospodăriei colective. Odată fixate aceste jaloane, e necesar să analizăm ce aspect al luptei de clasă la ţară a redat Maria Banuş în piesa ei. Atunci când a creat chipurile chiaburilor şi ale uneltelor lor, auioarea a ales figuri i variate. Vasile Popescu « scund, gălbejit, mişcări de om bolnav ». Ion Bulancea « voinic, ochi pânditori, şireţi ». C. Dănică, învăţător pensionar « slab, acru, brazde adânci pe faţă, privire ironică, tăioasă ». Ifrim « moşneag, purtând urmele alcoolismului pe faţă ». Ifrirn, simplă unealtă, bună să răspândească zvonuri şi să tragă cu urechea, e un personagiu secundar. Adevărate vipere veninoase sunt însă Vasile Popescu, Dăniiă şi Bulancea — care merg până la sabotaj şi crimă. Atitudinea lor faţă de Radu Enache e linguşitoare, mieroasă. I-au simţit slăbiciunea, orgoliul şi ambiţia nemăsurată. Iată cum îi vorbeşte Dănilă lui Enache: « Ce-ai riscat tu, zău aşa. Şi acu să-ţi facă una ca asta. In patruzeci şi cinci cine a dus aici partidu'n spinare? Enache ! Ăilalţi.. .» şi mai departe: « Cine şi-a pus atunci capul la bătaie: Radu Enache. Şi-acum, poftim. Iţi spun drept, eu să fiu în locul tău n'aş răbda ». Mai târziu, când îl cred copt, chiaburii îl aţâţă la crimă, vor să-i înarmeze braţul pentru a lovi în Neagu. Izbucnirea de ură a lui Vasile Popescu, lovitura de cuţit pe care chiaburul i-o dă iui Neagu are asupra lui Enache efectul unui şoc. Dacă revine mereu aici numele lui Radu Enache este pentrucă vedem în Enache i unul dintre cele mai complexe personagii ale piesei, amestecat cu aproape tot ce se întâmplă. In jurul acestui personagiu critica literară poate discuta pe larg. El âu este totuşi un duşman; rădăcina greşelilor sale de mai târziu este orgoliul nemăsurat, care îl orbeşte şi îl împinge la fapte necugetate. «Ascultă Marie, eu una-ţi spun» — spune el — ăia nu mă ştiu ce pot. Nu li-s frate. Tu mă ştii. Nu s'a născut om din muiere să rnă i. >. Dar nu trebue să uităm că de jumătate de veac încoace, toate celelalte puteri apusene se îmbulzeau să prade bogăţiile ţării. « Sângele negru » începuse dc mult să ia drumul Occidentului, şi câte societăţi petrolifere rai aveau capital francez! Toate aceste realităţi, acoperite dc confuzie în carte, nu au fost ignorate de acele elemente de frunte ale mişcării muncitoreşti care rămăseseră credincioase steagului internaţional al proletariatului. Glasul lor a răsunat pentru pace din primele momente ale intrării României oligarhice în. război. Dar în « Pe văile Argeşului », aceste 288 M. PETRO VEANU ecouri nu răsbat de iei, iar eroii pe care romanciera se strădueşte a-i recomanda ca progresişti rămân străini de ele. Însuşi muncitorul ceferist, care lămurise (pe la mijlocul romanului), câţiva eroi asupra caracterului imperialist al războiului balcanic, nu mai este readus în scenă, deşi ar fi fost momentul să intervină. Oe-altfel, este trecut cu vederea şi răsunetul Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie. Nicio scânteie din focul care aprinsese putredul imperiu ţarist şi care avea st încingă avântul revoluţionar al popoarelor lumii, nu luminează, o clipă măcar, «văile Argeşului*. Privirea ero'lor este prea scurtă, iar creatoarea !or prea timidă si evazivă. Acţiunea romanului se încheie cam prin 1920, deci în anii în care mişcarea muncitorească din ţara noastră se întărise. în care avusese loc înăbuşirea în sânce a acţiunii muncitorilor tipogiafi în Piaţa Teatrului, şi prima grevă generală. Cum se reflectă în roman aceste elemente esenţiale pentru istoria poporului nostru? DulgiK-ru, ceferistul, care simbolizează muncitorimea creatoare, dispare după cum am văzut. Ţăranii săraci îndură în continuare oprimarea, crâcnind abia. Unii dintre ei (Cccorăl) vor să plece la oraş, iar al vii (Minut), deveniţi intelectuali, (?), ezită în alternanţe de iz semănătorist, între sat s' oraş, presimţind că « se petrece ceva în lume. şi 'or le scapă acest ceva t. Nu spunem, fireşte, că asemenea inşi nu au existat, clar nu ei pot configura « noul ». Aceasta este lipsa care se poate reproşa, în generai, autoarei. Nici unul dintre ţăranii exploataţi nu dobândeşte conştiinţa exploatării, şi nici măcar nu cutează să. se opună, deschis, jefuitorilor poporului. Dc ce Radu Giontar, Marinică, şi chiar Cocorăl, nu trec pragul nemulţumirilor, al unei ostilităţi surde şi ceţoase faţă de Coana Iulia şi Ilie Tabageru personal? Reacţiile pozitive şi curajoase, sunt foarte şterse şi schematice în « Pe Văile Argeşului ». Astfel, Cocorăl, care povesteşte în două rânduri că a luat parte la răscoala din 1907, se mărgineşte să-şi verse focul împotriva boierilor, înfruntânclu-i într'un spirit mai degrabă de frondă. Când se decide în sfârşit să a-ţioneze, o face în chip naiv-conspirativ şi fără sens, căci îşi 'pierde nopţile dând. târcoale locului de întâlnire dintre Tabageru şi doi chiaburi care aprovizionau bursa neagră, organizată de negustor, în timpul războiului. In afară de aceasta, urmărind desvoltarea lui Cocorăl, scriitoarea pune mai multă grijă în nararea aventurilor lui amoroase şi în stăruinţa asupra firii năbădăioase a personagiului. Apoi, Cocorăl este o apariţie oarecum izolată în mijlocul unui sat peste care a bătut puternic vântul răscoalei. Cum se explică apatia tuturor celorlalţi, împinsă până la îel'uzul de a accepta singura propunere . . . practică, emisă de Cocorăl —administrarea unei lecţii negustorului care înşela întreg satul la măcinatul grâului? Chiar imaginea lui Minut, din care autoarea a voii să facă eroul principal, este plină de cusururi. Modelat în felul lui Darie, eroul romanului « Desculţ », Mihuţ ar fi trebuit să fie, în intenţia Sandei Movilă, uit martor al exploatării şi încă un martor activ, de nu chiar un fel de revoluţionar în devenire, după cum s'ar părea că reiese, din epilogul plin de promisiuni. Dar cum îşi realizează scriitoarea bunele intenţii ? Mihuţ, copil de ţăran sărac, agoniseşte bani ca ucenic în prăvălia lui Conu Ilie, se înscrie la şcoală, şi, tenace, reuşeşte să fie un premiant. Evident, trăieşte în gazdă împreună cu aiţi trei-patru colegi, feciori de chiaburi şi. de popă. Intre ci toţi, Milmţ este cel mai serios; îşi vede de treabă şi nu umblă după fete, până ce se îndrăgosteşte, după o scurtă ezita: e, de Alexandra, fata unui negustor bogat, căreia îi dădea lecţii. După câte înţelegem, tot din epilog, Mihuţ se va însuia cu Alexandra. După o serie de alte oscilaţii — să rămână la oraş, să studieze la Universitate, ori să se întoarcă tn sat? — Mihuţ revine pentru un timp la Arnota, animat brusc de dorinţa luptei alături de obidiţi. Spunem brusc, deoarece până la declanşarea hotărîrii eroului dc a milita, nu se petrec fapte în stare să ne pregătească pentru asemenea întorsătură, împrejurările grele ale uceniciei, anii de SANDA MOVILĂ: «PE VĂILE ARGEŞULUI» 289 învăţătură, solidaritatea mai mult sau mai ( puţin trainică dintre el şi « cei de-acasă », şi câteva tresăriri dc revoltă, autentice dar sporadice, nu sunt suficiente ca să explice transformarea revoluţionară a eroului. Simţind această lipsă în structura.personajului, autoarea a introdus un ceferist, Ion Dul-gtieru, care avea rolul de a lumina pe ceilalţi eroi. Dar figura lui apare convenţională şi incidentală. Dulgherii vorbeşte o singură dată, în cursul a 370 de pagini. El lămureşte pe Mihuţ, pe dascălul bisericesc Chiriac şi pe Marinică, consăteanul lui Mihuţ, angajat la C.I-.R., despre ceeace înseamnă lupta de clasă şi scopul imperialist al războiului balcanic. De îndată, însă, dispare din acţiune, aşa cum spune autoarea însăşi, în t tiu! capitolului, ca « un musai'ii ciudat ». Tot ce mai aflăm este că inimoasa Rina doreşte să-l vadă: — <■ Poate e un om adevărat şi mi-e sete de oameni adevăraţi 1 » — şi că Mihuţ, odată ce va termina şcoala, îl va căuta la Bucureşti, pur-tându-i cu grijă adresa în buzunar (fireşte, dacă nu cumva socrul îi va rezolva mai bine problemele prlntr'o zestre 1). Aşa dar, Dulgheru, care ar fi trebuit să fie o pârghie în evoluţia lui Mihuţ, Marinică şi Go-corăl, este reprezentat artificial şi pierdut pe drum, tocmai când ar fi fost mai necesar. De aceea, desvoltarea lui Mihuţ nu este justificată şi revenirea sa din ispita ascensiunii sociale, apare mai mult ca un caz extraordinar. Subita lui transformare este un fapt romanesc, neverosimil. „Cotitura" lui, care se petrece pe parcursul dintre Piteşti şi Arnota, pe un drum scăldat în soare şi încins de pădurea Manasiei, întăreşte nuanţa de « revelaţie », pe care a atribuit-o autoarea, într'un spirit de ieftin romantism, unei etape hotărîtoarc în desvoltarea eroului. Iţi aminteşti fără să vrei de convertirea acelui care « prin harul Domnului », a devenit, pe drumul Damascului, apostolul Pavel. De aceea, nici nu rămânem convinşi de evoluţia pozitivă a lui Mihuţ. Nu putem să avem într'însul încrederea pe care o trezeşte Darie, cuceritor prin firescul conduitei şi legământului său că « nu va uita niciodată » cumplitele încercări. De aceea, chiar dacă se întoarce pentru un timp în sat, Mihuţ ştie tine că «peste un an mă voi însura cu Alexandra . . . chiar dacă părinţii ei se vor împotrivi. Dacă se vor împotrivi, îşi va lua şi ea o slujbă, dacă vor consimţi, atunci va fi mai uşor, ne vor ajuta ». Iar în epilog, îşi spune singur: « De ce să nu fiu sincer? Nu mi-ar displace ca Alexandra să aibe bani ». Evoluţia lui Mihuţ nu este, deci, tipică pentru ţăranul oprimat, care, intrând în contact cu clasa muncitoare, duce conscc vent, lupta împotriva celor ce-1 asupresc. Iu primul rând, împrejurarea căsătoriei indică cel puţin tendinţa de parvenilism a eroului. In al doilea rând, iubind-o pe Alexandra, el nu se gândeşte s'o smulgă de sub influenţa familiei de negustori, ci dimpotrivă, în socotelile lui intră şi perspectiva ajutorului bănesc al socrului. E prima concesie pe care o săvârşeşte acest „erou" şi care- ne determină să-l bănuim înclinat spre renegare şi cu ambiţii de căpătuire. Şi sfârşitul romanului ne lasă mai curând să întrezărim perpetuarea concesiilor decât o viitoare şi susţinută luptă a lui Mihuţ. Chiar atitudinea sa faţă de Pavel, băiatul magistratului, pe care l-a meditat şi în a cărui casă a îndurat batjocuri, e ilustrativă: « Pavei nu e un băiat rău şi nici îngâmfat, dar e un uşuratec », gândeşte Mihuţ. Deci, acest vlăstar de ţăran sărac, fără să fi început încă propriu zis să acţioneze, este gata să acorde duşmanilor de clasă, circumstanţe atenuante. De altfel, nu numai Mihuţ aminteşte clişeele vechilor romane populiste. El nu e singurul erou slab de înger. Chiriac, fostul dascăl cu gânduri de râsvrătit, devine perceptor şi . . . parvenit. Omul, în casa căruia l-a cunoscut Mihuţ pe ceferist, ajunge o unealtă docilă care ia zece piei de pe sărac — pentru statul burghezo-moşieresc—reţinându-şi, fireşte, comisioane. Vintilă, care se alăturase pe băncile şcoalei şi în odaia gazdei comune, suferinţelor băiatului de ţăran sărac, aspiră la o viaţă tihnită de slujbaş, cu perspective de pensionar. De aceea, finalul cărţii lasă o impresie de suspensie, de nedeterminare, de înnecare a tuturor elanurilor. In final nu răsbate nici 19 290 una din laturile realităţii istorice, — continuarea luptei în ciuda dezertării unora din foştii revoltaţi. Nu aceştia reprezintă elementele noui, « ceea ce se naşte şi se desvolta ». Şi în aceasta constă a doua slăbiciune fundamentală a romanului. Care este izvorul deficienţelor? Privind cartea în ansamblul ei, constatăm, că scriitoarea, relatând — în linii largi — just mizeria trecutului, dovedeşte însă o insuficientă combativitate. Cartea este lipsită de un puternic spirit de Partid, de aceea, însăşi atitudinea critică apare uneori diluată de duioşie. Personagiile negative — coana Iulia, Tabageru, etc. — par să trezească uneori mai mult o compasiune pentru exploataţi, decât ura mobilizatoare împotriva exploatatorilor. Umanitarismul vag şi sentimentalismul « reformist » şubrezesc scheletul romanului şi fac din coana Iulia, de pildă, o incarnaţie romantică a răului, iar din Rina, fata cea bună a lui Tabageru, o răsvrătită de pension, « spăimântată de tirania asta a banilor » pe care-i urăşte « de moarte». O altă trăsătură, în aparenţă realistă, dar în fond lipsită de motivare, este limba folosită de carte. Eroii vorbesc într'un dialect « eminamente » ţărănesc, adică născocit în birou. Numai faptul că se spune « zâceam » în loc de « ziceam », « Iambi » în loc de «lămpi », ori că toţi pronunţă «pă » şi « dă », în loc de « pe » şi « de », nu poate crea veridicul conversaţiei ţărăneşti. Dimpotrivă, acest procedeu afectat dă impresia că autoarea mimează şi nu trăeşte procesul de gândire care stă la baza expresiei orale a ţăranului. In concluzie, Sanda Movilă oglindeşte mai aproape de adevăr faţa slută a exploatatorilor, dar nesatisfăcător faţa exploataţilor. Imaginea ţăranilor săraci este statică, cu excesiv de multe culori sumbre şi lunecări sentimentale, fără ca scriitoarea să înţeleagă în esenţă pe cei care au luptat pentru sfărâmarea lanţurilor. Ea suferă şi lăcrimează pentru asupriţi, dispreţuindu-i pe asupritori. Dar, necălăuzită consecvent de spirit partinic, Sanda Movilă n'a sesizat licărirea noului în bezna sărăciei şi n'a scos la lumină fermentul revoluţionar şi trans- M. PETROVEANU formator. Ea n'a dat luptei de clasă o. expresie destul de viguroasă pentru ca acest motor al istoriei să apară, nu ca o răbufnire elementară, ci ca un izvor constant de acţiune mobilizatoare şi în acelaş, timp ca animator al acţiunii romanului. Simpla descriere a mecanismului exploatării, simpla proectare în alb şi negru a, antagonismelor de clasă, nu sunt în măsură, să explice transformarea eroilor. Căci nu este suficient să fii asuprit pentru a deven din. răsvrătit revoluţionar, aşa cum nu e de ajuns să te simţi bolnav, ca să te vindeci. De aici derivă şi absenţa unei perspective de viitor şi a unei acţiuni vii şi închegate. In tot romanul nu se întâmplă evenimente hotărîtoare: chiar acelea despre care se pomeneşte — războiul din 1914 — nu stârnesc ecouri corespunzătoare în structura eroilor. De aceea tocmai personagiile spre care se îndreaptă simpatia scriitoarei şi a. cititorilor, nu se maturizează complet: ele se târăsc în coada massei, a istoriei, reacţionând echivoc şi cu întârziere. Romanul Sandei Movilă, punând în lumină mai ales opoziţia dintre exploataţi şi exploatatori, şi nu lupta îndârjită dintre ei şi iniţiativa combativă a celor mai ridicate elemente din mijlocul massei, nu reuşeşte încă, în ciuda intenţiilor autoarei, să sesizeze perspectiva dinamică a evenimentelor descrise şi să contribue, astfel, la înarmarea ţărănimii muncitoare în lupta ei pentru transformarea socialistă a agriculturii şi împotriva chiaburffnii, — actualii) exploatatori. M. Pelroveanu VLAICU BÂRNA: «TULNICE IN' MUNŢI»*) Cu ultimul său volum de poezie, Vlaicu; Bârna îşi exprimă ataşamentul său faţă de popor, contribuind la îmbogăţirea literaturii noastre. Tulnice în munţi cuprinde *) Editura pentru Literatură şi Artă, Buc, 1950. VLAICU BÂRNA: « TULNICE IN MUNfl » 29I patru cicluri de poeme dedicate, în cea mai mare parte, vieţii aspre de luptă pentru libertate a iobagilor ardeleni şi se încheie cu cântece de biruinţă închinate luptei pentru pace, al cărei stegar este poporul sovietic. Primul ciclu, întitulat Horia, este străbătut de admiraţia pentru < . . Moţul din Albac Cu fruntea 'naltă, dârz, în ţundra-i lungă ». Fără să se lase copleşit de impresionanta personalitate a eroului, poetul nu evocă numai figura tribunului martir, ci îşi îndreaptă întreg cântecul spre: « Mulţimi de iobagi Cetina munţilor dragi » — către făuritorii români şi maghiari ai răscoalei din primăvara anului 1784 din Transilvania. Cu un simţ evident al epicului, Vlaicu Bârna surprinde momente semnificative ale « răzmeriţei », fără să părăsească tonul popular, atât de bine prins, al baladei: «Un. om vorbi amar, cu oftat: « — Hei; Doamne, drăguţul de-împărat — De ce suspini ortace, hei, împăratul e doară cu noi, nu cu ei » întrebă cu mirare un bătrân Cu obrazul roşu şi spân. Cel tânăr răspunse în râs: — «Se poate, Doar cioara la corb ochii nu-i scoate. . . ». Prezentarea revoltei iobagilor ardeleni este încălzită şi dinamizată de dragostea poetului faţă de eroii poporului. El înfierează deopotrivă pe asupritori, români, sau unguri, şi pune la stâlpul infamiei pe trădători, slugi ale «domnilor ». Iubindu-şi eroii, poetul găseşte accente dramatice spre a zugrăvi pedepsirea trădătorilor: « Dar fierbe satul. Prinşi în balţ, Leagănă vântul spâzuraţi. Sunt cei doi şpani şi lângă ei Cu faţa prinsă în cârcei Stă Patru Cară zis Păstruga Ce le-a fost gornicul şi sluga. In această privinţă, poemul Cei şapte iuzi din acelaş ciclu constitue, în întregime, o pagină remarcabilă. In lumina perspectivei istorice, poetul ştie să surprindă nădejdea ţăranilor, întreţinută de ura lor împotriva asupritorilor. Sugestivă şi emoţionantă în această privinţă este replica iobagului Ciuna de pe Criş, din finalul acestui poem, în care sunt înfăţişate represaliile ce au urmat răscoalei lor: « Richard strigase: — Fertig, gata, Poporul să golească şatra I Dar Ciuna se răsti 'nciudat: — Noi, domnule, noi n'am gătat ». In general, folosirea limbajului şi a ritmului popular în versurile lui Vlaicu Bârna exprimă tendinţa sa de a. crea o poezie clară pe înţelesul masselor. Observând calea parcursă de Vlaicu Bârna, dela misticism şi formalism, la scrisul lui de acum, cetitorul e îndreptăţit să constate o cotitură importantă realizată în această privinţă de către scriitor. Aceasta este o chezăşie a desvoltării sale viitoare, fiindcă Tulnice în munţi, în ciuda rămăşiţelor formaliste mai mult sau mai puţin evidente, constitue o bătălie câştigată. Plecând dela viaţa şi cântecele moţilor din ţara natală, dela tezaurul poetic al lui Coşbuc, frământat de transformările desăvârşite în anii aceştia revoluţionari, Vlaicu Bârna se strădueşte să scape din atmosfera sufocantă a trecutului său literar. Confruntată cu această năzuinţă, poezia lui Vlaicu Bârna înregistrează însă o serie de lipsuri, mai puţin evidente în Horia şi în ciclul următor, Tulnice în munţi (dedicat revoluţiei dela 1848 din Transilvania), dar mai vizibile în ciclul Stemă nouă peste munţi, în care poetul îşi propune să cânte oamenii şi frumuseţea locurilor din Munţii Apuseni. In acest prim ciclu, Vlaicu Bârna s'a străduit să redea viaţă unor evenimente şi unor personalităţi istorice scumpe poporului român. Ideea de a-1 cânta pe Horia a fost utilizată şi de alţii. De unii chiar în scopuri duşmănoase: Cotruş măsluise din el un fel de fiihrer sângeros, iar Re-breanu un « crăişor » de melodramă. Falsificarea istoriei a făcut parte din arsenalul 19 • 292 MIHNEA GHEORGHIU ideologic al regimurilor de exploatare. Pe de altă parte, descrierea naturii şi chiar a a omului în mijlocul naturii, a fost şi ea folosită de foarte timpuriu, în literatura noastră, în două scopuri distincte şi opuse: descrierea naturii poate fi prilej de ocolire a problemelor omului, natura poate fi privită ca o forţă «misterioasă », trăind în afară de istorie şi fără nicio legătură cu societatea umană. Insă dragostea pentru pământul patriei conţine un cu totul alt sens în patriotismul oamenilor muncii. Peisajul naţional a găsit, în special în literatura şi plastica sovietică, interpretări de un rar nivel artistic- Pentru burghezi, patria însemna un teren de exploatare a muncii poporului, iar patriotismul, asigurarea acestei exploatări prin orice mijloace, dela şovinism şi războaie nedrepte, până la diversiunea pitorescului amorl şi «apolitic ». Pentru popor, dragostea de pământul patriei, cu munţii, şesurile, apele şi bogăţiile sale, are un înţeles autentic şi progresist; ea îmbină într'o imagine armonică, prin intermediul frumuseţilor ţării, trecutul de aprige lupte, prezentul şi viitorul fericit al oamenilor care iubesc şi transformă natura: « Pe a ta ceţoasă tundră Stă omătul — groasă tundră. Pe-ale tale pietre reci Omul a tăiat poteci ». (Manie) Descrierea naturii nu dă prin ea însăşi unei poezii caracter formalist — determinantă fiind, în această privinţă, atitudinea poetului faţă de natură. De aceea, prezenţa descrierilor naturii în versurile lui Vlaicu Bârna este un lucru pozitiv. Peisajul naţional, care animă mândria patriotică a poetului, îşi găseşte o astfel de interpretare în câteva bucăţi realizate ale ciclului (Stegarul, Lemnul ale corn, Mistreţul, Codru tânăr, ş. a.). Cu toate acestea, autorul, lăsându-se purtat de ceeace estetica burgheză numea «frumuseţea intrinsecă »> a lucrurilor, începe la răstimpuri să facă pastel de modă veche, lipsit de viaţă şi, ceva mai mult, să se cufunde într'un verbiaj gol, repre- zentat prin imagini obscure de dragul imaginilor, ca acestea: « Peste ţinutul aspru creşte 'n ace o clorofilă de otrăvi intacte » sau, atunci când iarna pătrunde în codrii de stejari: « îşi cern oxizii toamnei peste gerul Ce abureşte 'n gol oglinda lunii. . . ». Din fericire, această rămăşiţă a manierismului trecut al autorului face loc de multe ori limbajului robust, popular, corespunzător existenţei unui conţinut poetic nou. Majoritatea lipsurilor, a greşelilor, a confuziilor vechii sale maniere poetice, însemnau de fapt lipsa mortală de conţinut —• de unde refugiul în verbiaj şi irealitate, în expresia obscură. O altă rămăşiţă a vechiului său balast literar este prozaismul, pe care cetitorul îl întâlneşte adeseori: « Platoul doarme peste culmea brazilor In amiezi şi amurguri, Subt uşoara spuzire a nopţii Alinătoare ». (înălţimi) De fapt, Vlaicu Bârna a trecut dela lipsa de poezie — la poezie, dela creaţia stăpânită de o vagă rutină — la creatorul ce purcede să-şi stăpânească rutina şi să o depăşească. Cu toate acestea, numeroase sunt exemplele care vădesc o muncă literară neîndestulătoare. Un stil alambicat, mărturie tristă a schemei ce vine să suplinească o cunoaştere vie a realităţii, întunecă adesea pagini de un incontestabil elan creator. Tocmai pastelurile sale, din nefericire, suferă în special din această pricină. Neizbutind să transfigureze motivul său poetic, să-i dea vieaţă şi sens, scriitorul renunţă uneori la însăşi originalitatea stilului său, spre a imita câţiva poeţi burghezi specializaţi în descie-rile de natură. De pildă: «Tăcuţi se duc prin ceaţă şi 'ntunecimi gorunii înzăpeziţi de-argintul aerian al lunii » . . . (Tăcuţi se duc) VLAICU BÂRNA: « TULNICE IN MUNŢI» 293 Această evocare a naturii se deosebeşte structural de o altă evocare a gorunilor şi a lumii, de data aceasta plină de sens şi de vigoare: « Seve tari, sub raza lunii, Sue 'n miade noui gorunii Scuturând pe coastă ghindă Lumea 'ntreagă s'o cuprindă ». . . (Ne privesc chiorâş bogaţii) In altă parte, aplecarea plină de simpatie spre plantele şi animalele care-i populează peisajul preferat — muntele — indică poetului una dintre cele mai izbutite modalităţi din poezia noastră tânără, de a descrie stema Republicii Române: Stâncilor acestor albe piscuri, Le-am ales în câmp de-azur, pe zare, Altă stemă, mândră, fără ghiare, Fără lei şi pajere şi pliscuri: In cunună — rodul din ogoare, Spic din lanurile ţării, blonde, Munţi înalţi, păduri de brad şi sonde Şi fuiorul razelor de soare (Stema nouă ) Volumul tipărit de EPLA se încheie cu Ciclul festiv, cuprinzând unsprezece poeme dedicate luptei pentru pace, împotriva «cavalerilor de tun », imperialiştii americani aţâţători la noui măceluri. Prin acest ciclu, Vlaicu Bârna participă la lupta pentru apărarea păcii, pentru construirea socialismului în ţara noastră. Versurile sale arată solidaritatea poetului cu lupta oamenilor muncii din lumea întreagă şi sunt o mărturie pentru dragostea caldă a poetului faţă de Ţara Socialismului victorios —■ Uniunea Sovietică. Această importantă formă de manifestare a adevăratului patriotism iluminează poemele pe care autorul le consacră, fie Unor prieteni francezi, minierilor, fie « smintiţilor » Cavaleri de Iun, fie lui Octomvrie, stegar al biruinţei, aşa cum animă remarcabilul său Imn păcii'* Iată aceste versuri despre lupta muncitorilor din porturile franceze, împotriva agresorilor imperialişti; faptele ilustrate aci ne sunt cunoscute, deasemeni forma, atât de discret amintitoare a lui Aragon: Prin Gibraltar şi prin Suez Trec explosibile şi arme. . . De vreţi în pumni să li-se sfarme, O călăuză e Thorez. cu toate acestea poetul român ştie să găsească expresia adecvată limbii şi sufletului poporului român, solidar cu lupta oamenilor muncii din toată lumea: Partidu-i flacără şi crez Lumina vieţii 'nnoitoare. . . In felul acesta, ciclul final închide armonic pe acela iniţia], dedicat trecutului de eroice lupte şi sacrificii al poporului nostru, izbutind, în mare măsură, să ridice pe treptele artei expresia sentimentelor patriotice care însufleţesc astăzi clasa noastră muncitoare şi educă tineretul nostru sub semnul internaţionalismului proletar. Poetul demască pe aţâţătorii la războiu: Tiranii, trântorii şi sbirii, Smintiţii cavaleri de tun arătând în acelaş timp că uneltirile acestor duşmani ai omenirii se vor sfărâma în faţa voinţei de pace a popoarelor. Neputincioşi şi-or roade ghiara Smintiţii cavaleri de tun. Considerând că acest volum înseamnă un pas important înainte pe drumul artistic al lui Vlaicu Bârna, nu putem micşora importanţa elementelor formaliste rămase încă în poezia sa: preocuparea insistentă pentru pitoresc în dauna conţinutului de idei,"un limbaj uneori încărcat cu regionalisme, versuri ermetice şi pa-sagii prozaice, care, toate tind să ascundă, acolo unde sunt întâlnite, sărăcia de idei. Luptând mai departe pentru lichidarea acestor deficienţe şi continuând să le depăşească, drumul lui Vlaicu Bârna are, de aci înainte, perspective frumoase. Mihnea Gheorghiu 294 TAŞCU GHEORGHIU VERA HUDICI: «ION ASAFTEI » *) Vera Hudici îşi propune să arate trezirea conştiinţei de clasă în sufletul unui bătrân muncitor înapoiat. Autoarea urmăreşte procesul psihologic, sbaterea lăuntrică a lui Ion Asaftei, cât şi condiţiile revoluţionare care provoacă şi grăbesc transformarea sa. Inspirată din realitatea înconjurătoare, această temă este extrem de importantă şi este meritul scriitoarei de a fi atacat cu mult curaj această problemă. Viaţa nouă care se desfăşoară pretutindeni în ţara. noastră, transformările revoluţionare obţinute prin lupta clasei muncitoare condusă de Partidul ei, determină mari prefaceri în conştiinţa oamenilor muncii. Aceste prefaceri constitue mereu mai mult substanţa, izvorul cald de inspiraţie al scriitorului. Cu « Ion Asaftei », Vera Hudici dovedeşte o cunoaştere mai adâncă a realităţii. Personagiul central al nuvelei e bătrânul strungar Ion Asaftei, în conştiinţa căruia oprimarea şi mizeria în care clasa muncitoare fusese ţinută de patronii capitalişti a imprimat o atitudine umilă, servilă. «Au rătăcit (e vorba de familia, numeroasă, a bătrânului—n. n.) prin toate mahalalele oraşului, tot mai departe de fabrică. Ani de ani s'au mutat cu bocceaua făcută în lăicerul găurit, cu dulapul fără fund, cu patul mâncat de carii. . . Pe urmă s'au pierdut şi astea în timpul războiului ». Pentru a-şi apăra interesele împotriva acţiunii condusă de muncitorii conştienţi îndrumaţi 'de Partid, patronul încearcă să-l câştige de partea sa pe Ion Asaftei, înspăimântându-1 cu perspectiva unui nou războiu: « Ioane, uite la obrazul meu. Sunt doar om învăţat. . . Avem sigur război, cât de curând. Pe toţi comuniştii au să-i spânzure. Fcreşte-ţi copiii că-i păcat de ei. . . I-ai crescut greu. . . ». Patronul exploatează astfel dragostea de părinte a lui Ion, care-şi pierduse doi băieţi în război, teama de grozăviile războiului, de a le vedea repetându-se: « Ion *) Editura pentru Literatură şi Artă, colecţia « Cartea Poporului », Buc, 1949. Asaftei se ridică. Gândul războiului se înfipsese drept în inimă şi parcă nu-1 lăsa să respire. Vedea trupul sfârtecat al lui Vasile, trupul schilodit al lui Niculae ». Perspectiva războiului este savant cultivată de patron în mintea aburită de confuzii a lui Ion: « II chinuia groaza războiului, care şi acum rămăsese atât de viu, atât de înfiorător în mintea lui. Pentru asta s'a chinuit o viaţă întreagă? Ca să-i moară copii în.război?. . . încă un război ? ». Patronul reuşeşte să-l înspăimânte pe Ion Asaftei, care intră în conflict cu familia şi cu ceilalţi muncitori din fabrică. Ameţit de groază, clătinat de îndoieli, înşelat de prefăcuta bunătate a patronului, el se sbate chinuindu-se să înţeleagă sensul evenimentelor la care asistă. In fabrică. Ion Asaftei reuşeşte să construiască matriţa necesară reparării tractoarelor. Este vorba, aşa dar, de un muncitor calificat, mai mult decât atât, de un muncitor care aduce inovaţii. Actul revoluţionar al naţionalizării, rezultat al luptei masselor muncitoare organizate şi mobilizate de Partid, aduce şi în fabrica unde lucrează Ion Asaftei, un vânt proaspăt de speranţă, de entuziasm. Fiul său, i Gheorghe, este ales de către muncitori la conducerea fabricii. Ion Asaftei începe să vadă clar numai când, sub ameninţarea de a restitui banii împrumutaţi — patronul ti -:.ere să treacă la acle de sabotaj, la stricarea maşinilor: « Să stricăm maşinile? Dar mi s'ar părea că-mi ucid copilul ». Ion refuză cu indignare planul patronului « Ion ghici şiretenia directorului. De-ar avea banii, cum i-ar svârli în obraz şi ar fugi din casa asta. Dar n'are de unde să ia. . ». Dar patronul şi-a găsit alte unelte şi într'o zi o maşină se strică. Chinuit de remuşcări, hotăiît. să-şi recâştige încrederea oamenilor din fabrică, ce îl privesc ca pe un om al vechii conduceri, el se hotărăşte să-i urmărească pe cei ce încearcă să deterioreze maşinile şi până la urmă îi demască. Aceştia sunt arestaţi, dar odată cu ei şi Ton Asaftei care primise bani dela patron. VERA HUDICI: «ION ASAFTE1» 295 Când apăruse în «Viaţa Românească » nuvela avea un final în care !on, întor-cându-se în fabrică reabilitat, era înfăţişat reluându-şi munca sa dinainte, primit cu dragoste de tovarăşii săi. Veridicitatea figurii lui fon se contura astfel mai puternic. Tn forma în care a fost publicată de « Cartea Poporului ». povestirea se termină cu areslarea lui Ion Asafiei. Tar ultima frază, în care personagiul central anunţă că se va reîntoarce—împrumută, prin faptul că nu se şi ie pe cine ameninţă Ion, un sens echivoc. Cetitorul nu înţelege clar pe cine ameninţă Ion când spune: « Mă voi întoarce », continuând: «Voi răscoli peste tot şi unde-oi descoperi vipere le voi strivi fără milă. Până şi. cuibul li-1 voi strivi ... ». Din cele de mai sus, portretul lui Icn Asaitei se defineşte cu greutate. El este un muncitor care a avut în trecut o atitudine conştientă; el este, deasemenea, un muncitor calificat şi un inovator. Cu toate astea, el nu refuză a primi bani dela patron şi are faţă de muncitorii conştienţi ai uzinei o atitudine ostilă. Simte vântul înnoitor care însufleţeşte pe tovarăşii săi de muncă şi totuşi primeşte să devină unealta vechii conduceri; apoi se căieşte, are remuşcări, suferă când oamenii din fabrică, privindu-1 ca pe un om al patronului, îl ocolesc — şi se hotărăşte să demaşte pe sabotori. Pe aceştia i-a ştiut dela început, dar nu a avut tăria să-i denunţe Comitetului de fabrică. Vera Hudici a înfăţişat procesul transformării unui muncitor înapoiat, crescând spre clarificarea conştiinţei de clasă, pe măsură ce transformările revoluţionare iniţiate. de Partid se fac din ce în ce mai simţite şi în fabrica unde lucrează Ion. Prefacerea pe care acesta o suferă, mai este condiţionată, în intenţia autoarei, şi de rezistenţa pe care el o întâmpină la oamenii din jurul său, în viaţa sa cotidiană, în relaţiile pe care le are cu ei, în munca sa. Dar oamenii şi momentele alese nu fac îndeajuns de verosimilă această transformare. Unii dintre oamenii de care se izbeşte împotrivirea confuză a lui Ion Asaftei (obstacol care trebue să formeze unul din elementele esenţiale în clarificarea sal sunt schematic prezentaţi, ei nu reuşesc să devină convingători. Autoarea nu a construit cu aceeaşi atenţie toate personagiile nuvelei. Gheorghe şi Ana sunt doi muncitori conştienţi. Ei trăiesc în cuprinsul acţiunii, au o individualitate vie; cetitorul are posibilitatea să înţeleagă de ce Gheorghe şi Âna izbutesc să antreneze massa muncitorilor din fabrică în jurul sarcinilor puse, şi pentru demascarea şi lichidarea elementelor duşmănoase. Acţiunile întreprinse de aceşti doi eroi sunt acţiuni pozitive. Prin însăşi calitatea lor de eroi pozitivi, ei aduc în nuvelă exemple de viaţă pătrunsă de conştiinţa de clasă şi închinată luptei dusă de clasa muncitoare. Conturat apare şi caracterul Olgăi, care este de asemenea un personagiu cu trăsături pozitive. La fel se întâmplă cu unele personaje negative. Ghimiceanu, patronul fabricei, apare bine conturat. Activitatea lui desvăluie adevărata faţă a duşmanului de clasă; dar uneltele sale, cum sunt inginerul Oancea, sanitarul şi muncitorul Christache, sunt prezentaţi prea schematic, sunt lipsiţi de viaţă. Aceasta demonstrează că Vera Hudici poate crea atât personagii negative, cât şi personagii pozitive — vii, convingătoare. Nu acesta este cazul cu Ion Asaftei, personagiul principal al nuvelei. Este greu de crezut că un muncitor, care în trecut a avut o atitudine conştientă, ar putea să fie în asemenea măsură timorat, să ajungă la atitudini duşmănoase faţă de clasa muncitoare, de uzină, căreia — autoarea nu uită să noteze — îi este ataşat şi până şi de copiii săi. Acest laş capătă apoi, brusc, o conştiinţă de clasă. Situaţiile care au rolul de a determina .prefacerea interioară a lui Ion nu sunt de natură a sugera impresia convingătoare a adevărului. Ion Asaftei este un muncitor bătrân, puternic ataşat de fabrică, de maşină, deşi oprimarea a lăsat în conştiinţa sa urme adânci. Sentimentul dragostei faţă de uzină şi de unealtă aparţin acelui muncitor, la care un anumit grad 2g6 TAŞCU GHEORGHIU de conştiinţă de clasă se presupune a se ti desvoltat. Autoarea nu a procedat just făcând din Ion Asaftei un muncitor calificat şi chiar un inovator, la care se presupune o mai precisă . înţelegere a propriilor interese de clasă. Personagiul central al acestei nuvele acţionează mai departe ca un muncitor de proaspătă provenienţă sătească. înfăţişând omul şi înfăptuirile sale în mersul înainte spre construirea socialismului, scriitorul este dator să înfăţişeze personagii însufleţite de o etică înaltă, pătrunse de spiritul de Partid, înnoitor, avântându-se în lupta pentru construirea socialismului. Aceste personagii trebue să fie pilduitoare, exemple vii de urmat pentru oamenii muncii, care caută în cărţi înţelesuri şi îndemnuri noui, menite să-i lumineze în munca lor creatoare. Ion Asaftei, personagiiul central, miezul acestei nuvele nu este lipic pentru muncitorimea noastră. Taşca Gheorghiu ★ IERONIM ŞERBU: «LINIA DE FOC» *) « Sunt printre noi fruntaşi în producţie, inovatori, adică oameni care se află în linia de foc a bătăliei pentru producţie. Datoria noastră este să-i ajutăm, să-i sprijinim şi pe ceilalţi tovarăşi, membri şi nemembri de Partid, să se desvolte, să ajungă şi ei în prima linie a acestei măreţe lupte, de care depinde un viitor mai bun, înflorirea şi forţa ţării ». Aceste cuvinte spuse de unul din personagiile nuvelei lui Ieronim Şerbu, « Linia de foc », indică ideea centrală care conduce acţiunea şi anume preocupai ea muncitorilor conştienţi — în condiţiile luptei pentru îndeplinirea şi depăşirea planului de Stat — de a spori producţia şi de a mări productivitatea muncii. *) Editura pentru Literatură şi Artă, colecţia « Cartea Poporului », Buc, 1949. Matei Iurca, personagiul principal al nuvelei, este muncitor într'o fabrică de instrumente electrice; ritmul nou al muncii s'a extins în fabrică, întrecerile au cuprins un mare număr de muncitori. Transformările care s'au petrecut în toată ţara au determinat în conştiinţa lor atitudini noui faţă de muncă, faţă de fabrică. Inovaţiile au devenit o preocupare largă. Cei - mai mulţi depun eforturi sporite pentru a găsi procedee noui în muncă, pentru a aduce îmbunătăţiri maşinilor. Intre aceşti muncitori, Matei furca are o calificare mai bună, posedă anumite cunoştinţe tehnice care depăşesc nivelul celorlalţi tovarăşi de muncă, e un om activ, cu o conştiinţă de clasă puternică. Conştiinţa lui de clasă s'a desvoltat în anii exploatării capitaliste, ani în care el luptase în rândurile Partidului. Aceste date sunt importante pentru caracterizarea personagiului. Membru de Partid cu un trecut de luptă, Matei Iurca are 0 poziţie bine determinată în mijlocul muncitorilor. El e conştient de poziţia sa şi deaceea, activitatea pe care o duce, atitudinea sa faţă de ceilalţi muncitori, ajutorul pe care li-1 dă, îl ridică în ochii tovarăşilor săi, îi asiguiă un prestigiu care 1 se cuvine pe drept cuvânt. Conţinutul nuvelei « Linia de foc » cuprinde o serie de fapte, ilustrând, pe de-o parte, influenţa pe care o exercită muncitorul fruntaş Matei Iurca asupra celorlalţi muncitori din fabrică şi felul cum, prin exemplul personal de viaţă corectă şi muncă însufleţită, el antrenează întregul colectiv să muncească mai bine, iar pe de-altă parte, cum acest muncitor fruntaş îşi găseşte, în contactul permanent cu massele, îndemnul şi forţa de a căuta mereu alte şi alte metode de muncă, folositoare tuturora. Este vorba, deci, de împletirea armonioasă a vieţii şi intereselor individuale cu viaţa şi interesele colectivului de muncă. Matei Iurca are o invenţie, pe care foştii patroni i-o refuzaseră. El a lucrat ani de zile până a pus-o la punct, dar, spre surprinderea lui, când, după naţionalizare, depune din nou schiţele la biroul IERONIM ŞERBU: tehnic al fabricii, întâmpină aceeaşi neîncredere, aceeaşi rezistenţă. In mintea lui se naşte o îndoială, Matei începe să se simtă obosit şi să piardă încrederea în forţele proprii. Depăşirea acestui moment de slăbiciune este bine analizată de autorul nuvelei. Matei află încurajare la tovarăşii de muncă, membri de Partid şi ei, şi în primul rând la secretarul organizaţiei de Partid din fabrică, tov. Cociu. Activitatea acestor muncitori conştienţi descoperă că, la biroul tehnic, inginerul-şef lucrează cu metode birocratice, că frânează iniţiativele, demobilizează oamenii. Lichidarea birocratismului dela biroul tehnic, prin intervenţia hotărîtă a organizaţiei de Partid, grăbeşte recunoaşterea invenţiei lui Matei de către Centrala Industriei Electrotehnice. Succesul inventatorului se sărbătoreşte odată cu decorarea fabricii; finalul nuvelei este plin de încredere în viitorul către care se avântă muncitorii conduşi de Partid. Autorul arată influenţa pe care o exercită exemplul muncii creatoare a lui Iurca, asupra muncii altor tovarăşi din fabrică; stimulaţi de exemplul lui Matei, aceştia aduc şi ei îmbunătăţiri maşinilor. Asistăm în acelaş timp şi la procesul de transformare a conştiinţei unor muncitori, care păstrează. încă rămăşiţe ale mentalităţii înapoiate, egosite. Chirică este un asemenea muncitor, cu reale posibilităţi de desvoltare, dar cu un nivel ideologic scăzut, cu o slabă conştiinţă de clasă. Egoist şi invidios, Chirică se va transforma prin acţiunea de lămurire şi de ajutor pe care o duce întregul colectiv. Desvoltarea conştiinţei de clasă apare ca rezultat al calificării lui în muncă şi ca rezultat al influenţei hotărîtoare a colectivului asupra lui. Colectivul este reprezentat în nuvela « Linia se foc » de organizaţia de Partid, în frunte cu Cociu, apoi de Matei, Drugă, Mitru, inginerul Todiraşcu şi alţii, între care şi Nicolae, tânărul ucenic, elev al lui Iurca. Educat şi crescut în fabrică, Nicolae are faţă de Matei un sentiment de puternică admiraţie, caută să-i folosească metodele « LINIA DE FOC » 297 de muncă, felul de a se purta, de a vorbi, în aşa fel încât să merite încrederea meşterului său. Condus de muncitorii vârstnici şi urmându-le exemplul, el se încadrează ritmului de a munci al colectivului, participă cu entuziasmul său tineresc la creşterea producţiei. Oamenii sunt caracterizaţi prin câteva trăsături; autorul îi portretizează cu îndemânare, izbutind să scoată în evidenţă ceeace conturează mai bine personalitatea fiecăruia. Cititorul îi poate deosebi cu uşurinţă, îi poate urmări cu atenţie în timpul procesului de muncă. Această calitate sporeşte meritul nuvelei; autorul a putut realiza personagii şi acţiuni veridice numai datorită faptului că a studiat viaţa vie a oamenilor, a cunoscut felul lor de comportare în fabrică şi în afara ei. Un personagiu a cărui evoluţie este mai greu de urmărit e inginerul Stoian, conducătorul biroului tehnic. La începutul nuvelei, cititorii constată că e un om indiferent faţă de preocupările muncitorilor din uzină, cufundat într'un birocratism aproape fără leac. Stoian pare că zădărniceşte cu intenţie planurile lui Matei, el frânează entuziasmul care însufleţeşte întrecerile, priveşte cu neîncredere pe inovatori şi nici măcar nu cercetează inovaţiile pe care ei le propun; din pricina lui, schiţele lui Matei zac la biroul tehnic săptămâni şi luni întregi, pentru ca, până la urmă, Stoian să le conteste valoarea, pe baza argumentului că autorul lor nu are studii şi diplomă. Această atitudine a inginerului Stoian este aspru criticată de Cociu, secretarul organizaţiei de Partid. Critica îl face pe tipicarul inginer să-şi dea seama de greşelile lui, să şi le analizeze autocritic şi să-şi ia angajamentul de a lichida cu vechiul său fel de a se purta. Cu toate acestea, transformarea lui Stoian este prea bruscă, neaşteptată. Autorul nu oferă, în cursul acţiunii, suficiente date care să permită cititorului a înţelege cotitura din viaţa inginerului. Dimpotrivă, aşa cum e construit, personagul acesta pare la un moment dat, nu un om stăpânit de birocratism şi rutină, neîncrezător în munca -298 VIORICA oamenilor conduşi de Partid, ci de-a-dreptul un reacţionar, o unealtă a vechei conduceri a fabricei. Analiza autocritică pe care Stoian şi-o face la sfârşitul nuvelei nu apare, aşa dar, firească, iar personagiii rămâne construit schematic şi în grabă. Rolul pe care-1 are organizaţia de Partid în munca fabricii, nu e îndeajuns subliniat. Este drept că autorul arată intervenţia biroului organizaţiei în lichidarea unor lipsuri, intervenţie care ajută şi sprijină oamenii. Dar lipseşte o participare directă a acestui birou la însăşi iniţierea şi conducerea muncii. Biroul dovedeşte anumite rămâneri în urmă: el se interesează târziu de soarta schiţelor lui. Matei şi atunci o face numai fiindcă a fost sesizat de un tovarăş, deşi ar fi trebuit să ţină legătură strânsă cu inventatorul. Personagiile, în sfârşit, sunt urmărite prea puţin în afara activităţii lor din fabrică. Dar lipsa principală este aceea că autorul nu pune la baza acţiunii lupta de ■clasă, care, în condiţiile trecerii dela capitalism la socialism ia forme variate şi tot mai ascuţite. In nuvelă cititorul întâlneşte o singură formă a luptei de clasă: lupta împotriva mentalităţii vechi, împotriva birocratismului. Aceasta poate duce la o concluzie greşită, anume că duşmanul de ■clasă a fost lichidat şi că vigilenţa oamenilor muncii nu mai are drept obiectiv •decât lichidarea unor apucături vechi. Aceasta înseamnă, pe de-o parte micşorarea şi chiar ignorarea importanţei luptei de clasă, în perioada trecerii spre socialism, iar pe de-altă parte creiază impresia că lupta de clasă constă într'un simplu proces de transformare a oamenilor, de lichidare a unor lipsuri şi slăbiciuni. Faptul că autorul a ridicat o problemă justă şi că a urmărit-o cu atenţie de-a-tungul acţiunii, este meritul nuvelei. întâmplările alese, personagiile, sunt în general — valabile şi dovedesc că Ieronim Şerbu a căutat să cunoască şi să oglindească munca şi lupta de toate zilele a oamenilor dintr'un mediu muncitoresc. In această privinţă, « Linia de foc » reprezintă un pas înainte al autorului faţă de nuvela sa « Viţelul de aur », al cărei personagiu HUBER principal avea o poziţie de clasă îndoielnică. Dar în acelaş timp, reducând lupta de clasă la o singură formă a ei — şi nu cea mai importantă — autorul dovedeşte că n'a cunoscut viaţa personagiilor sale sub toate aspectele ei, ci a studiat-o şi oglindit-o dintr'o singură parte. Nuvela are, astfel, lipsuri însemnate. Ea are însă părţi pozitive, care arată că autorul se strădueşte şi izbuteşte să depăşească treptat realizările sale anterioare. Viorica Huber ★ VLADIMIR POPOV: «OTEL ŞI S G U R Ă » *) Viaţa lui Vladimir Popov explică în mare parte trăsăturile principale ale romanului său. Este într'adevăr viaţa unui muncitor căruia regimul sovietic i-a oferit şi îi oferă vaste posibilităţi de.valorificare a însuşirilor sale. Autorul romanului « Oţel şi sgură » a fost ucenic, a devenit muncitor oţelar, apoi inginer metalurgist în Donbass. Contribuind direct, prin munca sa de oţelar, la îndeplinirea măreţelor planuri cincinale, Vladimir Popov a transpus într'o creaţie artistică puternică experienţa sa de viaţă, a reuşit să întruchipeze eroismul muncii şi al luptei socialiste. Momentul iniţial al romanului este momentul istoric când începe războiul de apărarea Patriei, pentru respingerea hoardelor hitleriste cotropitoare. In uzina din Donbass, oamenii trăiesc într'o atmosferă de tensiune maximă. Producţia obişnuită de oţel trebue înlocuită cu producţia de război a oţelului pentru blindaje de tancuri. Tinerii comsomolişti, oţelarii, maeştrii şi tehnicienii sunt toţi o singură familie , ale cărei forţe slujesc un scop comun: producerea tancurilor pentru front. Când însă frontul se apropie de Donbass, utilajul şi oamenii sunt evacuaţi în Urali, iar sarcina pe care o primeşte Crainev, şeful *) Editura Cartea Rusă, Buc, 1950. VLADIMIR POPOV: «OŢEL ŞI SG URĂ » 299 secţiei Martin, este cumplită: să arunce uzina în aer. Marea familie a muncitorilor din Donbass se desparte pentru prima oară. Unii vor schimba uneltele cu armele şi vor porni pe linia de foc, alţii îşi vor relua, în uzinele din Urali, lupta pe frontul metalurgic, iar alţii vor rămâne pe teritoriul ocupat, în .lupta de partizani. Fiecare pe frontul lui de luptă, sub conducerea Partidului, « muncind ostăşeşte » sau «luptând muncitoreşte », va contribui la nimicirea acţiunilor duşmanului, cu credinţa nesdruncinată în victorie. In momentul despărţirii, Crainev îi spune soţiei sale: « Sunt convins că Germania nu va învinge Rusia! N'o va învinge niciodată! Chiar dacă tehnica Europei întregi ar fi îndreptată împotriva noastră. Pământul peste care flutură steagul sovietic va dăinui totdeauna! ». Acţiunea se bifurcă, urmărind paralel activitatea muncitorilor rămaşi în Donbass pentru a da piept cu duşmanul şi a contribui din plin la nimicirea lui, şi activitatea celor care vor continua să producă oţel pentru blindaje de tancuri în răsărit, într'o regiune cu puternică tradiţie revoluţionară: Uralii. Solidari cu marea Armată Sovietică, pe un front neîntrerupt dela Marea Albă la Marea Neagră, aceşti învingători ai tehnicii şi ai naturii vor câştiga bătălie după bătălie, până la victoria finală. Deosebit ■de expresivă pentru ilustrarea spiritului de ajutor reciproc, de unitate morală a oamenilor sovietici este întrecerea socialistă dintre bătrânul oţelar din Ural, Permia-cov, şi tânărul mestru din Doneţ, Şatilov. Iată cum îi vorbeşte Permiacov celui care a câştigat întrecerea: « De azi încolo ai să fii mereu cel dintâi. Cunosc eu şoimul după sbor ». Fiecare episod înfierbântă inima cititorului cu o dragoste crescândă pentru omul nou, omul epocii sovietice, •care ştie să îmbine acţiunile sale pentru înfăptuirea celor mai măreţe opere, cu , preocupările cele mai adânc umane. Directorul uzinei din Urali, Rotov, este un om priceput şi devotat patriei, dar îi lipseşte .0 calitate esenţială; aceea de a se face iubit de colectivul său, de a coborî dela autoritatea lui de şef în mijlocul oamenilor şi a-i ajuta, nu numai în nevoile lor mari dar şi în cele personale. — « înţeleg, ai foarte multă treabă » — îi spune comisarul poporului — « dar adu-ţi aminte de Vladimir Ilici în 1921, când — ca şi acum — se hotăra soarta noastră, el a găsit totuşi timp să scrie un bileţel lui Semaşco, rugându-1 să aleagă pentru un delegat ţăran. . . o pereche de ochelari. Ba a găsit timp nu numai să scrie bileţelul ci să şi controleze dacă i s'a îndeplinit rugămintea ». Iată-1 pe Crainev care are în răspunderea sa aruncarea în aer a uzinei. El trăieşte momente de un dramatism sguduitor, simţind apropierea duşmanului. Clipele sunt numărate. Şi totuşi găseşte timp să facă de două ori drumul de acasă până la gară pentru a-i aduce lui Vladimca ai său jucăria uitată. Tot astfel fraţii Prosolov, Piotr şi Pavel, porecliţi « apostolii », erau băieţi veseli a căror lipsă de seriozitate nu inspira încredere, dar îndrăzneala şi spiritul lor practic fac din ei până la urmă nişte adevăraţi comsomolişti. In orăşelul muncitoresc erau renumiţi pentru şdtiile lor. Chiar în timpul activităţii ilegale de partizani, ei nu renunţă uneori la asemenea glume, proprii firii lor, dar totodată săvârşesc fapte de un eroism pilduitor. Aceste personagii care trăiesc fiecare viaţa lor proprie, cu temperamente şi caractere variate, prezintă totuşi puternice trăsături comune: dragostea pentru om şi eroicul devotament faţă de patria socialistă. Conturate cu aceeaşi îndemânare, prin faţa noastră se perindă personagiile romanului « Oţel şi sgură ». Serdiuc, conducătorul grupului de partizani, e « un om aspru, posac, dar sufleteşte e un tânăr curat ca cristalul ». Maria Grevţova, tânăra partizană, e o figură ştearsă care nu se deosebeşte cu nimic de colegele ei, dar «sub această înfăţişare liniştită se ascunde un nobil material omenesc ». Despre Rotov, directorul uzinei din Urali, « nu s'ar fi putut spune de loc că 30o ANDRONICA POPESCU era frumos. Dar în mersul lui liniştit şi apăsat, în felul lui de a vorbi, fără grabă şi sigur pe sine, în toată înfăţişarea lui se simţea o putere lăuntrică atât de mare, încât te atrăgea şi te subjuga fără să vrei ». Acest om munceşte cu tenacitate, clar în condiţiile de continuă încordare ale războiului se lasă robit de caracterul său impulsiv şi, rupându-se de oameni, ajunge la greşeli grave, care pot primejdui însăşi îndeplinirea planului de producţie al întreprinderii. Asemenea caractere trebuesc îndreptate în societatea socialistă, unde fiecare acţiune independentă de interesele colectivităţii frânează avântul luptei celorlalţi. Umană şi plină de înţelepciune ne apare figura inginerului Mocşin, inovator, a cărui atitudine arată clar cum au reuşit oamenii sovietici să ajungă la o tehnică atât de avansată, la un ritm atât de neobişnuit. Conducta de gaz care trebue să asigure viteza maximă a fabricării oţelului pentru tancuri este înfundată cu rezidu-ri de naftalină. Neglijenţa lui Rotov, care nu a luat măsuri la timp, va duce la oprirea uzinei pe un termen de două zile. Pentru aprovizionarea frontului cu arme de luptă aceste două zile pot fi hotărîtoare. Dar iată-1 pe inginerul Mocşin care, după nopţi nedormite, repară greşeala directorului, propunând o metodă nouă care va reduce timpul de realizare dela două zile la două ore.'Aceeaşi metodă este propusă de inginerul Macarov şi mai înainte fusese aplicată la Stalino. Aceeaşi idee creatoare se iveşte simultan lâ oameni diferiţi, în locuri diferite, pentrucă pe toţi îi uneşte un singur gând: salvarea patriei. Frontul va avea tancuri. El este puternic nu numai prin armele de luptă, ci mai ales prin atitudinea oamenilor faţă de muncă, faţă de viaţă, faţă de luptă. Macarov este prin modestia şi capacitatea lui una din cele mai frumoase figuri ale romanului. El nu şovăie să primească munci inferioare calificării lui, deşi fusese inginer şef al uzinei. Interesele patriei sale în război sunt puse mai presus de mândria personală. Comisarul poporului îl înţelege pe Macarov şi critică aspru purtarea lui Rotov faţă de el. « Iar dacă acum uzina nu-şi va înceta lucrul, nu va fi meritul tău. Te-au salvat oamenii — Mocşin, Macarov. Tu, în schimb, cum te porţi cu oamenii? Pe Macarov, care a fost inginerul şef al unei mari. uzine din Doneţ, îţi îngădui să-l repezi chiar faţă de mine. Pe când el, muncind pe un ger de patruzeci de grade, pe viscol, ca un simplu muncitor dela gazificare, sfredeleşte, caută gaz, o soluţie pentru uzină, pentru tine personal. Şi doar omul acesta a pierdut tot ce a avut şi dărueşte tot ce i-a mai rămas ». Din roman reiese cu limpezime că motorul desvoltării vieţii sovietice este critica şi autocritica. Muncitorii dau bătălia pentru depăşirea producţiei, criticând în cadrul şedinţelor de partid pe acei ce nu ţin pasul cu ritmul muncii. Iată-1 pe stahanovistul. Permiacov sguduind autoliniştirea secretarului politic şi a directorului. « De ce te bucuri, tovarăşe secretar, ia spune-ne şi nouă? Fiindcă am realizat o creştere a producţiei de unu şi jumătate la sută? Da cu asta parcă l-am alungat pe neamţ de lângă Moscova? Iată, au venit la noi oameni din Donbass, dela Nipru. Mi-e ruşine s'o spun, dar văd că ei muncesc cu mai multă râvnă. De ce? Ei au doar o calificare egală cu a noastră, dar există între noi şi ei o deosebire. Noi am auzit numai de război, pe când ei l-au şi văzut. Pe ei i-a pârjolit războiul: pe noi încă nu. Noi încă nu ne-am înflăcărat cu toţii, nu toţi urâm, iar ura asta e şi ea bună, căci e născută din iubire, din iubire pentru Patria n< astră, pentru Partidul nostru, pentru poporul nostru. Pe câtă vreme la tine, tovarăşe secretar, n'am văzut nici ură, nici iubire. . . ». Comuniştii păstrează o neîntreruptă legătură cu masele de muncitori. Ei îi îndrumă şi încurajează, făcând să ardă necontenit în sufletul lor flacăra devotamentului pentru Partid. « Bolşevicii fără de partid », eroi ai muncii şi ai luptei aspiră la titlul de membru de Partid ca la cea mai înaltă distincţie ce poate ' răsplăti munca lor. Un exemplu: Crainev, unul dintre cei mai capabili tehnicieni din Donbass, devenit inginer metalurgist din- VLADIMIR POPOV: tr'un simplu muncitor oţelar, este bolşevic fără Partid. întrebat de secretarul politic al uzinei, Matveienco, de ce n'a intrat în Partid, Crainev răspunde: « Ca să fii în Partid trebue să ai nu numai convingeri bolşevice dar şi caracter bolşevic. — Şi cum îţi închipui acest caracter? — Caracterul bolşevic are tăria şi puritatea diamantului. Şi cred că comuniştii sunt în masă ceea ce sunt particulele de carbon în fier, sunt particulele care prefac fierul în oţel... pentru Partid nu sunt destul de matur. Năzuesc spre el, cresc, dar ideea mea despre ceea ce trebue să fie un om care poartă înaltul titlu de comunist creşte mai repede decât mine, mă depăşeşte. Şi mă simt nedemn de acest titlu înalt ». Devotamentul lui Crainev faţă de Patrie îl va face demn de acest titlu înalt. In momentul hotărîtor al vieţii sale el va scrie secretarului biroului organizaţiei de Partid: « Plec să-mi îndeplinesc însărcinarea. Vă rog să mă socotiţi comunist ». Şi întreaga ofensivă de pe frontul de luptă şi de pe frontul metalurgic se des-lănţue unitar şi metodic, sub conducerea Comitetului Central al Partidului. Oamenii luptă toţi ca unul. Voinţa Partidului, voinţa tovarăşului Stalin este voinţa lor, voinţa întregului popor sovietic. Realismul operei lui Vladimir Popov se îmbină cu romantismul revoluţionar. Iată o discuţie între Crainev şi adolescenta i Teplova: « — Ce frumoasă noapte, ce vreme potrivită ar fi acum să ne plimbăm pe stradă, să stăm de vorbă, să visăm. — Nu prea ai aerul unui- visător; visătorii sunt toţi nişte nevolnici ; pe când dumneata eşti un om al faptelor. — N'ai dreptate Valecica, există tot felul de visători. Unii visează şi se mulţumesc cu atâta. Pe când alţii, cu. cât visează mai mult, cu atât mai vajnic doresc să-şi împlinească visurile. Cine sunt marii inovatori în tehnică? Visătorii, Valecica 1 Ei fac ca omenirea să se mişte înainte. Iar comuniştii sunt cei mai activi visători de pe faţa pământului. Ei prefac it OTEL Şl SG URA» -jOI lumea potrivit unei învăţături pe care mulţi au socotit-o vis ». Şi în această lume de oameni dotaţi cu simţul demnităţii şi al jertfei de sine, stărue ca o forţă încurajatoare, caracteristică poporului rus, personalitatea blajină şi adânc înţeleaptă a bătrânului Dmitriuc. L-am întâlnit în Donbass, respectat de tineretul proletar pentru cei patruzeci de ani ai săi petrecuţi în munca de oţelar, îl vedem în trenurile de evacuare, ocrotind soţiile şi copiii celor avântaţi în lupta hotărîtoare, îl regăsim în Ural, prieten al copiilor din casa colectivă întemeiată pentru familiile ostaşilor de pe front sau privind cu jind la porţile uzinei unde nu mai era bun decât de paznic sau activând, cu ultimele forţe pe care i le mai lăsa bătrâneţea, în comisia pentru chestiunile privitoare la evacuaţi. Autorul pune multă grijă în descrierea lui moş Dmitriuc. El reflectă în personalitatea sa experienţa vieţii sub două regimuri diferite. Dmitriuc avusese o copilărie trudită. Nimeni nu-i povestise basme şi el îmbătrânise fără să ştie vreunul. Ca să răscumpere această tristeţe pricinuită lui de lumea veche, el îmbogăţeşte viaţa copiilor sovietici cu cele mai frumoase poveşti. El ocroteşte soarta fiilor de ostaşi sovietici. * Descriind lupta dintre socialism şi imperialism, Vladimir Popov a asemănat-o artistic curăţirii oţelului de sgură în procesul de fabricare a unui oţel de calitate superioară. Analogia este explicabilă. Autorul şi-a plămădit o conştiinţă socialistă în munca de oţclat. Etapele desvoltării sale în procesul de cunoaştere a procesului de fabricare a oţelului i-au fost etape de continuă creştere spre o concepţie superioară de viaţă, spre o nouă înţelegere a ei. Analogiile de acest fel sunt frecvente în toată opera. Când în mintea unui personaj răsare un gând îndrăzneţ, luminos, autorul îl compară cu un şuvoi de oţel topit, lichid. Un colectiv este comparat cu un lingou de oţel, care chiar şi în secţiune are o suprafaţă netedă şi străluci- 3°2 ANDRONICA POPESCU toare. Şi aici intervine adânca analiză a creatorului artistic: «... numai atacarea suprafeţei metalului printr'un acid provoacă apariţia unor pete întunecate pe fondul cristalelor strâns concrescute. Acestea sunt incluziuni de sgură în oţel. Şi se întâmplă câteodată ca un oţel care a trecut încercările la tracţiune şi la duritate să nu reziste la această verificare a omogenităţii structurii ». Această imagine veridică pe care o exprimă, sintetizează întregul proces de luptă împotriva duşmanului dinlăuntrul sau din afara Ţării Socialismului. Gestul oţelarului dominând metalul în. acţiunea de îndepărtare a pojghiţei de sgură pe proba de oţel se repetă simbolic şi în lupta partizanilor împotriva hitleriştilor ocupanţi, şi în lupta cetăţenilor cinstiţi împotriva unor trădători, ca Smacovschi, Valschi, Pivovarov, elemente provenite din fostele clase exploatatoare, şi caic au înşelat Puterea sovietică. Autorul realizează o admirabilă imagine care sintetizează forţa Puterii Sovietice. « In mintea mea, opera uriaşă pe care o făureşte tovarăşul Stalin, a apărut totdeauna ca o imensă şarjă de oţel. Iar el, ca marele oţelar, conduce extrem de complicatul proces de fabricaţie în aşa fel încât poporul întreg se transformă într'un monolit de oţel de o nemaiîntâlnită tărie şi.simt că nu-i departe ziua în care toate spurcăciunile hitleriste, — această sgură a omenirii — vor fi asvârlite afară ». Imaginile, faptele, oamenii, reprezintă tenacitatea şi deplina forţă morală a acelui proletariat despre care Lenin spunea în 1917: « Când proletariatul va lua puterea, atunci nici forţele capitaliştilor şi ale chiaburilor, nici forţele care învârtesc sutele de miliarde ale capitalului financiar mondial nu ,vor putea învinge revoluţia poporului >. Exemplul de muncă al oţelarilor din Donbass, este un permanent îndreptar în munca înfăptuitorilor Planului nostru de Stat, în lupta pentru pace. Eroii cărţii lui Vladimir Popov nu sunt numai ai Uniunii Sovietice. Adânca lor umanitate îi dărueşte omenirii. Un Serdiuc, Crainev sau Macarov au contribuit prin lupta lor plină de abnegaţie la eliberarea popoarelor din ţările de democraţie populară, contribue la trezirea conştiinţei revoluţionare a muncitorimii din ţările robite de capitalism. Andronica Popescu ★ VLADIMIR CUROCICHIN: « BRIGADA ISTEŢILOR » *) « Brigada Isteţilor », este un roman al ridicării, transformării, călirii — în focul muncii dela cuptoarele Martin — a nouilor cadre de oţelari, turnători şi lucrători calificaţi sovietici, este un roman al creşterii nouei generaţii comsomoliste, un - roman care dă o admirabilă imagine a unităţii morale şi politice a poporului sovietic, a ştergerii deosebirilor dintre sat şi oraş. încă în 1939 în raportul făcut la cel de al optsprezecelea Congres al Partidului Comunist (b) din U.R.S.S., tovarăşul Stalin spunea: « Astăzi nu mai este vorba de a plasa undeva în industrie şi de a lua, din milă, la muncă pe ţăranii lipsiţi de lucru şi de adăpost, care au părăsit satele şi care trăiesc sub ameninţarea foamei. Asemenea ţărani nu mai există de mult în ţara noastră. Şi asta e bine fireşte, căci dovedeşte buna stare a satului nostru. Acum nu mai poate fi vorba decât de a propune colhozurilor să satisfacă cererea noastră şi să pună în fiecare an la dispoziţia industriei noastre în creştere, cel puţin un milion şi jumătate de colhoznici tineri ». Tocmai această continuă alimentare şi împrospătare, în urma iniţiativei tov. Stalin, a cadrelor industriei cu elemente dela ţară, — crearea, printr'o temeinică pregătire, a unor rezerve de muncă atingând 800.000— 1.000.000 tineri, — constitue una din pre-mizele care asigură continua posibilitate a extinderii industriei din U.R.S.S. Pe de altă p«rte, aceasta este una din formele strângerii legăturilor între sat şi oraş. *) Editura Tineretului, Buc, 1950. VLADIMIR CUROCICHIN: «BRIGADA ISTEŢILOR Din « brigada isteţilor », trei sunt veniţi dela ţară: Egor, Ilia şi Alioşa. Egor a luptat ca partizan alături de tatăl său, bătrânul Anuşchin — care, după războiu, deşi cu picioarele schilodite de schingiuirile nemţilor, conduce treburile colhozului din Po-lovodaev. Ilia este fiul şugubăţ şi râsgâiat al contabilului colhozului, iar Alioşa este tânărul ţăran orfan, de mic copil sbătân-du-se în greutăţi şi obligat, din fragedă vârstă, să aibă grijă de întreţinerea mamei sale şi a fratelui său, păstrând puternic, în mentalitatea sa, rămăşiţele mentalităţii individualiste. Pentru el, lucrul cel mai de preţ este dorinţa arzătoare de a munci, setea de a învăţa, de a cunoaşte nestăvilit. El pune în slujba acestei dorinţi o voinţă de fier, un puternic spirit de observaţie, o hotărîre şi o inventivitate remarcabilă, nu lipsită însă de o fierbinte dorinţă egoistă de căpătuială. Pentru Alioşa, munca din fabrică oferă o perspectivă nouă, o perspectivă interesantă şi odată venit la oraş, el nu pregetă să se pună serios pe lucru. Egor şi Alioşa — vin cu o perspectivă diferită asupra muncii de fabrică, fiecare cu ideile sale asupra a ceeace înseamnă şi asupra a ceeace trebue să fie munca în colectiv: unul cu experienţa partizanatului, celălalt cu impresiile vieţii grele pe care a dus-o, în timpul ocupaţiei nemţeşti. Alioşa, obligat, să-şi întreţină mama, a rămas acasă, spre deosebire de marea majoritate a ţăranilor colhoznici şi nu a plecat în pădure să lupte alături de partizani. Calea celor doi prieteni Egor şi Alioşa este aceeaşi şi totodată diferită. Amândoi înţeleg importanţa pasului pe care l-au făcut, amândoi doresc ca munca pe care o vor duce în fabrică să meargă cât mai bine. Deaceea, ei sunt acei cărora le vine ideea unor brigăzi de lucru care să aibă sarcini efective de muncă la un cuptor. Dar această brigadă nu este văzută de fiecare dintre ei prin aceeaşi prizmă. Pentru Egor ea înseamnă posibilitatea rapidă de a dobândi experienţă, emulaţia sănătoasă, posibilitatea întăririi legăturilor între membrii brigăzii. Alioşa, prin firea sa robustă, e satisfăcut de faptul că vor lua sarcini practice de lucru şi, deci, va învăţa cu atât mai- repede meseria. Dar, în acelaşi timp, el înţelege munca ■ doar ca o platformă de afirmare personală, de rivalitate şi de căpătuială. Firea lui egoistă îl face să vadă pretutindeni, la maeştrii săi, secrete de muncă; el caută să afle, prin Natalia, fata lui Măcar îvanovici, turnătorul şef — instructorul şcolii — « secretele » meseriei, în-chipuindu-şi că, în mod obişnuit, Măcar nu le transmite decât « din tată în fiu ». Cu astfel de metode, Alioşa îşi pierde prietenii şi riscă să primejduiască rezultatele propriei sale munci. El este apreciat de instructorul şcolii şi de secretarul comsomolului, care vor într'adevăr să-l îndrume pe calea cea bună, pe calea transformării lui spre o conştiinţă corespunzătoare nivelului înaintat al muncitorului sovietic. Insă Alioşa nu-i un om cu care să se poată discuta atât de uşor. Numai propriile sale greşeli, propriile sale eşecuri vor avea darul să-l înveţe ceeace şcoala, ceeace oamenii nu i-au putut da. Dorinţa de a face, el şi numai el, toată munca, îl va împinge să lucreze într'un asemenea mod, încât va strica o întreagă şarjă. Acest moment de grea cumpănă, sdruncină puternic în Alioşa tot ce se întemeia pe viziunea îngustă, individualistă — a muncii şi, implicit, a vieţii, îi sdruncină vanitatea şi dorinţa de a face aşa cum îi spunea Egor « pe eroul ». « Tu nu te gândeai la munca ta, ci numai la tine — iată dragii mei, cum ştiu să lucrez şi singur — îţi ziceai în tine » — îi spune Egor deschis, fără reticenţe, dar desigur din prietenie. Firea cinstită a lui Alioşa îi îngădue să vadă că a greşit, şi chiar să-şi dea seama, în mare parte, de cauzele greşelilor sale. Ceeace îl susţine şi îi arată limpede calea de îndreptare este ajutorul celor din jur, atitudinea lor plină de înţelegere. Tot ceeace se sedimentase în cursul unor ani grei, plini de sbucium —sub ocupaţia nemţească — ani în care tânărul Alioşa fusese profund sguduil şi turburat de ororile barbare ale nemţilor: — neîncrederea pentru cei din jur, neînţelegeri şi încăpăţânare, — tot se năruie. In desnădejea lui, el găseşte în acest moment hotărîtor, mulţumită ajutorului bunei pedagoge Olga Iacovlevna, curajul necesar pentru a se 3°4 HORIA BRATU redresa, hotărîrea nestrămutată de a îndrepta răul făcut. Convorbirea cu Egor, care nu vrea să-i lase nici o iluzie asupra greutăţilor pe care le va întâmpina pe noul drum apucat, îi. stimulează într'un grad şi mai mare hotărîrea de a se dovedi'un bun membru al colectivului. înconjurat de încrederea atentă şi activă a tovarăşilor săi de muncă, el creşte, mulţumită unei experienţe şi a unor frământări care aveau tocmai darul să-l cureţe de rezidurile atitudinii sale anterioare, care-1 obligă să se privească autocritic. Şi astfel, Alioşa creşte prin imprimarea acestei experienţe treptate de viaţă, prin stimularea dorinţei sale de a fi folositor colectivului, de a dovedi prin fapte transformarea reală care s'a petrecut în ei. Alături de Alioşa, Egor, fire serioasă — în care sentimentul datoriei, dobândit în cadrul unei largi perioade de luptă printre partizani este puternic — îi arată calea de urmat. Egor este un bun fiu al ţărănimii colhoznice, călit în luptele cu cotropitorii, cu -un orizont larg, capabil să cuprindă cu seriozitate problemele noui ale vieţii. Toate acestea îi imprimă lui Egor o maturitate şi .o iniţiativă care-i permit să facă faţă sarcinilor — pe care le are în faţă, ca şef al brigăzii. Deşi cam aspru şi tăios cu Alioşa, urmărind ca acesta să înfrunte cu curaj problemele, el contribue puternic la orientarea lui Alioşa şi mai ales a lui Ciugunoc. Când bătrânul Anioşchin, tatăl său — vechiul şef de partizani, preşedinte al colhozului, trage să moară, Egor vrea să se reîntoarcă acasă şi renunţând la cuptoare să se dedice muncii în colhoz. El crede că datoria sa este de a rămâne alături de familie şi de a amâna pentru mai târziu proiectele sale de specializare în domeniul metalurgic. In cele din urmă, chiar din cuvintele tatălui său, el îşi va da seama că adevăratul front pe care trebue să-l susţină este acela, din fabrică. Asupra lui Ciugunoc, viaţa din fabrică exercită de asemeni o puternică şi binefăcătoare influenţă. Drumul lui Ciugunoc, orfan din timpul războiului, hoinar şi închis în ei însuşi, constitue un strălucit exemplu al capacităţii de educare şi reeducare a colectivului sovietic. Pentru Ciugunoc, tovarăşii săi din brigada de muncă, ca Egor sau Ilia, constituie un permanent exemplu de comportare. Ciugunoc, întâmpinat cu dragoste pretutindeni, va învăţa până în cele din urmă la şcoala aceasta a muncii planificate, a muncii în colectiv, va deveni un bun turnător. • Şi aidoma metalului care se topeşte şi se mulează în noui forme, oamenii din şcoala F.Z.O. făureau noui caractere. « Munca sta-hanovistă la cuptoare cere sforţări din partea întregului colectiv » — spusese odată turnătorul stahanovist, şeful cuptorului — şi acesta erp şi visul care însufleţea « brigada isteţilor ». Ei vroiau să lucreze pentru patria sovietică şi să lucreze cât mai bine. Este caracteristic, în această privinţă, respectul cu care tinerii comsomolişti vorbeau despre « banii statului », felul în care aceşti tineri sovietici îşi asimilau interesele statului cu ale lor proprii. Când veniseră în fabrică, « generalul », directorul general al uzinei, le spusese tinerilor: «stăpânii fabricei sunteţi voi! »'. Şi un puternic sentiment de răspundere pusese stăpânire pe echipă, şi aceasta îi făcură să muncească cu şi mai mare dârzenie. Dar pentru ca acest metal de bună calitate să fie curăţit de sgură, pentru ca el să se topească şi să elimine carbonul, pentru ca din el să iasă oţelul bun, albastru, asupra lui îşi încordau puterile turnătorul şi ajutorul turnătorului, asupra lui veghea conducătorul macaralei care avea grijă de felul în care trebue încărcată şarja. Tot aşa, asupra acestor băieţi construiţi dintr'un material de bună calitate, vegheau Măcar Ivanovici, instructorul lor, bătrânul turnător care scosese nenumărate serii de turnători, veghea Sergheev, şeful echipei dela cuptoare, serios şi domol; asupra lor veghea Igor Bescaravainîi, secretarul organizaţiei comsomoliste. Asupra lor veghia « generalul », care se intitula modest « doar un simplu funcţionar ». Asupra lor vegheau toţi acei care, după întâmplarea cu şarja lui Alioşa, veniseră să se sfătuiască, să vadă care erau cauzele greşelilor, să se ia măsurile de îndreptare. VLADIMIR CUROCICHIN: »BRIGADA ISTEŢILOR» 3°5 Zugrăvirea şedinţei de partid, dela ateliere, destinată să discute problema « şarjei dată la rebut » — reprezintă unele din cele mai bune pagini din carte. Cel dintâi luă cuvântul şeful atelierelor de cuptoare Martin, « un om osos şi scund, care părea veşnic posomorit din pricina pletelor lui negre şi a bărbii dese ». îşi rosti cuvintele cu înflăcărare şi avânt, dar fără să fie părtinitor. Cu multă căldură înfăţişă problemele care se puneau in privinţa colaborării dintre şcoală şi atelier, relaţii care nu stăteau sub auspicii prea bune de vreme ce « 50 de tone de metal au fost aruncate la coş ». Sergheev îşi dojeneşte în cuvinte calde fostul profesor: « Iertaţi-mă, Maca*- Iva-novici, dar v'aţi pripit, v'aţi cam pripit, cu hotărîrile !. . . E prea des lucrul ăsta I Cu multă pasiune Igor Bescaravainîi, stăpânit de o adâncă emoţie arată cum 1 cu preţul acestor cincizeci de tone de oţel l-am cucerit ieri pe Alioşa Polovodov », făcând aluzie la puternica frământare purificatoare pe care greşala săvârşită o des-lănţuise la Alioşa. — «Nu pot spune că munca ta politică merge prea bine! » —^ îi replică directorul rezervelor regionale. « Căci dacă Alioşa ar fi fost comsomolist, cele cincizeci de tone de oţel topit ar fi servit pentru un lucru mai bun decât subiectul unei cuvântări ». Şi astfel cu ajutorul « bătrânilor », prin critică şi auto-critică, comsomoliştii din « brigada isteţilor » creşteau, se maturizau la căldura cuptoarelor Martinovca şi tot astfel, pe tot întinsul Uniunii, sute şi sute -de inii de tineri, ieşau din şcolile F.Z.O., — solide rezerve muncitoreşti, punându-se în practică planul tovarăşului Stalin,de creştere continuă a cadrelor şi rezervelor industriale. Există în romanul lui Curocichin un american amator de senzaţional, mister White-field, ziarist, care venise la Sormovo, să vadă cum « s'a înfăptuit minunea », adică cum de a fost posibil ca în ciuda distrugerilor din timpul războiului să se înlăture într'un ritm rapid lipsa de mână de lucru calificată. Şi d-l Whitefield, după ce l-a văzut pe Serghev, pe Măcar Ivanovici, pe Alioşa, pe Egor, pe Ciugunoc şi pe Ilia la lucru — a fost nevoit să plece, convins că lucrurile la uzina Sormovo merg mult mai bine decât atunci când — ehei de mult l. . . erau proprietari bunii prieteni al, stăpânilor lui mister Whitefield — mister Bernadachi şi mister Foss. Şi d-l Whitefield — care, între altele, după cum remarcase Igor Bescaravainîi, semăna mult cu Churchill, a fost nevoit să plece dela Sormovo, cu coada între picioare, obligat, să recunoască că «la voi (U.R.S.S. n. n.) omul nu este împiedicat să se ridice ». * Pentru -tineretul nostru, şi pentru scriitorii noştri, pentru munca noastră practică în general, romanul lui V. Curocichin are o importanţă considerabilă. In primul rând, el dă o imagine puternică a vieţii nouilor generaţii din U.R.S.S. a creşterii continui materiale şi morale a poporului sovietic. Deasemeni, el oferă importante sugestii, — prin felul în. care zugrăveşte viaţa Com-somoliştilor, munca politică dusă în cadrul organizaţiilor de Comsomol — pentru activiştii noştri utemişti şi pentru membrii organizaţiilor noastre de U.T.M. Să concretizăm unul din numeroasele învăţăminte care se pot, desprinde din roman: cazul lui Alexei (Alioşa) Polovodov este tipic pentru o categorie de tineri, care, la noi astăzi, având încă rămăşiţe individualiste în comportare, doresc în munca lor să se evidenţieze şi să se afirme în mod individualist, care n'au găsit încă formula rodnică a îmbinării intereselor individuale şi colective, care se simt detaşaţi de viaţa de colectiv. Evident, trebue să ţinem seama de deosebirea dintre oamenii avansaţi ai epocii sta-liniste din U.R.S.S. şi situaţia dela noi. Creşterea şi transformarea lui Alioşa, graţie ajutorului primit, poate servi drept pildă pentru munca educativă în colectivele noastre. Pentru întărirea vieţii de colectiv, pentru munca practică cultural-educa-tivă, pentru ridicarea cadrelor, romanuS lui Curocichin oferă învăţăminte nepreţuite. Horia Bpatu 20 3o6 VIRGIL TEODORESCU P. PA VLENCO: «SOARELE DE STEPĂ»*) Dela stepa pustie, calcinată şi melancolică de acum cincizeci de ani, a lui Gehov, până la stepa pe care ne-o descrie P. Pavlenco în această carte — e un salt uriaş în istoria naturii, o transformare esenţială care-i schimbă aproape în întregime aspectul. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a schimbat faţa lumii; oamenii sovietici au transformat natura, au scos stepa din întunecatele ei condiţii geologice, re-dând-o vieţii adevărate, fertilizând-o şi înfrumuseţând-o prin marele elan al muncii colective. Iu măsura în care relaţiile dintre oameiii s'au schimbat prin sfărâmarea exploatării omului de către om, peisagiul marei patrii socialiste s'a schimbat şi el, pentrucă omul nou, omul sovietic activ şi puternic, trans-formându-se necontenit, transformă totodată natura înconjurătoare. Peste scurt timp, de-alungul stepei vor răsări uriaşele perdele vegetale de protecţie, peste scurt timp izvoarele subterane, această apă « nevăzută » care o pasionează atâta pe mătuşa Saşa, va fi scoasă din fundul pământului, mii de fântâni arteziene vor uda suprafaţa întinsă a stepei răcoriildu-i aerul ca nişte imense evantaie. Atunci— nici seceta, nici «furtuna neagră», despre care Pavlenco ne vorbeşte în povestirea sa (furtuna uscată care imobilizează timp de mai multe zile munca neobosită a colhoznicilor) nu vor mai avea nicio putere. Neînvinsul elan al oamenilor sovietici, îparenşi, trage izvoarele din nouile condiţii dtţ viaţă în societatea socialistă, transformă fără întrerupere, supune natura punând-o in slujba colectivităţii. Eroismul oamenilor sovietici, eroism care face parte integrantă 4in viaţa lor şi pe care îl practică atât micul orăşan Serioja cât şi colhoznicii încercaţi din stepă, dela cel mai simplu (bătrânul care transportă apa cu găleţile) *) Traducere de V. Cordun şi I. Feltz. Ed. Tineretului, Buc, 1950. până la secretarul Comitetului Raional al Partidului, Semionov, despică adânc drumul măreţ al societăţii comuniste. In această scurtă povestire, P. Pavlenco, ducând mai departe problemele romanului său anterior, « Fericirea », oglindeşte eroismul revoluţionar al muncii sovietice, neîntrerupta împletire dintre ştiinţă şi munca colhoznică, care duce la industrializarea agriculturii sovietice, la îmbunătăţirea roadelor, — dar în primul rând la transformarea profundă a oamenilor. Eroul povestirii de faţă este băeţelul Serioja, fiul şoferului Emilianov. In mijlocul lunii Iulie, — începe povestirea, — în garajul unde lucra Emilianov, a avut loc o întrunire importantă. Cinci camioane, trebuiau trimise grabnic în stepă, pentru strângerea recoltei. Se hotărî cine anume urma să plece. Andrei Emilianov fu primul care-şi exprimă dorinţa de a pleca. — « Dar cu Serioja ce-ai să faci? îl întrebă Vera Zotova, responsabila organizaţiei comsomoliste a garajului. « — II iau cu mine, las' să s_e obişnuiască cu viaţa' de colhoz, îi răspunse scurt Emilianov ». Şi iată-1 pe Serioja, alături de tatăl său, străbătând prin munţi, în maşina puternică, drumul spre stepă. Serioja e atent atât la aspectele noui ale peisagiului cât şi la mişcările sigure pe care le face tatăl său conducând maşina prin nenumăratele serpentine ale drumului de munte. Maică-sa murise de scurt timp. Băiatul era încă sub impresia acestei nenorociri. Dar în mijlocul prietenilor săi mai mari şi mai mici, de-acolo, din colhoz, sub atenta lor grijă, Serioja îşi va învinge tristeţea. Peste o lună, el se va întoarce acasă ars de soarele stepei şi puternic. Spre seară munţii i se par nişte mari păsări adormite cu capul ascuns sub aripi. Dar munţii şi pădurile se slârşesc. Caravana atinge ţărmul mării, pătrunde apoi printr'o strâmtă trecătoare spre dealurile cti văi largi împânzite' cu livezi de pomi fructiferi şi după vreo două ore de mers se desfăşoară cât vezi cu ochiul stepele netede ca o tavă, acoperite cu grâu auriu. P. PAVLENCO : « SOARELE DE STEPĂ » E noapte când coloana de maşini, ridicând în urma ei nouri de praf, ajunge pe străzile colhozului. In vreme ce ceilalţi îşi văd de treburi, Serioja stă de pază la maşini şi face prima lui nouă cunoştinţă. E Zina Ciumacova, o fetiţă de vreo opt ani, « cu cosiţe scurte care stăteau ţepene ca nişte fire de ceapă » şi care vorbeşte cu un ton cam iritat, supărată foc de multele ocupaţii şi treburi care nu-i lasă niciun pic de răgaz. — « Şi în plus, spunea ea, Iasca Baben-cicov mi-a trimis o provocare prin ziarul de perete ca să adun şase kilograme de spice. Eu cu găinile, cu gătitul şi, colac peste pupăză, mai vine şi mişcarea cerca-sovistă ». E prima cunoştinţă din lungul şir de cunoştinţe pe care-1 va face Serioja. El va cunoaşte în curând pe comsomolista Musia Ciliaeva, care « se pregătea să devină eroină », fruntaşă pe întregul raion, despre care se scria în ziare, şi care primise dela Comitetul raional 2 telegrame de felicitare pe numele ei. Va cunoaşte pe Iasca Baben-cicov, pionierul, un băiat nu mult mai mare decât el, care e responsabil pentru munci importante în legătură cu culesul recoltei. Pe tovarăşul Sernionov în persoană, din comitetul raional al com-somolului, care cutreeră ţinutul în lung şi în lat cu bicicleta — şi pe câţi alţii şi câte nu păţeşte acest timid citadin până să intre în viaţa colhozului, în munca colhozului. II înţeapă o albină, i se umflă un deget şi în prima dimineaţă, când, făcând parte din echipa lui Babeucicov, ajută la strângerea spicelor care rămân în urma combinei, e lovit de insolaţie şi leşină. Construcţiile complicate ale maşinilor agricole îl uimesc nespus pe Serioja. Cu încetul, ajutat de ceilalţi, el se aclimatizează în noua viaţă. Semionov «în persoană» îl laudă pentru dârzenia Iui; mătuşa Niusia (atât de ciudată în cascheta ei feroviară, cu puşca pe umăr, trăgând tot timpul dintr'o ţigaretă « Belmor ») îi oferă cele mai bune soiuri de mere din livadă, iar Musia, îl saltă în sus: — «Ei, dar ştii că eşti-un adevărat eroul exclamă ea printre hohote de râs. Săltaţi-] băeţi. Săltaţi-l ». 3°7 De unde rezultă că Serioja fusese în acea zi (cu toată înţepătura albinei, cu toată insolaţial cel mai de seamă udarnic. Principalul era că lucrase, că-şi dăduse toată silinţa să lucreze. Iată-1, aşa dar, pe Serioja făcând o nouă şcoală a vieţii aici în stepă. Simţul responsabilităţii se desvoltă şi creşte cu fiecare zi alături de pioneri, prietenii lui, el începe să capete sarcini de răspundere. Devine comandantul unei brigăzi compuse din 7 fetiţe, care făceau parte din detaşamentul pionerilor dela oraş, sosit împreună cu brigada de artişti. Ele primesc sarcina să încarce perele în coşuri şi să le descarce în depozitul colhozului după ce le vor fi cântărit. Pe camarazii săi mai mari, Serioja îi admiră, dar vrea în acelaş timp să-i ajungă, să fie ca ei. In oraşul său natal de lângă ţărmul mării, Serghei observa numai dim depărtare viaţa oamenilor mari, ducând o viaţă proprie. într'un cerc restrâns, pe câtă vreme aici toţi duceau aceeaşi viaţă» cei mici ca şi cei mari. Marea bucurie a muncii socialiste îl inundă pe Serghei. Aici în stepă, el îşi dă seama din ce în ce mai bine de trăinicia şi frumuseţea nouilor relaţii socialiste între oameni. Din exemplele lui Semionov şi mai ales ale Iui Piotr Petro vi ci Tujicov, el înţelege că munca de Partid e munca cea mai grea şi mai interesantă, pentrucă ea înseamnă totul. Deaceea, e fericit când îl aude pe Tujicov, secretarul, spunându-i tatălui său: « ăsta e băiatul tău? Am auzit despre el, am auzit. Ia te uită ce straşnic bolşevic creşte... Ia te uită...». In munca aceasta atât de importantă de strângere a recoltei, oamenii uniţi puternic în marea familie sovietică îşi dan toată măsura forţelor lor, fie că sunt copii sau oameni mari. într'o noapte combina se deteriorează. Inginerul agronom îl trezeşte pe Emilianov şi pe Voltanovschi în miez de noapte.. Oftează şi scuipă cu ciudă: «Poţi să nu mă crezi, dacă vrei, dar nu sufăr pentru mine, sufăr pentru colhoznici », zice el. Pleacă pe câmp, noaptea, odată cu tatăl său şi Serioja. Lunga noapte a stepei e 20* 3o8 VIRGIL TEODORESCU străbătută pretutindeni de focuri: într'un loc Alioşa şi Jenca, pioneri, păzesc vitele care pasc; în jurul altui foc stau Cruticov şi Curocichin, detaşaţi ca oameni de legătură pe lângă combină. Departe prin noapte se aud căruţele trecând cu repezi-' ciune să încarce. Ducându^se spre combină să-şi întâlnească tatăl, Serghei întâlneşte în stepa deschisă grupuri de oameni: o femeie cu părul roşcat, amestecat cu fire albe, care-i ieşea de sub basmaua de culoare închisă, primea la' lumina lanternei electrice rapoartele brigadierilor: Era Natalia Ivanovna, preşedinta colhozului. Vre-o zece femei, îmbrăcate simplu, dar care se putea vedea uşor că sunt dela oraş, se pregăteau să mănânce. Se vedea că sosiseră de curând şi îşi comunicau cu însufleţire proaspetele lor impresii. Oriunde-şi arunca ochii Serghei, pretutindeni vedea focul aprins. Aceasta e imaginea în noapte a marei stepe sovietice, răsunând de viaţă şi de muncă necontenită. Voltanovschi, fost tanchist în marele război de apărare a Patriei, decorat cu mai multe ordine, conduce toată noaptea combina după ce o repară. Conturul ma-şinei se desprinde puternic, luminat, de departe, pe dinăuntru. « Emoţionantă maşină — spunea inginerul privind-o cu ochi strălucitori. Ce fel de agricultură e asta? Asta e o adevărată, industrie frate! Şi ce fel de ţărani mai pot fi aici? Păi parcă ăştia mai sunt ţărani? ». Şi în adevăr, nu mai sunt ţărani în înţelesul vechi al cuvântului. In soviete industria, bazată pe o ştiinţă înaintată, împinge fără întrerupere sectorul agricol spre forme noui, superioare de viaţă. A merge înainte — aceasta e în genere atitudinea omului sovietic. Iat-o pe blânda mătuşă Saşa, care-1 îngrijeşte cu atâta gingăşie pe Serioja când îl dor dinţii, dându-i să mănânce pepeni şi miere parfumată. Când vorbeşte despre albinele ei, mătuşa Saşa are un limbaj liric: «într'o temniţă neagră stau adunate nişte fete harnice şi tricotează fără ace şi aţă ». E îndrăgostită de stepă: «Toată stepa e mierea asta parfumată », spune ea. Dar concepţia Saşei despre natură nu e nicidecum contemplativă. Ştiinţa o ajută să-şi lărgească orizontul. Saşa e o fiinţă creatoare, activă, care ştie « să viseze cu îndrăzneală ». ■— « Uite, iarna asta am să plec să asist la cursurile privind apele subterane, îi spune ea lui Serioja. Lectorul din regiune ne-a şi povestit câte, ceva despre aceste ape. Examenul de apicultor l-am dat. Acum mă pasionează apa asta nevăzută. Nu mă gândesc decât la ea, m'a prins în mrejele ei, afurisita 1 ». Şi când deasupra orizontului se umflă fâşia întunecată a «fxirtunei negre », oamenii sovietici ştiu să o înfrunte cu îndrăzneală. Serghei însuşi îşi croieşte drum şi, ajutat de ceilalţi copii, aruncă pânzele umede de cort peste căpiţele de grâu. « Mânjit din cap până în picioare, obosit de moarte, dar nespus de fericit, Serghei mai alergă încă mult timp în jurul movilelor de grâu, cărând bucăţi de placaj, scânduri, sau pur şi simplu pietre ». Această scurtă povestire a lui P. Pavlenco, atât de minunată în simplitatea ei, descrie eroica luptă a omului sovietic pentru transformarea naturii, luptă în care se transformă însuşi omul. Virgil Teodorescu BIBLIOGRAFIE CĂRŢI NOUI MARTIE "APRILIE 1950 EDITURA P.M.R. CLASICII MARXISM-LENINISMULUI V. I. LENIN, Două tactici ale social-democraţiei în revoluţia democratică. Ed. ÎI, (164 pag., 40 lei). I. V. STALIN, Cuvântare ţinută în palatul Cremlin în faţa absolvenţilor Academiei Armatei Roşii, Ed. II (16 pag., 6 lei). POLITICE V. M. MOLOTOV, Cuvântare ţinută în ziua dc 10 Martie 1950 Ia adunarea electorală a alegătorilor circumscripţiei electorale Molotov", din oraşul Moscova. (36 pag., 5 lei). L. CAGANOVICI, Stalin ne duce spre victoria comunismului. (16 pag., 6 lei). * * * Cum trebue să lupte ţăranca muncitoare din Republica noastră populară pentru pace şi o viaţă mai bună. (52 pag., 8 lei). * * * Să desfăşurăm o largă agitaţie politică în jurul campaniei însămânţărilor de primăvară. (20 pag., 4 lei). PENTRU CURSURILE SERALE DE PARTID * * * Eliberarea ţării noastre de către Uniunea Sovietică, factor hotăritor care a făcut posibilă naşterea şi desvoltarea regimului de democraţie populară. Politica noastră externă. Prietenia cu U.R.S.S., chezăşie a independenţei naţionale a ţării noastre. (40 pag., 5 lei). * * * Constituţia R.P.R. Sfaturile Populare — organe ale puterii de Stat. (40 pag., 5 lei). * * * P.M.R., conducătorul şi îndrumătorul mişcării sindicale. întrecerea socialistă — metoda comunistă de construire a socialismului. (56 pag., 5 lei). * * * Lupta Partidului pentru ridicarea nivelului de trai al celor ce muncesc. (48 pag,, 5 lei). PENTRU CURSURILE SERALE DE PARTID DELA SATE * * * Agricultura sovietică, agricultura cea mai îna-ântată din lume. Cum este organizat un colhoz şi cum trăeşte ţăranul colhoznic. (32 pag., 6 lei). PENTRU CERCURILE DE POLITICA CURENTĂ * * Chemare Ia întrecere socialistă în cinstea zilei de 1 Mai. Să desfăşurăm larg întrecerea socialistă în cinstea zilei de 1 Mai. (16 pag., 4 lei). IN LIMBA MAGHIARĂ * * * Ioszif Visszarionovics Sztâlin Rovid eletrajz. (Iosif Vissarionovici Stalin, scurtă biografie). (210 old., 100 lej). V. M. MOLOTOV, Beszed a moszkvaî «Molotov» vâlasztokeruletben tartott vâlasztâsi gyiilesen, 1950, mârcius 10-en. A Szovjetunio legfelsobb szovjet-jenek vâlasztâsa. (Cuvântarea ţinută în ziua de 10 Martie 1950 la adunarea electorală a alegătorilor circumscripţiei electorale «Molotov» din oraşul Moscova. Alegerile pentru Sovietul Suprem al U.R.S.S.). (48 old., 5 lej). G. MALENKOV, Sztâlin elvtârs a halado emberiseg vezetdje. (Tovarăşul Stalin •—conducătorul omeniri1 progresiste). (l6 old., 6 lej). * * * Szocialista versenyrehivâs mâjus 1 tiszteletere. Terjessziik ki a szocialista versenyt. (Chemarea la întrecere în cinstea zilei de 1 Mai. Să desfăşurăm larg întrecerea socialistă în cinstea zilei de 1 Mai). (16 old., 4 lej). * * * A Român Munkâspârt Kozponti Vezetosege es a minisztertanâcs hatârozata a munka termele-kenysegenek emeîese es a munkâsok, technikusok es tisztviselok letfel tetei einek javitâsa erdekeben honzando intezkedesekrol. (Hotărîrea C. C. al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri asupra măsurilor ce trebue să fie luate pentru creşterea productivităţii muncii şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale muncitorilor, tehnicienilor şi funcţionarilor) -(24 old., 4 lej). L. RĂUTU, A târsadalomtudomânyokban megnyil-vânulo kozmopolitizmus es polgâri objektivizmus ellen, (împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale). (64 old., 15 lej). * * * Kovetendo pelda. (O pildă măreaţă). (96 old., 10 lej). BIBLIOGRAFIE « ESTI PARTTANFOLYAMOK RfiSZERE > C. SOROZATBAN (Pentru cercurile serale de Partid) * * * Az imperializmus a ^kapitalizmus utolso foka. (Imperialismul, ultimul stadiu al capitalismului). (40 old., 5 lej). A Român Munkâspârt ujtipusu pârt a Român Nepkoztârsasâg vezetoereje. (P.M.R., Partid de tip nou, forţa conducătoare în R.P.R.). (40 old., 5 lej). * * * Orszâgunk felszabaditâsa a Szovjetunio âltal nepi demokratikus rendszerunk megteremtesenek es fejlodesenek donto tenyezoje. Kiifpolitikânk a Szovjetunioval valo barâtsâg orszâgunk nemzeti fug-getlensegenek kezessege. (Eliberarea ţării noastre de către Uniunea Sovietică, factor hotărîtor care a făcut posibilă naşterea şi desvoltarea regimului de democraţie populară. Politica noastră externă. Prietenia cu U.R.S.S., chezăşie a independenţei naţionale a ţării noastre). (40 old., 5 lej). * * * Az âllami terv. A pârtszervezetek feladatai az âllami terv teljesitese es tulteljesitese teren. (Planul de stat. Sarcinile organizaţiilor de Partid pentru realizarea şi depăşirea Planului de Stat). (40 old., 5 lej). * * * Hazafiassâg es proletar nemzetkoziseg. Harc a nemzeti kerdes demokratikus megoldâsâert Ro-mâniâban. (Patriotismul şi internaţionalismul proletar. Lupta pentru rezolvarea democratică a problemei naţionale în R.P.R.). (36 old., 5 lej). « PĂRTPOLITIKAI KOrOK RfiSZERE » C. SOROZATBAN (Pentru cercurile de politică curentă) * * * A Român Munkâspârt Kozponti Vezetosege es a Minisztertanâcs hatârozata a munka termelekenys-egenek emelese es a murikâsok, technikusok es tisztviselok letfelteteleinek javitâsa erdekeben hozand6 intezkedesekrol, 1950 februar. A munka termelekenysegenek emelese es a dolgozok letfelteteleinek javitâsa. (Hotărîrea C. C. al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri asupra măsurilor ce trebue să fie luate pentru creşterea productivităţii muncii şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale muncitorilor, tehnicienilor şi funcţionarilor. Pentru creşterea productivităţii muncii şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale celor ce muncesc). (32 old. 5 lej). IN LIMBA GERMANĂ LENIN, Karl Marx. (60 S., Lei 25). . * * * Beschluss des Zentralkomitees der Rumănischen Arbeiterpartei und des Ministerrates beziiglich der fur die Steigerung der Arbeitsproduktivitât und d:e Verbesserung der Lebensbedingungen der Arbeiter, Techniker und Beamten zu treffenden Massmahmen (Februar 1950). (Hotărîrea C C. al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri asupra măsurilor ce trebuesc luate pentru creşterea productivităţii muncii şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale muncitorilor, tehnicienilor şi funcţionarilor. Februarie 1950). (24 S. Lei 4). * * * Die Kollektivwirtschaften 10 Fragen—10 Ant-worten. (10 întrebări—10 răspunsuri despre gospodăriile agricole colective). (44 S., Lei 6). * * * Ein erhobenes Vorbild. (O pildă măreaţă), (87 S., Lei 10). * * * Auf zum aktiven und organisierten. Kampf fur die Verteidigung des Friedens. (La luptă activă şi organizată pentru apărarea păcii). (19 S., Lei 4). * * * Zwei Jahre grossartiger Leistungen. (Doi ani de măreţe realizări). (43 S., Lei 8). EDITURA DE STAT LITERATURĂ E. CAM ILAR, Negura. Vol. II (Col. Romanul Popular). (234 pag., 90 Iei). ZAHARIA STANCU, Desculţ. (Col. Romanul Popular). (246 pag., 80 lei). S. MSTISLAVSCHI, Pasărea primăverii. (376 pag.. 180 lei). * * * Viaţa şi lupta lui Marcel Cachin. (64 pag., * 35 lei). ŞTIINŢIFICE—AGRICOLE Acad. N. N. LUZIN, Calculul diferenţial. (432 pag 365 lei). Acad. V. M. IUDIN, Metodele miciuriniste aplicate de zootehnicienii sovietici, pentru crearea raselor noui de animale domestice. (50 pag., 22 lei). A. I. RUBŢOV, 3.200 kg grâu de primăvară la hectar. (62 pag., 8 lei). V. M. SOCOLOV, Fonduri sociale în colhzouri. (76 pag., 30 lei). B. STEPANOV, Educarea cadrelor conducătoare din colhozuri. (70 pag., 20 lei). Acad. T. D., LÂSENCO, Realizări noui ia dirijarea naturii plantelor. (44 pag., 10 lei). MEDICINA * * * întreţinerea igienică a locuinţei, a curţii şi a gospodăriei Ia ţară. (12 pag., 10 lei). I. F. DOMBROVSCAIA, Vitaminele in pediatrie, (292 pag., 230 lei). IN LIMBA MAGHIARĂ * * A szarvasmarha tqnyesztese es gondozâsa. (Creşterea şi îngrijirea bovinelor.). (62 old., 5 lej). I. M. ARTEMOV, Hogyan fokoztuk a talaj terme-kenyseget? (Cum să ridicăm fertilitatea solului). (70 old., 12 lej). SZ. V. SZOROKIN, A takarmâny elokeszitese. (Pregătirea nutreţurilor). (72 old., 22 lej). IN LIMBA GERMANĂ IOAN SLAVICI, Der Pfarrer von Sărăceni. (Preotul din Sărăceni). (96 S., lei 40). EDITURA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ H. ZINCA, Primăvara. (112 pag.,. 60 lei). VERONICA PORUMBACU, Anii aceştia. (72 pag., 40 Ici). PETRE DRAGOŞ, Ion Lăscan. (56 pag. 15 lei), AUREL MIHALE, Vin apele. (128 pag., 25 lei). PETRU DUMITRIU, Nopţile din Iunie. (118 pag., 24 lei). CĂRŢI NOUI 3" COLECŢIA «CARTEA POPORULUI» TUDOR MUŞATESCU, Sărut mâna coane Mişuie. (50 pag., 14 lei). BIBLIOTECA PENTRU TOŢI I. L. CARAGIALE, Momente şi schiţe, (192 pag., 40 lei). EDITURA CARTEA RUSA V. AJAEV, Departe de Moscova. Vol .II. (196 pag., 85 Iei). V. AJAEV, Departe de Moscova. Vol. III (208 pag. , 85 lei). AL. OSTROVSCHI, Teatru. (296 pag., 170 lei). * * * Viaţa culturală în satele sovietice. (32 pag., 10 lei). A. MEDVEDOVSCHI, Sovietul sătesc. (84 pag., 20 lei). * * * Probleme de literatură şi artă Nr. 9. (160 pag., 60 lei). Analele Româno-Sovietice. Seria Biologie-geografie Nr 3. (114 pag., 100 lei). Analele Româno-Sovietice. Seria Economie-Drept Nr. 2. (152 pag., 100 lei). Analele Româno-Sovietice. Seria Medicină Nr. 10 (96 pag., 100 lei). * * * Comunicări şi conferinţe, Secţia Tehnică Nr. 4. (64 pag., 40 lei). { * * * Jocuri şi Mişcare. (Ministerul înv. Public) (176 pag.. 60 lei). * * * Aţâţătorii la războiu. (40 pag.. 30 lei) . IN LIMBA MAGHIARĂ * * * A szovjet falu kulturelete. (Viaţa culturală în satele sovietice). (24 old., 10 lej). * * * A Hâborus uszitok. (Aţâţătorii la războiu). (40 old.. 38 lei). IN LIMBA GERMANĂ G. PETROV, Die jenigen die den Krieg vorbereiten. (Acei ce pregătesc războiul). (86 S., lei 25). IN LIMBA SÂRBĂ OH. NICOLAU, Proletnja setvena kampanja. (Campania însămânţărilor de primăvară în U.R.S.S,)f (16 pag.. 7 lei). EDITURA C.G.M. MIHAI MUJIC, Nouile contracte colective. (36 pag., 10" lei). * * * Tehnica securităţii în muncile grele şl periculoase. (Col. Protecţia Muncii). (32 pag-, 12 lei). E. D. PEŞCOV, Strungul revolver. (240 pag., 200 lei). * * * Metalele şi rolul lor în industrie. (80 pag., 80 lei). L. STRENATTI şi G. PETRUŢ, Zidind mai mult şi mai bine, apărăm şi consolidăm pacea. (40 pag., 18 lei). * * * Ne vorbesc metaniştii. (32 pag., 20 lei). * * * Colectivul sportiv, unitatea de bază a asociaţiei sportive. (64 pag., 20 lei). * * * Cuvântul maiştrilor. Ed. II. (360 pag., 100 lei). EDITURA ARMATEI COLECŢIA «EROI ROMÂNI AI RĂZBOIULUI ANTIFASCIST > Lt. GH. BEJANCU, Soldatul Eftimie Croitoru, pon-tonierul dela Tiszalâk. (32 pag., 5 lei). EDITURA TINERETULUI LITERATURĂ I. JIPA, E uşor de ţinut minte. (80 pag., 22 lei). I. EFREMOV, Corăbii astrale. (84 pag., 40 lei). LITERATURA PENTRU COPII I. SOTNIC, Isprăvile noastre. (116 pag., 50 lei). SANDA IORDAN, Cercul nostru de tâmplărie. (64 pag., 30 lei). POLITICE A. BRATU, E. RUCĂR, F.M.T.D., factor activ în lupta pentru pace. (64 pag., 15 lei). PUBLICAŢII PERIODICE * * * Pentru şezătorile noastre. Anul II, Nr. 4, Aprilie-(60 pag., 50 lei). * * * poezie, Cântec, Joc. Nr. 2, Martie. (32 pag.. 60 lei). EDITURA CONTEMPORANUL GH. GEORGESCU-BUZĂU, Decăderea feudalismului şi ridicarea burgheziei. (48 pag., 25 lei).