CUPRINSUL PAO. 6 . 6 6 Din poemele lui A. Toiiui Trăiască Comuna ! Secerişuri sfinte g Avantgardei ^ Răvaş din Ucraina g Azi ţara ta e casa ta ^ Poeme pentru pace p A. Toma: Imn păcii ' ^ Eug. Jebclcanut Cuvinte pentru pace Vasilc Iosil: Armata Sovietică — Armata Păcii ^ Szomler Ffoenc: Soldaţi cântând Alexci Surcov: Ridicaţi-vă glasul, oameni cinstiţi! ^ Iaroslav Smcliacov: Alionuşca ^ Alexandr Procofiev: Soarele adevărului oo Devccseri Găbor: Ştire din Nanking Ivan Burin: Muncitorul Victor Worosasylski: Cântecul Muranovului Milan Lajciak: Stelele păcii noastre ^ Vehbi Bala: Vrem pace! Alexandru Jar: Sfârşitul jalbelor (I) Radu Teculescu: Peste cinci ani Vintilă Ornaru: Balada bunicului meu Ion Călugării: Oţel şi pâine (III) Aurel Mihale: La pândă ORIENTĂRI Pentru grabnica îndreptare a greşelilor noastre TEORIE ŞI CRITICĂ Trăiau Săvulescu La aniversarea a 75 de ani de viaţă a poetului şi academicianul A. Toma Mihai Beniuc: Linia ascendentă a poeziei lui A. Toma Mibai Gaîiţa: Poezia lui Dan Deşliu 23 24 26 30 166 168 163 234 27S 278 28© 296 4 cuprinsul RECENZII pag. Miltai Petrovcanu: Ediţiile Emineseu tipărite cu ocazia centenarului 305 Taşcu Ghcoighiu: « Din toată inima », de Elizar Maiţev 309 Pompiliu Androncscu-Caraioan: Al. Vlahuţă: «Opere alese» 312 Androniea Popeseu: « Spre culmi», de Anna Sacse 314 BIBLIOQRAFIE Cărţi noui 317 DIN POEMELE LUI A. TOMA TRĂIASCĂ COMUNA! La a 25-a aniversare a Comunei din Paris. Jesiti din gropi adânci şi reci, convoi de umbre sfinte. Si 'ridicaţi un răcnet surd şi 'ndurerat de ura, înfricoşat, ca 'n alte vremi, voi daţi-i drum să crească, Un muget târg şi sfidător: «Comuna să trăiască!» Slăvire vouă, Comunarzi, şi slavă zilei cele , Când praf voi aţi făcut verigi şi lanţurile grele, Când voi, cu pumnii ridicaţi, stâtut-aţi morţii faţa, Desfăşurând stindardul roş al dreptului la viaţă! Dar cei al căror jug l-aţi frânt, v'au blestemat avântul, Când au simţit şovăitor sub pasul lor pământul: Si învrăjbiţii în de ei -pornit-au mână 'n mana Fierbând de setea sângelui si patimă păgână. Cum umflă nara bestia când prada şi-o atinge Şi rage când o sfâşie şi lacom rana-i linge, Cu atâta saţ a gâtuit sălbatica jivină, Că n'a iertat nici părul alb, nici pruncii fără vină! Dar din ucişii cei de ieri un nou norod răsare, Ce-şi umflă pieptul furtunos şi sună din fanfare: El vrea domnia lui prin el — şi lumii dă de ştire Că-i timp ca tronuri si tirani să piară în nefire. Şi n'or fi robi şi nici stăpâni în noua 'mpârăţie: In locul crudei asupriri o veşnică frăţie : Oricât de crunt în contra ei vă veţi porni furtuna, De-acuman'oveti mai sdrobi cum aţi sdrobit «Comuna))! a. toma De-aceea azi din mute gropi, ieşiţi! vo: umbre sfinte, Şi ridicaţi un răcnet surd şi 'ndurerat de ură, înfricoşat ca 'n vremi, voi daţi-i drum să crească, Un muget larg şi sfidător: «COMUNA SĂ TRĂIASCĂ!» 1896, Martie 10 Lumea Nouă Literară) SECERIŞURI SFINTE Mai prinde grână sfântă în strămoşeşti pământuri Nu-i încă, frate, ceasul deşertelor suspine / Şi n'au murit nici marii semănători de bine Ce merg cu dreapta 'n soare şi-aruncă 'n patru vânturi. O, vin' să-ţi culci urechea alăturea de mine S'auzi svâcnind pământul de rodnice avânturi, S'auzi undirea sevei cu primăveri de cânturi Ca imnuri de credinţă spre mugurul ce vine. O, frate! svăntă-ţiplânsul cu sterpele-i revolte: Spun graiuri din adâncuri, miresme spun prin boite Că nu în multă vreme vom fi secerători Atunci, vreo ciocârlie ne va trezi din noapte Şi 'mbrăţişaţi ferice vom asculta prin zori: — «Semănători de visuri, recoltele sunt coapte !» AVANTGARDEI - Noi suntem valul, suntem' forţa, Noi vă 'nălţăm, — voi ţineţi torţa Pe noi ne îngrădeşte malul, Spumăm, ne sfâşiem de stânci — Avânt de sbor, căderi adânci —, Voi desluşiţi, prin vremi şi spaţii. răvaş din ucraina 7 Mijindul «mâine», idealul,--Menire forţei noastre daţi-il Daţi-ne zări să tindem peste încercuirile aceste, Svârliţi spre ţeluri punţi de raze Să spargem ţărmuri şi zăgaze, — Deaceea v'am suit pe creste Ca făclieri prin noapte-adâncă! Lumină! daţi lumină! încă! Mai sus azi torţa —, ceasul est, Fierb surd în noi furtuni de veste Sus, sus, — azi viaţa dă asaltul Spre largul tot şi tot înaltul! 1939- RĂVAŞ DIN UCRAINA Frunză neagră de zăvoi, Mamă dragă, aveai doi, — Unu-i sub troiene sloi, Eu, şi ceilalţi puşi la strai, Căsăpim la Nieprostroi, — Nu ştiu, viu sunt, ori strigoi? ... Cine-a poruncit război? Ne-om vedea noi înapoi Şi-apoi lasă, las' pe noi! Gloanţe răpăie ca ploi, Bombe joacă tontoroi Si plesnesc în muşuroi, —- Muşuroiul suntem noi! Pâinea-i îngheţat pietroi, Aşternut, adânc noroi Ori nămeţii — perne moi. Eu mân tun, nu plug cu boi, Vieţi cosesc, nu fân trifoi, Zarea de belşug despoi, Toată 'n val de foc o 'nmoi, Dar tot croncăne-un cioroi a. toma Din văzduh: « . . .Măi leat Rădoi, Ce folos, — că 'n sat la noi Tot calici şi tot nevoi, — Mulşi de vlagă, tunşi ca oi. . . » N'om pieri toţi în război, Ne-om vedea noi înapoi Şi-apoi lasă, las' pe noi! Crivăţ urlă din cimpoi... . Prin nămeţi, un sur convoi — Eu şi alţi pârliţi « eroi ■»!... Frânt de vânt şi gând mă 'ndoi, Gândul scurmă, — crunt priboi: Ce-am cătat la dânşii noi? Ei clădeau doar vremuri noi, Altă lume, pe alt croi Pentru pruncii noştri goi. Ale cui ascunse voi Ne-au rostogolit puhoi Peste harnicul lor roi? N'om pieri toţi în război, Ne-Om vedea noi înapoi Ş'apoi lasă, las' pe noi! J943- AZI ŢARA TA E CASA TA «Ne-a fost dragă această casă — ţara noastră —şi atunci când am lucrat în ea sub biciul stăpânilor, dar i-am urît şi am luptat pentru a-i sdrobi. Dar acum când poporul devine stăpânul ei, Jalnici savanţi putregaiuri adună, colcăie ura în scris, — taţii lor ars-au pe Giordano Bruno, pe Galileu l-au închis. Şi peste o lume râvnesc să aşeze ceţuri duhnind a catran, glasuri ştiute de ieri, berlineze, sună de peste ocean. Vor să arunce un val de întuneric clocot de ură neghiob, astăzi asupră-ţi, popor sovietic, tu -—• stâlp al păcii pe glob. R1DICAŢI-VĂ GLASUL, OAMENI CINSTIŢI! Ţara pe care ţi-o arseră furii tu o 'ngrijeşti, grădinar, dar ca s'arunce potop de injurii limbi veninoase răsar. Wall-Streetul mult îl iubesc, şi dolarii — ce cămătari patrioţi! — Fură într'una şi tot ei tâlharii strigă: Hei, mâna pe hoţi! Fraze umflate ne toarnă de-arândul despre credinţă urlând, — oare mai e conştiinţă în gândul dintr'o scursură de gând? Darnic se 'ntinde ospăţul demonic, viaţa ne-o vor, doar atât! Şi Europei ploconul atomic vor să i-l bage pe gât. Sperie lumea cu spectrul ruinei, i arme şi arme socot, la 'nghesuială-şi despoaie vecinii, ultima sdreanţă le-o scot. Furtul, şantajul, acum datorie 'n limba lor falsă numesc şi peste ţările stoarse 'n robie stiva minciunii clădesc. 1 Sângele 'n valuri mirosul le 'nţeapă, iar vor al morţii parfum, însă pieirii, 'nainte să 'nceapă, planu-i sortit de pe-acum. Ştim, am văzut ce e rânjetul straniu, treaz e trecutul în noi, nu-i nicăierea vre-o mină de-uraniu viaţa să 'ntoarcă 'napoi. Nu-i va scăpa pe tâlhari de osândă, banul şi-atomicul nor, -— văd cum popoarele liber cuvântă peste înfrângerea lor. 20 iar0slav smeliacov Ca să oprim criminalilor pasul, marşul de tunuri şi căşti, oameni cinstiţi, ridicaţi-vă glasul, smulgeţi a' hoţilor măşti! (în româneşte de Mihu Dragomir) IAROSLAV SMELIACOV ALIONUŞCA O surioară am, lin ghemotoc: E-un titirez — nu stă o clipă 'n loc. O înflorată veselă rochiţă. Cosiţe moi: miros de românită. Mânuţele spălate cu săpun, şi sub sprâncene-un cer albastru, bun, ce n'a fost adumbrit de-un nor vreodată. Nâsucu'n vânt; mijind, un glas de fată. Şi mândră poartă-Alionuşca de ieri cravata roşie de pionier. Suntem prieteni buni. Viaţa ei ni-e bogăţia Revoluţiei. lat-o mergând în clarul dimineţii, pe-un câmp deschis, în păr cu o cunună, — ea, înfruntând Statuia Libertăţii, cu torţa voastră-atomică în mână. (în româneşte de Veronica Porumbacu ) soarele adevărului 21 ALBXANDR PROCOFIF/V SOARELE ADEVĂRULUI Va minţi acela ce va spune Că, mai rar, de pe străinul mal, Scrâşnetul ajunge să răsune, Şi blestemul duşmanilor-val. Casa noastră părintească, oază, Gata sunt s'o prade ; tot ce-i sfânt. Blestemaţii încă mai visează Fumul revărsat peste pământ, Pe grumazuri, biciul care muşcă, Plaiul nostru, iar însângerat. . . . . .De pe palme, praful sur de puşcă Să ni-l ştergem,, nici nam apucat. Nu mai rar, ci tot mai des răsună Depe mal străin, tot mai cu jind Şi deasupra codrilor se-adună. Şirul baionetelor, lucind . . . Nu ni-e nouă, la măceluri, gândul. Dârji suntem şi tari — nu prin război. Oare ce s'ar fi făcut pământul Dacă n'am fi fost de strajă noi? Bucuria, dragostea, senină, Azi, pe unde ar fi rătăcit, Dacă Stalingradul din ruină Braţul nostru nu l-ar fi clădit? Dacă, de-o adâncă vrere, pline, Inimile nu s'ar fi 'nălţat, Dacă, peste fumurii ruine, Sângele, ca roua n'ar fi stat? 22 DEVECSERI CĂROR Am mai fi trăit acestea, oare, Gânduri, visuri, năzuinţe noi? Ei, acei de dincolo de mare, Ei, răspundeţi de acolo, voi! Nu ne-atingeţi! zilele ni-s treze. Şi trăim, trăim! Un falnic mers! Chiar când încă, de pe mâini viteze, Praful sur de puşcă nu l-am şters. Noi suntem din ţara asta mare. Patriei jurat-am vitejii. Adevărul — stalinistul soare, Tot mai sus, mai sus va străluci! (în româneşte de Nina Cassian) DEVECSERI GA^OR *) ŞTIRE DIN NANKING E scurtă ştirea. Dar deodată sala, în care solii păcii se-adunară, mai luminoasă-i; « A. intrat în Nanking armata democrată populară! » Mongolul, italianul şi bulgarul sar dela locul lor ; şi, dintr'un salt, e în sus maghiarul, — şi la fel slovacul, şi 'n ochi le urcă, repezi, lacrimi calde. Saltă Coreea, Grecia, Iranid, cehi şi români cu inima uşoară, îmbrăţişări. Urale. Pe Ma-Yn-Lin femei sovietice îl înconjoară. Şi 'îi faţă, braţe tari iau pe Tin-Tren şi 'n sus îl svârle, de tavanu-atinge ; el râde şi aplaudă, trimis din mâini în mâini, elastic ca o minge. *) Poet din Republica Populară Ungară. MUNCITORUL a3 Sub bolta sălii, pare-acum, ca 'n vraje, că oastea învingătoare-o şi zăreşti. Tăcere. Şi-apoi, dintre bănci, răsună cântările de luptă chinezeşti. Cântări de luptă? Cum, nu pacea, oare, ne-a adunat aici? Da! Insă ea e-a celor ce, luptând, de dragul ei închid a tunurilor gură grea cu forţa adevărului. Noi ştim să dăm răspuns la ucigaşi şi câini în zeci de graiuri, cu credinţa noastră, şi, dac'o trebui, cu arma 'n mâini. De-aceea ne găsim cu-toţi aici, de-aceea luptă greci şi indonezi şi spanioli şi toţi cari sunt tovarăşi pe 'ntreg pământu 'n lung şi 'n lat cât vezi, oriunde Capitalu 'nfige talpa şi naşte noui măceluri exploatarea, — ca — doborînd fascismul pretutindeni — să umple, vesel, cântul muncii zarea ; Să se reverse 'n sate şi 'n oraşe, să vezi cum mări şi meridiane 'nvinge şi 'ntregul glob — cum pe Tin-Tren, noi astăzi — să-l salte bucuria, ca pe-o minge. (Din limba maghiară de E. Pietrarii) IV AN BUR IN «) MUNCITORUL In fabrica Nadejda-s ţesător. Mai v'amintiţi de-acele zile grele când nu aveam urzeală de ţesut şi de pe front ne tot veneau ştiri rele ? Şi fraţi de sânge 'n Buda ne mureau, căci peste Drava năvălise fiara. Războiul de ţesut zăcea în praf, la muncă, pentru front, ne chema ţara. *) Poet din R. P. Bulgaria. 24 victor woroszylsk1 Vârtelniţi şi maşini şedeau pe loc, noi ne mişcăm, ca umbre fugitive şi unii pe-alţii toţi ne întrebam: vom mai vedea bumb acu 'n albe stive? Au patria nu ne-a uitat pe noi? Dar într'o dimineaţă sinelie, baloturi grele ne descarcă-un ZIS, — « U.R.S.S. » pe fiecare scrie. Acest frăţesc bumbac ne-a liniştit şi 'n suflet ne deschise luminişuri. Magazionerul şapca şi-a svărlit mai sus de-a fabricii acoperişuri. Şi ochii tuturor au lăcrămat, ca nişte prunci ne-am tot luat în braţe. O zi ca asta este de uitat? Şi feţele s'au limpezit de ceaţă. O muncitoare — 'n sgomotul înalt — Maria, cu figura neagră, suptă, cu negru-i văl o lacrimă şi-a şters (avea un fiu căzut, erou, în luptă.) Şi surâzând ne-a spus cu glasul lin: — Bumbacul val de pânză îl vom face ! Ştim, însuşi el, tovarăşul Stalin, trimite arma-aceasta, pentru pace! (In româneşte de Mihai Ândreiu) VICTOR WOROSZYLSKI *) CÂNTECUL MURANOVULUI **) Nu, fericirea nu e peste mări. Norocul nostru, noi îl zămislim. Suntem puternici, vrem şi născocim. Priveşte frate, inimă tresaltă ! Se 'nalţă Muranovul ! II zidim Şi din pământ, fierbinte va renaşte . .. *) Poet din Republica Polonă. **) Muranovul este un cartier al Varşoviei. cântecul muranovulu1 Ce 'nseamnă: soartă bună — soartă rea? A noastră-i îndrăzneaţă, triumfală Şi neînduplecată: roşe stea. Acolo unde ziduri cresc întregi îşi schimbă soarta tablele de legi In bucuria lumii muncitoare. înalte hornuri, largi ferestre, praguri, Ne veţi primi: noi vom trăi aici. Ce-i rău, e 'n urma noastră, în şiraguri Căci soarta are astăzi alt obraz Şi soarele sclipeşte în fereşte, Culcuş îşi face 'n casele aceste. Zidar de preţ peretele-a zidit, Un iscusit tâmplar a geluit, Cu repezi mâini geamgiu-a chituit. E casa o fecioară ca un crin ! De zestrea ei ce-ţi pasă! Te înclin Şi dansul nupţial adânc răsună, Vântul, tovarăş bun, o ia de mână La pieptul lui mlădie zidăreasa, Zidarul face semne cu mistria: « Fii harnică în casa asta ». Eu plec. Mă duc pe şantierul ca un şlep Dar timpul despărţirii trece iute, Degrabă viu cu miros de argilă Plutind pe sus, cu aripi de şindrilă . . . Nu râde draga mea şi nici nu spune: « O, mustăciosul meu a 'nnebunit ». Pe schele-s iar flăcău nebiruit. Ţi-aduci aminte? Intr'o primăvară Un papagal ne prezicea destinul: Treizeci de ani trecură de atunci. Ridicul papagal cu pene vechi ! Cum o să 'ncapă soarta noastră 'ntreagă Intr'o flaşnetă cu planete vechi ? 26 MILAN LAJcIAK Frumoasă-i lumea! Cântecu-i adânc ! Şi veacuri de-am trăi n'ar fi destule Să ridicăm prin muncă tot ce-am vrea. Polonia se 'nnalţâ ca o stea De mâna muncitoare dăltuită. Pentru o pace 'n veci nebiruită In soare se ridică ziduri noui. Nu, fericirea nu e peste mări, Norocul singuri noi ni-l zămislim Căci, peste răni, cu ziduri de lumină, Se 'nnalţă Muranovul ca un scut De pace 'nfloritoare şi deplină. (In româneşte de Virgil Tedorescu) MILAN LAJCIAK *) STELELE PĂCII NOASTRE Oraşele sunt noaptea luminate De flăcări albe. Satele, de astre. In fiecare stea un pumn se sbate Lucind etern deasupra lumii noastre. Ştiu cât de scumpă-i şi cât preţueşte Nebiruita omului onoare. Chiar sub zăbranic dragostea luceşte; E-o stea şi ea, cea mai strălucitoare. E noapte. Eu întind spre toţi aceia Ce stau acum de veghe, o mână aspră, dreaptă. Poate-un poet va scrie vreodată epopeea Acelor clare vremuri ce 'n viitor ne-aşteaptă. Eu cânt luminile care coboară In noaptea asta peste noi, Cânt păsările care cu noi deavalma sboară Purtând în pliscuri pacea vremii noi. Tăcutul grănicer dela hotare Cu ochii spre Apus stă neclintit. *) Poet din Republica Cehoslovacă. STELELE PĂCII NOASTRE Piciorul lui apasă piatra tare Şi chipul său săpat e în granit. Cu gând adânc cioplită, statuia stă de pază: E straja păcii gravul grănicer. Pe stâncă steaua roşie scânteiază Cu slovele iubite fiSR 1). Ştiu un oraş cu flori şi cu verdeaţă In care-aleargă veseli copiii prin grădini. Mama-şi desmiardâ pruncii şi-i învaţă S'ajungă oameni curajoşi, deplini. Vestită urbe! Ţării noastre mamă! Asupra ei veghiază castelul vechi şi mare. Nicio ameninţare nu destramă Simţirea unei mame iubitoare. Trec muncitorii schimbului de noapte. Sub hainele uzate bat inimi fără frică ; Si gândul lor răscolitor de fapte Cu vuietul din fabrici se ridică. E pacea noastră 'n salopete-albastre; Şi munca-i lupta noastră roditoare; Şi unde tot mai spornic se făuresc tractoare Sporeşte şi puterea vieţii noastre. Iată un sat ca alte mii de sate: Stau oameni la o masă şi spun că e belşug, Că multe baniţe de grâu vor scoate Acuma când tractorul alungă vechiul plug. Şedinţă de partid. Se dă citire Progreselor făcute până azi. « Pe oameni, zicea Lenin, ca să-i cunoşti la fire, Să-i judeci după palmă şi nu după obraz ». In lături deci cu-acei mişei ce muşcă, Şi-ar vrea războiul să-l aprindă iar! Dolarul se răsfaţă la ei în orice puşcă Şi 'n fiecare crimă s'ascunde un dolar. De aceea la hotare statuia stă de pază Şi-i strajă păcii gravul grănicer ; Pe stâncă steaua roşie scânteiază Cu slovele iubite CSR. ') CSR = Ceskoslovenska Republika — (Republica Cehoslovacă. 28 vehbi bala In faţa omenirii un drum curat s'aşterne Şi nimeni nu se va clinti din rând. Cetatea putrezitelor guverne, Spre fericirea lumii se va surpa curând. (In româneşte de Al. Philippide) VEHBI BALA*) VREM PACE! De pace li-i teamă, căci viaţa lor m.oarte-i Şi 'n traiu-ne liber sfârşitul îşi văd. Ca ghiara războiul să nu îşi mai poarte, lsbi-vom casapii ce iar vor prăpăd. In numele păcii, tocmesc noui războaie, Ei spun « libertate », cu şişul ascuns. Dar viaţa cea nouă nicicând nu se 'ndoaie, In inimă setea de pace-a pătruns. Spun « umanitate » — zidind crematorii, Spun « ajutorare » — şi bombele-şi vând, Spun « civilizaţie » — vânând luptătorii, Spun «prosperitate » — popoare 'mpilând. Noi însă răspundem cu voci creatoare, Cu norme 'ndoite de harnice mâini, A cărţilor stivă, o creştem mai mare, Din brazdele-afunde se leagănă pâini. Noi râdem de moarte căci viaţa ni-i dragă, Doar pacea ni-i zare, nu focul aprins, Cu noi tinereţea prin lume aleargă, Şi omul se 'nalţă puternic, ne'nvins. *) Poet din R. P.' Albania. vrem pace 29 Vrem pace — puternic în lume se-aude, Noi toţi vom zdrobi pe călăi şi piraţi! Nu, nu vom da pace rânjirilor crude, Vrem pace — şi 'n duşmani lovim ne 'mpâcaţi. In Moscova-i strajă un far de victorii. Din mica Albanie în vastul Chitai, Azi pacea vesteşte drum nou în istorii, — Poporul meu, mic eşti — dar larg suflet aii (în româneşte de Barbu Andreescu) ALEXANDPU JAR SFÂRŞITUL JALBELOR i Formele goale de pământ gras înşiruite de-a-lungul pereţilor secţiei de turnătorie aşteptau împlinirea, carnea de fontă, căldura ei arzătoare. De o parte şi de alta a oalelor uriaşe, muncitorii cu mâinile încleştate pe drugii de fier, priveau în tăcere la gura cuptorului. Pe feţele acoperite de o spuză cenuşie răzbeau reflexe aprige. — Gata! Dă-i drumul! spuse Vezeanu asvârlind o privire de îndemn "celor de lângă cuptor. Moga ridică braţul acoperit cu păr şi praf de cărbune şi apucă mânerul. Rămase aşa câteva clipe. Faţa-i rotundă devenea din ce în ce mai străvezie. Parcă se golea sub piele pentru a primi o altă substanţă mai vie. Nările i se ridicară, adulmecând aerul fierbinte. Pieptul vânjos i se rotunji de mândrie. Ochii mari de un cafeniu deschis, îşi lărgiră pupilele. O lumină proaspătă de adolescent uimit, se împrăştie din ele. Murmură ceva între dinţi şi aşteptă. Apăsă cu putere. Din gura deschisă a cuptorului, începu să curgă în oala grosolană de pământ ars, o materie vie, făcută parcă, dintr'un amestec de soare, sânge şi lapte. Lumina lichidă ştergea umbrele sbârciturilor de pe feţe. Ascuţea trăsăturile în profil, lărgea frunţile. Incendia vârfurile degetelor, unghiilor. In pupile fierbeau picături de fontă. Buzele strânse de căldură, reţineau silabe de metal. Aşteptau cu mâinile pe drugii oalelor. Prima oală plină se îndreptă spre formele geometrice de pământ. Alta îi luă repede locul la gura cuptorului. Gazele gălbui, adunate spre tavan, începură să coboare. Ele învăluiau capetele, se sprijineau pe spinări, intrau în piepturi. Un miros acru se furişa în nări, în dinţi. Sbârcea limbile. Rar, se auzea câte unul tuşind. Erau obişnuiţi, plămânii, şi se stăpâneau. Orice convulsie întrerupea atenţia. Pricinuia accidente. Se turna. De pe buza oalei înclinate, se scurgea în forme lichidul de foc. In adâncul lor, mădularele ce se năşteau apăsau strânsoarea pământului, SFÂRŞITUL JALBELOR 3» izbucneau cu mici clocote, în afară, neputincioase. Erau prea fragede ca să-şi poată trăi o viaţă de sine stătătoare. Mai bolboroseau puţin supărate, trimiteau câte un fior, şi în urmă se potoleau. Roşeaţa lor crudă, căpătă cu începutul vârstă şi tărie. Curând deveneau numai fontă. Moga trăgea mânerul la fiece oală scoasă din gura cuptorului. Urmărea cu aceeaşi bucurie curgerea lichidului arzător şi zâmbea. Ochii erau deschişi mari asupra firului de foc. Privirile curgeau şi ele visătoare, încet, în oale. Părul de pe faţă, nebărbierit, negru, cu rare fire albe, de om ajuns aproape la cincizeci de ani, deveni auriu, tineresc. Căldura îi pătrundea prin haina soioasă, dincolo de coaste, în inimă. Şi sângele se mişca mai lent, parcă amestecat cu metalul topit. Acum ca şi de atâtea alte ori, ar fi luat în pumn puţin din această substanţă vie, ca să-i simtă mai aproape puterea. Şi frumuseţea. Strânse tare pleoapele, cu regret. De-a-lungul secţiei de turnătorie, formele de pământ se umpleau de fontă clocotitoare. Oalele prinse în drugi, ţinute la un capăt de doi oameni şi de un altul la celălalt — se goleau repede şi reveneau după scurt timp pline. Gazele se adunau în straturi mereu mai dese, ascunzând siluetele oamenilor. Nu se mai vedeau decât discurile de foc din oale şi gura roşie a cuptorului. Şi zecile de ochi omeneşti în imensa orbită a turnătoriei. Un zgomot neobişnuit acoperi pe cel al paşilor şi clocotul fontei. Un bufnet greu, urmat de o tăcere care apăsa peste întreaga secţie de turnătorie. Câteva unibre se desprinseră din ceaţa de gaze. Se auziră câteva glasuri, furioase: — Ce v'a apucat, măi ? răcni cinev a şi o umbră măruntă se apropie grabnic de locul unde se învălmăşeau vocile. Vezeanu se opri la câţiva paşi, prudent. Ridică braţul în semn de poruncă. Vocea îi rămase în dinţi. Ca înţepat în tălpi, sări până la celălalt capăt al clădirii. Un urlet împroşcă toate zidurile turnătoriei. Din podeaua de pământ, un crater de foc ameninţa să înghită umbrele din apropiere. Oala răsturnată, goală, asemenea unui ochiu smuls din orbita unui monstru uriaş, ţintuia uimit pe cei care fugeau. Un trup de om cu un picior în flăcări, agita nişte braţe negre, sălbatice. Moga apăsă mânerul şi închise gura fierbinte a cuptorului. Faţa sa până atunci iluminată, se încruntă într'o aprigă hotărîre. In câteva salturi, ajunse lângă băltoaca de foc. înfipse mâna în gâtul omului care se sbătea şi-1 trase câţiva metri mai departe. Speriat, îl lăsă să cadă pe podea. Câteva forme de pământ, încă neturnate, se fărâmiţară. Ingenunchie, strigând: — Unde fugiţi, păcătoşilor ? Nu ştia ce să facă pentru a salva pe cel opărit. Mirosul de pantalon aprins şi de carne friptă îi tăie respiraţia. Căută cu privirea sălbatecă şi dădu de Horja. Strigă: — Ce facem ? şi înjură cu desnădejde. 3 alexandru jar Horja apucă o troilă cu care se netezeau formele de pământ, şi cu mişcări repezi începu să cureţe fonta de pe picior. Moga, fugi şi el în căutarea unei unelte şi reveni cu o lanţetă. Rănitul încercă să se ridice în mâini, să-si privească piciorul. Ochii îi ieşiră din orbite, Clătină violent din cap. Se lăsă să cadă pe spate şi începu să bată cu pumnii în pământ. Gemea din adâncul pieptului, din fiecare os. Strânse tare pleoapele. Pe fruntea mânjită de pământ sbârciturile se destrămară, lăsând în locul lor câteva linii albe, subţiri. Păţea că adormise. Deschise iar ochii şi privi spre tavan. Păreau de sticlă cu reflexe cafenii. Rămase astfel timp mai îndelungat. O vână se ridică din creştetul nasului şi se urcă pe frunte. De o parte şi de alta, sudoarea începu să se prelingă spre tâmple. Buza inferioară o acoperi pe cea de sus. Piciorul sănătos se îndoi şi apoi începu să se svârcolească. — Lasă, moş Dobre, lasă piciorul liniştit, zise blajin Horja, făcând în acelaş timp semn celorlalţi, care se întoarseră să-i imobilizeze piciorul. Câţiva îi prinseră piciorul în mâini. Rănitul protestă cu ţipete nearticulate. Tăcu şi înfipse degetele mâinilor în pământ, zgâriind cu furie podeaua. După un timp obosi. Suspină: — Mi-au omorît piciorul! şi ridică mâinile crispate, cu urme de pământ, lăsându-le apoi să cadă cu sgomot de-a-lungul trupului., Horja aruncă rănitului o privire grea şi continuă să cureţe fonta de pe picior. Prin ochii bulbucaţi, îi treceau lumini grele. Mustaţa măruntă şi groasă se mişca încet deasupra gurii strânse. Murmură pentru sine: — Mai bine că a leşinat. Nu mai simte. Svârli un rest de fontă încă roşie de care era prinsă o fâşie subţire de carne aburindă şi cuprinse întregul picior. Zise grav, cu tristeţe adunată: Schilod! Ridică puţin capul şi privi în ochii celor dimprejur. Ce zici de asta ? Nu fonta, ■— foamea 1-a schilodit. Şi plecăciunea faţă de stăpâni, — şi bătu rar mâna nemişcată a celui întins. Se auziră câteva silabe răzleţe. De aprobare şi milă. Nu ştiau cum să rupă tăcerea. Moga scoase un cuţit cu plasele de sârmă încolăcită şi tăie cu băgare se seamă pielea bocancului, mai sus de talpă. Trase partea rămasă de care atârna o şuviţă de piele băşicată. Apoi ciorapul rupt. îşi lipi dosul palmei de degetele inerte ale picioarelor ca să vadă dacă mai sunt calde, de om viu. Ceru să se aducă o scândură. O strecură sub picior. Apoi se ridică frânt. Rămase un timp aşa, cu spinarea ghemuită. Iri sfârşit bolborosi: — Să-1 ducem de aici. Poate că se lecuieşte. La Postul de Ajutor. Toţi tăceau cu ochii pironiţi în pământ. Jupuit de piele, piciorul îşi arăta carnea crudă dela gleznă la jumătatea pulpei. Aducea şi el cu un mădular de abia turnat într'o formă stricată, în care fonta abia începea să se întărească. O apă gălbuie începu să răzbească din roşeaţa crudă a piciorului şi să se scurgă alături, pe pământ. Celălalt picior în stofa pantalonului, părea străin, de cadavru abandonat. Mai sus, pântecele adâncit, pe care degetele crispate ale unei mâini înnegrite încercau să zăgăzuiască durerile. Pieptul descoperit sfârşitul jalbelor 33 şi păros, se înălţa rar, ca un mecanism de sine stătător. Rănitul avea acum ochii deschişi. Privirile îi erau îngândurate. Nişte pete lucioase pe o faţă nebărbierită, cu funingine şi peri albi. Privea spre cei de deasupra lui, aşteptând parcă altceva. Altceva decât un ajutor. întrebă: — Ce o să fac ? Cei din jur se priviră între ei. Ce să răspundă acum? Această bucată de carne vie li se întindea peste piepturi ca o rană. Pe uşa turnătoriei, inginerul Feneşiu, privea de departe la oamenii nemişcaţi, la uneltele încremenite. Intre eşarfa albastră cu dungi şi căciula-brumărie cu vârful înfundat, faţa se reducea la dimensiunea unei farfurii mici de cafea turcească. Mai ales că nasul, în formă de toartă de ceşcuţă, fixa şi mai precis expresia măruntă: un hârb de porţelan. Ochii îi rămaseră mai multă vreme pironiţi la gura cuptorului şi apoi la formele de pământ stricate. îşi muşcă buzele, nemulţumit. Bătu cu piciorul în pământ ca să i se simtă prezenţa. Cauciucul şoşonului său, nu stârni nicio atenţie. Bătu cu pumnul în uşa de fier şi se răsti: — încă nu s*a terminat ? Din spatele inginerului, trupul mărunt al lui Vezeanu sări ca o veveriţă uriaşă şi îmbătrânită, înainte. întinse un braţ osos spre cei adunaţi, în timp ce cu un ochiu trăgea curios spre bărbia inginerului. Nasul cârn, cu nările lăţite peste linia gurii subţiri şi verticale, scotea nişte sunete fâsâite. Părea să sufere de un guturai cronic. Intreaga-i faţă era râncedă de sfiiciune. Vorbi în cuvinte rare, legate între ele, cu tonuri unduite: — De o jumătate de oră, domnule inginer. O jumătate plină ... Cuptorul încă nu e golit, mai fierbe. Aruncă o privire la formele de pământ sfărîmate şi zise arţăgos: Au stricat formele. Priviţi! Inginerul făcu câţiva paşi şi îşi plecă ochii asupra formelor. Clipea des, parcă în căutarea unui gând. Netezi cu talpa pământul şi, fără să vrea, îşi opri privirea pe piciorul celui accidentat. Sprâncenele i se ridicară şi buzele i se lăţiră îngreţoşate. — Picior de om, săracul! bolborosi unul dintre cei strânşi, aruncând o căutătură rea inginerului. Feneşiu făcu repede un pas înapoi. Mâinile i se ridicară până aproape de ochi. Se întoarse, grăbind înapoi spre uşă. — Domnule inginer, mai staţi puţin. Poate are să vă prindă bine. Carnea muncitorului nu miroase a tămâie — şi un râs batjocoritor se pierdu până dincolo de uşa izbită. Budui izbi cu piciorul în vânt şi continuă să râdă după cel ce fugea. Brusc, încetă, apucă un pumn de pământ dintr'o formă stricată şi o aruncă, cu furie, în urma lui. îşi clătină trupul masiv şi rânji. Vorbi îngroşat: — Meştere, ai pielea delicată. Eşti făcut din alt pământ. Nu ca noi ăştilalţi, din pământ cu miros, — şi trecu braţul deasupra celui dinaintea sa, ca să-1 sperie. 34 alexandru jar Vezeanu se feri, crezând că dă într'însul. Sări doi paşi înapoi şi era cât p'aci să cadă. îşi regăsi anevoie echilibrul şi se îmbăţoşă. Se încruntă ca să-şi afirme autoritatea. Ochii îi căpătară luciri fixe. De slăbănog ce vrea să pară teribil. Se adresă poruncitor celorlalţi: — Duceţi-1 la Postul de Ajutor! Numai câţiva. N'om pierde ziua de pomană, bocind. Se mişcară pe loc. Priveau cu dispreţ la meşter, dar, în sinea lor, îi dădeau dreptate. De, n'avea niciun rost să stea în jurul rănitului. Au mai fost asemenea întâmplări. Să fie dus la Postul de Ajutor. De acolo la spital. Mai bine pentru el. Şi pentru ei. N'au de unde păgubi. Mai puţine forme turnate, mai mic e câştigul. Şi aşa, fără asemenea pierderi de timp, de abea o scot la capăt. — Iacă, îl ducem! ... zise unul şi făcu semn celorlalţi să-1 ridice. Rănitul gemu. încercă din nou să se ridice ca să-şi vadă piciorul şi nu reuşi. Faţa i se înroşi de efort şi ochii îi sclipiră sălbatec. De necaz şi de neputinţă. Ridică braţele şi le ţinu câteva clipe suspendate în aer. Apoi îşi acoperi cu palmele faţa. Vârfurile degetelor se înşiruiră pe frunte. Unghiile fixau în vârfuri de piroane gândurile, ce păreau să sară dezordonat din craniu. Uşor palmele lunecară de pe pomeţi pe umeri. Pleoapele albe, încrustate în faţa înnegrită,- păreau nişte ochi imenşi întorşi. Vezeanu se aplecă să apuce şi el trupul celui leşinat. Se silea să-şi arate compătimirea, dar mila îi era lipită de faţă ca o bucată de ziar vechiu. N'a-pucă să-şi apropie mâna. Horja îl apucă de braţ şi, fără grabă, îl trase în sus. Zise tare: — Nu te băga, meştere! Rănile şi leacurile sunt ale noastre. II privi drept în ochi, cu ură. Svârli capul într'o parte şi vorbi cu voce solemnă: —Vom găsi noi leacurile. Luaţi-1 cu băgare de seamă. Vreo zece oameni îşi strecurară braţele sub trupul lui Dobre. Piciorul rănit se odihnea pe scândură. Moga o apucă de dedesubt şi făcu un semn. Braţele se ridicară. Horja se plecă asupra lui moş Dobre şi îi puse mâna pe frunte. Zâmbi dureros şi-şi trase stingherit mâna înapoi. Privi pe rând la chipurile rigide ale celorlalţi. Şuieră printre dinţi: — Pentru o pâine şi câţiva gologani!... Ceferist! . . . Trecură dincolo de uşă. Vântul gonea prin curtea atelierelor Griviţa, împrăştiind pulberea de zăpadă peste cărările murdărite de paşi şi de scursori. Grămezi de fiare vechi, provenite din trupurile betege ale vieţuitoarelor metalice, braţe de locomotive, orbite de faruri, intestine de cazane, fâşii de îmbrăcăminte şi alte felurite resturi inerte, aşteptau rugina înceată a anilor. Din ele răsărea câteodată, asemenea unei bijuterii falşe, câte un lucru strălucitor de alamă sau bronz. Pe şine, înfundate în traverse putrede, locomotive bătrâne zăceau ca nişte cadavre neîngropate. Unele păreau că nu-şi sfârşiseră agonia şi mai lăsau să se ghicească, în pupilele farurilor, nădejdea unei călătorii sfârşitul jalbelor 35 spre orizont. Burţile umplute cu maţe răsucite ale cazanelor se îngrămădeau unele peste altele, smulse din gigantice făpturi răpuse. Inimi de motoare picurau, prin artere şi vine de aramă despletite, un sânge cafeniu şi uleios. Sute de tampoane se ciocneau în dezordine, dar fără vlaga ameninţătoare din trecut. O mulţime de roţi strângeau în degete frânte şi înmănunchiate în axe spaţii rupte din drumuri nesfârşite, acum sfârşite. Pe pământul neted, răsturnate şi încălecate, vagoane — de clasai, cu fâşii de perdeluţe la ferestre şi saltele de catifea înţepate de arcuri supărate; — de clasa a doua cu draperiile de şindrilă destrămate mascând încă îndoielnice interioare de decenţă degradată ; — de clasa Ill-a, cu acoperişurile prăbuşite peste băncile de scânduri şi cu podele, care mai păstrau urme de glod din toate brazdele ţării, boţuri de mămăligă şi bucăţi de ziare gălbejite, peste toate se aşternea o tristeţă primitivă de cataclism încremenit. In această lume de oseminte metalice, rugină şi zăpadă, răsunau o mulţime de sgomote şi melodii, se învălmăşeau.culori vii, se risipeau voci omeneşti şi vârtejuri de vânt. De undeva se auzea răpăitul pistoanelor în cazane. Voci grăbite de nituri ajungeau până la plăcile cenuşii ale norilor fără să le poată fixa marginile pe cer. Dinspre fierărie se răzleţeau strigătele de refuz ale tăbliilor lovite şi gâfâielile ciocanelor automate, îndârjite de rezistenţa oţelurilor. Pe toate cărările se auzea corul mut ai strungurilor. Parcă încercau să potolească furiile din hala montajelor, în care zeci de ciocane scoteau din locomotivele bolnave voci de spaimă, strigăte de ajutor. Uzina electrică trimitea cu limba îngroşată a motoarelor spre atelierele Griviţa, spre ziduri, spre unelte şi spre mâinile încleştate pe unelte, porunci repetate, ameninţări. Fum, aburi, scântei scuipate de mii de guri, svârlite de mii de pumni se învârtejeau cu vântul, răspundeau cu mânii fierbinţi din jurul clădirii de cărămizi roşii şi de tăcere cenuşie a Administraţiei, până la hotarele de garduri înalte ale curţii, şi mai departe, spre cartierele Bucureştilor. Printre clădirile uriaşe, în pasta cărărilor plămădită din zăpadă, noroi şi scursori grase, muncitorii se îndreptau spre secţii. Purtau pe umeri piese grele, împingeau cărucioare sau roabe cu cărbuni, rostogoleau roţi sau vopseau sub cerul liber vagoanele reparate. Arareori putea fi întâlnit câte unul cu mâinile goale, dar aceste mâini goale păreau mai mari, gata să apuce şî să strivească orice împotrivire. Grupul de turnători mergea spre Postul de Ajutor aflat tocmai în capătul celălalt al atelierelor. Pe braţele lor înlănţuite, Dobre ţinea ochii deschişi îndreptaţi spre cer. Privirile îngândurate încercau să se strecoare printre norii răzleţi. Se gândea la cei de dincolo de ateliere, la ai săi. Ii era ruşine de nevasta sa şi de copii, că n'are să poată munci un timp îndelungat. îşi muşcă buza cu amărăciune şi gemu. înaintau fără să-şi vorbească. Picioarele călcau apăsat, în acelaşi ritm, zăpada murdară. Totuşi paşii lor nu erau aceiaşi. Unul târa nişte saboţi de 36 alexandru jar lemn asemănători unor luntrii, prin ale căror crăpături lăpăia umezeala. Vreo trei în pantofi de vară, cu vârfurile păstrate proaspete ca pentru o plimbare, dar cu tocurile dispărute în tălpi şi tălpile furişate pe jumătate în găuri. Ceilalţi în bocanci, din zeci de petece, lăţiţi peste rama tălpilor, sbârciţi ca nişte bătrâni îngenunchiaţi, frământaţi de o sută de griji şi noroaie. Şiretul de sfoară dela unul se însoţea cu altul de piele cu noduri sau cu altul de sârmă. Unii n'aveau niciun şiret. Obielele de cârpe pestriţe rupte din rochia uzată a nevestei sau dintr'un rest de cămaşă ce nu se mai putea cârpi, dantelau marginile încălţămintei. Pantalonii erau aproape de aceeaşi culoare şi deopotrivă de murdari. Hainele, unele strânse pe trup şi prinse până în gât cu ace de siguranţă, altele late, parcă smulse de pe nişte cadavre umflate, fluturau străine, cu tristeţe. Fulare tărcate, trecute de câteva ori în jurul gâtului, rupeau culoarea întunecată a veştmintelor. Feţele reflectau lumina de cenuşă a acestei dimineţi. Chiar şi buzele le erau supte de praful pământului dela turnătorie. Numai ochii negri, verzi şi albaştri risipeau o privire curată, ţâşnită din adâncimi necunoscute. Când clipeau, pe orbitele mânjite se frângea câte ceva. Din ei, înafară, deasupra celui pe care îl purtau. Şi înaintau mereu. In fruntea lor, Moga ţinea o bucată de scândură pe care era întins piciorul opărit. îşi trase privirea de pe rană şi alunecă repede până deasupra degetelor. Cel mai mare era neobişnuit de gros, cu un mănunchiu de peri sburliţi pe prima falangă. Celelalte patru, subţiri şi foarte lungi, din oase pergamentate. Unghiile netăiate şi încovoiate, cu o margine vânătă, insinuantă. Când se mişcau, ochii lui Moga clipeau parcă luminaţi de o descoperire. Vedea în fiece freamăt al acestor degete refuzul rănitului de a accepta o înfrângere, semne de viaţă. Simţea, în mers, în tălpile sale, mişcarea degetelor în strân-soarea bocancilor, propria viaţă. — Ce a păţit? întrebă unul cu căciula trasă până la jumătatea pleoapelor şi cu o căldare de vopsea în mână. Trecură mai departe, fără să-i răspundă. De lângă clădirea Administraţiei, câţiva se apropiară curioşi şi se alăturară convoiului. Priveau la piciorul acoperit cu băşici străvezii şi ape lipicioase fără să scoată vreo vorbă. După o bucată de drum, unul dintre ei, scuipă cu greaţă. Zise silnic: — Urîtă arsură ! . . . Fontă ? Unul dintre purtătorii rănitului, întoarse capul spre clădirea Administraţiei şi izbucni cu toată vocea, ca să treacă şi de ferestrele ei: — N'o fi de miere ! Să vie dumnealor să vadă cum ni se aprind picioarele, . . .mama lor de înşoşonaţi! Strigătul se împrăştie în curte şi trase de după colţurile clădirilor alţi oameni. Lăsau cărucioarele şi sculele şi aşteptau trecerea rănitului. — Care-i măi ? Se auzi din mai multe locuri. Unul îşi făcu cruce şi scuipă, chipurile să fie ferit de asemenea nenorocire. Ajunseră în dreptul cazangeriei. Pe poartă, tocmai ieşea Ţugui, cu o tablă groasă pe umăr. Se uită surprins la cei care treceau tăcuţi pe dinaintea sa. SFÂRŞITUL JALBELOR 37 Deodată, faţa i se schimonosi de revoltă. Aruncă greutatea la pământ. Trosnetul fierului împrăştie vibraţii prelungi peste tot întinsul atelierelor. Se întoarse în poarta cazangeriei, băgă două degete în gură şi suflă cu putere. Apoi gesticula violent. — Haideţi, fraţilor, măăă — şi din nou fluieră printre degete. Pe poartă se ivi un grup de capete pătate de funingine, cu pistoale de nituit, ciocane grele şi alte scule. Ţugui îşi şterse nasul cu dosul palmei mai puţin mânjit de funingine şi se repezi spre cei care treceau. Strigă: — Să-1 purtăm şi noi, că nu e numai al turnătoriei! Făcu semn celorlalţi să se apropie. Urlă: Nu vă rotunjiţi pântecele tot rotunjind cazane. Care din voi, măi, se înghesuie să dea o mână de ajutor unui frate de-al nostru ? Privirile iuţi ale lui Ţugui ţintuiră poruncitor pe cei din poartă. Se desprinseră câţiva. Aruncară o privire de milă rănitului şi clătinară din cap. Câţiva turnători schimbară braţele cu cei dela cazangerie şi trecură alături. Ţugui prinse capul lui Dobre. Ii privi fruntea pătimaş. Ii căută ochii. Vorbi cu gândul la propriile sale griji: — Trece, frate, o să treacă ... Aşa e! Vorbea, peste trupul rănitului, celor dela cazane. Parcă n'am fi şi noi ca ăştia dela turnătorie. Nu s'au mişcat din poartă. Parc'ar fi nişte hoituri. Cei dela turnătorie, cazangerie, sudură... ce zici ? şi se adresă, de data aceasta, rănitului. Dobre făcu un efort să cuprindă faţa necunoscutului şi întoarse albul ochilor. Gemu: — Dacă suntem proşti ... proşti . . . Ţugui îi cuprinse cu mai multă tărie capul în palmă şi înjură: — Proşti din pricina fricii. Le bâţâie curul când aud de sindicat, asta-i! şi scuipă în lături. Numărul celor adunaţi în drum, de convoi, se mărea mereu. Dela secţia de vagoane, vreo treizeci lăsară lucrul şi se alipiră celorlalţi. Hamali ce treceau în grabă îşi încetiniră paşii şi, fără să lase roabele porniră şi ei. Vorbeau, şi sgomotul vocilor şi al paşilor atrase pe alţii. Printre grămezile de fiare vechi, printre zidurile înalte ale halelor, printre locomotive şi şiruri de vagoane, convoiul înainta urmându-1 pe omul cu piciorul opărit, întins pe braţele înlănţuite ale turnătorilor şi cazangiilor. De peste tot se auzeau lovituri de ciocane, hârâit de motoa'e, explozii mărunte. Fumul şerpuia de-a-lungul clădirilor şi cobora câteodată până jos, peste capetele oamenilor, aburi galbeni şi albăstrii ţâşneau nervos din ţe zile ieşite din pereţi, flăcări se războiau fără astâmpăr gata să se întindă peste acoperişurile de sticlă cârpită, vântul muşca mii de sdrenţe, încercând să le ridice deasupra atelierelor. Piciorul opărit al lui Dobre deschidea drumul, în frig, sutelor de ceferişti ce-1 urmau.. Deodată, mulţimea se opri. Moga era cât p'aci să scape scândura. Speriat, îşi încleşta din nou braţele sub lemn şi acoperi cu pieptul său piciorul întins. 38 alexandru jar Braţele celorlalţi se muiară, lăsându-1 pe rănit să ajungă la vreo două palme de pământ. Nu mai putea fi văzut. Cei mai mulţi dintre cei adunaţi în urma lui se îngrămădiră, ridicând capetele uimiţi. Puţini, se dădură în lături, ne-hotărîţi şi gata de fugă. Se auzi un glas aspru: — Ce-i această manifestaţie ? Patru, pentru un accidentat, ajunge ! înapoi! Inginerul Orleanu, cu picioarele desfăcute larg si cu braţul ridicat, îşi trecu repede privirea peste feţele tuturora. Se opri poruncitor asupra lui Moga. Tăcerea, parcă vinovată, a tuturora, îi dădea mai multă tărie. Băgă mâna în scurta ce-i îngroşa cu blana ei interioară trupul deşelat şi aşteptă. Culoarea feţei, galben-verzuie, făcea să crezi ■ că suferă de ficat. Trăsăturile îi erau ascuţite, aproape liniare, fără însă nimic deosebit. Ochii de un galben şters, erau presăraţi cu puncte multe, negre. Păreau urme de ace, mici răni neînchise. Pupilele se pierdeau printre ele. Urechile îi ieşeau afară de sub căciula de astrahan. Erau roşii, sângerii. Parcă toată viaţa se concentrase în formele lor întortochiate. Strânse buzele subţiri şi brusc le supse. Câţiva o luară grăbit înapoi, spre ateliere. Aceasta îl hotărî să vorbească: — Ce, aşteptaţi să vă port în braţe ? înapoi, înapoi! răcni dânsul, şi-şi umflă pieptul înainte, pentru a-i respinge. Moga coborî privirile la piciorul rănitului. Observă cum degetele se mişcau, nemulţumit. Unghiile lor îi înţepau fruntea. Ridică fruntea şi bolborosi: — De, domnule inginer, nu trebue să ne purtaţi în braţe. Nu suntem betegi. Şi apoi, nu sunteţi ca noi, de-al nostru ... Ochii lui Moga se sileau să nu clipească. Pieptul i se ridica şi cobora de durere şi revoltă totodată. Din gura uşor întredeschisă, aburul se prelingea gros. Aducea cu gândurile sale de acum. Câinos ce e şi domnul inginer ăsta ! Să vadă cum suferă omul şi să i se pună în cale! .. . Ce fel de inimă poate dânsul avea? Coborî cu grea tristeţă privirile asupra degetelor dela piciorul rănitului. Ceilalţi se mişcară pe loc. Aprobau cu murmure şi cu un slab « aşa e » cuvintele lui Moga. Inginerul Orleanu simţea, în această atitudine mai mult pasivă a oamenilor, oarecare rezistenţă. Fără să vrea privirile îi lunecară pe rana urîtă a lui Dobre. Faţa-i se strâmbă. Svârli capul pe spate ca să nu mai vadă. Nările i se lipiră şi se desfăcură într'o respiraţie viguroasă. Trebuia să-şi impună voinţa în faţa acestei mulţimi încăpăţânate. Făcu un pas nesigur şi zâmbi şiret. Lungi vorbele: — Bine, vă priveşte ... Scoase un carnet şi un creion şi continuă cu vocea mai apăsată: Avem noi leac pentru fiecare. Amenzile sunt şi ele bune la ceva. Ţie, cum îţi zice ? se adresă el celui care ţinea piciorul sănătos al lui Dobre. Acesta, îl fixă uimit şi întrebă: — Eu? — Da, tu ! sfârşitul jalbelor 39 — Eu ... eu, — şi dădu din umeri. Orleanu făcu un punct pe coala albă şi-şi stăpâni supărarea. Se simţea umilit de tăcerea muncitorului. Se gândi să mai insiste pentru a căpăta totuşi un nume. Zise energic: — Ce taci ? N'am vreme de pierdut. Omul se întoarse cu faţa spre tovarăşii săi aşteptând dela aceştia o hotărîre. Niciunul nu-i răspunse măcar cu o clipire. Toţi aveau ochii pironiţi asupra inginerului. Ameninţarea cu amenzile le împietri feţele. Tălpile se frecau apăsat în glod. Mâinile se desfăceau mereu şi se strângeau. Deodată se auzi un geamăt scurt. Ţugui lăsă capul rănitului să cadă în gol şi din câţiva paşi mari, ajunse în faţa inginerului, dominându-1 pe acesta cu statura sa înaltă. Vorbi gros: — Scrie: Ion Ţugui, dela cazangerie, eu îs! Hai, domnule inginer, scrie ! şi lunecă degetul arătător pe carnet. Pe pagina albă, degetul acesta gros şi negru, ca un capăt de drug metalic, ameninţa. Ochii celorlalţi îi urmăreau cu atenţie mişcarea. Toate gândurile se adunară în unghia puternică. Ea le sgâria frunţile şi unora li se strecura până în inimă. Se simţeau acum mai tari. Acest deget aparţinea tuturor mâinilor. Inginerul îl privi şi el, hipnotizat. Ochii începură să-i pâlpâie de spaimă. Punctele din jurul pupilelor se mişcară ca nişte microbi măriţi şi se înghe-suiră. Un colţ al gurii svâcni. Ii era frică să retragă carnetul. Degetul, ca o umbră tare, putea luneca de pe pagina albă în pieptul său. Degetele mânii drepte începură să-i tremure. Scăpă creionul. Ţugui tresări şi izbi cu piciorul. Creionul se frânse. îşi apropie faţa de aceea a inginerului şi rânji. Crestătura din bărbia ţuguiată se adânci energic. Nările nasului său vânjos, asemenea unui cioc de vultur bătrân, svârliră două fire drepte de aburi. Fălcile colţuroase se mişcară scurt. Pe fruntea jumătate acoperită de cozoroc fulgerară două sbârcituri subţiri. Degetul lui negru descrise câteva cercuri în aer şi se opri ţeapăn înainte. Zise cu o voce anume lungită, însă cu tărie: — Domnule inginer, iată, de data aceasta noi te-am amendat. Pentru neomenie. Ai păgubit de un creion. Pocni degetul înfipt înainte de' alt deget şi se înapoie la locul său. Apucă capul lui Dobre şi strigă: — Să mergem, tovarăşi! îşi continuară drumul spre Postul de Ajutor. Păreau acum mai înalţi şi mai numeroşi. Nu mai simţeau frigul, nici oboseala grea, lestul tălpilor îngroşate de noroiu. Tăceau, dar sub feţele lor, parcă mai luminate, se ascundeau vorbe grele. Ele răzbeau în tresărirea sbârciturilor, într'o încruntare. Rar — într'un gest. Nu mai erau departe de clădirea Postului. In apropierea atelierului de sudură câţiva ucenici se războiau cu bulgări de zăpadă. Era în acest joc o stângăcie nefirească vârstei, un avânt artificial. Deşi prin sdrenţele hainelor se vedeau pete de trup fraged înţepate de frigul 4° ALEXANDRU JAR iernii, chipurile lor maturizate înainte de vreme păreau acum vesele, proaspete. Apariţia convoiului opri brusc hârjoana ucenicilor. Se priviră între ei şi, cu mişcări moi, lepădară bulgării. După câteva clipe de aşteptare se apropiară. Mergeau alături de cei care-1 purtau pe rănit, cu ochii dilataţi de groază. Rana de pe picior le făcea rău la inimă şi totuşi nu puteau să-şi desprindă privirile dela ea. Deodată unul dintre ucenici sări în faţa lui Moga. Desfăcu braţele ca pentru o îmbrăţişare, apoi îşi băgă amândoi pumnii în faţă. Strigă: — Moş Dobre! şi atinse cu palma talpa şănţuită de vârstă a celui rănit. Dobre se svârcoli pe braţele tovarăşilor, încercă să ridice capul şi întinse braţul rugător. Ochii i se aprinseră de o scurtă bucurie. Strânse mâna subţire a ucenicului şi o trase la pieptul său. Oftă prelung. După un timp faţa i se alungi într'o expresie severă: — Măi băiatule, copilule !... M'au opărit stăpânii, m'au nenorocit. .. şi clătină din cap cuprins de milă pentru sine însuşi. Strânse pleoapele tare ca să-şi potolească durerea şi bolborosi ceva neînţeles. Când redeschise ochii, chipul îi era mai senin. Vorbi rar: — Măi, mânzule, te ştiu de când erai cât o scoabă. Să nu te apuci să trăncăneşti muierii mele verzi şi uscate. Să n'o sperii. Nici pe copiii mei. Să nu le spui că fonta a pătruns până la os. încă nu, auzi, mânzule ? Când o ajunge până acolo, apoi s'or revărsa toate cuptoarele. Peste ei, şi .., — faţa i se încruntă de o patimă aprigă. încercă să zâmbească şi nu putu. Păli mai mult. Părea că leşinase. Vasile Roaită îşi trase mâna dintre degetele rănitului. Şi faţa lui era galbenă. Trupul lui înalt şi subţire se clătină nesigur. Rămase printre ceilalţi până ce Dobre, lungit pe braţele tovarăşilor săi, dispăru dincolo de uşa Postului de Ajutor. Sirena vui mai întâi surd, făcându-1 să tresară speriat. Apoi, vocea ei se prelungi într'un şuierat subţire, ca pentru o alarmă. Ochii i se lărgiră şi pe frunte i se încrusta o sbârcitură. Cât un ascuţiş de daltă. Se întoarse spre cei din spate. Aspiră mirosul acru al trupurilor. Simţi apropierea sdrenţelor vechi. Se mişcă pe loc, nerăbdător. Aştepta, ca şi ceilalţi să plece acasă. II — Hai nenişorule, fă pe placul inimei mele! spuse Goj lovind cinzeaca de masă. Ţuica ţâşni afară din sticlă. Goj înjură. Apucă de încheietura mâinii pe cel care-i sta în faţă şi strânse cu putere. Degetele omului se desfăcură de durere. Goj vorbi răstit: — Bea, dacă ţi-e sufletul din aceeaşi băutură amară ca a noastră. Tânărul dădu pe gât o înghiţitură. Tuşi sec, din gâtlej. Apoi zâmbi. Goj izbi cu pumnul în masă şi izbucni în râs. Ceilalţi dela masă, râseră şi ei. Priveau înveseliţi la cel care fusese silit să bea. sfârşitul jalbelor 41 Goj bătu iarăşi din nou cu pumnul în masă. Ii fulgeră pe toţi cu o pri-Tire supărată şi 'răcni: — Am zis tăcere! Tăcere! şi se ridică. Se sprijini cu pumnul pe umărul celui de lângă el. Ochi-i neobişnuiţi de mari, scăpărară. Verdele lor deveni străveziu de i se vedea sufletul. Sprâncenele scurte se înţepeniră oblic. Aduceau cu vârfuri de piroane. Dinţii strânşi accentuară şi mai mult lăţimea fălcilor. Nasul lung şi ascuţit, îi îmbătrânea întreaga faţă. Mai ales că o urmă de ulei în dreptul unei nări sugera o brazdă adevărată. N'avea nici treizeci de ani. Pieptul lui se ridică înfruntător. Rămase un timp astfel, cu tot aerul înnăbuşit în dânsul. Nu-i dădu drumul, aştepta. Cine îndrăzneşte să mai scoată un sunet ? Aştepta să se facă tăcere deplină. Şi cei dela mesele apropiate, încetară să mai vorbească. întoarseră ochii spre Goj, cu teamă. Se aşeză din nou. Rămase cu privirea pierdută în gol. Fălcile i se mişcară rar. Ca şi cum ar fi mestecat ceva tare. Ochii îşi schimbară culoarea. Buza de jos se lăţi de scârbă. întinse braţul spre pieptul tânărului şi-1 trase peste muchia mesei. Vorbi cu glas pierdut: — Cum îţi zice, nenişorule ? De unde eşti de loc ? Necunoscutul îl privi drept în ochi. Apoi încet spre ceilalţi. Părea dezorientat. Reveni cu privirea spre Goj. Răspunse calm: — Virag! şi zâmbi îngândurat. Goj repetă de câteva ori numele. Se chinuia să-şi amintească dacă a mai auzit un asemenea nume. Clătină din cap nemulţumit. — Şi de unde? îşi trase mâna din pieptul tânărului. Nu-1 mai slăbea din ochi. — De pe Dunăre, din Galaţi . . . Goj râse sgomotos. Se opri brusc. întoarse capul spre un colţ al cârciumii. Când reveni, ochii îi erau uşor umeziţi. — Dunărea . . . bună-i, nenişorule! spuse el cu o voce uşor aburită de visare. Cu o mişcare îşi desfăcu fularul de lână destrămată, ca şi cum s'ar fi înnăbuşit. Continuă cu o voce fierbinte: O iubesc ca pe o mamă, ca pe o femeie. M'aşi duce la dânsa ca un fum. Şi mai departe. Departe, cât mi se întinde necazul, sufletul .. Ceferist, ha, ha, ha ! şi scoase din buzunar un plic alb cu urme de degete uleioase. II strânse tare în pumn şi apoi izbi în masă. Răcni: — Ştii să citeşti ? Virag rămase cu ochii pe plicul cocoloşit. Faţa-i palidă se lungi mai mult. Exclamă: — Ştiu ! Goj apucă plicul, îl netezi şi-1 scutură. Printre sticle şi pahare, se împrăştiară câteva bancnote şi monede. Flutură plicul gol şi-1 trânti cu furie pe masă sub ochii lui Virag. — Iată cu cât m'au miluit! Pentru două săptămâni de muncă. Citeşte ! şi desfăcu două degete pe plic. 42 alexandru jar Virag luă plicul în mână fără grabă. Citi cifrele de câteva ori, în gând. Spuse calm: — Total 820 lei! Rămase cu ochii pe ultimele cifre. — Citeşte, îţi spun! Mai sus! sbieră Goj şi se aplecă spre Virag ameninţător. Câteva sticle se răsturnară. Se auziră proteste. Goj întoarse o privire rea şi aşteptă. Virag alunecă privirea pe hârtie. Citi ca pentru sine: — Rata de lemne 300; amenzi, 145; reţineri pentru .. . — Deajuns! Pumnul lui Goj făcu din nou să joace sticlele. Pe toţi i-aş înneca în Dunărea ta! Lăsă capul să-i cadă pe spate şi oftă din adânc. Vorbi mai potolit, cu ochii spre tavan: Aş pleca departe ... pe un vapor mare . . . Sâ-i fiu mecanic. Bine ... bine ar fi! Mai mulţi bani şi altă lume. Mările n'au stăpâni decât cerurile şi vântul. M'aş împăca cu dânşii. Nu's ca ai noştri! Lăsă capul să-i cadă pe piept. Trase o duşcă de ţuică şi rămase câteva clipe nemişcat. întrebă: Tu, ce crezi? Goj îşi rezimă coatele de masă şi aşteptă un răspuns. După tejghea, Zdrenghie, cu mânecile cămăşii suflecate, umplea cinzecile cu ţuică. Privea mereu spre uşă, ca nu cumva vreun client să plece fără să plătească. Era o zi bună, când datornicii îşi achitau băutura consumată timp de două săptămâni. Chipu-i grăsun sclipea de mulţumire. Bun vad de cârciumă !... Cârciuma aceasta, aflată în spatele atelierelor Griviţa, era mai întotdeauna plină, mai ales după şuieratul sirenei. In colţul uliţei plină de gropi, cu trotuare late cât o pereche de bocanci rupţi, două trepte de scânduri dădeau intr'o uşă joasă. Pe o tablă verde bătută pe uşă, era scris cu un verde mai deschis numele patronului şi numai două cuvinte: Ţuică fiartă». Când se deschidea uşa, se auzea glasul grăbit al unui clopoţel, care împrăştia sunete subţiri ca nişte suspine de femeie bătută. O potcoavă mare de cal prindea asemenea unei ghiare, picioarele acelora care păşeau pragul. Innăuntru, o lumină mahmură se scurgea prin geamul murdar şi se tăvălea între pereţii vopsiţi cu un galben murdar. Un bec cu un abajur de tablă ruginită îşi abătea lumina mai curând spre crăpăturile din tavan. De cârligul de care era prins, o hârtie galbenă, plină cu muşte uscate, rămasă acolo încă din vară, atârna până aproape de podea. Intr'un colţ, o sobă rotundă de tablă îşi întindea, ca nişte braţe scurte şi zgârcite, burlanele verticale spre tavan. La picioarele ei, pe cenuşa împrăştiată cu resturi de cărbune, fumegau o mulţime de mucuri de ţigară. Pe deasupra, într'un strat de nisip, din două ulcioare, se înălţa abur de ţuică fiartă şi piper. Podeaua, din scânduri înguste, aduna între crăpături zăpadă topită şi bucăţi de scuipat. De-a-lungul peretelui din stânga rafturile se înălţau până în tavan. Pe marginea fiecăruia erau fixate, cu pioneze, hârtii de diferite culori. Dantele făcute cu foarfecile, după fantezia geometrică a patronului. Sticle de diferite mărimi, cu etichete pestriţe şi denumiri în limbi străine, se înşiruiau asemenea sfârşitul jalbelor 43 unei armate de pitici. Burţile lor erau pline şi din ele răzbeau felurite mirosuri tari. In mijlocul raftului al doilea, străjuită de câteva sticle bondoace, o icoană a Sfântului Gheorghe în luptă cu balaurul îşi împrăştia aureola de bronz la lumina unei candele aprinse într'un pahar. La un metru depărtare de rafturi se găsea tejgheaua. Era lată, din brad vopsit în galben, imitând marmora. într'un capăt era un lighean cu smalţul crăpat, plin cu apă tulbure, în care se bălăceau pahare şi sticle de ţuică. Alături, câteva carafe pline. Una, provenită dintr'un serviciu de vin descomplec-tat, impunea repede privirilor silueta ei elegantă. Lângă ele erau aşezate, după mărimi, pahare şi sticle spălate. La mijlocul tejghelei se desfăceau filele scrise ale unei condici. La celălalt capăt, câteva farfurii de lut. In ele se îngrămădeau chiftele de carne tocată. In fiecare era înfiptă o scobitoare cu o măslină în vârf. Un borcan, pe jumătate plin cu gogoşari şi castraveţi, strângea în el o lumină de pajişte în toamnă târzie. La capătul tejghelii, pe o cruce din stinghii, spânzurau de un braţ un şirag de covrigi şi de celălalt o armonică. In faţa condicei plină cu nume şi cifre, se ridica pieptul vânjos al lui Zdrenghie. Capul cu un moţ negru în creştet, lăţit în breton deasupra frunţii teşite, se lăţea brusc, din spre tâmple şi se închidea dreptunghiular în bărbie. Ochii mici şi negri zâmbeau fără încetare. Rar deschidea gura: numai când îşi cerea datoriile. Atunci, fălcile îi ieşeau înainte, îngropând nasul până aproape de vârf. Cămaşa nu avea guler. Totuşi purta o cravată pe gâtul vânos şi scurt. întotdeauna aceeaşi, cafenie cu picăţele negre şi cu nodul mutat aproape de umărul stâng. Braţele groase se subţiau dintr'odată la încheietura mâinilor care însă erau late, cu degete din dopuri de carne, veşnic roşii, mirosind întotdeauna a ţuică. Se auzeau vorbe şi rare accente de cântece învălmăşite. Câteodată, o lovitură de pumn în masă şi clinchete de sticle răsturnate, sparte. Şi înjurături. Fumul de ţigară suia spre tavan dela toate mesele. Feţele creşteau din ceaţă ca nişte picturi pe baloane de cauciuc opac. Sprincene stufoase, nasuri de diferite culori, mustăţi în diferite poziţii. Din orbitele negre, fumegau priviri. Câteva feţe se prăbuşiră pe mese. Mâini desprinse pluteau fără sgomot. Degete mari se întindeau unele peste altele, se crispau în întrebări sau se strângeau ameninţătoare. Câteodată se învălmăşeau şi din mijlocul lor se înălţa un pumn care apoi cădea cu sgomot. Atunci mâinile se împrăştiau ca suflate de o explozie şi rămâneau o clipă înţepenite în gol. Şi conversaţia mută pornea dela început. O voce răguşită, puternică, puse repede stăpânire pe celelalte şi le făcu să amuţească. Ţipătul unui ,pahar spart adânci şi mai mult tăcerea. Cârnu se ridică în picioare şi clătinându-se, întinse mâna spre patron rânjind. Se apropie de el şi-şi lăsă greu pumnul pe condica deschisă. — Scrie, cârciumare, scrie mereu! Zilele şi nopţile noastre scrie-le în condica ta ! Inimile şi mâinile noastre! Pântecele nostru, ha, ha, ha! Eşti pri- 44 alexandru jar ceput la cifre drăceşti, dobitocule, ţi-e plină condica de ele şi te bucuri şi râzi. Câţiva râseră. Un râs spart, artificial, care se curmă brusc. Cârnu ridică pumnul şi se întoarse spre cei dela mese. Ochii congestionaţi priviră cu bănuială. Faţa însă îi era veselă. Poate din pricina vârfului nasului roşu şi a sbârciturilor, toate rotunde în spre tâmple. Şi felul cum era îmbrăcat, aducea cu acela al unui travestit. O scurtă din catifea galbenă, cu desen în careuri roşii, pantalonii mânjiţi cu toate culorile pe care predomina albastrul şi eşarfa neagră, presărată cu buline galbene, mari. S'ar fi putut crede că îşi potrivise înadins portul, ca să-şi arate, mândru, meseria de vopsitor. Pumnul ridicat, şi el mânjit cu vopsea, slăbi. Vru să facă un pas, se împiedică — gata să cadă — şi se sprijini de tejghea. Vocea i se schimbă. Un amestec de tristeţe şi revoltă îi aprindea ochii înlăcrimaţi. — Ascultă-i cum râd, proştii, ca tu, deşteptule, să şezi în voie. Eu — se bătu cu pumnul în piept — acum nu mai pot râde. Te-aş ucide, cârciumare, uite aşa! şi duse degetele murdare la gât. Un zâmbet rău îi umezi buzele. Continuă cu patimă: —Ce, cârciumare, crezi că poşirca ta mi-a ameţit inima, că nu-ţi mai văd osânza adunată din bănuţii noştri ? Şi tu eşti de-ai lor, ştii care, ăia care ne beau viaţa. Un cârciumar de suflete. Toţi sunteţi la fel, toţi! Numai condici şi cifre! Na, priveşte, cifre! şi trase din buzunar un plic. Urlă: Dacă n'ar mai exista, afurisitele, în această lume! ... Nici cei care le scriu! ... Ar fi rai în toate casele ! ... Raiul, afurisitele! Goli plicul în palmă şi bătu cu pumnul în tejghea. întrebă cu furie: Câte cifre ţi se cuvin ? Zdrenghie, care continuase în acest timp să umple sticlele cu ţuică şi să supravegheze uşa fără a lua seamă la cuvintele lui Cârnu, tresări. Trase creionul de după ureche şi răsfoi paginile condicei. Pomeţii rotunji i se roşiră şi mai mult. îşi rezemă amândouă mâinile pe marginea tejghelei şi zâmbi: — Nu mult, Cârnule ! Cu ceea ce ai băut acum ... şi scuipă dintre fălci o cifră. Cârnu se strădui să numere banii ceruţi, mutându-i cu stângăcie dintr'o palmă în cealaltă. Ii aruncă între sticlele goale. Strigă: — Iaţi-i cârciumare ! Voi cu cifrele, noi cu ... aia a măsii! Scuipă cu furie şi o luă amărît spre uşă. Cele spuse de Cârnu stârniră o clipă atenţia oamenilor din cârciumă. Câţiva dădură dirt cap în semn de aprobare. Se auziră exclamaţii, câte un <• aşa e », dar care se pierdură repede în sgomotul obişnuit al cârciumii. Oamenii vorbeau despre întâmplările din cartier şi despre unele svonuri care începuseră să circule în ultimul timp. Unii spuneau că după Crăciun sau cel mai târziu la începutul lui 1931, se vor face reduceri de salarii. Cică numai pentru câteva luni. Nu numai la atelierele Griviţa. La toţi ceferiştii. Ba şi ălora din Prahova şi Valea Jiului. In toată ţara. La petrolişti şi minieri o să le plătească mai puţin. Nu's bani şi gata! sfârşitul jalbelor 45 Unii încuviinţară din cap cu buzele strânse. Cei mai mulţi nu voiau să creadă. Născociri şi nimic mai mult. Atelierele nu sunt proprietatea unui om — sunt ale Statului. Şi Statul nu are niciun interes să-i înfometeze şi mai rău. Dacă nici el nu s'ar purta altfel, apoi... — Nu zic că Statul e o cişmea din care curg bani de pricopseală. Dar, ia să stăm puţin la socoteală. Cum se face că până acum a putut să ne dea şi de zcum încolo, nu ? Purcărea ridică amândouă mâinile şi clipi şiret din ochi. îşi trase căciula de pe cap. O chelie albă şi strălucitoare reflectă becul gălbui deasupra. Sbârcituri dese, parcă trase cu linia, îi delimitau hotarul frunţii. Buza de jos, şi aş?, destul de groasă, se răsfrânse de încredere în înţelepciunea sa. Clătină din cap, îl svârli puţin înainte atotştiutor şi şopti: Vedeţi că nu se poate . . . Ceilalţi lăcătuşi din acelaş atelier cu dânsul, îl priviră descumpăniţi. II ştiau pe Purcărea om cu socoteală. Nu bea decât o ţuică pe zi, datorii aproape că n'are la niciun negustor şi vorbe urîte nu scoate mai niciodată. O fi gândit el dinainte mult şi bine ca să vorbească astfel cum a vorbit. Numai că dintre toţi, Şteflea se găsi să nu prea creadă în vorbele sale. Trase o duşcă de ţuică şi făcu: — Beh! Se întoarse cu jumătate de spate la cei de lângă el, cu gând vădit să-1 sfideze pe Purcărea. Ceilalţi îl priviră urît. Dacă nu le place la masa lor, să se ducă cu totul. Nu să se poarte astfel, cu spatele. De aceea unul sări: — Ce te-a apucat, măi .Şteflea ? Nu-ţi mai place la noi, ai ? Şteflea se reîntoarse şi lovi cu sticla în masă. Ii privi pe sub sprincene. In ochii-i negri, pupilele se strânseră de supărare. Ronţăia din dinţi de i se mişca vârful nasului de parcă era de rost cu o balama nevăzută. Vorbi după ce îi înfruntă pe toţi, mai ales pe cel care îl întrebase: — De putut, poate să dea Statul. Dar nu unor plăcintari ca noi. Ce să ne dea, când mereu ne milogim cu jalba în proţap ? Ce, îi suntem copii, nepoţi, rubedenii scumpe ? Muncitori suntem! Lăcătuşi! Şteflea făcu un gest molatic cu mâna, în semn că s'au prostit şi lăcătuşii. Altfel gândea despre ei... Dacă Şteflea n'ar fi făcut acest gest, poate i-ar fi dat oarecum dreptate cu vorbă făţişă. Tăceau şi cumpăneau acum şi vorbele lui Şteflea. De, cine nu cere, nici nu primeşte. Purcărea nu se lăsă. Ţinea morţiş că tot felul lui de a gândi e cel bun. Şi apoi, de ce să-şi facă omul de pe acum gânduri rele ? Nu stă nicăieri scris că se vor face scăderi de salarii. — E drept, nu-i suntem copii. Dar Statul fără noi nu poate. Pentru noi 0 găsi întotdeauna. Purcărea căută în ochii lăcătuşilor să găsească o aprobare. 1 se păru că privesc mai curând la chelia lui. îşi trase căciula. Aştepta un cuvânt. — Copii!... Ce fac eu cu cei cinci ai mei de o fi să ne mai scadă ? respiră din adânc Motaş. închise pe jumătate ochii şi privi în gol. Faţa i se scobi 46 alexandru jar mai mult. Părea acum mai bătrân, deşi nu trecea de patruzeci. Crestăturile de pe faţă se adânciră şi ele, strângându-i buzele. Pomeţii se ascuţiră. Păreau să iasă din piele ca două jumătăţi de verigă. Din rădăcina nasului sui o vână ce se îngroşă şi se pierdu sub cozoroc. Oftă lung şi tăcu. — O să-ţi dea Purcărea din buzunar, de nu ţi-o da Statul! zise răstit Şteflea. Purcărea tresări de pe scaun. — De ce eu, măi Şteflea ? Să-i dai tu şi Statul! Purcărea mânios era gata să plece. — îmi hrănesc singur copiii! zise, mai mult pentru sine, Motaş. — Mă, tare deştept mai eşti! Parcă ai fi dela Banca Naţională, nu alta, zise arţăgos Urlici, care trăsese cu urechea la masa vecină. II supăraseră vorbele lui Purcărea. Deşi era rotar şi nu voia să se amestece la masa lăcătuşilor, nu-1 rabdă inima. Că ceferişti sunt cu toţii .. . mai ales în asemenea vremuri. Ochii îi erau numai flacără albastră. Prin părul feţei nebărbierite, îi şerpuia o cicatrice în trei colţuri. Pe obrazul cel drept. Aducea cu nişte spiţe de roată. Bărbia îi era lată ca un fund de cutie pătrată. Buzele pline de sânge, zemoase» acum le ţinea strânse. De aprigă mânie. — Ce te amesteci la noi? Nu ţie ţi-am vorbit! Şi apoi, nu ţie îţi făceam socoteală! îl privi pe jumătate supărat, pe jumătate încurcat, Purcărea. — Mie să-mi faci socoteală ? răspunse imediat Urlici, neslăbindu-1 din ochi. Fă-ţi mai întâi ţie! Om nesocotit!... Fluieră scurt şi clătină din cap. — Ia'n bagă-ţi mâinile în buzunar să vezi dacă-i putea prinde Statui în pumni. Mi-e teamă că ai să le scoţi numai cu bătături. Respiră cu năduf. Vorbi apăsat: Nu ştiu cum o fi Statul tău, însă una o ştiu bine, adică văd:, asta! şi scoase plicul din buzunar. II trecu pe sub nasul fiecăruia dela masă şi strigă: Dacă dărnicia Statului încape în acest plic subţirel, apoi mă lipsesc de dânsul! Ascunse plicul şi înjură. Ceilalţi dădură din cap afirmativ. Se gândeau la sărăcia de bani primiţi. Unii oftară şi mai traseră un gât de ţuică. — Eu zic că de-o vrea să ne dea mai mult, tot nu se poate. Tulucă spuse aceste vorbe cu glas domol, resemnat. Avea gât lung, acest Tulucă, şi alb ca creta, deşi nu era de mult timp venit dela ţară şi intrase în Ateliere unde învăţase să fie vopsitor. Purta guler şi cravată, parcă anume să-şi arate gâtul. Faţa-i era mică şi cam de vulpe. Toate trăsăturile oblice se adunau spre gura botoasă. N'avea nicio sbârcitură, — era tânăr. Insă toată faţa îi era acoperită de un fel de puf înalt şi roşcat. Din care pricină părea într'aclevăr o vulpe bătrână şi bolnăvicioasă. Privi adormit la cei din jurul mesei şi oftă cu tristeţă. Roşea aruncă o privire de reproş lui Tulucă şi scrâşni: — Ţie, ce-ţi pasă, că ai. Boier ! ... Căruţa ta, vreo trei pogoane de pământ la ţară şi chiaburul de socru-tău. Chimirul rotund . .. Roşea îşi frecă mâinile mânjite de vopsea neagră şi roşie şi clipi celorlalţi. Oftă şi el, dar altfel. El sfârşitul jalbelor 47 n'are nici un scaun cum trebue în casă. După ce a muncit douăzeci de ani ca vopsitor la Atelierele ceferiste. Pe faţă i se adunase toată mizeria îndurată în acest timp. Numai brazde, parcă scrijelite în dezordine cu briceagul. Dinţii, vreo trei în falca de jos şi în cea de sus, niciunul. Numai ochii îi rămaseră vii, de băietan curios la toate din jur. Erau frumoşi, de culoarea liliacului proaspăt. Tulucă se mişcă nemulţumit pe scaun şi se sili să nu răspundă. Nu putu să se stăpânească. Deschise gura de câteva ori. De fiece dată dinţii i se vedeau mai strânşi. Erau mici şi aduceau cu ferestraie. Se stăpâni totuşi şi vorbi cu acelaşi glas domol: — E zestrea mea şi nu mi-a dăruit-o Statul. Eu nu jinduiesc bunul nimănui. Aşa gândesc eu. — Gândeşti bine ... ca omul sătul. Roşea îşi strâmbă faţa de scârbă. Tulucă trase scaunul mai departe. Hotărîrea de a pleca dela Ateliere îl prinse cu mai multă putere. Peste un an când şi-o rotunji suma, să mai cumpere ceva pământ. Mai rabdă el, dar după.aceea ... Un alt vopsitor, făcu semn ca să fie ascultat: — Aşa zic şi eu. De unde ia Statul banii ? Dela călători şi mărfuri. Nu-i aşa ? Călătorii, după cum ştiţi, s'au împuţinat şi mărfurile nu mai sunt atât de îmbelşugate. De unde, atunci, să dea ? — Tot dela tine, dela voi şi noi ăştia, — izbucni cu revoltă Ionaş. Trase o înghiţitură de ţuică şi se ridică dela masa lui. Se apropie cu paşi hotărîţi, pregătit să vorbească. Muşchii feţei îi jucau de mânie. Trase de cozoroc cu furie. Ochii-i scăpărară. Din cafenii, deveniseră galbeni. Nasul drept, parcă tras cu rigla, se încreţi. Deşi era dela montaj, nu părea voinic. îşi scosese paltonul şi rămase numai în flaneaua groasă, închisă până 'n gât. Piept subţire ciolănos. După toate mişcările, era teribil de nervos. Avea de fapt aproape jumătate de veac, însă după vioiciune, îi puteai scădea jumătate. Strigă:—Măi, cap de ciocan prost! Priveşte mai departe de marginea căldării tale, plină cu vopsea puturoasă! Au, de nu le mai încap burţile în baie. Statul nu e o pasăre străvezie. Zi numai o vorbă, din aia deochiată şi o să-1 simţi de îndată. E colea, după colţ, pe uliţa cealaltă. In vizuina comisarului Boţcan! II ştii, hai ? şi făcu o mişcare să plece. — Stai, măi, că nu-i comisarul pe aici! întinse mâna după el Roşea. Ii plăcea cum vorbise montatorul. Nu scaldă vorba în vopsea. Aşa, fără ocoliş. — Să plece dacă nu-i convine lângă noi! zise în grabă Tulucă, mulţumit ca Ionaş să plece. Clopoţelul dela uşă sună. Peste prag trecu Budui cu o pâine neagră subsuoară. Se îndreptă spre tejghea. Ionaş îl strigă şi-i făcu semn să vină la masă. Budui, comandă o ţuică, o dădu pe gât şi se apropie cu paşi grei. Svârli capul înainte în semn de întrebare. — Ce ţi-e nevoie de mine ? 48 alexandru jar Ionaş trase un scaun şi îl pofti să şeadă. — N'am timp de-astea. Te ascult şi în picioare. Dă-i drumul! — Ascultă, Budui, te ştiu om mai învăţat ca noi. Citeşti ziare multe şi cărţi grele. De aia trebue s'o ştii. Lămureşte-1 tu pe Tulucă în privinţa Statului. Că eu ... Ionaş făcu iarăşi un gest de binevoitoare poftire. Budui nu mai aşteptă să termine gândul. Ridică o mână uriaşă, dispreţuitoare deasupra celor dela masă şi ochii oblici i se înfundară în orbite de ură. Se întoarse pe jumătate, gata să plece. Strigă: — Strigoilor! Vă prindeţi singuri capetele în cârlige. Statul, Justiţia, Familia, nu merită niciun scuipat. Şi Sindicatul ... — băgă degetul cel gros între cel mijlociu şi arătător: Nimic! Şi svârlind o înjurătură, o luă repede spre uşă. Cei care stăteau în picioare, se feriră de trupul lui mătăhălos. Unul dela altă masă, strigă în urma lui: — Mătii să-i arăţi asta. Sindicatul este .. . N'apucă să termine. Glasul lui Budui umplu din nou cârciuma. Budui, în drum, se izbi de băiatul care servea băutura la mese. II apucă de gât şi-1 izbi cu toată puterea de tejghea. Răcni: — Coadă de câine .' Şi lui Zdrenghie: — Bagă-1 îndărăt între bucile tale rotunde, ca să nu-mi mai intre între picioare! Ieşi izbind uşa. In urmă clopoţelul însoţi râsul celor din cârciumă. Babic desprinse armonica din cuiu şi începu să cânte. Se învârtea printre mese plecându-se la urechea fiecăruia, zicându-i din gură: Merge trenul spre hotare, Pâine neagră, rumen soare . . . Muzica potoli cheful de vorbă. Le intra ca uleiul cald în inimi. Sorbeau mai des ţuica şi se întristau. Amintirile le năvăleau încet în ochi, umbrindu-i. Şi gândurile la viaţa grea de-acum, la sărăcia din case. Babic zâmbea, sbârcit de tristeţă. Trupul i se făcuse mic, ca de pustiu. Şapca-i căzu peste ochi. Armonica îi apăsa pieptul. Scotea din când în când câte un suspin. Aducea cu unele din sunetele instrumentului pe care îl ura, fără să aibe putere să se despartă de dânsul. Căzu pe un scaun, cu mâinile moarte, atârnându-i de o parte şi cealaltă a corpului. Plângea în tăcere peste tăcerea armonicii. La altă masă, Goj aştepta răspunsul. II privea pe Virag drept în ochi. Virag îşi lăsă ochii în jos şi făcu, cu degetul muiat în ţuica vărsată, câteva semne pe masă. Fruntea netedă şi albă i se încruntă. Ridică ochii albaştri şi clipi stingherit. Trăsăturile îi erau fine însă bărbăteşti. Croiala gurii mai ales, hotărîtă. Colţurile răsfrânte şi adâncite. Şopti: — Frumos plan!... Numai că ... Tăcu. Surprinse un început de supărare pe faţa celui dinainte. Aşteptă calm să-i treacă. sfârşitul jalbelor 49 — De mă minţi, nenişorule, iată! Şi Goj îi arătă pumnul său uriaş. 11 desfăcu încet şi în mişcarea degetelor se vedea că-i pare rău de felul cum vorbise. Virag zâmbi binevoitor şi clătină din cap arătând că nu se supărase. Vorbi ceva mai tare: — Şi acolo, peste mări şi pe vapoare, stăpânii sunt la fel ca la n'oi. Sula n'are culoare ! E sulă ! Tăcu şi privi pe ceilalţi, cântărindu-i. Buzele lui Goj mărturiseau o mare desamăgire. Continuă:—N'aţi auzit că, unii dintre ei au venit şi în ţara noastră ? Un fel de controlori trimişi de stăpâni de peste hotare ? Toţi îşi adunară capetele mai aproape de Virag. Trăsăturile feţelor li se lărgiră de uimire. Auziseră ei ceva, dar nu se prea înţelegea despre ce era vorba. Poate că acum se lămureşte şi asta. Goj făcu ochii mari şi mişcă umerii înainte. Supse cu sgomot scuipatul între dinţi. Vorbi răstit: — Şi ce vor ăştia, controlorii ? Ne-ajung ăia din ateliere ! Tânărul aşteptă ca Goj să se potolească şi vorbi apăsat: — Bogăţiile ţării noastre! Stăpânii noştri le-au pus amanet pentru banii împrumutaţi dela cei de peste hotare. Şi cu dobândă grea. Trase cu degetul alte semne. Unele în formă de cifre frumoase. — Ce dobândă? Zarafii! murmurară câţiva. Nedumerirea făcu loc revoltei. — Să le plătească cei care au împrumutat! răcni Goj, şi se ridică pe jumătate. Voi ce ziceţi ? — E drept, cine a primit ăla şi plăteşte! bolborosi unui'încă zăpăcit de cele auzite. — N'om plăti tocmai noi dobândă pentru bani străini, zise cu necaz un altui. — Din puţinul nostru . . . adăugă cineva. Virag încuviinţă cu un gest. Vorbi rar: — Cei de peste hotare şi ai noştri vor ca muncitorii să plătească împrumutul şi dobânda! Ii privi pe toţi pe rând, fără să clipească. Toate capetele se mişcară ca lovite. Se priviră între ei schimbând întrebări şi răspunsuri aprige: — Din pâinea noastră ? — Au de unde, li-s pungile pline ! — Noi n'am primit nimic, nu dăm nimic ! Se apropiară oameni şi dela alte mese. Chipuri curioase se îngrămădeau in jurul lui Virag. Din câteva frânturi de vorbe înţelegeau despre ce e vorba. Goj ridică pumnii până la înălţimea tâmplelor. Ochii i se înfundaseră în orbite şi se întunecară, din piept îi urcau sunete înnăbuşite. întrebă între dinţi: — Dacă li-e socoteala, ce e de făcut ? Toate privirile se adunară asupra buzelor lui Virag. 4 5° ALEXANDRU JAR — Să nu le dăm ! Virag vorbise rece, răspicat, dar cuvintele sale se înfipseră în minţile oamenilor ca nişte schije de obuz. Toate feţele se crispară. Nu le venea să creadă că s'ar putea aşa ceva. Şi totuşi.. . Goj lăsă amândouă braţele să-i cadă în voie pe masă şi răcni înspăimântător: — O să le dau asta! şi învârti pumnii colţuroşi în ţuica vărsată pe masă. Se ridică încet ca şi cum voia să-şi arate forţa. Pieptul i se lăţi într'un oftat, încleşta un umăr al lui Virag şi frământă degetele. Faţa i se răvăşi de regrete şi violenţe. Zise cu amărăciune: Măi, nenişorule, dacă ai fi printre noi, în ateliere, multe ne-ar fi lămurite. Şi inimile mai puţin grele ... Bolborosi cuvinte groase, numai pentru sine. Brusc, faţa-i se înăspri. Strigă: — Zdrenghie! Fă-mi socoteala, că ţi-oi plăti altădată şi dobânda. Cârciumarul trecu fără grabă de cealaltă parte a tejghelei şi-şi luă banii. Râse mărunt, uimit de cuvintele ce-i fuseseră svârlite. Ochii mici îi jucau în orbitele grase. Fălcile îi săriră înainte: — Ce fel de dobândă, Goj ? Goj îi aruncă o privire de dispreţ. Râse rar de spaima cârciumarului. Vorbi cu patimă: — Dobândă cu vârf şi îndesat! Pentru viaţa ce ne-ai jefuit-o ! Şi-i întoarse spatele. Zdrenghie privi o clipă în urma lui Goj, dar apoi îşi întoarse ochii la banii întinşi în palma roşcată şi râse vesel. îngână: — Goj ... vreo dobândă în ţuică, cu dragă inimă ... Goj se oprise afară în faţa cârciumii. Aerul rece îi limpezi şi mai muh gândurile. Nu-i venea să plece. Ultimele cuvinte ale lui Virag îi răsunau în urechi. Simţea nevoia să le mai audă odată. Văzând că uşa nu se mai deschide se răsgândi. O luă spre casă. Mergea fără grabă, cu trupul uriaş înclinat înainte şi mâinile în buzunar. Reverele prinse cu ace până în gât şi ţuica băută îl făceau să nu prea simtă frigul. Sub bocanci, zăpada întărită scârţâia supărată. Pe uliţă nu trecea nimeni. Un bec gălbui lumina doar lungimea stâlpului de care era agăţat. Casele mici şi gheboase se înşiruiau de o parte şi de alta a drumului, de parcă se căzneau să se apropie. îşi clipeau rar din geamuri negre, îndemnându-se. Din uşi nu se ivea nimeni. Dintr'un singur coş, flutura o cârpă de fum. Goj nu vedea nimic. Frământa în buzunarul pantalonului plicul cu restul de bani. Se gândi ce ar putea face cu ei. De abia îi ajungeau pe o săptămână. Şi celelalte zile, până la plata următoare ? Nu mai trebue să bea. Grijile acestea !... Sughiţă. Mirosul de ţuică îi năpădi nările. Scuipă cu desgust. După colţ, zări un sergent. II privi lung sub cozoroc. Se gândi să-1 întrebe cât e ceasul. Când ajunse aproape de el, se opri. Se clătină pe picioare. I se păru că sergentul aşteaptă. Ce anume vrea ? II privi cu silă şi-şi continuă drumul. Bolborosi: — Curcanul! ... SFÂRŞITUL JALBELOR 51 Strânse cu furie banii. Sunt puţini. Murmură repetat: «dobândă!». Şi-i veni în minte tânărul din cârciumă. Virag, îi zice ... Ce a căutat la masa mea ? Se opri şi ridică capul. Se lăsă pe spate. Ca să-şi amintească de chipul lui. In ochi i se aduna cerul. Stele multe. Grămezi. Se clătină tot învârtind capul. Ii trecu prin minte un gând năstruşnic, începu să numere stelele. Căută pe cele mai mici. îngrămădite ca monezile de aur într'o pungă. Se încurcă tot numărând. începea să se înfurie. Strânse tare pleoapele. Supărat pe sine. Is stele, nu afurisiţi de bani! Continuă drumul. îşi aminti iar de Virag. De abia acum îi vedea mai clar chipul. In fundul ăla de cârciumă şi puţin beat. .. Da, ochii îi avea albaştri. Subţirel la stat. Şi la faţă. Fruntea fără brazde. De-o fi să-1 mai întâlnească, îl va recunoaşte. Să mai stea de vorbă cu el. Adică aşa e, ei împrumută şi tot noi plătim. Pe deasupra şi dobândă. înjură printre dinţi. Vorbi cu hotărîre: — Aşa cum a zis Virag! Nu dăm nimic! Şi după o clipă, convins: Straşnic om! Ajunse în uliţa sa. Un câine se luă după dânsul. Ii ascultă paşii din urmă.. Nu ştia ce să facă. Cum să-1 alunge ? Se întoarse greoiu şi-i făcu semn să se apropie. Câinele, mare şi lăţos, îl privi drept în ochi. Privirile îi erau îngândurate. Cu urme de lacrimi svântate. Mârâi, frecându-şi capul de piciorul omului. Părea că cere timid, o lămurire. Goj îşi puse mâna aspră pe capul câinelui şi apoi îl bătu pe spinare. Privi în jur, străin. Nici ţipenie de om. Noapte şi iarnă. Nu ştia ce să facă. Nu-1 putea lua în casă. O mai fi având şi pureci. îngână : — Vagabondule ! ... nenişorule !... Şi poticnindu-se de câteva ori, trecu pragul casei. Rămase un timp nemişcat în mijlocul camerei. Se căzni să nu cadă. Duse un picior înainte. Lăsă capul pe piept şi închise ochii. Se simţea cuprins de o plăcută moleşeală. Căldura cu miros de lut proaspăt, îi învăluia obrazul. O aspiră cu nesaţ. Nu se gândea la nimic. Aţipise în picioare. Genunchii i se frânseră. Tresări şi mormăi ceva supărat. îşi trase şapca de pe cap şi o frământă în mâini. Ridică ochii spre fereastră. Gândul trecu dincolo. Până la ateliere. Pupilele i se lărgiră. In ele se îngrămădeau o mulţime de imagini. Locomotive, vagoane şi oameni. Oameni mânjiţi şi sdrenţe. Clipi neîncrezător în ceea ce vede. Mai făcu un pas. Şapca îi căzu din mână. Hala de montaj i se strecură în întregime sub frunte. Ii cuprindea capul în întregime. In creştet simţi o senzaţie aspră. Parcă i se sbârlea părul. De peste zece ani, demonta şi monta locomotive. Erau de toate felurile: dm ţară şi din străinătate. Pe toate le cunoştea. Cum cunoaşte un măcelar măruntaiele unor tauri căsăpiţi. Inima, plămânii şi vinele lor metalice. Toate 52 alexandru jar. bolile de care suferă. Şi leacul pentru fiecare. îşi mânjea mâinile şi faţa în sângele lor negru. Duhoarea lor veche îi strivea pieptul. Oasele lor frânte, îi intrau câteodată în carne. — Fiarele !... şi scrâşni dinţii. Uşor, un zâmbet i se lăţi în perii mari de pe faţă. Ochii i se micşorară. Buza de jos se îngroşă de fericire. Lanţurile macaralelor îi sunau în urechi. Cazanul uriaş se întindea pe cer. Pistoanele erau gata să sufle prin nările curate. Spiţele înţepau osiile cu neastâmpăr. Coşurile de abia aşteptau să sufle fum de cărbune. Ridică ochii spre înălţimea ferestrei. Urmărea goana locomotivelor pe întinsul ţării. Le auzea şuierul. Apoi ochii i se întunecară iarăşi. Atelierele dispărură ca într'o ceaţă. Strânse plicul de bani în buzunar. Mormăi. Brusc duse plicul la înălţimea ochilor, îl privi cu scârbă. Vorbi înnăbuşit: — Să le dăm mereu, să le dăm! ... Faţa i se schimonosi, împietrită într'o mască de furie. Respiră întretăiat, cu plicul strâns în pumn. Clătină capul nesigur. O senzaţie ciudată îi străbătu trupul. Venea din afara fiinţei sale. Mai precis, din dreapta. Se concentra pe o jumătate de faţă şi pe o tâmplă. Ii îngreuia genele unui ochiu. Mâna în care ţinea plicul cu bani, alunecă pe piept. Se gândi să se în-.-toarcă. După câteva ezitări se hotărî. Pe latura din dreapta a camerei, într'un pat de lemn, dormea o femeie. Complet descoperită, calmă. Faţa ei era umbrită de perete şi de părul bogat. Trăsăturile mici şi proaspete. Gâtul lung se desfăcea pe rotunjimea umerilor şi continua vag în braţele adormite. Degetul unei mâini cuprindeau sânul. Sfârcul întunecat, privea la Goj asemenea unei pupile. Cămaşa de pânză — adunată mai sus pe şolduri. Pântecele se rotunjea fără ruşine. Părea un soare zugrăvit stângaci de o mână de copil. Iradia o lumină calmă. Goj se întoarse cu tot trupul. Respiraţia i se opri. Cât pe ce să-i cadă plicul din mână. II strânse mai tare. Privi la pumn, întunecat. Din nou lunecă privirile spre pântece. Făcu jumătate de pas. Zgomotul stârnit, îi grăbi bătăile inimii. Privi în jur şi se linişti. Niciun lucru din cameră nu se clinti din loc. Faţa i se lumină mai mult. Şi ochii îi deveniră mai clari. Pe frunte sbârciturile stăruiau. Se mişcau într'o războire înceată. Cele de lângă sprincene dispărură. Celelalte de asemeni. Gândurile mai punctau tâmplele. Numai câteva clipe. Imaginile atelierelor se risipiră cu totul. Făcu un pas lung. E lângă-pat. Se apleacă deasupra lui. . Goj privea. Nu-i prea venea să creadă ce vede. I se păru că pântecele svâcneşte. Parcă ar tăinui o inimă uriaşă. întinse mâna ca s'o simtă. Nu îndrăzni s'o apropie prea mult. Era murdară de muncă, mâna. Şi prea grea pentru pielea asta albă, subţire. Palma îi plutea deasupra. Degetele i se strângeau încet. Se strânseră în pumn. întregul lui trup se strânse. Din pricina sfârşitul jalbelor 53 pântecelui. Ascundea ceva straniu. Voia să întrebe ceva. Şopti în sine, rar: un om .. . om. Strânse pleoapele şi zâmbi. — Ingeraşule i... şopti Goj. Degetele mâinii se întinseră şi pluteau iarăşi deasupra. Faţa-i vânjoasă, nebărbierită, strălucea în lumina pântecelui. Ii pătrundea în ochii obosit', în fiece aspră trăsătură a feţei. Trecea dincolo de haina cârpită şi murdară. Un genunchi îi lunecă pe podea. Şi al doilea. Apropie faţa de pântecele nevestei. Aspiră mirosul lui acrişor. Ochii i se închiseră pe jumătate. Buzele îi tremurau. Se lipiră de pântece. Plicul de bani căzu pe podea cu zgomot străin. III Duduitul uzinei electrice, însoţea prânzul miilor de muncitori. Din când în când se auzea ţipătul răguşit al unei locomotive. Departe se rostogoleau zgomotele grăbite ale roţilor spre întinderile pustii ale iernii. In hale, remize şi ateliere, grupuri de muncitori îşi încălzeau mâncarea la gurile cuptoarelor sau pe cărbuni. Nu era prea felurit nici îndestulător tainul lor: fasolea sleită sau iahnia cu ceapă prăjită sau ciorba în care înotau câteva zgârciuri de porc, umpleau sufertaşele şi oalele celor mai mulţi. In oalele altora, numai cartofi fierţi şi săraţi şi prazul. Arar găseai la câte unul tocană de ţelină şi morcovi. Cât priveşte lintea fiartă cu usturoi, ea era mai mult de sărbătoare. Ochiuri rare de grăsime rătăceau şi se fugăreau în zeama turbure din castroane. Aburii amestecaţi ai mâncărurilor şi respiraţiilor risipeau în afară, în frigul din curte, un miros acru provocator. Oamenii stăteau cu oalele prinse între pulpe pe buturugi sau pe cărămizi, unii pe băncile vagoanelor nereparate. Duceau încet, cu luare aminte lingurile la gură, ca şi cum ar fi conţinut cine ştie ce bunătăţi. Tăiau cu mişcări domoale din mămăliga întărită sau din pâine. îmbucăturile le.erau mai curând silnice. Cum să mănânce în tihnă, când se svoneau alte concedieri ? Cică mai numeroase decât în. urmă cu două săptămâni. Unii vorbeau de câteva sute, alţii de peste o mie. — Nu dintre ai noştri. N'au de unde -—zise unul cu voce morocănoasă. Roti lingura spre tovarăşii săi din atelierul de rotărie şi continuă cumpănit: — Cincizeci mai puţin, la prima concediere. Să sufere şi alţii! Aşa e drept. Apoi, dacă tot dintre noi va trebui să mai plece, rămân vagoanele fără de roţi. Băgă lingura în oala de tablă şi o bălăngăni rar. Ceilalţi, aşezaţi pe roţile acoperite cu saci vechi, schimbară priviri nesigure. Intr'adevăr, mulţi dela rotărie ... pe când dela strungărie, niciunul. Ce vor face dacă rămân fără de lucru ? Urlici mormăi, între două înghiţituri, cu gura plină de varză: — Rămână vagoanele fără de roţi! Să le târîie locomotiva ca pe nişte tinichele că nu-mi pasă. Numai că eu îs om şi cu mădularele vlăguite, n'o să 54 alexandru jar am putere să-mi trag copiii pe drumuri. Urlici mai vroia să spună ceva, să strige, însă îi era foame. Continuă să mănânce. Termină repede. Ţinea oala pe picioare şi privirile în ea. Mai rămăsese nişte zeamă de varză, dar nu s'o soarbă. Se gândea. La altceva, la nişte vorbe spuse de Jugăreanu dela iăcă-tuşărie. Despre nişte bancheri veniţi de peste hotare. Din care pricină e vorba acum de o nouă concediere şi chiar o scădere din salariu. Pentrucă — vorba lui — împrumuturile nu sunt făcute să ne uşureze nouă vieaţa. Ne îndatorăm până şi cămaşa noastră cârpită. Stăpânii nu vor să sufere de criză. Noi s'o îndurăm. Noi! Acest «noi » îi răzbi pe buze într'un strigăt scurt. I se făcuse deodată frig. Trase un sac gros de pe jos şi îl puse pe spinare. In ochi îi fulgeră o lumină ascuţită. — Vorba ăluia, n'au de unde! întări Crihan, clătinând din cap convins. Puse oala la pământ şi începu să răsucească o ţigară. Sbârciturile frunţii sale înalte, se mişcau într'una. Păreau să frământe, în afara minţii, gânduri. întreaga faţă îi era scobită ca o jumătate de lună. Toate trăsăturile rotunde şi întoarse în sus. Nicio urmă de păr. Spân ca o hârtie nescrisă. Ochii, două tăieturi zâmţuite de gene rare. Răzbea prin ele o vâlvătaie mică, ciudată. Dacă n'ar fi albit uşor pe la tâmple, nu i s'ar fi ghicit vârsta. Se spunea că atinge cincizeci de ani. Vocea însă, îi era de copil, în pragul adolescenţii. Un amestec de două voci. Când groasă, când subţire, după ceea ce vorbea. Acum, o avea pe cea mai groasă: Ia să ne gândim la ăia pe care i-au concediat data trecută. Pe moş Anghel care era ca un manşon ruginit de roată; pe Ti-moftei, de i se frângeau picioarele numai ce ridica ciocanul; ăla, ofticosul cu capul de lumânare sleită, şi ceilalţi .. . Toţi, nişte spiţe frânte. De noi au nevoie. Mai putem munci. Ia daţi un foc! Nu pot desfiinţa rotăria, nu! şi pufăi gros din ţigară. — Dar pe Şchiopu, de ce l-au dat afară, că era vânjos ca tine —tresări Urlici din gândurile sale. Răcni: Aşa suntem noi, muncitori proşti! Nu ne şândim la bancherii ăia cu împrumutul, dar duşmănim pe ai noştri. Se uită crunt la Crihan, apoi întrebător la ceilalţi. — Şchiopu, da! ... se mirară câţiva. — Ridica o roată ca degetul unghia. O mâna ca un copil, numai cu palma, spuse cu mânie crescândă Urlici, lovind cu palma în oala de pe picioare. — Avea gură mare, de aia! sări unul din alt grup. — S'a luat la clonţ cu inginerul, —zise rar, cu aceeaşi voce groasă Crihan, faţa i se schimonosi de compătimire pentru Şchiopu. Rotunjimea trăsăturilor se strică. Genele i se lipiră. Respiră cu năduf şi continuă: — In asemenea vremuri rele, trebue să ştim cum să ne ţinem gura. A lor e pâinea şi cuţitul. Eu una o ştiu: Vorba e ca roata. N'o ungi, scârţâie şi supără. Unii dintre rotari, îi dădură dreptate lui Crihan. Fiecare se gândea ia sine, să nu fie dat afară din ateliere. Mai bine tac şi nu pleacă urechea la unii care trăncănesc vrute şi nevrute. După anumite vorbe deochiate .. . comu- SFÂRŞITUL JALBELOR 55 nişte. Dacă sindicatul care e împuternicit de lege să vorbească în numele tuturora nu face nimic, ce să zică ei, cu o sumedenie de griji pe cap ? Urlici dădu pe gât zeama de varză rămasă în oală şi se ridică. Sacul de pe spinare lunecă jos. II svârli cu piciorul şi vorbi crâncen: — Vorba, vorba ... Să-mi treacă roata peste piept şi să tac !... Bărbia i se lăţi şi mai mult de dispreţ. Strânse pumnii şi ciocăni cu ei în aer. Răbufni: Aşteptaţi ca bancherii să vă umple oalele, Sindicatul să vă încălzească sobele şi directorii atelierelor să vă cânte din scripcă la ureche! . . . Plecă cu paşi mari în cealaltă parte a rotăriei. Priviră în urma lui. E mânios de felul său, dar tot are oarecare dreptate. De nu se ajută ei singuri, nimeni nu-i ajută. — E drept, Sindicatul nu face nimic. Numai jalbe — îşi dădu unul cu părerea. — Jalbe !. . . îngânară şi alţii. La tâmplărie, lângă un foc făcut din surcele şi aşchii, vreo zece inşi îşi adunau feţele în aburul mâncărurilor. Prin praful de lemn ce le înălbea feţele, răzbeau nelinişti de abia stăpânite. Păreau că se duşmănesc în tăcere, gata ia cel mai mic cuvânt să se încaiere. De fapt, pornirea lor se îndrepta împotriva unuia ce mânca singur la celălalt capăt, ghemuit pe scânduri, cu faţa întoarsă spre perete. State nu se mai putu stăpâni. Tocmai i se ivise în lingură un cartof înnegrit. Strigă: — .. .Mama lui de cartof şi de nevastă ce mi 1-a pus în oală!... Na, înneacă-te cu el! făcu el, întorcându-se brusc spre cel care mânca izolat şi asvârlind cartoful în el. Omul se întoarse pe jumătate şi se curaţi fără grabă de urmele cartofului care-1 nimerise în ceafă. Gura i se strâmbă şi rânjea. Dinţii mici se mişcară ca nişte ferestraie de tăiat fier. Hârâiau surd. Nările nasului subţire, se lipiră. întreaga faţă, mică, se strânse cât un pumn. După un timp, clipi din ochi. — Ce, măi talaj nemernic, ţi-au sărit aşchiile în ochi ? răcni State, pornit să sară la dânsul. Ţi-i acoper eu cu rumeguş şi-ţi mai umplu şi gura! Ridică un pumn de rumeguş şi dădu să svârle. Tiron, îşi duse palma la ochi ca să se ferească şi cu cealaltă mână acoperi oala. Zise cu un ton care lăsa să se înţeleagă că nu i-e teamă: ■— Să nu mănânci tu rumeguş!... şi se întoarse ca să-şi continue mâncarea. State sări în picioare. Oala cu ţelină i se vărsă pe picioare. Svârli rumeguşul şi puse mâna pe o stinghie. Ochii se înfundaseră în orbite. Scăpărau, revărsau scântei. Pielea feţei, tânără, se întinse şi îngălbeni. Gura lată se trase în colţ, spre bărbie lăsând să se vadă o dungă de dinţi albi, puternici. Pieptul îi săltă, gata să-şi desfacă coastele. îşi ieşise din fire. împingea pe cei care îi curmau calea. Se sbătea să înainteze, era mai aprig. înjura şi urla: 5 6 alexandru jar — Iţi voiu da limba la rândea, Tiroane ! Am să ţi-o fac subţire ca să nu mai poţi mesteca nici apă! Ţe-ai dat bine cu meşterul, l-ai cumpărat. Cât i-ai dat, măi, să nu te toarne pe listă ? II traseră cu forţa. Ii dădeau dreptate lui State, dar nici aşa nu se poate . . . Ştiau cum şi în ce fel se învârtise Tiron. Mai primiseră şi alţii propuneri din partea meşterului. La fiecare plată, două sutare şi încolo . . . nicio grijă. Nu-i pune pe lista celor care aveau să fie concediaţi. — Hai, astâmpără-te, State ! interveni în cele din urmă şi Jornea. II apucă sdravăn sub braţ şi—1 trase de o parte. încercă' să-i întâlnească ochii. Doar aşa, privindu-1 se va linişti. — Şi tu îi dai lui dreptate ? Tu ! ? scrâşni' de uimire şi revoltă State. Nu credea în întrebările sale. Le punea ca să-1 înlăture din faţă şi să se socotească cu Tiron. — Lasă, State ! Mă ştii ce gândesc despre astfel de oameni ca Tiron. Hai, şezi colea ! şi-1 apăsă de umeri să se aşeze pe nişte scânduri. Jornea era şi el mânios de învoiala necinstită a lui Tiron cu meşterul. Trupul înalt şi uscat ca o scândură, deveni mai ţeapăn de supărare stăpânită. Genele lungi, parcă acoperite cu praful lemnului, se lipiră. Printre ele răzbea o şuviţă de privire întunecată. Pe gâtul descoperit, mărul lui Adam, enorm şi ascuţit, se mişca într'un ritm rar şi regulat. Pomeţii se roşiră accentuând paloarea feţei scobite. Insistă, cu glas înnăbuşit: Şezi! Şezi şi mănâncă! Se aplecă şi ridică propria oală de mâncare. O puse pe picioarele lui State. II bătu cu îngândurare pe umăr şi zise: — Mănâncă restul ăsta de praz. Om vedea ce-i de făcut. . . State apucă cu furie lingura şi o băgă în oală. încă nu putea să mănânce, întorcea mereu capul la Tiron, mormăind: — Să rămânem pe drumuri din pricina unui codoş! . . . Jornea făcu semn celorlalţi să tacă. De pe sprincene i se scutură puţin praf de lemn. Ochii albaştri, stropiţi cu verde, se. întunecară. Deveniră acum verzi. Din ei ţâşniră brusc două burghie subţiri de foc. Vorbi cu revoltă: ' — Nu-i deajuns că ăi mari ne jefuiesc munca, mai sunt unii care le fac daruri pe deasupra. Ruşinoase daruri, necinstite ... Trase paltonul dintr'un cui şi se îmbrăcă. Privi cercetător la State. Ii întâlni ochii posomoriţi. I se adresă:—Să nu reîncepi! Şi o luă spre uşă. State privi cu un tremur în priviri în urma lui şi strigă: — Unde pleci, frate Jornea ? Merg şi eu. Se ridică pentru a-1 urma. Jornea ţinea în mână creionul lat de tâmplar şi-1 mişcă. Zise din prag: — Trebue să văd un prieten. Stai, mă întorc îndată, şi dispăru. In urmă, în atelierul de tâmplărie, nu se auzea decât lăpăitul lingurilor în oale. State aruncă o privire piezişă spre locul lui Tiron şi oftă cu gândul la Jornea. Apoi,zise cu vorbă apăsată: sfârşitul jalbelor 57 — Dacă n'ar fi fost dânsul, îl cotonogeam rău pe acest lingău de Tiron. Măi Tiroane, măi, nu-mi scapi tu mie ... Strungurile stăteau imobile. In'dinţii lor, oţelurile şi bronzurile aşteptau să li se mai roadă câte o pieliţă lucie. Motoarele tăceau. Braţele lor de piele lungite pârtă în tavan atârnau moi, odihnindu-se. Fiecare strungar mânca lângă maşina lui. îşi aruncau câte o privire, câteva vorbe. Despre piesele lucrate în acord. Şi despre apropiatele sărbători ale Crăciunului. — Şe duce anul ăsta rău! spuse Chiriţă vecinului peste strung. — Vine şi altul, de asta nu am grijă .. . răspunse cu gura plină Tuchilă-Chiriţă tuşi şi făcu în acelaş timp semn că vrea să vorbească. Lingura de aluminiu din mână se mişcă în aer, alarmant. Faţa sfrijită se răscoli de ră-bufniturile din adâncul pieptului bolnav. Ochii negri păreau că vor să se refugieze în adâncul orbitelor şi nu reuşeau. Străluceau sălbatic, cu spaime. Duse o mână pe frunte şi o apăsa cu tărie. Doar astfel se va potoli. Insfârsit vorbi: — Mă ia dracu de atâta pilitură în piept. Bine, să vedem ce ne aduce ţâncul. Am auzit că . . . — Nu se naşte cu noroc. O să fie un Cristas, prunc de zarafi, râse amar Ceacâru, încruntându- şi sprincenele groase ca nişte mustăţi. — De cum o să deschidă gura, ne va lua pâinea dela gură! Câţiva râseră nervos. Dela un strung, tocmai din capătul atelierului, se auzi o voce: — Ce-i de râs în asta ? Urmară câteva lungi clipe de tăcere. Chiriţă tuşi înăbuşit şi înjură. Faţa-i galbenă se îmbujora. Din pricina efortului de a mânca şi a supărării. Câteva picături de sudoare îi sclipiră pe tâmplele adâncite. Buzele subţiri ,vinete, se lungiră., Vocea îi era sugrumată: — Nu-i de râs să-ţi începi, anul pe drumuri. Am auzit că .. . — Dintre noi se vorbeşte. De data asta ne-a venit şi nouă rândul. Bun An Nou, haram de noi! sări Ceacâru şi bătu cu lingura în strung. Vocea lui groasă, pornită din toată lărgimea pieptului, se întinse printre strunguri. întărea o ameninţare. încrucişa braţele pe jumătate goale, pe piept. Erau păroase de nu li se vedea pielea. Şi pline cu pilitură. La un deget îi strălucea un inel. Făcut de dânsul la strung. Din bronz, lat, cu iniţiala numelui. Sclipea. Tuchilă molfăia o gură de mămăligă. Toate trăsăturile feţei se mişcau parcă amestecate într'un ceaun. Ochii se holbară speriaţi la cei din jur. Reuşi totuşi să se exprime plângăreţ: — Nu-i adevărat! Nu scrie nicăeri. Nici Sindicatul nu ştie. Voci pornite de lângă mai multe strunguri, stârniră iarăşi râsete. — Nici directorii Ghiboldan şi Budişteanu nu ştiu, săracii!... — Te pomeneşti că nici Parthoniu. A devenit director general şi stareţ de mănăstire. Dar de unde să ştie. 58 ALEXANDRU JAR — Mai curând i-ar şedea să fie şomer. Care îi cunoaşte mutra ? Nimeni nu văzuse vreodată prin ateliere faţa directorului general al atelierelor. De aceea, întrebarea pusă îi îngândura. II imaginau în fel şi chip. Nici nu voiau să-1 ştie. Unul aruncă un gând ascuns: — L'o fi ştiind Mangâru cum arată... Mangâru simţi la ce ţintiseră aceste vorbe. Vorbi însă de alta. — N'o să lase strungurile să ruginească. Nu's ca nişte pile de înlocuit, — reflectă cu glas tare Mangâru. îşi suflă nasul turtit, cu o spintecătură din naştere, drept în vârf. Vinişoarele obrazului se congestionară. Gura botoasă sugea mereu. Parcă ţinea în gură o găluşcă fierbinte pe care îi era ruşine s'o scuipe. Clipea din ochi ca întotdeauna. Ochii păreau acoperiţi de pojghiţe brumării. Ascundeau o mulţime de gânduri. Rar aveau o căutătură directă. Acum însă, privea înfruntător. — Aşa e! se grăbi să-i dea dreptate Tuchilă. II luase gura pe dinainte. Nici el nu prea gândea astfel. De aceea, faţa i se lungi mai mult şi lăsă ochii în jos. Simţea privirile celorlalţi înţepându-1. — Unde eşti Topală ? Ce zici ? rupse tăcerea Chiriţă. II văzu aproape de uşa şi parcă voia să plece. Ii strigă cu glas gâtuit: —Ai auzit? Topală îi privi deasemeni întrebător. Bătu cu pumnul în palma celeilalte mâini şi apoi îl frecă. întâlni ochii lui Chiriţă. Dădu din cap şi exclamă: — Ce ? Reveni dela uşă numai câţiva paşi. Ascultase schimbul de vorbe dintre strunguri. Voia cu tot dinadinsul să se bage în vorbă şi apoi, faţă de toţi!... Ii era mai uşor să discute cu fiecare în parte. Acum însă, după cele spuse de Mangâru, n'avea încotro. îşi potrivi căciula pe cap şi vorbi rar. Parcă îi era teamă de propriul său cuvânt. — Strungurile, le ştim ... Doar n'au adus boerii strungurile de peste hotare ea să-şi holbeze ochii la ele, aşa din plăcere. Cât timp strunjim cu ele bănuţi frumoşi, şi strungurile au preţ în ochii lor. Ce să le pese de strunguri şi de noi dacă nu le aduce atâta şi atâta bănet!.. Topală ridică o mână până ia înălţimea pieptului, întrebător. Simţea atenţia cu care a fost ascultat. Rătăci privirile pe strunguri şi se opri asupra lui Mangâru. Dintre sprincene urcă o crestătură. Ii împărţi fruntea în două. Ochii castanii se încruntară. Ele păstrau totuşi un calm interior. — Nu le pasă, întăriră câţiva. Unul îndrăzni pentru prima dată să-şi spună gândurile deschis : — Dar ce, domnul director general Parthoniu lucrează la strung ? Nu trăieşte dânsul din salariul lui. Cică-i de opt milioane pe an. Cât aşi câştiga eu în opt sute de ani. Asta e pentru el un mezelic. Mai suge el, şi din altă parte .. . — Fugi, măi, opt milioane, nu se poate, sări cu uimire altul şi era cât pe ce să-şi facă cruce. — Dacă vă spun!... Am citit la ziar — că l-au atacat, — răspunse primul cu hotarîtă convingere. SFÂRŞITUL JALBELOR 59 Câţiva întrebară: — Dar Ghiboldan ? Budişteanu ? Răspunsurile veneau de peste tot şi felurite. — Nu-s mai proşti ca ăla mare! Mai învârtesc şi un mic şperţ, cică «comision » îi zice. La materiale şi în altă parte! Gheşeftari, măi! — Ce să le pese de noi! .. oftă Tuchilă. Faţa i se lungi iarăşi de mare tristeţe. Compara în gând câştigul lui mic cu cele opt milioane ale directorului general. Topală se gândi la aceste strunguri ca la nişte făpturi vii. Pe faţă i se întinse o părere de rău. Ii plăcea felul ăsta de unealtă. Frământa cu ea oţelul, fierul . . . Făcea mădulare pentru trupul locomotivei .. . Oftă şi el în sine. Se gândea la mădularele oamenilor. Ele sunt mai gingaşe şi de preţ. Zise cu durere în glas: — Ce să le pese de strunguri! . . . Nouă însă . . . Nu mai ai de lucru, îţi intră rugina foamei în piept şi oase. Ce faci atunci, că nu eşti de oţel şi uns ca strungul ? Oamenii căzură pe gânduri. U ştiau pe Topală măsurat la vorbă şi cele auzite dela dânsul nu prea miroseau a bine. Ce o să facă dacă şi dintre strungari se vor face concedieri ? — Să zică Mangâru ! trăsni cu vocea sa groasă Ceacâru. — Mangâru ! Mangâru ! îl îndemnau mai mulţi. Mangâru făcu ochii mari mirat, parcă, de faptul că tocmai lui i se cer lămuriri. Mai era cu gândul la socoteala pe care strungarii o făceau directorilor atelierelor şi directorului general, lui Parthoniu. Credea că o să fie şi el atins cu vorba. Despre câştigurile sale . .. mai lăturalnice. Răspunse după câteva clipe de şovăială: — Cine vrea concedierile ? Am nevastă, copii . . . Sunt vremuri grele de criză . . . Chiriţă mai apucă să adauge între două acccese de tuse: — Bine că's neînsurat. Tuchilă îşi purtă amândouă palmele mângâetor pe strungul său şi oftă iarăşi: — Strung şi om . . . Ceacâru iztfi cu lingura în strung şi întrebă cu mânie: — Atunci tot o să fim concediaţi ? Topală aşteptă să se facă deplină tăcere. Vedea că strungarii aşteaptă dela dânsul un cuvânt încurajator. Le mai spusese, dela om la om, cum se pot deocamdată înlătura concedierile. Discutase deaspre această problemă cu alţi tovarăşi. Cei cu care trebue să se vadă curând. Chiar întârzie, şi dânşii îl aşteaptă. Vorbi tuturora: — Să cerem să se facă mai puţine ore de muncă, ca toţi să aibă ce mânca. Dar să ni se plătească ca şi până acum. Aşa ar fi deocamdată bine! 6o alexandru jar Din toate părţile atelierului se auziră aprobări. Mangâru scăpă printre dinţi: — Dar ce ne facem că-i criză ? In cazangerie se odihneau imensele burţi ale locomotivelor, înălţate pe capre. Plăci cu bube de fier şi altele pline cu găuri zăceau grămadă în pulberea de rugină veche. Aruncate în dezordine, ciocane mari îşi odihneau frunţile teşite pe pământ. ..Cazangiii mâncau cpre pe unde nimereau, mulţumiţi că-şi odihnesc urechile de zgomot. Feţele lor mai erau crispate de efortul muncii. Gândurile le jucau în ochi ca funinginea risipită din cazane. Duda, care se aşezase în faţa cuptorului de încălzit nituri, rămase deodată cu lingura în aer. întrebă: — Unde s'o fi dus, Ţugui ? Care ştie ? Nimeni nu răspunse. In ultimul timp Ţugui lipsea adesea din faţa cuptorului unde obişnuia să-şi ia prânzul. Şi apoi, parcă se schimbase cu totul. — Poate l-au chemat la administraţie,—îşi dădu cu părerea unul, exprimând şi gândul altora. — Ei, la Administraţie ! . . . N'are de ce . . ., spuse un alt cazangiu, făcând un gest cu mâna ciungă de două degete. Buza de jos îngroşată cumplit de o arsură prelungită până la jumătatea bărbiei, se înegri şi mai mult de supărare. In ochi-i cenuşii, pâlpâia îngrijorarea. Murmură: Nu l'or fi concediat şi pe el ? Gândul se comunică în tăcere dela unul la altul. Se priveau acum îngânduraţi. Să-1 piardă şi pe Ţugui ? Păi, ca dânsul ... — De, poate o fi adevărat... cu concedierea, — se auzi o voce parcă dintr'un adânc de cazan închis. — Nu-i are la stomac pe cei din conducerea Sindicatului. Mai ales pe Gavât şi Hudici. La tot pasul îi face trădători. Vânduţi stăpânilor — vorbi limpede un' altul şi privea întrebător la cei adunaţi în jur. — Poate că a devenit comunist, de aia vorbeşte despre dânşii astfel,—îşi dădu cu părerea, un cazangiu mai bătrân. Se vedea că-i părea rău de cele vorbite. Se ridică şi plecă în alt colţ al atelierului. — Comunist! ? se mirară mai mulţi. Cel cu arsura pe buză şi bărbie se opri cu lingura în care se găsea un cartof, în aer, şi zise cu un ton firesc: — O fi! . . . Câte nu mi-a şoptit! . . . Nu mi-a spus că e, dar după gânduri, tare mi se pare . . . După un timp de tăcere:—Mi se pare că are dreptate. L-am întrebat şi a zis că nu e. Totuşi s'a schimbat. Nu-i ca înainte. Duda îşi trase ochelarii pe frunte. Ochiul lui bolnav ce părea un mic cheag de sânge, fixă pe cel care vorbise. Celălalt ochi, deosebit de viu, sclipi. Pe faţa mânjită de funingine trecu o umbră şi mai groasă. Murmură: — S'a schimbat... s'a schimbat... întrebă cu glas neliniştit şi tare ca să audă toţi din atelier: sfârşitul jalbelor — Cine 1-a văzut pe Ţugui ? De prin colţuri, de după cazane, oamenii întoarseră capetele fără să răspundă. —- Mi se pare că l-am zărit în spre vagoane. Singur, cu oala de mâncare, — zise unul într'un târziu, făcând cu lingura un gest de nepăsare. — Şi mie îmi pare la fel. Parcă ar avea o boală despre care se fereşte să vorbească deschis, — interveni un altul ştergându-şi cu mâneca mustaţa muiată în zeama de varză. — Dacă ar fi o boală, n'ar vorbi cum vorbeşte, —judecă cumpănit altul. — Aşa-i! Altceva! se amestecară voci. — Nu cred să Lie o boală din aceea care să aibe nevoie de doctori. E altceva . . ., îşi dădu cu părerea Duda şi rămase îngândurat, parcă în căutarea unui leac. îşi smulgea perii din sprincenele cenuşii şi sburlite şi mormăia în sine. Fruntea înaltă se brazdă de sbârcituri multe. Ochiul cel drept, mai mic, roşu, aproape sângerând, se închise. După un răstimp de tăcere, continuă aproape în şoaptă, ca şi cum ar fi vorbit sieşi: — E o boală de cuget. I-am citit în priviri. Vorbeşte mai meşteşugit decât înainte. Mai drept şi mai frumos. Parcă i se primeneşte sufletul. Tăcu din nou şi clipi din ochiul cel bolnav. Apoi,, ridicându-se, ostenit, îngână:—Când sufletul cel vechi al omului se schimbă, el suferă dureri. Şi leacul, tot deL noi oamenii îl capătă. In atelier, cazangiii continuau să mănânce îngânduraţi. Nu-i glumă, nu! De o fi să-i concedieze, n'au să găsească de lucru în altă parte. Mai toate fabricile mari şi-au împuţinat braţele, unele au fost închise. Şomajul se tot întinde . . . — Ţugui . . . Ţugui . . ., repetă cel cu buza arsă, gândindu-se mai mult ia sine, la concediere. Duda repetă şi el numele în gând şi porni în căutarea lui Ţugui. Şi la turnătorie svonul unui nou val de concedieri răscoli sufletele oamenilor. Turnătorii îngrămădiţi lângă cuptoare priveau la formele de pământ înşiruite cu oarecare duşmănie. Mâncau şi mâinile mânjite de pământ le erau mai gre>e decât fonta. Budui care terminase mâncarea în picioare, aruncă o privire batjocoritoare în jur şi strigă cu răutate: — Ce v'a apucat, măi ? Parcă v'aţi pus saci de pământ pe cap. Statul încă n'a dat ortul popii ca să plângeţi după dânsul. Râse sgomotos. Câţiva ridicară capetele spre el şi-1 priviră lung, fără să-i răspundă. Alţii îi întoarseră spatele. Să-i mai lase în pace cu trăsnaiele sale ! Prea se crede în afara oricărei primejdii. Să vedem atunci ce-o zice, când l-ar da afară ? Atunci să-1 facă pe deşteptul! Lui Budui nici nu-i păsa de felul ăsta de a reacţiona al oamenilor. Făcu câţiva paşi mari până'n mijlocul turnătoriei. Ridică oala de lut din care mâncase, în vârful degetelor. Trupul său uriaş, deşelat, stăpânea grămezile de pământ, 62 alexandru jar atelierul. Gura i se lăţi într'un rânjet dispreţuitor. Ochii-i mari şi oblici, păreau ai unei alte făpturi. Poate că nici nu aparţineau unui om. O pară uşoară se revărsa necontenit din adâncul lor. Pieptul îi hohoti brusc şi din el explodă o voce poruncitoare: — Priviţi! Priviţi! Capetele se întoarseră spre dânsul. Cei mai mulţi nici nu îndrăzniră să-i înfrunte privirea. Budui învârti în aer oala şi izbucni din nou în râs. — O vedeţi ? E de lut. Fragilă şi proastă ca acest Stat de care vă e teamă. Priviţi-o bine! Una, două, trei !j şi aruncă oala la pământ. Strigă: iată Statul! Budui desfăcu larg braţele. Asemenea unui scamator după numărul executat. Câteva cioburi intrară în formele de pământ. Se auziră proteste, înjurături. Unii se ridicară să-1 astâmpere pe Budui, dar după câteva clipe de şovăială se aşezară la loc. Nu făcea ca tocmai acum, când îi paşte o nenorocire, să se ia la harţă. Numai Moga nu putu rămâne la locul lui. Puse încet oala de mâncare pe jghiabul cuptorului şi cercetă fonta stricată. Ochii lui/îşi pierdură limpezimea. Un abur de tristeţe îi acoperi. Şi faţa, deobicei pală, se întunecă. Parcă se îmbolnăvise deodată. Zise dojenitor: — Măi, Budui, eşti bun numai de stricăciuni! Erau frumoase şi-uite ce ai făcut din ele! Netezi cu palma formele raniţe. Le mângâia. Turnătorii, din locurile lor, priviră cxi milă la chipul lui Moga şi apoi la forme. Se auzi o voce: — Eşti viteaz cu oala. Să te vedem, Budui, cu comisarul Boţcan, cu jandarmii Statului! Şi altă voce străbătu turnătoria: — Zici că eşti anarhist şi ţi-e teamă de fereastra Administraţiei ! Degeaba citeşti multe! Unul se ridică, făcu un pas spre dânsul şi-i aruncă cu dispreţ: — Te ştim noi! Să ţi se dea masă bună, pat boieresc şi ceva părăluţe, he, hei, te laşi de anarhie. Numai ţigări cu muştuc aurit ai fuma toată ziua. Budui scuipă gros şi râse în dinţi. Nici nu-i păsa de cele auzite. Puse mâna pe umărul lui Moga. — Măi Moga, tot visător ai rămas! . . . Nu ca ăştia, cu nasurile numai în ciorbă. Tu parcă ai avea ochii şi sufletul de alifie. Ducă-se dracului de forme, că nu's ale tale! şi-1 sgâlţâi prieteneşte. Moga clătină din cap supărat. Ridică palmele pline cu pământul formelor stricate. Lăsă să se scurgă printre degetele resfirate. Zise cu voce de jelanie: — Aşa's eu .. . Cât timp nu's şomer, ele sunt şi ale mele. Din munca noastră sunt făcute. îşi frecă mâinile largi şi le împreună la piept. Bolborosea pentru sine. Şi pentru pământul risipit. SFÂRŞITUL JALBELOR Budui o luă spre celălalt capăt al atelierului. Părea să nu fi auzit cuvintele lui Moga. După câţiva paşi se opri brusc, se întoarse şi strigă: — Să fim şomeri, că mai bine are să fie. Cu cât mai rău, cu atât mai bine! Râse scurt şi scoase o carte din buzunar. într'un capăt de vagon de clasa I-a, câţiva oameni în haine soioase şi rupte şedeau îngrămădiţi faţă în faţă, pe două canapele de pluş. Perdelele erau trase şi lumina cenuşie şi aburii respiraţiilor le învăluiau capetele. Se strecuraseră în acest vagon de lux, fără să fie văzuţi de nimeni. Printre vagoanele şi locomotivele în reparaţie, după zidurile atelierelor, printre şinele reci, lustruite de ger. De multe ori trebuiseră să se oprească, să înjghebe în grabă dar cu gesturi calme, indiferente, o treabă cu care să înşele privirile suspecte. Unii îşi minţiseră tovarăşii lor de lucru, spunându-le că se duc să vadă pe cutare sau că au treburi la Administraţie. In ateliere sunt fel de fel de oameni. Şi informatori ai poliţiei, agenţi de Siguranţă şi unii curioşi care vor să vadă peste tot semne rele. Nimeni nu trebuia să-i vadă, nimeni nu trebuia să-i simtă în acest vagon. De aproape o jumătate de oră vorbeau în şoaptă. Trăsăturile feţelor le erau mai aspre decât de obiceiu. Fiecare mişcare, fiece cuvânt exprimau o hotărîre, o îndoială sau o întrebare. Câteodată svâcnetul unui sentiment de ură. In ochii lor răzbeau lumini felurite. Răscolite de flăcări, de umbre. La picioarele lor, pe linoleum, câteva oale de mâncare, goale, asistau şi ele la convorbire, ca nişte copii murdari, cu gurile căscate de foame. Se simţea în acest vagon elegant mirosxil uleiului de pe mâinile mânjite şi duhoarea acră de varză şi fasole. Horja se ridică mai îngândurat. Privirile îi lunecau asupra feţelor celorlalţi, îşi comunicară situaţia din ateliere, svonurile care circulă în privinţa unor noui concedieri şi reacţiunea muncitorilor. Nu s'au adunat aici ca să hotărască ceva. Schimbară păreri şi se vorbiră asupra felului cum să răspundă la întrebările unora şi ale altora. Sunt doar comunişti şi atitudinea lor trebue să fie aceeaşi. Adică: lupta împotriva actualei conduceri a Sindicatului condus de social-democraţi şi iupta împotriva jalbelor. Fără jalbe ! îşi netezea cu un deget mustaţa retezată. Se gândea acum la Andrei. II va vedea în prima zi a Crăciunului, adică mâine, li va arăta situaţia, îşi.va spune părerea. Acum însă .. . E târziu şi sirena trebuia să poruncească reîntoarcerea la lucru. Ridică oala de mâncare de jos şi întrebă pe Calomir cât e ceasul. Calomir scoase ceasul mare, greoi de sub "palton, din buzunarul hainei şi-1 arătă. Şopti: — Mai sunt şapte minute până să sune. Strecură ceasul la loc şi continuă să privească drept în ochi pe Horja. Ii căuta gândurile şi se gândea la lăcătuşii din atelierul unde lucra. Faţa-i lată, turtită, cu pomeţii înalţi gonind spre tâmplele bombate, se înăspri. Mustăţile late şi stufoase îi acopereau gura. Se mişcară asemenea unor aripi. Probabil că murmura ceva sub ele. 64 alexandru jar Vorbi: —Acum nu mai trebue să pierdem vremea. Toţi au văzut cât fac jalbele'. Toţi . . . Glasul îi era reţinut, în el răzbea o nemulţumire violentă şi patimă. Horja clătină din cap că e de altă părere. întoarse privirile spre o fereastră a vagonului. Ochii i se închiseră pe jumătate. Bătu rar cu palma în oala pe care o ţinea şi zise: — Nu toţi, încă nu . . . Vina e şi a noastră. Nu-i lămurim deajuns. încruntă sprincenele. Semnul în formă de deget de pe frunte se înroşi şi se mişcă puţin. Îşi muşcă buza de sus. Murmură: — E timpul să ne întoarcem la muncă. Deodată ochii îi sclipiră de supărare. — Aşa e ! Numai să vezi, ei cred că sunt altfel decât ăilalţi. Dacă aceste concedieri au să lovească şi în dânşii, apoi să-i vezi atunci!... Vor întrece pe cei din alte alteliere . .. Topală privi vinovat, frământându-se în sine. Simţi în ochii lui Ţugui o acuzaţie. Ii părea rău că n'avea darul vorbirii. Le vorbise strungarilor cum se pricepea, ca un om căruia, nici lui nu,-i sunt toate lămurite. Intrase în Partid doar de câteva săptămâni, iar de citit . . . aproape nimic. Numai din cele schimbate cu Horja mai prinsese câte ceva. Şi aceasta în pripă, căci munca e pâine. Trebue să trăiască, să-şi hrănească copiii. Apoi strungarii... Ii ştie, se cred aproape boieri. Topală strângea şapca în mâini şi-i mustra în gând. Totuşi, vina o are şi el. Nu-i nevoie de mare filosofie ca să-i limpezească în ceea ce au de făcut. Nu s'a prea legat de dânşii, deşi muncesc laolaltă. Ba, de când e comunist, s'a mai îndepărtat. Că se crede mai altfel, parcă decorat cu cine ştie ce. Murmură supărat pe sine şi pe strungari: Strungarii ăşîia ! ... Au pilitură pe ochi. Am să ... Ţugui se mişcă nervos. Ii veneai să strige, să-şi-verse năduful pe toţi strungarii din lume. Şi pe Topală, a cărui vorbă domoală îl scotea din sărite. întreaga faţă îi deveni mai mare. Nasul în formă de cioc, se ascuţise. Ochii-i fulgerară. Părea gata să sară asupra celui dinainte. Vorbi cu glas ridicat, furios: — Nu, Topală, vina e a ta! Nu toţi cred că cei dela Sindicat le vor da pâine şi miere. Cum s'o creadă ? Insă tu, tu ... Degetul lui Ţugui se înfipse ameninţător înainte, adunând în unghia lui şi privirile celorlalţi. Topală se îngrămădi în colţul vagonului şi nu putu rezista privirilor celui care vorbea. îngână: — Nu mă lua aşa, că . . . Intre ei se băgă Jornea. Strânse în pumn degetul întins al lui Ţugui şi-i trase mâna în jos. îşi sugea buza de jos, neştiind ce să spună. In sfârşit, vorbi retezat: — Mă, doar n'aveţi averi de împărţit. Sunteţi tovarăşi! Nu merg toate ca unse. Ţugui se strâmbă, în semn că nu-i pasă de această mustrare. Vocea i se întărise de mai mare revoltă: — Lasă, că-i ştiu eu pe boieraşii ăştia ! .. . Sunt strungari, muncitori ca şi noi, mănâncă aceeaşi pâine şi ciorbă lungă, dar se cred oameni mari, ingi- sfârşitul jalbelor 65 neri... Le pute în nas când e vorba de noi ăştilalţi... Dacă n'ai fi ceferist ca mine, măi Topală ... Horja îl lăsă pe Calomir cu care schimbase câteva păreri şi în câţiva paşi mari ajunse în capătul celălalt al vagonului. II prinse pe Ţugui de braţ şi-1 trase. Zise răstit: — Iar te-ai încălzit! Ne pot auzi. Să mergem! Ţugui îşi smulse braţul. întâlnind privirile aspre ale lui Horja, rămase cu vorbele în dinţi. Fălcile colţuroase se mişcară cu îndârjire. Mârîi: — Ce facem cu cei dela strungărie. Nu vezi că Topală .. . — Vorbeşte mai încet! apăsă fiece cuvânt Horja. Se adresă şi celorlalţi, doi, Topală şi Jornea, cu un ton mustrător: — Tovarăşi, puţină băgare de seamă, conspiraţie . . . Se auziră paşi afară. Cineva se rezemă de vagon. Capetele se întoarseră în aceeaşi direcţie. Apoi se priviră întrebător. Rămaseră nemişcaţi. O voce trecu prin peretele vagonului: — Mai încoace! Stai aşa, să nu ne zărească! Paşi numeroşi se apropiată. Voci nedesluşite se întretăiară. Un sgomot de şină lovită. Un râset urmat de altele. Paşi ce se îndepărtau. Vocea dinainte răzbi în vagon: — Nu te grăbi! Sunt în inspecţie. De ne zăresc, pot crede că punem ţara la cale. O altă voce, mânioasă, zgârie ferestrele vagonului: — Anafura lor de ingineri! Parcă am fi la militărie !... — Uite, au trecut după turma de locomotive. — S'o luăm din loc! — Mai stai, sunt şmecheri. Se pot întoarce când nici nu te aştepţi. Ca nişte copoi, au miros bun ... — Dar ce le-am făcut ca să ne fie frică ? — Ei, ce !... Caută pricină de concediere. Cică te plimbi cu căldăruşa de ■vopsea fără să faci nimic. — Cum, nimic ? Doar n'o fi vrând să le vopsim şi roţile vagoanelor ! — Gura ! S'au oprit. Se învârtesc pe loc. In vagon, cei cinci ascultau dialogul celor de afară. Ochii lor căpătară o lucire fixă. Prin pupile le trecea aceeaşi poruncă de imobilitate. Numai închipuirea lor născocea realităţi, oameni la pândă. Vocile din apropiere, paşii ce se îndepărtau, le fugăreau gândurile. Aveau senzaţia că sunt prizonieri, închişi într'o închisoare pe roţi care în fiece clipă poate fi pornită undeva, în necunoscut, fără ca nimeni să ştie de soarta lor. Calomir scoase ceasul şi urmări mişcarea acelora. Asculta concentrat ţăcănitul lui. Şi ceilalţi ascultau. Suna ca roţile vagoanelor auzite dela mare depărtare. Le ciocăneau în urechi, nervii. Cât are să mai dure?e, până când cei de afară au să se îndepărteze ? încă puţin şi fluieratul sirenii va năvăli In acest vagon. 66 alexandru jar Ţugui apucă colţul unei perdele ca să vadă cine este afară. Ochii i se strânseră în două lame incandescente. Strânse tare buzele ca să-şi stăpânească întrebarea : cine-i acolo ? Fu imediat apucat de braţ de Horja. Nu-1 slăbi până nu lăsă perdeaua. II ţintui cu priviri de reproş. Dincolo de ferestrele vagonului, vocile deveniră mai repezi. — Haide ! Nu, mai sta ! Pe aici, printre vagoane ! Dă-i drumul! — Nu într'acolo ! — Repede, pe aici! Ca şarpele ! — Grijania lor de ingineri! Se auziră paşi grăbiţi tot mai departe. — S'o pornim! spuse Horja calm. Trase perdeaua şi privi în curte. Vorbi peste umăr: — Coborîţi câte unul! Ne vedem a doua zi de Crăciun. In aceeaşi stradă şi casă. Nu veniţi grămadă! Coborîră la intervale scurte, strecurându-se între vagoane şi clădiri Aproape de atelierul de turnătorie, Horja rări pasul. Ţugui îl ajunse şi merseră împreună. Se simţeau parcă stingheriţi de gândurile pe care nu mai apucaseră să şi le spună. Ţugui îşi mută oala dintr'o mână în alta şi îngână: — Parcă am vrea să le facem rău, atunci când răul e în suferinţa lor de oameni proşti. Cred în momelile social-democraţilor, în mâzgălituri, ca nişte copii. De pildă, acum cu concedierile ... Horja cumpăni cuvintele lui Ţugui şi-i simţi nestatornicia în judecată, neîncredere în muncitorii din ateliere. Se gândi să-1 dojenească, dar renunţă. Spuse cu un slab ton de reproş: — E greu să desparţi făgăduielile mincinoase de nevoile imediate. Nu's mai proşti ca noi. Noi însă suntem comunişti. Judecăm mai limpede. Rostul nostru este ca să-i facem să ajungă la această despărţire. Atunci ai să-i vezi... Zâmbi sub mustaţă, încrezător: Ţugui se umbri. Ii păru rău de felul cum gândise înainte. Izbucni: — Să le zicem răspicat: cine crede în făgăduieli, să-şi cumpere pâinea cu jalbe; cine nu, să facă ce le vom spune noi! Horja se întoarse şi-1 privi drept în ochi. întrebă răstit: — Ce trebue să le spunem ? — Ei, ce ! Ochii lui Ţugui sclipiră aprig. Se gândea la violenţă faţă de conducătorii Sindicatului social-democrat, Gavât, Hudici şi Mangâru, si faţă de Administraţia Atelierelor Griviţa. Privirea insistentă a lui Horja, îl sili să coboare o clipă, capul. Lăsă să-i scape printre dinţi: —Trebue să acţionăm ! — Cum ? Cum, tovarăşe Ţugui ? Privirile lui Horja erau pline de. bănuială. Văzând că nu primeşte niciun răspuns, respiră puternic şi murmură ceva sub mustaţă. Faţa îi deveni calmă. Vorbi ciocănit: Avem sindicatele noastre, cele revoluţionare. Sindicatele Unitare, tovarăşe Ţugui! Să-i orga- sfârşitul jalbelor 67 nizăm în dânsele! Asta trebue să le spunem! Horja urmări schimbarea la faţă a celui dinaintea sa. Simţi o rezistenţă ascunsă la cuvintele pronunţate, o urmă de revoltă. îşi aminti că trebue să intre în turnătorie. Si cu gândul de a vorbi altădată lui Ţugui despre organizare, plecă repede. Prânzul miilor de muncitori sfârşi şi sirena sună reînceperea lucrului. In imensa curte, hamalii cărau în roabe sau pe umeri materialul necesar atelierelor, vopsitorii pensulau cu vopsea vagoanele reparate, iar unii întârziaţi se furişau pe lângă ziduri spre locurile lor. Iarăşi, se auzeau duduitul tăbliilor lovite, gâfâitul aburilor în ţevi, hărâit de roţi şi macarale. Rar sfredelea ferul rece un şuierat fierbinte de locomotivă. De felinarul unei locomotive ce aştepta să-i vină rândul în hala de montaj, era spânzurat un cm lung şi deşclat. Picioarele îi ajungeau aproape de tampcane. Faţa-i vişinie, prinsă în dungi vinete, ca de nişte ghiare strecurate pe sub piele, rânjea. Şapca soioasă, cu cozorocul frânt, îi acoperea un ochiu. Celălalt se holba asupra altor locomotive şi asupra zidului. Sclipea verde, întrebător. Buzea, care tocmai ieşise din hală ca să meargă la magazia de materiale, ' rămase încremenit. Făcu câţiva paşi înapoi şi clătină din cap neîncrezător. Fu cuprins de spaimă. 1 se păiu că locomotiva mânată de cel spânzurat pornea asupra lui. Sări peste şine şi o luă la goană de parcă l-ar fi urmărit cineva. Se lovi cu spatele de un obiect. Se întoarse cu o mişcare de apărare. Dădu cu ochii de locomotivă. Ridică un fier din zăpadă şi începu să lovească cu disperare în tampoane. Din hala de montaj se iviră câţiva muncitori. Rămaseră cu ochii pironiţi asupra botului locomotivei. Păreau stângaci, neputincioşi să răspundă privirii spânzuratului. Buzea arătă cu bucata de fier şi strigă: -— Coborîţi-l. Uite că mişcă! şi fugi înapoi în hala de montaj. — Veniră şi alţii. Se îngrămădiră înaintea locomotivei. — E Sitarul! şuşotiră câteva voci răzleţe. Mortul era unul de ai lor, dela montaj. Nu-1 mai văzuseră de vreo două săptămâni. Era dintre primii concediaţi. Se întrebară cum de a intrat în ateliere. Şi pentru ce să se spânzure tocmai în faţa locului unde muncise ani de-a rândul ? De departe, Buzea continua să strige: — Coborîţi-l! Să mai trăiască ! şi-şi agita braţele în aer. Câţiva îi făcură semn să se liniştească. — Să vie poliţia ! spuse Gavât şi se întoarse pe jumătate spre cei din spatele lui, cerându-le aprobarea. Bărbia lui lungă, în forma unui vârf de pantof, se turti. Nasul şerpuit, de culoarea osului vechiu, deveni mai galben. Şi în ochi, privirea cruntă alerga dela o faţă la alta, încercând sa-i reţină dela crice mişcare. 5 68 alexandru jar Câţiva repetară mecanic: — Poliţia! Buzea continua să urle. Vocea îi răguşise. Faţa i se schimonosi ca o mască strânsă în pumn. Ochii-i din boabe de mazăre, ardeau. — Fă-o tu, dacă vrei să ţi se pună ştreangul la gât! îi strigă Hudici lui Buzea, ameninţându-1 cu pumnul. Chipul de câine bătut al lui Hudici se lăţi într'un rictus batjocoritor. Un vârf al limbei apăru şi dispăru de câteva ori în muşcătura dinţilor. Ochii i se ascuţiră şi sclipeau. Pumnul ridicat se mişca totuşi nesigur, în aer. Se simţea stingherit de cei din jur. Buzea amuţi, o luă la fugă ocolind maldărele de fiare vechi din curtea atelierelor. Prin rândurile dese ale mulţimii, Goj îşi croi drum cu pieptul. Se urcă pe tampoanele locomotivei, se rezemă cu spinarea de botul ei. alături de mort şi scoase din buzunarul pantalonului un briceag. — Stai! răcni Gavât şi făcu semne energice celor din jur, chemându-i să împiedece coborîrea spânzuratului. Vocile se hărţuiră. Unele pentru aşteptarea poliţiei, altele împotrivă. Hudici urlă: _De-aia nu putem face nimic bun! Facem totul după cum ne taie capul! şi se repezi să se urce pe tampoane. Cei de lângă dânsul îl traseră de haină. _Tare aş vrea să văd cum ţi s'ar potrivi să stai la fel cu Sitaru, în aşteptarea poliţiei! îi mârâi Togan în faţă, cu ură. — Mai curând ţi se potriveşte ţie! răspunse Hudici şi-1 prinse pe Togan de haină. _Ia mai lăsaţi-o ! Nu vi-i ruşine de mort ? se auziră câteva voci indignate. — Eu nu-i doresc moartea, că-i şi el muncitor, — strigă Togan. _Ti-e frică, de aia o întorci! spuse Hudici descoperindu-şi dinţii. In ochii ficşi de peşte, dănţuiau flăcăii mici de satisfacţie. — N'am de ce. —- Nu mai spune ? Dar manifestul pe care l-ai citit ? întrebă, rânjind, Hudici. Intre timp, Goj trecu mâna pe sub braţele lui Sitaru şi-1 ridică în sus. Cu cealaltă mână îi tăie ştreangul. Mortul îi căzu pe umăr. De jos se auzi o exclamaţie. Câţiva inşi făcură cruce. Unii murmurară un «iartă-1, Doamne ! » Toţi priveau cu compătimire spre mort. Tăcerea fu ruptă ca de frecuşul unei pile de glasul lui Gavât: — Aţi trecut peste lege !... Câteva voci furioase îl reduseră la tăcere. Hudici izbucni: ■— Drept e, ştie ce spune! e din Comitetul Sindicatului. Se auziră iarăşi proteste. Vorbele acestea îl profanau pe mort, le batjocoreau durerea. sfârşitul jalbelor 69 Goj cuprinse mortul în braţele sale vânjoase şi-1 strânse la piept. Ii privi îngândurat chipul. Propriul chip se schimonosi de durere. Părul răsărit de sub şapcă flutura încet, ca nişte vagi întrebări. Sprincenele scurte se ridicară. Apăsau pleoapele pe jumătate lăsate. Din ochii săi mari se scurgeau pe pomeţi o lumină cenuşie. Nici nu-i vedea pe cei de jos, pe cei vii. Pieptul său de uriaş se mişca puternic, mişcând trupul mortului. Părea că îi dăruia treptat o parte din propria sa viaţă. Deodată svârli capul înainte. Cu un efort, aduse mortul până aproape de bărbie. Ochii săi verzui se măriră. Lumina lor cuprinse întreaga faţă. Pârjoleau pe cei dinaintea sa. întrebă: — Care lege, Gavât ? Trase aerul cu putere de parcă s'ar fi înnăbuşit. Strigă: Nu noi arn trecut peste lege. Lege!... Moartea e voinică, Gavât! Ea trece peste lege şi-o scuipă. Aşa face! şi-şi întoarse iarăşi privirea spre Sitaru. Şapja mortului căzu. Părul alb, în desordine, mai lăsa pe faţa lui Sitaru o urmă de viaţă. Şi ochiul lui deschis părea că priveşte acum altfel. Cei din jur continuau să privească, în tăcere, la grupul de pe locomotivă. Cuvintele lui Goj îi pătrunseră adânc în suflet. Da, e puternică moartea. Ce-i aia lege pentru dânsa ? Mcartea poate mult... Greu să-i faci faţă cu mâinile astea muncite. O înfrunţi mai curând cu mintea. Numai că şi mintea e tot a omului. Piere, şi atunci ?... Din fundul curţii se ivi în goană Buzea. Se strecură, gâfâind, printre muncitorii strânşi în jurul locomotivei. Abia mai putu articula: — Vin jandarmii! Mulţimea fu străbătută de un freamăt. Feţele întoarse spre poartă de unde se auzea acum un ropot de cisme, împietriră în aşteptare. Sprincenele lui Goj se strânseră. Braţele îi slăbiră sub greutatea mortului. Socoti că e mai bine să-1 coboare de pe locomotivă. Se adresă celor de lângă tampoane: — Ia 'ntindeţi braţele! încetişor, cu băgare de seamă, aşa ... şi le trecu cu luare aminte, trupul lui Sitaru. Grupul de jandarmi, cu puştile la umăr, îşi croi loc prin mulţime. Se opriră la căpătâiul mortului întins pe traverse, între şine. Tăcerea deveni mai îngheţată. Venea mai curând din uniformele şi armele soldaţilor, decât dela mort şi muncitori. Se uitau cu toţii la mort, ca şi cum i-ar cere o lămurire. Ce caută pe acest pământ îngheţat, între zidurile atelierelor ? Locotenentul Stratulat ridică o mână a mortului şi o lăsă să cadă din nou. Degetele propriei mâini se crispară în pumn, neştiind ce să facă. Faţa-i întotdeauna palidă şi pe deasupra, pudrară, se învineţi în jurul buzelor. Gura i se strânse, de parcă reţinu un scuipat. Linia de nasturi a mantalei se frânse. Din pricina trupului strâmbat. Lunecă privirile asupra gâtului prins în laţ şi se opri asupra ochiului deschis. Mormăi: 70 alexandru jar — Şi acum te înfruntă !... Făcu semn unuia dintre jandarmi să-i acopere faţa. întrebă: dela ce secţie? — Dela secţia locomotive ! Montaj! se auziră câteva voci din mulţime. Togan vorbi peste capetele celorlalţi: — Domnule locotenent, a lucrat până acum vreo două săptămâni. L-au concediat ca şi pe alţii. Era şomer, ros de mizerie, de-aia şi-a făcut seama. Locotenentul îşi roti ochii în jur. Nu prea se simţea la largul său. Zidul de oameni civili îl înnăbuşea. Bătu nervos din călcâie. Pintenii zornăiră stranii lângă corpul mortului. Privi pe cei din faţa sa. Aveau chipurile grave, răstite. — Care e ăla care vorbeşte neîntrebat ? Să vie în faţă! Ochii lui Stratulat eăpărară o strălucire scormonitoare. Togan ieşi fără grabă. Duse mâna la cozoroc şi aşteptă. Faţa-i tânără aduna o reţinută energie. Părul blond dela tâmple şi aproape albul sprince-nelor şi genelor, îi dădeau un aer de detaşare, o înstrăinare de cele din jurul său. Numai în ochii de un albastru de oţel, vâlvătaia o flacăre măruntă însă aprigă. Venea din interior asemenea unei febre puternice. Trase mâna dela şapcă şi exclamă hotărît: — Eu îs! Ofiţerul îl măsură lung, bănuitor. Mişcă înadins picioarele ca să atragă privirile asupra cismelor sale. După un timp, vorbi: — Şi tu, de ce crezi că s'a spânzurat din pricina de care ziceai? — Care, domnule locotenent ? — Te faci că ai uitat. Cutează şi mai spune1 odată dacă te ţii chiar atât de al dracului! — Nu ştiu la ce vă gândiţi, domnule locotenent. — Ai pronunţat cuvinte subversive ! —- Eu ?! Togan nu ştia la ce se referă acest ofiţer de jandarmi care conducea Postul din interiorul atelierelor. II văzuse numai de departe, la Administraţie. E pentru prima dată când îl vede la faţă şi-i vorbeşte. Nu-i plăcea omul acesta, cum nu-i plăcea niciun cfiţer de jandarmi. Nici chipul lui prea bărbierit, cu urme de pudră lângă loburile urechilor. De ce se leagă acum de dânsul ? L-o fi denunţat cineva ? De aceea i-a zis că e « subversiv ». Se gândi în treacăt la ameninţarea lui Hudici. Togan avu o uşoară tresărire. Acum ştie la ce vorbe ale sale gândeşte ofiţerul. Zâmbi amar. — Domnule locotenent, am înţeles despre ce-i vorba. Păi aşa e,_nu se omoară omul de viaţă prea bună. — Adică ... — De mizerie! A rămas pe drumuri din pricina ... — Taci! Faţa locotenentului se crispa. Strigă: —Faci agitaţie, comunism, — te ştiu eu! Continuă, strigând mai tare, cu o voce ascuţită de furie: — Cine 1-a coborît din ştreang fără aprobare ? Să mărturisească de bunăvoie! sfârşitul jalbelor Gavât se apropie de ofiţer şi făcu o plecăciune. Ochii îi deveniră moi, ca de catifea veche, muiată. Bărbia i se lăţi ca şi cum cineva ar fi călcat-o cu greutate. Zâmbea şi voia ca zâmbetul să fie cât mai prelung, jilav. — Nu vă supăraţi, domnule locotenent, nu s'a ştiut că nu e voie. Dacă ştiau, n'o făceau. Nu ştiau cum e legea. Vă rugăm ,domnule locotenent, fiţi •de data asta bun şi înţelegător. Hudici se grăbi să intervină. Ochii-i se făcură mici. Nu îndrăzneau să întâlnească pe cei ai locotenentului. Se uitau la gura acestuia. îşi lipi palmele de piept, sfios. — Lăsaţi de data aceasta, domnule locotenent. Altădată vor şti ... Locotenentul Stratulat mişcă sprincenele cu indulgenţă. Vorbi totuşi, ciocănind cuvintele soldăţeşte: — Trebuiau s'o înţeleagă dela început şi bine! De sus, cu spatele rezemat de botul locomotivei şi tâmpla apropiată de capătul tăiat al ştreangului, Goj răspunse mai mult pentru sine: — S'o înţelfeagă dumnealor, că noi nu vrem să murim în ştreang. Toate privirile se îndreptară în sus. Locotenentul se întoarse şi el. întrebă: -— Tu ai vorbit ? Ia coboară ! Goj încrucişa braţele pe piept. Ochii i se îngustară de dispreţ. Nici nu -se gândea să asculte. Puterea locomotivei trecuse parcă în el. Vorbi cu îndrăzneală: — Stau bine şi aici. Doar n'am pieptul ofticos să nu mă puteţi auzi. Stratulat se înroşi. Aruncă d privire jandarmilor. Făcu un pas spre locomotivă. — Coboară, îţi poruncesc! Insulţi armata. Te mănâncă puşcăria ! Stratulat ridică un pumn. Goj se sprijini mai tare de botul locomotivei. Strigătele ofiţerului i se păreau caraghioase. Mormăi câteva înjurături printre dinţi. îşi descoperi dinţii. Erau albi, mari, plini de viaţă sănătoasă. Clătină din cap cu mândrie. Vorbi sfruntâtor: ■— Nu insult armata cu aceste vorbe, domnule locotenent. Mai degrabă, -dumneata ne insulţi. Pe noi şi pe omul dintre şine, pe Sitaru. E păcat, ar fi mai bir.e să cereţi iertare celui mort. — Eu, iertare, idiotule, bolşevicule! mai putu articula Stratulat cu vocea îngreunată de furie. De undeva se auzi glasul subţirel al lui Buzea: — Ţi-e frică de mort, domnule locotenent ? Stratulat întoarse capul şi făcu semne cu mâna celor din jur să se îndepărteze. Nimeni nu se clinti. Alături de mortul dintre şine, ofiţerul li se părea o gân-ganie rănită lângă un om viu. Ce caută printre ei ? De ce le mai turbură viaţa ? 72 alexandru jar Goj îşi pierdu cumpătul. Furia ofiţerului şi mai ales înjurăturile, îl îndemnau să sară cu picioarele sprijinite pe tampoanele locomotivei, drept în capul lui. Strigă: — Astâmpără-te, dcmnule locotenent! Ţi se va furişa mortul sub pla-pomă! L-ai ocărît şi nu te va putea ierta. Ai să-1 simţi! Aşteaptă! Aşteaptă I Stratulat porunci soldaţilor să se apropie de locomotivă. Sbieră: -— Jos cu el! Repede ! Goj ridică un picior, gata să lovească în cel care ar fi încercat să-1 atingă. Tot sângele i se adună în faţă. Strigă soldaţilor: — Feriţi-vă scăfârliile! Mi-e călcâiul de oţel! Roti talpa bocancilor deasupra capetelor lor. Mulţimea muncitorilor dela montaje începu să vocifereze. Se îngrămădiră în faţa locomotivei. Doi îşi lipiră spinările de tampoane şi întinseră braţele. Strigătele deveneau din ce în ce mai puternice: -— Să plece găinarii! ■— Jos concedierile ! — Ofiţerii la popotă! Locotenentul Stratulat sări înspăimântat înapoi. Mai făcu un pas şi se lovi de mort. t Togan scoase un strigăt de parcă l-ar fi lovit pe el şi acoperi capul lui Sitaru cu pieptul. Se ridică şi vorbi răspicat: — Ia seama! Morţii noştri nu şomează! Le vei da socoteala! şi agită cu ură pumnul. Locotenentul se trase înapoi câţiva paşi. Se învârtea în spaţiul strâmt din mijlocul muncitorilor, căutând o scăpare. îşi aminti de jandarmii săL Le făcu semn să se apropie şi le arătă mortul. Ochii rătăceau aiuriţi. încercă să le dea poruncă, dar nu izbuti să scoată decât un geamăt înnăbuşit. Se făcu tăcere. Trupul lui Sitaru purtat pe braţe de jandarmi, părea mai greu şi mai lung decât în viaţă. Parcă ţinea să mai rămâie în ateliere, printre ai săi. De pe locomotivă Goj privea îndurerat spre trupul lui Sitaru. Ridică mâna pentru a-i face semn, dar se convinse ele zădărnicia acestui gest; mâna căzu înapoi, greoaie. In ochi simţi arsura unei lacrimi. Brusc fălcile i se întăriră. îşi muşcă buzele. Cu o smucitură, rupse restul ştreangului dela felinar. II strânse cu înverşunare în pumni. Strigă locotenentului: — Ia-1, că^ţi ajunge! Aruncă restul de ştreang în urma lui Stratulat şi coborî, într'un salt, de pe locomotivă. IV Aşezat în poarta Nr. i a atelierelor, Hassan Halii putea cuprinde într'o privire întreaga curte. Deodată tresări. Parcă auzise un zgomot neobişnuit. Făcu repede câţiva paşi şi-şi opri ochii asupra halei de locomotive. Scoase capul din gulerul flocos al şubei. Prin ochii mari îi trecu o flacără. Nasuk sfârşitul jalbelor 73 ţâşni ca o sabie din împreunarea sprincenelor stufoase, se ascuţi mai mult» Gura i se strâmbă. Cheia dela poartă, spânzurată de degetul arătător, se bălăngănea. Rămase câtva timp nemişcată. Apoi clătină din cap şi bombăni: — Ţine o fi ? Şmecherii! . .. Cu mine, na! îşi pipăi revolverul sub şubă.. In pupilele lui Hassan Halii, îndreptate asupra atelierelor, stăruia o bănuială-Atelierele se odihneau. Păreau mulţumite că pot fi singure, ele între ele.. E Crăciun şi în afară de portari şi de jandarmii dela Postul din fundul curţii,, nimeni nu le deranjează. Locomotivele bolnave şi-au pus comprese albe de zăpadă şi dorm. Din vagoane, nimeni nu descarcă blocurile de spaţiu îngheţat. Degetele coşurilor caută tâmpla cerului pentru o meditaţie severă. Sculele se odihnesc şi din când în când îşi vorbesc în şoaptă. Ciocanele, cleş-tile, pilele, schimbă păreri subţiri. La rotărie, câţiva şobolani aleargă pe roţi,, în jurul roţilor. Nimic nu curge, nimic nu se toarnă. Cuptoarele turnătoriei cască. Pe acoperişul administraţiei, un stol de ciori. La poarta Nr. 3, Bănică, cu picioarele în cizmele de pâslă, înfăşurat într'o-şubă până la pământ, se preumblă de colo până colo cu pas măsurat. Priveşte plictisit în jurul lui şi încearcă în zadar să născocească ceva, care să ducă, dincolo de zidurile atelierelor. Deodată chipul i se înveseli. Clipi şiret, prinse în palmele late o bucată de zăpadă şi o frământă încet. Ochii i se opriră asupra acoperişului administraţiei. Svârli bulgărul de zăpadă cu toată puterea strigând: — Hi, hi, hi, diavol cu pene, hiii! şi izbucni în râs. Cele câteva ciori îşi luară sborul croncănind şi se aşezară din nou ceva mai departe pe unul din castelele de apă. — Hiii! strigă încăodată Bănică, agitând mâinile după stolul de ciori. Se încruntă. Parcă auzea paşi strecuraţi tiptil, unul după altul. Nu păreau să fie jandarmii. Le cunoştea bine căîcătura. Se trase înspre gheretă şi înjură printre dinţi. Apoi strigă puţin înfricoşat: — Care-i acolo, măăă ? Stai, îţi ordon !' Staaaai! Şi-şi învârti capul în toate direcţiile. Rămase cu ochii în gol, speriat. Hassan Halii mai făcu câţiva paşi. Asculta şi el sgomotul paşilor care se îndepărtau. Vocea lui Bănică îi întări şi mai mult bănuiala că se petrece un lucru necurat. Şuieră, printre dinţi: — Ţine o fi ? Na, na! şi bătu cu palma în şubă, în dreptul revolverului. Se repezi imediat la poartă şi băgă cheia în broască. O învârti şi constată că era bine închisă. Privi dincolo, în stradă la câţiva trecători care se opriseră şi-i suspectă. Vru să le facă semn să plece mai departe. îşi pipăi din nou pe deasupra şubei, revolverul. In această zi de sărbătoare cei mai mulţi dintre muncitori stăteau pe la, casele lor. Din mai toate coşurile se ridica fumul. Pe cărbunii din sobe pocnea coaja cartofilor. Sticla de ţuică aştepta pe cei care aveau să treacă pragul.. Nevestele păreau acum mai frumoase. Rochiile spălate, cârpite cu grijă,,, şi broboadele scoase din cuferele de zestre, parcă le ştergeau de pe feţe gri - 74 alexandru jar jile unui an. Fetele care ajunseseră la vârsta măritişului, cu cozile prinse în zeci de ace şi cu urme de roşu pe buze, îşi căutau în oglinzi ochii fierbinţi şi-şi îndreptau mereu nemulţumite, îmbrăcămintea. Copiii mai mărişori nu ştiau ce să spună părinţilor, faptul că erau împreună îi stingherea. Bucuria sărbătorii era apăsată de imaginea atelierelor, de munca îndelungată şi sărăcie. Amintirile unui an întreg răzbeau în câte o vorbă sau într'un gest scurt. Acest Crăciun nu dădea sufletelor odihnă meritată. Dangătele clopotelor dela biserici intrau ca în case pustii. Puţini le răspundeau cu o cruce. — Ia vino să te văd! Ceacâru se ridică sprijinindu-se cu cotul de pernă. Maria se desprinse din oglinda tulbure a dulapului. Ii aruncă tatălui ei o privire uimită şi apoi lăsă capul în jos. Strânse roşul de buze în pumn. — Mai aproape! Ce ai în mână ? Ceacâru întinse braţul păros, mişcând degetele. Pe pragul uşii dela bucătărie, apăru Linţa. Ii părea bine că bărbatul se trezise. întrebă: — Ce vrei ? Bărbatul îi făcu semn că n'are nevoie de dânsa. Ii răspunse totuşi ca şă n'o supere: — Ii vorbeam fetei. Fire ascunsă, de pe acum... şi privi cercetător la amândouă. Maria se apropie de pat. Se sili să nu-şi schimbe culoarea feţii. — N'ascund decât ce-i al meu ! răspunse fata cu capul întors către maică-sa. Ceacâru îi apucă pumnul şi-1 deschise cu uşurinţă. Scuipă şi râse: — Spoială de buze! Pentru cine ? îşi pironi privirile în ochii fetei. Maria făcu o mişcare slabă ca să-şi smulgă mâna şi ridică din umeri. — Pentru mine ... Faţa i se roşi de supărare. Linţa făcu semn bărbatului să lase fata în pace. Pentru atâta lucru să-i turbure sărbătoarea !. . . — Se joacă şi ea de-a fata mare. Las-o! Ceacâru se ridică şi o privi atent pe Maria. In ochii-i negri răzbea dragoste şi autoritate severă. Privirile se opriră în treacăt asupra pieptului ei. Vorbi cu glas îngroşat: — Şaisprezece ani împliniţi!... E mare, bună de măritiş. închise un ochi, gândindu-se la ceva. Ii făcu semn să plece. Ochii albaştri bătând în violet ai Măriei înfruntară ochii tatălui. La ce se gândeşte şi dânsul!... Strânse rujul în pumn şi strânse buzele. Reţinu un cuvânt. Când Maria dispăru dincolo de uşă, Ceacâru sări din pat, în izmene, îşi frecă faţa cu palma şi strigă: — Adă-mi briciul şi puţină apă caldă. Stai! Mă gândesc la băiatul Iui Cap Pătrat, sudorul, la Piru. Sudor şi el. Dă briciul! Linţa nu ştia ce să fa;ă mai întâi. Să-şi mărite fata ... sfârşitul jalbelor , 75 — Iacă, ţi-1 aduc. Şi mie îmi place Piru. E cu milităria făcută şi câştigă ■binişor. Ceacâru se apropie de oglindă. îşi privi faţa aspră, nebărbierită. îşi studie cu încruntare fiece trăsătură: nasul mare, vânjos, ducea cu'n fel de sculă de spintecat; gura lată, cu vârfurile trase spre bărbie, gata să pronunţe un cuvânt de supărare; şi bărbia, teşită, întărită de o veşnică dârzenie. întreaga expresie a feţii părea să reţină cu botărîre frământări interioare. Coborî privirile spre pieptul păros şi mai jos, la. izmenele cârpite de americă. Se opri în oglindă asupra labelor picioarelor. Se întoarse şi-şi privi pe podea, degetele, •cu unghii mari, murdare. Strigă, parcă înfiorat: — Şi un lighian cu apă caldă, Linţo! Din piept îi ieşeau sunete groase. Se gândea acum la altceva, — la fata lui. Unde s'o fi dus dânsa pe vremea .asta geroasă ? In ochi îi licări scurt o flăcăruie veselă: Fata lui, Maria ... Pe Calea Griviţei colindătorii se îndreptau grăbiţi spre centrul oraşului. Mergeau repede ca să-şi alunge frigul din hainele subţiri. Ţineau stelele, •meşteşugite cu săptămâni în urmă din hârtie colorată întinsă pe rame de lemn, fragile, în colţuri cu zurgălăi de tinichea şi poze cu Maica Domnului şi pruncul Iisus. Feţele le erau încruntate, gata să-i înfrunte pe concurenţii cunoscuţi din aite cartiere. Atunci când îi întâlneau, îşi aruncau priviri duşmănoase şi chiar înjurături. îşi comparau în ascuns stelele şi fiecare examen le întuneca sau le lumina ochii. Desigur că cele mai frumoase stele aduc şi mai mult câştig. Fiecare pentru pâinea lui! .. . — Asta-i stea ? Parcă ar fi un fund de cratiţă, strigă Mihu lui Buză Spartă şi-şi înălţă mândru steaua lui. Buză Spartă îi aruncă o privire supărată, dar faţa i se întinse repede într'un zâmbet şiret. Steaua lui era într'adevăr făcută dintr'o cratiţă. N'avuse bani să-şi facă una aşa cum ar fi vrut el. De mult scornise el în gând o stea cu douăsprezece colţuri, fiecare având un mic bec ascuns sub hârtie, ca cele dela bateriile electrice. Poate că la anul o să-şi împlinească visul, dacă are să strângă bani şi o să-i pună deoparte. Acum însă, ce să-i faci, a rugat-o pe maică-sa să-i împrumute cratiţă. A căpătat-o cu greu: alta nu mai avea în bucătărie. După ce o curaţase de rugină a frecat-o cu o piatră şi lucea ca ■o stea adevărată. In mijloc a lăsat un cerc sclipitor şi a tras cu şofran linii până'n margine, închipuind nişte raze subţiri. De mâner legase cu sârmă un băţ lung pe care-l învelise cu fire de lână, scoase dintr'o flanea ruptă a lui taică-său. Se chinuise mult, ajunsese s'o vadă, aşa cum era şi iacă, tocmai Mihu, căruia îi dăruia întotdeauna cele mai frumoase poze de pe cutiile de conserve, îşi bate joc de el. Se încruntă din nou. Se prefăcu că admiră steaua lui Mihu şi zise rugător: — Taie-i frumoasă! Parcă ar fi cobcrîtă dir cer! Mihu coberî steaua sa şi o clătină fudul. Pistruii de pe faţă, se roşiră şi se animară ca o sumedenie de ochişori veseli. Râse superior: 76 alexandru jar , — E adevărat! Are clopoţei, ■— şi o clătină mai tare făcând să sune clopoţeii... Buză Spartă privi steaua cu luare aminte, clipi nişte ochi mici, căprii şi izbucni în râs: — E din ziare vopsite! Se văd buchiile. Uite: a fost găsit mort... N'apucă să citească mai departe, că Mihu îl lovi cu furie în piept. îşi înălţă apoi repede steaua ca s'o ferească de Buză Spartă. Ţinea un pumn înainte, gata de apărare. Buză Spartă nu mai râdea. Prin spărtura buzei de sus se vedeau bine dinţii strânşi. Sări un pas înapoi şi făcându-şi vânt, izbi cu cratiţa în steaua de hârtie a lui Mihu. Se încăierară. Ţipetele lor atraseră pe alţi colindători şi pe trecători. Cercul' din jurul lor se îr.groşase până dincolo de trotuar. Un râs răguşit făcu capetele să se întoarcă. Comisarul Boţcan îşi făcu loc prin mulţime. Continuă să râdă înfundat, mişcând din cap şi din buze, fără să i se audă un sunet. Faţa-i era proaspăt bărbierită, ca pentru sărbătorişi mustaţa muscă se svârcolea sub nasul lat, dela o nară la alta. Trupul lui mic şi îndesat se clătina nesigur pe picioare. Avea picioarele crăcănate şi tălpile întoarse în afară. Te mirai cum nu i se frâng genunchii. Aşa cum e, era cunoscut de tot cartierul. Comisarul cartierului zise cu o voce ciuoită: — Ia să vă văd, puştilor! Să înveseliţi sărbătorile pe gratis! Care-i mai, tare ? şi Boţcan îi îndemnă agitându-şi braţul. Cei doi copii se opriră deodată şi-şi descleştară braţele. întoarseră ochii spre comisar, mai întâi cu frică, apoi cu supărare. Făcură câţiva paşi îndărăt, ţinându-se unul lângă altul. Feţele li se încruntară. Buză Spartă dădu Lin ghiont rivalului său şi se plecă să ridice cratiţa. Pândea momentul potrivit ca s'o ia la fugă. Comisarul Boţcan simţi duşmănia copiilor. Zâmbi răutăcios şi ochii i se făcură mici, scânteietori. Puse mâna în şolduri şi scuipă. — ... Mama voastră de pui de bolşevici! Pe stradă, hai ? şi întinse mâinile scurte spre urechile băieţilor. Buză Spartă simţi cum i se rupe ceva în piept şi că i se opreşte răsuflarea. Ochii-i scăpărară şi se pironiră pe cei ai comisarului. Spărtura buzei se strânse. I se vedea acum numai un singur dinte alb, ţipător de strălucitor. Trase în ascuns pe Mihu de haină. Amândoi făcură paşi mici înapoi. Brusc, se strecu-rară printre oamenii din spatele lor şi o luară ia fugă. Pe celălalt trotuar, Gâlgăuţă în costum de sărbătoare şi palton îmblănit,, încadrat de coana Clemenţa, nevastă~sa, şi de feciorul său, Liviu, păşea încet îndreptându-se spre biserică. Câţiva dintre cei strânşi pe marginea trotuarului îşi scoaseră şepcile. Boţcan luă o poziţie milităreasc ă şi-şi duse mâna la cozoroc. Strigă, separând cu grijă cuvintele, ca să fie bine auzit: — Să trăieşti, coane Gâlgăuţă! Sărbători fericite împreună cu familia! Gâlgăuţă se opri şi clătină uşor din cap. Clipi din ochi şi aşteptă. sfârşitul jalbelor 77 Comisarul traversă strada, se opri la un pas de familia Gâlgăuţă şi aşteptă ca Gâlgăuţă să-i întindă mâna, apoi, mai cu îndrăzneală, strânse mâna lui Liviu. Vorbi cu sfială: — Parcă aţi fi Sfânta Treime. Să vă trăiască feciorul si făcu o plecăciune. Dădu capul pe spate, mulţumit de întâlnire. Bolborosi: Să-mi fie iertată întrebarea. Domnul, fiul dumneavoastră, la ce universitate învaţă ? Liviu privi pieziş spre părinţi şi exclamă: — La Drept! — In anul doi! completă mândră, coana Clemenţa. Boţcan îşi îndreptă spatele ca şi cum dânsul ar fi urmat aceste studii înalte şi spuse marţial: — Dreptul ? E drept! Şi frumos! Cu Dreptul mântuim ţara! Şi apoi cu un ton încrezut: Domnule Liviu Gâlgăuţă, eu aplic dreptul ca după carte. Să trăiţi! şi făcu un pas mare în lături ca să-i lase să-şi continue drumul pe cei din faţa sa. Domnul Gâlgăuţă făcu o uşoară înclinare şi răspunse aproape în şoaptă: — Mai treci pe la mine. Puţină ţuică, cozonac ... şi aruncă o privire -ascuţită peste umărul comisarului. / — Vă mulţumesc, coane şi dumneavoastră coniţă, — mai avu timpul să adauge comisarul în timp ce faţa i se risipea într'un zâmbet de mulţumire. Gâlgăuţă făcuse un pas mare spre bordura trotuarului. Ochii-i cenuşii • căpătară o strălucire de oţel. Pupilele nu i se mai vedeau. întreaga faţă îi deveni roşie, cu reflexe vinete. Numai vârful nasului se îngălbeni. Părea un mic plisc după fiertură. Un pumn înmănuşat se ridică în aer. II asvârli înainte. Strigă: — Babic! Pe celălalt trotuar, Babic, care se ascunsese la apariţia familiei Gâlgăuţă în spatele oamenilor, îşi îndreptă trupul. Ochii îi fugeau rătăciţi, căutând o scăpare. întreaga faţă căpătă o paloare de mort. I se adunase în jurul .gurii o sumedenie de sbârcituri. Deşi nu trecea de treizeci de ani, parcă devenise moşneag din pricina situaţiei în care se afla în acest moment. Şi trupul lui destul de mic se gheboşi şi deveni ca al unui pitic. Prezenţa comisarului îl hotărî să răspundă la chemarea cămătarului. Traversă cu paşi nesiguri .strada şi se opri în faţa lui Gâlgăuţă. îşi trase mai spre ochi căciula flocoasă şi-şi plimbă stingher mâinile de-a-lungul trupului. Privea la picioarele dinaintea «a, la trei perechi de şoşoni. Părea să le studieze cu silă. Gâlgăuţă îi căuta ochii fără să-i poată întâlni. Două cute îi adânciră gura. Lunecă palma sub reverul de blană al paltonului. — Parcă era vorba să treci pe la mine înainte de Crăciun. Ori îmi aduci ?mia până la prânz, ori ai pierdut ceasul amanetat. Alege ! Vocea îi era aspră, insă nu şi uscată. Răzbea în ea, patima. Babic o privi pe coana Clemenţa şi apoi, insistent, pe Liviu. Eâlbâi: 78 alexandru jar — Domnule Gâlgăuţă, acum de sărbători!... Ceasul e mai scump ... Dar de nuntă ... Gâlgăuţă se bătu ritmic cu palma ce o ţinea sub rever, pe piept şi clătină din cap: — Te priveşte ! Banii n'au nuntă şi sărbători. Sunt numai bani! Şi aruncă o privire comisarului. Boţcan mişcă ţeapăn capul. Exclamă: — Bani! şi duse mâna la cozoroc. Muncitorii, care îl cunoşteau bine pe Gâlgăuţă — toţi îi trecuseră pragul casei cu amanet —urmăreau scena de pe trotoarul opus. Nu auzeau schimbul de cuvinte. II bănuiau după ceea ce vedeau de departe. Mai ales după poziţia trupului lui Babic şi jocul mâinilor sale. Schimbau între ei gânduri cu voce joasă, scrâşneau. — Ei au Crăciunul plin! nu se putu reţine Lazăr Brumau. Aruncase aceste vorbe cu glas tare, să audă cei pe care îi duşmănea. Cei de lângă dânsul îi făcură semn să tacă. Mai aveau doar nevoie de cămătar, şi Boţcan, ccmisarul, e de faţă. Brumau îi privi că nu-i pasă.'Pieptul lui de cazangiu înalt svâcni înainte. Faţa plină de tinereţe, însă înăsprită de muncă şi griji, deveni cruntă. Buzele zemoase, puţin groase, se resfrânseră de supărare. Bărbia i se încreţi şi întări. Zise fără să clipească: — De ce să-i ticnească cozonacul ? Noi nici pâine n'avem. Şomeri... şi-i Crăciun ! Erau tcţi şomeri, dela prima concediere. Ii dădeau dreptate lui Lazăr. De acest Crăciun, n'au nimic, nu-1 simt cum se obişnueşte. Ar bea şi ei o ţuică şi să aibă să dea copiilor o bucată de cozonac. De unde să ia pentru asemenea plăceri rare ? — El şi-a tăiat pcrcul de Crăciun! murmură unul, lingându-şi buzele. Respiră din adânc, cu năduf. — L-am văzut înainte de tăiere. Era gras ca dânsul... şopti un altul, cercetând dela distanţă, trupul grăsun al cămătarului. — Şi-au umplut pântecele cu sarmale de porc. Ii plac rău, sarmalele !... râse cu invidie un altul, şi apoi înjură printre dinţi. Vocile se amestecară mai libere. Unii se mişcară până peste marginea trotcarului, ca să audă ce vorbesc cei care îl urau acum mai tare din pricina fctmetei în Crăciun. Lazăr Brumau păşi până aproape de mijlocul străzii. Privi crâncen la felul de a sta umilit al lui Babic. Ii pronunţă de câteva ori numele între dinţi. Vroia să-1 strige pentru a-1 îndemna la altă atitudine. Răbufni: — Şi de Crăciun face zărăfie cu vieţile noastre! Pieptul îi sălta, de parcă ar fi încercat să se desprindă din nişte chingi. Boţcan întoarse pe jumătate capul. Din găurile mici ale orbitelor, ţâşniră doi ţurţuri. Ochii unora nu-i putură înfrunta. Cei ai lui Brumau, rezistară. Fulgerau. sfârşitul jalbelor 79 Babic smuci capul înainte. Ochii săi muiaţi de tristeţe pâlpâiră. îşi muşcă buza de jos încercând, zadarnic, să-şi exprime gândul. Vorbi rar: — Faceţi cum credeţi de cuviinţă. Mâine om vedea. Poate mai curând ... şi privi cu oarecare îndrăzneală la ccmisar. Babic rămase locului privind cu ochii pe jumătate închişi, după familia Gâlgăuţă. O flacără îi ţâşni de sub pleoape, se răvăşi şi imediat se prelungi în nişte ace îndrăzneţe. Respiră cu abur puternic şi mişcă din buze. Probabil că înjura în gând. Se urni când nu mai văzu familia Gâlgăuţă. O sanie trasă de doi cai, cu pangici şi zurgălăi la hamuri şi căpestre, lunecă spre biserica din faţa porţii Nr. 2 a atelierelor. Tn ea, Zdrenghie, tolănit pe trei sferturi de canapea, cu cei doi copii pe pulpe şi nevasta înghesuită într'un colţ, privea radios în dreapta şi în stânga drumului. Căciula brumărie îi căzuse pe ceafă şi smocul de păr îi flutură pe frunte ca un panaş ciupit de molii. Cârnu, care-i zărise de departe, făcu un pas jos de pe trotoar şi vru să sară înaintea săniei. Caii se speriară şi se smuciră. Patinele săniei lunecară lateral. El se feri, făcând un salt şi căzu. Scoase un strigăt de durere şi spaimă.-Imediat îşi reveni, apucă un bulgăre de zăpadă şi-1 aruncă cu furie în urmă. Urlă r — Zdrenghie, măăă! să nu furi aghiazma ca s'o amesteci cu ţuică ! şi izbucni în râs. îşi scutură zăpada de pe hainele curate şi se poticni de trotoar. Faţa-i buhăvită de vechiu băutor se ih mină dtcdată. Trase cu tărie de fularul ntgiu cu buline galbene şi-1 flutură. Chema şi pe alţii să vadă ce are de gând să facă. Ochii îi sclipeau de şireată veselie. Se apropie de grilajul porţii şi făcu semn lui Bănică să se apropie. încercă mai mult în glumă să forţeze poarta. — Deschide, înger jigărit, paznic al raiului! se răsti zâmbind Cârnu. Afară de păcatul beţiei, mi-e sufletul curat ca ţuica aia scumpă, şi începu iar să sgâlţâie poarta. Se adunară şi alţii. Râdeau de Cârnu dar îl şi încurajau cu gesturi şi vorbe iuţi. Bănică se apropie de poartă. Privea surprins şi puţin înfricoşat în toate părţile. Strigă repetat: — Plecaţi! Chem poliţia! Apucă un drug rezemat de pe peretele casei de pază. Cârnu rânji. Ridică un braţ în semn că n'are de gând să intre. Apoi vorbi cu greutate: — Măi Bănică, îngeraşule, te-ai vândut diavolului celui bogat pentru câteva cifre zimţate. Na-ţi şi dela mine ! şi-i aruncă o monetă mică. Pentru răscumpărarea sufletului tău! Râse cu tristeţă şi plecă, împleticindu se. Din capătul celălalt al Căii Griviţa, dinspre oraş, se vedea înaintând spre ateliere un grup înveşmântat în culori pestriţe. Cu cât se apropiau, atenţia şi curiozitatea celor de pe trotoare creştea. Se auziră din depărtare chiote şi strigături. So alexandru jar Grupul se mai opri de câteva ori în drum, până ajunse în dreptul primei porţi a Atelierelor. Cei care staţionau pe trotoare, priveau râzând. Câţiva trecători se opriră. In mijlocul drumului, cinci mogâldeţe se mişcau în desordine. Feţele le erau ascunse sub nişte măşti colorate violent. Veştmintele le erau înseilate din petece. Numai încălţămintea era obişnuită şi contrasta cu restul. Două măşti aveau nasuri coroiate, din pânză roşie umplută cu vată, care cădeau deasupra gurilor de carton, căscate. Dinţii din fasole, trecuţi printr'un fir de sârmă, se mişcau neregulat. Pe cap, jobene sparte, de sub care fluturau la tâmple perciuni din aţă roşie, lungi până la umeri. In mâinile vopsite sângeriu ţineau săculeţe negre, pe care erau cusute cifre galbene, cu o mulţime de zero. Le agitau mereu, făcând să sune tinichelele rotunde şi băncuţele dinaintea primului războiu mondial. Caftanele negre tivite cu aţă albă, aveau imprimate pe spate semnul lui David, în mijlocul căruia era prins un clopoţel. Alţi doi, mătăhăîoşi şi înalţi purtau pe faţă- măşti mongolice şi pe cap pălărioare verzi cu pene de cocoş. Cu mişcări grave,, muiau degetele în nişte cutii pline cu grăsime de porc şi-şi răsuceau mustăţile ţepoase, cu vârfurile aduse până la urechi. In carâmbii cismelor din pânză de sac vopsită în negru, se puteau vedea două cuţite de măcelar cu prăselele stropite cu roşu. Al cincilea pipernicit, fără mască, cu faţa vopsită cu funingine şi dantura învelită în foiţă de plumb, îşi plimba unghiile netăiate pe scripcă spartă. In urma lor, un tânăr înalt în costum naţional, cu sumanul pe umeri, şi căciula albă trasă pe creştet, pocnea aprig o biciuşca în aer. Faţa lui n'avea nicio sbârcitură, fălcile îi erau încleştate, sprincenile încruntate de trufie. Privea cu superioritate la cei cinci mascaţi şi din când în când le făcea un semn energic. Când văzu că numărul curioşilor de pe trotoare e de ajuns de mare, sări un pas înapoi şi roti biciul deasupra capului. Urlă: Jidov, ungur şi ţigan, Piară cu bătrânul ănl Hoool { şi pocni din nou din biciu. Mascaţii se înghesuiră unii în alţii, prefăcându-se a fi peste măsură de înspăimântaţi. Scoteau strigăte şi bocete sfâşietoare, implorând din mâini pe cel cu biciuşca, să-i ierte. Acesta se repezi asupra lor, le făcu semn să se pună în genunchi şi-şi roti cu mai multă furie biciul deasupra capetelor lor. Ochii i se aprinseră de ură. Buzele se resfrânseră într'un zâmbet batjocoritor. De pe trotoare, izbucniră râsete. Curioşii glumeau şi aruncau vorbe de •ocară. Câţiva aruncară în mascaţi cu bulgări de zăpadă. Deodată, din mulţime, cineva strigă cu mirare: — Ia uitaţi-vă la ăla, parcă ar fi Tiron al nostru. sfârşitul jalbelor 81 Râsetele încetară, toate privirile încercau să descopere printre cei cinci mascaţi pe Tiron. Coborîră de pe trotoare. — Nu i dânsul! — Parcă tot el ar fi. Are căutătura lui de ştiucă. — E acasă. L-am văzut adineauri. Jornea îşi făcuse loc în cercul celor strânşi în mijlocul străzii. Nu-i venea să creadă că Tiron se află printre mascaţi. II ştia că se cam dă bine cu meşterii. Ii linge şi le mai dă din pungă. Dar până acolo să se porcească! ... Se apropie mai mult de cel bănuit. Faţa i se scobise mai mult şi ochii îi dever niră sfredelitori. Sfredeleau în orbitele de carton ale unei măşti. Brusc, apucă unul din nasurile coroiate şi trase. Exclamaţii de uimire izbucniră din toate părţile. Chipul lui Tiron apăru de sub mască, palid, descompus. Se furişă în spatele « ţiganului». La piept strângea ca o platoşă de apărare, săculeţele cu tinichele. Tânărul în costum naţional rămase cu biciuşca în aer. Faţa i se schimonosi de spaimă. Privi în jurul său şi văzu cercul de muncitori care se strângea tot mai mult. Se mişcă pe loc ca încolţit. Brusc se repezi cu capuî înainte în zidul de oameni, îşi făcu loc şi o luă la goană. In câteva clipe măştile fură smulse. Câteva capete speriate, se răsuceau în toate părţile ca nişte păpuşi cu gâturile frânte. «Mascaţii » lăsară să cadă săculeţele şi cutiile cu grăsime. Tinichelele se împrăstiară între picioare, stârnind şi mai mult furia muncitorilor. « Ţiganul » scuipa în palmă şi apoi îşi freca disperat faţa, încercând să şteargă repede de pe ea, funinginea. Pumnii cădetu grindină peste trupurile « mascaţilor >;. Unii îi trăgeau de peticele pestriţe, rupând din ele fâşii, sau turteau jobenele de carton, înfun-dându-îe până peste urechi. Penele de cocoş dela pălărioarele «ungurilor» sburau în toate direcţiile. — Unsoare pentru mustăţi!... şi noi n'avem nici pentru ciorbă! strigă un vlăjgan apucând un pumn de unsoare de pe jos şi o trânti în faţa unuia dintre « mascaţi». — Tu eşti ăla cu nasul roşu de jidov ? Să ţi-1 mai înroşesc şi eu, că nu -era de ajuns, — se auzi vocea altuia şi un pumn lat izbi într'un nas rotund şi alb ca un bulgăre de zăpadă, din care sângele ţâşni peste gura strâmbată de durere. — Na, mai cântă dacă pofteşti! Vioara căzu peste capul «ţiganului » cu bufnet înnăbuşit. Cântă, că de nu îţi vor cânta măruntaiele! Gâtul scripcei lovit în umărul fostului «ţigan », se frânse. Câţiva încercau în zadar să oprească furia mulţimii. Dar strigătele lor în loc să potolească, aţâţau şi mai mult. împăciuitorii erau îmbrânciţi, acoperiţi cu insulte şi ameninţări. Jornea îl apucă pe Tiron de haina înseilată din petece negre, în care era îmbrăcat şi-1 trase spre sine. II sgâlţâi cu toată puterea. Brusc, îl ridică ca pe un sac de câlţi până în dreptul ochilor. II privi în ochi cu greaţă. Mârâi: e 82 alexandru jar — Ceferist!... şi-1 lăsă să cadă. II lovi cu piciorul în şale şi agită braţele spre ceilalţi muncitori. —- Lăsaţi-i pe ăştia să se care, — nu-s ceferişti! Şi le făcu semn cu mâna « mascaţilor » să plece. — Pe ăsta însă ... si-1 prinse de gulerul hainei pe Tiron, care se ghemuise în zăpadă. Ceilalţi patru mascaţi după ce primiră o ultimă porţie de pumni şi picioare în spate, o rupseră la fugă. — Ăstuia, fraţilor, să-i căutăm noi masca lui cea adevărată! vorbi cu voce ridicată Jornea, ţinându-1 mereu strâns de guler pe Tiron. Acesta privea aiurit lă cei din jurul său. Bolborosi: •— E Crăciun ... sărbătoare .,. lăsaţi-mă ! Jornea îşi reţinu un scuipat şi-1 ridică din nou. Intre genele sale lungi, pupilele se plimbau rar, cercetătoare. Mărul lui Adam, îi urcase deasupra fularului şi se înţepeni. Respiraţia fierbinte aburea faţa celui prins. Vorbi cu toată ura: — Răspunde, Tiroane, şi să nu minţi! Nu purtăm mască, Ceferişti, asta suntem! Tiron nu ştia unde vroia să ajungă Jornea. Prinse a repeta mereu: -— Sunt ceferist... ceferist... Izbucniră râsete şi proteste. — Atunci, dacă tot mai dai din plisc că eşti şi tu ceferist, de ce ai lăsat să-ţi pună mască, măi ? Cât ţi au dat, Tiroane ? Răspunde! Se făcuse linişte. Tiron căsca gura şi limba i se agita mereu între dinţi. Ochii care alergau până atunci în toate părţile, împietriră. Jornea îl ridicase în braţe şi-1 arăta tuturora ca pe o piesă stricată de locomotivă. Deodată, parcă plictisit şi desgustat, îl lăsă să cadă în zăpadă. — Cine ne-a mărit impozitele ? îl întrebă el cu dinţii strânşi pe cel de pe jos. Apoi, adresându-se celorlalţi: —Cine ne asvârle pe drumuri după ani grei de muncă? Evreii sau ăia cocoţaţi la cârma ţării, neamul spurcat de burghez ? Vorbeşte, mascatule! şi dădu cu piciorul în Tiron. Din grupul celor dimprejur, izbucniră voci supărate, furioase. — Pe bancherii veniţi din străinătate, pe ăia nu-i ia în batjocură! agită unul un pumn în semn că ştie ce ştie. — Cine te-a plătit ca să te poceşti ? Că nu degeaba ... şi lovi cu vârful ghetei în cel de jos. — Ciocoii se înţeleg între ei mai bine ca noi. Şi slugile lor, de asemenea. Slugă! scrâşni un altul şi apoi scuipă. Dacă n'ar fi fost de faţă Jornea, îl băgau pe acest mascat în spital. Cârpa de om dela picioarele lor, îl îndârjea. Un ceferist şi să se spurce! ... — Du-te, dihore, şi-ţi spală faţa, că-i sărbătoare! spuse Jornea dând cu piciorul în măştile rupte de pe jos. Ii făcu uri gest dispreţuitor cu mâna. Tiron clătină capul cu neîncredere, se ridică mai întâi într'o mână şi suspină. O clipă rămase pe vine. înainta astfel câţiva paşi, privind pe furiş sfârşitul jalbelor 83 în jur. I se făcu drum. Trecu printre muncitorii care-1 priveau cu dispreţ. Când ajunse la câteva zeci de metri depărtare, se întoarse şi strigă: — O să mi-o plătiţi cu vârf şi îndesat! Mai făcu câţiva paşi în goană şi dispăru după colţul unei uliţe. State, care se ivise în ultimele clipe, rămase locului uimit. Prinse în privire pe cei care urmăreau pe fugar, coborî ochii asupra măştilor, cutiilor şi viorii sparte şi brusc se întoarse. Se luă ca o săgeată după Tiron. De după colţul străzii unde dispăruse State apăru Horja. Era îmbrăcat în haine ieftine, însă curate şi cu căciulă cafenie îndesată pe frunte. Mergea mai repede ca de obiceiu, dar fără să pară grăbit. Faţa-i era îngândurată, parcă privea departe. Aproape de podul Grant se auzi strigat. întoarse capul şi apei îşi continuă drumul. — Unde-ţi petreci sărbătorile, Horja ? Se opri. Mangâru îi strânse mâna urându-i sărbători fericite. Horja îi răspunse cu jumătate de gură şi încercă să-şi continue drumul. — Stai, tovarăşe, poate avem drum împreună. Am să-ţi vorbesc ceva. — Sunt poftit la nişte rude, în oraş. Sunt grăbit, mă aşteaptă, —răspunse Horja încercând din nou să scape de Mangâru. Mangâru trecu în dreapta lui Horja. Apoi vorbi nefiresc de tare, înto-vărăşindu-şi cuvintele cu un gest larg. Rămase cu mâna suspendată în aer. O privi o clipă, stingher şi o strecură repede în buzunar. — Apoi şi eu tot în oraş merg! Simţea că Horja e nemulţumit şi aceasta îl stingherea şi mai mult. Se hotărî în sfârşit să vorbească: Tocmai voiam să stau de vorbă cu tine. Acum când se aude de concedieri şi oamenii sunt nemulţumiţi... Ţi-ai dat şi tu seama de asta. Horja mergea cu gândul în altă parte, dar vorbele lui Mangâru îi prinseră atenţia. Mormăi: 1 — Muncitorii şi-au dat seama numai că ... — Păi, deaceea ne-am gândit la tine. Conducerea sindicatului are nevoe de tine pentru unele chestiuni. Horja învârti nervos bradul între degete şi întrebă supărat... — Ce chestii? N'am nimic de tocmit cu nimeni! Şi mări pasul, luând-o înaintea lui Mangâru. Acesta o luă şi el mai repede, căutând să-1 ajungă pe Horja. Continua să vorbească, cu vocea întretăiată de răsuflarea gâfâită: — Nu e vorba de nici-o tocmeală. Te ştiu ei om mai priceput şi cu cuvânt printre muncitori. Vezi, degeaba ne zbatem cu idei frumoase. Muncitorii suferă şi trebue să înţeleagă asta. După ce o trece criza, va fi ca înainte. Poate chiar şi mai bine. Gândeşte-te bine, sindicatul! Şi după un timp, în şoaptă: şi eu ... Horja se stăpâni. II privi pieziş, bănuitor. De câteva ori se hotărî să curme discuţia şi să se despartă de celălalt. Vorbi printre dinţi: 6* 84 alexandru jar — Adică să spun muncitorilor să înţeleagă că trebue să rămână şomeri ? ... întoarse capul scârbit. Eu altfel înţeleg şi înţeleg una şi bună: stăpânii să rămână şomeri! ■— Stai, ai înţeles greşit. Tu crezi că ... Horja îi întinse scurt mâna şi zise grăbit: — O iau pe strada asta. Vorbim altă dată, — şi ocoli cu paşi repezi colţul. Mangâru mai făcu câţiva paşi rari şi se opri. Urmări în dreptul colţului de uliţă silueta voinică a lui Horja. Purta pălărie cafenie de aceeaşi culoare cu paltonul. Avea şi guler de blană. Părea să mestece ceva în gură. Scuipă din gura botoasă o bomboană verde, de mentă. Mai mormăi ceva şi se întoarse. Pe o stradă dosnică, aproape de centrul oraşului, în dreptul unei vitrine de cismar, un om de vreo treizeci şi cinci de ani părea că aşteaptă pe cineva. Statura sa era mijlocie, dar se putea ghici sub paltonul subţire şi strâmt un trup voinic, format de muncă grea. Gâtul scurt, îndesat între umerii laţi, exprima o energie puternică şi stăpânită. Şapca trasă pe ochi umbrea faţa care părea concentrată cu interes asupra încălţămintelor expuse în vitrină. Rar, când cineva apărea de după colţul străzii, întorcea fără grabă capul. Atunci de sub cozoroc privirile sale ţâşneau din tăietura neagră a ochilor şi cuprindeau într'o singură căutătură silueta celui care se apropia. Pe obrazul drept, o cicatrice adâncă se mişca asemenea unor verigi rupte, trăgându-i colţul gurii. In acelaş timp, ridică mâna până aproape de bărbie. Vâscul pe care-1 ţinea între degete îi acoperi câteva clipe faţa. In capătul străzii apăruse acum Horja. Mergea cu paşi mari şi părea îngrijorat. Nu cumva o fi întârziat din pricina lui Mangâru ? II înjură în gând. Aruncă o privire lungă spre vitrina cizmarului şi se opri. Inima îi zvâcni puternic. Continuă drumul parcă mai înseninat. Omul cu cicatricea din faţa vitrinei prinse a se mişca. Ridică bucata de vâsc şi se încruntă. Printre bdabele albe ale vâscului ochii-i ardeau ca două vârfuri de chibrit. Apoi porni fără să se grăbească spre omul ce se apropia. Horja îi întinse mân^ si-1 privi vinovat în ochi. Murmură: — Tovarăşe Andrei, mi se pare că am întârziat. Din pricina lui Mangâru A trebuit să ocolesc ... ■— Lasă acum asta! şi trecu alături. După câţiva paşi, printre dinţi: Ce a vrut Mangâru ? — Mi-a propus, într'un fel, să intru în conducerea sindicatului lor, — răspunse Horja privind numai înainte. Simţea încruntarea feţei celuilalt la auzul acestor vorbe. Şi faţa lui se schimbă. Gura i se strâmbă de desgust si în ochi îi trecu o umbră. — Mmm ... da, —exclamă Andrei, închizând pe jumătate ochii. Se juca cu bucata de vâsc şi deodată rămase cu ea ţeapăn. SFÂRŞITUL JALBELOR 85 — Nimic! Horja tresări şi smuci capul, parcă ar alunga un gând ce nu-i plăcea. Se mustră pentru răspunsul dat. Doar nu tăcuse la propunerea lui Mangâru. îşi trecu căciula de pe frunte şi apoi îşi netezi cu un deget mustaţa. încercă să-şi amintească cuvânt cu cuvânt cele spuse. Nu mai apucă. —Tovarăşe Horja, aceştia, toată banda trebue izolată. Ca nişte leproşi. Aceasta e prima noastră sarcină de Partid! Andrei reîncepu jocul cu vâscuî şi întoarse capul, în mers, spre Horja. II văzu întristat, parcă frământat de ceva străin de rostul lui de luptător comunist. Totuşi ţinu să-şi continue gândul: Şi în al doilea rând, să întărim Sindicatele Unitare. E frumos ce fac ceferiştii, neastâmpărul lor revoluţionar, dar fără organizare revoluţionară, în Sindicat, nu ajung nicăeri. Liniştea din jur adâncită de tăcerea lui Horja, îl făcu pe Andrei să judece că nu e nimerit să vorbească în stradă de felul cum trebue dusă munca printre muncitorii ceferişti. Se vor sfătui cu toţii, cu ceilalţi din celulă, în casa spre care se îndreaptă acum. Smulse o boabă din ramura de vâsc şi o aruncă în faţa celui de lângă dânsul. Zâmbi larg şi întrebă cu voce schimbată, prietenească : — Ei, cum mai merge ... căsnicia ? Horja tăcu un timp şi grăbi pasul. In piept i se adună mult aer. Se sili să respire încet, pe nas ca să nu se simtă că suferă. Plecase de-acasă, certân-du-se cu nevasta. Angelina îi reproşase că nici de sărbătoarea Crăciunului nu stă lângă dânsa, în casă. Degeaba încercă s'o lămurească că nu merge să petreacă. Pe urmă strigase la dânsa şi fugise afară. In uliţă îi păru rău de felul cum se purtase. E Crăciun ... şi-i amărîse sărbătoarea. Era prea târziu ca să revină. Avea doar întâlnire cu tovarăşul Andrei. Se sfătuise şi cu tovarăşul Andrei în privinţa ei. II sfătuise să se ocupe mai pe îndelete de ea. Că-i nevastă de muncitor ceferist şi nu cucoană. — Nu vrea să înţeleagă, nu vrea ... răspunse Horja cu jumătate de gură. Zâmbi amar şi-şi înăbuşi un cftat. — Va înţelege, odată, — zise cu căldură în glas, Andrei. După un timp, ca un ecou: — Nici cei din Ateliere nu înţeleg încă ... Nu-i uşor! Mergea mai apăsat, privind bănuitor la câte un trecător. Zise printre dinţi: — O să vedem ce-i de făcut. Şi cu Gavât şi cu Mangâru şi cu ceilalţi. De-aia suntem altfel, noi comuniştii. Spuse ultimul cuvânt mai gros, poruncitor. Pe o altă stradă, Andrei încetini p?sul. Horja rămase puţin în urmă. Ii privi spa'ele cu încredere. Se simţea întotdeauna, când îl vedea, mai tare* N'avea vorbe deşarte şi dela dânsul lua mult. Era un bun meşteşugar în organizare. Simţea în el tovarăşul în toate. Andrei se opri şi întoarse capul. Privi cercetător de-a-lungul străzii. Se opri asupra lui Horja. Exclamă: — Aici! Intrară amândoi într'o curte. 86 alexandru jar Pe Calea Griviţei, Maria, fata lui Ceacâru mergea grăbit. Paşii ei scâr-ţâiau pe zăpada bătătorită. O csm strângeau pantofii, de aceea îşi alunga gândul spre lucruri plăcute, doar n'o simţi durerile. Paltonul vişiniu, cumpărat iarna trecută din munca ei de ucenică la fabrica de tutun, era acum strâmt. Ea crescuse între timp. încercase să-1 mai lărgească, mutându-i nasturii. Genunchii îi jucau liberi sub mătasea vegetală a ciorapilor. Capul îi era pe jumătate învelit într'un guler din blană de iepure alb. Părul blond tras după urechi îi descoperea faţa uşor rumenită de frig. Ochii verzi, cu uşoare reflexe liliachii, păstrau umezeala unei lacrimi reţinute. Gura strânsă, puţin adâncită la extremităţi, răspundea nasului cu vârful în vânt, într'o replică ironică. Maria urcă în grabă panta podului Grant. Vântul îi sburli părul. Duse mâna pe cap ca să-1 ţină. Când ajunse sus lunecă şi căzu. Pe pod câţiva oameni isbucniră în râs. ■—Erai cât pe ce să-1 dărâmi! strigă vesel Aldea, privind cu ochii răutăcioşi la fata lungită pe jos. — Cădeam cu toţii în trenul care trece. Cine ştie! Poate nimeream în clasa întâia. Compania Internaţională, Bucureşti-Paris. Călătorie pe gratis! Spuse Han şi făcu un gest larg peste balustradă, ca o invitaţie. Vasile Roaită se opri brusc din râs şi privi uimit la fata care încerca să se ridice sprijinindu-se în mâini. Părul răvăşit al necunoscutei, împrăştiat pe zăpadă, îi lumina faţa. Dintr'un salt ajunse în dreptul ei şi o apucă de subsuoară. In picioare, Maria îi ajungea până în dreptul gurii. Ochii lui Roaită se opriră asupra ochilor fetei, apoi coborîră repede în pământ. Zâmbi vag, ca unei imagini îndepărtate. Deodată Roaită tresări. Nu mai vedea nimiG înaintea lui. Se întoarse repede şi goni spre capătul celălalt al podului. In depărtare se mai putea vedea silueta subţire a fetei. Rămase aşa, prins ca într'o visare, până ce n'o mai văzu. ■— Lasă Vasile, la anul, ţi-o aduce moş Crăciun în spinare, glumi Aldea. , Han se apropie de Roaită şi-i trecu braţul după gât. După câţiva paşi exclamă: Pe un pod trecea odată Blonda fată, mica fată Pe un pod trecea odată ... ,. Vasile Roaită îşi desprinse braţul şi se apropie cu paşi grei de balustrada podului. Jos, pe păienjenişul de metal al şinelor, trenurile veneau de departe şi altele se duceau departe, treceau pe sub pod cu zgomot. Locomotive singuratice manevrau scoţând din când în când câte un ţipăt scurt. Semnalizatoare clipeau «uite roşu, uite verde >>, unor nouri cocoţaţi pe un castel de apă. Un acar pitic agita o mână neagră, ca o pasăre cu o singură aripă. sfârşitul jalbelor 87 V In picioare, în faţa biroului, Budişteanu privea pe rând la cei pe care-i chemase. Ochii săi aveau sclipiri de zgură zgrunţuroasă. De câteva ori îşi mişcă buzele sbârcite ca să vorbească. Se uită la ceasul de mână şi se încruntă. Sună. — Să mi-1 scoţi de unde ştii pe domnul Caţofide! şi făcu un gest impulsiv. Omul de serviciu îşi stăpâni un reflex de dezorientare şi dispăru. Directorul Budişteanu apucă între vârfurile degetelor o hârtie de pe masă şi o flutură în aer. întrebă cu un ton insinuant: _Şi dumneavoastră unde aţi fost? De sărbători atelierele sunt înecate cu manifeste subversive şi nimeni, absolut nimeni, nu vede ce se întâmplă. Nici portarii, nici poliţia, nici domnul locotenent Stratulat. Intr'o instituţie de Stat! ... Aţi preferat sarmalele şi cozonacul, ordinei. Ce va zice domnul director general de felul cum vă faceţi datoria? Puse manifestul pe masă şi oftă. După un timp bătu cu pumnul deasupra, rar. întrebă cu voce schimbată: — L-aţi citit ? Zâmbi compătimitor: —Tăceţi!... Se aşeză în fotoliu şi începu din nou să le cerceteze feţele. Zise cu răutate: —Mi se pare că domnul locotenent Stratulat vrea să spună ceva ... şi-1 fixă insistent. Locotenentul mişcă călcâile cizmelor, jenat. Faţa sa lungă şi deobicei palidă, se întunecase. De altfel, ceea ce se întâmpla destul de rar, nu era pudrată. De aceea şi ochii săi păreau acum altfel. Scurgeau priviri neregulate, unele moarte. Bărbia puţin ciupită de vărsat de vânt, svâcni de câteva ori. îşi trase degetele de sub centură şi făcu un gest de neputinţă. îngână: — Am fost în concediu, domnule director. Deabea astăzi dimineaţă am luat cunoştinţă de cele întâmplate. Pun eu mâna pe ei, îi aflu ... şi strecură din nou degetele sub centură. Privi la director şi continuă intimidat: — Să vedeţi, de mult... — O să raportez!... Notă grăbit pe un bloc-notes şi privirile directorului căzură din nou pe manifest. Citi câteva dintre rândurile subliniate, trase la Gestetner şi mormăi ceva. Culoarea feţei îi deveni mai stacojie. Firele lungi de păr ce-i ieşeau din nări, îi măturau din pricina respiraţiei aprige buza de sus. Ridică încet ochii şi-i opri asupra inginerului Orleanu. Ii făcu semn cu mâna. _Domnule director, eu v'am informat la timp înainte de sărbători. Sunt câţiva care agită. Ei au împrăştiat manifestele. Trebue ... Nu mai apucă să sfârşească fraza. Gura-i rămase pe jumătate căscată. Punctele mici, negre de pe iris, se concentrară în jurul pupilelor. —- Care « ei », care ? strigă Budişteanu şi cehii i se aprinseră în orbite. — Sunteţi inginer-şef şi trebue să ştiţi precis cine sunt. Nu '< ei », ci nume. Nume! şi izbi cu pumnul în masă. îşi lăsă capul în jos şi vorbi mai calm: — Statul împrumută bani de peste hotare ca să mai îndulcească criza şi dom- 88 alexandru jar nilor muncitori le arde de revoltă ! Ridică din nou capul. Pe frunte îi sclipeau câteva picături de sudoare. întrebă rece: — Ce fac inginerii pe care-i conduci, meşterii ? Orleanu nu mai ştia ce să răspundă. Doar nu putea fi peste tot. Dăduse inginerilor subalterni instrucţiuni pentru maiştri. Să afle dela aceştia din urmă cine sunt aceia care aţâţă pe muncitori. Rapoartele primite erau vagi. Simple bănueli, unele poate aproape de adevăr. E o mână invizibilă de comunişti. Par făcuţi din umbră. Ar fi de dorit să vorbească despre greutăţile pe care le întâmpină în cercetările sale dar se răsgândi. încercă să-1 liniştească pe director: — Vă asigur că vor fi descoperiţi. Dar aceasta cere timp, domnule director ... Directorul deschise ochii mari la auzul ultimelor cuvinte. Se întinse în fotoliu şi desfăcu larg braţele. Buza de jos i se strânse într'un zâmbet de dispreţ. Bombăni: — Cere timp, timp ... Izbucni: — Cât, domnule inginer ? Calculează şi pune pe hârtie! Ca să ştim şi noi ziua şi ora când au să ne strângă de gât. Degetele i se crispaseră în braţele de catifea ale fotoliului. In birou intră celălalt director, Ghiboldan, gâfâind şi agitându-şi nervos mâinile. Svârli căciula şi paltonul pe un scaun, privind străin la cei de lângă uşă. Se aşeză cu greutatea trupului grăsun pe un colţ al biroului şi, mulţumit, se bătu cu palmele pe pulpe. îşi netezi genunchii. Brusc, trase pantalonii ca să nu li se strice dunga. Jartierele negre erau cufundate în părul de pe picioare. Insfârşit îi privi pe cei de lângă uşă şi clătină din cap ccmpătimitor. Trăsăturile feţei neregulate şi moi, parcă făcute din lipituri, aveau o continuă mobilitate. Deodată, se scurseră spre bărbie. Zise cu o voce caldă de îngrijorare: — Frumoase sărbători!... Aşa ceva să se petreacă în Atelierele C.F.R.-ului! ... Dădu din cap nemulţumit şi-şi mângâie pulpele. Privi patern la cei chemaţi să informeze şi-i mustră cu câteva clipiri. Vocea-i deveni mai prelungă: — Spiritele sunt agitate. Vremuri grave, de criză ... Trebuiesc luaţi cu binişorul. Cu binişorul, uşurel ... Budişteanu privi pieziş la colegul cu care împărţea direcţia atelierelor Griviţa. Ar fi fost mai bine să nu fi venit. Acum se amestecă în hotărîrile sale. Aşa face întotdeauna. Nu putea să-i răspundă aşa cum ar fi trebuit. Ghiboldan era directorul secţiei de locomotive, pe când el conducea secţia de vagoane, mai puţin importantă, cu mai puţine legături, sus. Oamenii de acest fel, — gândea el — încurajează elementele nesănătoase care împing la nesupunere. Aceştia sunt adevăraţii autori ai- dezordinelor sociale şi nu muncitorii. Astăzi cu « binişorul» mâine că « nu-i timpul », şi revolta se schimbă în fapte, în revoluţie. Pleoapele i se contractară. Nările se lăţiră, superior. Mormăi: — Cu binişorul ... sfârşitul jalbelor 89 Un gând, asemenea unui ghimpe, îl sgârie nemilos sub frunte. Se ivea acum prilejul să arate directorului general al C.F.R.-ului, lui Parthoniu, şi prin el guvernului, de ce este capabil. Va tăia în carne vie! La evenimente noui, măsuri noui. Lasă!... Feneşiu, care tot timpul părea că asistă la un spectacol de teatru, frământa degetele mai înspre spate. Ochii, parcă de porţelan, se mişcară cu nesiguranţă, se fereau. Puse cu un efort de voinţă braţul înainte, pe piept. — Ce-i inginere ? întrebă animat de o bruscă bună dispoziţie, Ghiboldan. Pocni din două degete, insistând asupra întrebării. Feneşiu îşi ticlui o expresie îngândurată. Nasul în formă de toartă se subţie şi rotunji. Ochii-i de păpuşă uriaşă, cu mecanismul interior deranjat, coborâră. Nu ştia cum să-şi ţină mâinile. Se mişca pe loc. Vorbi: — Eu cred că sunt dela turnătorie. Acolo e un cuib de bolşevici... Simţind privirea supărată a lui Orleanu, nu mai îndrăzni să continue. Nu putea să arate că ştie mai mult decât inginerul-şef. S'ar fi putut crede că vrea să se pună bine cu cei de sus şi să-i ia locul. (Şi de ce să n'o facă ? N'are de gând să rămână mereu la ordinele altuia. E o chestie de învârteală ...) Ridică capul. Albul ochilor căpătă o strălucire mai artificială. Clipi odată, automat. — Care ? sări Budişteanu, prinzându-1 repede de cuvânt. Se ridică din fotoliu şi aşteptă. Feneşiu nu mai putu da înapoi. Se gândea la conflictul pe care are să-î aibe cu Orleanu. Putea doar să comunice ceea ce ştie, nu faţă de dânsul, încercă să găsească o posibilitate de a scăpa şi gândurile i se încurcară mai tare. Făcu un vizibil efort de memorie. Nu rezistă privirii celui dinainte. Bolborosi: — Hor ... Hor ... nu l-am reţinut, domnule director. Orleanu întoarse faţa spre dânsul. II privea ţintuitor fără să respire. Tocmai în acest moment când situaţia pentru Feneşiu începea să fie grea, aproape compromiţătoare, intră cu sgomot Caţofide. Dădu mâna cu cei doi directori şi salută pe ceilalţi cu o înclinare a capului. Izbucni victorios: — Ştiu tot! Aşteptaţi! Şi apoi amabil: ■— Dacă am putea rămâne singuri numai câteva clipe ... Ghiboldan, de pe colţul biroului, priyi amuzat la cel care intrase furtunos şi se izbi cu palma pe pulpă. Apoi făcu un gest blazat şi îngăduitor faţă de expansiunile omului. Scoase un sunet desagreabil. Coborî un picior şi făcu semn celorlalţi să plece. Ridică un deget şi-1 mişcă. — Nu stârniţi conflicte! Cu binişorul... şi lunecă cu totul de pe birou. Inginerii şi ofiţerul plecară. Păreau supăraţi între ei, gata să se ia la ceartă de cum or ajunge dincolo de uşă. Stratulat, mai ales, părea ţeapân şi tăios ca o sabie. Caţofide îşi deschise cu o mişcare neglijentă paltonul şi se trânti într'un fotoliu. Zâmbea mulţumit. Ca întotdeauna ochii îi sclipeau de bună dispoziţie, îşi trecu degetele în părul ce-i cădea în dezordine pe un colţ al frunţii. go alexandru jar Apoi, cu o mişcare elegantă, îşi aranja lavaliera abundentă. Privi la cei doi directori şi clipi şiret. Deodată apucă marginea biroului şi-şi îndepărtă pieptul. Vcrbi tare: — Am anchetat. Tăcu, căutând să le ghicească în ochi curiozitatea. Continuă solemn: —Manifestele au fost răspândite în prima zi a Crăciunului. Portarii au auzit nişte sgomote suspecte. Trebue să fi fost câţiva indivizi care au sărit gardul. Lucrători din ateliere probabil. Cunoşteau bine topografia locului, cum ar fi ştiut ei altfel să-şi plaseze atât de bine materialul ? De altfel — tăcu ca să le aţâţe şi mai mult interesul — îi am ca şi în mână. Oamenii mei nu dorm. Nu ! şi-şi înfipse un deget în piept, sub lavalieră. Caţcfide se aştepta să fie lăudat. Dar aprobările entuziaste pe care le dorea, nu veneau. Rămase câteva clipe dezorientat de tăcerea celorlalţi. Zâmbi jenat, gândindu-se la ce ar mai putea spune şi scoase tabachera. Răsuci între degete o ţigară cu mucul de aur. O aprinse încet. Flacăra chibritului îi descoperi în ochi alte două flăcări mai mici, de îngrijorare. Pentru prima cară Caţofide avea îndoieli cu privire la postul său. Mai curând cu privire la salariile sale. După aproape zece ani... Atunci!.. Urmase Facultatea de Drept, fără s'o temine. Nu se putea împăca cu severitatea seacă a textelor juridice. Prea erau lipsite de romanescul vieţii la care năzuise el şi mai ales, nu-i aduceau, deocamdată, niciun câştig. Suma fixă pe care o primea dela taică-său, cârciumarul, nu-i ajungea nici pentru o săptămână de « viaţă » aşa cum o înţelegea dânsul, cu bodegile dela periferie cu vin rezervat, fleici puse de o parte, în tovărăşia câtorva studenţi şi fete hazlii. Da, fata aceea, pe care o prinse în goana maşinii pe şoseaua Vergului. Fecioară...—a fost! Tramvaiul nu mai mergea si a acceptat să urce. S'a sbătut, 1-a sgâriat pe nas ... A trecut şi sgârietura .,.. Tot căutând mijlocul de a găsi bani, dăduse de firul unei acţiuni « complotiste ». Câţiva studenţi încercaseră să înjghebeze o organizaţie care să se opună huli-ganismelor din Universitate. Ii propuseră si lui să intre în cercul lor. Acceptase imediat, cu entusiasm. Erau sinceri, generoşi ... In aceeaşi seară îi denunţase Siguranţei. I se oferise pentru acest serviciu un plic destul de subţire. II refuzase: «sentimentele sale naţionale» nu-i permiteau să ia bani. Aceste sentimente fură repede acoperite de numărul sticlelor desfundate care refuzau să se verse gratuit în pahare. Ce era să facă, ce ? Viaţa asta ... Astfel, Caţofide fu nevoit să primească funcţia de agent de Siguranţă. Avea fantazia mai largă ca marginile unei bancnote de valoare mijlocie. Inventa cu uşurinţă cazuri « primejdioase >> ordinei de Stat şi avea mult tupeu. Câştiga binişor din mici « aranjamente » de acte în neregulă şi din şantajele celor care scăpau câte o vorbă la adresa regimului. întâmplarea îl puse în legătură cu directorul secţiei de locomo'ive. Acesta fusese înjurat în plină stradă de un muncitor ceferist. Caţofide, care din fericire se găsea în apropiere, interveni şi cu toate insistenţele directorului îl târî pe muncitor la siguranţă. A doua zi se prezentă la Administraţia Atelie- sfârşitul jalbelor 91 irelor Griviţa, pentru a cere directorului o declaraţie. Ghiboldan refuză, spunând că nu face ca de un asemenea fleac să se ocupe justiţia. Mai ales că nici -Atelierele nu se vor închide din această pricină. Agentul de siguranţă încercă să-1 convingă că un asemenea incident dă ;naştere la altele mai periculoase. O ştie din experienţă, e doar poliţist. « Directorul nu fu nici de această dată de acord, ceea ce nu-1 împiedecă ■să descopere semne de adevăr în vorbele lui Caţofide. Nemulţumirile care ■începuseră să crească în rândurile muncitorilor, criza aceasta economică şi anumite manifestări ostile —toate acestea la un loc, îi făceau să privească cu oarecare îngrijorare viitorul. N'ar fi bine să înfiinţeze o poliţie secretă anume •pentru ateliere ? Trebue mai întâi să propună această idee şefilor săi ierarhici şi ministrului. Ii strânse amabil mâna, rugându-1 să mai treacă săptămâna următoare. Nu trecu mult timp şi Caţofide fu numit şeful brigăzii secrete dele C.F.R. Griviţa. Tctul mergea bine. Fără să fie şters din statele de plată ale Siguranţei, ■el primea şi dela Administraţia C.F.R. un salariu şi un fond secret. Avea acum tot ce-i trebuia şi bani destui pentru chefuri. Acest «fond secret» destinat pentru plata informatorilor pe care îi recrutase în ateliere, se scurgeau pe trei sferturi în buzunarele sale. In fiecare zi îşi făcea apariţia în ateliere, încerca să glumească cu muncitorii pe care îi întâlnea, oferea unora o ţigară bună şi apoi dispărea. In cei doi ani de când era în această slujbă nu avuse însă prilejul să-şi exercite autoritatea. Rareori se întâmpla să cheme în biroul Administraţiei pe vreunul despre care fusese informat că vorbeşte mai mult decât socotea el că se cuvine şi-i cerea destul de politicos să se astâmpere. Ii oferea bani şi alte avantaje. Dacă refuza, Caţofide îl trecea pe carnet şi sbiera la el: — Te-am pus pe lista neagră! Ai să muşti pământul! Iată că acum, în atelierele despre a căror situaţie «socială» raportase şefilor săi dela Siguranţă că e liniştită, că arareori au loc acolo «manifestări neînsemnate fără caracter subversiv », s'au răspândit manifeste. Trase un fum de ţigară şi privi cu prefăcută siguranţă de sine, la cei doi directori. Se gândea la salariile din care unul, cel mai rentabil, începea să i pară destul de şubred. îşi opri ochii asupra lui Ghiboldan, protectorul lui. Ii zâmbi uşor, vinovat. Aşteptă un cuvânt, fie chiar de mustrare. Pentru a avea prilejul de a vorbi şi a face propuneri, văzând că tăcerea durează prea mult, zise cu bruscă hotărîre: — Vă propun să procedăm energic. Răul trebue curmat până nu se întinde. Domnilor directori, iată oamenii care atentează împotriva ordinei, şi smulse dintr'un carnet o foaie scrisă. Cei doi directori îl priviră întrebători. Parcă îi spionau gândurile. Poate ar fi necesar să-1 schimbe ... Ghibcldan începu să se plimbe în birou. Mişcările îi erau neglijente, parcă s'ar fi găsit într'un dormitor, în pijama. Se scarpină în cap şi vorbi sieşi 92 alexandru jar plictisit. Se opri de câteva ori în faţa agentului, oftând. Zise cu o bruscă hotărîre: — Bine, domnule Caţofide, vom vedea. Deocamdată vă recomand să nu-operaţi nicio arestare. îşi pocni degetele şi rămase imobil. Ochii i se oţeliră. Pronunţă: este totuşi bine ca prezenţa dumneavoastră în ateliere, să se facă* simţită! II privi îndelung şi-i făcu semn să plece. Budişteanu părăsi fotoliul şi vru s'o ia prin faţa mesei de birou. Rămase locului. Nu scoase un cuvânt. Respiraţia îi era fierbinte. Lăsă pumnul greu asupra manifestului de pe masă. Caţofide se ridică. Faţa lui, de obiceiu jovială, era acum încruntată. Ia ochi, privirile îi jucau speriate şi rugătoare. îşi răvăşi cu 'n deget aripile lavalierei ca să pară mai degajat. Năvala cuvintelor explicative şi de scuză, i se opriră în dinţi. Buzele roşcate, pline de prospeţime, se învineţiră. Vorbi din gâtlej uscat: — Vă asigur că n'am să desmint încrederea pe care mi-o acordă Statul şi dumneavoastră. Privi când la unul când la altul din directori şi încercă să le zâmbească. Reuşi să pară şi mai umilit. Salută cu un gest larg şi trecu, urmărit, pragul. Telefonul sună. Budişteanu tresări şi ridică receptorul. Mimica feţei i se schimba mereu. Umbre cenuşii se perindau pe faţa lui asemenea fumului de ţigară. Perii din - nări se sburleau din pricina respiraţiei neregulate. Degetele mânii libere ciocăneau deasupra manifestului. Pronunţă respectuos: — Bine, domnule director general! Lăsă telefonul în furcă. Rămase o clipă cu privirile în gol. Buzele i se răsfrânseră de desamăgire. Vorbi cu glas ce nu-i aparţinea: — Dispoziţie dela Parthoniu: nicio arestare! întărirea supravegherii şi pazei în ateliere! Şi,—ochii i se închiseră pe jumătate—restul e treaba conducerii Sindicatului. Budişteanu tăcu şi schiţă un gest de dispreţ. Râse mărunt, cu răutate. Vorbi răstit:—Cu ăştia ne punem singuri ştreangu de gât. Numai că ... vocea i se frânse brusc. Ghiboldan ascultă cu nepăsare. îşi îmbrăcă cu încetineală parcă voită paltonul şi clipi din ochi atotştiutor. Se vedea că-şi ascunde un zâmbet. Zise fără grabă, cu un ton de om rutinat: — Nu putem turna benzină peste foc. Concedierile vor aţâţa în deajuns focul. Să-1 îngrădim şi ... să-1 stingem cu mâinile altora. Pentru aceasta sunt buni şi social-democraţii. Sunt încă buni... şi râse răguşit. îşi puse căciula pe cap şi privi mustrător la celălalt director. In timp ce-şi freca palmele: ■—Să-i susţinem ... Criza de abia începe, se întinde ... şi de pe pragul uşii, ca un bobârnac: — Nu ştii ce-i aia politică. învaţă !... Budişteanu care ar fi vrut să-i spună că nu primeşte lecţii dela dânsul, nu mai apucă să răspundă. Uşa se închise în urma lui Ghiboldan. In birou rămase o atmosferă de nesiguranţă. sfârşitul jalbelor 93 In sinea sa, Budişteanu regreta că n'are acelaşi tact şi calm în cântărirea ilucrurilor. II ura şi din această cauză pe Ghiboldan. ! n?* ... gândi imediat, vremurile pledează pentru el. Mâna forte se va face din ce în ce mai simţită. Nu va aştepta mult. Apucă manifestul de pe masă şi-1 sgârie cu privirile. Sări un pas alături de masă. Fixă ochii asupra uşii. Se apropie de ea şi o închise. Faţa i se crispa. Păli. Se simţea ameninţat. întoarse capul spre fereastră. I se păru că curtea imensă a atelierelor se strânge spre clădirea Administraţiei, •că urcă spre fereastra prin care privea. Scutură capul, alungând astfel un gând de cate n'avea de ce să se teamă. Deschise uşa şi privi în culoar. "Nu era nimeni dincolo. Se apropie de casa de fier. Trase poarta ei grea şi aruncă manifestul înăuntru. O închise repede cu cheia. In curte, câteva manifeste luate de vânt se agitau ca nişte păsări speriate deasupra halei de montaj. Poposiră pe acoperiş şi apoi o luară năvalnic -spre pământ, ca să se ridice repede înapoi până la uzina electrică şi să bată în porţile remizei vagoanelor regale. De aci se lăsară iar în jos şi o porniră cuprinse de un brusc elan spre lăcătuşerie. — Dobitocilor! puneţi mâna pe ele că vă mănâncă Consiliul de Război! urlă locotenentul Stratulat la cei vreo treizeci de jandarmi care, cu armele într'o mână, fugeau după manifeste, săreau peste mormanele de fiare, încercau -să prindă hârtiile poznaşe în vârful baionetelor dela puşti. Mânia împotriva lor le înroşea feţele, le ardea tălpile. Ochii li se aprinseră cu înverşunare. Din gurile strâmbate scăpau înjurături cumplite. Or fi poate hârtii scumpe de-i mână atât de aprig demnul locotenent după ele. După culoare nu par să fie băni, însă, cine ştie ce fel de hârtii ale Statului!... Care o pune mai întâi mâna pe una din ele, ăla şi pleacă acasă în concediu ... — Stai măi! strigă un jandarm cocoţat pe o ladă, prinzând ca într'un ac unul din manifeste de peretele lăcătuşeriei. Căsca ochii la hârtia care se sbătea în vârful baionetei şi nu ştia cum să facă s'o coboare mai repede. Lăsă totuşi baioneta să-i lunece încet, cu băgare de seamă. Hârtia foşnea nemulţumită. Când ajunse aproape la înălţimea soldatului căzu jos şi, înainte ca mâna acestuia s'o apuce, îşi luă iarăşi sborul. Soldatul rămase cu puşca îndreptată în urma ei. Strigă: — Stai, diavole, că-ţi arăt eu ţie ! şi o luă după petecul de hârtie care descria curbe capricioase în aer. In poarta halelor şi după ziduri se vedeau capete de muncitori care urmăreau vânătoarea şi râdeau înnăbuşit. — Nu te lăsa, măă! strigă leatul din poarta fierăriei după un soldat ce se împiedecase de o şină, în timp ce unul din manifeste îi juca deasupra capului. — E pasăre năsdrăvană! Pune-i sare pe coadă! izbucni în râs Buşe dela montaj, ascunzându-şi capul după poartă. 94 alexandru jar — Poţi să tragi cu mitraliera că tot nu o prinzi! se auzi vocea groasă aa lui Icnaş. Manifestele îşi luară sborul mai departe, spre gardul din Calea Griviţei,. peste casele joase ale muncitorilor. In cui te se auzi un strigăt: — Nu mişca! Stratulat trăgea de gulerul cojocului pe Ion Ceapă, ameninţându-1 cu pumnul. — Nu daţi domnule locotenent! Nu făcui niciun păcat! se jeluia Ceapă, — Ce ascunzi mariane ? răcni mai întărîtat locotenentul şi încercă să-i smulgă manifestul. Hamalul Ceapă ascunse repede foaia după spate. Părea mirat de mania, ofiţerului. Păi, ce, n'are voie să păstreze şi el o foaie pe care a găsit-o cocoloşită într'un colţ al curţii ? începu să se supere. — Păi, nu-i a dumitale, domnule locotenent! Eu am găsit-o, şi-i a mea„ N'o dau ! spuse el mânios. — .. .Mama ta de comunist! Răspândeşti manifeste subversive, hai r" Vino cu mine! Şi dădu să-1 tragă. Ceapă se lăsă greu pe picioare. încă nu înţelegea pricina furiei ofiţerului. Un lucru ştia el însă bine: că la postul de jandarmi nu te culcă pe perne. Au păţit-o mulţi în satul său . Ce-o fi vrând dela dânsul ? Comunist, suresiv?" De ce i-o fi zicând suresiv? Vorbi supărat: — Nu-s suresiv, domnule locotenent. Lăsaţi-mă la munca mea. Stratulat făcu semn câtorva jandarmi să-i vină în ajutor. Urlă: — Citeşti manifeste subversive şi te miri ce-i aia, mizerabile! Văzând jandarmii, Ceapă băgă repede manifestul sub şubă şi se agăţăi de o ţeava groasă care ieşea dintr'un perete. Ochi-i se aprinseră de revoltă. Parcă erau ai unui lup, noaptea. Opincile i se înfundaseră în zăpadă. Era hotărît să nu se lase dus. Zise scrâşnind: — Nu ştiu carte, domnule locotenent. Poate-s comunist da nu-s • suresiv . .. Jandarmii îl apucară de cojoc. Omul se ţinea zdravăn şi înjura de mama focului. Deodată îşi descleştă mâinile de pe ţeava şi, cu o mişcare, îi repezi pe soldaţi în zăpadă. Din câţiva paşi ajunse în atelierul de cazangerie. Cei. de pe pragul cazangeriei care urmăriseră lupta, traseră repede poarta. Se auziră îndată bătăi şi strigăte: ■— Vă ordon, deschideţi! urla Stratulat. Nimeni nu. răspunse. Ceapă, pitit după un cazan aşteptă până când bătăile încetară. Scoase hârtia de sub cojoc şi o privi uimit. Mormăi: — A dracului foaie ! ... Suflă deasupra ei. Ochii îi deveniră zâmbitori. Mai păstrau o licărire de uimire. O arătă unui muncitor de lângă el. întrebă: — Ce-o fi scriind? sfârşitul jalbelor 9> Duda îi luă manifestul şi zâmbi. Prin sticla ochelarilor ochiul cel bolnav părea mai puţin roşu. Celălalt sclipea vesel. Vorbi: — Despre suferinţa noastră şi primejdia care ne paşte. Şi de felul cum putem scap1 de ele. îşi îndreptă ochelarii şi începu să citească rar. Când termină, netezi manifestul în palmă şi zise cu greutate:—Acum ai înţeles de ce eu viut să te ducă la rest? Icn Ceapă rămase cu cehii pierduţi, frământând în minte diferite gânduri. Vorbi apăsat, cu convingere: — Aşa-i! Bună hârtie ! Cine zici că o iscăleşte ? Duda tăcu un timp. Ochiul bolnav îi intrase adânc în orbită. Şopti: •— Partidul Comunist! Ion Ceapă, repetă în gând de câteva ori cuvintele şi întinse mâna: — Dă-o înapoi! S'o păstrez şi s'o arăt şi la alţii. Băgă manifestul împăturit în buzunarul pantalonului, sub şubă. Buzele continuau să i se mişte de murmure venite din adânc, dela inimă. Ochii i se muiară, deveniră visători, plecă cu pas greoiu pe cealaltă poartă. Muncitorii vorbeau despre cele citite în manifeste şi cuvintele lor însoţeau sgcmotele uneltelor, ale flăcărilor şi aburilor, întreaga viaţă a atelierelor. Oamenii munceau cu gândurile la cele citite şi aruncau, rar, câte o părere sau o ameninţare la adresa stăpânilor. Unii se ascundeau după locomotive sau prin unghere ferite şi reciteau rândurile mai greu de priceput. -—Adică, cum vine asta ? lunecă Tuchilă degetul de-a-lungul rândurilor cam şterse. Strigă vecinului dela strung, lui Ceacâru: —Păi, noi i-am pus să se împrumute dela bancherii din Franţa şi de mai ştiu eu unde ? Să nu le plătească, noi n'avem nimic împotrivă. Ceacâru scoase piesa din încleştarea strungului şi dădu din cap în semn că-i de aceeaşi părere. Strigă ca să fie auzit: — Dacă-i criză să fie pentru toată lumea! Şi apoi, nu noi am făcut-o> că muncim amarnic, cum scrie în foaie: vor să iasă din criză pe spinarea noastră. Spinările noastre sunt pentru alte greutăţi, nu ca să-i purtăm pe ciocoi! . .. şi prinse în şurub piesa. Tuchilă oftă de necaz. Murmură: — Să scoată din burţile şi casele lor de bani! Că-s rotunde şi pline. A-de unde ... Chiriţă scuipă şi tuşi. Se apropie de Tuchilă şi-1 întrebă: — Charles Rişte ... te ... rişte ... Fugi, măi, că-mi sfarmă dinţii! S'au franţuzit cu toţii. Chiriţă îl privi jicnit şi se apropie nemulţumit de strung. Mai încercă să citească cum trebue numele acela străin şi renunţă. II îndoi cu grijă şi-1 ascunse la cămaşă. Se bătu încetişor pe piept, în dreptul manifestului. Zise sus-pinător: — Lasă, că întreb eu pe alţii... 9 6 alexandru jar Topală, care tocmai trecea pe acolo, vorbi ca să audă şi alţii: — E francez, trimis de cămătarii de acolo să ne fure gologanii şi să ne ■dea afară din Ateliere. Ăsta conduce ţara şi o împarte cu boierii noştri. Suntem vânduţi la cântar şi încă ieftin. Strungarii ascultară cu uimire vorbele lui Topală. Nu că ele n'ar fi fost pe înţelesul şi pe placul lor, însă niciodată nu vorbise atât de dârz. — Şi de sindicat pomeneşte în foaie, — completă un strungar, după un timp de grea tăcere, afirmaţiile lui Topală. — Ce să aibe manifestul cu sindicatul, că nu el conduce ţara, — îşi dădu cu părerea un strungar mai bătrân. Oftă:—Eh, dacă el ar conduce... ce bine ar mai fi! — Măi, Mangâru, vor unii să te vadă Ministru,—zise în derâdere un vecin al lui. Mangâru aruncă o privire fulgerătoare celui care îl batjocorea şi ridică sfidător capul. întâlni ochii insistenţi ai lui Topală. Zise cu un ton ce se vroia convingător: — Şi 'n Franţa e criză. In toată lumea, nu numai la noi. Dacă răbdăm fiecare câte puţin, o să treacă. V •— Cât o să ţie ? întrebară imediat câţiva. — Nu mult! Un an, să zicem doi .. i Mangâru înălţă două degete. Clipi des din ochi, atotştiutor. — Dar până atunci ce ne facem ? întrebă un altul. Vocea-i răsună jeluitor printre sgomotele strungului. — Ce facem ? tuşi Chiriţă. Mangâru se prefăcu că trebue să schimbe piesa în dinţii strungului, ca să aibe timp să găsească un răspuns potrivit. Tuchilă se apropie de Mangâru şi-1 privi drept în ochi. Zise aproape rugător: ■—• Eşti în conducerea sindicatului! Tu trebue să ştii., Trebue !... — Zii, Mangârule ! îl îndemnară alţii. Mangâru se aplecă mai mult asupra strungului său. Nu i se vedea decât începutul de chelie. Topală privi la dânsul şi clătină din cap. Un colţ al gurii i se adânci de dispreţ. Bătu cu o cheie în strung, doar o să-1 facă să ridice capul. Vorbi stăpânit: — Te-au învăţat ăia să-i momeşti pe muncitori! Cât îţi dau pentru treaba asta, Mangârule ? Criza nu te atinge, că te-ai şmecherit. Noi însă am început să te cunoaştem ... şi făcu semn celorlalţi, arătându-1 cu degetul pe Mangâru. Continuă mai ridicat: — Manifestul asia nu e ca jalba lor, a social-demo-craţilor. Nu minte. Să plătească trântorii! Topală se înapoie la strungul său. Cei mai mulţi dintre strungari urmăriră mişcările lui Topală. îşi ziseră că avea deplină dreptate. Apoi, întoarseră privirile spre Mangâru. Aşteptau. sfârşitul jalbelor 97 •ca el să răspundă. Că i-au spus vorbe rele. De geaba, însă. Nu scotea un sunet. — Nu minte manifestul! începu Chiriţă, şi făcu să foşnească manifestul la piept. — Atunci cum rămâne cu jalba de până acum ? se miră Tuchilă, căutând în gând ce-i de făcut în viitor. — Jos cu jalba, strigă unul din fundul atelierului. La montaj, de sub burta locomotivei, Goj strigă: — Dă cheia cea mare, zevzecule ! şi întinse braţul puternic. Buzea îi dădu cheia şi trecu de cealaltă parte a locomotivei. întrebă: — Şi eu ? — N'am nevoie de tine. Nici ca locomotiva să fie gâdilată. De sub cazanul locomotivei se auzea o respiraţie grea şi un sgomot metalic. Din când în când, o înjurătură. Buzea ştergea cu un petec de sac piesele demontate. Cele de oţel îi luminau ochii, se oglindea în luciul lor. Cu grijă părintească le orânduia pe câteva scânduri. Şoptea: — Voinicilor ! ... Aşa, la rând, ca în leagăn !... Deodată sări îndărăt. Privi în jur şi nu văzu pe nimeni. Strângea Ia piept un mădular de oţel, fericit că nu-1 scăpase. — Nenişorule, locomotiva a fătat o comoară! şi Goj se strecură afară. îşi îndreptă trupul înalt şi svârli cheia la pământ. într'o mână ţinea un teanc de manifeste. Zâmbea fericit, ca şi cum într'adevăr ar fi descoperit o comoară. Zise, mai mult pentru sine: —Răvaşe, măi Buzea! S'au şmecherit locomotivele! Bătu cu palma în pântecul locomotivei şi o mângâie. Şopti:—E încă tânără, de aceea ... Lasă, pentru asta o s'o îngrijesc mai cu luare aminte ca pe altele. II trase pe Buzea de umăr:—Mi-s ochii încă împăienjeniţi de întunerec. Na, citeşte, mă, că te ascult. Buzea luă foaia şi o suci mirat. înghiţi un scuipat ca să-şi dreagă vocea şi începu să citească. Deodată, parcă adunată din toate locomotivele din hală, vocea lui Goj tună: — Fraţilor, şi Goj desfăcu larg braţele. Din toate părţile se adunară în grabă muncitori să vadă ce s'a întâmplat. Cei mai mulţi nici n'avuseră timp să lepede sculele. •— Fraţilor, ascultaţi! şi lovi cu putere în umărul lui Buzea. Ii trecu palma pe spinare, cu regret, şi zise prietenos: — Citeşte, nenişorule, pentru inima mea şi a cestorlalţi. Să asculte toată lumea răvaşul adus de locomotiva mea! Şi-şi încrucişa braţele pe pieptul voinic. Oamenii ascultau cuvintele rare, uneori împleticite, ale lui Buzea. Când Buzea termină, îi smulse imediat manifestul. Clătină din cap mulţumit. — Mă, fă-te scriitor, că ştii să citeşti după placul inimii mele. II îmbrânci prieteneşte, adăugând: —Căci de meserie nu eşti bun. Te ştiu eu ! ... Ridică 98 alexandru jar teancul de manifeste în palmele adunate ca o tavă, şi le arătă cu mândrie tuturora. Buşe întinse braţul ca să ia şi el. — Dă-mi şi mie una! Să-1 fac pe Hudici să plesnească. Ochii lui Buşe clipeau de şiretenie. Ţinea gura căscată şi i se vedea mişcarea limbii. Râdea înfundat, cu răutate. Vroia un manifest ca să-1 bage sub nasul lui Hudici. Că de sindicatul cu a cărui conducere îşi dă Hudici ifose, este vorbă scrisă. Goj ridică mai sus palmele şi răcni: — Sunt ale mele şi le dau cui mi-e pofta! înălţă pieptul sfruntător. Cum să dea oricui asemenea podoabe rare ? Ăla care le-a pus sub locomotivă, ştia că el are să le găsească. Pentru el le-a pus acolo. Numai pentru dânsul! Ionaş se băgă sub pieptul lui. Faţa i se înăspri de supărare. Buzele sale mici se ţuguiară, parcă căuta cuvântul potrivit. Ochii scăpărară de mânie. Strigă, izbind în acelaşi timp cu pumnul în aer: — E vorba în ele de noi toţi. Nu eşti tu care le-ai pus semnătura. Nu eşti Partidul Comunist! II apucă pe Goj de braţ şi vroi să-1 tragă mai jos ca să poată apuca un manifest. Goj ridică manifestele deasupra capului său şi se întoarse cu spatele. Făcu un pas spre locomotiva unde le găsise. Buzea sări cu glasul lui subţire în sprijinul celui pe care îl găsea de neînvins în toate: — Să nu dai! Tu le-ai găsit şi sunt de aceea numai ale tale. Făcu semn cu mâna celorlalţi să se îndepărteze. Lui Ionaş îi trecu orice răbdare. Se repezi asupra lui Buzea, fără gând să-1 îmbrâncească. Muşchii de pe faţa sa ciolănoasă, deveniseră o pieliţă. Ridică numai pumnul. Strigă: — Ce te bagi în vorbă ! Ai îmbătrânit în muncă şi tot nu ştii să faci nimic. Lasă-ne în pace! Buzea se trase într'o parte speriat. Plecă capul umilit şi nu mai scoase un cuvânt. Se făcuse nevăzut sub locomotivă. Buşe izbucni în râs din pricina felului cum s'a muiat Buzea. Zâmbi ironic: — Ţi-a făcut-o cum scrie la manifest: — Deajuns cu palavragiii! Adaogă imediat compătimitor: — Bietul Buzea !... Ionaş ceru poruncitor: — Dă-mi manifestele ! Sunt ale noastre. Togan care până atunci stătea de o parte, interveni. Se băgă în faţa lui Goj şi vorbi cu hotărîre: — înţelege, Goj! Ce-o să zică ăla care a semnat în josul foilor, că le păstrezi pentru tine ? întâlni ochii mari ai lui Goj. Văzu în pupilele lor adunându-se felurite gânduri. Unele şovăitoare, de înţelegere. Buza de jos i se muiase, descoperindu-i dinţii. Din piept îi ieşeau sunete chinuite. sfârşitul jalbelor 99 — Ce-o să zică ... Goj tăcu şi coborî mai jos teancul cu manifeste. întrebă aproape şoptit: — Unde poate fi găsit omul care le iscăleşte ? -—Nu ştiu,-—răspunse cu seriozitate Togan. Zise ceea ce ştia: — Nu e om, ci oameni. Un partid ascuns, care n'are voie să-1 afle poliţia. Mulţi se gândiră la Caţofide şi Boţcan. Goj numai la ultimul. Sprâncenele i se ridicară şi rămaseră ţepene. Oftă din tot pieptul. — Mama lor de hoţi! scrâşni Goj, cu gândul la comisari. Coborî şi mai jos manifestele. Le privea cu dragoste şi grijă. Vorbi cu pasiune: — Bine îs scrise, bine! să trăiască nenişorul care le-a ticluit! şi întinse palmele ca fiecare să ia câte un manifest. Apoi bătu în cazanul locomotivei unde le găsise, cu o caldă prietenie. Vezeanu încercă zadarnic să Ie ia manifestele. Turnătorii terminaseră de netezit formele şi mai aveau de aşteptat până când fiertura de fontă avea să fie gata. Ii era frică să nu vină inginerul şi să-1 mustre pentru lipsa sa de autoritate. In ultimul timp, parcă n'ar mai fi meşter. Mai răcni odată: — Pregătiţi oalele! Nu-i mai răspunseră. Oalele erau pregătite de mult. Stăteau în grupuri şi discutau. — Bine, să zicem că aşa e, — vorbi cumpănit Moga. Dar nici ţara nu poate rămâne fără de apărare. Dacă or scoate dela bugetul armatei, cum spune manifestul, ce-o să facem în caz de războiu ? Horja îl privi drept în ochi. II ştia pe Moga închis la suflet şi frământat de întrebări. Era cam domol, nu se mânia chiar dacă era supărat pe cineva. Iubea pământul în care se turna fonta şi mai ales, oamenii. Parcă avea mereu pojghiţe de vis pe ochi. Zise, punându-i mâna pe umăr: — Cine vrea războiu ? privi în ochii nedumeriţi ai celorlalţi. Unii ridicară din umeri. Câţiva îndrăzniră: — Cine să vrea ? Moga lăsă capul în jos şi îngână: —- Nu suntem cu nimeni în ceartă ... Câţiva exclamară: «Aşa-i». — Atunci de ce bagă atâta bănet în armată ? întrebă cu o izbucnire violentă, unul dintre turnătorii adunaţi. Era îmbrăcat numai în sdrenţe de culoare cafenie, pe deasupra mânjite în toate culorile sumbre ale atelierului. Faţa-i era mare rotundă şi oacheşă. Nasul însă mic, ■—un ciucure. Un neg negricios, părea să-i dubleze o nară. Ridică pumnii şi-i roti întrebător dinaintea ochilor celor prezenţi. Budui şedea rezemat de marginea unei oale şi asculta zâmbind. De câteva ori se gândise să se apropie, dar rămase la locul lui. Apucă un pumn de pământ şi-1 frământă distrat. Horja îşi netezi cu un deget mustaţa groasă şi clipi din ochi atotştiutor. IOO alexandru jar — Bună întrebare! spuse el. Nu avem cu nimeni de împărţit pământul şi din banii pe care-i bagă în armată am putea trăi şi noi mai bine. Numai că stăpânii gândesc altfel. Burgheziei nu-i place Uniunea Sovietică. Muncitorii de acolo nu sunt jefuiţi şi svârliţi afară din fabrici ca la noi. Totul e al lor şi îi-e teamă ca nu cumva să prindem şi noi poftă de felul lor de traiu. De aceea vor ei războiu cu Ruşii. Meşterul Vezeanu nu se mai putu stăpâni. Alergase de colo până colo, înebunit. Urlă isteric: — Gura ! aici nu e vorba să faceţi întrunire, bolşevism ! La oale ! Câţiva întoarseră capetele cu supărare. Unii făcură câţiva paşi spre dânsul. Turnătorul care pusese întrebarea cu armata, sări: — Mai e timp meştere, nu te băga! Din grupul celor care ascultau se desprinse Zarma. O luă pieziş spre cuptor şi aprinse ţigara. Aruncă o privire lui Vezeanu şi tiptil se strecură afară. Horja privi scârbit la meşter. Continuă: — Dacă se plâng că nu au bani şi e criză, cum se face că pentru a pregăti războiul, au ? Să mai taie dela armată şi din alte părţi, nu să ne urce impozitele şi să ne arunce pe drumuri! Vrem să muncim în pace şi nu de războaie ne arde. Muncitorii din Rusia nu ne duşmănesc . . . Vezeanu se învârtea pe lângă cuptoare, trăgând cu urechea. Deodată apucă un drug şi lovi cu putere într'o oală. Budui sări în sus speriat, punând şi el mâna pe un drug care-i sta la îndemână. Urlă: — A dat sifilisul în tine, meştere ? Iţi frâng toate crucile! şi-i băgă colţul drugului în piept. Se repeziră şi ceilalţi. Unii să-i separe, alţii să-şi verse furia împotriva lui Vezeanu. In dosul clădirii Administraţiei, Zarma vorbea în taină lui Caţofide. După câteva minute o luă repede înapoi spre turnătorie. Poarta turnătoriei fu izbită cu putere. Caţofide făcu câţiva paşi şi rămase o clipă dezorientat. îşi dădu repede seama de situaţie. Strigă: — Ce faceţi, bolşevicilor ? Un turnător, cel numai în sdrenţe, cu negul negru lângă nară, ţinea pe meşterul Vezeanu de piept şi-1 scutura cu furie. Răcnea din răsputeri: — Te amestec cu fonta, codoşule! Na, să te saturi! Şi-i lipi de gură un pumn de pământ gălbui. Ceilalţi se întoarseră spre Caţofide. Cei mai mulţi nu se clintiră, privindu-1 cu un început de întrebare. Unii mototoliră manifestele în pumni şi aşteptară. — Lasă meşterul, ucigaşule! strigă Caţofide şi făcu un gest poruncitor. Turnătorul care deabia acum auzise vocea agentului şi era mai curând mirat de nemişcarea din jur, întoarse capul fără să descleşteze mâna. Căscă ochii mari şi se dădu un pas în lături. sfârşitul jalbelor IOI Vezeanu goni spre poliţist, jeluindu-se: — Vor să mă omoare bolşevicii! Ajutor şi scuipă cu turbare pământul ce-i intrase în gură. Pe vine, trăgând cu ochiul, Zarma cu lanţeta în mână se prefăcea că netezeşte o formă de pământ. Caţofide svârli capul înainte ca să impresioneze şi-i măsură încruntân-du-şi sprâncenele. Se opri asupra celui care îl sgâţâise pe meşter. încercă să-i frângă privirea şi clipi. Ii făcu semn să vină mai aproape. Simţea lavaliera bătându-i-se sub bărbie. Aceasta îl făcea să se simtă mai tare. Zise cu voce ridicată: — Vino cu mine! şi aşteptă. Cel chemat îşi curăţă mâinile de pământ şi-şi îndreptă privirile asupra lui Vezeanu. Buzele i se resfrânseră. Negul îi intrase în nară, terciuind-o. Scuipă cu greaţă şi se încruntă mai tare. Budui nu se mai putu stăpâni. Cu drugul pe care nu-1 lepădase, izbi cu toată puterea într'o oală. Sgomotul se risipi în vibraţii surde. Sbieră: — Ce-mi stai, aşa, ca un general de brigadă ? şi făcând câţiva paşi mari, se opri sprijinit în drug, drept înaintea lui Caţofide. Câţiva izbucniră într'un râs înghesuit. Priveau admirativ la Budui şi se mişcară. Turnătorul ameninţat clătină din cap în semn de nesupunere. Caţofide îl privi cu furie pe Budui şi fără să mai gândească că e singur în faţa muncitorilor, izbi cu piciorul în drug. Un şuierat ascuţit îi scăpă printre dinţi. Se repezi asupra unuia care îi venea în faţă. Săriră cu toţii să-i despartă. Vocile învălmăşite umplură întregul atelier. Unii trăgeau de haină pe poliţist, alţii încercau în zadar să-1 potolească pe Budui. Din înghesuiala trupurilor şi pumnilor, răsărea un drug de fier. — Daţi-mi drumul! Un câine mai puţin! urlă Budui, în timp ce trăgea de lavaliera poliţistului. Moga îşi făcu loc cu coatele, apucă după spate pe Caţofide şi-1 trase cu toată puterea. Erau cât pe aci să cadă împreună. Gălăgia se potoli îndată. Caţofide sări câţiva paşi înapoi cu ochii îngroziţi. îşi aranja paltonul cu nasturii săriţi şi simţi un gol sub bărbie. Duse mâna cu repeziciune la gât. Bolborosi: — Lavaliera, lavaliera ! ... vă arăt eu manifeste, bolşevicilor ! Budui gâfâia şi privea triumfător la poliţist. Ochii oblici îi sclipeau de o crudă satisfacţie. Cozorocul tras spre o ureche, îi descoperea fruntea înaltă. O vână albăstruie părea gata să plesnească. Prinse restul de lavalieră smulsă în vârful drugului şi o ridică. Zise râzând: — la-ţi manifestele! şi agită drugul. Horja se desprinse dintre ceilalţi şi se apropie de Caţofide. Nu era rea lecţia primită de agent. Să simtă că muncitorii nu mai sunt ca altădată. Să mai ştie şi domnii ce-i frica. Dar, — se gândi el, — n'a venit încă vremea răfuielii celei mari. Asemenea incidente pot duce la represiuni şi la stânje- 102 alexandru jar nirea bunei organizări a luptei. De aceea, privindu-1 măsurat în ochi şi nete-zindu-şi mustaţa, spuse să audă şi ceilalţi: —■ Duceţi-vă, domnule, la treaba dumneavoastră. Nu mai căutaţi manifeste. N'aveţi să le puteţi strânge, sunt în stomacurile astea goale! De geaba v'aţi mâniat... şi-i întoarse încet spatele .... Aceste vorbe, spuse cu glas apăsat, curmară sgomotul din atelier. Privirile turnătorilor se plimbau între agentul de poliţie şi meşterul Vezeanu. Ii încremenea locului. Caţofide privi în urma lui Horja, şovăi câteva clipe şi porni, tremurând din tot trupul. Tăcerea fierbinte din atelier, fu spartă curând. — Cine-i ăla care i-a dat de ştire ? întrebă unul dintre muncitorii adunaţi. Se priviră între ei întrebători. Un gând străbătu toate minţile. Se auziră murmure. Moga se apropie de cuptor. Aruncă o privire bănuitoare lui Zarma şi-i spuse încet: — O caiafă! Apoi strigă energic: —La oale ! şi apăsă de mâner. Flacăra fontei lumină puternic feţele. VI In casa directorului general al C.F.R.-ului e cald şi linişte. In fiecare cameră, un mic termometru indică în vârful mercurului 18 grade Celsius. Pendula se plimbă prizonieră în celula de sticlă. Acele ceasornicului indică ora 9 seara. Alături, un calendar reţine penultima zi a anului 1930. Toate cifrele din această casă par a fi plictisite. La poarta casei, un sergent, cu paşi mici face să scârţâie zăpada. Felinarul din poartă prins în broderie de fier îi înfloreşte silueta cu umbre. O împarte în fâşii geometrice, de umbră. Afară era frig: 35 grade Celsius. Aşa indică şi vârful termometrului dela exteriorul ferestrei. Şi mai departe, acelaşi grad de temperatură scăzută. De asemeni în străzile vecine, în tot parcul Jianu. In tot Bucureştiul e teribil de frig. In casa directorului general Cezar Parthoniu e cald după prescripţia medicală. Hall-ul cel mare dela intrare este aranjat pentru Revelion. O masă mare de stejar şi douăsprezece scaune cu speteze înalte, căptuşite. Pe faţa albă de masă, nu e încă pus niciun tacâm. Numai o vază de cristal cu flori de Parma. într'un colţ al hali-ului, un mic brad înclinat, din prima zi a Crăciunului. Părea că voia să se scuture de firele aurii de lumânărele şi poze. Pe unul din pereţi un singur tablou. El reprezintă o femeie tânără cu ochii trişti şi zâmbetul Vag. Privirile îi sunt nostalgice, sau cel puţin aşa vor să pară. Părul lung răvăşit pe umeri aduce mai curând cu nişte panglici blonde. Portretul e făcut în ulei subţire, aproape în aquarelă. Pe ceilalţi pereţi, pe trei sferturi sfârşitul jalbelor acoperiţi de lemn încrustat atârnă căni vechi de plumb pictat, farfurii de lut ars, frânturi de basso-reliefuri cu subiect biblic şi câteva cruci ortodoxe, iconiţe. O scară interioară în spirală duce spre etajul de sus, singurul. Aici e propriu zis, apartamentul de locuit. Sufrageria, dormitorul, salon intim, biroul de lucru cu biblioteca. Din salon se aude un sgomot rar. Parcă cineva ar socoti în ascuns şi se opreşte la apropierea cuiva nedorit. E singurul sgomot ce se aude în casă. In birou, Parthoniu citeşte. Fotoliul în care îşi face lectura îi imobilizează trupul. Fumul de ţigară ondulează până 'n tavan. Se aude sgomotul respiraţiei liniştite. Biroul e spaţios şi sobru. Doi dintre pereţi sunt acoperiţi de bibliotecă. Un perete e ocupat aproape în întregime de ferestre acoperite cu o perdea subţire. Un tablou reprezentând un peisagiu feroviar, decorează ultimul perete. Pe masa biroului se găsesc două telefoane, o statueră a unui muncitor izbind cu ciocanul în nicovală, un teanc de dosare, un dosar deschis şi cartea pe care o citeşte proprietarul casei. Ochii lui Parthoniu se mişcă încet, peste rândurile cărţii. Sub ochi îi atârnă pungi cu creţuri dese, vinete. Faţa îi este palidă, de o distincţie obosită. Trăsăturile îi sunt obişnuite, însă energice. Par a strânge în liniile lor frământări, o nesiguranţă interioară. Mustaţa căruntă, potrivită cu îngrijire, îi dă un aer de înţeleaptă îngăduinţă. Ii îndulceşte crestăturile de o parte şi de alta a gurii şi ea făcută dintr'o tăietură. Părul e cu totul alb, cam rărit. Totuşi nu pare să fi trecut cu mult de cincizeci de ani. Pieptul e robust, atletic. E fără haină. O mână o ţine întinsă pe masă. Degetele sunt mari, însă fine, insinuante. Degetele celeilalte mâini se mişcă leneşe. Ating câte odată dosarul deschis. Nu-1 preocupă dosarul. Citeşte cu atenţie cartea lui Andre Gide. Ultima ediţie: « Les nourritures ter-restres». A comandat-o la Paris, împreună cu altele. Ultimele noutăţi. Scrumul dela ţigară îi cade pe carte. Scoate ţigara din colţul gurii şi o striveşte ca pe o gânganie în cristalul gros al scrumierii. Scutură cartea şi suflă cu băgare de seamă deasupra. O mângâie cu palma, rar. Apoi, obosit, se lasă pe spetează şi închide ochii. Ascultă sgomotul apropiat, din salon. Dinspre tâmple încep să i se lungească două încrestături. S'au unit în mijlocul frunţii, formând un unghiu mic. Vârful unghiului coboară între sprâncene. Clatină lent capul. II întoarce în direcţia de unde se aude mişcarea. Ascultă. Cezar Parthoniu puse-un semn de hârtie în carte şi o împinse într'un colţ al mesei. Trase dosarul deschis sub bărbie. Privirile îi căpătară imediat o lucire rece. întoarse foaia şi citi cu mai mult interes. Apăsă degetul în mijlocul unui rând şi rămase cu privirile în gol. Faţa ii căpătă o expresie severă. Sublinie rândul cu creionul roşu. După un timp, alte două raiduri. Micul unghiu de pe frunte se adânci. Sgomotul din salon îl făcu să tresară şi se alexandru jar ridică cu un oarecare efort. Citi de sus, coperta, literele frumos caligrafiate: Referatul cenzorilor consiliului de administraţie al întreprinderilor « Petromet ». Făcu o jumătate de pas, gata să plece, şi-şi aminti de ceva. Notă ceva pe o hârtie să nu uite să vorbească la şedinţa Consiliului, despre ofertele primite în ultimele zile. Criza aceasta economică a aruncat în ultimul timp pe piaţă, mari cantităţi de fier vechiu, dela micile ateliere falimentare. Preţul este mic şi scade mereu. Cezar strânse pleoapele de oboseală şi părăsi biroul. Străbătu un scurt culoar şi se opri înaintea unei uşi. Ascultă sgomotul de dincolo şi capul i se îngreuna. Părea acum mai bătrân, un moşneag slab, desgustat de viaţă. Şoptea cuvinte nedesluşite. îşi îndreptă trupul şi intră. . In salon, la o mică măsuţă, o femeie bătrână clătina mut din cap. Faţa-i era pergamentată. Ochii pe jumătate închişi, trişti. Culoarea lor părea să fi fost pe vremuri albastră. Mai păstrau în cenuşiul lor de acum, urme din această culoare senină. Din gura strâmbă. îi curgea o licoare albicioasă. Descria o dâră lucie pe bărbia lungă. Capotul vişiniu de mătasă, era stropit, pe guler şi revers, de scuipat. Vârful nasului acvilin se mişca rar, nesigur. Nările subţiri se frământau. Fruntea descoperită de părul tras spre creştet. Părul era prins pe după urechile scorţoase de o panglică de catifea neagră. Buclele blonde îi cădeau abundente pe spate. Din umerii lăsaţi se prelungeau pe măsuţă braţele subţiri. Degetele îi tremurau pe cărţile de joc înşiruite. Falangele lor păreau prinse cu aţă, gata să se desprindă. Stârneau sgomote seci în lemnul măsuţei. Şi picioarele, deşi nu se vedeau, însoţeau sunetele de deasupra cărţilor de joc. Tălpile băteau regulat podeaua. Salonul era puternic luminat de lustra veneţiană. Mobila de placaj fin şi strălucitor, oglindea cu variate deformări, trupul acestei femei. Ii amplifica umbra, tremurăturile. Femeia aceasta nu semăna câtuşi de puţin cu portretul elegant din hall-ul de jos. Şi totuşi era aceeaşi făptură, mai bătrână cu un sfert de veac. Era soţia actualului director. general al C.F.R. ului, doamna Cella Parthoniu. Povestea acestei schimbări, dintr'o cuceritoare femeie şi ceea ce este acum, e destul de banală în analele medicinei. Intr'o călătorie de plăcere făcută cu soţul ei în Occidentul Europei, contractă o gripă infecţioasă, care lăsă după ea urmări suspecte. Mişcările îi deveniseră nesigure. Parcă în muşchi cineva strecurase nişte fire de oţel fin. Un tremur, la început numai al braţelor, cuprinse cu timpul întregul trup. Capul ei înălţat cu discretă mândrie, deveni din ce în ce mai greoi. Parcă nu era bine prins de vârful coloanei vertebrale. Se pleca într'o parte şi nicio voinţă nu-l mai putea îndrepta. în primii ani stătea mai mult lungită în pat, pentru a stăpâni tremurul, pentru a-I face să dispară. Gândea că e numai o slăbiciune a muşchilor. Mai ales că la întrebările ei, medicii cei mai mari aduşi din străinătate, refuzau să-i spună adevărul. Numai soţul ştia că este lovită de boala lui Parkinson. Nici el nu cuteza să-i spună. Urmărea efectele cumplite ale acestei boli. Faţa sfârşitul jalbelor vie a femeii din tablou, se schimba. Culorile îi deveneau mai sumbre, pătate. Nu mai putea reţine lichidul glandelor salivare. Braţele îi tremurau tot mai des, şi cu timpul, trupul înalt şi svelt se făcu mai mic şi se închirci. De aproape un sfert de veac, Cezar Parthoniu asista la această lentă lunecare spre moarte a soţiei sale. De sigur, bărbat în toată puterea, Cezar nu mai putea avea relaţii trupeşti cu această fiinţă nenorocită. Totuşi nu se despărţise de dânsa. Şi nici o singură dată nu se gândise s'o îndepărteze din preajma lui, s'o interneze într'un, sanatoriu. Aventurile sale amoroase le făcea discret, ca ea să nu afle. O îngrijea cu milă, căci îşi amintea de dragostea din trecut, cu regretul că nu mai e frumoasa de altădată. Ii satisfăcea cu sinceritate orice dorinţă. Ii respecta suferinţa. Se simţea parcă vinovat de ceea ce îndură. Atunci când comitea ceva rău în afara casei, simţea o ispăşire necesară în a trăi lângă dânsa. Pentrucă Cella îşi păstrase toată luciditatea minţii. Parthoniu rămase câteva clipe privind-o cu bunătate. Ii trase batista de sub pieptul capotului şi-i tampona gura şi bărbia. Apoi o mângâie pe cap. Mâna tremurândă a bolnavei îl îndemnă să se aşeze. Ea îşi privi bărbatul fără expresie. Ti studia cu indiferenţă faţa ca să-i descopere un gând mai deosebit, si duse degetele şubrede deasupra cărţilor de joc. Zise cu voce venită din profunzimi. — Un remy, Cezare. Cezar se aşeză lângă măsuţă şi adună cărţile. Le amestecă urmărind tre-murul trupului. Mereu acelaşi, cu svâcniri violente. Acum capul i se clătina parcă mai tare. O îndemnă cu voce caldă: — Reazămă-te de spătar. Vrei să-ţi pun o perniţă la spate ? Cezar puse cărţile pe masă şi dădu să se ridice. Doamna Parthoniu ridică un braţ în semn de refuz. Strânse pleoapele, ca să întărească refuzul. Din gură îi picură salivă. Zise cu un efort dureros: — Mâine e Anul Nou! încă unui... Cezare, cum o să-1 sărbătorim? Ca in anul trecut ? — Da, dragostea mea! M'am ocupat de toate. De toate ... şopti Cezar, şi întoarse ochii în altă parte. Se gândea la acest an care trecuse prea repede. — Pe cine ai invitat ? ^e auzi din nou vocea bolnavei, preocupată numai de Revelion. Cezar împărţi cărţile în două şi răspunse după un timp. Ii zâmbi ca unui copil nerăbdător., — Puţini invitaţi, — numai intimi. Pe cei din anul trecut şi pe prefectul Capitalei, pe Marinescu. Trebuia, e băiat bun . . . — Şi soţiile lor ? lăsă să-i scape Ceila. Capul încetă să-i tremure. Ochii-i priveau la soţul ei, fără să clipească. Cezar se ridică şi-i tampona din nou bărbia umezită. Evită astfel un răspuns imediat. Zise cu glas de scuză: io6 alexandru jar — Vin şi ele. Vei sta lângă mine, cuminte. Şi eu lângă tine. Ii mângâie părul. Păstra aceeaşi moliciune de mătase ca în urmă cu mulţi ani. Ii cuprinse capul în palme. Se aplecă la spatele ei pentru ca s'o sărute pe creştet. Şovăi câteva clipe. încercă să-şi închipuie că o sărută pe cea zugrăvită în tabloul din hali. Şopti, îndepărtându-şi puţin gura: — E târziu. Vrei să te întinzi în pat ? — Vine şi Cova ? primi drept răspuns, Cezar. — Da, şi Piringiu-Cova. De ce întrebi ? — Nu-mi place. Cezar tăcu. Vru s'o întrebe de ce nu-i place acest om, dar se răsgândi. Ca să n'o irite. Se gândi la Cova, la furniturile de fier vechi făcute de acesta căilor ferate. Nu pierduse de pe urma acestei afaceri. E un om întreprinzător, deşi cam lipsit de scrupule. Zise totuşi cu un ton indiferent: — Odată pe an la masă ... nu-i grav. Cezar urmări degetele soţiei sale. Se crispaseră prinzând marginea măsuţei. — Bine, dacă aşa crezi... Degetele doamnei Parthoniu se descleştară şi începură iarăşi să tremure. Se întoarse cu un spasm puternic al întregului trup spre soţul ei. II prinse de braţe şi-1 privi adânc în ochi. Zise cu voce nostalgică: — S'a dus anul, s'a dus ! Eşti mulţumit Cezare ? El zâmbi vag, neştiind ce să răspundă ca să n'o jignească. întrebarea ei tăinuia un sbucium intim. I-a mai pus-o şi altădată, de multe ori. Cum să fie mulţumit de viaţa pe care o ducea cu ea ? De aceea se prefăcu a nu înţelege sensul întrebării şi spuse: — Da, merge bine, deşi e criză. La « Petromet», chiar mai bine decât ca anul trecut. Bilanţul pozitiv. Numai la Căile Ferate mai greu. Au fost hotărîte alte concedieri. Odată cu acest An Nou. De, Statul!... Ii spuse toate acestea, ştiind că în ultimpul timp ea se preocupa de situaţia lui materială. Acest interes îi dădea femeii impresia că trăieşte şi în afara casei. Participa astfel la viaţă. Bolnava rămase îngândurată. In ochi i se iviră sclipiri scurte, iuţi. încercă să-şi sugă saliva de pe buze. Zâmbi mulţumită şi-1 trase fără putere spre dânsa. — Bine, Cezare! Am încredere în tine! întotdeauna am avut. Degetele înfipte în braţele voinice ale bărbatului, lunecară. Tremurau în aer. Cezar Parthoniu privi peste capul bolnavei. Gândurile i se concentraseră asupra concedierilor dela Căile Ferate. Se întrebă cum au să reacţioneze muncitorii. Ochii i se micşorară, ca şi cum ar urmări mişcarea unui punct îndepărtat. O sbârcitură orizontală, frântă la mijloc în unghiu, îi brazdă fruntea. Trăsăturile feţei se crispară. — La ce te gândeşti, dragule ? se auzi vocea sugrumată de o bruscă nelinişte, a Cellei. Parthoniu coborî privirile şi clătină din cap. Se aşeză. Bătu rar cu palma în teancul de cărţi şi începu să le împartă. Gândurile îi reveniră la bolnavă. sfârşitul jalbelor Jucau fără să vorbească. In salon se auzea numai căderea cărţilor pe măsuţă şi sgomotul făcut de picioarele bolnavei, care loveau podeaua. De jos, din hali, urcară bătăile pendulei. De zece ori. Apoi sunetul telefonului din birou. Parthoniu rămase cu cărţile în mână, gândindu-se cine l-ar putea chema acum. Se ridică. — Mă chiamă cineva. E târziu, trebue să te culci. Mai am de lucru. Doamna repetă un « nu » mânios şi trupul i se făcu mai mic în fotoliu. II îndemnă cu un gest al manei tremurânde să plece. Strigă în urma lui:e—Te aştept! şi-1 urmări cu ochi curioşi până când dispăru. Parthoniu ridică fără grabă telefonul din furcă şi-1 duse la ureche. După un răstimp exclamă: — Ce e? O voce grăbită se rostogoli în casca telefonului: — Foarte important. Trebue să te văd imediat. E vorba ... Cezar şovăi să accepte această vizită. Era târziu şi până mâine dimineaţă, n'ar avea ce pierde. — Pe mâine dimineaţă! îi tăie vorba Parthoniu interlocutorului dela telefon. Era totuşi nerăbdător să afle cauza insistenţei celuilalt. Simţea după neliniştea vocei care vibra în membrana receptorului că s'a petrecut ceva important. — Nu, Cezare ! Putem pierde partida. Vin imediat! — Despre ce e vorba ? — Nu pot spune la telefon. Trebue să te văd! — Vino! Cezar rămase cu telefonul la ureche. In ochii lui negri, răzbeau o mulţime de întrebări. Pungile de sub ochi se contractară de câteva ori. Puse telefonul în furcă şi privirile îi lunecară pe masa biroului. Ceti de câteva ori, în gând literele subţiri de pe coperta cărţii întoarse: « Les nourritures ter-restrea». îşi aminti un pasagiu din carte. II însoţea pe erou în drumul său ca un plebeian fugit de sbuciumul civilizaţiei. Brusc, se opri în călătoria lui imaginară şi o luă înapoi. Se opri asupra dosarului închis. Cel cu referatul cenzorilor întreprinderilor « Petromet». Bătu cu' pumnul deasupra lui şi o luă înapoi spre salon. Doamna Parthoniu îl întâmpină cu amândouă braţele tremurânde şi întrebă împleticit: — Cine a fost ? Cine ? Cezar se apropie ca şi cum n'ar fi auzit întrebarea. Ii scoase batista de sub pieptul capotului şi-i şterse buzele şi bărbia de salivă. Zise cu un îndemn părintesc: — Te rog, dragoste, trebue să te culci, — şi dădu s'o cuprindă sub braţ. Ea se trase într'un colţ al fotoliului. Picioarele îi băteau mai tare în podea. Ochii îi ieşiră din orbite şi căpătară o sclipire fixă. io8 alexandru jar — Lasă-mă ! Lasă-mă aici! Cine ţi-a telefonat ? Cu un braţ întins asemenea unei bucăţi de lemn învelit în mătasă, îl ameninţa pe Parthoniu, în timp ce celălalt se svârcolea de-a-lungul fotoliului. Cezar rămase locului nemişcat, aşteptând cu răbdare ca femeia să se liniştească. Părea că asistă ia jocul unei actriţe pe care a văzut-o în acelaşi rol de zeci de ori. După un timp şopti cu vinovăţie: — E domnul Stamatiade! Ii strânse degetele fragile între palme şi i le sărută. Continuă cu voce rugătoare: — Plai, culcă-te ! Am să-ţi povestesc mâine ce am vorbit cu dânsul. Doamna Parthoniu se lăsă convinsă. Şi tremurăturile trupului i se răriră. Repetă mecanic: — Mâine ! Mâine ! Cezar sună şi servitoarea veni îndată. Apucară bolnava pe sub braţe şi o conduseră în dormitorul ei. El singur o ajută să ajungă până la pat şi o aşeză pe marginea patului ca să fie desbrăcată. Ii zâmbi cu blândeţe, mân-gâind.u-i părul. Părul ei de altădată, din portret. .. Când ieşea din cameră, se auzi soneria la poartă. Ministrul Comunicaţiilor, Ştefan Stamatiade, se aşeză în fotoliu privind în jurul lui. Capul i se mişca parcă ar fi fost o piesă montată pe un mecanism cu roţi dinţate. Se rotea în semicerc de mai multe ori, cu opriri brusce, regulate. Ochii îi erau rotunzi, ca ai unui peşte aruncat la mal. Trăsăturile vagi ale feţei păreau trasate. pentru un model de mască. Numai gura avea un caracter particular. Tăiată cu hotărîre în două linii perfect paralele. Papil-lon-ul cenuşiu cu picăţele negre dădea chipului său un aer de om care vrea să placă. Era înalt de statură, hainele pe talie, pantofii de lac cu tălpile foarte subţiri, mănuşile de piele de porc neîntrebuinţate, ţinute în mână ca un evantai. — lartă-mă, Cezare, că te-am deranjat la ora asta târzie. Ştii că nu obiş-nuesc .. . Vocea ministrului era slabă, de parcă îşi cerea scuze unei femei autoritare. Niciun muşchiu al feţei nu i se mişca. Clipi rar şi se opri, aşteptând un cuvânt al celuilalt. — Ce s'a întâmplat? întrebă direct Parthoniu. Şedea la locul lui, de cealaltă parte a biroului şi studia cu calm faţa inexpresivă a vizitatorului. Nimic din expresia feţei lui Parthoniu nu trăda o curiozitate deosebită. Trăgea din ţigară fără plăcere, uşor îngândurat. Ministrul Stamatiade privi în jurul său. I se vedea din ochi că-şi organizează gândurile, că-şi compune frazele. Genunchii lipiţi se ciocneau şi se depărtau. Ii acoperi cu palmele. — Ascultă, Cezare, de ce am venit. Tăcu şi rămase cu mănuşile pleoştite în aer. Pronunţă rar: — Astăzi după amiază, s'a hotărît în Consiliul de Miniştri tratarea unui nou împrumut în străinătate. Se opri iarăşi, aşteptând o mişcare a lui Parthoniu. Se simţea urmărit de imobilitatea din jur, stingherit. Continuă cu opinteli în glas: — Ofertele vechi ale bancherilor străini au fost sfârşitul jalbelor în principiu acceptate. Condiţiile lor nu diferă de cele ale primului împrumut. Atât dobânda cât şi reglementarea plăţilor se va face în materii prime. Şi o participare mai masivă la industriile noastre. Stamatiade tăcu din nou, cu ochii rotunzi fixaţi înainte. Linia de jos a gurii îi coborî cu desamăgire. Se întrebă dacă Cezar îl ascultă. Mişcă într'o parte capul, vrând să spună cu asta: dacă nu te interesează atunci. .. (Acest « atunci » însemna că se mai poate adresa altora. Eu am vrut să te servesc, pentrucă-ţi sunt prieten). Bătu cu degetele mănuşilor în marginea mesei. Apoi trase cu grijă de papillon-ul care se urcase prea sus pe gât. — Şi ? exclamă Parthoniu îndemnându-l, cu o clipire a ochilor, să continue. Stamatiade avu un reflex al capului. Atât, un « şi »? la marea veste pe care o aduce ? Văzu imediat, sau mai curând simţea în privirea aparent calmă a celuilalt, un interes mai adânc. Reîncepu să-şi joace mănuşile în aer. Se trase mai aproape de masă şi-şi rări respiraţia încărcată. — In prima săptămână după Anul Nou, cel mai târziu până la sfârşitul lunii următoare, o delegaţie a guvernului va pleca să pună la punct acest împrumut. încă nu s'a hotărît cine va face parte din această delegaţie. De sigur că ar fi de dorit să facă parte din ea, careva dintre noi. Pentru asta am venit la tine. Stamatiade tăcu iarăşi. Observă o schimbare mai pronunţată în privirea celui de dincolo de birou. De aceea, adaogă mai apăsat: — Să vedem ce-i de făcut! Directorul General al C.F.R.-ului, privi în jos, încruntat. Luă un creion roşu şi începu să mâzgălească pe o foaie. Linii geometrice mici, ascuţite. Pungile de sub ochi i se întunecară mai mult. Unghiul dintre sprincene se adânci. Ciocni cu vârful creionului, mormăind: — Interesant... important... Ridică brusc capul şi privi interogativ, sever: — Când s'a terminat şedinţa ? Ministrul răspunse prompt: — înainte cu o oră. Ţi-am telefonat chiar dela Preşedinţie. Eşti primul care o ştii! Stamatiade zâmbi vag, mulţumit că prin situaţia sa oficială, aflase despre hotărîrea împrumutului. Ei, acum să vadă ce are să urmeze!... Se gândise şi el bine înainte de a fi venit să-1 vestească pe Parthoniu. Făcea parte din Consiliul de Administraţie al întreprinderilor «Petromet». Socotise că n'ar avea ce pierde cu realizarea acestui împrumut. Ii deschidea perspective. — N'a aflat nimeni în afară de mine ? întrebă Parthoniu, apăsând pe fiecare cuvânt. Privirile îi erau acum ascuţite, reci. <| — Cum îţi închipui, Cezare ? Stamatiade îşi înălţă trupul cu hotărîre. Vedea în această întrebare un plan de acţiune de care nu putea fi străin. O lărgire a beneficiilor acţionarilor şi o înfrângere a concurenţei întreprinderilor rivale. Şi se gândea în deosebi la sine. — Bine, Fănică, bine că ai venit! zise cu voce catifelată, aproape dulceagă, Parthoniu. De fapt, se complimenta singur. Prin minte îi trecu imediat ce s'ar putea realiza, dacă în calitatea sa de Administrator-Delegat al « Petro- ] 10 alexandru jar met-ului » ar obţine o parte din acest împrumut. Mai ales acum, când criza e în plină desfăşurare. Se pot cumpăra industriile falimentare şi emite noi acţiuni. Iar banii luaţi, vor putea fi întorşi Statului prin livrări Căilor Ferate, unde el este director general. Problema e de a obţine o sumă cât mai mare din împrumut. Pentru asta nu trebue să precupeţească noi cooptări în Consiliul de Administraţie, comisioane. Parthoniu puse mâna pe telefon şi formă numărul. Ochii i se închiseră pe jumătate. Chemă: — Pe Domnul Ministru de Finanţe! Trânti telefonul. Faţa i se întunecă. Mustaţa căruntă se strânse. Dantura regulată sclipi în lumina becului de pe masă. Zise totuşi calm: ■— Nu-i acasă. Stamatiade îndrăzni: — E ajun de Anul Nou ... — Ajun!... Nu-i niciun ajun ! aproape că strigă Cezar. — A spus că pleacă să se odihnească până după sărbători la moşie. Parthoniu se stăpâni să nu-i dea replica cuvenită. Cel care şedea în fotoliu, privind cu ochii săi de crap fiert şi care, din când în când îşi aranja fluturele de mătasă cu picăţele la gâtul subţire, nu era totuşi o slugă. Era totuşi un ministru al ţării, de care de sigur va mai avea nevoie. Ii studie mirarea de pe faţă şi-i făcu cu capul un semn de neîncredere. Nu credea că ministrul a plecat din Bucureşti acum când s'a hotărît un împrumut. Cine ştie unde se află în clipa de faţă!... Face doar parte din alt Consiliu de Administraţie. Să nu se fi dus la ... Faţa-i de obicei calmă, de om ce pare mai curând că se ocupă cu probleme abstracte, deveni dură. Pungile de sub ochi se sbârciră spre rădăcina nasului şi se întunecară mai mult. Parcă şi privirile se întoarseră spre aceste pungi pentru a scotoci în ele cine ştie ce gânduri. Mustaţa se mişcă nervos, acoperind un tremur al buzelor, muşcătura dinţilor strânşi. Respiră odată, îndesat. Pocni din degete şi zâmbi imediat cu amărăciune. Se gândea la propunerea pe care o făcuse în repetate rânduri, de a-1 coopta pe ministrul de Finanţe în Consiliu. E drept că pretenţiile lui erau mari: douăzeci la sută din acţiunile « Petromet-ului ». De sigur, niciodată n'am să cedez o parte din acţiunile mele. Putem constrânge pe acţionarii mai mici. Avem mijloace ca să-i facem să accepte !... Făcea să i se acorde cei douăzeci la sută. Mai e timp să se repare greşeala. împrumutul încă n'a fost semnat şi se mai poate trata cu dânsul. Cât mai curând, chiar mâine dimineaţă. Se pricepe el să pună mâna pe ministru! Stamatiade cunoştea propunerea lui Parthoniu cu privire la cooptarea în Consiliul de Administraţie a ministrului de finanţe, şi era de acord cu ea. Cuvântul lui, însă, era fără putere în raport cu acţiunile pe care le deţinea la «Petromet». Numai două la sută din numărul total. Acum, socotea el,, merită să aibă mai mult. E doar ministru al comunicaţiilor! (Nu este oare acest minister, cea mai mare întreprindere din ţară ? îmi cereţi mereu să. sfârşitul jalbelor III accept livrări dubioase la Căile Ferate. Şi tu mi-ai cerut, domnule director general Cezar Parthoniu! Dar la mine vă gândiţi rar, rar ...) Stamatiade se trase mai în fundul fotoliului. Avea nevoie de perspectivă ca să-şi exprime pretenţiile. Trăsăturile feţei se accentuară, fără să pară mai energice. Trăsătura gurii însă, deveni mai subţire. Intre liniile ei paralele se preumbla o hotărîre. Era de data aceasta hotărît să ceară ceea ce crede el că i se cuvine. Partidul care 1-a numit ministru nu va sta o veşnicie la putere. Trebue să profite acum, numai acum! Pentru serviciile pe care le face întreprinderilor, două la sută din acţiuni constitue o batjocură. Trebue să profite de acest împrumut, la care participă, nu ca alţii... cu încasarea dividendelor. Se aplecă spre masa biroului gata să-şi formuleze cererea. — Să convoci pentru mâine dimineaţă pe membrii Consiliului! Parthoniu continuă să rămână concentrat în gândurile sale. Stamatiade tresări, întrerupt din gândul său. Zise automat: — Am să-i convoc! Se mişcă în fotoliu mai stingherit decât atunci când venise. Se simţea şi mai mult diminuat de porunca lui Parthoniu. E tratat ca un simplu curier ... Revolta împotriva situaţiei sale, îl făcu mai ţeapăn, gata să se ridice. La urma urmei, e ministru ! Are şi el oarecare putere, drepturi. Nu se ridică în picioare. Se lovi cu mănuşile pe genunchi. Vorbi fără să privească la cel de dincolo de masă: —Te-am servit întotdeauna, Cezare ! Numai livrările de fier vechi din ultimul timp ... Pentru Căile Ferate ... Ar trebui tu şi ceilalţi, să vă gândiţi şi la mine. Ştii, nu sunt un pretenţios. Dacă obţinem parte din împrumut.. Parthoniu îi tăie vorba. Nu-i plăcea să-i amintească despre livrările făcute la C.F.R. Acum se amestecă şi în funcţia lui de Director General!.. .Şi ca să-i taie pofta dela asemenea intenţii, vorbi cu severitate: — Mai bine ai face ca aceste concedieri să fie amânate. Era în acest reproş dorinţa de a scăpa de răspundere. Nu voia ca nemulţumirile muncitorilor să se îndrepte împotriva lui. Să le suporte ministrul Comunicaţiilor. N'a cerut postul de Director General pentru ca să-şi complice viaţa. Pentru altceva ... Ministrul Comunicaţiilor tăcu. Venise pentru una şi iată... îşi judecă lipsa de abilitate. E drept, nu venise ca să-i vorbească despre lucrări. Pentru împrumut şi . . . acţiuni. Pentru ca să i se dea măcar încă trei la sută din acţiuni. Căută un cuvânt de scuză ca să poată reveni la ceea ce-1 interesa. Gâtul i se strâmbă, făcând ca papillon-ul să se mişte într'un sbor caraghios sub bărbie. — Sunt obligaţiile impuse de-primul împrumut. Economiile pe care le cer experţii, — şopti Stamatiade, frământându-şi mănuşile. Adăugă, după un timp, ca o justificare a nevinovăţiei sale: —Dar o ştii mai bine decât mine, Cezare!... Stamatiade repetă ultima frază în gând. Mai întâi i se păru că era prea tare. Imediat prinse curaj şi-i păru bine că o pronunţase. Făcuse, fără să-şi dea seama dela început, o mică presiune. Se ferea să-i zică pe nume: Şantaj. (Vezi, tot de mine ai nevoie, aşa cum sunt! ... Muncitorii 112 alexandru jar ar putea da împrumutul peste cap, dacă n'aş fi eu, eu ! Ce ar fi cu toate socotelile pe care le faci acum în privinţa acestui împrumut ? Ce zici, domaule administrator-delegat al întreprinderilor «Petromet»?) Ministrul Comunicaţiilor privi cu mai multă îndrăzneală la Cezar. Un colţ al gurii i se ridică. Parthoniu se prefăcu că nu înţelege ce vrea să spună micul acţionar din faţa lui. Simţi că el cam întrece măsura, îşi lungeşte prea mult nasul. Uită că e un mic ministru ... De aceea socoti că e mai bine să nu-i răspundă imediat. Tăcerea îl va potoli şi-1 va reduce la rolul său mărunt. îşi aprinse o ţigară, prefac ându-se că e plictisit de toată această discuţie. Şi tot din plictiseală, strivi, după câteva fumuri, ţigara în scrumieră. — Sunt măsurile guvernului, domnule Stamatiade ... zise cu un glas nepăsător, Cezar. Se rezemă de spetează, adăugând: — La Căile Ferate sunt numai director general. Execut ordinele guvernului... Pungile de sub ochi se lăsară în jos, moi. împreună degetele sale fine. Numai unghiul dintre sprincene se adânci. N'a început oare ministrul să creadă că i se cuvine prea mult ? — Ordinele guvernului... mormăi Stamatide. Ochii săi ficşi clipiră. Trăsăturile îi redeveniră vagi, de mască de abia schiţată. Şi din tăietura gurii, rămase o linie creionată cu roz-pal. Cezar Parthoniu se ridică. Aşteptă ca şi ministrul să se ridice. II privi cu bănuială, stăruitor. Ii studie faţa, întrebându-se ce ascunde. întinse mâna peste masă. Ştefan Stamatiade strânse mâna întinsă, fără să scoată un cuvânt. Se aştepta să fie condus până la uşă. In ochi îi trecu o scurtă lumină de îngrijorare pentru viitorul său. Nu putea ghici care sunt gândurile lui Parthoniu. In toată casa era o linişte de interior cald de iarnă. De ajun de Anul Nou. Scaunele cu speteze înalte, din hali, îşi aşteptau invitaţii. Bradul din colţ părea ceva mai înclinat. Florile de Parma de pe masă îşi căutau culorile în lumina unui singur bec aprins. Portretul din tinereţe al doamnei Cella Parthoniu, zâmbea în rama lui. Sus, dela etajul suspendat de scara în spirală, se auzea un singur sgomot. Venea din camera bolnavei, cu scurte întreruperi şi ecouri. In birou, Cezar rămase câteva clipe în picioare. Asculta paşii celui care cobora scările de piatră din faţa peronului casei. Apoi închiderea porţii. Unghiul dintre sprincenele sale dispăru. Crestăturile de pe frunte se retră-seseră spre tâmple. Se aşeză, lunecă palma pe masă şi prinse sub ea cartea întoarsă. O netezi şi reîncepu lectura. Un nou capitol. VII Chiriţă ridica des ochii de pe strungul său. Privea la celelalte, care stăteau încremenite. Amărăciunea şi revolta îi stârnea şi mai mult tuşea. Avea sentimentul că i s'a luat ceva pe nedrept. Zise oftând: — Şi pe strungarii noştri!... Lăsă strungul şi se apropie şchiopătând de strungurile lângă care acum nu era nimeni. Le cerceta ca pe nişte fiinţe sfârşitul jalbelor "3 dragi care au murit deodată, în plină vigoare. Se opri mai mult asupra unui strung. II pipăi cu degetul peste tot. Faţa i se muie de milă. Ridică ochii şi clătină din cap. Vorbi parcă pentru strung, dar mai mult pentru el singur: An Nou, cu blestem! Ce-o să facă acum Savu ? Eu nu-s însurat. Singur, singur ! ... Pe când el!... Şase copii, femeie ... Şi socri. Câţi ? Zece guri! Chiriţă bătu cu palma în strungul la care lucrase Savu, până în ajun de Anul Nou. Şopti: — Copiii, săracii, în vremea asta rea ! ... Mangâru continua să lucreze la strung. Se vedea că nu prea se simte bine. Sprincenile sale sburlite se mişcau într'una. Nu îi era de loc teamă că strungarii au să-i amintească despre cele ce le-a vorbit în preajma Crăciunului. Că şi dintre strungari au fost concediaţi, asta e vina numai a Administraţiei atelierelor Griviţa, a guvernului şi a altora ... Şi mai ales a acestei crize economice, — o sucea el în mintea sa. Insă, ce o să răspundă dacă e întrebat ce face Sindicatul în privinţa concedierii ? De, Sindicatul de care el nu e străin. E membru în conducere. • Tăcerea aceasta din jur părea să fie îndreptată împotriva lui. Se gândi s'o ia înainte cu vorba. Cuvintele lui Chiriţă îi dădeau acest prilej. Vorbi cu jumătate de glas, cu un ton oarecum îndurerat: — Zece guri, fără o «îmbucătură, e greu ... Se opri, ridică capul ca să audă şi ce spun ceilalţi. Parcă nici nu vorbise. Strungarii rămaşi în atelier în urma concedierii, adânciţi în muncă şi gânduri, tăceau mai apăsător. II auziseră pe Mangâru şi poate că i-ar fi răspuns cum se cuvine. Tot timpul le spusese să fie fără grijă. Că strungurile nu sunt nişte ciocane sau cleşti care pot fi lepădate. Că de aceea n'orsăfie lăsaţi strungarii pe drumuri. Stăpânii nu le pot lăsa să ruginească ... şi multe alte din astea. Iată că şi dintre ei au fost concediaţi vreo douăzeci. Rău şi-au început anul, rău ! ... Ceacâru întoarse faţa spre Mangâru şi vru să-i spună ceva. Frământa în gând câteva vorbe tari, la adresa Sindicatului. Mişcă fălcile încet, de parcă ar fi mestecat ceva între măsele. Topală îi surprinse nemulţumirea şi întrebă: — Ce ai, Ceacârule ? Ceacâru repetă gestul şi răspunse gros: — Mă gândeam şi eu ... Apoi, cu voce ridicată: la Sindicat şi la Mangâru. Mangâru tresări, apoi se prefăcu că e şi mai preocupat de munca sa. In sine, neliniştea îl încleştase. Se gândea la ce i-ar răspunde lui Ceacâru. îşi zise cu oarecare mândrie: greu e să fii în conducerea Sindicatului, să fii un conducător ! .. . — La Sindicat are gură mare, însă aici văd că nu scoate o vorbuliţă, — se auzi o voce ironică în apropierea lui Mangâru. — Acum să vedem ce face Sindicatul! strigă unul tocmai din fund şi izbi mânios cu cheia în strung. — Hai, Mangârule, tovarăşeee ! îl îndemnă un altul, în batjocură. ii4 alexandru jar Mangâru se roşi. Aceste vorbe nu-1 prea dureau aşa ca om. Insă faptul că ele se refereau la rolul lui în Sindicatul « Locomotiva » îi atingeau, pe drept cuvânt, demnitatea. Mai întâi acest Sindicat este în văzul întregei lumi, legal. In numele acestui Sindicat, el şi ceilalţi conducători au fost primiţi de Directorul General al C.F.R.-ului, domnul Cezar Parthoniu, de Ministrul Comunicaţiilor, domnul Stamatiade şi chiar de Ministrul de Finanţe. Să nu mai pomenească de numărul vizitelor făcute directorilor Atelierelor Griviţa, demnii Ghiboldan şi Budişteanu. întotdeauna au fost primiţi cu respect, în calitatea lor de reprezentanţi ai muncitorilor ceferişti. Li s'a vorbit aproape cu pălăria în mână ... Pe când ăştia care nici nu vin la şedinţele Sindicatului, trăncănesc într'una ... Ba unii se duc la celălalt sindicat care îi zice « Desrobirea» condus de câţiva comunişti. Şi mai au îndrăzneala să întrebe de ce se fac concedieri! . . . (Asculta ce vorbesc strungarii între ei despre cele două sindicale şi pregătea în minte, mânios, un răspuns potrivit), îşi ridică ochii dela strungul său şi-1 săgeta pe Chiriţă. Ii zâmbi cu răutate şi scăpă din gura botoasă: Ofticosul! Chiriţă nu auzise cuvântul. Bănuia că nu era dulce. Smuci capul în semn că nu-i pasă şi continuă să-şi spună părerile celorlalţi: ■— Cu Sindicatul lor ne concediază pe toţi din Ateliere. Numai Gavăt, Hudici şi . .. Mangâru o să rămână. Căci ei — vorba lui Mangâru — sunt cu legea. Ce au făcut cu legea lor ? strigă Chiriţă mai tare ca să acopere sgo-motul strungurilor. Mangâru socoti momentul să intervină. înfruntă cu privirea, deasupra strungurilor, pe Chiriţă şi pe ceilalţi care ascultau şi vorbi cu voce gravă, îndurerată: ■— Nu trebuia să se facă aceste concedieri, că nimeni nu le-a cerut. Şi se putea să nu fie, dacă . . . Mangâru fu întrerupt de câteva exclamări sgomotoase. — Nimeni!... Dar stăpânirea? vorbi Chiriţă, înfuriat peste măsură de cele auzite. Se întoarse spre ceilalţi muncitori din atelier, întrebându-i cu privirea, ce gândesc despre vorbele neruşinate ale lui Mangâru. — Stai, lasă să-mi sfârşesc gândul! îl repezi Mangâru, aruncând o şurubelniţă mare pe podea. Numai voi sunteţi deştepţi. Vreţi de toate şi pe la Sindicat nu daţi cu anul. Ba unii se mai duc la celălalt ca să-i fiarbă comuniştii în oala lor, la <• Desrcbirea »! Vă lăsaţi desbinaţi de cei de-acolo şi de aia îşi bat joc de noi ! Mangâru înfrunta îndârjit, ochii îndreptaţi asupra lui. Nasul crestat în vârf, i se îngălbeni. Ţinea într'o mână o cheie şi.o rotea încet în aer. Acum, că i-a făcut să tacă, se simţea mai tare. Svârli braţul sfidător înainte şi se aplecă asupra strungului. Ceacâru rămase şi el desorientat de îndrăzneala lui Mangâru. Nu-i destul că s'a abătut nenorocirea asupra atelierului de strungărie şi tot el se mai răsteşte ! Se desmeteci şi respiră puternic. Vorbi cu năduf: — Ce te-a apucat să ne vorbeşti astfel ? Nu suntem slugi, nici social-democraţii tăi, care te ascultă fără să crâcnească. Auzi ? sfârşitul jalbelor "5 Ceilalţi strungari mirosiră începutul unei certe. O doreau, o simţeau chiar necesară. Să ştie Mangâru că şi-au schimbat părerea despre dânsul. I-au dat crezare în tot ce îndruga, unii dintre ei mai plăteau şi cotizaţiile. Acum însă, să se ducă dracului! — Ce a făcut Sindicatul ca să venim la dânsul ? spuse Tuchilă. Scoase din buzunarul pantalonului un cartonaş de culoare roză, pe care îl mişcă revoltat în aer. Scuipă şi zise:—Na, uite, eu am plătit cotizaţiile. In fiece lună, ca şi chiria. Ce am avut ? Tot au fost daţi afară şi strungarii. Nu mai plătesc cotizaţiile, iată! Nu ştia ce să facă cu cartea Sindicatului. II costase mult, — era plină cu timbre lipite. II frământă între degete, şi până la urmă îl băgă înapoi în buzunar. Coborî capul supărat şi începu să muncească cu mai multă îndârjire. Nu se auzea decât zumzetul strungurilor. Răspunsul lui Mangâru nu venea, şi aceasta îi supăra pe oameni mai rău. începură să circule păreri despre conducerea loqală a Sindicatului « Locomotiva » şi despre cei dela Uniunea Sindicatelor Ceferiste. Unii spuneau că n'or să plătească cotizaţii pe degeaba, alţii, că cei dela Sindicat sunt nişte vânduţi. Câţiva îşi dădeau seama că vina nu e a Sindicatului, ci a conducerii sale. Dacă ar fi avut o altă conducere, treaba ar fi fost alta. Din fundul atelierului se auzi o voce calmă, însă răsunătoare: — Nu e vorbă numai cine conduce Sindicatul. E vorbă de ce fac, de jalbe. Mulţi întoarseră capetele spre locul de unde pornise vocea. Priveau Ia Topală, crezând că dânsul vorbise. Acesta tăcea îngândurat şi aştepta ca oamenii să-şi spună mai departe părerile. Aruncase cele câteva vorbe pentru a-i încerca. Ceacâru întrebă cu mânie: •— Cine a vorbit ? şi nu-şi lua ochii dela Topală. Desamăgit de tăcerea acestuia, strigă: — Sindicatul « Desrobirea » nici jalbe nu face! Nimeni nu ne ţine partea ! Şi suntem strungari!... Câţiva strigară şi ei, ca să audă bine Mangâru: -—Acolo nu-s Gavăt şi Hudici! Suntem sătuli de castraveţii Iui Mangâru ! Plătim cotizaţii pe degeaba! Chiriţă făcu un efort ca să-şi astâmpere tuşea. Dădea din mâini ca să fie ascultat. -—Am fost la «Desrobirea» şi e altfel ca la Sindicatul lui Mangâru. — E altfel! Am fost şi eu ! întăriră vreo trei afirmaţia lui Chiriţă. Mangâru râse gros şi deodată ochii i se făcură mici şi sclipiră. Nu-i conveneau deloc laudele aduse celuilalt Sindicat. Aruncă: ■— Duceţi-vă la Sindicatul lor, al comuniştilor şi o să vedeţi!... O să mâncaţi pâinea puşcăriaşului. Pe toţi o să vă bage în puşcărie! părea să le atragă atenţia asupra primejdiei ce-i pândeşte. De fapt îi ameninţa să nu se ducă la sindicatul « Desrobirea ». 8» n6 alexandru jar Chiriţă se apropie de Mangâru şi-i privi profilul îndelung. Parcă pentru prima dată îl vedea şi voia să-1 cunoască mai bine. Se opri mai ales asupra vinişoarelor care îi înroşeau obrazul. I se păru că deveniseră mai dese, — o întreagă ţesătură. Era sănătos de-i crăpa pielea obrazului şi avea pieptul voinic. Nu ca el, cu plămânii în sdrenţe ... Oftă trist şi apoi cu supărare. Văzând că cel la care privea nu-1 lua înadins în seamă, îi strigă în ureche: — Te-ai boierit, te-ai... Ai devenit om mare la Sindicatul tău, de aia strigi acum, de aia ... Chiriţă tuşi, mânios. Mangâru întoarse capul, privindu-1 cu dispreţ. — Cară-te de aici! îi strigă el lui Chiriţă, scoţându-şi pieptul înainte. Vezi ţi de strungul şi de plămânii tăi ofticoşi! Apoi îi întoarse spatele. Chiriţă holbă spre Mangâru, nişte ochi sticloşi; şi umilit şi amărît se îndepărtă spre strungul său bolborosind cuvinte neînţelese. Strungarii care urmăriseră scena, întoarseră privirile după mersul frânt ai lui Chiriţă şi reveniră la Mangâru. Se simţeau cu toţii umiliţi. Acest Mangâru, se crede într'adevăr mare şi tare. Cine 1-a ales ca să fie conducător, să vorbească în numele lor ? Nu s'a cocoţat el acolo din dragoste pentru ei, nu! Ceacâru îi strigă peste un rând de strunguri: — Doar n'ai ajuns şi meşter peste noi, ca să trimiţi oamenii la strung! Mangâru întoarse spre Ceacâru o privire nepăsătoare şi mormăi: — Zi ce vrei! Tuchilă se desprinse de lângă locul lui de muncă şi trecu lângă Mangâru. Nasul lui lung şi vânjos se strânse în creţuri mici. Dintre dinţii stricaţi, înnegriţi spre rădăcină şi galbeni de tutun, răzbi o respiraţie şuierătoare. Mişcă degetele în aer, în căutarea unor cuvinte potrivite. — Măi Mangâru, ascultă şi vorbele mele! Că dacă ăştia nu vin la Sindicat, nu zic că e bine. Eu am venit, m'ai văzut. M'ai văzut ? Făcu o mişcare din mână ca să scoată din nou cartea şi să i-o arate, dar se răsgândi. Ce spuneai dela masa înaltă şi cu gura cât pumnul ? Că băteai cu pumnul în masă de ne apuca dureri de cap. Iţi aminteşti, Mangârule ? Conducerea Sindicatului, sprijinită de Partidul Social-Democrat, a intervenit la guvern pentru .. . Mangâru tăcea. Vorbele lui Tuchilă îl puneau într'o stituaţie neplăcută. Aşa a vorbit, nu poate nega. Dar, gândi el repede, criza e mai mare decât orice vorbă şi făgăduială. Dacă muncitorii nu vor s'o înţeleagă, a cui e vina ? ■— Dar criza ? încercă Mangâru să închidă gura nepotolită a lui Tuchilă. Simţind duşmănia celor care îl priveau, făcu un gest cu mâna, în semn că ştie mai mult decât alţii. Topală opri strungul şi se adresă mai mult celorlalţi: — Nimeni nu zice că nu e criză. Dar de ce s'o suferim noi, Că muncim ? Mai nimerit e s'o sufere alţii, care au făcut criza şi trăiesc bine. Şi apoi, câţi din ăia care sunt de-ai tăi, câţi social-democraţi au fost acum concediaţi din sfârşitul jalbelor 3I7 pricina crizei ? Ochii lui Topală se întoarseră asupra lui Mangâru. Era calm, ca de obiceiu, însă cheia din mână o ţinea înainte, cu energie. De lângă mai multe strunguri se auziră voci: — Câţi ? Numără! Topală nu mai aşteptă ca Mangâru să răspundă. Vedea că acum nu se mai simţea în apele lui. Lovi cu cheia în strung: — Niciunul! Apoi, cu voce rărită, însă mai tare: — Ei ştiu să-şi potrivească interesele. Nu m'ar mira ca, pe deasupra să mai primească niscaiva bănişori... Mangâru se simţi vizat şi tresări: — Minţi! Şi alte strunguri se opriră. Vorba aceasta îi făcu pe unii să încremenească, pe alţii îi făcu să sară dela locul lor. — Cine minte, măi ? izbucni cu vocea lui groasă Ceacâru. Ochii săi negri şi mari, se scăldară într'o flacără. Ridică pumnul în care ţinea o piesă de bronz: — Minţi tu; şi Sindicatul tău şi Partidul tău ! N'am ajuns noi ca tu să ne tragi de urechi! Spumega de supărare. Se mişca pe loc, de abia reţinân-du-se să nu se repeadă asupra lui Mangâru. — Auzi îndrăzneală !... Topală să mintă ? Acuşi ... se mânie cumplit un strungar, gata să arunce cu şurubelniţa. Chiriţă începu să vorbească printre tuse: — Topală ... Topală ... ce zici de pliscul mincinosului ? Chiriţă se apropie de Topală, şi-1 bătu cu dragoste pe umăr. II îndemna astfel să răspundă. Mangâru îşi plecă capul şi mai mult asupra strungului. Nimeni nu sărea în sprijinul său. S'au schimbat dintr'odată chiar şi acei care obişnuiau să-1 laude la fiece vorbă. Parcă el ar fi dispus să se facă concedierile. Ştie de ce sunt acum cu toţii schimbaţi. Bodogăni apoi, cu glas mai tare: — V'au zăpăcit manifestele comuniste. Câţiva îi prinseră vorbele. Strungarii simţeau în ele un gând de ameninţare. Ce vrea să spună cu asta Mangâru ? Meşterul Balamat se opri câteva clipe în uşă, zâmbind larg. Rămase imediat surprins de felul rece cum fusese primit. Doar nu le făcuse niciodată vreun rău, o observaţie severă. De amendat, nu-i amendase mai niciodată. Le făcuse urări din inimă, creştineşte, şi ia 'n te uită! Tac, cu o duşmănie anume ticluită pentru el. Trecu printre primele rânduri de strunguri, pri-vindu-i mirat pe muncitori. îşi simţea acum şi mai subţire trupul lui înalt şi uscat. Şi capul mic cât un pepene de murătură, sprijinit de mărul lui Adam, mare cât un măr domnesc, nu-şi găsea echilibrul. îşi ţuguie buzele şi se opri lângă Ceacâru. Zâmbi forţat. — La mulţi ani, Ceacâru! Balamat îl fixă cu ochii plini de reproş. Ceacâru ridică din umeri şi răspunse fără plăcere, la urare. Ii arătă cu degetul strungurile părăsite. Zise cu tristeţe: — Ani mulţi şi flămânzi, mai bine lipsă!... şi se aplecă deasupra strungului pentru a-1 face să înţeleagă pe meşter că poate pleca. alexandru jar Balamat lăsă ochii în jos. Rămase un timp aşa, îngândurat. Făcu câţiva paşi mărunţi, fără să privească la nimeni. Ajungând lângă Chiriţă, îl privi cu tăcută tristeţe şi-i întinse mâna. Chiriţă i-o strânse şi-1 cercetă neîncrezător. — Văzuşi meştere, ce ne-a adus anul? Mai bine rămâneam la cel vechi. Balamat desfăcu braţele în semn de nevinovăţie. întrebă ca să-i schimbe gândul: — Cum îţi merge cu sănătatea ? — Sănătatea ? După cât bag în stomac. — Ai stomac mare . .. — Nu atât cât al stăpânilor şi al slugilor lor. Chiriţă tuşi de data asta prefăcut, ca să curme gluma cu meşterul. — Dar din meşteri s'au concediat ? se auzi o întrebare pusă cu un ton provocator. Balamat se răsuci în dreapta şi stânga, căutând pe cel care întrebase. Răspunse cu mândrie, sever: — Meşteri nu sunt mulţi! — Eh! exclamară câţiva, arătând că altul e gândul lor. — Sunt mulţi şi netrebuincioşi! pronunţă cu glas tare Topală, fără să privească la Balamat. Tuchilă svârli cu supărare: — Au lefuri mari! Din toate părţile atelierului, porniră completări: — Ce mănâncă dânşii ? Se 'mbată ca porcii! Două şi trei rânduri de haine ! Balamat tresărea mereu, ca şi cum ar fi fost înţepat pe furiş cu ace. Ce i-a apucat să-şi verse necazul pe dânsul ? N'a devenit meşter fiindcă a fost nepriceput. Să devină şi ei dacă pot! întinse gâtul spre Mangâru, aşteptând ca acesta să intervină cu un cuvânt. Văzându-1 pleoştit la strung, de nu i se vedea decât începutul de chelie, se retrase mergând dea'ndarate. După ce meşterul dispăru din atelier, strungarii îşi amintiră de ameninţarea din ultimele vorbe ale lui Mangâru. Topală zise ca să se audă până în fund: — Să zică cu toţii dacă nu-s mai bune pentru noi manifestele, decât jalbele lor ? Chiriţă scoase manifestul pe care-1 păstra de când îl găsise, sub cămaşă, şi-1 arătă: — Bine vorbeşte foaia ... comuniştilor ... Nu-i ca jalba. Se auzi o înjurătură cumplită la adresa jalbei. In ateliere, acest început de an 1931 venise mai despuiat de nădejdi ca oricând. Deşi se svonise cu mult timp în urmă despre aceste concedieri, realitatea de acumîi lua parcă prin surprindere. Poate că odihna puţină a sărbătorilor, în care uitaseră puţin de necazuri, îi făcea acum să simtă mai ascuţit sfârşitul jalbelor II9 această realitate. Şi vremea se schimbase. Vântul stârnit de dimineaţă, le pătrundea muncitorilor adânc în suflete. Gândurile li se învolburară mai aprig şi plăsmuiau imagini negre de viitor. Cum să facă faţă acestui nou an ce începe cu atâtea nenorociri ? Se gândeau şi la cei daţi afară, la ce vor face ei şi familiile lor, cum vor răzbi din asprimea acestei ierni. Hotărît aşa nu se poate merge mai departe. Se vor trezi cu toţii pe drumuri dacă continuă să stea cu mâinile în sân. Mai mult se vorbea decât se lucra. Lipsa celor concediaţi lăsa goluri îngheţate în suflete şi sculele rămase la locurile lor sgâriau ochii muncitorilor. — Ce facem ? repetă Pascal, plimbându-se agitat în atelierul de lăcătu-şerie. Ghebul lui, îi sălta în spate, fără odihnă. Neliniştea lui nu mai avea astâmpăr. Deodată, sări ca o veveriţă bătrână pe masa nicovalei celei mari şi ţipă: — Ce facem, fraţilor ? In ochii săi de o albăstrime copilărească ţâşni o flacără. Şteflea lovi cu ciocanul în celălalt capăt al mesei şi se repezi până sus, Sa picioarele lui Pascal. Ridică braţul, strigând: — Zi tu ceva, ghebosule ! Lăcătuşii, cu ochii îndreptaţi spre Pascal, fură şi ei cuprinşi de nelinişte. Privirile cocoşatului le pătrundea până în adâncul sufletelor. Da, chiar ce-i de făcut ? Jalbele n'au dus la nimic bun. Acum au venit a doua oară cu concedieri. Mâine va fi alta şi apoi ... — Să mergem la Sindicat! zise cu voce sfioasă Purcărea, adresându-se celor adunaţi lângă Pascal. Se auziră râsete batjocoritoare. Motaş, care rămăsese până atunci la locul lui de muncă, se apropie cu cleştele în mână, uimit de râsetele lăcătuşilor. Privi la cei care râdeau şi apoi privirea i se opri cu îngândurare asupra lui Purcărea. II întrebă: — Crezi că Sindicatul ăsta e bun la ceva ? Clănţănea cu cleştele, dornic să audă repede un răspuns. In scobiturile feţei i se adunaseră umbre. Purcărea trăgea de capetele fularului dela gât, cam încurcat. A pomenit şi el despre Sindicat, mai mult ca să-şi alunge din necazuri. Faţa lui în formă de pară, se lăţi mai mult în bărbie. Ochii priviră saşiu. Buza de jos se răsfrânse. — Nu prea cred ... răspunse el cu un ton desamăgit. După un timp în şoaptă: — De care Sindicat întrebi ? Motaş clănţănea din ce în ce mai rar cleştele şi oftă. Apoi zise, mai mult pentru sine: — Pe cel vechi l-am încercat. De cel nou !... începu iarăşi să mişte cleştele, căutând cu privirile mohorîte pe cineva. Se opri asupra lui Calomir. — Ce facem, fraţilor ? Se urcă pe nicovala mare. Degetele sale lungi se răsfirară întrebător. Şi buzele i se întinseră până aproape de urechi. Se vedea prin subţirimea lor, relieful dinţilor strânşi. — Anul de abia a început şi mai avem timp să chibzuim ... se auzi o voce înceată. I20 alexandru jar Lăcătuşii căutară cu privirea spre cel care îndemnase la aşteptare. Se făcu o tăcere grea. Şteflea mişcă din nasul lui ce părea prins cu o balama, căută în ochii celor adunaţi şi întrebă cu glas ameninţător: — Tu eşti, Purcărea ? Cel întrebat ridică din umeri şi privi cu prefăcută surprindere. — De ce mă rog, eu ? Copiii mei nu pot aştepta. — Atunci, cine ? Şteflea roti privirea şi înjură. O sprinceană i se ridică până la jumătatea frunţii. Ochiul îi sclipi sfredelitor. Zise apăsat, numai cu un colţ al guri strâmbate: pântecele nostru nu ştie ce-i chibzuiala. El ghiorăe şi ţipă ! Calomir stătea ceva mai deoparte şi asculta. Le urmărea şi schimbările la faţă. Erau încordaţi, însă simţea şi şovăiala lor. Concedierile îi stârniseră şi unii dintre ei erau gata să facă orice. Se gândea la grevă. Alungă imediat acest gând. Mai încolo ... când or vedea cât face jalba şi promisiunile stăpânilor. Mustaţa lată, niciodată potrivită cu foarfecele, se mişca suflată de respiraţia sa liniştită. Clătină din cap şi repetă unui gând propriu, un «da » înnăbuşit. Se întoarse ca să plece la nicovala sa şi zise deodată: — Măi fraţilor, decât să ne alunge cu zecile în stradă, mai bine ar fi să. pornim dintr'odată cu toţii. Lăcătuşii întoarseră privirile spre Şteflea şi Pascal. Nu prea înţelegeau bine vorbele lui Calomir, deşi li se părea că ascund un adevăr. Porţile Atelierelor păreau în ultimul timp că sunt ale unei lumi necunoscute. Nimeni nu mai putea zice dacă în dimineaţa următoare se vor mai deschide. Şteflea dădu drumul gândului cu asprime: — Nu ne-om închide noi singuri pe dinăuntru. Se ferea şi dânsul să tăi măcească vorbele lui Calomir pe înţelesul tuturora, deşi le pricepea tâlcul. Ii era teamă pentru sine, pentru ziua următoare. Motaş, care se desprinsese din grup şi se plimba îngândurat în apropiere,, se opri şi aruncă într'o doară: — N'ar fi rău, să pornim cu toţii până în inima oraşului. Adăugă, cu un scrâşnet: — Şi mai departe ... Un murmur străbătu întregul atelier. Oamenii se mirară că tocmai Motaş fusese acela care le spusese. El, care nu se prea amesteca în vorbele altora. Apoi se speriară de cele auzite. Oamenii se priviră bănuitori, îşi înfruntară în tăcere gândurile ascunse. — Nu e voie !... se întinse o voce sâsâită. Era a lui Purcărea, care imediat se reîntoarse la ciocanul său. — Rămânem pe drumuri. Şi apoi e şi poliţia la mijloc . .. îndrăzni altcineva să rupă tăcerea. — Poate tot ar fi mai bine să facem o demonstraţie! .. . aruncă după un timp cineva, dar fără destulă convingere. sfârşitul jalbelor 121 Calomir se apropie de cei adunaţi în jurul nicovalei şi-i privi cu o mustrare prietenească. Vedea în ochii unora dintre ei că îi aşteptau părerea. Nu se grăbi să le-o spună. Ar fi fost mulţumit dacă de pe urma acestei concedieri i-ar fi putut face să meargă la Administraţie, ca să ceară reprimirea celor concediaţi. Aşa hotărîseră în grabă, azi dimineaţă, după citirea listei dela poartă. Ii convocase Horja pe comunişti. — Tot acolo trebue să ajungem — zise Calomir, privind cu linişte la lăcătuşul care îşi dăduse părerea în privinţa demonstraţiei. Mâinile sale vân-joase şi mânjite de ulei se întindeau spre cei din faţa sa. Degetele i se mişcau şi parcă vorbeau singure. Apoi continuă: n'a fost concediat niciunul dela Administraţie ! Tot noi, muncitorii, tot noi! ... Lăcătuşii priveau la degetele lui Calomir care se strânseră în pumni. E drept, că niciunul care mâzgăleşte hârtie pe spinarea lor, n'a fost clintit din loc. Stau acolo, în birouri, la căldură. Şi directorii dau porunci, de parcă ar fi stâlpii Atelierelor. — Ce le pasă lor, lui Budişteanu şi lui Ghiboldan ? Privesc dela fereastră şi trag din ţigară, se auzi vocea plină de mânie a lui Şteflea. Se mişcă din loc şi izbi deodată cu ciocanul în masa de lângă el. Pascal, cocoţat pe nicovală, se sperie şi-şi pierdu echilibrul. Făcu doi paşi pe masă şi izbucni cu violenţă: — Ce facem, fraţilor ? Se aplecă spre capetele celor de jos înţepându-i cu privirile. — Are Ghiboldan ce mânca. N'are nici copii... mârâi Motaş, privind întunecat în gol. Mişcă cleştele de parcă ar fi smuls nişte cuie invizibile. Adăugă cu voce mai joasă: — Nici Budişteanu nu e altfel... — Directorii!.. . spuse unul cu ură şi batjocură totodată. Se auziră exclamaţii, înjurături scurte. — Ce sunt dânşii vinovaţi de soarta noastră ? întrebă Purcărea cu voce şovăitoare. Doar nu sunt ei Statul! Cuvintele acestea stârniră o mişcare de nemulţumire. Săriră: — Cine, măi ? Dă-le din pâinea ta! Fă-te tu director! Purcărea nu mai ştia cum să iasă din încurcătură. Ce-i trebuia lui să se amestece. N'are decât să-şi vadă de nevasta şi copiii săi. îşi trecu palma sub şapcă, pe chelie şi clipi din ochi intimidat. Mormăi: — Parthoniu .. . directorul general... el .. .Mişcă braţul înainte, ca să fie lăsat în pace. Pomenirea directorului general al C.F.R.-ului, îi îngândura pe muncitori. Nu-1 văzuseră niciodată pe Parthoniu şi de aceea acum şi-1 închipuiau în fel şi chip. El, de sigur, hotărăşte soarta lor.^Bine gândeşte de data asta Purcărea! Calomir îşi netezi cu două degete mustaţa şi scoase un sunet prelung din piept. — Eh, fraţilor, — zise el încrucişându-şi braţele voinice pe piept — pomeniţi de unul, ba de altul şi staţi şi aşteptaţi să vă cureţe concedierile. In loc să mergem la Administraţie ca să cerem reprimirea fraţilor noştri de muncă, 122 alexandru jar v'aţi apucat să vă întrebaţi cine vă hotărăşte soarta. Nu e nimeni Dumnezeu afară de voi, s'o hotărască! Ce zici tu Motaş, de soarta ta? Motaş nu rezistă privirilor drepte ale celui care îl întrebase. Se părea că răspunde tuturora: — Ce să zic! Ai răspuns singur: să mergem la Administraţie. Să nu ne mai hotărască ei soarta. îşi trase cozorocul mai jos pe frunte, în semn că nu mai avea ce adăuga. Şi alţii îşi dădură părerea, mai mult în şoaptă, că n'ar mai fi bine să stea locului, ca până acum. Au ajuns la al doilea val de concedieri şi or mai veni şi altele, dacă .. . Poarta atelierului de lăcătuşerie fu izbită cu sgomot. In ea apăru Buzea. Ochi-i mici şi verzi îi jucau aprinşi în cap. Ridică braţele scurte în sus şi le agită. Strigă cu glasul lui subţire: — Ruşinee ! Staţi locului, ruşineee! Toată lumea la Administraţieee! Se întoarse şi dispăru în curte. Pascal sări de pe masă şi se luă după Buzea. Nu mai apucă să-1 prindă. Privea în curte şi făcea în spate semn celorlalţi să vină după el. Urlă: — Veniţi încoa să vedeţi! Mulţi dintre lăcătuşi îşi băgară capetele în poartă. Priveau la cei din alte ateliere care se îndreptau în grupuri mici şi răzleţe într'o singură direcţie. Pascal ieşise în curte. Calomir nu se depărta dela locul său. Privi la cei care se pregăteau să-şi reia munca şi clătină din cap, spre ei, mustrător. Zise cu asprime: — Fugiţi de soartă bună! Râse amar. Se apropie de câţiva şi-i privi drept în ochi. Ii ocoleau privirile. Se întoarse cu spatele spre dânşii şi vorbi tare: — Să mergem şi noi la Administraţie! Trase o scurtă jerpelită atârnată de un cuiu, o îmbrăcă repede şi se îndreptă spre poartă. Şteflea ridică braţul, în semn să pornească. Deodată se întoarse şi se repezi la Purcărea. II trase de braţ. — Bagă-ţi căciula pe cap şi hai! Purcărea se desprinse din strânsoare. — Nu acum! Altădată!... O luă grăbit spre fundul lăcătuşeriei. Şi alţii îl urmară. Şteflea ridică de pe jos o piuliţă, ca să arunce după ei. — Lasă, vor veni ei altădată! îl opri Calomir, smulgându-i piuliţa. Pascal o luă înaintea micului grup de lăcătuşi. Ghebul îi sălta asemenea unei mingi uriaşe de cârpă. Mergea legănat şi mândru. Nu erau mulţi, acei care se îndreptau spre clădirea Administraţiei. Insă în mersul lor, înfruntând vântul ce le pârjolea faţa, se vedea o hotărîre nestrămutată. Se îndemnau între ei cu vorbe aprige la adresa Administraţiei şi chiar a guvernului. Se întrebau anume de ce unii au fost concediaţi şi alţii nu. Ştiau că şi meşterii au avut un cuvânt de spus. Făceau — nu încape îndoială — liste şi-i ştergeau pe cei care le dădeau şperţ. Apoi, Ghiboldan, sfârşitul jalbelor 123 Budişteanu .. . directorii Atelierelor. Prin mâna lor a trecut lista şi hotărîrea. Ce vor zice ei, când vor vedea că vin muncitorii la dânşii ? Nu s'or mai crede chiar atât de mari şi tari. Ii înjurau în gura mare şi le socoteau veniturile. Faptul că acum merg laolaltă spre clădirea Administraţiei, că se mai găsesc în Ateliere, le întărea curajul şi nădejdea în mai bine. Poate vor căpăta răspunsul dorit, acela de a fi reprimiţi cei concediaţi ieri. — Aşteaptă-mă, măi Ceapă! se auziră strigăte împrăştiate de vânt. Ion Ceapă se opri împreună cu alţi câţiva hamali şi aşteptă. Bătu cu opincile zăpada şi-şi băgă mâinile în mânecile şubei. Faţa îi părea plină de mâhnire. Se ducea şi el la Administraţie ca să audă ce vor zice boierii despre cei svârliţi pe drumuri. II durea că dintre hamali, mulţi n'au mai venit la muncă astăzi dimineaţă. Dintre ei a fost numărul cel mai mare de concediaţi. N'or să mai aibe nici de o mămăligă. Şi la casele lor la sat, n'âveau cu ce să se întoarcă. (Cu ce bani, când hamalii o duceau mai greu ca ăia cu meserie învăţată ?) Ceapă o luă înaintea tovarăşilor săi de muncă, mormăind: — Mai rău ca iarna trecută, mai rău ... Să vedem ce-or spune boierii... înfruntă cu respiraţia înverşunată o bufnitură de vânt. Mâinile sale roşii, se bălăngăneau greoaie. Degetele i se mişcau întrebător. — Uite-1 şi pe Tulucă! strigă un hamal, dintre cei care mergeau spre Administraţie, arătându-1 cu mâna. Vino şi tu cu noi! Tulucă se plimba cu o căldare de vopsea şi cu o pensulă mare. Faţa acoperită cu un păr rar, roşcat şi botul lui de vulpe se schimonosi. Gâtul alb de muiere se lungi în afara fularului. Zise împleticit de supărare: -— N'oi lăsa vopseaua în mijlocul drumului! Că nu e a mea! şi o luă în altă parte. — Vino cu căldarea. Doar nu mergi la nuntă ! strigă după el acelaşi hamal. Tulucă o luă după un vagon. Mai mulţi îi strigară în urmă: — Nu-ţi pasă ! Ai pământuri! Ţi-e chimirul rotund ! Vorbele se risipiră în vânt. Grupul de hamali ajunse în faţa clădirii Administraţiei. Oamenii se înghe-suiră printre ceilalţi, veniţi înaintea lor. Se simţeau mai tari printre muncitorii cu meserie. Tăceau cu ochii ridicaţi spre ferestrele clădirii şi aşteptau. In minte frământau fel de fel de răspunsuri pe cate bănuiau că le-ar da stăpânii. — Dacă o fi cum zice foaia!... murmură cu îndoială Ceapă. -— Care foaie, măi ? întrebă cel de lângă el, gândindu-se la foaia cu cei concediaţi, afişată la poartă. — Foaia ! N'o dau nimănui! Ceapă se bătu cu palma peste pieptul cojocului. Hamalii îl priviră miraţi. Ce-o fi având că vorbeşte ca un popă, că nimeni nu-1 poate înţelege ? N'o fi el mai deştept ca dânşii! Ceapă simţi neîncrederea oamenilor şi scoase manifestul găsit deunăzi, de sub şubă. Vântul îl despături. II băgă sub piepturile celorlalţi, ca să-1 ferească. întrebă: — Care din voi ştie carte ? 124 alexandru jar Calomir, care se găsea alături de cei câţiva dela lăcătuşerie, întinse mâna. Citi manifestul cu glas răspicat, apăsând asupra unora dintre cuvinte. Feţele hamalilor se plecară asupra manifestului. Ascultau cu o mulţumire-, mută şi însoţeau cuvintele cu mişcări din cap. — Adevărat ce spune! Numai să fie! S'o păstrezi, măi Ceapă! se auzirăm la urmă glasurile ascultătorilor. Ceapă luă înapoi hârtia, mulţumind cu o privire mândră lui Calomir. In mişcarea buzelor sale groase, reţinea câteva cuvinte. Se mişcă greoi pe loc şi netezi manifestul. — Mă rog matale, unde o fi de găsit ăla care iscăleşte ? Ceapă nu îndrăzni să zică numele ca să nu se încurce. — Cine ? Partidul Comunist ? îl fixă în ochi, Calomir. — Asta! Vreau să-i spun ceva. Ceapă privi la ceilalţi cu mai mult curaj. In ochii muiaţi de griji licăriră lumini vioaie. Se întoarse spre Calomir şi se scarpină sub căciulă. Făcu un efort şi grăi: —Iată, avem şi noi nevoile noastre. Nu-s trecute pe foaie. Sunt multe şi ... Simţi înţelegere în privirea celui căruia îi vorbea. — N'o fi în ateliere! îşi dădu cu părerea unul din spate. Aşteptară cu ochii la Calomir, să-i lămurească. Calomir aşteptă să mai audă o părere şi văzând că nu vine, zise: — Eu cred că e şi în ateliere. Altfel nu ne-ar cunoaşte nevoile, cum scrie în manifest. — Aşa e! întăriră vorbele celor mai mulţi dintre hamali. — Dacă zici!... Atunci oi putea da de el ? spuse Ceapă, prinzând şi mai multă îndrăzneală. îşi băgă iar mâinile în blana şubei, pregătit să asculte. Se auziră departe, voci certăreţe. — Unde e Sindicatul, unde ? Conducerea se piaptănă, păduchioasa! Era vocea lui Togan în mijlocul unui grup de vreo cincizeci de muncitori dela hala de montaj a locomotivelor. Ii răspundea lui Gavăt, care nu putea accepta gândul că se va trece peste capul Sindicatului. Gavăt, care se luase şi el după cei care mergeau la Administraţie, nu răspunse. Paşii îi erau ţepeni, ca ai unui om ce îşi ascunde cu atitudini bătăioase, neputinţa. In faţa sa, însă, răzbea demnitatea umflată şi jignită. Ochii îi scăpărau de gânduri rele. I se putea bănui muşcătura dinţilor, după gura lăţită şi strâmbată. Buzea sărea înaintea grupului, nerăbdător să-i vadă pe montatori ajunşi înaintea clădirii Administraţiei. Se simţea acum mai tare, plin de importanţă. O să-i înfrunte doar pe cei care îşi bat joc de dânşii, pe cei care îi aruncă pe drumuri. — Haideţi mai iute! se grăbi Buzea înfuriat de această discuţie, care-i întârzia. Făcu un gest lui Togan să grăbească. Gavăt care tocmai cocea un răspuns, se supără că fusese oprit. Ridică pumnul ca să-1 alunge pe Buzea şi răcni: sfârşitul jalbelor 125 — Cară-te în mă-ta, lepădătură! Gavăt rămase câteva clipe cu dinţii descoperiţi. Erau lungi, ca de cal. Continuă cu vocea lui groasă, din gâtlej: — Domnii directori n'au dreptul să primească decât pe reprezentanţii recunoscuţi de Sindicat. Adică pe .., •— Adică pe tovarăşii Gavăt şi Hudici... se amestecă Buşe, lungind cuvântul «tovarăşi». Râse înăbuşit şi strigă după Buzea care o luase cu mult înainte. Hudici se simţi pişcat. Sări: — Nu, pe un măscărici ca tine, Buşe! Mişcă braţele în aer, şi-şi înălţă cu mândrie capul. Buşe râse mai tare de mutra plină de ifose a lui Hudici. Deodată se opri şi se plecă cu prefăcută slugărnicie, înaintea lui. — Mă rog matale, mă rog ... Să fi primit dumneata, domnule reprezentant ! Dumneata, cu ceas la mână, să trăiţi! Buşe se uita stăruitor la mâna lui Hudici, pe care strălucea un cesuleţ prins cu curea lată. — Pe cine vor alege muncitorii, ăia sunt reprezentanţii cei adevăraţi! Pe voi cine v'a ales ? întrebă cu voce ridicată, Togan, cuprinzând în privirea sa înăsprită, chipul răvăşit al lui Gavăt. Simţea că-1 stăpâneşte şi' că nu poate să răspundă. După un timp, spuse triumfător: — N'ai ce răspunde! Gavăt rămase cam încurcat. Nu putu rezista privirii, nici vorbelor lui Togan. îşi suflă înadins nasul în batista cadrilată. Sufla sec, prefăcut. Ca să pregătească răspunsul. — Dacă n'ar fi Sindicatul care are sediu şi un Statut al său, după lege, acum ar fi rămas de două ori atâţia pe drumuri, vorbi în sfârşit Gavăt. Această laudă a Sindicatului o spusese pentru toţi, ca să ia aminte, că el îi este Preşedinte. Apoi, cu voce mai tăioasă, se adresă lui Togan: — Ţie îţi cam place întotdeauna să fii în afara legii. Ca atunci... cu Sitaru... Dacă nu 'băgăm ... — De ce nu te-ai băgat în aşa fel, ca să-1 învii pe mort ? se auzi din spate, vocea răsunătoare a lui Goj. Făcu un pas şi se găsi între Togan şi Gavăt. Privi la cel din urmă cu o fulgerare şi pieptul i se ridică de multă durere. Ofta în sine, cu gândul la Sitaru. Zise: —-Nu eşti tu atât de deştept să învii, ca Hristos, pe morţi. N'ai fost în stare nici să împiedeci ca cei vii să nu fie concediaţi. Aşa-i ? Ii dădură dreptate lui Goj. Unii îl deplânseră pe cel pomenit, pe Sitaru. ;Şi înjurară Administraţia. Gavăt răspunse imediat cu un ton înţepător: — Să-i fi chemat pe Hristoşii dela «Desrobirea». Ăia învie morţii, alungă criza, fac din proşti oameni deştepţi, — şi clipi din ochi, în semn că pe Goj 1-a crezut cu ultimele cuvinte. Goj nu se dădu bătut. Nu era meşter de cuvinte, dar de data asta găsise dintr'odată răspunsul potrivit. îşi băgă mâinile în şolduri şi râse mai întâi dispreţuitor. 126 alexandru jar — Măi, Gavăt, pe mine mă vor face mai deştept, dar dintr'o curvă ca tine, oricât ar încerca dânşii, nu scot o fecioară! şi izbucni într'un puternic hohot de râs. Mai mulţi aplaudară vorbele lui Goj. Unii îl poftiră în derâdere, pe Gavăt, să întoarcă răspunsul. Acesta se pierdu în grabă, prin mulţime. Numai Hudici nu putea să scape. Smuci mâna de sub ochii lui Buşe şi strigă: — Ce holbezi ochii la dânsul ? Nu eşti giuvaergiu ! Buşe se feri, crezând mai întâi că Hudici vrea să lovească. Apoi reîncepu să râdă satisfăcut. — Mă mir şi eu ... Frumos ceas, de preţ ... Cât trei salarii. Cu ceea ce câştig, deabia mai apuc să văd cât e ceasul pentru ziua de mâine . . . Faţa plină de sbârcituri mici, semănate în dezordine, a lui Buşe, se întrista. Genele lungi şi rare, se lipiră. Se gândea la ai săi, la cei de-acasă. Căldură puţină, mâncare puţină . . . Nu-i de râs, deloc. — Şi ce vrei să spui cu asta ? începu să şovăie Fludici. — Nimic. Vroiam să te întreb cât e ceasul. Lui Buşe îi veni să zâmbească. Hudici tăcu. Ii părea rău că şi-a pus ceasul. N'avea de ce să se fălească cu el în ateliere. Imediat, gândul acesta i se preschimbă în revoltă. Doar pentru a-1 păstra acasă îl cumpărase ? Vârful limbii i se plimbă câtva timp între dinţi. Căuta un răspuns potrivit. Se răsti: — E cât ieri pe vremea asta! Mai mulţi, izbucniră în râs. II vedeau pe Hudici încurcat din pricina ceasului. Nu îndrăzniră însă, să-1 întrebe din ce bani 1-a cumpărat. Ionaş nu putu răbda râsul acesta nelalocul lui. I s'a făcut de ceas lui Hudici, în timp ce ei de abia au ce pune în gură! II repezi cu o vorbă tare, să înceteze. Pironi cu o căutătură sălbatică cesuleţul şi întinse mâna să i-1 smulgă. Nu reuşi să-1 apuce. Răcni: — S'a schimbat vremea! De geaba, Hudici, măi, ceasul tău nu merge bine. Intoarce-1 înapoi negustorului! Hudici trecu în spatele lui Gavăt. Ţinea mâneca trasă peste ceas. Reveni la gândul de adineauri. Tot mai bine ar fi fost să-1 fi lăsat acasă. Buzea care o luase înainte, se întoarse cu faţa în vânt la cei dela montaj şi strigă cu toată puterea: — La Administraţie! In drum, montatorii se întâlniră cu cei dela rotărie, turnătorie şi cazangerie. De după o clădire, apăru cocoaşa lui Pascal. In urma lui câteva zeci de muncitori dela alte ateliere. Se dusese să-i caute şi reuşise să-i adune. Şi cei dela strungărie, puţini la număr, îi ajunseră pe ceilalţi. Mergeau în urma lui Topală, fără să scoată un cuvânt. Tuchilă părea să şchioapete. Se vedea că era nehotărît. Trăgea mereu cu ochii în urmă. In dreptul unui şir de vagoane, dispăru. Chiriţă tuşea în cârpa de flanea din jurul gâtului ce o trăsese peste gură. înainta sgribulit în paltonul lui, făcut numai din petice. sfârşitul jalbelor 127 înfrunta cu greu asprimea gerului. Se vedea în felul cum privea la Topală, că vroia să zică ceva. II împiedeca vântul. Deodată, se opri, îşi descoperi gura şi strigă: — Jos concedierile ! Strigătul lui slab, fu imediat repetat. Se răzleţi spre alte grupe din curte. Din porţile diferitelor ateliere, unii muncitori, încălziţi de aceste strigăte, lăsară lucrul şi fugiră afară, în curte. Vântul izbea în tăblii ca în nişte tobe sparte, bălângănea streşinile smulse, şuiera gros printre locomotive, mai subţire sub vagoane, împrăştia vocile peste mormanele de fiare vechi, pe toate cărările curţii, până dincolo de gardurile Atelierelor. Feţele le erau aspre de griji, cu umbrele gândurilor amestecate cu cele de sub cozoroace şi în ochi le pâlpâia neliniştea. Se îngrămădeau în faţa acestei clădiri în cărămidă roşie a Administraţiei. Unii îi urcară scara de piatră cu silă, alţii o înfruntau ceva mai departe. Urau fiece piatră a ei. Ea ascundea amenzi, ingineri duşmănoşi, listele cu muncitorii concediaţi. Şi dacă s'au strâns aici, cu toţii, ce vor folosi ? La ferestrele Administraţiei, câţiva funcţionari priveau speriaţi la mulţimea de afară. Li se vedea lumina ciudată a ochilor, mişcarea rară a buzelor şi jocul nesigur al degetelor. Pe feţele palide ale unora se lăţiră zâmbete de iertăciune. Câteva danturi sclipiră. Brusc, perdelele căzură. O singură perdea rămase ridicată. La geam, chipul unei funcţionare stăruia. Părul oxigenat îi îngălbenea şi mai mult tenul. Ochii îi erau halucinaţi şi gura deschisă într'un strigăt mut. îşi duse mâinile la gâtul gol şi rămase nemişcată. — Cine o fi şi moarta aia de lux ? râse în batjocură Cârmi voind să arunce cu un pumn de zăpadă în chipul fetei, lipit de geam. Ţi s'a făcut rău la inimă, sfântă fecioară! Vino seara la Zdrenghe. Cu o ţuiculiţă îţi trece. Cârnu duse pumnul la gură ca şi cum ar turna o cinzeacă pe gât. Izbucniră râsete şi vorbe urîte la adresa fetei din fereastră. Ţugui bătea cu pumnul în uşa de intrare a Administraţiei. Fusese închisă la apropierea muncitorilor. Sgomotele puternice ale bătăilor curmară râsul. — Deschideţi, hoţilor! urlă Ţugui, continuând să bată. Ochii i se înfundară în orbite. Scrâşnea de furie cumplită. Cei din uşă începură să bată şi ei cu pumnii. Strigau să se deschidă şi ameninţau că o vor scoate din balamale. Nimeni nu răspundea din interior. — Deschideţi! Spargeţi uşa ! strigară unii, îmbrâncindu-se ca să ajungă în dreptul uşii. Fluierături suiră spre fereastră. Dând din coate, Gavăt urmat de Hudici, ajunseră pe treptele Administraţiei. Se întoarseră spre mulţimea de jos, făcând semne cu braţele să fie ascultaţi. Sgomotele se potoliră şi ochii se concentrară spre dânşii. Gavăt acoperi dinadins cu spatele pe Ţugui şi privi grav la mulţimea tăcută. Se vedea pe faţa lui cum creşte siguranţa de sine. Bărbia i se lungi şi buza de jos răsfrântă îi descoperi încleştarea dinţilor. Ochii se micşorară. •j 28 alexandru jar — Tovarăşi, vorbi Gavăt, când socoti clipa nimerită să înceapă, veţi înţelege că nu putem intra cu toţii în Administraţie, la domnii directori. Nu putem vorbi cu toţi deodată despre ceea ce ne doare. Aşa, stăm până în noapte şi nu facem nimic. Degerăm de frig. De aceea, cred de cuviinţă ca numai unii ... — Să alegem delegaţi! se auzi vocea lui Urlici, rotarul. Propunerea stârni aprobarea tuturor. Ba unii începură să strige nume de muncitori pe care îi voiau ca delegaţi. Hudici sări ca fript. Urlă cu încăpăţânare să se facă tăcere. Ochii îi sclipeau şi se întunecau mereu. Parcă cineva se juca în ascuns cu un buton electric aflător în capul lui. Mâna la care avea ceasul părea mai lungă, din pricina mânecii trase şi ţinute cu două degete în palmă, să nu lunece. Gavăt nu mai aşteptă să se facă tăcere. îşi întări mai mult vocea" groasă: — Ca reprezentant al Sindicatului în a cărui conducere cu onoare sunt Preşedinte, eu cred ... Nu mai putu continua. Din spatele său trecu înainte Ţugui. Aruncă o căutătură piezişă lui Gavăt şi coborî o treaptă. Vorbi cu patimă în glas: — Tovarăşi, ce avem nevoie de Gavăt, cât e dânsul de preşedinte al Sindicatului lui ? Doar n'am venit, cum obişnueşte dumnealui, pentru o jalbă. E drept că munca asta, de jălbar, o poate face singur, fără noi. Are un condei, limbă lipicioasă de lins pe boieri şi sufleţel de slugă. Noi însă, tovarăşi, am venit pentru reprimirea muncitorilor concediaţi. N'om fi noi încă mulţi în-Sindicatul « Desrobirea », dar acest sindicat ne învaţă fără ocolişuri şi jalbe, ce trebue să facem. Să alegem dintre noi, pe cine credem că e vrednic de încrederea noastră! Alegeţi, tovarăşi! Felul de a vorbi a lui Ţugui, surprinse pe mulţi. Pentru prima dată, în faţa muncitorilor, Gavăt şi sindicatul pe care îl reprezenta, fuseseră deschis atacaţi. Aprobarea acestui atac, veni repede. Oamenii reîncepură să strige pe cei în care aveau încredere. Lăcătuşii se întreceau cu strungarii, turnătorii cu cei dela cazangerie şi dela alte secţii. Aleşii erau îndemnaţi cu vorbe şi cu gesturi hotărîte. Ii împingeau pe treptele Administraţiei. Acum se bucurau făţiş că Gavăt şi oamenii săi, nu fuseseră de nimeni strigaţi. Unii îi căutau ca să le râdă drept în faţă. Hamalii care stăteau mai retraşi, începură şi ei să se mişte. Au şi dânşii concediaţii lor, ba mai mulţi decât din alte meserii. Prinseră şi ei îndrăzneală. Unul aruncă în vânt: — Să meargă şi Ceapă! Hamalii repetară numele celui propus şi-1 împingeau să urce pe trepte. Ion Ceapă se lăsă greu pe picioare, mormăind nemulţumit. Se smuci şi se întoarse spre tovarăşii săi de muncă, zicând: — Păi, nu ştiu carte. Să meargă un altul... Horja, care se găsea în apropiere, i se băgă în faţă. II bătu cu palma pe umăr. încercă să-1 încurajeze astfel. sfârşitul jalbelor Ceapă îl privi • cu sfială în ochi şi apoi coborî capul ruşinat. — Nu ştiu carte, repetă dânsul, mormăind într'una ceva între dinţi. Simţea că mâna de pe umărul său, îi dădea tărie. Horja îl apucă de data asta de braţ şi-1 trase. Zise apăsat: — Bine, tovarăşe, dacă te-au ales, se vede că eşti omul lor de încredere. Ştii ce îi doare şi fără ştiinţă de carte. — Ştiu, cum să nu ştiu ? Dacă aşa li-e voia, mă duc şi eu. Ceapă privi pe sub căciulă la cel care îl trăgea şi faţa i se lumină de mulţumire. Poarta închisă a Administraţiei fu forţată cu uşurinţă. Delegaţia dădu în culoar numai de un om de serviciu, care obişnuia să ducă cafelele directorilor. Stătea ghemuit, cu spatele în perete şi faţa-i era rugătoare şi fricoasă. Ochii aiuriţi nu îndrăzneau să privească la cei care năvăliseră înăuntru. — Unde's domnii directori ? întrebă Ţugui şi făcu un pas ca să treacă mai departe. — Hai, du-te, spune-le că am venit în delegaţie! porunci Jornea, şi-şi scoase şapca, pregătit pentru a intra în biroul directorului. Omul se frecă de perete, privindu-1 prostit. îngână cu voce nesigură: — încă n'au venit... Cinci degete ca nişte cârlige i se înfipseră în piept. Ţugui îi ardea faţa cu respiraţia sa puternică şi-1 scormonea în ochi. Scrâşni: — Minţi, slugă! Du-te de spune stăpânilor tăi, că nu plecăm, până nu suntem primiţi. II îmbrânci de-a-lungul culoarului. Delegaţii se strânseră la un loc, la începutul scării interioare pe care urca sărind câte două trepte, omul de serviciu. Priveau în tăcere la pereţii cenuşii şi uleiaţi, la uşile de pe culoare, toate închise, dincolo de care funcţionarii aşteptau într'o pândă încremenită, ce are să se întâmple. Mirosul şubelor şi al veştmintelor lor soioase umplură culoarele. Li se părea nefirească şi tainică această clădire. Parcă din temelii şi până în pod, nu era făcută din piatră, ci din carton vopsit. De s'ar mişca mai cu tărie, s'ar prăbuşi. Din grămada de dărâmături, ar goni şoareci mărunţi şi ploşniţe uscate, trezite. Şi valuri de praf, li s'ar aşterne peste umeri. Tăceau. Aşteptarea li se părea lungă. Afară, cei aproape o mie de ceferişti aşteptau şi ei. Frigul îi făcea să bată din picioare şi vântul îi înghesuia în grupuri. înjurau iarna, foamea, îmbrăcămintea subţire, concedierile, sindicatul şi pe directorii Atelierelor. înjurau: Statul şi întreaga ordine socială şi mai cu patimă, poliţia. înjurau pe conducătorii social-democraţi. Se întrebau ce vor face dacă şi ei o să fie concediaţi şi ce fac acei care au fost daţi afară. Mila pentru aceştia alterna cu revolta împotriva burgheziei. Din când în când, câte unul dădea un chiot, ca să se ştie până la Administraţie că sunt aici şi aşteaptă. Cârnu, care de dimineaţă trecuse pe la cârciuma lui Zdrenghie şi băuse câteva cinzece, se plimba de colo până colo, fără să-i pese de ger. — Măi Hudici, câte chile de ţuică face maşinuţa aia de la mână ? Urcă o treaptă ca să-i aprecieze mai în de aproape ceasul. i3o alexandru jar Hudici, care continua să-şi ţină mâna după spate, avu un reflex de apărare şi ridică amândouă braţele. Ii strigă lui Cârnu: — Beţivule, huuu! Deveni crunt, gata să lovească. Cârnu nu-i luă în seamă supărarea şi căscă ochii veseli la braţul ridicat. — Are douăsprezece cifre,—zise Cârnu clătinând mirat capul. ■—De o vinzi, luăm de fiecare cifră, câte un chil. E mai bună ţuica, ca maşinuţa asta de măsurat timpul. Se întoarse cu faţa la cei de jos şi zise râzând: -—Cu ţuica opreşti timpul în loc, pe când cu aia a lui Hudici, îl mâni spre moarte. Aşa-i ? Unii râseră. Faţa prostită de băutură a lui Cârnu, cu sclipiri şirete în ochi, îi înveselea. Florja se plimba printre grupurile de ceferişti, îşi dădea părerea, punea o întrebare. Deşi fusese strigat de turnători să meargă în delegaţie, găsise mai nimerit să rămână afară, cu ceilalţi. Putea să vină Stratulat cu jandarmii săi, poate Caţofide şi alţii de felul lui. Şi apoi, acum când sunt cu toţii laolaltă, le mai putea vorbi. Era însoţit de Moga, care mai mult tăcea. Se gândea tot timpul la cei concediaţi, ce fac pe vreamea asta geroasă. Suferea din pricina lor, însă în ochii săi limpezi nădejdea că vor fi reprimiţi la muncă îi prelungea priviri luminoase. — Frate Horja, ce zici, o să fie reprimiţi ? întrebă Moga cu voce şoptită. Şi fără să aştepte răspunsul, adăugă neauzit: — Bine ar mai fi... Horja îl privi îngândurat şi nu-i răspunse. Ştia că cei daţi afară, nu vor fi reprimiţi. Totuşi, îi îndemnase pe muncitori să meargă la Administraţie. Nu veniseră mulţi, numai câteva sute. Important era acest început, cu miez nou de luptă. Nu din jalbe. O pală de vânt, îl desprinse de lângă Moga şi îl înghesui într'un grup. înclină capul în pieptul cuiva ca să-şi poată aprinde ţigara. Când se îndreptă, rămase surprins: — Tu eşti, Urlici ? Vântul mi-a luat vederea. • Urlici râse bucuros. întinse cu prietenie mâna. — Ei, nu m'ai văzut! ... Mă întrebam pe unde eşti, căci nu puteai fi tocmai acum lipsă. Te-au strigat turnătorii tăi să te duci la boierii de sus. Horja se bucura şi el că-1 vede. Venise de câteva ori la turnătorie să-1 întrebe de necazuri. Se gândise la dânsul în legătură cu Partidul. La rotărie, unde el lucrează, sunt mai puţini care să vadă limpede. întrebă: — Măi Urlici, cum merg rotarii ? Urlici învârti mâna în aer ca şi cum ar învârti o roată invizibilă. Cicatricea în trei colţuri de pe obrazul drept, se sbârci. Scoase un sunet urât din buze şi zise înciudat: — Merge ... merge alături de şină. Alungă cu o smucitură a capului gândul la rotarii săi şi zise cu furie: —Iată câţi au venit să ceară întoarcerea la muncă a tovarăşilor alungaţi! Strigă: — Trebuiau să vie cu toţii 1 ■— Ţie, cine ţi-a zis să vii ? întrebă Horja. Voia acum să afle în ce fel a fost împrăştiat cuvântul lui şi al celorlalţi comunişti. sfârşitul jalbelor Urlici răspunse înţepat. Adică îl crede pe dânsul un om pe care îl mişti înjurându-1 de mamă ? — Cine ? Cum cine ? Comuniştii! Horja făcu ochi mari. Se aştepta să audă că revolta şi mizeria îl făcuseră pe cel dinaintea sa să părăsească atelierul. Se gândi imediat la conspiraţie. Se prefăcu a nu lua în seamă ultimul cuvânt pronunţat de Urlici. Trase din ţigară şi întrebă cu un ton obişnuit: — Care sunt ăia ? — Iată întrebare !... Spune tu ! primi cu hotărîre răspunsul lui, Urlici.. — Cine poate să-i ştie !... silabisi cu părere de rău, unul dintre rotari. Continuă cu un oftat: — De când cu manifestele alea!... — Tot comuniştii le-au adus în Ateliere. Că de ei au fost semnate, se amestecă cu un aer de atotştiutor, un alt rotar. — Nu ţi-o părea rău tocmai ţie, că am venit Ia Administraţie ! . . . reveni în vorbă Urlici, privind la Horja cu un început de neîncredere. — Cum să-mi pară rău ? se grăbi să răspundă Horja, bucurându-se în sine de încrederea pe care cuvântul comuniştilor începe să-1 aibă printre ceferişti. Se înghesuiră în jurul său. Horja vedea în ochii lor licăriri în umbră, căutări. Ii căutau gândurile. Zise cu voce întărită: — Doar n'am venit să ne ploconim lui Ghiboldan şi Budişteanu ! Numai că vreau să ştiu cine sunt acei comunişti care te-au îndemnat să porneşti la Administraţie. — Pe tine cine te-a îndemnat ? zise cam răstit unul. Apoi zâmbi şi clipi din ochi în semn că nu se lasă şmecherit. — Cine ? Hai, spune ? De ce taci ? îl asaltară şi alţii. Horja întorcea ochii când la unul, când la altul. îşi încrucişa braţele pe piept. Fălcile i se mişcau rar ca şi cum s'ar fi pregătit pentru un atac. In minte i se înşuruba o întrebare: nu se găseşte printre ei un informator al poliţiei care să vrea să afle dacă nu e el acela care-i aduce pe muncitori la Administraţie ? Nu descoperi în feţele lor nici o urmă de şiretenie. Respiră larg: — Cine ? .. . Starea noastră, concedierile şi jalba care . . . — Ei vezi, vezi... constată satisfăcut Urlici, nelăsându-1 pe Horja să termine fraza. Cicatricea i se desfăcu iar. Făcu semn din ochi lui Horja, că degeaba se ascunde. Apoi, cu un ton plin de înţeles: —Şi tu ne-ai îndemnat puţin .. . Văzând la acesta o tresărire întoarse vorba: — Eu zic că degeaba stăm pe loc ca viţeii la poarta nouă. Ia să dăm năvală cu toţii în Administraţie, să vezi atunci !... Florja rămase un timp cu gândul la primele vorbe ale lui Urlici. Repede însă, gândi că n'are de ce să se teamă mai mult de cât alţii. Oricine e împotriva jalbelor şi ploconelilor, poate fi bănuit a fi comunist. Deaceea răspunse cu convingere: — N'ar fi rău s'o facem. Numai că acum stăpânii ar prăbuşi zidurile Administraţiei peste noi. Ei au armata şi poliţia, şi noi suntem neuniţi. si alexandru jar Crihan îşi băgă faţa spână şi clipi din cele câteva fire de gene. Zise cu un ton filozofic: — Aşa-i! Sunt încă tari stăpânii. Ne pot frânge, uite aşa ! îndoi un deget şi-1 arătă celorlalţi. Se întoarse spre Urlici: — Tu, parcă ai întotdeauna muştar în spate! Urlici îi făcu o mutră acră şi-i răspunse răstit: — De, n'am miere pe limbă ca tine. Crihan desfăcu degetul îndoit şi-1 întinse spre Urlici. II mişcă mustrător: —- Măi Urlici, tu veşnic te pui în gură cu Statul . . . Vezi să n'o păţeşti. Ţi-o spun eu ! Lui Urlici îi ţâşni o flacără din ochi. Felul de a fi al lui Crihan, îl scotea din sărite. — Nu mi-e tată, nici frate Statul, ca să-i spun vorbe omeneşti! E ciocoi şi are de unde să plătească la toţi. Să plătească Statul ce ni se cuvine pe drept pentru munca noastră ! Bărbia lui lată se turti şi mai mult de dispreţ pentru Crihan. Privea iute în ochii celorlalţi cerând parcă să i se dea dreptate. Babic, care se ivise tocmai atunci, se amestecă în vorbă: — Şi Gâlgăuţă să dea ! Apoi, cu voce cântată şi un oftat adânc: — Cât mai are în beciul casei sale ! ... Capul i se legăna visător. Horja râse scurt şi-şi închise ochii, lăsând să se înţeleagă că n'ar fi rău să ia dela cei care au mult. Zise totuşi cu asprime: — Şi dela Gâlgăuţă ! Sunt alţii cu saci mai mari şi grei. Acei care fac afaceri cu franţujii şi englejii. Bancherii... — Să plătească franţujii! strigă peste capetele lor, Şteflea. Se băgă şi el intre cei care discutau, mormăind şi înjurând. Mişcă cu îndârjire pumnul şi vorbi tăios:—Bancherii şi ciocoii să plătească. Să mai luăm şi dela Vodă ! Ultimul cuvânt stârni o exclamare generală. Se speriaseră de îndrăsneala lui Şteflea! Câţiva se îndepărtară. Totuşi, fiecare socotea în gând avuţia regelui. N'o puteau cuprinde cu închipuirea. Horja simţi în tăcerea lor frica de a accepta măcar în gând, propunerea lui Şteflea. Zise fără să-i privească, vorbind parcă despre ceva dela sine înţeles: — Jumătate din averea lui ne-ar ajunge la toţi ceferiştii din ţară, vreme de zece ani. Ridica ochii ca să le vadă reacţiunea. Se mişcară pe loc, parcă ferindu-se de o apropiată ameninţare. Babic, a cărui imaginaţie lucra cu aprindere, se plimba prin palatele măreţe, în grajdurile şi grădinile regale, pe moşiile nesfârşite. Brusc, îşi întrerupse rătăcirea: — La câţi bani s'o ridica averea regelui ? îşi trase o clipă căciula din cap, de nerăbdare să audă suma fabuloasă. Crihan îşi întoarse faţa spână spre Babic şi ridică un deget. In ochi i se amesteca spaima şi ruga. Zise: — II faci acum pe contabilul! Mai bine te-ai gândi la punga ta şi nu la alţii, la altul . .. sfârşitul jalbelor 133 — Mă gândesc la mine şi de aceea mă gândesc la alţii, răspunse Babic, supărat că i se întrerupsese visul. Grupul de oameni din jurul lui Horja se îngroşă. Ascultau în ger şi vânt, cu nasurile băgate în reverele ridicate şi se gândeau cu revoltă înăbuşita la bogăţia mare a unora. Dacă ea ar fi împărţită după dreptate, ar trăi cu toţii mai bine. Şi nimeni n'ar mai fi dat afară dela lucru. Moga care stătea mai de o parte, ascultând dorinţele oamenilor, se întrista. O lumină molatecă i se prelingea din ochii săi mari. Frământă degetele de parcă ar fi fost prinse în sfori şi încerca să le rupă. Se uita la Horja, voind să-i întâlnească privirile. Să-i comunice numai din priviri, ceea ce îl doare acum. Vorbi cu blândeţe: — Unii oameni, în loc să bage banii cât le încape în buzunar, îi adună în inimi. Inimile se otrăvesc şi devin tari ca metalul. Nu mai pot atunci bate pentru semenii lor. Tăcerea îi prelungi vorbele. Priviră la Moga cu căldură. Avea dreptate. Trupurile lor însă, începură să fie pătrunse de frig. Poate şi din pricină că nimeni nu mai vorbea. Dela alt grup se auzi vocea mirată a lui Togan: ; — Unde o fi Gavât ? Horja tresări. Se întrebă şi el, împreună cu ceilalţi, unde o fi dispăru! Gavât? Nu s'o fi dus la atelierul de geamgerie, unde lucrează. Poate că s'a strecurat cu delegaţii în clădirea Administraţiei? Zise cu supărare: — Se bagă peste tot, ca boala!... Ochii i se închiseră pe jumătate. Mustaţa se îngroşă şi îi acoperea buza de jos. îşi frecă bărbia ţepoasă şi murmură un gând. Ridică privirile bănuitoare spre ferestrele dela etajul Administraţiei. Directorul Secţiei de locomotive, Ghiboldan, telefonase zadarnic la Direcţia Generală C.F.R. Directorul General Cezar Parthoniu nici nu trecuse pe acolo. Secretarul lui nu ştia unde se găseşte. Ii telefonase şi el acasă, de unde i se răspunse că plecase de dimineaţă. Tocmai acum când muncitorii, din pricina concedierilor, se adunaseră în faţa Administraţiei ? Când forţaseră uşa şi cereau să le fie ascultaţi delegaţii ? Când au părăsit lucrul şi ... Ghiboldan îşi dădea seama că nu mai are de ales. Voise să ceară dispoziţii dela Directorul General, dacă să-i primească pe delegaţi. Ar fi hotărît singur, dacă aceştia ar fi fost cei pe care îi cunoştea dela Sindicat. S'ar fi înţeles cu dânşii, sau i-ar fi făcut într'un chip să înţeleagă .. . Aşa însă, cu necunoscuţi aleşi cu sbierăte de către cei de afară, ce putea să facă ? Se sfătuise cu Budişteanu, şi acesta era împotriva primirii lor. Cică nu tratează cu bolşevici. Avea dreptate, dar ce fac dacă dau năvală cu toţii pe scară ? Se certase cu Budişteanu. Ii va primi. Lasă că ştie el cum să le vorbească. Doar îi cunoaşte pe muncitorii săi din Ateliere! Ii va lua cu vorba bună, cu binişorul... Şi directorul general Parthoniu va fi mulţumit. Şi ministrul de comunicaţii, guvernul . . . 134 alexandri) jar Cezar Parthoniu, se găsea în casa ministrului de finanţe. Venise la el în primele ore ale dimineţii, ca să nu-1 scape. II găsise în pat şi discutau acum despre afacerea cea importantă. Despre împrumutul în curs de tratare. Propuneri de o parte, din partea « Petromet-ului », pretenţii prea mari din partea ministrului, înţelegerea mergea cam greu. Ministrul de finanţe, în pijama, aşezat pe marginea patului, îşi avea şi el socotelile sale. Pretindea, pentru a ceda «Petromet-ului » o parte destul de grasă din împrumutul care va fi curând semnat (ţine seama, domnule Parthoniu, e vorba de câteva miliarde bune!) douăzeci şi cinci din acţiunile întreprinderilor. De nu, găseşti alţi amatori, chiar mai avantajoşi. (Pentrucă îţi sunt prieten, Cezar, cer numai atât. Altfel. ..) Ministrul căscă, se întinse iarăşi în pat şi privi în tavan. Aştepta răbdător, răspunsul dorit. In biroul Administraţiei Atelierelor « Griviţa » directorul Ghiboldan nu mai putu aştepta. Ii era teamă ca răbdarea celor din curte să nu se risipească, întâmpină delegaţia cu un zâmbet binevoitor. întinse larg braţele şi apoi îe strânse pe piept. Privirile sale blânde mângâiau feţele aspre şi serioase ale celor din uşă. Dădu capul pe spate şi exclamă: — Să vă auzim! Făcu un pas spre dânşii, scormonind în ochii fiecăruia. Nu întâmpină decât priviri drepte. Se opri asupra lui Gavât. Celălalt director, Budişteanu, stătea lângă un colţ al mesei de birou şi arunca din când în când priviri piezişe prin fereastră. Se vedea în expresia încremenită a feţei, că îşi înnăbuşea sentimentele. Gura îi era încreţită, strânsă în pungă şi respiraţia lungă, aprigă. Perii din nările sale late, se burzuluiau într'una. îşi ciocnea pumnii, şi câteodată, rămânea cu ei în aer. Ghiboldan îşi trase centura pantalonilor peste pântece, şi se bătu rar pe deasupra. Zâmbea mereu, însă silnic, din pricina tăcerii plină de gânduri ascunse a delegaţilor. Clipi prietenos, ca să-i facă să-şi schimbe expresia. Zise cu un râs slinos: — Haide, fără teamă! Hai, vorbeşte tu, Gavât! Delegaţia se mişcă pe loc. Unii întoarseră capetele cu surprindere. In spate se găsea într'adevăr Gavât. Cum de reuşise să intre şi dânsul ? Gavât, răspunse cu o înclinare a capului şi trecu în faţă. Se făcea că nu vede pe ceilalţi. Acum n'avea nimic din băţoşenia lui obişnuită faţă de muncitori. Cutele groase ce-i prindeau colţurile gurii se neteziră. Ochii îi deveniră mai mari. Parcă deabea îi deschisese după un somn. Şi nasul lui şerpuitor şi osos se pleoştise. Avea o expresie cuminte, atentă. — Domnule director, — vorbi cu un ton monoton, de nerecunoscut, Gavât. Privea numai pieptul înalt al lui Ghiboldan. Nu mai putu să continue. Se simţea stingherit de cei din spate. Le ascultă murmurul, respiraţiile. întoarse pe jumătate capul spre delegaţi şi reveni cu ochii înainte. Bărbia sa lungă, se întări. Prin ochi, îi trecu o fulgerare. Se sili ca vocea să-i fie mai sigură: —Domnule director, — răsună vocea cu accente falşe de energie, Sindicatul nostru al cărui Preşedinte sunt, e de părere că aceste concedieri, nu sfârşitul jalbelor *35 sunt to cmai drepte. Mai întâi, ele au fost făcute fără niciun preaviz. Ori, legea spune limpede că muncitorul, salariatul, trebue să fie înştiinţat cu cincisprezece zile înainte. După cum vedeţi şi dumneavoastră, Direcţia Generală a C.F.R.-ului a călcat legea. Ori . . . Calomir ridică mâna ca să-1 întrerupă. Faţa lui lată, turtită, deveni palidă de mânie. Parcă şi mustaţa stufoasă se strâmbă, descoperindu-i o parte din gură. Degetele celeilalte mâini, frământa şapca soioasă şi o frecau de picior. Privi întrebător la ceilalţi delegaţi şi dădu din cap. Prezenţa neaşteptată a lui Gavât şi vorbele lui «legale », îi sfâşiau calmul obişnuit. Făcu o jumătate de pas înainte şi zise apăsat: — Domnule director, dumnealui n'a fost ales de muncitori .N'are dreptul ... Dela locul lui, pândind prin fereastră mişcările muncitorilor adunaţi înaintea clădirii Administraţiei, directorul Budişteanu tresări. Strigă: — Taci! Pupilele i se aprinseră şi scăpărară. Ghiboldan se întoarse pe jumătate făcându-i lui Budişteanu un semn să nu se amestece. Reveni cu o invitaţie prietenoasă: — Mai departe, Gavât! Studie faţa lui Gavât şi se opri mai ales asupra gurii sale. Parcă încerca cu privirea să-i sugereze cuvântul pe care să-1 spună. Gavăt tăcu un timp. Căuta să-i citească lui Ghiboldan în ochi, gândurile. De câteva ori îşi descoperi dinţii. In sfârşit vorbi: — Dreptul de a vorbi, mi-1 dă Sindicatul, adică legea. Dumnealor — ochi-i licăriră de dispreţ — pe cine reprezintă ? Privi sfidător la ceilalţi, cu o urmă de zâmbet în colţul gurii. Lungi vorbele:—Poate Sindicatul «Desrobirea » din câţiva oameni, comunişti . . . Gavât întoarse capul spre Ghiboldan şi-şi umflă pieptul. Jornea care se găsea alături de Gavăt, avu o tresărire de uimire. Albăs-trimea ochilor săi, stropită cu verde, se întunecă. Mărul Iui Adam i se urcă până sub bărbie. Cercetă profilul lui Gavăt de parcă îl vedea pentru prima dată. Ii era greu să creadă că el, preşedinte al unui sindicat muncitoresc, poate vorbi astfel: —Nu se mai îndoia de loc că e un trădător. Printre dinţii strânşi îi ţâşni: — întrebarea e pentru tine, Gavăt! Şi după un timp, făcând un efort să nu ridice glasul:—Cât priveşte despre Sindicat, şi cinstea oamenilor, muncitorii îşi vor spune părerea. Nu în acest loc . . . Jornea se mişcă cu neplăcere dela locul unde se află. Topală, care fiind pentru prima dată faţă în faţă cu directorii Atelierelor se simţea intimidat, prinse deodată şi el curaj. întinse mâna spre Gavât: — Nici oamenii din Sindicatul tău nu te-au ales. Vezi . . . Ţugui nu se mai putu stăpâni. Făcu un pas mare înainte şi întinse degetele răsfirate spre Gavât. Nările nasului său mare, fremătau din pricina res- 136 alexandru jar piraţiei repezi. O şuviţă de păr îi căzu pe frunte, accentuându-i mai mult expresia mânioasă a feţei. îşi frână glasul pătimaş: — Cine ţi-a dat dreptul să vorbeşti ? Noi am fost aleşi de muncitori. Ai fost de faţă şi ştii doar! Mişcă capul în semn de dispreţ. Şuviţa se preumblă pe frunte, deasupra ochilor ficşi. Degetele i se crispară. Budişteanu se întoarse iarăşi spre delegaţi. Gâtul i se lungi. Aruncă vorbele repezit, bătându-se cu pumnul în picior: — Unde vă găsiţi ? La Soviete ? In Rusia ? Ţugui se întoarse pe loc şi mai făcu un pas. Cei din spate, se mişcară şi ei. Ţugui înfruntă o clipă, cu ură, privirile nesigure ale lui Budişteanu şi vorbi rar, printre dinţi: — Ne găsim unde e dreptul nostru ! Degetul lui arătător, descrise un cerc mare în aer şi apoi rămase fixat ameninţător spre directorul secţiei-vagoane. Gâtul lui Budişteanu se contractă între umeri. Rămase cu privirile concentrate asupra degetului lui Ţugui. Părea ţintuit de un pumnal. Strânse pleoapele. Le ridică. Ochii i se goleau de viaţă. Delegaţii formau un zid în dreptul uşii. Trei dintre pereţii încăperii sunt fără ferestre. întoarse automat capul spre peretele în care se deschidea o singură fereastră. Tăcerea din birou era apăsătoare. Murmurul ceferiştilor de jos, din faţa Administraţiei, urca ameninţător. Se auziră câteva fluierături. Delegaţii întoarseră ochii spre fereastră, apoi spre degetul întins al lui Ţugui. Se priviră între ei. Se mişcară. Ghiboldan zâmbi desamăgit. Trăsăturile moi şi roze ale feţei, se lăţiră. Ochi-i spălăciţi, se acoperiră de un abur. Vârfurile degetelor mari şi ale arătătoarelor se frecau între ele, căutând parcă ceva, nişte imagini, idei. îşi trase din nou pantalonii pe pântece. Vorbi cu glas cleios, întrerupt de oftări: — Domnilor, vă rog, domnilor! Ascultaţi-mă puţin, în linişte. Doar mă cunoaşteţi, ştiţi.. .Eu întotdeauna am fost un părinte pentru voi. Dacă aş putea, ce n'aş face ! ... V'aş da totul, totul. Dela mine, totul... Numai că, vedeţi, ţara nu e a mea. Ea este a tuturora. Şi a voastră. Această ţară trece printr'o grea încercare. Criza loveşte cu asprime în toată lumea. Atât în cei mici, cât şi în cei mari. E criză, — ea este oarbă. Nu puteţi fi străini de această nenorocire. Români, doar sunteţi români. Cu dragoste de patrie. Mă cunoaşteţi, domnilor i Am făcut pentru voi... — Nu pentru asta am venit! îl întrerupse cu supărare, Calomir. Ridică din umeri şi întoarse capul. întâlni ochii lui Topală. Se întrebau din priviri, ce-i de făcut. Nu-1 mai ascultau pe Ghiboldan. Ghiboldan nu luă în seamă întreruperea şi nici nepăsarea manifestată de unii delegaţi. Ridică un deget mustrător şi zâmbi mai larg, părinteşte. — Am făcut tot ce s'a putut face. Şi de data asta am să fac. Am să intervin, — doar vă înţeleg! ... Numai că lucrurile nu pot fi drese într'o singură clipă. Am nevoie de timp, —■ toate se fac cu socoteală — de un răgaz din partea voastră pentru a vedea cum stau lucrurile. Uite, Gavât, care e prese- sfârşitul jalbelor '37 dintele Sindicatului vostru, ştie că nimic nu se poate aranja cât ai bate din palme. S'o spună şi el, — spune! şi făcu semn lui Gavât. Gavât, care ascultase şcolăreşte, înclină din cap că aşa este şi zise cu vocea îngroşată de convingere: — Recunosc, în vremuri de criză . .. anormale ... Privirile i se pierduseră în ochii largi deschişi de aşteptare, ai directorului. Gura îi rămase pe jumătate căscată, ca şi cum n'ar mai avea nimic de adăugat la cele auzite. O sbârcitură între sprincene şerpui încet şi dispăru. Respiră uşurat. Ţugui îşi plecă trupul înalt şi-1 fulgeră din priviri. Crestătura din bărbie i se adânci şi gura i se strâmbă de dispreţ. Nasul ca un' cioc de vultur, se ascuţi. Degetul ţeapăn se îndreptă spre gura lui Gavât şi se frânse. Murmură între dinţi o înjurătură. Calomir pironi ochii asupra lui Ţugui. Ii era teamă să nu lovească. Când îl văzu întorcând spatele lui Gavât, rămase surprins. îşi netezi mustaţa, căutând vorbele potrivite. Se uita când la Ghiboldan, care continua să zâmbească patern, când la Budişteanu, care stătea ca pe ghimpi, trăgând cu coada ochiului afară. Strânse căciula neagră la piept. Vorbi fără grabă, cumpănit: — Poate că-s bune cele ce ne-aţi vorbit, domnule director! Insă noi am venit pentru altceva. Ce se face cu cei daţi afară din Ateliere ? De asta vrem să auzim. Gurile lor nu pot răbda. Nici ale copiilor lor. Noi am venit în numele muncitorilor să cerem reprimirea lor în Ateliere. Ei n'au răgaz, căci flămânzesc. Calomir lunecă căciula de pe piept, în semn că nu era nimic de adăugat. Şi acum aşteaptă un alt răspuns. Delegaţii se asociară la cele spuse de Calomir, cu murmure şi aprobări scurte. Ştiau ei ce însemnează «răgaz ». E aceeaşi poveste ca şi cu jalbele de până acum. Să li se răspundă pe loc, fără cuvinte învârtite! Jornea îşi întinse trupul uscat de i se auziră oasele pocnind şi zise cu voce tare: — Ţara are nevoie de locomotive şi vagoane. Pentru asta e nevoie de toţi muncitorii. Bătu cu piciorul în podea, ca să întărească cele spuse. Nu mai ridică privirile de pe faţa uimită a lui Ghiboldan. Topală nu se mai uimea de felul de a vorbi al celorlalţi delegaţi. Găsea că aşa trebue să se vorbească până şi în biroul directorului. Doar nu venise aici de capul lui. Avea doar încrederea strungarilor şi e comunist. Se mişcă cu îndrăzneală şi-şi zise gândul întreg: — Pe mine m'au ales strungarii ca să le aduc răspunsul ce li se cuvine. Ei sunt sătui de vorbe frumoase. Să vie înapoi la strungurile lor, cei' concediaţi. Atâta cerem acum. Delegaţii se mişcară şi se înghesuiră. Ajunseră cu încetul, până în mijlocul încăperii. Nu mai simţeau apăsarea pereţilor. Parcă se aflau într'un vagon de clasa i-a, dat la reparat şi-i căutau stricăciunile. Gavât se pierduse cu totul. Chiar Ghiboldan îl privea pe sub sprinceană cu reproş. Ce fel de conducător de Sindicat este, când nici nu e luat în seamă ? i38 alexandru jar Se întoarse pe jumătate spre Budişteanu, de data asta pentru a-i cere ajutor. Ii clipi, fără să fie văzut de muncitori. Se întoarse şi puse mâinile pe piept. Clătină din cap, nemulţumit. In ochii lui de culoare turbure, licări un început de furie. Mai aruncă o privire celuilalt director. Zâmbi cu desamăgire şi cinism: — Vedeţi, vedeţi dacă sunt om bun, cum îmi vorbiţi ? . . . aceste nu sunt vorbe de muncitor cinstit, ci de comunist. Vedeţi, aş putea chema poliţia, şi n'o fac. Pentrucă vă cred încă oameni de înţeles. Zâmbetul i se schimbă iarăşi, în cel obişnuit, patern. Ameninţarea directorului Ghiboldan, pronunţată cu glas dulceag, stârni şi mai mult, înverşunarea delegaţilor. Adică nu e de ajuns că nu li se dă răspunsul dorit în privinţa concediaţilor, ba sunt făcuţi şi necinstiţi, ameninţaţi cu poliţia. II ştiu ei pe aceste director, cu vorbele sale mieroase, câte parale face. Se laudă întotdeauna că e părintele lor, că le doreşte fericirea şi raiul. Calomir vorbi de asta fără nicio şovăială, răstit: ţ — Suntem cinstiţi şi de aceea nu ne e teamă. Că n'avem ce pierde. N'am venit să ne ploconim ca Gavât şi cei de felul lui. Nici jalbe de citit nu mai vrem. Cerem .. . Budişteanu sări de lângă fereastră. Ochii îi erau numai pară. In culoarea congestionată a feţei, dinţii sclipeau galbeni şi umezi. îşi ciocnea pumnii, picioarele nu-şi găseau astâmpăr, respira repezit. Isbucni: — Afară! Afară! că chem jandarmii! Afară, bolşevicilor ! Sărea înaintea delegaţilor, fără să îndrăznească să se apropie prea mult. Se ferea de ochii lor. Ghiboldan se sperie. Lăsă delegaţii şi se repezi la fereastră. Să nu audă cei de afară, strigătele de sus. Nu voia asta, nu se aştepta la acest fel de a interveni a lui Budişteanu. îşi freca mâinile şi bâiguia: — Cu binişorul ... cu binişorul ... Se repezi la telefon, poate o să-1 găsească de data asta pe directorul general Parthoniu. Formă numai două numere, le greşi şi reîncepu. Izbi telefonul în furcă. Renunţă. Ţugui nu se dădu înapoi. Ba mai făcu un pas spre Budişteanu. Ridică un braţ. Cu degetele răsfirate, urmărea mişcarea capului celui dinaintea sa. Brusc, strânse degetele în pumn. II izbi în jos şi scrâşni: — Bine, domnule director, plecăm. Nu pentru mult timp! şi îi aruncă în faţă răsuflarea aprinsă. Cu pumnul, făcu semn celorlalţi să pornească. Unii dintre delegaţi o luară repede spre uşă. îşi dădeau seama că nu mai au de ce să stea. Acest prim contact cu directorii atelierelor «Griviţa », îi lămurea pe deplin. Ion Ceapă, care până atunci ascultase şi cumpănise vorbele unora şi ale altora, nu se grăbea să plece. Un gând greu îl ţinea locului. Boierii din satul lui de baştină şi cei din oraş, sunt deopotrivă de haini. Numai, după cum se vede, muncitorii dela oraş sunt mai îndârjiţi. Aceştia sunt mai uniţi, ştiu carte, au manifeste ... Privea întunecat sub sprincenele sburlite la Budişteanu, fără să clipească. Nasul mare adulmecă aerul din jur, cu neplăcere. sfârşitul jalbelor J39 De câteva ori ridică mâinile enorme şi roşii. Mormăi ceva, neştiind cum să-şi spună gândul. O luă şi el spre uşă. Lângă prag se opri şovăitor. Se întoarse pe jumătate privind în jos. Zise domol: — Eu vă spun, nu e ca în sat la mine ! ... şi ieşi fără grabă. In urmă, din birou, se auzi un urlet. Afară, muncitorii se îngrămădiră mai strâns în jurul treptelor clădirii Administraţiei. Vroiau să fie mai aproape de cei întorşi de sus, să audă mai bine rezultatul. Frigul, care în timpul lungii lor aşteptări, le intrase în oase, dispăru dintr'odată. Se mirau de feţele supărate ale delegaţilor, de tăcerea lor severă. — Ce pleaşcă ne aduceţi ? strigă Buşe, încercând să-şi facă drum spre treptele clădirii. Ii pierise veselia. Toate sbârciturile de pe faţă i se strânseră spre nas. întinse braţul spre cei de pe prima treaptă. — Să auzim ! Tăcere ! Tăcere ! repetară câteva zeci de voci. Nimeni nu mai mişca. Toţi ochii se aţintiră asupra delegaţilor. Cercetau feţele lor împietrite, le urmăreau aburii respiraţiilor. Voiau totuşi să-i audă-Să le confirme cu viu grai bănuiala. — Unde-i Gavât ? se auzi din mulţime această întrebare. Sgomotul începu şi se potoli repede. Nu-i interesa acum decât răspunsul directorilor. Se auzeau iarăşi vocile furioase ale vântului printre locomotivele şi vagoanele din imensa curte. , Calomir, nemişcat, privea la cei de pe trepte. Parcă nu îndrăsnea să le spună adevărul. Mustaţa mare, suflată de vânt, îi descoperea gura. Uitase să-şi pună căciula. O înfunda acum pe cap., şi rămase cu o mână în vârful ei. Vorbi cu voce îndurerată şi revoltată: — Tovarăşi, directorii acestor Ateliere, la care am fost trimişi de voi, ca să cerem reprimirea fraţilor noştri, ne-au dat afară. Tovarăşi, nu ne miră felul lor de a se purta. Sunt slugoii boierilor şi . . . Nu mai putu continua. Ultimele cuvinte ale lui Calomir, fură acoperite de strigăte. Mulţimea se mişca asemenea unui singur om. Cei din josul scării, năvăliră sus pe trepte, amestecându-se cu delegaţii. — Şi Gavât a fost dat afară ? răsbâtu vocea lui Togan. Ţugui prinse întrebarea şi ochii i se aprinseră de mânie. Strigă cu toată puterea: — O fi rămas acolo, la directori, să-i lingă ! Mulţi, îndreptară privirile spre ferestrele Administraţiei. Chemau şi înjurau pe cel care rămăsese acolo. — Uite-1 pe Hudici cu ceasul lui! se legă Buşe de Hudici care încerca să se strecoare prin mulţime şi să dispară. II aşteptase pe Gavât ca să revină cu toată autoritatea. Se simţea abandonat. — Huoooo ! Se rostogi huiduiala asupra lui Hudici, care se înţepeni locului. Limba, însă, îi juca între dinţii îndepărtaţi, din pricina fricii. Bâlbâia cuvinte neînţelese. 14° alexandru jar Urlici apucă un bulgăre de ghiaţă şi-1 svârli cu toată puterea spre o fereastră dela etajul Administraţiei. Bulgărele se isbi de zid, şi sfărâmăturile căzură pe capetele celor de jos. —■ Care a svârlit, măi ? sbieră un cazangiu, pe al cărui cap căzuse o fărâmă mai mare de ghiaţă. — Ucigaşii! Era vocea de tunet a lui Goj. Se îmbrâncea înainte spre uşa Administraţiei. Avea de gând să pătrundă înăuntru. Pieptul lui înalt îi croia un drum înainte. Strigă cu patimă:—Lăsaţi-mă să le arăt mişeilor, ce poate să facă un ceferist! Măi pezevenghilor, să nu daţi în noi, căci... O avalanşă de bulgări de ghiaţă îşi luă sborul spre faţada Administraţiei. Furia împotriva celor de dincolo de ferestre, crescu. Strigătele de ură şi fluierăturile, umplură întreaga curte. Un bulgăre mai mare se opri în pieptul lui Hudici. Acesta îşi acoperi mai întâi faţa ca s'o apere, apoi începu să dea dezordonat din mâini. Ţipă: — Opriţi, măi, că dau şi eu în voi! Sări două trepte voind să fugă. Buzea se strecură înaintea lui şi nu4 lăsă până nu-i frecă faţa cu un pumn de zăpadă. Hudici, înebunit de frică,jeluia şi-şi îndoia mereu trupul.Până la urmă isbuti să străbată mulţimea. Din urmă îl însoţiră râsete de batjocură şi fluerături. Horja fu şi el prins de furia ceferiştilor. Repede îşi dădu seama la ce poate duce asemenea acţiune izolată şi neorganizată. Răsbătu cu greu până la treptele clădirii. De sus, încercă să-i potolească. Agită braţul ca să atragă privirile asupra lui. Chemările sale nu puteau fi auzite. — Tovarăşi, opriţi, tovarăşi! Glasul metalic al lui Horja, avea acum o rezonanţă de clopot. Forţa concentrată în faţa lui mare şi ochii săi bulbucaţi, plini de flacără, reuşiră să potolească pe cei mai mânioşi. Ploaia de bulgări se rări. Sgomotul scăzu. — Să auzim ce spune Horja ! Vorbeşte Horja ! Tăcere ! se adunau îndemnurile din mijlocul mulţimii. Tăcerea reveni cu greu. Mulţi continuau să privească spre ferestre şi blestemau pe directorii Ghiboldan şi Budişteanu, îl chemau pe Gavât şi ameninţau. — Tovarăşi, reîncepu Horja, rărind vorbele ca să impună tăcerea, delegaţii trimişi de noi toţi, au fost daţi afară de directorii Atelierelor. Ei au cerut reprimirea fraţilor noştri de muncă, concediaţi în plină iarnă ... — Jos concedierile ! vui năprasnic mulţimea. Unii dintre ceferiştii de pe trepte, agitau braţele ca să-i stârnească şi mai mult pe cei de jos. Alţii cereau să se facă tăcere, pentru ca oratorul să poată fi auzit. Isbucniră câteva certuri. Strigătele se răriră. Florja nu mai aşteptă. Pumnul lui ridicat, atrase privirile. Concentra atenţia asupra celor dimprejur. Urcă o treaptă mai sus. — Nu ne miră, — continuă el cu glas întărit de ură, îndreptând pumnul spre ferestrele Administraţiei, — că stăpânii noştri, care primesc cu mare sfârşitul jalbelor 141 cinste pe bancherii străini, -să-i dea afară pe muncitori, pe delegaţii noştri. Tovarăşi, pentru noi, această purtare a directorilor, este o bună învăţătură. N'avem ce aştepta dela dânşii! Nici dela slugoii lor, ca Gavât şi alţii din conducerea Sindicatului. Sunt nişte trădători!( Noi însă, vom şti ce să facem. Tovarăşi, datoria noastră, e să ne organizăm. Trebuie să ne bizuim numai pe noi! Sindicatul trebuie să fie numai al nostru, al muncitorilor ! Să-1 curăţim de conducerea sa trădătoare. Asta trebuie să facem ? Asta, tovarăşi! Ceferiştii ascultaseră în tăcere. Cumpăneau vorbele lui Horja şi le găseau cinstite şi bune. Da, le-au fost daţi afară delegaţii, şi-i îndurera aceasta. Insă vina e şi a lor, a tuturora. Nu sunt organizaţi, de aceia ... Expresiile feţelor lor erau acum îngândurate, întrebătoare. Clădirea Administraţiei li se părea plină de taine duşmănoase. Locomotivele împrăştiate în curte, parcă se pregăteau să pornească asupra lor. Frigul înadins se înăsprise şi vântul părea să-i hărţuiască cu răutate. Priveau la delegaţii lor de pe trepte. Vocea lui Togan rupse tăcerea: — Ce facem acum? Nu-şi mai luau privirile dela Horja. Horja coborî două trepte şi făcu semn mulţimii să pornească. Vorbi poruncitor : — Să ne întoarcem la muncă ! Să nu uităm ! Să nu uităm pe acei care au dat a*ară pe delegaţii noştri! întoarse capul spre etajul clădirii Administraţiei şi zâmbi amar. — Pentru dreptul nostru, lupta abia începe! Muncitorii adunaţi începură să se împrăştie spre locurile lor de muncă. Mergeau, însoţind pe delegaţi, puneau întrebări, îşi spuneau părerile. Nu le ardea acum de muncă. Se gândeau la cei concediaţi şi le era teamă pentru ei înşişi, pentru nesiguranţa zilei de mâine. Câte unul, în trecere, mai izbea cu ură într'o locomotivă sau într'un vagon, scuipa o înjurătură împotriva guvernului şi a Administraţiei, se încuraja cu câte o vorbă mai aprigă. Câţiva zăriră de departe silueta locotenentului Stratulat. Făcură semn şi altora să-1 privească. „Câteva zeci, se opriră, schimbând păreri în privinţa lui. Locotenentul Stratulat stătea lângă un colţ al uriaşei hale a vagoanelor şi urmărea împrăştierea muncitorilor spre ateliere. Nemişcat, părea mai curând un om de zăpadă învestmântat în uniformă ofiţerească. Nevăzuţi, la o mică distanţă, în spatele său, dealungul zidului halei, se găseau jandarmii. Nici aceştia nu se mişcau, deşi le era frig. Aşteptau, cu mâna pe puşti, un ordin. Ţugui întinse mâna spre dânsul şi strigă mânios: — Aţi rămas, domnule locotenent. Pe dumneata nu te concediază ca pe noi, muncitorii. Boierii au nevoie de slugi, — şi făcu paşi mari, ca să se apropie de ofiţer. Cârnu fugi şi el spre locotenent şi deodată se opri, isbucnind în râs. Vorbi răguşit, cu batjocură: 142 alexandru jar — Să-i punem o mătură în mână ca unui om de zăpadă. I se potriveşte la uniforma lui frumoasă. Râsul lui Cârnu înfurie pe cei din apropiere. II repeziră cu vorbe aspre. Câţiva fluerară pe ofiţer. Locotenentul Stratulat se mişcă. Jumătatea de trup îi dispăru după colţ. I se vedea acum un singur picior în cisma neagră înfiptă în zăpadă; rândul de nasturi sclipitori ai mantalei, profilul lung şi palid. Închise ochii pe jumătate, şovăitor. Nu primise ordin să intervie în această manifestaţie a muncitorilor. Scosese jandarmii din proprie iniţiativă. După manifestele acelea .. . trebuia să fie oricând gata. Şi apoi, nu vrea să rămână mereu la gradul de locotenent. Pentru a fi înaintat, trebuie să arate ce poate. Ce poate face acum, dacă muncitorii se întorc la lucru ? Piciorul rămas afară, dispăru după colţ. Apoi câţiva nasturi de alamă, şi încă câţiva. Şi profilul parcă se şterse în zid. Dinspre lăcătuşerie se întinse o voce piţigăiată: — Ce facem, fraţilor ? Era vocea lui Pascal. Stătea cu ghebul rezemat de poarta lăcătuşeriei şi nu-i venea să reînceapă munca. VIII Trecătorul rătăcit la acea oră târzie de noapte în strada Ţintaşului, s'ar fi oprit, fără îndoială, o clipă, mirat, în faţa zăbrelelor de lumină proectate pe trotuar, prin şipcile unui gard aflat aproape de sfârşitul străzii. întunericul domnea nepătruns, toţi oamenii din partea locului dormeau duşi, de mult. Nici nu era de mirare. A doua zi înainte de revărsatul zorilor, cei mai mulţi dintre ei trebuiau să plece la lucru. Cine oare mai zăbovea atât de târziu ? Ce îndeletnicire ciudată îl va fi ţinând treaz ? Cel care ar fi căutat mai cu insistenţă deslegarea acestor întrebări, ar fi putut ajunge, urmărind dungile de lumină pe zăpadă, dincolo de gard, la o fereastră apărată de o perdea ale cărei încreţituri i-ar fi brăzdat faţa în câteva cute de umbră. Nu se putea vedea nimic înăuntru prin pânza opacă. Zgomotul unei discuţii destul de vehementă reţinea însă atenţiunea. Nu era nevoie de o ureche prea fină pentru a desluşi înţelesul cuvintelor. Se putea auzi destul de bine o voce venită parcă din fundul casei: — Nu te înţeleg deloc. — A cui e vina ? Nu e a mea ! răspunse o voce bărbătească mai apropiată de fereastră. După un răstimp de tăcere, se auziră câţiva paşi şi scârţâitul unui scaun. Aceeaşi voce, continuă:—Adu-mi mâncarea aici! Tăcerea se aşternu din nou. Răzbea în afară, odată cu lumina din fereastră, o înfruntare aprigă, însă înăbuşită. Apoi iarăşi se auzi glasul femeii dintr'o altă încăpere: — Te-ai schimbat Gheorghe ! Parcă n'ai mai fi al meu. Şi după un răstimp, cu glas străin:—Iţi aduc îndată. Şi un scârţâit de uşă strânse, ca într'un şurub, tăcerea de dincolo. sfârşitul jalbelor '43 Horja şedea la masa mică din mijlocul camerei şi privea îngândurat spre uşă. Deodată se întoarse, cu faţa schimbată de o nouă hotărîre şi continuă să citească. In cameră se mai simţea căldura răspândită de soba de fier în care acum nu se mai găsea nici măcar un ochi de tăciune aprins. Mobila era puţină şi săracă: Un cufăr mare, cu colţurile roase şi capacul crăpat, găurit de carii, o comodă cu placajul sgâriat pe care se odihneau în două vase de lut ars, buchete de flori din hârtie roşie, închipuind nişte garoafe cu staminele de sârmă ruginită; o bibliotecă făcută dintr'o ladă, pe ale cărei poliţe, stăteau înghesuite cărţi, o cutie mare plină de cue şi un cleşte; o statuetă de ghips vopsită, reprezentând un muncitor cu un braţ rupt şi cu cel întreg bătând într'o nicovală, două taburete şi masa pe care acum se găsea o broşură subţire, cu litere mici cât sămânţa de mac. Pe perete, fixat în pioneze, un peisagiu de pădure, — reproducere după un tablou scos dintr'o revistă străină. O lampă mare, cu o sticlă bondoacă, atârnând de trei sârme prinse de cârligul din mijlocul tavanului, împrăştia o lumină turbure în toate ungherele încăperii, pe faţa concentrată a lui Horja, în perdeaua de pe fereastră, pe zăpada din curte pe şipci şi pe trotuar. Horja îşi trecu degetele prin părul stufos şi sublinie cu creionul câteva din rândurile scrise cu litere mici ale paginii. Citi mai departe, ridică ochii pe jumătate închişi şi clătină din cap nemulţumit. Sprâncenele groase i se uniră într'un unghiu, din care se resfirară pe frunte două vine puternice. Pe tâmpla dreaptă, o pată cafenie în formă de deget încovoiat se roşi, biciuită parcă, de efortul de atenţie al celui care citea. Mustaţa stufoasă, retezată, coborî deasupra buzei de jos. Horja o netezi cu un deget şi citi cu voce tare: — Rolul partidului comunist . . . Lăsă capul pe spate. Lumina i se concentra pe pomeţii largi ai obrazului. Ochii negri păreau mai bulbucaţi ca deobicei, pupilele micşorate cât nişte vârfuri de ace. Rămase astfel, gândindu-se la cele citite. Şi la tovarăşa care i-a dat această broşură ilegală. Zâmbi vag, cu o cută de regret în bărbie. După sfârşitul lucrului, luase imediat tramvaiul care îl dusese până în centrul oraşului, întrebă pe câţiva cetăţeni grăbiţi, de Strada Toamnei. Parcă ar fi venit eri în Bucureşti. Nu cunoştea decât cele câteva uliţe din jurul casei unde locuia. Ar fi trebuit să cunoască mai bine oraşul. Munca ilegală, întâlnirile conspirative şi mai ales urmăririle poliţiei, — o cereau. Vinele de pe fruntea lui Horja se umflară. Strânse tare pleoapele şi le ridică din nou, nedumerit. Trase un fum de ţigară. Da, şi la urmărirea poliţiei trebuie să se gândească. Un revoluţionar nu rămâne mult timp necunoscut. Mai ales când duce o muncă organizatorică în masse. Oare va fi urmărit şi arestat ? Se plimbă pe acea stradă care n'avea niciun coş de fabrică sau un atelier cât de mic. Numai case cu intrări înguste şi garduri de fier. alexandru jar Felinarele prinse de stâlpi de fier aruncau pe trotuare o lumină egală. Din când în când putea fi văzut un trecător păşind fără grabă. Horja străbătu strada dela un capăt la celălalt, de câteva ori. In mână ţinea un bulon de traverse. II căutase să fie fără rugină. Singur îşi alesese acest semn de recunoaştere. Era rece şi de aceea îl trecea dintr'o mână în cealaltă. Se încrucişa cu o fată îmbrăcată într'un palton vechiu şi în pantofi de vară. Tresări, ridică mâna cu bulonul. Inutil. Nici nu se uitase la el. Mai întâlni şi alte femei. Una venise drept spre dânsul. Se lovi chiar de ea. O privi bucuros în ochi, bolborosi o scuză şi aşteptă. Şi aceasta trecu mai departe. Se întrebă de ce e neliniştit. Doar mai avusese întâlniri conspirative. E drept, nu cu femei, cu tovarăşe. Ei, şi ce dacă e femeie ? Doar nu se întâlneşte cu ea pentru vreun lucru necurat. Şi apoi e însurat. De câţiva ani. Nevasta nu este comunistă, însă e o bună gospodină. II iubeşte mult. Nici nu ştie Angelina că astă seară vine mai târziu. Are să-1 certe, ca de obiceiu. Că nu se ocupă de dânsa ca înainte; iar o să-i spună că n'o mai iubeşte. Horja strânse cu putere bulonul în pumn. Un fior îi trecu prin inimă. O iubeşte, dar acum, în această stradă, departe de cartierul în care locuia, o simţea parcă şi pe Angelina mai departe, departe de sufletul lui. Respiră puternic, scuturând cu violenţă capiii într'o mişcare de negaţie, destinată parcă să-i alunge gândul vinovat. Ceva mai departe, lângă un stâlp de electricitate, o fată tânără părea că aşteaptă pe cineva. întorcea capul în dreapta şi stânga străzii şi clătinând din când în când capul, nemulţumită. Horja începu s'o privească mai atent, ca sâ-i treacă timpul. Era bine îmbrăcată. La lumina becului de deasupra capului ei o putea vedea destul de bine. Era pudrată şi cu buzele fardate. Nasul îl avea ascuţit, energic. Ochii păreau mai curând verzi sau chiar albaştri şi aveau o căutătură pătrunzătoare, totuşi n'a observat că este privită. Paltonul nu părea cumpărat de gata. O blâniţă îi acoperea o parte din bărbie. Şi-a potrivit-o astfel din cochetărie sau din pricina frigului ? Statura ei era mai curând măruntă. Şoşonii ridicaţi până la genunchi o făceau mai înaltă. Şi căciulită, o imitaţie de blană cafenie, de culoarea paltonului mai adăuga ceva staturii ei. Nu-i putea vedea decât o singură mână acoperită de o mănuşă tot de culoare, cafenie. Rar, întorcea capul spre colţurile străzii şi avea tresăriri de nemulţumire. Pe semne că-şi înşală bărbatul. Aştepta în frig pe celălalt ca să petreacă împreună. O burgheză ca atâtea altele. Lui Horja i se urîse tot privind-o. Trecu prin faţa ei, cu gândul la tovarăşa care nu mai vine. Ajunse la capătul străzii şi se opri. Se hotărî să mai străbată o singură dată strada. Dacă între timp nu vine, înseamnă că n'a putut veni. A urmărit-o poliţia, poate chiar au arestat-o. La câţiva paşi de femeia de lângă stâlp, Plorja rămase deodată ca trăsnit. Ii cuprinse într'o privire uimită silueta, şi ochii îi rămaseră fixaţi asupra SFÂRŞITUL JALBELOR *45 mâinii ei, pe care înainte n'o putea vedea. In degetele înmănuşate ţinea un bucheţel cu flori. Strânse cu putere bulonul de traverse în pumn. Aceasta să fie tovarăşa cu care trebue să se întâlnească ? Şovăia. Numai comunistă, muncitoare, nu pare să fie, aşa cum e îmbrăcată. Totuşi avea semnul de recunoaştere, florile. Orice ar fi, trebue să-i spună parola. Fata întoarse ochii asupra necunoscutului ce se oprise în faţa ei. Privirile îi rămaseră aţintite asupra pumnului lui ridicat. Mai de grabă asupra capătului de bulon ce ieşea din încleştarea pumnului. In ochii ei albaştri pâlpâi o flacără veselă. Smuci capul în altă parte, prefăcându-se că nu-i place să fie acostată de necunoscuţi. Şi-şi trecu cu o mişcare firească de câteva ori bucheţelul pe sub nas. Horja începu să simtă că această femeie nu-i este o străină. Ceva în afara florilor, îl atrăgea. Sub paltonul elegant, sub fardul de pe faţă, se ascundea o altă existenţă. Era acum sigur de aceasta. Se hotărî cu o urmă de şovăială, să-i vorbească. — Domnişoară vă rog, nu ştiţi cum o pot lua spre gară ? Fata ridică brusc capul şi-1 privi drept în ochi, un uşor miros de parfum se împrăştie odată cu aburul gurii înroşite. Zâmbi amabil, cu o privire şireată — Domnule, oraşul nostru, capitala României, n'are nicio gară! Şi cu o mişcare vioaie, îi întinse buchetul de flori. Horja scăpă bulonul şi cu un reflex apucă florile. In acelaş moment scoase o exclamaţie şi imediat strânse dinţii. O privi cu ochi măriţi de uimire şi clipi des ca să-şi revie. Brusc, îi întinse mâna. Mâna fetei între degetele sale mari şi aspre, îi dădea o senzaţie de mângâiere plăcută. Aşteptă ca fata să-i vorbească. Horja îşi simţi braţul apucat şi tras înainte. Mergea alături de fată, fără s'o privească. Intrară în altă stradă mai slab luminată. Tăcerea îl stingherea. Se dojenea în sine, spunându-şi că nu-i un băieţaş. Scoase cu un deget nervos o ţigară din buzunar şi o aprinse. După primul fum se simţea altfel. Ce sunt aceste gânduri nelalocul lor ? S'au întâlnit pentru o treabă precisă. Se hotărî s'o întrebe dacă i-a adus materialul. Nu acum, să mai tragă de câteva ori din ţigară. Auzi lângă el o voce cântată: — Ţi-am adus, tovarăşe! Fata îşi retrase braţul de sub cel al lui Horja şi se opri. Strecură mâna între nasturii paltonului. Degetele ei subţiri lunecară sub decolteul rochii, la piept. Zise cu un ton sever: —Ascunde-1 repede ! şi-i înmâna un pacheţel învelit în hârtie albă. Horja îl apucă şi cu o mişcare îl strecură sub palton, în buzunarul hainei. In degete şi de-a-lungul braţului mai simţea ceva din căldura pieptului ei, adunată în pacheţelul de material ilegal. O privi pieziş şi aşteptă. Să-1 ia iarăşi de braţ. — Tot eu am să-ţi aduc şi în viitor materialul. Reţine numele, Simona. O luă înainte fără să-1 mai prindă de braţ. io 146 alexandru jar Horja mergea lângă ea fără să poată scoate o vorbă. Se simţea parcă urmărit. O umbră. Se gândi la nevasta sa. întoarse capul; nu era nimeni. Privi lung femeia care mergea lângă el. îşi încetini pasul, ca să-1 încetinească şi ea. O privi din nou, în ascuns. Aruncă ţigara şi voi să aprindă alta. Renunţă. Pentru ea, ca să nu piardă nicio fărîmă din prezenţa ei. îşi îndesă, prea tare, căciula pe frunte, mai într'o parte. 0 ureche îi rămase descoperită. De ce şi-a descoperit urechea ? E doar frig! Pentru fata care merge lângă dânsul ? Poate că da, chiar pentru ea. Duse mâna la căciulă ca s'o îndese pe cap, ca mai înainte. Nu mai apucă s'o facă. Vocea cântată a fetei se auzi din nou: — Tovarăşe, aici ne despărţim. Horja prinse mâna întinsă a Simonei. O reţinu, privind-o pe fată drept în ochi. Cu mustrare, aproape brutal. Deodată întrebă: — Eşti muncitoare ? Simona rămase o clipă surprinsă. Râse înghesuit: — De ce mă întrebi ? Desigur ! — Ştiţi. .. Blana dela gât, şoşonii, mănuşile ... şi-i strânse mai tare mâna. — Lux, tovarăşe, sunt luxoasă!... Atât ca să nu fiu suspectată de poliţie. Doar transport material ilegal! şi-şi retrase încet mâna din a lui Horja. — Da, da ... acum pricep . .. Aşa trebue ... Să nu fii arestată ... Simona îi aruncă un zâmbet amuzat şi dispăru după colţ. Horja se mişcă pe scaun. Simţi nevoia să facă câţiva paşi în cameră. Ca să-şi alunge gândurile străine. Privirile însă îi lunecară asupra broşurii. Se adânci iarăşi în lectură. Literele acestea mărunte, tipărite pe hârtie străvezie, 1 se scurgeau în pupile, îi furnicau sub frunte, prinzându-i gândurile grele, subţiindu-le. Ii prelungeau aceste gânduri în afară, schimbându-le în antene sensibile până departe în ateliere. Vedea mai limpede pe cei din ateliere, conflictele de interese, ascunzişurile conflictelor. Chiar şi uneltele, maşinile, locomotivele, i se păreau că se mişcă cu o altă viaţă. De ce această pagină, pe care o citise de câteva ori, în care este vorba despre tehnica organizării muncitorilor pentru luptă, îl face să simtă mai conturat pe fiecare muncitor în parte ? Nu numai munca lui grea, grijile sale, mirosul de ulei şi sudoare al sdrenţelor şi al trupului, ci mai ales ce se ascunde în inima sa ? întoarse foaia broşurii şi se gândi la el. Pentru a doua oară se judeca. Prima dată a fost cu zece luni în urmă, când intrase în Partidul Comunist. Atunci îl cuprinsese o teamă. Tovarăşul care îi adusese la cunoştinţă această hotărîre, rămăsese surprins de tăcerea lui. Se plimbaseră împreună pe o stradă dosnică, cu resturile toamnei pe frunze şi în priviri, fără să poată scoate un cuvânt. Nu se aşteptase să fie primit în Partid, deşi o dorea arzător. Fusese doar un scandalagiu, un om al cârciumii. Cel mai voinic din bandă, cel mai neneîntrecut la pahar. Trăncănea de toate. Despre nevasta altuia, cum se joacă la barbut fără să pierzi, şi câteodată despre mizeria clasei muncitoare. E drept, că despre această mizerie, începuse să se intereseze mai mult. Căutase pri- sfârşitul jalbelor H7 cinile ei, bâjbâind, crezuse că le găsise. Odată era chiar să-1 arunce pe meşter în oala de fontă clocotitoare. Pentrucă amendase pe nedrept pe un turnător. Dacă nu interveneau ceilalţi, intra în puşcărie. Insă după aceea, l-au îndrăgit. Şi i-au pus fel de fel de întrebări. La cele mai multe nu ştia cum să răspundă. Mai ales la una dintre ele, cum se face că deşi n'au patron, atelierele fiind ale Statului, muncitorii trăiesc atât de rău ? Ii întrebase la rândul său pe alţii, pe care îi credea mai deştepţi. Unii îi răspunseră că Statul e poporul; deci poporul plăteşte munca ceferiştilor. Şi poporul o ştie toată lumea, e sărac. Atunci — întoarse el întrebarea — de ce unii sunt bogaţi ? Aceştia tot din popor fac parte ? Dacă da, să dea ei mai mult, ca să trăiască ceferiştii mai bine. Frământarea aceasta nu-1 lăsa în pace. Până într'o seară, când la cârciuma din spatele Atelierelor, dăduse de Virag. — Nu te bucuri, tovarăşe ? întrebă Virag, tulburat de prea lunga tăcere a lui Horja. Nu oricine devine membru al Partidului Comunist. Horja îl privi pieziş, supărat de întrebare. Doar n'o să ţopăe pe acoperise pentrucă i-a adus această veste! nu e vorba despre un câştig la loterie. Zise cu dinţii strânşi: — Mă bucur, numai că nu prea înţeleg. — Ce, tovarăşe ? — Vezi, sufletul meu . . . — Sufletul ?! — Da, e ca un abur de alcool. Mi se aşterne pe minte de nu văd limpede. — Partidul nu-ţi răpeşte sufletul. — O ştiu, ştiu . .. Numai că al meu zace în fundul unui pahar nespălat, de cârciumă. Mi-e teamă să nu se spargă. Ce fac atunci? Ţi-am mai spus: sunt un jucător de barbut şi-mi place. Iacă-mi place. Şi ţuica, bătaia ... Ce zici, ce o să zică lumea de un astfel de comunist ? — Ce să zic ? Zic că ai să fii comunist. Pentrucă te întrebi şi pui întrebări. — Adică încă nu sunt cu adevărat ? — Nu. Ţi-am spus: vei deveni! t — Când se va întâmpla aceasta ? — Când te vei lepăda de unele întrebări şi-i pune altele. — Adică să întrebi mereu, aceasta înseamnă să fii comunist ? — Să întrebi şi, pe lângă multe alte lucruri, să răspunzi. Să răspunzi mai ales cu fapte. Partidul te va ajuta să răspunzi mai bine. — Dacă e aşa, tovarăşe . .. Zâmbi din ce în ce mai larg. Zise cu un început de entuziasm: — Bine, atunci mă bucur de vestea ce mi-ai adus-o. Am multe întrebări. Mai multe decât sbârciturile acestor mâini,—şi-i arătă degetele răsfirate, puternice. Rămase cu ele suspendate în aer. Le privea cu ură. De câteva ori le mişcă, ferindu-le parcă de ochii lui Virag. Clătină din cap compătimitor. Degetele se muiară. Păreau frânte moarte. încet, prinseră iarăşi viaţă. Deveniră mai îndrăzneţe. încheieturile falangelor se îngroşară. Unghiile sclipiră. Le apropie de faţă şi rosti: — Nu veţi mai juca barbut! Strânse 10* •j^8 alexandru jar degetele în pumn, le coborî încet şi le desfăcu. Strânse cu putere mâna lui Virag. Pronunţă ca o sentinţă: — Tovarăşe, nici în cârciumă nu mai calc! Horja netezi cu degetele broşura de pe masă şi rămase cu palma întinsă deasupra. Pata în formă de deget de pe tâmplă, se întinse. Părea că vrea să ajungă la vinele reliefate din mijlocul frunţii, ca să le smulgă. Şopti de câteva ori: Partidul . . . Citise mult de atunci, dela intrarea lui în Partid. Şi întrebase şi mai mult. Nu toate i-au fost lămurite. Şe mira câteodată, de unde-i vin omului atâtea întrebări. Simţea că i se sfarmă capul. Rar se furişa într'o cârciumă din alt cartier, ca să nu fie văzut. Ca să- şi mai alunge gândurile care îl necăjeau. In ziua următoare îi părea rău. Aştepta nerăbdător întâlnirea cu «legătura1». După ce discutau activitatea din Ateliere, întrebările pe care nu şi le putuse lămuri singur, îi săreau de pe limbă, Una însă îl chinuia mai rău. — Spune-mi, tovarăşe, dacă toţi muncitorii din alte părţi şi cei din Ateliere, suferă la fel exploatarea, cum se face că numai unii devin comunişti ? Virag îl bătu încetişor pe spate, bucuros. Da, Horja, e pe cale să devină rin adevărat comunist. Ba doreşte ca toţi muncitorii să devină. Ar fi nimerit dar ... — Nu se poate, tovarăşe Horja. Exploatarea e aceeaşi peste tot, însă oamenii care o suportă nu sunt la fel. — Păi, nu sunt la fel, unii sunt mai deştepţi. Iată-1 pe Budui, anarhistul. La toate îţi găseşte răspunsul. Şi totuşi nu e. Şi alţii . . . — Alţii . . . Virag se încruntă. Prin ochi îi trecu o flacără răvăşită. Făcu un gest în aer, ca o mustrare. Vorbi mai apăsat: — încă nu pricep că le vrem binele. Au să priceapă odată. Vor veni concedieri, scăderi de salariu şi au să vadă că drumul nostru este cel drept, pentrucă numai noi îi conducem în lupta pentru o viaţă mai bună. Horja clătină din cap nemulţumit. Asta o ştia înainte de a io spune Virag. Nici partidele burgheze, nici social-democraţii n'au să le aducă stăvilirea mizeriei. Ii cunoaşte, le simte minciuna, ca şi cum ai simţi catranul. Se opri în mers şi se întoarse cu faţa spre Virag. Se pregătea să vorbească, dar un sgomot de paşi îi curmă glasul. Privirile i se aprinseră. — Aceasta o înţeleg. Ii mână cruzimea stăpânitorilor. Nu la dânşii mă gândesc acuma. La aceia care şi-ar putea vedea numai de munca lor, de câştig, şi totuşi n'o fac. îşi primejduesc libertatea pentrucă aşa vor şi merg la închisoare. De aceia care zac la Doftana ... Virag simţi în expresia feţei lui Horja, o dragoste îndurerată. Respiraţia îi era grea şi mustaţa i se mişca nervoasă. Ii zâmbi înţelegător, cald. Zise aproape în şoaptă: — Sunt unii care iubesc mai puternic oamenii şi aceştia sunt şi cei mai curajoşi. înfruntă poliţia, închisoarea .. . — Pentrucă au dragoste . . . dragoste ... — respiră din adâncul pieptului Horja, şi închise ochii pe jumătate. sfârşitul jalbelor 149 Horja ridică palma de pe broşură şi murmură: — De aceea transportă Simona material ilegal . . . Luă bucheţelul de flori de pe colţul mesei şi-1 privi îndelung. II săltă uşor în palmă. Se gândi la ea. O revăzu lângă stâlp, calmă. Ochii ei, a căror culoare n'o putea preciza, îl fixau iscoditor. Cum arată ea fără paltonul acela elegant şi fără pălărie de cucoană ? Imaginaţia îl duse mai departe. La pacheţelul ascuns la piept. La pieptul Simonei. Puse repede bucheţelul pe masă. Se auziră paşi dincolo de uşă. Se aplecă repede asupra broşurii. Nu vroia să i se surprindă gândurile. De ce oare ? Sentimentul unei înşelăciuni, se strecură în inima lui Horja. — Ceaiul ţi-1 aduc pe urmă, — zise cu glas tremurat, Angelina. Ii puse pe masă o farfurie cu o ceapă curăţită, tăiată în patru, sare şi o bucată de pâine. Ochii ei negri îi reveniră de câteva ori asupra florilor. De abia acum le observase. îşi frământă degetele pe piept, nervoasă. întrebă bănuitoare: — De unde-s florile, Gheorghe ? Horja o privi drept în faţă. Se gândea să-i spună adevărul. — Dela o tovarăşă. Fără aceste flori n'aş fi ştiut cine e. Angelina îl privi în ochi ca să-i ghicească toate gândurile. Nu descoperi niciun gând ascuns, străin de dânsa. Zise totuşi cu necaz: — Şi de ce mă rog flori ? Cu altceva n'ai fi recunoscut-o ? — Şi cu altceva. A venit cu ce a vrut. Ochii lui Horja clipiră. Mustaţa îi tremură. Fără să vrea, o comparase pe Simona cu femeia din faţa lui. — Citeşti, îţi pierzi nopţile nu ştiu unde şi de mine nici nu-ţi pasă . . .' Parcă nici n'aş mai fi. Glasul Angelinei se schimbase, era umbrit de o urmă de plâns. Părul despletit îi atârna pe umeri şi pe pieptul voinic. Un colţ al gurii i se trase în jos. — Lasă Angelina, fii liniştită ! Ar fi bine să înţelegi şi tu . . . şi-i apucă braţul gol. Era cald şi moale, dar nu-i mai dădea bucuria de altădată. Ii părea prea gros, lipsit de feminitate. Ce vârstă o fi având acum ? Fruntea i'se" încruntă. Coborî ochii ruşinat de întrebarea pe care şi-o pusese. Doar îi ştia' anii. El era mai în vârstă cu şapte ani decât Angelina. Sunt căsătoriţi de aproape doi ani. Doi ani! . . . — Ce să înţeleg? izbucni Angelina şi ochii i se umeziră. îşi smulse braţul şi aruncă cu o mişcare furioasă bucheţelul de flori de pe masă. Continuă cu 0 voce înnecată în plâns : —Nu vreau să înţeleg nimic! Ne-am căsătorit' ca să avem casa noastră. Altceva nu mă priveşte. Strânse dinţii cu toată puterea ca să nu plângă mai tare. Pe pomeţii laţi curgeau lacrimile şuroaie. Horja scoase un strigăt şi întoarse capul spre podea după flori.'întinse mâna ca să le ridice şi o retrase înapoi. Reveni cu privirea la Angelina. Fruntea 1 se încreţea şi se descreţea mereu. Pata de pe tâmplă se roşi. Nu ştia ce să mai spună. Ce argument să-i mai aducă. Ea răspundea mereu cu aceleaşi vorbe:: n'o interesează decât bărbatul şi casa! II iubea mult, îngrijea cu vrednicie j C0 alexandru jar de gospodăria lor săracă. Ţinea ca bărbatul să fie acasă după sfârşitul lucrului. Să fie în casă, ca şi patul în care dormeau, ca şi lampa spânzurată de tavan. Şi Horja o iubea. Nu atât demult cât în primul an de căsnicie. Mai ales de când devenise membru de Partid. Dacă şi Angelina ar gândi ca el, cât de mult ar iubi~o. De când a luat-o, nu i-a cumpărat o singură rochie. Din ce să-i cumpere ? Din salariul lui de mizerie ? De câte ori îi vorbise despre aceasta, ca s'o facă să priceapă pricina mizeriei lor, a tuturor ceferiştilor. De geaba, toate erau pentru ea vorbe de momeală, goale. — Linişteşte-te, Angelino, nu-mi pierd vremea cu prostii. Doar ştii cât te iubesc! ... Ii mângâie braţul şi-i zâmbi. Angelina se mişcă pe loc, şopti ceva şi deodată îşi smulse braţul din mâna lui. Faţa i se schimonosi de furie. Strigă: —' Nu pune mâna pe mine ! Mă murdăreşti! Eu nu sunt o curvă! Puţi a femei străine! Scuipă pe podea şi se repezi ca să-i smulgă broşura de pe masă. Continua să strige: — Hârtiile acestea blestemate te-au schimbat, au făcut din tine un ... Horja acoperi cu palmele broşura şi o privi încruntat pe Angelina. Ochii săi aveau o strălucire rece. întrebă sec: — Ce? Angelina nu putu să-i reziste privirilor. Gâfâia. — Ce, ce ? şi izbucni într'un hohot de plâns. Ce, ce nu ştiu eu ce faci ? Te iei după capul ălora, după comuniştii care ţi-au băgat în cap să te culci cu orice femeie, să-ţi vinzi sufletul. Nu mai vreau să te duci cu ei! Nu mai vreau să le citeşti otrava ! Nu mai vreau ! Nu mai vreau ! Horja se ridică şi-i prinse capul în mâini. II apropie de faţa lui şi vorbi scrâşnit: — Taci, îţi zic! Taci! şi-i scutură capul. Ea îl privi înspăimântată şi suspină. Horja o prinse de umeri. închise ochii şi respiră greu, cu tristeţe. In sine şoptea: Ce femeie are!... Sub pleoapele strânse i se înfiripa chipul Si-monei. Deschise ochii. In faţa lui, Angelina îşi şterse ochii roşii de plâns. Ce-i de făcut? Se simţea acum străin în casa lui. Zise cu o voce rugătoare: — Linişteşte-te, nu te înşel, nu înşel pe nimeni. Auzi pe nimeni! şi se aşeză din nou la masă. îşi rezimă capul în pumni. Ce poate face ca să nu se mai repete asemenea scene ? Angelina rămase câteva clipe parcă suspendată în aer. Văzându-1 pe Horja cu trăsăturile contractate de tristeţe, se sperie. Nu s'o fi gândit s'o lase ? prea îl cicăleşte şi ea!... Nu, nu o înşela. A spus-o chiar el adineauri. Ii puse mâna pe spate. Uşor ca să-1 îmbuneze. Ce să-i zică ? Şopti: — Hai mănâncă! Aşa sunt eu şi-mi trece. Iţi aduc şi ceaiul. Cum rămase singur, Horja ridică buchetul. II privi îndelung, îngrijorat. II ţinea în mână ca pe un lucru fragil şi scump. Gândul îi călătorea departe. Pe una din străzile din centrul oraşului. Apropie florile de gură şi era să le sfârşitul jalbelor atingă cu buzele. Tresări şi le lăsă repede pe cărţile din biblioteca improvizată. Oftă adânc. Reveni la masă. Mânca şi citea în acelaşi timp. Din când în când, se oprea cu gura plină, sublinia unele rânduri pe care le credea importante pentru munca organizatorică din Ateliere. Era doar secretar de celulă şi trebuia să prelucreze acest material în şedinţă. — Sunt încă puţini comunişti în Ateliere ! îşi spuse Horja în sine, cu amărăciune. Muie o ceapă în sare şi muşcă din ea cu necaz. Se gândi la acei care ar putea deveni comunişti. Trebuie să se ajungă măcar la o celulă pe atelier. Nici hamalii nu trebuie să fie lăsaţi de-o parte. In minte îi răsări Ion Ceapă. Fusese în delegaţie, ales de hamali. Va sta de vorbă cu dânsul. Sectorul cel mai important îl constitue totuşi muncitorii calificaţi. <• Trebue să ne ocupăm in mod deosebit de organizarea muncitorilor din industria grea care» .. . Literele mici i se întipăreau în minte, fără grabă, ca dinţii unui mecanism delicat, de precizie. * Mustaţa groasă se mişca şi ea încet, vinele frunţii svâcneau între sbârci-turile drepte şi semnul în formă de deget dela tâmplă se încovoia atunci când ochii lui Horja se opreau mai mult asupra unei fraze. Vocea Angelinei îl făcu să tresară: — Bea şi vino la culcare ! Horja nu auzise paşii nevestei sale. Era obosit: literele începuseră să-i joace înaintea ochilor. Se gândi că şi a doua zi are să se întoarcă târziu acasă. Nici nu vroia să-i spună nevestei. N'o să-1 înţeleagă. Mâine după ţipătul sirenei, va vorbi Virag. La partea întâia a Atelierelor. Trebue să organizeze acţiunea de dimineaţă. Nu cumva să se împrăştie spre casele lor ... Toţi lucrătorii din Ateliere trebue să vină la întrunirea sbură-toare. Se hotărî să termine capitolul început. Zise cu o voce caldă: — încă puţin, Angelina, vin îndată ! Angelina îi sburli părul, privi câteva clipe la broşură şi vorbi mustrător, dar cu dragoste: — Iţi scoate ochii. Ar putea să le tipărească cu litere mai mari. Mai zăbovi câteva clipe aplecată peste umărul lui Horja, sperând că acesta se va întoarce spre ea. Apoi se îndreptă cu un oftat şi plecă să se culce. Horja luă cana cu ceai în mână şi sorbi din ea, plescăind din buze de plăcere. Camera se răcise şi băutura fierbinte îl încălzea. Ii potolea şi arsura cepei în gâtlej. Ar mai fi băut unul. Nu mai vroia să-şi recheme nevasta. Aprinse o ţigară. Urmări fumul ce se ţesea lent în jurul sticlei de lampă. Pleoapele i se îngreunară. Capul se lăsă pe piept. Câteva bătăi în fereastră îl făcură să tresară. Rămase o clipă cu ochii fixaţi în direcţia de unde i se păru că aude sgomotul. Brusc, parcă ameninţat de o primejdie, strecură broşura sub cămaşă şi aşteptă. Auzi un scârţâit de paşi pe zăpadă întărită. Din nou aceleaşi bătăi rare în geam. Se ridică, făcu alexandru jar un pas mare şi-şi ascuţi auzul. Cine putea veni iarna, la această oră târzie ? Ii treceau prin minte fel de fel de gânduri. Poate un tovarăş din celulă ? Dar dacă e vreun agent ? Sau poate ... Se hotărî să scoată broşura dela piept şi s'o ascundă în altă parte. Roti privirile fără a le putea opri asupra unui loc. Mai nimerit ar fi s'o ascundă undeva în cealaltă cameră. Poate în aşternutul nevestei. Calcă în vârfuri spre uşă. — Horja, deschide ! se auzi o voce de afară. Rămase încremenit în prag. Vocea această tremurată, de om suferind îi era cunoscută. Mai şovăi puţin, şi o luă înapoi, spre fereastră. întrebă sever: — Cine-i ? De dincolo, aceeaşi voce îi răspunse: -- Babic! Horja se întrebă ce caută la el Babic. Nu era comunist şi nu îi era nici prieten. îşi apropie faţa de fereastră şi spuse: — Ia-o spre uşă! şi se duse să-i deschidă. Babic rămase câteva clipe în mijlocul camerei, aşteptând să fie poftit ca să şadă. Respiră greu şi lăsă capul să-i cadă pe piept. îşi privea mâinile întinse pe masă, însă gândul părea să-i fie în altă parte. Faţa nebărbierită de o săptămână, se sbârcea sub părul ţepos. îşi mişca mereu buzele, ţuguin-du-le şi sugându-le, de parcă ar fi avut gura amară. Murmura cuvinte neînţelese. Scoase căciula care părea enormă pe capul lui mic şi o puse cu o mişcare gravă, pe masă. O netezi cu palma, trist. încet, ca şi cum s'ar fi deşteptat chiar atunci, ridică ochii. Avea pupilele largi, turburi. Priveau la Horja şi totuşi păreau că nu-1 văd. Strânse căciula în degete şi respiră prelung. Şopti: — Să-ţi vorbesc ? Horja îi urmărea stăruitor fiece mişcare a feţii. Simţea că ceva dureros îl frământă. Zise încurajator: — Spune! Babic se trase cu scaunul mai aproape de masă şi-1 fixă pe Horja drept în ochi. După un timp întoarse capul spre fereastră. Fruntea i se încruntă. O netezi de câteva ori. Oftă adânc. — Ascultă! Babic tăcu iarăşi. Coborî ochii şi clătină din cap nesigur. Asculta atent respiraţia lui Horja. încercă să-i ghicească gândurile. Strânse căciula şi se ridică să plece. Fredona un început de melodie. — Spune! porunci de data aceasta, Horja, şi-i apucă căciula aruncând-o pe masă. Vroia să-1 ajute, să-1 scape de gândurile care-1 frământau. Babic se aşeză din nou şi spuse: — Bine, la tine am venit, Horja! — Pentru ce ? Babic îşi propti pieptul în muchia mesei şi făcu semn lui Horja să-şi apropie capul. — Aşteaptă! şopti el cu un ton misterios. Puse palma peste a lui Horja. In ochi îi licări o lumină. Faţa i se înăspri. Ţuguie de câteva ori buzele şi sfârşitul jalbelor J53 însfârşit vorbi: — E ceva mare ! Numai amândoi o putem face. E pentru muncitori. Tu ai să înţelegi. Eşti doar comunist! Horja închise pe jumătate ochii, bănuitor. Venise la el pentrucă ştia că este comunist. Ce lucru mare îi poate propune ? Poate că aflase despre o măsură pregătită în ascuns împotriva muncitorilor de Administraţia Atelierelor ? Făcu un gest încurajator. — Te ascult, Babic ! Babic râse numai cu muşchii feţei şi începu să fredoneze încet, un cântec de al lui. Strânse pumnii şi-i izbi în aer. Vorbi cu glas mai ridicat, cu pasiune: — Să dăm lovitura ! Lăsă un pumn să-i cadă pe masă. Strânse pleoapele tare şi zâmbi iar, parcă numai sie însuşi. Continuă cu o voce tremurată: — Iţi dai seama ce ar fi să punem mâna pe toate ceasurile, inelele, cerceii, sfeşnicele, feţele de pernă şi cearceafurile luate ca amanet ? Le a jefuit în zeci de ani, dela mii de vieţi. A jefuit viaţa noastră! E o comoară care îţi ia ochii. Preţuieşte milioane, Ce zic, zeci de milioane. Şi ceasul meu tot la el se găseşte. Ah, Horja, ceasul meu, dar de nuntă ! . . . O uşoară umezeală i se întinse peste ochi. Clătină din cap cu tristeţe. Buzele i se ţuguiară de durere. Bolborosi: — Ceasul meu ! ... Horja nu-i prea înţelegea gândul. Insă, în acelaş timp vedea că suferă. Sufletul lui Babic era răscolit, suferea. îşi trase capul înapoi şi-1 privi prudent. Ii întâlni ochii. Erau mari şi aşteptau. Pândea un răspuns. — La cine te gândeşti ? întrebă Horja, care se simţea prost pentrucă pusese întrebarea. Ce rost avea să se intereseze de lucrurile acestea ? Babic se ridică, îşi plecă trupul peste masă. In ochi îi năvăli o flacără violentă. Vorbi tăios: — La Gâlgăuţă! Se reaşeză, mişcându-se nervos pe scaun. Respiră larg, uşurat şi înălţă din nou capul. Fălcile feţei sale mici se întăriră. Expresia i se schimbă, devenind mai dură, hotărîtă. Lovi cu pumnul în masă. Vorbi cu voce sigură: — îi cunosc casa ca pe semnele mâinii mele. Din pod până în pivniţă. Fiecare fereastră, uşă, lacăt. Ştiu când mănâncă şi când doarme. Totul, Horja, până şi cum îşi numără gologanii. Faţa i se întunecă brusc. Dinţii mici, descoperiţi, scrâşniră de ură. Prin ochi îi trecu o umbră rea. înjură. După un timp continuă cu o voce mai joasă: — In pivniţă ! Acolo ţine ascunse comorile cele scumpe. E adâncă, are peste cincizeci de trepte. Printre lăzi stricate, butoaie şi boarfe. O casă de fier veche. L-am urmărit a doua zi de Crăciun. Era beat şi nu m'a văzut când am coborît în urma lui. Şi ceasul meu, darul de nuntă, tot acolo se găseşte. Babic înjură iarăşi. — S'o facem chiar mâine noaptea ! Luăm scule din ateliere şi o lampă de sudură. In cel mult un ceas adunăm totul. Doi saci plini. Şi apoi. . .Fiecare lucru are o hârtiuţă cu numele. Le întoarcem înapoi fiecăruia prin poştă. Vezi, m'am gândit la toate, prin poştă. Ca să nu se afle cine a dat lovitura. Inchipuie-ţi bucuria muncitorilor ! . . . Nu e aşa Horja ? Se vor bucura. E o faptă dreaptă, comunistă, dă-mi mâna ! '54 alexandru jar Horja tresări. Privi în jur cu groază, parcă ar fi fugit din adâncul pivniţii lui Gâlgăuţă. Se îndreptă spre fereastra şi rămase acolo cu privirile în gol. Se simţea vinovat, complice la o faptă mârşavă. Prins, svârlit în închisoare . pentru furt. Cum de a îndrăznit Babic să-i propună o asemenea faptă ? Ii venea să-i strige să plece imediat. Cuprinse într'o privire de reproş chipul lui Babic şi îi întâlni ochii. Erau muiaţi de desamăgire. Se ridicase şi braţele îi atârnau străine de-a-lungul trupului încovoiat. Horja făcu un pas spre el. In minte îi veni iarăşi pivniţa unde e ascunsă comoara. Deasupra, în aşternutul camerei calde, Gâlgăuţă. II spiona în întuneric. Dormea, gras, tolănit sub plapumă, nepăsător. In jurul casei liniştite, împrejmuită cu gard de fier, cartierul muncitoresc, victimele sale, şi ei dormeau, altfel. Unii rămaşi fără de lucru, şomeri şi flămânzi. O revoltă aprigă urcă în Horja.' Acest cămătar trebue să dispară! Toate lucrurile amanetate, jefuite, trebue să fie redate. Da, e drept să fie astfel, trebue ! şi gândul i se strecură sus, pe treptele mucede ale pivniţii. Un fior de nelinişte îi străbătu spatele. Cu cât se apropia de casa de fier, Horja simţea şubrezenia unei asemenea acţiuni. Câteva zeci de ceasuri, inele cercei — ce sunt toate acestea ? Metal şi pietre, lucruri moarte. Ce rezolvă ele ? Se înspăimântă de prezenţa lui în această pivniţă. Se simţea neom, schimbat într'o umbră. Respiră din ce în ce mai uşor şi brusc, ca la o năvală a luminii, sări înapoi pe trepte sus. In plină stradă, în Atelierele Griviţa. Vedea miile de muncitori, oameni vii, nu obiecte. Mai de preţ decât obiectele din casa de fier, ca Gâlgăuţă. Pata dela tâmplă, în formă de deget, se întinse ca un indicator. Mustaţa se sburli şi înţepă buza de jos. Ochii se bulbucară şi căpătară o lucire proaspătă. Sub frunte, ca nişte gâze harnice, alergau litere mici, fierbinţi. Duse palma la piept şi apăsă. Broşura foşni. Inima îi bătu mai tare. Din pricina foşnetului. Se gândi să scoată broşura de sub cămaşă, şi s'o arate lui Babic, să-i citească. Clătină din cap negativ. Zise într'o răsuflare : — Nu aşa, Babic! Se apropie de el şi îi puse mâna pe umăr. Ii zâmbi îngândurat. Şopti cu gândul în altă parte: — Nu aşa deslegăm situaţia muncitorilor, a noastră! Nu în pivniţă! . . Babic oftă. Mâna lui Horja, depe umărul lui, îl strivise. Făcu un pas înapoi. Privea la cel din faţa sa, cu tristeţe. I se destrămase o ideie pe care o credea folositoare muncitorilor, fericirii lor. O fericire închisă într'un fund de pivniţă de către un cămătar. In ochi i se ascuţi o lumină rea. II vedea pe Gâlgăuţă fericit, neatins de nimeni. Stăpân peste sărăcia ceferiştilor, peste ceasul lui. închise pe jumătate ochii şi făcu un gest de desamăgire. Se clătină. Scuipă desgustat. Deodată tăcu, sări un pas înapoi şi-şi ridică braţele la înălţimea capului. Degetele sale se crispară ca nişte ghiare. Izbucni: — Cămătarul! Trebue omorît, uite aşa ! Apropie degetele şi le mişcă cu înverşunare, ca şi cum ar gâtui pe cineva. Ochii i se înfundară în orbite. Strigă: —Ajută-mă! Să nu scape ! Să nu .. . Lăsă mâinile să-i cadă cu toată sfârşitul jalbelor 1S5 greutatea si clătină dm cap. Bolborosi: Ceasul meu ... Ceasul ... Rânji. Se apropie de Horja şi îl privi drept în ochi. Cu ură şi dispreţ. Zise printre dinţi: — Tu nu esti comunist! şi râse scurt. Horja rămase încremenit. Avea senzaţia că încă puţin şi Babic sare asupra lui Trebuia dela început să-1 refuze. Fără şovăire. Trebuia să-1 dea . .. Cum să-1 dea afară! ... E doar un muncitor. Urăşte şi el pe aceia care le sug vlaga si-i flămânzesc. Acum, însă, era prea târziu. Se lăsase tras de gândurile lui. Trebue s'o rupă scurt. E doar comunist. Se sili să vorbească calm: — Pentrucă sunt, nu pot face asta. Nici tu nu trebue s'o faci. Judeca, Babic, fii liniştit! a -Liniştit!... Liniştit ca Gâlgăuţă!... Faţa lui Babic se strâmba de furie Toti'dinţii i se descoperiră. Strigă cu vocea sgâriată de revolta: - Nu pot, niciodată! Trebue să dăm lovitura ! Pentru muncitori, pentru toţi ceferiştii! Şi apucându-1 pe Horja de reverul hainei, adăugă apăsat: - Pentru mine! îl prinse pe Horja mai tare de mână şi începu să-1 tragă spre uşă. Horja îi svârli mâna dintr'o mişcare şi îi strigă poruncitor: Babic sări un pas îndărăt şi rămase câteva clipe nemişcat. Aruncă o căutătură speriată spre fereastră, apoi spre uşă. Reveni cu priviri uimite la Horja. — Pleacă imediat! Pleacă! repetă Horja, împingându-1 cu pieptul pe Babic- spre usă. Nu-l scăpa din ochi. Gâfâia rar. Babic ajunse la usă. I se schimonosise faţa. întregul trup îi tremura din ce în ce mai tare. Duse mâna la spate, prinse după câteva mişcări nesigure clanţa şi bâlbâi: — Gâlgăuţă ... ceasul meu ... Ceasul meu de nuntă .. . Dispăru în frigul de afară. (urmare în nr. viitor) RADU TECULESCU PESTE CINGI ANI Despre oraşul dela poalele Tâmpei, îţi voiu cânta Puiul meu de om, proaspăt şi nou, Copilul meu de trei ani, ce vei duce cândva Departe, în viitor, al muncii noastre ecou! Da, aş vrea să-ţi povestesc în chipuri vii Ca şi cum ai privi, pe genunchii mei, într'un album colorat, Despre oraşul acesta, să zicem în 7-955, Când vei fi pionier, şi-am să spun despre tine: — « Are tata într'adevăr un băiat! » Pentru anii tăi, sunt multe lucruri nedesluşite, Dar ţi-i veghează lumina veşnic trează a roşiei stele ; Şi tata, cu-alţi taţi, tovarăşi şi fraţi ai Republicei mele, Fac din visele lor fapte, pentru tine împlinite! ... întoarce câteva pagini . . . 2955 . . . Acum stai! Ţi-ai socotit anii? . . . Opt ani, ziceai . . .? Curând o să-ţi lege cravată roşie de pionier; In braţul tău viaţa va turna voinţă şi fier! Tâmpa va fi ca şi azi cu fagi, cu tufe şi brazi Despre care vom şti c'au îmbătrânit cu cinci am; Fii atent când treci strada: Troleybuse gonesc >âzând, pe lângă castani. De tot ce-o să vezi, ai să te minunezi Şi-ai să spui: « Ce viaţă limpede a izvorît Peste anii cei grei, Din îndepărtata zi a lui August 23!...» peste cinci ani T5 Nu te uiţi, numai, cum ne uitam noi la vârsta ta, la vitrine, Şi nu spui lăcrămând; « Nu-i pentru mine!»... , Toate bunurile acestui pământ vi le pregătim! . .. Pentru voi' Am spălat obrazul acestei ţări, de noroi. Becuri se-aprind, acolo unde doar întunericul pâlpâie ; Şi e o simfonie uriaşă de lumină în case Ce-a sfâşiat pânza de bezne ţesută 'n unghere şi suflet... Lămpi de petrol şi dureri vor fi odată relicve 'n muzee rămase. Te va trezi în zori, un duduit de motor într'o zi: Dela Sovrom va ieşi tractorul cu numărul 25.000! Ce-au să mai sune sir enele-or asului a bucurie; Urechea mea parcă le-aude, parcă le ştie! . . . Oraşul muncitoresc « Steagul Roşu » s'a întins înspre şes ; Şi nu va mai părea nimănui de neînţeles De unde atâta viaţă deplină fierbinte, De unde atâta foiţă să mergi înainte. Braţul şi inima şi-au înfrăţit pentru acest răsărit Sub flamura bucuriei, deopotrivă români, saşi şi maghiari ; Văcăreanu, Gali, Uivarosy, făuresc acelaşi plan iscusit, Şi împart aceeaşi pâine sub bolta uzinelor mari. Cresc până la cer luminoasele cărţilor stive, Şi cresc ca spicele 'n vară gospodăriile colective, Se construiesc furnale noui şi cuptoare . . . Intr'adevăr viaţa s'a ridicat în picioare! Intri în socialism, adânc, ca 'ntr'o pădure de fapte, Pădure însămânţată de noi, ce te-aşteaptâ s'o creşti; De-ai şti câtă luptă pentru-aceşti zori noi la fereşti! . . . Lovim mai departe 'n duşmanul la pândă în noapte. Vei duce, copilul meu, cum am dus şi noi, mai departe Steagul roşu de pace sub care fluviul vieţii sporeşte, Şi tu iubi-vei deplin steaua arzând pe Kremlin. Viaţa oraşului Tâmpei, şi cu ea, viaţa Republicei, creşte! Pentru ea astăzi trudim, cântăm, şi iarăşi trudim! vintila ornarvj VINTILĂ ORNARU BALADA BUNICULUI MEU Bunicule, multe ai văzut şi multe ştii să povesteşti.. . Afară ninge, cu fulgi mari, albi şi reci .. . Uite ce cuşmă e 'n capul caselor bătrâneşti! .. .Phii! Am uitat să rup foaia . .. Suntem în ig2o Bunicule, ţi-aduci aminte? — « Băietele, s'a sfârşit răzbelul, Vom avea linişte în casă, de azi înainte! Aşa doar mi-ai spus . . . Şi-acum bombăni, de ce bombăni, bunice? Te ştiu vânător priceput de lişiţi şi sitari . . . Ori azi, nu ţi-a căzut în plasă vânatul.. . Mi se pare că 'n zadar ţi-a ţâşnit din flintă ploaia de alice, că 'n zadar ai pândit de după arţari. . . Măi, ori să te fi deochiat bunica? Tremuri. Ahaa! Ii simţi privirea, furnicar în carâmb! Nu te supăra bunicule, nu-i nimica, florile vor răsări mai departe pe câmp, sitarii vor bate mai departe din aripi, lişiţele se vor pierde mai departe sub covorul de stele şi nici o flintă n'o să scrie mai bine ca flinta ta mocănească istoria 'n pravili. Ce ştiu eu? . . . Sunt un nod de om . . . Iar matale, cu dichis îţi răsuceşti musteaţa! Bunicule, îmi bat în fereastră dimineaţa, prigoriile pe care le-am văzut în somn. Eu tresar, odată cu razele soarelui ce cântă în geam, odată cu târâitul prelung al ceasornicului ce-şi mişcă limbile pe cadranul ca poala 'nserării, de te cheamă, mereu, cum mişti felinarul şi strigi: — « Fereşte linia . ..», « Vine 1005 •••'>, « Măicuţă, vezi să nu-ţi rămâie 'ntre şine piciorul strâns în târligi, vezi roţile trenului să nu te tămâie ...» balada bunicului meu Aşa te ştiu, bunicule, aşa te ştie toată Nicolina, aşa te ştiu şi ceferiştii ce-ţi zic noroc, când trec prin gară cu drezina . . . Mi-aduc aminte de acarii şi fochiştii ce s'au strâns lângă tine, odată, la semafor, de-a tremurat şeful de gară, de-au întrebat toţi şefii: « ce vor? » Tu ţi-ai mişcat umerii 'n şubă, şi ţi-au fugit, ochii departe, spre Prut, sau cine ştie unde .. . De-au înţeles multe fochiştii, si s'au sfătuit între ei, în remiza cu stâlparele scunde. Dar zilele au trecut mai departe. Tot trec şi se duc, iar matale îţi căneşti musteaţa cu zeamă de foi de nuc . . . — « Bunicule ştii? Azi i-am frânt pe băieţi la «gropiţă »/ Iacă-tă-mi punga: doldora de bile şi nasturi. Să-i numărăm împreună, aici, lângă lampă». Bunica stă cuminte cu ochii pierduţi pe-o jurubiţă de-arnici, sau pe petecul ei de stambă, cu flori mărunte ca nişte pitulici. Bunicul, şi el, pierdut cu gândul departe l (L-am mai văzut aşa, când se 'ntorcea dela vânat, sau când desluşea înţelesuri în carte). Şi cum stau aşa la masă şi număr. bunicul mă soarbe din ochi, cum numai el mă poate sorbi! Nasturii, se ţin parcă umăr de umăr, se 'ntorc cu faţa spre mine şi 'ncep a vorbi, care mai de care, pe limba lui.. . Unul, e galben, ca frunzele toamna, altul e mic, pierdut şi verzui. Altul e negru, ca tabla pe care « doamna » scrie cu tibişir .. . Altul, un bumb de alamă, lustruit, cu margini frumoase, în mijloc c'o stea, care mă chiamâ parcă spre ea. i6o vint1lă ornaru Şi 'n mijlocul stelei, un ciocan — ca al bunicului, din lada de scule — şi-o seceră pe care-am văzut-o în mâini de ţărani! . . . Nu ştiu de ce bunicul tresare, nu ştiu de ce-i freamătă sprâncenele! Privirile lui, caută, când. la uşă, când la fereastră, dau din colţ în colţ, şi e roşu bunicul la faţă ca muşcata din glastră. Şi-ar vrea parcă, bunicul, să-mi spună ceva, Mă strânge de mână pe sub faţa de masă. A 'nceput parcă să-i tremure şi mustaţa stufoasă . . . Şi mă priveşte bunicul cu ochii lui mici, / ca atunci când dam iama amândoi, la tava bunicei cu « mucenici ». Şi, la un timp, bunicul începu a grăi: — « Vezi tu, nepoate, bumbul ăsta s'a pierdut dela o tunică. Cum să-ţi spun .. . Tu n'ai auzit salve de tun, n'ai auzit de marinarii de pe« Aurora » care-au deschis focul pentru noi, pentru binele tuturora, n'ai auzit, şi nici n'ai de unde să ştii, de Lenin şi Stalin, de steaua roşie care va străluci peste lume . . . dar odată şi-odată vei auzi ». Într'un târziu, am" adormit cu capul pe masă, şi-am visat cum steaua de pe bumbul de alamă, chiamă spre ea oameni şi oameni şi 'n uliţi mulţimile parcă le cheamă . . . . . . Uite-l şi pe bunicul. Ce-o fi ? — « Visul acesta nepoate, să ştii dela mine, Se va împlini » . . . Afară gerul durea tot mai tare, când au bătut jandarmii la uşă. Bunica a sărit din faţa cuptorului plin de cenuşă. Jandarmii i-au întins o foaie cu mâinile lor aspre şi reci. Am citit pe hârtie: « o mie nouă sute două zeci». Şi-atunci, dimineaţa, bunicului meu i-au ridicat permisul de armă. — « Prunc cu ochii goldani, bagă de seamă ■>)... balada bunicului meu Şi tot într'o dimineaţă, ceasul şi-a mişcat limbile, pe-acelaşi cadran ca poala 'nserării, bunicul şi-a strâns umerii în aceeaşi şubă murdară de sgurâ şi-a plecat la postul lui de pe peronul gării unde se 'ntâlneau liniile poi nite din inima depărtării eu ce: ul ce se piei dea departe, în arătură. Peronul era înţesat de fochişti, călători şi acari, Bunicul îşi mişca felinarul şi striga; «vine 1005 »/ Sus, nourii porniţi în stoluri din ce în ce mai mari, jos, peronul călcat de un tumult neobişnuit de bocanci şi opinci, Că! re amiazi, bunicul s'a dus la semafor. Telegraful bătea ca niciodată 'n furcă. Şeful dela Interne întreabă; « Ce vor? » O măicuţă se caţără de scara unui vagon şi urcă şi priveşte măicuţa pe geamul vagonului ca dintr'un pridvor. Şi aşteaptă măicuţa trenul să plece. Şi trenul rămâne cu roţile moarte pe şine. Şi locomotiva cu pântecul negru şi rece rămâne înţepenită pe şine. Şi niciun tren nu vrea mai departe să plece. Măicuţa cum a meat tot aşa şi coboară. Bunicul strigă mai departe: << Păzea, 1005/» Deşi nici un tren nu trece prin gară. La un timp, bunicul, cu pas legănat, o porni către semafor la schimbătorul de ace şi de-acolo ochii lung şi-i roti n 'ntr'un târziu bunicul, începu a vorbi: Cum a fost şi ce-a fost nu se ştie. Linii spun că bunicul purta în ochi o lumină vie. Alţii, că « vânătorul » se dăduse pe faţă şi le-a vorbit despre ei, despie viaţă, că la un timp au poposit pe peron jandarii cu puşti cu ţeava lungă de tipul « manlicher », că bunicul şi-a făcut loc printre acarii — care-au rămas locului pe traverse, ca şinele grele de fier — şi s'a căţărat sus, pe depou să fluture deasupra Nicolinei stindardul cel roş vintilă ornaru de-au început să prindă glas toţi cei de faţă: —«Iacă-tă-ne tineri». « Porniţi ca pruncii spre viaţă!.. > « Iacă-tă Patria ...» « Să ne trăieşti moşule moş ...» « Bătrânule acar, să ne trăieşti ». Dar gloanţele se năpustiră şi parcă unul vorbea cu altul prin pâcla amurgului: — « Eu vreau să-i ard văpaia din ochi. Tu drept în inimă să-1 ţinteşti». Şi a căzut bunicul prăzălindu-se de sus, de pe depou, şi în locul lui, pe zid, a prins să scânteie o stea ce chiamă '11 marş midţimile spre ea. Fochişiii, frânării, acarii, s'au dat un pas înapoi... — Un ofiţer şi-a frecat palmele mulţămit şi n'a 'nţe'les că mulţimea îşi făcea vânt spre vremile nouL Şi parcă astăzi norii sunt stoluri de sitari ce bat în sbor văzduhul cu pene sure, lungi. Suntem aci cu toţii, trecut-au ani de-atunci şi pe stindard sunt scrise atâtea bătălii. Orice copac pe drumuri, orice şuvoi de munte, orice zăplaz de ţară, şi orice vijelii bunicule, şi astăzi mi-aduc de tinearninte. Stau lângă lampa scundă şi număr parcă iarăşi din pungă bile, nasturi, de os sau de alamă. Sunt lângă mine astăzi milioane de tovarăşi ce cată 'n ochii stelei ca pruncu 'n ochi de mamă ... Bunicule, privirea nu-ţi fuge către uşă. Când ţe întreb ce-i steaua — să tac. nu-mi mai faci semn. Ce rumenă e pâinea ! Am scos-o din cenuşă şi secera, ciocanul ni-s astăzi cald îndemn. ION CALUGĂRU OTEL ŞI PÂINE *) CAP. IV 1 Ca niciodată, la un ceas cu totul nepotrivit, aproape în zorii zilei, cine ştie ce dor şi necaz au alungat-o de acasă pe văduva lui Gergely Anton, fost peste un sfert de veac maestru oţelar în uzină, ca să se repeadă la mormântul lui, să i se plângă şi să-i ceară ajutor. Suna sirena lung. Intrau pe poartă cei din schimbul de zi şi se ciocneau cu cei care lucraseră noaptea şi plecau. Bătrâna plăpândă, mărunţică, se pregătea să-şi facă loc printre muncitori. Era îmbrăcată în negru din cap până în picioare, avea o mască de tristeţă, parcă anume trasă pe obraz, la plecarea de acasă, pentru a-i face dovada răposatului cât este de amărîtă, nemângâiată, şi ţinea buchetul de flori, stropit de roua dimineţii. Insă portarul, împotriva obiceiului, a oprit-o. — Nu se mai poate pe aici! — se răsti dânsul. — Ce-i aceea, că nu se mai poate ? s'a burzuluit şi băbuţa. D'apăi nu mâ cunoşti ? izbucni ca, mâhnită, atinsă în mândria ei. Bărbatul a fost cineva în uzină. Iar dânsa, purtându-i numele ca să nu i se piardă amintirea pe pământ, înseamnă că trebue să fie sccctită- şi dumneaei cineva. — De cunoscut te cunosc. Că doar una-i Iluş a lui Gergely Anton! Da* şi eu zic cum mi s'a zis, vedeţi matale, de colo, de sus: intrarea la cimitir pe înconjurate. Pe aici intră numai viii; la furnal, la suflar.te, la mecanică, la forţă; morţii, este dispoziţie să intre pe la gară, pe sus. — Cum să mă duc pe acolo ? Am eu atâta putere să mă caţăr pe toate dealurile şi să-mi dau drumul de-a-bcrbeleacul la vale? Iţi trebue picioare de capră. Dacă nu-mi dai voie să trec pe aici — ameninţă ea — am să mă plâng la Antcn al meu, că nu mă lăsaţi la dânsul ... — D'apoi el, doamnă, ce să-ţi facă, dacă te-i plânge ?! Dacă ar mai putea face ceva, nu ţi-ar sta în groapă. Mi l-ai căuta la gura cuptorului dela oţelărie !.... De oprit, nu te opreşte nimeni să-i duci flori la mormânt. Numai că direcţia *) Continuare din Nr. 1, 1950 11* ' ion călugăru a luat măsura: cine are treabă la uzină se înscrie la poartă, îmi lasă actele, îi dau bilet, şi liber ! Care se duce la cimitir, o ia pe la gară, pe sus, fără bilet. Că nu se mai plimbă nimeni ca vcdă în lobodă prin curtea uzinei, cum era înainte. Cimitiru' nu-i secţie a uzinei. Dacă a fost, zice de sus că nu mai este; nu trebuie să mai fie. Pe când portarul se dondănea cu văduva, dădu să intre şi Nagy Imre, crfetarul. — încotro ? —îl opri şi pe dânsul portarul. — Care «încotro »? La şedinţă la comisia locală ... N'ai mai aflat că azi ţinim şt dinţa de dimineaţă şi nu la prânz?... — La Ccmisia lccală ? Să fim noi sănătoşi. Asta a fost. Nu mai este. Şedinţe n'a mai ţine cit lumea şi pământul... Apoi portarul băgă mâna pe ferestruică, sccţând de acolo un carton pe care era lipit un afiş scris cu litere de tipar. Nagy Imre ceti: Telegrama Confederaţiei Generale a Mumii « Comisia locală sindicală se desfiinţează. Comitetul de întreprindere se dizolvă. Se akătveşte o comisie interimară — după înţelegere prealabilă şi pe bază de froi. t unic — comisie interimară ce va gira treburile sindicatului uzinei, până la alegerile ce se vor efectua pe baza autonomiei sindicale, pe bza dimocraţiei muncitoreşti)). Dispoziţia forurilor superioare sindicale a nemulţumit până acum pe cineva ? Comisia locală sindicală, funcţionând — după fantezia şi bunul plac al inginerului Zmeu—--alături de comitetul de întreprindere, luase fiinţă când nu ştia aproape nimeni, aşa că n'avea cui să-i pară rău nici de desfiinţare. Ştiau muncitorii că învârt pe acolo ceva d'alde Râmba Nicblai şi Mălai Dănilă. Dar ce anume? Ca ce să-şi bată capul? A socotit inginerul Zmeu —care înainte băga spaima în oameni, iar pe când se pusese în fruntea secţiei social-demo-crate era lup încotoşmănat în piele de mieluţ! că trebue să puie la conducerea Comisiei Sindicale prezidate de dânsul un cofetar, un bărbier, un chelner, un dulgher — nu s'a opus nimeni. Putere avusese în timpul războiului; mare putere avea şi acum: primar, preşedintele secţiei social-democra'e, preşedintele con.isiei locale sindicale, şeful siderurgiei lichide, bogătaş cu averea băgată în ce nu se topeşte. Pâinea şi cuţitul şi sarea şi viaţa oamenilor, el le avea în mână. Le era frică de asprimea lui, dar nu mai puţină groază li-era de dulceaţa lui. Fiindcă, atunci când Zmeu îşi potrivea cu blândeţe glasul, apoi le apărea cioclul ce pâ ideşte la geam să-şi dea omul sufletul ca să aibă pe cine băga cât mai grabnic în raclă. — Nu, e bine, ca despre preşedintele conducerii politice a muncitorimii social-deniocrate să se spună că e un monopolist ce acaparează totul! i-a spus-o oţel şi pâine tovarăşul Tema Poiană, văzându-1 cum se reşeşte când s'a primit dispoziţia Confederaţiei. — Adevărat, abia aşteptam să mi se ia povara asta din spinare. Bine că v'aţi gândit şi la mine să mă uşuraţi... a fest nevoit să îngaime Zmeu, pentru a-şi mai ascunde necazul. Cofetarul Nagy Imre n'a luat lucrurile cu aceeaşi seninătate sau cu uşurinţă, când portarul îi arătă telegrama. — Au desfiinţat, Comisia locală ■— zici ? Şi cui au scos ochii că nu mai e conu Titel Zmeu preşedinte? Dacă nu l-au pus pe Pitiş Şandor, care abia ştie a se iscăli — ăla de căra tuburi — îmi dau capul! Tocmai pe el l-au ales: pentru că atunci când vorbeşte tremură fereştile şi pentru că are inimă de turc. Eu nu mă supăr; nu mai sunt. Nu am nevoie de bătaie de cap pe gratis. Că nici impozitele n'a vrut tâlharul de perceptor să mi le ierte. Eu să-mi las prăvălia, să-mi bat capul, şi să lucrez la Comisia locală numai pentru onoare !... Odată i-am făcut pe plac lu' conu Titel Zmeu ! Mă luase pe nepuse masa: •—Imre, dragă, trebue să faci un bine uzinei şi muncitorilor. Da' a doua oară nici finii lui n'are să mai vadă nimic ... Să-mi deie cu piciorul! ... Şi pe cine au pus în locul meu, în comisie ? Pe Fărcău Mihali! Are ochii galbeni de şarpe. Zici că şi-a uns cu smoală şi slană vocea. Bunicu-său juca ursu la castel şi tat-său potcovea catârii şătrarilor. Iar mă-sa ghicea în ghioc ... Ai intrat la dânsul în casă ? Pereţii şi podeaua numai puf. Da' nu-i puf de răţuşcă, e floare de mucegai, alb-vânătă, albăstrie. Şi pe cine au mai pus ? Pe Cotoarbă care-i scris pe listă la conu Titel. Da' Cotoarbă nu dă crezare la nimeni. El e cu ăl de-i dă pită mare şi slană multă. Apoi 1-a pus pe mititeluţul de-i zice Merici Constantin. Şi ăsta, când te uiţi la dânsul, zici că sparge alune ca maimuţa —-şi el îşi închipuie că duce lumea de nas! Iară mi 1-a făcut mare şi tare pe Cărăbuş, care nu vorbeşte cu nimeni, nu bea şi nu mănâncă şi i s'o şi spânzurat soacra, când i s'au furat noaptea purceii din coteţ. N'au mai fi avut pe cine pune ... Aveţi să vedeţi voi ce pacoste au să aducă peste uzină! De acu' înainte la plată s'a vedea: că mai puţin s'a putea cumpăra decât înainte .. . Şi se pomeneşte Nagy că i-o taie portarul. — Te-am ascultat, da' de unde îi scoţi conducători la sindicat pe ăştia, nu se înţelege. Că doar în telegramă nu scrie. Atâta îţi spun eu: de acu' nu mai este conducător sindical nimeni străin de uzină; cei din Comisia interimară sunt aleşi din cei mai buni în toate secţiile ... Nu-i cunosc eu după nume, dar sunt numai şi numai muncitori de frunte. Până sus în biroul direcţiei se înălţa murmurul ciorovăielii dintre portar şi văduva oţelarului şi cofetar. Portarul le oprea mereu trecerea, iar ei o luau mereu dela început: că sunt oameni cu vază şi trebue să treacă . . Pavel primise până la ceasul ăsta pe şeful contabil, care îi dăduse a înţelege — după felul cum se frământa şi stătea când într'un picior când în celălalt — că ar dori o discuţie despre raportul prezentat, primul după ce se întro- î65 ion călugăru dusese oarecare muncă planificată în secţie. Pavel îl pofti să lase raportul pe birou. Vorbi la telefon cu Bucureştii pentru a cere dispoziţii în privinţa stocurilor din depozite. Era aproape gata convorbirea telefonică; trecu pragul biroului cineva care, din sfială sau din cine ştie ce alte considerente, rămase îa uşă. Nu se uita în ochi când Pavel îl ţintui cu o privire de mirare, întrebătoare. Era o figură deosebit de simpatică. Unde-1 mai văzuse pe acest muncitor cu ochi căprui, calzi, cu zâmbet sfielnic? Poate că în ziua când duşmanul îşi încercase puterea în uzină, aţâţând pe muncitori să-î încercuie. — N'are cine umple furnalul, tovarăşe director ... vorbi în cele din urmă muncitorul. — Ei şi ? îl îmbie cu întrebarea Pavel Ilie, ca şi cum ar fi vrut să-i smulgă cu cangea vorba din gură. — Păi e rău, tovarăşe director. S'au supărat întâi şi întâi cei din echipele de după amiază, dela baraca întâia; s'au luat după ei cei dela a doua şi pe urmă s'a întins supărarea la toate barăcile. După câte am înţeles, cam miroase a grevă ... — Pe dumneata cum te chiamă ? — Cruţă Ştefan, tovarăşe director. — Lucrezi pe platoul de încărcare sau jos, la gura furnalului ? — Nici sus nici jos, tovarăşe director, eu nu lucrez la furnal. Sunt la forjă, la ciocanul pneumatic! — Păi atunci de unde ştii ce se petrece la furnal ? — Cum să nu ştiu dacă-s de douăzeci şi cinci de ani în uzină ? ... Pavel Ilie îl măsură iar din creştet până în tălpi. Ce vârstă să aibe acest bărbat svelt, cu obrazul deschis şi ochii scăpărând de vioiciune, care va împlini totuşi sfertul de veac la munca grea dela forjă, unde plămânii se afumă ? Celălalt înţelese din privirea întrebătoare a lui Pavel, că directorul se întreabă unde s'au mai întâlnit. — Am venit la dumneavoastră deunăzi, când s'or stricat lagărele dela uzina electrică şi era cât pe ce să se înţepenească uzina, din lipsă de curent. — îmi aduc aminte ... Dar acum de unde ai aflat că se pregătesc de grevă ? — Am auzit. De mine nu se feresc. — Dela forjă ai auzit, ce se pune la cale în barăci ? — Delafcrjl, că nu-i nevoie să părăsesc lucrul. Ştiţi cum vine vestea la noi? Stai cu ciocanul cu aer comprimrt şi-ţi sbârnâie la urechi ce vrei şi ce nu vrei. Iar dacă am mirosit că-i nelinişte la barăci, m'am repezit să văd; doar nu mi-a tăia nimeni capul, că-s lipsă din secţie o jumătate de ceas ... Se chiamă tot pentru uzină. Şi acum am venit să vă spun ... In mijlocul, nu atât al prefacerilor cât al fierberii de care era cuprinsă uzina, de sigur cŞ, pentru Pavel, nu era de loc limpede ce-1 împinge, totuşi, pe acest Ştefan Cruţă să vie, din proprie iniţiativă, şi să-i raporteze. oţel şi pâine 167 — De unde crezi dumneata, tovarăve, să fi pornit nemulţumirea băieţilor ? — De unde ? Pălurică dela salarii face mizerii, reţine ce nu se cuvine; la cantină, azi, le-a dat numai mămăligă, din sămânţă râşnită de mătură americană ... Soneria telefonului îl întrerupse. Ştefan Cruţă se uită în ochii lui Pavel să înţeleagă şi dânsul, parcă, după expresia directorului, vorbele ce-i pătrundeau în pâlnia urechii. — Alio, da! Da, cred !—răspundea acesta. Au să se pregătească. Ştiu. Sunt energici. Se orientează bine. Au curaj şi hotărîre. Au temperament de adevăraţi luptători. Nu se mlădie. Nu. Nici n'au nevoie de mlădiere. Nu am prea lucrat personal cu dânşii. Cred însă că-s strategi: dintr'o ochire pătrund situaţia şi iau poziţie. De sigur, sunt convins că ne vor fi de un mare ajutor. Ştefan Cruţă făcu ochi miraţi: îl durea capul de sforţare, încercând să prindă înţelesul. Pavel nu-i dădu răgaz. — Mergem, tovarăşe Ştefan, să vedem ce se întâmplă în barăci ? — Personal mergeţi ? — Dar ce ai vrea, să mă duc prin procură? Au să se supere băieţii că le fac vizită ? — Să se supere ? Nu. Au să se mire. Una ca asta, nici că s'a întâmplat de când e uzina. Da' cine ştie, poate ieşi dracu' în cale, dacă s'a turnat mai mult gaz peste foc .. — Vedem noi la faţa locului. Se scarpină în cap Cruţă: — Maica Domnului de ar pogorî să le cureţe cartofii dela cantină, să le împartă scrumbie cu ceapă, pâine cu ţuică, nu i-ar mira mai tare ca asta ... Vin şi eu, tovarăşe director ? — Fiindcă mi-ai adus la cunoştinţă, dacă vrei — vii, dacă nu, te întorci la lucru .. Cât de sprinten era Ştefan Cruţă, pe atât de greu avea mersul. Ca omul care a ridicat poveri la viaţa lui, ca omul care deprins să suie mereu la deal, păstrează acelaşi pas încetinit şi când umblă pe şosea oablă. Abia se ţinea pe urma lui Pavel care umbla şi dânsul destul de încet. Trecea ca în inspecţie prin curtea uzinei, întinsă între clădirea birourilor — astupând vederea spre stradă — şi clădirile cu înfoţisarea de turn Babei... de hangare a diferitelor secţii. Ca să-i atragă luarea aminte lui Pavel că şi el există, Ştefan Cruţă vorbi: — Apăi, tovarăşe director, s'au deprins să risipească materialele. Dacă le zici de ce faci asta? răspund:—Haide-hai, vezi-ţi de treabă, că nu te-a pus nimeni să ne latri! Nu era sigur că directorul îl auzise. Sigur era însă, că la acelaşi lucru se gândise. Uitătura mustrătoare, de om nemulţumit cu haosul ce se întindea şi părea a spori, a lui Pavel, era aşa de limpede, că şi fără vorbe putea fi în- ion călugăru ţeleasă. Adevărat: în câteva luni curtea a fost de mai multe ori altfel. S'ar fi zis: de aci încolo aşa rămâne. Totuşi se schimba. La fel se întâmpla şi cu munca oamenilor: metodică —şi apoi devenea fără spor, parcă s'ar fi lucrat în nisip. Era, de pildă, uneori, o zonă neutră, paragină năpădită de fel de LI de ierburi şi buruieni. Se întindea o velinţă de ştevie, prin care se rătăcea o frunză de brusture sau de pătlagină. De depaite se vedea cum de peste galbenul deschis, tivit cu verde crud, al floarei de păpădie, îşi iau sborul zeci şi zeci de umbreluţe mici, de puf. Veiinţele de verdeaţă şi de floare gălbuie erau din când în când opărite de o uriaşă pată de păcur sau de apă fierbinte, revărsată din locomotiva ce-şi dădea drumul prisosului. Se dăduse dispoziţia să se cureţe buruiana, să se aducă din albia seacă a pârâului cărucioare cu prundiş şi să se aştearnă. In zadar! Nu se pornea lucrul, fiindcă zilierii erau prinşi în lucrările conductei de apă trasă dela râu până la furnal şi oţelărie ... Odată întinderea acoperită cu verdeaţă smălţuită de floare sălbatică dispărea sub mormane de fier, de pământ, de cărămizi, scânduri sau leaturi. Ici o movilă de tuburi pentru canalizare, dincolo şine sau traverse de schimbat cele de pe linia ce deservea furnalele şi oţelăria, un dâmb de nisip, movile de sgură, grămezi de cocs, pietre de var. Din cea dintâi zi se încinse lupta dusă de ambele părţi cu tenacitate: Pavel lua măsuri de ordine, iar alţii risipeau materialele depozitându-le sub cerul liber. încă dinainte de război fuseseră depozitate tuburile la intrarea principală a secţiei mecanice, trunchiurile de fier aşteptau parcă să vie căularii cu ţapi-nele spre a le îmbina în plută şi a le da drumul pe cursul apei la vale. Desor-dinea nu supărase pe niciunul din înaintaşii directori ai lui Pavel. Pe acei dela edil, dela magazie — acei care trebuiau să aibă grijă, — haosul nu numai că nu-i deranja, intra în calculele lor, pentru a răsturna planurile de muncă. Câteva săptămâni era curat ca în palmă ! Apoi, ca la un semn, dezordine, maşini aruncate în talaş, fontă amestecată cu prundiş, ţagle sortate amestecate cu fier vechiu. Pavel Ilie măsură curtea plină de movile, semănând cu nişte abcese. Se mai săpase un şanţ în mijlocul celei mai frecventate alei. Ce rost avea şanţul ăsta ? Ca un ecou, parcă, a ceea ce gândea Pavel, Ştefan Cruţă zise: — înadins să le facă şi nu le-ar pctrivi mai al dracului... Da' eu tot cred, că asta o fac înadins acei care nu vor să meargă bine uzina .. . Ajunseră în m jlccul curţii. Pe o construcţie fusese înscrisă cândva ©• lozincă. Au şters-o. N'a rămas decât cuvântul «eliberatoare ». Se înţelegea că-i vorba de Armata Sovietică. Pentru Pavel era clar: au şters lozinca să nu. stea împlântată ca un ghimpe în inima celui ce nu-i convenea situaţia nouă. Gâfâie furnalul, gâfâie, fâsâie, scoate fum şi gaze. Peste albastrul palid al cerului se resfiră albastrul de sineală, pătat de negru al fumului. Se aude cum se rostogolesc bulgării, când se răstoarnă corfele. De departe şuieră locomotiva: vine hrană de oţel pentru maxilarele puternice ale valţurilor dela laminoare. oţel şi pâine 169 — Trecem pe la furnal, să vedem ce zic şi cei de acolo. Erau la câţiva paşi şi se vedea, cum Mcisă Ion Chincca, muncitor prim dela furnalul din margine, leagă cu funia de scara ce ducea la platforma furnalului îivâiu, un ieduţ, iar iedul se trage-- înapoi să se gâtuie, în timp ce muncitorul îl mângâia, ca să-i astâmpere neliniştea. — Ai văzut animalu' când îi arde de gl'imă? întrebă Chincea pe tovarăşul său, care tocmai pregătea tubul de oxigen pentru destuparea gurii şi a da drumul şarjei. Celălalt rămase locului; mucul de ţigară lipit de colţul gurii căscate, cu ochii sgâiaţi la Moisă şi cu braţul întins. — Glumeşte ! Nu te uita neîncrezător la mine. — De şagă i-or ars căţelului când s'or băgat alaltăieri, în hală sub macara, să-1 pocnească fonta? L-ai văzut cum strănuta? Nu-1 alunga Spânu, se înnăduşea! Da' mâţa turcească cu coada de vulpe şi cu ochii verzi a cucoanei Iu' Vântu, de o scăpat încoace şi s'o băgat să pişte din slana lu' Andruţă ?... — N'ai văzut tu, câinele când râde cu hohote şi se culcă pe spate. Pisicile râd; însă mai puţin! Găinele ? Dacă te simte prieten râde din gât şi-ţi vorbeşte . . . — Unde vrei să ajungi, că ţi s'a năzărit azi să râzi de lume. — Măi frate, furnalu' are câteodată toane: aşa-i felul lui de a şăgui. — Taci, bre, nu mai potrivi prostiile, vine directoru' şi cu Ştefan Cruţă ... — Las'să vie. Nu pune jandar la gura mea. Pavel se opri la scară. — Merge treaba, tovarăşe Moisă ? — De mărs, mere. Da' ştiu eu cum le-a mers celor dela schimbul trei. Şi-a băgat dracul coada la barăci, i-a necăjit pe băieţi. — Să-i lămurim într'un fel... sau ce crezi că-i de făcut? — Şi de lămurit îi bine şi de făcut este de făcut câte ceva. Dar mai e şi altceva. Să nu-i mai tundă, ca pe nişte miei, tovarăşu' ăla Pălurică, iar la cantină să le dea şi cartofi, nu numai fiertura de coji. Că domnu' Gică de acolo e, tovarăşe director, un mare şnapan. In Câşlegi, când a mai fost cu cantina, o ţinut plăvarii să-1 bage în cuptoru' de span, să-1 coacă şi să-1 frământe cu clisa. Nu glumesc băieţii. Dacă nu-i opream, apăi azi, era pe şoane. M'am gândit că spurcă furnalul şobolanu !... — Care Gică ? — Cel scos dela birou unde era curier. •— Mai lasă ieduţul, Moisă, dăm drumul şarjei! îl trase de mânecă muncitorul cel spân. Pavel Ilie îşi aminti de curierul lăudăros din tren (acel care îşi închipuia, că creşte în ochii ascultătorilor povestind şmecherii de pe timpul cât revolta clocotea în muncitorii flămânzi şi cum, fiindu-i frică să le mai fure din porţii,, şi-a luat rămas bun dela cantină şi s'a făcut curier ..,). ion călugăru — Avem noi să lăsăm furnalu' să se stingă, tovarăşe Moisă ? î! întrebă pe Chincea. — Nu l-am stins, tovarăşe director, când se răsturnase căruţa cu înfumuraţi şi ne-or trimis vorba domnii ce se prefăceau că nu mai pot de boală, atunci când a venit Armata Roşie şi au fugit care încotro, lăsând în seama noastră, a muncitorilor, slujba . . .Ne-or trimis vorbă să stingem. Să ne deie scris Ia mână, că ei or poruncit. Cine a poruncit să aprindem furnalul, tot el să scrie pe hârtie că porunceşte stingerea ! •— am zis eu atunci. D'apăi acum să lăsăm . .. Vine trenu' cu coks sovietic, avem cu ce hrăni bivolaşu' nostru şi de stins s'or stinge ochii duşmanului. Da' furnalul, ba !... Pavel deveni nerăbdător. — Şi cum v'aţi gândit să faceţi ? — Apăi ne-am gândit aşa: rămânem la schimbul doi, atâţia, câţi suntem şi acum. Iară până la urmă, cred, că nu ne lasă nici băieţii. Se găseşte mijlocii' să-i scoatem din încăpăţânare. Pavel sui scările furnalului întovărăşit de Ştefan Cruţă, îndreptându-se apoi pe drumul cel mai scurt, de pe platformă în jos, spre barăci . . . — Ai putea să-mi spui, tovarăşe Ştefan, dece-ţi place să afli ce se petrece şi prin celelalte secţii decât la forjă ? — Adică, vreţi să spuneţi de ce mă amestec şi pe la alte secţii decât acolo unde lucrez ? Aşa m'am obişnuit cu uzina şi v'o spun asta, o fi bine sau rău — că, dacă nu merge treaba într'un loc, parcă nu merge nicăeri ... Lucrez la forjă de douăzeci şi doi de ani. Când au ajuns la putere fasciştii au trimis la forje nişte derbedei să mă alunge. Dacă eşti Cruţă şi Ştefan, apoi trebue să fii boanghen — ziceau ei —şi să te duci la dracu', la tăiat piatra de var din munte, nu să stai în uzină!... In brânci m'au dat afară dela forjă. Am dus-o de azi pe mâine pân' mi-o venit mie ordin de chemare; m'or trimis pe front. Am căzut prizonier; în fabrică m'am întors abia acum un an ... In lagăr, am învăţat cu adevărat ce-i aceia uzină şi cât de legat eşti de uzină . . . Ştefan Cruţă povesteşte de ciocnirile dirijate în uzină de fascişti, şi, ca să-şi arate supărarea, indignarea, se scarpină. — Să nu credeţi oare cumva, tovarăşe director, că s'or ascuns în gaură de şarpe, după ce s'a prăbuşit puterea lor. Ii vezi şi acuma, cum cată să mormăie şi să tragă şi pe alţii înapoi. Ii vezi după cum lucrează cu încetinitorul .. . Că-s meşteri să puie buturuga sub roată, s'o împiedice! — Avem să vedem după amiază, ce au să facă cei dela furnal, aşa cum au promis! zise Pavel. Să vedem, cât ţin la uzină ? Stefan rispunde, ca şi cern ar fi nevoie c'e garanţia lui. — E om vechi, Moisă; are cuvânt. E membru de partid din Noemvrie a lui 44, de când s'o serbat aici, întâia oară, Revoluţia ... Pavcl porneşte mai grăbit spre barăci. întârziase destul, cu intenţia de a pipăi atmosfera uzinei, de a-şi da seama cam ce puncte de sprijin ar avea oţel şi pâine 171 greva ghiftarilor, dacă s'ar declara. Vroia să afle, dacă este o simplă izbucnire de revoltă a băieţilor — sau o revoltă cultivată, desvoltată şi dirijată de alţii. Pregătind în gând ce va trebui să spună (în timp ce Ştefan Cruţă observa mereu: ba că linia ar trebui dublată pentru descărcarea minereului, ba că rezervoarele de păcură nu-s bine plasate), dădură peste cantinier. El alerga, gâfâia şi se uita înapoi, dacă nu-1 ajunge cineva din urmă. Când dădu ochii cu directorul, se opri dela alergătură, făcu mutra lui obişnuită de om bucuros. — Vă salut cu tot respectul! Nu ştiu, dacă vă aduceţi aminte de mine, ■din tren: Gică Palamaru. Cum am simţit şi am înţeles atunci că sunteţi cineva şi v'am rugat chiar frumos să punem rămăşag . . . dar n'aţi vrut să-mi daţi, nu zic cine ştie ce, dar măcar oareşicare atenţie . . . — Poamă bună şi lăudăroasă ca dumneata nu se uită!. . . ■— îmi pare foarte bine, domnule director, că aveţi plăcerea să vă aduceţi aminte de mine ! se grăbi să răspundă cantinierul. Asta mă face ori şi cât, să mai uit de un necaz, că o persoană de vază ca d-voastră îşi aduce aminte •de mine. — Nu ştiu bine cum te chismă, nu ştiu bine câtă treabă faci! îl şfichiui Pavel. Ştiu însă, că eşti şi palavragiu şi secătură. Ai crezut, că dacă s'a îmbunătăţit oarecum situaţia alimentară, te întorci la cantină ca s'o transformi în moşie particulară. Trimiţi lui cutărică ficat, altuia muşchi: să le astupi gura, aşa cum te lăudai în tren. S'a schimbat ceva: prea multe guri de astupat. Sunt dispus şi pus să ascult tocmai gurile cele mai flămânde şi mai greu de astupat . începând de astăzi, dacă nu îmbunătăţeşti masa la cantină, vom fi nevoiţi să luăm măsuri. Aici în uzină nimeni nu mai poate şi nu trebue să -exploateze şi să-şi bată joc de muncitori. Nu ştiu dacă s'a înţeles . . . O luă înainte. Cantinierul se opri locului întârziind: nu ştie să se ţină după directorul care se îndrepta către barăci, — de unde el abia ştersese putina să nu-1 sfâşie băieţii, căţelandri de lup la mânie!—să-şi urmeze drumul, ca şi cum n'ar fi întâlnit pe nimeni? Directorul era grăbit, iar Ştefan Cruţă, ţinându-se după dânsul, de asemeni. După o scurtă gândire, cantinierul se luă totuşi după dânşii. — Să vedeţi domnu' director ... eu ... eu n'am vrut să mă întorc la slujba dela cantină, că nu-mi place. Nu sunt timpuri de acelea, te sui în sanie si te duc caii, fără să ai nevoie a da cu biciul. Acuma să ştiţi dela mine: în sanie cu tine se suie şi lupul ... Pavel Ilie nu-1 asculta. Nici măcar Ştefan Cruţă, căruia îi plăcea totuşi să asculte şi să se distreze şi de acei ce bat piroane şi se încurcă până la urmă în urzeala lor de minciuni. — Nici pisicii nu-i place să lingă unsoarea ! zice. Au ajuns la destinaţie. Pavel intră în cea dintâi baracă urmat de Ştefan. Cantinierul rămâne încurcat pe afară. Parcă ar urmări să se ascundă după baracă, să nu-1 vadă cineva şi să-i aducă aminte că are o socoteală de dat. 172 ion călugăru Pe divan stau turceşte mai mulţi băieţi. Se prefac că nu văd cine a intrat, Jcacă. — Nu sunteţi în şut ? — Se vede. Nu suntem. Că suntem aici şi nu pe platformă. Joacă mai departe. — Acolo ce faceţi ? — Jucăm popa-prostu ... — Popa-prostu ? — Da. Pcpa-prostu. E joc foarte frumos. — Nu. Dar uzina nu se jcacă cu muncitorii ei de-a popa prostu ! zice Pavel. Şi vocea lui şuieră parcă. Era o repetare a încercuirii din primăvară? Aceiaşi sforari care manevraseră, cu câteva luni în urmă, zădărîseră acum pe băieţii din barăci ? Era altceva ? Ce intenţie aveau ? Băieţii îşi continuau în linişte jocul. Cu toate că unii s'au roşit când el pomenise că uzina nu se joacă. Au simţit în vorba lui puterea. Şi poate un fel de ameninţare cu concedierea. Ţineau să-i arate totuşi, că li-i tot una ce se va întâmpla. O grevă de o formă oarecum puţin ciudată. Care dintre băieţi dăduse ideea manifestaţiei ? II îndemnase pe acesta vreun priceput în organizări de greve şi pornise dela un amănunt real care a fost apoi crescut cu dibăcie prin exploatarea nemulţumirilor? — A izbucnit vreo epidemie ? mai întrebă Pavel. — Ce să fie ? făcu mirat unul din jucătoi i. — Ştiu eu: poate s'au declarat cazuri de scarlatina sau anghina ? — Ca ce să fie cazuri ? mormăi morocănos cel care ţinea cărţile în mână. Se uita la dânsul cu atenţie, cu răutatea vultanului pregătit să sară asupra prăzii. —• Păi, ca să-i oprească dcctcrul pe toţi să iasă la lucru ! îi şfichiui Pavel. Unul îsi scoase atunci ţigara din gură scuipând între dinţi un răspuns, batjocoritor: — Este fraieri, nu boală ! — Dar furnalu' pe seama cui îl lăsaţi ? atacă Pavel direct, văzând că băieţii ocolesc tec mai ceea ce ar trebui să se lămurească. — El are grijă de nci ?! — Aşa vcibeşti tu? De unde mănânci pâine? sări Ştefan. Se întrerupse jocul. Se uitară ţintă în ochii lui Pavel. El avea o uitătură severă, că le pieri curajul de a sfrunta. — Ne dă zeamă de gled cu coajă de cartoafe! simţi nevoia să se plângă unul. — Pălurică ne opreşte la leafă, că nu rămâne în plic, la sfârşit, nimica! adăugă altul. — Nu mai putem! Ne-au scos din răbdări! Dacă te mai şi desbracă îţi vine nu ştiu ce ... oţel şi pâine 173 — Tovarăşe Ştefan, făcu Pavel, cheamă-1 încoace pe responsabilul cantinei. Cantinierul intrase, strecurându-se pe uşă, înainte de a fi fost chemat. Văzuse venind tocmai din alte barăci muncitori şi se ferea să nu-1 sfâşie, cum îl ameninţaseră şi i-o făgăduiseră. In baracă, credea dânsul, se pune sub protecţia lui Pavel, ca să nu se poată ţine de cuvânt « duşmanii» pe care el îi ura din răsputeri. In câteva minute se umplu baraca. Pe divane, între divane, sprijiniţi de scândurile pereţilor, băieţi; alţii rămăseseră la uşă, iar la ferestre se îngrămădiseră să se uite cei rămaşi pe afară. Pavel simţise, cam ce intenţii îi însufleţea. Se urcă pe un divan, pentru a-i putea cuprinde cu privirea pe tcţi. Asvârliseră cărţile de joc. — Lasă măi popa-prostu, nu fii neobrăzat! — Măi tovarăşi, începu să le vorbească Pavel, eu am venit la voi. V'aţi supărat pe furnal. Foarte bine. El n'are limbă, nici nu poate umbla, să vie până aici să vă întrebe ce aveţi cu dânsul. Băieţii râseră. Gluma le plăcuse. — Da, da, aşa este. Nu-i nimica de râs. Am venit eu, să stau de vorbă. — Adicătelea, în locul furnalului ? Asta cum se poate! — De bună sec mă, în locul furnalului. Ce să factm, să aşteptăm să vie e1 aici ? Poate că am să vă spun mai bine decât v'ar spune furnalul. Nu, nu-i bine ce faceţi. In loc să porniţi cu îndrăzneală la sindicat şi să strigaţi acolo cu glas tare ce vă supără, vă retrageţi în barăci şi aşteptaţi să se aprindă furnalul dela sine. — La cine să ne ducem la sindicat ? La Mălai Dănilă ? La Râmba ? Ăştia si-au astupat urechile cu câte un lingou de oţel. — Nu-i aşa. La sindicat nu mai este ce-a fost. In fruntea sindicatului stau astăzi muncitori buni şi care vă ascultă. Trebue să viu eu aici, să aflu că vă plângeţi, că mâncarea nu-i bună şi că la plată, când puneţi mâna pe plic, vi se pare că sunteţi păcăliţi ? — Şi nu-i aşa, tovarăşe director ? întrebă unul care îşi băgase capul pe fereastră. Un altul de alături îl susţinu: — Ne-aţi luat la vale, că ne-am supărat pe furnal şi l-am aşteptat să vie să ne împece. Apoi dumneavoastră sunteţi mai deştepţi şi mai învăţaţi ca noi şi ştiţi s'o întoarceţi cu vorba, ca să ne băgaţi în cofă. — Da — da! susţinu şi al treilea. Te prinde în capcană, ca pe un şoricuţ. Tu credeai că-i slănină, da' era amăgeală ... Era şi de prisos şi primejdios să le îngăduie tuturor să-şi reverse în fel de fel amarul. — Nu, tovarăşi. Să nu băgăm şoarecii, capcana şi altele la mijloc. A zis tovarăşul care şi-a băgat capul pe fereastră, c'o duceţi greu. Da! Nimeni nu zice altfel! Numai că este un dacă ... *74 ion călugăru — Lua-l-ar dracu pe « dacă » ăsta, că numai el ne iese în cale când cerem ce ni se cuvine... — Tovarăşe Ştefan, mi-1 chemi fără întârziere pe Pălurică încoace: să explice aici, înaintea tuturcr ce-i cu lipsurile din plic. El e de vină sau luaţi avansuri şi uitaţi că astea trebue plătite ? . . . Şi acu' să facem un pas înainte. Nimeni nu pleacă de aici nedumerit. Vă întrebam — nu am luat pe nimeni peste picicr, cum dădea a înţelege tovarăşul de colo — ce rău v'a făcut furnalul ? La Sindicat nu s'a auzit nimic de ce vreţi. Până la mine n'a ajuns decât un sven, că nu prea aţi avea peftă de intrat în lucru . .. — Nu-i de poftă, tevarăşe director, da' nici aşa să-şi bată joc care cum. vrea de tine, nu se poate. . . — Nimeni nu-şi mai pcate bate joc de muncitori în uzina noastră ... Că se iveşte una, alta, de care aveţi, câteodată, dreptul de a fi nemulţumiţi ? Se poate. Avem să ajungem cu timpul, numai prin munca ncastră grea, neîntreruptă, să ne facem plăcută viaţa şi să înlăturăm nemulţumirile. Dar nu aşa trebue să-şi arate muncitorii, adevăraţii muncitori, nemulţumirea. Cu încăpăţânarea şi când te strângi în tine ca ariciuj, n'ai făcut nimic. A da vina pe altul şi numai pe altul, iar e cam cum să zic ? — fără socoteală. Eu mă uit aici, în baracă, la voi. Ia mărturisiţi: vă place? Curăţenie-i asta, din baracă? Aici nu mai e de vină Pălurică, nu mai e de vină porţia mică. Aici sunteţi voi, toţi, vinovaţi. Aveţi cearceafuri, pături, saltele bune. Direcţia n'a aşteptat să i le cereţi. A înzestrat dormitoarele veastre. Iar voi ce aţi făcut ? V'aţi gândit să ţineţi curăţenie? Nu. Voi n'aţi învăţat încă să aveţi încredere în puterea voastră. De aceea vă supăraţi fără noimă şi vă ascundeţi după deget parcă .. . S'au simţit vinovaţi, i-a descumpănit vorbirea lui Pavel. Şe iscă în baracă o mişcare, parcă ar fi dat să se retragă; cei care jucaseră popa-prostu aruncară sub divan cărţile de joc; se înghesuiră unii în alţii, făcură roată de gol în jurul lui Pavel, să-i dea mai mult spaţiu. El continua ca şi cum n'ar fi observat deosebita atenţie ce i-o făcu, într'un moment când tocmai perniseră a da drumul unei desnădejdi. — înainte de a veni Pălurică v'o spun: veţi fi plătiţi până la ultima para. Vă mai plângeţi, că nu-i mâncare bună. L-am adus aici pe administratorul cantinei. El trebue să-şi ia angajamentul faţă de voi. Dacă nu l-o ţine, noi tcţi, împreună, avem să-1 tragem la răspundere: să înveţe şi să nu uite niciodată cum ştiu a-şi cere dreptul muncitorii! Insă nu trebue să pedepsim furnalul pentru nişte greşeli de care el nu s'a făcut vinovat. Este ? — Păi, este ! Cum să nu fie ? încuviinţă unul. Numai, avem şi noi o rugăminte: să vă gândiţi mai des la noi. — Da' la sindicat nu puteţi reclama ? Pentru ce-i făcut Sindicatul uzinei ? •— Sindicatul ca Sindicatul. Avem să vedem ce ne-o face. Până una alta, să ne faceţi bilet de voe, ceru un băiat, numai câteva palme să-i tragem ticălosului dela cantină !.. . OTEL şi pâine 175 Părea că uitaseră de toate necazurile. Şi tot ce-i roade este cum să-i arate administratorului cantinei că şi ei îl pot plesni. Pavel îşi d£du seama că ar putea ieşi de-aici un linşaj. Numai să nu fie dânsul precaut cu rezervele de revoltă ale băieţilor şi să le îngăduie să se răcorească, şi vor irupe ca o adevărată vijelie ... — Aveţi să-i tragtţi o palmă, două, să zicem. Ei şi? Ce folos veţi trage? Mai bine gândiţi-vă, cum să faceţi treaba mai bine, ca să puteţi -ajunge cu timpul nişte muncitori vrednici de toată lauda ... — Care nu vrea? Nu-i adevărat că suntem vagabonzi, cum strigă la noi măgaru' ăsta dela cantină. Mulţi suntem adevăraţi muncitori şi mulţi alţii vrem să învăţăm meseria. •—Măi tovarăşi, ccntinuă Pavel, cu tonul său liniştit, dirijând discuţia să urmeze cursul dorit de dânsul — şi nu de pornirea lor anarhică — munca nu poate fi lăsată la întâmplare. Vă gândiţi, dacă ne-am pomeni, că ploaia zice: Eu în Mai nu cad, vreau în Septemvrie. Şi zăpada ar zice: Eu am să ning în Iulie, că vreau să mă încălzesc ... — Cam aşa este! încuviinţară cu naivitate şi voie bună mai mulţi băieţi. — Tocmai de aceea noi ştim că acum nu se poate asta, da' mâine se va putea. Nu ceri cireşe în Februarie; în Iunie, fără doar şi poate, că ai să mănânci. Acu, noi recunoaştem, viaţa noastră e grea uneori, fiindcă trebue să ridicăm uzina: trebue s'o scoatem din împotmolire... — Da' parcă, cine vrea să fie numai şi numai uşoară ? Acela nu-i bărbat. Dacă o fi prea uşoară, apoi nici nu mai simţi că are şi dulceaţă viaţa... — Nu. Va trebui să fie înlesnită, îmbelşugată. Trebue să munceşti, ca să-ţi cucereşti o viaţă fericită. Porniseră cu duşmănie, se ivise o destindere ce creştea. Erau mândri, că directorul în persoană venise în baracă să le explice. El le vorbea mereu că nu se poate călca programul, că fără muncă ordonată ziua se preface în ceasornic stricat; ei îl ascultau şi fiindcă nu ştiau cum să-şi mai arate recunoştinţa, unul 1-a rugat: — Tovarăşe director, când ne-om pune la punct gospodăria din barăci, puteţi să ne faceţi cinste şi să ne vizitaţi atunci .. . Noi de sminteală n'avem să vă dăm ... Ce faceţi, măi fraţilor, intrăm în şut cu un ceas mai de vreme, ca să-1 .. . Dăm dela noi ceasul, pentru munca voluntară. — Intrăm în şut de pe acum ... — Nu-1 aşteptaţi pe Pălurică — să vedem ce-i cu păcăleala plicurilor ? — Ce să-1 mai aşteptăm, tovarăşe director ? Dacă aţi făgăduit că are să se facă, noi credem. — Şi când s'o mai împotmoli căruţa — face unul din pragul barăcii apoi învăţăm să nimerim şi la sindicat şi să facem gură acolo. ion călugăru 2 Au sosit în orăşel precum se stabilise în planul de bătaie: doi câte doi. întâi şi întâi Dumitru Matei şi Anton Crivăţ, avantgarda. Au poposit la bătrânul Zâne. El avea să le dea adăpost, el avea să facă o bucată de timp legătura nu numai între ei şi organizaţia de Partid, ci şi între grupuleţele de doi ale echipei. A treia zi, sosiră Ilie Misică întovărăşit de Nataliţa Crăciun. A patra zi sosiră Grigore Mitic şi Costică Irimia. In ochii tuturor orăşelul siderurgiei fu o desamăgire. Realitatea nu corespundea de loc cu faima. Aevea, orăşelul se prezenta cu totul altfel decât îl visaseră mai cu seamă unii din ei, cu imaginaţia ceva mai aprinsă. Auzind că pleacă în muncă într'un orăşel al siderurgiei — îşi închipuiră că locali-tatea-i situată undeva la munte, că are casele prinse cu un fel de ghiare de stânci, curţile sunt vaste, îngrădite cu garduri de butuci întregi de brad şi arată ca nişte ţarcuri de vite. Apoi, unde te 'ntorci, auzi spumegând cascadele, vezi pâraiele în care joacă păstrăvi, dumbrăvi răcoroase. Fiecare cunoştea fotografia cu panorama orăşelului, în care furnalele, ascunse parcă într'o pădurice, se învecinau cu castelul. Asta şi făcuse, în lunile din urmă, pe un profesor universitar — puţin demagog, puţin naiv şi în întregime idiot —■ să facă, printr'o gazetă a micei burghezii o propunere. Anume: Statul să cedeze castelul poeţilor, pentru ca visătorii asvârliţi în priveliştea unde era atât de aproape evul mediu de secolul tehnicei cele mai înaintate, să cânte saltul civilizaţiilor. Poate că el nu ştia că acel castel, locuit de veacuri în urmă de craii Ungariei, ajunsese într'un hal de dărăpănare, că fusese părăsit până şi de fantome care, precum se ştie, nici în imaginaţiile cele mai sărace nu au cine ştie ce pretenţii de confort. S'au angajat... Cei din urmă veniţi ajunseră a-şi prinde rândul la serviciul personalului, exact în ziua când fură angajaţi şi Dumitru Matei şi Anton Crivăţ. Până a se îndeplini însă toate formele şi formalităţile au avut timpul să colinde orăşelul în lung şi lat şi să se tăvălească pe toate drumurile. Când, din întâmplare se întâlneau, se făceau că nu se cunosc. Dacă aveau să-şi spună ceva, îşi trimiteau vorbă prin bătrânul Zâne. Anton Crivăţ, cel mai expansiv, era cuprins uneori de pcfta de a se " desconspira » şi a intra în vorbă cu tovarăşii pe care îi întâlnea. II rpăsa orăşelul: m:reu îi dădea, că-i e dor de casă. Ii intrase lui în cap, că orăşelul nu dă curaj; ci că-1 seacă celui ce-1 are. I se năzărise lui, că orăşelul deprinde pe oameni a trăi măsurat, că-i obligă a-şi administra cu sgârcenie puterile. Matei tăcea, tăcea. Şi din când în când, îi aducea aminte, că pentru furnal şi oţelărie, acolo unde căldura de sute şi mii de grade topeşte lutul şi piatra, transformându-le în flacără lichidă, acolo unde băieţii asudă şi-şi sleesc puterea ca să hrănească guri de foc, e nevoie mai mult decât de .curaj. Anton asculta, era de acord, dar la urmă rămânea la părerea lui: că atmosfera orăşelului trage înapoi pe oameni. Nu-i fulgera oţel şi pâine 177 gând prin creier, fără să nu-1 împărtăşească lui Dumitru Matei, tăcut, potolit, de o umoare egală, bărbat căruia nu i se oglindea pe obraz nimic din ce-1 frământa. Dumitru Matei observa cu răceală gesticulaţia lui Anton, vorba lui neastâmpărată. — Nu-ţi mai făuri păreri, tovarăşe, fuguţa, că n'ai văzut încă nimic şi n'ai avut timpu' să sezisezi cum trebue să-ţi iubeşti munca, să fugi de onoruri şi să mai taci din când în când din gură. Guriţa lui Anton nefiind cusută, despre toate trebuia să-şi dea părerea şi mai ales s'o împărtăşească şi altora. Se întâlniră deci, pe sala serviciului personalului, toţi din echipa dela organizaţia Capitalei, stând la rând între zecile de muncitori veniţi din toate ungherele ţării să găsească muncă — toţi, cărora înainte de a li se da locuinţă la baracă, erau trimişi la serviciul medical. Din echipă fiecare fu trimis în altă secţie. Dumitru Matei, lăcătuş, la oţelărie; Anton Crivăţ, la furnal, de asemeni ca lăcătuş; Costică Irimia, la tâm-plărie; Grigore Mitoc, strungar, la mecanică. Pe Ilie Misică nu aveau la ce să-1 pună. Se înscrisese ca mecanic, pretinsese că ştie construi compasuri, dar cum de meşteşugar subţire nu era nevoie, l-au repartizat la hala laminatelor, unde era nevoie de oameni. Nataliţei Crăciun nu i-au găsit alt rost în fabrică decât la curăţătoria turnătoriei, acolo unde condiţiile de muncă erau deosebit de neprielnice, unde nu numai că pătrundea în plămâni colbul, dar aerul era aşa de încărcat, că nici şoarecele n'ar fi putut sta câteva minute fără să tuşească şi să strănute .. . * Abia îşi luase în primire Dumitru Matei locul de muncă dela cuptorul unui Siemens-Martin. Fusese repartizat în echipa maestrului oţelar Vlase Ferencz, namilă cât ursul: cu ochi vioi şi cu graiul de o mare dulceaţă; mare băutor şi fatalist în felul său. — Va să zică, dumneata ai să fii, tovarăş Matei, lăcătuşul nostru. Dacă ţi-a fost destinul să lucrezi cu mine, apoi trebue să ne împrietenim la un pahar de vinars. Foarte bine! Ai mai lucrat la oţelărie ? — N'am mai lucrat. De construcţie de vagoane am tot avut parte până acum. — Ii fi dela Braşov? Vagonu-i ca peştele după ce l-ai prăjit: oţelul, ca când înnoată. -— N'o fi chiar ca şi că ... glumi Matei. Un topitor aduse în cupă o probă dela un alt cuptor ce fusese încărcat de schimbul de noapte şi turnă laptele de jăratec pe piatră. f — Te uiţi ? îi zice lui Dumitru Matei maestrul Vlase, să înveţi când trebue să dai drumul la şarjă ? Oţelul e, cum îţi spune, ca peştele când se plimbă în apă la mama lui, acasă. Dibui, dibui. El nici nu vrea să te cunoască. Dar 12 178 ion călugăru tot dă bună ziua, cu mcmeala, apoi îţi z'ce «servus». Când se lipeşte, e gata . .. — Nu trebue să clibui! făcu Matei. Trebue să existe norme, când se poate da drumul cţelului şi când nu. Asta ne învaţă tehnica; asta ştiu inginerii. Vlase întcarse verba ca să nu spuie nimic poate despre inginer. — Au să-ţi arate.băieţii, cum să ai grijă de ţevile de apă ca şi de cele de păcură — de macaraua de încărcare şi de şarjare. Altele, ai să le înveţi cu timpul. Mfftcfugu-i ca făluţa: îţi arată genunchiul şi ţâţişoara numai după ce te-ai împrietenit cu ea. Cu asta isprăvise şi se îndepărta spre celălalt capăt al oţelăriei: poate fiindcă avea treabă, poate, fiindcă nu-i Tăcuse prea bună impresie Matei, nearătân-du-se încântat de invitaţia la vinars. Dumitru Matei cuprinse cu privirea ctelăria si mai ales hala de turnare. Numai deşeuri, numai rebuturi, până în tavan. Iar pe platforma cuptoarelor ca nişte pături sfâşiate, uriaşe foi de fontă şi tinichea, movile de var. Macaraua de încărcare abia avea unde întoarce. Macaragiul, băiat iute, un apucat din. acei ce nu cunesc încetineala, fluiera, făcea semn unuia să se ferească să nu se bage cu devia în troaca încărcată cu fier vechiu şi şrapnele cu focosul scos, strigă topitorului să tragă portiţa cuptorului. Poarta cuptorului se deschise; frânturi de schelete de tanc se încovoiau şi-şi căutau sprijin în cărămida refractară, sârme se închirceau, ca nişte picioroange de paing gigantic. Bâzâiau flăcările metalice, ca nişte elice mişcate în viteză. Macaragiul manevra macaraua cu viteză din ce în ce mai mare. Matei se simţi degerit de arşiţă, încercă să îmbrăţişeze cu privirea terasa ce da spre coşul de o maie înălţime, spre rezervoriul de apă şi priveliştea din fund. Se uită, ca să-i cunoască mai bine, la tovarăşii săi de muncă: cu ochelarii pe frunte, cu vizetele vinete în mâini sau cu lcpeţile, cu şorţuri îmbibate: deprinşi cu clădura. Straiele lor păreau arse. Se întreba dacă s'a orientat şi a înţeles ce poate întreprinde în punctul unde a fost plasat. Ca meşteşugar, Dumitru Matei era dintre acei care nu luau nimic, în chip uşuratic. Şi sezisa cu oarecare greutate. Insă când se?isa, când îşi da seama că un lucru e just, apoi nimic nu-1 mai întorcea de pe drumul apucat. Potrivit de stat, puternic, elastic, tuns milităreşte, avea ceva din înfăţişarea soldatului încărunţit în lupte. Obrazul său deschis avea in ochi o expresie permanentă de curiozitate, expresia celui ce aşteaptă să i se pună o întrebare, să i se aducă la cunoştinţă ceva ce nu ştie — inspira din primul mement încredere. In cele câteva zile de hoinăreală, — în aparenţă fără rost,—încercările de făcut coadă printre muncitorii care străbat ţara în lung şi în lat, angajân-du-se când pe un şantier, când la mine, sau la furnale, când la construcţii de poduri şi şoseleţ prinsese atmosfera, prinsese ceva din caracterul esenţial al uzinei. De ar fi trebuit să ia cuvântul la o şedinţă, la un meeting improvizat, n'ar fi fost căzut din lună. Ar fi ştiut să le vorbească de atracţia ce o are orăşelul siderurgiei, de iubirea pe care o au oamenii pentru orăşelul uzinei. Căci mun- otel şi pâine 179 citorii nu prea se duc la castel şi nu consideră orăşelul ca un fel de anexă a castelului. Ei n'au ce căuta acolo. Doar dintre flotanţi, până se angajează, când nu găsesc unde să-şi pună capul, se duc la castel. II mituesc pe paznic să-i îngăduie să mâie câte o noapte în sala cavalerilor, acolo unde pe timpuri se dădeau marile espeţe. Paznicul se lasă greu: zice că-i este frică să nu vină cine ştie ce'control, deşi el ştie foarte bine că n'are cine şi de ce să ccntrcleze dărăpănătura. După ce pune mâna pe bani, tot se văietă, şi pentru mai multă siguranţă îi încuie pe musafiri, ca să nu-i trăsnească cumva vreunuia în gând să caute cemori ce ar ascunde în odaia lui paznicul, şi până să găsească unde-s ascunse ccmorile, să-3 şi achite. Dumitru Matei îşi dă seama: oamenii sunt buni. Nu sunt înfumuraţi. Ar munci şi bine, dacă ar avea credinţa că ceea ce fac are vreun folos. El nu poate aştepta să vie oamenii la dânsul; trebue să iasă întru întâmpinarea lor .. . In crice atelier pet fi calculaţi timpii morţi. De sigur, la mulţi oameni din cei pe care îi cunoscuse Dumitru Matei până atunci, — existenţa lor era mai mult o ţesătură de timpi morţi decât de activitate adevărată. Ii întorci pe faţă şi pe dos — acelaşi şi acelaşi lucru. Insă nu se poate aşa: trebue sgâl-ţâiţi, cbligaţi să se mişte. După felul cum se mişcă topitorii pe dinaintea cuptoarelor, cu şorţurile lor de sac îmbibate, ca să reziste, cu straiele lor cafenii-fumurii, pe cire dacă ai pune mâna s'ar fărâma ca funinginea, ca scrumul de hârtie arsă, ei se aseamănă cu acei călători căzuţi în zăpadă, cuprinşi de dulcea, de moleşitoarea trândăvie a căldurii ce duce la moarte prin îngheţ, şi care ca să nu moară înnecaţi de amâgitoarea voluptate, trebue traşi cu de-a-sila, împinşi să umble. Dumitru Matei porni să pipăie cu ciocanul ţevile de apă. De mai bine de doi ani nu mai pusese mâna pe scule. Acum, când le pipăia iarăşi, îi erau scumpe, simţea că viaţa lui are un înţeles adânc, atmosfera ei de bucurie. Se apiopie de dânsul un băiat scund, cu ochelarii traşi pe frunte. Ochii lui vii îi jucau drăceşte în cap. — Ei, cum îţi place la noi, tovarăşe ? — Cum să-mi placă ? răspunse Matei, bucuros că face legătura cu oamenii din iniţiativa lor. Când m'am uitat întâi şi întâi la uzină, de cum am intrat pe poartă, mi-am adus aminte de perdeaua mamei... Băiatul râse. — Da' ce avea tovarăşe, perdeaua mamei dumitale ? — Avea, tovarăşe, ce n'aveau alte perdele... Poate să fi fost nouă, înainte de a mă naşte. Insă, când m'am ridicat eu de o şchicapă, perdeaua ce despărţea partea din odaia unde dormeam, de cea unde bucătăiea mama, s'a găurit. Perdeaua aceea era de pânză bătută şi 'nălbită. Dacă i s'a sfâşiat perdeaua, ce era să facă mama ? I-a cusut petec. A pus din ce avea nu din ce se potrivea: o fâşie rămasă dintr'o fustă. Am mai crescut. Iar s'a tăiat pânza, iar s'a găuiit perdeaua. Mama iar caută în sacul cu cârpe şi iar coase peteci De astădată, dintr'o rochiţă ce-o purtasem eu ... 12' i Sc- ion călugăru In jurul lui Dumitru Matei se strânsese aproape toată oţelăria: ascultau cu vădită plăcere povestea cu o perdea, ce le părea deosebit de hazlie; o poveste pe care n'o mai auziseră până atunci. Izbutise să le atragă luarea aminte. Căci, oricine poate intra în fabrică, să se plimbe, nu se uită nimeni la dânsul. Ca să atragă luarea aminte, trebue să facă cine ştie ce ispravă mare sau o prostie cât uzina de mare. Dacă s'au oprit să-1 asculte, este că le place. — Dacă am crescut mai mare, tovarăşi, — continuă Dumitru Matei — s'a făcut altă gaură în perdea. Lângă petecul vechiu, mama pune alt petec. Ce să-ţi spun, frate, când am învăţat meseria, ajunsese perdeaua să nu se mai cunoască că fusese de pânză albă: era o înnăditură de zeci şi zeci de petece şi peticuţe pestriţe. Aşa-i şi uzina asta: ici o clădire care seamănă cu crematoriul dela Bucureşti — ici altfel de clădire — cu terasă, că oţelăria este parcă ar fi fost să fie făcută cinematograf şi s'a construit numai cabina operatorului; dincolo, un fel de biserică neisprăvită, că nu i s'au pus turlele .. De bucurie, băiatul îl bătu pe Dumitru Matei pe umăr. Ceilalţi, ne mai având ce asculta, se risipiră. Dumitru Matei îi auzea cum râdeau plini de admiraţie, zicând unul către altul: — Frumoasă vorbă are lăcătuşul! Trebue să fi umblat mult în lume. Ai auzit cum zicea, ici perdeaua, colo uzina şi tu la mijloc, râzi ... — Tovarăşe, făcu băiatul căruia Matei îi povestise păţania cu perdeaua, dacă ai vrea să faci nişte ore suplimentare împreună cu mine, la cuptoru' trei, mi-ai face şi un mare bine. Avem reparaţii grele şi le tot amână domn' inginer Zmău; merge, zice el, cuptoru' şi fără reparaţii. — Cu dragă inimă. Care nu vrea să câştige un ban mai mult în timpul de faţă! răspunse Matei, care era cât pe ce s'o întoarcă altfel. Totuşi nu se putu reţine şi întrebă: Da' de ce-1 supără pe domnu' inginer Zmău, dacă se repară cuptoru'? — De ce-1 supără ? M'a amendat, că am scos şarja la opt o're. Dânsul zice s'o ţii şi douăzeci şi patru. Că dacă făina nu-i bună ■— materialele cu care lucrăm, fonta, ce vine rece în oală — trebue să stea mai mult pâinea —adică oţelul în cuptor ... Da' eu mă grăbesc. După amiazi întrebi de Arcadie Truşcă, lăcătuşul dela trei. Rămas singur, Dumitru Matei porni iar să cerceteze ţevile de păcură. Abia se apucase să ciocănească o ţeava ruginită, şubredă, că se pomeni cu ţin om cu mustaţă sură şi ochii jucăuşi de viclenie, purtându-şi ochelarii de oţelar ca automobiliştii. II bătu pe umăr. Dumitru Matei se întoarse mirat. — Ei, cât subscrii, tovarăşe ? îl întrebă necunoscutul, ca şi cum celălalt ar fi trebuit să ştie pentru ce-i subscrierea! Dumitru Matei se arătă cu totul mirat. — La- ce să subscriu ? — Ei, la ce să subscrii! Parcă n'ai şti! clipi celălalt din ochi. Nu te prinde ... oţel şi pâine — S'a îmbolnăvit careva dintre flotanţii neasiguraţi ? Aduni bani de înmormântare ? — Altă grijă nu mai am decât de neasiguraţi! I-o murit vaca lui încăr-cătoru de fier vechiu, Lazăru ! — Şi dacă i-o murit vaca ? ... -— Apăi trebue să-şi cumpere alta, că mi-i şi fin. Dumitru Matei puse mâna pe lista de subscripţie, o parcurse din ochi: în frr nte era înscris inginerul şef al cţelăriei Petre Zmău; după dânsul urmau la rând, după rang, subinginerii, technicienii şi destul de mulţi muncitori. — Aşa-i datina, să-şi scoată paguba, păţ'tul, prin listă de subscripţie ? — Aşa se face! — răspunse celălalt foarte convins. — Da' pielea vitei n'o puneţi la lcterie ? ... întrebase Dumitru Matei, de se sgâi la dânsul cel cu lista. — Asta încă nu s'o făcut! dădu răspuns, la fel de convins. Părea că se miră, cum nu s'a gândit şi la asta. Totuşi acest cţelar îl puse pe Matei în mare încurcătură: nu se cuvenea călcată o datină ce era în favoarea unui muncitor, decât dacă lămurea de ce o face. De lămurit, cum să-1 lămurească pe muncitorul ţăran dacă nu dă banul să-şi scoată paguba cel cu vita pierită ? Dumitru Matei simţi, că lucrul e mai serios decât apărea la prima ochire; că e nevoie să afirme o atitudine de muncitor cemunist. Trebuia să încerce nimicirea formelor de ajutorare pentru menţinerea chiaburiei printre muncitorii uzinei. Lista de subscripţie ce i se punea sub nas trebuia s'o ia dânsul ca un prilej nimerit pentru a arăta că politica clasei muncitoare nu este una de risipă a energiilor în mărunte acte menite să conserve spiritul chioburesc între muncitori, ci de folosire a energiilor pentru a strivi năravuri înrădăcinate. Dumitru Matei îşi da seama, că trebue să facă demarcaţia între procedeele de maimuţărie ale feudalităţii dintre suzerani şi vasali, care, în lumea măruntă erau transpuse în forma relaţiilor dintre naşi şi fini şi purtarea unui muncitor conştient. Trebuia marcat momentul în aşa fel ca oamenii să nu se sperie şi să nu se îndepărteze. — Astăzi abia am intrat în lucru, tovarăşe... începu Dumitru Matei, ca şi cum întâia dată s'ar fi aruncat în apă pentru a învăţa să înnoate. — Nu eşti de aici ? De aceea nu-mi ştii cumu-i obiceiul la noi.. . — Tocmai! încuviinţă Matei.. . — Care este Matei Dumitru, lăcătuş, angajat pe ziua de astăzi la O.S.M., repartizat în echipa tovarăşului maestru Vlase Ferencz ?... Să se prezinte urgent personal la tovarăşa Maria Părete ... Câţiva topitori îl îndemnară: — Du-te repede, tovarăşe, să nu dai de dracu cu asta, de nu-i faci pe plac Ea-i una cu Pălurică dela salarii. Dumitru Matei se pregătea să se îndrepte spre birou, dar cel cu lista d® subscripţie pentru vacă îl trase înapoi de mânecă: 182 ion călugăru — Nu-i nevoie, frăţică, să scoţi pitulicea din pungă ca să-ţi paie rău. La salariu. îţi opreşte din plic. Faci binele şi nici n'ai simţit. Avea pretext să plece că-i chemat la personal. Dar nu vroia să se strecoare. Stătu lccului, hotărît să explice de ce nu subscrie, de ce trebue desfiinţate pentru totdeauna listele de subscripţie. — Tovarăşe, povestea asta cu lista de subscripţie pentru vacă nu-i chiar aşa de bună. Celălalt nu înţelese. — D'apăi gândeşti c'asta-i poveste ? Intreabă-i şi pe tovarăşi: nu-i adevărat că s'a prăpădit vaca ? Tovarăşii ascultateri confirmară. — Da, da' a făcut aprindere de maţe şi s'o dus. — Nu mă îndoiesc. Numai că eu nu pot subscrie. •— Păi zi aşa, că nu vrei să dai crciţarul. Nu-mi umbla să prinzi luna în pălăria fără fund. Nu vrei să ajutorezi omu la nevoie, asta-i şi dai din colţ în colţ. — Nu m'ai înţeles, tovarăşe. Nu e că nu vreau. Da' nu pot. Noi avem salarii că nu ajunge nici să-ţi amăgeşti toate nevoile ... — D'apăi gândeşti că alţi ce au subscris cât au vrut, au salarii mai mari ? Fiecare după putere! — Nici asta n'am zis. Măi tovarăşe, ascultă-mă şi pe mine cum înţeleg eu treaba. Se apropiară alţii, curioşi să asculte cum se va descurca acel ce calcă o datină. — Să mă crezi şi să mă înţelegi: dau ajutor, trebue să-1 dau, nu mă dau la o parte dela un ajutor dat unui tovarăş. Insă, întreb pentru ce ? E bolnav dânsul, are un copil bolnav, i-a murit nevasta — da! Dau cu dragă inimă. Numai că pentru noi, muncitorii care am lucrat prin fel de fel de fabrici, vaca nu face parte din familie. Noi ajutăm oamenii, îi ajutăm pe ei ,fă-şi vadă viitorul adevărat şi bun, nu ajutăm vaca. Noi nu socotim că cea mai mare nenorocire a dat peste om şi deci trebue să-i sărim cu toţii în ajutor, dacă i-a pierit vaca. Suntem aici, în uzină, peste patru mii de muncitori. Ia fă o socoteală! Dinfe noi, numai o mie — să zicem — au vacă. Din cei o mie care au vacă, nu toţi au copii de hrănit. ■—D'apăi cu socotelile astea unde ajungem?—se supără cel cu lista. — Dar cei trei mii care n'au vacă, au copii. Dacă ar fi să adunăm ban de ban, ca să-i cumpărăm vacă celuia de i-o pierit, de ce n'am aduna bani să cumpărăm câte o vacă miilor de muncitori care au copii de hrănit, dar n'au vacă în grajd. — Aşa ar fi bine! încuviinţară o bună parte din ascultători. — Dar asta nu se pcate. Nu pentru asta muncim noi. Ci să ajungem să'ne îndestulăm nevoile. Noi muncitorii nu luptăm să-1 ajutorăm pe cel de i-a pierit vaca. Muncim, ca să producem atâta, ca să îndestulăm pe toţi acei oţel şi pâine ce muncesc ... Noi facem aicea oţel, ca muncitorul ţăran să poată cultiva mai mult grâu, mai mulţi cartofi... Fu iar strigat: — Care es.te Matei Dumitru, lăcătuş, repartizat la O.S.M., echipa tovarăşului Vlase Ferencz, să se prezinte urgent la personal, la tovarăşa Maria Părete. Dumitru Matei se uilă la feţele celor ce-1 asrultaseră. Ii lămurise? Poate că nu pe deplin. Insă îşi dădu seama că cel puţin produsese într'înşii o seamă de întrebări ce nu şi le mai puseseră până atunci. — De ce mi-aş scrie banu' pentru vaca lui pierită ? Eu n'am vacă să-mi piară şi să-mi cumpere el alta în loc: are dreptate tovarăşii'. — Stăi, măi, că n'o zis aşa ... — Ce să stau ? Că n'am pornit-o nicăeri. Când a fi alegeri la sindicat unu' cu gura lui ne trebue. Se încinsese discuţie. Datina listei de subscripţie fusese ştirbită. Era primul pas politic al lui Dumitru Matei. Şi îndreptându-se spre birou, el se întrebă: — Ce ar zice tovarăşul Andrei despre asta ? Adjunctul inginerului — dela oţelărie şi laminoar — palid, cu frizura blondă, cu ochi mari, albaştri de domnişoară, cu zâmbetul şi uitătura mirată, naivă, de adolescentă pradă nelămuririlor — era totuşi în felul său bărbat de o mare hotărîre. Cu toate că nu ţinea să se angajeze, mergea până acolo cu scrupulul, că până şi din mintea altora vroia să şteargă impresia ce le-a făcut-o. Nimic din ce făcea şi dregea dânsul nu ţinea să rămâie întipărit. In purtarea lui se vădea un soi de dor ce nu-1 putea stăpâni, de a şterge urmele oricărui gest şi vorbe de a sa. Când Ilie Misică se prezentă la serviciu, el controla tocmai valţurile. Era enervat. Coloana curentului se defectase. Stăruia un pericol de scurt circuit. Pe deasupra, după ce cablul macaralei ros abia se ţinea, mai găsiseră şi o rangă înfiptă cu meşteşug, ca să se desprindă uşor sârma. Când sosi şi Ilie Misică şi-i ceru să fie repartizat la un loc de muncă, inginerul adjunct — care tot timpul se ferea să nu greşească — îşi ieşi din fire ... — Cine te mai aduse şi pe dumneatale ? — Am fost angajat de direcţie! răspunsese cu modestie Misică. Se frână să nu izbucnească. Adjunctul privi mai atent pe noul lucrător: ochii acestui necunoscut fulgerau de mânie; figura arăta gravă, jignită. — A, se îmbuna, atunci dumneata eşti dintre noii angajaţi. Bine! Vrei loc de muncă ? Unde să te pun ? Pisică, strigă el pe unul din maeştrii la-minorişti, — unde ai nevoie de oameni ? ion călugăru — Da' ce ştie să facă ? răspunse Pisică, aplecat peste cuptorul adânc. Adjunctul se întcarse, cu totul îmbunat, cu vădită intenţie de a şterge impresia de brutalitate de adineauri. — Specialităţi ? răspunse Misică înseninat. Eu sunt lăcătuş. Insă la laminor să spun sincer, n'am lucrat niciodată. -— Apăi, drăguţă, i se adresă mai familiar subinginerul, aicea-i secţia lami-noar, se munceşte numai la laminoar, nu la altceva. Friptură de chebap nu facem. Misică era iar gata să se supere că-i luat peste picior. ■— Am lucrat şi la mecanică grea, la Griviţa-vagoane! răspunse el, cu un ton ce vroia să însemne că are onoare a-i da, cu destul respect, peste tot, inginerului. In clipa aceea se apropie inginerul şef Octav Vântu. — Nu-1 cunoşti pe tovarăşul Misică! izbucni el. — Da' de unde mă ştiţi pe mine ? ee întoarse în călcâie Ilie Misică surprins, aruncându-i lui Vântu o privire în care fulgera un licăr de supărare. — Cum să nu te ştiu, tovarăşe? Nouă ne place să ne cam infermăm când sosesc în localitate caspeţii de marcă. Ştim c'ai lucrat la Griviţa. Ştim, că eşti activist de Partid. Ehei! Nu merge cu noi să intri pe poarta fabricii şi să nu aflăm ce-ţi pefteşte inimioara . .. Era ironie în tonul lui Vântu, laudă care vroia s'arate că este atotştiutor, nu-şi putea da seama Ilie. Atunci subinginerul îl măsură cu mai multă atenţie. — Cred că dacă ştii mecanica, eşti foarte bun la reparat macaraua. Acolo avem neapărată nevoie de un om priceput. Pisică, ţi'l trimit pe omu' ăsta nou să-1 repartizezi la munca frumoasă şi de răspundere dela reparatul macaralei. Pisica de sus e stricată şi trebue întărite niturile. ■— Tovarăşe — îi mai spuse subinginerul înţeles din ochi cu Vântu — să ştii, că stă o sarcină de onoare înaintea d-tale. Se îndreptă către maestrul pe care subinginerul îl strigase Pisică, acelaşi nume ce-1 purta şi partea din macara ce trebuia reparată. — Am venit 1 zise Ilie celui care stătea aplecat, şi se uita ca în fântână în cuptorul adânc pentru încălzirea blocurilor de oţel. Meşterul îl lăsă să aştepte carecare timp. Ca să-i simtă noul venit superioritatea. Numai după ce soceti că veneticul a înţeles şi cum trebue să fii, cu capul plecat faţă de şef, îl întrebă: — Cum ziseşti, că te chiamă, tovarăşe ? — Ilie Misică. , — Ilie Misică ? Urît nume ţi-au dat. De ce nu l-ai schimbat ?... Ai mai lucrat undeva, într'o uzină mare, nu la o tinichigerie ? ■— Mi-am făcut ucenicia la Griviţa: la cazangerie ! răspunse el cu mândrie, aducându-şi aminte ce urale izbucneau la meetinguri când se pomenea de atelierele Griviţa. Se aştepta poate, ca meşterul să-i acorde şi lui ceva din oţel şi pâine l85 admiraţia cuvenită cetăţii muncitoreşti ceferiste. Celălalt rămase cu totul nepăsător. Doar atâta îl mai întrebă; — Faci politică, tovarăşe ? Ilie Misică tăcu. înţelesese sau nu înţelesese celălalt ceva din tăcerea lui, se pomeni că-i dă un sfat. — Au să caute să te atragă comuniştii în Partidul lor. Fereşte-te! Noi nu dorim, să aibă neplăceri băieţii dela noi, dela laminoar. Că şefu, tovarăşul inginer Vântu nu-i prea are la stomac. Nu încăpea îndoială, că «munca de răspundere » fusese înadins aleasă pentru Ilie Misică, ca să i se urască de lucru şi să-şi ia lumea în cap. De altminteri, Ilie făcu ce făcu să-1 întâlnească pe Dumitru Matei şi să i se plângă: • — M'a simţit banditu', tovarăşe, m'a simţit... Când să mă repartizeze făţândăul decolorat, de-1 ţinu mă-sa în naftalină, numai că-mi intră pe poarta a mare a lamincarului şeful ăl mare. Zice: —Ai lucrat la Griviţa, eşti activist de Partid ! — Poate te trăgea de limbă? — Dracul să-1 ştie! Mă trimite la reparatul macaralei. Ce lucru şi ăla! Când te uiţi în jos, te clatini de ameţeală; te uiţi în sus, îţi cade traversa de fier în cap. Aşa-i când nu eşti obişnuit cu munca asta. Ai dracului, stătuse macaraua peste cuptor, se încinsese şi-i dogoreau fiarele, să se topească. Uitându-te în sus, îţi suceşti gâtul de te apucă şi te ţin cârceii, că nici să ră-sufli nu-ţi mai vine. Din păreţi răbufneşte căldură, mereu mai multă căldură ce-ţi prăjeşte pulpele. N'ar fi nimica. Iţi arde mâna şi nu eşti în stare să strângi degetele ca să mai ţii scule. Dumitru Matei nu se arătă mişcat. ■— Nu zici nimic de asta ? întrebă Misică. -— Ce ai vrea să spun ? Iţi aduci aminte ce ne zise tovarăşul Andrei ? Poate unii din noi să şi cadă ! —-Până acum n'ai căzut lovit de bandiţi, nici măcar de sus, din macara. Rabdă! Nu uita că trebue să fii model. Ilie Misică se simţea la macara ca suit la spânzurătoare; fu dat jos de acolo şi trimis la altă muncă. Scrâşnea din dinţi. In sinea lui zicea: •— Vă arăt eu vouă corcituri de dihor cu porc mistreţ! L-au băgat într'un fel de pivniţă — cum i se păru lui — ca să repare ventilatoarele de aer dela cuptoarele adânci. Timp de două zile a lucrat sub pământ la garniturile dela conducte, în umezeală, lipsit de aer. Şi-i era o foame, că-1 ustura stcmacul. Seara, la cantină, i se plânse iar lui Dumitru Matei: — Tovarăşe, dela iadul de sus, unde te cocea ca pe un porumb, m'au asvârlit în greapă, unde simţi că înfloreşte mucegaiul pe tine ... După reparaţia dela ventilatoare i-au schimbat iară munca. — Dragă tovarăşe — îi zicea, scărpinându-se în ceafă — subinginerul, e foarte rău să n'ai o specialitate. Trebue să fi trimis dintr'un loc în altul. întocmai ca zilerii. Nu mai ştiu la ce să te pun ... ion călugăru Atunci ce întâmplă să intre pe pragul biroului şi Octav Vântu. — Nu găseşti lucru potrivit pentru tovarăşul Misică ? Pentru un tovarăş ca dumnealui — mă înţelegi d-ta — munca este o mare onoare şi niciuna nu-i prea grea. El merge până la sacrificiu. * — Nu ştiu, tovarăşe inginer şef, de ce mă luaţi peste picior. Am venit Ia uzină, ca să-mi scot o pâine. Octav Vântu o întoarse: — Tccmai ele aceea îţi dăm numai munci de răspundere, să-ţi câştigi cât mai onorabil pâinea. Care o zice ceva pe socoteala lu' tovarăşu Misică, fost activist de Partid la Bucureşti, să-i astupi imediat gura, că face muncile cele mai grele. — Ar fi bine să-1 'trimitem la foarfecă! îşi dădu părerea, cu multă bunăvoinţă, subinginerul. Misică a fost trimis în fundul halei de laminoare, dincolo de puntea posturilor de comandă. Foarfecă nu mai funcţiona; trebuia demontat şpindelu de cuplare, controlat cât era de uzat filetul. Ilie ceru desenul foarfecei, să aibă după ce se orienta. Maestrul Pisică îl ceru subinginerului, subinginerul îl ceru inginerului Octav Vântu, care se simţi tras parcă la răspundere. Clipi din ochi — ticul său de elev surprins •că nu ştie lecţia!-—râse silit, când dădu de căutătura acuzatoare a lui Ilie. — Mai ştiu eu unde-s desenele! Le-am dus pe acasă, când am lucrat la reparaţii, acum doi ani. Stiu eu pe unde s'au rătăcit ?... Ilie fu nevoit să intre în corpul foarfecii de tăiat ţaglele laminate şi să lucreze, după cum îl taie capul. Bineînţeles, că seara nu se putu să nu-i împărtăşească lui Dumitru Matei: — Măi tovarăşe, ăsta ascunde planurile laminorului, ca să rămâie numai el indispensabil. Asta-i tactica lor. Meşterii nu-i învaţă pe tineri meseria, inginerii păstrează planurile uzinei, ca pe nişte scule personale. * Pe Nataliţa Crăciun au repartizat-o la curăţătoria turnătoriei. Acolo dădu ca de câteva duzini de femei şi bărbaţi care tuşeau muncind la desghiocatul formelor, în mijlocul unor nouri grei de praf, ce întunecau încăperea. Erau nevoiţi să lucreze în permanenţă la lumina becului. Dar în atmosfera asta-răsună o voce ascuţită de femeie ; un cântec de dragoste. Se uită la acea care cânta. Fetişcană slăbuţă, cu picioruşe cât fusele, cu umeri înguşti şi sâni abia îmbobociţi. Ochii albaştri, mari, calzi, înconjuraţi de un cearcăn vineţiu, buzele făcute. Pe piept purta o cruce, legată cu şiret de mărţişor. In toată înfăţişarea fetei, în tot felul ei de purtare, numai contradicţii. Dela privirea curată a ochilor la buzele făcute, la tendinţa de a-şi pune în valoare formele, până la trupul flămând, nehrănit. Alături, una bălană cu cârlionţii aurii căzuţi pe frunte, cu ochii de un albastru metalic şi cu zâmbet simpatic oţel şi pâine 187 aşternut pe gura dulce. Irina, unguroaica. Se vede, că-i nou venită. Sunt mai vechi în turnătorie localnicile. Dar acele's veştejite, morocănoase. Cântă şi ceastălaltă cu vocea ei groasă, oarecum răguşită, dar deosebit de plăcută. — Ce a zis Mihai, că nu te-ai dus ? întrebă cea cu crucea pe piept, între-rupându-şi cântecul. Bălana dădu din umeri; zâmbi măgulită. Vocea ei groasă, cu timbru de acordeon era profundă. Nu mai zicea cântecul de dragoste de adineauri. Nataliţa se îndreptă spre locul.de muncă al celor două fete, ca să lucreze mai aproape de ele. — Tu astăzi ai venit ? o întrebă cea cu cruciuliţa pe piept. — Astăzi. — Bărbat ai ? — N'am. — Ai mai lucrat înainte de a intra aici la ciurarul dracului ? — Am lucrat, dar Ia turnătorie's pentru întâia oară. — Te înveţi cu orice — şi cu asta, răspunse cea cu părul auriu. Cu binele e greu să te înveţi, că se cunoaşte când nu ţi-a fost bine în vieaţă. Dar cu răul — te înveţi; te sileşte să te înveţi. O grea amărăciune se simte în vocea ei! — Tot supărată, necăjită din pricina lui Mihai ? o întreabă cealaltă. — Necăjită ? Pe dracu! (îşi aprinde o ţigare. De fum şi praf o înneacă tuşea). — Dacă el se îmbată de ce m'aş necăji eu ? înainte mă necăjeam, văzân-du-1 cum se prăvale în apa pârâului şi se sbate ca porcul... Acu' nu mai zic nimic; nici nu-mi pasă. Cum îşi aşterne aşa o dormi. — Irenke, tu doară pentru Mihai ai venit aici. Şi zici că nu-ţi pasă. Eu nu te cred. Cât ai lucrat la prăjitoare sus ? — O lună. Irenke o întoarse în cântec: Mai albă-i ca lumina corabia serii; ■ Lacomă-i soarbe boarea izvorului. Nu te uita! în rouă arşiţa verii se stinge Şi de dragoste inima arde cu flacăra dorului... — Stai, fată — zice cealaltă, cum era ăla frumosu' de-1 cântai cu Mihai ? Eu tot cred că ţii mult la dânsul. — Cum să nu ţiu. Parcă aş avea altceva de făcut... — Dar şi el are să-şi vie în fire. Mihai îi serios .. . Dar cum vine cântecul pe care-1 cântaţi împreună ? ion călugăru — Care ?... Aha ! Ştiu: Măndro, scumpo şi-o lalea Gura lasă-mi să-ţi astup Că-e cuib de răndunea Cu miere unsă din stup ... — Nu, nu ăsta ... Ăsta nu-i frumos, de loc. Altu' cu alte vorbe. Irenke nu mai ascultă, ci îngână unul după placul inimei ei: Ca s'ating cu mâna cerul Indurai foamea şi gerul; Ca să văd cu ochii marea M'a murat rugina, sarea ... — Irenke, cântă mai bine ăla de dragoste. Numai dragostea-i frumoasă.. — Lasă, fato, n'avem să prefacem grajdu' ăsta în operă. Când ieşim din şut mergem sus până la furnal. Poate dansăm diseară. Poate vine şi Mihai. — Dece-i fi tu aşa de schimbăcioasă ?... zici una despre Mihai şi mi ţi-a ieşit bine vorba din gură şi zici alta ... — Dacă mergem diseară la dans nu mai zic nimic. — Iese mardeală la baraca trei. Ştii cum se umflă în pene când văd fată. — Da' ca pentru ce alta ar veni dacă nu fac şi mardeală ? Aş sta şi acasă. Dacă aş avea lampă. N'am lumină, n'am la ce citi. — Tu ai drăguţ ? o întrebă cea cu crucea pe piept pe Nataliţa Crăciun. Nataliţa nu răspunde. ■— Te-a lăsat ? Am înţeles. Nu-ţi fie ruşine. Pe mine m'a lăsat al meu. Că-s proastă. Toate suntem proaste. Când se satură de tine trebue să ştii să-i ţii, că s'au împuţinat bărbaţii dela războiu încoace. — Câţi ani ai tu ? o întrebă Nataliţa. Cealaltă răspunde: — Nouăsprezece. Da' arăt mult mai mare decât Irenke care are douăzeci de ani şi nu arată vârsta ei. Da' tu câţi ai ? Spune ... Nu-i ruşine, că eu nu te oi cere de nevastă. Nataliţa se găsea în ciudată situaţie. Sarcina ei era: să facă munca politică printre femei, şi nu ştie de unde şi cum ar putea începe cu aceste două fete. — Ce aveai de citit ? o întrebă pe Irenke ca să nu răspundă la întrebarea cu vârsta. — Ce am de citit ? Mihai a cumpărat « Aşa s'a călit oţelul ». •— Ai auzit ce cuprinde cartea asta ? — Cum să nu, dacă am citit-o ? Aşa se căleşte tineretul în timp de revoluţie. Acolo-i bine; acolo-i frumos. La noi, nu-i la fel. De loc. Mie mi-i dor de puţină revoluţie: să le mai sguduie pe acele care-şi fac toalete. Se credea oţel şi pâine 189 că are să fie altfel. Insă tot domnu' Stanică se ţine de învârteală şi pe tine te lasă să crapi de foame. •— Domnu' Stanică ? Cine-i ăsta domnu' Stanică ? — Domnu' Stanică ? Păianjenul de meşter. Croitorul la care am lucrat în Bucureşti, înainte de a veni acilea. — Da' pe tine cum te cheamă ? o întreabă Nataliţa pe cea cu crucea pe piept. ■— Florica; ca ce rnă'ntrebi ? — Ca să ştiu pe cine am tovarăşe de muncă. — De aici eşti ? — D'aici ? .. . D'acilea sunt femeile mai bătrâne şi muncitorii cei mai buni care au meserie în mână. Toţi muncitorii care lucrează mai din greu ■sunt veniţi din altă parte. Eu's tocmai de lângă Maglavit, de acolo de unde i-a ieşit înainte stafia miţoasă ciobanului gângav. M'a crescut o mătuşă; că-s orfană. Dar nici ea nu avea ce să-mi dea de mâncare. Am plecat la Bucureşti, să-mi caut slujbă. Acolo am tras la o altă nepoată a mătuşii. S'a auzit, că'sunt locuri la poştă. Am dat examen. Am ieşit bine. Dar de primit, nu m'a primit; după ce n'aveam nici de unele, n'aveam nici protecţie. Atunci m'a chemat o fată care cânta la corul echipei artistice a uzinei « 23 August » şi mi-a spus să viu cu ea. Erau locuri la turnătorie. — Nu e de tine! au zis prietenele. Muncă grea, te tăvăleşti în nisip. Dar nu le-am ascultat. Mă făceam şi servitoare, orice, numai să câştig, ca să am cu ce mă ţine. Am intrat la turnătorie; am stat trei luni. Pe urmă, dacă am auzit că la topit fierul se câştigă bine şi e frumos, am luat trenul şi am venit încoace. Irinei nu-i plăcea întorsătura de spovedanie. — Parcă ai fi la popă. Numai la popă şi la Siguranţă spui tot. Popa te ameninţă cu iadul, şi înainte te stal cea în bătaie la siguranţă, să verşi şi laptele ce l'ai supt dela mă-ta. Eu am venit pentru Mihai. Da' nici pentru dânsul. Parcă dracu mai ştie de ce am venit... Se întoarse către Nataliţa şi o luă de sus, cum vorbeau şi băieţii care făceau pe grozavii cu fetele. _Tu trebue să fi fost jupâneasă de casă mare, după cât te arată felul. Iţi place să descoşi lumea. — N'am fost servitoare. Am lucrat în fabrică. — Ai furat atunci, de te-au asvârlit tocmai aici la turnătorie? •— N'am furat. Dar am stat în lagăr. _Lagăr ? Atunci eşti doctor. Ai băgat breşca în simpatiu ? întreabă Irina. _N'am băgat nicio breşcă în simpatiu. M'au presupus cu altă fată care a lipit manifeste. In lagăr am învăţat şi eu câte ceva. _Păi dacă-i aşa, de ce te băgaşi unde-i mai greu ? De ce nu te-ai cerut la strungărie, să înveţi meserie cu săsoaicele ? întrebă Irina. Şi distrată, la fel ca Florica, n'a mai ascultat răspunsul. Dimpotrivă, vorbeau cu mai multă pornire despre micile lor preocupări. 150 ion călugăru S'a apropiat şi a treia: cu ochii de vulpiţă şi cu nasul şi gura sfârşite într'un bctuţ ascuţit. — Să-i spui, Irino, lu' Mihai al tău, că dacă mai face al'dat' la sala de dans ce mi-a făcut aseară, îi trag o palmă faţă de toată lumea, să mă ţie minte. — Ce ţi-a făcut ? — M'a ciupit de pulpă, că mi-a lăsat vânătaie şi m'o ridicat în braţe şi. mi-o supt gura, că mi-o făcut-o roşie. — Ei, parcă nu ţi-a plăcut? Dacă eram acolo, îţi scoteam ochii. Să'nui mi-1 iei pe Mihai, că numai pe el îl iubesc. — Mie mi-a plăcut? Să-i crape cehii aceleia de i-o părut bine ! Nu mi-o. plăcut de el, că o zis către sluta lui Pali dela miezuri: — Maria e aşa uliţar-nică, c'ar mere şi cu ursii, da îi e teamă c'o mânca. — Lr.s' fată, că ţi se plimbă mierlcii în cap! — se răsti Irina. Nu te mai. da la Mihai, că dacă te prind, hăţuri îţi fac din cozile tale. A runat de ieşirea din şut. Fetele s'au dus la cantină. Nataliţa s'a dus şi, ea. Iar când s'au aşezat la masă, Irina îi zise: — Să ştii că mie îmi placi, fiindcă ai fost la lagăr. Asta înseamnă, că eşti om, nu butuc nesimţitor. Vii cu noi diseară la dans să-1 vezi şi pe Mihai al. meu. Da' să nu-i faci ochi dulci, c'atunci n'am să mai pot fi prietenă nici cu tine; de dragul lui am venit aici. * Anton Crivăţ repartizat la furnal, se prezentă inginerului ajutor. Acesta era un tânăr înalt, deşirat, cu înfăţişare de răchită, în aşa fel aplecată, că era parcă gata să se răstoarne. Inginerului ajutor nu-i erau boii acasă. Fiecare din tehnicieni şi ingineri,, avea în felul său câte o durere de ascuns, o problemă ce nu se putea soluţiona, fiindcă mu toţi căutau să-şi menţină echilibrul existenţei, să plutească la suprafaţă cu orice preţ şi să facă abstracţie de ceeace se petrecea. Se simţeau legaţi de obişnuinţe trecute şi se cramponau de aceste obişnuinţe. Se dondănise cu soţia. Destui din târgoveţi nu trăiau în cea mai deplină înţelegere cu nevestele. Poate că-i exagerat că nu trăiau bine. Nu găseau răgazul de a trăi bine, sau rău. Se plictiseau doar împreună. Ajutorul lui Manole Ciurdă era însurat de câţiva ani. Nevastă-sa era o femeie bălană, care, fiindcă se îngraşă pe zi ce trece, părea o gegoaşe în plină creştere. Când se uita'la bărbaţi pe sub sprâncene, ochii ei semănau cu două vrăbiuţe grăsuţe, ascunse sub straşină. Când Iuri — aşa îl alinta pe bărbatul ei — când Iuri pleca la slujbă, apei ea trecea în revistă toţi bărbaţii pe care-i cunoscuse. O chema Irma, ca pe fcarte multe femei maghiare din mica burghezie a orăşelului. Nu se deosebea ce ele nici ca inteligenţă, nici ca preocupări. Clocotea sângele în-tr'în^a. Intre tehnicieni rămăsese un fel de tradiţie—moştenită dela demnii veniţi din Budapesta — că. atunci când se plictisesc, când viaţa pierde orice.: oţel şi pâine farmec pentru ei, să caute a o înviora, făcând schimb cu nevestele. S'au învăţat să evite scandaluri, să salveze aparenţele .(Idei n'avcau oamenii să-şi schimbe, fiindcă nu ţineau la asta; schimb de experienţe nu făceau, asta fiind scectit secret profesional). Cât priveşte pe Iuri, el are înfăţişarea unui copil gras care se mişcă greoi şi adulmecă nu atât vânat, cât miros de bucătărie. Obrazul îi trădează gusturile: îi place să mănânce şi să doarmă. Iar Irma ? Creşte carnea pe ca, şi carnea ei suspină parcă după mângâiere. Dar cum Iuri, când venea acasă (ce îmbibate cu miros de sulf şi fosfor, îi sunt hainele, ruiaria, părul, pielea!) cel mult dacă îşi juca odrasla pe genunchi, înfuleca plescăind, îşi aprindea pipa aşezându-se ca radio-telcgrafiştii vapoarelor în faţa aparatului de radio şi asculta până i se închid cehii. (Toţi acei din orăşelul side--rurgiei, ce-şi simţeau nesigură existenţa, au contractat după răzbciu o adevărată manie radiofonică). Fireşte, că Lma este cu desăvârşire uitată. Ea, şi-a găsit o prietenă, scţia inginerului dela calea ferată a uzinei —fată de câr-ciumar dintr'un orăşel moldovenesc, măritată din pricina zestrei ei. Lili, cum o cheamă, pleacă în fiecare săptămână la Bucureşti, la croitoreasă, la. modistă, la cismar, la coafor, iar când se întoarce, destăinuie celei mai bune prietene, despre cunoştinţele ce le-a făcut în tren, despre ce a auzit şi a văzut,, despre grozăvia vieţii lcr de îngropate de vii. LiH purta pe ea o carne aţâţată, de peftă. Avea. un mare dispreţ pentru bărbaţii care-şi pierd anii în văgăuna fumurie a uzinei. -— Irma, bărbaţii noştri sunt nişte găgăuţi! zicea Lili. Noi ne cfiRm în valea ruginii. Când vrei să te bagi la vreo societate te opresc. — Vezi-ţi de treabă, madam! Stai pe acasă! Vrei să organizezi petreceri: —Nu e timp !* Muncitorii fac foame ! De iubit, nu te iubesc; n'au timp. Apoi, ce fel de iubire găseşti în orăşelul ăsta ? Un coleg al bărbatului, îmbibat în praf şi cărbune, de care e sătulă nevasta lui şi el de dânsa. Trebue să ne căutăm, fericirea aiurea. Lili o convinse pe Irma să mai evadeze din bârlogul de urşi. afumaţi. De aici supărare, ceartă cu Iuri, care în nevinovăţia lui, nu înţelegea ce distracţie căuta Irma la Bucureşti, când în orăşel avea bărbat şi copil şi aparat de radio! In zilele acestea de vai şi amar pentru Iuri, căzu Anton Crivăţ repartizat cu munca la furnale. Fu trimis la treaba cei mai parşivă ce se găsea în acel. moment: să repare sus, conusul stricat al unuia din furnale. îşi răzbună necazul de acasă inginerul, făcând rău altora. Crivăţ se socoti dator să-şi ia. lucrul în serios. înainte de a urca pe scări sus spre platformă, se gândi la vorba tovarăşului Matei: •—Fiecare din. sunteţi dv. să spuneţi:—Fă aşa, fă pe dincolo, că altfel nu mere bine treaba ... Manole Ciurdă plescăi înciudat. Moisă Ion Chincea îl simţise că-i cu. fierbinţeală pe dinăuntru, însă continuă: — Ghiftari puţini au venit la lucru cum se întâmplă. Mai cu seamă la. schimbul de noapte au venit doar câţiva. După leafă or fi beut şi ei puţin. Şi dacă a fost sa fie aşa, n'am mai ales: m'am repezit la barăci, am chemat să vie care or vrea să încerce, că altfel or rămâne fără pâne. Or venit. Da' cine să-ţi vie ? Tot de cei care n'or fost văzut nici cum arată la obraz coxul şi limonita. Domnii technicieni de sus, s'or odihnit şi dumnealor, ca să se uite ce bagă şăgârţii de plăvari în corfă ... Or fi turnat praf, or fi vărsat gunoi şi acu nu iese nimic ... Manole Ciurdă uită de necazul ce-1 rodea la inimă. Se îndreptă către gura furnalului: prin luneta violetă nu se vedea fonta fierbând. Dădu târcoale furnalului. — De mai bine de cincisprezece ani de când lucrez în uzină, da' năcaz ca ăsta n'am pomenit! zice. Moisă Ion Chincea zâmbi: — Apăi şi noi tot aşa ne-om gândit: că nu s'a mai văzut bubă ca asta . . . Ne-am dus la tovarăşul Pavel şi ne-am sfătuit ce-i de făcut. A venit şi dela Partid, dela noi, tovarăşul Toma; au venit dela conducerea Sindicatului. — N'aţi făcut nimic până acum ? se răsti Ciurdă şi ridică fără voie tonul. Cu atâtea moaşe nu-i de mirare că i-a căzut greu la stomac furnalului. Dacă mă călca trenul ?... — Or fi fost mulţi. Da' moaşe nu prea. Deaceea au făcut ... Ne-am zis, că dacă nu-i bătrân într'un loc, apoi trebue să pleci să-1 cumperi din. altă parte. Noi i-am tot gonit pe bătrânii noştri... Manole Ciurdă dădea semne de nerăbdare. Moisă îl simţise şi parcă în-tr'adins întindea vorba ca să-i calce pe nervii lui încordaţi. — Da, au venit tovarăşul director, tovarăşii dela Partid, inginerii toţi. Au văzut cum creşte ca ursu' în burta cuptorului şi se duce dracului. Atunci, şi-a adus aminte tovarăşul Ştefan Cruţă, că mai trăeşte maestrul Vidic, scos la pensie; mi-am adus şi eu aminte de inginerul Benko Ferencz. S'a dus Şte- OŢEL ŞI PÂINE 2.07 fan Cruţă sâ-i cheme şi când or venit aici, în puterea nopţii, numai ce s'or uitat amândoi bătrânii şi or şi zis: — Gurile de vânt s'or înfundat de praf. Că de când se ştiu ei, numai odată o mai fost la o întâmplare de asta. Şi s'o întors către Benko, Vidic Viliam: — Ştii cum vine, tovarăşe inginer? Pui o încărcătură de praf, mai pui alta>Şe surpă odată, cade până în bazinul de jos unde fierbe fonta şi odată se ridică fiertura de fier urcându-se până la gurile de vânt şi le astupă. — Aşa-i! a încuviinţat de partea lui şi Benko Ferencz. Asta a fost la Pastele iu'nouăsutenouă, când s'or îmbătat plăvani şi n'or cernut cum trebue papara pentru furnal. Zicea Nandra Mihaly •— el era inginer pe atunci — că s'o strâns ca miezu' de pâne caldă la stomac şi s'o lipit. Da' urs nu-i asta. Bătrânul ne-a pus să destupăm gurile de vânt... Vorbea cu atâta încântare şi însufleţire Moisă Ion Chincea, ca şi cum. ar fi vorbit de felul cum ar desfunda hogeacul dela casa lui. .. — Dacă-i aşa, înainte! încuviinţă şi Ciurdă. Altă ceva mai bun nici eu. nu v'aş fi sfătuit să faceţi. Vocea lui suna stranie, falsă, între oamenii care lucrau. Dealtminteri, nici lui nu-i venea să creadă că asta -l interesează pe el cu adevărat. Stând în marginea vieţii era ca şi cum ar fi tras cu urechea la uşa altora. Despărţirea de soţie ? Ca şi cum ar suna într'însul un clopoţel de alarmă, ca şi cum ar suna un telefon şi nu-i cine să ridice receptorul; parcă ar suna şi o sirenă. Ce i-a plăcut cu adevărat ? Să se asigure. Cine-1 ameninţa pentru a fi nevoit la tot momentul să se asigure ? Frica încolţea permanent într'însul. înlătura un motiv, se ivea altul. Se ciocnea permanent cu sine însuşi; se încurca în sine mereu. Ducea o luptă fără răgaz pentru a înlătura orice concurenţă;. ' bara fără milă drumul celui ce-1 simţea că nu-i este devotat. Peste această frică pentru cariera sa de inginer, se adăuga durerea de a fi fost părăsit de nevasta pe care o crezuse propria-i umbră, făcând parte din fiinţa lui... N'ar mai vrea să-şi aducă aminte. El s'a considerat mereu ca o maşină de gândit a uzinei. Nici maşină nu era, nici de gândit nu gândea; fiindcă se lăsa numai prins de aceea ce-i putea fi util, de ceea ce l-ar fi putut sălta. Acum nu avea timp pentru durerea sa personală. II jigniseră că au adus, fără ştirea lui, pe bătrânii specialişti la căpătâiul furnalului bolnav, pentru a da o consultaţie în lipsa lui. -Ceea ce pe el îl punea deobicei în mişcare era vanitatea: şi tocmai vanitatea i-o sgândăriseră. In aparenţă. Dar cum în zilele din urmă se declanşaseră într'însul atâtea şi atâtea forţe pe care le ignorase, simţi nevoia să astupe această mocirlă ce mustea, care era însăşi vanitatea sa. Parcă-i revenise neastâmpărul, interesul viu din ziua când suise pentru întâiaş dată scara spre ştie, apoi scara în spirală sus, spre platforma de încărcare. Cu ce paşi repezi şi cu multă sprinteneală urca până sus ! Cerneau minereul;, îl prăjau, pregăteau ghiftele cu mangal şi span. ION CĂLUGĂRU Auzi pe un băeţaş plângându-se şefului echipei: — S'a dus întrecerea noastră! Dacă nu se înfunda furnalul, câştigam. Tovarăşe Adochiţei, premiul nostru merge înainte? — Dacă stă furnalul nu stă şi premiul. Călca-l-ar vaca cea neagră pe cel de-a astupat gurile de vânt! Ca pe un dihor l-aş străpunge: rangă de fier în inimă i-aş înfige. Că asta numai din răutate a făcut-o, să nu câştigăm premiul. Ciurdă, care de obicei trecea printre ghiftari prefăcându-se că nici n'aude ce vorbesc, simţi nevoia de a se amesteca. — Nici o grijă, băiatule; în câteva ceasuri va merge furnalul ca în timpurile când era tinerel şi sprinten, şi premiul merge înainte. — Dacă ziceţi dv., că doar, de atâţia ani îi ştiţi—felişagul. De jos se auzi telefonul. — Gura de vânt numărul trei funcţionează ? — înfundată, topită ... — Destupaţi-o cu sudură autogenă! — S'a pus! Nu merge sudura. — Aduceţi pickhamer. Niciodată, în ceasul de noapte târzie, nu era atâta circulaţie pe scara furnalului: coborau şi suiau sudorii, lăcătuşii, mecanicii, electricienii dela forţă: furnalul era pipăit la fiecare încheetură şi uriaşul părea cuprins de friguri. Manole Ciurdă era când sus la corfă, când la gâtul furnalului, când jos, la lentilele unde observa cum e alimentat de vântul care, prin gurile desfundate, începuse a topi încet, încet, a desprinde câte un bulgăre din uriaşul bloc de fontă şi sgură închegată. Trecu un ceas. Se întâlni pe platformă cu Pavel Ilie. — Te aşteptam cu mare nerăbdare, tovarăşe inginer. Eram încurcaţi; am fost nevoiţi să-i chemăm pe pensionarii uzinei ... îl întâmpină prietenos Pavel. Au dat amândoi împreună o raită la prăjitoare, la încărcare: scrâşnea platforma, vuia văzduhul. Se simţea foarte aproape de omul ăsta — Pavel — cum se simţeau şi :muncitorii. Dece ? — Când vom face mecanizarea, va fi mai uşor. Atunci nu se vor mai ivi, cred, niciodată accidente de astea? îi zise Pavel, când trecură pe lângă gru-ipurile de băeţi ce împingeau cârjele. — Desigur, desigur! răspunse automat Ciurdă. Gândea: când s'ar fi « deranjat» un Raul Vârnav sau altul din directorii care s'au perindat, pentru a-şi pierde ceasurile pe platformă, sus, fiindcă îl doare burta pe monstrul care rumegă somnoros ca un şarpe boa metalic! şi Pavel Ilie a stat de veghe aici în lipsa lui, stă acum în prezenţa lui. Şi are o atitudine de om care nu face caz din asta. Nu aşteaptă răsplată. OŢEL ŞI PÂINE 209 Ce era mai ciudat: pe teren se găsea şi Toma Poiană. înainte se lăsa pe tânjeală. Acum îl antrenase Pavel şi el antrena pe alţii. Nu sta nimeni locului la o tacla, la o ţigare. — Tovarăşe secretar, echipa trei dela încărcare poate pleca ? îl întrebă un băeţandru pe Toma. — Dacă vrea, pleacă! Nimeni nu rămâne decât cât poate. — A venit echipa de schimb şi nu-i loc pentru toţi. — Nu opi'im pe nimeni! adaogă Toma Poiană. — Apăi acuma, tovarăşe secretar, nu mai e nevoie decât de sudorii care desfundă ţevaria de vânt, — Repezi-te frate, până la Sindicat şi zi-le s'o lase mai moale cu mobilizarea. Se lăsă noaptea. Luminile oraşului pâlpâiau ca roiuri de licurici. Telefonul sbârnâi. Ciurdă puse pâlnia la ureche. — Neapărat! întâi şi întâi desfundaţi gura de vânt dinspre rina'de sgură! dădu el dispoziţie. Se auzi vocea răguşită, obosită a lui Moisă Ion Chincea care răspundea. S'au oprit pe şine câteva corfe. Un băiat zice: — Acu' doi ani, când s'a aprins furnalul cel mic, ce zăpăceală ... — Acuma—face tovarăşul lui, altă poveste. Şi dela Sindicat, şi dela Partid, şi dela direcţie, n'au mai avut odihnă. Trecu grăbit inginerul Ciurdă pe lângă dânşii şi se auzi apoi cum tropăie pe scara de coborîre a furnalului. — A treia noapte de când se tot lucrează! zise Ştefan Cruţă care se ţinea după Pavel. Şi dumneavoastră, tovarăşe director, trebuie să fiţi ostenit... :Şi tovarăşul Toma Poiană nu s'a deslipit de lângă furnal... Atunci simţi Pavel, ca o săgetare prin muşchi, oboseala. De când se descoperise că s'a înfundat furnalul a trecut timp. O dimineaţă. O zi întreagă. Altă noapte. Picoteau de somn unii. Adormeau sub cowpere alţii. Venea o echipă, alta. Două zile au lăsat să se scurgă sgura; un val de sgură răcită. Se uita la ea Ciurdă, se uita Chincea, se uitau alţii, care nu dormiseră deloc sau aţipiseră în picioare, ca nişte cai. Manole Ciurdă nu dormise deloc. Muncitorii îi descoperiră pentru în-tâiaş dată uriaşele rezerve de rezistenţă pe care nu i le cunoscuseră până atunci. Poate se miră el însuşi, că trăieşte cu voinţa încordată, neodihnit, nemâncat, alimentat doar cu câteva pahare de apă şi cu câteva ţigări. Insă, când către amiază a văzut fonta scurgându-se pe şină spre şoane, a simţit că adoarme de-a'n picioarele şi că va cădea ca un stâlp. îşi aduse aminte de Mioara. Poate că, dacă ea ar cunoaşte ce a făcut l-ar stima iarăş ! N'ar fi vrut să fie obosit, ca să ducă mai departe munca. Un sentiment penibil, un fel de obsesie clocea într'însul: că dacă n'ar fi cuprins şi târît în 14 2fO ION CĂLUGĂRII circuitul lucrului, ar fi asvârlit cât colo, ca dintr'un uriaş ciur. Uzina îi pune» la dispoziţie, la tot pasul, mii de puncte de sprijin, când îl lua cu ameţeli. Ii era urît să se ducă acasă. Urîtă, singurătatea. Şi munca dacă nu-i dădea voioşie, îl împlînta în ceva ce nu se clatină. — Vi se cam închid ochii, tovarăşe inginer ? îi zise Moisă Ion Chincea. Se cheamă, că aţi făcut treabă bună. Nu mai era nici urîcios, nici duşmănos. — A fost puţin cam grea treaba. Şi cam neobişnuită, răspunse Manole Ciurdă. Fără de voie căscă. Dar şi dumneata, tovarăşe Moisă, ar cam trebui să te duci la odihnă. — M'oi duce pân' la baracă, să mă odihnesc. Pân' acasă e departe şi adoarme trenul sub mine !... glumi Chincea. — Apăi, noroc bun. Ne vedem la schimbul celălalt. Liniştit, Manole Ciurdă se îndreptă spre casă. Simţea că uzina, oamenii ei, încep să facă parte din fiinţa lui intimă. Se îndrepta spre casă hotărît să se odihnească un ceas şi să se înapoieze. 4 Se petrecea ceva ciudat — desigur, ceva cu totul neobişnuit — în curtea casei de oaspeţi. Se căţăraseră vecine pe gard, se uitau la sârma trasă sub nucul cel gros şi făceau o zarvă, parcă ar fi asistat la un match între cocoşi. — Cel negru, din dreapta ... a ha ! acela: mişcă din lăbuţe. Apoi cel cenuşiu la fel. N'aş pune mâna pe o lighioană ca asta ... Are ghiare de şobolan de câmp. — Ba nu, de arici... — Ei de arici ? De cârtiţă. Numai că nu-i orb. Cel mai micuţ de colo a leşinat. Ba nu, mi se pare că mai mişcă. — E strâns în cleştele de prins rufa. Dar dacă-i scoţi cleştele cu care 1-a agăţat pe sârmă, s'a dus şi-i pui sare pe coadă. Vocea mamei Ileana acoperă zarva. Dar numai pentru câteva clipe. — Nu fuge, dă-1 dracului! ... se răsteşte dânsa. A căzut ca prostu. Când s'a strecura dihania în coteţ, apoi la toate păsările — le suge sângele — pe toate le ucide. Da' Toader o fost mai viclean: le-a pus un cap de cocoş, s'or prins cinci, de poate să se prindă până la urmă şi o duzină. Şi iar se porneşte zarva. — Uite-1 mişcă. Dacă scapă, muşcă mai rău ca mistreţu'! Feriţi copiii ! Toader, intendentul casei de oaspeţi, numai el e nepăsător. încărunţit cum e, începe parcă să samene cu murătura ce prinde floare de mucegai în primăvară. Toată ziua e cu scula în mână. Când e cu grebla, gâdilă prun-dişul de pe aleile parcului. Când e cu foarfece de tuns crăcile, îşi pipăie buricele degetelor împunse de spinii trandafirilor. Când e cu sapa, grijeşte ră-zoarele de ceapă, usturoi, morcovi şi pătrunjel, iar când cu măturoiul, atunci OŢEL ŞI PÂINE 2X1 adună frunza mult prea de timpuriu ruginită şi căzută. Trebălueşte în linişte, băgat în ea până peste cap; Toader munceşte cu linişte ca şi cum ar fi grădinar la mii şi mii de kilometri departe de uzină. Uneori adulmecă şi dânsul boarea de gaze trecându-i gâdilitoare pe sub nară. Tuşeşte, strănută, se uită cu ciudă la coşul oţelăriei — singurul înălţat atât de sus, că se vede din parcul casei de oaspeţi, — ridică de pe jos o frunză de nuc, pe care, după ce o freacă în palmă foarte atent, ca şi cum asta ar face parte din munca, din datoria lui, o duce la nas, se arată puţin nervos, puţin supărat. Insă cu măsură, ba chiar cu un fel de indiferenţă, fiindcă Toader nu-i nici ursuz, nici supărăcios. Cât strânge în mână mătura, sapa sau furtunul de stropit gazonul, apoi nu-i mai trebue nimic: e ca fericit. Fericirea lui seamănă poate cu somnul, mersul lui fiind un fel de lunecare de somnambul, pe care Tar fi cuprins somnul sub o apă. Nimic nu-1 supără. In viaţa cea de toate zilele, Toader intendentul nu are păreri, nu simte nevoia să-şi facă păreri. Ileana, mai ciu-doasă, mai ambiţioasă, îşi face fel de fel de păreri şi mereu îi cântă şi îi descântă lui, fie că o aude cineva — tocmai cel ce nu trebue s'o audă, — fie eă n'o aude nimeni! — Toadere, zice ea după ce s'au liniştit vecinele de pe gard şi nu mai strigă, ci se uită cum se svârcolesc dihorii, nu-ia bine. într'o bună zi ne întreabă directoru' ce porci păzim pe aici şi ne face ţidulă de plecare. — Taci, fă, nu mai cobi: că se prinde! răspunde el după o pauză. D'apăi ee te-a apucat! ... aşa din senin cu directoru' ?... — Ce m'a apucat ? De ce nu s'o îmbătat şi dânsul aseară, cum or făcut inginerii care au venit dela Bucureşti. -— Dacă nu bea, curn să se îmbete ? Nu se poate obişnui mama Ileana cu Pavel. Ii răstoarnă toată înţelegerea ei despre felul curn se cuvine să fie un director. Pavel nu seamănă cu nici unu! din directorii ce s'au perindat în fruntea uzinei, cunoscuţi de dânsa. Pe vremuri nu era pentru oaspeţi casa, ci locuinţa personală a directorului. Dacă avea dânsul poftă, găzduia un musafir, dacă nu îl trimetea să se culce la d'alde Zmeu, la d'alde Vântu, Ciurdă, sau. alţi ingineri, având casă cu încăperi multe» A, la masă da, îl pofteau: Căci masa, ştiau directorii s'o prefacă în petrecere. Ce purtare avea cel dinainte, holteiul, domnul Raul Vârnav ! Cum . se întorcea dumnealui acasă ? întâi trântea cu atâta putere poarta de fier,' că se sguduiau pereţii şi se clătinau ferestrele. Să se ştie, că a sosit! Apoi, ce mişcare se stârnea! Parcă răvăşea vântul hârtiuţe şi frunze, aşa fugeau cei ce se întâmplau a se găsi în curte. După aceea, când credea că s'a luat cunoştinţă de sosirea lui, îmi atingea Vârnav, numai cu vârful, o pietricică, nime-rindu-o drept în nasul piticului împlântat în prundiş, piticul căruia intendentul îi pusese în spinare o cuşcă de lemn. (Singura glumă, de altminteri pe care a fost în stare s'o facă la viaţa lui). Se oprea niţel Raul şi trăgea cu coada ochiului. Privirea lui metalică, pătrunzătoare, părea că se şterge de om, ca o plăsea rece de pumnal. înfricoşată, mama Ileana se tot dădea 3!I2 ION CĂLUGĂR U" «la o parte din cale-i, se lipea de perete, parcă, parcă, să se confunde cu zidul; •cu toate că el avea loc destul pe unde să treacă. Ii plăcea lui Raul Vârnav să-i vadă pe oameni, speriaţi, smeriţi, să se uite la dânsul ca la trăznet. De aceea şi ajunsese mama Ileana cât se poate de slugarnică faţă de director. Cinci fete avea ea. De cum îl zărea pe Vârnav trecând pragul, Ileana şi pornea să le strige să-i ureze lui: Bine aţi venit—săru' mâna! Ele însă, svăpăiatele !— se încăpăţânau să se împrăştie, că era nevoită Ileana să le scoată din bârloage pe unde se ascundeau sălbăticiunile, să le împingă, pentru a fi văzute. ■Uneori, Raul Vârnav le auzea cum în loc de acel «săru' mâna» mieros, 'deprins în silă, îl înjură din adâncul inimii şi-1 şi blestemă. Pe dânsul asta nu-1 mişca. Dimpotrivă, îi plăcea chiar că face pe alţii să sufere. Ţinea să :fie măgulit şi slugărit. Măcar şi atunci când începuseră muncitorii a-i spune, 'Cu oarecare sfială « tovarăşe » — aşa cum deprinseseră în viaţa sindicală — «ică lui îi plăcea să bage spaima într'înşii. Pavel Ilie era dimpotrivă, prietenos. Uneori nici nu le venea să creadă, că poate fi director un bărbat care nu bagă groaza în oameni. La casa de oaspeţi şi-a ales o odăiţă, iar musafirilor le da găzduire în odăile cele mari. Musafirii luau masa în sufragerie, puneau radio să cânte, prelungeau masa •de prânz până aproape de înserat. El se ridica cel dintâi. Ileana credea, cu cât cineva-i mai mare, cu atât se cuvine să-şi ieie o porţie de lene mai mare: alţii să muncească, iar el să supravegheze doar. Pavel îi răsturnă şi în această •privinţă deprinderile; e cel dintâi la treabă şi ce! din urmă care lasă treaba ... La sosirea trenului de noapte au picat musafirii. S'a pus masă mare, s'a prelungit masa până după miezul nopţii. Musafirii au mai stat de vorbă, Pavel s'a dus la culcare. S'a deşteptat pe la vreo trei, când a sunat sirena de alarmă, s'a repezit în uzină. Ea 1-a văzut. — Mă reped, mamă Ileana, numai pentru câteva minute. Dar a rămas câteva ceasuri, până a legat ziua de ieri cu cea de azi. încurcătura mamei Ileana se schimbase la început în spaimă când îl văzu pe Pavel cât nu-i ursuz sau fudul, cum se aştepta dânsa să fie, ci, dimpotrivă zâmbitor. Cum se întoarse dela uzină intră şi în bucătărie: — Ei, ce mai faci, lele Ileana ? — întrebă. Intră în vorbă cu fetele, cu Toader. Parcă n'ar sta de vorbă cu « argatul» cu nevasta şi gloata lui, ci tot cu director de uzină. De bunătate o fi plin, de bunătate, dar asta o necăjeşte. — Ăsta coace ceva, că prea-i prietenos! se tânguia ea fetelor. Ele îi răspundeau : — Pe tovarăşul director Pavel nu l-o tăvălit maică-sa în puf, nici cu linguriţa de aur, papară nu i-a dat! De aceea îi de treabă. — De treabă ? se supără Ileana. Apăi tocmai asta nu-i a bine. Că are să ajungă să n'aibă nevoie cine să facă treaba la casa de oaspeţi şi are să ne alunge. OŢEL ŞI PÂINE 213 O scotea din sărite, pe mama Ileana, că nici copilele ei nu-i ţineau parte. Şi acum îl bătea la cap pe Toader .. , Pavel abia se întorsese din uzină şi la sunetul sirenei s'a sculat, a ieşit pe scară acolo unde îşi perie el de obicei singur hainele şi-şi şterge ghetele (cât a vrut să-i facă treaba asta mama Ileana şi el n'a primit!). A adulmecat. In curte, pe sârma întinsă pentru bătut covoarele se sbătea o vietate micuţă cât o veveriţă, alături alta, alta . . . — Aţi prins o veveriţă, mamă Ileana ? — Pe dracu, veveriţă! E dihor toată ziua. S'au prins cinci . . . Au tras Ia coteţul nostru. Dela vecini au venit. Când se uită bine Pavel vede pe sârmă, prinşi ca rufele în cleşte, cinci di-horaşi vii, negri şi cenuşii, svârcolindu-se, încercând să scape de strânsoare.. Fetele se învârtesc în jurul sârmei, îşi astupă nasul cu şorţuleţele. Pavel se uita în zadar peste chioşcul îmbrăcat cu viţă. Nu-i vizibilitate. Gazele şi fumul mânate de un vânticel învăluie ca de obicei, în valuri cenuşii, jumătate din orăşel. Parcă s'ar fi înălţat sus de tot, dealurile dimprejur. Simţi., puternică, greţoasă, duhoarea dihorilor ce încearcă a scăpa din strânsoarea cleştelui. Una din fete aduse cleştele dela bucătărie. Zădărî puţin micul animal captiv, plesnindu-1 peste bot. Dihoraşul încercând să muşte fierul, ea îi dădu una în creştet, că-1 ameţi şi râse când animalul scoase un fel de chiţcăit ascuţit, ceva de semăna cu suspinul de sperietură al şobolanului şi al gaiţei— Nu aşa, izbucni Pavel. De ce atâta cruzime şi sadism? Tovarăşe Toa-dere, ucide mai bine dumneata dihorii, jupoaie-i, că-i bună blana, dar de chinuit, nu mai îngădui să fie chinuiţi. — Nu pot! răspunde intendentul. Că nici bună nu-i blana la nimic vara. Ii prea rară. După ce dă bruma i se îndeasă părul. Dacă n'am prins lighioanele la timpul lor, n'avem ce face cu ele. Mama Ileana crezu că-şi ascunde gândul când se uită la Pavel cu uimire. Pentru întâiaşi dată îl vedea poruncind ceva: să nu fie chinuite micile fiare şi asta îi provoca un sentiment de admiraţie. — Dă-o încolo, tovarăşe director, pe Marioara, că-i a dracului şi nervoasă; toate pisicile le trage de coadă şi dă la cap dihorului, să se răcorească . .. Pavel era sub stăpânirea penibilului sentiment ce i-1 provocau rezervele de sadism, de cruzime colcăind în codana puberă ca şi în vecinele care, numai după ce l-au văzut pe dânsul, s'au dat jos de pe gardul pe care se căţăraserâ ca să nu piardă spectacolul agoniei dihorilor. Sunt împrejurări în care se cere, poate, să fii iute. Pavel nu era grăbit» El avea răbdare. Până şi cu propria sa nerăbdare ce-i da ghies în acea clipă, când spectacolul cu dihori îi distrară grozav pe vecinii casei de oaspeţi. De când se tot îmbăiază şi se rade Coste! Banciu, care conduce în minister direcţia industriei metalurgice şi chimice ? A venit cu musafirii de az'noapte. A mâncat cu poftă, a băut cu poftă, a ascultat, la miezul nopţii, ştirile dela '214 ION CĂLUGĂRU radio, a lunecat cu foarte multă dibăcie când a venit vorba despre cât timp are de gând să rămâie în orăşelul siderurgiei. Vorbeşte, vorbeşte nu numai ca să nu-i lase pe alţii să spună un cuvânt, că era să se gândească măcar la altceva decât la prezenţa Iui. Are o siguranţă nemaipomenită în tot ce spune, parcă ar căuta să-i intimideze pe ascultători. Se pomeneşte cu Banciu în uşă. — Ne-ai părăsit devreme, directore ... ca să stai toată noaptea în uzină. Ce era cu alarma care m'a deşteptat când abia aţipisem ? — Nimic. Exerciţiu ... — Ce vreme frumoasă ! Vizibilitate bună. Vânătoare de capre negre ... Acum e timpul lor ... Dar să nu tragi într'una borţoasă ... Vii cu noi la '.vânătoare ?... Atunci află Pavel Ilie scopul venirii lui Costel Banciu: mai bine zis unul ■din scopuri. Fiindcă pentru Pavel era limpede că tot ce spune omul acesta •este, ca să ascundă ce nu mărturiseşte. II fixă atent pe Banciu: ochii de o culoare deschisă, străvezii. Parcă te aştepţi să vezi în fundul lor cum creşte gândul. Dar sunt ca o apă limpede, în care nu se vede nimic mişcându-se. Buza trasă în sus. Sub buză o mus-culiţă de păr scăpată de sub ascuţişul lamei de ras, nările dilatate. Capul îl ţine sus cu mândrie. Privirea-i se opreşte asupra dihorilor spânzuraţi pe sârmă. — Aveţi şi capcane pe aici; ca să vă aprovizionaţi se vede, cu blănuri de iarnă. II izbeşte cu totul neplăcut râsul lui Costel Banciu. Un râs ca şi cum l-ar gâdila ceva în cerul gurii, şi s'ar trage apoi ca un fir de aţă sau de lână toarsă până în burta ce se sguduie, din pricina gâdiliturii. Ii place cum se chinuiesc animalele spânzurate. Mai penibilă este explicaţia iui Costel — de •ce râde. — Şdi de ce îmi aduc aminte dihorii ăştia ? De spânzurătorile dela Odessa. N'am să uit fotografia pe care am văzut-o. O luase un prieten după represiunea dela Odessa. Ce comic se legănau morţii pe spânzurători! — Comic ?! Foarte curios ... — în fine! se opri încurcat Costel. Iau ceva din casă şi ne repezim în uzină. Pavel se uită în urma lui: ce costum elegant de vânătoare îşi pusese Banciu în cinstea caprelor negre pe care le visa de sigur ieşindu-i în bătaia puştii «ale! ■ Ii trecu prin minte momentul grevii din primăvară. N'avea nicio legătură •cu impresia penibilă de acum. A fost în felul ei o bătălie. A câştigat-o împreună cu dânsul massa care îl înconjurase ca pe un duşman, dar care până atunci nu fusese consultata şi picotea de neîncredere în propriile ei puteri. Totuşi, mereu, irup pe neaşteptate, în puncte diferite, mici vulcani. Se sting, irup iarăşi. In linie generală se simte atmosferă de aştep- OŢEL ŞI PÂINE 215 tare în preajma unei schimbări. A şi sosit echipa de activişti din Capital. Se va putea sincroniza, munca tehnică a direcţiei, cu«a sindicala si de Partid cu această echipă hotărîtă să ducă munca pana laxapat. Ciudată-i păru lui Pavel asociaţia asta de idei; saltul dela una la alta ... Se întoarse Banciu. . O luară spre uzină pe poarta ce duce spre oţelane. -Ei vati organizat mai temeinic? întrebă Banciu când se împiedica de nişte butuci a'svârfiţi în mijlocul aleii, desfundate. Era ironie, ' - Ne organizăm în măsura în care ne permit condiţiile m care am gasrt uzina si pe care nu pe toate le-am putut schimba 1 răspunde Pavel. CeUeamnă răspunsul ? Ironie la ironie sau ton sever ca să curme rronule celuilalt ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^. ^ aprobarea Costd Banciu. -f!mare deosebire de nivel între muncitorii si tehnicienii din diferite secţii ^ Ce să facem ? Deocamdată luăm de unde putem şi ce putem: dmtr o ;rie munca, până la un punct calificată, din alta entuziasm, dm a treia^ înalt tehnicitate. Hotărârea, încrederea în oameni, elanul de a răscoli forţele de încredere ale oamenilor tot noi trebue să le aducem. ^ Pavel observă că Banciu e distrat după felul cum mormăie cate un: da-da . De ascultat, nu ascultă. Tocmai de aceea sublime el cu tărie: -Procesul de producţie atrage în muncă, transformă în forţe active pe mulţi indiferenţi. Se petrece de pildă ceva curios cu inginerul urnahs Ciurdă. II credeam un chiulangiu de un tip aparte: devine un antrenor excepţional.^ ^ gigur, aprobă Banciu. Se opri şi îmbrăţişa cu privirea întreaga uzină. Era în privirea lui ceea ce spunea că-1 supără. _ -începem cu oţelăria? întrebă Pavel, convins că vor da o raita prm SeCţ!!l Nu ne înfundăm nicăeri. Ar însemna să pierdem cu asta cel puţin toată dimineaţa. Nu-i timp. Vreau neapărat diseară să fiu la cabană, sa se organizeze vânătoarea de capre pentru mâine dimineaţa. Nu pot lipsi prea mult. O luă grăbit înainte. . - Sunteţi de părere să chemăm inginerii să stăm de vorba cu ei acumr - Nu dragul meu - îl luă cu un ton protector Bancru. Facem o plimbare; ne repezim până la mine şi la întoarcere ... Convoacă-i pentru orele douăsprezece ... £ bine ? Iar se arătă nerăbdător şi grăbit. _Acolo ce este ? întrebă arătând cu mâna. —- Acolo ? Ghiuleaua de spart fonta. - Da ? A propos! înainte de orice vreau să văd situaţia financiară a uzinei... 2l6 ion CĂLUGĂRU Asta urmărea ? Situaţia financiară o cunoaşte doar ministerul destul de bine. Pe primul funcţionar întâlnit, Pavel îl trimise să-i aducă situaţia. Curiozitatea aceasta a lui Costel pentru date statistice şi nu pentru funcţionarea reală a uzinei Pavel nu izbutea să şi-o explice. — Uzina asta de când o cunosc, zise apoi Banciu, îmi face impresia unei pâlnii de râşniţă. E adevărat, că pe sus tot torni şi torni mereu, dar jos, pe gură nu iese nimic. Câtă energie şi câte miliarde s'au băgat aici!... Dorea, ca şi Pavel să fie de acord. Se întoarse către dânsul aşteptând' întrebător ... — Când cei cari conduc o întreprindere nu au în permanenţă înaintea ochilor ţinta urmărită, apoi e sigur că fac paşi de om ameţit, şi asta se oglindeşte neapărat în felul cum se înfăţişează întreprinderea în capacitatea de producţie a ei! zise Pavel. — A, da, da! o tăie grăbit Costel. Se vedea, că nu-i de loc dispus să asculte, ceea ce lui i se păreau teorii. Devenea din ce în ce mai clar pentru Pavel, că omul ăsta, sub aerul său de pripeală, de nerăbdare, urmăreşte ceva. Ce anume ? — Uzina asta trebue că a fost cu totul greşit pornită. Cred, că nu i s'a dat destinaţia cea mai nimerită ! spuse Costel Banciu, când trecură peste şine. Funcţionarul înmâna în clipa aceea lui Pavel situaţia financiară. El o trecu lui Costel Banciu, care o parcurse cu mare nerăbdare ca şi cum ar fi sorbit o telegramă mult aşteptată. — Aveţi un deficit foarte serios . . . Da, da, lucraţi în mare pagubă . . .. Ce vreţi ? Industrie de Stat! sublinie dânsul. — Deficitul l-am mai micşorat; a fost mult mai mare ... replică repede Pavel. — Aţi vândut la negru laminate ? — Nu. Se vede doar în situaţie. Dar am aplicat cu stricteţă regimul de economie, ce ne-a fost recomandat de Partid. — Dragul meu, de omul pe eare-1 pui la regim nu alegi mare lucru. Nici de întreprinderea pusă regimului de strictă economie, mai ales acum. în timpul inflaţiei. — Noi facem arar toate sforţările ca tocmai fiindcă suntem întreprindere de Stat să le întrecem pe cele particulare. Noi aici nu avem patroni; noi aici trebue să fim înaintaşi în toate privinţele: dela noi trebue să înveţe muncitorii din întreprinderile siderurgice particulare cum să le dea la cap patronilor.. — Dragul meu, luneci într'un fel de romantism, iar cifrele şi situaţiile reale se desvoltă după legi ce nu vor ţine seamă de nobilele, de frumoasele d-tale sentimente, ele au să-ţi dea o lecţie foarte aspră. Insa va fi prea târziu.. Noi trebue să scădem sau să oprim deficitul: eu aici, în situaţia asta citesc deficit! . . . OTEL ŞI PÂINE Se întrerupse. — Ne poate duce o maşină până la mină? . . . întrebă când ajunseră în. faţa garajului. ' Băgă situaţia financiară în buzunar ca şi cum ar fi fost un document ce i-ar fi aparţinut. — Cred! că-i mai bun drumul de trăsură! fu de părere Pavel, şi se uită lung de tot şi cu subînţeles la Costel, cum bagă situaţia în buzunar. — Maşină sau trăsură numai să fim la prânz înapoi şi să stăm de vorbă: cu inginerii . . . N'au mai vorbit nimic până au urcat în trăsură. Au ieşit pe un drum pitoresc ce urca pe povârniş, spre oraşul vechi. Apoi pe malul' apei tot timpul —- printre dealuri stâncoase, sure —- cu albastru şi griuri — reci, minerale. Pe apă pluteau raţe ca nişte vaporaşe vii. Pe capra, trăsurii (un cal sur şi o iapă murgă — calul sur jucându-se şi dând să muşte mereu iapa) un băiat tânăr — care a fost lăsat la vatră pentrucă-i fecior de văduvă şi are doi fraţi mici —având ceva bun şi ironic şi simplu în figură... Ii spune lui Banciu care se interesase, că şi el a fost furnalist. A lucrat doi. ani. Atins la plămâni, a ieşit din munca grea şi a fost trimis la grajd.. Mână caii. Pavel urmăreşte peisajul. Sălciile cu scorburi golite pe dinăuntru, cu spărturi. Se întrebă cum poate prin acele coji să se urce seva până sus, ia mlă-diţele ce vibrează pline de poftă de viaţă. Fiecare salcie este un fel de schelet. Unele sunt pline de muşchi verde, altele par bucăţi de iască uriaşi. Nu ştii cu ce să-ţi umpli ochii. Dealurile acestea sure, cu brazi uscaţi care n'au unde se hrăni. Totuşi ce bogăţie pare aici neexplorată şi neexploatată. Cât cuprinzi cu. ochii numai dealuri cu vine de fier în ele. Costel Banciu rupe tăcerea: se simte că reia ideea de unde au lăsat-c înainte de a urca în trăsură. __Uzinei nu i s'a dat destinaţia cea mai bună. Nu i s'a dat — şi pace ! . . . Centru siderurgic? Să luăm furnalul. II vezi pe băieţandruî ăsta de pe capră: s'a atacat. Furnalul mănâncă plămânii oamenilor. In schimb ce-ţi dă? O fontă, de o calitate — să nu mai vorbim de ea. __Vom mecaniza furnalul, vom introduce metode noi de producţie. Nu se vor mai ataca atunci băieţii şi nu va mai ieşi fonta proastă. —Da ! Da ! . . . Siderurgia nu se poate desvolta pe vom şi cu vom. Oţelăna ?• Învechită ! Nu-i oţel, ce se fabrică aici. E tot un fel de fontă. Ca şi cum ai pune pâinea scoasă de alaltăieri la cuptor să se mai prăjească niţel. Laminate ? E nevoie să laminăm noi blocurile poloneze? Trebue să gândim cu curaj, dragul meu. Ce viitor poate avea uzina ? In timpul războiului trecut era. perfectă. Fiindcă nu era propriu zis uzină. Ştiu, ai să-mi spui, dar trenurile ce se încărcau şi se descărcări ? Era altceva decât uzina. Un atelier auxiliar ai8 ION CĂLUGĂRU pentru nemţi. Atunci orice era bun: mici ateliere de fierărie, potcovarii, lucrau piese pentru motoare de aviaţie. Acum e altceva. Reconstrucţia nu se face să-ţi coşi petec cu ac de sac .. . Pavel asculta. Parcă se crăpa un luminiş. Parcă începea să înţeleagă... Coborîră din trăsură. In faţa ochilor se desfăşura o măreaţă panoramă. Mina cu orizoantele la suprafaţă, arăta ca o uriaşă floare artificială deschisă: orizoante gălbui-roşcate, vinete-cenuşii şi în jur un tren micuţ cu vagonetele pline de minereu. In câte un cotlon se lucrează. Şi de departe, minerii par mici ca furnicile. Pavel dădu să coboare pe o cărăruie spre fundul căuşului uriaş spre locul unde se vedea că se încărca minereul. Banciu îl opri: îmbrăţişa cu privirea zarea nemărginită şi continuă: — Desigur, că nu mai sutem cârpaci ca înainte. Cu toţii ne dăm seama de asta. întâi şi întâi să asigurăm pâinea ţării şi îndestularea celor ce muncesc din greu să ne dea pâinea, a ţărănimii. — Dar cine cârpăceşte ? Cine vrei să lase lucrurile să se desvolte la întâmplare ? Ce eforturi nu s'au depus ca să se organizeze lupta împotriva foametei î Partidul a iniţiat organizarea salvării dela moarte a copiilor din Moldova, a cantinelor pentru sute de mii de înfometaţi. Partidul a condus, împotriva tuturor împotrivirilor campania agricolă — ca să asigure ţării pâinea de care are nevoie. — Desigur, desigur, nimeni nu zice altfel—aprobă Banciu, cu intenţia vădită de a-l face pe Pavel să tacă. Dar noi trebue să ne gândim: covârşitoarea populaţie a noastră e ţărănească. Pavel deveni mai atent: parcă mai auzise tonul ăsta? — Am fost imbecili după celălalt războiu. In 1921 s'a tras la Gurbăneşti prima brazdă a reformei agrare. Le-am dăruit sătenilor noştri câte un petec de pământ. Dar credite, vite, unelte ?... Nimic ! Ei bine, acum după al doilea războiu mondial, a făcut şi guvernul Groza reforma agrară. Insă noi nu trebue să mai repetăm greşelile trecutului, ci trebue să împlântăm bine pe ţăran, pe bucăţica lui de pământ: să-i dăm vite, credite, unelte. Mai ales unelte. Am făcut socoteala: ne trebue o sută de mii de pluguri ca să îndestulăm nevoile celor cu ioturi mici. — Dar tractoare ? se pomeni Pavel întrebând ca despre ceva care ar fi trebuit dela sine înţeles. — Tractoare? îngână Banciu. N'ai văzut ce răbufnire de furie când a ieşit primul tractor dela Braşov ? De ce să-1 încurcăm pe ţăran ? Să-i dăm unelte pe măsura nevoilor sale. Tractorul să-1 lăsăm pentru mai târziu, poate pentru altă generaţie... Ne întoarcem? S'a făcut târziu. Pavel înmărmuri. Stranie teorie! Stranie, duşmănoasă! Şi acest bărbat înfumurat, ce se mulţumea cu impresii fugare, care nu lăsa pe altul să « plaseze» un cuvânt, deţinea un post de răspundere ! OTEL. ŞI PÂINE 2I9 Au urcat amândoi tăcuţi. Trăsura porni să coboare la vale şi vizitiul ţinea în frâu caii, să nu se împiedece. Costel Banciu părea foarte preocupat de operaţia ce o făcea vizitiul. Când ajunseră pe şoseaua paralelă cursului apei la locul cu cioturi scheletice de sălcii bătrâne, Pavel îşi ridică ochii spre dealurile de sus. — Numai fier este pe aici... Numai fier ... — Este. Cine contestă ? Dar ce să faci cu fierul ce zace în sicriu de piatră ? — Se aduce la prăjitoare şi se bagă în furnal. — Ştiu. Ştiu. Dar avem noi voie să consumăm substanţa Statului ? Depinde şi ce rentabilitate poate avea exploatarea. Uzina, e adevărat, are: furnale, cuptoare O.S.M., linie dublă reversibilă la laminoar. Ei şi ? Ia să daţi proporţii fabricaţiei de pluguri ? Aţi îndeplini cu adevărat un rol. In direcţia asta trebue «ă vă îndreptaţi eforturile. Altfel e risipă de energie, de bani, de materiale. Niciodată văgăuna asta pe care o dirijezi dumneata nu va putea deveni... — După părerea mea, spuse Pavel Ilie şi în vocea lui se simţea un accent de împotrivire hotărâtă, dură — uzina noastră are toate perspectivele de a deveni un centru de mare importanţă ai siderurgiei. Banciu zâmbi ironic. — Centru siderurgic? Nu, dragul meu, să ne mulţumim cu specialităţile noastre ... Să nu râvnim a ajunge o nouă Renanie. Până la uzină nu mai scoase un cuvânt. Când a fost apoi vorba să ţină şedinţa cu inginerii a cerut s'o amâne până la întoarcerea lui dela vânătoare. — De altminteri, fiindcă dumneata nu vii la vânătoare, te-aş ruga să transmiţi invitaţia mea lui Zmeu, lui Vântu, pe care-i rog să vie sus până la mine. Să vedem ce părere au şi ei . . . S'a simţit în uzină ecoul gândirii lui Banciu ? O inspecţie, o vizită, lasă totdeauna în urmă, asemeni corăbiei valul de spumă, o turburare, chiar dacă vizita sau inspecţia s'au petrecut cu iuţeală de fulger. Banciu nu stăruise deloc asupra celor ce le afirma: avea aerul că enunţă adevăruri ce nu trebue demonstrate, directive trasate de centru. Şi Pavel ştia cât este de neadevărat. Până la dânsul ajunseră ecouri, că Zmeu abia aşteaptă ca uzina să se transforme în fabrică de pluguri, că nu mai are sens să funcţioneze furnalele bolnave, oţelăria primitivă, laminorul degradat .. . Era deci o luptă piezişă ce trebuia dusă cu gentilul, cu glumeţul Costel Banciu. Părerile lui, ce învederau planuri de frânare a industriei grele, de împiedecare a desvoltării siderurgiei, sub cuvânt că-i nevoie de fabrică de pluguri, trebuiau neapărat aduse la cunoştinţa forurilor conducătoare ... Pavel Ilie ceru grabnic ministerul la telefon, când simplele sale bănuieli prinseră consistenţă şi când îşi dădu seama că Banciu urmărea un plan de întărire a chiaburimii. 220 ION CĂLUGĂRU Ceru cabinetul ministrului. Auzi la celălalt capăt al firului vocea limpecie-caldă, bărbătească, a tovarăşului Gheorghiu-Dej: — Ei, ce este, tovarăşe Pavel? Ce atâta urgenţă. — Am primit o vizită. Şi o convorbire care mi-a părut foarte curioasă . . . — Ştiu: mosafirul are soluţii de economie ţărănească. Vino la Bucureşti,, avem mai multe de discutat şi vom vorbi şi de asta. CAP. V 1 Lipseşte un muncitor dela lucru, un ceas, două, o zi, ba chiar şi o săptămână. N'a cerut învoire, nu s'a gândit că i s'ar cere socoteală. Aşa se obiş-nueşte. De când cunosc uzina, de când uzina îi ştie pe muncitori, este aproape o datină: se închide un ochiu. Niciodată nu s'a ţinut socoteala de lipsuri,, la salarii sau la avansuri. Avansarea, salariul, erau unităţi de măsură pentru anii pierduţi în uzină, nu unităţi de măsură pentru capacitatea de muncă, devotamentul faţă de instituţie. De pildă: morteuza din hala mecanicei, de lângă strungul cel mare de sţrunjit cochilii, a încremenit. Nimeni îa maşină. Cineva întreabă fără nicio intenţie: •—Da' unde-i Bilcă? — Eh! Un' să fie?' Are treabă, are de împrăştiat gunoiu pe ogoru' lu' socru' său ! i se răspunde. — Da' Bandi, dela miezuri, nu-i ? Se întreabă la turnătorie. — Nu-i, precum se vede. V'o două-trei zile nici n'are să fie la uzină: e la praşilă! — Da' Miţaru Patru ? Cowperele-s astupate şi el lipseşte. — Lipseşte, cum să nu lipsească! Dacă şi-a pierde vremea la uzină cine i-a cosi fânul ? — Da' Zlătuţ dela foarfecă laminoarului ? — D'apăi n'a tocmi argat să-1 puie la seceră înainte de a i se scutura spicul . . . Câteodată lipsesc şi dintre acei care ţin câte un argat, doi, pe la curtea lor. — Lipseşte Pălmaş ? Păi, da' cine să vadă de argat? Firesc ca oricare gospodar, cu mai mult sau mai puţin pământ, să rămâie pe acasă, când are treabă. Sunt şi unele excepţii: acei care n'au casă, n'au pământ, n'au vite, au numai meşteşugul lor care îi hrăneşte pe ei şi pe familiile lor, muncitori care n'au decât puterea şi iscusinţa braţelor lor. Aceia nu lipsesc. Parcă-s priponiţi de uzină. Totuşi, ceea ce nu era de aşteptat s'a întâmplat. S'a schimbat comitetul organizaţiei de Partid a uzinei: a ieşit întâi din producţie Dumitru Matei, luând locul lui Toma Poiană trimis în altă muncă. Se întâmplă atunci ceva ce nu s'a mai pomenit de când îi uzina: lipsa s'a observat! Tămbălău ! S'a vorbit şi s'a cârtit, de s'ar fi zis că s'au scos şuruburile principale dela toate maşinile. OTEL ŞL PÂINE 221 — Tovarăşe Crivăţ ! — strigă Chincea. Nu l-ai văzut, bre Abele, pe tova-Crivăţ ? Mi se pare că iar a căzut capacul în furnal şi îl ducem la spital pe tovarăşul Crivăţ, după ce s'a îmbăta cu gaze . . S'a mirat că nu răspunde; s'a mirat, că lipseşte. Crivăţ era doar dintre acei care nu ştiau alta decât meşteşugul lor. N'avea ce să-1 oprească. Inginerul ajutor îl auzi pe Chincea strigându-1 pe Crivăţ. Găsi momentul cel mai potrivit să puie fitil. — Geaba îl cauţi pe tovarăşul Crivăţ ... I s'a urît de muncă. — Cum să i se urască ? Aista nu-i om, tovarăşe inginer şef, să poată fără muncă. Pân' la moarte felişagu' lui e să dea din mâni şi să strângă scula. — Vezi bine că i s'o urît, totuşi. E la Partid ! — Apăi dacă s'a dus la Partid, acolo mai multă muncă are . . . Ştiţi, tovarăşe inginer, ce o păţit când s'o băgat să repare furnalu' pe dinăuntru . . . — Ce a păţit? Aşa îmi fac ăştia pe grozavii, până capătă încrederea oamenilor ; pe urmă sal'tare ! — Da' ce să facă el cu încrederea noastră, tovarăşe inginer ? Nu-i juncă s'o vândă în zi de iarmaroc. N'o vrut să facă rău nimănui. Nici muierea să-ţi ia, nici casa, nici juncuţa. Cu încrederea noastră nu-şi face el niciun părete de casă ... • Dela mecanică a dispărut Grigore Mitoc, bineînţeles, acolo Pălinaş se tânguia oftând: — L-am mirosit eu, că nu-i ardea de meşteşug; trăgea viermele din nas şi tot timpul hâr-hâr, şi hâr-hâr-hâr, te întreba: ai batoză, ai vite şi ţi-o sucea, că tot ca. la gazetă îţi bătea capu: să sporim producţia că uzina e ca şi a noastră. Revărsare de svonuri —■ parcă ar fi fost prinşi nişte otrăvitori de fântâni. — Ei, Pisică, trimite-l la mine în birou pe lăcătuşul dela Bucureşti.. . Cum îi zice, c'am uitat ? — Ilie Misică. Da' nu mai este aicea. Lucrează la P.C.R. — La P.C.R. ? Cum la P.C.R. ? — Am nevoie de dânsul. Neapărată nevoie. Se poate să ne răpească oamenii cei mai buni fără să ne spuie ? Aşa sporim producţia ? La plăcinte înainte, la laminate nu mai eşti frate ? Se arătă disperat, ca şi cum laminoarul s'ar fi oprit fără lăcătuşul dela Bucureşti. La rându-i, Zmeu, deşi îi plecase Dumitru Matei de vreo două săptămâni din secţie, urlă că i-a fost răpit cel mai destoinic lăcătuş dela cuptoare, cel mai fruntaş muncitor şi învinovăţise direcţia, prefăcându-se că nu ştie unde munceşte fostul său subaltern. Numai că indignarea, îngrijorarea şi revolta lui alde Vântu, sau Zmeu, era teatru în aşa fel aranjat: dacă s'a prinde — bine, dacă nu — iară bine. Până una, alta, într'un fel oarecare se frâna producţia. Ei tânguiau că li s'au scos din secţie buni muncitori, destoinici. Insă urechile muncitorilor erau îm-puiate de şoapte, împotriva celor scoşi din producţie. 222 ION CĂLUGĂRU 2 Secretarii de celulă şi-au convocat la şedinţă oamenii. — De ce, atâta grabă, tovarăşe ? Pe căldura asta ? — Las' că-i vedea ! Zile luminoase de început de Iulie cu soare arzător; cer albastru, învăluit într'un fel de şal cenuşiu. Se mai simţea în atmosferă apăsarea foametei rămase în urmă. Există de sigur, orăşeni sau târgoveţi ce-şi sucesc gâtul şi se uită la cer când nu plouă mai mult timp. Dar uitătura asta este una de mustrare, parcă ar spune: — Vezi ce-mi faci ? Li-i cald, sunt supăraţi că li s'a încins caldarâmul, că le arde piatra sub picior; că văzduhul încins se freacă de ei, ca o placă de aramă fierbinte, că-s lac de apă, că nu le ticneşte nimic. Dar nu ating ascuţitul dor al ţăranului, sensaţia lui covârşitoare de sete, nemărginita, nepotolita grijă ce-i strânge inima în cleşte, la gândul că nu va avea unde-şi adăpa vitele şi turma; că n'aude câinele cum plescăie când bea apa din strachina de lut, după ce a înfulecat pe nerăsuflate boţul de mămăligă, că n'aude cum smiorcăie pământul, deschis poftei şi lăcomiei, când simte pătrunzându-1 fiorul apei de ploaie. Totuşi în anii din urmă au înţeles, că recolta nu-i numai treaba agricultorului. Spaima că s'ar putea iar să nu fie pâine destulă îi chinuia pe toţi deopotrivă. Grâul dat în copt era bun de seceră. începuse pe alocuri şi porumbul a lega. Nu era numai supărarea că-s chemaţi la şedinţă pe o zi de zăpuşală, când îţi vine să te întinzi la umbră, s'adormi somnul cel mai dulce şi să nu te mai scoli până n'a cădea ninsoarea cea dintâi, ci şi pentrucă era şi ceva neobişnuit. In primăvară colcăise şi clocotise uzina: cazan gata de explozie. Cine luase iniţiativa de împinsese la răzmeriţă şi la sechestrarea noului director Pavel Ilie ? Era aproape cu neputinţă de prins firul. Se părea că, din ghemul încâlcit se desprinde firul ce duce la trăgătorul de sfori; dar dela un punct se încâlceau fire multe, duceau departe; clar, că motorul de dirijare nu se găseşte în uzină, poate nici măcar în ţară. Instigatorii nu izbutiseră atunci; acum erau derutaţi; nu mai ştiau să lovească, pe cine să aţâţe. Partidul şi guvernul îmbunătăţise condiţiile de viaţă. Toate făgăduielile lui Pavel s'au ţinut. Ba chiar, mai mult. Era aşa vădită tendinţa lui de a îmbunătăţi mereu condiţiile de viaţă, că nu se mai îndoia nimeni. In zilele grele de agitaţie, tovarăşul Toma Poiană se considerase un fel de birou de înregistrare a dispoziţiilor primite dela Comitetul Central; le transmitea corect, mecanic. Pilda conducerii social-demccrate dm localitate, străină de metodele democratice-muncitoreşti, îl molipsise, îl întărise în atitudinea-i de om care aşteaptă evenimentele să vină peste el. La social-democraţi, membrii erau înscrişi pe o listă: exact cum se face la personal, când îi scrie câţi metri de lemne au să primească la iarnă. Pe acei înscrişi îi avea în grijă Mălai Dănilă, să le împartă sare sau gaz, când sosea transportul OŢEL ŞI PÂINE la cooperativă; Nicolae Rârnba să nu cumva «să vorbească prostii», iar inginerul Titel Zmeu, să arate la centru cât de popular este. In secţia social-democrată locală nu se produsese nicio spărtură, după congresul din primăvara lui 1946, când fuseseră înlăturaţi din rândurile so c ia 1 - de mo era te cei mai deochiaţi « neosocialişti», adică acei care, mână 'n mână cu partidele burgheze, urzeau comploturi pentru spargerea unităţii clasei muncitoare. Aici în centrul siderurgiei rămaseră cu toţii pe loc: fiindcă la congres conducătorii de aci nu se manifestaseră în niciun fel, iar după congres au continuat să fie şi să se poarte cum au fost înainte de războiu şi după războiu. Dacă era căutat la primărie inginerul Titel Zmeu, se spunea că-i la uzină, dacă era căutat la uzină, de unde, bineînţeles lipsea, se susţinea că-i la cooperativă. Dar el era mereu la Bucureşti, îngrijorat când se luau măsuri de comprimare din uzină, a celor ce păstraseră legături cu centre reacţionare. Octav Vântu se agita, pălăvrăgea să-şi ascundă parcă o nelinişte. Iscusitul Râmba, elector, îi speria pe cei care aveau de gând să se înscrie la comunişti: — Bine! Dacă vrei să faci nuntă cu ocna, n'ai decât; du-te la comunişti, şi ocoleşte-ne pe noi, care suntem şi socialişti şi bine cotaţi la palat! Dar să ştii dela mine: ăştia s'au înfiripat în temniţe, în temniţe au să-şi dea sfârşitul! Catârul de Dănilă Mihai, egoist, mărginit, pândea parcă să nu-i pună careva piedecă, să nu lunece; iar Manole Ciurdă considera — şi o mărturisea deschis — că s'a întemeiat o întreprindere ce poartă un nume cu care ei n'a fost şi nu este de acord. — Socialist ? Social-democrat ? N'am fost, nu-s şi nu voiu fi. Mi-aţi pus în cap o căciulă care mie personal nu mi se potriveşte. Avem să schimbăm odată şi odată pasul în front. Aveţi să schimbaţi firma întreprinderii şi atunci am să schimb şi eu căciula. Titel Zmeu era de părere: Cât mai puţini oameni să fie puşi la curent! Cei înscrişi trebue să ştie cât ştiu elevii promovaţi când îşi cetesc numele pe listele afişate la poarta şcolii. Conducerea social-democrată nu strica tabietul oamenilor: îi era teamă că antrenându-i să nu deştepte într'înşii gustul de a participa cu adevărat la conducere. Ca să nu le facă concurenţă tovarăşilor din frontul unic muncitoresc, tovarăşul Toma Poiană tolerase ca celulele să nu prea ţină şedinţe, iar muncitorii locuitori ai satelor dimprejur să aibă dreptul a face parte din organizaţiile de partid săteşti, nu ale uzinei. Convocarea iscă nedumerire: — Adică de ce noi, da şi ei, nu ? Ce era mai curios, era că au fost chemaţi toţi membrii de partid — locuitorii dela sate, locuitorii din orăşel — şi celulele funcţionai ă cu efectivul lor întreg, aşa cum existaseră mai înainte ca să se fi îngăduit celor dela ţară să facă parte din celulele săteşti. Era cea dintâi măsură luată de Dumitru Matei, noul secretar al organizaţiei de partid. .224 ION CĂLUGĂRU In aceeaşi zi au ţinut şedinţă toate celulele, s'au prelucrat « propunerile în vederea îmbunătăţirii situaţiei economice şi financiare a ţării». Cald. Cald. Şedinţa se ţinuse la oţelărie în subsolul fără aer, la lumina becului: cu toţi membri de partid, dela oţelărie, dela laminoare, dela construcţii mecanice. La furnal, cu cei dela încărcare, cu topitorii, cu macaragiii, cu muncitorii dela calea ferată şi cei dela turnătorie. In acele zile moneta se topea. — Toată puterea s'a scurs din ban. Nu-ţi mai trebue leafă, n'ai ce face cu milioanele! se văitau oamenii înainte de a începe şedinţa. Ce are să mai fie ? Milionar nu-i bine să fii, sărac iar nu-i bine . . . Au ajuns timpurile că-şi bate joc lumea, de milionari! Când cel care prelucra «propunerile» ceti pasajul «Propunem luarea tuturor măsurilor pentru efectuarea încă. în cursul acestui an a stabilizării monetare », n'au mai ascultat în linişte: a fost o izbucnire de chiote. — Apoi, dacă am înţeles eu bine, a venit şi timpul să le dăm la cap celor care au adus moda milioanelor, ca să ne păcălească, să fim mai. sărăcuţi ca şopârla a de n'are creiţar la buzunaru ei! zicea Moisă Chincea. Secretarul celulei spunea: —Tovarăşi, care .are de pus întrebări, de cerut lămuriri, să se înscrie la cuvânt. Nu s'a înscris nimeni. Fiindcă toată lumea :a fost cuprinsă de voie bună şi făcea după Chincea: — Apăi Moisă totdeauna a. avut dreptate ... Vorba lui Moisă Ion Chincea, muncitor prim de furnal, care niciodată, cum zicea nu o împrumutat peştelui limba, să-1 înveţe cum să tacă, s'a auzit în toată uzina. — Ce v'aţi sfătuit voi la celule ? Ce mai iese ? — Apăi nu ne-am adunat noi la sfat să facem rău. Nici pe ascuns nu ne-am adunat să ne fie ruşine: noi ne-am adunat că ce bine trebue să aducă pentru toţi muncitorii « Propunerile Partidului Comunist». înnoptase. Le era foame. Şi somn. Căldura şi munca îi sleise. Pe toţi şi pe acei scoşi din producţie şi pe acei ce rămăseseră să lucreze în secţii, să ţină legătura cu muncitorii. Sforţarea de a înţelege, de a se apropia de oameni, a-i lămuri, îi obosea. Nu aveau antrenamentul muncii speciale ce o făceau. In felul ei, era nouă. Fiecare povesti cum au decurs şedinţele. S'a analizat atitudinea fiecăruia. Când au amintit de izbucnirea lui Chincea, Crivăţ se arătă cu totul entuziasmat. Dar Dumitru Matei îl răcori cu un duş rece, critic: — Nu trebue să te bucuri de asta, tovarăşe Antoane, că n'ai contribuit cu nimic la observaţia inteligentă a lui Chincea ! Nu trebue să treci de asemenea cu vederea c'a fost doar o izbucnire spontană ce nu s'a manifestat după munca voastră, nu s'a manifestat ca o stare de conştiinţă, ca o atitudine combativă Voi cum aţi politizat, ce concluzii aţi tras din observaţia tovarăşului Chincea, ca să înveţe întreaga massă f oţel şi pâine 225 Fusese vorba de o întâlnire, pe fugă, pentru oarecare schimb de experienţă, întâlnirea se transformă în discuţie ce se organiza, scotea la iveală -câte'ceva care i-a fulgerat prin minte şi se prelungi până după miezul nopţii. Dumitru Matei şi Grigore Mitoc reveneau şi stăruiau mereu asupra felului cum nu stiu a se orienta pe loc tovarăşii, cum îşi aduc aminte de ceea ce ar fi trebuit să facă mult mai târziu, când nu se mai poate îndrepta nimic. __Trebue să ne intre în cap, tovarăşi, că noi trebue să ne transformăm în inima-motor a elanului muncitorilor. Ştiţi de ce erau aşa de slabi cei dinaintea noastră ? Fiindcă nu aveau conştiinţă că-i mişcare revoluţionară, în care sunt angajaţi. Tovarăşii dinaintea noastră erau în felul lor un fel de domnişoare de pension care aşteaptă să le pregătească totul, alţii. Gândeşte Comitetul Central pentru noi, ne trimite dispoziţii şi noi, cum fac majurii care ţin compania cu formele lor, aducem la îndeplinire sarcinile ! aşa păreau să' gândească. Nu, asta nu! Ne aflăm în preajma celei mai grele lupte. Ce facem noi ? Tovarăşul Anton se bucură de felul cum a primit « propunerile » Chincea, muncitorul dela furnal. Măi frate, iese unul la vânătoare şi cade de sus o raţă împuşcată de altul şi se laudă apoi: — Ce bun vânător sunt! Nu încape îndoială: oamenii ne fac credit, fiindcă venim în numele Partidului. Ei simt că Partidul nostru e o forţă. Dar trebue să ajungă .a avea conştiinţa clară de ceeace este Partidul şi ce le aduce. Sunt muncitori mulţi, sunt muncitori buni şi oameni buni aici. Da. De sigur trebue deprinşi să muncească bine şi să muncească bine, fiindcă asta interesează poporul întreg muncitor şi în direcţia asta îi stimulează Partidul. Măi, frate, trebue învăţat, când o pune mâna pe rangă să destupe gura ca să dea drumul fontei că el face o faptă mare. Trebue sporită producţia şi productivitatea muncii. Noi am spus că facem întreceri patriotice şi au luat-o foarte în serios până acum băieţii din barăci. Cei care au condus înainte uzina, pe timpul când duduia pământul sub dânşii, în război, n'aveau comunişti să-i îndemne la muncă. Noi avem. Noi putem face mai mult decât s'a făcut de •când există uzina. Dacă n'am şti să facem asta, apoi degeaba facem umbră pământului ... Părea că s'a încheiat şedinţa. O pauză. Se aud sunând clopoţeii dela hamurile •unui cal. O voce de copil. Un bărbos îşi băgă capul pe uşă şi-1 retrase repede: — Mă iertaţi! Nu ştiam că sunteţi în şedinţă. ,Pe sălile strâmte ale sediului se aud paşi. Iar prin faţa sediului, pe întuneric trec cântând tineri. Anton Crivăţ nu se putu reţine să nu-i spuie lui .Mitoc (pe care îl ştie că preţuieşte observaţii de astea): — Tovarăşul Dumitru Matei a început să se lase furat de oratorie. — Fiindcă te-a atins la partea simţitoare, d'aia zici aşa! interveni Misică. Lasă-l, că ce a spus, a spus foarte bine. Nataliţa Crăciun observă şi dânsa: — De un singur lucru n'a pomenit tovarăşul: de femei. Parcă n'ar lucra :şi femei în uzina noastră ... 15 226 ion călugăru — Las'o tovarăşă, cu femeile. După toate şedinţele îţi aduci aminte că: au fost uitate femeile! pune o vorbă şi Costică Irimia care, din prea multă simpatie mereu o tachina pe Nataliţa. — Tu, tovarăşe Antoane, şi tu tovarăşă Nataliţa, le răspunse Dumitru Matei, aveţi urîtul obicei că nu ridicaţi în şedinţă problemele: dacă am ignorat femeile, nu mă lăsa: dacă ţi s'a părut că am fost uşuratec, trage-mă de mânecă, căci nici eu nu te iert când greşeşti. — Ce să te trag de mânecă ? O întindeai până la uzină. Şi mie mi-i foame, că-mi aud ochii sbătându-se ca nişte oase de degerat. Adevărat: li—â era foame. Cât şi-o amăgeau cu tutun în timpul şedinţelor,, fumau ca şerpii, că foamea rodea mocnit. Şedinţa nu fusese pentru dânşii o bătălie. După şedinţă o luau dela capăt. Erau numai trei secţii în uzină. Dar uzina le părea de o varietate extraordinară, atât erau de prinşi în muncă măruntă. Le era cald şi foame. Oamenii întrebau mereu ce rămâne cu banul ? Tot aşa are să meargă ? Parcă ar luneca la vale cu săniuţa. Ce-i ţinea deasupra arşiţei, a trudei grele, a duşmăniei făţişe sau ascunse, a loviturilor directe sau piezişe, era încrederea în Partid. Asta-i da putere şi lui Costică Irimia blajinul, şi lui Misică, placidului şi ironicului Mitoc şi Nataliţei Crăciun, care scapără de inteligenţă, de nerăbdare de a face treabă şi nu ştia de unde şi cum să tragă un fir şi lui Anton Crivăţ care se avânta şi se retrăgea că nici el nu era totdeauna sigur de sine însuşi. Asta-i da puterea, liniştea, lui Dumitru Matei. Cu gândul la Partid uitau de foame — se simţeau înălţaţi pe creasta unui val de voie bună. Mândrie în faţa vieţii, hotărîre, le dăduse Partidul! Ani de-a-rândul dormiseră parcă pe lângă scule, în fabrică. Fiecare dusese o existenţă de muncitor exploatat, luptând cu propriile sale mijloace, ca să nu se lase jecmănit. Se deşteptaseră la viaţă tocmai când fasciştii înfiinţaseră breslele şi n'au prins decât vag ecoul despre luptele ce le dăduseră înaintaşii lor din ateliere pentru salarii omeneşti, pentru dreptul la organizare în sindicate libere. — Măi frate, am primit dela Măndica scrisoare, zicea Misică, scoţând din buzunar o scrisoare! Figura lui alungită se alungi mai mult. « Tăticule »,. îmi scrie, « să-mi aduci dela oţel ceva cu care să mă joc ... ». — Da' parcă n'are fiecare dintre noi «oful» lui ? Dacă nu mă trimitea Partidul aici, mă însuram! zice Anton Crivăţ. Dacă nici acum nu mă însor,, te pomeneşti că rămân holtei bătrân. Dumitru Matei nu-i lăsă să se înduioşeze prea mult. — Măi, fraţilor, aşa zicea dânsul, când nu erau în şedinţă — măi fraţilor,, eu nu ştiu multe. Dar ştiu că puşcăriile au fost universităţile clasei muncitoare. Eu n'am frecventat aceste universităţi, la timp, când s'ar fi prins de mine învăţătura. Nici nu ştiam că există. Jucam table. Mă duceam după lucru, cu băieţii la berărie, la popiei. Frate Grigore, îţi aduci aminte de partidele noastre dela Mitică Gaia, din Giuleşti, dincolo de stadion? Am umblat noi, cum zic cei d'aici, tenga-lenga, pân' după 23 August. Pe fiecare dintre oţel Şl pâine 227 noi ne-a prins în alt fel. Şi uite, ne plângem de învăţătură. Fiindcă noi am avut totuşi, şcoală la Capitala noastră! Nu se uită şcoală ca aceea. După ce i-am risipit din Piaţa Romană, unde se strânseseră câteva sute de huligani (că au uitat că veniseră la demonstraţie şi toate tramvaiele ni le-au luat cu asalt), noi am ascultat lecţia despre Bălcescu şi Revoluţia din 48, iar după ce au pus la rezon pe provocatorii cu greva dela filatura din Panduri, am făcut lecţia despre « Ce este plus-valoarea şi exploatarea în societatea capitalistă » ... Copiii învaţă cel mai bine, mâncând de-a'n picioarelea şi grăbiţi s'alerge la cină iar luptătorii învaţă cu ochiul la duşman şi urechea ciulită la profesor.. . 3 Inginerul Zmeu, nu mai trecea fudul, rece, prin oraş, ci nerăbdător, nervos. Mereu îşi găsea treabă — în uzină, la dânsul în secţie, prin secţiile colegilor — la orice oră din zi şi noapte. De cum intra pe poarta uzinei, nu se mai uita la cer, să urmărească norişorii de puf, nu se mai îndrepta glonţ spre oţelărie, pedalând din picioare, ci făcea lungi ocoluri, oprindu-se, punând întrebări. S'ar fi zis: nimica nu-i poate fi pe plac. Adesea îl auzeau urlând: — Numai eu să-mi bat capul ?... Şi la urmă pe cine scoateţi ţap ispăşitor ?... După cine vă luaţi ca oile cele proaste ? Parcă urmărea ceva ce-i luneca printre degete şi-i scăpa de sub control. Se mişca, era neîndoios, ca omul scos din sărite. De ţinut în curent cu ce se petrecea în uzină, se ţinea în curent ca niciodată. Ca şoarecii colindau oamenii lui aducându-i veşti că a dat hărnicia în toţi. Când i se aducea la cunoştinţă că muncitorii se arătă cu totul indiferenţi la şoaptele îngrijorătoare că are să fie iar război... sau că răspundeau: — Or vrea cei care ne-or trimis sămânţă de mătură să facă război, dar niciun popor nu-1 vrea! El turba. De unde au învăţat să spuie asta ? O luau răspânditorii de svonuri altfel: —Are să vă puie să scrieţi pă-mântu' şi vaca pe numele uzinei, ca să-ţi ieie vaca vagabunţii dela barăci şi muierea să-ţi stea cu şilca la cantină, să-i dea pentru copii păsat de sămânţă râşnită de buruiană. — Las' să împartă ... Plecase de vreme de acasă. S'a învârtit fără rost pe la primărie, prin piaţă, până în cele din urmă a luat-o spre uzină. La pod ce-i văd ochii ?... Din pragul «magazinului universal al negustorului care vinde gazete, ţigări, mere şi braşoave este tras un om. Un pâlc 1-a înconjurat. Nu se vede cine este cel încolţit. S'ar zice o încercare de linşaj. Ceata se resfiră puţin şi la mijloc, Zmeu îl vede pe ciungul cu mutra de general în retragere. Acela care povesteşte gospodinelor — care cumpără jurnale de la dânsul, tutun, mere uscate cu litra — fel de fel de svonuri şi poveşti. După cât se vede vor să-1 plimbe pe uliţi cu nişte coase spânzurate de gât. Nu mai e nevoie să-i explice nimeni lui Zmeu ce s'a întâmplat. Opera controlului economic. L-au prins, se vede, 22 Se pricepe Dumitru Matei, cu ochii lui de jăratec, să mişte oamenii! Şi Râmbă nu ar vrea să se lase mai prejos, dar n'are putere de a stârni acelaşi zel în lene şi delăsare! Parcă şi-a pierdut farmecul ce-1 avea. Văzând că nu mai dă boala la Siemens-Martin, că s'a găsit ritmul normal de muncă, fără explozie de ghiulele, fără explozia ţevilor de apă, abia atunci îl apucă furia năprasnică. I se năzare, mai mult, simte că-i lunecă pământul de sub picioare, simte că s'ar putea întâmpla să fie şi el dat la o parte ca un gunoiu. Inginerul Zmeu se supără că nu va mai fi mare. El n'are să fie nici mare, nici mic, ci nimic, dacă pleacă din uzină ultimii săi susţinători. Porneşte să le vorbească celor dela cuptor. — Fraţilor, noi am fost învăţaţi să muncim cu obişnuinţele noastre, după puterile noastre. Că noi suntem oameni, nu pisici să fugărim flacăra—este? — Este, ziseră unii cu jumătate de gură, numai să ne spuneţi tovarăşe Râmbă, de ce abia acum vă apucă mila de noi ? De astăzi sunteţi în uzină ? Se uită la întrerupător. Mormăi. II trecuse în memorie la catastif: să-i facă socoteală când a veni timpul. — Acolo unde nu-i milă pentru om, acolo nu-i bine! continuă el. Unde s'a întâmplat să vie dracu' de cine ştie unde şi să-ţi cânte, îs lăcătuş, frăţioare, vreau să câştig o pâine. Ii dai, că doar nu eşti hain să-1 laşi să crape de foame: dar el, una zice, alta vrea: şi face. El ţi se urcă în spinare şi vrea să te călărească şi să te conducă ... — Care-i acela care vrea aşa ? — întrebară mulţi. — Care ? Nu-i care, fraţilor, ci mai vârtos ce vrea. Care o fi ? Că-i numai de un fel. El n'are nimica şi vrea tot. Dacă ai şti dinainte cât e de câinos, l-ai trimite la mama dracului. Dar el te scoate din minţi cu duhul blândeţei şi cu glasul mieros. Se face mititeluţ ca tine şi odată ţi se suie în cârcă şi te pune să-1 duci cu toată greutatea. Bine. Iar acum? După ce te-a legat, apoi îţi porunceşte: să nu mai ai casă, să nu mai ai nevastă... — Asta să i-o spui lu' mutu! întrerupse o voce tânără. Nicolae Râmba se prefăcu că n'aude. — Da, se confirmă el pe sine însuşi, se face stăpân pe casa ta. Care trecător are plăcere îţi intră în casă, fără să-1 pofteşti. Să se culce îmbrăcat 232 ION CĂLUGĂRU şi încălţat în aşternutul tău curat. Şi nevasta ? Să vie la dânsa care cum o pofti şi ea să-ţi arate burta ... « Uite ce mi-a făcut Mihăilă !» ... — Să i-o spui lui mutu', am zis ... Ai ajuns şi tare de ureche ? ■— Dar de unde or mai scos lege din asta ? — Nici-o lege, tovarăşilor! Asta-i minciună dela cutiuţa cu sbârnâitoare; că dumnealor sunt ca avioanele fără pilot, conduse prin radio. ■— De aceea, apăsă cu mai multă hotărîre Râmba, care merge cu noi, apoi merge şi aici în uzină şi acasă şi până în raiu, când a fi moartea să-ţi sugă răsuflarea de pe gură şi merge cu credinţă şi ştiinţă şi priinţă şi frică. Care nu merge cu noi, după ce s'or despărţi apele de gunoaie şi a fi iar timpu' limpede cum a fost pe vremuri, noi dăm cu el de pământ. — Du-te la dracu ! avem să-i spunem. Noi de stricători de linişte nu avem nevoie! Bine a zis tovarăşul inginer şef, Titel Zmeu, cum o zis despre care mere cu noi, că la răsplată se aşteaptă ... — Cucu ! Cucu ! îi rupse unul cuvântarea. Cucu ! — La care i-o ieşit cucu din ureche ? se arătă enervat Râmba. ■— La mine ! îl înfruntă tânărul oţelar Iftode, cel cu cămaşa roşie, figura neastâmpărată şi părul gălbui, având tendinţa de a i se lăsa ca o streaşină pe frunte. — De ce ţi-o ieşit cucu din ureche, zurbagiule ? — Cum să nu iasă, tovarăşe Râmba ? Eu când mă duceam la biserică şi auzeam pe popa, că fornăie pe nas şi umblă la voace de parcă trăgea hal-viţa, apoi îmi venea să casc. îmi spui zurbagiu, da' eu nu te pot asculta. Că eşti prefăcut şi spui numai minciuni. Baţi şeaua, să priceapă iapa. Dar n'ai îndrăzneala să spui tot răul ce-ţi coace în guşă despre tovarăşii comunişti. — Tu eşti un şmecher bucureştean! încercă să-i astupe gura Râmbă. Un şnapan. Un pezevenghiu. Te-ai ajuns, te-a scos din şatra de vagabonzi şi te-a pus la muncă cinstită şi ţi s'a urcat la cap ! — Bucureştean sunt; poate şi şmecher oi fi. Da' eu şnapan şi pezevenghiu, mă ştiu tovarăşii, nu-s. Da' nu ştiu de ce matale te lauzi că eşti cu drumu' drept, tot umbli pe două cărări şi nu spui ce ai de gând să ne ceri... Ne tulburi dela lucru şi ţii cuvântări că noi, dacă vrem le înţelegem într'un fel,, dacă vrem le înţelegem în alt fel. — Gura, vagabuntule ! şuieră Râmba. — Vezi, tovarăşe, Râmba, că numai tovarăş adevărat nu eşti. Comanzi, ca la poliţie şi mă şi înjuri. — Om vedea noi după alegeri! ameninţă Râmba. Altul prinse curaj: — De ce ne tot împingeţi să cerem bocanci şi haine de uzură ? Dacă sunteţi aşa de harnici, tovarăşe Râmba, de ce nu ne daţi ? Că doar sunteţi în Consiliul de Administraţie. Numai ne aprindeţi foc la inimă. Ştim noi cine sunteţi. .. Cucu ! ' OŢEL ŞI PÂINE 233; Se pomeni Râmba că toată adunarea îi cânta cucu şi-şi bătea joc de dânsul si râdea si nu-1 asculta. Avea dreptate Zmeu, când zise că suflă printre muncitori un vânt care nu-i place de loc. Cum nu ştia nici ce să răspundă la întrebările cu care îl încolţeau, / nici să potolească sala, Râmba plecă ameninţând: —- Om vedea după alegeri, când aveţi să veniţi la încadrare, cine are să vă ajute! Căţelandrul de vulpe cules din baraca vagabonzilor sau om cu vază ca nune? .. (urmarea în nr. viitor) AUREL MIHALE LA PÂNDĂ — Sst!—, şopti printre dinţi Radu Ştefănică şi, îngrijorat, încremeni cu degetul arătător întins, lipit de dunga buzelor. Foşnetul frunzelor de păpuşoi încetase. Alăturea de el, Andrei Ursu se lungise încet, făcându-se una cu pământul. Ridicară numai capetele, atenţi, ca nişte vânători la pândă. Inimile le băteau grăbit, împungând ţărâna. Răsuflările întretăiate ridicau praful dinaintea lor, simţit după mirosul lui de lut uscat. In juru-le, liniştea şi întunecimile nopţii stăpâneau, deopotrivă de adânci, toată întinderea pământurilor adormite. Pădurea porumburilor înalte şi mai negre ca noaptea, îşi oprise freamătul sub apăsarea zăpuşelii de cu zi. Numai mirosul ei de crud plutea reîmprospătat, înviorat de răcoarea nopţii. Undeva, nestingherit, un greer singuratec îşi ciupea cu îndemânare strunele subţiri. Tropotul care crescuse, bătea acuma clar, chiar în faţa lor. O căruţă întârziată trecea în trapul obosit al cailor către sat. In urma ei, colbul se învolbură parcă suflat de jos, ridicându-se ca nişte nouraşi de fum, şi apoi se aşeză în timp, risipindu-se prin burueni. — Parcă era al lui Gheorghieş —, constată lipsit de interes Andrei. Apoi se ridicară. Ştefănică nu-i răspunse. După ce liniştea se întregise iar, se îndreptară plecaţi, mai aproape de capătul lanului. Acolo, se aşezară pe câte un muşuroi de pământ, pe aceeaşi linie, unul în dreapta şi altul în stânga. Sub Andrei, coceanul trosni înfundat, •ca nişte boabe de porumb la copt. Fără sgomot, măi, Andrei! —, îi suf lase scurt, Ştefănică. Andrei plecă numai capul, arătând cu degetul coceanul frânt. Dela ei până 'n marginea lanului nu erau mai mult de cinci-şase paşi. Printre rânduri şi pe sub săbiile întoarse ale frunzelor se vedea dâra albicioasă a drumului şi apoi, dincolo de ea, — dela o margine la alta —, aria •chiaburilor. Aici, pe o mirişte ascunsă în inima porumburilor îşi strânseseră la pândă 235 : gr anele alde Găman, Potirică şi Făsui. Şirele lor, de fiecare câte patru-cinci, se întindeau lungi şi înalte pe două rânduri apropiate, dela un hat la celălalt. Aşteptau numai, ca batoza să treacă printre ele şi să le fărâme. Ele purtau aproape tot atâta rod, cât şi cele ale cetelor de ţărani săraci şi mijlocaşi — toate la un loc —, îngrămădite pe o altă arie, mai lângă sat. — Este încă de cu seară! —, grăise stins Andrei Ursu. Radu Ştefănică se târî mai aproape de el şi se aşeză pe picioarele încrucişate, cu spatele spre drum. îşi descheie cămaşa în faţa pieptului şi scoase din sân un ghemotoc de cârpă pe care-1 puse jos. II desfăcu cu grijă, mai mult pe pipăite, şi apoi îl întinse pe pământ, ca pe nişte merinde. Acolo, avea tutunul. Din praful lui, ridică un petec de gazetă împăturit cât o cărticică şi-1 scutură atent, ferindu-se de risipă. îşi croi o foiţă mare şi scorţoasă, pe care presără îndelung câteva firişoare de tutun. Apoi, îi apucă marginea întoarsă între degete şi-şi răsuci o ţigare butucănoasă şi tare. O strânse la capete şi o prinse mulţumit în colţul buzelor. Cu dreapta, apucă colţurile legăturii şi o întinse şi lui Andrei. — Fă şi tu ! O să fumăm în pumni, ca pe front! —, grăise el încet. Om mai suge niscai fum, să treacă noaptea mai uşor şi să ne ameţim somnul. Căscă. Muteşte, Andrei Ursu pipăi hârtia asprită de căldură. Frângând-o, cu vârful degetelor îşi croia încet foiţa, mare, cât palma. — N'ai de foc ? —, îl întrebase Ştefănică. — Am! —, răspunse el. De sub cureaua strânsă peste cămaşă, trase o punguliţă lungă, atârnată cu sfoară de gât. Ii întinse creţurile gurii şi ridică din ea amnarul, cremenea şi fitilul prins la un cap într'o teacă de trestie. — Ţine! Plecat asupra pământului, Radu Ştefănică lovi de câteva ori în cremene. Spuza de scântei slobozite darnic, lumină mucul de bumbac potrivit pe buza • ei. Când simţi fumul şi mirosul de cârpă arsă, suflă prelung, de repetate ori. Roşeaţa fitilului se întinse rotundă, licărind ca un tăciune aprins. încet, îşi apropie ţigara de ea, astupându-i dogoarea. Trase lung şi adânc, cu sete. Fumul îi năvălise în gură acru-dulceag. Cu mâna întinsă dădu să aprindă şi Andrei. — Sst! ' Rămăseseră aşa, nemişcaţi, cu ţigările ascunse în căuşul pumnilor şi cu ochii către drum. — Cea ! Cea boule, cea ! Ciuliră urechile. Scârţâind sub greutate, un car cu boi trecea domol spre largul câmpului. Pe drugii aşezaţi peste sueni, purta două butoaie de metal. Călare pe primul, un ţăran îndemna boii la mers. — Duce motorină la tractoare, — şoptise Ştefănică. Apoi, trase iar din ţigare. O sugea prelung, cu capul lăsat pe spate, privind cerul spuzit de stele. :Se apropie şi mai mult de Ursu: — Auzi, măi Andrei ? Am fost astăzi pe acolo. 236 AUREL MIHALE întorceau tocmai ogoarele noastre, tăindu-le deacurmezişul. Băgau miriştea! sub brazdă, cu haturi cu tot. Tăcu. Andrei Ursu îşi coborî mâna cu ţigarea aprinsă, suflă fumul în pământ şi-şi prinse genunchii în cercul braţelor. ■ — Ducă-se...—, grăi el îngândurat. Ne robise prea mult petecele celea de pământ. Numai ce răzorul era ştirbit o leacă, de sapă sau de plug şi zâzania era gata. Certuri, bătăi, judecăţi. Şi pe ce ? Pe-o limbă de pământ uscată, neroditoare, în care se cuibăriseră şoarecii, buruiana şi sărăcia. — Ce mai, mă! Bine, că le-am şters... —Tăciunele ţigării străluci iarăşi, luminându-i buzele, bărbia şi nasul. — Şi, să-ţi spun despre tractoare: mare putere au, mă, Andrei! Luau dintr'odată câte o porţiune, lată ca de-aici în drum. N'am stat mult; numai ce apucai să fumez o ţigare d'astea, că doar s'au dus — toate trei deodată —, s'au întors, iar s'au dus şi iar s'au întors, şi gata. Arătura fusese încheiată dela un capăt la altul. N'am mai văzut aşa ceva ! Ară repede, bine şi după nevoi: mai în faţă, mai adânc, cum vrei! Şi te costă, te miri ce! Şi încă, tocmai la recoltă! Din când în când, fiecare trăgea din ascunzătoarea pumnilor fumul ţigărilor pe sfârşite. Marginile degetelor deveneau viorii, cu carnea străvezie, slab luminată. — Ştii, cum făceam în alţi ani, Radule ! Cât ne chinuiam ! Puneam eu căluţul meu, tu pe al tău, luam cu dare un plug dela Făsui şi ne sgâriam pământurile toamna târziu, când erau deja bătute şi uscate. Puneam grâul, ca într'o bătătură; aşa era locul de tare. De aceea nu mai scăpăm noi de lipsuri şi de.. . — Sst! . Mai în dreapta lor, porumbul fâşâia la răstimpuri egale, lovit în trecere.. Tăcură. Cu degetele întinse, vârâră mucurile ţigărilor în ţărână. Foşnetul se apropia din ce în ce mai mult de ei. Creştea. La un semn al lui Ştefănică, se lungiră încet, pe nesimţite, în scobitura şanţului. Nu se mai vedeau. Aproape de ei, peste vreo şapte-opt rânduri de păpuşoi, sgomotul se stinse. Pânza tăcerilor se întinsese iar, parcă m;i grea, mai apăsătoare. Nu se mai auzea decât târâitul obosit al greerului, ca o cântare îndepărtată şi chinuită,. Prin întuneric, Radu şi Andrei îşi făcură semne neînţelese. Aşteptară. Nu se auzea nimic. Parcă intrase totul în pământ. După câtva timp, Andrei îşi săltă capul înnegrit de păr, pe nesimţite, aşa cum făcea în faţa nemţilor. Când privirile trecură de coama muşuroiului,,, zări nu departe de ei, o umbră de om, pândind ghemuită întunericul. Atinse cu mâna umărul lui Ştefănică. Acesta tresări. Când îşi ridică şi el privirile din pământ, degetul lui Andrei i le îndreptase spre umbra necunoscutului. Se priviră tăcuţi şi încurcaţi. Sub ochii lor, cel de dincolo se aşezase nestingherit», pe coama muşuroaelor. Asculta. — Care eşti ăla, mă ? —, strigă pe înfundate Radu Ştefănică. Surprins, omuleţul se ridică deodată în picioare şi se întoarse către ei.. LA PÂNDĂ 237 — Dar, tu, cine eşti ? — Spune mai întâi tu, că noi om vedea la urmă! —, îi răspunse cu un ton mai aspru Andrei Ursu. Omuleţul însă, nu se sfii. Se aplecă jos, îşi ridică bâta şi târând-o după •el, porni spre ei. în faţa lui, la numai câţiva paşi, Radu Ştefănică şi Andrei Ursu îşi înălţară chipurile albe, ca două arătări.' — Stai! — , strigase Andrei cu toată vocea. Se opriră faţă în faţă. Celălalt izbucni în râs, pe înfundate, abia stăpânindu-se. Rămaseră nedumeriţi, aşteptând. — E tovarăşul Iancu, mă! —, zise înveselit Ştefănică, recunoscând pe Iancu Mirea dela Partid. — Păi bine, mă omule, de ce nu spui cine eşti ? —, reluă Andrei uşurat; — că te făceam una cu pământul! Iancu Mirea nu mai răspunse; se apropie de ei cu dreapta întinsă: — Hai noroc! —, le zise el; mâinile li se încleştară puternic, bărbăteşte. Erau toţi, ţărani săraci din Balta Seacă.. Apoi continuă: — Ei, cum-îi ? Aţi dibuit ceva ? — Până acum, nimic!—, răspunse Andrei;—numai că, şirele chiaburilor au scăzut şi mai mult. Două din ele s'au şi topit. Este ceva; trebue să fie ceva la mijloc ! — Sst! — zise scurt Ştefănică. Tras de Andrei Ursu se culcase şi Iancu lângă ei. Dar nu era nimeni. O boare de vânt, venită din senin, trecuse în fugă prin frunzarul porumbului, iscând învolburarea. Vârtejuirea frunzelor gonea acum mai departe, înapoia lor. Se ridicară pe rând, aşezându-se. Andrei reîncepu: — E cu socoteală... Trebue să păzim pâinea chiaburilor până la capăt! Să vezi, frate Iancule; că chiaburii dau grâul la cai, la vite şi la porci! Ba încă, Radu mai zice că-1 cară 'ncoace pe câmp şi-1 bat noaptea pe ascuns. Iau boabele şi până'n ziuă le şi aduc acasă.. . — Mi-a spus mie a lui Bodârcă,—întări Radu — că a văzut el la deal, pe o mirişte de pe drumul Teiului, paie sfărâmate. Nu era bobul adunat nici pe jumătate. Ţi se rupea inima, — spunea el, — când vedeai atâta pâine risipită! Şi asta,- numai alde Făsui o fac!. — Duşmani, ■— scrâşni Andrei. — Nici ei să nu-1 ia, dar nici Statului :să-l dea! Iancu Mirea asculta tăcut, cu mintea plină de gânduri. — Mai alaltăeri, — continuă Andrei,—am păzit ziua: eu dimineaţa, el după amiază. Nimic. Nu s'a atins nici dracu de stogurile lor. Toată ziulica le-au bătut porumbeii şi soarele, de parcă erau părăsite. Nici unul dintre ei n'a dat pe aici! Dimineaţa însă, o şiră nu mai era ! Hei! ne-am zis noi, trebue 238 aurel mihale să vedem, ce fac chiaburii cu pâinea ? Din toţi, trebue să găbuim noi, unul,. Şi-apoi, lasă! Stătu o clipă, lăsând timp gândurilor să pătrundă taina urzelilor chia-bureşti. După un timp, şopti şi mai încet, aproape de urechea Iancului: — Să ştii, că nu ne mai scapă! Oricum.. . — Sst! Se tupilară toţi trei, lungiţi ca într'un pat comun, unul lângă altul. Un cântec tărăgănat, abia înfiripat, plutea în liniştea nopţii, atotstăpânitor. . .. Foaie verde bob secarăăă peste haturi, peste ţarăăă trei tractoare 'ntr'una arăăă... — E-al lui Flueraş, — zise Iancu aşezându-se în voie. Aduce caii dela păscut. — Măi, cum de le scoate aşa de iute ?! —, se minună Andrei. — Numai ce s'a pornit ceva nou şi el e gata cu cântecul. Şi încă, ce fe.ll îi zice! Ia, ia auziţi! grăi Ştefănică. Ascultau. Liber, cântecul se lăsa la stânga, departe de ei, către satul adormit. Gândind la el, rămăseseră nemişcaţi, urmărindu-i amintirea. Târziu, Iancu Mirea reveni: — Şi zici, că pe drumul Teiului, măi Radule ? — Ihî! Tăcură iar. — Eu o să plec..., continuă Iancu. Cujbă şi cu Costin se lasă în noaptea asta într'acolo. .. Mă duc şi eu cu ei... Se ridică, proptindu-se în bâtă. — Aveţi grijă, măi tovarăşi! Andrei şi Radu Ştefănică nu-i răspunseră. Plecară numai capetele, muteşte, cu simţământul unei răspunderi de mult înţelese. Iancu Mirea fusese înghiţit de noaptea lanului. Foşnetul frunzelor se stinse în urma lui încet, dar pentru totdeauna. Ceilalţi doi îi urmăriseră îndepărtarea, fără de nici un cuvânt. Intre timp, pe deasupra porumburilor, secera lunii se ridicase strâmb,, întoarsă spre înălţimi. Lumina ei cuprinsese nesfârşita întindere a lanurilor, albindu-le. Aria chiaburilor fusese acoperită de umbrele uriaşe ale stogurilor,, iar pe alocuri, clăbucită, de parcă fusese ninsă. întunecimile lanurilor de păpuşoi crescură. Liniştea devenise încântătoare. Firea întreagă se desfăta într'o paşnică şi îmbietoare odihnă. Numai razele jucau sfioase, în văzduh şi peste lanuri. — S'a ridicat rariţa sus de tot! — şoptise Andrei Ursu cu ochii către cer. — E târziu! — constatase Radu, întors cu faţa în sus. Din culcuşul lui, îşi încetase şi greerul cântarea. Tăcerea stăpânea deopotrivă pământul şi înălţimile, viaţa câmpului şi trecerea nopţii. la PÂNDA — Te pomeneşti că în noaptea asta chiaburii nu mai vin !... Şi ne scapă f — îşi arătă îngrijorarea Radu Ştefănică. — Ba, dimpotrivă! au aşteptat să iasă lu.. . — Sst! îşi opriră răsuflarea. Dinspre sat, se auzea un sgomot spart de căruţe. Se lungiră iar pământului. Drumul şi capătul miriştei din faţa lor se vedeau clare, ca o ogradă luminată. Căruţele se apropiau. Sgomotul lor creştea. — Ptruu ! Domolind trapul cailor, una dintre ele coti spre stânga şi intră la pas pe arie. — Cine era, mă ? — întrebă în şoaptă Ştefănică. — Erau caii lui Făsui, — răspunse Andrei, în timp ce privea cu interes înainte. Ii mâna Ciupitu' ăla de fiu-său. — Sst! A doua căruţă intrase în trap, deadreptul, pe arie. — Tot a lui Făsui, este! — anunţă încet Andrei. Mâna muierea ălui bătrân. — Ia, te uită, măi frate ! Scorpia nu-ţi iese deloc ziua pe câmp; dar noaptea, iese la furat! — îşi arătă indignarea Radu Ştefănică. — Sst! — Ohoo! Ohoo! In faţa lor apăruse a treia căruţă; cea din urmă. Făsui ţinea strâns hăţurile întinse de caii porniţi pe fugă. In spatele lui, alţi trei oameni stăteau în picioare pe un singur şir. Din mers, Făsui se uită în jur şi în lungul drumului şi apoi îndreptase şi el căruţa tot într'acolo. — Cu cine e, mă ? — îşi arătă nedumerirea Andrei. Cu argaţii ? ■— Nu cred, — răspunse celălalt. Atunci, ar fi mânat argaţii şi nu alde Făsui! Câmpul se liniştise iar. Radu şi cu Andrei se ridicară şi se aşezară pe câte un muşuroi de ţărână sgrunţuroasă. Fiecare urmărea cu atenţie drumul celor trei căruţe. Acestea intrară pe rând în umbra stogurilor. Nu opriră decât pe la mijlocul ariei, lipite de şira cea mai lungă şi mai arătoasă. Dacă nu ştiai că sunt acolo, nu le-ai fi putut vedea din întuneric. — Măă, ce hoţi!... Se pricep la asta!—zise Andrei Ursu. — Eu nu-i mai văd deloc! — adaogă Ştefănică. — Au început să încarce... Statură ei aşa, o bună bucată de timp. Luna se ridicase mai sus, liniştea devenise şi mai adâncă. Noaptea trecuse spre a doua jumătate. înlemniseră amândoi, cu privirile îndreptate spre aria chiaburilor. Uneori, câte un snop ridicat mai sus de umbra stogurilor, lucea în lumină arămiu, „parcă plutitor peste întunecimi. ■240 AUREL MIHALE Prima căruţă ieşi clin umbră şi încet, porni spre ei legănându-se. Scârţâia înfundat, hurducăind. Pe lângă cai, unul singur; deasupra, nimeni. Numai forfota razelor cădea ca o ploaie aurie peste paele luminate. Se pitulară iar. Aproape de drum, cel care mâna trecu în fruntea cailor, trăgându-i de dâr-■ logi. Venea spre ei cu faţa în lună, temător. Ajuns la drum, se opri; ascultă, privi într'o parte şi alta şi apoi apucă oiştea de-o cârmi spre dreapta. Trecu iar pe lângă cai, şi-i porni atingându-i uşor cu biciul. Luase drumul câmpului. — E Florea Clopotaru ! — izbucni nerăbdător Ştefănică. — Ia, te uită, frate Radule; au început săracii să treacă iar la targa chiaburului ! Tii, mă! — zise cu amărăciune Andrei. — Ee! Aici e cu cântec, nenişorule! — îşi arătă bănuiala Radu. Nu se poate! Au ei vreo socoteală! Trebue să dăm de capătul firului! Tăcură. — Ei, ce facem ? — Ştii ce, mă Radule ? — începu Andrei Ursu —, eu zic aşa: Unul din noi să ia urma lui Clopotaru şi să se ţină mereu de el, la distanţă, mergând prin păpuşoi. Vom vedea unde duce pâinea. .. Ce face cu ea!... Radu încercă să se ridice, dar mâna lui Andrei îl ţinuse locului. — Celălalt — continuă el, — se va apropia de stoguri până în dreptul căruţelor. Trebue să vadă pe cine a mai îmbrobodit chiaburul şi va pricepe poate şi din socoteala lor. •— Bine, mă Andrei! Eu plec după Clopotaru! Şi fără nici o altă vorbă, Radu Ştefănică o pornise de-a-latul porumburilor, furişându-se. Andrei Ursu ocoli tot prin porumb luminişul ariei, trecu tiptil drumeagul pustiu şi pătrunse adânc, spre mijlocul celuilalt lan. Cam în dreptul stogurilor se opri. Nu se auzea decât fâsâitul stins al snopilor aruncaţi în car. Rar, din când în când, câte o vorbă neînţeleasă. Plecat din şale, se apropie şi mai mult de margine. Acum, vorbele se auzeau mai bine, dar tot nu se pricepeau. De aceea, se chirci şi târându-se pe coate, trecu printre muşuroaie ferindu-se de sgomot. Ieşise chiar în spatele stogurilor, la numai câteva rânduri de păpuşoi, în lan. Se vedea totul. — ... Păi, de ce să le dau, mă ? De ce să le dau ? — vorbea Făsui. — Cum o să rup eu din munculiţă mea de-o vară întreagă, pentru ei ? El cu muierea şi cu fiu-său, erau înşiraţi pe stogul început. Grăbiţi, svâr-leau în cele două care aurul snopilor. Ceilalţi doi, din care, îi primeau şi-i aşezau tăcuţi pe fiecare la locul cel mai potrivit. Pe linia drugilor, zidul lor se ridica văzând cu ochii. ■—■ ... D'aia am zis muierii: mai bine să-i ajutăm pe alde finu' Florea, pe finu Marin şi pe cumătru Tică. Tot au ei greutăţi! Andrei Ursu rămăsese ca trăznit. Parcă începuse să priceapă gândurile •chiaburului. la pândă 24I — ... La început — continuă Făsui, icnind sub svârlitura snopilor — îmi părea rău, că nu mai m'au primit în ceata voastră. Acuma însă, văd că ,a fost mai bine... _Aha ! — gândi Andrei strângându-şi pumnii. — ... Pune cumetre, pune ! — îl îndemna scorpia, pe Tică Mălăeru. Ceilalţi doi însă, n'au scos nici o vorbă; lucrau muteşte, cu capetele plecate, ca sub bici. Radu Ştefănică se ţinea scaiu de Florea Clopotaru. Trecea din lan în lan, fără sgomot şi fără să se grăbească. Din timp în timp, se oprea şi privea spre căruţă; astupa în întregime tot golul drumului. Din spate, alta încă nu se zărea. Florea Clopotaru urcă un hat la câmp, ocoli lanurile cuprinse de el, şi căzu pe alt drum în spatele ariei lor; a cetelor de ţărani săraci şi mijlocaşi. Să se vadă, că vine din câmp! — gândi Ştefănică, descoperind rostul ocolului lung. Nestingherit, trecu cu căruţa mai printr'o margine a ariei şi o trase lângă stogul lui, mic şi strâmb. Apoi, slobozi cailor câte un ştreang, se urcă în car şi svârli unul după altul vre-o cincizeci de snopi. Coborî şi începu să-şi ridice alt stog, lângă cel vechi. Radu Ştefănică nu mai putu răbda; ieşi din ascunzătoare şi porni spre el. Când fu aproape, îl întrebă din mers, parcă lipsit de interes: — Tot mai ai, mă Floreo ? — Am ! Am mereu, Radule ! Ştefănică se opri. —- Dar mult a dat pământul tău, bre! — N'am ce zice ! Mult! mult de tot! Rod bogat ca anul acesta, încă n'am avut J — îi răspunse Florea Clopotaru cu o bunăvoinţă vădită. Radu Ştefănică se mai suci, se mai învârti, măsură din ochi grâul, căruţa şi caii. — Dar caii ai cui sunt, mă Floreo ?.. . Că parcă's nişte munţi! — Ia, ai lui naş' Făsui! Ce m'am mai rugat de el, până mi i-a dat! De aceea car noaptea; ziua nu i-am putut apuca. Florea se urcă iar sus şi începu să arunce alt rând de snopi. — Păi, singur ?.. . — Singur — răspunse el;—mi-e muierea cam beteagă!... A! Fac şi eu, cum pot! Radu Ştefănică dădu să plece. — Dar tu, de unde vii, mă ? — Din sus, dela nişte f ânaţ. Mi l-au păscut unii cu caii şi-am mai trecut pe acolo. Tăcură amândoi. Alături, Florea clădea în continuare stogul ridicat până Ia piept. Ştefănică se întoarse. — Apoi, cu bine Floreo! — şi o porni spre sat. 16 242 AUREL MI HALE — Noroc, Radule! — îi răspunse grăbit şi mulţumit Florea Clopotaru.. Radu Ştefănică însă, intrase din nou în primul lan de păpuşoi. Acum, avea sub ochi toată aria sărăcimii. In mijlocul ei, batoza străjuia stingheră liniştea din jur. După câtva timp, de pe drumul câmpului mai cobora o căruţă. — Este a doua — gândi el. Şi aceasta trase tot într'o parte, la un stog deja încheiat şi la fel de mic. Când sfârşi, Florea Clopotaru svârli furca în căruţă şi prinse ştreangurile desfăcute. Sări în car, smuci hăţurile şi o porni de pe loc, în trap. O apucase tot în sus, pe acolo pe unde venise. * Cu o săptămână mai înainte, Tică Mălăeru se întorcea abătut dela arie. Avea furca pe umăr, câinele după el. Marginea pleoştită a pălăriei ţuguiate, cercuită de sărătura sudorii şi de albul prafului ca de-o pecingine, îi ferea ochii de lumină şi de oameni. Se lăsase peste toate, moleşeala grea a căldurii de cuptor. De sus, soarele parcă împrăştia peste tot, stropi fierbinţi de ceară topită. Iar în văzduh, dogoarea licărea ca pâlpâitul unei mari lumânări ascunse sub pământ. încins, pământul ridica şi el alte valuri de căldură. Praful înfierbântat frigea. Sub paşii lui Tică răbufnea înfundat, săltând ca sub suflare şi apoi se lăsa iar,, de parcă nici nu fusese scormonit. Tică pătrunse în sat pe uliţa mare. Când simţi umbra salcâmilor, îşi duse mâna la frunte şi îşi şterse ochii, apăsat, cu mâneca cămăşii. Pe faţă, îi rămăseseră pete pământii, de tină întinsă peste năduşală. Pe picioare, până mai sus de glezne, praful se prinsese deasemenea, într'un strat subţire, lipicios. Şi în sat, după amiaza se lăsase la fel de liniştită şi de caldă, înăbuşitor de caldă. Peste pustiul lui, golit de oamenii plecaţi la câmp, umbrele se lungeau dela o margine la alta a drumurilor, acoperindu-le într'un voal suriu şi tainic. Părea că totul doarme. O singură mişcare a salcâmilor somnolenţi ar fi spart dintr'odată liniştea de sticlă. Pe uliţe, obosite şi flămânde, cârduri întregi de gâşte se întorceau de pe lac, cu mult înainte de întoarcerea soarelui în noapte. Iar pe sus, rândunelele şirurilor de mărgele slab întinse dela un stâlp de telegraf la altul, ciripeau din când în când, rar şi stingher. Duluş intră, în primul rând de gâşte ca într'o turmă de oi. Nu lătrase;. mârâia numai, apucându-le în joacă de aripile întinse. Gâştele ţipau speriate şi lipăind mărunt năvăliră în şanţul celălalt. — Duluş! — îl strigă Tică mustrător şi apoi îşi flueră cherrtarea-i, ca pe un cântec. Câinele rămăsese singur în mijlocul drumului, cu capul ridicat spre dânsul şi cu gura plină de fulgii albi. la pândă 243 — Ohoo! Ohoo! In dreptul lor, oprise o căruţă; era Făsui. — Mergi spre casă, cumetre ? — Merg! — răspunse Tică şi plecându-se pe sub drugi, sui pe marginea dricului înflorat. Picioarele îi atârnau în gol, între cele două roţi. Câinele intrase sub căruţă. După ce porni, Făsui se întoarse cu jumătate faţă spre el şi-1 întrebă bănuitor: — De unde vii, cumetre ?, — Adusei clăile pe arman, împreună cu Marin al lui Năstase. — Mai ai ? ■— Da de unde! de dimineaţă şi până acum le-am adus şi pe ale mele şi pe ale lui. Câte o căruţă. Ochiul lui Făsui din partea cealaltă se strânse, iar faţa i se crispa într'o pornire de zâmbet ascuns, şiret şi acru. — Nu-ş, ce-o să fac!... Prea puţin... puţin de tot!... zise Tică mai mult pentru sine. Făsui struni hăţul cailor şi-i pişcă încet, cu sfârcul biciului. Apoi se întoarse şi mai mult spre el şi-i zise mieros: — Lasă, mă cumetre! Dacă noi nu ne-om ajuta; atunci, cine? Tică Mălăeru nu răspunse. — Vezi, tocmai vorbeam aseară cu a bătrână — continuă Făsui; — că n'ar fi rău, să vă rnai ajutăm şi pe voi: pe tine, pe finu' Florea, pe finu' Marin, pân'o trece opreliştea asta... Pişcă iar caii, dar mai scurt, mai cu sete. — Decât să-1 dau lor, mai bine vouă... Tot n'ai tu de-ajuns! La fel şi finu' Marin; ba el, mai are şi-o casă de copii... I-oi da si lu'finu' Florea ceva, cu toate că n'ar duce aşa lipsă... Nu l-am cununat şi pe el ? Tică Mălăeru îşi trase pălăria mai spre ceafă; gândea dus. Nu pricepea încă planurile lui Făsui. Acesta îl privea pe sub sprâncene cu interes şi parcă umbrit de îngrijorare. — Aşa, mă cumetre ! Să vii să-ţi dau acuma, că mai târziu, cine ştie, cine-o mai apuca?!. .. Trecuse un timp. Apoi adăugă mai încet, ca ceva' lipsit de importanţă: — Hee! Ne-om înţelege noi!... Că n'o să mă bucur eu tocmai la tine !... Căruţa se opri în faţa casei lui Făsui, întoarsă spre poarta zăvorită. Tică sări jos îşi luă furca şi ieşi de sub drugi. Nu ştia ce să-i răspundă. Stătea proptit în ea, cu ochii ascunşi sub pălărie şi câinele la picioare. Făsui se sprijini de ţăpuşa fruntarului şi se lăsă mai mult spre el. — Auzi, cumetre ? Nu fi prost, mă! Vino diseară pe la mine!.. . Tică Mălăeru porni. — Ne-om înţelege, noi! — îi repetase el din urmă. 16* 244 aurel mi hale Peste sat, umbrele crescură, aducând din câmpuri înserarea. Tică grăbi pasul către casă, urmărit îndeaproape de Duluş. Purta în suflet un aşa de mare pustiu, că nu vedea nici pe unde calcă. Căuta zadarnic, să dea de rostul vorbelor chiaburului. Bărtuia, dar nu le găsea încurcătura lor, voit ticluită. După ce satul îşi mai liniştise frământarea serii, Tică o porni cu inima îndoită spre Făsui. Era mulţumit că nu-1 întâlnise nimeni până în poarta lui. Intră. La scârţâitul portiţei tăiată în burta ulucilor câinii hămăiră scurt, ascunşi în fundul întunecat al ogrăzii. Ieşise scorpia. — Hai, cumetre, hai! Pătrunsese după ea, în tindă. înăuntru, lumină. La masă, Făsui cu Florea Clopotaru şi Marin Năstase. Cinsteau ţuică, din nişte ceşeuţe de lut, mari cât un degetar. In faţa ochilor începuseră să-i joace straniu un roi de steluţe verzi, de parcă primise o lovitură grea. Se clătina, ca ameţit. — Hai cumetre, că te aşteaptă ceaşca! înainta. F-lorea Clopotaru era cu ea la gură; o sugea, ca pe-un burete. A lui Năstase însă, era neatinsă. — Ţine şi bea! Poate-i faci poftă şi lu' finu' Marin! Se aşeză între el şi Florea, faţă în faţă cu Marin Năstase. După ce Făsui umplu ceşcuţele goale, — pe-a lui şi-a Clopotarului —, ciocniră. — Să bem, mă, cât om mai avea; că de-acuma.. . toate s'or duce, ca pe gârlă! — şi Făsui trase cu palma pe deasupra rnesii, parcă măturând totul spre dreapta. Florea Clopotaru o răsturnă iar; şi tot aşa, Făsui. Tică îi prinse căutătura lui Marin Năstase şi se priviră nedumeriţi. Apoi ridicară şi ei ceştile. Lui Tică, ţuica i se părea amară; Năstase se strâmbase, ca după otravă. Ridicând bărdaca, Făsui le turnă din nou, înveselit. — Vezi, cumetre? — începu el adresându-se lui Tică,—tocmai le spuneam la-alde finu': Păi bine, mă, de ce să le dau lor grâul muncit de mine, ce-avem noi, cu ăia dela oraş ? De ce nu ţi l-aş da ţie, sau lu' finu' Marin, sau lu' finu' Florea, că doar nu sunteţi nişte streini! Nu-i drept ? Şi ochii lui mici, păienjeniţi, îl fixară pe Tică adânc, de le simţi împunsătura până în creer. — Dreptu-i! — răspunse în locul său, Florea Clopotaru. — Păi, de ce să nu-1 mâncaţi voi, sau să-1 puneţi în pământ, că n'aţi avea ce ? Nu m'ar bate ăl de sus, dacă aş trece-aşa, peste nevoile voastre ?... Este ? Făsui întrebase acum pe Marin Năstase, la fel de insistent. — Este ! — răspunse şi în locul acestuia, tot Florea Clopotaru. Băură iar. — Mă, jumătate din grâu vi-1 dau vouă! — hotărî dintr'odată Făsui, trecându -le degetul întins, pe rând, pe sub nasurile celor trei. — Şi dacă vreţi, tot vi-1 dăruesc, mă! Tot! Tot!! la pândă 245 Florea Clopotaru zâmbi; Tică şi Marin nu ştiau ce să mai creadă. II priveau miraţi pe Făsui, surprinşi de grăbita lui bunătate. Făsui le turnă iar. Degetele-i osoase strângeau mânerul ulcicăi tremurând. Era uscăţiv şi deşirat, cu faţa lungă, plină de sbârcituri. Părul din părţile capului îi albise până'n rădăcini. Numai sprâncenele şi mustaţa îi rămăseseră negre, ca tăciunele. Vorbea ascuţit, ca un copil, dar iute, umflându-şi des pieptul îngust şi lung. — Că doar nu vă strică vouă, şapte-opt saci de grâu mai mult; şi încă, veniţi aşa, ca din senin!... Aşa-i ? Acum se uită, întrebător şi la Tică şi la Marin, — Aşa-i! — răspunse tot Florea. Tăcerea celorlalţi doi îl puse pe gânduri. — N'aveţi nevoie ?... Nu vi-i dau !.. . îi dau la alţii.. . Dar eu ... — si se lăsă pe spate, apăsându-şi piepţii cu degetele desfăcute, —. .. Eu, vouă vreau să vii dau! — Lasă, naş' Făsui — începu Florea; — ce vorbă-i asta, că n'avem nevoie? Auzi, cum să n'avem?... Avem! Şi eu, şi Tică, şi Marin... — Mă, — zise Făsui adresându-se celorlalţi doi; vouă Statul n'o să vă ia nici un bob, aveţi pământ puţin; voi sunteţi scutiţi de lege! Ochii lui Tică se întunecară. — Ee, noroc! — zise Florea şi întinse ceaşca de ciocni cu a lui Marin şi-a lui Tică. — Noroc ! — răspunseră aceştia şi gustară iarăş ţuica. Făsui zâmbi şiret, cu ochii întredeschişi, privind cu înţeles pe Florea. Apoi, continuă:" — Voi să treeraţi liniştiţi, fără nici o teamă! N'o să se atingă nimeni de grâu! Când or trece batozele la noi, o să le-arăt ce-a mai rămâne: asta e! Atât a dat pământul! Vreţi să mă lăsaţi muritor de foame, luaţi-1 tot! Marin Năstase îşi scoase o ţigară, se ridică şi-şi apropie gura de sticla lămpii, cu capul plecat, ferindu-şi părul de dogoare. Când trase, lumina pâlpâi parcă bătută de vânt şi capătul ţigării se înroşi, ca o cireaşă. — Ee!. . . De mâine seară puteţi merge, să vă dau din grâu... Ce să fac ?... O să vă dau şi căruţele ! — zise Făsui. Apoi tăcu. Câteva clipe trecură încet, aducând înăuntru liniştea nopţii. ~— Ei ? Ce zici, cumetre Tică ? — Ce să zic ? — şi Tică ridică din umeri, neputincios. — Tu, finule ? Marin Năstase nu-i răspunse; dar săltă şi el din umeri şi-şi strânse buzele tăcut, fără împotrivire. Pe Florea Clopotaru nu-1 mai întrebă. — Asta e ! — încheie Făsui; — Hai să bem, ce-a mai rămas, şi pe mâine seară... 246 aurel mihale Răsturnă bărdaca în toate cele patru ceşti. A lui rămăsese ceva mai goală. Ciocniră. — După treerat, o să ne înţelegem noi; facem pe dindouă! Din ce aţi scos, îmi daţi şi mie jumătate ! Tică şi cu Marin îşi băură ţuica îndelung, rumegând cuvintele ce le-adusese deslegarea. , In uliţă, ei se opriră îngrijoraţi. — Măi, Tică, eu mă tem! — Şi eu, Marine ! începuse treerişul. Ţăranii săraci şi mijlocaşi se rânduiseră în trei cete; printre alţii, în prima intrase şi Radu Ştefănică cu Tică Mălăeru; în a doua, Andrei Ursu cu Florea Clopotaru; iar în a treia, Marin Năstase cu Iancu Mirea. Fiecare adusese în ceată ceea ce avusese: cai, căruţe, braţe de lucru sau atelaje. Staţiunea de Maşini şi Tractoare venise cu o batoză nouă, mânată de tractor. Cu multe zile înainte, fiecare ceată îşi stabilise ordinea intrărilor la coş. Se împărţiseră apoi în echipe de lucru: la cărat snopi, la aruncat, la deslegat, la băgat la coş şi încă altele, echipe care prin rotaţie se schimbau dela o zi la alta. In prima zi, Tică Mălăeru lucrase cu Radu Ştefănică, sus pe batoză. Lucraseră cu sârg şi pricepere. Luau câte un snop deslegat de pe laturile maşi-nei şi-1 ţineau desfăcut cu spicele în jos, în bătaia tobei. Apoi slăbeau strân-sura braţelor, până ce puţin câte puţin, învârtiturile tobei le furau ultimele paie. Şi aşa ziua întreagă, sub bătaia soarelui şi-a prafului. Uneori, când scăpau paie peste puterile ei, batoza duduia înfundat, parcă opintindu-se. Alteori, bătea în gol hodorogind spart şi legănându-se de parcă ar fi vrut să plece. "Atunci se pomeneau cu State în spatele lor, apăsându-le umerii. — Măi tovarăşilor, mă; mai cu socoteală! Câte puţin, dar fără încetare. Altfel, îmi stricaţi maşina! State era şef peste maşini. Tânăr; abia-i mijau tuleele în barbă. Dar ochii-i scânteiau viu, ca două luminiţi încercuite de unsoare şi praf. Când' nu era la batoză sau la tractor, pe lângă celelalte două ajutoare, se depărta de maşini ca la douăzeci de paşi şi asculta. Cu mânecele dela salopetă ridicate peste cot, cu braţele încrucişate sub piept. Mergeau, ca ceasul. Şi numai ce-1 vedeai îndreptându-se dintr'odată spre una din ele; sunetul nu i se mai păruse clar. Mergea la ţintă. Strângea şurubul, îndrepta cureaua, ungea sau ştergea faţa pieselor năpădite de praf. Totdeauna însă, exact ceea ce trebuia. îşi cunoştea maşinile şi le îndrăgise ca pe nişte tovarăşi de luptă. A doua zi, treerase Ştefănică. Ii venise rândul repede, pentrucă nu prea aveau oamenii cine ştie cât grâu. Toţi câte ceva. Seara, la măsurătoare, peste LA PÂNDĂ 247 uium Radu Ştefănică mai lăsă pe arie încă patru bănicioare pentru Stat, cu plată. Dintr'o parte, Tică Mălăeru îl privea îngândurat, cu ochii ascunşi sub marginile pălăriei. Ca întotdeauna Duluş era cu el, lungit la picioarele sale. Radu Ştefănică se îndreptă spre dânsul, aranjându-şi frumos banii luaţi pe grâu. — Dau cu drag, măi Tică — se adresase el acestuia; — că d'apoi câte primim noi dela Stat! Ai văzut ? Numai patru bănicioare ! Dacă aveam mai mult, dădeam mai mult. Tu ai puţin de tot; nici măcar pe-atâta n'o să dai! De unde nu-i, nici Statul nu ia! Tică Mălăeru se fâstâcise. Un fior rece îl străbătuse în lungul spinării, de sus până jos. Simţi, cum umerii obrajilor îi ardeau parcă bătuţi de flacără. Dintr'o parte, privi bănuitor, pe sub sprâncene, pe Radu Ştefănică. Era încurcat:— oare vulpoiul ăsta de Radu, mirosise ceva? — se întrebase el în gând. Dar Ştefănică zâmbi. Se apropie de el şi-1 bătu cu palma pe umăr, tovărăşeşte. Apoi continuă: — Sunt însă unii, mă Tică, ca alde Găman, Potirică şi Făsui, care decât să-1 dea statului, mai bine-1 dau vitelor de verde, sau îl bat pe ascuns, noaptea, prin porumburi. — Tăcu. îşi ţinti privirea drept în ochii lui Tică, odată cu săgeata nouilor vorbe: — Ba încă, oamenii spun, că Făsui îl mai cară şi prin sat! Din roşu cum era, Tică îngălbeni ca ceara; abia se mai ţinea pe picioare. In faţa ochilor săi, chipul lui Ştefănică juca neînţeles, se destrăma, şi apoi crescu mare, mare, cât un stog. Parcă era o trâmbă de fum, care plutea pe loc, învăluindu-1; numai ochii îi rămăseseră aprinşi, sfredelitori şi aproape de ai lui. I se părea, că mâna uriaşă a lui Radu se îndrepta spre dânsul cu degetul întins,.arătându-1 celor din ceată: —uite-1! Şi el 1-a ajutat pe Făsui, ca să ne fure! — Duluş mârâi îndelung, ferindu-se de Ştefănică. Tică îşi reveni. Se scutură, ca de friguri. In faţa lui însă, Radu Ştefănică râdea. — Când nu aram cu tractorul, •—reîncepu el, —făceam numai cinci saci; acum, mi-au rămas opt. E drept, că şi sămânţa ce-am primit a fost de soi, •dar l-am şi muncit! Se întoarse apoi la saci. După ce îi legase, Tică îi ajută să-i ridice în căruţa de împrumutat. La sfârşit, Radu strânse ştreangurile cailor, ocolindu-i prin faţă. — Sămânţă dela Stat, tractor dela Stat! — continuă el, revenind lângă dânsul; — şi noi ce-i dăm în loc ? Ia, o parte din prisos ! D'aia zic, măi Tică: mai sunt unii care se furişează şi nu vor să dea la colectare nici un bob. Parcă dacă dăm, nu ne dăm tot nouă ? Lui Tică îi venea să-1 ia pe Radu deoparte şi să-i spună drept în faţă: dacă ştii ceva... dar mânat de întrebare, răspunse scurt şi stins, cu privirile pironite în pământ. — Tot! Radu Ştefănică sări deasupra sacilor. — Mergi la sat ? 2^.8 aurel m1hale —-Nu merg, frate Radule—, se grăbi el cu răspunsul; — Mai am ceva. treburi pe aici i II minţise. Altfel, cum putea scăpa de tăişul privirilor şi vorbelor lui ? Nu se poate, gândi el, Radu trebue să ştie ceva... — Atunci, noroc! — şi Radu urni căruţa din loc, strunind caii. — Noroc ! — îi răspunse Tică Mălăeru gânditor. Dar numai ce căruţa eşi de pe arie şi apucă drumul către sat, că o porni şi el. Duluş, după dânsul. Parcă simţea acum şi mai mult oboseala trupului. Mergea împleticindu-se. — Ia te uită, mă ! — gândea el — cum m'a prostit Făsui! Cumetre în sus, cumetre în jos; c'o fi aşa, c'o fi pe dincolo! Că, ce vă strică vouă, să aveţi şapte-opt saci pe deasupra ? Decât să-1 dau lor, mai bine vouă.. . Uitată, furca îi alunecase pe umăr, până la gât. Când simţi răceala fierului, săltă capul. Avea privirile înceţoşate, de parcă era beat. încet, şi-o mută sub braţul drept, cu coarnele spre înainte, vânătoreşte. Dar gândurile nu-1 slăbeau deloc; i se încâlceau în minte, care de care mai sucite. Dau cu drag, mă Tică! — Ţie, Statul n'o să-ţi ia cumetre Tică, nici un bob: tu eşti scutit de lege ! — Eee ! Radu ştie el, ceva; a adus numai aşa vorba despre Făsui, despre colectări. Să ştii, că ăsta mă paşte! Doar, doar o scoate ceva dela mine ! — După ce treeraţi, facem pe dindouă! — Tii l Al dracului Făsui; cu jumătăţile dela mine, dela Marin şi dela Florea, el fură Statului peste douăzeci de saci nesocotiţi şi netrecuţi prin Comisie.. . Adică, ce ?.. . Noi îi furăm pentru el!... Luăm dela noi şi-i dăm tot lui!.. . Se opri. îşi trecu mâna peste frunte, fără să o simtă. Parcă era a unui străin. Inserase. In faţa lui, o căruţă se depărta din ce în ce; în urmă, nimeni. Se aşezase pe marginea drumului. Simţindu-i greutatea gândurilor, se apropie şi câinele de el aşezându-se pe colacul cozii. Ochii lor se întâlniră blânzi,, ca alor doi prieteni. — Duluş ! — îl strigă el, cu jumătate glas. Câinele se apropie târâş, gudurându-se. îşi lungi botul pe genunchii lui şi-i închise, aşteptând. Mâna lui Tică îl mângâie apăsându-i părul dela ochi. spre ceafă. Coada câinelui bătea pământul ca o frântură de baston. — Ce ne facem, măi Duluş ? Auzindu-şi numele, câinele deschise ochii, neputincios şi trist. Tică îşi îndreptă privirile spre arie. Mâine intra şi el la coş. Şi dacă Radu ştie, îl va da în vileag. Şi atunci, să vezi ruşinea!.. . Şi'pentru cine ? Pentru Făsui!. . . Auzi! Tocmai el, dintre cei mai săraci din Balta Seacă, s'ajute pe chiabur ?. . . Nu ! îşi întoarse privirile din nou la câine. Dar dacă Radu nu ştie nimic şi doar m'am speriat eu, aşa ?... Rămân cu grâul ?... Rămân !... Lipsit de mângâiere, câinele latră stingher şi sec, drept în faţa lui. Tică îi prinse gura în pumn, ca într'o botniţă. — Taci, Duluş! la pândă 249 . . .Nu ! n'am să fac cum vrea Făsui!. . . Mama lui de hoţ!. . . îşi ridică iar mâna pe frunte; frigea. Ii vâjâia capul de parcă fusese învârtit. Nu se mai putea răbda. Ii venise o ciudă pe sine, de să-şi pună ştreangul, nu alta! — Dar nu-1 iert; nu-1 iert, nici în ruptul capului! Auzi, să fur eu pentru el! Ptiu!... crucea mâne-si! — II suduise tare, scuipând cu scârbă praful drumului. Din forfota gândurilor, unul i se păruse cel mai bun. — Iancu Mirea îi om drept şi are să 'nţeleagă !. . . Mă duc la Partid ! — Şi o porni întins, cu cugetul luminat şi liniştit de căldura gândului ăsta nou. Pătrunsese în sat. Dar cu cât se apropia de cârciuma lui Găman, unde era acum sediul organizaţiei de bază din Balta Seacă, cu atât i se înmuiau şi picioarele. Când ajunse în faţa geamurilor luminate, puterile îl părăsiră.. Rămăsese în mijlocul drumului, ca un par stingher, proptit în pulbere. înăuntrul pe lângă cei câţiva membrii de partid, mai erau şi alţi ţărani săraci; zări pe Andrei Ursu, pe al lui Cişmaşu, pe Bordei şi încă vreo câţiva. Dintre mijlocaşi, era numai Gheorghieş. Parte vorbeau cu Iancu Mirea, parte priveau listele întinse pe peretele din fund. — Is cu cei scutiţi! — gândise el. Până astăzi, intrase de puţine ori în casa Partidului. Acum îi venea greu, să intre aşa, dintr'odată, şi încă în ce fel! — Ee ! Cum să le spun aşa, pe negândite. Măi tovarăşi, eu v'am furat, mă! M'am lăsat...? — Heep! 7 II trezise din gânduri unul, care venea cu căruţa încărcată dela arie. Se trase mai într'o parte, până, lângă gard. Când îşi ridică iar ochii într'acolo,, îl văzu pe Radu Ştefănică intrând, ca la el acasă. Strânse din buze, apropiin-du-şi sprâncenele:—măi, vulpoiul ăsta, tot ştie el, ceva! — Acuma, nici că se mai putea duce. îşi ridică furca şi plecă spre casă. Pentru un timp, Duluş, rămăsese locului cu ochii când după dânsul, când către lumini. Apoi urmă. şi el drumul lui Tică. Acasă, muierea îl aştepta. — Pe unde umbli, măi omule; c'a îngheţat fiertura'n tuciu, de când te-aş-tept cu masa pusă ? Tică nu-i răspunse; trecu tăcut înainte, lăsând-o pe ea să zăvorească poarta. La masă, se aşeză pe scaunul scund, stângaci şi bleg, apăsat de gânduri. Pe patul alăturat, copilu-i dormea dus, obosit de alergătură. Flămândă, femeia începuse să mănânce grăbit, cu privirile plecate în vas. El gusta numai, rar» în silă, sorbind lung din vârful lingurei. — Mâine va intra la coş şi parcă-1 vedea pe Radu Ştefănică iscodindu-1: nu dai nimic, mă Tică? — Nu, că la pământul meu legea nu-mi cere ! — Aşa îi va răspunde. — Bine, mă Tică, dar legea nu-ţi cere nici să ne furi pentru Făsui!... încet, îşi lăsă lingura în strachină, cu coada sprijinită de maiginea ei. Pleoapele femeii se ridicară întrebătoare, până-i zări fruntea întunecată şi apoi căzură greu, ca sub mustrare. Privea îngrijorată, cum palmele-i întinse pe genunchi strângeau neliniştite pânza cămăşii aspre, cu degetele încordate 250 AUREL MIHALE ca nişte căngi. •— Să ştii, că Radu s'a dus să spună la Partid! — gândise Tică.— Şi mâine, mai mare ruşinea! O să se umple satu' de vorbe ! Săltă palmele şi-apoi le pocni de genunchi, cu sgomot. Se ridică. îşi luă pălăria de pe pat şi eşi afară. Femeia după el. — Ce-i cu tine, mă Tică ? — îl întrebase ea speriată, cu mâinile prinse sub piept. — N'ai grijă! Numai ce ai să termini masa şi am să vin! Ii răspunse repezit, fără să se mai întoarcă spre ea. Şi o porni înapoi, hotărît să intre la Partid. Femeia rămase în poartă cu un colţ dela basma prins în colţul buzelor. Aproape de sediu, îl ajunse şi Duluş. Acolo nu mai găsi decât pe Iancu Mirea. Răsuflă uşurat. Păşea încet, pe vârfuri, parcă neatingând podeaua. Nu-1 mai apăsa nimic acum. Se simţea curat şi liber, aşa cum nu mai fusese niciodată. Noianul gândurilor nu-1 mai tortura. I se limpezise mintea până'n fund, ca o zeamă de var. Zâmbea, umbrit de tristeţe. ■— Noroc, mă Iancule ! Iancu Mirea se ridică şi-i strânse mâna puternic, cu dragoste frăţească. Se bucurase văzându-1 şi pe Tică Mălăeru în casa Partidului, căci Tică era unul dintre cei mai lipsiţi din sărăcime şi până acum îl ştiuse cinstit şi muncitor. Dar nu bănuia încă, de ce venise. II vedea aevea în carul lui Făsui, .aşezându-şi snopii furaţi, aşa cum îl văzuse Andrei Ursu. Tică rămase încurcat. — Ai ceva, nene Costică ? — îl întrebase Iancu, cu bunăvoinţă. — Am, mă Iancule ! — şi-şi plecă privirile. Iancu îşi roti ochii în jur, privi pereţii, geamurile luminate, şi-apoi îl îmbie pe Tică, arătându-i scaunul. — Stai jos şi spune. , Tică îşi scoase pălăria, o strânse sul şi se aşeză timid, ca un copil. Când îşi înălţă fruntea, văzu ochii Iancului buni şi blânzi. ■— Mi-e şi ruşine şi mă şi tem, tovarăşu' Iancu! Mintea Iancului se luminase pe deplin; simţi, că Tică venise la Partid pentru a da în vileag hoţia chiaburului. — Tu mă cunoşti, mă Iancule ! — reîncepu el; sărac am fost o viaţă întreagă, dar cinstit!... Este ? , — Este, nene Costică! Tică se sculă şi bătu deodată cu pumnul în masă, de s'o crape nu alta. — E, mă! S'a terminat! De-acuma, m'am mânjit şi eu! M'a muşcat şarpele de inimă şi am primit învoiala chiaburului. A lui Făsui, mă! M'a prostit, ba cu una, ba cu alta şi am primit! Frământându-se, se aşeză iar pe scaun. îşi sprijini fruntea de măciuca pumnului, oftă şi iar se ridică. Cu o mână prinse umărul Iancului şi-1 scutură. — Auzi, mă Iancule ? Am furat, mă! Am furat dela Stat! Am primit din grâul lui Făsui în stogul meu, de pe aria sărăcimii!,.. Şi mâine treer!... D'aia am venit, ca să ştii şi tu, că eşti dela Partid I / la pândă Tăcură amândoi. Târziu, speriat de tăcerea Iancului, Tică Mălăeru îl întrebă cu ochii rugători : — Ce să fac, mă Iancule ? ■, Iancu Mirea îşi plimbă palma peste ochi, îungindu-i aşteptarea; apoi răspunse scurt, ca pe ceva dinainte gândit: — Treeri! — Şi pe al lui Făsui ? — Şi! Inima lui Tică se strânse şi mai mult. — Dar, fără să-1 amesteci, — continuă Iancu;—pui într'o parte grâul matale, iar în alta pe-al chiaburului. După treeriş, o să chemăm comisia de colectare, l-om măsura şi l-om da Statului. — Bine, tovarăşu' Iancu ? — răspunse Tică mulţumit. Iancu Mirea se mai gândea acum la Florea Clopotaru şi Marin Năstase. Ar fi vrut să-1 întrebe pe Tică şi despre ei, dar renunţă. Tică Mălăeru porni spre uşă, cu ochii pe pereţi. Erau altfel decât îi păstrase Găman. In prag, Iancu Mirea îl ajunse. '■—Ai făcut bine, c'ai venit, nene Costică! Să nu mai spui nimănui. Şi vezi, nu mai ocoli casa Partidului, că doar e-a noastră, a tuturor celor mai săraci din Balta Seacă. Tică îi strânse numai mâna şi plecă. Călca apăsat, senin, cu cugetul împăcat. După el, Duluş venea cu botul întins, mirosindu-i urmele. # Iancu Mirea săltă mâna şi ridică fitilul lămpii din dreapta sa. Gonite, întunecimile mărginaşe ale încăperii lungi şi largi se ghemuiră către colţuri şi podea. In acelaş timp, frunţile celor trei se luminară de dogoare, lucind gălbui, parcă unse cu ceară. Loviţi de tăria flacărei, fiecare-şi strânsese ochii de repetate ori. In faţa lor, pe masă, Iancu urmărea cu degetul său noduros scrisul de pe o hârtiuţă cât palma. ■— State vine ? — Vine! răspunse Cuşbă;—oprise maşina când am plecat. Numai ce, şi pică! — Onu ? •—Cu Onu am vorbit eu,-—zise Costin; ■—şi el vine! — Numai pe Andrei Ursu şi pe Radu Ştefănică nu i-am găsit! — completă Cuşbă; —ei încă nu sosiseră, acas'. — Te-oi mai repede pe la ei! — grăi Iancu. Cuşbă se şi ridică; îşi puse pălăria şi plecă. După el, clopoţelul de deasu- • pra uşii sunase ascuţit, ca dintr'o altă lume. 252 aurel mihale -— Mă Iancule, — zise Costin, — până ce vin ei, hai să dăm talanga aceea jos. Că ţipă de. . . Iancu Mirea îl privi peste lampă, ferindu-şi ochii de lumină. O parte a feţii sale era luminată şi cu ochiul stins, iar cealaltă, umbrită, dar cu ochiul aprins, sclipitor. — Ce spui, tovarăşe Costin ? — Să ştergem urma lui Găman; să-i coborîm talanga! — reveni acesta.. Apucându-şi scaunul de spătar, Iancu Mirea îl trase după sine până în dreptul uşii. II potrivi bine, încercându-i statornicia şi săltă pe el. Cu o mână astupă gura clopoţelului, iar cu alta suci din scurt rădăcina arcului. Acesta însă, nu cedă. — Tovarăşe Costin, adă lampa mai aproape! Costin îi ridică lumina până sub bărbie. — Mai spre stânga, bre !... Aşa !.. . Se vedeau clar măciuliile a două cuie, mâncate de rugină. Iancu prinsese arcul mai din scurt şi proptindu-se în lemnul uşii îl mai suci odată, icnind; când se optinti iar, rămăsese cu el în mână. Clopoţelul se sbătea ţipând, de parc'ar fi vrut să fugă. — Taci, drăcie, că nu mai vin ai lui Găman !. . . S'or dus !! — şi-i prinse limba între degete. Apoi îl mai învârti de câteva ori, privindu-1 mai cu sârg.. Luciul galben de odinioară îi fusese aproape în întregime albăstrit de cocleală. Pe* buza lui, zări încrustaturi. II frecă puţin de pulpana răsfrântă a hainei, redându-i strălucirea pe o dungă şi ceti:—I9T9- La Găman. Cârciumă şi Coloniale. — Treizeci de ani! — socoti cu mirare Iancu. — Şi încă alţi vre-o treizeci ai ălui bătrân. . . O viaţă de om de jaf şi speculă ! — completă Costin. — Ptiu! Bandiţii! — scrâşni Iancu şi-1 svârli înciudat în colţul cel mai îndepărtat al sălii. Acolo nu mai sună decât odată, scurt şi înfundat, parcă pentru totdeauna. Se aşezară iar. De afară se auzeau tropote grăbite şi uşa scârţâi, deschi-zându-se spre. gura întunericului. Prin golul ei trecu mai întâiu State şi apoi Onu. Erau amândoi prăfuiţi şi obosiţi, aşa cum plecaseră de pe arie. Salutară tăcuţi şi se aşezară în dreptul celorlalte două laturi ale mesei. Mai apoi,, intrară pe rând, Cuşbă, Andrei şi Ştefănică. Cuşbă aduse din fundul sălii încă trei scaune. Erau acolo, îngrămădite, unele peste altele, vreo douăzeci. Se aşezară printre ceilalţi, în colţurile mesei. Iancu Mirea ridică iarăşi fitilul lămpii. Pe feţele celor din jur, lumina bătea acum în umbre. Printre perii bărbiilor ţepoase, praful se strânsese în straturi cimentate de sudoare. Incutările feţelor şi ale frunţilor păreau mai adânci, mai dese. Numai dunga vişinie a buzelor supte, uscate şi albul ochilor încercănaţi de tină rămăseseră proaspete şi curate. la pândă 253 — Uite, tovarăşilor, ce-avem de făcut, — începu Iancu Mirea; n'om sta mult, că ni-i de grabă la toţi şi mâine iară-om merge la treburile noastre! Parte din ceilalţi se plecară pe marginile mesei apropiindu-şi capetele de al Iancului, iar altă parte rămaseră în scaune nemişcaţi, ascultând numai. — Stăm prost cu colectările, — continuă Iancu, — chiaburii s'or pornit pe jaful şi distrugerea pâinii. Or sucit minţile oamenilor scutiţi şi i-au amăgit cu grâne ascunse în stogul lor. Sau l-au tăiat de verde ca Libuţ, sau îl bat noaptea prin porumburi şi-1 cară către târg. — Pe Făsui, l-am dibuit. Avea grâu în stogul lui Ţică Mălăeru, Florea Clopotaru şi Marin Năstase—zise Andrei. — Păi, Tică a treerat astăzi tovarăşe Iancu!—se repezi Onu de la Sfat, îngrijorat şi înciudat, că i-a scăpat. — Dar, măsoară mâine, Onule şi cu dânsul nu-i grabă; el a venit aseară şi a spus tot!...—reluă Iancu. "Pe feţele celorlalţi, mirarea le adâncise cutele, iar ochii li se întâlniră întrebători. — Povestea-i, că mâine treeră Florea şi poimâine, Marin; nu trebue să-i lăsăm să joace după pofta şi interesul lui Făsui. Şi tot aşa, trebuie să prindem şi pe cei din câmp; noi am colindat drumurile în câteva nopţi, dar degeaba; e drum lung şi greu. Tăcuse. Se auzea încet, sfârâitul de bondar întărâtat al lămpii. — Tovarăşilor, — se porni State; — eu zic, ca eu cu Onu care e şi'n comisie, s'avem grijă ia treer. Alţii să păzească aria chiaburilor şi alţii câmpul.— Eu cu Radu, — sări Andrei Ursu, — om păzi mai departe aria chiaburilor ; le cunoaştem fapta! — Şi noi trei, — completă Cujbă, — câmpul! — Ii bine aşa! — socoti şi Onu. Radu Ştefănică şi cu Costin plecară şi ei capetele. — Bine, — hotărîse Iancu Mirea. — Numai că, ■—■ reluă Onu, — să cerem tovarăşilor dela Gospodăria de Stat, cai pentru alergătura pe câmp... O-ţi merge călări. Au de unde şi-i treabă de soi şi-asta. — Nu-i rău ! — îşi arătă părerea şi Costin. — Om mai vedea, — închee Iancu Mirea şi se ridică. După el, toţi ceilalţi făcură la fel. Afară, noaptea îi prinsese liniştită şi frumos mirositoare, a pâine caldă. * A doua zi, munca, pe arie continuase neschimbată. Mergea mai repede ca'n alţi ani. Tractorul mâna batoza ca pe-o jucărie. Din zori şi până' seara târziu, duduitul ei stăpânea împrejurimile satului până departe, peste câteva haturi. Grâul fiecăruia era treerat cu acelaş interes de către cei din ceată. Ii strângeau omului boabele pe prelata ce-o avea întinsă mai într'o parte şi-i cărau paiele cu lanţul tocmai la marginea ariei. De socoteala uiumului şi a cotelor 254 AUREL MI HALE datorate satului vedea comisia, care veghea la măsurătoare. întovărăşirea în,-, cete le uşurase oamenilor rânduiala muncii, micşorase risipa şi grăbea sfârşitul. La formarea echipelor se potrivise aşa, ca Iancu Mirea să lucreze alături de Marin Năstase, iar Andrei Ursu pe lângă Florea Clopotaru. Aceştia lucrau sus, pe maşină, la coş. Iancu Mirea şi Marin Năstase cărau grânele oamenilor din stogurile lor la batoză. Din vorbă în vorbă, când trecură printre stoguri, Marin Năstase arătase Iancului şi stogul lui. — II vezi pe cel de colo, mă lancule ? întors în partea unde-i era întinsă codiriştea biciului, Iancu zărise într'a-devăr un stog mai răsărit. Cam dela jumătate în sus clăditul lui era proaspăt, cu snopii încă aurii, nepârliţi de soare. * ■— Acela în două straturi ? — Ihî! — răspunse Năstase pîecându-şi capul;—e-al meu, mă lancule!: Iancu îl măsură din toate părţile, apropiindu-1 în minte de celelalte. — Dar, bun rod ai avut, frate Marine! — Bun, mă ! Mai bun ca anul aista, n'am avut niciodată. — Şi încet, atinse cu biciul'crupa calului din dreapta. Apoi continuă:—E drept, c'am avut şi ajutorul tractoarelor şi sămânţă aleasă. Altfel, cu toată strădania mea, tot nu scoteam atât. Căruţa îi scutura uşor, săltându-le vorbirea. Ocoliră după alte stoguri şi opriră lângă unul mic, cât o claie. Era al lui Bordei. — Puţin are, bre! zise Marin. — Cu toate astea, a venit săptămâna trecută la Partid şi a cerut să fie: trecut şi el pe listele cu cote, după puterea lui! Iancu Mirea începuse să-şi arate faţa gândurilor. — Şi l-aţi trecut ? — Nu, că nu ne lasă legea! El are prea puţin pământ! începură să încarce. Iancu primea snopii aruncaţi cu pricepere de Năstase şi-i aşeza cu grijă în ţepuşele drugilor. — Păi, vezi tu, măi Marine? Statul nu ia dela unul ca Bordei, ca tine sau ca Tică Mălăeru şi atâţia alţi ţărani săraci. El ia dela alde Făsui, Potirică şi Găman. Dela ceilalţi, după cum li-i rodul. Marin Năstase tăcea. îşi amintea, cum tractoarele staţiunii i-au arat pământul în toamna trecută, cum a primit sămânţă aleasă şi împietrită dela Stat şi cum tot Statul îl iertase de datoriile vechi şi îl scutise de impozit. Faţa i se întunecase gânditoare, iar ochii îi priveau şters, parcă spre înăuntrul sufletului. Deaceea, din când în când, lucirile lor creşteau pe deasupra umbrelor, ca o mângâiere ascunsă. —; Acum, — continuă Iancu Mirea, — curge şi la moara noastră apă din destul! Şi-a început să scârţie a chiaburilor!... Nouă, ne dă Statul, măi Marine; dela Făsui însă, ia! la pândă Snopii curgeau mai des în car. Marin Năstase îi arunca din ce în ce mai grăbit, fără să mai ridice privirea după ei. — Asta-i socoteala, măi Marine! Păi, d'aia cârtesc chiaburii! Şi încă, mai încearcă să sucească şi minţile oamenilor! Cu ochi cutezători, Iancu privise creştetul şi ceafa lui Marin Năstase, plecat după snopi. Acesta se înroşise până în vârful urechilor. — Dar lasă, că nu le mai merge! Li s'au luminat minţile oamenilor, frate Marine! Nu se mai lasă nici furaţi şi nici minţiţi de chiaburi! S'au săturat ei destul, de binele care li—1 vreau alde Făsui... Muteşte, Marin Năstase îşi ridică ochii şi-1 cercetase bănuitor. Te pomeneşti, că Iancu ăsta ştie ceva! — gândise el. — Se simt încolţiţi chiaburii şi d'aia turbă! Dar n'au ce face; funia li se strânge tot mai mult la par. . . Terminaseră. Stogul lui Bordei intrase tot în car. Iancu prinse hăţurile svârlite de jos şi mână spre arie. In urma căruţei, Năstase venea abătut, cău-tându-i umbra. Gândurile-i năvăleau învălmăşite, asemenea unui şuvoi. Ii svâcnea sângele în tâmple, ca inima unei păsăruici prinse. Asudase. Furca de pe umăr îl apăsa greu, iar picioarele parcă-i erau de piatră. Şi totuşi, scrâşnea din dinţi, ca o râşniţă. — Câinele ! M'a tras şi pe mine în ciorba lui... Aa...— O călcătură în gol îl smulse gândurilor. Rămăsese prea departe de căruţă. Prinse furca în mână şi grăbi pasul. La prânz, apăru pe arie şi Făsui. Se plimba printre ţărani ca un curcan, trăgând cu urechea sau holbându-şi ochii. Ocoli de câteva ori tractorul şi apoi se îndreptă spre stogul lui Marin. La umbra acestuia, dăduse de el lungit pe-o zdreanţă. II văzu, cât de colo, că este îmbufnat. — Ce ai, mă finule ? Marin Năstase nu-i răspunse. — N'auzi, mă, ce ai ? — stărui cu întrebarea Făsui. •— Ştii ce, nasule ? Eu mă tem !... Nu vreau ! . . Nu pot să mai primesc!.... Făsui se aşeză cu grijă lângă el şi-i mârgâe cu mâna umărul rotund. — Nu fi prost, mă finule! Ce mă, îţi strică ? Tăcu; pe alăturea de ei, trecuse cineva în jos. Apoi continuă: — Cum vrei!... Eu n'am ce pierde ! Şi cu grâul ăsta şi fără ăsta, tot ăla sunt! — Marin Năstase scurma pământul cu un beţişor. — Dar, mă gândesc la tine, finule! E păcat, zău, să-i dai cu piciorul... Deodată însă, se ridică cu ochii întorşi pe arie. — Vezi, că vine sărăcie-aia de Iancu ! Eu plec. Tu mai gândeşte-te ! Altfel,, îl dau lu' Florea sau la altul. .. Şi n'aş vrea... Făsui se retrăsese. II amarase rău îndoiala lui Marin. Nu cumva î-o spune ăsta şi lui Iancu? Ii îngheţă inima'n piept de frică. .. Tii! A ajuns el, să stea la cheremul sărăciei! Cu ochi iscoditori îl căuta printre stoguri şi căruţe pe Florea Clopotaru. De Tică ştia, că vine seara la măsurătoare. Aşa se în-ţeleseseră în ajun. AUREL Ml HALE Andrei Ursu prânzise împreună cu Iancu Mirea în umbra stogurilor. Nu făcuse nimic cu Florea. Adusese vorba şi mai pe-aproape şi mai pe ocolite despre colectare, despre drepturile şi lupta ţărănimii muncitoare, despre câinoşia şi minciunile chiaburilor, dar degeaba. -—Auzi, frate lancule?—îi spunea el Iancului; — când îl vedeam cum se repezea cu, gura în chiaburi, îmi venea să-1 fac zob. Măă! Ce-i suduia, ce-i blestema, ce le arăta pumnii!. . . Ai fi zis, că el singur le-ar veni de hac! . . Şi când te gândeşti, că'n stog are grâu dela Făsui!.. . Batoza a mers şi după amiază, fără întrerupere. Făsui n'a părăsit aria. A stat mai într'o parte ferit de soare şi a urmărit mulţumit cum i se treerâ grâul amestecat cu-al lui Florea Clopotaru. De ăsta, n'avea nici o grijă. Se temea numai de Marin Năstase şi nu pricepea deloc întârzierea lui Tică Mălăeru. De altfel, grâul acestuia aştepta măsurătoarea, în cele două grămezi. Seara, la măsuratul grăunţelor, ţăranii din ceată făcură roată în jurul grămezilor, fiecare cu ochii pe a lui. Le creşteau inimile, de frumuseţea rodului. Bobul era curat şi mare, ca de orez. Mai în spatele lor, apăruse şi Făsui. Urmărea cu interes şi ură cotele fixate de comisie ţăranilor săraci şi mijlocaşi. Din pricina lui, Marin Năstase rămăsese lungit pe paie în faţa cailor, care rodeau liniştiţi troscotul de printre stoguri. Ii era teamă, să mai dea ochii cu Făsui, să-1 înfrunte drept, arătându-i pe faţă minciuna şi ticăloşia. Dar de-acolo, tot zărea şi el, îngrămădirea oamenilor. In mijloc, la o măsuţă, se aşezase Comisia. In stânga ei, Iancu Mirea şi State, şeful maşinilor; în dreapta, Onu dela Sfat. începuse măsurătoarea. — Puţin ai, neică Ioane! — se adresase Iancu primului la rând. — Puţin, tovarăşu' Iancu, puţin ! — îi răspunse acesta. — N'ai primit sămânţă ? — Ba da! Dar nu l-am arat cu tractorul! — Rău! Ia, te uită, la Mirică; are de două ori pe atât! ... Ai mai mult pământ, bade?. — Nu, tovarăşu' Iancu ! Tractorul şi sămânţa bună: ăsta e secretul! — îi răspunse cu mândrie Constantin Mirică. — D'apoi acum, am iscălit şi eu contractu' . . . continuase primul cu amărăciune. Pe lângă ei, se mai strânseseră şi alţi ţărani, care n'aveau grâu de măsurat. Unii stăteau sprijiniţi de furcile înfipte în pământ, alţii cu biciul la subsuoară sau cu mâinile strânse la piept, crăcănaţi, cu poalele cămăşilor prăfuite umflate în rotocol, ca rochiile. Toţi însă, ascultau cu atenţie şi priveau miraţi. — O baniţă pentru uium; scutit pentru colectare! ■— strigase unul din comisie. Se mutară apoi, în dreptul grămezii următoare. Intrase la măsurătoare Constantin Mirică. Voios şi mulţumit, îşi răsturna pe rând baniţele în car. Unul din comisie trăgea pentru fiecare câte o liniuţă, în dreptul numelui lui. LA PÂNDĂ 257 — N'ai obosit, Mirică ? — îi întrebase în glumă Iancu. Preocupat, Mirică nu răspunse; dar râse cu poftă şi după el şi ceilalţi. — Două, pentru uium şi o cotă de trei! — notarise la sfârşit comisia. Şi astfel, ţăranii îşi măsurară pe rând grâul în faţa comisiei, dând din prisos şi după puteri, câte ceva şi Statului. Intre timp, venise şi Tică Mălăeru, al cărui grâu aştepta şi el să fie măsurat. Se aşezase mai aproape de comisie, în spatele cercului de oameni. Privea tăcut, printre capetele lor. Când veni rândul lui Florea Clopotaru, Făsui, care se găsea mai într'o parte, păşi în faţă. Andrei Ursu strângea fălcile, de parcă-1 apucase tremuratul. State îşi ridică braţele golaşe până în cot şi le încrucişa pe pieptul scos în afară, ca pentru împotrivire. Ferindu-se, Iancu Mirea făcu semn Onului, clipind din ochi. Comisia ştia. — Cât pământ ai, mă Floreo ?—îl întrebase Onu. — Un pogon în câmp şi ce mi-a rămas în spatele casei! — răspunse el. — Puţin ! — grăise Andrei Ursu apăsat. — Puţin, dar roditor, mă ! — Se vede !... Se vede !. .. — intraseră în vorbă şi alţi săteni. Iancu îl privea pe Făsui pe sub sprâncene ; stătea liniştit, de parcă chiar nu era grâul lui. La măsurătoare, lui Florea îi ieşise de trei ori mai multe boabe, decât celorlalţi ţărani cu acelaş pământ. — Dai şi pentru Stat, ceva, măi Floreo ! — se agăţă de el, Onu dela Sfat. — Nu ! — răspunse Florea speriat! — eu sunt scutit de lege ! Făsui o sfeclise; se retrăsese încet în spatele cordonului de oameni, neobservat. Pândea. — D'apoi lasă, că ai de unde! — grăise altul din comisie. — Păi, dacă e scutit de lege, de ce să dea ? — zise Făsui cu jumătate de gură. — Aşa e! —se repeziră vre-o câţiva;—pe el îl iartă legea — nu-i puteţi cere; a muncit mai mult, a făcut mai mult; treaba lui, facă ce-o vrea cu el!, — Apoi nu, mă fraţilor! — se arătă hotărît Onu;—că nu l-om jupui tocmai pe el; avem noi alţii ... —şi se uită printre oameni, căutându-1 pe Făsui. —• Tot nu dau, mă Onule! Tot nu dau! — Să se respecte legea ! ■— şoptise Făsui. — Să nu se calce legea! — îi reluară cuvintele o mulţime de voci. Cercul ţăranilor se strângea tot mai mult în jurul lor. Unii dintre ei erau tăcuţi şi împinşi, alţii însă, erau porniţi pe sfadă. Făsui trecuse în primele rânduri. — De ce-i luaţi, dacă nu-i drept ? — întrebă el agresiv. — Nu-i drept, Onule ! nu-i drept! — repetă corul ţăranilor. Iancu întoarse capul spre comisie; dintre ei se ridică Onu: — Măi Floreo ! Tu ia-ţi ce-i al tău şi pleacă! De acela, nu ne vom atinge! 17 258 aurel mihale Ceata ţăranilor rămase încurcată. Făsui se' înnegrise. încet, se retrăgea din nou în spatele oamenilor. Dar Andrei Ursu îşi făcea loc spre el, strângând, pumnii. Florea nu mai cârtea; rămăsese, ca trăznit. — Jumătate îl laşi pe arie ! — reveni Onu. — Dar ce, mă Onule, nu-i tot al meu ? — întrebă sfios Florea Clopotaru. — Nu ! — sări State ; — mai e şi al lui! — Degetul său mânjit de motorină se îndreptase ca un cuţit înspre Făsui. Ţărânii se întoarseră cu faţa la chiabur. înmărmuriseră. Florea mai bolborosi ceva neînţeles şi rămăsese tâmp, lângă grâul de furat. — El ne-a momit — strigă cu indignare Tică Mălăeru, eşind de printre rânduri. — A lui este şi grămada aceasta! — şi arătă una dintre grămezile sale, nemăsurate încă. Uimirea celor din jur crescuse; priveau când la Tică, când la Florea, când la Făsui. — Ca să scape de colectare, — grăise Iancu mai cu sârg, — el şi-a împărţit grâul pe la câţiva de-alde Florea! Ţăranii începură să murmure; privirile lor pline de ură deveniseră tăioase, ca un ascuţiş. Frânte, cele două laturi ale cercului se încheiară în jurul lui Făsui. Andrei Ursu rămase semeţ în spatele chiaburului. — Legea te apără pe tine, măi Floreo, — se adresă State lui Florea Clopotaru; — dar nu şi pe Făsui! — Asta e, măi tovarăşi! — începu Iancu Mirea trecând în mijlocul lor; — unii au tăiat grâul de verde, cu laptele în bob şi l-au dat ia vite; alţii îl bat noaptea prin porumburi, iar el a vrut să-1 treere pe ascuns!... D'apoi nu ne-or mai putea prosti şi acum. S'o dus vremea lor! Nu le mai merge !... — Nu le mai merge! Nu le mai merge! — strigară ţăranii îndârjiţi. — Parcă, de ce ia Statul mai mult tocmai dela alde Făsui, Potirică şi Găman ? Să ia mai puţin dela noi, că doar îi statul nostru şi noi n'am furat şi nici jecmănit ca ei, un sat întreg! Noi am trudit mereu cu palmele şi umărul şi ne-om scuipat amarul, când pe ogorul unuia, când pe al altuia... ca nişte robi... Blând, ca un miel, Făsui dădu să plece. Insă Andrei Ursu îi prinse mâna cu putere, sucindu-i-o. — Stai! Făsui ridică pumnul să-1 lovească, dar n'avii timp; câţiva tineri se repeziră asupra lui, prinzându-1 în corzile braţelor. Cercul ţăranilor se strânse şi mai mult, ca un zid viu, cu neputinţă de trecut. Mâniat, Făsui privea cu ochi de bufniţă în jur. înţelesese, că totul era pierdut. Şi aşa, cu chiaburul îngrădit de piepturile lor, o porniseră de-avalma, către sat. In urma lor, Florea Clopotaru rămăsese singur, părăsit şi înstrăinat de tovarăşii săi de viaţă. LA PÂNDĂ Marin Năstase lucrase toată după amiaza mai mult în silă; se părpălise pe rugul gândurilor, fără de scăpare. Neîndurătoare îi munciseră mintea, de să-i crape capul de sucitura lor. Seara însă, după ce Florea Clopotaru fusese prins cu grâul de furat şi Făsui târît la sat, pricepuse că era prea târziu. II blestema în minte pe chiabur şi ar fi vrut să-1 fărâme de ciudă. — Mama lui de hoţ! M'a tras şi pe mine îa fund! — strângea dinţii, pumnii, lovea cu biciul în stoguri, dar degeaba; poate acuma se ştia, că şi el îl ajutase pe Făsui, pe drumul jefuirii lor. Amărît, nu se mai întoarse acasă. Trase căruţa lângă stogul lui şi-şi aşeză, — chipurile — de dormit. In acelaş timp, dăduse grăunţe şi paie cailor, din belşug. Pe arie nu mai rămăsese decât cei dela maşini şi paznicii grânelor. Se întinsese în căruţă cu faţa în sus, privind licăritul stelelor. Nemărginirea întunecată a cerului, măsurată de întinderea şi adâncimea luminiţelor, i se părea mai îndepărtată ca oricând. Jocul lor creştea şi din ce în ce ochii îi descopereau altele noui, pierdute în întuneric. Şi deodată, dela o margine îa alta a nopţii, se întinsese o dâră luminoasă ca un picur de sânge cald, aprins, prelins pe boltă. — A căzut o stea ! — gândise el. — Mă, Marine ! Marinee ! Surprins, se ridică într'un cot. Alăturea de car, în picioare, femeia lui. — Ai auzit, Marine ? L-au prins pe naş' Făsui cu grâu' dosit la Florea Clopotaru; l-au dus legat, mă! Ea tăcu; el nu răspunse. — Zice, că Tică Mălăeru i-a dat în vileag! Marin prinse un fir de pai şi-1 toca încet în capcana dinţilor. — Nu-ţi spuneam eu, mă omule, că dăm de ruşine cu hoţu'-ăsta de naşu' ? Se auzea numai ronţăitul molcom al cailor şi liniştea nopţii. — Auzi, tu; să-1 scăpăm pe el şi să intrăm noi!. . . Da' să-şi păstreze grâul pentru el; să mănânce, pân'o plesni!.... Ei, găsi-l'ar umflătura ! Indignarea femeii creştea odată cu tăcerea lui. — N'auzî, mă ? Să faci într'un fel! Altfel, eu nu mai dau ochii cu lumea ;■ plec din sat! Marin Năstase căuta zadarnic o eşire din impas. Nu vedea nici o scăpare. Se lăsă clin nou pe spate sprijinindu-şi capul pe mâna întoarsă pe sub el. Femeia îşi propti bărbia de scândura căruţei şi aştepta. Simţise şi ea, că şi frământarea lui Marin era aceeaşi. — Ştii ce, mă Marine?—îi zise ea într'un târziu, smucindu-1.—-Haii,' să ducem grâul înapoi! El se apucă de marginile căruţei, se ridică şi rămase gânditor. Cuvintele femeii îi adusese uşurarea de mult aşteptată. — ]hî!. ., E ma bine, aşa ! ii' 26o aurel mihale Coborî. Aria era pustie. Cu sufletul la gură, trecură snopii primiţi dela Făsui, din stogul lor, în car. Apoi înhămară caii şi el porni cu pâinea spre aria chiaburilor. In noaptea aceea, Marin Năstase cără tot grâul chiaburului, înapoi. * Tică Mălăeru n'avea nici cai, nici căruţă. Creştea de anul trecut un mânz cu care nădăjduia să înceapă mai târziu să-şi lucreze pământul primit dela reformă. Până atunci, nu avusese nici pământ. Trăiseră din munca braţelor lui şi ale femeii, pălmaşi, pe locurile boereşti. Pentru muncile de acum, s'ajuta din când în când, ba cu unul, ba cu altul, muncind împreună pe la fiecare, întovărăşirile făcute la arătura cu tractorul şi la treer, îi uşuraseră tocmai muncile mai grele şi mai mari. La celelalte, se mai ducea femeia cu sapa, el cu coasa sau cu furca şi încet, o mai scoteau la liman. Când ceata în care lucrase şi el terminase treerul, tovarăşii săi începuseră să-şi care şi paiele acasă. El însă, nu; nu găsise deocamdată pe nimeni, cu care să se ajute. Şi pentrucă de câteva zile cerul stătea a ploaie, se apucase să-şi strângă paiele toate la un loc, mai spre marginea ariei. Lucrase toată dimineaţa şi după amiaza, până în noapte, purtându-le în furcă de pe arie la stog. Femeia era' şi ea dusă să mai ciocănească nişte porumb, năpădit de buruiană. Seara, mulţumit, Tică îşi flueră câinele întins pe paie, îşi luase furca şi plecă. înapoia lui, pe arie, batoza îşi încetase şi ea duduitul. Mergea tăcut, lipăind cu picioarele desculţe praful, cu furca pe umăr şi câinele după el. De o parte şi alta a drumului, arşiţa verii înnegrise de timpuriu miriştile. Pe deasupra lor, zarea se deschidea în făşii lungi, mărginite de porumburi şi întinse, până unde întunericul era de nepătruns. Mai spre sat, porumburile se îndesiseră. Negurile strânse în ele deveniseră mai adânci, iar drumul mai pierdut în stăpânirea lor, ca într'un desiş. Tică îşi săltă pălăria pe creştet, lărgindu-şi bătaia privirilor. In faţa lui, Duluş mergea săltând, lătrând în vânt. Din când în când, el scheuna a bucurie, înconjurându-i umilit picioarele de care se freca gudurându-se. Apoi, iar lătra. Rupea în dinţi câte-o buruiană şi venea cu ea la Tică, întinzându-i-o. Tică o lua şi-1 lovea cu ea în glumă pe spate sau pe coadă. Atunci, Duluş i-o smulgea şi fugea înainte, până la primul lan de păpuşoi. Acolo îl aştepta cu botul pe labe, cu dinţii desgoliţi, rânjind. I-o dădea ridicându-se încet, spre înainte. Şi o apuca iar pe drum, lătrând parcă după ceva. Tot timpul fremăta de-o nestăpânită bucurie, sinceră. Aşa se jucase Tică cu el, cu ani în urmă... Dar deodată, în marginea unor porumburi mai înalte, câinele se opri. Se uita când spre ele, când spre Tică. La apropierea acestuia începu să latre cu îndârjire. Tică îi flueră şi trecuse pe lângă el, fără de nici un gând. După LA PÂNDĂ câţiva paşi, ieşit din negura porumburilor, apăruse în faţa lui o namilă de m, cu furca ridicată. — 'tuţi, dumnezeii tăi, mă Tică! Tu le-ai spus lor . . Cu aceeaşi mână cu care o ţinea, Tică răsuci furca şi lovi cu putere, mai mult de frică. întâlnite în aer, furcile zăngăniră, sclipiră, ca două săbii încrucişate. A necunoscutului sări într'o parte şi căzu în marginea lanului, ca frântă. Cu a doua lovitură, Tică îl culcă pe cel dimpotrivă-i la pământ. Duluş sări pe el lătrând, muşcându-1, hărtănindu-1. Dar în acelaş timp, în spatele lui Tică porumbul foşnise scurt şi simţi pe aproape paşi noui, apăsaţi. Din întorsătura capului, zărise faţa celuilalt făptaş şi ridică iar furca. — A! cu tine era, mă .. Nu mai avusese timp. Furca acestuia îi lovise spatele de-alatul coastelor, tăindu-i răsuflarea. A sa, căzuse ca dintr'un sbor frânt, alăturea de dânsul. Cu o altă lovitură, repezită în ceafă, tâlharul îi răpuse împotrivirea pentru totdeauna. Tică simţi, cum întunericul nopţii îl pătrundea încet, cuprinzându-î mintea şi simţurile. Legănându-se, se răsuci şi apoi se prăbuşi întins spre înainte, răcnind. Se lungise cu faţa în jos, cu ochii şi gura înfundate în praful drumului. Cu un braţ, strâns în jurul capului, îşi ferea fruntea şi laturile feţei, iar cu altul, întors ca un scut, îşi apăra ceafa lovită. Ploaia celorlalte lovituri o simţise mai întâi peste mâini şi apoi pe spate. împunsăturile furcii îl frigeau, ca nişte tăciuni aprinşi înfipţi între coaste. Trupul i se strângea tot mai mult, icnind stins după fiecare lovitură. Bătându-se cu Duluş, celălalt luase furca primului, îl apucase de subsuori şi-1 târîse în taina şi liniştea porumbului. In urma lor, câinele se oprise în capătul lanului, lătrând. Se repezea în lujerii păpuşoiului, sărea şi scheuna ca un nebun. îşi înfigea ghiarele în ţărână şi o zvârlea înapoi cu furie şi ură; urla. Tică gemea cu răsuflarea întretăiată, svârcolindu-se ca un şarpe. împunsăturile furcei îl ţineau din spate, ca nişte cue înfipte în foalele plămânilor. Când simţise căldura sângelui scurs pe piept, întoarse mâna să-şi pipăie rănile. Dar nu putu ; nu le ajunsese. Orice mişcare îl durea, de parcă era legată direct de buza lor. Cu mare greutate, încercă să se ridice; săltă într'un cot, dar căzu iar, sleit de puteri. II cuprinsese o moleşală dulce, îmbietoare la somn lung. •— Duluş! — îngăimă el, strigându-şi câinele. Acesta se apropie târându-se, scheunând încet şi rugător. îşi vârâse capuî sub palma lui Tică, primindu-i mângâierea stinsă. Apoi, începu să-i lingă mâna îngheţată. Aşa îi găsise, prima căruţă care oprise lângă ei. Era Gheorghe Bordei. — Măi, omule! — strigase el, uitându-se la umbra nemişcată. Duluş începu să latre cu furie reînoită. Cu picioarele dinainte pe mijlocul lui Tică, câinele sărea în sus, la cei din car, parcă şi mai pornit. Fără nici 262 AUREL "MIHALE o grabă, Gheorghe Bordei îşi prinse hăţurile de ţepuşa'drugilor şi coborî Flueră câinelui, chemându-1 blând, cu mâna întinsă. •— Cu-ţu, cu-ţu ! Mă căţelule, mă! Duluş mârâia numai; simţi, cum mâna streinului îi mângâia blana ca şi a lui Tică. Cu o mână pe gâtul câinelui, Gheorghe se aplecă asupra omului. Gemea rar, chinuit şi frânt. — Măi, Mărie, ia'n coboară şi tu! — zise el, strigându-şi femeia fără să se ridice. — Cu-ţu, cu-ţu, mă căţelule, mă! Şi Duluş fu împins în lături, mutându-i picioarele pe pământ. Femeia se apropie speriată şi îngenunche lângă Gheorghe. Când îl întoarseră cu faţa în sus, ea izbucnise neaşteptat: — E Tică Mălăeru, Gheorghe ! Şi rămase cu palma întinsă peste gură, oprindu-şi suflarea. Cu grijă, Gheorghe Bordei îi pipăi pieptul, până dădu de sânge. , ■—Ajută-mi! — şopti el muerii. II ridicară cu capul pe genunchiul lui şi-i traseră cămaşa în sus, până Spre gât. In stânga, aproape de şira spinării, sub spata umărului se vedea şirul împunsăturilor năclăite de sânge. — Tii!. . . Ce neleguire ! — se minună Gheorghe Bordei.— Ce tâlhari 1 . . Femeia nu răspunse", grăbită, îşi desfăcu basmaua neagră, o scutură de colb deasupra capetelor lor, o împături în lungul celor mai îndepărtate colţuri şi o apăsă încet, peste răni. Apucă capetele legăturii pe sub pieptul lui Tică şi le înnodă strâns, cu toată puterea. Apoi îi traseră cămaşa peste ea, în jos, spre brâu. Gheorghe Bordei îl apucă în braţe, piept la piept şi se sculă cu el. Femeia îi ridică picioarele şi cu grijă, îl lăsară în car pe stratul de paie. II aşezară tot cu faţa în jos, aşa cum îl găsiseră în praful drumului. Suiră şi ei. Gheorghe Bordei prinse hăţurile şi lovi caii. Căruţa porni. In urma ei, Duluş venea în fugă, urmărindu-şi cu tristeţea îngheţată în ochi-i mici, stăpânul. Până la ziuă, o maşină a Gospodăriei Agricole de Stat ajunsese cu Tică şi Onu dela Sfat, la,spitalul târgului. * In aceeaşi noapte, miliţia cercetase toate casele şi ogrăzile chiaburilor din Balta Seacă. Printre alţii ridicase şi pe Ciupitu' lui Făsui. Lipseau de-acasă Potirică şi Găman; muerile lor spuseseră, că sunt plecaţi în ţarină şi că în noaptea asta nu se mai întorc. La Partid, la Sfat şi la postul de miliţie, geamurile luminară până în zori. —-Eu zic, aşa, —se adresase Iancu lui Cujbă şi Costin; — Tu, Costine, să rămâi aici; ţii legătura cu tovarăşii dela Sfat şi dela miliţie. Eu cu tine, frate Cujbă, încălecăm caii aduşi dela Gospodăria Statului şi plecăm în câmp. la pândă 263 Poate îî dibuim pe Potirică sau pe alţii. Găman nu poate fi decât la târg; el le tot cară speculanţilor de acolo, pâinea bătută pe ascuns de chiaburani. Din prag, Iancu se întoarse iarăşi către Costin. — Mai mergi odată la Gheorghe Bordei şi mai întreabă-1, cum a fost. . Chemaţi-1 şi pe Ciupitu' lui Făsui; el trebue să ştie ceva ! N'ai văzut cum stă, gata să plesnească.. . ! Zice el nu, dar până n'om şti sigur cine-o făptuit nelegiuirea, să nu-1 slăbim. Iancu mai făcu un pas. — Nu ţii minte ? Când l-am pornit pe ăl bătrân se tot bătea cu pumnii în piept, că face, că drege.. . ■— Hai, mă lancule, că trece noaptea ! — îl strigase din uşă, celălalt. Plecară. Mânaseră la trap, până se înfundară adânc în părţile cele mai îndepărtate ale câmpului. Acolo, domoliră mersul cailor. înaintau la pas, alături, tăcuţi şi îngânduraţi, ca într'o patrulare. Din loc în loc, se mai opreau şi ascultau, întorcându-se din şei şi într'o parte şi într'alta. Nimic. O linişte desăvârşită, ca de ţinuturi streine şi pustii, domnea peste desişul porumburilor rar călcate de picior de om. — Ne-am depărtat prea mult! — grăise Iancu. — Da ! Nu vezi ? Scăpată de ziuă ! ■— răspunse Cujbă şi arătă în dreapta rumenirea nopţii. întoarseră. După puţin timp, schimbară"drumu 1. Coborau spre sat, pe drumul Teiului. Mult timp, liniştea fusese la fel de adâncă. Numai cerui din partea răsăritului îşi lărgise albeaţa boltiturii, umbrită încă de negurile nopţii. Norii de acolo pluteau nemişcaţi, ascunzând în pântecele lor, întâlnirea dintre întuneric şi lumină. — Ia, ia stai, mă lancule ! — zise Cujbă oprindu-şi calul. Ascultară. Stins şi îndepărtat, se auzeau loviturile înfundate ale unor ciocăniri în lemn. Sunau la fel, ca în serile din Balta Seacă pe timpul bătutului de in. — Aiştea-s, frate Cujbă ! — îşi arătă surprinderea Iancu Mirea. Porniră iar. Şi cu cât mergeau, cu atâta creştea şi zgomotul. Se apropiau de eL Mâinile celor doi se strânseră mai mult pe frâie şi pe rând, încercară scăriţele şi strânsura chingilor, ridicându-se în şei. Fiecare mirişte pe lângă care treceau, era privită cu atenţie, pe toată întinderea-i umbrită, ascunsă de porumburi. într'un timp, lemnele băteau ca lângă ei. Dar în stânga şi dreapta lor, numai lanuri de păpuşoi întinse şi adânci, de nepătruns. După ce trecură de ele, sgomotul se micşorase. Opriră şi se priviră întrebători. — Ei ? — şoptise Iancu. — Aicia-s ? — răspunse Cujbă şi arătă cu mâna întinsă lanul din stânga lor. O luară pe miriştea alăturată, pe lângă porumb, unul după altui. Pe la mijlocul lanului sgomotul se auzea la fel de limpede, ca şi atunci când îi prinseseră tăria. Opriră iar. Se priviră şi întoarseră caii, în linie, spre inima po- 264 AUREL MIHALE rumbului. Smuciră frâiele şi-i loviră scurt, cu umerii călcâielor. O porniră în trap întins, doborînd porumbii ca într'o şarjă. Dădură într'un luminiş făcut în mijlocul porumbului, mare cât o poe-niţă. Pe el, grâu mult, strâns în clăi scunde, neorânduite, îndesate una în-tr'alta. Trecură printre ele. — Eh-eh! — îşi arătă Iancu mirarea. In faţa lor, pe doi butuci grei, îngropaţi până în buză în grăunţe, erau mănunchiuri de paie sdrobite, părăsite de curând. Alăturea, de o parte şi alta a butucilor se înălţau în grămezi paiele treerate. — Au fugit!... constată Cujbă şi-şi plesni palma de fruntea ridicată. — Nafura lor de hoţomani! ... — Pe cine înjuri mă, sărăcie ? De lângă el, unul se sculase cu paiele în cap, mişcând maiul ameninţător. Era Potirică. — Aa, tu erai?... 'tu-ţi sângele tău, de hoţ! — şi iute, Cujbă sări din şea, drept în faţa chiaburului. Dar în acelaş timp, Potirică îi vârâse lemnul bont al maiului în scobitura pântecelui. Cujbă icni, se îndoi ca un arc şi căzu ghem, la picioarele calului. Prinsă de frâu, o mână îi rămăsese în sus, parcă întinsă spre dâmbxil şeii. Cu cealaltă îşi apăsa cu pumnul strâns locul loviturii. — Stai, câine ! — tunase vocea Iancului. Potirică însă se strecurase printre clăi şi fugise în porumb. Iancu porni călare după el. In porumb însă, îi şi pierdu urma. Se răsuci în jur de mai multe , ori, înciudat şi negru de mânie. Mai într'o parte lanul foşnise; pe deasupra porumburilor zări pe Potirică, cum călărea spre drum. Avusese calul ascuns în lan. Iancu Mirea îşi întoarse şi el calul, tot într'acolo. Ii smucise frâul şi-1 împintenă scurt, fluerându-i rupt din buze, haiduceşte. Calul pornise în galop, sărind peste porumburi ca peste nişte obstacole vii. Când eşise la mirişte, Potirică apucase deja drumul câmpului. Gonea. Iancu, după el. • In urma lui, Cujbă se răsucise de durere, ca un vierme. Dar nu-1 ţinuse mult. Săltă într'un cot si-apoi se aşezase liniştit pe paie. In dreptul loviturii, pântecele îi era umflat şi roşu, parcă fript. Intre timp, ieşise din ascunzătoare şi Buzea, cm de curte la chiabur. — Şi tu erai cu el ? —- îl întrebase Cujbă. — Şi! — răspunse Buzea, privind resemnat mormanul grăunţelor scuturate,. Tăcură. Ajuns la drum, Iancu Mirea văzuse că Potirică nu se depărtase aşa de mult. Strânse frâul şi-şi încorda picioarele. Calul intră deodată în galop, pe urma celuilalt. Atunci, Iancu îi slăbi strânsura frâului, dându-i toată libertatea. Fugea Potirică, dar şi el. Se pierdeau în urmă sgomotele înfundate ale unui îndoit tropot de copite, pornite avan într'o fugă parcă fără de sfârşit. Toată întinderea câmpului LA PÂNDĂ 265 era de-acuma stăpânită numai de cântarea lor. Răsunau îndepărtat într'un ecou întârziat, întins peste trei-patru haturi. După nouraşul alb din faţa sa, Iancu Mirea simţea, că oricum, dar tot îl va ajunge pe chiabur. Potirică dispărea în el şi apoi iarăşi apărea, ca o batistă neagră fluturată în colb. Cu palma grea, lovise burta calului de repetate ori. Acesta svâcni sub el şi se întinse lung, ca un arc ce ar fi vrut să săgeteze cerul. Parcă era sălbatec. Sbura. Frânt din şea, Iancu se plecase peste oblânc? ascunzându-şi faţa în coama lui bogată. I se lipise de gât, ca şi cum ar fi vrut să-i spună ceva la urechea ce nu o ajungea. Apucase cu mâinile frâul de scurt, aproape de zăbăluţe. Părul lui şi coama calului — la fel de negre — fluturau nedeosebite în boarea dimineţii. Iancu nu dorea, decât să-1 prindă pe chiabur! Şi trebuia să-1 prindă! De aceea îşi împintena din ce în ce mai des şi mai puternic calul. Ţinta din faţa lui se apropia. Creştea. Nu o pierdea deloc din ochi. Strunit mereu, lăstunul de sub dânsul se aşternuse drumului, pământului. Simţise şi el, că este o fugă pe viaţă şi pe moarte. Potirică nu era decât ca la două sute de metri înaintea lui. Şi deodată, dispăru la dreapta, înclinându-se cu cal cu tot. Acolo drumul cotea în loc, parcă frânt. Apucă frâul şi mai strâns; cu restul lui atinse încet crupa calului. Peste câteva clipe trecură şi ei cotitura. Calul s'a înclinat uşor, domolindu-şi singur mersul. Apoi reîncepu aceeaşi nemaipomenită fugă. Dar într'un timp, Iancu şi-a ridicat capul. înaintea lui drumul se întindea drept şi lung, nesfârşit de lung. Potirică însă, nicăeri. Nedumerit, îşi opri încetişor calul, bătându-1 cu palmele pe latul gâtului. Se uită înainte, înapoi, în jur. Nimeni. Oare unde o fi dispărut Potirică ? Pe linia orizontului apăruse geana luminoasă a soarelui. Cerul se înroşise, iar norii deveniseră transparenţi, aprinşi de lumină. Parcă ardeau. Razele cădeau prelung, păstrând încă umbra lanurilor de porumb. Se anunţa o zi senină şi caldă. Iancu îşi întoarse calul şi o porni la pas, pe drumul pe care cu câteva clipe înainte sburase. I se părea, că bătălia era definitiv pierdută. Lăsase frâul liber, agăţat de dâmbul şeii. Nelămurit, calul întindea gâtul lucios de sudoare, încercând frâul. Obosise. Sufla greu. Pe pulpe, părul umezit strălucea ca abanosul, îi bătu din nou gâtul, în semn de mulţumire. Dar numai ce făcu iarăşi colţul, că în faţa lui, Potirică gonea întins] pe-a-celaş drum. Flueră lung, a pagubă. Apoi îşi scăpă mirarea plină de revoltă. — Tii! înţelesese, că Potirică ocolise colţul prin porumburi. — Hai, căluţule! Strunit, calul săltă capul. Porni în trap şi apoi reintră în aceeaşi fugă, îndârjită şi grea. Acum mergeau către sat. Iancu Mirea măsura mereu distanţa ce-1 mai despărţea de fur şi socotea în gând pe unde va pune mâna pe el. 266 AUREL MI HALE Drumul cobora; în fund, luminată de soarele dimineţii apăruse Balta Seacă. Şi dela ea, cale de două haturi, căruţele urcau la câmp într'un îanţ negricios, neîntrerupt şi lung. Băltenii ieşiseră să-şi care pâinea ce o mai aveau, în zori, când înmuiate de rouă spicele nu se mai scuturau. Potirică ţinea mai departe, drumul drept; Iancu nu-1 slăbea; gonea după el, pornit ca într'o furtună. Văzându-se iarăşi urmărit, chiaburul îşi biciuia calul fără milă. Acesta însă jiu mai putea; gâfâia. Distanţa dintre ei, se micşora văzând cu ochii. Curând, Potirică sbură ca orb pe lângă primele căruţe. Când şi Iancu Mirea trecuse pe lângă ele, strigase din fugă ţăranilor ridicaţi în picioare, nedumeriţi, dar interesaţi şi temători. — Puneţi mâna pe el, măăă ! Vorbele lui fură rostite la început de primii. Şi apoi purtate din gură în gură, din căruţă în căruţă, pe întreg întinsul drumului. — ... puneţi mâna pe el, măăă! — ... puneţi mâna pe ei măăă! Tot lanţul acela de oameni, cai şi căruţe se angajase acuma în lupta prinderii lui Potirică. La început, săriră numai câţiva ţărani din car; apoi şi alţii, şi alţii, ca o armată. Oprite, căruţele rămăseseră pe o parte a drumului, în-chizându-i o latură. Cu furcile ridicate, oamenii încinseseră şi pe cealaltă, ca un zid. Potirică pătrunsese în fugă printre ele. îşi lovea calul cu o îndârjire plină de spaimă, disperat. încerca cu orice preţ, să scape din ţărcuirea neaşteptată. Insă în faţa lui, la numai cincizeci de paşi, se ridicase ca din pământ o pădure mişcătoare de furci. — .. puneţi mâna pe el, măăă! Calul se opri drept, cu picioarele dinainte înfipte în pământ, îngrozit de larma şi împotrivirea zecilor de oameni. Potirică se opinti în gol, aruncat pe gâtul lui. Ţăranii tăbărîseră pe ei coborându-şi furcile. Doi dintre ei prinseră de o parte şi alta, dârlogii umeziţi de spumă; ceilalţi apucară picioarele chiaburului. Toţi trăgeau de el. In învălmăşală, câţiva pumni se opriră în pieptul lui, repeziţi cu îndârjire. II traseră mai departe de cal şi-1 încercuiseră cu trupurile şi privirile pline de ură, duşmănoase. Sosise şi Iancu Mirea. — ... 'tu-mi-ţi soarele tău, de câine !!!... Credeai, c'o să ne scapi, ai ?... Potirică tăcea, privind înfrigurat feţele întunecate ale oamenilor. — El a ascuns şi a bătut grâul între porumburi, măi tovarăşi! — zise Iancu Mirea, rotindu-şi ochii spre cei din jur. Ţăranii murmurară; câţiva îl suduiră de mamă. — II vedeţi ? El a vrut să scape de colecatare, ca şi Făsui! Ochii ţăranilor scăpărau scântei aprinse, ca o cremene. — ...Şi tot el,—continuase Iancu, — l'o betegit pe tovarăşu' Cujbă, de-a rămas întins acolo, între porumburi!... la pândă 267 Doi dintre ţărani se repeziră la chiabur şi-i prinseră mâinile, ca şi când acesta ar mai fi vrut să fugă. Apoi îl împinseră din spate într'o căruţă întoarsă către sat. Potirică suise în ea, ridicat de pumni. Căruţa plecă urmărită în pasul calului de Iancu Mirea. Oamenii se răspândiră pe la carele lor şi o porniră în sus, spre ţarine. Pe drumul Teiului însă, îl întâlniră şi pe Cujbă. Venea călare după căruţa lui Potircă, mânată de Buzea. In ea, grâul furat amestecat cu pământ şi pleavă. Deasupra lui,—ca o mămâie, muerea chiaburului. Cujbă aflase dela Buzea că ea trebuia să vină în zori, să ia pâinea şi s'o aducă ascunsă sub lujerii de porumb, acasă. O aşteptase. Şi acuma o mâna şi pe ea după Potirică, la Sfatul Popular din Balta Seacă. Cerul se luminase tot, înseninându-şi zarea. # Când Tică Mălăeru deschisese ochii, zărise albeaţa patului, a oamenilor din jur şi a sălii întregi. Cu o mână îşi frecă ochii în care păstrase întunecimile nopţii şi ale locurilor unde căzuse sub lovituri. Mirosul de spirt şi medicamente îi înţepase narea, iar şoaptele celor strânşi la patul său îi amintiseră de făptaşii nelegiuirii. Sub chinga pansamentelor simţise în spate arsura împunsăturilor. Scânci. Dintre cei cu privirile aţintite asupra lui, se desprinse Onu. — Mă Tică, mă! Ochii lor se întâlniră aprinşi; ai lui Tică, de durere; ai Onului, de bucurie. Ba încă, ai lui Tică lăcrimară clipind mulţumiţi, că Onu-i lângă dânsul. Cu mâna tremur ândă îi mângâiase şi el palma acestuia, întinsă tot spre mângâiere. — Cine a fost, mă Tică ? — îl întrebase Onu, apropiindu-şi capul. Tică încercă să se ridice, apoi să se întoarcă. Dar mâna medicului îl apăsase poruncitoare în moliciunea aşternutului. Nu trebuia să se mişte. E! înţelesese şi bolborosi, sufîând în pernă. — Doi au fost, mă Onule ! — Nu i-ai cunoscut ? — se grăbise cil' întrebarea, Onu. Tică arătă din cap, că da. Ceilalţi îşi plecară toţi capetele asupra lui. — Pe unul... — cuvintele îi veneau întârziat, oprite de întretăerea răsuflării. — Pe Ciupitu' lu' Făsui!... El a dat... După aceasta, capul îi căzuse greu pe pernă. Medicul făcuse semn lui Onu să se depărteze. Onu plecă numai pleoapele, arătând că a înţeles şi-şi mai purtă de câteva ori degetele răsfirate în părul lui Tică. Apoi, pornise şi eJ în urma celor ce eşau pe uşă. •—De-acuma, nu te mai îngriji, tovarăşe !—îl asigurase afară medicul, un bătrân alb la faţă şi la păr, ca şi la corp. — Pleacă! Peste opt-zece zile va veni şi el. împunsăturile sunt numai piezişe, în lungul coastelor, pe lângă plămâni. A pierdut mult sânge, dar ... 268 AUREL mihale Grăbit, Onu-i strânse mâna şi plecă întins spre Balta Seacă. Aducea cu el vestea nouă, purtată în inimă şi gând, ca un legământ de luptă, de ură şi de răzbunare. Ajunse în sat, după asfinţitul soarelui; în vetrele băltenilor se aprindeau focurile serii. Trase la Partid. Partea de jos a ferestrelor luminate era tivită cu capetele copiilor şi a băeţandrilor ridicaţi pe brâul peretelui. Intră înăuntru, ca un glonte. Erau acolo vre-o douăzeci-treizeci de oameni. In mijlocul lor, Iancu Mirea şi femeia lui Tică. — A lui este! — grăi unul din cei rânduiţi pe lângă perete. — O cunosc şi eu, tovarăşu' Iancu! — se legă altul mai bătrân. Iancu Mirea ţinea în mână o pălărie neagră, decolorată, strânsă şi ţuguiată ca o căciulă. Alăturea de el, femeia lui Tică plângea în colţul basmalei. — Am smuls-o câinelui aseară, când 1-a adus neică Gheorghe pe Tică ... Spunea ea printre suspinuri. — E-a lui Florea Clopotaru ! — izbucni Onu. ■—A lui e, Onule!—grăi Iancu.—Şi tovarăşii spun la fel!! Gânduri noui îl frământau acum pe Onu; al doilea deci, fusese Florea Clopotaru ... In faţa lui, muerea lui Tică tremura sub plâns. — Nu plânge, Ioană; că l-au curăţat şi înfăşat, ca pe-un domn! Rana nu-i rea. Mi-a spus mie doctorul ăl bătrân, că-i în curând acasă!... Iancu se îndreptă spre Costin cu pălăria întinsă. — Du-o miliţienilor! Şi să-1 aducă şi pe Florea lângă chiabur! In seara aceea, satul întreg ştia, că nelegiuirea fusese făptuită de Ciu-pitu' lu' Făsui şi Florea Clopotaru. * — Undeva, trebue să fie ! — grăise Iancu Mirea grăbind pasul. — Nu se poate! De ce nici la el, nici la Făsui, nu am găsit nici un bob ? De ce ? Că doar Potirică nu bătea pentru prima dată, când l-am prins noi între porumburi ! — Tuşi. Praful pe care-1 înghiţise la treer îi uscase gâtlejul, ca de boală. Alăturea de el, Costin păşea tăcut, apăsat de încurcătura lucrurilor. Veneau dela arie. Inserarea le acoperise drumul cu pulberea măruntă a întunericului, lăsată mai mult spre sat. In părţi, câmpul părea bolovănit de nouri mari, negri, împinşi spre orizont. Din când în când, boarea serii îşi întărea fluturarea-i întreruptă, aducând răcoarea într'o mişcare uşoară şi plăcută.-Zăduful de peste zi se destrăma încet, încet. Pe cer, eşiseră primele stele. — Nu ! — reîncepuse după mult timp Iancu Mirea. — Mai e ceva, Co-stine! Ascunzătoarea pâinii! Păi, nu vezi ? Ce tot îndruga hoţoaica lui Potirică, pe când era la post ? — Caută dom' şef şi dacă-i găsi un bob la mine, să mi-1 bagi în ochi! — Ce crezi tu, numai aşa, degeaba ? LA PÂNDĂ 269 Costin nu răspunse nici acum. Dar pe măsură ce se apropiau de sat, simţea, că Iancu are dreptate. Legăturile şi urzeala chiaburilor trebuiau să fie mult mai largi, mult mai adânci. Ei nu au mers pe urmele lor până la sfârşit. Firul pe care-1 prinseseră trebuia tras, desfăşurat, până la capăt. Dar cum? — Mă, Costine — zise iar Iancu Mirea, oprindu-se în mijlocul drumului. Nu te gândeşti ? Ce-au făcut ei cu pâinea ? Unde au cărat-o ?... Păi, ia spune-mi tu, de ce tâlharul ăsta de Găman e plecat mereu de-acasă ? Unde se duce ? ... Ce duce ? . .. Nu este aici ceva la mijloc ? Ai ? .. . Porniră iar. Din mers, Costin îi întoarse răspunsul întârziat, cedând împotrivirii. — Este! Ai dreptate, lancule! Am greşit, mă, că n'am pornit-o de atunci şi pe urmele lui Găman .. . Iacă, au trecut două săptămâni în care banditul ăsta şi-a făcut de cap ... Ptiu!... Mi-e ciudă acum!. .. Mintea fiecăruia forfeca gânduri noui, începând de nenumărate ori cu altele, neridicate până acum. Până la sat nu mai scoseseră niciun cuvânt. La prima fântână, se opriră. Alăturea de ei, cumpăna se ridica spre cerul înstelat, ca un mare semn de întrebare. Iancu sări peste gârliciu, prop-tindu-se de unul din parii albiţi şi roşi. Cuprinse lanţul umed şi-1 împinse cu grijă în adânc. Prin mâinele sale, acesta trecea ca o funie de argint, lucioasă, lunecând. Suise lângă el şi Costin. Deasupra lor, gâtul de cocostârc al cumpenei cobora scârţâind. De jos, venea un aer rece, înviorător şi proaspăt. După ce o trase înapoi, până sus, Iancu apucă găleata şi o aşeză pe marginea de piatră a ghizdurilor. Sorbiră pe rând, îndelung, din apa plină de stele. Picături mari, luminoase, cădeau în întunericul fântânii, plescăind. Un alt pumn de stele plutea în fund, strânse buluc pe ochiul ascuns al apei din adânc. Cu mâinele umezite îşi şterseră frunţile, ochii şi obrajii, plini de praf şi de sudoare. — Eu trec pe la sediu,-—zise Iancu Mirea, coborînd.—Mergi? — Desigur! Satul îi primise liniştit, înăbuşit încă de aerul cald prins sub poalele salcâmilor. La sediul organizaţiei de partid îl găsiră şi pe Cujbă. Se aşezară la aceeaş masă, în faţa lui. — Frate Cujbă, — începu Iancu Mirea îngândurat, — tu nu crezi, că între Potirică şi Găman e ceva la mijloc ?... Ce-a făcut ăla cu grâul bătut mai 'nainte de a-1 prinde ? Un' 1-a dus ?... Şi tâlharul ăst'lalt, de ce se tot plimbă pe la târg ? Numai aşa, de florile mărului ?... Fruntea lui Cujbă îşi adâncea încet tăeturile, coborînd şi îngroşând, în acelaş timp, sprâncenele. Muşchii obrajilor îi jucau liniar, svâcnind. Dela Iancu, îşi îndreptă ochii întrebători spre Costin. 27° aurel MI hale — Şi noi l-am lăsat atâta timp în apele lui... — completă Costin clă-tinându-şi capul. — Eu zic, — continuă Iancu Mirea —, că încă nu-i târziu. Că nu trebue să-1 slăbim nici pe Găman ... Ce spui, tovarăşe Cujbă ? — Păi, ce să spun ? Dacă e ceva, l-om dibui noi şi pe Găman ... Să ştiţi, că el cară pâinea furată, carnea vitelor tăiate pe ascuns, uleiul luat aici pe te miri ce şi încă altele şi le speculează acolo, la târg... — Şi de unde ? De aici din ochii noştri.. . Măi, cum dracu' de l-am ocolit atât ?! — Şi înciudat, Iancu Mirea îşi plecă fruntea pe pumnul sprijinit de masă. Ii veneau în minte, pe rând, toate furtişagurile din ultimul timp rămase încă nedeslegate. A doua zi, în zori, Găman fusese văzut pe drumul târgului mergând pe jos. Avea şi cai şi căruţă. Şi încă, ce cai! De ce atunci plecase aşa ? Seara însă, Cujbă cu alţi câţiva ţărani săraci îi împresuraseră ograda, pe nesimţite. El cu Ştefănică pândeau intrarea din faţă, dela şosea, a curţii. Stăteau nemişcaţi, pitulaţi în spatele gardului vecin, cu ochii aţintiţi pe casă, pe acareturi şi hambare. Andrei Ursu şi Tică Mălăeru vegheau la cealaltă poartă, ascunsă în umbra salcâmilor din fund. Sgomotele serii trecură grăbit, adâncind tăcerea. Peste aşezările din Balta Seacă, umbrele nopţii căzură cu toată tăria lor, statornicindu-se ca pentru multă vreme. Nu se mai simţea nici o mişcare. Doar pe cer, stelele licăreau mărunt, ca nişte nestemate. într'un târziu, Ştefănică atinse uşor umărul lui Cujbă. — Sst! Printre uluci, el îi arătase pe muerea lui Găman; mătăhăloasă, eşise pe nesimţite în faţa porţii şi privea atentă drumul. Asculta! Nici ţipenie de om! Se întoarse; zăvori portiţa şi încet, se furişă pe lângă ziduri înapoi, în umbra casei. In cealaltă parte, Andrei Ursu şi Tică Mălăeru şuşoteau nerăbdători. — Ce zici, frate Tică, — îşi şopti întrebarea Andrei; — ne mai scapă şi acum ? Tică zâmbi şiret, arătându-şi dinţii albi, lucioşi în întuneric. In acelaş timp, capul i se mişcă scurt în dreapta şi în stânga, într'o împotrivire mută. ascunsă şi grea. — Că, doar nu mai suntem legaţi de mâini şi de picioare, cum ... — Sst! Andrei Ursu îl trase încet in adăpostul ascunzătorii. Chîaburoaica intrase acum, tăcută şi temătoare, în taina salcâmilor. Trecea prin faţa lor, călcând uşor, ca o pisică. In spatele zăplazului împletit din răchiţi, se opri. îşi lungi gâtul peste el, privind drumeagul. Asculta. Tăcerea era îa fel de neîntreruptă. După un timp, se plecă şi desfăcu legăturile porţii, întârziind la descurcam! lor. Apoi deschise poarta larg, luptându-se cu greutatea ei. LA PÂNDĂ 271 Când trecu spre casă, mâna lui Tică atinse umărul lui Andrei Ursu, în-găimând: — Auzi, mă Andrei! Să ştii, că Găman trebue să sosească! Buhăita asta, are vorbă cu el... Altfel.. . Noaptea se lăsase groasă, adâncă şi liniştită, ca de toamnă. Satul dormea dus, scufundat într'o tăcere de mormânt. Greu oblonite, ferestrele casei lui Găman păreau mai mult nişte metereze. Ograda, pustie în toată revărsarea ei, aştepta deschisă întoarcerea tâlharului. Dar întunericul din Balta Seacă prinsese de acum ochi şi urechi. ORIENTĂRI PENTRU GRABNICA LICHIDARE A GREŞELILOR NOASTRE « Lupta de clasă », organ teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, publică în nr. 6, o recenzie despre «Viaţa Românească ». Pe această cale, Partidul vine din nou în ajutorul colectivului redacţional al revistei, adăogând liniei trasate şi indicaţiilor date în cadrul discutării sarcinilor şi muncii depuse, îndrumări preţioase pentru ca « Viaţa Românească » să întărească frontul publicaţiilor noastre literare. Constatându-se unele progrese realizate de « Viaţa Românească » — şi cu referire la materialul concret, cuprins în Nr. ii (1949) al revistei—, se subliniază, totodată, în recenzia din « Lupta de clasă », lipsurile mari, fără îndreptarea cărora revista Uniunii Scriitorilor din R.P.R. nu va putea face faţă sarcinilor care-i revin. « Literatura noastră — scrie « Lupta de clasă » — este astăzi frământată îndeosebi de problemele creaţiei originale şi acest lucru se reflectă nu atât în critica literară, cât în poezia şi proza care apar. Scriitorii îşi pun, fără să rezolve adesea, probleme în legătură cu originalitatea creaţiei, în legătură cu specificul naţional, cu eroii pozitivi, cu reprezentarea în literatură a luptei şi rolului Partidului şi a membrilor de partid ». Care sunt sarcinile revistei noastre ? « ... să publice cele mai caracteristice poezii şi lucrări de proză, să devină în acelaş timp mai închegată, să acorde o deosebită atenţie romanelor şi pieselor de teatru cu teme noui, luate din viaţa şi din lupta oamenilor muncii». Pentru aceasta, trebue, însă, lichidate slăbiciunile, confuziile, şovăelile existente chiar în sânul redacţiei. Dintre toate, cele mai de seamă sunt: 1. faptul că se strecoară versuri abstracte, lipsite de combativitate, cu urme de formalism — iar în sectorul criticei articole neştiinţifice; 2. că problemele creaţiei, astăzi pe primul plan în literatura noastră, nu constitue pentru redacţie o preocupare permanentă, susţinută — iar opera de reconsiderare a clasicilor nu este legată puternic de acest prezent, reconsiderările făcându-se fără curaj; 3. că redacţia nu PENTRU GRABNICA LICHIDARE A GREŞELILOR NOASTRE 273 munceşte suficient cu scriitorii, cercul colaboratorilor [săi fiind încă foarte restrâns. Astfel, « Lupta de clasă », subliniind faptul că, «în ceea ce priveşte calitatea celor mai multe lucrări literare, «Viaţa Românească » a făcut primii paşi pe drumul arătat de Partid », face totodată o analiză ascuţită a poemului «întâlnirea apelor», trăgând concluzia, inevitabilă, că « Viaţa Românească » « nu a adoptat încă o poziţie hotărîtă de luptă împotriva manifestărilor formaliste în literatură. însăşi critica formalismului rămâne uneori la suprafaţă, fără să fie aplicată concret la poezia şi proza noastră ». Analiza articolului « Revolta socială în poezia lui Coşbuc » subliniază greşelile principiale cuprinse în acest articol şi indică în ce fel trebue făcută critica literară. Cerând « Vieţii Româneşti » să promoveze literatura originală, care tratează temele luate din viaţa şi lupta oamenilor muncii din R.P.R., să axeze numerele pe opere mari, să stea pe poziţiile principiale militante ale luptei înverşunate împotriva formalismului (cu aplicare concretă şi consecventă la materialul publicat), « Lupta de clasă» arată că revista noastră trebue să întărească legăturile cu scriitorii, să organizeze consfătuiri cu colaboratorii şi cetitorii, să colaboreze strâns cu Uniunea Scriitorilor, să pună şi să discute amplu problemele complexe ale creaţiei literare. * Redacţia «Vieţii Româneşti», cercetând cu atenţie articolul apărut în « Lupta de clasă» şi-a însuşit critica făcută, luându-şi angajamentul de a îndrepta serioasele deficienţe şi greşeli pe care le-a avut în muncă. Intre timp au apărut Nr. 12 (Decembrie 1949) şi Nr. 1 (Ianuarie 1950). Analiza lor duce la concluzia că, totuşi, redacţia «Vieţii Româneşti» încă t > > 9 j nu a păşit cu hotărîre la împlinirea angajamentelor luate, îndrumările date de Partid nefiind introduse în practică. Este adevărat că, în urma indicaţiilor date de partid, s'a început, în numerele citate, sistematizarea şi axarea materialului publicat. Se tipăreşte romanul « Oţel şi pâine »; a apărut piesa « Cetatea de foc », etc. Deasemenea, nuvelele publicate răspund unor probleme ale realităţii noastre. Redacţia şi-a întocmit un plan de lucru pe şase luni care a început să fie pus în aplicare. Au avut loc discuţii, în redacţie, pentru lămurirea unor probleme însemnate ale literaturii noastre. Dar aceştia sunt numai primii paşi, revista menţinân-du-se, atât prin cele ce publică, cât şi prin organizarea defectuoasă a muncii redacţionale, în situaţia de a nu fi pornit efectiv la concretizarea sarcinilor date de Partid. Mai mult, în Nr. 12 (1949) şi în Nr. 1 (1950) apar greşeli serioase, care dovedesc şi o condamnabilă lipsă de vigilenţă a conducerii revistei. Poezia publicată conţine influenţe formaliste. Alături de versuri limpezi ale unor poeţi, se întâlnesc poemele obscure, abstracte, ale altora. Redacţia 18 274 VIAŢA ROMÂNEASCA nu depune încă eforturi destule pentru a ajuta pe poeţi — şi mai ales pe cei tineri — în munca lor; publică poeme la care autorul ar trebui să mai stă-ruiască pentru a le limpezi şi închega mai bine. Intr'adevăr — cum arată « Lupta de clasă » — redacţia « Vieţii Româneşti » « nu a adoptat încă o poziţie hotărîtă în lupta împotriva manifestărilor formaliste ». De aceia consideră drept publicabile unele poeme vădit formaliste, în timp ce vede manifestări formaliste acolo unde nu sunt, aşa cum apare în recenzia lui Radu Petrescu din Nr. i (1950), — fapt pe bună dreptate criticat şi de « Contemporanul ». « Critica formalismului rămâne uneori la suprafaţă » — se arată în recenzia din « Lupta de clasă ». « Viaţa Românească » încă nu a luat o poziţie fermă împotriva manifestărilor formaliste concrete din literatura noastră, nu a publicat nici un studiu în care formalismul să fie combătut pe baza materialului concret. Sectorul Orientări a dispărut din revistă, lipsind pe cetitori de studii mai ample cu privire la problemele literaturii, arătând că — în fond — redacţia şovăie când este vorba de a le ataca. In adevăr, cu toate prevederile planului redacţional, problemele poeziei, prozei, criticei, dramaturgiei — literatura ca mijloc de cunoaştere, rolul ei educativ, caracterul ei popular, spiritul de partid care trebue să o însufleţească, problema unităţii dintre conţinut şi formă în literatură, combaterea literaturii decadente, etc. etc. — încă n'au găsit răspuns nici desbateri în « Viaţa Românească ». Există oarecare inerţie manifestată prin căutarea numai de publicişti « consacraţi»■— temele mai mari ne-fiind propuse şi tinerilor. Cu un ajutor perseverent al redacţiei, acest gol ar putea fi umplut şi totodată ar creşte şi cadre de critici noui, tineri. Ca urmare, redacţia a lăsat de-o parte această preocupare. La rubrica respectivă nu a apărut de multă vreme nici un articol original cu privire la descompunerea artei burgheze; nu se demască, perseverent şi documentat, dumpingul ideologiei dolarului. In sectorul Teorie şi critică, revista a dat o contribuţie apreciabilă în cadrul centenarului naşterii lui Mihail Eminescu. Totuşi, nu toate studiile şi articolele au un nivel ştiinţific ridicat, unele — ca, de pildă, « Natura şi dragostea în poezia lui Eminescu», «Eminescu, poet al poporului» — neaducând elemente noui faţă de cele discutate şi publicate în presă. Studiul « Planul de Stat în literatură» nu adânceşte destul problemele înfăţişării omului nou şi a efortului său conştient, nu se ocupă de măsura în care scriitorii au reuşit să zugrăvească veridic oamenii şi faptele. ; In critica din «Viaţa Românească», adeseori, ideile nu sunt limpede expuse; unii critici şi recenzenţi folosesc un limbaj căutat, câte odată bombastic, dăunând fondului just. Astfel, articolul « Eminescu şi Creangă » este în mare parte confuz, mai ales din pricina limbajului folosit de autor, limbaj greoi, care nu izbuteşte să cuprindă şi să limpezească ideile. (Nu este de natură a ajuta pe cititor, —< de pildă o frază ca aceasta: « Căci aspectele şi sensurile PENTRU GRABNICA LICHIDARE A GREŞELILOR NOASTRE 275 ce acum sunt scoase la iveală nu sunt «noui», nu sunt create acum; ele au fost dela început în opera lui Eminescu, pentrucă au fost şi în conştiinţa lui, numai că împrejurările în care el a trebuit să scrie, au constituit o adevărată cenzură pentru poet, care de fapt nu publica ceea ce voia el, ci ceea ce nu contrazicea interesele de clasă reprezentate de cenacul Junimii; iar mai apoi critica literară a burghezo-moşierimii a avut grije să ascundă tot ce putea pune în lumină adevărata gândire a lui Eminescu, adevărata lui poziţie faţă de societate, evidenţiind numai elementele care făceau din el ceea ce el nu fusese niciodată: un reprezentant al junimismului literar»). Recenziile, deşi învederează unele progrese, nu s'au ridicat, îndeobşte, la nivelul studiului concentrat, meţinându-se încă în tipare « calme ». Ele se mărginesc la prezentarea temei şi la unele observaţii, fără a avea o ascuţime critică în stare să ajute atât autorului a cărui carte se recenzează, cât şi cititorului pe care ar trebui să-1 orienteze. Mai mult, tocmai acolo unde ar trebui intransigenţă partinică, principialitate şi grijă deosebită, se manifestă scăderi vădite şi lipsă de vigilenţă. Progresele făcute în domeniul prozei se resimt încă de neglijenţe redacţionale. Anunţând publicarea, în curând, a romanelor « Sfârşitul jalbelor » (Al. Jar), « Canalul» (P. Dumitriu), «Temelia » (E. Camilar), « In Vest» (A. Mihale), «înarmată» (L. Fulga), «Cimentul» (O. Măgureanu) — trebue să constatăm, totuşi, că redacţia noastră nu a stăruit asupra zugrăvirii în literatură a industriei grele, a oamenilor muncii, care, în metalurgie, petrol, mine, etc., pun temeliile socialismului în R.P.R. «Viaţa Românească» nu a ajutat în mod susţinut creşterea şi promovarea creaţiei noui, în opoziţie cu rezidurile vechii literaturi, nu a pus în centrul preocupărilor ei tipărirea poeziei şi prozei care să servească drept model, deschizătoare de drum în literatura noastră, nu s'a ocupat în paginile rezervate criticei de fenomenele pozitive, valoroase, existente în literatura noastră. Pricinile deficienţelor sunt multiple. 1. In primul rând, ele trebue căutate în slăbiciunea ideologică a colectivului redacţional, în faptul că problemele literaturii nu se adâncesc, că redactorii nu învaţă suficient. De aci vine şi lipsa de curaj, de-o parte, şovăelile şi confuziile de altă parte. 2. Lipsa unei legături susţinute cu viaţa, cu oamenii, cu problemele concrete ale construirii socialismului în R.P.R. antrenează şi superficialitatea multora din materialele literare apărute. Membrii redacţiei nu se deplasează pe teren, nu verifică pe viu materialul primit, nu lucrează destul de metodic cu scriitorii. Legăturile cu scriitorii din provincie sunt foarte defectuoase. Nu s'a lucrat suficient pentru atragerea şi stimularea de noui talente şi, mai ales, nu s'a lucrat cu tinerii din cenacle. Redacţia nu a organizat nici până acum consfătuiri cu cititorii, lipsindu-se astfel de ajutorul preţios al acelora către care se adresează. 18» 276 VIAŢA ROMÂNEASCĂ 3. Critica şi autocritica nu se practică în chip mulţumitor în redacţia «Vieţii Româneşti »■. Nu se lucrează destul, nu se depun de către fiecare redactor eforturile cerute de o asemenea revistă, domneşte încă un spirit de îngăduinţă reciprocă faţă de slăbiciuni. 4. Munca nu e bine organizată, nu sunt bine împărţite sarcinile, unora dintre redactori lipsindu-le simţul de răspundere. Unii redactori nu duc o muncă susţinută pentru aplicarea planului. Conducerea revistei trece cu vederea, neprincipial, greşelile făcute şi nu controlează îndeajuns îndeplinirea sarcinilor. De aici provin întârzierile, pripeala înaintea apariţiei fiecărui număr, publicarea romanelor fără a se indica urmarea în numărul viitor, repartizarea nepotrivită a materialului în numerele succesive. Unele colective, cum este cel de Teorie şi critică, nu au precizate clar obiectivele, ghidându-se mai mult după calendar (aniversări) şi lăsându-se condus de materiale venite din afara iniţiativei redacţiei, — cu toate că «Viaţa Românească » are datoria de a contribui printr'o participare organizată la desbaterea problemelor ridicate de mişcarea literară de azi. Greşelile principiale, neglijenţele redacţionale, articolele superficiale au la temelie manifestări ale apolitismului. In faţa colectivului redacţional al «Vieţii Româneşti» stau sarcinile trasate de CC. al P.M.R., subliniate din nou în articolul din «Lupta de clasă». In condiţiile trecerii dela capitalism la socialism în ţara noastră, în împrejurările ascuţirii luptei de clasă şi pe frontul ideologic, P.M.R. acordă o atenţie deosebită luptei împotriva ideologiei burgheze, împotriva diferitelor reziduri şi manifestări decadente, formaliste din creaţia poeţilor, prozatorilor şi criticilor noştri. Este lupta împotriva manifestărilor cosmopolite, făţişe sau camuflate, de ploconire în faţa literaturii şi artei burgheze decadente din occident, împotriva formalismului, naturalismului, împotriva caracterului abstract şi lipsit de combativitate al unora dintre lucrările literare dela noi. P.M.R. arată neîncetat drumul literaturii noastre, care trebue să fie armă de luptă a poporului muncitor împotriva imperialismului anglo-american şi împotriva rămăşiţelor capitaliste din ţara noastră. Partidul arată cum literatura noastră trebue să zugrăvească în imagini veridice realitatea în plina ei transformare revoluţionară, descriind lupta şi victoriile poporului nostru pe drumul construirii socialismului. Partidul ne învaţă să înfăţişăm în literatură apariţia şi creşterea omului nou, constructor al socialismului, făcând astfel ca poezia şi proza noastră să fie un real mijloc de educare a oamenilor muncii în spirit socialist. Legată de viaţă, pornind din ea, alegând din multiplele ei fenomene tot ce e nou, înălţător, participând la combaterea viguroasă a vestigiilor lumii vechi care moare, literatura noastră va creşte învăţând — aşa cum îndrumează CC. al P.M.R. — din uriaşa şi nesecata experienţă a Uniunii Sovietice, a literaturii ei. Pentrucă literatura sovietică este cea mai avansată literatură din lume, pătrunsă de ideile cele mai înaintate, călăuzită de învăţătura marxist-leninistă, literatură a cărei valoare se desprinde din organica unitate dintre pentru grabnica lichidare a greşelilor noastre ?77 bogăţia de idei şi măestria artistică, din contemporaneitatea şi combativitatea scriitorilor sovietici, făuritori de opere pentru popor şi în slujba poporului. * Greşelile din ultima vreme arată că redacţia n'a tras nici învăţămintele cuvenite din critică, nici n'a pornit, în consecinţă, la înlăturarea curajoasă a slăbiciunilor. Există, însă, toate condiţiile pentru ca « Viaţa Românească » să devină acea revistă de care are nevoie frontul literar din R.P.R. — principială, combativă, promotoare a literaturii noui, aşa cum sunt în drept s'o ceară cetitorii noştri. Având linia trasată de Partid, posibilitatea de a învăţa şi însuşi experienţa literaturii sovietice, având putinţa de a face, redacţional, faţă sarcinilor, dispunând din plin de ajutorul ideologic şi material, nu depinde decât de redacţia noastră ca ea să realizeze într'adevăr o revistă literară necesară şi folositoare poporului nostru. « Viaţa Românească », organ al Uniunii Scriitorilor din R.P.R. trebue să devină una din armele de luptă împotriva formalismului, estetismului sterp, cosmopolitismului şi lipsei de idei, ea trebue să lupte pentru acea literatură înaintată, de mare valoare ideologic-artis-tică, pe care o cer oamenii muncii din ţara noastră. Pentru aceasta, însă, trebue să ne pătrundem de simţul răspunderii în muncă; să ridicăm nivelul nostru teoretic, să întărim combativitatea şi vigilenţa în muncă; să fim mereu pe poziţiile principiale ale luptei pentru o literatură nouă, reflectând lupta poporului nostru pentru socialism, pentru pace trainică, împotriva imperialismului anglo-american aţâţător la un nou război mondial, să combatem fără cruţare manifestările dăunătoare streine din câmpul nostru literar — şi în primul rând cele din sânul redacţiei; să planificăm şi să organizăm temeinic munca, să lărgim cercul colaboratorilor, să desbatem problemele revistei cu cetitorii, să convocam dese consfătuiri cu scriitorii; să întărim colaborarea cu Uniunea Scriitorilor din R.P.R. şi celelalte reviste, cu cenaclurile literare ale organizaţiilor de massă şi din fabrici; să aducem în redacţie elemente tinere muncitoreşti, talentate, ajutând creşterea lor; să desvoltăm spiritul criticei şi autocriticei în munca noastră. Conştient de răspunderea pe care o are, colectivul redacţional al « Vieţii Româneşti» îşi ia angajamentul de a îndeplini în mod consecvent sarcinile de cinste care îi revin. TEORIE ŞI CRITICA PROF. TRAIAN SĂVULESCU LA ANIVERSAREA A 75 DE ANI DE VIAŢĂ A POETULUI ŞI ACADEMICIANULUI A. TOMA*) Academia Republicii Populare Române, întovărăşită cu Uniunea Scriitorilor din R. P. R., sărbătoreşte pe poetul şi academicianul A. Toma la împlinirea a 75 de ani de viaţă, la împlinirea a cinci decenii şi jumătate de creaţie şi luptă încununată de victorie, care pentru sărbătoritul nostru nu este decât un îndemn pentru alte lupte cerute însuşi de victorie. Sunt fericit, că am prilejul să dau curs gândurilor şi sentimentelor mele, aplecat cu emoţie asupra operei unui om pentru care poezia n'a fost un joc frivol sau grotesc de cuvinte, ci, cum spune el, pentru a surprinde raza adevărului, cu dureroase căutări prin neguri, sau din când în când chiar făcând un pas înapoi pentru regăsirea drumului înainte, şi-a desăvârşit talentul pus în slujba socialismului. Să nu vă aşteptaţi dela mine să măsor cadenţa versurilor, să valorific rimele, să urmăresc influenţele din poezia lui A. Toma sau să-1 înghesui pe iubitul nostru sărbătorit într'un compartiment oarecare al edificiului literaturii. Lipsa mea de competenţă în materie de critică literară şi faptul că nu sunt estet profesionist, mă vor ajuta să merg oblu spre ceea ce găsesc că trebue spus, să trec peste anumite prejudecăţi de specialist şi să grăiesc deschis cu vorbele mele, ceea ce am simţit şi am priceput încă de muhă vreme din opera poetică a lui A. Toma. Născut în Târgul Urzicenilor din Ialomiţa, în mijlocul Bărăganului, unde arşiţa verii usucă firul ierbii şi face să plutească deasupra câmpului apa morţii; unde crivăţul iernii nestăvilit bate năpraznic, când nămeţind drumurile şi cărările, când rostogolind ciurlanii şi scaieţii pe întinsul stepei; unde focul de coceni şi paie nu potoleşte tăria frigului, într'un cămin părintesc niciodată îndestulat de câştigul modest al zilei de târg; unde cei mulţi şi prigoniţi, ţăranii din împrejurimi, chinuiţi de nedrepte orânduiri, întunecaţi la chip, robeau pe latifundiile moşiereşti, mestecând cu boţul de mămăligă durerea, umilinţa, revolta; acolo şi-a găsit izvor, clocotul şi freamătul din sufletul lui A. Toma; acolo, în mijlocul naturii celei mai aspre şi a societăţii celei mai vrăjmaşe omului, şi-a pus poetul de mai târziu cele dintâiu întrebări asupra rostului vieţii, acolo soarta celor flămânzi şi goi i-au întărit lui A. Toma încrederea în viaţă şi în cei mulţi, acolo a sorbit din licoarea tămăduitoare de pesimism şi demoralizare care i-a fost de folos şi în clipele — ce spun clipele, ceasurile, lunile, anii — când trăia din plin primejdiile, greutăţile şi sbuciumul legat de viaţa unui neadaptabil progresist, legat de viaţa sub teroare. *) Discursul rostit la 14 Februarie 1950, în Şedinţa festivă a Academiei R. P. R. pentru sărbătorirea poetului A. Toma. LA ANIVERSAREA LUI A. TOMA 279 a celor care au dat tribut de sânge şi umilinţă nebuniei rasiale, mai mult decât cei care puteau să-şi apere viaţa cu arma ce o aveau în mână şi au folosit-o pentru o cauză nedreaptă. Aceste suferinţe ale lui şi a celor mulţi l-au fărut pe A. Toma să vibreze fermecător de dureros dar şi înnaripat de elanurile revoltei: « Inimă omenească Bulb rumen de falnică floare Nu te doare Oarba ta închisoare. Prea temătoare svăcneşti Spre tot ce doreşti. Cum aş vrea să te 'nvâţ Taina avântului Din strănsoarea pământului Dărza revoltă De-a sparge a beznilor boltă ? » (Poemul « Mama », 1912). După învăţătura de început din târgul în care s'a născut, părinţii mutându-şi casa la Ploeşti, A. Toma urmează cursurile liceului din acest oraş. Cunoaşte aci pe criticul Dobrogeanu-Gherea, care-1 apreciază şi-i acordă o deosebită atenţiune. In casa şi în cercul lui Gherea se iniţiază în marxism, împreună cu colegul său de liceu, C. I. Parhon, venea râtul nostru preşedinte de onoare, savantul creator de şcoală. De atunci, viaţa acestor doi credincioşi ai cauzei muncitoreşti, deşi s'a desfăşurat pe drumuri deosebite, a fost totuşi luminată de acelaşi crez socialist, tinzând către acelaşi scop final pe care au avut fericirea să-1 vadă realizându-se şi unul şi altul: răsăritul societăţii lipsite de exploatarea omului de către om. încă din liceu, A. Toma a început să publice versuri în revistele « Lumea ilustrată » şi « Calendarul Lumii Ilustrate ». Cum era firesc, poeziile din acea epocă au un caracter romantic. Chemările tinereţei şi dragostei, năzuinţele de împlinire artistică şi desăvârşire morală sunt pe primul plan; totuşi poeziile de început nu erau lipsite de marile întrebări asupra rostului superior al vieţii». « Mi-e inima ca un ghioc Ce-a strâns în el tot cântul vieţii Cu ciripirile de joc Şi trilurile tinereţei». Retrospectându-se în poemul « Cântul vieţii», când după ani de luptă împlinirile lui s'au săvârşit, îşi încarcă ghiocul inimei cu lovituri ce puteau să-1 doboare. « Cu dârzul zornet de războiu Al bărbăţiei ce s'avânlă Şi cu sinistrul ropot surd Al bulgărilor ce 'nmormăntâ ». Prin stăruinţa şi sprijinul lui Gherea devine colaborator la « Munca », « Lumea Nouă » şi la « Lumea Nouă Literară, Ştiinţifică şi Ilustrată » unde publică poezii originale, şi prelucrări în versuri din Heine şi Chamisso, Iacobi. In « Lumea Nouă » şi în « Lumea Nouă Literară » publică cronici politice rimate şi cronici fanteziste în proză sub pseudonimele de Hâncu, Falstaff. Una din aceste cronici este reprodusă de colegul Barbu 280 PROF. TRAIAN SAVULESCU Lăzăreanu într'o broşură recentă despre I. C. Frimu, apărută în Editura Confederaţiei Generale a Muncii (anul 1948). In această cronică, iscălită Hâncu, poetul persiflează pe Lascăr Catargiu, primul ministru, care dăduse ordin pentru prinderea, arestarea şi trimiterea la urmă a propovăduitorilor pentru întemeierea cluburilor ţărăneşti « cu scopul de înnarmare a ţărănimii cu cunoştinţele necesare pentru a se putea opune lăcomiei şi nedreptăţii arendaşilor, proprietarilor şi uneltelor acestora»: « Aşa dar tu subaltern Vei da ştire la Guvern Când la sate s'ar ivi Oameni fără cărţulii». In anul 1894, A. Toma este student la Bucureşti unde urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. In acelaşi an, Gherea îl numeşte redactor la « Lumea Nouă Socialistă », în care publică, în anul 1896, deci acum 54 de ani, poezia revoluţionară « Trăiască Comuna », prelucrare după Ernest Claar, scrisă într'un stil combativ neobişnuit de violent pentru timpurile acelea: «Dar din ucişii cei de ieri Un nou norod răsare Ce-şi umflă pieptul furtunos Şi sună din fanfare. El vrea domnia lui prin el — Şi lumii-i dă de ştire Că-i timp ca tronuri şi tirani Să piară în nefire ». Versurile din « Trăiască Comuna » au fost des citite în şedinţele şi întrunirile vechei generaţii de luptători socialişti. Anii de învăţătură în Universitate i-au fost întunecaţi lui A. Toma, ca şi altora, de turburările provocate de huliganismul îmbrăcat în vestmântul aşa numitului naţionalism, turburări puse la cale, conduse strategic şi desfăşurate tactic- de politicienii burghezo-moşierimii, care, până la 23 August 1944, au folosit o parte din masa studenţească ca o trupă de manevră, pentru a-şi putea acoperi turpitudinile, nedreptăţile, minciunile şi jafurile. Devastările, progromurile rasiste în cartiere şi universitate au împiedecat timp de decenii atâtea şi atâtea vlăstare tinere sa crească sănătos şi să rodească pentru binele patriei şi poporului. A. Toma, călit în lipsuri, durere şi suferinţă, în lupta pe care o purtase până atunci, nu se dă bătut, nu se resemnează şi, împreună cu un grup de studenţi progresişti, lansează foaia de violent protest — « Jos Vandalii » — unde găsim şi semnătura studentului în medicină C. I. Parhon. Cunoscuta polemică dintre Maiorescu şi Gherea în jurul «Artei pentru artă » şi « Artei cu tendinţe », împărţise pe scriitori şi artişti, către sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului acesta, în două tabere. Tânărul poet A. Toma, convins că teoria «Artei pentru artă » n'a fost născocită decât de clasele exploatatoare în interesul menţinerii subjugării maselor muncitoare, îşi face din teoria « Artei cu tendinţă» crezul crea-ţiunii sale. Frământările şi chinurile poetului exprimă frământările, elanul, năzuinţele poporului muncitor. Poetul cântă începuturile de luptă ale clasei muncitoare pentru dărî-marea orânduirii capitaliste. Poezia lui A. Toma îşi trage seva din viaţă şi este străbătută de fiorul luptei de clasă. Poetul este în rândul luptătorilor pentru libertate şi dreptate, iar poezia lui, aşa cum notează el însuşi, n'are alte interese decât acelea ale poporului şi o consideră ca un bun obştesc. « Mă simt deţinătorul unui bun obştesc — pe eare mă la aniversarea lui a. toma socotesc dator să-1 înmânez Partidului meu şi prin el stăpânului nostru, poporul, dela care deţinem şi la care trebue să se întoarcă, crescut, orice bun ». « Popor, izvor renăscător De viaţă şi avânturi Din tine vin, cu tine merg Şi cresc a mele cânturi ». (« Popor, izvor renăscător », 1940). A. Torna, ca şi Maiacovschi, Eluard şi Aragon, a dovedit că poezia socială se împacă mtnunat cu măestria artistică a formei. Din anul 1898 începe pentru A. Toma viaţa trudnică pentru o bucată de pâine, pe care societatea i-o drămuia şi i-o smulgea chiar periodic dela gură. Din 1898 până în 1903 îl găsim director la şcoala primară din Ploeşti, unde fusese pe vremuri elev. Intre 1903—1905 funcţionează ca profesor suplinitor de istorie la Liceul particular Sf. Gheorghe din Bucureşti, unde odraslele bogătaşilor aveau mai mult pentru satisfacerea năsbâ-tiilor ior, decât poetul cu trupul firav, delicat. Intre 1904 şi 1914, A .Toma e profesor de istorie şi filosofie la Institutul de Fete « Pompilian ». Intre anii 1914—1917, şomeur, îşi întreţine greu familia dând meditaţii, — acea ocupaţie plină de umilinţă pe care au cunoscut-o mulţi oameni de ispravă, în contactul lor cu familiile avute unde impertinenţa şi prostia se îmbinau cu jignirea polului strecurat la sfârşitul lunii. In acea vreme, poetul a cunoscut momente de dureroasă cumpănă, în care vrăjmaşa orânduire socială îi punea în faţă antagonismul dintre viaţa reală şi chemarea înaltă. « Unda fântânii Gâlgâie 'n lacrâmi Urcă şi cad In vraja nopţii» (« Ispitirea », 1900). Şi-a refulat revolta, şi-a închis durerea în el, când suferinţele celor mulţi, ca şi Emi-oescu, nu le-a mai putut cuprinde. « Sunt lacrimi grele ce le plângi Şi nu lucesc afară Şi in veci nu râde un strop de cer In unda lor amară ». (« Sunt lacrimi grele », 1900). Dar poetul nu se lasă înfrânt, ca Eminescu, şi în mediocritatea vieţii pe care este silit să o îndure, sacrificându-şi iubirea, jertfindu-şi tinereţea, izbucneşte în strigăt de revoltă: « Nu-i timp de-alintări şi iubire O lasă-mă dulce odor! Furtuna s'apropie — creşte Ca viforul răsturnător. » (« Răsvrătire », 1898). PROF. TRAIAN SĂVULESCU Tălmăcind al 45-lea psalm cântat întâia oară în veacul al XI-lea înainte de Hristos, poetul îndeamnă şi încurajează cu vorbe de conducător de oaste: « Sabia ta, cinge-o, viteze, pe coapsă — Mergi în orbiri de găteli către izbândă Pentru-adevăr, pentru Dreptatea strivită, înaintează ! » (« Psalmul 45», 1899). Când mrejile îndoielii îl cuprinde trecător, poetul nu se îndreaptă către asupritori să le cerşească mângâiere pentru răni şi întărire pentru suferinţe. El îşi îndreaptă ruga către frateie codru: « Vin la tine, frate codru, După sfat şi mângâieri — Spune, când îţi moare totul, Codru, cum renaşti şi speri?» (« In codru », 1896). A. Toma, poet pământean, a trăit teluric scăderile şi înălţările omului, legate de fire. A iubit, dar nu ca un epicurian şi nici ca un lunatec transcendent. Femeia, pentru A. Toma,.nu este nici bachantă, nici înger şi nici diavol. Poziţia severă a lui A. Toma faţă de problemele vieţii, se vede şi în felul cum a căutat să înţeleagă sufletul complex, dar nuanţat al femeiei-om. Cu câtă duioşie sinceră, neafectată cântă el iubirea ei: o Vreau să-mi pun sub aşternut Busuioc şi mintă, Visul dulce şi pierdut Iarăşi să mă mintă ». * Să mă 'nşel, că te desmierd Stinsa mea comoară — Şi să tremur că te pierd Ca întâia oară »/ ' (« Ea cântă », 1905). Dar, pentru A. Toma, femeia vede şfînţelege rosturile adânci ale vieţii, se revoltă în faţa nedreptăţilor, luptă, îşi jertfeşte iubirea ei, bucuria, fericirea pentru cauza celor mulţi, ea zămislitoarea. Sfâşiată de" chinuitoare întrebări, în faţa copilului în trenţe se înalţă ca o coloană sentimentul de mamă. Cutremurată de soarta odraslei nefericite căreia societatea îi rezervă roata zdrobitoare, lanţurile, foamea, şanţul drept mormânt, se ridică înfrigurată şi-1 sărută, aprins, sălbatec, răzbunător: « S'a ridicat din somn ca o nălucă, Cu părul despletit şi ud de friguri. Şi fioros, o mână slabă, suptă, A 'ntins spre pruncul ei — şi 'n spasm apucă Şi-aruncă de pe trupu-i treanţa ruptă. Şi fremătând întreagă, se ridică Cu ochii 'ntunecaţi ca de-o furtună Lunatică şi palidă şi mută E 'nalţă pruncul slab şi de nimica Şi-apoi — aprins, sălbatic, — îl sărută ! » (« Mama », 1912). LA ANIVERSAREA LUI A. TOMA 283 Dar poetul nu lasă femeia în desnădejde, ci, îmbărbătând-o, o îndeamnă la lupta mare a noroadelor pentru desrobire: « Sus, mame! cu 'n strigăt de groază Vă faceţi odraslelor scut, « Războaie, teroare şi lanţuri să piară In negrul trecut ». (« Imnul femeilor entifasciste », 1945). Intre anii 1917 şi 1919, A Toma este profesor suplinitor de istorie şi fiiosofie la liceele Matei Basarab şi Lazăr, îndurând şi aci povara inferiorităţii creeată în acea vreme suplinitorilor dela liceele de Stat. Dar, oricât ar fi fost de îngrădită activitatea de profesor a lui A. Toma de ambianţa ideologică ostilă a societăţii în care trăia, nu se poate ca miile de elevi şi eleve cari i-au auzit glasul blând şi limpede, care i-au văzut chipul blajin şi ochii albaştri, care râd şăgalnic şi revarsă bunătate, care i-au simţit bucuria nestinsă a tinereţei lui sufleteşti, a acelei tinereţi care înfrânge tot ce este îmbătrânit şi vechi, să nu fi învăţat dela dascălul lor să gândească adevărul, să simtă frumosul şi să voiască binele, să interpreteze just, dialectic, fenomenele politice, sociale şi culturale, ca procese ale structurii economice. Intre anii 1920 şi 1922, A. Toma desfăşoară o activitate publicistică deosebit de fructuoasă. Este secretarul Editurii « Viaţa Românească », restilizează o parte din « Biblioteca pentru toţi » din Editura Alcalay, publică admirabilele povestir pentru copii ale lui Tolstoi, întemeează revistele « Amicul copiilor » şi « Steaua copiilor » (1922—1924) din Editura Ig. Hertz. In anul 1925, A. Toma a întemeiat (şi condus apoi timp de n ani) publicaţia populară « Lectura — Floarea literaturilor străine » care a educat gustul literar al unei generaţii şi în care au apărut traduceri din literatura sovietică, proscrisă în acea vreme. Volumul « Pământ nou » de Gladkov, pe care A. Toma îl tradusese atunci, a fost interzis după primele săptămâni de circulaţie; dar era prea târziu, volumul se epuizase în librării şi circula din mână în mână, clandestin. Victoria proletariatului rus, după Marea Revoluţie din Octombrie, pe deoparte, şi lupta Partidului Comunist Român, pe de altă parte, au avut o influenţă hotărîtoare în evoluţia poetului- A. Toma. In anul grevei dela Griviţa, în zilele de 15—16 Februarie, dela care se împlinesc 17 ani, în acel an pătat de sângele muncitorilor, — jertfitor pentru cauza mare a poporului, A. Toma traduce cântecul revoluţionar rus « Prin crunt bubuit de granate luptau », pe care l-au învăţat pe de rost deţinuţii politici din celulele Doftanei, Ocnelor Mari, Dumbrăvenilor şi altor temniţe. « Prin crunt bubuit de granate luptau Sub roşul stindard muncitorii Dar haitele sbirilor albi I-au înfrânt Şi groaznică fu judecata » Rosti un crunt general sângeros Osânda cea fără de milă — Pe toţi ce luptarăţi sub steagul cel roş, Roşi-vă-va propriul sânge ». încă din anul 1933, versurile lui A. Toma au circulat şi au fost cântate în închisori, îmbărbătând şi oţelind pe luptătorii comunişti în timpul negrei ilegalităţi. In adâncurile întunecoase ale ocnelor şi restriştea închisorilor, cântecele lui A. Toma erau dintre acelea care aduceau lumină şi încredere. 284 PROF. TRAIAN SĂVULESCU In timpul regimului totalitar şi legionar, când cărţile lui Sadoveanu erau arse în pieţele publice, când cei care cutezaseră să ţină capul sus erau înşiraţi pe tabla morţii, încasa lui A. Toma s'au redactat multe numere din « Scânteia » ilegală, de către fruntaşii de astăzi ai Partidului Muncitoresc Român. In timpul celui de al doilea război mondial, A. Toma, cu desăvârşire şomeur, trăind ca pe apă, azi ici, mâine dincolo, lovit crunt de prigoana fascistă, sub bombardamente şi teroare, a scris cele mai dârze şi înflăcărate stihuri ale sale, cuprinse ulterior în volumul « Flăcări pe culmi ». In acest timp de mare primejdie pentru el, poetul luptă hotărît prin poeziile sale, împotriva războiului criminal antisovietic şi chiamă poporul la arme împotriva hitlerismului, împotriva burgheziei şi moşierimii, puse în slujba fascismului. Poeziile din volumul « Flăcări pe culmi », spune însuşi autorul, « sunt glasul unei conştiinţe protestatare, în anii teroarei hitleriste şi antonesciene. Ele mai sunt şi un strigăt de credinţă şi de luptă •— şi de vestire a omului nou. Concepute sub vuetul avioanelor, începute sau desăvârşite mintal prin adăposturi oarbe, sub trosnetul bombelor şi zidurilor ce se năruiau în apropiere, ele îmi erau înnaripare dincolo de întuneric şi de spaimele clipei. Unele au fost predate spre publicare foilor ilegale, sau, închise sul în flacoane hermetice, îngropate în beciul locuinţei mele — spre a le sustrage percheziţiilor cu care sbirii regimului mi-o cinsteau des — fremătau în pământ spre ziua ieşirii la lumină ». In poemul « Marea preluare », scris în anul 1942, A. Toma, după ce arată muncitorilor minciuna « ca mătrăguna », munca şi foamea ce-i apasă, în contrast cu huzurlu mai-ma-rilor, îi îndemnă: «Dar nu vorbă goală — Faptă ! Răscoală ! Te 'ntoarnă, Sună din goarnă, — Răstoarnă. Cu patul puştii Prăbuşe uşa cuştii Unde sbirii Ţin în lanţuri pe solii trezirii. » Şi apoi îi îmbărbătează ca să preia ei mijloacele de producţie înfrăţiţi cu proletarismuJ internaţional: « Să preluaţi Oameni fraţi Tot ce aţi zidit Şi aţi înmiit, Şi aţi desrobit. Bogatul rotocol Dela pol la pol — Palatele De voi ridicatele Uzinele, turbinele, Cu căldura, luminile, Sondele, avioanele, tractoarele, Ogoarele, pădurile, izvoarele — •Şi cerul şi stelele şi soarele. » Pe măsură ce lupta contra forţelor reacţionare din ţară se înteţea, iar triumful în contra imperialismului era pe punctul de a fi realizat, poetul, ca un soldat cu steagul LA ANIVERSAREA LUI A. TOMA 285 în mână în faţa unităţii sale, îndeamnă pe muncitori la ultima sforţare pentru victoria deplină: « Lumina i-aproape, aproape... Un zid doar — un zid — doar o stâncă, Spre viaţă... şi un veac trece încă! Izbiţi, stăruiţi târnăcoape — Simt ziua, prin noaptea adâncă — Spărgându-şi drum alb spre pleaope. » (« Spre viaţă », 1943). Viaţa lui A. Toma se contopise în aceea vreme cu viaţa celor ce sufereau şi luptau pentru o lume dreaptă. De aceea poezia lui din acele clipe sbuciumate, pătrunsă în suflete pe calea afecţiunii, este plină de iubire pentru cei mulţi, cei obidiţi şi revarsă ură şi înverşunare în contra duşmanilor acestora. « Şi negre mobile se sfarmă Sar morţii din gropi cu-a lor armă Să scoale, — cu 'n răcnet de ură Pe morţii cei vii ce 'ndură. » (« Revolta morţilor », 1943). Dar poezia lui A. Toma, plină de principialitate, se adresează raţiunii, arătând celor mulţi nedreptăţile pe care trebue să le înlăture, idealul pentru care trebue să lupte — pacea şi libertatea. Ea arată muncitorilor şi cum trebuie să lupte pentru a câştiga victorii. « Bat toba revoltei sun goarna de-alamă Bărbaţi şi femei, toţi mâna pe armă Azi pravili şi stăvili şi tronuri se sfarmă — Miner, lasă-ţi iadul şi vin de te bate Ieşi rob al uzinei, sari frate din sate Azi ştiţi mânui mitralii, granate. » (« 1917 », 1943)- Răstimpul între 1941-—1944 a fost plin de groază pentru oameni, dar şi cel mai fecund pentru A. Toma. Lira lui veşnic încordată, scoate accentele cele mai puternice de iubire, de ură, de îndemn, de elan, de revoltă. Sub impulsul Partidului se aprind flăcări pe culmi, ca să lumineze calea norodului ce se ridica, din scăpărarea inimii poetului lovită de amnarul vremii. «Din jar ce şapte ani a dogorit pe un loc ' Se 'ntrupă salamandra, dinţi de foc Din crunt pârjol ce a roşit pământul Ţâşni în mine — foc şi sânge — cântul, Un cânt ce-ar vrea cu 'naltele-i vâlvori Să 'ncingă culmi de vremi cu aurori». (« Flăcări pe culmi », 1946). 286 PROF. TRAIAN SĂVULESCU In anii cumpliţi ai războiului, când unii din intelectualii noştri erau paralizaţi de panică sau deveniseră unelte ale fascismului, alţii, dintre care A. Toma, s'au dăruit trup-şi suflet cauzei mari a eliberării poporului. A fost intelectualul adevărat, făurit de clasa, muncitoare şi de Partidul ei. Unele din poeziile zămislite în acest timp erau predate spre tipărire foilor ilegale, iar cele mai multe, cum am arătat, erau îngropate în beciul locuinţei scriitorului, bănuit, percheziţionat. A. Toma a colaborat la toate revistele de frunte din trecut. L-am cunoscut din versurile ce le publica în «Viaţa Românească» din Iaşi, şi, deşi tânăr, am pipăit cu degetele minţii încă de atunci înălţimea gândirii intense, noutatea ideilor, adâncimea sentimentelor. După victoria Partidului Muncitoresc în ţara noastră, poetul, deşi ar fi avut dreptul la odihnă binemeritată, îşi continuă activitatea cu avânt tineresc, fără întrerupere. Flacăra se întreţine prin combustiune. Traduce din Djambul, i se adresează lui Eminescu. Prin optimismul său, dă colorit nou poeziei eminesciene, îndemnându-ne spre limanurile izbândei, nu spre acela al desnădejdiei. Cu încredere desăvârşită în Partidul clasei, muncitoare, îi cere îndemn spre noua şi frăţeasca rânduire. « Când stăvili până 'n cer ne cresc in cale Noi, comuniştii, nu cunoaştem jale; Proptim largi umeri, toţi rostim « Partid » Cad munţi de fier, căi dalbe se deschid ». « Conducătorule înţelept, condu-ne! Noi zi de zi trăim câte-o minune, Vijelios noi te urmăm şi cu uimire Spre noua şi frăţeasca rânduire ». (« Partidului », 1949). La 75 de ani, poetul A. Toma, fără nici un alt tratament de întinerire decât acela al1 luptei, dă pildă celor mai tineri şi celor vârstnici care se îndeletnicesc cu meşteşugul versului sau al prozei, de muncă dârză, de neîncetată tendinţă spre desăvârşire, de luptă cu sine însuşi, pentru a găsi cuvântul şi ritmul cel mai potrivit pentru ca versul său să nu fie alcătuit din vorbe « ce din coadă au să sune », ci să îmbrace corect imaginile ce vor înălţa sufletul cititorului, deşteptându-i emoţii puternice. Versurile lui A. Toma sunt arme de luptă ale muncitorilor, în plin avânt de transformare revoluţionară a societăţii. A. Toma colaborează la toate revistele şi ziarele de frunte: Scânteia, Contemporanul,. Flacăra, România Liberă, Viaţa Românească, Viaţa Sindicală, Veac Nou, etc. In truda lui spre înainte nu a avut prea mult răgaz să-şi strângă nestematele şi să le facă şirag: pe toate. Şi-a adunat unele din versurile sale în volume: «Poezii», apărut în 1936 şi premiate de Academia Română; « Sub razele vremurilor noui», 1944; « Ne vine dreptatea », 1945; «Poeme de Gorki », 1945; «Sună ghiocel, sună clopoţel» (pentru copii), 1946; « Flăcări pe culmi », 1946; şi, în fine, cel mai nou volum, « Cântul vieţii », versuri alese, 1949. Lung şi anevoios drum a parcurs A. Toma în cei cincizeci şi cinci de ani de viaţă literară. Transfigurându-se sub pseudonime Endymion, Hâncu, Falstaff, Tomşa, a rămas, sub orice haină, acelaşi cântăreţ avântat al suferinţelor şi năzuinţelor celor mulţi. După ce clasa muncitoare, în frunte cu Partidul ei, a înlăturat dela putere regimul burghezo-moşieresc şi a luat în mâna ei vânjoasă cârma ţării, A. Toma a fost răsplătit pentru serviciile aduse cauzei proletariatului, sub al cărui steag a luptat. Partidul 1-a, LA ANIVERSAREA LUT A. TOMA 287 cinstit cu însărcinarea de a lucra în Secţia de Propagandă a Comitetului Central (1944—■ 1945) şi apoi cu postul de Director General al Editurii de Stat, întemeiată pentru desfa-scizarea şi culturalizarea ţării. Activitatea desfăşurată în acest post de răspundere a fost într'adevăr prodigioasă. Milioane de volume s'au tipărit, mii de biblioteci s'au înfiinţat. Lumina a despicat bezna. Ca o recunoaştere a statornicei sale strădanii pe tărâmul artelor şi ca luptător pentru triumful cauzei muncitorimii a fost decorat cu « Ordinul Muncii» şi Steaua Republicii Populare Române » cu « Medalia Eliberării», iar în anul 1948, a fost ales membru titular al Academiei Republicii Populare Române, care se simte cinstită că şi-a putut apropia pe unul din cei care răspunde cu prisosinţă şi din toate punctele de vedere nouilor orientări date de către P. M. R. şi Guvern instituţiei noastre, pusă în slujba ridicării poporului muncitor, în slujba păcii şi a construirii socialismului. Ca şi lui Eminescu şi Caragiale, clasa stăpânitoare din trecut nu-i oferise lui A, Toma decât o slujbuliţă oarecare şi aceea cu sincope de şomaj. Critica literară nu-i găsise un loc lui A. Toma în galeria scriitorilor." Se cerea prea mult curaj criticilor, în acea vreme, ca să se ocupe de poezia lui A. Toma, doldora de îndemnuri la revoltă, la lupta pentru înlăturarea stărilor nedrepte. Apatia, indiferenţa, absurditatea vieţii, absenţa de ideal al omului, teme scumpe individualismului burghez şi filosofiei existenţialiste propovăduite de un Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Louis Powels şi alţii, îşi strecuraseră toxina în sufletul burgheziei noastre în declin şi erau folosite pentru a îndepărta oamenii dela problemele vitale ce li se puneau în faţă. Cosmopolitismul măcina ca un cariu literatura burgheză, transformând-o în sterp rafinament al celor avuţi. Literatura raţiunii şi a inimii, a curajului şi a luptei, literatura de idei a lui A. Toma, ca şi aceea a lui Barbusse, Romain Rolland, Aragon, Paul Eluard, Jean Richard Block, care scot la iveală măreţia omului, erau puse mai prejos de hermetismul, dadaismul, futurismul, simbolismul, gândirismul, naţional-şovinismul atâtor scriitori efemeri, de care totuşi vechea istorie a literaturii s'a ocupat. A. Toma nu a cerut să i se facă un locşor în galeria scriitorilor, pentru că el era conştient că arta lui depăşea timpul în care trăia şi avea conştiinţa că ea se proiectează pe ecranul viitorului. Nu trebue să ne mirăm sau să ne revoltăm de această nerecunoaştere a unui scriitor cu atât de puternic talent. Era firesc ca «n vremurile acelea, scriitorii şi oamenii de ştiinţă progresişti să fie nu numai ignoraţi, dar şi urmăriţi şi persecutaţi. Avem dovada în ceea ce se întâmplă astăzi în ţările capitaliste, năpădite de interesele trusturilor. Ce se petrece în Turcia subjugată intereselor coloniste anglo-americaneî Poetul Nazim Hikmet este condamnat la 38 de ani de închisoare pentru vina de a fi cântat mizeria şi speranţele poporului său. Ce se petrece în Franţa, unde Georges Teissier, Henry Wallon, sunt revocaţi din posturile lor de profesori şi dela centrele de cercetări, pentru vina de a fi aderat la frontul democraţiei şi al păcii? Ne poate mira că soţii Joliot-Curie sunt în Franţa de astăzi în permanenţă vexaţi şi ameninţaţi pentru atitudinea lor dârză împotriva apatriotismului acelora care duc ţara şi poporul la măcel, la pierderea suveranităţii naţionale, la pieire? Ce se petrece în Jugoslavia condusă de guvernul trădător al lui Tito, unde scriitorii şi profesorii progresişti sunt încarceraţi, iar faptul de a deţine Istoria Partidului Comunist bolşevic constituie pentru cetăţeni un delict care duce la aspre sancţiuni? Este vreo deosebire între enciclica papală care excomunică din biserică pe credincioşii înscrişi în partidele democratice şi enciclica închisitorială care a urcat pe rug pe Giordano Bruno acum 350 de ani? Datorită luptei dusă de clasa muncitoare şi Partidul ei, cu ajutorul U.R.S.S., la noi s'au deschis ştiinţei, literelor, artelor şi slujitorilor lor, largi drumuri cu perspective minunate. Societatea tânără, creată de proletariat, prin nădejdile pe care le suscită în sufletele oamenilor muncii, întinde o platformă vastă pentru revărsarea infinită a capacităţii umane. Cadrul şi climatul creeat de clasa muncitoare şi Partidul ei societăţii noui, 288 PROF. TRAIAN SĂVULESCU care se construeşte, ajută pe artiştii din trecut să-şi reînnoiască temele şi înlesnesc apariţia şi desvoltarea talentelor noui din clasa muncitorilor. Drumul socialismului nu este nici idilic, nici uşor. Literatura nouă nu poate rămâne un observator impasibil, ci un puternic mijloc de luptă şi educare a poporului. Ea trebue să contribue la naşterea omului nou şi la sdrobirea a tot ceea ce împiedecă edificarea societăţii noui, evoluţia morală a oamenilor. Literatura nouă nu poate să aibă alte interese estetice şi practice decât acelea ale poporului muncitor. Construcţia socialismului atrage după sine, inevitabil, desvoltarea unei ştiinţe pătrunsă de marxism-leninism şi a unei literaturi de tip nou, pătrunsă de realismul socialist, care îi asigură nu numai izvoare de inspiraţie nouă dar şi forme sensibile noui superioare, întăritoare şi înălţătoare pentru om. înaintând pe drumul trasat de Partid, pe care merge, drept, A. Torna, tânăra generaţie de poeţi plină de talent, va ajunge şi întrece pe înaintaşul lor, va aprinde noui lumini pe culmea unde până acum flacăra sufletului lui a luminat calea lumii noui, pe care e i a avut fericirea s'o şi atingă ca un pionier. A. Torna le îndreaptă paşii, ca să nu întârzie sau să rătăcească, îi îndeamnă şi încurajează, cum trâmbiţează heraldic în poezia « Avantgarda » din 1939: « Svârliţi spre ţeluri punţi de raze Să spargem ţărmuri şi zăgaze, — De aceea v'am suit pe creste Ca făclieri prin noaptea-adâncă ! Lumină! Daţi lumină! încă! Mai sus azi torţa —■, ceasul este — Fierb surd în noi furtuni de veste — Sus, sus, — azi viaţa dă asaltul Spre largul tot şi tot înaltul! » MIHA F BENTUG LINIA ASCENDENTĂ A POEZIEI LUI A. TOMA*) La a 25-a aniversare a Comunei din Paris, un tânăr poet, în vârstă de 31 ani, realizează poemul «Trăiască Comuna!», din care desprindem aceste strofe: « Dar din ucişii cei de ieri un nou norod răsare, Ce-şi umflă pieptul furtunos şi sună din fanfare : El vrea domnia lui prin el — şi lumii dă de ştire Că-i timp ca tronuri şi tirani să piară in nefire. Şi n'or fi robi şi nici stăpâni în noua 'mpârăţie: In locul crudei asupriri, o veşnică frăţie ; Ori cât de crunt în contra ei vă veţi porni furtuna, De-acuma n'o veţi mai sdrobi cum aţi sdrobit « Comuna »1. Au fost profetice aceste versuri, prin viziunea lor limpede asupra viitorului, viziune alimentată de încrederea tânărului poet în lupta clasei muncitoare împotriva lumii capitaliste. Se împlinesc 54 de ani de când aceste versuri au fost scrise de către acela dela naşterea căruia sărbătorim azi 75 de ani, de către poetul Alexandru Toma. Iar această sărbătorire pentru noi nu este numai aniversarea a 75-a din rodnica viaţă a marelui poet Alexandru Toma, ci şi un prilej de reculegere, de adâncire a destinului poeziei noastre în prima jumătate a veacului al XX-lea, prin care viaţa şi opera poetică a tovarăşului A. Toma pot fi urmărite ca o roşie dâră de lumină lăsată prin noapte de o rachetă. De atunci, dela începuturi, poetul a asvârlit în sus lumina poeziei sale, şi dacă în jumătatea de veac trecută, ea a suferit adumbriri, oscilări în sus şi în jos, totuşi, urmărind linia ei, vedem că niciodată n'a căzut şi, privită pe o traiectorie atât de amplă, ea a suit şi suie mereu. * Plutesc sub lumini de luceferi Şi inima-mi bate, De parcă-i o liră cu strune Sub mâni fermecate... ». spune poetul în anul 1895, un an înainte de versurile ce cântă a 35-a aniversare a Comunei. *) Discurs rostit la 14 Februarie 1950, în Şedinţa festivă a Academiei R. P. R. 290 MIHAI BENIUC Tabloul e superb,în care poetul porneşte ia drum. Dar el nu se pierde în imagini şi în formă goală, ci frământat de probleme, caută să-şi lămurească rostul, şi parale cu poemul despre Comună, defineşte în versuri lapidare, în poemul « Desăvârşire » menirea artistului: « Suferinţa ta, artiste, Râvna 'nlregii Firi resfrănge, Cum in slabul plâns din scoică Surdul chin al mării plânge. » E limpede de pe acum că poetul nu caută cărăruia singuratică, nu umblă după colţişorul ascuns, în care să-şi drămuiască tristeţile şi bucuriile personale, ci este conştient de participarea sa la viaţă. Mai mult, viaţa pentru A. Toma nu este un concept abstract, metafizic, ci realitatea, astfel cum se desfăşoară ea în timpul şi locul dat. Viaţa e poporul, e ţara, e lumea în care trăieşti şi pe aceasta o vede tânărul poet, mergând chiar dela început pe drumul acelora ce erau asupriţi, suferind cu ei şi îndemnându-i la luptă — nepărăsind acest drum niciodată, de atunci înainte. Iată aceste versuri din anul 1900: « Cu ars gâtlej sorb robii din căuşe; întreabă taina zării de-o să plouă — Şi-şi svântă trişti din frunţi fierbintea rouă, — Iar plugul zornăe ca lungi cătuşe. O mamă lângă prunca tănjitoare A'ntors doi lâncezi ochi, cu-amărăciune, Ca două plângeri înspre Soare-apune. Te du, sol sfânt! Să spui că lumea moare In lupta pentru dragostea de pâine — Ş i adu sfat cu zorii tăi de mâine ! » Prin mâhnirea ce învăluie acest tablou al suferinţei ţărăneşti spuzeşte, ca nişte zori purpurii, nădejdea, şi poetul aşteaptă ca ziua de mâine să aducă sfat pentru cei ce luptă pentru pâine. Iar peste trei ani, în anul 1903, versurile grăiesc mai răspicat, mai încărcate de sens revoluţionar: « O, frate ! Svântă-ţi plânsul cu sterpele-i revolte : Spun graiuri din adâncuri, miresme spun prin boite Că nu în multă vreme vom fi secerători ... Atunci, vreo ciocârlie ne va trezi din noapte Şi'mbrăţişaţi ferice vom asculta prin zori: — « Semănători de visuri, recoltele sunt coapte I» Să ne gândim când au fost scrise aceste versuri, în România moşierilor şi a capitalismului ce se lăţea ca o caracatiţă peste ţară cuprinzând în braţele ei ţărănimea şi tot mai mult muncitorimea — în anii ce premerg Revoluţiei ruse din 1905 şi Răscoalei ţărăneşti dela noi, din 1907, — şi vom înţelege însemnătatea lor adâncă de transformare calitativă a poeziei noastre progresiste din trecut, — vom surprinde în ele nu numai nota LINIA ASCENDENTĂ A POEZIEI LUI A. TOMA 29 î socială, ci şi socialistă, pe de o parte datorită creşterii tot mai intense a mişcării muncitoreşti, pe de alta sub influenţa ideilor revistei « Contemporanul », care se ridică, după anii 1880, împotriva reacţiunii burghezo-moşiereşti şi dă expresie năzuinţelor revoluţionare ale muncitorimii, răspândind la noi în ţară lumina ideologiei marxiste, mai ales prin pana lui C. Dobrogeanu-Gherea. Să ne mai gândim că, din punct de vedere literar, ne găsim într'o epocă, în care poezia românească intră într'o criză puternică. Pe de o parte, se alunecă tot mai adânc spre un tradiţionalism salonard, cu ţărani idilici, cu viaţa rustică idealizată, cu sate pitoreşti, — că dacă acolo la ţară totul ar fi în ordine, toţi ar avea ce mânca, ce îmbrăca toţi ar fi mulţumiţi şi nimeni nu s'ar plânge de nimic. Burghezia se silea, prin versul poeţilor ce-i făceau jocul, să îmbrace în culori frumoase mizeria ţărănimii sărace şi să acopere cu sunete dulcege planşetele şi glasul de revoltă ce se ridica de jos. Pe de altă parte, sub influenţa literaturii decadente occidentale, se întinde tot mai mult la noi buruiana cosmopolitismului, iar în poezie formalismul, un mod de manifestare cosmopolită, se răspândeşte cu mare repeziciune, cultivând vorba pentru vorbă, şi înstrăinându-se tot mai mult de înţelegerea poporului ca expresie şi conţinut, — îndepărtându-se de popor şi devenind o marfă pentru câţiva « aleşi » şi «inţiaţi ». Moştenirea bună a poeziei eminescene era răstălmăcită, Vlahuţă, Coşbuc în ceea ce aveau ei combativ, în ceea ce însemna revoltă contra asupririi şi tiraniei clasei dominante burghezo-moşiereşti, erau dispreţuiţi. In nici un caz, critica burgheză nu promovează sub nici o formă poezia combativă şi revoluţionară, ci caută s'o înăbuşe, cum caută să înăbuşe mişcarea oameniloî muncii sau revoltele ţărănimii. In ciuda acestui fapt, poetul A. Toma duce înainte în acest timp buna tradiţie a poeziei, dragostea pentru popor, exprimarea limpede şi artistică a năzuinţelor şi luptelor lui, — fapt care fireşte aduce o quasi-totală ignorare din partea criticii burghezo-moşiereşti a acestei sănătoase creaţii, a acestui drum suitor al poeziei noastre. Chiar şi după anul 1907, când cei ce credeau în lupta poporului, primiseră puternice lovituri, A. Toma găseşte accente de vitalitate şi le exprimă în versuri sculpturale:. « Oricât vârtej de visuri moarte Pe pieritoru-mi trai s'ar cerne, Eu ştiu s'ascult în adâncimea-i Un imn al sevelor eterne. » In prefaţa volumului recent apărut, « Cântul Vieţii », conţinând o parte din poeziile sale, poetul spune: « In culegerea aceasta nu am cuprins numai acele poeme ce par a fi reuşit să surprindă raza adevărului, ci şi unele care amintesc dureroasele căutări prin neguri sau — din când în când — chiar şi câte un pas înapoi pentru regăsirea drumului înainte. M'am gândit că numai astfel o operă care a trebuit să răsbată prin jungla unor epoci istorice atât de potrivnice, exprimă cu adevărat viaţa: când poartă şi urmele cicatricelor dobândite în lupta cu mărăcinişurile, cu lianele, cu fiarele şi cu propriile tale căderi şi ridicări ». Remarcabil în acest mers al poeziei tovarăşului A. Toma, este nu numai o continuă perfecţionare a modului de expresie poetic, nu numai ridicarea nivelului ei atât artistic cât şi ideologic, nu numai înfăţişarea problemelor vieţii celor asupriţi, ci şi pasul ei ho-tărît, luarea de atitudine alături de mişcarea « clasei într'adevăr de avantgardă şi până. la capăt revoluţionară » — cum spune Lenin — alături de muncitorime. încă dela începuturi se conturează acest sens al evoluţiei poetice a lui A. Toma, iar prin anul 1919 pregnanţa acestui sens al poeziei sale se rezolvă, după ce spune: « Tălăzueşte omenirea în pieptu-mi luptă, geme, speră,...» MIHAI BENIUC In versuri de o plinătate artistică şi ideologică, de o dârzenie de pisc peste seşuri: i Pe inima-mi plecaţi auzul, — O fraţi de azi, o fraţi de mâine l Prin ea de veacuri taie plugul trudită brazdă pentru pâine, Prin ea bat ritmic din ciocane toţi robii palizi din uzine Şi urcă subteranul tunet al uraganului ce vine. Spre noi Bastilii ea s'aruncă nainte-vă pe baricade, Printr'ânsa trece primul glonte şi rând pe rând cu bravii cade. Dar renăscând mereu prin crezul in om vă strigă : — « înainte I Tăiaţi o poartă'n ceru-albastru intraţi trufaşi în cele sfinte I» Desigur, ne găsim în faza când răzbate şi în ţara noastră vântul stârnit de Marea Revoluţie din Octombrie anul 1917. Din anul 1933, când Partidul clasei muncitoare dela noi duce făţiş lupta cu duşmanii ii şi ai poporului, poezia lui A. Toma devine în mod deosebit o armă de luptă, cântecul îău mobilizează şi încălzeşte inimile acelora ce nu şovâe să-şi verse sângele pentru cauza proletariatului- E timpul, când A. Toma se leagă strâns de Partidul clasei muncitoare, când el se încadrează în lupta celor ce munceasc cu toată fiinţa sa. Şi acest lucru se simte (n mod deosebit, calitativ, şi în creaţia sa. Partidul îi dă mai multă tărie, versul său e călit şi ascuţit. Din această epocă datează acel cântec revoluţionar rus « Prin crunt bubuit de grenate luptau.» Sau versuri ca acestea — din «Cântecul pâinii amare»: t Acesta e cântecul dârzelor gloate Când chinul cumplit in străzi le scoate. Sus clăditori ai vieţii, sus! Aveţi un cântec nou de spus Sub steagul cel roş al dreptăţii 11> In ţara noastră, după anul 1933, teroarea exercitată de monarhie, de regimul bur-sjhezo-moşieresc împotriva muncitorilor şi a ţărănimii muncitoare creşte văzând cu ochii. Susţinute de regim, acţionează tot mai vehement curentele fasciste şi intrăm în una din cele mai întunecate epoci ale istoriei noastre naţionale, care atinge maximul de Innegurare odată cu pornirea războiului anti-sovietic, alături de Germania hitleristă. Poezia lui A. Toma, pe care critica burgheză o ţinea din capul locului departe de massele cetitorilor, devine acum şi mai puţin accesibilă publicului obişnuit — ea dispare pentru un timp ca un râu subpământean, pentru a izbucni apoi cu mai multă vigoare (a lumină. Despre versurile din această epocă spune poetul: « Concepute sub vuetul avioanelor, începute sau desăvârşite mental prin adăposturi aarbe, sub trosnetul_bombelor şi zidurilor ce se năruiau în apropiere, ele îmi erau înari- LINIA ASCENDENTĂ A POEZIEI LUI A. TOMA 293 pare dincolo de întuneric şi de spaimele clipei. Unele au fost predate spre publicare foilor ilegale, sau închise în flacoane ermetice, îngropate în beciul locuinţei mele, — spre a le sustrage percheziţiilor cu care sbirii regimului mi-o cinsteau des,—fremătau In pământ spre ziua ieşirii la lumină ». Am putea spune că în această vreme poetul trece printre duşmani cu steagul înfăşurat, ascuns aproape de inimă, de inima celor ce munceau şi luptau şi aşteptau lumins dela răsărit. « Lumina-i aproape, aproape,,. Un zid doar — un zid — doar o stâncă Spre viaţă,.. » «Izbiţi, stârniţi, târnăcoape, — Simt ziua, prin noapte adâncă, Spărgăndu-şi drum alb spre pleoape t spune poetul în anul 1943. Şi scurt timp înainte de eliberarea adusă de armatele sovietice, când Partidul clasa muncitoare lucra de zor şi era pe punctul să declanşeze lupta de dărâmare a regimului, antonescian, A. Toma scrie aceste dinamice strofe de luptă şi de nestrămutată convingere în cauza vieţii: « De-ar fi — sub steag — prematur să mă frâng, Din mâini mi-l smulgă 'n goană luptătorii, Mă frâng, dar nu mă îndoiesc, nu plâng, Ştiu, el va fălfâi pe'naltele victorii. Atunci din glie m'aş sălta'n picioare Prin orice luger, orice pom în floare Şi mii de flori mi-ar fi spre culmi pleoape — Spre ţelul scump care-mi fusese aşa de aproape, A venit apoi 23 August 1944. Ca un râu tumultuos, poezia lui A. Toma s'a* laosai !n fruntea literaturii noastre, fertilizând câmpul pe care urma să înflorească o literatură nouă, o literatură în slujba poporului, în avânt pe drumul luptei în frunte cu clasa muncitoare, în frunte cu partidul ei, împotriva tiraniei monarhice şi a exploatării burghezc-moşiereşti, — spre socialism. « Voi toţi cei cu râvna fierbinte — Sus pumnul! Nălţaţi jurăminte, Scut vajnic să-i faceţi din piepturi In sfântu-i război pentru drepturi! Voinţa, unirea sub arme Ce pot asuprirea s'o sfarme, — Rob trudnic, fii gata! Fii altul Fii om ! Dăm asaltul I». După o jumătate de veac dela publicarea primelor poezii, mereu sub acelaş steag, bătrânul bard, care atunci se apropia de al şaptezecilea an de viaţă, se găsea în primele rânduri ale luptătorilor, — îmbărbătând cu versul său şi dând exemplu cu dârzenia sa. 294 MIHAI BENIUC De-atunci, poetul, bogat în ani şi în experienţa vieţii, se ţine fără întrerupere tn fruntea poeziei noastre. Şi dacă dânsul spune în graiul simplu al poporului: « Popor, izvor renăscător De vrajă şi avânturi, Din tine vin, cu tine merg Şi cresc a mele cânturi» iar cu privire la « Cântecul mult râvnit »: « Simt, nu-i un cânt de unul să-l închegi din vis deştept. El va fi imnul omenirii 'ntregi Ca dintr'un piept! » aoi ştim ce învăţăminte profunde trebue să tragem din aceste lapidare versuri: viaţa şi opera poetului ne stau pildă vie. Noi ştim că fără dragoste pentru popor, pentru năzuinţele lui, pentru lupta lui istorică pe drumul socialismului, în frunte cu clasa muncitoare, condusă de partidul ei, noi nu vom putea da acele cântece, acea literatură, în care poporul însuşi să se recunoască şi dela care să se adape ca dintr'un izvor de apă vie în munca sa uriaşă. Noi mai ştim că opera noastră,literară nu va rezista vremii, dacă nu va tinde, aşa cum spune Alexandru Toma, să devină « ca dintr'un piept » imnul omenirii întregi, al acelei omeniri muncitoare, care luptă pentru progres şi pentru pace, în frunte cu Uniunea Sovietică, sub înţeleaptă şi hotărîta conducere a marelui Stalin. Partidul clasei muncitoare ne învaţă cum să ne iubim poporul şi pe oamenii muncii, tar tovarăşul Alexandru Toma, un adevărat fiu al poporului şi devotat luptător în rândurile fruntaşe ale partidului, ne-a propovăduit această dragoste prin versurile sale măiestre. El ne învaţă, cum ideile mari, revoluţionare, sunt cu atât mai mari cu cât ele sunt rnai desăvârşite ca exprimare artistică, mai depline ca meşteşug poetic; el ne dă ara prim strălucit exemplu în ţara noastră de felul cum trebue să se desvolte arta noastră, pentru ca ea să fie vie şi să rămână peste veacuri, — răspunzând cerinţelor timpului, ale momentului istoric. El înfăptuieşte la noi în chip minunat o poezie socialistă în conţinut şi naţională în formă, prin faptul că şi-a însuşit ideile clasei muncitoare şi prin faptul că ie exprimă atât de frumos în limba înţeleaptă şi plină de miresme şi culori a popo-sului nostru. Noi îi mulţumim pentru toată învăţătura primită din pilda vieţii sale de luptător ţi din marea sa operă poetică şi-i dorim din toată inima mulţi ani de viaţă fericită, spre binele poeziei româneşti, spre înflorirea literaturii în Republica Populară Română. MIHAI GAFIŢA POEZIA LUI DAN DESLIU Poezia lui Dan Deşliu este în întregime unul din ecourile epocii noastre, a epocii construirii socialismului. Dan Deşliu a trăit pe băncile şcolilor o viaţă grea. Ca student în 1944 şi 1945, în anii când reacţiunea dădea o aprigă luptă împotriva muncitorimii pentru menţinerea puterii, Dan Deşliu a suferit chinul căminelor şi al sălilor de curs neîncălzite, al cantinelor sărace, ţinute într'o stare înapoiată de resturile conducerii reacţionare burghezo-moşiereşti. Cine 1-a cunoscut în această epocă, citindu-şi în adunările studenţeşti poemele, a reţinut o vehemenţă caracteristică, manifestată în versul dur şi cu accente de un patetism sincer. Astfel, drumul poetului s'a apropiat firesc de drumul masselor. El a ajuns la vârsta şi posibilitatea înţelegerii celor ce se petreceau în jurul său, atunci când în ţara noastră clasa muncitoare cucerea puterea politică şi începea lupta pentru construirea socialismului. Dan Deşliu a cunoscut această luptă, dusă sub conducerea Partidului Comunist şi a păşit cu hotărîre pe acest drum. Rarele aluzii din versurile sale, la o poezie a turnului de fildeş, nu sunt — cum s'ar putea crede — priviri autocritice şi condamnatoare asupra activităţii trecute. Dan Deşliu n'a avut o asemenea activitate. El foloseşte doar un material de contrast; poezia sa aparţine numai epocii noastre, poetul este în întregime un cântăreţ al epocii socialismului în construcţie. O trăsătură care izbeşte la prima lectură în versurile lui Dan Deşliu, este puterea lor mobilizatoare. Titluri, cuvinte, frenezia care însufleţeşte poemele sale, toate sunt străbătute de o emoţie care se transmite cititorilor. Poetul simte totul cu intensitate şi versurile sale poartă pecetea acestei simţiri. Cucerit de ritmul epocii sale măreţe şi ţi-nându-i spornic cadenţa, Dan Deşliu toarnă în versuri impetuoase, aspecte ale uriaşei construcţii a socialismului, isbutind la rândul său să entuziasmeze. Volumul 1 Goarnele Inimii » (E.P.L.A.—-1949), constitue prima etapă în evoluţia drumului poetic al lui Dan Deşliu, şi totodată etapa care-i defineşte atât conţinutul, cât şi coordonatele desfăşurării ulterioare. Titlul nu e întâmplător: goarnele implică impetuozitatea aramei, sonoritatea şi vehemenţa, mai ales tonalitatea majoră şi lipsită de modulaţii a instrumentelor. Poetul mărturiseşte înflăcărarea sa pentru cauza socialistă: goarnele aparţin inimii sale, deci fiinţei sale poetice, — goarnele se adresează în acelaş timp inimilor generaţiei de constructori ai socialismului. Titlul mai implică şi violenţa atacului; în adevăr, versurile volumului sunt pătrunse de chemări la- luptă. Volumul « Goarnele Inimii » reprezintă' aşadar, un manifest poetic, pe baza căruia cercetătorul literar poate să întreprindă definirea poetului. 296 MIHAI GAFITA O caracteristică a epocii în care se situiază începuturile poetice ale lui Dan Deşliu — anii 1945—1947 — era lansarea, din partea multora din poeţii noştri de poezii manifest. Este epoca în care poeţii care mai scriseseră şi înainte, părăsind vechile făgaşe, descoperiră filonul noului conţinut oferit de munca şi creaţia de fiecare zi a poporului muncitor. Fiecărui creator de bunuri intelectuale i se punea arzătoarea problemă ridicată de Gorki: cu cine sunteţi voi, maeştri ai culturii? Poeţii au înţeles problemele vremii, au răspuns cu elan chemării şi au căutat să se încadreze în frontul de luptă al clasei muncitoare. Anii acestei prefaceri au adus din partea poeţilor — vârstnici şi începători — nenumărate mesagii poetice, de o vibrantă dragoste pentru noua cale a poporului nostru. Dan Deşliu deşi nu scrisese înainte de 23 August, simte şi el nevoia de a-şi clarifica poziţia; el îşi începe volumul printr'un asemenea mesaj, în care anunţă isvorul poeziei adevărate: Din clocotul fierbinte al vieţii celei noui, Ţâşneşte poezia adevărată, vie. (Poesis) Ceea ce trebuie reţinut din capul locului este conştiinţa adâncă a poetului, care semnalează că munca, viaţa de fiecare zi, a masselor, conţine în ea însăşi, măreţie şi poezie. Dar nu oricare muncă, ci numai munca « vieţii celei noui », deci aceea eliberată de exploatare. Poetul se află în faţa vieţii plină de clocotul muncii, care-o străbate ca o sevă. Care trebuie să fie atitudinea lui acum? Să sbori pănă'n străfunduri, să o cuprinzi întreagă Această sevă tare ţâşnită din ogor, Din sufletul puternic şi ca/d de muncitor şi una cu poporul s'o cânţi pentru popor, aşa ca fiecare să poată s'o'nţeleagă. Să spargi însingurării ucigătoare zidul, să arzi cu vâlvătaie aprinsă de pojar, să fii de viaţă nouă şi bună, făurar, şi să îţi fie veşnic tovarăş şi stegar şi călăuză 'n luptă şi'n cântece, Partidul. (Ibidem) Dan Deşliu militează astfel pentru cea mai strânsă legătură a poetului cu poporul, singură poezia pentru popor avându-şi justificare; dar elementul nou care apare şi care e cu mult mai rar la alţi poeţi este poziţia poetului faţă de Partid. Dan Deşliu proclamă din prima sa poezie că se situiază pe o poziţie partinică, păşind deschis pe drumul pe care Partidul conduce massele muncitoare spre victorie. ^ Această orientare justă a lui Dan Deşliu nu putea să nu ducă la consolidarea poziţiilor ideologice ale tânărului poet, transformându-i versul într'o puternică armă de luptă. In adevăr, drumul străbătut de lirica sa până acum este marcat prin poeme care constitue creaţii de \aloare ale poeziei noastre. Lirica lui Dan Deşliu se afirmă ca expresia poziţiei sale partinice, manifestată printr'o strânsă legătură cu realităţile şi problemele marilor mase muncitoare, prin lupta împotriva a ceea ce este vechi, împotriva duşmanului de clasă, şi printr'o activitate poetică legată de actualitatea vie şi străbătută de o puternică principialitate de clasă; este poezia închinată construcţiei socialismului. POEZIA LUI DAN DEŞLIU 297 Poetul cântă firesc, adresându-se fraţilor întru scris, aşa cum face un muncitor fruntaş în uzină, îndeplinindu-şi ca un bun comunist, planul lui de lucru: Noi, ăştia noui... Să cântăm ce trăim, In sunete netede, zilnice, Aşa cum ştim, cum simţim. (Cântec de înfrăţit) Deaceea este explicabil pentru ce poezia lui Dan Deşliu dă un conţinut nou multoi teme frecvente. Oraşul tentacular, oraşul leagăn al decepţiilor şi prăbuşirilor — acesta era aspectul oraşului prezentat de literatura burgheză. Dar în epoca socialistă, oraşul apare ca un uriaş şantier, care creşte mereu şi în care muncitorul îşi vede împlinite rosturile şi aspiraţiile sale: Să ne trăieşti Şi să mergi aşa, că mergi bine, Măi frăţâne şi tovarăşe Bucureşti. (Cântec de oraş) In locul vechilor teme ale poeziei decadente, el indică temele realităţii vii, ale vieţii, de toate zilele: Astăzi cântăm despre om, despre faptă, Vestim nădejdile care-aşteaptă Şi steaua izbânzilor, steaua de pară, Sus, peste Griviţa proletară. (Boema 1948) Orchestraţia poetică a lui Dan Deşliu se menţine la o tonalitate mereu puternică,, păstrând sonoritatea aramei. Dar orizontul său poetic se îmbogăţeşte, îmbrăţişând pe rând, cu vigoare mereu sporită, momentele de seamă care au însufleţit poporul nostru. Poetul cântă 1 Mai, sărbătoarea muncii, sub semnul înfrăţirii în muncă şi în luptă, pentru pace a oamenilor: Măi fraţilor de robot şi fraţilor de vis, să punem umăr sdravăn şi inimă voinică la schelăria nouă.,. (Primăvară muncitorească) El evocă figura de luptător a lui Gheorghi Dimitrov, evidenţiind puternic semnificaţia şi drumul vieţii marelui discipol şi tovarăş al lui Stalin: Dimitrov rămâne pentru; poporul bulgar un steag de luptă, exemplul lui trăieşte şi va continua să trăiască cus intensitate în inimile tuturor comuniştilor: E viu Dimitrov, comunismul creşte, In asta e tot rostul vieţii lui. (Cântec pentru slava lui Gh. Dimitrov) .298 mihai gaf1ţa Tot aşa, la împlinirea unui veac dela naşterea lui Eminescu, Dan Deşliu prinde cea mai semnificativă şi mai adevărată caracteristică a sărbătoririi marelui poet: cântecul lui Eminescu a fost înăbuşit de burghezo-moşierimea veacului trecut, poeziei sale i-a fost denaturat conţinutul, tocit ascuţişul atacului, schimbat obiectivul, falsificat înţelesul; sărbătorirea cea mai înălţătoare constă în descoperirea adevăratului Eminescu, în redarea sensurilor adevărate ale poeziei sale. Versurile evocatoare ale lui Dan Deşliu cuprind acest semn sub care s'a desfăşurat reconsiderarea lui Eminescu. El leagă cuceririle de azi ale poporului, drumul de azi al poeţilor, de sbuciumul şi lupta lui Eminescu. Generaţia de azi, care construeşte socialismul, îndeplineşte după un veac idealurile întrezărite de marele nostru poet, a cărui operă, limpezită şi înţeleasă, formează o contribuţie măreaţă la tezaurul de cultură al poporului nostru şi al întregii omeniri muncitoare: Ce n'ai putut să lauzi , ce n'ai putut vedea, răsună 'n cântul nostru cu limpede tărie... Şi tot ce-a fost în tine lumină şi senin purtăm cu noi pe calea mereu scânteietoare şi răzbunăm trecutul de beznă şi zăvoare... (Sfărâmat-am rânduirea cea crudă,..) Lupta pentru pace e văzută pretutindeni unde se desfăşoară un proces de muncă socialistă: Şi fiece izbândă se preface In ramuri de lumină pentru pace. (Cântec pentru tovarăşul Plan) Dar această luptă, e legată şi încadrată uriaşului drum către pacea dreaptă a întregii lumi, drum pe care merge omenirea muncitoare în frunte cu Uniunea Sovietică: Şi fiece răsad care răsare E-un salt către victoria cea mare. (Ibidem) Poetul cântă Marea Revoluţie Socialistă într'un poem construit din elemente ale vieţii de toate zilele. Oamenii muncii întâmpină 7 Noembrie printr'un efort sporit, printr'o largă desfăşurare a întrecerii socialiste. Legătura strânsă a poetului cu realităţile vieţii îl ajută să sesizeze ceea ce este esenţial şi caracteristic din preocupările masselor şi să dea expresie acestor preocupări: Norma de ieri musai trebă'ntrecută. spune un şef de echipă, « ce poate Pop, poate altul»; iar într'o altă fabrică, la fel ca în atâtea alte locuri de muncă din toată ţara, o lucrătoare spune tovarăşei sale: ... Zoreşte, mătuşe ! Şapte Noembrie bate la uşe! Ne-o iau « confecţiile » înainte. (Cântec în cinstea lui 7 Noembrie) POEZIA LUI DAN DEŞLIU 299 Procedeul acesta, de a extrage semnificaţia unui eveniment din felul şi din intensitatea cu care el se oglindeşte în viaţa masselor, este urmărit şi adâncit de poet în evocarea lui 23 August şi mai ales în poemul despre Constituţia Stalinistă. « Legea cea mare » — cum o numeşte Dan Deşliu — este văzută ca o consfinţire a drumului străbătut şi a victoriilor obţinute de popoarele sovietice, sub conducerea Partidului lui Lenin şi Stalin. Versurile urmăresc drumul istoric şi luptele proletariatului rus, pentru înlăturarea exploatării şi pentru construirea unei societăţi fără exploatare, .lupte şi realizări din care a reeşit Constituţia Stalinistă: Din această voinică şi frăţească încordare A poporului slobod, muncitori şi ţărani Se'ntăreşte şi creşte Legiuirea cea Mare. Viziunea poetului nu se opreşte aici; ea se îndreaptă spre viitor şi încearcă să vadă drumul Legii celei mari, care: ...a răzbit în Carpaţi, a răspuns în Balcani, a trezit asupriţii muncitori şi ţărani, şi se-avăntă, se-avăntă neoprit, înainte. (Cântec pentru Legea cea Mare) * Poezia lui Dan Deşliu este străbătută de dragostea pentru Uniunea Sovietică, pentru marele Stalin. Acest poet tânăr este adânc pătruns de exemplul, de ajutorul sovietic. O analiză atentă a poeziilor sale, descoperă că realitatea sovietică nu formează pentru poet un subiect propriu zis, sau o temă distinctă. Dragostea pentru Uniunea Sovietică, entuziasmul pentru realizările din marea patrie a socialismului, respectul faţă de uriaşa -personalitate a genialului Stalin, se reflectă în versurile lui Dan Deşliu ca o trăsătură caracteristică şi dau versurilor perspectivă şi amploare. Adresându-se « Scânteii», poetul spune: Tu ai ţinut nădejdea noastră trează Spre steaua bolşevică, veşnic far. -iar mai jos, leagă realizările din Valea Jiului de exemplele din Uniunea Sovietică: Şi dacă Valea fiului vestit Se-avăntă peste ani cu falnic pas, E fiindcă'n faldul tău a strălucit Lumina gloriosului Donbas. (Poem pentru « Scânteia » luptătoare) Lui Dimitrov, « Crcmlinul... i-a limpezit cărările pe rând », o mamă îşi adoarme copilul în corul aţâţătorilor la războiu, dar ea e liniştită şi încrezătoare pentrucă-1 ştie pe Stalin veghind: « Vei trăi! de-acolo din Cremlin, cărunţit de neaua dimineţii, el se apleacă surâzând blajin peste toate leagănele vieţii »; Lazăr dela Rusca moare cu gândul la « Cartea Marelui Partid », la Istoria Partidului Bolşevic, din care învaţă « cum crescu ogorul mare din măruntele ogoare ». Drumul spre socialism al poporului nostru este astfel puternic legat de exemplul .sovietic, de conducerea înţeleaptă a marelui Stalin «în cântece spre steaua de viaţă dă- 3°° MIHAI GAFIŢA tătoare ce limpezeşte zarea din piscuri de Cremlin ». Oamenii muncii simt şi ştiu aceasta, realitate. Iar această realitate este prezentă în poezia lui Dan Deşliu, aşa cum e ea vie în viaţa mecanicului Toma Berbec, dela Reşiţa, care sărbătoreşte ziua lui Stalin prin realizarea motorului la care a muncit luni întregi. Motorul merge! Chiar acum l-am pus şi-aud cum bate, parcă-i fiinţă vie. Şi d'aia-ţi scriu la Cremlin, colo, sus, Să-ţi fie vestea mea cu bucurie. Tovarăşul Stalin este un tovarăş de muncă: Te văd cum stai alături de noi, Cum dregi motorul, — cum zoreşti la freze. deaceea tovarăşului Stalin îi împărtăşeşte cel dintâi vestea izbânzii, ca unui conducător iubit şi prieten scump: Isbănda muncii ţie ţi-o închin şi de aici, din umbra ăstor cetini, strig : « Să trăieşti tovarăşe Stalin Al nostru drag conducător şi prieten! (Reşiţa cântă slavă lui Staliri) Este neîndoios că această prezentare a Uniunii Sovietice şi a marelui Stalin, aduce pentru toţi poeţii un exemplu viu de modul în care dragostea pentru marea ţară a socialismului se împleteşte cu realităţile din ţara noastră. Dan Deşliu are meritul de a fi, în această privinţă, un înaintaş şi în acelaş timp, un creator. De unde provine în poezia lui Dan Deşliu această înţelegere justă a fenomenelor, această sesizare a realităţii f Care este suportul principialităţii care străbate întreaga sa operă poetică ? Ceea ce îl ajută pe poet să înţeleagă şi să poată exprima cu precizie atât fenomenul cât şi legăturile cauzale care-1 produc, este puternica lui apartenenţă partinică. Spiritul. de^Partid îl conduce pe poet şi-1 îndrumă în orice poezie nouă aşa cum pe eroul său,, minerul Patru Covaci, îl conduce în munca de fiecare zi: Fără graiul Partidului, nu pot face doi paşi, cum nu-i chip ca să lucri fără foc de lămpaş, cum nu umblă motoru' dacă n'are mâncare, şi cum holda nu creşte fără norma de soare. (Poem pentru « Scânteia » luptătoare) Acelaşi spirit partinic 1-a condus pe Dan Deşliu la construirea unei largi poeme la ritm popular, care utilizează toată experienţa sa poetică de până acum, şi care marchează în acelaş timp o cotitură în poezia sa. Este vorba de « Lazăr dela Rusca ». Subiectul baladei, bogată în episoade tipice pentru tema ei, prezintă uciderea ţăranului luptător pentru colectivizare, Lazăr Cernescu, din Rusca, de către o bandă de chiaburi şi reacţionari; în acelaş timp balada prezintă şi pedepsirea asasinilor. Cu această lucrare, Dan Deşliu dă un nou conţinut poeziei în ritm popular, creind unul din modelele genului. Ceea ce trebuie însă subliniat este faptul că în « Lazăr dela Rusca » poetul realizează un poem epic de largă respiraţie. Acest gen de creaţie poetică este unul dintre. POEZIA LUI DAN DEŞLIU 30I cele care poate cuprinde mai bine şi exprima mai intens, măreţia activităţii uriaşe care se desfăşoară azi în ţara noastiă pentru construirea socialismului. Munca se duce cu eroism, victoriile masselor muncitoare sub conducerea Partidului crează o nouă orânduire socială, contribuie la desfăşurarea unei noui epoci istorice — epoca socialismului victorios şi a comunismului — şi poemul epic de largă respiraţie poate oglindi mai just şi mai complet aceste măreţe manifestări ale omului nou. Lazăr dela Rusca este un nou tip de erou popular: ţăranul luptător, încadrat într'o ■colectivitate de muncă activă: Şi mă'mpinge straşnic dor Să-mi fac munca mai cu spor, Să deschid frăţânilor şipotul luminilor, să-i îndrum, să se unească pe chiaburi să-i dovedească. Este limpede că Lazăr e un fruntaş, un membru de Partid, ceea ce poetul nu întârzie să ne arate: . Râde inima'n popor, Că doar Lazăr e de-al lor, Nevoiaş şi muncitor. Ţăranii săraci merg cu încredere pe drumul trasat de Partid ducând o luptă necruţătoare cu chiaburimea, pentru întemeierea gospodăriei lor colective. In această luptă, Lazăr cade. Dar poetul îl ridică pe Lazăr la înălţimea unui simbol: el cade strigându-le netrebnicilor în faţă toată netrebnicia, le vesteşte răsbunarea, pedeapsa poporului şi triumful cauzei pentru care el, Lazăr, luptase şi căzuse. Lazăr este în orice clipă superior ucigaşilor săi, îi domină, îi înspăimântă: Alei, neam de chiaburoi, Noi suntem ăi tari nu voi, ura toată strânsă stivă de ne-aţi pune-o împotrivă, toi om face unul mare din măruntele ogoare. Că poporul dacă vrea nu-l opreşte nimenea. Cine cearcă să-i stea 'n cale Cade făr'să se mai scoale Şi dacă m'oi duce eu, Vin o sută'n locul meu. Nu scăpaţi voi cu omor De dreptatea din popor. Nu-i în munte miez de piatră să vă scape de răsplată. Voi pe mine mi-ţi puşca dar nu şi dreptatea mea. 302 MIHAI GAFIŢA Ca şi în .poezia populară ucigaşii văd în orice colţ al pădurii chipul lui Lazăr cum îi urmăreşte, pregătindu-le o pedeapsă crâncenă: Vuiau munţii de mânie, vuia peştera pustie, vuia codrul şi izvorul şi vuia, vuia poporul. Pornită dela un fapt real, dela o justă jertfă în lupta pentru construirea unei vieţ mai bune, povestea lui Lazăr dela Rusca devine prin vigoarea artistică dată de poet,, o armă puternică a ţăranilor muncitori în lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii. Ea îndeamnă la vigilenţă, la ură şi luptă de clasă, împotriva chiaburimii, la cunoaşterea realităţilor din Uniunea Sovietică pentru a ne ajuta şi înarma în acţiunea din ţara noastră. Iar îmbinarea organică a formei populare de expresie cu formulările teoretice asupra sarcinilor Partidului în munca la ţară, fac din poemul « Lazăr dela Rusca » o creaţie de valoare a literaturii noastre. Conţinutul poeziei lui Dan Deşliu îşi găseşte exprimarea potrivită în versurile sale. Conţinutul bogat de idei al poeziei lui Dan Deşliu este servit de o realizare artistică corespunzătoare, transmiţând cetitorului o puternică emoţie. In poemele lui Dan Deşliu sunt numeroase versuri de o mare putere evocatoare. Poetul vede natura trăind intens; asupra ei se va desfăşura activitatea omului pentru a o transforma: .., Muntele, namilă înaltă, căpăţănoasă cu creastă de cremene ca un balaur din stihia cealaltă îşi saltă'n tărie gurguiele gemene... (Cântec de faptă) Natura e umanizată. Astfel un admirabil tablou al naturii în care se desfăşoară procesul muncii, este prins de poet în poemul «Reşiţa cântă slavă lui Stalin »: S'a topit amurgul lin ca o făclie tighelind cu aur norii de nămol... ... Ca'ntr'o fierărie depărtată ciocăneşte ploaia 'n picuri grei... ...peste Reşiţa ceţoasă scăpărănd scântei. Poetul foloseşte cu îndemânare contrastele pentru a sublinia concluziile: Râde inima 'n popor... ,..In chiaburi fierea se strânge... sau în alt exemplu: Bogătanu' ghiftuit şi norodul flămânzit. Bogătanu' cu averi şi mulţimea cu dureri. (Lazăr dela Rusca) POEZIA LUI DAN DEŞLIU 303 Cuvintele prozaice în accepţia curentă, capătă prin utilizarea lor artistică o expresivitate nouă: Dumnealor au răzdovedit păcum că numai de chibzuit... ...încă vreo şapte primăveri or să treacă (Cântec de faptă) iacă-tă astăzi. Cântecul ăsta cel mai tânăr din toate... (Cântec pentru oamenii scenei) Dar acolo unde arta lui Dan Deşliu cucereşte poziţii de artă înaintată, este în descrierea procesului de muncă. In primele saîe poezii munca apărea în ceea ce are ea general; poetul se menţinea la suprafaţă, el nu se alătura muncitorului, nu trăia cu el nici intensitatea efortului, nici bucuria lucrului împlinit. Astăzi cântăm boema roţilor, boema furnalelor, poezia aspră şi grea a metalelor,.. . .. melodia supapelor cu clap ele-ascunse... etc. (Boema 1948) Tânărul poet a parcurs în timp scurt un drum lung şi cu rezultate pozitive. Munca, nu mai apare abstractă, în generalizarea ei poetică. Dan Deşliu intră în ateliere, în fabrici.. Descrierea operaţiilor la turnarea unei şarje de oţel la Reşiţa arată progresul realizat de poet în pătrunderea procesului muncii: Afară vântul şueră 'n noapte, aici cuptoarele gătuie aerul. Macaralele hăuie. Siemens-Martinul duduie, in furtuna de flăcări abea-şi trage sufletul. Şi sute de scripeţi se ceartă şi duduie şi pârdalnica arşiţă iţi sugrumă răsufletul. In această atmosferă, meşterul Francisc se hotărăşte să încerce cu echipa lui, do-borîrea vechiului record, în cinstea aniversării tovarăşului Stalin: ... Cercetează cu grijă aparatele toate, şi privirea îi scapără — albăstrie dogoare... .,.« Lazăre, proba! Ridică Andrei! » Uşa pe scripeţi se tânguie arsă, topitura stârnită împroaşcă scântei, un duhnit de-oţel înfocat se revarsă... iar când află că recordul a fost doborît, Francisc zâmbeşte către băieţi Şi trudeşte zadarnic să sucească-o ţigară. (Reşiţa cântă slavă lui Stalin) Aceste calităţi fac ca poezia lui Dan Deşliu să constitue una dintre primele realizări, care se pot încadra între producţiile artei călăuzite de metoda realismului socialist în 3°4 MIHAI GAFIŢA ţara noastră. Poezia aceasta este o armă de luptă împotriva trecutului de exploatare, o contribuţie la construirea socialismului. Poezia lui Dan Deşliu suferă, în prima ei fază, de inegalitate. Tânărului poet îi lipseşte capacitatea de a alege elementele esenţiale. Contactul cu viaţa, cu oamenii, ajutorul partidului, îi permite însă apoi să-şi îndrepte atenţia spre problemele cele mai mari, să le pună în centrul creaţiei sale. Poezia lui Dan Deşliu nu e lipsită de oarecare discursivitate, de abuz de retorică. Poetul dăltueşte astăzi versurile lui cu mult mai multă grijă ca'n trecut şi elimină treptat elementele prozaice de altădată. Este evident că poetul a străbătut un drum de clarificare, dealungul căruia poezia sa a înregistrat o însemnată creştere. Versurile sale din ultima vreme arată că poetul lichidează slăbiciunile de debut şi părăseşte temele abstracte, pentru a alege aspecte concrete ale vieţii de toate zilele a oamenilor muncii: adică aspectele concrete prin care şi trebuesc zugrăvite temele generale. Poemul « Reşiţa cântă slavă lui Stalin » este o dovadă în acest sens. Dan Deşliu a ssbutit să pătrundă în procesul muncii; nu numai să urmărească în poem o idee, ci s'o exemplifice pe cazuri vii, tipice. In felul acesta, apropiindu-se din ce în ce mai mult de realitate şi pătrunzând-o, poezia sa devine din ce în ce mai mult o poezie a realităţilor noastre din epoca construirii socialismului. * Poezia lui Dan Deşliu conţine elemente de realism socialist. Poemele sale sunt o violentă condamnare a trecutului de întuneric şi exploatare, un puternic îndemn la luptă împotriva duşmanului de clasă, isvorît dintr'o convingere adâncă asupra necesităţii luptei împotriva a ceea ce este vechi, ele aduc o largă perspectivă, descriind cu dragoste acele elemente noui, socialiste, din viaţa noastră în plină creştere — care aparţin viitorului. Poemele lui Dan Deşliu isbutesc să oglindească aspecte ale muncii de construire a socialismului, a unui viitor mai bun, aspecte ale procesului de transformare a omului într'un om nou, cu o nouă morală — morala comunistă. Aici nu se desbat sterilele frământări ale unui singur individ, ci apare personajul pozitiv, legat de masse, expresie a masselor. Problemele lui sunt problemele colectivităţii, problemele construirii socialismului. Versurile sale intervin activ în această luptă şi în acest proces. Poemele lui Dan Deşliu sunt sincer şi convingător pătrunse de dragostea pentru Uniunea Sovietică şi pentru marele Stalin, chezăşia păcii în lume şi a triumfului socialismului. Mergând pe acest drum, călăuzindu-se de învăţătura Partidului şi rămânând mereu în legătură cu frământările masselor, simţind puternic efortul şi bucuria muncii, poetul Dan Deşliu dă şi va continua să dea literaturii noastre creaţii de valoare mereu sporite, care vor fi în mâinile poporului nostru muncitor tot atâtea arme de luptă pentru pace şi socialism. RECENZII EDIŢIILE EMINESCU TIPĂRITE CU OCAZIA CENTENARULUI Cine nu şi-a cumpărat la vreme poeziile lui Mihail Eminescu, într'una din ediţiile publicate de Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. sau de Editura de Stat în Colecţia «Clasicii Români » e nevoit, astăzi, la numai o lună dela apariţia lor, să plece din librării fără să fi dobândit vreunul din cele patruzeci de mii de volume tipărite. Ritmul de epuizare a ediţiilor, în ciuda tirajului de poezie — fără precedent în istoria tiparului şi culturii noastre — dovedeşte prin el însuşi cât de drag îi este poporului acela care, după vorbele lui Gherea, «a exprimat gândirile, durerile, dorinţele, pasiunile, nemulţumirile, ce s''au produs într'o anumită epocă istorică ». Bucuria cu care massele muncitoare au întâmpinat înzestrarea literaturii noastre cu opera lirică nefalşificată a lui Mihail Eminescu şi în genere participarea lor la ampla sărbătorire a centenarului naşterii poetului, are însă o dublă rădăcină. Dra_ gostea poporului pentru Eminescu purcede din trăinicia amintirii pe care i-a lăsat-o autorul poemului « împărat şi Proletar »; dar ea a fost întărită şi desvoltată de întreaga acţiune de pătrundere şi propagare a operei poetului, acţiune pornită din iniţiativa şi sub îndrumarea Partidului, pe toate căile: prin articole, studii, expoziţii, şi mai ales prin retipărirea operei. Mai mult decât atât. Opera sa nu numai că a fost tradusă în limbile unora dintre naţionalităţile conlocuitoare, maghiară şi germană. Dar ea a trecut graniţele, devenind cunoscută în ţările în care, începând cu Uniunea Sovietică, popoarele au ajuns stăpâne pe destinul lor. In lupta pentru creearea culturii noui în R.P.R., Partidul — credincios învăţăturii lui Lenin şi Stalin, şi urmând exemplul bogat al Uniunii Sovietice şi în domeniul moştenirii literare — călăuzeşte explorarea trecutului nostru în mod critic, deprinde massele să soarbă izvoarele tradiţiei progresiste, tot ceea ce poate sprijini construirea culturii socialiste în ţara noastră şi îndreptarea ei spre viitor. Spre a înlesni contactul nemijlocit şi nealterat cu această tradiţie, Partidul a deschis cunoscuta campanie de reconsiderare şi reeditare a clasicilor, mobilizând critici, scriitori şi editori, şi antrenând în acest scop massele muncitoare. Cercetarea operelor clasice a obţinut rezultate importante până acum, şi chipul în care a fost privit Mihail Eminescu, confirmă intensitatea ecoului ei în inima poporului, şi îndreptăţesc vederile largi care stau la baza bătăliei ce se desvoltă necontenit în cadrul revoluţiei culturale. Iată de ce « Lupta de clasă », organul teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului (seria V-a, anul 30, Nr. 1, Ianuarie 1950), în recenzia « Volumele de poezii apărute cu prilejul centenarului naşterii lui Eminescu », remarcă întâiu, că: « Proporţiile luate de sărbătorirea centenarului lui Eminescu aruncă o lumină vie asupra revoluţiei culturale ce se înfăp-tueşte în ţara noastră sub conducerea 26 3°6 M.petroveanu Partidului Muncitoresc Român », şi apoi că: «Aniversarea naşterii lui M. Eminescu ■nu a fost sărbătorită numai de câţiva literaţi, ci de massele muncitoare din ţara întreagă ». Şi massele muncitoare din ţara întreagă au dobândit pentru prima dată prin aceste două volume, o oglindă exactă a operei lui Eminescu, şi în acelaş timp un mijloc de cunoaştere a creaţiei eminesciene, prin prefeţele şi aparatul critic ce însoţesc ediţiile actuale. Prezentatorii ediţiilor, Nicolae Moraru la EPLA şi Mihai Beniuc la Editura de Stat, împărtăşesc părerea comună criticii noastre asupra denaturării la care exponenţii literari ai burghezo-moşierimii au supus în mod grosolan, înţelesurile vieţii şi operei marelui poet. Ei arată cum criticii şi editorii de ieri au semănat cu asemenea obstacole drumul între popor şi Eminescu, încât cine-1 apuca, răzbea cu greu la adevărata faţă a poetului. Reţeaua de confuzii ţesută de întreaga succesiune rnaiores-ciană în jurul figurii lui M. Eminescu, avea la origină o intenţie precisă, şi care, acum mai ales, apare străvezie: îndepărtarea poporului dela o operă destinată lui, dela pătrunderea unei moşteniri al cărei sâmbure era revolta împotriva exploatatorilor şi iubirea neţărmurită pentru poporul, limba, folklorul şi natura ţării noastre. Acesta era, dincolo de aparenţele contradictorii, punctul comun de înţelegere al criticilor burghezi. Sfărîmarea prejudecăţilor cu cart; a fost înconjurată până astăzi opera lui Eminescu, este urmărită cu severitate de cei doi prefaţatori. Şi unul şi celălalt contestă afirmaţiile cosmopolite după care Eminescu ar fi fost un produs exclusiv al influenţei i'ilosofiei germane şi în genere al romantismului aristocratic şi sumbru, apărând dimpotrivă fondul naţional precumpănitor în opera lui, şi accentuând aspiraţiile sănătoase care o străbat. Pornind dela ideile lui Gherea, care au scos în evidenţă legătura strânsă între poet şi viaţa socială a vremii, N. Moraru şi M. Beniuc promovează protestul îndreptat de Eminescu împotriva mizeriei proletariatului, căruia i se recomandă austeritatea, pocăinţa şi «viaţa de apoi»: « Când aud vreodată un rotund egumen, Cu (oalele 'ncinse şi obrazul rumen, Povestind că viaţa e calea durerii Şi că pocăinţa urmează plăcerii — Mă 'ntreb : « Acesta poate ca să ştie Cum este viaţa, cum trebue să fie? » (« Viaţa ») subliniază spiritul său de răsvrătit împotriva nedreptăţii sociale: « Sdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, « Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi l « Atunci când după moarte răsplată na v'aşteaptă, «Faceţi ca 'n astă lume să aibă parte dreaptă « Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi! ». (« împărat şi proletar ») şi a condiţiei poetului în societatea burgheză : « Cum nu sunt an şoarec, Doamne, — măcar totuşi are blană, « Mi-aş mânca cărţile mele — nici că mi-ar păsa de ger « Mi-ar părea superbă, dulce, o bucală din Homer, « Un palat, borta 'n părete şi nevasta — o icoană. « O, acopere fiinţa-mi cu-a la mută armonie, Vino somn — ori vino moarte. Pentru mine e tot una : De-oi petrece 'ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna, Ori de nu — cui ce-i aduce? — Poezie — sărăcie ! ». (« Cugetările sărmanului Dionis »). Scoţând în relief dispreţul neiertător al lui Eminescu faţă de putreziciunea luxoasă a tinerimii salonarde (« Junii corupţi » şi « Ai noştri tineri ») sau a « negustorului. . . cel cu briliante pe degete groase » («Viaţa »), prefeţele subliniază în acelaş timp patriotismul poetului, care face din trecutul mândru al luptelor pentru independenţa poporului nostru, o armă de luptă împotriva societăţii bur- EDIŢIILE EMINESCU TIPĂRITE CU OCAZIA CENTENARULUI 307 ghezo-moşiereşti («Scrisoarea a III-a»); pasiunea cu care el a cules şi a prelucrat materialul literaturii populare şi vechi; robusteţea cu care a cântat femeia şi iubirea nestânjenită de convenţiile burgheze (« Povestea teiului »); şi fericirea de a se întovărăşi cu elementele naturii (« Călin »), spre a se opune societăţii contemporane (« Demonul »). Comentatorii se întâlnesc aşa dar pe linia justă a interpretării poetului, ţinând să-1 încadreze în frământările sociale ale epocii, denunţând mitul unui Eminescu « mizantrop feroce, solitar, un sceptic iremediabil, căutând în oameni răul şi nu binele » (EPLA, pag. 17), şi valorificând umanismul, elementele vii din nepreţuita comoară eminesciană. Ambele prefeţe arată de asemeni rolul uriaş al lui Eminescu ca faurilor al limbii literare. El « a strâns cu sârguinţă de albină lucrătoare — cum spune M. Beniuc, — tot ce i s'a părut de preţ în scrierile literare sau cronici, pentru a putea «turna în formă nouă limba veche şi înţeleaptă ». Iar N. Moraru precizează: (Eminescu) «este făuritorul limbii literare nu numai prin introducerea unor cuvinte noui, ci mai ales prin descoperirea unor noui mijloace de mlădiere a limbii, punând la îndemâna oamenilor posibilităţi infinite de exprimare a imaginilor, gândurilor, stărilor sufleteşti ». Prefaţa la volumul tipărit de Editura de Stat în colecţia «Clasicii români », vibrând de o puternică dragoste pentru poet, mărturiseşte la fiecare pas efortul valoros al lui Mihai Beniuc de a reliefa sbuciumul lui Eminescu în aflarea drumului către popor, patima acestuia pentru producţia geniului popular, înălţimea problemelor care-1 devorau, şi demnitatea cu care el a încercat să reziste amărăciunilor şi în genere atmosferei mlăştinoase a timpului său. Astfel, M. Beniuc parcurge cu Eminescu durerile prin care 1-a purtat viaţa lui nefericită, dar şi nepotolita lui sete de cunoaştere, începând cu peregrinările. Mihai Beniuc descriind în cuvinte emoţionante răsunetul pe care suferinţele poetului l-au stârnit în sufletul poporului, şi dând frâu liber indignării împotriva condiţiilor în care a fost silit să trăiască, subliniază totodată şi importanţa pentru poet, a contactului său viu cu poporul, «într'o vreme când mizeria ţărănimii şi a muncitorimii creştea sub apăsarea tot mai mare a exploatării burgheze şi moşiereşti, a monarhiei hohen-zollerniene în România sau a împărăţiei habsburgice în Transilvania. Eminescu a cunoscut poporul pe prispa ţărănească şi la muncă, iar ţinuturile româneşti le-a cercetat umblând mai mult pe jos. . . .» (pag. 7). Dar Împins de propria sa afecţiune, M. Beniuc a neglijat analiza stringent ştiinţifică a momentului istoric, neizbutind să prezinte « un tablou unitar şi documentat al activităţii şi desvoltării poetului », şt înfăţişând pe Eminescu « ca şi cum năzuinţele sale ar putea fi pe de-a-ntregul o călăuză în lupta poporului nostru pentru o viaţă mai bună » (aşa cum arată recenzia din « Lupta de Clasă »). Considerând pe Eminescu mai degrabă în el însuşi şi dintr'o perspectivă mai curând lirică şi eroică, M. Beniuc a ajuns fără să vrea să acopere unele laturi negative din gândirea şi opera poetului. Prefaţa la volumul EPLA este evident concepută mai sistematic decât aceea a volumului Editurii de Stat, întru cât analizează până la capăt chipul în care răsare imaginea poetului din ciocnirea forţelor sociale şi accentuează că, ceea ce opera sa conţine progresist reprezintă o înfrângere a « petelor de rugină aşezate de ideologia burghezo-moşierească pe faţa strălucitoare a poetului » şi un ecou al poporului asuprit. Totodată prefaţa arată rătăcirile grave ale poetului, pe care un examen principial al operei sale nu le poate ocoli: dezolarea care îi copleşeşte avântul de răzvrătit, alunecarea patriotismului său în şovinism, şi accentele de idealizare romantică înapoiată a femeii şi a trecutului. Această grijă de a discrimina în opera lui Eminescu elementele pozitive ,şi cele negative, şi de a înţelege de pe o poziţie critică biruinţele înalte şi înfrângerile poetului — cu alte cuvinte de a 20* 3o'8 M. PETROVEANU «prelucra în mod critic » moştenirea literară, cum spune Lenin —• indică nivelul ştiinţific la care se situează prefaţa la volumul EPLA. Aceasta explică contradicţia dintre trăsăturile viguroase ale creaţiei eminesciene pe de o parte, şi amprentele ideologiei retrograde pe de alta, adică dintre «felul just, critic, în care poetul pune problemele, şi soluţiile confuze pe care le propune », prin mărginirea impusă gândirii lui Eminescu, de condiţiile vremii sale: «Viaţa, desvoltarea forţelor progresiste ale societăţii vremii sale, nu-i ofereau poetului posibilitatea de a se clarifica, de» a-şi lămuri fenomenele. . . Gradul de des-voltare a mişcării muncitoreşti din ţara noastră, în vremea cât Eminescu a creat mai mult, n'a permis încă exercitarea unei puternice influenţe asupra întregii sale orientări ideologice». De aceea revolta lui se înneacă în îndoială, de aceea el vede numai apusul unei lumi, şi nu şi răs'ăritul alteia. Dacă în ansamblu, prefaţa este străbătută de spirit principial, ea nu este scutită de unele lipsuri. Revista « Lupta de Clasă », în recenzia mai sus amintită, după ce subliniază meritul acestei prefeţe, care serveşte în mare parte drept călăuză cetitorului pentru înţelegerea operei lui Eminescu, atrage atenţia că «unele afirmaţii juste ale autorului nu sunt suficient argumentate. Aşa de pildă revolta poetului împotriva asupririi şi exploatării burghezo-moşiereşti nu este exemplificată prin sufi-ciepte citate ». Şi mai departe, «lupta de clasă » arată că prefaţa suferă şi de unele formulări necorespunzătoare, ca aceea că volumul ar constitui o ediţie complectă a poeziilor lui Eminescu, în timp ce în realitate, manuscrisele nenumărate ale poetului se mai află în curs de cercetare. .Semnalarea acestor deficienţe nu ştirbeşte contribuţia prefeţelor la succesele înregistrate de critica noastră, în elucidarea problemelor ridicate de opera lui M. Eminescu, concentrând atenţia cetitorului asupra elementelor ei cheie. Ediţiile de faţă, fără a epuiza uriaşa producţie încă în curs de cercetare, a lui Mihail Eminescu, constitue o biruinţă hotârî- toare asupra ediţiilor precedente, aducând în primul rând lotul masiv al postumelor, restabilind în genere textul alterat de Maiorescu. Ele cuprind poezii şi versiuni neglijate înadins de ediţiile lucrate după modelul maiorescian, sub pretextul că ar fi «nevrednice » de geniul creatorului « Luceafărului ». Nu e însă întâmplător că printre poeziile « nedemne » se află tocmai « Viaţa » — descrierea existenţei mizere a unei cusătorese, « Ai noştri tineri » :— satiră la adresa cosmopoliţilor care, pentru năravurile deprinse la Paris «pretind a fi pe cerul ţării: stele », sau « Umbra lui Dabija-Vodă », care, departe de a idealiza trecutul, îşi râde de domnii ce se îndeletniceau cu ospeţe, fără să le pese o clipă de soarta poporului cârmuit de ei! Pentru prima dată, apare o ediţie a poeziilor lui Eminescu, însoţită de comentarii şi note critice. Notele ediţiilor anterioare sunt un exemplu de cosmopolitism, căutând să arate că fiecare poezie a fost de fapt scrisă sub influenţa unor versuri latineşti, franceze, italieneşti şi de preferinţă, germane. In felul acesta, Eminescu n'ar avea nicio poezie originală, ci doar adaptări. Adnotările dela finele volumelor, aceleaşi în ambele ediţii, au meritul că limpezesc sensul multora dintre poezii, stabilesc împrejurările în care au fost redactate, versiunile prin care au fost silite să treacă la tipar, deformate de «estetica » maio-resciană. Cititorul este încunoştiinţat astfel de procedeele folosite de Maiorescu, în preocuparea lui de a înnăbuşi revolta poetului, prin ştergerea sau atenuarea « expresiilor violente », de nu chiar ignorarea unor poezii în întregime. Insă, în direcţia reconstituirii operei lui Eminescu, trebuesc menţionate câteva erori care au scăpat atenţiei editorilor: Recenzia din « Lupta de clasă » indică astfel trecerea cu vederea a unor versuri cu caracter anti-războinic, ca: « Şi astfel căzură mândri neînduplecaţi de moarte « Eroi ai păcii lumii popoare salutând « Nu din vuirea surdă a armei detunând ELIZAR MALŢEV: «DIN TOATĂ INIMA i Trecu din gură 'n gură şi veacurilor s'o poarte « Ideia mare, scumpă, a păcii pe pământ ». precum şi publicarea Scrisorii a II-a cu finalul îmblânzit de Maiorescu, aidoma ediţiilor anterioare, şi nu în formă autentică: « De-oiu urma să scriu In versuri, teamă mie ca nu cumva « Famenii din ziua de-aslăzi să mă 'nceap'a lăuda. * Dacă pori cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, « Laudele lor de sigur m'ar scârbi pesle măsură » De asemeni, editorii n'au introdus niciuna dintre variantele la « împărat şi Proletar » « Umbre pe pânza vremii », în care focul răsvrătirii eminesciene împotriva asupritorilor arde cu mai multă vigoare, şi « Proletarul » care oglindeşte încrederea în viitorul omenirii. Aceste versiuni, care au apărut în presă, transmit durerea amestecată cu indignare, a poetului faţă de soarta «plebei proletare », fără ca să opună proletarului pe împărat, şi să conchidă sceptic asupra luptei revoluţionare. Tehnica « purificatoare » a lui Maiorescu ar fi ieşit şi mai net în relief, dacă s'ar fi introdus în adnotări şi următoarele două -strofe din poezia « Singurătate »: « Pe-un volum mâncat de molii, « Prin unghere părăsite, « Voi veniţi şi sunteţi solii « întristării liniştite. « Intre degete ţigara, « Eu mă uit alunei la foc, « Şi găsesc că sărăcia-mi « E un dulce trisl noroc ». Rezerve se impun însă şi cu privire la aparatul critic, care nu interpretează poeziile postume şi cele bogate în conţinut valoros, în aceeaşi măsură în care s'au ocupat de celelalte. Astfel, câteodată adnotările ar putea fi socotite mai de grabă «rezerve » faţă de confuziile ideologice din opera poetului, decât comentarii propriu zise. De asemenea se strecoară în adnotări unele aprecieri arbitrare, ca de exemplu aceea că poezia « Revedere » ar fi izvorît din filosofia idealistă germană, când înrâurirea poeziei populare este evidentă. * In ciuda acestor lipsuri, ediţiile tipărite cu ocazia centenarului lui Mihail Eminescu au adus o contribuţie serioasă în cunoaşterea marelui poet. Opera sa, iubită de. popor, a fost redată poporului cu adevărata ei faţă şi în adevărata ei lumină. Pătrunzând în . massele tot mai largi, poezia sa, în măsura în care încălzeşte dragostea de patrie şi ura împotriva exploatării, devine cu adevărat un bun preţios al poporului. . M. PelroveanU * ELIZAR MALŢEV: «DIN T O A T Ă INIMA»1) Puternica mişcare de masse începută In 1929 în Uniunea Sovietică pentru transformarea micilor gospodării săteşti în gospodării colective, a fost, după cum citim îr» Istoria Partidului Comunist (b) al Uniunii Sovietice, «o tranformare revoluţionară din cele mai adânci, un salt dela vechea stare calitativă la o nouă stare calitativă, echi-.valent prin urmările sale cu Revoluţia din Octomvrie 1917 ». Acest act revoluţionar ne-a fost zugrăvit în toată amploarea şi măreţia lui de către Şolohov în romanul său «Pământ desţelenit », operă ce constitue . un document artistic strălucit şi o îmbrăţişare s revoluţiei profunde care a fost trecerea dela mica proprietate agricolă individuală, la agricultura colectivă socialistă. Şolohov lasă să se întrevadă întreaga evoluţie viitoare a colhozului şi deschide perspectiva asupra marilor transformări din viaţă ţă- ') Trad, de O. Constantinescu şi ' W. Kohn, Ed. Cartea Rusă, Buc, 1949, 41$ pag- , . TAŞCU GHEORGHIU canului sovietic de astăzi, în perioada de trecere la comunism. Noua generaţie de scriitori sovietici care descriu viaţa colhoznică, se leagă într'o strânsă filiaţie de această capodoperă a literaturii sovietice. Vieţii de azi a colhozului, cu toate frământările şi bucuriile lui, îi este închinat şi romanul « Din toată inima « al lui Elizar Malţev. Un cald fior liric străbate paginile acestei cârti. Emoţia şi dragostea cu care scriitorul «orbeşte de poporul său se transmite cetitorului, un sentiment luminos stăruie în sufletul lui mult timp după ce a lăsat cartea din mână. De unde vine această emoţie pe care o simţim vibrând în fiecare pagină şi pe care autorul reuşeşte să ne-o comunice cu atâta intensitate? El participă cu toată fiinţa lui la viaţa oamenilor sovietici, Reflectând eroismul muncii lor. Autorul surprinde înfăţişări noui şi caracteristice ţăranului sovietic în mersul lui măreţ spre comunism. Trăsăturile pozitive noui ale oamenilor sovietici, în descrierea cărora A. A.: Jdanov vedea sarcina de onoare a scriitorului sovietic, constitue şi pentru Malţev preocuparea de căpetenie. El zugrăveşte oamenii noui care apar azi pretutindeni pe câmpiile nesfârşite ale colhozurilor, efortul lor inovator în muncă, victoriile spre care tind şi pe care le cuceresc. Grunia, o fată slăbuţă, timidă, este personagiul în jurul căruia Malţev axează întreaga acţiune. Ea se mărită cu un tânăr dintr'un colhoz vecin şi, primită cu bucurie de comsomoliştii satului, îşi începe viaţa ei luminoasă muncind pe câmpiile roditoare ale pământului siberian, în decorul de sălbatecă frumuseţe al regiunei Altai. Dar războiul izbucneşte. Cu ceilalţi tineri, pleacă să-şi apere patria şi Rodion, soţul ei. Muncind cu o râvnă de nestăpânit, ea reuşeşte să stăpânească dorul nesfârşit, durerea pe care i-o pricinueşte absenţa fiinţei iubite. Când soţul se întoarce, cu pieptul plin de decoraţii, ea este o fruntaşă în munca colhozului. Ii spune proectele ei de viitor. Oin vorbele lui ca şi din întreaga atitudine, ea vede însă cu uimire că se află în faţa unui om ce aleargă numai după faimă. Că nu-1 interesează nici binele comun al colhozului, nici satisfacţia de a fi folositor societăţii şi patriei, ci numai mulţumirea de a se vedea admirat, sărbătorit. Conflictul între ei se deslănţuie cu forţa unui torent. In discuţiile pe care le au, Grunia condamnă atitudinea individualistă a soţului goana lui egoistă după faimă. Exemplu) muncii pline de devotament, pe care ea i-t dă, îl fac până la urmă pe Rodion vadă drumul greşit pe care apucase. El reintră în marea familie a colhozului. Grunia înfăţişează tipul ţăranului sovietic înaintat, punând în aplicare cuceririle ştiinţei, ridicând valoarea muncii sale la o treaptă calitativă nouă, mai înaltă, im-primându-i un caracter inovator. Caracterul de massă al inovaţiilor în muncă, Malţev ni-1 înfăţişează urmărind evoluţia tinerei fete. Insuşindu-şi Hotă-rîrea istorică a Plenarei Comitetului Central asupra extinderii recoltelor superioare pe suprafeţe mari, Grunia se ridică din treaptă în treaptă, dela experienţa redusă la teren limitat, la concepţia revoluţionară care transformă,—îmbrăţişând întinderi vaste— agricultura. Prin munca ei îndrăsneaţă, ea reuşeşte să antreneze massele largi ale colhoznicilor din ţinut. Cuceririle ştiinţei sunt aplicate de oamenii muncii pe teren, ele sunt experimentate şi traduse în faptă. Pe de altă parte, colhoznicii descoperă metode noi care duc mai departe cercetările făcute în laboratorii. Această strânsă colaborare între savant şi muncitor este un aspect care aparţine societăţii sovietice. Grunia îi scrie lui Lâsenco, împărtăşeşte acestuia rezultatele experienţelor cu un nou mod de însămânţare a grâului de toamnă. Marele învăţat îi dă sfaturile cerute, încurajând-o, arătând un interes deosebit pentru încercările ei. Grunia este trimisă în capitala regiunei, unde urmează cursurile unei şcoli agricole. In toate încercările ei, ea face apel lâ cuceririle ştiinţei, şi nu încetează de a învăţa, descoperind mereu noui prilejuri de a pune în practică ceea ce află. Tot ce gândeşte această tânără colhoznică, tot ce face, tot ce întreprinde este îndreptat numai spre binele societăţii. ELIZAR MALŢEV: «DIN TOATĂ INIMA i 3" Grunia trăeşte cu intensitate realitatea sovietică de azi, o trăeşte ca un reprezentant al statului cel mai înaintat, «din punctul de vedere al milioanelor de oameni » şi acest lucru constitue pentru viaţa ei, suprema mulţumire sufletească. Malţev a ştiut să fixeze, aşa dar, apariţia intelectualului rural în perioada trecerii la comunism, când diferenţele dintre munca intelectuală şi cea manuală dispar. îndemnul neîncetat şi sfaturile pe care Grunia le primeşte dela Partid, pun în lumină puternicul rol mobilizator, grija cu care necontenit bolşevicii iniţiază marile înfăptuiri pline de adevărat patriotism ale oamenilor muncii. Iată cuvintele cu care secretarul comitetului raional încurajează îndrăzneţele experienţe ale fetei : « Dacă duci dorul înălţimilor şi dacă vrei să-ţi iei avânt, n'o să-ţi tăiem aripile! Când o să întâmpini greutăţi, vino la noi. . .». Figuri ca acelea ale secretarului de partid Gordei Ilici, sau a comsomolistului Iarchin, inventator a cărui minte descoperă mereu alte prilejuri de a uşura munca colhoznicilor, silueta robustă a lui Matvei Rusanov, care trece dela viaţa de front la munca de pe pământurile colhozului, cu conştiinţa că lupta nu s'a terminat, sau grupul, plin de forţă şi graţios în acelaşi timp, al fetelor pe care autorul ni le prezintă întotdeauna împreună, dar având fiecare o individualitate bine conturată, sunt personagii pe care cetitorul nu Ie uită cu uşurinţă, şi în care spiritul sovietic, măreţia lui se reflectează în lumini puternice. Lupta necontenită a noului împotriva vechiului, se desfăşoară pretutindeni în viaţa cotidiană a colhozului: în ciocnirile pe care comsomoliştii, în frunte cu Grunia le au cu preşedintele colhozului, om în mentalitatea căruia mai stăruia culacul, sau în curajul cu care fata înfruntă pe agronom. Această luptă este concretizată magistral de cuvintele lui Stalin despre ştiinţă, pe care Malţev le citează prin gura lui Novopaşin, secretarul comitetului raional: « Ştiinţa de aceia se numeşte ştiinţă pentrucă nu recunoaşte fetişurile, pentrucă nu se teme să ridice mâna împotriva a ceea ce este învechit, împotriva a ceea ce şi-a trăit traiul ». Malţev a ştiut să reliefeze în linii largi şi sigure marele patriotism al oamenilor sovietici, dragostea lor de ţară, dar şi dispreţul ce se cuvine celor ce-şi uită îndatoririle faţă de ea. Când războiul izbucneşte, împreună cu alţi oameni pleacă pe front şi tractoristul Silanti Judov. Frica şi laşitatea îl fac să dezerteze. Se întoarce acasă. Dar în sat nu are curajul să apară. El rătăceşte prin pădurile din împrejurimi, dând târcoale satului ca o fiară hărţuită. Intr'o noapte, cuprins de dorul de a-şi vedea soţia şi copii, bate la uşa casei lui. Dar aceştia îl resping cu răceală. In sufletul lor, oricât de greu ar fi să-şi înăbuşe dragostea, un singur gând a pus stăpânire, gândul că soţul şi tatăl lor e un dezertor. Acesta se duce din nou pe front, în Extremul Orient. Chiar după ce revine, el se vede nevoit să caute de lucru în colhozul vecin, căci la el în sat toţi îl ocolesc. Autorul zugrăveşte mereu alte înfăţişări ale omului nou, care trăeşte azi pretutindeni pe întinsul Uniunii Sovietice. Toţi aceşti oameni, pe care Malţev îi face să trăiască cu intensitate, sunt. simpli cetăţeni sovietici, dar ei gândesc ca nişte adevăraţi oameni politici, ei pătrund şi soluţionează chestiunile importante ce frământă societatea sovietică actuală. Colhoznicii vorbesc despre ultimul plan cincinal. Seriozitatea cu care privesc nouile sarcini pe care Statul Sovietic le aduce în faţa oamenilor muncii elanul cu care-şi însuşesc aceste sarcini, dovedesc că pentru ei desvoltarea şi puterea Statului sunt chezăşia bunei stări personale, a desvoltării morale şi intelectuale a fiecăruia. Malţev .se inspiră din ideile cele mai înaintate ale societăţii sovietice, el zugrăveşte oamenii care au construit socialismul şi care se află pe drumul care duce la comunism. Arta cu care autorul ne înfăţişează viaţa în colhoz, este arta care surprinde esenţialul: lupta omului pentru a supune natura şi a o transforma, efortul de neînvins spre cucerirea unei vieţi din ce în ce mai luminoase, mai fericite, mai puternice. 312 ANDRONESCU-POMPILIU CARAIOAN într'un stil clar, plin de culoare, traducerea lui O. Constantinescu şi W. Kohn, a izbutit să pătrundă în modul cel mai propriu bogatul conţinut al acestui roman. Taşcu Ghecrghiu ALEXANDRU VLAHUŢĂ : «O PERE ALESE » !). Apariţia unui volum din operele clasicilor literaturii noastre constituie un fapt cultural a cărui importanţă trebue subliniată. Aşa zise « ediţii comentate » din clasici erau publicate şi sub regimul burghezo-moşie-resc; dar atunci scopul urmărit era acela de a populariza imaginea falsificată a marilor, scriitori, de a transforma — prin diferite mijloace — operele acestora în instrumente ideologice ale claselor exploatatoare. Tot ceea ce este element progresist în operele clasicilor noştri era cu grijă ascuns, textele se publicau trunchiate, iar «studiile introductive » se străduiau să arate că scriitorul, astfel editat, slujise cu mai multă ori mai puţină credinţă clicilor exploatatoare. Numai după victoria clasei muncitoare la noi s'au deschis posibilităţile unei largi editări ştiinţifice, în spiritul învăţăturii marxist-leniniste, a clasicilor. In repetate rânduri, Partidul a formulat una din sarcinile importante ce revin criticii şi istoriei literaturii, — şi anume scoaterea în relief şi valorificarea tradiţiei progresiste din literatura noastră. Traducând în realitate această sarcină, Editura de Stat aduce o reală contribuţie la cunoaşterea ştiinţifică a desvoltării literaturii române şi la popularizarea textelor ascunse ori falsificate de critica burgheză, prin publicarea colecţiei « Clasicii Români », — colecţie în care a apărut recent şi volumul Opere alese de Alexandru Vlahuţă. l) Ediţie îngrijită de Mariana Sora şi Silvian Iosifescu, Colecţia «Clasicii Români », Bucureşti, Editura de Stat, 1949, pagini 512, tiraj 10.200. Editarea celor mai bune scrieri literare ale lui Vlahuţă răspunde de altfel şi interesului sporit al masselor pentru opera unuia dintre cei mai reprezentativi literaţi ai noştri dela întretăierea secolelor XIX şi XX. E adevărat — după cum menţionează în introducerea, cu care se deschide volumul, M. Şora şi S. Iosifescu —, ar fi greşit să vorbim despre Vlahuţă ca despre un scriitor « complet ignorat »; dar, continuă autorii introducerii, «sigur este că Vlahuţă n'a fost bine cunoscut. Faima de care s'a bucurat înăuntrul culturii oficiale burgheze, în şcoala burgheză, în istoriile literare, se datora unor trăsături mai puţin esenţiale-din opera lui. Contradicţiile care există, de sigur, în această operă au fost folosite pentru a o încadra înăuntrul câte unui curent literar reacţionar. Acoperindu-se, uitându-se ceea ce era mai viu, mai combativ, în opera lui, el a fost adesea caracterizat drept un pur semănătorist ». Aşa dar, Vlahuţă este unul dintre scriitorii noştri a căror operă critica burgheză a falsificat-o, ascunzând tocmai trăsăturile ei caracteristice, progresiste. In «introducerea » care însoţeşte textele, îngrijitorii ediţiei au încercat să ofere cititorilor o îndrumare, spre dreapta înţelegere a paginilor selecţionate din opera lui Vlahuţă. Fără 'ndoială că, în câteva pagini, ei nu puteau face o suficient de cuprinzătoare cercetare monografică despre Vlahuţă ; pornind dela studiul lui Gherea despre poet, ei reuşesc,, totuşi, să schiţeze câteva linii fundamentale, care sunt o utilă călăuză pentru lectură. Este limpede efortul autorilor «introducerii » de a sublinia contribuţia pozitivă a scriitorului prezentat la desvoltarea literaturii noastre. Ei pun în evidenţă faptul că Vlahuţă, sub influenţa clasei muncitoare, se orientează dela decep-ţionism spre realismul critic: «...trebue să repetăm că noutatea pe care o aduce în operă contactul cu lupta clasei muncitoare se manifestă pe cele două căi principale amintite. In primul rând, printr'o adâncire a criticii. Revolta capătă înfăţişare de critică' socială. II vedem pe Vlahuţă satirizând mai toate aspectele importante ale organizaţiei sociale burghezo-moşiereşti, ALEXANDRU VLAHUŢĂ: «OPERE ALESE» mai toate instituţiile sociale principale. Pe de altă parte, tendinţa de a reacţiona în faţa realităţii sociale, nu prin evadarea în vis, ci prin încercarea de a schimba, de a ajuta e prezentă în opera lui Vlahuţă de după 1890 ». Această atitudine, anunţată in poeziile Unde ni sunt visătorii? şi Iubire, o întâlnim mai netedă în romanul Dan şi în genere în prozele scriitorului. « Cercetând romanul « Dan », nuvelele şi articolele din toate volumele publicate de Vlahuţă, dela « Din goana vieţii » (1892) şi până la « Dreptate » (1914), ultimul volum apărut în timpul vieţii lui, observăm că ele oglindesc critic aproape toate laturile mai însemnate ale societăţii româneşti dela sfârşitul secolului trecut şi din preajma primului războiu mondial. Vom găsi mai toate temele pe care le întâlnim şi în proza scriitorilor socialişti dela « Contemporanul ». Această înrudire de preocupări nu e deloc întâmplătoare. In nuvelele pe care le publica în « Viaţa » chiar în timp ce se războia cu revistele socialiste, Vlahuţă revenea la temele care-i frământau pe toţi scriitorii apropiaţi de lupta şi idealurile clasei muncitoare: exploatarea ţăranului, maltratările în armată, caracterul de clasă al învăţământului, lupta împotriva monarhiei, etc.. . . Şcoala, căsătoria burgheză, sunt zugrăvite sub aceeaşi lumină tare, necruţătoare ». M. Şora şi S. Iosifescu analizează pe scurt şi confuziile din opera lui Vlahuţă, şovăelile scriitorului, insuficienta lui putere de pătrundere şi cunoaştere adâncită a realităţii, — inconsecvenţă şi contradicţii care nu anulează însă trăsăturile principale ale operei studiate, care rămân progresiste. Regretăm însă că în această limpede «introducere », autorii n'au încercat să precizeze locul lui Vlahuţă în literatura noastră, să stabilească legătura lui organică cu scriitorii critic-realişti; folosirea textelor lui Gherea ar fi fost de mare ajutor pentru aceasta. De asemenea, obiectăm că autorii n'au căutat să arate poziţia lui Vlahuţă faţă de sămănătorism, şi mai ales că nu au găsit necesară combaterea tezei reacţionare după care Vlahuţă ar fi fost « un pur sămănătorist », teză de altfel amintită la începutul «introducerii». Totuşi, «introducerea» iz- 313 buteşte să fie, după cum am văzut, o bună călăuză pentru cititor tocmai prin relevarea laturilor progresiste ale operei lui Vlahuţă, — şi aceasta e contribuţia ei pozitivă. Pentru a-1 restitui poporului muncitor pe adevăratul Vlahuţă, îngrijitorii ediţiei au ales textele care sunt reprezentative pentru opera lui, în raport cu năzuinţele şi lupta oamenilor muncii pentru construirea unei lumi noui. In cele peste 500 pagini, cititorul găseşte interesante versuri şi proze elaborate în perioada 1881--1917, deci dealungul activităţii literare a scriitorului nostru. M. Şora şi S. Iosifescu menţionează că, dată fiind întinderea şi varietatea operei lui Vlahuţă, au selecţionat materialul antologic în aşa fel încât să fie evitate repetările şi totodată cititorul să aibă la îndemână piese caracteristice pentru fiecare din problemele pe care le-a atins scriitorul. Acest punct de vedere ni se pare just, când e vorba de întocmirea unei antologii, adică a unei lucrări unde accentul cade pe varietatea tematică şi nu pe frequenţa temelor. Editorii au folosit, însă, şi criteriul cronologic, care sporeşte valoarea oricărei antologii dacă e utilizat în corelaţie cu criteriul tematic, ceea ce însă nu se petrece în cazul de faţă. De altfel, ei notează cu privire la organizarea materialului poetic: « In alegerea şi alăturea poeziilor lui Vlahuţă scrise de-a-lungul a treizeci şi şase de ani, s'a păstrat în general modul de alcătuire al ediţiei apărute în timpul vieţii autorului, care pune una lângă alta poezii scrise în perioade deosebite. Se poate vedea mai bine în felul acesta că şi în perioada « de-cepţionistă » există accente -ale fondului optimist. De asemenea, alăturarea unor poezii din faze deosebite ». Formularea e confuză, căci: dacă poeziile nu sunt aranjate pe «faze «, e greu de ştiut cum se « poate vedea mai bine în felul acesta » că în perioada « decepţionistă» sunt accente ale fondului optimist. Greutatea au simţit-o şi editorii lui Vlahuţă; astfel, voind să orânduiască cronologic piesele în proză, ei înlocuesc data elaborării fiecărei piese prin data apariţiei volumului în care a fost publicată piesa respectivă, —■ ceea ce nu-i 3H ANDRONESCU-POMPILIU CARAIOAN just ştiind că cele două date nu -coincid 1n genere la Vlahuţă. Căutând să respecte ambele criterii, editorii n'au respectat ni-ciunul. De aceea credem că ar fi fost mai bine ca materialul antologic, odată împărţit în versuri şi proză, să fie organizat tematic (pentru a se evita repetările şi pentru a nu scăpa din vedere peisagiul problematic, adică esenţialul) iar în dreptul fiecărei piese să fie amintită data şi locul publicării (eventual şi ale elaborării). De bună samă, acestea sunt observaţii, care, pentru o ediţie destinată masselor, îşi au importanţa lor. Principalul lucru este dacă, totuşi, volumul izbuteşte să pună la îndemâna cititorilor ceea ce cu adevărat trebuia să redea în circulaţie. Din acest punct de vedere, ediţia are merite pe care trebue să le semnalăm. Editorii au reuşit să aleagă din opera lui Vlahuţă cea mai mare parte din piesele lui reprezentative. Problemele care au frământat gândirea scriitorului —^ precum: rolul literaturii în lupta de clasă, demascarea orânduirii bur-ghezo-moşiereşti în diversele ei înfăţişări (şcoală, armată, familie, justiţie, etc.), — chemarea la luptă pentru dărâmarea orânduirii burghezo-moşiereşti, năzuinţa spre o viaţă mai bună, dragostea faţă de poporul muncitor şi de patrie, ş. a. m. d. — se regăsesc ilustrate în lucrările fie în versuri, fie în proză, întrunite în volum. Dar nu numai calitativ, ci şi cantitativ opera lui Vlahuţă se oglindeşte în această antologie. Sunt reproduse peste 30 poezii, atât din culegerile « Poezii » (1887) şi « Iubire s (1896), cât şi din periodice de unde n'au fost strânse în diferitele volume de versuri ale lui Vlahuţă. Cele peste 50 proze sunt împrumutate din volumele: «Nuvele» (1886), «Din goana vieţii» (1892), «Dan» (roman, 1894). «In vâltoare» (1896), « Clipe de linişte » (1899), « România pitorească » (1901), « File rupte » (1909) şi « Dreptate » (1914). Volumul « Un an de luptă » (1895) este pe bună dreptate lăsat de o parte, căci el conţine scrierile din perioada cea mai confuză ideologic a creaţiei scriitorului nostru; în schimb, credem că ar fi fost utile câteva pagini din « Curentul Eminescu şi o poezie nouă » (poate şi din « Pictorul N. Grigorescu »), cum şi reproducerea fragmentului de piesă în versuri Vlad Ţepeş, publicat în revista « Flacăra » din 1914. Cu greşelile şi lipsurile semnalate, care ar fi putut fi totuşi evitate de editori mai atenţi, volumul de « Opere alese » din Vlahuţă reprezintă un nou pas pe drumul reconsiderării şi popularizării clasicilor literaturii noastre. In cele mai multe pagini ale lui Vlahuţă, oamenii muncii din patria noastră găsesc arme preţioase de luptă împotriva resturilor burghezo-moşiereşti, împotriva celor ce zadarnic încearcă să întoarcă roata istoriei şi pe care Vlahuţă i-a demascat — şi continuă a-i demasca, prin prezenţa scrisului său. Andronescu-Pompiliu Caraioan ★ ANNA SACSE: «SPRE CULMI o1) Blestemata epocă a războiului hitlerist e pe sfârşite. Pe şoseaua naţională a Letoniei trec ostaşii sovietici în camioane militare continuând distrugerea duşmanului. Ostaşii letoni se întorc acasă pătrunşi de ură împotriva acelora care le călcaseră patria şi încercaseră să le-o robească şi de iubire adâncă pentru puterea sovietică şi pentru Partidul Comunist a cărui politică justă i-a condus pe drumurile sigure ale victoriei. Şi printre lungile coloane, trec căruţe singuratice, ducând înapoi la cuiburile pustiite, localnicii, oameni rămaşi fără locuinţă şi uneori fără familie. Această generaţie care şi-a văzut părinţii exploataţi apoi ucişi în război, a primit practic, în focul vieţii, educaţie revoluţionară. Ea pătrunde cu o conştiinţă nouă şi cu o nouă mentalitate în epoca de pace. Acest moment al adâncilor prefaceri care vor schimba faţa Letoniei de după războiu şi care va ridica din massa poporului atâţia ') Editura Cartea Rusă, Bucureşti. — In româneşte de Sanda Diaconescu şi N. Musulis. ANNA SACSE: «SPRE CULMI» 3j5 organizatori curagioşi în viaţa politică, economică, administrativă, este înfăţişat de Anna Sacse în romanul « Spre culmi ». Importanţa cărţii stă în actualitatea temei: începuturile construirii socialismului în satul leton care se desvoltă spre marea gospodărie agricolă colectivă, determinând în acelaşi timp, în oamenii simpli ţinuţi în neştiinţa la care i-a constrâns exploatarea claselor asupritoare, o nouă conştiinţă, conştiinţa socialistă. îndrăzneţi şi hotărîţi, educând pe cei şovăielnici în spiritul luptei de clasă sub îndrumarea partidului, oamenii aceştia care muncesc pe uriaşul şantier al socializării agriculturii letone strivind rezistenţa duşmănoasă a exploatatorilor, reprezintă în vdtimă esenţă un erou unic: poporul leton în plin avânt creator. Anna Sacse nu descrie un ţăran idilic, ducând un trai tihnit într'o gospodărie primitivă la a cărei sărăcie nu a contribuit decât «fatalitatea ». Ea aduce în literatură adevăratul tip de ţăran revoluţionar pe care fierul roşu al exploatării capitaliste 1-a ars până la os şi căruia partidul i-a arătat adevărul asupra structurii vechei societăţi, înarmându-i mintea şi braţul pentru a lupta împotriva ei. Janis Priede, argat pe pământul chiaburilor Dumin, primeşte sarcina de conducător al plasei. îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii pe pământurile altora şi se ■obişnuise din copilărie să i se poruncească mereu. Pe unii oameni, asuprirea şi lipsa . (192 pag., 80 iei). PETRU DUMITRIU, Bijuterii de familie. Ed. II (Nuvelă) (192 pag., 90 lei.) CELLA SERGHI, Cad zidurile. (Roman). (596 pag.. 330 lei). VLAICU BÂRNA, Tulnice în munţi. (104 pag. 80 lei). N. MORARU, Studii şi Eseuri (560 pag., 280 lei). I. VITNER, Viaţa şi opera lui D. Th. Neculuţă (132 pag., 75 lei). „COLECŢIA" CARTEA POPORULUI Poeme despre Griviţa Roşie. (42 pag., 10 lei). IER ON IM ŞERBU, Linia de foc. EDITURA CARTEA RUSĂ LITERATURĂ LEV TOLSTOI, Război şi Pace. Vol. I, ed. II. (Roman) (308 pag., 120 lei). V. AJAEV, Departe de Moscova Vol. I, II. III. (Roman). (676 pag., 300 lei). LEV CASSIL, Sub semnul Iui Marte (Roman) (326 pag., 170 lei). AL. FADEEV, Tânăra gardă Vol. II, ed. III (Teatru). (296 pag., 120 lei). F. PANFEROV, In ţara celor învinşi (200 pag., 95 lei). P. PAVLENCO, Impresii din America (40 pag. 15 lei). B. MEILAH, Lenin şi problemele literaturii ruse (312 pag., 150 lei). P. SÂSOEV, Lupta pentru realismul socialist în arta plastică sovietică (58 pag., 40 lei). LITERATURĂ POLITICA P. IUDIN, Izvorul cel mai însemnat al desvoltăriâ societăţii sovietice. (40 pag., 15 lei). COLECŢIA „DE VORBĂ CU SĂTENII" Pregătirea iernatului vitelor (32 pag., 8 lei). Repararea parcului de maşini şi tractoare în timpul iernii în U.R.S.S. (20 pag., 10 lei). EDITURA CONFEDERAŢIEI GENERALE A MUNCII ŞTIINŢĂ APLICATĂ V. ALEXEEV, Munca la laminor. (80 pag., 25 lei). P. S. IVANOV, Introducerea normelor medii progresive şi mobilizarea rezervelor interne ale industriei (48 pag., 18 lei. In limba germană 48 pag., 20 lei). BIBLIOGRAFIE 319 A. PESCOV, Strungul revolverist (256 pag., 272 lei). A. IUŞCHEVICI, Cunoştinţe elementare pentru lăcătuşi (136'pag., 145 lei). Metalele şi rolul lor în industrie (128 pag., 136 lei). Tehnica securităţii în întreprinderile industriale (48 pag., 20 lei). H. FARBEROVA, Propaganda tehnicii securităţii (Traducere în limba maghiară). (48 pag., 20 lei). COLECŢIA „PROTECŢIA MUNCII" Despre protecţia muncii în R.P.R. (24 pag., 12 lei). Bolile profesionale şi combaterea lor. (56 pag., 20 lei). Despre protecţia muncii în construirea fabricilor. (48 pag.. 18 lei). PROBLEME ACTUALE Oamenii mută Dunărea (56 pag., 25 lei). DIN EXPERIENŢA OAMENILOR MUNCII Din experienţa muncitorului strungar (64 pag., 26 Iei) SERGHEI IURENCOV, Şcoala stahanovistă a tăietorilor de pădure (32 pag., 10 lei). PROBLEME SINDICALE Hotărîrile Plenarei C. C. al C. G. M. din 30, 31 Ian., şi 1 Februarie 1950 (in limha română, magniară şi germană). (32 pag., 10 lei). ţ Munca de massă a bibliotecilor sindicale (128 pag., 34 lei). TEATRU Teatru pentru echipele artistice sindicale (160 pag., 90 lei). DIVERSE Turismul de iarnă (96 pag., 50 lei). Culegere de cântece (148 pag., 100 leii. EDITURA TINERETULUI LITERATURĂ ORIGINALA MIHAIL EMINESCU, Făt-Frumos din lacrimă (Ediţie de lux) (30 pag., 160 lei). AL. DONICI, Fabule. (Colecţia « Clasicii români »— 70 pag-, 30 lei). TRADUCERI A. GONCIAR, Praga de aur (168 pag., 65 lei). N. BIRIUCOV, Pescăruşul Ed. II. (450 pag., 120 lei). A. MURATOV, Spre ţărmuri îndepărtate (40 pag., 20 lei). A. JURBA, Alexandru Matrosov (190 pag.. 70 lei). A. VENŢLOVA, Mărite (30 pag., 12 tei). SINDICALE SAVIN BRATU, Cum participă tineretul sovietic la , întrecerile socialiste (56 pag., 18 lei). G. OŞEVEROV, Grupa comsom jlistă în întreprindere (50 pag., 25 lei). PROBLEME ACTUALE AL. GĂRNEAŢĂ, Se schimbă satul. (96 pag,, 30 lei). EDITURA ARMATEI Cap. NICOLAE TĂUTU, Slăvim pe Vladimir Ilici (Poem) (32 pa3„ 20 lei).