C. LEONEANU-BRATEŞ SCRISOARE PENTRU TOVARĂŞUL STALIN Săteancă-s, Din satul culcat Printre vii.. . Şi asta mi-e prima scrisoare. .. Ţi-oiu scri-o citeţ, Ca s'o poţi desluşi, Tu, STALIN, iubit de popoare! La noi, Lângă Jii, Sânt mai multe femei Ce 'n suflet au dragoste vie Să 'nveţe mai repede, Mai cu temei, Să poată şi ele să-ţi scrie. . . Să-ţi spunem Cam vrea să-ţi aducem în dar, Noi toţi ce muncim Pe ogoare, Un semn despre munca Cu rod înmiit, , Ce-o facem, acum, Fiecare ! Am vrea să-ţi aducem Un gând luminos Din calea pe care-am pornit-o, Să simţi cât ne-a fost, Cât ne e de folos Lumina ce ne-ai dăruit-o! c. leoneanu-brateş Am vrea să priveşti In uzinele noui Cum norma se 'ntrece Pe sine, Să-ţi spună tovarăşa dela războiţi Cum ţese mai mult .Şi mai bine. . . Şi mult am mai vrea Să priveşti Cum la noi, Atica şi stamba Din stive Ne 'mbracâ, Pe cele ce-am fost în nevoi, Prin nouile cooperative... Copiii Ii creştem, Aidoma cu cei Din ţara ta, mândră şi mare Să ştie lovi în duşmani Şi mişei, Cu ură Şi fără cruţare. Mereu Steagul tău, fluturând peste zori Şi steaua pe Kremlin Arzândă, Au fost pentru noi, Pentru cei muncitori, O goarnă, Vestind o izbândă. Izbânda acelor ce au fost asupriţi Luptând lanţuri grele Să sfarme, Să 'ngroape trecutul de beznă, Uniţi, Ca 'n veci el să nu se întoarne. Kubanul te cântă Şi-Ucraina la fel, de ziua lui . Când spicul s''apleacă în soare Şi 'n luptă chinezul Te cântă şi el, In drumul spre descătuşare. Că tu pentru noi Luminezi ca o stea, Pe calea cea plină De roade. De aceea ascult azi, Cu inima mea, Ascult cum te cântă Noroade. Eu, astăzi Mai mult decât eri, voiu porni Cu braţul puternic — O stâncă — Republicei mele să-i ţes bucurii Şi ţie Iubire adâncă! Eu nu ştiu să scriu Chiar aşa cum aş vrea, Că, veziK Nu sunt meşteră mare, Dar tot xe am scris E din inima mea, Gătită cu flori Şi cu soare. ION SEREBREANU DE ZIUA LUI... Din brumă cuşmă de pandur îşi face, Pe umeri svârle-a soarelui desagă: Tot satul strâns în albele cojoace Pe jos ar bate înspre Stalin calea'ntreagă. 6 ion serebreanu Ca mingea sare 'n sus cu bucuria In poala sărbătorii Gheorghieş, Şi, copăcel privind fotografia, Să-i ia luleaua 'ncearcă, dar dă greş. Zâmbeşte Stalin tancului — din poză — Văzându-l cum se mânie pe el Că nu-i poate lua cu mâna roză Luleaua fumegând: inel-inel. In casă, vorbele ţesute simplu, sună. . . Şi-un nume drag rostit e 'n caldul grai. La 'mbelşugata masă ce ne-adună A poposit şi soarele bălai. Ne amintim de ea când a fost goală: Spre cer crăpa pământul mii de guri, Dar n'au trecut prin veri ploi de beteală, Şi n'au foşnit nici spice sub custuri. Atunci, frăţeşte, Stalin ne aduse Cuptorul dragostei de pâine plin. Puteri ne-a dăruit spre-a fi răpuse Uneltitoare planuri de venin. Noi înălţăm gospodăria nouă. Maşini, cătuşe de răzoare ard, Cu noi de bucurie poartă rouă In gene-al colectivelor stindard. Vorbim: «Pe Stalin l-am simţit prin gr ane, «Mergând la seceriş cu noi în pas. « Tractorul dat de el ne strânge pâine, « Şi glasul lui e al dreptăţii glas». De-aceea poate şi la masă, iată, Când svonul dă prin ramuri de salcâm, Noi aşteptăm. Privim cu toţi de-odată: Mai mult, pe masă sade un tacâm. Că 'n sat la noi privind pe cel ce-i oaspăt Un obicei de vremuri vechi i-adus: Tacâmul, lângă flori cu miros proaspăt, De ziua lui, lui Stalin i-a fost pus. viers de foc să ai. . . VIRGIL TEODORESCU VIERS DE FOC SĂ AI . . . Viers de foc să ai, fiarele-ai sfarmat scăpărări de soare viaţa-ai apărat-o —■ gresii de amnare şi acuma iat-o, fulgere de Mai, crin învolburat, vuet de păduri cum din roşii flamuri împletit în coarde, freamătă un imn : boarea care cade proaspetele ramuri peste arături Marelui Stalin. şi un miez deplin : Voi vulturi şi brazi viaţa s'o despici comunişti, tovarăşi, slavă să ridici ne conduce azi Marelui Stalin. Marele Tovarăş! Tu, cârmaci şi plug Şi în jurul nostru şi oţel în oameni, sunt popoare'ntregi, tu culegi şi sameni deschizându-şi rostul pace şi belşug. făurindu-şi legi. Risipeşti în vânt Viers de foc să ai, neguroase săbii scăpărări de soare şi trimeţi corăbii gresii de amnare de nădejdi şi-avânt. fidgere de Mai, Ca'n atâtea daţi vuet de păduri genial şi simplu împletit în coarde, uriaş ca timpu' boarea care cade drumul ni-l arăţi. peste arături Şi 'n vâltoarea grea şi un miez deplin : braţul de oţel viaţa s'o despici a rămas o stea slavă să ridici pavăză şi ţel: Marelui Stalin. 8 radu boureanu RADU BOUREANU ÎNTÂLNIRE Când brazii în Decembrie sunt fusuri mari de tors înfăşuraţi cu neaua ce stă sub ei velinţă, La bolşevica, marea, întâia conferinţă, întâia oară s'au întâlnit la Tammerfors. întâia oară munţii au stat aşa aproape Privind din piscuri viaţa în timp desfăşurată, Doi vulturi mari văzduhul l'au despicat deodată, Cele mai mari corăbii s'au întâlnit pe ape. S'au întâlnit acolo în iarna din Finlanda Să urce 'n arca luptei cu viitoru 'n vintre, întreaga omenire care trudeşte între Laponii cei din Arctic şi negrii din Uganda. Ca pe un cerc de tablă să 'ndoaie equatorul, Doi uriaşi un altul din somn vor să trezească, Cu el să schimbe vremea şi scoarţa pământească; Ei ştiu că uriaşul din noapte-i muncitorul. Cum fluviile din deltă 'n izvor nu s'au întors, Ei ştiu că nici trecutul din moarte nu se 'ntoarnă, Ei au luptat alături—-puternic glas de goarnă Să sune întâlnirea de-atunci din Tammerfors. întâia oară mâna şi-au strâns-o în Finlanda Prin duşmănoase valuri au luat aceeaşi luntre, Făclia libertăţii suind s'o poarte între Laponii cei din Arctic şi negrii din Uganda. stalin 9 ALFRED MARGUL SPERBER *) STALIN Sta de veghe cineva când gemea pământul încă; poarta zorilor vedea chiar în miez de noapte adâncă. I-a fost leagăn piscu'nalt al lui Prorneteu; şi-asameni, pentru viaţă a luptat şi lumină pentru oameni. Flacăra el şi-a aprins dela Marx şi Lenin, vie : de cătuşa grea învins nici un om să nu mai fie. Către Lenin, a 'mplinit cu credinţă jurământul, prin furtună a slujit omul, de pe 'ntreg pământul. Viaţa-i: faptă, gând adânc, îndrăzneală înţeleaptă. Omenirea luminând, vorba-i taie cale dreaptă. Ostile muncitoreşti steag îl au, urcând în soare. In colhozuri îl găseşti, şi' ntre 'naltele cuptoare. Lui, mereu nepieritor Şaptezeci de ani să-i numeri? Nu ! întregul viitor El îl poartă dârz pe umeri. *) Poet de limbă germană din R.P.R. IO horvAth istvan Ştim noi oare pe pământ vre-o măsură potrivită pentru cel ce timpu-a frânt, spre o lume 'ntinerită? Glasuri se 'mpletesc în cor; Slavă ţie Stalin, slavă! Peste vremi biruitor cântecul revarsă lavă. Către pace să ne 'ndrumi peste lumea care apune. Roşe floare-a 'ntregii lumi, înfloreşte, Uniune! (Iu româneşte de Veronica Porumbaeu) horvAth istvAn TOVARĂŞUL STALIN Departe eşti, dar — stând de pază - Cald braţul tău, ne îmbrăţişează. Cu drag mă uit spre-a ta privire ; Străluminează 'ntreaga fire. Văd fulgerele minţii tale In ochii-a mii de milioane. In graiurile lumii toate E-al tău cuvânt. A ta dreptate Poruncă e în judecata De veacuri dusă — şi răsplata. Făptura-ţi printre noi veghează, In noi e-a slăvii tale rază. Dreptăţii tale stăm temei Cei ce 'n sudori, de dragul ei, Luptarăm — şi, mai 'nalţi ca norii, Prin tine făurim victorii. lui stalin Tu minţile ne-ai încălzit Cu-al luptei foc neîmblânzit Şi inimile, între ele, Ni le-aţi legat — verigi de-oţele — Voi: Lenin, Stalin La 'ntrunire, Când glâsuesc, spre-a ta privire Trec ochii toţi, tovărăşeşti. Eşti printre noi, şi-al nostru eşti! Precum ai învăţat-o tu, Fetiţa mea mă 'ntreabâ-acu. Şi-a mea tovarăşă-mi grăeşte Senin, la fel: tovărăşeşte. Dar când, vorbind cu foc cât zece, Nu mai putem să ne 'nţelegem, Fugim toţi trei spre-al tău cuvânt Şi ce spui tu, rămâne sfânt. Ca un copil pe-al său părinte, Te 'mbrăţişez, Stalin, fierbinte, Cum prin a ta ne 'nvinsă vlagă Imbrăţişa-vom lumea 'ntreagă. BARD OS B. ARTHUR LUI STALIN Deşi-mi sunt morţi părinţii, eu, totuş, nu-s orfan, căci patria-mi dă pâine şi cântecul deplin, iar glasul vieţii mele — mari aripi — l-a deschis acel ce ne conduce şi dascăl ni-e: Stalin. Cuvântul lui adapă, senin, şi-alte popoare pe care tirania tot le mai strânge 'n funii şi unde muncitorii n'au patrie, nici uzine, e stea în noapte Stalin; steag, stavilă furtunii. 12 mArki zoltAn Cu numele-i pe buze, au ridicat o stâncă ostaşii săi, uriaşii-i copii, la Stalingrad, ca să ne-aducă dreptul la viaţă şi la muncă. Azi liberi, — dă-ne voie la anii-ţi şaptezeci să te numim: Părinte, — tu cel ce vei trăi, prin lumea comunistă, cu noi, în veci de veci. mârki zoltAn JURÂND CREDINŢĂ... Tovarăşului Stalin la 70 ani Ai şaptezeci de ani, însă cuvântul, tău — cel mai tânăr e pe 'ntreg pământul. Tânăr, dar cel mai înţelept sub soare: călăuzeşte oastea muncitoare. Şi chibzuit, dar plin de-avânt cum nu e un altul; munţi, cu el, bătrâni şi tineri suie. Ţi-e numele oţel, drept ca lumina, ne 'nfrânt, nu-l poate măcina rugina. De nici un popă n'a fost mormăit, oamenii muncii 'n lume l-au vestit. Ai muncii oameni, în întreaga lume îţi răspândesc credinţa şi-al tău nume. Şi te salută toţi, jurând credinţă, şi trec, luptând, spre marea biruinţă. (In româneşte de E. Pietraru) cântec despre stalin MIHAIL ISACOVSCHI CÂNTEC DESPRE STALIN Se leagănă câmpuri cu grâne, curg râuri bogate spre mare, sclipeşte în zori primăvara şi traiul ni-i plin de avânt. Cântaţi-i, tovarăşi, un cântec de slavă aceluia care prieten ne este şi frate, lui Stalin cântaţi-i un cânt. Să-aducă 'ntre noi fericirea el drum şi-a deschis prin furtună, şi flamura scumpâ-a 'nălţat-o cât este pământul de 'ntins. Ogoare creşteau şi uzine, popoare porneau împreună, la lupta pe viaţă şi moarte, urmându-şi stegarul ne 'nvins. Cum apa o sorbi din isvoare, din limpedea-i, clara-i privire am prins bărbăţie, putere, în drumul de luptă, ne 'nfrânt. Cântaţi-i, tovarăşi, un cântec acelui ce-a noastră oştire conduce, cu mână vitează, lui Stalin cântaţi-i un cânt. Cu svâcnetul inimii calde el trece prin noaptea polară, şi munţii abrupţi despărţit-a, lungi drumuri deschis-a, de sbor, iakub kolas la vorba lui plină de viaţă stufoase grădini fremătară, în asprul deşert, în nisipuri ţâşnit-au luciri de isvor. Ca soarele primăvăratec pământul iubit l-înconjoară, rodind bucurie şi forţă pe-al patriei reavăn pământ. Cântaţi-i, tovarăşi, un cântec acelui ce-i. paznic de ţară, şi lui, grădinarului harnic, lui Stalin cântaţi-i un cânt. Hotarele patriei noastre turnatu-le-a 'n zale-oţelite, duşmanilor stând împotrivă cu chei de victorii le-a 'nchis, şi marea Uniune, sub mâna-i, e cartea cu file-aurite, pe care de secole lumea o cheamă, o vede în vis. Şi slavă, avânt, tinereţe, ne-a dat pentru 'ntreg viitorul. El zările larg desfăşoară, dând vieţii bogatul vestmânt. Cântaţi-i, tovarăşi, un cântec acelui ce-arată-adevărul şi inimii noastre-i aproape, lui Stalin cântaţi-i un cânt. (In româneşte de Mihu Dragomir) IAKUB KOLAS STALIN O mare de flăcări 'nălţat-a spre nouri furtuna prin nopţi fără stele, — talazuri de chin şi durere venind să reverse pe lume şi oameni noian de necazuri. stalin Pădurea strigând printre crengi răvăşite, pământul gemând de obuze şi jale, groază şi tunet cutremurând văzduhuri, pluteau peste dealuri, la munte şi 'n vale. Te du însă-acuma pe câmpuri. Priveşte cum firul de iarbă sfios încolţeşte prin brazde zdrobite urcând iar spre viaţă; priveşte natura, căci ea te învaţă cine, călind în luptă norodul, redatu-ne-a satele, oraşele, rodul. Lenin şi Stalin I O spun cu căldură şi vântul şi ploaia şi orice făptură — luptând pentru cauza dreaptă a ţării, poporul cu drag le răspunde chemării ca fiii Partidului plin de victorii, păşind fără cumpăn din glorii în glorii. Ageri ni-s anii, voi clipe fiţi demne, creaţia, lupta, spre ţeluri să 'ndemne —• sămânţa lui Lenin, grăunte de aur, s'o crească în inimi poporul, tezaur. Priveşte covorul de flori fermecate şi ramura fragedă, secara cea verde, şi râul de-argint ce în zare se pierde, scriind peste plaiu un cuvânt: libertate. Răsună 'n înalt glasuri vii de motoare şi văile-s pline de cântec şi soare, pe munţi ochii ageri de vulturi veghează ca flacăra luptei mai vajnic să arză. In ţară neînvinsă eroică oaste se cere, un scut de ne 'nfrânt, un zid e poporul condus de Partid, un izvor de putere ce apără marile graniţi, uzina, ogorul. Ce geniu învaţă mulţimile muncitoare, cine le'ndrumâ spre izbânzi viitoare? Sub roşul steag bolşevic, simbol de vise 'mplinite, a strâns gloriosul Stalin naţiuni înfrăţite. '5' i6 pablo neruda El seamănă 'ncredere 'n viaţă; pământul tresare şi 'n spicul gingaş de grâu şi 'n cânt de motoare. Fii preamărit. Ani mulţi, ca limpezimea seninului, ţie, în a cărui inimă bate inima ţârii şi a Kremlinului. (în româneşte de George Demetru Pan) PABLO NERUDA OMUL CE SE NUMEŞTE IOSIF STALIN . . .') Omul ce se numeşte Iosif Stalin Stă'n trei odăi ale Kremlinului străvechi Acolo, e-o fereastră într'una luminată — Nici lumea şi nici ţara lui nu-i dau răgaz — De veghe, e-o fereastră, noaptea toată, Cu licuriciul treaz. Ca nimeni altul între toţi acei Eroi ce dară patriei temei, A ajutat a ţării sale zămislire Şi construirea ei Şi apărarea ei. Iar Uniunea Sovietică întreagă, uriaşă, O ştim fiinţă din fiinţa lui: Odihnei — ea nu poate fi părtaşă, Odihnă, nu, nici pentru dânsul nu-i. El a luptat, prin vifor, ani cumpliţi Cu-atâţia iscusiţi bătrâni bandiţi Care pândeau, ca şi acum, să reînvie Durerile a milioane de săraci: Mizerie şi cnut şi iobăgie . . . I,1) « Let The Rail Splitter Awake » . . . în « Masses & Mainstream »; Oct. 1948, 4 Que s'eveille le bucheron» . . . în t Europe t, Nov. 1948. omul ce se numeşte iosif stalin . .. Cu măştile odată, nu-i supărare dacă Li s'au julit şi pieile oleacă Trimişilor de-Apus «să apere cultura », Apărătorilor de-asupritori. . . . . . Şi Denikin şi Wrangel, de mult s'au dus de-a dura. — Din greu trudind, zi după zi, noapte de noapte, In Uniune Stalin aduse visu'n fapte. Sosiră mai apoi, să'nece zările Nori grei ca plumbul — nemţi 'ndopaţi de Chamberlain. Dar Stalin a dat piept cu ei în toate Retragerile şi în toate 'naintările Şi până la Berlin, uragan de popoare, Aduseră cu dânşii fiii lui Pacea Rusiei dreaptă, creatoare. Molotov, Voroşilov sunt acolo Ii văd stând laolaltă cu ceilalţi, Cu generalii neînfrânţi şi bravi Puternici ca pădurea stejarilor înalţi Strălucitoare sub zăpadă. N'are niciunul dintre ei palate N'are niciunul legiuni de sclavi Şi nu s'a 'mbogăţit niciunul în război Vânzând sânge de oameni. . . Niciunul n'aminteşte pe-acei pompoşi curcani Rotiţi în cozi la Rio de Janeiro sau Bogota Şi poruncind măruntei armate de tirani Şi de hingheri ai patriilor lor. Niciunul nu 'ncaseazâ vre-un procent La fabricile de-armament, Niciunul n'are ţoale 'n dulap cu sutele Dar fiecare cu cellalt împarte Frăţeşte din nemaivăzutele Mari bucurii ale construcţiei, In ţara unde — lumii noastre — dimineaţa Din noaptea morţii îi vesteşte viaţa. pablo neruda Ei lumii spun << tovarăşe ». Şi lumea înţelege De ce la ei constructorul e rege. Acolo nimeni n'a văzut cămilă Să. treacă prin urechea acului. Au împărţit pământul. Sfarmară iobăgia. Au dat, întreagă chiaburimea, dracului. Au încheiat şi cu cerşetoria. Şi nimicindu-şi fără greş călăii, Au scăpărat, spre piscuri, din vechea, noapte-a văii. . Deaceea zic, băiete din Arkansas Sau mai curând domnişorule galonat din West-Point, Sau mai degrabă, tu, mecanic din Detroit Sau poate tu, în locu-acestora, docher Din vechiul «New-Orleans », — Cu voi vorbesc, vouă vă cer: Călcaţi cu pasul ferm şi aţintiţi urechea La tot ce se petrece 'n lumea largă ! Nu trăncăneşte-aici la verzi şi-uscate Vre-un cioclu fercheş al Departamentului de Stat Nici unul dintre crunţii oţelului briganzi, Ci un poet din fundul Americii de Sud Un fiu de muncitor la Căile Ferate din Patagonia, American ca aerul din Anzi, Dar azi fugar din ţara unde-s regi Tortura, închisoarea şi dihonia, In vreme ce arama şi petrolul Se schimbă'n aur la stăpâni streini. Voi nu sunteţi, nu, orbul idol Ce auru 'ntr'o mână-şi saltă Şi bomba-atomică 'n cealaltă! Voi sunteţi tot ce-am fost şi eu şi tot ce sânt Şi tot ce trebue să apărăm cu jurământ: Poporul cel frăţesc al ne'ntinatei Noastre Americi, oamenii cei simpli Aflaţi pe străzi şi pe cărări de ţară, E frate-meu Juan, vânzător de pantofi omul ce se numeşte iosif stalin . Ca fratele tău John. E soră-mea Juana ce curăţă cartofi Ca Jeana, verişoara ta. Şi tot aşa~i sângele meu miner şi marinar Ca sângele tău, Peter. Să liberăm, tu şi cu mine, drumul. . . Să bată peste valurile negre de cerneală El, vântul din Urali, el, aerul furtunilor ! Le-om spune, tu şi eu, nebunilor: — Atât v'a fost! Cu voi s'a isprăvit! E-al nost 'pământul tot de-acu'nainte . . . Spre viaţa lumii'n viitor, a noastră vrere Un cântec cere — dar cântaţi-l cu putere! Cântaţi-l toţi, fierbinte, îndârjit, In veci şi veci să nu se mai audă clănţănit De moarte, de mitraliere . . . (în româneşte de. Cicerone Theodorescii) ion călugăru PORTRETUL... Ştefan Dancu dădu să plece de acasă. Viscolea cu putere; văzduhul vâjâia şi clocotea şi vântul spulbera nămeţii. Se aplecă să ridice gazeta ce fusese aruncată în cutia de scrisori şi dădu cu ochii de decretul de înăsprire a pedepselor pentru cei ce deţin material subversiv. La Stalingrad pornise marea ofensivă, iar la Bucureşti se pregătea un nou val de teroare. Ştefan se întoarse din drum, sui grăbit scările ca să-i arate şi Anei decretul în care şi ei puteau fi cuprinşi. Fiindcă erau posesori de material subversiv. II ţineau depozitat în podul de lângă mansarda pe care o locuiseră cu câteva luni în urmă. Ana ceti decretul şi hotărî. — Mă duc să scot materialul din pod. Nici n'are să pară suspect — fiindcă am primit chiar eri o scrisoare dela neamţ; îmi cere să-mi scot lucrurile din boxă. Are, cică, neapărată nevoie de ea. — Mai bine-i să mă duc eu. N'am altă treabă. Ana înţelese: Ştefan vroia s'o cruţe. Totuşi ea stărui. — Părerea mea ar fi că-i mai normal ca o femeie să se ocupe de lucruri din boxă decât un bărbat. — Dar ei ştiu foarte bine că lucrurile din boxă sunt colecţiile mele de gazete, cărţile mele şi cred că am să mă descurc mai bine, decât dacă te-ai duce tu. Şi apoi nu vezi ce viscol! De prisos să-1 contrazică. — Numai să vii repede să ştiu şi eu ce ai făcut. Nu s'a întâlnit cu nimeni pe drum. Timpul duşmănos alungase în coteţe până şi câinii. Şi Ştefan Dancu putea alerga într'un suflet spre fosta lor locuinţă. In apartamentul de jos se mutase — după cutremurul cel mare dinaintea izbucnirii războiului — un inginer sas, bărbat scund, bine legat. Soţia lui era o femeie cu obrazul rumen de copilă şi cozile sure de femeie bătrână, părând artificial puse. Perechea era de o rară politeţe: oricui căutau să-i intre în voie şi să-i facă pe plac. îndată după mutare au făcut vizite de prezentare vecinilor portretul 21" din bloc, au sucit-o, au învârtit-o şi nu s'au lăsat până n'au intrat în vorbă cu toţi vecinii de pe stradă. Au coborît şi în subsol ca să inspecteze pivniţa, au dat o raită prin pod, — unde au pipăit căpriorii acoperişului, dând dispoziţii unde să se instaleze antena de radio, unde să-i întindă fasolea, nucile, proviziile de iarnă de păstrat în pod, unde să fie spânzurate funiile de ceapă, să zici că tânăra pereche are de gând să-şi deschidă o locantă. Ca din întâmplare au nimerit şi în camera de mansardă. Au găsit-o pe Ana citind. S'au scuzat că au dat busna peste oameni străini, apoi s'au interesat ce citeşte, cu ce se ocupă ea şi bărbatul ei. Părea că pun cu totul desinteresat întrebările (deşi inginerul Hans Winter sfredelea cu privirea până şi pereţii) şi erau atât de politicoşi, atât de calculat politicoşi, că Ana simţi un fior de îngrijorare, după vizita lor neînţeleasă, neaşteptată şi cu totul nedorită. Din prima zi de cum se mutase, perechea germană pornise recepţiile; ofiţeri din Luftwaffe, ofiţeri Wehrmacht, civili care păreau că abia şi-au lepădat uniformele, erau permanenţii lor musafiri. Vorba lor, petrecerea lor avea ceva sinistru. Toată noaptea se învârtea aceeaşi şi aceeaşi placă: « Wir ziehen nach England », repetată la patefon şi de oameni. Musafirii în uniforme se schimbau mereu, placa rămânea aceeaşi, şi absolut toţi se îmbătau, ca după miezul nopţii să izbucnească într'un entuziasm sălbatec corul de sbierete, sculând din somn pe locatarii din bloc, pe locatarii din toată strada. Politeţea calculată a aristocraţiei fasciste se oprea în pragul poftei ei de scandal şi beţie, mai puternică decât respectul ce-o purta propriilor ei uniforme. Când nu se auzea până sus zarva recepţiilor, erau emisiunile speciale pe care nu şi le păstra perechea germană pentru ea, ci deschidea larg ferestrele; să audă strada întreagă «să se bucure » de triumful lor. De neuitat în deosebi, rămânea pentru Ştefan şi Ana Dancu acea seară de Iulie a anului 1942. Zăduf în mansardă. Zăpuşală cumplită. Fusese o zi nespus de caldă. Pe înserat stropiseră curtea din dosul casei. Ana se uita pe ferestruica ce da spre scară: salcâmii erau uzi parcă ar fi făcut duş. Mai cădeau stropi din crenguţele cu frunzele închise pentru somn. Ea se întorsese dela o şedinţă a patronajului constituit ca să adune fonduri pentru ajutorarea antifasciştilor şi comuniştilor din închisori şi lagăre. Patronajul purta numele unei arestate, care, la ancheta dela Serviciul Secret n'a suflat un cuvânt, deşi călăii au început cu ademenirea şi au sfârşit prin a-i sfărîma fluerele picioarelor şi a-i sdrobi coşul pieptului. Ştefan venise şi dânsul dela un exerciţiu mai cutezător de lipit fluturaşi. Ciudat trebue să i se fi părut vardistului dela podul Elefterie, când urmărea din ochi cum un tânăr necunoscut se tot învârtea în jurul gheretelor! Ce se petrecea în mintea lui de gradat dresat în disciplină oarbă; ce avea de gând, pe când îşi sălta mereu carabina din spinare, întorcea mereu capul, aruncând o uitătură care spunea: Te văd ! Te văd ! ? îşi făcea planul cum să împartă eventuala pradă cu necunoscutul şi nu îi dădea a înţelege că-i îngăduie să opereze, dar să nu uite a-i da « hrana în bani »? Numai când se convins ecă necunoscutul nu are 22 ion călugâru de gând să facă spargere ca să fure nu-1 mai urmări. Până atunci Ştefan avusese timpul să lipească zece fluturaşi cu inscripţia « Moarte lui Hitler şi Antonescu. Pace cu Uniunea Sovietică », să plece cât mai grăbit, să i se piardă urma, într'una din străzile întortochiate şi întunecoase, pornite depe chei şi sfârşite nu se ştie unde. Era o adevărată fericire că vardistul se credea dator să vegheze ca să nu dispară morcovii din gheretă şi nu să supravegheze pe cei ce fac inscripţii şi lipesc fluturaşi tocmai în piaţă, să le cetească toate gospodinele ! Ştefan realizase un tur de forţă: se încumetase să lipească etichetele cu inscripţii antifasciste, în prezenţa unui agent al ordinei. Era un act de curaj! Desigur. Dar la raportul ce-1 va da relaţiei sale superioare avea să fie aspru frecat pentru lipsă de vigilenţă, pentru felul uşuratec cum pusese în pericol întreaga linie a celor scoşi la împrăştieri de manifeste, la inscripţii, la lipit de fluturaşi. Cu câteva luni în urmă, fuseseră executaţi unii elevi de liceu care împrăştiaseră bilete de bancă cu inscripţia « Moarte fascismului. Jos războiul! Trăiască U.R.S.S.». Toţi antifasciştii erau în luptă pentru salvarea oricărui ceas de existenţă. O problemă ajunsese mizera, obscura, chircita existenţă de zi de zi; a-şi aranja actele doveditoare ale acestei existenţe altă problemă, a nu cădea, pentru a provoca alte căderi, suprema problemă. Şi tocmai el se jucase cu propria sa existenţă şi poate şi a altora... Se întinseseră pe divan. Gâfâiau de căldură. Nu-şi puteau împărtăşi emoţiile prin care trecuse fiecare, fără a nu călca legea conspirativităţii. Dar în odaia asta încinsă, pe sub acoperiş, în atmosfera apăsătoare, ce le scotea la suprafaţă nervii, simţeau cum se sbuciumă fiecare, ce gândeşte, deşi nu scoteau o vorbă. Cel mult dacă respiraţia le era mai repezită. Câteodată Ana era gata sâ-i mărturisească lui Ştefan, ce a făcut, cum a derutat o urmărire; tăcea. Era mai bine ca el să nu ştie ce face dânsa; ea să nu ştie pe unde umblă dânsul. Lucrau pe linii diferite. Nu cunoşteau amândoi decât că în pod, într'o boxă, au ascunsă sub un maldăr de manuale de limba engleză şi germană, de istorie şi botanică, o colecţie din « Journal de Moscou », una din « Moscow News » şi câteva cărţi poştale ilustrate. .. Fierbinte şi otrăvit era văzduhul! Din pod răbufnea căldura, îmbibată cu mirosul lemnului, prăjit parcă într'un cuptor uscat fără flacăre. Căldura colectată toată ziua de tabla acoperişului, de cărămida pereţilor, ţâşnea ca din mii^de calorifere şi cazane puse să funcţioneze cu toata puterea. In apartamentul de jos erau deschise ferestrele: până sus se înălţa zornăitul furculiţelor de argint lovindu-se de porţelan, clinchetul de pahare, gâlgâitul lichidului turnat |din sticlă, vocea groasă a inginerului şi râsul vioi, alintat, fericit, al nevesti-si. Probabil că el se ridicase dela masă; se auzea cum potriveşte aparatul de radio. Răsună asemenea unui marş funebru, marşul tineretului din Wer-macht, tânguirea coclită de tristeţe a acelui tineret dresat pentru desnădejde, pentru sacrificiu inutil, apoi fanfara cunoscută de « Sondermeldung ». Nu se puteajdesluşi bine ştirea specială ce o emitea postul de radio german; însă PORTRETUL ... 2T, vocea nemţoaicei cu cozile sure, isterizată de bucurie, răsuna tare, ca să acopere «misiunea. « A căzut Sevastopolul! A căzut Sevastopolul!». A deschis toate uşile, s'a apropiat de fereastră şi sbierâ, cuprinsă de frenezie, s'o audă toată strada şi oamenii de serviciu dela subsol: — A căzut Sevastopolul ? i Ana scrâşni din dinţi să-i spargă. Era nesuferită zăpuşala serii, nesuferit felul cum duşmanul jubila. Se simţea sus, în mica mansardă, împreună cu bărbatul ei ca într'o cuşcă de fier, ţinută peste un grătar cu jăratec. Nu se mai putu ţine şi izbucni în lacrimi. Şi într'însu* plângea inima de mare durere. Dar nu trebuia să arate cât suferea. — Noi n'avem dreptul să plângem. Duşmanul a pătruns în ruinele unei cetăţi. E rău. Dar eln'a cucerit Uniunea. Nici nu o va cuceri. Fasciştii vor părăsi ruinele cucerite şi nu se vor mai lăuda c'au fost petrecuţi cu muzică, ci vor fugi cuprinşi de panică, asemenea şobolanilor unşi cu gaz şi aprinşi cu chibritul. Iţi aduci aminte de jurnalul pe care l-am văzut în pragul războiului ? Mussolini poftise pe Hitler la Neapole, ca să-i ofere un spectacol cu submarinele ? Vroia să-i arate haitele sale de sub apă şi să se laude că ele vor stăpâni Mediterana, vor răscoli Atlanticul. Amândoi se fuduleau cu tankurile, cu avioanele, îşi înfigeau mâinile în şold privind cum submarinele îşi scot periscoapele din apă, şi aveau aerul să spună: — Cine mai e ca noi ? In aceeaşi seară am văzut alt jurnal: parada tinereţii dela Moscova. Iţi aduci aminte cum primea Stalin defilarea de sus, de pe tribuna Kremlinului ? Un copil ţinut pe umerii tatălui său, trecea în faţa tribunei, mişcând mânuţele, ca un dirijor de orchestră. Atunci, de sus, dela locul său, scumpul, marele nostru Stalin a zâmbit şi răspunzând copilului cu acelaşi gest, de părinte care se joacă cu propriul său copil, a mişcat şi el mâinile odată cu micuţul ce defila. Gestul său a fost ca şi cum ar conduce marea orchestră de bucurie a lumii. Aşa se purta Stalin când ceilalţi se încruntau şi numai ştiau cum să se fălească cu haitele lor de submarine, cu puzderia de tankuri şi avioane ucigaşe. Asta nu trebue s'o uităm noi! Ana îşi şterse lacrimile. De sigur că şi ea se gândea că, în timp ce creşte apăsarea, teroarea, sălbăticia, ei amândoi păstrau portretul conducătorului care privea dincolo de zare, spre ziua de mâine, spre cea de poimâine —prevăzând desvoltarea istoriei pe care fascismul cată a o întoarce înapoi şi a o rostogoli în beznă — iar, dela Kremlin conduce armatele eliberatoare, conduce popoarele spre libertate şi viaţă.. . — Şi când te gândeşti că, ascuns într'o curte, de aici din casa duşmanului, Stalin priveşte departe peste mlaştina lor, spre zorii de mâine . . . zise Ana mângâind în inimă, ca şi bărbatul ei bucuria, speranţa şi siguranţa tăriei tor. Apariţia decretului de înăsprire a pedepselor — ce mergeau crescând până la pedeapsa cu moartea — pentru deţinerea de material subversiv, impunea grabnica transportare în loc mai sigur a colecţiilor încă depozitate în boxă. Ştefan pătrunse în curtea străjuită de doi plopi şi urcă scările până în pod. II simţi că se ia după dânsul şi portarul, un flăcău uriaş şi greoiu, care se 24 ion călugaru avea bine cu toată lumea şi nu se ştia de partea cui este. într'o împrejurare a arătat însă împotriva cui este: când nemţoaica 1-a pus pe curierul dela biroul bărbatului ei să-şi puie diagonala de piele şi cămaşa verde şi 1-a dăscălit să fie «legionar adevărat », portarul 1-a prins la calorifer şi i-a spus : — Nu pricepi, bre, că te îmbrobodeşte făţarnica de cocoană ? Dacă ar fi să fie numai bine pentru noi care muncim cu palmele, crezi că te-ar mai îndemna să-ţi pui cureaua şi să cânţi ca greeru' ? Portarul fusese un timp şi mobilizat. L-au purtat până la Odesa şi apoi l-au demobilizat. Acum se uita toată ziua prin rămurişul salcâmilor sus la cer: ca să atragă porumbeii străini, rătăciţi în jurul hulbarului ridicat de dânsul în mijlocul curţii. Ştefan pătrunde în pod. Luminătorul a fost deschis şi troenele s'au aşternut peste nucile, peste fasolea inginerului. Deschide boxa. Scoate un pachet de gazete cu « Journal de Moscou ». II desface. Găseşte deasupra o hârtiuţă. E caligrafia lui Petru Moga. Scrisul lui cu puţin înainte de a fi dispărut în vâltoarea războiului. Citeşte: « Apasă, apasă pe afară şi 'n casă Vreme şi vreme Omul se teme De semeni, de sine Svon trece, svon vine Cu vântul, cu norul. . . Cu tankuri şi tunuri Fâr' de cruţare Se şterg' din hotare: Ţări şi bunuri» . .. Bagă în buzunar fiţuica. Atât a notat din presiunea celor dintâi zile ale războiului, Petru Moga. Cine ştie ce 1-a făcut să-şi întrerupă elegia, tocmai când se impunea dela sine strigătul de chemare la luptă... II fură amintirea anilor din urmă deşi numai timp de amintiri nu e. Ce să facă cu vraful de gazete ? Le dă portarului şi-i cere să le ardă la calorifer, le va vinde a doua zi la băcan şi se va descoperi cu cea mai mare uşurinţă de unde vine materialul subversiv. De transportat în altă parte nu se poate, din pricina martorului care ar putea vorbi, dacă ar fi întrebat. Un val de furie. Rupse mărunt, vraful de gazete, să nu se recunoască de unde sunt hârtiuţele apoi le trecu portarului, convins că numai aşa, acesta le va arunca în calorifer. Se aud paşi pe scările de ciment. Cine ? După paşi se recunoaşte omul. Umbletul său e limba ipocriziei, a sincerităţii sau a felului său de a fi şovăitor, turbure. Ştefan simţi cum odată cu năduşala, irupe şi sângele din vinele sale. Nu s'a urcat nimeni până sus. portretul 25 Caută, caută. Nu-şi mai aduce aminte în ce carte ascunsese ilustrata. Portarul s'a aşezat la gura podului, şi-a aprins o ţigare; deapănă cu foarte multă linişte amintiri din războiu: cum a văzut lagărele de deportaţi din Basarabia, cum, pe malul mării, la Odesa, veneau copiii ruşi, flămânzi, băteau cu degetul în dinţi şi arătau că li-i foame. După felul cum vorbeşte s'ar zice că Ştefan caută ceva ce nu vrea să-i împărtăşească şi lui. Se aud mereu paşi pe scări. Inima lui Ştefan se opreşte, apoi porneşte să bată cu mai multă repeziciune. A răscolit toate hârţoagele. Portretul ni-căeri. Au făcut să dispară urmele colecţiilor. Insă portretul rămăsese ascuns, nu ca un semn de întrebare, ci ca un cap de acuzare împotriva lui, a Anei, a tovarăşilor cu care lucrau în mişcarea ilegală de pe aceeaşi linie sau a tovarăşilor de pe linii paralele . . . Se întorcea acasă. S'o liniştească pe Ana! Dar ce să-i spună când ea îl va întreba de portret ? Vuiau gânduri şi amintiri în creer, bătea puternică inima, svâcneau tâmplele şi viscolul răsuna, pentru dânsul ca o fanfară uriaşă. . . In anii dinaintea războiului, amândoi căzuseră de acord să păstreze acele cărţi poştale ilustrate. Nu erau simple amintiri scumpe ilustratele, legate de persoane cunoscute. De sigur că erau legate de amintirea unui om, dar nu asta era principalul. Le aveau dela un om care nu mai este. Ştefan făcuse un schimb cu Petru Moga — neuitatul tovarăş, stins de boală de plămâni în cele dintâi luni ale războiului. Petru le dase lor ilustratele, ei i-au dat un volum din operele alese de Lenin, de negăsit în condiţiile când orice carte de Lenin era confiscată. Una din aceste ilustrate, le era deosebit de scumpă. Ţineau s'o ascundă şi aveau ambiţie, simţeau ca pe o sarcină de cinste s'o păstreze până la capătul războiului, până la victoria Armatei Sovietice, care va prăvăli lespedea cea mai grea peste mormântul fascismului şi vor înflori iar vieţile, ideile, mai scumpe, pe care dictatura fascistă cată să le nimicească şi portretul iar va putea fi pus în casă, la loc de cinste.... Petru Moga ? Ce minunată bărbăţie, seninătate şi hotărîre în acel tânăr spătos, — stângaci în mişcări, potolit în vorbă — cu ochi mari albaştri, deschişi cu egală candoare şi interes asupra lumii! Când Petru Moga vorbea, automat îi apăreau gropiţele în obraz, un zâmbet se anina ca un fluturaş plăpând pe gura ce o ţuţuia într'un fel al său, că punea în încurcătură pe oricine, că nu se ştia: zâmbeşte de stingherit ce este, sau este pur şi simplu ironic? După statură, după pomeţii săi roşii s'ar fi zis: un zaplan puternic şi mlădios ca oţelul. Insă o tuse suspectă, gestul palmei ce o ducea mereu la gură, făceau să i se pună la îndoială sănătatea. Petru Moga nu era omul cu sănătatea de oţel. Petru Moga avea plămânii sdreliţi, după bătaia dela Siguranţa din Iaşi, acolo unde un comisar cu apucături de casap fusese special ales să expedieze la cimitir cât mai mulţi din tinerii comunişti, cărora la anchetă nu li se putea smulge nicio mărturisire. Ana şi Ştefan Dancu l-au întâlnit pe Petru Moga în anii aceia când cei mai fioroşi, mai turbaţi copoi ai poliţiei secrete adulmecau prin 26 ion călugăru toate ungherele ca să descopere revoluţionari şi să se dedea la provocaţii. Pe atunci oamenii se întâlneau, lucrau un timp şi se despărţeau. Dispărea unul, nu se mai vedea o lună, două, nouă; dispărea altul şi se afla că a plecat, că a fost o cădere la Oradea, la Braşov, la Constanţa. Se întemeia un colectiv de muncă şi înainte de a-şi fi arătat întreaga-i capacitate, era surprins la lucru, desfiinţat. Burghezia deslănţuise marea ei ofensivă; scotea în stradă cete de bătăuşi, de ucigaşi salarizaţi, detaşamente de şoc fasciste, ca să se prindă oameni, să se provoace ciocniri, să ardă gazete democrate, să devasteze redacţii. Erau prinşi oameni, târîţi în pivniţi, unde, sadici de profesie, chinuiau, stâlceau în bătaie, desfigurau. Muncitorii comunişti, intelectualii legaţi de mişcarea ilegală revoluţionară, aveau sentimentul că sar mereu pe sloiurile de ghiaţă rupte din uriaşul gheţar de libertăţi democratice ce plutea alunecând la vale, topit, subminat de statul ce se fasciza: azi se suprima o revistă, mâine se făceau arestări în masă, peste câteva luni se înscena proces ţăranilor bulgari din Cadrilater, (care nu vroiau să-şi cedeze de bună voie pământurile moşierilor miniştri), peste o săptămână se deschidea un sediu cu bandiţi terorişti protejaţi de poliţie, la o răspântie unde luau tramvaiul muncitorii dela arsenalul armatei, dela nişte fabrici de textile, dela o spălătorie chimică. Teroriştii operau printre muncitori. Cu Moga se întâlniseră în diferite şedinţe de grupuri luptătoare în redacţia « Re-' porter »; prin Moga luaseră legături cu unii din voluntarii libertăţii care plecau în Spania, cu el cetiseră împreună acea cuvântare a lui Stalin ce n'o uitau şi le răsuna în inimi, îndemn dătător de curaj, ajutor nepreţuit în ceasurile de povară ce le aveau de străbătut, de când se instaurase dictatura fascistă şi se pornise războiul: «Astăzi când valul turbure al fascismului murdăreşte mişcarea socialistă a clasei muncitoare şi tăvăleşte în noroi năzuinţele democratice ale celor mai buni oameni ai lumii civilizate, noua Constituţie a U.R.S.S. va fi un act de. acuzare contra fascismului, un act care va arăta că socialismul şi democraţia sunt de neînvins...» Cuvântarea le aducea permanent aminte că dincolo de zona bântuită de taifun, la Moscova veghiază cârmaciul lumii muncitoare şi fiecare, cât de măruntă ar fi acţiunea, execută o părticică din uriaşa acţiune de eliberare a lumii. In anii când s'au întâlnit cu Petru Moga, burghezia din România dibuia căutând o formă de dictatură fascistă, pe măsura ei. In cele din urmă, păruse a o găsi în prima ei formă, dictatura regală. In faza întâia a dictaturii regale, — după ce nu se mai văzuseră de luni de zile—Ştefan Dancu şi Petru Moga s'au întâlnit întâmplător în tramvai, în Ianuarie. Cenuşie, întunecată era după amiaza, norii astupau orizontul, fum şi negură. Dălcăuşi cu cămăşi albastre, trufaşi, obraznici, se mişcau ca nişte dihori vopsiţi şi ca mistreţii ce şi-au pierdut vizuina. — Va să zică trăim şi în regim fascist ? zise Petru Moga. Şi zâmbea amar, cu subînţeles ca şi cum nu i-ar li venit să creadă că este cu putinţă ca ei să fitolerat să se instaureze dictatura... portretul ... 2y Apoi nu s'au mai văzut iar câteva luni. S'au întâlnit la un ceai dela legaţia sovietică. Invitaţii dela ceaiul oferit presei erau foarte diferiţi: dela funcţionarii serviciilor oficiale de presă, până la cronicarii de politică externă ai gazetelor, frecventând cu aceeaşi zâmbitoare neutralitate toate ambasadele, dela intelectualii antifascişti dornici | să; prindă şi în atmosfera legaţiei măcar ecoul atmosferii măreţului freamăt din marea patrie a socialismului până la a aşaţii de presă ai diferitelor legaţii. Se găsea printre invitaţi şi însărcinatul de afaceri al Spaniei republicane, ţara, care în lunile acelea făcea suprema ei încordare împotriva coaliţiei reacţionare mondiale; se găseau şi unii membri de partid în calitatea lor de colaboratori la unele reviste literare. Ştefan Dancu primi un pachet de cărţi; Petru Moga unele ilustrate. Printre acestea, una reprezenta ■grupul Verei Muhina de pe pavilionul sovietic al expoziţiei internaţionale din Paris, alta palatul Smolnîi cu statuia lui Lenin în faţă, alta un bassorelief cu prietenia popoarelor sovietice şi, în sfârşit, portretul. O ilustrată ca oricare alta ? Nu. Ci portretul lui Stalin, conducătorul Revoluţiei |Socialiste. In timpul războiului dus pentru nimicirea patriei socialiste, a păstra acea ilustrată însemna a lua implicit atitudine împotriva războiului dus de imperialismul fascist german, însemna atitudine revoluţionară împotriva regimului fascist militar al lui Antonescu, subordonat celui german. Cu câtă dragoste, cu câtă atenţie au privit de atâtea şi atâtea ori portretul, descoperind în fiecare amănunt al figurei bărbatului puternic, în deplinătatea forţelor, măreaţa, neasemuita sa simplicitate. Felul cum părul se înălţa de pe frunte spre creştet, felul cum mustaţa de pe buză proaspăt atinsă de degetul lui, nasul acela puternic, urechea mică, aţintită să prindă zumzetul, murmurul şi clocotul nesfârşit al vieţii în necontenită prefacere, urechea aţintită să asculte glasurile sutelor de milioane de exploataţi ai pământului. Apoi gulerul acelei tunici militare, simple, asupra căreia se reflecta lumina obrazului şi nasturele de sus, cu care e încheiată tunica sub guler, erau tot atâtea amănunte pe care nu numai că le remarcaseră dar le deveniseră deosebit de scumpe. Şi deasupra tuturor detaliilor, ochii lui care privesc departe de tot. Era, ilustrata, portretul lui Stalin, conducătorul popoarelor eliberate de sub exploatarea capitalistă, conducătorul mişcării internaţionale a proletariatului, geniul în care-şi puneau speranţa toţi acei ce munceau şi luptau împotriva dictaturilor capitalului. Ce lumină se sbate în ochii calzi ? Ce voioşie, înţelegere şi pătrundere în adânc ! Gândirea lui a înarmat milioane, exemplul lui a mobilizat sute şi sute dejnilioane ce luptă pentru a cuceri pacea, [pâinea, libertatea, fericirea zilei de mâine. Ana şi Ştefan Dancu păstrau portretul până vor ieşi din tunelul morţii războiului şi armatele socialiste vor ajuta popoarele Europei să se descătuşeze. Erau amândoi conştienţi ce înseamnă asta în acel timp când, a ceti o gazetă era un delict, a învăţa carte marxistă, crimă, a ţine în casă, fie şi în loc ascuns, portretul conducătorului clasei muncitoare, expediţia sigură în faţa plutonului «de execuţie . . . 28 ion călugăru Se întorcea acasă fără portret. Dacă-1 găseşte cineva din casa inginerului sas va fi ca nişte urme de paşi ducând aproape, aproape de tot, de mişcarea ilegală antifascistă. Ana n'avusese răbdare să stea în casă. Ieşise să-1 aştepte în viscol pe stradă. — S'a găsit ? 1-a întâmpinat în poartă, fremătând de nerăbdare. Avea o expresie întrebătoare, de şcolăriţă ce aşteaptă rezultatul examenului. Răspunsul lui fu însă atât de scurt, rece şi altul decât cel dorit că obrazul ei luminat, suav, se întunecă şi se schimonosi: în inima ei fusese răscolită o mare îngrijorare. In câteva clipe schimbă culorile feţii dela stacojiul bătând în vânăt până la galbenul stins. Clocotea de furie, de revoltă şi de ură. — Poate nu l-ai căutat bine ? Să mă duc şi eu. . . — L-am căutat şi răscăutat. Nimic. II ţineam într'un manual de limbă germană, ca să nu bată la ochi. Sui scara, sărind treptele două câte două. Pe ea păru s'o înfurie liniştea — resemnarea lui. —■ Te miri — zice — dacă oamenii nu-s vigilenţi şi îi ridică, îi judecă şi îi duce cu alai pe valea Piersicilor dela Jilava, să le dea ultimul salut plutonul de execuţie ?.. . Abia atunci el îi aruncă o privire cu multe, nenumărate subînţelesuri. Părea să spue între altele: adevărat că, de s'o găsi portretul, l-ar duce la o condamnare sigură la moarte. Un timp s'au lăsat copleşiţi de tristeţă. Apoi s'a scuturat Ana. — Vina e numai a mea. Nu în pod trebuia să ascundem portretul. Era inevitabil să dispară de acolo... Acum, că lucrurile stau cum stau, nu mai este alta de făcut decât ceea ce facem dacă ar cădea unul dintre noi şi ar fi întrebat de portret, ca despre toate: nu ştie nimic. Cum nu ştim nimic unul despre activitatea celuilalt. ... # N'a căzut Ştefan, n'a căzut Ana şi niciun om din grupurile în care activau amândoi. După ofensiva dela Stalingrad nu se crăpase un simplu luminiş: se revărsa lumina orbitoare de încredere fără margini în Uniunea Sovietică, în puterea ei eliberatoare. Sburau zile, săptămâni, luni. Uneori aveau senzaţia, cetind comunicatele că se aude distinctă, aburită, respiraţia tankiştilor şi a infanteriştilor. Dar alteori inima se strângea iar, de emoţie, pentru ceea ce se petrecea sau nu se petrecea pe aproape. O neglijenţă. O urmărire. O nouă relaţie; o întâlnire ratată. O emoţie ştergea pe alta, după cum un eveniment ştergea pe altul. Şi răbufnea în toţi luptătorii hăituiţi, mândria superiorităţii cauzei lor, sentimentul că's din ce în ce mai puternici, prin puterea crescândă a marii patrii a socialismului! Când Ştefan sau Ana treceau scara pe lângă blocul — din a cărui mansardă au fost evacuaţi — şi se uitau sus portretul 29 la fereastra camuflată prin care se strecura o rază de lumină, simţeau cum un cleşte le strânge inima: se gândeau în fel şi chip ce s'a întâmplat cu portretul si ce s'ar putea întâmpla dacă portretul ar ajunge în mâna duşmanului. Se frământau. Nu dormeau noaptea. Şi nu-şi puteau spune unul altuia nimic. Din ziua când el căutase în pod portretul şi nu 1-a găsit, n'au mai pomenit niciodată de discuţia de atunci. De altminteri, nici nu era timp. Se precipitau evenimente peste evenimente, doar revolta poporului împotriva războiului, ce colcăise mocnit, în lunile de început, găsea ieşiri diferite. Execuţiile de dezertori măsurau şi ele temperatura. Totuşi războiul mergea înainte .. . Altă iarnă, altă primăvară. Avioanele anglo-americane au aşternut un covor de bombe peste strada in care locuise Ştefan Dancu. A fost spulberată pompa de benzină dela răspântie, s'au şters ca nişte inscripţii cu cretă un rând de căsuţe de paiantă, suflul a năucit un fel de casă han, numai micul bloc unde locuia inginerul german, clătinat din temelii, rămase în picioare. Lunile sburau. Răsturnarea dictaturei militare fasciste era aşteptată cu nerăbdare sporită. Apăsarea nu se ridicase. Dibăcia de care se încercau să dea dovadă, cei ce nădăjduiau să-şi păstreze poziţiile, nu le tocea cruzimea: represiunea împotriva comuniştilor nu slăbise. Pe înserat s'a anunţat: guvernul de dictatură a fost răsturnat. Ştefan a fost surprins la întâlnire. A intrat în legătură cu cele dintâi detaşamente ale gărzilor muncitoreşti patriotice. Nu s'a mai întors acasă. Nici în noaptea aceia, nici a doua zi. Rămăsese cu totul izolat de Ana. Ştia, era sigur, că se vor întâlni curând. Bombardierele aviaţiei fasciste au atacat sălbatic cartierul şi au prefăcut în mormane de moloz întreaga stradă. Ascuns între salcâmii cu frunza opărită şi scoarţa ciupită de schije, micul bloc rămase în picioare cu pereţii sfârtecaţi pe alocuri, cu acoperişul prăbuşit, izolat în mijlocul pustiului. In lumina zilei de sfârşit de August, armata sovietică intră în Capitală, aşteptată cu voioşie de poporul descătuşat. Ştefan Dancu era pe şoseaua Colentina, la meeting. Ana, la sediul din Aleea Alexandru, acolo unde, cu câteva zile înainte, gărzile muncitoreşti au ocupat un sediu al Gestapoului. Având un ceas de răgaz, se repezi până în cartierul lor pustiit. Blocul în care avuseseră locuinţa la mansardă era în picioare, dar pustiu. Nimeni, nimic. Urcă sus în apartamentul ce fusese părăsit şi de inginerul sas. Nimeni. Gol. Nici mobilă, nici aparatul de radio prin care sbieraseră conducătorii Germaniei fasciste. Găsi cartea de telefon: pe ea erau notate adresele serviciilor de spionaj german! Ana sui scările şi mai sus. Găsi uşa podului ruptă de suflul bombelor. Căută în boxă. Sub o tablă o carte: « Copilăria mea » de Gorki. O răsfoi. 30 ton călugăru Spera ca în această carte, care şi ea a dus o existenţă de adâncă ilegalitate, să găsească portretul. Nu era. Găsi în schimb, înăuntru, ilustrata cu palatul Smolnâi. Coborî grăbită scările până în subsol. II strigă pe portar. Nu-i răspunse nimeni. Intră în camera de calorifer. Aprinse lampa. In perete era prinsă ilustrata: portretul lui Stalin. Portarul îl găsise, se vede şi îşi împodobise odaia cu portretul eliberatorului de popoare. Pe stradă răsunau uralele, se sguduia pământul sub tankurile ce treceau spre Berlin, după ordinul lui Stalin, mareşalul armatelor socialiste, conducătorul de popoare cu privirea aţintită spre ziua de mâine şi zorii de poimâine ai omenirii. Aşa cum arăta în portretul acela simplu care a supravieţuit urmăririlor dictaturii, înverşunării bombardamentelor războiului. Ana duse portretul la ei în odaie unde-1 puse în perete. Inima îi bătea de bucurie. Văzduhul clocotea de urale. Şi se repezi pe scări să fugă, să-1 caute pe Ştefan spre a-i împărtăşi şi lui vestea. Să-1 îmbrăţişeze, să strige tare că sunt descătuşaţi, că pot munci liber, pot visa şi gândi şi acţiona, că portretul lui Stalin zâmbeşte în odaia lor, iar armatele comandate de dânsul, trec înainte, mereu înainte, ca să elibereze alte_ popoare, toată omenirea încătuşată şi robită . . . otilia GAZIM1R «BĂDIŢA STALIN» Ii zice Ţâcă. De drept îl chiamă Neculai, ca pe tată-său. Dar ca să nu răspundă el în locul lui tată-său, ori tată-său în locul lui,—i-au zis «Ţâcă»: — Măi Ţâcă, măi! Şi Ţâcă a rămas. N'are mamă. A murit când 1-a făcut pe el. Trăeşte cu bunică-sa în bordeiul din marginea pădurii de pe Dealul Mărului. De tată-său, îşi aduce bine aminte. Fusese paznic la pădurea boierească. Era 'nalt şi voinic şi avea mustăţi blajine, subt care Ţâcă găsea totdeauna un zâmbet şi o vorbă bună. Dar într'o zi, a plecat la război. Iar când s'a întors, încovoiat şi cu obraj scofâlciţi, Ţâcă nu 1-a cunoscut şi a fugit să se ascundă în cotruţ. Pe urmă, omul a început să scuipe sânge şi să suduie boierii care l-au mânat la război să-i putrezească bojocii, ca să se 'mbuibe ei cu toate bunătăţile pământului. Avea coşul pieptului sfârtecat de schije şi zilele numărate. Şi a mai scuipat sânge şi a mai suduit până 'n primăvară, când s'a întins sub ţoale cât era de lung, a căscat gura şi a tăcut. Ţâcă se uita la el, nedumerit. O muscă mare şi verde a ieşit de nu ştiu unde şi a venit bâzâind, ca trasă de o aţă, drept pe gura mortului. Ţâcă a înjurat-o. Mama-bătrână, care mesteca mămăliga sub horn, a svârlit melesteul sub pat şi s'a repezit pe uşă afară, bocind. A doua zi, au venit doi oameni şi un popă, să îngroape mortul. Au venit cu căruţ a: doi drugi pe patru roate. Popa mâna, călare pe un drug. Nici nu s'a coborît din căruţă. A strigat numai, mânios şi pe nas: — Daţi-i drumu', măi, că ne-apucă noaptea şi ne mănâncă lupchii în pădure ! Oamenii au înhăţat lada lungă de scânduri negeluite, în care dormea tatas legat cu o basma peste fălci de parcă-1 dureau măselele, au aşezat-o între drugi, pe urmă au aburcat-o alături şi pe bătrână. Popa a îndemnat caii.' Căruţa a bubuit adânc peste podeţ. Oamenii care ţineau sicriul de-o parte şi de alta, au început să alerge, ca să nu rămână de căruţă. Cu barba 'n vânt, cu căciula dată pe ceafă, popa mâna ca la cumătrie. Numai cât nu chiuia. 32 otilia cazimir Ţâcă a rămas singurel în prag. Oamenii îi puseseră în mână un colăcel: — Ţine, mă, de sufletu' lui tată-tu ! Băieţelul s'a uitat după căruţă până când, departe în vale, a luat-o pe după pădure. Nu se mai auzea larma ei hurducată, numai bocetul bătrânei stăruia încă deasupra drumului, subţirel, ca un scâncet de căţel lepădat. Ţâcă a stat în prag până când aburul lung de colb, stârnit de căruţă, s'a culcat încetişor pe drum. Atunci 1-a prins frica. A intrat în tindă şi a încercat să tragă zăvorul pe uşă. Dar n'ajungea: zăvorul era înalt şi el era mititel. S'a ghemuit pe pat, sub ţoalele în care murise tată-său. Ii era foame. In odăiţă mirosea a ceară arsă şi a mort. Ţâcă a încercat să muşte din colăcel, dar era tare ca piatra. S'a ghemuit cu colacul în braţe şi a adormit. Nici n'a simţit când s'a întors mama-bătrână şi s'a culcat lângă el. # Mama-bătrână e mititică şi strâmbă din spate. De sub broboada neagră nu i se văd decât nasul ascuţit, ochii rotunzi de pasăre şi o şuviţă de păr mucegăit. Ţâcă n'a văzut-o niciodată desbrobodită. Şi-i aşa de surdă, încât nu te poţi înţelege cu ea. Când are Ţâcă gust de vorbă, vorbeşte singur ori cu cintezoii, cu veveriţele şi cu popândocii de pădure. După moartea lui tată-său, Ţâcă a rămas cu bătrâna în bordei, de pomană: era din cale-afară de dărăpănat ca să mai folosească cuiva. Din când în când mama bătrână încerca să mai dreagă păreţii. Dar când îi lipea ici, cădeau dincolo, şi niciodată nu erau ca la oameni. Ţâcă nu se prea ducea în sat. Singur, se temea şi când se ducea bătrâna, el trebuia să rămână acasă, să păzească purcelul. Iar pe la ei, nu se mai abătea nimeni. Ce să cate oamenii la o babă surdă şi la un plod prizărit ? Uneori, mama-bătrână îi spunea poveşti. Atunci bordeiul se lumina şi prindea viaţă. In bătaia focului, pe păreţii goi se infiripau împăraţi şi împă-rătiţe, cai năzdrăvani, şi smei, şi balauri. Numai mama-pădurii semăna aşa de bine cu bătrâna, încât Ţâcă n'avea nevoie să se mai uite pe păreţi ca s'o vadă. . . Dela o vreme, a început să se arate pe la ei bădiţa Ştefan. Venea de departe, dela târg, anume să-1 vadă pe Ţâcă. Ii aducea, într'o lădiţă, de-ale gurii. Ochii de pasăre ai bătrânei iscodeau cu nerăbdare lădiţa. — Ce ţi-o adus ? Intreabă-1 ce ţi-o adus ? — îl ghiontea ea pe Ţâcă. Bădiţa Ştefan nu stătea mult. II lua de mână şi intrau amândoi în pădure. In liniştea necuprinsă, se aşezau pe o buturugă şi stăteau de vorbă; în toată lumea asta, numai, bădiţa Ştefan stătea de vorbă cu el. — Te bate baba ? — îl întreba. — Nu... — răspundea Ţâcă, lăsând nasul în jos. Şi bădiţa Ştefan înţelegea îndată că spune minciuni. — Lasă, măi Ţâcă, lasă.. . că eu am să mă 'nsor şi am să te iau cu mine să fac om din tine.. . Cată numai să n'o necăjeşti pe mama-pădurii. . . < bădiţa stalin • 33 Ţâcă îşi înălţa spre Bădiţa Ştefan ochii albaştri, plini de râs. Bădiţa Ştefan lucrează la o fabrică mare, — mai mare decât tot satul la un loc! Şi 'n fabrica aceea sunt oameni mulţi, — mai mulţi decât toţi oamenii din sat! Şi-i mai spune bădiţa Ştefan şi alte minunăţii. Ii spune despre o ţară întinsă, mai întinsă decât toate împărăţiile din poveste, o ţară din spre Soare-Răsare, în care toată lumea e slobodă, munceşte şi cântă. — Şi cine-i împărat peste ţara aceea ? — întreabă Ţâcă, şi bădiţa Ştefan începe să râdă: — Acolo nu mai sunt împăraţi, măi băiete. Oamenii şi-au trimis împăraţii pe lumea cealaltă, şi toată ţara e a lor... Acolo, fiecare om care munceşte se chiarnă că-i olecuţă de împărat. înţelegi? Ţâcă nu prea înţelegea cum vine asta. — Da, da' tot trebue să fie unu' mai mare decât ceilalţi! Bădiţa Ştefan nu mai râde. Se uită la Ţâcă şi-i pune pe creştet mâna lui mare şi grea: — Este, băiete. — Şi cum îi zice ? — Ii zice Stalin. # După ce pleca bădiţa Ştefan, lui Ţâcă îi păreau pustii şi casa, şi pădurea, îşi dosea după grindă legăturica cu bunătăţi, să nu i le ronţăie pe toate mama-bătrână şi ciupea din ele numai câte-o fărâmiţă, — să-i ţină. Şi era mai ascultător şi mai cuminte, şi făcea mai multă treabă pe lângă casă, aşa cum îi spunea bădiţa Ştefan că se poartă copiii din ţara aceea minunată dela Soare-Răsare.. . Pe vară, bădiţa Ştefan a mai venit odată. I-a adus un rând de straie de şiac, noui-nouţe, şi o pereche de bocăncuţi cu potcoave. I-a mai adus şi o geantă cu curea, şi 'n geantă o plăcuţă şi plumburi. Ţâcă împlinise şapte ani şi la toamnă trebue să se ducă la şcoală. . . — Să fii cuminte, măi Ţâcă, şi să înveţi. Că la iarnă mă însor şi te iau cu mine. Şi de învăţătură să nu te temi: iaca, eu is om în toată firea, şi tot învăţ. Toţi trebue să ne luminăm mintea, băiete. . Ţâcă şi-a aşezat la capul patului hăinuţele şi bocancii. Nici măcar nu le-a cercat: lasă când s'o duce la şcoală.. , A doua zi, pe buturuga din poiană a găsit o carte. O uitase bădiţa Ştefan. Ţâcă*s'a speriat: — Dacă ploua ast' noapte ?. . . I-o arătase ieri: — Asta-i o carte despre Stalin. Era cenuşie, cu nişte slove mari şi roşii deasupra. Iar înăuntrul ei, scria mărunţel-mărunţel, cu slove negre. Ţâcă a simţit cum i se face inima ghem: 3 34 OTIL1A CAZIM1R oare o să ajungă el să deslege, odată şi odată, liniuţele, rotiţele, cârligelele şi punctişoarele înghesuite acolo, unele peste altele ? Pe cele roşii, treacă-meargă, că-s mari. . . Deodată, a dat cu ochii de o poză. Era un om îmbrăcat soldăţeşte, cu cizme scurte, lângă o poliţă plină cu cărţi. Şi omul acela avea nişte ochi aşa de adânci şi aşa de cuprinzători, încât lui Ţâcă parcă-i venea să se ridice în picioare. Dar tot ochii aceia îi spuneau, cu bunătate: — Stai jos, măi băiete. .. Şi Ţâcă a înţeles că omul acela e Stalin. Altul nu putea fi. * Pădurea începe să-şi arate, prin frunziş, urzeala neagră. Când trece câte-un iepure, frunzele foşnesc de-1 afli şi dincotro vine, şi încotro se duce. Asta înseamnă, pentru Ţâcă, că s'apropie vremea să se ducă la şcoală. De câteva zile a început să se abată pe la ei vărul Mihai. Vine la pădure şi pune laţuri de prins păsărele. E un băietan deşirat, hărtănit şi desculţ, cu oleacă de puf pe buza de sus, despicată, şi cu ochii saşii. Vorbeşte răguşit şi duhneşte a mahorcă. — Şi zi, te duci la şcoală. . . — i-a svârlit el peste umăr lui Ţâcă, pipăindu-i hăinuţele cele noui. •— Frumoase straie. Nici nu-s de nasul unui mucos ca tine. Ai noroc că nu-mi vin, că ce ţi-aş mai juca cu bocancii la horă !. . . Te duci la şcoală. .. Vai de-amarul tău. Brrr ! Să vezi tu ce-i acolo ! Pe păreţi, numa' oameni jupuiţi de piele şi spintecaţi de li se văd borheile ca la porci, când îi cenătueşte. Şi domnu'. . . Are-o varga, mamă-mămulică, frige, nu alta ! Ai dat de dracu'. . . Aşa-i spunea văru' Mihai. In ajunul zilei când trebuia să se ducă la şcoală, i-a dat un sticlete cu aripioara ruptă şi a clătinat din cap, căinându-1: — Ţi s'apropie Ignatul, măi Ţâcă. .. Vai de capul tău ! Mama-bătrână a mormăit şi ea de subt broboadă: — Vai de capul lui ! # Ţâcă s'a foit toată noaptea. De s'ar trezi la vreme ! Că până la şcoală e drum nu glumă. Nici nu se luminase bine când a sărit, ars, în picioare. S'a îmbrăcat pe dibuite cu hăinuţele cele noui, şi-a încălţat bocăncuţii. Şi când a deschis mama-bătrână ochii, el era gata de ducă. J — Ce te grăbeşti, că doar nu te-aşteaptă cu plăcinte ! — a bodogănit ea, în loc de « drum bun ». «bădiţa stalin 35 Dar Ţâcă, fără să pună gura pe boţul de mămăligă pregătit de cu sară, a deschis uşa şi s'a tot dus. Pădurea udă de rouă s'a trezit, dar stă încă încremenită. Numai când se iveşte soarele pe deal, mare cât roata carului, îl întâmpină cu svon prelung: par'că oftează. Ţâcă se opreşte în drum, speriat. Fără pic de vânt, toate deodată •par'că, frunzele cad întâmpinând răsăritul cu o ploaie grea, arămie şi foşnitoare. Cu cât se apropie de marginea pădurii, cu atât i-e mai frică. In pădure, se chiamă că-i tot acasă la el. Pe drumul satului, abia îşi târăşte bocăncuţii care lasă în colb urme mititele, de potcoave. — Or fi învăţând ei, băieţii din ţara aceea despre care tot spune bădiţa Ştefan. . . Da' acolo poate că n'or fi fiind nici oameni spintecaţi ca vita, nici «domni» cu nuiele care ustură ca focul, — se gândeşte Ţâcă, obidit. A şi ajuns. Adică, nu putea să se mai lungească drumul ?. . . Băieţii se înghesuie la uşă, buluc. Nici nu ştie când s'a amestecat printre ei. O fetiţă bălaie, cu două cozi ca două corniţe, scoate limba la el. Ţâcă n'o cunoaşte. Ce i-o fi făcut ?. . . Ţâcă nu cunoaşte pe nimeni. E aşa de mic şi de străin ! împins din toate părţile, se pomeneşte într'o odaie cât o poiană, plină de soare. Băieţii ţopăie îndesat, ghemuindu-se în bănci. Ţâcă se opreşte lângă uşă, sprijinindu-se cu umărul de părete. Plumburile îi sună vesele în geantă, par'că i-ar spune, cu prietenie: — Nu te teme, că suntem aici... Dar Ţâcă nici nu le-aude. îşi învârte căciula 'n mâini şi se uită la căciulă, ca nu cumva să ridice ochii la oamenii cenătuiţi de pe pereţi. In gândul lui, îşi face socoteala: când s'o deschide uşa, are s'o sbughiască afară, — şi de-acolo, tot o goană până 'n pădure. . . Deodată svonul de glasuri se curmă. — Domnul! — îşi zice Ţâcă, îngheţat. In faţa lui s'au oprit poalele unei rochii şi doi papucei oleacă mai mari ca bocancii lui. — Ce-i cu tine, băietele ? — întreabă un glas de fată. Şi 'n glasul acela tresare, par'că o scânteie de râs. Băieţii se foiesc în bănci. Ţâcă tace. — Se teme ! — sare cu gura o fată din fundul clasei. Şi Ţâcă ştie, fără s'o vadă, că-i fata cu corniţe, care-a scos limba la el. Fusta şi papucii vin mai aproape de Ţâcă. — De ce te temi ? Spune. . . Ţâcă nu se mai poate stăpâni: îl gâdilă plânsul în fundul gâtului. — Mă duc. . . mă duc acasă ! — izbucneşte el, în două cu lacrămi. O mână caldă 1-a apucat de bărbie. In faţa lui, în locul « domnului» cu nuiaua, stă o fată cu părul castaniu ca ghinda, cu ochii plini de râs şi în mână, cu un carneţel roşu. — Vrei să te duci acasă ? — îl întreabă ea, fără supărare. 36 otiua cazimik Dar Ţâcă nu-i mai poate răspunde. Pe deasupra capului ei, a zărit un chip cunoscut: un omjmbrăcat soldăţeşte, cu cizme scurte, lângă o poliţă plină cu cărţi. Şi omul acela are ochi atât de adânci şi de pătrunzători, încât Ţâcă simte cum îi vine inima la loc. — Vrei să te duci acasă ? — stăruie profesoara, răbdătoare. — Dacă-i dumnealui aici, nu mă mai duc ! — răspunde Ţâcă, cu ochii încă plini de lacrămi, dar cu căutătura dreaptă. — Care dumnealui? — întreabă cu nedumerire profesoara, cătând împrejur. Când vorbea despre Stalin, bădiţa Ştefan îi zicea, scurt, pe nume. Dar el, un plod din fundul pădurii, cum să-i spună unui om ca acesta, ca să nu fie lipsit de cuviinţă ?. . . Deodată, ridicându-şi ochii albaştri şi adunându-şi răsufletul, Ţâcă răspunde răspicat, cu toată inima: — Dumnealui. bădiţa Stalin ! MARIA BANUŞ SE-APROPIE ZIUA... Piesă în trei acte PERSOANELE TUDOR BOCŞA: 30 ani, delegatul C. C. al P. M. /(., uscăţiv, vânjos, mişcări iuti, ner~ ooase, ochi vii. GHEORGHE stoian: 35 ani, delegatul Ministerului Agriculturii. Faţă rotundă, şi veselă. STELIAN ZUGRĂVESCU: 28 ani, instructor din. partea Organizaţiei Judeţene a P. M. H. Micuţ, brunet, ochi vioi şi obraznici. Cravată roşie, ţipătoare. TOMA NICULEA: 40 ani, ţăran sărac, secretarul Organizaţiei P.M.R. locale. Molcom in mişcări, trăsături frumoase. MARIA NICULEA: 35 ani, soţia lui, arată mult mai bătrână. Mică, uscată, tăbăcită de muncă şi boală. Brazde amare în jurul gurii. RADU ENACHE: 33 ani, ţăran sărac, fratele Măriei Niculea. Puternică personalitate virilă. înalt, bine legat, cam buhăit de băutură. NEAGU S. NEAGU: 23 ani, ţăran sărac, responsabil organizatoric in Organizaţia P.M.R. locală. Trăsături dure, energice, tăiate ca'n piatră. Gesturi brusce. IOANA NEAGU: 20 ani, soţia lui. Subţirică, plină de farmec. B'LORICA NEAGU: 25 ani, văduvă, sora lui Neagu. Drăgălaşă şi jucăuşe. SPIRIDON HAMPU: 65 ani, ţăran sărac, moşneag voinic şi simpatic. MARIN S. HAMPU: 28 ani, fiul lui, agitator al organizaţiei P. M. R. locale. Faţă mucalită, hazlie, pălărie dată pe ceafă, privire atentă, prietenoasă. COSTEA ION: 42 ani, ţăran mijlocaş, fără partid. Grav, cumpănit in vorbă şi mişcări. STANICĂ BRINDILIU: 35 ani, ţăran mijlocaş, primai: Cap de şoricel speriat. Sub comicul personagiului se întrevede o mare şi continuă frământare sufletească. GHERGHINA BRINDILIU: 30 ani, soţia lui, corpolentă, se bucură de o abundentă vitalitate. IFRIM: 68 ani, ţăran sărac, văiăşel la primărie. Moşneag, purtând urmele vizibile ale alcoolismului pe faţă. Poartă căciulă. C. DANILĂ: 60 ani, învăţător pensionar, slab, acru, brazde adânci pe faţă, privire tăioasă, ironică. E îmbrăcat orăşeneşte, poartă baston. SOFIA SĂNDULESCU: 30 ani, învăţătoare. Faţă blândă, atrăgătoare făi •ă să fie frumoasă. VASILE POPESCU: 50 ani, chiabur. Scund, gălbejit, mişcări lente de om bolnav. ION BULANCEA: 45 ani, chiabur, voinjc. Ochi pânditori, şireţi. 3« maria banuş BABA FÂNUŢA: 65 ani, mişcări vii. Vorbă aspră, inimă bună. I0N1ŢĂ ghinea: 18 ani, Ulemisl, aere grave de om cu răspundere, alternând cu izbucniri copilăreşti. CRISTUDOR STANCIU: 50 ani, ţăran sărac. RADU EFTIMIE: 52 ani, ţăran sărac, şchiop, mărunţel, zdrenţuros. Faţă cruntă. Înrăit de suferinţă. SICUŢA EFTIMIE: 18 ani. VETUŢA MICU: 20 ani. I. PETRESCU: 45 ani, inginer agronom. ANGHEL BĂLAN: 48 ani, inginer topometru. ŢĂRANI şi ŢĂRANCE, Acţiunea se petrece în tuna Iunie 1949, intr'un sal de câmpie din Nord-Estul Munteniei. ACTUL I TABLOUL t Centrul sulului. O răspântie. In stânga Primăria, instalată în casa chiaburului Vasile Popescu. Cerdac, scară, grădină mică în faţă, cu tufişuri de liliac. Peste drum coiful unei case de lut sărăcăcioase şi o parte din curie. E casa lui Neagu. Şoseaua principală care trece printre ele, merge departe în perspectivă. O uliţă laterală. In stânga, în perspectivă. r> fântână. E amiaza unei zile de Iunie. Moş Ifrim: (sade pe scara primăriei şi-şi învârteşte o ţigară) Şase primari am rânduit eu, îi zic, nu unu ca d-ta, Nea Stanică. Ba tovarăşe primari-am zis. Că vezi (face cu ochiul) aşa-i zic acum. Tot unul şi unul, oameni gospodari, fruntea satului şi m'ascultau. Din vorba mea nu ieşeau. Ştiau că de bine-i învăţ nu de rău. Venea careva la mine: «Tovarăşe Ifrime »,— adică ce vorbesc eu, că pe atunci nu se începuse cu tovarăşe — « Nea Ifrime », zice, «uite, am cutare ori cutare bucluc la primărie. Ce să-ţi fac eu, omule, ce pot eu un biet vătăşel ?! — Lasă, nea Ifrime, că sfinţii pot mai multe ca dumnezeu. Dacă vrei d-ta, vrea şi primarul, (pauză) In primăria a mică până a nu fi venit statul să-i ia casele astea din faţă lui nea Vasile... Eu vorbesc, eu aud. Tu, Costeo, tot cu capul la prăpăditul ăla de stăvilar.'* Costea: Prăpădit. Ifrim: Cum s'o fi întâmplat nu mă dumiresc, că nici n'a venit apa mare. Măcar de n'ar fi uscăciunea asta. Costea: Un copil să-mi fi murit nu mă durea aşa. Şi în vis noaptea îl visez. (Intră Neagu şi Ioana dinspre şoseaua principală ; Neagu cu sapele în spinare, Ioana cu copilul în braţe. Se îndreaptă spre casă). Neagu: Noroc, tovarăşe Costea. Costea : Prăşit-ai ceva ? Neagu: Pe postata dinspre râpă. Uite-atâta a scos capul, nici de-o palmă. Ţi-e mai mare mila să-1 vezi cât e de amărît. Nu ştiu cu ce ne-om alege. se-apropie ziua ... Ioana: (încruntată) De locul meu nu spui că stă porumbul ca'n sac. Neagu: Al tău, al meu, fiertura tot împreună o mâncăm. Ioana: Păi ţie ce-ţi pasă?! Partidu-ţi ţine şi de foame şi de sete. Neagu: (tăios) Mi-o fi ţinând, (intră amândoi in curte). Ioana: Am spus o vorbă, Neagule, n'o uita. Neagu: Fă ce ştii. N'o să-mi mănânc norocul pentru neamurile tale reacţionare. Ioana: Ce bagi neamurile ia mijloc? Neagu: Ei te'nsurubează. D'aia nu mai vezi unde-i binele şi norocul nostru. Ioana: Rău o să-ţi pară, da' o să fie prea târziu. Tu nu vezi şi n'auzi nimica. (Ioana cu copilul in braţe întră în casă. Neagu Irebălueşle prin curte şi din când în când se opreşte cu ochii ţintă în depărtare, ca un om care aşteaptă de multă vreme ceva). Ifrîm: Li s'a urcat de tot la cap la ăştia tinerii. Nici ei nu mai ştiu ce vor. ' Costea: Ehe ! Alte vânturi bat. Prea ne-ajunsese la os. De-alde mine o duc cum o duc, da' uite-te la Spiridon, ori la Toma. Din datorii nu mai «cot capul afară. Când cocturtoi să dea la copii e sărbătoare la ei în casă. Şi ce ? Nu-s oameni muncitori ? Sânt. Nu mai mergea. Ascultă-mă pe mine că nu mai mergea. Trebuia să plesnească odată. îşi croiesc oamenii alt trai. Asta e ! Ifrim: Cu cine, Costeo ? Cu românul nostru? Hoţ mai mare ca el cât îi lumea nu găseşti. II bagi cu botul la miere, poate el să nu lingă? Matale .ştii acum că eu am fost cu ţărăniştii, cu Nea Vasile Popescu, cu Ionică Bulancea; am pus mâna? am pus. Ei se înfigeau la miere cu linguroiul ăl mare, eu cu degeţelul. M'am ales cu ceva ? Nu m'am ales. Tot sărac. Dar am pus mâna? De ce să mint? Am pus. Am băut din banii statului? Am băut. Acum ai voştri de azi ce spun ? Ei nici usturoi nu mănâncă, nici gura nu le miroase. Da' casa de şi-o clădeşte Busuioc, vânzătorul dela cooperativă, din •ce ? Că era lipit pământului când s'a angajat vânzător. Costea: Câte zile gândeşti că mai are acolo? Se apropie curăţenia a mare şi la cooperativă, ascultă ce-ţi spun. (Neagu intră în casă ; apar primarul Stanică şi Toma, secretarul Organizaţiei de partid). Costea: Venirăţi. Toma: Venirăm. Da' zău mai lasă-ne acum, Costeo, cu iazul cela, că numai la el n'avem gândul. Costea: Eu trei luni n'am ştiut ce-i casă şi nici masă. Muierea mi-a lucrat câmpul. N'am ştiut de văicărelile ei. N'am auzit şi n'am văzut nimic decât digul şi iazul. Când s'a năruit aţi văzut cu ochii voştri bârnele tăiate ? Şi semnul ăl de pe bârne l-aţi văzut? Cu ochii voştri le-aţi văzut toate. Şi acum n'aveţi vreme. Nu vă pasă cine a fost. Umblu după voi ca viţelul după mă-sa. Şi voi, că să lăsăm pe altădată. Ori poate nu vă vine la 'ndemână ? Hai, ce zici Toma ? 40 maria banuş Stanică: Ce fel de vorbe-s astea, Costea? Parc'am fi duşmani, aşa vorbeşti. Nu noi am dus tot greul lucrului cu tine împreună ? Costea: Asta-i ultima dată că v'am spus. Mă ştiţi. Pot şi s'amuţesc de tot. Dar treaba care n'o faceţi voi. . . Ştiu eu ce-am de făcut. . . Toma: Crezuşi c'o samă supăr, hai ? Da' vezi că nu mă supăr. Pe cine ? Că nu mai eşti într'ale tale de când cu digul, (schimbând tonul, împăciuitor) Toate la vremea lor, Costeo frate. Stăvilarul din morţi tot nu-1 înviem. Lasă c'are grijă şeful de post, de cine trebue. Acum ştii care-i treaba noastră dintâi. Vino mai bine înăuntru să ne sfătuim. Costea: Sfătuiţi-vă şi fără mine (iese). (Toma şi Stanică intră în primărie. Neagu în curte la el. Se vede eă-i după masă. îşi toarnă apă din găleată cu o cănită, bea, se clăteşte pe mâini. Ioana iese din casă şi vine lângă el). Ioana: Anul trecut altfel vorbeai. (Ii reproduce cu ironie vorbele) «Aşa viaţă cum o să ai la mine, nici o fată n'o să aibă! » Mi-a luat dumnezeu minţile. S'o fi ascultat pe mămuca!. Neagu: (O priveşte lung) Dacă ţi-a venit poftă de râcă, bagă-ţi capul în butoiul de colo şi răcoreşte-te. Ioana: Ce gândeşti? Dacă mi-ai făcut copilu', îs legată'n vecii vecilor de tine ? Cloşca pe ouă, hai ? Neagu: (Ameninţător) Lasă copilu'n pace, auzi? Ioana: Neagule ! (Neagu trece peste drum în Primărie. Când trece drumul ciuleşte urechea, scrutează zarea. Nu se vede nimic. Moş Ifrim urmăreşte lot ce se întâmplă. Ioana, după ce Neagu intră în primărie, rămâne la. gard şi priveşte şi ea în depărtare, dar nu în aceeaşi direcţie, ei în uliţa laterală. Nu vede pe nimeni. Intră în casă. Din dosul, primăriei iese cu paşi mici de om bolnav, Vasile Popescu). Ifrim: Ia uite-1! Nu mai zaci, Vasile? Vasile: A dat nebunul ăla de Dincă cu piciorul într'un miel, de i-a rupt un oscior, săracul. Toată noaptea a zbierat. Nici n'am închis ochii. Mă duc pân'la veterinar să vedem, îl tai ori ce fac! Ifrim: Bine că n'a dat în tine, cum e Dincă de îndrăcit. Unii ajung la bătrâneţe de-i rup copiii în bătăi. (Vasile vrea să plece). Şi acum eu să fiu prost, hai ? Să cred că te duci la veterinar pentru miel ? Vasile: (Se opreşte în loc, se întoarce spre Ifrim şi-i spune încet). Ţi s'a urît cu binele ? Ifrim: Care bine ? Mergi la sfătuială, neică şi lui Ifrim nu-i sufli o vorbă ? Treci aşa pe lângă mine: « ce mi-e Ifrim, ce mi-e buturuga de colo din drum ? ». Da' eu zic că nu-i tot aia. Buturuga n'are urechi. Ifrim are. Vasile: Iar ai băut, vai de capul tău! Ifrim: Să-i sară ochii cui a gustat măcar un păhărel! îmi chiorăie maţele de foame, asta e. Vasile: Funcţionar nu eşti? Cartea nu ai? Ifrim: Şi ce să mănânc? Stamba care o iau babii pe cartea? Bocancii să mi-i mănânc ? se-apropie ziua ... Vasile: Ba orezul din cămara lui Drogan! (îi dă un ghiont prietenesc). Ifrim: (Cu desnădejde). Le-a dus toate de-acolo împieliţatul ăla de Neagu. Le-a pus bine, naiba ştie unde... A dat peste mine într'o seară când ieşeam cu legăturica. De unde dracu' să fi ştiut că drumul lui e prin grădina lui Drogan ? Aoleu, şi ce tărăboi a făcut! Parcă intrasem în mălaiul lui ta-su. Da' i-am zis-o şi eu: «la ce l-aţi mai dat afară pe moşier, dacă poporul n'are dreptul să vină să-şi ia şi el ce-i trebue ? ». Vasile: Şi vrei un ciur de mălai, bai? Vino mai pă seară. Mai râcâim noi pă fundul lăzii. Din toată sărăcia s'o mai găsi ceva şi pentru tine. Când îti pleacă « boierii » dela primărie ? Ifrim: Cine ştie cât stau azi?! Vezi şi mata cu «evenimentele» care se'ntâmplă. Vasile: Da' tu când îţi atârni lingura la brâu ? Ifrim : Eu, Vasile ? Vai de păcatele mele. Ce, eu am pământ ? Vasile: Vreo două pogoane, cu al nevestii, tot faceţi. Şi zi: «evenimente ». Ifrim: Evenimente, arză-le-ar focu' să le arză. Vasile: Mă gândesc la nevastă-ta, săraca, dacă te-or scrie şi pe tine. Cum o să meargă ea, aşa beteagă şi bătrână, până la Constanţa ? Şi de-acolo peste mare, hăt departe, în stepele alea ? Ifrim: (cu giira căscată) Păi de ce să meargă la Constanţa? Vasile: Da' cum altfel îţi închipuiai? Aşa-i la ei. Femeile nu-s lăsate la un loc cu bărbaţii. Că jandarmul cum te mână mai bine ? Când tragi la jug alături de femeie şi te mai uiţi pă de lături, ori când tragi singur ? Când eşti singur, vezi bine. Deştepţi «boierii» tăi, Ifrime. Daţi dracului. Ifrim: (surexcitat) Dar de unde ştii tu asta, Vasile ? A spus la radio ? Vasile:. E, na, de unde ştiu. Şi-un copil de ţâţă-ţi spune. Nu trebue să vină miniştrii dumnealor să mă'nveţe. Vorbeşte o lume. Da' vezi să te scapi cu vreo vorbă, să mă bagi în belea, hai ? Ifrim : De azi —■ de ieri ne cunoaştem noi, Vasilică ? Vasile: Din alte vremuri ne cunoaştem, Ifrime. Din alte vremuri. (Porneşte pe şosea. Trece Sicuţu cu găleţile în mână spre fântână). Ifrim: (aparte) Fir-ar a dracului de viaţă, că rău ne-au mai legat de gard. Auzi, şi fără babă să rămân. Sicuţa: (râde) Pe cine te'nfuriaşi, Moş Ifrime? Ifrim: Pă viaţă şi pă ăi de ne duc de nas. Sicuţa: Ia zi, câte păhărele d'alea bălane dela cooperativă ai dat pe gât de ţi s'au înecat corăbiile ? Ifrim : Când s'o scrie bărbatu-tău şi te-o scrie şi pe tine, să te ducă la Constanţa, o să-ţi treacă pofta de râs. Sicuţa: (brusc îngrijorată, lasă găleţile jos şi se apropie de Ifrim) Da" de ce să mă ducă la Constanţa ? Ce să caut eu acolo ? Ori vorbeşte rachiul din d-ta ? 42 maria banus Ifrim: Să i se usuce picioarele cui a călcat azi pe la cooperativa. Da' voi tineretul aşa sunteţi, numai cu vorbe de ocară în gură. Aşa vă'nvaţă mai marii voştri de azi. Când ţi-o lua copiii şi ţi i-o închide în ţarc de-ai să te uiţi la ei ca la miei, să te văd cum mai râzi atunci (scuipă cu năduf). Prost îs eu că vorbesc cu una ca tine. Sicuţa: (pe gânduri) N'am râs de d-ta, Moş Ifrim. (îşi ia gălefile şi pleacă mai departe. O vedem discutând agitai la fântână cu mai multe femei). Ifrim: Aşa, să se'nveţe minte. Şase primari am rânduit eu. Aşa să ştii, fetiţo. (Intră Moş Spiridon. Se apropie de primărie). Spiridon : E adunare ? Ifrim: (râde răutăcios) Te mănâncă tălpile, hai, Spiridoane ? Adunare fără voinici ca noi, nici că se poate. Ba eu zic că dacă-i lipsă Spiridon dela vreo adunare, hait, se şi'mpotmoleşte carul statului. Da' aşa că nici cu opt boi nu-1 mai urneşti din loc (râde bătrâneşte). Spiridon: M'o fi mâncând pe mine tălpile, da' mai rău te mănâncă pe tine spinarea, flăcăule. Ia să te trag niţel că baba ta doftoroaia tot nu mai e bună de nimic. (Se apropie in glumă cu ciomagul. Ifrim se fereşte. Serios) Dacă-i adunare dă-mi drumul (îl împinge deoparte pe Ifrim ). Ifrim: Stai, nene, că nu-i nici o adunare. Da' ce ţi-e aşa de grabă? Spiridon: Mi-e. Să-i mai auz şi eu pe ăştia tinerii ce zic. Marin are dreptate: destul am tras sărăcia şi prostia o viaţă întreagă. Măcar înainte de mor să aflu şi eu de-o viaţă mai bună. Ifrim: Turmă de oi fără măgar cine-a mai văzut? Spiridon: Nu-s oi copiii noştri, Ifrime. Is mânji tineri, focoşi, îs ca ducepalii înaripaţi din poveste. Scot foc pe nări şi de-abia ating pământul. Cât făceam noi în douăzeci de ani, ei fac într'un an. Ifrim: Meşter ai fost la poveşti, Spiridoane, de când te ştiu, da' de data asta n'ai nimerit-o cu ducepalii tăi. O să tragă ducepalii ca gloabele Ia jug. Când o să dea jandarmii' odată cu biciu, să vezi cum o să lase botu' la pământ. Ş'apoi mai din greu o să tragă. Spiridon: (îl înşfacă de piept) Hodorog bătrân (se îneacă de indignare şi nu mai găseşte cuvintele). Căzătură, năpârcă. Unde-ai cules spurcăciunile astea ? Ifrim: (se apără. Spiridon renunţă de bună voie să se mai ia la trântă cu Ifrim) Dacă fii-tu-i comunist mare în Organizaţie crezi că poţi să te legi de oameni, hai ? Eu îs slujbaş la stat şi de mine nimerea, nimerea nu se atinge. Spiridon: (furios) Halal slujbaş (pleacă). Ifrim: (aparte) O să vedeţi voi, sărăcanii dracului. Umblaţi voi cu nasu 'n sus. Nu ştiţi ce v'aşteaptă. Ifrim toate le ştie şi le vede. Prost, bătrân se-apropie ziua . 43 si beţiv, aşa? Ehe! Dac'aţi şti voi. . . Cu botu 'n ţărână (împinge cu bâta în pământ). Uite-aşa aţi cădea. (Neagu iese din primărie şi priveşte neliniştit în zare, pe şosea, ea un om care aşteaptă ■ceva şi şi-a pierdut răbdarea. Fără să-l observe, Ioana iese şi ea la gard şi priveşte în ■cealaltă direcţie. La un moment dat privirile lor se întâlnesc cu surprindere. Se măsoară o clipă. Ioana cu furie, Neagu cu o umbră de curiozitate care dispare pe loc înghiţită ■de cealaltă preocupare. Neagu intră în primărie, Ioana rămâne Ia poartă; apare Marin, vesel, cu pălăria dală pe ceafă). Marin: (lui Ifrim) Ce-i făcuşi bătrânului meu? Merge ca un smeu, •c'o falcă 'n cer şi alta 'n pământ. Ifrim: Eh! Ca bătrânii. Cocoşi fără găini, da' tot cu pintenu' afară. Marin: Pasă-mi-te nu prea-ţi prieşte drumu-ăsta nou al nostru?! Hai, Moş Ifrim? Ifrim: îmi place, nu-mi place, cui ce-i pasă? Marin: Ţi-o fi frică să nu-ţi pierzi puricii la colectiv. Ehe! Dac'aţi şti ■ce minunăţii sunt pe lumea asta! Când eram prizonier în Rusia. . . Ioana: Marine! Marin: Ce «Marine»? Stai colea la casa ta, scoţi capul ca porumbiţa •din porumbărie şi eu tot teleleu, tot flăcău umblu (face cu ochiul către Ifrim). De focul tău ! Ioana: Tu i-ai băgat lui Neagu nebuniile astea 'n cap de nu mai am viaţă cu el. Tu să i le scoţi că de nu. . . Marin: Valeu, da' urît se mai umflă porumbiţa 'n guşă. Cin'te-a pus să-ţi iei pui crud cu tuleele abia mijite ? Ia să mă fi luat pe mine, altfel gân-gureai. Avea cin' să te 'nveţe de bine. Ioana: Adică să zic ce zice el, hai? Cât îi lumea nu se 'ntâmplă. Să ştiu că pune şi păru' pe mine. Marin: (râde) Da' ce, a fost aşa vreo furtuneală pe la voi? Ioana: Atât i-ar lipsi. Marin: Vezi? Asta-i cu el. Nu duce muncă de lămurire. Vin' la neică să te lămurească el. Ioana: Da' cu pietroiu-ăsta când oi svârli după tine bine ţi-o fi ? (Marin râde şi intră în primărie). (Apar Vasile Popescu şi învăţătorul pensionar Dănilă. Acesta din urmă e 'mbrăcat orâşeneşle, poartă baston). Ifrim: N'a fost veterinaru-acasă ? Vasile: N'a fost. Ifrim: Vre-o ţigară ţi s'a întâmplat poate, domnu' Dănilă ? (Dănilă-i întinde pachetul de ţigări. Ifrim îşi scoate una, mai stă puţin pe gânduri, îl întreabă din ochi pe Dănilă şi-şi mai scoate una). Ifrim: Bodaproste. Dănilă: Tot n'au venit ăia dela partid. Ifrim: Ţţţ! Şi-acum d-voastră dacă v'aţi scris, pensia o s'o mai luaţi? Dănilă: Eu am donat, nu m'am înscris. 44 maria banuş Ifrim: (nelămurit) Donat? Dănilă: Asta-i o chestie juridică. Adică dăruiesc pământul şi mi se rotunjeşte pensia (îi vine o ideie). Cum Ifrime ? Adică tu credeai că m'am-înscris să mă sui pe tractor? (râde) învăţător pensionar Dănilă, ajutor de tractorist (râde). (Apare Enache. E un om voinic, frumos, cu o faţă crispată şi batjocoritoare. Atitudinea Ioanei se schimbă. Din dârză şi cicălitoare devine supusă, moale, fascinată. Caută să-i atragă atenţia lui Enache că-i acolo lângă poartă, dar Enache se face că n'o vede şi se 'ndreaptă către ceilalţi. Vasile Popescu şi Dănilă îi întind mâna. El şovăie un moment, apoi le întinde şi el mâna). Dănilă : Se face ? Enache: (batjocoritor) Dacă vrea lumea, se face. Dănilă: Cererea mea aţi admis-o ? Enache: Ce mă 'ntrebi pe mine? Nu mai e la mine puterea Dănilă: E, lasă, Enache. Ştim noi că numai de formă te-a scos din comitet. Cumnat la cumnat nu-şi scoate ochii. Dacă tu n'oi fi tare 'n satu-ăsta, nu ştiu cine mai e. Dar zău aşa, după câte-ai tras şi-ai păţit meritai altă mulţumire. Enache: Ştii ce ? S'o lăsăm moartă. Ce-a fost a fost. Mortu' dela groapă nu mai se 'ntoarce. Vasile: Tu încă nu le ştii pe toate. Mie nu-mi place să vorbesc dar odată şi-odată tot trebuia s'o afli. In 46 când cu-alegerile, vrei să mă crezi ? (îşi filează efectul, apoi încet, conspirativ) Ţărăniştii noştri puseseră la cale să te omoare. (Dănilă face o mutră speriată, uluită, adică; ce te-apuci domnule să desvălui asemenea taine. Enache ascidtă indiferent). Caprin urechea acului ai scăpat, da, da, mare noroc ai avut. Enache: Ce noroc? Gardă bună, domnule (mândru). Mă păzeau comuniştii mei ca ochii din cap. Vasile: Nimic de zis, aveai pază bună, da' şi eu i-am luat pe-ai mei* cu duhu'blândeţii: Nu faceţi moarte de om că iese bocluc mare. Ehe, numai, eu ştiu cum i-am ţinut. Dănilă: (lui Enache) Ce-ai riscat tu, zău aşa. Şi-acu să-ţi facă una ca asta. In patruzeci şi cinci cine a dus aici partidu 'n spinare ? Enache ! Ăilalţi. . . Neagu se mai ţinea de poala mă-sii. Marin prizonier... nu visa nimeni de el. Toma, plecase zidar la Bucureşti să strângă parale. Cine şi-a pus atunci capul la bătaie: Radu Enache. Şi-acum, poftim. Iţi spun drept că eu în locul tău nu ştiu cum aş răbda. Vasile: Ştii cum îs javrele: de-abia aşteaptă să-1 vadă pe om trântit la pământ ca să 'nceapă a se da la el. « Opinci ne facem din geanta lui cu hârţoage ». Zău, aşa vorbesc în sat şi să-i vezi, javrele dracului, cum îşi bat în pinteni de bucurie că te-au scos. Enache: (violent) Da' dumneata nu te bucuri ? De ce nu te bucuri,, mă rog ? Zi, de ce nu te bucuri ? Vasile: (speriat) Eu, Radule? se-apropie ziua . 45 Enache: Corvoadă te-am pus să faci? Cu sindicatul te-am urmărit? Banii lui Pricu i-am scos dela dumneatale ? De ce nu-ţi baţi în pinteni ca ăilalţi, hai ? Dănilă: (împăciuitor) Să-ţi spun eu de ce nu se bucură: că tu tot erai om de 'nţeles. Să nu vină alţii mai răi după tine. Enache: Aha, nu ţi-o fi bine cu Neagu 'n locul meu. Tot mai bun era pumnul lui Enache. Ori nu vă mai speriaţi de 'njurăturile mele, hm ? Acu' Neagu nici nu 'njură, nici nu dă, de ce v'o fi frică de el ? Vasile: Mie să-mi fie frică? Da'de ce? îmi văd de treaba mea. Mi se cere ceva, dau. Mi-au luat casa din faţă pentru primărie, mi-au luat-o? Am cârtit eu cu ceva ? Mi-o lua pământu' la colectiv şi mi-o da vreo pârloagă la dracu 'n praznic, mă supun. Ce să fac ? De ce să-mi fie frică ? Enache: Lasă, lasă, că mai bun era pumnul meu ca ochii lui Neagu. Zi că-ţi plac ochii lui ? (cu voce tare). Să spună careva că-i plac ochii lui Neagu (Vasile Popescu şi Dănilă intră prin dosul primăriei în casa lui Popescu). Ioana: (cu voce slabă şi supusă) Nea Radule! (Radu Enache s'apropie de poartă, o priveşte fix, furios şi învăluitor. Ioana, şoptit) Te scrii şi d-ta ? Enache: Ce-ţi trebue să ştii? Ai bărbat? Intreabă-1 pe el. Cu el mănânci pâinea, cu el faci casa. Ioana : (rugător) Nea Radule ! Enache: Ne 'nţelesesem într'un fel. Ioana: (şoptit) Nu pot să plec. Mi-e milă de toate. . . Şi de copil . Enache: II iei şi pe el. Ioana: Iţi vine lesne să vorbeşti. Cu ţaţa Anica tot aşa vorbeai? Enache: (furios) Tot. Şi pe tine tot ca pe-o căţea am să te-arunc când m'oi sătura (îi întoarce spatele şi se îndreaptă spre primărie. Ioana cu umerii strânşi şi bărbia în piept intră încet în casă). Ifrim: (pitit jos pe-o piatră lângă gardul cu tufişuri de liliac al primăriei. Oftează) Ehe, tinereţe, tinereţe! (se ridică şi-şi reia locul de mai înainte pe scara primăriei. Intră învăţătoarea Sofia-Sândidescu şi Florica Neagu). Florica: Parcă nu le spun, tovarăşă Sofica ? Că mie greu nu-mi vine să le vorbesc. Acum mă ştiţi doar, că-s destul de bună de gură. Da' cine m'ascultă ? Numai eu ştiu cum le-aduc la adunare. Cât îi ziua de mare, pă şanţ, cu ochii la chiaburoaice să le soarbă vorba din gură. « Da, da, drept e cum spui ». Tot aşa-mi răspund da' n gândul lor — eu nu văd ? — « Aşa sunteţi voi astea fără bărbat, politica vă mănâncă capul!». Parcă eu n'am casă şi copil şi destulă sărăcie, vai de capul meu de femeie fără bărbat. Sofia: Ascultă Florico, ori ne ţinem bine acum şi lămurim femeile cum trebue, ori de nu, s'a isprăvit cu noi. Nu suntem bune de nimic. Florica : De ce v'aţi descurajat aşa de-odată, tovarăşă Sofica ? Nu facem noi de râs Ufedere-ul. Una-i Florica Neagu. Ce, numai odată am mers noi la greu împreună ? De n'or veni femeile chiuind să se scrie, să nu-mi zici mie Florica Neagu. 46 MARJA BANUŞ Sofia: (zâmbind) Chiuind! Oh, Florico, Florico cine-mi eşti. Florica (cu importanţă) Fiecare înţelege altfel politica. Frate-meu Neagu să zicem (îl imită cu vioiciune). Aşa: se 'ncruntă, caută peste tot locul duşmani, sperie oamenii. Nu-i sperie parcă? Eu (zâmbeşte drăgălaşa şi face semn cu degetul). Ii aduc la mine aşa uşor, că nici nu simt. Uite-aşa (imită pasul celor care vin parcă plutind către ea. Sofia râde). Sofia: Da' ce-i cu femeile care boscorodesc pă şanţ? Florica: (serioasă, încruntată) E, ce să-i faci, ştii, cu femeile. . . merge mai greu. Dănilă: (iese din casa lui Vasile Popescu şi se apropie de cele două femei, îşi scoate pălăria şi salută ceremonios. Sofia care râdea de jocul Florichii se-opreşte brusc din râs şi faţa i se strânge parc'ar suge lămâie). Dănilă: Sărut mâinile, duduie Sofia. Sofia: Bună ziua. Dănilă: Ce mai faci ? Nu te mai vezi de loc. A, da, da, uitasem că avem. tocmai ajunul examenelor. Mult, mult de lucru ? Ascultă sfatul sincer al unui bătrân pensionar: nu te omorî cu firea. Orice-ai face, la bătrâneţe copiii tot îţi dau cu tifla. Şi statu' tot cu pensioara aia te milostiveşte. Sofia: Mulţumesc pentru sfat. Dănilă: (ironic, plimbându-şi privirea dela Sofia la Florica şi înapoi) Ufedere, ufedere ? (duce un deget la pălărie). Succes la propagandă, «tovarăşă » (o ia pe şosea bocănind cu bastonul). Sofia: Canalie! Florica: Dă-1 în plata Domnului de acritură stătută. (La răspântie apare Maria, nevasta lui Toma, cu pas tărăgănai de femeie obosită. Când te zăreşte pe Sofia şi pe Florica se opreşte în loc, şovăie, apoi. se hotărăşte şi-şi continuă drumul' apropiindu-se de primărie). Florica: încotro, ţaţă Mărie? Maria: (morocănoasă). Să-i spun lui Toma o vorbă. Florica: Da' la adunare la Ufedere de ce nu venişi ? Ştii lumea cum e: se uită întâi ce face nevasta secretarului. Maria: El cu partidu' lui, eu cu munca şi cu vătămătura mea. Fiecare ştie ce-1 doare. Sofia: Nu-i aşa, ţaţă Mărio, că ce ne doare mai tare, pe toţi ne doare De ce luptă partidul şi noi toţi ? S'avem casă cât mai bună de naşteri, şi grădiniţă şi cămin şi câte şi mai câte ca să nu mai nască femei fără moaşă cum ai născut d-ta de-ai rămas aşa bolnavă. Maria: Aşa o fi. Sofia: Aşa este! Bine de cei care faceţi acuma gospodăria c'o s'aveţi c'un ceas mai de vreme viaţa asta bună. Maria: (priveşte furiş către Florica) Alea tinere şi sănătoase o s'o ducăi bine 'n colectiv. Florica: (sburlindu-se) Cum adică, ţaţă Mărie? se-apropie ziua 47 Maria: E, am spus şi eu o vorbă. Florica: (cu ciudă) In gât să-ţi fi rămas vorba aia, mai bine era. Sofia: Na, acum sfădiţi-vă, voi care trebue să fiţi exemplu pentru tot sa tu'. Hai să intrăm puţin la cumnată-ta. Florica: Las-o, că de ea n'am grijă. Ce treabă are Neagu seara când vine acasă? S'o lămurească. (Florica şi Sofia pornesc în direcţia fântânii. Sofia-i face un semn prietenos cu mâna Măriei care răspunde morocănoasă. Maria se îndreaptă, spre primărie, se loveşte faţă în fală cu fratele ei, Enache, care tocmai iese de-acolo. El o dă la o parte şi vrea să treacă înainte).. Maria: (cu durere în glas) Radule. Enache: Ce-ţi e, ce vrei cu mine? Maria: Să ştie tăicuţa cum te porţi, în mormânt s'ar răsuci. Enache: Hai, învaţă-mă şi tu. Invaţă-mă, că nu-s destui care să mă înveţe. Maria : Ai avut iar ceva cu Toma ? Enache: Ascultă Mărie, eu una şi bună-ţi spun: ăia (arată spre primărie) nu mă ştiu ce pot. Nu li-s frate. Tu mă ştii. Nu s'a născut om din muiere să mă strivească pe mine în picioare. Au vrut să-1 bage pe mu-cosu' de Neagu 'nlocul meu? Să le trăiască. M'au scos din comitet? Bine! Dar cine precista şi grijania i-a ridicat de i-a făcut oameni ? Cu cine vor să ducă colectivul ăsta de-1 pun pă picioare ? Cu moşnegi ca Spiridon ? Că-cad nădragii pă vine ? Cu zăpăcitu' de Marin ? Cu mucosu' de Neagu ? Acuş Enache nu mai e bun (icneşte cu amărăciune). Nu se mai freacă-de mine să nu se ia de râie. Maria: (violent, impetuos) Nu te scrie, Radule. Enache: (se uită lung la ea) Aşa, învaţă-mă, învaţă-mă că nu mai am dela cine învăţa (o priveşte atent). Da' tu ce faci? Mergi aşa prosteşte înainte. Cu Toma, cocoş peste ograda de găinuşe. Ştii aşa, ca la turci: ici cazanul cu pilaf, colea haremul de muieri (râde >u necaz). Maria: Plec dela el. îmi iau copiii şi mă duc. Enache: O să zică bodaproste. Scapă de boleşniţa din casă. Maria: S'o vedem şi pe asta: bine i-o fi fără boleşniţa ? Cine-î vede de vite? Cine se deşală la sapă şi la toate? (brusc, desnădăjduit) Radule,, dacă nu te scrii tu, nu se scrie nici el. Enache: Cap de muiere. Secretar de organizaţie să nu se scrie?! (zâmbeşte ) Da' vezi că nu-i destul să se scrie ei vreo câţiva. Maria : Cum adică ? Enache: N'a murit încă Radu Enache. Om trăi ş'om vedea. (Maria urcă gânditoare scările primăriei. Enache rămâne pe loc, masiv, ca de piatră).. Faţa lui frumoasă, cam buliăită, e concentrată asupra planului de atac. Se îndreaptă cu paşi hoiărîţi spre ograda lui Neagu. Ioana care-l pândeşte lângă uşă, iese imediat la poartă). Enache: Mă 'ntrebaşi ce să faci. Scrie-te la colectiv. Nimic n'am vorbit. Nimic nu ne-am înţeles. Nu te mai ţin legată. Plec la oraş. M'am săturat şi de pământ şi de toate. 48 maria banuş Ioana: (cu voce stinsă) Nea Radule, nu se poate. . . să mă laşi aşa Enache: (batjocoritor şi înverşunat) Da' ce, eşti ibovnica mea? Ioana: (lasă capul în jos) D-ta îţi baţi numai joc. Enache: Cu mine nu vii că ţi-e milă de copil! Că la colectiv nu ţi-l ia, hai ? Scrie-te fetiţo, scrie-te c'o să-ţi fie bine. Ioana: (pătimaşă) Nu mi-1 ia. Neagu zice că nu mi-1 ia. Că-s vorbe de ale reacţionarilor. Enache: Am ajuns şi reacţionar, hai? Şi chiabur? Nu zău! Oi fi şi chiabur! Eu ce-ţi spun? Nu te lua după mine. Ia-te după dovleacu' lui bărbatu-tău. Scrie-te (pleacă). Ioana: Radule! Enache: (face câţiva paşi înapoi) Vii cu mine! Ioana: Nu pot. Da' de scris nu mă scriu. Mă spânzur mai bine. (Enache pleacă, Ioana inlră în casă. Ifrim repetă figura dinainte. A stat ascuns în tufişul de liliac de după gardul primăriei. Acum scoale capul la iveală şi-şi reia locul pe scară. Maria iese din primărie cu paşi moi şi se îndepărtează). Marin : (iese din primărie, se întinde plin de satisfacţie) Halal de mine câ-s flăcău. N'are cin' să se ţie scai de mine. Ifrim: (curios) Da' ce-o fi având cu Nea Toma? (arată în direcţia în care a plecat Maria). Marin : Ce să aibă ? Ce aveţi toţi ăştia care nu pricepeţi că noaptea-i noapte şi ziua-i zi. Dumitale ţi-e frică să nu-ţi pierzi puricii; ţaţa Maria ' s'o fi temând să nu-şi piardă beteşugul. Ifrim: De! Aşa-s muierile. Bine vă fac. Dacă nu suspendaţi şi voi o leacă democraţia. Să le învăţaţi ascultarea. Ştii, aşa ca pe vremea mea. Odată să fi râcnit la doftoroaica mea: E-xe-cu-ta-rea ! Smirnă stătea, venea după mine şi 'n iad. Marin: Adevărat în iad. Ca 'n iad ţineaţi femeile pe vremea voastră. E-he, Moş Ifrime, ce vieaţă o să avem noi. Nu pot să uit ce am văzut în Uniune. Ifrim: (clatină sceptic din cap) O fi acolo la ei. Marin: Crezi că lor le-a venit uşor? Cât s'au luptat şi cât au muncit până au ajuns la viaţa de azi. Belşug, trai frumos, e-he! Ifrim: (sceptic) De! Aşa o fi, băiatule. . . Marin : (care şi-a terminat de fumat ţigarea intră iar în primărie. Ioana iese din casă c'o boccea mare într'o mână şi cu copilul pe braţul celălalt) Ioana: (strigă cu voce înăbuşită) Moş Ifrime! (Ifrim se face că n'aude). Hei, Moş Ifrime ! (Ioana se apropie de gardul primăriei. Ii spune încet cu voce sugrumată). Dacă m'o căuta Neagu, să-i spui să nu mai umble după mine. Am plecat la măiculiţa. Cheia am pus-o unde ştie el. (se îneacă. în plâns) S'a isprăvit cu viaţa mea. Cu el... n'am să mai fiu. (Se depărtează. Ifrim se uită lung după ea, clătinând din cap. In uşa primăriei se iveşte Neagu care aruncă aceiaşi privire concentrată departe, spre şosea, apoi se întoarce către r.ei dinăuntru şi spune). SE-APROP1E ZIUA 49 Neagu: Nimerea. (Din primărie ies în grup vorbind între ei Toma, Stanică şi Marin. Neagu lui. Marin). Neagu: Ii punem noi cu botul pe labe. Stanică: (lui Toma) Mi-e de vite. Bine. Să zicem c'ai luat o vită pe banii băncii, da' dacă n'ai avut ce să mănânci, ai vândut-o. Toma: Las' că ştie partidul care a vândut să mănânce şi care să bea. Marin: Ascultaţi-mă pe mine că ştiu ce-1 arde pe Nea Stanică. Vitele luate pe datorie, ori cum vine plata la colectiv, de tot întreabă mereu ? Aş ! Holdişoara, săraca, aia-1 arde. Stanică: Dac'aşa-i dat de când lumea. Ursu' nu moare după miere ? Aşa murim noi ţăranii după pământ. Neagu: Da' eu de ce nu mor după blestematu' ăla de petec care l'am moştenit dela tata ? Cum s'a 'nceput cu'ntovărăşirile ăl dintâi am fost. Stanică : Păi ce, eu n'am mers ? Marin: (ironic) Ai mers, nici vorbă. Stanică : Ce ţi-e mă, ce te hlizeşti aşa ? Marin: Râd şi eu ca prostul de ce mi-aduc aminte. Ştiţi când ne-a trimis dintâi dela SMT tractoarele de-şi râdeau în guşă alde Duţu şi otrăvim' ăsta de-aici (face un semn către casa din dosul primăriei unde sade Vasile Popescu) ...şi ziceau că: «iote! Au venit caii săracului». Ei, şi când a început Tudora tractorista să ne bărbierească haturile de-a latu', v'aduceţi aminte ? N'apucase bine s'ajungă la tarlaua lui c'a şi sărit nea Stanică pă plug, ştii, să'nfigă brăzdaru' mai adânc, că de, era postata lui (toţi râd). Stanică: Da' cine mă-sa a muncit pentru postata aia de-a scuipat ş1 sânge ? Uşor vă vine să râdeţi. Neagu: Cui i-o dai, tovarăşe primar? Ce faci, tot pentru d-ta faci. Ne adunăm doar ca să ne fie mai bine, nu mai rău. Stanică: Omu' bine vrea nu rău. Da' mai vine şi dracu' şi-şi bagă coada. Marin: Las'că-1 apucăm noi de coadă de-o să rămână cu dosu' gol ca 'n palmă. (Toma, Stanică şi Marin pleacă. Neagu rămâne în poarta casei tui, apoi intră în curte-Găseşte uşa încuiată. Mirat, caută cheia la locul [obişnuit, descuie şi intră în casă. In scenă rămâne un moment numai Ifrim, a cărui înfăţişare e plină de expresie. Neagu iese. din casă cu chipul descompus. Şovăie, apoi se 'ndreaplă spre Ifrim). Neagu: Moş Ifrime, pe Ioana n'ai văzut-o? Ifrim: Hm! Voi ăştia tinerii ce gândiţi: dacă-i omul mai bătrân 1-a şi ajuns orbu' găinilor. Neagu: Ai văzut-o, carevasăzică. Ifrim: Iţi spusei că n'am încă orbu' găinilor. Neagu: Mi-a lăsat vreo vorbă? Ifrim: A plecat la mă-sa. . . Aşa zicea. . . O fi, n'o fi, ea ştie. Neagu: (furios, dar reţinăndu-se) Cum: ea ştie? MARIA BANUŞ Ifrim: Vorbea şi ea 'n neştire ca femeia când îşi ia lumea 'n cap. Ce s'o fi înţeles cu Enache, habar n'am. Neagu : Cu Enache ? Ce-ai auzit, spune tot. Ifrim: Ce s'aud, vai de bătrâneţele mele. Voi ăştia tinerii gândiţi că un bătrân mai are ureche iepurească, s'audă şi oftatul şi pupatul. Neagu : (gâfâind îl ia de piept) Te fărâm, înţelegi ? Fărâme te fac. Vorbeşte. Ifrim: Omoară-mă. Na, omoară-mă! Păgânule. Nelegiuitule. Nimic nu-ţi spun. lac'aşa! Să-ţi păzeşti nevasta. Nu-s eu pus să ţi-o păzesc. Neagu: (potolit puţin) Moş Ifrime, nu mă perpeli aşa. Ifrim: O'ndemna (Neagu face un gest de nerăbdare. Ifrim brusc supărat, ca moşnegii) Eee! La ce-o 'ndemna ştiţi voi mai bine ăştia tinerii. Eu am şi uitat de când stau pe lângă perete. Cum zice baba mea: Rău era când îţi lăsai ghetele prin alte uliţe, Ifrime, da'parcă mai rău e-acu. Neagu: (clocotind de furie) Ghiuj afurisit. Mult am să-ţi rabd ? Spune l Spune cum s'au înţeles (îl scutură). Ifrim: Nimic, nimic nu-ţi spun. Să te'nveţi minte. Nu mi-e frică de tine. Să ştii cine-i moş Ifrim. Să ştie toată adunătura voastră de mârlani. Mârlani!. . . N'aveţi nici după ce bea apă. . . şi tăiaţi. . . şi spânzuraţi. Vreţi să-mi luaţi baba la colectiv. . . Neagu: Ticălosule. Ifrim: Degeaba mă scuturi. N'o să-ţi cadă tainele lui Ifrim în plisc. Hehehe! Dacă te-ar ajută capul! Dac'ai şti tu. . . Cu botu-ai cădea la pământ. (Pe ultimele fraze ale lui Ifrim se aude la oarecare distanţă un claxon de maşină. Neagu îşi descleştează mâna din flaneaua lui Moş Ifrim, se redresează şi lăsând baltă totul porneşte încordat în direcţia de unde se-aude sunetul. Moş Ifrim rămâne sburlit ca un motan furios, bombăneşte, ameninţă şi-şi potriveşte hainele pe el. Dinspre fântână — direcţia celeia în care a pornit Neagu apar doi bărbaţi tineri îmbrăcaţi orăşeneşte, ca muncitorii, cu şepci pe cap). Tudor: Ce linişte, parc'ar dormi tot satul. La sediu nimeni, la cooperativă nimeni. . . Gheorghe: (îl zăreşte pe Ifrim care încuie uşa primăriei şi se pregăteşte de plecare). Uite-un bătrân. O să ne spună el. Flei moşule, stai o clipă (se apropie de el). Sănătate, moşule. Ifrim: Sănătate, tovarăşe. Gheorghe: Nimeni la primărie? Ifrim: Nimeni. Gheorghe: Da'unde-s duşi? Ifrim: La treburi. Tudor: Aha! Şi prin sat ce se mai aude, moşule? Ifrim;: Ce să s'audă? Tudor: Aşa, cum o duceţi, ce mai spun oamenii? Ifrim: Toate bune, tovarăşe. De, ca la ţară, linişte. . . fiecare-şi vede-de trebile lui. SE-APROPIE ZfUA . 51 Tudor: Aşa, aşa. . . Şi-altfel. . . nimic ?. . . Ifrim: (pornind cu cei doi pe şosea) Cu ploaia stăm cam prost. Grâul nu s'a făcut de fel. Ne-am apucat să-1 întoarcem. Să zici că porumbul măcar. Altădată la Drăgaice era ca mătăsica porumbu'. E, da'ce să-i faci ?! Nu-i după voia noastră. Gheorghe: Şi-altminterea ? Ifrim: Altminteri. . . ce să fie? Pace şi bună înţelegere (se îndepărtează toţi trei încet pe şosea). Cu stăvilaru' a fost mare necaz la noi în comună. . Cortina tabloul 11 Sediul organizaţiei de partid din comună. Local simplu, amenajat in fosla cârciumă a satului. Mese, scaune, o bancă lângă perete, fără spătar. Pavoazarea obişnuită. Prin ferestrele şi uşa din fund se vede ur cerdac. In perspectivă uliţa salului. La dreapta şi la stânga uşi. Acţiunea se petrece in după amiaza aceleiaşi zile. TUDOR, GHEORGHE, STELIAN, STANICĂ ŞI TOMA Tudor: Foarte rău că n'ai putut s'o convingi. Cu vorba bună, cu fru-mosu's'o fi câştigat. Dacă până diseară izbuteşti să-i schimbi gândul, bine. O să mai stăm şi noi de vorbă cu ea. Dar fără nevastă nu poţi să intri în gospodăria colectivă, asta-i sfânt. Stanică: (moale) Noi cererea am făcut-o împreună. Şi-aşa, ca trăznetu', din senin, a început eri să bocească, să ţipe. . . Acutn eu n'aş vrea. . . Toma: Ce-o să spună satu' că tocmai primaru' s'a retras? Nu-i bine. Tudor: Nu-i bine deloc. Altfel trebuia tovarăşul primar să-şi fi lămurit soţia. Dar temelia voastră trebue să fie sănătoasă. Ar fi şi mai rău să porniţi la drum cu oameni nehotărîţi şi desbinaţi. Toma: Asta aşa-i. Stanică: (moale) Eu nu mă codesc; am fost între primii. Da'ce să mă fac cu femeia asta căpăţânoasă ? Tudor>Uite ce să faci: comisia ţine seama de situaţia d-tale, şi socoteşte ca şi cum nici nu te-ai fi înscris pe tablou. Spune-i asta şi-o să se liniştească. Pe urmă ai toată vremea s'o lămureşti cu răbdare. Mai târziu om vedea. Stanică: (fără voia lui luminându-se la faţă) E bine aşa. Tudor: (îi întinde mâna) Noroc bun, tovarăşe Stanică. Gheorghe: (aparte, lui Toma încet) Caut-o pe nevastă-sa şi vino cu ea. (Toma face semn c'a înţeles. Toma şi Stanică ies). Mie nasu'-mi spune ceva. Nu-i lucru curat. Tudor: (pe gânduri) Ce dureros e pentru mine să văd şovăiala asta, târguiala asta. Ce-au bieţii oameni de pierdut ? Mizeria, numai mizeria. (Arată o hârtie mare întinsă pe masă şi urmăreşte cu degetul). Uitaţi-vă la tabloul inventarului (râde amar). Inventar viu şi mort! La şaizeci de capi 4 S2 MARIA BANDS de familie cinci căruţe, patru perechi de boi, cai: doi. Ce bine cunosc sărăcia asta. La Sihlea la mine parcă-i altfel ? Cu ce muncea săracu'tata ? C'o mâr-ţoagă de-atârnau pieile pe ea ca la baborniţe! Nenorocita! O porecliseră oamenii «piele lungă». (Tudor îşi aprinde o ţigare dela alta). Gheorghe: Nu mai fuma atât, tovarăşe Tudor. Toată noaptea ai tuşit. Ai nevoie de un gâtlej bun. Nu vezi că mai ai mult de cântat pe-aici ? Stelian: (atins) Stănică-i un caz izolat. Vă spun fără niciun fel de 'nfu-murare: nu cred să mai fie sat unde să se fi dus munca de lămurire cum a dus-o Judeţeană noastră. Gheorghe: (cu uşoară ironie) Adică d-ta ca instructor din partea Ju-deţenei. Stelian: întâmplător am fost eu. C'au făcut greutăţi femeile, e drept. Că bandiţii de chiaburi n'au stat nici ei cu braţele încrucişate, şi-asta-i adevărat. Dar rapoartele mele către Judeţeană arată clar cum am lucrat. Pas cu pas am învins — pot spune — aproape toate greutăţile. Dacă mă'ntre-baţi şi pe mine, vă spuneam că primarul putea să intre şi fără nevastă. 11 urma ea curând, n'aveţi grijă. Tudor: (rece) Cunoaştem rapoartele d-tale, tovarăşe Stelian. In privinţa lui Stanică am procedat cum ne învaţă instrucţiunile Comitetului Central. E foarte limpede: familia rămâne unită. (Intră Toma cu Gherghina Brindiliu). Toma: E nevasta lui Stanică. Tudor: Bună ziua, tovarăşă. Gherghina: Bună ziua. (Gheorghe o pofteşte să şadă). Stelian: Ce-i tovarăşe Gherghina? Ce s'a 'ntâmplat că ţi-ai schimbat gândul ? Gherghina: Nimic, tovarăşe. Stelian: Parcă spuneai că te-ai săturat de sărăcie. Nu ţi-ai luat angajamentul faţă de mine să le convingi şi pe celelalte femei ? Singură te văitai că degeaba cele cinci hectare de pământ, că tot înglodaţi în datorii sunteţi. Gherghina: (închisă) Dac'aşa-i soarta noastră. . . Tudor: Soarta şi-o face omul, tovarăşă. Stelian: Nu vrei şi d-ta să ajungi la o viaţă îmbelşugată, să-ţi vezi copiii îmbrăcaţi, bine hrăniţi, cu şcoală ? Gherghina: (Ascunsă, cu încăpăţânare) Dacă nu-i cugetul meu. . . Gheorghe: (aparte, lui Tudor) Tovarăşe Tudor, lasă-mă să-i vorbesc pe limba mea. Adulmec ceva. Tudor : (zâmbeşte) Poftim. Gheorghe: (tare) Lăsaţi femeia. Daţi-i pace bună. Nu vrea, nu-i nimic. Nu vorbirăţi adineauri cu tovarăşul primar? Şi el spune tot aşa: « Deocamdată intru singur că nevasta nu vrea. Scrieţi-mă pe mine. Mai încolo om vedea. Se răsgândeşte, bine, o iau în colectiv; nu, mi-oi mai găsi eu altă nevastă, că n'au intrat toate femeile în sac». Gherghina: (uluită) Când v'a spus rumânu' meu asta? SE-APROPIE ZIUA 53 Gheorghe: Acuşi cinci minute a plecat de-aici. Gherghina : (neîncrezătoare) Va spus el aşa ? Gheorghe: Chemaţi-1 pe tovarăşul primar. Gherghina: (sare de pe scaun) Diavolul! Ii arăt eu lui. Credea că şi-a găsit proasta s'o 'mbrobodească ? Gheorghe: (nevinovat) Ce te supăraşi aşa, tovarăşă Gherghina? Ce-i omu' de vină ? Dacă n'ai vrut să te'nscrii ? Gherghina: (i se desleagâ limba) Eu ? Să n'apuc să mă mişc din locu' ăsta daqă n'am fost eu dintre ale dintâi. Uite, tovarăşii' dela partid (îl arată pe Stelian) mi-e martor. Dacă nu venea diavolul de bărbat la mine să mă zăpăcească la cap, şi-acum eram în frunte. Că zice: «Femeie, eu am stat de vorbă cu oameni pricepuţi care ştiu multe. Nu-i de noi colectivu', n'o să fie bine. E prea puţin pământ. Eu, dacă-s primar », zice. « Ca peştele trebue să tac, să nu-mi sară tovarăşii în cap. Da' o să le spun că tu nu vrei. Că-ţi faci seama, dacă mă scriu ». Diavolii' ! Gheorghe: Aşa, aşa. Şi-acum ţine morţiş să se scrie. Ce-o mai fi şi asta? E, dar oricum, eu un lucru gândesc: după cum te văd (o măsoară zâmbind) nu eşti d-ta femeie să laşi pe alta să-ţi ia bărbatul. Hm? Ce zici ? Gherghina: Valeu! Gheorghe: Sunt convins c'ai să fii printre fruntaşele gospodăriei. Parcă te şi văd evidenţiată, cu poza colea în jurnal: « Gherghina lui Stanică Brindiliu prima în producţie ». O să-i dea lui mâna cu nevastă evidenţiată să se mai uite la alta ? Gherghina: (potolită, surâzând hoţeşte) Din ce loc eşti d-ta, tovarăşe ? Gheorghe: (mirat) Din Ploeşti sunt, dar de ce? Gherghina: Aşa, să ştiu şi eu în ce loc se nasc oameni de se pricep să tragă femeile de limbă, aşa ca d-ta. (Gheorghe, Toma şi Stelian râd. Tudor zâmbeşte pe gânduri. Gheorghe o bate pe Gherghina pe umăr. Stanică bagă capul pe uşă. O vede pe nevastă-sa. Chipul lui exprimă o comică uluire). Stanică: Ce fanj. aici nevastă? Gherghina: Mă uit la gura sacului. Să văd dacă au intrat toate femeile, ori au mai rămas şi pe afară. Stanică: ? ? ? ? Gherghina: Gospodărie nouă! Nu stricaşi o nevastă nouă! Mătura nouă, mătură mai bine, hai ? Stanică: (Ii întreabă pe toţi din ochi; asta-i nevastă-mea? o ştiam întreagă la minte). Gherghina: Iacă merg şi eu. Vrei, nu vrei, merg şi eu. Stanică : Mergi şi tu ? Gherghina: Merg. Să vedem. N'o mătura destul de bine şi mătura a veche ? (iese). 54 MARIA BANUŞ Stanică: (începe să înţeleagă. Joc de scenă. Priveşte împrejur la chipurile mustrătoare, ori amuzate ale celor de faţă). Am minţit. Zău că am minţit. (Priveşte iar întrebător). De ce am minţit? Nu mă întreabă nimeni. Ce foc am, nimeni nu vrea să ştie. Mă uit la ăi care intră în colectiv. Câţi din ei îs gospodari să-şi facă tarlaua floare, când s'o înfige odată în ea să n'o mai lase ? Cum o să tragă toţi de-opotrivă ? Stau şi mă întreb. Nu ştiu eu pe cutărică ce puturos e ? Gheorghe: Nici câştigu'n'o să fie la fel. Să-i vezi pe cei harnici cum o să meargă acasă cu carul doldora, şi pe ăi puturoşi cum o să caşte gura... Stanică: Nu ştiu eu să vorbesc, ca unii de le turuie gura toată ziua. M'or fi crezând prost. Mă ţin eu aşa mai la o parte. Da'gândesc că la treabă se judecă omul. Lasă să-mi sângere mie picioarele numai ogorul să fie ca floarea. Tudor: Şi chiar c'o să fie ca floarea, ogorul ăl mare, tovarăşe Stanică-Cum n'a putut să fie ăla mic niciodată. Stanică: Aşa să se întâmple cum zici dumneata, (se îndreaptă spre uşa din fund). Gheorghe: Vezi împacă-te cu ţaţa Gherghina, nu vă mai ciondăniţi. Mai rar nevastă ca ea. (Stanică iese) (Gheorghe vesel şi triumfător). Ei, ce spuneţi ? Să mai rămân eu la C.F.R. electrician ? Detectiv trebuia să mă fac. Tudor: Tovarăşi, este o situaţie grea (Hotărît, privindu-i drept în faţă). Trebue s'o privim cu toată seriozitatea (Gheorghe şi Stelian devin atenţi) să luăm măsuri. Nu-i un caz izolat cum socoteşte tovarăşul Stelian. Prin sat umblă tot felul de zvonuri. Chiaburii îşi fac de cap. Trebue demascaţi. Nu de noi. Să-i demaşte ţăranii singuri. Au simţit destul în carne ghiara lor. Să Ie dăm numai prilejul. Să vedeţi cum o să-i dea în vileag. Stelian: (uşurel) Tovarăşe Tudor, d-ta îţi faci griji de pomană. Bine e să punem mâna pe câţiva bandiţi, dar cât priveşte gospodăria, nu-ţi mai face gânduri. Ca pe o mântuire o aşteaptă. N'am stat eu o lună între ei ? Nu mai dau înapoi. Au pornit-o, acum merg înainte. Tudor: Mântuirea! Dac' am şti totdeauna să deosebim drumul bun de ăl strâmb n'ar mai fi aşa luptă grea în toată lumea. Nu-i uşor să risipim întunericul. Stelian: (uşor ironic) Exagerezi, tovarăşe Tudor. Partidul ne învaţă că trebue s'avem încrederej în popor. Pot spune, fără înfumurare, c'am arătat mereu în rapoartele mele. . . Tudor: Cunoaştem rapoartele d-tale. Şi pe mine m'a învăţat partidul multe lucruri, tovarăşe Stelian. In primul rând, să am ochii bine deschişi. Nu-s nici eu om prea învăţat. Is strungar, dar m'am deprins să citesc. Când pot, iau o carte în mână. Am citit, nu de mult, ce spune tovarăşul Stalin despre colectivizare. Spune într'un loc ce primejdios e când ni se pare că putem răzbi totul aşa, «în doi timpi şi trei mişcări », când nu mai ţinem seama de împrejurări. Rapoartele-s foarte bune şi-şi au rostul se-apropie ziua. 55 lor, dar să ţină pas cu schimbările. Ce valoare au rapoartele d-tale dacă strângi ochii şi nu mai priveşti împrejur. Te-ai întrebat ? «Poate s'a schimbat ceva. Poate a intervenit un lucru nou de care eu nu stiu. Ceva care-i face pe oameni să se clatine. Un ce necunoscut pe care trebue să-1 aflu pentru ca să curm răul». Stelian: (ironic) Citeşti cam mult, tovarăşe Tudor. (Intră Toma, amărât). Toma: E aici Costea Ion. Zice că are ceva să vă spună. (Intră Costea). Costea: Bună ziua. Ceilalţi: Bună ziua, tovarăşe. Gheorghe: Ia şezi aici. Spune ce ai pe suflet. Ccstea: M'am gândit aşa: pe mine şi pe nevasta să ne ştergeţi după tabel. Nu mai mergem la colectiv. Stelian: Cum? Toma: Tocmai tu, Costeo, ne 'nfigi cuţitu' pe la spate? Tudor : Ce te-a făcut să iei hotărîrea asta ? Costea: Is om bolnav. Tovarăşii mă ştiu. La colectiv nu se poate fără braţe bune de muncă. Stelian: Dar acum două săptămâni când le vorbeai oamenilor şi le spuneai că altă mântuire de sărăcie nu mai există, atunci nu erai bolnav? Costea: M'oi fi for^-at prea mult la digu-ăla. De când s'a năruit parcă mi s'au tăiat şi mâinile şi picioarele. Toma : (cu înţeles) Ori ţi-o fi necaz pe noi ? Costea : Da' de ce să-mi fie ? Toma: Ştii tu. Acum, e drept, poate că noi am lăsat-o mai pe tânjeală c'aveam mereu gându' la colectiv, dar tu că umbli otrăvit toată vremea ce ispravă ai făcut ? Dat-ai de vreo urmă ? Costea: Când oi avea dovezi ştiu eu ce-am de făcut. Tudor: Bănueşti pă cineva? Costea: Nu bănuiesc pe nimerea. Eu să-mi văd de boala mea. Asta mi-e acu' serviciu. In colectiv nu pot să intru (se ridică să plece). Toma:,Ne 'nfigi cuţitul, Costeo, unde ştii că ne doare mai. tare. Tudor: In gospodărie nu intră nimeni decât de bună voie. Cu toată inima. Cu dragoste de muncă şi cu încredere. Mai gândeşte-te, tovarăşe Costea. Să nu-ţi pară rău mai târziu. Tovarăşii pe care-i laşi azi să pornească singuri cine ştie dacă mâine o să te mai primească la fel, cu braţele deschise. Costea : (dă din umeri) Ce să fac ? Pentru mine aşa a fost să fie (iese ). Stelian: (furios) Să se mai gândească niţel! Uite-aşa-i mijlocaşu'. Aţi văzut ? Stanică la fel se gândeşte, se răsgândeşte, iar se mai gândeşte, iar se mai scarpină în cap, până-i piere pământul de sub picioare. MARIA BANUŞ Gheorghe: (cu ciudă) Poate-o fi şi el «vreun caz izolat »! (se deschide uşor uşa, prin crăpătură bagă capul Moş Spiridon). Toma: Ce-i, Moş Spiridoane? Gheorghe: Intră, moşule. Ce vânt te-aduce pe la sediu ? Spiridon: Vânt bun, din cel ce vine cu ploaie şi belşug. Gheorghe: Aşa să fie cum zici, moşule. Spiridon: Să mă scrieţi şi pă mine. M'am codit eu o vreme, dar acu vezi, nu mai e pe codeală, acu' e pă muncuşoară. « Ia să-mi suflec şi eu mânecile » mi-am zis. « Or mai fi ele crăcanele astea vechi şi ciolănoase bune de ceva ? ». Gheorghe: Bravo, Moş Spiridoane. Ii baţi pe tineri la puncte. Spiridon: A mers greu la început până m'am hotărîtVo iau pe calea asta nouă. Cum îi calu' de trage tot roată la arie. Nu-i vine la 'ndemână s'a-lerge 'n buestru pe şosea netedă şi frumoasă. El tot pe loc a 'nvăţat să se 'nvârtească. Câteodată ştii, mă 'ntorceam şi mă uitam înapoi la zilele mele, cum se 'ntoarce calul înapoi către coadă. Ce vedeam ? Numai sărăcia şi necazurile se ţineau scai de mine. Am stat eu aşa şi m'am gândit: ce, Spiridoane, tu eşti cal ? 65 de ani ai tot bătătorit în loc pământul. Invaţă-te şi tu să priveşti înainte, că om eşti nu catâr. Gheorghe: Să ne trăeşti, Moş Spiridoane. Să ştii că te înscriem în colectiv. Şi mai spune-le şi oamenilor că nu toţi văd aşa bine ca d-ta unde e viitorul şi fericirea lor. (Toma şi Gheorghe de vorbă ca Moş Spiridon, ti conduc spre uşă. Toi timpul căi a durat scena de mai sus, Tudor s'a învârtit de colo până colo, trăgând cu urechea la cele spuse de Moş Spiridon, dar vădit preocupat şi neliniştii de alle gânduri. In momentul când Moş Spiridon iese, Tudor izbucneşte). Tudor: Tovarăşi, suntem pe cale să comitem mari greşeli. Partidul ne-a încredinţat o sarcină de importanţă uriaşă şi noi cum lucrăm ? Lucrăm uşuratec. Greşit am făcut că l-am lăsat pe Costea să plece. Are ceva pe inimă. Nu de florile mărului un om chibzuit şi inimos ca el şi-a schimbat aşa deodată gândurile. Tovarăşe Toma, te rog caută-1. Vreau să stau de vorbă cu el (Toma iese). Am să rămân singur cu Costea. Intre patru ochi o să-i vină mai uşor. Stelian: Noi suntem deprinşi să lucrăm în colectiv. (Tudor îl priveşte-lung ). Gheorghe: Tovarăşe Stelian, dă-ţi seama ce vorbeşti. Dacă judeci aşa, însemnează că d-ta nu ştii ce 'nsemnează muncă tovărăşească, în colectiv. Stelian: Am impresia că tovarăşului Tudor îi cam place să caute încurcături acolo unde nu sunt. Tudor: Tovarăşe Stelian, aprecieri asupra muncii mele o să faci d-ta în «rapoartele » pe care o să le trimiţi. Deocamdată repet: avem un lucru mai important £ de făcut împreună. Să lăsăm de o parte mărunţişurile. Să lucrăm strâns uniţi şi să fim conştienţi: o s'avem de întâmpinat... SE-APROPIE ZIUA 57 (Intră Toma şi Costea). Gheorghe şi Stelian ies urmaţi de Toma. Costea se aşează, Tudor se apropie de el). Tovarăşe Costea, d-ta ai încredere în partid ? Ajută partidul pe ţăranii muncitori ? Le luminează el calea ? Costea: Da, tovarăşe. Tudor: Ştii că pe mine m'a trimis Comitetul Central la d-voastră. Ştii că sunt şi eu muncitor din părinţi ţărani. Uite-te la mine. Arăt eu a om în care poţi să te 'ncrezi, aşa, deplin ? Costea: (îl priveşte cu o umbră de zâmbet în ochi). Da. Tudor: D-ta ai ceva pe suflet, tovarăşe Costea. Ceva care te apasă, şi te face să te ţii de o parte. Nu boala-i de vină. Costea: Nu. Tudor : Ţi-a făcut cineva vreo nedreptate ? Costea: Mie nu mi-a făcut nimenea nimic. Cu mine greu să se ia cineva la râcă. întrebaţi oamenii. Is paşnic de felul meu. îmi văd de treabă, de gospodărie, vin la câte-o şedinţă. . . Tudor: Ceva te-a amărît. Costea: Mă munceşte pă mine un gând de ani de zile. Ştii, de pe când era Drogan pe-aci. Dela Şiret până la apa Buzăului se lăfăia cu moşia. îşi făcuse el într'un loc, la câţiva kilometri de satul nostru, la Gălbenaşu, un iaz cu peşte de toată frumuseţea. Tăiase şi nişte canale şi semănase orez. Stai, îmi zic: de ce să poţi tu să-ţi umfli burta cu peşte şi să vinzi şi la negustorii din Buzău şi din Râmnic şi să nu putem s'o facem şi noi pentru satu' nostru. Ei, dar socoteala d'acasă nu se potriveşte cu a din târg. Doi ani de zile n'am putut-o urni din loc. Cu mormolocii ăia ce să fi făcut ?' Până ce i-am măturat pe toţi şi-am pus primar un om de-al nostru, pă Stanică. Cam moale el, nu-i vorbă, ştii, aşa ca apa: nici nu drege, nici nu strică. Dar bine că nu ne-a pus beţe 'n roate. Organizaţia de partid, nimic de zis, Toma şi Neagu, şi ăilalţi tovarăşi au înţeles numaidecât. Am făcut o mobilizare 'n sat să-i meargă pomina. Numa şi numa cu muncă voluntară am ridicat stăviîaru'. Tudor: (cu interes) Bani nu v'a costat? Costea: (avântat) Nicio lăţcaie. Au adus oamenii salcâmi pentru întă-rituri şi scoabele, ce mai, toate dela ei. Dacă vreţi, să v'arăt registrele să vedeţi cum s'a lucrat. Cu 'ntreceri; pe ăi care rămâneau în urmă îi scriam pe tabla neagră la primărie într'o parte. Pe ăi buni în aialaltă parte. Ştiţi, la început râdeau oamenii, râdeau da' tot se 'ntărâtau. Şi-a pornit o 'ntrecere că nu mai puteai să-i opreşti (în plin elan se întunecă, deodată la chip şi se opreşte din vorbă). E, ce mai vorbesc şi eu aşa ca un nătărău. Când era totul gata, nu-s nici două săptămâni de-atunci, ne-am pomenit cu el la pământ. Prafu' s'a ales din tot. Tudor: Da, da, mi s'a povestit. Şi de semnu' care l-aţi găsit săpat în stâlpi. Costea: (cu patimă reţinută) Pe criminal îl ştiu. Stă scris cu noi pe tabel. Umblă să intre şi în conducere (Tudor îl priveşte intens, întrebător). 58 MARIA BANUŞ -Radu Enache, ăl de-a fost scos din Comitet. Era a doua zi după ce-a aflat că-i scos. Umbla ca turbat. începuse să se cam întunece când m'am întâlnit cu el lângă cooperativă. Se afumase rău. « O să mi-o plătiţi», zice. — « Ce-ai cu mine că eu nu-s din organizaţie ? »-— « Şi tu şi voi toţi, pui de căţea », zice. « O să mi-o plătiţi mai iute decât credeţi. Unde vă doare mai tare o să v'ating. Cum mi-aţi făcut şi voi mie ». A doua zi dimineaţa am găsit digu' stricat. Tudor: De ce n'ai anunţat numaidecât la miliţie? De ce nu le-ai spus tovarăşilor ? Costea: Le-am spus. Mă iau în râs. « Te-ai scrântit de tot la cap, Costeo, de când cu digu'», aşa-mi zic. « Enache o fi el cum o fi, dar nu-i în stare de una ca asta ». Tudor: Şi Toma ţi-a spus tot aşa ? Costea: Toma-i e cumnat. Tudor: Bine. Am să stau de vorbă cu ei. Iţi făgăduiesc c'o să facem cercetări cât mai grabnice. Diseară vino la adunare. Nu se poate tocmai d-ta să lipseşti. Ai încredere în noi. Costea: Am. Dar să mă fac frate de cruce cu Enache, să mă bag într'un colectiv cu el ? Nici mort. Tudor: Dacă se dovedeşte că-i vinovat, nu la colectiv o să meargă el. Unde-o să-1 trimitem noi n'o să-i fie prea dulce. Ai curaj, tovarăşe Costea. Partidul pune temei pe oameni ca d-ta. (Din uşă face semn spre cei de afară să intre cu toţii. Intră Toma, Neagu, Marin, Gheorghe, Stelian). Tudor: (către Toma, Neagu şi Marin) Organizaţia d-voastră de partid a fost anunţată de Costea Ion despre bănuielile pe care le are? Ştiaţi că-i bănueşte pe Enache de crima cu stăvilaru' ? Marin şi Neagu: Nu ştiu nimic. Cu mine n'a vorbit. Toma: Mi-a spus mie. Şi lui Stanică pare-mi-se. Tudor : Şi ce măsuri ai luat ? Ce-ai făcut ? Toma: Nimic. Tudor: Iţi dai seama ce 'nsemnează asta? Eşti secretar de organizaţie. Toma: Tovarăşe Tudor, eu dreapta mi-o pun în foc pentru Enache. Nu că mi-e cumnat, să nu gândiţi că vorbesc aşa fiindcă suntem neamuri. Tudor: A fost exclus din biroul organizaţiei de partid. Pentru ce? Toma: E un mare păcătos. Bătăuş ca el nu s'a mai pomenit. Din nimic îi sare ţandăra. La un pahar de vin nu mai ştie ce face. De mueratec. . . ce să mai spun. A despărţit-o pe ţaţa Anica de bărbatu-său, de Eftimie şchiopu'. A luat-o la el, femeie cu patru copii. Şi-acu' a lăsat-o. Vai de capu' ei. Ii umblă ochii după altele, se vede pricina. Tudor : Bun tovarăş ! Toma: Mare păcătos. Dar are un suflet în el. Inţelegeţi-mă. Gură rea ca a lui mai rar. Sânge iute, aprins. Dar eu capu' mi-1 pun că nu e în stare SE-APROPIE ZIUA 59 ■să facă o asemenea faptă. Şi el a lucrat la dig. Ca un drac. Aşa cum le face •el pă toate. Ţinea la stăvilar ca la ochii din cap. Tudor: Cu-atât mai mult. La furie şi beţie n'ar fi de mirare să se fi .apucat să-1 distrugă. Aşa, ca să lovească şi'n voi şi'n el şi'n toată lumea. Toma: In ruptul capului, nu. Tudor: Ce cred ceilalţi tovarăşi? Neagu: (cu voce sugrumată) Nici eu nu-l cred pe Enache în stare de rasa ceva. Prieten nu mi-e, dar nu-] cred în stare. Marin : Neagule ! (Marin şi Neagu se săgetează cu privirea, li un moment de tensiune. Ceilal{i, nedumeriţi .îşi concentrează atenţia asupra celor doi). Marin: Dacă nu spui tu, spun eu. Neagu: Nu te-amesteca, Marine, în treburile mele. Ce-am avut de spus .am spus. ** Marin: Aici nu ţi-s prieten. Aici suntem tovarăşi. D'aia m'amestec. Eu te-am ajutat să faci ochi, să vii la partid. Neagu: Tu şi cu Enache. Marin: Când ne vine greu la socoteală, uităm ce-am învăţat: că de ■organizaţie nimic să nu ascundem. Neagu: Pe capul copilului meu că nu mi-e nimic mai presus ca partidu'. Să nu gândiţi, tovarăşi, că vreau să vă mint cu ceva (strânge dinţii, apoi, brusc, se hotărăşte). S'a 'ntâmplat aşa: nevasta mi-a plecat de-acasă azi la amiază. A luat şi copilu'. La maică-sa s'a dus. Am aflat că e înţeleasă cu Enache. Marin: Cu noi a fost aşa: înainte de-a se fi luat ei, doi, noi, adică Enache cu Neagu şi cu mine, tustrei fugeam după Ioana. Ni se aprinseseră călcâiele. Ochi ca ai Ioanei, de ! ce să vă mai spun. S'au luat ei, m'am tras deoparte. Aşa a fost să fie. Nu stricăm noi prieteşugul pentru femeie. Şi-aşa ne ţinem strâns unul de altul până în ziua de azi. Cu Enache s'a 'ntâmplat altfel. Aţi auzit pă ce cale a apucat-o. Dac'a început s'o ţie tot aşa, în beţie şi în încăibăreli, păi stai, mi-am zis. « Noi cale 'mpreună nu mai facem. Săi afară din căruţa noastră şi gata ». Toma: (lui Neagu) De ce te-ai ascuns de noi, măi băiatule? Neagu: M'am gândit la colectivul nostru. Acuş că-1 pornim, ce să-i aţâţ împotriva lui Enache ?! S'a scris şi el, să rămâe bun scris. O să lucrăm doar împreună. Ce vine mtâiu ? Ce mă doare pă mine, or ce ne doare pă toţi ? Tudor: (Se apropie de Neagu şi cu un gest de afecţiune caldă îi pune mâna pe umăr) R_ău ai făcut că n'ai venit să te sfătueşti cu tovarăşii. E mai bine aşa. Când avem ceva greu pe inimă să venim la partid. Acum te'ntreb iară: îl crezi în stare pe Enache să facă o asemenea crimă ? Neagu: Nu. Marin: Dracu să-1 mai ştie şi pă Enache ăsta. Şi-a pierdut orice ruşine. Adineauri l-am văzut ţuicărindu-se cu Bulancea, finul lui Vasile Popescu. Era şi otrava de Dănilă cu ei. 6o MARIA BAN US Tudor: Ştiaţi că'n ajun de-a fost stricat digu's'a 'ntâlnit cu Costea şii 1-a ameninţat « c'o să plătiţi voi foarte curând? » Aşa zicea, «pentru c'a fost scos din comitet ? » Neagu-Marin: Nu ştiam. I-auzi! Toma: La furie spune orice. Stelian: Şi face orice. Tudor: (punând lucrurile la punct). Nu ştim încă nimic precis. Gândiţi-vă bine: pe nimeni altcineva nu bănuiţi? Aveţi destui chiaburaşi în sat. Că le staţi ca sarea 'n ochi, nu trebue să vă mai spun eu. Toma: Ştiu eu?! (pe gânduri) Dănilă? Tare e'nveninat. (pauză) Aş!: Prea-i boieros să facă el una ca asta. Beţigaşu'să-1 învârtească în mână,, atâta poate. Da'să ţină o secure şi să mai şi dea cu ea, cade şi el, cade şi securea, îi sboară şi pălăria. Gheorghe: S'a putut folosi de altcineva. Vreo unealtă. Marin: Mai ştii? Are el destui omenaşi ai lui. Ba ţigări, ba niţel mălai,, mai face clacă la grădină cu ei. Ştiţi cine-i mereu pe la el ? Ifrim, dela primărie. Postul lui la Dănilă e. Neagu: Staţi! Am avut nişte vorbe cu bătrânu'. Am ajuns aproape si ne'ncăierăm. A strigat atunci nişte lucruri, că dacă am şti noi ce face şi ce drege el. . . Credeam că vorbeşte aşa, ca moşnegii la furie. Toma: Ptiu ! Doar pisica aia bătrână şi râioasă a mea a mai rămas s'o-bănuiţi. Unde vă stau minţile, fraţilor? Ifrim! Hodorogu-ăla. O fi el zăpăcit şi cam nu ştiu cum dar să-şi ia securea şi să strice stăvilaru'. . . La ce ? Neagu: (posomorit) Ori tot Enache o fi?. . . Tudor: Vă'ntreb acum altceva. Costea-i om cumsecade ? Toma: Dac'am avea mulţi ca el. . . Tudor: Dacă el se retrage, ce-o să spună oamenii? (Toma se scarpină în cap nehotărât). Neagu: De, tovarăşi. Dacă el iese, se poate să tragă mulţi după el. Lumea-t are de bine. Se uită la el ce face. Că-i om gospodar şi cu scaun la cap. Toma: Cam aşa gândesc oamenii. Dacă intră Costea la colectiv, păi « o să fie bună rânduială », cum îi place lui să zică. Tudor: Să punem cazul că se retrage Enache. Că-3 facem noi să se retragă. Toma: (oftează) Vedeţi, aici e'ncurcătura. Cine nu-1 ştie câte năravuri are ? Dar el a pornit printre cei dintâi la noi în sat. A mers cu partidul şi'n 45 şi'n 46. De curaj nu se poate spune nimic. Are curaj. Lumea stă cu ochii ţintă: ce-o face Enache. Dacă iese el, e bocluc. Tudor: Şi dacă rămâne el, vă lasă Costea. (Toma face un gest de tăgadă). Cum vedeţi d-voastră lucrurile? Ce-i de făcut? Vorbiţi. Tovarăşe Toma. . . Toma: Eu cred aşa: să 'ncercăm să-1 convingem pe Costea. Să intre-deocamdată chiar dacă vine şi Enache. Intre timp noi o să facem cercetări si vedem ce-i cu el. SE-APROPIE ZIUA 6l Tudor: Şi dacă nu se lasă convins? Toma: Mai mare bocluc e acum dacă pleacă Enache. Neagu: Aşa e. Marin: Noi colectivul trebue să-1 facem, cu orice preţ. Cum aşteaptă mortu' colacu', aşa-1 aşteptăm de ani de zile. Eu cel puţin, de când eram prizonier, îmi tot frământam mintea. Cum să spargem şi noi găoacea cea -veche, să ieşim la Iumiâă. Neagu: Acum că ne-a venit aprobarea dela partid să nu ducem lucru până la capăt? Tocmai acum s'o prostim? Ce-am fi? Buni de aruncat la câini. Tudor: Tovarăşii ceilalţi ce cred? Tovarăşul Gheorghe. Gheorghe: Cred c'au chibzuit bine cu condiţia să nu se repete greşala de până acum. Criminalul trebue găsit cât mai repede. E de neînţeles cum s'a tărăgănit până azi. (Tudor îi face un semn lui Stelian să ia şi el cuvântul). Stelian: Eu cred că ne frământăm prea mult. Criminalul trebue de sigur găsit fără întârziere. Dar gospodăria o facem noi oricum. Cu Costea, fără Costea, o facem. Oamenii sunt, cea mai mare parte, lămuriţi. In ultimele zile au venit cereri noui de înscriere. Ei ştiu ce ajutor o să primească dela stat. Tudor: Tovarăşi, din ceea ce am discutat eu trag următoarele concluzii: să nu mai întârziem nicio clipă. Tovarăşul Neagu ia legătură cu şeful de post. Enache să fie pus sub urmărire. Să se facă urmăriri în toate direcţiile. Tovarăşul Toma stă de vorbă cu Costea. (Vorbele acestea hotărite ale lui Tudor şi bucuria de a acţiona îi însufleţeşte pe toţi). Marin: Da, da, aşa e bine. Neagu: Nea Toma şi Nea Costea se au prieteni de când jucau leapşa împreună. Marin: Leapşa pe furate. Era să ia aceeaşi fată. Toma: Iote cine vorbeşte. Dar tu şi cu Neagu? (Marin râde încurcat. Din ochi îi dă lui Toma să înţeleagă că nu-i momentul să facă glume pe socoteala căsătoriei lui Neagu). Tudor: Tovarăşul Marin o să ducă munca de agitaţie, dar mult mai energic decât până acum. Mobilizaţi oamenii pentru astăseară la nouă. Să vină negreşit şi femeile. Ţineţi tot timpul legătura cu noi. Pe la şapte ne întâlnim cu toţii aici să pregătim şedinţa. Noroc, tovarăşi, spor la treabă. (Tudor strânge mâna lui Neagu, Marin, Toma care ies. Apoi se întoarce spre Gheorghe .şi cu o voce care şi-a pierdut nota de îndemn luminos şi care exprimă îngrijorare, simţ ascuţit ■de răspundere şi oboseală, oboseală după lunga încordare de până acum). O să fie grea lupta. Grea de tot. Cortina 62 MARIA BANUŞ ACTUL II tabloul 1. O clasă a şcolii din sat care serveşte drept sală de adunare. In stânga, masa la care şade comisia : Tudor, Gheorghe, Stelian, Toma şi inginerii Bălan şi Pelrescu. In bănci, ţărani şi ţărance. In tund, stânga, o fereastră mare care dă spre curte. In fund, dreapta, uşă mare spre coridorul care dă în curie. Acest coridor are şi el o fereastră mare în dreptul uşii, aşa încât prin ambele ferestre se vede la un moment dat noaptea înstelată de afară şi un copac-doi pro-filându-se întunecaţi pe cer. Umbrele cad impresionant asupra chipurilor căci clasa e iluminată de lămpi cu gaz, unele atârnate pe perete, altele aşezate pe masa comisiei. Tablourile de pe pereţi arată că ne aflăm într'o clasă de şcoală. Gheorghe: Aşa stau lucrurile, tovarăşi. Fiecare cu gospodăria lui,, cu bucătăria lui, când vrea şi unde vrea, mănâncă. Poate o să vă înţelegeţi, între d-voastră să vă gătească una din neveste mâncare caldă şi să vă aducă la câmp. Poate o să vă aduceţi mâncare de-acasă ca şi până acum. Cum Veţi socoti de cuviinţă că e mai bine, aşa veţi rândui. Mai departe. . Tovarăşi, cine mai are vreo nelămurire ? (tăcere. Gheorghe zâmbeşte) Pe nimeni nu-1 mai râcâie nimic ? Nicio nedumerire ? Ioniţă: (ridică mâna) Ioniţă Ghinea. Iată: eu vreau să mă'nsor. Cu: zestrea ce fac ? Trebui s'o aduc în colectiv ? Glasuri (din sală) —Iote, iote cui i-a venit vremea de însurătoare?!! — Cât e de când mai sugea la ţâţa mă-sii ? — Ce zestre are Ileana, mă ? — Şi-o fi pus ochii pe alta, poate. — S'o fi întors la domnişoara Steluţa. (Râsete. Ion Bulancea se ridică şi se uită urîl la cel care a vorbit de d-ra Steluţa). Ioniţă: (zăpăcit de atâtea apostroafe, totuşi hotărit să. se lămurească complet). M'am însurat. Bine. Acum încep să vină copiii. Unu, doi, trei, patru... că de-abia încep să vină. Cine-mi dă şi pentru ei ? Glasuri: —Mă, da' repede mai merg la tine toate! Eftimie: (un omuleţ şchiop, zdrenţuros şl amărît). De copii vreau şi eu să ştiu. . . Eu am patru. Gheorghe: Mai pe urmă, tovarăşe. Acum n'ai cuvântu'. Să încercăm să-1 lămurim pe tovarăşu' Ioniţă. Cum te gândeşti ? Dacă te'nsori, soţia nu trebue să fie alături de d-ta în toate ? Dacă are pământ, sigur că-i aduce 'n colectiv. Ori vite de muncă, ori plug, ori semănătoare. . . Ce aduci d-ta în colectiv se cuvine să aducă şi ea. Ce nu aduci, nu aduce nici ea. Glasuri: Aşa, aşa e drept. Gheorghe: D-ta tovarăşe cu cei patru copii, cum te numeşti ? Eftimie: Radu Eftimie. Asta vreau eu să ştiu: dacă am şapte guri de hrănit, primesc la fel ca ăl care n'are decât un copil, ori care n'are niciunul ?' Cine mi-i îngrijeşte ? Gheorghe: Acum cine are grijă de ei? Nevasta. . . se-apropie ziua . . 63 Eftimie: (îi întrerupe vorba. Cu ură). Ba eu n'am nevastă să se ţină de copii. Ei îi trebue alte jucărele. (Râsete. Bulancea îl ghionteşte pe Enache şi-i. spune ceva la ureche. Eftimie se uită împrejur cil ochi răi şi stinşi). Gheorghe: Atunci îi creşti d-ta. In colectiv la fel o să fie. Numai că pământu' care azi e lucrat prost şi-ţi dă puţin, ori şi cât ai munci, în gospodăria d-voastră colectivă unde o să fie lucrat sistematic, o să-ţi dea de două, de trei ori şi poate şi mai mult decât azi. Copiii d-tale, tovarăşe Radu, o să meargă la şcoli la care nici în vis n'ai fi putut visa altădată şi-o să se bucure cu-adevărat de vieaţă. Când or să li se povestească în ce mizerie au trăit părinţii şi moşii lor n'o să le vină să creadă. O să le ia drept basme, drept născociri. Glasuri: Da, da. Să aibă ei cel puţin altă viaţă. Gheorghe: Cine mai are ceva de 'ntrebat ? Stanică: La noi pământu-i puţin. In statut se prevede o sută de zile de muncă pe an. Da' ce-o să lucrăm o sută de zile ? Cum o să 'mplinim norma ? Gherghina: Lasă, bărbate, n'ai grijă că-ţi găsesc eu de lucru. N'ai auzit că facem şi crescătorie de porci ? N'oi mai găsi altceva ? Păzeşti porcii şi tot e-o treabă. Glasuri: (râsete) Asta-i nevastă lămurită, nu glumă! Gherghina: Lămurită şi păţită. (Vecinele de bancă o iau de. după gât şi chicotesc împreună cu capelele apropiate). Stanică: Lasă, iasă nevastă, mai stăm noi de vorbă. Gherghina: (ridică fruntea) Stăm. de ce să nu stăm?! Stanică: Cu grânele care le strângem acum ce facem? Rămân pentru; noi sau le dăm la colectiv ? Gheorghe: D-ta cum crezi? Stanică: Păi cred că astea rămân pentru noi. Numai de sămânţă trebue să ne 'ngrijim. Gheorghe: Aşa-i. Altceva mai ai de 'ntrebat? Stanică: Mai am eu dar acum le-am uitat că prea-s multe. Fănuţa: Ascultă, primarule, ce tot încurci iţele? Ori e da, ori e bălţi arde de glumă cu noi, oameni bătrâni? Gheorghe: Nu te supăra, mătuşă, că de asta ne-am adunat aici, să spunem ce-avem pe suflet, să arătăm ce nedumeriri avem. Ei, cine mai vrea să ia cuvântu'? Cristudor: Cristudor Stanciu. Ce fac eu, că trebui să-mi vând boii pentru porumb' să pot trăi ? La mine nu s'a făcut nimic. Am fost la târg. Gata-gata era să duc şi boii. Până la urmă tot nu i-am dus. Mă gândeam că i-am scris la colectiv. Gheorghe: Bine-ai făcut că nu i-ai dus. Boii fac parte din inventarul gospodăriei. In ce priveşte porumbu', dacă se constată că 'ntr'adevăr n'ai,, cum gândeşti: n'o să-ţi ajute guvernul ? N'o să te-ajute partidul ? •64 MARIA banuş Glasuri: Păi sigur. — Da, da. — Aşa e. (Ţăranii de lângă Cristudor ii vorbesc în şoaptă. In grupul Enache-Bulancea se şuşoteşte •de asemenea). Bulancea: Ion Bulancea. Se 'ntâmplă câte-un om să fie ng^i slab, să .nu poată merge la muncă grea. Ce faci cu el ? Glasuri: (cu ironie) Ii dai un post la vreo cântăreală. — Ori unde se numără banii, acolo-i de el. — Arrabia mălai visează. — II faci şef. de colectiv. Bulancea: (cu răutate) Am întrebat şi eu. Ori nu-i voie? Dacă n'are voie orişicine să vorbească, să ştim. Tudor: Cu bună cuviinţă poate vorbi oricine. Mai ai ceva? Bulancea: Mai am. E vorba de-o bucăţică de vie. Nu-i cine ştie ce. Nici bine să mă 'mbăt după ea nu pot. Da' nu-mi prea vine la socoteală să-mi bea altul vinu'. Aşa că spun: via să nu se ia la colectiv. Glasuri: — Aşa are el: din toate câte-o bucăţică. — Cum de n'ai vândut-o pân' acum? — Da' mărcătoarea şi tractorul care le-ai vândut mai acu o lună, merg ori nu la colectiv ? Cristudor: Căluţu'meu care mi l-ai luat în 46 pe zece kile de porumb, ăla nu-1 aduci la colectiv, hai ? Nu-1 aduci că l-ai mâncat şi pă el fript cum m'ai mâncat şi pă mine. Ghetele care le ai în picioare nu ţi le-oi fi făcut din pielea lui ? Neagu: Tovarăşi, nu se poate să meargă Bulancea laolaltă cu noi. Cer .să fie şters de pe listă. Glasuri: Aşa-i. — E chiabur în toată legea. — N'are ce căuta. — Ne-a jupuit destul. Bulancea: (sare ca fript) Chiabur! De unde mama mă-sii chiabur ■cu zece pogoane ? Glasuri: Şmecher eşti. — A vândut la vreme. Spiridon: Eu nu ştiu prea bine cum îs socotelile astea noui politiceşti -cu chiaburii. La istorii, la snoave, la astea-s eu mai tare; aşa umblă vorba prin sat. Nu la măsuratu' pogoanelor, că n'am avut prea multe la vieaţa mea. Neagu: Moş Spiridoane, fă-o mai scurtă. Marin: Lasă-1 că are taica ceva 'n cap! Zi-i tătuţă! Spiridon: Acu'ri'oţi fi având d-voastră vreme de basmele mele. De-aia zic, să vă spun o istorie adevărată. S'a 'ntâmplat în 46 când cu seceta a mare. se-apropie ziua 65 Băiatu', Marin, mi-era în prizonierat. Pământu', ars scrum. Unde să fi mers la lucru ? Ne 'ntindeam de foame, baba şi cu mine. Ajunsesem de rodeam paiele de parâng. Intr'o bună zi i-a venit femeii mele ceasu' şi m'a lăsat. Nici cu ce s'o 'ngrop, aşa cum am apucat noi din bătrâni, nu aveam. De nici unele n'aveam. M'am dus la creştinul de colo (îl arată pe Bulancea). Uite-aşa şi-aşa, îi zic. Mi-a murit nevasta. Trebue s'o 'ngrop. Nici de sicriu nu am. Tot stă cheresteaua asta în stivă la d-ta fără folosinţă. Fă-ţi o pomană. Dă-mi câteva blăni să-i tocmesc un sicriu. Ne-om socoti mai încolo. Doar n'or rămâne încuiate ploicelele cât or ţine zilele. « Da », zice creştinul de colo, «îţi dau, da'facem un angajament: să-mi dai mie dreptu', vreme de trei ani », aşa a zis, trei ani «să ţin în folosinţă un hectar de-al d-tale, fără altă plată. Şi-apoi vezi să fie ogor, nu suhat d'ăla mocirlos. . . » (freamăt de indignare în sală). Glasuri : — Afară ! — Afară cu el! Spiridon: Aşa s'a făcut, oameni buni, că baba mea îşi doarme somnu' ăl de veci într'un sicriu ca vai de el. Am adunat şi eu de pe unde-am putut nişte scurtături de salcâm. Mult nu mi-a trebuit. Era aşa de puţintică băbuţa, nimic nu mai rămăsese din ea. . . (Pe măsură ce Spiridon vorbeşte, creşte freamătul din sală). Marin : Bine tată, da' de ce-ai ţinut ascunsă istoria asta ? Spiridon: Vezi că bătrâneţea şi prostia se au bine 'mpreună. Mă gândeam să-1 iert. Ziceam: or mai fi lupi pă lume, de-şi schimbă şi năravu' nu numai păru'. Da' vezi, că lupu'tot după legea lui de lup trăeşte. Şi când îi vine bine la socoteală, încearcă să pună şi piele de oaie şi să se strecoare în stână. Glasuri : Afară cu el! Bulancea: Omorîţi-mă! Hai! Ce mai staţi?! Glasuri: Du-te la naiba, că nu te omoară nimeni. Tudor: (se scoală, face un gest de liniştire, apoi rosteşte rar, într'o tăcere deplină) D-ta nu auzi ce ţi se spune ? Aştepţi să fii dat cu forţa afară ? (Bulancea iese urmărit de privirile pline de ură ale oamenilor. Tăcerea e deplină). Tudor: Bine aţi făcut, tovarăşi. Aşa să-i demascam pe bandiţii ăştia. Straşnic le zice moş Spiridon. Uupi în piele de oaie. Da, asta sunt. încearcă să se strecoare cât pot printre noi. Să nu-i lăsăm. Cu cât or să fie mai puţini dintre ei, cu atât mai bine o să meargă treburile noastre. Să trecem mai departe. Cine are ceva de 'ntrebat ? Ifrim: Ce serviciu capătă unu' ca mine la colectiv? Gheorghe: O să faci o muncă potrivită cu puterile d-tale. Stelian: Poţi să păzeşti vitele, ori caii. . . Glasuri: — Dacă-i păzeşte el, păi rămânem fără niciun cal. — Te pomeneşti că-şi aduce aminte din tinereţe. — Grozav se mai îndulcise la geambaşlâcuri (râsete). 5 66 maria banuş Ifrim: Apoi staţi că n'am isprăvit. Să-mi spuneţi la ce vârstă mă scoateţi din producţie (râsete). Glasuri : — Ce producţie, moş Ifrime ? — La primărie-i serviciu' d-tale. — N'a intrat bine şi-şi ascute colţii la pensie. Tudor: D-ta aud că eşti curier la primărie. Slujbaş, cu alte cuvinte. De ce-ai cerut să te 'nscrii la gospodăria colectivă? (Ifrim tace). Spune deschis, fără codeală. Ifrim: Multe spui, multe păţeşti. Tudor: Nimeni nu păţeşte nimic. Ne-am adunat aici ca să vorbim de pe inimă. Vrem să ne-ajutăm unii pe alţii, să ne lămurim cât mai bine. Ce te face pe d-ta, care ai slujbă, să mergi la colectiv ? Ifrim: Acuş ce-o fi o fi. Să vă spun. Pe mine m'a lămurit domnu' Dănilă. Zice: «eşti de-al lor, trebue să intri. Nu eşti de-al lor, nu intri. Dar atunci, hait! Te-ai şi lins -pă bot de slujbă. Aleluia slujbă!». (râsete ). Tudor: Domnu' Dănilă al d-tale n'a prea brodit-o. D-ta rămâi la locu' d-tale mai departe. N'ai de ce să te 'nscrii. întrebări, tovarăşi ? (zâmbeşte). Femeile? Nimic? Sunt toate lămurite? Glasuri: — Da, da. Tudor: D-ta, tovarăşe (către o tinerică). Ţi-a explicat bărbatu'? Vetuţa: (emoţionată) Nimic nu mi-a spus, zău! Glasuri: — Păi bine, Pavele, îl laşi pe Vasile Popescu s'o lămurească ? — I-o fi spus c'o să lucreze cu jandarmu' la spate, cum mi-a spus şi mie. Vetuţa: (emoţionată) Ba eu ştiu cum o să fie. Florica mi-a spus. Gheorghe: Altcineva? Costea: Tovarăşi, eu nu pot intra în colectiv. Sunt suferind. N'are rost să intru aşa. Tudor: Te-ai gândit bine, tovarăşe Costea? Să nu-ţi pară rău. Costea:. M'am gândit. Dacă-s bolnav... (iese). Un ţăran: Pe mine să mă lăsaţi mai la urmă. . . Să mai văd ce-o fi (iese ). Marin: S'a dus s'o mai întrebe pe bunică-sa (râsete). Florica: Ce-ai cu bunică-sa, mă? Ce te legi de femei? Is mai deştepte ele ca voi. Ştiu ele că dela colectiv o să le vină traiul ăl bun. Alt ţăran: Rămân mai la urmă şi eu. . . Să văd ce fac ăilalţi (se scoală şi dă să iasă din bancă). Tudor: (cu glas puternic şi hotărît) Tovarăşi, nu vă lăsaţi influenţaţi de vorbele mârşave ale duşmanilor. Le convine lui Vasile Popescu, lui Dănilă, lui Bulancea şi altor bandiţi de teapa lor să aibă în coastă o gospodărie colectivă ? Vezi bine că nu. O să vină comasarea. Cine are azi pământ cum îi untu' ? Cine are tarlalele ăle mai bine aşezate ? Chiaburii. De ce se tem ei ? Ce se gândesc? La comasare cine-o să capete pământu' ăl mai roditor? se-apropie ziua . 67 Gospodăria colectivă. Şi poate că nu se înşală când îşi fac asemenea socoteli. Ei simt că le scăpaţi din mână. De unde-o să-şi mai angajeze argat să le-astupe gura cu-o ciorbă de prăji şi c'un boţ de mămăligă ? De-aia dau drumul la svonuri veninoase să vă zăpăcească, să vă 'ntârzie, să amâne cât pot ziua când o să le scăpaţi cu totu' din ghiare. (Ţăranul care se sculase să plece, sc aşează din nou in bancă). Enache: Cu comasarea n'o să fie uşor. Toma: A putut partidu' şi guvernu' să ia fabricile cele mari dela industriaşi şi să le dea în stăpânirea poporului şi-o să-i vină greu să facă comasarea ? EnacheTEu aşa cred, c'o să fie greu. Deocamdată nu merg. Să mai meargă şi alţii la greu. Eu am mers destul (se scoală). Marin: O fi greu fiindcă nu te-am poftit în capul bucatelor. Toma: Radule! Suntem membri de partid! Neagu : (ieşit din fire) El ? Membru de partid ? Tovarăş cu noi ? Bandit! Lepădătură ! Ieşi afară ! (Enache vrea să se repeadă la Neagu, dar vecinii îl opresc). Eftimie: (cu ură, ţipă ascuţit). Afară! La muieri! Intre fuste! Acolo-i de tine. Neagu: Criminalule ! Tudor: (poruncitor) Tovarăşe Neagu! Enache: (lui Neagu) Iţi fărâm ţeasta. Neagu: (ieşit de tot din fire, nici nu mai aude strigătul lui Tudor) Criminalule ! Tudor: (tare) Tovarăşe Neagu, comisia-ţî interzice să vorbeşti în felu'-ăsta. (Neagu sc aşează în bancă cu fruntea aplecată, sprijinită în pumni). Enache: Ne mai răfuim noi! Cutră! (iese trântind uşa). Un ţăran: Nici eu nu pot intra. Altul: Nici eu. Glasuri: — Mă mai gândesc. — Eu rămân mai la urmă. (Ies buluc. Gheorghe, Tudor şi Toma se scoală dela masaşi se amestecă printre ei. Ies cu toţii vorbind. In sală au rămas în bănci vreo două zeci de oameni, bărbaţi şi femei. La masa comisiei nu mai suni decât Stelian şi cei doi ingineri. E un moment de tăcere profunda. Fiecare e parcă adânc cufundat în sine. Se aude târâitul greerilor. Noaptea de afară, noapte înstelată de Iunie, e prezentă în sală. Marin se apropie de Neagu, care slă mai departe în bancă, aşa cum l-am lăsat mai înainte, ca fruntea sprijinită în pumni). Marin: (şoptit) Ce-ai făcut, mă? Ce ţi-a venit? Neagu: Nu ştiu. Lasă-mă în pace (tăcerea se rupe. Cei prezenţi încep să şuşotească între ei. Revin în sală Tudor, Gheorghe şi Toma). Ioniţă: Tovarăşi, vreau să vă spun (se emoţionează).. . eu... adică noi. . . mergem cu partidu' până la capătu'lumii. . . O să facă ei, ceilalţi ochi, aşa cum am făcut şi noi. Nu rămân orbi. Vă spun eu. . , (se emoţionează) . Adică noi. . . 5 68 maria banuş Un ţăran: Destul turtoi am mâncat! Destul ne-au flămânzit copiii, înapoi la sărăcie nu mai ne întoarcem! Spiridon: Şaizeci şi cinci de ani am gustat din traiul ăl vechi. Destul a fost. Prea bine-i ştiu gustu'! Prea mi-a rămas amar şi usturos pă limbă. Alt ţăran: Am pornit-o, acu' nu mai stăm pă loc. Tudor: Tovarăşi, sunt încredinţat că oameni ca d-voastră hotărîţi şi 'dârji, trebue să izbutească în ceeace au început. Sunt încredinţat că gospodăria colectivă pe care-o s'o înfăptuiţi, o să fie în aşa fel condusă şi orânduită, încât să însemne o pildă de bună gospodărie pentru tot judeţu'. Plină de victorii e calea pe care v'aţi ales-o. Poate -că la început ea vă pare spinoasă. Dar nu sunteţi singuri, faţă în faţă cu greutăţile începutului. Partidu' o să vă dea tot ajutoru'. Iată însă că noi am lăsat svo-nurile neghioabe şi veninoase ale bandiţilor să pătrundă până 'n inima noastră. Ceeace s'a întâmplat aici dovedeşte că nu prea suntem buni soldaţi. Noi adormim la posturile de veghe şi lăsăm duşmanu' să pătrundă în rândurile noastre şi să ne otrăvească sufletele. Bandiţi ca Vasile Popescu, Dănilă, Bulancea, Duţu, nu şi-au pierdut vremea. Datorită lor, gospodăria colectivă nu poate deocamdată să ia fiinţă. Glasuri: —(freamăt) Cum? — De ce ? — Nu se poate. — Mergem înainte orice-ar fi. Tudor: Instrucţiunile noastre căpătate la Comitetul Central al Partidului nu ne îngădue să înfăptuim o gospodărie colectivă cu un număr prea mic. Glasuri: — (freamăt). — Suntem mulţi. — Ii convingem noi şi pe cei de-afară. Tudor: Da, tovarăşi. Să-i convingeţi. Să ie arătaţi cât de viclean lucrează duşmanii. Cum încearcă pe toate căile să vă lege de mâini şi de picioare. Le trebue argaţi, le trebue datornici pe care să-i jupoaie. Le trebue slugi. Dar voi v'aţi săturat de ei. Sunteţi stăpâni pe viaţa şi pe soarta voastră. Glasuri : (freamăt). — Să mergem. — Să-i lămurim. — Vrem să iscălim statutul. Tudor: Da, tovarăşi, (zâmbeşte) Dar să nu uităm o vorbă înţeleaptă din bătrâni: porcul nu şe îngraşă de Crăciun. Aşa, fraţilor. Astă seară nu mai putem semna statutul. Mergeţi. Staţi de vorbă cu oamenii. Mâine vedem noi cevom face. (Ţăranii încep să se scoale din bănci şi să părăsească sala. Membrii comisiei le strâng mâna, wându-le: « Noroc! » « Treabă bană! » « Nu vă lăsaţi! » Inginerii schimbă câteva vorbe cu Tudor şi pleacă şi ei. Tudor îi spune Florichii să rămână. Neagu sade mai departe se-apropie ziua. 69 in bancă, la fel ca mai înainte. Tudor se apropie de el. Se învârteşte cu paşi mari, nervos, prin ţaţa băncilor. Cei rămaşi, strânşi în jurul mesei, discută pe şoptite. Florica deschide fereastra. Toma aduce lămpile care atârnau pe perete şi le pune pe toate pe masă. Restul sălii rămâne în umbră. Masa comisiei e ca un focar de lumină. Tudor se opreşte brusc în fafa lui Neagu. Acesta ridică capul. Se privesc. Neagu lasă capul în jos). Neagu : Am văzut negru naintea ochilor. N'am mai ştiut ce spun. (Tudor se apropie de masă. Grupul activiştilor e luminat intens). Tudor: Să ne analizăm munca. Cu ce am greşit ? Din tot ce s'a întâmplat se desprinde clar un lucru: bandiţii şi-au făcut liberi jocul. Au folosit toate punctele noastre slabe. Care e învăţătura pe care trebue s'o tragem? Ce măsuri luăm ? Toma: Tovarăşe Tudor, trebue să punem mâna pe Popescu şi pe Dănilă. Marin: Aşa-i. Să le tăiem moţu' chiaburaşilor, că altfel otrăvesc tot satu'. (In dosul ferestrei deschise care dă spre curte îl zărim pe Ifrim, sau mai bine zis, vârful cuşmei lui care Se mişcă uşor în întuneric. Nu poale fi văzut de cei de pe scenă). Toma: Pe Enache să nu-1 mai scăpăm din mâini. Tudor: Să luăm hotărîri nu-i de ajuns. Trebue să le şi aduci la îndeplinire. Ca un adevărat membru de partid. Tovarăşe Neagu. . . (Neagu se scoală încet din bancă şi se apropie de grup). Florica: Ţi-ai ieşit din pepeni ca un prost, frăţioare. Toma: Mai vinovat îs eu decât Neagu. Eram sigur de Enache. Pentru nimic în lume n'aş fi zis c'o să ne facă una ca asta. Marin: Cât trăeşte omu 'nvaţă. Acum ce-a fost a fost. Vorba-i cum o pornim mâine din loc să nu mai facem iar vreun pocinog ? Tudor: Nu «ce-a fost a fost». Suntem luptători. Un luptător nu trece aşa*"cu buretele peste ce-a fost. învăţăm din înfrângeri, cum învăţăm şi din victorii. Tovarăşul Stalin ne învaţă că trebue să ştim să ne strângem în ordine atunci când împrejurările ne sunt potrivnice. Să strângem rândurile şi să pregătim viitorul atac. Glasuri : ■— Aşa-i, aşa-i! Tudor: Ce-a făcut tovarăşu' nostru ? (îl arată pe Neagu). In momentu' cel mai greu a uitat că e pe un front de luptă, că e soldat. A asvârlit puşca. Şi-a adus aminte de nevastă, de duşmănii personale, de daraverile lui. Şi a început sâ strige ca un descreierat. Ce efect putea să aibă lucrul ăsta asupra oamenilor ? S'a văzut. Neagu: Nu pricina cu nevasta e de vină. Nu de asta mi-am pierdut cumpătu'. Pentrucă ne-a trădat... l-aş sdrobi cu mâinile mele... Ti-călosu'! Marin : Ehe, băiatule! Eu te-am adus la partid, şi nu mi-era ruşine cu tine până acum. Dar văd că mai ai multe de învăţat. Toma: Neagu-al nostru se-aprinde rar dar bine. Gheorghe: Fraţilor, noi comuniştii trebue s'avem suflet arzător şi mintea rece, altfel nu suntem buni de nimic. Neagu: (încet) Ce jăratec am eu pe inimă, nimeni nu ştie. 7° mariâ banuş Tudor: Ba ştim. Şi nu-i greu să'nţelegem. Pe toţi ne arde. Neagu: Daţi-mi o treabă. Să mă vedeţi de-aici înainte. Tudor: In primul rând, trebue să 'nveţi să te stăpâneşti. Iţi iei angajamentul în faţa tovarăşilor să lucrezi potolit, cu mai multă chibzuinţă ? Neagu: îmi iau. Gheorghe: Să vedem planul de acţiune. Eu cred că nu-i bine să căutăm criminalii pe două drumuri deosebite. Una singură-i gaura lor de şerpi; dacă punem mâna pe unul, punem mâna pe toţi. Tudor: Tovarăşul Neagu să păstreze mai departe legătura cu miliţia. Adineauri în curte şeful de post mi-a comunicat câteva lucruri. (Le face semn să se apropie şi Ic vorbeşte în şoaptă. Nu se aude ce spune. II vedem pe Ifrim înăllându-se pe vârful picioarelor şi încercând cu orice preţ să audă ce se vorbeşte). < Deocamdată rămâne aşa cum am stabilit înainte. Vasile Popescu şi Dănilă. (Ifrim se ascunde, apoi se strecoară şi dispare). Bine înţeles că nimeni nu suflă o vorbă din ce-am hotărît aici. Răspundem cu capu'. Auzi, Florico ? (Floricăi) Să stai de vorbă cu fiecare în parte, dela femeie la femeie. S'o ştii pe fiecare ce-o doare şi de ce şovăie. Toma: Vezi, Florico, şi de Maria mea. Nici la adunare n'a fost chip s'o aduc. Tot îmi dă zor cu ţarcu' în care o să stea copiii. Nu pot să-i scot năzdrăvăniile astea din cap. Florica: Ţaţa Măria nu se uită cu ochi buni la mine. Să stea tovarăşa Sofia de vorbă cu dumneaei. (Toma face ochii mari). Toma: Păi ce-are cu d-ta? Florica: (lasă ochii 'nj'os) Ce ştiu eu. . . (Toma o priveşte lung dar nu pricepe nimic). Tudor: De mâine inginerii încep lucrările pregătitoare pentru comasare. In legătură cu asta vreau să cunosc părerea voastră. Tovarăşe Toma, uite schiţa pe care mi-a dat-o inginerul Bălan. (Toma, Tudor, Gheorghe, Stelian şi Marin se apleacă deasupra planului. Neagu se depărtează de grup. Ii face semn soră-si să vină lângă el). Neagu: Nu mai pot răbda. Trebue s'o văd. Să ştiu într'un fel sau altu*. Florica: Parcă era vorba să te potoleşti. Neagu: Potolit o să-i spun. S'o văd. Să-mi zică. Aşa ori aşa. Cu el ori cu mine rămâne. Florica: Mergi şi te hodineşte, măi frăţioare, c'ai avut destul pe ziua de azi. Neagu: Florico, tu să te duci acu' la ea. Ştii unde doarme. Fereastra de dă în drum. Baţi încet. Are somn uşor. Se trezeşte ea. Să vină la locul nostru în dudău, în grădina lui Drogan. O aştept acolo. Nu mă duc acasă. Până dimineaţa o aştept. Florica: Nebun te-a mai făcut maica, Neagule. Neagu: Să vină. Auzi, o aştept. îndată plec şi eu. Florica: Bună seara, tovarăşi. Glasuri : — Noroc, tovarăşe Florica! se-apropie ziua . — Noroc! Florica : (iese). Marin: Neagu se pricepe mai bine. El a fost o vreme responsabil de tarlale. Gheorghe: (lui Tudor) Iar fumezi prea mult. N'o să te lase tuşea să dormi. Tudor: Dar cine mai poate dormi noaptea asta? (Gheorghe îşi îndreaptă spatele). Gheorghe: Eu, tovarăşe Tudor, zău că nu spun nu la o duşcă de somn. Tudor: Sunt de părere să terminăm treaba asta (indică planul). Să aibă mâine dimineaţă inginerii ce lucra. Intr'un ceas am dat gata totul. Hm ? Ce spuneţi ? Toma: Ce mai lungim vorba? Să ne vedem noi trebşoara terminată şi-o să tot avem vreme să dormim. Ia spune, Neagule, locul lui Cristudor nu are bat la miazănoapte cu al lui Bulancea ? Da' ce ? Voiai să pleci ? (Neagu tace). Oi fi avut destul pe ziua de azi. . . Să te lăsăm acum dacă eşti obosit. . . Neagu: (se apropie de masă, se uită la plan şi se aşează) Nu tovarăşi, nu voiam să plec, nu-s obosit. O să tot fie vreme să dorm. Să vedeţi cum e cu locul lui Cristudor. . . Cortina tabloul ii Noaptea printre lufişe, în parcul fostului moşier Uragan. In stânga, un trunchiu răsturnat de copac. In dosul trunchiului, stânga, o potecă. In fund, tufişurile. Eventual în perspectivă, câmpul. In dreapta, doi-trei salcâmi, o potecă. Noapte înstelată. La ridicarea cortinei, scena e goală. Cei trei apar din stânga. Mai întâi Enache şi Bulancea, în urma lor, Vasile Popescu. Enache: (cu glas încleiat de băutură) Haideţi acasă la mine. Să vă arăt ziarul dacă nu mă credeţi. Cu poză cu tot. « Ţăranul muncitor Radu Gh. Enache luptă cu dârzenie împotriva exploatării moşiereşti ». Bulancea: In patruzeci şi şase erai şi tu bun la ceva. Enache: Hai şi să vedeţi singuri. E şi casa şi agudu' dela poartă (îl trage pe Bulancea). Vasile: (în urma lor, cu voce sugrumată) Rămânem aici (se lasă jos pe trunchiul de copac). Enache: (lui Bulancea) Hai mă odată, că plec fără voi. Vasile: (îşi strânge haina la gât, e scuturat de friguri) Ce să fac mai înainte ? Doamne Isuse Cristoase, ce să fac ? Bulancea: (alarmat) Ce-i, Nea Vasile? (îl lasă pe Enache şi se apropie de Vasile Popescu care-i vorbeşte în şoaptă sacadat, scuturat de friguri. In acest timp, Enache se reazămă de un copac şi-l îmbrăţişează). 72 maria banuş Enache: Nimeni nu merge cu Enache. O oaie râioasă. Nimeni nu pune mâna pe ea. Să; nu capete râie. (se dă cu capul de copac). Râie! Râie ! Bulancea: Vin: aici. (Enache se apropie şi se aşează pe jos cu capul rezemat de trunchiul de copac). Enache: <£Criminalule »!JAşa: « Criminalule »? O să vedem noi cine-i mai tare. La? noi în R.P.R. nu] merge] aşa.. . de capul tău. Eu sângele mi-1 vărs. . . pentru tovarăşi. Asta sV'ştie el.? Mi-1 vărs Jot. Picătură cu picătură. . . Bulancea: Isprăveşte cu văicăreli e astea. Stăm cu ştreangul la gât, bă. Auzi ? Cu ştreangul la gât. Enache: Cin' se vaită. Nu eu mă vait, secărica se vaită. Secărica lui Nea Vasile. Curată şi frumoasă ca lacrima. . . De patruzeci şi cinci, patruzeci şi cinci de grade în cap. . . Bulancea: (îl scutură) Trezeşte-te, beţivule ! Partidu'umblă după noi. Şi-au pus în gând să ne lichideze. Enache: Foarte bine (îşi aşează capul mai confortabil pe copac, ca pe o pernă). Să vă lichideze, să scap de voi (închide ochii). . . cum am scăpat şi de Drogan ăsta . . . Bulancea: (lui Vasile) Ce-a mai auzit? Hai zi mai repede. (Popescu tace scuturat de friguri. Bulancea îl ia de umăr). Zdreanţă ! A zis şi de mine ? Mi-a zis pe nume ? Vasile: De tine şi de mine. . . şi de Buzatu şi de Duţu ... de toţi. Bulancea: Potoleşte-te, hoit afurisit. Ce tremuri aşa? (Bulancea sare în sus şi începe să se învârtească de colo până colo). Bulancea: De pământ l-aş fi dat. Să-i fi sucit limba aia bătrână şi puturoasă. Dacă nu'ncepea cu poveştile lui, nici capul nu mă durea acum . . . Şi dacă vin în noaptea asta ? Ce mai căutăm acasă ? Vasile: Mâine de dimineaţă vin. Aşa zicea. Vine şefu'cu miliţienii şi cu Neagu... Ce mă fac eu ? Nici schimburi n'am. Cum ajung până la munte la văru-meu ? Bulancea: Miliţienii cu Neagu (arată către Enache). De ăsta spunea ceva ? II ridică"şi pe el ? Vasile: Nu ştiu. Nimic n'a spus. Bulancea: Neagu mai e ia şcoală? Vasile: Sunt cu toţii acolo. Bulancea: Nea Vasile... Drumul lui Neagu spre casă pe-aici pe la Drogan e . . . Vasile: (tremurând) Aşa-i, bine zici. Haidem... Bulancea: Stai, nasule. De fugit o să tot fugim noi, dar măcar nu ca iepurii. Să simtă şi ei. . . Hai ? Să simtă că nu-i uşoară joaca. Popescu: Mi-e rău. Nu ştiu ce am. îmi vine greaţă. Ia uite cum îmi tremură mâinile. se-apropie ziua . 73 Bulancea: Las' să tremure. D-tale n'ai nevoie de mâini, (arată spre Enache). Spune-i de Neagu, că vine să-1 aresteze. Că Neagu i-a aţâţat şi p'ăilalţi. O'nghite la sigur. Cum te văd şi cum mă vezi. Vasile: (visător) Dacă-1 lichidăm pe Neagu, în inimă-i lovim. Bulancea: Nu noi îl lichidăm, Nea Vasile (rânjeşte). Ce-avem noi de 'mpărţit cu el ? (se apropie de Enache). Să nu mă laşi să vorbesc singur cu nebunu'. Auzi? D-ta ştii mai bine să-1 iei pe fiecare. (Balancea-i trage de picioare pe Enache, capul acestuia cade de pe copac şi se loveşte de pământ. Enache geme tare şi se ridică greoi, buimăcit încă, dar pe cale de-a se trezi din pricina loviturii). Enache: Cine-i acolo? Cine dă? Unde sânt? Bulancea: Vino-ţi în fire. Ascultă omule, nu-i vreme de pierdut. Neagu şi-a pus în gând să te lichideze, auzi ? Să isprăvească odată cu tine. Acuşi trebue să vină. Enache: Ce 'ndrugi acolo, viperă spurcată? (îl înşfacă de piept). Vasile: Lasă-1. Intreabă-mă pe mine. Dela mine le ştie. (Enache îi dă drumul lui Bulancea). Sânt la şcoală cu toţii. Stau la sfat: pe cine să aresteze mai întâi. Ifrim a auzit tot. De asta a venit acu' noaptea la mine. Când aţi luat-o voi înainte atunci mi-a spus. Mâine dimineaţă s'a isprăvit cu noL Pun mâna pe toţi. Pe tine, pe mine. . . Enache: Pentru ce? Că-mi plac ochii nevesti-si ? Pentru asta n'a intrat încă nimeni la ocnă. Bulancea: Pentru colectiv, bre, nu pentru muiere. Enache: Au mai ieşit şi alţii din colectiv. Vasile: Nu-s de-ai lor, dela partid, ca tine. Zice că i-ai trădat. De asta.. La început ăilalţi nu voiau s'audă. Până i-a 'nduplecat Neagu. Ci-că zbiera: Cu mâinile mele am să-i sucesc gâtu'. Enache: Asta n'o mai apucă el. Bulancea: Să-i băgăm mâna în gâtiţă, să isprăvim odată. Dela el ne vine tot focul. Vasile: Câinele! Câine turbat. Ce i-am făcut eu? De-abia îmi târăsc-zilele. Tot ce-mi cere le dau. Bulancea: Acuş trebue să pice. Ne-ascundem colo 'n dudău. . . (lui Vasile) D-ta ieşi şi-1 ţii de vorbă. Pe urmă sărim noi. Ştim ce-avem de făcut. Vasile: (rânjeşte cu înţeles) Şi pe Ioana lui cine-o s'o mai strângă 'n braţe, hai ? Tot era bun Neagu la ceva. . . Enache: Taci. Vezi că-mi spăl cuţitu 'n tine. Vasile: Ai şi tu un prieten la viaţa ta. Cu mine ţi-ai găsit să vorbeşti, aşa ? Ori fiindcă nu-ţi arăt dosul ca tovarăşii. Câte nu mi-ai făcut când erai la conducere ! Ehe, copilule, copilule. Dac' ar fi să te ţin de rău... Da' eu pe toate le-am uitat. Ştiu cât eşti de cătrănit la suflet. Bulancea: O să ne vină şi nouă ziua să ne luminăm. 74 maria banuş Vasile: I-o fi frică să n'ajungi iar în Comitet, să rămână el fără post. De asta vrea să te bage la ocnă. Enache: (vorbeşte ca dintr'un vis greu, întunecat) Ba de Ioana-i e lui mai mult. Ca să rămână cu Ioana. . . De-aia vrea să mă 'nfunde la beci. . . N'o să mai ai tu parte de ea, Neagule. Nici eu, da' nici tu. Bulancea: Ssst! Se aude ceva. Vine. Haidem. (Intră în. tufiş. Enache împins pe la spate de ceilalţi. Intră din stânga, Ioana. Se uită împrejur. II caută pe Neagu. E agitată, neliniştită. Ii e frig. Să plece? Să rămână? Rămâne. Se aşează pe trunchiul de copac). Ioana: Maică, măiculiţă. Ce-o fi cu mine? Niciodată nu mi-a fost aşa. Parcă tot bate crivăţul, şi m'aruncă dintr'o parte într'alta. Uite. . . cestele !. . . Şi cerul ce liniştit!. . • Nu se mişcă nicio frunză. Cui îi pasă de inima mea ? (pauză ). (încet de tot, Ioana începe să-şi murmure un cântec de jale. Intră Neagu neobservat de Ioana şi vine până în faţa ei. Ioana îşi înalţă capul. Se privesc. Ioana izbucneşte înlr'un plâns înnăbuşii). Neagu: Hai, gata! Vrei să-ţi plângi toate lacrimile? (încet). Ioană... Să vii înapoi acasă. Ioana : De asta m'ai chemat ? Neagu: De asta. Tu nu ştii ce faci. Ioana: Nu ştiu. Neagu: Vii acasă. Ioana: Nu vin. Neagu: O să-ţi muşti degetele. Pe mamă-ta care te-a făcut o s'o afuriseşti. Nu-i om să poţi trăi cu el. Ioana: Tu eşti om? Fiindcă nu dai în mine şi nu mă înjuri, de-aia eşti om? Ai venit tu la mine să-mi spui de-ale tale, ce te gândeşti să faci. . . şi cum. . . să socotim. .. împreună. . . dacă eşti om. Neagu: Aşa o să facem. Ioana: M'ai scris pe tabel. Nicio vorbă nu mi-ai spus. La partid umbli mereu până la două din noapte, şi eu te-aştept să-mi spui şi mie o vorbă bună. Intrebatu-m'ai tu vreodată: ai tu inima să mergi la colectiv, Ioană? Neagu: Ţi-am spus de-atâtea ori: aia e vieaţa noastră şi nu alta. Tu nu vezi ? Uite-te la ţoalele astea de pe noi. Şase ani tot argat la Duţuleştii. Cu ce m'am ales ? Nici baticu-ăla roşu care-1 tot visezi n'am putut să-1 cumpărăm. Ioana: Măcar nu stă nimeni să mă 'mpingă din dos. Neagu: Tâmpenia asta de unde ai mai cules-o ? Ce-ţi mai îndrugă drăguţul d-tale, hai ? Ioana : Neagule ! Neagu: Ce ? Ori n'ai ibovnic ? Halal bărbat ţi-ai ales. Mă râde tot satu', dar măcar ştiu c'ai făcut schimb bun. Şi patu 'n care dormi o să ţi—1 zălo-gească la cârciumă. Vai de capu' tău. Ioana: Mai bine te-ai plânge pe tine că te-a legat de gard. se-apropie ziua . 75 Neagu: Ioană. . . Cum gândeşti tu. . . Să nu mai fim împreună niciodată . . . De copil nu-ţi pasă ?. . . Ioana: Lasă-mă. Aşa-mi vuieşte capu' de parcă-i râu-ăla dela moară. Neagu: Nu pleca. Ioana: (se apropie de el, se apleacă şi-l îmbrăţişează) Mă duc, Neagule. ., Ce-o mai fi cu mine nu ştiu (iese). Neagu: (Singur, zâmbeşte amar) Am fost potolit, tovarăşi. Vă place •de mine ? (îşi îngroapă faţa în palme). (Din dosul tufişului răsare tiptil cu paşi tărăgănaţi de om bolnav, Vasile Popescu). Vasile: Ce faci aici, Neagule, la ceasul ăsta? Neagu: Mă 'ntrebi să nu te 'ntreb eu pe d-ta. Vasile: .De mine, băiatule, nu se lipeşte somnu'. Asta e. Umblu să-mi mai amăgesc durerea. Nu ştiu: rac o fi, ori ce? Când începe să-mi hârâie aici în capu' pieptului şi să mă scormonească, parc'o şi văd pe-aia cu coasa lângă mine. Zilele omului ca iarba câmpului... Numai ce 'nfloreşte în păcate şi-a şi trecut coasa dumneaiei. . . Hârş! Neagu: Poate vrei să ţi se mai ierte din păcate, că văd c'ai început de pe-acum cu spovedania. Nu m'ai nimerit, nene. Du-te la taica popa. In catastivul meu nu ţi se şterg păcatele, ţi se adună. Vasile: Ce v'am făcut eu, neiculiţă ? De ce nu lăsaţi oamenii în bună pace ? Neagu: Ca pruncu' nou născut, aşa eşti de neprihănit. Vasile: Nici în somn nu-mi daţi pace. Parc'aţi fi nişte dihănii, aşa veniţi. Şi noaptea asta m'aţi canonit. Se făcea că eram un mistreţ. Tu mă fugăreai prin nişte porumburi. Am stat aşa pitit pân' ai venit, tiptil, ai dat păpuşoiul de o parte şi m'ai ochit. Neagu: Vise. . . Vasile: Vise, hai? N'o veni nimeni dintre voi să-mi spargă uşa. Neagu: Mergi la şeful de post şi-l întreabă. Eu nu-s miliţia. Vasile: Aşa, cristoşii şi dumnezeii mă-ti. Nu eşti miliţia ? Nu ştii nimic ? Atunci de ce umbli după oameni să-i înfunzi în puşcărie ? Neagu: (îşi dă seama de primejdia în care se află şi ca să câştige timp vorbeşte cu un ton uşor, aproape glumeţ) Ai vreo muscă pe căciulă, Nea Vasile ? Vezi să nu pun mâna să-ţi prind musca. Să nu-ţi cadă şi căciula. Vasile: (întărîtat) Râzi, puişorule, râzi cât mai poţi râde. Iţi mai atârnă ţie caşul la gură ? Ce-are a face ? Eşti tu mare şi tare ? Eşti! Ţi-ai pus în gând să prinzi cu juvăţu'tot satu' ? Neagu: (îşipierde stăpânirea de sine) Câine! Nu mă face să vin la tine, tâlhar afurisit. Vasile: Hei, porumbelule, porumbelule. Suntem prea mulţi pentru puterile tale. Cu unu' n'ai făcut nimic. (Neagu face un gest ca şi cum ar vrea să se repeadă la el, dar se reţine în ultima clipă). Neagu: Las' că plăteşti tu, câine. 76 maria banuş Vasile.: Pentru ce, mă rog, să plătesc ? Neagu: Ai să plăteşti şi tu şi toţi de teapa ta. Nu lasă partidu' niciuna tâlhar nepedepsit. Vasile: Şi ce tâlhărie am făcut, s'aud. Grozav le mai ştii pe toate (rânjeşte). t Neagu: Cloacă de lepădături. Nu ştim noi cine a umplut satu' cu scornelile alea spurcate ! ? Aşa crezi ? Nu ştim că vă stă în gât vieaţa nouă care-o. pornim ? Vasile: Nătărăule ! Pentru-atâta vrei să mă trimiţi la ocnă. De nimic nu sunteţi buni. Vă trece vânatul ăl gras pe sub născior şi voi trageţi cu-puşca după vrăbii. Neagu: (Atent. Simte că Vasile o să divulge ceva. Se stăpâneşte) Ce vânat, Nea Vasile ? Vasile: Tare sunteţi mototoli. Mai încerci să mă tragi şi de limbă, pe mine, vulpe bătrână. Fiindcă vreau eu, nătărăule, d'aia-ţi spun. Uite-aşa de-un gust, măcar să nu mori prost, cum ai trăit. De-o lună de zile vă tot aruncaţi din colţ în colţ şi tot boi aţi rămas. Ia zi, cum arăta litera aia de era săpată în bârnele dela stăvilar ? C'aţi sgâit ochii cu toţii la ea, da' nu s'a dumirit niciunul din deştepţii voştri ce-o fi (desenează cu degetul în aer un R). Aşa arăta or ba? «Răzbunare». Ăsta-i răvaşu' nostru. Aşa o să vă. scriem pe toate. în frunte-o să. vi-1 punem. Nimic să nu rămână întreg, pă picioare. Praf şi pulbere să s'aleagă de tot ce faceţi cum se alege şi din agoniseala mea. Aşa. Să crapi cu taina asta 'n tine. In mormânt să te frigă. Ţi-a sunat ceasul, javră (Neagu se repede la el şi-l înşfacă). Săriţi, fraţilor (Neagu continuă să-l ţină pe Vasile dar se 'ntoarce către tufiş. In această clipă;:Vasile scoate cuţitul dela brâu) Ajutor, săriţi că mă omoară. (In tufiş mişcare. Bulancea fuge. Enache sare din tufiş şi se repede asupra lui Vasite Popescu. O secundă prea târziu. Acesta i-a înfipt lui Neagu cuţitul în spate. Neagu cade-gemând. Enache se luptă cu Vasile Popescu. Acesta încearcă să-l înjunghie şi pe Enache. Nu izbuteşte. Disproporţia dintre forţele lor e prea mare. Enache-i smulge cuţitul şi-l doboară., îşi scoate cureaua dela brâu şi-i leagă mâinile). Vasile: (geme, tremură, strigă isteric) Iartă-mă, iartă-mă Radule. Băe-ţele ! Dă-mi drumu'. . . Nu mâi am multe zile de trăit... Ce ţi-am făcut ?. . . Enache: Şarpe. Taci că-ţi smulg limba din gură (se apleacă asupra lui Neagu, îi cercetează rana. îşi rupe cămaşa de pe el şi-l bandajează). Neagule !: (Neagu geme). Nu-i nimic. Stai liniştit. Venim îndată să te luăm. (Vasile se târăşte în genunchi la picioarele lui Enache). Vasile: Desleagă-mă, iartă-mă. Binecuvântat să fii câte zile-oi avea. Enache: Care sânteţi în bandă? Vasile: Ce bandă? Nu ştiu de nicio bandă. De-abia-mi târăsc zilele. Enache: Scoală, fiară. Marş înainte. O să spui tu unde trebue. Vasile: Tu ai vrut. Tu m'ai trimis la el să-l ţin de vorbă. Dă-mi drumu' că spun tot. Enache: Te mişti? Ori de nu, cu picioarele 'nainte pleci de-aici. se-apropie ziua . 77 Vasile: Am să le spun că m'ai silit, că m'ai ameninţat, că stăvilaru' tot tu l-ai stricat (Enache nici n'ascultă ce vorbeşte Vasile. Se apleacă din nou .asupra lui Neagu, îşi scoate haina şi o pune căpătâi). Enache: Neagule, m'auzi?... (către Vasile), Dacă moare... Tu nu scapi viu din mâinile mele. . . Să mă mănânce ocna. . . da' tu nu scapi •viu (îl împinge înainte şi ies). Cortina ACTUL III. A doua zi dimineaţa, în zori. Sediul organizaţiei de partid din comună. La începui lumina e rece, cenuşie. Treptat se intensifică devenind,' spre sfârşitul actului, lumina caldă a unei dimineţi de Iunie. La ridicarea cortinei, Tudor se află întins pe banca •de lângă perete. Doarme cu braţul sub cap. E învelit cu o manta veche de ploaie. Baba Fănuţa strânge mucurile de ţigări de pe jos, deretică şi bodogăneşte. Fănuţa: Blestemaţilor! Ia te uită pe unde le-au mai asvârlit (se apleacă sub masă şi dă cu mătura). Fumează, scuipă, ce le pasă. Să trăiască baba Fănuţa. Are cine să cureţe după dumnealor. Parcă-i doare pe ei de şalele mele. Se foesc parcă-s nişte draci, doamne iartă-mă. Nu le-au mai stat picioarele toată nopticica. Da' nici gura. Dacă mai văd pe vreunul că intră, îi spun eu una că de-andaratelea iese pe uşă. Barem un ceas să-1 lase să aţipească. Da' -ce-i aici la noi ? Partidul ? Ori târgul drăgaicei ? (A ajuns cu deretecatul în apropierea băncii. Se opreşte în faţa lui Tudor şi clatină compătimitoare din cap). Ce-a ajuns bietul om! Nici tu casă, nici tu masă! Uite la el! Cred şi eu că nu-şi găseşte locul. Ăsta-i culcuş de om viu ? Numai bun să-ţi rupi oasele. Cât i-am spus: «vino la mine, n'oi avea cine ştie ce în bordeiul meu, da' un -pat tot o să am». «Aşi, că nu poate, că n'are vreme »! (Tudor sesvârco-leşte în somn pe banca îngustă şi tare. I-a amorţit braţul pe care-şi reazimă capul). Na, să vezi c'acuşi mă pomenesc cu el pe jos! (Tudor mişcă braţul ■care-l doare, geme şi deschide ochii). Tudor : Nici o veste ? Fănuţa : Nimica! (Severă) Tot aşa o duci dumneata ? Tot pe bănci d'astea dormi ? Tudor : (Se ridică, şi-şi întinde braţele a oboseală) Nu chiar totdeauna! Numai când e nevoie! Fănuţa : Ia zi, măcar ai plată mare ? Viaţă câinească văd eu că ai.. . Tudor: Mare, mătuşico! Mare de tot! Mai mare decât toţi miniştrii şi împăraţii de pe lume! Fănuţa : Aha! Aşa maică, cel puţin vă plăteşte bine! Tudor: (Pe gânduri) Am ogoare mari, cât vezi cu ochii! şi tractoare, şi semănătoare, şi cirezi de vite, şi. .. Ce să-ţi mai spun ?... 78 maria banuş Fănuţa : (supărată) Dacă ştiam c'ai să-ţi râzi de mine, nu te mai întrebam, nimic. Tudor: (O ia de umeri) Cine-şi râde de dumneata, mătuşă? Din inimă-ţi vorbesc, zău aşa. Nu există om mai bogat pe lume decât mine. Tot ce-o să strângeţi voi aici când o să aveţi colectivul, fiecare grajd care o să-l ridicaţi, necare pom pe care o să-l sădiţi, totu' i-al meu... De-ar fi toţi ^oamenii; de pe pământul ăsta mare, bogaţi ca mine, bine ar fi. . . Fănuţa: înţeleg eu ce vrei să spui! Frumos, frumos, nimic de zis! Da' nu poate omul să trăiască totdeauna aşa, ca păsările cerului! Mai are nevoie şi de-un pat, de-o casă. . . de-un rost al lui. . . Tudor : Şi de-o nevastă, ia zi ? Fănuţa: Şi. Tudor : Ia stai să-ţi arăt ceva! (se scotoceşte în buzunar). Vezi fără ochelari ? Fănuţa: Da' ce-s eu, una d'aia de optzeci de ani? (Tudor îi întinde o-fotografie). Fănuţa: Ptiu, să nu le fie de deochi! Graşi mai sunt! Da' zi numai doi ai ? Tudor: Păi, câţi ai fi vrut? Că numai de doi ani ne-am luat! Ori pe vremea dumitale, te pricepeai să faci mai mult de unul pe an ? Fănuţa: Hooo, da' slobodă gură mai ai! Şi eu care ziceam că eşti sfânt nevoie mare. Tudor : Altădată să bagi mai bine de seamă la bărbaţi! (Se uită la ceas) Mătuşă când s'or trezi tovarăşii, dacă întreabă de mine, să le spui că am ceva treabă în sat. Mă 'ntorc eu curând. (Iese prin fund). (Baba Fănuţa se uită după el, apoi continuă să deretice şi să bodogănească. Intră din fund Florica). Florica: E cineva aici? Fănuţa: Tovarăşii' Tudor a plecat. Ăilalţi au aţipit niţel. Au avut destul noaptea asta. Ei ? Florica: Vai, tare-i e rău, tuşe Fănuţa. Se duce Neagu al nostru, tuşe Fănuţa. Am venit să aud cu urechile mele ce-i cu doctorul ăla, că tot nu mai vine, veni-ar numele. . . Fănuţa : Lasă fata babii, nu te trece aşa cu firea! Dacă are zile scapă el. Florica: Dacă l-ai vedea! E aprins tot la faţă şi mereu vorbeşte într'a-iurea. De când l-au adus, tot aşa e. Sanitarul nu mai ştie ce să-i facă. (Plânge)- (Gheorghe bagă pe uşa din stânga un cap ciufulit şi obosit cu ochii umflaţi de nesomn). Gheorghe: (intrând) Ce s'a întâmplat? Florica: I-e rău tare. Ce-i cu doctorul? gheorghe: Tocmai voiam s'o mân pe baba Fănuţa la voi. Am sunat iarăşi spitalul. Zice că de-un ceas şi mai bine a plecat. Trebue să pice. Nu mai plânge. Să nu te vadă aşa când şi-o veni în fire. (Florica iese prin fund).. Tovarăşul Tudor unde e ? Fănuţa: Vine numai decât! Are ceva treabă în sat. se-apropie ziua . 79 Gheorghe: (Pe gânduri) Aha! Când vine să mă scoale. (Gheorghe iese prin stânga. Prin fund intră Ioniţă). Ioniţă: (Dârz) Vreau să vorbesc cu cineva dela Partid. Tovarăşu' dela Bucureşti unde e ? Fănuţa: Numai tu mai lipseai! Pentru Dumnezeu! Lăsaţi oamenii să-şî mai tragă o leacă sufletul. Ce daţi aşa buzna ! Unu' intră, altu' iese. Unu' intră, altu'iese! Ce-i la noi? Partidul e? Ori moară e? (Ioniţă se îndreaptă înspre usa din stânga. Baba Fănuţa i se aşează în cale şi acoperă uşa). Unde te trezeşti ? La maică-ta în tindă ? Aici eu poruncesc! Ioniţă: Ascultă, tuşe Fănuţa, nu-i după cum vrei dumneata. Nu pot să aştept! E lată rău! Dumneata nu ştii ce se întâmplă! Fănuţa: Voi le ştiţi pe toate! Grozavi mai sunteţi. Că bine le-aţi mai scos la capăt! Pe Neagu l-aţi pricopsit, ai ? Colectivul l-aţi făcut ? Când să zic si eu doamne ajută, c'o să am o pâine mai bună la bătrâneţe. . . Ioniţă: Tuşe Fănuţa, uite-te la mine! Să nu-mi zici mie pe nume, dacă. nu-1 răzbun pe Neagu! Fănuţa: Minte de vrăbioi! Nici cât un vrăbioi. Ioniţă: Tot utemeul meu n'aşteaptă decât o vorbă ca să-l răzbune! Nimeni nu ştie cine-i Neagu! Numai noi. Ca soarele-i pentru noi! Fără el ce eram ? Nişte nătărăi! Nişte vrăbioi, cum spui dumneata. După cine găsisem eu să mă iau ? După colţatul de Dincă. al lui Popescu! Fănuţa: Şi lui Steluţa, foanfa lui Bulancea, cine-i trăgea clopotele? Ioniţă: (Ruşinat) Eu, tuşă Fănuţa ! Eu ! că eram mai prost ca un vrăbioi! Până a venit Neagu la noi la U.T.M. şi ne-a scuturat. Ce ne facem fără el ? Deabia ana" prins ş i noi aripi. (Din stânga intră Stelian. Arată şi el obosit, nedormit, se îndreaptă spre bala Fănuţa).. Ioniţă : Tovarăşe! Stelian: Mai târziu, drăguţule, acuma avem treabă. Ioniţă: Trebue să vorbesc cu tovarăşu' dela Bucureşti. Stelian: Ce-ai să-i spui lui, poţi să-mi spui şi mie. Ioniţă: (Vorbeşte precipitat şi fără şir, din pricina emoţiei) Aşa nu mai merge! Oamenii vorbesc şi una şi alta. Se adună pe la colţuri. Da' nu numai asta! Nea Eftimie a şi pus mâna pe un pietroi cât capul meu de mare! Stelian: Stai băiete, ia-o mai încet! Ce vorbesc oamenii? Ce pietroi? Ioniţă: Pietroi, să-i spargă ferestrele lui Nea Radu, lui Enache adică. Ce ? Nu ştie lumea ce a fost cu el şi cu Neagu ? Crede că prosteşte tot satul. Că adică el i-a prins pe bandiţi. Că el 1-a scăpat pe Neagu! Stelian: Păi aşa şi e! (Eftimie intră prin tund şchiopătând). Ioniţă: Fiindcă Neagu nu poate vorbi. Crede c'o să scape basma curată. Cine s'a înhăitat cu bandiţii, nu el ? Eftimie: Casa lui Neagu cine i-a stricat-o? (încetul cu încetul intră prin fund alţi câţiva ţărani,' figuri cunoscute dela adunarea din ajun. Printre ei se află Costea Ion şi Marin). So maria banuş Un Ţăran : Dumnealui sforăie cocoţat în vârful perinilor şi bietul Neagu... Eftimie: Aoleu, dar şi când o începe răfuiala" noastră! Altul: Eu zic că mai bine i-ar fi să-1 ridice miliţia, să n'ajungă să ne dea nouă socoteală. Costea: (Violent) Ce aveţi cu Enache? Ce vă legaţi de el? Eftimie: Până nu-1 belesc nu mă las. Costea: Om bătrân! Ar putea să-ţi fie ruşine. Pentru o femeie să faci atâtea istorii. De mult trebuia s'o fi iertat! Eftimie: Nici în mormânt. Cu patru copii m'a lăsat, pentru botul lui păros! E un vampir, fraţilor, aşa să ştiţi. Un Ţăran : Să vină în faţa noastră! Să dea socoteală. Ce-a căutat acolo ? Altul: Unde miroase a sânge, hop şi el. Costea: Mai bine ne-am băga singuri degetele în ochi, să ne desmeticim. Umblăm ca nebunii de colo, până colo, să ieşim din glod şi mai rău ne înfundăm. Am făcut şi noi o treabă în viaţa noastră. Am făcut stăvilarul. Aveam o bogăţie, o mândrie a noastră. Au venit tâlharii ăia şi ni l-au stricat. Putrezi-le-ar oasele să le putrezească. Acum Enache, bun, rău cum o fi, el i-a dat pe faţă. Şi noi nu, că hai să izbim tot în Enache. Se poate ? Eu zic fraţilor să-1 lăsăm în plata Domnului, să ne vedem acum de-ale noastre. Azi, mâine, pleacă tovarăşii la Bucureşti şi noi, am pus-o de mămăligă. Cu ce rezultat se întorc dela noi. Nici nu ştim bine cine merge. Nici n'am iscălit statutul. Un Ţăran : Drept spune! Altul: S'o pornim! Să facem listele. (Se formează în chip spontan două tabere. In jurul lui Costea, cei care vor să purceadă la alcătuirea listelor pentru gospodăria colectivă. In jurul lui Eftimie, spiritele agitate care îndeamnă să meargă grămadă la Enache acasă, să-i spargă geamurile şi să-l ia pe sus. De sigur, taberele nu sunt perfect delimitate. E un învălmăşag de voci, exclamaţii, pălării aruncate furios la pământ, etc.). Marin: O să plătească el cu vârf şi îndesat. Ioniţă: Să-1 răzbunăm pe Neagu, tovarăşi! Costea: (De obicei foarte cumpătat în gesturi şi în vorbă, îşi pierde stăpânirea de sine, îşi asvârle pălăria de pământ şi strigă). Aţi căpiat de tot! Pupăza şi cioara voastră de nebuni! Daţi-1 dracului! Dacă-1 tăbăciţi ce-aţi. făcut ? Tot n'o să iasă colectivul din pielea lui, asta s'o ştiţi! (In mijlocul vacarmului apare din stânga Gheorghe, trezit de sgomot. Ciondănindu-se şi strigând, ţăranii ies pe uşa din fund, strânşi în jurul lui Costea şi al lui Eftimie). Gheorghe: Ce-au păţit? Stelian: Enache trebue arestat. Mă duc să vorbesc cu şeful de post. Gheorghe: Aşteaptă. Tudor trebue să sosească. Stelian: Mai Iasă-mă,tovarăşe, cu dădăceala asta! Sunt de-o lună de zile aici şi cunosc terenul destul de bine. Cel puţin tot aşa de bine ca dumneavoastră, care aţi venit acum câteva ceasuri. (Gheorghe îl priveşte ascuţit. Prin fund intră Tudor cu un aer preocupat. Gheorghe ii lasă pe Stelian şi-i vine în întâmpinare. II întreabă din ochi). ! se-apropie ziua . Tudor: (Lui Gheorghe) Am fost. Gheorghe: Şi ? Tudor: Cred. Nu ştiu încă sigur. Mi s'a părut că da. Mi-a povestit totul. L-a sguduit ce i-am spus. Dar mă tem, mă tem să nu facă vre-o prostie! Gheorghe: Să nu se omoare? Tudor: (Dă afirmativ din cap) Măcar a zecea parte din ce-am stricat de-aş putea drege. Parcă m'aş mai naşte odată. Gheorghe: Ce-a spus? Tudor: Să-l las să se gândească. Stelian: Tovarăşe Tudor, ai aruncat odată o vorbă: că noi lucrăm uşu-ratec. Mare dreptate ai avut. Stăm şi pălăvrăgim şi Enache trebuia de mult arestat. Dumneata ştii ce e în sat ? Cum fierbe lumea ? Cred, şi pe bună dreptate că toate-s născociri de-ale lui Enache, ca să scape cu faţa curată. Ce ne facem dacă-şi ia tălpăşiţa ? Cum răspundem noi în faţa Partidului ? Ştim că-i amestecat până peste urechi în crimă şi-l lăsăm să sforăie între perne. Tudor : Vinovat ? Sigur că-i vinovat! Pentru asta o să-l judece Partidul! Sunt mulţi vinovaţi în chestia asta. Mai mulţi decât îţi închipui. Stelian : Mai mulţi ? Tudor: Da, mai mulţi! Criminal nu-i Enache, să ne înţelegem. Satul fierbe ? Să fiarbă! Să nu ne speriem de asta ! Când e prea liniştit îşi fac tâlharii mai uşor de cap. Frământarea de-acum e bună. O să iasă aluat bun din ea. Asta-i pâinea sănătoasă de mâine. Stelian : (Face un gest de nerăbdare) Va să zică îl lăsăm liber să-şi facă mendrele! Tudor: II lăsăm liber. Nu ca să-şi facă mendrele. Ca să ne ajute. Stelian : Iţi iei dumneata răspunderea ? Gheorghe: Ne-o luăm. (Intră Marin prin fund, abătui şi încruntat). Marin: A venit doctorul. A încuiat uşa. I-aşa tăcere la ei, că-ţi vine să-ţi iei lumea în cap. Nu lasă pe nimeni să intre. (Brusc) Tovarăşi, Neagu al nostru moare. Şeful l-a mai întrebat odată pe Vasile Popescu, tot aşa spune, că Enache i-a pus la cale. Că Enache a băgat cuţitu' în Neagu. Tudor : Şi dumneata crezi ? Marin: Mi-a fost prieten Enache. Mi-era drag. Nu l-aş fi crezut în stare. Ne ţineam strâns unul de altul. (Violent) Crucea şi dumnezeii lui de bandit! Cine l-a pus să se arunce cu capul înainte 'n prăpastie. L-am iubit. Aşa cum l-am iubit, aşa l-am şters din inima mea. A ucis ori nu, nu ştiu. Ştiu că e amestecat în omor şi trebue pedepsit. Tudor: La ţanc ai venit cu vorba asta. Bine c'ai început dumneata. Cineva dintre noi trebuia să înceapă. Ceri ca Enache- să fie pedepsit. Foarte bine. E amestecat în crima de astă noapte. Şi-şi merită pedeapsa. Dar vreau mai întâi să-ţi spun un lucru. Văd că nu ştii. Dumneata eşti mai rău amestecat 82 maria banuş in crima de astănoapte. Dumneata. Şi nu numai dumneata. Şi el. (II arată pe Toma) Şi ei. (II arată pe Stelian şi pe Gheorghe) Şi eu. Toma: M'am gândit la asta. De când l-au adus pe Neagu, mă gândesc mereu.. . Tudor : Ce-am făcut noi când am aflat de bănuelile lui Costea ? De crima dela stăvilar ? Ce-am făcut eu ? L-am chemat pe Enache să stăm de vorbă cu el ? Nu ! Pe el am tăbărît cu toţii cu bănuelile. Nu de bandiţi ne-am legat întâi şi întâi. Nu de chiaburi. Dar dintre noi toţi, dumneata eşti cel mai vinovat. Erai prietenul lui. Ce-ai făcut, când ai văzut că începe să calce în străchini, să bea, să strice casele oamenilor ? (Marin tace) Ce-ai făcut după ce a fost scos din comitet ? Ai mers la el ? Ai fost alături de el ? L-ai ajutat ? Răspunde ? Marin: Nu. Tudor: Te-ai gândit vreodată, cum i-o fi lui singur, cu gândurile lui păcătoase, încotro merge, unde-o să ajungă ? Am stat de vorbă cu el o mulţime. Ăsta nu-i om de asvârlit. E un păcătos. Dar e un om de-al nostru. Tu cum l-ai sprijinit ? I-ai dat una cu piciorul să se prăvălească mai repede în prăpastie... « Ca un lup, iarna, când îl omoară iarna şi frigul, aşa mi-era», zice. Şi-l cred. Aşa îi era. Marin: (Pe gânduri) Aşa-i era! Tudor: Nu s'a prăvălit, s'a oprit la buza prăpastiei. Dar nu fiindcă l-ai ajutat tu. Aşa crezi că înţelege un comunist prietenia ? Marin: Nu, tovarăşe Tudor! Tudor: Gata suntem să aruncăm cu piatra. Pe noi nu prea ne cercetăm, cum lucrăm, cât greşim (zâmbeşte uşor). Hai să-ţi mai svârl puţină sare pe rană. Dumneata, tovarăşe Marin, eşti agitator în comună, nu ? Marin: Da. Tudor: Pe Stanică primara', cum l-ai luminat? Ţipă carnea pe el, că se desface de bucăţica aia de holdă. Cum i-ai explicat, ce bolovan de picioare e peticul ăsta de pământ ? Cum l-ai ajutat în şovăiala lui ? Toma: Să vă spun eu. Noi ăştia mai sărăcuţii, care aşteptăm colectivul ca mana cerească, ne cam făceam haz de bălăbăneala lui, când pe o parte când pe alta. Şi el, aşa, mai molcuţ, cum îi e felul, nu prea ne ţinea de rău pentru asta. Gheorghe: Şi buboiul în el se lăţea. Până a pus-o la cale pe nevastă-sa. . . (De afară de pe prispă şi din curie, se audă o puternică rumoare. Stelian, Marin, Toma, ies prin fund să vadă ce e. După ieşirea lor intră lot prin fund, Ioana. E trasă la fa[ă şi foarte obosită). Ioana: A scăpat. El m'a trimis să vă spun. I-a făcut doctorul nişte injecţii şi şi-a venit în fire. Doctorul zice c'a avut mare noroc, puţin mai într'o parte, îi găurea plămânul. (Mişcare de bucurie la Tudor şi Gheorghe. Acesla se apropie de Ioana şi-i strânge mâinile. Ea i le lasă fără nicio vlagă. E istovită de lot ce s'a întâmplat cu ea). se-apropie ziua . 83 Gheorghe: Bravo, bravo ! Şi ce mai spune, îşi aminteşte ce s'a întâmplat ? Ioana: (Luptându-se cu sine ca să poată vorbi) Vă trimite vorbă că Enache 1-a scăpat dela moarte, Vasile Popescu i-a băgat cuţitul în spate. Cine mai era acolo nu ştie. Dar mai erau şi alţii. Că Vasile îi striga să vină. . . (Uşa din stânga se deschide încet şi intră Enache ca barba mare, nerasă, cu hainele mototolite, greoi, abătut, dar holărîi şi cu ochii strălucind de febră. Ioana e surprinsă. Joc de scenă. Enache se apropie de Tudor). Enache: M'am gândit. (Pauză) «Şi-un nebun îşi pune ştreangul de gât, asta nu-i mare lucru ». Aşa-i. Am să lupt. Tudor: N'o să-ţi fie uşor. Ai să întâmpini multe. Lumea e înfierbântată rău. Enache: Ştiu. O să lupt. Tudor: Să le spui adevărul. Tot adevărul. Oamenii au nevoie de adevăr. Enache: O să lupt. Orice-o fi cu mine. Orice mi s'o întâmpla, n'am să uit niciodată vorba dumitale bună, tovarăşe. (Tudor se apropie de Gheorghe şi-i vorbeşte în şoaptă. Enache se îndreaptă spre Ioana care a asistat deoparte la desfăşurarea scenei. Pauză. Joc mut ntre Ioana şi Enache. Ea nu-i cu totul desprinsă din farmecul lui. Dar hotărîrea de a rămâne cu Neagu e luată. Enache e foarte departe în această clipă de Ioana şi de orice frământări erotice). Enache: Cum îi e ? Ioana: Bine. Enache: Bine? Ioana: Bine. Enache: Şi tu ? Ioana: Şi eu. Enache: Iartă-mă! (Ioana întoarce capul să nu i se vadă lacrimile care o podidesc şi iese prin fund. In uşă, îl dă la o parte pe Ionifă care apăruse mai înainte şi care face ochi mari la cele ce se petrec. Enache îl observă). Enache: (îşi pipăie barba. Se adresează lui Ioniţă) Ce te uiţi aşa ? N'am ieşit din mormânt. Ioniţă: Nu mă uit, nea Radule. (încetul cu încetul, în dosul lui Ioniţă, în uşă, se strâng capele curioase. O parte din cei strânşi în curte intră în scenă tăcuţi, cu ochii ţintă la Enache: Spiridon, Marin, Costea, Toma, Maria, Florica, Stanică, Sofia Săndulescu, baba Fănuţa, Cristudor, Eftimie, ele). Enache: Uită-te băiatule, cât pofteşti. N'am ce ascunde, (Deşi vorbeşte pentru toată lumea, începe prin a i se adresa lui Ioniţă. Ii vine mai uşor Să-şi înceapă mărturisirea aşa, ca şi cum ar vorbi numai cu Ioniţă) O să mă judece Partidul, băiatule. Să n'ajungi vreodată ca mine. (Se adresează lui Toma şi lui Marin) Voi ştiţi, cât am fost în comitet, am făcut şi rele şi bune. Mi se cam suise la cap. îmi cam dădeam drumul. Pe urmă a fost încăibăreala aia, pentru viţelu' de i l-au furat lui Cristudor. Mi-am dat rău în petic, dar nu visam că pentru una ca asta să fiu scos. (lui Toma) Nu ştiu ce-mi venea să-ţi fac, când mi-ai zis că n'am ce să mai caut la şedinţe, la comitet. « Aha, mama 84 maria banuş voastră, vreţi prospătură », mă gândeam, « de asta l-aţi adus pe Neagu în locul meu. Să vedem cum o să puneţi colectivul pe roate fără mine ». Cam pe atunci au început să mă miroasă ăia, să se dea în jurul meu, ca pe lângă hoit. Nici că visam ce vor. Mă ungea la inimă. Stăteau cu mine, mă chemau la o ţuică. . . Chiaburi, chiaburi, dar tot nu-s câinoşi ca tovarăşii, mă gândeam. Până în noaptea asta. . . Mă afumasem rău. Tot cu ei, cu Bulancea, cu Vasile. Dela şcoală am mers drept la el, zăcea mereu. Ne chema să venim la el să-i ţinem de urît. Zicea că dacă n'are pe cineva lângă el, o tot vede pe a rânjită, cu coasa. Era şi Bulancea, tot dela adunare venea. Cât îi de hapsîn Vasile, a desfundat în cinstea mea o secărica din 35. «Las' că facem noi un colectiv al nostru, zice. Pe tine te punem preşedinte. Nu colectiv de golani, tot oameni unu şi unu, să plesnească fierea în ăi puturoşi. Eu râdeam, îi înjuram de mamă. Nimic. Parcă nici n'auzeau. Băusem cam multişor. La plecare vine Ifrim, sporovăeşte ceva cu Vasile şi pleacă. Hai, că să meargă şi ei cu mine până acasă, că eu singur n'am să ajung. In grădina lui Drogan, rămânem pe loc. Eu mă las jos şi aţipesc. Cât, nu ştiu. Deodată mă scoală «s'a isprăvit cu noi» zice, «mâine dimineaţă pune miliţia mâna pe noi. Cu Neagu vin. Neagu i-a întărîtat contra ta », şi dă-i cu Neagu în sus, cu Neagu în jos. începuse să fiarbă sângele în mine —«pe aici pe la Drogan, taie el drumul spre casă. Nu-1 lăsăm. II dăm gata !» Şi mă împing înăuntru în tufăriş. Venea careva (se uită fără voia lui spre Ioana, privirile tuturor se îndreaptă spre ea). După asta a venit şi Neagu. Mai târziu când Ioana a plecat, Vasile a ieşit din Dudău. Nu mă puteam mişca. Eram ca un mort. îmi înlemniseră şi mâinile şi picioarele. La furie multe spune omu'. Asta-i una. Altae să-l vezi pe băiat acolo singur şi amărît. (Se adresează lui Tudor şi lui Stelian) Eu, tovarăşi, eu l-am adus pe Neagu la partid, din mâinile mele a crescut bucăţica asta de băiat. Tare mi-era drag. La ce-1 puneam, gata era; Niciodată nu zicea nu. Nimic nu-i.venea prea greu. Cel mai drag mi-era. (Pauză) Când a şuierat Vasile: «noi am stricat stăvilaru', semnu', ăla noi l-am făcut. înfrunte o să vi-1 punem. Praful să se aleagă din toate ale voastre! » M'a lovit parcă ceva în moalele capului. « Ce caut eu aici între bandiţi, ăştia-s nişte bandiţi, nişte criminali. . .». Dau să mă reped. II văd pe Bulancea că se uită la mine. Ii sticlesc ochii ca la lup. Gata să sară. Ii dau un pumn. Se ridică şi o ia la fugă. Mă reped la Vasile, băgase cuţitu' în Neagu... Pe la spate. . . (Intre oameni se observă o agitaţie care creşte pe măsură ce spusele lui Enache. devin mai violente). Maria : De vii trebue să-i jupoi pe ăştia! Enache: Pe mine judecata m'aşteaptă. Ce-o mai fi nu ştiu. Aşa că dacă v'am spus, v'am spus ca să nu se mai găsească vre-un smintit ca mine. Să n'asculte nimeni fâsâitul lor de şerpi. (II apucă pe Ioniţă de braţ) Auzi mă, ăştia-s mai veninoşi ca şarpele. Până nu ne otrăvesc tot sângele nu se lasă. Şă n'ajungi ca mine, auzi mă. ? (Către ceilalţi) Să-i îngrămădiţi în găurile lor. Să-i striviţi. Prea i-am oploşit la sân. De-asta le vine uşor. De-asta ne neno- se-apropie ziua 85 rocesc. Cum m'au nenorocit pe mine... (îşi face loc să iasă. Moment de tăcere. Marin se apropie de el, îi pune mâna pe umăr, se privesc). (Costea şi Toma se apropie şi-i dau' mâna lui Enache. El iese prin fund. Freamăt între ţărani). O Ţărancă : Arză-i'ar focu' de bandiţi! Maria: Usca-li-s'ar mâmile să li se usuce! Numai de blestemăţii se ţin. Alta: Parcă nevestele lor îs mai bune? Cine mi-a împuiat capul, c'o fi,, c'o păţi, ca să nu intru în colectiv! (Agitaţia şi vorba continuă). ; Stelian: (Aparte lui Tudor) Acum îmi dau seama, tovarăşe",Tudor, muîte prostii era eu să fac. Te rog să mă ierţi. Chiar dacă o fi să le spui toate în raportul dumitate... Tudor: Lasă asta, tovarăşe. Bine că-ţi dai seama... (Se îndreaptă spre ceilalţi). Eftimie: La toţi le-aşi pune foc. Costea: Mai bine am pune ceva rânduială în treburile noastre. Cât o să mai umblu după voi cu listele astea ? Pleacă tovarăşii la Bucureşti. Şi ce liste duc la Partid ? Trebue şi statutul să-l iscălim. Cu vorbe în vânt n'am făcut nimic. (Femeile vorbesc foarte agitate între ele). Marin: Acuş e pornirea, fraţilor. Toma: Eu zic aşa, că noi care suntem cum s'ar spune şi mama si tata colectivelor dela noi din judeţ, să trimitem vorbă la Partid, că o să fim exemplu' pentru alelalte sate. Să înveţe dela noi, ce-i aia muncă şi gospodărie. Asta să trimitem vorbă la Bucureşti. Dar să ne ţinem angajamentul, fraţilor. Să nu dăm de vre-o ruşine. Sofia: (In şoaptă Măriei) Hai zi, zi. Maria: (Posomorită) Lasă-mă, tovarăşe Sofia, ce mă înghioldeşti asa ? Ce pot eu să le zic? Mă înghioldeşte. Că: hai, hai. Da'eu numai dumneaei i-am zis. Parcă eu pot să vorbesc între oameni. Rumânul meu a mai umblat, a mai văzut. . . Dar eu ce ştiu ? Nici să vorbesc ca lumea nu pot. (Brusc, cu durere în glas) Nimic n'am învăţat! Nimic. Ca o vită am trăit. Numai de vătămătura mea şi de muncă am ştiut. Să vă spună Toma: beteagă ori ba, eu pe deşălatelea muncesc. Una vreau să vă spun. Poate oi nimeri-o. Când om avea colectivul nostru, să nu-1 aud pe careva că zice: « eu de munca asta nu-s bun. Asta nu vreau. Că eu ailaltă vreau ». Cu mine îşi găseşte beleaua atunci. O să-şi auză o vorbă, cum n'a auzit de când mă-sa l-a făcut. Asta e. . . Gheorghe: Bravo, tovarăşe Maria. Da' ce facem cu copiii de stau ca mieii în ţarc ? Maria: Mai dă-le pe pustii de vorbe, dela strâmba lui Vasile am auzit eu vorba asta. Gheorghe: Vii cu mine la oraş, să-ţi arăt căminele de copii din fabrici ? Să luaţi şi voi model. 86 maria banuş Maria: (Oftează) Să vin! S'o fac şi pe asta. Acuş ne-am apucat, n'o mai lăsăm. . . Spiridon: Aoleu! Da' ce, pe lăsatele-i acum ? Eu, cu şaizecişicinci de primăveri ale mele, şi tot n'o las moale. Ioniţă: (Sfios) Vreau să spun şi eu ceva. Gheorghe: Spune, flăcăule. Nu eşti dumneata flăcăul nostru ăl cu însurătoarea ? Ioniţă : Eu sunt. Să spună tovarăşii la Partid de tineretul nostru ! Noi. . . Unde o fi mai greu, acolo-i de noi. GheOrghe: Dar cu aleasa inimii cum stai? Intră în colectiv? Ioniţă: (Cu gravitate) Se poate! Să zică altfel decât zic eu! (Râsete. Ioniţă se încruntă, dar văzând buna dispoziţie a celorlalţi, se resemnează să renunţe la aerul lui grav). Păi să vă spun: i-am şi luat angajamentul. Patru copii ăl puţin. S'avem. Să ne rămână şi nouă în colectiv, şi să-i trimitem şi după alte rosturi. Gheorghe: Aşa chibzuit om mai rar. Spiridon: Văd eu că numai mie, nu-mi ia nimeni angajamentu'. Gheorghe: Se poate moş Spiridon, tocmai dumitale ? Spiridon: Angajamentul meu ăsta e. M'am hotărît. Mai trăesc treizeci de ani. Pe urmă om vedea. Oi da de gustul ăl bun poate că mă răsgândesc, şi mai rămân o leacă (Comentarii, râsete). Tudor: Să trecem la treabă, tovarăşi. Numai două vorbe vreau să vă spun. Să vă întipăriţi bine în suflet ziua de azi. Să n'o uitaţi. Unii dintre noi nici nu ne dăm bine seama ce zi mare şi minunată e. Peste mulţi, mulţi ani, o să vă amintiţi de ea. O să povestiţi despre ziua asta, copiilor. Şi copiii, copiilor o să povestească despre ea, mai departe. Când o să vă gândiţi la ce a fost înainte, n'o să vă vină să credeţi. « Cum am putut trăi, aşa ?» o să vă întrebaţi. « Ca într'un puţ întunecos şi rece, aşa se trăgea viaţa noastră. Mereu, mereu, în sus şi în jos, cum se trage ciutura în fântână ». Şi despre ziua de azi o să spuneţi: «ne-am trezit*idintr'un somn lung şi greu. Şi după noi, alţii s'au trezit şi ei ». Cortina întâlnirea apelor Trebuie s''apară şi-aurora — (viaţa naşte pururi temelii!) după orice noapte vine-o zi, care 'nfrânge rugu, 'nalţă ora. Valurile se alungă, timpul trece, din deşert oraşe suie 'n ceaţă, stâncile trezite 'n hula rece le vor umple oamenii de viaţă. Vom apare 'n era viitoare cum ne-apar copacii tineri nouă, când încep să urce către soare într'o horă stranie şi nouă. Dar cu paşii luptei lor bogate ei trecând în vechiul nostru sânge, vor spăla cu altă sănătate acest om bătrân, care tot plânge. * Mă uitam la rochiile nunţii visam tundre tinere şi stepe ; cum răsună iarba, când începe ropotul de ploaie, visam munţii. Geamurile ochilor — căscate, ţăndărite ţestele de vită. ion caraion sub copaia cerului rânjită luna arsă, stele degerate. . . Am văzut atunci întâia oară ţărmul Mării Negre, de departe: ghiarele războiului deoparte, oamenii de alta •— lângă ţară. Bolovani de cântece şi-amare nostalgii cuprinse de nămol, izbucneau cu noaptea pe răzoare liliecii sufletului gol. Ca nişte buimace aguride, pe întinsul apelor de gresii -— Doamne, ce de oaspeţi! Ce de Mesii! - patrulau vedetele rapide. Am văzut întâia oară-atunci căşti germane cât e Dunărea, Ţara '« râpă, parcă o raia ajunsese ; — bieţii noştri prunci.. . Nu scăpau cu viaţa dela 'nnecuri decât lepre galeşe, jigodii; viaţa pârguia — în loc de rodii — temenele-adânci, salamalecuri. Apele de mult, rnergându-şi cursul, ale altor mâini erau şi feţe ■— noi muream prin Crâm... ei, la ospeţe, făceau la mai mari, din şold, ca ursul. Dar venea adesea câte-o boare de simţeau şi domnii 'n inimi junghiul ascuţit, precum se simte unghiul drept al urii clasei muncitoare. Până când a prins apoi a bate viscol nou şi-au bântuit sirepe cântecele omului din stepe prin Germanii reci, a sănătate. întâlnirea apelor 8( II Suie-un svon ca şarpele prin trestii... Către care vânt polar te 'mprăştii, bărăgan cu liniştea adâncă, Dunăre cu sălciile 'n odăjdii? Câmpurile bete sunt de-atâta răscolire, fierbere, dogoare, ciunti-—pătrund în şold, ca nişte-amnare, scaii surei seri-—urâta. Clima schimbătoare toarnă ceaţă lângă mădulare, cerne vânt -dar nu-i, totuşi, viscol mai puternic, decât asprul luptei legământ! Peste trupul vremii rupt în două, dela Cernavodă 'n Poarta Albă — osământul fostelor ulcioare, tresărindu-şi hârbid, veche nalbă, răbufneşte 'n soare, din zidita lui civilizaţie apusă. Către patru zări pe patru laturi, temelie nouă trebui' pusă! Am pornit de-aici, dar niciodată cârdurile burgheze de urzici sau dihorii, mojmăindu-şi plaga, n'au să ne oprească doar aici. Dunărea va curge 'n Marea Neagră, arborii-au să curgă 'n dimineaţă şi victoria noastră 'n marea lumii va trezi întreceri noui la viaţă. La 'ntâlnirea apelor, gândită ca o vârstă 'n lupta cea mai dreaptă, ne izbim sub zări cu viitorul şi-l întrecem ; — trepte noui ne-aşteaptă. ion caraion III Horele de cârje şi toiege... prourii dansând printre malarii... — Cine povesti-va, cărui făt, cum penaţii casei ori cum larii au turnat în arborii grădinii cântecele-acelei zi de mâine, prefăcând în holde-atâtea smârcuri, transformând cernoziomu 'n pâine? De acuma, într'un an, pe şes, ciobanii colindând cu turma după dropii, au s'audă 'n toiul nopţii marea proaspătă, cu cât mai mult te-apropii. O să piară smeul căpcăun, lacom după boiu de Cosânzene, când pe zări vor năpădi pălmaşii galbenelor luturi dobrogene. Şi-or muri, cu lacrima alături, sărăcia, rănile, oftatul... Doina cui va spune, când o 'mpâturi, c'au fost toate astea pe la leatul când pornise omul să doboare lepra neagră-a vechilor zavistii, ca un Făt-Frumos pe-un cal de soare pe deasupra anticelor Triştii ? IV Parc' ascult în seară legănarea valurilor, ierbilor marine -— şi-un copil cu pletele plâviţe bâiguind nedumerit cu sine : «Leneşe cămile nu suiră pân' aici, când ameţit de zare, aiura —pornit să 'ncingă lumea — câte-un Lizimach pe grâu călare? întâlnirea apelor « Nu răsună în veacuri Herodoţii? Câte graiuri foamea nu-şi urcară, de prin funduri palide de Scoţii până 'n fruntea lanelor de vară? «Iar acum : puzderiile astea de lumini, de oameni pretutindeni! Deodată tinere deprinderi — vremea : ca poienile 'n Armindeni. « Ziua, revărsată peste preşuri, molcom se răsfrânge la răspânte şi ne cată soarele la poartă, şi ne strigă vântul, să ne cânte. « Drepte ţâri cu apele grămadă trec vibrând spre Pontul Euxin, cu legendele ce-au curs în ele-odată ca o lampă-a altui Aladin. « Cine mai cunoaşte osământul câtor bezne merseră pe-aici? De n'ar fi aşa tăcut pământul — despre 'naintaşi (vai! cât de mici...) Ce tristeţi n'ar aminti ţărâna?. . . Tremură copilul, calcă lent şi 'nţelege 'n. gându-i cum lăsară timpul, ca pe-un leneş, repetent — oamenii, 'ncuindu-l pe afară. V dade-o seară mare peste 'ntinderi... Cum veneau călări, din vânt, pe vremuri împăraţii — sboarâ-acuma berze către suduri... Stufule, tu tremuri. Ingineri, poeţi, arheologi pe 'ntrecute vin cu muncitorii şi învaţă unii dela alţii, munca nopţii 'şi dă 'ntâlniri cu zorii. ion caraion Nu mai are vremea porţi, nici lacăt ■— şerpii şui cu gulere de biber din Apusul crimei, vor da faţă cu războiu-acestui fluviu liber. Furnică mulţimea, împrejururi se fac săpături, lumea se 'mparte : nu-i doar Poarta Albă, e o poartă midt mai legendară, mai departe. Aripile lăncilor suite întru apărarea păcii, oare deopotrivă 's planurilor morţii, care 'ncearcă dinspre-ocean să sboare? Deopotrivă-i spicul muncii vrednic, insul ce preface 'n bucurie mătrăguna câmpului, cu jaful negustorilor de pizmă şi sicrie? Nu pot să se-asemene ■— zadarnic ! — limpezimea minţii c'o urgie şi dispreţul omului de om cu oceanul lumii ce-o să vie. îmbrăcaţi în steagul disperării, mişună ereţii 'n preajmă ■— aprigi ; am pornit de-aici, dar ne aşteaptă mii de mări, de holde şi de fabrici. Fără burghezie şi 'mpotriva burgheziei, vânătă de ciudă asudăm, schimbând nemilostiva noapte 'n ziuă. Ploile ne udă. Braţele acestea, cât sunt ele de 'mbibate cu uleiuri, dure oase, i-au bătut în trupul gol caiele, i-au umblat prin nervi ca nişte coase. Până 'n măruntaie urcă fierul, pipăind, sălbatecă neghina. Capitalul a rămas cu... cerul, oamenii ■— cu-avântul şi lumina. întâlnirea apelor Ne uităm din când în când la noi ■— astăzi ne vedem din nou : e soare... parc' ar vrea şi inima să sboare, parcă suntem maldăre de-altoi. Ne uităm din când în când şi parcă nu mai ştim ce-i greu... Nici grai. Nici dor. Şi tăiem văzduhul ca pe-un nor, pe când armele vrăjmaşe se încarcă. Dimineaţa nu se 'nşeală niciodată! Am văzut isvoare săpând steiuri, şi-am să văd curând — cât ţine roată zarea — alte legi, purcederi şi temeiuri. Mă aştept să-mi iasă înainte din oraşe tinere, copiii c'un drapel cât sborul ciocârliei, strâns la piepturi—porumbiel fierbinte. Cântecele păcii umplu lunca Dunării; sub zarea albăstrie —fără vulpi şi fără burghezie — construim o eră 'n care munca nu mai umblă cum umbla ariciul pe la porţi, prin pieţe, prin oraşe — adunată 'n temniţi pe făraşe, târguită de boieri cu biciul. VI Vai, toţi acei ce vă gândiţi la prăzi: vânduţi, iscoade, trădători — o neagră cloacă de omorîtori: bandiţi şi laşi, femei de străzi, pândind piezişe clipe sumbre -— zadarnic zăngăniţi oţeluri... Când visul vost se face umbre, doar ziua largă luce 'n ceruri! ION CARAION Progresul cine-o să ni-1 fure? E ora 'n care cad canoane. Ca 'ntr'un sfârşit de aspre toamne, frunzişul pică prin pădure.. . VII Geamiile se 'ndoaie peste roade de calcar şi de piatră cu abubă, ne 'nfaşă delta 'n valuri ca o şubă rămasă 'n seară plină de noroade. Ce doldora de spice, — nelumească mocirla piere cu posomorâţii. . . . N'au s'o mai afle-aici, să o găsească nici adierea verii, nici nagâţii. . . Pe unde-au fost horit minune nouă, pe unde, limpezi, crapii 'n stuf mai joacă — treziţi din somn, cocorii goi în rouă s'au mult chemat pe câmpuri, mâine pleacă- Din fundul zării, tânără, o lume neprididit se 'ndrumâ către ape, cu pluguri mari de vreri şi târnăcoape să 'ncerce 'n miez terasele de spume. Iar când răzbi-va fluviu 'n litoral — ochian mănos culcat între uscaturi — o să-l încingă 'n rouă, pe de laturi, o dimineaţă cât un ideal. GYORGY KOVÂCS1) ALDĂMAŞUL Dincolo de apă, sus, sub pădure, în cadrul de un verde fraged, se mişca un punct alb. Dela marginea pădurii cobora pe coastă, spre vale, un şanţ din ce în ce mai adânc. Pe baza surpăturii adânci se căţărau din pământ tufişuri dese. Câte unul se lăbărţa cât un copac. Pământul pe care îl primise nevasta lui Rosza cvi prilejul reformei îşi întindea unul din capete până la şanţul acesta. Pe vremea aceea fusese nemulţumită, chiar, că primise pământ aici. — Pe noi ne-or celuit — îşi bombănea ea fata. — Se vede că nu-i bărbat la casă: nouă ne-or dat ce-o fo' mai slab. Mânca-ţi-l-ai fript pe Pista al tău l D'apoi nu s'o putut rădica împotrivă? Da' ce să şi aştepţi dela străin, dacă până şi fata ta îi aşa de căscată ? Doară n'ai fost şi tu în comisie ? Nemulţumirile mărunte ale femeii sporiseră. Devenea pe zi ce trecea mai nerăbdătoare. Fără bărbat, zilele îi deveneau tot mai posomorite. Se cio-rovăia, se hărţuia cu toată lumea. Noaptea se răsucea îndelung în pat. Cu atât mai răbdătoare era cu ea Ilona, care de multe ori lăsa fără o vorbă frazele usturătoare ale mamei sale, iar alte ori îşi spunea părerea fără pornire, liniştită, potolind patima arzătoare a mamei sale. Că doar dacă n'ar fi ştiut Ilona să se poarte atât de cumpătat şi de cuminte, buna înţelegere dintre mamă şi fiică ar fi dat de multe ori în flăcări în primăvara aceasta. Alaltăieri, hotarul fusese stropit de o ploaie sdravănă. Aceasta a fost prima ploaie cu spor, din primăvară. Trecuse repede peste sate, într'o muzică de trăsnete asurzitoare şi întretăieri de fulgere. Plesnise dealungul ogoarelor de parcă ar fi fost un bici ud în mâinile cerului. Dar, după o jumătate de ceas, soarele de Mai strălucea iară şi verdele curat al pădurii spălate de ploaie legăna fericit păsărelele care se dădeau în leagăn. Rănile crăpate ale pământului se vindecaseră. Puteai simţi aproape cum se înalţă grâul şi cucuruzul fraged. Dar printre el, se întindeau, prindeau puteri şi buruenile de tot felul. 1) Scriitor de limbă maghiară din R. P. R. u6 gyorgy kovacs Ploaia spălase brazdele, umpluse şanţurile prin care ar fi trebuit să se scurgă apa în vale, spre râu, săpate de oameni pe coastele dealurilor. Ilona luă o sapă şi ieşi pe pământul cel nou, să refacă brazdele îngropate. Pe buza şanţului ducea o cărare, care pornea de undeva din adâncul pădurii şi se îmbuca în drumul care şerpuia pe lângă râu. Rareori umblau oamenii prin partea locului. Cărarea o foloseau îndeosebi ţigăncile, când cărau în spinare vreascuri uscate din pădure. Isprăvind treaba, fata se aşeză lângă cărare, în umbra unei tufe, să-şi tragă sufletul. Soarele dogorea. Ilona îşi îndoi un picior sub ea şi rochia îi alunecă în sus. Nu o putea vedea nimeni. Dar deodată înălţă capul, întinse repede piciorul şi-şi potrivi rochia. Cineva se apropia din jos, pe cărare. Tropăitul înnăbuşit al paşilor se auzea de departe. Trase cu urechea. Inima începu să-i bată şi se şi temea puţin. Partea aceasta a hotarului era părăsită, pustie. Şi sus, în marginea pădurii, punctul acela alb care piere şi iese la iveală într'una. . . De aci se vede mai bine. I se poate desprinde şi forma omenească. Cineva, desbrăcat în cămaşă şi ismene, în soarele de Mai. Dar ce fel de mişcări face ? De neînţeles. De după clinul dealului se ivi pe cărare capul unui bărbat, la câţiva paşi de Ilona. Apoi, i se ivi de după clin tot capul şi mai pe urmă şi trupul. Pe coastă la deal, suia Pista Orbân. Fata râse. — Nici n'am ştiut că te-ai şi întors acasă. Intr'adevăr, bărbatul fusese ieri din nou la oraş. E mereu pe drumuri, în legătură cu cazul Miklds Incze. Adună date împotriva lui, îi cercetează trecutul. — Am sosit înainte de amiază. . . — Şi ce caţi încoace ? — Ce să cat ? Mă uit la hotar. . . — Hotaru-i mândru - rosti fata. — Dară. Mândru. — îşi plimba privirile de jur împrejur. Ochii îi vibrau, se desfătau. — Da' este mândreţe şi mai şi! — o privi el pe fată. — Numa nu striga. Nu aşa tare ! Pista râse: — La dracu ! Ţie în tăt locul ţi-i frică ! — Câmpul vede. Şi aude. . . — Cine ne-ar putea vedea pe noi aici ? — De-acolo, ni! — arătă Ilona spre pădure. Bărbatul se uită printre gene, ţintă spre pădure. — Adevărat! — Şi dumneata nu te temi să umbli pe aici ? — De ce m'aş teme ? — Că te-or pândi. . . — Cine să mă pândească, tu ? Fetele ? aldămaşul 97 — Duşmanii! Asta nu-i glumă ! El ridică din umeri: — Nu mă tem io de ei! — Bine, bine... Is în stare să te şi doboare. . . Pista se întoarse, se uită puţin într'o parte, apoi rosti ceea ce îi strângea, de săptămâni de zile, inima: — Tu Ilona, ce-o apucat-o ps maică-ta? Ea se roşi, dădu din mână: — O, să nici nu-ţi pese de măicuţa ! — Da' te păzeşte de mine ! — Are gânduri multe, biata de ea. . . — Ori şi ea m'o fi duşmănind ? — O, da' de unde ? Ii năcăjită pentru tata.. . — îi năcăjită. Şi mă muşcă pe mine ! — Nu trebue să ţii seama. Că o aţâţă şi pe dumneaei! — Da' despre tătâne-tău ? Nicio veste ? — Nimic. — Hm. . . Ilona îşi înălţă capul cu îndărătnicie: — Da' mie măicuţa nu-mi porunceşte ! — Nu, nu. Numa te sâcâe. Te aţâţă împotrivă-mi. . . — Da' la oraş ce-i nou ? — schimbă vorba fata'. — Nimic deosebit. . . — Da' tăt trebue să te duci mereu acolo, nu ? — Am întrebat câte una-alta şi le-am ajutat tovarăşilor cu privire la domnul Incze. Ştii, se ascunde domnul suprifect, că-i criminal de războiu. Nici măcar apă n'o lăsat să li se ducă în ghetto. S'o întâlnit cu căruţaşul care ducea apă şi i-o poruncit să se întoarcă din drum! Fain ficior o fo' măria-sa ! Şi casa şi-o rânduit-o cu lucruri dela evrei. O furat, o jefuit! Până şi în ziua de pe urmă, când o fugit, o ţinut sfat cu nemţii despre evacuarea oraşului! Amu s'o ascuns pe undeva, da' iese el la iveală ! Ilona pândea într'una pădurea, cu coada ochiului. Acolo se mişcau acum două puncte albe. Fata se aprinse: — Pe noi ne pândesc ! — Că doară pot pândi. Nici nu m'am aşezat măcar lângă tine. Un şuerat ascuţit ţiui prin liniştea de după amiază a hotarului. . . Pista se îndreptă: — Aesta-i Picus ! Potrivi două degete la buze, îşi umflă pieptul şi şueră şi el puternic în liniştea amorţită. Apoi trase cu urechea, ca o jivină. Aşteptă răspunsul. Nările îi fremătau. In ceeace se petrecea era un fel de aţâţare ciudată. Acum din spre pădure coborîră nenumărate şuerături mărunte, care îl făcuse pe Pista să-şi piardă răbdarea şi să-i întindă mâna pe neaşteptate fetei: 98 gyorgy kovacs — Ei, noroc, amu nu-i vreme să vorovim! — Ce te-o apucat ? —- Mă duc ! Ilona se întrista, ţugue buzele: — Aşa grabnic îi, deodată? — Ii ceva bai. Mă cheamă Picus grabnic ! — şi zori cu paşi lungi, repezi, pe coastă, la deal. Apoi se întoarse. Păşi ceva mai aproape: — Ascultă, apoi am vorovit şi cu avocatul. A băga divorţul! •— Dar nu-i plăcea să vorbească despre asta. Se sfia, de câte ori făceau planuri de căsătorie cu Ilona. Se năpusti mai departe, pe cărare în sus. Fata strigă după el: — Ia ceva în mână, Pista ! — Nu-mi trebue ! — Ia sapa ! — Nu-mi trebue ! — Să nu păţeşti ceva ! Ia-o 1 Iarăşi şuerături dese, stăruitoare: Pista aproape alerga. Fata se repezi după el: — Ia sapa cu dumneata ! — Şi ce-i spui mâne-ta ? Unde ai lăsat-o ? — Nu-ţi pese de mama... Oare chiar Picus o şuerat ? Să nu fie cumva o cursă! ? — Alergă pe cărare după bărbat, fără să-i mai pese că poate fi văzută şi îi va merge vestea în gura satului. Bărbatul cedă, clătinând din cap: -— Ei, dă dară încoace sapa ceea. Ţi-o duc la noapte acasă şi o pun în şură, de nici n'o vede maică-ta... Ei, ei, că nebună mai poate fi o muiere dacă-i intră ceva în cap !.. . * Când ajunse însă la marginea pădurii, unde se mişcau adineaurea punctele albe, nu văzu nimic. Roti privirile, gâfâind din pricina urcuşului. Trase cu urechea. înconjură tufişul. Toate simţurile îi erau încordate. Se ferea. Nu era el atât de necugetat cum îşi închipuia Ilona. Pe aproape o ciocănitoare bătea toaca pe un trunchiu. Mai înăuntru, în desiş, un cuc îşi chema tovarăşa. O şopârlă îi alergă pe dinainte. Frunzele uscate de anul trecut îi foşneau sub picioruşe. Intr'o tufă, o pasăre scutură crăcile cu aripile, apoi sbură ca o săgeată, trecând chiar pe lângă urechea lui Pista. Din dreapta, se auzi un sâsâit puternic. Trase cu urechea. Şarpe ? Nu. Om! Ii răspunse şi el cu un sâsâit. Acum prinse cu urechea şoaptele auzite ale lui Picus: — Vino încoace, de aici se poate vedea mai bine. . . aldămaşul 99 — Singur eşti ? — Singur... Denes avea la el un topor. — De ce, dumnezo, şuşoteşti ?! — Sst! Se aud nişte vorbe pe aproape ! — Ei şi ? Umblăm pe locuri oprite, ori ce ? — Nu-i musai să ştie că stăm la pândă aici! — Câţi aţi fo' ? Unde-i celălalt ? — Gyuri Szentes s'o dus în vale, să iscodească. Acuma primise pământ şi Szentes, când cu reforma. E de-al lor. Picus îl trase pe Pista în dreptul lui şi scotoci cu mâna în tufiş, ca să deschidă loc de privit. — De aci, de lângă tufă, se poate vedea bine de tăt. Da' apoi ne-or băgat de seamă. Or prins să arate cu mâna încoace şi noi ne-am tras aci. De ce să ne vadă ? Pista Orbân tot nu pricepea încă ce rost are toată tăinuiala asta, dar se molipsi şi el dela Picus. Se înălţase pe vârful picioarelor, cu gâtul întins uşor înainte. Gura i se întredeschise de atâta atenţie. Acum băgă şi el de seamă ce urmăreşte Picus cu atâta înfrigurare. La câteva sute de metri de ei, poate nici la trei sute de paşi, pe o parte netedă a coastei, unde avusese avocatul cinci jugăre de pământ dintr'o bucată, se mişcau trei oameni. Unul dintre ei părea un fel de domn. Pe acesta nu-1 cunoşteau. Iar ceilalţi doi erau Sândor Tamas şi Gyuri Peter, vânătorul. Se mişcau încet ca păduchii, se aplecau mereu, se opreau din timp în timp şi băteau în pământ un fel de ţăruşi. Forfoteau, parcă ar fi întins ceva între ţăruşi. — Vezi ? Măsoară ! — grăi Picus. Pista încreţi fruntea: — Ce dracul ? Nu pricep. Denes explică, arătând cu degetul: — Omul acela străin, acela care pare un domn, îi măsurătorul pământului. El are panglică. — Anticristul ei încă, mă ! Cine o căpătat pământ acolo? —izbucni Pista. Celălalt răsuflă din răsputeri, oftând adânc ! — Acolo-i şi al meu. Şi acela îl măsoară... — Şi mai cine ? — Şi Szentes. . . — Apoi, cum ai ajuns aici, în marginea pădurii ? — Szentes o dat fuga după mine să viu, că tu nu eşti acasă şi ne măsoară găzdoii pământul! Dar de ce nu se duseseră aceştia deadreptul acolo unde măsoară găzdoii pământul ? De ce s'au tras aici, în marginea pădurii, la pândă, ca jivina care-şi pândeşte prada ? Mai pâlpâe şi în alde Picus o oarecare teamă faţă de găzdoi. Aşa au putut ajunge să stea la pândă aici. Apoi, după ce se frământă o bună 100 gy0rg.v kovăcs bucată de vreme pentru pământul lui, Szentes scuipă în palme şi declară: — Io mă duc dară acolo, întâmple-se ce s'a întâmpla ! Ien să văd ce pun ei la cale cu pământul nost! Apoi dacă a fi trebuinţă, taie drept peste coastă ! — îi lăsă el în seamă lui Picus. Denes pândea acum cu şi mai multă încordare cele ce se petreceau în vale. Szentes a ajuns acum aproape de tot de ei. Braţul i se ridică. Fără îndoială că le dădea bineţe găzdoilor. Cei care măsurau se întoarseră spre el. Sunt în picioare cu toţii. Stau de vorbă. Szentes face câţiva paşi la dreapta, apoi îndărăt. Şi el are topor. Dar, de aici, pare că Szentes tot nu îndrăsneşte să păşească aproape de tot de ei. Le dă numai târcoale. Frige ! Cei trei oameni pornesc aproape deodată spre Szentes. Dau din mâini de mama focului. Szentes stă. Dă din mâini şi el. Vorbesc. Găzdoii se opresc iar. După scurt timp, Gyuri se întoarce pe călcâie, îi părăseşte, porneşte pe coastă la deal. Toporul îl încurcă. Nu ştie pe care braţ să-1 atârne. Picus scoate capul din tufiş. II întreabă înfrigurat: — Ei, ce-i ? Szentes e foc şi pară. Ocărăşte. — Miklos Incze le-o vândut lor cele cinci hectare ! Picus sare în sus: — II spintec în două pe nemernicul acela ! — Duminică or bea aldămaşul — tremura tot Gyuri Szentes.—Ba mai spun că ne poftesc cu dragă inimă şi pe noi la aldămaş ! Râd de noi, mişeii ! — Abia se mai poate stăpâni. E neputincios, mânios. Pe Pista nici nu vrea să-1 bage în seamă, r—Aeştia i-or plătit şi arvună! Potracărul o luat banii încă atunci, când o fo' umblat pe aici. De amărît ce era, Gyuri începu să socotească. Cine îi va plăti lui zilele de lucru şi sămânţa? Pe Picus îl copleşi atunci mânia. Se aprinse la faţă. — Ce socoteşti ? Nu ţi-i ruşine ? Fireşte că ţi-or lua pământul, dacă-1 laşi ! Gyuri sări în picioare: — Da' ien să văd; ce poţi face? Tare îţi mai umblă şi ţie gura ! — Ar trebui să fii omorît în bătaie ! — spuse Picus punând mâna pe topor . — Ar trebui să ţi se dea la cap, ca uriui câine ! Că aeştia înnebunesc satul! D'apoi, n'o spus tovarăşul Mureşan că suprifectul se poate şterge pe bot ? Pământurile nici dumnezo nu le poate lua înapoi! Pista se băgă între ei: — Sânteţi netoţi şi proşti ! Vă ridicaţi cu pumnii unul împotriva altuia ! D'apoi n'aveţi împotriva cui să vă ridicaţi ? Trebue să vă loviţi între voi ? Picus se trase la o parte. Bombănea în sinea lui. Se şi ruşina de iuţeala lui de adineaori. Tăcură. Se îmbufnară. Privirile întunecate le rătăceau din când în când spre pământuri. Din piept li se rupea câte un oftat adânc. — Voi nu cunoaşteţi puterea poporului muncitor, aesta-i năcazul cu voi ! — îi dăscăli Pista. — Când vine la noi câte un tovarăş muncitor dela oraş, vă înfierbântaţi cu toţii, făgăduiţi orice, dar când trebue să înfruntaţi vreo aldămaşul 1 01 problemă, vă strângeţi ca un hârciog. Ce s'ar alege din noi, dacă n'ar conduce treburile muncitorii ? Până şi pământul pe care l-am luat în stăpânire, ni s'ar fura de sub picioare ! Ei, ei, multă bătaie de cap mai este cu voi, ortace !■ Corul pădurii deveni tot mai vioi. Când îşi întrerupse Pista cuvântarea, locuitorii pădurii suflau, din mii de gâtlejuri, retragerea. Din coroanele fragede, verzi, izvora o răcoare plăcută, plină de miresme, de parcă pădurea s'ar îngriji de asemenea să nu se usuce cumva gâtlejurile cântăreţe. Razele soarelui care scăpata cădeau pieziş pe trunchiurile copacilor dela marginea pădurii şi mai înăuntru poleiau cu aur coroanele stejarilor bătrâni. înăuntrul codrului, umbra creştea, întunecimea se aduna ca să asalteze apoi de aici valea, satul. Pista Orbân sosi acasă târziu. Pe cer strălucea luceafărul de seară. Maică-sa băgă numaidecât de seamă sapa străină pe umărul fiului ei. — Da' de asta unde ai făcut rost ? — îl întrebă ea curioasă. — Am găsit-o, zâmbi el liniştit. — N'am furat-o, măicuţă, fii pe pace. . . Ilona sosi şi ea pe întunerec acasă. Pentrucă toată după amiaza şezuse pe marginea cărării din capul pământului, unde o lăsase Pista. Pândise spre pădure, cu inima strânsă. Mai văzuse doar cum îl înghite frunzişul pe Szentes (un punctuleţ). Apoi, nimic. Ce s'o fi întâmplat cu Pista? Era neliniştită. * Duminică, Pista se îmbrăcă de sărbătoare abia după amiază. îşi desbrăcă hainele de lucru prăfuite, îmbibate de năduşeală şi îmbrăcă rufe curate. In mijlocul casei, o băltoacă de apă. O făcuse în timpul spălatului, bălăcindu-se în covăţica de lemn. Maică-sa împrăştie apa cu un măturoi de crengi de mesteacăn. De ce nu s'o fi spălând Pista în ogradă pe vremea asta caldă de Mai ? Bătrâna era mai domoală şi mai tăcută chiar decât de obicei. Se ferea să nu i se întâlnească cumva privirea cu a fiului său. Nu vorbi nici în timpul mesei. Eşi cu supa pe-prag, în timp ce fiul ei mânca înăuntru, la masă. . . In nemişcarea de după-amiază timpurie a uliţei în sărbătoare, treceau cinci bărbaţi. Zoreau spre cooperativă. De curând, domnul Rigo procurase pe seama cooperativei nişte vin minunat. Acesta îi momea pe săteni şi brevetul de băuturi spirtoase, pe care-1 primise acum cooperativa, făcea cu putinţă să ţină şi Dumineca deschis. Duminecile sunt cât se poate de însemnate în viaţa cooperativei, pentrucă atunci localul se umple cu băutori. Gâtlejurile încinse de băutură croncăneau uneori până şi în ceasurile târzii de după miezul nopţii cântece tulburi, ciuntite. Orice s'ar spune, domnul Rigo are simţ negustoresc. Dacă nu este marfă, este vin. . . In mijlocul grupului de cinci, păşea badea Vince Szocs. Era într'o dispoziţie strălucită. Ai fi putut prinde păsări cu el. Faţa bărbierită proaspăt, mustaţa răsucită cum se purta pe vremuri. Le vorbea înfocat celorlalţi, care i02 gyorgy govacs se dovedeau ascultători credincioşi. Păşind pe lângă el, Sândor Tamâs şi Gyuri Peter se opreau într'una, aşteptând să-i ajungă din urmă bătrânul care, în dâldora vorbei, rămânea mereu câte un pas-doi înapoia lor. Sorbeau cuvintele găzdoiului. Dădeau din cap. Lumina strălucitoare de Mai juca, se reflecta, pe cişmele văcsuite. Găzdoii purtau cu toţii cisme, oricât de puternic ar fi dogorit soarele ! In timp ce, dintre cei mai săraci, doar din când în când, câte un flăcău mai năzuros. . . Badea Laci Lorinczi înainta de o parte, pe marginea drumului, puţin -mai înapoia celorlalţi. Trăgea într'o parte, ca vita cu gărgăuni. Nu lua parte la voioşia celorlalţi. Era adâncit în propriile sale gânduri. Sândor Tdmas şi Gyuri Peter îi suflaseră pământurile de sub nas. Până se frământase şi chibzuise el în sinea lui, aceştia puseseră mâna frumuşel pe pământ. Badea Laci socotea că omul nu se poate avânta orbeşte să târguiască pământ. Cine ştie, ce-i mai aduce ziua de mâine ? I se părea lucru nesigur cu pământurile acelea. Şi o păţise. I le-au cumpărat de sub nas ! Asta merita el din partea lui Vince Szocs ? N'ar fi putut aştepta încă vreo câteva zile cu târgul acela, până se hotărăşte într'un fel cu soarta pământurilor ? Dar mustrărilor nu le dădu grai. Acestea clocoteau în el, în sângele lui. Nu voia să se trădeze. Cu aceasta ar strica târgul pe care îl plănuia cu pământurile dela câmp. Ce-i drept, acelea vor fi mult mai scumpe, dar cel puţin va fi lucru sigur ! Astăzi încă nimic nu-i sigur ! Li se alătură şi Peter Gido, primarul dat afară. Niciunul dintre ei nu avea nemulţumiri atât de multe faţă de democraţie, ca el. Oare asta o meritase el ? Să fie schimbat la primărie, de pe o zi pe alta, cu Sândor Rado ? Fireşte, Rado trage spre comunişti. S'a înhăitat cu alde Orbân. Hei, dar şi Rado mai poate regreta, că doar are şi el câteva jugăre. Iar plugul lui. şi-l treceau din mână în mână noii gospodari, la aratul de primăvară. Apoi meritat-a, pentru una ca asta, să-i înfrunte pe nemţi ? Ajunsese şi el să creadă basmul acesta, atâta i-1 turuiseră în urechi clica domnului Pâl Râcz. Fostul primar se pironise lângă badea Laci Lorinczi, dar când văzu că nu vrea să scape niciun sunet din gura badei Laci, se trase ceva mai înapoi, în urma grupului cu mâinile împreunate la spate. Albert Szocs zori abia mai târziu, în vestă roşie, cu cămaşă albă de olandă, cum îi stă bine unui flăcău chiabur, să ajungă din urmă gaşca. îşi tunsese proaspăt şi părul, azi-dimineaţă, cu frizură. Pe frunte i se încârliga fudul un cârlionţ mic şi cochet. îşi unsese părul cu pomaclă bine mirositoare şi îşi potrivise pe cap pălăria, cu grijă, să nu-i strice frizura cu cărare la mijloc. Urechile lui Pista nu puteau îndura adânca tăcere care umplea casa. — Cine te-o năcăjit, măicuţă ? — o întrebă el pe maică-sa. Bătrâna oftă adânc. Nu răspunse. — Te pomeneşti că n'or dat nimic la beserică, nici astăzi ? — zeflemisi bărbatul. — Vezi ? Spus-am io totdeauna că la beserică numa atunci îi vrednic aldămaşul IO3 să îe duci, când se împărţeşte cuminecătura. Atunci se alege omul cel puţin cu un gât de vin şi cu o bucătură de pită ! — Râse. —■ Cu toate că am băgat io de seamă că, săracilor, popa le bagă mai puţină pită în gură decât oamenilor lui. Picus zice că anţărţ, când o fo' împărţit cuminecătura pentru recolta nouă, popa i-o tras potirul dela gură atâta degrabă, de n'o putut nici să guste măcar, cel fel de vin i s'o făcut lui Vince Szocs ! Bătrâna Orbân îi întoarse spatele, jignită: — Nu grăi asemenea vorbe ! Duhul cel rău grăeşte din tine ! Că şi domnu' părinte o predicat astăzi că pumnul lui dumnezo se abate asupra acelora care iau avutul altuia ! Pista întrerupse îmbrăcatul. Asta îl interesa: — Spune numa, ce-o predicat popa ? — Nici nu mai pot spune, fătul meu, atâta o vorovit! — Da' dumneata te-ai spăriet de asta ! ? — Da' de unde ! Numa că îl doare pe om să audă că până şi din amvon, tăt pe voi vă ocărăşte ! Până şi în casa domnului, fătul meu ! Bărbatul râse din toată inima: — Să nici nu-ţi pese ! Şi popa îi de părere, pe semne, că Sânpetru, oricine dumnezo îi contabilul pe lumea cealaltă, îi face sălaş în iad domnului Incze. Pentrucă domnul Incze îi acela care vrea să jefuiască pământul nost! — Da' popa pe dos o vrut să spună ! — Apoi, asta-i treaba lui, cum o vrut să spună! Că adevărul tăt aesta-i: domnul Incze vrea să ne jefuiască pe noi! In glasul lui răsunau încredere şi forţă. Cât se îmbrăcă, mai şi flueră. Pe uşa deschisă pică Laji Varga, dar atât de vijelios încât uită să şi salute. Faţa i se încinsese din pricina grabei. Cizmele îi erau acoperite de un strat subţire, fin, de praf. Că el unul are cizme, deşi e flăcău sărac ! Economisise în iarnă, din simbria de strajă populară. — Dă-i zor, bade Pista ! Taţi te aşteaptă pe dumneata ! Pista se miră: — Cine mă aşteaptă pe mine, mă ?! — Oamenii, înaintea cooperativei! — Care oameni ? ■— strânse el din gene. — D'apoi nici nu ştii ? Vorovesc de pământuri, că le-o vândut domnul Incze şi amu şi beau aldămaşul! Badea Denes Picus sudue de se cutremură cerul! — îl vesti flăcăul. Pista clătină din cap: — Ei, ei, de ce nu se potolesc odată alde Picus ? De câte ori am spus că nu-i voie să faci din ţânţar armăsar ! Vântul aţâţă uşor flăcările. I-o spus doară şi tovarăşul Mureşan şi atunci, or şi priceput. Ar face mai bine să se ducă acasă! In timp ce vorbea, flăcăul îi sufla bărbatului în faţă şi acesta îl privi ţintă: — De aceea eşti aşa aprins, ortace, că ai beut ?! gyorgy kovacs — Am beut o jumătate, cu unchiul Dani Veress ! Da' numa o jumătate ! Dumnealui o sosit eri acasă, din Peştea. Acolo o fo' el cu frontul. X'or prins crucile cu săgeţi. Apoi ne-am întâlnit astăzi după amiază, pe uliţă. Săptămâna trecută sosiseră acasă vreo trei dintre cei care fuseseră luaţi la oaste anţărţ vară şi pe care îi târîse războiul spre apus. Duminecă, dacă se ivea pe uliţă vreunul dintre cei întorşi acasă, mulţimea care se strângea înaintea cooperativei îl înconjura, îl descosea. Biata Lina Mâtyus, când afla că s'a întors cineva, îşi lega şi ea basmaua pe dată şi dădea fuga, cu picioarele tremurătoare şi cu nădejde mereu reînviată în inimă, să se informeze: — Da' de al meu, de Mărci Dândo, nu ştiţi oare ceva ? Unul răspundea: — N'am fo' împreună ! Altul îşi amintea de el: — Dândo ? D'apoi că acela o căzut încă deasupra Borsecului! Ochii femeii scânteiau înfriguraţi: — Nu cumva o ajuns în prinsoare ? Celălalt încuviinţa: —■ Aia se poate. Cine ştie ce s'o ales de el ? Dacă o ajuns în prinsoare, vine el odată şi-odată acasă, că s'o gătat războiul! — şi privea cu ochi compătimitori, plini de milă, după văduva care se depărta: — Ei, biata de tine, de-ai fi văzut cum l-o împroşcat mina în aer pe bărbatul tău ! Da' să i-o spună altul, să nu fiu io buha! Şi pe Zsiga Kedves îl înconjurase un grup numeros înaintea cooperativei. El era al treilea dintre cei întorşi acasă, dar pe el nu-1 frânseseră vitregiile, îşi povestea impresiile, cu ochii strălucitori de bucurie. Era fericit că se vede în sfârşit acasă: — Isteţul îi norocos ! D'apoi de badea Andrâs Kiiss nu se poate spune că ar fi fo' isteţ ! Spusu-i-am io dumnealui, încă la Tisa, că ar fi bine să nu merem mai departe. Era mare învălmăşeală şi buimăceală, nici dracului nu-i păsa de oameni. Noi am mers numa, ca nebunii. Da' bătrânul n'o înţeles de vorbă. « Lasă numa, fătul meu, să se împlinească voia domnului! Nu-i slobod să ne împotrivim vrerii lui dumnezo ! ». Credincios om o mai fo' şi dumnealui cândva ! Dintr'asta o rămas într'o doagă. « Porunca sună că trebue să merem. Să merem dară ! Că doară numa s'a găta, azi-mâine ». Da, d'apoi dincolo de Dunăre s'o schimbat bătrânul. S'o aşezat în capătul unui sat, la rădăcina gardului, că nu face un pas mai departe, că în Germania îi des-bracă pe oameni! Or venit nişte cruci cu săgeţi, cu panglici la braţ. S'or răstit la bătrân. Da' el i-o scuipat în faţă: «Voi sânteţi blestemul poporului!» — o strigat el. — « Sânteţi călăi! ». Mucoşii s'or sfătuit în şoaptă, or sărit pe biţiclu şi or adus jăndarii. «Ei, moşule, sus şi la drum ! » — « Ba io nu, niciun pas mai departe !» — « Ce spui ? Că nu ?» — Unul îşi apucă puşca şi bum în el ! aldămaşul i0[ţ # Din grupul celor care stăteau de vorbă, se ridicară blesteme şi exclamaţii îngrozite. Badea Andrâs Kiiss fusese om de omenie, muncitor. Le părea tuturor rău de el. Zsiga Kedves tăcu deodată şi îi împinse la o parte pe cei din fata lui. îşi făcu drum spre Pista Orbân, care tocmai se oprise la marginea grupului, între cei care stăteau de vorbă. Ii strânse îndelung, puternic, mâna lui Pista. Râdea şi ochii îi străluceau. — Noroc, frate ! — Cuvintele i se poticniră. Buzele îi tremurau ca ale unui copil care stă să plângă. — Şi vă mulţumesc, frate !. . . Pista cuprinse cu bucurie, plin de însufleţire, umerii bărbatului întors acasă: — Pentru ce mulţumeşti? Las'o dracului, că n'ai pentruce să-mi mulţumeşti ! — D'apoi pentru vacă! — In ochi îi străluceau lacrimile recunoştinţei. — Pentru asta în deosebi ruşilor le poţi mulţumi că n'o rămas lipită de mânurile hoţului! — Aşa, aşa ! Da, şi pentru pământ! — Acela, lacob Mureşan l-o împărţit!—râse Pista. — Nevastă-mea spune că tu i-ai făcut rost de sămânţă ! Ei, într'un cuvânt, ruşilor, lui Moldovân, lui Mureşan, ţie. Cui să-i şi mulţumesc ? Picus îl întrerupse, bombănind: — Pe pământurile acelea beau aldămaşul acolo înlontru ! — scuipă el. La câţiva paşi de ei, Beni Kovâcs le ţinea o cuvântare celor din jurul său. Bătălia care se dădea pe pământuri stârni şi interesul său: — Uite-mă pe mine, să zicem, ori uite-1 pe cumnatul meu, Jani Boros sau chiar pe iesta, pe Gyula Lâszlo! Noi ne lucrăm cele cinci-şase jugăre. Da' de ce să aibă pământ Incze ? Numa atâta cât poate lucra omul, aşa-i cu dreptate ! — îşi roti privirile, să vadă dacă încuviinţează şi ceilalţi. Pista Orbdn se îndesă între ei, de cum prinse cuvintele. Majoritatea mijlocaşilor e alături de ei şi aceasta însemnează mult în sat! # Mama lui Laji Varga zorea pe uliţă ia vale. In dreptul grupului celor care stăteau de vorbă, se opri locului. îşi frângea mâinile: — Chemaţi-mi feciorul afară ! Tulai, dragii mei, chemaţi-1 afară pe Laji al meu, că găzdoii ascuţesc cuţitul împotriva lui! Nu-i asculta nimeni vorbele. Nici nu luau în seamă spaima femeii. Mama lui Varga se agăţă de braţul lui Pista Orbân: — Ascultă, Pista, du-te adă-1 pe Laji afară din cooperativă. — Că doară poţi intra şi dumneata ! Du-te, scoate-1 afară ! Că amu o pus piciorul în cooperativă. Fii pe pace că n'o păţit nimic ! — Ba, tare mă tem! Că o ajuns tare voinicos. Mai ales de când o căpătat pământ, nici nu mai vrea să asculte de vorba mamei sale ! Chiamă-1 afară, dragă Pista, că de tine tare ascultă ! l0d gy0rgy kovacs % — Bine, dară, să încerc — şi puse piciorul pe trepte. O voce bărbătească îi strigă: — Nu intra, Orbân ! Că ceia beau de mult! Se uită înapoi de pe trepte. Cine-i cel care se teme pentru el ? întâlni privirea lui Jani Boros. El îl avertizase. O femeie le spuse celorlalţi, cu glasul pe jumătate: — Ii om curajos, auziţi ? Nu se sperie de alde Albert Szocs ! Convorbirea rămase deodată baltă. Fiecare ochi urmărea mişcările lui Pista, în timp ce el păşea pragul liniştit, fără frică. îndrăzneşte să pătrundă în vizuina leului! Nervii se încordară sub un curent electric al cărui magnetism se răspândi şi în aer. Uşa cooperativei era căscată. întunecimea de dincolo de ea înghiţi statura Iui Pista. Cei de afară aşteptau. Tăcere adâncă. Singură mama lui Varga vorbea: — Ficiorul aesta al meu nu ascultă de vorba bună ! Că doară n'am ce zice, nu are obiceiul să risipească banii la masă în crişmă. Nu fură vremea în veci, lucru' îi sfârîe în mână. . . Dracului i-ar păsa, dacă n'ar fi înlontru aceia cu aldămaşul! Da' văd că până şi Pista Orbân s'o înglodat acolo! înjurăturile lui Picus o întrerupseră pe femeie. Ciobanul liniştit, tăcut, de odinioară, nu mai era de recunoscut. Nu-1 auziseră niciodată înjurând atât de crâncen. Nu se mai putea stăpâni. îşi îndesa într'una clopul pe cap. Picioarele i se pironiseră într'un loc. Se uita cu priviri fulgerătoare Ia ferestre. După acelea beau găzdoii aldămaşul ! Pentru pământul lui beau ! Bine. Pe Mureşan îl crede. Vorbele lui Mu-reşan sunt ca de stâncă. L-a liniştit şi Pista. E sigur de cauza lui. Pământu-i al lui. Nu i-1 mai poate lua nimeni. Toate acestea le ştie limpede, lămurit, dar tot îi clocoteşte sângele în vine, la gândul că cei dinăuntru beau aldămaşul! Laji Varga şedea într'un colţ, lângă uşa care dădea în uliţă. Era atât de tăcut şi se ascunsese acolo atât de smerit, încât Pista trebui să-l caute în semi-întunerecul cu care abia i se obişnuiră ochii. înaintea lui, o sticlă de vin şi un singur pahar. — Ei, hai, Laji. Lasă vinul în seama acelora care au bani pentru asta ! Flăcăul îl privi în ochi, scutură negativ din cap şi îşi încorda trupul pe scaun: — Până am fo' la dumneata, unchiul m'o părăsit. Da' mai era vin în sticlă, ca la un deget. Ei, aesta-1 beau dară, dacă m'o părăsit unchiul! — Ii cădea greu faptul că Veress spălase putina. — Şezi, bade Pista. Ajută-mi! — Sticla asta-i aproape plină, mă! — Da, că am cerut apoi alta ! — Dece ai cerut ? Păcat! Ochii flăcăului erau cam mahmuri. Se îndreptă în scaun, plin de mândrie: — De ce ? Ca să nu creadă cumva cei dinlontru — făcu semn cu mâna spre camera din fund — că numai ei îs în stare ! Uite că şi io-s în stare ! D'apoi nu-i drept ? aldămaşul — Hai frumuşel, că te-aşteaptă maică-ta.. . — Ba io nu mă duc ! Că şi io-s în stare amu ! Despre asta-i vorba ! Pista îi explică ceva, dar feciorul nu se înduplecă. Atunci, bărbatul îl cuprinse pe după umeri şi încercă să-1 ridice. Laji se prinse cu mâinile de masă. — Tii, dumnezeul tău încă ! -— înjură Pista. — Ce ? Şi dumneata mă sudui ? — Şi cine încă, mă ? — Şi aceia de acolo, dinlontru ! — arătă el iară în spre fund. Abia acum se uită Pista mai temeinic împrejurul său. In camera ceea-laltă, împrejurul unei. mese lungi, şedea badea Vince Szocz cu ceilalţi. Făceau tărăboiu, vorbeau mai mulţi deodată. Ar fi fost greu să desprinzi înţelesul vorbelor. Pe masa lor erau înşirate o grămadă întreagă de sticle, dar cei dinăuntru nu se vedeau a fi beţi. Acuma, se năpusti Laji la Pista Orbân. I se agăţă de gât şi îl împinse pe scaun. — Ei, şezi o ţâră ! Ascultă ce vorovesc aeştia ! Badea Laci Lorinczi se târ-gueşte amu chiar pe pământul meu ! De două ori o bătut palma cu badea Vince, da' şi-or lăsat apoi mâna. N'or legat încă târgul. Se pare că mere greu ! Fruntea lui Orbân se înnora. Cugetă niţel. Nu uitase ultimul avertisment al lui Iacob Mureşan: « Băgaţi de seamă, tovarăşi, că aerul îi încărcat. Să nu vă luaţi cumva după vreo provocare ! Găzdoii aeştia ar dori să adape pă-mântulcu sângele vost! » Se strădui să-1 potolească pe Laji: — Nu-i slobod să te iei după asemenea lucruri, că şi dumnealor îşi petrec vremea cu ceva. Ştii, fieştecare în felul lui! — încercă el să râdă, făcând aluzie la găzdoi. De câte ori am vorovit noi, până amu, despre lucrurile aestea, da' voi tăt le răscoliţi în legea voastă, ca vântul turbat! Dacă nu le-aţi răscoli, s'ar linişti! — rosti el cu glas calm, chibzuit şi se aşeză o clipă ca să-1 potolească pe flăcău. II sgândărea curiozitatea să ştie şi ce vorbesc găzdoii. Dacă dă şi el un pahar de vin pe gât, va fi mai uşor să-1 ducă pe Laji — se socoti el. Nu era închisă nici uşa care dădea în încăperea cealaltă. Se putea vedea, de aici, că Albert Szocs îl înghionteşte pe Sândor Tamâs şi îi face semn şi din ochi. Flăcăul chiabur se aplecă apoi, să-i şuşotească tatălui său la ureche. Bătrânul trase cu coada ochiului spre Orbân şi Varga. La cuvintele fiului său, dădu din cap în semn de încuviinţare. Albert chiui atunci şi dădu drumul, pe neaşteptate, cântecului: Fericirea a pierit, suflă vânt de ghiaţă, am ajuns un prăpădit... Sub Laji Varga trosni scaunul. Flăcăul îşi întinse amândouă picioarele ţepene sub masă, i se opri răsuflarea şi apucă braţul lui Pista Orbân: — Auzi ? io8 gyorgy kovacs — Aud! — Asta-i pentru noi! — Las' să-i zică. . . Dar Laji nu se putu înfrâna. Ii strigă cântăreţului: — De primăvară, hei, cântec de primăvară ! Să lăsăm iarna ! Amu îi vreme frumoasă! Lorinczi tresări, la glasul lui, cum tresare calul când zăreşte un lup. D'apoi şi una ca asta-i cu putinţă, să se amestece, în cântecul găzdoilor ? Sforăi: — Auzi, mă, auzi! Se încruntă şi badea Vince Szocs: — Care voroveşte acolo, ha ? f Pista îl apucă pe Laji. II sgâlţâi: — Hai! Să nu ne legăm de ei! Dar Varga nu pleca! N'ar fi plecat să fi ştiut de bine că-1 costă viaţa. Nici nu mai putea da înapoi: cuvântul era spus. Acuma nu mai există fugă ! Găzdoii i-ar încăleca şi în chestiunea pământului, dacă s'ar speria de ei la o masă de crâşmă ! Lui Laji îi ardea faţa. înălţă capul dârz, provocator. — Io vorovesc, dacă cumva nu ştii! — Cine eşti tu, mă ? — Laji Varga, în persoană ! -Badea Vince dădu din mână: — Nu te cunosc ! Lorinczi prelua vorba: — Da' ortacul tău ? — II cunoaşteţi voi bine şi pe el! — Ba noi nu. Nu-1 cunoaştem ! Flăcăul râse arogant. Le trânti, plin de mândrie, găzdoilor care se umflau în pene: — Cred şi eu ! Aţi vrea voi să nu-1 cunoaşteţi. — Gândeşti că tăt mi-aşi aduce aminte de undeva de el — închise ochii pe jumătate badea Vince. — Numa de nu l-oi fi văzut între hoţii de grâu ! Nu mai ştiu ! Dar de data aceasta grăi şi Pista Orbân. înghiţea. Clocotea. — Asta se poate, vezi dumneata ? Atunci când ne-am întâlnit cu hoţul de vaci. Iţi aduci aminte ? Bătrânul izbucni: — Cum ai spus ? Cântecul, care răsună iar, acoperi vorbele: Fericirea a pierit suflă vânt de ghiaţă. . . Albert Szocs bătea cu pumnul în masă. Urla cântecul mânios, cu spume la gură, cu gâtlejul umflat. aldămaşul Dar şi Laji Varga ştie să bată în masă, nu glumă ! Şi masa bubuie şi mai tare sub pumnul lui. Aşa să facă pe viteazul Albert Szocs, flăcăul chiabur, dacă-i în stare ! Laji îşi legăna trupul aidoma cocoşelului tânăr care trâmbiţează un « cucurigu » în glasul răguşit, puternic, al cocoşilor bătrâni. Dădu si el drumul cântecului, cât îl ţinea gâtlejul: Ba chiar este, ba chiar este trai sub soare La clop, iară-mi dau în floare, dau în floare lăcrămioare! /) " Asta mai lipsea ! Sândor Tamds sări în sus dela masă. Răcni: — Trai sub soare ! Ascultaţi la el! Aesta-i trai sub soare la el! Sub călcâiele potcovite ale lui Albert Szocs, din tăblia mesei se despicau aşchii. Tropăia turbat în scândură: — Până şi în petrecere ni se amestecă amu ! — Aesta o fo' unul din strâjile populare ! — Şi celălalt comandantul! — Da' nu mai au puşcă ! — Le-o trebuit grâu ! — Le-o trebuit pământ! Insă Laji Varga ţâşni şi el, drept în vârful mesei. Ochii aprinşi de beţie i se pironiră plini de curaj, mândri, în privirile celorlalţi. Tropăia din picioare de mama focului. Masa trosnea, se despica, iar el striga din răsputeri: — Nouă aesta ni-i traiul sub soare ! Să ştiţi că asta-i lumea noastră ! Iar voi, cu lumea voastră veche, v'aţi dus, aşa să ştiţi! Pista Orbân înhaţă picioarele care bubuiau, tropăiau în nasul lui. Degetele i se împletiră zdravăn pe după glesnele lui Laji Varga. Voia să-l dea jos de pe masă şi să-l îndepărteze cu forţa din cârciumă. — îndată te trântesc su' masă, dacă nu te astâmperi! — şueră el. Era târziu însă: împrejurul capului lui Pista sburau sticle de vin. Un scaun izbit de perete se sfărâmă trosnind. Albert se năpusti deadreptul asupra lui Pista, în timp ce Gyuri Peter dădea buzna Ia uşa din dos şi le striga: — Nu vă lăsaţi ! Aduc puşca ! De data asta, în mâna noastră a fi puşca ! Făcu câţiva paşi în fugă, dar de aprins ce era se întoarse. — Comandantului trebue să-i daţi cep, că el îi tartorul! Repeziţi cuţitul în gâtlejul secretarului de celulă ! Se abătură asupra lui Pista Orbân. — El îi plămada tuturor necazurilor ! — răcni, setos de sânge, unul dintre agresori. 110 gyorgy kovâcs In aer se înălţară cuţite, bricege. Intre timp însă se năpustiră şi cei de afară la uşa căscată larg, dar din pricina înghesuelii nu izbutiră să se îndese înăuntru decât câţiva. Picus urlă ca o fiară. Apucă un braţ ridicat în aer, care învârtea un briceag pe deasupra capetelor celorlalţi. Smulse unealta din mâna necunoscută. Nu ştia decât că mâna aceasta însemnează moarte de om îndreptată împotriva lor. — Nu-1 lăsaţi pe Orbân ! — Hei, oameni buni, toată lumea încoace, vor să-1 ucidă pe Pista Orbân ! — Trebue scos Pista Orban dintre ucigaşi! Se înghionteau cu turbare. Grupul de oameni se rostogoli pe uşă afară, sfâşiindu-se, muşcându-se, izbindu-se cu picioarele şi cu pumnii unii pe alţii, cu smocuri de păr smulse între degetele strânse din răsputeri. — Scăpaţi-1 pe Orbân ! In ceata bătăuşilor nu se auzeau decât gemete înnăbuşite, trosnete de lovituri, vaete aprige. Insă cei care stăteau împrejurul lor şi tropăiau din picioare, trânteau un tărăboi de speriat. Strigau, femeile ţipau, glasurile se înghiţeau unele pe altele. Dar în învălmăşeala aceasta sângeroasă, asemenea unui ciclon, fiecare ştia totuşi cu precizie asupra cui trebue să-şi abată pumnul, de grumazul cui trebue să-şi încleşteze degetele sălbatece. Şi iar şi iar: — Unde-i Orbân ? De ce nu-1 scoateţi odată pe Orbân dintre ei ? Pe uliţă, năvăleau încoace bărbaţi şi din jos şi din sus. Pe urmele bărbaţilor se ţineau femei rugându-i să se întoarcă, să nu se amestece. Dorul de luptă îl cuprinse cu o putere grozavă şi pe badea Joska Dândo şi bătrânul, desminţindu-şi vârsta, învârtea sprinten o secure pe deasupra lui: — Lui Vince Szocs trebue să-i zdrobim capul! Capul, că în el încolţesc toate relele împotriva noastră ! Iar lui Lorinczi trebue să-i tăiem gâtlejul! Cu acela ne defăimează pe noi! Zdrobiţi-i capul, şarpelui! Numai şi numai capul! încă înainte de a fi ajuns la locul bătăii, cineva apucă securea şi o răsuci din mâna bătrânului: — Nebun bătrân ! Ce faci pe grozavul ?! Las-o în seama tinerilor ! Poli Mâtyus ajunse şi ea la marginea cercului care se închegase împrejurul celor care se băteau. întindea gâtul, să vadă şi ea. Inima îi bătea crâncen. Albert ? Pista ? S'au încăerat ? Pentru ea oare ? De spaimă, faţa îi era albă ca peretele. O mână cu degete de fiară, înşfacă sânul nevestei. Poli ţipă. Sânul o înjunghie, o duru groasnic. Dar mâna sălbatecă nu îngădui. O ţinea zdravăn, o smucea pe femeie în vârtejul ucigaş. — Tulai! Ajutor ! Ajutor ! — se împleteci în grămadă. — Uite-o pe târfa lui Albert Szocs ! Daţi-i şi ei la cap ! A cui era mâna ? Al cui era glasul ? Nimic nu mai avea stăpân. —■ Loveşte-o numa, pe nelegiuita ! Fără milă ! Ţipete îngrozitoare. Glasurile pătrund până în creier. aldămaşul 1 1 I In apropiere bubui o împuşcătură. Văzduhul se cutremură. — Ruşii! — Unde-s ? Unde ? — Nici nu sânt ruşi pe aici! Parcă s'ar fi abătut un bici de foc peste vârtejul de oameni. Badea Vince Szocs şi badea Laci Lorinczi se smulseră din cerc. O luară la fugă. Unul avea faţa plină de sânge, celălalt îşi trăgea piciorul, şchiopătând. Dar şi Peter Gido fugea, ca un iepure. Când Zsiga Kedves, Jani Boros şi cei care erau într'un rând cu ei se uitară împrejur să vadă în pieptul cui să se înfigă, nu mai văzură pe niciunul dintre duşmanii lor. In colbul drumului zăcea năruit un trup prăbuşit, ud de sânge. Ceilalţi se ridicară cu greu în picioare. Până şi Albert Szocs avu atâta putere ca, la vestea ruşilor, să se facă nevăzut pe urmele tatălui său. Sânyi Kantor îşi scutura clopul de praf şi înjura, tremurând încă de mânia biciuită. Gyuri Juhâsz şi Szentes se pipăiau la cap. Sângele curgea şiroaie şi din ei. Pe ei nu-i speriase împuşcătura, nici vestea că vin ruşii. Nu fugiseră. Numai acela unul nu se mişca, al cărui sânge uda pământul. Sângele i .se revărsa din gâtlej şi se închega în praf, ca păsatul. Nasul îi era turtit în sângele acesta închegat, iar degetele strângeau o bucată de haină sfâşiată. Mortul era Pista Orbân . . . # Prin ochiul de geam nu se vedea decât o bucăţică de cer şi coroanele câtorva pomi din grădină. Pe cer pluteau fâşii de nori albi, destrămându-se domol, ca fumul. Razele soarelui se frângeau în verdele coroanelor pomilor. Vrăbiile ciripeau şi rândunelele săgetau sburând jos, pe dinaintea ferestrei-Semn de ploaie, sborul jos al rândunicilor — cugetă Denes Picus, care zăcea în pat. Nu-i vorbă, hotarului de primăvară i-ar şi trebui ploaia. Ii era cald. Asvârli şi ţolul de pe el. Rănile îl usturau sub pansament la braţ, la umăr. Nu se mişca. îşi plimba doar ochii, încoace şi încolo. Un pui se rătăcise înăuntru pe uşa deschisă şi piuia ascuţit lângă patul lui Denes. Hâşâi de câteva ori spre pasăre,'■dar prostuţei nici nu-i păsa măcar de cel care încerca să o sperie. Mai târziu, cloşca bătrână îşi băgă şi ea capul pe uşă, iscodi curioasă împrejur şi cloncăni de câteva ori. Auzind-o, puişorul gălăgios alergă la mama-cloşcă. După aceea, tăcerea se înstăpâni iar în casă. Dar şi peste lumea de afară domnea o tăcere leşinată. Amorţeala aceasta nu o puteau destrăma nici zumzetul albinelor, nici bâzâitul firav al muştelor, nici sforăitul depărtat, când mai slab, când mai puternic, al motoarelor. Uneori câte un bubuit făcea să tremure văzduhul. Pereţii păreau că se cutremură din pricina aceasta. Era aidoma semnelor prevestitoare ale unui cutremur de pământ în pregătire. Din zori, se revarsă într'una oameni în sat. Vin şi din ţinuturi depărtate, ca să-l petreacă pe Pista Orbân pe ultimul său drum. Oamenii se revărsau I 12 gyorgy kovacs în sat, din comunele depărtate, cu căruţa sau pe jos, iar dela oraş soseau autocamioane pline cu muncitori. Denes avea veşti amănunţite despre tot ce se petrecea afară, în sat. Nevastă-sa, băciţa bălae de anul trecut, stră-jueşte patul bolnavului, cu o stăruinţă plină de devotament, dar tot nu se poate răbda să nu dea fuga, din când în când, în sat. Se întoarce atunci încărcată cu o mulţime de veşti proaspete. Eri, de pildă, şi-a vestit soţul că, după o scurtă anchetă la cancelaria notarului, prefectul 1-a suspendat din funcţie pe Vârady. Ieşise la iveală, că şi notarul jucase un rol în uneltirile privitoare la pământurile lui Incze. Era şi el unul dintre aţâţătorii focului care prefăcuse în scrum viaţa tânără a lui Pista Orbân şi împroşcase cu sânge ţărâna uliţelor satului. Albert Szocs, tatăl acestuia, apoi Lorinczi, Gido, Sândor Tamâs, Gyuri Peter şi alţi câţiva complici ai lor fuseseră arestaţi. Cu prilejul percheziţionării casei lui Gyuri Peter se găsise şi o puşcă şi s'a aflat de asemenea că el trăsese cu arma după ce se năpustise şleahta celor care beau aldămaşul asupra lui Pista Orbân. Atunci, cineva strigase: «Or sosit ruşii!». înmormântarea stârnise o fierbere copleşitoare în nevasta lui Picus. — Câtă omenire — dumnezeule sfinte ! De cându-s n'am văzut atâţia * oameni laolaltă !. . . Aerul aducea frânturi de glasuri până la patul bolnavului: — ... duşmanii noştri nu se dau înapoi nici dela crimă. . . Dar lor le dă răspunsul înfrăţirea dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare... Sub conducerea partidului ei, clasa muncitoare a luptat în frunte pentru înfăptuirea împărţirii pământurilor. . . . Poporul muncitor dela sate urmează, în propriul său interes, ca un aliat credincios, singura clasă revoluţionară. . . In lupta aceasta, tovarăşul Istvân Orbân a murit moarte de erou... Picus ciuli urechile. Ochii îi scânteiâu. Acesta este doar glasul lui Iacob Mureşan. Vorbeşte în numele muncitorilor ceferişti. . . Apoi auzi şi glasul lui Moldovan. . . Inima îi svâcni. Era încredinţat că, după înmormântare, Moldovan îl va vizita şi-1 va mustra: — Vezi, Denes Picus, vezi ce-aţi făcut, de cum am pus piciorul afară din satul acesta ?!. . . Nu v'a fost drag avertismentul lui Mureşan... Găzdoii ar dori să adape pământul cu sângele vost! Băgaţi de seamă !. . . La înmormântare, vorbea altul acum, româneşte. Aceasta îi aminti lui Picus din nou de Mureşan, apoi de Uie caporalul acela de jandarmi de care vorbise atât de mult Moldovan. . . Asta-i limba lor. ... Şi cu toate că Picus nu înţelegea nicio vorbă, iubea tot atât de mult limba fraţilor săi muncitori, ca şi pe Mureşan sau Ilie. Apoi dăngăni clopotul. Peste sat se răspândi şi tălăzui până pe câmp glasul metalic, adânc, al clopotului mare, apoi i se alătură şi tânguiala clopotului mic. Tot ploaie însemna şi asta. Atunci răsună atât de aprig clopotele, când e aerul încărcat cu aburi. Până şi fumul se destramă atunci, prelingându-se pe acoperişurile caselor şi rătăcind, fără ţintă, printre ţigle- f ■ - ALDĂMAŞUL j ij Cât o fi crescut oare grâul şi cucuruzul ? Rodul chinurilor, luptelor şi emoţiilor din primăvară îl aţâţa grozav pe Denes. Acum, că nu mai este Pista Orbân, grija semănăturilor se lăsase pe umerii săi. . . Mulţimea repeta cuvintele vorbitorului, ca un uragan vâjâitor. Câţi oameni să se fi adunat la înmormântare ? Două mii ? Trei mii ? Nenumărată mulţime ! Dar încă milioanele nenumărate ale căror inimi bat împreună cu ale acestora ? Cu asta a vrut clica badei Vince Szocs să termine, cu câteva împunsături de cuţit ? Nevasta lui Picus întârzie în sat, pentrucă nu izbutise să-şi taie drum prin mulţime ca să vină acasă. Când apăru, se opri, cu capul ameţit, lângă patul lui Denes: — Nici să te mişti nu era cu putinţă ! Abia puteai răsufla ! Era mai-mai să mă turtească şi pe mine. Apoi, la casa badei Vince Szocs s'or încăpăţânat oamenii,"că nu se duc mai departe, până nu dărâmă casa ! Da' Mureşan şi cu Moldovân or potolit cumva oamenii. . . Atâtea steaguri roşii or fo' de nici în vis nu-şi poate închipui omul! Gândeşti c'ar fi ars tătă lumea în roşu ! In timpul povestirii, Denes închise ochii şi văzu plutind în lumina de Mai nesfârşita pădure de steaguri roşii. . . Şi, sub pădurea aceasta, nenumărate capete omeneşti. Ochi strălucind de hotărîrea dârză de a lupta, tot atâtea fire de jăratic aprins... Şi auzea bătăile unite, fierbinţi, ale nenumăratelor inimi omeneşti. . . Toate, pentru aceeaşi dreptate. . . Acelaşi crez înflăcărează pe fiecare, ca să înfierbânte cu el lumea întreagă. După soţia lui, veniră şi alţii. Acum câteva zile, sătenii îşi mai treceau încă, din mâna în mână, clanţa uşii lui Pista Orbân. Acum, roiesc în jurul patului lui Denes Picus. . . Faţa lui Jani Boros era pocită de cicatrice şi vânătăi. împreună cu el veni şi cumnatul său, Beni Kovâcs. — Vezi, măi Denes — rosti el cu un glas de parcă acum ar fi scăpat de primejdie — încă bine că am fo' şi noi acolo, chiar înaintea cooperativei. Că asta. . . D'apoi cum te simţi? —îşi dădu el seama că venise să viziteze un bolnav! — Chiar voroveam cu cumnatul că găzdoii aeştia îs în stare să-i scoată şi maţele cuiva, dacă-şi bagă nasul în oala lor !. . . Că, ien să-mi spui, unde-i dreptate ? — începu el să povestească amănunţit. — Ce fel de dreptate îi asta, dacă iau io pământul în arândă, pe clin două, dela badea Vince Szocs, iar cumnatul meu dela badea Laci Lorinczi şi io dau munca, ba încă şi sămânţa ! Omul lucră, asudă, bagă în pământ grâul pe care îl rupe dela gura familiei (că sămânţa iarna trebue strânsă, lăsând familia flămândă !) !', apoi, când la cărat, jumătate din recoltă trebue cărată tăt în ograda găz-doiului. D'apoi cu dreptate-i una ca asta ?. . . N'o spun de alta — coborî glasul confidenţial şi ochii îi surâdeau ştrengăreşte — da' io unul, să ştii că am trântit câteva în căpăţâna badei Vince !. . . Denes îl privea cald, cu dragoste, pe cel care vorbea. Ce glas au mai că- j pătat mijlocaşii aceştia ! Li se deschid şi lor ochii acum ! ii4 gyorgy kovâcs Jani Boros trase din nou cu ochiul: — D'apoi că ni Poli Mâtyus nu le mai face altu' ficiorilor cu ochiul. Or pus-o bine în rând şi pe ea. . . Denes tresări: — Or arestat-o ? — Da' de unde, da' de unde !. . . Ba nu ! Da' un ochi, ştii, i l-or . . — Cee ? — I-or scos, zău, un ochi! — Nenorocita ! — Ştii, pentru drăguţul ei, pentru Albert Szocs. . . Boros tăcu. Băgase de seamă o umbră pe chipul lui Picus. La dracul, va să zică a spus ceva rău ? Sau cumnatul său ar fi trebuit, mai degrabă să spună că şi el s'a străduit, în vârtejul bătăii, să se răzbune pe oasele lui Lorinczi ? Aha, numai că, cumnatul nu-i atât de vorbăreţ. El păstrează pentru sine cele întâmplate. Dar îşi închipue oare că Jani Boros nu 1-a văzut? Hei, e şiret secuiul! # Câte de toate s'au mai întâmplat în următoarele câteva săptămâni! Denes Picus n'a avut parte să rămână multă vreme la pat. Cei care primiseră pământ, l-au smuls din pat înainte de vreme, ca să spună adevărul în numele poporului, cu privire la pământul domnului Miklos Incze, în faţa comisiei de plasă pentru aplicarea reformei agrare. A trebuit să se ducă numai pe jumătate vindecat, pentrucă el era iarba nouă care încolţea în locul firului smuls. Comisia de plasă pentru aplicarea reformei agrare respinse apelul lui Miklos Incze. Intre timp, fostul subprefect căzu în leasă. Oamenii autorităţilor dela oraş, au venit şi în satul acesta. I-au ascultat pe săteni şi au încheiat un proces-verbal, ca să se poată reconstitui cât mai precis trecutul întunecat al lui Miklos Incze, pentru a fi tras la răspundere. Totodată, se ordonă şi arestul preventiv, pe timpul anchetei, al celor arestaţi. Acum li se ivi prilejul să se tocmească îndelung între ei, pe pământurile noilor gospodari. Denes Picus avea şi în afară de aceste aşa zise «lucruri mari », nenumărate alte griji. Trebuia să-i poarte de grijă mamei lui Pista Orbân. Bătrâna rămăsese ca un lujer neputincios, cu puţinul pământ pe care îl primise feciorul ei când cu împărţirea pământurilor. Nu mai căra acasă, sub şorţ, cupa de făină, coltucul de pâine, bucăţica de slănină, lingura de untură. Inima găzdoaelor nu şe mai deschidea în faţa sărăciei, mizeriei sale. Porţile îndurării se închiseră dinaintea ei. Dar, în locul celor vechi, se deschise o poartă nouă. Şi nu una singură, ci nenumărate porţi noi pe care, de fapt, abia acum le descoperea. Ce suflet bun şi binecuvântat au Denes Picus, aldămaşul "5 Sanyi Kântor şi Ilona Rozsa ! Hei, cum n'a putut fi nora ei fata asta !. Dar, chiar dacă i s'ar fi dat bucăţica de slănină, cupa de făină ? Cui i le-ar mai fi dus ea acasă, sub şorţ ? Grâul îşi înălţa frumos capul. Roadele bătăliei grele a ' însămânţărilor de toamnă şi de primăvară se arătau. In porumbişti, sătenii prăşeau, câte doi, câte trei. Lanurile de grâu se legănau grase, sub mângâierea palmei adierii călduţe, de vară. Poporul hiuncea cu sârguinţă. Cosiră până şi iarba crescută pe marginea drumurilor de care, ca să nu fie lipsă de nutreţ, mai încolo, deşi nu putuseră reface decât în parte inventarul de vite al comunei, pe care îl împuţinaseră acum un an armata, iar toamna trecută, nemţii. îndeosebi caii erau puţini în sat. Intr'o seară, nevasta lui Rosza dădu fuga acasă cu faţa aprinsă de bucurie şi flutură o scrisoare sub nasul fiicei sale: — Tătâne-tău trăieşte ! Tătâne-tău o scris-o ! — Ei vezi ? ■— se înveseli şi Ilona. — Pista Orbân mereu o spus să nu te laşi mistuită de jele. O spus Pista că or veni încet-încet şi prizonierii acasă. Şi, amintindu-şi cuvintele de mângâiere ale iubitului său, bucuria îi păli de pe faţă, iar în timp ce maică-sa silabisea cuvintele scrise cu stângăcie, ea se furişă pe uşă afară. Se duse la Denes Picus şi îi spuse: — Ar trebui prăşit pământul bătrânei Orbân. . . Moartea fiului ei mistuise mult şi din puterea care mai rămăsese în trupul bătrân al mamei lui Orbân. Şalele nu-i puteau îndura prăşitul, nu puteau îndura să scurme gliile din porumbişte cât e ziulica, sub arşiţa soarelui. Denes se pregătea să plece a doua zi la reşedinţa plasei, la secretarul de partid pe plasă. Dar fetei nu-i vorbi acum despre aceasta, ci dădu din cap în semn de încuviinţare, la chemarea ei: — Vino mâine dimineaţă pe pământul lui Pista, li spun şi lui Sanyi Kântor şi lui Laji Varga. Isprăvim repede. . . De cum mijiră zorile, Ilona ieşi din pat şi se îmbrăcă de grabă, să se ducă sâ-i prăşească bătrânei. Dar şi maică-sa era trează şi se abătu asupra ei: — Tu fată, tătă noaptea n'am închis ochii din pricina tabacherei tătâne-tău. Când o plecat la cătane, o fo' pus-o bine dumnealui, să nu facă picioare pe undeva prin război. Apoi amu, dacă pică tătâne-tău, într'o bună zi, acasă, mă pune pe foc din pricina tabacherei ! Ştii că duhanui era dumnezăul lui ! N'am văzut, dela o vreme încoace, tabacherea, pe nicăieri. Oare, unde poate fi ? Ilona simţi un junghi în inimă. Tabacherea i-o împrumutase lui Pista, apoi. . . Ce-o fi cu tabacherea ? — Avem vreme s'o cătăm ! Nu-i grabnic ! — Da' eri ai pomenit că Pista o vorovit de prizonieri şi o spus că vin acasă. Atunci, trebue să vină şi tătâne-tău ! — Bine, bine ! Nu mere asta chiar aşa de repede ! u6 gyorgy kovacs Maică-sa o mustră, cu glas aspru: — Da, dacă o spus Pista Orbân aşa, atunci aşa trebue să fie ! De unde să scot tabacherea, dumnezeule dragă ?! ■ O părăsi pe maică-sa, în nemăsuratul ei sbucium. Pe firele de iarbă nu se uscase încă roua care scânteia în toate culorile curcubeului. In înaltul tăriei se auzea ciocârlia. Fărâma de trup i-o înghiţise depărtarea. Numai vocea îi cânta, plină de voioşie. In depărtare, cineva îşi ascuţea coasa. Scrâşnetul gresiei se auzea până în porumbiştea în care Ilona stătea în picioare, cu mâna pavăză la ochi împotriva soarelui şi se uita către sat să vadă dacă vin odată bărbaţii. Scrâşnetul era însoţit de un fluerat vioi. Bărbatul lucra după colnic. Nu se putea vedea până acolo. Numai cântecul lui unduia până la Ilona. Mai departe, mai cosea cineva. Iarba se răsturna brazde-brazde, cu un fâşiit uniform, la picioarele bărbatului care lucra. De cealaltă parte, răsuna un zăngănit ascuţit de coasă. Şi acolo îşi ascuţea cineva coasa. Dar omul acesta schimbă melodia fluerată, în cântec: Pista Orbân îşi apucă brişcă 'n palma mâinilor şi cu sânqe scrie 'n ţărnă dreptatea săracilor! Departe, în celălalt capăt al imaşurilor, cineva îşi avânta trupul peste unul din gardurile de mărăcini. Fata îl urmări îndelung. Aha, ăsta-i Laji Varga ! îşi cam târa, nu-i vorbă, şi Laji trupul, în timp ce zorea pe cărare spre porumbişte. După bătaie, i se schimbase mersul de tot. Ii devenise greoi. Dar lui Laji nu-i prea păsa de asta, ci dădu drumul cântecului, cu mult mai puternic decât cosaşul: Ba chiar este ba chiar este trai sub soare!. . . Fi-i-ar pliscul al dracului! Aesta nu se lasă — cugetă Ilona. — Ii mai vine să cânte viersul acela ! Un glas puternic de bărbat strigă după Laji. Se opri. Denes Picus şi Sanyi Kântor zoreau pe urmele lui. — Aţi adurnit! — zeflemisi flăcăul. Sanyi Kântor ridică pumnul, să-1 lovească pe Laji în spinare. Dar Picus îl apucă de mână: — Nu-1 lovi, că-1 doare încă ! Laji îşi umflă pieptul: — Loveşte numa, aci! aldămaşul 117 — Nu te-ai săturat de făcut pe grozavul, ha ? — îl dojeni Picus. — Eşti supărat poate pe mine ? Am fo' nebun, ei! Rău am făcut că n'am ascultat de badea Pista ! Da' şi mie mi-or găurit spinarea ! — împunse cu mâna înapoi, arătând locul unde fusese înjunghiat. In glas i se simţea mândrie, lăudăroşenie. El nu putea fi frânt. Cerul de s'ar dărâma pe pământ, el tot va zice cântecul. II zisese şi atunci, că doar e libertate: «Ba chiar este, ba chiar este trai sub soare!». Cu ăsta nu se poate vorbi. E tânăr. Inima nebună, mintea veselă. Picus se întoarse acum spre Ilona: — Ascultă, strâns-or pită şi altele ? — S'ar putea sătura şi o sută, cu cât ne-or adus ! — Bine dară — constată Denes. — Că Mureşan al nost o trimes vorbă şi eri că Duminecă vin cu siguranţă vreo douăzecişicinci de muncitori să muncească la sat. Repară unelte, petecesc încălţii, ba aduc până şi doctor cu ei, ortace ! — Da' dacă nu primesc să fie ospătaţi ? — puse Ilona întrebarea. — Le băgăm pe furiş în automobil, să le ducă acasă, să le mance cu familiile lor ! Ce s'ar alege de noi, dacă n'ar fi muncitorii ? La oraş, muncitorii au puţină pită. . . Că nu le-or cărat-o, dela alde Szocs şi alde Lorinczi, speculanţii, fi pe pace. Ilonii i se pare că niciodată n'a fost câmpul atât de frumos ca vara aceasta. Făcutu-s'a vreodată grâul atât de îmbelşugat, pe vremea când bucatele îi erau cărate domnului Incze ? Pământurile simţeau şi ele ce fel de mâini le desmiardă. Pe glii, nu mai curge acum sudoarea muncitorilor cu ziua ai domnului Incze, ci cântecul despre Pista Orbân care a prins aripi, pluteşte peste valurile domoale ale mării de verdeaţă. Anul acesta, sub cerul nesfârşit de liber, muncesc şi cântă fiii flămânzi ai pământului. Lumina se revarsă dinspre răsărit şi o adiere uşoară se joacă prin buclele Ilonei. — D'apoi, cântă, Laji — îl îndeamnă fata. Se aliniază în capătul porumbiştei. Pe pământul vecin prăşeşte o femeie. Cu un ochiu veghiază neîntrerupt — şi în timpul lucrului — la leagănul aşezat ceva mai departe. Cântă şi femeia aceasta. Acelaşi cântec: Pista Orbân îşi apucă Brişcă 'n palma mâinilor. . . Ilona îi spune din nou flăcăului: — D'apoi nu-1 cânţi ? Da' nu acela bătăios, pentru care v'aţi încăerat! Acela nou, mă Laji! Continuă, în cor, cântecul femeii care prăşeşte pe pământul vecin: . . . Şi cu sânge scrie 'n ţărnă dreptatea săracilor!. . . MIHAIL EMINESCU STUM cu gândiri şi cu imagini Cu gândiri şi cu imagini, lnnegrit-am multe pagini, Şi-ale cărţii şi-ale vieţii Chiar din zorii tinereţii. Nu urmaţi gândirii mele, Căci noianu-i de greşele, Urmărind prin întuneric Visul vieţii-mi cel chimeric. Ne având învăţ şi normă, Fantazia fără formă, Rătăcită-era cu mersul, Negru-i gândul, şchiop e versul. Şi idei, de altfel simple, Ard în frunte, bat sub tâmple, Eu le-am dat îmbrăcăminte Prea bogată, fără minte. Ele seamănă, hibride, Egiptenei piramide; Un mormânt de piatră 'n munte Cu icoanele cărunte, horia Şi de sfinxuri lungi alee, — Monoliţi şi propilee, — Fac să crezi că după poartă Zace-o 'ntreagâ ţara moartă. Intri 'nuntru, sui pe treaptă, Nici nu ştii ce te aşteaptă. Când acolo !. . . Sub o faclă, Doarme-un singur om în raclă. horia Să privească-Ardealul lunei i-e ruşine Ca robit copiii-i pe sub mâni streine, Ci 'jitr'un nor de abur, într'un văl de ceaţă îşi ascunde tristă galbena ei faţă. Horia pe-un munte falnic stă călare — O coroană sură munţilor se pare, Iar Carpaţii ţepeni, îngropaţi în nor, îşi vuiau prin tunet, gândurile lor. Eu am, zise-un tunet, suflet mare, greu, Dar mai mare suflet bate 'n pieptul său, Fruntea-mi este albă, ca de ani o mie, Dară al lui nume mai mult o să ţie. Nalţi suntem noi munţii, zise-un vechi Carpat, Dar el e mai mare, că ni-i împărat. Atunci luna iese norilor regină, Fruntea lui cea pală roşu o 'nsenină, Galbenele-i raze încing fruntea-i rece, Că părea din munte diadem de rege — i20 mihail eminescu Şi un stol de vulturi muntele 'nconjor Cugetând că-i Joe, Dumnezeul lor, Când în miezul nopţii, cununat cu nimb Fulgerul aruncă sus de pe Olimp. dormi.. . De ce te temi? Au nu eşti tu cu mine? Las' ploaia doar' să bată în fereşti, Las' vântul trist prin arbori să suspine, Fii liniştită tuf Cu mine eşti. Ce te-ai sculat şi cauţi în podele? Uimită pari şi pari a aştepta ; Nu poţi vedea cu ochii printre ele, Vrei să-ţi aduci aminte de ceva? Lasă-te 'n per ini — eu îţi voiu da pace, Dormi tu — şi lasă să rămân deştept; Pe când citesc, întotdeauna-mi place Din când în când să cat la tine-drept. Să văd cum dormi, să te admir cu drag. . . Cu gura-abia deschisă 'ncet respiri; De pe condeiu eu mâna-atunci retrag, Pătrunde pacea tristele-mi gândiri. Frumoasă eşti... o,, prea frumoasă fată, Ca marmura de albă-i a ta faţă, In vine să alerg la tine 'ndată Şi-astfel cum dormi să te cuprind în braţă, Dar, te-ai trezi! Păcat! Şi nu mă 'ndur — Dormi liniştit c'un braţ pe după cap.. . Din când în când cu ochiul să te fur Din când în când din mână cartea scap COPII eram NOI-AMANDOl 121 Şi-s fericit . . . Pulsează lunga vreme In orologi cu paşii uniformi. De ce te temi! Cu mine nu te teme! Ca pe-un copil te culc cu sila . . . Dormi. copii eram noi-aivîândoi Copii eram noi-amândoi Frate meu şi cu mine, — Din coji de nucă, car cu boi Făceam şi înhămam la el Cidbeci bătrâni cu coarne. Şi el citea pe Robinson, Mi-l povestea şi mie, Eu zideam Turnul-Vavilon Din cărţi de joc şi mai spuneam Şi eu câte-o prostie. Adesea la scăldat mergeam In ochiul de pădure, La balta mare ajungeam Şi pe-al ei mijloc înnotam La insula cea verde. Din lut acolo am zidit, Din stuful des şi verde, Cetate mândră la privit Cu turnuri mari de tinichea, Cu zid împresurată. Şi frate-meu ca împărat Mi-a dat mie solie Să merg la broasca, suflecat, Să-i chem la bătălie, Să vedem cine-i mai tare. Şi împăratul broaştelor C'un orcăit de fală Primi, porunci oştilor Ca balta s'o răscoale Şi am pornit război. 122 mi.hail eminescu Vai, multe broaşte noi am prins, Îmi pare chiar pe rege, Şi 'n turnul negru l-am închis Din insula cea verde — Spre seară-am făcut pace. Şi drumul broaştelor le-am dat, Săltau cu bucurie, In baltă-adânc s'au cufundat Ca să nu mai revie, — Noi am pornit spre casă. Atunci răsplată am cerut Pentru a mele fapte Şi frate-meu m'a denumit De rege 'n miază-noapte, Peste popoare 'ndiane. Motanul alb era vistier, Mârsac cel chior ministru, Căci dela el eu leafa-mi cer El miaună sinistru, Cordial i-am strâns laba. Şi 'mpâratul milostiv Mi-a dat şi de soţie Pe fiica lui cu râs lasciv Şi ţapănâ, nurlie, Pe Flantagu — caput li. Am mulţumit c'un umil semn, Drept mantie o prostire, M'am dus Vamanta mea de lemn In sfânta mănăstire, într'un cotlon de sobă. Şi ah, şi dragă-mi mai era Vorbiam blând cu dânsa, Dară ea nu-mi răspundea Şi de ciudă eu atunci Am aruncat-o în foc . . . copii ERAM NOI-AMÂNDOl Şi pe şură ne plimbam Peste stuf şi paie Şi pe munţi ne 'nchipuiam Că făceam bătaie, Mărşăluiam alături. Şi pe cap mi se umfla Casca de hârtie, O batistă. într'un băţ Steag de bătălie, Cântam: Tr ar ar ah! . . . Ah v'aţi stins, v'aţi dus, Mort e al meu frate, Nimeni ochi-i n'a închis In străinătate, Poate-s deschişi şi 'n groapă. Dar ades în al meu vis Ochi-i mari albaştri Luminează c'un surâs, Din doi vineţi aştri Sufletu-mi trezeşte. (Ah îmi umblă-ades prin gând O cântare veche, Parcă-mi ţiue-aiurind Dulce in ureche; Lume, lume şi iar lume !) EUGEN JEBELEANU tragismul vieţii lut eminescu,- rezultat al condiţiilor sociale Opera ce se înfăptueşte în aceste zile, de readucere în adevărata lumină, a personalităţii celui mai mare poet al nostru, am putea-o asemui cu întreprinderea — pe cât de vastă, pe atât de uluitoare prin revelaţiile sale — de exhumare a unei cetăţi acoperite de lava şi cenuşa unui cataclism. Comparaţia nu este, poate, dintre cele mai nepotrivite, cu condiţia îndepărtării elementului specific, inclus în deslănţuirea unui dezastru geologic. Mihail Eminescu — opera sa şi aspectele reale ale personalităţii sale — au fost ascunse, apăsate, mascate, mai bine de jumătate de veac, sub ploaia de cenuşă savant împrăştiată, o cenuşă cu perfid aspect de pulbere de argint, a consideraţiilor criticii burgheze. Au fost conjugate toate forţele intelectuale ale reacţiunii şi s'au utilizat toate procedeele —dela ascunderea sau ignorarea grosolană a unor manuscrise esenţiale, până la mutilarea aspectelor morale şi spirituale ale poetului — pentru a se oferi posterităţii nu chipul unui cântăreţ legat organic de popor, ci masca unui visător atemporal, abstras celor pământeşti, complăcându-se în bohemă, incapabil să scrie în alt mediu decât acel al foamei şi frigului. An după an, deceniu după deceniu, straturile de neadevăruri, de perfidii înflorite, s'au aşternut groase peste opera şi ceea ce fusese viaţa chinuită a lui Mihail Eminescu. S'a venit cu fel de fel de interpretări, care de care mai «subtile », care de care mai « savante », cu trimiteri la Lombroso şi Freud, pentru a se dovedi că poetul nu putea să aibă parte de altă viaţă decât cea pe care a avut-o şi de alt sfârşit, decât cel pe care-1 cunoaştem. O viaţă măcinată în privaţiuni dureroase, datorite în întregime egoismului şi injustiţiilor clasei exploatatoare, o viaţă de om care a fost chinuit de o societate ce dispreţuia orice altă valoare decât cea a banului, a fost îngropată şi acoperită, metodic, an de an, sub păturile falsurilor cu rafinament efectuate. Un om, care era legat, ca un copac sănătos, prin toate puternicele-i rădăcini, de pământul şi poporul acestei ţări, a fost înfăţişat, timp de mai tragismul vieth lui eminescu ţ 2 j # bine de 60 de ani, drept un lunatic. Un poet, care nu datora nimic decât poporului din sânul căruia a răsărit, a fost arătat ca o emanaţie a « Junimii», adică a unui cerc, faţă de care şi-a arătat ura şi dispreţul de atâtea ori. La un sfert de veac dela moartea lui Eminescu, Titu Maiorescu, de pe culmea seninătăţii sale olimpice, avea neasemuitul curaj — senină sfruntare a adevărului! — de a afirma că nu se poate vorbi despre o mizerie materială a lui Eminescu. « Cât i-a trebuit lui Eminescu — apăsa, nu fără o secretă enervare bătrânul slujitor al lui Carol I — a avut el totdeauna». (Vd. Titu Maiorescu « Critice », III, Buc. « Minerva », 1915, « Eminescu şi poeziile lui »). Fraza în sine dă de gol o întreagă mentalitate. Se poate sezisa în ea distanţa şi dispreţul dela omul din «înalta societate » la proletarul intelectual, care era Eminescu, distanţă şi dispreţ manifestate, adeseori sub forme disimulate, aparent amabile, dar păstrate dealungul unei întregi vieţi, de Titu Maiorescu faţă de omul Eminescu. « Cât i-a trebuit lui Eminescu, a avut el totdeauna »! « Cât i-a trebuit lui Eminescu », adică acelui declasat, spre care eu, Titu Maiorescu, mi-am aplecat privirile, « a avut el totdeauna ». Cu zece ani înainte, adică în 1905, Anghel Demetriescu, dorind să arate că aspectul depresiv al unei părţi din lirica eminesciană nu se poate explica decât printr'un dat fatal, de natură personală şi nu de conjunctură socială, divaga astfel: « Este ştiut că promotorii pesimismului contemporan au plecat dela premize personale. Nu din observarea faptelor în mod obiectiv câteva spirite superioare ca Byron, Platen, Lenau, Heine, Puşkin, Leopardi, în muzică Beethoven şi Schumann, au ajuns a fi bântuite de pesimism, ci din exagerarea suferinţelor lor corporale, care i-au împins pe priporul melancoliei şi al disperării. Ce este mai firesc decât ca ei să găsească această lume detestabilă şi să facă din durerea lor individuală ii dolore universale, cum zice Leopardi, sau să strige ca Faust la poarta temniţei Margaretei: « der Menschheit ganzer Jammer fasst mich an !»? (« întreaga durere a lumii mă cuprinde »). Că Anghel Demetriescu privea imperturbabil suferinţele «corporale » sau sufleteşti ale lui Eminescu, — nu-i de mirare. Faţa lui Demetriescu, ca şi aceea a Iui Titu Maiorescu, erau ale unor oameni satisfăcuţi, stăpâni pe ei, pentrucă erau stăpâni pe mijloacele lor de traiu. Conservator ca şi Maiorescu, el se străduia, ca şi acela, să dovedească subiectivitatea mizeriei lui Eminescu, căutând să ne convingă asupra inexistenţei unei alte mizerii a poetului, decât cea metafizică. Eforturi asemănătoare făcea şi, astăzi de mult uitatul, Pompiliu Eliade, când afirma că Eminescu n'a fost şi nu trebue privit altfel decât ca un «poet al trecutului şi poet al morţii». Ce a fost în realitate, Mihail Eminescu ? A fost el un pesimist nativ ? A fost un temperament egotist, cu dureri închipuite, un « poet blestemat » care-şi hipertrofia tristeţile până la a face din durerea sa personală, o durere uni- 126 eugen jebeleanu versală ? A avut el în viaţă nu « cât i-a trebuit», ci măcar minimum-ul necesar ? Şi apoi: mizeria în care s'a zbătut amarnic şi în braţele căreia a expiat i se datoreşte lui, păcatelor sale — moştenite sau proprii — ori pentru a o explica, trebuiesc căutate alte cauze, în afară de el ? Cu un cuvânt: explicaţia lanţului de suferinţe, culminate în tragedia finală a vieţii poetului, trebue căutată în caracterul lui aşa zis a-social sau în complexul societăţii în care a avut nefericirea să se nască şi să piară? Iată întrebarea. Un fapt, oricât de expresiv, oricât de izbitor, nu poate spune prea mult. Dar o infinitate de fapte, de evenimente, de atestate ale poetului însuşi şi ale contemporanilor — expuse în documente şi mărturii care de-abia astăzi sunt scoase la iveală, sau în măsură de a fi comunicate — mărturii pornite de multe ori chiar din gurile celor cari se forţau mai mult decât oricine să le ascundă, — toate acestea laolaltă, alcătuesc o oglindă vie, din străfundurile căreia viaţa poetului, tragedia acelei vieţi, ies la lumina zilei, acuzatoare. Un asemenea fapt, peste care nu se poate trece, este acela al sănătăţii funciare cu care a păşit Eminescu în viaţă. Copilăria lui nu este o copilărie clorotică şi tânărul Mihai n'are nimic din înfăţişarea somnambulică a unui copil crescut în castelele înceţoşate ale Scoţiei sau Rhinului. E o copilărie sănătoasă, veselă, de mic pui al naturii, sburdând între dealurile Dumbrăvenilor şi ale Ipoteştilor, între hârjonelile cu dulăii ciobăneşti şi poveştile lui moş Miron prisăcarul. Mai târziu, poetul îşi va aduce aminte cu nostalgie de acea epocă în care putea să râdă în voie, să stea la stână în mijlocul ciobanilor şi să sboare cu gândul la isprăvile lui Robinson: Adesea la scăldat mergeam In ochiul de pădure, La balta mare ajungeam. Şi pe-al ei mijloc înotam La insula cea verde Din lut acolo am zidit, Din stuful des şi verde, Cetate mândră la privit Cu turnuri mari de tinichea, Cu muri înconjurată. De un instinct vital sănătos, Eminescu se îndrepta spre dărnicia naturii şi spre oamenii simpli ca spre un izvor al energiilor pururea vii. E drept că, încă din vremea copilăriei petrecută la Dumbrăveni, unde Gheorghe Eminovici, tatăl său, era în slujba boierului Balş, un fapt se va fi gravat pentru totdeauna în mintea fragedă a poetului de mai târziu. tragismul vieţii lui eminescu 127 Parcul nu putea fi cutreerat decât de odraslele latifundiarului. Spre jocurile acelora, copiii lui Eminovici priveau de după îngrăditură, mâhniţi, desigur, şi neputând să priceapă de ce n'au voie să treacă şi ei în parc. Mai târziu, când copilul dela Dumbrăveni va deveni un bărbat, Eminescu va putea să-şi dea seama că îngrăditura ridicată de boierul Balş între progeniturile sale şi copiii slujbaşului său, nu separa numai parcul latifundiarului de livada lui Eminescu, ci despărţea două lumi. Acest gard, va deveni cu cât poetul va păşi mai adânc în viaţă, un obstacol mai hain, mai înalt, mai duşmănos, — transformându-se, în cele din urmă, într'un zid, de care Eminescu se va lovi, dureros, de nenumărate ori. E zidul filistinismului, al rapacităţii, al lipsei de umanitate şi al aroganţei societăţii burghezo-moşiereşti, care îl sugrumase pe Bălcescu şi care urma să-1 sugrume şi pe el. Cel înfăţişat de «junimişti» şi de aproape întreaga noastră critică drept un abulic înnăscut, un fel de pierde-vară de geniu, dacă vreţi, dar un pierde-vară, era în realitate — în deosebi în prima parte a vieţii sale de poet, cam între 1870—1876, adică până la intrarea la «Curierul de Iaşi» şi, apoi, la oficiosul conservator «Timpul»— o fiinţă dinamică, fierbinte iubitoare a oamenilor din popor, de o robusteţă spirituală excepţională, de o curiozitate ştiinţifică amplă. Un om întreg adică, şi mai mult decât atât, având inimă şi energie pentru mai multe fiinţe. Un om cu picioarele pe pământ şi cu ochii scrutând toate fenomenele pământului. Preocupările sale universitare sunt plurale, întin-zându-se pe un orizont circular. Criticii reacţionari s'au străduit să ne prezinte imaginea unui Eminescu, reţinut cu exclusivitate de pesimismul schopenhauerian, de Buda Sakiamuni şi de Confucius. Cercetând mai îndeaproape obiectul studiilor sale în timpul frecventării Universităţilor din Viena şi Berlin, vedem că poetul urmărea, între altele, cursul profesorului Lorenz Stein asupra economiei politice şi ştiinţelor financiare şi administrative, cursul de economie naţională al lui Diihring, cursul despre filosofia hegeliană al lui Althaus —şi aşa mai departe. Vrem să spunem, prin aceasta, că sfera preocupărilor lui Eminescu, era aceea a unui om dornic de a cunoaşte cât mai multe şi de a îmbrăţişa cât mai mult; minte iscoditoare şi temperament iniţial dinamic. Un om, care are asemenea multiplicitate şi varietate de preocupări, acela nu este o fire pasivă, lentă, un mizantrop din leagăn, şi cu atât mai puţin un om fără voinţă şi un fatalist înnăscut. Pornind dela această premiză, singura justă, istoriceşte evidentă, a robu-steţei fizice şi intelectuale înnăscute a lui Mihail Eminescu, — suntem în drept să ne întrebăm: cui se datoreşte, în acest caz, mizeria în care s'a sbătut poetul ? Nu cumva, totuşi, lui ? Nu cumva — deşi sănătos — prefera să facă versuri în neagră sărăcie, decât să muncească ? Toate mărturiile contemporanilor săi converg în afirmaţia că omul acesta « de o veselie copilărească » în timpul şederii la Viena, omul acesta care « râdea 128 eugen jebeleanu din toată inima, încât ochii tuturora se 'ndreptau asupra lui », omul acesta era „de" o rară disciplină intelectuală" (Ion Slavici — «Amintiri»), muncitor până la a da în brânci, dela începutul şi până la sfârşitul mult chinuitei sale existenţe. « Deja dela al 14-lea an şi până la al 20-lea, (mărturisea poetul într'o scrisoare din 1880), eu mi-am câştigat pânea singur într'o viaţă aventuroasă şi plină de nemulţămiri, şi am făcut-o aceasta cu deplina conştiinţă a sacrificiului, iar nu din capriţii copilăroase . . . ». Ca să-şi poată câştiga în chip cinstit existenţa, Eminescu este, rând pe rând, practicant la tribunalul din Botoşani (1864), copist la Comitetul permanent al judeţului Botoşani, sufleur şi actor în trupele teatrale Iorgu Cara-giale şi M. Pascali, bibliotecar, revizor şcolar, corector, reporter, redactor şi administrator de gazete, etc. Cineva îşi aduce aminte să-l fi întâlnit în 1867, în port, la Giurgiu, desculţ, fără cămaşă, îmbrăcat doar cu « nişte pantaloni de dril albaştri, iar pe corp un sacou scurt din materie ordinară»; în această improvizaţie vestimentară, Eminescu nu întindea mâna în chip de cerşetor, ci muncea, nivelând cu o râzătoare de fier baniţele pline. Cu un an înainte, N. Densuşianu îl cunoscuse la Sibiu sub o înfăţişare poate şi mai jalnică. «... un fior rece mă cuprinse (povesteşte Densuşianu), un fior pentru primul moment neexplicabil, când am văzut pe acest tânăr scriitor îmbrăcat într'un costum cu totul singular. O spun, nu în dezonoarea acestui om, ci pentru cunoaşterea crudei sale sorţi, că în adevăratul înţeles al cuvântului, curgeau sdrenţele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămaşă neagră, iar pieptul de sus până jos era gol, şi cu mare necaz cerca bietul om să-şi acopere pielea cu o jachetă ruptă în toate părţile, sdrenţuită dela mâneci până la coate, cu nişte simpli pantaloni zdrenţuiţi din sus şi zdrenţuiţi din jos». Acest tânăr, care intrase în lupta pentru existenţă la 14 ani, care ia 17 ani munceşte din greu, în port, în picioarele goale, este întâlnit de Caragiale doi ani mai târziu şi descris, în mişcătoarele pagini rememorative din bucata «In Nirvana », ca « un copil minunat », — e drept, «în revoltă faţă cu practica vieţii comune » şi arătându-şi « dispreţul pentru disciplina socială ». (E vorba, natural, de disciplina socială burgheză). Dar care conştiinţă liberă şi cinstită nu ar fi arătat un dispreţ identic faţă de o societate, ce te lăsa pradă foamei şi în zdrenţe, o societate a cărei « disciplină » impunea unora munca şi zdrenţele şi altora viaţa luxuriantă ? O legendă, acreditată de critica reacţionară, este aceea că, totuşi, după multe avataruri, Eminescu şi-a găsit limanul, prietenii şi înţelegerea în cenaclul «Junimii», — luat sub aripa protectoare a jachetei' lui Titu Maiorescu. In lumina unor cercetări cât de puţin atente, legenda se spulberă cu uşurinţă. E drept că geniul lui Eminescu era atât de evident, încât — dintr'un calcul foarte practic — poetul este acaparat şi forţele sale canalizate până la sleire în redacţia « Timpului» îndeosebi. Insă distanţa menţinută de Maiorescu între el şi înalta societate în care evolua, pe de o parte, şi Eminescu tragismul vieţii lui eminescu 129 pe de altă parte, este o realitate, o permanentă realitate simţită şi de unul si de celălalt. Patronul «Junimei » îl scoate din când în când «în lume » — în «lumea mare » — şi pe poet, — nu, însă, din stimă pentru acesta, ci ca pe un obiect de curiozitate. Când Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu şi tălmăcitoarea în limba germană a compunerilor reginei Elisabeta, îi acordă oarecare atenţie poetului, criticul aulic intervine, cominatoriu. «... mă întreba (povesteşte Mite Kremnitz, în ale sale «Amintiri fugare despre M. Eminescu ») dacă nu care cumva uitasem să-l fac să simtă distanţa socială care ne separa, spunând că aceşti boemi uită adesea cuviinţa, etc,, etc. ». Acesta era Eminescu pentru conservatorul Maiorescu: un boem care trebuia să păstreze distanţa, o distanţă riguroasă şi cam tot atât de mare ca depărtarea dintre averea directorului « Convorbirilor» şi mizeria autorului «Sărmanului Dionis ». Aroganta mentalitate de clasă regentară, aroganţa la rece a lui Maiorescu, îi era, dealtfel, proprie şi Mitei prin simplul fapt al apartenenţei sociale, — aşa încât chemarea la ordine a acesteia n'avea nici un rost. «... nu înţelegeam deloc (îşi amintea Mite Kremnitz) de ce se vorbise aşa de mult despre Eminescu; persoana lui părându-mi-se de rând, ţinând de o clasă socială pentru care nu puteam avea nici un interes pentrucă necio-plirea ei mă jignea ...» (Sublinierea ne aparţine). Cel care cioplea însăş limba românească, îmbogăţind-o cu străluciri nemaicunoscute, era, totuşi, pentru protipendadă: un necioplit! La drept vorbind, caracterul lui Eminescu nu se înfăţişa ca unul dintre cele mai comode. Prezentat reginei Elisabeta, poetul nu face nici un fel de genuflexiune în faţa prezumţioasei mediocrităţi regale. El îi spune Carmen-Sylvei ce crede despre versurile acesteia, fără înconjur, trecând peste orice protocol: că sunt proaste. Necioplit pare Eminescu în ochii acelei clase, având o viziune strict mercantilă asupra vieţii, clasă de moşieri şi burghezi, evoluând în jurul foarte practicului prinţ prusac, şi atunci când refuză cu silă, medalia « Bene Merenti», ca şi alte decoraţii ce i se oferă. Cel calificat de Maiorescu, dispreţuitor, boem, se arată, pe drept cuvânt un necioplit, căci — în timp ce omul de curte care era şeful « Junimii» ştia, stând de vorbă la Berlin cu Von Radowitz şi cu Excelenţa Sa von Biilow, să încheie convenţii comerciale foarte avantajoase Hohenzollernilor, — Eminescu se revolta şi-şi scanda indignarea în versuri cu adevărat primejdioase păturii superpuse: « Unii, plini de plăcere, petrec a lor viaţă, Trec zilele voioase şi orele surâd. In cupe — vin de ambră; iarna—grădini, verdeaţă Vara—petreceri, Alpii cu frunţile de ghiaţă; — Ei fac din noapte ziuă s'a zilei ochi închid ». (« împărat şi proletar ») eugen jebeleanu Fiecare gest « de atenţie », ca să zicem aşa, făcut de Maiorescu lui Eminescu, este plătit, de către acesta din urmă, în majoritatea cazurilor, cu vi* suferinţe morale. Sunt îndeajuns de edificatoare, în această privinţă, următoarele dureroase rânduri, adresate de Eminescu, în 1874, unui prieten: «Caută-mi o ocupaţie în Iaşi — ea poate fi foarte modestă şi neînsemnată, căci nu sunt pretenţios şi ştiu a trăi cu puţin. De vei găsi ceva, scrie-mi, dar nu spune nimănui. Dacă s'ar putea să trăesc în Iaşi, fără s'o ştie nime, mi-ar părea şi mai bine. De nu vei găsi o ocupaţiune pentru mine, fă-te ca şi cum n'ai fi primit scrisoarea mea, scrie-mi de altele şi eu voiu înţelege şi voiu tăcea ». Şi Eminescu se grăbeşte să-şi explice demersul. « Mă vei întreba poate, (continuă scrisoarea) de ce nu m'am adresat către persoane mai influente decât tine ■— dar cu cât cineva e mai influent, cu atât trebue să îmi calc mai mult pe inimă, pentru a mă adresa la el. Ei nu cunosc aceste stări sufleteşti, la ce să te expui la oameni, cari chiar prin vorba lor cred că-ţi fac onoare dacă ţi-o adresează ». Aluzia ţintea, fără doar şi poate în Titu Maiorescu, care, ministru al Instrucţiunii, îi făcuse, cu puţin timp înainte zdrobitoarea cinste de a-i propune un loc în învăţământ, dar îl strangula cu obligaţia de a-şi lua, cât ai bate din palme, doctoratul. Suferind de atâtea ori de foame şi frig (obsesia foamei o are încă din epoca adolescenţei, când, la Blaj fiind, dă — probabil după o lungă perioadă de post forţat — să i se coacă un cuptor întreg de pâine !), supus unor privaţiuni dure, cu mici interstiţii de relativă linişte, poetul e terorizat, cu toate acestea mai puţin de asprimea fenomenelor meteorologice, cât de iarna din sufletul de ghiaţă al clasei dominante. «înţeleg prin ierni, (spunea, în acelaş an 1874, poetul) schimbarea răutăcioasă a semenilor noştri, cari caută să lovească chiar şi'n acei ce nu se pot apăra ». Şi concluzia vine amară: « Cunosc năravurile politicei, dela noi ». într'o ţară în care se desfăşura un adevărat concurs în ceea ce priveşte arivismul şi câştigul fără muncă, Eminescu nu aducea decât zestrea unui creer extraordinar. Prin aceasta, el se înfăţişa exploatatorilor ca un om, uneori deadreptul incomod. Căci, în ce alt chip putea fi privit un om care arăta cum, bunăoară, într'o comună din Râmnicul Sărat, pe lista « obiectelor » sequestrate pentru neplata dărilor figurau, pe lângă oi, vaci, capre, clăi de fân, etc. şi 28 de locuitori, cari — spunea publicaţiunea perceptorului — « se vor da cu luna sau cu ziua până la acoperirea datoriei ce debitează către Stat ». Intre Eminescu, omul care se ocupa în cel mai de pe urmă rând, de durerile personale, durerile colectivităţii primând, şi între Maiorescu, pe care suferinţele mulţimilor îl lăsau rece, se afla, — din punctul de vedere al concepţiei despre lume şi societate — o prăpastie. In general, Titu Maiorescu nu admitea că s'ar putea realiza din conceptul durerii artă. tragismul vieţii lui eminescu Astfel, criticul nu aprecia câtuşi de puţin grupul statuar «Laocoon »7 capodoperă a artei antice, motivându-şi opinia negativă prin faptul că faţa lui Laocoon exprimă durerea, — element a-artistic. Comentând această concepţie maioresciană, Gh. Panu arată ce ravagii făcuse ea în mijlocul celor dela « Junimea». Trecând într'o zi cu un alt junimist, Ştefan Vârgolici, prin faţa clădirii care adăpostise cândva pe Alexandru Cuza, Vârgolici, privind cele câteva cariatide înfăţişând nişte bărbaţi de piatră în plin efort penibil de susţinere a balconului, izbucni: — Ce lipsă de gust estetic, te uiţi cum aceşti oameni sunt reprezentaţi ca suferind sub greutatea povarei ? — Dar cum voieşti să fie ? — întrebă Panu. Iar Vârgolici: —Figurile lor trebue să fie senine, căci arta e senină. La care Panu obiectă: —Bine, dar atunci aceasta ar fi o artă convenţională ! Cum voieşti ca nişte oameni, care suportă o mare greutate să păstreze o figură absolut senină pe care să nu se trădeze nici un efort ? Manevrând o asemenea teorie asupra rosturilor artei, nu e de mirare că Maiorescu s'a străduit să falsifice însuşi fondul social, concret uman, protestatar, al poeziei lui Eminescu şi să încerce să prezinte poetul ca pe o apariţie aproape abstractă, un boem aducând mesajul unei muzici stelare, o fiinţă trăind din rouă, şi care prin urmare a avut «totdeauna atât cât i-a trebuit». Pledând pentru seninătatea artei — prin seninătate înţelegând nu optimism, ci necontingenţă cu cele terestre, — Titu Maiorescu îndeplinea o dublă acţiune: de critic pus în slujba intereselor de clasă ale moşierimii şi burgheziei celei de a doua jumătăţi a secolului XIX, şi de reprezentant al unei societăţi care îşi vâra, inconştientă, pe cât de laşă, capul în nisip, pentru a nu auzi bubuiturile subterane ale veacului ce se vestea şi care urma să-l aducă pe 1907. « într'un post (îşi nota conducătorul « Convorbirilor literare »), Burghelea, a oferit muncitorilor săi mâncare de fasole şi linte; ei însă au preferit — mămăligă cu oţet;-—nici un simţ al viitorului, încălţăminte la spinare şi mămăligă cu oţet, — cu asta nu poate înainta nici un popor ». Din toată mizeria, care în multe locuri adusese ţărănimea şi muncitorimea într'un stadiu asemănător abrutizării, mizerie provocată de însăşi clasa pe care Maiorescu o reprezenta, şeful « Junimiştilor » nu înţelegea nimic sau se făcea că nu înţelege. Dânsul pleda, desigur, pentru seninătate, chiar când Eminescu era hărţuit de înseşi autorităţile ministerului Instrucţiunii, al cărui titular se numea Titu Maiorescu, şi chiar când, în ziua de 1 Iunie 1876, poetul este pur şi simplu destituit de noul ministru — de data aceasta, din garnitura liberală. Lovi tura îl atinge pe Eminescu în inimă. « Canalia liberală (se plânge în acele momente) a nimicit ideile ce mi le făurisem despre viaţă ! « Rămas fără o poziţie materială asigurată, şi purtând lovitura morală ca o rană care nu se mai poate vindeca, voiu fi nevoit să reiau toiagul pribegiei» neavând nici un scop, nici un ideal. 9 eugen jebeleanu « Crede-mă ... că de azi sunt un om pierdut pentru societate. « O singură fericire ar renaşte în sufletul meu, dacă aş putea să ascund nedreptatea. Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame, din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea. I-am dispreţuit, şi acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s'a pogorît în mocirla vremurilor de azi ». Grija ca posteritatea să nu afle că Eminescu a suferit de foame şi-a luat-o asupră-şi Maiorescu însuşi în clipa când — în dispreţul adevărului — nega (însă din prudenţă, numai după moartea poetului!) prezenţa mizeriei în existenţa acestuia. Dar cel care parcurge hârtiile rămase dela poet sau în legătură cu acesta, nu se poate lăsa înşelat. Imediat după acel eveniment, poetul se adresează nu lui Maiorescu, ci unei femei: Veronicăi Miele, rugând-o să-i facă rost de un post de pedagog, deoarece moare de foame; tânjia după o pâine, pe care — cuvintele sunt ale lui Eminescu —«o dorea de două zile şi n'avea cu ce s'o cumpere ». Şi suferinţele se ţin lanţ. Când peste trei ani, în 1879, Capitala ţării primeşte vizita actorului italian Rossi, Maiorescu îşi notează: « Ernesto Rossi din nou în Bucureşti. Duminică 11 Februarie, el la mine la masă, cu al-de Kremnitz, al-de Mândrea, al-de Sevescu, al-de Polyzu, al-de Gâţă, prinţul Cantacuzene ş. a. Şi Lambrino ofiţer, Caragiale, v. Vietinghoff, Slavici; Eminescu n'a venit fiindcă i se părea că nu e bine îmbrăcat. încântătoare seară ». Concluzia este nu inconştientă, ci sinistră. Eminescu, care se afla de doi ani de zile redactor la « Timpul », al căruia unul dintre patroni era Maiorescu, n'avea o haină cu care să poată ieşi între oameni, — şi asta nu-1 mişcă pe seninul conservator câtuşi de puţin. Lui nu-i plac hainele roase în coate, lui nu-i place decât frumosul senin. Deci: « încântătoare seară » ! După ce tot «junimiştii» îi găsiseră mult îndurătorului poet la « Curierul din Iaşi» o slujbă plătită cu o singură mizerabilă leafă (la început 100 lei, mai apoi 150 Iei), dar cu obligaţia multiplă de a face pe corectorul, pe redactorul şi pe administratorul, — Eminescu este chemat la Bucureşti, în redacţia « Timpului », unde începe un calvar infernal, care va ţine până la înegurarea splendidei lui minţi şi la recluziunea între zidurile caselor de sănătate. In ce fel a fost exploatat poetul la « Timpul » ne-o spun numeroase mărturii. Eminescu intră în redacţia «Timpului » pe la sfârşitul lui 1877. La 5 August 1877, Slavici, redactor şi el la foaia conservatoare, se plângea că nu i s'a dat salariul de trei luni. « Am ajuns (scria Slavici) de nu mai am ce să mănânc, am ajuns aşa zicând de batjocura lumii. Şi în zadar aştept, în zadar străduesc; din 1.200 lei noui, ce aş avea să primesc, abea am putut scoate cu ţârîita 370 lei noui ». In acest paradis — paradis conservator — intra Eminescu, pentru a ieşi cu nervii şi viaţa zdrobită. tragismul vieţii lui eminescu J33 «Nu-1 strică decât lipsa de lemne de foc »— comunica Slavici lui Iacob Negruzzi (scrisoarea din 14 Decembrie 1877). De ce, oare, însă, viaţa lui Eminescu era la «Timpul» asemănătoare cu a unui rob la galeră ? De ce omul volubil, pe faţa căruia râsul şi duioşia erau altădată la fel de transparente ca pe chipul unui copil, deveni din ce în ce mai închis în sine, din ce în ce mai bănuitor ? Răspunsul nu-i greu de dat: Omul se simţea căzut în mâinile unei societăţi de tarabagii fără scrupule, ale unor patroni siniştri, lipsiţi de inimă, cari îl utilizau ca pe o maşină polemică şi cari — lăs.ându-1 neplătit cu lunile, în ghiarele proprietarilor neîndurători — îşi sporeau, cu o perseverenţă de fier, magistral utilizată, averile. Documentele vremii fac mărturie. In acelaş anotimp, şi chiar în acelaş an în care desnădăjduiţii redactori ai « Timpului» erau lăsaţi pradă foametei de către înalţii lor patroni, Titu Maiorescu îşi nota: « Venit dela advocatura, pe Octombrie la 6.500 franci, Noembrie până acum peste 4.800. Deci bine. » Titu Maiorescu avea drept să fie mulţumit; într'adevăr, venitul nu era rău, mai ales dacă luăm în seamă că, în timp ce leafa lui Slavici şi Eminescu era de 3—400 lei noui pe lună — veniturile lunare ale « olimpianului» erau de mii de franci aur. Astfel, în timp ce iarna îl prinsese pe Eminescu fără de lemne şi poate fără de pâine, — patronul «junimiştilor», cu totul desgustat de cerinţele alimentare ale poeţilor, îşi însemna în ziua de 7/19 Noembrie din acelaş an 1877, când cei mulţi îşi vărsau sângele ca să cucerească ţării independenţa: «Ieri seară, ora 6%> la masă, eram obosit şi am putut mânca numai supă şi Y2 becaţină.» « Mi-e acru sufletul de cerneală şi de condei», — oftează pe de altă parte Eminescu, într'o scrisoare adresată tatălui său la 18 Martie 1881; era în capul primăverii, anotimpul îşi vestea sosirea, însă poetul se afla ţintuit de-asupra aceleeaş mese de scris, prins într'o muncă pe care, într'o altă scrisoare, trimisă Veronicăi Miele, o socotea «zadarnică », muncă istovitoare, de rob al unor interese care nu erau ale sale, cum nu erau ale poporului. Trebuind să umple singur sau împreună cu Slavici, în fiecare zi o pagină de ziar, Eminescu răbufnea, zadarnic indignat, împotriva jurnalisticei pe care o făcea: «această masturbaţie intelectuală ne face incapabili de a ne aduna minţile ». Nu mult după aceea, patronul putea să noteze, la fel de imperturbabil, ca şi altă dată: «E vorba să devin advocatul societăţii căii ferate, începând dela 1 Aprilie, pe un an, cu 2.000 de franci pe lună », (« însemnări zilnice », Februarie 1879). Că Mihail Eminescu cunoştea îndeajuns de bine procedeele, mai exact spus: machinaţiile patronilor săi, e neîndoelnic. Poziţia sa faţă de acea clasă, al cărei coeficient spiritual era « Junimea », reiese, fără echivoc, din aceste eugen jebeleanu cuvinte ale poetului: « Tot acum pricep de ce Jacques Negruzzi îmi da a'nţe-Sege că d. Maiorescu mă ajuta mult, făcând să fiu cunoscut, adică un fel de celebritate pe care eu n'am râvnit-o nici când, dar mai ales din partea d-lui Maiorescu, care s'o fi lăudând cu talentul meu, fără să ştie că mie nu-mi prea place lauda d-sale lipsită de sinceritate, având tot interesul să câştige cu numele meu un credit moral revistei « Convorbiri literare » . . . Am fost condus, cu toate că aveam dreptul să conduc, fiind superior multor din acel cerc literar... D. Maiorescu a căutat să-mi impue modul său de a vedea, dar eu îl priveam în ochi fix, aşa ca să creadă că-1 înţeleg, pe când de fapt sburam cu gândul în alte părţi ...» Iată unde trebue căutată şi poate fi găsită cheia desgustului eminescian, nu de om, ci de anumiţi oameni. In exploatarea crâncenă la care era supus, în constatarea inechităţii sociale, în revolta — surdă sau manifestă — împotriva unei clase, în mâinile căreia scriitorul nu avea dreptul să aibă altă libertate decât aceea de a fi o victimă. Multe pasagii din articolele publicate de către Eminescu, în paginile «Timpului» conservator, cuprind reflexele unor convingeri, care nu puteau conveni nici liberalilor, nici conservatorilor, pentru bine cuvântatul motiv că proclamau ierarhia muncii drept singura ierarhie îndreptăţită. Derutat, în majoritatea cazurilor, prin însăşi prezenţa sa în redacţia unei foi conservatoare, unde fierbintea sa iubire de patrie era denaturată, adeseori, tocmai din această cauză — şi în mod obligatoriu, într'un chip ce nu admitea replica — Eminescu înţelegea, însă, că adevărul era în cu totul altă parte decât lângă patronii săi cu un simţ al proprietăţii atât de categoric, sau lângă liberali. «Oricând (scria Eminescu, în «Timpul», la 17 August 1882) trebue să existe putinţa pentru om de a urca prin muncă şi merit ierarhia socială, care n'ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii. «Dar să ne'nţelegem: prin muncă şi merit. Nu prin exploatarea muncii altora, nu prin şarlatanerie politică, nu prin tripotaj şi joc de bursă. Când luăm însă la rând aşa numiţii desmoşteniţi ai Partidului lor (e vorba de liberali), cari au devenit milionari, nu vom afla unul singur care să se fi îmbogăţit prin muncă. Ce-a muncit, ce-a produs Carada pentru a fi milionar ? Nimic, a fost copil de casă al d-lui C. A. Rosetti: unicul merit; a vândut ţuică din viile iui Brătianu. Singura muncă. Acestea nu sunt titluri suficiente pentru diurne de câte 70.000 franci pe an, ce le.primeşte acest « onorabil» din partea Statului Român », Ce încredere şi ce stimă putea să aibă societatea dominantă a acelei epoci — o societate neţinând seama decât de invitaţia « îmbogăţiţi-vă!», unicul ei imperativ moral, — faţă de un om, care afir mând cele de mai sus, se ridica de fapt, împotriva statului-parazit, cum îl numeşte Marx ? Postulatul artei senine, adică necontingente, convenea clasei exploatatoare, pentrucă — impunându-1 — îşi putea păstra stilul de viaţă şi viaţa însăşi, comodă, fără griji, senină, cu un cuvânt, patriciană; în acelaş timp a tragismul vieţii lui eminescu "35 confecţiona o artă senină la modul şi mentalitatea junimistă, însemna a fabrica un narcotic cât se poate de eficient, bun pentru adormirea masselor. In asemenea condiţii era firesc ca, exact în anul în care plebeul Mihail Eminescu nu putea ieşi în lume deoarece era ros în coate (1879), Titu Maiorescu să poată consemna cu satisfacţie: «Primăvară psihologică-fiziologică !» Hărţuit de frig şi de foame, surpat pe încetul de mizeria fiziologică, dar şi de un profund rău moral (o adevărată greaţă morală, am spune), marele poet este fără încetare îndemnat, aproape constrâns, de către pontificatul «Junimii » să dea acea artă abstractă, selenară, pe care interesele celor ce conduceau ţara o cereau. Nu odată, poetul — obligat să nu dea ascultare decât muzicii sferelor — simte cinismul exploatatorilor, cu atât mai mult cu cât tălpile lui Eminescu erau lipite de pământ, iar ciubotele rupte şi picioarele îngheţate. In asemenea momente, el izbucneşte într'o poezie care nu e câtuşi de puţin senină, la modul maiorescian, dar care tocmai deaceea este dintre cele snai autentice, autentic document artistic şi istoric în acelaş timp: « Mai lăsaţi-mâ şi 'n pace cu-adevăr şi poezie. Cine-mi dă pe ele ceva? în durerea mea cea crudă, Dacă inima-mi svâcneşte, dacă fruntea îmi asudă, Cine şterge-a ei sudoare, cine ochii mi-i mângâie? « Surtucul mai mult urzală [este] decât bătătură. Nu vedeţi ce ros pe margini, ce fudul mai e la coate? Vântul chiar râde în urmă-mi, când mă priveşte la spate. Oamenii? cu ironie la vedere-mi cască gura. Ciubotele? nime 'n lume să nu ştie că-s poet. După mândrele călcâie el pe loc mi 'nseamnă teapa, Dă ( !), călcăile ca ele — dar prin găuri intră apa, Tălpile şi-arată dinţii, cască, — după meremet. « De-aşi putea dormi — dar frigid nici să dorm n'o să mă lese. De-aşi putea visa, dar gerul genele mi le 'ngheaţă Şi-mi painjeneşte ochii. — Ah, dorinţa mea i-o raţă. Friptă,. . cu curechiu. . . ba fără... Ce idee genială! « Şi mi-i somn, mi-i frig, mi-i sete... ce să cuget la amoruri! Ce femeie-ar vrea să 'mpartă sărăcia mea lipită — Soarta ce în România la poeţi li-i pregătită.. . / » Iată versuri în care se concentrează multă amărăciune, dar în acelaş timp rmultă luciditate, mult simţ al negrelor realităţi, adică mult adevăr, întregul 136 eugen jebeleanu adevăr, pe care, cu atâta grijă exegeţii burghezi ai lui Eminescu l-au ignorat în cel mai bun caz, când nu l-au ascuns. Soarta care, în România monarhiei, a moşierimii şi a burgheziei, era pregătită poeţilor, aceea a fost. Cu sănătatea măcinată, cu nervii tremurând de oboseală, lăsat de patronii moşieri iarna fără foc şi în timpul verilor caniculare fără o zi de odihnă, — Eminescu încearcă să-şi găsească un mic liman de linişte în însoţirea cu fiinţa pe care o iubea. Era în 1882, aşa dar cu un an înainte ca strălucitoarea-i minte să se afunde în întuneric. Pentru a începe acea viaţă nouă, omenească, poetul colindă Bucureştii, dela un capăt la altul, în căutarea unui adăpost mai mult decât modest, care însă ar fi însemnat pentru el raiul. In acele zile visează la o fericire de neajuns, la un «salonaş şi o cameră de culcare » pentru Veronica, adogând: « şi pentru mine asemenea s'ar găsi o odăiţă lângă bucătărie sau în pod, în care să-mi ţin cărţile ». Ar fi vroit, apoi, să fie pus în situaţia de a-i oferi iubitei un trai cât de cât posibil («să poţi mânca mai bine de cum ai avut aici » — îi scria Eminescu). Şi adăuga: « Grija asta mă preocupă mai mult decât toate, căci dacă te iubesc ca un nebun, mi-e milă de tine. Şi tot de milă am şters câteva şiruri din această scrisoare: îţi spuneam în ele un lucru bun, dar pe care nu ştiu dacă îl pot îndeplini până la toamnă şi nu voiu să-ţi dau durerea unei speranţe premature ». E vremea în care Eminescu locuia în două odăiţe pe strada Segmentului. In 1930, am locuit eu însu-mi, student fiind, una din acele odăiţe, nereparate de pe vremea poetului; erau două mici încăperi, umede şi sumbre, în care becul electric, trebuia să rămână aprins toată ziua, căci — înconjurate de un coridor, adică un fel de camere în camere, ca nişte cuburi mai mici într'unul mai mare —lumina zilei nu pătrundea niciodată până la ele. Proprietarul lui Eminescu, un anume Stelian Chiriţescu, trăia încă — şi îşi aducea aminte cu un gest de desgust de mizeria în care se sbătea poetul şi cu admiraţie de «cupeaua » d-lui Titu Maiorescu, care se oprise odată în faţa casei. De acolo, din strada Segmentului, vroia poetul, ajuns la capătul puterilor, să se smulgă şi să înceapă o viaţă nouă alături de Veronica Miele. Ghiara mizeriei şi a boalei nu i-a îngăduit însă. Speculat la ziar până la ultima picătură de energie, neînţeles şi părăsit de femeia pe care o iubea, poetul izbucneşte în acea exclamaţie de un tragism zguduitor: «Nu i-ar putrezi oasele cui au dat fiinţă acestor ţări în care cuvântul nu-i cuvânt, amorul nu-i amor ! ». Se va muta, totuşi, din strada Segmentului la menajul Slavici, de unde nu va mai ieşi decât pentru a trece dintr'o casă de sănătate într'alta — şi de acolo, purtat într'un sicriu, cumpărat prin subscripţie publică, la cimitirul Bellu. tragismul vieţii lui eminescu '37 Nu vom insista asupra epocii boalei poetului, în deajuns de cunoscută. Nu se poate, însă, trece peste această perioadă fără a se sublinia o serie de fapte, care nu vin decât să întărească adevărul că Eminescu a fost o victimă a societăţii în care a trăit. Câtva timp înainte ca şocul decisiv să-1 ducă pe poet între pereţii casei de sănătate, Maiorescu constată că Eminescu dă semne de tulburări nervoase. Ce face în această situaţie Maiorescu ? încearcă oare, să-1 dispenseze pe poet de hamal acul dela «Timpul»? II trimite să se odihnească? Nicidecum. Maiorescu constată doar; poetul e lăsat în plata domnului. După ce răul izbucneşte, Eminescu e trimis la diferite sanatorii, nu însă în chip discret, decent, ci tot prin subscripţii mai mult sau mai puţin publice. Cu un cuvânt, nici acum nu se scapă prilejul de a se face din tragedia poetului reclamă « Junimii». Poate că, totuşi, nu aici ar fi aspectul cel mai urât al faptelor, dacă grija pentru poet ar fi existat şi ea, totuşi. A existat, însă, o asemenea grijă? Să vedem. Internat în sanatoriul Ober-Dobling din Viena, poetul îşi revine după câtva timp şi scrie prietenului său Chibici-Râvneanu, o sfâşietoare scrisoare, îndeajuns de cunoscută, dar asupra căreia ne vom apleca, totuşi. Foamea, iată realitatea, care nici în sanatoriu nu-1 iartă pe poet. «Eu, (scrie Eminescu) aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară şi să mă satur de mămăliga strămoşască, căci aici decând mă aflu n'am avut niciodată fericirea de-a mânca măcar până la saţiu. Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic M. Eminescu ». Maiorescu îl vizitase odată, e drept. « D-l Maiorescu (observă poetul), a trecut pe aci într'o zi, dar a stat mai puţin de un minut». Ieşit din ospiciu, Eminescu e silit să-şi câştige existenţa. Dar cum? Să ascultăm însăşi mărturia poetului, cuprinsă într'o scrisoare trimisă din Iaşi aceluiaş prieten şi datată 20 Octombrie 1884: « Fiind vacante mai multe catedre la şcoala comercială, cerusem suplinirea istoriei. Dar catedra aceasta dându-se altuia, m'a însărcinat pe mine cu geografia şi statistica, cu un program foarte încărcat, obiect care are inconvenientul că nici cărţi nu există pentru studierea lui, iar el însuşi consistă dintr'un dicţionar de mii de nume proprii, şi de cifre statistice ». Cu puterile intelectuale măcinate, lăsat pe seama listelor de subscripţie şi a unei surori paralitice; ducând, după cum singur se exprima, o «lipsă aproape absolută a mijloacelor de subzistenţă » (v. d. Scrisoarea trimisă lui V. G. Morţun la 10 Noembrie 1877); lăsat pe mâinile medicilor ignoranţi, cari îi garantau că se va face sănătos făcând băi de glod — Mihail Eminescu îşi târîie ultimii ani ca o umbră dureroasă, cu mintea înceţoşată, însă, în ;138 eugen jebeleanu momentele de luciditate, încă suficient de conştient că este, după cum singur se califica, «ein aufgegebener Mensch » — adică «un om sacrificat» (vd. scrisoarea lui P. Missir către Maiorescu, trimisă din Iaşi, la 13 Mai 1884). * Acesta şi fusese, de-alungul întregei sale vieţi, poetul: un om sacrificat, •o personalitate de geniu, victimă a egoismului, turpitudinii şi fariseismului clasei dominante, a cărei viziune asupra vieţii se drapa în falsa togă a teoriilor de estetică pură. Scăldându-se în apele la fel de necurate ale demagogiei liberale şi în acelea ale unui conservatorism, pe cât de anacronic, pe atât de rapace, dispreţuitoare, cu indignare, a oricărui concept de umanitate şi progres, — societatea aceea nu-1 putea avea la suflet pe cel care îndemnase: « Sdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! » * «A nu iubi (reflectează Toma Nour, eroul din «Geniu pustiu») nu-i ■nimica — a nu putea iubi e grozav ». Clasa dominantă a societăţii în care a trăit Eminescu, nu putea iubi, şi cu atât mai puţin pe cel mai de seamă dintre poeţii acestui popor, pe acela care iubise ca nimeni altul oamenii cei mulţi şi mărunţi ai acestei ţări, care iubise cu înflăcărare feţele vii şi multiple ale naturii acestei ţări şi care făcuse corp unic cu permanentul rezervoriu de umanitate şi energie al acestui popor. Au trebuit să treacă 60 de ani pentru ca monumentul viu al moştenirii eminesciene să poată fi exhumat de mâini pioase şi voinice, de mâini ale urmaşilor proletarului evocat de poet. 60 de ani, — pentru ca acea ierarhie a muncii pe care o visa Mihail Eminescu să fie, azi fapt împlinit. 60 de ani •— pentru ca şi poporul acesta, a cărui inimă a iubit-o atât, să vadă sfârşitul coşmarului exploatării omului de către om, acea exploatare, al cărui jug a apăsat, ca plumbul, pe umerii poetului. Mormântul celui care a suferit atâta din pricina stăpânilor vremii sale, ;nu mai e astăzi « mormânt făr'de noroc şi fără prieteni». Inima poporului bate lângă el. PERICLE MART INE SCU cum au fost editate „poeziile" lui eminescu in decurs de 60 ani Timp de peste şase decenii, dela îmbolnăvirea poetului, în 1883, şi până la instaurarea regimului de democraţie populară în ţara noastră — când, odată cu alte anomalii .ale culturii burgheze, a încetat şi anarhia editării operei eminesciene — problema unei «diţii definitive a Poeziilor lui Eminescu nu a putut fi rezolvată. Ea este încă de actualitate şi astăzi — cu toate eforturile depuse de criticii burghezi în această direcţie, cu toate discuţiile, polemicele, certurile şi uneori chiar procesele penale iscate între diferiţii « eminescologi » din această perioadă de timp. Prin faptul că Eminescu nu şi-a editat poeziile sale într'un volum alcătuit de el şi tipărit sub îngrijirea sa, a lăsat drum liber, tuturor cercetătorilor de după el să răscolească în vraful de manuscrise lăsate de poet •şi să scoată de acolo ce voiau şi cum voiau, pentru a alcătui fiecare o ediţie proprie a Poeziilor, întocmită după criterii, cu interpretări şi în scopuri străine de obiectul popularizării acestei opere, impuse de interesele culturii burgheze. Lucrul cel mai jalnic însă, în toată această poveste, este faptul că oamenii aceştia nu numai că s'au ridicat şi « s'au înstărit» —■ după cum spunea mai decurând un poet — de pe urma exploatării postume a lui Eminescu, dar ei au făcut un rău şi mai mare: anume acela că timp de şase decenii, l-au interpretat, l-au discutat şi l-au falsificat pe Eminescu în atâtea feluri şi chipuri, că adevărata gândire şi simţire a poetului au rămas cu totul străine şi depărtate de simţirea şi dragostea poporului din mijlocul căruia s'a ridicat. Iar metoda aceasta, ajunsese până acolo, că fiecare studiu, fiecare « explicaţie » nouă a « fenomenului Eminescu », era, de fapt, o insultă la adresa .adevăratului Eminescu. « Roatele tipografilor noştri de mii şi sute de mii de ori se învârtesc pe zi şi or să se mai învârtească în pofida lui Eminescu », spunea cu atâtea dreptate şi profeţie Caragiale la puţin timp după moartea poetului. Dar Caragiale nici -n'a bănuit ce uriaş adevăr a spus atunci când, referindu-se la scrierile câtorva contimporani ai săi asupra lui Eminescu, a formulat în această frază un verdict asupra .întregei turme de cercetători ce s'au ivit după aceea. Este îndeobşte cunoscută afirmaţia, sau mai bine zis părerea, că viaţa lui Eminescu a fost descrisă, analizată, «romanţată» în mod cu adevărat abuziv, de către cei ce s'au ocupat de această chestiune. Unii au deplâns chiar trista soartă a poetului, ajunsă pe mâna şi la bunul plac al atâtor intruşi ai istoriei literare. Dar, mai demnă de plâns este soarta şi mai tristă a operei lui Eminescu, trecută prin focul atâtor interpretări şi consideraţii « critice » şi îmbrăcată în atâtea soiuri de haine tipografice, — unele mai lamentabile decât altele — încât despre acest abuz s'ar [putea vorbi cu -o şi mai îndreptăţită indignare. Niculae Iorga a afirmat odată într'o comunicare aca- 140 pericle martinescu demică făcută cu prilejul apariţiei unei ediţii noui a Poeziilor, în 1929, că de operat lui Eminescu s'a abuzat într'adevăr — şi nu în chip fericit. « Nici o operă literară eminentă, ieşită dintr'o minte genială, n'a avut trista soartă a operei lui Mihail Eminescu » — spunea el. Şi istoricul avea multă dreptate. Atât numai că «trista soartă a operei lui Eminescu », Iorga o vedea nu în aceea că ea era denaturată, falsificată de pretinşii ei cercetători, ci în faptul că asupra ei se aplecau cu pretenţii de iniţiaţi foarte mulţi nepricepuţi în materie. Iorga nu deplângea propriu zis, în această frază, opera lui Eminescu, intrată pe mâna atâtor arivişti culturali, ci, folosind acest prilej, îşi ataca anumiţi rivali de catedră sau de fotoliu academic, făcându-se că nu observă nici el modificările 5 şi falsificările pe care aparatul critic al burgheziei le introdusese în opera poetului. Iar acest aparat critic al burgheziei se bucura de o libertate deplină în acţiunile şi: hotărîrile sale, astfel că asupra editării operei lui Eminescu n'a existat niciodată nici un, control, ea putând fi tipărită şi înfăţişată cititorilor aşa cum voia fiecare editor să o prezinte şi să o interpreteze. # După cum se ştie, Eminescu nu şi-a tipărit singur volumul în timpul vieţii. După unele mărturisiri ale poetului — făcute în prima sa tinereţe şi de care contimporanii, lui au abuzat mai târziu — Eminescu, deşi avea o foarte severă conştiinţă artistică şi depunea o grijă şi o muncă uriaşă în realizarea poeziilor sale, nu se interesa totuşi prea mult de soarta operei lui din momentul în care aceasta vedea lumina tiparului, din motivul, pur şi simplu, că nu avea răgazul necesar pentru aceasta. El era preocupat mereu de materialul pe care-1 avea în lucru sau în manuscrise, pe care îl prelucra încontinuu, căruia căuta întotdeauna să-i dea o formă cât mai frumoasă, vecinie nemulţumit de ceea ce realiza şi vecinie însetat de perfecţiune. Pe lângă acestea, se mai adăoga o modestie rară, cum nu s'a observat la niciunul din contemporanii săi, modestie născută nu din neîncredere în sine, ci din faptul că fiind conştient de greutăţile mari în care era nevoit să lucreze era conştient şi de lipsurile operei sale. «Eu nu vă trimet acum decât nişte nimicuri neînsemnate, căci pentru a corige şi a da o formă mai omenească unor opere mai întinse îmi trebue şi timp şi dispoziţiune. Dacă cele ce v'alătur dela mine or fi rele, nu vă jenaţi de fel şi aruncaţi-le 'n foc », îi serialei la 1871, din Viena, redactorului revistei Convorbiri Literare, unde i se publicau poeziile. In ceea ce priveşte « dispoziţiunea » de care vorbeşte în această scrisoare, el arată, în altă scrisoare din aceeaşi vreme, că « o asemenea dispoziţiune nu mi se întâmplă s'o am decât foarte rar ». Folosind aceste deslegări ale poetului, cei dela Convorbiri Literare, în frunte cu Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi, îşi permiteau să modifice textul poeziilor trimise de Eminescu, astfel că aproape niciuna din poeziile publicate în această revistă nu a respectat forma originală a poetului. Profitând de modestia fără seamăn a poetului, redactorii revistei au ajuns până acolo, încât, spre a fi scutiţi de o eventuală tragere la răspundere mai târziu, au cerut chiar îngăduinţa autorului de a interveni în opera sa. Şi Eminescu, fără a-şi da seama atunci — în anul 1871 — de adevăratele intenţii care stăteau la baza acestor modificări, le răspundea: « Mă mir dece mai cereţi autorizarea. maa întru suprimarea strofelor rele, când eu v'am dat-o de mult cu atâta încredere şi vă asigur, cu atâta bucurie. Ştergeţi numai, pentru că nu sînt înamorat deloc de ceeace scriu 1 Ştiu numai prea bine, că chiar ce rămâne neşters nu-i de vre-o seamă deosebită ». (Vom vedea numai decât ce însemnau acele « strofe rele » pe care Convorbirile Literare le cenzurau cu dela sine putere 1) Mai târziu însă, când Eminescu şi-a dat seama că intervenţiile redacţiei Convorbirilor Literare în opera sa aveau alt substrat decât cel pur artistic, a fost cuprins, cum au fost editate «poeziile» lui eminescu «de un desgust profund şi, luând asupră-şi orice răspundere asupra fondului şi a formei, a interzis orice modificare, cerând să i se publice poeziile aşa cum le trimetea. Iată scrisoarea, adresată în acest sens lui Iacob Negruzzi, în anul 1878: «Spun drept că n'aveam de gând a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoram Junimii din Iaşi, căci desigur că pentru convulsiuni lirice râsul e mijlocul cel mai bun şi cel mai rău. Atârnă adică totdeauna de valoarea ce este în ele şi de valoarea ce le-o dă autorul. Acest din urmă punct, e mai cu seamă important, nu pentru deşăr-tăciunea personală (departe de mine aceasta), dar pentru convingerea că lucrez şi nu In zadar. Eu sunt scriitor de ocazie şi dacă am crezut de cuviinţă a statornici pe hârtie puţinele momente ale unei vieţi destul de deşerte şi neînsemnate, e un semn că le-am crezut vrednice de aceasta. Dacă forma pe care ele au îmbrăcat-o e vrednică de râs, vei concede că nu aceasta a fost intenţia mea, că atunci e mult mai bine ca să nu se publice niciodată. In orice caz eu n'am vrut să le dau o formă ridicolă şi dacă sunt greşeli, eu din parte-mi am cântărit orice cuvânt. Deci trimit această coală de versuri făcând trei rugăminţi cât se poate de stăruitoare, a căror împlinire voiu privi-o totdeauna ca un deosebit semn de prieteşug: 1) să nu se schimbe o iotă din ce am scris, căci îndată ce ies tipărite cu iscălitura mea, răspunderea greşelilor mă priveşte pe mine; 2) să se tipărească tuspatru deodată (e vorba de patru poezii trimise revistei. N.R.): 3) să nu aibă în marginea putinţei nicio <4reşală de tipar ». Din această scrisoare se vede, pe deoparte, cum erau primite poeziile lui Eminescu în cercul Junimii dela Iaşi, care reuşise aproape să-1 vindece pe poet de a mai :s:rie versuri, iar, pe de altă parte, hotărîrea lui de a nu mai permite nimănui nici cea mai mică schimbare a versurilor. Păcat însă că această hotărîre poetul a luat-o prea târziu, după ce publicase o mare parte din poeziile sale în revista ieşană. Dar nici în urma acestei hotărîri energice, poetul nu a fost scutit de modificări, transformări şi tot felul de greşeli de redacţie, ca să nu mai vorbim de cele de tipar, făcute de cei ce aveau în mână manuscrisele sale. Demnă de urmărit este, de asemeni, soarta acestor manuscrise ale poetului, care •erau vânate pur şi simplu de Maiorescu atât pentru a le colecţiona în biblioteca sa proprie, cât şi pentru a le face cenzura respectivă înainte de a fi date la tipar. Eminescu şi-a dat seama că « marele său protector», care exercita o adevărată tiranie morală asupra sa, urmăreşte achiziţionarea, pe orice căi, a tuturor manuscriselor sale, :şi de aceea a început să ia măsuri de apărare. Singura avere a poetului pe lumea aceasta era o ladă cu manuscrise, pentru care, în timpul boalei, ruga prietenii să o ducă dintr'un loc în altul şi să-i poarte de grijă « până ce starea mea se va îndrepta » — cu siguranţă temându-se totdeauna ca ea să nu încapă în mâinile lui Maiorescu. Până la sfârşit însă, criticul a izbutit să captureze preţioasa pradă, făcându-şi un titlu de glorie din a o păstra în caseta sa, din a publica din când în când câte ceva din tezaurul ei şi din a o « dona » apoi Academiei, târziu, după moartea poetului. Dar chiar în timpul vieţii, în plină activitate a poetului, Maiorescu încerca pe orice căi să smulgă manuscrisele din mâinile sale, înainte ca ele să ajungă în alte mâini străine. Profitând de faptul că Eminescu era strivit de munca de salahor pe care o depunea în redacţia ziarului « Timpul», din a cărui conducere făcea parte însuşi criticul şi văzând că poetul nu are timp nici să respire, Maiorescu îşi lua asupră-şi această grijă « părintească » a operii poetului, lăsând în schimb omul să se prăbuşească în cea mai adâncă prăpastie fizică şi morală. Intr'adevăr, iată ce scria Eminescu în 1882, din Bucureşti, către « un amic » dela Iaşi: « Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte, că mi-ar trebui un lung, lung repaos, ca să-mi revin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-1 pot avea nicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă regă- pericle martinescu sesc şi nu mă mai recunosc... Aştept telegramele Havas ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n'aş mai fi ajuns să trăesc I ». In asemenea condiţiuni, este uşor de înţeles că poetul nu putea să mai opună nici o rezistenţă încercărilor perseverente ale criticului de a-i obţine manuscrisele. Şi el le obţine, unul câte unul, folosind prilej după prilej. In scrisoarea către Academie, din 1902, prin care «dona» acestei instituţii cele 15.000 pagini de manuscrise eminesciene, Maiorescu spunea că aceste manuscrise i-au fost « dăruite lui » de către poet în « diferite ocaziuni ». Iată însă cum se făcea această « dăruire », după cum mărturisea însuşi Eminescu, la 1881, într'o scrisoare către Negruzzi, prin care-1 anunţa pe acesta că i-a trimes la Iaşi o nouă poezie pentru Convorbiri Literare: « Scrisoarea IV-a o are Maiorescu şi va aduce-o cu sine la Iaşi. Dacă treceai atunci seara pe la club, ţi-o dădeam, căci era pusă deja în plic. Dar a mai intervenit o Joi, am mai trebuit s'o citesc în Junimea locală şi aşa a rămas în mâinile lui Maiorescu ». « Scrisoarea IV-a », despre care e vorba aici este, de fapt, Scrisoarea IlI-a, numerotată atunci a IV-a şi pe care, după cum prea bine se vede, Maiorescu a ţinut mult s'o aibă în mâinile sale, s'o ducă el însuşi la tipar, provocând pentru aceasta încă o lectură în cercul Junimii dela Bucureşti, unde se ţineau şedinţe în fiecare Joi, şedinţă în cadrul căreia a reuşit să pună mâna pe manuscris. Deci, Maiorescu lua manuscrisele dela poet, şi nu-i erau « dăruite », aşa după cum spunea la 13 ani după moartea., iui Eminescu. Cu ce scop le lua? Evident, cu scopul de a le corecta — mai ales în ceea ce privea conţinutul lor — şi de a le prezenta el însuşi la Convorbiri Literare. Din. această cauză., poeziile lui Eminescu apăreau modificate în Convorbiri Literare, chiar şi după ce poetul interzisese redacţiei revistei orice intervenţie în manuscrisele sale. Din această cauză s'a născut mai târziu marea şi spinoasa problemă a « ediţiei definitive »-a Poeziilor. Având în vedere că textul publicat de Convorbiri Literare nu este nici ce! autentic, nici cel definitiv — deoarece poetul, chiar şi după publicarea unei poezii mai lucra la ea în numeroasele variante din manuscrise — editorii postumi, comparând textul din C. L. cu textul din manuscrise, şi-au dat seama că restabilirea textului nu este o operaţie uşoară şi atunci fiecare a găsit cu cale să ticluiască el un text nou, care varia dela om la om, dela operă la operă şi care purta amprentele intereselor,-concepţiilor şi principiilor nu ale lui Eminescu, ci ale celui ce edita opera lui-Eminescu. Maiorescu însă, mai are şi altă răspundere în faţa istoriei. Anume aceea că, în timp ce poetul se plângea că e strivit de muncă şi-şi blestema zilele, exploatat ca «lucrătorii cei de rând din fabrici», criticul, surd la toate aceste dureri, se retrăgea în sferele • olimpice » ale «artei pentru artă », susţinând, împotriva realităţilor, că: « Tocmai spre deşteptarea publicului român din nepăsarea lui trebue prezentate numai formele estetice cele mai curate, şi în mijiocul agitaţiilor politice şi sociale arta este anume chemată a ne da un liman de adăpost ». Lăsând la o parte aberaţia după care arta este « un liman de adăpost», această concepţie a lui Maiorescu a creat în cultura noastră o legendă cu totul falsă despre poet, anume aceea de a-1 fi prezentat pe Eminescu ca pe un romantic rupt de viaţă, iar opera lui drept opera unui poet pesimist. Ori, adevărul este cu totul contrariu... Date fiind condiţiunile în care era obligat să trăiască şi să muncească Eminescu, nu este de mirare că în curând organismul său avea să cedeze sub povara greutăţilor de tot felul tmuncă de salahor, mizerie, boală, etc.) şi să-şi piardă pentru totdeauna echilibrul fizic şi moral. Câtă răceală, câtă indiferenţă în însemnările atât de concise ale lui Maiorescu la începutul acestei tragedii a poetului: «La Eminescu, început de alienaţie mintală, după impresia mea », scria el în jurnalul său, la 11 Iunie 1883. La câteva zile după aceea, «impresia » criticului avea să devină o cumplită realitate. Vestea îmbolnăvirii lui Eminescu a sguduit întreaga ţară. Poporul exploatat de moşierii dela. cum au fost editate «poeziile» lui eminescu putere s'a simţit dintr'odată solidar cu poetul care căzuse victima lăcomiei de avuţii şi energii a aceloraşi exploatatori. Criticul G. Ibrăileanu a observat cel dintâi că: « Eminescu devine recunoscut, ba chiar cunoscut, mai ales după 1883, când se îmbolnăveşte şi începe sgomotul în jurul numelui său... Tinerimea devine eminesciană după această dată... ». Asta însemna că tinerimea şi întreg poporul au socotit vinovată de prăbuşirea lui Eminescu însăşi clasa conducătoare de atunci, solidarizându-se cu poetul,, slăvindu-i numele, în semn de protest împotriva conducătorilor, care probabil nici nu. auziseră de această tragedie. Această atitudine protestatară, s'a răsfrânt şi în presa epocii. Astfel, un ziar din timpul prăbuşirii lui Eminescu, « Binele Public », vorbind de acest trist eveniment şi făcând un bilanţ al tuturor poeţilor români morţi din cauza mizeriei, scria în August 1883: «Şi apoi să se mai zică că literatura românească n'a avut martirii săi, care şi-au plătit cu zilele mica glorie ce n'au putut-o câştiga în viaţă şi-au dobândit-o abia după moarte. Şi acei care mai trăiesc din literaţii noştri, ce răsplătire, ce încurajare pot aştepta pentru muncile lor, cu atât mai vrednice de laudă că sunt neinteresate?... Nimic dela Stat, căci milioanele sale n'ajung pentru Strusbergi, Blei-cheroederi. Zarifi, Openheimi şi câţi alţi venetici. Nimic dela Societatea Academică, căci acolo răsplătirea s'a cristalizat în familie... Bene-Merentil Dar cine-1 mai doreşte, astăzi? Căci cu el, ca şi cu orice altă decoraţiiine, s'a făcut aşa abuz încât e mai onorat cel ce nu-1 are, decât cel ce-1 are ». Aceasta era atitudinea opiniei publice din timpul îmbolnăvirii lui Eminescu! Odată cu îmbolnăvirea definitivă a poetului, goana după manuscrisele sale a început şi mai tare. La 9 Septemvrie 1883, Iosif Vulcan scria în « Familia», dela Oradea următoarea notă: « Am amintit înainte cu câteva săptămâni, că distinsul poet şi colaborator al nostru, d-1 M. Eminescu este greu bolnav şi ne-am exprimat dorinţa de a-i vedea cât mai curând vindecat. Durere, dorinţa noastră nu s'a realizat; amicul nostru fu lovit de boala cea mai înfricoşată, de alienaţiunea mintală. El nu mai cântă, căci lira i-a căzut din mână. De aceea, astăzi orice rămăşiţă literară a nefericitului poet are o valoare şi mai mare ». Bunul redactor al revistei dela Oradea nu-şi manifesta prin aceasta decât o sinceră, durere faţă de soarta poetului. El nu putea să nu-şi dea seama însă că îmbolnăvirea poetului va avea o consecinţă tot atât de primejdioasă şi asupra manuscriselor sale, carer intrând în mâini străine, vor fi lipsite de grija deosebită a celui ce le scrisese, a celui ce-şi făcuse din ele singura avuţie de pe pământ. Şi, într'adevăr, manuscrisele lui Eminescu şi-au pierdut, din acel an fatal, autorul,, rămânând în grija unora şi a altora, « dăruite » din mână în mână, ba uneori chiar vândute pe preţuri fabuloase, după cum mărturisea I. Scurtu în 1908, despre intenţia fraţilor Şaraga, posesorii câtorva manuscrise eminesciene, care voiau să le vândă Academiei pe preţul de zece mii lei. Exploatarea lui Eminescu avea să continue astfel, şi pe alte căi, mult timp, chiar după moartea lui I Oricum ar fi fost însă, lucru cert este că Maiorescu, imediat după îmbolnăvirea lui Eminescu, a luat hotărîrea bruscă de a-1 ajuta pe poet prin publicarea poeziilor sale într'un volum din al cărui venit să fie întreţinut bolnavul. Ca şi cum altă so- ? luţie nu s'ar fi găsit în această situaţie, ca şi cum Maiorescu însuşi, mare om politic, vestit profesor universitar, fost şi viitor ministru, etc., etc., nu ar fi găsit alte posibilităţi. Dar nu acesta era adevăratul scop al tipăririi unui volum din Poeziile lui Eminescu. Criticul, după ce supraveghiase din scurt publicarea poeziilor lui Eminescu în Convorbiri Literare, tăind, transformând şi modificând versuri sau strofe întregi, voia şi acum să-şi impună punctul lui de vedere estetic în alcătuirea unui volum, profitând mai ales-de faptul că Eminescu nu mai era în stare să exercite în acel moment nici o opunere. M4 PERICLE MARTINESCU Astfel s'a făcut că la începutul anului 1884, a apărut prima ediţie a Poeziilor lui Eminescu, a cărei tipărire durase vreo trei luni şi se terminase chiar la sfârşitul anului 1883. Nu se ştie cum a privit atunci Eminescu apariţia volumului său de versuri — care, de fapt, nu era al său, — dar de sigur că el, dacă a putut lua cunoştinţă de apariţia volumului, n'a putut fi prea încântat de acest lucru, deoarece nu există îndoială că volumul de Poezii, aşa cum a fost alcătuit de Maiorescu, nu corespundea nici pe de parte proiectelor făcute în acest sens de poet. Cu toate că poetul depunea un interes redus faţă de tipărirea versurilor sale, totuşi, văzând felul în care unii dintre cei ce tipăreau aceste versuri interveneau în structura lor, a dorit să-şi strângă laolaltă poeziile risipite prin reviste, cărora urma să le dea o formă definitivă. Acele caiete scrise cu îngrijire, uneori chiar cu titlul fixat — unul din aceste titluri alese de poet era: « Lumină de lună », versuri lirice » — ca şi cum le-ar fi pregătit pentru tipar, vorbesc limpede despre această intenţie a poetului. Aşa se explică şi marele număr de variante ale fiecărei poezii scrise de poet la epoci diferite.- De mai multe ori, chiar după ce o poezie apărea în vreo revistă a timpului, poetul transcria bucata într'un caiet nou cu gândul, fără îndoială, de a-1 pregăti pentru volum. Poate acestui gând scump, dar nerealizat, se datoresc cele mai multe variante rămase în cele 43 caiete dela Academie. O dovadă în plus că Eminescu a dorit să-şi strângă singur poeziile şi să le publice în volum, o găsim într'un post-scriptum al unei scrisori pe care Veronica Miele i-o trimetea poetului, dela Iaşi, în 1882: « Je suiş tres contente que tu veux £diter tes beaux vers, moi aussi je veux £diter Ies miens... » îi scria poeta1). Rândurile acestea nu se pot referi, cu siguranţă, decât la o scrisoare a lui Eminescu, prin care acesta îi va fi comunicat din Bucureşti prietenei şi iubitei dela Iaşi, intenţia de a-şi tipări volumul. In realitate însă, el nu şi-a putut niciodată realiza această intenţie, aşa după cum Veronica Miele ^i-a realizat-o pe a sa prin tipărirea volumului ei de « Poezii », apărut în 1887. Dar dacă poetul nu şi-a putut realiza niciodată această intenţie, care i-a fost, fără îndoială, un vis scump, s'au găsit alţii care să i-o realizeze. Şi primul din aceşti « alţii » a fost Titu Maiorescu. Vestea îmbolnăvirii lui Eminescu a sguduit, după cum am arătat mai sus, pe toţi cei ce urmăreau publicarea versurilor poetului şi care priveau cu compătimire soarta sa tragică, fiind de acord că poetul fusese victima necruţată a clasei stăpânitoare şi în primul rând a celor pentru care Eminescu muncise din greu, ziua şi noaptea, fără să primească vreo răsplată omenească: a conservatorilor. Folosind acest prilej, când numele lui Eminescu se bucura de o largă popularitate, şi poate având intenţia de a-şi răscumpăra unele păcate faţă de Eminescu, Maiorescu comite, ca să spunem aşa, un nou păcat, publicând, fără revizuirea şi aproape fără ştirea poetului, care se afla atunci în sanatoriul dela Ober-Dobling de lângă Viena, un volum cu o parte din poeziile acestuia. Volumul, însoţit de o Prefaţă semnată « T. Maiorescu » a apărut, după cum am arătat, la începutul anului 1884 şi cuprindea — după cum se spunea în prefaţă — poeziile lui Eminescu « publicate în Convorbiri Literare de vreo doisprezece ani încoace, precum şi cele aflate până acum numai în manuscript pe la unele persoane particulare ». Este lesne de dedus cine erau aceste « persoane particulare » care deţineau manuscrise de-ale lui Eminescu. Deducţia se poate face şi din aceea că din cele 61 poezii (respectiv 64, cu cele trei variante dela « Mai am un singur dor »), cuprinse în acest volum, 20 poezii sunt publicate după manuscrisele pe care le deţinea Maiorescu. Prin ce împrejurare aceste manuscrise, ca şi toate celelalte manuscrise ale lui Eminescu, au ajuns în posesia lui Maiorescu, istoria literară n'a aflat încă. Se pare că criticul a avut grijă să nu vorbească ') „Sunt fericită că vrei să-ţi publici în volum minunatele tale versuri, eu deasemeni vreau să le editez ;pe ale mele..." cum au fost editate «poeziile. lui eminescu H5 niciodată şi să nu lase nicio urmă despre modul în care aceste manuscrise au ajuns în posesia sa. Dar aceasta este o altă poveste... Prefaţa lui Maiorescu mai afirmă şi o altă inexactitate atunci când, voind să justifice oarecum, apariţia acestui volum alcătuit de o mână străină, spune: «Publicarea se face în lipsa poetului din ţară. El a fost totdeauna prea impersonal şi prea nepăsător de soarta lucrărilor sale, pentru a fi putut fi înduplecat să se îngrijească însuşi de o asemenea culegere, cu toată stăruinţa amicilor săi literari ». Noi am arătat însă mai sus cum Eminescu nutrea gândul de a-şi strânge versurile într'un volum pe care să-1 publice el însuşi. Afirmaţia lui Maiorescu în acest sens, devine astfel cu totul gratuită. De asemeni, noi am arătat mai sus graba manifestată de Maiorescu în tipărirea acestei volum, profitând de îmbolnăvirea poetului, sau, vorbind în limbajul criticului, de « lipsa poetului din ţară ». (Ca şi cum Eminescu ar fi fost trimis în vreo misiune diplomatică sau s'ar fi aflat în vreo călătorie de plăcere prin străinătate!...). Această grabă se explică prin aceea că Maiorescu, alcătuind acest volum, care constitue, după cum observa Scurtu, « o alegere, nu o culegere » din poeziile lui Eminescu, a ţintit să imprime poeziei eminesciene strânsă în volum pecetea atitudinii şi concepţiei sale artistice — concepţie care se rezuma la principiul « artă pentru artă » — de teama ca nu cumva alţii, şi în special, adversarii săi de ideologie literară, printre cari grupul dela « Contemporanul » în frunte cu Dobrogeanu-Gherea, să nu publice un astfel de volum înaintea lui. Lucrul acesta este cu atât mai plauzibil cu cât, chiar în acel an, 1883, revista « Contemporanul » începuse republicarea poeziilor lui Eminescu după textul din Convorbiri Literare, căruia însă îi aducea îndreptările şi îmbunătăţirile necesare, mai ales că poeziile apăreau în Convorbiri cu foarte multe greşeli de tipar. La începutul lui 1884 însă « Contemporanul », aflând de apariţia în volum a versurilor lui Eminescu şi sperând că aici ele vor fi publicate într'o formă cel puţin corectă, renunţă la republicare, prin următoarea notă, dela 1 Februarie: « începurăm a publica din poeziile lui Eminescu, când nu ştiam că în curând va ieşi un volum care să le cuprindă, dacă nu pe toate, dar cel puţin pe cele mai însemnate. Prin publicarea volumului se face de prisos lucrarea noastră... ». Pasă-mi-te, « Contemporanul» nu ştia la acea dată că apariţia primei ediţii Maiorescu a Poeziilor lui Eminescu, nu numai că nu avea sa rezolve problema exactităţii textului acestor poezii, dar, dimpotrivă, ea abia începea să o complice. Fiindcă, în afară de faptul că orânduirea în volum a celor 61 poezii fusese făcută de Maiorescu după criterii cu totul personale, criticul, alcătuind acest volum « pentru iubitorii de literatură », cum spunea în Prefaţă, adică pentru un cerc restrâns de boieri şi esteţi — (volumul era inaccesibil maselor şi din cauza preţului lui mare) — i-a dat o formă şi un conţinut care difereau mult de acelea ale poetului şi care au influenţat, după aceea, timp de şase decenii,, pe toţi cercetătorii poeziei eminesciene. Intr'adevăr, textul publicat de Maiorescu în ediţia sa, diferă şi de textul publicat de Convorbiri Literare şi de acela aflat în manuscrise. Şi, deşi lucrul era evident pentru toată lumea şi uşor de remediat, totuşi, printr'o bizară slăbiciune a criticilor şi editorilor de mai târziu, ediţia Maiorescu, plină de greşeli, de contrafaceri şi omisiuni, conţinând un număr redus de poezii, s'a bucurat de multă stimă, a fost imitată de multe alte « ediţii critice » şi a fost totdeauna socotită drept cea mai bună ediţie a Poeziilor lui Eminescu. Dar dacă slăbiciunea aceasta a criticilor şi editorilor de mai târziu pare bizară, ea nu este inexplicabilă. Dela 1884 şi până la 1944, şase decenii deci, poezia lui Eminescu, ca şi întreaga noastră cultură, de altfel, a trăit sub semnul criticii burgheze, al cărei interes era să ascundă anumite aspecte sau trăsături din gândirea şi lirismul eminescian speculând, în schimb, alte aspecte care conveneau scopurilor politice ale diferitelor partide ale clasei exploatatoare, denaturând şi falsificând adevărata figură şi operă a poetului. Tradiţia aceasta de falsificare şi denaturare a lui Eminescu a fost introdusă de Maiorescu, şi dela el, a fost moş- 10 146 pericle martinescu tenită, perpetuată, ba chiar desvoltată de numeroase alte « somităţi culturale », care şi-au spus cuvântul în această chestiune, după aceea. Aşa cum a apărut, în 1884, ediţia lui Maiorescu este plină de greşeli de tipar şi de schimbări cari fac ca textul poeziilor publicate în acest volum să difere de cel publicat în revista Convorbiri Literare, unde, oricum, Eminescu mai avusese încă posibilitatea să urmărească felul în care i se tipăresc poeziile, chiar dacă nu-şi putea impune întru totul voinţa faţă de redacţie. Confruntată cu textul din Convorbiri Literare, ediţia dela 1884 duce la următoarea constatare: « Din comparaţia făcută s'a putut uşor constata că prima ediţie a poeziilor lui Eminescu are un text inferior celui din Convorbiri Literare. Această observaţie este mai ales valabilă pentru poeziile apărute mai îmâiu în revistă şi apoi publicate în volum. Afară de greşelile de tipar, omisiuni de versuri întregi, s'au făcut unele schimbări în text, unele' «îndreptări », datorite altcuiva decât lui Eminescu » (Gr. Scorpan: Ediţiile lui Eminescu, 1935). Nu vom arăta aici greşelile de tipar — care pot fi şi greşeli de transcriere ale editorului — căci ar trebui să întocmim o listă întreagă. Este însă necesar să arătăm principalele « îndreptări » făcute de Maiorescu poeziilor lui Eminescu. Aşa de exemplu, în « Luceafărul » el suprimă pur şi simplu 4 strofe, deşi poezia fusese publicată mai înainte, de două ori, odată în Almanachul Societăţii Academice « România Jună » de la Viena (în Aprilie 1883) şi a doua oară în Convorbiri Literare (August 1883). Ambele publicaţii respectaseră manuscrisul poetului, care conţinea forma întreagă a poeziei. In ediţia sa însă, Maiorescu, ambiţionându-se să-şi impună punctul de vedere — estetic ■— pe care-1 formulase poetului mai înainte, într'o şedinţă a Junimii, dar pe care Eminescu. nu şi-l însuşise de fel, profită acum de ocazia că poetul nu-şi mai putea apăra punctul, de vedere şi amputează această capodoperă a literaturii române fără să aibă nici cea mat mică remuşcare. Astfel, din strofele: Tu vrei un om să te socoti, Cu ei să te asameni? Dar piară oamenii cu toţi, S'ar naşte iarăşi oameni. Ei numai doar durează 'n vânt Deşerte idealuri — Când valuri află un mormânt Răsar în urmă valuri; Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte; Noi nu avem nici timp, nici loc Şi nu cunoaştem moarte. Maiorescu aruncă la o parte strofa a doua, fără să ceară avizul nimănui dacă face bine sau dacă, prin aceasta, comite o adevărată crimă literară. - Două strofe mai la vale, criticul intervine şi mai copios. Astfel, din strofele scrise de poet: Iar tu Hyperion rămâi Oriunde ai apune. Cere-mi cuvântul meu dintâi — Să-ţi dau înţelepciune? cum au fost editate «poeziile» lui eminescu '47 Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup' a ei cântare Să se' ia munţii cu păduri Şi insulele 'n mare? Vrei poate 'n faptă să arăţi Dreptate şi tărie? Ţi-aş da pământul in bucăţi Să-l faci împărăţie. Iţi dau catarg lângă catarg, Oştiri spre a străbate Pâmăntu 'n lung şi lumea 'n larg — Dar moartea nu se poate,.. Şi pentru cine vrei să mori? Intoarce-te, te 'ndreaptă Spre-acel pământ rătăcitor Şi vezi ce te aşteaptă. primul editor al lui Eminescu desfiinţează dintr'o simplă trăsătură de condei cele trej strofe dela mijloc, iar ultimele două versuri din strofa întâia, le înlocuieşte cu două versuri ticluite de el: Tu eşti din forma cea dintâi, Eşti vecinică minune, astfel că în ediţia lui Maiorescu această parte a poeziei « Luceafărul» a apărut în forma: Iar tu, Hyperion, rămâi Oriunde ai apune, Tu eşti din forma cea dintâi Eşti vecinică minune. Şi pentru cine vrei să mori? Etc., etc. Această nemaipomenită impietate a fost transmisă posterităţii din generaţie in generaţie, deoarece prestigiul de care s'a bucurat ediţia Maiorescu a făcut ca mulţi alţi editori de mai târziu, — printre cari Ibrăileanu, Botez, Dragomirescu, Călinescu, etc. — să publice « Luceafărul » nu după una sau cealaltă dintre cele două versiuni complete publicate de Eminescu, ci în forma amputată de mai sus, a lui Maiorescu, lipsind astfel zeci de mii de cititori şi admiratori ai lui Eminescu de cunoaşterea adevăratului corp al celei mai frumoase poezii din literatura noastră. Dar intervenţiile lui Maiorescu nu se termină aici. Am arătat mai sus, că pat ronul Junimii şi al Convorbirilor Literare îşi permitea să modifice manuscrisele poetului chiar când acesta se afla în deplină putere a facultăţilor sale intelectuale. Poeziile trimise de Eminescu la Convorbiri Literare într'o formă, apăreau în revistă cu importante schimbări, ceeace, de sigur, era cu totul împotriva voinţei poetului, care, însă, nu avea nici o putere să tragă la răspundere pe autorii acestor modificări. Din contră, uneori era el 10* i48 pericle martinescu însuşi forţat să accepte singur modificările ce i se impuneau de alţii, astfel că voinţa poetului era totdeauna călcată în picioare. Un exemplu concludent în această privinţă ni-1 oferă ultimele 4 versuri din Scrisoarea II-a. Aceste versuri sună astfel în redactarea lui Eminescu: De-oia urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Fămenii din ziua de-astăzi să mă 'nceapă-a lăuda: Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor de sigur m'ar scârbi peste măsură. In ediţiile lui Maiorescu — ca şi în Convorbiri Literare, de altfel şi apoi în toate celelalte ediţii, — aceste versuri au apărut în forma următoare: De-oi urma să scriu în versuri, teamă-mi e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă 'nceapă-a lăuda. Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor de sigur m'ar mâhni peste măsură. După cum se vede, editorul a înlocuit expresiile « Fămenii» cu « Oamenii» şi « scârbi » cu « mâhni », fiind că ele i se păruseră prea tari la adresa contemporanilor. Cum se explică acest lucru? Cea mai valabilă explicaţie ne-o dă Caragiale, care a fost martorul acestor transformări: «Versurile citate — scrie el — sunt exact acele pe cari Eminescu le-a citit în « Junimea ». Mai târziu s'a făcut modificarea lor după observaţiile şi cererea câtorva persoane din cercul acela, a căror sensibilitate extremă se simţea jignită de expresiile prea viguroase, prea crude ale poetului. El — se ştie bine aceasta —■ a făcut concesiune delicateţii acelora şi a îngăduit să se toarne în veninul lui nativ şi sincer puţină apă de trandafir... să i se schimbe Fămenii în Oamenii şi scârbi în mâhni; dar nu din toată inima a făcut această concesiune, deşi, în discuţia fără şir nici căpătâiu ce se iscase, ca de obiceiu, după citirea poemei, stăruise şi « votase » pentru modificarea anodină şi 0 damă la care el ţinea foarte mult în acel timp ». (Vezi: I. L. Caragiale: Două note, în Opere, vol. III). Şi, în continuare, Caragiale preciza că varianta originală a lui Eminescu 1 se părea « cu mult preferabilă celei puse în vânzare de domnii editori », deoarece « Eminescu nu era androgin, era bărbat; el pe impotenţii intelectuali nu-i considera ca oameni ci ca fâmeni, şi de aplauzele lor nu s'ar fi mâhnit — se scârbea ». Deşi a «îngăduit » modificările — « votate », după cum se vede, în plenul cuconetului şi al boierilor dela Junimea — Eminescu nu a schimbat totuşi, cu propria lui mână nici un cuvânt din Scrisoarea II-a. El a trimis manuscrisul la Convorbiri Literare în forma sa originală, iar când a transcris pe curat, a păstrat şi atunci aceeaşi formă care jignise sensibilitatea simandicoaselor persoane dela Junimea. In această formă definitivă a poetului, Scrisoarea II-a se găseşte în manuscrisele dela Academie, unde, după cum observă Botez, e «transcrisă pe curat pe hârtie de scrisori, cu o admirabilă caligrafie, fără nici o corectură; pare pregătită pentru tipar sau spre a fi dată cuiva». (Vezi: M. Eminescu: Poezii, ediţia C. Botez, pag 385). Poezia se află deci, în manuscrisele poetului, « fără nici o corectură », ceeace înseamnă că Eminescu a ţinut mult ca sfârşitul Scrisorii II-a să rămână aşa cum 1-a conceput el. Cu toate acestea, poezia n'a circulat până astăzi decât în forma impusă de Maiorescu.,. In aceeaşi formă impusă de Maiorescu a circulat şi poezia « Singurătate », sărăcită de următoarele două strofe ce urmează după strofa: « Dar atuncea greieri, şoareci », şi care se găsesc în manuscrise: Pe-un volum mâncat de molii, Prin unghere părăsite, Voi veniţi şi sunteţi solii întristării liniştite. cum au fost editate «poeziile» lui eminescu 149 Intre degete ţigara — Eu mă uit atunci la foc Şi găsesc că 'n sărăcia-mi E un dulce trist noroc. Maiorescu a suprimat aceste versuri, probabil fiindcă poetul vorbea în ele de « sărăcia lui ». Altă raţiune de a se declara împotriva lor nu vedem. Deasemeni, din motive pe care nu le putem şti, Maiorescu a suprimat din Scrisoarea V-a (Dalila), pe care a publicat-o în Convorbiri Literare' la 1 Februarie 1890, mâi multe versuri şi strofe. Astfel, el a tăiat versurile: Ea nu ştie c'acel demon vrea să aibă de model Marmura-i cu ochii negri şi cu glas de porumbel, fiindcă, probabil, aşa cum le-a caracterizat un discipol al lui întru « estetism » (Drago-mirescu), aceste versuri sunt « puerile ». După acelaşi critic, următoarele două strofe din Scrisoarea V-a « cuprind vulgarisme », caracterizare ce trebue să fi fost şi a lui Maiorescu, atunci când le-a tăiat din versiunea dată Convorbirilor Literare: Tu cu inima şi mintea poate eşti un paravan După care ea atrage vre un tânăr curtezan Care intră ca actorii cu picioru-i mărunţel, Lăsând val de mirodenii şi de vorbe după el. O chioreşte ca lorgnionul, butonat cu o garafă., Operă croitorească, şi in spirit şi in ştofă. Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de foc Şi 'n cămara inimioarei se-aranjează la un loc. Aceste două strofe n'au fost cunoscute de cititorii lui Eminescu, fiindcă Titu Maiorescu a socotit că nu sunt demne de a fi înfăţişate acestor cititori. In sfârşit, o altă « î mbunătăţire » făcută de Maiorescu, este eliminarea următoarelor patru strofe din poezia înger şi Demon: Dumnezeu — zicea — o umbrâ-i, cu-a cărui nume v'apasă, Orb ar trebui să fie, surd ori rău dacă ar fi: Dacă stă 'n a lui putere rău 'n lume-a nimici, Atunci el de ce n'o face? Dacă-i însuşi rău, vă pasă De-a lui ordine? Dar nu e.— Ce-i dreptatea omenească? E-o 'ngrădire contra voastră — legile nu-s pentru ci. E uşor traiul in lege pentru dânşii — pentru cei Ce-au făcut ei înşişi legea — pot cum vor s'o tălmăcească. Binele? Când ai pământul, e uşor ca să fii bun. Patria ? Lor le dă mărire şi-a puterei aspră varga, Pe ei cu-anr şi glorii, pe noi cu greul ne 'ncarcă. Ah ! ei sunt înşelătorii, noi — înşelaţii nebuni. Ne tămpesc spre-a crede 'n orice, dar ei nu cred in nimica. Noi văr'ăm sânge 'n războaie şi cu miile murim — Pe seama sângelui nostru ei sunt mari şi respectaţi, Noi gunoiul şi ei aurul, noi curagiul şi ei frica. PERICLE MARTINESCU Eliminarea acestor 4 strofe a fost motivată — ba într'o măsură chiar atribuită lui Eminescu însuşi — de către Maiorescu, în virtutea principiilor sale estetice care găseau «imperfecte» aceste versuri. Nu este însă deloc greu de bănuit că adevăratul motiv al eliminării lor nu era «imperfecţiunea » artistică, ci conţinutul lor propriu zis, care, cu siguranţă, nu suna deloc bine în urechile conducătorilor clasei stăpânitoare demascaţi cu atâta vigoare de Eminescu în aceste versuri. Că Eminescu nu a eliminat el însuşi aceste versuri din poezia înger şi Demon atunci când a trimis-o spre publicare la Convorbiri Literare, ne-o dovedeşte faptul că manuscrisul trimis revistei cuprindea şi aceste 4 strofe, împreună cu încă o strofă omisă, de asemeni, de Maiorescu. Lucrul a fost dovedit abia după moartea poetului, prin 1893, când editorii Şaraga din Iaşi, scoţând o ediţie populară a Poeziilor lui Eminescu, îngrijită de A. D. Xenopol, îşi propuneau, între altele, « restituirea adevărată a textului după manuscriptele originale pe care am fost destul de fericiţi a le afla pentru o parte din poeziile lui ». Aceste manuscrise, editorii le obţinuseră dela un oarecare George Butman, fost culegător la Convorbiri Literare, care « văzând că textul poeziilor (lui Eminescu) se publica cu oarecare corecţie din partea redacţiei, i-au plăcut a păstra manuscriptul lor în original, spre a le avea aşa complecte precum erau ele >. Printre aceste manuscrise, se afla şi acela al poeziei înger şi Demon. Descoperirea manuscrisului determină editorul să publice a doua oară, în acelaş volum, poezia înger şi Demon, de astă dată completă şi însoţită de următoarea notiţă: « Retipărirea (este vorba de a treia reeditare a ediţiei Şaraga, N. R.) poeziilor era aproape terminată, când d-1 Butman ne vesti descoperirea manuscrisului acestei poezii. După cum se vede, manuscrisul conţine 5 strofe nepublicate nicăieri. Deoarece strofele omise au o importanţă netăgăduită, mai ales ca idee, retipărim aici (la sfârşitul volumului, N. R.) întreaga poezie...» Este limpede, aşadar, că nu Eminescu a eliminat cele 4 strofe —■ căci, altfel, cum ar fi putut ele figura în manuscrisul trimis Convorbirilor Literare — ci Maiorescu a făcut eliminarea, fiindcă nu-i plăcea conţinutul acestor strofe. Dar, deşi adevărul fusese restabilit, poezia a circulat tot amputată în cele vreo 20 reeditări ale ediţiei Maiorescu (ultima apărută în 1936), precum şi în toate celelalte ediţii întocmite de alţi critici şi cercetători. Singurul care a îndrăsnit să intercaleze în corpul poeziei, « pentru cuprinsul lor filosofic », cele 4 strofe încriminate, a fost Ion Scurtu, care le-a publicat în ediţia sa din 1908. Pentru aceasta.însă, el şi-a atras fulgerele unui alt critic din şcoala «estetică» ( Mihail Drago-tnirescu), care-1 condamni pe Scurtu de a fi reprodus aceste patru strofe, « care deturnează atenţia dela ideea principală şi trebue numaidecât suprimate» (vezi: M. Eminescu: Poezii, ediţia M. Dragomirescu, pag. 331). Metoda «suprimărilor», inaugurată de Maiorescu, se încetăţenise acum atât de mult, încât o putea aplica oricine şi oricum, numai ca totul să iasă bine!.. . Alcătuită în felul acesta, după o orânduire a poeziilor cu totul personala făcută de către Maiorescu, « cu îndreptările, purgările şi omisiunile cu totul arbitrare » (Caragiale) ale criticului, ediţia dela 1884 care s'a bucurat de un mare succes din partea publicului, fiind prima şi singura în acea vrem:, nu putea fi nici pe departe pe placul poetului, care se afla atunci în sanatoriul dela Ober-Dibling de lângă Viena. De aceea, spre « a adormi neliniştile poetului » (Perpessicius), Maiorescu îi scria acestuia în primăvara anului 1884: «Acum trebue să mai ştii că volumul de poezii ce ţi l-a publicat Socec, după îndemnul meu în Decemvrie anul trecut, a avut cel mai mare succes, aşa încât Socec stă încă uimit. In aceste 7 săptămâni dela apariţiunea lui, s'au vândut 700 exemplare; o mie este toată ediţia şi de pe acum trebue să te gândeşti la ediţia a doua, care va fi reclamată pe la toamnă şi în care vei putea face toate îndreptările ce le crezi de trebuinţă. Poeziile d-tale sunt astăzi cetite de toate cucoanele, dela Palat până la mahala la Tirchileşti şi la întoarcerea în ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al României ». cum au fost editate « poezii1.k » lu] eminescu In afară de faptul că această scrisoare vine în contradicţie cu afirmaţia din Prefaţa publicată în fruntea volumului, şi unde se spunea că ediţia a fost alcătu ită « pentru iubitorii de literatură » — printre care Maiorescu, esteticianul, nu înţelegea, de sigur, şi cititorii din mahalaua Tirchileşti! — criticul lasă să se vadă, fără voia lui, că e conştient de faptul că Eminescu, aşa bolnav cum este el, ar putea fi nemulţumit de felul cum au apărut Poeziile, deaceea îl invită şi îl asigură pe un ton condescendent că « ar putea face toate îndreptările ce le crede de trebuinţă». Toate? Dar ca să facă toate îndreptările, poetul ar fi trebuit să ardă această ediţie şi să alcătuiască el una nouă I Probabil câ Maiorescu a înţeles acest lucru, fiindcă, fără a mai aştepta răspunsul poetului, şi profitând încă de absenţa lui din ţară, s'a grăbit să retipărească Poeziile, publicând o nouă ediţie, identică cu prima, care a apărut în 1885. După această a doua ediţie, graba criticului a suferit oarecare încetineală. Intre timp, poetul a revenit în ţară, oarecum restabilit după prima criză a bolii, astfel că a putut să-şi dea mai bine seama de felul în care i s'au publicat poeziile. Dar, deşi nemulţumit, el nu a.putut să mai îndrepte nimic. Tot ce a putut face, a fost să întârzie cât mai mult publicarea unei noui ediţii, sperând că se va găsi un nou editor care să se arate mai conştiincios faţă de textul poeziilor sale. Acest editor nou, Eminescu îl vedea în persoana lui V. G. Morţun, fost socialist, acum deputat şi mare moşier, care făcuse poetului propunerea de. a scoate el ediţia a treia a Poeziilor, în urma «multelor îndatoriri» ce i le făcuse în timpul boalei. Fireşte, Maiorescu nu putea vedea cu o^hi buni apariţia acestui intrus, astfel că el stărui pe lângă poet să se gândească la ediţia a treia şi să accepte republicarea volumului alcătuit de el. După o ezitare lungă, Eminescu îi scria lui Maiorescu în Martie 1888, din Botoşani, o scrisoare în care, după ce îşi cerea scuze pentru întârzierea răspunsului — Maiorescu, deci, îi trimesese şi o scrisoare în acest sens — şi după alte explicaţii în legătură cu propunerea lui Morţun, spunea: « Dacă însă d-1 Morţun ar fi renunţat la ideea de a scoate ediţiunea a treia, vă rog a da urmare binevoitoarei d-voastră intenţiune ». Aşa dar, numai în cazul când Morţun nu ar fi tipărit el o ediţie nouă, Eminescu ar fi acceptat retipărirea ediţiei Maiorescu. Şi întru cât Morţun n'a mai publicat ediţia a treia, cu toate că el îl anunţase pe poet că volumul este gata de pus în vânzare — se pot bănui şi aici intervenţiile lui Maiorescu — criticul a retipărit ediţia sa din 1884 şi 1885, fără nici o modificare în ceeace priveşte textul poeziilor publicate. Ceva mai mult încă: cerând poetului să-i trimeată poezii noui, Eminescu i-a răspuns, în scrisoarea amintită mai sus: «Poezii nepublicate, de intercalat în noua ediţie, nu am ». Ceea ce echivalează cu un refuz usturător şi categoric, cu o dovadă peremptorie că Eminescu n'a fost şi nu era de acord cu felul în care Maiorescu i-a tipărit Poeziile. In aceste împrejurări a apărut, în 1888, ediţia IlI-a a lui Maiorescu, care nu are nici o îmbunătăţire faţă de celalte două ediţii anterioare. Această ediţie cuprinde însă trei poezii noui, apărute în Convorbiri Literare între 1885—1888 şi anume: La steaua, De ce nu-mi vii şi Kamadeva. (Despre poezia « La steaua », asupra căreia s'au purtat atâtea discuţii referitoare la originea ideii expuse în cadrul ei, şi pe care Eminescu a împrumutat-o dintr'o poezie de Gottfried Keller, Maiorescu spunea, într'o scrisoare către sora sa: « Ideea este luată dintr'un discurs al meu; dar ce formă frumoasă...» Fără comentariu 1) Peste un an, ia 15 Iunie 1889, Eminescu a încetat din viaţă. Titu Maiorescu foloseşte şi acest prilej, spre a tipări o nouă ediţie, a patra, a Poeziilor. Această ediţie nouă cuprinde pe lângă Prefaţa, devenită « istorică », din celelalte ediţii, o introducere intitulată « Poetul Eminescu » publicată cu ocazia evenimentului fatal. Această Introducere, deşi a văzut lumina tiparului abia în 1889, se pare că a fost scrisă încă din 1887, dar autorul ei a aşteptat ca poetul să închidă ochii, urechile şi gura pentru totdeauna şi abia după aceea să o dea la iveală. In această Introducere se fac, într'adevăr, afirmaţii care n'ar fi putut PERICLE MARTINESCU fi spuse atâta vreme cât poetul se afla încă în viaţă, fiindcă nu se ştie cum ar fi reacţionat el în faţa unor asemenea afirmaţiuni. Astfel, Maiorescu, după ce face o analiză critică a poeziei lui Eminescu, nu se limitează numai la atât, ci el atacă şi o altă latură a problemei, care, recunoască oricine, nu are nici o legătură cu vederile « estetice » ale criticului « olimpian » — anume cauza nebuniei şi a morţii lui Eminescu. In această parte a studiului, Maiorescu parcă se apără pe sine şi pe cei de o seamă cu el atunci când, combătând ideea — ce-şi făcea tot mai mult loc, printre contimporani —■ că mizeria şi munca extenuantă l-au dus pe Eminescu la nebunie, încerca să demonstreze că: «A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii ». Câte contradicţii, ipocrizii şi minciuni sunt în aceste fraze, nu e nevoie să subliniem 1... Mai departe, criticul scrie: «Să fi avut ca redactor al « Timpului » mai mult decât a avut, să fi avut mai puţin; pentru micile lui trebuinţe materiale tot atât era. Numai după izbucnirea nebuniei, în intervalele lucide, în care se arătau însă felurite forme de degenerare etică, obicinuite la asemenea stări, devenise lacom de bani. Prin urmare, legenda că mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie, trebue să aibă soarta altor multe legende: să dispară înaintea realităţii ». Faţă de aceste afirmaţii s'ar putea invoca nenumăratele mărturii din scrisorile poetului, care dovedesc contrariul. Astfel, la începutul anului 1884, Eminescu îi scria lui Chibici din sanatoriul de lângă Viena unde era «îngrijit» de Maiorescu: « Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continui în care petrece nenorocitul tău amic...» Acesta era, probabil, pentru Maiorescu, un simptom de « degenerare etică! » După cS face, aşa dar, astfel de afirmaţii în flagrantă contradicţie nu numai cu mărturiile poetului, dar chiar cu însuşi bunul simţ uman, relative la nevoile şi lipsurile în care a trăit Eminescu, criticul merge şi mai departe: el insultă memoria poetului, numind « degenerare etică » revendicările băneşti manifestate de poet în timpul şi după îmbolnăvirea sa. Eminescu a avut. « naivitatea unui geniu », a fost « un Rege al cugetării», a fost înzestrat cu o « covârşitoare inteligenţă » — toate aceste atribute, şi altele multe, fiind recunoscute de Maiorescu în studiul său — atâta vreme cât el muncea ca un rob în redacţia patronului său; când însă n'a mai putut munci şi se sbătea în ghiarele mizeriei şi ale boalei, şi când îndrăznea totuşi să-şi ceară dreptul la viaţă, patronul îi spunea că a înebunit şi că omul dă dovadă de « degenerare etică ». Este, acesta, cel mai formidabil act de acuzare al lăcomiei cu care pătura burgheză dela noi a exploatat până la sânge proletariatul din această ţară! Studiul lui Maiorescu însă, cu toate explicaţiile, demonstraţiile şi justificările lui, nu era decât un răspuns pe care criticul îl dădea opiniei publice, ce-şi manifestase indignarea la moartea poetului. Căci, dacă pentru Maiorescu mizeria în care a trăit Eminescu era doar o legendă, pentru ceilalţi contimporani, martori ai tragediei poetului, această «legendă » era o tristă realitate. Iată, de pildă, ce scria Haşdeu, chiar în ziua morţii lui Eminescu într'o pagină din « Revista Nouă » consacrată «în onoarea aceluia care face onoare ţării sale»: «El va trăi, deşi a murit nebun. Şi a trebuit să moară nebun. E grozav a o zice! Să nu fi înebunit, el nu avea ce mânca. Mai rău decât atâtaI ca să aibă ce mânca, el fusese silit a-şi mânca inima, înlocuind avânturile poeziei, avânturi măreţe, avânturi care nu se pot vinde, prin acea proză de toate zilele a sterpelor lupte de actualitate, care îi aducea o fărîmă de pâine, stropită într'ascuns cu amare lacrimi — prefaţa nebuniei...» Aceasta era atitudinea lui Maiorescu în timpul morţii poetului şi acestea erau convingerile contimporanilor despre cauzele morţii lui Eminescu şi despre adevăraţii vinovaţi ai acestei morţi. Maiorescu însă, folosind suprafaţa politică şi culturală de care se CUM AU FOST EDITATE «POEZIILE i LUI EMINESCU bucura atunci, a rezistat tuturor atacurilor, continuând să editeze, an de an, câte o nouă ediţie a Poeziilor lui Eminescu, fără nici o îmbunătăţire a textului, ba ceva mai mult, încercând să monopolizeze dreptul de a edita opera lui Eminescu. Timp de aproape patru decenii, Poeziile lui Eminescu au circulat în ţara noastră în forma defectuoasă, incompletă şi adeseori falsă pe care le-o dăduse Maiorescu în ediţia sa. Şi, pe lângă păcatele de mai sus, ediţia Maiorescu, mai are şi păcatul că, publicând poeziile lui Eminescu într'o formă incorectă, a legitimat dorinţa editorilor de mai târziu de a căuta restabilirea adevăratei poezii eminesciene, restabilire care s'a încercat în feluri şi chipuri, determinând acea întreagă anarhie care a existat în editarea acestor Poezii. Primul din aceşti editori, animat de dorinţa de a repara edificiul eminescian mutilat de Maiorescu, a fost acelaş V. G. Morţun cu care Eminescu intrase în tratative mai înainte şi care, după moartea poetului publică, la Iaşi, în 1890, un volum de « Proză şi Versuri ». Obiectivul principal al lui Morţun, în această ediţie, a fost acela de a des-gropa cele 13 poezii din tinereţe publicate de Eminescu în revista « Familia- » dela Oradea, pe care Maiorescu le ignorase cu desăvârşire, şi de a le reda circulaţiei, împreună cu alte poezii nepublicate de Maiorescu. In total, ediţia avea 24 poezii. In afară de acest amănunt, preţios în sine, ediţia Morţun nu aduce nici o contribuţie la restabilirea textului poeziilor lui Eminescu. Această ediţie prezintă însă un interes documentar prin aceea că ea cuprinde, în loc de prefaţă, următoarea scrisoare a lui Eminescu reprodusă în fac-simil, datată: Botoşani, io Noemvrie 1887: Mult stimate amice, Boala îndelungată de care am suferit m'u împiedecat dela ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum fiind întrucâtva mai stabilit, vin a Vă ruga să V'aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută de mijloace de subsistenţă, în care mă aflu. Dacă Vă este cu putinţă de a-mi veni în ajutor, Vă rog a o face cât de curând, căci cea mai neagră mizerie mă ameninţă. In aşteptarea unui răspuns rămân al D-Voastre, devotat amic. M. EMINESCU Ca să răspundă acestui apel disperat — altă mărturie despre acea « degenerare etică * de care vorbea Maiorescu ! — probabil, V. G. Morţun a luat hotărîrea de a publica un volum cu o parte din operele poetului, al cărui venit să fie acordat autorului. Intenţia nu apucă însă să devie fapt—şi am arătat mai sus, cum au decurs împrejurările — căci, poetul muri înainte de apariţia cărţii. In nota « Către cititori», dela sfârşitul volumului, Morţun scria: « Volumul de faţă trebuia să apară de anul trecut şi editorele, care în această publicaţie nu urmărea un gând bănesc, era să-şi scoată numai cheltuielile, rămânând ca autorul să beneficieze de tot câştigul... » După moartea poetului, volumul este, totuşi, tipărit în scopul înălţării unei statui a lui Eminescu. Ediţia lui Morţun are un caracter bibliofilic, deoarece are următoarea, justificare a tirajului: « 101 exemplare numerotate, ediţie de lux, hârtie velină, întovărăşită de fotografia autorului; 501 exemplare, hârtie velină şi 1.001 exemplare, ediţie populară ». O ediţie care prezintă un interes deosebit în ceea ce priveşte urmărirea problemei restabilirii textului poeziilor şi a adevărului asupra vieţii lui Eminescu, este ediţia întocmită de A. D. Xenopol şi publicată de fraţii Şaraga din Iaşi. Această ediţie a apărut în 1893, şi a fost retipărită de vreo 12 sau 13 ori după aceea, fiind una din ediţiile cele mai populare ale Poeziilor — cu toate că la baza ei a stat un vădit interes speculativ: tipar şi hârtie proastă, îngrijire execrabilă, din care se vede graba editorilor de a o arunca pe piaţă şi de a câştiga cât mai mulţi bani. 154 PER I CLE MARTINESCU In prima din aceste ediţii, A. D. Xenopol semna o Prefaţă, datată Februar 1893, îa care, după ce făcea unele consideraţii de actualitate despre Eminescu, spunea: « Dacă am socotit de cuviinţă a rosti şi cuvântul nostru asupra marelui poet, o facem fiindcă credem că tocmai cele ce trebuia să se spună asupra lui, au rămas până acum nespuse — nu voim să cercetăm din ce pricină ». Aluzia la interdicţia exercitată de unii oameni interesaţi de a se spune adevărul despre Eminescu, este evidentă. In continuare, vorbeşte de boala poetului. După ce combate teoria — susţinută de Maiorescu — cum că Eminescu « a înnebunit fiindcă era dintr'o familie de nevroşi », demonstrând că altele au fost cauzele acestei nenorociri, Xenopol spune: « Eminescu deci nu trebuia de loc să înnebunească şi dacă, cu toate acestea, cumplita nenorocire a trebuit să-l lovească şi pe dânsul şi pe ţara ce l-a produs, apoi desigur că vina este a acesteia din urmă şi nu aceea a ţesăturii nervilor lui ». Şi, ceva mai departe, Xenopol scrie: « Apoi un atare om, cum putea el să trăiască în lumea sarbădă şi fără simţ în care ne aflăm ? Chiar după ce talentul său s'a manifestat într'un chip netăgăduit, cine îl citea, cine îl preţuia? Câţiva prieteni din cercul Junimea dela Iaşi (notă: când vorbesc de Junimea, înţeleg fosta societate literară din Iaşi, nu formaţiunea politică, închegată în Bucureşti, sub acelaş nume). Aceştia susţineau că el este poet, şi poet mare. Din motive de gaşcă literară, protivnicii Junimii, şi aceştia erau mulţi, îşi băteau ioc de poeziile lui Eminescu... » Pentrucă, în încheiere, autorul acestei Prefeţe să scrie: « Cine l-a înnebunit pe Eminescu, căci contest cu energie că el să fi înnebunit dela sine ? L-a înnebunit ţara lui, poporul lui, ce nu l-a cunoscut, ce nu a vrut să facă în folosul lui, cât a trăit, nici o jertfă, spre a-i procura mijloacele subsistenţei, ci l-a lăsat să-şi târască viaţa în neagră mizerie şi să moară în o casă de nebuni». Este limpede că, atunci când vorbea de «ţara » şi « poporul lui», Xenopol făcea aluzie la conducători, la cei ce au avut posibilitatea să-l ajute pe poet, dar nu l-au ajutat. Şi că aceste adevăruri usturătoare nu conveneau de loc celor vizaţi în aceste rânduri, reese din faptul că în reeditările următoare ale ediţiei sale, Xenopol n'a mai publicat această Prefaţă. A fost împiedecat să o mai publice, a fost convins să renunţe la ea?... Este de presupus că Xenopol, el însuşi membru al Junimei, a fost înduplecat de Maiorescu şi rugat să nu mai toarne gaz peste foc, mai ales că, şi aşa, preşedintele Junimii avea destui duşmani. Fapte este că, în ediţia următoare şi în toate cele câte au urmat, Xenopol a înlocuit această Prefaţă, cu alta mai scurtă, în care, după cum am mai arătat şi mai înainte, era preocupat numai de «restituirea adevărată a textului după manuscriptele originale » pe care i le pusese la dispoziţie fostul tipograf al Convorbirilor, George Butman. Xenopol a închis cu desăvârşire discuţia asupra soartei lui Eminescu, după cum a închis şi discuţia asupra problemei tipăririi poeziilor lui Eminescu, problemă pe care o atinsese în aceeaşi Prefaţă sacrificată, atunci când spusese că: « Poeziile posterioare anului 1883, au fost publicate fără concursul poetului, din scrierile ce s'au găsit la el ». Aici aluzia era îndreptată direct în spre Titu Maiorescu, singurul care a publicat poezii după îmbolnăvirea poetului şi singurul care poseda manuscrise inedite dela el. Făcând parte din aceeaşi « gaşcă literară », având relaţii şi interese comune cu Maiorescu, n'a fost greu şi nu este inexplicabil cum Xenopol a abandonat dintr'odată o problemă pe care o atacase cu atâta energie la început 1... De altfel, Xenopol a abandonat nu numai Prefaţa dar chiar ediţia, lăsând-o în grija editorilor săi, fraţii Şaraga, care au dovedit o lipsă totală de competinţă, publicând mai multe ediţii la rând, din ce în ce mai slabe, mai pline de erori şi orori. Astfel, primele ediţii publicau două portrete ale lui Eminescu, cel dela 19 ani si cel dela 34 ani, în timp ce ediţiile de mai târziu publicau, în locul acestora, portretul poetului de după boală, cel dela 37 ani, cel mai puţin indicat spre a fi popularizat. De asemeni, ediţiile se deosebeau şi prin numărul poeziilor publicate: unele aveau 96 bucăţi, altele 100, în unele aranjamentul poeziilor era făcut într'un fel, în altele în alt fel. Singurul lucru constant CUM AU FOST EDITATE «POEZIILE » LUI EMINESCU '55 •pe care-1 aveau aceste ediţii« critice »: erau erorile de tipar şi de cronologie, hârtia proastă, tiparul murdar, prezentarea cât se poate de defectuoasă. Toate acestea l-au determinat pe Ion Scurtu să spună în analiza făcută ediţiilor apărute până la el (1908), despre fraţii Şaraga că « opera lor era dintru început prea puţin culturală şi prea negustorească în cel mai vinovat sens: al speculei ». Dar se pare că specula, exploatarea postumă a lui Eminescu, nu era o exclusivitate a librarilor dela Iaşi. Ea mai ademenise şi pe alţi amatori de câştiguri uşoare, căci la câţiva ani numai dela moartea poetului, prin 1894, fratele acestuia, căpitanul Eminescu, publică o somaţie în Monitorul Oficia' prin care declara că « nimeni nu are dreptul de a -edita şi vinde scrierile rămase» dela decedatul său frate (vezi: Perpessicius, I, XVII). Ce s*a întâmplat cu această somaţie, la ce aranjamente s'a ajuns — nu se mai ştie. Fapt -este că publicarea ediţiilor întocmite până atunci (Maiorescu, Şaraga) a continuat, ba încă, pe lângă cele existente, au mai spărut şi altele, alcătuite de diverşi alţi editori. Apariţia diverselor ediţii şi discuţiile ce s'au iscat în jurul lor, atrase atenţia guvernului, care nu putea admite să se vorbească la infinit despre Eminescu ca despre o victimă a societăţii burgheze, căutându se mereu capete de acuzare pentru soarta tristă a poetului. De asemeni, guvernul dela 1895, fiind format de partidul liberal, pe care Eminescu îl atacase mereu în scrierile lui, nu vedea cu ochi buni nici retipărirea continuă a poeziilor lui Eminescu, deoarece în multe din ele erau atacaţi direct chiar reprezentanţi ai acestui partid. De aceea, spre a feri tineretul de influenţa ce ar putea-o avea asupra lui diferite poezii ale lui Eminescu, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor luă hotărîrea să alcătuiască el o ediţie a Poeziilor « pentru uzul şcoalelor ». Astfel, pe baza aprobării Nr. 2531, din 28 Aprilie 1895, apăru la Bucureşti în 1895 o ediţie de Poezii, îngrijită de S. Dimitriu şi Matei Eminescu, având o Prefaţă de N. Petraşcu, iar la Iaşi, aceeaşi fraţi Şaraga, scoaseră şi ei, în 1896, o ediţie prefaţată de I. I. Alexan-drescu Dafin. Aceste ediţii oficiale aveau în primul rând menirea de a schimba caracterul discuţiilor asupra cazului Eminescu, abătând atenţia opiniei publice, şi în special a tineretului, căruia i se adresau, dela soarta tristă a poetului, la improvizate analize literare ale poeziilor. In felul acesta, fără a mai pomeni nici un cuvânt despre viaţa poetului, N. Petraşcu exprima în Prefaţa lui punctul de vedere strict oficial, vorbind despre valoarea poeziei lui Eminescu în termeni ca aceştia: « Adăpat la izvoareb veşnic vii ale poeziei populare române, stăpân pe clasicism şi pe ideile moderne,—idei asimilate într'un chip minunat de agera şi studioasa lui inteligenţă, — Eminescu urmează pe Alecsandri cu mai multă putere şi cu mai largi vederi ... » Şi mai pitorească este prefaţa ediţiei dela Iaşi, în care autorul ei, după ce se miră că în cărţile didactice « nu se citează aproape de loc din poeziile nemuritorului nostru poet», anunţă că umple el acest gol prin publicarea volumului de faţă, în care * s'au strâns câteva din poeziile lui Eminescu, menite pentru a desvolta gustul literar al tinerilor vlăstare... » Ambele ediţii conţin... 24 poezii, aceleaşi şi într'o carte şi în alta, conform aprobării Ministerului Instrucţiunii Publice. Poeziile sunt dintre cele mai inofensive, unele din prima tinereţe a poetului, altele alese din diferite epoci, fiind evitate cu grijă toate poeziile cu conţinut filosofic sau social care ar fi putut desvolta nu numai gustul literar, dar şi alte idei la «tinerele vlăstare ». Dintre creaţiile majore ale poetului, una singură este publicată în aceste ediţii: Scrisoarea III-a. Dar, pentru ca posteritatea să nu se mire cumva că Ministrul Instrucţiunii Publice din 1895, liberal sadea, a pus în mâna şcolarilor această satiră puternică la adresa politicienilor liberali, a suprimat pur şi simplu partea a doua a poeziei, aprobând pentru « gustul literar al tinerilor vlăstare » numai partea întâia în care e vorba de lupta cu Turcii, de patriotismul lui Mircea, ş. a. Partea cea mai vie şi mai actuală a satirei, începând PERICLE MARTINESCU cu versul: « De-aşa vremi se 'nvredniciră cronicarii şi rapsozii» şi până la sfârşit, este cu desăvârşire suprimată. Metoda lui Maiorescu de masacrare a poemelor devenise,, deci, oficială. Aşa înţelegeau reprezentanţii culturali ai burghezo-moşierimii să popularizeze opera « nemuritorului nostru poet», pe care, după ce îl lăsaseră să moară de foame, îl falsificau şi îl masacrau după moarte, în modul cel mai barbar. Oricum ar fi fost publicate însă, Poeziile lui Eminescu se bucurau de mare succes; în public. Volumele se vindeau repede, iar ediţiile se succedau una după alta. Aşa se face că, pe lângă cele două case editoare care-şi asiguraseră o sursă bună de venit din tipărirea acestor Poezii — « Socec » din Bucureşti şi « Şaraga » dela Iaşi — o a treia casă de editură şi anume « Alcalay » din Bucureşti, începe şi ea tipărirea unor ediţii din Poeziile lui Eminescu. începutul îl face cu o ediţie de popularizare publicată în colecţia « Bibliotecii pentru toţi». Această ediţie este o imitaţie servilă a ediţiei Maiorescu şi ea nu se remarcă decât printr'o Prefaţă a Căpitanului Eminescu, fratele poetului, în care, printre alte afirmaţii, destul de atenuate, scapă şi aceasta:« De altfel sfârşitul său (al lui Eminescu)-a fost cam ca al tuturor oamenilor de genul său dela noi cât şi din alte ţări — cine nu ştie sfârşitul lui Nicoleanu, Depărăţeanu, Bolintineanu, Schiller, Lenau, etc., etc. » Autorul voia să arate — fără a îndrăzni însă să o spună — că vinovată de aceste « sfârşituri »■ este numai societatea burgheză. Dar cu toate că n'a spus-o direct, simplul fapt că a îndrăznit să facă aluzie la aceasta, a avut drept consecinţă înlăturarea acestei Prefeţe din fruntea ediţiilor ulterioare — şi au fost multe — tipărite de Alcalay, şi «înlocuită printr'o schiţă biografică, regretabilă, absolut falsă, izvorîtă din cea mai patentă nepricepere » (I. Scurtu) semnată de un oarecare I. Săndulescu, un ilustru anonim, care, pe lângă cunoscutele masacrări de texte, înzestra poezia lui Eminescu şi cu nişte comentarii de-a-dreptul hazlii, tocmai fiindcă voiau să pară întru totul savante. Aceasta era situaţia editării Poeziilor lui Eminescu, în jurul anului 1902, când Maiorescu a binevoit să « doneze » Academiei manuscrisele poetului pe care le deţinea din. anul 1883, anul îmbolnăvirii lui Eminescu. * Depunerea manuscriselor la Academie a însemnat o răscruce în editarea Poeziilor lui Eminescu. Cu toate că editorii de până acum — Socec, Şaraga, Alcalay, — continuau să inunde librăriile cu contrafacerile lor, cel puţin de aici încolo n'au mai apărut noui editori care să mărească numărul falsificatorilor şi exploatatorilor postumi ai lui Eminescu. A apărut în schimb o altă specie de ediţii — « ediţiile critice », alcătuite de oameni cu răspundere culturală şi întocmite « după manuscrise ». Primul dintre aceştia — un cercetător conştiincios şi bine intenţionat, de altfel — a fost Ion Scurtu, criticul literar al revistei « Semănătorul» şi cel dintâi cercetător al manuscriselor lui Eminescu. După o îndelungată studiere a manuscriselor, el publică în 1908, o ediţie a Poeziilor, care cuprindea toate poeziile apărute până la descoperirea manuscriselor, deci până în 1902, adică poeziile publicate în timpul vieţii poetului şi cele postume, precum şi câteva inedite şi variante luate după manuscrise. In total, ediţia Scurtu, cuprindea 100 poezii. Grija editorului era aceea de a publica poeziile într'o formă corectă şi completă, după confruntarea textelor cu manuscrisele, având, după cum spunea în Prefaţă, «nădejdea că textele autentice, dobândite şi orânduite prin aplicarea conştiincioasă a principiilor critice de care m'am călăuzit, vor putea fi socotite cu drept cuvânt, ca singurele în stare să înfăţişeze în strălucirea ei deplină, curăţită de sgura defectelor constatate, partea clasică din opera poetică a lui Eminescu ». Principiile critice de care s'a călăuzit Scurtu în orânduirea poeziilor din volum erau două, şi anume: unul cronologic şi unul psihologic. Editorul ca să pară original, n'a acceptat nici orânduirea lui Maiorescu (pşihologică-estetică), nici aceea a lui Xe- CUM AU FOST EDITATE «POEZIILE » LUI EMINESCU J57 'nopol (cronologică), singurele care se impuseseră până atunci, ci le îmbină pe acestea -două, stabilind o formă nouă, care constă din introducerea în cadrul cronologic a unei clasificări speciale « după fondul de idei şi sentimente al poeziilor » aranjate apoi în cadrul fiecăreia din aceste clasificări, tot în ordine cronologică. Volumul are, astfel, următoarele subdiviziuni: I. Epoca întâiei tinereţi (1865—1869) care cuprinde: Ode şi elegii, Cântece patriotice, Cântece de iubire şi romanţe, Poezii sociale, Poezii filosofice; II. Epoca tinereţei a doua (1870—1878), cuprinde: Romanţe şi cântece de iubire, Elegii, Poeme romantice, Poeme filosofice; III. Epoca bărbăţiei (1879 —1883) cuprinde: Romanţe şi cântece de iubire, Elegii, Sonete, Poezii filozofice şi sociale, Poezii în formă populară, Traduceri. In afară de această savant?, clasificare, la care Eminescu nu se va fi gândit, de sigur, niciodată, ediţia Scurtu, nu are nici o altă însuşire discutabilă. Dimpotrivă, este o ediţie conştiincioasă, publicând textele integrale ale poeziilor masacrate de editorii anteriori, şi dând referinţe preţioase despre variantele din manuscrise. Totuşi, ediţia aceasta este departe de a fi o ediţie ştiinţifică a Poeziilor lui Eminescu. Ediţia lui Scurtu tipărită de Editura « Minerva » în 1908, a fost retipărită în 1910 şi 1912 sub titlul « Lumină de lună », conform indicaţiei de titlu găsită în manuscrisele poetului. Pornind pe calea clasificării arbitrare a poeziilor lui Eminescu, deschisă de Scurtu, alţi editori au dus şi mai departe această apreciere, şi artificială şi inutilă a operei lui Eminescu. Astfel, în 1914, A. C. Cuza publică la Iaşi, un volum de o masivitate impresionantă (679 pagini, pe două coloane, cu petit), întitulat senzaţional: Opere complecte. Poezii. Nuvele. Roman. Teatru. Cugetări. Scrieri literare, politice şi filosofice. Scrisori. Critica Raţiunii pure de Kant. Volumul acesta uriaş, având aspectul unui roman foileton, se deschide cu o prefaţă bombastică a lui A. C. Cuza, în care autorul face o profesie de credinţă huliganică, afirmând că operele mari ale omenirii au fost creiate, nu de « masse », ci de genii reprezentând « superioare rase de oameni», şi că aceste genii sunt « culmile pe care le atinge naţionalitatea ». După ce pledează apoi, în treacăt, pentru critica « ştiinţifică, pozitivistă a lui Taine », autorul, făcând aluzie la unii critici autohtoni (în speţă: Maiorescu) şi la metodele lor de lucru, scrie, în acelaşi stil bombastic: « Concepţiile tale, preferinţele tale, tendinţele tale—ei da — «ideile» tale: ce-mi pasă de dânsele ? Dacă ai creează şi tu! Dar nu te vârî în creaţia altuia, falsificându-i cuprinsul, făcându-1 să servească intereselor tale, oricare ar fi: parazit! ». Şi cititorul, care tot aşteaptă să găsească ceva şi despre Eminescu în această Prefaţă, ajunge la sfârşitul ei unde sunt elogiaţi editorii enormului tom — « d-nii I. V. Ionescu şi N. Georgescu » din Iaşi care «şi-au impus însemnate sacrificii... » — şi unde autorul, după o vagabondare teri-biloasă prin toate epocile civilizaţiei omeneşti, prin care a urmărit firul crezului său nativ, aducându-şi, se vede, aminte şi de subiect, încheie brusc: «Rămâne dar,—şi cerem scuze cetitorilor noştri — ca studiul introductiv să apară ceva mai târziu: pe cât mai curând ». Din fericire — pentru Eminescu — ameninţătorul studiu n'a mai apărut. Dar şi aşa, toată această ediţie, privită în conspectul ei pare mai puţin o contribuţie la bibliografia eminesciană şi mai mult una la aceea a doctrinei politice a lui A. C. Cuza, sau folosind propria expresie a editorului, ea « serveşte interesele sale ». Ce cuprinde această ediţie? De toate şi amestecate. Poezii, fragmente de teatru, roman, cugetări, scrisori, articole politice, traduceri, etc. Tot ce i-a căzut în mână editorului a băgat în acest sac fără fund. In ceeace priveşte publicarea Poeziilor, A. C. Cuza, suferind de mania clasificărilor, ca şi Scurtu (sau mai bine zis: imitându-1 pe Scurtu), împarte poezia lui Eminescu în mai multe genuri, toate grupate sub titlul Floare Albastră, după cum urmează: Cântece şi Romanţe, Ode şi elegii, Poveşti şi poeme, Cântece patriotice, Poezii sociale şi religioase, Sonete, Satire şi Poezii filosofice. O a doua grupare .cuprinde încercări din tinereţe, cu aceleaşi subdiviziuni, după care urmează: Schiţe şi fragmente şi Traduceri. In total sunt publicate aici peste 360 bucăţi în versuri, antume, postume şi inedite. PERICLE MARTINESCU Ediţia aceasta a constituit totdeauna o simplă curiozitate literară. Ea nu are nici uns merit ştiinţific, şi, deşi se pretindea o « ediţie critică, dar mai întâi o ediţie populară » — nu s'a bucurat de nici un succes. La sfârşitul volumului o netă a editorilor arăta că lucrarea va apare « peste cel mult un an » într'o ncuă ediţie, « care va fi revăzută cu toată, îngrijirea », dar ea n'a mai apărut niciodată. Era şi firesc! O ediţie care constitue un monument de aberaţii şi enormităţi este « ediţia critică « întocmită de Mihail Dragomirescu. Această ediţie a apărut în 1937, dar fundamentul ei se găseşte într'o ediţie mai mică, apărută în 1916 în Biblioteca literară şi ştiinţifică « Căminul», unde faimosul critic, ajutat de colaboratoarea sa Constanţa Marinescu, a publicat două volume de Poezii de dragoste. Primul volum cuprinde 43 « poezii de dragoste», clasificate în două mari categorii: Ode şi Contemplaţiuni. Odele cuprind: Cântece, Elegii şi Ode (propriu zise), iar Contemplaţiunile cuprind: Pasteluri, Poeme idilice şi Balade lirice. Volumul al doilea cuprinde 7 « Poeme de dragoste », după următoarea minuţioasă clasificaţie: A. Poezie lirică. 1. Poeme (înger şi Demon, Luceafărul); 2. Meditaţii (La Steaua); 3. Satire (Castelul, Dalila). B. Poezia epică. 1. Basme lirice (Călin); 3. Poeme romantice (Strigoii). La sfârşitul acestei ediţii, demnă de amintit numai pentru clasificarea cu totul originală a celor 43 poezii alese — editorii publică o Notă în care spun, între altele: «celelalte poezii de dragoste, ce se găsesc în alte ediţii ale Poeziilor lui Eminescu, fiind ori lucrări necoapte ale tinereţii, ori opere în formaţiune, n'au fost găsite vrednice să figureze alături de operele ce constitue adevărata glorie poetică a lui Eminescu ». Orice comentariu la această opinie devine, credem, de p risos! Peste 20 ani, criticul care se bucurase de mult prestigiu, deţinând catedra de Estetică literară dela Universitatea din Bucureşti, şi care publicase diverse studii despre Eminescu, dă la iveală în 1937, mult aşteptata sa « ediţie critică ». Această ediţie de cum a apărut, s'a dovedit a nu fi fost aşteptată în zadar. Căci, pe cât de personală era, pe atât era de bătăioasă. Intr'adevăr, începând cu primul cuvânt al Prefeţei, ea declară categoric: «Toate ediţiile lui Eminescu apărute până acum sunt defectuoase». .După ce demonstrează pentruce sunt defectuoase, criticul continuă: « In ediţia de faţă ne propunem să înlăturăm toate aceste neajunsuri, iar mijloacele ce întrebuinţăm pentru aceasta, sunt următoarele... » Aceste « mijloace » sunt în număr de 8, şi ne mulţumim să-l amintim aici numai pe cel din urmă: « In fine, în al optulea rând —scrie Mihail Dragomirescu — vom întregi totalul capodoperelor cu poeziile Mitologicale şi Sonetul ceardacului descoperite de d-na Constanţa Marinescu în « Postumele lui Eminescu », teza sa de doctorat ». După cum se vede, ediţia Dragomirescu e constituită pe baze foarte solide I « Institutul de Literatură (pe care-1 conducea criticul, N. R.) — mai spune Prefaţa — a avut de multă vreme pregătită o asemenea ediţie, dar n'a căutat s'o publice decât după ce au ieşit toate ediţiile care făgăduiau ceva nou şi definitiv. El îşi face o datorie să publice această ediţie, după ce toate speranţele au fost înşelate ». După această prefaţă, urmează, o « Caracterizare a lui Eminescu » de 28 rânduri, care se ocupă numai de « viaţa artistică » a poetului, deoarece «părerile asupra vieţii omeneşti nu fac decât să scadă poezia», afirma fastidiosul profesor de Estetică. Ediţia Dragomirescu e alcătuită după criteriul estetic, înlăturând « cu hotărîre sistemul cronologic, care e cu desăvârşire fals ». Poeziile sunt grupate după o clasificaţie originală, făcută de Mihail Dragomirescu (a treia, după a lui Scurtu şi Cuza), la care poetul nici n'ar fi putut visa vreodată. Clasificaţia aceasta este o ilustrare a sistemului estetic al profesorului, şi ea cuprinde: Capodopere, Opere de talent şi Opere de virtuozitate. O parte din poezii, sunt analizate critic « cu ajutorul membrilor Institutului de Literatură (12 la număr) ». Volumul cuprinde în total 69 capodopere, 16 opere de talent şi 14 opere de virtuozitate. CUM AU FOST EDITATE «POEZIILE» LUI EMINESCU Se pare însă că prin « ediţie » a Poeziilor lui Eminescu, Dragomirescu nu înţelege decât acele 69 « capodopere ». Numai pe acestea el le socoteşte demne de a «intra » în ediţia sa. Despre « operele de talent », deşi le publică « în anexă » în cuprinsul aceluiaşi volum, deşi le comentează la sfârşitul ciclului, el le consideră ba valoroase, ba lipsite de interes, pe unele « menţinându-le » în ediţia sa, pe altele <« respingându-le », dar până la urmă publicându-le pe toate, încât, cercetând felul în care sunt publicate şi comentate aceste poezii, rămâi cu impresia că editorul a lucrat cu mai multe capete (probabil' vreo 12, câţi membri avea Institutul de Literatură), toate aceste capete ciocnindu-se încontinuu între ele pe deasupra versurilor poetului. ■ Prin « opere de virtuozitate » criticul înţelege poeziile publicate de Eminescu în tinereţe, în « Familia ». Pe acestea el nu le socoteşte demne de a figura alături de celelalte poezii ale lui Eminescu, totuşi, le publică, « dar la sfârşitul ediţiei, însoţite de critica lor negativă », cu scopul de a « strânge într'un mănunchi toate scânteile de talent (nu de genialitate), ce vom putea găsi în acele bucăţi ». « Critica negativă » a acestor poezii este deadreptul nimicitoare, căci ea declară în mod sentenţios: «Ele (aceste poezii) pot avea loc într'un studiu critic care să le nimicească odată pentru totdeauna, dar nu într'o ediţie a poeziilor geniale, ca să rătăcească gustul cititorilor ». Aprecierile asupra « operelor de talent » sunt mai explicite, deşi pline de confuzii şi contradicţii. Astfel, după ce scoate « fără milă » unele poezii trecute de unii editori printre capodopere, şi le încadrează în rândul operelor de talent, criticul trece la analiza fiecăreia din acestea. Aşa, de pildă, despre « Făt-Frumos din Teiu » părerea criticului este că nici nu trebue primită într'o ediţie a lui Eminescu ». El o publică, totuşi, la « opere de talent », în timp ce varianta « Povestea teiului » o trece în rândul « capodoperelor ». Despre poezia « Ta twam si » spune că « nu e de primit în ediţia noastră », totuşi o publică printre operele de talent. Despre sonetul « Oricâte stele » spune că deşi e cam discursiv, totuşi « îl primim şi în ediţia noastră », ba încă în rândul capodoperelor. Despre cele 4 strofe din « înger şi demon », eliminate de Maiorescu, spune că ele « deturnează atenţia dela ideia principală şi trebue numaidecât suprimate », iar asupra strofelor din « Luceafărul », eliminate de acelaş, este de părere că « pe drept cuvânt, lui Maiorescu i s'au părut inutile». In sfârşit, despre poezia Viaţa, Dragomirescu scrie: «Este compusă de un Eminescu în decadenţă. Vădeşte influenţa socialismului, care, pe vremea publicării ei de către însuşi poetul în « Fântâna Blanduziei », era în floare şi sdruncinase echilibrul sufletesc al tineretului de pe acea vreme. E o bucată slabă şi tendenţioasă ». (In primul rând, Dragomirescu face aici o eroare nepermisă unui editor — chiar dacă s'ar declara el împotriva oricărei cronologii — spunând că poezia postumă « Viaţa » a fost publicată <« de către însuşi poetul » iar în al doilea rând îşi manifesta ura faţă de «influenţa socialismului» împotriva căruia s'a declarat — ca şi Maiorescu ■— în toate ocaziile). In altă parte, făcând o comparaţie între poeziile «Amorul unei marmore » şi « Pe lângă plopii fără soţ » — prima o operă de virtuozitate, a doua o capodoperă — Dragomirescu scrie că versurile din prima poezie sunt « fără viaţă estetică, fără realitate mistică », în timp ce în versurile din a doua poezie « pulsează o nepreţuită viaţă adâncă şi mistică ». In sfârşit, pentru a reproduce o ultimă mostră din aparatul critic al acestei ediţii, ne vom opri la comentariul poeziei « Mortua est », pe care Dragomirescu, polemizând cu Ibrăileanu, o declară « o capodoperă a literaturii », afirmând că « numai cine n'are ureche şi înţelegere a armoniei elementare, intime şi exprese—cele trei hipostaze ale armoniei—nu o poate aprecia ca atare ». Această poezie, spune mai departe criticul, « conţine patru momente, constituite din patru concepţii asupra ursitei umane: cea creştină, cea materialistă, cea budistă şi cea eminesciană ». Şi aşa mai departe... In concluzie, ediţia aceasta care n'a «ieşit de sub tipar decât după ce toate speranţele au fost înşelate » şi care îşi propunea « să aducă ceva nou » — a adus, într'adevăr, ceva cu totul nou în istoria editării Poeziilor lui Eminescu: o... capo- i6o PERI CLE MARTINESCU doperă de absurdităţi nemaipomenite. Pe deasupra, profesorul de Estetică literară, care urmărea până şi cele mai mici greşeli de limbă sau de stil ale poetului, uita cu desăvârşire să fie mai vigilent cu propriul său stil, plin de cacofonii, confuzii sau afirmaţii prăpăstioase. * Din analiza ediţiilor de mai sus, se poate constata că, după depunerea manuscriselor poetului la Academie şi cercetarea lor de către diferiţi critici sau profesori de istorie literară, problema editării Poeziilor lui Eminescu a luat un aspect nou. De unde mai înainte, diverşi editori ocazionali se mulţumeau să strângă laolaltă ceeace se tipărise prin reviste şi să alcătuiască o ediţie nouă, fără nici un criteriu şi fără nici un control, acum existenţa manuscriselor presupunea obligaţia editorilor de a le cerceta, confruntând şi verificând textele puse în circulaţie cu cele din manuscrise. Orice editor nou al Poeziilor — mai ales atunci când el pornea la drum cu hotărîrea fermă de a alcătui o « ediţie critică » — trebuia să facă un lung popas în sala Bibliotecii Academiei, studiind ani de zile şi copiind manuscrisele poetului, înainte de a da la iveală noua sa formulă editorială. Spunem « formulă », fiindcă deşi materialul propriu zis al ediţiei era totdeauna .acelaş, fiecare editor a venit cu o formulă a sa, personală, în ceea ce priveşte felul cum trebue organizat şi prezentat publicului cititor acest material. In lumina acestor consideraţii s'ar putea presupune, că zelul editorial manifestat faţă de Poeziile lui Eminescu ar fi trebuit să-şi înfrâneze aripile, dată fiind responsabilitatea şi, mai ales, munca deosebită pe care trebuia s'o depună un editor nou în realizarea acestei opere. Lucrurile nu s'au întâmplat, totuşi, astfel. Căci, dacă în primele două decenii ce au urmat după depunerea manuscriselor la Academie, nu au apărut decât două ediţii ale Poeziilor alcătuite după manuscrise (ediţia Scurtu şi ediţia Cuza), nenumărate alte ediţii, complete sau fragmentare, populare sau de lux, didactice, ocazionale sau cine mai ştie cum, au continuat să apară, în Capitală şi în provincie, în aceeaşi formă cu totul arbitrară, alcătuite de către diferiţi indivizi care, fie că le însoţeau de vreo Prefaţă de rigoare, fie că nu se osteneau nici măcar pentru atâta, îşi urmăreau şi îşi realizau totdeauna scopurile lor comerciale. Nu este cazul să analizăm aici toate aceste ultragii la adresa Poeziilor lui Eminescu. Ele constitue obiectul unui studiu mai larg asupra ediţiilor lui Eminescu, unde vor fi privite critic toate editările şi reeditările Poeziilor în perioada celor 60 ani de care ne ocupăm în mod special. Dar chiar atunci când nouii editori ai lui Eminescu au pornit la această muncă (ce trebuia să fie, la urma urmei, o muncă de interes naţional) urmând drumul manuscriselor, au ajuns la rezultate care adeseori, se băteau cap în cap, alcătuind ediţii ce difereau atât de mult între ele încât ai fi zis că nu acelaş a fost obiectul pentru toate şi că nu aceleaşi manuscrise au fost cercetate de către toţi editorii. In epoca dintre cele două războaie mondiale (1930—1940) au apărut zeci de ediţii — unele noui, altele fiind retipăriri ale vechilor ediţii — asupra cărora, de asemeni, nu socotim necesar să ne oprim în acest articol. Dintre acestea însă, cel puţin opt merită o atenţie specială pentru faptul că se intitulează « ediţii critice », « complete », « autentice », «integrale » sau chiar « definitive » — deşi, judecate comparativ, se poate uşor constata că ceea ce a stat la baza lor nu a fost atât dorinţa de a rezolva spinoasa problemă a editării Poeziilor lui Eminescu, cât mai ales ambiţia fiecărui critic de a-şi expune şi de a încerca să-şi impună punctul său de vedere în această chestiune. Vinovăţia celor mai mulţi dintre aceşti editori faţă de Eminescu, este acum cel puţin tot atât de mare, dacă nu şi mai mare, decât a editorilor de mai înainte. Căci, dacă cei dintâi încercau să dea diferite interpretări şi diferite aspecte Poeziilor lui Eminescu, lucrând după metode experimentale şi având interese exterioare — comerciale sau politice, — cei de pe urmă, sub masca cercetărilor CUM AU FOST EDITATE «POEZIILE» LUI EMINESCU ştiinţifice pe care şi-o puneau cu toţii, nu numai că dădeau la iveală ediţii din ce în ce mai arbitrare şi artificiale, dar complicau şi mai mult problema pe care cu toţii pre-•tindeau că vor să o rezolve în mod definitiv, făcând-o, în realitate, de nerezolvat. Astfel, în decurs de 30 de ani, înainte de 1944, au apărut, după cum am spus, cel puţin opt ediţii ale Poeziilor ce merită a fi privite critic prin faptul că ele înşile se intitulau « ediţii critice ». Dintre acestea, niciuna nu seamănă cu alta, nici măcar în ceea ce priveşte conţinutul, adică numărul poeziilor publicate. Dacă luăm ca unitate de comparaţie ediţia Perpessicius, publicată în 1939 şi care a adoptat un criteriu cronologic real, anume acela de a publica poeziile tipărite în timpul vieţii poetului, vom vedea cât de mult diferă între ele aceste ediţii aşa zise ştiinţifice. De fapt, criteriul acesta al întocmirii unei ediţii care să cuprindă poeziile publicate în timpul vieţii poetului, a fost adoptat de majoritatea editorilor — dar câte deosebiri între felul de a-1 aplica, dela unii la alţii dintre editori. Căci, deşi numărul poeziilor tipărite în timpul vieţii poetului este fix, totuşi nici o ediţie nu cuprinde acelaşi număr de poezii. Unele elimină anumite poezii din această categorie, altele adaugă anumite postume; unele ediţii publică aceste poezii în ordine cronologică, alte ediţii le publică în altă ordine, ş.a.m.d. Singura care respectă cu stricteţe numărul şi cronologia « poeziilor tipărite în timpul vieţii » este ediţia Perpessicius, deşi chiar această ediţie face şi ea o « uşoară abatere », publicând Scrisoarea V-a, apărută la 1890, laolaltă cu celelalte Scrisori, apărute în 1881. Dar chiar cu această excepţie, într'o măsură justificată, de altfel, ediţia Perpessicius poate fi luată ca punct de comparaţie. Ediţia Perpessicius cuprinde 90 de poezii, adică toate cele 89 poezii tipărite în timpul vieţii poetului şi postume Scrisoarea V-a (Dalila), din care un fragment fusese publicat de însuşi Eminescu în 1886, dar poezia întreagă a apărut în 1890. In comparaţie cu această ediţie, ediţia lui Gh. Adamescu conţine în prima sa tipăritură (1933) numai 84 poezii, pentru ca în a doua tipăritură (1934) să aibă 88 de poezii, iar celelalte tipărituri, (ultima, a noua, apărută în 1946) să fie completate cu 11 postume, având, deci, în total 99 poezii. Ediţia întocmită de Gh. Bogdan-Duică (1934) conţine 104 poezii; ediţia lui G. Ibrăi-leanu (1930) conţine 93 poezii; ediţia C. Botez (1933) conţine 95 poezii; ediţia G. Că-linescu (1938 şi 1943) conţine 94 poezii; ediţia I. Creţu (1938) conţine 95 poezii; ediţia Al. Colorian (1940 şi 1943) conţine 89. Iată deci cum nici din cel mai simplu punct de vedere, al numărului de poezii, aceste ediţii n'au putut să cadă de acord. Dintre poeziile tipărite în timpul vieţii poetului, ediţiile Adamescu, Bogdan-Duică, Ibrăileanu şi Călinescu, elimină, fără nici o explicaţie poezia « Cugetările sărmanului Dionis », publicată de Eminescu în Convorbiri Literare la 1 Decemvrie 1873. De asemeni, Ibrăileanu este singurul editor care publică poezia « Departe sunt de tine », ca o continuare a poeziei « Singurătate », socotind-o, deci, în acelaşi corp, aşa cum această bucată a şi apărut în Convorbiri Literare în 1878, fără titlu şi despărţită de prima prin trei stele (***); el publică, de asemeni, şase postume: Dalila, Oricâte stele, După ce atâta vreme, Stelele 'n cer, Apari să dai lumină şi Dintre sute de catarge. Aceleaşi postume le conţin şi ediţiile Botez şi Călinescu. Alte ediţii conţin un număr variat de postume, alese la întâmplare, (Adamescu 11, Bogdan-Duică 16, Creţu 5, etc.). Bine înţeles, toate aceste ediţii s'au ferit să aleagă acele poezii postume, care, prin conţinutul lor ideologic, ar fi atras asupra lor săgeţile critice ale reprezentanţilor culturii burgheze. ® In ceeace priveşte aranjamentul poeziilor, el diferă, de asemeni, dela o ediţie la alta. Cu toate că mai toţi editorii au declarat că au adoptat criteriul cronologic, totuşi ei n'au respectat întocmai cronologia eminesciană, fie din considerente personale, fie din gre-şală. Nu este lipsit de interes să arătăm şi aici principalele deosebiri constatate între aceste ediţii. Astfel, Adamescu clasează poeziile « publicate în timpul vieţii autorului », pe epoci: 1865—1869; 1870—1877; 1878—1884; 1885—1889. Bogdan-Duică socoteşte postume poeziile tipărite între 1885—1889, precum şi o parte din poeziile publicate pericle martinescu întâia oară de Maiorescu în ediţia dela 1884, bazându-se pe declaraţia acestuia din Prefaţa sa că poeziile publicate de el în volum fac parte din cele « aflate până acum numai în manuscript, pe la unele persoane particulare ». Această părere este susţinută şi de Ibrăileanu, care declară că ordinea poeziilor publicate în ediţia sa este cronologică, « cu o singură excepţie »>, care, după cum singur arată mai departe, se întâmplă să fie mai multe, adică vre-o şase şi anume: întâi, el împarte poeziile tipărite în timpul vieţii poetului în două: poezii « publicate de Eminescu » şi cele « publicate de alţii în vremea boalei poetului », discriminare din care decurg celelalte excepţii; în al doilea rând, tipăreşte în fruntea volumului Epigonii şi nu Venere şi Madonă (apărută mai înainte) nu numai fiindcă în Epigonii, Eminescu îşi « expune oarecum o profesie de credinţă », dar şi pentrucă « nu poate fi îndoială că' poezia Epigonii a fost concepută şi scrisă aproape în forma ei definitivă, înainte ca Venere şi Madonă să fi apărut »; în al treilea rând, « poeziile publicate de alţii » le-a pus « în urma celorlalte într'o ordine ce ni s'a părut mai potrivită »; în al patrulea rând, situiază poezia Sara pe deal, publicată în 1885, între cele publicate în 1871, fiindcă atunci a fost redactată; în al cincilea rând, introduce în ediţia sa două postume Apari să dai lumină şi Dintre sute de catarge « pentru frumuseţea lor aproape egală cu a poeziilor publicate în timpul vieţii »; în sfârşit, a şasea excepţie este publicarea abia la sfârşitul volumului, într'un « adaus », a poeziilor din adolescenţă, cărora le face parcă o concesie că le publică, « pentru cititorii care ar dori să le cunoască », deşi este sigur că « Eminescu nu le-ar fi tipărit în volumul scos de el însuşi ». Aici, ca şi în alte părţi, este străvezie influenţa punctului de vedere « estetic » al lui Maiorescu sub care s'a plasat Ibrăileanu, în ciuda afirmaţiei că ediţia lui este cronologică. Dar trebue subliniat faptul că publicarea la sfârşitul ediţiei, într'un « adaos », a poeziilor din adolescenţă (Ibrăileanu), sau nepubli-carea lor deloc (Maiorescu), nu are la bază numai un principiu « estetic ». Prin acest sistem, criticii burghezi căutau să minimalizeze importanţa acestor poezii străbătute de elanul revoluţionar al poetului şi să « deturneze » atenţia cititorilor dela conţinutul lor social. Sub aceeaşi influenţă s'au plasat Botez şi Călinescu publicând poeziile din adolescenţă tot la sfârşitul volumului, deşi ambii şi-au însuşit criteriul cronologic. Botez, care declară că poeziile au fost înşirate în ordinea « strict cronologică », le grupează în mai multe grupe, după criterii personale: 1870—1883, 1883—1884, 1884—1887, 1889—1902: (postumele) şi 1866'—1869. Nu este nevoie să subliniem cât de arbitrară este această împărţire. La rândul său, Călinescu înţelege prin « ordine cronologică » situarea unor poezii la epoca la care au fost scrise nu la epoca în care au fost publicate, adică o « cronologie reală » a elaborării. Consecvent acestui principiu, domnia-sa intercalează la epoca respectivă a elaborării, şase poezii postume, şi anume: După ce atâta vreme (apărută în 1892, este intercalată în epoca 1876), Apari să dai lumină (apărută în 1895, este intercalată în epoca 1879), Oricâte stele (1890^-1879), Scrisoarea V-a (1890—1881), Stelele 'n cer (1889—1883) şi Dintre sute de catarge (apărută în Postumele dela 1902, este intercalată în epoca 1883). De asemeni, multe din poezii îşi schimbă ordinea în ediţia Călinescu, faţă de ediţia Ibrăileanu, din acelaşi motiv. Suferă această schimbare mai ales poeziile apărute prima dată în ediţia Maiorescu. Aceeaşi influenţă a lui Maiorescu, prin filiera Ibrăileanu, se observă şi în aranjamentul ediţiei, de asemeni « cronologică », întocmită de I. Creţu. Acesta, ţine să aducă şi el contribuţia sa la rezolvarea problemei «ediţiei definitive», declarând: «După părerea noastră însă, nu trebue să intre în conştiinţa marelui public decât ceea ce poetul însuşi a vroit să intre, adică opera sa definitivă, nu ciornele, bruioanele, însăilările, notele fugitive, în fine tot ceeace rămâne de măturat în atelierul unui artist de geniu ». După cum se vede, mai expeditiv decât alţii, acest editor lucrează cu... măturai... El uită însă că nimeni nu ştie care era, sau care ar fi fost, adevărata « voinţă a poetului » în ceea CUM AU FOST EDITATE «POEZIILE» LUI EMINESCU 163 ce priveşte publicarea operei sale. Deasemeni, el se pare că ignoră faptul că Eminescu nu a dat tiparului o parte din poeziile sale, nu fiindcă le socotea demne de a fi « măturate » din atelierul său, ci fiindcă n'a avut răgazul să le dea o formă definitivă, deşi, prin conţinutul lor, el le preţuia poate mai mult. Dar editorul nu insistă asupra acestui lucru, având, în această privinţă « principiul » său. « Potrivit acestui principiu şi convinşi că răspundem unei necesităţi reale simţită, de multă vreme de publicul românesc ■—■ scrie el — ne-am propus în ediţia de faţă să tipărim textul integral dar şi autentic al scrierilor lui Eminescu ». « Principiul », era foarte bun, era chiar necesar, numai că volumul rezultat nu a adus nimic noii. Textul « integral şi autentic » al poeziilor lui Eminescu, este acelaş text din ediţia Maiorescu, adică cel cu cinci strofe amputate din « înger şi Demon », cu 4 strofe amputate din « Luceafărul » şi 2 din « Singurătate », etc., şi cu sfârşitul Scrisorii Il-a transformat după propunerile lui Maiorescu, « votate » de Junimea. Ba, din respect neclintit faţă de Maiorescu, I. Creţu mai face «o mică abatere dela acest principiu t reproducând într'un « adaos », după ce declarase în mod hotărît că nu tre-buesc publicate decât scrierile « împărtăşite de marele nostru scriitor pe calea tiparului » — cinci poezii tipărite de Maiorescu după moartea poetului «fiind considerate de marele critic ca adevărate postume ». Şi astfel, din admiraţie faţă de patronul de altădată al Junimei, editorul renunţă la <« principiul » său, contrazicându-se cu sine însuşi.. . Un alt editor care, dintre toate ediţiile apărute până la el (1940) respectă mai mult ediţia Maiorescu, « pe care nu o admirăm, dar nici nu o lăsăm în uitare », este Al. Colo-rian. Acesta, din dorinţa vizibilă de a fi original, respinge atât criteriul cronologic, adoptat de ultimele ediţii ale Poeziilor, cât şi « îngrădirile scolastice » ale ediţiilor Scurtu şi Dragomirescu şi alcătueşte o ediţie după un sistem cu totul personal, bazat pe « rânduirea pe categoriile esenţiale ale creaţiei eminesciene, un criteriu al omogenităţii concepţiei sau sentimentului ». Cu toate rezervele manifestate, Al. Colorian se situiază totuşi pe linia Scurtu-Dragomirescu, publicând poeziile într'o ordine cu totul neobişnuită, arbitrară şi convenţională. Dar dacă nenumăraţii editori ai Poeziilor lui Eminescu nu s'au putut înţelege nici măcar asupra numărului de poezii pe care trebue să-l cuprindă un volum, sau asupra criteriului de aranjare a poeziilor în volum, — chestiuni ce s'ar părea că sunt atât de simple încât nici n'ar fi trebuit să se mai discute asupra lor — cum am putea oare crede că ei ar fi putut cădea de acord asupra unui aspect şi mai complicat al problemei, anume ortografia? Ne referim, bine înţeles, numai la editorii din ultimele două decenii ale epocii respective, deoarece la aceştia problema ortografiei a apărut ca o problemă greu, aproape imposibil de deslegat. Editorii de mai înainte nu şi-au pus această problemă, deoarece la ei greşelile de tipar, erorile de transcriere sau de lecţiune, modificările şi « îndreptările » erau atât de curente, atât de multe şi atât de amestecate unele cu altele, încât, faţă de alte desfigurări, denaturarea textului eminescian din punct de vedere ortografic, părea cel mai nevinovat dintre păcatele comise faţă de memoria lui Eminescu. Din momentul însă în care editorii, studiind ediţiile anterioare şi confruntând textele publicate cu textul manuscriselor, şi-au dat seama că poezia lui Eminescu nu poate fi publicată oricum, că limba şi stilul lui Eminescu nu pot fi transformate cu uşurinţa cu care au fost falsificate unele trăsături ale gândirii lui, s'a născut această problemă a ortografiei, în jurul căreia s'a concentrat atenţia tuturor editorilor ce s'au ivit în timpul din urmă. Dar, ca şi cum ar fi fost un făcut, cu cât se iveau mai mulţi editori, cu atât părerile erau mai deosebite, cu atât problema se complica mai mult şi părea mai greu de rezolvat. Urmărind istoricul acestei probleme, vom înregistra şi aici o sumă de soluţii pe care diverşii editori le aduceau nu atât de dragul unei juste rezolvări a problemei, ci mai mult dintr'un fel de sectarism profesional, dacă nu din spirit de contradicţie, sau chiar din plăcerea de a polemiza. Din această pricină mulţi dintre aceşti editori au adus so-1 uţii care au fost socotite sau care par astăzi deadreptul ridicole. 11 PERI CLE MAR'ITNESCU Cel dintâi editor care a atacat frontal problema ortografiei a fost Bogdan-Duicâ. Pornind dela ideea că Eminescu « dacă ar fi trăit încă sănătos, editându-şi el însuşi poeziile », ar fi corectat textele, şi fiindcă acest lucru nu s'a întâmplat, « dreptul şi datoria sa de a-şi revizui textul nu poate fi exercitat de alţii, de editori » — Bogdan-Duică îşi propune în ediţia sa din 1924 «să restabilească textele în formele în care s'au înfăţişat intâia oară ». Dar editorul cade numaidecât în contradicţie cu el însuşi, atunci când justifică intervenţia « altora » în textul poetului, în speţă a celor dela Convorbiri Literare pe care Eminescu îi autorizase în 1871 să corecteze unele versuri (Bogdan-Duică citează acea scrisoare, dar nu pomeneşte nimic de cealaltă scrisoare a poetului dela 1878, prin care Eminescu cerea să nu se schimbe « o iotă »!). susţinând, mai departe, că cei dela Junimea nu au abuzat de « această putere » aşa după cum îi acuza Caragiale « pe când era supărat pe junimişti... » Oricum, lăsând la o parte contradicţiile interioare ale editorului, Bogdan-Duicâ se declară .« pe scurt » împotriva modernizării textului din punct de vedere fonetic şi ortografic. «Eu cred — spune el—-că Eminescu nu are nevoie de nici o corectură; că limba dela 1866 nu va dăuna pe nimeni azi, când stângăciile de pe atunci, cititorii de astăzi le simt uşor ca trecute fără revenire. Corecturi, aşa dar, la ce? Ne trebue un Eminescu, aşa cum l-au gustat contemporanii, cum era când a început să înrâurească pe Vlahuţă şi să entuziasmeze pe Delavrancea şi... Miile (observaţi mirarea! N. R.), cum era când devenea vecinicul Eminescu ». Credincios acestei concepţii, Bogdan-Duică publică poeziile lui Eminescu în tot 'felul de forme vechi, fără a fi însă totdeauna consecvent. Astfel, în ediţia sa citim; « O călătorie în ziori », « Diri sfera mea veniiu cu greu », « Spre-acel pământ rătăcitoriu », «fărmecata lună », « Şi deacă ochii ce-am iubit », « Şi deacă glasul adorat », etc., etc., deşi în alte locuri întrebuinţează, pentru aceleaşi expresii, forme « modernizate », aşa cum le întrebuinţase Eminescu însuşi (de pildă: «Şi dacă ramuri bat în geam», etc.). Din analiza ediţiei sale, reese limpede că Bogdan-Duică n'a ridicat această problemă din respect pentru adevărul ştiinţific, ci de dragul unei concepţii personale, în asta constând toată noutatea şi toată contribuţia sa în problema editării poeziilor lui Eminescu. Nu numai azi, dar chiar la apariţie, ediţia Bogdan-Duică era bizară din acest punct de vedere. Problema ridicată de Bogdan-Duică a dat naştere la multe discuţii şi dispute în legătură cu ortografia eminesciană. Situându-se pe o poziţie cu totul opusă, Ibrăileanu intră în discuţie spunând, în ediţia sa din 1930: « In privinţa limbii, ni s'a pus o problemă foarte complicată: pe vremea când a scris Eminescu, limba literară nu era încă formată. In lupta lui cu materialul linguistic, Eminescu întrebuinţa pentru acelaşi cuvânt forme diferite: când forma populară, când cea li'teralizată în diferite feluri. Pe de altă parte cum şi Convorbirile Literare ■—- indiferent de manuscrisele autorilor — întrebuinţau la întâmplare forme variate pentru acelaşi cuvânt, este imposibil de ştiut unde a Întrebuinţat Eminescu o formă sau alta... » Şi în concluzie, Ibrăileanu spune: « Fiindcă oricum am proceda, n'am putea să redăm exact limba lui Eminescu, ne-am hotărît să alegem calea cea mai puţin defavorabilă operei: Să-i unificăm limba în direcţia formei literare la care fără îndoială tindea Eminescu, fiind convinşi că dacă şi-ar fi tipărit chiar el poeziile în volum, în 1883, ar fi făcut el însuşi această unificare ». Intre cele două poziţii antagoniste, intervine Botez (1933), făcând un pas mai departe pe o cale de mijloc, folosind o metodă de lucru cu totul ciudată. In privinţa ortografiei poeziilor, el spune: «Le-am transcris pe toate 111 actuala ortografie a Academiei Române şi am introdus limba scrisă a lui Eminescu. Pentru a putea stabili această limbă, am urmărit în manuscrise şi am scos în fişe toate cuvintele pe care Eminescu le scrie altfel decât Convorbirile, deoarece le şi pronunţa altfel. Numai când totalitatea exemplelor CUM AU FOST EDITATE «POEZIILE» LUI EMINESCU '65 dovedea adevărata pronunţare a lui Eminescu, mi-am permis să înlocuesc formele din Convorbiri. Astfel Eminescu scrie întotdeauna, fără excepţie: amândoi, arfa sau arpa, astfel, îmblu, preîmblu, îrr.piu, imflu, ghicesc, neua, secol, steua, şeua, nisip, vergină, vrâstă, ziua, soarte şi niciodată: amundoi, arfa, astfeliu, umblu, preumblu, umplu, umflu, găcesc, neaoa, secul, steaua sau steaoa, şeaua, năsip, virgină, vârstă, zioa, soartă ». Căzând victima propriei sale metode, Botez nu numai că nu rezolvă problema, dar el dă loc la confuzii, menţinând în poezia lui Eminescu tot felul de provincialisme, şi în special moldovenisme, în ciuda faptului că pentru aceleaşi expresii, poetul întrebuinţa şi forme literare generale, încercând, aşadar, să creeze o limbă a poetului cu ajutoru '.unei metode statistice, Botez a pierdut din mână busola, ediţia lui devenind inutilizabilă din acest punct de vedere. Cu şi mai multă vigoare intră în această discuţie'G. Călinescu (1938), declarând că e condus de criteriu! de a da poeziei eminesciene un <« text fără ciudăţenii, pentru români) de pretutindeni, aşa cum ni-1 închipuim fixat de un Eminescu trăit în epoca bătrâneţii lui Caragiale ». In ediţia din 1943 însă, Călinescu vine cu precizări noui spunând: « Toată chestiunea în privinţa unei ediţii Eminescu se reduce la ortografie. Convorbirile Literare şi Titu Maiorescu au impus poeziilor o ortografie care nu se deosebea mult de aceea a poetului însuşi, cum se constată din mss. Insă este oare cazul a se respecta acea ortografie perimată.?... Atâta vreme cât, fonetic vorbind, se transcrie aceeaşi realitate, modul ortografic se cade să fie mereu cel oficialei ultim. Este sigur că Eminescu evolua ortografic după dispoziţiile Academiei Române, şi că azi ar fi transcris opera cu ortografia curentă... » Şi, în mod practic, Călinescu declară: «Principiile dar urmate de noi sunt următoarele: Se adoptă regulile ortografice, ale Academiei; se respectă formele particulare ce par a ti fost puse cu intenţie artistică de poet, acelea perimate care însă sunt obligatorii la rimă, şi se înlătură forme inacceptabile azi, care ar fi fost părăsite de poet sau nu sunt decât o goală formă grafică ». Aceste noui precizări asupra punctului său de vedere în chestiunea ortografiei au fost făcute de G. Călinescu în 1943, deci după ce apăruse ediţia Perpessicius (1939! 1 care dovedise mai mult bun simţ istoric şi în această privinţă. Intr'adevăr, arătând că cei mai mulţi editori,—-şi în primul rând Botez, — au făcut din textul lui Eminescu o « planşă anatomică şi cadavru pentru disecţii ortografice », Perpessicius, fără a căuta să desarmeze atenţia filologică a cercetătorilor, face distincţie între « ortografia textului viu, a textului ce trebue să circule şi să hrănească şi căruia se cade să i se creieze cele mai bune condiţii şi între ortografia aparatului critic, imagine a atelierului, care de asemenea se cuvine cât mai puţin alterată ». Editorul adoptă, aşa dar, în textul poeziilor ortografia oficială curentă, cu toate că « însăşi Academia oscilează », din care cauză se fereşte să facă din Eminescu un « ortodox al ei », iar în aparatul critic (variante, note, etc.) dă lecţiunea formelor variate existente în manuscrisele poetului. Acest punct de vedere ni se pare cel mai just şi mai practic. Dar câte dispute, câte lupte şi câte săgeţi au trebuit să se risipească până când s'a ajuns la el. Cititorii de până mai ieri ai lui Eminescu, cărora le cădea în mână o ediţie sau alta confecţionată de zeloşii editori, citeau aceste poezii pe care le memorizau, într'o formă sau în alta, îndrăgind versul şi forma lui Eminescu, fără să ştie prin câte transformări şi îndreptări au trecut ele până să ajungă în mâna lor. Consultând o singură ediţie, cititorul de bună credinţă nu avea de unde să afle particularităţile (care de multe ori erau adevărate insulte la adresa memoriei poetului) ediţiei respective. Cercetând însă câteva din aceste ediţii, chiar şi cel mai puţin iniţiat dintre cititori, putea să-şi dea seama cât de arbitrare erau formele în care circulau Poeziile lui Eminescu şi cât de puţin îl înfăţişau ele pe adevăratul Eminescu. PER1CLE martinescu Noi n'am urmărit în aceste pagini decât principalele ediţii ale -Poeziilor —cele aşa zise « critice » — apărute în decurs de şase decenii şi ceva, iar în aceste ediţii n'am urmărit decât numai unele aspecte ale felului în care au fost editate ele. Sunt însă nenumărate alte ediţii şi nenumărate alte aspecte ale acestei probleme, care, studiate amănunţit, duc la constatarea că poezia lui Eminescu a circulat în această perioadă, în massa poporului, — din mijlocul căruia a izvorît, — într'o formă denaturată, trunchiată, adeseori schimonosită de către diverşi editori care, făcându-şi din ea un cal de bătaie pentru afirmarea propriilor lor interese sau idei, au comis faţă de ea, un adevărat sacrilegiu literar. Dar aceste trunchieri şi denaturări ale operei lui Eminescu nu s'au făcut nici întâmplător, nici numai din ambiţia personală a editorilor de a fi cu orice chip originali. Ele au cauze mai adânci; anume prin ele opera însuşi aparatul critic al burgheziei care exercita o cenzură severă asupra operelor ce nu corespundeau sau atacau interesele ei politice sau economice. Eminescu a fost una din victimele acestei cenzuri a burgheziei. In afară de acestea, se mai impune şi o altă constatare, anume aceea că, chiar înconjurată de aceste preocupări, poezia lui Eminescu n'a ajuns la cunoştinţa maselor mari de cititori sub aceste aspecte variate în ceeace privesc discuţiile desfăşurate în legătură cu ea, deoarece toate aceste ediţii critice nu aveau o circulaţie largă, ele se adresau unui număr restrâns de cititori şi prin felul « savant » de a pune problema erau accesibile numai cunoscătorilor sau iniţiaţilor în problemă. Aceşti editori se mulţumeau totdeauna să-şi întocmească ediţiile lor « critice », dar niciunul din ei nu a luat o atitudine hotărîtă împotriva acelor zeci de ediţii populare, care aveau la bază un interes strict comercial şi care-1 înfăţişau pe Eminescu adevăraţilor săi cititori — masele — într'o formă deadreptul inacceptabilă. Nenumărate case de editură —■ începând cu Socec, Şaraga, Alcalay, Minerva, apoi Cartea Românească şi Ciornei, — tipăreau ediţii după ediţii ale Poeziilor lui Eminescu, unele mai slabe decât altele, preocupate de un singur scop: acela de a câştiga câţi mai mulţi bani de pe urma acestei întreprinderi. Nici una din aceste edituri nu-şi dădea osteneala sau interesul să ofere admiratorilor poeziei eminesciene, care erau oamenii de rând, o ediţie populară a Poeziilor, demnă de valoarea lor. împlinirea acestei lipse de scrupul, editurile o lăsau pe seama cercetătorilor, care îşi întocmeau ediţiile lor « critice », ce se bucurau de stima sau atacul confraternităţii literare, dar ale căror dispute nu aveau şi nu puteau să aibă nici un ecou în mase. De altfel, este poate mai bine că aceste dispute n'au avut ecou în mase, fiindcă ele n'ar fi putut decât să desorienteze şi mai mult pe cititorul simplu pus în faţa unor atât de « savante » analize ale poeziei eminesci;ne. In felul acesta, cititorul simplu, adevăratul şi sincerul admirator al poeziei lui Emi îescu, a trebuit să se mulţumească totdeauna cu ceea ce îi dădeau din Eminescu edituile şi editorii regimului burghez, rămânând străin de creaţia autentică a marelui poet. Noi am arătat mai sus o parte din falsificările, « îmbunătăţirile » sau înfăţişările în care a fost prezentat în decurs de 60 ani cititorilor săi volumul ce conţinea Poeziile lui Eminescu. Recapitulând principalele probleme iscate pe marginea acestui volum, constatăm că în decurs de şase decenii şi ceva, — în ciuda unor atât de animate discuţii pe această chestiune — Poeziile lui Eminescu nu au putut fi prezentate în mod unitar de către diverşii editori nici măcar din cele mai simple puncte de vedere. Astfel, din zecile de ediţii ce au circulat în această vreme şi din nenumăratele discuţii ce s'au purtat, volumul de Poezii al lui Eminescu n'a putut niciodată să aibă: un număr fix de bucăţi, o ordine definitivă a aranjării lor, o cronologie exactă, o ortografie unitară şi p delimitare a numărului de postume publicabile laolaltă cu antumele. Lucrul acesta nu s'a mai întâmplat cu opera nici unui alt poet, din nici o altă ţară, în întreaga istorie literară a lumii. Faptul că Eminescu nu şi-a tipărit singur volumul de Poezii, dându-i forma pe care ar fi dorit să i-o dea, a lăsat deschisă o imensă paranteză,-pe care zeci şi sute de cerce- CUM AU FOST EDITATE « POEZIILE » LUI EMINESCU tători s'au străduit apoi din răsputeri să o închidă, şi n'au izbutit. Această paranteză a rămas deschisă până astăzi, datorită poziţiei neştiinţifice a cercetătorilor, îmbinată cu tendinţa vădită de a răpi operei marelui poet tot ce are ea progresist, înaintat, umanitar. Este însă timpul ca această problemă să fie rezolvată. Ceeace n'a reuşit şi n'a vrut să facă regimul cultural al burgheziei, din cauză că problema Eminescu era o problemă a contradicţiilor interioare, politice şi economice, ale însuşi acestui regim, este chemată să facă exegeza ştiinţifică-literară din Republica Populară Română, care, pornind la prezentarea clasicilor culturii noastre prin aplicarea metodei de cercetare ştiinţifică, în scopul restabilirii adevărului, va rezolva şi această problemă, va închide şi această paranteză deschisă de poet în istorie, prin alcătuirea unui volum al" Poeziilor care să redea culturii noastre pe adevăratul Eminescu, rătăcit în pâcla atâtor teorii, controverse şi interpretări, dar regăsit >după şase decenii dela moartea sa. ORIENTĂRI D. ŞEPILOV scutierii imperialismului american Acum mai bine de*20 de ani, în convorbirea cu prima delegaţie de muncitori americani, tov. Stalin spunea: «... în cursul desvoltării ulterioare a revoluţiei internaţionale şi a reacţiunii internaţionale, se vor forma două centre mondiale: centrul socialist, care va atrage către sine ţările ce gravitează spre socialism, şi centrul capitalist, care va atrage ţările ce gravitează spre capitalism. Lupta dintre aceste două lagăre va hotărî soarta capitalismului şi a socialismului în lumea întreagă» (Op., voi. io, pag. 135). Această genială previziune a tov. Stalin, bazată pe o profundă analiză a legilor de desvoltare ale epocii actuale, s'a confirmat întru totul. Pe arena mondială s'au format două lagăre, două centre de importanţă mondială. Centrul mondial al socialismului este U.R.S.S., ţara în care se construeşte comunismul, ţara care conduce lagărul puternic şi în continuă creştere al forţelor democraţiei şi socialismului, care luptă împotriva robiei imperialiste, împotriva tuturor formelor de asuprire, pentru pace, pentru libertatea şi independenţa popoarelor, pentru triumful socialismului. Centrul capitalismului, centrul reacţiunii şi al agresiunii mondiale se află în, Statele Unite ale Americii. împreună cu partenerul lor — Anglia — U.S.A. conduc lagărul imperialist şi antidemocratic; pentru a-şi stabili dominaţia mondială,-ele urzesc planuri pentru un nou războiu, impun popoarelor tratate înrobitoare, sprijină pretutindeni regimurile reacţionare. Construirea societăţii socialiste în U.R.S.S., puternica înflorire a forţelor de producţie şi a culturii în ţara sovietelor, măreaţa victorie a U.R.S.S. în Marele Războiu pentru Apărarea Patriei, succesele realizării planului cincinal Stalinist postbelic, au arătat întregii lumi superioritatea incontestabilă a sistemului socialist faţă de cel capitalist. Sub conducerea înţeleaptă a Partidului lui Lenin şi Stalin, înlăturând cu succes toate greutăţile care apar în calea construirii comunismului, U.R.S.S. înaintează ferm, adunândjîn jurul său sute şi sute de milioane de oameni, arătând popoarelor calea pentru SCUTIERII IMPERIALISMULUI AMERICAN 169 nimicirea regimului sclaviei capitaliste, calea eliberării reale a celor ce muncesc. Forţele lagărului socialismului şi al democraţiei se întăresc şi se desvoltă. In urma celui de al doilea războiu mondial, au luat naştere şi s'au consolidat într'o serie de ţări din Europa centrală şi de sud-est, republici de democraţie populară care au pornit pe calea desvoltării socialiste. Aceasta înseamnă că noui verigi s'au desprins din lanţul imperialist şi că lumea capitalistă a pierdut o seamă de importante poziţii economice şi politice, ca şi numeroase capete de pod strategice în Europa. S'au ridicat la luptă împotriva imperialismului, sute de milioane de oameni asupriţi în lumea colonială. Sub conducerea eroicului Partid Comunist Chinez, poporul de 475 milioane al chinezilor a obţinut o victorie strălucită şi a scuturat jugul asupritorilor imperialişti, creiând Republica Populară Chineză. Separarea de lagărul capitalist a unei noui serii de ţări, agravarea contradicţiilor economice şi de clasă din ţările capitaliste, uriaşa desvoltare numerică a partidelor comuniste şi creşterea influenţei lor asupra maselor, măreţul avânt al mişcărilor de eliberare naţională atestă zdruncinarea sistemului imperialist, ascuţirea crizei generale a capitalismului, apropierea termenului inevitabilei sale pieiri. Dar dialectica desvoltării sociale face ca slăbirea lagărului imperialist să fie însoţită de o intensificare a tendinţelor sale agresive. Istoria a confirmat în deplină măsură, adevărul indiscutabil al cunoscutelor teze leniniste asupra legilor luptei de clasă: cu cât duşmanul suferă mai multe înfrângeri, cu atât devine mai crâncen şi, în disperarea dinainte de moarte, recurge la cele mai extreme forme de luptă. Una din cele mai importante forme de luptă ale lumii vechi împotriva forţelor în continuă creştere şi consolidare ale comunismului este lupta pe frontul ideologic. Grandioasa activitate creatoare a poporului sovietic, care construeşte comunismul, lupta oamenilor muncii din ţările de democraţie populară pentru victoria socialismului, lupta de eliberare a clasei muncitoare din lumea capitalistă şi din ţările coloniale este luminată de ideile biruitoare ale marxism-leninismului. Ideologia puternicului lagăr democratic este ideologia socialistă, care urăşte toate formele de asuprire şi de sclavie capitalistă, care este pătrunsă de principiile egalităţii raselor şi naţiunilor, de principiile prieteniei dintre popoare. Acesteia i se opune ideologia banditească a imperialismului, cu cultul ei pentru războaie sângeroase şi violenţă, pentru înrobirea popoarelor şi tirania exploatatorilor, ideologia rasismului, a dispreţului pentru om, a cosmopolitismului. Căutând cu febrilitate căile şi mijloacele pentru a salva capitalismul în putrefacţie, cercurile imperialiste americane mobilizează toate forţele şi mijloacele pentru a lupta împotriva marxismului, a ideologiei socialiste, a marilor idei comuniste, care transformă lumea. In vederea acestui scop s'a pus în mişcare totul: ideile otrăvite ale cosmopolitismului şi teoriile rasiste; Va- 170 D. ŞEPILOV ticanul şi misticismul; neruşinatul naţionalism burghez şi învechita filosof ie idealistă; presa galbenă venală şi putreda artă burgheză. Niciodată legătura ştiinţei, a filosofiei, a sociologiei şi a literaturii burgheze cu imperialismul nu a fost atât de limpede şi de făţişă ca în zilele noastre. Ţelul pe care-1 urmăresc toate acestea este limpede: să otrăvească conştiinţa oamenilor muncii, să le distragă atenţia dela problemele fundamentale ale luptei de eliberare, să transforme masele populare în sclavi fără voinţă ai capitalismului, în carne de tun, într'un instrument orb al planurilor de agresiune ale imperialiştilor americani. Dar epoca domniei absolute a exploatatorilor a trecut. Măreţele idei ale comunismului stăpânesc tot mai mult gândirea întregii omeniri progresiste. Niciun fel de forţe ale lumii vechi nu mai pot să întoarcă îndărăt roata istoriei. «Capitalismul piere; în pieirea sa, el mai poate pricinui neasemuite chinuri la sute şi mii de milioane de oameni, dar nicio forţă nu este în stare să-i oprească decăderea» (V. I. Lenin, Op., vol. XXVTI, pag. 141). * In ultima vreme, piaţa U.S.A. şi a Europei occidentale a fost inundată de o mulţime de « cercetări» bombastice ale filosofilor, sociologilor şi economiştilor burghezi, referitoare la soarta viitoare a lumii capitaliste. Ne izbeşte tonul ţipător şi isteric al acestor «opere » pseudoştiinţifice. «O epocă febrilă», «Haosul mondial de după războiu», «Civilizaţia într'o grea încercare », « Pace sau anarhie », « Calea salvării », « Ultima şansă », « Cum să salvăm capitalismul american, » — iată câteva titluri, luate la întâmplare, din acest torent tulbure. Este caracteristică, sub acest raport, culegerea de articole, publicate în 1948 la New-York, sub îngrijirea sociologului american Harry Moore, cu titlul ţipător: «Viaţa sau sinuciderea?» In articolul introductiv al culegerii, William Lawrence exclamă « tragic »: « Ne aflăm acum în faţa haosului mondial, care ne aduce foamete, boli, teroare, crize economice, dezordini politice şi ameninţarea unui al treilea războiu mondial. Viaţa sau sinuciderea ? Iată alegerea, pe care trebue să o facă civilizaţia occidentală ». Intr'adevăr, lumea capitalistă este sfâşiată de cele mai ascuţite contradicţii antagoniste. Epoca actuală este epoca creşterii şi a ascensiunii comunismului, epoca putrezirii şi a pieirii sistemului capitalist. Regimul de exploatare, bazat pe atotputernicia monopolurilor capitaliste, se desvălue în faţa maselor muncitoare drept o orânduire de monstruoasă anarhie şi de haos, care frânează desvoltarea progresivă a omenirii şi care condamnă sute de milioane de oameni la şomaj şi foamete, la lipsxiri şi suferinţe, o orânduire care generează războaiele capitaliste. Profundele contraziceri ale lumii burgheze apar limpede în principala citadelă a capitalismului: Statele Unite ale Americii. U.S.A. nu au suferit SCUTIERII IMPERIALISMULUI AMERICAN -distrugeri în timpul ultimului războiu mondial. Magnaţii americani ai capitalului financiar au «câştigat», datorită războiului, miliarde. Purtătorii de cuvânt ai monopolurilor capitaliste din U.S.A. au proclamat pentru perioada postbelică începutul unei «ere noui»: era desvoltării bogate şi fără crize a capitalismului american. Dar nu au trecut nici patru ani dela sfârşitul războiului, şi U.S.A. se află în faţa unei noui crize economice. Din Noem-t>rie 1948 până în Iulie 1949, volumul total al producţiei industriale a U.S.A. a scăzut cu 17 la sută. In Iulie, industria oţelului nu a lucrat decât 77,8 la sută din capacitatea ei de producţie. Sumele comenzilor scad; s'a hotărît o reducere a construcţiilor; cursul acţiunilor industriale are tendinţă de scădere; cresc rezervele de mărfuri nevândute, datorită micşorării puterii de cumpărare. Cu toată punerea în practică a înrobitorului « plan Marshall », în ţările Europei apusene exportul s'a micşorat în 1948 cu .18 la sută faţa de nivelul anului 1947. In U.S.A. există — chiar după datele oficiale — peste 4 milioane de şomeri. In afară de aceasta, există 11 milioane de semi-şomeri. Această mulţime de oameni duce o viaţă mizeră. Indicele preţurilor pentru articolele de primă necesitate a crescut cu 29 la sută faţă de preţurile din Iunie 1946. In acelaşi timp, profiturile monopolurilor americane au atins proporţii monstruoase; 18 miliarde dolari. în 1947 şi 21 miliarde dolari în 1948 (după deducerea impozitelor). Niciodată şi nicăeri în întreaga istorie a desvoltării •capitaliste, contrastele sociale nu s'au manifestat atât de brutal ca în America de astăzi. In timp ce, în sânul unui mic grup de magnaţi ai capitalului financiar şi al familiilor lor, creşte parazitismul, luxul şi risipa de necrezut, — în sânul maselor muncitoare creşte mizeria, ruina, jugul monopolurilor. Sentimentul nesiguranţei zilei de mâine, alarma şi frica de noui crize economice au cuprins cele mai variate pături ale societăţii. John Fischer, unul din autorii culegerii de mai sus, scrie: « Nu ne putem permite luxul unei noui crize... O criză la noi ar însemna o catastrofă pentru majoritatea aliaţilor noştri. Ea ar însemna condamnarea la moarte a democraţiei (citeşte: a capitalismului.—D.Ş.) pe întregul teritoriu de necuprins al Uniunii naţiunilor occidentale... » John Fischer imploră pe conducătorii economiei ca, imediat, fără a-şi pierde timpul, să descopere un procedeu pentru evitarea uiiei noui crize. Dar aceste vorbe sunt sortite să rămână zadarnice, deoarece crizele economice periodice sunt o lege inexorabilă a desvoltării ■capitaliste. « Pentru a nimici crizele, trebue nimicit capitalismul » (I. Stalin). După cum se ştie, strategia postbelică a capitalului monopolist american şi-a pus multe speranţe în «planul Marshall». După intenţia creatorilor săi, «planul Marshall» trebuia să priveze statele din Europa occidentală de suveranitatea lor, să le supună complet intereselor economice ale monopolurilor americane, să transforme aceste ţări în anexe coloniale ale economiei U.S.A. şi să asigure Statelor Unite conducerea blocului politic şi militar 172 D. ŞEPILOV al statelor occidentale, îndreptat împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor-de democraţie populară. Scopul acestui plan este să asigure dominaţia mondială a imperialiştilor din U.S.A. Pentru a fi pe placul « binefăcătorilor » de peste ocean ai Europei, o mulţime de apologeţi servili ai capitalismului au anunţat sosirea unei « noui ere »-în desvoltarea «colaborării dintre naţiuni», odată cu introducerea « planului Marshall». Săptămânalul londonez «Economist» a declarat cu slugărnicie că « planul Marshall» este « actul cel mai desinteresat din istoria omenirii». Dar astăzi, mulţi publicişti, oameni politici şi economişti burghezi chiar,, sunt siliţi să recunoască falimentul acestui « plan ». Economia ţărilor marshallizate este în continuă decădere. Primele luni ale anului 1949 au marcat o serioasă scădere a producţiei în Europa apuseană. Anglia trece printr'o foarte gravă criză financiară. In vreme ce profiturile monopolurilor engleze au crescut dela 763 milioane lire în 1938 până la 1945 milioane lire în 1948, salariul real s'a micşorat în ultimii doi ani, iar impozitele au fost majorate cu 36,5 la sută. In Franţa şi Italia domneşte haosul valutar. Datoria publică a Franţei a atins cifra astronomică de 3.568.182 milioane franci. Numărul şomerilor din Italia se ridică la 2.200.000. In primul trimestru al anului 1949, numărul şomerilor din Franţa a crescut de 1,5 ori, în zonele de ocupaţie americană şi engleză din. Germania aproape de două. ori, în Olanda şi în Norvegia de două ori, etc. In 1948, a fost publicată în U.S.A. lucrarea lui J. Joseph « Reconstrucţia Europei şi ajutorul U.S.A. » Pe baza unui bogat material de fapte, autorul demonstrează falimentul « planului Marshall », esenţa sa expansionistă, febrila goană a înarmărilor din ţările blocului anglo-american, starea deplorabilă a economiei ţărilor marshallizate, care-şi pierd din ce în ce mai mult independenţa. « Oamenii politici ai U.S.A. —scrie el — pot să vorbească în public despre caracterul desinteresat al năzuinţelor lor şi să tăgăduiască atentatele lor împotriva independenţei, şi a suveranităţii altor ţări. Faptele îi demască. Noua formă a imperialismului înseamnă control asupra producţiei, a comerţului, a circulaţiei fiduciare, a politicii economice şi a nivelului de trai din ţările odinioară suverane. Pentru aceasta li se dictează condiţii de ajutor străin, care transformă «independenţa » Uor într'o băşică de săpun ». Devalorizarea lirei sterline, făcută din ordinul Wall-Streetului, ca si devalorizarea valutelor; în Franţa, în Norvegia, jan ^Danemarca, în Suedia, în Italia, în India, ',în Australia, etc. este o măsură |menită să uşureze expansiunea neînfrânată a U.S.A. Criza valutară jfaruncă pe umerii [maselor muncitoare din ţările blocului lirei sterline un nou jug| dej cheltuieli şi scumpete, duce la o fnouă slăbire] economică a acestor ţări, la înrobirea lor de către imperialismul american. S'au arătat a fi iluzorii socotelile cercurilor monopoliste^ americane, după care «planul Marshall» urma să preîntâmpine o nouă criză economică şi. să întărească poziţiile capitalismului în întregul său. SCUTIERII IMPERIALISMULUI AMERICAN l73 Dacă economia U.S.A. şi a celorlalte ţări din lumea capitalistă ne prezintă tabloul unei creşteri continue a fenomenelor de criză şi nu este în stare să depăşească profundele contradicţii ale perioadei postbelice, U.R.S.S. şi •ţările de democraţie populară se caracterizează prin legi de desvoltare de cu totul altă natură. Prima ţară socialistă din lume păşeşte sigur pe calea desvoltării mai departe şi a înfloririi tuturor sectoarelor economice, sporeşte ritmurile progresului său. Planul cincinal Stalinist postbelic se realizează cu succes. In Iunie 1949, producţia zilnică medie a întregei industrii a depăşit cu 4.1 Ia sută nivelul mediu al anului 1940. Creşte economia agrară. Se măresc rândurile clasei muncitoare, sporeşte bunăstarea poporului. «... Orânduirea noastră, regimul sovietic — ne învaţă tov. Stalin — ne dă posibilităţi de înaintare rapidă, la care o ţară burgheză nici nu poate visa măcar» («Problemele leninismului », ed. 11, pag. 325; vezi şi ed. 2, P.M.R., pag. 525). Succesul desvoltării economiei naţionale, ritmurile rapide ale sporirii bune stări şi culturii maselor muncitoare sunt caracteristice şi pentru ţările de democraţie populară, care creează în mod planificat şi ferm forme de viaţă noui, socialiste. Procesele de putrezire ale sistemului imperialist îşi găsesc expresia în criza profundă a ideologiei burgheze. Ajunsă la marginea inevitabilei sale pieiri, burghezia în agonie nu mai este capabilă să emită niciun fel de idei sau principii, care să trezească în mase credinţa în puterea regimului capitalist. Partea progresistă a intelectualităţii se rupe de lumea veche şi trece de partea lagărului socialismului şi democraţiei. Iar lacheii credincioşi ai capitalului îşi servesc stăpânii elaborând teorii rasiste şi reţete pentru distrugerea oamenilor, încearcă să descompună sufletul poporului cu ideile veninoase ale militarismului, ale misticismului, ale obscurantismului fascist, ale proslăvirii jafului şi violenţei imperialiste. Economia politică, filosofia şi sociologia burgheză de astăzi oglindesc în mod limpede marasmul culturii burgheze, profunda criză pe care trebue să o recunoască acum şi apologeţii făţişi ai lumii exploatatorilor. « Noua eră se deschide printr'o nouă criză profundă», îşi intitulează William Lawrence ■articolul din colecţia citată mai sus, « Civilizaţia stă la o încrucişare de drumuri, şi acest fapt are, poate, consecinţele cele mai serioase din câte a cunoscut istoria omenirii», — îi ţine isonul Harry Moore. Norman Cousins compară lumea burgheză cu un rătăcit care, ajuns la marginea prăpastiei, vrea să scape, dar nu ştie cum. In acelaşi spirit — despre decăderea « civilizaţiei » şi apropierea lumii burgheze de « limita catastrofei generale » — scriu mulţi alţi reprezentanţi ai sociologiei burgheze americane. # In postfaţa celei de a doua ediţii a « Capitalului», Marx scrie că în anii 30 ai secolului al XIX-lea, s'a împlinit ceasul economiei ştiinţifice burgheze. -«De acum înainte nu s'a mai pus problema dacă o anumită teoremă este *74 D. Ş.EPILOV justă sau nu, ci dacă ea este folositoare sau dăunătoare capitalului,'"" dacă. este comodă sau incomodă, dacă este sau nu de acord cu concepţiile poliţiste. Cercetarea desinteresată cedează locul luptelor unor scribi vânduţi, cercetările ştiinţifice imparţiale sunt înlocuite printr'o apologetică tendenţioasă şi servilă» (K. Marx, «Capitalul», vol. I, 1937, pag. 13). Această caracterizare se aplică în întregime tuturor ramurilor ştiinţelor sociale burgheze. Filosofia, sociologia, economia politică, istoria burgheză în descompunere, fac parte din arsenalul ideologic al monopolurilor capitaliste; scribii vânduţi justifică şi binecuvintează expansiunea imperialistă,, planurile de deslănţuire ale unui nou războiu mondial şi de instaurare a dominaţiei mondiale a imperialiştilor anglo-americani, exploatarea deşănţată1, a maselor muncitoare, politica nemiloasă de asuprire naţională şi colonială şi de reprimare a mişcărilor de eliberare naţională. O anumită parte a economiştilor şi a sociologilor continuă încă să repete ideile învechite ale necesităţii « planificării economiei capitaliste », ideile despre « statul burghez deasupra claselor », despre « armonia socială », etc., idei pe care viaţa le-a răsturnat de mult. Astfel, adepţii lui Keynes, — principalul apostol al gândirii economice a capitalismului muribund — propagă cu insistenţă teza după care, în urma războiului, economia lumii capitaliste ar fi suferit transformări radicale, iar U.S.A., care a concentrat în mâinile sale valutele, ar fi capabilă să conducă întreaga economie (Rogers); că ar fi sosit o nouă eră a capitalismului — « neocapitalismul », care este capabil să ducă o gospodărie dirijată, pe baza monopolurilor (Lorvin); agenţii socialişti de dreapta ai Wall-Streetului, de tipul lui Karl Renner continuă să semene ideile murdare şi otrăvite, după care « capitalismul », « clasele », « lupta de clasă »• ar fi noţiuni perimate, etc. In 1948, mari specialişti americani în problemele economiei şi dreptului au publicat nişte cercetări voluminoase, intitulate pretenţios « Cum să salvăm, capitalismul american ?» Lacheii savanţi îşi avertizaseră stăpânii, arătându-le că, dacă nu se vor lua imediate « măsuri chirurgicale », capitalismul american nu va scăpa cu viaţă. Dar reţetele pentru salvarea capitalismului american,, pe care le propun ei, nu se disting de loc prin noutate şi originalitate: întărirea împuternicirilor guvernului în reglementarea economiei, impozitele, expansiunea economică a capitalismului american, etc., etc. Sunt aceleaşi idei apologetice ale lui Keynes despre sistemul capitalismului monopolist de stat,, aceeaşi demagogie socială despre «ocuparea totală a muncii » în condiţiile regimului capitalist, despre posibilităţile de a lichida şomajul, de a realiza un capitalism organizat, planificat, etc. In legătură cu această «reglementare a vieţii economice », în capitalism, V. I. Lenin scria, încă în 1917, că sensul ei constă în a « crea o muncă silnică, de lip militar pentru masele muncitoare şi un rai pentru bancheri şi capitalişti. Reglementarea lor constă în a « aduce » pe muncitori la foamete şi în a asigura capitaliştilor (în taină, pe căi reacţionare şi birocratice) profituri superioare celor dinainte de războiu » {Op., voi. 25, pag. 309). scutierii imperialismului american '75 Recunoscând existenţa crizei generale a sistemului capitalist (care de mult nu mai poate fi negată), apologeţii savanţi ai capitalismului îşi arată frica şi groaza de a desvălui adevăratele cauze ale acestei crize, deoarece des-văluirea lor echivalează cu recunoaşterea caracterului inevitabil al pieirii robiei capitaliste. De aci compunerea a tot soiul de teorii rasist-« biologice », «psihologice » şi mistice despre cauzele crizei capitalismului modern. La fel cu faimosul «studiu» al canibalului american Wiliam Vogt,, « Calea salvării », sunt aduse pe lume şi oferite cititorului teoriile malthu-siene, îmbrăcate în haina nouă a jafului imperialist american, teorii care decretează drept cauză a tuturor ponoaselor capitalismului «sgârcenia naturii», «suprapopularea » nemăsurată, natalitatea înaltă, « surplusul» de oameni. In scrieri de un cinism revoltător, politica de jaf a imperialismului american, care tinde să acapareze teritorii şi resurse economice străine, este justificată prin referiri la «legile » naturii, la «suprapopularea» U.S.A., la lipsa de «spaţiu vital». Războaiele, epidemiile, marea mortalitate sunt prezentate drept o «fericire »: cu ajutorul lor, cică, este înfrântă veşnica disproporţie « naturală »■ dintre «înalta » natalitate a oamenilor şi « sgârcenia » naturii. Numai agonia intelectuală a burgheziei şi întunericul adânc al capitalismului pot da naştere unor astfel de idei fasciste. Pentru a camufla planurile de acaparare ale monopolurilor americane,, Clide Claxon, profesor la Universitatea din Harvard, propune în cartea sa, «Oglinda omului» (1948), să se caute cauza războaielor imperialiste în «instinctul de agresiune », inerent « naturii» omului şi să ne ocupăm de ameliorarea acestei «naturi ». Harry Moore încearcă să-şi înşele cititorii după o-altă metodă: el declară că războaiele ar fi o urmare a unor factori de ordin psihic, şi propune drept mijloc de preîntâmpinare a războiului o «psihoterapie în masă», îndreptarea energiei oamenilor asupra sportului, a combaterii inundaţiilor, a călătoriilor. Toate aceste «teorii» îşi propun să ascundă adevăratele cauze ale mizeriei maselor, cauzele războaielor de jaf ale imperialiştilor, care îşi au rădăcinile în natura însăşi a capitalului monopolist. Menirea acestor «teorii » constă în a distrage masele dela lupta de clasă revoluţionară împotriva întregului sistem al capitalismului în putrefacţie. Cu scopul de a « răsturna » teoria marxist-leninistă a luptei de clasă, sunt scoase la iveală basmele vechi în legătură cu armonia de interese între exploatatori şi exploataţi, cu statul burghez mai presus de clase, sunt puse în mişcare tot felul de fraze idealiste false despre o eră nouă, « era dinamică », etc., a capitalismului. Dar toate aceste teorii şi fraze înşelătoare, nu sunt în stare să acopere goliciunea capitalismului în descompunere; ele nu pot constrânge masele să aibă încredere în caracterul binefăcător al rânduielilor capitaliste şi în politica reacţionară a clasei dominante; ele nu fac decât să arate falimentul total al bazelor ideologice ale imperialismului contemporan şi, în primul rând, ale detaşamentului său de frunte — imperialismul american. D. ŞEPILOV Lipsa de fundament a ideologiei agresorilor anglo-americani şi mulţi publicişti burghezi sunt siliţi să o recunoască. « Principala noastră slăbiciune » — declară Geroyd Robinson, directorul «Institutului rus » dela Universitatea Columbia — « se află astăzi, nu în sfera economică sau militară, ci în sfera ideologică, nu în domeniul producerii de mărfuri sau de tunuri, ci în domeniul ideilor. Aceasta este principala noastră slăbiciune dincolo de hotare, tocmai pentrucă aceasta este principala noastră slăbiciune la noi în ţară ». In 1948, unul dintre cei mai activi ideologi ai militarismului, Hanson Baldwin, a publicat, la NewYork, cartea « Preţul puterii». Baldwin remarcă indiciile «slăbiciunii de spirit» a poporului american, care îşi pierde credinţa în «idealurile » imperialiştilor americani. « Se observă » — arată autorul— « o oarecare neîncredere faţă de instituţiile noastre politice; lipseşte convingerea fermă în dreptatea ideilor noastre. . . » Baldwin sfătueşte pe leaderii militari şi politici ai U.S.A., care pregătesc planurile deslănţuirii unui nou războiu, să acorde cea mai serioasă atenţie « stării spiritului popular ». In U.R.S.S., ţara socialismului, au fost nimicite pentru totdeauna — sub conducerea marelui Partid bolşevic — toate formele de parazitism, s'a obţinut unitatea morală şi politică a societăţii sovietice, cresc continuu bunăstarea materială şi cultura oamenilor muncii. Sub geniala conducere a marelui Stalin, poporul sovietic a sdrobit bandele ocupanţilor hitlerişti şi a salvat omenirea de pericolul înrobirii fasciste care o ameninţa. In politica sa externă, guvernul sovietic apără în mod consecvent suveranitatea de stat, libertatea şi independenţa popoarelor mari şi mici, este bastionul păcii şi al securităţii. Toate acestea dovedesc nu numai superioritatea economică şi militară a statului socialist, dar şi superioritatea ideologiei sovietice faţă de ideologia imperialismului şi forţa de neînvins a ideilor comunismului. Uniunea Sovietică a devenit farul şi speranţa întregii omeniri asuprite. Numele iui Stalin este simbolul păcii şi al securităţii, al libertăţii şi al fericirii popoarelor. Nicio minciună sau calomnie nu poate ascunde maselor populare din lumea capitalistă şi din lumea colonială, subordonată acesteia, adevărul despre ţara socialismului. Chiar cei mai aprigi duşmani ai comunismului sunt siliţi să recunoască acum superioritatea ideologiei sovietice, forţa şi măreţia principiilor morale ale ţării socialismului, forţa învăţăturii marxist-leniniste, care oglindeşte just realitatea şi arată maselor asuprite şi exploatate calea spre o viaţă nouă. Hanson Baldwin vorbeşte alarmat despre « succesele ideologice şi politice » ale Uniunii Sovietice, despre uriaşa forţă de atracţie a «filosofiei comunismului >>, care — cum recunoaşte el — se adresează « celor înjosiţi şi asupriţi» şi îşi propune să cucerească «frăţia între oameni». Totodată, Baldwin este constrâns a mărturisi că, în timpul războiului, americanii «nu au fost la înălţime sub raport moral», că în ochii multor neutri «ei nu sunt «imaculaţi ca nişte crini», că popoarele ţin minte politica SCUTIERII IMPERIALISMULUI AMERICAN I77 imperialistă a U.S.A. faţă de America latină şi faţă de Spania. « Faptul că noi am întrebuinţat pentru prima oară bomba atomică —- scrie Balwdin — a sdruncinat prestigiul nostru, oriunde este preţuită viaţa omului şi au valoare idealurile şi morala. . . Pornind de aici, cred că nu nouă ne revine conducerea morală a lumii». Făcând aceste mărturisiri silite, Baldwin trece totodată sub tăcere politica cinică şi sperjură a imperialiştilor anglo-americani faţă de popoarele U.R.S.S. şi faţă de ţările de [democraţie populară, ca şi politica imperialismului anglo-american în ţările Orientului colonial. Dar ce concluzie trage din aceste teze purtătorul de cuvânt al militarismului american? El recomandă stăpânilor săi ca, ţinând seamă de «slăbiciunea de spirit a americanilor », de «starea de spirit a popoarelor», de «lipsa de popularitate a ideilor americane » în lume, să-şi concentreze atenţia asupra pregătirii ideologice a războiului împotriva Uniunii Sovietice. El recomandă să se aprovizioneze lumea cu « ideile americane », să se « desfăşoare o luptă largă pentru distrugerea ideologică» a U.R.S.S., să se obţină victoria împotriva ideilor comuniste. Aceste îndemnuri la organizarea unei «ofensive ideologice împotriva U.R.S.S.», la desrădăcinarea ideilor comuniste din mase, sunt propagate pe toate căile în publicistica militarizată anglo-americană. « Sămânţa comunismului s'a răspândit larg în toată lumea ! » — scriu soţii A. Clifford şi J. Nicholson în cartea lor «Secera şi stelele» (Londra, 1948); pentru a ţine în frâu răspândirea ideologiei comuniste, scriu ei, trebue să i se opună o « nouă filosofie a capitalismului ». « Comunismul este principalul pericol în Europa »; « Comunismul va cuceri întâi Europa, America de Sud, Asia, iar apoi, Statele Unite vor avea ■un sfârşit tragic »; « Trebue să punem în funcţiune armele noastre ideologice » — acestea sunt strigătele disperate, care cad zi de zi ca un potop asupra americanului, din paginile ziarelor şi revistelor, din difuzoarele aparatelor de radio şi de pe ecranele cinematografelor. întreaga industrie americană de minciuni şi calomnii, care apare sub stindardul «informaţiei», a fost pusă în funcţiune pentru a semăna isteria războinică şi pentru a timora masele. Din arsenalul propagandei lui Gobbels au fost scoase la iveală toate mijloacele şi procedeele de şantaj, de falsă informare, de calomnie la adresa U.R.S.S., pentru a accelera, sub steagul « combaterii comunismului» şi a «pericolului bolşevic», fascizarea Americii şi pentru a ajunge astfel la o mărire a alocaţiilor pentru înarmări. Fascizarea tot mai intensă a diverselor laturi ale vieţii sociale şi politice din U.S.A. este un fapt incontestabil. Propaganda deschisă a planurilor de stabilire a dominaţiei mondiale a U.S.A.; pregătirea unui nou războiu; cazuri monstruoase de discriminare rasială şi linşaj; ordinul preşedintelui Truman asupra «verificării loialităţii» funcţionarilor şi epuraţia instituţiilor de stat, culturale şi sociale de persoanele bănuite a nutri «idei primejdioase »; condamnarea la închisoare a scriitorilor Howard Fast, John Howard Lawson, Dalton 12 178 D. ŞEPILOV Trumbo şi a altor reprezentanţi ai intelectualităţii progresiste din U.S.A. pentru ideile lor progresiste; activitatea ruşinoasă a «comisiei pentru cercetarea activităţii antiamericane», care restaurează cele mai urîte moravuri ale inchiziţiei medievale; legea Taft-Hartley asupra reprimării mişcării muncitoreşti; judecarea celor 12 conducători ai Partidului Comunist American, care nu au altă vină decât aceea de a fi comunişti; propagarea ideologiei rasiste şi fasciste — toate acestea atestă orientarea imperialiştilor americani spre fascizarea U.S.A., fascizare care este camuflată sub firma falsă a « americanismului », a apărării « modului de viaţă american ». In rândurile clasei muncitoare şi păturilor progresiste ale intelectualităţii U.S.A., răsună tot mai tare protestele împotriva deşănţatei propagande a ideologiei fasciste, împotriva politicii reacţionare şi militariste a cercurilor conducătoare din U.S.A. Planurile delirante privitoare la «distrugerea ideologică » a U.R.S.S, la « sdrobirea comunismului» şi crearea unei « noui filosofii a capitalismului >> vor suferi un eşec inevitabil. Niciun fel de blesteme şi violenţe nu pot opri răspândirea şi victoria ideilor comunismului, după cum soarele nu poate fi oprit să răsară. întreaga desvoltare a istoriei condamnă la pieire şi distrugere capitalismul şi ideologia sa. U.R.S.S. şi regimul socialist sunt purtătorii şi luptătorii pentru tot ce e nou, progresist, iar ceea ce e nou, înaintat, progresist—ne învaţă tov. Stalin—este de neînvins. # In vederea «ofensivei ideologice împotriva U.R.S.S.»,—parte componentă a planurilor militare şi strategice ale imperialiştilor anglo-americani, — ei au dat curs calomniei cu pretinsa agresivitate a U.R.S.S. şi a ţărilor de democraţie populară. Menirea acestei murdare campanii de calomnii constă în a deruta masele, în a prezenta blocul anglo-american în postura părţii care se «apără » şi de a da mână liberă cercurilor militariste din U.S.A. şi monopolurilor capitaliste pentru pregătirea unui nou războiu mondial. « Politica conducătorilor de astăzi ai U.S.A. şi ai Angliei este o politică de agresiune, o politică de deslănţuire a unui nou războiu » (I. Stalin). Această politică este însoţită de o neruşinată propagandă militară, de aţâţarea în mase a psihozei de războiu, a isteriei, a fricii în faţa pretinsei primejdii. Ştiinţa burgheză falsificată este cuprinsă în această ruşinoasă campanie de propagandă şi serveşte cu slugărnicie cercurile reacţionare şi militariste, denaturând în mod intenţionat fapte cunoscute de toată lumea. încă din 1942, N. Speakman, şeful « geopoliticienilor » americani, directorul institutului de cercetări internaţionale din Yale, a emis teza ridicolă, după care U.S.A. s'ar afla într'o împrejmuire primejdioasă. « Prin intermediul a trei oceane — Pacific, îngheţat de Nord şi Atlantic — emisfera apuseană este înconjurată de Lumea veche ». Hanson Baldwin propune crearea unei scutierii imperialismului american 179 puternice zone externe pentru «apărarea» U.S.A., care — declară el — să cuprindă de fapt lumea întreagă. « Fireşte, ea va cuprinde insulele oceanului Pacific, insulele britanice, Islanda, insulele Azore şi fâşia dealungul coastelor Europei şi ale Asiei». In acompaniamentul urletelor şantajiştilor, cu privire la pretinsa primejdie, care ameninţă U.S.A., scutierii ideologici ai imperialismului anglo-american propun un războiu « preventiv » împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor de democraţie populară, o « cruciadă » împotriva comunismului. Dar, deoarece nicăeri în lume propaganda războiului nu poate găsi simpatie în mase şi deoarece toţi oamenii muncii din toate ţările văd în U.R.S.S. adevăratul bastion al păcii şi securităţii popoarelor, filosofii slugarnici, economiştii şi juriştii militarismului desvolta concepţii canibalice, după care « războiul este un element normal şi inseparabil al oricărei societăţi umane », « marea lipsă a capitalismului — consumul insuficient — este corectat în întregime prin războiu», războiul este «un factor pentru asanarea popoarelor ». Toate acestea sunt luate în întregime din arsenalul politicienilor fascişti, nefiind decât o repetare a «teoriilor » ideologilor militari hitlerişti. In atmosfera otrăvită a isteriei de războiu, aţâţată cu îndemânare, sub camuflajul fals al « măsurilor de apărare », cercurile conducătoare din U.S.A. şi Anglia duc o politică de goană a înarmărilor, de construcţii febrile de baze militare şi strategice în toate părţile lumii. In 1941, alocările pentru scopuri militare în U.S.A. au atins 11 miliarde dolari faţă de 1,1 miliarde dolari, cheltuiţi în 1936. In 1950, aceste alocări vor fi mărite până la 14,3 miliarde dolari. In anul 1948—1949, din bugetul general de 40 miliarde dolari, 18 miliarde (45 la sută din buget) au fost cheltuite pentru nevoi militare imediate şi pentru politica externă a U.S.A., iar pentru construcţia de locuinţe s'au alocat abia 37 milioane dolari. Pe anul 1949—1950, bugetul militar al Angliei reprezintă 760 milioane lire sterline (25 la sută din bugetul general). In Franţa marshallizată, bugetul militar se cifrează la 600 miliarde franci. Falsitatea referirilor înşelătoare ale cercurilor conducătoare americane la pretinsul caracter « de apărare » al goanei înarmărilor din U.S.A., este demascată chiar de către americani. In cartea sa «Bazele şi imperiul»,—pe care, dealtfel, în ţara democraţiei dolarului, nicio editură nu s'a hotărît să o publice, aşa încât autorul a trebuit să şi-o editeze singur — George Marion scrie că U.S.A. încearcă să creeze «un imperiu american, un sistem militar şi strategic de proporţii mondiale cu o vastă reţea de baze insulare şi continentale ». La patru ani după sfârşitul războiului, U.S.A. îşi menţin trupele şi posedă sute de baze militare, marine şi aeriene în 60 de ţări şi arhipelaguri. « . . .Aceste cifre — arată G. Marion — nu determină pe nimeni să se gândească la « caracterul paşnic» al intenţiilor noastre. Planurile noastre «de apărare» şi «planul Marshall» apar ca un întreg închegat. întreaga comportare a Statelor Unite prezintă aspectul -ameninţător al unui nou imperialism militar. El încearcă să prindă în ghiarele sale întregul glob pământesc ». Fiecare 12* D. ŞEPILOV centimetru din calea pe care o străbate imperialismul american — sene Marion — << este armat cu substanţele explozive ale unui nou războiu mondial». Un om politic britanic a observat odată în treacăt că, dacă s'ar da libertate militarilor, ei ar căuta baze în lună, — pentru a apăra pământul împotriva unui atac pornit de pe planeta Marte. Pericolul care ameninţă U.S.A. nu este mai serios decât acela care ameninţă Pământul din spre Marte. Camu-flându-se cu explicaţii false, referitoare la «securitate », clica militaristă din America cere ca U.S.A. să aibă baze militare în Germania, Franţa, Olanda, Italia şi Spania, Grecia şi Turcia, Palestina şi Egipt, în China şi în Japonia, în Canada şi în ţările Americii latine, pe insulele din oceanul Pacific şi Atlantic. Tovarăşul Stalin a demascat până la capăt adevărata faţă a politicii cercurilor conducătoare din U.S.A., care — sub pretextul fals al « imposibilităţii unei înţelegeri cu U.R.S.S. » — îşi pregătesc planurile de agresiune. « Chestiunea constă în faptul — arată tov. Stalin — că instigatorii politicei agresive a U.S.A. şi a Angliei nu se cred interesaţi să se înţeleagă şi să colaboreze cu U.R.S.S. Ei au nevoie, nu de înţelegere şi colaborare, ci de discuţii despre înţelegere şi colaborare, pentru ca, torpilând înţelegerea, să arunce vina asupra U.R.S.S.şi să « dovedească » prin aceasta imposibilitatea colaborării cu U. R.S.S. Aţâţătorii la războiu, care caută să deslănţuie un nou conflict armat se tem, mai mult decât de orişice, de înţelegerea şi colaborarea cu U.R.S.S., deoarece politica de înţelegere cu U.R.S.S. le subminează poziţiile şi face lipsită de obiect politica lor agresivă. Tovarăşul Stalin a arătat în repetate rânduri că guvernul U.R.S.S. crede că, «cu toată deosebirea de sisteme economice şi de ideologie, coexistenţa acestor sisteme şi reglementarea paşnică a divergenţelor dintre U.R.S.S. şi U.S.A. nu este numai posibilă, dar şi neapărat necesară în interesul păcii generale ». Febrila goană a înarmărilor aduce munţi de aur adevăraţilor guvernanţi din U.S.A. şi Anglia — uniunilor monopoliste — pe socoteala scăderii nivelului de trai al celor ce muncesc, a boom-ului de războiu, a pompării mijloacelor şi resurselor din ţările satelite şi din posesiunile coloniale. Supuse voinţei monopolurilor capitaliste, cercurile conducătoare din U.S.A. şi Anglia duc o politică agresivă de pregătire a unui nou războiu mondial. Numeroasele încercări de a submina bazele Organizaţiei Naţiunilor Unite; crearea pactului Atlanticului de Nord, care desfiinţează suveranitatea de stat a unei serii de ţări europene şi subordonează politica lor scopurilor de dominaţie mondială ale imperialismului american; orientarea spre reconstrucţia potenţialului militar al Germaniei Occidentale şi Japoniei; torpilarea propunerilor de pace ale Uniunii Sovietice în legătură cu reducerea înarmărilor şi interzicerea armei atomice, etc. nu sunt decât verigile programului general al blocului anglo-american, care urmăreşte deslănţuirea unui nou războiu mondial. SCUTIERII IMPERIALISMULUI AMERICAN Marele conducător al poporului sovietic şi al întregii omeniri muncitoare, tovarăşul Stalin, a definit precum urmează bazele politicii externe a U.R.S.S., — politică de pace şi colaborare prietenească între popoare: «Politica noastră externă este limpede. Ea este o politică de menţinere a păcii şi de întărire a relaţiilor comerciale cu toate ţările. U.R.S.S. nu are de gând să ameninţe pe nimeni, cu atât mai puţin să atace pe cineva. Noi suntem pentru pace şi apărăm cauza păcii. Dar nu ne temem de ameninţări şi suntem gata să răspundem prin lovituri la loviturile instigatorilor la războiu ». Uniunea Sovietică urmează în mod consecvent politica externă stalinistă de pace şi colaborare între ţări. Guvernul sovietic a prezentat de mai multe ori propuneri concrete şi eficiente pentru asigurarea păcii. In şedinţa dela 23 Septemvrie 1949 a sesiunii Adunării Generale a O.N.U., Uniunea Sovietică a propus din nou un program vast şi concret, care urmărea întărirea păcii în lumea întreagă şi care cuprindea: condamnarea pregătirii unui nou războiu într'o serie de ţări, în special în U.S.A. şi în Anglia; condamnarea ca o crimă gravă împotriva umanităţii a folosirii armei atomice şi a altor mijloace de distrugere în masă; interzicerea armei atomice şi stabilirea unui riguros control internaţional în această privinţă; încheierea unui pact pentru întărirea păcii între U.S.A., Marea Britanie, China, Franţa şi Uniunea Sovietică, care poartă principala răspundere pentru menţinerea păcii mondiale şi a securităţii popoarelor. Aceste propuneri paşnice ale Uniunii Sovietice smulg masca de pe obrazul imperialiştilor anglo-americani, care complotează împotriva păcii dintre popoare, dar care ţipă despre « pericolul bolşevic ». Planurile de cucerire a dominaţiei mondiale, nutrite de imperialiştii americani şi de calfele lor britanice, au camuflajele lor ideologice. Nu poţi să te apropii de mase cu o predică făţişă a agresiunii şi a războiului; sunt prea vii încă în mintea popoarelor ororile ultimului războiu, prea a crescut mult maturitatea politică a maselor largi muncitoare, pentru ca aceste predici să-şi poată atinge scopul. De aceea munca de subminare dusă de statele majore, de organele de spionaj şi de informaţie anglo-americane, bucătăria murdară a Wall-Streetului, care calculează în ce proporţie retorta războiului va transforma sângele popoarelor în lingouri de aur pentru monopolurile capitaliste, îşi aleg un vestmânt ideologic corespunzător. Diplomaţia atomică a dolarului cere filosofiei şi sociologiei burgheze să «prelucreze» masele, să le pregătească «ideologic» pentru rolul de carne de tun într'un nou războiu. In conformitate cu aceasta, «trusturile creierului» ale imperialismului descriu politica tâlhărească a anglo-americanilor drept « apărare a civilizaţiei occidentale »; planurile de stabilire a dominaţiei mondiale a imperialiştilor americani sunt prezentate sub firma colaborării internaţionale; programul de l82 D. ŞEPILOV înrobire a Europei este denumit o întrupare a « moralei superioare », etc. Ideologia imperialismului a bătut recordul «rafinamentului în făţărnicia sa respingătoare » (Lenin). «Noua » filosofie a capitalismului, care trebue să acopere politica expansionistă a imperialismului american, constă în ideile otrăvite ale cosmopolitismului, în ideea creării unui stat mondial « supranational », — fireşte sub conducerea imperialiştilor anglo-americani. Sforţările ideologilor reacţiunii imperialiste sunt îndreptate spre răsturnarea şi călcarea în picioare a ideii suveranităţii naţionale şi de stat, spre subminarea sentimentelor patriotice ale maselor, pentru a le frânge astfel voinţa de a se opune agresorilor. Raymond Forthdick, unul din autorii culegerii « Viaţa sau sinuciderea ?» declară că, astăzi, patriotismul a devenit «o forţă de descompunere ». Patriotismul maselor populare s'a ridicat în calea agresiunii imperialiştilor anglo-americani; el trebue înlăturat ca fiind o « forţă de descompunere ». Intr'adevăr, această forţă distruge planurile imperialiştilor. Desvoltând aceleaşi « idei », juristul burghez englez J. Brierley defineşte — în cartea « Dreptul şi statul în teorie şi în practică » (Londra, 1948) — suveranitatea naţională drept un « anacronism periculos », drept principala piedică în calea realizării «comunităţii mondiale ». Lorvin şi alţi economişti americani confirmă aceste declaraţii mincinoase prin ideea că suveranitatea naţională împiedecă « planificarea mondială » şi crearea unei « economii mondiale ». D. B. Ryne, profesor de psihologie la Universitatea din Duke (Carolina de Nord, U.S.A.), încearcă să desfiinţeze ideile de patriotism şi de suveranitate politică a diverselor ţări prin «argumente » psihologice: lumea este un « suprasuflet» psihologic, unitatea în care întregul trebue să domine părţile componente. Pentru a ataca ideile patriotismului şi principiile de libertate şi suveranitate naţională a popoarelor, s'au aliat reprezentanţii celor mai diferite ramuri ale putredei « ştiinţe » burgheze: filosofii şi economiştii, juriştii şi istoricii, literaţii şi publiciştii. După cum se ştie, la congresul dela Haga al «Europei unite » furibundul aţâţător la războiu Churchill a îndemnat şi el să se renunţe la suveranitatea naţională a diverselor state. Socialiştii de dreapta, ca Bevin, şi Blum, Lasky şi Renner — agentura imperialistă în rândurile clasei muncitoare — propagă cu insistenţă ideile cosmopolitismului. Cosmopolitismul a devenit arma ideologică a burgheziei imperialiste anglo-americane şi a aliaţilor ei. Cu mai bine de o sută de ani în urmă, Marx a arătat că « patriotismul burgheziei. . . a degenerat într'o simplă prefăcătorie, din momentul în care activitatea ei financiară, comercială şi industrială a luat un caracter cosmopolit» (Arhiva Marx şi Engels, vol. III (VIII), pag. 355). Cu scopul de a prosti masele populare, burghezia mai poate jongla uneori cu cuvintele «ţară» sau « patrie ». Dar istoria capitalismului atestă că, «atunci când vine vorba de profituri de clasă, burghezia îşi vinde patria şi încheie afaceri comerciale SCUTIERII IMPERIALISMULUI AMERICAN 183 cu indiferent ce străin, împotriva propriului popor» (V. I. Lenin, Op., voi. XXIII, pag. 158). Burghezia a pus întotdeauna mai presus de orice, menţinerea dominaţiei sale de clasă şi a intereselor de clasă. In numele intereselor ei egoiste, burghezia engleză, franceză, olandeză, greacă, etc., este gata să se înrobească şi se înrobeşte « planului Marshall», este gata să calce în picioare suveranitatea naţională, pentru a înnăbuşi cu forţele unite ale imperialiştilor mişcările de eliberare naţională, pentru a paraliza înaintarea victorioasă a comunismului, pentru a asigura securitatea alianţei capitaliştilor din toată lumea împotriva celor ce muncesc. Al doilea războiu mondial şi perioada postbelică au arătat claselor dominante ale lumii vechi nu numai forţă de neînvins a patriotismului sovietic, dar şi forţa patriotismului popoarelor din ţările ocupate de fascismul german, lupta lor îndârjită împotriva ocupanţilor, forţa de neînfrânt a patriotismului •oamenilor muncii din China, precum şi forţa de rezistenţă a partizanilor greci, a oamenilor muncii din Indonezia şi din alte ţări ce luptă împotriva ■ocupanţilor străini şi a « propriei» burghezii, care a trădat interesele poporului. De aci rezultă că predica cosmopolitismului, cu ajutorul căreia ideologii imperialismului vor să submineze sentimentele patriotice ale maselor populare, să desarmeze ideologic şi politic clasa muncitoare în faţa agresiunii imperialiste, constitue o importantă parte componentă a pregătirii ideologice pentru un nou războiu mondial. Reţetele practice, care rezultă din concepţiile de mai sus şi care abunda în publicistica anglo-americană — înlocuirea « statelor naţionale prin universalism », crearea unui «guvern mondial», a « Statelor unite ale lumii», a « federaţiei mondiale » — îşi pun tocmai ţinta de a dezarma masele, pentru a favoriza realizarea planurilor agresiunii americane. Este caracteristic faptul că, în aceste numeroase proiecte, ideologii burgheziei îndeamnă proletariatul să renunţe la lupta de clasă şi să recunoască ideile «general naţionale ». Pentru a-şi da mai multă importanţă, ei mobilizează toate argumentele: dela canoanele filosof iei kantiene şi enciclicele papale, până la deducţiile psihologiei, întreaga minciună şi făţărnicie a înşelătoarei frazeologii despre « federaţia mondială», «guvernul mondial» pe baza imperialismului şi a robiei coloniale, continua ceartă a monopolurilor pentru împărţirea pieţelor, a sferelor de influenţă, etc. sunt cât se poate de vădite. Tovarăşul Stalin ne învaţă că «unirea popoarelor într'o singură gospodărie mondială nu este posibilă decât pe baza principiilor de încredere reciprocă şi de înţelegere benevolă, că drumul pentru crearea unirii benevole a popoarelor trece prin separarea coloniilor de «întregul» «unitar » imperialist, prin transformarea lor în state independente ». {Op., voi. 6, pag. 147). Unirea popoarelor într'o singură gospodărie mondială poate fi realizată numai pe baza nimicirii întregului sistem al imperialismului, pe baza victoriei socialismului. Bine înţeles că, în falsele proiecte ale « sociologilor imperialismului» nu este vorba în realitate de niciun fel de «federaţie mondială ». Este caracteristic i84 D. ŞEPII.OV faptul că, din această aşa-numită federaţie mondială, sunt excluse dinainte Uniunea Sovietică şi ţările de democraţie populară. Astfel vestitul apărător al bombei atomice, prof. Harold Ury, dela Universitatea din Chicago, scrie, atacând Organizaţia Naţiunilor Unite şi argumentând pentru necesitatea creării unui «guvern mondial»: «Cred că nu este posibilă crearea unui guvern mondial, care să cuprindă în acelaşi timp Rusia şi adepţii ei şi democraţiile occidentale. Aşa dar,... nu putem asigura existenţa unui guvern mondial atotcuprinzător ». Mai departe, Harold Ury enumera ţările, care sunt — după părerea sa — « vrednice » de a fi incluse în « federaţia mondială ». Este limpede că e vorba aici de blocul anglo-american şi de acoliţii acestuia. In plus, în ultima vreme, pentru a înlătura cu totul Imperiul britanic, literatura americană atribue tot mai pe faţă şi mai cinic Statelor Unite ale Americii rolul de pretendent unic la dominaţia mondială. Savanţii obscurantişti, care ţipă isteric că secolul XX este secolul Americii îşi argumentează pretenţiile smintite prin considerente referitoare la situaţia geografică specială a U.S.A., sortite, cică, prin legile naturii înseşi, prin «cerinţele moralei », etc., să deţină dominaţia mondială. Un important grup de economişti din U.S.A., printre care profesorii dela Universitatea din Harvard, a întreprins un «studiu » special, care dovedeşte necesitatea de a asigura pentru U.S.A. «conducerea economică a lumii». Ei propun desfiinţarea tuturor barierelor tarifare şi de altă natură, care împiedecă expansiunea U.S.A., pentru a da imperialismului american mână liberă în toate părţile lumii. Ideile geopolitice, scoase din arsenalul propagandei lui Hitler şi Gobbels, se răspândesc acum mult în U.S.A. Nu este o întâmplare faptul că fascistul german Hermann Rauschning, stabilit în U.S.A., predică: să se ţină seamă de greşelile fascismului german (al cărui neajuns ar fi constat în faptul că a încercat să creeze un regim totalitar numai într'un cadru restrâns), să se submineze Organizaţia Naţiunilor Unite, pentru a se crea o nouă « uniune de naţiuni », totalitară, sub conducerea U.S.A. In mesagiul lui Truman din 19 Decemvrie 1945, ideea dominaţiei mondiale a U.S.A. capătă, aşa zicând, o expresie oficială. Mesagiul spune:«Trebue să recunoaştem cu toţii, că victoria pe care am câştigat-o a pus pe umerii poporului american sarcina răspunderii permanente pentru conducerea lumii. Sub camuflajul ideologiei cosmopolitismului, reprezentanţii politicii atomice a dolarului întemeiază planuri de deslănţuire a unui nou războiu împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor de democraţie populară, planuri de creare a unui imperiu mondial american, bazat pe folosirea forţei militare. Acelaş scop de aţâţare a isteriei războinice este urmărit şi de deşănţatul şantaj al ofensivei atomice, întreprins în presa americană. Se ştie că producţia armei atomice şi toate institutele de cercetări ştiinţifice în acest domeniu sunt concentrate în U.S.A. în mâinile câtorva mari monopoluri: trustul chimic Dupont de Nemours, General Electric, Westinghouse, Union SCUTIERII IMPERIALISMULUI AMERICAN Carbid and Carbon. Controlul general este în mâinile uriaşei uniuni a capitalului financiar: grupul bancar Morgan-Mellon. Toate aceste trusturi miliardare realizează profituri fantastice din goana înarmărilor atomice. Ele au subordonat cea mai mare descoperire în domeniul energiei atomice intenţiilor militariste şi au oprit lucrările pentru folosirea energiei atomice-în scopuri paşnice. Aceste monopoluri sunt inspiratorii şantajului atomic,, care sperie pe americani cu tot felul de basme, pentru a motiva necesitatea uriaşei majorări a creditelor militare. Ascultătoare faţă de monopoluri, cercurile conducătoare din U.S.A. şi Anglia sabotează în mod sistematic repetatele propuneri de pace ale U.R.S.S., în legătură cu interzicerea întrebuinţării energiei atomice în scopuri militare. Sub steagul luptei împotriva comunismului, militariştii din U.S.A. şi lacheii lor savanţi cer să se facă o imediată mobilizare totală a economiei U.S.A. (Bernard Baruch), întărind această cerere prin referiri la pretinsul monopol al U.S.A. în domeniul energiei atomice. Sus-amintitul savant obscurantist Harold Ury îndeamnă să se înceapă un războiu « preventiv » împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor de democraţie populară, în care să se folosească bomba atomică. El declară că americanii vor trebui să « supună lumea întreagă, s'o conducă după bunul lor plac şi să nu permită niciunui alt stat de a produce arme pentru un războiu mare ». Dar, din fericire pentru omenire, planurile acestor canibali nu se vor înfăptui. Monopolul U.S.A. asupra armei atomice nu mai există de mult. Comunicatul TASS din 25 Septemvrie 1949 pune capăt şantajului atomic al politicienilor americani şi răstoarnă legenda, intens-propagată de milita-rişti, după care, cu ajutorul bombei atomice, U.S.A. ar putea realiza o nouă ediţie de «blitzkrieg» hitlerist, să obţină o victorie uşoară asupra forţelor democraţiei şi socialismului şi să-şi instaureze dominaţia mondială. Cu toate că U.R.S.S. posedă arma atomică încă din 1947, guvernul sovietic a propus din nou, la 23 Septemvrie 1949 în şedinţa Adunării Generale a O.N.U., să se ia măsuri practice imediate pentru interzicerea necondiţionată a armei atomice şi a altor mijloace de distrugere în masă, exprimând în aceste propuneri dorinţa şi voinţa întregii omeniri progresiste de a lupta pentru pace, pentru libertatea şi independenţa popoarelor. Sabotând sistematic propunerile U.R.S.S. pentru interzicerea armei atomice, cercurile guvernamentale din U.S.A. şi Anglia se demască în ochii tuturor popoarelor ca aţâţători la un nou războiu, ca duşmani înrăiţi ai omenirii. Păturile largi ale maselor muncitoare din America şi din lumea întreagă şi intelectualitatea progresistă din U.S.A. îşi dau seama de ceeace aduce popoarelor «democraţia » de astăzi a U.S.A. Luând cuvântul la 12 Septemvrie 1949, la un banchet progresist, Henry Wallace a spus despre politica actualului guvern al U.S.A.: «Acest guvern s'a consacrat salvării instituţiilor perimate din lumea întreagă prin forţa armelor şi a dolarului. El a transformat jumătate din lume într'un muzeu de regi, imperii, aristocraţie funciară, ierarhie D. ŞEPILOV antică şi carteluri internaţionale, care şi-au trăit de mult traiul». Pentru a fi pe placul stăpânilor lor, monopolurile — spune mai departe Wallace — organele presei şi ale guvernului calomniază Rusia «pentru a prezenta toate organele reacţiunii mondiale în rolul de apărători ai democraţiei şi libertăţii. Noi am văzut cum, sub camuflajul acestei propagande, zeci de miliarde de dolari americani au fost cheltuiţi pentru înarmări şi pentru aventuri militare lipsite de sens. . . Noi am văzut cum leaderii americani, pătrunşi de năzuinţa lor spre bcgăţie şi putere, trădează democraţia în ţara lor şi se amestecă făţarnic în numele democraţiei în treburile interne ale tuturor ţărilor din lume ». Dar nu geopoliticienii maniaci hotărăsc destinele lumii. Astăzi, milioane de oameni simpli înţeleg politica şi ei vor şti să-şi apere interesele. Ideile de « blitzkrieg », de stabilire a « dominaţiei mondiale» a unei singure naţiuni nu sunt noui. Ele sunt luate în întregime din arsenalul hitlerist. Fără a ţine seama de «războiul rece », pornit de reacţiunea din U.S.A. şi Anglia, oamenii sovietici îşi continuă cu încredere munca lor constructivă, urmăresc cu vigilenţă provocările reacţiunii mondiale, întăresc şi desvolta zi de zi forţa statului sovietic şi nu cedează în faţa niciunui fel de şantaj, în faţa niciunei provocări. Al doilea războiu mondial s'a încheiat prin prăbuşirea Germaniei fasciste, care nutrise planuri de dominaţie mondială. Planurile de dominaţie mondială ale anglo-americanilor vor suferi şi ele aceeaşi inevitabilă pieire. # In tendinţa lor de a-şi stabili dominaţia mondială, cercurile imperialiste din U.S.A. nu duc numai o politică de deşănţată expansiune economică şi de înjghebare a unor blocuri militare şi politice îndreptate împotriva U.R.S.S. (Pactul Atlanticului de Nord); ele nu organizează numai reţele de spionaj în multe ţări, folosind în acest scop tot soiul de indivizi de tipul celor din clica fascistă a lui Tito, care a stabilit în Jugoslavia un sângeros regim de Gestapo şi care a desfăşurat, din ordinul stăpânilor săi anglo-americani, o ticăloasă activitate de subminare şi spionaj împotriva forţelor democraţiei şi socialismului din mai multe ţări. In acelaşi timp, cercurile conducătoare din U.S.A. realizează şi un plan*:de largă expansiune ideologică, încercând să adoarmă conştiinţa maselor' populare din ţările marshallizate şi să slăbească voinţa lor de a rezista agresorilor imperialişti. Revista « Time » din 14 Iulie 1948 scrie: « Odată cu adoptarea proiectului de lege pentru crearea Direcţiunii colaborării economice, congresul a hotărît că ideile americane. . . trebue să capete o mai largă răspândire în Europa». Este un fel de « plan Marshall» în domeniul ideologic. Observând cu groază uriaşa forţă de atracţie, pe care o exercită în lumea întreagă ideile comunismului, scutierii intelectuali ai imperialismului american propun stăpânilor SCUTIERII IMPERIALISMULUI AMERICAN '87 lor să desfăşoare « cu o deosebită forţă şi intensitate » « propaganda ideilor americane » peste graniţă. Ei le propun «să aprovizioneze lumea cu idealuri americane ». Dar «idealurile americane » sunt. o predică şi o apologie a aceloraşi idei militariste şi rasiste, a dispreţului pentru om şi a moravurilor de gangsteri. Burghezia nu mai poate să dea naştere niciunui alt fel de idei. Aceste «idealuri americane » sunt garnisite cu sosurile cleioase ale descrierilor sexuale pornografice, cu aventurile unor bandiţi bogaţi şi ale stelelor dela Hollywood, cu descrieri ale moravurilor bandelor de linşaj şi ale acţiunilor criminale făptuite de schizofrenici şi sadici. Condimentate cu asemenea «idealuri», ziarele şi revistele americane, filmele şi radio-emisiunile se revarsă ca un torent murdar asupra ţărilor mar-shallizate ale Europei, pentru a descompune cugetarea şi imaginaţia oamenilor, pentru a întina cele mai elementare norme ale moralei umane şi pentru a crea o atmosferă socială prielnică expansioniştilor de peste ocean. Producţia «ideilor americane» standardizate, mecanismul de uzină al expansiunii ideologice a U.S.A. se află în mâinile «Asociaţiei naţionale a industriaşilor», al cărui nucleu este «Comitetul consultativ special»; din acesta fac parte reprezentanţii a 12 mari trusturi miliardare: Standard Oil of New Jersey, Dupont de Nemours, General Motors, Westinghouse, etc. In vârful piramidei regilor neîncoronaţi ai Americii se află banca Morgan, care controlează un capital de peste 30 miliarde dolari. In mâinile acestui stat major general al forţelor reacţionare şi imperialiste din U.S.A. —sau sub controlul său direct —, se află întreaga «industrie de informaţii» din U.S.A., care formează opinia publică: «imperiul gazetelor», «imperiul revistelor », majoritatea covârşitoare a posturilor de radio, a companiilor cinematografice, a institutelor ştiinţifice, etc. Walter D. Fuller, preşedintele « Asociaţiei naţionale a industriaşilor », este în acelaşi timp preşedintele « Asociaţiei naţionale a editorilor». Morgan este editorul de fapt al unor reviste de largă răspândire ca: «Life», « Collier's », «Time», «Red Book », «American », « Bookman's Home Companion ». In cartea sa, « 1000 de americani », George Seldes arată pe baza unui bogat material de fapte că «industria de informaţii» a U.S.A., care îndeplineşte, supusă, voinţa celor 12 corporaţii miliardare, «este în realitate o întreprindere comercială prostituată, lipsită de răspundere şi care falsifică faptele, un adevărat duşman al poporului american ». Un model tipic al exportului ideologic american este revista « Reader's Digest», reacţionară la extrem, spumegândă de ură împotriva ideilor de libertate, democraţie şi socialism. Această revistă, finanţată de « planul Marshall », şi al cărei tiraj a ajuns după războiu la 11 milioane exemplare, se publică în limbile engleză, spaniolă, portugheză, suedeză, arabă, etc. O ramură a lui « Reader's Digest» în Franţa este « Selection », editat într'un tiraj de milioane şi care se fabrică în U.S.A. D. ŞEP1LOV Mulţi oameni din ţările Europei occidentale îşi dau seama, alarmaţi de puternica intensificare a expansiunii ideologice imperialiste americane. In articolul său, « încă o formă a expansiunii americane în Anglia » (« World News and Views », Nr. 22, 1948) J. Vaddis scrie: «Imperialismul american intenţionează să destrăbăleze nu numai propriul său popor, ci şi popoarele celorlalte ţări». In ultimii ani, importul de literatură americană în Anglia a crescut de cinci ori; 80 la sută din literatura beletristică ce se publică în revistele engleze este de provenienţă americană. Hollywoodul a inundat Anglia cu filme americane, ceeace a provocat o criză serioasă în industria cinematografică engleză. împreună cu stăpânii lor, Attlee, Bevin şi Blum — aceşti lachei ideologici ai capitalului monopolist — calcă în picioare fără ruşine si trădează cultura naţională a ţărilor lor. O parte componentă a expansiunii ideologice a imperialismului american este larga propagandă pentru aşa-numitul « mod de viaţă american ».. Din laboratoarele rău mirositoare ale «industriei de informaţii » din U.S.A., se revarsă asupra ţărilor marshallizate — după cum spune Scaffington Lodge,, membru în parlamentul englez — « o adevărată Niagara de prostii, de sentimentalism, de cinism şi de pornografie eftină, care ascund cititorului America, reală ». Şi aceasta este uşor de înţeles, deoarece aşa-numitul «mod de viaţă-american » înseamnă cele « 60 familii» de miliardari şi cele 15 milioane de şomeri, crizele periodice şi pustiitoare şi uriaşa creştere a criminalităţii, discriminarea rasială a negrilor şi fărădelegile bandelor Ku-Klux-Klanului, ofensiva împotriva învăţăturii materialismului ştiinţific şi şantajul atomic. Actualul « mod de viaţă american » confirmă profundul adevăr al definiţiei pe care o dă Lenin imperialismului american. «Republica democratică a U.S.A. »r scrie Vladimir Ilici, « s'a arătat a fi, în fapt, o formă a celui mai turbat imperialism, a celei mai neruşinate asupriri şi înnăbuşiri a popoarelor mici şi slabe ».. (Op., voi. XXIII, pag. 292). * întreaga desfăşurare a desvoltării istorice confirmă pe deplin ideea că procesele de putrefacţie din cuprinsul lagărului imperialist devin tot mai intense şi că scutierii ideologici ai acestui lagăr nu sunt în stare să mai dea niciun fel de « reţete » pentru salvarea capitalismului, în afara celor împrumutate din arsenalul fascist, a căror ineficientă a dovedit-o istoria. In celebra sa lucrare «Stângismul, boala copilăriei comunismului», V. I. Lenin scrie: « Burghezia poate să se sbată, să turbeze până la inconştienţă, să exagereze, să facă prostii. . . burghezia are atitudinea pe care au avut-o toate clasele condamnate de istorie ». «Dar în toate cazurile şi în toate ţările, comunismul se oţe-leşte şi se desvolta; rădăcinile sale sunt atât de adânci, încât persecuţiile nu-1 slăbesc, nu-i răpesc puterile, ci, dimpotrivă, îl întăresc» (Op., voi. XXV,_ pag- 235). SCUTIERII IMPERIALISMULUI AMERICAN igg Pe întreg globul pământesc se desvoltă şi creşte puternica mişcare a maselor populare, pentru pace, pentru libertatea popoarelor, pentru socialism, mişcare ce răstoarnă planurile sumbre ale aţâţătorilor la războiu. Forţele democraţiei şi ale socialismului, inspirate de marile idei ale lui Lenin şi Stalin, legate prin internaţionalismul proletar, prin solidaritatea frăţească a celor ce muncesc, sunt de sute de ori mai puternice decât forţele reacţiunii şi ale agresiunii. Strajă libertăţii şi democraţiei, păcii şi securităţii popoarelor stă marea Uniune Sovietică, — credincioasă până la capăt principiilor internaţionalismului proletar, bastion puternic şi speranţă a întregei omeniri asuprite. In rândurile frontului unic al tuturor forţelor democraţiei şi socialismului, păşesc ţările de democraţie populară şi marele popor chinez, care, sub conducerea eroicului Partid Comunist Chinez, a creat Republica Populară Chineză. In rândurile acestui front democratic unic se află clasa muncitoare din toate ţările, masele de milioane ale ţărănimii din ţările capitaliste. Sunt atrase tot mai mult la lupta de eliberare naţională popoarele ţărilor coloniale şi forţele progresiste ale intelectualităţii din lumea burgheză. In fruntea frontului de luptă împotriva robiei imperialiste, împotriva aţâţătorilor la un nou războiu şi a ideologiei de jaf a agresorilor merg partidele comuniste, oţelite în lupte, — armata luptătorilor de avantgardă, conştienţi, pentru cauza lui Lenin şi Stalin. Partidele comuniste şi muncitoreşti de peste hotare numără, în rândurile lor, 18 milioane de luptători. Rolul organizator şi influenţa partidelor comuniste în mase cresc pe zi ce trece; în acelaşi timp, scade influenţa socialiştilor de dreapta scizionişti ai mişcării muncitoreşti şi frontului democratic unic. « Nu trebue să socotim întâmplătoare creşterea influenţei comuniştilor », — ne învaţă tov. Stalin. « Ea este un fenomen cu totul normal. Influenţa comuniştilor a crescut pentrucă, în anii grei ai dominaţiei fascismului în Europa, comuniştii s'au arătat a fi luptători hotărîţi, îndrăzneţi şi devotaţi împotriva regimului fascist, pentru libertatea popoarelor ». Astăzi comuniştii sunt luptători tot atât de hotărîţi şi devotaţi împotriva planurilor de instaurare a dominaţiei mondiale a imperialismului american, pentru suveranitatea naţională a ţărilor lor, pentru libertatea şi independenţa popoarelor, pentru triumful ideilor de democraţie şi socialism. Cresc şi se întăresc organizaţiile internaţionale ale clasei muncitoare şi ale tuturor oamenilor muncii, care arată în chip vădit vigoarea principiilor internaţionalismului proletar. Federaţia Sindicală Mondială numără circa 70 milioane membri, Federaţia Democrată Internaţională a Femeilor — 80 milioane, Federaţia Mondială a Tineretului Democrat — 60 milioane membri. Congresul Mondial al Partizanilor Păcii, care a avut loc în Aprilie 1949, a emis manifestul său de luptă pentru independenţa naţională şi pentru colaborarea paşnică a tuturor popoarelor în numele unor organizaţii sociale, .care cuprind 600 milioane de oameni. D. SEP1L0V împotriva politicii şi ideologiei reacţionare a imperialismului american se unesc, deasemenea, toate forţele democratice şi progresiste din Statele-Unite. Grevele hotărîte care au isbucnit în ultimele luni, a muncitorilor companiei aviatice Bandix şi a muncitorilor dela uzinele Ford, dela compania de cauciuc Goodrich, — grevele tipografilor, a companiei de aviaţie Bell şi a companiei maşinilor de cusut, grevele, dela minele de cărbuni şi grevele muncitorilor din industria oţelului arată, toate, o creştere a luptei, clasei muncitoare împotriva jugului monopolist, împotriva legii reacţionare Taft-Hartley. Mai bine de 300 conducători ai sindicatelor, care oglindesc starea de spirit a maselor sindicale, ce se ridică împotriva lacheilor imperialişti de tipul birocraţilor sindicali Green şi Murray, au condamnat pactul Atlanticului de Nord ca pact agresiv. Congresul oamenilor de cultură din U.S.A. pentru apărarea păcii, Confederaţia naţională pentru apărarea drepturilor cetăţeneşti arată şi ele că, în U.S.A., forţele democraţiei se unesc împotriva forţelor reacţiunii şi ale agresiunii. Practica de jaf a imperialismului american şi predicile delirante ale scutierilor săi ideologici se vor termina, inevitabil, printr'un eşec ruşinos. In lumea întreagă creşte o mişcare largă, puternică, profundă şi de neînfrânt pentru pace între popoare, pentru reală democraţie şi pentru socialism. Noui. milioane şi milioane de oameni vin să se aşeze sub marele steag al lui Lenin şi Stalin. TEORIE ŞI CRITICĂ HOR IA STANCU MARIN PREDA. ANA ROŞCULEŢ» Pentru Marin Preda, ultima sa nuvelă << Ana Roşculeţ » poate să fie un punct de plecare. Scriitorul a părăsit de data aceasta satul, ţăranii, pentru lumea mai nouă a oraşului,, a fabricilor, a muncitorilor. In acest început, Marin Preda şi-a ales o temă deosebit de vie şi de frumoasă. Dar în acelaş timp, o temă grea: să urmărească şi să analizeze transformarea unei muncitoare textiliste, care devine fruntaşe în producţie, care se alătură, cu tot sufletul luptei pe care o duce clasa muncitoare. Nu era suficientă o simplă analiză psihologică. Trebuia prins şi înfăţişat tot ceeace contribue azi la făurirea unui om nou, dela schimbările revoluţionare care se petrec în ţara noastră, până la ajutorul cald, apropiat, al tovarăşilor de muncă şi al Partidului. Marin Preda şi-a construit nuvela în jurul unui singur personagiu: Ana Roşculeţ-Celelalte rămân aproape mereu pe planurile din fund, şi chiar atunci când lumina cade, — pentru scurt timp, — asupra lor, totuşi Aurica Muscan, Vica, Tomiţă, Pavel, Ieru-lescu, maistoriţa şi ceilalţi, nu trăiesc decât prin legăturile lor cu eroina centrală. O asemenea construcţie poate fi discutată. Nuvela este în felul acesta închegată strâns. Se poate obiecta că realitatea este sărăcită, îngustată. Problema cea mai importantă rămâne însă alegerea caracterelor esenţiale, creearea unui tip puternic, un personagiu — care să susţie întreaga nuvelă. Ana Roşculeţ se transformă. Devine un om nou. Ajutată de Comitetul de fabrică să-şi găsească o locuinţă, izbuteşte să se despartă de bărbatul care o chinuia şi o umilea, « bocsierul Tomiţă ». învaţă carte, sprijinită de şefa de birou Ierulescu. Ii arată tinerei Aurica Muscan cum trebue să lucreze la război. Ia cuvântul în mijlocul muncitorilor şi vorbeşte despre o nouă atitudine faţă de muncă. E aleasă însfârşit în delegaţia care va pleca la Congresul pentru pace dela Wroclaw. Evoluţia Anei Roşculeţ e mai limpede dacă scoatem în evidenţă contrastele: « Rămasă singură, femeia închise uşa încet, apoi se lungi pe pat şi stătu acolo nemişcată, cu ochii pierduţi în tavan, cu chipul răvăşit şi întunecat, [jlntr'un timp tresări, se ridică pe jumătate şi întinse mâna pe măsuţa de unde luă o oglindă mică, în care se uită câteva clipe, aruncând-o apoi repede la loc, gata s'o spargă. Numai decât după aceea, chipul i se încreţi de ură şi sări jos din pat ». Aceasta este eroina iui Marin Preda, la începutul nuvelei. — Cu chipul răvăşit de ură neputincioasă, repede topită în indiferenţă: « Din crâncenă cum era, faţa femeii se mai linişti, dar curând după aceea, peste trăsături i se lăsă o tristeţă adâncă şi ochii, până acum strălucitori şi hotărîţi, îşi pierdură sticlirea şi încremeniră întunecaţi ». Când ne ducem la ultimele pagini găsim o altă femeie, pe care o bănuiam numai:. HORIA STANCU « Aşteptă câteva clipe şi deodată i se păru că toată lumea din sală gândeşte ca şi ea, este una cu ea, că poate vorbi mai fără teamă. Dar acest simţământ nou, puternic, în loc s'o liniştească, o răscoli de avânt: — ... eu cred că dacă lucrăm cu astfel de metode, abia atunci vom ajuta ca totul la noi să ia avânt şi să ajutăm industriei grele ...» într'o bună măsură Marin Preda a izbutit să pătrundă şi să înfăţişeze cum s'a produs transformarea. Uneori a făcut-o mai atent, mai amănunţit. Altădată, a rămas la -liniile mari. Nu întâmplător îl preocupă pe scriitor atât de mult sufletul eroinei sale, gândurile ei, sentimentele care o însufleţesc. In lungi pasagii accentul cade pe frământările interioare. La început ură surdă, neputincioasă, împletită cu duioşie, cu dragoste maternă pentru fetiţa ei. Revolta instinctivă, a femeii batjocorite şi călcate în picioare: « — Bine, dar mă bate ! Mă omoară cu bătaia! Pentru ce să mă bată? » Dorinţa unei vieţi mai bune a cărei viziune rămâne însă confuză. Aici, în aceste sentimente, găseşte Marin Preda g ermemi viitoarei Ana Rcşculeţ; din ele va răsări energia şi hotărîrea de mai târziu. După ce primeşte sprijinul Comitetului de fabrică —■ i se dă locuinţă în căminul filaturii la care lucra, — Ana Roşculeţ, se desparte de « Tomiţă » printr'un efort de neaşteptată tărie. Izbucnirea urei, atât de multă vreme stăpânită, este totuşi rece. Duşmănia e trădată de duritatea tonului, de simplitatea cuvintelor. Scena e una dintre cele mai puternice ale nuvelei. Autorul o vede clar, în spaţiu, şi dă dovadă, în construirea ei de un accentuat simţ dramatic. Metoda aceasta, de a da înainte uşoare indicaţii din care cresc adevărate conflicte cu rol important în acţiune, o foloseşte autorul şi în alte părţi ale nuvelei. « — Nu fi proastă » (— răspunde Ana prietenei sale care o invitase la cinematograf— ); «nu merg la cinematograf pentrucă nu pot să citesc repede jos şi nu înţeleg nimic din film, zise Ana încet. Se făcu tăcere. Birtaşul se oprise şi el din cântărit nişte carne, şi se uita intrigat spre cele două femei. — Da, Aneta, n'am ştiut. Nu te supăra ». Din vorbele Anei Roşculeţ străbate un sentiment de nemulţumire, conştiinţa unei anumite inferiorităţi care o apasă. Toate vor izbucni în setea de învăţătură, în setea de carte. Rând pe rând sunt prinse etapele pe care trebue să le parcurgă eroina pentru a se perfecţiona, şi această analiză, metodică de cele mai multe ori,Jconstitue încă unul dintre aspectele pozitive ale nuvelei. Marin Preda nu a creat o Ană Roşculeţ', liniară, care să meargă mereu înainte, pe acelaş drum, ci un om în care se amestecă şi contradicţii, în care se amestecă şi puternice urme ale vechei existenţe. Dar urmărind contradicţiile şi reziduurile, scriitorul a trecut, —■ din când în când — peste ceeace este tipic, esenţial. S'a lăsat furat de unele aspecte care i s'au părut mai interesante, tocmai prin caracterul lor particular, şi astfel a ajuns să dea personagiului său trăsături nesemnificative, nepotrivite cu întreaga sa structură psihologică. După ani şi ani de muncă, Ana Roşculeţ, femeia pe care Marin Preda a zugrăvit-o energică, pasionată după ştiinţa de carte, cu dragoste pentru muncă, Ana Roşculeţ care a primit ajutorul cald al Partidului' capătă primul ei concediu de odihnă. Şi acum? « Ultima zi a concediului Ana o petrecu neliniştită. Gândul întoarcerii la lucru nu-i plăcea deloc. Se simţise în acest an mai bine ca niciodată. îşi făcuse o rochie frumoasă de vară şi-şi cumpărase o pereche de pantofi foarte scumpi. « Se îmbrăca şi pleca în oraş unde se plimba ceasuri întregi uitându-se prin vitrine ori urmărind să vadă dacă cucoanele au pantofi mai frumoşi ca ai ei ». Pasagiul e neconvingător, neverosimil, neargumentat nici măcar din punct de vedere psihologic. Conţinutul pe care muncitorii l-au dat primelor concedii de odihnă, a fost cu totul altul- MARIN PREDA: « ANA ROŞCULEŢ » J93 Ana Roşculeţ îşi iubeşte munca.'Este una dintre cele mai bune jlucrătoare ale filaturii. Pe Aurica Muscan, o tânără care abia acum a intrat în fabrică, jjo învaţă meseria, fără urmă de plictiseală, de rutină. — « Ţi-am spus mereu să nu te grăbeşti cu primirea schimbului şi să mă aştepţi şi pe mine. Uită-te 1 Mai sunt două minute. Cum crezi că ai să lichidezi cu ruperea firelor?» Şi ceva mai departe: « — Ia uită-te bine şi vezi cum e trenul de laminaj 1 Nu aici! Ia-o dela cap, o întrerupse Ana împingând-o uşor de umeri. Aurica Muscan se îndepărtă repede cu sculele în mână, şi fără s'o mai ia în seamă pe cealaltă, începu să şteargă cu repeziciune părţile rău curăţate ale maşinii. Când « eleva » ei o întrece, Ana Roşculeţ e sincer mulţumită, e mândră de succesele pe care ea le-a obţinut. Marin Preda a acordat un însemnat loc muncii ca factor activ în transformarea omului. întrecerea socialistă, producţia, depăşirea normelor, noui metode de lucru. Aici însă, apare mai evident decât oriunde în restul nuvelei, insuficienta analiză a realităţii. Şi acţiunea suferă, personagiile îşi pierd din vitalitate. Care este însăşi esenţa nouii atitudini faţă de muncă? De ce Aurica Muscan vrea să lucreze la două maşin^deodată, şijie^ce Ana Roşculeţ o sprijină? Marin Preda nu răspunde pe deplin la aceste întrebări.^El simplifică, reduce la «îndemânarea» Auricăi Muscan. Conştiinţa că ridicarea producţiei contribue la mersul general înainte al ţăriig că acum — şi acţiunea nuvelei este plasată la scurtă vreme după naţionalizare — oamenii lucrează pentru Statul lor, pentru patria lor, apare mai târziu, abia când Ana Roşculeţ începe să vorbească, şi atunci neprecis: « Eu, tovarăşi, eu vreau să vă spun cum se lucrează în secţia noastră. Se lucrează la fel ca pe vremuri, nu s'a schimbat aproape nimic. Şi atunci, cum să mărim producţia şi să începem întrecerile? . . . Eu, tovarăşi, când mi-am dat seama că . . . vreau să spun că nu ştiam ce e cu mine, nu cunoşteam lupta noastră ... Şi când mi-am dat seama şi am pornit, totul era pregătit, şi şcoală, şi tovarăşi care să mă ajute şi totul era organizat . . . Partidul croise drumul ...» Marin Preda a trecut peste faptul de o deosebită valoare, faptul că atitudinea nouă, efortul pentru alte şi alte metode, gândite, de lucru, au la bază conştiinţa de clasă, puternica dragoste pentru patria noastră. Plasarea începutului acţiunii la câteva săptămâni după naţionalizare, alegerea unui nou director dintre muncitori, sunt lucruri schiţate de Marin Preda şi care, ar fi putut fi elemente de valoare ale nuvelei. Dar autorul nu şi-a legat cu destulă forţă personagiile de realitatea politică, economică, socială. Fenomenul e mai evident la eroii secundari, şi cel mai bun exemplar este Aurica Muscan. Cititorul nu o vede trăind, evoluând. Nuvela se încheie grăbit. Ana Roşculeţ e aleasă să plece la Wroclaw. După întoarcere, perspectivele de viitor care se deschid plutesc în vag: « Ana îşi dădu seama că de fapt ea nu făcuse nimic deosebit, fusese numai ajutată să-şi ia vânt şi pricepea că nu trebue să se mai oprească ». Marin Preda pune şi, într'o anumită măsură, rezolvă problema esenţială: transformarea Anei Roşculeţ într'un om nou, văzută ca un fenomen complex, de viaţă. S'a slujit mai ales de analiză psihologică amănunţită, â relevat just rolul muncii. Ne mai rămâne de examinat un aspect, acela al legăturilor dintre oameni, al ajutorului tovărăşesc pe care în momente grele îl primeşte Ana Roşculeţ. Apar aici tipuri de comunişti. Pavel Vasile, preşedintele Comitetului de fabrică, un om simplu, cald, care găseşte calea spre inimile tovarăşilor săi de muncă: «... acest om posomorit deodată şi grav, vorbi cu un glas atât de blând şi de simplu încât tot trupul înţepenit pe scaun i seşînfioră ». Pe Vişan, secretarul Organizaţiei de Partid, îl caracterizează aceiaşi preocupare pentru oameni. Asupra şefei de serviciu Ierulescu, cea care o ajută pe Ana Roşculeţ să înveţe carte, autorul se opreşte mai îndelung. 13 HORIA STANCU Trecând dincolo de schemă, de caracterul depărtat, rece, pe care unii dintre scriitorii noştri îl dau personagiilor care aduc cuvântul Partidului, Marin Preda a făcut din Pavel Vasile, din Vişan, din Ierulescu, oameni însufleţiţi de căldura vieţii, însufleţiţi de cele mai bune sentimente omeneşti. In felul acesta, deşi autorul nu a subliniat cu destulă tărie că Partidul a făurit, printr'un ajutor direct, un om nou, totuşi prezenţa Partidului s'a simţit în întreaga nuvelă. Pentru Marin Preda « Ana Roşculeţ » va fi un punct de plecare. Tema frumoasă, _şi grea> — pe care şi-a ales-o, a căpătat viaţă. Acţiunea s'a închegat. S'au conturat personagiile. Marin Preda poate să-şi lărgească mereu orizontul, să cerceteze cât mai multe aspecte ale realităţii. Şi pasagiile mai şovăitoare, mai neclare, petele de umbră care întunecă din loc în loc figurile eroilor, arată că scriitorul trebue, în acelaş timp,, să se aplece cu grijă neobosită asupra operei sale. MIHA1 NOVICOV eroii pozitivi in opera lui nicolae ostro.vski Prin anii 1935—1936, când Republica Baltică Letonia era încă un stat capitalist, iar locuitorii ei mai sufereau exploatarea şi asuprirea, deţinuţii politici din închisoarea Riga, au trimis o scrisoare lui Nicolae Ostrovski, în care spuneau între altele: « Pavel Corceaghin! — cât de mult iubim noi acest nume! Pavea a devenit al nostru, a devenit cel mai bun şi cel mai iubit tovarăş cu care vrem să semănăm fiecare ». Un an mai târziu, poetul Louis Aragon, acest înflăcărat tribun al luptei revoluţionare a proletariatului francez, scria: « Ostrovski este o întruchipare a bărbăţiei creatoare, a devotamentului pentru cauza muncitoare. Merită să trăeşti pentru ceea ce el a vrut să trăiască, pentru cauza graţie căreia el a reuşit să supravieţuiască într'un mod atât de eroic ». De atunci an de an, numele marelui scriitor sovietic intra mereu mai .temeinic în conştiinţa fiecărui luptător pentru acea cauză pentru care Ostrovski şi-a jertift totul. A intrat în tradiţia noastră de a zăbovi asupra memoriei acestui gigant, la fi ecare aniversare a sa. Şi de fiecare dată omagiul devine purtător de noi semnificaţii. Opera lui Ostrovski este un măreţ tezaur de învăţăminte nu numai pentru cei ce sorb din ea îmbărbătare şi secretul dârzeniei în luptă, dar şi pentru cei care năzuesc a deveni, asemenea lui Ostrovski, făuritori de noi izvoare de îmbărbătare şi însufleţire. Posibilităţile de a extrage concluzii de orientare pentru literatură din opera lui Ostrovski sunt nesecate. Deşi a lăsat doar un singur roman şi abia a putut începe un altul, ambele lucrări oferă prin analiza lor răspunsuri la cele mai variate probleme ce se ridică azi în faţa scriitorilor dornici de a contribui prin lucrările lor la triumful acelei cauze, căreia Ostrovski i-a închinat întreaga sa viaţă. Vom alege — cu acest nou prilej — numai problema eroului pozitiv în romanele «Aşa s'a călit oţelul » şi « Născuţi în Furtună ». Vom începe prin a parafraza cuvintele deţinuţilor politici din Riga, afirmând că pentru fiecare scriitor din tânăra noastră Republică Populară, Ostrovski e cel mai bun tovarăş. La el se duce scriitorul când are de rezolvat o problemă mai grea, de învins un obstacol neprevăzut. Ne vom adresa deci şi noi acestui mare creator, cu gândul de a găsi în opera sa, elementele care ne vor permite să ne apropiem de rezolvarea uneia dintre cele mai arzătoare probleme ale creşterii literaturii noastre. Problema eroului pozitiv a început să frământe din ce în ce mai mult cercurile literare din ţara noastră şi nu numai din ţara noastră. Discuţiile în jurul ei se duc şi în celelalte ţări cu democraţie populară. Ne-au împărtăşit-o în diverse ocazii şi colegii din Bulgaria şi cei din Cehoslovacia, Polonia, etc. 13" 196 MIHAI NOVICOV Se poate deci trage concluzia că nu este vorba de o greutate întâmplătoare în faţa căreia s'ar găsi literatura din R.P.R., ci de o problemă de bază, legată organic de însuşi procesul de întemeiere a unei literaturi de tip nou, inspirată de ideologia clasei muncitoare. Că această problemă există ne-o dovedesc numeroasele cronici şi articole de critică literară în care tot mai des se aud imputări adresate scriitorilor de a nu fi ştiut să zugrăvească cu intensitate personagiile pozitive din operele lor. Analizând proza lui Petru Dumitriu, tov. Ion Vitner arată pe drept cuvânt că în « Duşmănie », «figurile pozitive ale eroilor sunt şterse în timp ce duşmanii ţărănimii muncitoare sunt desemnaţi în contururi nete, caracteristice ». Acelaş critic trecând la « Vânătoarea de lupi )), remarcă în continuare că lipsesc din nuvelă « eroii pozitivi, reprezentanţii adevăraţi ai poporului, care luptă cu dârzenie împotriva uneltirilor chiabureşti. Nici Ion al lui Jura, nici Patru Răduia sau ceilalţi reprezentanţi ai ţărănimii sărace nu sunt ridicaţi,de scriitor până la înălţimea unor eroi autentici». In cadrul unor alte consideraţiuni de ordin general, observaţii asemănătoare face tov. Traian Şelmaru cu privire la «Negura» de Eusebiu Camilar: «...multe acţiuni ale unora dintre eroi nu sunt întotdeauna destul de motivate, altele se precipită în mod nefiresc, devin \neconvingătoare, unele situaţii par deadreptul false ». Criticul se opreşte în special asupra figurii muncitorului Silvestru a cărui prezentare este atât de schematică încât micşorează valoarea romanului ca atare. Observaţii analoage s'au făcut şi referitor la romanul « Desculţ » de Zaharia Stancu şi în legătură cu proza lui Alex. Jar şi pe marginea unei serii de piese reprezentate în ultimii doi ani. Până şi într'o piesă atât de reuşită ca «Iarba Rea» a lui Aurel Baranga, personagiul cel mai pozitiv, Marin Marin, pare câteodată palid, mai slab conturat decât adversarii săi ideologici. In nuvelistică îndeosebi, problema se pune cu toată ascuţimea, eroii pozitivi fiind în cele mai dese cazuri doar schiţaţi, neisvorând din realitate, din viaţă. Nu vrem să spunem că nu s'au făcut progrese şi în această direcţie, că au se semnalează şi aici începuturi promiţătoare împreună cu tov. Ion Vitner vom menţiona ultimele două navele ale lui Petru Dumitriu — « 100 de km » şi « Nopţile din Iunie » — ca fenomene literare remarcabile tocmai prin pasul înainte făcut de scriitor în zugrăvirea eroilor pozitivi. Tot aci trebue să amintim şi despre personagiile din « Minerii» care deşi confuze şi declamatorii în unele scene, se ridică totuşi în altele până la înălţimi impresionante, prin întruchiparea acelui spirit nou, care se naşte şi se desvoltă în omul nou odată cu desfăşurarea bătăliei pentru socialism. începuturile de rezolvare nu schimbă însa datele fundamentale ale problemei, ci dimpotrivă subliniază abia necesitatea de a o transforma într'o temă de discuţie literară. Problema eroului pozitiv e una dintre cele mai însemnate pentru creşterea unei literaturi puse în slujba clasei muncitoare, pentru însuşirea şi valorificarea metodei realismului socialist. In raportul său asupra revistelor « Zvezda » şi « Leningrad », A. A. Jdanov sublinia importanţa acestei probleme, punând în faţa scriitorilor sarcina de a descrie înaltele însuşiri ale oamenilor sovietici, de « a înfăţişa poporul nostru nu numai aşa cum este azi. dar a-l privi şi aşa cum va fi mâine ». Viaceslav Mihailovici Mjlotov, subliniind în raportul său din 6.XI.1948 progresele realizate de literatura sovietică, adăoga: « Literatura, cinematograful şi alte forme ale artei, noastre, se îmbogăţesc tot mai mult cu opere care desvălue în eroii lor sensul ideologic al evenimentelor şi al muncii oamenilor epocei sovietice ». EROII POZITIVI ÎN OPERA LUI NICOLAE OSTROVSKI 197 Urmează de aci că meritul principal al literaturii sovietice constă tocmai în rezolvarea justă şi rodnică a problemei eroului pozitiv, rezolvare care i-a permis să înţeleagă în adâncime pe oamenii epocii noui, pe eroii care au construit socialismul şi construesc comunismul. C. C. al P.M.R. a subliniat de asemenea problema eroului pozitiv atunci când — în salutul său adresat conferinţei scriitorilor — le cerea acestora să arate « cum în procesai luptei pentru transformarea societăţii şi construirea socialismului se naşte in ţara noastră omul nou — omul socialist». Importanţa deosebită care se acordă problemei eroului pozitiv rezultă din însăşi structura literaturii, ca un sector al frontului ideologic. Materialul de bază. al literaturii sunt oamenii. Literatura este întotdeauna o înşiruire — realizată cu mijloace artistice — a unor tablouri din viaţa oamenilor. Oamenii adică personagiile, tipurile descrise de scriitor sunt aceia care populează tema aleasă, acţionează în sensul ales pentru a da viaţă unei idei, iar prin faptele, suferinţele, frământările lor, construesc subiectul cu ajutorul căruia îşi realizează tendinţele scriitorul. Dacă oamenii — adică personagiile nu trăiesc, sunt schematici, anemici, artificiali, se prăbuşeşte întreaga operă literară, se risipesc fără a da rod intenţiile scriitorului. Pe de altă parte, este evident că pentru a deveni purtătoare a ideilor şi năzuinţelor clasei muncitoare, literatura trebue să dea tipuri care să comunice cititorilor — prin viaţa, părerile şi faptele lor — aceste idealuri şi năzuinţe. De unde se naşte însă greutatea? De ce rezolvarea acestei probleme, atât de simplă şi evidentă în aparenţă, întâmpină greutăţi? Eroul pozitiv a existat în literatură încă dela începuturile ei. El nu a apărut însă întotdeauna în aceleaşi vestminte, nu a fost zugrăvit cu aceleaşi metode. Literatura romantică cunoştea mai ales o predilecţie deosebită pentru personagii mari, excepţionale. Erau atât de excepţionale încât spărgeau cadrele realităţii, apăreau în ochii cititorilor, ca nişte plăsmuiri ale fanteziei scriitorilor şi nicidecum oameni vii. îndreptarea literaturii pe făgaşul realismului determină şi evoluţia personagiului pozitiv. El se coboară pe pământ şi tinde a întruchipa ceea ce e mai frumos şi mai valabil în realitatea înconjurătoare. El nu poate însă depăşi cadrele realităţii. Aici tre-buesc căutate determinantele limitelor înlăuntrul cărora se mişcă eroii pozitivi ai literaturii burgheze. Reprezentanţii cei mai luminoşi ai acestora au fost daţi de literatura realistă rusă a secolului al XIX-lea, unde au apărut tipuri puternice de oameni animaţi de idealuri nobile, capabili să se jertfească în întregime pentru aceste idealuri. Astfel este de pildă Rahmetov din romanul « Ce-i de făcut? » de Cernîşevski, care a avut o mare înrâurire asupra formării generaţiilor ulterioare de revoluţionari. însăşi după propria mărturisire a lui Cernîşevski, Rahmetov este un om excepţional. Rezultă că şi acest mare gânditor democrat revoluţionar şi-a găsit eroul pozitiv în afara cadrelor obişnuite ale realităţii. Aşa zisa « viaţă cotidiană » — refuza cu îndărătnicie să ofere tipuri de eroi care să aibe şi calităţi excepţionale şi o legătură trainică cu realitatea vieţii. Motivele insuficienţei trebuesc căutate în însăşi condiţiunile societăţii burgheze. Ele au dat naştere şi tânărului visător plin de cele mai minunate năzuinţe, dar incapabil să întreprindă ceva pentru înfăptuirea lor, şi omului desamăgit, dispreţuitor faţă de realitatea înconjurătoare şi plin de propria sa superioritate — şi tipului desechilibrat, ros de contradicţii interne. Literatura burgheză punea personagiile sale în faţa unor probleme de nerezolvat şi reliefa superioritatea lor doar prin refuzul de a se supune mediului. Conflictul caracteristic unor atari situaţii, prin care se manifestă personagiul pozitiv în literatura burgheză, de aici îşi trage origina. Omul era mereu pus în situaţia de a alege între «interesul personal» şi «datorie». Descrierea acestei lupte interne constituia de obiceiu firul 198 Ml HA] NOVICOV călăuzitor al operei. Cele mai frumoase tipuri pozitive ale literaturii burgheze pe acest fundament au fost construite. Frumuseţea lor reiese în special din vigoarea cu care opun rezistenţă influenţelor înăbuşitoare ale realităţii burgheze şi reuşesc să-şi păstreze neîntinat chipul moral, în vâltoarea patimilor şi viciilor specifice societăţii capitaliste. Conflictul apărea deci în literatură fie sub forma unei ciocniri între aşa numita « societate » considerată abstract şi «individ », fie sub forma unui proces de conştiinţă. După cum am mai spus, limitele acestea au fost determinate de societatea burgheză însăşi. Ele reflectă ideologia clasei burgheze ca atare, clasă care nu se putea ridica dincolo de problemele înăbuşirii individului de către mediul (capitalist) pentrucă îi lipsea o perspectivă mai largă asupra misiunii omului în general. Circumscrisă la problemele intereselor personale, această literatură nu putea să pună în faţa eroilor săi decât problemele legate într'un fel sau altul de acest cerc îngust de probleme. Ea reuşea din când în când să le anime cu tendinţe de evadare, însă nu putea să dea nici un fel de fundament ideologic acestor evadări. De aci decurge, ca o consecinţă inevitabilă, şi degenerarea eroului pozitiv în literatura decadentă odată cu intrarea sistemului în faza lui de putrefacţie. Literatura burgheză de azi se caracterizează, din ce în ce mai mult, prin absenţa totală a eroului pozitiv, vechiul proces de conştiinţă fiind înlocuit tot mai mult cu ciocniri între diverse porniri deopotrivă de abjecte şi respingătoare. Cu totul altfel se pune problema pentru o literatură bazată pe ideologia proletară. Ea reflectă viaţa şi năzuinţele unei clase care a depăşit limitele mentalităţii omului burghez tocmai prin aceea că s'a ridicat împotriva lumii bazată pe domnia nestingherită a interesului personal. Eroul pozitiv al clasei muncitoare nu mai e un prizonier al societăţii capitaliste şi deci al mentalităţii ei, ci dimpotrivă, un luptător împotriva acestei societăţi, iar atunci când învinge, devine un constructor al unei societăţi noui, bazată pe negarea capitalismului, pe înălţarea principiului datoriei colective şi solidarităţii umane. Gorki ne-a dat primii eroi pozitivi, revoluţionari îr. « Mama ». Pavel Vlasov şi bătrâna Pelaghea nu sunt simpli revoltaţi izolaţi împotriva unei societăţi abstracte şi nici oameni roşi de contradicţii interne. Sunt şi ei revoltaţi, dar împreună cu majoritatea societăţii, împotriva minorităţii uzurpatoare şi nu pot avea procese de conştiinţă pentrucă le este complectamente clară calea pe care au datoria să meargă, calea comună tuturor acelora care sunt revoltaţi împreună cu ei. Eroul pozitiv de tip nou, s'a născut astfel, odată cu literatura realismului socialist şi s'a desvoltat împreună cu el, în Uniunea Sovietică. Părintele realismului socialist Maxim Gorki, a pus, nu o singură dată în faţa scriitorilor sovietici, într'un mod principial şi ascuţit, datoria de a descrie în operele lor, aceşti oameni de tip nou, de a înlocui prin problemele acestor oameni suferinţele nesemnificative ale personagiilor de tip vechiu. Ostrovski a subliniat, vorbind despre proiectele sale în legătură cu romanul « Născuţi in Furtună », că ele au fost în mare măsură determinate de dorinţa de a răspunde acestui îndemn al lui Gorki care cerea scriitorilor « să înceteze de a scormoni în ei înşişi si de a descrie oameni de acţiune, caractere mari, să zugrăvească chipul romantic al luptătorilor care să poată sta oricând ca o pildă vie în faţa tineretului ». Este întrucâtva explicabilă greutatea şi timiditatea pe care o resimt scriitorii dela noi, mai ales cei educaţi în spiritul literaturii şi ideologiei burgheze, în faţa unui asemenea erou. Pentru zugrăvirea lui, vechile calapoade sunt evident neputincioase. De aici şi problema ca atare, şi afirmaţiile greşite cum că zugrăvirea unui erou pozitiv de tip nou, nu oferă elemente suficiente pentru construirea unui conflict literar valabil. Opera lui Ostrovski reprezintă o desminţire categorică a unor atari afirmaţii şi totodată o pildă minunată de zugrăvire vie, puternică şi convingătoare a unor eroi pozitivi de tip nou. EROU POZITIVI ÎS' OPERA LUI NICOLAE OSTROVSK1 199 Studiul acestei opere ne va permite să înţelegem mai just cum trebue pusă şi rezolvată faimoasa problemă a « conflictului literar ». Este oare opera lui Ostrovski lipsită -de conflicte? Simpla formulare a unei atari întrebări este ridicolă. Conflictul, ciocnire între forţe, încordarea puternică a voinţei pentru învingerea greutăţilor, frământări febrile pentru înlăturarea obstacolelor — acestea sunt doar principalele elemente constitutive ale operei lui Ostrovski. Este adevărat însă că aceste ciocniri şi frământări nu seamănă nici cu cele ale lui Raskolnikof şi nici cu cele ale eroilor romantici. Nu seamănă întru cât se nasc si cresc, se amplifică, pe solul unei alte realităţi. Orice operă literară este o înşiruire de tablouri ale vieţii umane. Conflictul trebue să se nască deci din ele, el nu poate fi adus din afară în realitatea observată. El trebue smuls de către scriitor din însăşi realitatea înconjurătoare şi amplificat cu ajutorul imaginaţiei creatoare pe linia dezvoltării acestei realităţi. Numai atunci conflictul va fi real, va pasiona şi va convinge. Realitatea pe care o descrie Ostrovski, adică aceeaşi realitate pe care noi o trăim — ce-i drept în alte condiţiuni istorice — în R.P.R., este, prin structura ei generatoare de conflicte, de altă natură. Dacă pentru burghezie conflictul caracteristic era acel între indivizi izolaţi şi opuşi unul altuia care se încăerau pentru împărţirea prăzii, pentru proletariat, conflictul de bază este lupta pe care o duce pentru construirea societăţii socialiste, lupta pentru sfări-marea obstacolelor ce se pun în calea acestei construiri, iar apoi pentru desăvârşirea ei. Conflictul este deci între o colectivitate animată de scopuri comune şi forţele care se :găsesc în afara ei. De aici decurge concluzia că o operă literară animată de ideologia clasei muncitoare poate fi numai atunci valabilă când conflictele zugrăvite în ea au la bază şi se hrănesc din acest conflict fundamental. Este evident că în asemenea împrejurări conflictul nu poate fi nici real, nici convingător, când un scriitor împrumută din arsenalul vechi, procese de conştiinţă şi antinomia om — societate — şi astfel înarmat, porneşte în explorarea realităţii noui. Conflictul fundamental al realităţii zilelor noastre este conflictul între marile forţe sociale. Oamenii participă la această luptă, viaţa lor se identifică cu ea şi ca atare nici conflictele lor personale nu pot fi înţelese şi înfăţişate în afara conflictului celui mare. Conflictele şi frământările personale izvorăsc ca o necesitate, ca o consecinţă logică a ■marilor ciocniri între forţele societăţii. Opera lui Ostrovski te cuprinde, te entuziasmează, te pasionează, tocmai pentrucă personagiile descrise luptă cu înverşunare, cu excepţională intensitate şi dârzenie, dar nu pentru realizarea unor interese meschine de amănunt, ci pentru o cauză comună, pentru a face să crească necontenit în eficienţă contribuţia fiecăruia în ansamblul luptei. Nu este nimic artificial, nimic lucrat, nimic impus din afară în zugrăvirea acestor personagii, tocmai pentrucă situaţiile în care sunt puşi să acţioneze, nu sunt construite artificial pentru a da prilej eroilor să-şi definească cutare sau cutare atitudine, ci sunt -aşa cum o cere literatura, tablouri vii ale vieţii umane în desvoltarea ei revoluţionară. Romanul « Aşa s'a călit oţelul » a apărut în traducere engleză sub titlul « Naşterea eroului ». Această inovaţie reflectă neîndoios o realitate. Ostrovski şi-a propus şi a realizat •cu măestrie sarcina de a arăta cum realitatea revoluţionară a crescut eroi. Procesul se confundă însă cu desvoltarea realităţii ca atare. Pas cu pas observăm cum creşte, odată cu ■coacerea şi desvoltarea revoluţiei, tipul eroului. Pavel Corceaghin simte, dela vârsta de 13 ani, cum creşte în el ura împotriva exploatatorilor şi a stărilor impuse de ei. Pentrucă dela vârsta de 12 ani, el se ciocneşte de cruzimea şi batjocura acestora, dela vârsta de 13 ani este nevoit să tragă consecinţele acestei cruzimi şi batjocuri. Este dat afară din şcoală, pus apoi să lucreze 34 ore în şir, .bătut, flămânzit. Tot aşa de firesc se naşte contactul lui Pavei Corceaghin cu mişcarea revoluţionară, vizita lui Juhrai în casa fratelui său, aşteptarea înfrigurată de către tine- MIHAI NOVICOV rii muncitori a Armatei Roşii. Umilinţele pe care le îndură băiatul dela un fecior de nobil, cu prilejul unui sentiment de dragoste ce se înfiripă în sufletul său, problemele pe care începe să şi le pună în vâltoarea războiului civil, simpatia crescândă [pentru oameni ca Juhrai, toate acestea duc inevitabil spre primul act eroic —• salvarea conducătorului bolşevic. Ceeace urmează se înlănţuie tot atât de firesc: participarea în lupta, ue pe front a Armatei Roşii, frământarea febrilă din primii ani de reconstrucţie, apoi contactul cu problemele ideologice şi în sfârşit, marea încercare a bolii care 1-a imobilizat. Tot astfel ne apar şi eroii din « Născuţi în Furtună ». Faptele lor pline de abnegaţie sunt expresiijfireşti ale atitudinii lor de oameni născuţi în furtuna revoluţionară. Raymond devine conducătorul Comsomolului din oraş pentrucă întreaga lui tinereţe s'a desfăşurat în condiţiunile unei crunte exploatări, pentrucă de tânăr, ca fiu al unui deţinut politic, fusese pus în faţa situaţiei de a răspunde întrebărilor legate de cauzele mizeriei în care se zbătea. Andrei Ptaha comite un act de eroism înălţător pentrucă şi inimii sale « ti este dor de adevărata vitiţă ». Tot atât de simplu şi firesc vin în revoluţie Sara şi Pşenicec. A pune problema participării lor la lupta"revoluţionară deasupra oricăror interese personale, este pentru ei tot atât de firesc ca şi a mânca, a dormi, etc. Revoluţia este viaţa lor. Activitatea revoluţionară apare astfel tocmai ca acea viaţă bogată şi intensă înlăuntrul căreia se nasc cele mai puternice conflicte. Tot atât de firesc ea pune în faţa eroilor probleme grele, care, pentru a putea fi rezolvate cer o încordare sufletească de o intensitate excepţională. Din ele şi prin ele, cresc eroii lui Ostrovski. Din ele şi prin ele, devin modele noui de tineret. Unui personagiu pozitiv al unei literaturi a epocei de construire a socialismului i se cer două însuşiri fundamentale. Pe de o parte, să fie adevărat, să convingă prin comportarea şi prin faptele sale obişnuite, fireşti, pe de altă parte, să depăşească ceea ce se numeşte în vorbirea curentă « obişnuitul», să fie într'un anumit sens, un personagiu excepţional, adică înaintaş, care prin exemplul său să împingă înainte creşterea oamenilor în general. Eroii lui Ostrovski întrunesc de minune ambele însuşiri. Dacă încercăm să ne închipuim cum au trăit şi s'au mişcat în viaţă, Pavel Corceaghin şi Serghei Burjac, Juhrai, şi alţi eroi din « Aşa s'a călit oţelul » ca şi Raymond, Andrei şi ceilalţi tineri din « Născuţi în Furtună», ne dăm seama* îndată că avem în faţă tipuri de oameni excepţionali puternici, dârzi, oameni dintre cei mai buni ai generaţiei lor, oameni care au fost luaţi drept pildă şi au arătat drumul miilor de oameni din jurul lor. Totodată însă persona-giile lui Ostrovski sunt calde şi umane. Nimic nu-i rupe de viaţă. Nimic nu este artificial şi lucrat în zugrăvirea lor. Orice moment, orice gest, orice atitudine, orice fapt eroic apare ca o consecinţă firească a însuşirilor pe care eroul le-a căpătat şi le-a desvoltat în vâltoarea Revoluţiei. Citind paginile lui Ostrovski simţi puternic convingerea că eroii lui n'ar fi putut să acţioneze niciodată altfel decât au acţionat. Opera lui Ostrovski capătă o excepţională valoare literară tocmai prin împletirea celor două calităţi amintite. Rezultatul nu se obţine însă nicidecum cu ajutorul vechilor metode de zugrăvire a eroului pozitiv. Eroii lui Ostrovski nu se consideră izolaţi şi apăsaţi de o misterioasă « societate » î n general. Intensitatea vieţii lor interioare nu decurge în nici un fel din vreun proces d e conştiinţă. Dimpotrivă, eroii aceştia sunt un model de claritate şi orientare rectilinie a conştiinţei. Explicaţia este analoagă celei pe care am dat-o în cazul « Mamei ». Ostrovski este un mare elev al marelui Gorki. Eroii lui Ostrovski sunt aşa cum au fost descrişi, pentrucă ei se identifică cu marele conflict de clasă, cu lupta maselor pentru o viaţă mai bună. De aci se desprinde, după părerea noastră, principalul învăţământ şi în problema care ne interesează. Realitatea revoluţionară, avântul revoluţionar, au plăsmuit în aşa fel sufletele acestor eroi încât în ele nici nu s'ar putea naşte înclinarea spre căutări de- EROII POZITIVI ÎN OPERA LUI NICOLAE OSTROVSKI 201 şarte, procese de conştiinţă, şovăieli şi îndoieli. Ceea ce însă nu numai că nu a sărăcit conţinutul vieţii lor sufleteşti ci dimpotrivă l-a îmbogăţit, pentrucă numai prin eliminarea unor atari frământări sterile — caracteristice omului educat sub influenţa ideologiei burgheze — s'a curăţat drumul identificării sufleteşti cu lupta revoluţionară a proletariatului. Oare putem să ne închipuim ceva mai bogat, mai frumos, mai plin de cele mai îndrăzneţe conflicte decât această realitate a celei mai măreţe transformări din câte a cunoscut vreodată istoria ? Frământările sterile, procesele de conştiinţă şi alte elemente constitutive ale personagiului pozitiv din literatura burgheză, sunt acele obstacole care-1 împiedică şi pe scriitor-să deschidă larg fereastra creaţiei sale în spre realitatea revoluţionară şi să soarbă din ea. bogăţia de nesecat a unui nou conţinut de viaţă. Ori, nu încape îndoială, că din acest punct de vedere, personagiile unui autor sunt mai întotdeauna descrise după chipul şi asemănarea lui. Mentalitatea lumii burgheze, iată obstacolul care împiedică pe scriitor să zugrăvească cu intensitate eroii pozitivi de tip nou. Calapoadele vechi sunt aci neputincioase. Nu poţi să foloseşti măsuri vechi pentru fapte noui care întrec de zeci, de sute de ori aceste măsuri. Personagiul pozitiv trebue să se nască din viaţă ca atare şi metodele pentru zugrăvirea lui de asemenea tot produse ale vieţii trebue să fie şi nu pot fi scoase din arsenalul unei literaturi depăşite. Iar scriitorul — asemenea lui Ostrovski — va şti să rezolve aceste probleme, numai în măsura în care va reuşi el însuşi să se identifice cu această viaţă nouă, să înţeleagă, în adâncime, sensul desvoltării ei revoluţionare. De altfel Ostrovski nu s'a mărginit numai a ne da modele. Prin articolele, discursurile şi scrisorile sale el ne-a lăsat moştenire şi nenumărate consideraţiuni preţioase pentru întemeierea teoretică a soluţiei preconizate: « A făuri în cărţile lui chipul tânărului revoluţionar al epocei noastre, al epocei revoluţiei proletare — spunea Ostrovski în 1935 — este o chestiune de onoare pentru scriitorul sovietic ». Nu odată a revenit Ostrovski la această temă, căutând să lămurească din exemplul propriei sale vieţi cum trebue să fie acest « erou ale epocii revoluţiei proletare ». II vede oare lipsit de viaţă personală, rigid, schematizat? Nicidecum. Victoria clasei proletariatului se identifica în gândirea lui Ostrovski cu bucuria vieţii, cu fericirea. Numai că altul este conţinutul pe care-1 dă Ostrovski fericirii. El nu poate concepe fericirea, individului în afara luptei şi efortului colectiv al clasei, al poporului. Identitatea între pornirile personale şi marele sens general de desvoltare a istoriei, iată care este, după Ostrovski, secretul nou al fericirii, secretul înălţării omului, perspectiva principală a eroului Revoluţiei proletare care-1 deosebeşte de toţi eroii epocii trecute. « Tragedii personale vor exista şi sub comunişti» — spunea Ostrovski — «însă viaţa va fi mai frumoasă prin aceea că omul va înceta să trăiască o viaţă personală nedreaptă »- « Tovarăşii noştri nu sunt eroi pentru o oră — îşi desvoltă el mai departe gândul — suferinţele lor personale trec pe al doilea plan, cea mai mare dramă a vieţii lor ar fi încetarea luptei». Vorbind apoi despre el însuşi, Ostrovski oferă, poate cea mai strălucită pildă, a unei asemenea atitudini: « Pentru mine, fiecare zi de viaţă înseamnă noui şi enorme suferinţe. Am în spate 10 ani de o asemenea viaţă şi voi vedeţi zâmbetul meu, e mereu plin de bucurie şi sinceritate. In ciuda suferinţelor, eu trăiesc prin nemărginita bucurie a victoriilor ţării noastre. « Nu există un lucru mai frumos decât să-ţi învingi suferinţele. Nu numai să respiri (şi acest lucru este minunat) dar să lupţi şi să învingi». Eroii pozitivi ai lui Ostrovski sunt oameni care se comportă în viaţă după acelaş principiu, iau — cum s'ar zice — pildă dela autorul lor. 202 MIHAI NOVICOV « Fără lacrimi, tovarăşe — spune un muncitor condamnat la moarte în « Aşa s'a călit oţelul »> — plângeţi aci ca să na plângeţi acolo, nu este nevoie să facem plăcere acestor câini sângeroşi, de omorit tot ne omoară, cel puţin să murim aşa cum se cuvine. Să nu se târască nimeni în genunchi! Tovarăşi, ţineţi minte, să murim cum se cuvine! o. Este unul din nenumăratele mesagii de viaţă nouă de care este plină opera lui Ostrovski. Omul apare construit în dimensiuni noui, care-i permit să învingă până şi cel mai înfricoşător duşman de întotdeauna al omului — moartea. « Lucrul cel mai de preţ pe care-l are omul este viaţa, ea ţi se dă o singură dată şi trebue trăită în aşa fel încât să nu simţi durerea chinuitoare pentru anii trăiţi fără nici un scop, să nu te roadă ruşinea pentru un trecut mârşav şi meschin şi pentru ca murind să poţi spune: întreaga viaţă şi toate forţele au fost date cauzei celei mai frumoase în lume: luptei .pentru eliberarea omului», Cuvintele acestea au devenit un fel de cuvânt de ordine pentru orice tânăr sovietic şi, tot mai mult, pentru orice luptător pentru pace, progresul şi fericirea omenirii, în orice colţ al lumii s'ar găsi el. Nu încape îndoială că acest îndemn este bogat în semnificaţii şi pentru scriitori, şi tot din el vom trage ultimul răspuns în problema care ne preocupă. Un personagiu pozitiv de tip nou, un erou din epoca de construire a socialismului,' omul nou, crescut în procesul luptei pentru transformarea societăţii şi a construirii socialismului, nu poate să se ridice decât pe fundamentul moral indicat de Ostrovski: « A şti să-ţi dai viaţa şi toate forţele, cauzei celei mai frumoase din lume, luptei pentru eliberarea omului». Dacă scriitorul se va identifica în aşa măsură cu această luptă încât va descifra până la capăt forţele care o împing, este imposibil să nu găsească în vâltoarea ei eroi reprezentând aceste forţe, personagii care, evident, nu vor fi frământate nici de interese personale, nici de procese de conştiinţă, ci numai şi numai de felul în care pot şi trebue să-şi mărească necontenit efortul lor personal, înlăuntrul unui uriaş efort colectiv. In cuvântarea sa din 6 Noemvrie 1949, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, Secretai General al P.M.R., vorbind despre succesele importante reputate în mersul ţării noastre spre socialism, a arătat că aceste succese se datoresc, în afara sprijinului şi ajutorului Uniunii Sovietice, « entuziasmului creator care a cuprins masele muncitoare dela noi, eliberate de exploatare, conştiente că ele au devenit stăpâne pe fabrici, că ele formează azi clasa conducătoare şi dominantă din ţara noastră ». Vorbind mai departe despre îmbunătăţirea nivelului de trai al oamenilor muncii, drept rezultat al acestor factori determinanţi, tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej, a scos în evidenţă că « tinerii din ţara noastră îşi pot permite azi visurile cele mai îndrăzneţe, ■cu siguranţă că le vor vedea înfăptuite ». Iată cum se ridică, din cuvintele Secretarului General al Partidului, realitatea revoluţionară nemărginit de frumoasă din care se nasc şi se desvolta ca minunate flori ale celui mai rodnic sol, acele caractere noui şi puternice de care are nevoie literatura noastră. Scriitorul are datoria de a le zugrăvi în opera sa, de a trimite prin ele un mesagiu de mobilizare şi înălţare întregului popor. El vrea s'o facă azi, în R.P.R. Caută căi pentru a o putea face cât mai bine, pentru a învinge obstacolele ce-i stau încă în drum. Cel mai bun şi cel mai iubit tovarăş, scriitorul Ostrovski — omul care a învins moartea — îi întinde peste ani o mână de sprijin şi zice: « — Scriitorule, nu căuta soluţii pentru învingerea greutăţilor în afara vieţii cufun-dâ-le în viaţă, identifică-te cu ea, trăieşte cu toată intensitatea vieţii tale personale, lupta de revoluţionar a tuturor, şi atunci este imposibil să nu găseşti răspunsuri la întrebările care te frământă ! » * J. POPPER revolta socială în poezia lui coşbuc « INSTIGATORUL » In toamna anului 1907, în timpul groaznicelor represiuni care pârjolesc satele noastre răsculate, lăsând în urma lor zeci de mii de morţi, burghezo-moşierimea îşi aminteşte deodată, că poetul George Coşbuc nu e numai «vesel» şi « senin», ci că o duşmăneşte cu patimă, că a scris pentru cei mulţi şi obiiduiţi de pe ogoare, că le-a aţâţat mânia, i-a chemat la răscoală împotriva stăpânilor. Coşbuc e acum stigmatizat ca un «instigator»1), ca unul din marii vinovaţi ai răscoalelor ţărăneşti. Nici nu se putea altfel. Termenul este adevărat şi el constitue un titlu de glorie al poetului. Atunci când Coşbuc, pe care, după cum am văzut, mizeria maselor îl făcea să sufere adânc şi care clocotea de revoltă împotriva legii ce «nu cunoştea pe nimeni», a legii ne-păsătoare în faţa mizeriei, va trece în Regat, el nu va avea, păşind în saloanele burghezo-moşierimii, doar o reacţie de dezaprobare, un obscur sentiment de repulsie « mocănească », precum Slavici. Pe el nu-1 vor irita manierele apusene şi luxul orbitor pentrucă ele îi vor provoca un complex de inferioritate, ci pentrucă prin ele va vedea o clasă socială duşmană, clasa din care se recrutau « tiranii » urîţi, pentrucă el va şti că fastul acestei clase se sprijină pe mizeria mulţimilor. Nu panica semănătoristă îl va cuprinde pe Coşbuc în oraşul străin, ura pentru orăşean ca atare şi regretul idilic pentru < sat », ci ura pentru marea burghezie şi aristocraţie, mereu prezentă alături de dragostea sa pentru masa ţărănimii muncitoare. Mai târziu Iorga va cere, prin « Semănătorul», discipolilor săi, ca pe cărţile lor să cadă deopotrivă «lacrima înaltei, bogatei doamne şi a sătencei». Dar Coşbuc va vorbi altfel cu «înalta doamnă ». Fiul unui popor de luptători, adeptul unei filozofii optimiste şi eroice a vieţii, nu poate să sufere blazarea elegantă a cucoanei din lumea mare: Ah cât eşti de frumoasă doamnă, Când stăm de vorbă amândoi, Dar mai ales când spui blazată Că viaţa asta e noroi- 2) l) V. Arion, Pagini din timpul răscoalelor ţărăneşti. *) Cântec XI, în «Balade şi idile », ed. Socec, 2C-4 J. POPPER In «Duşmancele » poetul îşi arătase simpatia pentru fata sărmană care se împodobeşte doar cu rodul muncii ei, criticase, prin intermediul ei, pe fata de chiabur, îngâmfată, acoperită cu mătăsuri câştigate cu munca altora: Eu iarna singură-mi ţes tortul Şi umblu şi eu cum socot Că-i portul. De n'am mătase am ce pot. El va privi şi pe doamna întâlnită în saloane cu ironie şi dispreţ abia ascuns, pentrucă în strălucirea ei recunoaşte sulimanul şi frumuseţea împrumutată: Mi-arăţi briliantata mână Şi obositul cap ţi-l pleci Eşti întruparea frumuseţii Visată de poeţii greci. « Idilele » ne desvălue un Coşbuc îndrăgostit de spontaneitatea, de căldura neprefăcută a femeii din popor. Iată de ce el îşi va bate joc de « răceala », de « nobleţea » convenţională a doamnei din clasa suprapusă: Tu mă omori cu ochii nobili Răceala ta m'a fermecat. Sub ironia politicoasă clocoteşte însă mânia. Aceasta va isbucni violent, în cele din urmă, manifestându-se în aceiaşi termeni ca în « Zobail», « Cântec barbar » şi « Nebuna ». Coşbuc nu avea ură numai pentru clasa stăpânitoare a unei anumite naţiuni, ci pe stăpâni ca atare, oriunde i-ar fi întâlnit. Iată de ce vorba franţuzească şi surâsul aristocratic al doamnei, semne ale unei poziţii sociale detestate, îl vor irita atât de mult încât va ajunge la inevitabilul argument contondent din toate poemele sale de revoltă: Şi-atunci când râzi aristocratic Cu veşnicul tău mon ami, Ah nu 'nţelegi, sublimă doamnă Cu ce plaisir te-aş pălmui! Aceste cuvinte nu puteau fi spuse fără desagra mente pentru Coşbuc. Dacă ele ar fi fost pronunţate în realitate, poetul ar fi fost, desigur, dat afară din salon şi acolo se găseau cei dela care el îşi primea pâinea mizeră. Amănuntul este esenţial pentru înţelegerea condiţiilor în care şi-a scris Coşbuc poemele de revoltă în Regat. In Ardeal mediul social în care trăia îi împărtăşea cel puţin'până la un punct convingerile, şi aceasta era suficient pentru ca el să şi le poată duce în poezie nestânjenit, mai departe. Esenţialul era însă acolo, contactul imediat cu publicul său, cu poporul. Dela acesta poetul îşi trăgea încrederea în sine şi optimismul, curajul, convingerea că îşi îndeplineşte menirea1). In Regat însă, burghezo-moşierimea îl va aresta imediat şi-1 va izola de popor. Şi arestul a însemnat ca în nenumărate alte cazuri, dependenţa economică. Pălmuind doamnele, Coşbuc risca să-şi piardă slujba de ajutor de arhitect la Ministerul Instrucţiei Publice şi oricât ar fi fost slujba de rea, tot mai rău era fără ea. Iată de ce sclipitoarea dar ino- l) Nu povestea el entuziasmat prietenilor la Sibiu că a auzit pe stradă nişte fete dela ţară citind « snoave » de ale lui şi râzând cu poftă? (v. G. Bogdan-Duică, Cu Coşbuc, «Luceafărul» No. 5, I Martie 1919). REVOLTA SOCIALĂ IN POEZIA LUI COŞBUC 205 jportuna epigramă analizată mai sus n'a apărut decât în prima ediţie a «Baladelor şi idilelor», •* Domnii » erau aici foarte aproape de el şi-l puteau oricând lovi crunt. Cu atât ma 1 mult, însă, ne revendică admiraţia strigătele de indignare ce pot fi descoperite în opera .sa scrisă în România, pentru care Coşbuc a avut să înfrunte sancţiunile claselor stăpâ-nitoare. Eroismul poetului ne apare astăzi cu atât mai evident, cu cât el nu putea, scriind în acest fel, să nu cunoască dinainte dificultăţile pe care şi le provoca. Nici aici suferinţa robilor de pe ogoare nu-i va fi străină."' Atunci când ţărănimea exasperată, se revoltă, când mişcarea muncitorească^ H[strigă cu mai muităjputere nevoile, Coşbuc îi este alături, dându-i glas,' cu o impresionantă putere în versurile sale. Cântecul de revoltă al lui Coşbuc, poate fi~ regăsit, în cumplita isbucnire de energie a lui « Noi vrem pământ» şi în «Doina ». Ambele poeme, trebuesc considerate, fiecare la modul ei propriu, ca nişte imagini sintetice [în care' se 'concentrează şi se împletesc momentele cele mai semnificative din viaţa ţărănimii, aşa cum au fost ele oglindite în opera de până acum a lui Coşbuc. Am dat, credem, la locul cuvenit, elemente de ordin biografic şi istoric, suficient de clare, pentru a nu mai fi nevoe să revenim aci asupra stupidei încercări de a falsifica sensul poemului, făcute de critica burgheză.; Dar, chiar dacă am face abstracţie de acestea, teze de felul celei avansate de M. Dragomirescu, după care «producţiuni practice ca «Noi vrem pământ»... nu caracterizează firea adâncă a?inspiraţiunii poetice a lui Coşbuc »!), se arată a fi nişte pure aberaţii. « Noi vrem pământ» este o piesă esenţială pentru înţelegerea operei coşbuciene, miezul viu în care se revarsă temele principale ale poeziei sale, în care credinţele cele mai scumpe şi mai adânci ale poetului îşi află -justificarea şi rodul deplin. « Noi vrem pământ» nu poate fi judecat decât în raport cu întreaga operă a lui Coşbuc, în raport cu întregul său proces de evoluţie ideologică până în momentul când a fost scris. Dar tocmai acest punct de vedere metodologic ne obligă să subliniem dela început legăturile sale, asemănările şi deosebirile pe care le prezintă faţă de celelalte mari poeme de revoltă analizate mai sus. Opera lui Coşbuc, a fost inspirată pe aproape întreaga ei întindere, în tot ceea ce are ea valabil şi rezistent, din neţărmurita dragoste a poetului faţă de poporul său şi din dorinţa de a trezi poporul, de a educa în masele populare conştiinţa puterii lor şi dorul de libertate, de a le mâna la luptă pentru obţinerea libertăţii. In Ardeal însă, poporul român era organizat politiceşte în vederea luptei pentru eliberarea naţională iar burghezia îi mai era încă alăturată prin păturile ei inferioare şi mijlocii în această luptă. De aici siguranţa, optimismul poetului în unele poeme de revoltă. De aici tendinţa de .a da un loc important în economia poemului, mai de grabă agitaţiei şi mobilizării pentru luptă decât analizei motivelor determinate ale acţiunii. Poetul putea presupune că acestea erau suficient conturate în conştiinţa maselor de propaganda politică propriu zisă, şi că deci rolul său trebue să fie mai ales acel de a stimula poporul, de a fi, ca să întrebuinţăm expresia unui urmaş al său, Mihai Beniuc, « Toboşarul» revoltei. Acest caracter este vizibil mai ales în poeme ca « Ex ossibus ultor », « Cântec barbar », « In opressores ». Marele merit a Iui Coşbuc este însă de a nu se fi mărginit la definirea obiectivului politic .imediat la care trebuiau să răspundă versurile sale ci de a fi construit chiar poemele mai sus amintite, pe o solidă bază principală şi de a fi schiţat în ele elementele sociale determinante ale revoltei. Marele său merit este de a fi depăşit în chip explicit programul politic şi limitele ideologice ale burgheziei ardelene, scriind poeme ca « Nebuna » şi « Străjerul» în care analiza fundamentului social al revoltei — mizeria masselor şi caracterul de mârşavă exploatare a claselor conducătoare — ocupă o mare întindere şi este desvol-.tată cu vigoare. ») Critice, vol. IX. 206 J. POPPER In Regat, însă, după cum am văzut, ţărănimea nu era organizată politiceşte şi nu avea, în 1894 cînd a fost scris « Noi vrem pământ », decât de foarte puţin timp, un partid care să-i apere sincer interesele. Aceasta putea face, mai ales în ochii unui om venit recent în România ca G. Coşbuc, şi mai neagră şi mai lipsită de perspective, tragedia ţărănimii. Astfel se explică nota precumpănitor tragică, sfâşietoare, a « Doinei », foarte apropiată, prin tonalitatea ei generală, mai de grabă de linia « Străjerului » şi într'o măsură a « Nebunei », decât de cea a « Cântecului Barbar », a lui « In opressores » şi a lui « Ex ossibus ultor ». Datorită şi unor împrejurări particulare, amintite de noi, care au cristalizat procesul de creaţie, dar în primul rând răscoalelor ţărăneşti din 1894 şi agitaţiei întreţinute de mişcarea muncitorească în jurul problemei agrare, în « Noi vrem pământ» se produce o sintşză a celor două curente principale caracteristice revoltei coşbuciene. Iată de ce ne putem permite să afirmăm că « Noi vrem pământ » este o încoronarea întregii poezii de revoltă, poate, a întregii opere poetice a lui Coşbuc. Pentrucă în acest poem, analiza elementelor sociale tipice, valabile pentru massele ţărăneşti împilate de moşieri din toate provinciile noastre, este mai adâncă şi mai cuprinzătoare, în acelaş. timp efectuată la un nivel artistic superior tuturor celorlalte poeme amintite. Şi arta constă tocmai în aceea că în « Noi vrem pământ » se vede cum nu se poate mai clar că. cei despre care ni se vorbeşte « nu mai sunt Romîni, nu mai sunt copii ai aceleiaşi naţii; sunt două naţii deosebite, care se luptă şi se urăsc de moarte » x). Dar aceasta implică revolta. Cu cât exploatatul vede mai clar natura şi origina exploatării, mânia sa creşte şi odată cu ea, hotărîrea de a-şi face singur dreptate. In « Noi vrem pământ », enumerarea, suferinţelor ţărănimii creşte în faţa noastră până la un tragism înfricoşător, dar la fiecare etapă a acestui calvar din care nu lipseşte niciun amănunt al caznelor, schingiuiţii, se opresc şi formulează cu o determinare implacabilă revendicarea: « Noi vrem pământ »! Versul se repetă la sfârşitul fiecărei strofe, dar el sună de fiecare dată altfel: mai întunecat, mai puternic. De fiecare dată, glasul celor ce-1 pronunţă clocoteşte de mai multă, mânie, pentrucă mormanul durerilor, al ruşinii şi al nevoilor adunate în urmă este mai înalt. Şi atunci când pomelnicul s'a sfârşit, revolta ţâşneşte nestăvilită ca un puhoi de lavă prin spărtura unui zid dărîmat cu lovituri de cazma, ritmice, egale, dar stăruitoare şi din ce în ce mai puternice. S'ar spune că la început poetul a intenţionat să axeze semnificaţia lui « Noi vrem; pământ» pe un conflict individual. La fel ca în multe alte poeme aici este adus « în scenă » un erou ţăran care-şi spune păsul în faţa boerului. Analiza atentă a primelor patru versuri ne lasă să presupunem câteva din elementele planului iniţial al conflictului. Ele cuprind trăsăturile tipice ale realităţii zugrăvite: regimul de exploatare moşierească. Se ştie că cei mai oropsiţi dintre robii care munceau pe moşiile boerilor erau « emba-ticarii», ţăranii care locuiau pe moşie, fiind obligaţi să mai dea proprietarului pe lângă dijmă şi zeciuială din păsări şi vite, fiind bătuţi fără milă, cu gârbaciul, de logofeţi, pentru cea mai mică întârziere. Personagiul care vorbeşte în poem pare a fi unul dintre aceşti oropsiţi embaticari: până a nu fi venit pe moşie el era «făr'adăpost 1. Se demască apoi caracterul arbitrar al legilor care încălcau libertatea de negociere a preţului muncilor agricole, permiţând proprietarului să impună el preţul muncii ţăranilor de pe moşia sa. Ţăranul din « Noi vrem pământ » se exprimă în acest sens, foarte clar: « Mi-ai pus pe umăr cât ai vrut ». Timpul gramatical întrebuinţat şi care ne arată că e vorba de o dramă consumată, e deasemenea semnificativ. Embaticarii de pe moşiile boereşti erau într'a-tâta lipsiţi de protecţia legii încât la cel mai mic protest al lor împotriva silniciilor la care erau supuşi, puteau fi daţi afară şi lăsaţi în drum cu întreaga lor familie. Personagiul-.: l) C. Dobrogeanu-Gherea, Poetul ţărănimii. REVOLTA SOCIALA IN POEZIA LUI COŞBUC 207 din poemul lui Coşbuc a fost şi el expulsat de pe moşie. El se întâlneşte după o perioadă de timp cu boerul şi-l judecă: Flămând şi gol, făr'adăpost Mi-ai pus pe umăr cât ai vrut, Şi m'ai scuipat şi m'ai bătut Şi câne eu ţi-am fost! In desfăşurarea ulterioară a poemului planul acesta este însă părăsit. El era prea redus pentru a putea susţine suprafaţa uriaşă a temei. In strofa întâia îşi mai păstrează un caracter individual doar « Ciocoiul» căruia i se adresează vorbitorul. Acesta din urmă a uitat însă complet de problema sa personală: el vorbeşte acum în numele milioanelor de robi de pe toate ogoarele ţării. In strofa doua, individualitatea duşmanului mai dăinue încă, dar se arată a fi şi un simbol, căci păcatele ce i se atribue nu pot fi decât cele ale unei clasei ntregi, stăpâne pe organismul de stat. In tot restul poemului, orice reziduu individual al conflictului a dispărut: au rămas faţă în faţă, înfruntându-se, cele « două naţii deosebite care se luptă şi se urăsc de moarte » de care vorbea Gherea. Pricina care le desparte este însuşi temeiul exploatării feudale, pământul. Pentru a4 obţine ţăranul este gata să accepte orice, chiar « hamul de cai » şi «jugul de boi». S'ar părea că există aci o contradicţie între revolta ţărănimii care ţinteşte să sfărâme lanţurile robiei boereşti şi transacţia propusă de vorbitorul din « Noi vrem pământ », care presupune acceptarea unei robii cât de grele în schimbul pământului râvnit. Incompatibilitatea între cele două tendinţe este însă iluzorie căci, după cum spune Gherea, cuvintele ţăranului au o semnificaţie simbolică, ele având rostul de a exprima cu mai multă putere dorinţa arzătoare după pământ. In « Noi vrem pământ » «pământul pentru ţăran devine un coşmar, o idee fixă, el nu mai e un instrument de muncă şi deci de îndestulare a nevoilor materiale şi morale; nu, el se preface într'un scop în sine însuşi, într'o entitate fetişistă » Este limpede că versurile în cauză au un sens figurat şi aceasta tocmai pentrucă ţăranul nu vorbeşte de « ham » şi de «jug » ca de nişte noţiuni simbolizând sclavia, în general, ci de obiecte extrase din universul său, de «ham de cai» şi «jug de boi». Deci el vrea să spună că ar accepta să facă până şi munca animalelor, dacă astfel ar putea obţine pământul: Ciocoi pribeag, adus de vânt, De ai cu iadul legământ Să-ţi fim tot câni, loveşte'n noi! Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Şi ham de cai şi jug de boi: Dar vrem pământ! Nu mai puţin adevărat este însă că aceste versuri capătă un înţeles nou dacă sunt plasate în perspectiva generală a poemului. « Noi vrem pământ » nu are o desfăşurare orizontală, plană, ci una istorică, o desvoltare în timp. După cum afirmam şi mai sus, revolta nu se situează în toate strofele poemului la acelaşi nivel. Iar creşterea, acumularea progresivă a potenţialului de revoltă până în momentul isbucnirii ei, nu este un simplu efect literar. « Noi vrem pământ » cuprinde un proces istoric real — naşterea şi desvoltarea revoltei în sânul ţărănimii exploatate, zugrăvită cu un admirabil: simţ al realităţii sociale şi al conştiinţei colective ţărăneşti, cu o intuiţie uimitoare a istoriei, adică a legăturii organice dintre fazele de desvoltare ale unui proces social, pe care: l) C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia. 208 j. POPPER putea să le posede numai un poet cunoscător al ţărănimii şi în acelaşi timp un om însufleţit de o dragoste atât de adâncă pentru ţăranii muncitori, ca G. Coşbuc. Iată de ce ipoteza unui plan iniţial al poemului părăsit ulterior de Coşbuc, dar ale ■cărui temelii ar fi fost « uitate » în primele două strofe, este iluzorie. Pentrucă între cele două planuri, în aparenţă discontinue, după care ar fi fost construit « Noi vrem pământ >> există o legătură profundă: ele indică două faze diferite ale aceluiaşi proces organic de desvoltare al spiritului de revoltă în ţărănimea clăcaşă. Primul plan este într'adevăr unul individual dar tipic pentru momentul istoric în care se situează: acesta e un moment în care milioanele de plugari suferind de aceleaşi nevoi şi exprimându-şi-le prin cuvinte asemănătoare, nu-şi dau încă seama că soarta lor este comună, că cei vinovaţi de nenorocirea lor nu sunt nişte indivizi izolaţi ci o clasă socială exploatatoare. Iată de ce în primele versuri ale lui « Noi vrem pământ» vorbeşte un singur ţăran împotriva unui singur boier, în timp ce, în strofele următoare aceste caractere se pierd treptat, pentru ca în final să nu se audă decât un uriaş strigăt unanim de revoltă al maselor de ţărani clăcaşi. Dar tot atât de tipic este ca după veacuri de robire, ţăranul să se simtă încă rob. Aici trebue căutată adevărata rezolvare a contradicţiei semnalate mai sus. Ţăranul nu doreşte explicit robia. Cine ar putea s'o dorească? In momentul când el îndrăsneşte însă pentru prima oară să-şi exprime revendicările în faţa boierului, el nu e conştient de natura arbitrară a puterii feudale pe care o mai consideră ca o fatalitate diavolească de neînlăturat: De ai cu iadul legământ Să-ţi fim tot căni, loveşte 'n noi! De aceea el nu-şi cere încă dreptul său ci vrea să-l cumpere 1). Şi ce poate el oferi ca plată pentru pământ decât munca sa, pe care o vede, aşa cum a fost deprins, ca pe o îndeletnicire de rob, în rând cu animalele? Munca sa el este însă obligat să o presteze boierului, aşa că n'o poate manevra, liber, ca obiect de schimb. De aceea, pentru a putea totuşi obţine marfa dorită, el promite că va da în schimbul ei mai multă muncă decât este obligat să facă. In locul efortului care se poate cere la limită unui om el va depune efortul unui animal de tracţiune. Bineînţeles că această promisiune este irealizabilă. Ea poate fi formulată numai de un om în care dorinţa de pământ a devenit, cum spune Gherea, « un coşmar », anulând din conştiinţă orice control logic. Dar tocmai în lipsa lor de logică stă tragismul zguduitor al acestor două versuri: în disproporţia dintre dimensiunea uriaşă pe care a căpătat-o în ţăran dorinţa "de pământ şi posibilităţile sale reale de a o satisface. Se exprimă astfel într'o formulă extrem de concisă o realitate nemăsurată: tragedia milioanelor de ţărani lipsiţi de pământ, roşi de mizerie şi de exploatare. Contradicţia cuprinsă în limitele ei este motivul revoltei. Strofele următoare vor aduce elemente noi, care, clădindu-se unele peste altele, o vor preciza şi ascuţi, făcând-o insuportabilă şi provocând în cele din urmă explozia eliberatoare. Această contradicţie defineşte în acelaşi timp formarea conştiinţei de exploatat a ţăranului clăcaş. Procesul ei de desvoltare va însemna simultan eliminarea treptată a mentalităţii de rob sădită în ţăran de clasa exploatatoare şi desvoltarea conştiinţei de om liber. Şi aceasta va fi câştigată atunci când exploatatul a înţeles că nu are nimic de obţinut prin bună învoială dela exploatator ci trebue să-şi câştige dreptul prin propria sa putere. *) Acest moment a fost verificat de altfel de realitatea istorică. E cunoscut că la 1907, ţăranii au început prin a cere boierilor să le vânză pământ, răsculându-se cu adevărat în urma refuzului acestora de a le satisface cererea. REVOLTA SOCIALĂ IN POEZIA LUI COŞBUC 209 « Noi vrem pământ» va zugrăvi deci şi va stimula în acelaşi timp, acel proces de * trezire » a poporului care constitue filonul central al poeziei şi a năzuinţelor celor mai profunde ale lui Coşbuc. Aici trebue văzută trăsătura de unire dintre « Noi vrem pământ» şi celelalte poeme de revoltă ale sale, după cum consideraţiile anterioare îi conturează marea superioritate. Nu aspiraţia spre proprietatea privată asupra pământului este ideea centrală a poemului, ci, la fel ca în «Cântec barbar», «In opressores», « Ex ossibus ultor », « Nebuna » şi« Pentru libertate», năzuinţa spre libertate şi procesul de creştere al revoltei eliberatoare care nu poate fi oprit de nicio barieră, de nicio lege şi convenţie socială ticluită de clasa stăpânitoare1). Dar în « Noi vrem pământ », mai mult decât în toate celelalte poeme, se face o foarte amănunţită analiză a rădăcinilor şi cauzelor reale, de ordin social, care determină des-voltarea ideii de libertate în conştiinţa poporului, precum şi concretizarea ei în actul final al revoltei. Astfel, marea valoare a poemului constă în legătura organică dintre elementele obiective ale realităţii sociale: exploatarea,, şi procesul subiectiv de revoltă, în rigurosul raport cauzal dintre planul istoric: al acumulării cauzelor răscoalei, şi cel psihologic: naşterea şi formarea hotărîrii de a se răscula în conştiinţa ţărănimii exploatate. Acest raport poate fi observat şi în structura aproape a tuturor strofelor, între planul expozitiv al primelor nouă versuri şi cel revendicativ al ultimului vers. Nu un ciocoi ci întreaga clasă conducătoare lipseşte poporul de ultima fărămitură de mălai ca în « Străjerul », îi transformă fiii în carne de tun ca în « Dragoste păcură-rească » şi «Recrutul», îi necinsteşte fetele ca în «Nebuna»: O coajă de mălai de ieri De-o vezi la noi tu ne-o apuci Băeţii tu 'n războ i ni-i duci Pe fete ni le ceri. «Frumoasele doamne» şi domni care stăpânesc şi jecmănesc poporul, îşi bat joc de popor, dispreţuindu-i graiul cu « veşnicul lor mon ami » pe buze. Pentru Coşbuc limba era bunul cel mai de preţ al naţiunii şi preschimbarea ei cu o limbă străină era semnul separării clasei conducătoare de naţiune, semnul trădării şi al antipatriotismului ei 2). Apărarea graiului era pentru el o chestiune sfântă, de vigilenţă patriotică, pentru care chema poporul în « Graiul neamului» pe baricade: Astăzi stăm şi noi la pândă, Graiul vechiu să-l apărăm ; Dar pe-ascuns duşmanii cată Să ni-l fure, să ni-l vândă. 1) Şi aici trebueşte amintită geniala teză leninistă cu privire la rolul jucat de ţărănime în revoluţia burghezo-democratică. In adevăr, dacă chiaburimea satelor a participat într'o măsură, la răscoalele ţărăneşti, ea a fâcut-o, de pe poziţii burgheze, şi urmărind ca, prin înlăturarea concurenţei moşiereşti şi arendăşeşti, să-şi lărgească posibilităţile ei de exploatare a ţărănimii muncitoare. Interesele ei erau strâns legate de proprietatea individuală asupra pământului. Ţărănimea muncitoare însă « nu manifesta » — după cum spune Lenin — « într'atâta interes pentru proteguirea proprietăţii private, cât pentru confiscarea pământurilor moşiereşti, care e una din principalele forme ale acestei proprietăţi ». Aceasta se poate vedea destul de clar şi în « Noi vrem pământ ». Eroii lui Coşbuc sunt ţărani săraci, lipiţi pământului. In starea în care sunt, nici nu poate fi vorba ca ei să-şi pună probleme în legătură cu exploatarea pământului pe care-1 râvnesc. Obţinerea lui reprezintă doar soluţia unică, vitală, prin care pot ieşi din situaţia lor disperată. E vizibil de asemenea în întreg poemul, că ura lor cumplită împotriva boierilor, nu e provocată de faptul ca boierii şi nu ţăranii deţin proprietatea privată asupra pământului, ci de faptul că boier : folosesc proprietatea privată asupra pământului pentru a-i exploata pe ţărani. Ţăranii clăcaşi urăsc exploatarea, moşierească. Smulgând pământul din mâna boierilor, ei vor zdrobi cauza robiei lor economice şi politice şi vor face astfel primul pas spre libertate. Că acesta este ţelul revoltei ţărănimii clâcaşe, reiese de asemenea foarte clar din « Noi vrem pământ ». 2) « In Regat, cei zece mii de deasupra ai obiditului neam românesc au îtr dispreţ limba valahă şi o vorbesc numai de nevoie cu servitorii. Saloanele româneşti ne sunt duşmane prin străduinţa de a batjocuri năzuinţele naţionale ». (Pentru limba românească) V. în acelaş sens şi « Provivcialismele scriitorilor noştri ». 14 210 j. popper Dacă 'n vreme tulburată tVu ne-am dat noi graiul ţării Azi in ziua deşteptării, Cum să-l dămi Repezi trec cu vifor anii Ispitind puterea ta Neam român! Cu ură mare Vor căta mereu duşmanii Graiului român pierzare! Dar să piară ei cu toţii: Nu l'am dat şi nici nepoţii Nu-l vor da ! Deci dacă în « Noi vrem pământ » i se impută boierului că: înjuri ce-avem noi drag şi sfânt * sfântă » trebue să fie considerată în intenţia poetului nu religia despre care el a afirmat în atâtea rânduri că e utilizată de tirani împotriva maselor şi pentru înşelarea lor, ci limba naţională. Iată, ca în « Străjerul », legea clasei stăpânitoare privind indiferentă cum mor copiii, ţăranilor : Nici milă n'ai, nici crezămănt! Flămânzi copiii 'n drum ne mor Si ne sfârşim de mila lor. Ultimele două versuri ale strofei au de această dată, un sens foarte firesc: Dar toate le-am trăi uşor De-ar fi pământ! Aici nu mai este nicio contradicţie: « toate le-am trăi uşor » nu se referă ia versurile imediat anterioare, ci pur şi simplu la dificultăţile vieţii în general care ar putea fi învinse dacă ţăranii ar avea pământ din care să-şi câştige existenţa materială. Neomenia boierilor e atât de mare încât ei batjocoresc şi mormintele, în setea lor de a-şi rotunji moşia: De-avem un cimitir in sat Ni-l faceţi lan, noi boi în jug Şi 'n urma lacomului plug Es oase şi-i păcat! Se face o paralelă impresionantă între soarta ţăranilor vii şi a celor morţi: Sunt oase dinlr'al nostru os: Dar ce vă pasă ! Voi ne-aţi scos Din case goi, în ger şi 'n vânt, Ne-aţi scos şi morţii din mormânt. O pentru morţi şi-al lor prinos Noi vrem pământ! REVOLTA SOCIALĂ IN POEZIA LUI COŞBUC 2I] Am văzut cum burghezo-rnoşierirnea a încercat să falsifice înţelesul ultimelor versuri atunci când succesul poemului era prea mare ca să-l mai poată trece sub tăcere. Este însă evident că nu numai loc de înmormântare cereau ţăranii, aşa cum susţinea scribul junimist D. Evolceanu. Revendicarea de mai sus capătă însă, aşezată între celelalte, un accent de tragism teribil, ea exprimând încăodată nemaipomenita sărăcie a ţăranului şi nelegiuirile cumplite pe care trebue să le suporte. Ideea este desvoltată în strofa următoare: Şi-am vrea şi noi şi noi să ştim Că ni-or sta oasele 'ntr'un loc. Că nu-şi vor bate ai voştri joc De noi dacă murim. Or/ani ai cei ce dragi le sunt De-ar vrea să plângă pe-un mormânt, Ei n'or şti 'n care şanţ zăcem, Căci nici pentr'un mormânt n'avem Pământ — şi noi creştini sântem ! Şi vrem pământ! Ar fi de altfel profund greşit să se interpreteze fiecare strofă izolată de întregul poem care creşte organic. Prin repetiţie, strigătul « Noi vrem pământ »> îşi capătă întreaga semnificaţie psihologică de « coşmar » de «ideie fixă », cum spunea Gherea, o greutate proprie care nu poate fi măsurată doar prin strofa ce-i stă înainte ci prin toate nevoile şi suferinţele înşirate dela început. In afară de aceasta, între strofe există o legătură logică. Amintindu-şî că « e creştin » ţăranul leagă imposibilitatea satisfacerii cultului de lipsa timpului furat de stăpân, dând astfel o definiţie concentrată a clăcii: N'avem nici vreme de 'nchinai, Căci vremea ni-e în mâni la voi; Strofa este cea mai densă din întreg poemul. După ce s'a caracterizat servitutea economică a ţăranului clăcaş se defineşte la fel de substanţial cea politică. Principiul dela care se porneşte este egalitatea politică la care le dă ţăranilor clăcaşi dreptul calitatea lor de oameni, « sufletul », calitate încălcată însă de boieri: Avem un suflet încă 'n noi Şi parcă l-aţi uitat! Urmează apoi demonstraţia, precisă, clară, neuitând nimic din elementele esenţiale ale unei crunte realităţi. Un rechizitoriu necruţător: Aţi pus cu toţii jurământ Să n'avem drepturi nici cuvânt: Bătăi şi chinuri când ţipăm. Obezi şi lanţ când ne mişcăm, Şi plumb când istoviţi strigăm. Că vrem pământ! x) *) In aceste versuri trebue văzută şi o dovadă limpede că « Noi vrem pământ» a fost scris sub impresia răscoalelor ţărăneşti din 1894 şi probabil, 1888, ca un protest împotriva represiunilor care au urmat acestor răscoale. 212 j. popper Limpezimea strofei ne indică şi punctul în care se află procesul de lămurire al ţărănimii înrobite: acesta e momentul politic. Acum ţăranul clăcaş pricepe că are drepturi şi că acestea i-au fost răpite, şi în acelaşi timp, tot în inegalitatea politică descoperă şi caracterul de clasă al exploatării. Aici nu se mai duc tratative cu un singur boier, ci se acuză toţi boierii pentru nelegiuirile lor. Dar cine are drept la pământ? Numai cei care l-au muncit timp de generaţii: Voi ce-aveţi îngropat aici? Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi Noi mame şi surori şi fraţi! In lături, venetici! Ar fi o profundă eroare să se interpreteze aceste versuri în sens şovin. Chiar în poemele sale de revoltă naţională, Coşbuc a subliniat întotdeauna că duşmanul este o clasă socială şi nu o naţiune. In niciuna din puţinele « ode » de serviciu scrise din pricina mizeriei, pentru clasele stăpânitoare din România, el n'a depăşit linia unui monarhism formal, pentru a aluneca pe panta agitaţiei şovine. In schimb, noţiunea de « străin » capătă pentru el aici, un caracter precis de clasă: străină este «frumoasa doamnă» care-i vorbeşte franţuzeşte, străini sunt toţi « cei zece mii de deasupra ai obiditului neam românesc ». Străină este, după cum vom vedea « monarhia » reprezentată de Carol I. In poemul « Oltenii lui Tudor » se vorbeşte de « poporul românesc » şi de « mândra Patrie Română », dar se precizează în acelaşi timp că patria nu va înflori decât atunci când Tudor îi va goni pe înstrăinaţii care o conduc. Duşmanii patriei sunt ciocoii: Zboară corbi pe sus, băiete, Şi se zbat de-alăta sete Şi de foame se izbesc: N'au s'aştepte-oltenii rugă Să le dea de hrană 'n văi — Oh, ciocoi, te-ajung în fugă, Toţi răzbunătorii tăi. Duşmanii sunt în general, «tiranii», cei care oprimă poporul: Domnul Tudor să trăiască! Sus cu toţii, pui de lei! Pentru ţara Românească Pentru drepturile ei! A 'mbrâcat cămaşa morţii Domnul Tudor ca Hristos Dar schimba-va pasul sorţii Va trânti tiranii jos! Tot astfel străin va fi pentru ţăranul clăcaş care vorbeşte în « Noi vrem pământ », stăpânul, oricare ar fi numele ce-1 poartă, pentru aceleaşi motive expuse de poet, în numeroase alte poeme şi articole, pentru toate motivele din strofele anterioare. Dar mai există unul şi cel mai puternic. Boierul e străin de pământ şi nu are drept la el pentrucă nu îl munceşte dar nici nu-1 iubeşte, şi nu-1 apără cu sângele lui. In « De-c'ebal către popor » concepţia eroică despre viaţa lui Coşbuc îşi găsise ultima raţiune şi principiul suprem în apărarea pământului patriei. Acolo ideea era exprimată prin in- revolta socială in poezia lui coşbuc 213 transigenţa unui popor străvechiu de plugari care pentru teritoriul ţării e gata să înfrunte şi pe zei: Şi nu le-am da nici lor pământ. In « Noi vrem pământ » acelaşi popor continuă să-şi muncească pământul şi să-l apere, deşi a pierdut de veacuri dreptul la stăpânirea lui. Patriotismul poporului va fi argumentul suprem pentru a-1 cere înapoi: Pământul nostru-i scump şi sfânt Că el ni-i leagăn şi mormânt: Cu sânge cald l'am apărat, Şi câte ape l'au udat, Sunt numai lacrimi ce-am vărsat. Noi vrem pământ! Iată, cuprinsă într'un tablou de un realism zguduitor, întreaga istorie a ţărănimii exploatate. Şi aceasta a însemnat numai mizerie neagră, umilinţă şi sclavie în schimbul jertfelor neprecupeţite în serviciul unei patrii jecmănite de o clasă străină de popor. Dar această expunere istorică a însemnat totodată o expunere de revendicări sociale, politice şi economice ale ţărănimii. Toată istoria neamului nostru îi dă ţărănimii exploatate dreptul să-şi ceară pământul înapoi. întregul poem se prezintă în acelaşi timp, aşa cum observam şi mai sus, ca un proces psihologic de desvoltare a spiritului de revoltă în ţărănimea clăcaşă, pornind din momentul în care ţăranul îşi exprimă pentru prima oară nevoia de pământ, până când, sub presiunea acestei nevoi concrete, el îşi dă seama de soarta comună a întregii ţărănimi exploatate, de caracterul de clasă al exploatării moşiereşti, de drepturile sale la pământ şi de arbitrarul stăpânirii feudale. Vorbitorul nu va avea decât să tragă concluzia. Ea a fost pregătită vers cu vers de întregul poem şi ni se.impune cu o putere irezistibilă. Situaţia de până acum nu mai poate continua: N'avem puteri şi chip de-acum Să mai trăim cerşind mereu, Că prea ne schingiuesc cum vreu Stăpâni luaţi din drum! Este momentul iniţial din « Cântec barbar » sau cel din « In opressores ». In acest din urmă poem, ne amintim, se spunea: Tu te plângi că milă nu-i? Mai aştepţi tu mila lui? Este un moment tipic, situat imediat înainte de hotărîrea revoltei şi care determină această hotărîre. Dela stăpân nu se mai poate aştepta nimic. Pe de altă parte, suferinţa a devenit insuportabilă. Singura soluţie este acţiunea violentă a celor nedreptăţiţi. Numai că în « Noi vrem pământ» proectul revoltei e pregătit mai mult decât în celelalte poeme amintite, printr'o minuţioasă analiză a cauzelor reale, obiective şi subiective, care îi determină isbucnirea. De aceea, deşi răspândită pe un spaţiu mai redus, ameninţarea isbucneşte cu;o putere irezistibilă, crescută parcă din noi înşine. Revolta are acel caracter intransigent, specific lui Coşbuc, dar parcă mai conturat ca oriunde. Nu numai 214 j. popper că ea nu va ţine seamă de convenţiile religioase, dar vrea să-i urmărească pe vinovaţi dincolo de graniţele vieţii: Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, Să vrem noi sânge nu pământ! Când nu vom mai putea răbda, Când foamea ne va râscula, Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa Nici in mormânt. « Noi vrem pământ» trebue pus deasupra tuturor celorlalte poeme de revoltă ale lui Coşbuc în primul rând prin profunzimea cu care este analizată în el realitatea socială pe care o oglindeşte, prin legătura organică între planul social şi cel psihologic al poemului. Puterea sa extraordinară de sugestie se datoreşte însă şi faptului că poetul a utilizat în « Noi vrem pământ» şi o formulă lirică nouă potrivită realităţii care trebuia exprimată. în fragmentele epopeei sale poporale, cel care spunea poemul era povestitorul popular, «rapsodul». In «idile», poemul era vorbit, în limbajul lor specific, chiar de per-sonagiile sale. Renunţând astfel, să mai fie, după cum se obişnueşte, în plan formal, mijlocitorul între cititor şi lumea zugrăvită, poetul urmărea să ne apropie căt mai mult de această lume în toată autenticitatea ei, să respecte în esenţa ei, creaţia poetică populară despre care spunea în « Atque nos », că în ea «poporul se descrie singur el pe sine însuşi». In poemele sale de revoltă, Coşbuc, devenit agitator politic, reapare. « In opressores » el este cel care cheamă şi stimulează poporul la răscoală, în « Nebuna » el este cel care rupe mereu cadrul obiectiv al povestirii, cerându-ne să participăm la suferinţele personagiului său, invitându-ne până la urmă să-i pedepsim pe domni. « Noi vrem pământ » depăşeşte ambele formule într'o sinteză superioară. Aici nu mai asistăm, ca în epopeea poporală, la un spectacol măreţ, comentat de povestitorul popular, aici nu mai sunt « puse în scenă » momente din viaţa satului, jucate chiar de personagiile lor. Poetul pare a fi depăşit orice procedeu tehnic, orice ingeniozitate de regie lirică, pentru a se putea confunda mai bine cu sufletul poporului, pentru a putea vorbi el cu vocea poporului. Intr'adevăr, în « Noi vrem pământ», vorbitorul părăseşte repede, cum am văzut, planul individual pentru cel colectiv. Şi în acest « noi» viguros, prin care auzim parcă milioanele de voci ale ţăranilor clăcaşi, uniţi într'un front de nesdruncinat, răsună în voie, cu mai multă pasiune şi căldură umană, glasul poetului. Că « Noi vrem pământ» a fost socotit la timpul său profetic, aceasta nu poate să ne mire. El nu a fost un strigăt de mânie aruncat în vânt ci o concluzie riguroasă trasă din analiza realităţii. Istoria nu putea decât s'o verifice. Poemul este însă şi astăzi viu în inimile noastre, cel mai viu din întreaga operă a lui Coşbuc. Poporul muncitor din Republica noastră repetă astăzi, când ţărănimea noastră muncitoare păşeşte spre o orânduire socialistă şi va repeta mereu cu lacrimi în ochi şi cu scrâşnet de mânie, acest cântec de suferinţă şi revoltă al ţărănimii exploatate din trecut. Şi dacă, în trecut, el a slujit pentru a demasca crunta exploatare a moşierimii şi! a chemat poporul la răscoală, el a rămas pentru noi un minunat cântec de luptă. El ne îndeamnă să împingem cât mai repede, cât mai adânc, în trecut, urmele regimului de teroare şi jaf împotriva căruia a fost scris, acum jumătate de secol. Dacă punem « Noi vrem pământ» deasupra tuturor poemelor lui Coşbuc analizate pâna aici, aceasta nu e pentrucă le-ar înlătura prin superioritatea sa ci dimpotrivă pentrucă le presupune şi le cuprinde. Toate vocile, auzite înainte, vesele şi jeluitoare, răzbunătoare sau şăgalnice, se adună aici într'un cor uriaş vibrând la unison. Cine n'a văzut sub bogăţia de teme şi motive a epopeei popoarelor şi a romanului ţărănesc, a revolta socială in poezia lui coşbuc 215 baladelor şi a tablourilor de natură coşbuciene, unitatea profundă ce le leagă, nu poate să nu vadă acum, că, asemenea unor râuri cu profil foarte deosebit, dar trăgându-şi isvorul din acelaşi pământ şi vărsându-se în apa spumegândă a unui aceluiaş fluviu, ele ne duc toate, fără posibilitate de împotrivire, spre « Noi vrem pământ ». « Doina », cu bună dreptate considerată de Gherea superioară « Doinei» naţionaliste a lui Eminescu şi a celei abstracte şi confuzioniste a lui O. Carp, a fost scrisă în 1895, doi ani după înfiinţarea Partidului Muncitoresc din România, într'o perioadă în care agitaţia problemei ţărăneşti, de către socialişti, prin presă şi întruniri la oraşe, mai ales prin organizarea de cluburi ţărăneşti la sate, cunoştea un mare avânt. Caracterul specific popular şi menirea Doinei sunt definite dela început. Pentrucă aparţine unui popor împilat ea nu poate fi decât un cântec de jale, căci într'ânsa îşi varsă poporul tristeţea. Dar, cântând-o, poporul se strânge la un loc, îşi recunoaşte în suferinţă, soarta comună: Şi când eşti tristă Doino, Tu inima ne-o frângi, Dar nu ştiu cum, e bine Când plângi, că 'n urma ta Noi plângem toţi, şi-amarul Mai dulce ni-i aşa. Şi toate plâng cu line Şi toate te 'nţeleg. Că 'n versul tău cel jalnic Vorbeşte 'un neam întreg. Doina oglindeşte viaţa poporului. Poetul încercase şi el să facă acest lucru în opera sa. Iată de ce în «Doina» vom regăsi toate motivele întâlnite în cursul analizelor noastre. Ea este un rezumat liric, o sinteză a întregii opere de până acum a lui Coşbuc, şi în acelaş timp, un omagiu adus cântecului popular, sursa principală din care această operă s'a inspirat. Din Doina s'a inspirat «idila »: Pe fete 'n faptul serii Le 'ntâmpini la izvor. Tu singură stăpână Pe sufletele lor. Le 'nveţi ce e iubirea Şi râzi cu ochi şireţi. . . Dar ne amintim că « Fata mamii »: Cânta cu glas de-abia învoit O doină ce-au adus-o 'n sat Flăcăi de peste Olt. « Fata morarului », îşi vărsa tristeţea sentimentală într'o doină cântată în singurătate. Şi « Cântecul fusului » era jelania unei fete părăsite, cântat în luncă sau, noaptea, când fata a rămas singură, întovărăşită numai de sfârâitul monoton al fusului. « Doina » sintetizează aceste motive: Deodat-apoi te 'ntuneci Şi cântece le 'nveţi: Să cânte ziua 'n luncă Şi seara când se 'ntorc, Când triste 'n pragul tinzii Stau singure şi torc. 2l6 j. popper Doine erau « Dragoste păcurărească » şi cântecul « Recrutului ». In « Doina »însă nu putem să nu vedem şi un ecou al literaturii antimilitariste promovate de un Miile, Neculuţă, Bacalbaşa, în general, de curentul"« Contemporanul»: Când merg flăcăi la oaste Cu lacrimi tu-i petreci Şi stai cu ei, ţi-e milă Să-i laşi pustii, să pleci. Cântând li-aduci aminte De-o fată din vecini, " » De mame şi de-ogorul Umplut acum de spini. Şi când i-omoară dorul Şi-n jurul tău se strâng, Pui fluerul la gură Şi cânţi iar dânşii plâng. Iată şi o parafrază a muncilor agricole din « Rada »: E plin de oameni câmpul Tu, Doino 'n rând cu ei. Moşnegi şi oameni tineri Şi tinere femei Adună fănu-n stoguri Şi snopi din spice fac . . . Pruncului din <« Miezul verii» îi ogoae plânsul Doina: Din scutece copilul Când plânge 'n săhăidac Te duci şi-l joci pe braţe Şi-l culci apoi pe sân Şi-i cânţi s'adoarmă 'n umbra Căpiţelor de fân. Se rezumă « Seara »: Din văi tu vezi amurgul Spre culmi înaintând, Pe coaste-auzi părae Prin noapte sgomotănd. Şi-asculţi ce spune codrul Când plânge ziua 'ncet. cu o notă mai sumbră,-căci aci nu se mai dedică o odă luminii, ca în « Vara », ci, prin fluerul păstorului, se accentuează nota de tristeţe: ... Şi, singură, cu turma, Privind pierdută 'n zări Spui munţilor durerea Prin jalnice cântări. REVOLTA SOCIALĂ IN POEZIA LUI COŞBUC 217 Tristeţe justificată de mizeria materială a poporului. Apare acum imaginea tragică a iobagului din « Nebuna »: Pe deal Românul ară Slăbit de-amar şi frânt, Abia-şi apasă fierul In umedul pământ. Tu-l vezi sărman, şi tremuri Să-l mângâi în nevoi. Şi mergi cu el alături • Cântând pe lângă boi. In « Atque nos » poetul precizase semnificaţia epopeei sale poporale: să trezească în popor, prin evocarea unui trecut legendar, conştiinţa puterii sale. « Doina » ne descrie cadrul în care se povesteşte « Nunta Zamfirii »: Eu te-am văzut odată Frumoasă ca un sfânt. In jur stăteau bătrânii Cu frunţile 'n pământ. Cântai ca 'n vis de-o lume Trăită 'n alte vremi. . . Dar chiar epopeea avea un rost revoluţionar. Când poporul îşi dă seama de puterea sa el nu mai poate suporta să fie jefuit, călcat în picioare de stăpâni. Atunci se revoltă. Doina devine cântec de mânie: Dar iată. Cu ochi tulburi Tu stai între voinici, Te văd cum juri şi blestemi Şi pumnii ţi-i ridici! Pribegi de bir şi clacă Copii fără noroc, Tu-i strângi în codru noaptea Sub brazi pe lângă foc. Şi cânţi cu glas sălbatec, Şi 'n jur ei cântă 'n cor Cântări întunecate Ca sufletele lor. Până aici n'am întâlnit niciun element care să depăşească cu necesitate graniţele provinciei care a servit de cadru celei mai mari părţi din opera lui Coşbuc. « Doina » însă este un cântec al întregului popor român. Ea este în esenţă un protest împotriva împilării moşiereşti a ţăranilor din România. Iată de ce ea devine o doină haiducească, un cântec de ură împotriva ciocoilor: Când ştii haiduci în codru Te prinzi cu ei fârtat, Li-arăţi poteci ascunse, Pe stânci le-aşterni tu pat. j. popper Când pun picioru 'n scară, Ţii roibul lor de frâu! Grăbit, când prind ei puşca, Scoţi plumbii dela brâu. Iar când ochesc, cu hohot Tu râzi căci plumbii moi S'au dus în piept deadreptul Spurcatului ciocoi. Poemul este de o mare frumuseţe. Pentrucă, în versuri de o desăvârşită limpezime -şi armonie reuşeşte să cuprindă aspectele esenţiale ale vieţii poporului, bucuriile şi durerile sale, să-i definească nevoile şi aspiraţiile. In cele din urmă, el este ceea ce şi trebuia să fie « Doina » la momentul când a fost scrisă: o demascare a exploatării moşiereşti, un îndemn la revoltă. Nu se poate totuşi nega că poetul, influenţat în această perioadă de decepţionismul micii burghezii din Regat, a apăsat mai mult decât trebuia pe nota depresivă, de «jale », a doinei, umbrind astfel revolta care, potrivit însăşi concepţiei lui Coşbuc, trebuia să constituie, mai ales în final, accentul dominant. Această notă depresivă poate fi observată mai ales în ultima strofă. Aici tonul de revoltă dispare făcând loc unei disperări fără leac. Doina ar fi o soluţie consolatoare pentru sărăcia ţărănimii: Dar când te-am pierde, Doino . . . Ai cui am rămânea? Să nu ne laşi iubito, De dragul tău trăim: Săraci suntem cu toţii Săraci, dar te iubim! Concepând doina ca un fel de mamă bună, în poala căreia ţăranul vine să-şi verse amarul atunci când nu mai are niciun alt leac pentru a-1 înlătura, poetul se îndepărtează de linia strofei anterioare, în care doina avea o funcţie mobilizatoare a energiilor ţărăneşti împotriva « ciocoiului ». In ultimele patru versuri, accentul de deprimare devine şi mai vizibil căci aici nu i se mai cere doinei să-l înveţe pe ţăran să râdă atunci când trimite gloanţe în pieptul duşmanului de clasă, ci doar să «plângă»: Rămâi că ne eşti Doamnă, Şi lege-i al tău glas, Invaţă-ne să plângem C'atât ne-a mai rămas. S'ar părea că aici se conturează o atitudine de resemnare, opusă caracterelor dominante ale poziţiei ideologice pe care se afla Coşbuc, caractere înregistrate în poemele de revoltă analizate mai sus. Versurile nu trebuesc însă înţelese schematic, ci legate de toate elementele caracteristice realităţii istorice şi momentului când au fost scrise. In-tr'adevăr ce putea spera ţărănimea din România în ultimii ani ai sec. al XlX-leas" Situaţia ei materială era de o tristeţe de nedescris. Exploatarea moşierească, nemiloasă, .având la dispoziţia ei legea şi toate organele de represiune ale statului. Răscoalele din 1888 şi 1894 fuseseră înnăbuşite cu barbară asprime. Ţăranii nu aveau o organizaţie politică şi nici dreptul de a-şi spune cuvântul în treburile publice. Exista un partid care le apăra sincer interesele — Partidul Muncitoresc — dar acesta abia luase fiinţă şi abia începuse să înfiripeze o activitate de lămurire la sate. Toate acestea ne vor ajuta REVOLTA SOCIALA IN POEZIA LUI COŞBUC 219 să înţelegem mai bine vibraţia cea mai profundă a versurilor de mai sus. Şi aceasta nu este invitaţia la resemnare, ci participarea totală a poetului la tragedia ţărănimii, care-i putea apare într'adevăr, fără rezolvare, la momentul acela. Iată de ce, chiar dacă G. Coşbuc nu reuşeşte să susţină, cu o egală putere, până la sfârşit linia de protest a « Doinei », poemul trebue să-şi aibă locul în inima noastră, alături de cele mai bune şi mai nobile realizări ale poetului, ca un document sguduitor, ca o probă deosebit de emoţionantă a iubirii sale nesfârşite pentru ţărănimea împilată de boieri. Oricare ar fi fost riscurile sale personale, oricare ar fi fost orientarea sa ideologică de moment, în clipe de cumpănă pentru masa ţărănimii muncitoare, poetul era aproape de fraţii săi. Acesta este un caracter permanent şi esenţial, care-1 defineşte pe Coşbuc, pe deasupra tuturor contradicţiilor şi oscilaţiilor sale. Coşbuc nu se va mărgini însă să apere numai interesele ţăranilor clăcaşi, el nu-şi va îndrepta revolta numai împotriva exploatării feudale. Vom vedea cum protestul social, prezent în poezia sa, va deveni, după 1900, din ce în ce mai adânc şi mai cuprinzător. Sub influenţa mişcării muncitoreşti, Coşbuc va deveni un critic aspru al tuturor celoi ce exploatează, al burgheziei ca şi al moşierimii, va apăra prin versul său toate păturile exploatate din ţara noastră. RECENZII ŞTEFAN GHEORGHIU: «ROTIŢA»1) Vorbind despre scrierile celor peste 2.000 de condeie tinere care au participat la concursul instituit de Ministerul Artelor pe 1949 — « Scânteia » din 2 August, le salută ca fiind «mlădiţele literare ale vieţii noui ». Creaţiile care au reprezentat sectorul nuvelistic la acel concurs au demonstrat nu numai sensibila creştere a nuvelisticii noastre, ci totodată cât de talentate pot t'i elementele provenite din sânul clasei muncitoare, cum şi diversitatea de teme pe care o oferă «zugrăvirea luptei poporului pentru construirea socialismului ». Dintre cele 400 de nuvele prezentate atunci, « Rotiţa » tânărului strungar Ştelan Gheorghiu a fost distinsă cu premiul I. Această nuvelă, prin mulţimea temelor tratate, concentrează în ea o mare parte din problemele actualităţii noastre. Problema ei centrală o alcătueşte formarea omului de tip nou, creşterea muncitorului în procesul muncii şi al luptei pentru construirea socialismului şi rolul decisiv pe care Partidul îl joacă în procesul transformării morale a oamenilor. In jurul acestui ax se grupează celelalte probleme care sunt înfăţişate doar în treacăt: lupta pentru împlinirea şi depăşirea planului, desfăşurarea largă a întrecerilor, setea de învăţătură a oamenilor muncii, spiritul lor de vigilenţă în lupta de clasă. * Ştefan Gheorghiu, Rotila, Ed. C.G.M., Bucureşti, 1949. Tânărul strungar Vlad Leonida e trimis-împreună cu toyarăşul său de fabrică,. Radu, de către Organizaţia de bază a fabricii la un concurs, pentru o şcoală de sub-ingineri; fiind nepregătit, cade la examen. Această înfrângere îl obsedează, îi paralizează toate energiile, îi umple sufletul de invidie faţă de Radu, care reuşise, de ostilitate faţă de tovarăşii de muncă şi faţă de maşini; Vlad se rupe de tovarăşii de muncă, izolându-se într'o toropeală duşmănoasă. El se înscrisese la examenul de admitere «nu pentrucă li era dragă şcoala. Nu! Şi nici tălpile nu-i ardeau după învăţătură. . . Urmărise altceva prin înscrierea la examenul de admitere. Da, a vrut să scape de meseria asta de strungar. . . El, VladjLeonida, ar fi avut uit. singur gând:.. să termine şcoala şi să se întoarcă cu diploma. Da! Cu diploma de subinginer. Atunci ar fi umblat cu haine curate, ar fi dat dispoziţii în stânga şi în dreapta şi ar fi avut un salariu mai bun ». Cu toată intervenţia părintească şi critica constructivă a secretarului Organizaţiei de Partid, Dinu, care îi încredinţează un strung nou, şi încurajarea lui Radu; care îl îndeamnă să se prezinte la viitorul examen, cu toate sfaturile şi critica tovărăşească a U.T.M.-istului Costea şi a celor-, lalţi tovarăşi din atelier, Vlad lucrează neglijent, încredinţat că toţi îl duşmănesc, îl condamnă. Obsesia eşecului, mustrarea de conştiinţă că. n'a corespuns nădejdilor pe care Partidul le pusese în el, contribue să-i creeze impresia falsă că toţi îl judecă « ca pe un om de nimic », ca pe o « pacoste ». El continuă să lucreze absent, până când ştefan gheorghiu: * ROTIŢA* 221 •strică rotiţa axului de pornire a strungului. Abea în faţa îngrijorării întregului atelier iată de consecinţele pe care defectarea strungului putea s'o aibă pentru îndeplinirea Planului întreprinderii, Vlad îşi dă seama cât de greşit îi judecase. Discuţia cu Dinu, secretarul Organizaţiei de Partid, căruia îi mărturiseşte vina, devine apoi « sâmburele inovaţiei». Vlad îşi munceşte mintea toată noaptea şi a doua zi izbuteşte, datorită unei inovaţii, să repare rotiţa. întâmplarea cu -rotiţa marchează o adevărată cotitură în viaţa tânărului muncitor. El gândeşte altfel acum, e tot timpul preocupat de sporirea producţiei, de depăşirea normei, de desfăşurarea întrecerilor. Aşa ajunge să pună în funcţiune la strungul său metoda cu două cuţite; dându-şi seama de spiritul ■constructiv de ajutorare reciprocă ce trebue să conducă întrecerile, Vlad extinde noua metodă nu numai la tovarăşii din atelierul său ci şi la alt atelier cu care erau în întrecere. Astfel se desfăşoară procesul transformării morale a lui Vlad care ajunge acum fruntaş în muncă. El care vroise să fugă de strung, îl îndrăgeşte, «şi-şi dădu seama că prima şcoală este fabrica, ale cărei învăţături trebuesc însuşite bine înainte de a merge mai departe ». Organizaţia de Partid, în grija ei de a-1 încuraja, îl propune din nou pentru şcoala de subingineri. Valoarea acestei nuvele nu constă numai >Sn înaltul ei conţinut ideologic ci şi în procedeele artistice prin care autorul zugrăveşte evoluţia psihologică a lui Vlad, procesul lui de transformare, ciocnirea violentă care se dă în sufletul lui între vechiu şi nou, între mentalitatea carieristă, străină de spiritul clasei muncitoare (Vlad vrea să se facă subinginer «pentru a da dispoziţii în stânga şi în dreapta şi pentru un salariu mai bun ») şi atitudinea socialistă faţă de muncă. Individualitatea lui Vlad se desprinde din atitudinea lui faţă de muncă, procesul transformării lui morale fiind de fapt procesul trecerii dela o atitudine burgheză faţă de muncă la o atitudine nouă, revoluţionară, pe care şi-o însuşeşte datorită intervenţiei Partidului. Ciocnirii dintre nou şi vechiu din sufletul lui Vlad, îi corespunde ciocnirea dintre personagii care se găsesc la niveluri diferite de conştiinţă. La începutul acţiunii, ierarhia e următoarea: Vlad — cu o atitudine burgheză, indiferentă faţă de muncă; Zamfir-—fruntaş în muncă, dar cu o atitudine sectară şi individualistă în întreceri; Costea şi Radu elemente fruntaşe şi conştiente, educate în spiritul clasei muncitoare ; spre sfârşitul nuvelei, aceste diferenţe, atât de potenţate la începutul ei, se estompează până la dispariţie; din ciocnirea lor a rezultat în plus, un nivel de conştiinţă şi mai ridicat al personagiilor. Din acţiunea nuvelei se desprinde, vie, încordarea oamenilor muncii în munca de împlinire şi depăşire a Planului, setea lor de învăţătură, rolul constructiv pe care îl are în înlăturarea slăbiciunilor critica Partidului, demascarea elementelor duşmănoase clasei muncitoare. Dar chipul Partidului şi al omului de Partid « acest adevărat erou al timpului nostru », nu rămân tot timpul în centrul de interes al acţiunii, cu toate că din structura nuvelei se presimte intenţia autorului de a le promova pe primul plan. Aceasta se datoreşte procedeului superficial de a-1 prezenta pe secretarul Organizaţiei de Partid. Apariţia lui Dinu, secretarul Organizaţiei de Partid e mai mult sporadică; el e prezent doar în momentele critice ale acţiunii, nu şi în desfăşurarea cotidiană a procesului muncii. Partidul nu constitue o permanenţă în desfăşurarea nuvelei; astfel nu se simte prezenţa lui în campania întrecerilor în muncă; el are mai mult un rol consultativ, şi nu apare niciodată ca un organizator şi un conducător. Această deficienţă a nuvelei provine din faptul că Dinu e prezentat prin trăsături care nu sunt definitorii pentru chipul « comunistului»: Dinu e blând, calm, dar nu om de acţiune; despre rolul lui în întreceri, aflăm doar că Vlad « discutase îndelung cu Dinu extinderea metodei ». Ori 222 OLGA BUŞNEAG tocmai «lucrând la zugrăvirea chipului bolşevicului, scriitorii se ridică la noui înălţimi ideologice şi creatoare şi-şi pot Însuşi mai adânc principiul leninist al spiritului de partid, care este chintesenţa realismului socialist» (V. Ozerov — « Chipul bolşevicului în literatura sovietică de după războiu »). Dragostea faţă de Partid a oamenilor muncii, conştiinţa pe care aceştia o au in ce priveşte rolul lui revoluţionar în viaţa lor, sunt bine reliefate în nuvelă. Frământările lui Vlad provin din conştiinţa pe care o are că a înşelat nădejdea pe care Partidul o pusese în el. Dar această dragoste e cel mai pregnant exprimată prin cuvintele lui Radu: «Când ai un ajutor preţios ca al Partidului, Vlade, nu-ţi mai trebue altceva decât voinţă şi multă inimă. Atunci creşti într'o lună de nu te mai recunoşti. începi să cunoşti lucrurile şi mai ales să le pătrunzi miezul. Şi ăsta-i un fapt însemnat pentru fiecare om în viaţă, frate ». Cunoaşterea temelor tratate, se dato-reşte faptului că scriitorul vine din chiar miezul problemeloi înfăţişate, el însuşi fiind muncitor de fabrică. Prin procedeele realiste de prezentare a majorităţii personagiilor, prin înfăţişarea aspectelor revoluţionare ale realităţii noastre, nuvela reprezintă un pas înainte, in drumul creşterii literaturii noastre către realismul socialist. Premierea ei este o recunoaştere şi in acelaş timp o promovare a talentului tânărului scriitor Ştefan Gheorghiu. ★ EMIL DORIAN: « STEAGURILE INIMII » !) Faţă de poeziile lui Emil Dorian, anterioare acestui volum, egocentrice, sentimentale, intimiste în sensul rău al cuvântului, volumul de faţă marchează un important pas înainte, prin continua năzuinţă a poetului de a se depăşi şi de a l) Editura de Stat, Buc, 1949. oglindi viaţa nouă de muncă şi lupta a. poporului muncitor. [n sprijinul acestor afirmaţii vin accen tele de autentică poezie şi lirism pe care autorul le realizează în poezia «Baladă Transnistriană ». UlLima poezie — «Victorie» — e cât se poale de semnificativă, pentrucă indică mai bine decât oricare alta, poziţia pe care înţelege să se situeze poetul de acum înainte. Ea conţine totodată critica vechii» mentalităţi subiectiviste, denunţarea poziţiei narcisiste de auto-contemplare a poetului şi prefigurarea noului drum: « In toate cuvintele cântecului Ca nişte mărgele albe şi egale, Eram numai eu, o biată inimă in jale Ce se oglindea într'o fântână de lacrimi mereu. In timp ce în jurul meu Oamenii fremătau cu steaguri tn mână Şi înălţau către soare Lozinci, lujere cântătoare. Mi-am alăturat pjaşii de mersul lor tânăr Şi inima mi-am topil-o în privirile lor febrile Şi cântecul meu a ţâşnit proaspăt şi nou » lotuşi volumul de versuri al lui Emit Dorian reflectă încă ezitările unui om a cărui concepţie poetică nu s'a cristalizat încă. Poeziile sunt scrise: « Sub chipul întremător al tui Lenin Şi alături de zâmbetul amar al lui Baudelaire ». Aceste versuri ne dau însăşi cheia oscilaţiilor poetului. Un patronaj atât de paradoxal apasă greu peste « pumnul de cinci decenii» al autorului, şi-l împiedecă să con-tribue cu întreaga sa forţă de creaţie la afirmarea poeziei noui, realiste, deşi poetul doreşte eliberarea din cătuşa «îmbietoare » a trecutului: « Cântecul acela nu-l voiu scrie: Pun genunchiul pe grumazul amintirii Şi-i frâng răsuflarea care îmbie ». emil dorian: « STEAGURILH INIMII > 223 Faptul că autorul rămâne mai totdeauna alături de realitatea clocotitoare, neizbutind să pătrundă adânc în miezul prezentului pentru a-şi împlânta temeinic in el rădăcinile noului cânt, face ca acest cânt — « Cântecul de azi », să rămâie, prin factura lui, prin verbiaj, prin imaginile căutate, « cântecul de ieri »: « Cântecul acesta îl voiu scrie - Cântecul în care zac Caravanele încărcate cu bucurii, Care au poposit la marginea acestui veac Şi ale cărui cuvinte, ca nişte falnici cai, S'au înhămat la plugurile ieşite In primăvara încrederii, înalte ca un rai, Cântecul la care îmi alătur pe toţi poeţii. Ca să cântăm Pentru copii — Clinchete înflorite din zurgălăii timpului Pentru femei — care sburdă sub cireşul libertăţii (Cântecul de azi) Cu toată vădita orientare a poetului către o nouă tematică, cu toată dorinţa de a cânta omul, eliberarea de exploatare («Cântecul de azi»; «Cântecul meu»), drumul de muncă şi creaţie al omului (« Dimineaţa »; « Cântec de muncă în zori »; « Flaşnetarul »), noul peisaj al străzii în sărbătoare (« Strada »), neaprofundarea acestor noui teme, lipsa de participare activă la revoluţionarele transformări, prin care trece ţara noastră, nepătrun-derea sensului lor adânc, rămăşiţele formaliste ale termicei sale poetice, toate conlucrează ca poezia lui să nu fie, decât într'o mică măsură, aceea pe care o aşteptam. Emil Dorian mai mult programează temele pe care ar vrea să le cânte, dar, în majoritatea cazurilor nu le realizează artistic, nu le dă viaţă, ci se menţine la enunţarea unor generalităţi în legătură cu nouile subiecte; de aceea poezia lui nu creşte, nu evoluează. Senzaţia de superficială înşiruire imagistică devine acută într'unele poezii; acesta e cazul « Cântecului de muncă în zori » şi al « Dimineţii » în care autorul evocă numai aspectul sărbătoresc, idilic al muncii: « Ne aşteaptă clădirea albă în fund, printre plopi,. Cu degetul prefăcând în eşarfe de mălasă Cântecul duduitor al pământului de foc. Dă-mi mâna cu « bună dimineaţa », cu « noroc Dă-mi mâna să străbatem drumul acesta de sărbătoare Sub clopotul de cleştar întins vast peste oameni. In care totul băsmeşte frumuseţi şi „ avânturi, — Pe covor de lumină nouă să mergem cu pas tânăr, In ochi cu restrângeri ale începutului de lume. Să mergem spre ziuă, Spre cea mai minunată a ei întâmplare. Munca, — Cântarea cântărilor, vestire de viaţă, binecuvântare I (* Cântec de muncă în zori »)■ Autorul nu se integrează activ în ritmul nouei vieţi; faţă de aspectul festiv al străzii, în faţa tinerescului marş, al participanţilor la meeting, poetul rămâne într'o atitudine distantă, contemplativă: « Poetul deschide fereastra lângă teiul din faţă : « Bună dimineaţa, stradal. . . Bună dimineaţa, viaţă l» (« Strada ») Simpla utilizare a unor cuvinte încărcate cu energie dinamică şi pozitivă, creiază doar un fals dinamism fără a imprima poeziei un accent convingător, mobilizator : « Cântecul meu nechează, Vâjâie ca. o mantie de aramă, Scapără salt de-ascuţiş ce retează, Sfârâie tâlcuri de luptă şi chiamă. (* Cântecul meu »), 224 OLGA BUŞNEAG Castanul îl chiamă la luptă: « Castanul şi-a spălat fruntea în lighianul cerului rotund Mi-a bătut la uşă, lângă somnul profund Cu foşnetul lui deşteptător, — Zor, zor, zor. . . («Imn de întâi Mai») Un alt sector al universului poetic al lui Emil Dorian îl constitue evocarea marilor evenimente şi figuri ale omenirii: <« 7 Noembrie »; « Imn de întâi Mai »; « Glorie Armatei Roşii »; « Lenin »). ' Dar şi poezia festivă e lipsită de fiorul unei autentice trăiri, fiindcă poetul nu reuşeşte să concretizeze poetic elementele generale; uneori, retorismul şi grandilocvenţa imaginilor transformă versurile în simple poezii ocazionale. Edificatoare în acest sens, este poezia — « Lenin »: « Lenin, Ce sună ca un clopoţel de argint într'un văzduh de sărbătoare, — Glin-glin, — Le-n:n ». O evocare prin astfel de procedee nu numai că nu sugerează grandiosul, dar procedeul ieftin al unor împerecheri de rime ca « Glin-glin » — cu Lenin, minimalizează figura marelui învăţător al popoarelor. Astfel de «virtuozităţi poetice » se întâlnesc şi la alţi poeţi ai noştri, care rimează « mal» cu « Comitetul Central»; astfel de procedee bagatelizează figuri şi lucruri care pentru noi au un sens atât de înalt. Poeziile « 7 Noembrie », « Imn de întâi Mai », meritorii prin faptul că preamăresc întovărăşirea oamenilor muncii, sunt totuşi departe de a reda «fremătătorul înţeles » al acestor evenimente; la fel de lipsită de patosul unui adevărat imn e şi poezia «Glorie Armatei Roşii»: « Iureşul lui Slalin cu soldaţii, Cari duc libertatea 'n grele răniţi, Se rostogoleşte peste naţii, Reclădind dreptatea peste graniţi. Cu toate scăderile, acest volum demonstrează că în vechea albie poetică a autorului au. izbucnit izvoare noui. Olga Buşneag ★ H. ROHAN: «PUŞCULIŢA CU SECUNDE»1) întrecerile socialiste în muncă, factor de seamă pentru îndeplinirea şi depăşirea primului Plan de Stat în R.P.R., constitue , tema acestei nuvele. Strungarul Şerbănescu dela uzina de ţevi « Republica », e un muncitor sârguin-cios şi un bun membru de partid. într'o zi, el părăseşte însă cu uşurinţă lucrul, convocând o şedinţă la sector. In lipsa lui, strungul se strică. Şerbănescu munceşte cu râvnă pentru a pune maşina în funcţiune, dar nu-şi dă seama bine de gravitatea greşelii sale. Chemat la comisia de disciplină e pedepsit cu reţinerea salariului pe două zile. Cel mai greu examen îl trece însă în fa ţa tovarăşilor dela partid. « O maşină care stă, i se spune, este o armă în mâna duşmanului dc clasă. Analiza în spirit autocritic a acestei greşeli va li de mare folos în munca pe viitor ». Critica tovărăşească ce i s'a făcut nu-1 deprimă, nu-1 desamăgeşte; dimpotrivă: îi dă un simţământ de încredere. Munceşte mai bine, îşi organizează timpul, face economii. Dar nu e mulţumit. Citind cartea lui Boris Polevoi « Atelierul de foc » găseşte răspuns Ia întrebările lui. Se recunoaşte în orgoliosul Jenca Siskov şi urmăreşte cu pasiune transformarea lui în timpul întrecerii stahanoviste. La meetingul organizat cu scopul unui schimb de experienţe între nituitorii fruntaşi în producţie şi muncitorii dela « Republica », Şerbănescu îşi ia angajamentul să reducă timpul de lucru la bacuri. Odată cu începerea muncii potrivit Planului el găseşte o inovaţie în munca sa. E susţinut, şi îndrumat de *) H. Rohan, « Puşculiţa cu secunde ». Ed. C.G.M., Bucureşti, 1949. h. rohan: « PUŞCULIŢA CU SECUNDE* 225 Partid. Lucrează acum la două strunguri deodată, alături de tovarăşul său State. Dar nu se culcă pe laurii victoriei. Vrea să umple şi el « puşculiţa cu scunde » despre care Boris Polevoi vorbeşte în cartea sa. Instalează cel de al treilea strung, luptă mai departe, ajunge fruntaş în producţie, ■ dat drept pildă şi în ziua de 23 August atât el cât şi State sunt decoraţi cu « Ordinul Muncii ». * Cum a realizat tânărul scriitor H. Rohan această emoţionantă povestire? El a ştiut să reflecte în imagini simple realitatea, lupta pentru mărirea producţiei, a ştiut să selecţioneze, alegând caracterele tipice. Trăsăturile individuale ale eroului său poartă cu preciziune amprenta clasei sociale din care face parte. Autorului îi scapă, totuşi, unele aspecte, necesare pentru conturarea personagiilor şi pentru lămurirea acţiunii. 1 Nicolae Şerbănescu (deşi căsătorit şi cu un copil) nu are, propriu zis, în povestirea lui H. Rohan, o viaţă de familie. El se gândeşte într'adevăr la familia lui atunci când descoperă noui metode în muncă, se gândeşte că inovaţia pe care o face e şi spre binele familiei sale, dar aceasta nu e prezentă nicăieri în nuvelă. Se vorbeşte despre provizii de iarnă sau despre cumpărarea ghetuţelor pentru copil — dar atâta tot. Cei de acasă nu participă, într'un fel sau altul, la frământările eroului, şi casa strungarului Şerbănescu, în ceasurile de seară sau dimineţile, înainte de plecarea la lucru, pare goală. Procesul transformării lui Şerbănescu, al lichidării erorilor sale e circumscris, aşa dar, la viaţa lui de strungar. E adevărat că acest proces trebue să graviteze în jurul uzinei, dar cunoaşterea vieţii de familie, îşi are importanţa ei pentru înţelegerea mai adâncită a personagiului, chiar în cuprinsul unei scurte nuvele. In al doilea rând, demascarea duşmanului de clasă, în acest moment al ascuţirii luptei de clasă, e făcută de autor în mod ineficace. Duşmanul de clasă e prezent mai mult în gândurile lui Şerbănescu — şi introdus în acţiunea nuvelei doar între două paranteze (p. 12), imaginat prin Moisă, pentrucă inginerul Lăzărescu şi maestrul Mincu (aşa cum ne spune autorul la pag. 49): « nu erau duşmănoşi, dar concepţiile lor vechi despre viaţă, despre oameni, se urneau greu din locul în care rugina obiceiurilor vechi le puseseră ». Moisă are într'adevăr tot timpul o atitudine făţiş duşmănoasă. El pleacă din uzină strigând «îmi fac atelier propriu », şi e lăsat să plece pur şi simplu, fără ca cineva să discute această atitudine. Ba, Şerbănescu zice, zâmbind în urma lui: « bine c'am scăpat de el ». « Dă-i încolo, bine că am scăpat de ei », zice Şerbănescu şi când îşi aminteşte, în drum spre Sector, de elementele reacţionare ale burgheziei cu care avusese de furcă într'un trecut nu prea îndepărtat. E adevărat că puţin mai departe gândurile lui se limpezesc: «Lucrează şopârlele din umbra, caută să lovească şi noi trebue să le scoatem la lumină şi să le strivim capul înveninat». Comparaţie nepotrivită: şo-pârle înveninate. Şi în adevăr nepotrivită ca imaginea e atitudinea eroului povestirii în legătură cu combaterea duşmanului de clasă. Pentrucă faţă de încercările de sabotaj care au loc în uzină, faţă de concluziile la care ajunge însuşi Şerbănescu în această privinţă, acţiunile sale (şi deci şi ale tovarăşilor săi de muncă) nu corespund. Pentru el, duşmanul de clasă există, în cel mai bun caz, doar atâta cât trăieşte în interiorul zidurilor uzinei şi el îşi pierde nocivitatea îndată ce e eliminat din uzină. Corcodel, un alt element duşmănos, e lăsat în părăsire, mutat la filetaj sau în altă parte şi gata. Chiar Popovici, preşedintele Comitetului de fabrică, atunci când e vorba de aceste elemente duşmănoase, «face un gest plictisit cu mâna ca şi cum ar vrea să spună: ăştia nu mai fac mulţi purici aici ». * Trecând peste aceste observaţiuni, nuvela tânărului scriitor H. Rohan reflectă, după cum spuneam, în mod veridic şi 15 226 virgil teodorescu emoţionant un aspect al realităţii noastre sociale: întrecerile în producţie. Oamenii muncii din ţara noastră se transformă în lupta pentru îndeplinirea Planului. Autorul urmăreşte procesul acestei transformări care duce la apariţia omului nou, proces pe care Partidul îl conduce cu o mână sigură, grăbindu-1, sprijinindu-1. Cele mai de seamă arme pe care Partidul le pune în mâna muncitorimii, arme de neînfrânt, sunt critica şi autocritica în spirit constructiv. Oamenii muncii găsesc un sprijin1 de nepreţuit în uriaşa experienţă pe care le-o oferă Patria Socialistă. Experienţa lui Jenca, într'un moment similar, (bătălia întrecerilor) e pentru Şerbănescu un element esenţial în lupta pentru cucerirea nouilor poziţii în viaţă, în lupta pe care o dă pentru a merge mereu înainte, aşa cum experienţa Uniunii Sovietice arată drumul Intregei clase muncitoare în lupta pentru o viaţă mai bună, pentru introducerea formelor superioare socialiste de muncă. Printr'o serie de citate din cartea lui Boris Polevoi, autorul ştie să împletească viaţa lui Şerbănescu cu a lui Jenca Sizov şi utilizarea acestui procedeu aluziv, în mod just, nu face decât să mărească valoarea nuvelei. Autorul dovedeşte un deosebit simţ al echilibrului în construirea personagiului central, care creşte în mod organic din realitatea vie înconjurătoare, ca şi o plantă din pământul în care e semănată. In ceea ce priveşte însă « smulgerea penelor neesenţiale ale faptului » (Gorki) — credem că autorul mai are încă de învăţat. Lupta noului cu vechiul nu e îndeajuns adâncită. Aceasta duce la o schematizare a imaginilor, la o oarecare stângăcie în construirea frazei. Stilul său rămâne însă în general limpede şi precis, lipsit de emfază. Oglindind trăsăturile cele mai importante, mai caracteristice, în procesul de transformare a omului: cinstea, devotamentul şi dragostea pentru patrie, slujirea activă a poporului, optimismul, tendinţa neobosită de a merge înainte—tânărul scriitor participă el însuşi la transformarea lumii. Virgil Teodorescu CĂPITAN NICOLAE TĂUTU : « IN CA DENŢA ANILOR CE VIN»1). Volumul înmănunchează trei cicluri de poeme, alcătuind un tot unitar: Purtăm lumină din Răsărit; Şi noi suntem Republica ; In pas cu Republica. Perspectiva este larg optimistă: pornind dela înfăptuitorii şi înfăptuirile Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie, — autorul cântă oameni şi fapte din Republica noastră Populară, pentru a arăta, în concluzie, roadele pe care exemplul şi îndemnul Marei Revoluţii Socialiste, însuşit şi aplicat creator la noi, nu va înceta să le dea şi de aici înainte. Cuvintele de preamărire la adresa Uniunii Sovietice sunt justificate prin însăşi viaţa, desvoltarea şi realizările noastre. Calde şi omeneşti sunt vorbele de recunoştinţă, de dragoste şi de solidaritate ale oamenilor muncii din ţara noastră, faţă dc marele popor vecin şi prieten, şi faţă de marii lui conducători: «Oriunde 'n lumea nouă ochii îi ridici, întâlneşti semnătura lui Vladimir Ilici, pe conducta ca o arteră, pe furnal, pe norma depăşită, pe noul spital». (« Lucrare scrisă: t Lenin ») « Deaceea eu nu am găsit nici un cuvânt să cuprindă mai multă lumină şi avânt decât în numele ce slrăjuie la Kremlin pacea şi libertatea popoarelor, senin din două silabe de oţel: Slalin, Statin Ce ne dăruie şi — împarte viaţă, Slalin care, în fiecare dimineaţă, luminează drumul cel nou al istoriei cu Steaua Roşie, Steaua Victoriei. Şi fără de care, eu Ion Vlad dela laminate n'aş fi avut niciodată cuvintele săpate colea în inimă şi la noi pe furnal « Omul, cel mai preţios capital ». (« Scrisoare constructorului mileniului trei») Realizarea cea mare este omul, în funcţie de munca şi eroismul căruia se schimbă şi realităţile (In pas cu Republica). ') Colecţia « Glasul Armatei », 1949. căpitan nicolae tăutu: «IN CADENŢA ANILOR CE VIN' 227 Cu deosebire se apleacă autorul asupra unuia din aspectele omului nou: omul soldat-străjuitor al păcii, care apără realizările regimului nostru ce l-a făcut să se simtă om cu adevărat: * Slavă Republică a omului-om, a soldatului-soldat, a vieţii-viaţă ». (Salut Republicii). Din acest simţământ nu poate lipsi şi nu poate fi uitată recunoştinţa şi admiraţia faţă de armata sovietică: < Pentru prima oară cunoaştem în istorie o armată a cărei victorie desrobeşle învinsele popoare, alături de tun duc tolba cu soare ». (« Stahanoviştii muncii militare ») Ca şi ostaşii sovietici, ostaşii noştri sunt tn primul rând cetăţeni liberi şi conştienţi. De ei nu sunt străine preocupările de frunte ale tuturor celorlalţi cetăţeni ai Republicii noastre: • Iată, la ordinea de zi, la ordinea celor 365 zile, înscriem pe unelte, noi angajamente. Partidul ne spune : Vom face cu atâţia kilometri, cu atâtea tone, cu atâtea procente mai mult, mai mult, pentru om, pentru viaţă, pentru pace! Orice secundă se adresează nouă: Ce-ai împlinit pentru Victoria lui 49 ? » (« La ordinea de zi: Planul economic ») După exemplul ostaşilor sovietici, ostaşii noştri se simt legaţi de toţi acei care luptă pentru pace şi libertate (Marş). Unul din marile merite ale autorului este acela de a oglindi în poezia noastră, spiritul nou şi omul nou din armata noastră democrată. Autorul arată, într'o serie de portrete de ostaşi, cum acest lucru nu e de mirare. Căci dacă până nu de mult: « Eu soldatul Apetrei, fostul argat llie, n'am ştiut o buche a citi sau scrie când am venit la oaste. Cu degete de orb, pipăiam slova ce aş fi vrut s'o sorb ». (« Citesc în numărul o mie ») Acum: « 7/i aminteşti? înainte pleca la « liberare », un livret, o hârtie, un număr oarecare desprins din rubricile Biroului de Mobilizare. Astăzi, cu ordinul de lăsare la vatră Nr. 1453, pleacă omul, Omul Nou, Cetăţeanul Budu I. Andrei! » « Când au ieşit pe poarta cazărmii pe furiş îşi ştergeau ochii cu muchiile palmii... Budu mai şoptea prin mulţimea deasă : „-— « Hei tovarăşi, parcă mă despart de casă ». (« Ordin de lăsare la vatră Nr. 1453» ) Poeziile Căp. N. Tăutu se caracterizează printr'un suflu dinamic, avântat, corespunzător avântului şi perspectivelor noui pe care le înfăţişează. Cuvintele şi imaginile sunt directe, de cele mai multe ori, — mişcătoare. Autorul versifică cu destulă uşurinţă, dar, purtat de entuziasm, nu întotdeauna îşi îngăduie răgazul de a topi în mod poetic ideile şi noţiunile care îl agită. De aici, o inegalitate în realizare. Tendinţa de a da sentinţe, îl face să cadă în prozaic, iar pe alocuri să folosească un limbaj emfatic: « Şi urmărind lumina din atlas, cum cresc blocuri de Stalinism, vei pune unghiul la compas, spre azimut, spre Comunism » (« Pilotul Dan Şoimu ») « In marşul viforos către 'nainte, obiectivele s'au aliniat, în inimă, în minte : obiectivul 1 Pace obiectivul 2 Creaţie obiectivul 3 Civilizaţie». (* Citare pe Armata Păcii ») 15* 228 stefania tornea Repetarea prea deasă, obsesia chiar, a unor aceloraşi imagini şi cupluri de imagini, ameninţă să-i gâtuie, să-i sleiască prospeţimea poeziei: «Şi ca un rond, tiptil şi lin se-apropie de inimi alba dimineaţă atunci la postul păcii — auzi senin : parola : « Om », răspunsul: « Viaţă ». (« Sentinela Balaş din Vânătorii de Munte ») « La orice raport, ie simţim cum creşti pe buze ca un miez copt de pâine, Republica noastră, ce holărît porneşti spre noui cuceriri, spre socialism,. spre uriaşul mâine/ » (« Salut Republicii ») N. Tăutu este unul din poeţii tineri, care s'a remarcat prin căldura lirismului şi prin posibilităţile sale de a reflecta poetic realităţile din ţara noastră. Versurile închise în volumul « In cadenţa anilor ce vin », dovedesc însă că aceste posibilităţi sunt adesea ameninţate prin tndrâgire necritică a propriilor sale procedee artistice. Unele imagini, ca t miez copt de pâine », au fost repetate şi utilizate prea mult, chiar în poezia unui alt tânăr poet — V. Tulbure. Se simte uşurinţa versificării, dar şi lipsa de grijă a poetului pentru adâncirea ideilor, cizelarea grijulie a imagi. nilor, muncă grea — dar fără de care nu se poate merge înainte. Tăutu are talent. Dar fără muncă multă şi serioasă el nu ne va da poezia pe care o aşteptăm şi pe care calităţile lui personale de poet revoluţionar ne-o pot da. Ştefania Tornea ★ ION PAS: o ZILELE. VIEŢII TALE +1) Împins de năvala amintirilor, Ion Pas ne-a dat la scurt interval, şi cel de al doilea volum âl însemnărilor sale atât de interesante. Autorul, pornit să-şi refacă 1) Editura de Stat, Vot. II, Bucureşti, 1949.' ■ '' " existenţa pe calea memorialisticei, foloseşte acest prilej, însă, ca un pretext numai. In fond, cartea lui nu este concentrată în jurul vieţii unui singur om. Şi dacă acest lucru era mai puţin evident în primul volum, el ne apare limpede, în cel de faţă, în care autorul trece pe al doilea plan datele propriei biografii, pentru a lăsa, în schimb, să se contureze, cât mai precis, tabloul social al epocii respective. Lumea pe care ne-o evocau paginile primei părţi era aceea a periferiei: oameni în permanentă luptă cu greul vieţii, niciodată fericiţi, sufocaţi de traiul mizer, cenuşiu, rezervat lor de orânduirea păcătoasă a burghezo-moşierimei. Era lumea în mijlocul căreia s'a născut autorul (fiu de zidar, nepot al unui dulgher), martor deci, de timpuriu, la frământările ei cotidiene şi împărtăşindu-i el însuşi experienţa amară. Nu se poate spune că scriitorul a urmărit cronologic faptele. Amintirile se aştern pe pagină aşa cum s'au încrustat în memorie, ca pe o peliculă, odată cu înaintarea în vârstă. De aceea, este explicabil faptul că orizontul primului volum, corespunzând epocii de copilărie a autorului, rămâne oarecum îngust. Copilul din « Zilele vieţii tale » este dela început sensibil la condiţiile aspre cărora are să le facă faţă mahalaua în care îşi poartă, iscoditor, paşii. Ochiul său ager surprinde multe din mecanismul existenţei acesteia. Ceea ce nu-i reuşeşte — şi nu-i poate izbuti, deocamdată — este explicaţia cauzelor adânci ce duc la starea generală de lipsuri. In general, relaţiile insuficient explicate — deşi autorul insistă deseori asupra lor. Acest lucru îl realizează Ion Pas în al doilea volum al « Zilelor vieţii tale », care depăşeşte de astădată perimetrul îngust al lumii din « barieră » (cum spunea George Mihail Zamtirescu, mahalalei), transfor-mându-se într'un sugestiv tablou al societăţii româneşti dela începutul secolului nostru. însemnările din acest volum corespund, cum s'ar zice, epocii de pătrundere în lume a povestitorului. De acum încolo el nu mai este copilul neastâmpărat, o Domnul ion pas: "ZILELE V1EJ11 TALE' 22Q acela urît, deşirat, cu umerii gârboviţi, cu obraz măsliniu şi cu umbrelă la subţioară », pe care îl întâlnea uneori în anii de sburdălnicie, nu-i mai este acum necunoscut. A aflat că-1 cheamă Ion Nădejde şi ştie îndeajuns de multe lucruri despre el şi toată şleahta lui de « generoşi » pentru ca să-l urască. Fiul zidarului din mahalaua oropsită are acum prieteni care-1 duc la clubul muncitorilor; acolo i se lămuresc multe. In acest al doilea volum al « Zilelor vieţii tale » Ion Pas ne înfăţişează o perioadă destul de importantă din istoria societăţii româneşti dela sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru, până în preajma izbucnirii primului războiu mondial. Este tocmai vremea creşterii mişcării noastre muncitoreşti — vreme .1-racterizată, pe de o parte, prin intensificarea exploatării burghezo-moşiereşti, pe de altă parte, prin afirmarea tot mai hotărîtă a proletariatului. Numai calitatea de martor al acestor vremi, credem, n'ar fi ajuns scriitorului pentru ca să poată reconstitui tabloid, în culorile lui exacte. Ceea ce l-a ajutat să descifreze adevăratul sens al evenimentelor asupra cărora poposeşte astăzi, în paginile sale, este, fără îndoială, instrumentul sigur de investigaţie istorică, învăţătura marxist-leninistă. Cartea este scrisă ca o convorbire a scriitorului cu el însuşi, parcă pentru a-şi controla veridicitatea expunerii. Iar veridicitatea aceasta este izvorîtă din poziţia de pe care scrie. Cuvântul său reprezintă punctul de vedere al celor oprimaţi: în primul rând, un energic rechizitoriu faţă de orânduirea nedreaptă burghezo-moşie-rească. Mizeria, întreţinerea ignoranţei şi superstiţiei, înnăbuşirea sângeroasă a grevelor, războiul, în ultimă instanţă, toate ne sunt arătate ca mijloace perfide, de care clasele dominante uzează pentru a-şi asigura exploatarea maselor muncitoare. Burghezi şi boieri la un loc, se întrec în a stoarce cât mai mult poporului, la oraşe ca şi la sate. Şi unii şi alţii îşi sporesc vertiginos averile, fără remuşcări de conştiinţă, se înţelege. Tachişti, car- pişti, brătienişti, toţi se bat cu pumnii îi» piept şi îşi zic «români ». De sigur, « români », dintre aceia de care vorbea Cara-giale. « Român » se întitula, de pildă, cu emfază, capul celui mai naţionalist grup politic, omul care, pe când ţara era pregătită pentru război, trimitea duşmanului zeci de vagoane cu vite şi cereale, în timp ce populaţia ţării trăia în lipsuri cumplite. Femeile ghiftuiţilor ţin şi ele să-şi dovedească « românismul ». împopoţonate în alb, cucoane şi domnişoare fandosite, cu brasarda « crucii roşii » la braţ, fac pe inimile caritabile, pozează. In faţa lipsurilor însă, a mizeriei sguduitoare, se simt ofensate, privind cu înfumurare la cei lipsiţi de sprijin. Scena în care, aşa zisele « surori de caritate » se întâlnesc cu femeile mobilizaţilor, venite după ajutoare, este cel puţin tot atât de caracteristică, ca şi aceea în care regina, invitând un grup de scriitori, îi « onorează » cu un suveran dispreţ. In dosul oricâtor măşti se ascund aceleaşi chipuri hâde de burghezi şi moşieri, furând, sub oblăduirea regească, cele mai elementare drepturi ale maselor muncitoare. Dar chiar în sânul acestei lumi sunt oameni care îşi dau seama de nedreptăţile săvârşite şi li se opun. Aşa este avocatul sesizat de eroarea judiciară în cazul procesului soţilor Miulescu, încercând să anuleze, cu probe evidente, condamnarea lor nedreaptă. împotrivirea lui rămâne, însă, zadarnică. Zelul său nu poate corecta un aparat de Stat viciat. Opoziţia sa singuratecă îl aduce în cele din urmă în postura cavalerului întârziat în luptă cu morile de vânt, obligat să depună armele, înfrânt de orânduirea burghezo-moşierească^ Cei pe care această orânduire nu-i poate înfrânge sunt muncitorii. îndârjiţi de nevoi, ardoarea lor combativă sporeşte pe măsură ce starea li se înrăutăţeşte. Ei, încep acum să se organizeze pentru luptă împotriva exploatării. Meritul celui de al doilea volum din « Zilele vieţii tale » este tocmai de a ne înfăţişa într'o lumină justă, procesul de creştere a conştiinţei muncitorimii dela noi, în momentul afirmării eâ tot mai hotărîte. 230 geo şerban însemnările lui Ion Pas ne mărturisesc consecvenţa cu care muncitorimea a luptat pentru îndeplinirea idealurilor ei de libertate şi fericire, pentru formarea unui partid al ei curăţat de elemente reformiste strecurate, la început, chiar la cârma mişcării. Trebue să imputăm, însă, scriitorului, că, — poate şi din cauza modului fragmentar cum se prezintă acest proces —, ne lipseşte de cronologia exactă a desfăşurării sale. De pildă, aflăm, dela pagina I-a, de activitatea revoluţionarilor ruşi, dr. Russel şi Zubcu Petrovici, refugiaţi politici pe teritoriul ţării noastre — pentru ca imediat să fim informaţi asupra trecerii făţişe a «generoşilor » în tabăra duşmană muncitorimii, alături de liberali. Or, între aceste două momente ale desvoltării mişcării noastre muncitoreşti există o distanţă oarecare, un timp, în care s'au consumat fapte, unele dintre ele amintite numai ulterior de autor. Ceeace reuşesc să seziseze cu pregnanţă însemnările de faţă, este ascuţirea continuă a contradicţiilor în sânul societăţii româneşti din pragul veacului nostru. Scriitorul nu pierde ni-ciun moment prilejul de a înfăţişa antagonismul de interese, care se contura tot mai precis între clica de exploatatori instalată ta conducerea treburilor obşteşti şi marea majoritate a maselor populare, în fruntea cărora luptau, pentru satisfacerea revendicărilor economice şi politice, cele mai conştiente elemente muncitoreşti. Măsurile samavolnice luate de guvern împotriva acestei lupte, violenţa cu care grevele cele mai paşnice sunt scăldate în sânge, nu pot reteza avântul muncitorimii, însufleţită de pilda proletariatului rus (în paginile volumului răzbat ecouri despre ajutorul acordat de muncitorimea noastră marinarilor de pe « Potemkin » refugiaţi la Constanţa, şi aducând cu ei, nădejdea unei lumi noi). La fel cum nici încercarea de lichidare a mişcării muncitoreşti. încercată de unii agenţi ai duşmanului de clasă, strecuraţi înlăuntrul ei, nu ajunge la rezultatul dorit. Din însemnările lui Ion Pas apare limpede substratul trădării «generoşilor» (chipurile lui Morţun sau Nădejde sunt bine conturate,' ca unelte ale forţelor reacţionare în slujba cărora se găseau chiar dela înfiinţarea Partidului social-democrat al muncitorilor din România, unde reuşiseră să ocupe locuri de răspundere, tocmai pentru a sabota mişcarea muncitorească) pe de o parte, iar, pe de altă parte, vedem cum din rândurile muncitorimii s'au ridicat adevăraţii ei conducători. Aşa sunt I. C. Frimu sau Ştefan Gheorghiu, pe care autorul nostru ne face să-i urmărim în acţiunile lor de mobilizare şi antrenare a tuturor « oropsiţilor soartei » la «lupta cea mare ». In privinţa figurilor acestor fruntaşi ai luptei muncitoreşti din trecut, —- credem că Ion Pas ar fi trebuit să insiste asupra activităţii de îndrumător ideologic, teoretician, călăuzit de principiile socialismului ştiinţific, a lui Ştefan Gheorghiu, care a dus o susţinută muncă propagandistică, pe linia fixării obiectivelo1 şi sarcinilor mişcării muncitoreşti dela noi. Pentrucă scriitorul ţine uneori prea mult să mărturisească numai fapte cu care a venit în legătură directă, el ajunge, în câteva rânduri, să se oprească strict numai asupra amănuntelor fără a scoate în evidenţă semnificaţia lor generală. Astfel se întâmplă atunci când se arată «legăturile » economice ale cercurilor conducătoare cu străinătatea. Lucrurile sunt înfăţişate ca simple târgueli între patronii naţionali şi bancherii străini, nevinovate transacţii comerciale. Relatându-le astăzi, martorul acelor vremi trebuia însă să lămurească adevărata faţă a acestor «târgueli »— în fond mârşave acte de supunere a ţării faţă de monopolurile imperialiste occidentale, încălcări făţişe ale independenţei naţionale. Dar aceste observaţii nu umbresc meritul principal al autorului, care, în linii generale, a surprins înfăţişarea contradictorie a societăţii româneşti dintr'o anumită vreme, şi, mai ales, a exprimat prin exemple edificatoare, forţa de neînvins a clasei muncitoare, călăuzită din primul moment al afirmării ei de încrederea într'un viitor luminos. Iată sensul ce se desprinde din cel de al doilea volum al «Zilelor vieţii c. simonov: « PRIETENI ŞI DUŞMANI» 231 tale ». Ion Pas a izbutit să imprime însemnărilor sale, perspectiva unui viitor în care clasa muncitoare va li biruit exploatarea — previziune a cărei justeţe o dovedesc zilele vieţii noastre. ★ C. SIMONOV: « PRIETENI ŞI DUŞMANI» !). Cititorul atent al romanului «Zile şi nopţi » a recunoscut uşor, desigur, că valorosul prozator este şi an poet cu sensibilitate ascuţită; aceasta, indiferent de faptul dacă a fost, sau nu, informat la timp că Si mono v semna versuri în revistele sovietice, încă din 1934. Prin urmare, apariţia volumului de tălmăciri « Prieteni şi duşmani*., conţinând cele mai recente versuri ale scriitorului, nu ne surprinde cu totul nepregătiţi. In afara romanului amintit, un volum de « Povestiri »r ca şi cele trei lucrări dramatice ale sale, montate cu mult succes pe scenele noastre, « Pe sub castanii din Praga », « Chestiunea rusă » şi de curând € Umbră străină », au contribuit la recunoaşterea unanimă a valorii deosebite a scriitorului sovietic. Ciclul « Prieteni şi duşmani» este rezultatul liric al călătoriilor lui Simonov în afara hotarelor Patriei Sovietice. Cele 16 poeme, câte compun ciclul, mărturisesc dintr'o dată ochiul poetului exersat pentru reportaj, ager şi minuţios în observaţii. In consecinţă, materia din care versurile prind viaţă va fi epicul dens. Poezia lui Simonov din « Prieteni şi duşmani » este o aglomerare de fapte, de impresii, aşternute parcă într'un imaginar «jurnal». Evident, consemnarea faptelor nu se face însă, la voia întâmplării. Vrem să spunem că poetul nu-şi pierde nicio clipă orien- !) Ed. « Cartea Rusă », Buc, 1949. Traducere de George Dan. tarea precisă de pe poziţia luptei hotărîte anti-imperialiste. Călătorind prin patru continente, Simonov nu se extaziază în sensul spectatorului pasiv, ci fixează conturul aspectelor întâlnite cu un ochi critic mereu neobosit. Pentru scriitorii burghezi, călătoriile au însemnat un prilej de cultivare a exoticului. Ei au creat un adevărat curent al poeziei evazioniste scrisă numai de dragul de a descoperi aspecte inedite în imensa întindere a spaţiului geografic. Cu totul altfel procedează un scriitor legat în activitatea lui de clasa muncitoare a poporului său, aşa cum sunt toţi scriitorii sovietici. înţelesul adânc care se degajă din poemele lui Simonov este opoziţia de neîmpăcat dintre cele două tabere în care se împarte astăzi lumea: de o parte, tabăra democraţiei, a păcii, şi a progresului, pe fiece zi mai puternică şi mai hotărîtă în acţiunile ei, — iar de cealaltă parte, tabăra imperialiştilor aţâţători la războaie. Adeziunea la o tabără sau alta, se vădeşte în primul rând din dragostea sau, respectiv ura neputincioasă, manifestate faţă dc Uniunea Sovietică, cea mai consecventă apărătoare a celor ce muncesc. De aceea « prietenii » sau « duşmanii » înfăţişaţi de Simonov sunt, de fapt, «prietenii » sau «duşmanii» oamenilor muncii de pretutindeni. împărţirea lumii după acest criteriu unic, o simte poetul mai vârtos chiar în sânul lumii capitaliste. Trecând prin hall-ul unui somptuos hotel american alături de o negresă, Simonov surprinde privirile celor din fotolii aţintite cu ură asupra sa, pentru îndrăzneala de a fi primit să fie însoţit de o femeie de culoare « Simţii că lumea'nlreagă nu se'mparte In galbeni, negri, ci deoparte, Ei: Albii şi noi: Roşii. Şi Albii de-i priveşti mai deamănunt In orice continent identici sunt ». Sfârşitul poemului se transformă într'un avertisment adresat clicilor reacţionare, menit, în acelaş timp, să sporească încre- geo şerban derea forţelor populare în posibilităţile lor proprii t « Pe Albii Africei şi Albii Ewopei In fum de puşcă, sângerânde gârle, Roşii lor, ca noi pe Albi la Perecop, Ca în Crimeia, 'n mare o să-i svărle ». Pretutindeni unde poetul îşi poartă paşii, imaginea claselor antagonice rămâne constantă. Fie că ia cuvântul la un « Meeting în Canada », fie că asistă doar la o manifestaţie populară pe străzile Parisului, el desluşeşte limpede în mulţime «prietenii şi duşmanii». Cu tot tonul de vervă ironică — transmis de marii realişti ruşi — Simonov nu-şi dispreţueşte niciodată « duşmanii». Dimpotrivă el îşi sporeşte atenţia de câte ori îi descoperă. Aşa, cuvintele delegatului azerbaidgian din poemul intitulat « Discursul prietenului meu Samed Vurgun la banchetul din Londra » corespund întocmai celor pe care le-ar fi rostit oricând Simonov în faţa unei adunături de « canibali », cum bine caracterizează el undeva, pe capitalişti «... ţara mea cuprinde Ţiţeiul, sonde din 'belşug, Singura'n lume nu se vinde, Nu-i mandatară, nu-i în jug, Nu vi se-aruncă la picioare. Nu-i în City pusă zălog, Nu vin din Doiver mari vapoare S'o jecmănească pân'la sânge. Şi «libertatea » Indiei în dar Deasupra ei nu se răsfrânge. La drept vorbind, e ţara mea Şi nu v'aduce o pară. Deaceasta, plin de politeţe, Siri V'aduc o mie de compătimiri! ». Cuvintele acestea usturătoare adresate «...lorzilor cei îngâmfaţi», izvorăsc din ura neîmpăcată care răscoleşte sufletul poetului împotriva exploatatorilor. Simonov vorbeşte în multe poeme despre « prieteni », despre « Roşii », comuniştii care înfrâng prin luptă dârză intenţiile criminale ale « canibalilor ». Dragostea sin- ceră pentru aceşti luptători neînfricaţi dă versurilor sale un patetism impresionant. Simonov ne prezintă portretele unor luptători ca Sacco şi Vanzetti, Tocuda, sau a unor voluntari în Spania, punând în descrierea lor o ardoare neîntrecută. Cu deosebire ne impresionează portretul luptătorului bielorus venit să participe la lupta poporului spaniol împotriva furiei franchiste, din poemul «Tovarăşul » (cu menţiunea, din Valentin Taviai), amin-tindu-ne de cunoscuta « Ballade â celui qui chante en suplice » (« Balada celui care torturat cântă ») a lui Aragon « Tăcute ziduri pieplu-i strâng, De boltă fruntea i se bate. Picioarele 'n podea, drepl-stâng, Acelaş doi ori doi socoate. Când timpul, melc, abia se'ndură Şi 'n liniştea 'nchisorii trece, Tu câţi nebun o crăpătură In zidul nepătruns şi rece. Şi 'n fiece furtună nouă, Tu tunetului ceri ca'n pleznet Să ardă lanţurile'n două Cu limba roşie de trăznet». Ciclul poemelor « Prieteni şi duşmani» se caracterizează prin combativitate anti-imperialistă nestăvilită, prin entuziasmul cu care poetul, însufleţit de dragostea pentru poporul său, serveşte cauza proletariatului din întreaga lume, exprimând încrederea forţelor progresiste de pretutindeni în victoria sigură faţă de aţâţătorii la un nou război: « Noi comuniştii ţinem bine minte De câte se întâmplă 'n lume, Degeaba ucigaşul nu presimte Că-i va veni osânda-anume. . . ». Pentru aceste poeme, Simonov a primit a cincea oară premiul Stalin, distincţie menită să le sublinieze meritele deosebite. Tălmăcirea lor în limba română constitue, pe lângă un prilej de cunoaştere mai apropiată a marelui scriitor sovietic, un mi- leonid leonov: « SOT1 233 tiunat sprijin pentru desvoltarea poeziei noastre noui. Poeţii noştri, citind versurile lui Simonov din « Prieteni şi duşmani » vor înţelege mai lesne, ajutaţi de exemplul strălucit pe care ele li-1 oferă, cum pot anume realiza, ceea ce scriitorul sovietic formula cu altă ocazie .11 următoarele cuvinte: «Arta superioară nu poate fi un scop în sine. Ea trebuie să fie un mijloc de luptă pentru idealurile noastre. Nu ne este permis acum, ca având în mână arma artei, să tragem pur si simplu la ţintă, cu scopul de a demonstra doar ştiinţa noastră. Avem duşmani. Ei sunt numeroşi. Trageţi în ei, tovarăşi artiştii ». In raport cu conţinutul de idei atât de bogat al versurilor lui Simonov, credem că traducătorul nu a ştiut să găsească totdeauna forma românească cea mai expresivă şi, uneori chiar, nici cea mai justă. Imputăm lui George Dan că n'a căutat să imprime un stil unitar tuturor versurilor; mai bine zis, că nu a concentrat caracterele comune într'o atmosferă specifică. De pildă, lipseşte în bună măsură, traducerilor, tocmai ceea ce ar trebui să apară esenţial: energia, combativitatea. Iar ia completarea acestora mai contribue in plus şi felul poticnit în care poetul nostru transpune multe din versurile scriitorului sovietic. într'un cuvânt traducerile lui George Dan le-am caracteriza rigide, lipsite de supleţe, absolut necesară în asemenea cazuri, pentru o adevărată recreare a originalului. Acolo unde tălmăcitorul, a întrebuinţat însă toate resursele sale personale, rezultatele sunt net superioare şi în acest sens, doveditor ne apare poemul «Tovarăşul», poate cel mai bine tradus din întreg volumul. Calitatea inferioară a traducerilor lui George Dan alterează însuşi conţinutul poemelor lui Simonov, umbrindu-le mult din valoarea originală, care nu poate fi astfel comunicată lectorului român. De aceea, chiar editura care a publicat tălmăcirea poemelor lui Simonov « Prieteni şi duşmani » dovedeşte oarecare uşurinţă, prea puţină atenţie faţă de textul marelui scriitor sovietic. Geo Şerban LEONID LEONOV: tSOTI*1) Apărut în 1931, romanul lui L. Leonov se încadrează în acea vastă literatură a planurilor cincinale, care a generat o suflare epică de unică amploare, a făcut din procesul muncii creatoare o temă literară centrală şi, arătându-1 pe omul sovietic în luptă cu forţele trecutului şi cu natura, i-a precizat portretul desăvârşindu-1. Din acest fel de literatură fac parte romane ca «Energie » de Gladkov, « Hidrocentrala » Mariettei Şaghinian şi romanele lui Ehren-burg « Şi-a fost ziua a doua », « Pe nerăsuflate », care înfăţişează efortul uriaş depus de poporul sovietic pentru realizarea primului plan cincinal, munca de desţelenire a pământurilor şi a minţilor pe care au dus-o bolşevicii în acea perioadă. Perioada primului plan cincinal (1928— 1932) a fost o epocă eroică, pentrucă, în răstimpul acesta scurt, a fost cu putinţă ca o ţară cu o industrie şi o tehnică « pe alocuri medievale », cum spune I. V. Stalin în Bilanţul primului Plan Cincinal, « să treacă pe calea tehnicei noi, moderne ». Spune Stalin în acelaş bilanţ: « Sarcina fundamentală a planului cincinal a fost de a preface U.R.S.S. dintr'o ţară agrară şi slabă, care depindea cu totul de capriciile ţărilor capitaliste, într'o ţară industrială şi viguroasă, pe deplin independentă şi care nu atârnă de capriciile capitalismului mondial ». Şi vorbind despre ceea ce aştepta partidul dela oamenii ce aveau să îndeplinească aceste sarcini: «Partidul a spus în mod deschis că opera aceasta cere jertfe serioase şi că va trebui să aducem aceste jertfe făţiş şi conştient, dacă vrem să ne atingem scopul. Partidul a contat să înfăptuiască opera aceasta cu puterile din interiorul ţării noastre, fără credite şi împrumuturi din afară ». Primul plan cincinal a pus bazele industriei grele sovietice. S'au născut atunci « giganţii » din Urali (Magnitogorskul, Sverdlovskul), s'au construit barajele Ni- x) Leonid Leonov: «Soti», trad, din limba rusă de Tatiana Berindei şi D. Mânu, Editura de Stat, Buc, 1949. 234 vera călin prului, s'a desăvârşit, în acel timp, colectivizarea agricolă. Dar, în perioada primului plan cincinal s'a mai realizat un lucru nou, unic în istoria lumii: atunci s'a născut un om nou, un om care, eliberat pentru totdeauna de orice fel de exploatare, s'a desbărat treptat de tot balastul individualismului burghez şi s'a avântat în procesul muncii creatoare, colective, înfruntând natura, transformând-o. Romanul lui Leonov « Soti » prinde acest proces dela începutul lui şi-i înfăţişează desfăşurarea. Pe malul râului Soti, într'un ţinut de nord împădurit şi sălbatec (sălbatecă e natura, sălbateci sunt şi oamenii) se va înălţa combinatul de hârtie, după planurile întocmite de inginerul Potemkin şi aprobate de centru. E început de primăvară. In părţile acelea, începutul primăverii e o descătuşare violentă a naturii, o tumultuoasă isbucnire spre viaţă a energiilor adormite în timpul iernii. Pâraiele se umflă, pădurile prind viaţă. « Nu era pe tot pământul măcar o singură surcea, pe care primăvara să nu-şi fi lăsat semnul puternicelor ei vrăji », spune Leonov. într'adevăr, sub pana lui, zugrăvirea acestui început de primăvară capătă valoarea unui simbol al înnoirii, ce va cuprinde pe rând oameni şi locuri. Pe meleagurile acestea debarcă cei dintâi, comisarul Uvadiev, luptător din timpul războiului civil, Suzana Renne, chimistă ieşită dintr'un mediu burghez din care a evadat, şi inginerul Favorov. Impetuoasă, natura le arată, din prima clipă, cât vor avea de luptat cu ea. Mai dârză le apare, şi cu drept cuvânt, noilor veniţi rezistenţa opacă a localnicilor. Prima aşezare omenească, ce le iese în cale e un schit de călugări. Intre scândurile mucegăite ale schitului—• fragment din veacul al 16-lea, cum îl caracterizează Uvadiev — trăiesc o viaţă de promiscuitate, adevărată moarte vie, o mână de oameni abrutizaţi, adunaţi laolaltă în sălbăteciunea aceasta de groaza lor de schimbare, de nădejdea că aici nu-i va ajunge iureşul răscolitor al rânduirii sovietice. Cătunul aşezat pe malul râului — Mahariha — e şi el un colţ pierdut, unde chiaburii — nestriviţi încă — îşi continuă exploatarea, ţinând oamenii în bezna superstiţiilor şi prejudecăţilor, pe care apropierea schitului le alimentează din belşug. « Orice-ai spune, tare-i plicticoasă viaţa noastră », spune căscând unul din bătrânii satului. In aceste locuri, unde oamenii se obişnuiseră cu gândul că nimic nu le va turbura letargia, izbucneşte construcţia fabricii, începe lupta între nou şi vechiu, între viaţă şi moarte, între întunericul şi rutina de veacuri, întruchipate de atmosfera îmbâcsită a schitului, de lâncezeala din sat şi elementul revoluţionar, reprezentat, în special de bolşevicul Uvadiev. Acesta nu pierde nicio clipă din vedere scopul pe care îl urmăreşte. In momentul când coboară pe aceste meleaguri, el vede fabrica. Ii vede şi pe oamenii care vor lucra în ea. « Priveşte », spune, «noi ne ducem, uite colo, pe mal, unde stau bătrânii ăia. Vom construi acolo o fabrică mare, cum nici n'au visat vreodată prea-cuvioşii tăi. Şi în fabrica aceasta vom scoate celuloză din brazii ăştia simpli, care cresc din belşug şi fără niciun rost pe aici. Alţi oameni o să facă din ea hârtie pentru învăţătură, praf de puşcă — să ne apărăm de duşmani — şi câte altele pentru folosinţs celor vii, chiar şi mătase ». Lupta pe care, în numele Partidului, o conduce Uvadiev, se duce pe dublu plan: împotriva naturii vijelioase — revărsări de apă, sol ingrat, mâlos şi mai ales împotriva forţelor încăpăţânate ale trecutului. (Un fost ofiţer alb, Visarion, care a făcut un stagiu şi la schit şi care, strecurat în rândurile muncitorilor nu se dă în lături dela acte de sabotaj; un inginer, Renne, om în vârstă, legat de vechile sisteme de muncă individualistă, ostil noilor metode; odată cu aceştia massa inertă a ţăranilor, greu de urnit, traşi la fund de veacuri de exploatare). Adevărat bolşevic, comisarul Uvadiev nu se lasă înfrânt nici chiar atunci când, descurajaţi de pagubele pricinuite de revărsarea apelor, cei dela Centrala Hârtiei sunt gata să abandoneze lucrările. Uvadiev vede just. Munca îi va transforma pe oameni. Leonid Leonov ştie să redea această permanentă leonid leonov: « SOTI« 235 prefacere a oamenilor, nu adăugând pete masive de culoare pe portretele personagiilor, ci înregistrând nesimţitele schimbări zilnice. Faddei Achişin, ţăran beţiv, cu tabieturi de bătrân maniac e şi el prins, mai întâi de iureşul dărâmării — al caselor chiaburilor în special —pe urmă, de avântul construcţiei. Muncitorii veniţi din împrejurimi de dragul câştigului, încep să se simtă legaţi de şantier. «Atribuiau o măreaţă, o deosebită importanţă şantierului acestuia, una din sutele de asemenea con-v strucţii din ţar:";». Şantierul devine simbolul lumii noi, al puterii sovietice. Această dragoste pentru fabrică, pentru socialismul care se construeşte odată cu fabrica, bolşevicul Uvadiev o simte crescând, o alimentează, ştie s'o însufleţească cu exemplul lui. In ultimele pagini ale romanului, când după zile de încordare şi nelinişte, muncitorii află că fabrica se va construi totuşi, râvna lor nu cunoaşte piedici. Comisarul Uvadiev ia şi el lopata în mână: « Fraţilor, mormânt săpăm noi acilea! striga el cu vinele gâtului umflate de atâta sforţare; striga însă vesel, pentrucă într'adevăr îl săpa, dar nu pentru el! ». Personagiile lui Leonov trăesc intens, fiindcă nu sunt gândite linear, ci smulse din viaţă. Uvadiev greşeşte uneori în aprecierea oamenilor, nu e totdeauna destul de vigilent. Pe fostul ofiţer alb, Visarion, l-a adus el pe şantier de dragul unei experienţe. Viaţa lui intimă e frământată. Nefericit în căsătorie, Uvadiev o părăseşte pe soţia lui din dragoste pentru Suzana Renne, chimista fabricii, şi gelozia îl frământă cumplit când aceasta se căsătoreşte cu inginerul Favorov. Şi Suzana arc probleme personale de rezolvat. Greşeşte şi ea uneori. Nici poziţia ei n'a fost justă, în timpul războiului civil, când l-a cruţat pe acelaş Visarion. Favorov e un tânăr entuziast şi plin de iniţiativă, dar nu e lipsit de vanitate şi de oarecare cabotinism. Inginerul Burago e un om de 50 de ani. Mai e încă legat de cultura burgheză, pe care a asimilat-o în streinătate unde şi-a făcut studiile; dar avântul construcţiei socialiste îl cucereşte dându-i o nouă tinereţe. Cu toţii, aceşti oameni, ale căror portrete au lumini şi umbre, ştiu să înfrângă ceea ce este egoist în ei, să pună pe planul al doilea chestiunile personale, să pună. mai presus de toate lupta pentru ridicarea unei lumi noi. Există în romanul « Soli » şl personagii negative, vestigii ale lumii apuse, inadap-taţi, incapabili să înţeleagă măreţia vremurilor pe care le trăesc: « Să ştii că ţi-ai cam trăit traiul. Peste 10 ani va fi nevoie de un comentariu ca să te priceapă lumea • spune Suzana tatălui ei, inginerul Renne. într'adevăr acesta apare anacronic, cu tendinţele lui individualiste, cu viziunea lui mic-burgheză în mijlocul celor care construesc combinatul pe malul râului Soti. Negăsindu-şi loc în noua lume, inadaptabil, Renne se sinucide ca şi celălalt inadaptabil, Volodia din « Şi a fost ziua a doua ». Măreţia acelui început, care a fost primul Plan cincinal, clocotul realităţii sovietice, prefacerea neîntreruptă a oamenilor indestructibil legată de cea a peisagiului, acest proces istoric — «al istoriei mânate cu biciul din urmă » — e redat nespus de viu, graţie metodei realismului socialist pe care o mânueşte cu măestrie Leonov. Ritmul întâmplărilor s'a comunicat povestirii şi fiecare episod în parte îşi câştigă întreaga lui valoare prin lumina pe care o aruncă asupra viitorului. Din prima pagină a romanului, fabrica, viitoarea fabrică e prezentă. Trăeşle aşa cum trăesc şi oamenii care o ridică. Spuneam că Uvadiev o vede din căruţa care îl aduce pe malul Sotiului, pioscăind cu roţile în băltoacă. Iar în ultima pagină a cărţii, când îşi dă seama că a învins greutăţile începutului, că a învins şi ceea ce era egoist şi meschin în el, de pe un promontoriu pe malul râului,' Uvadiev zăreşte în vale oraşele ce aveau să se ridice pe întinderile acelea, pe pământul desţelenit de el şi de tovarăşii lui. Această ultimă pagină a romanului « Soti » e o fereastră larg deschisă spre viitor, fiindcă aplicarea metodei realismului socialist în literatură face din finalul oricărui roman sovietic un început. In personagiile romanului lui Leonov, s'au recunoscut oamenii sovietici din pe- 236 crişan toescu rioada primului Plan cincinal, se recunosc şi oamenii sovietici de astăzi, din perioada de construire a comunismului. Căci întâmplările legate de ridicarea combinatului Sotistroi, lupta bolşevicului Uvadiev, nu au fost cazuri izolate, neobişnuite. O spune Leonov: « Sotistroiul era acum ca o oglinjoară micuţă de tot, în care se reflecta cu diformări locale întreaga repartiţie atât de complexă a forţelor din întreaga ţară ». Astfel de întâmplări, astfel de lupte au fost generatoare ale acelui eroism de fiecare zi, esenţial pentru înţelegerea omului sovietic. O menţiune cu totul specială se cuvine traducerii romanului « Soti» semnată D. Mânu şi T.Berindei. Traducătorii au ştiut să redea, prin bogăţia şi culoarea limbajului, specificul acestui roman stufos, străbătut de un filon de autentică poezie. Ne aflăm astăzi, în ţara noastră, într'o fază foarte apropiată de cea zugrăvită în «Soti». Şi elanul de muncă înnoitoare pe toate tărâmurile, chipul cum, conduşi de Partid, oamenii muncii dela noi înfrâng greutăţile, schimbă natura, clădesc, se schimbă pe ei şi cresc, a început să-şi găsească oglindirea în opere ce redau noul. Şi pentru literatura noastră, pornită pe calea realismului socialist, pentru acele romane de larg suflu pe care le aşteptăm, romane închinate grandioasei acţiuni de clădire a Canalului sau bătălia întrecerilor, « Soti » constitue un preţios model. Căci ceea ce .muncitorii şi tehnicienii noştri construesc urmând experienţa sovietică, îşi va putea găsi reflexul literar cât mai desăvârşit, în măsura în care scriitorii noştri vor şti să vadă realitatea, şi să acţioneze asupra ei, aşa cum fac scriitorii sovietici. Vera Călin ★ TIHON SEMUŞCHIN: . ALITET PLEACĂ ÎN MUNŢI»1). Inchipuiţi-vă un imens pustiu de ghiaţă. Frig, noapte, tăcere peste tot. Aşezările omeneşti, la zile întregi de mers. Oamenii !) Ed. Cartea Rusă, Buc, 1949. Traducere de Radu Tudoran. izolaţi, aproape sălbăteciţi. Aceasta este peninsula Ciucotka, cadrul în care vor evolua eroii romanului <« Alitet pleacă în mun(i». Aceasta este o părticică din tundra îngheţatului Nord, lângă strâmtoarea Beli ring, cu un popor de pescari, vânători de foci sau crescători de reni, înfăşuraţi în blănuri pentru a înfrunta frigul aspru, vorbind o limbă ciudată pentru urechile europenilor, hrănindu-se cu peşte şi carne de morsă, luminându-se cu opaiţe de seu, locuind în primitive şi şubrede yurte (corturi de blăni), temându-se de duhuri şi vrăjitori. Suntem în 1916. Ecourile Marei Revoluţii din Octombrie nu au ajuns încă în tundra îndepărtată, în care deocamdată domneşte, în adevăratul înţeles al cuvântului, un neguţător american, Thomson, poreclit de localnici « Charly Nas-Roşu ». Charly face colosale afaceri din negoţul său necinstit cu băştinaşii. Pe o nimica toată el cumpără blănuri scumpe şi astfel, în carnetul său de cecuri strânge grămezi de dolari. In afacerile sale, Charly este ajutat de chiaburul Alitet care terorizează prin averea şi prin forţa sa întreg poporul ciucotk. deopotrivă cu propria sa familie. Toarnă, gaz în cursele de prins vulpi ale vecinilor pentru a alunga vânatul şi a îndepărta astfel concurenţa, întreţine relaţii cu crescătorii de reni din munţi pentru a monopoliza negoţul cu acele populaţii, acaparează cei mai buni câini pentru săniile sale, îşi impune prin violenţă pretenţiile în dreapta şi în stânga, cerând supunere oarbă, se poartă însfârşit ca un despot într'o ţară în care nu există altă lege decât dreptul Celui mai tare. înţelegerea între Alitet şi Charly este în fond o înţelegere comercială, bazată pe exploatarea localnicilor, primul servind drept unealtă inconştientă în mâinile celui de al doilea. Intr'una din zile, un tânăr vânător se prezintă în prăvălia lui Charly cu marfa sa, o superbă blană de vulpe argintie. Stupoare: tânărul Ai6 nu se mai lasă păcălit, vrea plată cinstită. «Surprins, mister Thomson tăcu, de parcă şi-ar fi pierdut darul vorbirii. îşi tihon semuşchin: « ALITET PLEACĂ IN MUNŢI t *37 scoase căciula de vulpe de pe capu-i roşcovan, dcscoperindu-şi chelia, pe care şi-o şterse cu o batistă roşie, îşi scoase ochelarii, îi şterse şi pe ei, apoi, cu o voce joasă, în sfârşit, vorbi: Te-a învăţat cineva să te tocmeşti aşa? — Da. — Cine, atunci? Aie nu răspunse. îşi tot muta nehotărît greutatea trupului de pe un picior pe celălalt. — De ce taci? — Charly, începu flăcăul, când eu lipseam, în cătunul nostru a înoptat un trecător, un rus. II chema Partizan. Mister Thomson deveni atent. Aflase din ziare despre revoluţia rusă, despre aceea că în Camciatka în uitimii ani, erau dese schimbări de guvern, ba oamenii lui Colceac, ba cei ai lui Capelev, despre aceea că în munţii acelui ţinut luptau partizani sovietici. Şi ivirea unui asemenea partizan pe malul Ciucciu îl impresiona neplăcut. — Acest Partizan, reîncepu Aie (el credea că astfel se numea rusul) a vorbit cu bătrânul nostru toată noaptea; Tâgrena a ascultat şi ea vorbele lor. Ea mi-a spus că rusul vorbea'despre o lege nouă în viaţă, despre o lege nouă în negustorie. Aşa mi-a spus ea ». Partizanul este Andrei Jucov, reprezentantul Comitetului revoluţionar al Guvernământului Camciatka. Lupta se deschide între acest reprezentant al «legei noui », om călit în metal dur, cu o energie neînfrântă şi exploatatorii afacerişti care îşi simt afacerile ameninţate. In ciuda greutăţilor, Andrei nu se lasă înfrânt. Cu vasul « Sovietul » soseşte un ajutor, bolşevicul Los. Activitatea celor doi comunişti începe să transforme totul. Mintea şi sufletele băştinaşilor încep să se deschidă, să se încălzească. Ei simt căldura celor doi oameni veniţi să-i lumineze, să-i ajute. Ei simt că «legea nouă », prefacerile ce se arată, le va îmbunătăţi viaţa. Alitet şi Charly sunt singurii, care privesc cu ochi duşmănoşi aceste schimbări, în mentalitatea poporului ciucotk. Ei încearcă să se împotrivească, lovind cu cruzime în interesele colectivităţii. Dar pu- terea lor scade pe măsură ce puterea poporului creşte. Curând, vor fi înfrânţi. Puterea sovietică şi-a întins aripile ocrotitoare şi eliberatoare şi asupra acestor ţinuturi. Micul popor va lupta cu folos de acum înainte împotriva superstiţiilor, inculturii, mizeriei, şi chiar împotriva frigului şi foametei. Viaţa liberă, nouă, care înfloreşte în mugurii săi, se va împlini în curând în realizări care se fac simţite din semnele prezentului. Puterea nouă, cu uriaşe posibilităţi transformatoare, este înfăţişată de Tihon Semuşchin, în deplina sa desfăşurare tumultuoasă. Viitorul se clădeşte în faţa noastră, din faptele prezentului. Aie, Iarak, Tâgrena, Vaamcio, mai întâi, apoi întreg poporul ciucotk, înţeleg că ei luptă pentru buna lor stare. Invăţându-i şi ajutându-i să lupte, Andrei şi Los se arată pătrunşi de u.: profund simţ politic care-i împiedică de a forţa împrejurările, chiar în situaţiile cele mai dificile pentru ei. Ei unesc dragostea cu înţelepciunea, energia cu simţul practic. Astfel ei cuceresc curând dragostea şi admiraţia tuturor. O situaţie grea este aceea, de pildă, în care Andrei şi Los trebue să împiedice un asasinat, consacrat de altfel de obiceiurile locale. Bătrânul Umcataghen este suferind de mult timp. Vrăjitorii nu ştiu cum să-i vindece piciorul bolnav. După obiceiul locului, bătrânul trebue sugrumat de propriul său fiu, Ermen. Los şi Andrei intervin pentru a împiedica crima. In cortul lui Umcataghen se desfăşoară o scenă dramatică. Vrăjitorul, asistenţii la ceremonie, Ermen şi chiar bolnavul, sunt convinşi că nu se poate altfel. Los găseşte o soluţie: bătrânul va primi un alt nume, pentru ca spiritele să nu-1 mai poată găsi în noua personalitate. Numele nou va fi Ilici, după numele celui care a luptat pentru « noua lege » ce se face simţită şi în aceste ţinuturi îndepărtate. Cu vaporul sovietic ce urmează să vină, vor sosi şi mijloacele de tămăduire pentru suferinţele bătrânului. Tactul cu care Semuşchin descrie scena, este caracteristic pentru întregul roman. Viaţa, moravurile, particularităţile 238 aurelian perlea acestui popor nu sunt prezentate sub asr-pectul senzaţionalului sau măcar al pitorescului, pentru gustul unor cititori blazaţi. Cu această tehnică am fost obişnuiţi de senzaţionalele romane de aventuri ale literaturii burgheze, în care aceste elemente deveneau scop în sine. Ţinuturile îndepărtate, viaţa ciudată a unor popoare necercetate încă deveneau, în această literatură, obiecte de curiozitate, pur şi simplu. Nicio simpatie şi, cu atât mai mult, nicio dorinţă de a ridica aceste popoare pe scara civilizaţiei, nu se arăta. Curând, după ce curiozitatea era satisfăcută, începea exploatarea cruntă. Literatura, în acest caz, nu făcea altceva decât să atragă atenţia aventurierilor, sau să deschidă poftele de îmbogăţire ale exploatatorilor colonialişti. Literatura sovietică are alt scop, altă misiune. In literatura sovietică, viaţa se prezintă ca o unitate indestructibilă sub orice înfăţişare ai privi-o. Niciun aspect nu are valoare în sine, izolat. Vânătoarea pe întinsul mării de culoarea plumbului, zugrăveşte modul de obţinere a mijloacelor de existenţă; superstiţiile, viaţa spirituală a unui popor primitiv; conversaţiile, lipsurile, besna din corturile făcute din blăni de reni, prezintă aspectele domestice ale aceleiaşi vieţi. Pe fondul acesta cenuşiu, sosirea celor doi bolşevici apare ca un răsărit de soare, care în curând se va reflecta pe feţele tuturor. Alitet însuşi simte această căldură şi nu poate s'o suporte. El simte forţa ce-i sapă temeliile. îşi simte huzurul ameninţat. Chiaburul nu se poate însă uşor despărţi de averile sale. Cu cât primejdia ce-1 ameninţă e mai marc, mai apropiată, el luptă cu mai multă disperare. In unele clipe, furia sa neputincioasă, spumegândă, îl duce până în pragul nebuniei. Charly, şi el, simte că ciuccii au învăţat dela cei doi ruşi mândria de a fi oameni, de a nu se mai lăsa exploataţi, de a dori o viaţă mai bună.Moartea îl prinde pe Charly pe un sloiu de ghiaţă, cu averile în braţe, căutând să fugă. Faptul închide In el semnificaţia unei lumi, care este pe cale de dispariţie. Ea nu este însă definitiv lichidată. Alitet rămâne încă. Ciuccii mai au încă de luptat. Andrei Jucov şi Los le susţin lupta. Ei sunt luptători comunişti, care prin energia lor, prin activitatea lor constructivă, poartă spre* o viaţă nouă un întreg popor ţinut până atunci în lanţurile neştiinţei şi ale mizeriei prin nemiloasa exploatare a capitalismului înrobitor. Romanul « Alitet pleacă in munţi », încununat cu premiul Stalin 1948, face parte din galeria marilor romane sovietice care aduc în faţa cititorului nu numai o mare valoarea artistică în realizare, dar şi noui teme. Suntem departe, prin scrierea lui Se-muşkin sau cele ale lui Gorbatov de înfăţişările în care viaţa Nordului « îngheţat » apare sub pana scriitorilor burghezi. Dacă ei reuşeau, câteodată, să pună în lumină unele adeyăruri, în schimb realitatea nu era de loc pătrunsă în procesul ei de adâncă transformare. Nicio semnificaţie valabilă nu se desprinde, pentru a evidenţia cauzele mizerei situaţii în care populaţiile acestor ţinuturi se sbat, — nicio indicaţie pentru a întrevedea perspectivele viitoare nu se poate găsi în operele acestor scriitori, care se mărginesc la prezentarea realităţii sub aspectul senzaţionalului, ine ditului. In curs de 32 de ani, dela luarea puterii de către clasa muncitoare, transformările petrecute pe pământul sovietic au fost uriaşe. Aceste prefaceri sunt oglindite de către scriitorii sovietici în opere de un înalt nivel educativ şi artistic. Romanul « Alitet pleacă in munţi » se află pe linia acestor mari realizări artistice, cu o însemnată putere mobilizatoare a energiilor constructive. Crişan Toescu ★ ARCADII GAIDAR: «ŞCOALA» *) Cartea lui Arcadii Gaidar este un crâmpei de viaţă şi de luptă care se axează pe un moment important — cel mai important — !) Ed. Tineretului, Buc, 1949. arcadii gaidar: « ŞCOALA » 239 din istoria omenirii, momentul isbucnirii Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Autorul, născut în preajma războiului ruso-japonez şi a primei revoluţii din 1905, este un adevărat copil al îevoluţiei, fapt care a influenţat lăsând o amprentă puternică pe întreaga lui operă. Naraţia — autobiografică — te 'nlănţuie dela primele pagini. Opera lui Gaidar se deosebeşte fundamental de literatura burgheză prin factorul educativ, mobilizator prin noutatea temelor smulse direct din viaţă, prin înalta valoare morală a eroilor săi. ' In Arzamas, orăşelul liniştit, cu bigotismul pătimaş caracteristic micii burghezii a epocii ţariste, deşi războiul este în toi, totuşi viaţa se scurge molcom. Şcoala ande învaţă micul Boris Goricov, este croită ju' Lparul tuturor şcolilor trecutului. Nimic n'o deosebeşte; aceeaşi mentalitate îmbâcsită, acelaş puritanism factice, aceeaşi educaţie fără orizont, în spiritul unei morale ce-şi trăia ultimele clipe. Şi iată în mijlocul acestei linişti de orăşel periferic, se întâmplă un fapt «senzaţional»: tatăl lui Boris a dezertat de pe front 1 Fariseismul educatorilor, în frunte cu părintele Ghenadie, încearcă să-l strivească pe micul Boris sub povara ruşinii. « Fiul dezertorului » este izolat, dispreţuit şi batjocorit pentru «trădarea faţă de ţar » a tatălui său. Copilul află, însă, chiar din gura dezertorului, venit pe furiş acasă, anumite adevăruri care-1 fac să privească tn altă lumină decât până atunci societatea putredă în mijlocul căreia trăeşte. Iar când tatăl este prins, condamnat sumar şi executat pentrucă « a mers împotriva legii », Boris, ajutat de către învăţătorul Corbu, înţelege că este fiul unui om care a luptat şi a murit pentru răsturnarea nedreptei alcătuiri sociale, află că Alexei Goricov a fost comunist, membru al Partidului bolşevic. Haotic, burghezia îşi trăia ultimele clipe. Vâlvătaia revoluţiei cuprindea sate şi oraşe, unele după altele. Era prin Februarie, « se încingea hora », ţarul fusese răsturnat, Kerenski pusese mâna pe putere şi masele se agitau desorientate în faţa lozincilor lansate de toţi «revoluţionarii »: burghezo-liberali, cădeţi, socialişti populari sau mic-burghezi democraţi din « Grupul muncii ». Corupţia şi imoralitatea se întindeau ca o pecingine, iar speculanţii profitau sângeros de anarhia încurajată de «albii» contrarevoluţionari ai bandelor iui Kerenski şi Cornilov. In vâltoarea acestor evenimente, în atmosfera aceasta grea, apăsătoare, Boris, în urma unui nou conflict cu colegii săi, se hotărăşte să fugă de acasă şi se îndreaptă, mai mult intuitiv decât conştient, spre detaşamentele revoluţionare ale Partidului bolşevic care luptau cu nemţii, cu haidamacii lui Cornilov care ocupaseră Don-bassul. îmbrăţişat cu căldură de bolşevici, oameni simpli, muncitori din minele apropiate, el luptă în detaşamentele de partizani care acţionau în spatele albilor. S'a schimbat, acum, Boris. El şi-a găsit calea cea dreaptă, pe care porneşte cu bucurie. « Măicuţă — scrie el acasă — tot ce-a fost până acum este nimic, viaţa adevărată abia începe şi de aceea sunt vesel. . .». Atacau coloane de aprovizionare, aşezau baricade, interceptau rapoarte, tăiau fire telefonice şi stâlpi de telegraf, luptau zi de zi cu înflăcărare şi dârzenie prin ţinuturile Ucrainei invadate de bandele contrarevoluţionare ajutate de nemţi. Luptele se desfăşurau în faze scurte pline de peripeţii. Bolşevicii nu ţineau seama de greutăţi, de oboseală, de suferinţi. Rănit grav la umăr, Vasca Smacov spune: «E în muşchi, trece 1 dacă stai să judeci, apoi n'are dece să-ţi pară rău. Cu forţa nu ne-a adus doar nimeni aci. înseamnă că n'ai pentruce să te vaiţi ». Boris, deşi este ataşat detaşamentului cu tot sufletul, are judecata încă nelimpezită, datorită originii sale mic-burgheze. Şi când Ciubuc, un tovarăş de detaşament caută să-i arate că numai datorită împrejurărilor a ajuns să lupte în rândul roşilor şi că putea foarte bine — dacă ar fi urmat la şcoală — să ajungă junker în armata lui Caledin, Boris îi răspunde: «—Dar tu? — Eu? Ciubuc râse. Eu, flăcăule, am în spinare douăzeci de ani de muncă în mină. 240 ANDRONICA POPESCU Şi asta n'ai s'o întuneci cu nici o şcoală de junkeri I ». Guvernul Kerenski a fost răsturnat. La Petersburg a fost instaurată Puterea Sovietelor. Pe zi ce trece se conturează mai limpede victoria armatelor roşii, victorie legată insă de încă multe sacrificii. Dar în sufletul ostaşilor bolşevici creşte din ce în ce mai mult siguranţa victoriei. Voind să dea foc unui conac moşieresc, Ciubuc se răsgân-deşte. « Nu e nevoie — zice el — justifi-cându-se parcă. Tot va fi al nostru! ». Din cauza unei greşeli a lui Boris, Ciubuc este prins şi împuşcat de contrarevoluţionari şi iarăş din greşeala lui şi din înfumurata încredere în sine a lui Fedia, în toiul unor lupte decisive, este sacrificată aproape o companie a detaşamentului, care se îndrepta spre grosul armatelor roşii. Sebalov, comandantul detaşamentului, Înţelege că ardoarea lui Boris, care-1 mână la acţiuni necugetate, este isvorîtă totuşi din dragostea şi devotamentul de a servi cauza Partidului, în care se hotărăşte până la urmă să-l înscrie. * « Şcoala » ca şi « Cel de-al patrulea adăpost *, apărută în 1931, ca şi « Ţări îndepărtate » (1932), * Stele albastre» (1934), «Secret militar» (1935), «Cana albastră» (1936), « Soarta toboşarului» (1939), « Timur şi băiefii săi» (1940), ca şi «Piatra fierbinte» (1941), este străbătută de un puternic suflu epic, isvorît din conştiinţa patriotică revoluţionară a autorului. încă dela vârsta de 14 ani, Gaidar s'a împrietenit cu bolşevicii care i-au încredinţat arma spre a apăra revoluţia. La 17 ani era comandant de regiment. Luptând şase ani pe şase fronturi diferite, « a terminat cu războiul » în 1924, dar nu a înţeles să se considere « demobilizat ». El şi-a luat ca « misiune specială » să arate prin scris copiilor sovietici, pionierilor şi celor mai mici şcolari « secretul militar » al invincibilităţii Statului Sovietic. Timp de 15 ani Arcadii Gaidar şi-a îndeplinit cu cinste datoria sa patriotică de «instructor militar», reuşind să înveţe multe pe mi- cuţii săi cititorii, să le povestească multe lucruri interesante despre Ţara Socialismului şi despre oamenii sovietici. Zugrăvind tânăra generaţie bolşevică, din opera lui Gaidar se reflectă o exuberanţă de imagini vii, tulburătoare prin omjnescul lor, care dau un tâlc adânc dragostei scriitorului pentru omul sovietic. Arcadii Gaidar subliniază cu vigoare calităţile pozitive ale eroilor săi, dar nu se sfieşte să arate greşelile, să demaşte şi să condamne slăbiciunile. El se situiază astfel pe linia realismului socialist, orien-tându-se după o constantă principialitate în elaborarea tematică a operelor sale. Din toate scrierile lui Gaidar - răzbate dragostea lui pentru copilul sovietic, pe care îl învaţă să trăiască cinstit, să muncească mult, să prindă viaţa în piept, bărbăteşte, şi să iubească puternic acel ţinut uriaş şi fericit care se numeşte Ţara Sovietelor, pentru care şi el şi-a dat viaţa, Căzând pe câmpul de onoare în Marele Războiu pentru Apărarea Patriei. Opera lui Arcadii Gaidar, plină de accente lirice, se împleteşte armonios şi înălţător cu însăşi viaţa lui, ambele închinate Partidului şi Patriei, ambele pilde de măreţie pentru copiii tuturor popoarelor pământului. Aurelian Perlea * ZSIGMOND MORICZ: « RUBEDENII » ») Gazeta Budapestană « Peşti Naplo » publică în 1930, primul roman care marchează orientarea net progresistă a robustului scriitor maghiar Zsigmond Moricz: « Rubedenii ». O frescă epică a societăţii capitaliste ungare din perioada 1917—1930, scriitorul prinzând în lumina puternică a reflectoarelor observaţiei, în toată goliciunea, viciile şi abuzurile de care, în această societate, sprijinită pe exploatare şi opre- x) Zsigmond Moricz, Rubedenii, traducere din limba maghiară de Petre Mure-şanu, prefaţa de Abafây Gusztâv, Editura de Stat, Bucureşti, 1949. zsigmond moricz: t RUBEDENII» 241 siunea populaţiei muncitoare, s'a făcut vinovat omul faţă de om. Nu întâmplător se leagă apariţia acestei cărţi de cunoscuta demonstraţie de stradă a mai multor zeci de mii de muncitori maghiari care, sub îndrumarea Partidului Comunist maghiar în ilegalitate, au protestat împotriva şomajului, la 1 Septembrie 1930. Creşterea mişcării muncitoreşti, îl cheamă tot mai mult pe scriitor spre cei ce trudesc. Atitudinea anti-burgheză a acestui scriitor progresist care porneşte împotriva claselor dominante, conştient de incapacitatea orânduirii sociale burgheze de a da condiţiei umane o soluţie pozitivă, ca şi de rolul moral şi social al scriitorului de a demasca această incapacitate, constitue unul din cele mai temeinice elemente ale valorii sale literare. Istvan Kopjâss, personagiul central al romanului, reprezintă tipul specific al mic-burghezului intelectual, dotat de natură cu o fire onestă şi domoală, care pătrunde cu bună credinţă într'un post influent politic, nădăjduind să facă unele lucruri bune pentru poporul lui. « Eu sunt omul poporului » declară el dintru început, şi «m'am aşezat pe temelia dreptăţii şi a legalităţii» — în postul de jurisconsult al primăriei din Jăratec. A trăit patru ani de luptă pe front, în primul război mondial, doi ani de prizonierat în Rusia unde învăţase « că massa oamenilor simpli trebue privită cu respect. Şi chiar şi individul, fiindcă individul reprezintă massa, iar puterea e dreptul massei ». Dar ce folos! Mediul social în care-1 proectează pe neaşteptate noua sa poziţie socială, este acela al potentaţilor îmbogăţiţi din raptul public prin acumulare de bunuri, clasa ai cărei exponenţi nu se dau în lături dela cele mai viclene metode da luptă, conduşi de cea mai sălbatecă lege, legea junglei. Şi el, micul burghez intelectual lipsit de bunuri materiale, garat până mai ieri într'un post de consilier cultural, nu a avut de unde să înveţe aceste metode. Deaceea, intră ca un miel neprihănit în haita de lupi, care nici măcar nu-şi zic aşa ci îşi zic cumva mai ademenitor: rubedenii. « Mătură nouă, la primărie. .. Ăsta-i cuvântul potrivit. . . cel mai nimerit. . . orice alt cuvânt ar fi de prisos, nu-i aşa, puiule?... Mătură nouă... hehehe. . . Totul o să fie bine, drăguţule, nu? Am zis bine mătură nouă, he ? » —■ îl întâmpină primarul, cu cap de stafie şi gură de lup, pe noul jurisconsult ce-ar vrea să pue «ordine nouă» în toate. Şi în excrocheria dela « Crescătoria de porci » şi în operaţiunile de canalizare. «Aveţi perfectă dreptate, domnule primar. Spune-mi numai, nene Bela... îmi pare aşa de bine că eşti cumnat cu Kardics... n'ai idee cât de bine-mi pare ». Cum să nu-i pară bine! Doar Kardics ştia, în calitatea lui de Director al Casei de Economii, câte ceva din afacerea cu Crescătoria şi poate, dacă avea memorie bună, mai ştia şi câte ceva în plus, despre activitatea primarului « cu faţa tăbăcită » ce ocupa, de treizecişiopt de ani, scaunul acela de potentat. « Grea afacere » gândeşte jurisconsultul Kopjâss. « Dacă fac eventual pe purificatorul, mă pun rău cu toată gaşca asta. . . toţi sunt o apă şi un pământ, toţi sunt încuscriţi, înrudiţi, legaţi prin fel de fel de relaţii. Subprefectul e cumnat cu X, e cumnat cu Y, şi toţi sunt cumnaţi între ei, într'o mafie ale cărei secrete încă nu le-am putut pătrunde ». Dar mai înainte ca omul să poată acţiona în vreun fel asupra corupţiei acestei societăţi, acţionează această societate coruptă asupra lui, schimbându-i treptat, treptat, mentalitatea şi psihicul. Ea operează asupră-i din adâncuri şi, mai înainte de a-şi da seama, începe să-şi descopere « aptitudini de a fi domn ». Nici n'a apucat bine să declare că e «omul poporului » şi iată că i-a şi pierit cheful să-i mai asculte pe cei doi conducători ai micilor arendaşi care-i vorbesc de «... cauza muncitorimii agricole ce zace în întreita robie a analfabetismului, a ignoranţei şi a sărăciei. . . » Par'că mai are urechi pentru ei? Cu câteva clipe mai înainte, în cabinetul primarului, simţise « că trădase ceva. Că nu era frumos şi nu era corect să spună mereu lucruri care-i făceau plăcere acestui excroc bătrân... Ci- 16 242 andronica popescu neva înăuntrul lui se ruşinase. . . era consilierul cultural de până ieri, care gândise şi spusese atâtea lucruri amare despre această situaţie, era prizonierul de război de demult, care purta în sufletu-i cald atâtea idealuri şi visuri, pentru când s'o întoarce şi o putea face ceva pentru oameni. . . şi era vechiul ofiţer din timpul războiului, care luptase patru ani în linia întâia şi care'n fundul tranşeelor se dorea soldat şi martir al omenirii mai degrabă, decât. . . Acum juca şi el după acelaş cântec! Din gura lui ţipa bucuria care-şi bate joc de suferinţa altuia, suna aurul stors, cu aprigă nepăsare, din lacrimi şi sudori, ţâşneau isteţimea şireată, falsa modestie şi linguşirea josnică ». Odată însuşite caracterele specifice ale exponentului acelei clase sprijinite pe exploatare şi opresiunea populaţiei muncitoare, drumul este deschis spre toate armele cu care va trebui să se înarmeze, pentru a ţine pasul cu această lume, în care simţimintele omeneşti au pierit pe vecie în gurile ghişeelor de plăţi. Nu se mai putea pune problema să stea deoparte. Nu erau decât două alternative şi nicio cale de mijloc. Să domine sau să fie dominat. Să devoreze sau să fie devorat. Afacerea cu mina de cărbuni, pe care i-o propune străvechiul « ghişeftar » nenea Berci, i se pare cum nu se putea mai bine venită, oferta lui Kardics, care luându-1 de braţ spune triumfător: «va să zică suntem cumnaţi », fericit că în proaspăta sa calitate de rudă prin alianţă îi va fi mai uşor să-i propună jurisconsultului afacerea cu vila lui Baronkai, este ca şi acceptată şi chiar merge să viziteze vila fără consimţământul soţiei sale Lina, doar să câştige timp şi să nu întâmpine vreo rezistenţă; iar în ce priveşte excrocheria dela Crescătorie, par'că nu i se mai pare chiar aşa de tenebroasă cum o văzuse la început când voia s'o dea în vileag. «Naţiunea noastră nu apreciază pe omul fără nicio avere » gândeşte Kopjâss, fără să ştie a discerne înăuntrul « naţiunii », contradicţiile de clasă. Deaceea, averea trebuia făcută cu orice preţ: « Elita oraşului nu-1 accepta aşa cum era, voia să-l transforme după chipul şi asemănarea ei. . . » «Se simţea ca unul ce a ajuns la ţintă şi a fost acceptat de societatea aleasă... ca unul din puţinii care ţin în mână marele oraş cu căţel, cu purcel, cu toate interesele lui. Şi par'că ar fi făcut parte de când lumea din numărul acestor puţini ». « Puterea socială îi înălţa capul, prietenia cu cei puternici îl îndrepta din şale, îi umfla conştiinţa de sine. Simţea la spate pe cei bogaţi, societatea celor ce ştiu să stăpânească ». Rubedeniilor născute de interesele de clasă între clasele interdependente, li se adaugă nesfârşitul şir al rubedeniilor de sânge, parazitare, «fiindcă, vedeţi dumneavoastră, nu acela îţi este rudă căruia-i merge bine, ci acela căruia îi merge prost. . . Cum. . . să spun, rudenia se propagă numai de sus în jos. E ca o plasă: ajungi în ea şi rudele trag de sfoară. Vor să prindă peştele mare». . . Iată-1 pe nenea La-jos, care scrie: « Dă-i ceva omului cu scrisoarea, nepoate dragă, şi pune şi în buzunarul hainei vreo douăzeci de pengo, că purceii s'au prăpădit şi-i o sărăcie pe aici, de nici nu pot să-ţi descriu ». Şi nenea Berci cu veşnicul lui refren: « Un moment nepoate. . ., poţi să-mi dai nişte gologani? » Şi tanti Kati, care va ierna la el. Şi Adela şi Albert, sora şi fratele lui, căzuţi jos de tot, în « fundul fântânii », într'o orânduire socială în care « capitalul nu e obligat să dea de lucru la toată lumea ». « Sunt un remorcher care trage după el o mulţime de şlepuri» — gândeşte jurisconsultul Kopjâss în faţa acestei mizerii generale. « O să le trag cât o să pot. Trebue să le duc într'un port ». Da. Dacă se va dovedi a fi cel mai tare în faţa adversarului care-1 pândeşte necruţător. Fiecare acţiune îi este urmărită de omul cu chip de stafie, de nenea Bela, acestui naiv Kopjâss care se crede liber de a face orice vrea, chiar de a se îmbogăţi, sfidând o altă lege de fier a orânduirii burgheze: legea concurenţei. Libertatea lui este deplină cu condiţia ca asupra propriei sale vieţi să impieteze, oricând, oricine se dovedeşte a fi mai viclean şi mai puternic decât el, aşa cum nenea Bela este liber zsigmond moricz: «RUBEDENII» 243 să ţină. asupra sa cheia dublă cu ajutorul căreia poate întreprinde nestingherit, oricând, o mică vizită la cassa Wertheim, unde îşi ţine jurisconsultul actele, şi să-i ia ce document îi place. Dosarele Crescătoriei sau altceva. «Aceea e cassa mea, domnule jurisconsult », spune cinic primarul, « am aşezat-o doar în biroul jurisconsultului ». Şi nici nu-i mai spune « drăguţule » celui c. a vrut să se îmbogăţească peste capul lui, şi împotriva căruia e înarmat acum până în dinţi, şi cu planul Consorţiului furat din cassa Wertheim şi cu excrocheria minei de cărbuni a lui nenea Berci în care jurisconsultul este băgat până în gât. Cele trei planuri prezentate de jurisconsult, sunt privite sub aspectul lor «impopular » de ipocritul primar burghez. In special, planul regrupărilor gospodăriilor ţărăneşti în « crânguri ». N'a isbutit să domine şi este dominat. N'a isbutit să devoreze şi este devorat. « Fu doborît ca un bison cu o singură lovitură de moarte ». «... Lumea s'a năruit. Nu mai există capete ridicate, nu mai există planuri, speranţe. Nu mai există nici viaţă ». Se simţise în tot timpul peregrinării prin aerul viciat al acestor clase dominante, ca « o sălbătăciune care cutreeră neştiutoare pădurile, în timp ce undeva se făuresc armele ce o vor doborî ». Presimţirea i se adevereşte. Dar mai avusese o presimţire. «Când se va ivi oare o cotitură în viaţa ţării? ». Şi reflectând asupra actului sinuciderii, personagiul central al romanului simte cea mai mare ruşine ce apasă asupra unei orânduiri sociale ce trosneşte din toate mădularele, duşmănia ţaţă de om. « Un om nevinovat, un om de omenie s'a amestecat printre tâlhari şi lucrurile au ajuns pe muchie de cuţit: sau ei, sau el. . . Un om cinstit nu are ce căuta în viaţă. E demascat. Fără milă. Iremediabil. » « . . . Copiii!. . . Vor începe aşa cum a început şi el, sbătându-se în sărăcie. Unul poate va reuşi. . . va reuşi să se ridice în picioare. . . şi atunci ceilalţi se vor agăţa de pulpana lui, îl vor trage la pământ ». N'a avut el dreptate când strigase: « Păi să nu vie o lume nouă ?». * . Relaţiile dintre oameni înregistrează direct, oscilaţiile economice. Astfel, relaţiile dintre bărbat şi femee asupra cărora, Zsigmond Moricz se opreşte cu precădere, oferind un mai sensibil, domeniu de semnalare a contradicţiilor, sunt, în romanul « Rubedenii », respectiv între jurisconsultul Kopjâss şi soţia sa, Lina, exact în contratimp. Bărbatul merge înainte aprin-zând luminile, femeea merge în urma lui, stingându-le. . . pentru economie. într'o gospodărie ameninţată veşnic de criză prin pauperizare şi concedierea bărbatului, femeea devine un fel de harpagon în economii, faţa îi îmbătrâneşte înainte de vreme şi. oricât de gingaş ar fi fost construită de natură, ochii ei capătă o expresie de ură. Neputându-se ridica la o concepţie mai înaltă, strivită sub aceeaşi opresiune de clasă, ea «atârnă ca o ghiulea » de picioarele bărbatului căruia nu-i poate fi o colaboratoare pentru viaţă, rămânând veşnic între ei, împotriva actului legal al căsniciei burgheze, un zid de ghiaţă. Nici-femeea visului lui Kopjâss nu se arată superioară. Magdalena, ascultându-1 pe Kopjâss care-i împărtăşeşte cele mai de: licate sentimente nutrite timp de şapte ani pentru ea, îl întrerupe sec: «Vrei să cumperi casa, Kopjâss? ». Cum se putuse lega de un vis, un om ce trăia într'o societate în care nimic nu se dărueşte ci totul se cumpără şi se vinde 1 Venalitatea parlamentului «... deputăţia este o mină de aur...». Atitudinea antipatriotică « Patriotismul nu mai e la modă. .. » şi toate celelalte forme de alterare a naturii umane pe care le provoacă în viaţa socială condiţiile producţiei capitaliste, împlinesc cu trăsături viguroase, robusteţea descrierii societăţii burgheze maghiare din anul 1930, ajunsă în faza cea mai înaintată a declinului ei. Masele muncitoare se simt numai din când în când, în special în discuţii, în monologurile personagiului principal, ca şi în refugierile sale în viaţa interioară, unde un glas lăuntric îi spune că ceva nou trebue să se producă, fără să ştie exact ce. Prezenţa lor se face atunci cunoscută, ca un vuet, pe care-1 duce şi-1 aduce vântul. 16* 244 andronica popescu a Cum să-i vină în minte (subprefectului) că există şi alte chestiuni mai importante, ca de pildă procurarea unor posibilităţi de muncă pentru cei treizeci de mii de şomeri din judeţ? » « Treizeci de mii de oameni, pălmaşi, cea mai strălucită forţă de muncă. . . Cu treizeci de mii de oameni ai putea să clădeşti o ţară nouă, şosele, case, şcoli, muzee. Dar e nevoe de cineva, care să ştie să-i îndrepte spre făgaşul muncii pe aceşti treizeci de mii de muncitori. E nevoe de o voinţă, de o forţă, hotărîtă să meargă înainte până la ţintă ». Sau: « Există pretutindeni un punct unde numai ei, aleşii, pot sta, privi şi vorbi: ei între ei. . . In jurul lor, legiuni de oameni trag la jug. Muncesc cu amărăciune în suflet. Durerea sapă şanţuri pe feţele lor, gâturile li se încovoae, feţele se pleacă spre pământ. Robotesc, robotesc, în timp ce ăştilalţi ciripesc, trăncănesc şi chicotesc veseli şi grăsuţi. . . Ei îşi macină forţele în morile muncii». * Scriitorul nu distinge că lupta de clasă este esenţialul. Simţind prăpastia ce se adânceşte între burghezie şi proletariat, el nu vede clar rolul clasei muncitoare, nu numai ca lichidatoare a vechei orânduiri sociale, dar şi ca făuritoare a unei noui orânduiri. Ii lipseşte, pentru aceasta, instrumentul ştiinţific al marxism-leninismu-lui. Deaceea, viziunea marelui epic, Zsigmond Moricz, este, împotriva proporţiilor, o viziune ciclopică, o cuprindere cu un singur ochiu a perspectivei sociale. Societatea e privită numai în azi, nu şi în mâine. Opera literară, însă, a acestui înnoitor, care a ştiut să se desprindă de orientarea formalistă a revistei « Occident » (Nyugat), reprezentant al curentului progresist în literatura vremii, mânuind satira ca o iscusită armă de luptă împotriva burgheziei, intră în patrimoniul comun al omenirii. Acesta este şi înţelesul acţiunii de reconsiderare a scriitorului Zsigmond Moricz, pe care critica progresistă maghiară a iniţiat-o în ultimii ani. Andronica Popescu CUPRINSUL pag. (trad. E. Pietraru) . . 10 C. LECNEANU-FRATEŞ-—Scrisoare pentru tovarăşul Stalin . 3 ION SEREBREANU—Di ziua lui.............. 5 VIRGIL TEODORESCU — Viers de foc să ai.......... 7 RADU EOUREANU—întâlnire................ 8 ALFRED SPERBER — Stalin (trad. Veronica Porumbacu) .... 9 HOR VA TH ISTVAN —Tovarăşul Stalin BARDOS B. ARTHUR — Lui Stalin MÂRKI ZOLTA N — Jurând credinţă . . . MIHAIL ISACOVSCHI — Cântec despre Stalin (trad. Mihu Dragomir)......................... 13 LfVKUB KOLAS —Stalin (trad. G. D. Pan).......... 14 PABLO NERUDA — Omul ce se numeşte losif Stalin (trad, de Cicerone Theodorescu).................. 16 ION CĂLUGĂRU — Portretul................ 20 OTILIA CAZIMIR —«BădiţaStalin»............ 31 MARIA BANUŞ —Se apropie ziua . .. (piesă în 3 acte) .... 37 ION CARAION — întâlnirea apelor .......... 87 GYORGY KOVACS — Aldămaşul .............. 95 ICu gândiri şi cu imagini ..... 118 Horia ............. 119 Dormi ............. 120 Copii eram noi amândoi..... 121 EUGEN JEBELEANU — Tragismul vieţii lui Eminescu, — rezultat al condiţiilor sociale ................... 124 PERICLE MARTINESCU — Cum au fost editate „Poeziile" lui Eminescu în decurs de 60 de ani ............. 139 orientări D. ŞEPILOV — Scutierii imperialismului american 168 246 CUPRINSUL teorie si CRITICĂ PAG HORI A ST ANCU—„Ana Roşculeţ" de Marin Preda .... 191 M. NOVICOV — Eroii pozitivi în opera lui N. Ostrovski .... 195 J. POPPER — Revolta socială în opera lui Coşbuc, II ...... 203 recenzii OLGA BUŞNEAG: Rotiţa—de ŞTEFAN QHEORQHIU.......... 220 Steagurile inimii — de EU. DORIAN......... 222 VIRGIL TEODORESCU: Puşculiţa cu secunde — de H. ROHAN...... 224 ŞTEFANIA TORNEA: In cadenţa anilor ce vin — de N. TAUTU ..... 226 GEO ŞERBAN: Zilele vieţii tale — de ION PAS.............. 228 Prieteni şi duşmani — de C. SIMONOV ......... 231 VERA CĂLIN: Soti — de LEONID LEONOV............... 233 CRIŞAN TOESCU: Alitet pleacă în munţi — de TIHON SEMUŞCHIN . ... 236 AURELIAN PERLEA: Şcoala — de ARCADU QAIDAR.......... 23Ş ANDRON1CA POPESCU: Rubedenii — de ZSIQMOND MORICZ ...... 240