P U. Ş K I N
Alexandru Sergheevici Puşkin s'a născut la Sanct-Petersburg în 1799. Tatăl său se trăgea din nobili vechi. Dela mamă, strănepoata unui nobil Etiopian, ocrotit la curtea ţarului Petru cel Mare, poetul a moştenit sânge aprig.
Marea revoluţie franceză izbucnise către sfârşitul veacului. Evenimente covârşitoare politice şi sociale se petrecuseră la începutul veacului următor, al XIX-lea. In Franţa se ridicase biruitor şi despotic Napoleon, care, după ce călcase în picioare toată Europa apuseană, notarise invazia în Rusia ca să-şi asigure stăpânirea continentului. Alexandru Sergheevici avea treisprezece ani când catastrofa « marei armate » s'a produs, urmată de căderea definitivă a Cezarului francez. Poporul rus, obijduitul şi ofensatul regimului ţarist, fusese adevăratul erou biruitor, şi tânărul Puşkin avea să-si simtă sufletul pătruns de acest adevăr în scurta şi agitata lui viaţă. La 1825, Decembriştii, sculaţi în numele libertăţii împotriva lui Nicolae I Pavlovici, luau drumul Siberiei către închisori şi ocne pustii. Puşkin nu fusese amestecat în conspiraţie, dar avea prieteni între cei jertfiţi.
Intelectualitatea lumii europene şi mai cu seamă a împărăţiei ruse era aprinsă de idealul libertăţii, şi Puşkin fusese fulgerat până în inimă de această revelaţie şi a rămas credincios până la ultima suflare umanităţii ce se zbuciuma între curente contrare, năzuind spre eliberarea definitivă.
Ca cei mai mulţi fii de nobili, Alexandru Sergheevici a dobândit primele elemente ale instrucţiei în casa tatălui său. La vârsta de doisprezece ani, e primit elev la liceul din Ţarskoe Selo, anexă a palatului imperial. Acolo se arată mai mult turbulent şi nedomolit, desvăluindu-şi temperamentul pasionat. Cursurilor consacrate preferă poezia; cetitor neobosit, încearcă el însuşi cele dintâi rime şi găseşte în ele primele satisfacţii. Din acea şcoală a difor-mării caracterelor, iese la 1817. Familia lui mijloceşte să fie numit funcţionar la ministerul de externe, unde lucrează mai mult pentru sufletul său decât
4
VIATA ROMÂNEASCĂ
pentru birocraţia ţaristă. Tinereţa exaltată îl îndeamnă Ia risipă şi plăceri uşoare, fără însă a-1 face să uite ţelul principal căruia se socotea destinat. In această epocă a scris Ruslan şi Ludmila, evocare a epocei eroice a poporului său, versificată cu avânt într'o limbă înnoită. încă de atunci poetul punea ca temei al inspiraţiei literare comorile fondului popular.
înainte de a se publica Rulsan şi Ludmila, o altă lucrare, vioaie şi uşoară, fusese pusă în circulaţie în copii, şi era gustată de epicureii şi sibariţii în. mijlocul cărora trăia poetul. E vorba de un mic poem antireligios, Gavriliada, inspirat după scriitorul francez Parny. « Cele sfinte » erau persiflate cu dibăcie şi nerv, în versuri încântătoare. Curtea imperială găseşte necuviincioasă ieşirea tânărului poet. In atacul antireligios vede jacobinism şi în autor un revoluţionar. Alexandru Sergheevici trebuia neapărat pedepsit. E trimis în surgiun, ca să se cuminţească. Poetul se duce la osânda poruncită, undeva, la marginea împărăţiei, la Chişinău, în cancelaria şi la ascultarea generalului Inzov, guvernatorul de atunci. 1
Bătrânul Costache Negruzzi povesteşte despre trecerea poetului prin capitala Basarabiei. Ne şi dă, între poeziile sale, traducerea poemului lui Puşkin, Şalul Negru. Cât a stat în pedeapsa cancelariei generalului Inzov, marele poet rus a intrat în legătură cu Moldovenii, îmbogăţindu-şi carnetele cu culegeri de folklor. îndeletnicirea asta a avut-o în toată viaţa, pretutindeni pe unde a călătorit şi a pribegit. Ideea lui călăuzitoare în arta literară, că poporul e marele nostru învăţător, i-a rămas pururi statornică.
Aici în sud, cunoaşte pe unii din zavergiii lui Ipsilante. Ochiul lui reţine peisagii şi portrete vii pe care le redă apoi în poema Ţiganii, unde se găsesc eroi cu numele Alecu şi Zamfira.
Din monotonia provincială, supraveghiat poliţieneşte, bineînţeles, dobândeşte învoială să iasă şi să călătorească în Crimeia şi Caucaz.
Iată că în vremea asta apare la Petersburg Ruslan si Ludmila. Poemul atât de graţios şi spiritual al sufletului popular îi răscumpăra lui Puşkin, în ochii conducătorilor, greşala tinereţii. Pedeapsa i se uşurează; e trimis lângă prinţul Voronţov, guvernatorul Rusiei Nouă. Dar aici demonul lui neliniştit şi liber îl îndeamnă să compuie epigrame împotriva şefului său. De data asta ţarul Alexandru I îl surghiuneşte la moşia părintească, în guvernământul Pscov, satul Mihailovskoe, unde familia, şi îndeosebi tatăl său Serghei Lvovici, îl primeşte nemulţămită, consternată de supărarea împărătească.
Asta s'a întâmplat în 1824. Aici stă câţiva ani, răstimp rodnic pentru literatură, în care lucrează tântâna din Bacci-Sarai şi prima parte a romanului în versuri Evghenie Oneghin de a cărui continuare va fi preocupat şapte ani. Ultimile capitole le-a dat în 1830. Tragedia decembristă se săvârşise în 1825. In singurătatea tristeţii lui se străduieşte să înveţe limbile spaniolă, italiană şi engleză. Franţuzeşte vorbea din copilărie. Byron este poetul său favorit şi în operele lui de atunci se simt răsunete ale marelui romantic englez. Dar geniul său îi imprimă un sbor tot mai sigur şi mai sus către realism şi adevăr.
PUŞKIN
5
Acum o sută de ani, Prosper Merimee, scriitor elegant şi fin, cunoscător al literaturii ruse şi în deosebi al lui Puşkin, a stabilit o paralelă între poetul englez şi cel rus. După ce arată asemănările de viaţă aventuroasă, de mizantropie, de dispreţ pentru societatea în care le-a fost sortit să trăiască, şi de desgust faţă de conformism, literatul francez îl arată pe Puşkin bănuitor şi îndrăzneţ în acelaşi timp faţă de regimul care îl supraveghia, dominând veacul si pe stăpânii săi prin geniul său. Ambii poeţi, zice Merimee, s'au silit să închidă în versurile lor « mai mult sens decât cuvinte ». Totuşi Byron ajunge uneori la prolixitate voind să explice cetitorilor săi totul, pe când Puşkin, extrem de concis în fond şi formă, concentrează în versurile lui o rodnică profunzime. Ca arcaşul Pandams al lui Homer, poetul rus îşi alege îndelung si cu grijă .săgeţile din cucură, însă acele pe care le alege nu-şi greşesc niciodată ţinta. Chiar aparenţa de desordine la Puşkin e calcul de artă rafinată, ca şi simplicitatea-i voită. Loviturile marei lui arte sunt decisive.
Insfârşit, nu mult după urcarea pe tron a lui Nicolae I Pavlovici, Puşkin e învoit să se întoarcă la Petersburg, unde intră iar în serviciul ministerului de externe. Apoi face parte din statul-major al contelui Paşchevici, în războiui contra Turcilor. Din această campanie, poetul aduce portrete, amintiri, peisagii, folklor, pe care le-a fixat în Călătorie la Arzrum. După asta se stabileşte la Moscova, unde locuieşte până în 1831, trăind o viaţă de revoltă comprimată, încă nu se alinase în el lovitura crudă a osândirii Decembriştilor. Versurile închinate lui Ceaadaev sunt mărturie a acelui timp:
Nădejdi, iubire şi întreceri De mult v'aţi risipit în scrum! Trecut-au junele petreceri Ca ceaţa 'n ziua, ca un fum. . .
Dar doruri fierb în noi ca marea: Subt jugul vechilor stăpâni, Când ţara poartă lanţ la mâni, — li auzim, vibrând, chemarea.
Noi aşteptăm buna vestire Că libertatea a sosit, Ca tânărul îndrăgostit Ce-aşteaptâ dulcea întâlnire.
Cât timp vrem liberi să trăim Şi cinstea o slăvim în cânturi, — Amice, ţării să-i jertfim, Cu drag, înaltele avânturi.
6
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Tovarăşi, staţi cu ochiu deschis Spre zorii lumii care vine, Când Rusia, zbucnind din vis — Pe despotismul în ruine Al nostru nume-l va fi scris.
(Trad. M. Sevastos)
Cât stă Ia Moscova, Puşkin publică, subt pseudonimul Ivan Belkin, o serie de povestiri. Realismul său se accentuiază, fără să-i stânjenească poezia intensă pe care o risipeşte pretutindeni. Insfârşit îşi publică puternicul poem dramatic Boris Gudunov, capodoperă în care autorul zugrăveşte împrejurări şi personagii dintr'o epocă depărtată, observând strict adevărul istoric şi trezind o lume uitată, cu moravurile ei ciudate şi măreţia-i naţională.
După 1831, Puşkin se întoarce iar la Petersburg, ducând cu el pe tânăra-i soţie, Natalia Nicolaevna Goncearova, odraslă nobilă, frumoasă şi cochetă. La îndemnul ţarului —care găseşte că-i mai prudent să-1 ţie lângă el în colivie, decât să-1 lase liber, deci primejdios —poetul întreprinde o serie de studii istorice, între c.are Petru cel Mare, neisprăvit, şi Răscoala lui Emelka Pugaciov.
Ţarul reformator, erou predilect, apare şi în operele sale poetice Poltava, Harapul lui Petru cel Mare, Călăreţul de aramă, Ospăţul lui Petru I. Iar Pugaciov, reprezentant al mâniei poporului, reapare în nuv. la Fata Căpitanului.
In acest răstimp mai dă la lumină opere dramatice ca Dama de Pică şi lucrări în proză ca Festin în vremea ciumei, Cavalerii spiritului şi Mozart şi Salieri. Opera lui e atât de diversă, dela descrierea unui peisagiu rural într'o dimineaţă de primăvară până la elegii de mare adâncime sufletească, de la poveştile populare în stihuri până la poemele de înaltă amploare a tragediilor umane, încât enumerarea devine fastidioasă. De mult Alexandru Sergheevici Puşkin e aşezat în Panteonul poeţilor geniali ai lumii din toate timpurile, alături cu Homer, Dante, Shakespeare, Calderon şi Goethe.
In 1836, marele poet fondează revista Contemporanul (Sovromennik). E în culmea activităţii şi a geniului său, lucrând febril, ca şi cum ar fi simţit că se apropie catastrofa sfârşitului. Rusia şi umanitatea trebuiau să-1 piardă în curând.
Monument, una din poeziile lui, înscrie o profeţie. Ca vechiul poet latin care a spus: Exegi monumentum aere perennius—-mi-am ridicat un monument mai durabil decât arama — şi non omnis moriar — nu voiu muri întreg —, Puşkin spune cu drept cuvânt într'o strofă:
Mă va iubi poporul meu în veac, ani după ani, Căci nobile simţiri cu lira mea i-am dăruit, Căci libertatea într'un secol crâncen am slăvit, Şi milă am cerut pentru sărmani.
PUŞKIN
7
Se pare, după cât afirmă cercetători atenţi ai vieţii poetului, că clica reacţionară dela curtea ţarului (ministrul poliţiei Benkendorf, marele duce Mihail şi alţii) a pus la cale o intrigă infamă: 1-a aţâţat pe Puşkin să vadă un rival în preajma soţiei sale în unul din pribegii regalişti francezi adăpostiţi de împărăţie, un oarecare cavaler d'Antes, ofiţer în garda ţarului, şi să-1 provoace la duel cu pistolul. Puşkin a căzut într'o dimineaţă de iarnă şi a murit după trei zile, în Ianuarie 1837.
Post scriptum. După puţini ani, trebuia să cadă jertfă tot unui profesionist al duelului şi Lermontov. Asasinatul acestor doi poeţi în floarea vârstei şi a activităţii lor a fost înscris la activul călăilor popoarelor.
Popoarele n'au uitat pe poeţi. Puşkin şi Lermontov trăiesc în inima noastră şi a umanităţii şi vor trăi veacuri în răsăritul nou. Bucuria.asasinilor de mult a apus.
MIHAIL SADOVEANU
VERSURI ŞI PROZA DIN A. S. PUŞKIN
ODĂ LIBERTĂŢII 18*7
Fugi, depârtează-te din faţă A harfei sarbadă regină! Şi vin'a Libertăţii zână Strălucitoare şi măreaţă! O, vin' şi smulge-a mea cunună Şi sparge-mi lira ! Adu-mi biciu ! Al Libertăţii cânt mi 'nstrună: Vreau să lovesc în tot ce-i viciu !. . .
Deschide-mi minunata cale A gallului nemuritor 1), Pe care 'n clipele fatale L-ai inspirat, nimb luptător ! Voi nestatornici fii ai sorţii, Tirani ai lumii, tremuraţi, Şi voi o, sclavilor, sculaţi, Aprindeţi flăcările torţii !. . .
Oriunde aş privi cu foame,
Văd peste tot doar cnut şi lanţuri,
Batjocură de legi infame
Şi lacrimi şiroind în şanţuri;
Domneşte 'n lume strâmbătate
în mlaştina prejudecăţii;
Şi duhurile 'ntunecate
Tronează 'n jilţul Nedreptăţii.
Dar nicăiri nu e vr'icn rege S'asculte plânsu-amar ei gloate.
*) E vorba de poetul francez, Andre Chehier, care a murit pe eşafod cântând libertatea.
ODĂ EgtfşJRTĂTU
Vai, unde-i sîajtta Libertate Să 'mbratiseie'-d/mapta lege ! Şi care-i legmţ'^ide gloata Să-şi afle scqfşŞr, apărare Şi, paloş asprii, judecata Să cadă 'n dreaptă fulgerare !
Loveşte '«, crimă Libertate Şi fă cu drepţii —judecată: Căci mâna teama nu-ţi abate. Cu aur nu eşti cumpărată! Tirani, stăpâni peste popoare, Purtaţi coroanele de rege, Dar mai presus de tron, sub soare, E peste voi eterna Lege !
E vai şi-amar de biata gloată, unde domneşte fărdelegea: Acolo, unde e 'ncălcată, De ţari şi nobilime — Legea ! Drept martor eu te chem pe tine, Tiran spăşind străbuna vină, Când, prăbuşindu-te 'n ruine, Ai sângerat pe ghilotină!
Pe eşafod în faţa sorţii,
Se urcă palid Ludovic,
Plecându-şi fruntea 'n mâna morţii,
Care-i ciopleşte negrul dric.
E mută legea. Gloata tace.
Sclipeşte lama de tortură
Şi mantia hoţeascâ-i face
Pe galii să spumege de ură. . .
Eu te urăsc tiran năprasnic! Pe tine, sceptrul tău despotic: Pieirea-ţi cu tot tror.ul groaznic, Mă bucură, ca un narcotic. Pe fruntea ta citesc noroade — Pecetea blestemului sfânt: Tu, groaza lumii şi ruşinea Lui Dumnezeu, pe-acest pământ!
IO
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Iar, când pe cerul Nevei sumbre Din miazănoapte-o stea s'arată Şi 'n visuri, fără griji şi umbre Se 'nclină fruntea 'ngândurată, Priveşte blândul cântăreţ La monumentul de tiran, ') Ce-şi doarme 'n ceaţă somn. viclean, Uitând castelul său măreţ.
Cu glas de tunet strigă Clio De se cutremură pereţii, Şi-al lui. Calligul —■ ceas de-adio Prin faţa-i trece 'n giulgiul cetii: Şi-i vede — încărcaţi de steme, Cum beţi de vin şi neagră ură Vin ucigaşii —prin spărtură, încrâncenaţi, strigând blesteme. . .
E mută garda lui vândută Şi puntea tainică se lasă, Porţi se deschid în noaptea mută, Când mâna trădătoare —apasă... Vai! groaza lui ruşine — amară: Năvală ucigaşii-au dat, Lovind cu setea lor de fiară: Pieri tâlharu 'ncoronat!...
Aşa! luaţi aminte, ţari:
Că nici pedepse şi 'nchisoare,
Nici ocne reci, nici sfinte altare
Nici porţi de fier, cu ziduri tari,
Nu pot să ocrotească regii!. . .
Plecaţi dar fruntea voastră — Legii !. . .
Ea, numai, va veghea Cetatea,
Şi scut al păcii —Libertatea !
(In româneşte de B. I. ALIONU).
l) Monumentul unuia din ţarii tirani, pe care însă poetul nu-1 numeşte.
SATUL
1819
Iţi spun: bun găsit sat uitat Al liniştei, al muncii şi-al visului culcuş, Pe unde viaţa-mi trece, în străveziu urcuş, Spre bolta fericirii, copac înmiresmat.
Sunt iar al tău şi, viaţa de curte o schimbai, Petreceri şi desmâţuri, minciuni şi putregai, Cu liniştea pădurii şi cu mirajul firii, Cu vraja libertăţii, prietenă gândirii.
Da, sunt aici: mi-e scumpă livada 'ntunecoasă
Cu ierburi încurcate şi cu răcoare deasă,
Mi-e scumpă şi câmpia cu stoguri rumenite
Mişcându-şi, peste zare, pânzele adormite
Şi unde, prin lumină, izvoare şerpuiesc.
Alături două lacuri albastre clipocesc;
Pe unde, vântul umflă vântrele uneori.
Sunt dincolo coline şi-al holdelor fuior
Şi casele în stoluri, departe, răsfirate,
Cirezile nomade pe maluri pasc, uitate,
Sunt staule cu aburi şi mori înaripate:
Pecetea grea a muncii şi-a plinului belşug.
înlăturând urâtul şi-al vanităţii jug
învăţ, în lucruri calme să aflu fericirea,
Pentru mulţimi ştiu astăzi să-mi înstrunesc cârtirea,
Cu sufletul meu liber în mijlocul cetăţii,
Ştiu să răspund acelui ce-mi caută privirea.
Să nu râvnesc la soarta
12
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Acelor răi, acelor cu inimi de strigoi. Oracole, prin timpuri vă 'ntreb din nou pe voi Şi în singurătatea şi liniştea înaltă S'aude vocea gravă, a voastră, de-altă dată: Ea îmi alungă lenea şi somnul mi-l alungă Şi bucuria muncii în mine creşte, caldă, Ca o lumină nouă ce sufletul mi-l scaldă. Şi totuşi un gând negru sub frunte mă apasă >A icea unde iarba şi arborii-mi sunt casă: Cel ce iubeşte omul citeşte, cu tristeţe, O ntunecată urmă săpat1 adânc pe feţe. Oarbă la plâns şi surdă la vaet şi suspin, Pe spatele mulţmii ca un duşman hain, O crudă boierime a cotropit aici, Prin neînduplecare, prin făr'de legi, prin bici, Munca şi mult-puţinul ţăranului supus. In ţarină streină, din zori până 'n amurg, Serbia ară ntruna plecată peste plug. Cirezile să 'ngraşe stăpânului hapsân, In juguri, trag ţăranii, din leagăn la mormânt, N'au dreptul la nădejde, n'au dreptul la cuvânt. Fecioarele aicea se nalţă şi nflor esc Spre desfătarea hâdă a celor ce-asupresc, Şi nu pot fi feciorii toiag în noapte'adâncă A bătrâneţii, nu sunt tovarăşi dragi de muncă. Ei pleacă din bordee, se rătăcesc de-ai lor Se duc să înmulţească şuvohd robilor.
O, dac'a mea chemare n'ar răsuna 'n zadar! De ce mai arde 'n pieptu-mi întunecatul jar De nu găsesc cuvântul răscolitor şi rar? Aş vrea să văd, prieteni, poporul desrobit, Căzută 'n veci robia, sfărmată la un semn, Deasupra Ţârii scumpe să văd c'a răsărit Al Libertăţii soare: şi flamură—şi'ndemn.
(In româneşte de VIRGIL TEODORESCU)..
RUSLAN ŞI LUDMILA
1820
(Cântecul Intâiu)
Pe plaiu 'ntins sub geana mării, Zmălţat în aur e-un tuf an ; Din zori şi până 'n faptul serii Ii toarce basme un motan; Sprea dreapta-i zice-un cânt agale, Spre stânga, spune o poveste.
Minuni: năluci îi dau târcoale, Ielele 'n crângi îi sânt neveste ; Ori pe cărări pline de iarbă Tot mai vezi, urma altor fiare; Pe dâmb, o coşmelie oarbă Stă ca o curcă prinsă 'n ghiare. Plin de vedenii codrul, dealul; In zori, când năvăleşte valid, Spre ţărmul cel pustiu şi spân, Din lirnpezile-i unde reci, Fermecători viteji, treizeci, Ies cu al mărilor stăpân. Cneazul pe-aici cândva 'ntr'o doară, Robise pe un ţar temut: De faţă cu întreaga ţară, Prin nori, pe-al mării vânăt scut, Un vraci bătrân l-a petrecut. Iar o domniţă 'n geam tânjeşte, Doar lupul sur o străjuieşte, Şi Baba-Cloanţa cu-a ei piuă Tot dă târcoale până 'n ziuă;
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Peste comori ce-ai strâns avar, Te ofileşti, o, lacom ţar! Acolo, duh rusesc adie .. . Acolo-i scumpa mea Rusie! Am. fost pe-aici, şi mied bâui ; Pe ţărm văzui mândrul tuf an; Sub el, cotoiul năzdrăvan Mi-a depănat basmele lui. Unul din ele mai ţiu minte Şi-o să vi-l spui de-acu 'nainte ...
Sâni întâmplări din. vremuri alte Care urechea mi le-ascultă.
Voios, sub bolţile înnalte, înconjurat de lume multă, Benchetuia Vladimir-Soare ; Pe cea mai mică din fecioare Şi-o dase după Cneaz-Ruslan.. Din cupa grea, miedul bălan II bea în cinstea lor, de nuntă.
Bătrânii nu zoreau la praznic Iar cupa. grea, pe câte ştiu, Nu da ocolid mesei grabnic, Plină cu vinul stacojiu ; Turna in inimi desfătare Când spuma 'w buză-i clipocea ; Paharnicul   cu 'ndemânare Şi larg plocon o aducea.
Vorba şi râsu' au aşternut Peste curteni, zumzetul lor, Când a ţâşnit un glas plăcut Şi-al lirei sunet curgător. Tac toţi şi pe Baian l-ascidtă Cum proslăveşte 'n ghiers dulceag Mirii legaţi prin astă nuntă: Ludmila şi Ruslan cel drag.
Dar istovit de-a. lui iubire, Nu mânca, nu bea Ruslan-mire: Numai spre mândra ha priveşte,. Oftează şi se pârpăleşte,
RUSLAN ŞI LUDMILA
Musteaţa fir de fir şi-o smulge Numărând clipa care curge. Tăcuţi, cu fruntea neguroasă, Munciţi de gânduri, şed la masă Trei tineri şi 'ncruntaţi voinici; Stau muţi privind către bărdace, N'au gust de vin, de mied şi nici Petrecerea nu prea le place; La cântecele lui Paion, Lăsară ochii în pământ: Ei sunt rivalii lui Ruslan Şi, otrăviţi, închid în gând Ura şi dragostea, pe rând. Unu-i Rogdai, cel neînvins Ce cu-al lui paloş a întins Ale Chievului hotare; Altu-i Farlaf, cel plin de sine, La chefuri ne 'ntrecut de nime, La greu, o spadă oarecare. Al treilea, trist, visător, Este Radmir, hanid-hazar. Tustrei sunt palizi, plini de-amar Şi cheful nu-i pe chefid lor.
Gata şi masa. Toţi se scoală, Spre uşi în pâlcuri dau năvală Svârlind priviri spre cei doi miri, Mireasa ochii 'n jos îşi pleacă Parc' o sfială o încearcă; El, luminos e în priviri. Dar umbra serii pică 'ncet Şi miezul nopţii surd se lasă; Boierii, moţăind de mied, Cu plecăciuni pornesc spre casă. Stă încântat tânărul mire Şi mângâie 'n închipuire Fecioara cu farmecul ei; Adânc mişcat, cu vocea frântă, Marele Cneaz binecuvânta Pe tinerii însurăţei.
Acuma, frageda mireasă Spre patul nupţial păşeşte;
VIAŢA ROMÂNEASCA
Focul s'a stins ... Prin bezna deasă,
Doar candela mai străluceşte.
V'aţi împlinit, nădejdi ferice !
Vin daruri mult desmierdătoare ;
Geloase, straiele-au să pice
Pe bizantinele covoare ...
Se-aud ale iubirii şoapte
Ce sărutările le curmă,
Ori scâncetele 'ntretâiate
Ale sfielilor din urmă.. .
El simte dragostea-aşteptată
Şi bucuria ei... Deodată,
Prin ceaţă izbucneşte-un trăznet,
Se stinge candela. Furtuna
Ridică tot, cu anasâna,
Clintind şi pe-al lui Ruslan suflet. ..
Totu-i mormânt. Tăcerea, ghiaţă;
Un straniu glas pătrunde-acum,
Iară prin trâmba cea de fum,
Un tainic personaj se 'nnalţă.. .
Din nou e linişte 'n palat;
Mirele saltă speriat,
Cu tâmpla 'n reci sudori scăldată,
Cu braţul ţapân, tremurând,
Răcneşte-adânc din beregată:
«Vai, vai! Nenorocit ce sânt!
Mi-a fost pierii nevasta fată! »
Doar vântul gol îl prinde 'n braţe ;
De tainice puteri furată,
Ludmila nu-i prin deasa ceaţă.
Ah ! Voi iubiri fără speranţă, Pe-atâţia i-aţi făcut martiri! Tristâ-i, prieteni, aşa viaţă! Amară, totuşi o înduri. Dar când prin ani de aşteptări, Iubita 'n braţe ţi-o desmierzi, Pe ea, ce-ţi fuse lacrămi, zări, Ca într'o clipă să ţi-o pierzi Pe veci răpită, ca 'n pustiu ... Mai bine muream eu de viu !
RUSLAN Şl LUDMiLA
Dar, şi zdrobit, Ruslan trăieşte. Ce-o fi spus însă, Cneazul-Mare ? Străpuns de mult cumplita veste, înfuriat pe mire tare, Cu toată curtea-1 chiamă 'n grabă: « Unde-i Ludmila ? » —- îl întreabă Cu ochi de foc, îngrozitor. Ruslan e surd. « Copiii mei! Vă ştiu pe toţi, şi cu temei: Aveţi cuget îndurător ! Spuneţi-mi, care dintre voi Mi-aduce fata înnapoi? Căci numai cel-o izbândi
— Da! Plângi, netrebnice, să ştii! Nevasta n'ai ştiut s'o ţii! —
Pe fiica mea va dobândi Cu 'mpărăţia jumătate. Spuneţi-mi care dintre voi Porneşte 'ndată să mi-o cate? » « Eu ! a răspuns Ruslan. « Şi noi! » Strigat-au cu Rogdai deodată, Radmir şi Farlaf, mai vioi De-aşa speranţă nevisată:
— « Ne 'nşeuăm caii, şi 'ndată Pornim prin lume în convoi. N'ai grijă! Fără de zăbavă, Plecăm după domniţă 'n grabă! » Plin de recunoştinţă mută
Şi cu nădejdea nepierdută, In lacrămi, — istovit de-amar, Ii ia în braţe şi-4 sărută îmbărbătat, bătrânul ţar.
Tuspatru ies sub grele poarte. Cu gândul după draga lui, Ruslan, descurajat de moarte, E ros de chinuri ca de-un cui. Pe caii lor semeţi se-aruncă, Spre Nipru trec prin dulcea-i luncă, Mari nori de colb mai lasă 'n zare Pierzându-se în depărtare. Acum şi cerul i-a cuprins.. .
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Cneazu 'ndelung, pe urma lor, Priveşte câmpul cel întins, Cu gândul după ei, cocor.
Cuprins de chinuri fără număr, Tăcut mergea Ruslan în trap. Svârlindu-şi ochii peste umăr, Cu mâna 'n şold, venea Farlaf Ţanţoş, în urma lui Ruslan, Spunând: « Bine că poci, înfine, S'arăt la toţi ce e de mine! Când vom da, oare, de tiran? Când o să-l prindem pe jnapan ? Ce brâu de sănge-am să mai trag Nu-i, jertfă n dragoste prea mare, Voios fii, paloşul meu drag, Şi saltă-mi vesel, harmăsare ! »
Han-Hazar se vedea, deja Cu principesa, lângă sine ; Doar că nu chiuie în şea ; Tânărul sânge-i fierbe 'n vine, Ii ard şi ochii de nădejde, In goană calu'-şi năpusteşte Şi ca un vifor dă năvală, Scurt îl înnalţă din zăbală. Ori peste dealuri îi dă vânt.
ti
Rogdai sanchiu, fără cuvânt. .. Vitrega soartă-i dă sfială Şi ros de gelozie cruntă, Mai tulburat decât ceilalţi Ades către Ruslan şi-avântă Fruntea şi ochii lui înnoiţi.
Potrivnicii, pe-acelaşi drum, Călări gonesc o zi întreagă. Niprul se 'ntuneca de-acum, Iar noaptea umbrele-şi desleagă,
RUSLAN Şl LUDMILA
Ceţuri se grămădesc pe văi; Acum e timpul de popas. Şi chiar acolo unde-au mas, Larg se răsfiră patru căi. <( Ne-om răspândi, de-aici, pe rând Cum i-o fi scris la fieşcare ! » Şi slobod frâu cailor dând, Pornesc pe drumuri, la 'ntâmplare.
Ce-ai să te faci, sărman Ruslane, Singur rămas în câmp pustiu? Chipul, Ludmilei mult bălane II mai revezi ca 'n vis, târziu. ■ Coiful de bronz peste sprâncene L-ai tras, şi 'n mână ţii alene Hăţul domol lăsat la pas, Şi 'n sufletul tău, fără glas, Nădejdea şi credinţa piere ...
Când deodată i se-arată O peşteră scobită 'n stâncă. Atras de bolta-i. luminată, Pătrunde 'n gura ei adâncă. Şi ce să vezi? In văgăună E un unchiaş cu barba ninsă, Cu limpezi ochi,, senin la faţă; O carte veche ţine 'n mână Şi sub cădelniţa aprinsă, Din slova ei, atent învaţă.
— « Bine-ai venit, feciorul meu !
— îi spune lui Ruslan, zâmbind — De-un sfert de veac, singur mereu, In pâcla lor, anii mă prind ; Dar văd că după vreme multă, Panditul ceas îmi bate 'n poartă, . Căci noi aveam aceeaşi soartă: Stai jos, acuma, şi ascultă! Pierduşi pe mândra ta cea dragă Şi parcă ţi-ai pierdut din vlagă: Nu-ţi pese: răul tot va trece, Soarta loveşte ca să 'ncerce.
■VIATA. ROMÂNEASCĂ
Nu dispera! Cu gândul treaz, Croieşte-ţi drum spre Miazănoapte Cu piept şi paloş de viteaz, Ager, nădejdea să te poarte !
Să ştii, Ruslan: cin' te-a lovit
E mult temutul Cernomor:
Pe nordici munţi, stăpân vestit
Şi de crăiţe răpitor.
Nu-i încă ochi să fi 'ndrăznit.
Să intre în bârlogul lui ;
Acestui negru vrăjitor,
Tu singur capăt ai sâ-i pui.
Nu-mi place vorbăria multă;
Priveşte-ţi soarta 'n viitor:
Doar de voinţa ta ascultă!»
Atunci Ruslan, cu bucurie
Mâna bătrânului sărută.
Lumea în ochii lui învie
Iar inima de chin îşi uită.
E renăscut. Insă, deodată,
Tristeţea-i stinge iar obrazul ..
« Iţi văd prea limpede necazul,
Dar pricina-i ne 'ntemeiatâ —
A spus bătrânul —. n Tu ai teamă
De-a vrăjitorului iubire.
EU liniştit şi n'o lua 'n seamă:
Miresei tale, tu-i eşti mire!
Drept e că vraciul ar fi 'n stare
Lună şi stele să coboare ;
Da 'n faţa timpului, se-arată
Fără puteri ştiinţa-i toată.
Straşnicul paznic, mult gelos,
Chelar pe uşile 'n zăbrele,
E doar călău neputincios
Al prizonierei de sub ele.
Tot blestemând îi dă târcoale,
Căci soarta crudă nu-i dă tihnă.
Insă, voinice, şi matale
Cred c'ai nevoie de odihnă! ».
RUSLAN SI LUDMILA
Pe-un pat de muşchi, Ruslan se 'ntinde
Lângă jăraticul ce moare ;
Ar vrea să afle'n somn uitare...
Degeaba! Somnul nu-l cuprinde:
Se 'ntoarce, se tot răsuceşte,
Dă ochii 'n gene, iepureşte,
Dar pân' la urmă izbucneşte:
«Nu pot dormi, taică, vezi bine!
Bolnav mi-i sufletul din mine.
Nici somn nu am, nici drag de viaţă.
Lasă-mă inima beteagă
S'o dreg doar cu a ta povaţâ
Şi să te 'ntreb, tăicuţâ dragă,
Tu cine eşti, tainică fire,
De-acelaş leat cu soarta 'ntreagâ?
Ce caţi în astă pustiire? ».
Cu 'n zâmbet trist, printre suspine^ Bătrânul spune: «Fiul meu, Sure meleaguri din ţâri Fine De mult mi le-am uitat şi eu. Finez de neam, prin răpi ferite Păscând cirezile de vite, Am cunoscut, de tânăr încă, Umbroase crânguri, văi o miey Vii şipote 'n păreţi de stâncă, Sălbatec joc în sărăcie. Dar îndelung nu-mi fuse dată Această linişte curată.
« Pe-atunci, ca fermecată floare,, Sub depărtatele hotare, . Trăia Naina. Printre fete, Cea mai vestită 'n frumuseţe. In calmul unei dimineţe, . îmi duceam turmele încete Pe lângă râu, spre lunca grasă, Cercându-i flautului struna, Când văd o fată mult frumoasă Că-şi împletea pe mal cununa. Soarta, se vede-mi fuse ghina .. „,
22
VIAJA ROMÂNEASCĂ
Căci, dragul meu, era Naina! Doar o privesc, şi-un foc mă arde Că mi-a mers gândul prea departe. Atunci iubirea, prima oare. Mi-a dat cereasca-i desfătare Şi chinurile ei amare.
« Anul jumate 'n sbor s'a dus Când, înfiorat peste fire, « Naina, te iubesc ! » i-am spus. Gingaşa mea mărturisire Ea cu mândrie o ascultă Şi mulţumită doar de sine, îmi spune cu trufie multă: «Ciobane, eu-nu ţiu la tine!».
Ursuză-mi părea toată firea: Dese dumbrăvi, natale locuri, Ori păstoreşti, vesele jocuri, Nimic nu mi-alunga mâhnirea, îmi tânjea inima 'n neştire, Până ce mi-a trecut prin gând Ca să-mi las finicul pământ; Vâltori nesigure, mai bine, Să trec cu fraţii împreună, Prin lupte, să-mi câştig cunună Şi mâna trufaşei Naine. Chemai vitejii, aşa dară, Să căutăm aur şi moarte. Deabia atunci, paşnica-mi ţară De fierul luptei avu parte Şi-a răsunat de săbii sparte, Când năvi duşmane o 'nfruntară. Ani zece, pe streine maluri, Cu-ai mei tovarăşi am plutit. Nebiruiţi, zăpezi şi valuri In duşman sânge-am înroşit. Eram vestiţi: străini Cezari Pândeau vitezele-mi corăbii ; Mândre armate de corsari Ştiau de nordicele săbii.
RUSLAN Şl LUDMILA
Voioşi dar aspru luptam noi:
Dăjdii şi prăzi ne împărţeam,
Iar cu învinşii în război,
Prieteneşte ospâţeam.
Dar inima îmi era plină
Şi 'n luptă, şi 'n mesele noastre,
Numai de scumpa mea Nainâ,
Tânjind spre finicele coaste.
Spun deci: :< Tovarăşi, hai spre casă!
Armura netrebuincioasă
Vom pune-o 'n cui, iar, sub fereastră ».
Pornesc vâslele ropotând
Şi, lăsând groază 'n urma noastră,
In marea patriei, albastră,
Sosim, cu glorie şi cânt.
Vechi visuri se 'nplinesc în fine, Şi-a mea dorinţă pătimaşă. A revederii stea gingaşă, Ţâşnişi acum şi pentru mine ! 'Naintea mândrei prea trufaşe, Pun paloşul însângerat, Aur, brăţări, perle sticloase ... De dor şi patimi tulburat Şi ca de-un roiu înconjurat De-a ei prietene geloase, Stam eu, supusu-i servitor. Dar ea s'a 'ndepărtat de mine Spunându-mi dispreţuitor: «Eroule, nu ţiu la tine! ». Ce să-ţi mai spun, fiule drag, Istorii care n'au cuvânt? Până şi azi, pe al morţii prag, Singur pe lume precum sânt, 'Trează îmi e durerea 'ntreagâ Iar când trecutul îmi vorbeşte, Simt încă pe cărunta-mi barbă, Lacrima grea cum podideşte.
Dar ia aminte dacă vrei: Acasă, la pescarii mei, 'Naltă ştiinţă înfloreşte;
VIAŢA ROMÂNE AŞQA
In nepătrunsele păduri,
Unde nu-i tulbură o şoaptă,
Se află vraci bătrâni şi suri
Al căror cuget se îndreaptă
Spre ale geniului măsuri;
Iar glasid lor, prin timpuri, spune
Ce-a fost cândva, de ce-avem parte ;
Aspră, voinţa lor supune
Dulcea iubire, neagra moarte.
Răpit de-ale iubirii strune,
Râvneam,, strivit de disperare,
Prin farmec draga să mi-o prind
Şi 'n sufletul mândrei fecioare,
Cu vrăji, amorid să-l aprind.
Setos de-adânca libertate,
Ferit sub umbra din păduri,
Cu tainicele 'nvâţături
Mi-am trecut viaţa jumătate.
Sosi şi clipa mult sperată
Când ale firii taine, toate,
In cuget luminos se-arată:
Pe vrăji, voinţa, mi-e stăpână.
Iată-mi şi-a dragostei cununai
De-acum, Naina mea, să ştii
Că am învins şi-mi aparţii!
Insă, învingător deplin
Fu doar tiranid meu destin.
Şi noi nădejdi prind să mă fure . ..
înaripat de dor fierbinte,
Descânt cu magice cuvinte,
Câna, negrul freamăt din pădure,
De-un roşu trâznet spintecat,
Clintit de vrăji, ca sub sâcure,
In vuiet larg s'a clătinat.
Şi deodată-mi iese 'n faţă
O babă cu plete cărunte ;
Doar ochii îi sclipesc sub frunte:
O gârbovita mogâldeaţâ,
A bătrâneţii grea ruină.
Ei da ! Era scumpa-mi Naina ! ...
Tăceam cuprins de-o groază mare
Privind această arătare
RUSLAN ŞI LUDMILA
Şi, îndoit, nu-mi dam crezare, Pân'am strigat în gura mare: « Spune-mi, Naina, tu eşti oare! Mândreţea unde ţi-ai lăsat? Spune-mi, chiar cerul te-a schimbat Cu-atâta grea neîndurare ? Spune-mi, trecut-au anii 'n trap, Atât de lung e-al lor convoi De când nu ne văzurăm noii »
— « De patruzeci de ani în cap — Mi-a spus statornica fecioară:
«Azi, şaptezeci am împlinit ». Apoi, cu ghiers piţigăiat:
— « Vezi, am trecut de primăvară; In stol ai noştri ani sburară.
Dar să nu-ţi pese, să mă crezi, Că tinereţea cea sprinţară Ai reuşit ca să ţi-o pierzi! E drept, am mai albit acum, Poate m'am cocoşat o leacă, Nu-s prea vioaie, drept să-ţi spun, Nici chipu-mi, poate, n'o să-ţi placă. In schimb, îţi spun o taină mare: Sânt, ca şi tine, vrăjitoare! »
Şi 'ntradevăr, aşa a fost: In faţa ei, n'aveam ce spune. Păream un ucenic mai prost, Cu toată-a mea înţelepciune.
Dar, ce-i mai rău, vrâjile-mi toate, Spre jalea mea, s'au împlinit: Incărunţita-mi zeitate Cu mare foc m'a îndrăgit. Scălămbăindu-se 'n neştire, Cu gura ştirbă, glas dogit, îmi spune şoapte de iubire. Dă-ţi seama cât m'am chinuit! Eu tremuram cu ochii 'n jos Pe când, cu tuse răguşită, • Ea, îmi vorbeşte drăgăstos: « De-abia acum sânt fericită Când văd că inima-mi duioqsâ,
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Prinsâ-i de-o patimă aleasă; Trezită sânt de-un cald fior. Mă arde al iubirii jind... Vino, la sân să te cuprind! .,. Iubite, ah, iubite ! Mor...»
Ş 'n vreme ce-mi vorbea, Ruslane, îmi svârlea priviri vinovate, Ţinându-mi-se de pulpane Cu mâinile ei descărnate; Iar eu, de spaima 'ncremenit, îmi roteam ochii împrejur, Pâri ce, ne mai putând să 'ndur, M'am smuls cu strigăt şi-am fugit. « Nemernic ! » — strigă ea jicnită — « Tu-mi tulburaşi viaţa tihnită, A fecioriei zile clare! M'ai încântat mai mult ca alţii Şi-acuma pleci... Aşa-s bărbaţii ! Duhnesc cu toţii a trădare! Dar tot eu port vina cea mare: Când m'ai sedus cu mii de graţii, M'am dăruit cu înfocare ... Nemernic, trădător ! ... Ruşine ! Dar vai şi-amar va fi de tine, Conrupătond de fecioare ! »
Deatunci, de când ne-am despărţit, Singur trăiesc în vizuină Fără nădejdi, fără iubire, Niţel amar, niţel acrit, Şi mângâiere n'am deplină, Doar calma, înţeleaptă fire. Acum, mormântul mă aşteaptă; Dar simţămintele ei vii Nu le-a uitat băbuţa-fată; Ci focul dragostei târzii Ii coace ura 'ndelungatâ. Iubind ce-i rău, urînd ce-i bine, Desigur, alba vrăjitoare
RUSLAN ŞI LUDMILA
27
N'o să te cruţe nici pe tine ; Dar orice râu are hotare ».
Plin de nesaţ şi râvnă multă,
Cu ochii vii, neprins de somn,
Voinicul pe bătrân l-ascidtâ
Şi nu aude-al, nopţii svon, .
De multe gânduri ce-l frământă.
Dar iată că se luminează. . .
Şi cu nădejde 'n viitor,
Oftând, Ruslan îmbrăţişează
Pe starostele vrăjitor.
Struneşte noatenid în pinteni
Şi drept porneşte înainte,
Strigându-ipeste paşii sprinteni:
« Să nu mă părăseşti, părinte ! »
Sboară pe câmpuri ca un vânt,
Şi 'n urma lui, vraciul cărunt
« Drum bun, prietene ! —■ îi spune —
Şi iartă-mă de prost ce sânt,
Dar vreau să-ţi dau doar un cuvânt:
Iubeşte-ţi soaţa, — şi la mine
Găndeşte-te din când în când!»
(In româneşte de MI RON RADU PARASCHIVESCU(
CĂRUŢA VIEŢII
1823
Oricât de grea i-ar fi povara, Căruţa lunecă uşoară. Bătrâna vreme-i vizitiul. Şi de pe capră nu coboară.
In zori, când ne urcăm, noi spunem: « Ne-om frânge gâtul? Suntem gata! ». Dispreţuind plăceri şi lene Strigăm: « Mai iute ! Blestemata ! ».
Dar la amiazi curajul scade Ne-a hurducat. Şi ce cumplite Ne par coline, povârnişuri. . . Strigăm: «încet, afurisite ! ».
Căruţa-aleargă mai departe Şi ne-am deprins cu ea, spre seară. Noi dormităm, spre hanul paşnic. Sub biciul vremii, caii zboară.
(In româneşte de MARIA BANUŞ)
O, GRECIE, RIDICĂ-TE!
1823
O, Grecie, ridicâ-te semeaţă! Puterea ta ţi-o încordează iar Să 'nceapâ lupta Pindid tutelar Şi-Olimpul, ca un val ce se desgheaţă.
Sub stâncile acestea 'nalte, arse, Al libertăţii vânt bate mereu: In cripta lui Pericle şi Tezeu Şi 'n marmura Atenei ce 'ngheţase.
Lanţul robiei rupe-l ca pe-un zvon, Cu sete rupe-l, Ţară de eroi, Să. crească 'n sânge-al luptelor altoi Să 'nalţi în cântec versul lui Byron!
(In VIRGIL
româneşte ele TEODORE SGU)
PROFETUL 1826
De setea duhului muncit,
Da noaptea 'n pustă să m'apuce,
Când un serdf mi s'a ivit,
Cu şase aripi, la răscruce;
Blând degetele-i, ca prin vis,
Pe gene-abia că m'a atins:
Şi genele-au pornit să bată
Ca la vultana 'nspăimântată.
Urechile mi le-a atins,
Şi zvon şi huiet le-au curpins:
De-am auzit prin slăvi cutremur,
Şi îngerii spre nalt în zbor,
Şi zmeii 'n fundul mărilor,
Şi '« ger, departe, viţe 'n tremur.
Şi printre buze mi-a pătruns
Şi păcătoasa limbă-a smuls,
Ce ■ nndt flecară şi păgână,
Şi-un şfichi de şarpe iscusit
In gură 'n fundu 'ncremenit
Mi-a pus cu 'nsângerata mână.
Cu spada pieptul mi-a crestat
Şi-mi smulse inima, zvâcnindă,
Şi un cărbune 'nflăcârat
Mi-a 'nfipt adânc în piept, să prindă.
Şi cum. zăceam, leş, în pustiu,
PROFETUL
Stngat-a Domnul ca să mu: « Profete-ascultă: scoală, creşte, Cuprinde-te de vrerea mea, Cuvântu 'n lume răspândeşte, La toţi s'aprindă inima ».
(In româneşte de ION COSTIN)
CELOR DIN SIBERIA
1827
O, voi din ocne-adânci siberiene Răbdarea 'ntreagă s'o păstraţi curată; Vă leagă-această muncă blestemată Şi multe doruri tainice, eterne !
Speranţa caldă nu va obosi
In temniţele neînduplecate,
Ea vă îndeamnă: Stai, aşteaptă frate
Că vremea noastră vine, va veni!
Prin lacăte, prin fiend înegrit, Prietenia-şi face pururi drum Aşa cum chinul vostru de acum Răsună 'n glasul meu nestăvilit.
Cătuşele s'or prăbuşi — nămeţi Şi ocnele se vor deschide, toate ; Vaşteaptă nesfârşita libertate Şi-a luptei voastre spadă, fără preţ.
(In româneşte de VIRGIL TEODORESCU)
DIN «CĂLĂTORIE LA ARZRUM»
(pe vremea campaniei din 1829) PREFAŢĂ
Mi-a căzut în mâini de curând o carte tipărită la Paris în anul 1834, cu titlul: «Voyage en Orient ehtrepris par prdre du Gouvernement francais ». Autorul, descriind în felul său campania din 1829, îşi încheia lucrarea cu următoarele cuvinte:
« Un poete distingue par son imagination a trouve dans tant de hauts faits dont il a ete temoin, non le sujet d'un poeme, mai celui d'une satyre » x).
Dintre poeţii care au luat parte la campania împotriva turcilor aveam cunoştinţă doar de A. S. Homeakov şi de A. N. Muraviov. Amândoi erau în armata contelui Dibici. Cel dintâi scrisese în vremea aceea câteva splendide poezii lirice, cel de al doilea cugeta la a sa: « Călătorie la locurile sfinte », care a făcut o impresie atât de mare. Dar eu n'am citit nici o satiră despre Campania din Arzrum.
Nu mi-aş fi închipuit că e vorba de mine, dacă în acea carte n'aş fi găsit numele meu printre cele ale generalilor corpului expediţionar din Caucaz. «Parmi Ies chefs qui la commandait (l'armee du prince Paskewitsch) on distinguait le General Mouravief... le Prince Georgien Tsitsevaze... le prince Armenien Beboutof... Te Prince Potemkine, le General Raiewsky, et enfin M. Pouchkine... qui avait quitte la capitale pour chanter Ies exploits de ses compatriotes»2).
Recunosc: aceste rânduri ale călătorului francez, cu toate epitetele măgulitoare ce conţineau, mă înciudară mai mult decât ocara ziarelor ruseşti, întotdeauna mi s'a părut ceva ridicol şi fără sens să umbli după inspiraţie: inspiraţia nu o poţi găsi; ea este cea care găseşte pe poet. Să mergi la războiu cu gândul să cânţi vitejii viitoare ar fi fost pentru mine, pe deoparte prezumpţios
1) * Un poet cu imaginaţia deosebită a găsit într'atâtea fapte vitejeşti la câte a fost martor, nu subiectul unui poem, ci al unei satire >.
2) « Printre căpeteniile care o comandau (armata prinţului Paşkevici) se puteau deosebi generalul Muraviev . . ., prinţul georgian Tsitsevaze . . ., prinţul armean Bebutov . . ., prinţul Potemkin, generalul Raievski şi în sfârşit d. Puşkin . . . care părăsise capitala pentru a cânta vitejiile compatrioţilor săi ».
34
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
şi pe de alta nepotrivit. Nu mă amestec în arta militară, nu e treaba mea. Poate că traversarea curagioasă a râului Sagan-Lu, manevra prin care contele Paşkevici tăie pe Seraskier de Osman Paşa, înfrângerea a două corpuri inamice în timp de douăzeci şi patru de ceasuri, campania fulgerătoare dela Arzrum, toate acestea încununate de un succes deplin, poate că ar merita să fie ironizate de anumiţi militari (ca de exemplu: domnul consul comercial Fontanier, autorul « Călătoriei în Orient»). Dar eu m'aş ruşina să scriu satire despre un renumit conducător de oaste care m'a primit cu tot sufletul sub acoperişul său şi care găsea timp ■—cu toate marile sale griji —să-mi arate o măgulitoare atenţie. Omul care nu are nevoie de ocrotirea celor puternici le pre-ţueşte cordialitatea şi ospitalitatea, pentrucă altceva nu poate cere dela ei. Acuzaţia de nerecunoştiinţă nu trebue să rămână fără ripostă, ca o critică oarecare sau o ocară literară. Iată dece m'am hotărît să tipăresc această prefaţă şi să dau la iveală însemnările mele de călătorie care întrunesc tot ceea ce am scris eu despre campania din 1829.
CAPITOLUL I
Stepe. Chibitca Kalmucă. Apele din Caucaz. Şoseaua militară gruzină. Vladi-caucaz. înmormântare la Osetini. Terekul. Trecătoarea Darialsk. Trecerea m>in-ţilor de zăpadă. Primă privire asupra Gruziei. Apeducte. Hozrevmirza. Primarul
din Duşetsk.
Am plecat din Moscova spre Kaluga, Belev şi Orei la 1 Mai, străbătând peste două sute de verste pentru ca să-1 văd pe Ermolov. El locueşte la Orei, aproape de care i se găseşte moşia. Sosii la dânsul pe la opt dimineaţa şi nu-1 găsii acasă. Birjarul îmi spuse că Ermolof nu vizitează pe nimeni afară de tatăl său, un bătrân simplu, evlavios; uşa casei sale e deschisă oricui, doar funcţionarilor din oraş nu. Mă întorsei la dânsul un ceas mai târziu. Ermolov mă primi cu obişnuita sa amabilitate. Din prima privire constatai că nu seamănă deloc cu portretele sale, care-1 reprezentau deobicei în profil. Are faţa rotundă, ochii cenuşii, aprinşi, părul cărunt pieptănat în sus. Un cap de tigru pe un corp herculean. Are zâmbetul neplăcut deoarece este lipsit de naturaleţă. Când gândeşte şi când se încruntă însă arată minunat şi îţi aminteşte surprinzător portretul făcut de Dauve. Era îmbrăcat cu o haină circaziană, verde. Pe pereţii odăii sale de lucru atârnau săbii şi pumnale — amintiri din Caucaz. Se pare că suportă greu inactivitatea şi de câteva ori începu să vorbească de Paşkevici dar de fiecare dată acru. Vorbind despre uşurinţa victoriilor acestuia, el îl compara cu Navix) în faţa căruia cădeau zidurile doar la sunetul trompetelor, de aceea îl denumea pe contele de Erivan, contele de Erihon. « Lasă să aibă el de- aface cu un paşă prostănac, lipsit de
J) Iosuab Navi, rege iudeu; personaj biblic, despre care legenda spune că a dărâmat zidurile Ierihonului numai cu sgomotul trompetelor oastei sale.
CĂLĂTORIA LA ARZRUM
35
iscusinţă dar încăpăţânat, ca depildă paşa din Şumli şi atunci Paşkevici e perdut». Ii transmisei lui' Ermolov cuvintele contelui Tolstoi cum că Paşkevici a manevrat aşa de bine în campania din Persia încât unui om deştept nu-i rămâne să manevreze decât mai prost, pentru ca să se poată deosebi de dânsul. Ermolov râse dar nu fu de acord. « S'ar putea economisi oameni "si bani», zise el. Cred că îşi scrie sau intenţionează să-şi scrie memoriile. Nu e mulţumit de istoria lui Karamzin: ar dori ca pana înflăcărată să înfăţişeze trecerea poporului rus dela o stare de rând la slavă şi măreţie. Despre însemnările prinţului Kurbski, vorbea cu dragoste (« con amore »). Nemţii au păţit-o. «Peste vreo 50 ani, —spuse el, o să se creadă că în campania aceasta a fost o armată de ajutor prusacă sau austriacă, comandată de cutare si cutare generali nemţi». Am stat la el două ceasuri. Ii era ciudă că nu-mi tine minte numele întreg. Discuţia atinse de câteva ori chestiuni literare. Spunea despre poeziile lui Griboedov că —citindu-le — te dor fălcile. Despre guvern şi despre politică, nu pronunţă niciun cuvânt.
Trebuia să trec prin Kursk şi Harkov dar cotii pe primul drum care duce la Tiflis renunţând la o masă bună într'un birt din Kursk (ceea ce nu e un moft în călătoriile noastre) şi neavând curiozitatea să vizitez Universitatea din Harcov, care preţueşte mai puţin decât masa dela Kursk. Până la Elţ drumurile sunt groaznice. De câteva ori caleaşca mea se înfundă în glod, într'un glod demn de acel al Odesei. Mi se întâmpla ca într'o zi întreagă să nu fac mai mult de cinci zeci de verste. In timp ce priveam la manevrele vizitiilor, de plictiseală parodiam pe americanul Cooper în descrierile sale despre evoluţiile pe mare. In fine, stepele Voronejului îmi înviorară călătoria. Pornii liber pe câmpia verde şi ajunsei cu bine la Novocercask, unde îl întâlnii pe contele Vladimir Puşkin, care de asemenea mergea la Tiflis. Mă bucurai din suflet văzându-1 şi căzurăm de acord să călătorim împreună. El călătorea într'o brişcă enormă. Semăna cu o fortăreaţă. O botezarăm «Mângâierea». In partea ei de Nord se păstrează vinurile şi rezervele alimentare. In partea de Sud, cărţile, hainele, pălăriile, etc., etc. In părţile de Apus şi Răsărit e apărată de puşti, pistoale, muschete, săbii şi altele. La fiecare staţie se descarcă o parte din rezervele dela Nord şi astfel vremea se scurge cum nu se poate mai plăcut.
Trecerea din Europa în Asia se face din ceas în ceas mai simţită: pădurile dispar, dealurile se netezesc, iarba se îndeseşte, o vegetaţie puternică acoperă pământul. Apar păsări, neîntâlnite în pădurile noastre. Vulturii şed pe movilele care indică drumul mare, par'că ar sta de strajă şi privesc mândru la călători. Kalmâcii se aciuiesc pe lângă staţiile de poştă. Lângă căruţele lor cu coviltir pasc caprele acelea urîte şi păroase, pe care le cunoaşteţi din admirabilele desene ale lui Orlov.
Odată, vizitai o asemenea căruţă (chibitca) kalmâcă. Este o împletitură (în pătrate, căptuşită cu pâslă albă. Toată familia se adunase pentru masă. Cazanul ferbea în mijloc şi fumul eşea prin gaura de sus a acoperişului. O
36
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
tânără kalmâcă, destul de drăguţă, cosea, fumând. Mă aşezai lângă dânsa. « Cum te chiamă » — .... « Câţi ani ai ? » — Zece şi opt! « Ce coşi ? » — Pantaloni. —«Pentru cine?» —Pentru mine. Ea îmi întinse luleaua şi începu să mănânce. In cazan ferbea ceaiul cu grăsime de oae şi sare. îmi oferi căuşul ei. N'am vrut să refuz şi gustai, încercând să nu-mi pierd răsuflarea-Nu cred că altă bucătărie populară să poată prepara ceva mai infect. Cerui ceva să-mi dreg gustul. Mi se dădu o bucăţică de carne uscată de iapă; mă mulţumii şi cu asta. Cochetăria kalmâcă mă înspăimântă, mă grăbii să ies cât mai repede din chibitca şi să plec dela această Circee a stepei.
La Stavropol, văzui la orizont norii care îmi uimiseră privirile cu nouă ani în urmă. Erau aceiaşi şi în acelaşi loc. Erau vârfurile înzăpezite ale lanţului munţilor Caucaz.
Dela Gherghievsk, mă abătui la « Apele fierbinţi». Aci găsii mari schimbări. Pe timpuri băile se găseau în nişte cocioabe clădite la repezeală. Izvoarele în cea mai mare parte în starea lor primitivă svârleau apa, fumegau şi se scurgeau din piatră în toate direcţiile, lăsând dâre albe şi roşietice. Luam apa clocotindă cu un căuş de scoarţă de copac sau cu fundul unei sticle sparte. Acuma s'au construit băi splendide şi case. Bulevardul, plantat cu tei e tăiat pe panta Maşuk. Peste tot poteci curate, bănci vopsite verde, straturi regulate de flori, podeţe, pavilioane. Izvoarele, amenajate şi căptuşite cu piatră; pe pereţii băilor sunt afişate instrucţiile poliţieneşti. Peste tot ordine, curăţenie şi frumuseţe...
Recunosc că «Apele» din Caucaz prezintă azi mai mult confort — dar regretam starea sălbatică dinainte.îmi părea rău după potecuţele de piatră abrupte, după arbuştii şi prăpăstiile neîngrădite deasupra cărora mă căţăram câteodată. Părăsii << Apele » cu tristeţă şi plecai înapoi la Gheorghievsk. Se înoptă curând. Cerul limpede era semănat cu milioane de stele. Mergeam dea-lungul malului râului Podkumk. Aci şedeam uneori cu Alexandru Raevski ascultând cântecul apelor. Măreţul pisc Beşt se desena din ce în ce mai negru în depărtare, înconjurat de munţi, vasalii săi şi înfine, dispăru în întuneric...
A doua zi plecarăm mai departe şi sosirăm la Ecaterinograd, care fusese odată oraş de reşedinţă.
Dela Ecaterinograd începe drumul militar gruzin. Traseul de poştă~~se termină. Se închiriază cai pentru Vladicaucaz. Se capătă o escortă de cazaci şi de pedestraşi şi-un tun. Poşta pleacă de două ori pe săptămână şi călătorii i se ataşează. Asta înseamnă « ocazie ». Nu aşteptarăm multă vreme. Poşta veni a doua zi şi în dimineaţa a treia la ceasurile nouă furăm gata de drum. La locul de întâlnire se adună toată caravana care număra aproape cincisute de persoane. Tobele bătură. Pornirăm. In frunte mergea tunul, înconjurat de pedestraşi. După acesta se înşirară căleşti, brişte, chibitcele soldaţilor care treceau dintr'o fortăreaţă la alta; după acestea scârţâiau osiile harabalelor cu două roţi. Pe lături alergau herghelii de cai şi cirezi de boi. Lângă ei galopau călăuze Nogai, în burcă l) şi cu arcane.
l) Pelerină de lână mifoasă.
CĂLĂTORIA LA ARZRUM
37
Toate acestea îmi plăcură foarte mult la început dar mă plictisiră repede. Tunul mergea la pas, fitilul fumega şi soldaţii îşi aprindeau la el lulelele, încetineala marşului (în prima zi făcurăm doar cincisprezece verste), căldura insuportabilă, proviziile neîndestulătoare, popasurile de noapte nesigure şi scârtâitul necontenit al harabalelor nogaie mă scoteau din răbdări. Tătarii se fălesc cu scârtâitul acesta, spunând că dovedesc astfel că umblă ca oameni cinstiţi care nu au nevoie să se ascundă. Aş fi preferat de data aceasta să călătoresc într'o societate mai puţin onorabilă. Drumul era destul de monoton: câmpie, mărginită de dealuri. La orizont, piscurile Caucazului, care zilnic se arătau tot mai înalte. Forturile, suficiente pentru această regiune, înconjurate de un şanţ pe care fiecare din noi l'ar sări de pe loc, cu tunuri ruginite care nu mai trăseseră de pe vremea contelui Gudovici, cu meterezele prăbuşite pe care se plimbă garnizoana de găini şi gâşte. In interiorul forturilor sunt câteva cocioabe în care cu greu poţi găsi un ou sau puţin lapte acru.
Primul loc frumos este fortul Minaret. Apropiindu-se de el, caravana noastră trecu printr'o vale splendidă, mărginită de movile pe care creşteau tei şi paltini. Acestea sunt mormintele câtorva mii de oameni morţi de ciumă. Erau împestriţate de flori născute din cenuşa morţilor. In dreapta strălucea Caucazuî înzăpezit. In faţă se ridica un deal enorm, împădurit, în spate fortul şi în jurul lui se vedeau urmele satului distrus care purta numele de Tatartub, odinioară aşezarea cea mai importantă din Kabarda Mare (Balşoi Kabard). Un minaret fin, singuratic, e mărturia existenţei satului dispărut. Acesta se înalţă svelt din grămezile de piatră, pe malul torentului secat. Scara interioară nu s'a dărâmat încă. Mă urcai pe dânsa la platforma de pe care nu se mai aude glasul muezinului. Acolo am găsit câteva nume necunoscute, scrijelate pe cărămizi de călătorii iubitori de slavă.
Drumul devenea pitoresc. Munţii se ridicau deasupra noastră. Pe povârnişurile lor se târau cirezi de vite, pe care de abia le zăream ca pe nişte gângănii. II desluşirăm pe păstor, poate rus, luat odinioară plean şi îmbătrânit în robie. Mai întâlnirăm movile, ruine. Două, trei monumente funerare se găseau pe marginea drumului. Acolo sunt înmormântaţi, după obiceiul cerkezilor, cavalerii lor. Inscripţia tătărască, imaginea unei săbii şi a unui scut, cioplite în piatră, sunt amintirea lăsată de strămoşii jefuitori nepoţilor prădalnici.
Cerkezii nu ne pot suferi. I-am gonit din păşunile lor slobode; satele lor s'au ruinat, triburi întregi sunt distruse. Ei se înfundă din ce în ce mai mult în munţi şi de acolo îşi pornesc atacurile. Prietenia cerkezilor paşnici nu e sigură; sunt totdeauna gata să ajute pe răzvrătiţii din acelaşi trib cu ei. Duhul cavalerismului lor sălbatic a scăzut simţitor.'Atacă rar în număr egal pe cazaci şi niciodată pe pedestraşi; când văd unul, fug. Dar nu vor pierde niciodată ocazia de a ataca un detaşament slab sau fără apărare. Nu ai aproape niciun mijloc să-i domoleşti până când nu-i desarmezi, cum au fost desarmaţi tătarii din Crimeea, ceea ce e foarte greu de îndeplinit din cauza răfuielilor ce au între ei şi a răzbunărilor de sânge. Pumnalul şi sabia fac parte din trupul
38
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
lor şi pruncul începe a le mânui înainte de a fi început să gângurească. La ei uciderea e o simplă mişcare a corpului. Pe prizonieri îi păstrează în nădejdea răscumpărării, dar se poartă cu ei cu o lipsă de omenie groaznică. Ii pun să muncească peste puteri, îi hrănesc cu aluat crud, îi bat când le vine pofta şi îi lasă sub paza copiilor lor cari au dreptul să-i măcelărească, cu săbiile lor de copii, chiar pentru o simplă vorbă. Odată fu prins un cer-kez paşnic care trăsese într'un soldat. El se apără spunând că puşca îi stătuse prea mult timp încărcată. Ce poţi face cu un asemenea popor ? Trebue totuşi să nădăjduim că prin obţinerea regiunii de răsărit a Mării Negre, tăind posibilitatea cerkejilor de a face negoţ cu turcii, ei vor fi obligaţi să se apropie de noi. Influenţa civilizaţiei poate contribui în bine la îmblânzirea lor: samovarul ar fi o inovaţie importantă. In fine, există un mijloc mai puternic, mai moral, mai corespunzător cu cultura secolului nostru: propovăduirea evangheliei; dar la acest mijloc Rusia nu s'a gândit până acum. Toleranţa, în sine, este foarte bună, dar nu poate fi coroborată cu apostolatul ? Oare Adevărul ne este dat pentru a-1 ascunde sub obroc ? Suntem înconjuraţi de popoare care se târăsc în întunerecul rătăcirilor şi nimeni din noi nu s'a gândit să încingă brâul preoţesc şi să ducă pacea şi crucea fraţilor sărmani, lipsiţi până acum de lumina adevărului. Astfel ne îndeplinim noi datoria de creştini ? Care din noi, credincioşi smeriţi, ne asemănăm cu sfinţii misionari care rătăcesc prin pustiurile Africei, Asiei şi Americii, în sdrenţe, adesea desculţi, fără acoperiş şi fără hrană dar îmboldiţi de râvna lor fierbinte ? Ce răsplată îi aşteaptă? Convertirea unui pescar bătrân sau a unei familii de sălbatici rătăcită ori a unui copilandru şi în cele din urmă mizeria, foamea sau moartea de mucenic. Se pare, că, pentru lenea noastră nepăsătoare, e mai lesne ca în locul cuvântului viu să turnăm litere moarte şi să trimitem cărţi multe oamenilor neştiutori de carte, decât să ne expunem ostenelii şi primejdiilor după pilda vechilor apostoli şi a misionarilor catolici din vremile noastre. Noi ştim să strălucim liniştit, în biserici splendide, prin predici. Noi citim cărţi de lume şi, cu mândrie, găsim în aceste lucrări deşarte, expresii păcătoase. Prevăd zâmbetul pe multe chipuri. Mulţi, punând alături colecţia poeziilor mele cu indignarea mea caucaziană, vor socoti că nu-i este îngăduit oricui să vorbească în numele Adevărului suprem. Eu nu sunt de aceeaşi părere. Adevărul, cum spune Moliere, se ia de acolo de unde se găseşte. Cerkezii au primit credinţa mahometană de foarte puţină vreme. Ei au fost atraşi de fanatismul apostolilor coranului, printre care se remarca Mansurin, un om neobişnuit, care multă vreme a stârnit Caucazul împotriva stăpânirii ruseşti şi care, în cele din urmă, fu prins de noi şi muri în mănăstirea Soloveţk. Caucazul aşteaptă misionarii creştini.
Ajunserăm la Vladicaucaz, fostul Kap-Kai, pridvorul munţilor. Este înconjurat de sate Osetine. Am vizitat unul din ele şi am nemerit la o în mormântare. Lângă casă se adunase lume. In curte era harabaua înhămată cu doi boi. Rudele şi prietenii mortului se adunau din toate părţile şi cu plânset mare
CĂLĂTORIA LA ARZRUM
39
intrau în casă, lovindu-se cu pumnii în frunte. Femeile stăteau liniştite. Scoaseră mortul pe o burcă.
« .. .like a warior taking his rest With his martial cloak around him,»J)
"şi-1 puseră pe haraba. Unul din cei prezenţi luă puşca răposatului, apoi luă de pe poliţă praf de puşcă şi îl puse alături de cadavru. Boii se urniră. Lumea porni după ei. Trupul urma să fie înmormântat în munţi, la treizeci de verste de sat. Din păcate, nimeni nu-mi putu explica aceste obiceiuri.
Osetinii, sunt un trib, cel mai sărac dintre popoarele ce locuesc în Caucaz; femeile lor sunt splendide şi, după cum se spune, foarte binevoitoare faţade călători. La poarta fortului întâlnii pe soţia şi fiica unui osetin închis. Ele îi duceau de mâncare. Amândouă arătau liniştite şi curagioase; totuşi, la apropierea mea, aplecară capul şi se acoperiră cu vălurile lor sdrenţuite. In fort văzui amânaţi cerkezi, băieţi frumoşi şi vioi. In fiece clipă fac sburdălnicii şi fug din fort. Sunt ţinuţi într'o stare jalnică. Umblă în sdrenţe, pe jumătate goi şi sunt de-o murdărie îngrozitoare. La unii văzui chiar încălţăminte de lemn. Se vede că amânaţii care sunt puşi în libertate nu regretă timpul petrecut la Vladicaucaz.
Tunul ne-a părăsit. Plecarăm mai departe cu infanteria şi cu cazacii. Caucazul ne primi în cuprinsul lui. Auzirăm un sgomot surd şi văzurăm Terekul, care se revărsa în toate direcţiile. Mergeam pe malul său stâng. Valurile sale\sgomotoase pun în mişcare roţile morilor scunde ale osetinilor, asemănătoare cu nişte cuşti de câine. Cu cât pătrundeam mai adânc în munte cu atât trecătoarea se strâmta. Terekul sugrumat îşi asvârlă urlând apele sale dealungul cursului său. Pragurile de piatră ale munţilor sunt tocite de valurile lui. Mergeam pe jos şi mă opream, uimit de splendoarea lugubră a naturii. Timpul era posomorit; norii se târau greoi pe lângă piscurile negre. Contele Puşkin şi Ş... uitându-se la Terek, îşi aminteau de Imatra şi-i dădeau întâietate râului care bubuia la nord. Dar eu nu puteam compara cu nimic spectacolul ce aveam în faţa ochilor.
Aproape de Lars, rămăsei în urma convoiului, privind stâncile enorme printre care se bate Terekul cu o furie de nedescris. Deodată alergă spre mine un soldat, strigându-mi de departe: «Nu vă opriţi, măria voastră, o să vă omoare !». Acest avertisment, din lipsă de experienţă, mi se păru foarte straniu; fapt este că tâlharii osetini, din regiune, fără nicio teamă în acest loc strâmt, trag peste Terek în călători. In ajunul trecerii noastre ei atacaseră astfel pe generalul Becovici, care trecu în galop printre împuşcăturile lor.
Pe stâncă erau ruinile unui castel: de jur împrejur stăteau lipite casele osetinilor paşnici, ca nişte cuiburi de rândunică.
In Lars ne oprirăm să înnoptăm. Aci găsirăm un călător francez care ne
speria de drumul ce mai aveam de făcut. Ne sfătuia să lăsăm trăsurile la
_.1
1) «... ca un luptător ce se odihneşte, învăluit în mantia-i războinică ».
4°
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Kobi şi să plecăm călări. Băurăm cu el prima dată vin de katechin, dintr'un burduf rău mirositor, care ne amintea de chefurile din Iliada:
« Şi 'n piei de capră e vinul, mângâierea noastră ».
Aci găsii un exemplar terfelit al «Prizonierului din Caucaz ». Recunosc că l-am recitit cu mare plăcere. E slab, copilăresc, necomplet; dar lasă să se ghicească multe şi expunerea este sigură.
A doua zi dimineaţă pornirăm mai departe. Prizonierii turci lucrau la drum. Ei se plângeau de hrana ce li se dădea. Nu se puteau obişnui deloc cu pâinea neagră rusească. Asta îmi aminti cuvintele prietenului meu Ş... după înapoierea sa din Paris: «Rău, frate, e rău la Paris. N'ai ce să mănânci. Pâine neagră nu găseşti nicăieri!».
La şapte verste de Lars se află postul Darialsk. Trecătoarea poartă acelaşi nume. Stâncile stau ca două ziduri paralele de ambele părţi. Aci e locul aşa de stâmt —scrie unul din călători, —încât nu numai că vezi dar parcă simţi strâmtoarea ! O bucăţică de cer, ca o panglică, se albăstreşte deasupra capului. Pâraiele ce cad din înălţimea muntelui în şuviţe subţiri care se pulverizează, îmi amintesc de «răpirea lui Ganymede», un tablou ciudat al lui Rembrandt. Şi la acestea toate se mai adăoga faptul că strâmtoarea e luminată într'un chip aparte. In unele locuri Terekul spală chiar temelia stâncii şi pe drum sunt zăgazuri de pietre prăvălite. Aproape de post, un podeţ este aruncat curagios peste râu. Stai pe el ca pe-o moară. Se sguduie tot şi Terekul face un sgomot ca roţile care mişcă pietrele. In faţa Darial-skului, pe o stâncă abruptă, se văd ruinele unei cetăţi. Legenda spune că în ea se ascundea o împărăteasă, Daria, care a dat trecătorii numele său: basme. Darial, pe limba veche persană înseamnă poartă. Din spusele lui Pliniu, porţile caucaziene, greşit botezate «caspice », se găsesc aci. Trecătoarea era închisă cu poi'ţi adevărate, de lemn, ferecate cu fier. Pe sub ele curge râul Dirio-doris, scrie Pliniu. Aci s'a ridicat şi cetatea pentru oprirea navalei triburilor barbare şi a altora (vezi « Călătoria contelui I. Potoski», ale cărui cercetări savante sunt tot atât de interesante ca şi romanele spaniole).
Dela Darial ne-am .îndreptat spre Kasbek. Văzurăm poarta Troeiţki (boltă făcută în stâncă prin explozia prafului de puşcă); sub boltă era odată drumul, acum curge Terekul care şi-a schimbat adesea albia.
Aproape de Kasbek, trecurăm Valea Blestemată, o râpă care pe vremea ploilor mari se transformă într'un torent furios. Râpa era acum complet uscată, rămânându-i din faimă doar numele. Satul Kasbek se găseşte la poalele muntelui Kasbek şi aparţine contelui Kasbek. Contele, este un bărbat de 45 ani, mai înalt ca un « fligelman » x) din regimentul Preobrajenski.
(In româneşte de LARI SA şi G. SOLCĂNESCU)
1) Gornist.
CAUCAZUL
1829
Caucazu-i sub mine. Singur pe stei
La buza prăpastiei stau, sub ornături.
Un vultur planează cu-aripile 'nlâturi,
Departe 'naintea ochilor mei.
Aicea obârşia torentelor zace
Şi stânca din stâncă gemând se desface.
Aici la picioare-mi trec norii smeriţi, Cascade vuind, printre ei se aruncă, Sub ele-s pleşuvele piscuri de stâncă, Mai jos, muşchiul firav şi jepii chirciţi. Şi iată şi crângul, şi pajiştea 'naltă Cu cântec de păsări şi cerbi care saltă.
Acolo, în munţi, îşi fac oameni sălaşe, Se caţără oi peste râpe 'nsorite. Păstorul coboară în văi tăinuite Şi curge Aracva gonind nărăvaşe. Prin peşteri, haiducii se trag la 'ntuneric Şi joacă năvalnic, sălbatecul Terek.
Se sbate urlând, precum puiul de fiară, Când vede mâncarea aproape de cuşcă In maluri se-aruncă, loveşte şi muşcă Şi pietrele linge în foamea-i amară. Zadarnic ! Plăcere nu află, nici pradă. II strânge a stâncilor mută grămadă.
(In româneşte de MARIA BANUŞ)
CELOR CE VORBESC DE RĂU RUSIA
fragmente 1837
Privirea voastră oarbă n'o să ştie Cât sânge a îmbibat aceste pagini1); In ochii voştri toate astea sunt îndepărtate, reci, şterse imagini. Kremlin sau Praga înseamnă pentru voi Un sunet clătinându-se 'n ureche, Răsună 'ncet şi la auzul lui Dă peste margini ura voastră veche. Că 'n Moscova aprinsă, sub ruine Am îngropat de-a-pururea mândria Aceluia de care aţi tremurat? Poate de asta creşte 'n voi mânia 'Cam prăvălit atuncea în genunâ ■ Pe idolul asupritor de ţări? Sau poate pentruc' am răscumpărat Cu preţul greu al sângelui fierbinte Pacea şi libertatea Europei?
Sună a gol, când nu răsar din fapte, Cuvintele cu margini aurite.
E-atât de straniu pentru voi că stăm Neclătinaţi în faţa Europei Şi alte noui victorii aşteptăm?
*) Este vorba de paginile hrisoavelor istoriei ruseşti, la care s'a referit poetul în versurile anterioare. Red.
CELOR CE VCRBESC DE RÂU RUSIA
Sau v'amăgiţi c'am rămas puţini Şi c'a pălit, sub vijelii scânteia? Dar dela Perm şi până în Crimeia Din stâncile Finlandei reci şi până In Munţii Caucazului de jar Din Kremlin ocolit cu zid de spumă Şi până 'n zidu 'ncremenit în var, Al Chinei,
Peste rusescul ţărm, peste ţărână Sjbţiri şi dese săbii mlădioase Vor ondula
Şi-atunci, trimeteţi voi, clevetitori, Haite 'narmate, neguroase, 'ncoa: ....In Rusia, sub câmpuri nesfârşite, Le-aşteaptă osemintele surori Şi putrede sicrie înrudite !
(In româneşte de VIRGIL TEODORESCl )
Wf
CÂNTEC DESPRE VESTITUL OLEG
1832
Porneşte cu oşti prea vestitul Oleg —
Pedeapsa-i pe hoarda Cazară: Şi sate şi holde 'n războiu nu aleg,
Pârjol şi prăpăd trec prin ţară. In zale de Ţar'grad, cu garda 'n şirag, Prin câmp trece prinţul pe calul său drag.
Din noaptea pădurii — un prezicător
Deodată în calea-i răsare ; Perunului1) vechiu — credincios slujitor
Şi sol de porunci viitoare: In farmece anii îi trec fără grabă; Oleg pe 'nţeleptul bătrân îl întreabă:
—:« Să-mi spui, vrăjitor — în favoare la zei, — Ce soartă m'aşteaptă pe mine ?...
Curând o să-i bucur pe duşmanii mei, Pe ochi aşternându-mi ţărâne ?...
Să-mi spui adevărul întreg şi 'ndrâzneţ,
Şi 'n dar ţi-oi da calul, pe cel mai de preţ...»
«De nici un stăpân nu se teme un Mag.
De dar princiar n'am nevoie: Cuvântul meu liber e drept, şi 'n vileag
Dau tot ce-mi spun zeii, de voie... Ci, anii oricui zac sub giulgiul de ceaţă, Dar tainic destinu-ţi citesc eu pe faţă.
l) Pervm — zeul străvechii! al slavilor: chipul lui cioplit în lemn, se^înălţa, pe acele vremuri, pe ţărmul Niprului, La Kiev, capitala prinţului Oleg.
CÂNTEC DESPRE VESTITUL OLEG
Ia, dară, aminte cuvântului meu: Că fruntea ta — lauri îţi poartă
Izbândei şi gloriei tale mereu,
La Ţarigrad —scutu-ţi stă 'n poartă ;
Şi văd cum ţinuturi întregi ţi se 'nchină, ^Duşmanii scrâşnesc de-a ta stea în lumină.
Nici marea întinsă — cu valu-i viclean, Când bântuie 'n zare furtuna,
Nici spada, nici arcul, nici glonţul duşman Din zile nu-ţi pradă nici una !
Nu ştii nici de rană—sub aprigul scut:
Stă vieţii de pază — cel necunoscut!
Şi calul tău drag de nimic nu s'o teme, Căci el îşi ascultă stăpânul;
Din luptă sub ploi de săgeţi şi blesteme, Te-o smulge slujindu-ţi destinul...
Nu-i pasă de crivăţ, de glonţul pribeag:
Dar moartea ţi-aduce chiar calul tău drag
Oleg îi zâmbi, dar pe gânduri adânc
Căzând în durerea-i amară Cu mâna înfiptă în şea pe oblânc,
In grabă sări jos din scară; Şi 'ncet şi-alintă calu-i mândru pe coamă, Pe bot şi spinarea-i, cu luciu de-aramă.
— « Adio, tovarăşul meu credincios, Rămas bun! stăpânul îţi spune:
De-acum odihneşte! Piciorul vânjos In scări aurite n'oi pune !
Rămâi, dar, cu bine şi ţine-mă minte !... ■ Prieteni, purtaţi-i de grijă 'nainte...
Cu pătură moale 'nveliţi-l uşor,
Purtaţi-l prin câmpuri alese, Din şipot curat l-adăpaţi la izvor,
Hrăniţi-l cu boabe-ovese ! » Şi tinerii calul în grabă l-au dus Şi, prinţului şeaua pe-un alt cal i-au pus.
Petrece cu oastea-i slăvitul Oleg, In vesel ciocnit de pocale,
46
VIATA ROMÂNEASCĂ
Şi 'n pletele albe, ca neaua culeg
Cununi de izbânzi triumfale... Şi-aduc ei aminte de zilele grele Şi luptele crunte 'n sclipiri de oţele.
— « Dar ce-i cu prietenul, calul meu drag ?... »
întreabă Oleg: « unde este?... Tot sprinten şi aprig mai sburdă, din prag
La goană pornind fără veste ?... » Şi-aude răspunsul, cum calul său doarme Demult, odihnind pe-un gorgan —-fraţi de arme...
Oleg cel puternic, cu capul plecat
Gândeşte: dar cum, vrăjitorul A fost mincinos ? un mişel blestemat:
Astfel îmi ghici viitorul?. . . Deci calul şi astăzi putea să mă poarte...» Şi vrea el să-i vadă chiar oasele-i moarte...
Porneşte Oleg dela curte, cu-alaiu,
Cu Igor şi oaspeţi de masă: Şi văd lângă Nipru, pe-o dungă de plaiu,
Albind ale calului oase: Şi ploaia le spală şi vântul le bate, Negară îşi scutură coame-argintate...
Proptindu-şi piciorul pe hârca de cal, —-
El zise: « Sărmane prieten, Dormi singur ! Stăpânu-ţi mai bea din pocal!...
Ci, mâine, la praznic, sub ceteni Grumazu-ţi sub sabie nu se va frânge, S'adape ţărâna-mi cu caldul tău sânge ! 1)
Hei, iată de unde dar moartea pândea !...
Pieirea-mi venea dela oasâl. .. » Căci hârci deşartă, ca 'n cuil. ascundea
O viperă rei, veninoasă... Şi şarpele 'n jurul piciorului-zea, Muşcându-l pe prinţ se încolăcea...
J) La înmormântările princiare şi ale nobililor din acele timpuri, odată cu moartea stăpânilor, se aduceau în jertfă zeului Perun atât robii cât şi animalele stăpânilor decedaţi pe care cei jertfiţi urmau să-i servească şi după moarte, fiind îngropaţi în acelaşi mormânt, cu foştii lor stăpâni.
CÂNTEC D SPAE VESTITUL OLEG
47
Se'nchină iar cupele cu vin,
Nălţând lui Oleg —pomenire:
Trist Igor cu Olga, privesc cu suspin, Şi 'nchină slăvita-i oştire:
Viteji şi-amintesc despre zilele grele
Şi luptele crunte 'n sclipiri de oţele.
(In româneşte de B. I. ALIONU)
K I R J A L I
1834
Kirjali era de neamul lui bulgar. Pe turceşte, «kirjali» înseamnă: viteaz, brav. Numele lui cel adevărat nu-1 ştiu.
Prin tâlhăriile sale Kirjali răspândise spaima în Moldova. Ca să vedeţi ce fel de om era o să vă povestesc una din isprăvile sale:
într'o noapte, arnăutul Mihăilaki şi cu dânsul, atacară —numai ei doi — un sat bulgăresc. Ii puseră foc din două părţi şi năvăliră apoi din colibă în colibă; Kirjali înjunghia, Mihăilaki prăda şi amândoi urlau: «Kirjali, Kirjali !» Locuitorii fugeau de mâncau pământul.
Când Alexandru Ipsilanti, vrând să treacă la fapte, îşi adună oştire, îi aduse şi Kirjali pe câţiva din tovarăşii lui. El habar n'avea de ţelul adevărat al eteriei, dar era sigur că războiul o să-i dea prilej să se îmbogăţească pe spinarea turcilor, ba chiar şi a moldovenilor şi asta i se părea foarte ispititor.
Alexandru Ipsilanti era viteaz, dar îi lipseau anumite însuşiri fără de care nimeni nu poate juca rolul pe care şi-1 luase el cu atâta neprevedere şi înfocare; nu ştia să se facă înţeles de oamenii pe care trebuia să-i comande. Aceştia nu aveau faţă de el nici respect, nici încredere.
După nenorocita bătălie în care pieri floarea tinereţii greceşti, Iordache Olimbiotul îl sfătui să fugă şi-i luă locul. Ipsilanti trecu graniţa austriacă şi, deacolo, trimise trupelor sale un mesaj în care le blestema, numind pe soldaţii care îl serviseră: trădători, laşi şi nemernici. Cei mai mulţi dintre aceşti «laşi şi nemernici», fuseseră ucişi sub zidurile mănăstirii Secu, sau pe malurile Prutului, apărându-se cu vitejie împotriva unui vrăşmaş de zece ori mai numeros.
Kirjali servea în regimentul lui Gheorghe Cantacuzino, despre care nu s'ar putea spune altceva decât ceeace am spus şi despre Ipsilanti.
KIRJALI
49
In ajunul bătăliei, lângă Sculeni, Cantacuzino ceru autorităţilor ruseşti să-i îngădue a se pune sub ocrotirea lor. Regimentul rămase fără conducător. Dar Kirjali, Safianos, Kantogoni şi ceilalţi, se puteau lipsi uşor de aşa ceva.
Cred că bătălia dela Sculeni nu a fost niciodată descrisă în grozava ei realitate; închipuiţi-văşapte sute de oameni: arnăuţi, albanezi, greci bulgari, o adevărată adunătură lipsită de orice pregătire militară, retrăgându-se în fata a cincisprezece mii de călăreţi turci.
Regimentul tăbărî pe malul Prutului şi puse în bătae două puşcoace găsite la Iaşi, la curtea Domnească —cu care se trăgeau salve în timpul ospeţelor de sărbătoare. Turcii ar fi vrut să folosească tunurile lor cu mitralie, dar nu îndrăzneau s'o facă fără voia ruşilor, fiindcă gloanţele ajungeau desigur până pe malul nostru. Comandantul carantinei —mort între timp — n'auzise în viaţa lui (şi în cei patruzeci de ani de serviciu) şueraţul vreunui glonţ. Dar Dumnezeu îi îngădui să audă cu prilejul acesta. Ba câteva chiar îi sburară pe lângă urechi. Bătrânul, furios, îl luă la zor pe comandantul regimentului de pedestraşi de pe lângă carantină. Acesta, neştiind cum să iasă din încurcătură, se apropie de râu şi ameninţă cu degetul pe delibaşii, care călăreau pe malul celălalt. Ceea ce văzând, delibaşii o luară la goană înapoi, trăgând după dânşii tot regimentul turcesc. Maiorul care ameninţase cu degetul se numea Korcevschi. Nu ştiu ce o mai fi cu dânsul.
#
Totuşi, a doua zi, turcii atacară pe eterişti. Ne îndrăsnind să folosească nici puştile, nici tunurile, se bătură cu arme albe, împotriva obiceiului lor. Bătălia fu cruntă. Se tăiau cu iataganele. Turcii folosiră în ziua aceea nişte lănci cum nu mai văzuse nimeni în mâinile lor: erau lănci ruseşti. Nekra-sovţii se băteau în rândurile turceşti. Eteriştii căpătaseră dela împăratul nostru îngăduinţa să treacă Prutul şi să se refugieze la noi. începură să treacă râul. Kantagoni şi Safianos rămaseră ultimii pe malul turcesc. Kirjali, rănit în ajun, zăcea în carantină. Safianos fu ucis. Kantagoni, care era foarte gras, primi o lovitură de lance în pântec. Cu o mână ridică sabia, în timp ce, cu mâna cealaltă îşi îndesă lancea în trup ca să se poată apropia de potrivnic. Se prăbuşiră amândoi odată.
Se sfârşise totul. Turcii erau învingători. Moldova curăţată. Aproape şase sute de arnăuţi se răspândiseră, care încotro, în Basarabia; n'aveau de niciunde, dar erau recunoscători ruşilor pentru ocrotire.
Duceau o viaţă de lenevie dar nu de nelegiuri. Ii vedeai în cafenelele Basarabiei, care era încă pe jumătate turcească, cu pipe lungi între dinţi sau sorbind cafea din filigene. Ilicele înflorate şi papucii lor roşii, cu vârful ascuţit şi întors în sus, începeau să se rupă dar ei purtau încă fesul cu ciucure, turtit pe-o ureche şi aveau încă la cingătoare iataganul şi pistoalele.
4
5°
VIATA ROMÂNEASCĂ
Nimeni nu se plângea împotriva lor. Nu i-ar fi dat nimănui prin minte că aceşti bieţi oameni atât de paşnici ar putea fi vestiţii haiduci din Moldova, tovarăşii spăimântătorului Kirjali, şi că el însuşi s'ar afla printre dânşii.
Paşa care stăpânea la Iaşi, aflând aceasta, ceru autorităţilor ruseşti ca, | în temeiul înţelegerii stabilite prin tratatul de pace, să-i predea tâlharii. 1
Poliţia făcu cercetări. Ea află că, într'adevăr, Kirjali se găsea la Chişinău. , | II arestară în casa unui călugăr răspopit, într'o seară, tocmai când şedea la I ţ masă pe întuneric, împreună cu şapte tovarăşi. J
II duseră la post unde nici nu încercă să se ascundă ci recunoscu îndată , J că el este Kirjali. I
— Dar, —spuse el, —decând am trecut Prutul nu m'am atins nici cât« | negru sub unghie de avutul altuia şi n'am obijduit nici pe cel mai de pe urmă 1 ţigan. Pentru turci, pentru moldoveni şi pentru valachi e drept că sunt un I tâlhar dar pentru ruşi sunt un oaspete... Dece dară mă predau ruşii vrăş- ~§ maşilor mei ? '^\.
Kirjali tăcu şi aşteptă în linişte să i se hotărască soarta. Aşteptarea nu I fu lungă. Mai marii locului, încredinţaţi că cererea de predare este dreaptă | deoarece nu aveau niciun chef să creadă altfel, porunciră trimiterea lui Kirjali J la Iasi. I
Un om inteligent şi de inimă, care pe vremea aceea era doar un tânăr I funcţionar necunoscut — şi care azi ocupă un post înalt, —fiind de faţă la * plecarea lui Kirjali, ne-a descris-o în felul acesta pitoresc:
« O căruţă veche de poştă aştepta în faţa închisorii. Dar poate Dumnea- ) voastră nu ştiţi ce e aceea o căruţă de poştă ? Este o teleagă joasă, cu coş împletit, şi la care se înhamă şase până la opt căluţi prăpădiţi. Un moldovean mustăcios, cu căciulă în cap, călare pe unul din ei, chiue şi, plesnind din bici, îşi mână căluţii care o duc tot într'o fugă bună. Dacă vreunul din ei nu mai poate alerga, îl deshamă, blestemând groaznic ■—şi-1 lasă în drum fără să-i mai poarte grija, ştiind că o să-1 găsească la întoarcere, păscând liniştit pe câmpia verde. Adesea călătorul pleca din staţie cu opt cai şi ajungea cu doi. Azi, în Basarabia rusească se înhamă caii în felul,rusesc şi se folosesc trăsuri ruseşti.
Aşa dar, o astfel de căruţă era la uşa închisorii în anul 1821, într'una din ultimile zile ale lui Septemvrie. Evreice cu mâneci lungi, târându-şi papucii, arnăuţi în costumul lor pitoresc şi uzat, moldovence subţiri şi negricioase, ţinând în braţe copii cu ochi negri, înconjurau teleaga. Oamenii tăceau, femeile păreau că aşteaptă nerăbdătoare să se petreacă ceva... f
« Deodată, poarta se deschise şi mai mulţi ofiţeri de poliţie eşiră în uliţă, "k In urma lor, doi soldaţi. Intre ei, Kirjali în lanţuri. Acesta părea să aibă vreo
KIRJALI
51
treizeci de ani. Trăsăturile feţii sale erau regulate şi serioase. Era înalt, lat în spete şi în totul se înfăţişa ca un om deosebit de vânjos. Un turban pestriţ, pus cam strâmb, îi acoperea capul; o cingătoare îi strângea mijlocul subţire; o scurtă de postav gros, albastru, o cămaşe care-i cădea în falduri largi până sub genunchi şi nişte papuci frumoşi, îi întregeau îmbrăcămintea. Avea o înfăţişare mândră şi liniştită.
«Unul din funcţionari, un bătrân cu obrajii roşi, îmbrăcat într'o uniformă ieşită de soare şi care nu mai avea decât trei nasturi, îşi puse pe nasul care semăna cu o ghindă de brad iavaşaua cu ramă de plumb, despături o hârtie si începu să citească pe limba moldovenească. Din timp în timp îi arunca lui Kirjali câte o privire mândră. Acesta îl asculta cu luare aminte. Funcţionarul îşi isprăvi citania, împături hârtia, spuse câteva vorbe ameninţătoare la adresa poporului adunat acolo, îi goni şi porunci să se tragă teleaga mai aproape.
Atunci, Kirjali îi spuse câteva cuvinte în limba moldovenească: vocea îi tremura, înfăţişarea i se schimbă, isbucni în plâns şi căzu la picioarele prH~ taiului, cu zornăit mare de lanţuri. Poliţaiul se sperie şi făcu o săritură îndărăt. Soldaţii vrură să-1 ridice pe Kirjali dar el se ridică singur, îşi adună lanţurile şi se urcă în teleagă, strigând: Haida ! Un poteraş se aşeză lângă el, surugiul moldovean dădu bice şi teleaga porni».
— Ce ţi-a spus Kirjali ? întrebă tânărul funcţionar...
— Poţi să-ţi închipui, răspunse râzând poliţaiul, —m'a rugat să mă îngrijesc de femeea şi de copilul său, care trăesc într'un sat de bulgari aproape de Chilia. Se teme să nu aibă neajunsuri din cauza lui. Poporul e aşa de tâmpit !
*
Povestirea tânărului funcţionar m'a impresionat mult. Mi-era milă de bietul Kirjali. Trecu vreme îndelungată fără să mai aud despre el. După câţiva ani îl întâlnii din nou pe tânărul funcţionar. începurăm să ne aducem aminte de trecut:
■— Da' ce s'a făcut prietenul dumitale Kirjali ?
— Cum, nu ştiţi? spuse el. Apoi îmi povesti cele ce urmează: «Kirjali, adus la Iaşi, fu târît în faţa paşii, care îl osândi să fie tras în
ţeapă. Cazna fu amânată, până într'o zi de sărbătoare. Intre timp fu băgat în închisoare. II păzeau şapte turci (oameni simpli şi, de fapt, tot nişte tâlhari, ca şi Kirjali) care îi purtau respect şi, ca toţi orientalii, ascultau cu nesaţ poveştile lui minunate. Intre el şi paznici se stabili o legătură strânsă. într'o zi Kirjali le spuse:
— Fraţilor, mi s'a apropiat ceasul. Nimeni nu scapă de ce-i e scris. Curând n am să mai fiu printre voi... Aş vrea să vă las o amintire.
Turcii erau numai urechi.
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
51
— Fraţilor, urmă Kirjali, acum trei ani când tâlhăream cu Mihăilaki, am îngropat în câmp, aproape de Iaşi, o căldare plină cu galbeni. A fost scris să n'avem parte niciunul de comoara asta. Luaţi-o şi împărţiţi-o frăţeşte între voi.
Turcii, gata să-şi piardă minţile de bucurie. începură să se sfătuiască cum să găsească locul unde era îngropată comoara ? Se gândiră mult şi sfârşiră prin a hotărî ca să-i ducă chiar Kirjali la locul cu pricina.
Când veni noaptea, turcii îi scoaseră lanţurile dela picioare, îi legară mâinile cu o sfoară şi eşiră cu el afară la câmp.
Kirjali, ţinând într'una aceeaşi direcţie îi ducea dela o movilă la alta. Infine, se opri lângă o piatră mare, făcu doisprezece paşi spre miază-zi, bătu cu piciorul şi zise: «aicea e ».
Turcii se împărţiră în două. Patru dintre ei scoaseră iataganele şi începură să sape, ceilalţi trei făceau de straje. Kirjali şedea pe piatră şi se uita la ei cum lucrau.
— Ei, aţi dat de ea?
—-Nu încă, —-răspunseră turcii şi săpau cu atâta foc că le curgea sudoarea şiroi pe frunte.
Kirjali dedea semne de nerăbdare.
—- Bine, bre zise el turcilor, nu sunteţi în stare nici să săpaţi ca lumea ? In locul vostru sfârşeam în câteva clipe. Deslegaţi-mă, fraţilor şi daţi-mi un iatagan.
Turcii se gândiră şi se sfătuiră:
« Să-i deslegăm mâinile şi să-i dăm un iatagan, hotărîră ei. Ce primejdie poate fi ? El e singur şi noi şapte ».
Ii deslegară mâinile şi-i dădură un iatagan. Infine, Kirjali era liber. Şi înarmat. Ce trebue să se fi petrecut în clipa aceea în sufletul lui ! începu să sape cu îndemânare. Paznicii îl ajutau.
Deodată, el împlântă iataganul în pieptul unuia din ei şi, fără să-1 mai tragă afară, îi smulse turcului dela cingătoare cele două pistoale. Ceilalţi şase, văzându-1 pe Kirjali cu câte un pistol în fiecare mână, fugiră înspăimântaţi ...
Kirjali tâlhăreşte acum prin preajma Iaşilor. Nu de mult i-a scris Domnului o scrisoare prin care îi cerea cinci mii de lei, ameninţându-1 că dacă nu-i capătă, dă foc Iaşilor şi o să-1 ucidă şi pe el...
I s'au plătit cele cinci mii de lei...
Halal Kirjali !
(Iu româneşte de LARISA şi G. SOLCĂNESCU)
EXEGI MONUMENTUM
1836
Mi-am înălţat un monument, ne-dâltuit de mână, Se va 'ndrepta poporul spre socli-i legendar Ne'nvinsă'nalta-i frunte 'şi-avântă în lumină, Mai sus decât măreţul Alexandriei far.
Nu voiu pieri cu totul! căci struna dulcei lire Va înălţa un cântec, vibrând şi după moarte, Trăi-voiu câtă vreme, sub luna 'n strălucire,
Va mai cânta un singur poet, cruţat de soarte.
Şi vestea despre mine, în Rusia întreagă, Din neam în neam va trece, din graiu la alte graiuri: La mândri slavi, la fini şi la tunguşi în taiga, Şi la calmuci nomazi, rătăcitori pe plaiuri.
M'o pomeni poporul în veacuri depărtate, Că 'n harfa mea răsunâ-al iubirii cânt superb: Că 'n veac tiran cântat-am slăvită Libertate Şi milă am cerut pentru sărmanul şerb.
O, Muza mea, ascultă a cerului chemare, Nu te speria de hulă şi n'aştepta cununi: La infamii şi-aplauze priveşte iertătoare
Şi 'nfumurarea las-o la proşti şi la nebuni.
(In roma neşte de B. I. ALIONU )
PUŞKIN AL NOSTRU
« Pentru a reproduce într'o formă poetică realitatea » — scria Belinski în articolul său despre Puşkin -— « nu este deajuns numai talentul înnăscut: mai trebue ca poetul să fie pătruns de această realitate poetică... ».
Pare straniu să se vorbească despre o « realitate poetică » oarecare, raportând-o la îngrozitoarea epocă a domniei lui Nicolae I, epoca militaristă, de sclavie feudală, care 1-a omorît pe Puşkin. Prin « realitate poetică », Belinski înţelegea realitatea capabilă să însufleţească poezia prin amploarea evenimentelor, prin însemnătatea lor istorică, prin avântul întregului popor.
« ...anul i8i2»<—scria marele critic — «care a sguduit întreaga Rusie dela un capăt la celălalt, a trezit forţele ei latente şi a deschis noui izvoare de energie, necunoscute până atunci... a trezit conştiinţa şi mândria naţională ».
Puşkin avea 13 ani când se desfăşura epopeea din 1812; la vârsta de 13 ani el a devenit poet şi, asemenea eroului din povestirea sa — gloriosul şi viteazul Gvidon Saltanovici —, el a crescut « nu zi cu zi, ci ceas cu ceas » şi de aceea foarte repede.
« .. .Uşor s'a ridicat pe picioruşe, In fund capul şi-a rezemat Şi-a adunat puterile puţin
Şi s'a gândit: « Cum aş tăia fereastră în afară? » A spart învelişul şi a ieşit».
Devreme, foarte devreme, Puşkin « a spart învelişul şi a ieşit» din captivitatea dogmelor şi canoanelor învechite ale « clasicismului» aristocratic de curte, străin poporului şi vieţii poporului, de sub puterea romantismului contemplativ, cu tendinţa sa « spre înălţimi » — şi a păşit pe tărîmul ferm al realităţii, al vieţii reale a poporului, cu furtunile şi patimile ei pământeşti, cu poezia ei originală. Sentimentul forţei şi al bogăţiei poporului rus, entuziasmul pentru eroismul popular, sentimentul caracterului poetic al unei
PUŞKIN AL NOSTRU
55
realităţi bogate în posibilităţi ne mai pomenite până atunci, măreţia războiului drept împotriva cotropitorilor străini — aceste sentimente care l-au cuprins din vârstă fragedă au contribuit la grabnica desvoltare a poetului naţional.
Tânărul Puşkin râvnea la gloria şi la faptele mari ale acelora care învinseseră pe Napoleon, şi regreta că nu împărtăşise cu ei greutăţile războiului. Acest lucru îl dovedesc versurile sale scrise în liceu, pătrunse de respect şi de entuziasm filial pentru apărătorii patriei, de mâhnire tinerească, de a nu fi putut să lupte în rândurile lor. Insă forţele deslănţuite ale bătăliei, valurile avântului.patriotic s'au revărsat în sufletul său sensibil, pătimaş, pregătit să primească tot ceea ce era frumos\si eroic, ca şi cum el singur ar fi luptat pe câmpiile Războiului de apărare a Patriei.
Mândria patriotică umplea tinereţea lui Puşkin si a devenit cu timpul tot mai adâncă, răsunându-i în inimă şi izbucnind în poezia sa, ca un imn solemn care şi astăzi găseşte ecou în inima omului sovietic:
« Scânteia victoriei a pălit pentru rus?
Suntem oare puţini?
Dar dela Perm şi până în Crimeia
Din stâncile Finlandei reci şi până
In munţii Caucazului de jar,
Din Kremlin, ocolit cu zid de spumă
Şi până 'n zidu 'ncremenit în var
Al Chinei
Subţiri şi dese săbii mlădioase Vor ondula ».
(« Clevetitorilor Rusiei»)
începutul mişcării revoluţionare ruse era o urmare directă a avântului patriotic al poporului. In conştiinţa oamenilor progresişti ai epocei, noţiunile patriotism şi dragoste de libertate, erau indisolubil legate, ca două părţi ale aceluiaşi întreg: patriotismul era de neconceput fără dragostea de libertate, năzuinţa spre libertate era de neconceput fără patriotism. Cuvintele: patriot şi prieten al libertăţii, iar pentru oamenii cei mai înaintaţi: patriot şi revoluţionar erau noţiuni sinonime. Mişcarea decembriştilor a izbucnit dela început ca o mişcare patriotică şi revoluţionară, nefiind altceva decât expresia avântului întregului popor în 1812, ca şi poezia lui Puşkin. Tocmai îmbinarea principiului patriotic cu cel revoluţionar, caracterul patriotic-revoluţionar al mişcării de eliberare a epocii, însemnată prin anul 1812, constituia această realitate poetică, care este temelia, cauza iniţială, izvorul profund şi pur al poeziei lui Puşkin.
Energia poporului, trezită de fulgerele Războiului pentru apărarea Patriei, era mare şi ar fi absurd să se creadă că acest avânt se poate circumscrie în
56
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
limitele care îi erau acordate de clasa dominantă, de guvernul ţarist, de haita reacţionară a nobilimii, a curtenilor; era absurd să se creadă că « greul ciomag, al războiului poporului», sdrobind craniul «autocraţiei» napoleoniene, se va mărgini numai la atât şi nu se va trezi cel puţin printre ţărani iobagi, în mintea cărora dăinuia viu amintirea « răscoalei lui Pugacev », dorinţa de a năpusti acest ciomag şi asupra « adevăraţilor asupritori ai poporului», precum moşierul Troekurov din povestirea «Dubrovski», şi asupra slujitorilor acestora, care stăpâneau în mod tiranic «satele Goriukino». Oceanul necuprins al poporului, neostoit, izbucnea ici şi colo:
« .. .furioase valuri spumegânde, Se înălţau, se clătinau, veneau ».
In perioada dintre 1813—1825 au izbucnit peste 500 de răsmeiiţe ţărăneşti. In această epocă răsmeriţele ţărăneşti aminteau uneori, prin amploarea lor, vremea lui Pugacev: astfel au fost răsmeriţele din Ecaterinoslav, remarcate de Puşkin, sau răsmeriţele de pe Don. Se răsculau muncitorii din fabricile din Ural şi din alte locuri; izbucneau frământări în armată: în apropierea Petersburgului, aizbucnitîn 1812 răscoala regimentului Semenov. In proclamaţiile din timpul răscoalei ale acestui regiment, se spunea cu privire la ţar şi la nobili: « Tiranul îi apără pe tirani ». Cuvântul «tiran » se folosea, îmbibat de 6 ură identică, atât pentru Napoleon cât şi pentru autocratul rus; de asemenea, poezia lui Puşkin, care începe cu cuvintele: «1 ăufăcătorul despot» se raporta atât la unul, cât şi la celălalt.
Mişcarea decembriştilor, pe care Lenin i-a definit ca « revoluţionari aristocraţi », a fost expresia conştiinţei naţionale trezită în popor, ţâşnită din dorinţa fierbinte pentru libertate, deşi decembriştii erau foarte departe de popor şi se înspăimântau la gândul unei repetări a « pugacevscinei », la gândul Unei alte mari răscoale ţărăneşti. Totuş>, cu toată inevitabila lor limitare istorică şi de clasă, decembriştii au fost nişte adevăraţi eroi ai istoriei ruse; prin devotamentul şi dragostea lor de popor şi de Patrie, prin spiritul lor de abnegaţie, prin nobleţea şi curajul lor, decembriştii au cucerit pentru totdeauna admiraţia şi recunoştinţa urmaşilor.
In articolul   «In amintirea lui Herzen» Lenin scria:
« Aniversând pe Herzen, noi vedem limpede trei generaţii, trei clase, care au activat în revoluţia rusă. întâi, nobilii şi moşierii, decembriştii şi Herzen. Cercul acestor revoluţionari e îngust. Ei sunt foarte departe de popor. Dar cauza lor nu a pierit. Decembriştii l-au trezit pe Herzen. Herzen a desfăşurat agitaţia revoluţionară.
« Pe ea au reluat-o, au extins-o, au întărit-o revoluţionarii raznocinţi, începând cu Cernâşevski şi terminând cu eroii din « Narodnaia Volia » (Voinţa poporului). Apoi cercul luptătorilor s'a mai lărgit, legătura lor
PUŞKIN AL NOSTRU
57
cu poporul a devenit mai strânsă. « Tinerii cârmaci ai furtunei viitoare » — i-a denumit Herzen. Aceasta însă nu era încă adevărata furtună.
«Furtuna aceasta e mişcarea maselor înseşi. Proletariatul, singura clasă revoluţionară până la capăt, s'a ridicat în fruntea lor şi pentru întâia oară a ridicat milioane de ţărani la luptă deschisă, revoluţionară».
Caracterizând, în articolul^Rolul straturilor şi al claselor în mişcarea de eliberare », această succesiune a trei generaţii, a trei clase în mişcarea revoluţionară, Lenin a subliniat:
« Cât de repede se democratiza mişcarea de eliberare din secolul al XIX-lea şi cât de brusc se schimba componenţa ei de clasă. Epoca de iobăgie (1827—1846) predominată de nobili, este epoca cuprinsă între decembrişti şi Herzen... O minoritate infimă de nobili protestatari, neputincioşi, fără sprijinul poporului. Cu toate astea cei mai buni dintre ei au ajutat la deşteptarea poporului-».
Decembriştii se dăruiau fără rezerve libertăţii, şi putem spune că jertfa lor, crezul lor, elanul lor nu a fost zadarnice, ci că au jucat un rol însemnat în pregătirea revoluţiei ruse, împlinind legăturile succesive a trei generaţii de revoluţionari ruşi.
Puşkin s'a format în aceeaşi atmosferă spirituală şi politică în care s'au format şi s'au maturizat decembriştii, -— şi dacă el nu a intrat direct în organizaţia viitorilor eroi ai zilei de 14 Decemvrie 1825, aceasta nu se datoreşte nicidecum faptului că ar fi avut alte păreri decât decembriştii, ci cu totul altor cauze. Decembriştii nu voiau ca Puşkin să intre în organizaţie, mai ales fiindcă, fiind suspectat din momentul primului său exil în sudul ţării (1820), poliţia urmărea fiecare pâs al său; din punct de vedere conspirativ, prezenţa lui Puşkin în organizaţie ar fi fost o greşală. El era prea cunoscut în Rusia. In ceea ce-1 priveşte, Puşkin ar fi dorit din toată inima să facă parte din organizaţia revoluţionară. Cei mai intimi şi cei mai buni prieteni ai lui făceau parte din rândurile decembriştilor, iar omul despre care el spunea: «Cel mai bun prieten, prietenul meu nepreţuit » — I. I. Puşcin — era unul din reprezentanţii cei mai de seamă ai mişcării decembriştilor, unul dintre organizatorii răscoalei din 14 Decemvrie 1825.
Deşi nu era membru al asociaţiei secrete, Puşkin era totuşi înflăcăratul poet al mişcării decembriste, propagandistul ei însufleţit. Alexandru I se temea de el şi îl ura; el se plângea că Puşkin «a inundat Rusia cu versuri aţâţătoare: întregul tineret le ştie pe de rost». « Poeziile revoluţionare ale lui Râleev şi ale lui Puşkin »— spunea Herzen —, « puteau fi găsite în mâinile tinerilor din cele mai îndepărtate regiuni ale imperiului... O întreagă generaţie a trăit sub influenţa înflăcăratei propagande tinereşti». Pe urma lui Radiscev, Puşkin proslăvea libertatea. Urmând tradiţia lui Radişcev şi trasând cu claritate linia viitoarei inspiraţii a lui Nekrasov, muza « răzbunării
5«
VIATA ROMÂNEASCĂ
şi a tristeţii », Puşkin s'a ridicat împotriva celui mai mare rău din acea epocă, împotriva regimului de iobăgie.
Cu câtă mânie şi câtă indignare, în poezia care ne sguduie prin dragostea ei pentru popor — poezia e întitulată « Satul» —, în « Odă libertăţii », Puşkin exclamă:
« Şi voi, o sclavi de jos, sculaţi ! ... ».
In versurile cizelate ale « Pumnalului», el pune problema uciderii ţarului.
Rolul revoluţionar al versurilor lui Puşkin, imensa sa popularitate au constituit principala cauză a exilării poetului în sud. Puşkin a început, cel dintâi, răspândirea versurilor politice ilegale, care nu pteau fi acceptate de cenzură şi tot Puşkin a fost prima victimă a autocraţiei în lupta de eliberare a revoluţionarilor aristocraţi care lua o tot mai mare amploare.
Da, şi el a fost un fiu al anului 1812, — ca şi pentru decembrişti, Patria şi libertatea, se contopeau şi pentru el într'un întreg:
« Atâta timp cât flacăra libertăţii arde în noi Atâta timp cât inimile noastre bat pentru onoare, Prietene să dăruim Patriei Minunatul elan al sufletului».
Legătura indisolubilă între patriotisrn şi spiritul revoluţionar a găsit o expresie minunată, limpede şi profundă, în această însemnare a lui Puşkin:
« numai un cap revoluţionar... poate iubi Rusia —precum numai un scriitor poate iubi limba. Totul trebue făurit în această Rusie şi în această limbă rusă ».
In aceste cuvinte se oglindeşte şi concepţia lui Puşkin despre activitatea literară, ca o activitate revoluţionară şi patriotică. Numai un revoluţionar poate fi patriot. Oare nu putem numi genială această idee a lui Puşkin !
Bucuria avântului, care a cuprins întreaga naţiune în Războiul pentru apărarea Patriei, nu a împiedecat pe Puşkin să vadă în mod clar « oportunismul» nobilimii faţă de p"triotismul poporului. Cu cât sarcasm redă el tabloi 1 « avântului patriotic » al nobilimii în anul 1812:
« Deodată ne-a surprins ştirea năvălirii şi apelul ţarului. Moscova se alarmă. Au început să apară afişele contelui Rastopcin, scrise pe limba poporului; cucoanele s'au speriat.
Adversarii limbii franceze şi ai Podului CuzneţkiJ) au dobândit în societate o poziţie hotărîtoare şi berăriile se umpleau cu patrioţi: unul
1) Numele unei străzi din Moscova unde era situat Teatrul Francez. — N. T.
PUŞKIN AL NOSTRU
59
scutura din tabachere tutunul francez şi începea să miroase tutunul rusesc ; altul ardea zeci de broşuri franceze, altul renunţa la vinul « Chăteau-Laffite » şi a început să bea borşuri acre. Toţi se căiau că au putut vorbi franţuzeşte ; toţi ridicau în slăvi pe Pojar ski şi Minin şi proslăveau războiul poporului, pregătindu-se să plece pe timp îndelungat în satele din regiunea Saratov, pe care le stăpâneau, asuprindu-le ».
Cât de biciuitoare este ironia lui Puşkin împotriva acestui « patriotism » de paradă şi ieftin al acelora care propovăduiau războiul poporului, pregătindu-se s'o şteargă în spatele îndepărtat al frontului, scoţând din foc cărbuni aprinşi cu mâinile poporului, pe care-1 ţineau în sclavie ! Şi cât de sever, de just şi de pline de un laconism într'adevăr puşkinian sună aceste cuvinte simple: «poporul s'a înverşunat», —cuvinte care exprimă sentimentele adevărate, autenticitatea frământărilor patriotice: în aceste cuvinte directe simţim dorinţa sinceră a poporului de a duce o luptă înverşunată pentru apărarea Patriei, o luptă implacabilă, numită ulterior de Lew Tolstoi « ciomagul războiului poporului». Şi cât de ironic sună împerecherea acestor cuvinte: « afişele contelui Rastopcin, scrise pe limba poporului». Aceste afişe exprimau tocmai oportunismul, linguşirea josnică a « boierimii sălbatice » faţă de popor, în momentul primejdiei, însemnau afişarea unui « stil popular » de către oameni care nu aveau nici o legătură cu limba populară, şi care deveniseră de mult străini în propria lor Patrie.
Avântul conştiinţei patriotice trezite de anul 1812, s'a îndreptat, în egală măsură şi împotriva « propriilor » străini, a « propriilor » paraziţi, a diverşilor Nesselrode, Benkendorfi, Dubelt-i, precum şi împotriva Romanovilor care, în afară de nume, nu mai. aveau nimic rusesc în ei.
Iată care a fost temelia poeziei lui Puşkin, realitatea rusă, din epoca anului 1812 şi a anilor următori, care a format această poezie şi a făcut posibilă apariţia ei. Poporul, devenind conştient de eroismul său, a dat naştere unei poezii eroice. Şi nu în zadar, Puşkin a iubit atât de mult motivele din poezia populară a poporului rus, adunând cu nesaţ în sufletul său tot ce era creaţie populară, tot ce era mai semnificativ în tradiţiile poporului. Primul său poem din tinereţe, atât de armonios şi muzical « Ruslan şi Ludmila » a fost o glumă eroică; în fiecare strofă se simţea pulsul vieţii, toate erau înfrumuseţate de surâsul tineresc, vesel şi, în acelaş timp, înţelept. Era bucuria puterii, care devenea conştientă de sine, care zâmbea vieţii, sănătăţii, soarelui, iubirii. Era bucuria presimţirii « unei noui lumi de creaţie, pe care a deschis-o Puşkin prin toate operele sale din tinereţe », iar succesul de care se bucura în faţa cititorilor era «farmecul noutăţii, necunoscute până atunci». In acest poem, «totul era nou: şi versul, şi poezia, şi gluma, şi caracterul de basm, alături de tablourile grave». Astfel scria Belinski despre acest poem. Cei care urau « Ruslan şi Ludmila » erau indignaţi de caracterul popular-democratic şi profund patriotic, de « spiritul rusesc » care traversa întregul poem. In această
6o
VIATA ROMÂNEASCĂ
privinţă este caracteristică mărturia unuia dintre aceşti adversari, mărturie în care se împletesc de minune antidemocratismul şi antipatriotismul:
« . . .iată despre ce este vorba: ştim că, în ceea ce priveşte literatura, am primit dela strămoşi o moştenire destul de săracă, adică basme şi cântece populare — ce am putea spune despre ele ? Dacă păstrăm monede vechi, unele dintre ele uzate, lipsite de valoare, de ce n'am păstra, cu aceeaşi grije şi urmele graiului strămoşilor noştri ? Nu mai încape îndoială... dar când aflăm că poeţii interpretează cântecele vechi dintr'un punct de vedere cu totul straniu, că au început să strige în gura mare despre armonia, vigoarea, nebănuitele frumuseţi, despre bogăţia vechilor noastre cântece, şi că au început să le traducă în limba germană ... nu-mi rămâne decât să mă închin în faţa d-voastră t
.. .Poate oare un om cult cât de puţin instruit suporta să i se prezinte un nou poem scris după modelul lui Eruslan Lazarievici? Ingăduiţi-mi să răsfoim împreună numărul 15 şi 16 al revistei «Fiul patriei». Acolo, un necunoscut poet ne prezintă ca mostră un fragment din poemul «Ruslan şi Ludmila». (Parcă era «Eruslan»?). Nu ştiu cum o să fie întregul poem, dar mostra asta te scoate din sărite. Poetul ne înfăţişează, în carne şi oase, un ţărănuş, mare cât o palmă, cu barba de un cot, împodobit, pe deasupra, cu mustăţi nesfârşite («Fiul patriei», pag. 121), ne înfăţişează o vrăjitoare, o tichie fermecată, etc. Permiteţi-mi să întreb: dacă într'o societate de nobili din Moscova s'ar fi strecurat (prin imposibil) un musafir cu barbă, cu suman, cu opinci şi ar fi strigat cu voce răsunătoare: noroc băeţi! ne-ar delecta oare un asemenea caraghioslâc?... De ce să admitem ca vechile glume nesărate să apară iar printre noi! E o glumă grosolană, care nu poate fi acceptată de gustul unor oameni culţi, o glumă respingătoare, departe de a provoca hazul sau cel puţin de a fi distractivă».
Această aşa zisă « recenzie », semnată în mod zeflemist «un locuitor din părţile Butârului»1), aparţine condeiului unuia din elevii lui Kacenovski, profesor la Universitatea din Moscova, adept fervent al stilului şi al limbii dela curte, care respingea cu dispreţ simplitatea şi realismul creaţiei populare. Cât dispreţ boieresc condescent faţă de patrimoniul bogat al folklo-rului!
Articolaşul «criticului din Butâr » nu era numai plin de venin: nu, el propunea întregului front jurnalistic un complot împotriva noului element democratic, popular, din poezie. Insă totodată — precum just a exprimat criticul aristocrat adevărul de clasă —, împreună cu « Ruslan şi Ludmila >; a început să intre în literatură «un musafir straniu », în suman şi în opinci, cu spiritul său popular rus, iar vocea lui era destul de puternică —, astfel încât al său «Noroc, băeţi!» a început să răsune prin toată literatura, dela un capăt la altul. La început, «deabia s'a arătat», dar nu molt mai târziu « criticii din Butâr » au putut să-1 vadă, tot în suman sau în cojoc, împru-
*) Un. cartier din Moscova — N. T.
PUŞKIN AL NOSTRU
61
mutând chipul fierarului Arhip din «Dubrovski», al lui Pugacev din «Fiica Căpitanului», al lui Razin din celebrele cântece despreRazin ale lui Puşkin. După asta, mujicul s'a pornit să vorbească în «însemnările unui vânător », apoi prin vocea răsunătoare a lui Lew Tolstoi. La urma urmei, nu i se poate nega «criticului din Butâr » spiritul perspicacităţii de clasă.
Da, « Ruslan şi Ludmila » a fost o glumă, însă a fost gluma înţeleaptă a unui gigant spiritual, era. « hazul» uriaşului spirit al poporului. Astfel se şi simte în fiecare strofă că opera este de o seninătate atât de armonioasă, pătrunsă de atâta dragoste de viaţă, de atâta■«sănătate îmbujorată» (cuvintele lui Puşkin din poezia «Veselul zeu al vinului»), plină de atâta entuziasm voios pentru puterea rusă, pentru bravura rusă, străbătută de încrederea luminoasă în reuşită, în noroc, în dragoste, de credinţa în victoria împotriva « Carol »-ilor străini, de orice fel; —o astfel de operă a putut să apară abia după 1812.
Lupta lui Puşkin pentru realism a fost expresia directă a patriotismului şi a caracterului său popular. Simţind în chip tragic întreaga neruşinare monstruoasă, sălbătăcia realităţii iobage, ostilitatea ei de moarte pentru orice poezie şi frumuseţe, Puşkin a înţeles că adevărata realitate rusă — « realitatea poetică » după Belinski — este cuprinsă în viaţa poporului, în firea poporului şi că viitorul Rusiei este legat tocmai de această realitate, care, deşi înnăbuşită şi asuprită, străluceşte totuşi mai vie în viitor decât epoca lui_ Nicolae plină de prigoane şi cruzimi. Optimismul poeziei lui Puşkin, aici îşi are sursa, determinantele, ca şi lupta sa pentru stilul realist în literatură. Dobroliubov a spus în chip minunat, că Puşkin a descoperit realitatea.
Romantismul contemplativ al şcolii lui Jucovski, vaga « dorinţă în spre depărtări», îndepărtarea dela viaţa reală.—îndepărtare determinată de neînţelegerea caracterului poetic al realităţii populare ruse vii, a istoriei ruse, îi erau străine lui Puşkin. Caracterul naţional rus nu putea fi exprimat în poezia romantismului «sublim»; lipsa de claritate a contemplaţiei visătoare, dorul după ceva irealizabil, fuga de realitate, — tot ce intra pe atunci în noţiunea: romantism,-—toate acestea erau străine gândirii ruseşti, clarităţii ruse, bunului simţ, erau străine sentimentului realului, — tuturor acestor însuşiri profunde ale poporului, care stătea solid pe pământ, şi căruia îi era sortită o mare viaţă istorică.
#
Poezia lui Puşkin ne uimeşte prin caracterul ei atotcuprinzător, prin diversitatea inepuizabilă a sentimentelor exprimate în ea. Totul a găsit ecou în sufletul său liber, nemărginit şi adânc ca marea. Puşkin exprimă în poezia sa: cât de minunate sunt sentimentele şi gândurile acestui eroic şi puternic popor, cum străluceşte înţelepciunea sa, cât de limpede e atitudinea sa faţă de viaţă, cât de frumoase manifestările acestui popor, cât de frumoase şi,
62
VIATA ROMÂNEASCĂ
î n acelaşi timp, cât de umtne ! Pentiu Puşkin nu e nimic mai frumos pe lume decât omul şi de aceea Gorki iubea atât de mult poezia lui Puşkin, se închina în faţa ei, — Gorki, pentru care nu exista ceva mai preţios, mai scump şi mai sfânt decât omul. întregul lirism al lui Puşkin este străbătut de admiraţie pentru om. Să reamintim unul din modelele cele mai geniale ale simplităţii senine şi delicate în expresia acestei idei (poezia «Furtuna »):
« Tu ştii de fata de pe stâncă In haina albă peste valuri, Când marea în furtuni adâncă In vuiet surd bătea în maluri, Când foc în fulger lumina Cu raze roşii peste mare Şi vântid aprig năpădea Cu mantiile-i sburâtoare. Frumoasă-i marea furtunoasă Când norii grei înneacâ luna, Dar fata de pe stânca roasă E mai frumoasă ca furtuna ».
Artistul a redat în tabloul pictat de el—uriaş prin proporţiile sale şi încadrându-se cu laconismul puşkinian într'o poezie atât de mică •— tot ceeace este măreţ şi minunat şi ceeace a însufleţit de veacuri şi va însufleţi întotdeauna pictura, poezia şi muzica: marea furtunoasă, cerul vijelios, luminat de scurtele străfulgerări ale trăsnetelor, stânca, înălţându-se din valuri, — numai aceasta ar fi de ajuns ca să alcătuiască conţinutul unui măreţ tablou sau al unei simfonii grandioase şi pasionate. Insă toată această măreţie, această frumuseţe vijelioasă şi răscolitoare se culcă la picioarele fecioarei, pe care artistul a ridicat-o pe stânca ce se înalţă asupra mării, ca pe soclu, pentru a proslăvi mai bine frumuseţea gingaşă a omului, frumuseţe deasupra căreia nu există nimic mai înălţător şi mai scump nici pe pământ şi nici în « ceruri». Şi acest vestmânt alb, fâlfâitor, de care « se lovea » şi pe care îl « ridica vântul», apare atât de naiv îh acest cadru, înaripează, încălzeşte şi domoleşte vântul vijelios, care luminat de acest mic amănunt devine cu totul altul, dobândeşte ceva uman.
Şi întreaga forţă măreaţă, deslănţuită a naturii nu ar fi decât sălbatecă şi chiar iraţională, cu toată măreţia ei, dacă ea nu ar fi umanizată şi îmblânzită de gingaşa imagine feciorelnică, atât de mică şi — s'ar părea — atât de neputincioasă, neînsemnată, ca o pată minusculă înaintea elementelor des-lănţuite. Este cu mult mai uşor să impresionezi imaginaţia umană prin măreţia copleşitoare, prin cruzimea şi răceala lipsită de suflet a naturii, decât să iei natura şi să o arunci la picioarele omului. Poezia medievală, poezia romantismului, a decadentismului, poezia religioasă şi mistică ridică natura
PUŞKIN AL NOSTRU
63
deasupra omului, inspirându-i « frica de dumnezeu », convingerea inutilităţii, a deşertăciunii, a zădărnicirii tuturor dorinţelor şi năzuinţelor omeneşti. Poezia lui Puşkin este materialistă, umană.
Toate tablourile lui Puşkin sunt genial de simple şi umane, în înţelesul cel mai înalt al acestui cuvânt.
Puşkin a cântat tot ce este cu adevărat uman; împreună cu sentimentele eroice de devotament faţă de patrie şi libertate, faţă de raţiune, cultură, ştiinţă şi dorinţa de a apăra toate acestea chiar cu preţul vieţii, — el a cântat dragostea, prietenia, puritatea şi claritatea în toate domeniile vieţii umane. Poetul a opus lipsei de integritate a sentimentelor, incoherenţei lor, imaginea fidelităţii, a integrităţii manifestărilor, care este proprie sufletului popular şi prin care se distinge Tatiana, primul chip de femeie rusă în liters tură.
Există oare vreun aspect al sufletului uman, pe care să nu-1 fi atins poezia lui Puşkin şi există oare vreun sentiment uman pe care atingându-1 « cu degete uşoare ca un vis », să nu-1 fi înnobilat!
Tineri, maturi, bătrâni -— toate vârstele pot învăţa dela geniul nostru naţional, cultivarea sentimentelor şi a raporturilor umane: Puşkin nu desa-măgeşte, el este un credincios prieten al omenirii (astfel a spus cu drept cuvânt despre sine în poezia «Satul»). înţeleaptă sa poezie a luminat toate sentimentele — dela cele mai simple până la cele mai complexe — cu lumina ei senină, veselă (Puşkin: un nume veseli — a spus Alexandru Blok). Sănătatea, morală şi fizică, este întotdeauna prezentă în poezia lui Puşkin, iar veselia ei este veselia înţelepciunii şi a armoniei, este jocul plin de bucurie al puterii umane.
La Puşkin, veselia, tinereţea, dragostea, iubirea şi prietenia sunt întotdeauna luminate de înţelepciune, de lumina Raţiunii. Va rămâne veşnic un imn al omenirii, imnul omului rus în cinstea veseliei şi a înţelepciunii, acest « Cântec bacchic »:
« Să ridicăm paharele, să le ciocnim !
Trăiască muzele, trăiască raţiunea !
Luminează, tu, soare sfânt!
Aşa cum un opaiţ păleşte
înaintea răsăritului luminos al zorilor,
Tot astfel înţelepciunea prefăcută licăreşte şi se stinge
înaintea soarelui nemuritor al raţiunii.
Trăiască soarele, ascundă-se 'ntunericul! »
Aceste versuri profetice nu puteau fi făcute decât de un geniu rus, geniu acelui popor, pe care istoria 1-a sortit să meargă în fruntea întregii omeniri, luminându-i calea cu lumina raţiunii libere, a soarelui, care triumfează asupra întunerecului. Şi numai el, geniul nostru naţional, putea să cânte raţiunea,
64
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
ca o sărbătoare a luminii şi a libertăţii, ca supremul triumf al omului. Atunci când spunem: «Trăiască Puşkin»! — noi spunem prin aceasta: «Trăiască Raţiunea ! Trăiască Soarele ! Şi — ascundă-se întunerecul !».
Puterile întunerecului îl otrăveau, îl înnăbuşeau, îl goneau din exil în exil şi îi pregăteau glontele slugoilor lor. Dar ei n'au putut să omoare puterea dragostei de raţiune, de patrie, de omenire, de viaţă ! Puşkin a păstrat până la sfârşitul zilelor sale lumina sa senină. In hârtiile sale s'a găsit o schiţă, care datează din ultimul an al vieţii sale, din 1836.
« Oh nu, nu mi s'a urît de viaţă,
Vreau să trăiesc ; iubesc viaţa,
Sufletul n'a devenit rece
Pierzându-şi tinereţea.
Mai păstrează încă frăgezimea,
Dorul de a cunoaşte,
De a făuri cuvinte dragi... »
In însemnările sale găsim şi următoarele cuvinte:
« Pentru ce . .. Mormântul întunecos ? . .. Nu-i nimic bun în moarte...»
Ce poate fi mai uman decât această exclamaţie, a cărei simplitate surprin-prinzătoare ne impresionează prin naturaleţea ei, stârnind zâmbetul nostru respectuos şi iubitor pentru acest «geniu naiv» («geniul naiv» era expresia preferată a lui Puşkin), pentru poetul care a ştiut în mod atât de neîntrecut, de simplu, atât de omeneşte, atât de ruseşte să exprime, în patru cuvinte, şi ironizarea fără şiretlicuri a religiei cu propovăduirea ei despre vremelnicia existenţei pământeşti, şi ironizarea poeziei « romantice » cu fantomele ei, cu spiritele ei lipsite de trup şi cu alte născociri şi năluci mistice — şi să redea dorinţa firească de a trăi, de a cerceta tainele vieţii, de a crea şi de a te bucura de creaţie, de a fi accesibil tuturor sentimentelor şi ideilor, demne de om. Aceste cuvinte au fost spuse în ajunul « mormântului întunecat»... Dar imaginea mormântului nu se leagă de loc, şi niciodată nu se va lega de chipul poetului, cum nu se leagă chipul morţii, de cel nemuritor. Poporul nostru va privi întotdeauna chipul lui Puşkin, recunoscând în el — cu bucuria înţelegerii mereu noui, şi tot mai adânci — trăsăturile sale cele mai bune, strămoşeşti. « Citiţi-1 mai des pe Puşkin — a spus Gorki — el este întemeietorul poeziei noastre şi mereu învăţătorul nostru, în toate ».
Optimistă, pătrunsă de puterea şi vigoarea unui popor sănătos, poezia lui Puşkin a rămas întotdeauna credincioasă, chiar în motivele sale triste şi întunecate, care sunau în lirismul său cu tot atâta amploare şi putere, ca şi
puşkin al nostru
65
toate celelalte sentimente umane; chiar aceste motive apar în poezia sa încărcate de puterea vieţii:
«Jucaţi, cântaţi, prietenilor, Petreceţi seara trecătoare, Şi bucuriei voastre fără griji Ii voi surâde printre lacrimii).
(« Prietenilor »). Numai Fuşkin a putut să creeze o strofă atât de muzicală:
« Tristeţea mea senină...».
Lirismul lui Puşkin, care a cântat prietenia, liniştea «plăcerilor vieţii la ţară» izolarea creaţiei, iubirea, bucuria muncii paşnice, a exprimat totodată un aspect important al caracterului rus, anume: dragostea de pace a poporului nostru. Puşkin a scris: « este imposibil ca oamenii să nu-şi dea seama cu timpul de cruzimea ridicolă a războiului, tot aşa cum şi-au dat seama de sclavie, sau de asuprirea regală ş. a. Ei se vor convinge că suntem predestinaţi... să fim liberi». împreună cu genialul poet al poporului polon — A. Mickievicz
— el visa «la timpurile viitoare »:
« Când, uitând certurile, popoarele Se vor uni într'o familie mare ».
încă de mult trebuia să spulberăm legenda cupă care Puşkin era un poet blajin şi delicat, făcut numai pentru « plăcerile » lumeşti. Puşkin nu a exprimat numai marea dragoste de pace a poporului rus, ci şi spiritul lui de luptă pentru apărarea păcii, a libertăţii, a onoarei, a demnităţii naţionale. Iată discursul lui Puşkin, asemănător cu un ordin de luptă, combativ, energic, străbătut de elanul şi de ritmul bătăliei:
«îmi este cunoscută bătălia — iubesc zângănitul săbiilor ; Din primii ani, admirator al gloriei militare, Iubesc ale războiului plăceri sângeroase, Şi gândul morţii e drag sufletului meu.
Acel care în floarea vârstei, nu a fost al libertăţii credincios soldat
Şi nu a văzut moartea înaintea ochilor,
Acela nu a gustat veselia deplină
Şi nu este demn de desmierdările gingaşelor femei ».
Iată unde laconismul lui Puşkin străluceşte în mod deosebit de puternic
— în cazul de faţă o victorie militară! Cât dispreţ războinic pentru moarte ! Ce vitejesc « program de viaţă »: acela nu este demn de fericirea iubirii, care
66
viaţa românească
nu ştie să-şi rişte viaţa, care nu este un soldat şi un prieten a libertăţii —-altfel norocul va fi şubred şi — am spune în limba actualităţii noastre •— lipsit de durată.
Până în prezent nu a fost încă demascată în mod definitiv afirmaţia că poezia lui Puşkin ar fi, chipurile, lipsită de patosul luptei. Acest lucru se afirmă despre Puşkin, care în tot cursul vieţii sale, până la sfârşitul zilelor sale, s'a simţit ca un luptător şi a trăit ca un soldat, care putea în orice clipă să cadă pe câmpul de luptă. Despre Puşkin. a cărui viaţă întreagă a fost o luptă neîntreruptă împotriva elicei aristocrato-birocrato-cosmopolite. Despre Puşkin, autorul măreţului imn, care trebue numit imnul în onoarea nemuririi!
« Este un farmec în luptă ... ».
Puşkin a fost un luptător în viaţă, în politică şi în literatură. Până la sfârşitul vieţii sale el nu s'a împăcat cu realitatea iobăgiei şi a rămas credincios convingerilor din tinereţe, — aceste convingeri s'au adâncit, s'au maturizat, îmbogăţindu-se mereu cu o nouă înţelepciune politică şi istorică.
Sdrobirea răscoalei din 1825 1-a sguduit pe .Puşkin. El a rămas singur —- prietenii săi cei mai buni au fost arestaţi, exilaţi în îndepărtata Siberie, conducătorii mişcării revoluţionarilor aristocraţi au fost executaţi.
Ca om cu larg orizont şi simţ istoric, Puşkin, revenindu-şi după primul şoc, a început să analizeze situaţia politică. El a înţeles că cauza decembriştilor nu va pieri, că, în viitor, sămânţa ei va încolţi. El şi-a manifestat curajul său obişnuit de luptător, trimiţând în Siberia — cu toate că ştia că riscă-totul, — renumitul său « Mesaj celor din Siberia », transmis printr'una din. soţiile decembriştilor exilaţi, care plecase la locul deportării:
«In al Siberiei adânc pământ Păstraţi-vă răbdarea caldă, Nu va pieri al vostru cuvânt Şi a gândului pornire înaltă!»
« Vom şti să ne păstrăm răbdarea: scânteia astăzi prinde rod », -— i-a răspuns lui Puşkin din «adâncul îngheţat al Siberiei» poetul decembrist, A,. Odoevski.
Luând drept motto al ziarului său «Iskra » aceste cuvinte: «Din scânteie va izbucni flacăra », Lenin a subliniat continuitatea mişcării revoluţionare ruse. Istoria şi-a făcut bilanţul prin glasul lui Lenin. «... Cauza lor nu a pierit», a spus el despre decembrişti.
Puşkin a păstrat pentru totdeauna credinţa politică faţă de prieteni.
« Aruncat pe mal de furtună, «Eu cânt vechile imnuri...»
puşkin al nostru
67
Astfel, poetul şi-a arătat pe faţă devotamentul său nestrămutat şi credinţa sa nesdiuncinată în idealurile mişcării de eliberare, sdrobite, rămase însă vii, precum e viu poporul, precum e vie istoria.
Imediat după deportarea decembriştilor, Puşkin a căutat prin toate mijloacele să obţină întoarcerea lor.
La început i se părea că va fi în stare să-1 influenţeze pe ţar. Nicolae, împreună cu Benkendorf şi cu întreaga clică de aristocraţi socotea că, acum, când Puşkin a rămas singur, fără prieteni politici, le va fi mai uşor să-1 facă inofensiv, să facă din el un poet al curţii, la fel ca Jucovski. Nicolae şi Ben-ckendorf au înţeles de minune ce forţă imensă reprezenta Puşkin.
Insă Puşkin nu s'a «închinat» niciodată înaintea realităţii, dimpot avă el a încercat întotdeauna să întoarcă realitatea de partea sa. El încercă să se înţeleagă cu Nicolae. El admitea şi posibilitatea înfrângerii sale, însă admitea totodată şi posibilitatea de a-1 «urni» pe ţar în spre stânga, venind în felul acesta în ajutorul luptătorilor deportaţi;— vom vedea cine a învins' Acest punct de vedere politic a durat, e drept, scurt timp. In această perioadă a credinţei sale în posibilitatea politicii liberale a guvernului, el a invocat ţarului Nicolae, în « Stanţe »-le sale, exemplul lui Petru I. Ca şi prietenii săi — decembriştii —, Puşkin avea o optică politică de clasă, inerent mărginită, el credea că sclavia poate să cadă «la un semn al ţarului ».
Insă Puşkin şi-a pierdut repede iluziile. Expresia decepţiei sale în ceea ce priveşte posibilitatea de a-1 îndruma pe ţar pe calea liberalismului, a fost « Anciar», acest blestem asupra autocraţiei, sguduitor prin forţa sa sumbră. După un scurt timp de iluzii, întreaga viaţă a lui Puşkin a devenit o luptă neîntreiuptă, dusă de el singur, o luptă de fiecare clipă, împotriva guvernului. El era înconjurat de spionii ţarului, de agenţii lui Benkendorf.
Lui Puşkin «lumea » îi inspira desgust, prin murdăria, infamia şi josnicia ei; ţarul i-a acordat titlul de « Kammerjunker » care se dădea de obiceiu tinerilor între 18—20 ani. Agenţii guvernului pătrundeau peste tot, ei au pătruns şi în familia Gonciarov. Folosind uşurinţa «mondenă» a Nataliei Nicolaevna, camaiila curţii a făcut din soţia poetului o unealtă, lucru pe care Natalia Nicolaevna nici nu-1 bănuia.
Puşkin era singur în faţa intriganţilor din saloane, mult mai îngrozitori decât « chipurile » care populau coşmarele Tatianei. El ştia, simţea, că este susţinut de Rusia progresistă, însă el nu avea nici un fel de legături cu nouile forţe, care creşteau urcând în locul decembriştilor, cu acele forţe pe care le întruchipa Belinski. Ghicind apariţia acestor forţe noui, el porni întru întâmpinarea lor, îşi exprimă dorinţa deschisă de a se lega cu7 Belinski, de a lucra împrtună cu dânsul. Insă întâlnirea celor doi titani aLculturii noastre, poetul genial şi criticul de geniu — nu a avut loc. Glonţul lui d'Antes a ucis multe, foarte multe posibilităţi ...
In ultimii ani ai vieţii se desfăşura cu o deosebită iuţeală creşterea creatoare, spirituală şi politică a poetului. El chibzuia asupra destinului Rusiei,
68
viata românească
asupra viitorului ei. Prin geniala şa investigaţia istorică, el a ajuns să înţeleagă că « libertatea » burgheză, « democraţia » burgheză constitue de asemeni una din formele sclaviei şi că şi acolo «omul pe om » îl poate mâna spre An-ciarul ucigător «printr'o privire autoritară». El ura orice asuprire a omului de către om. Ridicându-se împotriva idealizării democraţiei burgheze, proprie şi câtorva dintre decembrişti, Puşkin a scris:
«De câtva timp, Statele-Unite ale Americei atrag atenţia oamenilor din Europa cari gândesc cu adevărat. Nu întâmplările politice poartă vina acestui fapt... Oamenii au văzut, uimiţi, democraţia cu respingătorul ei cinism, cu prejudecăţile ei crunte, cu tirania ei insuportabilă. Tot ce este desinteresat, tot ce este mai nobil şi mai înălţător în om, este înnă-buşit de egoismul neînduplecat şi de pasiunea confortului ; majoritateax) asuprind în mod josnic societatea; sclavia negrilor în mijlocul culturii şi a libertăţii; goana după arborele genealogic al unui popor care nu are nobilime ; din partea alegătorilor ; lăcomie şi invidie ; din partea guvernanţilor : laşitate şi servilism... Iată înfăţişarea Statelor Americane, aşa cum, se prezintă recent».
Puşkin îl ura pe burghez, al cărui chip el 1-a creat pentru prima oară în literatura rusă — pe acest om capabil de « barbarie rece » capabil să subjuge şi să nimicească popoare întregi, de dragul «egoismului neînduplecat şi al pasiunii confortului».
Burghezul se poartă faţă de milioane ca şi cum ar fi unelte făcute dinadins pentru realizarea profitului său şi pentiu satisfacerea pasiunii confortului, considerându-le ca pe nişte instiumente ile dominaţiei sale. Aşa e Napoleon. Insă orice burghez e un mic Napoleon — norocos sau fără noroc, aceasta e o altă chestiune, care ţine de întâmplare, de iscusinţă sau de lipsa de iscusinţă, de reuşită sau de insucces. Astfel este Herman, unul din micii Napoleoni, un nou personagiu din reabtatea rusă de atunci. Fuşkin exprimă această atitudine antiburgheză, antinapoleoniană în « Dama de pică»:
« — Acest Herman — continuă Tomski -— este o figură cu adevărat romanescă: are profilul lui Napoleon şi sufletul lui Mefistofeles. Cred că are pe conştiinţa sa cel puţin trei crime ».
Herman este capabil să comită orice crimă de dragul pasiunii pentiu bani. El este în stare să calce în picioare orice sentiment uman, aşa cum calcă în în picioare iubirea Lizei, pe care a atras-o prin falsîle sale atenţii, folosind-o ca pe o unealtă ca să-şi atingă scopul: banii. Orice sentimente umane îi sunt străine, pasiunea care îl domină este o pasiune rece şi neomenească nu în zadar Puşkin caracterizează astfel sgârcenia lui Herman: «Banii—iată
l) Majoritatea burgheză în Congres. N. A.
puşkin al nostru
69
după ce jinduia sx'fletul său. In sufletul său nu răsună decât sunetul metalului rece, el este un suflet mort».
In urma acestui prim personaj burghez din literatura rusă a apărut un altul, sau mai exact acelaş, dar având o altă înfăţişare, una comică, lipsită de patima « romanescă », îngrijitul, ferchezuitul Pavel Ivanovici Cicikov, eroul « Sufletelor moarte » şi el însuşi un om cu sufletul mort.
Este ştiut că subiectul « Sufletelor moarte » (ca şi subiectul « Revizorului») i-£u fost sugerai e lui Gogol de către Puşkin. Este semnificativ că în «Sufletele moarte » se subliniază asemănarea lui Cicikov cu Napoleon, păstrându-se o nuanţă oarecum comică, oarecum sinistră, aşa cum numai Gogol a ştiut s'o redea. Chipul lui Cicikov se leagă de imaginea unui căpitan legendar, Kopeikin. Se înţelege că atât Cicikov cât şi Herman sunt oameni cari, în ultimă analiză, sunt ieftini, toate pasiunile lor încep şi se sfârşesc cu banii. Nu ştim cum anume şi 1-a închipuit Puşkin pe eroul romanului al cărui subiect 1-a înmânat lui Gogol — poate tot sub aspectul « romanesc » din «Dama de pică», sau poate chiar în postura real-comică, aşa cum a fost redată această figură de către Gogol: geniul atotcuprinzător al lui Puşkin s'a simţit liber în toate genurile literare, el le stăpânea deopotrivă...
In amândouă aceste opere ale literaturii ruse, chipul burghezului, al hienei şi al afaceristului, e înrudit cu dorul de aventură: «trei cărţi », în care credea Herman şi de dragul cărora el a omorît-o pe bătrâna contesă şi a trecut cu cruzime peste sentimentul Lizei; procurarea sufletelor moarte cu ajutorul cărora Cicikov spera să-şi satisfacă « pasiunea confortului », ■—amândouă aceste fapte reprezintă aceeaşi aventură, aşa cum însuşi Napoleon apărea la fel în ochii lui Puşkin şi ai lui Gogol: un aventurier de proporţii mai mari. Deşi Puşkin vedea aspectele progresiste ale societăţii burgheze, întregul edificiu construit de capitalism i se părea un lucru revoltător.
Chintesenţa atitudinei lui Puşkin faţă de legile lumii burgheze, faţă de întreaga problemă a burgheziei, a puterii banilor, a capitalismului, a fost exprimată în monologul « Cavalerului sgârcit »:
« .. .Da, dacă toate lacrimile, sângele şi sudoarea vărsate pentru tot ce se păstrează aici, ar ţâşni deodată din interiorul pământului ar fi din nou potopi m'aş înneca în tainiţele mele singure . .. ».
Ce imagine plină de înţeles a fost creată de fantezia poetului: potopul din sângele, sudoarea şi lacrimile întregii omeniri, în care poate să se înnece « Cavalerul sgârcit» Kascei1), posesorul aurului, care a condus lumea într'o « epocă îngrozitoare » când oamenii aveau « inimi îngrozitoare » ...
l) Figură mitologică rusă: un bătrân avar, nemuritor, cu o înfăţişare slăbânoagă, un om rău.
7o
viata românească
Prin întreaga sa fiinţă, poetul era atras către popor. Ideea revoluţiei, care a pus stăpânire pe el din tinereţe, continua întotdeauna să trăiască în sufletul lui. După 14 Decemvrie o altă idee se alătură permanentei sale viziuni asupra revoluţiei: răscoala ţărănească, revcluţia ţărănească. încă în 1826 el creează măreţele sale « Cântece despre Stenka Razin », una din operele profund populare ale geniului său. El îl considera pe Stenka Razin ca pe figura cea mai poetică a istoriei ruseşti.
Forţa elementară a răscoalei ţărăneşti trezea în el o atitudine contradictorie: această forţă atrăgea, ţintuia mereu gândurile şi fantezia sa — şi tot odată îl îngrozea, încremenind pe poet.
Puşkin simţea nestabilitatea societăţii aristocrato-burgheze, posibilitatea unornoui şinoui sguduiri. El nu putea să nu vadă caracterul legitim şi dreptatea revoltelor ţărăneşti. Insă în acelaşi timp el nu putea să se situeze exact pe punctul de vedere al revoluţiei ţărăneşti, pe punctul de vedere al democraţilor revoluţionari, el nu putea să iasă din limitele revoluţionarismului aristocrat.
#
Formulând condiţiile cerute unui scriitor dramatic, în perioada creării lui «Boris Godunov», Puşkin a relevat printre condiţiile principale: «ideea de stat a istoricului».
Lui Puşkin îi era proprie, în mare măsură, gândirea de stat, grija pentru puterea şi forţa statului rusesc.
Herzen a scris: «... marii poeţi ereu curteni; acest fapt îl atestă Goethe, Racine, şi alţii. Puşkin nu era nici curtean şi nici adept al guvernului, însă forţa de neînfrânt a statului corespundea sentimentelor sale patriotice...».
Da, forţa statului corespundea sentimentelor patriotice ale lui Puşkin, atunci când era îndreptată împotriva duşmanilor poporului rus, împotriva cotropitorilor străini şi a tuturor forţelor centrifuge, împotriva tiădătorilor statului, a aventurierilor, care se sprijineau pe ajutor străin ca Dimitrie Uzurpatorul, Mazepa şi alţii în genul lor. Insă, după cum a arătat Belinski, — Puşkin, rămânând în* limitele concepţiei aristocrate despre lume, « atacă în această clasă tot ce este în contradicţie cu umanismul». Forţa brutală a statului aristocratic îi inspira lui Puşkin desgust şi ură, fiindcă era ostilă umanismului şi era îndreptată împotriva poporului rus, — popor care era unicul izvor de putere al statului, salvatorul acestuia. Puşkin nu a putut să rezolve această contradicţie.
Şi cu toate acestea el a creat chipul profund poetic al conducătorului răscoalei ţărăneşti.
Chipul lui. Pugacev din a Fata Căpitanului)) este înconjurat de un suflu legendar, poetic, de un suflu de basm şi de romantism.
Opera artistică trebue privită în integritatea ei, nu în elementele ei fragmentare, rupte din întregul poetic. Dacă vom considera, astfel, «Fata Capi-
puşkin al nostru
71
.tanului», fără să o izolăm de subiect şi de întreaga îmbinare a elementelor componente, chiar a celor mai mici, vom vedea că nu « fata » şi nici logodnicul ei,-—întruchiparea acelei «aurea mediocritas » — pot fi consideraţi ca adevăraţii eroi ai povestirei, ci Pugacev.
Eroul operei e acela care determină desfăşurarea evenimentelor, soarta personajelor şi către care converg, într'un fel sau altul toate liniile subiectului. Tocmai acesta este rolul lui Pugacev în %Fata Căpitanului», deşi în exterior povestirea arată astfel, ca şi cum Puşkin s'ar fi interesat într'adevăr mai mult de soarta lui Grinev şi a Masei sale. Această soartă îl interesează pe autor numai în măsura în care îi dă posibilitatea să arate marea bunătate şi nobleţe a lui Pugacev, să-1 arate în rolul făuritorului fericirii umane, acel rol care este întotdeauna cel mai atrăgător şi cel mai irezistibil.
Pugacev este drept, îndrăzneţ, cu sentimente adânci, integre, cu adevărat ruseşti; ideea sa preferată este: dacă graţiem, să graţiem în întregime, dacă pedepsim, să pedepsim în întregime. Pugacev este o figură puternică şi tragică în imaginaţia lui Puşkin: în el, în răzvrătitul conducător al răscoalei mujicilor s'a întruchipat mânia poporului, durerea poporului, răzbunarea lui pentru toată violenţa monstruoasă la care a fost supus, — violenţa Troe-kurovilor, a Bironovilor, a Benckendorfilor, a Nesselrodilor şi a tuturor von-Fochilor, întreaga clică ticăloasă, debarcată pe pământul rusesc cu priviri goale şi reci de ucigaşi plătiţi.
Poporul răsculat se poartă faţă de duşmanii săi, faţă de paraziţii şi călăii săi mai rău decât faţă de un animal sălbatec şi bine înţeles că el are deplină dreptate. Necruţarea duşmanului nu goleşte poporul de umanismul său inerent, ci dimpotrivă: însăşi umanismul, mărinimia, bunătatea, de\in ca mult mai adânci, se înnobilează, se ridică pe o treaptă nouă atunci când iau naştere în toiul luptei. Puşkin a înţeles că în cele mai mari cruzimi ale ţăranilor răzvrătiţi se păstra omenia. In «Dubrovschi», ţăranii au incendiat casa unde a rămas să-şi petreacă noaptea «ispravnicul » şi alţi funcţionari şi lachei cumpăraţi de Troekurov, paraziţii poporului, zugrăviţi de artist în întreaga lor cruzine, în întregul lor cinism rece şi îngâmfat. Funcţionarii au sosit să înfăptuiască ceva nedrept, ştiind foarte bine acest lucru:
. « ... acuma totul e în regulă, — .... ce arde, —de se vede atât de minunat din curtea lui Pocrovski » — se bucură fierarul Arhip privind spectacolul incendiului.
In aceeaşi clipă o nouă arătare atrase atenţia lui; o pisică fugea pe acoperişul surei în flăcări, fără să ştie încotro să sară, era din toate părţile înconjurată de flăcări. Bietul animal cerea cu un mieunat jalnic ajutor, băieţii mureau de râs, privind disperarea sa.
-— De ce râdeţi dracilor — le spuse supărat fierarul ■— nu vă temeţi de Dumnezeu ■— o făptură a lui Dumnezeu piere şi voi rânjiţi ca nişte proşti, -— şi sprijinind scara de acoperişul în flăcări, se sui să ia pisica. Ea în-
72
viaţa românească
ţelese îndată şi cu o mişcare grăbită şi totodată plină de recunoştinţă se agăţă de mâneca lui... Fierarul, cu hainele pe jumătate arse, coborî încet cu povara sa.
•— Ei, băieţi, rămâneţi cu bine — spuse el oamenilor buimăciţi — nu mai am ce face aici. Noroc şi să nu pomeniţi nimic râu de mine.
Fierarul plecă, focul bântui încă o bucată de vreme. In sfârşit se potoli şi cărbuni aprinşi ardeau fără flacără în întunerecul nopţii şi în jurul lor rătăceau locuitorii sinistraţi din Kistenevka ».
Astfel a înfăţişat poetul omenia ţăranilor răsculaţi. Tot astfel oglindeşte el în «Fata Căpitamdui» măreţia epică a lui Pugacev şi a ţăranilor şi frumuseţea specifică, lăuntrică şi exterioară a chipului lui Pugacev.
Iată că ei cântă cântecul preferat al lui Pugacev:
« Este imposibil să povestesc ce impresie a produs asupra mea acest cântec simplu, popular, despre spânzurătoare, cântat de oameni sortiţi spânzurătorii. Feţele lor ameninţătoare, vocile lor armonioase, expresia tristă pe care o dădeau cuvintelor, expresive în ele însele — toate acestea m'au sguduit, dându-mi un fel de groază poetică ».
#
Contradicţia: popor şi stat ■— contradicţie proprie societăţii burghezo-feudale era una din temele principale, esenţiale ale întregii opere a lui Puşkin. Această contradicţie şi-a găsit expresia într'o altă temă: personalitatea şi statul, tema « Călăreţului de aramă». Genialitatea acestui poem şi totodată imposibilitatea, pentru Puşkin de a resolva în epoca sa contradicţia arătată, s'au exprimat în faptul că amândouă principiile — cel de stat, întruchipat în monumentala figură a lui Petru, şi cel al personalităţii, reprezentat de Evghenii — sunt la fel de mari ; şi unul şi celălalt au în ochii poetului o putere şi o frumuseţe morală egală, un drept moral egal.
Tot ce este legat de chipul lui Petru, care reprezintă pentru poet încarnarea puterii statului rus, este grandios; măreaţă este şi înfăţişarea capitalei ruseşti întemeiate de Petru.
Insă despre aceeaşi capitală mult iubită, despre care el spunea:
«Iubesc aspectul tău sever, armonios »
Puşkin a scris şi următoarele versuri uimitoare:
« Oraş înfloritor, oraş sărac Obida şi luxura se alătură 'n cuprinsul tău Sub cerul tău vânăt Tristeţea şi gerul cresc împreună Şi dacă totuşi mi-e dor de ele E poate pentrucâ pe lângă ele păşeşte \      Piciorid svelt şi flutură 'n vânt bucla de aur ...»
puşkin al nostru
73
El simţea adânc contrastul între « aspectul armonios » şi lipsa de armonie a întregii vieţi, între lux şi mizerie, între frumuseţea, măreţia capitalei ruseşti şi spiritul ei de robie, spiritul de temniţă a rusiei ţariste, cruzimea fortăreţei, a închisorilor, « plictiseala » copleşitoare, fără suflet, a Petersburgului birocratic al curţii.
Chipul Petersburgujui străin, apăsător, se opune în poezie, motivului intim-liric al iubirii, sentimentului fericirii personale: atât de mică şi de pierdută în această masă gigantică de granit a capitalei apare această buclă aurie ...
Aici se află în germene posibilitatea temei « Călăreţului de aramă», în care statul se înalţă atât în puterea sa măreaţă, cât şi în puterea sa cu adevărat brutală, care sugrumă fericirea şi dragostea lui Evghenie. Şi dacă în persoana lui Petru este întruchipat principiul statului, în persoana iui Evghenie este întruchipat principiul fericirii personale, simple, umane, a sute de mii de oameni obişnuiţi, simpli, la fel cu Evghenie. Faţă de ei, statul aristocratic reprezenta un bulgăre monstruos de lut fără suflet, care se năpustea asupra milioanelor de astfel de firicele ca Evghenie.
Indignarea lui Evghenie că, din pricina ţelurilor statului, neînţelese şi străine pentru el, înrobitoare pentru om, s'a năruit fericirea lui, a pierit viaţa făpturii iubite, a fost sdrobită propria sa viaţă — această indignare devine* răs\rătire;: aspectul Nevei furtunoase, al valurilor ei, care se înalţă vijelios şi ameninţător de parcă ar voi să se elibereze din captivitatea de granit, din «suflul robiei»— aspectul elementului deslănţuit, care şterge tot ce întâlneşte în cale,, exprimă tocmai tema indignării, a răsvrătirii. Precum vedem, motivul răs-vrătirii se leagă întotdeauna la Puşkin de aspectul elementului deslănţuit, vijelios, drept în mânia sa ameninţătoare, însă lipsită de un ţel limpede, fiind capabilă numai să distrugă. Puşkin nu cunoaştea şi nu putea să cunoască,, printre mişcările populare, decât răscoalele ţărăneşti, sortite înfrângerii atunci când sunt lipsite de conducerea proletariatului.
In revolta sa împotriva personalităţii covârşitoare exprimate în forţa brutală a statului aristocratic, Evghenie este drept. Insă, după părerea lui Puşkin,, şi Petru este drept în mânia sa ameninţătoare cu care se năpusteşte asupra lui Evghenie, pentru care fericirea personală este mai scumpă şi mai presus de măreţia statului.
Astfel, exprimând genial contradicţia istorică, fără a o cunoaşte în fond, Puşkin a adresat această întrebare nerezolvată de el epocii noastre, care a rezolvat pentru prima oară în istoria umană această contradicţie. Numai în statul socialist, personalitatea ■— personalitatea umană izolată, milioanele de oameni simpli — s'au contopit într'un întreg, în statul, care pentru întâia oară a început să slujească fericirii, iubirii, muncii, întregii vieţi a fiecărui om în parte, a fiecărui truditor cinstit.
#
74
viata românească
In persoana lui Puşkin noi cinstim pe primul raţionalist rus de geniu, pe creatorul limbii literare ruse şi întemeietorul marei literaturi ruse. însemnătatea mondială a poeziei sale este extraordinară. El a înălţat literatura :msă la nivelul celei mai înaintate, celei mai eminente literaturi din lume, atât în privinţa ideilor, cât şi din punct de vedere artistic. Puşkin, a spus Turghenev—«trebuia singur să îndeplinească două munci, caii în celelalte ţări au fost despărţite de un secol întreg şi mai mult, anume: să fixeze limba şi să creeze literatura ». Cernâşevski a caracterizat minunat înfăptuirea sa, spunând că Puşkin a înălţat literatura la rangul unei cauze naţionale.
Epoca noastră vorbeşte în limba creată de Puşkin.
In munca sa de fixare a limbii literare ruse noui, vii, legată de viaţa poporului, Puşkin a enunţat principiul: « Preciziune şi concisiune — iată primele merite ale prozei. Ea cere gândire şi iar gândire —fără acest lucru ■expresiile strălucite nu servesc la nimic!».
Concisiunea şi preciziunea pentru o bogăţie de cuvinte incomparabilă faţă de o altă limbă, pentiu subtilitatea nuanţelor, pentru un belşug şi o profunzime a conţinutului interior, — aceste particularităţi au devenit cu adevărat specificul naţional al limbii ruse, al stilului rus, — specific, •care exprimă trăsăturile caracterului naţional rus. Stilul gândirii ruse este stilul ideii adânci şi pline de conţinut, care simte desgust pentru -cea mai mică nuanţă a ceea ce poate fi numit iresponsabilitatea cuvântului. Continuând tradiţiile şcolii lui Puşkin, Necraşov a cerut să se scrie astfel încât cuvintele să aibă un spaţiu îngust, iar ideile să aibă un spaţiu vast.
Im persoana lui Puşkin raţionalismul rus s'a format dela început în esenţa sa iubitoare de libertate şi totodată în apropierea sa de realitatea vie, în isto-.rismul său înţelept, străin de raţionalismul abstract.
In persoana lui Puşkin, literatura rusă, s'a format dela început ca o literatură iubitoare de libertate, populară, însufleţită de sentimentul unui nobil patriotism străin de orice orgoliu naţional, de orice îngâmfare şovină, pătruns de o simpatie şi de un respect prietenesc pentru toate popoarele, pentru valorile lor culturale, naţionale consfinţite: ea s'a format ca o literatură realistă şi profund umanistă.
Piin romanul său în proză «Evghenii Oneghin », Puşkin a făcut începutul unei întregi mari linii tematice din literatura rusă, a unei întregi galerii de portrete ale aşa numiţilor «oameni de prisos »■—, de prisos pentru Rusia feudal-burgheză, care le-a dat naştere. Prin « Călăreţul de aramă», «Căpi-.tanulde poştă», Puşkin a pus bazele unei mari tradiţii umaniste, a acelei tradiţii de apărare a micului om pe care 1-a preluat ca o ştafetă a umanismului rus, un mare scriitor rus din mâinile celuilalt. Cu « Căpitanul de poştă» ■este direct legată nuvela lui Gogol «Paltonul » şi un ciclu de opere care au ridicat pe o treaptă înaltă însemnătatea literaturii noastre în faţa lumii în-
puşkin al nostru
75
tregi, ca o puternică apărătoare a omului. Prin portretul Tatianei, Puşkin a făcut începutul unei galerii minunate de femei ruse, — galerie în care intră .şi soţiile decembriştilor, create de Necrasov, şi «admirabilele femei slave » ale lui Necrasov, şi soţiile şi fetele din operele lui Turgheniev. Pe Tatiana, cu fidelitatea ei, cu integritatea şi originalitatea firii ei, cu dispreţul şi des-gustul ei pentru mârşăvia «lumii », cu dorinţa ei « de a ajuta pe săraci», cu apropierea ei de viaţa poporului, cu atitudinea ei severă, exigentă faţă de viaţă, faţă de menirea omului, pe Tatiana cu tăria ei de caracter şi cu curajul ei, — într'un cuvânt pe Tatiana lui Puşkin, aşa cum o ştim, ne-o putem închipui foarte bine ca făcând parte din rândul soţiilor decembriştilor, care au plecat în Siberia îngheţată pentru a împărtăşi cu soţii lor o soartă nobilă.
Puşkin a dat puternic imbold satiriei ruse neînduplecate, necruţătoare, ■dăruindu-i lui Gogol — cadou generos ! — subiectele şi temele celor mai bune creaţii ale geniului lui Gogol, iar în « Istoria satului Goriuhino » întâlnindu-se după un deceniu cu muza severă a râsului ucigător de duşmani al lui Şcedrin, Gorki a spus cu înţelepciune: «Pentru noi Puşkin înseamnă începutul tuturor începuturilor ».
De aceea, ziua aniversării sale este atât de plină de bucurie. Veşnic viu, inepuizabil, fantastic de bogat, el ne este scump ca aerul pe care îl respirăm. Poezia sa puternică nu a putut fi apreciată şi înţeleasă în ceea ce are ea mai esenţial, decât de epoca noastră, însufleţită de înţelepciunea celor mai mari, genii ai tuturor timpurilor şi popoarelor: Lenin şi Stalin. Adevărat truditor, întruchipând în sine gigantica dragoste de muncă a poporului nostru, îndeplinind singur o muncă pe care în alte ţări au îndeplinit-o multe personalităţi în decurs de veacuri, — el ar fi vrut să vadă Patria sa sub acel aspect, sub care a văzut-o strămoşul său, descris de el în povestirea neterminată asupra epocei lui Petru:
<< Rusia îi părea lui Ibrahim ca un atelier uriaş, în care nu se mişcă decât maşinile, în care fiecare muncitor se supune unei ordini stabilite, se ocupă de munca sa. El se considera şi pe sine obligat să muncească la propria sa masă de lucru ...)>.
Aspectul înţelept şi vesel, după maniera lui Puşkin, al Rusiei—ţara truditorilor ! Şi nu în zadar 1-a văzut pe Petru ca un simplu dulgher pe schela puternicei Rusii.
Insă nu se poate compara, şi Petru şi epoca sa, cu măreţia fără precedent a timpurilor noastre, cu avântul construcţiei noastre !
Epoca noastră leninistă-stalinistă îl primeşte din tot sufletul pe Puşkin şi se închină cu recunoştinţă în faţa memoriei sale. El a fost scriitorul preferat al lui Lenin. Tovarăşul Stalin a numit, în anii grei ai Războiului
76
viaţa românească
de apărare a Patriei, numele său în rândul numelor sfinte ale marelui popor rus.
Sărbătoarea lui Puşkin este sărbătoarea tuturor popoarelor înfrăţite, puternice, ale Uniunii Sovietice, este sărbătoarea întregii omeniri înaintate, progresiste. Ştim că printre acei care au pregătit măreţia epocei noastre, înflorirea actuală a Patriei noastre multinaţionale, a fost şi el: Puşkin al nostru.
V. ERMILOV
PUŞKIN  ŞI LITERATURA ROMANA
Despre Alexandru Sergheevici Puşkin s'a mai vorbit şi s'a mai scris cu malţi ani în urmă. In biblioteca Academiei R.P.R. se află o sumă de traduceri din Puşkin, primele fiind tipărite în 1837, adică chiar în anul asasinării marelui poet ius. Au apărut şi studii, în care se încearcă prezentarea genialului scriitor, şi mai cu seamă încercări de a verifica măsura în care opera sa a influenţat creaţia scriitorilor români. Dar studiile acestea suferă de o deficienţă aproape generală; influenţele sunt căutate numai în asemănări de formă şi în împrumutări de intrigă, care duc în fond la micşorarea însemnătăţii întregii influenţe exercitate. Vom căuta să împlinim într'o măsură această lipsă izvorîtă din poziţia neştiinţifică a acelora care înţelegeau influenţa operei unui poet posibilă doar prin legături directe sau fructificată pe calea unei simple imitări. Valoarea lui Puşkin pentru literatura română este excepţională. Opera lui, traducerile apărute în « Curierul de ambe sexe », precum şi nenumăratele copii făcute de mână şi răspândite în Principatele Române cu mult înainte, aa deschis orizonturi noui creaţiei poetice autohtone şi au ridicat preocuparea literară la rangul unei adevărate cauze populare, rupând cu literatura de salon boieresc al lui Enăchiţă Văcărescu sau Costa ki Co-naki.
Alexandru Sergheevici Puşkin, marele scriitor rus, poetul-cetăţean, acela care a pus temelia literaturii ruse moderne, a fost produsul luptei poporului rus în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Fiu al poporului său, Puşkin a sintetizat în creaţia sa măiastră năzuinţele forţelor progresiste ale vremii sale şi a sunat peste veacuri goarna răscoalei împotriva tiraniei, împotriva asupririi, împotriva obscurantismului şi a reacţiunii. In ciuda despotismului ţarist, în ciuda teroarei lui Arakceev, în ciuda valului de întuneric şi de sânge în care Alexandru I şi Nicolae I au vrut să cufunde poporul rus şi năzuinţele sale liberatoare, Puşkin —chiar atunci când «amicii, fraţii şi tovarăşii» săi, decembriştii, erau surghiuniţi în ocnele Siberiei —ridica curagios glasul său, expresie a conştiinţei naţionale trezite şi mobilizate activ încă din vremea războiului pentru apărarea Patriei din 1812. In condiţiile teroarei sălbatece
78
viaţa românească
literatura rusă, în fruntea căreia el se afla, a devenit purtătoarea ideilor progresiste, tribuna de luptă împotriva reacţiunii, pentru eliberarea poporului. Astfel, începând cu Puşkin, literatura rusă statorniceşte .o legătură, indestructibilă cu poporul şi năzuinţele lui, aducând în istoria literaturii universale un uriaş patrimoniu tematic nou, cât şi mijloace noui de exprimare literară, corespunzătoare unui conţinut izvorît din realitate. Alexandru Sei'gheevici Puşkin este întemeetorul realismului în literatura rusă şi unul din întemeetorii de frunte ai realismului în literatura universală.
Ar fi foarte greu să înţelegem influenţa marelui poet asupra scriitorilor din Moldova şi Muntenia, ca şi mai târziu asupra celor din România, fără o fugară trecere în revistă a trăsăturilor fundamentale ale creaţiei lui, grefată pe anumite condiţii istorico-sociale. Şi, deasemenea, ar fi cu neputinţă să înţelegem de ce Puşkin a avut o influenţă atât de puternică asupra scriitorilor români, dacă n'am analiza împrejurările istorice şi sociale în desvoltarea. Principatelor Române, în prima jumătate a veacului al XIX-lea.
Viaţa lui Puşkin coincide cu patru momente însemnate din istoria Rusiei.. Copilăria poetului se întinde în cursul anilor când problema ţărănimii iobage este mereu frământată, ca urmare a puternicelor răscoale ţărăneşti, culminate cu renumita răscoală a lui Pugaciov. Paralel cu aceasta se desfăşoară războiul împotriva lui Napoleon, care cotropise Rusia şi arsese Moscova. Puşkin are 13 ani şi odată cu întregul tineret, cu întregul popor tăieşte întreaga campanie, participă sufleteşte la lupta ostaşilor pe front şi a partizanilor în spatele frontului. Uriaşa ridicare naţională întru apărarea Patriei a sguduit conştiinţele, a trezit mândria naţională. Marele războiu va avea urmări profunde în desvoltarea Rusiei, după cum va pune amprenta sa şi asupra creaţiei poetului. Tinereţea şi maturitatea lui Puşkin este strâns legată de organizarea mişcării conspirative revoluţionare împotriva ţarismului. Lupta decembriştilor îşi are în Puşkin pe cel mai bun şi mai fidel reprezentant care, ca nimeni altul, a ştiut să înfăţişeze idealurile luptătorilor progresişti ai vremii sale.. Innăbuşirea în sânge a răscoalei armate din 14 Decemvrie 1825, exilarea celor mai buni prieteni, spânzurarea altora, continuarea luptei împotriva ţarismului a fost o altă trăsătură caracteristică a vremii. Şi, în sfârşit, Rusia a trăit răscoalele ţărăneşti din 1830—1831, care au avut drept efect punerea din nou a problemei iobăgiei la ordinea zilei, dovedind ascuţirea luptei împotriva feudalismului.
De altfel, răscoalele acestea veneau după cele peste 500 mişcări ţărăneşti, care se întind numai pe scurta perioadă dintre 1813 şi 1825. Li se adaogă frământările şi răscoalele muncitorilor din uzinele din Urali, ca şi răscoala din 1820 din regimentul Semionovsk la Petersburg. Toate acestea formează cadrul care a determinat evoluţia cetăţenească şi poetică a lui Puşkin. Trebue să le adăugăm şi atmosfera din Europa —urmare a revoluţiei burgheze din Franţa care, deşi a înfăptuit prăbuşirea feudalismului, n'a dus decât la înlocuirea unei forme de exploatare cu alta,,.
puşkin şi literatura română
79'
provocând profunda deziluzie a oamenilor cinstiţi, care văzuseră în lozincile şi* obiectivele iacobinilor perspectiva adevăratei şi deplinei libertăţi. Ecourile Revoluţiei au fost însă mari şi lupta împotriva asupririi naţionale cuprindea un cerc din ce în ce mai larg al popoarelor. Din acest punct de vedere, rolul jucat de Rusia în Europa sud-estică a fost covârşitor şi prezenţa armatelor ruse pe aceste meleaguri a contribuit, nu numai la înteţirea mişcării de eliberare naţională, la răspândirea ideilor şi literaturii progresiste ruse, dar pe calea aceasta veneau şi ecourile luptei de eliberare a popoarelor din Occident. Exilarea lui Puşkin la Chişinău i-a facilitat legăturile cu mişcările de eliberare naţională din Balcani şi acest lucru a îngăduit atât îmbogăţirea temelor sale poetice cât şi înrâurirea dinamică a operelor lui asupra literaturii, şi în genere a opiniei publice, din Muntenia, Moldova, Bulgaria, Grecia, Serbia. Mai mult, genialul poet înţelesese necesitatea unirii popoarelor asuprite de turci, într'o luptă comună, împotriva asupritorilor. Teatrul lui Puşkin salută cu entuziasm acţiunea comună a lui Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti.
Puşkin este prototipul scriitorului angajat. Fiecare poemă, fiecare nuvelă exprimă idei şi este legată de un aspect al vieţii poporului. Poesia lui Puşkin este plină de tinereţe, de dragoste de viaţă, de încredere în viitor. El estepoet-cetăţean, adică el socoteşte că poesia lui are un adânc rol social, că trebue să slujească o cauză mare. Puşkin ştia că exprimă năzuinţele poporului, ale acelu » popor care a luptat şi a învins armatele napoleoniene de nebiruit până atunci.. De aci vine şi marele său patriotism, hiândria naţională şi adânca ură faţă de cotropitori. Puşkin este tribun şi în poemele lui el vorbeşte în numele mulţimii. Iată de ce, în cele mai grele împrejurări ale vieţii, exilat în Sud, surghiunit la Mihailovskoe sau batjocorit la curtea lui Niculae I, el nu a plecat capul niciodată şi totdeauna a privit curagios în ochi şi a spus cinstit, adevărul. Opera lui Puşkin este pătrunsă de dragoste de viaţă, pe care nu o-concepe fără libertate. Poemele lui chiamă la luptă împotriva tuturor «napoleonilor », îndemnând de-a-dreptul la revoltă. El este primul scriitor care a înţeles rolul poporului ca forţă activă care determină desvoltarea istoriei. Iată de ce, atunci când descrie clipele de cotitură din desvoltarea Rusiei, Puşkin aduce poporul ca forţă decisivă şi arată întreaga sa splendoare în luptă. Prin scrierile sale, prin poemele sale, prin scrisorile sale, Puşkin se arată profund internaţionalist, prieten al tuturor popoarelor mari şi mici; dar în aceiaşi: vreme el combate ascuţit pe cosmopoliţi, pe franţuziţi, pe toţi aceea care-preamăresc «occidentul » şi nesocotesc calităţile poporului şi literaturii proprii. Mulţi ani după moartea poetului, se spunea într'un manifest ilegal răspândit în ciuda Ohranei ţariste: «Din cele o sută de mii de versuri scrise de Puşkin nu există unul care ar putea jigni un popor ». Dimpotrivă, Puşkin$ care lupta pentru eliberarea poporului său, îmbrăţişa cu căldură cauza tuturor popoarelor, era alături de lupta poporului grec, după cum se alătura indienilor asupriţi de englezi şi negrilor maltrataţi de americani. Creaţia lui Puşkin,
8o
viaţa româneasca
este animată de marile idei patriotice, de libertate, de dragoste faţă de popor, de internaţionalism. Gândirea lui Puşkin este totdeauna îndreptată înainte, spre viitor. Şi dacă el n'a cunoscut concret drumurile spre fericirea poporului, în întunericul reacţiunii ţariste el întrezărea totuşi contururile limpezi ale Rusiei de mâine, eliberate. Datorită acestui lucru opera sa profund realistă, cu ascuţişul îndreptat împotriva absolutismului şi reacţiunii, este adânc optimistă. Tocmai aceste trăsături ale conţinutului ideologic al operei puş-kiniene ne fac să înţelegem de ce el s'a adresat tezaurului creaţiei populare, de ce în basmele şi povestirile culese de pe toate meleagurile Rusiei el a găsit teme izvor, de inspiraţie. Aşa înţelegem străduinţa lui de a crea informe accesibile maselor largi şi putem afirma că Puşkin e şi azi neîntrecut în strălucita capacitate de a îmbina poeticul şi claritatea desăvârşită.
Câţiva ani din tinereţea sa, Puşkin îi petrece în exil, la Chişinău. Aici el creează o serie de poeme care urmează epigramelor sale îndreptate împotriva ţarului şi acoliţilor săi, poemele « Odă libertăţii», « Lui Ceaadaev » şi « Satul ». El cunoaşte pe Costaki Negruzzi, pe Costaki Stamati şi, se pare, pe Alexandru Donici. Vine în contact cu o serie de tineri legaţi de mişcarea eteristă şi cunoaşte îndeaproape răscoala lui Tudor Vladimirescu. Câteva poeme scrise în această perioadă chiamă de-a-dreptul la răscoală, cum ar fi « Pumnalul». Aici generează poemul « Ţiganii », puternicul imn al omului liber. Aici scrie şi nuvela «Kirjali»—preamărind pe haiducul moldovean. Aici scrie «Şalul negru » —poem înfierând trădarea. Poemele lui Puşkin sunt traduse atât dincoace cât ş; dincolo de Prut, multiplicate în nenumărate exemplare şi răspândite în cercurile intelectualilor şi militarilor din Principate. Chemarea lui răsună în Moldova şi Muntenia şi găseşte un teren deosebit de prielnic. Sunt cunoscute versurile din «Oda libertăţii»:
« Părtiniţi ai soartei fericite, Tirani ai lumii! Tremuraţi! Iar voi, robi ÎJicătuşaţi Prindeţi curaj, vă ridicaţi!))
Cu o lună înainte de răscoala decembriştilor, Râleev, care avea să fie spânzurat, îi scria lui Puşkin:
«Spre tine se îndreaptă ochii Rusiei; eşti iubit, oamenii au încredere în tine, ei caută să te imite. Fii poet şi cetăţean ».
Poetul decembrist Râleev n'a văzut însă că spre Puşkin se îndreptau nu numai ochii Rusiei. Pe el îl privea toată lumea dornică de libertate, cuvântul lui pătrundea departe peste hotare şi găsea ecou oriunde poporul împilat şi asuprit se ridica împotriva tiraniei. Şi cea mai bună dovadă o avem în Principatele noastre, în acea primă jumătate a veacului trecut culminând cu revoluţia din 1848. .
In adevăr, cuvântul lui Puşkin cădea aici pe un câmp fertil. Dela jumătatea secolului'al XVIII-lea, în Moldova şi Muntenia apar în agri-
puşkin Ş! literatura romană
81
cultură relaţii noui de muncă, ca urmare a desvoltării schimbului de mărfuri înglobând treptat economia în ansamblul vieţu internaţionale. Situaţia ţărănimii devine din ce în ce mai grea căci boierul stoarce ultima vlsgă, banul devenind forma ideală a bogăţiei. Moşierul nu mai e simplu consumator al produselor ţărăneşti dar şi vânzător. îndatoririle ţăranilor cresc. Zilele de clacă se înmulţesc, ajung până la 4c pe an. Se accentuează deposedarea de pământ a ţăranilor încă liberi. Birurile cresc. înrăutăţirea stării ţărănimii se încadrează în procesul de acumulare capitalistă care are loc în Principate. Apar ţesătorii, fabrici de porţelanuri, de lumânări şi paste făinoase. Cei angajaţi sunt exploatat^ teribil, iar dreptul să ai o manufactură se capătă numai prin hrisov domnesc. Iată de ce marii proprietari de pământuri, însăşi domnii, sunt în aceiaşi vreme şi proprietarii fabricilor.  Comerţul e în mâna Imperiului Otoman, apoi însă se desvoltă şi capătă amploare, mai ales după pacea dela Adrianopol. Se desvoltă şi comerţul intern, mai greu însă din pricina situaţiei mizere a ţărănimii. Nemulţumirile sunt mari şi cresc continuu. In fierbere sunt masele de ţărani iobagi, se ridică deasemeni şi ţăranii liberi. La oraşe se ridică pătura burgheză care începe lupta pentru putere şi antrenează în ea pe meseriaşi şi pe calfele lor. Jugul otoman nu mai poate fi suportat şi atât în Principatele Române ca şi în întregul sud-est al Europei se ridică Românii, Grecii, Bulgarii, Albanezii şi Sârbii împotriva despotismului turcesc. Se trezeşte conştiinţa naţională a popoarelor, burghezia desfăşoară lupta pentru realizarea pieţii interne, pentru formarea statului naţional. Economia de schimb din Principate vlăgueşte ţărănimea. Sub conducerea lui Tudor Vladimirescu se deslănţuie răscoala din 1821 care are un profund caracter social, lupta fiind îndreptată împotriva protipendadei boiereşti, dar şi un caracter de eliberare naţională, împotriva asupritorilor turci. Cu toate că răscoala este înnăbuşită şi eşuează datorită lipsei de ideologie clară a claselor participante, burghezia fiind în formaţie, ea are totuşi un puternic răsunet şi loveşte serios în orânduirea feudală. Bălcescu spunea că «Revoluţia din 1848 era desvoltarea progresivă a Revoluţiei din 1821 ».
Un an mai târziu se încearcă redactarea unei Constituţii progresiste. Acist lucru se face ilegal, cu participarea reprezentanţilor bioernaşilor şi a burgheziei orăşeneşti. O însemnătate deosebită pentru desvoltarea Principatelor Române are războiul împotriva imperiului otoman, trecerea armatelor ruseşti şi încheierea păcii dela Adrianopole. Apare autonomia administrativă a Munteniei şi Moldovei, libertatea comerţului, recunoaşterea legiuirilor. Situaţia ţărănimii nu se îmbunătăţeşte, se desvoltă meseriile şi manufactura, apar întreprinderi destul de mari, mâna de lucru este căutată din ce în ce mai mult, se desvoltă căile de comunicaţie, creşte comerţul. Dar odată cu aceasta creşte şi numărul boierilor care dela 853 în 1828 se ridică la 3.750 în 1848. La un pol e o îmbogăţire continuă, la celălalt sărăcirea maselor. Boierii fac împrumuturi, trimit banii peste hotare, storc din ce în ce mai mult masele populare. Ţărănimea se frământă. La oraşe, odată cu
6
82
viaţa românească
creşterea importanţei negustorilor şi meseriaşilor, odată cu înmulţirea muncitorilor manuali şi cu intensificarea vieţii economice se precizează şi capătă aspecte închegate conştiinţa de clasă. Ia fiinţă armata regulată, naţională, şi nu este întâmplător faptul că majoritatea tinerilor progresişti, fie că se înrolează, fie că provine din armată. In această atmosferă se frământă ideile libertăţii şi independenţii, în aceste împrejurări se pregăteşte revoluţia din 1848.
#
Influenţa lui Puşkin asupra literaturii române începe dela contactul direct cu o serie de poeţi, mai cu seamă Costaki Stamati —scriitor basarabean ale cărui traduceri din Puşkin se tipăresc în revistele dinPrincipate—, Constantin Negruzzi şi Alexandru Donici.Este vorba de o serie de traduceri în limba română care văd lumina tiparului începând din anul morţii poetului. Influenţa lui Puşkin se vădeşte şi în preluarea unor teme şi în prelucrarea lor. Le vom analiza şi pe acestea, pentru ca să arătăm în ce fel Puşkin a influenţat întreaga literatuiăa vremii, direct, şi cum aservit, indirect, drept călăază poeţilor moldoveni şi munteni din perioada anilor 1830—1850. Şi vom avea de urmărit felul în care creaţia lui Puşkin a ghidat pe poeţii români spre temele sociale, patriotice, populare, îndemnându-i să transforme creaţia literară într'o operă cetăţenească. Vom avea de observat cum realismul puşkinian a îndemnat pe scriitorii noştri să privească mai adânc în realitatea înconjurătoare şi să caute în ea, nu numai sursa de inspiraţie dar şi un răspuns chinuitoarelor probleme puse de viaţă. Şi, iarăşi, Puşkin, mai mult ca oricare alt scriitor, a arătat poeţilor noştri cum trebue să lupţi pentru poporul tău, să descoper momentele eroice din trecutul lui, în care să găseşti siguranţa viitorului său. Puşkin i-a învăţat cum trebue să urască asuprirea şi pe asupritori. Şi, totodată, cum trebue să iubeşti libertatea şi să lupţi pentru ea. Patriotismul înflăcărat al Iui Puşkin i-a ghidat şi în drumul lor de înfierare a stăpânitorilor, de prezentare critică, realistă, a vieţii.
Costaki Stamati este autorul unui şir de traduceri din Puşkin. Prima lucrare este « Prizonierul din Caucaz » pe care Stamati o tipăreşte sub titlul «Prizonierul la Cerchezi ». Rând pe rând apar, în «Albina românească », « Dacia literară » şi alte publicaţii, lucrările lui Stamati. Remarcăm, astfel, «Romanul din Vrancea » în care se resimte puternica influenţă a poemului lui Puşkin—«Ţiganii»—cu accentele dragostei de libertate. In «Imnul lăutei româneşli», Stamati ia atitudine în ceeace priveşte poziţia scriitorului şi arată că sarcina lui este a cânta ridicarea poporului său. Menţionăm ultimele patru versuri:
« Aşi fi fericit eu însă, dacă al tău antic sunet Ar face-acum să tresară inima celui ce ascultă l O lăută a Moldovei, ce să deştepţi ai putere A României simţire — ajută geniei mele ! ».
puşkin şi literatura română
83
In aceste rânduri, parcă regăsim cuvintele tânărului Puşkin din poemul « Către amicul poet». Aceleaşi observaţii le avem şi faţă de « Găfiţa blestemată de părinţi » care are corespondenţe cu poemul « Şeful de staţie » al lui Puşkin. Stamati este actorul poemului «Străjerul taberei », în care caută subiect din trecutul poporului şi, asemenea lui Puşkin, introduce cântecul popular cules în textul poemului propriu zis. In poemul « Napoleon » este iarăşi atitudinea faţă de acest cuceritor, văzută însă de pe poziţia popoarelor, din poziţia puşkiniană. Interesant este poemul « Ciubăr Vodă », în care tema este foarte asemănătoare poemului «Ruslan şi Ludmila ». Dar departe de a căuta asemănările, aşa cum le face P. V. Haneş în alăturarea epizoadelor şi confruntarea textelor, vom menţiona ideea generală a luptei între bine şi rău asemănătoare, ca şi finalul. De aceea, este neîndoielnic că « Ciubăr Vodă» suferă o puternică influenţă a marelui poet rus prin tematică şi prin faptul că autorul basarabeanu se îndreaptă spre tezaurul basmelor populare pe care le aflase din copilărie povestite de un bătrân chelar, întocmai cum Puşkin crescuse ascultând basmele doicei sale, Arina Rodionovna. Menţionăm de asemenea elementul luptei împotriva cotropitorilor. P.V. Haneş înţelegea drept imitare faptul că Stamati introduce în poem lupta împotriva tătarilor, care atacă Principatul întocmai cum Puşkin dă Kievul atacat de Pecenegi. Esenţialul, însă, nu e în aspectul formal al asemănării, ci în conţinutul luptei poporului împotriva cotropitorilor. De remarcat este de asemenea poemul lui Stamati—«Dragoş»—al cărui subiect este plasat în epoca întemeierii Principatelor. Criticii formalişti vedeau în aceasta o simplă preluare a acţiunii pe care Puşkin o plasează în epoca întemeierii Rusiei (Ruslan şi Ludmila). Şi acest luciu este profund greşit, pentrucă peripeţiile mirelui şi miresei eu un adânc tâlc, fiind vorba de lupta împotriva turcilor care împiedicau desvoltarea Principatelor Române; plasarea acţiunii în perioada întemeierii Principatelor constitue tocmai o acuzare împotriva asupritorilor otomani şi un îndemn pentru eliberare.
In 1837 a apăiut la tipografia lui Eliad renumitul poem «Ţiganii», în traducerea lui Alexandru Donici. Această traducere s'a făcut cu câţiva ani în urmă şi a circulat mai cu seamă în Moldova. Ea cuprindea între altele şi traducerea poesiei «Pasărea Domnului », care devenise cunoscută copiilor din Principatele Române şi a intrat în antologii, fără a se fi spus că este a lui Puşkin. Este o traducere frumoasă, în care traducătorul a pus mult suflet. Interesant este acel cântec ţigănesc, « Arde-mă, frige-mă », care face parte integrantă din poemul lui Puşkin şi a fost introdus în versiunea românească aşa cum se cânta de către lăutari, aşa cum a fost auzit de poetul rus. Redăm aci textul lui Donici:
« Arde-mă, frige-mă In foc vânăt pune-mă. De m'ei frige pe cărbune,
84
viaţa românească
Ibovnicii nu-ţi voi spune, Că el este tinerel, Drăgălaş şi frumuşel; Iar pe tine, bărbat râu, Eu de-acum nu te mai vreu, Şi tu măcar pân' la moarte De m'ai bate, de m'ai arde Şi bucăţi de m'ai tăia, Tot voi face cum voi vrea ».
Traducerea a avut un răsunet puternic şi a fost citită în toată Moldova şi apoi în Muntenia. Ideea libertăţii, a dragostei care merge până la sacrificiul suprem, care nu vrea să ţină seamă de norme învechite influenţează pe scriitorii români, şi îi îndeamnă să privească curagios realitatea. Acest lucru îl vom vedea, de altfel, trecând la analiza tematicei pcesiei premergătoare Revoluţiei din 1848.
Tot în 1837, « Curierul de ambe sexe »publică traducerea « Şalului negru » şi a nuvelei «Kirjali ». Ele se datorau scriitorului moldovean Constantin Negruzzi. «Şalul negru » s'a răspândit repede, a fost pus pe muzică şi cântat de lăutari, a devenit în curând cântecul popular preferat. Sub titlul « Gelozie » Negruzzi prelucrează elegia lui Puşkin «Iartă-mi visurile geloase », iar în 1839, sub titlul «La Măria», un poem fără titlu,pe care Puşkin îl dedicase lui Calipso Polihroni. S'au mai făcut traduceri din Puşkin şi de către alţi poeţi, mai târziu, în perioada dinaintea primului războiu mondial, între cele două războaie, şi mai cu seamă după 23 August 1944. Dar ceea ce interesează în primul rând este felul în care opera lui Puşkin a influenţat tematica poeţilor români şi în această privinţă ne vom permite să insistăm asupra faptului că această influenţă se întinde şi după Revoluţia din 1848, în măsura în care scriitorii români vin în contact cu opera lui Puşkin. Este semnificativ faptul că Eminescu, internat la sanatoriul «Doctor Iachimovici» din Odessa,în 1885, a început să înveţe limba rusă, după ce venise în contact cu o traducere franceză a poemelor marelui scriitor rus. Iată rândurile poetului:
«De trei zile frunzăresc poeziile lui Puşkin » scrie Eminescu profesorului Novlea.nu din Iaşi —«fără nicio sforţare şi cu o plăcere care mă face să uit de plictiseala ucigătoare de aci. Acum, să-ţi spun drept nu mă mai simt aşa de singur, mi-am găsit an tovarăş, un mare tovarăş, care, deşi îmi grăieşte într'o limbă pe care nu o pot gusta încă, dar bănuiesc minunata lui crea-ţiune poetică ».
Şi ipoi:
« Nu ştii ce să admiri în lirica lui Puşkin, spontană şi plină de frăgezime şi. de inspiraţie. Te cuprinde un fior de mulţumire şi deodată nervii se
puşkin Şl literatura română
85
liniştesc. Sunt copleşit de versurile lui, izvor de apă vie, de nobilă visare, sau, cum spune dânsul: «sânge sălbatec de negru în vinele unui mare visător ».
Eminescu citeşte în original poemele lui Puşkin, traducând apoi un fragment din Oda « Către Ovidiu ». Cert este că aceasta nu se putea să nu aibă influenţă asupra activităţii lui creatoare. Şi dacă conformaţia lui Eminescu si împrejurările istorico-sociale au determinat o evoluţie specifică a poetului, în unele poeme regăsim totuşi înrudiri cu poetul îus, îndeosebi în locurile unde se cântă trecutul poporului şi se arată dregostea pentru folklor.
Este interesant că şi Vasile Conta — cunoscut ca filosof, dar care scria si poesii a întâlnit, pe acest drum, creaţia lui Puşkin. Citind «Prcfetul» el a exclamat: «Câtă poesie şi ce sublimă cugetare adumbresc, aceste rânduri»! Aceasta îl face să traducă poemul integral şi la versurile de încheiere:
«Eram să-mi dau duhul,
Când auzii o voce divină:
Scoală-te, profetule, priveşte,
Ascultă şi inspiră-te de voinţa mea,
Străbate pământul
Şi cu vorba ta înflăcărează inimile
însetate ca şi tine de adevăr şi dreptate».
să facă următoarea reflecţie: «Sub inspiraţia Iui Puşkin m'am dus cu mintea în vremurile trecute, unde profeţii cei mari erau omorîţi cu pietre. Azi vremurile s'au schimbat. Invidia contemporană r,u omoară, dar ofileşte, des-gustă şi face dintr'o viaţă ideală un calvar ». Conta a sesizat turnai partea critică dar n'a surpirns chemarea clocotitoare către cărturar pentru a-şi îndeplini datoria de cetăţean şi, cu adevărat, de profet.
înainte de a trece la alţi scriitori, trebue să arătăm influenţa lui Puşkin asupra creaţiei lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. Opera acestui scriitor urmează aii reconsiderată în ansamblul ei. Mai jos ne ocupăm doar de câteva momente, care vădesc puternica înrâurire puşkiniană asupra operei lui. In primul rând, este vorba de atenţia pe care, sub influenţa lui Puşkin, Haşdeu o acordă clipelor eroice din trecut. In vremurile când poporul român lupta pentru libertate şi independenţă, Haşdeu a găsit în creaţia lui Puşkin un îndreptar pentru felul în care poetul trebue să servească cauza patriei sale. Eroul preferat al lui Haşdeu este Ştefan cel Mare, întocmai cum Petiu cel Mare era eroul principal al lui Puşkin. II vom găsi atât în Balada «Ştefan cel Mare şi Hatmanul Arbore » ca şi în romanul « Ursita ». Pe de altă parte, figura lui Ştefan apare în plin în poemul «Domniţa Voichiţa ». Unii critici au încercat să urmărească în poemul Iui Haşdeu momente şi imitări după «Poltava » şi « Fântâna din Bakcisarai». Fără îndoială aceste elemente există, după cum există şi influenţe în formă, metrică, etc. Dar cel mai important este faptul că Puşkin îi des-
86
viaţa românească
chide lui Haşdeu orizontul abordării trecutului, ca mijloc pentiu găsirea răspunsului la problemele puse de actualitate. Iată de ce Haşdeu utilizează coloritul istoric, nu ca simplu dichis pentiu scoaterea în relief a peripeţiilor intrigii de dragoste, ci îl transformă într'un element necesar pentru îndrumarea oamenilor în viaţă. De aceea găsim versuri ca acestea:
« Un astfel de sfârşit... e mai bun ca viaţa
Fără de ţel, fără de deşertăciunile lumeşti,
In cercul pizmaşilor vicleni,
In mijlocul prietenilor trădători,
Printre rivalii de nimic,
Printre nesimţitori far' de recunoştinţă
Şi oameni neîncrezători! ... ».
In ele parcă răsună filipica lui Evghenie Oneghin împotriva moravurilor dominante în vremea lui, şi totodată o chemare pentru transformarea lor.
Haşdeu îl iubeşte pe Ştefan şi tocmai de aceea ni-1 înfăţişează cu putere, luptător împotriva duşmanilor, în culori mult asemănătoare cu acelea utilizate de Puşkin în descrierea lui Petru cel Mare («Poltava »). Nu este vorba însă de imitări, ci de căutarea mijloacelor celor mai expresive pentru determinarea poetică a valorii eroului.
Semnalăm de asemeni poemul «Domniţa Roxana », care aduce problemele complicate ce se pun în faţa eroinei când are de ales între dragostea de patrie şi dragostea pentru iubitul ei. Cuvintele Roxanei:
«Pentru un vis de dragoste, o nălucire trecătoare, o umbră de fericire, eu să aduc pieirea ţârii mele? Blestemele fraţilor mei să cadă pe mine? Viitorul meu să fie trăit pe mormintele românilor? O, nu! Niciodată! »,
parcă aduc aminte de frământările eroilor lui Puşkin, iar monologul lui Vasile Lupu, prin dramatismul său şi prin temă reaminteşte sbuciumul lui « Boris Godunov ».
Literatura lui Haşdeu caută a fi realistă şi felul în care priveşte lumea înconjurătoare este în bună măsură critic. Astfel, în «Domniţa Voichiţa», atunci când descrie oamenii şi luptele de pe vremea lui Ştefan cel Mare, autorul îşi arată nemulţumirea faţă de stările de pe vremea lui, întocmai cum atacă în nuvela «Duduca mămuca » moravurile societăţii ieşene. Şi este aproape curios că pentru acest lucru, pentru îndrăzneala de a fi spus adevărul, Haşdeu este acuzat de imoralitate la fel ca Puşkin pentru poemul « Contele Nulin ».
Faţă de rolul poetului, Haşdeu ia atitudine precisă în poemul «Adevăratul poet » arătându-i menirea de bard al poporului, aşa cum este înfăţişată în poemele « Proorocul », « Poetul », « Poetul şi poporul », « Ecoul » şi « Mo-
puşkin şi Literatura romană
87
numentul », ale lui Puşkin. De altfel, Haşdeu, consecvent acestei poziţii, ia atitudine ascuţită împotriva boierilor şi îi flagelează în «Oda la boiari ». Poemul începe cu următoarele versuri:
« Ca lacoma omidă, ce-şi căuta o pradă
Pe fragede mlădiţe ; Ca neagra lipitoare pe, sânul de zăpadă
Al dulcei copilite; Boierule ! cinci veacuri, cinci veacuri şi mai bine,
Setos de duşmănie, Sugeai tu 'n frunză sucul şi sângele din vine
In blânda Românie !... ».
Şi după ce îndreaptă atenţia masei împotriva boierimii care n'a dispărut, poetul continuă:
« O nu! E viu boierul! Nu-i mumie, nu-s moaşce!
Priviţi-i crunta ghiarăl Şi pentru ca de 'ndată să-l poată recunoasce
Nefericita ţară, El trage după sine, ca 'n dzile de 'nainte,
Invasia străină, Chemând păgâni şi..., să danţe pe morminte
In patria română! ».
ca să încheie cu adevărata chemare:
« La luptă dar ! La luptă ! Să ne vedem d'aproape !...
Locustele 'ngropate, De n-aţi strivit chiar oul, din fundul negrei groape
învie mai turbate! , N'om mai greşi d'acuma ! Trecutul sâ ne 'nveţe !
La vânătoare, frate ! ».
Găsim aci accente puşkiniene şi nu întâmplător poemul evocă libertatea pentru care cheamă poporul să lupte aşa cum face poetul rus în « Oda libertăţii ».
Din opera lui Haşdeu trebue să reţinem şi poemul dramatic «Răsvan şi Vidra », în care dragostea de oameni, dorul de libertate şi lupta împotriva întocmirii nedrepte reaminteşte pe Puşkin. Şi dacă unii critici au găsit oare-cari asemănări formale cu « Boris Godunov », — ceea ce este mai important socotim că se găseşte în sbuciumul eroilor animaţi de năzuinţi liberatoare.
întrucât am vorbit mai sus despre poemul dramatic al lui Haşdeu, atragem atenţia asupra piesei istorice «Petru Rareş >>, de Gheorghe Asachi. Autorul
88
viaţa româneasca
cunoaştea limba rusă, a tradus din ruseşte şi a publicat în paginile «Albinei româneşti» multe traduceri din literatura rusă. Intre altele, a scris o-broşură « Mazzepa în Moldova » unde vorbeşte cu căldură despre Petiu cel Mare. Piesa lui Asachi aduce pe scenă clipe grele din trecutul Moldovei,, momente când turcii ameninţau cu invadarea ţării. Autorul înfăţişează pe Petru Rareş ca pe un patriot dornic de a-şi apăra ţara în primejdie şi felul în care descrie vremurile şi eroii aduce aminte de «Poltava », cu toate că nici vorbă nu poate fi de apropieri formale, stilistice, etc. Autorul introduce poporul în acţiunea piesei şi îl arată ca element determinant în desfăşurarea lucrurilor. Este prima oară când în literatura română pătrunde masa şi fără îndoială aceasta se petrece sub influenţa lui Puşkin. Ca ilustrare dăm un fragment:
Petru Rareş:
(Aflând de moartea lui Ştefâniţă spune:) Ţara să se încredinţeze la cel mai vrednic patriot. Dacă sângele lui Dragoş a încetat să curgă în vinele unui moşnean, sufletul său ce este nemuritor, negreşit trăieşte într'un bărbat român, să-l căutăm, să-l aflăm şi patria nu va pieri.
şi mai departe:
Eu nu-s înscris nicăierea între oamenii de oaste dar: inima mea este întipărită datoria cea sfântă către maica patrie.
(Acesta este răspunsul pe care-1 dă Petru Rareş apelului făcut de trimisul domnesc când ţara era în primejdie ca oştenii să ia arma în mâini). Ales domn, el rămâne pe aceiaşi poziţie patriotică:
Petru: (ales proaspăt domn, spune):
Al cui fiu eram până azi n'am ştiut, dar că sunt moldovan simt din ziua când am înţeles că ţara este împlântată în grele nenorociri. In acel sentiment şi în acest mister recunosc voinţa lui dumnezeu care îmi impune sarcina grea de a întări şi apăra drepturile încălcate ale Patriei. Puterea ei stă în unirea tuturor sub o singură flamură în sfaturile cele înţelepte ale bătrânilor, în vitejia tinerilor. De-mi juraţi aceasta, mă supun votului, (iar dacă nu) rânduiţi-mi un loc în oaste ca să combat pentru apărarea şi gloria Moldovei!
Marele poet rus a avut o înrâurire deosebită asupra creaţiei scriitorilor din Moldova şi Muntenia în preajma revoluţiei din 1848. In condiţiile ridicării populare din mijlocul secolului trecut, atunci când lupta împotriva feudalismului se împletea cu lupta pentru independenţa naţională, scriitorii români au găsit drumul pentru a exprima starea de spirit a maselor. Dacă frământările sociale au constituit cadrul desvoltării literaturii noastre din acea vreme, este semnificativ faptul că nu literatura occidentală de sub influenţa lui Lamartine, ci poesia rusă, călăuzită de Puşkin, i-a fost îndreptar.. Şi este cu totul nejust drumul unor critici care căutau neapărat înrudiri cu
puşkin ŞI literatura romana
89.
poesia occidentală, tocmai atunci când literatura noastră se ridica, optimistă, cu încredere în viitor, chemând la lupta deschisă împotriva tiraniei, împotriva asupririi otomane, împotriva aşezărilor medievale care strangulau desvoltarea Principatelor. In creaţia lui Vasile Cârloya şi Ion Cătina, Grigore Alexandrescu şi Dumitru Bolintineanu, Constantin Negruzzi şi Costache Faca, Cezar Boliac şi Constantin Aricescu, ca şi în prima perioadă a activităţii lui Vasile Alecsandri vom regăsi dragoste adâncă de popor, năzuinţă pentru libertate, mândrie naţională şi încredere în viitorul poporului, ură sfântă faţjf de asupritori şi înfrăţire cu cei asupriţi. Creaţia lor este plină de optimisih, cu toate că trăiesc vremurile grele de după înnăbuşirea răscoalei lui Tudor Vladimirescu şi cunosc mârşava trădare din anii Revoluţiei din 1848. Le sunt comune aceste trăsături, care au fost deschise în literatură de geniul lui Alexandru Sergheevici Puşkin, a cărui operă ei o cunoscuseră în traducere românească, în traducere franceză şi chiar în original, pentrucă unii ştiau limba rusă. Elementele satirice se îmbină în creaţia lor cu descrierea realistă a vieţii, şi credem că excesul de căutare a elementelor romantice, caracteristic cercetărilor de altădată ale istoriei literaturii noastre s'a făcut voit în dauna constatării analizei realismului creaţiei lor.
Lupta pentru libertate răsună în Marşul libertăţii al lui loan Cătina. Versurile lui înaripate, pline de dragoste pentru patrie cheamă răscolitor:
«Destul fiarele ne strânge Şi robia 'n vatră plânge, Inima ni se 'mpietreşte, Firea ni se amărăşte: Morţi mai bine ar fi să fim.
Insă Patria ne cere
Cu un ţipăt de durere:
Decât viaţă 'ndelungată,
In robie ruşinată,
Cu arma 'n mână să murim! ».
ca să închee, patetic:
«Toba 'n piaţă să răsune; Tot românul să s'adune. Ori pe viaţă, ori pe moarte! Dulce-i pentru libertate Un mormânt a câştiga ».
Parcă ar fi cuvintele lui Puşkin, parcă tânărul poet ar repeta chemarea arzătoare  din   «Oda  libertăţii»   Chemarea aceasta răscolitoare   în ajun
9°
viaţa românească
de bătălie, reaminteşte versurile pline de avânt ale lui Puşkin din «Voi valuri:
« .. .Scurmaţi prin valuri, vânturi, tu vijelie, tună, Sdrobiţi-mi acest cumpăt nimicitor şi amar! Simbol al libertăţii, pe unde eşti furtună? Ca 'n lâncedele ape să te deslânţui iar ! ».
Cuvinte de slavă oştirii înfiinţate în urma încheierii păcii dela Adriano-pole, oştire în care vede mijlocul de luptă pentru dobândirea libertăţii, găsim în poemul lui Vasile Cârlova, adresat miliţiei româneşti în 1830. Poetul încheie cu versurile pline de încredere:
« Lacrimă de bucurie, curge, curge ne'ncetat!
Veacuri sunt de când ascunsă p'al meu sân tu n'ai picat!
Arma iată că luceşte ! Slava, iată că zâmbeşte ! Corbul, iată s'a 'nălţat!»
Aceiaşi încredere, mai precis formulată o găsim la Grigore Alexandrescu în poemul «Anul 1840» în care citim-:
« A lumii temelie se mişcă, se clăteşte Vechile-i instituţii se şterg, s'au ruginit; Un duh fierbe 'n lume şi omul se gândeşte Aleargă către tine, căci vremea a sosit!»
Duhul care fierbe în lume, cum spune Alexandrescu, este dorul de libertate, de luptă împotriva feudalismului. Pentru această libertate cheamă la luptă şi Constantin Aricescu în «Marşul libertăţii ». Aici,alături de versurile:
«Dulce este libertatea ! Dulce e egalitatea! Pentru ele vom muri. Dulce e sfânta dreptate! Dulce e fraternitatea! Noi prin ele vom trăi / »
găsim accentele impresionante de înfrăţire cu popoarele luptând pentru libertate:
« Adu mâna 'ncoa ţigane Adu mâna, măi cocoane Toţi românii azi sunt fraţi. Adu mâr.a'ncoa străine Adu mâna frate vecine Şi cu toţi vă 'mbrăţişaţi ! »
puşkin şi literatura română
Dacă confuzia între cocon şi ceilalţi nu ne poate surprinde ţinând seama de caracterul mişcării revoluţionare din acea vreme, subliniem aspectul internationalist, pe care, în acea vreme, îl regăsim puternic în creaţia lui Puşkin, în poziţia sa principală. Şi de aci concluzia că el, marele scriitor rus, a deschis scriitorilor noştri perspectiva înfrăţirii popoarelor în lupta comună pentru libertate.
Dar în clipele înnăbuşirii crunte a revoluţiei Aricescu nu pierde încrederea în viitor, căci este legat de popor, crede în el, în dinamismul, în combativi-vitatea lui, în ^dreptatea cauzei lui. Iată de ce el îi închină, sub titlul « Poporul răstignit sau anul 1849», următoarele versuri:
« Divină libertate, salut a ta arătare In valea de durere, de lacrimi şi 'ntristare! Ce-ar fi un popor fără al tău fanai? O barcă fără vele, sdrobită de-orce val! Apari, şi tirania în negură s''afundă; Şi poporul înviază, şi omul s'a trezit: Aşa negura nopţii, o negură profundă, L'a soarelui ivire se stinge, a pierit.
Curaj, curaj, o popor! voioşi şi bravi fiţi toţi: Pe crucea Libertăţii, ca Hristos azi suferiţi. In lume tot ce naşte, şi tot ce este mare, Prin sânge se câştigă, cu lacrimi şi sudoare. Puţin încă: durerea torturei încetează; Apoi vine triumful, şi pacea îi urmează.
Atuncea tu, o popor, cu-o sacră bucurie, Vedea-vei lucruri care nu pot să se descrie De nicio limbă umană aici jos pe pământ: Sculase-vor atuncea toţi morţii din mormânt».
Este un imn al poporului, plin de încredere în viitor, aşa cum îl găsim în poemele maestre ale marelui scriitor rus. Iată rândurile din poemul adresat «Lui Ceaadaev»:
« .. .Dar dorid arde 'n noi mai tare
Sub jugul greu, stăpânitor,
Cu sufletul nerădbător,
Pândim a patriei chemare.
Noi aşteptăm, arzând durerii,
A libertăţii clipe sfinte,
Precum îndrăgostitul simte
92
viata românească
Când vine clipa revederii. Cât timp cât flăcări vibrăm Şi ardem pentru libertate, Ţării, —prieteni—să-i dăm Avânturile noastre toate. Nu te 'ndoi, nu-s numai vise; Steaua curată va răzbate, Rusia va zbucni din somn Şi peste prăbuşitul tron Vor sta numele noastre scrise ».
Puşkin ura tirania şi înfiera metodele silnice cărora le erau supuşi poeţii. Sunt nenumărate epigramele în care el îşi bate joc de cenzură. Regăsim aceste idei la Costache Faca, în satira «Ministrul ». Iată câteva rânduri:
« Un ministru foarte vesel deunăzi m!a 'ntâmpinat: «Ascultă, zise, iubite, cenzura s'a ridicat! Slobod e de-acum tiparul după planul ce-am propus Şi cât m'am silit Vaceasta o cunoaşte cel de sus. Am făcut proiect cu ponturi, proiect foarte minunat: Slobod să fie tiparul, cenzura s'a ridicat. Numai tcţi ai Stăpânirii să nu fie supăraţi».
Puternice accente de luptă şi îndemn la răscoală găsim la Cezar Boliac. In plină prigoană, în vremurile când reacţiunea stăpâneşte, Boliac ridică glasul cu hotărîre şi înfieresză pe acei care se tânguie:
« Pe cine aştepţi oare să-aline-a ta durere ?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picioare?
Pe cei care te-ar vinde de mii de ori pe un tron...
Te amăgeşti! ... Dar, află şi crede în tăcere: — Oricare slăbiciune în chinuri ia putere ... In fiare creşte iute virtutea lui Samson! >.
\ i
Şi mai vorbesc unii despre lamartinismul literaturii române din prima jumătate a secolului al XIX-lea! Dar ce sunt versurile de mai sus, scrise în 1839, decât manifestarea unei ferme credinţe în forţa celor asupriţi, în popor? In literatura vremii nu găsim decât la Puşkin strălucitul îndreptar din acest punct de vedere. Ne permitem a cita aici câteva rânduri din «Prizonierul din Caucaz », în care regăsim sbuciumul pentru libertate când eşti chiar în lanţuri şi încrederea în regăsirea ei totuşi:
« .. .Libertate ! Libertate, pe bulgărele nostru rotund de pământ El nu te caută decât pe tine, pe uscat şi pe mare,
puşkin şi literatura română
93
In inima lui nu e decât golul şi moartea, Viselor el le cunoaşte minciuna înşelătoare, Numai cântecele tale inspirate îi adorm suferinţa, In tine şi-a pus ultima speranţa ...»
Creaţia lui Puşkin a fost îndemn pentru scriitorii moldoveni şi munteni -de a cerceta trecutul poporului nostru, de a găsi în el momente înălţătoare şi de a se inspira din ele. Puşkin a scris « Poltava » în care premărea poporul rus, care înfrânge pe cotropitor, şi pe Petru cel Mare care a ştiut să unească pe ruşi în lupta împotriva duşmanului, să-i îndrume pe calea progresului. Către momente asemănătoare din trecutul nostru şi-au aţintit şi scriitorii români privirile după exemplul genialului poet. Şi astfel, după piesa lui Gheor-ghe Asachi (« Petru Rareş »), după Bogdan Petriceicu Haşdeu (« Doamna Voi-chiţa ») pe care le-am citat, este cazul să vorbim de poesia lui Dumitru Bolin-tineanu care înfăţişează pe Ştefan cel Mare, în poemele « Daniil Sihastru », « Mama lui Ştefan cel Mare », —pe Mihai Viteazul în « Cea din urmă noapte a lui Mihai»,—cu puternice accente îndreptate împotriva turcilor cotropitori. Bolintinear.u scria tocmai în momentul când lupta pentru independenţă se ascuţea. In aceiaşi direcţie se îndreaptă şi primele poesii ale lui Vacile Alecsandri, care publică în 1843 cântecul «Tătarul» în care cheamă la arme împotriva asupritorului, la fel ca în « Cântecul ostăşesc », publicat în acelaşi an, sau în « Dorul Româncei » care-şi alintă pruncul urându-i să fie patriot, să crească luptător pentru patrie. La amândoi poeţii, în poemele închinate faptelor vitejeşti a oamenilor în lupta contra asupritorilor otomani sunt versuri amintind tabloul din « Poltava »:
« .. .E-aproape biruinţa. Ura! Cad suedezii, pierd măsura. O, ceas slăvit! înfrânt, răpus, Vrăjmaşul e pe fugă pus. Cu săbii de omor tocite, Gonindu-i, călăreţii vin. Şi câmpul oştilor zdrobite De morţi ca de lăcuste-i plin ».
De altfel o imagine asemănătoare ne dă M. Eminescu în « Scrisoarea III », zugrăvind bătălia dela Rovine, înfrângerea turcilor. Tema aceasta există la Alecsandri care în preajma războiului pentru neatârnare compune «Dumbrava Roşie», poemul îndemnând la luptă şi readucând acele clipe din 1479 când moldovenii au dobândit libertatea prin luptă. De altfel, scriitorii români ai vremii cântă pe haiduci, pe acei care îşi părăsesc căminul luptând împotriva armatelor turceşti şi a boierilor asupritori. Şi Puşkin i-a cântat, iar în una din nuvelele lui însăşi eroul haiduc e moldovean («Kirjali»). Astfel, Alee-
94
viata româneasca
sandri publică în toiul anului revoluţionar 1848 poemul «Groza ». Temele istorice vor reveni în creaţia acestui poet, el va apela la ele şi în momentele luptei pentru unirea Principatelor, întocmai cum prietenul său Costaki Negruzzi înfăţişează asemenea clipe, în nuvela «Alexandru Lăpuşneanu » care constituie un îndemn la dispreţuirea trădătorilor cauzei naţionale. Menţionăm că în genere Puşkin a fost cunoscut de Vasile Alecsandri prin intermediul lui Negruzzi, marele admirator al poetului rus şi îndemnul spre poesia poporană i-a venit tot din Rusia. Aşa se şi explică faptul că regăsim pasajii întregi în «Istoria unui galben », care aduc mult cu basmele lui Puşkin.
Problema desrobirii ţiganilor a devenit o chestiune obştească, criteriul de a judeca poziţia cetăţenească a omului. Iată de ce acestei probleme îi răspund poeţii şi vedem nu numai pe Haşdeu consacrând cauzei desrobitoare rânduri multe, ci le regăsim la Boliac şi Aricescu.
Cezar Boliac era luptător activ pentru desrobirea ţiganilor, înţelegând acest pas ca o condiţie a eliberării poporului întreg. Cităm versurile lui:
« Gândiţi voi la durere ? gândiţi voi vre o dată Că şi ţiganul ăsta e soţ, e şi el tată,
Va fi iubind ceva ? Se află şi într'însul dorinţa 'naintârii; —• Căci firea nu a dat-o 'n veci numai puterii; —
E 'n om, natura sa».
Alecsandri arată rolul activ al poporului român în eliberarea ţiganilor:
« Veacuri multe de durere au trecut ca vijelie Sub asprime plecând capul unui neam în osândire, Dar Românul cu-a sa mână rupe lanţul de robie, Şi Ţiganul liber astăzi, se deşteaptă 'n fericire !».
Scriind acestea în 1844, Vasile Alecsandri leagă desrobirea ţiganilor de eliberarea poporului întreg, de eliberarea patriei care se află încă sub jug străin. Iată cum se închee poemul:
«Fală 'n lume şi mărire pentru tine 'n veci să fie, O, Moldavo, ţară mândră! tic ce dai sfânta dreptate! Braţul tău ce sfarmă astăzi un jug aspru de robie, Ţie însă-ţi pregăteşte viitor de libertate !». %
Fără îndoială problema este dictată de realitatea nemijlocită, de condiţiile în care se desfăşoară lupta forţelor progresiste împotriva celor reacţionare. Dar este clar că poeţii români au cunoscut poemul « Ţiganii» care le-a deschis drumul spre sufletul acestui popor, le-a arătat bogăţia sentimentelor sale, tensiunea şi dorul pentru libertate.
puşkin şi literatura română
95
Către vremurile eroice se îndreaptă gândurile lui Vasile Cârlova şi găsim în poemul « Ruinurile Târgoviştei » o patetică pledoarie pentru reînnodarea firului ţinui trecut glorios, ca şi Grigore Alexaridrescu care se adresează aceloraşi ruine în «Adio la Târgovişte ». Greşit însă îşi închipuie unii critici că în amărăciunea manifestată faţă de prezent regăsim influenţele romantismului francez. Poeţii români aduc această temă nu ca element de decepţie ci ca o chemare pentru afirmare naţională. In această privinţă are dreptate tov. Silvian Iosifescu în recentul studiu, care precizează caracterul progresist şi mobilizator pentru epoca dată a acestor poeme. Trebue subliniat că aducerea trecutului în această formă, ca îndemn la lupta împotriva forţelor reacţionare, vine din literatura rusă, mai cu seamă din creaţia lui Alexandru Sergheevici Puşkin. Astfel, cităm din «Ruinele Târgoviştei»:
«___Şi 'ntocmai cum păstorul ce umblă pe câmpii
La adăpost aleargă, când vede vijelia, Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri, La voi spre uşurinţă, cu triste vin păreri, Nici muzelor cântate, nici milă voiu din cer, O patrie ce plânge cu multă jale cer ! La voi, la voi nădejde eu am de ajutor, Voi sunteţi de cuvinte şi de idei izvor...».
Este aici nu numai apel către trecut, ci şi dorinţa de a găsi în el puterea de a înfrunta prezentul urît. Acest gând îl găsim la Puşkin, în « Poltava », cu ecou de chemare la muncă şi luptă, ca şi în « Noaptea la Ţarsk^e Selo »-transmiţând în ciuda realităţii crude încrederea în ziua de mâine. De aceea Puşkin afirmă în «Elegie»;
« .. .Dar viaţa, nu vreau, o prieteni, s'o sfârşesc Vreau să trăiesc, să sufăr, să gândesc. Ştiu, bucuria-mi va surîde încă Printre dureri, nelinşte şi muncă...)>.
Este un angajament. II urmează şi poeţii români.
Un alt aspect al literaturii române din perioada 1830-—1850 este caracterul ei social. In adevăr, dacă ne referim la fabulele lui Grigore Alexandrescu în care autorul loveşte puternic în dregătorii domneşti, în boierimea care înneacă în seu până şi noţiunea de om, dacă ne referim la «Satira duhului meu » în care combate apucăturile cosmopolite, dacă ne referim la fabula «Toporul şi pădurea » în care autorul ridiculizează felul în care o parte a burgheziei înţelege noţiunea de egalitate (cei chivernisiţi egali între ei, dar nu şi cu cei nepricopsiţi) ne putem da seama de justeţea acestei afirmaţii. Foarte puternică este poesia lui Boliac în care poetul apără
.96 viaţa românească
pe.rob, pe clăcaş, pe muncitor. Poemul «Sila » înfierează bunul plac al celor avuţi iar « Clăcaşul» în care începutul:
« Oh ! legaţi pentru vecie De pământul unde stăm, Plătim veşnică chirie Şi pe apa care bem. Nu avem nimic al nostru; Tot în preajmă e străin ! Venim rupţi din lucrul nostru, Şi dăm peste-al lipsei chin ».
creşte până ce partea a treia se încheie categoric cu următoarele versuri:
« Pâinea, fierul o rodeşte ; Tot cu fierul ne-o păstrăm ; Ea e-a celui ce munceşte; Trântorilor n'o mai dăm. V'am cerut de milă, dreptul Cu tocmeală între fraţi, Nu-l vreţi? Ni-l ţinem cu pieptul, « Şi veniţi de ni-l luaţi!».
Reîntâlnim aici pe marele Puşkin, care înfiera iobăgia şi chema la luptă în poemul « Satul ». Cităm :
« ..' .Dar un gând groaznic sufletu-mi brăzdează
Aici, prin munţi, şi văi înfloritoare,
Cel ce iubeşte omul se 'ntristează:
Neştiinţa, molimă ucigătoare
E peste tot, şi totu' negurează.
La lacrimi oarbă, la suspine surdă,
Sortită drept urgie a mulţimii,
O boierime cruntă, nelegiuită, sburdă,
Şi şfichiuind cu varga spinarea plugărimii
Ii fură boul, munca şi zilele-i de chin.
Aicea trupuri stoarse, lovite, vlăguite...»
Şi spre încheiere:
« O, cum uu poate glasu-mi să mişte, să clintească ? De ce în pieptu-mi arde un clocot sterp, uscat? Darul cumplit al vorbei de ce nu-mi este dat?
puşkin şi literatura română
97
Vedea-voi, o, prieteni, poporul slobozit.. . .. .Şi zorii libertăţii, frumosul răsărit, Lucind, în slava ţârii pe care o iubesc?».
Accente asemănătoare le vom regăsi la Aricescu, care înfierează pe boieri în « Ţepeş şi comerciantul florentin » şi pe dregătorii demagogi în « Lupul, oile şi câinii». Acest element social prezent masiv în poesia noastră nu are corespondenţă în literatura occidentală a vremii. II găsim însă puternic la Puşkin, care înfăţişează în opera sa literară poporul cu frământările lui, iar ţărănimii iobage îi consacră romanul «Fata căpitanului» şi studiul «Răscoala lui Emilian Pugaciov ». Poetul rus a deschis problema poporului în istorie şi a maselor în literatură. Pe acest făgaş el, este îndrumătorul literaturii din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Optimismul lui Puşkin, încrederea sa nemărginită în victoria cauzei poporului, a libertăţii, cu toate împrejurările grele prin care trecea Rusia, cu toată teroarea, îl regăsim în creaţia poeţilor români. Astfel, în afara poemelor citate pentru perioada din preajma Revoluţiei din 1848 ne referim la poemul lui Alecsandri din vremea când lupta pentru unirea Principatelor se ascuţea şi când acest obiectiv progresist întâmpina piedici înverşunate din partea sultanilor ca şi a oamenilor politici din Occident, sprijinitori ai reacţiunii medievale din Moldova şi Muntenia. Această teroare este înfăţişată în poemul «Moldova» în 1857 unde întâlnim următoarele versuri:
« Când ridici fruntea, jos în ţărână O 'mpinge, o calcă duşman picior ! Când ridici glasul, o cruntă mână Ii curmă 'ndată gemetu 'n sbor ! »
Dar poetul are încredere desăvârşită în viitor şi afirmă:
« In zadar cearcă el să ridice Un zid pe Milcov,. despărţitor, Câdea-va zidul, şi tu, ferice, Vei fi unită cu a ta sor'».
Şi iatâ-1 înfierând pe duşmanii Unirii, pe acei care îi pun piedici şi se opun astfel desvoltării ţării:
« Blestemul ţării curând să cadă Pe capul vostru nelegiuiţi Blestem şi ură!... Lumea să vadă Cât rău în lume aţi făptuit!
98
viata românească
Fie-vă viaţa neagră, amară! Copii să n'aveţi de sărutat! Să n'aveţi nume, să n'aveţi ţară Aici să n'aveţi loc de 'ngropat!
Şi când pe calea de veşnicie
Veţi pleca sârbe zi, tremurători,
Pe fruntea voastră moartea să scrie:
«Duşmani ai Ţării cruzi vânzători!)).
Este un adevărat blestem, al cărui patos reaminteşte, pe alt plan, cuvintele lui Puşkin din « Clevetitorilor Rusiei ».
Am vorbit despre felul cum 1-a cunoscut Eminescu pe Puşkin. S'ar putea arăta şi merită o cercetare deosebită influenţa marelui poet asupra lui George Coşbuc, în poemele căruia găsim nu numai încrederea în viitor, specifică literaturii ruse dar idei generoase aduse în poesie de acela care a pus temelia literaturii ruse moderne. Puşkin a fost strâns legat de creaţia populară. El a luat teme nenumărate din basmele şi povestirile culese de-a-lungul întregii Rusii. El a arătat întreaga frumuseţe a cântecului popular şi adesea 1-a introdus aproape fără modificări în operele lui.
Acest drum deschis de Puşkin literaturii ruse care a însemnat totodată indicarea unui uriaş izvor de ispiraţie aducând varietate şi nespusă bogăţie de teme, a îndemnat şi scriitorii tinerei literaturi româneşti să urmeze aceeaşi cale. Dacă am cita numai pe V. Alecsandri şi pe M. Eminescu şi încă ar fi suficient pentru indicarea nouii cotituri în literatura română, care se întoarce cu faţa spre creaţia populară, spre povestirea, basmul şi cântecul popular.
De unde vine şi bogăţia tematică, realismul (în măsura în care viaţa e redată veridic), dragostea de popor, de înţelepciunea sa. In proza lui Ion Creangă sună adesea accentele poetice ale basmelor lui Puşkin, pe alocuri temele sunt asemănătoare. Se impune —neîndoielnic —un studiu amănunţit. Este cert că împrejurările istorico-sociale în multe privinţi asemănătoare au permis această influenţă salutară. Drumul spre basmul, proverbul şi cântecul popular este legat nemijlocit de lupta pentru libertate, împotriva asupririi, împotriva reacţiunii. Apelul la înţelepciunea populară şi splendida artă folklorică este legată de o nouă poziţie faţă de literatură, de acordarea operei scriitorului unui rost social covârşitor. Drumul deschis de Puşkin a fost urmat de scriitorii moldoveni şi munteni. Ei au strâns cântecele populare, au cules basmele şi povestirile, s'au inspirat din ele, au căutat în ele îndemn la muncă şi răspuns problemelor care îi frământau. Şi totodată această cale a prilejuit contactul nemijlocit cu viaţa şi frământările maselor largi, impunând introducerea realităţii nemijlocite ca tema cea mai frecventă. Iar aceasta a impus ruptura cu imitarea anticilor ca şi cu literatura de salon. A apărut şi o sumă de specii noui literare (poemul istoric, nuvela, balada, etc.) şi s'a
PUŞKIN şi LITERATfcmÂfROMÂNĂ n«
li a
y
înfiripat limba literară, acea pe care o înţeleg masele, pe care o vorbeşte poporul. _ lz<r
Departe de noi gândul de a fi arătat miceşte rânduri întreaga valoare a operei lui Puşkin pentru literatura româiieăăcă. Socotim că aici nu sunt decât câteva puncte de reper care presupun studii migăloase şi de durată la capătul cărora, putem fi siguri, vom afla extrem de multe lucruri interesante. Cert este însă că literatura rusă din prima jumătate a veacului trecut şi mai ales marele Puşkin au deschis scriitorilor români orizonturi nemărginite prim punerea în faţa lor a problemei literatului şi literaturii în slujba cauzei umanităţii.
In ultimii 50 de ani, din Puşkin s'a tradus foarte puţin în România. Cauza era în atitudinea ostilă a moşierimii şi burgheziei româneşti faţă de poziţia revoluţionară a poetului şi faţă de Uniunea Sovietică, Ţara Socialismului victorios mai apoi. Dar ostile lui Puşkin i-au fost clasele dominante din România şi înainte de Revoluţie. Şi, natural, cum putea îndrăgi oficialitatea tiranică versul înflăcărat al acestui bard al libertăţii ? Cum putea primi traducerea «Scrisorii în Siberia » când aci se trimiteau la închisoare fii ai poporului, ai clasei muncitoare ? Cum puteau accepta romanul «Fata căpitanului )> pledând pentru ţărănimea iobagă răsculată când aici se înneca în sânge de către cârdăşia liberalo-conservatoare răscoala ţărănimii din 19071 Cum puteau admite traducerea poemului «Poltava » care chema la lupta împotriva asupritorilor străini când Carol I transforma ţara în paşalâcuî. imperialismului german ? Această atitudine duşmănoasă a clasei stăpânitoare a văduvit poporul român şi pe scriitorii lui de posibilitatea cunoaşterii mar temeinice şi continui a operei genialului scriitor rus. Cu toate acesteay ciuntit, din traduceri franceze, mare număr din scriitorii noştri a gustat frumuseţile poemelor cum sunt « Ruslan şi Ludmila »,  « Ţiganii », « Poltava »..
Eliberarea ţării noastre de către glorioasa armată sovietică, bătălia deslăn-ţuită cu succes sub conducerea Partidului Comunist Român împotriva reacţiunii, împotriva claselor exploatatoare pentru socialism, a deschis posibilitatea traducerii şi tipăririi operei lui Puşkin în limba română. Aniversarea? a 150 de ani dela naşterea genialului scriitor găseşte pe poeţii noştri în activitate febrilă. George Lesnea, Maria Banuş, Mihai Beniuc, Radu Boureanu, M. R. Paraschivescu, şi alţii traduc poemele mari şi mici ale lui Puşkin. Proza lui Puşkin apare în traducerea unor romancieri caE. Camilar. Editurile noastre publică volume şi plachete. In întreprinderi, în fabrici, la sate au avut loc; nenumărate conferinţe despre Puşkin şi opera lui, citindu-se traduceri îngrijite din tezaurul pe care-1 constituie creaţia lui. Nu vom exagera afirmând; că această ocazie a aniversării a 150 de ani dela naşterea lui Puşkin îl va fi făcut cu adevărat cunoscut maselor de oameni ai muncii manuale şi intelectuale a poporului nostru. Şi este neîndoielnic că în creaţia acestui titan scriitorii noştri vor găsi astăzi, la peste 100 de ani dela moartea poetului, răspuns multora din problemele care-i frământă în ceea ce .priveşte felul cum un
IOO
viaţa românească
scriitor trebue să slujească cauza poporului său. Realismul lui Puşkin,. profundul caracter popular al creaţiei lui, limba simplă, clară şi totodată de o armonie superbă, bogăţia imaginilor servind toate laolaltă tezaurul de idei şi astăzi va servi îndreptar scriitorilor legaţi de popor, de cauza lui. Şi construind astăzi socialismul, poporul nostru va găsi cu atât mai bine sprijin în creaţia poeţilor săi, cu cât aceştia vor reuşi să realizeze unitatea desăvârşită între un conţinut însufleţit de marile idei progresiste ale contemporaneităţii şi o formă artistică înaltă, corespunzătoare, la acelaşi nivel cu ideea, aşa cum a ştiut să   realizeze genialul  Alexandru Sergheevici Puşkin.
N. MORARU
MLĂDIŢE NOUI
ION ASAFTEI
Din şirul de căsuţe mici, strâmbe, cu vârfurile sdrenţuite ca nişte căciuli de nevoiaşi, se zărea casa impunătoare a cârciumarului Chircioban. Ion Asaftei iuţi paşii, pipăind instinctiv buzunarul salopetei. Foşnetul hârtiei îi aminti de conu Jenică, directorul fabricei. Se întrebă nedumerit: « De unde Dumnezeu ştia toate nevoile mele ? Ca alungat-o pe Ileana bărbat-su ... că lui Nicolae i s'au deschis rănile ...» îşi spuse: «Nu-i chiar atât de negru la suflet. L-am judecat după taică-su».
Ajunse în dreptul cârciumii. Intră. Aruncă hârtia pe tejghea. Cern ţigări şi chibrituri. Printre genele unsuroase, Chircioban zări hârtia nouă-nouţă. Faţa ca doi bostani porceşti, i se lumină de-un zâmbet larg. Se adresă către Ion Asaftei prieteneşte, ascunzându-şi şiretenia:
— « Am o ţuică aşa cum n'ai mai gustat în viaţa ta ».
Ion parcă nu-1 auzi. Luă ţigările, aprinse una şi trase cu sete un fum, plimbându-şi privirea pe rafturile încărcate cu sticle. Chircioban se prefăcea că răscoleşte în sertarul tejghelei, să adune mărunţiş.
•— Nu iei o ţuică ? N'am să-ţi dau rest, propuse cârciumarul, fără să-1 privească.
— Găseşti, răspunse Ion, îndărătnic.
— Ui'te că nu găsesc.
Fără să aştepte încuviinţarea, puse mâna pe o sticlă, turnă într'un pahar şi i-1 întinse, îndemnându-1 să bea. Ion bău rachiul. Ceru din nou restul. Cu aceeaşi încetineală, Chircioban căuta în sertar. Ion îl privi încruntat, gata să se înfurie. Simţi cum stomacul flămând începe să-1 râcâie. O ghiorăitură îi răscoli măruntaiele.
— Tot n'am să-ţi dau rest, se scuză Chircioban, prefăcându-se necăjit.
— Dă-mi nişte salam, cern Ion Asaftei supărat.
Se pomeni mâncând lacom de pe tejgheaua slinoasă. Cârciumarul îi mai turnă un pahar, apoi încă unul. In cele din urmă Ion Asaftei ceru el însuşi săi se umple paharul. In cârciumă se perindau tot felul de cetăţeni. Cereau câte ceva. Plecau. Ion Asaftei nu-i vedea. Mânca lacom pâine şi salam,
j02 viaţa româneasca
parcă neputându-se sătura. O clipă îşi aminti că-1 aşteaptă acasă. Privi către salamul agăţat în cui şi arătă cu degetul spre el:
— Cântăreşte-1! Dă-mi şi-o pâine. Nu. Două. O sticlă de un litru cu rachiu.
Cârciumarul începu să-i împacheteze într'un ziar mototolit, toate grămadă. Mâinile îi tremurau. II stăpânea teama ca nu cumva clientul să se răsgândească. Ion Asaftei strânse pachetul la piept. Ieşi. Inserarea se lăsă de-a-binelea. Numai colo, deasupra «Moldovei» se mai zărea o dungă roşiatică. Omul păşea, nesigur, împleticindu-se. Drumul i se părea mai lung... Parcă de ce mergea, se tot lungea. Ar fi vrut s'ajungă mai repede, să-i bucure o clipă mai devreme pe cei de-acasă. Măcar odată vor bea câte un pahar de rachiu, vor mânca salam, pâine. Era să intre într'o curte vecină. Noroc de câinele care începu să latre. Plecă ruşinat. In sfârşit, află casa. Dădu să deschidă. Nu nimerea.
Auzindu-i paşii, Maria ieşi să vadă ce e. Simţi răsuflarea lui grea, mirosind a rachiu. U întrebă speriată:
— Ce ai făcut omule ? De unde ai luat banii ?
— Mi i-a împrumutat cineva, isbuti să spună printre sughiţuri.
Cei din casă îşi îndreptau nedumeriţi privirile spre el. Liniştea se lăsă grea, înnăbuşitoare. Bătrânul o întrerupse cu o veselie de copil:
-— Marie, adă pahare. Să bem cu toţii, ca la sărbători.
Puse pachetul pe masă, şi începu să-l desfacă. Mâinile nu-1 ajutau. Spuse Ilenei, care stătea plecată peste o cămăşuţă pe care o cârpea:
—■ Ia un cuţit şi taie, Ileana.
Ileana veni cu un cuţit şi începu să taie pâinea. Bătrânul îi puse mâna pe umăr, părinteşte. Ii vorbi cu voce duioasă:
—■ Vrei să te împaci cu bărbat-tu ? Mi-a făgăduit cineva că-1 va băga îndărăt în fabrică... Cred că-i vor veni minţile la loc.
Fără să ridice fruntea, Ileana răspunse domol:
— M'aş împăca.
La celălalt capăt de masă, Gheorghe şi Olga, discutaseră, până la venirea bătrânului, un articol dintr'un ziar. Acum citeau fiecare în parte. Când auzi răspunsul Ilenei, Gheorghe lăsă ziarul. O privi aspra:
-—Te-ai duce iarăşi la ticălosul cela?
Ileana ridică privirea spre el — grea de durere:
-— Ce vrei să fac ? Aici e greu... abia încăpeţi voi...
— Parcă adineaori vorbeai altfel... N'ai spus că ai vorbit la cămin pentru copii ? Cai să lucrezi cu ziua până-ţi găseşti o slujbă ? Gheorghe o mustra aspra. Continuă:
— Te-a alungat ca pe un câine... umblă prin cârciumi cu sluta ceia !... N'ai tu atâta mândrie în tine ca să-i arăţi că te poţi descurca şi singură ? Că nu ceri mila nimănui ?
Ileana tăia bucatele aduse de tatăl său, fără să ridice fruntea. Una după alta, boabe mari de lacrimi lunecară peste feliile de pâine proaspăt tăiate. Bă-
ion asaftei
trânui văzu lacrimile şi simţi o puternică durere în inimă. Se răsti supărat către feciorul său:
— Tu ce te amesteci? Ţi-a intrat în cap că toţi din casă trebue să facă numai ce zici tu ! Nu ţi se pare că eşti prea crud pentru asta ?
Văzând că Gheorghe tace, adăugă:
—■ Mă ţineam să-ţi spun de multă vreme. Insoară-te, te du dela casa mea ! Ai început să-ţi faci de cap. Nu vreau s'ajung de pomină.
— Doar vezi bine, tată, că nu fac decât ceeace e spre binele lor ! Spune dacă...
Bătrânul nu-1 lăsă să sfârşească. începu să strige cu glas ridicat:
— Spre binele lor ? In loc s'o sfătui pe Ileana să se ducă la bărbat-su, o înveţi să umble pe drumuri ? Pe Olga, încaltea, ai smintit-o de tot!... Tu, în loc să-ţi vezi de lucru, sbieri pe la toate şedinţele... a mai rămas maică-ta ne-dusă pe undeva...
Furia îi creştea pe măsură ce vorbea...
— Ţi-am spus: nu vreau să mă faci de râsul lumii. Am trăit o viaţă întreagă liniştit...
Olga nu se mai putu opri de a se amesteca în vorbă. Ii era necaz că Gheorghe tace, că nu-i arată tatălui lor cât de greşit vorbeşte. Interveni:
— Spui c'ai trăit liniştit, tată ? Asta a fost traiu liniştit ? Traiu de câine pripăşit ... Ai chinuit o viaţă întreagă, împreună cu noi, ducând zilele de azi pe mâine.
Bătrânul o întrerupse întărâtat:
— Ce bătaie ai merita, Olga. Umbli ca zănateca aia de Ană, din fabrică... Toata ziua vorbeşti—vorbeşti...
Fata nu se lăsa. încercă să se facă ascultată:
—■ îmi pare rău, tată, că nu vrei să ne înţelegi. Noi luptăm pentru un altfel de traiu... un traiu mai omenesc, nu ca cel pe care l-am dus până acum.
— Vorbe ! făcu Ion Asaftei cu un gest de desgust. De când sunt n'am auzit atâta vorbărie ca în anii ăştia.
—-De sigur! interveni Gheorghe. Era linişte. Patronul poruncea, robii dădeau pe brânci !
— Parcă acum îi altfel ?... întrebă, răutăcios, bătrânul.
— Ii altfel! spuse tânărul cu voce adâncă. încearcă patronul să poruncească dar nu mai are robi în faţa sa, ci muncitori conştienţi! Dumneata nu vezi ce luptă se duce zi de zi între el şi noi ?
—-Am încercat şi noi, pe vremuri. Ce-am câştigat? Concedieri? închisoare ?... îşi aminti cu amărăciune.
—■ Aţi pregătit drumul nostru ! îi răspunse Gheorghe.
—• Care drum ? Nu bateţi şi voi apa în piuă de atâta vreme ?
—• E drept c'am luat-o greşit la început, — spuse Gheorghe, clătinând din cap. —-Banditul îşi avea cozile lui de topor, care agitau problema brânzei, a mălaiului, a bocancilor... Ne luptE.m în comitet pentru un pumn de
viaţa românească
făină, pentru o pereche de bocanci şi neglijam lupta politică... Asta i-a folosit. Dar n'o să-i mai meargă. Astăzi luptăm mai dârz, mai sănătos. O să sdrobim capul năpârcii —şi strânse instinctiv pumnii.
—- Gheorghe, e păcat să urăşti pe oamenii, care nu ţi-au făcut nici un rău !, interveni mama, cu vocea blândă.
— Nu mi-au făcut nici un rău? întrebă Gheorghe cu ochi micşoraţi de încruntare. Cât rău mi-au făcut, nu l-ar putea plăti într'o viaţă... Traiul de chin al dumitale, al nostru, moartea lui Vasile, betegeala lui Niculae, durerea Ilenei... toate sunt din pricina lor, din pricina setei lor de huzur, de averi! Ii uram, mamă, ori de câte ori ne mutam într'o căsuţă mai întunecoasă, cu stradă mai noroioasă... Ii uram, când vedeam fruntea tatii întunecată. .. când te vedeam plecată deasupra ciubărului cu boarfe străine. .. îmi ajunsese veninul până la creer.
— Bietul băiat! Era bolnav, iar eu nici nu bănuiam ! —spuse mama, şi-şi şterse pe furiş o lacrimă care-i stătea agăţată 'n geană.
Toţi ai casei îl priveau nedumeriţi, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima dată. Olga îşi rezema braţul de umărul lui, plină de mândrie. I se părea că, alături de fratele său, creşte mare, mare cât bradul de peste drum.
Bătrânul îi privi ca pe nişte copii care au greşit şi spuse cu părere de rău •
—-Mi-e teamă c'o să vă plângeţi în pumni şi nimeni n'o să vă poată ajuta. Prea v'aţi înglodat până peste urechi...
Ceilalţi îşi plimbau privirea dela Gheorghe la Olga, apoi la bătrân, cuprinşi de o grea mâhnire. Niculae îşi răsuci ciotul piciorului, pătruns de o durere ascuţită. Dar nu gemu. Mama zări crispaţia buzelor lui şi se adresă, dojenitor către ceilalţi;
— Destul! Aideţi la culcare! A trecut de miezul nopţii.
Ion Asaftei privi cu părere de rău rachiul, salamul, pâinea. Nimeni nu se atinsese de ele. Parcă erau otrăvite. Nici măcar Olga, căreia îi plăcea atât de mult salamul.
— A dat dihonia 'n ei! îşi zise el. Impeliţatul ăsta de Gheorghe a sucit capul tuturor. De-aşi scăpa odată de el. Bine că nu i-am spus că mi-a împrumutat conu Jenică banii. Cine ştie ce-ar fi făcut!
Se întinse pe patul tare aşa cum era îmbrăcat şi adormi greu, într'un târziu, după ce cocoşul vesti zorile.
#
Spirale violete, lungi, strălucitoare se încolăceau, căzând grămadă peste braţele strungului. Uleiul albicios curgea într'un fir subţire, răcorind metalul înfierbântat.
Ion Asaftei îşi trecu palma peste piese, cu bucuria unui părinte care-şi mângâie copilul drag. Scoase piesa din gura platoului şi grăbi cu ea spre cabina secretarului de atelier.
ion asaftei
105
— Se vor putea repara la noi tractoarele ! spuse bucuros Ion Asaftei» arătându-i piesa lucioasă, abia răcită.
— Bravo, bădie Ioane ! A avut dreptate comitetul, când a hotărît să se facă reparaţile la noi ! răspunse cu aceeaşi bucurie secretarul de atelier. Arnin-tindu-şi ceva, zâmbi şi adăugă:
—■ Ce-o să zică inginerul Oancea ? Ştii, susţinea că nici într'un caz la noi nu se vor putea face matriţele pentru piesele lipsă...
— Drept să-ţi spun, răspunse Ion Asaftei privindu-şi matriţa din mână, nici eu nu credeam că se vor putea face la noi! Dacă nu vorbea ata ceia, Ana la adunare, nici nu m'aş fi apucat. Dar vorbea cu atâta suflet! Parcă avea lacrimi în ochi. .. mi-am spus: Hai să încerc ! E drept că mi-a dat mult ajutor Gheorghe.. . fără ei nu reuşeam...
— Ţi-a furat îndemânarea ! spuse secretarul de atelier cu admiraţie.
— Ba i-am dat-o zi de zi ! Dela zece ani l-am învăţat să lucreze la strung ! spuse Ion Asaftei plin de mândrie.
—-Bun băiat! Deştept. Când îl aud vorbind, îmi creşte inima. Nu de geaba a ajuns aşa de tânăr în comitetul organizaţiei.
—- Mai bine nu ajungea acolo ! Aducea mai mult folos ! făcu bătrânul cu o mişcare din cap de desaprobare.
—-Ba să mă ierţi, dar n'ai dreptate! Dumneata ştii cum sunt patronii: dacă nu aveam comitetul, rămâneam la cheremul lor.
— Se muiau ei! spuse bătrânul în timp ce privea liniile unei planşe.
— Dacă nu ne învăţa partidul cum să-i muiem, nu se muiau nici în mormânt !
— Ei, să mă duc la inginer...
— Aşa e: cum începe să-ţi vorbească, cineva ceva de partid, cauţi să fugi.
— Nu-mi place politica, băiete ! Asta-i! Şi plecă spre biroxil inginerului fără să mai spună ceva.
Bătu la uşă şi intră fără să aştepte răspuns. Inginerul Oancea ridic ă privirea spre el.
■— Domnule inginer, ana izbutit. N'a fost uşor, dar a mers ! spuse Ion şi-i arătă piesa.
Fruntea acestuia se umbri într'o clipă. Sprâncenele se împreunară, dându-i o înfăţişare răutăcioasă. Se ridică. Era cu un cap mai scurt decât bătrânul din faţa sa, dar avea umerii drepţi, tari.
— N'ai înţeles că această piesă nu trebue să se facă la noi! E o pierdere de vreme. Nu câştigăm nimic de pe urma reparatului tractoarelor ! Ne trebue lucru care are căutare pe piaţă. Avem comenzi de landouri, ligheane, jucării. . . lucruri bănoase. N'o să ne ţinem de nişte rable, care nu ne aduc niciun venit.
—-Spuneau ţărânii, că le trebue. Ei ştiu...
— Fleacuri! Ce-ţi pasă dumitale de ţărani ? Parcă lor le pasă de dumneata ! Nu-ţi cer pe un chil de lapte câte pe tat-su ?
-—'Asta cam aşa e, spuse cu jumătate de glas Ion Asaftei.
viaţa românească
— Mai stăm de vorbă. O să mai vorbesc cu direcţia. Deocamdată, nu spune nimănui că ai făcut matriţa ! şi-1 privi cu un zâmbet silit.
— Ştie secretarul secţiei! spuse abătut Ion Asaftei.
— Spune-i că nu-i perfectă. Că i-am găsit o serie de lipsuri. Inginerul Oancea îi întinse o mână moale, albă, pe care şi-o retrase repede.
Ion prinse această repezeală şi-i spuse zâmbind ironic:
— Eşti inginer, ar trebui să-ţi placă negreala fumului. « Nu e atât de prost cum credeam », gândi inginerul.
Ion ieşi. Rămase în faţa uşii, privind piesa cu părere de rău. Avea sentimentul unui tată, care e silit să-şi părăsească propriul său copil, împotriva voinţei sale.
—• Ce-ar fi dacă totuşi aş da-o la atelierul de fierărie să înceapă s'o lucreze ? Gândul acesta îl însenină. Trecea prin coridorul lung, curat, examinând îndelung piesa. Pe parchetul lustruit, rămâneau urmele paşilor.
— Am s'o dau la comitet, se vor descurca ei! Deodată se pomeni faţă în faţă cu directorul fabricei. —• Ce cauţi pe aici, Ioane ?
Se feri să se atingă de el, ca să nu-şi murdărească haina. Zări piesa din mâna muncitorului şi întrebă:
— Ce-i asta ? ,
— Matriţa pentru piesele dela tractoare.
— Ai făcut-o ? Cum dracu ? Nu ţi-a spus Oancea ?
— Ba, mi-a spus... acum.
— Acum ? Nu ţi-a spus dinainte să n'o faci ?
Jenică Ghimiceanu uită să-şi mai cruţe hainele. Se apropie de Ion Asaftei, îi puse mâna pe umăr şi-1 împinse aproape spre biroul său.
— Stai jos! Stai! Nu ne-am întâlnit de mult... Ce-ţi face fata? S'a împăcat cu bărbat-su ?
— Nu, n'a vrut. Adică s'a luat după Gheorghe ! Şi-a găsit slujbă.
— Unde ?
— Nu prea ştiu. Parcă la un cămin.
— Şi dumneata ai lăsat-o? Eşti doar om deştept... Vrei să o pierzi?
— De ce ? întrebă curios Ion Asaftei.
— Nu ştii ? Crezi că ăştia mai stau mult ? Două trei luni şi gata !
— Nu cred !
— Ioane, uite la obrazul meu. Sunt doar om învăţat... Avem sigur războiu, cât de curând ! Pe toţii comuniştii au să-i spânzure. Fereşte-ţi copiii, că-i păcat de ei... I-ai crescut greu...
Glasul directorului suna grav, ca o sentinţă de moarte. Ochii lui ardeau. Nici un muşchiu nu se mişca pe faţa lui.
— Or fi svonuri ! spuse cu îndoială bătrânul.
— Nu sunt svonuri î Iţi pot spune deschis că doar eşti om de încredere. .Ştiu dela o persoană însemnată care are legături cu străinătatea. Americanii
ion asaftei
n'or'să ne lase aşa, în voia soartei. Am vrut să te previn, pentrucă-mi eşti drag. Crezi că mi-a fost uşor să te fac şef de secţie ? Să-ţi ridic salariul ? Fabrica nu prea dă câştiguri. Afurisita de stabilizare şi apoi Oficiile Industriale ne-au secat de tot. E greu... dar vom rezista încă aceste două, trei luni. Ţi-am spus toate astea, dar te rog să rămână între noi! Nici nu mă îndoiesc de altfel.
Ion Asaftei se ridică. Gândul războiului i se înfipsese drept în inimă şi parcă nu-1 lăsa să respire. Vedea trupul sfârtecat al lui Vasile, trupul schilodit al lui Nicolae...
— Te-ai întristat, moş Ioane ?
—-Afurisitul de războiu mi-a luat doi feciori ! Cei mai mari! N'aş vrea războiu, coane Jenică, nici dacă m'ar face împărat!
— Parcă eu vreau ! Sau crezi că americanii vor? Ăştia de aici, din coasta noastră !
— Da de unde ! I-am văzut că sunt oameni paşnici.
— Comunişti şi paşnici!.. . Ce copilărie ! Nu-i vezi pe ai noştri, de aici din fabrică? Nu după învăţătura acelora s'au luat? Lovesc în oameni fără milă !
— De, e adevărat că's cam «tari». Nu-1 tot cert pe Gheorghe că nu se astâmpără?
— Faci bine că stai deoparte.
—-Am cam întârziat dela lucru. Mă duc, spuse Ion, aruncându-şi ochii pe ceasul din perete.
— Nu te grăbi, tot fără de folos muncim! Poate mai ai nevoie de ceva bani? Ştiu că o duci greu.
— S'o mai îndreptat traiul. Ne-am mai încropit... nevoi mai sunt ele. Jenică Ghimiceanu scoase portofelul şi-i întinse o hârtie. Ion ridică din
umeri, nehotărît.
— Nu ţi-am întors nici pe cea de atunci.
— Nu-i nimic. Ia-o!
Ion o luă, o împături şi o piti în buzunarul salopetei. Ieşi. « Cine ştie ? O fi având dreptate conu Jenică », gândi Ion. Dintr'o dată îşi aminti de războiu. « Războiu ! Cristosul ei de viaţă !»:
Treizeci şi cinci de ani munciseră, el şi nevastă-sa, ca să poată trăi măcar un an în tihnă. La început când s'au luat, amândoi aveau leafă. El lucra tot la atelierul de scule, iar ea la spălătoria fabricei. Au dat-o afară când a născut pe primul băiat. L-a născut pe cimentul spălătoriei, unde copilul a şi murit după un ceas. II născuse înainte de vreme, pe semne că ridicase cazane prea pline.
N'a mai putut intra din nou în fabrică. N'au mai primit-o. Au urmat apoi naşteri, înmormântări, cam unele după altele. Câţi copii au avut împreună ? Parcă unsprezece. Patru din ei s'au prăpădit înainte de a împlini .anul.
io8
viaţa românească
Au rătăcit prin toate mahalalele oraşului, tot mai departe de fabrică. Ani de ani s'au mutat cu buceaua făcută în lăicerul găurit, cu dulapul fără de fund, cu patul mâncat de carii... Pe urmă s'au pierdut şi astea în timpul războiului.
Acum, de vreo lună, s'au mutat într'o casă mai omenească, pe lângă piaţă, — ar fi vrut să se mute pe lângă fabrică, dar i-a fost milă de Maria. E drept că nu s'arfi putut muta, dacă n'ar fi fost înaintat şef de secţie. El credea că l-au înaintat cei din comitet, iar acum i-a spus directorul că nu, că datorită lui s'a făcut asta. Cine ştie care o fi adevărul ?!
Şi acum — alt războiu ? Poate i-o trăsni sfântul pe cei de-I vor. AS...
Piesa din mâna lui s.; încălzise, începuse să-i apese braţul.
« Ce dracu să fac cu ea ? Păcat de muncă ! Cât a muncit bietul Gheorghe i ».
Amintirea feciorului îi dădu un fior puternic, care îl ameţi, întunecându-i pentru o clipă vederea. «Nu i-am spus să nu se amestece în politică? Nu. m'a ascultat. Am să-l las să moară ca un câine ».
— Nu ţi-e bine, bădie Ioane? auzi un glas de femeie, alături.
— N'avea grijă, că nu mă ia dracul, răspunse supărat.
— Chiar de ar vrea să te ia, nu te las eu; spuse fata cu un zâmbet senin. -— Ce te-a apucat aşa drag de mine ? făcu el cercând să glumească, dar
nu reuşi decât să facă o strâmbătură jalnică.
— îmi vine să te pup, să-ţi pup mâinile, aşa negre şi stâlcite cum sunt! El o privi, nedumerit. O ştia liniştită, măsurată la vorbă... şi, iată, acum. . . Fata îi observă nedumerirea şi-i spuse cu mai multă seriozitate.
■—Ştii, bădie Ioane, când treceam pe lângă tractoarele celea, aveam acelaşi junghiu pe care-1 am când trec pe lângă cimitirul din satul meu.
— Ce are aface una cu alta? făcu necăjit bătrânul.
— Ştii mata ce are? Tractoarele înseamnă pâine, .pâine înseamnă viaţă. Aşa că, tractoare stricate înseamnă moarte.
— Ce tot te joci cu vorbele? Tractorul e tractor. S'a stricat: dumnezeu cu el. N'au mai trăit oamenii şi fără tractoare ?
■—Vai de traiul lor. Se sfârşeau la patruzeci de ani şi era bine aşa, că. altfel se uscau de vii...
— Măi, măi, voi ăştia tineri aţi căpătat boala vorbitului. Aţi învăţat, colo, nişte vorbe şi-i tot daţi înainte şi unde trebue şi unde nu trebue. Trăit, chinuit, luptăm, facem, dregem... am şi eu nişte căpoşi care mă scot din fire ! Mai lăsaţi-mă în plata Domnului!
Pe fruntea bătrânului apărură broboane mari de sudoare care se striveau în creţurile adânci. Trecu dosul palmei să şi Ie şteargă şi-şi mânji toată faţa.
Fata abea acum băgă de seamă că-i supărat întradevăr şi că nu se preface. Schimbă tonul discuţiei.
—-M'am bucurat de piesă. In atelierul de presaj era o veselie ca la un câştig de întrecere. Abia i-a potolit Gheorghe...
ion asaftei
—-Ce fel de piesă? N'am făcut nici o piesă! Nu e bună ! Nu se poate face la noi!... se răsti bătrânul.
—- Ce-ai spus ? Nu se poate face ? Dar tovarăşul secretar spunea...
Ana nu-şi termină vorba. Fugi printre maşini până ajunse în atelierul <de fierărie. Se opri la strungul lui Gheorghe. Tânărul continua să urmărească piesa, care se învârtea, apăsând cu grijă pe manivelă, ca să-i dea vitesa necesară.
—-Gheorghe ! strigă ea cu vocea sugrumată.
— De ce nu vă vedeţi de lucra ?... Ană, dai exemplu prost! Fata nu-i luă în seamă cuvintele.
— Gheorghe, moş Ion spune că piesa nu e bună !... Nu se poate face... Flăcăul opri curentul să nu strice piesa, apoi privi spre Ana cu faţa nedumerită.
— Cine ţi-a spus?
— Moş Ion, chiar el! răspunse Ana cu amărăciune.
Gheorghe se îndreptă spre atelierul de scule. Cum ajunse lângă tatăl său, întrebă:
— Unde-i piesa ?
— Du-te de-ţi vezi de lucru ! Şi tu fată ! Aţi înnebunit ? Ce umblaţi ca zănatecii ? Parcă aţi fi în fabrica voastră!
— Spune-mi ce-i cu matriţa. Am lucrat-o după plan. S'a stricat ceva la retuşare ?
— Nu, nu ! Nu se poate face. Nu avem dispozitivul care să o retuşeze. Daţi-le dracului de tractoare 1 răspunse înfuriat bătrânul izbind piesa de strung.
—-Dă-mi piesa ! Găsesc eu dispozitivul.
— Nu ţi-o dau, îmi trebue.
— Dă-mi-o !
Glasul tânărului sună poruncitor. Ana îşi plimbi ochii dela unul la altul. Inima-i bătea atât de tare încât abea putea să răsufle. Bătrânul se mânie:
— Du-te ! Ori te plesnesc !
—-Dă-mi piesa, tată ! Nu mă poţi plesni. Nu uita că suntem în fabrică şi că sunt membru în comitet.
Auzind acestea, bătrânul se înfurie mai tare.
— Ciorile ţi-or scurma trupul. Nici n'am să mă mai uit la tine.
— Ană, du-te la comitet. Cheamă să vină secretarul până aici, spuse Gheorghe cu vocea calmă, apoi se adresă către tatăl său.
— Aceasta înseamnă sabotaj. Şi sabotajul se pedepseşte grav.
In jurul lor s'au strâns, unul câte unul, muncitorii din secţiile vecine.
— Tovarăşi, la lucru ! Timpul nu stă să ne-aştepte ! Producţia stă 'n loc ! se adresă Gheorghe către cei adunaţi.
— Producţia, producţia, producţia... nu tot cu coatele goale umblaţi? "Numai vorba de voi!
I IO
viaţa românească
— Tovarăşe Asaftei, nu insulta muncitorii 1
— Ce mă iei cu tovarăşe ? Nu-ţi mai dă mâna să-mi zici tată ?
—-Dacă se dovedeşte că sabotezi, o să-mi vie greu să-ţi mai spun tată, —■ Mai bine îţi suceam gâtul când erai mic, şi-i întinse piesa. Gheorghe o luă. începu să o examineze. Sosi Ana. Nu-1 găsise pe secretar. Gheorghe se îndreptă spre strungul lui Ion Asaftei. —-Nu te atinge de el, că-ţi sparg capul. Băiatul nu-1 mă în seamă.
Bătrânul ieşi din atelier. Trecu prin atelierul de fierărie şi coti spre cel de presaj. Se apropie de maşina la care lucra Ana. Fata nu-1 zări. Mâinile-i mergeau atât de iute încât abea se vedea fierul ce trecea printre ele. Ion se opri. Privi curios la fierul ce apăsa jos pedala împiedecând^maşina să se oprească. Mergea neîntrerupt.
« A dracului fată, câte îi trăsnesc prin cap ! şi când te gândeşti că parcă» mai eri mătura prin atelier », gândi cu admiraţie Ion Asaftei.
Fata nu-1 simţi nici când se apropie şi spuse destul de tare, lovind cu piciorul o grămadă de fiare: « Coarne de plug ».
Ion Asaftei nu-şi dădea prea bine seama de ce se înfuriase aşa adineaori,, de ce îi fusese ciudă pe Gheorghe, pe fata asta, pe toţii muncitorii... Ii sunt dragi,doară. Poate tocmai de asta. Le-ar fi strigat: «Proştilor, nu vă zbateţi,, că mâine, poimâine toţi veţi fi prăpădiţi! Luaţi seama cât nu-i prea târziu ».
Nu putea să strige. Trebuia să tacă şi asta îl rodea, îl scotea din sărite. Ajunse la cantină.
—■ Un rachiu, Toadere !
—-N'am, bădie Ioane, nu ţinem rachiu.
Ion ieşi fără să răspundă. Instinctiv îşi pipăi buzunarul. Simţi foşnetulP hârtiei. II apucă o ciudă de-ar fi vrut să o svârle. « Din pricina ei s'a certat. Nu. Nu din pricina ei. N'au nimic banii cu cearta. Războiul. Da, războiul. El e de vină ». II chinuia groaza războiului, care şi acum rămăsese atât de viu, atât de înfiorător în mintea lui.
«Pentru asta s'a chinuit o viaţă întreagă ? ca să-i moară copiii în războiu ?... încă un războiu ! ».
L-ar strivi sub pumnii lui vânjoşi pe cel ce vrea războiu. I-ar înfunda gura cu hoit de fiară, să-1 sature de sânge, de carne.... de războiu.
Sirena fluieră vesel. Grupuri de muncitori se îndreptau spre cantină. Unii glumeau. Alţii gesticulau. Cam pe la mijloc, îl văzu pe fecioru' său cu Ana. Amândoi cu feţele serioase, preocupate. Fata vorbeşte, el dă din cap. Bătrânul se amestecă în mulţime. N-ar vrea, dar, totuşi, din când în când trage cu ochiul spre ei.
« Bine se potrivesc... Frumoasă pereche !... »
începu să se bucure, dar amintirea celor spuse de conu' Jenică îi răcii sufletul din nou. «Păcat de tinereţea lor». Gândi cu atâta amărăciune încât îşi simţi cerul gurii ca de iască.
ion asaftei
III
Se aşeză la masă alături de ei, ca din întâmplare. Auzea discuţia lor. Ea povestea cu voce scăzută, dar gravă, străbătută de mâhnire;
« .. .Aram când chiaburii prăşeau... niciodată păpuşoiul nostru nu s'a copt. Mama a murit de pelagră. Am argăţit unsprezece ani la un chiabur. Mă bătea când i se părea că vacile dau lapte mai puţin. Nici mâncare nu-mi dădea. Mă miluia o vecină necăjită.
M'am întâlnit zilele trecute cu Petre, fostul lor argat. Acum e secretarul Sindicatului Agricol. Ştii ce mi-a spus? « —Ai uitat, Ană, ce înseamnă să n'ai plug, să n'ai grapă... Şi -voi, lăsaţi tractoarele cele nereparate ».
Mustrarea lui m'a durut. Are dreptate. Plugurile zac... câte pluguri s'au încheiat ? Nici măcar pentru un sat. De aceea am luat cuvântul la şedinţă. Simţeam că mă ard lacrimile, dar n'am vrut să mă opresc. Mi-am dat seama că tovarăşii m'au înţeles... şi tu m'ai înţeles. Spune-mi, Gheorghe, se vor putea repara tractoarele săptămâna asta ? Suntem în Aprilie, aratul întârzie !
Tânărul răspunse cu aceeaşi seriozitate:
— Trebue să facem o sforţare. Să facem o adunare după orele de program. O să organizăm întreceri. îmi voiu lua angajamentul să le repar şi sunt sigur că tovarăşii mă vor sprijini. Cu toţi ne dăm seama că nu se mai poate aştepta. Sătenii cer tractoare... vor întovărăşiri. Unii cer chiar colectivizări, iar noi răspundem:
I —Aşteptaţi. . .
— Aşteptaţi... mai staţi la cheremul chiaburilor, pentrucă noi cei din fabrică facem cărucioare de copii, balamale, jucărele—adăugă Ana, zeflemitor ....
— Ăştia n'au altceva de vorbit decât de pluguri, tractoare, ţărani, spuse bătrânul către vecinul său din stânga.
— De-acolo mâncăm, Ioane, că doară nu noi semănăm, sau secerăm.
— Şi tu vorbeşti ca ăştia ? Nu vezi că ţăranii ne jupoaie ? Ne cer pe un chil de lapte... şi-i repetă vorbele inginerului.
— Câţi ţărani au lapte de vânzare? Câţiva chiaburi, care nici n'au nevoie de plugurile noastre... Ceilalţi, vai de capul lor... N'au nici pentru ei deajuns, dar încă să-ţi mai vândă şi ţie...
— Vorbeşti taman ca aiuriţii ăştia tineri!—spuse privindu-1 cu des-aprobare, Ion Asaftei.
— Nu sunt aiuriţi, judecă mai sănătos decât mulţi bătrâni.
Ion se simţi deodată singur. « Toţi ăştia gândesc altfel. Văd altfel... — dar ei nu ştiu ceeace ştie el! Ei nu ştiu că războiul pândeşte, că americanii or să vină în curând, că toţi comuniştii vor fi spânzuraţi...» Ascultă în tăcere din nou discuţia celor doi tineri.
— Mergi diseară la cinema?
— Nu ! Citesc o carte, pe care nu mă îndur s'o las. Ai citit-o ? « Aşa s'a călit oţelul»?
112
viaţa românească
— Da, de mult. Totuşi ar fi păcat să pierzi filmul. E un film documentar.
— Sovietic ?
— Da î
— Viu !
«Bine că mai vorbesc şi despre altceva. Mi-au ros urechile cu tractoarele celea ».
Deodată fata se întoarse către el:
— Ce zici, moş Ioane, terminăm tractoarele până duminecă?
— Ce tot ai cu tractoarele astea? Nu-ţi mai ies din cap. Nu cumva Petre acela, fostul argat la chiabur, îţi e la inimă? Şi o uşoară pânză de păianjen îi acoperi privirea.
Fata râse veselă.
— Petre are nevastă şi doi copii.
Faţa tânărului, se lumină. Pentru prima dată îşi dădu seama că dorinţa ■de a sta cu Ana de.vorbă, de a se interesa de tot ce face ea e mai mult decât o simplă legătură.
« Dar ea o fi ţinând la mine ? » Nu-i trecuse niciodată prin minte să întrebe. S'au ridicat toţi trei. Bătrânul făcu câţiva paşi cu ei, apoi s; opri să-şi aprindă o ţigară. Din urmă, îi ajunse Veta:
— Dela o vreme nu vă mai despărţiţi ! Când vă luaţi ?
— Vii Sâmbătă după masă cu Fănică să ne fiţi martori?
— Serios? O să-i pară bine lui Fănică.
Ana îl privi mirată. Se gândi: «ce l-o fi apucat să glumească astfel?». El îi strânse puternic braţul, cum nu mai făcuse niciodată şi o întrebă, privindu-i adâncul ochilor:
— Vrei?
Fata îi răspunse pîecându-şi genele. Izbucniră amândoi într'un râs vesel. Ion recunoscu râsul, şi spuse ca pentru sine cu glas tare: «Păcat de tinereţea lor ».
Pentru a treia oară fiorul morţii îl cuprinse:
« O să încerc să-1 ocrotesc ! Poate vor ţine seamă că n'am făcut politică ... »
#
Ion Asaftei se uita atent la case, cercând să ghicească care este a lui Jenică Ghimiceanu, directorul fabricei. Ghici. Se opri în poartă. Un grilaj vopsit în verde, mai înalt decât un stat de om, împrejmuia grădina. Poarta grea, cu o broască cât o lădiţă, părea o închizătoare de închisoare.
Se ivi un om, care-I întrebă cu o voce aspră pe cine caută, Auzind cum îl chiamă, îi dădu drumul şi-1 îndreptă spre biroul « domnului ». Ion măsură cu ochii casa şi se întrebă nedumerit: «Ce dracu o fi făcând într'o căsoaie ca asta ? ».
ion asaftei
"3
Jenică Ghimiceanu îl întâmpină zâmbindu-i prietenos. Ii oferi o ţigară, îl sili să stea pe un scaun înalt şi moale, în care Ion nu se simţea de loc la îndemână. Directorul părea cam încurcat. Nu ştia cum să înceapă. In cele din urmă se hotărî.
—-Ce zici, Ioane —stăm cam prost. . . Războiul se tot amână. Ruşii ăştia-s deştepţi, ştiu să întoarcă lucrurile. N'o să meargă îr să mult aşa. O lună, două... Tractoarele acelea au fost un adevărat scandal. Muncitorii o iau înainte, rup zăgazul... Trebue să facem cev?. Trebue să împiedecăm avântul lor. La nevoie vom încerca să stricăm maşinile, să sustragem piesele.
— Să stricăm maşinile? Dar asta nu e cu putinţă. îmi sunt dragi ca şi copiii mei. Mi s'ar părea că-mi ucid copilul.
/Cbnu Jenică îl privi îngăduitor şi-i făcu semn să-l lase să vorbească.
—-Nu vrei să te amesteci la maşini ? Nu-i nimic, o vor face alţii. Dumitale ' îţi cer un alt lucru, de altfel e în interesul familiei dumitale. Fă-1 pe Gheorghe să înţeleagă primejdia ce-1 paşte. Stai de vorbă cu el, nu se poate să nu înţeleagă. Vorbeşte-i ca un tată, pune şi pe nevasta dumitale să-i vorbească. Poate să rămână în Partid, dar să mai închidă ochii. Să nu se amestece în toate ca un diavol.. Dacă l-am îndepărta pe el, treburile ar merge.
— Crezi ? Se va găsi alt diavol!
— începem cu unul... La nevoie îi compromitem. .. Găsim o metodă... Cei care se vor îndepărta din vreme, îi vom avea în vedere.. .
Ion privea mut în podea. Număra scândurile parchetului. Parcă de asta ar fi atârnat întreaga lui soartă. Nu se putea împăca cu această ncuă întorsătură. Pereţii ăştia înalţi, împodobiţi cu tablouri scumpe, perdelele astea, casa toată, parcă îl apăsa. «Ce caută el aici ? Făcea târg pe seama feciorului său, pe seama tovarăşilor lui de muncă?». Vorbi cu glas tare:
— Nu-mi plac treburi de-astea ! Eu's bătrân... I-am spus şi domnului-inginer Oancea, în seara aceea...
— E vorba de viaţa feciorului dumitale ...
—■ Descurcă-se singur. Eu l-am învăţat să se ducă acolo ?
— Vezi, mai e ceva... Sunt strâmtorat. Dacă nu vrei să mă ajuţi, trebue să caut pe altul. Acela cere bani. De unde să iau ? Va trebui să-mi plăteşti datoriile. Am crezut că-mi eşti prieten. . . Aşa te socoteam. . .
Ion ghici şiretenia directorului. « De ar avea banii, cum i-ar svârli în obraz şi ar fugi din casa asta. Dar n'are de unde să ia...».
—-Am să încerc să-i vorbesc, poate m'o asculta... Bani n'am acum să-ţi dau, spuse Ion înnăbuşindu-şi ciuda.
—-Văd că o faci cam în silă. . . ai să te convingi mai târziu că ţi-am vrut binele, răspunse directorul, binevoitor.
Ion plecă de acolo, ca din faţa unui cămătar care-i protestase poliţele. In drum se opri acasă la Gheorghe. O găsi numai pe Ana. Stătea plecată în faţa cuptorului şi încerca cu un paiu ceva într'o tavă. Pe scaun stătea deschisă
8
ii4
viaţa românească
o carte peste care era pus un cuţit. Cum îl văzu tresări, parcă s'ar fi temut de o veste rea. Era întunecat bătrânul.
— Gheorghe nu-i acasă?
— E la partid, are treburi. Stai, tată. Indată-i gata prăjitura. Nu prea mă pricep, dar învăţ.
Bătrânul roti ochii prin casă, scoţând un « hm » mirat.
— Trecem dincolo, îl îndemnă Ana, şi deschise uşa făcându-i loc.
— V'aţi boierit ! Spuse ironic bătrânul.
—-Nu ne-am boierit. De asta muncim. Trăim omeneşte. Săptămâna asta am câştigat la acord, eu şi cu Gheorghe, peste două mii lei... pentru asta i-am făcut prăjitura.
— Voi faceţi gură că sunteţi oameni de partid, dar vă lăcomiţi la câştig !
— Bine tată, dar d-ta nu ştii că partidul spline că omului să i se plătească după muncă ?
— Atunci ce câştig are partidul?
— Ne îmbunătăţeşte viaţa nouă, muncitorilor, că doar asta urmăreşte !
— Tu, fată, eu cred că voi sunteţi ameţiţi de vorbe. O ţineţi una şi bună: partidul in sus, partidul în jos, partidul la stânga. . . cine dracu v'a sucit capul ?
— Nu ni 1-a sucit, ni 1-a deschis ! Dacă ai citi cărţile astea, ai vedea adevărul ! Crezi că eu dintr'odată, aşa, m'am făcut comunistă ? Când îmi amintesc cum vorbeam acum patru ani, îmi ard obrajii de ruşine. Fugeam dela şedinţă. . . nu vroiam să primesc gazeta. . . Ei, dar asta a fost acum patru ani. Cu cât mă gândesc mai mult la timpul de atunci, cu atât mai mult îndrăgesc partidul. N'a fost uşor, tată, să ajung aici. Pe atunci abia înţelegeam buchile. Bolboroseam buche cu buche... de multe ori nu înţelegeam cuvintele şi-mi era aşa de ciudă, de blestemam tot neamul chiaburesc al mătuşii Irina, care m'a rupt dela şcoală. M'am pomenit citind din ce în ce mai bine. . . şi.când am prins gustul cărţilor, n'am mai pierdut timpul fără rost.
— Şi ai folosit ceva? —făcu bătrânul în timp ce pipăia cărţile de pe o poliţă.
— Nu mi-a fost truda în zădar. Când am luat odată cuvântul şi am zis lucrurile aşa cum trebue, văd că vine Gheorghe la mine: «Bravo Ana !» şi mi-a strâns mâna tare, din toată inima. Eu m'am prefăcut că nu-mi pasă. Dar mă gândeam: « de-ai şti cât am trudit ca să ajung aici ». Când i-am povestit, acum, într'o seară, a râs cu lacrimi ca un copil!
— Şi ai citit toate cărţile astea? făcu mirat bătrânul.
— Le-am citit... Dar cât mai am încă de învăţat!
— Şi 'n ele scrie despre partid, despre muncitori ?
—-Despre toate ! Dacă vii mai des pe la noi îţi voiu citi din ele.
— Am să vin. Nu ştiu prea bine de ce dar simt nevoia să ştiu unde-i adevărul.
Ana încercă să-şi înnăbuşe bucuria. Se gândi: «îndărătnic mai e bătrânul, dar dacă prinde să se lămurească poate că vine alături de noi».
ion asaftei
Ion Asaftei se ridică.
— Totdeauna întârzie aşa bărbat-tu ?
— Nu chiar în fiecare zi, răspunse Ana, pregătind farfurioara pentru prăjitură.
— Şi nu te mânii? Nu-ţi faci gânduri?
— De ce? E doar dus cu treburi. Parcă dacă eu întârzii la şedinţă el se mânie ? Suntem întregi la minte, răspunse, şi trecu dincolo, lăsând uşa deschisă.
— Vezi tu, fată, voi aţi început-o altfel, mai omeneşte.
— Aşa-i că viaţa noastră se deosebeşte de cea pe care aţi dus-o în trecut? întrebă Ana, întorcându-se cu o tava, din care se răspândea un miros plăcut de aluat copt.
/ —Se deosebeşte. Mult se deosebeşte, făcu dus pe gânduri Ion Asaftei.
— Vezi, pentru asta luptă Partidul.
— Ii fi având poate dreptate ! Luă farfurioara întinsă fără să se uite la ea. Ion Asaftei se opri în poartă, privi din nou casa în care locuia feciorul
său şi simţi o lacrimă fierbinte, strecurându-i-se sub geană. « Cât am dorit să stau cu Maria într'o căsuţă ca asta ». Şi privi încă odată căsuţa albă pitită sub umbrarul unui nuc.
O adiere răcoroasă îi îmbrăţişa trupul, mângâindu-i fruntea înfierbântată. «Pentru asta luptă Partidul». Auzi parcă vocea tinerei femei şi întoarse din nou privirea către casa de sub nuc. « Am muncit în acord şi am luat peste două mii lei, pentru asta i-am făcut prăjitura ».
« Unde-i adevărul ? Unde-i ? » vorbi tare Ion Asaftei.
îşi dădu seama că trecătorii îl privesc curioşi. Iuţi paşii fără să poată să scape de această ultimă întrebare. « Qnde-i adevărul ? ».
*
«Unde-i adevărul ?» Ion Asaftei se trezi cu aceeaşi întrebare pe buze. Era cât pe aci să întârzie la lucru. Se îmbrăcă la întâmplare, fără să se radă. Ţepii albi îi făceau barba ca dată cu un pămătuf de săpun. Visurile de astănoapte îl chinuiau, se depanau prin faţa ochilor dându-i o stare de nelinişte. In mai multe rânduri visase că era arestat şi silit să scoată banii din pământ. Altădată, parcă îşi strângea de gât feciorul, în timp ce directorul îi striga « mai tare, mai tare ».
« O să-mi ceară banii, o să-mi pună poprire pe leafă şi au să rabde de foame Maria şi Nicolae ». Lucra tăcut, posomorit. Ceasurile treceau greu. Fiecare sgomot de paşi prin atelier îl scotea din fire, îl făcea să turbe de necaz. I se tot părea că vin să-l cheme la director.
Nu se duse la masă. Rămase în curte, pe banca de lângă infirmerie, fumând. Prin geamul deschis se auzea glasul cuiva cântând « Sdrobite cătuşe în urmă rămân »... Parcă acum, pentru prima dată înţelegea sensul acestor cuvinte.
viaţa româneasca
Visul încă îl apăsa. Gândul banilor îl chinuia: « de unde să-i iau să scap de groaza datoriei». Deodată — sgomot de paşi neobişnuit de repezi. Voci. Larmă. Ca din pământ, muncitorii se iviră în faţa clădirii direcţiei. Se strigă lozinci. Se înalţă cântece. Ana aleargă cu un braţ de steaguri. Intr'o clipă curtea e în sărbătoare. Muncitorii poartă tablourile împodobite cu roşu aie fruntaşilor partidului.
Ion se ridică, se apropie de mulţime. Nimeni nu-1 ia în seamă. Toţi fierb de veselie. Parcă şi în teii care mărgineau aleea păsările cântau a sărbătoare. Până şi crengile se legănau mai vesele.
— Ce s'a întâmplat?, întrebă el pe un tânăr care se oprise alături.
— Naţionalizarea, n'ai auzit? N'ai auzit la radio? A noastră e fabrica.
— Ce ai spus? Şi conu' Jenică?
— S'a sigilat totul, începe să predea.
Ca dintr'un singur piept izbucni din şase sute de piepturi cântecul muncitorilor: «Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii».
In jurul fabricei grupuri de copii se adunară privind printre crăpăturile gardului la manifestaţia muncitorimii.
«Trăiască Partidul Muncitoresc Român ! Trăiască directorul muncitor Gheorghe Asaftei!» strigă o voce puternică. începură aplauze prelungi, nesfârşite.
Gheorghe apăru sus, într'un balcon unde fostul director îşi bea de obiceiu cafeaua. Ridică pumnul. Obrajii îi erau îmbujoraţi. O şuviţă de păr îi atârna pe frunte. Părea tânăr, un adolescent aproape.
« .. .Tovarăşi —începu el —cinstea pe care mi-a făcut-o Partidul nostru, numindu-mă director al acestei fabrici, voiu încerca să o plătesc cu muncă înzecită... Mă uit la voi şi-mi creşte inima de bucurie. Suntem noi între noi, bătrâni, tineri, femei... toţi luptăm să ne facem o viaţă mai bună, mai omenească. Partidul nostru, partidul clasei muncitoare ne arată calea... Patronii turbă... încep să arunce svonuri, trag nădejde că va veni un nou războiu. Nu va veni, tovarăşi. Nu va veni, pentrucă toţi muncitorii din lumea întreagă, toţi oamenii cinstiţi de pe pământ luptă pentru pace. Noi vrem pafe, vrem pace». V_y
Aplauzele şi lozincile îi acopereau vorbele. «Pace, pace, pace >;, strigă mulţimea. « Jos cu asupritorii, jos cu patronii exploatatori».
«.. .Acum fabricile sunt ale noastre, ale întregului popor. Patronii nu se vor linişti. Vor căuta să-şi lase aici cozi de topor, care să saboteze... vigilenţă tovarăşi, conştiinciozitate tovarăşi, să fim vrednici de Partidul nostru ... ».
Ion Asaftei se rezimă de teiu, ascultând năuc... Parcă nu era Gheorghe omul care vorbea.
Gheorghe vorbea cu mâna întinsă către cei din faţă sa. Vântul îi răscolea părul, descoperindu-i fruntea.
Ana se strecură prin mulţime şi se opri lângă Ion Asaftei.
ion asaftei
II7
— Vorbeşte din suflet, îi spuse Veta apropiindu-se de ea.
— Da, vorbeşte din suflet, altfel nici n'ar putea să vorbească, făcu Ana. Bătrânul îşi aprinse o ţigară şi trase puternic din ea, înghiţind fumul.
*
Ion Asaftei pierdu aproape un ceas, chitind când strungul când piesa. La masă abea ducea lingura la gură. Vedea în faţa ochilor săi bucata de metal din care trebuia să scoată piesa. Mintea lui ieşea, parcă, dintr'o negură deasă. Nu putea dormi. Noaptea se trezi după primul somn. Acum se conturau precis liniile după care trebuia să taie metalul. Se sculă dintr'o dată, gata să se îmbrace. Maria aprinse un chibrit şi privi ceasul.
— Dormi omule, abea îi miezul nopţii.
N'a mai dormit. S'a temut să nu uite liniile şi a hotărît să le tragă pe o hârtie dintr'un caiet al Olgăi. Dimineaţa îşi spuse şiret « Câştig întrecerea », şi se apucă de lucru.
S'a trudit câteva ore până ce planul de peste noapte s'a închegat deabi-nelea.
Gheorghe trecu prin atelier întovărăşind o delegaţie de ziarişti. Se opriră la strungul lui Asaftei. Gheorghe îşi aruncă ochii pe strung şi deodată se plecă peste platou, urmărind jocul obiectului din gura păpuşii mobile.
Ziariştii trecură mai departe — Gheorghe rămase.
— Cum ţi-a venit în gând, tată? Asta-i o inovaţie.
— Nu te pripi... să vedem cum iese.
Gheorghe nu se mai deslipi de strung. Urmărea cu atenţie mişcările suportului dela « Universal» cu mâinile gata să intervie, nervoase.
— In sfârşit.
— Tată, ştii cât timp se economiseşte? făcu tânărul emoţionat.
— Ştiu, ştiu, că doar n'am făcut-o aşa pe negândite răspunse bătrânul în timp ce cerceta muchiile piesei.
— Am călcat cu dreptul! spuse Gheorghe fericit.
— Nevesti-ti nu o să-i pară bine să piardă întrecerea.
— N'o cunoşti destul. O să se bucure caşi cum ea ar fi câştigat întrecerea.
Nici nu terminară şi iată: Ana. Avea obrajii pictaţi cu negru. Numai în jurul ochilor rămăsese nevopsită. Gheorghe cum o zări izbucni în râs. Ea nu râdea.
—-Nu ştiu ce are maşina mea că nu merge cum trebue.
— O fi ceva de reparat, ai anunţat maistrul?
— Mai bine \ino tu de vezi ce e.
Gheorghe uită să-i împărtăşească bucuria. Se duse la maşina Anei. O ciocăni ici-colo, ca medicul pe un bolnav, se lăsă în genunchi, se ridică pe un scăunaş şi deodată spuse:
—Să ştii că a umblat cineva aici; lipseşte o piesă.
n8
viaţa româneasca
— Lipseşte ? Importantă ? întrebă Ana cu faţa crispată ca de o mare durere.
— Se poate face, dar cere timp.
— Cum ? Maşina va trebui să stea ?
— Cam aşa ceva ! răspunse scuipând bătrânul.
— Iţi dai seama, Gheorghe ?
Sabotaj, făcu el cu gravitate. Şi abea spuneam c'am păşit cu dreptul!
— Cozi de topor !
Acum toţi trei aveau feţele întunecate, ochii aprinşi de nelinişte.
— Să spui la Partid, Gheorghe, spuse femeia încercând să-1 privească.
— Da, am să spun ! răspunse Gheorghe dus pe gânduri.
Altădată, pe Ion Asaftei îl supăra amestecul Partidului în treburile fabricei. Acum, simţi parcă o uşurare. Da, e mai bine aşa. Are mai multă putere. Se duse din nou la strung şi privi piesa făcută după planul de astănoapte. Dar bucuria caldă îi pierise. Gândul că cineva strică şi destramă i se înfipse în minte ca un burghiu înfierbântat şi râcâia acolo, fără oprire. Cine naiba o fi stricând ? Cum se îndură să se atingă de maşini ? Ticăloşii! II rodea acest gând. «Cine să fie ? Inginerul Oancea, asta-i sigur. .. dar mai trebue să fie şi altcineva ».
Să spună ce ştie... să arate cum a primit el banii... cum i-a spus fostul director că mai sunt şi alţii care primesc...
Gândul acesta îl făcea să se clatine, parcă banii îi ardeau palmele. N'a făcut doar nimic cu ei, i-a băut, dar asta nu-i micşorează vina. Ura împotriva fostului director creşte, creşte... îi umple pieptul, toate fibrele trupului.
«A fost şiret, m'a luat cu binele: «ce-ţi face fata...» ca să-mi pună belciug la bot... Cum am putut să-1 cred...  parcă am fost zănâtec».
Ion se frământa făcând diferite planuri. Când se certa în gând cu ■directorul, când cu inginerul, când urmărea pe anumiţi oameni care i se păreau suspecţi. Trupul parcă i se îndoia sub o grea povară. Obrajii se traseră ca după o noapte de sbucium. Maria îl privea îngrijorată. Ion o asculta, fară s'o audă. Femeia avea veşti dela copii: «Olga scrie că învaţă acolo lucruri tare frumoase».. Nicu învaţă meserie. Copiii Ilenei sunt din ce în ce mai frumoşi»...
Dar veştile nu-i- puteau alunga din suflet apăsarea grea, chinuitoare. Işj ascunse faţa în mâini şi astfel îl găsi înserarea, Se ridică. Umblă încruntat, din ce în ce mai plecat sub povara gândurilor. « Banii ceia... Să-i dea înapoi, ca să se ducă să-i asvârle în obraz ciocoiului. Dar de unde, de unde ? »
Ii venea greu să spună comitetului. Chiar lui Gheorghe îi e greu să-i mărturisească. Ii ardeau obrajii de ruşine că s'a lăsat prostit, mânjit. Auzea mereu scrâşnetul Anei: «cozi de topor ! », şi simţea parcă pe obraji, arzându-i, degetele palmei ei.
« Coadă de topor. A fost... da. A fost. Pentrucă a ştiut ce face directorul, ce face inginerul şi a tăcut... şi tace şi-acum. Ii e ruşine să-şi desvelească
ion asaftei
119
slăbiciunile. Slăbiciunile care l-au dus să-şi mânjească cugetul lui de muncitor bătrân ».
dela Partid că e feciorul unei cozi de topor, nu-1 vor înlătura ? Ar fi păcat. Numai el ştie cât s'a luptat feciorul său să-l facă să vadă lucrurile altfel, numai el ştie cât de aproape de fabrică, de Partid, a fost băiatul... Era în stare să-l dea pe el, tatăl său, afară din fabrică, atunci când a greşit. Dar cine poate şti aceste lucruri petrecute în familie ?».
, îşi spune; «Am să spun adevărul întreg. Dacă e să mă creadă bine, dacă nu voiu trage pedeapsa... N'am furat, nu i-am jucat în strună, am luat banii, aşa e, dar o să-i dau, o să-i dau. Şi pe urmă nici nu erau banii lui. Erau bani furaţi din trrda noastră».
Se hotărî să vorbească cu cei dela comitet, să spună adevărul. Mâine. Dar peste noapte, un alt gând îl încolţi. Să-i urmărească. Să-i prindă. Nu se poate să nu-i prindă.
Din acea zi s'a pus pe urmărit. Lucra ce lucra şi pleca dela strung, trecea prin toate atelierele plimbându-şi ochii dela maşină la maşină. Ana îl mustra cu mâhnire « Nu-ţi va ajuta la nimic invenţia, dacă umbli toată ziua prin ateliere !». El hu-i răspundea. îşi vedea de plimbare. Nimic suspect. Numai Cristache parcă-1 privea înfricoşat ori de câte ori îl auzea înjurând. O clipă se gândi la el, dar ştiindu-1 puţin « sărit » se îndoi de această bănuială. Totuşi îl supraveghea. După o săptămână de trudă zadarnică, se hotărî să se ducă să stea de vorbă cu inginerul Oancea. Acesta îl primi bănuitor.
— Domnule Inginer, tot îs prins eu de nas şi trebue să tac... am nişte piese faine, care nu se găsesc oriunde. Aş vrea să le vând.
— Credeam că te-ai dat cu ei. De, feciorul ţi-e director...
— Parcă nu ştii cum stau cu el? Mereu la cuţite. Inginerul nu se lăsă prins. Spuse prudent:
— Eu sunt cu ei, de ce n'aş fi? De altfel, n'am poftă să-mi pierd slujba. Conu Jenică s'a dus la moşie. Eu n'am unde să mă duc ?
Ion îl privi în adâncul ochilor şi zâmbi ironic. Gândi: «Iată minciuna !».
Ştia că şi inginerul avea o fâşie nu prea mică de moşie, aşa că avea «unde să se ducă »... ş'apoi piesele cele nu sboară aşa singure, din senin... şi tocmai dela maşinile care lucrează unelte agricole?
Spuse încet, ca o taină:
— îmi dau seama că e o ticăloşie... dar îmi trebue bani.
— Ţi-am spus că nu am nici un amestec în toate chestiile astea ! Ion se prefăcu jignit:
— N'ai încredere în mine ! Crezi că Cristache e mai închis la bot ? Inginerul tresări. Privi atent spre faţa bătrânului. «Oare ştie? ». O clipă
se simţi descoperit. Totuşi, încercă să se strecoare.
II doare şi alt gând « O;
lui Gheorghe ? Dacă vor afla cei
120
viaţa românească
— Moş Ioane, nişte bani îţi pot împrumuta dela mine... cât despre piese... fă cum crezi, eu n'am ce face cu ele.
Ion luă hârtia întinsă şi ieşi. « Eşti şiret», gândi, păşind iute spre atelier. Pe sală se întâlni cu Gheorghe.
— Ai fost la Oancea? întrebă Gheorghe, privindu-1 cu suspiciune.
— Da!
—-Ce treburi ai cu el?
—- Am vorbit de maşină... vru să spună « de maşina aia» dar nu ştia care anume era defectă.
încurcătura bătrânului întări bănuiala feciorului său.
— Vino până la birou.
Bătrânul îl măsură din cap până'n picioare şi-i spuse oarecum necăjit:
— Băiete, n'ai tu încredere în mine?
—-Vino la birou, mergi înainte să nu facem zarvă, spuse feciorul poruncitor.
Bătrânul se supuse.
Gheorghe suci cheia în broască, vru să se aşeze, dar se răsgândi şi rămase în picioare.
—■ Spune-mi ce treburi ai cu Oancea ? —-Ţi-am spus, am stat de vorbă cu el.
Bătrânul era gata să-i mărturisească adevărul, dar simţi că Gheorghe nu-1 putea încă crede. Banii erau o acuzaţie prea grea. Nu-şi putea deschide încă inima.
—- Cred că nu e nevoie să pun să te aresteze, ca să aflu adevărul. Ar fi mai bine pentru noi toţi, dacă ai mărturisi de bunăvoie —îi spuse Gheorghe, ocolindu-i privirile.
—■ Nu ştiu ce vrei dela mine ?
— Unde duceţi piesele şi cine vă plăteşte ? întrebă privindu-1 de data asta drept în faţă.
—-Dar'fii serios băiete ! Cum crezi tu că aş putea face una ca asta? Pentru ce m'aş trudi să inventez o metodă mai bună de lucru ? Ca să stric ?
—-M'am gândit la asta... dar purtarea dumitale dă de bănuit. Nu se poate să nu ai legătură cu cele ce se întâmplă. Umbli prin ateliere, te vezi cu Oancea... ş'apoi frământarea, neliniştea... parcă te fereşti să nu fii descoperit. Te urmăresc de multă vreme. Prea repede ai început să fii alături de noi. Dumneata care te înfuriai împotriva noastră, care-1 îndreptăţeai pe Ghimiceanu. In clipa de faţă vorbesc cu dumneata ca dela muncitor la muncitor — mărturiseşte. Chiar dacă va trebui să iei câţiva ani de închisoare... e mai puţin decât crima pe care o săvârşeşti, zi de zi. Din pricina pieselor stricate, furate, stăm în loc. Ţi-aduci aminte când dormeam cu toţii grămadă. .. când ne uitam cu ochii lacomi la bucata de mămăligă.. . mai sunt oameni necăjiţi... n'am scăpat încă de nevoi... iar dumneata ne fii în loc.
ion asaftei
121
— Gheorghe, nu mă crezi pe cuvânt? N'am stricat nimic, n'am furat nimic. Am eu o bubă care mă roade, dar nu-i aşa de mare, încât să strice şi altora. Lasă-mă, băiete, câteva zile... apoi îţi voiu spune tot, tot.
—-Nu ştiu dacă am dreptul să o fac.
—■ Dacă ai fi un străin, poate n'ai avea dreptul să mă crezi, dar tu mă cunoşti. Ştii că mai mult ca orice îmi place adevărul. Mi-am dat seama că adeyj/rul e de partea voastră. Pe spinarea mea am tras această învăţătură.
Gheorghe îi simţi tremurul glasului şi în sufletul său se născu întrebarea: «Nu cumva am greşit acuzându-1 ? ». In aparenţă însă îi erau, toate împotrivă. « Să-l lase liber ? Are el acest drept? Nu cumva 1-a muiat mărturisirea bătrânului fiindcă îi e tată ? ». Ii venea greu să ia o hotărîre !
Bătrânul ghici sbuciumul din sufletul feciorului său. Se apropie şi spuse cu hotărîre:
— Băiete, tu spuneai că vorbeşti dela muncitor la muncitor. Te rog, atunci, să mă asculţi. Mă mişcă faptul că eşti atât de legat de fabrică. Până deunăzi ne-a fost ca o mamă vitregă, totuşi ne-am legat de ea... Cum aş urî-o acum când ne simţim aici ca la noi acasă? Cum aş urî maşinile, când sgomotul lor îţi înalţă sufletul? Ce crezi că dacă-s bătrân, nu mă gândesc înainte? Poate mai trăiesc mulţi ani... Aş putea duce povara remuşcării ? Am eu un plan. Am să descopăr eu pe mârşavii care fură.
Gheorghe descuie uşa, îl lăsă să plece şi se întoarse în birou. Se simţea copleşit ca, şi cum ar fi făcut o crimă. II apăsa. «Nu ştiu ce să cred, nu ştiu !». Am atras la Partid atenţia asupra lui... totuşi nu-1 cred atât de mârşav! Dar am eu dreptul să mă iau după cele ce cred ? E doar vorba de fabrică, de muncitori, nu de mine! ».
O greutate apăsătoare i se lăsă pe gânduri, strivindu-i-le dureros.
Plecând spre atelier, Ion se sbătea între acuzaţia feciorului său şi cele ce-ar fi trebuit să facă. «Ii voiu descoperi, să ştiu că mor, dar nu-i las să continue să lovească în fabrică !».
începu să lucreze. Se lăsă în genunchi, potrivi strungul şi dădu drumul ţevii cu uleiu. Deodată îi atrase privirea coloarea metalului. Parcă se înnegrea. Omul opri motorul, atinse cu degetul piesa. Simţi că tăietura degetului mare începe să-l usture. Un miros înţepător îi umplu nările. Ridică capacul rezervorului şi acelaşi miros îl lovi în faţă.
« Până aici, bandiţilor », scrâşni bătrânul. n
— Măi Mitică, cine a umblat la strungul meu?, întrebăQpe muncitorul vecin.
— N'am văzut, moş Ioane. Parcă... bădia Christache! îşi aminti întrebatul.
Ion îşi aprinse o ţigare şi plecă că-1 caute pe Christache, încercând să-şi potolească furia. II găsi îndreptându-se către infirmerie.
122
viaţa românească
Se duce la infirmerie, —-gândi Ion Asaftei. Ceva lăuntric îl îndemna să se ducă după el. II ajunse. Băgă de seamă că buzunarul hainei lui avea o formă prea bulbucată. II aşteptă până ce ieşi din sală. Observă că la ieşire, Christache nu mai avea greutatea aceea în buzunar. «Aha », îşi zise bătrânul. II lăsă să plece şi intră înăuntru. Sanitarul spăla o seringă. Buzunarul sanitarului avea exact aceeaşi umflătură pe care o avusese al lui Christache la venire.
— Eşti bolnav, moş Ioane ?
— Cam bolnav, domnule sanitar. Aş vrea să mă vadă doctorul.
— Să-1 chem, e alături.
— L'aştept! Pot să dau un telefon în fabrică ?
De felul lui, sanitarul se purta neprietenos cu oamenii din fabrică. Acum, având în faţă pe tatăl directorului, încercă să fie cât mai atent.
Bătrânul sună pe Gheorghe şi—1 chemă să vină până la infirmerie, spunând că e bolnav. Sanitarul era liniştit. Numai greutatea din buzunar îl cam .apăsa. O simţea la fiecare mişcare.
Timpul trecea atât de încet încât lui Ion i se părea că încremenise. Sanitarul terminase de spălat seringa. Acum umbla la o cutie cu vată. Se uită îndărăt, prevăzător şi deodată strecură piesa în cutie. O închise şi o aşează în raft. Veni la pansat un tânăr. Sanitarul privi o clipă Cutia, apoi o deschise îşi luă vată şi o aşeză cu grijă la loc. Bătrânul nu-1 pierdea din ochi.
In sfârşit uşa se deschise. Gheorghe îl privi cu aceeaşi neîncredere. « Nu -cumva se preface ca să scape de bănuieli ?».
Bătrânul se ridică, arată spre sanitar, apoi către cutie;
— E ceva ascuns acolo în cutie. Ceva adus de Christache.
Sanitarul scăpă pensa din mână. Tânărul cu degetul sdrobit privi nedumerit la toţi, apoi puse mâna pe o faşe şi începu să se lege singur. Gheorghe luă telefonul, sună securitatea fabricei. Intr'o clipă erau toţi de faţă.
In cutia cu vată era matriţa nouă făcută de Ion Asaftei pentru confecţionarea pieselor de batoză.
— Eu am pus-o aici ? poate ai febră, aiurezi moş Ioane ! De unde s'o fi luat ? Ce-mi trebuie mie asta ?
— Nu te mai preface, că te stuchi! se răsti către el bătrânul. Ţi-a adus-o Christache.
— Poate că dumneata ai pus-o, ştiu eu ce-ai făcut cât am pansat?
— Prea de oaie vrei s'o faci, domnule ! Omul nici nu s'a ridicat de pe scaun, -—spuse băiatul care-şi pansa degetul.
— O fi pus-o Christache ! Nue întreg la minte, are patru cruci, —încercă să se desvinovăţească sanitarul.
L-au adus pe inginerul Oancea şi pe Christache. Inginerul se prefăcea că nu ştie nimic. îşi păstra calmul. Christache mărturisi:
— Mi-a dat conul Jenică o pereche de pantaloni şi o scurtă. A spus că are să-mi dea şi o bucată mare de pământ după ce l-o lua înapoi dela ţărani. După războiu.
ion asaftei
123
— Măi Christache, te-~ai~lndurat tu să furi din fabrică acum când e a noastră, a muncitorilor ! ? Furai pâinea dela gura tovarăşilor tăi de muncă, — îi vorbi pe un ton blând dar mustrător, bătrânul.
Christache râse prosteşte şi arătă cu degetul către inginer. —-El mi-a spus să iau !
Oancea se adresă indignat către doctorul care era de faţă:
— De ce ţineţi oameni iresponsabili în fabrică. Locul lor e la balamuc.
— Asta-i moştenirea lăsată de voi! acum mă întrebi de ce stă aicea, dar înainte nu te-ai sfiit să-l întrebuinţezi ca unealtă! îi răspunse tânărul doctor.
Christache începu să plângă:
■—A spus că pe front mă trimite dacă nu-1 ascult. Nu vreau pe front î "Nu vreau pe front! se repezi la inginer cu mâinile întinse cu faţa schimonosită.
— Ai spus că mă aperi!
Oancea făcu un pas îndărăt, privindu-1 dispreţuitor. Ion Asaftei simţi că un fior de ură îi răscoleşte trupul.
— Ai vrea să dai vina pe ăsta.
— Tocmai dumneata vorbeşti ? Dumneata care ai primit bani dela director ? Acum faci pe indignatul! spuse cu un zâmbet de batjocură Oancea.
— M'au ars destul banii voştrii! Mi-aţi împins fără să vă cer, c'apoi să-mi scoateţi sufletul cu ei! Apoi se adresă către Christache.
—■ Christache, băiete, eu te ştiu de mititel, erai băiat cumsecade. .. ştii când te-am învăţat să lucrezi... repede ai învăţat...
Faţa lui Christache se însenină. Numai o lacrimă rămase prinsă pe obraz, parcă nu se îndura să cadă. Spuse liniştit:
— Ştiu, moş Ioane. îmi ziceai «Nichipercea » I
— Vezi că-ţi aduci aminte? Ai să te duci la un spital şi ai să vii sănătos de acolo. Nimeni n'are să-ţi facă nimic. Dar spune-ne drept, unde duceaţi lucrurile furate ?
— El le ducea la conu' Jenică şi eu le duceam acolo la atelier, în oraş. Cei doi reprezentanţi ai securităţii fabricii au hotărît arestarea lui Oancea,
a sanitarului Stârcea, angajat de câteva luni în fabrică şi reţinerea în spital a lui Niculae Christache.
— Ion Asaftei rămâne, liber? întrebă indignat Oancea. Sau nu-1 puteţi aresta pe tatăl directorului, chiar dacă a fost complice ? Să nu compromiteţi pe faimosul luptător Gheorghe Asaftei! vorbi cu batjocură în glas Oancea.
— Ticălosule, de ce amesteci pe băiat în afacerea asta ? să nu-i mai pome-meşti numele, că te plesnesc cu mâna asta neagră!
— Vrei să spui că n'a ştiut că ai primit bani dela noi?
— N'am să-ţi dau socoteală de faptele mele ! Lor am să le dau socoteală. "N'am să-mi ascund greşelile. Am primit bani. Da, am primit o mie în Aprilie şi una în Mai, dela fostul director. Mi-a dat singur. Nu i-am cerut. Nu mi-a
124
viaţa românească
cerut nici un serviciu. Când mi 1-a cerut şi i l-am refuzat mi-a cerut banii îndărăt. Asta-i tot.
Venise secretarul organizaţiei de partid şi preşedintele comitetului. Amândoi ascultau cuvintele bătrânului, cercând să ghicească adevărul. Niciunul nu-şi arunca privirea spre Gheorghe, care stătea în picioare lângă masă, cu mâna peste receptorul telefonului. Avea obrajii atât de albi, încât părea fără viaţă.
—-Ce facem? întrebă unul din securitate. —-Datoria ! răspunse Gheorghe.
Nici cei doi oameni, veniţi mai târziu, nu ştiau cum să procedeze. In-tr'un târziu, unul spuse:
—-Trebue să-i arestăm pe Ghimiceanu. Lucrurile se vor lămuri la justiţie.
Ion Asaftei a fost reţinut arestat împreună cu ceilalţi. Dinspre infirmerie păşi cu umerii îndoiţi, cu fruntea plecată în pământ, la câţiva paşi distanţă de ceilalţi.
Simţea parcă privirea feciorului său îndreptată în urma lui. Simţea şi sbuciumul care se aciuiase în inima tânărului. Nici atunci când în prag i-a spus «rămas bun», nu-i răspunse. Era ora mesei. Muncitorii s'au adunat în curte, au cerut cu hotărîre pedeapsa pentru sabotori. Pedeapsa cea mai aspră. In acea clipă ar fi vrut ca un perete să se prăvale, să-1 strivească, să nu-şi vadă tovarăşii de muncă, să nu audă glasurile lor.
Oancea păşea ţeapăn, preocupat parcă de mândreţea înfăţişării sale. Fostul sanitar îşi pierduse din dârzenie. Mergea legănându-se. Ion rămase în urmă. Păşea greu. Răsuflarea îl durea.
Ana se rupse din mulţime, alergă spre el. Gheorghe îi făcu semn. O opri. Femeia îl privi mustrător. '
— Mai întâi justiţia să-şi spună cuvântul! îi spuse Gheorghe, apropiindu-se« Ana a rămas pe Ioc. Geana îi   tremura.   Nu lăcrima. O fierbinţeală
dureroasă o cuprinse.
In poartă îi aştepta maşina. In ea era Ghimiceanu. Bătrânul cum îl zări, scrâşni din dinţi:
— Fiară, nu-ţi era deajuns sudoarea şi sângele nostru ? Ţi-a trebuit şi cinstea. Ai terfelit cinstea unui bătrân care nu ştia să-ţi ghicească minciunile !. Eşti învăţat, ştii să suceşti capul omului ! Mi-ai fluturat groaza războiului ca să mă ameţeşti ?.. .
—-Urcă-te, spuse un însoţitor.
— Nu urc ! răspunse Ion. Nu merg cu aceşti mârşavi. Merg pe jos să mă vadă toţi; să înghit ruşinea până la ultima fărămitură. Cu cât îi mai mare rana de aici —arată în dreptul inimii —cu atât am să-i arunc mai tare în faţă ticăloşiile. Judecător am să fiu, nu părtaş la faptă.
Oftă adânc, prelung şi continuă:
— îmi voiu primi pedeapsa, dar am să-i văd acolo unde şi-au pregătit locul prin fărădelegile lor. îmi voi răzbuna bătrâneţele terfelite, voiu răzbuna
ION asaftei
pe Christache, pe toţi cei ce au suferit... Voiu răzbuna sufletul cinstit al Anei şi al lui Gheorghe !
Bătrânul îşi muşcă buza până la sânge. Porni încet spre oraş, urmat de miliţian. Pe lângă el trecu maşina cu ceilalţi. Bătrânul întoarse capul să nu-i vadă.
#
Afară sufla un vânt călduţ de primăvară. Ion Asaftei intră prin poarta fabricei privind în toate părţile ca şi cum ar fi intrat pentru prima dată aici. Adulmecă cu sete mirosul de uleiu ars şi cărbune. Se îndreptă spre comitet şi urcă încet scările. Se oprea la fiecare câţiva paşi, cetind lozincile care împodobeau pereţii.
— Ai venit Moş Ioane? întrebă secretarul comitetului întinzându-i mâna.
—-Era şi vremea.
Zări lozinca, sub cele şase portrete, scrisă cu litere mari, aurii, pe banda roşie: « Depăşirea planului e datoria fiecărui muncitor conştient».
Datoria ! acum o cunoştea şi el, nu pe dibuite ca în trecut, ci limpede, deschis. A citit zi de zi ziarul Partidului, a văzut frământarea muncitorilor din alte fabrici. Citea despre cei dela Reşiţa, Constanţa, Turnu Severin, Hunedoara... Unii au depăşit planul sută la sută:.. lucrează în Aprilie în contul lunei Iunie.
Stătea pe salteaua de spital, care i se părea că-i dă ghimpi.
De geaba îi cereau linişte doctorii. Dorul lui de fabrică, de strung, de tovarăşii de muncă era mai mare, mai puternic decât toate recomandaţiile. A avut voinţă. A scăpat. Congestia a fost învinsă. Acuma se găseşte aici, în fabrică, unde totul i se pare atât de cunoscut şi totuşi atât de nou.
Coborî. Intră pe uşa clădirii mari, nesfârşite care adăposteşte atelierele. Maşinile îl întâmpină cu uruitul lor vesel care-i dă fiori de fericire.
Colo, rândul de strunguri... dincolo rabotezele, cuptoarele, ciocanul, mare cât o namilă, .. Pe perete un grafic cu litere mari, roşii. Ion îşi scoate ochelarii, se apropie de el. Citeşte lacom cifrele care arată procentajul depăşirii normelor.
« Nici ai noştri n'au rămas mai prejos». Porni spre atelierul său. Nu-1 observa nimeni. Toţi stăteau plecaţi peste maşinile lor, cu feţele preocupate, cu privirile atente.
Pe uşa care dădea spre montaj scria cu litere mari: «Atelier de unelte agricole ».
« Un atelier nou » gândi Ion Asaftei şi începu să descifreze o altă lozincă. Un steag roşu fâlfâie pe maşina lui Mitiţă Costea.
«Şi Mitiţă a câştigat steagul ? îmi pare bine de băiatul ăsta », gândi cu mulţumire Ion Asaftei.
viaţa românească
Ridică privirea spre laminator, dedesuptul căruia curelele de transmisiune învârteau roţile ca nişte morişti. O păsărică rătăcită sbura speriată, zăpăcită,, căutând gemuleţul prin care intrase.
« Caută, caută, că aşa am căutat şi eu până am găsit lumina ».
Bătrânul ajunse la strung. Asupra lui stătea plecat Gheorghe îmbrăcat, în aceeaşi salopetă decolorată. Bătrânul atinse fierul rece. Dacă ar fi fost singur ar fi îmbrăţişat strungul, l-ar fi sărutat ca pe o fiinţă scumpă. Gheorghe îl simţi, ridică fruntea.
— Bine ai venit, tată ! Abia mă împărţeam între direcţie şi strung. Bătrânul îi puse palma pe mâna lui înnegrită şi-i spuse clătinând din cap:
— Mulţumesc băiete, mulţumesc.
Şi se plecă peste platou să prindă conturul piesei;
Cu un fâlfîit puternic, păsărică sbură spre lumină prin gemuleţul deschis.
VERA HUDICI
TOVARĂŞUL MATEI A PRIMIT „ORDINUL MUNCII"
Tovarăşului Ghiorghe Pârvu îi dedic poemul acest, în care nu-i spun pe nume, fiindcă el m'a oprit (poate mult prea modest) în vers a i-1 pune.
Gând pe tovarăşul Pârvu-1 priveşti, îi vezi toamna pe tâmple.
Dar în sala « Căldărilor » la « Grozăveşti», atâtea făcu să se 'ntâmple, încât n'o să-mi ia cred în nume de rău, că 'n poem mult mai tânăr apare.
Aşa e doar viaţa şi-avântul său şi truda lui mare.
. . .Nu. Hotârît nu-mi dă somnul de urmă. — Pânza ta moale de ce nu mi-o 'ntinzi? Gândul, acelaşi, nopţi albe îmi scurmă ţâşnind sub pleoape din mii de oglinzi.
Neliniştea-mi fierbe şi azi în bulboane şi în urechi îmi umblă ca 'n scoc pocnetul ţevii ce nu vrea deloc să stea un ceas fără toane.
Nu-i. glumă, tovarăşi: şuvoi de lumină curge 'n oraş dela noi din uzină, şi iată o piedică tocmai acum când abund înspre cazan e pe drum !
Şiroaiele curg din pre'ncălzitor în pompe, printr'o conductă. De-aci, întoarsă în rezervor, apa-i iar abur, în cerc iarăşi suptă.
VIAŢA ROMÂNEASCA
Dar când presiuni osebite se 'nfruntâ şi aburii calzi cu aburi mai calzi, în pompe şi ţevi din senin se întâmplă jocul de aburi ce nu mi dă răgaz.
Dejecţii, dejecţii; grija, un scai e.
— Repede, unde-i furtunul?
c'o ţeava cu pocăn, când apa n'o 'mbaie,
aburu-o sparge nebunul!
Sjârâie, sfârâie iar în conducte... Parcă-mi sar ţăndări şi-amiaza mi-e grea. Să ştii, dacă pompele-odată mi-s rupte, îmi tace şi inima.
Dar ele vor merge, chiar de m'aş frânge. Pompele-s inimi, aburul sânge. Leacul trebui, să-l aflu acum, de nu, la nimica nu-s bun!
Nu mai pot sta! în cămaşă, cum ânt, Plec ; ce-i dacă-i noapte? Uzina-i aproape. Am să mă duc —îmi spun scuturând solzi de nesomn arzându-mi pe pleoape.
...Dar iar o să-mi spue Nea'Stan: «Bre, eşti ţânc,
«de ce-ţi laşi tu perina, frate?'»
Şi iar i-o face Mitru cu ochiul
lui Pârvuţoiu (sânt tura de noapte):
«Matei ăsta nici nu-şi aşteaptă sorocul! ». ..
Şi râzi şi pun'te pe şoapte !
Mă 'ntorc. Aceeaşi nelinişte 'n pat.
îmi amintesc: mai bine de-un an e
de când mă 'nfrica — eram palmă de stat —-
în sala de îmbrăţişate cazane,
aburul înfierbântat. ,
Ajutor de mecanic azi am ajuns, Şi nu mă mai pierd ca 'ntr'un codru de aţe. Cazanul se strică? — Te cheamă? Răspunzi, şi-i înşfaci, uriaşele braţe.
tovarăşul matei a primit «ordinul muncii *
Şaizeci de grade, nu-s un nimic. Şi nu că-mi pare răcoare, dar una ştiu: afară mi-e frig şi-atunci când umblu la soare.
Mă face mai tare de-urechi meseria, cu focul ce-şi uruie veşnic tăria; şi totuşi la lucru din bun început, când cade şi-o aşchie aud.
Şi-aşa-mi umblă pocnetu 'n urmă mereu, precum se ţine râul de vale, umbra de om şi sfoara de smeu şi de melc, o dâră de bale...
De-un timp grăesc doar arar. Mi-s fălcile prinse ca 'n cleşte. Ce are tovarăşul Nicu Vărar că 'ntr'una mă tot priveşte?
Eu nu pot să 'ndur căutătura cuiva,
să mă scormone-atunci când sânt butie de ciudă.
Am un necaz? E 'n inima mea.
Mai trebui' şi-un altul s'audâ?
De asta, ca un arici m'am strâns, ■— ariciul lumea să 'nfrunte ! — când iarăşi dădui de ochii lui blânzi: « Vezi grija să nu te 'ncârunte ! ».
« N'am să te 'ntreb, căci văd că nu vrei... «îţi spun doar ca unui frate: « Ţi-e gândul tot dus de o vreme, Matei «şi 'n doi îl găsim noi poate...»
Noaptea îşi înălţase spre cer floarea uriaşă, albastră, când eu începui să-i spun în ungher ceva de conducta noastră.
... Vezi, dumneata eşti strungar şi ştii cum te aprinzi când nu-ţi merge-o roată.
VIAŢA ROMÂNEASCA
Sudui şi dudui un ceas sau o zi şi 'n foc ai vrea lumea toată. Dar mie îmi pare că eu sânt de vină, de-aceea mă simt încolţit în uzină ..
Eri, radio la masă ţipa 'n gura mare. Eu stam lângă geam sub tăişuri de soare, când Mitru de-odatâ spre mine, cel plin de amar, la cantină, un deget întinde, Ce hohot în jur!, «I-au pus firmă pe spate
•:< Bine-ai mai scris Pârvuţoi!
« Citiţi: Pocnecuţă... Turnat parcâ-ţi sade...
« Aşa să-i spunem şi noi! »
îmi rup salopeta să văd dac'aşa e:
prinsă pe spate-i hârtia c'un ac.
. .. Soare şi aburi de supă 'n odoe se bat, se împacă şi iar se desfac... Mi-i vocea ştearsă de orişice luciu şi sufletul ars ca, plitelor, tuciul.
. . .«Ce? Braţe să fie ! că muncă-i « oriunde, Tovarăşe plec. « Aici mereu mă petrec «zâmbrele ce mi se-aruncă...».
Noaptea de mult căzuse prin geam, prinzându-mă 'n umbra ei ca 'ntr'o palmă, când oful încet mi-l tot descoseam uşurat, ca dup'o sudalmă.
« Uşor e să fii azi aici, mâine-unde? »
îmi spune atunci secretarul.
« Crezi numai că oamenii 'n alt fel vor fi?
«De nu s'au schimbat, să-i schimbăm...   Ei? Răspunde!'
« Văd: încă nu poţi, te gâtuie-amarul!
« Tovarăşe, încă eşti tânăr !...
« Haide, îndreaptă-te 'n umăr:
« cu cartea ta de partid
« şi inima-ţi bate mai tare !...
« Câte porţi zăvorite, urîte,
« de grea nepăsare,
â
TOVARĂŞUL MATEI A PRIMIT « ORDINUL MUNCII ,
« de 'ncâpăţânare,
«să vrei doar, şi ţi se deschid!)).
Soarele cade 'ncet de pe capete. Prin spiţe ntre gene, aicea la geam, din roata zilei gata să scapete. ■ ■. —Tovarăşe Strava-ai cuvântul! Şedinţă-i... aproape uitam.
De-atâtea nopţi eram nedormit,
şi somnul de-un ceas îmi tot da târcoale,
ca musca spre miere 'n uşor bâzâit.
Gonii ispita prinzându-mă-agale,
de cum inginerii 'ncepu necăjit:
«Pompe să-mi daţi. .. Sânt două, tovarăşi, «pe care nu s'ar mai scoate doi bani. « Cinci zile, şi secţia pe roate mi-e iarăşi. «Eu le-am cerut... Să văd când le am.. .».
Şi-atunci, atunci cer cuvântul şi eu.
Dar tot^ ce-am în minte, s'o spun e mai greu.
O clipă-mi rotesc privirea 'mprejur
şi-mi fac socoteala (un-doi!):
Din toţi. cei de faţă (în minte-l înjur!)
mai isteţ e tot Pârvuţoi!
Şi 'ncep.. . şi gândul cu acul mă 'mpunge: «Prin pompe cu pocăn de ce-ar mai da zor « apa înspre rezervor, «când printr'o ţeava mai scurtă-ar ajunge « de-a-dreptul, fără ocol?
« «
—-i
. ..De-ar vrea Pârvuţoiu şi el să m'ajute, căci planul meu abia la 'nceput e, rostesc răspicat şi domol — «în câteva zile-avem ţeava, «şi pompele —două (câte) rămân «le-ar lua tovarăşul Strava...».
Mă uit. Tot sângele-i suie 'n obraz
sau poate mai roşu apusul e azi?
Şi tace un timp Pârvuţoi.
Dar sare 'n schimb Mitru: «Pompele tale
«sânt bune de dat la gunoi)).
VIAŢA ROMÂNEASCA
Mă uit spre tovarăşul Nicu Vărar,
căci simt cum mă chiamă privirea lui gravă.
Dreg glasul ca cei mai bătrâni şi 'ncep rar:
«Nu, pompa nu e bolnavă.
«De-am scoate-o din circuit, aţi vedea.
«Dar un bob de zăbavă».
Sunt iar la uzină. Moş Stan schimb de noapte. Iar m'o lua c'un: « Ţâcă, tot tu?». 'Nă'seara-i şoptesc, deşi ziua-i aproape, şi glonţ mă strecor. .. nici nu mă văzu... Doar un portret de pe sală m'aţine. Zâmbeşte uşor, zâmbeşte spre mine. « Lasă-i să râdă, îmi spune 'n ureche ». —« Tovarăşe Dej, şi tu stai de veghe ?
« Aş vrea să vorbesc vreo oră cu tine,
«să-ţi spun ce-am de gând... Ba nu, mai târziu,
«când apele-or curge la vale mai line,
« de ţeava cea nouă-am să-ţi scriu ».
Din trei în trei acuma urc treptele. In urmă las tot şi-mi vine să sburd. Sus măsor ţevi.. . De-aici înădeşte-le, şi drumul va fi mult mai scurt.
Mâine începem, mâine începem. Mă uit în jos prin etaje de sită. Tovarăşii  nu   ştiu dece-mi par mai ţepeni în sala cazanelor înalt-ostenită.
A doua zi, eu susf la cazane.
Pârvuţoiu nu vine, nu-l caut de fel.
«Hei, strigă Mitru, ştii una, Moş Stane?
« Şt Pârvuţoi-e tembel.
« Stă 'n atelier şi tace şi tace
« şi-o ţeava tot face...».
Eu nu ştiu să spun ce-am simţit.
L-am iertat ? Ba nu ! Doar m'am bucurat
că n'am s'o mai fac tot eu pe 'noptat.
Fireşte, porecla nu-i voi uita,
şi n'am să-i deschid nici inima mea...
TOVARĂŞUL MATEI A PRIMIT «ORDINUL MUNCII »
Dar azi, nu de asta inii pasă.
Mai treacă o vreme, şi lasă,
când apa 'n conductă n'o sfârâi,
i-oi trage eu una 'ntr'o zi,
ca pica ce-i port întreagă s'o vântur,
— «ştii tu dece/» —şi-apoi să m'astâmpăr, —
şi poate chiar prieteni vom fi.
O zi şi jumate... «Ce e Matei? « Tot pompe, i mai zici un descântec? « Mă ţâcă, abia ţi-a mijit un tulei « şi 'ncepi o poveste cu cântec ».
« Ei, spune Nea Stan, tot pocnind-bocânind « a mers pân'acum apar atu'. « Tu te foieşti ca viul argint... «E 'n joc uzina lui tot'tu ?
Şi uite: pe buze o vorbă-mi veni, (atuncea-i văzui şi lumina). Era Iunie, când am ştiut într'o zi: .. .«Ba, nu! A mea e uzina!».
Nea Stan face ochii—cepe de mari: «Ce, e bolnav, sau doamne fereşte?». Ii spun ce-ar fi spus tovarăş' Vărar: «E-a mea, şi-a oricui munceşte.
« Câţi ani ni. s'a stors năduşala, Nea Stan, « scurgându-se 'n jghiaburi străine? « Să dau dracului treaba, când de un an «sântem stăpâni pe uzine?».
Ce de mai foi din perete s'au rupt! De furnicar, cantina nu 'ncape. Un ac dac'arunci, n'apucâ pe subt atâtea picioare să scape.
Şedinţă... 'mi iau locul iarăşi la geam, dar somnul nu mai mă 'ncearcă. In faţa mea, Pârvuţoiu Şerban şi-a 'ntors coada ochiului parcă.
i34
VIATA ROMÂNEASCA
Nu. Răfuială 'ntre noi n'a mai fost. Trei zile — am umblat cum umblă apucaţii, cu glezne umflate: pe scări —sus şi 'n jos ! —■ — Cleştii mei! — Unde sunt? —Ia-ţi-i!
Tovarăşul Strava şi el ne-ajutase. Lui i-am dus ţeava s'o vadă, să spună; cu inima strânsă ca melcul în casă, iar inginerul: «Băieţi, merge strună!».
Da, treaba ne merge, dar iată-am văzut
că alta mai straşnică-ar fi de făcut,
un lucru ingineresc!
Stau între două cazane de pază:
flăcări să-mi sue, aburi să cresc ..
dar unul când arde, celalt e 'n pauză;
e de rezervă. Bine, dar stai:
dac' am putea încărca
toată apa ce-o cer laolaltă,
mi-ar arde-amândouă... aşa-i?
Şi-atunci ar fi aburi în două turbine,
şi-un şi mai vârtos şuvoi de lumine
dintr'însele s'ar revărsa.
Lasă, doar să mă văd isprăvit
cu ţeava, şi-apoi om vedea ■..
Cum curge de lin, abia auzit, apa 'n conducta mea! Când totul a mers   aşa cum a mers, orice-obosealâ ca vântul s'a şters...
Dar nici acum nu sânt domolit.
forfot şi sar ca un câine-asmuţit...
Ai spune că 'n talpă am ace !
Aş vrea să fiu abur înzecit, însutit,
la fi'ce etaj să mă pot desface,
să văd cum arată ţeava...
Mă chiamă tovarăşul Strava:
« Mă bucur, mă bucur, Matei, că-ţi pot spune:
«pompele tale-mi prind de minune».
.. .Nea Stan acum cu ochii-i vedea-va,
Mitru şi el, şi o lume. ..
tovarăşul matei a primit « ordinul muncii »
De-atunci, e o săptămână.
începe tovarăşul Nicu Vârar:
« Tovarăşi, nu-i o şedinţă ca toate ».
(Inima mea tot bate, se sbate,
o ia ba la trap, ba umblă arar.. .)
« Tovarăşi, sântem bucuroşi.
« Secţia noastră Căldări, a primit
« steagul producţiei-.. Iată-l.
« Acuma însă şi-un mic amănunt.
«îndată, îndată, nu vi-l ascund.
«De-aici din secţie, unui tovarăş
« i s'a dat pe deasupra « Ordinul Muncii».
« Ei, aţi ghicit?
«Ia uite la el cum a 'nmărmurit!
« Vin'mai aproape, tovarăş' Matei,
«ia-ţi « Ordinu' » 'w piept şi să-l porţi cu temei!
« Nu eu îţi strâng mâna, ci secţia'ntreagă.
« Şi peste piedici să treci şi de-acum.
« Treptat toţi ceilalţi au să 'nţeleagă
«ce 'nseamnă-acest drum...».
Gâtul, cum poate fi de uscat!
« Tovarăşi, nu ştiu, aş vrea să vă spun,
« că « Ordinul Muncii» ce mi s'a dat
« şi altora se dator este...
«De-atâtea necazuri, eu m'aş fi lăsat...
«Partidul, tovarăşi, în lunile-aceste,
« el m'a făcut să pot trece peste
« obstacole, câte mi-au tot stat în faţă.
« Partidul mi-a dat o nouă viaţă.
« Să 'nfrunt neîncrederea, nu ştiam cum. « Curaj poate-aveam, dar nu multă minte. « Răbdare, nici cât un pac de tutun. .. « Dar azi pot privi înainte.
« Ştiu bine: nimic nu se face i.şor. «De tot ce e nou, mulţi râd uneori. «Numai că azi am încredere 'n mine « şi dor de mai bine...
VIATA ROMÂNEASCA
«Dar încă ceva: singur nici n'am lucrat, « şi n'aş fi sfârşit aşa iute «fără Şerban Pârvuţoi».
De-atâta vorbit, sânt ca 'n pompă 'ndesat,' şi cămaşa cum mai asudă! Când pe furiş mă uit înspre dânsul, văd cum îşi muşcă şi buza şi plânsul...
« Tovarăş' Matei,
« mai vrei să ne spui ceva ?
— «Da, da. S'ajungem aş vrea « să ardâ-amândouâ cazane.
« Unul când merge, celalt să stea? «De ce nu mi-ar fi simultane?
« Vedeţi, îmi explică parte cu parte •« tovarăşul Strava. Dar nu pricep tot. « Seara pe-acasă m'aplec peste-o carte, « învăţ din Fizică, stau şi socot...».
Ii spune-atunci Strava lui Nicu Vârar:
«Aşa e. Mai-ştii? El găseşte
« ce eu inginerul n'am fost în stare
« să aflu cărturăreşte.
« Totuşi, ca să poată lucra,
« căci tehnica vezi doar cât e de grea,
« şi cu mâna şi mintea goală
« nu poţi născoci ce încă nu ştii, —
« de asta, cred eu, mai bine ar fi
« Matei să meargă la şcoală...».
Tovarăşul Secretar se ridică
— ce luminos în apus! —
<< Tovarăşi », cuvintele lui îmi despică
anii ce vin de cei ce s'au dus.
« încet se mai coace a timpului pâine...
« Noi nu aşteptăm soroacele ei.
«In secţie, — o ţiglă la lumea de mâine
« a pus-o astăzi Mfitei.
«Dar drumul ne duce mereu mai departe. «Mult nu-i de când Lenin a spus: « Curentul electric şi el va fi parte « din socialism.:. tot mai sus
TOVARĂŞUL MATEI A PRIMIT « ORDINUL MUNCII »
137
« să ţinem steagul muncii în mână, «şi nimeni codaş la urcuş nu rămână, «căci lumea cea veche de stă 'nspre apus, « cea nouă-o clădim cu mâinile noastre, «cu gândul şi dorul ce 'ntr'însa ne-am pus, «liberă, 'naltă, până la astre ».
Ianuarie-Mai 1949
VERONICA PORUMBACU
UNEORI, IARNA . .
-— Pentru tot ce-i viaţă, pământul e un
tată 1
--Şi natura? . . .
— Natura e mai mult o mamă . . .
(Dialog din filmul: « Miciurin », de Al. Dovjenko).
Uneori iarna, pomii par numai schelete sau nervi tremurători
ca 'n harta anonimului spânzurat de-un perete
în sala de anatomie
ori ca blânzii boi, atotîndurători,
jupuiţi în geamuri, la măcelărie.
*
Aşa par pomii iarna, uneori,
slăbiţi şi trişti, clintindu-se încet
spre razele de soare ; ca raze din pământ
stau proectaţi pe cerul scund, ultraviolet,
când scârţâie uşor din subţiori
domol scâncind şi braţe desfăcând,
să zgârie cu. ghiare şi pliscuri mari de ciori,
zăpada sticloasă, de naftalină
şi vătuita-i, alba clipocire.
#
Doar ei sunt vii, la toate simţitori, doar pomii cei fruntaşi mereu producători, înţepeniţi ca de rugină iarna 'n furtună, uneori.
J) Din volumul <• Cântece de drumul more », ce va apărea în curând.
uneori, IARNA . . .
Chiar ei, care din Marte până 'n toamnă
atâta grijă au avut de noi ;
au adunat secret, ca 'ntr'o prigoană,
şi miere şi lumină, din ploaie şi noroi,
tot drepţi au stat când viscolu'îi călărea în frâu
sub geruri aspre, tropicale veri,
în revărsări de ape scăldaţi până la brâu
privind, mereu spre mâine, purtând alte poveri;
#
tot drepţi au stat s aducă mai mult spor când grădinarul îşi pleca atent spre scoarţa lor obrazul scorojit sub ochiul lucitor.
#
Din primăvară până 'n gerul iernii,
pomii au stat mereu la datorie ;
au îndurat omida, gândaci, albina, viermii,
melcii bâloşi ori cărăbuşi de nichel, fără nicio trufie
şi au primit ciorchinele de grindeni
tot ei, care-au aprins din ele mai târziu
incendiul rumenului măr,
pleoapele pudrate ale caisei,
limbutele, ţepoasele alune,
gutuile sugace, mătăsoasele prune,
pierseci de catifea cochete,
cerceii cireşelor şirete,
sau lungi coliere
de nuci, de vişine şi pere.
#
Tocmai ei, care-au dat din carnea lor adăpost sgribulitului arici, gălăgioaselor ţărci şi brabete Ei da ! tocmai ei, cei înalţi şi voinici, par acum nişte subţiri, despuiate schelete.
#
viaţa românească'
Cu toate astea, fruntea lor de fum rămâne 'ntr'una dreaptă şi înaltă, iar cuibul de nuiele ce spânzură şi-acum, rămas părăsit din vara cealaltă printre vreji de fasole, dovleac şi cucută,
e un turban scămos de muezin, un semn prevestitor şi o unealtă de ridicat producţia cu o speţă la sută.
MIRON  RADU PARASCHIVESCU
J
UNDE ESTE UNIRE...
Hotărăndu-mă să scriu paginile ce urmează, na mi-am propus nicidecum să creez o operă literară. Departe de mine astfel de pretenţii.
Ştiam, deasemenea, că nu voiu putea reda toate evenimentele prin care a trecut un grup de români, dela părăsirea Spaniei până la eliberarea lor. O asemenea sarcină e prea grea pentru un singur om.
Am voit, numai, să dau o schiţă sumară a împrejurărilor crunte în care trăiau. Dar mai ales voiam să arăt că nici o forţă din lume, fie ea cât de bestială, nu a fost în stare să înfrângă credinţa luptătorilor antifascişti într'un viitor fericit, eliberai de exploatarea omului de către om, eliberai de tirania fascismului.
Deasemenea, că nici o forţă nu a fost capabilă să nimicească nucleele de rezistenţă, organizate în gura balaurului însuşi. Cu eroismul figurilor legendare, comuniştii au sfidat moartea.
S'au folosit de cele mai mici breşe. Le-au lărgit. Le-au mărit.
In inimile lor nu s'a stins niciodată căldura solidarităţii ce leagă pe luptători, pe deasupra antagonismelor naţionale artificial create.
Faptele Brigăzilor Internaţionale aparţin de mult istoriei. Ele formează o epopee măreaţă. «Voluntarii Libertăţii» au rămas  peste tot demni de acest nume.
Cartea de faţă, aş dori să fie un rând în marea istorie a Brigăzilor.
Privind-o sub acest aspect, cred că n'am făcut o muncă de prisos.
DUNQUERQUE
Focul artileriei nu mai contenea. Cercul de lumină, aprins la orizont de gurile de foc, se apropia tot mai mult. Sgomotul asurzitor al exploziilor de obuze se amesteca cu uruitul neîncetat, înnebunitor, al avioanelor. Şi pentru ca iadul acesta să fie complet, bateriile de coastă şi artileria vaselor de războiu făceau tot ce le stătea în putere, ascuţind astfel şi mai mult haosul de foc şi explozii, de gemete şi strigăte. Forţele distrugătoare des-lănţuite de furia războiului atingeau în fiecare zi un grad mai înalt.
142
viaţa ROMÂNEASCĂ
In măsura în care se micşorase fâşia de pământ întinsă de-a-lungul coastei Canalului Mânecei, dela Calais până la Dixmude, se micşorase şi speranţele noastre de a scăpa de aici...
Ni se pare că au trecut doi ani de când am părăsit barăcile dela Arneke. Şi totuşi n'au trecut decât două săptămâni. De atunci suntem mereu hărţuiţi. N'avem pic de răgaz. Mărşăluim spre Vest, apoi spre Nord. N'am apucat bine să ne cuibărim într'un loc şi iar suntem pe drum.
Dela Arneke până la Dunquerque distanţa este abia de 30 km. Până la Calais, tot atât:un marş de o zi. Am fi fost de mult acolo, dacă... Dacă comandamentul ar fi voit serios să ne evacueze din cercul de foc, unde prezenţa noastră nu mai era de nici un folos. Dar comandauu ntul nu vrea în nici un chip să ne evacueze. —De ce ? Ne-am dat seama mai târziu...
Fortificaţiile neterminate la care am lucrat se găsesc acum în mâinile nemţilor. Pentru alte lucrări nu mai e nici spaţiu îndestulător, nici vreme suficientă. Respingerea ofensivei nemţilor este puţin probabilă. Mai ales acum, după ce Olanda şi Belgia au capitulat. Trupele germane se revarsă în formă de evantaiu pe tot cuprinsul Nordului Franţei.
Circulă svonuri despre apropierea unei armate de salvare... Insă nu trece multă vreme şi ne dăm seama că svonul nu e serios. E numai un svon.
Şi ne mai dăm seama şi de altceva.
Eram încă.la Arneke când aflasem de o altă lăture a acestui războiu, pe care francezii, nu fără motiv, îl denumiseră «une drole de guerre » (războiu ciudat). Un soldat parizian, Gondreaux, s'a întors din concediu cu întârziere. Ne împrietenisem cu el. II întrebăm de ce a întârziat. Ne lămureşte că a lucrat la fabrica de automobile, pentru ca să lase ceva bani soţiei sale, care de luni de zile nu mai primea nici un ajutor. La reclamaţiile ei, i s'a răspuns că nu i se cuvine, pentrucă bărbatul ei nu e pe front, ci numai la fortificaţii. Ea bănuieşte însă altceva, şi anume că i se nesocotesc drepturile numai pentru că soţul ei este un vechiu militant al Partidului Comunist.
Comandantul companiei de fortificaţii îl întreabă pe Gondreaux de ce a întârziat la revenirea din concediu. Acesta îi spune ce ne-a spus şi nouă, şi adaugă, privindu-1 pe ofiţer drept în faţă:
— Domnul Daladier e liber să aleagă: ori îngrijeşte de familia mea cât timp eu sunt aici, ori vine el să lucreze, dacă nu e în stare să-mi asigure drepturile ce mi se cuvin !
Comandantul, rezervist şi în viaţa civilă profesor de literatură la liceul din Amiens, i-a dat o pedeapsă uşoară, ca să salveze aparenţele. Căci şi el e de părerea lui Goi dreaux.
In Bourbourg întâlnim resturile unei companii măcinate. Ne împrietenim repede cu câţiva soldaţi. Nu trebue să-i rugăm mult ca să ne vorbească despre ce li s'a întâmplat. Când află că suntem foşti voluntari din războiul pentru independenţă din Spania, încrederea e desăvârşită.
UNDE ESTE UNIRE.
143
Ocupaseră poziţii în apropierea oraşului Courtrai. In cele mai grele misiuni de luptă erau trimişi numai comunişti. Au rămas în viaţă numai vreo câţiva din ei. De unde se ştie că sunt comunişti? Se află. Vin informaţii: Comandamentul este în legătură cu serviciul siguranţei. Francezul, crescut în spiritul de libertate a gândirii şi opiniei nu se sfieşte să-şi exprime părerea, chiar dacă e îmbrăcat în haină militară. Serviciului de spionaj şi contra spionaj nu-i este greu să descopere pe cei care i se pare că iau în serios lupta împotriva fascismului. Ca să scape de ei —e şi mai uşor. ..
Şi ostaşii trec mai departe, încovoiaţi sub raniţe şi arme. Noi rămânem în urma lor, pe gânduri...
Pentru ca populaţia să rămână locului, s'a recurs la măsuri drastice. A fost născocită povestea cu fantomele paraşutiştilor. Fără multă bătaie de cap era împuşcat oricine, dacă părea a fi un element dubios. Nu mai era nimeni în siguranţă, oricând putea fi socotit paraşutist german. Venea vestea despre femei, preoţi, civili împuşcaţi. Groaza se cuibărise în oameni, li se aşezase pe faţă. Refugiaţii din Belgia nu mai ştiau încotro să se îndrepte. Din toate părţile îi pândea pericolul morţi . Dacă rămâneau pe loc, nu era mai bine. Aviaţia germană avea grijă ca aglomerările de pe şosele să nu ia proporţii.
Companiile noastre de muncă formau şiruri lungi pe marginea şanţului, de-a-lungul şoselei. Parcă am fi uitat de rostul unui drum. Priveam, obosiţi, cum treceau prin faţa noastră convoaiele de refugiaţi, cărucioarele trase cu mâna, pline cu boarfe sărmane, copiii cocoţaţi pe ele sau purtaţi în braţe...
In Bergues am poposit în cimitirul de lângă biserică. Nu ne era dat să ne odihnim timp mai îndelungat. Pe străzile orăşelului se înşiruiau şi se încrucişau, în coloane nesfârşite, artilerie şi infanterie, automobile şi civili, biciclişti şi căruţe. Eram obişnuiţi cu priveliştea aceasta, care nu ne mai părăsea de când ieşisem din Arneke.
Deodată devenim atenţi. In hărmălaia aceasta a roţilor şi motoarelor, deosebim un alt sgomot. Uruitul aviaţiei. Mai multe avioane germane. Dispar. Unul revine.
— Să ştii că e observator, spune Vlad.
Avionul se învârteşte deasupra noastră, nefiind stingherit nici de aviaţie nici de artileria antiaeriană. Cuiva i-a trecut prin minte să îndrepte focul unei mitraliere spre avion. Efort zadarnic.
Bubuitul tunurilor şi exploziile obuzelor în imediata noastră apropiere ne-au constrâns să căutăm un adăpost. Nu era mult de zăbovit. Obuzele cădeau în cimitir, în biserică. Turnul bisericii a fost şi el lovit.
Câţiva au găsit adăpost lângă nişte clăi de paie. De-aici se vedea mai bine ce se întâmpla în jurul nostru. Obuzele cădeau peste întreg orăşelul, dar mai ales pe drumurile ce ieşeau din el. Pe acolo gonea artileria franceză. Căuta scăparea în fugă. Avionul de observaţie îşi continua misiunea. Ambrozie afirma că el conduce tirul artileriei.
144
VIATA ROMÂNEASCĂ.
Locul unde stăteam noi a fost luat de asemenea sub foc. Noi, Românii, am avut o singură victimă—pe Bener. N'a fost grav rănit. După primele îngrijiri, pe care i le-a dat doctorul Mesey, a fost urcat într'un automobil de evacuare, care 1-a dus spre o infirmerie.
Bener era unul din cei mai buni tovarăşi din grupul nostru. In Spania fusese în artilerie. De o putere de muncă deosebită, veşnic găsea ceva de făcut. La armament, la poziţie, la adăpost. Tăia lemne, aducea apă. Şi când nu mai găsea nimic de făcut, —povestea. Câte ştia el să povestească... Cei care îl ascultau, vedeau în faţa lor plaiurile Moldovei, livezi, turme de oi. Graiul său melodios se umplea de mânie când povestea despre viaţa lucrătorilor forestieri de pe Valea Bistriţei. Ochii albaştri îi străluceau. Cuvinte tăioase îi şuierau printre dinţi. Pomeţii obrazului parcă ar fi fost şi mai ieşiţi ca de obiceiu. Acolo suferise mult, şi văzuse pe alţii suferind şi mai mult... Ar fi vrut să se întoarcă, să facă odată dreptate.
Iată-1 acum plecat din rândurile noastre.
După ce 1-a pansat pe Bener, doctorul Mesey aleargă într'o casă vecină unde fusese adăpostită o femeie rănită. Nu aşteaptă să înceteze bubuiturile obuzelor care explodează pe străzi şi în clădiri. Schijele sfârâie prin aer, în clipa în care el traversează strada. Dar doctorul merge liniştit să-şi facă datoria de om şi de medic. Gras, chel, vesel, doctorul Mesey nu pare un erou. Dar când a izbucnit războiul din Spania, doctorul s'a dus să ajute cu priceperea sa pe cei care luptau acolo pentru democraţie. La sfârşitul războiului a trecut frontiera franceză şi a cunoscut împreună cu noi viaţa lagărelor de internare din Franţa lui Daladier. Acolo, el era cel care cerea, insista, obţinea să ni se instaleze o baie, să ni se dea de băut apă curată. Tot el protesta cu încăpăţânare, să nu fie trimişi la munci grele cei slăbiţi sau bolnavi. Odată, tovarăşul nostru Adrian vine la el: ,
— Doctore, scuteşte-mă de betonaj (echipele noastre de «internaţionali» zideau fortificaţii). Sergentul de jandarmi francez Werner, care stă lângă doctor, se împotriveşte:
•—-Nu se poate ! Sunt prea mulţi scutiţi până acum. Atunci doctorul Mesey îi întinde tuburile de cauciuc ale stetoscopului :
—: Poftim, ascultă-1 dumneata.
Sergentul Werner se apleacă, îşi pune capetele tuburilor în urechi şi lipeşte stetoscopul pe pieptul lui Adrian. Ochii îi cresc în cap. E îngrozit de hărmălaia din coşul pieptului lui Adrian. Se ridică, şi ferindu-şi privirea de a doctorului, mormăie:
— Bine, dă-i drumul...
Dar acestea s'au petrecut de mult —parcă ar fi ani de atunci. Acum, stăm ascunşi după nişte ziduri, aşteptând să contenească exploziile, sclipirile de foc, fumul şi praful dărâmăturilor, în timp ce undeva, într'o casă încă întreagă, doctorul Mesey, neturburat, alină suferinţa unei fiinţe omeneşti.
UNDE ESTE UNIRE.
H5
Dar iată că focul de artilerie încetează. Primim ordin de adunare. Părăsim în grabă orăşelul, lăsăm în urma noastră biserica ruinată. Trecem peste canalul Aa-Bergues. După un marş istovitor ajungem, târziu în noapte, la Dunquerque.
Peste tot pluteşte un fum gros, greu, înnecăcios. Bombardarea oraşului continuă fără întrerupere. Rezervoarele de benzină şi ulei, adăpostite cu multă grijă în apele mării, au fost atinse de bombe şi ard cu flăcări uriaşe. Trecem prin zona de fortificaţii. Reflectoarele aruncă pe cer snopi de lumină, care se mişcă atent, cercetător, dela un capăt la altul al zării. Pe deasupra noastră şuieră obuzele, sburând în direcţia portului. Noaptea întunecoasă e străbătută de lumina reflectoarelor. Se sting, se aprind. La orizont străfulgera gurile de foc ale artileriei. In jurul nostru se desfăşoară un semicerc de lumină, ale cărui capete se reazimă pe ţărmul mării. Diametrul este format de linia ţărmului. Centrul diametrului se află la Dunquerque. Cât va mai dura acest singuratec joc de forţe ? Căci cum se va termina —ştim cu toţii. Cercul acesta de foc şi fier se strânge din zi în zi, din oră în oră. Ne aducem aminte de aşa numita gură de lup. Am văzut ani de-a-rândul, în ziare, hărţile Europei prezentând imperiul german ca un cap de lup cu fălcile deschise, gata să înghită Austria. După ce a înghiţit-o, iată că gura de lup s'a format în jurul Cehoslovaciei, falca de jos fiind Austria, falca de sus Silezia. După ocuparea Cehoslovaciei, gura acea nemiloasă, s'a deschis necruţătoare în jurul Poloniei, punând capăt existenţei acesteia ca stat independent, pentru aproape şase ani.
In mijlocul unei astfel de guri ne găsim noi la Dunquerque.
Aţi citit sau aţi auzit, de sigur, de călătorul singuratic, care, în timpul iernii, pe o câmpie întinsă, este încolţit de o haită de lupi. Omul se apără cu înverşunare. Din ierburi şi crengi face un foc. împrăştie focul în jurul său, ca să alunge haita. Insă lupii nu se depărtează. Sunt siguri de prada lor. Câte unul îşi încearcă norocul. Face un salt. II greşeşte. Cade în jăratec. Se retrage urlând. Se aşează în cercul celorlalţi. Dar, pe măsură ce focul din jurul omului se stinge, pierde din intensitate, se strânge şi cercul necruţător al gurilor de lup.
In mijlocul unui astfel de cerc ne găsim noi la Dunquerque.
In cursul zilei am ajuns la Malo Ies Bains, dincolo de Dunquerque. Marşul este anevoios. Drumurile sunt astupate de zeci de mii de vehicule pe care aviaţia germană le preface în bucăţi de foc fumegânde. Cea englezg se vede numai arareori. Despre aviaţia franceză —nici pomeneală.
Eram ca într'o pâlnie uriaşă, formată din teritoriul Belgiei' şi Nordul Franţei, a cărei ţeava de scurgere era îndreptată spre Dunquerque. Tot materialul, toate sutele de mii de oameni erau nevoite să se scurgă prin ţeava, sau să se reverse peste marginea pâlniei, alternativa din urmă însemnând căderea în mâinile Germanilor. Gonite de groaza prizonieratului, veniseră miile de oameni, în mii de vehicule care se îngrămădeau peste tot, cât vedeai cu ochii.
10
VIATA ROMÂNEASCĂ
Spre amiază am ajuns la Braz-Dunes, la şase kilometri de frontiera belgiană, Pe strada principală, în coloane compacte, mărşăluiau soldaţi englezi spre ţărmul mării.
Companiile de muncă formate din Spanioli s'au stabilit pe dealurile de nisip, de unde se vedea, albastră, marea: Canalul Mânecii. Noi, cei din compania 254, ne-am instalat la marginea de Est a comunei.
Mâncare şi tutun aveam din belşug în zilele acestea. Conserve, cioco-" lată, biscuiţi, zahăr şi alte bunătăţi se găseau în cantităţi nebănuite. Vinul şi coniacul deasemenea nu lipseau.
— Dacă frontul n'ar fi în apropierea noastră, am putea trăi destul de bine aici, glumea Miron.
Dar frontul, nu numai că era acolo, ci se şi apropia. După amiază, focul artileriei nemţeşti mătură satul. In jurul nostru cad obuzele ca grindina. Totuşi ferma de lângă noi n'a fost atinsă. In schimb, a căzut un obuz în casa în care se găzduise căpitanul companiei şi Sandu, care făcea serviciu de ordonanţă pe lângă el. N'au mai aşteptat să le cadă prin fereastră al doilea obuz, ci s'au adăpostit în grabă în subsolul casei. Mult nu le folosea: era plin cu apă. Toate pivniţele erau la fel, înnecate.
Alt obuz a căzut printre camioanele dintr'o curte vecină. Un camion încărcat cu proiectile şi alte explozibile a luat foc. Exploziile de pe camion s'au ţinut lanţ, aruncând şi împroşcând în jurul nostru schije şi cartuşe. Ne lipim de pământ, aşteptând să se potolească urgia.
_Nu-i vorbă, strigă Filip vecinului culcat de lângă el, aici nu e monotonă viaţa !
Apoi, tirul artileriei s'a îndreptat spre alte locuri. Pipăindu-ne corpul să vedem dacă suntem întregi, am ieşit de prin adăposturile improvizate. Ferma de lângă noi are acum geamurile sparte, acoperişul smuls. Din camion se mai aude câte o rafală de pocnituri.
Abramovici începe să vorbească cu câţiva soldaţi englezi, care, surprinşi, de bombardament, s'au adăpostit în apropierea noastră. Conversaţia e anevoioasă.
Unul din englezi nu ştie cum să-şi facă înţelese părerile despre politica »    Angliei, condusă de Churchill; deodată are o idee: se lasă pe vine şi scoate un sunet... caracteristic pentru această poziţie. Iată ce crede el despre războiu şi despre politica lui Churchill. Ceilalţi râd, fără veselie. Apoi îşi iau puştile şi raniţele şi ne părăsesc, făcându-ne semne cu mâna. Filip ne spune:
— Aţi observat încotro se duc ?
Intradevăr, lucru neobişnuit: Englezii se duc spre front, semn că a mai rămas în ei un sâmbure de disciplină.
A doua zi, câţiva dintre noi s'au dus la ţărmul mării să vadă ce se petrece acolo. Veştile pe care ni le aduc nu sunt prea îmbucurătoare. Aviaţia e în continuă activitate. Trebue recunoscut că piloţii «Huricane »-lor s'au purtat curagios. In ziua aceea, numai în sectorul nostru au doborît şase « Mes-
UNDE ESTE UNIRE.
M7
serschmidt »-uri. In schimb veneau altele, cu duzinele, în roiuri şi în valuri. Germanii încearcă să zădărnicească orice evacuare de trupe. Epave de vapoare scufundate în mare, cu pupa sau prora ieşită deasupra apei, arată că activitatea aviaţiei nemţeşti nici aici n'a rămas fără rezultate. Francezilor le-a fost interzis cu desăvârşire să se îmbarce. Numai Englezii au fost evacuaţi. Bineînţeles, dacă erau în stare. încăierările între soldaţii englezi şi cei francezi izbucnesc la fiecare pas. întrucât fundul mării nu e destul de adânc, vasele n'au tras până la ţărm. Oamenii trebuiau să se ducă prin apă până la vapor. Unii francezi, belgieni sau spanioli îşi lepădau hainele pentru a nu fi recunoscuţi că nu sunt englezi. N'a folosit la nimic, căci tot au fost recunoscuţi la « examenul de limbă engleză »... Alt motiv de ceartă.
— Aţi părăsit Calais-ul fără să rezistaţi, spun Francezii.
— Voi n'aveţi aviaţie, răspund Englezii
— Aţi venit la noi numai ca să vă plimbaţi, strigă Francezii.
— Voi, în schimb, nu sunteţi buni de nimic, răspund iarăşi Englezii. Cineva a scos foaia volantă, difuzată de avioanele germane, pe care se vedea
un soldat francez în tranşee şi un soldat englez plimbându-se prin Paris cu o franţuzoaică. Pe foaie—o întrebare simplă: «Pentru cine luptaţi?».
Câţiva Spanioli au făcut rost de o barcă mai mică. Au intrat vreo cincisprezece inşi în ea, şi au plecat spre larg. N'au îndrăznit să spună unde ar voi să ajungă. Ştiau bine că asta nu mai depinde de voinţa lor.
Perspectivele noastre nu erau strălucite. Ne găseam între ciocan şi nicovală. Această situaţie s'a văzut şi mai clar în urma discuţiunilor dintre noi. Şi, ce e mai rău, n'avem o atitudine unitară.
— In Franţa nu e a bună, spune unul. Nici un politician n'a luat în serios apărarea ţării. Au desarmat-o. Au legat-o de mâini şi de picioare. Vedeţi bine cum au procedat la fortificaţii. Lucrul care trebuia terminat în trei luni, n'a fost gata nici în zece. Le e frică de popor şi preferă o victorie a hitlerismu-lui. Astfel, de ce ar fi recurs la aruncarea în ilegalitate a Partidului Comunist ?
— Eu aş fi de părere să plecăm în Anglia, propune altul.
— Asta e bună. Parcă noi, ăştialalţi, nu am vrea. Ai uitat atât de repede că Mihăilescu a evadat din lagăr, a reuşit să ajungă în Anglia, dar că peste trei luni a fost readus în lagăr ? Autorităţile engleze lucrează mână în mână cu cele franceze. Şi chiar dacă ar fi vorba să ne lase în pace, cum ajungi acolo ?
— Eu cred că ne găsim într'o capcană. Comandamentul companiilor de muncă nu s'a ocupat de situaţia noastră. Ar fi trebuit să ne evacueze înaintea încercuirii. Ştim bine ce ne aşteaptă la nemţi, spune, alarmat, Ambrozie.
— Să nu crezi că e tocmai aşa de rău, răspunde Varga, mai optimist. Eu am avut un cunoscut la Paris, care pretindea că a venit clandestin din Polonia. In Germania ar fi fost arestat. Ar fi stat la închisoare pentru trecerea clandestină a frontierei. Apoi l-ar fi expulzat în Franţa. Aşa a cerut el.
— Asta s'a întâmplat de sigur înaintea lui Hitler.
148
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
— Ba nu, în 1937...
— N'ar fi rău să ajungem şi noi în ţară, zice Iordache, cu ochii pierduţi în zare, luând drept bună povestea lui Varga.
— Ar trebui să ne îmbrăcăm în haine civile şi să căutăm adăpost pe la oameni. Dar lucrul acesta pot să-l facă numai cei care vorbesc franţuzeşte. Cu ceilalţi ce s'ar întâmpla? se întreabă careva.
— Eu voiu face ce o să hotărască majoritatea, spune unul dintre noi, mai potolit.
— In Germania nu ne aşteaptă ceva mai rău decât un lagăr de prizonieri. Vom avea aceiaşi soartă ca ceilalţi prizonieri francezi, insistă Varga, mereu optimist.
Şi adaugă:
—-Vedeţi bine că în Franţa fascismul se întinde cu puteri proaspete. In Germania, e clar, a atins punctul culminant. Cu timpul îmbătrâneşte şi îşi pierde din forţă.
— Nu uita că vinul cu cât e mai bătrân cu atât e mai tare, glumeşte Miron. Discuţia aceasta ar mai fi durat încă multă vreme dacă un nou val de
obuze n'ar fi aruncat împrejurul nostru nori de nisip şi pământ în aer.
A doua zi am aflat că Pintea, orădeanul şi trei prieteni de ai lui au plecat spre Nord, în Belgia. Nu puteau să meargă fără a da, mai întâi de poziţiile franceze şi apoi de cele germane. La fiecare asemenea întâlniri îşi riscau viaţa.
Pe la amiază am fost martorii unei frumoase lupte aeriene. « Hurricane »-le au rămas stăpânitoarele aerului.
Drept răspuns, nemţii au abătut o vijelie de foc asupra întregului sat, pe dată învăluit într'un nor de praf şi fum. După douăzeci de minute, pe locul frumoasei biserici au rămas numai câteva ziduri arse, înnegrite.
Frontul este la câţiva kilometri de noi. Ambele artilerii trag peste capetele noastre. Infanteria franceză e în continuă repliere. Soldaţii merg în grupuri mici în direcţii nehotărîte. Noi înşine am primit ordinul să plecăm spre Dun-querque. Pentru îmbarcare... De sigur, vasul pe care ne vom îmbarca poate fi scufundat. Dar deocamdată facem ceva, ne mişcăm, şi asta risipeşte o parte însemnată din şovăielile noastre.
într'un marş cu mii de opriri ajungem la hotelurile de lux din Malo Ies Bains. Deasupra clădirii—drapelul alb cu Crucea Roşie. In clădire este instalat un spital. La 200 metri depărtare sunt instalate baterii franceze care trag necontenit.
— Aş vrea să-l văd pe artileristul care, înainte de a trage un foc de contra-baterie, nu trimite la tirul de reglaj câteva ghiulele şi în spital, îi spune Filip lui Iordache.
— Nu mi-ar plăcea nici mie să stau în spitalul ăsta, răspunde Iordache. Ne-am răspândit pe dealurile de nisip dintre Malo Ies Bains şi Dun-
querque. Am avut grijă să păstrăm legătura între noi. Unii âu coborît până la mare. Pe plaje au găsit un avion francez cu şase mitraliere fixe, prăbuşit
UNDE ESTE UNIRE.
149
în nisip. Locul pilotului era gol. Mai departe, în apă, epave de vase. Iar în zare, Dunquerque, acoperit de o perdea de fum negru, de sub care, pe alo-curea, pâlpâie o limbă uriaşe de foc.
Dintr'odată ne.pomenim cu câţiva nouraşi de fum deasupra capetelor.
— Şrapnele ! strigă un glas.
Cu şrapnele nu s'a tras încă în noi. Căutăm adăpost. Era şi timpul: câteve avioane de vânătoare au ţâşnit de nicăieri şi se rotesc deasupra noastră. Intre tufişurile de pe malul nisipos sunt tranşee. Le-or fi făcut cei care s'au îmbarcat de pe locul acesta. Aviaţia vine pe aici prin forţa obişnuinţei.
Peste Marea Mânecii şi peste câmpia bogată a Flandrei s'a lăsat o seară de vară. O adiere uşoară de vânt a început să clatine frunzele copacilor. S'a atins de suprafaţa lucie a mării, lăsând în urmă mii de valuri mărunte. întunericul coboară încet, tot mai des, umbra cuprinde spitalul, bateriile, şoseaua. Se şterg tot mai mult conturele oraşului Dunquerque. De acolo se văd acum mai puternic flăcările, ale căror limbi freamătă uşor, ondulând în bătaia vântului.
Era seara zilei de 3 Iunie 1940.
Noaptea se apleca liniştită peste noi. Hărmălaia, sgomotul asurzitor al războiului s'a stins. Ici colo se mai vedea fulgerarea unei guri de foc. Tăcerea aceasta de necrezut, atât de mult aşteptată, ne leagănă într'un somn adânc.
PRIZONIERI LA NEMŢI
—-Mi-ron ! Ni-cu ! Mă-ă ! To-o-oţi 1, Ha-i-de-e ! Scu-la-a-ţi! Ia uitaţi-vă !
Treziţi într'un mod atât de neobişnuit, ne uitarăm speriaţi unul la altul. Pe colină sus, vedem pe Filip cum îşi agită braţele. Apoi arătă spre Dunquerque şi spre Malo. Şi într'un loc şi într'altul flutură drapele albe.
Tăcerea şi liniştea nu mai au nevoie de nici o explicaţie. Am înţeles dintr'o privire că suntem martorii terminării unui capitol de istorie. In ziua de 4 Iunie 1940, începe şi în viaţa noastră o altă perioadă. înţelegerea aceasta s'a întipărit pe faţa fiecăruia dintre noi. Privirile noastre, întâlnindu-se, citeau în ochii celorlalţi aceleaşi gânduri, aceleaşi griji, aceleaşi întrebări.
Pe când ne adunăm, ne ajung şi primele patrule nemţeşti. Sunt răspândite în linie de trăgători. Au misiunea de a curaţi terenul de resturile armatei. Misiune uşoară. Nu mai găsesc nici o împotrivire. Ajunşi pe şosea, ne-am intercalat între coloanele nesfârşite de soldaţi francezi. Drumul prizonieratului. Vorbim cu ei, uimiţi de atitudinea lor neobişnuită: atitudinea omului care a căzut din lac în puţ.
Unul dintre francezi vorbeşte cu Filip. Ne spune limpede:
—■ Franţa lui Daladier nu mai era a noastră. Nu aveam în ea nici o libertate. Toate avantajele pe care le câştigasem sub Frontul Popular, le-am pierdut. Ba mai mult: ni s'au luat multe drepturi pe care le aveam înaintea Frontului.
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Credeţi că n'am fi ştiut să ne batem tot atât de bine ca în 1914, pe Marna? Dar pentru cine era să ne luptăm ? Ehei! Dacă Frontul Popular ar exista şi acum, dacă conducătorii muncitorimii n'ar fi întemniţaţi, şi dacă încă o serie de «dacă» n'ar fi existat, fii liniştit, prietene, n'am fi, acum, aici. Situaţia noastră ar fi alta. Fritzii ar rânji acum de necaz şi de neputinţă.
—-Dacă Franţa ajunge sub stăpânirea fascismului german, o să vă meargă şi mai rău, spune Filip.
— Să nu crezi că ne bucurăm de situaţia actuală. Ai să vezi că Franţa va renaşte. Franţa se va desmetici din nepăsarea în care a fost adâncită. Dar trezirea aceea nu va fi opera politicienilor de astăzi, ci a poporului francez, care la răspântiile grele a ştiut totdeauna să găsească calea cea mai justă de urmat.
Vorbele lui ne-au fost traduse de Filip şi nouă, care nu înţelegeam franceza. Ne-au impresionat mult. înţelegeam că stăm de vorbă cu un om care vede mai departe de vârful nasului. Ne-a spus că e mecanic în Clermont-Ferrand. Am fi dorit să aflăm dela el cum se va încadra în desmeticirea poporului francez, dacă acum merge pe drumul prizonieratului. L-am întrebat.
■—Omul poate să fie util pretutindeni. Şi apoi, nu sunt încă în Germania. Pe buze îi flutură un zâmbet semnificativ. E un om care n'are să fie sclavul nemţilor.
Am trecut repede prin Bray-les-Dunes. Ajunşi în apropierea frontierei belgiene, am făcut primul popas. Stăm cu toţii în şanţurile şoselei.
Pe şosea trecea încet un camion. Cei câţiva oameni de pe camion strigă din toate puterile: « Să urce toţi germanii civili ». Câţiva dintre noi, de origine germană, se urcă în camion. Alţii rămân nepăsători, ca şi cum n'ar fi înţeles ce li s'a spus.
Căpitanul companiei noastre s'a dovedit un om de treabă. Republican înflăcărat, îi ura pe conducătorii de-atunci ai Franţei. Avea remuşcări. Era convins că este vorba de o acţiune premeditată. Unele elemente au voit să scape de lucrătorii internaţionali şi spanioli predându-i în felul acesta în mâinile germanilor. Lucru pe care l'au făcut de altfel şi cu mulţi francezi.
Am fi plecat mai departe, dar şoseaua era plină de coloane germane. Ii priveam curioşi: cum arată ? Ce exprimă feţele lor ? Cum sunt învingătorii ?
Curiozitatea noastră nu primeşte un răspuns mulţumitor. Merg cadenţat. Plini de praf. Rupţi de oboseală. Nici voioşi, nici trişti. Ca nişte oameni care execută un lucru de care nu îi leagă nici un sentiment. Cei de pe canoniere şi obuziere şed strânşi unul lângă altul, de parcă nici n'ar fi vii. Nu privesc nici în stânga, nici în dreapta. Pentru ei, noi nu suntem nimic.
La popasul următor am intrat în vorbă cu un soldat german. Nu pronunţă o frază fără numele fiihrerului. Fuhrerul a spus, fuhrerul a condus —şi aşa mai departe. E ferm convins că în câteva săptămâni vor termina cu Franţa şi după aceea se vor îndrepta împotriva Angliei. Cu Anglia vor termina la fel de repede. Apoi va fi pace. Pacea pe care ei, nemţii, o râvnesc atât de mult.
UNDE ESTE UNIRE.
'5i
— De Crăciun toţi vom fi acasă.
— Şi dacă nu va fi aşa?
— Imposibil! Fuhrerul a spus că va fi aşa !
Era încântat de aviaţia germană. O considera ca pe cea mai bună din lume. Artileria germană era minunată. Tactica germană? Neîntrecută. Soldatul german? Invincibil.
Filip i-a replicat, spunându-i că în Spania, pe frontul dela Jerenna, trupele nemţeşti n'au putut să înainteze, în iarna anului 1936, nici un pas. Voinţa neclintită a unui popor rău înarmat însă mândru de libertatea sa i-a ţinut pe nemţi locului.
Clipiri fulgerătoare au însoţit răspunsul ameninţător al neamţului:
— Ai grijă, tinere ! Cu astfel de vorbe ai s'o păţeşti la noi! Arătându-şi adâncul său dispreţ, a plecat în altă parte. Sentinela de lângă
noi 1-a ocărit pentmcă stă de vorbă cu prizonierii.
Ajunşi în Belgia am găsit adăpost într'o mănăstire din Furnes.
A doua, zi nemţii chemară voluntari pentru curăţirea terenului, repararea şoselei său a podurilor. Din grupul nostru de români nu s'a prezentat nimeni.
— Dacă au nevoie de ceva, să muncească ei.
Nemţii întreabă cine e bolnav. S'a prezentat Munteanu. La vizita medicală a fost găsit bolnav şi ca_atare l'au trimis undeva. Am fi dorit mult să ştim ce îl aşteaptă? Unde va ajunge? Dar n'am aflat...
In curtea mănăstirii e o cişmea. Se spală lume multă acolo. Vin să se spele şi câteva sentinele. Săpunurile nemţilor stau alături de cele ale francezilor. Câtă diferenţă între ele ! Pe când săpunul german este ca o bucată de piatră, cu un miros neplăcut, săpunul francez, dolofan, luceşte în lumina soarelui, e parfumat, face o spumă bogată. Sentinela priveşte cu invidie săpunul francezilor, dar nu îndrăzneşte să-1 fure. Ar putea să se producă un scandal. In privinţa aceasta au ordine stricte.
Sergentul de jandarmi Werner, din compania noastră, e în plină activitate. Alsacian, cunoaşte limba germană la perfecţie. Dar are şi înfăţişarea unui german. Capul ca o pară, fălci largi, nas cărnos, frunte ce se îngustează spre creştetul ascuţit. De sub sprincene te privesc doi ochi mărunţi, iscoditori, neliniştitiţi. Para aceasta din carne de om, se ţinea solid, printr'o ceafă groasă, de un trunchiu care nu apărea svelt nici sub cureaua cea mai bine strânsă.
Când stăm la coadă pentru pâine, îl vedem acolo. Pe Iugoslavul Mihailovici 1-a pârît la nemţi pentrucă s'a prezentat de două ori la pâine. La distribuirea mâncării era prezent. La alcătuirea coloanelor pentru plecarea lor mai departe — era din nou prezent.
In Arneke se întâmpla adeseori ca vreunul dintre noi să stea la închisoare, închisoarea era făcută dintr'un cort mare, ridicat pe câmpul liber. Apa de ploaie găsea drum liber pe sub cort. Mâncarea deţinutului era, de obiceiu, 3 zile de-a-rândul pâine şi apă, a patra zi mâncare caldă.
I £2 VIAŢA ROMÂNEASCĂ
»
Sergentul Werner nu înţelegea cum se explică faptul că deţinuţii nu slăbesc cu un astfel de regim. Bănuia el că se introduc alimente pe cale ascunsă. Dar nu avea dovezi.
— Dumneata arăţi bine, îi spunea el lui Miron când acesta sta câte zece zile la cort.
— Da, domnule sergent, regimul pe care îl menţii dumneata e foarte folositor.
Werner se posta atunci noaptea la pândă în tufişurile din apropierea cortului. Sentinela, un comunist din Le Havre, îl ameninţa că-1 împuşcă.
— Dacă nu te încrezi în paza pe care o facem, vino dumneata să-i păzeşti. Dar în timpul serviciului meu să nu te mai prind pe aici! Voiu crede că eşti spion neamţ !
Werner s'a dus ruşinat. N'a putut să afle cum se face alimentarea clandestină, organizată de Filip. Şi totuşi lucrul era simplu. Ciocolata, laptele, pâinea, tutunul şi altele le erau date celor din cort, chiar de către sentinele. Greutatea cea mai mare era să găseşti sentinela potrivită. Dar din cauza con-diţiunilor politice, nici în privinţa aceasta n'am întâmpinat greutăţi de netrecut.
Acuma, acelaşi Werner, apărut de nu se ştie unde, ne întâmpină:
— Aţi crezut că scăpaţi de mine? Nu, dragii mei. Asta nu e aşa uşor S
— Târfă, îi spune un francez, şi-1 scuipă.
Nu e în apropierea noastră nici un german căruia să se plângă. Astfel că trebue să înghită jignirea.
Neobositul de Zighi încheie relaţiuni amicale cu o sentinelă germană. Cu ajutorul acestuia ne face rost de mâncare caldă. Sentinela ştie că Zighi e evreu, totuşi îl ajută, iar prin el ne ajută şi pe noi. Vinul semăna cu un lichid lipicios, atât de bătrân era. Nimeni nu putea să bea mai mult de un păhărel. Astfel de vin n'am mai băut din Spania. Acolo, tot în pivniţa unei mănăstiri a fost găsit.
■— Cine are rude în Franţa are voie să le scrie, ne anunţă nemţii.
După cinci zile, am plecat din Furnes prin Nieuport spre Dixmude, de acolo la Ypres, apoi la Rosclaers.
Peste tot ni se înfăţişau aceleaşi privelişti. Material de războiu abandonat. Cai părăsiţi. Morminte proaspete. Poduri provizorii. Biserici distruse. Pe ziduri înegrite de fum, afişe mari: «Populaţia e rugată să revie la vatră. Să menţie ordinea. Cultură europeană... pace... muncă... »
Belgienii nu sunt încântaţi de întorsătura evenimentelor. Ei au mai simţit odată ce înseamnă ocupaţia germană, şi le e teamă de a doua ocupaţie.
Filip a găsit şi aici prilejul să intre în vorbă cu civilii. De fapt, Belgia era cea de a doua patrie a sa. A crescut la Satu-Mare. La vârsta de 19 ani pleacă în străinătate. Se stabileşte în Belgia. Lucrează la o mină din Chârleroi. Din cei 230 muncitori câţi au plecat cu contract, rămân la mină, după expirarea contractului, numai 14. Filip este printre ei. A lucrat doi ani jumătate în mină, după aceea în uzine. Ar fi rămas în Belgia multă vreme, dacă n'ar fi fost ex-
UNDE ESTE UNIRE.
153
pulzat, pentrucă participa la mişcarea muncitorească. Acest lucru nu era îngăduit străinilor. Expulzat în Franţa, n'a stat acolo multă vreme. A fost printre primii voluntari care au trecut în Spania. Datorită curajului şi calmului său a devenit şeful evacuării răniţilor din Corpul 5 Armată. Talentul său de organizare a rezolvat sarcinile cele mai grele. La vestita operaţiune tactică de trecere a fluviului Ebro, însuşirile sale de comandant şi organizator au fost preţuite de toţi.
In lagărele franceze, a făcut serviciu la poştă. Ocazie minunată pentru a demonstra că în caracterul său purta întipărirea contrabandiştilor care operau de-alungul frontierei dela Halmei până la Sighet. Dovedea o îndemânare uimitoare la introducerea revistelor şi ziarelor interzise de comandamentul lagărului. Funcţionarea normală a legăturilor dintre internaţii din lagăr era datorită în mare parte lui.
Iată-1 acum vorbind unei femei belgiene.
— Ai auzit de războiul din Spania ? Nu ? Vezi, asta-i rău. Dacă aţi fi arătat mai mult interes pentru lucrurile şi evenimentele ce s'au petrecut în alte părţi ale lumii, acuma nu i-aţi avea pe nemţi în ţara voastră. Dar aţi privit doar până la marginea satului sau a Belgiei. Credeaţi că dacă voi îi lăsaţi în pace pe vecinii voştri şi ei o să vă lase pe voi în pace ! Priviţi rezultatul atitudinii voastre şi a tuturor celorlalţi care au procedat la fel.
—■ Ce era să facem, noi suntem o ţară mică, spune un bătrân, mestecând şi mutând tabacul dintr'o parte a gurii în cealaltă.
— Ce.-i cu pâlcul acela de oameni !? Bagă de seamă, Hans, am să te bag la răcoare dacă mai tolerezi convorbiri de felul acesta.
La apariţia plotonierului, civilii s'au retras, iar sentinela îi alungă şi pe cei care stăteau mai departe.
In Thiel, locuitorii au pus la marginea drumului pe unde treceam găleţi cu lapte şi cu apă. Zilnic parcurgeam treizeci până la patruzeci de kilometri. Soarele ne lovea fără cruţare cu razele lui dogoritoare. Majoritatea prizonierilor căra o mulţime de lucruri ce le păreau de folos. Raniţă, manta, pătură, gamelă, bocanci, bidon, pâine şi câte mai câte, toate obiectele ce se găsesc asupra unor oameni care nu ştiu unde şi cum vor dormi la noapte. Sudoarea curgea în şiroaie de pe noi. Haltele erau în aşa fel alese că nu era în apropierea lor nici o fântână, spre a se evita în felul acesta aglomerarea prizonierilor la fântâni; se menţineau exact etapele de marş. Soluţia aceasta nu era lipsită de originalitate. Insă numai noi ştiam câţi oameni sufereau de pe urma ei. îşi poate închipui oricine ce bucurie ne-a cuprins la vederea găleţilor cu apă şi cu lapte, pregătite pentru noi. Dar.... deodată apar soldaţi biciclişti în goană şi răstoarnă toate găleţile.
Revolta locuitorilor s'a manifestat prin huiduieli, strigăte, înjurături. A fost nevoie de intervenţia unor ofiţeri pentru ca liniştea să fie restabilită.
Din Thiel până 'n Gand am mers două zile. Trecând prin regiunea aceea, am înţeles adevăratul sens al cuvântului horticultura. Nu era palmă de pământ
i54
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
nelucrat. Sere imense se vedeau în toate direcţiile. Legumele şi florile erau de o mărime şi o frumuseţe excepţională.
In Gand am stat mai multe zile. Când s'au cerut oameni în oraş pentru corvezi, Zighi s'a prezentat. Numai astfel am avut ocazia să preschimbăm banii pe care îi aveam. Tutunul pe care îl aveam, l-am împărţit in mod egal între noi.
Din Gand până în Terneuzen, port pe Escaut, am călătorit cu trenul. Garda trenului era formată din S.S. Dacă purtarea soldaţilor care ne-au avut în pază lăsase mult de dorit, apoi nu era nimic faţă de a S.S.-ilor. Strigau, înjurau, dădeau ghionturi. Se repezeau când la un prizonier, când la altul. Orice mişcare a noastră era pentru ei un pretext ca să-şi arate energia şi brutalitatea.
Din case bine îngrijite ieşeau Olandezii să ne vadă. Fetele —-numai blonde am văzut —, făceau haz de noi. Se uitau la noi ca la nişte curiozităţi. într'o gară unde trenul a stat mai multă vreme, au venit până în apropierea noastră. Au râs cu poftă când un S.S. a dat o nouă dovadă de ceea ce era în stare omul rasei stăpânitoare.
In port ne aşteptau şlepuri. îmbarcarea s'a făcut repede şi brutal. Am fost mânaţi ca o turmă neputincioasă. Când cineva îşi exprima nemulţumirea, mâna S.S.-ului se şi lipea de tocul revolverului.
•—-Dar ce, credeţi că sunteţi şi-acum la Paris? La noi merge repede... Băgaţi-vă minţile în cap.
Ajunşi pe punte, ne-au împins prin nişte găuri mari în interiorul şlepului. Cei care îşi desfăceau raniţa să intre mai uşor s'au văzut înghesuiţi, călcaţi de ceilalţi, pe care S.S.-ii îi împingeau din urmă. Oamenii cădeau unii peste alţii în fundul vasului. Li se aruncau peste capete raniţe şi mantale. Oricât s'ar fi ferit, tot se loveau unul de altul.
Prin deschizătura de sus, râdea S.S.-ul:
—-La noi totul merge repede !
In vas eram înghesuiţi. Nu aveam loc să ne mişcăm. Am cerut să fim lăsaţi sus pe punte. S.S.-ul şi-a bătut joc de noi, întrebându-ne dacă n'am dori şi o madamă. După ceasuri întregi de aşteptare, şlepurile au fost remorcate. Aerul din lăuntru s'a mai înviorat puţin. Când am ieşit în larg, ni s'a dat voie să urcăm pe punte. Am trecut prin estuarul Escaut-ului pe lângă nenumărate insule. Am trecut pe sub arcurile înalte ale unor poduri măreţe, în parte distruse.
—Vor avea de lucru multă vreme până când vor repara toate stricăciunile ___
— Nu uita că războiul nu s'a terminat încă... Poate vor mai fi stricăciuni, răspunde altul.
Din Escaut am ajuns la gurile Finului. Pe Rin, în sus, am traversat întreaga Olandă, până la graniţa din răsărit. Din cauza digurilor înalte, nu am văzut mai nimic din regiune. După o zi şi două nopţi de călătorie cu şlepul am debarcat în oraşul Emmerick din Germania.-
UNDE ESTE UNIRE.
155
In drum spre terenul sportiv, am întâlnit bărbaţi şi femei, muncitori şi gospodine. Mergeau la muncă, la piaţă. S'au oprit în grupuri mărunte. Ne-au privit. Au şoptit ceva între ei. Câte unul ne priveau cu milă.
Pe teren s'au format noui coloane de transport. N'am putut împiedeca plecarea unor tovarăşi cu care am trăit împreună atâtea necazuri şi bucurii. Majoritatea noastră a fost înglobată într'o coloană, care a fost trimisă la Duis-burg.
Despre mişcarea frontului, desfăşurarea evenimentelor, aveam ştiri ne-precise. Ştirea despre căderea Parisului şi a semnării armistiţiului a ajuns la noi cu întârziere. Deoarece le auzeam dela Nemţi, le primeam cu multă îndoială. Ruinele din Duisburg ne-au întărit şi mai mult convingerea că războiul ascunde în sine multe lucruri neprevăzute.
Spre seară am ajuns la lagărul de prizonieri, situat în afară de oraş. Noaptea ne-au trezit sirenele de alarmă. Privind afară am văzut braţele de lumină ale reflectoarelor. La Dunquerque credeam cu toţii că nu vom mai vedea astfel de privelişti. Bombardamentele din oraş au cutremurat şi barăcile în care ne găseam. Apărarea antiaeriană, puternică, dovedea că nu se găseşte pusă la încercare pentru prima oară.
In lagărul acesta am primit răspuns la întrebarea de atâtea ori apărută pe buzele noastre: ce s'a întâmplat cu prizonierii de războiu polonezi?
Dimineaţa, mergând să ne spălăm la jghiaburile din mijlocul curţii, vedem grupuri mici de oameni, îmbrăcaţi prost, îndreptându-se spre ateliere. Erau prizonieri de războiu polonezi. însoţitorii germani au închis uşile în urma lor. Numai la prânz i-au lăsat afară. Seara i-au dus înapoi în barăci.
Ne-am uitat nedumeriţi unul la altul. Aceeaşi soartă să ne-aştepte şi pe noi ?
După masă au venit în inspecţie un grup de demnitari civili şi militari. Mulţi dintre ei purtau svastica pe braţ. In faţa grupului nostru, redus între timp la 30—35 oameni, s'au oprit mai multă vreme.
—-Voi sunteţi, aşa dar, păsările acelea rare. Nu-i nimic. Acum n'o să mai sburaţi cu atâta uşurinţă. Avem noi colivii pentru voi! spune un pântecos, congestionat la faţă, decorat, cu cisme lucitoare.
Se găseau între ei unii care ar fi dorit să afle dela noi diferite amănunte. Insă pântecosul îi întrerupea mereu cu câte o intervenţie asemănătoare celei de mai sus.
Bucătarii erau şi ei polonezi. Auzind cine suntem, de bucurie, ne-au umplut gamelele. De câte ori am încercat să vorbim cu ei, supraveghetorii lor ne-au oprit. Dar totuşi am reuşit să auzim dela unul părerea lui de rău relativ la comportarea Poloniei faţă de Spania.
In lagărul acesta erau câteva barăci cu prizonieri englezi. Nu făceau corvoadă. Aveau un regim uşor. Dar nu le era permis să vorbească cu prizonierii de alte naţionalităţi. Şi, ceea ce conta mult în ochii noştri, primeau o alimentare cu mult mai bună decât ceilalţi prizonieri.
'56
viaţa româneasca
înainte de a fi părăsit Duisburgul, am fost percheziţionaţi. Această operaţie s'a încheiat cu rezultatul că ni s'au luat mai toate lucrurile pe care noi le că-rasem atâta amar de vreme.
Iordache se împotriveşte să dea pardesiul:
— Sunt român ! Nu aveţi dreptul să-mi luaţi haina ! Peste câteva săptămâni o să mă reîntorc în ţară. Ce o să se creadă acolo despre dumneavoastră ?
— Taci, bolşevicule ! Eşti un spaniol roşu !
Pardesiul a fost aruncat în grămada uriaşă, alături de celelalte efecte.
STALAG i B.
încuiaţi în vagoane de marfă, am traversat Germania dela un capăt la altul. Numai de două ori ni s'a permis să părăsim vagoanele. După două zile şi două nopţi de călătorie am ajuns în Prusia Orientală. Gara la care ne-am dat jos se numea Hohenstein. Mergând spre lagăr am văzut o clădire uriaşă de cărămidă roşie. Forma un contrast izbitor cu câmpia în care se găsea. Era mausoleul mareşalului Hindenburg.
Lagărul dela Hohenstein e construit în plin câmp, pe o colină nu prea înaltă. In mijloc e bucătăria şi magazia de alimente. Aproape de intrare, infirmeria şi comandamentul. In punctul cel mai înalt, un reflector puternic. Restul lagărului e împărţit în sectoare de câte trei barăci. Sectoarele sunt separate unul de altul printr'un gard dublu de sârmă ghimpată. Lagărul e înconjurat, deasemenea, cu un gard dublu de sârmă ghimpată. La io—15 metri distanţă unul de altul se află câte un far electric, cu reflectorul îndreptat spre lagăr. La câte o sută de paşi, un turn de lemn. In turn e postată o sentinelă cu mitralieră.
Ca să intri în baracă, trebue să cobori, căci distanţa dela pământ până la streaşină e numai de-un metru. Podea nu există. Adevărate bordeie, vizuini cufundate în pământ. In mijlocul barăcii sunt două rânduri de paturi, ca un fel de iesle, cu etaj. Lângă pereţii laterali, încă un rând de asemenea paturi. Capacitatea de adăpostire a fost fixată la 500 oameni. Pentru ca să încapă atâţia, însă, e nevoie să ne înghesuim. Locul de dormit ce revine unui om e de 43 cm. Dacă cineva părăseşte noaptea locul său, când se întoarce nu-1 mai găseşte liber. Presiunea continuă a celorlalţi acţionează ca aerul din interiorul unei mingi: umple golurile. Ca să-şi ocupe locul, trebue să trezească 10—15 oameni, să-i roage să se mişte un centimetru-doi mai la o parte. După ce s'a căznit un sfert de oră, izbuteşte să se culce la loc. Unii, când revin, nici nu-i mai trezesc pe ceilalţi, ci se întind de-a-lungul vecinilor, şi, prin greutatea corpului, mai târziu sau mai de vreme, reuşesc să ajungă pe scândură. E o chestiune de răbdare. Forfoteala e continuă, sutele de trupuri ce dorm sunt neliniştite ca un furnicar, ca o viermuire.
UNDE ESTE UNIRE.
J57
Barăcile existente nu sunt suficiente. In fiecare sector s'a mai ridicat şi câte un cort uriaş. Acolo nu există nici paturi de scândură. Prizonierii dorm de-a dreptul pe pământ.
In lagăr sunt 30 mii de prizonieri. Dimineaţa, nemţii ne mână ca pe o turmă în curtea principală, pentru a dejuna. Dejunul: «cafea». Adică, apă fiartă de culoare neagră. Cafeaua e servită simultan din patru cazane. Primii la cafea au noroc, nu trebue să aştepte; însă până când vine rândul ultimilor trec trei ceasuri şi mai bine. La prânz se dă o supă de legume. Calitatea e înlocuită cu un nume pompos, de exemplu «varză tocată a la Hamburg». Procedura de distribuire este aceeaşi ca şi a cafelei. Diferenţa e că, la cafea, nimeni nu face socoteală când ajunge la cazan fiindcă tot apă primeşte. La prânz e altă situaţie. Cei care ajung printre ultimii la un cazan, primesc şi ceva legume. Faptul determină pe mulţi să ocupe, în coadă, un loc care să le permită să ajungă între ultimii la cazanul din care se împărţeşte supa. Lucrul acesta, din motive lesne de înţeles, nu e aşa de-uşor.
Aşteptarea la mâncare ne-a dat ocazia să facem cunoştinţă cu prizonierii din celelalte sectoare. Zilnic vin şi pleacă transporturi noui. Vin din Franţa şi pleacă la diferite munci din regiune.
Lagărul poartă numele de «Stalag 1 B », prescurtarea lui Stammlager, asta ar însemna «lagăr de baştină » spre deosebire de « Dulag », Durchgangslager adică «lagâ/ de trecere ».
Intre prizonieri domneşte o atmosferă grea, de deprimare. Condiţiunile armistiţiului au fost confirmate de zeci de ori; la început primite cu neîncredere, acum sunt sigure şi înţelesul lor e vădit. Trădată, Franţa s'a prăbuşit. Săptămânalul pentru prizonieri, editat de nemţi, a contribuit şi el la formarea unei atmosfere bolnăvicioase. Discuţiunile degenerează în certuri. Simţul camaraderiei suferă mult. Oamenii au devenit arţăgoşi, supărăcioşi. Au văzut bine că au fost victima unei politici nesincere, că au fost înşelaţi. Mânia lor, neavând mijloace de canalizare împotriva celor care o merită, mocneşte în ei, şi se descarcă asupra lor înşi-le.
In pofida interzicerii de a comunica între sectoare, prizonierii încearcă să schimbe lucrurile pe care le mai au. Dacă sentinela e omenoasă, izbutesc. Dacă nu, atunci rămân morţi sau răniţi pe lângă gard; iar soldatul de pază e înaintat în grad sau citat în ordinul de zi.
*
In sectorul unde e cazat grupul nostru, au fost adăpostiţi negri, indo-chinezi, evrei, malgaşi1)» arabi, corsicani, senegalezi.
Negrii se aşează în cercuri prin curte şi cântă cântece religioase. Unii dintre ei fac briciuri din cutii de conserve. Taie din cutie o fâşie de tablă, o
') Malgaşi, locuitori din Madagascar.
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
ciocănesc cu o piatră până ce prinde un fel de tăiş, apoi o tocesc pe alte pietre până ce se face bună de bărbierit. Printre negri am găsit doi inşi, care înainte de războiu au făcut paza lagărului din St.-Cyprien, unde am fost internaţi noi la venirea din Spania.
Afacerile cu soldaţii nemţi merg strună. Rezervele de haine, vândute pe un preţ de nimic, s'au transformat în alimente, tutun sau ziare.
Când trece un ofiţer prin apropierea noastră, trebuea să luăm poziţie de drepţi. Ofiţerii treceau prin faţa barăcii. Dar nimeni nu se aşeza în faţa barăcii. Cu toată înghesuiala, locul acesta rămânea pustiu.
După câteva săptămâni au fost adunaţi spaniolii, s'a format un transport şi i-au trimis undeva —cine ştie unde? Pons, Juan, Garcia, Alvarez şi atâţia alţii, cu care am avut legături strânse încă de pe vremea când am ajuns la Arneke, au plecat. Plecarea lor a lăsat un gol adânc în noi. Svonurile, ca de obiceiu —din cele mai felurite, i-au dus în Spania, în Franţa, la lucru în Germania...
Nesiguranţa în privinţa lor era cu atât mai mare cu cât Francezii alsacieni au plecat, eliberaţi. Alsacia a fost alipită la marele imperiu german şi bine 'nţeles germanii au socotit că nu se mai cuvenea să ţină pe «proprii lor fraţi» în lagăre de prizonieri. înainte de a-i trimite acasă i-au lăsat să viziteze mausoleul lui Hindenburg.
Pe negri i-au trimis, deasemenea, din lagăr. Se vorbeşte că ar fi fost duşi la Berlin, într'o şcoală specială, pentru a fi instruiţi ca poliţişti în coloniile ce urmau să fie cucerite.
S'au alcătuit transporturi din P.T.T.-işti şi poliţişti, din flamanzi şi bretoni. Şi pe aceştia i-au trimis acasă.
In grupul nostru s'a ivit speranţa unei grabnice repatrieri. Insă demersurile noastre n'au fost luate în seamă. Am cerut să ni se dea legătura cu Consulatul ţărilor noastre. Am fost refuzaţi. Unicul lucru admis e permisiunea de a scrie o carte poştală tip rudelor noastre.
Ungurul Varga nu conteneşte să făurească planuri de evadare. Originar din Transdanubia, a emigrat în Uruguay. Specialist de elită în mecanică, garajul a hotărît să-l trimită pentru specializare în Statele-Unite. El s'a ho-tărît însă să vină în Spania. A fost rănit. După vindecare a fost trecut la un atelier de tancuri. Acolo, a descoperit firele unei bande de sabotori. Mai târziu, a introdus o inovaţie la magnetoul tancurilor. Cu tancul său a salvat de pe terenul de luptă tancuri avariate. însuşi tancul său a fost lovit de un obuz pe câmpul de luptă.
La Hohenstein, nopţile sunt scurte. Când am ajuns noi acolo, seara la rose putea încă citi. Serile acestea îndelungi şi senine de vară nasc nostalgia în mulţi dintre noi, dar mai ales în Varga. Varga îşi aduce aminte acum că e căsătorit. Că soţia iui îl iubeşte. Schimbul de scrisori din timpul războiului, din Spania şi din timpul lagărului dovedeşte îndeajuns că flacăra dragostei lor n'a slăbit din pricina despărţirii. De pe fotografia ce o poartă la el,
UNDE ESTE UNIRE.
159
zâmbeşte ademenitor o gură arcuită. Capul înclinat puţin pe o parte lasă să se vadă un gât cu linii suave. Sprincenele însă umbresc nişte ochi întristaţi. Pe când erau împreună, n'avea nevoie să lucreze şi ea. Acum, însă, ea îşi câştigă traiul cu meseria pe care o avea înaintea căsătoriei. Era modistă. In Uruguay plecase cu fratele ei, adept al limbii esperanto. Asociaţia mondială a esperantiştilor a voit să întemeieze în Uruguay o colonie esperantistă. Aşa s'a făcut că au ajuns în ţara aceea, care apărea închipuirii lor ca o ţară din visuri. In schimb, au găsit sgârie-nori şi şosele asfaltate, un fluviu uriaş şi fabrici de conserve, indieni lipiţi pământului de săraci şi seniori îngâmfaţi. In astfel de împrejurări, fata a făcut cunoştinţă cu flăcăul acela înalt şi voinic, sincer şi prietenos, care trebue totdeauna să se aplece către cel cu care vorbeşte. Au trăit în cea mai desăvârşită încredere unul faţă de altul; s'au despărţit cu greu. Iar acum, Varga stă şi aşteaptă să coboare noaptea peste gardurile de sârmă ghimpată şi peste turnurile de pază.
Filip a făcut o legătură şi aici. Şi anume cu soldatul german, « fuhrerul» barăcii de alături. Acesta i-a mărturisit că este unul din cei şapte milioane de nemţi care înaintea venirii la putere a lui Hitler, au votat pentru Partidul Comunist. Datorită acestei legături am obţinut mai regulat ziare şi ştiri.
Foamea a pus stăpânire asupra noastră. Morcovii şi cartofii se află la vedere, în grămezi mari, în apropierea bucătăriei. Nemţii îi păzesc cu străşnicie. Noi recurgem la trucuri. Prin « furturi » simulate am atras atenţia soldaţilor asupra unui punct. Ceilalţi prizonieri au profitat de acest moment. Şi-au umplut buzunarele şi au dispărut. Acelaşi lucru s'a făcut în ordine inversă. Acum ne-am umplut buzunarele noi. Morcovii sunt buni şi cruzi, însă cu cartofii nu ştim ce să facem. Foc nu avem, nici lemne. Ii tăiem în felii subţiri ca mărul pentru plăcintă şi — mâncăm cruzi.
Doctorul Mesey şi-a vândut ceasornicul de aur. Pe banii astfel obţinuţi a cumpărat alimente pe care ie-a împărţit cu noi.
Pe la sfârşitul lui August s'a alcătuit o listă a grupului nostru.
Soldatul neamţ care scrie datele noastre s'a căznit vreme îndelungată până ce a reuşit să scrie Uruguay. Până la Uru a mers destul de bine, dar de aci mai departe i s'a împleticit limba. Nu e în stare să pronnuţe^way. Uhr-r-r-u-cai. Hurr-ucu. Uhru-cu. Până la urmă Filip s'a îndurat de el şi 1-a ajutat să scrie cuvântul buclucaş. *
La întrebarea « cine e evreu ? », Leb a încercat să se eschiveze, însă Abra-movici 1-a oprit:
— Ce-i cu tine Leb, vrei să fii mai breaz decât mine sau Diamant? Ce tot umbli cu fofârlica ?
După amiază, vine în baracă un plotonier dela cancelarie. Face apelul. Se uită lung dela unul la altul. Pe bulgarul Angheloff îl priveşte mai atent. Ii pune întrebări.
— Am fost student la drept. Părinţii îmi sunt funcţionari. Restul îl ştiţi. Am 26 ani.
IOO VIATA ROMÂNEASCĂ
Ochii săi prietenoşi exprimă încredere în sine. încredere în oameni, în dreptate. Privirea sa se întâlneşte cu aceea a plotonierului. Acesta parcă ar mai vrea să spună ceva. Dar se răzgândeşte.
A doua zi ni se face percheziţie. Nu mai sunt multe obiecte de confiscat. Doctorul Mesey are un aparat de măsurat tensiunea arterelor. E confiscat. El protestează.
—-Acolo unde mergi n'o să mai ai nevoie de el, îi spune plotonierul neamţ privindu-1 rece.
Răspunsul ne surprinde. Unii încearcă să-l explice într'un fel, alţii în-tr'alt fel.
— Să ştii că ne trimite la moarte, spune pesimistul, speriat.
— Fii serios. De ce să facă una ca asta ? răspunde optimistul.
— Vedeţi bine, că eu am dreptate? Am spus totdeauna să nu ne lăsăm prinşi de nemţi. Vedeţi ?
Nimeni nu-şi aminteşte de un asemenea avertisment. Iar observaţia făcută • în acest moment nu poate contribui la înseninarea stării noastre de spirit.
— Eu am spus una şi bună: să nu ne pierdem curajul, repetă mereu, calm, Iordache.
DINTR'O ÎNCHISOARE INTR'ALTA
In camion am luat loc şasesprezece oameni. Restul grupului a rămas în lagăr. Paza e slabă: lângă şofer, un civil oarecare. Sus în camion, altul. Trăsăturile feţii îi sunt încruntate. îmbrăcat într'un impermeabil negru, ţine mâna dreaptă în buzunar şi îşi roteşte ochii încontinuu asupra noastră. Pe drum n'a scos un singur cuvânt. E drept că nici noi. N'am avut nici cel mai mic indiciu de ceeace se va întâmpla cu noi. Hohenstein a rămas în urmă. După o călătorie de aproape două ore ajungem la Allenstein. Pe stradă vedem prizonieri de războiu francezi. Nu sunt păziţi.
Trenul ne duce către Răsărit. In cugetul nostru se naşte o licărire de speranţă. Nici nu îndrăznim să-i dăm formă precisă. încercăm să explicăm faptele ultimelor zile din acest punct de vedere; nu prea reuşim, dar cu puţină fantezie şi biînăvoinţă explicaţiile noastre par plauzibile.
— Ce minunat ar fi dacă ne-ar duce « acolo », spune Varga.
— Crezi că nu ne-ar fi spus dacă ar voi să facă aşa ceva?
Spre seară ajungem la Konigsberg. Noaptea, alarmă aeriană. Ne uităm pe ferestre. Reflectoare pe cer. Altminteri, tăcere. Bombardament nu e.
Diamant găseşte nimerit să ne arate cunoştinţele sale filosofice. Acesta este oraşul în care a trăit Emmanuel Kant o viaţă întreagă. Oraşul s'a modernizat după indicaţiunile sale. Marele gânditor al raţiunii pure, al lucrurilor în sine, al mişcării corpurilor cereşti, al...
Ajungem în faţa închisorii. Poarta ei se închide în urma noastră.
unde este unire.
161
— Ascultă, Diamant, închisoarea e un lucru în sine sau produsul raţiunii pure ?
Deţinutul care ne aduce mâncarea pretinde că a fost şi el în Spania. II lăsăm să vorbească cât vrea şi ce vrea, dar nu-i prea răspundem. N'avem încredere în el.
Două zile mai târziu, părăsim închisoarea. In gară şi în împrejurimi observăm ruine provocate de bombardamente aeriene pe care în să noi nu le-am apucat. Aşteptăm nerăbdători pornirea trenului. Trenul pleacă spre Apus...
încă o iluzie spulberată. Şi ce bine a fost cât timp am trăit cu ea !
La Danzig ne aşteaptă închisoarea. Lampa arde în continuu în celula unde dormim. Ne aflăm într'o pivniţă. Ferestrele sunt aproape de plafon, care e la-acelaşi nivel cu pământul. In timpul dimineţii se aude sgomotul produs de sute şi sute de pantofi de lemn. încălţămintea locuitorilor din Ţă-rile-de-Jos a fost introdusă în închisorile Reichului. Tranc, tronc. Comenzi. Tronc, tranc— se aud papucii de lemn. Apoi tăcere. Din ateliere se aude câte un tronc, tranc. Noaptea, alarmă. Noi suntem lăsaţi în celule. Dintr'o aripă mai îndepărtată a închisorii se aud gemete, ţipete. Apoi tăcere. înjurături nemţeşti. Ceva parcă ar pocni sau ar cădea. Iarăşi gemete.
Trenul ne duce mereu spre Vest. Marea apare, apoi dispare la orizont. Supraveghetorul vagonului celular ne permite să fumăm, el însuşi ne oferă foc. Ne vinde şi ţigări. In vagon este şi un polonez, civil. Pe piept are un petec galben în formă de triunghiu, cu litera P. A fost la stăpân. Nu i-a convenit. A plecat spre patrie. Arestat. Trei luni la închisoare. Şi acum îl trimit din nou la locul de unde a fugit.
— Ce crezi, îl întreabă Miron, a cărui celulă era faţă în faţă cu a polonezului, dacă toţi polonezii ar fugi dela stăpânii lor, nemţii ar avea atâţia gardieni şi vagoane celulare, ca să-i prindă pe toţi?
— Probabil că nu. Dar nu toţi polonezii vor să fugă. Mulţi dintre ei nu sunt destul de hotărîţi să înfrunte de zeci de ori primejdia de a fi împuşcaţi ...
La Stettin, urmele bombardamentului sunt şi mai vădite. In gară se produce o învălmăşeală tocmai când ajungem acolo. Prin capul lui Varga străbate ideea fugii. Durează numai o secundă. Unde ar fugi ? Ce ar face ? Două clădiri din apropierea închisorii sunt dărîmate de bombardament. Ne privim tăcuţi şi semnificativ. Noaptea trece fără alarmă.
Ajunşi la Berlin, suntem închişi într'o celulă comună în închisoarea poliţienească din Alexanderplatz. Suntem atât de înghesuiţi încât ne întindem pe jos. E drept că nici nu avem pe ce. întreg mobilierul constă din două bănci şi un vas rău mirositor.
Vlad a mai trăit la Berlin. E cam mult de atunci: zece ani. Spune că nu s'a aşteptat la una ca asta...
Vlad e sculptor în lemn. Copilul unor părinţi săraci, a terminat şcoala industrială superioară, secţia lemn. In 1929, la vârsta de 19 ani, cu ceva
11
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
bani economisiţi, pleacă la Berlin. In portofel are adresele unor stele de cinema. In geamantan un rând de haine. Afară de asta, mai are o forţă dinamică, nemărginită. Vrea să devie cineva. A venit cu un prieten, fiul unor chiaburi din Banat.' Acesta, văzând ce greutăţi îl întâmpină, s'a reîntors repede în ţară. Vlad, însă, nu se lasă învins. Merge rând pe rând la actriţele de cinema din Charlottenburg. Dă târcoale pe la studiouri. Norocul nu-i surâde. E anul în care începe criza generală economică a sistemului capitalist. Dar el n'are idee despre ceeace se petrece în lumea mare. Nici nu vrea să ştie. Pentru el există un singur lucru: arta şi frumosul. Prin muzee contemplă ore întregi operele de artă. Din faţa vitrinelor, unde sunt expuse tablouri moderne, abia se urneşte. Totul îi pare minunat, în acest oraş al Nordului. Ordinea şi curăţenia, circulaţia şi punctualitatea lasă urme adânci în amintirea sa.
De lucru însă nu găseşte. Cei o sută de mii de şomeri din Berlin, care se prezintă zilnic la oficiile de muncă pentru controlul cartelei de şomaj, fac imposibilă orice angajare a unui strein. Munca lăsată pe seama streinilor este prea înjositoare pentru el. Unde locueşte, se împrieteneşte cu o blondă. Gretchen îi propune să meargă împreună la Kassel, oraşul ei natal. Dar Vlad refuză. Preferă să fie singur şi liber.
După trei luni de încercări zadarnice, pleacă în Belgia. Un fost coleg de şcoală, emigrat în Belgia, Nicoară, îi dă primele sfaturi. într'un atelier de mobile, Vlad devine repede unul din cei mai preţuiţi lucrători.
Se înscrie într'o asociaţie politico-culturală. Orizontul său se lărgeşte. Devine militant activ al ideilor democratice. Urmarea nu se lasă aşteptată: e expulzat din Belgia. Nicoară, care a intrat în Sindicatul muncitorilor creştini, n'a fost expulzat. Vlad stă doi ani în Franţa, de acolo pleacă voluntar în Spania. La întoarcerea1 în Franţa îl aşteaptă lagărul. Pe vremea când era în compania de muncă dela Arneke a legat repede prietenie cu fata fermierului de unde cumpăra lapte. In preajma evacuării i-au propus să rămână la fermă. « Au să-l ascundă ». încă odată, Vlad a refuzat. A preferat să rămână cu grupul tovarăşilor săi.
Acum, e adânc decepţionat. Nu atât pentru situaţia în care se găseşte el, ci mai mult pentru contrastul profund între ceea ce a cunoscut el din Berlin altădată şi ceea ce constată acum...
Noaptea e alarmă. Pe undeva se bombardează. Sguduirile provocate de explozii ajung până la temelia închisorii. Apoi se face iarăşi tăcere ca într'un mormânt.
Dis-de-dimineaţă plecăm. Prin ferestrele zăbrelite ale dubei vedem că splendidul Arc de Triumf numit Brandemburger Tor a fost lovit de bombe. In gara Anhalt sunt deasemenea stricăciuni.
In Leipzig ne aşteaptă închisoarea —aceeaşi unde, cu şapte ani în urmă, neînfricatul luptător antifascist Gheorghi Dimitrov a susţinut Atât de măreţ cauza democraţiei. Angheloff e mândru că e fiul aceluiaşi popor ca şi Dimitrov.
UNDE ESTE UNIRE.
— Dacă aţi şti voi cât de iubit este şi de câtă popularitate se bucură din partea poporului nostru ! ne spune el.
După dejun gardianul ne scoate într'o curte a închisorii. Gimnastică de dimineaţă. Ni se pare extrem de caraghios. Insă la cea mai mică încercare de a vorbi între noi suntem ameninţaţi. Plimbarea e îmbinată cu mişcări libere. Durează douăzeci de minute.
Staţiunea următoare e Plauen. Aici stăm mai multe zile. Avem un regim mai tolerabil. Din bibliotecă primim cărţi şi rev ste. Sunt cam vechi. într'o carte de istorie e povestită istoria Prusiei. Vlad ştie destul de bine nemţeşte. E din Banat şi doar a trăit la Berlin. Ne povesteşte, că mărirea Prusiei se da-toreşte în cea mai mare parte perfidiei şi călcării cuvântului dat. Politica ei a constat în a încheia alianţe împotriva vecinilor mai slabi. Din pacea dela Miinster, când imperiul german s'a sfărîmat în sute de principate şi ducate, ea a reuşit să-şi asigure avantaje. Cu Polonia a încheiat alianţă împotriva Saxoniei, După înfrângerea acesteia s'a aliat cu austriacii şi ţarul împotriva Poloniei. După sucombarea acesteia şi-a întins dominaţia sa în spre Vest. Acolo a întemeiat o industrie de armament care a ajutat-o mult, în secolul trecut, la înfrângerea Austriei şi Franţei. Am aflat, din cartea aceea de istorie, că pe locul Hamburgului de azi, în secolul al X-lea exista un episcopat slav.
Am examinat cartea de mai aproape. A fost editată în 1896 în Vogtland, teritoriu cu guvernare autonomă. De aceea spune atâtea adevăruri.. .
După o călătorie de 8 ore —cea mai lungă etapă —-ajungem la Miin-chen. In închisoare ni se spune că mergem la Mauthausen, în Austria.
— In Austria să ştii că e mai bine decât în Germania. Austriacul e voios, amabil. Austria e ţara lui Mozart şi a lui Strauss. Să ştii, mă, că am nimerit foarte bine.
Aşa vorbea Diamant. Numele Austriei evoca în el amintirile copilăriei. Născut şi crescut la Cernăuţi, cunoştea la perfecţie limba germană. Despre austriaci avea părerile cele mai bune.
— Mauthausen ? Unde-i asta ? Şi ce e acolo ? îi întrebăm noi pe paznici.
— E un lagăr. Veţi sta acolo 3 luni. Apoi vi se dă drumul.
— De ce vom fi ţinuţi atât de mult ?
— Aşa e obiceiul.
— Şi ce fel de lagăr e ?
— De civili.
Toate astea sună cam ciudat, dar nu neliniştitor.
In drum spre Salzburg, călătorim într'un vagon de persoane, cu ferestre mari. Leb joacă şah cu gardianul. II face mat. Gardianul e supărat, nu mai vrea să ne permită să fumăm. II sfătuim pe Leb să se lase bătut. Reuşeşte. Gardianul se mai înveseleşte. Trecem printr'una din cele mai frumoase regiuni ale Germaniei. Râuri, munţi şi păduri trec în lumina blândă prin faţa ochilor noştri. Soarele aureşte totul cu razele sale molcome de toamnă. Pentru o clipă, natura ne-a furat dela realitatea tristă şi dela viitorul puţin surâzător.
11
164
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
In Salzburg avem vecini doi preoţi catolici. Unul stă de opt luni la închisoare, celălalt de patru. Proces nu li s'a intentat. Cu ce sunt inculpaţi, ce vină li se impută, nu ştiu nici ei.
—-Ştii pentru ce e vestit Salzburg? întreabă Diamant.
— Pentru saline, răspunde, practic, Miron.
— Şi mai?
— Nu ştiu.
— Pentru răsăritul soarelui. E minunat. Norii apar în mii şi mii de culori. Un răsărit de soare ca la Salzburg nu vezi nicăieri.
In Linz n'am mai intrat la închisoare.
Duba în care ne-am urcat, a staţionat multă vreme undeva în oraş. înghesuiţi toţi şasesprezece într'un spaţiu atât de mic, am consumat repede aerul. Pe ferestruica mică venea doar un fir de adiere proaspătă. Ne ameninţa sufocarea. Am bătut în pereţi. Niciun răspuns. Am bătut mereu. Abia mai răsuflăm. Ochii ni s'au holbat. Faţa ne e roşie. Pulsul ne svâcneşte cu o sută de bătăi pe minut. într'un târziu, apare şoferul. Singurul lucru pe care a putut să-l facă a fost să deschidă ferestruica din spre cabina lui. Când a venit paznicul am pornit la drum. Am trecut peste un pod de pe Dunăre. După o călătorie de o oră am ajuns în faţa lagărului Mauthausen.
MAUTHAUSEN
Barăci multe şi curate cu ferestre strălucitoare. Peste tot o curăţenie rareori întâlnită. Garduri de sârmă ghimpată. De sârme sunt fixate lămpi electrice, cu proiectoarele îndreptate spre lagăr. Acelaşi sistem ca în lagărul de prizonieri de războiu. In faţa noastră o poartă, tot de sârmă ghimpată. Lângă poartă o gheretă mai mărişoară. Prin geam se vede un S.S., aşezat la o masă pe care se găseşte un caiet mare. Un deţinut iese din lagăr. Raportează cu glas tare numele şi numărul de ordine pe care îl poartă precum şi locul unde se duce. S.S-ul înseamnă în caiet ceea ce i s'a raportat, precum şi ora plecării. Alt deţinut se întoarce în lagăr, şi raportează la fel. S.S.-ul e în toane rele. Se face că e surd, cere să-i se strige mai tare. Iese din gheretă, şi îşi descarcă pseudo-nemulţumirea asupra internatului, prin ghionturi şi lovituri.
N'am privit multă vreme acel dute-vino dela poartă. Am fost chemaţi spre o baracă, afară din lagăr. Ne-am desbrăcat. Am primit hainele vărgate de deţinut. Cămaşa vărgată, ismenele vărgate, hainele din material celofibros. O şapcă fără cozoroc completa echipamentul. Bocancii sau pantofii ni i-au lăsat. Din camera de efecte am fost conduşi în birourile lagărului. Intrând pe poartă ne-a cuprins un fior greu de definit, un simţământ al nesiguranţei. Hainele pe care le purtam, mişcarea rapidă a deţinuţilor, strigătele unora, răcnetele S.S-iştilor au lăsat în noi urma unei temeri, a unei îngrijorări. Lângă gheretă se ridică un masiv bastion de piatră de patru metri lărgime;
UNDE ESTE UNIRE.
de sub acoperiş, prin pereţii laterali deschişi, îşi întind ţevile două mitraliere. In zid sunt fixate, la înălţime de doi metri, nişte cătuşe. Un internat stă atârnat de ele; abia atinge pământul cu vârfurile picioarelor. Ţine ochii închişi. In jurul lagărului, turnuri de lemn de 6 metri înălţime. Sus, sentinela cu mitralierele. Intre turnuri, jos, pe pământ, iarăşi sentinele. Am intrat la Mauthausen...
In birou, conţopişti, internaţi ca şi noi, dar cu feţele rumene, ne iau datele, pe care le confruntă cu formularele sosite odată cu noi. Un S.S. controlează, ca treaba să fie executată întocmai. Frizerii, sosiţi în grabă, ne tund.
S.S.-ul iese din cancelarie şi strigă: —Vătaful barăcii 19, la cancelarie ! Strigătul e reluat şi repetat de fiecare deţinut care se găseşte în jurul barăcilor, întreg lagărul răsună de strigăte: —Vătaful barăcii 19, la cancelarie ! Vătaful sosit în câteva clipe, raportează gâfâind:
— Domnule sergent, vătaful barăcii 19, la ordinul domniei voastre.
— Uite, ai aici 16 noui veniţi, îi iei la tine, îi treci în evidenţă, le dai de cină; bucătăria e avizată. Mâine dimineaţă la apel fiecare din ei are numărul cusut. Marş !
Pe după barăci, grupuri mici vor să vorbească cu noi. Nu reuşesc. Barăcile sunt aşezate în rânduri de câte cinci. Terenul e în pantă şi dela un rând la celălalt trebuesc urcate câteva trepte. La penultima baracă din ultimul rând, ne oprim. Auzim voci cunoscute. Ce să vezi: Pons, Garcia, Gomez, Juan şi toţi ceilalţi spanioli pe care i-am cunoscut dela Arneke ne înconjoară ! Feţele lor slăbite radiază de bucurie. Vocile, altădată puternice, acum slăbite, stinse, ne pun zeci de întrebări. Nu reuşim să le răspundem tuturor, suntem şi noi curioşi. Cum au ajuns aici ? Ce viaţă duc ?
— Mâncarea? ne răspund ei cu un zâmbet palid. —O pâine de 1.350 grame împărţită la cinci, 30 grame de miere artificială şi un sfert de litru de « cafea ». . .
Ne uităm împrejur.
Baraca este o construcţie de lemn aşezată pe pari puternici, bătuţi în pământ. La mijloc e intrarea. In faţa intrării, un postament de ciment. Prin cele două uşi ale intrării ajungem pe un coridor scurt. In faţa intrării, alte două uşi, una a lavaboului, cealaltă a closetului. La capetele coridorului, alte două uşi. Deasupra fiecăreia o literă: A şi B. Pe uşa A intrăm în sufragerie. Podeaua, unsă cu ulei şi apoi frecată cu cârpe, luceşte ca oglinda. Ne uităm unul la altul. Noi, care credeam că nici avioanele germane nu dispun de combustibil suficient, trebue să ne convingem de contrariul. In sufragerie, două rânduri de dulapuri largi de 30 centimetri. Uşile întredeschise în unghiu de 45 grade lasă să se vadă farfurii grele de porţelan, mari de un litru jumătate; ceşti grele de porţelan; un şervet şi un prosop curat, frumos împăturite atârnă de cuie. Pe faţa dinăuntru a uşii, un tacâm lucitor. Ferestrele—-curate ca cristalul, într'un colţ, două paturi cu etaj şi o masă formează mobilierul vătafului şi al ajutorului său. Două mese lungi cu 6 scaune în jurul lor, completează mobilierul sufrageriei prin care trecem pe nişte pânze late de un metru, care duc
i66
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
dela uşa coridorului până la cea a dormitorului. Bocancii trebuesc scoşi înainte de a intra în sufragerie. Vai şi amar de cel care ar îndrăzni să calce alături de pânză şi să-şi lase pe podea urmele picioarelor ! In capătul celălalt al dormitorului e o grămadă mare, în formă de cub, acoperită cu pături. Oamenii de serviciu tocmai descoperă grămada: sunt saltelele, aşezate pe podele şi acoperite cu pături. Intrând în dormitor fiecare dintre noi primeşte o pătură. Dormitorul, lung de 12 metri, larg de 8 metri, va adăposti 150 oameni. Garcia ne spune că în baraca 16 sunt înghesuiţi 530 de oameni. Noi, cei 16, căutăm să fim împreună.
Plafon nu există, nici în dormitor nici în sufragerie. Prin scheletul de grinzi se vede acoperişul. In creştetul acoperişului, pe la mijlocul dormitorului, e un coş ventilator cu pereţii laterali în formă de jaluzea. Jaluzeaua se poate închide sau deschide cu ajutorul unei sârme. Cei care dorm sub ventilator se plâng de curent. Câteodată îi stropeşte ploaia. Pe furiş, închid jaluzeaua. Aerul nu se mai primeneşte. Domneşte o duhoare grea.
Prietenii din alte barăci ai vătafului ne cheamă afară, ne pun sute de întrebări. Unii dintre ei zac de şapte ani prin lagăre. Voesc să confrunte spusele noastre cu conţinutul ziarelor. Vătaful blocului 20 e un fost comunist. Pe vremuri era funcţionar de partid. II cheamă pe Filip la o parte, îi spune ceva; Filip ne comunică să nu fim limbuţi. Sunt acolo şi agenţi. La asta ne-am şi aşteptat. Din cele ce ne-au povestit spaniolii până acum şi din ce auzim dela nemţi, ne facem o imagine provizorie destul de sinistră despre viitorul care ne aşteaptă.
In lagăr sunt patru până la cinci mii de deţinuţi. Pe timpul primului războiu mondial a fost în locul acesta un lagăr de prizonieri de războiu ruşi. Lucrau în cariera de alături, de unde se scoate un granit de calitatea întâia. După terminarea războiului s'a risipit totul. Dar numaidecât după ocuparea Austriei, nemţii au început construirea unui lagăr de concentrare. Pentru acest scop au adus din lagărele Buchenwald şi Flossenburg câţiva delicvenţi de drept comun iar din lagărul Dachau 900 de internaţi politici.
încă dela început, cine ştie ce poet în cisme, cu pistol la brâu şi svastică la braţ, din anturajul lui Himmler, a născocit semnele prin care să fie deosebiţi internaţii unii de alţii. Astfel, internaţii de drept comun, hoţi, ucigaşi, escroci, poartă pe piept un triunghiu verde. Internaţii politici, mai toţi democraţi şi membri ai partidelor de stânga, sunt însemnaţi cu un triunghiu roşu. Apatrizii, cei vânturaţi de prigoane şi războaie dintr'o ţară într'alta şi care nu mai au patrie, au pe piept triunghiul albastru. Asocialii, recidiviştii, părinţii denaturaţi, alcoolicii, cei care nu se pot adapta la mediul social, au triunghiul negru. Adepţi ai bibliei, sectari care refuză să se supună autorităţilor naziste şi caută adevărul în interpretarea Bibliei, au culoarea cardinalilor catolici: violet. Evreii au cusută pe haine steaua galbenă cu şase colţuri. Homosexualii, cari se recrutează chiar şi dintre naziştii de vază, au o culoare gingaşe, trandafirie.
UNDE ESTE UNIRE.
167
Toate aceste categorii de internaţi nu prea comunică între ele. Iar comandamentul lagărului îi protejează pe cei mai josnici, pe criminalii şi spărgătorii însemnaţi cu verde, pentru a-i înjosi, a-i umili şi a-i lovi mai ales pe internaţii politici, pe «roşii». Dela început a întins mâna sa ocrotitoare asupra verzilor. Cum se explică acest lucru ? Ii promovează în funcţiunile şi treburile cele mai mănoase; şefi de echipă de lucru, având denumirea de Capo, serviciu la bucătărie, la magazinul de efecte, la cancelarie, la magazinul de alimente. Oamenii aceştia,' la rândul lor caută să-şi protejeze prietenii, pe cei care le fac diferite servicii. Acestora le dau haine mai bune, încălţăminte solidă, mâncare mai multă. Toate acestea, sustrase dela ceilalţi. Comandamentul închide ochii. In schimb, este servit cu un zel la care n'ar fi putut să ajungă cu nici un fel de mijloc de represiune.
In toamna anului 1939, hoţii fără scrupule, criminalii fioroşi, borfaşii, escrocii, i-au luat în primire pe « roşii»veniţi din Dachau. Numai pas alergător, bătaie, abuzuri. S.S.-iştii râdeau. La inventarea caznelor se instruiau reciproc. In patra luni au rămas 80 de « roşii ». Dintr'aceştia, un grup mic a fost reţinut iar restul a fost trimes înapoi la Dachau. Din alte părţi s'au adus noui internaţi. Cariera de granit, construirea barăcilor, clădirea turnului de piatră, săparea şoselei, căratul pietrelor, pavarea curţii, toate acestea măcinau internaţii mai rău ca o epidemie de ciumă.
— Ehei, aveţi noroc că aţi venit la gata. Să fi văzut ce a fost aici acum un an ! ne spune un internat mai vechiu.
Spaniolii la rândul lor întăresc spusele lui. Şi ei au auzit mereu că, de când au venit ei s'a produs o schimbare spre mai bine.
— Dar cu eliberarea cum staţi ?
— La asta nici nu ne mai gândim. Până când e eliberat unul, mor o mie şi sosesc alţi două mii de deţinuţi. Vezi coşul acela ? Simţi mirosul de copită arsă ? E mirosul acelora care azi dimineaţă au ieşit la muncă, fiind consideraţi capabili de muncă. In timpul zilei uită să respire, sau li se opreşte o clapă a inimii. Cadavrul lor e pus pe o targa şi adus până la poartă. S.S.-ul ia notă, vătaful bai'ăcii ia notă, cancelaria ia notă. Iar mortul este dus la crematoriu, unde, înainte de a fi ars în cuptor, Capo-ul dela crematoriu ia şi el notă şi îl caută în gură după dinţi de aur. Astă iarnă, din aproximativ 1.000 de deţinuţi, mureau zilnic 30—-40. Acum e mai bine. Din 3.780 câţi suntem în lagăr, nu mor niciodată mai mult de 30 pe zi.
Noi, nouii veniţi, ne privim uluiţi. Nu ne vine să credem.
— E aproape de necrezut ce ne povestiţi voi! N'am ştiut nimic despre viaţa din lagăre. Ştiam că există. Ştiam că lagărele sunt o crimă împotriva omului. Dar ni se spusese că din lagăr poţi pleca în permisie acasă la rude, cu condiţia să nu întârzii.
Cel care ne vorbeşte surâde:
— Da, a fost şi o astfel de perioadă, dar numai la început. Apoi regimul s'a asprit tot mai mult.
VIATA ROMÂNEASCĂ
— Spui că unii sunt eliberaţi. De ce nu vorbesc aceia despre ce au văzut şi suferit în lagăr?
— Pentru mai multe motive: întâi, nu e eliberat nimeni fără o promisiune formală că va păstra cea mai deplină tăcere asupra celor trăite în lagăr. Dacă uită de angajament, este adus din nou în lagăr. A doua oară, nu mai e eliberat decât prin coşul crematoriului.
Cortina neagră şi grea, care acoperea întunecimi atât de groaznice, se ridica tot mai sus lăsând privirile noastre să pătrundă cu fiecare clipă asupra unei stări de lucruri pe lângă care toate nelegiuirile pe care le-am cunoscut până acum au pălit.
— Iar noaptea să nu ieşiţi din baracă. Cine iese, e împuşcat. Nu se ţine seamă cine e şi ce vrea; se trage în el fără somaţie...
#
Somnul ne-a ocolit multă vreme. Dimineaţa ne-a găsit cu trupul obosit.
Undeva, departe, un sunet de toacă a semnalat deşteptarea. In acel moment a intrat vătaful de cameră, cu o cravaşa în mână, lovind în dreapta şi în stânga, unde nimereşte. Strigă de parcă ar fi înebunit:
—■ Deschideţi ferestrele ! sculaţi, putori! la spălat!...
Lovea mereu. Deţinuţii se fereau din calea plesniturilor de cravaşa. Unul reuşise să-şi îmbrace pantalonii, altul nu. Se împiedecau printre saltele, se ciocneau. Fugeau spre sufragerie. Unul îşi pierdea şapca, altul îşi căuta un bocanc. Iar vătaful mereu cu cravaşa. La uşe, înghesuială. Unii căutau scăpare prin ferestre. Cine era prins înăuntru, era bătut până obosea vătaful.
In dormitor au rămas numai oamenii de serviciu. Au adunat păturile, au clădit în formă de cub saltelele. După ce le-au aranjat frumos, le-au acoperit cu pături aliniate. Norul de praf format prin căratul saltelelor s'a risipit încet, s'a aşezat pe geamuri, pe grinzi, pe podele. N'a fost lăsat în pace nici acolo. într'o jumătate de oră dormitorul străluceşte ca o farmacie. Oamenii de serviciu primesc dela vătaf, pentru aceste treburi, supliment de supă, fapt pentru care serviciul este invidiat de fiecare. Au ţigări, cartofi fierţi, brânză, magiun, o haină mai potrivită, lucruri care îi ajută să fie mai rezistenţi la munca din timpul zilei. Şi dacă se descurcă şi la muncă, sunt salvaţi de cele mai multe neplăceri şi cazne.
Trecând eu greu pe uşa sufrageriei, am ajuns, claie peste grămadă, în coridor, lavabo, closet şi în faţa barăcii. Ne-am completat echiparea şi am intrat, goi până la brâu, în lavabo. Acolo găsim jghiaburi din piatră artificială, cu robinete pe deasupra. Lavaboul are suprafaţa de 7 metri pe 4. Cei 300 de oameni ai barăcii vor să se spele toţi deodată. Pentru a se şterge pe corp, se servesc toţi de 15 ştergare. Când ştergarele s'au îmbibat cu apă în aşa măsură încât nu
unde este unire.
169
mai absorb umezeala de pe corp, le stoarcem. Cei mai mulţi, nici nu se mai servesc de ele. Se freacă cu mâinile până când se evaporează apa, îşi pun cămaşa şi jacheta, apoi se plimbă printre barăci. In acest timp, în baracă continua curăţenia. Oamenii de serviciu sub controlul vătafului, urmăresc cu râvnă orice firicel de praf. Au lustruit şi au frecat, au şters şi au aranjat. Prin lavabo şi closet au spălat, au făcut rânduială; nu mai are nimeni voie să se folosească de ele. Toată lumea afară! Nu interesează dacă plouă sau e vreme bună. Ştergarele au fost întinse pe grinzile din dormitor pentru a doua zi.
Pe porţiunea de teren dintre două barăci, internaţii sunt adunaţi într'o parte a curţii. La mijloc, aproape de intrare, stau căldările cu cafea. Lângă căldare"—un om de serviciu, care dă câte o gamelă de aluminiu la trei oameni. Primim cafeaua, sorbim din ea unul după altul, având grijă ca niciunul să nu bea mai mult din lichidul acela fierbinte, fără nici o valoare alimentară, dar care totuşi e bun ca să pună în circulaţie sângele. După terminarea cafelei, castroanele sunt adunate pentru a fi spălate, apoi sunt puse într'un dulap a cărui uşă rămâne închisă.
Urmează adunarea. In rânduri de câte zece, la distanţă de un braţ întins, ne-am aliniat într'o ordine perfectă. Internaţii din fiecare baracă se adună în faţa barăcii respective, cu faţa spre intrare. Vătaful face controlul să vadă dacă lipseşte cineva, apoi comandă cu o plăcere nespusă: Şapcaaa... jos ! Capul pentru onor la dreaa.. .pta ! Şapca... pe cap ! Face acest lucru de zeci şi sute de ori. Totdeauna găseşte pe cineya care întârzie sau se grăbeşte cu descoperirea ori cu acoperirea. La ora fixată, în acelaşi minut, în aceeaşi secundă, la fiecare dintre barăci se prezintă câte un S.S. înainte ca el să fi ajuns la baracă, se comandă: Şapca jos ! Capul pentru onor la dreapta ! Fără ca cineva să fi clipit din ochi, fără o mişcare, în cea mai mare linişte, se face numărătoarea tuturor internaţilor din lagărul Mauthausen. Şi ţinând seama că programul zilei este acelaşi în toate lagărele, putem spune că în toată Germania, în clipa aceasta, sunt număraţi în cea mai mare ordine, linişte şi curăţenie, sutele de mii de oameni înfometaţi, raşi în cap, la umbra crematoriilor cu hornuri înalte şi negre, mirosind a carne arsă. Comandantul de raport primeşte raportul dela fiecare S.S. în parte. Face socoteala: 3.796 prezenţi, 16 noui veniţi, 24 morţi de ieri până astăzi, 84 la infirmerie. Apţi pentru muncă, 3.696. Comandantul lagărului primeşte raportul cifrelor totale. Se comandă «şapca pe cap», apoi se formează echipele de lucru. Postul de radio-emisiune trimite în acest minut numărul total al internaţilor la comandamentul central din Berlin al lagărelor de concentrare. Acolo cifrele cresc în fiece zi; dar un om cu ochelari, privind cifrele crescânde, îşi freacă bărbia, nemulţumit, şi spune sacadat, cu vocea lui ca de ghiaţă:
— Nu e încă destul ! Ritmul trebue mărit! Duşmanii imperiului sunt încă numeroşi !
170
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
O ZI DE MUNCĂ
•Grupul nostru de şaisprezece oameni a fost repartizat la echipa de lucru numită « coloana de cărat piatră »; am fost printre ultimele echipe care au părăsit lagărul. Drumul merge printre barăcile S.S-iştilor, punctul cel mai înalt din lagăr, pe vârful retezat al unui deal. Pe coastă în jos vedem cât cuprinde ochiul în lumina dimineţii de toamnă, păşuni şi păduri de brazi, de jurîmpre-jur, pe dealuri. Spre Sud şerpueşte sclipitoare, Dunărea. Dela Sud din spre munţii cu crestele înzăpezite, se încolăceşte altă panglică de argint, râul Ems. Trecem de-a-lungul unei pădurici care e la dreapta noastră. Pe sub brazii stufoşi cu umbre întunecate, un coteţ mare înconjurat cu plasă de sârmă. Dinăuntru ne privesc câteva căprioare. Câţiva întorc capul după ele, apoi le lăsăm în urmă. Coloana e fără paznici. Inima ne tresare la ivirea unui gând. N'avem paznici... Dar speranţa nu durează mult. Privind mai atent, zărim printre arbori un gard de sârmă ghimpată, iar îndărătul lui, la 30 paşi distanţă, silueta sură-verzuie al unor S.S-işti. Coborîm pe o pantă. Pe partea din stânga a drumului, peretele abrupt al carierei de granit. Dintr'odată ne oprim. S'a întâmplat ceva ? Nu, nimic. In carieră nu s'a terminat încă apelul. In fiecare dimineaţă comandantul carierei preia echipa de muncă, de care este responsabil în timpul zilei şi pe care seara trebue să o predea lagărului, întocmai. După o scurtă pauză, plecăm mai departe. Echipa de lucru s'a răspândit prin toate părţile carierei: la sfărâmat piatră, la găurit stânca, la cioplit, la vagonete, la moloz, la pietriş... Ajungem la treptele de granit, care nu sunt egale, ci unele mai largi şi altele mai înguste, unele mai înalte, altele mai joase. Treptele coboară de-a-lungul marginei prăpăstioase a carierei care aici e adâncă de 40 de metri.
Coborîm cu grijă, să nu ne călcăm pe picioare unii pe alţii, să nu ne împiedecăm, să nu cădem. Capo-ului nu-i place această grijă. Când e sigur că îl aude comandantul S.S. al coloanei, strigă:
-— Hai mai repede, mireselor !
Jos în carieră ne conduce la o grămadă mare de pietre. Fiecare apucă una. Spaniolii au rutină: ne învaţă să luăm pietre subţiri şi late, care sunt mai arătoase. înainte de a începe urcarea, ne formăm în coloană de câte cinci. Fiecare îşi pune piatra la picioare. Capo-ul şi S.S-ul cântăresc din ochi piatra, apoi omul care trebue s'o ducă. Pe noi ne recunosc după triunghiul roşu. Spaniolii poartă triunghiu albastru cu litera S. Ne forţează să schimbăm pietrele. Când dau cu ochii de steaua cu şase colţuri a lui Filip şi Mezey, furia lor nu mai cunoaşte margini:
—-Ia te uită la jidanii ăştia ! Cu astfel de pietricele vor ei să se plimbe !
I-au luat pe evreii noştri, i-au dus la grămada cu pietre şi le-au căutat chiar ei nişte pietroaie de se înspăimântau toţi ceilalţi, pietre mari, groase, colţuroase, istovitor de grele. Evreii le ridică, clătinându-se sub povara lor.
începe urcuşul. O treaptă, două, zece, o sută, o sută treizeci şi opt de trepte, cu pietre dela 30 până la 60 kilograme. Doctorul Mezey nu e obiş-
UNDE ESTE UNIRE
171
nuit cu munca fizică. Se opreşte, se opinteşte, ţine piatra cu toată forţa braţelor ca nu cumva să o scape. Degetele i se taie în vreun colţ, umerii nu şi-i mai simte, gâtul apăsat de piatră i-a înţepenit. Cu capul aplecat în jos, nu vede nici la doi paşi înainte; vede numai călcâiele celui din faţa lui. Arterele gâtului şi frunţii, umflate, arată că doctorul face un efort supra-omenesc.
Ajunşi sus, capo-ul ne opreşte, aşezăm pietrele la pământ, se face numărătoarea. Nu iese bine, capo-ul înjură. Trebue să formăm o coloană reglementară, bine aliniată în rânduri de cinci. Pietrele le mişcăm cu noi înainte, la dreapta, la stânga, fiecare cu piatra sa. In sfârşit, suntem aliniaţi. Numă-* rătoarea e bună, putem pleca. Vlad vrea să-şi schimbe piatra cu a lui Mezey, care e mai grea. Ar voi să-1 ajute. S.S-ul prinde mişcarea, se repede la amândoi, opreşte coloana şi înjurând începe să-i bată, lovind mai mult în Mezey.
-—Jidane ! aici nu mai e şaher-maher ! In Germania trebue să munceşti, ori ţi se înfundă ! Iar ţie (întorcându-se către Vlad), am să-ţi rup fălcile ! Am eu grijă de tine ca să ai o piatră mai mare !
Ducem pietrele până la încă un kilometru depărtare. Acolo se construieşte şoseaua. Le aruncăm grămadă.
Când coborîm a doua oară în carieră, la capătul de jos al treptelor sunt două brancarde rudimentare cu câte un mort, aşteptând să fie duşi la poarta, pe care cu o oră şi jumătate înainte au ieşit apţi de muncă, —-şi apoi la crematoriu.
Până la amiază facem drumul acesta de trei ori.
înainte de a intra în lagăr, mergem până la bucătărie. Scoatem din bucătărie căldările cu mâncare. Căldările sunt aliniate în rânduri de câte patru, în aşa fel ca să încapă un om între ele. O căldare are volumul de 30 de litri. Peretele exterior e din tablă de fier întărită cu cercuri. In interior se găseşte vasul de tablă care conţine mâncarea. Intre vas şi perete este montată cărămidă refractară de doi centimetri grosime. Termosul este acoperit cu un capac greu, izolat în acelaşi fel, fixat de termos cu catarame puternice şi cu garnitură de cauciuc, < astfel încât mâncarea poate fi transportată la distanţe mari, fără ca să se răcească sau să se verse.
Cu forţele sleite, cu corpul tremurând de slăbiciune, intrăm câte cinci între rândurile de termosuri, le apucăm de toarte şi pornim spre lagăr. Cine e mai slab rămâne în urmă şi-şi reţine vecinii din dreapta şi stânga. Unul smuceşte înainte, altul înapoi. In faţa porţii, oprirea, alinierea, numărătoarea. Am trecut poarta fără să mai ştim cum. Când lăsăm jos termosele, ne prăbuşim şi noi peste ele. Ca să plecăm de acolo trebuie să fim alungaţi. La baracă suntem primii. Ne întoarcem să ducem termosele până sus la baracă, trebuind să urcăm iarăşi trepte cu povara pe braţe.
La prânz, din nou formarea în coloană, alinierea, numărătoarea, apoi distribuirea mâncării în gamele de aluminiu. Vătaful barăcii 20 îi trimite mâncare suplimentară lui Filip, care o împarte cu Mezey. Vătaful barăcii noastre a distribuit atât de îndemânatec supa încât au rămas încă 20 de litri într'un termos. Din acest rest le-a dat oamenilor de serviciu şi i-a chemat şi pe aducătorii
172
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
de termosuri. Noi, ştiind că am adus mâncarea, ne-am prezentat pentru supliment. Ne-a luat la goană, încercând să ne lovească cu polonicul:
— Abia aţi intrat în lagăr şi vreţi supliment!
Le-a dat celor care aduc cafeaua de dimineaţă, iar restul de mâncare 1-a rezervat pentru prietenii săi, pentru furnizorii de ulei, haine şi altele.
Până să părăsim lagărul, după amiază, ne-am adunat, format, aliniat de mai multe ori. După masă am urcat din nou, de trei ori, din carieră până la drumul în construcţie.
Seara apelul general se desfăşoară la fel ca şi dimineaţa.
Distribuirea pâinii se execută mecanic. Primim şi o bucată de caşcaval. * Avem grijă să nu se risipească nici o fărâmă.
Lucrăm de trei zile, când soseşte şi restul grupului nostru: cei pe care i-am lăsat la Hohenstein.
Revederea, în alte împrejurări ar fi prilejuit o bucurie mare. De astă dată, însă, n'am simţit nici o plăcere văzând pe tovarăşii noştri venind în acest loc care nu promite nimic bun.
A doua zi dimineaţă nu mergem la muncă toţi împreună, în aceiaşi coloană. Se fac deosebiri. Pe evrei îi trimite în compania disciplinară; li s'a cusut pe piept sub stea un punct negru de mărimea unui ou de găină, distinctivul companiei disciplinare. Căutăm să aflăm câte ceva despre ea. Ni se spune că lucrează la moara de piatră. Muncă istovitoare, praf mult, bătăi neîncetate. Capo-ul şi S.S-iştii sunt aleşi unul şi unul şi se întrec în brutalitate. Mâncare se dă pe jumătate cât celorlalte echipe.
Nu trece o săptămână şi Mezey moare.
Ştirea sinistră se aşează apăsător asupra noastră. Ne vine greu să ne privim. Cui îi va veni rândul mâine ? Nu e, într'adevăr, nici o scăpare ? Să murim de o moarte atât de stupidă, neştiuţi de nimeni?
Filip e de părere că ar trebui deslănţuită o revoltă. Dar după aceea? Vom fi împuşcaţi toţi, fără să avem vreun rezultat pozitiv. Evadarea ? E tot atât de imposibilă. Să presupunem că reuşim să rupem lanţul de posturi, dar după aceea încotro ne îndreptăm ? Cât putem merge, cu forţele noastre sleite ?
In ziua următoare prigoana împotriva tovarăşilor noştri evrei a fost şi mai mare. Un capo scoate un tricou frumos şi călduros de pe Zighi.
-—Nu vei avea nevoie de el.
Un alt capo îl alungă pe Diamant spre linia de santinele să aducă pietre de acolo. De ce tocmai de acolo ? Fiindcă vrea ca Diamant să fie împuşcat de santinele. Lui Abramovici îi aruncă o sârmă:
— Spânzură-te !
In felul acesta trec încă două zile.
Corpurile celor trei tovarăşi ai noştri sunt umflate, vinete. Toţi trei şchiopătează. A treia zi, înainte de plecarea la muncă, Filip, Zighi şi abramovici îşi iau rămas bun dela noi:
— Pe noi să nu ne mai aşteptaţi.
UNDE ESTE UNIRE.
173
Pe la ora 10 dimineaţa, s'au luat toţi trei la braţ, cu vocile vibrante, cu privirea semeaţă fixată înainte au intonat Internaţionala, şi au plecat spre lanţul de sentinele. Capo-ul a voit să-i tragă înapoi, dar n'a putut. Ceilalţi internaţi s'au oprit un moment din muncă şi privesc. Cei trei, îşi continuă drumul cu hotărîre. Ii despart 10 paşi de linia sentinelelor; apoi numai 5. Cele două sentinele din apropiere ridică arma la umăr. Tovarăşii noştri merg înainte cântând. Santinelele ochesc. încă un pas; apoi răpăitul armelor. Cei trei, cu cântecul Internaţionalei pe buze, îmbrăţişaţi, cad grămadă.
După două săptămâni dela sosirea noastră în lagăr, au murit şi ceilalţi patru evrei. Ultimul a fost Leb, jucătorul de şah.
Dezolarea, tristeţea şi descurajarea au luat proporţii ne mai văzute până atunci între noi.
— Toţi o să murim aici, murmură careva.
— Şi nimeni nu va şti nimic despre noi, se gândeşte cu glas tare Miron.
— Nu se interesează nimeni de soarta noastră...
— De ce vă tânguiri? Nu suntem babe, spune mohorît Iordache. Şi adaogă:
— Dacă ştii că mori, de ce te mai vaiţi? Asvârle-te în gard !
Drumul pe care ne duceam cu pietrele, trecea prin spatele bucătăriei. De acolo ne venea mirosul mâncării ce se fierbea în ziua aceea. Nu exista aproape niciun deţinut care să nu fi vorbit despre mâncăruri de tot felul, care i-au făcut plăcere în trecut. Fantezia foamei e un călău fără seamăn. Pupilele se lărgesc, saliva se prelinge prin gură, iar în închipuire îţi apar fel şi fel de ospeţe ca din vise, ca din O mie şi una de nopţi...
Se aud strigăte înfricoşătoare. Un capo sbiară din răsputeri. In mână ţine un biciu lung. Pe drum zace un tăvălug greu de fier, la care sunt înhămaţi cincisprezece oameni. Oameni, —e un fel de a spune. Stafii, umbre de oameni, cadavre ambulante. Se opintesc din ştreanguri, trag de grindeiu, capo-ul plesneşte cu biciul când într'unul, când într'altul. Tăvălugul se rostogoleşte anevoie, pietrele dedesubt scrâşnesc, se fărâmă. Cele mai dure sau cele care erau într'un loc gol, se înfig în drumul neted.
— Pe mine n'o să mă sdrobească tăvălugul, murmură Iordache. Trebue să rezistăm...
ÎNCEPE ÎMPOTRIVIREA
Şi astfel se născu un spirit de împotrivire, acolo unde şi atunci când nimeni nu s'ar mai fi aşteptat. Voinţa neînfrântă de a rezista cotropitorului fascist, rămass vie şi în aceste locuri dezolate, unde scăparea părea aproape imposibilă.
— Trebue să rezistăm! Lozinca aceasta a însufleţit milioane de oameni în timpul apărării independenţei lor, a cucerit tot mai mult pe internaţii spa-
i74
VIATA ROMÂNEASCĂ
nioli din lagăr. Nu era uşor să rezişti, dar trebuia încercat. Altă soluţie nu era; ori rezişti, ori te striveşte tăvălugul.
După moartea lui Leb, ofensiva împotriva noastră a mai slăbit. Cei care ştiu puţin nemţeşte au fost mutaţi la barăcile cu spanioli, unde servesc de interpreţi. Sandu a reuşit să devie om de serviciu. Varga a dat peste un ungur care i-a făcut legătura cu capo-ul atelierului de electricitate. Acesta e un vienez de origine maghiară.
Avea şi acum rude în Ungaria. Culoarea îi era verde: răufăcător. Nu e încântător, dar 1-a luat totuş, pe Varga în atelier.
Pe nesimţite, forţe nevăzute şi-au întins braţele lor binefăcătoare asupra noastră. Vătaful barăcii 20 ne-a făcut cunoştinţă cu medicul din infirmerie. Acesta —un roşu austriac —1-a luat la sine pe jugoslavul Mihailovici ca să ţină ordine în ambulanţă. Bulgarul Vasilieff, neavând încă 24 ani împliniţi, a fost admis în atelierul de retricotat ciorapi. Italianul Guglielmo a fost protejat prin mutarea la spălătorie.
Procesul de plasare a necesitat vreme îndelungată. Sunt multe piedici de învins. In echipele de muncă ce dispun de condiţiuni mai bune nu se găsesc locuri vacante, iar mortalitatea e aproape complet exclusă în ele. Locuri se ivesc, numai atunci când cineva, din cauza unei greşeli, e mutat la altă muncă.
In primăvara acestui an s'a întâmplat ca vătaful lagărului, un fost contabil devenit escroc, împreună cu câţiva capo şi vătafi de baracă, toţi « verzi», să facă rost de băutură, să se pună pe chef şi să se îmbete. S.S-iştii ştiau de isprava aceasta, căci băutura a sosit prin mijlocirea lor. Cheful a ieşit totuşi la iveală. La interogatoriu, toţi deţinuţii s'au ţinut bine, afară de unul. Au fost destituiţi din posturile lor şi băgaţi la carceră. Oficial au primit numai apă şi pâine. Prietenii lor din afară precum şi S.S.-iştii cu care aveau legături de complicitate au reuşit însă ca, prin alimente introduse clandestin, să-i menţie în viaţă. Deţinutul care a divulgat unele lucruri, a fost omorîtde însuşi comandantul carcerii. După terminarea pedepsei, au fost trimeşi în compania disciplinară. Acolo au dat peste prietenii lor intimi, trăind mai bine decât înainte vreme. După trei luni de companie disciplinară, au fost mutaţi la alte munci, unde îndeplinesc funcţia de ajutor de capo.
Dacă ar fi oameni simpli, odată decăzuţi dintr'o echipă « bună », cu greu s'ar mai ridica într'alta bună. Insă aparţinând elicei dominante de borfaşi şi escroci, prieteni cu soldaţii şi subofiţerii S.S., oricum ar cădea, totdeauna cad în picioare. Trebue numai să respecte regulile jocului, introduse de ei înşişi. Primul punct al acestor reguli e să bată totdeauna pe cei mai slabi decât ei, să fure şi să şterpelească oriunde şi orice. Din lucrurile furate să dea o parte însemnată superiorului imediat. Să nu-i pârască pe S.S-işti.
Soarta noastră a «roşilor» e grea în astfel de împrejurări. Dar fiindcă toate muncile administrative şi de conducere nu le pot îndeplini S.S-iştii şi «verzii», şi pentrucă există funcţiuni care necesită pricepere, prin forţa
UNDE ESTE UNIRE.
J75
lucrurilor trebue să fie admişi şi « roşii » la unele posturi invidiate. Astfel, de exemplu, biroul de construcţie a fost recrutat aproape exclusiv dintre internaţi politici. Ei, la rândul lor, au încercat ca prin influenţa lor să introducă dintre cunoscuţii lor un număr cât mai mare în echipele care prezentau maximum de siguranţă pentru rămânerea în viaţă. Se înţelege dela sine că pentru ocuparea fiecărui post vacant se dă o luptă surdă — tacită, dar dârză — între cele două tabere. Nimănui nu-i e indiferent cine îi este subaltern sau vecin.
Faptul că unii din grupul nostru au ajuns atât de repede în condiţiuni relativ bune, n'a rămas neobservat. Plasarea celorlalţi întâmpină o rezistenţă şi mai mare...
O SEARĂ FRUMOASĂ DE TOAMNĂ
In timpul acesta mişcarea în lagăr continua. Veneau transporturi noui de spanioli. Un transport era un eveniment în lagăr. — De unde veniţi? Câţi sunteţi ? Ce mai e nou?
Baia centrală n'a fost încă amenajată complet pentru primirea unui transport mare. Transportul vine de-a-dreptul într'o baracă goală. Acolo li se ia toate efectele şi îmbrăcaţi în haine vărgate. Cei mai mulţi vin din lagărele de prizonieri din Franţa. Alimentarea lor acolo a fost atât de bună încât aveau şi acuma din belşug. Vătaful de baracă, oamenii de serviciu, au căutat să le rămână lor totul. Ceasornicele fiind obiecte foarte căutate, deţinuţii vechi încearcă prin fel şi fel de mijloace să pună mâna pe ele. Promit mâncare, ţigări, ameninţă. S.S-iştii, prin mijlocirea vătafilor de baracă, au făcut rost de inele, ceasornice, stilouri. Pentru personalul de baracă sosirea unui transport înseamnă o sărbătoare. Insă n'au uitat de regulile jocului « de-a viaţa şi de-a moartea » din lagăr. Au dat prilej prietenilor lor să-şi întregească echipamentul cu obiecte de mult dorite. Datoria oamenilor noştri era să salveze cât mai mult pentru cei din celelalte barăci.
Oamenii transporturilor cari veneau erau mai toţi sănătoşi şi voinici. In schimb cei cari plecau erau numai umbra unor oameni, roşi de mizerie, de foame, de muncă şi de frigul toamnei. Cei care plecau erau îndreptaţi spre un lagăr mare din apropiere: Gusen. Ştiam despre el că administrativ aparţine de Mauthausen. Că şi acolo e o carieră de piatră, şi că acolo e şi mai rău decât la noi. Nu ne puteam închipui ceva mai rău decât locul unde eram; dar, din experienţa de până acum am ajuns să înţe'egem că limitele răului sunt infinite. De altfel, faptul că internaţii cari plecau la Gusen erau mai întâi descălţaţi de bocancii cei buni, spunea multe.. .
Vine un transport de spanioli de vreo mie de oameni tocmai de lângă Bordeaux. Lucrau la ferme. Nemţii i-au înşelat cu promisiunea că îi duc în zona neocupată a Franţei. Când au observat că sunt în Germania, li s'a spus că, din cauza unor poduri deteriorate, trebue să ocolească. Până în gara Mau-
176
VIATA ROMÂNEASCĂ
thausen au venit cu femei şi copii. Bărbaţii dela 14 ani în sus au fost băgaţi în lagăr, femeile şi copiii mai tineri de 14 ani au fost trimişi în Spania.
Pe la sfârşitul lui Octomvrie ne-am bucurat de o toamnă frumoasă. Zile senine, un soare strălucitor. Seara, pe când stăm la apel, apusul fermecător al soarelui ne îmbată privirea cu un cer minunat luminat. Munţii din depărtare parcă s'ar oglindi pe cer prin nourii dela orizont cari se înşiră în lanţuri lungi. Fiecare şir este de o altă culoare, albastru, verde, violet, portocaliu, pictată pe un fond de cer colorat în nuanţele unui azur viu, mai întunecată pe măsură ce se apropie de zenit.
Apelul s'a terminat şi totuşi ne ţin mai departe în formaţie, cu şapca în mână. După o aşteptare mai lungă, iată că dincolo de gard, trece un grup de civili, urmaţi de S.S. Se duc îndărătul atelierului de fierărie care e în apropierea noastră. Ii auzim când se opresc. Comenzi. Tropăit de bocanci. Ţăcănitul închizătoarelor de arme. O scurtă tăcere.
Soarele a coborît sub linia orizontului. Ultimele sale raze scapă printre norii auriţi şi devin tot mai slabe. Culorile de pe cer devin tot mai bogate, mai închise, mai calde.
Se aude răpăitul unei salve de arme.
Nuanţele închise iau locul celorlalte. Galbenul deschis se transformă în portocaliu, acesta în roşu, în violet.
La intervale scurte răpăitul salvei se repetă.
Când dispar de pe cer ultimele culori, se termină şi cu salvele.
S.S-ul barăcii noastre se plimbă liniştit şi măsurat în faţa barăcii. Priveşte spre noi, se opreşte, se uită la cineva. Intră între rânduri. Loveşte cu pumnul în obraz pe Iordache, pentrucă a mişcat capul când a izbucnit salva de puşti. Trosnetul de arme s'a repetat de 14 ori. Peste câteva minute vedem pe aceiaşi S.S-işti venind îndărăt, dar fără civili.
Spaniolul Pazzorubio, un ziarist din Santander, a luat din primele zile obiceiul să anunţe la apel moartea din acea zi a vreunui camarad spaniol. Prin mijlocul lui Noemvrie a ajuns la 123.
— Dragi camarazi, răsuna vocea lui de orator. Cu întristare aduc la cunoştinţa voasti'ă că astăzi am pierdut din rândurile noastre pe al 123-lea camarad. El se numeşte Juan Garcia Fuente, a fost căpitan'de aviaţie, decorat cu Virtutea Militară. Pentru cinstirea memoriei lui, vă rog să vă descoperiţi cu toţii şi să păstrăm un minut de tăcere. Făgăduim solemn că amintirea lui va fi săpată adânc în memoria noastră.
După al 123-lea, i-a fost interzis să mai amintească memoria celor morţi Lagărului nu-i place sentimentalismul.
De acum înainte, am aflat cu întârziere moartea prietenilor noştri.
Iarna care se apropie a găsit grupul nostru micşorat cu doi oameni. An-gheloff şi un Jugoslav. De constituţie fizică mai slabă, n'au suportat atât de uşor greutăţile vieţii de lagăr. Când s'au prezentat la vizita medicală, medicul S.S. a luat notă de ei şi cu primul transport au fost «trimişi într'un alt
UNDE ESTE UNIRE
177
lagăr ». A doua zi, însă, după plecarea lor, au venit la spălătorie hainele celor plecaţi. Circulă svonul despre o dubă care se poate închide hermetic.. . Despre alta în care se introduce gaz pe când se află în mers.. . Apoi se svo-neşte şi despre injecţii...
Omul cu ochelari cere cifre mai mari de morţi. Metodele exterminării trebue perfecţionate.
ORGANIZAREA REZISTENŢEI
Spiritul de împotrivire înnăscut al spaniolilor nu s'a lăsat îmblânzit uşor. Rezistenţa cea mai mare o opun nouii veniţi. S'a întâmplat, câteodată, ca un capo sau un vătaf de baracă, repezindu-se într'un spaniol, să se trezească cu lovituri de pumni bine administrate. Răzbunarea a fost cu atât mai cruntă. Persoana lor fiind socotită inviolabilă, au chemat în ajutorul lor pe prietenii cărora le dădeau din mâncarea «economisită», sau pe ceilalţi «colegi » cari erau interesaţi să menţină în vigoare acele obiceiuri graţie cărora au ajuns într'un post bun. In felul acesta, răzvrătirea a fost sugrumată în manifestările ei cele mai elementare.
Şi totuşi. . .
Acolo unde individul e înfrânt, organizaţia poate să izbutească. Şi organizaţia a luat fiinţă. Fără adunări, fără şedinţe plenare. Din necesitate; fără nici măcar pretenţia să se numească organizaţie. Vlad ştie cine e Miron, Miron cunoaşte pe Pons, Pons are legături foarte strânse cu Gomez şi aşa mai departe. Nu se fac desbateri lungi; nu e nici locul, nici timpul. Nici nu se spune că există o organizaţie. Dar se discută soarta lui Pablo sau a lui Pedro. Ce s'ar putea face pentru el, la cine trebue intervenit pentru ca să se ajungă la rezultatul dorit. Cădem de acord ci unul dintre ai noştri se poartă ca o canalie, că a uitat despre datoria sa de luptător antifascist ? —Atât. Câteva vorbe. Insă aceasta se face pe o scară întinsă. Primele rezultate pozitive arată că drumul apucat nu e rău. De anul nou se organizează un festival. De sigur, nimeni nu ştie că e un lucru organizat. Propriu zis nici nu e un festival. Câţiva cântă cântecul marinarului care e surprins de furtună. Se adună mai mulţi. Cântecul atrage. Apoi un alt cântec. In faţa ochilor se desfăşoară peisajii, obiceiuri, satul în care au crescut, mireasa, soţia, copii, —portocalii. îşi permit tot mai mult. Se aud glume la adresa lui Franco şi a fascismului. Apoi, nu se ştie cum şi de unde apar vreo câţiva cari îşi « amintesc » de o scenetă. Fiecare din cei prezenţi simte că a săvârşit un fapt la care cu câteva săptămâni în urmă nici n'a îndrăznit să se gândească.
Gândul unei morţi atât de stupide nu ne mai impresionează cu aceeaşi intensitate ca la început, şi nici nu ne mai lăsăm atât de uşor intimidaţi ca în primele zile. Am învăţat să găsim breşele acelea prin cari putem să ne stre-curăm din calea presiunii. Cei  din  ateliere, din spălătorie, interpreţii —-
12
178
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
iată tot atâtea antene fine cu ajutorul cărora reuşim să ne orientăm şi să ne menţinem.
Iarna nu se lucrează în carieră. Deţinuţii rămân în barăci. Sunt scoşi la curăţatul zăpezii. Spaniolii sunt puşi să facă exerciţii de marş în jurul barăcii. Aceasta pentru a butuci zăpada. Unul dintre ei comandă. Execuţia e lentă, anevoioasă. Prin apropiere trece un ofiţer S.S. Cheamă pe vătaful barăcii, îl înjură pentru mişcările atât de puţin milităreşti. Ii pune în vedere că o să-1 pedepsească. Mai mult nu-i trebue. Ca o furie, acesta se năpusteşte asupra coloanei. Zăpada se butuceşte îndată. Terenul e neted. Fulgi răzleţi se lasă alene peste terenul astfel pregătit.
Aparatul de radio din cancelarie se pune în funcţiune din când în când.
Sunetul se răspândeşte prin cele 40 de difuzoare aşezate câte unul în fiecare sufragerie. Când nu se lucrează, ni se permite să stăm acolo. Dar cum vătaful e un descreierat, când i se pare că gălăgia e mare sau îl apucă alte toane, ne goneşte în curte şi nu ne lasă în sală până spre seară. In Ianuarie s'a întâmplat ca însuşi S.S-ul să intervină pentru ca vătaful să nu ne ţină afară în ger.
Cu primele zile mai călduroase ale lui Februarie începe munca în carieră. La început puţini, apoi tot mai mulţi.
Se organizează şi o echipă specială de lucru, de 30 de oameni —formată numai din spanioli. E nevoie de un capo spaniol care să ştie şi nemţeşte. Aşa ceva nu există, spaniolul nu învaţă limbi străine, şi dacă cineva totuşi se ho-tăreşte să facă aceasta, atunci nu învaţă germana. Comandamentul a fost nevoit să se resemneze şi să caute un capo din grupul nostru. Alegerea a căzut pe Vlad. Ce i-a determinat pentru el, nu se ştie. Poate părul său blond sau statura sa, care arată ceva dispoziţie pentru conducere şi comandă, sau poate numai faptul că ştie cel mai bine nemţeşte. Iată-1 dar capo. Primul capo dintre noi. Semnul roşu de pe piept, din ordinul comandantului, e schimbat cu unul albastru, cu litera S.
Echipa de lucru a lui Vlad lucrează departe de lagăr. Camionul îi duce pe cei 30 de oameni până la distanţa de 28 kilometri.
Ştiam despre echipele exterioare că sunt mai bine aprovizionate cu alimente şi îmbrăcăminte. In măsura posibilităţilor am plasat în echipa lui Vlad oameni despre care eram siguri că nu uită noţiunea de camaraderie şi solidaritate.
Munca lor constă în săparea de temelii pentru casele care trebue să formeze o colonie de funcţionari. Au lucrat acolo şi civili austriaci. Tocmai de aceea avea nevoie comandamentul de deţinuţi spanioli, care să nu ştie a vorbi cu civilii.
Sunt bine hrăniţi. Pe lângă porţia dublă de supă primită din lagăr, primesc şi dela antrepriză o jumătate de litru de supă. Supa rămasă în plus o aduc în lagăr şi o dau celor mai slăbiţi sau celor care o merită din alte considerente.
UNDE ESTE UNIRE.
I7O
Speranţele puse în Vlad s'au dovedit îndreptăţite. Noua sa poziţie o foloseşte în favoarea celorlalţi. N'a abuzat de puterea care i-a fost conferită prin funcţia de capo. Din pricina aceasta ceilalţi capo nu-1 privesc cu ochi buni şi nu-1 tratează pe picior de egalitate. Dar prin forţa împrejurărilor, n'au prea avut prilej să-i arate dispreţul lor. Dimineaţa, echipa sa e dintre primele care părăsesc lagărul, seara e printre ultimele care sosesc, aşa că nu există puncte de fricţiune. Baraca e singurul loc unde puteau să-i facă neplăceri. II aţâţă pe vătaful barăcii împotriva lui. Insă vătaful, un internat cu mii de experienţe, nu le urmează sfaturile. Cunoaşte destul de bine legile nescrise ale lagărului. Aceste legi prescriu să se evite duşmănia supuşilor.
O SCRISOARE CĂTRE CEI DE ACASĂ
Transporturile continuă să vină. Ii aduc pe spanioli din lagărele de prizonieri de războiu din Strassbourg, Belfort, Mulhouse şi altele. Nemţii recurg pretutindeni la înşelăciune. Promit să-i ducă în zona neocupată, la lucru, în condiţiuni mult mai bune, într'un lagăr spaniol şi câte şi mai câte. Ajunşi în lagărul de concentrare, sunt pur şi simplu devalizaţi. Banii ce-i aveau cu ei au fost depuşi la contul cantinei: acesta e mijlocul curent de spoliere.
Toţi internaţii au dreptul să cumpere, lunar, din obiectele ce se găsesc la cantină, în valoare de cincisprezece mărci. Banii pe care îi primeşte internatul de acasă, sunt depuşi în cont. Secretarul barăcii ţine evidenţa banilor pe care îi au deţinuţii. Odată pe lună se aduc în baracă mărfurile: cremă de ghete, ceară de podea, şocolată, şireturi, aţă, ţigări, tutun. Obiectele cele mai invidiate sunt alimentele şi tutunul. Insă din acestea nu se poate cumpăra pentru toţi banii. Fiecare este obligat să cumpere şi cremă de ghete sau ceară de parchet. Neavând ce să facă cu ele, le lasă la cantină. Secretarul barăcii şi vătaful au grijă ca ceara şi crema să fie vândute de mai multe ori. Din suma astfel realizată, cumpără tutun şi ţigări. Să dispui de ţigări, înseamnă să dispui de toate bunurile imaginabile din lagăr. Cu ţigări se poate obţine carne dela bucătărie, unt sau margarina dela magazia de alimente, indulgenţa S.S-iştilor, bunăvoinţa unui capo.
In privinţa cantinei, spaniolii aveau încă un desavantaj. Nu primeau .bani de acasă. Odată terminată suma de bani cu care au venit, s'a terminat şi cu cantina. In aceeaşi situaţie erau toţi cei care nu aveau legături cu familiile lor. Spaniolilor şi nouă ne era interzisă corespondenţa. Nu ştiam nimic despre părinţii, copiii şi rudele noastre, nici ei despre noi. Eram izolaţi de lume.
Nemţii, polonezii şi ceilalţi internaţi din regiunile ocupate, aveau dreptul să trimeată o scrisoare la două săptămâni. Bineînţeles că scrisoarea e cenzurată. Nu e permis să scrii în ea că eşti bolnav, că suferi de foame, că nu ai
12*
i8o
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
haine, nici despre viaţa din lagăr. Scrisorile au devenit astfel exprimarea unei nostalgii bolnăvicioase:
« .. .Ştii tu scumpa mea când ne plimbam în aleia cu. tei, ce fericiţi eram. Iţi aduci aminte de cuvintele ce ţi le-am şoptit atunci. . . oh!, iubita mea, cât de mult doresc să se reîntoarcă încă odată"zilele acelea. Sperând că ele n'o să întârzie la nesfârşit, îţi trimit mii de sărutări fierbinţi, al tău. . . ». Şi dacă peste trei zile, cel ce semna această scrisoare sucomba, se expedia familiei o nouă scrisoare cu un conţinut şi mai stereotip. Se anunţa decedarea din viaţă a deţinutului cutare, în urma unei apoplexii. Pricinile morţii sunt şi ele reduse. De tuberculoză nu e permis să moară nimeni, pentrucă internaţii sunt întreţinuţi atât de omeneşte încât nimeni nu se poate îmbolnăvi de tuberculoză. Dacă a venit în lagăr cu această boală, e tratat atât de conştiincios încât se vindecă. De alte boli şi infecţiuni iarăşi nu poate muri nimeni, pentrucă infirmeria dispune de instalaţiunile şi medicamentele cele mai noui, cele mai eficace. Insă comandamentul nu e de vină dacă deţinutul are o inimă care i-a provocat apoplexia sau dacă i-a încetat o clapă a inimei să funcţioneze.
Vizitele sunt interzise cu desăvârşire. Nu i se permite nimănui să vie nici măcar în apropierea lagărului. De jur împrejur, pe o întindere mare, terenul aparţine lagărului. La marginea lui panouri cu capul de mort şi cu inscripţia « Interzis » avizau pe cel neiniţiat că trecerea în zona lagărului înseamnă pericol de moarte. La moartea unuia din noi, unicul lucru pe care îl pot face rudele, e să-i ceară cenuşa. In asemenea caz, rudele trebue să plătească cheltuielile de incinerare. Li se trimite o cutie cu cenuşă din crematoriu, cu numele incineratului.
Unii deţinuţi au voie să primească ziare. Nu e nevoie să mai spun că în Germania nu există alte ziare decât cele hitleriste.
Femeile şi copiii spanioli care au venit până în gara Mauthausen, au dat de ştire acasă unde se află cunoscuţii sau rudele lor. In urma unor intervenţii diplomatice, câţiva dintre internaţii spanioli au fost trimişi în Spania. Aceştia erau tineri cjare aveau rude influente în aparatul de stat al lui Franco. Unul era fiul unui general activ.
Deslănţuirea războiului împotriva Iugoslaviei n'a rămas o taină pentru noi. Din ziare am putut să urmărim destul de fidel deslănţuirea operaţiunilor. După seria de victorii obţinute în apus, n'am mai fost surprinşi de terminarea rapidă a războiului din Balcani pe care nemţii l-au numit « campanie militară ».
Chiar dacă n'am fi avut la îndemână ştirile din ziare, totuşi am fi aflat despre cele ce s'au petrecut, dela nouii veniţi din Slovenia. Teritoriile din jurul oraşului Marburg au fost alipite imperiului german. Nemţii au curăţit regiunea de toate elementele socotite anti-fasciste sau anti-germane. 400 dintre aceştia au fost aduşi la Mauthausen, restul în alte lagăre. Slovenii au primit toţi distinctivul roşu. Intre ei am găsit mulţi oameni cu care ne înţelegeam de minune. Majoritatea lor a fost pusă să lucreze la construirea
UNDE ESTE UNJRE.
şoselei numărul 2. Acea echipă de muncă numărând 500 de oameni, îi are pe capii cei mai temuţi.
Tot cam pe-atunci au fost internaţi 600 de evrei danezi. Maltratarea lor a depăşit orice limită cunoscută până acum. Pe lângă faptul că făceau muncile cele mai grele, nu primeau nici măcar atâta mâncare câtă se da internaţilor ceilalţi. Grăsime nu li se da de loc. Personalul de baracă avea grijă ca din'puţina mâncare ce li se da, să li se fure cât mai mult.
Cu ei s'a creat faimoasa metodă a paraşutiştilor. Pe când coloana de evrei, purtând pietre, urca treptele şi ajungea în apropierea punctului cel mai ridicat, la marginea prăpastiei, S.S-ul se apropia de un evreu, îl certa pentru ceva, provoca un răspuns oarecare, pe care îl socotea obraznic, îl apuca de haină şi îl arunca în carieră. Peretele nu era neted. Hainele se agăţau câteodată de un colţ de stâncă. Omul rămânea atârnat între cer şi prăpastie. Piatra sbura departe, rostogolindu-se la fundul carierii, şi vestind pe ceilalţi deţinuţi că încă unul dintre ei a murit sau moare în clipa aceea.
Dar iată că unul dintre evreii olandezi este separat de ceilalţi. Primeşte efecte mai bune, hrană îmbelşugată. După câteva zile este chemat la cancelarie. Pentru prima oară în istoria lagărului un internat primeşte vizită. Vine la el un diplomat dela o ambasadă neutră, din Praga. Ii vede pe faţă vânătăile, observă că şchioapătă şi-1 întreabă de ce. Omul îi răspunde fără sfială. Se crede ocrotit de orice neplăcere. Comandamentul se scuză, cere iertare, promite schimbarea tratamentului, eliberarea deţinutului. Diplomatul pleacă — asigurat de promisiunile cele mai hotărîte.
Peste trei ceasuri cutezătorul internat este dus la crematoriu.
CONSTRUIM UN APARAT DE RADIO
Afară de ziarele pe care le primeau germanii, şi afară de funcţionarea răzleaţă a aparatului de radio oficial, dispunem şi de alte mijloace de informaţie. Unii S.S., dorind să se laude, au scăpat câte o vorbă. Numărul internaţilor ocupaţi în afara lagărului, în contact cu civilii, creşte pe zi ce trece. Dar principalul în materie de informaţii este aparatul clandestin de radio.
Comandamentul nu face nici o economie pentru a înzestra lagărul cu un echipament electric modern. Motoare, transformatoare, dinamuri, reflectoare, pompe automate, spălătoare, călcătoare şi multe alte aparate electrice, toate acestea necesită o echipă de electricieni din cei mai specializaţi. In echipa electricienilor, numărând 32 de internaţi, lucrează şi trei oameni din grupul internaţionalilor. Un român, un Jugoslav şi un ungur. Profitându-se de această împrejurare prielnică, după ce a fost învinsă rezistenţa apoliticilor —li s'a promis că pot să fure cât vor şi că nu vor fi trădaţi niciodată —-, s'a trecut la construirea unui aparat clandestin de radio. Tot în atelierul de electricitate se reparau aparatele S.S-iştiJor. Opt luni de zile a durat până când aparatul clandestin
1
j g£ VIAŢA ROMÂNEASCĂ
a fost pus la punct. Unele piese, ca transformatorul şi condensatorul, au putut fi confecţionate prin puteri proprii, însă procurarea altora a necesitat vreme îndelungată. Dar munca asiduă şi răbdarea noastră au învins piedicile. Când aparatul a fost terminat, s'a ivit o nouă piedică: ascultarea. Aparatul fiind ascuns în grupurile de piese, în podea şi în peretele dublu de scânduri al barăcii, nu e uşor să fie pus în funcţiune oricând. Pe lângă aceasta, există şi alte greutăţi, cele subiective. Atelierul, ca şi orice echipă de muncă, are comandantul său S.S. Acesta vine destul de des în atelier. Mai vin în atelier oameni din alte echipe, să ceară un electrician pentru repararea unui scurt circuit sau cine ştie pentru ce. In prezenţa lor, nu se poate asculta. Dacă nu e nimeni în atelier, nu se poate asculta din cauza lipsei de plantoane, căci ascultarea nu se putea lăsa la voia întâmplării. La uşă, la fereastră trebue postaţi oameni de încredere, care să vestească la timp apropierea oricărui nepoftit.
Capo ştia despre existenţa aparatului, primea ştiri dela ce^ce ascultau, însă se făcea că nu ştie. A cerut ca în prezenţa lui să nu se asculte. Jocul era prea periculos. In al Ill-lea Reich, în viaţa civilă, cine era prins că ascultă posturi străine era pasibil de o condamnare de io până la 20 de ani. In lagăr ascultarea clandestină nu putea fi pedepsită decât cu moartea.
In pofida tuturor acestor dificultăţi, am reuşit să ascultăm ştirile destul de des. Treaba ne-a fost uşurată şi prin faptul că, spre deosebire de nemţi, cunoşteam mai multe limbi. Oricând deschideam aparatul, eram siguri că găsim ceva interesant. Ambrozie ne aduce într'o zi vestea că au evadat trei spanioli. A auzit el însuşi când un post străin a făcut următoarea comunicare: « Trei spanioli, aparţinând vestitului şi fiorosului lagăr de concentrare Mauthausen, care lucrau într'un detaşament de muncă din apropierea Elveţiei, au reuşit să evadeze. Unul din ei, Alvarez Domingo, a ajuns în Elveţia. Relatările sale despre lagăr sunt înspăimântătoare...».
In lagăr, numai conţopiştii ştiau până atunci despre existenţa acelei echipe de muncă. In curând s'a confirmat evadarea celor trei spanioli. Peste o săptămână au fost aduşi în lagăr cei doi, care nu izbutiseră să treacă peste graniţă.
In curtea lagărului vine spânzurătoarea, care se mişcă pe roţi. Poate fi deplasată uşor dintr'un loc într'altul. După apelul de seară, deţinuţii din toate barăcile sunt adunaţi în careu. In mijlocul careului, spânzurătoarea. Un ofiţer S.S. ţine un scurt discurs. Un S.S. asumă —de astă dată oficial ■—funcţia de călău.
încă doi morţi pe marginea drumului lung al pribegiei...
Unii internaţi nu au avut tăria de a îndura toate acele chinuri. E mai uşor să termini cu viaţa aici decât în viaţa civilă. Nu e nevoie să recurgi la otravă, la vitriol, nu trebue să te arunci în faţa trenului. Lagărul ne-a pus la dispoziţie mijloace de sinucidere cu mult mai rapide.
După ora apelului, lanţul de posturi exterioare este retras. Pe câmpuri nu mai lucrează nimeni. Dela cariera de piatră s'au întors toţi. La apel nu
UNDE ESTE UNIRE.
I83
lipseşte nimeni. In turnurile din jurul lagărului s'au urcat sentinelele. Mitralierele stau gata să tragă în orice moment mii şi mii de cartuşe.
După apel, în gardul de sârmă ghimpată a fost introdus curentul de înaltă tensiune. Dacă cineva vrea să-şi pună capăt zilelor, se duce la gard şi apucă sârma. Moartea îi e fulgerătoare. Sentinela din apropiere, pentru a dovedi că nu doarme, descarcă câteva gloanţe în corpul părăsit de viaţă al nefericitului,, care e lăsat aşa până a doua zi dimineaţa. Odată cu oprirea curentului, este îndepărtat şi cadavrul.
Alt mod de sinucidere constă în a te apropia de sentinela din lanţul exterior de posturi. Când deţinutul a ajuns la câţiva paşi de sentinelă, aceasta, ca din întâmplare sau ca la un exerciţiu de tragere, trage asupra deţinutului; acesta reprezintă pentru el un obiectiv oarecare.
In primăvara aceasta am retrăit scene din anul trecut.
Odată, înaintea orei stingerii (de obiceiu, toate luminile se sting la 9 seara), auzim strigându-se:
— Stingeţi luminile !
Ordinul, ca toate ordinele în lagăr, a fost reluat şi repetat de internaţii care se găseau în curte.
— Toţi în baracă !
Nimeni n'a mai rămas în curte. Reflectoarele din turnul de piatră, lămpile cu pi'oictoare au fost stinse şi ele. In depărtare, spre Apus, pe deasupra oraşului Linz, se văd snopii uriaşi de lumină ai reflectoarelor. Parcă se aude şi sbârnâitul avioanelor. Bubuiturile se disting bine. Curioşi, scoatem capul prin fereastră să vedem mai bine ce se petrece. Câteva gloanţe şueră în partea cealaltă a lagărului. Unei sentinele i s'a părut că cineva a ieşit din baracă. După terminarea alarmei, lămpile de pe gard şi reflectoarele din turn au început a străluci la fel de puternic ca mai înainte.
NU POŢI FUGI DE AICI
Apelurile de dimineaţă sunt de obiceiu scurte. In timpul nopţii nu e nici un i;    chip să evadeze cineva sau să se ascundă. înainte de apel a fost răscolit fiecare ungher. La apelul de seară situaţia e alta. Echipele de lucru erau răspândite în zeci şi sute de locuri. Cariera, şoselele în construcţie, atelierele, clădirile neterminate prezintă sute de ascunzişuri. Câte un nou venit, crezând că poate întrece vigilenţa S.S-iştilor şi-a oamenilor lor de încredere, s'a ghemuit în vreun ungher. Dar înainte de a veni înapoi în lagăr, fiecare S.S. şi capo îşi verifică efectivul echipei. Dacă lipseşte cineva pornesc în căutarea lui iar dacă îl găsesc, îl bat, raportând în lagăr faptul. Comandamentul ordonă o pedeapsă %     după gravitatea faptului. Insă dacă n'a fost găsit cel în lipsă, se procedează 1     la o cercetare amănunţită, sistematică a îhtregei zone din lagăr. Căci nici vorbă
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
nu e ca să fi trecut cineva lanţul de posturi fără a fi fost văzut. Sentinelele sunt aşezate în aşa fel încât se văd una pe alta şi au un câmp de vedere destul de mare. Cât durează cercetarea toţi deţinuţii rămân în formaţia de apel. Comandanţii de baracă şi vătafii au grijă ca nimeni să nu plece din formaţie. Lanţul de posturi rămâne pe loc deasemenea, până când esle găsit fugarul. Pentru cercetare sunt mobilizaţi toţi S.S-iştii din lagăr. Alcătuesc un lanţ în trăgători, cu distanţe între ei dela 5 până la 15 metri. Nici o palmă de pământ nu rămâne necontrolată. Dacă cercetarea are loc pe înserate şi durea-'ă până târziu, li se dau lămpi de buzunar. Pe lângă S.S. serveau la cercetare şi câini dresaţi, în număr de 15, care primeau hrana din bucătăria deţinuţilor. Dresorii se îmbracă în haine de deţinuţi şi îi asmuţă pe câini.
Paza lagărului e aşa de bine organizată, încât evadarea e egală cu imposibilul. Cineva a reuşit, totuşi— însă nu din Mauthausen ci din Buchenwald. înainte de războiu, un internat era folosit ca om de serviciu pe lângă un ofiţer S.S. Internatul s'a îmbrăcat în uniformă de S.S., a plecat spre lanţul de posturi. Are noroc, în drum nimeni nu-1 recunoaşte. Sentinela nu bănuieşte, nici ea, în acel S.S., un internat deghizat. Cercetarea nu dă rezultatul dorit, într'un târziu se descoperă lipsa uniformei, apoi se descoperă hainele internatului. Totul e clar, cercetările se fac pe scară întinsă; nici un rezultat. La rubedenii, nimic. O săptămână după evadare ofiţerul primeşte o scrisoare din Strassburg, Franţa:
«... Cred că nu vă supăraţi pentru lipsa uniformei cu care am plecat. V'am lăsat în schimb alta. Nu e vina mea dacă nu e tot atât de reprezentativă. . . »
Cercetările n'au mai continuat. Dar amintirea faptului acesta a rămas vie în memoria deţinuţilor precum şi a S.S-iştilor.
într'o dimineaţă toţi spaniolii sunt scoşi din lagăr. La doi, trei metri distanţă unul de altul, sunt postaţi peste câmpuri. Trebue săpat un şanţ până la Dunăre. Pământul e umed, se lasă uşor lucrat, însă nici munca de duminecă nu e plăcută. Pentru a accelera munca, capii recurg la o momeală: promit cinci ţigări celui care termină mai devreme cu săpatul. Cei slabi nu se avântă în săpat. Ştiu bine că nu sunt capabili să-i întreacă pe cei mai puternici; cei conştienţi nu se străduesc din principiu, nu vor să lucreze pe placul nemţilor şi nici să înrăutăţească starea celor mai slabi. Se găsesc însă câţiva din oamenii de serviciu, cei cu fălcile late, cărora nu le pasă de nimeni şi de nimic, oameni pe care obiceiurile întronate în lagăr de elementele cele mai josnice ale societăţii i-au luat în stăpânire. Aceştia termină repede. Unul primeşte ţigările. Se ceartă cu un altul care revendică pentru sine întâietatea. Capo-ul îi dă şi cekdJalt două ţigări. Apoi îi goneşte pe ceilalţi să termine mai repede. Ii da mereu, mereu pe cei doi de exemplu. Celor doi li s'a permis să fumeze ţigările astfel câştigate. O favoare mare. Căci în timpul lucrului fumatuleste interzis cu desăvârşire.
unde este unire.
Prin luna Mai, baraca noastră primeşte un secretar nou, Brick. E înalt de peste un metru optzeci, sdravăn şi bine făcut, rumen la faţă. Nu se potriveşte cu ceilalţi internaţi. Nici nu e de mirare. Fost subofiţer S.S. în garda personală a lui Hitler, a întârziat câteva minute din concediu. Pentru asta a stat la închisoare trei luni şi după aceea l-au internat în lagăr. Aici, nimeni nu ştie câtă vreme va sta. E fără termen. Lagărul e considerat ca un loc de îndreptare. Când internatul devine demn de a fi un membru al « comunităţii de rasă » germane, este eliberat. Până la această demnitate ajung însă foarte puţini. Brick e unul din aceştia. Nici n'a trebuit să omoare zeci de evrei sau alţi internaţi pentru ca să i se recunoască dreptul la eliberare. Face câteva petiţii. Nu primeşte răspuns. Prin Iunie, Himmler, omul cu ochelari, comandantul şef al lagărelor, face o inspecţie şi la Mauthausen. Dacă altădată lagărul era curat ca o farmacie, de data aceasta a fost curat ca un cristal. Călăul suprem vrea un decor strălucitor pentru mizeria noastră...
Brick s'a folosit de această ocazie. S'a prezentat, Himmler 1-a recunoscut. In scurtă vreme, Brick a fost eliberat. N'a reocupat vechiul său post, ci a fost trimes la o unitate de front. întârzierea de cinci minute n'a fost încă ispăşită. ^
In echipa de lucru dela construcţia şoselii numărul i, lucrează 200 de spanioli. Conducerea o au capi «verzi» şi «negri». Comandantul S.S., ca de altfel toţi S.S-iştii, e un dezechilibrat. Din viaţa civilă are câteva noţiuni tehnice, pe care le aplică cu un talent extrem de redus la construirea şoselei. Greşelile pe care le comite, le îndreaptă cu sudoarea internaţilor. Jumătate din ceeace se construeşte într'o zi, trebue stricat a doua zi. Pământul încărcat în vagonete este descărcat la întâmplare, după indicaţiunile lui, într'un loc oarecare. Trecând pe acolo a doua zi, îşi dă seama că nu e bine. înjură pe capo, îl acuză de incapacitate. Acesta îşi descarcă supărarea pe spanioli. Ii goneşte ca să ducă pământul în altă parte. S.S-ul dă ordin să se capteze un izvor de pe coastă, iar apa să fie condusă printr'un şănţuleţ pietruit. Şase oameni lucrează patru zile până când să-l termine. In vreme ce înaintează lucrul, S.S-ul stă de vorbă cu un spaniol. II întreabă dacă în Spania se dă o importanţă mare apelor şi izvoarelor de pe lângă drumuri. Ii explică ce stricăciuni poate să provoace un izvor cu apă îmbelşugată. Dă ordin să se facă şi un fel de stăvilar, pentru reţinerea pietrelor care ar putea să se rostogolească pe o ploaie torenţială. Când totul e gata, nu-i place. Căderea nu e destul de mare, pietrele nu sunt potrivite, locul unde şanţul de pe deal trebue să se verse în şanţul de lângă şosea nu e bine ales. Totul trebue stricat şi refăcut. De vină —fireşte —sunt internaţii.
Lângă "şosea sunt câteva ferme de pe timpul când nu se pomenea de lagăr. Intr'una locuesc şi acum civili. Celelalte au fost părăsite. Capo lup se învâr-
i86
viaţa românească
teste mult în apropierea casei. Priveşte spre fereastra unde a văzut un chip de femeie. Pleacă,, revine, dă târcoale, îşi face treabă acolo unde nu are, numai să rămână în apropierea ferestrei... Femeia apare din nou. lup îi spune ceva. Femeia se apleacă prin fereastră, lup îi spune o vorbă pipărată. Femeia nu se supără. Dar S.S-ul a observat abaterea. Pentru cine ştie ce alt motiv, este supărat pe el. Acum găseşte prilejul nimerit să se răzbune. Dresează proces-verbal. Comandamentul îl trimite pe lup în compania disciplinară. Acolo însă, precum e de aşteptat, nu i se întâmplă nimic grav. Capo de acolo e prieten cu el de mult. Legile nescrise ale lagărului au intrat automat în funcţiune.
VIAŢA DE FIECARE ZI
.. .La şoseaua aceasta lucrăm cu un tăvălug. II tragem când înainte, când înapoi. Tăvălugul trece pe lângă un stâlp de telegraf, îl izbeşte uşor, iar stâlpul atins se clatină puţin. S.S-ul alege mai mulţi vinovaţi, şi-i notează pe o hârtie. Oamenii trag mai departe tăvălugul, obosiţi, slăbiţi de foame. împrejur totul e verde, copacii, câmpul. Cerul e albastru, doar cu câţiva norişori albi, rotunzi. Oamenii cu hainele fluturând pe trupurile prea slabe, trag mai departe tăvălugul pe şoseaua însorită.
La masă, « vinovaţii» care trăgeau tăvălugul sunt aliniaţi în grupuri de câte cinci, în poziţie de drepţi, cu faţa la deţinuţii care mănâncă şi cărora li s'au împărţit şi porţiile celor pedepsiţi. Iar dintre cei pedepsiţi, unii se uită ca hipnotizaţi la gamelele cu mâncare ce se golesc. Alţii privesc într'altă parte, peste capetele celor ce mănâncă.
#
... Unul dintre spanioli are o fire veselă, e totdeauna gata să glumească, să cânte. Şi cântă minunat. Tovarăşii săi l-au poreclit Carusso. S.S-ul 1-a remarcat repede. II cheamă în birou, se strâmbă la el, îl pune să repete un cuvânt german greu de rostit. Bietul Carusso îi răspunde prin alte strâmbături, cât despre cuvântul german ■—-nu izbuteşte să-1 spună. Toţi muşchii fetei i se schimonosesc. Mişcă din cap, suceşte gâtul, îi apar picături de sudoare pe frunte. S.S-ul râde cu lacrimi.
Astăzi, când cei dela tăvălug stau în poziţie de drepţi, cu măruntaiele goale, şi-i privesc pe ceilalţi cum mănâncă, S.S-ul îi dă ordin lui Carusso să cânte ceva. Cineva strigă: «La Paloma». Carusso e palid, pare zăpăcit, se dă în lături. N'ar vrea să cânte. S.S-ul vine la el, şi-i pune în gât mâinile făcute ghiare. începe să urle, să blesteme, să ameninţe pe nemţeşte. Carusso, speriat, cedează: da, da, are să cânte.
UNDE ESTE UNIRE.
îşi drege glasul şi începe să cânte. E un cântec melancolic, de dragoste. Acum răsună jalnic, plângăreţ:
«... Si en tu ventana llega una paloma tratale con carino que es mi persona. . . »
Mai departe nu poate să cânte. Glasul i s'a înnecat, s'a spart. Carusso se roşeşte la faţă, încearcă să-şi înghită saliva, privirea îi alunecă dela cei care mănâncă la cei aliniaţi câte cinci în poziţie de drepţi şi cu ochii sticlind de foame. Apoi începe să-şi frângă mâinile, şi deodată izbucneşte într'un hohot de plâns.
#
/
Cei doi spanioli pe care i-a însemnat S.S-ul azi dimineaţă sunt condamnaţi la 25 de lovituri. Seara, după apel, toată lumea e adunată în careu. In mijlocul careului, o capră ca de gimnastică. Un S.S. vine în faţa noastră şi ne ţine o scurtă cuvântare din care nu înţelegem decât cuvântul « sabotaj ». Apoi doi S.S-işti îl aduc pe Pablo Perez, îl întind cu faţa în jos pe capră, îi închid glesnele în cătuşe de lemn.
Doi S.S-işti îl ţin de picioare şi de cap. De o parte şi de alta stă câte un S.S. cu o cravaşa lungă. Se aşează la distanţa necesară ca loviturile să aibă o greutate cât mai mare. Ofiţerul îl corectează pe cel din stânga, îi spune să se retragă puţin, ca astfel cravaşa să atingă cu vârful şi lovitura să fie mai puternică. Pe cel din dreapta îl îndrumează să nu bată în lături ci de sus în jos, căci astfel lovitura doare de două ori: odată când atinge, şi odată când carnea sub greutatea loviturii caută să se desprindă de pe os. Şi loviturile încep să pocnească una după alta pe pantalonii întinşi ai lui Pablo. Nefericitul e silit să numere loviturile: unu... doi... zece... douăzeci...
Ecoul numerelor care sunt rostite la început cu vigoare şi apoi tot mai slab, se sbate printre pereţii barăcilor ca o pasăre speriată între sârmele de fier ale unei colivii.
Afară de cei doi spanioli, sunt bătuţi încă opt polonezi şi trei germani.
La bătaie asistă şi medicul lagărului. Constată la fiecare că în urma bătăii n'a suferit nici o stâlcire a organelor interioare. Şi că—trăieşte...
După bătaie, toţi cei bătuţi sunt puşi în flanc câte unul, fiecare întinde braţele până la celălalt şi-i pune palmele pe umăr. In formaţia aceasta trebue să se plimbe o oră întreagă. Un S.S. supraveghează să nu se comită nici o abatere.
Pablo Perez şi celălalt spaniol sunt trecuţi la compania disciplinară. Insă ■solidaritatea, organizaţia, îşi arată roadele. Se colectează pentru ei pâine.
r) « dacă vine Ia fereastra ta un porumbei călător, primeşte-1 cu drag, căci eu sunt acela...».
i88
viaţa ROMÂNEASCĂ
Echipa lui Vlad le reţine supă. Meseriaşii noştri din diferite ateliere ştiu să intervie la oamenii cei mai potriviţi. Reuşim să îndulcim viaţa celor doi pedepsiţi încât nu mai simt povara lagărului nici pe jumătate ca în echipa de lucru dela şosea.
Avem certitudinea de a nu mai fi nişte noui veniţi, ci deţinuţi cu experienţă, căliţi în focul continuei primejdii.
Vătaful blocului 20 a lovit pe câţiva deţinuţi pentrucă au cules flori de pe straturile care înconjoară baraca sa.
— De ce faci una ca asta? îl întreabă Ambrozie.
— Să nu crezi că din plăcere, îi răspunde omul. Dacă n'am grijă de ordinea şi curăţenia barăcii mele, voiu fi pus într'o echipă de muncă şi nu sunt sigur că într'una bună. In locul meu va veni un alt vătaf, aproape sigur că mai rău decât mine. Deţinuţii nu câştigă nimic la schimbul acesta, iar eu pierd.
Apoi adaugă, pe gânduri:
— Nu a fost totdeauna aşa. După venirea lui Hitler, am fost internat în lagărul Nr. 1, în apropierea frontierei olandeze. Pe locurile acelea mlăştinoase, săpam canaluri şi extrăgeam turbă. "Dar nu asta e important. Mai important e faptul că acolo eram numai « roşii », militanţi unul şi unul. Toate străduinţele comandamentului de a distruge unitatea noastră, erau zadarnice. Toate posturile erau în mâinile noastre. Dacă cineva făcea S.S-iştilor servicii în dauna celorlalţi, era repede descoperit. Găseam noi ac de cojocul lui. Comandamentul văzând că nu reuşeşte să frângă unitatea noastră, nu ştia cum să ne mai umilească, să ne terfelească. A căutat alte mijloace de desbinare. Ne-a mutat în alte lagăre, ne-a pus laolaltă cu toate scursorile societăţii. Ba mai mult, ăstora le-a încredinţat posturi de conducere —ca aici. Ce să-ţi mai spun ? Ceea ce vezi vorbeşte mai limpede decât mine. . .
Fratele meu ■—continuă el —lucrează într'o fabrică de zahăr. Când se termină campania de fabricaţie, este mutat la borhot. Ştii ce-i aia ?
— Da, tăiţeii de sfeclă de zahăr.
— Aşa. Borhotul miroase urît. Şi cum fratele meu lucrează mereu cu borhot, mirosul îi pătrunde în haine, în piele, în păr. Oricât s'ar spăla, tot miroase a borhot. Aşa se întâmplă şi cu noi. Oricât de curaţi am fi, mereu în contact cu « verzii » şi « negrii », inevitabil luăm ceva din apucăturile lor. . .
Ambrozie priveşte îngândurat. Omul i-a vorbit sincer. Oare şi el, Ambrozie, ar fi aşa ?
#
Unii internaţi încearcă să-şi îmbunătăţească soarta cu alte mijloace. Un internat originar din insulele Canare, lucru pentru care primeşte porecla de Canarias, construeşte în timpul liber un vas cu pânze. Capo atelierului de tâmplărie îi dă tot concursul. Ştie că vasul e pentru comandantul lagărului şi o rază din mulţumirea comandantului o să cadă şi asupra lui. Vasul este
UNDE ESTE UNIRE.
189
izbutit şi e prezentat comandantului, care e mulţumit. Ordonă să fie pus în muzeul lagărului. Acolo sunt şi alte curiozităţi, de exemplu macheta lagărului — nu-i lipseşte nicio baracă, niciun turn.
Ungurul Varga topeşte aluminiu, îl toarnă în forme pregătite de el şi scoate un avion de vânătoare. Nu e mare, se ascunde uşor în palma închisă. Vătaful lagărului îi dă o jumătate de pâine pentru un avion. Prin legăturile sale îl trece în camera de efecte, să aibă o amintire din lagăr când se va elibera. Alţi vătafi şi capo ar dori să aibă şi ei un avion, dar cu inscripţie. Comandantul echipei află de «fuscherei ». E mânios, dar nu îndrăzneşte să-i facă mizerii. Varga e unul din lucrătorii cei mai buni din lagăr.
La cantina S.S. s'a stricat contorul automat. S'au perindat în faţa lui o duzină de specialişti fără să-l poată repara. In cele din urmă e chemat Varga. N'a văzut'poate niciodată un astfel de mecanism. II demontează, găseşte defectul, îl montează la loc. Fiecare şurub, piuliţă, arc şi resort, e aşezat la locul său potrivit; maşina funcţionează.
Nu e bine să te ai rău cu specialişti de soiul lui Varga, îşi zice comandantul de echipă, apoi îi vine o idee:
— Varga, tu la mine face un avion; nu mic, mare, aşa de mare. Ii arată cât de mare. Helice, geamuri. Da? Şi lumină electrică, da? Ai înţeles?
Varga s'a pus pe treabă. I s'a dat un colţ liniştit în magazia atelierulci. Când avionul, e terminat, comandantul echipei îl dărueşte comandantului de lagăr. Acesta vrea să-l vadă pe constructor. După prezentare, îi dă ca recompensă alimente şi ţigări. Dar lucrul principal e că a dobândit dreptul să se mişte de acum înainte în atelier şi în magazie cu mai multă libertate, mai puţin controlat, şi că astfel are mai multe şanse de a asculta la postul clandestin.
In fiecare zi coboară la Dunăre o echipă de muncă formată din 15 spanioli. Ca pază patru S.S-işti.
Ar fi trebuit să sape amplasamentul unei instalaţiuni de filtrat apa. Maşinăria întârzie să vină, iar ei nu mai au de lucru. S.S-iştii, ştiind că spaniolii n'au să evadeze, au neglijat paza. Locul de muncă fiind greu de zărit, doi din S.S-işti au adormit pe când ceilalţi doi stau alene de pază. De muncă nu se sinchisesc. La rândul lor, spaniolii, neavând ce să facă, au început şi ei să doarmă. La început unul, doi, apoi mulţi; cu schimbul. S'a mers atât de departe încât S.S-iştii au postat un spaniol pe un un punct mai ridicat al ţărmului, să steie la pândă şi să semnaleze vre-o eventuală primejdie. Situaţia aceasta a durat două săptămâni.
*
Când comandamentului i s'a părtut că mortalitatea nu e destul de ridicată, a trecut la selecţiune. Se adună toţi internaţii în curtea mare, şi sunt siliţi să fugă unul câte unul prin faţa unei comisiuni de S.S. Pe cel care li se pare,
190
VIAŢA ROMÂNEASCA
că nu fuge destul de repede, sau că i se vede prea mult scheletul prin piele îl cheamă la o parte. Din aceştia se formează un transport pe care îl trimet la spitalul din Dachau. . . Numai că la câteva ceasuri după plecarea transportului, camera de desinfectare a şi primit hainele celor plecaţi. In buzunarele unora se mai găsea bucata de pâine primită pentru drum.
Instalaţiunea de desinfectare e foarte modernă. Sub un şopron mare se găsesc două cazane mari clădite în cărămidă. Podeaua e de ciment. De jur împrejur, un gard de sârmă ghimpată. Cazanele au uşi de ambele capete. Pe o parte se introduc hainele, pe cealaltă parte se scot. Desinfectarea se face cu ajutorul gazelor. Odată cu hainele, se introduce şi o cutie conţinând un material asemănător cu sulful. Materialul aprins produce un gaz sufocant, gazul de desinfectare. După o vreme oarecare, uşa de ieşire e deschisă. Internaţi, pe faţă cu măşti de gaz şi înarmaţi cu cârlige lungi de fier, scot din cazan placa de fier rulantă pe care se găseau hainele. Cu cârligele desfac grămada de haine, ca să se evaporeze gazul din ele. Până se risipeşte gazul, ei au şi trecut la cazanul celălalt.
Desinfecţia e foarte necesară. Păduchii nu ne-au mai părăsit de când am plecat din Stalag 1. B. In închisoarea din Konigsberg erau păduchi, în Danzig şi în celelalte închisori tot aşa. Aici la Mauthausen, din cauza lipsei unei băi mari şi a aglomeraţiei, suntem cu toţii murdari şi păduchii se înmulţesc pe zi ce trece.
Intru cât alarmele aeriene au devenit mai dese, camuflarea lagărului se face foarte temeinic în fiece seară. Pe toate ferestrele am atârnat pături. Păduchii se plimbă pe ele ca boierii pierde-vară pe bulevarde. Dacă numai noi internaţii am suferi de pe urma lor, nu s'ar lua nicio măsură serioasă pentru deparazitarea generală a lagărului. Comandamentul ar avea în păduchi un aliat credincios pentru a ne chinui. Dar păduchii nu s'au oprit la gardul de sârmă ghimpată, au trecut pe lângă turnuri în barăcile S.S-lor. Internaţii i-au împrăştiat pretutindeni. Şi cum internatul nu se poate mişca fără a veni în atingere cu S.S-ul, e firesc ca într'un fel sau altul, S.S.-ul din pază ori cel de comandă să ia păduchi. La început tăgăduiau. Ascundeau faptul că au şi ei păduchi. Insă când nu se mai putea nega, când comandamentul a aflat că în privinţa aceasta trupa nu şe deosebeşte cu nimic de internaţi, a recurs la măsuri energice.
O VESTE ADUSĂ UNOR OAMENI GOI
într'o Sâmbătă după masă, în toate locurile de muncă, în lagăr şi în exterior, în carieră şi în barăci, s'au adunat toate gunoaiele şi deşeurile, şi au fost arse. Tot lagărul fumegă de gunoiu ars. Uşile, ferestrele, crăpăturile, au fost lipite cu fâşii de hârtie. Dumineca dimineaţă în zori de zi, am părăsit barăcile. Hainele le-am lăsat în barăci. In pielea goală, ne-am dus în curtea infe-
UNDE ESTE UNIRE.
191
rioară. De jur împrejur ziduri din pietre de granit. In ziduri, uşi mari, grele, ferecate — ale grilajelor, ale centralei electrice noui, ale staţiunii de pompieri. Pe jos, pavaj. Soarele n'a răsărit încă, şi cerul e cenuşiu, ceţos. Ne clănţăne dinţii de frig. Oriunde ne aşezăm, tot frig e. Au trecut mai bine de trei ceasuri până când am primit cafeaua. Din cauza zidurilor înalte, căldura soarelui o simţim abia pe la ora 8 dimineaţa. Acum începe să fie tot mai cald. Până acum căutam să ne încălzim reciproc, frecându-ne spatele şi umerii. Dar căldura devine insuportabilă. Evităm să ne atingem unul de altul. Pietrele fierbinţi devin arzătoare, de nesuportat, ne frig tălpile.
Pe la ora 10 sau 11 se iscă şi creşte printre noi o rumoare. E tot mai tare. Capetele se apleacă spre olaltă. Feţe mirate. Ochi ciudaţi. Soldaţii dela mitralierele de pe ziduri şi clădiri ne somează să păstrăm linişte, căci de nu.. . Peste câteva minute pe unul din ziduri e instalat un megafon. Vocea puternică ne înştiinţează: « .. .Azi dimineaţă armata germană rupând tăcerea deasă ce s'a aşternut înjuru-i, a trecut la acţiune la graniţa din Est... ».
Ne privim. Va să zică asta era explicaţia trenurilor de militari şi armament ce se duceau mereu spre Răsărit şi despre care ne vorbiseră tovarăşii noştri întrebuinţaţi la încărcatul pietrei în gara Mauthausen.
Războiu în Răsărit. Războiu împotriva Uniunii.
Şi ce fac celelalte popoare?
Megafonul nu dă niciun răspuns la întrebările noastre.
Cei mai mulţi trec repede la alte treburi. Caută un loc la umbră. Se gândesc la mâncarea dela amiază. Ascultă muzica militară emisă de radio.
Grupurile noastre micicontinuăînsă să comenteze,să discute, să prevadăceva.
Nu mai băgăm de seamă zăpuşeala, aerul apăsător, mirosul acru al trupurilor noastre slăbite şi obosite, care pluteşte pe loc, între zidurile de granit, şi se încălzeşte şi el. Nu mai simţim arsura soarelui nemilos, care ne înroşeşte pieile vărgate de vânătăi prelungi şi subţiri sau rotunde şi negre, pieile care pe multe trupuri atârnă pe vertebre şi pe coaste, gata să cadă de pe oscioarele ce se mişcă sub ele. Suntem nemişcaţi, tăcuţi. Aproape că ai putea auzi aerul încălzit cum pâlpâie şi vibrează pe pietrele de granit. Peste patru mii de oameni stăm în pielea goală şi ascultăm vestea unui eveniment care va răscoli istoria.
Suntem cu mâinile goale între zidurile de granit.
Sute şi mii de pumni se încleştează. Ochii privesc scânteietori către mitraliere. Dar atât. Dar totul atârnă în aer. In afară de începerea războiului nu e nimic precis. In zadar presupunem zeci de variante, rezultatul e acelaşi: incertitudine.
#
După masă, în grupuri mari, ne ducem la baie. Baia nouă deserveşte, astăzi, penti'u prima oară, un număr atât de mare de oameni. Treptele pe care urcăm în curtea de sus sunt stropite cu lichid desinfectant. Antreul
192
VIA'fA ROMÂNEASCĂ
băii e stropit cu acelaşi lichid. După baie suntem tunşi, raşi şi unşi cu ceva lichid. Ne ustură amarnic. Ieşim în curte. Peste tot e stropit. Intre barăci deasemenea.
Cât am stat în curtea de jos, internaţii din echipele de desinfectare au pus în fiecare dormitor şi sufragerie, mai multe bidoane cu materialul de desinfectare, le-au aprins, au lipit uşile de intrare. După trei ceasuri de aşteptare au scos din barăci saltelele, păturile, hainele. Acelaşi lucru s'a făcut şi în barăcile S.S-lor, în magazii. La locurile de muncă din exterior, s'au dus S.S-ii să desinfecteze. Trebuiau numai să aprindă materialul şi după 3 ceasuri să deschidă uşile şi ferestrele.
Venind la barăci am primit hainele şi încălţămintea. Dormitul în barăci a devenit periculos. Peste câteva zile am auzit că la Gusen, unde deasemenea s'a făcut o astfel de desinfecţie, au murit 23 de oameni, numai din cauza insuficientei aerisiri a hainelor şi saltelelor. Au respirat din plin gazul ce se ascundea încă în ele.
*
Trec zilele şi săptămânile. Germanii anunţă zilnic noui victorii. De nicăieri nu vine desminţirea lor.
Anul trecut, în Octomvrie, când am intrat în lagăr, dar mai ales după câteva luni, s'a născut în noi credinţa că eliberarea noastră va fi opera poporului german. Această credinţă s'a transformat acum într'alta şi mai puternică, şi anume: vom fi eliberaţi de Armata Roşie. Nu credeam nici jumătate din ce spuneau germanii. încrederea nemărginită pe care o aveam în armata sovietică spulbera efectul oricărei ştiri nemţeşti. Ne înşelam,_însă, asuora timpului necesar pentru aceasta. Eram siguri că în câteva luni Reichul german se va prăbuşi. De ce ? Pentrucă fibrele cele mai ascunse ale corpului nostru doreau acest lucru. Pentrucă nu cunoşteam destul de bine situaţia din lumea întreagă, pentrucă judecam că poporul german, nemulţumit cu starea actuală, va găsi el însuşi mijlocul să sfărâme jugul asupritor al hitleriştilor.
Şi, în cele din urmă. dar cu cea mai mare tărie, pentrucă, deşi eram siguri că Armata Roşie e cea mai puternică armată din lume, nu ne dam totuşi seama de urzelile imper.aliste, care aveau să arunce asupra ei toată povara ră boiului.
#
La poartă stau cinci deţinuţi, gata pentru plecare în alt lagăr. —• Unde plecaţi ?
— La Auschwitz.
— Unde-i asta ?
— In Polonia. Miron zâmbeşte:
— Plecaţi acolo, dar nu e sigur că nu veţi scăpa de S.S-işti pe drum. . .
UNDE ESTE UNIRE... j 93
Atât de puternic credeam în victoria Armatei Roşii, încât nu mai analizam situaţia, ne aşteptam să vedem dintr'un moment într'aitul pe ostaşii sovietici eliberatori.
Dar vai! Dela o vreme încoace şi celelalte izvoare de informaţiuni confirmă victoriile germane. Nu atât de multe precum le anunţă nemţii, însă victorii. Nu ne vine să credem.
Internaţii sloveni ne povestesc că ei ştiau bine că vor pierde războiul balcanic, care a fost numai preludiul unui războiu şi mai mare. Acela va pune capăt trufiei hitleriste. Când a izbucnit războiul din Răsărit erau şi ei de părere că în câteva luni vom fi salvaţi.
Acum, umblăm de colo până colo, desorientaţi, ca somnambulii. Baldinco Serghei e un rus alb. Are vreo 30 de ani. E originar din Smolensk. In timpul Revoluţiei părinţii săi (tatăl era funcţionar de stat), au fugit în străinătate şi s'au stabilit la Paris. Terminând cu aurul pe care-1 aveau, s'au îndeletnicit cu felurite munci ocazionale. Primeau ceva ajutor dela cei mai înstăriţi. Celor doi băieţi şi fetii, nu le-au putut da educaţia pe care ar fi voit-o. Serghei a învăţat meseria de instalator de încălzire centrală. Câştiga 5—600 de franci pe săptămână, care erau deajuns pentru a duce o viaţă modestă. Dar nu se simţea bine la Paris. Ar fi dorit cu orice preţ să-şi revadă patria, să fie părtaşul suferinţelor şi bucuriilor poporului din care a fost zămislit. Citea cu nesaţ orice faptă de seamă realizată în Uniunea Sovietică. Abonat la « Journal de Moscou » şi la « L'U.R.S.S. en construction » sorbea cu ochii construcţiile gigantice din fotografii. Spunea: —- Ce mai udarnic aş fi eu !
Când fasciştii au deslănţuit războiul împotriva democraţiei din Spania, s'a hotărît să plece într'acolo, pentru apărarea democraţiei. Ne zicea:.
— După victorie, am să cer repatrierea în ţara mea. Nu e de vină că planul său a dat greş. Acum e la Mauthausen, dar nu se
lasă descurajat. N'a pierdut speranţa că odată şi odată tot o să ajungă în ţara visurilor sale. Nu e pesimist.
— Voi nu cunoaşteţi poporul rus. Şi în trecut, când toată lumea credea '; că dispare, că sucombă, a reînviat, s'a întărit. Aşa a fost cu ocazia năvălirii j mongolilor, polonezilor, suedezilor, turcilor. In 1919 la fel. Armatele a 17 s    ţări s'au războit împotriva noastră. Am învins. Iar Napoleon a ocupat şi
Moscova, şi totuşi am învins 1
Rostea aceste cuvinte cu atâta siguranţă şi mândrie de parcă ar fi fost şi el unul dintr'acei soldaţi care apăraseră patria lor şi izgoniseră pe cotropitori I    din ea.
— A căzut Minsk — ei şi ? Sunt la Smolensk ? Nu e pentru prima oară în istorie că Smolenskul cade.
Din optimismul său nemărginit, s'a revărsat puţin şi asupra celor care îl ascultau.
13
i94
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
ORDINEA PRUSACA
Numai în barăcile spaniolilor nu existau paturi, în celelalte însă erau 6. rânduri de paturi cu etaj în fiecare dormitor, 3 rânduri duble şi unul simplu. Intre ele, intervale înguste. Oamenii treceau printre ele frecându-se şi ciocnin-du-se unul de altul. O baracă cu paturi are avantajul de a-ţi asigura mereu acelaşi loc de dormit, aceleaşi pături şi aceeaşi saltea. In schimb patul e greu de făcut. Nouii veniţi, privind cum trebue făcut patul, au rămas uluiţi. Cei mai mulţi spuneau că preferă să doarmă sub pat decât să-1 facă aşa cum se cerea. Pentru a-i învăţa această artă, un pat era scos în sufragerie, se forma un grup în jurul lui. Un internat mai vechiu, de obiceiu unul din serviciu, da lămuririle necesare: cum trebue umplută salteaua, cum trebue întins cearceaful, care este poziţia pernei. Culmea dificultăţii e aşezarea păturii. Pătura e îmbrăcată într'o pânză cu cercuri mărunte, albastre-albe. Cercurile trebue să formeze o linie dreaptă de-a-lungul îndoiturilor păturii, iar pătura trebuia să fie întinsă orizontal, astfel ca patul să aibă forma unei cutii unghiulare. Dar asta nu e deajuns. Se cere ca saltelele să fie umplute la aceeaşi înălţime, iar pernele să fie aliniate. Ordine germană. Când comandantul barăcii priveşte paturile dela un capăt al dormitorului, vrea să vadă o singură linie până la capătul celălalt. Când observă o mică deviere —şi ce-1 costă să vadă sau să i se pară că vede? —răstoarnă păturile şi saltelele —asta mai ales când am fi avut timp liber — şi cheamă pe internaţi în dormitor să-şi facă din nou paturile. Facerea unui pat reglementar durează cel puţin 20 de minute. Pentru întinderea şi netezirea saltelei şi a păturii există scânduri speciale.
O altă distracţie pentru timpul liber e curăţirea dulapurilor. Vătaful de baracă, în schimbul unei părţi din mâncarea noastră, face rost de hârtie de frecat dela cantină. Frecăm lăuntrul dulapului, apoi vesela de aluminiu, apoi găleţile, până când lucesc ca oglinda. Prânzul ne găseşte ocupaţi cu frecatul şi aproape înnebuniţi de atâta « curăţenie germană».
Funcţiunea de interpret e destul de ingrată. Spaniolii cer interpretului să traducă vătafului sau S.S-ului toate doleanţele şi necazurile. Că n'au şireturi sau li s'a rupt cămaşa, că vor să schimbe bocancii, că şi-au pierdut pâinea şi câte şi mai câte. După câteva încercări, interpretul ştie la ce se poate aştepta din partea vătafului. Sunt bocanci pentru schimb sau nu sunt? Ştie ce i se va răspunde. Ştie ce o să i se răspundă la auzul pierderii pâinei. I-a explicat celui cu jalba care e situaţia. Acesta însă vrea cu tot dinadinsul să-1 asculte vătaful. Vătaful se răsteşte la interpret: de ce-i aduce oamenii pe cap? Să resolve el treburile mărunte ! Iar pe el—pe vătaf —să-1 lase în pace, că are el destule griji.
Altădată, comandamentul ne aduce la cunoştinţă o nouă interzicere. Este interzis a vorbi cu civilii, a schimba mâncarea pe ţigări, a purta ceasornice, a avea bani. Intru cât interdicţiile sunt cunoscute prin gura interpretului, primele înjurături, în mod reflex, cad asupra lui.
UNDE ESTE UNIRE.
'95
TRIUNGHIUL TRANDAFIRIU
Serrano e un tânăr de 19 ani. Nici n'a fost pe front. Pe lângă tinereţea sa are şi o înfăţişare femeiască; are buzele de un roşu viu, iar când zâmbeşte, adeseori face gropiţe în obraji. Bărbie rotunjită, degetele lungi, fine, o voce muzicală, rar întâlnită la bărbaţi, întăresc şi mai mult prima impresie.
Serrano se prezintă odată Ia Vlad şi îşi spune păsul:
Vătaful de cameră, Nikl, îl urmăreşte şi îi propune «porcării». Nikl nu e de mult timp vătaf. Poartă triunghiul roşu, dar nu e politic. A comis ceva, vreo abatere dela legea recrutării, şi pentru asta l-au trimis în lagăr. înainte de a fi devenit vătaf, a lucrat la bucătărie. Sângele i-a devenit fierbinte, dar a fost dat afară repede. Nici în baracă nu se astâmpără. Vlad îi vorbeşte:
— Nikl, ţi-o spun ca un prieten: să te laşi de prostii.
— Ce ai cu mine ?
—■ Eu n'am nimic, dar s'ar putea să ai neplăceri grave dacă nu te cuminţeşti. Vei păţi-o mai rău decât la bucătărie.
Nikl promite, însă Vlad, pentru mai multă siguranţă intervine la cancelarie, obţine mutarea lui Serrano într'altă baracă.
« Trandafiriii » sunt destul de numeroşi. Aproape fără excepţie, lucrează în carieră, la muncile cele mai grele. Câteodată se svoneşte că a fost văzut unul sau altul dintre ei îndreptându-se spre un loc ascuns. Internaţii n'au niciun interes să-i urmărească. Nu i s'a urît până într'atât nici unuia, încât să fie răpus de sălbătăcia unei patimi animalice. S.S-iştii judecă altfel. Dacă prind pe cineva în « postură imorală », îl stâlcesc în bătăi, apoi făptaşii sunt înaintaţi comandamentului, care de cele mai multe ori îi condamnă la atâr-nare în inelele dela turn. După aceea 25 de lovituri şi apoi compania disciplinară.
întinderea patimei, a constrâns comandamentul să instaleze un bordel. In jumătate din baraca Nr. 1 este cancelaria internaţilor, în cealaltă jumătate doarme vătaful, capo-ul şi primul conţopist al lagărului. Sunt mutaţi în alte: barăci. In locul lor se instalează 12 cabine cu paturi. Uşile se pot încuia din afară^ Fiecare cabină are o ferestruică cu gratii. Femeile, poloneze şi germane,, suntc aduse din Ravensbriick. Nemţii pretind că şi în viaţa civilă au fost: prostituate.
Internaţii care doresc să intre la ele trebue să avizeze în prealabil pe secretarul barăcii proprii. Acesta face la contul cantinei o decontare de o marcă. Doritorul e trecut pe o listă. Seara se prezintă la bordel. De-a-lungul barăcii, la mijloc e un coridor. Acolo se plimbă supraveghetoarea B.S.E., îmbrăcată în uniformă, cizme uşoare, fustă de postav coloare gri, palton din acelaşi material. La centură îi atârnă o teacă cu un revolver uşor. Ea primeşte internatul şi îl repartizează după gustul lui la o blondă sau la o brună, dacă-i german la o nemţoaică, dacă-i polonez la o poloneza. • '
13»
196
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
' Se prezintă internaţii fruntaşi ai lagărului, bucătari, magazioneri şi alţii cu burta la fel de plină. Numărul lor e mic, faţă de numărul celor care nu se duc acolo.
Prezenţa bordelului dă naştere la incidente. Printre fruntaşi izbucnesc scene de gelozie. Unii fac rost de alimente alese pe care încearcă să le introducă printre gratii. Nu reuşesc totdeauna. Atunci urmează pedeapsa.
Femeile primesc mâncare dela bucătăria S.S. Ziua sunt scoase la plimbare. Când se plimbă ele, afară de vătaful lagărului nimeni n'are voie să stea în curte. El cochetează fercheş cu ele.
UN ARISTOCRAT AL LAGĂRULUI
Prin Iulie se începe construirea unor barăci în apropierea lagărului, lângă drumul unde am cărat pietre anul trecut. Capo-şei al lucrării este un nternat cu numele Georg. E din acelaşi oraş ca şi comandantul şi se cunosc din copilărie.
Când vine un nou transport de evrei se apropie de ei, vorbeşte cu unul şi cu altul:
— Noi dorim tot atât de mult libertatea ca şi voi. Nu ne face plăcere să stăm în lagăr. Dar de, trebue să ispăşim greşelile comise.
— Tu de ce stai în lagăr?
— Te rog să nu-mi spui tu, că te plesnesc ! urlă Georg. Evreului i se taie răsuflarea. Nu mai îndrăzneşte să spună nimic. Capo-ul, cu glasul mieros, continuă să provoace:
— Nu trebue să-ţi fie frică de mine. Sunt un internat ca oricare, dar unui evreu nu-i permit să-mi spună tu.
Evreul ar vrea să mai spună ceva, se răsgândeşte, apoi totuşi se hotărăşte:
— Câţiva internaţi s'au purtat fin 1U rău cu noi la baie. De ce se poartă la fel ca S.S-iştii dacă sunt de-ai noştri?
— Obraznicule ! ai curajul să te compari cu noi ? Ai venit în lagăr de o zi-două şi crezi că îţi este permis orice? Ce număr ai?
înseamnă pe o hârtie numărul evreului, care tremură ca varga. A doua zi de seară evreul nu mai e prezent la apel.
PENTRU PRIZONIERII SOVIETICI—UN REGIM SPECIAL
Spre sfârşitul lui August, echipele care lucrează în gară văd cum coboară dintr'un tren de marfă sute şi sute de ruşi.
— Numai ruşi pot să fie. Şi trăsăturile şi hainele lor arată asta, strigă Miron.
-— Ce să caute ei aici ? Doar sunt prizonieri de războiu, se miră, naiv.
— Parcă tu eşti prizonier civil! spune Iordache.
UNDE ESTE UNIRE.
197
Pe unde trece coloana de două mii de ruşi, stârneşte surprindere. Se aud exclamaţii:
— Ruşi... Sovietici... Ce tineri sunt!
La construcţia şoselei munca se încetineşte. Şi S.S-iştii privesc miraţi.
Cei două mii de ruşi sunt repartizaţi în trei barăci. A patra e transformată în infirmerie. Barăcile lor sunt izolate de celelalte cu un gard de sârmă ghimpată. Dintre ceilalţi deţinuţi se aleg interpreţi. Vătafii de barăci sunt aleşi dintre cei mai cruzi. Pentru lagărul rus se numeşte un vătaf de lagăr anumit. In interiorul lagărului se instalează o gardă formată din internaţi. Ei sunt în mare parte infractori la diferite legi de recrutare şi încorporare. Li se promite că de purtarea lor ca gardă depinde eliberarea lor. Primesc un costum destul de ciudat: uniforma gardei regale jugoslave. Cisme, pantaloni din postav roşu cu brandemburguri negre, o scurtă din postav albastru cu brandemburguri galbene. Pe cap o cască de oţel. In mână o sabie. Li se dă şi câtă mâncare vor; din două în două ore sunt schimbaţi.
Ruşilor li se lasă hainele cu care au venit. Se pictează pe ele un cerc roşu cu litere mari S.V. Numărul de ordine pe care îl primesc, depăşeşte zece mii.
Hrana ce li se dă e un fel de fiertură de morcovi şi arpacaş, în fiecare zi aceeaşi.
Unul dintre interpreţi e un tovarăş de ai noştri. Ne destăinue situaţia mizerabilă în care sunt ţinuţi ruşii. Din mâncarea lor se fură mult. Când se aduc termosurile dela bucătărie, vătaful acolo pe loc dă unul din ele prietenilor săi din alte barăci.
300 de oameni dorm pe o întindere de 96 merti pătraţi. E imposibil să nu se întâmple fricţiuni. Nu e loc pentru nimic, nici pentru dormit, nici pentru spălat, nici pentru tuns sau ras. La distribuirea mâncării e învălmăşeală, înghesuială. Ruşii au fost obişnuiţi la ei acasă cu mâncare îmbelşugată şi bună. Foamea cumplită ce îi mistuie, îi face pe unii să şteargă până şi ultima picătură de supă din termosurile goale. Personalul de baracă, vătafii, frizerul, secretarul, ajutorul şi garda găsesc sute de motive să lovească, să bată. «Pentru a menţine ordinea », zic ei. Toţi aceşti călăi au tot confortul imaginabil în lagăr. Fiecare în patul său, cu câte pături vrea. De mâncare nu duce lipsă niciunul, haine bune au. Şi la W.C. au un loc separat, «ca să nu se infecteze». Când au chef, se duc la bordel. In schimb, trebue să «menţină ordinea». Noaptea e pază în baracă. Personalul are toate motivele să-i fie frică şi să doarmă cu grijă.
Reuşim cu greu să descoperim în masa imensă a prizonierilor ruşi pe oamenii apropiaţi nouă. Sunt neîncrezători. Primirea ce li s'a făcut, regimul la care sunt supuşi îi fac bănuitori. Nu ştiu încă să distingă pe prieten de duşman, încetul cu încetul, ghiaţa neîncrederii se sparge. Şi într'o baracă şi într'alta găsim câte unul. II punem om de serviciu, îi facem rost de diferite avantajii, intervenim pentru el la personalul barăcii.
198
VIAŢA ROMÂNEASCA
Din convorbirile avute cu prizonierii ruşi ne alcătuim o imagine relativ clară despre situaţia din Uniune.
Se pun mii de întrebări: — Cum e viaţa acolo ? Cât câştigau ? Ce se putea cumpăra cu banii câştigaţi ? Cum e în armată ? etc.
Răspund la toate. Nu îţi ascund surprinderea şi indignarea faţă de bătăile din lagăr. La ei omul e inviolabil. Cel care bate e aspru pedepsit.
Sunt repartizaţi la construirea barăcilor, acolo unde Georg e capo. Şi la " muncă au interpreţi. La muncă nu sunt atât de rău trataţi ca în baracă. Din cauza aceasta nu încearcă nimeni să,se eschiveze dela muncă. Lagărul nu dispune de atâta personal feroce cât ar fi necesar ca să ajungă peste tot. In compania disciplinară, la construcţia şoselei, la echipele de cărat pietre, la tăvălug, în barăci, peste tot trebue personal ales. Odată tot se va termina. Astfel că la echipa ruşilor numai Georg e sălbatic. Toată ziua însă nu poate să maltrateze nici el. Dar e temut. La apropierea lui, ciocanele bat mai repede, târnăcoapele se avântă mai puternic, mişcarea e mai vie. Insă pe măsură ce se îndepărtează descreşte şi ritmul muncii.
O parte din cei cari nu sunt repartizaţi la echipele de muncă fac gimnastică în curte, sub comanda interpretului. Fischer comandă. Un ofiţer S.S. îi priveşte atent cum se execută mişcările. Orice mişcări făcute la comandă de o masă de oameni, ca un mecanism, îl interesează, îl fac să se simtă ca la el acasă. E mulţumit. Face mai multe fotografii.
Fischer e austriac, din apropierea Vienei, unde părinţii lui au o brutărie. La 19 ani a făcut câteva excrocherii, a fugit de acasă, a intrat în legătură cu elemente de ale poliţiei secrete. Pe căi clandestine a ajuns în Uniunea Sovietică. Acolo a fost descoperit ca agent secret şi trimis în Siberia la muncă. A evadat, a fost prins şi readus la muncă. In 1939 făcându-se între Uniunea Sovietică şi Germania un schimb de deţinuţi politici, Fischer a intrat în lotul de schimb. Ajuns în Germania, rămâne la Berlin. Acolo e întreţinut de o femeie. E arestat şi adus la Mauthausen, unde primeşte distinctivul verde. Când au venit ruşii, e mutat la ei ca interpret. Ii întrece în cruzime pe toţi vătafii. Bate cu drag, cu pasiune. Când sbiară, pe faţă i se formează brazde lungi, verticale, i se văd dinţii laţi şi galbeni. Din capul lunguieţ, în formă de dovlecel, se desprind două urechi ciulite. Nu poate să-şi întindă braţele de-a-lungul corpului, atât de strâmb este.
Pentru ruşi s'a instalat o infirmerie specială. Bolile, din cauza alimentaţiei proaste şi unilaterale, fac ravajii. Pe zi ce trece, numărul morţilor creşte atingând de pe-acum cifra de 15—16 pe zi. Infirmeria lor nu asigură niciun tratament special, dimpotrivă, în infirmerie li se dă şi mai puţină pâine decât în baracă.
(urmare şi sfârşit în nr. viitor)
IOSIF NEDELCU
ÎNDEMN
Pe filele acestei cărţi nescrise
Vom scrie astăzi, buche lânghe buche,
Cuvântul nou şi drept, bătut pe muche
Si, slovă slobodă de slovă
' c
Legând, în cartea fără început
Vom scrie, cei care-am uitat a scrie,
In rând cu cei ce încă n'am ştiut...
Vom scrie, frate, — şi de dragul lor, Al celor mulţi care ne-aşteaptâ, Vom face bătături în palma dreaptă!
*
De pe moşia cât o ţară,
N'or mai porni cuvinte de ocară
Cu şfichiu de bici peste spinări plecate.
■— Intinde-mi mâna frate E primăvară...
Nu simţi mireazmâ crudă, ghiocei? Ţi-e slova încă strâmbă, poate, Dar pune mâna cu nădejde pe condei Şi strânge-l voiniceşte Ca 'ntr'un cleşte ! Cu trudnică migala meşteşugului, înfige 'n inimi vorbă ascuţită — Ca în ţărână, fierul cald al plugidui.
200
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
— Hei, tunde-ţi pletele şj. primeneşte-ţi straiul,
Aruncă 'n foc panglicile şi mucegaiul,
Şi florile presate, şi scrisorile,
C'au înflorit din nou, mai roşii încă, florile!
Arsura soarelui primeşte-o drept în faţă
Şi scoate 'n vânt voinică chică
Şi chiot lung, clocotitor de viaţă:
Cu floare 'n dinţi, cu floare la ureche,
Apucă şi plaivazul, şi mistria,
Şi lumii tinere frământă-i bucuria.
Se strânge rândul. Cum, rămâi în urmă? Nu simţi subt frunte gândul nou cum scurmă Şi cum te sgârie peniţa ruptă?
■— Hai, ia-ţi îndemnul, frate bun, şi leagă 'n Mânunchiu de flăcări cântecul de luptă Cu dulce cântecul de leagăn...
Te 'nalţă în stihia zărilor
Să furi de-acolo mierea desmierdărilor,
Coboară 'n măruntaiele pământului
Să smulgi de-acolo Meşterul-cuvântului,
Cuvântul scurt şi greu, de plumb fierbinte.
E primăvară, frate, primăvară... Deschide uşa, ieşi în vânt afară Şi — înainte !
OTILIA CAZIMIR
NAVA
Intre pale de vânt,
încolăcite cu miros de crudă pădure,
sprijinit de pământ Q
cu o claie de bârne şi lanţuri dure,
ca un monstru refăcut vertebră cu vertebră,
sguduit de ciocanul penumatic, cu febră,
în căldură, îngheţuri şi cântec,
vasu-şi croeşte rotundul lui pântec.
Câte degete-l pipăie, cu dragoste maternă,
şi-i aşează puntea, încet, ca o pernă,
un furnicar de oameni
coboară şi urcă pe schelele strimte, —
şi vasul răsună sub paşii repezi — îi simte.
Coastele încă vibrează golaşe,
ca strunele unei ghitare uriaşe,
dar vasul totuşi trăieşte,
în sute de inimi se 'mplineşte şi creşte.
Iatâ-l întreg, pe hârtia cadrilată,
numai foc în cazane—şi porneşte îndată!
Pielea groasă de tablă asudă
în halele 'ncinse în flăcări şi trudă,
elicea strânsă în arbore lung
începe s'apară din strung.
Dunărea e-alături şi-aşteaptă
să coborîm, atât, doar o treaptă.
Sub paşii năvalnici punţile ţipă.
E gata schimbul! Hai, altă echipă!
202
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Cu punctele roşii înfipte de nit, timpul cedează, învins, hărţuit. Apropie nitul! împinge 'mpotrivă! Ciocanul bufneşte pe secundă-o misivă, şi trece echipa, ca grindina joasă, pieptarul de tablă mai iute să-l coasă.
Ciocanul o clipă stă mut. Unde e planul? A fost întrecut. Ciocăniţi pereţii, încercaţi orice trapă, e ziua să dăm drumul vaporului pe apă. L-au cântat destul ciocanele grele, l-au legănat dute-vino pe schele, să-l cânte de-acum apele, norii, să-l mângâie cu palma călătorii, pântecul greu s'aducă, să care de-a-lungul lumii grâu, lemne, sare, iar marinarii legănaţi de val, pe-această insulă pornită dela mal, s'audă 'n şuierul curenţilor de ger mesajul ciocănit în şantier — şi steagul Republicii, în vârf de catarg, pe ape şi 'n porturi să fâlfâie, larg.
Şi 'ntre pale de vânt, împletite cu miros de crudă pădure, când nava va trage, iarăşi, aici, înnodată cu ancore dure, peste ţărmul îngust de pământ, fluturându-şi mândria 'n catarge, alte nave să clădim — să clădim, ciocanele-aceleaşi ecouri vor sparge.
ALĂTURI, ARZÂND.
Dormi, dar tâmpla legănată 'n mâini,
aşteaptă să intre în ziua de mâini,
părul resfirat ca o pală de cânt,
păstrează o undă din marele-avânt,
umerii albi, buzele roşii de tinereţe
păstrează hotărîrile citeţe.
Iubito, tovarăşa zilelor mele,
cu tine trecut-am prin burniţe grele,
mâna ta mi-a răcorit, de-atâtea ori fruntea,
când pasu-mi şovăia.
Tovarăşă de muncă, de cântec şi vis,
lumea 'ntreagă privirilor noastre s'a deschis.
Nu mai suntem singuri, să ne-ascundem pe-alei,
să ne-alegem iubirea dintre stinse scântei,
nu mai împletim o visare nebună,
agăţându-ne de stele, veşnicie şi lună.
împrejurul nostru e-un cântec profund,
în care şi vocile noastre întreabâ-răspund.
Ce zâmbitoare, vii, după muncă, la amiază
şi râsul tău prin casă luminează,
cărţile câte te 'mpiedecau mereu,
le răsfoieşti acum lângă umărul meu.
Odaia noastră, atât de tristă 'nainte,
tresaltă astăzi de-o viaţă fierbinte.
— «Mai sunteţi în întreceri? Cine-a învins?»
La meetinguri îţi caut pumnul întins,
şi 'n uralele tovarăşilor, de nesfârşit,
ştiu că şi glasul tău e 'mpletit.
204
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Seara nu mai colindăm prin grădina noroasă, ci mână 'n mână ne aşezăm la masă şi tălmăcim cărţile grele de gând, cu dragostea 'ntreagă alături arzând.
Peste cât? într'o seară sau dimineaţă, va răsări şi un boţ plin de viaţă şi 'n braţul lui plăpând, neastâmpărat, svâcni-va viitorul aşteptat. Cântându-i se va oţeli şi-o creşte, din dragostea ce ne-a legat tovârăşeşte, şi va fi mândru odată că şi noi am mers în rândul oamenilor noi.
E târziu. Mai zăbovesc printre hârtii.
Cuvintele umblă ca nişte mistrii
şi 'ncearcă să 'nchege un bob de ciment
în frământarea vastului prezent.
Ai adormit obosită, zâmbind.
Aşi vrea o zară moale asupră-ţi să întind.
Ştiu, dacă iarăşi va veni o furtună,
ca şi-acum. vom fi neînvinşi, împreună,
ca şi-acum, fruct al marelui ritm proletar,
vom urca pe drumul nostru solar.
Tovarăşă iubită a zilelor mele, somnul să-ţi fie licăr de stele.
Dormi. Dar fruntea legănată 'n mâini, aşteaptă să intre în ziua de mâini şi părul resfirat ca o pală de cânt, păstrează o undă din marele avânt.
CANALUL DUNĂRE — MAREA NEAGRĂ
Dobroge cu tâmplele crăpate, de veacuri crivăţul doar te-a arat, coline triste, sate resfirate, pomi chinuiţi în aerul sărat,
strângi orbitorul soare în ciorchini, sub minarete odihnesc balade, peştii ca nişte luceferi marini sclipesc în năvoade,
oile pasc stinghere prin ghimpi prin fâşii sărace de iarbă, şi Dobrogea-şi întinde 'n anotimpi spinarea de gresie, stearpă.
Grădinarii pipăie pietrele iuţi şi nisipul le arde 'n orbite, caii vănjoşi şi mărunţi sună vechiul munte 'n copite.
Iarba-i miraj pentru păstorul dobrogean, pescarul gâfâie la ramele grele, luna rece pluteşte, feligean, pe coclaurii provinciei rele.
Pe Cara-su colindă malarii, ţânţarii bâzâie ca un simun, galbene smârcuri în arii sub arşiţă coclesc, de săpun.
VIATA ROMÂNEASCĂ
Palmele valurilor sfios au mângâiat patul întins de granit, strigătul oamenilor, cu-al pescăruşilor ai în cântece de jale a rodit.
Curgeau şlepuri pe fluviul bătrân, caravană domoală, Dobrogea rămânea lângă mal şi mocirle cu miros de smoală.
Peste pod treceau vagoane capitonate, legănând burţi de mari jefuitori şlepurile curgeau mai departe, la Constanţa le-aştepta cârdul de ciori.
O dunăre, două, de grâu, de petrol, păduri trecute prin fierăstraie, ţării întregi îi dădeau ocol să se îndese în vapor, ca 'n păstaie.
Ani prelungi, între mal şi mal, iarna zăpezi şi .vara colburi, troiene. Dar ochii Comitetului Central zărit-au noui meleaguri dobrogene.
S'a înclinat pământul dedemult şi fluviul a pornit pe altă cale. Ei şi? Noi vrem pe drumul scurt să-aducem, iarăşi, valurile tale.
E aceeaşi Sahara pe hartă, încă nimic nu-i schimbat, dar văzul minţii solul îl deşartă, elicele canalul nou îl sbat.
Nu-s grânele moşiilor în vase, nu-s mateloţii cumpăraţi în târg, şi nici iobagi clisoşi, pe schele joase, nu dau de frica biciului în sârg.
In faţa noastră stă un vis aeve, purtăm în braţe, fiecare-un vas şi un podiş pietros aşteaptă seve, în holde bucuriei să dea glas.
CANALUL DUNĂRE — MARFA NE/. GRĂ
Colibele de trestie uscată să piară 'n focul muncii noastre vii! Din Cara-su, vâlceaua blestemată, să 'mpingem sânge proaspăt în câmpii.
Când mercenarii veacului atomic cu marfa trec canalul de Suez, spre socialism porniţi temeinic Păcii să înălţăifi un meterez.
Porneşte vis, prin Dobrogea 'nsetată! Scurtăm din ani şi trecem peste spaţii. Să cânte schela, puntea încărcată, să cânte mlădioase irigaţii!
Să se ridice mori, din pumnul tânăr, frigorifere vaste, lângă mal, să şuiere sirene fără număr în du-te vino harnic pe canal,
de pe câmpia nouă tractoriştii salutul lor de marnă şi ulei să-l chiuie vânjos, spre maşiniştii ce-or dudui motoarele la chei.
Copii desculţi, ce n'au râs niciodată,
în paludism şi bălării ţepoase,
vor creşte cu canalul deodată,
dând ţării mii de flamuri muschiuloase.
Pe unde-s staule plesnite 'n vânturi şi păsări trec departe, temătoare, să tencuim, din piatră şi din cânturi, oraşe pentru lumea muncitoare.
In pas cu noi — câmpii, şi munţi, şi ape. Suntem conduşi în luptă de Partid! Un braţ întins -—şi marea-i mai aproape şi cresc grădini în aerul torid.
Din Dunăre în valul mării-albastre prezentul saltă dârz în viitor — tovarăşi, pentru visurile noastre, să descuiem şuvoiul braţelor!
NELEGIUIREA *>
In dimineaţa aceea, încă neclară şi destul de răcoroasă,» burniţă peste valea întreagă. Ploaia măruntă şi lină sfârâia monoton în acele dese şi grase ale brazilor, iar acoperişurile cabanelor se transformaseră într'un fel de tamburină pe care apa şuşotea depărtat, în cadenţe aproape imperceptibile.
Brigadierii abia se treziseră şi pe afară se zărea rare-ori câte unul, privind din prag către cer sau strecurându-se în fugă pe undeva. In ferestre licăreau încă lumini palide, în orbita cărora răsărea la răstimpuri vreo siluetă abia desluşită prin perdeaua de bură amestecată cu semi-întuneric.
Limbile ceasornicului nu puteau să arate mai mult de şase ore. Poate nici atât.
O oarecare însufleţire se deosebea în sala de mese şi în imediata ei vecinătate, unde desigur se prepara gustarea de dimineaţă. De altfel, coloanele groase de fum ce se roteau pe de-asupra lăsau să se întrevadă că bucătăria se afla în plină activitate.
Pe şosea, la punctul din dreptul uzinei electrice, se învârtea un om înco-toşmănit în strae călduroase. După felul cum se plimba, înainte şi înapoi, când agitat, când resemnat, scrutând câteodată spre Romuli, cu palma înmă-nuşată, streaşină ochilor ca să-şi ferească vederea de stropi, îţi puteai da seama că aşteaptă ceva. Dar dinspre partea aceea nu se ivea nimic. Nici din direcţia opusă a drumului.
Gheorghe Zag îşi propusese încă de cu seară, să se repeadă până la sectorul paisprezece, ca să discute cu Ion Tudor, responsabilul şantierului de acolo, câteva chestiuni cu privire la îmbunătăţirea lucrului şi acum aştepta să treacă vreun camion dela Telciu sau dela Romuli. Pe timpul lipsei sale de câteva ceasuri, îl însărcinase pe Marin Zidaru cu gospodărirea brigăzii şi cu îndrumarea muncii. Avea încredere în băiatul acesta, mai ales de când salvase galeria dela prăbuşire, şi toată ciuda sa de moment, nu se datora decât faptului că era nevoit să piardă vremea în ploaie, aşteptând. Blacheurile bocancilor îi răsunau sacadat, nervos, pe granit.
) Fragment din romanul « Rădăcinile focului »>.
NELEGIUIREA
209
Până la urmă, înciudat, se hotărî să pornească pe jos, mai mult ca să aibă ceva de făcut, cu gândul că trebuia să-l ajungă pe undeva o maşină. Umezeala îi pătrunsese în tot trupul, îl înfrigurase şi puţină mişcare nu i-ar fi stricat.
In sus, spre Culme, nu prea departe, şoseaua făcea un cot brusc la dreapta, pierzându-se în serpentine primejdioase, printre brazii bătrâni. Acolo se isprăveau aşezările celor ce lucrau la gura de intrare a tunelului celui mare. Era, adică, un fel de poartă a sectorului, prin care se făcea comunicaţia cu cei din afară.
Când Gheorghe Zag ajunse în locul acesta, se întâlni cu o femeie, care venea dela deal, alergând prin noroi, cu picioarele goale, numai dela glesne ieşite de sub fota lungă, neagră, cu două dungi cărămizii cât latul palmei, din lână aspră, de oaie ţurcană. Avea pe dânsa un cojoc scurt, înegrit, şi ros, care îi strângea pieptul voinic de femeie deplină. Din broboada înfăşurată până sub bărbie, obrajii i se vedeau rumeni, înfierbântaţi de o nelinişte adunată în ochii ei albaştri, mărunţi, cu priviri speriate.
Femeia trecu ca vârtejul pe lângă Gheorghe Zag, care se opri din mers, uitându-se lung după ea. Ceva neobişnuit până atunci în purtarea unui locuitor şi mai cu seamă la ceasul acela, când clocotul zilei încă nu se deslănţuise pe vale. Dar nedumerirea drumeţului se stinse curând şi tocmai când se întoarse ca să pornească mai departe, şpunându-şi că avea ceva mai important de făcut decât să-şi piardă vremea cu o femeie zănatecă, Gheorghe Zag auzi în urma sa:
— Hei, domnişor! Ia'n stai, domnişor, o ţârucă!... Sau cum îţ mai zîce, tovarăş ! ia'n stăi!...
Glasul nu putea fi decât al femeii, pe care Gheorghe Zag, întorcându-se, o zări oprită în marginea drumului, făcându-i semne cu braţele să se apropie.
« Anapoda treabă şi asta !», îşi spuse în sine cel strigat şi se opri, neştiind ■ce să facă. Nu-i plăcea, când pleca într'un loc, să-şi irosească timpul degeaba.
Dacă văzu îndoiala brigadierului, săteanca porni într'acolo.
— Ăi hi tovarăş de-ai lor, te pomeni!, rosti gâfâit femeia, când se găsi numai la doi paşi de el. De bună samă că eşti dela lucru, adaogă, cercetându-i îmbrăcămintea.
Era o femeie încă tânără, plăcută la chip. Câteva şuviţe de păr blond, spălăcit, i se răsfiraseră pe frunte, scăpate din strânsoarea broboadei pestriţe. După felul cum vorbea, după neastâmpărul privirilor şi al braţelor, se înţelegea că purta cu dânsa o spaimă.
Tocmai ceea ce încercă Gheorghe Zag să ghicească, dar fără folos, înainte de a-i răspunde:
— Da, sunt dela tunel, vezi bine !... Dar ce ţi s'a întâmplat, de nu mai ai astâmpăr ?
Femeia îl privi cu şi mai multă grijă, şi rămase tăcută, cu palma dreaptă în colţul gurii.
14
210
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
— Vorbeşte odată, femeie, că n'am vreme de pierdut!, o îndemnă, nu cu prea multă asprime, Gheorghe Zag, dar cu ciudă vădită.
— Apoi că şi vorovăsc, ce alta gândeşti că vrau să fac !?, se apără femeia. Numa să mă duci la cela, care stă peste voi.
Cu toată supărarea sa, pe buzele Iui Gheorghe Zag răsări un zâmbet şi ca să se mai înveselească, încercă să o necăjească:
— Ce vorbă e aia, «care stă peste voi»? Cum să steie?
— Dumneatale, domnişorule... tovarăşe, îţi arde de şagă şi lumea stă să se piardă!
Gheorghe Zag îşi încruntă sprincenele şi se uită cu luare aminte la ea. I se păru că femeia nu are, într'adevăr, nici un motiv să glumească şi regretă că-i vorbise în felul acesta.
— E ceva grav, ia spune ? Ce e cu dumneata ?
— Cu mine, sărmana, ce alta să fie decât neaverea ? Da' cu ceia din vale e hibă, că...
Amuţi dintr'odată şi cercetă cu spaimă împrejur, ca şi cum s'ar fi temut să nu asculte cineva, ascuns printre brazi.
— Hai iute să merem de vale !, îl trase de mână apoi pe bărbat. Du-mă la cine vă mână, c'amu a hi prea târziu... Şi să nu afle a'lu' Almăjan, găz-dacul, că nu mai am zile în sat! Io îs Rus Paraschiva, dela Săcel, peste Culme, da' omul meu o pierit hăt demult...
Gheorghe Zag se lăsă purtat, mai mult târît, de femeia ce se arăta a fi mai voinică decât s'ar fi părut după înfăţişarea-i măruntă, şi se străduia să găsească un înţeles vorbelor sale amestecate. Până la cabana comitetului de îndrumare, unde se hotărî să o conducă pe Rus Paraschiva, mai încercă de câteva ori să o descoasă, însă femeia se depărta de fiecare dată dela ceea ce susţinea că nu poate mărturisi în drum, nici oricui.
« La urma urmei, îşi spuse dânsul, femeia asta nu mă cunoaşte şi dacă are cu adevărat ceva important, bine face. Şi eu, în locul ei... »
Apropiindu-se de locuinţe, se desluşi din ce în ce mai limpede huruit de motor. Nu se putea şti încă, dacă sgomotul pornea din uzina electrică, pusă în funcţiune pentru regenerarea curentului, sau dacă era al unui autocamion, şi peste puţin, după ce se mai rostogoli odată prin păduri, încetă cu totul. Amintindu-şi de treburile sale, Gheorghe Zag se înciuda din nou pe toţi şoferii şantierului şi chiar pe femeia care-1 întorsese din drum, dar un moment se gândi şi la faptul că prea pornise şi dânsul de cu noapte, ceea ce îl făcu să se liniştească într'o măsură. Călca apăsat, greoi, ca şi cum, frământând pietrele de pe şosea, i s'ar fi scurs din sine necazul, odată cu apa care i se prelingea pe haine.
Rus Paraschiva părea că nu se sinchiseşte de ploaia măruntă, nu prea deasă, dar pătrunzătoare. Picioarele ei, alb-roşiatice şi iuţi, nu se fereau din calea micilor şuvoaie adunate din scurgerea burniţei prin crăpăturile dintre bucăţile dreptunghiulare de granit. Mergea grăb tă, cu paşi mărunţi însă
NELEGIUIREA
211
repezi, neţinând seama de umezeală, cu privirile răscolind înainte şi pieptul plin îi sălta puternic, sub cojocul împestriţat cu petice.
Văzduhul se mai luminase, iar frânturile de marşuri care răzbeau până la ei, arătau că ziua începuse printre brigadieri.
După cotitura spre intrarea pe şantier, Gheorghe Zag zări un autocamion, oprit în dreptul uzinei. Mormăi ceva în gulerul ridicat al hainei şi privirile ce le îndreptă acum către Rus Paraschiva se îmbunară. Aveau aproape treizeci de metri până acolo. In trecere pe lângă maşina căilor ferate, află dela şofer că rămâne acolo până ce curierul de la Telciu îşi va fi predat corespondenţa, cam încă zsce minute de zăbovit, şi că pe urmă se ducea spre Vişeu.
—-Cu atât mai bine, încheie Gheorghe Zag discuţia, mă iei şi pe mine... ce zici ? Mă duc până la al paisprezecelea...
— Te iau, tovarăşe, dece să nu te iau ?, încuviinţă şoferul. Dacă ai treabă... Numai, grăbeşte-te...
Responsabilul brigăzii întâia mineri trecu drumul, cu Paraschiva alături,, spre comitetul de îndrumare, unde părea că începuse activitatea. înăuntru se şi adunaseră câţiva brigadieri, pentru comunicările de dimineaţă cu privire la întreceri.
—- Ce-i cu dumneata, tovarăşe Zag ? îl întâmpină Apostol Bâtu, secretarul comitetului. Te ştiam la şedinţa cu Tudor !
Gheoi'ghe Zag se apropie de birou, după ce-şi aşeză într'un cuiu şapca şi-şi şterse cu o batistă cât o gazetă, obrajii.
—-Noroc bun, tovarăşe Bâtu !, rosti îndată, scoţându-şi tabacherea din buzunarul pantalonilor, şi-şi aprinse o ţigară, din care trase vârtos, cu ochii închişi.
Dela Gheorghe Zag, Apostol îşi trecu întrebător privirile la Rus Paraschiva care rămăsese sfioasă într'un colţ şi împrejurul căreia se aşezase un cerc de apă, prelinsă din fotele groase.
Minerul din Baia Mare îi povesti întâmplarea dela serpentine, arătân-du-şi totodată nedumerirea lui, personală.
In încăpere se făcuse linişte multă şi toţi ochii căutau spre ţăranca dela SăceL
— Ii grabă mare, tovarăşilor, îi grabă !, vorbi Paraschiva, când însoţitorul său isprăvi. Mereţi în fugă la laptele cel de vi l-o adus de cu noapte,, din sat! Ii necurat!
Femeia tăcu, înspăimântată, şi iar ocoli cu privirea prin colţuri. Aceeaşi frică, pe care i-o întrezărise Gheorghe Zag în şosea, o stăpânea acuma din nou, ca şi cum ar fi fost încolţită de fiare. Cerceta îndeosebi la fereastră, la uşă, apărându-se parcă de o nevăzută ameninţare.
Ceilalţi o măsurau de sus până jos, surprinşi, neştiind încă în întregime ce poate să fie. Presimţeau o primejdie, aceasta se putea citi pe chipurile lor crispate, dar nu ştiau dincotro se abătea.
Apostol Bâtu îşi regăsi cel dintâi calmul.
Deşi nu avea decât douăzeci şi şase de ani, nu se putea vorbi despre el ca despre un tânăr oarecare. Figura lui negricioasă, obrajii brăzdaţi de cute,
14»
212
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
ochii blânzi, dar cu sclipiri de adâncă seriozitate, îl înfăţişau ca pe un om matur, un bărbat în toată puterea cuvântului, cu care, îţi dădeai seama, nu era de glumit în orice împrejurare.
— Dacă dumneata ai venit pân'aici pe-o asemenea vreme, vorbi domol, dar cu gravitate, Apostol către femeie, înseamnă că ai ceva important să ne spui. Prin urmare, fii bună şi vorbeşte mai lămurit. Ce e cu laptele?
Auzind că i şe vorbeşte în felul acesta, Rus Paraschiva prinse un pic de curaj, îşi rândui în grabă gândurile şi răspunse scurt:
— Ii otrăvit!
In aceeaşi dimineaţă, voluntarii dela tunelul cel mare primiră la gustare numai cafea, marmeladă, pâine şi ţigări. La protestele lor, deoarece simţiseră mirosul de lapte fiert, nu li se dădu deocamdată nici un răspuns. Laptele însă fu ridicat şi încuiat cu cazane cu tot, după ce Apostol Bâtu expedie, într'o sticlă sigilată, o parte din el la Bistriţa, pentru analiză, printr'un curier special.
Odată luate aceste prime măsuri, secretarul comitetului de îndrumare se înapoie la biroul său, unde aştepta Rus Paraschiva.
Femeia nu mai voia să se întoarcă ia Săcel şi-şi arăta necontenit teama faţă de un anume Melinte Almăjan, nume pe care i-1 şoptise şi lui Gheorghe Zag pe drum. De câte ori amintea de omul acesta, se scutura ca învăluită de friguri, tresărind cu groază pe banca de lângă sobă, unde o poftiseră băieţii să şadă ca să se desmorţească.
Apostol Bâtu înţelese că trebuia să-şi impună multă răbdare, deşi îl râcâia pe inimă să dea cât mai curând de firul nelegiuirii, dacă voia să ajungă la un capăt. De aceea se prefăcu că o neglijează pe femeie cu totul, îi înştiinţa pe ceilalţi că ar fi timpul să iasă pe teren şi rămase singur cu ea.
Rus Paraschiva avea treizeci şi patru de ani. Fusese fată sărmană şi, când se măritase, copilă aproape, nu avuseseră bătrânii să-i deie de acasă decât o perină, o cergă şi două ţoale. Florea, şi el un flăcău nevoiaş, fără oi, fără pământ, numai cu braţele şi agerimea. Lucra prin păduri, la ţapină. Când pleca, îşi înfunda desaga cu măiaiu şi slănină şi se întorcea după o lună sau două, cu ceva gologani în chimir. Nu le venea la 'ndemână, fiindcă erau tineri şi cătau cu drag unul la altul, dar neaverea le arăta că viaţa vrea să-i despartă pe câte un timp, dacă ţineau să poarte casă împreună. Greu, traiul în munţi, pentru mai toţi, în afară de câte unul, de câte doi, care cuprindeau codrii, păşunile şi turmele. Ei însă priveau înainte ca dragoste şi se sbă-teau ca să închege o fărâmă de stare. Şi poate ar fi răsărit şi pentru dânşii ceva, dacă într'o noapte pe Florea nu l-ar fi adus nişte oameni la vale, purtat pe ţapinele încrucişate. L-a bocit, ce putea să mai facă, de vreme ce îl stâl-cise copacul ? A rămas, dela el, cu o fată, Zamfira, că răscumpărare de moarte nu i-a dat nimeni, cu toate că omul sfârşise lucrând pentru domni. Copila
NELEGIUIREA
2I3
măruntă, de-o palmă, şi neştiutoare. Cerea de-ale gurii, trebuia apărată de geruri, de vânt.
într'o seară, Paraschivei i-a ţinut calea la pod Melinte Almăjan, să fie de-atunci zece ani. A strâmtorat-o şi n'a lăsat-o să treacă până nu i-a ascultat ce avea de vorbit. I-a spus că i-i dragă, că dacă dânsa ar vrea ar putea să se ieie, că el, cu toate că are atâta păşune şi turmă şi loc de mălaiu, şi-ar lua-o de nevastă. Lumea îl ştia pe Melinte om aspru, apucător dela altul şi mândru, cu ură pentru cei neajunşi, şi tocmai de acea nu i-a răspuns Paraschiva, 1-a ocolit, şi nici din casă seara n'a mai plecat. Insă Almăjan i-a ţinut urmele, i-a căutat îndelung vorbă, mai cu frumosul, mai cu dojana, iar în spre toamnă a început a-i veni chiar în ogradă, după ce oamenii se strângeau lângă vatră, într'un sfârşit, femeia, tânără încă şi fără rost, s'a lăsat răpusă şi a răzbit-o cu putere bărbatul. Mai apoi îşi petreceau nopţile laolaltă, ea cu gândul că va fi iarăş nevastă, el adulmecând-o ca o nesăturată jivină, până ce odată a altoit-o cu rod.
Rus Paraschiva a mai născut o copilă, dar Melinte şi-a întors inima şi nu a vrut să mai ştie de nimic. Uneori îi trimitea, în ascuns, câteva cupe de mălai sau un pumn de brânză dela oile lui. Asta, la început, când în două, trei rânduri, s'a încumetat să se strecoare pe furiş înăuntru, fără să se uite la ea, nici să-i rostească o vorbă, ci numai ca să-şi arunce o căutătură de ochi spre faşele în care dormea Măriuca ori sugea dela sânul ei istovit. Paraschiva a înţeles îndată ocara, dar nu i s'a plâns, nu s'a căinat nimănui, 1-a poftit doar să se ducă aiurea cu răul din el, să-şi mănânce singur, cât va mai apuca, belşugul lui de găzdoi adunat din tată în fiu cu necinste şi s'a aplecat deopotrivă cu drag asupra fetelor sale, îndurându-şi nechibzuinţa.
In gurile satului însă, copila din flori era o necinste amarnică, şi cu vremea privirile se abăteau şi mai mult în lături când se-arăta undeva Paraschiva. Femeia n'a priceput niciodată ura aceasta pentru o mamă, care nu se sfieşte să-şi crească odrasla, în loc să o lepede în puhoaiele Izei, cum bunăoară făcuse chiar sora lui Melinte, Saveta, pe care au scos-o cu daruri din mâna jandarmului, socotind că nimeni nu ştie. Nu-i purta nici umbră de ură lui Melinte Almăjan, deşi acesta îi batjocorise tinereţea şi văduvia. Câteodată, e drept, se gândea că s'ar fi cuvenit să fie pe pământ lege şi pentru asemenea fapte, dar cu cât creştea Măriuca, necazul se adâncea şi mai mult în uitare, până ce a ajuns să nu se mai amărască.
Şi cu fiecare zăpadă cernută peste munţii pietroşi, fetele se 'mplineau, Zamfira ieşise la horă în toamna trecută, iar Măriuca, în primăvara când se sfârşise războiul, intra în al nouălea an.
De curând, într'o dimineaţă, satul se pomenise cu svonuri noui, răsunând prin pădurile trezite ca dintr'un somn greu şi viaţa s'a răsucit deodată, cu clocot, parcă izbită de pumni năsdrăvani.
Valea s'a umplut delâ o zi la alta cu cântece, cu huruituri de motoare şi oamenii, amorţiţi de când lumea în tăcerea mocnindă a codrilor,
2T4
VIATA ROMÂNEASCĂ
cu rădăcini vânjos înfipte în stânci, au crezut că se pornise prăpădul pământului.
« Ne taie pădurile ! », se iscase un svon, apoi altele: « Ne duc peste munţi!», «Au venit să ne prade !», şi din vorbele astea, scornite nu se ştie de cine, s'au învâlvorat peste sate nourii spaimei. Dintre toţi, bogătanii, cu Almăjan între ei, îndemnau oamenii la răzmiriţă împotriva acelora care veniseră fără de veste « să le calce pământurile şi să-i răpună ». Dar oamenii au rămas de o parte, aşteptând să vadă întâi de partea cui e dreptatea, aşa că după un timp, cercetând cu amănunţime, au aflat că flăcăii, repezi la treabă şi cu gânduri de linişte, lucrau la un drum de fier, scormoneau muntele ca să răzbată de-a-dreptul spre Sighet şi s'au tras înapoi la caselor lor.
-—Nemernici şi proşti!, le-au strigat atunci bogătanii, furioşi că rămăseseră singuri. O să vă ajungă blestemul şi-o să pieriţi tot în nevoi, dacă nu ne daţi ascultare !
— Apoi noi, 1-a înfruntat Bozga Vasile pe Almăjan care vorbise aşa, v'am dat ascultare şi voi ne-aţi vârît în nevoile lumii. Blestemul pe umerii voştri să cadă, că noi om rămânea cu munca noastră din vechimi; pe sama ei v'aţi ridicat şi-aţi adunat câte nu le mai puteţi nici cuprinde...
Melinte Almăjan a vrut să intre cu pumnii în el, însă oamenii s'au strâns roată pe lângă Bozga Vasile şi l-au ferit, murmurând, aşa încât cel dintâi a intrat până la urmă în cârciumă şi s'a îmbătat împreună cu Oană Totină, celălalt găzdac al satului, de care din seara aceea nu s'a mai deslipit.
In noaptea din urmă, Paraschiva trebuise să plece din casă, întru cât se întâmplase ca singura lor vacă, mânată în fiecare zi la păşune cu ciurda, să nu se mai întoarcă, şi dânsa pornise s'o caute peste imaşuri. O trimisese şi pe Zamfira să-i deie de urmă, dar în partea cealaltă, iar pe Măriuca o lăsase s'aştepte. Umblase până târziu prin văi, dincolo de apă şi înapoi, şi cu toată strădania ei desnădăjduită, nu aflase nimic.
Se întorcea abătută, înnegurită la suflet, fără nici o noimă la gândul că le pierise aproape ultima lor putinţă de a mai câştiga câţiva bani, pe laptele vacii. Era întuneric şi ploaia pornise, necruţătoare, să se reverse ca dintr'o nemărginită căldare a cerului.
In noroiu, picioarele desculţe se afundau surd, purtându-i spre trup toată înfrigurarea de ghiaţă şi umezeală. La ceasul acela, pe uliţă nici un fel de ţipenie, deşi când ajunse la capătul podului o înspăimântă huruitul oblonului dela cârciuma lui Vlad Invalidu, tras după două făpturi omeneşti, care tocmai ieşiseră, nehotărîndu-se încotro s'o apuce, şi lumina măruntă a lămpii din prăvălie se pierdu în întunecime, numaidecât.
Paraschiva gata să se lovească de dânşii, se dădu temătoare într'o parte şi rămase chitită după un pom, aşteptând să se îndepărteze cei doi bărbaţi, care, fără îndoială, băuseră mult.
— Mă, Oană, desluşi la un timp femeia prin ropotul ploii, ne-am înţăles !
NELEGIUIREA
215
—■ Inţăles !, răspunse vocea cealaltă, încâlcit, poate din pricina băuturii. Inţăles, cum nu !?... Ai, straşnic rachiu !
— Bine, dară! Eu ţ'oiu da fiertura, numa grijeşte să nu simtă careva, că n'a fi a bună apoi.
Şi glasul acesta părea a fi al unui om băut, dar mai puţin decât primul.
— Nu te teme, măi frate !, asigură cel care fusese numit Oană şi scăpă un horcăit, care se termină într'un sughiţ piţigăiat. Al naibii să fiu dacă n'o torn, crucea mâne-sa de techerghei!
— Şşşt, ia sama la vorbă! îl opri însoţitorul său şi scrută împrejur, iar Paraschiva se făcu şi mai măruntă în ascunziş.
—-Du-te amu acasă, continuă acelaşi, şi când s'a crăpa de ziuă să-mi vii ca să-ţi dau oiaga.
Oană făcu un pas, dar se împletici, se încovoie şi pumnul îi ajunse până aproape de glod.
— Sau, ia 'n stăi!, se răsgândi nenumitul şi-1 prinse de braţ. Mai bine, haidem odată şi ţi-oi da fiertura amu 1...
Cel mai beat dintre dânşii nu se împotrivi, ci se lăsă purtat după voia celuilalt. Se depărtară cu anevoie prin ploaie şi apucară pe cărarea care ţinea lungul râului, la vale.
Rus Paraschiva simţi o primejdie ca de moarte şi fără să se întrebe dacă făcea bine sau rău, se luă după ei, la o depărtare cam cât socoti că nu puteau să o vadă. Uitase cu totul de vacă, de noroiu şi de frig. In mintea ei era acuma limpede că Oană nu era altul decât Totină, dar o sâcâia ciuda că nu da de numele celuilalt om. Pe urmă, şuşotul lor, fiertura care trebuia turnată şi grija pe care o păstra necunoscutul, ca să nu-i simtă cineva, o făcură să se strângă cu nelinişte în inimă, îndemnând-o totodată să încerce deslegarea tainei, înţelesese că se duc acasă la cel nenumit dintre ei şi-şi spusese că acolo va afla cine e.
Aproape de garajul şantierului, bărbaţii cotiră la dreapta, trecură pe furiş şoseaua şi se strecurară în curtea lui Berbecan. Asta ar fi însemnat că Berbecan ' să fie necunoscutul, dar femeia îşi aminti îndată că omul plecase de cu ziuă la spital la Bistriţa unde i se găsea, bolnavă, nevasta. Inima ei prinse a svâcni şi mai puternic, când, lipită de uluci, trecu pe lângă poartă, se săltă în vârful picioarelor şi privi în ogradă. Nu zări nimic. Auzi însă, mai târziu, şoapte în spatele grajdului:
— D'apoi bine, omule, nu mai poţi sări un pârlaz?
— Straşnic rachiu, mai lămuri şi se aşeză din nou linişte rece. Trecuseră, aşadară, pârleazul.
Paraschiva rămase locului o frântură neînsemnată de timp, fără hotărîre. Apoi, cu sufletul în dinţi, împinse binişor poarta şi fugi spre locul acela. Câinele lui Berbecan se cuibărise pe undeva, la căldură, de nu se-auzea. Două umbre, abia desluşite, se depărtau prin mălaiul până la brâu. Locul şi holda erau ale lui Almăjan, a cărui casă se afla de partea cealaltă, unde veghia o
2l6
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
lumină slabă. Acolo intrară cei doi, iar femeia, care-şi căuta un ascunziş în care să aştepte, înţelese că Melinte era nenumitul de până atunci...
...—întocmai, domnişorule !, întări Paraschiva către Apostol Bâtu, aşa-i cum îţi spun ! Cine altul să fie, că în casa lui or intrat! ? Doară i-am văzut,, tovarăş domnişorule, cu ochii aiştia...
Lui Bâtu îi veni să zâmbească îngăduitor de felul naiv în care i se adresa ţăranca din Săcel, dar «tovarăş domnişorule », suna pe buzele ei cu căldură,, cinstit, aşa încât rămase grav, ascultând, deşi uneori îl sâcâiau amănuntele prea lăturalnice din povestirea femeii.
—Am şezut multă vreme acolo şi-am tot aşteptat, continuă Paraschiva. Bag sama, s'au mai cinstit înăuntru cu câte-o răchie, că amândoi îs băutori şi au din ce bea...
... Câteodată, prin fereastră se zărea vreo umbră, trecând dintr'o parte în alta a încăperii, dar nu se putea bănui nimic din ce se petrece înăuntru. In răstimpuri, dulăul lui Almăjan urla prin noapte prelung, şi atunci pielea pe Paraschiva se strângea ca înţepată de spini. Ploaia nu contenise, iar îmbrăcămintea muiată ca o rufă scufundată în râu i se lipise de trupul înfrigurat,, însă femeia, ajunsă aproape de capătul puterilor ei, nu se urni totuşi din locul de pândă. Simţea că în casă se pune la cale o nelegiuire şi, că, cu un pic de răbdare, îi va da de urmă.
După o altă vreme, uşa tindei în sfârşit se crăpă şi aceiaşi bărbaţi ieşiră în curte.
Melinte deschise poarta uşor, cu braţul stâng petrecut după grumazul lui Oană, care îşi ţinea o mână peste buzunarul sumanului.
— Măi Oană, nu uita Oană!, rosti Almăjan, te duci cu o cupă de lapte şi te faci că le-o vinzi. Ştii unde strâng laptele...
— La cumpărătivă, bâlbâi Totină, căutând drumul.
— Aşa ! Şi păzeşte oiaga cu fiertură. Să le-o torni cu băgare de samă, să nu te prindă, ceru' mâne-sa !... Şi să nu sufli cuvânt către cineva ! Nici muierii, mă Oană, că muierea-i cu limbă de-un cot !
Totină trecu în uliţă, înjurând printre dinţi şi depărtându-se.
Melinte se întoarse în casă şi numaidecât Paraschiva văzu cum se stinge lumina şi ograda se cufundă în nepătrunsă întunecime.
Rus Paraschiva rămase ca împietrită. I se păru că acum înţelege taina celor doi bogătani.
Cei de pe şantier colectau, în fiecare dimineaţă, pe bani, lapte dela ţăranii care-1 aveau de vânzare. Venea fiecare la cooperativă, cu o cupă, cu două,, cu câte îi prisoseau, îl vărsa în nişte cazane mari de tablă albă, îşi primea plata cuvenită şi pleca.
Ea însăşi ducea întotdeauna laptele la cooperativă, ca să adune gologani pentru câte le trebuiau ei şi copilelor. Se îngrozi la gândul că Mehnte şi Oană, care nu-i puteau suferi pe flăcăii aceia veniţi să muncească, voiau să le toarne în lapte fiertură otrăvită.
NELEGIUIREA
217
«Is nişte câini!, se scutură ea, «totdeauna au fost nişte câini!», şi după aceea porni să fugă spre casă, scurtând calea prin dreptul lui Bodea. Fetele dormeau cu lampa aprinsă.
Vaca era în grajd: o găsise Zamfira, îngenunchiată în nişte smârcuri, la poala pădurii. Părea să fie bolnavă.
Femeia aprinse focul în vatră. Ii tremura tot corpul, şi de frig şi de spaimă. Zamfira o privi din aşternut şi se nelinişti.
—-Da'nu ţî-i bine, mămucă?
Paraschiva nu-i răspunse. Era cu mintea împrăştiată la ce avea să se întâmple. Se întreba ce anume ar fi putut face cu puterile ei, ca să împiedece nelegiuirea şi nu-i venea nici un gând mai ca lumea. Până la urmă se hotărî să-i povestească Zamfirei, tot ce văzuse.
— Mămucă! prinse a se boci fata, după ce mamă-sa isprăvi. Stan e cu ei, colo 'n vale, şi vor să-l omoare, tâlharii! Nu-i lăsa, mămucă, să nu-i Ieşi !...
Paraschiva ştia de mult că Zamfirei i se întorc privirile după Stan Pădu-raru, dar nu crezuse că-i putea fi drag fetei chiar într'atâta. îşi aminti de iubirea ei pentru Florea şi o cuprinse o neogoită sfârşeală. Văzându-i mâhnirea din suflet şi puhoiul de lacrimi din ochi, se porni şi dânsa pe plâns şi simţi că plânsul începe s'o mai aline.
Din sfârşeala aceasta, Zamfira îşi reveni cea dintâi, în nedumerirea Măriucăi, care se trezise speriată din somn şi le privea pe amândouă.
— Mămucă, vorbi fata cea mare, mergi la mătuşa Maria, mămucă şi-i spune ! Ea 1-a ţînut pe Stan şi-i mai bătrână, poate ţi-a spune ce-i de făcut...
Rus Paraschiva găsi că îndemnul Zamfirei cădea tocmai potrivit. Unde să se ducă, în altă parte, noaptea, la ceasul acela ?
— Iaca, mă duc, fata mamii, mă duc! Taci, nu mai plânge ! şi se îmbrăcă iar de drum, ştergându-şi ochii înroşiţi, cu broboada.
In ograda Măriei Haranga nu putu să pătrundă din pricina lui Duluf, care, cum simţi făptură omenească la poartă, începu să se izbeacă de uluci, lătrând furios. Strigă de câteva ori la bătrână şi se scurse oleacă de vreme,, până când aceasta, după ce mai întâi în casă se aprinse o lampă, răsări pe prispă.
— D'apoi ce-i cu tine, femeie? o întâmpină gazda cu bănuială. Ce ţi-a venit, pe-o noapte ca asta ?
— Hai numa 'n casă, răspunse grăbit Paraschiva, şi ţi-oiu spune ! Intrară în tindă, unde îşi avea bătrâna culcuşul. Aici, Rus Paraschiva
istorisi încă odată câte ştia, iar Maria Haranga o ascultă cu gura întredeschisă-de uimire şi de teamă.
— Inghiţi-i-ar pământul de neoameni şi de ucigaşi!, se rosti mătuşa la urmă, cum ne-au înghiţit ei, nouă, osârdia !
— Să-i înghită, mătuşă Maria, numa ce-i de făcut amu, să-i scăpăm pe bieţii flăcăi ? Că şi Stan al dumitale-i la lucru cu ei!
3l8
VIATA ROMÂNEASCĂ
Maria Haranga se cutremură. Tinda începu să se învârtească cu dânsa. •Gândurile i se adunară spre Radu, care dormea în încăperea cealaltă.
— Io zîc să-l întrebăm pe nepotu' meu, că vine dela oraş şi-i mai învăţat. II treziră pe Radu Haranga, luând întâmplarea dela început.
— Şi cum, sări acesta, ca şi cum s'ar fi aprins casa pe dânsul, mai staţi să vă văicăriţi ? Fugiţi numaidecât la cooperativă şi anunţaţi-i pe cei de acolo ! Poate că mai e timp să-i prindă. Sunt nişte criminali, ar trebui împuşcaţi amândoi!...
Negura nopţii se împrăştia acum şi vălurile ei aproape se vedeau, destră-mându-se. In locurile întunecimii se aşezau începuturile dimineţii prin ploaia care se mai rărise. Satul se deşteptase şi oamenii se auzeau din nou, lărmăind.
Cooperativa era tocmai în partea cealaltă, chiar lângă pod, la şosea. O bună bucată de străbătut, mai ales prin noroaiele uliţei.
— Nu zăbovi, tu femeie, nu zăbovi!, o îndemnă şi mătuşa Maria.
Rus Paraschiva plecă în grabă, strângându-şi cojocul pe ea. Era istovită, ca o cârpă, de nesomn şi de frig, dar se străduia să-şi adune ultima rămăşiţă de putere şi-şi amesteca mersul cu fuga. Ar fi vrut să fie la coopera-ivă din câteva sărituri, ca să-i mai prindă acolo pe cei ce veneau dela tunel după lapte, însă se poticnea deseori şi-şi blestema în gând neputinţa ei femeiască.
Oamenii se întorceau după ea şi-o priveau îndelung, părându-le că minţile Paraschivei se rătăciseră. într'un timp, chiar auzi o vorbă pe urmele ei:
« Să ştii că s'o smintit Paraschiva !.,. », dar nu se opri ca să-l vadă pe cel ce se rostise în felul acesta, fiindcă ea era sigură că nu se smintise.
Ziua creştea, creştea şi ei i se părea că nu va mai ajunge vreodată, cu toate că-şi dădea bine seama că rămânea încă puţin până la cooperativă...
Când sosi, se sprijini în marginea uşii şi răsuflă îndesat. Ii vâjâia prin cap cum vâjâie viforul, când vremuieşte a lupi.
— Tovarăşii dela tunel tocmai acum au plecat!, i se răspunse la vorbele ei gâtuite.
— Şi laptele?, mai avu puterea să 'ntrebe.
— L-au luat cu ei, altfel, de ce-au mai venit? Astăzi ai sosit cam târziu, s'au dus ! Lasă, că dai mâine mai mult...
... —Atunci, mi-am zîs, continuă Paraschiva în vreme ce Bâtu îşi plimba nervos degetele prin hârtiile de pe birou: « oiu crăpa, n'oiu crăpa, îi musai să vă spun !». Că-i păcat dela Dumnezău să se prăpăduiască atâta lume de flăcăi! Şi-am fugit peste culme cât m'or ţînut picioarele mele, sărmanele! Da' amu nu mai pot! Nici nu mai desprind cu ochii. .. Numa de n'am ajuns prea târzâu !...
— Dacă ai mai fi întârziat puţin, s'ar fi putut produce nenorocirea pusă la cale de ticăloşii ăştia, o linişti Apostol Bâtu şi continuă: acum să merg cu mine la infirmerie, ca să te odiheşti puţin şi să te îngrijească un medic. Restul, lasă-1 pe seama noastră !...
Femeia se lăsă, moale, în braţele întinse frăţeşte.
NELEGIUIREA
219
In camei'ă se făcuse frig. Focul se stinsese de mult, în timpul nopţii, şi apoi pardoseala de pământ ţinea umezeală, în deosebi pe o vreme ploioasă ca aceasta.
Bătrâna îşi trase cojocul pe dânsa şi ieşi în curte, de unde se întoarse îndată cu un braţ de vreascuri nu prea uscate.
Somnul, odată speriat, fugise şi Radu Haranga nu mai putea adormi, deşi se simţea neodihnit. Boala lăsase cute adânci, iar în suflet negurile nu se destrămaseră, ci îl urmăreau încă, poate cu mai puţină înverşunare decât înaintea convorbirii cu doctorul George Predoiu, dar faptul acesta nu însemna totuşi o înseninare pentru sine. Fosta lui nevastă continua să-i apară uneori în albastrul privirilor, îi fărâmiţa gândurile şi trupul, ca ivită, pe neaşteptate, din propria lui făptură şi o chemare numai de el auzită îl împingea înapoi, ca într'un sbor greu, plin de primejdii. I se părea, când reuşea printr'un efort desnădăjduit de voinţă să înlăture ceaţa aceasta a trecutului destul de apropiat, că de fiecare dată ieşea dintr'un vis urît, care ameninţase să-l sufoce, să-l piardă. înţelegea apoi că trebuia să înfrunte şi să înfrângă chemarea aceasta, ori de câte ori îl prindea în antenele ei. Ştia acum, după ce prima criză trecuse ori era la sfârşit, că singurul lucru recomandabil, dacă voia să-şi salveze nervii şi să recâştige un loc onorabil în viaţă; mai cu seamă după câte desprinsese dela George Predoiu şi din noua înfăţişare a lui Stan Păduraru, pe care ultima dată-1 văzuse 'n ajun, ştia că era dator să frângă definitiv puntea dintre el şi Irena. Şi cu toate acestea, un simţământ de regret, de lipsă şi de singurătate îl făcea să se 'ntoarcă în amintiri, să le caute numai pe cele, câteva, mai frumoase şi să trăiască o secundă sau două în ele. Dar erau în aşa fel rânduite amintirile lui, încât se întunecau totdeauna, aproape îndată, şi îl năpădeau coşmarul, întunecimea, din care se trezea, buimăcit, mai hotărît să renunţe, să uite, însă tot odată mai singur. Ajunsese la stadiul în care se impunea negreşit să facă ceva, ori ce, numai să-l poată preocupa ceva nou. Aşa lăsase şi George Predoiu, să se întrevadă. Altfel, risca să se afunde în neguri şi mai adânc. Dar boala îl împiedecase până astăzi să părăsească mai îndelung încăperea şi nici nu ştia tocmai bine ce anume ar fi fost mai potrivit pentru dânsul. Ori cum, de ceva era sigur: trebuia să-şi cotească brusc viaţa şi să pornească din ce în ce mai departe prin ea. Ori ce privire în urmă nu însemna decât moarte. Şi el voia să trăiască, măcar de acuma în colo, şi să realizeze ceva.
Ceea ce îşi dorea mai aprig în dimineaţa aceea, erau voinţa şi puterea şi, privind din nou în trecut, se ruşina la amintirea că de atâtea ori de-a-lungul şi de-a-latul celor treizeci de ani ai săi, lipsa lui de control, de dirijare asupra voinţei îl dusese aproape de prăbuşire...
— Ia'n stăi şi vezi, fătul mămuchii!, izbucni pe neaşteptate mătuşa Maria, ne mai putându-şi înghiţi necazul, în vreme ce cu palmele vestejite dădea la o parte cenuşa din vatră, ca să descopere nişte tăciuni. Auzît-ai ? hiertură de moarte ! Ca să-l prăpăduiască pe Stan... Nu i-ar mai ţîne pământul şi
220
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
i-ar culege văzduhul! De-ar ajunge Parasca la vreme că, de nu, eu le sucesc grumajii, cu manile mele, cât îs eu de bătrână!...
Radu Haranga tresări. Fusese atâta de cufundat în gândurile lui, încât, nu simţise prezenţa bătrânei în încăpere. Dar vorbele ei răscoliră în dânsul ca nişte burghie. Era mâhnire şi teamă şi neputinţă în glasul femeii.
— De nu-mi era dusă puterea, socoteşti c'aş fi stat? continuă Maria Haranga. Tot într'un pas aş fi sărit, înaintea Parascăi! Da' vezi că vine vremea fătul mămuchii, când geaba gândeşti, geaba vrei, dac'ai trecut de tărâmul putinţei...
Spusele acestea ale bunicii, asociate cu frământarea din care-1 rupseseră tocmai când căuta mai înfrigurat o soluţie, îl treziră la o altă realitate. « De nu-mi era dusă puterea...»
« Da, gândi, învinovăţindu-se că rămăsese în pat cu toată gravitatea celor povestite de Rus Paraschiva; puterile ei sunt sleite, dar puterile mele? N'au ajuns încă la capăt... Trebuia să-mi dau seama că Paraschiva înseamnă mai puţin decât mine, în situaţia asta !».
Sări din aşternut, cu picioarele goale, direct pe pământ. Senzaţia de frig, pe care o simţi imediat în tot corpul, îl smulse şi mai mult din frământările sale, înviorându-1.
« Şi eu boceam pe ruinele mele », îşi mai spuse, de data aceasta cu satisfacţia celui care găseşte ceva după o grea căutare. «Iată ce am de făcut!», şi se repezi spre scaunul, pe care odihneau hainele.
Făcu doar doi paşi şi ochii i se încetară, prin cap îi străfulgerară dureri ca şi cum cineva l'ar fi izbit cu o palmă ale cărei degete s^ar fi transformat în piroane. îşi duse mâinile la frunte, la ochi, apăsă cu putere tâmplele, ceafa. Durerea se răspândise în toate fibrele lui. Pe urmă, când la scurt timp durerea începu să se fărâmiţeze, să se împrăştie, la fel de neaşteptat cum venise, îşi pipăi braţele, pieptul, picioarele şi se privi, îngrozindu-se. Arăta ca un lemn, peste care căzuse o lungă cămaşe, ţărănească, de noapte.
Maria Haranga, veni şi-1 cuprinse.de mijloc, sprijinindu-1.
— Şezi în pat, măi băiete, că iar ti-i aprinde !
Dar Radu o dădu blând laoparte şi se uită la dânsa cu bunătate.
Bătrâna zări în privirile lui o sclipire ciudată, necunoscută până atunci la cel ce zăcuse şi se zbătuse pe dinăuntru ca o furtună. Era ceva ca după o ploaie, când se ridică peste brazi ceţurile şi crestele munţilor se limpezesc.
« Sunt bolnav, prea bolnav încă», îşi urmă însă el gândul. «Dar iată ceva nou pentru mine ! In definitiv, contează mai mult viaţa atâtor oameni!»...
Se îmbrăcă cu o grabă aproape furioasă, născută din lupta surdă pe care o da cu forţele sale secate.
Ieşi în tindă şi deschise uşa de-afară. II izbi un curent rece, încărcat de aroma prea tare a brazilor purtată de vânt. Avea pe deasupra un fulgarin, dar gâtul îi era gol şi răceala îl tăie ca un cuţit în piept. Ii trebuia un fular. Nu-şi luase niciunul, nu se putuse gândi când plecase din Bucureşti, unde
NELEGIUIREA
221
căldurile unei veri fierbinţi topeau asfalturile, că va avea nevoie de asemenea lucru. Se înapoie în casă, cumpăni puţin şi luă din perete un ştergar alb, gros, atârnat între două blide, pe care şi—1 petrecu împrejurul gâtului.
Uimită, Maria Haranga rămăsese năucă într'un colţ, fără să ştie ce avea să se 'ntâmple.
— Eu mă duc să-i înştiinţez pe cei dela tunel, îi vorbi Radu, amintindu-şi acuma de ea. Nu avea nici o grijă...
, —Meri după Stan?, îndrăzni  bătrâna să-l întrebe şi făcu un pas
după el.
— Parcă-i vorba numai despre Stan !? Aici s'a plănuit o crimă în massă, asta-i o infamie, sunt nişte bestii!, şi ieşi, strângându-şi gulerul fulgarinului.
Bătrâna rămase cu gura căscată. Să i se fi smintit oare, nepotul? Nu înţelegea nimic din vorbele lui dela urmă.
Când ajunse pe şantier, după ce mai întâi trecuse şi el pe la cooperativa din Săcel, Apostol Bâtu, la care îl conduse un planton, tocmai ieşise din ■î    birou împreună cu Rus Paraschiva.
Era sfârşit, spinarea i se încovoiase ca o frântură de arc, obrajii i se făcuseră albi, ca de ipsos, privirile îi amorţiseră. Pe drum, în timp ce urca dealul, îl ajunsese un autocamion, care se oprise la semnele lui, dar şoferul îi spusese scurt, fără să-i lase posibilitatea de a-i mai da explicaţii:
— Degeaba, nu pot să te iau ! Dacă n'ai « Stop » !... şi se dusese, împroş-cându-1 cu fumul svâcnit pe ţeava eşapamentului.
Fusese o maşină a căilor ferate, iar Radu Haranga nu avusese de unde să ştie că şoferii acestei « Direcţii» oarecum funcţionăreşti, din prea multă conştiinţă a lucrului şi dintr'o teamă nu totdeauna justificată, cântărită, aveau obiceiul să cam umfle dispoziţiunile ce le primeau. Aşa încât se mulţumise 1 să scrâşnească o înjurătură, pe care desigur omul dela volan nu putuse să o audă şi porni mai departe pe jos.
Ploaia încetase cu totul. Frigul se menţinea însă. !        Bâtu era gata să treacă pe lângă el, dar plantonul îl opri: i        — Tovarăşe secretar, l-am adus la dumneata ! Zice că are ceva să ne spună.. Apostol îi privi pe rând, cercetător. Mai cu seamă pe noul venit. —-Ei, ce mai e? De unde eşti dumneata? îl întrebă în urmă pe Radu. « Frumoasă primire !», îşi zise acesta şi, după ce făcu un efort ca să-şi culeagă privirile, o zări pe Paraschiva. Femeia, la rândul ei, îl recunoscu.
— Dumnealui m'o trimăs, vorbi ea către Bâtu. Ii e nepot lu'mătuşa i    Maria...
; Secretarul comitetului îşi dădu seama că se purtase cam aspru cu el. Asta, nu fiindcă aflase acum cine e, ci pentrucă, îşi spuse, « ar trebui să-mi las la o parte necazurile când întâlnesc un străin». Ii întinse mâna, pe care Radu i-o prinse cu greu, dar ceva mai puţin supărat.
222
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Haranga îşi spuse numele, iar Bâtu, auzindu-i-1, căută în gând ceva, cu ochii o clipă închişi, însă deocamdată nu-şi aminti nimica precis.
— După cum văd, începu Radu, cu glas învăluit, am cam venit degeaba. Tot Paraschiva, mai sprintenă !...
Din pieptul îngheţat, i se.deslănţui o tuse cu noduri, ceea ce îl determină, pe Apostol să se uite mai cu grijă la dânsul.
— Dumneata nu eşti bolnav? îl întrebă. Aşa-i, parcă mi-a spus tovarăşul doctor, că are un bolnav la Săcel !
— Eu sunt, bâigui Radu Haranga, printre înecăciunile tusei.
—-Bine, dar e prea mult pentru dumneata ! N'ai găsit o maşină pe drum? Bolnavul socoti că n'are nici un rost să-i depene acuma păţania cu şoferul: şi tăcu.
— Ai fost rău bolnav, dacă mi-amintesc bine, continuă secretarul, asta ar putea să-ţi agraveze boala. Du-te înăuntru, te rog ! Eu trebue să o conduc la infirmerie, şi arătă spre Rus Paraschiva, uite în ce hal e şi ea ! Am să ţi—I' trimet pe doctorul Predoiu... Afurisită zi!
Apoi, către planton:
— Tovarăşe Staicu, condu-I pe dumnealui la mine, în birou.
Pe dinăuntru, cabana nici nu se cunoştea că era făcută din bârne. Pe albul1 odihnitor al pereţilor, te întâmpinau câteva tablouri şi nişte lozinci scrise cu litere mari, roşii sau albastre, decupate din hârtie lucioasă şi rânduite cu destulă îndemânare.
Cald.
Geamurile, brumate mărunt, ca un pahar cu apă dela ghiaţă, încetau puţin vederea spre şantier.
Radu Haranga trase lângă sobă un scaun fără spătar şi se aşeză, rezimat de perete. Trupul, tot, de jar şi vâlvătaie. Gândurile, nişte prunci mărunţi, sleiţi şi mărunţi, când se 'ntorc acasă după o zi de joacă, de hoinăreală.
De-afară, pătrundeau în răstimpuri frânturi de cântece vioaie, venind sau ducându-se.
Plantonul se aşezase pe banca de lângă peretele celălat. Tânăr, copilandru aproape, îşi pironise privirile pe Radu Haranga şi-i urmărea cu îndrăsneală. mişcările. Iri mintea lui, se iscase o luptă mută între el şi streinul pe care, dacă ar fi fost după voia sa, nu l-ar fi trimis, ca tovarăşul Bâtu, tocmai în biroul comitetului de îndrumare. Cine ştie cu ce socoteli venise acolo ? Dacă-i vreun trimis de-al rău-voitorilor şi urmăreşte să distrugă ceva ? Da, da, el trebue să rămână cu ochii în patru ! « Ce, dacă 1-a văzut tovarăşul Bâtu ? El nu se poate înşela ? » In ajun li se atrăsese atenţia asupra « vigilenţei »• cu care ei, brigadierii, sunt datori să apere de distrugere opera lor şi acum Alexandru Staicu, pornit să-şi arate cu orice preţ calităţile sale în asemenea treabă, mirosise în Radu Haranga un inamic. II străpungea cu privirea, cum străpungi cu acul un fluture de preţ, înainte de a-1 aşeza 'n insectar. IL
NELEGIUIREA
223
şi răsunau în urechi vorbele, ca de paradă cum nu s'a văzut, ale celor dela comitet, înaintea întregului şantier: «Pentru vigilenţa sa, care 1-a ajutat să-l prindă pe unul dintre cei mai periculoşi sabotori, tovarăşul Alexandru Staicu, dintr'a opta prahoveana, să primească insigna de evidenţiat...», şi aşa mai departe. Iar el se va face că nu dă nici o importanţă acestei distincţii, ci doar va privi cu mândrie pe de-asupra tuturor, în timp ce ai săi, prahovenii, se vor uita cu jind după dânsul...
— Tinere, n'ai dumneata o ţigară? îi întrerupse reveria, cu voce moale,, acela pe care-1 păzea şi care în modul acesta voise mai mult să înlăture tăcerea şi săgeţile din privirile plantonului.
Alexandru Staicu se simţi revoltat. Nu-i plăcea îndrăzneala aceasta, cu care streinul încerca să scape de sub observaţie or să afle ceva dela dânsul. Şi pe urmă, felul acesta nepoliticos de a-i vorbi: «Tinere, n'ai dumneata o ţigară ? ».
— Nnn'am ! răspunse înbufnat, dar numai decât încolţi în sine ideea că oferindu-i o ţigară, avea el însuş un prilej să-l descoase şi adăugă, ceva mai mieros: « N'am decât « Naţionale ».
— E bună şi asta, insistă, amuzat, Radu Haranga şi trase din pachetul întins o ţigară, iscodindu-1 pe tânărul care, la rândul lui, îl privea pe furiş. Ii plăcu aerul lui desgheţat, înfăţişarea proaspătă şi hotărîtă. E drept că îl contrariau vorbele morocănoase ale lui Staicu şi în sensibilitatea sa, accentuată de boală, nedumerirea tindea să se transforme în îndoieli şi întrebări.
Sunt oameni asupra cărora un anumit mediu, de neajunsuri şi incertitudini, a presărat rumeguşul insuficientei preţuiri de sine, le-a scurtat orizonturile şi i-a racut să se îndoiască de puterile lor. Un astfel de om era Radu Haranga, cu toate că uneori se 'ntâmpla să întrezărească şi începuturi de limpezile, pe care le asemuia cu nişte făgaşuri înviorătoare, dar ele rămâneau doar nişte simple sclipiri de câteva momente, şi iarăşi i se părea, că oamenii se uită lăturalnic la dânsul, îl măsoară cu neîncredere şi isprăvesc prin a-1 neglija, dacă nu a-1 dispreţui. Desigur, nu ştiuse niciodată prea bine cum să se apropie de ceilalţi, nu căutase tovărăşia cuiva pentru a 'ncerca să rezolve o anumită problemă, de pildă vreuna dintre nelămuririle lui obositoare —ci, înrăit de elementele negative ale vieţii, de lipsurile sociale pe care, după părerile filosofiei decadente, le socotea încă sortite să dăinuiască la infinit, datorită unor forţe supranaturale ce despărţeau oamenii în norocoşi şi în desmoşteniţi —înrăit de toate acestea, se retrăgea în sine, înveninat ca şi cum ar fi încercat să se dea la o parte din faţa unei primejdii, pe care însă nu o sezisa în adevărata ei formă, adică tocmai în fuga de oameni, de realitate. De aici, toate frământările lui, toată delăsarea în faţa greutăţilor, a decepţiilor şi a necazurilor, când firesc ar fi fost să se străduiască a găsi o soluţie, un liman. Uneori, intervenea câte o împrejurare, nu tocmai clară, care-1 făcea să se gândească şi la câte o altă perspectivă. Atunci, îşi spunea: «Dacătotuşi în mine se nasc şi tendinţe de limpezire, şi stropi de putere, înseamnă că
224
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
realitatea, deocamdată să admit cel puţin în parte, e alta. Altfel, de unde s'ar putea ivi idei, care se izbesc între ele?...». Dar era atâta de măcinat, înaintase atât de mult prin ceaţă, încât se lăsa de fiecare dată întors la descompunere.
Faptul acesta se petrecea şi acum; aprinzându-şi ţigara dela chibritul lui Staicu, îl atrăgea hotărîrea pe care brigadierul o răspândea în jurul său, ar fi vrut să-i vorbească, şi în acelaşi timp se simţea îndemnat să rămână retras şi închis. Insă de data aceasta era spre sfârşitul unei aprige lupte cu sine şi se părea că va învinge ceea ce se ivise nou pentru el şi isca se lupta aceasta. Pe buze şi în priviri i se deschiseră mugurii unui alb zâmbet, când se surprinse trecând uşor peste rezervele, nu îndeajuns ascunse, ale flăcăului. Era o deosebire între anii când, dinaintea unei cât de mici rezistenţe, se lăsa desarmat şi dimineaţa aceasta în care neîncrederea ce o simţea în purtarea plantonului îl îndemna, dimpotrivă, să se apropie de el, ca să-i arate măcar o parte din prietenia ce o simţea de câteva zile crescând în afară, ca nişte crengi puternice, încărcate de frunze şi rod.
« In definitiv, se mustră jumătate în glumă, jumătate serios, eu singur sunt vinovat. Eu, cu mutra asta de cadavru ursuz !», şi mugurii surâsului i se desfăcură în largi petale, îmbietoare.
— Ce zici ?, i se adresă lui Alexandru Staicu, sunt desgustător, nu-i aşa ? Şi eu am câteodată impresia că semăn cu o mumie. Ai dreptate, să te uiţi la mine aşa !...
Tânărul, surprins de râsul lui blând şi moale şi de vorbele neaşteptate din partea unui rău-făcător, îşi pierdu un moment cumpătul.
—- Lasă, nu-i nevoie să roşeşti!, îl bătu prieteneşte Haranga pe umăr. Cred şi eu că nu poţi avea încredere în oricine.
Ii vorbea cald, ca unui prieten întâlnit după o lungă despărţire, şi lucrul acesta îl făcu pe Staicu să treacă dela uimire la un început de apropiere.
— Să vedeţi... eu mi-am zis... ştiu eu ? Ei, asta-i acum ! La urma urmei, eu dece's pus aici ?...
Radu Haranga, văzând încurcătura flăcăului, nu-şi mai opri râsul, ci-1 lăsă să sburde liber prin încăpere, dar îndată îl sgudui o tuse plină, parcă ieşindu-i cu bucăţi de carne din piept. Ţigara, ajunsă aproape de capăt, îi scăpă dintre degete. ,
Brigadierul se înspăimântă şi-1 cuprinse de braţ, sprijinindu-1 să se aşeze.
— Nu-i nimic, nu-i nimic ! îl linişti Haranga. Am avut o congestie pulmonară. .. şi a trecut. Tuşea asta mă cam supără e drept, dar nu merită s'o iei în serios !
Cei doi se priviră drept în ochi. Intre dânşii, se înfiripase acuma un sâmbure de prietenie.
Alexandru Staicu începea să se simtă vinovat, dar nu voia să se arate pe faţă, aşa că ezita încă, negăsind un mijloc de-a se descurca. Pe de altă parte,
NELEGIUIREA
225
gândul din ce în ce mai precis că posibilitatea de a câştiga insigna se distrăma, îl înciuda. îşi vedea dintr'odată năruit un vis pe care, în închipuirea lui înfierbântată, îl şi socotise realizat şi asta îl ruşina, dar îl şi îndârjea.
— Adică dumneata eşti chiar bolnav? !, îl întrebă într'un târziu, voind prin aceasta să-şi ascundă o altă întrebare: «Adică dumneata eşti chiar un om cum se cade? ».
— Aş putea spune că nu mai sunt. Oricum n'ar fi trebuit să plec din casă pe-o asemenea vreme, răspunse Haranga, neînţelegând sensul ascuns al întrebării.
— Păi, atunci, de ce-ai mai plecat?, insistă Staicu, recăpătând o vagă încredere în întoarcerea insignei.
— Trebuia, ce era să fac? N'ai auzit de chestiunea cu laptele? Dac'aş fi ştiut că Paraschiva ajunge înaintea mea, poate n'aş fi venit atâta drum...
In momentul acela, uşa se dădu de perete, şi intră doctorul George Pre-doiu, care alergă direct la Radu Haranga.
— E nemaipomenit!, îi strigă el, n'am mai pomenit aşa ceva ! Dar bine, nu te-am avertizat că boala dumitale se poate întoarce, dacă nu te fereşti ?
Radu Haranga se ridică şi încercă să-i vorbească.
— Ştiu, ştiu, îl opri medicul, povestea cu laptele ! Sigur, un gest frumos din partea dumitale, un sacrificiu, dar trebuia să trimiţi pe altcineva. Adică ai trimis-o pe femeia aceea. Era de ajuns !
— Dar vezi, n'am fost sigur...
— Bine, bine I Lasă asta ! Dă mâna încoace ! Să-ţi vedem pulsul... Ce naiba ? !
Alexandru Staicu, deşi nu ştia aproape nimic cu privire la lapte, îşi dădu acuma seama deplin că va trebui să încerce în alt fel să obţină insigna şi-şi împărţi în două părerea de rău: o parte pentru suferinţa bolnavului şi alta pentru amânarea evidenţierii sale.
«La urma urmei,) îşi spuse cu resemnare, tot eu sunt de vină. Puteam să-mi caut de treabă. Ba mă apucasem să mă şi mândresc faţă de cei din brigadă! Mde, aşa e dacă ţi-o iei în cap!...», şi se îndreptă\binişor spre ieşire.
George Predoiu se arătă de părere că starea sănătăţii lui Radu Haranga, deşi nu deadreptul îngrijorătoare, era totuşi ceva mai serioasă decât în zilele din urmă. Efortul şi umezeala îl învăluiseră iarăşi în febră, punctându-i convalescenţa cu o nouă tendinţă de criză.
—Acuma, iar va trebui să stai în pat, la căldură. O să-ţi mai dau eu ceva... Numai că, hm !, nu ştiu cum ai să suporţi drumul la înapoiere.
Obrajii lui Radu Haranga ardeau, o greutate constantă îi apăsa coşul pieptului, prin braţe şi prin picioare i se scurgea un istov nesfârşit şi parcă din când în când se învârtea încăperea cu dânsul. Ochii îi deveniseră şi mai albaştri, aproape se spălăciseră şi împrăştiau o lumină sticloasă.
is
226
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Medicul îşi dădu seama că orice alt efort i-ar fi putut întoarce boala şi aceasta ar fi însemnat o complicaţie mai gravă decât la început, când îl chemase Stan Păduram în sat. Se gândea la o soluţie de moment, frământând-o pe toate părţile. Ca medic, ideea i se părea justă, dacă socotea mai bine nici nu avea altceva de făcut deocamdată, dar ca medic al şantierului nu putea să ia hotărîrea de unul singur.
Cu toate astea, îngrijorarea pe care i-o inspira bolnavul îl făcu să vorbească:
— Dumneata n'ar mai trebui să te expui. Cred că n'ai suporta un drum până la Săcel, chiar făcut cu maşina. Asta, azi, cel puţin. Am să văd, poate te-am putea îngriji până una, alta, în infirmeria noastră... Ce zici ?
Radu Haranga simţi o nevoie vecină cu sfârşeala, de a nu mai spune nimic, de-a se abandona în voia cuiva. II părăseau cu fiecare secundă puterile, o sleire ameţitoare îi legăna trupul între viaţă şi necunoştinţă. Gândurile i se formau încă în cap, cu o repeziciune aproape ameţitoare, dar îi era peste puteri să le concretizeze în vorbe, să le transmită. Chiar pentru sine, înţelesul lor devenea din ce în ce mai încetat, ca şi cum gândurile ar fi fost la un moment dat nişte oameni, care se pierdeau într'o depărtare cu neguri. Mai veghia însă în dânsul un ochiu de lumină, care întreţinea încă o luptă de a-1 menţine ca la o suprafaţă de apă, dar fără folos, fiindcă o altă putere, mai grea şi ascunsă, îl scufunda, mereu îl scufunda. Cu toate astea, lumea dimprejur, laolaltă cu mesele, cu scaunele, cu pereţii şi tablourile, continua să rămână prezentă şi el îşi spuse că orice efort din partea lui de-a vorbi, de a se mişca ar putea-o face să dispară, să se şteargă definitiv. De aceea rămase tăcut şi numai privirile şi le purtă spre George Predoiu, care citi în ele toată suferinţa bolnavului.
In acelaşi timp uşa se deschise cu sgomot şi în prag apăru o tânără fată, într'o salopetă albastră, din a cărei bluză închisă până sus, ieşea împrejurul gâtului un fular gros, lucrat din lână roşie şi verde. Era cu capul descoperit, iar părul negru, ca mătasea porumbului aproape de cules şi moale, îl purta adunat cu îngrijire la spate, într'un mănunchiu ce flutura în jos, la fiecare mişcare a ei sau adiere a vântului. O fată nu tocmai înaltă, dar împlinită şi dârză, cu pieptul săltând şi privirile jucăuşe, ca de veveriţă. Pe chip i se oglindea un amestec de seninătate şi prospeţime, de gingăşie şi energie.
— Spune-mi tovarăşe doctor, i se adresă cu un ton pripit lui George Predoiu, după ce cercetă fugar încăperea, unde-1 pot găsi pe tovarăşul Bâtu ?
— Era adineaori la infirmerie, răspunse acesta. Dar cred că acuma nu mai e acolo. Mai de grabă poţi să-l găseşti în sala de mese sau la magazie.
Fata rămase o clipă pe gânduri, socotind probabil încotro s'o apuce.
Radu Haranga privea din adâncuri, cu ce mai păstra din putere şi nu-şi putea lămuri ce anume îl îndemna să se uite doar către fata, care părea preocupată de cu totul altceva decât prezenţa celor doi bărbaţi, deşi o secundă se întrebase, dar vag, ce putea fi cu omul acela străin, descompus.
NELEGIUIREA
227
—rBine, tovarăşe doctor, mulţumesc, mă duc să-l caut. Dacă se întoarce cumva, spune-i că am venit... Ştie el, pentru ce..., şi se îndreptă, tot pe atât de grăbită, spre ieşire. Noroc !
— N'avea grijă, îi spun, tovarăşă Ileana, noroc ! răspunse medicul şi întorcându-se la Radu Haranga, surprinse privirile insistente ale acestuia pe urmele fetei.
întâi, îl învălui cu ochi căutători, neînţelegându-le rostul, însă după un timp, cum bolnavul continua să fixeze uşa, zâmbi şiret, ca şi cum ar fi des-, coperit un început de cărare, şi-şi mângâie, din ce în ce mai satisfăcut, bărbia rotundă. Pe urmă, rosti încet şi rar:
— Nostimă fată, Ileana noastră, ce zici ? Hmm ! Bună fată !
Radu Haranga se scutură din uitarea în care zăcuse şi se întoarse spre doctor, ruşinat că George Predoiu îl însoţise în frântura lui de visare. Dar îndată se ivi, din aceeaşi negură turburătoare, ce-1 sfâşia totdeauna, Irena Haranga, cu aromele ei de femeie felină, bolnăvicios de îmbietoare. Şi bolnavul se strânse în sine, cutremurat, încercând totuşi să dea la o parte amintirea chipului ei, ce începuse să-i răscolească trupul şi sângele.
George Predoiu se încruntă. Simţea că în ridurile schimonosite ale omului dinaintea sa nu se ascund numai efectele bolii ci pândesc iarăşi antenele patimei. Fiindcă George Predoiu îşi spusese demult, încă din ziua când i se destăinuise bolnavul, că dragostea lui pentru fosta-i nevastă, era încărcată de patimă.
« Rău, foarte rău I gândi medicul. E groaznic, când patima sapă prin tine galerii... Ce-i de făcut cu omul acesta ? Doamne, dacă oamenii...».
Apoi gândul se desfăcu în cuvinte, spuse şi pentru sine şi pentru Radu Haranga:
— Oamenii trebue să se ferească de patimă, în dragostea lor i Haranga îl privi desnădăjduit, ca din mijlocul unei mari primejdii.
încet, încet, i se stingea în pupile ultimul licăr şi în piept cobora o durere amarnică.
George Predoiu simţea cum creşte mila în dânsul şi nu-şi dădu seama ca i se umeziseră genele. Se apropie de bolnav, îl luă lângă pieptul lui voinic şi-i şopti:
— Lasă, n'ai să mai suferi! Boala, şi ea o să se vindece. Stai liniştit. O să te oprim aici... Sigur, fie ce-o fi, am să te opresc aici, ca să ai o 'ngrijire mai bună. Ai să te vindeci, fii liniştit!
In Radu Haranga se deschise un gol imens, iar prin minte, în timp ce se abandona în-braţele puternice ale medicului, se sbăteau ca nişte păsări rănite, cuvintele:
« Oamenii... Oamenii trebue... nostimă fată, Ileana... Oamenii trebue să se ferească de patimă... în dragoste... să se ferească de patimă în dragostea lor...».
încolo, totul se mistuise pentru bolnav.
15*
228 VIAŢA ROMÂNE ASC 4
De afară, svoniră glasuri şi curând uşa se djjduMa o parte. Venea Apostol Bâtu, însoţit de doi brigadieri şi de Ilearîa-," vorbind cu aprindere.
George Predoiu tresări din emoţia sa: «La naiba, am început să plâng ca un ţânc !, Straşnic bărbat! », dar continua $ă-l ţin ă strâns lângă piept pe Haranga.
— Ia uitaţi-vă, ce mamă duioasă-i-M
Fusese o glumă a Ileanei Ursache, :câre însă, întâmpinând tăcerea tuturor, regretă ca un copil pocăit că vorbise aşa.
0
In ziua când fusese chemat la comitetul de îndrumare, Stan Păduraru tocmai îşi făcu socoteala că după şut va avea timp să se repeadă până la Săcel. îşi spusese că era absolută nevoie să-şi schimbe albiturile de pe el, dar în realitate cu totul altceva îl îndemna către sat. Pe Zamfira nu o văzuse de mai bine de q săptănână şi în afară de asta voia să afle cum se descurca mătuşa Maria, singură prin bătătură. Pe de altă parte, ştirile pe care le aflase în treacăt dela medicul şantierului despre Radu Haranga nu erau chiar limpezi. Toate acestea la un loc, îl umpluseră de neastâmpăr şi de sigur în primul rând lipsa fetei, la care se gândea acuma cu şi mai mult drag. Ceilalţi din brigadă îşi aveau câteva schimburi cu ei, însă băietanul nu-şi adusese nimic de acasă, tocmai ca să-şi ascundă adevăratul îndemn spre Săcel. Ştia că nu era lucru oprit să te repezi până la ai tăi, dacă-i aveai pe aproape, dar nu voia să afle băieţii prea multe despre el şi Zamfira. Se ferea de glumele lor tinereşti, deşi tovarăşii săi nu obişnuiau să se înţepe din răutate între dânşii, ci numai din dorinţa de a-şi presăra vremea de muncă sau de odihnă cu câteva vorbe de haz pe seama fiecăruia.
Marin Zidaru, înlocuitorul lui Gheorghe Zag, îi spusese doar atât:
—« Tovarăşe Păduraru, te chiamă cei dela îndrumare ».
Iar el, privind cum se rostogolesc bolovanii prin gura neagră a şubărului, îi răspunsese cu jumătate de glas:
— D'apoi că n'oiu lăsa amu treaba, ca să merg în preumblare !... Celălalt, care cunoştea însă regula, nu se lăsase:
— Din moment ce te chiamă, înseamnă că au nevoie de tine. Aşa că trebue să te duci îndată.
Stan Păduraru fusese mutat abia de o zi cu lucrul chiar în tunel şi-i fusese dat în primire, ca şi lui Matei Culin, cu care câştigase întrecerea la vagonete, al şaptelea şubăr. Nu voia deci să-şi părăsească postul câştigat cu trudă, mai cu seamă că urmărea să dea şi aici o lovitură, ca să fie mutat şi mai departe, din ce în ce mai aproape de baza tunelului. Dar văzând că nu putea ocoli stăruinţa lui Marin Zidaru se hotărîse în cele din urmă şi pornise spre cabana comitetului, cu gândul să zăbovească pe cât mai puţin cu putinţă.
Pe drum, cercetase din ochi şantierul, până jos în partea din spre Romuli şi constatase cu surprindere că la terasament brigadierii se găseau mult mai încolo decât s'ar fi putut prevedea, cu câteva ceasuri în urmă, că vor ajunge.
NELEGIUIREA
229
In ajun îi zărise abia dinapoia garajului, iar acum furnicau chiar aici, în spatele sălii de mese.
« Da' lucră ficiorii, nu şăguiesc ! », îşi arătase Stan mirarea în sine. «Is pe urmele noastre. Ca mâni ne-or ajunge ! Şi noi mai avem. Ne-or da peste cap!.- - Ei, asta-i amu!», şi trântise un scuipat socotit drept în băltoaca ce-i retezase drumul, obligându-1 să facă un ocol larg.
Apostol Bâtu îl primise frumos şi îndemnându-1 să se aşeze, îl întrebase, după altele:
— Dar pe Radu Haranga îl cunoşti ?
Păduraru nu mai înţelesese nimic. Şi în nedumerirea lui, răspunsese la stăruinţa lui Bâtu:
— De bună samă, că-1 ştiu. E nepotul mătuşii Maria, venit dela oraş...
După aceea, Apostol îi povestise o întreagă întâmplare, cu otravă, cu lapte, cu Almăjan şi Totină, iar feciorul, cu cât se lămurea, cu atâta se simţea mai înciudat. Mai ales că, în treacăt, responsabilul îi amintise şi de ai săi, din Săcel. II cuprinsese o amarnică ruşine, că tocmai la dânsul în sat se putuse petrece asemenea nelegiuire. Se ridicase de pe scaun, cu pumnii strânşi, întăriţi ca două pietre rotunde, grele, şi de nu s'ar fi găsit în locul acela ar fi izbit cu sete în masă.
Până la urmă, Apostol Bâtu îl rugase să se repeadă până acasă şi să afle prin oameni cam ce alte năzdrăvănii mai plănuiau cei doi bogătani. Dar să se întoarcă în grabă, fiindcă trebue să sosească dela o oră la alta şi rezultatul dela Bistriţa.
Stan Păduraru plecase furios, fără însă să uite de faptul că în vremea aceasta Matei Culin lucra de unul singur şi că, astfel, vor pierde câteva puncte de preţ în întrecere.
Nu putuse descoperi mai nimic. De altfel, nici nu era nimerit să vorbească deadreptul cu oamenii, ca să nu afle cumva bogătanii că brigadierii le-au şi aflat fapta.
Atâta putuse să-i spună, la întoarcere, lui Apostol:
— Azi nu i-a văzut nimeni prin sat. Da'Totină-i acasă, mi-a spus Zamfira...
(Aici se înroşise puţin şi se oprise cu un pic de sfială).
— .. .ea mi-o spus că l-o zărit prin ogradă. Unii zîc că i-au auzît vorbind într'o sară, că de ce să le-aducă pe Necuratul cel Negru în sat, că lor tren nu le trebue, trenul le sparie pacea şi le sparge păşunea... Da' ştiu eu, tovarăş Bâtule, că linia trage peste pământul lu' Almăjan şi-am auzît că s'o lăudat că pe el nu l-or călca spaimele cele cu fum, nici....
Stan Păduraru voise să ocolească vorba cu care se rostise Melinte atunci, dar Apostol îl îndemnase să spună tot ce ştia, fără frică.
— Apoi, nu de teamă am stat, ci de necaz. Că şi eu sunt cu voi şi nu-i modru să vorbească aşa despre noi... Zîce-că*pe el nu î-or călca spaimele cele cu
230
VIAŢA ROMANEASCĂ
fum, nici... golanii, tovarăş Bâtule ! Da'lasă, că-mi măsur eu pumnii pe umefii lui !».
îndată după amiază, se înapoie curierul dela Bistriţa.
«Ierburi otrăvitoare, fierte în urină de cornută », sc ria pe hârtia pe care o înfăţişă comitetului. Pe urmă, câţiva termeni ştiinţifici, scrişi în latineşte, iar în încheiere, laboratorul transmitea: «Efect 73% mortal».
Comitetul de îndrumare, a cărui convocare specială se hotărîse încă de cu dimineaţă, stabili că trebuia să se pornească de îndată la Săcel şi să fie cercetaţi Melinte Almăjan şi Oană Totină, aşa că un autocamion, cerut în grabă direcţiei «Drumurilor», părăsi sectorul împreună cu şase brigadieri conduşi de Apostul Bâtu.
Băieţii îşi făcură pe drum socoteala că, dacă trec întâi pe la şeful de post, prezenţa lor la jandarmi le-ar putea da de bănuit celor doi bogătani, care astfel ar avea timp să se mistuie în păduri. De aceea se împărţiră în două mici grupe; una plecă spre casa lui Oană Totină, iar cealaltă către Melinte Almăjan. Punctul de întâlnire şi-1 fixară la reşedinţa jandarmilor.
La Almăjan, o găsiră acasă doar pe nevasta acestuia, o femeie negricioasă, cu broboada trasă peste bărbie şi cu nişte priviri speriate, ce lăsau dela 'nceput să se vadă că se temea de o anumită primejdie.
— Ii dus, răspunse cu glas gâtuit Rusalia, la întrebările aspre ale lui Bâtu, şi se păru că o îneacă un bocet. Ii dus la pădure... Ba 'n, stăi! eu de unde să ştiu, biata de mine ?, că s'o dus de cu noapte şi 's muiere, nu le pot şti toate cele...
— Câinele I, scrâşni Vasile Tiţu, un tânăr brigadier de prin părţile Teleormanului. A fugit! A mirosit ceva şi-a fugit...
Rusalia Almăjan îşi duse palma la gură şi-şi ronţăi degetele, în dinţii ca de mămăligă mucegăită. Se trăsese într'un colţ lângă patul înălţat cu perne mari, pufoase şi se prefăcea că priveşte icoana de lemn, afumată, de deasupra căpătâiului. "'"
— Dar n'o să ne scape! adăugă Dumitru Anton din brigada a treia, bufnind pe sub laviţe şi prin unghere, nu atâta în căutarea fugarului, ci cât să-şi astâmpere nervii. Noi suntem brigadieri! strigă apoi către femeia, care se chirci în perete. Ai auzit de brigadieri ? Cu noi nu te joci! Să ne spui unde-i criminalul i Ai auzit ? Noi ştim să ne batem şi cu munţii, dacă-i nevoie, noi facem o lume nouă! M'ai auzit?, şi trase cu coada ochiului mai mult către Apostol, ca să afle ce impresie făcuseră asupra acestuia vorbele sale.
Rusalia se micşoră în făptură şi nu găsi altă cale spaimei decât şiroaie de lacrimi şi nesfârşite vaiete în nişte frânturi de fraze fără înţeles.
Pe Dumitru Anton îl contrariară fulgerele, pe care i le trimise din ochi Apostol Bâtu şi din avântul său, nu pe deantregul spontan, se pomeni din-tr odată ca şi cum ar fi căzut dintr'un copac pe a cărui creangă se simţise în cea mai deplină siguranţă. De fapt, Anton, un tânăr din Bucureşti, fără o meserie precisă înainte de a veni pe şantier, era un băiat cinstit şi bine
NELEGIUIREA
231
intenţionat, dar căzuse şi el în laţul primejdios al îngâmfării care-i cuprinsese în ultimul timp pe unii dintre brigadieri.
— Uite ce e, femeie, vorbi secretarul comitetului, noi avem o treabă cu bărbatul dumitale. Nu-ţi fie frică, n'avem cu dumneata nimic. Nu suntem nişte oameni răi, cum vor unii să ne arate. Numai că bărbatul dumitale e bănuit de nişte afaceri nu tocmai curate. Asta e tot! Am vrea să stăm puţin de vorbă cu el, ca să vedem ce-i adevărat.
Auzind glas mai blajin, Rusalia Almăjan îşi reveni oleacă în fire. Dar încă se ţinea îndârjită şi se străduia cu toate puterile ei să ascundă ceea ce ştia. Bocea mai puţin, întretăiat de sughiţuri şi-şi frământa în palma uscată colţul broboadei.
— Ii dus după lemne 'n pădure, mai reuşiră să scoată dela dânsa şi după aceea femeia se adânci în muţenie.
—Bine, închise discuţia Bâtu, dar să ştii că tăcând, tot nu-1 scapi de răspundere, şi după ce făcu un semn către ceilalţi ieşiră cu toţii în curte.
Cercetară grajdul, şura, podurile, grădina. Urmele lui Melinte nu se vedeau nicăieri.
In vremea aceasta, pe la poartă se adunaseră câţiva oameni, privind, unii mai dedeparte, alţii de-aproape, la cele ce se petreceau dincolo de gard.
— Să mergem la post, hotărî Apostol. Asta înseamnă că e într'adevăr vinovat şi tot o să-l prindem.
Pe drum, secretarul comitetului îl trase lângă el pe Dumitru Anton, îi cuprinse umerii prieteneşte şi o porni înainte cu dânsul.
—- Uite ce, tovarăşe Anton, îi vorbi în aşa fel ca să nu-i prindă ceilalţi spusele. Eu cred că ieşirea dumitale n'a fost tocmai justă...
— Ce vrei să zici?, se opuse Dumitru, care într'adevăr nu-şi găsea nici o vină. Am văzut, te-ai uitat la mine ca din pământ. Dar nu pricep...
Bâtu lăsă să se scurgă o pauză, privi de două ori peste brazii din stânga şi odată în ochii tovarăşului său şi continuă:
—« Noi ştim să ne batem şi cu munţii, dacă-i nevoie », ai spus în casă, nu-i aşa ?
—-Am spus... e ceva rău în asta ? Nu o facem în fiecare zi ?
— Şi ai mai spus: «... noi facem o lume nouă !» nu ?
Dumitru Anton îşi încetini, intrigat, mersul, dar Apostul nu-1 lăsă să se oprească.
— Nu înţeleg. Zău nu 'nţeleg, tovarăşe Bâtu ! Adică cum, nu o facem? Nu era nicidecum prefăcătorie în nedumerirea, lui. Apostol ştia bine
lucrul acesta, însă mai cunoştea şi altă latură a problemei. Era ceva, care ameninţa să altereze adevărata conştiinţă a\ brigadierilor, ca un vierme ce abia pătrunsese într'un măr pârguit, şi tocmai în asemenea primejdie îl surprinsese pe Anton. Şi socotise că nu trebuia să scape prilejul acesta, aşa încât urmă: ,— De sigur, ai dreptate, tovarăşe! Sfredelim munţii, aruncăm peste văi viaducte şi ne străduim să aducem începuturile civilizaţiei unor oameni storşi
232
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
de mizerie şi înrăiţi de o viaţă nesănătoasă. Pentru treaba asta, avem şi noif meritul nostru. începe o lume nouă, la care contribuim şi noi, cu o muncă destul de grea...
— Păi, asta am spus şi eu ! îl întrerupse Dumitru şi mai contrariat.
n —Da, dar în felul în care ai spus-o tu, tovarăşe Anton, se înţelegea că noi, numai noi facem lumea asta nouă. Vezi, ai rostit vorbele astea cu destulă patimă—ce patimă?!—îngâmfare şi patimă! Ştii cum ai vorbit? Ca şi cum fără noi, ăştia, nu s'ar putea face nimic, s'ar duce naibii lumea cea nouă.,.
Anton Dumitru simţi că se sufocă şi-şi deschise rubaşca la gât. Obrajii îi ardeau şi fierbinţeala i se răspândea în tot corpul. In sine, începea să priceapă ceea ce voia Bâtu să spună, dar, cu tot fiorul de ruşine care-1 îmbujora şi-i dădea neastâmpăr, nu socotea că greşise chiar într'atâta, încât să-l şi aprobe pe faţă.
Apostol îl cerceta pe furiş şi un zâmbet de mulţumire îi lumină o clipă obrajii mai totdeauna întunecaţi. Pe urmă:
— Vezi, tovarăşe Anton, şi eu sunt brigadier şi dacă-ţi vorbesc aşa, e fiindcă trebue să ne gândim şi la ceilalţi, care muncesc odată cu noi. Ţara nu se construeşte numai aici, pe şantier. Mai sunt uzinele, minele, sunt fabricile de cărămidă şi cele de hârtie, mai sunt tractoarele şi pământurile...
In mintea lui Dumitru, vorbele secretarului prindeau rădăcini, se desfăceau în tulpine, în ramuri...
Iar Bâtu vorbea blând, cu pauze aproape imperceptibile şi cu o accentuare deosebită asupra unora dintre cuvinte, repetând câteodată chiar fără să fie nevoie, aşa cum obişnuiau să vorbească vechii întemniţaţi pentru libertăţile omului:
— ... Sigur că da, toţi, laolaltă, muncim, toţi construim... toţi, laolaltă. .. Unii cu alţii. Noi aici, ei dincolo. Nu noi, tovarăşe, nu noi! Noi, cei mulţi, simplu, fără nici o subliniere... fără absolut nici o subliniere, noi, cei mulţi, care avem mereu de 'nvăţat...
Dumitru Anton izbea cu bocancii în pietrele uliţei. Simţea nevoia să săvârşească ceva violent, ca să scape de simţimântul acela de jenă faţă de sine însuşi, care îl turbura.
— Lasă, ajunge... ştiu acuma, tovarăşe ! murmură şi—1 strânse puternic de braţ pe Apostol, cu drag, dar şi cu un rest de sfială lăuntrică. Ştiu, a fost o greşală...
Apostol Bâtu îi răspunse printr'un nemijlocit:
— Asta este, tovarăşe !, şi iarăşi zâmbi.
Tocmai atunci, în dreptul postului de jandarmi, le ieşi în cale un grup de oameni, care veneau din spre Iza şi care formau un fel de roată în mişcare, lărmuind, la mijloc cu alţii. Pe deasupra răsărea un creştet cu-o tichie albastră, de brigadier şi când se apropiară cei trei, ce veneau dela locuinţa lui Almăjan, deosebiră figura lui Vasca Ilie, dela tunel.
NELEGIUIREA
233
— Sunt cei care-au fost la Totină, le spuse Apostol tovarăşilor săi, recu-noscându-1 pe Vasca. Dar ce 'nseamnă zarva aceasta ?
Ţăranii ridicau pumnii în aer, se agitau, ameninţau, alţii păreau că se uită fără nici un interes anumit.
Dintre toate vocile acelea amestecate, una se desprindea la răstimpuri,, când larma se domolea un moment, ca să reînceapă întocmai unui vuiet întors din adâncuri. Atunci, se auzea:
— Păcatele mele, măi oameni, nu mă lăsaţi! El m'o 'nvăţat... Glasul apoi se irosea în tumult:
— Dă-i, măi, Costane, batâr amu !
— Ce-ai avut, mă, cu flăcăii ?
—- Na, Oană, pentru mălaiu' de-as' vară ! Şi iar, la răscruce de timp:
— Oameni buni, lăsaţi-1 în seama noastră!... O să-şi primească răs.-plata... Nu-1 loviţi!
— Ba, crucea mâne-sa, că de mult îl pasc ! Na, Oană, na !
— Să te saturi amu !
Unul din ei chiui în răsunetul văii:
— Uiuiuuu, că s'o dus, mă, tăria, s'o dus ! Iuhuuu !, şi o căciulă sbură prin văzduh.
De geaba încercară cei trei să-şi facă loc până 'n miezul mulţimii. Numai în faţa intrării jardarmilor, oamenii se mai deslipiră de grup, când de altfel în cadrul uşii se şi arătase un plotonier înalt, uscăţiv, cu obrajii ciolănoşi şi cu părul vâlvoi.
Doi tineri, îmbrăcaţi în salopete decolorate, îl ţineau de câte-un braţ pe un om mărunt, îndesat, care-şi înfipsese în pământ botul cismelor şi se proptise într'o cumplită desnădejde. Marginile sumanului îi atârnau în vânt, ca o coadă cenuşie, iar de sub părul slinos căzut pe frunte, răsăreau, când şi când, nişte ochi bulbucaţi, ochi roşii şi înspăimântaţi. îmbrăcămintea, în contrast izbitor cu a celorlalţi săteni, îl arăta a fi unul mai înstărit, bogătan. Dar omul semăna mai mult cu o mâţă 'ncolţită şi vaietele sale aduceau a jelanie muierească la înmormântare, ca şi cum niciodată şira spinării nu i-ar fi fost susţinută măcar de vreo umbră a bărbăţiei.
Pe ţăranii din grup, tocmai înfăţişarea aceasta îi îndârjea faţă de omul, care, înainte, cu dânşii se purtase aspru, abia răspunzând la bineţele lor de pământeni fără turme şi fără păşuni.
Pământenii aceştia îşi au rădăcinile dincolo de Ţibleş, dincolo de Rodna, acolo unde cerul pleacă spre Nordul extrem al ţării\acesteia şi unde se deschide, ca într'o covată imensă, pietrosul cuprins al Maramureşului. Regiune de munte, uneori pleşuvă şi abruptă, alteori cu verdele plin al pădurilor pe înălţimi, bogăţia şi frumuseţea se văd aci, numai când omul priveşte de sus,, depărtat, căutând peisagii, tradiţii, odihnă. Fiindcă porumbul şi grâul nu cresc pe tot locul, ci numai cartofilor clima le place, şi aceasta doar pe alocuri,.
234
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
în pământul mai puţin pietruit pe care îl sfredelesc şi fac culcuş pentru bulbii ce vor deveni hrana de iarnă a păstorilor. Că e ţară mai mult de păstori — Maramureşul.
Dacă, după înserări, privirile cuiva ar putea cuprinde un munte întreg sau măcar o latură a sa, ar desluşi prin întunerec o mare, din abundenţă punctată cu globuri de foc, asemeni unor stele egale în joc pe un cer mai profund decât cel de deasupra. Sunt stânile presărate fără de număr, sunt colibele, goale în vânturi, în ploi şi 'n văzduh, în faţa cărora străjuiesc fără linişte şerpii de flăcări ai focurilor pentru veghe aprinse.
Pentru veghe, pentru mămăliga cea îndeobşte şi pentru fiertul jintiţei. Dar nimeni nu poate învălui cu ochii un munte şi în acelaşi timp să-i surprindă viaţa în întregime, cu toate mişcările ei, cu tot ce se 'ntâmplă acolo, ca după o magică şi înşelătoare perdea de pace şi linişte. Iar stânile, cu feeria lor de ansamblu nocturn, se pierd, se risipesc, nebănuite pentru cei de prin alte meleaguri, doar de localnici ştiute, cu toate nevoile şi suferinţa lor, goală, fără podoabe.
Oamenii, în Maramureş, au firi ciudate, răvăşite. Cum ar fi pâraiele, care scapă din piatră în piatră, cu sgomot surd, înăbuşit şi metalic; aceleaşi pâraie, care, odată ajunse într'o vale mai largă puţin, se lăţesc şi inundă aşternutul de frunze uscate sau iarba, chiar dacă, ceva mai încolo, din nou vor intra în strâmtoare şi iarăşi vor curge 'n cădere, făcându-şi drum cu râvnă dureroasă şi cu răbdare de brad. Sunt oameni închişi; cine pentru prima oară îi vede, poate cădea în păcat, numindu-i ursuzi. Sunt totuşi înţelepţi şi în suflet bogaţi, ca munţii pe care îi calcă sub opincă sau, direct, sub pielea aspră, cenuşie şi groasă a picioarelor. Dar, iarăşi ca munţii, păstrează în ei tonuri grave şi muzici lăuntrice: unele, moşteniri fără urme, altele, strânse din viaţă.
Au în dânşii ceva din pacea apelor, care-şi cunosc dela izvor încă drumul, dar care inundă în oarbe revărsări, când întâlnesc, zăbovit, un obstacol. Poartă în ei ură şi dragoste. Ura, pentru lanţuri. Dragoste, pentru libertate. Şi sunt crunţi, dacă simt că vrei să le răpeşti libertatea, pe care-o iubesc ca pe blândele turme ce cutreieră piscuri, fără să fie-ale lor, ci doar ale unora.
Dealungul şi dealatul vremurilor, oamenii aceştia au cunoscut din belşug umilinţa, sarcina şi chinul. Au avut şi ei, grofii lor, care le-au cărat mioarele, pădurile şi poamele auriilor livezi. Unii, cu vicleşuguri turnate peste necinstea părinţilor, umili cu mărimea şi laşi, au strâns fără teamă de oameni sau Dumnezeu şi s'au tras într'o parte, cu dispreţ şi răceală pentru mulţimea de obidiţi. Şi-au oftat obidiţii, ca milioane de oameni înlănţuiţi, dar fără să poată vedea mai departe, au privit şi ei cerul dela care câteodată au priceput că nu pot primi ajutor fără braţele lor, fără luptă. S'au abătut peste ei bolile lumii şi foamea şi moartea pretimpurie, din neştiinţa cu tâlc strecurată de alţii, iar oamenii s'au prefăcut în stânci în aparenţă nepăsătoare — colţuroşi şi închişi, înfrăţindu-se cu munţii, cu codrii, cu apele. Dar în
NELEGIUIREA
235
;adâncul lor, în inima crudă ca mugurii, iubirea gâlgâie, iubirea de semeni, -de pace şi de frăţie. Frăţia cu oricine arată omenie şi cinste. Răbdarea şi-au strecurat-o în cântece, când repezite, când molcome, şi în versuri frământate odată cu coborîrea amurgurilor. Cântecul lor, viersuit din gură, din frunză, din fluier, din caval sau din tulnic, s'a iscat din chinuri, din umiliri şi robie, nu din aşezată voinţă şi resemnare, ci din libertatea lor sfârtecată, pe la curţi domneşti întinată.
Deseori, maramureşenii au mers şi la cârciumă. Când simţeau că amarul stă să se spargă lângă paharul cu rachiu otrăvit, câte unul încerca amnarul pe cremene. Scânteile se 'mprăştiau ca stele răsturnate de sus. Ceilalţi pricepeau că odată va sosi ziua focului.
Va fi zi, va fi noapte, pentru dânşii tot una era...
In răfuiala lor de acum, cu Totină, se revărsau toate necazurile astea, adunate şi crescute din tată în fiu, până când răsăriseră printre ei flăcăii, dela care înţeleseseră cu încetul că venise rândul răsplăţii.
Iar Oană simţea că în furia lor nu e numai vina otrăvii şi-1 copleşeau — cum auzise că se întâmplă cu omul în clipa din urmă a vieţii —toate faptele lui. Dar dorinţa de a trăi, conştiinţa că ar putea să se despartă de turmele lui, de păşuni, singura sa conştiinţă, îl îndemna să se vaiete, să cerşească îndurarea:
— Valeeu, d'apoi măi oameni, nu mai daţi, măăă!... Şi nu mă lăsaţi să mă ducă cu iştea !...
Apoi, rugăminţile se adresau deadreptul spre brigadieri:
— Ce v'am greşit, domnişori, păcatele mele ! Zău lu'Dumnezău, că el m'o trimăs... Melente-o scornit-o...
Pe acelaş ton, când leşinat, când înecat în sughiţuri. Apostol Bâtu era scârbit de toată scena aceasta.
«Laşii!», gândi indignat, «în faţa judecăţii, dau vina unii pe alţii!», şi le făcu semn celorlalţi să intre numaidecât, ca să se sfârşească odată. Mulţimea rămase afară, fremătând.
înăuntru, Oană Totină, scăpat de ameninţările ei, îşi recâştigă cu încetul -o parte a stăpânirii de sine, dar teama şi desnădejdea i se plimbau încă prin vine, văzând că brigadierii şi şeful de post, deşi nu se poartă aspru cu dânsul, n'au totuşi de gând să-l scoată prin poarta cealaltă.
Şi îl străbătu un adevărat acces de furie, când află că Melinte Almăjan fugise singur din sat, fără să-l ieie cu el or să-l înştiinţeze măcar.
Nu se putea şti deocamdată, cum aflase fugarul de descoperirea otrăvii, dar faptul acesta nu avea nici o importanţă pentru moment.
In faţa acestei descoperiri, Oană deveni în întregime mieros cu cei ce-1 anchetau şi le mărturisi tot ceea ce Bâtu aflase dela Rus Paraschiva, căutând prin aceasta să se facă socotit drept unul de-al lor, care, la urma urmei, n'ar avea nici un motiv să-i ia apărarea lui Almăjan. Brigadierii înţeleseră însă manevra lui uşuratică şi-1 răsplătiră numai c'un zâmbet plin de dispreţ.
236
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
— El îi capul cel rău, Melente ! încheie Totină, eu ce vină să am? Ci şi cu mine să ţâne mândru şi ţapăn. Zîce că are păşune mai multă şi zîce că-i gazdă mai mare !...
In ultimele vorbe ale lui Oană era şi puţin adevăr. Chiar între ei, cei doi bogătani nu se puteau suferi, îşi păstrau o ură ascunsă, manifestată în străduinţele fiecăruia de-a-1 doborî pe celălalt, ceea ce sezisă acum şi Apostol, din destăinuirile Iui Totină, rostite cu răutate vizibilă.
« Dar, întâlniţi în interese comune, gândi secretarul comitetului, îşi ferecă ura, până trec la un capăt. Şi iar se luptă apoi între ei... nu se luptă, se sfâşie ! ».
Şeful de post îşi spuse şi el părerea, şi anume că nu se mai putea îndoi nimeni de vinovăţia lui Oană Totină, pe care-1 declară reţinut la dispoziţia autorităţilor superioare, iar pe urmele lui Melinte Almăjan trimise de îndată o poteră.
In uliţă, mulţimea nu se ripise încă. Oamenii aşteptau, să vadă judecata. Cineva rosti tocmai când brigadierii se urcau în maşină, pentru întoarcere:
— Apoi, mă, uitat-aţi voi, oare? Pe Neculai a'lu'Grigore Haranga... tot un Almăjan l-o pierit... Lu'Melente îi venea tată şi el l-o pârît la honvezi...
Era Toader Chira, îmbătrânit la zilele acestea. Asta se întâmplase cu două zile în urmă.
Acum, ştirea se împrăştiase pe tot şantierul, fără ca întâmplarea să se fi răspândit prin cineva anume. De fapt, pe tot parcursul celor şaizeci de kilometri ai lucrărilor era cunoscut —îndată dela petrecerea lui —până şi cel mai neînsemnat fapt, şi nimeni nu se întreba de cât adevăr cuprindea, ci fiecare, cum îl prindea, îl întorcea pe o parte, pe alta; îl mai umfla după dorinţa sa de-a se dovedi mai divers informat decât alţii, îl discuta cu aprindere, şi-1 lăsa să-şi continue drumul, până când venea alt fapt, cu care îşi împrospătau flecărelile.
In Stan Păduraru întâmplarea se reflectase cu totul altfel decât în tovarăşii lui. Cei doi bogătani erau din Săcel şi, în mintea lui, însemna o ruşine nemărginită pentru satul din care dansul venise. Se dusese la cei dela comitetul de îndrumare şi le spusese cum se pricepuse mai bine, că oamenii nu's toţi dintr'o apă, că Melente şi Oană sunt de mult scârba satului, iar ei îl asiguraseră că ştiu şi că nu trebue să poarte vreo grijă, dar asta nu i se părea de ajuns. O ruşine nu se spală cu vorbe şi el, în după amiaza aceasta, îşi bătea gândul în căutarea unui lucru pe care să-l săvârşească şi care să readucă Săcelului cinstea, în închipuirea lui, pierdută. De nu, se va duce în lume,, ca să i se sfârşească şi urma. Nu-1 doare de nimeni... poate, de Zamfira îl doare, dar... dacă Zamfira ar vrea... ar putea să se ducă cu el...
Trecuse şi pe la infirmerie, la Radu Haranga, îi împărtăşise necazul şi lui,, însă acesta, bolnav încă şi slab, nu ştiuse să-i dea un răspuns potrivit.
NELEGIUIREA
237
— Ce ai tu cu Almăjan şi Totină? îl întrebase Haranga. Faptele lor au să şi le plătească ei, singuri. Altă dată poate ar fi dat vina pe alţii şi-ar fi ispăşit •oameni nevinovaţi. Tu vezi-ţi de rostul tău şi-ai să vezi, până la urmă, ce iese...
Dar nu-1 mulţumiseră vorbele astea.
Stan Păduraru se înscrisese la şcoala de alfabetizare a şantierului. Astăzi, tot timpul cursurilor rămăsese absent, cu gândul aiurea şi profesorul chiar îl privise chiorîş, dar el îşi frământase neliniştea, fără să-i pese.
Era liber. In şut, abia la noapte avea să intre.
Ieşi din dormitor şi se îndreptă către Sălăuţa. Acolo e mai multă linişte şi, cine ştie ?! va găsi, poate...
Ploile conteniseră. Pământul se svânta, aburind sub soarele destul de cald. Brigadierii viermuiau pe toată valea, bucuroşi că, însfârşit, puteau lucra mai în voie şi târnăcoapele răsunau laolaltă cu casmalele, cu vagonetele şi cântecele.
Trecu apa, strâmtorată ca un pârâu, deşi încă rece şi turbure. Dincolo, se ridica un deal. Porni în urcuş, agale, şi sus se opri. Jos, se zăreau bluzele albastre, amestecate cu hainele pestriţe ale brigadierilor, svâcnind peste tot. Unii cărau, încordaţi, câte-o şină şi-o potriveau. Alţii, numai până la brâu -de văzut, săpau în pământ. In dreapta, cineva măsura, măsura cu paşii, cu metrul şi scria de zor într'un fel de caiet.
«Acela trebue să fie tovarăşul Metrucub», gândi Stan, amintindu-şi porecla scornită de brigadieri pentru cel ce ţinea evidenţa cubajului, dar de data aceasta nu mai râse ca atunci când îi pătrunsese pentru prima oară tâlcul.
Ii plăcea să privească de aici toată zarva neobosită din vale, ca în zilele când dăduse ocol şantierului, neîndrăznind să se apropie. Era, ca şi cum s'ar fi uitat la un lucru făcut de el, pe măsură.
Se trânti în iarba încă jilavă. Alături, descoperi cu palma un mănunchi de fragi, încă verzi.
Era călduţ, în văzduh zumzuiau gâze multe, dar pacea se plimba prin prejur, fără să se aşeze în dânsul. Se întinse cu faţa spre cerul albastru, deschis, şi rămase aşa, cu palmele împreunate sub ceafă. Multe veri ciobănise în munte şi uneori tot aşa se aşeza, când îl încerca vreo durere. Dar acum, în locul mioarelor, trepădau la poalele lui brigadierii şi în loc de cavalul altui păstor se 'nvâlvorau cântecele celor de jos. Şi îl cuprinse o dragoste neogoită de viaţă, de muncă, de prieteni...
... Se auzi un şuierat subţire şi scurt de locomotivă.
Stan tresări, se întoarse pe-o rână şi cercetă în partea aceea.
Era, acolo, un îngust drum de fier, pe care se smucea toată ziua, în sus şi în jos, o locomotivă măruntă, purtând după ea nişte vagoane la fel de pipernicite faţă de cele ce auzise că vor trece pe sub Culme după ce vor fi fost ;gata lucrările. Trenul acesta, care, privit de pe coama împădurită a dealului
238
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
unde se găsea băietanul, părea mai de grabă un joc de copii, căra dela Telciu,, gâfâind din greu, sgomotos, ca o jivină neagră şi alungată demult, scânduri,, piloane, pietriş şi ciment pentru tunel. îşi avea calea chiar pe malul Sălăuţeii şi câteodată, când râul cu nume de fată se umfla dela munte, apa o acoperea turbure, pe distanţe apreciabile.
Garnitura era, spre seara aceasta, încărcată cu vârf şi Stan Păduraru putu să vadă, după ce ţipătul maşinii cu aburi îl desmorţise din toropeală, cum o mână de oameni se luptă ca să descarce maldărele de cherestea. Dar lucrul: lor, deşi îndârjit, fără oprire, nu avea spor. Erau prea puţini, pentru ceea ce aveau de făcut. Şi în afară de asta, seara prinsese să se aşeze şi Stan ştia că la ei, între munţi, noaptea vine mai mult fără veste.
Se ridică, încă fără să ştie ce avea să urmeze, dar cu cât cobora spre: cabane şi deosebea mai amănunţit străduinţa descărcătorilor, creştea în sine îndemnul să le vină într'ajutor. Păşi grăbit, şi mai grăbit, din piatră în piatră,; sărind peste smocurile înalte de ciulini şi când ajunse lângă vagoane, se pomeni înşfăcând grămezile aspre de scânduri şi aruncându-le laolaltă cu ceilalţi.
Matei Culin, care, în momentul coborîrii lui Stan îşi făcea de lucru pe lângă bucătărie şi care acuma se dumirise cu privire la fuga acestuia, sosi alături de el şi îndată umerii li se atinseră în aceeaşi îndârjire.
— Dă-i, frate Stane, nu te lăsa !, strigă pantofarul, la o vreme când s'ar fi cuvenit să hodinească cu toţii un pic.
— Nu ti teme !, îi răspunse acesta. Ia'n să vedem: care, pe care ? şi cuprinse-în braţe o legătură de scânduri cu atâta năduf ca şi cum ar fi muşcat din» carnea cuiva într'o luptă pe. viaţă şi pe moarte.
Cărăuşii dela calea ferată se uitară o clipă cu uimire la dânşii şi după un, schimb de priviri, care parcă ar fi vrut să însemne un îndemn tăcut de-a nu se lăsa mai prejos, se apucară la trântă cu cheresteaua.
Iar la ceasul, când unele dintre brigăzi se îndreptau, cântând, spre sala de mese, la lumina dintre seară şi noapte a becurilor depe şosea, vagoanele răsuflau uşurate şi oamenii îşi aprindeau câte-o ţigară, dela lampasul lui Gheorghe Vlădoiu, fochistul.
Apoi, în drum spre cabană, Stan Păduraru, limpezit pe neaşteptate după*, ziua aceasta, îşi făcu socoteala. Va sparge norma, la noapte. Are să vadă el,, cum. Trebue să le arate, că în Săcel sunt şi altfel de oameni. Şi nu va sufla nimărui până atunci... Adică, de ce să nu facă isprava îndeolaltă cu Matei' Culin ? E tovarăşul lui cel mai de-aproape, şi o treabă-i mai spornică, dacă ai la ea un părtaş.
In urmă, se gândi la plecarea în lume şi râse ca de o şagă copilărească',
«Lume !... Pe drumuri, fără căpătâiu. Asta mi-i lumea... aici... Şi-a. fi şi Zamfira cu mine ! ».
BEN. CORLACIU-
ETAPĂ SPRE SOCIALISM
Flamurile luptei, poate crezi, Primăvară 'n ţărmul tău de fum Şi în apele umbrite acum, C'au rămas înalte ramuri verzi!
Te-aşteptam; dar trec pe lângă tine Ca o călăuză de miner, Ca un fluture imens de fier, De cărbune şt de flori marine.
Mirosul de păcură al mării Mi-a intrat în oase ca un brici: Astăzi ridicăm, tăcuţi, aici, Ca nişte corali, treptele ţârii.
Părul nostru 'n vânt va fi mereu, Lungă flamură pe stânci deschisă, Ca un mare stol de mâini prelins să Lustruiascâ piatra 'n curcubeu.
Marea are poduri peste sare ;
Le-am întins cu mâini din ţărm în ţărm.
Paşii noştri se aud pe ţărm:
Suliţe şi imnuri şi covoare.
In cărbune azi cioplim iubirea, Sângele şi apa le cioplim Ca oglinzi, în care să privim Fruntea răsturnându-şi fericirea.
VIATA ROMÂNEASCĂ
In etapa spre socialism, Primăvară, treci cu voaluri ude Peste grâul crud care ascunde Curbele de seve pentru vis.
Tehnica tovarăşi! Mâinile Pe maşini fierbinte le 'nclestăm Să plesnească dincolo de tărm înecat în bale, câinele.
Sarea mării svârle şi-azi cadavre De rechini bătrâni, de şlepuri vechi. Le 'ngropăm în stânci şi cresc perechi Maci, ca nişte liniştite salve.
Sarea mării o să 'nghită, ştim, Ars în focul zilelor de-acum, Plin de viermi şi biciuit de fum Şi războiul—ca pe-un stârv bătrân.
ATÂTA TIMP CÂT ŞTIU .
O, pârul tău de gresie, tăcut, Căzut aicea, lângă mine, azi, Ca brumele subţiri dintr'un talaz Rămase reci pe-arama unui scut!
Aş fi putut să fac din el capcane, Fără să ştii, aş fi putut sâ'nod Din firul lui aerian un pod Cu foşnete uşoare, subterane.
Să putrezesc în el, iubita mea, înconjurat de alge şi meduze Cu ochiu'nchis, acoperit de frunze Şi de zăbrele reci, de catifea ...
Dar bucla ta un deget e prin aer Spre păru'nsângerat din Auschwitz, E nu ecou pe perne 'ncremenitf Al nopţilor de gemete şi vaer.
Da, n'o să uit şi n'o să-mi fie pat Atâta timp cât ştiu că într'o zi Şi părul tău iubit ar putea fi Un rotogol de sânge 'ncehgat.
Să fâlfâe — aripi — lângă obraz Intinle-mi mâinile, dă-mi ochii tăi adânci Ca să rostogolim livezi şi stânci Şi faldul greu al muncii — 'nalt talaz —
VIATA ROMÂNEASCĂ
Peste securea ce sticleşte 'n zare. In firul lui întunecat s'adun Ură şi luptă şi fertilul pumn Să-l ridicăm cu neînduplecare.
O, părul tău de gresie, tăcut, Căzut aicea lângă mine azi Ca bramele subţiri dintr'un talaz Rămase reci pe-arama unui scut!
CEASUL ĂSTA E PIEIREA TA
Vesta, o cutie de tafta, înveleşte ceasul lustruit. Un amnar e timpul: a izbit: Bate ora noastră, ora ta?
Ochiul tău (o viperă) priveşte Pendularea vremii între ore Şi amurgul cade între ore Ca o sanie sau ca un cleşte.
Ora ta se clatină, se strânge In amurgul mişunând de crime. Gândul tău urzeşte, din întunecime, Noaptea iar să 'nceapă, grea de sânge.
Dar amurgii 'ntreg se 'nneacă 'n lacuri; Sania rămâne fără reni; Ceasul bate orele de veacuri Şi de ceasul ăsta să te temi!
E lucrat cu degetele lungi Palide peste velurul mesei, Are 'n el privirile miresei Şi clipirea ochilor prelungi.
Miezul lui: clepsidră şi lentilă, Şlefuit adânc de clasa mea, Pentru tine e o cucuvea, Un ciocan imens şi fără milă.
16*
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Ceasul ăsta e pieirea ta, E o ceaşcă plină cu venin... Ora noastră a izbit în plin Dedesubt, sub vesta de tafta.
VIRGIL TEODORESCU
ISTORIE
Din fundul de tuci, oropsit, Din umbra cu dinte a coasei, Din foc şi săcuri a răzbit Pădurea de flamuri a clasei!
In mersul ei singur şi drept, înaltele braţe de arbori Ţin vremea luminii la piept, Cu haină plutită de aburi.
Trecutul, slăbit anotimp, Se sbate amarnic, sub frici. Boleşte cotorul cel strâmb Şi mor prăfuite ferigi.
Se 'ntind şi se 'nfig rădăcini, Prin şarpele vânăt în cleşte Şi peste pădure de spini, Pădurea de oameni sporeşte.
Cresc trunchiuri trosnind de vigoare Milioane de oameni — ca unul — Chemând răsăritul de soare, Pădurea salută cu pumnul!
Şi 'n clasa mea dârză crezând, In gândul ce-l scapără pumnii, Sânt mândră că birui, că sânt Părtaşă la facerea lumii!
NINA CASSIAN
BIJUTERII DE FAMILIE
in
Huma udă, cleioasă, răcoritoare, aproape îngheţată, nu era mai adâncă de două-trei degete. Mai adânc nu pătrunseseră ploile. Dedesubt se simţea pământul tare încă înţepenit în iarnă.
Mergeau prin noroiu. Uneori alunecau. Picioarele goale, aspre, crăpate, opincile ferfeniţite, nădragii, erau stropiţi de lut umed.
Din loc în loc, şoseaua se cufunda puţin; ^colo mâlul era mai gros, le cuprindea glesnele sau obielele. Cei cu picioarele goale se cutremurau pă7 trunşi de un frig neaşteptat. La fiecare pas, trebuiau să-şi smulgă un picior din ciorba de lut cu apă, care fleşcăia lipită de glesnâ, se ridica odată cu talpa, apoi se descleia şi recădea, păstrând adâncă întipărirea pasului.
Mergeau prin întuneric. Abia-şi bănuiau feţele, când scăpa printre doi umeri sau printre două capete lumina felinarului. Felinarul se clătina în mijlocul ceţei. Rizea i-1 dăduse lui Alisandru al lui Uracu, frate cu Zaharia cel împuşcat de prinţul. Vorbeau mereu, cu toţii, şi pentru fiecare svonul nelămurit, neobosit, fără contenire, era ca o tăcere în care putea vorbi cum ar fi vorbit singur cu sine în întuneric.
De sus cădeau rari fulgi de zăpadă sau câte un fir de ploaie subţire ce înceta numaidecât. Uneori venea o suflare de vânt şi le bătea feţele. Vântul era cald, usca numaidecât pe obrazul oamenilor umezeala ploii sau a fulgului de zăpadă topit.
Felinarul se legăna în mijlocul cetei, lângă domnul Ivancea şi domnul Alexiu. Uracu umbla lângă ei, mărunt, uscat, înfofolit într'un cojoc scurt, negru şi-şi întorcea mereu faţa schimonosită de mâhnire şi de ură. Umbla cu securea sub braţ, o secure cu coada scurtă, cu tăişul arcuit, cu ciocan în partea cealaltă, cum se făceau pe vremuri. Din timp în timp îi zicea lui fiu-său: — Ia mai ridică felinarul...
Şi se uita bine la domnul Ivancea şi la domnul Alexiu ca şi cum ar fi vrut să le ţie minte feţele.
BIJUTERII DE FAMILIE
247
Feţele le erau cenuşii, trase, chiar şi a domnului Ivancea, atât de rumen şi de gras altădată. Umblau grăbiţi, alunecând, împiedecându-se, privind mereu înainte. Se fereau, le era frică să întâlnească ochii oamenilor. Le era frig. Umblau cu picioarele goale prin noroiu. Abia plecaseră la drum şi oamenii îi opriseră şi-i descălţaseră:
— Desculţaţi-vă şi umblaţi ca noi... Să simţiţi cum umblăm noi, spurcaţilor...
Ivancea se lăsase ca în somn. Chiar îşi descheiase cişmele cu şireturi. Avea picioare albe, grase, cu unghii negre. Acuma erau nişte bulgări de noroiu. Alexiu plânsese iar. Din când în când, pe drum, începea să plângă înnăbuşit, ticălos, parcă mugea. Atunci se lăsaWeu, voia să rămâie în urmă. Oamenii îl îmbrânceau înjurându-1, îl împingeau înainte. Se împleticea, se împiedeca şi pornea mai departe, mai repede. Mergeau aşa amândoi, se grăbeau către sat, lutul moale şi rece le pătrundea printre degetele picioarelor, ca şi oamenilor care-i înconjurau şi-i mânau înainte şi vorbeau tare despre ei ca şi cum n'ar fi fost de faţă sau ca şi cum ar fi fost morţi. Nu ştiau să-şi pună picioarele pe pământ, nu ştiau să umble desculţi. Domnul Ivancea se împleticea câteodată, se oprea şi nu călca de-a-binelea, când simţea câteo piatră sub talpă. Din pricina asta umbla par'că ar fi avut lanţuri la picioarele grase şi albe, cu unghii negre.
Când ceata ajunse în şoseaua mare — noroiul era mai adânc şi brăzdat de roţile carelor — se opriră ca să-l vadă pe Rizea cum se caţără pe un stâlp de telegraf. Se urca greu, mai mult în puterea braţelor, căci nu era stăpân deplin pe piciorul stâng. îşi petrecuse în brâu o secure. Când ajunse sus, stătu o clipă, ascultând zumzetul tainic al firelor. Şi oamenii adunaţi la piciorul stâlpului îl auzeau, cum se aude un stup de albine iarna, închis şi vâjâind înăuntru. Apoi Rizea lovi firele cu securea, unul după altul; deodată mute, căzură plutind, cu capetele în noroiu. Rizea alunecă până jos şi îşi şterse fruntea de sudoare cu palma. Zise:
— Hai, ce stăm ?
Oamenii porniră, iar el îşi târî piciorul în urma lor. Mototolea umbla lângă el. Vorbi deodată prin întunerec:
— Mă, Rizeo...
Rizea sufla încă greu de urcatul pe stâlp. Tăcea.
— Auzi, mă? zise iar Mototolea. Eu am o treabă cu tine.
— Ce treabă, nea Ioane ? întrebă Rizea. Ce treabă ai dumneata cu mine ? Mototolea nu zise nimic. Mergeau în urma cetei. Apoi se hotărî:
— Măi, eu aveam un necaz pe tine...
— Ce necaz, nea Ioane? zise Rizea, cu o mirare moale şi mincinoasă, ca de departe, faţă de un străin. Mototolea se închise în sine şi zise:
— Aveam şi eu o ciudă, de...
— De ce să ai, nea Ioane, ciudă pe mine ? şopti Rizea zâmbind prin întunerec. Se mira de Mototolea. Nu credea că ştie. Dar Mototolea va să zică ştia, nu era prost.
248
VIAŢA ROMÂNEASCA
_-£as> că ştii tu de ce, zise Mototolea întunecat, fără prietenie, năpădit
încă odată de necazul său. Ce, parcă tu nu ştii ?
_Nu ştiu, zău dacă ştiu... Spune-mi dumneata...
.— Ba ştii şi te prefaci. Eşti al dracului, Rizeo... Ştii tu bine ce am eu cu tine...
Tăcură deodată amândoi. Sigur că ştia şi Rizea. Ştiau amândoi. Rămăseseră cam în urmă. Pe drum, înaintea lor, glasurile gloatei se înteţiseră, mânioase şi năvalnice. Cineva striga:
— Ce ne-ai făcut ? Să-ţi spui eu ce ne-ai făcut! Lăsaţi-mă să-i spui eu ce ne-a făcut!
Dar Mototolea umbla pierdut în gândurile lui. Rizea îl privea din când în când cu coada ochiului prin întuneric. Mototolea zise, ca şi cum s'ar fi muncit din greu:
— Mă, Rizeo... Celălalt nu răspunse.
—■ Mă, eu... mă despart de muiere... Iarăşi tăcu, şi iarăşi se căzni să vorbească:
— Dacă nu vrea ea... eu ce să-i fac ? O fi având şi ea dreptatea ei... O trimit la tat-su îndărăt...
— Bine, nea Ioane, zise Rizea.
— Ce bine, mă ? Al dracului să fii tu cu neamul tău de nebuni I Mototolea se tot lupta cu necazul său vechiu care scotea mereu capul ca
un şarpe din vizuină. Acum era gata să-l birue ciuda, dar se stăpâni. Sufla greu. Ochii îi sticliră prin întunerec. ,
—-Eu te omoram, măi,zise. Vorbea liniştit.—Da, măi, să ştii tu Rizeo că aşa făceam... Da' veni nevoia asta peste noi cu dreptatea asta care se face... M'am gândit.. . Toată ziua am stat şi m'am gândit. Voi mă vedeaţi că vorbesc ca un prost, mereu dă-i cu gura, dar eu mă gândeam. Dacă-i vremea de făcut dreptate, barem să fie şi pentru muierea mea. Am chinuit-o. Am bătut-o. Să fie şi cum vrea ea. Şi m'am uitat şi latine, de. M'am gândit... Ce să te omor ? Parcă n'am eu altele mai grele pe capul meu — de, care le avem toţi, uite, cu lupii ăştia de ciocoi! Zi şi tu. Nu e bine cum m'am gândit ?
— E bine, nea Ioane, şopti Rizea. Dar Mototolea zise furios:
* —■ Bine pe dracu să te ia ! şi plecă de lângă el, grăbit, se amestecă în gloată şi Rizea îl auzi strigând răguşit:
— Dă-i cu pumnul peste gură ! Ia fă-mi loc să-l învăţ eu minte !
Rizea râse singur în întunerec, arătându-şi măselele. Aşa râdea el: i se vedeau şi măselele. Dar nu râdea niciodată cu hohot. Fără sgomot: aşa era râsul lui.
Un om se despărţi din ceată, vorbind tare. Rizea îl recunoscu după glas." era Iordache. Iordache aproape că striga:
— Da' când i-am mutat gardul ce-a făcut?
BIJUTERII DE FAMILIE.
249
Şi se duse până la un stâlp de telegraf. Rizea îl aşteptă în mijlocul drumului, în noapte. Apoi Iordache se întoarse, încheindu-se la nădragi. Rizea zise:
— Ce-i cu gardul ? Iordache izbucni cu ură:
— Auzi, guşterul de ciocoiu! Ci-că e dreptul lui! Ce, parcă gardul ăla nu 1-a pus, să ne fure şi din izlazul nostru, cât e, aşa o bucăţică acolo, că tot nu ne-ajunge şi plăteam de căciulă-cinci franci păşunea şi două găini şi ouă şi o oală de unt topit, Dumnezeul şi Precista lui de căpuşe ! Când i-am mutat gardul la loc, ce ne-a făcut? Ai? Ce ne-a făcut!
Rizea nu răspunse. Iordache suflă pe nări cu năduf. Rizea zise:
— Măi, nea Iordache, tu ce crezi ? ■— Ce să crez ? Nu crez nimic...
— Ce zice Marinică ăsta, de... E-adevărat? E-adevărat? Iordache scuipă.
— Păi cum să fie ? Nuţu al lui Cochină veni dela oraş pe seară. Şi el tot aşa zice: în Moldova s'au sculat, dincoace tot aşa.. . Scrie la toate gazetele... Da' ţie ce ţi—i voia de'ntrebi?
— Nu aşa, nea Iordache... Asta şttu şi eu. Dar aia, ce zicea el, cu Regina, cu scrisoarea dela şapte puteri, cu poveştilea alea... Adevărat e, adevărat ?
— Ba ! zise Iordache. Şi începu s'o înjure crâncen pe regină, cu ură, de stropea cu bale când împroşca blestemele. înaintea lor, pe drum, felinarul clipea din când în când, roşu, printre oameni. Rizea dădu din cap, liniştit, zâmbind prin întuneric:
— Păi ştii tu măi nene ? Unii de-aia s'au băgat cu noi, că l-au crezut pe Marinică ăsta...
Iordache zise scurt:
— Ce-or fi crezut, treaba lor. Acuma vorba e: începurăm? începurăm. Tot trebuia să'ncepem odată. Acuma-i gata, s'a 'nceput. Ce mai vrei tu să ştii ?
— Va să zică nu-1 crezi pe Marinică, aşa-i ? Nu-1 crezi.
— Nu-1 crez, na. Şi atâta-i tot.
Ajunseseră gloata din urmă. Se topiră în ea. Sutele de picioarefleşcăiau în noroiu. Picioarele grase şi albe ale lui Ivancea se împleticeau. Ivancea mergea repede, cu ochii ţintă înainte, cu gura deschisă. Voia să vorbească, să răspundă," dar îi astupau glasul strigătele oamenilor şi-i fugeau gândurile. Uracu îi izbea din când în când cu pumnul în ceafă, şi Iordache îi dădea şi el una, când îl vedea pe Uracu ce face. Atunci Ivancea se poticnea înainte ca şi cum s'ar fi împiedicat în ceva. Alexiu urla ceva jalnic şi spart, dar nu se pricepea nimic.
Treceau printre case închise, cu lumini stinse. La Primărie erau oameni adunaţi, aşteptând. Erau şi mai săraci, şi câţiva din bogaţii satului. Era Geambaşu, era Chiriţă, era Melitaru care fusese sergent major. Ceata intră în Primărie»
250
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
o umplu, rămase bulucită şi sub tindă şi la ferestre. Alisandru al lui Uracu îl văzu pe fereastră pe Iordache cum sare pe o masă şi-1 trage de o mână pe Rizea, să se urce şi el. Iordache vorbea. Alisandru dădu cu cotul în geam, până-1 sparse de tot şi-şi băgă pe fereastră capul palid, cu ochi umezi şi cu păr cârlionţat. In colţul gurii avea o bubă. Ferestrele se spărgeau pe rând şi oamenii se uitau înăuntru ascultând. Iordache strigă:
— Ce învoieli ? Care e ăla prostul, mă ? Care vrei să faci învoieli cu ciocoiul ? Crezi că se ţine el de ele ? Iar ne scoate datori vânduţi în toamnă! Iar ne ţine de terminăm treieratul când începe frigul şi n'avem vreme să mai facem nimica ! Ce, crezi că ne iartă el ? Pune jandarii pe noi şi ne scoate sufletul! Acuma-i gata cu ciocoii! Mă ! Nu v'a ajuns cum v'a belit până acuşi, că şi pe vită întâi o tai şi pe urmă-i iei pielea... Nu v'a ajuns ? Să le stingem sămânţa, măi, de pe lume, altfel nu scăpăm, altfel ne chinuie mai rău măi fraţilor, ca pe Hristos ne chinue, fraţilor...
Şi glasul lui Iordache se frânse, îl năpădi plânsul. Stătea acolo în mijlocul lor, gros ca un urs, cu ţeasta rasă, albăstrie, şi-şi ştergea ochii cu degetul arătător, gros, şi-şi scutura lacrimile de pe deget.
De jos, din grămadă, striga Uracu:
— Vino jos măi, să-l judecăm, că Zaharia al meu moare, măi, şi nu ştie ce-am făcut cu ciocoii! Vino jos !
Rizea strigă de sus, de pe masă:
— Moşia o luăm toţi! O munceşte obştea !
Melitaru, gros, cu o mutră de sugaciu, dar cu mustăţi mari, negre, răsucite, era în uşă. Strigă: —Ba s'o 'mpărţim !
—• S'o 'mpărţim între noi, strigară şi Chiriţă, şi încă vreo câţiva. Dar Iordache se uită ţintă la Melitaru, cu ochii lucitori îngropaţi sub sprâncene, şi se dădu jos de pe masă.
— Ia faceţi-mi loc, fraţilor...
Şi se îndreptă spre uşă. Melitaru se dădu îndărăt şi încercă să se strecoare afară. Gloata se îmbulzi către ieşire. Uracu, Pârvu, Mototolea şi încă trei oameni îi ţineau de coate şi de umeri pe Ivancea şi pe Alexiu. Rizea strigă peste capetele oamenilor:
— Hai, judecaţi-i!
Deodată în jurul celor doi arendaşi se făcură două cercuri groase de trupuri. Oamenii se striveau, se ridicau în vârful picioarelor, să se uite peste umerii celor din faţă. Se făcuse o tăcere mare. Nu se auzeau decât sughiţurile de plâns şi jelania tremurătoare a lui Alexiu care bolborosea ceva cu glas scăzut.
Uracu şi cu Iordache se lăsară greu pe umerii lui Ivancea şi-1 aplecară în jos, spre pragul înalt al primăriei. Ivancea izbucni. Mugea ca o vită mare:
— Nu ! Nuhuhu ! Nunu !
BIJUTERII DE FAMILIEI
25 1
Apoi tăcu. Uracu se lăsă aproape pe vine lângă el. Ţinea securea în mână. Nu ridică în sus braţul. II ridică numai din cot, ca la despicat lemne.
In tăcere, se auzi întâia lovitură, scurt, în oase şi în carne. Apoi încă două, care sunau în lemnul pragului. Oamenii se depărtară repede, dând un pas îndărăt. Sângele ţâşnea şi gălăgia pe prag. Şalele şi genunchii lui Ivancea svâcneau cu mişcări ciudate, neruşinate şi mâinile căutau ceva împrejur, tremurând, pipăind orbeşte pământul. Apoi trupul descăpăţânat înţepeni. Jelania lui Alexiu crescu, se umflă, deveni un urlet ascuţit care umplea uliţa şi întunericul. Nu mai semăna de mult a glas omenesc. Oamenii forfotiră în jurul lui, răstindu-se unii la alţi^*
Pârvu striga:
—■ Nu aşa ! Ţine-1 jos ! Fereşte !
Şi deodată urletul încetă, retezat. Se auzi sjecurea Pârvului cum se înfige în lemn. Oamenii se uitară o clipă în tăcere apoi începură să se risipească, să se adune iar, mai departe, în uliţă. Vorbeau încet unii cu alţii, obosiţi.
Uracu se aşeză pe gardul scund al primăriei, puse securea lângă el şi stătu cu coatele pe genunchi şi cu capul în mâini. Fiu-său stătea lângă el. Uracu mormăi fără să ridice capul:
— Du-te acasă. Ia securea. Du-i-o lui frat'tu s'o vază.
Pârvul stătea cu picioarele lângă hoitul lui Alexiu, şi se uita în jos. Nu putea să-şi desprindă ochii dela trupul scurtat şi dela capul rostogolit în sânge. Iordache veni lângă el şi se uită şi el o vreme, apoi îl scutură pe Pârvu de umăr şi-i zise aspru:
— Ce stai, mă ? Hai, că avem treabă ! Hai la ăla al tău, cămătarul... Hai să-i plătim camătă... Hai!
Şi se uită împrejur.
— Parcă erea p'acilea...
Plecând cu Pârvu, mai luă vreo trei oameni:
— Mă, care mai sânteţi de vă seacă Geambaşu, hai să mergem la el să-i plătim dobândă!
Rizea vorbea cu Marinică. Rizea era înfrigurat, părea mereu că-i vine să râdă, îl scutura o bucurie tremurătoare, ca nişte friguri. Marinică se uită de departe la cei doi morţi, şi holbă ochii.
Rizea îi zise:
— N'ai mai văzut, aşa-i ?
Marinică scutură din cap: nu, nu mai văzuse niciodată. Rizea îl privi cu îndoială, voi să spuie ceva, apoi se răsgândi şi-1 trase către Iordache:
— Stai, nea Iordache, că venim şi noi!
Toată gloata se luă buluc după ei. Curgeau pe uliţă, o umpleau de umbre negre şi de glasuri ce creşteau în strigăte şi zarvă. Pe marginile bulucului unii alunecau în şanţ, în urmă se răreau şi umblau câte doi, câte trei, câte unul singur care se uita împrejur.
252
VIAŢA ROMANEASCĂ
Pe podeţul din faţa casei lui Geambaşu, mulţimea se sugrumă şi apoi se lărgi iar în curte. Pârvu bătea cu muchea securii pline de sânge în uşă. Cei dinăuntru nu voiau sa deschidă.
— Deschide, strigă Rizea, că-ţi dăm foc !
Uşa se deschise şi Geambaşu ieşi în prag. Era cu ochii căscaţi, cu gura deschisă. Voi să spuie:
— Ce aveţi cu mine, fra...
Dar Pârvu ridică securea şi chiaburul se feri cu mâna în sus. Rizea îl opri pe Pârvu şi strigă:
— Nu! Să-l luăm cu noi, să puie foc ! Să puie foc cu mâna lui! Noi o să ne uităm şi el să puie foc la curte, să se 'nveţe minte să mai facă pe ciocoiul cu noi!
Pârvu nu voia. Se împotrivea, se sbătea, striga:
— Să-i plătesc dobânda ! Să-i plătesc dobânda 1
Dar i-1 luară pe Geambaşu şi-1 mânară înainte în ghionturi şi îmbrânceli. Pârvu îi urmă, strigând că asta nu-i dreptate.
Băteau în uşi cu ciomegele şi topoarele, îi scoteau pe rând pe chiaburi, pe primarele. Alţii ieşeau în praguri, întrebau:
— Mergeţi la curte, măi?
— Mergem la curte la ciocoaica !
Oamenii îşi trăgeau din fugă cojocul pe mâneci şi intrau în ceată. De după urmărul scund şi rotunjit al dealului cu salcâmi seci, negri, iernatici în aerul de primăvară al nopţii, răsări curtea, casa înaltă şi albă cu acoperişul de tinichea ruginită aplecat cam într'o rână, zidul cu două vase de ciment, poarta largă, rămasă deschisă. Prin perdelele dela ferestre străbătea lumină slabă, moale. Mulţimea neagră năvăli înăuntrul împrejmuirii cu un vuiet de mânie, astfel că oamenii nici nu-şi dădură seama cât pustiu era acolo şi ce tăcere. Pătrunseră deodată toţi, pe toate uşile. Totul era deschis şi nicăieri ţipenie de om. Rizea şi cu ceilalţi se opriră în salon. Totul era aici străin pentru ei, totul era altfel, neobişnuit, duşmănos în bogăţia aceasta necunoscută^ de neînţeles, stoarsă din sutele lor de care cu grâne ce scârţâiau toamna spre şlepurile de pe Dunăre. Amuţiseră toţi. Rizea era palid. Auzea un sgomot de maşinărie, ascuns undeva. Căută cu ochii şi Văzu pendula scumpă, cu geamuri de cristal şi copilaşi înaripaţi, din bronz lucios. Limba de alamă se legăna în cutia de lemn preţios. Rizea luă securea însângerată din mâna crăpată, pătată de pelagră a lui Pârvu, şi începu să izbească pendula care tăcu, zăngănind a metal şi ţăndări de sticlă.
Pe masa din mijloc, printre harababura de lucruri lăsate vraişte, semne tăcute ale fugii, Marinică văzu un băţ de os alb de tot, cioplit de mână de meşter mare. II trase de sub o cămaşă subţire, mototolită, şi-1 ridică la lumina blândă, odihnitoare, caldă, a lămpii cu abajur de porţelan ca laptele. In capătul băţului de fildeş se răşchira o ghiară cu degete încârligate şi ascuţite, o ghiară ca o mână de om, dar mai mică şi tainică. Marinică se uită mai îndeaproape
BIJUTERII DE FAMILIE.
253
la ea. Era făcută întocmai ca o mână de om, cu încreţiturile la fiecare nod al degetelor, cu unghii, cu totul, dar nud mică şi încrâncenată, parc'ar fi vrut să sgârie, să apuce, să sfâşie. Marinică se întrebă la ce poate sluji o asemenea ghiară; apoi găsi un răspuns în mintea lui, o aruncă jos, cutremurat de frică şi scârbă, o scuipă şi o calcă în picioare. Oamenii trecuseră în celelalte odăi. Marinică trase cu urechea şi 1 se păru că desluşeşte glasul lui Iordache care spunea vorba « cucoană ». J
— Au găsit-o pe ciocoaica! se gândi Marinică, şi inima începu să-i bată tare. Cei ucişi în pragul primăriei fuseseră ciocoi, dar arendaşi, nu stăpâni... Lui Marinică i se păru că aude un glas ruginit de bătrână vorbind tare. Ocoli masa, se împiedică de covorul care o acoperea, răsturnă un scaun şi intră buzna în camera cealaltă. îndărătul lui, dampa se clătinase, apoi căzuse fără sgomot, moale, într'o grămadă de ciorapi de cucoană făcuţi ghem pe un halat de mătase. Abajurul se sparse aproape fără sgomot. Petrolul se scurgea cu o creastă subţire de flacără. Hainele şi faţa de masă începură să ardă în acelaşi timp. In salonul pustiu, se auzeau strigăte mânioase din camera de alături, şi alte strigăte, mai de departe, intrau pe uşile deschise ale intrării, veneau din curte unde oamenii puneau foc la acareturile conacului.
IV
Doamna Vorvoreanu sosise la Salcia în ultimele ceasuri ale nopţii. Târgul era tăcut şi încremenit în frig, umezeală şi ceaţă. Prin întuneric, doamna Vorvoreanu îşi mânase caii până îndărătul gării. Aici trecuse pe lângă şi printre grupuri de momâi întunecate pe care mai mult le ghicise că erau oameni. Se dăduse jos> cu caseta în braţe, după ce legase hăţurile de bara de fier ce înconjură capra vizitiului. O ajutase pe Elvira să se dea jos, cu grijă, uitând de propria sa oboseală. Elvira se mişca încet, moale, parc'ar fi ieşit dintr'un leşin. Prin întuneric doamna Vorvoreanu îi putea vedea ochii mari şi strălucitori, care o priveau ţintă, parc'ar fi vrut s'o înghită, încât doamna Vorvoreanu se răstise la ea în şoaptă, pe când intrau în gară:
— Nu te mai uita la mine aşa ! Spune-mi ce vrei şi astâmpără-te ! Parc'ai fi nebună...
Elvira răspunse cu o neobişnuită blândeţe şi supunere:
— Iartă-mă mamă... N'am vrut...
Apoi intraseră în gară, îl căutaseră pe şeful gării, care dormea, dar care sosise totuşi curând după aceea, şi se topise în temenele şi amabilităţi faţă de ruda prinţului şi sora coanei Eleonora Smadoviceanca, cei doi stăpâni ai tuturor satelor dimprejur. Da, zicea şeful gării, e încurcătură mare cu ţăranii; sunt svonuri că zilele astea începe şi aici ca în Moldova... Dacă i-ar auzi doamna Vorvoreanu numai aici în gară cum vorbesc, aşa cum îi aude de vreo două zile, el, şeful gării... Bine că aici în Salcia e deocamdată linişte. Oameni
254
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
cuminţi, aşezaţi, cu pământul lor, moşneni la care nu prinde agitaţia, socialismul, anarhismul sau cum i-o mai fi zicând... Să poftească doamnele la el în birou, n'are ce le oferi decât canapeaua asta de piele veche, cam ruptă, dar de, vremurile aşa sânt, an jubiliar, an jubiliar, dar tot greu merge, cu seceta de anul trecut şi gerul din iarna asta... Pentru Bucureşti biletele?
—-Nu, zisese doamna Vorvoreanu. Mergem numai până în oraş. ..
— Aha, pardonaţi vă rog, eu am crezut că la Bucureşti, fiindcă Măria Sa a fost pe la mine ieri după amiază, a plecat la Bucureşti, la sesiunea Senatului...
— Ştiu... zise scurt doamna Vorvoreanu cu vocea ei frumoasă, adâncă, în aşa fel încât şeful gării să priceapă că ea ar vrea să i se aducă biletele, nu să i se facă conversaţie. Şeful gării pricepu şi fără să se supere mai făcu o temenea şi ieşi din biroul în care ardea un foc mare în soba de tuci. Voi să facă lumina mai mare în lampa de pe masă, care împrăştia doar un păienjeniş de filamente şi ţesături de lumină slabă.
—■ Nu, e mai odihnitor aşa, zise doamna Vorvoreanu. Şeful se strecură afară ca şi cum ea şi cu Elvira ar fi vorbit prin somn şi el n'ar fi vrut pentru nimic în lume să le turbure odihna. Eoamna Vorvoreanu tuşi. Ii era frig la gât, la gâtul ei alb, care făcea două cute mari în carnea gata să se ofilească, de femeie trupeşă care îmbătrâneşte. Voi să-şi puie şalul dar îşi aduse aminte că îl ţine în poală, înfăşurat în jurul casetei grele pe care în goana nebună cu trăsura o lăsase în fund, pe perne, lângă Elvira.
Da, îl făcuse pe şeful gării să iasă, fiindcă avea nevoie să se gândească. Elvira se ghemui lângă ea şi o strânse de braţ. Doamna Vorvoreanu o respinse, liniştit dar cu hotărîre. Voia să fie singură şi neturburată, numai o clipă măcar să se gândească repede, repede de tot: « Ce să-i spun şefului de gară de trăsură? Să i-o încredinţez: aşa ar fi cuminte din partea mea, dar în noaptea asta fac lucruri mult mai cuminţi decât atât. Să-l las cu o trăsură în faţa gării,, sa se întrebe de unde a venit, cine a lăsat-o. O cunoaşte, a văzut-o de atâtea ori pe Eleonora trecând pe aici spre Vladomira, invitată la nebunul... Nu ştie încă, — sigur, n'are de unde, de aici nu se pot vedea incendiile. Aşa că dacă nu-i spun nimic, n'are să-şi închipue decât că plec, că am plecat din întâmplare, tocmai în ultima clipă, ca « Măria Sa ». Are să i se pară normal... Dar de ce fără vizitiu ? De ce fără Eleonora ? Cât aşi da să ştiu ce poate el înţelege, ce poate bănui din ce vede... Bine, dar cine-1 ascultă pe el ? Chiar dac'ar bănui ceva, — mâine, nu azi, mâine, când are să afle că Vladomira a ars, — şi la noi probabil, — nu, sigur, a ars totul, chiar în clipa asta arde şi Eleonora. .. da, Eleonora, în clipa asta... da, da, altfel nu se poate, ar fi o minune a cerului să scape, nu poate scăpa, e cu desăvârşire imposibil. Se vedea limpede ce vor... au şi spus, unul a spus, că-i taie gâtul lui Ivancea... Da, trebue să se fi petrecut totul acolo, până la ora asta... Dar ce fac cu trăsura... Dacă s'a petrecut ceva acolo, — şi poate că se petrece chiar în clipa asta...».
Doamna Vorvoreanu surâse cu buzele tremurând, uscate.
BIJUTERII DE FAMILIE
«. . .Vor fi cercetări mai târziu, sau ceva de felul ăsta. . . şi eu nu pot risca să 'nceapă lumea să se 'ntrebe... Să-i spun că am venit cu vizitiul Eleo-norei — cum îl cheamă ? Gheorghe ? — şi că i-am poruncit să se întoarcă acasă? N'are decât să se descurce în urmă, n'are decât să creadă că Gheorghe a fugit. Are să aibă el grijă de trăsura Eleonorei, rudă cu « Măria Sa » pentru care ţine trenul în staţie peste ora de plecare. .. Da, — am venit cu Gheorghe... Gheorghe e afară, pe capră, cu poruncă să 'ntoarcă acasă, unde e linişte... de unde am plecat din întâmplare. .. Dar dacă Ivancea sau Alexiu scapă ? Atunci se va afla totul.. . abia atunci încep să devin suspectă, —dar dacă scapă şi Eleonora ? Atunci sunt pierdută. Pierduţi şi copii. O să fie un scandal mai mare decât cu băiatul lui Candiano-Popescu, acela de şi-a înjunghiat metresa. O să fiu odioasă, criminală ».
Elvira întrebă în şoaptă:
— Mămicule, ţi-e rău ?
— Ce?
■— Zic: ţi-e rău ?
Doamna Vorvoreanu se gândea: «Hai, femeie, stăpâneşte-te. Acum am riscat, să vedem cum ies cărţile. Le vin est tire, il faut le boire». Se întoarse către Elvira:
— Ce vrei ?
— Te-am întrebat dacă ţi-e rău ?
— De ce să-mi fie rău ?
— Răsuf lai greu, parcă aveai ceva...
Doamna Vorvoreanu îşi dădu seama că Elvira îi surâde larg, fermecător, rece ca ghiaţa, cu ochii ei mari verzi şi dinţii foarte albi. Doamna Vorvoreanu îi spuse aspru, rece, duşmănos:
— Ai o batistă? I-o smulse zicând:
— Ai vrea să mă simt bine ? Te slujesc, domnişoară, şi obosesc slujin-du-te...
Şi începu să-şi mişte încet braţele care o dureau parcă i s'ar fi smuls din toate încheieturile. Cu o mişcare pornită, Elvira se aruncă iar şi se strânse lângă maică-sa. Doamna Vorvoreanu o mângâie pe păr încet.
Şeful gării se întoarse cu biletele. Domana Vorvoreanu i le plăti, îi mulţumi. Omul era îngrijorat:
— Sunt veşti proaste, coniţă... Se aude că la Dobrunu s'a întâmplat ceva... la curtea d-lui Leontopol... II ştiţi, ăla grasul, cu barbete... nu-1 ştiţi ? Mă rog, ce mai... om bogat. Mi-a spus impiegatul dela mişcare că s'au făcut devastări... Au înnebunit ţăranii, coniţă, ce mai încoa încolo... Ia uitaţi-vă la ei.
Se duse la geamul aburit, îl şterse cu mâneca şi stătu să se uite afară, cu mâinile în buzunare, sgribulit, cu chipiul pe ceafă. Doamna Vorvoreanu se ridică, gândindu-se: «Nu-i spun nimic... Nu pomenesc nimic... Să bă-
256
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
nuiască, să facă orice-o vrea... încă n'am putere... trebue să mă mai gândesc, să mă mai liniştesc ». Veni şi ea să se uite pe geam pe peronul gării de ţară.
E adevărat că mereu se auzeau glasuri. Crezuse până atunci că e ceva normal, glasurile învălmăşite şi strigătele pe jumătate vesele ale mulţimii care da năvală la vagoanele de clasa a. treia în gările mici de pe câmpie. Sau glasurile muncitorilor care dreg o bucată de linie undeva departe şi vorbesc pe peron înainte de zori, aşteptând să se urce pe vagonetele pe care le vor împinge pe linie, printre mărăcini şi ierburi uscate şi umede rămase de anul trecut.
Dar acum îşi dădea seama că ţăranii erau mai mult bărbaţi, toţi ghemuiţi în cojoacele lor sdrenţăroase, pe marginea peronului, cu spatele la gară, înşiraţi pe linie ca mătăniile de păsări negre înşirate pe firele de telegraf în văzduhul şesului pustiu. Vorbeau între ei mult mai tare ca înainte, ca şi cum ar fi fost stăpâni ai locurilor, ai gării. Se uitau în largul câmpului pierdut în ceaţă şi întuneric, cu şiruri de sălcii abia bănuite undeva departe pe maluri de pâraie şi râpe. Stau şi aşteptau. Uneori ieşea câte unul între linii şi se uita. Deodată murmurul şi freamătul lor crescu, izbucni în mişcare, în înghesuială. Din umezeală şi ceaţă, se înfiripă întâi o umbră mare cu ochii roşii, apoi trupul scund şi hornul înalt în chip de pâlnie, al locomotivei de manevră care trăgea un vagon de marfă gol. II trecu de pe o linie pe alta, cu uşile lui arg deschise, pustii. Locomotiva sufla pene şi fire şi globuri de aburi albi. un felinar ca sângele aluneca în sus şi în jos, şi mulţimea ţăranilor se potoli, se aşeză iară în şiruri, în cârduri, ca nişte pasări călătoare, ca rândunelele negre pe firele de telegraf pierdute pe şesuri. Locomotiva se topi iar în ceaţă. Vagonul rămase pe ultima linie, de unde începea câmpul gol. Un vagon de marfă, gol, cu uşile deschise, pustii, uitat acolo parcă ar fi fost la marginea lumii.
Cineva deschise uşa şi şopti răguşit:
— Don'şef! Don'şef!
— Ce e măi ?
— Veniţi iute la mişcare, don'şef!
Şeful gării trecu dincolo, din cotro se auzea ţăcănitul liniştit al aparatelor tejporafice care înfăşurau şi desfăşurau necontenit panglici de hârtie. Prin uşa întredeschisă, luminară galben, la înălţimea genunchiului, felinare atârnate în mâinile vreunui acar. Uşa se închise. Fereastra se aburise iar, dar se făcea acum cenuşie. Nu mai era mult până la ziuă. Doamna Vorvoreanu se aşeză pe canapea. Se uită o clipă la Elvira care adormise cu buzele întredeschise, cu o şuviţă neagră căzută pe frunte. Se gândi s'o mângâie dar se opri. Elvira şoptea ceva prin somn, gemea uşor, ca şi cum ar fi vrut să plângă. Doamna Vorvoreanu dădu din umeri şi aţipi. *
Dormi puţin, un somn scurt şi chinuit, şezând dreaptă pe canapeaua veche de piele. Tresărea prin somn. Obrazul îi tresărea într'un tic nervos.
BIJUTERII DE FAMILIE. 257
Ţinea mâinile pe "genunchi, cu pumnii strânşi. O treziră glasuri. Şeful gării vorbea cu un poliţai, dând din mâini şi stăpânindu-şi vădita nevoie să ţipe:
— Măcar îi ştii cine sunt ?
— Ii ştiu, d-le şef, îi ştiu, i-am ochit eu pe toţi. Sunt ăia veniţi dela Bucureşti să dreagă podul, ăia dela ateliere. I-am ochit eu. Chiar aşa pe întuneric, da' eu tot i-am indentificat. Auzi cum strigă ! I-auzi, ia !
Intradevăr, de afară se auzeau strigăte ce ţâşneau de-asupra murmurului mulţimii ca nişte artificii roşii, amestecate cu foşnetul şi şueratul de aburi. Pe geamul acum luminat de zorile ca cenuşa, nu se mai vedea întinderea oarbă a şesului, ci zidul negru al unui tren oprit în gară. Doamna Vorvoreanu se ridică. Locul de lângă ea unde fusese Elvira era gol. O văzu pe Elvira la uşa din spre peron. Doamna Vorvoreanu veni lângă fiică-sa. Fata o apucă de mână cu o mişcare nervoasă şi o strânse. Priveau amândouă afară. Un ceferist negru de funingine din cap până în picioare striga în mijlocul ţăranilor:
— Luaţi-le pământul fraţilor, că e al vostru ! Noi nu terminăm podul până nu vă 'mparte ei moşiile. Ia să vedem! Pe unde o să vă mai trimeată tunuri să vă omoare copiii, ai ? Ia să vedem: pe unde ? Şi firele de telefon, fraţilor: stricaţi-le ! Nu vă lăsaţi! Nu-i credeţi, că mint, îşi spurcă sufletul şi mint!
Elvira deschise puţin uşa şi un fir de aer rece ţâşni înăuntru. D-na Vorvoreanu speriată, întinse iute mâna să închidă uşa la loc. Elvira îi şopti:
— Lasă, mamă... Să auzim mai bine...
. Doamna Vorvoreanu se uită la ea cu o umbră de zâmbet mirat şi ironic. Elvira părea liniştită, curioasă. Era cam palidă. Din spate, auzeau glasul poliţaiului:
— E şi un tinichigiu, Rus, e din ăia de pe Potemchin, de-acum doi ani... Dumneatale ştiai treaba asta ?
Şeful gării şopti agitat, gata să ţipe isteric:
— Ce sânt eu de vină ? Nu sânt de vină! Dacă îmi trimit dela Bucureşti socialişti d'ăştia ? Eu ce să le fac ? Direcţia atelierelor e de vină, eu nu sânt răspunzător, mă 'nţelegi ? Eu nu răspunz pentru ei, mort-copt, nu răspunz ! Nici să mă taie 1
Doamna Vorvoreanu se întoarse către el. Era singur: poliţaiul ieşise dând din umeri.
— Au înnebunit şi ceferiştii mei, coniţă ! L-aţi văzut pe Neguşi ? El e vardistul gării. Ei, a vrut să şi-i scrie p'âi mai scandalagii. Când l-au observat că stă cu ochii pe ei şi-i notează, au sărit la el. Să-l omoare, şi mai multe nu ! I-au smuls carnetul, i I-au călcat în picioare. Bine că-i ştie măcar după faţă şi o să facă iute un. proces-verbal...
Stătu puţin pe gânduri, apoi zise:
— Acuma să fie vrunul certat cu Neguşi, se şi trezeşte pe listă. Cum e Neguşi găinar, ce-o să-i mai frece pe unii, să tragă dela ei ceva...
1T
258
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Afară se înteţiseră strigătele. Trenul aluneca negru şi pustiu, afară din gară. Şeful gării zise:
— Bine faceţi că plecaţi, coniţă, că nu mai ştiu ce-are să mai iasă din istoria asta... Uite, acum trebue să vie un vagon cu nişte soldaţi dela oraş, să păzească curtea Măriei-Sale, a dela Vladomira...
Elvira se 'ntoarse spre ei cu o mişcare iute. întâlni privirea maică-sii şi tăcu, prefacându-se că priveşte iar pe geam. Gălbejit de oboseală, cu ţepi de barbă rară prost rasă, şeful gării se aşeză la birou şi începu să scrie. Nu observase nimic. Nu se aflase încă aici ce se petrecuse la Vladomira. Doamna Vorvoreanu se simţi că tremură şi încercă să se stăpânească. Şopti, gata să clănţăne din dinţi de încordare:
— închide uşa, Elviriţo, că se face frig...
Elvira ţinu uşa crăpată încă o clipă. Se auzea un glas:
■— Ce, parcă voi ce sânteţi ? Nu sânteţi şi voi gospodari ? De ce vă cheamă 'n concentrare, ai ? Să poată să vă omoare muierile şi copiii, aşa s'o ştiţi dela mine L
Spinările îmbrăcate în postav cazon cenuşiu se adunară, se strânseră iar. Erau rezervişti chemaţi la regimente. O voce aspră, groasă, strigă:
•— Nu mergem ! Nu mergem! Ce treabă avem noi în Moldova ? Ce, e războiu ? Nu e războiu !
Apoi mai multe izbucniră, încăpăţânându-se asupra cuiva nevăzut şi neauzit:
■— Ba nu te duci, că te luăm de gât şi nu te lăsăm!
Se făcu o învălmăşeală. Clopotul gării sună muzical de trei ori. Elvira închise uşa, o încuie cu mare băgare de seamă, uitându-se pe furiş la şeful gării, apoi veni la doamna Vorvoreanu care se aşezase pe canapea şi se ghemui lângă ea, şoptind:
— Mămicule... crezi că or să ne lase să plecăm ?
Doamna Vorvoreanu scoase un oftat şi nu răspunse. La asta se gândea şi ea. Iată, drumul către oraş era tăiat de cetele acestea de ţărani răsculaţi, peronul era înţesat, nu puteai face un pas fără să fii observat şi poate atacat de ei. Doamna Vorvoreanu se gândi la caseta învelită într'un şal, şi pe care o simţea pe canapea cum îi intră în şoldul drept. Va să zică.. . de geaba? A fost de geaba ? Ce făcuse ea ... de geaba ? De ce tăiau aceşti ţărani toate drumurile, de ce se răsculaseră? Ce era nebunia aceasta subită care îi apucase în pragul primăverii ? De ce erau nemulţumiţi ? Răbdau de sute de ani, şi acum deodată nu mai puteau să rabde ? îşi simţi inima strânsă şi stoarsă de o ură crâncenă. De ce n'o lăsau să plece cu caseta, aceste fiinţe cărora ea nu le-ar fi dat numele de oameni; de ce nu înţelegeau că ea are nevoie de casetă şi de moştenire pentru Elvira şi pentru băiat ? îşi lipi mâinile de tâmple, le apăsă şi clătină capul, stăpânindu-se să nu geamă de oboseală, de frică şi de ură.
*
r
BIJUTERII DE FAMILIE 2i;Q
Tanti Eleonora ieşise «într'un târziu din odăiţa strâmtă, văruită, cu bucăţi de ziare vechi străpunse de cuiul ruginit în perete. îşi apucase poalele hainei de blană scumpă, le ridicase puţin şi' ieşise aproape în goană, cu genunchi slabi şi ofiliţi îndoiţi de bătrâneţe, şi târîndu-şi papucii-şoşoni. Casa era pustie şi răvăşită, camerele pustii, cu pereţii tăiaţi de triunghiuri de lumină strecurată pe uşile înalte întredeschise. Peronul era pustiu, curtea pustie, întunericul adânc. Vântul uşor din spre Dunăre i se păru rece şi-i cuprinse gâtul golaş cu piei bătrâne. îşi strânse încet blana la gât şi cu ochii pierduţi în întuneric, strigă slab:
— Eleno. .. Elviro... Unde sânteţi ?
Se mira singură cât de slabă îi era vocea; i se păru că sună piţigăiat si străin, ca o voce mică de copil; îşi aduse aminte de simţământul de singurătate care o apuca în copilărie când se juca de-a v'aţi ascunselea şi intra într'un loc devenit dintr'odată înstrăinat şi tainic, plin de ascunzişuri necunoscute. Stătea o clipă înfricoşată puţin, în faţa unei asemenea pustietăţi pline de prieteni fugiţi şi ascunşi, înainte de-a 'ncepe să-i caute. Stătea şi acuma în capul peronului, cuprinsă de acea frică nelămurită şi de nădejdea temătoare că de undeva din vreun colţ de umbră, un râs înnăbuşit avea s'o călăuzească. Stătea cu pălăria mare, largă, cu pene de struţ, singură în noapte, în capul peronului. Se uita împrejur ca o pasăre bătrână, clipind din ochii rotunzi. I se păru că iese cineva din odăile slugilor, străbate dreptunghiurile de lumină întinse pe pământ în curte, se pierde în umbră. Clipi din ochii miopi :
— Mărie, tu eşti ?
Nimeni nu răspunse. Tanti Eleonora se înfiora. Deodată se întoarse şi fugi în casă- Umblă prin toate odăile, chemând. Coborî, cu paşi şovăitori, ţinându-se cu amândouă mâinile de rampă, scara din dos, intră în bucătărie, în odăile slugilor. Nici ţipenie. Oamenii fugiseră, îşi luaseră lucrurile. Se întoarse în casă, stătu o clipă în mijlocul salonului şi încercă să se gândească, să-şi aducă aminte dacă era adevărat că Elena şi cu Elvira fuseseră la ea şi că voiau să plece împreună. Era adevărat? Alergă la fereastră, dete perdeaua la o parte şi privi multă vreme vâlvătăile focului dela Vladomira. Mai era un foc în zare, mare, dar depărtat. îşi pierdu gândurile, cu ochii aţintiţi la focurile acelea. Nu-şi dădu seama cât stătu aşa la fereastră. Apoi începu să plângă sughiţând, încet, bătrâneşte, ciocnindu-şi pumnii sbârciţi unul de altul. Blestemă înnecându-se. Cădea din când în când pe câte un scaun. Odată îşi lăsă fruntea pe masă, îşi turti pălăria care-i căzu din cap. Apoi umblă iar prin casă, cu capul gol, cărunt, sbârlit şi murdar, oftând şi plângând, îngâna vorbe fără noimă, din când în când îşi aducea aminte de câteo clipă din copilăria ei foarte depărtată, de pe vremea lui Vodă Ştirbei. Se linişti treptat, fără să prindă nici ea de veste şi o cuprinse încet o oboseală, o toropeală a creerului, o somnolenţă care scurtă orele nopţii pentru bătrâna uscată şi murdară, aşezată într'un scaun în odaia ei, lângă foc. O clipă simţi
17»
260
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
că i se face frig şi se trudi să-şi limpezească mintea, să-şi aducă aminte cum o cheamă pe una din slujnice, care avea rostul să 'ncarce sobele. Dar nu izbuti şi renunţă şă mai cheme pe cineva. Aţipi iarăşi, în liniştea desăvârşită a casei. Pe,uşa deschisă a salonului auzea pendula bătând.
Intr'una din clipele goale care treceau de mult, auzi sgornote nedesluşite, apoi glasuri, strigăte, paşi. încă nu se trezise bine, încă nu înţelesese, şi îşi văzu odaia plină de lume necunoscută, care striga învălmăşit. In salon cădea ţipătul argintiu al oglinzilor care se prăbuşeau în ţăndări. Clipi din ochi şi întrebă:
— Cine sânteţi voi ? Ce vreţi ?
In tăcerea care se lăsă, începu să-i recunoască. Erau oameni din sat. Le uitase numele, dar îi ştia. Omul acesta spătos, celălalt, cu ochii verzi, da, era şchiop, şi apoi vreo doi, graşi, aşezaţi, oameni cu stare, care stăteau cu ochii în pământ, ruşinoşi, pe când ceilalţi o priveau drept, întunecaţi. Mai primise ea cete de astea care veneau să i se plângă ba de una, ba de alta. Dar îi primea în antreu, şi oamenii se plecau în faţa ei, se rupeau în două din şale, până la pământ, apoi îi săruta mâna şi i-o duceau la fruntea lor. Acuma ce aveau ? Şi deodată îşi aduse aminte de toate, o cuprinse o groază rece ca ghiaţa, clipi din ochi şi zise sugrumat:
— Vă cunosc... Ce vreţi ?
Omul voinic din faţa ei, cu ochii gălbui şi mici cu vinişoare roşii, se uită la tovarăşii lui, ieşi între ei şi scaunul bătrânei, încet, scoase căciula din cap şi plecându-se până la pământ, şi-o puse pe jos lângă picioarele îmbrăcate în noroiu gros. Apoi se îndreptă din şale şi zise:
— Apăi dumneata, coană, să cam pleci.
Oamenii murmurară: da, să plece, să plece. Se uitau la ea unii peste umerii celorlalţi. Da, da: să plece.
— Să pleci din casa asta, că noi îi punem foc. Dumneata eşti muiere bătrână, tot nu mai ai mult, aşa că noi viaţa ţi-o iertăm. Şi muiere eşti, de... Noi cu bărbaţi ne punem. Pe Ivancea al dumneatale l-am judecat.. .P'ăllaltu, al beiului, iar aşa. Acuma de, împărţim moşiile.
Bătrâna suflă, cu ochii la securea roşie de sânge din mâna Pârvului:
— De ce-mi luaţi moşia? E a mea... E din părinţi... Eu nu v'âm făcut nimic, Ivancea v'a chinuit, nu eu... Lăsaţi-mi-o căv'o dau în arendă vouă !
— Auzi ce zice, măi, vorbi nesigur Melitaru cel gros, dintr'o parte. Din dos, din uşe, Marinică ţipă ascuţit, în acelaşi timp:
•— I-auzi hoaşca, ia ! Cum îi dă cu meliţa ! Ii pute gura a mort! Arde-o cu biciul peste gură să se 'nveţe minte !
Iordache se uită la Rizea, la Mototolea, la Uracu. Rizea îi răspunse din ochi şi dădu din cap. Mototolea făcu la fel. ^Uracu sta întunecat şi obosit cu privirile aţintite în gol. Se gândea la fiu-său. Să fi fost după Uracu> Şi Pe bătrână o omorau. Tot neam de ciocoi, dobândă pentru viaţa fii-su.
bijuterii de familie.
261
Iordache zise:
— Nu ne trebue arendăşie coană, că nu mai putem în niciun chip. In cinci ani ne-aţi făcut porţia în loc de din patru una, una şi una, şi iar ne văzurăm robi ca înainte vreme, pe vremea Turcilor. Dar noi ne-am săturat de robie, nu mai putem răbda. Ori ne omorîţi, ori ne facem oameni. Gata. Acum vrem să fim stăpâni, noi, obştea. Că dacă sântem stăpâni fiecare, ne tăiem şi ne omorîm pentru o brazdă. Da' aşa, ca 'n vremea de demult, să fim dea-valma. Şi dumneata, dute un'te-o duce ochii, dar nu mai călca pe-aici că-ţi punem cruce. Făceţi-i loc, măi, să plece.
Bătrâna ieşi, tremurând de frică şi de oboseală. Faţa îi era smochinită, cenuşie, şi i se făcuse mică cât pumnul. Sughiţa şi gemea de frică. In salon, perdelele, ghemuri de haine, stofa fotoliilor, fotografiile de pe pian, ardeau şi scoteau vălătuci de fum. Bătrâna bolborosi şi se feri cu cotul în partea focului, ca de o lovitură. Ieşi în întuneric şi pieri. Rizea îl luă pe Geambaşu de braţ şi-i strigă lui Iordache, râzând:
— Hai cu boierii ăştia să pună dumnealor foc, că nu-ş'cine 'ncepu treaba şi le-o luă înainte...
Oamenii ieşiră, se răspândiră prin odăi, căutând lucruri de aprins uşor şi repede. Răsturnau lămpile de gaz pe perdele. Salonul era pustiu şi plin de fum: aici nu mai era nevoie de pus foc. începuse dela sine.
#
Doamna Vorvoreanu strânse caseta sub braţ şi puse mâna pe clanţa uşii, pândind. Trenul care venea din spre Dunăre intră în gară, răbufnind aburi. De câteva minute cernea o ploaie subţire. Erau numai patru vagoane de călători. Doamna Vorvoreanu privea pe fereastră: inima-i bătea tct mai încet. Aotepta. Dacă nu se va putea strecura acum, să se urce în tren, va fi pierdută. Acum era ultimul moment, ultima scăpare; după trenul acesta nu va mai trece poate niciunul. Vor urma poate numai două-trei zile, poate mai multe, în care nu va mai fi mântuire decât în păduri, sub ninsoare şi ploaie.
O simţi pe Elvira că tremură ţinând-o de braţ; îl auzi pe şeful gării suflând greu la fereastră lângă ea. Pe peron, mulţimea se adunase într'un buluc, ghem strâns de trupuri. Apoi se scurse deodată către coada trenului, unde era ultimul vagon, un vagon de vite. într'o clipă peronul rămase gol. La ferestrele vagonului de clasa întâia şi a doua apărură feţe cercetătoare şi speriate.
Doamna Vorvoreanu deschise iute uşa şi străbătu peronul în fugă. Otâra pe Elvira după ea. Ii era frig, era umezeală în aer, pustietate. Avea să scape. Strânse mai tare caseta sub braţ, apucă bara de fier a scării şi începu să se urce. Avea să scape, cu bijuteriile. îşi dădu seama în chip nedesluşit că pe pereţii vagonului de vite se fac ciorchini de oameni care strigă.
Pe când intra în vagon, tresări la auzul unui foc de puşcă. Nu era o pocnitură care suna a gol, ca o puşcă de vânătoare, aşa cum auzise noaptea pe când
262
VIAŢA ROMÂNEASCA
fugea, ci o plesnitură uscată, scurtă, ca de bici. Puşcă militară. Intră în primul compartiment care nu era gol. Doi domni priveau pe fereastra deschisă, încă o împuşcătură şi sgomotul metalic al unor ciocane. Trenul se puse în mişcare.
—■ Ia uite-i cum dau cu pietre ! zise unul din cei doi călători. Nu le ajunge că vor să spargă vagonul.
—■ Se vede treaba că şi ceferiştii fac cauză comună cu ei, zise cellalt. îşi trase din vesta de catifea vărgată, vânătorească, un ceas gros de argint şi adăugă:
— Un ceas mai avem... Dacă trece cu bine, am scăpat... Ce zici, domnule, ai ?
Era un bătrân frumos, cu mustaţă albă, cu un inel greu de aur la degetul mic. Insistă:
—■ Ei, domnu Hariton, ce zici ?
Celălalt, gras şi palid, îşi şterse faţa de sudoare cu o basma albastră. Tăcea. Domnul cu mustaţă albă se 'ntoarse către doamna Vorvoreanu:
— Aţi văzut cum au atacat vagonul cu arestaţi ? Doamna Vorvoreanu îl privi fără să răspundă.
— Vagonul din urmă, acela de vite. Sunt arestaţi, agitatori, din satele noastre, ale domnului Hariton şi al meu. Daţi-mi voie: colonel Rusescu. Doamna cum ? Vorvoreanu ? A, cum de nu: îl cunosc pe Vorvoreanu.. . Mi-a fost elev la Şcoala militară. A, coniţa mea, sunt încântat. Deşi vă cunosc în asemenea împrejurări... Teribile, teribile... o deslănţuire de instincte, de bestialitate... Dar pedeapsa trebue să fie exemplară. Să le vâre minţile în cap pe o sută de ani. Să fi fost eu acuma la Minister, cum era să fiu, de altfel, în cabinetul Manolache Costake ... (N'am fost în urma unor mărunte meschinării personale)... Aşi trece prin foc şi sabie toată regiunea asta. .. Ţăranii trebuesc ţinuţi în frâu.
Afară aluneca de-a-curmezişul ferestrelor câmpia netedă cu şiraguri de sălcii scheletice şi largi suprafeţe de zăpadă murdară. Pe cerul de cenuşă se agăţau firele de telegraf cu mătănii de ciori. Doamna Vorvoreanu se gândea: « Cum sosesc, mă vor întreba ce-am făcut cu Eleonora.. . De ce-am lăsat-o. Ce pot răspunde ? »
Colonelul Rusescu zise:
— Credeţi că n'au îndrăznit să-l ameninţe pe dumnealui? (E proprietar mare, are douăsprezece mii de pogoane la Izvoare, aţi auzit de el, nu se poate: Augustatos, Hariton Augustatos). Şi mie au încercat să-mi devasteze conacul. Era acolo o companie, să păzească fabrica de sticlă. M'am dus la căpitan: « Căpitane, te rog să-ţi faci datoria ». Uite rezultatul: am prins douăzeci, i-am urcat în vagonul de vite, în lanţuri. Se vede însă că au prins de veste mârlanii şi pândesc prin gări, să-i scape...
Domnul Hariton murmură, privind în gol:
— îşi dau de ştire... Noaptea... Au ei semnalele lor, noi nu le cunoaştem . . .
BIJUTERII DE FAMILIE
263
Toţi tăcură. Doamna Vorvoreanu se gândea: «Nu se poate să păţim ceva... Ar fi prea stupid, tocmai acuma la sfârşit...». Domnul Hariton murmură iar: —-Ştiu tot... Au aflat, şi ne pândesc în gări.. . Colonelul Rusescu zise:
— Eu am împuşcat doi cu mâna mea, când au venit la mine la conac. Mie nu mi-e frică de ei.
Era un domn bătrân cu mustăţi albe şi nasul coroiat. îmbrăcat cu îngrijire, cu gulerul tare, strălucitor, şi cu mâinile sbârcite, dar curate şi cu unghiile făcute.
Doamna Vorvoreanu se gândea:« Trebue să scap. Să nu fi fost zadarnic tot ce am făcut. Am să spun că am încercat s'o conving, dar ea nu-şi dădea seama şi a refuzat să vie... Da, asta e cea mai bună explicaţie». Se uită împrejur.
Domnul Hariton era gras şi palid. Privirea lui, sudoarea rece a fricii, felul cum îşi frământa mâinile, le mai văzuse doamnă Vorvoreanu, noaptea trecută, la Ivancea şi la Alexiu. Strângea în mâini o geantă şi o privea din când în când. «Da, toţi fugim, cu titluri de proprietate, cu acţiuni, cu bijuterii» se gândi doamna Vorvoreanu şi se uită la întinderea nemărginită a câmpiei semănată cu bordeie, cu conace, cu moşii de douăsprezece şi douăzeci de mii de pogoane.
Mai trecură prin halte pierdute între râpe de lut sau drumuri noroioase. Ţăranii priveau în sus ferestrele trenului, cu ochii întrebători, plini de aşteptare. Glasuri din vagonul de vite aduceau gloata împrejuru-le ca un magnet-Urma aceeaşi furie, aceleaşi încercări neizbutite de a sparge vagonul şi câte un foc de puşcă tras în vânt de soldaţii închişi în vagon împreună cu prinşii-Domnul Hariton se înfundă în colţul său şi ascultă îngrozit. Când trenul se punea în mişcare, scotea basmaua şi îşi ştergea faţa, apoi îşi petrecea basmaua între gât şi guler.
Apoi trenul intră între căsuţe acoperite cu carton gudronat, paie şi şindrile. In gară, un grup de vardişti însoţeau pe câţiva civili. In cojoacele lor cu blana neagră de fum de cărbune, cu feţele negre şi ele, acari, strungari, dulgheri dela atelier, hamali, se adunară în faţa ultimului vagon. Priveau în tăcere. Când civilii — poliţaiul oraşului, prefectul, procurorul — se apro-piară, prinşii din vagon începură să strige, iar ceferiştii izbucniră în huiduieli şi fluerături.
Doamna Vorvoreanu coborî repede şi trecu spre ieşire.Prinse câteva cuvinte. O voce uscată, burgheză, ţipa: « Socialiştilor ! Anarhiştilor ! ». Doamna Vorvoreanu cu Elvira, domnul Hariton, colonelul, ieşiră repede, goniţi de huiduieli ca frunzele moarte de un vânt. In piaţa noroioasă dindărătul gării, două birje cojite, cu căluţi costelivi, stăteau în ploaie. Domnul Hariton se urcă repede în cea mai bună, fără un cuvânt. Colonelul îşi scoase pălăria şi o salută pe doamna Vorvoreanu. Domnul Hariton spuse birjarului: «La Hotel Unirea »,
264
VIAŢA ROMANEASCĂ
şi birja poini pe un bulevard prea larg, între case prea mici. Copitele cailor clepăiau trist în noroi.
Doamna Vorvoreanu se gândea: « Dacă e adevărat că n'a lăsat niciun testament, şi nici nu m'a minţit, ce-mi pasă dacă or să mă bănuiască ? O să fiu bogată, copii o să-mi fie bogaţi, o să fim respectaţi. Numai să nu fi scăpat Eleonora. Să nu fi scăpat».
Birjarul o 'ntrebă răstit, mahmur:
— Unde vă duc, coană ?
— In strada Sfântul Spiridon, zise doamna Vorvoreanu şi se uită la el mirată, gândindu-se: «Şi aici a ajuns nebunia?».
— Ce, nu mă mai cunoşti, Ghiţă ?
— Sărumâna, zise omul, mereu morocănos. De, nu v'am cunoscut... Cu necazurile astea...
— Care necazuri, Ghită?
Omul nu răspunse. îşi pocni caii şi birja porni pe caldarâmul din pietre rotunde de râu. Ploua mărunt. Trecură pe străzile cu case scunde, cu un singur cat, stăpânite de biserici vechi, Sfânta Treime, Sfinţii împăraţi, de «.Palatul Administrativu », Marele Hotel Regal, Hotel Unirea, magazinele « La steaua colorată », al domnului Ioaniţiu, «La împăratul Napoleon I» al lui Miliţescu, «La Potcăpieru », al domnului Niculiţă, cele armeneşti de cafea şi coloniale, cele evreeşti, «La Cupidom, a domnului Mohnblum, ceasornicarul, defilau încet. Trotuare pustii, vitrine închise, obloane trase şi ploaie măruntă. Rar trecea câte un om cu umbrelă, sgribulit.
— De ce sânt închise magazinele, Ghiţă ? Ce, e sărbătoare ? întrebă doamna Vorvoreanu.
Omul, cocoşat pe capră, atinse spinarea udă şi slăbănoagă a calului din dre apta:
— Neaa !
Apoi se întoarse şi mormăi:
— Nu e sărbătoare, coană, e revoluţie... Ci-că vin ţăranii şi reghimentele din oraş sânt trimise în Moldova...
Râse în ţepii de barbă nerasă, răutăcios:
— Le ţâţâe negustorilor...
Şi iar îl atinse cu biciul pe calul din dreapta : ■— Nea, gloabă...
Calul se scutură şi trase mai harnic trăsura prin burniţă, printre obloanele închise. Doamna Vorvoreanu se gândi că nici aici poate nu va scăpa şi că răscoala o înconjoară ca o revărsare de ape în care se va înneca. Strânse mai tare caseta şi se uită înfricoşată pe sub coviltirul trăsurii, pe care se înşirau picăturile de apă.
Trăsura trecu pe lângă monumentul lui Vodă Calimah, în- anteriu lung de metal şi cu işlic tot de bronz, înverzit de ploi. Firele de apă înţepau aerul cu statornicie şi pe marginile caldarâmului curgeau gârle galbene. « Ce vreme
BIJUTERII DE FAMILIE.
265
bună pentru semănături » se gândi o clipă doamna Vorvoreanu. Dar îşi aduse aminte numaidecât că ardeau pretutindeni conacele şi hambarele la ţară şi că poate ogoarele încă nesemănate, sau semănăturile de mai târziu, nu vor mai fi prilej pentru ea nici de nemulţumire nici de bucurie. « Totuşi, se gândi ea, strângând în braţe mai tare caseta, — totuşi nu e cu putinţă să fim isgoniţi cu toţii de pe avutul nostru părintesc... iar ei sânt prea simpli, prea străini de lumea de azi, ca să ne poată birui...».
In vremea aceasta, trecea prin faţa Băncii Naţionale care era în casele foste ale Rasovicenilor: clădire frumoasă, mare, boierească, cu un parc desfrunzit în faţă. Prin şuviţele reci ale ploii se întrevedeau în afară de obişnuitul vardist, mantalele cenuşii şi baionetele câtorva soldaţi sgribuliţi: banca era păzită de armată.
Vreo douăzeci de ţărani, ghemuri negre în umezeală şi frig, şedeau pe vine la adăpostul zidului Băncii Naţionale. Păreau tăcuţi, mărunţi, închişi în sine, străini de lumea oraşului, neprimitoare şi mâhnită de ploaie. «Aici nu mai au îndrăzneală »,. se gândi doamna Vorvoreanu, «totuşi, totuşi, îşi zise ea—aici suntem păziţi, aici suntem feriţi de primejdie...». Şi strângea în braţe caseta cu bijuterii.
Printre casele de zid, cu scoici de sticlă deasupra uşii celei mari cu geamlâc, cu câte două porţi în gardul înalt de fier forjat din faţa peronului, se arătau şi altele scunde cu acoperişurile lăsate într'o rână, cu garduri putrede, cu ferestre mici şi murdare, ca nişte pupile de orb.
— Aici! spuse tare doamna Vorvoreanu şi birjarul trase de hăţuri, Elvira sări din trăsură pe partea cealaltă, deschise poarta şi întoarse capul către maică-sa aşteptând-o. Doamna Vorvoreanu plăti şi birja se topi în ţesătura friguroasă a ploii, stropind în dreapta şi în stânga cu apă murdară de sub copitele cailor. Elvira se dădu la o parte ţinând uşa ca să treacă maică-sa, şi-i zâmbi, cu pleoapele cam strânse. Doamna Vorvoreanu n'o văzu. Intrând pe poartă, calcă greşit, se poticni, gata să cadă, şi se lovi de canatul de fier. La a doua încercare izbuti în sfârşit să intre.
Elvira observă că doamna Vorvoreanu se cam clatină pe picioare când umblă. Alergă după ea s'o sprijine, într'un chip drăgăstos pe care nu-1 avusese faţă de maică-sa niciodată până în noaptea trecută când o ajutase să coboare pe treptele peronului dela conac.
Străbătură curtea cu pietriş şi răzoare acoperite de zăpadă murdară. Poalele rochiilor li se târau pe jos şi se mânjeau de noroi şi apă. Ploaia statornică le bătea obrajii.
Sunară la uşa mare, arcuită, cu trei canaturi şi nenumărate ochiuri de geamlâc. Aici marchiza de sticlă în chip de scoică de deasupra porţii le ferea măcar de ploaie.
Sunară iarăşi. In sfârşit se deschise ferestruica din geamlâc şi apăru capul Viorichii, ţiganca, apoi pieri numaidecât şi uşa se deschise. Femeia le sărută mâinile în tăcere, apoi se uită cercetător la doamna Vorvoreanu. Dar aceasta
266
VIATA ROMÂNEASCA
trecu înainte, poruncind să i se încălzească baia. Străbătea odăile întunecate, cu jaluziile lăsate la ferestre, urmată de Elvira şi de Viorica. Vreo două, trei slugi mai apăreau câte una prin câte un ungher, şopteau « sărumâna » şi piereau numaidecât. Pe pereţii înalţi, tablouri proaste, fotografii mari, cu multe ovale mărunte, care arătau sublocotenenţii din promoţia 1880, a soţului doamnei Vorvoreanu, apoi ofiţerii regimentelor de roşiori 8 şi 12, în care fusese el, portretele generalilor Rasoviceanu şi Perticari, foştii lui comandanţi, înainte ca să fie numit ataşat militar în ţări străine şi să-şi plimbe pe alte meleaguri, ca acuma, monoclul, lampasurile, mănuşile glace şi pintenii cu care cucerea inima milostivă a şanteuzelor berlineze sau sofiote.
Dar mai erau portrete de părinţi, bunici şi unchi mari, din care cele mai vechi arătau işlice, bărbi orientale şi brâuri turceşti ca coada păunului. Priveau cu ochi catifelaţi şi fără viaţă asupra bogatelor covoare tocite, asupra mobilelor care nu semănau una cu alta, cu picioare lipsă şi mătasea pernelor găurită. Doamna Vorvoreanu se aşeză într'una din aceste mobile, un scăunel aurit în chip de S în care două persoane puteau să şeadă una lângă alta, dar totuşi spate în spate, şi neputând să-şi vorbească decât dacă se răsuceau din şale. Doamna Vorvoreanu şezu câteva clipe-în fotoliul acesta, uitându-se foarte atentă la soba înaltă de teracotă cu flori albăstrui şi cenuşii în relief. Elvira stătea în picioare lângă ea. Viorica îşi legăna către fereastră fustele clădite multe una peste alta şi toate rupte şi începu să ridice jaluziile. O prismă de lumină cenuşie, rece, pătrunse în cameră. Doamna Vorvoreanu zise:
— închide.
Avea o voce necunoscută Elvirei, şi de care fata se înfiora: o voce străină, îmbătrânită, la fel de rece, de cenuşie, de nemiloasă ca şi lumina împotriva căreia se ridicase. Ţiganca lăsă iar jaluziile, fără să spună un cuvânt. Iar se ridică vocea tăioasă, neliniştitoare, a doamnei Vorvoreanu:
— Trage perdelele.
Viorica se supuse şi în odaie se făcu întuneric. Doamna Vorvoreanu şedea în întuneric cu caseta în braţe. Zise iarăşi:
— Pleacă. Ce stai ? Pleacă.
Apoi, cu greu, se sili să adaoge ceva cu noimă:
— Du-te şi vezi de baia mea. Dă-i de mâncare domnişoarei Elvira. Du-te.
Femeia ieşi într'o scurtă pală de lumină când se deschise uşa. Se făcu iar tăcere. Doamna Vorvoreanu vorbi în întuneric:
— Elvira.
Fata nu răspunse.
— Aici eşti ?
-— Da, mamă.
Doamna Vorvoreanu stătu şi se gândi puţin, apoi murmură:
— Du-te... Du-te.. .  Du-te...
BIJUTERII DE FAMILIE
267
Elvira stătu, încercând să-i desluşească faţa prin întuneric. Apoi oftă şi ieşi. Doamna Vorvoreanu se ridică, se duse până la uşă lovindu-se de mobile prin întuneric, încuie uşa cu cheia. Se întoarse la biroul pe care ştia că e totdeauna o lampă şi chibrituri. O găsi, o aprinse, făcu flacăra mică şi se aşeză în fotoliul din faţa biroului. Îşi puse în faţă caseta, care lucea blând, mângâietor, luminată din plin de lampă. Se uită la casetă multă vreme. Era o mare tăcere în casă, şi întunericul i se părea odihnitor. Nu se auzea decât ca din depărtare ploaia ciocănind pe acoperiş, iar din măruntaiele casei, nedesluşit pianul. ^
Doamna Vorvoreanu deschise sertarul şi se uită înăuntru printre hârtii bastonaşe de ceară de sigilat, tocuri. Erau acolo undeva şi un ciocan şi o daltă. Le căută mult, deschizând uşile şi sertarele biroului. Le găsi, potrivi dalta sub capacul casetei. Strângea dalta în mână, în mâna ei albă, puternică, cu degetele umflate şi învineţite de strâns hăţurile cailor în noaptea trecută. Era o mână care începea să facă creţuri adânci la toate încheieturile şi care avea în curând să aibă şi ea o piele bătrânească, încreţită ca pielea de şarpe sau ca aceea, aidoma ei, care îmbracă ghiarele de pasăre.
Apoi doamna Vorvoreanu izbi cu ciocanul din toate puterile, de două ori, broasca se strică şi capacul se desfăcu, atârnând în balamale delicate acuma pe jumătate smulse din cuie. Doamna Vorvoreanu se sprijini pe speteaza fotoliului şi răsuflă adânc. Apoi se aplecă înainte şi începu să scoată bijuteriile una câte una din caseta căptuşită cu mătase roşie, şi să le puie pe masă în lumina lămpii, pe care-o făcu mai mare. Lua fiecare inel, fiecare pereche de cercei, le ridica în faţa ochilor, le făcea să-şi joace apele şi sclipirile în lumina blândă a flăcării de petrol. Câteodată, când îşi dădea seama că preţul unei bijuterii e de o mie de napoleoni sau mai mult, se uita mai îndelung la ea, ca de departe, pe gânduri, şi cu faţa deosebit de gravă.
Erau acolo nouăsprezece inele. Unele, cu briliante sau cu câte un smaragd mare, făceau cât o jumătate de recoltă, mai ales cel cu briliantul trandafiriu. Dar erau şi unele fără nicio valoare, sau cu câte-o poveste, a fiecăruia, uneori necunoscută. Astfel, un inel bărbătesc gravat cu iniţialele I.S., în litere gotice Al cui fusese ? Iată şi inelele dăruite de Eleonora Elviriţei şi lui Mişu când erau mici, şi aruncate de ei. într'o vară, îi bătuse, deşi copiii plângeau şi se jurau că nu le-au aruncat şi că le-au pierdut prin casă. « Le-a furat va să zică Eleonora... Le-a furat va să zică. ... Le-a luat îndărăt...» se gândi mirată, visătoare, doamna Vorvoreanu. Apoi găsi şi inelul soţului ei, care-1 pierduse la conac, ultima dată când a fost acolo, în 1898, vara. II pierduse — sau mai bine zis, crezuseră ei cu toţii aşa. întâi fuseseră bănuite slugile, şi o ţigăncuşă mâncase o bătaie cumplită, să spuie. Dar niciuna nu mărturisea nimic, se văitau desnădăjduite în faţa furiei lui Vorvoreanu şi a Eleonorei. Mai ales Eleonora făcuse gălăgie, apoi asistase şi la cercetări, la discuţii, la certuri, la toată agitaţia lor, clipind din ochi ca o găină bolnavă şi molfăind din buzele supte între gingiile fără dinţi. Cum s'o bănuiască pe ea? Şi iată că ea ţinea
268
VIAŢA ROMÂNEASCA
inelul, de aproape zece ani, încuiat în casetă. Soţul doamnei Vorvoreanu ţinea foarte mult la inel. Om pornit, răsfăţat, brutal, făcuse accese de furie, uriaşe, căutase, bătuse în zadar. Eleonora, care nu-şi putea suferi cumnatul, îl supra-veghiase în tăcere, cu răceală, cu privirile ei sticloase. II găsise şi-1 ascunsese ? Sau îl furase chiar de-a-dreptul ? Doamna Vorvoreanu se lăsă pe speteaza scaunului şi începu să râdă, stăpânindu-se cât putea. Ii făcea rău râsul, îi făcea rău şi sila de-a şi-1 înfrâna, şi-i curgeau lacrimi pe obraji, şi râdea mereu, înnecându-se. Apoi îi veni rău, o greaţă, o slăbiciune dela inimă. « La ora asta poate că e moartă de mult...» Stătu în scaun nemişcată încercând să-şi recapete cât de cât liniştea şi cumpătul. îşi şterse ochii cu batista. Luă pe deget lanţul fin de aur de pus la gât şi legănă în lumina lămpii diamantul mare care atârna de el şi care arunca unghiuri de lumini şi fulgere în toate culorile curcubeului. Se jucă aşa o vreme, absorbită, cu mintea pustie. Apoi se scutură şi luă la rând şi celelalte bijuterii. Unele erau urâte, fără gust, altele ieftine, aproape tinichele. Dar colierele, cel mare de briliante şi cel cu două rânduri de perle, erau acolo, şi nu-şi aveau poate pereche în ţară. Găsi şi colierul de camee galbene încadrate în perle micis pe care i-1 ceruse de atâtea ori Eleo-norei şi pe care aceasta i-1 refuzase de atâtea ori, la urmă sub cuvânt că 1-a pierdut — cine avea s'o creadă, dar parcă ei îi păsa dac'o crezi sau nu ?
Doamna Vorvoreanu luă în mână toate medalioanele, le deschise, pe cel cu diamante încadrând fotografia unui domn cu favoriţi, care era poate I.S. cel cu inelul; un medalion dublu cu portretele părinţilor; altul cu o femeie necunoscută; şi apoi unul cu portretul doamnei Vorvoreanu la douăzeci de ani. Doamna Vorvoreanu se uită multă vreme la medalionul acesta. Cu degetele încrâncenate în chip de ghiară, îl desfăcu. înăuntru era o buclă de păr blond, pe care o tăiase înainte să se mărite şi i-o dăduse Eleonorei. Doamna Vorvoreanu se gândi: « A păstrat-o... Şi portretul mi 1-a păstrat... Le ţinea la ea... Se uita la ele ? Poate că da... poate că adesea...»
împinse fotoliul îndărăt, se ridică, închise medalionul şi-1 aruncă pe masă. Se plimbă prin odaie frângându-şi mâinile. I se umplură ochii de lacrimi. I se părea că se înăbuşe. Apoi se stăpâni şi fără să se mai aşeze, cercetă ce mai era în casetă: ceasornicele tatălui ei şi-al Eleonorei; cercei de smaragde mari cu briliante împrejur; broşe în chip de păianjen de aur cu ochi de rubin, şi un cap de pisică de argint, cu ochi tot de rubin, şi mare cât un măr domnesc,, de agăţat la cordon, cu cârlige pentru cheile dela cămară şi dulapuri. Astea erau îngrozitor de urâte şi doamna Vorvoreanu le împinse la o parte cu nerăbdare, ca să numere monedele de aur turceşti, mari de tot şi găurite în mijloc,, şi rublele ruseşti cu portretul împăratului Alexandru II, pe vremea căruia făcuse avere bunicul, cu aprovizionarea armatelor împărăteşti ce treceau să se bată cu Turcii...
Şi apoi le luă toate, cercei, mahmudele, coliere. Ii erau mâinile pline cu ele. Ii curgeau, reci şi sclipitoare, printre degete. Le puse la loc în casetă şi caseta în casa de bani în care păstra hârtii vechi de moştenire, de vânzare, de
BIJUTERII DE FAMILIE.
269
căsătorii, scrisori şi fleacuri fără preţ. încuie de două ori, îşi atârnă cheia de gât cu o panglică. Se simţea slăbită de tot. Ii venea să doarmă. Dar trebuia să aibă grijă de casă, de Elvira. Apoi trebuia să iasă în oraş, să afle ce s'a întâmplat la conac, ce se întâmplă cu răscoalele. Şi era îmbrăcată în haine mototolite şi murdare, şi nedormită. Avea să facă baie mai întâi. Puse ciocanul şi dalta la loc, adună câteva aşchii din lemnul casetei şi le puse în sertar. Pe birou nu mai era nicio urmă. închise sertarul, stinse lampa şi ieşi din camera cufundată în întuneric.
V
Stăteau în picioare şi se uitau în lungul drumului, Rizea, Iordache şi încă câţiva oameni. Era aici unde se lăsa în vale capul satului, o cruce de drumuri. Stăteau pe marginea drumului şi se uitau cum vin dinspre conac carele oamenilor. Era un şir lung de care ce şerpuia negru, de nu i se vedea capătul. Veniseră şi oameni din alte sate, chiar şi din unele depărtate, din Pietri, din Reviga, din Cotul Grecului. Carele scârţâiau şi se legănau încet prin noroiul drumului. Vitele se opinteau în jug. îşi legănau capetele la dreapta şi la stânga la fiece pas. Li se vedeau coastele şi burţile slabe de iernat, acoperite cu ciucuri de balegă şi noroiu. Vite de oameni săraci, siliţi să le puie în jug de mici, vite mărunte şi costelive. Şi carele erau mici şi scârţâiau amarnic urnindu-se anevoie din câte-o creastă groasă de noroiu ce tăia drumul. Erau încărcate cu saci de grâu, morman. Pe saci şedea omul cu băţul în mână şi se uita obosit la dinţătura şirei spinării boilor, cărora le jucau şoldurile ascuţite sub piei. Câte doi flăcăi, cu furci şi cu topoare, câte un copii, şedeau în unele care pe movila de saci. Boii trăgeau înainte, clătinând din cap şi cu nările aburinde, şi lungeau gâturile înjug. Oamenii stăteau încotoşmă-niii în ţoalele lor sărace, negricioase, cu topoarele lângă ei sau ascunse sub vreo traistă, vreo scoarţă, şi lăsau să le atârne un picior gol şi crăpat încărcat cu noroiu uscat, peste saci şi marginea carelor. Carele se urmau scârţâind rar dar fără oprire, de departe până încoace şi apoi la vale în sat, unde multe coteau în ogrăzile oamenilor, iar altele umblau către zarea din partea cealaltă.
Unul din care nu era atât de încărcat. Sacii erau puşi frumos unul lângă altul ca o masă, iar pe ei era culcat un om cu cojocul peste el. Un băieţandru împungea din când în când boii pe lângă coadă cu capătul băţului. Omul de pe saci zăcea cu ochii închişi şi obrazul pământiu parc'ar fi fost umplut cu cenuşă. Pe sus, prin văzduhul limpede, norii lunecau pe deasupra goniţi de vântul proaspăt şi răcoros de Martie. Câte un petec uriaş de umbră alerga de-a-curmezişul câmpiei şi altul de lumină îl urmărea făcând să sticlească bălţile; apoi venea încă unul de umbră.
Astfel se făcu deodată lumină, ajunse din urmă carul şi trecu peste el. Faţa celui culcat pe saci se făcu albă-gălbuie ca fildeşul.
Rizea îi strigă băiatului:
— Ho, mă!
Cellalt strigă la boi şi carul stătu în marginea drumului.
270
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Rizea întrebă:
— Ce-i cu tat-tu ?
Băiatul răspunse fără să privească în ochi, ci uitându-se la spinările ascuţite ale boilor:
— E bolnav...
Apoi se întoarse la taică-su să-l vadă. Omul nu se mişca. Avea pe un obraz, cam sub tâmplă, o umflătură largă, vânătă, şi zăcea acolo aşa, cu ochii duşi în fundul capului.
Cei de pe marginea drumului schimbară priviri bănuitoare. Iordache strigă gros la băieţandru:
— Bă ! E mort, bă !
Băiatul se 'ntoarse iar să-l vadă pe taică-su. Murmură:
— Ba...
Apoi puse mâna pe genunchiul celui rănit şi-1 scutură cu băgare de seamă chemându-1 cu glas scăzut:
— Tată, tatăă...
Omul gemu, întredeschise pleoapele, apoi le 'nchise iar, bolborosind ceva neînţeles. Iordache întrebă iar: '"^ —Ce-are mă? Cin'1-a matolit.aşa, mă? Băiatul zise:
— Melitaru...
— Da' de ce, mă neică? Din ce se luară?
—-Din nişte saci cu grâu, că nu mai erea ia ciocoaica decât puţini, şi a fost bătaie...
Oamenii de pe răzor, dincolo de şanţul drumului, tăceau. Nici Iordache nu mai întrebă nimic. Băieţandrul înţepă cu băţul şuncile uscăţive ale boilor. Carul scârţâi şi se urni din noroiu, depărtându-se.
într'o vreme, Rizea privind şirul de care cu ochii lui verzi, turburi, pe sub sprâncenele lungi şi arcuite, mormăi:
— Au şi 'nceput să-şi dea cu sapa 'n cap... Ba că vreau eu mai mult, ba că de ce-ai luat tu atâta... precista voastră de nebuni...
Apoi tăcură iar. Pe lângă el, oamenii şopteau liniştiţi, aşezaţi pe răzor. Unii îşi învârteau câte-o ţigare. In depărtare apăru ultimul car din şiragul ce păruse a nu mai avea sfârşit, se apropie şi trecu lăsând şoseaua pustie. Apoi un om singur, întâi ca un fir negru, apoi ca un ghemotoc, se apropie încet, singur pe drumul deşert. Mergea greu, cocoşat, cu capul în pământ. Ducea un sac în spate. Când ajunse în dreptul oamenilor ce stăteau pe răzor, se opinti, lăsă sacul să-i alunece peste umăr şi-1 puse pe jumătate pe un loc uscat şi jumătate pe o piatră mare. Omul era Pârvu. Se şterse cu palma pe frunte şi scutură sudoarea pe jos. Sufla greu. Se sprijini cu şezutul de sac, dar fără să şeadă pe el. Se uita în pământ şi tăcea. Petele de pe faţă erau parcă mai vinete şi omul mai galben ca în lumina blândă a înserării. Acum sub soarele biruitor dar fără cruţare sau sub trecerea iute a norilor Pârvu părea
BIJUTERII DE FAMILIE
27 K
mai bolnav, mai otrăvit de otrava înceată a foamei şi a mălaiului stricat. Stătea cu bărbia în piept şi nu zicea nimic. Se odihnea, aşteptând să i se aline sba-terea coastelor.
Iordache întrebă:
— De ce nu-mi ziseşi să ţi—1 iau eu, mă, sacul, ai?
Pârvu tăcea. Apoi întoarse faţa către el, şi-i zise cu necaz: A
— Vă vine să râdeţi, fire-aţi ai dracului... II cărai în spate pân'acilea şi-acum vă râdeţi de mine... Nepricopsiţilor...
Şi fără să mai aştepte să-şi recapete răsuflarea, se întoarse, apucă sacul de gură, îl săltă în sus şi se strecură sub el. Oamenii îl priveau: era sdravăn Pârvu, măcar că-1 supsese boala. Pârvu se cocoşă, se frânse aproape în două, cu sacul pe ceafă. Se uită la ei pe după braţul ridicat să ţină sacul. Iordache zicea:
— Nu fii prost, mă. Cine-a vrut să-şi bată joc de tine ?
De sub sac, Pârvu îl privi holbat de necaz, cu fire de sânge în albul ochilor, Zise:
— Râzi tu, râzi... Voiu vedea eu, când or să vie să ne spânzure pe toţi, cum o să mai râdeţi, fire-aţi ai dracului să fiţi...
Şi se depărta, din ce în ce mai mărunt, negru sub sacul care-1 sdrobea. In curând fu ca o furnică din cele ce târăsc câte un gândac mort de zece ori mai mare ca ele.
Oamenii rămăseseră pe loc, muţi. Nu le păsa prea mult de necazul Pâr-vului. Numai Iordache îl înjură, mai mult de mirare. Ceilalţi tăceau şi se gândeau. Erau obosiţi de treaba de azi noapte şi de azi dimineaţă. Toată avuţia dela conac se risipise cum se risipeşte în pădure un hoit de sălbătă-ciune: mii de gâze harnice fură fiecare câte o bucăţică, până nu mai rămâne dintr'un iepure mort decât oasele albe şi curate şi o pereche de urechi îmblănite pe o tigvă cu dinţi lungi. Aşa se risipise conacul, de nu mai rămăsese decât zidurile în bună parte arse.
Da, oamenii erau obosiţi şi îi frământau încă gânduri nelimpezi. Aşteptaseră să vie ceva, şi venise; iar acuma iarăşi aşteptau. Gloata din timpul nopţii se risipise; acum nu mai erau decât câţiva care-i căutaseră pe Rizea, pe Iordache, acum, dimineaţa, după ce fiecare îşi terminase treaba, adică îşi luase partea din hambarele boiereşti.
Cum stăteau aşa şi aşteptau, pe gânduri, tot rumegând ultimele vorbe ale Pârvului, se apropie de ei peste câmp Alisandru, feciorul cellalt al lui Uracu. Era un băieţandru subţire şi palid, cu o bubă în colţul gurii. Stătu şi el lângă oameni fără să spuie o vorbă.
Rizea se întoarse la el şi-1 întrebă:
— Da' cu frat-tu ce mai e?
Băiatul răspunse ferindu-şi privirea în jos, ca şi cum i-ar fi fost ruşine; sau ar fi minţit, sau ar fi făcut ceva urît: —-A murit de dimineaţă...
272
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
— A murit, zi, murmură Rizea.
Se uitară cu toţii la Alisandru, cu o mâhnire întunecoasă. Iordache zise gros, răguşit:
— Da' tat-tu ce face, măi?
Alisandru se uita neatent la brâul lui Iordache, numai ca să nu ridice ochii. Zise într'un târziu, cu greu:
— Doarme...
— Zi, doarme... murmură Rizea. Apoi întrebă iarăşi:
— Da' cum muri frate-tu, mă, că ieri era mai bine?
— L-a apucat o slăbiciune azi dimineaţă, răspunse băieţandrul. —-Noi vorbeam cu el şi nu se cunoştea... şi p'ormă a murit... Aşa, o slăbiciune a fost...
— Aşa, da, o slăbiciune, îngână Rizea. Iar Iordache întrebă iar, înco-voindu-se spre faţa lui Alisandru mai mărunt decât el:
—• Da' tat-tu de ce doarme, măi ? Ce, el e de lemn ? E Turc ?
—-Nu ştiu, răspunse băieţandrul. Nu ştiu de ce doarme. N'a zis nimic. Şi-a tras cojocul peste cap şi a adormit...
Se mai uită o clipă, nehotărît, la mijlocul lui Iordache şi îşi roti privirea de jur împrejur, tot coborîtă de sfială. Adăugă: — A zis că el se duce la oraş...
Rizea se întoarse cu vioiciune către el şi spuse:
— Aha, a zis aşa, ai? Se duce la oraş... Da' de ce se duce la oraş? Ia zi tu: de ce? .
Se apropiase de băieţandru, îl înghesuia cu întrebările, privindu-1 ascuţit cu ochii verzi, turburi, din care nu se putea citi nimic:
— Ce vrea el la oraş ? Ce treabă are el acolo ? Ce, parcă tu nu l-ai întrebat ce-are în gând ? Ia nu mai face pe prostul, Alisandre, hai, zi: ce vrea el tat-tu, să facă, zi...
Băiatului îi jucară ochii în dreapta şi în stânga, sperioşi, a fereală. Voia să se dea înapoi. Apoi deodată se schimbă la faţă, ridică pleoapele şi-1 privi pe Rizea drept în faţă. Zise cutezător:
—-A zis că se duce la oraş să-i taie pe ciocoi... Dobândă pentru viaţa frate-miu...
Oamenii tăceau'. Şi Rizea atât de nerăbdător şi dornic de-a afla, tăcuse, înnegurat. Apoi zise:
— Mda...
Şi întorcându-se către ceilalţi:
— Păi atunci să mergem la ta-su, să vorbim...
— Să vorbim întâi cu el, da... adăugă şi Iordache şi ceilalţi mormăiră că da, aşa să facă.
Băieţandrul se uita la ei toţi, încruntând puţin sprâncenele a mirare. Nu înţelegea. Dar se luă cuminte după ei, când plecară cu toţii către sat. Locu-
BIJUTERII DE FAMILIE;
273
rile rămaseră pustii. Pe întinderea lor se alergau soarele şi norii, şi pământul începea să aburească. Undeva, într'o depărtare, se auzeau glasuri pierdute şi pocnete de biciu. Acolo oamenii mai nerăbdători intraseră cu plugurile în pământul boieresc şi stricau împrejmuirile şi semnele de hotar. Dintr'un gard smuls şi făcut morman se ridica un stâlp subţire şi înalt de fum. Şi gardul fusese boieresc; acuma ardea sub cerul schimbător de Martie.
Când intrară pe poartă, îl văzură pe Uracu pe prispă. Avea o casă strâmtă şi lungă, cu pietre pe marginea tindei. înăuntru se auzea bocetul prelung al mamei feciorului mort, care se văita aproape cântând.
Vreo două trei femei stăteau în uşa deschisă cu basmalele negre trase peste gură şi oftau. Uracu şedea pe prispă şi fuma, mut, negricios, cu fire de barbă împâslite peste obraz ca părul negru care rămâne pe nucă după ce-a putrezit coaja verde. întocmai ca nuca veche era şi faţa lui Uracu: ca de lemn şi brăzdată adânc. Oamenii veniră în faţa lui şi-1 înconjurară. Stăteau în picioare şi se uitau la el cum fumează. Uracu făcea ochii mici şi nu se uita la nimeni. Apoi Rizea se aşeză lângă el, cu coatele pe genunchi şi mâinile spânzurând. Deodată începu liniştit:
— Bine, să zic c'o făcurăm şi p'asta. Da'acolo ce facem. Dăm foc? E mare oraşul... Şi ce, parcă numai ciocoi sânt în el? Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane, ai ?
Uracu fuma şi nu zicea nimic. Ceilalţi se nelinişteau. Se aşezară şi ei pe prispă, iar doi rămaseră cu pieptul în ciomege. In tăcerea încăpăţânată a lui Uracu, începeau să înţeleagă un gând de dedesubt, de mânie sângeroasă. Rizea zise încet, strângând ochii întocmai ca Uracu:
—-Nu fii aşa, nea Ioane, că singur câţi poţi să tai? Unul, doi... poate niciunul. . . Dai de slugi, dai de jandari, de poliţai... Zi şi dumneata. . .
— Ei, câţi oiu putea şi eu, mormăi Uracu în silă, fără să-l privească. —Ţie ce ţi-i voia ? Ce treabă ai tu cu mine ?
începuse să se înverzească de mânie şi necaz. Se întorsese către Rizea dar acesta parcă nici n'auzise. Stătea cu capul în pământ şi se gândea. Ceilalţi oameni îl mâncau din ochi pe Uracu. El se închise în sine, înstrăinat şi negru de întristare şi zise:
— Singur plec... Eu am cu ei socoteala mea.. . Eu am supărarea mea... Singur mă duc. . .
înăuntru, glasul nevesti-sii gemea prelung: Rizea întrebă într'o doară, pe nimeni anume:
— Da' Marinică, unde e ?
— Care Marinică? Studentul? întrebă cineva. Iordache mormăi:
—-E în Dobrunu, sau s'o fi dus mai departe, în Pietri, la Reviga... Au rămas mai în urmă cu lucrurile...
■—El a zis că merge şi el la oraş, zise Rizea.
18
274
VIATA ROMÂNEASCA
Uracu se ridică la suprafaţă din singurătatea sa şi zise potolit, fără niciun fel de intonaţie:
— Minţi...
— Mi-a zis azinoapte, spuse Rizea liniştit.—Mi-a zis mie...
— Minte, zise Uracu.
— Cine minte, nea Ioane, eu ?
—-Nu tu. Minte el, şopti Uracu, cu ochii pierduţi în zare. Deodată se făcu umbră şi începu să bată un vânt rece. Deasupra în văzduh se clădiseră nori cenuşii, grei. Oamenii se înfiorară. In uliţă mai trecea un car întârziat venit dela curtea boierească. Scârţâia şi-1 lătrau câinii de prin ogrăzi. înăuntru în casă, mama lui Zaharia cel mort obosise de bocit şi hohotea încet. Acuma femeile vorbeau şi mai tare.
— De ce, minte, nea Ioane? întrebă Rizea liniştit.
— Minte. Nu se duce la oraş.
— De ce, nu se duce, nea Ioane? De ce să nu se ducă? N'are de ce. Ce, îi e frică de ceva ? N'are de ce să-i fie frică. Zi şi dumneata.. .
—- Ii e frică de armată, că pun ciocoii armata pe noi... O pun să tragă mă, voi nu ştiţi...
Oamenii se sfiiră de privirile celorlalţi. Se depărtară uşor unul de altul. Unul se ridică să plece.
— N'or să tragă... zise Rizea cu hotărîre. Iordache tuşi. Rizea se întoarse cu vioiciune la el şi-1 privi o clipă drept în ochi. Iordache clipi iute ca şi cum i-ar fi intrat ceva în ochi şi vorbi şi el, dar mai tărăgănat:
— Nu, n'o să tragă... De ce să tragă? A zis şi studentul, şi el ştie, de... Cruce 'n cruce cum să tragă...
Uracu zise ce face el pe cruce, blestemând cumplit. Rizea se răsti la el, mânios:
— Da' atunci dumneata de ce pleci ? Ai ? De ce te duci ? Ce, dumneata eşti de fier ? Eşti fermecat ? Ce ai ? A ? Ce, eşti mai deştept ca noi ?
Se sculă în picioare.
— Ţi-a luat minţile supărarea, uite faptul, mă 'nţelegi? Nu mai ştii nici dumneata ce spui. Asta e: scurt! Eşti mai deştept ca ăsta, eşti mai deştept ca ăla, eşti mai deştept ca noi toţi. Păi dacă ai dumneata dreptate, atunci să ştii dela mine că nimic n'ai să isprăveşti, o să te prinză şi-o să te belească de piele şi-o să ţi-o umple cu paie, să stai să te uiţi la ea ! Aşa să ştii ! Ce, crezi că aşa merge ?
Apoi îl înghionti pe omul de lângă el şi se răsti la el: —■ Ce stai mă neică, aşa, de lemn ? Vrei să feţi ?
— Hai, fraţilor, zise şi Iordache. Hai!
Se ridicară şi se urniră încet, trecură prin ogradă, ieşiră pe poartă. Uracu încăpăţânat, şedea împietrit pe prispă cu barba 'n pumni şi cu ochii strânşi, îngustaţi, pierduţi în depărtare. El voia să se ducă singur şi simţea în sine pornire nebiruită, nebună, către pierzanie: să verse sânge şi să piară şi ei
BIJUTERII DE FAMILIE
275
ca să scape de mâhnirea care-i frământa inima în unghii unse cu venin. Stătu aşa multă vreme. In casă reîncepuse bocetul nevesti-sii şi jelania celorlalte muieri. Alisandru, cel mai mare fiu după Zaharia cel mort, şedea şi el pe prispă şi ascuţea un lemn. Uracu se uită deodată la el cu ochi noi. Alisandru era subţire, voinic, cu mâinile mari şi roşii şi încheieturile groase: oase sdra-vene. Dar era încă fraged, cu faţa netedă şi cu genele ca de fată mare, lungi şi* întoarse sus la capete. Acuma era palid de nesomnul de azi noapte, de toate câte le văzuse şi de moartea lui frate-su Zaharia. Zaharia fusese mai frumos ca ăsta, mai voinic; iar ceilalţi erau mărunţi, mai aveau să treacă mulţi ani _până să ajungă ca Alisandru... Uracu se răsti deodată la copilandru :
—Mă! Du-te şi adă-mi securea.
Băiatul tresări, se ridică şi aduse securea. Uracu o luă şi petrecu degetul pe buza oţelului: o ascuţise, o curăţase cu gresia: tăia bine, şi era o secure grea. Apoi Uracu se uită la fiu-său cu îndoială, cumpănind. Zise liniştit, încruntat:
— Să stai în casă.. . Dacă e ceva... sau mai ştiu eu ce... tu să nu te mişti de lângă mă-ta. Vezi de ăi mici, auzi ? Şi să nu ieşi din casă, că te bat cum n'a mai fost bătaie pe lumea asta. întins lat pe jos te las.
Şi dădu să plece. In poartă se întoarse şi zise:
— Eu mă cam dusei...
—Un'te duci? întrebă fiu-său.
Uracu dădu din umeri: . —La oraş, cu ăia... zise el şi ieşi în uliţă, cu securea subsuoara.
Când ajunse Uracu în faţa primăriei, era gloată deasă în jurul sâmburelui de oameni care fuseseră la el în ogradă. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază, şi scăpa din când în când prin găurile norilor câte un stâlp pieziş şi străveziu de lumină. Oamenii vorbeau tare, cu o mânie veselă şi cu o înfrigurare, cu o grabă, pe care nu le avuseseră în ajun. Uracu se strecură întunecat printre ei. Ii făceau loc ştiind că-i murise feciorul cel mare, şi-i ziceau bună ziua cu prietenie şi mâhnire. Ajuns în mijlocul ghemului de oameni, Uracu dădu ochii cu Rizea care zicea tare:
—- Gropi pentru pâine şi-a făcut!
Uracu vorbi şi el supărat:
—-Care gropi, mă? Ce fel de gropi?
—■ Gropi de îngropat grâul în ele, nea Ioane...
— Ei cum vine asta, măi? Că eu n'am auzit...
Unii dimprejur începeau să zâmbească. Rizea se uită pătrunzător la Uracu, apoi zise cu încredere prefăcută:
— Adânci, nea Ioane, în pământ, cât două staturi de om, rotunde, aşa ca o ploscă... Bagă în ele fân cât poate, un braţ, două, o căpiţă, cât are omul, de... Şi-i dă foc. Cărămidă se face pe dinăuntru. Şi pe urmă toarnă grâul înăuntru, astupă gaura cu pământ că ea, vezi, nu e mai largă ca un coş, cât
276
VIATA ROMÂNEASCĂ
poate intra un om; ei, şi bate pământul, sau pune brazde, cum se pricepe omul mai bine şi gata, nu-i mai găseşte grâul !
— Cine nu i-1 mai găseşte ?
— Ciocoiul, de !
— Cui, mă Rizeo ? Cine şi-a făcut groapă de asta ?
— Mototolea ! strigară câţiva oameni din jur. Alţii adăugau, într'o hărmălaie de nume:
— Chiriţă ! Geambaşu ! Dobre ! Burete !
Rizea râdea, arătându-şi măselele, dar cu ochii fără pic de veselie ci reci şi străpungători:
— S'au ascuns să nu vie ciocoii să le ceară grâul înapoi! —-Care ciocoi- mă? întrebă Uracu,
Se făcu tăcere.
— Care ciocoi? repetă el în mijlocul tăcerii înfiorate.
înălţă securea de capătul cozii, deasupra mulţimii. Securea grea se cam clătina, dar Uracu o strângea bine în pumn. Strigă:
— Uite cu ăsta l-am tăiat eu pe ciocoiu ! Nu se mai întoarce ! Nu mai cere grâu ! S'a isprăvit!
Apoi schimbă glasul, şi în mijlocul strigătului mulţimii întrebă pe unul de lângă el, ca şi cum ar fi fost singuri într'o odaie:
— Unde i-au aruncat, zi, nu ştii?
— I-a dat pe gârlă azi dimineaţă, zise cellalt, —apoi ascultă cu luare aminte la Rizea care striga tare peste capetele câtorva care se înghesuiseră între el şi Uracu.
— Le e frică de-ăi dela oraş, nea Ioane ! Se spurcă în nădragi de frică, nea Ioane, de frica ciocoilor dela oraş !
Uracu tăcea. Mulţimea amuţi iarăşi şi toţi întinseră gâturile să audă mai bine. Glasul lui Uracu se înălţa, cu nepăsare prefăcută:
— Las' că mă întorc eu dela oraş şi-i învăţ eu să mai facă gropi, Rizeo tată. Mâine-poimâine mă 'ntorc Rizeo, şi mă socotesc eu şi cu dumnealor...
Gloata isbucni în murmur înăbuşit: Uracu se duce la oraş. Singur?
— Care singur, fraţilor? Mergem şi noi cu el: eu, Iordache, ăştia... Mai vin şi alţii.
Cocoţat pe treptele primăriei, unul strigă:
— Bă, Rizeo ! Viu şi eu, băă ! Da'ce facem la oraş, băă !
Cu ochii sclipind de însufleţire şi de gânduri, de aşteptări, de temeri ale viitorului, pe care numai el le ştia, Rizea strigă din răsputeri:
— Mergem la Trebunal să dăm foc la hârtiile ciocoilor ! Neam de neamul lor să nu mai ştie unde Ie-a fost moşiile ! Haideţi !
Şi porni înainte, târîndu-şi puţin piciorul. II urmară numaidecât Iordache şi Uracu... Furnicarul de oameni se rări în faţa primăriei, se îndesi şi se făcu zid de trupuri pe uliţă. Unii săreau pârleazurile şi se furişau prin case,
BIJUTERII DE FAMILIE
277
sau se opreau la vreo fântână făcându-se că beau apă, rămâneau în urmă, se risipeau pe la casele lor şi se încuiau în odăi. Alţii ieşeau la porţi cu câte-o secure sau un ciomag în mână, se luau în vorbă cu vreunul din gloată, îl urmau încet, apoi tot mai repede, până în sfârşit se topeau în bulucul de oameni.
Când trecură prin faţa casei lui Uracu, Alisandru îi privi din poartă. II văzu pe tată-său, schimbat la faţă, în fruntea mulţimii. Uracu trecu fără să se uite în dreapta sau în stânga, şi fără să-l vază pe fiu-său; vorbea tare, cu ochii scânteietori, dar nu se pricepea nimic din pricina gălăgiei. Alisandru se uita o clipă după el, apoi eşi în uliţă şi se cufundă şi el îr râul de trupuri îmbrăcate în postavuri negricioase, sdrenţuite, şi se topi numai decât. In urmă-i rămase poarta larg deschisă, pustie.
*
Rizea se frământa din ce în ce mai greu cu un gând, tot mai sfredelitor de ce treceau ceasurile spre seară. Se luptase el cu gândul acesta, îl învinsese, apoi îl văzuse iar cum îi răsare în minte şi iar se luase la trântă cu el, de obosise mai rău decât de drum, de opinteala şi încordarea războiului cu îndoiala. Trecuseră prin sate, se adunaseră oamenii, se îngroşase duiumul cu care se îndreptau spre oraş. Intrară în Salcia spre seară. In dosul gării, şi acolo, buluc de oameni, strigăte, glasuri. Oamenii aceştia ce aşteptau ? Ce făcuseră sau ce voiau să facă? Cu o durere grea, sfredelitoare în osul piciorului său neputincios, Rizea intră de unul singur pe peronul gării, în vreme ce ai lui se amestecau cu cei din Salcia. Pe peron era frământare şi fierbere şi Rizea se află deodată pierdut şi străin în mijlocul unui lucru pe care nu-1 pricepea, Ce aşteptau ? De ce deodată mişcarea năvalnică a întregei gloate spre linii şi risipirea ei desamăgită? Se apropie de un. grup şi văzu în mijlocul chipurilor încruntate şi turburate de aşteptare, o faţă cenuşie, suptă şi roasă pe dinăuntru de dinţii mărunţi şi veninoşi ai sărăciei şi ai mâhnirii. Rizea îşi dădu seama că feţele celor din grup nu erau îngălbenite şi brăzdate de aceeaşi suferinţă ca ale oamenilor dela el din sat, feţe cafenii asemenea cu pământul de toamnă şi cu câmpul ruginit. Ci erau altfel, sure, păstrând parcă în fiece încreţitură cât de mică fire de fier şi unsoare de fier. Şi glasurile nu aveau tărăgănarea cântătoare şi ca sunetul unui vas de lut gol, ca glasurile ţărăneşti; ci erau aspre ca sunetul de fier lovit pe fier. Şi straiele înnegrite de fum de cărbune, le erau altfel, străine. Rizea ghici că erau mecanici şi zileri care lucrau la linia cea nouă şi în atelierul ridicat pentru aceasta aici în gară. II ascultă pe omul care vorbea, descoperind cu uimire în Qe spunea lucruri la care nu s'ar fi putut gândit şi el, Rizea, lucruri pe care le-ar fi putut face şi el, lucruri pe care şi el le-ar fi putut îndrăzni: ca şi cum i s'ar fi spus dintr'o-dată că e de două ori mai voinic decât e, că poate ridica pe umeri o greutate de două ori mai mare decât până atunci. . .
278
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Omul spunea:
— Nu-1 putem lăsa, fraţilor. Dacă trece de Salcia, nu mai poate fi oprit nicăeri pân'la oraş. Şi dacă ostatecii sânt în mâna prefectului şi a gheneralului de acolo, s'a dus cu satele de dincolo de Reviga. Unul nu se mai mişcă.
Acarul care cu o zi înainte, dimineaţa, împărţea manifeste, zise:
— Eu las acul închis ! Oamenii râseră:
— Aşa, Petrache ! Invaţă-i tu minte !
—-Las acul închis, urmă potolit şi întunecat acarul; —şi voi săriţi la vagonul cu ostateci să-l deschideţi. Eu mă sui la mecanic şi-i spui să lepede focul...
Dincolo de ei, nu se mai vedea câmpia: furnicarul de oameni acoperea liniile, peronul. Pe ici, pe colo, se zărea haina de uniformă a vreunui rezervist chemat la regiment —-la regimentul care plecase în Moldova să potolească răscoalele. Rezerviştii se opreau aici la Salcia în gară şi erau supţi de vârtejul gloatei.
Un clopot bătu de patru ori, limpede şi cu vibraţii prelungi. Un cutremur străbătu mulţimea. De departe apărură luminile trenului. Semnele clipiră de-a-lungul liniei şi trenul cu patru vagoane intră în gară cu toate frânele strânse, scârţâind şi vărsând scântei pe linie. Conductorul, oamenii dela vagonul de poştă, mecanicul scoteau capul şi întrebau ce se petrece, de ce a fost oprit trenul care avea ordin să nu oprească. Pe peron, Rizea se simţia strâns din toate părţile, gata să se înnăbuşe, de valul de trupuri, purtat apoi pe sus până la vagoanele din urmă, şi trase şi el de uşile alunecătoare ale vagoanelor de vite din care, înghesuiţi, priveau afară printre zăbrele şi strigau după ajutor ostatecii. Câteva focuri de puşcă plesniră fără ecou, numaidecât oprite. In primul rând al mulţimii, lipsiţi de vagon, aproape sdrobiţi, cel pe care-1 auzise Rizea vorbind întâi şi încă unul, descuiau cu uneltele lor de oţel unsuros lacătele şi desfăceau zăvoarele uşii. Apoi valul de oameni se retrase şi năvăliră în el strigând, prinşii sloboziţi. La capul trenului Rizea zări cu coada ochiului umbra neagră a lui Petrache acarul cum se caţără pe locomotivă. După câteva clipe vâlvoare roşie de jar lepădat lumina de sub locomotivă. Lupta fusese câştigată iute şi oamenii se îmbătaseră de uşurinţa biruinţei. Rizea se simţi şi el mai uşor şi cu capul puţin ameţit de bucurie. Va să zică aşa se făceau lucrurile astea... Va să zică erau cu putinţă, şi chiar uşoare... II căută prin mulţimea care se tălăzuia încoace şi încolo, pe Petrache acarul şi-1 trase de mânecă. Omul se întoarse şi Rizea se miră că nu-1 vede beat de bucurie şi pe el. Dimpotrivă, omul părea amărît. Rizea îi zise totuşi:
— Noi ne ducem la oraş. Hai şi dumneata, neică... Acarul îl întrebă privindu-1 ascuţit:
— Sânteţi mulţi ? Câţi sânteţi ?
— Mulţi, zise Rizea. Din Vădastra, din Viadomira, dela noi, din Do-brunu... Vreo două mii să tot fim...
BIJUTERII DE FAMILIE
— Şi ce vreţi să faceţi la oraş?
— Mergem la Trebunal şi dăm foc la hârtiile ciocoilor... La acte, de... unde au scris care ce moşie are, pe unde vine, mai ştiu eu ce... Diplomele lor, de... înţelegi, neică? Vino cu noi. Acum e prăpădul lor, dac'o luăm din pripă...
Acarul stătea pe gânduri şi se uita la Rizea cântârindu-1 din ochi. Sub căutătura aceasta iscoditoare, Rizea îşi aminti deodată de îndoiala liii, cum îţi aduce aminte un junghiu de meteahna uitată. Stăteau amândoi faţă în faţă în miezul mulţimii, înconjuraţi de trupuri şi glasuri, lângă un stâlp de fier din cei care susţineau acoperişul pe deasupra peronului.
Acarul zise:
— Vezi, frate ? Vă duceţi aşa, la nimereală... Nici nu ştiţi ce vreţi. .. Parcă fără hârtii nu vă poate încăleca ei?
Rizea tăcu. Ştia că acarul are dreptate. Ştia de mult că merg orbeşte. Aştepta, şi fiindcă cellalt nu mai spunea nimic, Rizea zise:
— Aşa e... Invaţă-ne dumneata... învăţ ţi-ne, că ştiţi mai bine cum vine cu oraşul...
Acarul chemă încă vreo câţiva tovarăşi ai lui împrejur. Iordache îl văzuse de departe pe Rizea şi încă vreo câţiva dela ei din sat, printre care şi Uracu, străpunseră gloata înghiontindu-se şi dând din coate, şi se buluciră în jurul celor doi.
Acarul îl întrebă pe Rizea:
— Unde-i puterea lor, la oraş?
Rizea se uită împrejur. Se gândi. Zise cu şovăială:
— La cazarmă o f i...
— Acolo e, frate-miu, zise acarul. Dar mai e şi la poştă, la telefon, la prefectură. Acolo trebue să izbiţi: la cap... şi dintr'odată i-aţi şi dobor ît.
Ţăranii se uitară unii la alţii, murmurând. Nu pricepeau. Ce să facă la cazarmă ? Să întărite armata ? Şi la celelalte — ce puteau găsi acolo ? N'aveau nici o treabă acolo. Uracu zise răstit:
■—Trebue să-i tăiem pe toţi, oameni buni. Altă scooteală nu e ! Intrăm prin casele lor şi le stingem sămânţa de pe faţa pământului! Ce mai umblaţi cu fleacuri !
Şi se uită întunecat împrejur. Nu-i plăcea cum vorbea acarul. Nu se simţea sigur când vorbea omul acesta despre lucruri pe care el Uracu nu le pricepea. Alături de el Iordache strigă:
•—-Da'la trebunal nu mergem? Lăsăm hârţoagele lor cu procesteîe, să ne scoată sufletele şi mai departe cu ele ? Ce vorbă e asta, nene ? Mai întăi să stingem datoriile, fraţilor, şi să-i miruim pe ciocoi, pe care unde-1 găsim, pe rând... Că pe urmă a noastră-i lumea... Ce ascultaţi basme, măi ? Haideţi că nu mai au putere, şi a crăpat şi regele lor, nu mai au cap I Numai vremea să n'o pierdem p'acilea prin gară, că mai sânt atâtea ceasuri de drum...
28o
VIATA ROMÂNEASCĂ
întrebările, răspunsurile, glasurile, strigătele, se învolburară în vârtejuri ca frunzele învârtite de vânt. Rizea strigă:
— Ce-i cu regele, bre Iordache? cu atâta imputare în glas, încât Iordache îşi veni în minţi şi ochii îi alunecară, turburaţi. Apoi se feri de privirea lui Rizea şi se depărta repede de el, strigând:
—■ Haideţi fraţilor, că ei sânt puţini —- şi noi sântem mulţimea pământului l
Iar Uracu, şi mai departe, striga- ceva nedesluşit scuturând în aer, deasupra capetelor, securea ascuţită proaspăt de dimineaţă. Mulţimea năvăli în urma lor, scurgându-se puhoiu pe ieşirile gării, ca o apă prin stăvilare sparte. Rizea stătu o clipă şovăind, cu ochii la faţa mâhnită a acarului care-1 privea. Mai erau câţiva alături de acar, cu aceeaşi întristare pe faţă. Rizea înţelesese. Da, aveau dreptate. Dar el nu putea rămâne în urmă. Acuma că se începuse lucrul, trebuia să meargă până la capăt. Se hotărî şi le întoarse spatele, grăbindu-se să iasă cu cei din urmă. Mai auzi cum strigă după el Petrache acarul:
■—Tăiaţi măcar firele de telefon !
Rizea strigă:
— S'a 'nţeîes ! şi ieşi repede. In uşe, se ciocni cu Alisandru al Iui Uracu, îl recunoscu şi-I apucă de braţ să poată umbla mai uşor şi mai iute. In urmă pe peron, grupul mecanicilor şi ceferiştilor rămaşi singuri păru dintr'odată puţin la număr. Oamenii tăceau. Pe linie, trenul era gol, vraişte, cu locomotiva oprită şi scăpând aburi. Dedesubt jăratecul se stingea între şine, înnegrind traversele. Se făcea noapte.
#
Tot restul drumului, Rizea îşi rumegă în el amărăciunea. Nu-1 lăsa nicio clipă pe Alisandru al lui Uracu să-l părăsească. Era atât de însingurat în inima sa, încât avea nevoie să vorbească mereu cu cineva. De câteva ori încercă să intre în vorbă cu Iordache, cu Uracu sau cu alţii, dar parcă dintr'odată n'avea ce să le spuie, n'avea ni ci-o poftă să încerce să-i lumineze când îi vedea cum strigau şi râdeau. I se păru că prinde câteodată câte o lucire de îndoială, de temere, iute înnăbuşită, în ochii lui Iordache. In schimb Uracu era întunecat şi liniştit ca unul care s'a hotărît să se arunce, şi dacă-1 ţii şi nu-1 laşi şi-1 încui cu lacăt şi zăvor, iese pe fereastră şi tot se duce în prăpastie. Rizea vorbea mereu, cam fără şir, cu Alisandru, şi-i spunea ce crede el, cum ar fi fost bine să se ia după mintea « ălora dela gară » care cunosc oraşul şi totuşi le vor binele că şi pe ei îi încalecă ciocoii; şi-şi vărsa amarul şi focul într'un murmur neobosit pe care nici nu ştia dacă-1 ascultă băieţandrul şi parcă totuşi ar fi voit să-l asculte, ca măcar un om să fi înţeles ce-a înţeles el, Rizea.
Mai e un drum spre oraş, cel ocolit de Reviga, Cotul Grecului şi satele care se depărtează de baltă prin partea cealaltă. Aceasta se încrucişează cu cel
BIJUTERII DE FAMILIE
28l
dinspre Salcia la câţiva kilometri de oraş. Şi aici 1-a văzut de departe Rizea pe Marinică venind. Era ghemuit într'o căruţă, în fruntea unei gloate cu steaguri, în care se amestecase şi un om cu o goarnă, care suna ca la cazarmă «Deşteptarea » şi « Lingura şi strachina ». Furcile se clătinau deasupra capetelor oamenilor şi cu fiecare boare de vânt venea o răbufnire de strigăte.
Cele două gloate împânziră câmpul, se amestecară. Rizea ajunse să umble pe lângă căruţa în care şedea Marinică. II strigă. Marinică îl recunsocu. Rizea îi zări în ochi aceeaşi lucire de îngrijorare nemărturisită pe care o văzuse la Iordache. Nu mai zise nimic ci se amărî şi mai tare şi se închise în sine.
înnoptaseră pe câmp, prin sate. Acum era dimineaţă. Norii cenuşii acopereau cerul, în aer era umezeală, dar nu ploua. Astfel că aerul era apăsător, aţâţător a ceartă şi a mânie. Uracu îl zări pe fiu-său Alisandru şi se repezi la el cu securea, dar băiatul se strecură printre oameni ca o şopârlă. Apoi se apropie iarăşi de tată-său, care se uită la el şi nu zise nimica, parcă i-ar fi dat voie de mult. Intrau în oraş, în oraşul cu case de zid înalt şi drept, cu obloane uneori de fier, la ferestre. Toate obloanele erau de altfel trase şi închise, ca şi ferestrele dela caturile de sus —nu erau multe case cu un cat de sus... Porţile erau zăvorite. In piaţa mare pavată cu pietre rotunde de râu, între Palatul Administrativu şi catedrala Sf. Vasile-cel-Mare, albă, subţire şi veche, mulţimea cu ciomege, securi şi furci, zări un şir rar, drept ca tras cu linia, de soldaţi în mantale cenuşii. Baionetele sclipeau, subţiri ca nişte ace. Prin faţa cordonului de soldaţi se plimbau ofiţeri şi domni cu pălării tari. Printre soldaţi se vedea piaţa goală şi străzile învecinate cu desăvârşire pustii. Soldaţii erau puţini.
Uracu îi văzu pe domnii cu pălării negre, înalte şi paltoane. Văzu pete albe în faţa ochilor şi simţi cum se umple de fiere. Ridică securea şi cu faţa schimonosită de ură, răcni din răsputeri, cu un glas care nu mai era al lui şi care înfiora mulţimea:
— Ucidee !
Şi dădu buzna înainte. Marinică, Iordache, Rizea, Alisandru şi câţi mai erau pe lângă el, năvăliră peste pietrele rotunde ale caldarâmului, şi după ei bulucul greu al mulţimii, spre soldaţii puţini, rari şi depărtaţi, spre ofiţerii şi domnii care gesticulară iute ca nişte păpuşi trase pe sfori şi se ascunseră îndărătul cordonului de ostaşi cenuşii şi al baionetelor subţiri ca nişte ace.
VI
Doamna Vorvoreanu umblase toată ziua trecută pe la prietenele ei« dezolată, îngrijorată, înfricoşată » pentru soarta Eleonorei. Repetase de zeci de ori cât se căieşte că a plecat părăsind pe Eleonora într'un moment când, « ce e drept, nu şe întâmplase încă nimic, dar se simţea ceva în aer...». Şi totuşi cine putea să bănuiască măcar, că răscoalele se vor întinde atât de repede şi aici,
282
viaţa ROMÂNEASCĂ
şi că vor începe chiar în judeţul nostru ? Da, dar o soră iubitoare, care trăise ca ea toată viaţa pentru Eleonora —trăiseră de fapt numai una pentru cealaltă, cum nu se întâmplă des între fraţi în zilele noastre —da, şi-i sacrificase Eleonorei aproape că până şi viaţa sa de familie, trăind mai mult la Eleonora, la ţară, decât aici sau la Bucureşti —o astfel de soră ar fi trebuit să aibă măcar o presimţire, o idee, şi să fi rămas, sau s'o fi luat pe Eleonora cu ea, chiar şi cu forţa. Dar o ştiau şi cucoanele pe Eleonora cât e de încăpăţânată, cum prinsese rădăcini acolo la ţară şi cum refuza de peste zece ani să mai calce în oraş. Şi cum aş fi putut-o convinge ? » ţipa doamna Vorvoreanu încercând să lăcrămeze. Nu reuşea decât să aibă toată faţa congestionată şi ochii roşii. « N'aveam cu ce să-i dovedesc ce se petrece în jurul nostru, căci şi eu nu-mi dădeam bine seama. A fost aşa, ca un trăsnet din cer senin, când am aflat în tren ce se petrece. Era prea târziu ca să mă întorc... Dar totuşi ar fi trebuit să mă întorc, să pier împreună cu ea, care mi-a fost mamă şi soră laolaltă, să ne omoare bestiile de ţărani îmbrăţişate, vai, păcătoasa de mine, de ce n'am avut tăria să fac aşa...». Şi plângea, iar cucoanele o luau în braţe, o mângâiau cu mâinile lor încărcate cu inele şi-i spuneau cuvinte alinătoare: —-Lasă, Eleno dragă, că să vezi că nu s'a întâmplat nimic, o să scape, că bătrânii au mai mult noroc decât tinerii, şi pe ea ţăranii o respectă, ai să vezi...
— Vai, Matildo dragă (sau Zoe, sau Aristiţo, sau Dora, căci scena se repetase cu mai multe cucoane ia rând) zicea hohotind doamna Vorvoreanu, — da, aşa zicea şi ea săraca dar mi-e frică, Matildo, că n'are să fie aşa şi c'o pierd şi că se prăpădeşte şi averea ei, frumuseţea de curte cu tot ce-a adunat ea acolo într'o viaţă de om.
•—-«Mai lasă şi nu te omorî aşa, se gândea Matilda, sau Zoe, sau Aristiţa, sau Dora, —ce e curtea pe lângă miile de hecare de pământ de lângă baltă pe care le-ai moşteni —numai să dea Domnul să scape soră-ta, să te văd, te bucuri ? » şi îşi pipăia enervată corsajul sau îşi privea inelele cu un gest maşinal. Doamna Vorvoreanu îşi ştergea ochii fără lacrimi, se săruta rece cu Matilda şi pleca la Zoe sau la Zenaida, să înceapă iar. Adunase în ea atâta nelinişte, enervare, încordare mocnită şi frică descreierată şi tainică, încât cum intra într'un salon şi începea să se jelească, toată lumea se apropia de ea, devenea iritată, gata de ceartă, şi neavând altă descărcare, începea să-i blesteme pe ţărani sau guvernul care nu era în stare să facă faţă evenimentelor.
Până seara durase această muncă grea şi înfrigurată a doamnei Vorvoreanu. Seara aflase că telefonul cu gara Salcia e întrerupt, şi că nu se mai poate comunica spre Dunăre cu nici o comună, astfel că probabil acolo răscoala era în toiu. Păruse disperată, declarase că se duce pe jos. Cucoanele, milostive, se făcură că vor s'o oprească: —« Vai, Eleno dragă, vino-ţi în fire, te porţi ca un copil!» şi şoptiseră între ele: —«E adevărat că ţineau una la alta... Mai exagerează ea, da' ţinea la Eleonora...».
BIJUTERII DE FAMILIE
283
Doamna Vorvoreanu dormi în noaptea aceea un somn greu, întrerupt de spaime, după care se trezi sfârşită de oboseală. In cursul zilei trecute încetaseră ploile. O sună pe Viorica, îi porunci să deschidă jaluziile şi privi de pe pernă, cu ochii grei care o usturau, cerul posomorit. Lenevi în pat cu o cafea. Se gândi să trimită' după baba ţigancă pe care o ştia ea, să-i ghicească, dar pe urmă i se făcu frică, se răsgândi şi începu să-şi ghicească singură. Dar nu desluşi nimic în norii negri-cafenii de cafea care rămăseseră învolburaţi pe ceaşcă. Ii era frică de altfel să priceapă şi lăsă ceaşca. In casă, Elvira cânta la pian. Cânta foarte frumos şi la orice oră, când se plictisea, adică mai întotdeauna. Şi acuma dimineaţa, cânta nişte muzică nouă franţuzească, pe care doamna Vorvoreanu n'o cunştea. Doamna Vorvoreanu renunţă, enervată, să mai tragă cu urechea şi să mai priceapă. închise ochii şi zăcu într'o toropeală obositoare. In casă, muzica încetase. Doamna Vorvoreanu tresări din amorţire şi inima începu să-i bată nebuneşte. Prin fereastră şe auzeau glasuri de afară, al Elvirei, al Vioricăi, al unui bărbat, glas ridicat şi înfruntător. Cât de mare şi voinică era, doamna Vorvoreanu sări din pat, îşi îmbrăcă în goană un halat şi ieşi din cameră în antreu apoi pe uşa ce da într'o latură a casei, cea mare din faţă fiind încuiată în zilele acestea nesigure.
Pe peronul cel mic, Elvira şi Viorica se certau cu un oltean. Era un flăcău scurt, spătos şi cu ceafa puternică. îşi turtise căciula peste ochi, astfel că îi rămăsese descoperită ceafa cu cârlionţi negri şi lucioşi. îşi pusese cobiliţa pe jos; în coşuri avea lămâi şi portocale, cu care venise de sigur din port, dela Dunăre, poate cu acelaşi tren cu care sosise doamna Vorvoreanu. Omul era supărat. Striga:
— Ce te târguieşti atâta, domnişoară? Ce, parcă multe portocale ai să mai mănânci ? Ce vă scumpiţi atâta, parcă n'aţi avea bani, căcălăul pământului ?
Elvira era palidă, furioasă, îi scăpărau ochii:
— Mişelule ! Am să-ţi arăt eu ţie ! ţipa ea tremurând de necaz.
— Ce-o să-mi arăţi, domnişoară ? întrebă râzând şiret olteanul şi se aplecă să-şi ridice cobiliţa cu coşurile. Elvira stătu o clipă fără să înţeleagă, apoi dădu buzna să intre în casă. In uşă se ciocni de doamna Vorvoreanu, care-o întrebă:
— Un'te duci aşa ? Ce vrei ?
— îmi iau cravaşa să-l bat, gâfâi Elvira, luptându-se cu maică-sa să intre. Când în sfârşit izbuti, căci maică-sa tremura toată de spaima ei fără pricină de adineaori, doamna Vorvoreanu mai avu timp să-l audă pe oltean care le striga din poartă:
— La' că bine vă iVce de vă taie şi vă dă foc ! Să vă omoare pe toţi, să vă învăţaţi minte !
In casă, doamna Vorvoreanu o potoli pe Elvira, care era roşie ca focul şi vorbea repede fără şir, că voise să mănânce portocale, şi omul era un hoţ care trebuia bătut şi dat pe mâna poliţiei şi avusese şi ea o poftă să mănânce portocale şi...
284
VjATA românească
In clipa aceasta intră Viorica cu portocale în mâini. Zise:
— M'am luat după el, coniţă şi tot mi-a dat cât îi zisese domnişoara; Elvira.. .
Doamna Vorvoreanu se întoarse şi intră în odaia ei să se îmbrace. Era obosită, greoaie, mâinile îi tremurau, se simţea prost. Pe când se îmbrăca,, se gândi o clipă să renunţe să se mai ducă în oraş, pe ia oameni, şi să mai dea spectacolul îngrijorării unei surori iubitoare. Dar se trezi numai decât, limpede la minte şi hotărîtă: «Nu, nu se poate. Trebue să duc treaba asta până la capăt. ». Şi ieşi în oraş pe jos, într'o blană veche de lutru cam roasă şi pe cap cu un şal negru de mătase brodată.
Se duse la Matilda Misirliu, a cărei casă era la doi paşi de Palatul Administrativ şi de catedrală. Era o casă mare, albă, clădită tainic, cu un balconaş de fier ruginit ia cotul de sus. Era una din puţinele case boereşti cu zid şi un. gard sau grilaj de fier împrejurul curţii. De amândouă laturile porţii grele, zăbrelite, în câte o firidă în zid, pe o bancă de piatră, şezuseră pe vremuri arnăuţii de pază. Acum firidele erau goale, după cum era pustie şi uliţa şi piaţa mare. Doamna Vorvoreanu observă cu strângere de inimă vrea douăzeci de soldaţi care băteau din călcâie şi se loveau cu palmele peste umeri să se încălzească,, apoi suflau aburi albi, împrejurul câtorva piramide de puşti cu baionetele puse..
Trase îndelung de sârma clopoţelului, şi abia târziu veni un rândaş să-i. deschidă. O cunoştea şi-i zise sărutmâna.
—-Cine e sus? îl întrebă doamna Vorvoreanu. E singură coniţa Matilda?
— Nu, coniţă, s'a adunat lume parc'ar fi seară, nu dimineaţa. Beau cafele-şi aşteaptă să vie ţăranii, coniţă.
— Aşa, zise cu glasul schimbat doamna Vorovoreanu. Urcând scările: încercă să se stăpânească şi apoi să întrebe cu nepăsare silită:
— Va să zică vin ţăranii ?
— Da, coniţă, vreo zece mii ci-că sânt, murmură omul rotind cehii în semn de mare taină. Doamna Vorvoreanu intră în salon, unde era întunerec. Numai o candelă ardea purpuriu sub o jumătate de perete acoperită cu icoane mari, mici, argintate, aurite, cu chipuri întunecate de Marii şi sfinţi. Altminteri era umbră deasă, şi lumina cenuşie a dimineţii posomorite de afară pătrundea cu greu prin perdelele abia întredeschise. Era şi fum de tutun în straturi albăstrii prin încăpere. Sărutând cucoanele şi dând din cap cu o demnitate îndurerată către bărbaţi, doamna Vorvoreanu recunoscu, în afară de Matilda Misirliu cu nasul ei coroiat, fălcile late şi gura cu buze subţiri şi reci, gătită ca totdeauna în mătăsuri grele cafenii, câteva babe, rude de-aîe Matildei. Erau toate în doliu, mărunte, cocoşate, stafidite şi stăteau prin unghere de umbră ca nişte mormane de cârpe negre. Mai era Zoe Isvoranu,, înaltă, frumoasă, strălucitoare, fardată, şi Aristiţa Pretorian, trecută, cuminte,, casnică, fadă, ca o gogoaşă fără zahăr şi fără untdelemn. Iar printre bărbaţi era, spre uimirea nouei venite, domnul Augustatos, prăbuşit într'un fotoliu,, mut, gras, palid ca 6 lună văzută prin ceaţă; din când în când îşi ştergea
BIJUTERII DE FAMILIE
285
fruntea de sudoareyşi se uita la ceas. Lângă el şedea colonelul Rusescu, răsu-cindu-şi mustăţile albe cu o mână cu degetele, lungi şi fine, şi vreo doi tineri, fii sau nepoţi .ai babelor de prin colţuri.
— lis sont devenus fous, spunea Zoe Isvoranu fâlfâindu-şi prin aer mâna fină cu degete prelungi. —Au înnebunit, i-a molipsit exemplul îngrozitor al anarhiştilor acelora din Rusia... Sunt nebuni! Vor să le dăm pământul nostru muncit din greu, din moşi-strămoşi, agonisit cu trudă ! Al nostru e, •după toate legile din lume. Ei cu ce drept ni-l cer, s'il vous plaît? Aş vrea să mi se spună. E o crimă ! Sunt nedrepţi cu noi ! Iar guvernul dumneavoastră lasă să se spulbere atâta avuţie a unor oameni nevinovaţi, fără să mişte un deget. Vani spus: toată lumea a înnebunit!
Şi-şi răzimă obosită capul minunat dar prea sulemenit, închizând o clipă ca dintr'o mare oboseală, ochii orientali pe care i-i ştia tot Bucureştiul. Răsufla iute, ca şi cum ea ar fi agonisit cu truda ei, chiar atunci, averile familiei ei care se întindeau spre dealuri cuprinzând vreo zece sate. Aristiţa Pretorian clătină din cap mâhnită şi spuse plângător:
— Parfaitement, are dreptate Zoe...
Dindărătul perdelei de fum albăstrui de tutun, domnul Augustatos urmări mişcările răsuflării Zoei cu ochi deodată lucitori. Giasul muzical, răsfăţat, puţin cam lăbărţat, al Zoei lăsă un ecou îndelung în tăcere. In colţul lor, babele se mişcară şi scoaseră câteva sunete uşoare şi nedesluşite, ca nişte grămezi de vechituri şi cârpe negre prin care scotoceşte un şobolan.
Doamna Vorvoreanu ridică spre tavan ochii încercănaţi de nesomnul şi frământarea ultimelor zile. Tavanul fusese pictat pe la începutul veacului trecut, în chip de uriaş covor turcesc, cu toate firele, cu toţii ciucurii, roşu-purpuriu; dar acum se întunecase de vreme. Doamna Vorvoreanu zise:
—-Da, are dreptate Zoe... Ţăranii sunt ingraţi. Am fost pentru ei ca nişte părinţi, suntem legaţi de ei şi ei de noi de zeci şi sute de ani. Şi acum vor să se smulgă, să ne fure, să ne asasineze; şi de ce, mă rog ? De ce ? Ca să ne mai ia şi pământul ? Al cui e pământul? Al lor? Ar trebui să ne sărute picioarele că-i lăsăm să ni-l muncească, să-şi câştige şi ei o bucată de pâine ! Ii spuneam Eleonorei: lucrează-ţi moşia cu maşini, surioară, e mai ieftin, produce mai mult, nu mai ai litigii cu ţăranii. Ea, bună cum e, săraca, o ştiţi.. .
Şi începu să i se înnece glasul. Căută iute în poşetă cu mâinile tremurânde. O tulburare trecu prin penumbra salonului.
—■. . .îmi zicea: lasă, zice, să trăiască şi creştinii ăştia din sat pe lângă curtea mea. . . şi ei. . . şi ei. . . cine ştie ce i-or fi făcut ! Ah, ah, ah, iubita mea, surioara mea, de ce te-am lăsat. . .
Glasul i se spărsese de tot; până la urmă, doamna Vorvoreanu izbucnise în hohote de plâns, cu batista pe faţă. Zoe Isvoranu sări, o îmbrăţişa, o mângâie, vorbind pe nerăsuflate:
— Pauvre cherie, nu mai plânge c'ai s'o găseşti, ai s'o revezi lasă, fii liniştită, o să fiţi iar fericite ca înainte. . .
286
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Deodată se întrerupse şi uitându-se mirată împrejur, întrebă cu glas uşor, limpede, lipsit de orice emoţie:
— Dar Elviriţa unde e ? N'a venit cu tine ?
— E acasă... oftă stins doamna Vorvoreanu, retrăgându-se în umbră şi cu batista la ochi. La ferestre domnii se făceau că se uită afară cu o tur-burare discretă. Matilda Misirliu, stăpâna casei, simţi că i se urcă pe buze umbra unui surâs rece, faţă de arta naivă a Zoei de-a întrerupe scenele de sentiment. Ca să uite de gândul acesta şi să nu surâdă zise:
— Sunt nişte animale, săracii, înapoiaţi... Ar trebui să-i luminăm... Să le ţinem conferinţe...
— Conferinţe ? Tu es foile, toi aussi, Matildo dragă, isbucni Zoe şi-şi scutură cerceii sclipitori, căci purta giuvaieruri şi dimineaţa.
— Când îmi aduc aminte ce-am văzut în Sicilia, şi mai ales în Spania, când era Ilariu ataşat acolo, nu pot să-ţi spun decât atât: ţăranii noştri sunt scârboşi, că se mai plâng... Ar trebui bătuţi cu biciul ca să-şi bage minţile în cap ! Un point, c'est tout! Asta e !
Şi-i surâse răpitor, fără motiv, domnului Augustates, în ochii căruia recunoscuse o lucire ce-i era binecunoscută. In colţul ei, doamna Vorvoreanu oftă adânc.
Se lăsă tăcere. Cu glasul său liniştit şi curtenitor, colonelul Rusescu zise:
— Facem un ecarte, Augustatos?
Augustatos mormăi două vorbe scurte turceşti, nu destul de încet ca să nu fie auzite şi de cucoane. Matilda Misirliu şi Zoe zâmbiră palid. In umbră; babele se mişcară foşnind ca de un vânt subit. Colonelul Rusescu mişcă nemulţumit mustăţile sub insultă, dar se uită peste umăr pe fereastră, ca şi cum el singur n'ar fi auzit. Augustatos era prea bogat ca să se poată supăra pe el cineva...
Se făcu iar linişte. Candela pâlpâia sub icoane. Lumina cenuşie a ferestrelor făcea să sticlească în peretele opus lor geamurile bibliotecii domnului Misirliu şi îndărătul lor se vedeau şirurile sinistre de volume groase de legi şi coduri, căci domnul Misirliu, deputat liberal, era jurist. Nu practica; spunea însă că vrea să ştie să-şi apere moşiile. In tăcere începu să se desluşească şi să crească un murmur îndepărtat. La început nimeni nu-1 luă în seamă, deşi era lucrul pe care-1 aşteptau toţi în tăcerea aceea sugrumată. Domnul Augustatos se ridică din fotoliul pe care-1 făcu să scârţâie, şi merse şovăind ia fereastră. Privi afară şi se agăţă cu amândouă mâinile de perdele, pe care le mototoli în pumni. Apoi le svârli dela sine. Candela pâlpâi mai tare. Domnul Augustatos se întoarse, cu braţul întins către fereastră. Şoptea stins:
-— Poftim... poftim...
Se aşeză. Fotoliul scârţâi. Domnul Augustatos îşi îngropa faţa în mâini şi începu să plângă scoţând sunete ciudate, ca şi cum i-ar fi fost tare greaţă şi n'ar fi putut să verse.
BIJUTERII DE FAMILIE
287
Ceilalţi se îngrămădiseră la ferestre, cu răsuflarea oprită. Zoe Isvoranu deschisese gura' să ţipe. Şi-o acoperi cu mâna fină şi prelungă strălucitoare de inele. >
Dincolo de piaţă, pe cele trei uliţe largi, se vedea înfiripându-se de departe mulţimea ţăranilor. Era o mişunare de siluete negre, mărunte, subţiri care se adunau, se risipeau, se apropiau în pâlcuri în neîncetată mişcare între ele. In mijlocul lor se ridica pata roşie a câte unui steag, sau ca un muşuroiu umblător, căruţe încărcate cu oameni, unii şi în picioare.
Firul de soldaţi întins de-a-curmezişul pieţii părea subţire, gata oricând să se rupă sau să se destrame. Stăteau cu spatele la Palatul Administrativ şi la balconul casei Misirliilor, şir rar de mantale cenuşii şi de puşti subţiri şi lungi cu baionete la ţevi. Prin faţa lor se plimbau procurorul Pretorian şi doi ofiţeri.
Dinspre Palatul Administrativ se îndreptă către cordonul de soldaţi un grup de ofiţeri. In mijlocul lor, uşor de recunoscut, cu mâinile la spate, cu buita enormă înainte, cu mantaua descheiată fâlfâind şi cu sabia bătându-j cişmele, se rostogolea ca un bulgăre negru, colonelul Cilibia, comandantul garnizoanei. Vorbi o clipă cu procurorul, gesticulând şi arătând către ţărani încă îndepărtaţi, al căror vuiet însă se auzea tot mai puternic. Apoi se întoarse către soldaţi. I se putea vedea bine faţa congestionată, înnecată în grăsime revărsată peste gulerul totdeauna descoperit, cu chipiul negru pe ceafă. Deschidea larg gura, răcnind din acea gaură neagră cuvinte care nu se auzeau, dar care puteau fi recunoscute după aerul umflat şi gol al vorbitorului: «Datorie... Ţară... Rege!». Şirul de soldaţi se mişcă uşor. Desigur că strigau ura, dar Cilibia îi privi nemulţumit: probabil că uraîele fuseseră prea slabe. Mai răcni deodată la ei, şi erau uşor de ghicit cuvintele: —-încă odată ! Soldaţii scoaseră urale ceva mai vajnice. Erau însă prea puţini ca rezultatul să fie mulţumitor. Colonelul Cilibia cu ofiţerii săi după el veni iute către poarta doamnei Misirliu. « Vin la mine » se gândi Matilda Misirliu; « cu atât mai bine: vom fi apărate». Şi continuă să privească îngrijorată, aproape sigură că erau pierduţi cu toţi, şirul prea rar al mantalelor cenuşii.
II auziră pe Cilibia cum urcă sgomotos scările, zăngănind din pinteni şi din sabie. Intră înăuntru strigând:
—-Rezervişti? Ce vrei să fac cu ei? Mai mult nu se poate ! îmi lasă două companii de rezervişti şi-mi cer să apăr oraşul ! E nebun ! Sărumâna, coniţă Matilda...
Doamna Misirliu îi întinse mâna fără să se mişte dela fereastră.
—-Să cer o cafea singur, sau dai dumneata poruncă? întrebă colonelul morocănos, asudat, vânăt la faţă.
— Cere dumneata, şopti doamna Misirliu, întorcându-se iar către priveliştea de afară. Zarva crescuse, se vedeau feţele ţăranilor palide în bulucul des de trupuri ca nişte grăunţe asvârlite bogat pe glia neagră. Li se auzea strigătul de mânie. Câţiva se desprinseră din fruntea lor, învârtind ciomege
288
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
şi securi, năvăliră în goană către soldaţi. După ei se desprinseră roiuri care soseau în fugă, strigând. Dincoace, procurorul le făcuse semne din braţe, apoi se trăsese cu ofiţerii, îndărătul liniei de soldaţi. Din două mişcări mecanice puştile se legănară, cu baionetele sclipind, şi se culcară în aer pe braţul trăgătorilor. Strigătul uriaş al mulţimii se umflă, crescu, străpuns de o dată ca de multe ace subţiri, de o salvă de împuşcături. Năvala se opri scurt, gloata se înghesui în faţa baionetelor, bulucită, apoi se retrase pas cu pas, lăsând în faţa soldaţilor un loc pustiu, curat, unde se vedea caldarâmul din pietre rotunde de râu.
La auzul împuşcăturilor, colonelul Cilibia şi cu ofiţerii ceilalţi se repeziră la fereastră, urmaţi de domnul Augustatos. Cilibia strigă: —-Trag în aer ! Au tras în aer, bestiile !
Augustatos se uită şi la piaţa tixită de marea de trupuri, până la ţărmul fragil al ostaşilor, dincoace de ei cu desăvârşire pustie. Gemu şi-1 luă pe Cilibia de piepţii mantalei cenuşii cu nasturi auriţi:
— Trădătorilor ! Trădătorule ! Bei cafele ! Ce cauţi aici ? Laşule ! Apără-ne clacă eşti militar ! De-aia eşti plătit! Ieşi în piaţă ! Dă ordin să tragă în plin !
Cilibia se înfuriase şi se apăra, congestionat, asudând, stacojiu, încerca să scape, din braţele scurte ale celuilalt munte de carne, livid însă şi ţipând ascuţit. Ceilalţi îi despărţiră şi Cilibia se uita mirat, mânios şi desnădăjduit la Augustatos care gâfâia şi plângea cu sughiţuri prăbuşit într'un fotoliu. Colonelul îşi descheie doi nasturi dela guler şi zise:
— Ce, domnule, eşti copil? Ho, nebunule !
Apoi se căută pe sub vestonul negru de uniformă şi-şi scoase de pe pântec de sub vestonul negru ceasornicul gros de argint gravat cu o scenă de vânătoare. Zise:
— Acum trebue să pice şi ei... Acuşica... Să ne ţinem firea... Numai să reziste bestiile de rezervişti. . .Rădulescule! Du-te de le spune să tragă în plin !
Afară răsuna arareori câte o jumătate sau un sfert de salvă. Nimeni nu cădea pe caldarâmul cenuşiu. Mulţimea fierbea, clocotea, se învârtejea în faţa ostaşilor, a căror linie nu mai era dreaptă ci se retrăsese pe alocuri. Se vedea bine curn trag în aer; unii ţineau puştile drept în sus.
Colonelul Cilibia se repezi la uşa balconului, o deschise şi aplecându-se peste balustrada de fier ruginit, cu gulerul descheiat răcni din răsputeri, ca să acopere strigătele şi împuşcăturile răzleţe dar necontenite:
— Trage în plin ! Trage în plin !
Deodată un geam sbură în ţăndări. Cilibia se întoarse: fusese geamul uşii balconului. Cel de alături se găuri şi el, crăpat deodată în chip de stea. Cilibia năvăli îndărăt în salon, unde toată lumea se retrăsese dela fereastră. Avea în ochi o licărire desnădăjduită. Scoase iar ceasul, se uită la el şi murmură :
—-Trebuiau să fie aici... La ora asta trebuiau...
y
BIJUTERII DE FAMILIE 289
Cucoanele plângeau înnăbuşit în salon. Doamna Vorvoreanu se strecură până la fereastră şi se uită, ascunzându-se după zid. Se gândea triumfătoare: « Ăştia n'au iertat-o pe Eleonora »... Şi în acelaşi timp îi venea să râdă, să râdă, la gândul că totuşi, ce făcuse fusese în zadar, că răscoala era biruitoare, iar ei toţi pierduţi fără scăpare ! Simţi o atingere din spate: era pântecul lui Cilibia. Colonelul voia să se uite şi el, dar nu îndrăznea decât pe după umărul ei. Părea rătăcit şi-i curgea un fir de scuipat din colţul gurii. Murmură maşinal:
— Acuş trebue să vie... acuş trebue să vie...
— Cine? întrebă doamna Vorvoreanu.
Jos în piaţă soldaţii se trăgeau îndărăt, în dezordine. Deasupra mulţimii de ţărani se vânturau securile şi ciomegele. Un ofiţer alergă dindărătul ostaşilor, către casa doamnei Misirliu. Avea pe cap ceva ciudat; doamna Vorvoreanu îşi dădu abia după câteva clipe seama că ofiţerul era cu capul gol şi plin de sânge, care-i curgea roşu peste păr şi peste faţă. Apoi îl auzi pe Cilibia:
—-Acuş trebue să pice... acuşi...
—■ Cine trebue să pice ?
— Patru roşiori, doamnă... Acum un ceas am primit ştirea... Patru roşiori... Trebue să fie în gară... da, în gară...
Cilibia vorbea parcă în vis, cu ochii la ce se petrecea în piaţă. La capătul celalt, linia soldaţilor se topise în mulţime. Acolo nu mai exista. Doamna Vorvoreanu nu pricepea bine:
— Patru roşiori vine aici? Astăzi? Cilibia dădu din cap, nătâng:
— Azi dimineaţa... Dar o să fie prea târziu...
Din clipa aceasta doamna Vorvoreanu aşteptă cu o dorinţă, o voinţă, o sete cumplită să vie regimentul 4 roşiori. Murmură:
—Mişu... copilul meu... îngeraşul mamii... Vino şi scapă-mă... Scap-o pe mămica ta...
Căci Mişu, fiu-său, era locotenent în regimentul acela, pe care toată lumea îl ştia trimis în Moldova să potolească răscoalele de acolo. Acuma cea mai mică apropiere a şirului de mantale cenuşii către zidul casei, i se părea o prăbuşire a ei în prăpastie, şi le şoptea ostaşilor vorbe aspre de îmbărbătare, apoi îi blestema văzându-i cu gurile puştilor îndreptate în sus şi lăsân-du-se împinşi îndărăt de piepturile ţăranilor. Acum le vedea bine feţele tuturora. Ale soldaţilor, când câte o mişcare. bruscă li le arăta, mustăţi cărunte, feţe de ţărani gospodari din judeţ. Pe ale ţăranilor le vedea mereu, şi le privea cu ură, ca şi cum ar fi vrut să le ţie minte toată viaţa şi pe ele, şi clipa aceasta de desnădejde ce părea a fi cea din urmă înainte de moarte.
Dedesubtul balconului zări un ofiţer în uniforma lui neagră, cu lampasuri roşii la pantaloni, dar cu capul gol. Alerga ca un animal, cu mişcări de manechin, de maşinărie. II fugărea o ceată de băieţandri sdrenţăroşi în care doamna Vorvoreanu recunoscu chipuri şi ţoale pe care le văzuse prin mahalaua ţigănească a oraşului. Da, acesta era sfârşitul.
19
290
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Atunci pătrunse în piaţă, venind pe bulevardul gării, regimentul 4 roşiori.. Caii veneau la pas, cu părul strălucitor, piepturi lângă piepturi şi stufăriş de picioare fine, pădure de gâturi încordate. Cei mai frumoşi cai din ţară, veneau la pas, cu copitele făcând un sgomot de grindină. Soldaţii se legănau în şea, în mantalele lor cenuşii care lăsau să se vadă câte un colţ de tunică roşie cu brandemburguri şi pantaloni albi. Ţineau lăncile drepte şi steguleţele albe şi roşii atârnau de vârfurile de oţel, în aerul mort al dimineţii înnăbuşitoare. Era unul din cele mai frumoase regimente ale armatei române care venea acum în trap legănat şi spărgea cordonul de rezervişti. Unul din cele mai frumoase regimente din ţară, care defilase de multe ori pe Podul Mogoşoaiei prin faţa regelui, aidoma vreunui regiment de ulani din Brandemburg, pe care-1 admirase suveranul în tinereţe la el acasă, în aceeaşi ordine perfectă ca şi acum. Intre gulerele roşii şi colbacul de blană cu ciucure roşu şi aurării, feţele ostaşilor erau, ca şi la paradă, pământii, feţe de ţărani tineri. Dar făcuseră multă instrucţie, mâncaseră multe bătăi cu tesacul săbiei prin manejurile mirosind a var, rumeguş de lemn şi urină de caj. Ochii flăcăilor îşi pierduseră strălucirea, erau ochi morţi şi trişti, ca la parăzile de pe Podul Mogoşoaiei; şi de aceea acum gloata se risipea în faţa cailor şi lăncilor plecate. Escadroanele treceau prin piaţă şi intrau în uliţe, uneori la trap în urmărirea fugarilor şi a ţipetelor lor de desnădejde. In piaţă nu mai rămaseră decât câţiva ofiţeri călări şi vreo douăzeci de morţi şi răniţi întinşi şi risipiţi pe caldarâmul cenuşiu, împunşi de lance sau călcaţi de cai. Unii se văitau sfâşietor. Morţii erau întinşi pe spate, loviţi în piept, şi priveau cu ochii deschişi şi nemişcaţi, drept în sus. Lângă ei, risipite pe pietrele caldarâmului, erau furcile şi topoarele cu care săriseră în pieptul cailor.
Domnul Augustatos zise:
— Carte ?
Şi-i privi întrebător pe colonelul Cilibia şi pe prefect care jucau împotriva 'Kia avusese noroc toată noaptea. Acum, cu un 6 de treflă în mână, fe Ii veni un 2. Luă miza de pe masă. Prefectul în schimb pic. ?■ la faţă.
Jucau ac vreo corni c- . '">accara în salonul luminat acum de candelabrul cel mare de cristal clin mijlocul tavanului. Dincolo, dansa tineretul. Se auzea glasul lui Mişu'tcă Vorvoreanu, care striga vesel:
— Auzi, mârlanii, sâ-mi rănească bunătate de cai cu furcile ! I-am căsăpit să-i învăţ minte !
Dincoace, în faţa lui Augustatos care ţinea banca surâzând, palid şi gras, ca o lună plină, Cilibia se ţinuse bine, dar preîeeîul pierduse mrJ mult decât putea plăti. Grămada de napoleoni din faţa iui Aufastatos deia un timp nu mai crescuse; prefectul juca pe cuvânt; dar pierduse şi in îeiuî ăs:-.;. Is'îaceni
I
BIJUTERII DE FAMILIE 2gi
/
nu ponta pe mâna lui, şi asta-l enerva, îl turbura, îl umilea, mai ales văzân-du-1 pe Cilibia liniştit şi rezistând şi la câştig şi la pierdere cu acelaşi obraz apoplectic. Cucoanele jucau, discret, pe cartea lui Cilibia; iar Zoe Isvoranu şedea lângă Augustatos care ţinea banca şi se prefăcea că nu simte când acesta îşi freacă genunchiul de al ei:
Prefectul îşi şterse fruntea şi zise:
— E cald, sau mi se pare mie? şi se uită bănuitor împrejur. II se păruse că zăreşte zâmbete ironice la cei din jur. «Adică mi se pare mie că e cald, fiindcă am pierdut...». Se înroşi, şi-1 trecu un rând de sudoare gândindu-se la suma pe care i-o datora lui Augustatos, afară de cât pierduse şi-i plătise pe masa de joc. Se uită cu coada ochiului la Cilibia care părea violet la faţă din pricina negrului uniformei. Cilibia râdea gras, scuturându-şi burta. îndărătul lui pe un scaun, doamna Vorvoreanu îşi scutura părul ca grâul copt, dar cu şuviţe cărunte, şi râdea şi ea:
— Oamenii trupeşi au noroc, las'pe mine că ştiu eu, colonele, nu numai la cărţi...
— Mă vezi d-ta cu ochi buni, coniţă Eleno, că ai stat la sihăstrie acolo la ţară şi n'ai văzut om... zise mai încet Cilibia şi strânse imperceptibil pleoapele umflate de grăsime. Doamna Vorvoreanu îi surâse arătându-şi dinţii pe care-i ştia frumoşi şi umezindu-şi buzele ca să strălucească. Cilibia o privi mai atent o clipă, apoi ridicând sprâncenele negre şi stufoase îl întrebă pe prefect:
— Ei, ce? Nu-ţi ajunge atâta bătaie? Mai vrei?
— Mi-ajunge, zise prefectul, cu un râs silit, bolnav.. . Mi-ajunge.
Se ridicară dela masă. Augustatos îl luă de braţ pe Cilibia care-1 privi politicos dar destul de rece şi-i zise:
— S'a decavat prefectul...
— Dar în schimb dumneata joci tare, colonele, zise Augustatos cu admiraţie. Cilibia dădu din umeri şi nu zise nimic.
— Uite ce e, urmă Augustatos; —ce? a, nu te uita la ei, râd de noi că ne văd pe amândoi aşa graşi, lasă-i să râdă că sunt proşti... uite ce e: nu te-ai supărat pe mine pentru azi dimineaţă? Mi-era frică neică, de: nu oricine are curajul dumitale...
Cilibia se întoarse la el şi ridică tufişurile negre ale sprâncenelor, mirat. Zise:
— Ei, aşi: n'ai văzut că făceam în pantaloni toţi? Păi atunci adevărat că frică ţi-a fost, domnule.. .
•—-Dar nu te-ai supărat? uite: dacă te-ai supărat, eu îţi cer scuze.
— Vezi-ţi de treabă, domnule... Da, coniţă Eleno, vin acum, vorbim numaidecât.
— Uite ce e, colonele: nu se poate să trimiţi prima coloană pe la mine ? Ţi-aş fi foarte recunoscător, ţi-aş mulţumi, mă 'nţelegi...
19*
292
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Cilibia se uită la el mai mirat ca oricând, cu o clipire de necaz în ochi-i mici, cenuşii:
— Lasă, vine şi a dumitale la rând... Toate la rândul lor... Nu te grăbi... Ce, vrei să te întorci acolo ? N'o să mai ai mare lucru ce vedea. £ mai frumos aici la oraş, ascultă-mă pe mine. Şi-1 părăsi zâmbind batjocoritor. Augustatos dădu din umeri nemulţumit, apoi îl căută pe prefect. Acesta tocmai pleca.
— Uite ce e, neică, zise Augustatos: nu-ţi mai face atâta sânge rău: ai să-mi plăteşti datoria când o să fii plin de bani. Ce, suntem între străini ? Sunt om înţelegător.
Prefectul îi aruncă o privire umedă şi recunoscătoare, de câine bătut pe care binevoieşti să-l mângâi.
-—Nu ştii din ce ananghie mă scoţi, domnule Augustatos... Cum să-ţi mulţumesc ?
— E, ce să-mi mai mulţumeşti, lasă... Uite, dacă ai obţine să se trimită trupă chiar mâine la mine la moşie, mi-ai face mai mult decât dacă mi-ai plăti datoria de astă seară. Aş vrea să 'ncep muncile de primăvară. Ei ? ce zici ? Eu cred că atâta influenţă ai dumneata...
Prefectul trase paltonul pe mâneci, ajutat de un fecior. Se opri, îl scoase şi se întoarse în salon, cu Augustatos după el. Toţi îşi dădură seama că prefectul se luminase la faţă şi păşea uşor, nu ca un om bolnav, cum ieşise din salon. Pe când se apropia de ei, Cilibia îi făcu cu ochiul doamnei Vorvoreanu şi-i şopti:
— L-a montat Grecul... Gata ! Stai să vezi !
Şi clipi vesel, bătând-o pe genunchi şi strângând-o tare. Doamna Vorvoreanu îşi umezi buzele şi râse fermecător. Se gândea: « Mâine plec. Trebue să aflu cu urechile mele că s'a terminat cu ea. Să fiu liniştită. Dacă nu văd cu ochii mei tot, nu pot fi liniştită. Mâine trebue să plec ».
Prefectul zise:
— Am o chestie de slujbă cu tine, colonele... Ne scuzaţi, coniţă... Cu Elena era foarte rece şi trufaş, ca să-i plătească suferinţa deşertăciunii
lui, cu câteva seri înainte la conac. Cilibia răspunse:
— Lasă, discutăm cu dumneaei de faţă. Ce, sunt secrete? Nu e şi dânsa interesată ?
— Cu averea lui Augustatos ce facem? întrebă prefectul. —Ştii că a dat până acum două telegrame la Bucureşti lui Manolache Suţu ?
■—Ei şi?
— Trebue salvat, domnule, e cel mai influent proprietar din judeţ! Văd că e, zice Cilibia, râzând batjocoritor, gras. Prefectul se făcu roşu
şi întrebă :
— Vrei să binevoeşti a-mi spune ce linie de operaţiuni le-aţi fixat roşiorilor ?
— Ţi-o spun şi pe a divizionului de artilerie care vine mâine, nenişorule, că tot aia e. întâi, cu trenul până la Salcia. Pe urmă, pe linia Vădastra, Vlado-mira, până la Dunăre.
BIJUTERII DE FAMILIE
293
— Aha, vasăzică pe la dumnealor, zise prefectul arătând-o pe doamna Vorvoreanu.
—-Da, şi pe la prinţul. Acolo sunt ăi mai îndârjiţi. Ei, eşti lămurit? Vrei s'o schimb ? N'o schimb ! E impusă de motive strategice, puiule! Şi se întoarse către doamna Vorvoreanu zicând:
—-Vasăzică aşa, coniţă... Poimâine dimineaţă cel mai târziu, vă dau trăsura mea şi o patrulă de călăraşi, şi la prânz sunteţi acolo...
Prefectul, căruia Cilibia îi întorsese spatele, se ridică şi se întoarse la Augustatos care-1 aştepta prefăcându-se că se uită pe fereastră în piaţă. Ii spuse neizbânda sa. Augustatos tăcu o vreme, cu ochii la focurile aprinse în piaţă de roşiori. Apoi se întoarse încet către prefect, îl măsură din cap până în picioare cu răceală şi dispreţ, şi-i zise:
— Uite neicuşorule: să nu te mai văd în ochi, că mi-e greaţă de dumneata. Te iert de datorie, ca să nu te mai văd. La amânarea porcului de Cilibia mă resemnez, că până telegrafiez la Bucureşti şi-i vine lui ordin, tot prea târziu e. Dar de vină eşti de fapt dumneata, fiindcă eşti un ...căcios; şi am să te fac să sbori din prefectura astă în două zile. Te-am salutat!
Şi-i întoarse spatele. Prefectul eşi din salon ca în vis. Pe scări se împiedecă, gata să cadă. Ajuns afară, se izbi într'un grup de oameni.
— Cine e? strigă unul şi-1 lumină cu felinarul în ochi.—A, să trăiţi, don' prefect!
Era un poliţaiu cu câţiva
— Ce faceţi aici? întrebă prefectul maşinal, cu glasul stins.
— Ii cărăm din piaţă, să trăiţi.
— Pe cine îi căraţi ?
— Pe morţi, să trăiţi, pe ţărani.
— Şi unde-i duceţi?
—-In curte la Catrindală, să trăiţi.
—Aşa, în curte la... da, bine, murmură prefectul şi se depărta cu gândul la soarta care-1 aştepta. Poliţaiul, în urmă, zise:
— Bagă de seamă, nu-1 scăpa pe jos, măi... Ce, ţi-e greu ? Că doar nu sunt grei, sunt uşori, că au venit nemâncaţi...
VII
In după amiaza zilei următoare, patru oameni umblau repede pe câmp, apropiindu-se de Vladomira: Rizea, Marinică, Uracu şi cu fiu-său Alisandru. Pe Rizea îl chinuia piciorul, parc'ar fi avut o dihanie cu dinţi ascuţiţi ce i se târa prin miezul osului coapsei şi-i muşca măduva. Faţa i se brăzdase adânc de întristare. Se sprijinea cât putea pe Alisandru al lui Uracu, care umbla gâfâind sub greutatea braţului lui Rizea, dar nu zicea nimic. Dor-miseră pe la oameni în Reviga, şi totuşi erau plini de frunze putrezite, ude, şi
294
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
de noroiu, căci adesea trebuiseră să se lipească de pământ în vreun tufiş pentru a scăpa de urmărire. Uracu umbla tăcut, mai înnegrit de ură ca niciodată. Din toţi, el singur nu aruncase unelta pe care o luase cu sine; păstrase ascunsă sub cojoc securea grea pe care nu o întrebuinţase la oraş niciodată. Iar Marinică umbla cel mai uşor şi mai repede cu picioarele goale prin noroiul greu al câmpiei nesemănate, şi cu ochii în zare. El era cel mai liniştit din ei, şi din când în când se uita la norii care umpleau cerul spre apus, rotunzi şi trandafirii ca nişte meri înfloriţi plutind fără trunchi în văzduh. Se zăreau undeva departe bălţi strălucind, şi ţâşneau către ele prin spărturile norilor, fâşii piezişe de soare. Vântul era statornic dar uşor, astfel încât nu fura sgo-motele primejdioase; dar totuşi îi neliniştea pe fugari şi se uitau mai des în partea încotro bătea el.
Prin văzuduhul curat şi care începuse să se umple de umbra albastră a serii, trecu o fluturare grăbită şi statornică de aripi şi ţipătul raţelor sălbatice care se duceau să doarmă pe Dunăre. Fugarii se uitară în sus şi zăriră umbrele negre ale pasărilor cum treceau ca săgeata, înţepând asfinţitul cu unghiul lor ascuţit.
Rizea vorbise adesea în tot timpul fugii, cam fără şir, turburat, dar mereu despre aceleaşi lucruri, ca şi cum ar fi fost singur. Ceilalţi îi ascultau şi mergeau înainte cu el fără să răspundă, fără să zică nimic. Vorbea acuma, din mers, pe nerăsuflate:
— Ne-am socotit, fraţilor, dar nu ne-am socotit bine... Nu, altfel trebuia să facem, uite, cum ziceau creştinii ăia din gară, meseriaşii ăia, că ei stiu mai bine rosturile... după vorbele lor trebuia să ne luăm că noi credem că sântem deştepţi, când am crescut şi ne-am văzut umbra pe zid ne-am speriat ce mari sântem... Da' io-te c'am dat greş ş'acum mulţi or să piară de mâna ciocoilor...
— Tot bine e, zise gros Uracu. —-Măcar acuma au'văzut că nu mai răbdăm să suferim orice ne-ar face...
— Proastă mângâiere, nea Ioane... Asta voiam noi? Asta voiai, zi?
— Ce-am voit eu, n'am putut face... mormăi întunecat Uracu, —Dar mai e vreme, nu s'a terminat...
—-Nu, nu s'a terminat, zise Rizea. La toamnă iar începem, şi atunci trebue vorbit cu care sunt luaţi la militărie să nu se mai întâmple ce s'a întâmplat... Şi dacă la toamnă tot nu s'o putea, atunci la anul pe vremea asta, şi tot trebue să se termine odată... Auzi Alisandre? Chiar dacă eu sau tat-tu n'om mai f i... Auzi ?
Băiatul dădu din cap fără un cuvânt.
Rizea şe strâmbă de durerea care-1 chinuia la picior. Dar nu numai de durere strângea braţul lui Alisandru, ci fiindcă-i vorbea mereu:
— Auzi, pe care s'or da după ciocoi să le fie slugi şi să-i spuie pe alţii care au fost la răscoală, să-i bateţi noaptea... să le puneţi foc... şi dac'or ieşi la muncă să are pământ ciocoiesc, după învoielile ciocoiului să le puneţi şi ălora foc la paie, la coşare !
BIJUTERII DE FAMILIE
295
— Le punem, zise băieţandrul. —Da' dumneata ce vorbeşti aşa, ce, n'ai •să fii cu noi împreună? ^
Rizea nu răspunse nimic. Mai merse o bucată de drum şi întrebă:
— Da' Iordache mai trăieşte? Uracu dădu din cap:
—L-au călcat caii, că veneau în urma lui în goană mare, şi el cum s'a întors odată cu toporul la ei, 1-ău răsturnat şi l-au sdrobit de tot...
— Săracu' Iordache, zise Rizea şi tăcu multă vreme. Se apropiau de şoseaua noroioasă şi pustie. In dreapta se lungea un petec mare de pădure. Nu ştiau ce vine dincolo de pădure, pe şosea. Iar dimprejur, dindărătul zării, se rostogolea bubuit de tun, ca o furtună îndepărtată.
— Eu nu mai pot, gemu Rizea. —Voi duceţi-vă înainte... Eu rămân aici. Uracu zise:
— Hai că te iau eu în spinare...
— Nu, du-te nea Ioane şi lasă-mă liniştit acilea... Du-ţe, Alisandre, nu mai sta, că de ce staţi, de-aia vă băgaţi în primejdie... Du-te, măi Marinică.
Şedea pe pământ, gemea, şi le făcea semn cu mâna să plece. Uracu şi cu fiu-său se uitau la el, în cumpănă. Marinică le zise:
— La' că stau eu cu el... Voi vedeţi-vă de drum...
Se aşeză pe vine lângă Rizea şi-şi răsuci o ţigare. Siluete stinghere pe câmpul pustiu, ceilalţi doi se pierdeau repede către pădure.
într'un târziu, Rizea se opinti să se ridice şi Marinică îl ajută. Apoi mer-seră împreună, încet, spre pădurea aceea. Rizea zise:
— Pe ăia din Dobrunu şi care or mai fi fost, i-ai dus la oraş, zi ? I-ai dus, că te-am văzut.
Marinică tăcea.
—'Le-ai spus cum că e ordin dela regele, ai ? Le-ai spus, altfel nu se poate... Şi lor le-ai spus ca nouă...
îşi arătă măselele într'un râs tăcut, cu faţa schimonosită din când în când de junghiurile durerii. Marinică tăcea şi-1 ajuta să meargă. Rizea vorbi iar:
■—Nu te-ai gândit ce o fi dacă regele nu e mort...
— Ba m'am gândit, murmură Marinică, şi acum tăcură amândoi. Rizea oftă:
—-N'a fost bine cum am făcut... Noi nu ne pricepem de capul nostru, ei sânt puţini...
Ajungeau pe marginea pădurii. Lui Marinică i se păru că aude glasuri:
— St! auzi ?■ Ia ascultă.
—-... dar la's că vine ea odată, o vreme, zicea Rizea. Se întrerupse şi ascultă. Se culcară amândoi într'o adâncitură, în noroiu şi pe frunze şi ierburi înnegrite de-ale toamnei trecute. Se culcară cu obrazul şi urechea la pământ şi auziră tropot greu de cai sau de oameni. « Uracu o fi scăpat cu băiatul ? Din noi trebue neapărat să scape careva... Să rămâie mai departe...» se gândea Rizea simţind în nări mirosul de pământ umed şi de verdeaţă care iese din
2q6 viata româneasca
L
sămânţă. Dacă întorcea capul puţin, putea vedea coroanele copacilor, negre şi desfrunzite, ca un păienjeniş pe cerul albastru-cenuşiu. Şi din pădure părea că iese tropotul greu, înnăbuşit. Se uită la Marinică. Li se întâlniră ochii. Tăceau amândoi şi ascultau svonul de paşi nenumăraţi, care parcă, venea şi de pe şosea, şi de pe câmp, şi din pădure, greu, apăsat, tropot de paşi de jur împrejur.
VIII
înainte de a pleca la conac, doamna Vorvoreanu se duse la biserică, la Sfinţii împăraţi, cea mai apropiată de casa ei. Se îmbrăcase simplu de tot, ca să treacă neobservată. Se opri o clipă în stradă, se uită împrejur: nu era nimeni s'o vadă. Intră în biserica albă cu turla de tablă ruginită. înăuntru, în frig şi tăcere, catapeteasma sclipea din zecile ei de icoane înşiruite şi îmbrăcate în alamă sau suflate cu aur şi argint. Mirosul de tămâie, de smirnă şi de lumânare îi dădea dureri de cap doamnei Vorvoreanu; dar de data aceasta îl îndură, şi-1 uită chiar. Se duse şi sărută icoanele sfinţilor împăraţi, Constantin şi mama sa Elena, aprinse lumânare pentru rugăciunea ei, aprinse lumânare pentru morţi, şi se rugă multă vreme în genunchi, până ce începură s'o doară. Alături de ea, o femeie bătrână bătea metanii.
«Doamne Dumnezeul meu», se ruga doamna Vorvoreanu, «dă-mi Doamne s liniştea, fă s'o găsesc şi pe Eleonora liniştită în pământ, iar sufletul ei la tine, că tare m'a mai turburat cu răutatea şi nebunia ei, şi m'a ţinut în veşnică ispită cu avuţiile ei, şi n'aş fi făcut ce-am făcut, dar tot ea a fost de vină, că vroiam s'o urc în trăsură şi s'a smuls să-şi vază de ale ei, şi m'a adus în ispită fără voia mea. Şi gândeşte-te Doamne că pentru mine nimic nu mi-a trebuit şi că tot ce fac e pentru copii. Ajută-mă, sprijină-mă, dă-mi liniştea; izbăveşte-o şi pe ea de suferinţele ei, fă s'o găsesc împăcată şi liniştită în pământ; iar dacă greşesc cu ceva şi am făcut rău, pe mine pedepseşte-mă, pe copii iartă-i: numai pe mine să mă pedepseşti».
Se ridică greu, cu genunchi înţepeniţi, dădu preotului bani să citească un acatist pentru îndepărtarea duşmanilor şi făcu milostenie ologului din uşa bisericii.
Acasă o aştepta trăsura, cu Elvira, cu Mişu călare, şi o patrulă de roşiori din escadronul lui Mişu. Porniră, într'o dimineaţă cu soare mult, şi în care pe crengile copacilor apărea pecinginea verde a viitoarelor frunze şi mlă-diţe noi.
In tot timpul drumului, doamna Vorvoreanu tăcu, fără să se uite împrejur. Se gândea: «Temerile mele sunt prosteşti. Nu mai trăieşte şi n'am decât să iau cunoştinţă de ce s'a întâmplat... Numai de n'o fi lăsat vreun testament făcut împotriva mea... Dar în noaptea aceea n'a avut de sigur nici gândul, nici timpul să facă unul iar dacă a făcut înainte unul, atunci n'avea
BIJUTERII DE FAMILIE
297
de ce să-l facă împotriva mea—numai din răutate? Nu se poate: dovadă medalionul cu portretul meu şi bucla de păr...».
Elvira se uita adesea cercetător la maică-sa, şi era la fel de tăcută. Iar Mişu, deşi la început fusese vorbăreţ şi vesel amuţi curând. Căci treceau prin sate în care copiii fugeau îngroziţi în casă când zăreau de departe trăsura şi călăreţii pe şosea. Nimeni nu apărea în prag, tindele erau pustii, ferestrele oarbe. Departe pe câmpie se auzea încă tunul. Aici se vedeau doar urmele lui, case dărâmate, la Vladomira chiar turla bisericii ruptă. într'un loc văzură în marginea satului un şir lung de oameni după nişte cosciuge cu preot în frunte, dar trecură repede şi-i lăsară în urmă. Dacă-i prindeau în curţi, oamenii îşi vedeau de treabă fără să ridice capul, fără să se uite la trăsură, nici la cei din ea, nici la ostaş;.. Mişu Vorvoreanu îşi bătea cisma cu cravaşa, şi se făcuse palid:
—-De ce nu-şi scot căciula din cap, bestiile? zicea el, şi se pregătea să izbească în primul ţăran întâlnit care nu-i făcea o plecăciune destul de adâncă.
La Vladomira găsiră curtea arsă şi slugile rămase care-şi făceau un fel de bordei să le adăpostească la vară. Povesteau istoria cumplită care se întâmplase cu domnul Alexiu şi cu domnul Ivancea. Nu aveau veşti dela prinţul. Iar despre coana Eleonora ce ştiau ? Oamenilor le alunecau ochii în dreapta şi 'n stânga, apoi răspundeau codindu-se că ei au auzit că s'a prăpădit...
Doamna Vorvoreanu trebuia să-şi facă silă mare ca să nu surâdă de bucurie. Da, totul mergea bine, cum se aşteptase ea. Putea fi liniştită.
De amândouă laturile şoselei, ogoarele stăteau nearate şi începeau să prindă pe deasupra un abur verde: creştea iarba.
La Vădastra, găsiră un post al regimentului de roşiori. Mişu se aplecă peste şea şi-1 întrebă pe căprarul comandant al postului:
— De ce nu ară ăştia, mă?
—'Nu vor, să trăiţi, zise liniştit omul, uitându-se în altă parte. Adaogă:
— Dacă nu-i pământul lor...
—• Ce vorbeşti acolo ? întrebă Mişu ameninţător. Ce-ai zis ?
— Păi n'au cu cine face învoielile, că arendaşii de p'aici sunt morţi, don" locotinent... iar cu cucoana să se învoiască nu pot, că e bolnavă...
Urmă o clipă de tăcere. Apoi răsună din trăsură o voce rece, ciudată:
— Care cucoană?
Era vocea doamnei Vorvoreanu.
— Nu ştiu nici eu, n'am văzut-o... care are moşiile astea toate.. . Doamna Vorvoreanu se uită bine la căprar. Era subţire, cu ochi catifelaţi
ca de femeie. Părea desgheţat. II întrebă:
— E bolnavă ? Va să zică mai trăieşte ? Omul făcu ochii mari, uimit şi nedumerit:
— Nu ştiu, coniţă. Eu aşa am înţeles...
— N'ai înţeles greşit? Nu murise?
-298
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Căprarul se uită la ea fără să răspundă. Tăcea.
— Mână! îi strigă doamna Vorvoreanu vizitiului. Trăsura porni iar. Doamna Voryoreanu murmură:
— Imposibil! Elvira tăcu.
Când văzură conacul ars, curtea părăsită, hambarele arse şi ele, doamna Vorvoreanu murmură:
— N'a priceput el... Era un tâmpit.
Odăile slugilor erau neatinse de foc, dar goale. Cele două cucoane se urcară în trăsură şi porniră iar. Mişu o luase înainte către sat. II găsiră în faţa primăriei, în uliţa pustie. II ţinea de gât pe învăţătorul satului, îl scutura şi striga la el:
— Tu eşti răspunzător de moartea mătuşe-mii, nemernicule ! Rostul tău era să-i luminezi, să-i creşti cuminţi şi ascultători, să-i înfrânezi! In genunchi, mizerabile !
Cu o mână îl ţinea de gât, iar cu cealaltă îl plesnea cu palme şi cu dosul mâinii peste faţă. învăţătorul bolborosea mereu ceva, cu gura astupată de palme. Deodată Mişu se dădu îndărăt, scotocindu-şi tocul revolverului. Era verde la faţă, schimonosit, cu mustăcioara blondă tremurând peste buzele prea roşii, moi şi fără voinţă într'un obraz prea palid. învăţătorul lipise mâinile rugător, gata să-i cadă în genunchi. Mişu se dădu doi paşi îndărăt ca să aibă unde să întindă pistolul. In clipa aceasta îşi încurcă pintenii în sabie, se clătină cu ochii holbaţi şi se prăbuşi cu pantalonii albi în noroiul uliţei. Se ridică tremurând de emoţie. Forma şezutului îi era întipărită cu mâl pe fundul pantalonilor cu lampasuri roşii. Mâinile de asemeni îi erau pline de humă cleioasă. învăţătorul striga jalnic:
— Am scăpat-o pe domnişoara Eleonora ! Vă spun c'am scăpat-o !
Pe uliţă trecea o patrulă de călăraşi. De şeaua fiecăruia erau legate patru-cinci frânghii lungi, iar capetele lor erau înnodate în jurul mâinilor a tot atâţia ţărani. Aveau hainele rupte, erau obosiţi, bărboşi, cu capetele goale, cu mâinile umflate de strânsoarea frânghiilor, şi umblau pe jos în urma cailor. Doamna Vorvoreanu nu se uită nici o clipă la ei. întrebă cu glas tăios, ager:
— Ce-ai făcut ? Mişule, lasă-1! Spune omule: ce-ai făcut ?
Şi atunci învăţătorul le povesti cum Eleonora rătăcise noaptea prin sat, cum o adăpostiseră, el şi cu nevastă-sa, cum o îngrijiseră căci fusese bolnavă, cum era bolnavă şi slabă şi acuma...
Prizonierii legaţi cu funii treceau mereu pe uliţă, prin noroiul în care plescăiau copitele cailor. Doamna Vorvoreanu îi privi de data aceasta, îndelung. Apoi se 'ntoarse către învăţător, îl privi o clipă şi-1 întrebă:
— E bolnavă rău, nu-i aşa?
învăţătorul crezând că e cazul să-şi facă un merit din îngrijirea dată Eleo-norei, îngână o tăgadă: nu, nu era chiar aşa de bolnavă... Dar amuţi, înfricoşat, sub privirea de ghiaţă a ochilor doamnei Vorvoreanu. Stătea înlemnit,
si
ta* :'
. BIJUTERII DEÎFApLlE 299
j I ^Of
neştiind ce să facă, în vreme ce ea se jgfuâdea adânc. Din pivniţa primăriei se auzeau lovituri înnăbuşite, gemete,! strigăte: « Nu da ! Nu da !».
•—-Şi unde e acum? întrebă doainnaSjrprvoreanu privindu-1 rece şi duşmănos pe învăţător. Acesta zise:       j.f j
— E la mine acasă, coniţă... Are*"grijă nevastă-mea de dumneaei...
— Să mergem, zise doamna Vorvoreanu şi se dădu jos din trăsură cu mişcări neobişnuit de greoaie şi obosite, şi ridicându-şi puţin poalele rochiei cu amândouă mâinile. Elvira o urmă, cu ochii iarăşi strălucitori şi pândind-o, iscodindu-i faţa. Iar în urma lor umbla Mişu, stânjenit şi umilit ca şi cum cele de pe turul pantalonilor albi cu brandemburguri negre, s'ar fi aflat pe dinăuntru. învăţătorul o luă înainte ca să le arate drumul. Doamna Vorvoreanu nu-i dădu nici o atenţie. Elvira însă, deşi concentrată asupra aşteptării revederii cu tanti Eleonora, observă totuşi obrajii umflaţi şi urechile vinete ale învăţătorului, căruia îi curgea un firişor imperceptibil de sânge pe faţă, de unde-1 sgâriase inelul masiv pe care Mişu îl purta la degetul cel mic. învăţătorul era înjosit, cu ochii înlăcrimaţi, cu gura strâmbată, parc'ar fi vrut să plângă. O luă înainte şi Elvira nu-i mai văzu decât urechile congestionate, capul înfundat în umeri, spinarea încovoiată, felul descurajat în care-i atârnau braţele şi mâinile, ca moarte.
In tinda casei, învăţătorul se întoarse şi întrebă, încovoiat, aproape în şoaptă, temător, ca un om care ştie că cea mai nevinovată întrebare îi poate atrage mânia stăpânilor, pedeapsa şi bătaia, dar totuşi speră că extrema umilinţă a întrebării înseşi îl va salva:
— Doriţi chiar să intraţi?
Doamna Vorvoreanu nu-1 luă în seamă. II dădu la o parte şi intră. După ea, Elvira. Mişu rămase în uşă, evitând să se uite la învăţător şi reîncepând să fiarbă, de ruşinea care i se întâmplase. învăţătorul simţi că se apropie iar primejdia, poate chiar moartea, şi se depărta în vârful picioarelor câţiva paşi.
înăuntru.era o odaie cu tavanul de bârne spoite de mult, ca şi pereţii. Varul îngălbenise, se afumase, se cojea. Două scoarţe pe pereţi, icoane într'un colţ, cu o mână de busuioc agăţată pe ele.
Nevasta învăţătorului, într'o fustă cenuşie până în pământ (nuca tărăncile, cu fuste nici până 'n glesne) şi cu o bluză de borangic din care-i ieşeau braţele slabe, sări în picioare de pe patul pe care şedea şi dădu să spună « sărut-mâna » dar se stăpâni şi zise:
— Bună ziua, doamnă, bună ziua, domnişoară...
îşi pierdu cumpătul şi voi să vorbească ceva pe nerăsuflate, căci deşi se aştepta de câteva zile la sosirea doamnei Vorvoreanu, aceasta apăruse aşa, deodată, ca picată din cer. Amuţi însă, căci acuma vorbea numai doamna Voi'voreanu.
Doamna Vorvoreanu rămăsese întâi împietrită. Eleonora şedea tot pe pat. Nevasta învăţătorului şezuse lângă Eleonora, supraveghind-o ca pe un copil,
3oo
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
şi ţinând în mână un şerveţel murdar pe care-1 scăpase din mână la intrarea', doamnei Vorvoreanu.
Eleonora mânca mămăligă cu lapte. Copiii învăţătorului şedeau pe scăunaşe cu trei picioare şi mâncau şi ei mămăligă cu lapte, cu ochii nedeslipiţi de felul cum mânca ea. Morfolea din gingii, laptele îi curgea din colţurile gurii, se aduna în bărbie, de unde pica rar în blidul de pământ, lăsând pe unde trecuse pe faţa Eleonorei, fărâmituri mici de mămăligă mestecată. Eleonora privea în gol. Era îmbrăcată tot cu halatul ei, peste care nevasta învăţătorului îi pusese două fuste vechi şi o scurteică de catifea tocită. Ii legase şi părul într'o basma neagră, lucitoare, şi o spălase pe faţă cu un capăt de prosop muiat în apă. Părea întinerită, palidă, dar foarte plăpândă; iar ochii aţintiţi în gol erau mai mult ca oricând morţi, fără adâncime.
Doamna Vorvoreanu biruise prima clipă de împietrire, şi dăduse buzna la ea, rostind tare:
— Eleonora ! Surioara mea dragă ! Iubita mea !
O strânsese în braţe, o copleşea cu sărutări. încerca pe cât posibil s'o sărute pe basmaua neagră lucioasă, nu pe faţă. Simţea că dacă o sărută fie chiar şi măcar pe frunte, are să-i vie rău. O simţea pe Eleonora că i se sbate în braţe, plăpândă ca şi cum ar fi fost făcută din fire de pai, din oscioare de pui, din ceva foarte uşor de sfărâmat, şi acest lucru de asemenea îi făcea rău. Ii venea cu leşin dela inimă şi dela stomac. Şi i se păru că Eleonora miroase. Ţinându-şi răsuflarea, se despărţi de ea şi se dădu îndărăt un pas. Blidul căzuse pe jos, se spărsese, laptele era vărsat pe podeaua de lut bătut, şi pătase poalele Eleonorei şi rochia doamnei Vorvoreanu. Eleonora făcuse o mişcare slabă, apărându-şi faţa cu cotul ridicat, apoi se împotrivise sărutărilor şi îmbrăţişerilor. Acuma o privea pe soră-sa cu ochii rotunzi de orătenie. Zise cu glas ruginit, întorcându-se către nevasta învăţătorului:
— Mai dă-mi mâncare. Mi-a vărsat mâncarea.
Nevasta învăţătorului dispăru din odaie. Doamna Vorvoreanu se uită nervos la ea, apoi iute la Elvira. « Va să zică nu vrea să mă recunoască? Sau s'a ramolit ? Sau nu vrea să vorbească cu mine ? ». Zise mângâietor:
— Surioară ! Eleonoro ! Nu mă mai cunoşti ?
Şi se aşeză lângă ea. Eleonora nici n'o privi. Aştepta cu vădită încordare să intre cineva pe uşă, şi se lumină la faţă văzând-o pe nevasta învăţătorului cu alt blid cu mâncare. Pe când mânca lacom şi neputincios, doamna Vorvoreanu se gândea: «A dat în mintea copiilor». întrebă:
— Nu recunoaşte lumea ?
— Ba da, doamnă, murmură nevasta învăţătorului. Pe noi ne cunoaşte ...
— Şi pe tine te cunosc, zise Eleonora întorcându-se o clipă către doamna Vorvoreanu, apoi mancă mai departe. Copiii începură să râdă uşor, înfundat. Doamna Vorvoreanu păli. Şopti furioasă:
— Ia copiii de aici, te rog!
J
BIJUTERII DE FAMILIE 30I
Speriată, nevasta învăţătorului duse copiii în tindă. In tindă se auzea bubuitul înnăbuşit al tunurilor, undeva departe, pe unde ardeau acuma ruinele satelor răsculate. Dar femeia se obişnuise de două zile cu sunetul acesta, şi era prea neliniştită de prezenţa cucoanelor în curte, a ofiţerului în tindă, a călăraşilor în ogradă şi în uliţă împrejurul trăsurii. Voi să se întoarcă în casă, dar Elvira îi ieşi în cale. Era foarte frumoasă, cu părul negru strălucitor strâns numai cârlionţi împrejurul capului, ochii verzi, şi o rochie de călătorie de catifea de tui verde foarte închis. Murmură:
— Lasă-ne puţin singure... Nu e aer înăuntru...
Apoi se întoarse şi se aşeză pe pat lângă tanti Eleonora. De partea cealaltă, doamna Vorvoreanu îi spunea Eleonorei:
— Tu nici nu ştii cât am suferit când te-am lăsat singură... adică vreau să spun: după aceea. Când mi-am dat seama de ce se întâmplă. Căci nu ştiam. Nu puteam să ştiu. De unde să fi ştiut? Ţii minte ce spuneai şi tu, de ne convinseseşi: nu se mişcă ţăranii...
— Pe mine mă respectă, zise Eleonora.
Doamna Vorvoreanu şi Elvira se priviră o clipă. Apoi cea dintâi reîncepu:
— Sigur că te respectă! Toată lumea te respectă. Şi noi te respectăm, -— şi te iubim...
— Ce zici? întrebă Eleonora, cu privirea în gol. Cum ziseşi? Doamna Vorvoreanu se roşi şi repetă:
— Că noi te respectăm şi te iubim... Ce, vrei să spui că nu e adevărat ? Tu ştii cum te iubim noi.
—-Ştiu eu, ştiu eu... zise Eleonora moţăind. Ştiu eu dar nu pricepusem ce ziseseşi... Şi tu în loc să-mi spui, mă iei cu altele. Aşa făceai şi când erai mică şi te prindeam cu vreo minciună. Te iubeam: nu te băteam. Ar fi trebuit să te bat. Cu nuiaua, dimineaţa şi seara.
— Da... zise doamna Vorvoreanu şi zâmbi rece, cu o luminiţă în ochii ei frumoşi, verzi. Dar mă băteai. Nu-ţi aduci tu aminte. îmi trăgeai palme de-mi venea ameţeală.
Eleonora n'o asculta. întrebă:
— Unde s'a dus ? Unde e ? Să vie încoace.
— Cine, dragă? întrebă doamna Vorvoreanu, blând.
— Constantina... Femeia asta de aici.
— A, nevasta învăţătorului. Are treabă şi ea prin casă, prin curte...
— Mereu mă lasă singură...
— Ce, eşti singură? Eşti cu noi. O să stăm mereu cu tine, ca înainte, o să-ţi povestim ce mai e pe la oraş...
— O să jucăm tabinet, ecarte, zise şi Elvira din partea cealaltă. Eleonora se întoarse către ea şi o 'ntrebă:
— Dar banii mi i-ai adus îndărăt?
— Care bani, tanti ? întrebă Elvira, care uitase cu totul de jocul de cărţi şi se gândea la moştenire.
302
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
— Banii pe care mi-i datorai... Mulţi bani. Ai pierdut mulţi bani! cârâr Eleonora privind în gol.
— Cine, tanti, eu? Nu mai ţin minte?.. Dacă spui dumneata, aşa trebue să fie...
— Da, da, da ! Eu să ştii că ţin minte bine. îmi aduc aminte ! Perfect îmi aduc aminte !
Ii vorbea cu un aer convingător doamnei Vorvoreanu. Aceasta schimbă o nouă privire iute cu Elvira. Doamna Vorvoreanu întrebă blând, moale: —-Dar de testamentul ăla îţi aduci aminte?
— Care testament? cârâi Eleonora.
—-Ala pe care l-ai făcut tu... Unde ai scris cui îi laşi averea, cum o împărţi...
— Tu ştii ce vorbeşti... mormăi Eleonora dând din umerii plăpânzi. Nu pricep ce spui...
Doamna Vorvoreanu se ridică şi se plimbă puţin prin odaie, suflând şi făcându-şi vânt cu o foaie de hârtie de pe masa învăţătorului. Ii suflă Elvirei: —• Nu mai pot...
— Ce să 'mpart ? Averea ? Nu mai am nimic, mormăia Eleonora. Şi dac'aş avea, cui s'o dau ? Ţie să ţi-o dau ? Dece ?
Doamna Vorvoreanu se oprise. Zâmbi silit, galben:
— Păi, sânt soră-ta... Nu mă ai decât pe mine pe lume... Eleonora nu asculta. Ţipă răguşit:
— Constantino !
Apoi îi zise doamnei Vorvoreanu:
— Iar m'a lăsat singură. Aşa face ea. Mă lasă mereu singură. Ce nu-m place mie pe lume: să fiu lăsată singură...
Iar se priviră Elvira şi doamna Vorvoreanu. Nevasta învăţătorului intră:
— M'aţi chemat, doamnă?
—- Da... Ia şezi aici şi spune-mi: cum a fost cu mă-ta, că începuseşi ?
Nevasta învăţătorului, cu un zâmbet şters către doamna Vorvoreanu în chip de scuză că se ia după copilăriile bătrânei, începu să povestească o istorie încâlcită. Eleonora asculta clipind din ochi, întrebând-o din când în când sau cerându-i să repete. Doamna Vorvoreanu se uita lung la nevasta învăţătorului, ca şi când atunci ar fi văzut-o prima oară. Deşteaptă femeie, nevasta învăţătorului, se gândea doamna Vorvoreanu.
Elvira se ridică de pe pat de lângă Eleonora şi veni s'o întrebe! n şoaptă::
— Mamă... O vezi pe femeia asta ?
Doamna Vorvoreanu dădu din cap mută. Se gândea încordat: A făcut Eleonora testament în favoarea femeii acesteia care o salvase ? Elvira şopti r
— Mamă... A dat în mintea copiilor ? Doamna Vorvoreanu murmură:
— Ţie nu ţi se pare că-şi bate joc de mine?
Elvira o privi ţintă, cufundându-şi în ochii ei privirile verzi. Era o privire întrebătoare ? Cercetătoare ? Curioasă ? In orice caz, ciudată privire..-
BIJUTERII DE FAMILIE
3°3
Dar doamna Vorvoreanu întoarse capul. N'avea timp de Elvira. Ce se întâmpla cu Eleonora era mult mai grav. Şi, mai ales, era pericolul să i se vâre sub piele femeia asta. Eleonora era majoră, era stăpână pe moşie mai mult ca oricând. N'avea ce să-i facă; în faţa nebuniei ei, adevărate sau prefăcute, da, prefăcute, era neputincioasă. Şi atunci? se întreba doamna Vorvoreanu. Primul lucru era, s'o despartă pe Eleonora de fiinţa asta, interesată ca toţi oamenii simpli, şi care umbla sâ-i intre sub piele. Doamna Vorvoreanu se ridică mlădios, eşi afară şi chemă:
— Mişu !
Mişu sosi, zăngănind din sabie şi pinteni. încă nu i se uscase noroiul de pe turul pantalonilor albi.
— Mişule: trimite soldaţi prin sat, să ia cele mai bune lucruri de dormit : saltele, rufe de pat, perne, eţetera. Dela cine-o fi: dela popă, dela primar,, dela notar, treaba lor. Bune să fie. Şi mai ales, curate. Dormim la noi la conac la noapte. N'o mai pot ţine pe mătuşă-ta în mizeria asta, biata femeie e într'un hal fără hal. Ce faci ochii ăştia de găgăuţă ? Ce, nu pricepi ? E ars ? N'ai văzut: breazule, că mai sunt odăile servitorilor ? Pustii ? Goale ? Fără uşi, fără ferestre ? Pune soldaţii să bată scânduri, să puie saltele, cum s'or pricepe şi ei. De aia sânt militari, să se priceapă, şi tu de aia eşti ofiţer, să te. servească. Şi nu te jena cu bestiile de pe aici, ca un prost: Să dea tot ce au, că de luat au ştiut să ia ! Hai, mai iute că ne-apucâ noaptea   Du-te !
Apoi se întoarse în casă, unde Eleonora ţipă slab şi ruginit:
— Ce-mi pasă mie de copiii tăi ? Să faci bine să stai aici şi să-mi povesteşti mai departe, că pe urmă mă supăr şi ştii că nu e de glumit cu mine ! Ai văzut ce-au păţit nenorociţiii ăştia care au vrut să-mi ia averea?
începutul vorbelor Eleonorei se adresase nevestei învăţătorului, dar treptat bolnava se întorsese către doamna Vorvoreanu, şi n'o privea în ochi, ci mai jos,, către brâu. Continuă:
— Au păţit-o rău, i-au legat cu frânghii, îi închide, câte şi mai câte. Tu ai văzut? Ştii ce-au. păţit?
Doamna Vorvoreanu nu răspunse. Ii era o frică grozavă să nu roşească sau să se schimbe la faţă în vreun alt fel. «Doamne Dumnezeule nu mă lăsa, ajută-mă să fiu tare », se ruga ea în gând. O enerva şi să se simtă spionată mereu în felul ăsta de Elvira, şi privită cu o uimire împietrită de către nevasta învăţătorului. «A început să simtă şi asta că e ceva la mijloc. Nu; aşa nu se mai poate. Asta îmi mai trebuia: şi martori! Trebuie dusă nebuna de aici, că ne face un pocinog îngrozitor. Chiar dacă mă învârte pe mine pe cărbuni aprinşi, măcar să fie între patru ochi, să n'aibă pe unde să iasă svon în lume...» se gândea crispată doamna Vorvoreanu. îşi încorda încă odată toată voinţa şi se sili să se aşeze lângă Eleonora, ţinându-şi la început răsuflarea, deşi nu era deloc sigură că are pricină se facă asta. începu:
-—E bine că ai găsit aici oameni cu suflet care să aibe grijă de tine, dar nu trebue să le cădem pe cap bieţilor creştini, trebue să-şi vază şi ei de ale.
304
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
lor, nu poţi rămâne aici... Te iau cu mine la oraş, până vedem ce se poate face cu conacul. Până una-alta, cum nu putem să plecăm azi, e prea târziu şi drumurile noaptea sunt primejdioase, abia s'au potolit răscoalele, —dormim cu toatele la conac. Am poruncit eu să se repare ce s'o putea repara, şi ai să dormi mai bine chiar decât aici. Nu e bine ?
Privirea vagă a Eleonorei părea să însemne că n'a priceput nimic.
Poate că nici n'ascultase, nici n'auzise măcar. Şi în clipa aceasta, doamna 'Vorvoreanu avu lipsa de prevedere şi neînţelepciunea de a insistă:
— Ai auzit ? Dormi deseară acasă. Acasă ! La conac ! Eleonora clipi din ochi şi glăsui scârţâind ca o balama neunsă:
— Dar să nu le văd pe hoţoaicele alea ! Să nu le văd pe hoţoaicele, că :m'au jefuit şi au plecat singure.
Doamna Vorvoreanu se uită la Elvira, şi Elvira la doamna Vorvoreanu: era limpede lucru. Apoi amândouă la nevasta învăţătorului: nu cumva începea să priceapă? Eleonora mormăia:
— Hoaţele ! Parşivele ! Cutrele !...
Doamna Vorvoreanu se gândea cu desnădejde: « Observă făptura asta şi mie tocmai acum mi se urcă sângele în obraz şi nu mi-l pot stăpâni, ah, ce n'aş da să nu mi se cunoască nimic pe obraz ! Şi totuşi trebue să ne stăpânim, să ne facem că nu pricepem...».
Şi, cu vocea gata să înceapă a tremura, doamna Vorvoreanu întrebă:
— Care hoaţe, surioară? Ţi-au furat ceva slugile atunci?
Dar se gândea cu ură grea şi mânie arzătoare: «Bestia ! Mai bine mi-ar •da în cap cu ceva, să termine cu mine. Dar nu aşa, cu picătura, cu înţepătura ! A început să se răzbune. A început».
întrebarea « care hoaţe ? » mai răsuna încă în aer. Morfolindu-şi buzele supte, Eleonora nu părea încă c'a auzit-o. Privea în gol. Doamna Vorvoreanu ieşi să grăbească pregătirea locuinţei pentru noapte, a locului unde va fi ea singură cu Eleonora.
#
Eleonora se lăsase suită în trăsură şi dusă la conac, ascultătoare, supusă ca un copil. Scâncise puţin după Constantina, şi, tot ca unui copil, i se făgăduise că va mai veni Constantina s'o vadă, cât de curând. Apoi, pe întu-nerec, ajunseseră la conacul ars cu ferestrele ca nişte ochi de orb, cu pupilele pline de umbră. Intraseră în odăile slugilor, rămase întregi, în care soldaţii făcuseră foc şi unde ferestrele erau acuma astupate cu scânduri şi saltele de paie. Popa, învăţătorul, chiaburii, îngroziţi de frica morţii, dăduseră tot ce aveau. Astfel că acum doamna Vorvoreanu stătea în întunerec pe trei saltele una peste alta, şi îngropată în perne prea mari şi prea moi. Zăcea în întunerec, cu mâinile sub cap. Aştepta somnul de ore şi ore, dar cu niciun chip nu putea să adoarmă. Afară începuse să fluiere şi să geamă un vânt viclean
BIJUTERII DE FAMILIE
305
şi rece din spre Dunăre. Trosneau lemnele uscate din preajma casei, vântul şopotea, izbea vreo crenguţă de scândurile bătute la fereastră, şi printre care vântul înfigea degete reci, nepipăibile. Parcă eta un umblet şi un şoptit neîncetat împrejurul casei. Apoi lemnele din sobă, ajunse tăciuni, se prăbuşeau din când în când cu un sgomot uşor, dar deajuns ca să sperie somnul doamnei Vorvoreanu chinuită de altminteri de spaime şi gânduri. Atunci gura sobei mai împrăştia odată pentru câteva clipe o lumină slabă, roşiatică, care nu lumina nimic.
Doamna Vorvoreanu stătea cu ochii deschişi şi nu vedea nimic decât întunerec adânc, desăvârşit. Ştia însă că la stânga ei era Elvira iar la dreapta Eleonora, fiecare ca şi ea pe un teanc de saltele şi de perne curate, proaspete, cu miros de busuioc şi de mucigai umed laolaltă. Răsuflarea Elvirei era curată şi liniştită. A Eleonorei nu se auzea. «Parc'ar fi moartă » se gândi doamna Vorvoreanu. Da, Eleonora era foarte slăbită, devenise plăpândă ca
0 flacără pe care o poţi stinge între două degete. « Parc'ar fi moartă ».
Doamna Vorvoreanu încercase de trei ori să doarmă, şi de trei ori se trezise din toropeală, înnăbuşindu-se, asudată, visând urît. Pernele popii erau prea mari şi prea moi. Puteai să te cufunzi în ele în somn şi să-ţi ascunzi faţa cu totul, înnăbuşindu-te, până când visul urît şi bătăile înnebunite ale inimii te trezeau. De mirare cum dorm Elvira şi Eleonora... Elviriţa e tânără, sănătoasă, şi poate că a nimerit o pernă mai tare. Dar Eleonora, a cărei răsuflare nu se aude... poate că s'a sufocat în pernă ?
Doamna Vorvoreanu se trezi de tot la gândul acesta. Inima începuse să-i bată deodată foarte puternic.
Eleonora... Da, fusese un chin îngrozitor, după amiaza împreună cu ea. De data asta doamna Vorvoreanu nu mai făcuse greşeala de a începe vorba cu ea. Dar totuşi, vorbea ea şi singură, destul. Mereu pe muche de cuţit, mereu la un fir de păr de lucrurile îngrozitoare care cu nici un preţ nu trebuiau spuse —care cu orice preţ, trebuiau să fie oprite de-a fi spuse. Oare licărirea aceea pe care doamna Vorvoreanu crezuse că o surprinde în ochii Eleonorei nu era numai amăgire ? Iar dacă nu, atunci era într'adevăr aşa cum
1 se păruse, o lucire de batjocură, o scăpărare de veselie asupra acelui joc crud şi nemilos al prefăcutei nebunii care mereu ameninţa să se prefacă în cuvântul ultim, răzbunător, care va chema ancheta, judecata, poate condamnarea, în orice caz condamnarea din partea oamenilor, moartea socială ? Doamna Vorvoreanu stătea pe spate cu mâinile sub cap şi cu ochii larg deschişi în întunerec, şi asuda de frică.
Se mângâia zicându-şi: «Nu face nimic, nu e adevărat, mi se pare numai mie, o iau razna de frică. Dar n'am dreptate, e pur şi simplu căzută în mintea copiilor. N'are ce să ne facă. Cum soseşte la oraş, pot cere s'o pun sub tutelă — sub tutela mea bine înţeles. Dar dacă a făcut un testament pe care eu nu-1 cunosc ? II vom ataca injustiţie. Nu las eu să se treacă aşa de uşor peste voinţa mea. Dar ea e lângă mine, şi poate chiar acuma râde şi prin somn de farsa
3o6
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
pe care mi-o joacă... De felul în care mă biciuie până la sânge cu frica şi cu desnădejdea. Râde şi în somn, cu siguranţă. Puţin mai lipseşte şi-are să izbucnească în hohote de râs...».
Era îngrozitor, şi nu era nimic de făcut. « Chiar dacă s'a prostit de ce a păţit atunci, —se vede cât de colo că-şi revine din oră în oră din sdrunci-nătura aceea a minţii, îşi aduce aminte tot mai bine de tot mai multe detalii... In curând îşi va aduce aminte de prea multe. Şi atunci sunt pierdută. Atunci s'a terminat cu mine. Şi cu copiii. Mişu e ofiţer. Ce fel de ofiţer o să mai fie? Cum o să-l privească camarazii de regiment? E în stare să-şi sboare creierii. Iar Elvira, şi aşa destul de primejduită cu câte le face ea, dacă ar mai fi fiica unei... astfel de...
Dar poate că Eleonora nu e ramolită şi poate că nu-şi revine. Poate că e sdravănă la minte ca mine, sau mult mai sdravănă ca mine, şi are puterea să mă joace în felul ăsta desvăluindu-şi din ce în ce gândurile faţă de mine, ca să mă sdrobească în sfârşit când va voi... Dacă va binevoi să mă sdrobească, şi dacă nu preferă să aibă un animal de chinuit ani de zile...
Da, dar atunci de ce s'a lăsat adusă aici fără împotrivire ?
Ei şi, dacă am adus-o aici, se află în vreo primejdie ?... ».
Doamna Vorvoreanu se svârcoli neliniştită. Ii era prea cald cu atâtea pături, saltele şi perne. Soba fusese prea încinsă. Dar printre scândurile ţintuite în ferestre, pătrundeau lame reci de vânt.
« Dacă se joacă mult cu mine, am s'o omor », se gândea doamna Vorvoreanu. încet, încet, cu ochii larg deschişi în întunerec, îşi aminti de privirile nedumerite ale nevestei învăţătorului, îşi aminti cum trebuise să roşească atunci când Eleonora vorbise de « hoaţele alea», cum tremurase de frică şi de umilinţă. Nu, aşa nu se poate trăi. Mai bine să moară. Dar de ce să moară ea ? O cuprinse o revoltă, o ură înfricoşătoare faţă de fiinţa care dormea dincolo, fără niciun sgomot de răsuflare. O treceau fiori răcoritori, fiori de ură. Da, asta era şi singura soluţie. Asta era.
Şopti în întunerec:
— Elvira... dormi ?
Nici un răspuns. Elvira răsufla liniştită.
Da, Eleonora era plăpândă. N'avea multă putere în ea. Iar ea, doamna Vorvoreanu, grea şi puternică o putea ţine nemişcată. Cu genunchii, cu mâinile. A doua zi nu s'ar putea dovedi nimic. Sau poate ar trebui să sară în toiul nopţii, ţipând, deşteptându-1 pe Mişu, pe soldaţi, că Eleonorei i-a venit rău, că trebue un doctor ? Sau mai bine, acelaşi lucru mâine dimineaţă abia? Dar cum să stai o noapte întreagă... după aceea... după... cu ea alături ?
Doamna Vorvoreanu se svârcoli, năduşită, frământată. Intunerecul era adânc, şi afară sgomotele neîncetate ale vântului. Cât era ceasul ? Cine putea şti ? Târziu de tot, dar mai era încă mult până la ziuă. In stânga Elvira dormea, răsuflând adânc şi liniştit. \
BIJUTERII DE FAMILIE
Doamna Vorvoreanu se dădu jos, în picioarele goale. Apucă în mâini perna uriaşă a popii, perna prea moale care putea să se lipească de toate părţile feţei, să astupe cu totul orice cale a aerului, să oprească răsuflarea, să înnăbuşe plămânii, să oprească viaţa. Pipăi cu mâna până întâlni patul. Căută cu degete uşoare prin întunerec, până pipăi faţa Eleonorei. Ca fulgerul, o acoperi cu perna, o apăsă, se urcă pe ea cu trupul ei mare şi greu, îi stăpâni svârcolirile slabe sub plapomă, cu genunchii şi cu mâinile, până nu mai simţi nici o mişcare. Stătu aşa multă vreme nemişcată, fără sgomot.
IX
Şlepul era ca un clopot. Cutia uriaşe, plutitoare, din tablă de fier, era goală şi răsuna la toate atingerile dinafară. Era ca un hambar, ca un siloz, ca o biserică: larg, cu capătul pierdut în umbră, înalt, boltit. Sus, deasupra capetelor lor, era o deschizătură pătrată. De jur împrejur şi până la capătul şlepului era întunerec negru cu un ton roşiatic de rugină. Dar prin deschizătura pătrată, puteau vedea ce'rul, care în dimineaţa aceasta, era albastru închis, albastru puternic, strălucitor, adânc. De acolo cădea în jos, în şlep, o cutie de lumină cu patru feţe, înconjurată de umbră. Iar sus, pe cer, se Vedea trecând câteodată umărul santinelei. Santinela umbla pe puntea de tablă de fier. Avea bocanci ţintuiţi, călca greu, şi tot şlepul gol şi uriaş, răsuna ca un clopot: bong, bong, bong... Se depărta santinela dar vuietul adânc răsuna mereu. Apoi lăsa puşca jos: bong... Şi pe urmă se făcea tăcere. Sus vibra cerul albastru în chepengul pătrat. In şlep atârna lumina, drept în jos, cu muchii drepte, plină de fire aurite. Se învârteau în ea şi câteva muşte, puţine: primăvara abia începuse. Era tăcere. Dar abia acum începeau să se audă celelalte sunete ale clopotului. Şlepul era cufundat pe sfert în apă. Şi cum stăteau ei culcaţi pe paie, în fund, auzeau deasupra capetelor lor cum se strecoară faţa apei şuşotind şi gâlgâind pe lângă pântecele de metal, cum alunecă şi murmură şi foşneşte neîncetat clipocind. Câteodată aducea lemne mai mărunte, alteori câte o bârnă, căci era Dunărea mare şi năvalnică din Martie care desrădăcinează copacii de pe ţărm; şi atunci se auzeau lovituri în coastele de tablă de fier, clopotul suna înnăbuşit. Alteori se loveau alte lucruri, moi; atunci sgomotul era scârbos, înnăbuşit, tainic. Apoi santinela de sus se plictisea de stat şi începea iarăşi să umble: bong, bong, bong...
Stăteau pe câteva braţe de paie ce începeau să putrezească. Erau uscaţi de foame, cu ochii crescuţi mari, de le era toată faţa numai ochi, adânci, negri. Şi bărbile le crescuseră. Erau sdrenţuiţi de bătăi, unii cu vânătăi, lovituri răni deschise pe trup, alţii cu feţele strâmbe, cu coji mari de sânge uscat pe obraz. Erau Rizea, Marinică, şi mulţi oameni din toate satele din partea aceea. Mai mult tăceau şi vedeau cum trec zilele prin chepengul mare, pătrat,
20»
3o8
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
al punţii, pe unde li se svârlea şi pâinea neagră, mucedă, sau le venea vadra de apă pe o frânghie.
Rizea vorbea mai des şi îndelung, cu glasul potolit. El nu se împăca cu neizbânda: de ce n'a Izbutit să facă aşa cum voia el, să fie ei stăpâni pe ţară.
Zicea încet, aproape în şoaptă, dar cu o credinţă liniştită:
— Las'că nu-i nimic. Nu s'a mântuit. La toamnă începem iar...
— N'o să mai fim noi să 'ncepem, Rizeo, zicea unul din Vladomira —că ăştia şi-au pus în gând să ne bage 'n pământ.
Rizea tăcea atunci. Pe urmă vorbea iar:
— Ce parcă numai noi sântem ? Oamenii sânt mulţi. Nu se termină ei, oricâţi ai omorî.. . sânt de o mie de ori mai mulţi ca ăilanţi.. .
— Da, zicea atunci omul din Vladomira, —dar pentru unul de-ai lor, omoară   ei o mie de-ai noştri.
Iar tăcea Rizea, apoi zicea cu glas spart:
— De... aşa zic ei că-i după dreptate... că pielea lor e mai scumpă... au dreptatea lor...
Apoi ascultau o vreme dangătul şlepului sub paşii santinelei. Marinică plângea şi ofta de unul singur. Nimeni nu-1 întreba, nimeni nu-i spunea nimic.
In dimineaţa aceasta, omul dela Vladomira întrebă totuşi:
— Ce ai, măi frate-miu? Ţine-ţi firea, că tot pământ eşti şi pământ ai să te faci... Ce are ?
Rizea răspunse:
— Are el năcazul lui...
— Fraţilor, fraţilor, gemea Marinică, ce-am făcut frăţiorilor, ce v'am făcut, of, of, of şi iar of... Vai de mine ce v'am făcut... Unde v'am dus, frăţiorii mei, uite unde v'am dus, cu mâinile legate v'am făcut să umblaţi după şeaua călăraşilor şi să vă împuşte prin toate colţurile şi pe toate drumurile ... Numai eu sunt de vină, cu nebunia mea, că v'am învăţat minciuni şi v'am dus la pieire, vai de mine, greu păcat mi-am făcut cu voi...
Şi plânse mai departe, liniştit, tânguindu-se şi clătinând din cap. Omul <iin Vladomira întrebă:
—• Ce minciuni zice că i-a învăţat pe oameni ?
— De-alea, de-ale studenţilor, zise Rizea.—Ce, nu ştii dumneata? Că regele a murit, că regele aşa şi pe dincolo, parcă nu ştii ?
— Aha, zise omul din Vladomira, —acuma ştiu, şi pe la noi a. fost. . .
— Tot el? întrebă Rizea, iar celălalt dădu din cap:
— Tot...
Rizea îl bătu pe umăr pe Marinică:
— Tu crezi că noi după vorba ta ne-am luat, să pornim revoluţia ? Marinică nu răspunse.
— Hăhăă ! Să fii tu sănătos. Păi ce, noi credem ce zici tu?
BIJUTERII DE FAMILIE
3C9
Marinică îl privi cu ochi sticloşi. Slăbise. Faţa-i se făcuse mică, ghem, şi semăna a maimuţă. Ii crescuse un arici de barbă. Rizea râse slab, privin-du-şi piciorul bolnav, întins pe paie:
— Alea erau bune pentru care aveau nevoie de ele... Vorba e: trebuia s'o pornim? trebuia. Ei, şi atunci dece o porneai, că de-aia, că de ailantă, tot dracul ăla... Bun a fost începutul cum a fost, numai sfârşitul n'a cam fost bun... Da'ce, parcă s'a sfârşit? Ai? tu ce crezi, măi?
Omul dela Vladomira nu răspunse. Sus, paşi grei făceau să răsune şlepul. Se schimbau santinelele. Omul dela Vladomira zise în sfârşit:
— Eu crez că aşa ceva niciodată nu se termină, măi, că ţin minte oamenii şi când le vine bine, iar încep...
De sus se auziră glasuri aspre dar liniştite, apoi un om coborî pe scara de fier care ducea în pântecul şlepului. Abia se ţinea pe picioare şi vorbea greu din buzele umflate, după cum umflată îi era toată faţa. Era Mototolea.
— Nea Ioane, vino colea, îl chemă Rizea. Mototolea tresări şi se lăsă lângă el pe paie. Zise:
— Tu eşti ?
— Ba, zise Rizea. Nu-s eu, nea Ioane.
Mototolea se lăsă pe spate pe paiele putrede şi gemu:
—-Au, oasele... M'au stâlcit... Le-am zis: omorâţi-mă... da'ei: lasă,
ci-că, te omorîm pe urmă... Pe toţi ne-au chinuit... Au jucat pe noi, Rizeo,.
ca pe blăni de lemn, pentru fapta Pârvului...
— Ce-a făcut Pârvu, nea Ioane ?
— A dat cu barda într'un căpitan, de i-a crăpat capul. Azi a dat, şi l-ave şi împuşcat. O, o, oasele mele... Dece să mă mai bată Rizea, dacă tot ne împuşcă? O, o, boaite sălbatice, ciocoi...
Se făcu o tăcere mare. Toţi îl priveau pe Mototolea. Până când omul dela Vladomira întrebă:
— Zi, de noi cin'ţi-a spus, ce ne face? De unde ştii? Mototolea dădu din cap, obosit:
— Mai jos, la Reviga, e un şlep ca ăsta... P'ăla l-au golit ieri... Oamenii tăcură, cu bărbile sălbatice în piept. Unul mormăi:
—Binee...
Rizea parcă n'auzise vestea înfricoşetoare. întrebă:
— Da' cu Uracu ştii ce e ?
— Umblă prin păduri, zise Mototolea. A scăpat. -—Aha. A scăpat. Da' fii-su ?
—E vorba că ei au dat foc la fro câţiva din Vladomira, de ieşiseră să muncească moşia beiului... Nu mai ies oamenii la muncă. Nu vor; şi care vor, de frică şi tot nu ies...
Mototolea bolborosea printre buzele umflate de lovituri. Negri, cu ochii mari şi umezi şi mâhniţi, bărboşi, slabi, oamenii se ridicaseră în cot şi-1 priveau. Rizea îl scutură pe Marinică:
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
— Auzi ?
Marinică dădu din cap. Se priveau cu toţii. Omul din Vladomira zise:
— Păi atunci tot e bine... Tot am făcut o treabă... Rizea se răsturnă pe spate cu mâinile sub cap şi mormăi: ■•—Ar fi fost ea mai bună....
Se uita la cerul albastru, adânc, fără fund. Zise iar, mai mult pentru sine:
— Numai de nu s'ar apuca să are.
Deasupra Iui, pasul răsunător al santinelei se opri. Soldatul se uită la ei, în adâncime. Nu-i vedea bine, din cauza amestecului de pete de lumină şi întunerec. Se lăsă pe vine, sprijinit în puşcă. Ferindu-se, cu glasul scăzut, suflă:
— Bă ! sânteţi acolo ?
Era un băeţandru roşcovan şi cu părul ca paiul grâului. •—Aici, răspunse un glas din adâncurile şlepului.
-—Unde, bă? întrebă iarăşi soldatul, clipind din ochi şi încercând să pătrundă cu vederea în întunecimile de dedesubt. Când i se păru că s'a lămurit oarecum, scoase cu o mână trei pachete de tutun şi le aruncă înăuntru. Cu mâna cealaltă ţinea puşca. Şueră:
— Foc aveţi, bă?
— Avem, răspunse alt glas.
— Bă, să n'aveţi grije... La toamnă începem iar şi unul nu mai trage în frate-su, bă... La toamnă... Să n'ai grijă, bă, auzişi, care eşti acolo?
— Auzit, murmură adânc glasul din şlep. La toamnă, la toamnă... Soldatul se uită pe furiş împrejur. Se ridică şi începu să se preumble iar
pe tabla de fier ce suna a gol: bong, bong, bong...
Jos, în şlep, prizonierii fumau. îşi făcuseră ţigări. Pentru cei care aveau mâinile prea umflate de strânsoarea frânghiilor când fuseseră aduşi, sau degetele sdrobite în bătaie, răsuceau ţigări ceilalţi. Mai mulţi aveau amnar si iască. Băteau piatra, aprindeau şi fumau. Ascultau foşnetul apei şi alunecarea vreunui lemn putred de-a-lungul şlepului, pe dinafară. Se uitau dacă rămâne tot albastru si curat cerul.
— Ar trebui să ploaie, zicea unul.
— Pentru cne? îl întrebă Rizea. Apoi, de unul singur, mormăia: —• Numai să se ţie tari... să nu are...
Şi asculta şi el freamătul Dunării de-a-lungul pereţilor de fier, deasupra capetelor lor. Erau îngropaţi în apă, ascunşi acolo, nu cumva să-i scape sau să-i găsească fraţii lor. In sânul apei stăteau şi pluteau în tăcere, în clopotul acesta, în întunerecul roşiatic, acoperiţi cu un pătrat de cer.
Apoi veniră soldaţii. Şlepul începu să bubuie sub mulţi paşi grei. Câţiva ostaşi cu baionetele la puşti coborîră în şlep şi-i mânară sus pe prizonieri. Trecând pe lângă ei Rizea le simţi răsuflarea grea de ţuică şi le văzu ochii sticloşi şi tulburi. Se întrista şi-1 cuprinse o linişte. Se urca greu, din pricina piciorului. Un soldat îl izbi cu patul puştii, zicând:
— Haide... haide...
BIJUTERII DE FAMILIE
Vorbise fără supărare şi-1 lovise ca în vis. Era beat. Ofiţerul era tânăr, uscat, cu chipiul negru pe ceafă.
—- Mai repede ! mai repede ! ţipă el nervos.
De sus depe şlep Rizea se opri o clipă să vadă întinderea albastră a Dunării cu bărci, cu sălcii înecate" şi sfârşită abia departe, căci Dunărea creşte în Martie şi cuprinde pământurile depe margine, înecându-le.
Prizonierii coborîră într'un barcaz mare, înconjuraţi de soldaţi cu baionetele îndreptate spre ei. Nimeni nu se mişca, nimeni nu vorbea. Nici măcar nu se priveau între ei. Era o linişte mare. Cei doi vâslaşi erau bulgari. Cântau ceva prelung şi de jale pe bulgăreşte. Unul avea lacrimi în ochi şi se lăsa cu mânie pe spate parc'ar fi vrut să rupă vâsla, de i se încordau vinele gâtului. Dar ofiţerul simţi că se petrece ceva şi strigă:
Bulgarii tăcură înfricoşaţi.
— Tăceţi, măi! Gura !
Rizea abia aştepta să vadă pământul, câmpul. Pe ţărm îi legară pe toţi cu mâinile la spate. Rizea se lăsă legat, încercând să zărească arăturile. Când se îndreptară pe drumul pe care de atâtea ori veniseră sute de căruţe să încarce şlepurile cu grâu, văzu deoparte şi de alta ogoarele negre, printre bulgării cărora ieşeau suliţele verzi ale ierbii.
—Aşa-i bine, şopti Rizea singur. Abia atunci începu să se uite împrejur şi să vadă copacii cuprinşi de aburul verde ca pucioasa, al mugurilor. Mâine aveau să aibă frunză. Auzi nişte păsări ciripind într'un zăvoi depărtat. Răsuflă adânc, zâmbi şi se întoarse la Marinică. Acesta îi zâmbi şi el. Colţurile buzelor îi tremurau.
Dindărăt, ofiţerul strigă:
—-Luaţi-o peste câmp !
Rizea cel dintâi o luă peşte câmp. Călca anevoie în pământul moale şi greu. Dar înainta voiniceşte, rotindu-şi privirile peste ogoarele pustii peste care creştea iarbă. Erau vreo douăzeci de oameni care mergeau aşa deacurmezişu. câmpului, ridicând genunchii sus, ca să-şi smulgă piciorul din glia neagră. Ofiţerul îşi scoase pistolul şi le făcu semn soldaţilor. Soldaţii începură să tragă, iar el îi supraveghea cu pistolul gata pentru nesupuşi. Pe câmp, oamenii cădeau unul câte unul. Rizea căzu printre cei dintâi, împreună cu Marinică pe care îl ţinea de mână. împuşcăturile răsunau seci şi mărunte, ca nişte nuci sparte, în văzduhul larg, pe câmpul nemărginit. Apoi încetară. Toţi oamenii căzuseră. Ofiţerul dădu comenzi, soldaţii porniră pe şosea îndărăt. Unul rămase mai în urmă. Ochii i se limpeziseră de beţie şi broboane de sudoare rece i se înşiruiau pe frunte şi pe buza de sus. Se aşeză jos. Ofiţerul care trăgea mereu cu coada ochiului, bănuitor, la soldaţi, se întoarse şi-1 văzu că-şi încheie bocancul, astfel că nu se opri. Dar ostaşul îşi scoase bocancul, îşi desfăcu obielele; cu piciorul gol, băgă degetul gros în trăgaciul puştii; strânse capătul ţevii între dinţi. Ofiţerul tresări la auzul împuşcăturii şi se aplecă instinctiv iute ca fulgerul. Se aşteptase la o împuşcătură pentru el. Se apropie, văzu că omul e mort, îi luă puşca şi se întoarse în goană în capul plutonului care se depărta pe şosea.
312
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
X
Destituit telegrafic în urma scrisorii trimise de domnul Augustatos ministerului, prefectul alergase la Bucureşti ca să încerce să-şi salveze poziţia politică. Era prieten din copilărie cu şeful de cabinet şi spera ca acesta să-l pună bine cu ministrul. Astă seară era foarte nenorocit, deşi, sau tocmai pentrucă prietenul îl invitase la teatru, ca să-şi scuze prin aceasta şi alte amabilităţi lipsa dorinţei ^e a-1 ajuta. Piesa era Marchizul de Priola, cu tânărul Bulandra. Primul act trecuse cu sosiri în sală şi în loji, ridicări de rânduri întregi, sclipiri de binocluri răspunzând intrării unei celebrităţi sau unei frumuseţi în loje, freamăt neîncetat şi sâsâituri, în vreme ce pe scenă domni în fracuri discutau personalitatea marchizului de Priola.
Apoi se făcuse lumină. Provincial, prefectul îşi rotise privirile asupra şirului de femei în mătăsuri care umpleau lojile şi-şi fluturau evantaiurile de dantelă neagră sau de pene asemenea unor crizanteme prelungi. Generalii cu toate aurăriile şi decoraţiile, aghiotanţii zornăind de eghileţi în loja regală care le fusese cedată pentru seara asta, tinerii cavalerişti în dolmanuri roşii, dovedeau însemnătatea câştigată de armată în ultimul timp. Dar erau totuşi mai numeroase fracurile sau, burgheze, redingotele, vestele albe peste burţi pline de importanţă politică şi financiară, sau cele strânse în corsete englezeşti şi aparţinând oamenilor de cluburi, proprietari de grajduri de curse. Parterul se scursese, în negru, alb şi culori ţipătoare de uniforme, către foyer. Câteva din toaletele şi coafurile cu pene de struţ din loji părăsiseră de asemenea sala. Prefectul rămăsese cu prietenul său, în picioare, în mijlocul unui şir de fotolii goale. Deodată amicul îl luă de braţ şi spuse:
— Ia te uită colo ! Cine or fi ?
într'o loje din dreapta şedeau două femei, una mai în vârstă, blondă încărunţită şi cealaltă foarte brună şi foarte tânără. Cea mai în vârstă avea o'rochie de mătase neagră cu valuri de dantelă ceruită în jurul pieptului şi umerilor plini, voinici şi încă tinereşti, iar cea tânără era într'o rochie de un roşu stins cu broderii negre pe piept şi la talie, altminterea cu mâneci lungi şi gulerul foarte înalt. Cea mai în vârstă strălucea de smaragde mari pe piept, la urechi şi la degetele cam groase, cam bărbăteşti. Cea mai tânără avea numai două solitare admirabile în urechi şi unul la deget, care toate sclipeau la fiecare mişcare a ei. Cucoanele şi domnii din lojile alăturate vorbeau cu aceste două femei, iar îndărătul celor două scaune stăteau fracuri şi uniforme care se plecau spre ele.
Prefectul recunoscu pe doamna şi domnişoara Vorvoreanu. Cea dintâi i se păru deodată îmbătrânită, uscată, cu buzele subţiate şi strânse. Elvira era aceeaşi. Faţă de admiraţia vădită a amicului său, prefectul se hotărî cu inima strânsă să încerce a-şi recâştiga prestigiul pierdut. Zise cu nepăsare:
— Le cunosc: sunt Vorvorencele, mama şi fiica. Cei mai mari proprietari din judeţ, acum că au moştenit-o pe sora ei... Suntem prieteni buni...
BIJUTERII DE FAMILIE
3J3.
— Sunt gătite fanariotele dumitale, monşer, ca două vitrine de bijutier ! zise amicul cu invidie.
—-Sunt bijuterii vechi, de familie monşer, răspunse prefectul, silindu-se să-şi păstreze aerul plictisit. Ce crezi, cu zecile lor de mii de pogoane...
— Mă prezinţi ? întrebă cellalt. Prefectul şovăi o secundă, apoi zise:
— Haidem!
Se îndreptă spre loje cu inima strânsă. îşi aducea prea bine aminte de mica altercaţiune dela conac, acum nu de mult, şi de răceala lui la doamna Misirliu. II va fi iertat doamna Vorvoreanu ? II va fi uitat cel puţin?
Ajunşi în faţa lojei, prefectul se înclină adânc. Prietenul făcu la fel, ţinân-du-şi monoclul cu mâna. Doamna Vorvoreanu care-1 recunoscuse pe prefect, se uită pe deasupra lui, în sală. Sclipind din briliantele ei trandafirii,; Elvira se întorcea chiar atunci către unul dintre domnii din loje ca să-i răspundă, astfel că nici nu-i văzu pe cei doi.
Prefectul împietrise. Se întoarse desnădăjduit către prietenul său, dar acesta, roşu, murmură:
— Poate le-ai cunoscut în calitate oficială...
Şi-i întoarse spatele, ieşind în grabă din sală. Prefectul nici nu mai izbuti să se mişte din culoar, de sub loja doamnei Vorvoreanu. Sala se umplu; vizitatorii părăsiră loja, îşi căutară locurile. Se făcu întuneric. Nimicit, dorind să-l înghită pământul, cu obrajii arzând de ruşine, prefectul auzi în întunerec râsul muzical al Elvirei.
— Dece râzi? întrebă glasul doamnei Vorvoreanu.
Cortina se ridică asupra actului următor din Marchizul de Priola. Freamătul din sală amuţi. Eivira murmura:
— Mi-am adus aminte când mânai trăsura spre gară, mamă... Şedeam cu caseta lângă mine. Ştii că am vrut o clipă s'o arunc?
Doamna Vorvoreanu nu răspunse. Se uita prin binoclu la tânărul Bulandra care-1 juca pe Priola. Elvira şopti, insistent:
— Voiam s'o arunc. Când am trecut pe pod, ştii? Acolo am vrut s'o-anine în apă... şi mămicule, ştii ? La conac... atunci, noaptea...
—-Da? murmură doamna Vorvoreanu. —-Nu dormeam.
Trecu o clipă. Pe scenă tânărul Bulandra vorbea seducător şi romantic, marchiz răsăritean. Doamna Vorvoreanu şopti: —■ Taci... Fii atentă la piesă...
Prefectul ascultase maşinal, fără să priceapă nimic. Se întoarse să le vadă pe cele două femei, ale căror bijuterii sclipeau în umbra lojei. Le înjură crâncen printre dinţi, româneşte, în şoaptă, şi se îndreptă spre ieşire, neluat în seamă de nimeni, ciocnindu-se de genunchii spectatorilor şi dibuind prin întuneric.
PETRU DUMITRIU
OAMENI SOVIETICI
CU FAŢA LA FOC
Şornicov coborî din vagon printre ultimii, cu acea fericită încetineală, care nu face decât să sublinieze nerăbdarea cea mai ascuţită.
Gara îl întâmpină cu faţada-i jupuită, pătată cu negru —şi însăşi clădirea, peronul tocit şi chiar clopotul, care atârna deasupra uşii mai mici, mai neînsemnate decât şi le închipuise acolo, pe front.
într'adevăr, gara devenise mică pentru oraşul care se desvoltase mult în timpul războiului.
«La ce mai e bună, acum, o asemene gară ? »—-gândi Şornicov. «Trebuia clădită mai mare, chiar dela început. Cum se cos şi hainele pentru copii».
Şornicov ieşi în piaţa de lângă gară, plină de troiene de zăpadă şi începu •să aştepte tramvaiul. Privea fără întrerupere înspre pod, de unde trebuia să apară vagonul. Ochii îi lăcrămau din cauza vântului înţepător, dar Şornicov tiu se întoarse. Acum, când era stăpân pe timpul său, aşteptarea devenea chinuitoare.
In dosul antrepozitelor gării se întindea oraşul. Mai la miazănoapte, uzina. Vântul aducea de acolo mirosul acru, de fum, al furnalelor. Şornicov, care învăţase în războiu să distingă toate felurile, toate nuanţele de ars, respira acum cu plăcere fumul uzinei.
— Mă duce până la cătunul de nord ? întrebă o bătrână, îmbrăcată într'o haină vătuită, aprcpiindu-se de cei ce aşteptau.
•—-Sigur ! A treia staţie după linie. Şi eu mă duc într'acolo —explică cu amabilitate Şornicov.
Bătrânica îl asculta cu vădită neîncredere. Soldatul nebărbierit, cu mantaua mototolită, cu valiza în mână şi cu sacul pe umeri, nu semăna de loc cu un vechiu locuitor al acestor meleaguri.
Bătrânica dete din cap, dar, îndreptându-se spre cealaltă extremitate a staţiei de tramvai, puse aceeaşi întrebare şi unui om îmbrăcat în blană, care purta o servietă plină.
Şornicov visase atâta timp să se plimbe cu tramvaiul. Dar vagonul era întunecos (din cauza ferestrelor acoperite cu placaj), aglomerat şi încet.
CU FAŢA LA FOC
SIS
Apropiindu-se de casă, Şornicov se alarmă;
«Glaşa"este acum domnişoară mare; îl ţine minte pe tata. Dar, iată, An-«driuşa nu mă va recunoaşte. E simplu. Avea numai patru ani, băiatul, atunci când ne-am despărţit ».
înainte să bată în uşa cunoscută, Şornicov se opri, încercând să-şi stăpânească emoţia.
Văzându-şi bărbatul, Elena Tihonovna încremeni la început, apoi i se aruncă de gât. Stătu multă vreme, lipită de el, mişcând fără sgomot buzele, iar faţa îi era umedă de lacrimi fericite şi tăcute.
II privea cu toată tandreţea adunată în anii de despărţire şi îi mângâia umerii, până ce dete, deodată, cu mâna de sac.
—-Da ce am? —bătu ea speriată din palme şi începu, neîndemănatecă, să-i tragă de pe umeri sacul, care era prins în chingi.
— Dar ce-i cu mine ? exclamă ea, dându-şi seama că era cât pe ce să uite să toarne apă în samovar.
Şornicov stătea şi bea ceai, plin de fericire.
Glaşa şi Andrei veniră împreună dela şcoală şi împreună se aruncară de gâtul tatălui lor, încercând apoi să-şi facă lcc pe acelaş scaun cu el.
— Ei, ce se aude la furnale? întrebă curios Şornicov, începând să bea un al treilea pahar.
— Umplu de fum tot oraşul; nu se jenează.
— Va trebui să văd lumea.
— Te grăbeşti să începi lucrul ? întrebă cu gelozie Elena Tihonovna.
— Da de unde ! Am o lună de concediu. Am tot dreptul să mă plimb. De ce să mă grăbesc? Ajung eu, nu fuge « numărul».
Ca toţi metalurgiştii adevăraţi, Şornicov nu spunea niciodată « furnalul», ci întotdeauna—«numărul», «cuptorul».
înainte de masă, Elena Tihonovna îi strânse rufele şi Şornicov se îndreptă spre baie. Pentru prima oară, după mulţi ani, plătea astăzi baia. Cu ce plăcere scoase rubla ! Pentru prima dată în toţi aceşti ani, se întoarse dela baie îmbrăcat cu rufe ne-cazone. Şi în momentul când îşi puse cămaşa curată, spălată cu îngrijire de mâinile soţiei, tocmai atunci simţi el cu mai multă plinătate tot ce era nou în situaţia lui.
Seara primiră vizite.
Intră pentru o oră vecina Vera Ivanovna, al cărei bărbat fusese omorît în războiu. Stătea liniştită, fără să-şi ridice capul; ochii i se umplură de câteva ori de lacrimi: fericirea celorlalţi îi amintea cu prea multă brutalitate că ea o pierduse pe a ei. O înţelegeau cu toţii şi de aceea glasurile de-veniră mai surde, râsul se stinse, iar copiii încetară să se mai alinte ca înainte.
Veniră doi vechi prieteni: Cernous şi Stebelcov.
Gazorul-şef Stebelcov ură ceremonios «bun venit» stăpânului casei, dându-i mâna şi felicitându-1 pentru decoraţiile dobândite.
3i6
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Prim-topitorul Cernous îl îmbrăţişa, îl strânse de mai multe ori în braţe, apoi, dându-se înapoi cu un pas, îl lovi cu putere, îndurerându-1, cu pumnul său de fier, în spate, —râse şi îi spuse:
— Ai terminat cu războiul, adică? Bine? te-ai aranjat, că te-ai întors viu şi nevătămat. Ai izbutit să te întorci întreg din războiu. Aşa i'Adică, iar vom munci la «număr»? Bine! Topitorii sunt oameni rezistenţi.
La trataţia pe care o oferi Elena Tihonovna se adaogă o sticluţă, care-se ivi din buzunraul lui Cernous.
Toţi cei din cameră deveneau mai vioi, mai gălăgioşi, ca şi cum ar mai fi venit noui oaspeţi, deşi numărul lor rămăsese acelaşi.
Conversaţia era desordonată, se întrerupeau unul pe altul, se înfierbântau — şi în această încâlceală de cuvinte era ceva firesc: după o asemenea despărţire, convorbirea sinceră nici nu putea fi ordonată şi chibzuită.
Osip Petrovici Cernous, cel ce adusese sticluţa, bea de obiceiu foarte puţin, dând mai multă atenţie mâncării.
Stătea lângă samovar, faţa i se încinsese, iar pomeţii i se făcuseră cu totul roşii. Din când în când, Cernous îşi trecea mâna peste capul chel, ca şi cum şi-ar fi netezit părul rebel. Era greoiu, după înfăţişare ar fi trebuit să aibă o voce de bas. Dar vorbea înalt, ca un tenor, în chip cu totul neaşteptat. In ciuda numelui1), nu purta mustaţă, iar în minutele de îngândurare îşi ciupea buza de sus.
Cernous râdea des şi cu plăcere, râdea de i se scuturau umerii, se uita încântat la Şornicov şi încerca mereu să se întindă peste masă, ca să-l bată pe umăr.
Stebelcov era, ca de obiceiu, sumbru şi vorbea foarte puţin. Deşirat, cu braţe lungi, cu un gât subţire, prins într'un costum care şedea pe el ca pe o agăţătoare, Stebelcov semăna cu Pat, numai că mustaţa lui nu era pleoştită, ci se ascuţea în două mici tufe negre, asemănătoare cu două pensule de bărbierit.
Ii asurzea pe toţi cu vocea sa de bas, care, ca sonoritate nu era mai prejos de sirena uzinei.
— Să-mi dai, Osip Petrovici, un muncitor, care să înţeleagă furnalul ca pe un copil, tuna Stebelcov. —Se uită la fontă printre gene şi vede tot! Mucoşii ăştia?—Cursează !
— Ce, ce ? nu înţelese Şornicov.
— Cursează ! Sar din curs în curs. Ucenici n'au fost, calfe n'au fost. Vor să se salte dintr'odată meşteri.
Stebelcov se încruntă şi tăcu multă vreme.
Şornicov începu să povestească un episod de pe front, dar se încurcă îndată şi tăcu. Se pregătise toată seara să povestească despre front, despre Berlin, dar povestirea nu se înfiripa şi, abia începută, seca.
Cernous = mustaţă neagră.
CU FAŢA LA FOC
317
Şi gazdele şi oaspeţii erau cu gândul la viitor.
— Iar amarul l-am gustat cu toţii, zise Şornicov îngândurat. — Care în linia întâi, care la furnal, iar Elena Tihonovna singură cu copiii. într'un cuvânt, războiu.
—■ Războiul e război, întrerupse Cernous. Şi totuşi, nu poţi cu nici un chip să asemeni frontul cu interiorul, Nicolai Romanovici. Trăiam mobilizaţi pe loc, topeam fontă. Ei da, fireşte, am făcut tot ce am putut la furnale. Dar dacă nu ne-am fi dat osteneală ? Dacă am fi tras chiulul ? Dacă am fi lucrat de mântuială, numai ca să treacă timpul ?— Ne-ar fi trimis mai departe, pe front.
— Adevărat! tună Stebelcov.
—• Să-l luăm acum pe Nicolai Romanovici. Să presupunem că i s'ar fi făcut fiică în luptă. Şi, totuşi, generalul nu l-ar fi trimis înapoi, drept pedeapsă, la cuptor ! Aşa că războiul e unul, dar fiecare îl face într'altfel.
■—Are dreptate, spuse, paşnic, Stebelcov.
Era poate pentru prima dată în viaţa sa, că-i dădea dreptate lui Cernous.
Apoi au ciocnit pentru stăpâna casei, pentru decoraţiile lui Nicolai Romanovici, pentru al cincelea furnal, care avea să fie pus în funcţiune peste câteva zile, pentru furnalistul Nasmeha, care murise, pentru dumnezeul războiului —adică pentru artilerie —şi pentru altele.
—-Fireşte, odihna este acum capitolul întâi —spuse Cernous după îmbrăţişările de rămas-bun şi pumnii nimicitori în spatele stăpânului casei — totuşi vino să vezi uzina. Să vezi cum stau lucrurile, cum afumăm cerul, cum ne trudim.
— Să afumăm cerul, la asta ne pricepem—strigă tare Stebelcov, care se şi afla pe scară.
Şornicov se oferi să-şi conducă oaspeţii.
In piaţa, de care se sprijinea uliţa înzăpezită şi unde se contura o construcţie de bârre, acoperite de brumă, prietenii se opriră. Fără să se fi înţeles mai înainte, se întoarseră toţi trei cu faţa spre partea în care, în lumina roşiatică, atârna, deasupra uzinei, cerul afumat şi jos. In partea aceea stelele păliseră.
într'o parte se afla sectorul furnalelor. Mai la stânga, deasupra cuptoarelor Martin şi a atelirului de laminat, cerul era în flăcări, luminat printr 'un desiş de abur şi fum. Unele reflexe erau nemişcate, altele se deplasau încet.
— Se duc să verse zgura-—-spuse Cernous, privind cu încordare. Şornicov îşi plimbă privirea peste strălucirea zgurii. îşi imagina chiar,
limpede, la suprafaţa căldărilor, spuma sbârcită, de culoare roşie-cenuşie.
—La numărul 2 dau drumul metalului—ghici mai departe Cernous. Au copt cocsul în baterii, îl sting. La maşina de turnat muncesc la fontă.
Ca şi cum cineva, foarte bine informat, ar fi scris cu litere de foc, pe cer, un raport despre munca uzinei. Vechi metalurgişti, ei ştiau să citească pe cer, în ziarul de lumină al oraşului.
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Tot astfel citesc, noaptea, şi artileriştii, cerni de pe front, plin de fulgerări de tunuri, de izbucniri de rachete, de reflexe ale incendiilor... Dimineaţa, la dejun, Şornicov spuse:
— Azi mă duc, nevastă, să vizitez uzina. Fireşte, Ivan Ivanovici se va. lega de mine. Va începe să mă cheme la lucru.
— Ei, dar tu ?
— Azi e criză şi de nebuni. Iar eu am de gând să mă duc Sâmbăta în taiga, să vânez veveriţe cu Matveici. N'am fost încă la şcoală, să le mulţumesc învăţătorilor pentru Glaşa şi Andrei. Trebue să mergem cu toţii la teatru, să vedem artiştii şi să ne arătăm. Mai trebue să facem, vizite. Să dea Dumnezeu să izbutim într'o lună. într'un cuvânt, mai multă bătaie de cap decât la baterie.
■—Atunci, de ceai venit acasă fără tunuri şi ghiulele? —râse Elena Ti-honovna. Numai bune ar fi fost să tragi cu ele în veveriţe. Deocamdată, mai nimereşte şi cu puşca !
— Bine că mi-ai amintit. Mă întorc dela uzină şi mă ocup de armă. Şi. gloanţe am să-mi fac, mai multe.
De îndată ce ieşi în stradă, Şornicov grăbi —fără să-şi dea nici el seama — pasul, ca şi cum s'ar fi temut, într'adevăr, să nu întârzie la lucru.
Deasupra uzinei, ca întotdeauna când nu sufla vântul, stătea, la jumătatea cerului, un nor de fum. Se puteau deosebi trei culori de fum: alb ca aburul; negru, îngreunat de funingine, aproape nemişcat — şi, în sfârşit, roşu, de pe urma scânteilor care sburau, furios. '
Şornicov avu greutăţi cu biletul de intrare şi fu nevoit să aştepte multă vreme în antreul vechiu şi afumat.
«Rânduiaîă»—se gândi el fără nici un fel de enervare. «Nu deschid poarta orişicui ».
■—Ce-i fiule, ai venit la lucru? —îl întrebă un bătrânel cunoscut, din paza uzinei. Ca şi în anii trecuţi, abia îl vedeai din cojocul mare de oaie, în care puteai să ascunzi cel puţin trei asemenea bătrânei.
— Da de unde, moşule ! Abia m'am întors din armată. Vin să văd atelierul. Şornicov trecea printre vechile corpuri de clădire şi se uita la ele. Constata cu plăcere că rămăseseră la fel cum obişnuise să şi le amintească pe
' front.
Când i se ridicară în cale clădiri noui, care schimbau peisajul uzinei — iarăşi îi plăcu. Nici nu le bănuise existenţa.
Şi în atelierul de furnale —schimbări mari. In locul a trei cuptoare, lucrează patru, iar pe-al cincilea sunt pe cale să-l aprindă.
Peste tot — clădiri, birouri, gherete noui. într'un chip nou •—şi mai des, şi mai ciudat —se împletesc conductele de gaz şi de aer. Linii noui înnegresc zăpada. Locomotive planturoase trag înainte şi înapoi căldări fierbinţi, pe afete, când goale, când cu fontă sau cu sgură, şi-atunci, trecând, topesc, zăpada de pe linii.
cu FAŢA LA FOC
Şornicov râse de sine. Mai înainte se lăudase la baterie: «Iată, numai să mă duceţi la furnal, să mă legaţi la ochi şi am să mă plimb prin tot atelierul, n'am să mă împiedec nicăieri ». Bine i-ar sta acum cu ochii legaţi!
Inginerul de schimb îl recunoscu şi îl duse să-i arate atelierul. Pe drum, li se alăturară meşterul-şef Burmin şi Cernous.
II conduceau pe Şornicov, ca şi cum-ar fi fost cine ştie ce funcţionar înalt: dela minister sau vreun împuternicit special. De fiecare dată, când Şornicov se mira văzând ceva nou, Cernous îl pocnea în spate, îndurerându-1, râdea de i se scuturau umerii şi spunea, plin de mulţumire de sine:
— Dar tu ce-ai crezut?
Şeful atelierului, Ivan Ivanovici, zărind pe topitorul demobilizat, se grăbi să-i iasă în întâmpinare.
•—-Să trăieşti, Nicolai Romanovici, să trăieşti, dragă ! Ai terminat cu războiul ? Felicitările mele !
Pe Şornicov îl măgulea faptul că şeful de atelier îi ţinea minte numele şi-1 întâmpina cu atâta căldură. Dar de ce nu-1 chiamă la lucru ? E drept, Şornicov nici nu avea de gând să-şi pună imediat salopeta, totuşi...
Ca şi bătrânelul dela intrarea uzinei, şeful de atelier se schimbase foarte puţin. Aceeaşi încetineală în mişcări şi în vorbă, acelaşi glas puţin răguşit,, ca şi cum ar fi tuşit şi acum Ivan Ivanovici, aceeaşi pipă, pe care se părea că nici nu o scosese din gură în toţi aceşti ani.
— Ai uitat, pe semne, şi cum se ţine ranga în mâini? —întrebă, râzând, Ivan Ivanovici. Ai fi în stare să deosebeşti fonta de sgură?
—■ Oarecum ...
Şornicov se încruntă, Ivan Ivanovici îi înconjură umerii cu braţul:
— Glumesc, Nicolai Romanovici, glumesc! Iţi mai ţin minte mâna. At fost un bun topitor...
Ivan Ivanovici fu chemat de urgenţă la platforma furnalului Nr. 5, aşa încât convorbirea se întrerupse.
«Dar de ce: am fost? », se miră din nou Şornicov.
Puţin ofensat încă, el ceru cuiva ochelarii albaştri şi se apropie de deschiderea cuptorului. Se uită prin ochiul cuptorului, strânse pleoapele, ca şi cum ar fi ţintit. In furnal se agita şi plescăia fără încetare sgura.
In jurul lui Şornicov trebăluiau oameni preocupaţi, îmbrăcaţi în scurte arse şi purtând pălării de pâslă. Feţele lor erau negre de fum ca şi feţele soldaţilor dela tunuri in timpul luptei, iar între ei domnea aceeaşi tăcută înţelegere reciprocă.
La furnalul Nr. 5 domnea obişnuita grabă care precede punerea în funcţiune. Lucrătorii la refractare, monteurii cedau locul furnaliştilor, după cum şi lor, la timpul cuvenit, le cedaseră locul dulgherii şi lucrătorii dela armături, veniţi la rândul lor în urma muncitorilor dela terasament.
înăuntrul cuptorului ardea lumina electrică, iar zidarii «finisau » căptuşala de cărămizi refractare a furnalului. Severi, oamenii însărcinaţi cu recepţio-
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
narea băgau rigle în spaţiile dintre cărămizi, pentru a vedea dacă sunt bine umplute. Dar cărămizile erau bine încheiate una într'alta: deci fonta nu va arde zidul, nu va evada din închisoarea furnalului.
Primul prieten pe care-1 văzu Şornicov, fu Stebelcov. Acesta îi strigă de departe:
— Dar tu de ce te învârteşti pe aici ? Ţi-a venit poftă să te umpli de funingine? Mai bine ai sta acasă pe lângă samovar. Om sucit!
Şornicov nu răspunse. Se uita la ceafa lui Cernous şi la pălăria lui. Acesta îşi scoase cu greutate corpul uriaş prin ambrazură, răsuflă şi zise:
— Totul e în regulă. Mai sunt două zile. Să vii, Nicolai Romanovici, a serbare.
— Dar cum staţi cu oamenii ?
— Nu avem tipitor. Nu pun nădejde pe Bahovciuc. Poate să-şi piardă cumpătul. Dar de ce întrebi?
— Pur şi simplu, Osip Petrovici. Din curiozitate.
— Bine... Atunci, poimâine, la io dimineaţa.
Cernous aruncă ţigarea de mahorcă neterminată şi se plecă pentru a se strecura înapoi în ambrazură. Dar Şornicov îl prinse de mânecă:
—• Ascultă, Osip Petrovici. Poate ai nevoie de un ajutor? Oricum, este prima şarjă. Un moment de răspundere. Ivan Ivanovici îmi cunoaşte mâna.
— Bine, zise îngândurat Cernous, ciupindu-şi buza de sus. Vino la prima şarjă. Bahovciuc va fi ajutor. O zi ai să te murdăreşti, ai să asuzi. Nu pentru prima dată vom ţine amândoi aceeaşi rangă.
— Şi eu mă gândesc la fel, Osip Petrovici. Voi lucra la prima şarjă, iar după aceea o s'o scoateţi voi la capăt şi fără mine ...
A doua zi Şornicov se trezi plin de îngrijorare. Copiii nici nu apucaseră să mănânce încă înainte de şcoală, dar pe Nicolai Romanovici îl şi chinuia senzaţia că nu se sculase la timp.
Se apropie de fereastră şi privi mult timp prin gerul albăstrui, dincolo de care se întindea uzina invizibilă.
Elena Tihonovna observă că bărbatul ei este îngândurat. La ceai, oarecum în treacăt, îl întrebă:
— Dar când ne duceam la bătrâni ? Ar fi bine să mergem mâine. E Duminecă; moşul va fi acasă.
Nicolai Romanovici se pregătea, cu toată familia, să-şi viziteze părinţii. Locuiau pe linie, unde bătrânul avea un post de controlor.
— Mâine nu pot. Vreau să mă duc la uzină. Şornicov oftă şi se încruntă vinovat.
— Te-ai şi obişnuit să mergi la uzină. Copiii nici n'au izbutit să-şi -vadă tatăl.
— Ii dau drumul la numărul 5, înţelege şi tu. Pe vremuri se aprindea furnalul cu o hârtie de 100 de ruble—«catencâ»—să fie cu noroc. Căutau
CU FAŢA LA FOC
321
să îmbuneze soarta. E o chestie mare. Mă voiu duce la şarjă şi după aceea mă întorc.
Şornicov se ridică dela masă:
— Trebue să plec, m'a învitat Ivan Ivanovici.
— Cel puţin mănâncă să te saturi! Ştiu eu cum e cu vizitele la Ivan Ivanovici. Măcar ţi-ai găsit ochelarii în dulap ?
— I-am luat —recunoscu Şornicov şi se gândi cu veselie:
«Interesant, totuşi. M'a pândit pe când căutam ochelarii sau a ghicit».
Cernous îi pregăti lui Şornicov biletul de intrare şi o salopetă împrumutată dela cineva. Era o scurtă din pânză de cort, croită pentru nişte umeri străini, plină de arsuri şi de pete roşii; la brâu —mănuşile de asbest, în picioare pâslarii cu vârfurile carbonizate. Pălăria de pâslă, arsă, cu ochelarii albaştri aşezaţi asemenea unui cozoroc, lipicioasă încă de sudoare străină şi atât de mare încât ajungea până la urechi.
Ivan Ivanovici nu se miră de loc văzându-1 pe Şornicov lângă furnal.
La furnalul Nr. 5 se făceau ultimele pregătiri pentru punerea în funcţiune.
Muncitorii aduceau la furnal căldări cu cărbune. Mâini negre se întindeau dinăuntru pentru a apuca găleţile. înăuntru, becul electric lumina palid prin praful de cărbune. Vărsau cărbunele pe parchetul de cărămizi refractare, pentru a le proteja. Altfel, bucăţile de cocs, care, la încărcarea cuptorului, aveau să cadă dela înălţimea unei case cu 5 etaje, ar fi stricat stratul de refractare, care nu avusese prilejul să se acopere cu zgură.
Apa, aerul şi focul nu intraseră încă în drepturi. Furnalul rece era liniştit, — tăcerea care preceda naşterea, viaţa.
Stebelcov stătea pe platforma furnalului şi sbiera din rărunchi la vreunul dintre cowperişti. Nu era obişnuit cu liniştea furnalului şi urla ca şi cum s'ar fi străduit să întreacă mugetul aerului şi al gazului. Apoi, înjurând, Stebelcov alergă la suflătorul de aer.
Incercându-şi puterile, suflătorul de aer stârnea în spaţiu un curent de aer, care se simţi pe întinsul uzinei.
In partea de jos a furnalului era neobişnuit de frig. Pe traversele liniei pe care trec vagonetele cu fontă era îngrămădită zăpada; îşi trăia ultimele ore. Pe vârfurile rotunde ale cowperelor, ridicate la 40 de metri înălţime, pe acoperişul govrat al turnătoriei şi pe părţile de sus ale conductelor de gaz — de asemenea o zăpadă care-şi trăia ultimele ore.
Şornicov îşi luase obligaţia de a face pe al doilea topitor şi lucră toată ziua, împreună cu Cernous, la partea de jos a furnalului.
Se întoarse acasă, la ora când copiii erau tocmai la cină.
— Arăţi ca un hornar !—exclamă Elena Tihonovna—unde ai strâns, Doamne iartă-mă, atât cărbune?
Nicolai Romanovici zâmbi vinovat şi-şi şterse fruntea acoperită de funingine.
21
322
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
— Ei lasă —spuse Elena Tihonovna cu o grabă drăgăstoasă. Du-te de te spală. Am pregătit apă fierbinte. Ştiam că ai să te întorci nespălat dela vizită.
Dumineca, Şornicov se pregăti să plece la uzină în zorii zilei. îşi spuse o bluză nouă, de stofă, cu guler de protecţie alb, ordinul şi medaliile. Fireşte, ar fi fost mai bine să-şi păstreze bluza, căci putea să o ardă prin salopetă. Dar Elena Tihonovna nu spuse nimic şi îl privi tăcută cum se încinse, se bărbieri şi se pieptănă.
Emoţia lui Şornicov creştea pe măsură ce se apropia de furnal. După atâţia ani, va dirija din nou curentul de fontă.
Acolo, pe front, Şornicov nu-şi închipuise că va fi atât de emoţionat după războiu. Şi unde?—La uzină! Aici doar nimic nu ameninţă nici viaţa lui, nici pe a altor oameni care se află alături de el. Atunci —de unde această adâncă alarmă? La furnalul Nr. 5 stătea mult popor. Veniseră funcţionari superiori —dela minister, din regiune. E curios să vezi pe lângă furnal oameni fără salopete. Mantaua de piele a cuiva, de culoare deschisă, aproape ca a morcovului, supără ochiul. într'o parte se înghesuie constructorii furnalului, invitaţi la serbare. Muzicanţii cu trompete se încălzesc la foc.
Şi iată, cu ajutorul macaralei, care seamănă cu o scară de şea amenajată la gâtul cuptorului, se ridică încărcăturile măsurate cu cântarul-vagon, de cocs, de minereu, de var.
Cu o voce atât de obosită, de parcă s'ar fi sufocat, Stebelcov strigă Ia telefon : « Aer, daţi drumul la aer !».
Aerul se umplu de întreaga căldură a cowperelor încinse, năvăli în furnal şi deslănţui aici un foc dătător de viaţă. Părea neverosimil că abia ieri Cernous se plimbase pe planşeul furnalului. '
Urale haotice, glasuri de alamă ale trompetelor, acoperite de vuietul cuptorului, exclamaţii, strigăte.
Treptat, cuptorul începea să funcţioneze. Maşinistul cântarului-vagon, tânăr, cu ochii veseli şi cu o mânecă goală, striga tot mai des « dau drumul! » — nu se ştie cui (cei de sus nu puteau să-l audă) şi mărea mereu încărcăturile de minereu, cocs şi var.
Şornicov se apropia din când în când de cuptor, se uita prin ochiul de mică înlăuntrul furnalului şi pe obrazul lui, care privea spre foc, trecea o umbră de alarmă. Furnalul nu-şi oferă secretele primului venit; el nu are încredere decât în ai săi.
Şornicov puse mâna pe toate instrumentele, care se încălziseră lângă cuptorul încins. Apucă de câteva ori, înainte de vreme, ranga lustruită de palme străine şi controla încă odată baloanele de oxigen.
In sfârşit, sosi momentul cel mai greu: furnalul era gata să dea fonta.
— E timpul! —comandă Ivan Ivanovici, încercând să pară cât se poate de calm şi începând să sugă febril din pipa de mult stinsă.
CU FAŢA LA FOC
323
Şornicov şi Cernous se apucară să desfacă la patru mâini dopul gurii de scurgere. Stăteau pe tabla de fier, aruncată peste şanţul de nisip. Legănându-se în tact, loveau cu ranga lutul refractar. Toată lumea se dete mai la o parte, urmărind cu încordare mişcările armonizate ale topitorilor.
Peretele de lut care ţine fonta prizonieră se subţiază din ce în ce, se întrezăreşte prin transparenţă para dinăuntru, iese o limbă de foc. Şi iată, fonta îşi găseşte o crăpătură prin care ţâşneşte cu o forţă naturală de nestăvilit.
Topitorii au izbutit să sară într'o parte. Tabla pe care Şornicov şi Cernous stătuseră înainte se încinse într'o clipă. O explozie de lumină şi căldură, o zăpuşeală şi o strălucire orbitoare, care ard pielea şi suflarea ...
La început, fonta curge încet de-a-lungul şanţului de nisip, în silă parcă, apoi, sfârâind şi undulând, ca untura în tingire, aleargă din ce în ce mai iute, ne mai putând să se oprească. Numai să izbuteşti să transporţi cât este nevoie de repede vagonetele ! Fonta scânteiază. Aburul roz şi roşu se ridică deasupra şanţurilor şi acoperă întregul spaţiu al furnalelor.
Apărându-şi faţa cu braţul îndoit din cot, Cernous, Şornicov, Bahovciuc şi celelalte ajutoare trec peste canalul orbitor, pun obstacole dirijând spre albie curentul de fontă orbitoare. Uriaşul Cernous păşeşte sigur şi nesilit peste aceste pâraie, fără a-şi privi picioarele, cu obişnuinţa caracteristică a adevăraţilor furnalişti.
A plecat şi ultimul vagonet cu sgură, tunul Brosius a trimis o încărcătură de lut asupra guriij de scurgere care se liniştise, astupând-o până la următoarea şarjă —dar Şornicov încă nu găsise timp să răsufle, să-şi îndrepte spinarea, să-şi scoată pălăria şi să-şi şteargă fruntea plină de sudoare.
— Ei bravo ! — îi strigă la ureche Stebelcov, care ] apăruse pe neaşteptate în preajma lui. [Muncă de calitate ! A avut noroc Osip cu tovarăşul lui.
Şornicov nu-şi dă seama că e obosit; de bucurie, nu-1 mai părăseşte emoţia. A dat prima şarjă, i-au încredinţat cuptorul, gospodăreşte aici, sprijină din nou, cu focul său, ofensiva cuiva.
Are sentimentul că fonta pe care a topit-o trebue să ajungă pentru toate lucrările şi pentru toate muncile, pentru toţi modelatorii, pentru toţi turnătorii, pentru toţi fierarii ţării.
E acelaş sentiment pe care-1 încercase în minutele de luptă, când, în dosul apărătorii tunului, i se părea că tocmai el, comandantul tunului şi cu tunul său hotărăsc întreaga luptă, întreg războiul.
Cernous îl găsi pe Şornicov în cabina liniştită a cowperistului unde acele de înregistrare automată ale aparatelor îşi fac cu acurateţa munca de birou. Ca de obicei, Stebelvcov urla în receptorul telefonului la cineva; apoi îl aruncă şi zise, arătând cu degetul lung şi osos spre Şornicov:
21*
324
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
— Alungă-l acasă, Osip. Ce se mai învârteşte pe-aici? Om sucit! Mai bine te-ai plimba.
Şornicov bău apă gazoasă. Obrajii îi ardeau de emoţie şi din când în când păleau uşor.
Cernous făcu un semn enervat către Stebelcov, se întoarse cu spatele la el şi şopti cu încredere lui Şornicov:
—Ivan Ivanovici a dat dispoziţie să ţi se dea o salopetă nouă şi toate cele necesare. Iată cheia dulapului. Suntem acum vecini de garderobă.
Uitase, oare, într'adevăr, Cernous. că Şornicov r>_" venise decât pentru prima şarjă? Sau făcea ca şi cum ar fi uitat înţelegerea lor?
Oricum ar fi stat lucrurile, Şornicov luă cu plăcere cheia. : —Te chiamă la intrare, Nicolai Romanovici—spuse enervat Cernous. Te aşteaptă Elena Tihonovna. Du-te să-ţi încasezi săpuneala, iar eu am să intervin aici pentru tine.
Zărindu-şi soţul, Elena Tihonovna, care stătea într'un colţ al sălii de aşteptare, exclamă:
— Dar cum ai putut sta nemâncat? De o oră te aştept cu prânzul. Căută ceva în coş. E ger astăzi. Şi spre seară va fi şi mai frig. Ţi-am adus o sticlă, să te încălzeşti.
Şornicov se bucură de vodcă, dar se bucură şi mai mult că Elena Tihonovna se îngrijise de el şi că nu era supărată.
— Ei, să dea Dumnezeu să nu fie ultimul...
— Dar ce-i cu mine ! — exclamă speriată Elena Tihonovna. — Dar castraveciorii ?
Pe şerveţel apărură castraveciori, puşi la murat chiar de ea. Şornicov bău, mancă câţiva castraveţi şi începu prânzul. Elena Tirhonovna îl privea drăgăstoasă, cu o mândrie pe care nici nu căuta să o ascundă.
— Nu ai ars, cumva, bluza de stofă ?
— E 'ntreagă.
— N'ai pierdut, ferească Dumnezeu, ordinele, medaliile? Şornicov îşi pipăi, pe sub scurtă, pieptul:
— Sunt.
Elena Tihonovna răsuflă uşurată.
— Lui Glaşa îi cumpărăm blană dela magazin—sau aşteptăm să-i coasem una de veveriţă?
— Ce fel de veveriţă ? De mirare, Şornicov se opri din mâncat.
— Din veveriţele pe care vroiai să le aduci dela vânătoare — explică Elena Tirhonovna, ascunzându-şi cu bunătate şiretenia.
«De unde i-a venit bătrânii mele ideea că s'a făcut mai frig?»—se miră Şornicov, înapoindu-se la atelier. «A scornit-o probabil, pentru ca să mă cinstească ».
Şi la ivirea acestui gând i se făcu şi mai cald.
CU  FAŢA LA FOC
325
Şornicov păşea printre clădirile noui şi vechi ale uzinei. Era gata să le salute cu prietenie, ca pe nişte vechi tovarăşe de muncă.
Zăpada înnegrită de fum a uzinei scârţâia sub picioare.
Cu mult înainte să ajungă la furnalul său, Şornicov îşi scoase din buzunar ochelarii albaştri. Era nerăbdător să privească înăuntrul cuptorului prin ochiul de mică, înlăuntrul cuptorului, unde ieri se mai plimba Cernous şi licărea, palid, becul electric —unde astăzi urla cu turbare fonta nou-născută.
EVGHENII VOROBIOV
TEORIE §1 CRITICĂ
«DESCULŢ»
Apariţia romanului « Desculţ» al tov. Zaharia Stancu constitue un exemplu concret al acelui nou avânt în creaţia literară de care vorbea editorialul « Scânteii» din 12 Decemvrie 1948, fiind unul din aspectele etapei actuale pe care o traversează literatura noastră, în cadrul marei revoluţii culturale pe care intelectualitatea legată de popor şi îndrumată de Partidul clasei muncitoare a declanşat-o.
In primul rând « Desculţ » constitue un ecou al preocupărilor mari care frământă masele noastre populare, un ecou al luptei principale pe care Partidul clasei muncitoare o dă astăzi, pentru transformarea agriculturii noastre, dintr'una înapoiată şi săracă, într'o agricultură avansată, condiţie însemnată a construirii socialismului.
Lupta pe care clasa muncitoare şi ţărănimea săracă condusă de Partid o dă în acest sector nu este uşoară. Nu este uşor să scoţi duşmanul de clasă de pe una din poziţiile lui principale, să lichidezi frontul de luptă al capitalismului în lumea satelor, să deschizi ţărănimii muncitoare drumul către agricultura socialistă, singura în stare a-i asigura bună starea materială şi nivelul cultural înalt pe care l-au atins ţăranii colhoznici ai Uniunii Sovietice.
In această luptă, armele culturii sunt arme deosebit de preţioase, pentrucă ele ajută să fie măturată bezna din minţile oamenilor, ajută să lege activitatea fiecărui om de frontul larg de luptă al poporului pentru construirea socialismului în ţara noastră.
Zaharia Stancu este unul din acei scriitori care au ştiut, în sectorul lor de activitate şi de luptă, să traducă în mod concret îndemnurile clasei muncitoare şi să răspundă nevoilor ei culturale din momentul de faţă.
In perioada în care Partidul clasei muncitoare începe această mare luptă pentru punerea primelor jaloane ale construirii socialismului la ţară, Zaharia Stancu creează o operă care constitue un puternic act de acuzare împotriva stăpânirii burgheziei şi moşierimii, prin desvăluirea vieţii de coşmar a ţărănimii sărace, în epoca acestei stăpâniri.
« DESCULŢ »
327
Marile calităţi ale romanului decurg în mod organic din această vădită dorinţă a scriitorului de a dărui poporului său tot ce poate crea mai bun pana sa de meşteşugar al scrisului, dorinţă căreia învăţătura Partidului i-a dat posibilităţile de traducere în concret.
Apariţia romanului « Desculţ » ridică în etapa actuală a literaturii noastre, creată în condiţiile trecerii dela capitalism la socialism, o serie întreagă de probleme, care constituesc însăşi argumentaţia j valorii înalte — în linii generale —a acestei cărţi. In rândurile care urmează vom încerca să punem în evidenţă întru cât şi în ce mod, Zaharia Stancu a aplicat în procesul de creaţie al romanului său, învăţăturile de bază ale proletariatului revoluţionar.
#
Până la apariţia romanului « Desculţ », Zaharia Stancu, era poetul ţarinilor, al sufletului impresionat de măreţia naturii şi josnicia oamenilor, un poet al evenimentelor câmpeneşti, în a cărui poezie frumuseţea naturii, idila dintre om şi natură şi dintre bărbat şi femeie, era adeseori spartă de un vânt de revoltă încrustat în versuri aspre. Scurtele evadări ale poetului către tărî-mul prozei nu fuseseră în stare, până acum, să şteargă din amintirea cititorului farmecul concentrat al stanţelor din «Poeme simple», « Clopote de aur », «Albe», «Pomul Roşu » şi «Anii de Fum». Dela elegia şi idila simplă din « Poeme simple » (1927) influenţată de curentul tradiţionalist, Zaharia Stancu a evoluat cu încetul, din cercul închis al acestei poezii, către priveliştile largi ale suferinţei umane.
In 1937 (« Albe ») şi 1939 (« Clopotul de aur »), în anii luptei maselor noastre populare împotriva fascismului, sub conducerea Partidului Comunist Român, poezia lui Zaharia Stancu|nShjde în vers o parte din ecoul acestor lupte şi frământări._Jnaintea mărSfîlS naturii, el aşează de astădată, nu de puţine ori, măreţia luptei omului pentru o viaţă mai bună, forţa mare a revoltei ţăranului sărac care izbucneşte la suprafaţă, prin pâcla molcomă a mirificului câmpenesc. Coardele lirei sale vibrează pentru cântece îndurerate ca cele din « Amar » («Albe»):
Amarul din coaja nucilor crude Amarul din rodul pământidui vechi Aleargă prin sângele meu vajnic, Ca un blestem puternic, din bătrâni.
Amarul din seva cucutei înalte, Amarul din apele mărilor verzi Aleargă prin sângele meu, prin ochii Pe care-i plimb, verzi, peste lume.
328
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Sau cântece de revoltă ca în «Marii Flămânzi», pentru care:
« Cerul nu-şi scutură grădinile coapte,
Câmpul nu-şi macină grânele,
Mările nu-şi aruncă belşugu 'n năvoade».
Fiului său, poetul îi transmite în cântec un îndemn fierbinte:
« Viaţa ta să fie numai faptă,
numai faptă, Şi gura ta, azi cireaşă coaptă, Să strige pentru dreptate,
pentru flămânzi, Pentru muncitorii negri, uscaţi,
plăpânzi».
(Cântec pentru viaţa fiului meu —«.Albe»).
In versurile sale apărea atunci, în 1937, nelămurită, credinţa în răsturnări revoluţionare aducătoare de zile mai bune.
«Ziua de azi e strâmbă şi proastă, — Oricum va fi, ziua de mâine Vine cu sânge, vine cu pâine, — Fraţilor, ziua de azi e săracă şi proastă)).
Am crezut nimerit să amintim de aceată perioadă din activitatea scriitorului pentru că lămureşte multe din problemele pe care le ridică « Desculţ », primul volum al ciclului « O jumătate de veac ». Pentru acela care este familiarizat cu atmosfera poeticii lui Zaharia Stancu, izvorîtă dintr'o frământare de idei şi sentimente legate de viaţa omului şi dăruite oamenilor, cu o tehnică a versului care-i rămâne specifică: stanţa, nu rămâne neîntemeiată afirmaţia că « Desculţ » este rezultatul, alăturării a sute şi mii de stanţe poetice, al căror sbucium interior rezultat din conţinutul lor nou, a spart albiile înguste ale meşteşugului poetic şi s'a revărsat ca un fluviu în paginile romanului.
De astădată idila câmpenească nu mai rămâne în viziunea poetului decât ca o imagine fugară, răsbătând arareori din fumul negru, înnecăcios, al suferinţei ţăranului sărac, din revolta aprigă a milioanelor de exploataţi.
Zaharia Stancu descinde din această ţărănime săracă a cărei viaţă de caznă o descrie în «Desculţ» cu o patimă pe care nici un scriitor nu a vădit-o până astăzi în literatura noastră. Intre notele fugare de revoltă din poemele sale vechi şi construcţia masivă a romanului de astăzi este o mare diferenţă de nivel. Revolta era prezentă şi acum două decenii în mintea şi în sufletul scriitorului; dar lipsit de o conştiinţă puternică de clasă, influenţat de presiunea puternică a conştiinţei claselor exploatatoare, scriitorul şi-a literaturizat şi intelectualizat această revoltă, a închis-o în firida strâmtă a unei individualităţi izolate, a rupt-o de viaţa şi de nevoile ţărănimii sărace din care se trăgea.
< DESCULŢ »
329
Spre deosebire de alţi scriitori însă, Zaharia Stancu a păstrat neîntinat acest grăunte de revoltă, căruia lupta clasei muncitoare şi îndrumarea Partidului ei i-a oferit astăzi un pământ prielnic pentru germinare, cum nu a putut avea nici cârd până acuma.
Rodul acestei germinări este această primă bogată viziune, în literatura noastră, a vieţii ţărănimii sărace, aşa cum s'a desfăşurat ea într'adevăr, sub trecutele regimuri.
#
Viaţa ţărănimii noastre a fost reflectată de literatura noastră prin viziunea unei oglinzi diformante. In momentul în care ţărănimea năvăleşte în viaţa socială, către sfârşitul veacului XIX şi începutul veacului XX, ea întâlneşte în raportul de forţe sociale: o moşierime exploatatoare dominantă, aliată burgheziei reacţionare, în cadrul unei coaliţii îndreptată împotriva maselor populare cărora clasa muncitoare, în continuă creştere, începuse să le fie far conducător în lupta de clasă.
Literatura noastră —cu excepţia unor momente însemnate din opera lui Caragicle, Coşbuc, Vlahuţă, ş. a. — a reflectat în mod vicios acest raport de forţe. In momentul în care scriitorii încep să arate un interes mai viu pentru ţărănime, la începutul secolului XX, conştiinţa dominantă a epocii era aceea a claselor dominante, a moşierimii şi burgheziei, a căror interese —deşi încă divergente —se împleteau organic în faţa aspiraţiilor maselor populare, în faţa nemulţumirilor şi frământărilor explodând periodic, ale ţărănimii şi muncitorimii exploatate.
« Sămănătorismul» care exploatează în literatură tema ţăranului, la începutul veacului XX, după o scurtă perioadă de apostolat cultural în masele ţărăneşti, nu lipsit de caracter progresist, devine expresia literară a concepţiei de vieaţă a burgheziei rurale, mici şi mijlocii, în completă dependenţă de «monstruoasa coaliţie», dependentă deci de clasele exploatatoare. Acest lucru explică de ce sămănătorismul şi după el curentele literare în care acesta a degenerat, au văzut viaţa ţăranului ca printr'o oglindă aburită ştergând conturul feţelor şi diformându-le.
Imaginea sămănătoristă este aceea a satului văzut ca o celulă nediferenţiată, lipsit de sbuciumul luptei de clasă şi a ţăranului izolat —un ţăran primitiv, dominat de instincte ■—-fericit sau nemulţumit în perimetrul restrâns al gospodăriei şi pământului său, glorificând măreţia naturii şi amintirea străbunilor, evocând atunci când este nemulţumit, viaţa «tihnită » a vremurilor apuse, a vremurilor boiereşti, şi urând cu ură animalică oraşul şi inovaţiile lui tehnice.
Aceasta este imaginea familiară a poeziei lui St. O. losif, a prozei lui Gârleanu, Sandu Aldea sau Agârbiceanu şi această imagină, adânc înrădăcinată în literatura noastră, o regăsim şi în literatura scriitorilor progresişti.
330
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Vitalitatea clişeului sămănătorist depăşeşte graniţa pe care 23 August 1944 o ridică în literatură. Regăsim acest clişeu în numeroase pagini din « Sbucium » romanul lui I. Streia şi mai ales în marea lui confuzie ideologică, îl regăsim în opoziţia dintre sat şi oraş din prima versiune a « Omului din Ceatal» a lui N. Davidoglu ca şi în construirea idilică a unei noui aşezări sociale a ţărănimii, din «Păuna-Mică » a romancierului Mihail Sadoveanu, roman interesant mai ales prin marile probleme ale actualităţii pe care le agită.
însemnătatea deosebită a romanului « Desculţ » constă în faptul că sparge acest clişeu învechit şi diformant al concepţiei sămănătoriste despre viaţa ţăranului, restituind literaturii această viaţă în realitatea ei istorică.
#
K
« Desculţ» redă viaţa unui sat din câmpia Dunării în epoca dintre anii . 1906—1917.
Viaţa satului nu este redată în scheme simpliste, ocolind adevărul social, ci în complexitatea ei, urmărită dela imaginile mari ale luptei de clasă la ţară până în ungherele mărunte, dar pline de semnificaţie şi de pitoresc ale vieţii de familie a ţăranului şi a tradiţiilor locale, aşa cum sunt ele: încărcate de frumuseţe, dar şi de întunecate prejudecăţi şi superstiţii, de primitivisme, sălbatice, pe alocuri.
Fundalul povestirii tov. Zaharia Stancu îl formează nemiloasa exploatare boierească pe moşiile Băneasa, a lui Gherasie ologul, Belitori, a lui Gogu Cristofor, Cârligaţi, a moşierului State şi Secara colonelului Pienaru, moşii pe care robesc ţăranii unui singur sat, satul lui Darie, povestitorul întâmplărilor acestei cărţi. In exploatarea moşierilor autorul nu uită să împletească sălbătăcia stăpânirii de Stat, reprezentată prin primarul Bubulete, notarul Stănescu, Juvete, şeful postului de jandarmi şi jandarmul Mieluşel, lăcomia de bani şi predicarea supunerii şi ignoranţei de către părintele Bulbuc, venalitatea micii burghezii orăşeneşti aciuiată în sat, prin avocatul Vică Georgescu şi doctorul Ganciu, agenţii capitalismului pătrunzând însetaţi după câştig în mijlocul ţăranilor, reprezentaţi prin bancherul Săvescu.
Tuturor acestora li se adaogă exploatarea suplimentară a chiaburimii satului şi a burgheziei sale, reprezentată prin cârciumarul Toma Ocî, ţăranii Iordache Diman şi Gheorghe Cărăbaş.
Imaginea pe care o oferă « Desculţ » este aceea a unei haite de lupi asvâr-lită asupra ţărănimii, imagine de infern şi de cazan care clocoteşte, în focul cu neputinţă de a fi stins, al revoltei ţărăneşti.
Viaţa ţăranului sărac nu a fost niciodată prezentată până acum în literatura noastră, în culori atât de puternice.
Episodul sădirii din nou a viei boierului Gherasie, de către întreg satul adunat cu goarna şi pus să lucreze sub paza jandarmilor, cu armele încărcate,
^ «DESCULŢ» 231
gata să tragă la cel mai mic gest de nesupunere. Sau munca la câmp sub paza harapnicului logofeţilor, sbiri ai boierimii, lipsiţi de cel mai elementar sentiment uman, aşa cum sunt redaţi în păţania ţăranului Pălică. Acesta este unul din zecile desepisoade ale cărţii redând cu o mare economie de mijloace stilistice, într'un laconism evocând graiul sacadat al omului înnecat de revoltă, asuprirea moşierească. « La trei zile ce-i născuse nevasta pentru a cincea oară, Pălică a fost trimes cu sila la moşie la Secara, la secere. A luat-o şi pe nevas-tâ-sa cu el, că altfel nu pridideau. Plângea copilul să se spargă, mai multe nu, pe jos, după ţâţă, culcat în iarbă cu muşte la gură. Logofeţii cu biciul la spate. A trecut pe acolo călare, cu faţa ferită de soare de pălăria de paie cu margine lată, al lui Pisicu, logofătul Filip...
— A cui e broasca asta din iarbă? a întrebat logofătul.
— A mea e, domnule Filip, şi nu e broască, e fată, —a răspuns Mariţa.
— De ce orâcăie ?
— Fiindcă nu mă lasă oamenii voştri să-i dau ţâţă...
— Nici nu trebue să te lase. Trebue să zoriţi. Timpid nu aşteaptă. Dacă grâul nu e secerat la timp se scutură şi iese cu pagubă pentru boier, pentru domnul colonel Pienaru...
-—Dar o să-mi moară fata, —a aruncat o vorbă Pălică.. .
Mare pagubă, a spus Filip, o să-ţi fete nevasta altul, la anul, că nu s'o fi stricat gaura cu păr împrejur. . .
N'a mai răbdat batjocura Dumitru Pălică. L-a înjurat printre dinţi pe fât-logofât. Atât i-a trebuit Pisicului. L'a înfăşurat de câteva ori în bici. Cât o trăi o să poarte Pălică semnul pe piele ».
Dela scena culesului viilor boierului de către ţăranii cu botniţa la gură, pentru a nu gusta din struguri şi până la anchetarea copiilor din sat de către jandarmul Mieluşel, cu ajutorul unei pisici vărîte în sân şi bătută peste cămaşa cusută, romanul « Desculţ » este semănat cu zeci de scene al exploatării şi teroarei moşiereşti, cu zeci de scene ale mizeriei ţăranilor săraci.
« Muncesc rumânii învoiţi pe moşie. Nu poate nimeni să are petecul lui de pământ, dacă-l are, până nu ară, până nu seamănă la boier. Are grijă jandarmul să-ţi aducă aminte, dacă ai uitat cumva, are grijă să te scoată el la arat, la semănat, chiar dacă n'ai avea tu poftă. Culegi porumbul şi-l faci grămadă, lângă magazii, la conac. După ce s'au isprăvit de cules tarlalele toate, vine boierul cu logofeţii la dijmă. Ia boierul trei părţi, ar trebui să iei şi tu o parte. N'o iei. In postul Crăciunului nu mai ai ce duce la moară. Apuci drumul conacidui să te împrumuţi cu bucate. Te împrumută boierid după ce te ţine un ceas, două, la scară.
— Câţi saci de porumb îţi trebue, Tudore ?
— Trei boier Gogu...
— Mi-i plăteşti în bani or îmi dai, la toamnă, porumb din partea ta, la dijmă?
— N'am bani boier Gogule...
332
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Pentru trei saci întorci nouă. Câteodată doisprezece. înaintea Crăciunului porumbul are preţ ridicat. Toamna, preţurile sunt de râs. Totuşi, pe aceste preţuri de râs rumânii îşi vând bucatele. Perceptorul nu-i slăbeşte din chingi. Birurile trebuesc plătite. Le plătesc rumânii. Care nu f lăţeşte i se ia cu toba vedrile, căldarea de mămăligă, aşternutul... »
In această imagine de iad nu surprinde nici primitivismul moravurilor, nici superstiţiile nenumărate, nici bestialitatea, pe alocuri a oamenilor (uciderea copilului nou născut de către Aposta a lui Cuclea, Florea Pancu omo-rându-şi în bătăi femeia de care vrea să divorţeze pentrucă... nu mai este frumoasă, descrierea avortului făcut de Dioaica, ş. a.).
Totul apare motivat de exploatarea fără seamăn, redată în nenumărate scene şi episoade de un puternic dramatism, semănate de-a-lungul cărţii.
In «Desculţ» cititorul nu va întâlni oameni răzând sau plângând în ho-^ hote. Râsul este redat ca scrâşnet, iar atunci când —chinuiţi —-oamenii ar trebui să-şi descarce durerea în lacrimi, figurile se împietresc, devin, durdş, nemişcate, ca însăşi exploatarea pje care nu o pot înlătura. !
La capătul unei literaturi a vieţii ţărăneşti care involuntar uneori, cu deplină conştiinţă de cele mai multe ori —a răspândit minciună cu privire la viaţa ţărănimii sărace, diformând realitatea, tov. Zaharia Stancu are meritul necontestat de a ne oferi o imagine puternică a acestei vieţi.
Viaţa ţăranului sărac a fost în epoca descrisă de tov. Zaharia Stancu, fără îndoială întunecată, primitivă, plină de instinctivitate, aşa cum o descrie autorul. Un argument puternic în sprijinul său îl constituie cealaltă carte apărută-de curând « Din carnetul unui medic de plasă » de dr. George Ulieru, cuprinzând însemnări asupra vieţii sociale în mediul rural, care nu pot fi acuzate de lipsă de obiectivitate pentrucă nu erau hărăzite tiparului. însemnările lapidare ale d-rului Ulieru cuprind în forma rece a memorialisticii grăbite, de jurnal intim, acelaş material pe care Zaharia Stancu îl desfăşoară în imagini plastice. Şi trebue luat în seamă încă un lucru: însemnările d-rului Ulieru sunt din epoca post-belică a votului aşa zis universal, când ţărănimea era solicitată de diferitele partide politice ale oligarhiei, pe când epoca descrisă de tov. Zaharia Stancu este a votului censitar, când politiceşte la alegerile politice participă numai burghezia satelor şi boierimea.
#
In acest decor de infern circulă însă un curent de aer rece, sănătos, o prevestire, a transformărilor şi răsturnărilor pe care viaţa socială le impune, transformări împingând istoria oamenilor pe trepte tot mai înalte, către o viaţa mai bună.
« DESCULŢ >
333
Este vorba de sentimentul de revoltă împotriva exploatării care clocoteşte mocnit în mintea şi în sufletul oamenilor, izbucnind cu furie în scenele răscoalei din 1907.
V_ Pentru prima dată în istoria literaturii noastre conştiinţa ţăranului sărac este redată în complexitatea şi bogăţia ei de nuanţe. Nu sunt puţine romanele literaturii noastre care arată ura ţărănimii împotriva exploatării boiereşti. Ocolirea acestui sentiment ar fi însemnat o încălcare prea gravă a realităţii, o denaturare a ei, prea evidentă. Dar chiar la acei scriitori ruşinoşi şi grijulii faţă de opinia publică, această ură a ţăranului împotriva exploatării moşiereşti, este redată nu ca un element constitutiv, organic, al conştiinţei ţăranului, ci ca un element episodic şi accidental (ura împotriva moşierului prea câinos), ascuns de cele mai multe ori, fie sub imaginea poftei animalice de pământ, ca la Rebreanu, fie sub vălul mistic al religiozităţii.
Zaharia Stancu restabileşte, pe baza adevărului istoric imaginea adevărată a acestei conştiinţe a ţăranului sărac —care a pătimit atâta în literatura burghezo-moşierimii noastre —desvăluindu-i soliditatea şi bogăţia. ,
In romanul «Desculţ » ura împotriva exploatatorilor nu este episodică, accidentală, ci organică, străbătând ca un fluviu năvalnic sufletele oamenilor, încordându-le şi întărindu-le conştiinţa. Ţăranii înapoiaţi, ţinuţi în întuneric şi sub călcâiul asupririi, din cartea tov. Zaharia Stancu, nu au o « conştiinţă istorică», o viziune lămurită a mersului istoriei oamenilor, a luminii care poate fi întrevăzută prin bezna suferinţei. Dar ei presimt, au sentimentul nelămurit, prin această ură aprigă împotriva boierilor şi chiaburilor, că alta trebue să fie faţa lumii fără exploatare.
Darie povesteşte:
«Dacă pământul ar fi al nostru, îl aud pe tata, am trăi cu totul altfel. Am trăi mai bine. Dar, pământul e al boierilor, al ciocoilor. Trăiesc boierii bine. Trăiesc ciocoii bine. Noi ne alegem cu oasele rupte de muncă. A dat ceva pământ rumânilor, Cuza, de mult. L-au scos din scaun boierii. A venit în capul tării un neamţ mărunt. S'a dat cu cei ce l-au adus. A uitat de prostime.»
Iar mama lui Darie blăstăma astfel:
« Pământul e-al boierilor, vede-i-aş în pământ, cu iarbă pe piept ».
Conştiinţa aceasta de revoltat îl face pe Tiţă Uie să strige oamenilor, ameninţaţi cu arma, de Juvete jandarmul, pentrucă nu vor să muncească via boierului:
« Chiar dacă ar vrea să ne împuşte, crezi că ar putea? Suntem prea mulţi. N'are gloanţe pentru toţi... ».
Dumitru Pălică izbucneşte astfel:
« Poate că o să punem mâna pe par şi să dăm la cap. Aşa nu poate să mai meargă. Muncim până dăm pe brânci şi nu ni se ajung de nici unelea ». Iar Tudor adaogă:
« O s'o facem şi pe asta într'o zi, dar dacă n'o s'o facem cu socoteală, o să fie şi mai rău pentru noi pe urmă. Nu e destul să crapi câteva capete... ».
334
VIATA ROMÂNEASCĂ
Răscoala din 1907 este astfel organic pregătită în roman, nu apare ca un episod rupt din contextul său. In aspectele violente ale răscoalei, în distrugerile şi asasinatele făcute de ţărani, ai imaginea limpede a lavei care ţâşneşte dintr'un vulcan în fierbere. A lavei care trebuia să ţâşnească.
*
Din zecile de figuri prinse în fugă de condeiul înfierbântat al scriitorului se detaşează mai precis conturate două personagii, caie concentrează în ele cei doi poli ai răscoalei din 1907.
La ţăranul sărac, Tiţă Uie, ura împotriva boierimii nu a răvăşit simţul practic, viziunea limpede a realităţii. In mijlocul tumultului ridicării a mii de oameni înarmaţi, cutreierând satele şi distrugând pe acei ce-i asupresc, Tiţă Uie îşi păstrează calmul, el vede ce anume trebue distrus mai întâiu, şi ce anume mai pe urmă, ce obiectiv trebue atins şi care trebue lăsat la o parte. Când ţăranii vor să-l ucidă pe cârciumar care s'a baricadat în casă, Tiţă Uie spune ţăranilor:
«— Săle fie de bine —acum nu avem noi a ne râfui cu cârciumarii. O să fie timp pentru asta mai pe urmă. Acum a sosit ceasul răfuielilor cu ciocoii. Nu avem ciocoi în satul nostru. Dar noi muncim pe trei şi patru moşii... Ba unii dintre noi muncesc tocmai pe Saele lângă Olt. Cu cinci ciocoi avem de încheiat socoteli. Să mergem să le încheiem cu parul, cu focul şi cu pârjolul... ».
Tiţă Uie a trecut dincolo de etapa de răsculat anarhic, el a devenit în povestirea romancierului un tactician, tinde în desfăşurarea evenimentelor descrise să devie un ins însufleţit de o conştiinţă aproape revoluţionară.
Dar scriitorul, introducând în povestire asemenea eroi, a ştiut să păstreze proporţiile dictate de realitatea istorică. Răscoala rămâne în paginile « Desculţilor » aşa cum a fost în realitate: o răbufnire de revoltă, anarhică, lipsită de o concepţie unitară, lipsită de o conducere în stare să opună cu eficacitate masa uriaşă a ţărănimii răsculate, împotriva aparatului represiv, organizat, al stăpânirii burghezo-moşiereşti.
La celălalt pol al galeriei bogate de personagii creionate, se află Uţupăr, unchiul lui Darie, care în uciderea sălbatică a logofătului Filip Pisicu concentrează toată ura răsfirată în sutele de ţărani. Moartea lui Uţupăr este moartea unui erou neînfricat al ţărănimii, din care pana plină de meşteşug a scriitorului scoate unul din momentele cele mai dramatice şi mai înălţătoare ale cărţii. Uţupăr, pus la zid, împuşcat fără a fi nimerit, îşi împroaşcă asasinii cu ura lui, până când îşi dă sufletul.
Răscoala din 1907 este doar un capitol al romanului şi dificultatea pentru economia acestuia consta tocmai în trecerea dela paginile răscoalei, la paginile vieţii de după ea. Zaharia Stancu a învins cu măestrie această dificultate, într'un capitol scurt: «Iarba », poem în proză, închizând atmosfera de apăsare care urmează represiunii sângeroase a răscoalei, viaţa care îşi duce mai
« DESCULŢ »
departe ritmul ei înnoitor este simbolizată de iarba care creşte: « Pretutindeni miroase a iarbă proaspătă, a iarbă nouă, a frunze noui şi a grâu care a crescut mai midt de două palme deasupra pământului. Peste oameni împuşcaţi şi îngropaţi adânc a răsărit iarbă, iarbă nouă, iarbă prospătă ». Totul a reintrat în normal şi în calm.
Tineretul satului se duce la « dam » (salon de dans). Au loc nunţi şi înmormântări.
Dar la fundul acestui calm aparent, mocneşte ca jăratecul în cenuşă amintirea răscoalei din 1907, mocneşte ura împotriva exploatatorilor.
La sfârşitul răscoalei mama spune copiilor: «Să ţineţi minte, copii, să nu uitaţi, să spuneţi mai târziu copiilor voştri».
— N'o să uităm, mamă, răspunde soră-mea, Evanghelina.
— Să nu uiţi Darie. Nimic să nu uiţi...
— N'o să uit mamă.
Mă culc. Mă acopere mama. Trece cu mâna peste fruntea mea. Şopteşte numai pentru mine:
— Să nu uiţi Darie. Nimic să nu uiţi. Să spui copiilor tăi. Şi copiilor pe care-i vor avea copiii tăi să le spui... Auzi, Darie? Să nu uiţi Darie... »
Cuvinte care răsună ca un ecou îndepărtat al poeziei. «Să nu uiţi nici o clipă » scrisă de Zaharia Stancu în 1907 în ciclul « Horia » din volumul « Clopotul de aur », în care poetul spune fiului său:
« Să nu uiţi nicio clipă: străbunii au fost şerbi Primiră 'n veacuri aspre sudâlmi şi bice 'n spate Să nu uiţi nicio clipă: se odihnesc sub ierbi Dar târna lor mai strigă şi-acum după dreptate ».
Amintirea răscoalei revine în cursul povestirii, la răstimpuri. De ea îşi amintesc, în timpul războiului balcanic soldaţii care nu mai pot îndura războiul şi teroarea militărească. De răscoală aminteşte Dumitru Dumitrescu, figură episodică, orăşan de treabă, aciuat în mod misterios în sat, pe care din limbajul său revoluţionar autorul lasă să se înţeleagă că este vorba de un luptător socialist, fugit probabil de pedeapsă. De ea aminteşte soldatul Anton Dicu din Moldova, căzut prizonier la nemţi, în timpul primului războiu mondial şi rob, dăruit pentru muncă pe moşia boierului Arghir Arizan.
Dar la amintirea răscoalei din 1907 se adaogă un element nou: ecoul în masa ţărănimii a Marei Revoluţii Socialiste din Octomvrie.
Primul care vorbeşte de ea în roman este Tiţă Uie, cel care în răscoala din 1907 arătase o însufleţire revoluţionară. Lambe Rigopol, un învăţător din oraş, refugiat în sat, spune:
« Acum ruşii s'au răsculat, l-au dat jos pe ţar, nu mai vor să lupte soldaţii. Cer pământul boierilor... Au făcut revoluţie...
— Apăi, bine au făcut; s'ar fi săturat şi ei de războiu şi de asuprire...
336
VIAŢA ROMÂNEASCA
« Tiţă Uie a vorbit aşa. Mâneca goală îi atârnă moale. Subprefectul se supără.
— Dumitale ţi s'a urît cu binele? Aş putea să te închid...
— Cu asta n'o să potoleşti revoluţia din Rusia, domnule subprefect».
Al doilea personaj care vorbeşte de Revoluţia din Octomvrie este plutaşul Nechita, prizonier şi dânsul la nemţi şi rob pe moşia lui Arizan, care-i răspunde dobrogeanului Istrate Hulub, care vorbea despre dreptate:
« Dreptatea nu vine niciodată singură. Oamenii trebue să se bată pentru dreptatea lor. Nu aşteaptă să le pice din cer... La asta trebue să ne gândim şi noi, şi când o sosi ceasul să pornim, cu cap, treaba...».
Intre momentul întunecat, al satelor, prezentat de autor şi viitorul istoric luminos al oprimaţilor, romancierul nu a asvârlit o factice punte de carton, gata să se rupă sub greutatea argumentelor «făcute », lipsite de realitate. Oamenii descrişi de romancier încep să întrezărească sub presiunea evenimentelor viitorul; focul revoluţionar care mocneşte în mase, le luminează din când în când figurile supte de dorinţa dreptăţii, dar numai atât cât să nu răstoarne realitatea drumului revoluţionar, mersul său la început insidios şi pe urmă brusc năvalnic. \      Toate aceste episoade, meşteşugit înfipte ca nişte jaloane în economia romanului, traduc forţa «conştiinţei istorice » cu care tov. Zaharia Stancu \ a reuşit să pătrundă cu mult mai adânc decât predecesorii săi în întuneca! tele urzeli ale vieţii ţărăneşti din epoca pe care o descrie, să cuprindă mai limpede viaţa socială de cum o făcuse el însuşi în poemele sale din trecut. '      Aceasta conştiinţă vie a istoriei, care 1-a ajutat pe romancier să vadă în | altfel propria lui experienţă de viaţă, de cum a văzut-o cu ani în urmă şi care f 1-a ajutat să o transcrie în imagini pătrunzătoare, i-a fost dăruită de Partidul | clasei muncitoare, de forţa conducătoare şi apărătoare a ţărănimii muncitoare.
Cunoaşterea problemelor ridicate de viaţa socială, pe baza învăţăturii marxist-leniniste, experienţa de luptă pentru o viaţă mai bună a celor ce muncesc, contactul strâns cu masele şi cu viaţa lor atât de bogată în variate aspecte, iată motorul care a fost în stare să declanşeze această confesiune unică prin forţa ei de evocare, în cadrul literaturii noastre, confesiune pe care autorul ei o ţinea închisă de decenii, fără a-i putea toarce încâlcitele fire.
Este neîndoelnic că « Desculţ » constitue o luptă câştigată şi pentru munca de creaţie literară a lui Zaharia Stancu şi pentru literatura noastră care începe să fie pătrunsă de spirit de partid, pentru lupta acestei literaturi împotriva concepţiilor reacţionare din domeniul literar, sau împotriva rămăşiţelor acestor concepţii.
Ne gândim la marele rol educator al acestei cărţi, la faptul că ajunsă în mâinile ţărănimii sărace, ea va fi în stare să o mobilizeze în lupta împotriva exploatării chiabureşti, în lupta împotriva uneltirilor elementelor capitaliste
J
« DESCULŢ >
337
la ţară, punându-i în faţă cu cruzime un document autentic al vieţii de exploatare nemiloasă, pe care aceste elemente caută s'o reintroducă în satul nostru.
<« Desculţ » constitue o bună armă de luptă pentrucă apare tocmai în momentul în care Partidul clasei muncitoare mobilizează întreaga masă a ţărănimii sărace, pentru ruperea definitivă a lanţurilor exploatării la ţară, pentru începerea construirii socialiste a agriculturii noastre.
In laurii unei lupte câştigate sunt împletite însă şi greşelile săvârşite în decursul ei. Analiza lor obiectivă nu poate face decât ca luptele care urmează, să fie câştigate în condiţii şi mai bune.
#
Arătam la începutul acestei cronici că aidoma volumelor de versuri ale poetului, care sunt reuniri de stanţe închizând un lirism concentrat, «Desculţ » poate fi socotit rezultatul îmbinării a sute şi mii de asemenea stanţe, a căror poezie aspră, furtunatecă, poetul nu a mai putut-o închide în tiparele versului şi a năvălit, spumoasă, în paginile romanului.
In acest mod, Zaharia Stancu a introdus în romanul românesc o tehnică, pe care am numi-o cinematografică, neutilizată încă, în asemenea măsură, până la dânsul. întreaga carte este o amplă urzeală de nenumărate scene legate între ele printr'un element comun: ura ţărănimii muncitoare împotriva exploatării, dorinţa ei fierbinte a unei vieţi mai bune.
In modul acesta conflictul care stă la baza puternicului dramatism al cărţii, nu mai este un conflict între eroi bine definiţi, ci un conflict între clase sociale: ciocnirea dintre interesele şi aspiraţiile ţărănimii muncitoare, ale păturii exploatate, cu exploatatorii săi.
Procedeul folosit de Zaharia Stancu este îndrăzneţ şi dificil. Şi dificultăţile lui nu au întârziat să fie vizibile în paginile cărţii.
Faptul că accentul nu este pus pe om, ci pe clasă socială, luată ca entitate, conferă romanului o uşoară nuanţă de abstractizare.
Ide:a luptei de clasă este prezentă astfel în «Desculţ», dar nu este prezentă ca motor activ al cărţii. « Desculţ » proiectează pe un ecran plin de himere, nenumărate efecte ale exploatării omului de către om şi leagă prin firul roşu al urii împotriva exploatatorilor, diferitele naraţiuni ale acestei cărţi. Dar forţele care se înfruntă în procesul luptei de clasă sunt mai puţin vizibile şi pe alocuri, ele sunt sau fals văzute istoriceşte sau cu totul şterse. Lucrul acesta decurge dintr'o nerespectare a unor principii esenţiale ale metodei ştiinţifice de cercetare a realităţii, care este realismul socialist.
Realitatea oferă la o privire circulară aruncată asupra ei, numeroase şi variate imagini. Luate fiecare în parte sunt imaginile particulare ale existenţei noastre. Scriitorul care transcrie fiecare din aceste imagini, sau redă la întâmplare numai unele din ele, nu face decât să împingă în primul plan al preocupărilor cititorului elemente cu totul particulare şi secundare ale existenţei
338
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
umane, ridicându-le la rangul de elemente însemnate, dându-le întâietate, dându-le valoarea generalului. Din procedeul acesta, folosit de literatura naturalistă, rezultă o serie de clişeie, lipsite de mişcarea, de curgerea neîntreruptă a vieţii, care pot avea un interes documentar, dar care nu sunt redarea, în scris, a vieţii.
Aceasta nu poate fi redată decât prin ceea ce este esenţial în viaţă, prin ceea ce reprezintă fenomenele ei cele mai generale, prin ceea ce este tipic unui moment din istoria oamenilor.
Marii scriitori ai literaturii universale, au căpătat acest calificativ de «mare », pentrucă au fost mari creatori de tipuri umane. Shakespeare este mare prin Hamlet, eroul în care se întretaie dramatic două lumi opuse, aceea a feudalităţii care apune şi a burgheziei care se ridică. Balzac este mare prin Nucingen, Vautrin, ^grandet, ş. a. reprezentanţi tipici ai capitalismului în creştere. Gorki este mare prin Pavel Vlasov, din « Mama », eroul proletariatului luptând pentru cucerirea drepturilor sale, şi prin bătrâna dar dârza Pelagheia, după cum Ostrovski este mare prin Pavel Corceaghin din «Aşa s'a călit oţelul», eroul societăţii socialiste în construcţie. Fiecare din aceste cărţi este « mare » prin eroii pe care i-a pus în circulaţie, eroi care sintetizează aspiraţiile şi trăsăturile specifice unei pături întregi de oameni şi în jurul cărora se agită şi se construeşte viaţa. Eroii cărţilor sunt uneltele cu ajutorul cărora romancierul sau nuvelistul concretizează tot ce este esenţial în viaţa unei epoci, tot ce este mai general, lepădând astfel balastul particularului, al amănuntelor nesemnificative şi nefolositoare.
( In « Desculţ » nu există eroi, ci numai personagii, zeci de personagii care apar şi dispar, pe măsură ce Darie îşi aminteşte de ei. Mătuşa Uţupăr, generoasă şi guralivă; Toma Ocî cârciumarul provenit din rândul ţărănimii sărace,
î sălbatic în arghirofilia lui; doctorul Ganciu ignorant şi exploatator; bătrânul Alisandru, calm sub povara anilor, imagine a bunătăţii; logofătul Filip Pisicu, slugă plecată a boierului şi crud faţă de ţărani; Dioaica, vrăjitoarea satului, Bunica egoistă şi mândră şi alte zeci şi zeci de figuri ale satului sau întâlnite în peregrinarea lui Darie prin oraşul plin de mizerie. Dar aceste figuri au în general o lipsă: sunt şterse. Nu ai putea spune cum arată exact mama lui Darie sau Tu dor, tatăl său.
Mai mult decât atât. Pe Darie însuşi cititorul nu şi-1 poate imagina decât din semnalmentele fugare pe care eroul şi le declară undeva: «Sunt înalt şi subţire. Am obrazul gălbejit şi părul blond. Obrazul mi-e plin de pete ».
« Desculţ» este o carte fără eroi, fără oameni conducând firul acţiunii romanului; autorul fuge peste oameni cu grabă, aglomerând o masă, impresionantă ca număr, de figuri, din care însă se detaşează prea puţine tipuri. Figurile acestea nu au o viaţă sulfetească în paginile cărţii, nu sunt adâncite sub raportul existenţei umane. Sunt numai argumente în favoarea exploatării omului de către om, picături în oceanul de mizerie şi suferinţă umană pe care « Desculţ » vrea să-l cuprindă.
r
« DESCULŢ»
339
Un erou ar fi putut să fie Tudor, tatăl lui Darie, un ţăran muncitor, plin de afecţiune pentru casa lui, cinstit, păstrândir-şi demnitatea umană chiar atunci când exploatatorii caută să i-o frângă. Dar Tudor rămâne un personagiu şters, apărând şi dispărând, după cum dictează economia confesiunii lui Darie.
Un erou ar fi putut să fie Tiţă Uie, ţăran sărac, combativ, în sufletul căruia clocoteşte ura împotriva jefuitorilor ţărănimii, dar plin de bun simţ ţărănesc, care-i dăruie pe alocuri, cum am arătat, o vagă culoare de tactician revoluţionar.
Dar Tiţă Uie apare din când în când în paginile premergătoare răscoalei, capătă un contur precis şi grandios chiar, în momentul răscoalei, pentru a dispare apoi şi a nu mai reapare decât către sfârşit, în episodul cu privire la Marea Revoluţie Socialistă de care am amintit.
Există totuşi în « Desculţ » un personaj care capătă prin însăşi desfăşurarea povestirii conturul lămurit al unui erou: este popa Bulbuc.
Popa Bulbuc este prezent pretutindeni în paginile romanului. II întâlneşti la tot pasul. Prin varietatea trăsăturilor de caracter descrise, popa Bulbuc este un adevărat erou, bine conturat şi încă un erou de antologie, cum se găsesc puţini în literatura noastră^ Prin pana meşteşugită a romancierului este exprimată, cu privire la această faţă bisericească, toată ura ţăranului, devenită aproape instinctivă, împotriva fariseismului acelor preoţi, care au înţeles să fie, nu păstori sufleteşti, ci slugi plecate ale burgheziei şi moşierimii.
Prin accentuarea, însă, a acestui personagiu, se produce în roman o dăunătoare deplasare de forţă. întreaga putere a povestirii trebuia să cadă pe mizeria şi revolta ţărănească, pe de o parte, pe figurile şi faptele marilor exploatatori, pe de altă parte. Conflictul dându-se între aceste două categorii de oameni, era firesc ca asupra lor să cadă insistenţa evocatoare a scriitorului. Ori marii exploatatori ai ţărănimii, stăpânii celor cinci moşii pe care satul lui Darie robeşte, nu apar în carte nici măcar ca personagii secundare, atât de fugar sunt creionate. In schimb, tot desgustul cititorului, sau toată ura lui, se centrează asupra popii Bulbuc, care istoriceşte este un element secundar, o slugă a exploatatorilor şi nimic mai mult.
Acesta este, nu un simplu defect tehnic al romanului, ci în primul rând unul ideologic.
Un roman este un mod de a cunoaşte realitatea unui moment istoric dat. Tehnica romancierului, meşteşugul său, trebue să conste tocmai în a propor-ţiona astfel desfăşurarea faptelor şi de a stabili o astfel de ierarhie în galeria lui de personagii, încât adevărul istoric să reiasă cu deplină autenticitate.
Faptul că un copil, Darie, este acela care povesteşte desfăşurarea evenimentelor nu trebuia să fie o piedică în calea realizării artistice a adevărului istoric. Un copil, într'adevăr, nu are o conştiinţă limpede a evenimentelor pe care le străbate. Dar romancierul îi poate atribui cunoaşterea numai a faptelor esenţiale, trebue să construiască în aşa fel naraţiunea, încât adevărul istoric să reiasă în toată complexitatea şi realitatea lui.
22*
2^.0 VIATA ROMÂNEASCA
Această deficienţă nu este însă singura. Analiza cărţii ne conduce către lipsuri mai serioase producând în economia romanului un oarecare desechilibru.
Am arătat mai sus modul în care, în economia romanului, răscoala din 1907 este organic pregătită. Cititorul aşteaptă în urma desfăşurării faptelor, izbucnirea răscoalei; aceasta nu constitue pentru el o surpriză. Dar pentru istoria propriu zisă, felul în care romancierul descrie evenimentele, felul Jn care descrie obiectivele pe care ţăranii răsculaţi căutau să le atingă poate constitui o oarecare surprindere, prin redarea schematică exagerată, necon-ormă întru totul adevărului istoric.
Aşa cum apare din paginile «Desculţilor », răscoala din 1907 a fost îndreptată împotriva boierilor şi chiaburilor. Şi autorul insistă mult asupra acestora din urmă. Cineva care nu cunoaşte istoria, întrebat fiind cum s'au petrecut lucrurile în 1907, va răspunde aşa cum a învăţat în episodul răscoalei din «Desculţ». Şi va răspunde greşit. Pentrucă în realitate chiaburimea satelor, în multe locuri, a participat la răscoale şi în unele locuri a fost chiar în conducerea răscoalelor. Nu este vorba de o ciudăţenie istorică, ci de un adevăr istoric pe care marxism-leninismul îl lămureşte deplin. Chiaburimea a fost în parte, alături de ţărănimea săracă, în răscoalele dela 1907, nu ca aliată a acesteia, ci ca duşmană a boierimii, pe spinarea căreia căuta să-şi rotunjească averea. După cum în timp normal îşi rotunjeşte averea pe spinarea ţărănimii sărace. In clipa în care răscoala a izbucnit, chiaburimea trebuia să se mişte şi ea într'un fel. Şi chiaburimea s'a mişcat, pe alocuri, împotriva boierilor, alături de ţăranii săraci, pentru a scoate castanele din foc cu mâna acestora din urmă.
Neţinând seama de aceste adevăruri, tov. Zaharia Stancu a realizat o viziune schematică a răscoalelor din 1907 şi neconformă, întru totul, adevărului istoric.
Redarea deficientă a realităţii istorice apare şi mai lămurit acolo unde cititorul căutând în paginile cărţii participarea şi sprijinul acordat de mişcarea muncitorească răscoalelor ţărăneşti, nu găseşte nicăieri amintit acest element, care este totuşi de mare însemnătate pentru crearea veridicului istoric. Este cunoscută de către toată lumea acţiunea largă propagandistică şi organizatorică, pe care o depune mişcarea muncitorească din această epocă, în lumea satelor. Apariţia cluburilor socialiste la sate, este unul din aspectele concrete ale acestei activităţi. Lipsa clasei muncitoare în «Desculţ » lasă fără explicaţie logică şi valabilă atitudinea acelor personagii care în roman depăşesc etapa răscoalei anarhice, prezentând rudimentele unei conştiinţe revoluţionare. f   Deficienta redare a realităţii istorice   este   accentuată şi de limbajul )ţăranilor care reflectă în multe locuri probleme care nu puteau fi ridicate de ţărani din 1907, dar pot fi ridicate de cei de astăzi. In casa lui Tudor, ţăranii vorbesc. Unul spune:
« S'a iscat revoluţie în toată ţara. Au fost şi mai de mult răscoale. Până la urmă răscoalele s'au stins înnecate în sânge de stăpânii moşiilor. Dar de pe
« DESCULŢ
341
urma burzuluirii norodului totdeauna a rămas şi ceva bun, un timp ciocoilor U s'a sălăşluit spaima în oase, s'au purtat mai cumsecade cu rumânii. Acum nici noi nu putem să stăm cu mâinile în sân. Prea am îndurat mult. Poate avem 'norocul să-i răsturnăm pentru vecie pe ciocoi. Parc' ar lipsi ceva ! Răscoala n'are o căpetenie. Merg oamenii sătui de asuprire în bobote, dau foc, poate şi ucid... ».
Sau Tiţă Uie care le spune ţăranilor, după o zi de luptă:
« Am făcut revoluţie. Acum, fraţilor, să ne întoarcem acasă.. . Să ne mai sfătuim. Să vedem încotro ne îndreptăm paşii mâine ».
Asemenea dialoguri şi moduri de prezentare a acţiunii, împart romanul în două. O parte în care povesteşte Darie, copilul, şi care are toate trăsăturile povestirii unui copil. De exemplu, felul în care este povestită izbucnirea războiului balcanic şi apoi a celui mondial, ca ceva spontan, fără nicio demarcaţie între epoca de pace şi cea de războiu, ca un eveniment oarecare petrecut fără veste; altă parte, în care Darie povesteşte cu limbajul omului matur şi mai mult chiar cu limbajul unui om de astăzi.
Această disarmonie îşi are izvorul în acel minus ideologic de care am vorbit.
Tot acestei lipse se datoreşte şi faptul că autorul insistă atât de mult asupra nuanţelor întunecate, pline de primitivism şi de instinctivitate, ale sufletului ţărănesc, realizând numai arareori, în mod plastic, fondul său luminos şi nobil (ca în capitolul «Ulcele»), denaturând prin aceasta o realitate psihologică pe care nimeni nu o poate contesta. Ori redarea amplă a acestui fond luminos, plin de umanitate, curaj, înţelepciune, ar fi putut constitui veriga necesară, pentru explicarea luptei de astăzi a ţărănimii sărace, chipului nou pe care încep să-l îmbrace astăzi satele noastre.
Această predilecţie a autorului pentru descripţia scenelor sau momente-/ lor, în care se deslănţuie instinctivitatea oarbă a indivizilor, imprimă unui roman puternic realist — rămăşiţe ale unui mod naturalist de redare a realităţii.
Ca o ultimă observaţie am semnala încetinirea, oarecum, a interesului pentru lectură, în ultima parte a romanului (viziunea oraşului de provincie şi apoi a moşiei lui Arghir Arizan) unde desfăşurarea figurilor şi a evenimentelor este mult prea rapidă, alunecând prea mult la suprafaţă.
Aceste rezerve critice nu sunt de natură câtuşi de puţin a micşora succesul însemnat pe care literatura noastră îl înregistrează, cu apariţia acestei cărţi.
Am arătat că un romancier este mare prin eroii pe care-i pune în circulaţie. Am adăoga că un roman este mare prin problemele pe care le ridică. Şi «Desculţ» este o carte care ridică numeroase şi însemnate probleme.
Nu putem uita aci, în afară de problemele semnalate, pe acelea de stil şi de Timbaj. Fraza sugrumată, cu repetiride cuvinte, creează paginilor « Desculţilor » o atmosferă de aspră poezie. Şi chiar pe alocuri unde liricul « Poemelor simple » caută să introducă un climat mai senin, intervenţia omului j îl risipeşte şi îl tulbură, îl face din nou aspru, întunecat. Graiul oltenesc, ( cu grecismele şi turcismele lui nu cred să fi fost utilizat cu egală măestrie ; în vreo carte până acum.
VIATA ROMÂNEASCĂ
însemnătatea cărţii tov. Zaharia Stancu constă însă, mai ales, în faptul că —■ aşa cum am arătat — sparge clişeele sămănătoriste, deschizând un drum cert, marii literaturi realiste a vieţii ţărăneşti, pe care o aşteptăm.
Sunt de asemenea în « Desculţ » pagini de intensă poezie a naturii, niciodată nedespărţită de prezenţa omului: «Noaptea pământul e viu. Aţi rămas lângă cişmea noaptea ? Apa curge mai vie, mai repede parcă, gâlgâiala ei pare plină de bucurie. Dacă o încerci, bagi de seamă că are alt gust — gust de miez de pământ. ,
« Ati dormit vreodată pe câmp noaptea ?
« Dorm pe câmp noaptea, înfăşurat în cojoc ori în pătură. E tare pământul! E tare. Când îl calci cu piciorul e tare. Noaptea, când te întinzi pe ierburi să adormi şi ierburile se culcă sub tine supuse, pământul e moale, mătăsos, de parcă ar fi făcut din puf, din puf de nori străvezii. . .
«Aţi dormit vreodată pe câmp noaptea?
«Dorm deseori noaptea pe câmp. Ştiu că dorm. Visez. In vis ştiu că visez. Da, dorm şi ştiu că dorm. Şi pleoapele mele sunt căzute peste ochi şi totuşi simt stelele şi simt văpaia lunii cu pielea trupului...)).
In descrirea plină de lirism a naturii, scriitorul utilizează omul ca o imagine menită să întărească o atmosferă, să o facă mai comunicabilă: «Fereastra !. . . E cenuşie. Pe dinafară îngheţată. Ne desparte de văzduhul cenuşiu. Ne desparte de lume. Salcâmii leagănă coţofene cu coada bălţatâ, leagănă ciori croncănitoare cu pene, negre ca haina cea lungă a popii, care scuipă spre mine dacă îi dau bună ziua pe uliţă ». - Remarcabilă este fraza scurtă folosită de romancier, frază redând sgâr-_ cenia la vorbă a ţăranului. Zaharia Stancu a avut de rezolvat, în construcţia romanului, o grea problemă de formă: găsirea formei celei mai nimerite care să traducă în mod concret atmosfera de continuă tensiunej_pe^care exploatarea şi teroarea moşierească o creează în sânul ţărănimii. jFraza laconică în care elementul gramatical, nu mai respectă regulile de construcţie clasică ci serveşte numai ca sprijin al ideii, care trebue exprimată, sau al atmos-ferii, care trebue creată, dă naştere stilului nervos, stăpânit, ca şi revolta comprimată în sufletul ţăranului, stil care prinde cititorul în mrejelelui dela prima până la ultima pagină a cărţii.
#
Materialul uriaş din viaţa socială, a satului pe care romancierul îl pune sub ochii cititorului, a reuşit să rupă perdeaua mincinoasă care acoperea faţa satului. Dar acesta este încă un material brut, care se cere completat, studiat, adâncit, tocmai pentru buna reuşită a Operei viitoare anunţată de scriitor.
« Desculţ », odată cu jaloanele marei literaturi realiste pe care le pune, ne desvăluie şt un romancier deţinând resorturile unui meşteşug puţin în-
r
« DESCULŢ »
343
tâlnit în literatura noastră. «Desculţ», ne aminteşte de realizările a doi mari scriitori: Maxim Gorki şi Ion Creangă. Ecoul «Amintirilor » din copilărie ale lui Creangă stăruie în paginile de rememorare a vieţii satului, ecoul « Universităţilor mele » a lui Gorki în paginile redând ucenicia lui Darie la oraş. Nu este vorba de împrumutarea de către Zaharia Stancu a unor elemente din aceste două strălucite izvoare, ci de redarea vieţii la un mod calitativ, care aminteşte de exemplul celor doi maeştrii ai meşteşugului scriitoricesc.
Trecând mai departe, la epoca în care Darie va intra activ în vâltoarea luptei de clasă, scriitorul va trebui, în mod necesar, să studieze — pe lângă materialul realităţii noastre şi experienţa literară a Uniunii Sovietice, exemplul luminos al celei mai bogate şi mai realizate literaturi a lumii. Pătrunderea anatomiei literare a lui Solohov, Fadeev, Leonov şi atâtor alţi scriitori ai Uniunii Sovietice, va constitui pentru Zaharia Stancu un instrument de depăşire a lipsurilor din « Desculţ», de ridicare a nivelului literaturii noastre la înălţimile, pe care poporul ţării noastre le vrea şi le merită.
ION VITNER
COMENTARII
«LITERATURNAIA GAZETA»
Opinia publică sovietică a sublimai, în cursul lunii Mai, ca pe un eveniment remarcabil pe tărâmul vieţii culturale şi artistice, împlinirea a 20 de ani dela apariţia ziarului « Literaturnaia Gazeta »-— organ al Uniunii Scriitorilor Sovietici.
Sărbătorirea a avut un răsunet larg, viguros. In numărul său jubiliar (din 11 Mai 1949), gazeta a publicat nenumărate felicitări şi urări de rodnică activitate din partea scriitorilor şi cititorilor din toate republicile U.R.S.S.» cât şi din străinătate. Organizaţiile literare din ţările democraţiei populare au ţinut să-şi exprime recunoştinţa faţă de organul, care le-a fost, în tot cursul acestor ani — după expresia scriitorului ceh Jan Drda — « şi prieten şi sfătuitor şi sprijinitor». Cuvinte pline de admiraţie au transmis scriitorii progresişti din ţările capitaliste, din Franţa, Anglia, Statele-Unite, Belgia, Danemarca ...
Prin toate scrisorile şi telegramele trece, ca un fir roşu, sublinierea marilor merite ale gazetei în lupta forţelor progresului împotriva reacţiunii şi a provocatorilor la războiu. Se cuvine de aceea să studiem şi noi cu atenţie exemplul ce ni se oferă, ca să putem desprinde din el învăţăminte pentru activitatea publicistică a scriitorilor.
In ansamblul presei sovietice, « Literaturnaia Gazeta » ocupă un loc bine precizat. Ea se bucură de o mare stimă în rândurile cititorilor, care se numără cu sutele de mii. Căre< împrejurări se datoreşte popularitatea aceasta, pentru cei neiniţiaţi cu totul inexplicabilă, a unei gazete «literare »? Răspunsul la întrebare ni-1 dă însăşi concepţia ziarului.
In conformitate cu concepţiile burgheze asupra rolului literaturii şi al cercului de preocupări ale scriitorilor — concepţie ce a dominat până mai ieri şi la noi şi ale cărei rămăşiţe n'au fost încă nici pe departe lichidate — o gazetă «literară», un organ al scriitorilor, ar urma să se ocupe numai de problemele literaturii şi de cele privind direct viaţa şi frământările scriitorilor. Ar trebui, deci, să se învârtească — ca veveriţa într'o roată — în cadrul, extrem de restrâns, al problemelor « profesionale ».
« LITERA! URNA IA GA ZETA ,
345
O atare concepţie este, însă, incompatibilă cu principiul spiritului de partid în literatură, care stă la baza literaturii sovietice. Literatura fiind « parte integrantă a cauzei generale proletare » nu pot exista probleme «profesionala--» ale literaţilor, care să nu intereseze întreaga opinie publică. Tot aşa cum nu pot exista probleme de orice natură, sarcini puse de Partid pe orice tărâm, care să nu intereseze îh cel mai înalt grad şi pe scriitori, a căror misiune supremă este, doar, să contribuie la desvoltarea efortului creator al maselor muncitoare în toate direcţiile, să dea poporului « o armă cu adevărat ideologică, o hrană spirituală care să ajute la realizarea planurilor marii construcţii, la realizarea planurilor de refacere şi desvoltare tot mai mare a economiei ţării noastre » (A. A. Jdanoy).
Iată de ce « Literaturnaia Gazeta » nu este o gazetă pur literară, ci una iterară, socială şi politică, iată de ce sfera preocupărilor ei nu se limitează de loc la cercul îngust al frământărilor pur «literare » ci, dimpotrivă, îmbrăţişează toate sarcinile pe care le are în faţă poporul sovietic, fie ele de ordin politic, economic, social sau cultural. Iată de ce « Literaturnaia Gazeta »nu se adresează numai scriitorilor şi« specialiştilor » în probleme literare, ci unui cerc larg de cititori din toate categoriile sociale. Iată de ce, în sfârşit, la « Literaturnaia Gazeta » colaborează nu numai scriitorii, ci şi intelectuali de toate categoriile, oameni de ştiinţă, tehnicieni, muncitori stahanovişti, colhoznici de frunte, studenţi, elevi, etc.
« Literaturnaia Gazeta » este totuşi, în primul rând, un organ al scriitorilor, nu însă un organ al scriitorilor numai pentru scriitori, ci o tribună, de pe care scriitorii stau de vorbă cu masa largă a cititorilor lor. Ea a devenit, astfel, o expresie a participării active a scriitorilor la viaţa poporului sovietic şi la propagarea măreţelor idei ale comunismului.
O atare concepţie a gazetei literare este proprie societăţii sovietice, ea nu s'a putut desvoltă decât pe solul socialismului. Există, totuşi, o trăsătură de unire între ea şi cele mai bune tradiţii de luptă ale democraţilor revoluţionari ruşi ain secolul al XIX-lea.
« Literaturnaia Gazeta» nu este prima publicaţie cu acest titlu. Strămoşul ei a apărut în 1830, editat fiind de Delvig, din iniţiativa şi cu participarea activă a lui Puşkin.
Deosebit de frumoasă ne apare această semnificaţie, a împletirii omagiu lui pe care-1 aducem ziarului-luptător de astăzi, cu sărbătorirea marelui poet, întemeietor al primei « Gazete literare ».
«Puşkin visa — scrie «Literaturnaia Gazeta» în articolul său de fond din 11 Mai 1949 — o gazetă care să nu se ocupe numai de problemele strict literare, dar să fie indisolubil legată de întreaga viaţă social-politicâ ».
Atunci, în perioada negrei terori a lui Nicolae I, visurile lui Puşkin nu s'au putut împlini. După câteva palide încercări de a-şi afirma atitudinea, gazeta a fost închisă. Curând, Puşkin a căzut şi el, asasinat de banda de călăi din jurul tronului. Insă ideile animate de geniul său au încolţit. întreaga
346
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
activitate publicistică şi de critică literară a lui Belinski, Cernâşevschi, Do-broliubov, Herţen, se baza pe principiul contopirei intime a problemelor literare cu sarcinele luptei politico-sociale. Proletariatul a fost forţa, care ■— înarmată cu ştiinţa cea mai înaintată: marxism-leninismul — a ridicat năzuinţa democraţilor revoluţionari la rangul unui principiu director, putt ându-1 la baza întregii desvoltări literare.
«Literaturnaia Gazeta» de astăzi, a apărut în 1929, în toiul aprigilor discuţii ce caracterizau începuturile literaturii sovietice. Prima perioadă a apariţiei sale poartă amprenta acestor discuţii, înregistrând câteva devieri dela linia Partidului. După Congresul din 1934 al scriitorilor sovietici, ele sunt lichidate şi «Literaturnaia Gazeta» devine o tribună de luptă înflăcărată pentru literatura realismului socialist, împotriva tuturor manifestărilor burgheze, decadente. Insă abia în 1947, după istorica rezoluţie a C. C. al P. C. (b) al U. R.S.S. cu privire la revistele « Zvezda » şi « Leningrad », organul scriitorilor sovietici se reorganizează după concepţia sa actuală. « Literaturnaia Gazeta » apare, astfel, ca un exemplu viu al felului cum aplică scriitorii sovietici în practică hotărîrile C. C. al Partidului şi cum prin aceste străduinţe de a valorifica la maximum îndrumările Partidului, se creează şi se oţelesc noui arme pentru creşterea şi desvoltarea literaturii.
Cum participă organul Uniunii Scriitorilor Sovietici la lupta şi eforturile creatoare ale poporului ? In primul rând, prin atacarea directă a marilor probleme ale actualităţii.
Prin « Literaturnaia Gazeta », scriitorii sovietici iau parte la demascarea mperialiştilor provocatori de războiu, sprijină lupta forţelor progresiste de pretutindeni. Nu există un număr al gazetei în care să nu apară pamflete anti-imperialiste, semnate de cei mai proeminenţi scriitori ai U.R.S.S. Nu există număr în care să nu fie demascate cu vigoare, biciuitor, uneltirile mârşave ale agenţilor Wall-streetului, ofensiva lor împotriva culturii, prigoana împotriva intelectualilor progresişti. In salutul său adresat gazetei, compozitorul Şostacovici scrie că, atunci când — sosit pe pământul Statelor-Unite pentru a reprezenta acolo intelectualitatea sovietică, la Congresul intelectualilor progresişti din Statele-Unite pentru apărarea păcii şi culturii — a strâns mâna scriitorilor progresişti Howard Fast, John Lawson, Nebert Kann şi altora, a avut senzaţia că-i cunoaşte. Ii cunoştea prin « Literaturnaia Gazeta». Iar mai apoi, când oamenii Wall-streetului interziseră reprezentanţilor sovietici să ţină conferinţe, cum fusese programat la început, el, Şostacovici, fără să vadă măcar pe autorii măsurii interdicţionale, îşi dădu perfect de bine seama cine sunt. Ii cunoştea şi pe ei prin « Literaturnaia Gazeta ».
Tot atât de activ participă « Literaturnaia Gazeta » şi la lupta pentru împlinirea sarcinelor de construcţie puse în faţa poporului de către Partidul Bolşevic şi Guvernul Sovietic. La invitaţia gazetei, nenumăraţi scriitori se deplasează în cele mai îndepărtate colţuri ale Uniunii, strâng material, cunosc oameni şi publică apoi acele neîntrecute reportaje literare, care fac faima presei
r
« LITERATURNAIA GAZETA » 347
sovietice. Prezenţa continuă şi vie a scriitorilor în coloanele ziarelor este una dintre tradiţiile de bază ale presei bolşevice. Inaugurată de «Pravda » încă în primii ani de după Revoluţia din Octomviie, ea a căpătat, apoi, o largă răspândire. Şi era firesc ca tocmai organul scriitorilor să fie acel ziar care să se străduiască să-i dea maximum de aplicaţie. Un fapt, relatat în coloanele numărului festiv, este deosebit de caracteristic în această ordine de idei. Scriitorul Nilin observă că nu rareori unii scriitori sunt nemulţumiţi atunci când « comenzile » date de « Literaturnaia Gazeta » îi întrerup în toiul unei munci — scrierea unui roman sau a unei piese. In cele mai dese cazuri, totuşi, scriitorii se lasă convinşi şi pleacă. Şi nu mică le este mirarea şi surpriza apoi, când la întoarcere constată că în urma deplasării, tocmai acea lucrare « mare » pe care nu vroiau s'o întrerupă, începe să se desfăşoare mult mai bine, o serie de conflicte şi probleme ce păreau de nerezolvat la masa de scris, se rezolvă parcă dela sine după înghiţitura înviorătoare a aerului îmbătător al realităţii colcăitoare « de afară ».
« Literaturnaia Gazeta » şi-a asumat ca sarcină de onoare obligaţia de a nu se limita la simpla « prezentare » literară a realităţii, ci de a interveni activ în însăş desvoltarea ei, sesizând deficienţele, promovând tot ce e nou şi constructiv, propunând soluţii. Este caracteristică, în acest sens, campania dusă în 1948 de către « Literaturnaia Gazeta » pentru sporirea producţiei de hârtie şi îmbunătăţirea calităţii ei. Considerând că este o problemă care-i priveşte direct, că poartă răspunderea pentru aspectul cărţii oferite cititorului, scriitorii au"organizat prin «Literaturnaia Gazeta» o vastă acţiune de sprijinire a industriei de hârtie; 52 de brigăzi de scriitori şi ziarişti au plecat atunci în 52 fabrici de hârtie, iar « Literaturnaia Gazeta » a publicat sistematic, luni în şir, materiale trimise, sintetizând rezultatele, popularizând iniţiativele, luptând pentru generalizarea inovaţiilor. Rezultatele n'au întârziat să se arate. O altă acţiune puternică şi sistematică a dus « Literaturnaia Gazeta » pentru îmbunătăţirea sistemului de predare a literaturii în şcoli. Şi aici numeroasele propuneri publicate în « Literaturnaia Gazeta » au oferit un material bogat şi valoros acelora care se ocupau direct cu problema menţionată, realizându-se, în acest mod, serioase progrese.
N'am dat decât două exemple mai cuprinzătoare, care s'ar putea înmulţi.
Nici o problemă arzătoare, nici un sector important al vieţii nu rămâne în afara activităţii publicistice la « Literaturnaia Gazeta», devenită astfel pentru scriitori o minunată pârghie de cunoaştere a vieţii. In « Literaturnaia Gazeta » găsim, în fiecare număr, articole, reportaje, informaţii despre realizarea marelui plan Stalinist de transformare a naturii, despre construcţiile noui din Siberia şi Caucaz, despre succesele colhoznicilor ucrainieni, despre ultima invenţie stahanovistă, despre munca eroică a pescarilor de dincolo de cercul polar, despre casele de odihnă din Crimeia, despre progresele ştiinţei, despre deschiderea primelor librării colhoznice...
348
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Varietatea aceasta de teme, nu slăbeşte, însă, în nici un fel, atenţia gazetei pentru problemele literare. «Literaturnaia Gazeta » este mereu în primele rânduri în luptă pentru promovarea a tot ce este nou şi valoros în literatură şi pentru combaterea necruţătoare a tuturor manifestărilor de ploconire în faţa culturii decadente burgheze. Recent de tot, în campania de demascare a criticilor cosmopoliţi, « Literaturnaia Gazeta » a adus o contribuţie însemnată. Ca o minunată cunună de flori strălucesc în jurul ei expresiile de recunoştinţă ale tinerilor scriitori, pentru sprijinul constructiv ce le-a fost acordat de către gazetă, sprijin care le-a permis să-şi valorifice talentele. Scriitorul Ajaev, laureat al premiului Stalin, autor al splendidului roman « Departe de Moscova», sintetizează, parcă, toate aceste manifestări, atunci când mulţumeşte călduros gazetei pentrucă: « a avut încredere în forţele mele creatoare şi a popularizat, cu toată vigoarea, cartea mea în. rândurile cititorilor)). Iată de ce acei care sunt la începutul drumului greu şi adeseaori amăgitor al creaţiei literare, simt nevoia să ceară primul sfat la « Literaturnaia Gazeta ». Nu este, oare, această încredere a tânărului scriitor cea mai bună recompensă pentru activitatea unei gazete literare ? Incontestabil că da !
Sunt, neîndoios, incomplete şi fugare observaţiunile de mai sus. Dar şi din ele se poate vedea cât de nesecat este izvorul de învăţăminte pe care le oferă « Literaturnaia Gazeta» atât scriitorilor, cât şi revistelor şi gazetelor lor.
« Literaturnaia Gazeta » este astăzi o tribună a celei mai înaintate intelectualităţi din lume, un propagandist înflăcărat al ideilor comunismului, un luptător necruţător pentru demascarea aţâţătorilor la războiu şi mobilizarea oamenilor cinstiţi de pretutindeni, la luptă împotriva provocatorilor. In cadrul acestei mari bătălii, « Literaturnaia Gazeta » desvăluie adevărata faţă a pretinsei culturi «apolitice» a scrierilor ideologice a imperialiştilor, demască caracterul de clasă al putredei «teorii» estetice a burgheziei, mobilizează forţele creatoare întru făurirea şi desvoltarea literaturii şi artei puse în slujba poporului. Ea aduce o contribuţie însemnată la opera de educare a conştiinţelor în spiritul comunismului şi al patriotismului sovietic, luptă dârz pentru tot ce e nou, combătând cu intransigenţă principială rutina, inerţia, conservatorismul.
Oare pe acest drum, pe drumul plasării unor atari probleme în centrul preocupărilor lor, pe drumul atragerii efective a scriitorilor în desbaterea problemelor arzătoare ale actualităţii, care să ajute literaturii să devină o forţă activă în toate sectoarele vieţii noastre, oare pe acest drum minunat şi plin de cele mai ademenitoare perspective, nu pot să se îndrepte şi revistele noastre literare? Oare este imposibil a se program? şi în revistele noastre pamflete anti-imperialiste, care să demaşte uneltirile războinice ale unui Dulles, Bevin, Schumann sau Baruch, şi care să fie semnate de cele mai bune condeie ale prozei noastre ? Oare în marea bătălie ce se dă pentru ridicarea patriei noastre în familia mândră a ţărilor socialiste, scriitorii nu pot contribui, popularizând prin revistele lor, tot ce este nou, combătând rutina,
«   iteraturna1a GAZETA»
349
demascând pe duşmani, cultivând cu toată puterea talentului lor dragostea pentru Patrie, pentru Republica noastră Populară, hotărîrea de a da totul pentru înălţarea ei ?
\ Incontestabil că da ! Scriitorii noştri pot şi trebue s'o facă, iar revistele noastre literare şi în primul rând cele ale Uniunii Scriitorilor — « Viaţa Românească » şi « Flacăra » — au datoria să organizeze vasta participare a scriitorilor în desbaterea problemelor politice şi obşteşti.
Dacă aniversarea « Literaturnaiei Gazeta » se va solda la noi cu iniţiative ducând la valorificarea învăţămintelor ce ni le oferă organul Uniunii Scriitorilor Sovietici, vom putea afirma cu tărie că am ştiut să-i aducem cel mai meritat omagiu.
MIHAI NOVIGOV
PE MARGINEA UNEI CÂRTI DE ERSKINE CALDWELL: «RÂSMERITĂ ÎN SUD»
Erskine Caldwell s'a născut în Georgia şi poate fi considerat ca un scriitor local. In ansamblul literaturii americane de astăzi, în acelaş fel în care William Faulkner reprezintă statul Mississipi, şi Marjorie Kinnan Rawlings — Florida, Erskine Caldwell, reprezintă Georgia. Un stat sudic a cărei istorie merită să fie expusă, pentru o mai bună înţelegere a persoanelor şi dramelor.
La fel ca şi majoritatea scriitorilor americani contemporani, romancierul de care ne ocupăm astăzi a îndeplinit cele mai diverse ocupaţii. Cu alte cuvinte, a luat contact cu viaţa pe căile cele mai diverse şi cât mai amplu. Născut în anul 1903, a fost, pe rând, rândaş într'o fermă, muncitor la un hierăstrău, cafegiu şi maşinist. Ulterior a lucrat ca bucătar la un bufet de gară, a făcut parte dintr'o echipă de foot-ball, continuând în tot acest timp să urmeze cursurile Universităţii din Virginia. De abia în 1929 izbuteşte să-şi vadă imprimate primele creaţii. Atunci apare în «The New Caravan o povestire şi, ceva mai târziu, în editura « Heron Press > , un roman intitulat cBastarduh). Consacrarea propriu zisă are loc de abia în momentul în care romanul său, «Drumul tutunului», e dramatizat de către Jack Kirkland şi reprezentat pe Broadway.
De abia atunci, Erskine Caldwell părăseşte pădurile din Maine şi coboară în oraş, la « Masque Theatre », unde i se reprezintă această prelucrare dramatică. împotriva scepticismului său, piesa are un succes fără precedent în analele dramaturgiei americane. Acest moment îl consacră ca pe unuj din marii scriitori ai Statelor Unite de astăzi. Acest triumf se soldează în planul material cu o bogăţie apreciabilă şi cu o schimbare a stilului de viaţă. Se căsătoreşte cu Margaret Bourke-White, o fotografă celebră şi părăseşte statul Maine pentru a se stabili în împrejurimile New Yorkului, la Darien, în Connecticut.
Activitatea scriitorului se reduce la nuvele şi romane pe care alţii aveau să le dramatizeze ulterior. Nuvelele lui se grupează în următoarele patru volume: «American Earth» (1931), «We are the living* (1933), «Kneel to
PE MARGINEA UNEI CĂRŢI DE ERSKINE CALDWELL, ^5J
the rising sun » (1933) şi «Southways» (1938). Aceste nuvele, opere ale unui om care are un contact nemijlocit cu realitatea, se explică nu prin influenţele pe care criticul literar obişnueşte să le stabilească, ci prin însuşi acest contact. Caracterul lor e foarte uşor de definit. E un amestec de erotism şi de macabru, de humor şi de violenţă, de tragic şi de comic. Se constituie astfel o artă care, sub pretenţia realismului, oscilează de fapt între romantism şi naturalism. E un amestec de exagerare romantică, cu o vădită tensiune spre grotesc, şi de comic rabelaisian. In economia operei acestui autor aceste producţii ocupă totuşi locul de frunte.
Dar, în afară de povestirile grupate în diversele culegeri, autorul nostru a scris romane. Pe vremuri, La Bruyere, considera faptul de a construi o carte, ca fiind echivalent cu acela de a construi o pendulă. Această afirmaţie rămâne valabilă şi în ceea ce priveşte arta scriitorilor americani de astăzi. Majoritatea lor, excelând în povestiri scurte, nu izbutesc să construiască romane decât ca o succesiune de asemenea povestiri.
Erskine Caldwell e unul dintre aceştia. Romanele lui sunt alcătuite dintr'o suită de episoade distincte, fiecare din ele fiind egală cu o nuvelă destul de bine rotunjită. O statistică a acestor romane s'ar reduce la următoarele titluri : « Bastardul», « Bietirt nebun », « Drumul tutunului », « Pogonul lui Dumnezeu », « Om cu ziua », «Râsmeriţă în Sud», « Cât e noaptea de mare », «Băiatul din Georgia» şi «Pământ tragic». Istorisirea subiectelor acestor romane ne va face să înţelegem pendularea între romantism şi naturalism.
« Bas'ardid », scris în 1929, e a povestirea aventurilor lui Gene Morgan, fiu al unei prostituate, povestire care se desfăşoară pe fundalul vieţii muncitorilor din ţesătorii şi hierăstraie. Nu avem de aface cu o descriere realistă, ci cu una din acele exagerări naturaliste care tind de fapt spre fantastic şi spre metafizic. Gene trăieşte cu Myra Morgan, un fel de soră vitregă şi, până în cele din urmă, aruncă în fluviu pe fiul lui, fructul acestei împerechieri.
In «Bietul nebun », scriitorul tinde să demonstreze o teză care n erită să fie discutată mai amplu. Fiindcă, în cadrul acestei povestiri, se stabilesc relaţiile dintre închipuire şi realitate. Această istorie este imaginată pe de-a'n-tregul. E povestea lui Blondy Niles, boxeur, atras de o femeie într'o casă de prostituţie. Patroana e una din acele femei care se ocupă cu « fabricarea de îngeri ». Pentru a-şi asigura reuşita în afaceri, se foloseşte de ajutorul unui individ, domnul Boxx, care a fost în prealabil castrat. Eroul povestirii e cât pe aci să fie castrat la rândul său. Dar reuşeşte să scape din acest mediu zugrăvit tot atât de înspăimântător ca şi în nuvelele lui Edgar Poe. Intre cele două romane se cască în acest fel o prăpastie uriaşe. Autorul a încercat să o lămurească: « Am vrut să aplic unui subiect închipuit în întregime, procedeele realismului. Când lucram la « Bastardul,», aveam grije să nu mă îndepărtez de real, şi dacă nu de real, cel puţin de posibil. Căutam, înainte de toate, un realism verosimil. « Bietul nebun », aparţine, dimpotrivă, literaturii onirice. Se aseamănă cu acele viziuni diabolice pe care le mijloceşte opium-ul,
352
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
cu o singură deosebire şi anume aceea că eu nu m'am folosit de opium. Am dat drumul imaginaţiei mele care nu mai a cunoscut nici bariere, nici constrângeri. Totuşi, m'am străduit necontenit ca povestirea mea să aibă un sunet adevărat şi cred că, dacă ea prezintă un interes oarecare, e doar graţie contrastului dintre nebunia exprimată de subiect şi stilul rece şi concis, perfect raţional, în stricta lui obiectivitate».
încă dela acest al doilea roman problema relaţiilor dintre imaginaţie ş; realitate se pune cu o extraordinar de mare stringenţă. Ea va avea să hotărască în toate operele ce se vor succeda.
Piaţa literară americană asistă în 1932 la apariţia romanului «Drumul tutunului», care are drept decor acelaşi stat al Georgiei, aceleaşi plantaţii în care oamenii mor de foame. Pentru criticii amatori de comparaţii, există o singură asemănare posibilă: asemănarea cu scriitorii francezi de dinaintea revoluţiei din 1789. Frazele pe care La Bruyere le scria despre ţăranii care trăiau înainte de revoluţia din 1789 se potrivesc întocmai persoanelor romancierului american de astăzi. Dacă, conform clasicismului francez ele sunt lipsite de acele desvoltări şi insistenţe pe care le întâlnim în proza scriitorului american contemporan, aceasta se explică doar din pricina unui decalaj istoric. In linii mari avem de aface cu aceeaşi psihologie şi cu, aceeaşi artă.
Paralela aceasta nu e întâmplătoare. Aceeaşi atitudine ambivalenţă, proprie lui La Bruyere, e de observat şi în cazul romancierului nostru. Perceperea realităţii e modificată de o sumedenie de tendinţe artistice. Căutând să explice felul în care apar personajele romanelor sale autorul nostru se îndepărtează de o explicare normală şi tinde spre un soi de fals realism. Fals, tocmai pentrucă, plecând dela realitate tinde spre acea exagerare şi spre acel grotesc care sunt proprii romantismului.
In «Drumul tutunului», scriitorul, cu un ton imperturbabil, cu un fel de inconştienţă de demiurg, înşiră episoade mereu mai atroce. Lumea pe care o zugrăveşte trăieşte sub semnul celei mai îngrozitoare mizerii materiale şi morale, dominată de instincte, de vicii. Suferinţa nu naşte decât explozii scurte, care nu îmbracă niciodată caracterul de revendicare socială. In faţa sărăciei solului şi a asupririi proprietarilor, nu se ridică niciun val revoluţionar. Oamenii se epuizează curând ca şi pământul stors de o cultură intensivă şi decad într'un fel de lene, de amorţeală care face ca pe primul plan să apară doar instinctul sexual. «Drumul tutunului» e o colecţie de figuri groteşti care amintesc mai curând de gravurile şi desenele unui Goya. Pasiunea pe care autorul o are pentru figurile monstruoase, pentru feţele mâncate de o deformaţie, de o ciudăţenie, e pasiunea pentru grotescul baroc sau romantic. Cititorul « Uiumului tutunului» reuşeşte să-şi dea seama de condiţiile de viaţă ale'cultivatorilor din Georgia. In ciuda lipsei de realism a cărţii, ea trezeşte în el indignarea împotriva exploatatorilor. Totuşi, cultivatorii nu sunt priviţi sub o lumină exactă şi o asemenea carte e incapa-
PE MARGINEA UNEI CĂRŢI DE ERSKINE CALDWELL
353
bilă să mobilizez^ masele, tocmai pentrucă se rezumă la o zugrăvire a victimelor, dar a unor victime care, până în cele din urmă, se resemneză.
Intenţiile autorului fuseseră dintre cele mai lăudabile, dar viziunea lui fusese alterată de o seamă de influenţe ale literaturii decadente contemporane. In momentul în care cercurile reacţionare din Statele din Sud au cerut interzicerea reprezentării piesei pe care Jack Kirkland o realizase după romanul «Drumul tutunului'», Erskine Caldwell răspundea astfel, în New York Times, deputatului Braswell Deen: « Iubesc provincia mea natală, Georgia, la fel de mult ca şi deputatul Deen. Tocmai din pricina acestei iubiri, ţin ca o povestire cum e « Drumul tutunului » să poată circula spre a înfiera ruşinoasa stare de lucruri din această provincie. N'am avut nici o plăcere văzând cu ochii mei cum bărbaţi, femei şi copii se nasc, trăiesc şi mor în sărăcie, ignoranţă, degradare. Am cules bumbacul împreună cu ei, am mâncat pâinea lor, am săpat împreună cu ei mormintele morţilor. Nimeni altul nu s'ar putea considera mai mult decât mine unul de-ai lor. Dar nu mi-a plăcut să văd cum unul din ei a fost legat de un copac şi bătut de un proprietar până când şi-a pierdut cunoştinţa, nu mi-a plăcut să văd pe unul din ei excrocat de simbria pentru un an de muncă de un mic politician care se dădea drept om de afaceri. Şi nu mi-a plăcut să văd un om ucis cu sânge rece de un contramaistru, petrucă protestase împotriva violului fiicei sale, viol petrecut sub ochii lui. Tocmai pentrucă am urît toate acestea şi alte multe am vrut să arăt în «Drumul tutunului» că Sudul a produs nu numai o rassă de sclavi dar, ceea ce e mai groaznic, întorcându-se din nou spre aceşti sclavi, i-a lovit cu plăcere în faţă».
Dacă punctul de plecare era just şi lăudabil, el a fost trădat, în cursul creaţiei tocmai prin felul în care autorul a pus accentul. Impresia cu care rămâi, în momentul în care închizi volumul, e că nimeni şi nimic nu-i poate salva pe oamenii din Georgia. Mai înainte de toate, pentrucă, îndobitociţi de mizerie şi de instincte, ei au pierdut posibilitatea de a se ajuta singuri. Ori, autorul s'a depărtat aici de realitate şi a făcut, poate fără să vrea, jocul celor interesaţi ca în Georgia revoltele să fie imposibile. In figurile oamenilor, în reacţiile lor şi mai cu seamă în comicul atroce pe care îl declanşează, se vede această poziţie cu totul antirealistă a scriitorului. S'a vorbit de nenumărate ori de comicul acestui scriitor. E un comic cu totul aparte. E comicul provocat de o reacţie care ratează scopul, de o reacţie inadecvată la scop, de un automatism placat pe viu. Condiţiile de viaţă materială şi morală intervin ca un element care detracă reflexele şi reacţiile personajelor, deviindu-le, inver-sându-le. E un comic, care, de fapt, ascunde tragicul, ca o pânză orbitoare care ar ascunde sub ea prăpastia. Acest comic ar fi putut fi întrebuinţat ca o armă critică împotriva unei societăţi ce a reuşit să distrugă într'atâta omul, care a reuşit să împingă distragerea chiar până în planul intim al reacţiilor lui psihologice. Totuşi, obiectivismul, indiferentismul autorului, detaşarea lui de personaje, atitudini pentru care el socoteşte că e îndrituit să se pretindă realist, atitudini care de fapt sunt proprii celui care confundă
354
VIAŢA ROMÂNEASCA
naturalismul sau verismul cu realismul critic, declanşează râsul cititorului, făcând imposibilă participarea lui la tragedia personajelor. Altfel spus, comicul acesta îl îndepărtează pe cititor de victime, care rămân un fel de fantoşe tragice.
In «Pogonul lui Dumnezeu » întâlnim aceleaşi personaje, aceeaşi atmosferă, aceeaşi deslănţuire de instincte şi aceeaşi resemnare. Lipsită de orice vână revoluţionară, cartea aceasta, care reaminteşte pe alocuri pe Rabelais constituie totuşi un atac împotriva puritanismului. Dar felul în care autorul face elogiul trupului, aminteşte de acel misticism erotic propriu lui D. H. Lawrence.
In 1935, Caldwell publică un nou roman intitulat ^Journeyman)). E o carte anticlericală, pe linia operei lui Sinclair Lewis, «Elmer Gantry». Eroul e unul din acei creatori de religie care mişună în Statele Unite. Un amestec de ipocrizie şi viciu, un personaj lipsit de orice scrupul şi dispus să facă totul pentru a câştiga câţi mai mulţi bani. Acest roman inegal se complace în zugrăvirea viciilor umane, a ciudăţeniilor, a cazurilor patologice. Din nou, accentul e deplasat şi autorul care porneşte cu gândul unei cărţi anticlericale* ajunge să ne dea un « roman negru ».
In 1940, după ce scrisese între timp doar povestiri şi nuvele, Caldwell publică « Răsmeriţâ în Sud ».
întâlnim aici toate defectele şi calităţile operelor lui anterioare.
Nicio indicaţie a timpului în care se petrec evenimentele. Refuzul acesta de a indica data, ţine, pe de o parte, de tendinţa scriitorului de a impune romanului caractere de epopee, iar pe de alta, de credinţa lui în permanenţa-destinului tragic al oamenilor din Georgia. Felul în care albii sunt exploataţi de către proprietarii pământurilor nu apare de loc în niciuna din paginile cărţii. Mizeria arendaşilor ne e arătată mult mai puţin decât în oricare din romanele anterioare ale scriitorului. Fiindcă aceia care organizează linşajul-sunt, în mare parte, nişte oameni care se sbat în cea mai neagră mizerie. In plus, ca şi în romanele anterioare, ne aflăm în faţa unor unanimităţi, scriitorul nediferenţiind, refuzând să ne prezinte eroi de o altă părere, revoltaţi, revoluţionari. Accentul cade din nou pe zugrăvirea instinctelor care domină oamenii, pe zugrăvirea isteriei colective, a sadismului deslănţuit. In zugrăvirea unor personaje, cum e puritana care montează linşajul sau sheriful care se recuză veşnic, evitând orice complicaţie care ar împiedica realegerea lui, întâlnim acelaşi humor care intervine ca un element de atenuare a revoltei. In economia romanului scenele cu sheriful sunt utilizate ca nişte pauze în tensiunea dramatică, destul de apăsătoare.
După o călătorie în Uniunea Sovietică, se părea că arta romancierului se va desvota pe cu totul alte linii. « Cât e noaptea de mare » a vrut să fie prima manifestare a acestei noui orientări. Nu mai ne aflăm în faţa unei literaturi de cazuri, în faţa unui naturalism care se complace în zugrăvirea instinctelor şi a monstruosului, ci în faţa unui roman plin de personaje echi-
PE MARGINEA UNEI CĂRŢI DE ERSKINE CALDWELL
355
librate, sănătoase. închinat luptei partizanilor sovietici, romanul nu a reuşit totuşi să o dea în adevărata ei lumină. Scriitorul nu a pătruns nici psihologia eroilor, nici situaţiile. Dimpotrivă, a creat personaje convenţionale, lipsite de viaţă. Pentru a reda culoarea locală a strecurat în text câteva cuvinte ruseşti şi a recurs la toate clişeele burgheze despre sufletul slav.
In anii următori el a revenit la vechea lui manieră, publicând pe rând « Băiatul din Georgia » şi « Pământ tragic ». In primul, el încheagă din mai multe episoade, dintre care fiecare poate constitui o nuvelă independentă, o frescă a vieţii unei familii din provincia lui natală. Cel de al doilea, « Pământ tragic » zugrăveşte viaţa dintr'o casă de prostituţie şi marchează orientarea scriitorului cu exclusivitate spre romanul satiric şi burlesc. Din nou el poate fi comparat cu Balzac din « Contes drolatiques » şi cu Rabelais. Pasiunea pentru grotesc şi caricatural demonstrează tendinţa anti-istoristă şi anti-realistă a scriitorului.
Am lăsat pentru sfârşit activitatea de reporter a autorului nostru. Ea e de natură să lumineze stările zugrăvite în romanele sale. Cititorii reportajelor sale înţeleg că se găsesc în faţa unui scriitor progresist, care îşi trădează întotdeauna intenţiile, tocmai pentrucă recurge la maniere anti-realiste, tocmai pentrucă se lasă influenţat de arta decadentă a Statelor Unite de astăzi. Aceste reportaje au fost grupate în două culegeri. Prima se intitulează «Câţiva oameni din America» şi a apărut în 1933. A doua, «Le-aţi văzut feţele », a apărut în 1937 constituind un fel de prefaţă la suita de fotografii scoase de prima lui soţie, Margaret Bourke-White, în diferitele sate şi oraşe din Georgia.
Ce se întâmplă în această provincie care face parte din Statele sudice ? Războiul de Secesiune s'a terminat cu învingerea statelor din Sud iar învingerea s'a soldat cu închistarea lor într'un agrarianism total. Sistemul de exploatare a rămas acela din trecut, atât în ceea ce priveşte exploatarea solului, cât şi în ceea ce priveşte exploatarea omului. Proprietarii de latifundii şi-au părăsit în majoritatea lor pământurile, arendându-le şi mutându-se la oraş. Pe de o parte, se poate vorbi de o cârdăşie între aceşti moşieri şi burghezie, pe de altă parte, de un sistem de arendare a pământului, care reaminteşte vechiul regim al plantaţiilor.
Cultura intensivă de bumbac a istovit pământul, care dă acum recolte din ce în ce mai slabe. Au rămas doar două regiuni fertile: delta fluviului Mississipi şi acea parte a provinciei Alabama care e numită Black Belt.
Proprietarii s'au desinteresat întotdeauna de istovirea pământului. Ei nu au căutat să-l lase să se odihnească sau să-l facă, graţie îngrăşămintelor, din nou fertil. S'au mulţumit să-l arendeze pentru sume mari, care variază dela regiune la regiune. Uneori ei cer o arendă în bani, alte ori jumătate din cantitatea de bumbac recoltată, alte ori un număr precis de bale de bumbac şi în sfârşit alte ori recurg la un sistem combinat, cerând şi bani şi bumbac. Date fiind, pe de o parte sărăcia pământului, iar pe de alta condiţiile draco-
23*
35»
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
nice ale arendei, fermierul se vede pus în imposibilitatea de a cumpăra îngrăşăminte şi de a spori productivitatea solului. Obsedat de spaima că nu-şi va putea plăti arenda, el se mulţumeşte doar cu plata datoriilor sale. Ştie că fiecare an aduce o recoltă şi mai slabă şi îl aruncă într'o mizerie şi mai îngrozitoare. Din cauza condiţiilor materiale de viaţă, puterile lui fizice scad treptat. In satele din sud domenşte, astfel, o foamete constantă, o foamete care se accentuează, înrăutăţindu-se an cu an. Iată una din mărturiile culese de Caldwell în Alabama: «Câteodată mi se pare cu neputinţă să mai fim încă în viaţă, mai cu seamă când mă scol dimineaţa şi văd pe copii sculân-du-se, îmbrăcându-se şi rătăcind prin bucătărie, în căutarea câtorva firimituri rămase din ajun. Ei aprind cuptorul şi eu mai răzui puţin mălai, atunci când a mai rămas ce să răzui şi îl fierb cu apă şi cu sare. Din când în când, mai găsesc şi ceva melasă sau apă îndulcită cu care fierb mălaiul. La prânz ei aprind din nou focul şi eu pun din nou la fiert puţin mălai. Adesea, şi mai cu seamă în ultima vreme, stau şi mă întreb dacă mai există în lume şi vreun alt fel de mâncare. Ştiu că trebue să mai fie şi alte mâncăruri, pentrucă bogaţii n'ar mânca niciodată mămăligă şi nici eu însumi n'aş mânca, dacă aş putea face altfel. Dar n'am decât mămăligă, nimic altceva decât mămăligă. Din când în când avem ceva fasole conservată, una sau două cutii pentru noi toţi. Dar cu nouă copii înfometaţi în jurul tău, nici asta nu ţine mult. Cei doi copii mai mari câştigă şi ei câţiva gologani şi îmi aduc tot ce câştigă. Cu toţii împreună ajungem să strângem doi, trei dolari pe săptămână. Din asta ne hrănim după ce am pus de o parte cei 25 de cenţi cât costă pe săptămână chiria pe care trebue să o plătim proprietarului. Aşa o ducem de trei ani, de când a murit soţul meu. De fiecare dată când plouă ceva mai tare, suntem siliţi să ne ghemuim sub casă ca să nu fim udaţi leoarcă. Pentrucă nu cred că s'ar putea găsi în toată regiunea vreun proprietar care să vrea, pentru o chirie de 25 de cenţi pe săptămână, să mai repare şi jgheaburile acoperişului ».
In acest mediu biserica, a devenit o întreprindere menită să canalizeze revoltele către misticism extatic şi isterie colectivă. Poate că nicăieri mai mult decât în Statele Unite biserica nu şi-a trădat principiile, nu a trădat ideile creştinismului primitiv. Ea a ajuns să constituie o întreprindere de adormire a conştiinţelor. Caldwell scrie: « Biserica, incapabilă să predice după convingerile ei proprii, a făcut din religie o parodie burlescă. E uşor să înţelegi de ce templele ei sunt acum locul unde, odată pe săptămână, bărbaţii şi femeile vin să-şi uite necazurile în transele extazului mistic. Bărbaţi şi femei, prinşi în convulsii, urlând până îşi pierd vocea, nu fac toate acestea doar pentrucă se cred creştini. Ei se îmbată cu această formă primitivă a furiei sacre care e cum nici nu se poate mai asemănătoare cu intoxicaţia alcoolică ».
Alături de sherif, preotul, sau cercurile de domnişoare bătrâne şi puritane menţin populaţia în întuneric şi în exploatare, aţâţând ura de rasă şi organizând linşajul.
0»E MARGINEA UNEI CĂRŢI DE ERSKINE CALDWELL
357
«Le-aţi văzut feţele » e un lung comentariu fotografic la următoarea frază a scriitorului: « Zece milioane de oameni trăiesc în Sud, pe pământuri luate în arendă, într'o stare completă de abjecţie şi de renunţare. Au fost învinşi şi robiţi. Sunt istoviţi şi sterpi. Li s'a luat totul şi nu mai au nimic ».
Şi ceea ce urmează e o suită demnă de Goya. Exemplu: într'o cocioabă tapetată cu ziare, doi copii de negru. Unul din ei are un corp diform şi un picior atrofiat. Legendă: «Sunt ii ani de când frăţiorul meu a început să se scurteze ». Alt exemplu: Pe un gard un afiş care anunţă pescarilor că acolo se vând momeli diferite: greieri, gândaci, râme. In faţa gardului stă chircită o mică negresă. Legendă: «Tot prinzând greieri, a ajuns să stea ca ei». Alt exemplu: O negresă enormă, cu un pântece deformat de o sarcină monstruoasă. Pe genunchi are un sug£c:. In spatele ei, o altă fetiţă. Legendă: «Am atâţia copii că nu ştiu ce să mai fac cu ei. Şi totuşi vin mereu alţii, ca pepenii în timpul verii». Alt exemplu: O cocioabă de scânduri formată doar din trei pereţi. Innăuntru o desordine cumplită, o femeie care încearcă să aprindă focul din sobă şi un bărbat cu o pipă. Legendă: « Timp de zece ani am pescuit în râu scândurile care mi-au servit să construiesc casa. Şi pe urmă o inundaţie mi-a smuls un perete. Pe legea mea,.cred că aşa e mai frumoasă ». O altă fotografie arată o femeie cumplit de sbârcită. Dedesubt scriitorul comentează: «M'am străduit toată viaţa şi până la urmă nu mi-a servit la nimic ». Sub portretul unui bărbat slab Şi sbârcit, cu ochii şterşi şi vârâţi în fundul capului, stă scris: « Nu face să mai mă ostenesc să trăiesc ».
Din aceste comentarii de un humor atroce şi de un fel de resemnare totală, se vede că autorul s'a mulţumit să zugrăvească, fără să înregistreze şi excepţiile, adică refuzul de a se resemna, revolta şi fără să propună oamenilor aceştia calea revoluţionară prin care ei se pot izbăvi.
Dacă e adevărat ceea ce spune criticul francez E. M. Coindreau şi anume că în Caldwell întâlnim şi momente de mare prospeţime şi puritate sufletească, de mare lirism, apoi e tot atât de adevărat că elementul etic lipseşte cu desăvârşire din romanele sale. Dar în ce constă acest element etic?
Scriitorul pus în faţa unei tragedii colective ca aceea pe care o prezintă viaţa oamenilor din statele sudice, e obligat să nu se mulţumească doar cu redarea ei, ci să propună acestora, prin mijlocirea eroilor pe care îi va construi, reacţiile izbăvitoare graţie cărora ei se vor putea îndrepta spre o altă viaţă. Acesta este elementul etic pe care scriitorul trebue să-l introducă în opera ,ui. Ori, acest element nu e niciodată prezent în suita de povestiri şi romane ale lui Caldwell. Concepţia obiectivistă şi naturalistă care îl domină, îl împiedică să adaoge înregistrării indiferente şi un mesaj uman, revoluţionar şi etic. Arta lui îşi pierde virtuţiile critice şi cultivând resemnarea, sfârşeşte în metafizică. Nesezisând transformările pe care le impune lupta de clasă, pe care le impune istoria, el ajunge să considere stările de lucruri din Alabama ca veşnice. In realitate, universul lui e împietrit, fiindcă dramele se petrec la un nivel atât de individualist încât sunt incapabile de a constitui
358
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
semnele unei încercări de rezolvare şi de ieşire pe un alt plan. Lumea lui Caldwell e o lume care se împotmoleşte. De aceea tragismul ei e un tragism steril. Nesezisând ascuţirea luptei de clasă în interiorul fruntariilor ţării sale, el nu e îndreptăţit să se numească realist. In ciuda intenţiilor sale, literatura lui participă la toate racilele artei americane contemporane. Şi, departe de a se constitui ca mesaj revoluţionar, ea contribuie la adormirea conştiinţelor. Până la urmă, atât din cauza resemnării cât şi din cauza elogierii instinctelor, el sfârşeşte într'un fel de metafizică a eroticului şi a monstruosului. A privi viaţa nu înseamnă întotdeauna a participa la dânsa sau a o cunoaşte. Doar acela care demontează mecanismul, care ajunge să cunoască motorul istoriei şi să participe activ la lupta pentru afirmarea unor noui forme de viaţă, se poate îndrepta spre un realism autentic. Nici simpla înregistrare, nici obiectivismul, nici naturalismul, nu duc spre realism. Toate aceste concepţii artistice sfârşesc prin a duce într'un impas.
Cazul lui Caldwell e în fond poate mai tragic decât al eroilor lui. Avem de aface cu un scriitor care a văzut, a trăit, s'a indignat şi uneori chiar s'a revoltat. Dar refuzul de a vedea lupta de clasă, de a participa la o acţiune revoluţionară de schimbare fundamentală a societăţii, precum şi capitularea în faţa formelor artistice care au astăzi circulaţia în America, l-au dus la această neputinţă de a-şi traduce intenţiile prime într'un limbaj artistic adecvat. Acest hiatus e specific artistului care trăieşte departe de lupta revoluţionară a clasei muncitoare şi mărturiseşte măsura în care regimul capitalist deteriorează pe creator.
EUGEN SCHILERU
/
DIN IDEILE LUI KARL MARX DESPRE POEZIA
DRAMATICĂ
In cuprinsul discuţiilor ce se poartă astăzi la noi, atât cu privire la o autenticitate de creaţie pe temeiul unei juste principialităţi cât, mai ales, la descifrarea şi interpretarea acestei creaţiuni cu ajutorul unei metode ştiinţifice, socotim ca având o deosebită valoare modelul pe care Karl Marx el însuşi ni-1 propune dintr'o pătrunzătoare îndeletnicire a sa de critic dramatic. E vorba despre două scrisori ale lui Marx către Ferdinand Lassalle. Amândouă cuprind judecăţi critice asupra dramei istorice « Franz von Sic-kingen », pe care Lassalle o scrisese chiar în acel an (1859) şi o trimesese lui Marx cerându-i părerea. Scrisorile, — prima din Londra, datată ig Aprilie 1859; a doua, cea mai importantă, din Manchester, datată 18 Mai acelaş an — ne ajută să vedem, prin metoda de cercetare a lucrării lui Lassalle, şi concepţia generală a lui Karl Marx despre poezia dramatică.
Personajul istoric al lui Franz von Sickingen a jucat un rol important în timpul războiului ţărănesc german din veacul al XIV-lea. In revendicările nobililor după cum spune Engels, se cerea o reformă totală a imperiului. Şi acestor revendicări trebuiau să le cadă victime principii şi clerul înalt. Franz von Sickingen era reprezentantul militar şi politic iar Ulrich von Hutten reprezentantul teoretic al mişcării. Pentru ca această mişcare a nobilimii «revoluţionare » să izbândească, din învălmăşagul cu atâtea tendinţe al acestui războiu, ea ar fi trebuit să-şi găsească aliaţi, şi singurii aliaţi posibili erau oraşele, ţăranii şi teoreticienii influenţi ai reformei! Dar lucrul acesta nu s'a realizat pentrucă « poziţia nobilimii germane faţă de ţărani era atunci exact aceeaşi cu cea a nobilimii poloneze dela 1830—1840. Ca şi în revoluţiile moderne poloneze, mişcarea nu putea fi dusă atunci până la cap în Germania, decât prin unirea tuturor partidelor de opoziţie şi în special a nobilimii cu ţăranii. Sau nici nobilimea nu era pusă în necesitatea de a renunţa la privilegiile ei politice şi la drepturile sale feudale asupra ţăranilor şi nici ţăranii revoluţionari nu puteau să intre, pe baza unor perspective generale şi nesigure^ într'o alianţă cu nobilimea, cu starea care îi apăsa mai tare. Ca şi în Polonia
36°
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
în 1830, tot aşa şi în Germania la 1522, nobilimea nu mai putea să-i câştige pe ţăranii». Am citat din « Războiul ţărănesc german » al lui Engels, apărut la 1850, acest pasaj esenţial pentru a arăta că peste nouă ani, în critica principială pe care o face lucrării lui Lassalle, Karl Marx interpretând la fel cu Engels faptele istoriei, din războiul ţărănesc german, va şti să precizeze, pe plan literar, adevărata poziţie a conflictului dramatic, din acelaş material istoric, greşit întrebuinţat de autorul lui Sickingen.
Intre cele două scrisori, deşi într'un timp relativ scurt, Marx a recitit de câteva ori lucrarea. Ne-o spune chiar el. Din această aplicare deosebită, observaţiile se amplifică şi se adâncesc. Problema centrală a unei juste principialităţi se reia. Dar nici observaţiile asupra formei nu sunt uitate şi mai ales acelea care privesc condiţiile şi funcţiunea însăşi a poeziei dramatice. Astfel, încă din prima scrisoare el îi spune lui Lassalle că « ai fi putut să prelucrezi ceva mai artistic iambii», pentru ca să adaoge de îndată: « dar asta până la urmă, în ochii mei, e un merit, faţă de leota epigonilor poetici de astăzi, care nu mai aleargă decât după un lustru formal». Deci, deşi atent la formă, iată o primă poziţie antiformalistă în artă, precis afirmată de Karl Marx, şi relevată chiar din defectuozitatea prozodică a lui Lassalle, ceea ce nu face, de altfel, decât să-i întărească judecata. Marx condamnă categoric alunecarea în formalism de care dau dovadă « epiginii poetici» în operele lor lipsite de conţinut. <( Meritul» pe care îl atribue lui Lassale este de a fi pus tot accentul pe conţinutul idological operei. Apoi, cu privire la caracteristicile generale ale poeziei dramatice, ca gen literar care are menirea să fie interpretat şi să stea la baza unui spectacol, Marx mărturiseşte că nu vede în altfel alcătuirea şi rostul dramei. « Aş fi vrut să citesc versiunea destinată scenei, căci în forma în care am eu lucrarea, desigur nu e reprezentabilă». Apoi, urmărind cu justeţe probleme tehnice, vorbeşte despre actori care nu pot fi lăsaţi să facă pe «figuranţii» până ce partenerii lor debitează lungile paragrafe. Şi în felul acesta el ajunge să-i scrie lui Lassalle: «îmi pare de altfel, că şi dumneata năzuieşti înspre acest ideal, în măsura în care faci o deosebire între drama destinată reprezentării şi drama literară destinată lecturii. Cred că în acest sens, « Sickingen » se va lăsa cu greu transformat, într'o dramă reprezentabilă ». Cu delicateţe şi modestie Marx îşi asociază la formularea acestor judecăţi «de specialitate», părerea autorizată a unui tânăr scriitor german din anturajul său, Karl Siebel, pe care-1 citează ca fiind foarte cunoscător în ale teatrului. In realitate, puternica lui judecată, formaţia literară deosebită şi mai ales o adâncă veneraţie şi cunoaştere a lui Shakespeare (intimii lui Marx afirmau că din autorul lui « Hamlet » el ştia scene întregi pe dinafară, pe care Ie recita cu plăcere, după cum fiica sa Eleanor, mărturisea că Shakespeare era privit în casa lui Marx cu aceeaşi consideraţie pe care o are biblia într'o casă de credincios) îi dădeau lui Marx această siguranţă în precizarea adevăratelor şi esenţialelor calităţi ale poeziei dramatice. « Sickingen » al lui Lassalle, de altfel, n'a fost prelucrat decât mult mai târziu pentru scenă, în
DIN IDEILE LUI KARL MARX DESPRE POEZIA DRAMATICĂ
36l
1895, de către Fliiggen şi s'a reprezintat în acelaş an la « Freie Biihne », la Berlin. _
Aşa dar, după cum cu justeţă a remarcat Karl Marx, el nu se găsea decât în posesia unui text imperfect pentru- folosirea lui pe scenă. Se pare că primele trei acte păcătuiau cel mai mult împotriva unei adevărate mişcări dramatice. Lucrarea se îngreuna prin retorica lui Lassalle, de care autorul abuzase în tiradele personajelor. De altfel Marx subliniază precis acest lucru, când îi scrie că acţiunea vie trebue să treacă pe primul plan « unde ajunge să fie tot mai inutilă pledoaria plină de argumente (în care am regăsit, de altfel, cu plăcere vechiul dumitale dar oratoric din faţa juraţilor şi adunărilor populare) ». Dar Marx nu lipseşte în acest moment al analizei de a releva şi meritele lui Lassalle în construirea personajelor. De aceea el scrie: «Sickingen »-ul dumitale e pe drumul cel bun: personajele principale sunt reprezentanţii unor clase bine definite şi a unor precise orientări. Ele au o anumită mentalitate a epocii lor şi acţiunile lor sunt motivate nu din mărunte pofte individuale ci din valul istoric, care le poartă ». Aceste largi şi adevărate caracterizări ale personajelor din lucrarea lui Lassalle, Marx le opune «defectuoaselor individualizări », din dramele acelei epoci, germane mai ales. El vorbeşte iarăşi de o «literatură a epigonilor ». Şi într'adevăr, începutul celei de a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea n'aducea o temeinică literatură dramatică, în înţelesul ei realist. Nu trebue uitat că dela această epocă va creşte neîncetat— pentru desfătarea şi folosinţa întregii burghezii intrată după 1848 în faza ei reacţionară şi retrogradă, în drumspre imperialism —noua dramă muzicală a lui Richard Wagner. Revoluţionarul acesta de tinereţe, frânat şi indiguit, captat şi hrănit de burghezie mai târziu, i-a dăruit acesteia forma cea mai completă de dramă idealistă, aşa cum numai epocile cele mai aspre de exploatare au cunoscut-o în istoria dramei universale. (Epoca eschiliană din tragedia elină; începuturile dramei liturgice, în Evul-Mediu; autosa-cramentele spaniole şi tragedia sileziană din vremea absolutismelor). Apli-cându-se la analiza compunerii caracterelor, Marx precizează că un personaj în creaţiunea dramatică e mai puţin important prin ceea ce săvârşeşte, mult mai important prin felul în care săvârşeşte. Prin această precizare el afirmă deodată libertatea scriitorului, în ceea ce priveşte inventivitatea şi aflarea noutăţii. Mecanismul marei creaţiuni artistice îi era cunoscut lui Marx, ba şi anumite invenţiuni pe baza acestui mecanism le folosea atunci când în curând, avea să facă dovadă, propunându-i o soluţie — « una dintr'a-tâtea » spune el, lui Lassalle, —■ pentru « Sickingen ». Şi din discuţia acestei arte a compunerii caracterelor, a esenţei vii şi realiste a poeziei dramatice,. Marx ajunge să deosebească arta şi creaţiunea lui Shakespeare, a cărui valoare o afirmă în mod necondiţionat, de aceea a lui Schiller, şi ajunge să dea o idee limpede despre poezia dramatică, după înţelesul analizei sale.
încă din prima scrisoare către Lassalle, care schiţează, numai, critica ce avea să se adâncească în a doua, Marx îi reproşează autorului de a nu-şi fi
36z
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
proiectat acţiunea şi personajele pe un fond alcătuit din ţărănimea revoluţionară şi elementele revoluţionare ale oraşelor, din timpul, războiului ţărănesc german, tratate cu realismul lor puternic. In felul acesta Lassalle ar fi scăpat în opera sa de anumite abstracţiuni. Şi modelul cel mare, pe care Marx îl recomandă, e tot Shakespeare. «Ar fi trebuit să «shakesperianizezi» mai mult, în vreme ce tu iei calea lui Schiller, transformând pe indivizi în simpli purtători de glas, din duhul vremii. Aceasta este cea mai mare greşeală a ta ». Apoi, din scrisoarea a doua, în aceeaşi ordine de idei: « Felul de a caracteriza al celor vechi, nu ne mai poate fi de folos astăzi. Şi de aceea, cred eu, aci, în evoluţia generală a dramei, ar trebui făcut loc, fără nicio primejdie însemnătăţii deosebite a lui Shakespeare ». Iar mai departe vorbind despre conţinutul ideologic necesar al dramei, Marx scrie: « Conţinutul ideologic . .. este de netăgăduit — şi contopirea deplină a marei adâncimi ideologice, a conştientului conţinut istoric, pe care îl atribui nu fără dreptate germanilor, nu va fi realizat în viitor cu viociunea şi plinătatea de acţiune ca la Shakespeare . . . Oricum ar fi numai în aceasta văd eu viitorul poeziei dramatice » (sublinierea noastră).
Aşa dar iată precis formulat înţelesul poeziei dramatice, după Marx. Adevărata dramă nu poate fi lipsită de conţinut ideologic, —semnul ei de autenticitate, de creaţie, este viaţa, robustul realism artistic care o transcrie şi o preface în modele tot mai limpezi şi mai înalte, demne de urmat — ca la Shakespeare.
Intru cât priveşte conţinutul ideologic din « Sickingen », el alcătuieşte punctul central din analiza lui Marx. « După felul meu de a concepe poezia dramatică —scria el —, şi anume de a preferi drama realistă celei idealiste, pe Shakespeare lui Schiller, întrebuinţarea lumei plebeiene de atunci, cu culoarea ei atât de bogată, ar fi dat dramei un material de cu totul altă vitalitate, un fundal nepreţuit pentru mişcarea ce se desfăşura pe scenă, a nobilimii naţionaliste, fără a mai spune că abia în acest fel mişcarea aceasta ar fi fost pusă în adevărata ei lumină ». Este evident că pentru acel care preţuise mai mult decât pe o simplă podoabă, ci ca pe o mare calitate de fond, mulţimea, intervenţia şi rolul ei, în opera shakespeariană, sfatul acesta era firesc şi cules din cea mai limpede viziune. Dela întrebuinţarea organică a poporului în stări şi meserii (din tragediile istorice, mai ales din «Macbeth», «Hamlet» şi « Furtuna ») şi până la schiţa abstractă şi sintetică a lui Schiller, din « Wilhelm Tell», în care un pescar, un păstor şi un vânzător (pe cuplete iar nu pe des-voltări reale şi caracterizări) sunt aduşi, într'o scurtă scenă de început, pentru a însemna prezenţa poporului elveţian şi îndeletnicirile lui, e un drum important, pe care Marx în concepţia lui despre poezia dramatică îl reconsiderează. Şi nu este fără însemnătate a reaminti, în cadrul dramei universale, că la epoca acestor sfaturi ale lui Marx către Lassalle, în Rusia, Alexandru Nicolaevici Ostrovski — traducător şi bun cunoscător, şi el, al lui Shakespeare, dar mai ales în linia unui realism naţional al dramei, care-i venea dela Puşkin — îşi scrie
\
DIN IDEILE LUI KARL MARX DESPRE POEZIA DRAMATICĂ 363
« Cronicele dramatice » (piese istorice din timpul « smutei », sau a vremurilor de bejenie dela sfârşitul veacului al XVI-lea) dând o permanentă prezenţă în ele maselor populare. « Fundalul nepreţuit pentru mişcarea ce se desfăşoară pe scenă... întrebuinţarea lumei plebeiene de atunci, cu culoarea ei atât de bogată »,"pe care le reclamă Karl Marx, după Shakespeare, erau realizate organic de scriitorul rus, într'un mod in care Lassalle în nici un caz nu le-ar fi putut găsi pe calea lui Schiller. E mai mult decât o potrivire sau un simplu procedeu scriitoricesc. întrebuinţarea aceasta e semnul unei orientări sociale a scriitorului.
După cum am arătat, încă din prima scrisoare a lui Marx se desprind judecăţi cu privire la analiza conţinutului ideologic al dramei. El scrie: « Sickingen s'a prăbuşit pentrucă a pornit să se răzvrătească, în calitatea lui de cavaler, şi ca reprezentant al unei clase ce apunea, împotriva rânduelilor sau mai de grabă împotriva unei noui forme a rânduelilor ». Fără îndoială, mişcarea iniţiată de Sickingen, a nobilimii, avea un caracter naţional. Dar un caracter tot atât de naţional (pe lângă cel social) îl avea şi mişcarea ţărănească de atunci. •Gândindu-se la acest lucru, Marx spune lui Lassalle: «prin neglijarea mişcării ţărăneşti, după cât mi se pare, ai fost pus în situaţia de a da şi mişcării naţionale a nobilimii o poziţie injustă şi de a lăsa să-ţi scape adevăratul element tragic din soarta lui Sickingen ». Şi aci, Marx, istoriceşte, reluând ideile lui Engels din « Războiul ţărănesc german » scrie: « Biruinţa mişcării naţionaliste a nobililor era cu putinţă numai printr'o alianţă a acestora cu oraşele şi cu ţăranii, mai ales cu cei din urmă. Şi după părerea mea, momentul tragic constă tocmai în faptul că această condiţie esenţială, alianţa cu ţăranii era irealizabilă; că, în mod fatal, politica dusă de nobilime era meschină şi că în clipa în care nobilimea ţintea să ajungă în fruntea mişcării naţionale, masa poporului, ţăranii, s'a opus conducerii ei şi a lăsat-o să se prăbuşească ». Acesta este adevărul în acelaşi timp istoric şi artistic pe care Lassalle în piesa lui 1-a ignorat sau a vrut să-l ignoreze. Şi Marx i-o reproşează cu deosebită subliniere: «In ce măsură poate fi întemeiată presupunerea dumitale că Sickingen ar fi stat în anumite legături cu ţăranii, n'aş putea să-mi dau seama şi de altfel nici nu se pune problema». Dar şi concesia aceasta «neistorică» Marx lasă pe Lassalle să înţeleagă că prin această abatere dela realitatea istorică s'a pierdut tocmai adevăratul element tragic ce se poate desprinde din respectarea strictă a adevărului istoric. Şi aci Marx, prin soluţia pe care o propune dă dovadă de acea inventivitate artistică, adânc creatoare din tâlcuirea însăşi a faptelor reale. El nu vrea să-i răpească dreptul lui Lassalle de a-1 presupune pe Sickingen în legătură cu ţăranii. Dar, scrie el, «prin aceasta ai pierdut posibilitatea tragicei contradicţii de a-i aşeza pe amândoi (pe Sickingen şi pe Hutten) între nobilime de o parte, care nu vrea să soluţioneze problema, şi între ţărani, de altă parte. Aci, mi se pare mie, ar fi putut sta conflictul dramatic între necondiţionatele legi ale istoriei şi imposibilitatea realizării lor ».
1
364 ' VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Această viziune autentic dramatică, de constructivă critică a lui Marxs„ desprinsă din condiţionările istorice, dovedeşte nu numai o justă înţelegere a poeziei dramatice, în conţinut şi mijloace de expresie, dar şi funcţiunea acestei speciale creaţiuni literare, în alcătuirea spectacolului, în crearea teatrului propriu zis. De altfel, o cunoaştere atât de adâncă şi de perfectă a lui Shakespeare, ca aceea a lui Marx, este o precisă indicaţie.
După cercetarea lucrării, în ultima scrisoare, Marx îşi afirmă —• e drept, ca şi în întreaga scrisoare, în mod destul de «diplomatic» — preţuirea pentru Lassalle insistând asupra celor mai înalte criterii în lumina cărora 1-a judecat şi încheie: «Intre noi, de ani de zile, şi chiar în interesul partidului, critica, se poartă, fireşte, cât mai deschis. De altfel şi pe mine şi pe toţi prietenii noştri ne bucură de câte ori se face dovada că partidul nostru se manifestă,, în forme superioare,pe orice tărâm...».
ION MARIN SADOVEANU
RECENZII
A. S. PUŞKIN: «DAMA DE PICĂ»*)
In opera lui Puşkin, « bilanţ al întregei perioade percursoare a literaturii ruse», « Dama de pică » îşi are importanţa ei în procesul de eliberare al literaturii ruse de sub influenţele clasicismului şi chiar pentru ■constituirea realismului.
Eroii acestei crude şi fantastice povestiri aparţin clasei nobililor şi în special castei militare. In afară de Elisabeta Iva-novna, delicata şi tânăra fată luată să fie crescută de contesa Ana Fedotovna; şi în afară de Herman, personagiu cu totul remarcabil.
Acţiunea povestirii se defăşoâră în jurul unei întâmplări ciudate, pe care prinţul, Paul Alexandrovici Tomski o povesteşte într'o noapte, târziu, într'un cerc de jucători de cărţi. ,
Ana Fedotovna pierduse în tinereţele ■ei îndepărtate, într'o călătorie pe care o făcuse la Paris, la jocul de cărţi, o importantă sumă de bani. Această sumă era aşa de mare încât n'ar fi putut fi plătită fără pericolul ruinei. Ana Fedotovna se gândi, în încurcătura ei, la contele Saint-Germain, un om misterios, poate spion, care dispunea de sume mari de bani. In loc să-i ofere bani Saint-Germain, îi des-vălui secretul unui câştig sigur, indi-cându-i trei cărţi câştigătoare. In adevăr, în seara următoare, contesa, jucând, alese cele trei cărţi una după alta şi câştigă. Dar din clipa aceea ea păstra cu multă grijă
!) A. S. Puşkin: « Dama de Pică», în româneşte de Larisa şi C. Solcănescu — Ed. pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., Buc. 1949.
acest secret şi nu-1 încredinţase nimănui. Această uluitoare întâmplare aprinde mintea unui ofiţer de origine germană, Herman. Cu o nemaipomenită perseverenţă el urmăreşte să fie prezentat contesei Ana Fedotovna, să o cunoască prin orice mijloc şi să-i smulgă secretul, pentru ca jucând la cărţi şi câştigând să devină bogat.
Pentru a-şi ajunge scopul el întrebuinţează atât pe Paul Tomski, camarad de arme şi nepotul contesei, cât şi pe Lisa-veta Ivanovna care era mereu în preajma bătrânei, întovărăşind-o pretutindeni. Se preface că e îndrăgostit de ea şi, după un timp destul de îndelungat, într'o noapte, cu complicitatea tinerei fete, poate intra însfârşit în locuinţa contesei. El o aşteaptă într'o cameră alăturată dormitorului ei şi atunci când rămâne singură pătrunde înăuntru şi încearcă prin rugăminţi şi ameninţări să-i smulgă secretul. Speriată din cale afară contesa moare.
Deşi în aparenţă calm, Herman se consideră totuşi asasinul contesei, e urmărit de vedenia ei şi într'o seară i se pare că primeşte vizita fantomei contesei, care îi relevă, însfârşit,straniul secret: «Trei,şapte, as, vor câştiga la rând», îi spunea ea, dar cu condiţia să nu joci decât o singură carte pe zi şi pe urmă să nu mai joci niciodată toată viaţa». Herman joacă, joacă şi pierde. înnebuneşte.
Dacă marginile acestei povestiri sunt muiate într'un rarefiat romantism, miezul ei, precum şi materialul uman care o străbate aparţin realismului şi asta nu numai prin acţiunile personagiilor care sunt de-
366
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
parte de a fi obsesionale, exagerate sau declamatorii, ci prin însăşi fixarea lor pe plan social ca exponenţi ai unei clase, prin conturul lor precis, luminat din interior, ca un vas străveziu în întuneric.
Iată de pildă bătrâna contesă Ana Fedotovna, înconjurată de slugi, foarte bogată şi atât de plină de capricii («Porunceşte să înhame, Lisanca, mergem laplim-bare — Imbracă-te — Bate vântul, cred şi-un vânt foarte rece 1 — Lisanca nu mai ieşim, degeaba te-ai gătit», etc. etc.) furată de servitori, dar care totuşi nu plăteşte niciodată în întregime leafa Lisavetei Iva-novna. In ceea ce o priveşte pe Lisaveta Ivanovna, Puşkin, vorbind despre ea, transcrise cuvintele lui Dante: «E amară pâinea altuia şi treptele pragului străin sunt greu de păşit».
Contesa o târăşte peste tot la balurile ei mondene, ea e vinovată dacă se risipeşte zahărul, e vinovată de vremea rea, de starea caldarâmului în timpul plimbărilor şi în încăpătoarea casă a contesei ea ocupă o «odăiţă sărăcăcioasă, mobilată cu un paravan de hârtie, un scrin, o oglinjoară, un pat vopsit şi unde o lumânare de seu luminează slab, înfiptă într'un sfeşnic de aramă 1 ». Acestui «ornament hâd şi obligatoriu al sălii de bal, femeie zgârcită şi de un egoism rece, căreia prezentul îi era străin», Puşkin îi face un minunat portret, exact şi realist, în momentul în care Herman o pândea să-i smulgă secretul virtualului, fabulosului câştig la cărţi şi când, din odăiţa de alături, o poate vedea făcându-şi toaleta de noapte: «Contesa începu să se desbrace în faţa oglinzii, îi scoseseră bonetul împodobit cu, trandafiri, apoi peruca pudrată de pe capul cu păr alb, tuns scurt; acele plouau în jurul ei, rochia galbenă brodată cu argint căzu la picioarele ei umflate, etc. ». Şi iată descris, tot atât de exact, interiorul locuinţei Anei Fedotovna: «Herman intră în odaia de dormit. O candelă de aur ardea în faţa iconostasului plin de icoane vechi. Dea-lungul pereţilor, acoperiţi cu tapete chinezeşti erau rânduite, cu o tristă simetrie, fotolii acoperite cu mătăsuri decolorate şi divane cu poleiala ştearsă şi perne de puf.
Pe pereţi atârnau două portrete pictate la Paris de « Madame Lebrun». Prin toate colţurile se aflau păstoriţe de porţelan, pendule ieşite din mâna vestitului Lorey, cuţite, evantaiuri şi o sumă de nimicuri femeieşti, inventate la sfârşitul secolului trecut în aceiaşi vreme cu balonul lui Montgolfier şi cu magnetismul lui Mesmer ».
Tinerii ofiţeri nobili, sunt caracterizaţi printr'o viaţă plină de petreceri şi de nesfârşite partide de cărţi. Faţă de dragoste, de prietenie, de căsătorie, ei au aceiaşi atitudine uşuratecă şi, în acelaşi timp, interesată.
Puşkin are pentru ei aceste splendide cuvinte, trecând ca un fir roşu într'o urzeală: « calculaţi în uşurinţa lor vanitoasă ».
Dintre ei se desprinde Herman. El nu e de origină nobilă şi nici bogat. E fiul unui neamţ rusificat care-i lăsase o mică avere. Pătimaş şi socotit, cuprins de o nestăvilită dorinţă de bogăţie, e explicabil de ce tocmai asupra lui strania întâmplare a contesei la jocul de cărţi, povestită de Tomski, se răsfrânge cu atâta putere încât poate deveni, pentru el, verosimilă.
Trebuia să devină verosimilă. Chinuit de dorinţa câştigului, pentrucă asta era prima condiţie a acceptării lui în rândurile clasei de sus, Herman îşi pierde la o cât de atentă privire caracterul lui de erou obsedat şi devine un personaj care, evoluând în jurul clasei nobiliare şi neavând altă posibilitate la îndemână pentru a fi primit, vede în hazard singurul mijloc de îmbogăţire. Deşi prudent şi calculat, el se lasă târît de fantastica idee a câştigului, la cărţi, până la desfigurare.
Herman e un « suflet mort».
Dragostea nu-1 interesează, înşeală cu uşurinţă sentimentele curate ale Elisabetei Ivanovna, e gata să devină amantul bătrânei contese, e gata să facă orice, să o asasineze chiar, numai să-i smulgă secretul care i se pare cheia de boltă a întregei Iui vieţi. Herman înnebuneşte pentrucă pierde tot, îşi pierde şi economiile care constituiau prima bază a planului său de parvenire. Cupiditatea lui fără margini e simbolică: e cupiditatea napoleoniană. Prin origina lui socială (primul «burghez», în literatura.
V
A. S. PUŞKIN
rusă, evoluând în jurul clasei nobiliare), prin ideea fixă a câştigului la cărţi (cele trei cărţi câştigătoare ar putea reprezenta ţări şi pământuri) care ia, în mintea lui, proporţii enorme, prin repetata caracterizare pe care Puşkin i-o dă: <s pătimaş şi socotit totodată» Herman aminteşte figura lui Napoleon. De altfel Tomski îl prezintă astfel: «Acest Herman e un personaj cu adevărat romantic; are profilul lui Napoleon şi sufletul lui Mefisto. Cred că are cel puţin trei crime pe conştiinţă».
Simpatia lui Puşkin merge întreagă către Lisaveta Ivanovna fiinţă oprimată şi pură: iubirea ei romantică se sfărâmă de pietrele colţuroase ale realităţii, ca un val uşor.
De-a-lungul acestei stranii povestiri geniul lui Puşkin trece ca o imensă pasăre care arată, cu bătăile aripei sale, sursele limpezi şi adânci ale artei adevărate, sursele realismului.
Virgil Teodorescu
★
A. S. PUŞKIN: «POLTAVA*. *)
« Rusia a intrat in Europa ca o corabie pusă pe linia de plutire în sunetul ciocanelor şi în sunetul tunurilor. Războaiele întreprinse de Petru au fost fructuoase şi binefăcătoare atât pentru Rusia cât şi pentru omenirea toată. Succesul transformărilor realizate de Petru a fost rezultatul bătăliei dela Poltava . . . ». Aceste rânduri scrise de Puşkin în ale sale Gânduri de drum, ne arată că poetul a priceput bine semnificaţia progresistă a marelui ţar şi importanţa deosebită pe care o are bătălia dela Poltava în istoria Rusiei.
Ne-am oprit asupra acestui citat, pentrucă el ne ajută să înţelegem de ce, scrund poemul Poltava, Puşkin şi-a depăşit intenţiile iniţiale şi în locul unei compoziţii de factură romantică, axată pe conflicte individuale, ne-a oferit un măreţ fragment de frescă istorică şi în acelaşi timp un cântec
x) Trad. în versuri de George Lesnea—■ Ed. Cartea Rusă, Buc, 1949.
«POLTAVA *
de slavă închinat uneia din cele mai impresionante personalităţi ale istoriei ruse.
Astfel, după cum se ştie, ideea poemului i-a fost sugerată lui Puşkin de un pasaj dintr'o poezie a lui Râleev, în care se vorbea despre ferocitatea hatmanului ucrainian Mazeppa şi despre soarta tragică a soţiei sale, Maria, fiica lui Cociubei. într'adevăr primele două părţi ale poemului Poltava desvoltă, dau culoare şi structură dramatică conflictului între Mazeppa, Maria şi Cociubei. Cociubei, jignit de Mazeppa, care i-a răpit fata, îl denunţă lui Petru I, arătând că hatmanul unelteşte cu suedezii împotriva ţarului. Mazeppa îl ucide pe Cociubei; iar fiica acestuia, care nu poate suporta lovitura, înnebuneşte. Ultima parte a poemului, însă, care e şi cea mai puternică din punct de vedere al realizării artistice, plasează în prim plan şi pe aproape' toată întinderea ei bătălia dintre Petru şi Carol al XII-lea, la Poltava. Fără îndoială această parte este cea mai « grea » din poem şi ea dovedeşte că în construirea Poltavei Puşkin a fost condus în primul rând de necesitatea de a-şi plasa eroii în cadrul lor istoric, de o adâncă înţelegere a momentului în care se desfăşura acţiunea.
Important este, însă, că această înţelegere a realităţii istorice zugrăvite, poetul ştie s'o arate aproape pe toată întinderea poemului. Culoarea pozitivă sau negativă a personajelor nu este un dat arbitrar: ea rezultă din încadrarea acestor personaje în sânul unor forţe sociale care împingeau istoria înainte sau încercau să-i stăvilească mersul. Mazeppa, trădătorul, laş şi crud în acelaşi timp, este reprezentantul unor clici feudale, gata să se vândă străinilor pentru a-şi satisface dorinţa de putere şi de exploatare a iobăgimii. Carol al XII-lea, deşi ocupă un loc mai redus în poem, ne pare mai puternic conturat decât acolitul său: el este un tip voluntar şi cutezător, dar lipsit de scrupule şi ambiţios, mânat doar de o nepotolită sete de parvenire — adevărat reprezentant al castei nobiliare suedeze. împotriva acestora se ridică silueta de uriaş a lui Petru I: acesta ne este descris în poem, nu ca un
368
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
prinţ feudal dornic de aventuri războinice, ci ca un apărător înflăcărat al patriei sale, al celor mai bune cuceriri progresiste sădite pe pământul acesteia. Şi în dragostea cu care Puşkin îl zugrăveşte pe ţar se oglindeşte dragostea pe care poetul o nutrea pentru patria sa: mai ales portretul împăratului subliniază caracterul patriotic al întregii compoziţii, verifică încă odată puternicul colorit naţional al artei puş-kiniene.
De fapt, un rol decisv în determinarea procesului istoric zugrăvit în Poltava l-au jucat masele populare şi acest lucru poetul a ştiut să-l lumineze. Prăbuşirea lui Mazeppa se datoreşte într'o mare măsură şi faptului că masa căzăcească, sătulă de împilarea feudală, plină de ură pentru cotropitorii străini, a refuzat să-l urmeze. Pe de altă parte, în scena bătăliei, legătura dintre Petru şi mulţimea ostaşilor este zugrăvită în culori vii, ca şi dragostea pe pe care soldaţii o nutresc pentru împăratul lor. Portretul acelui bătrân, simplu oştean din popor, care, rănit greu, păstrează, întreagă, ura pentru duşman şi dorinţa de luptă, este semnificativă. Iar prezenţa sa pe lângă ţar nu e mai puţin simbolică: ea restrânge însăşi prezenţa poporului întreg lângă Petru I.
In construirea acestui amplu fragment de frescă, Puşkin s'a slujit de o mare varietate de mijloace artistice: el a ştiut să fie un iscusit dramaturg, un zugrav de tablouri pline de viaţă şi culoare, un povestitor, capabil să evoce în versuri scene de mare tensiune epică, şi, înainte de toate, un poet care însufleţeşte cu elanul său întreaga curgere tumultuoasă a poemului, chiar atunci când nu intervine direct în naraţiune.
Forma dramatică este utilizata direct, mai ales în primele două părţi ale poemului, dar nu ca un simplu act formal. In dialogurile care au loc între Mazeppa şi Maria, între Gociubei şi Orlic, între mama şi Maria, personajele se conturează cu vigoare. Mazeppa nu e un lucid, ci un ins orbit de patima urei: aceasta se vede bine din răspunsurile pe care le dă Măriei sau lui Orlic — el ştie că nevoia sa de a distruge
0 va nimici şi pe iubita sa Maria, îl va duce chiar pe el la pierzanie. Bătrânul Cociubei, şi el purtat de o ură pătimaşă, este însă impresionant, pentrucă pasiunea sa e profund umană. Este ura părintelui ofensat şi ura împotriva trădătorului de neam. Ea se ridică până la nivelul eroismului: aceasta reese din scena dintre Cociubei şi Orlic, la ameninţările căruia bătrânul cazac ştie să se opună şi să reziste. Personalitatea Măriei, e drept — destul de vag desenată în descrierile poetului, prinde totuşi contur atunci când fata îşi exprimă durerea provocată de moartea tatălui ei. Iar chipul ţarului Petru creşte luminos în faţa noastră, puternic, de o vitalitate generoasă care-i parcurge toate gesturile şi cuvintele.
In descrierea bătăliei, Puşkin a dovedit întregul său geniu epic. El ştie să cuprindă dela distanţă uriaşa încleştare şi s'o zugrăvească cu vigoare, în trăsături largi de penel, fără   însă   a   pierde amănuntele:
« Bat lunuri. Roş se 'nal(ă fumul,
Spre cer suind clăbucu-i des,
Străpuns de razele ce-l ţes.
Se încheie polcuri pretutindeni.
Puşcaşii printre tufe vin.
Cad bombele. Curg plumbii 'n grindini s.
El aglomerează efecte sonore, vizuale, taie versul în propoziţiuni scurte, eliptice, reuşind să exprime cu o neîntrecută forţă dinamismul bătăliei, teribilul joc al morţii:
«Gonesc ca norii călăreţii, Cu săbiile larg brăzdând, Retează capele, urlând. Grămezi de morţi zvârlind grămadă, Ghiulelelc-au ieşit la pradă Şi printre ei se joacă 'n larg, In sânge fierb, în colb se sparg. Toţi laie, spintecă, despică. Bat darabane. Urlet. Frică. Trag tunuri. Tropot. Cad şi cad, Şi moarte peste tot şi iad ».
Cu o altă paletă decât a acestor culori violente ne-a descris poetul nopţile străvezii ale Ucrainei. Şi este important de notat că el a ştiut să umanizeze peisajul, să-l potrivească stării sufleteşti a eroilor
/ PETRU VINŢILĂ: «OAMENII ŞI FAPTELE LOR»
309
săi. De fapt, aceştia împrumută cadrului propriile lor sentimente. E o dovadă a ascuţitului simţ psihologic al lui Puşkin surprinderea acestui proces:
« Ucraina 'n noapte tace, lin. Pe cer cresc licăriri de stele. Văzduhu-i adormit deplin, Doar frunzele din plopi, doar ele Foşnesc argint, parc'ar păşi... Mazeppa-i ros de gânduri şi Vedenii. Stelele 'n lumină Par nişte ochi ce-aruncă vină, Privindu-l batjocoritori. Toţi plopii par judecători, Ce dând din cap, s'au strâns în noapte, Şi despre el vorbesc în şoapte. 1    Iar noaptea blândă, răcoroasă, Precum o temniţă-l apasă».
Abia când poetul intervine direct în desfăşurarea poemului, comentariile sale slujesc pentru a trasa un înalt cadru filosofic întregii povestiri. In perspectiva istoriei, frământările şi patimile lui Mazeppa şi lui Carol, ambiţia lor nepotolită — nu mai înseamnă nimic. Timpul i-a înnecat, pentrucă ei au încercat să meargă împotriva timpului, să distrugă în loc să construiască :
« Prin veacuri, ce-a rămas dinlr'înşii, Din toţi aceşti bărbaţi faimoşi, Nepotoliţi, ambiţioşi? Vlăstarii li s'au stins ; ca dânşii Pieriră urmele fierbinţi.»
Cu totul altfel îl vede Puşkin, în distanţa veacurilor, pe ţarul Petru. Acesta a înfruntat glorios timpul, pentrucă ţelul său a fost nu ambiţia vană şi distrugerea, ci apărarea firească a patriei sale, ridicarea acesteia. De altfel, poetul precizează: nu lupta singură, ci lupta şi «zidirea» con-, stituesc meritul mare al lui Petru I:
«Doar tu, erou dela Poltava, In lupte şi 'n zidiri fruntaş,
Ţi-ai înălţat cu toată slava,
Un monument de uriaşa.
Versurile acestea dela sfârşitul Poltavei •concentrează întreg înţelesul poemului.
Traducerea d-lui George Lesnea este în general de o lăudabilă corectitudine,
atât în alegerea imaginilor, cât şi echilibrarea ritmică a versurilor. Prezentarea d-lui N. Moraru încadrează Poltava în ansamblul operei puşkiniene, analizând importanţa sa înlăuntrul literaturii mondiale.
Constantin Varta
★
PETRU VINTILĂ: «OAMENII ŞI FAPTELE LOR »i).
Volumele de poeme apărute în ultimul timp — cele ale lui George Dan, Cezar Drăgoi, Dan Deşliu, Nicolae Tăutu, Petru Vintilă, — ne permit să măsurăm drumul parcurs în ultimii doi ani de poezia tânără şi să tragem câteva concluzii în legătură cu drumul pe care se va desvolta aceasta. Dacă, nu de mult încă, lupta pentru o poezie militantă inspirată de Partid, se desfăşura mai mult teoretic, în timp ce versurile ce apăreau lăsau să se vadă supărătoare rămăşiţe formaliste, sprijinindu-se în acelaşi timp mai mult pe ditirambice declaraţii «ideologice »> decât pe o oglindire în realitate a luptei clasei muncitoare dela noi, transformările structurale, mai ales începutul construirii socialismului în ţara noastră, au adus schimbări importante şi în câmpul poeziei: au apropiat-o de viaţă şi de oameni, au determinat-o să părăsească formulele vagi pentru un examen mai adâncit al realităţii concrete. Aceste constatări pot fi întâlnite de altfel în mai toate comentariile critice, făcute cu privire la creaţiile recente ale poeţilor amintiţi mai sus.
Culegerea Oamenii şi faptele lor, a lui Petru Vintilă, este semnificativă şi pentrucă în ea se conturează ascuţit schimbarea intervenită în evoluţia tinerei poezii, opoziţia dintre cele două faze semnalate.
Este interesant cum maniera poetului evoluează odată cu procesul istoric din care îşi extrage temele.
x) Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R. P. R., Buc, 1949.
24
37°
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Astfel, primele două cicluri, intitulate « 1933 », « 1941 », îi prilejuesc lui Petru Vintilă o întoarcere în amintire, un popas asupra acestor două momente tragice din istoria poporului nostru. El evocă «Amintirea lui 33 », lupta eroică a greviştilor dela Griviţa împotriva călăilor burghezo-moşiereşti, desorientarea şi amărăciunea soldaţilor trimişi să moară într'un războiu fără sens, dospindu-şi amărăciunile într'un tren militar oprit în noapte sau ritmându-şi paşii în parade absurde. Iată de ce se întoarce poetul către tovarăşii săi de cântec şi le face severe reproşuri pentru rătăcirile lor gratuite din trecut, care i-au împiedecat să lupte pentru stăvilirea măcelului.
Petru Vintilă mai este însă, într'o oarecare măsură, contaminat de atmosfera halucinantă, febrilă, a vremurilor evocate, atmosferă care poate fi regăsită ca o pecete stilistică, într'un sector destul de larg al poeziei noastre de până acum câţiva ani. Amintirea grevei dela Griviţa nu este o descriere realistă a evenimentului, ci un fel de apocalips ceţos, în care se ciocnesc forţe misterioase. « Armele de luptă » erau aduse în ateliere de « uriaşe ape subpământene». Iar în seara grevei i au ieşit, cu apele, morţii tăi din mormânt». semnalul încetării lucrului fiind dat de oasele ieşite din cripte, care sburau pe firmament în chip de rachete luminoase sau comete. Ciclul «1941 )), traversat de altfel, ca şi « 1933 », de o sinceră vibraţie lirică, este mai limpezit. Imagini abstracte, vagi, ca floarea de regrete, corăbiile spaimei, mo-nizele luminii etc., mai sunt însă prezente.
In poemele cuprinse în « Geografie nouă » şi în «Oameni», Petru Vintilă ne oferă nu numai cadrul nou, circumscris de titluri, ci reuşeşte să-l şi umple într'o mare măsură cu un conţinut nou, mai apropiat de nouile teme ce şi le propune şi pe care ştie să le cuprindă într'o altă perspectivă, definită de un alt gen liric. Poetul, devenit reporter, cutreeră ţara şi descoperă oameni şi locuri în care înţelesurile cele noui ale construirii socialismului sunt vizibile. Vizibile, de sigur şi prin contrast cu semnele trecutului. Vintilă le subliniază cu indignare, în ascuţite linii de satiră, — de
această dată, desenate însă realist, nu ca nişte proiecţii ale imaginaţiei, ci decupate din planul obiectiv al realităţii. Poemele sunt acum scurte scene cu personaje conturate. Iată-i pe exploatatorii de ieri:
«Leneşii domni de căiţi, care-au avut acţiuni Ar vrea să cadă irăznet pe coşul cel mai lung Şi lacăte să fie oriunde ai vrea să suni.
înţepenite 'n staţii, vagoanele să stea Iar dacă ar putea şi Dunărea să sece. Mâna la strung, de plumb să se oprească grea Şi 'n inimi sângele să se oprească rece ».
Fantezia poetului nu mai construeşte imagini ceţoase ca mai înainte, ea defineşte plastic visele monstruoase ale duşmanului clasei muncitoare: ea mobilizează indignarea noastră şi reuşeşte să-şi împlinească misiunea, să facă din poezie o armă de luptă. Chiar atunci când funcţionează ca o oglindă deformantă, turtind grotesc imaginile trecutului, ea îşi află rostul pentrucă sub presiunea ei acest trecut îşi mărturiseşte semnificaţia duşmănoasă omului. Intradevăr, aşa putea să apară Reşiţa muncitorilor atunci când aceştia nu erau acolo decât nişte robi:
« Aci, furnalele păreau spânzurători, aci, mâini sprijinind cerul subţiori. Te 'nfricoşau ţipetele ei de oţel sfâşiat, parcă trecea prin carne-un cuţit înfierbântat».
Foarte important este însă că în poezia lui Petru Vintilă au început să apară, în culorile convingătoare ale vieţii, oamenii noui, muncitorii, constructorii socialismului. Acum, nu poetul va vorbi entuziast despre lumea aceasta nouă, ci-i va pune pe exponenţii acestei lumi să vorbească despre ei şi faptele lor. Structura dramatică pe care o capătă acum poemul îl face mult mai convingător. Dacă efuziunile înfierbântate ale poeţilor ajunseseră, prin repetiţie şi dimensiuni, să răpească încrederea cetitorului, personajele lui Petru Vintilă—-Gheorghe Păun cel ciungit la Reşiţa, Io-niţă Domil, căruia « Tanălul i-a ars într'o zi lumina ca pe o hârtie», femeia dela ţară, căreia «trei feciori i-o trimis Hicler în pământ » şi alţii-—vin foarte aproape de noi, ne
/
devin repede prieteni. Şi tocmai din pri-{ cină că le cunoaştem suferinţele din trecut, I le înţelegem mai bine bucuriile şi credinţa * de acum, când sunt liberi. Mărturisirea { lui Gheorghe Păun e mişcătoare, pentrucă , ea cuprinde în cuvinte simple, fireşti, dra-I gostea muncitorimii noastre pentru Partidul care o călăuzeşte:
I   «— Fraie Partid, cum îţi simt inima alături
dc-a mea,
1   Cum văd de bine călăuzitoarea stea ...»
I
După cum gestul ţărăncn care spune: ! «Am venit să volez pentru Soare, că votez p ntru pace», capătă mai multă greutate în ochii noştri atunci când aflăm că războiul a lăsat-o fără feciori, că «soarele » i-a dat pământ şi i-a confirmat dreptul la viaţă.
Iată semne ale unei poezii, în care orientarea spre concret e vizibilă, în care forţa emotivă a versului nu provine din jonglerii formale, ci din însăşi graiul firesc al oamenilor, capătă greutate din situaţiile
| în care cei ce le rostesc sunt înfăţişaţi, din viaţa lor şi din gesturile ce le săvârşesc.
' Cum afirmam şi mai sus, în această poezie, imaginaţia îşi va păstra drepturile ei. Nu ne vom mira, atunci, când, în ochii
' poetului, Sinaia eliberată de umbra sinistră a monarhiei, pare a-şi trăi pentru ' prima oară primăvara:
« In primăvara asia copacii-au îmbrăcat Pentru întâia dală cămăşi de clorofilă Şi nu mai stau nici gârbovi cu gâtul aplecat Şi nu mai au privirea pierdută şi umilă ».
Tocmai această prezenţă justificată a imaginaţiei, îndreptăţeşte o obiecţie. Petru Vintilă, pornit cu hotărîre pe linia poemului reportaj, riscă să cadă într'o greşală contrară celor din trecut: să transforme uneori poemul în reportaj versificat. Acest pericol nu poate fi înlăturat decât printr'o justă înţelegere a funcţiei lirice ce o are imaginaţia: concepută, bine fnţeles, ca un instrument de oglindire artistică a vieţii, aceasta îl va ajuta pe poet să pompeze sânge în notaţiile pe alocuri seci ale poemelor sale.
371
Pe de altă parte, trebue semnalat un desechilibru — care nu-i e propriu numai lui Vintilă — între aspectele trecutului oglindite cu vigoare în poemele din Oamenii şi faptele lor şi semnele orânduirii noui, care mai sunt încă, în unele bucăţi, vagi, schematice. Astfel, constitue, fără îndoială, un progres, procesul de obiectivizare, de renunţare la acrobaţii lirice în favoarea unei fidele oglindiri a realităţii, semnalat de noi în poezia lui Petru Vintilă. Este bine că eroii săi vorbesc despre Partid şi-şi mărturisesc dragostea pentru el. Dar era şi mai bine dacă poetul demonstra prezenţa Partidului prin faptele sale, dacă ar fi ştiut să-i descopere rolul conducător în câteva din nenumăratele acţiuni de construire, a lumii socialismului.
Spuneam mai sus că mărturisirea de dragoste pentru Partid a lui Gheorghe Păun e mişcătoare. Şi, totuşi, Partidul ne apare mai viu în poemul «Bisoca», în care ni se spune că:
« Azi are satul şcoală, şi 'n uliţe pietriş Şi-o casă pentru naşteri. Is rumeni cei copii ».
Linia valabilă există în poezia lui Petru Vintilă. El nu are decât să şi-o adâncească şi să o desvolte.
Problema care-i se pune, este obţinerea unui echilibru între notaţia de reportaj, care-1 apropie de realitate, dar riscă să-l oprească la pojghiţa acesteia, şi imaginaţie, care trebue să devină o sondă a sufletului oamenilor, a înţelesurilor adânci, purtate de viaţa acestora. Dar pentru realizarea acestui echilibru, poetul trebue să înţeleagă mai adânc transformarea structurală a realităţilor din ţara noastră, căci în aceasta va găsi miezul valabil al artei sale. Poemul «A venit mama în Bucureşti », pe care-1 socotim cel mai realizat din volum, îi poate indica drumul de urmat. In acest poem, forma dialogată, presărată cu termeni dialectali, îşi capătă întreaga eficacitate. Pentrucă ea conturează viu personalitatea ţărăncii naive, ameţite de vuetul oraşului, teama ei pentru fiul rătăcit în babilonia metropolei:
« Tică, mică, mi-a spus mama cu glas blajin Nu te simţi între atâta lume, singur şi străin ?
24»
PETRU VINTILĂ: « OAMENII ŞI FAPTELE LOR »
372
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Nu-(i sună în urechi uneori doinele şi viorile, Nu-ţi amuţesc sufletul gândurile, florile?».
Momentul « semănătorist» e prezentat, •dar condamnat apoi fără recurs. Fiul ţă-răncii nu e străin de oraş, pentrucă acum vueşte în el viaţă nouă, « Fiindcă-i cresc din piatră curată nebănuite puteri», el luptă acum în oraş şi pentru fericirea fraţilor ■săi dela sate. Finalul subliniază originalitatea întregei bucăţi şi semnificaţia ei, care depăşeşte cu mult faptul relatat. Aici se consemnează definitiv înlăturarea antagonismului sat-oraş, sub semnul socialismului:
«Mama săraca mă crezuse îngenunchiat în eres; I-am văzut lacrimile de in. Mama plângea.
Mama m'a 'nfelesl.. »
Valoarea poemului constă în densitatea şi amploarea semnificaţiei lui sociale, în faptul că, mai mult decât toate celelalte, nu prezintă numai personaje, ci ştie să le angreneze într'o acţiune verosimilă, colorată de lirism şi care duce la un desno-dământ necesar, viu luminat de mesajul de luptă al poetului.
Socotim că pe această linie va trebui să-şi desvolte poetul, în viitor, mijloacele, a căror valoare a fost în mare măsură dovedită de Oamenii şi faptele lor.
J. Popper
★
NICOLAE TĂUTU: «ŞI S'AU ÎNTORS PĂDURILE 'NAPOI. . .» J)
E semnificativă, pentru tinerii noştri poeţi, folosirea, pe o scară largă, a reportajului liric. Chemaţi să dea expresie poetică unei vieţi ce se caracterizează printr'un dinamism ne mai întâlnit până în prezent la noi, poeţii au găsit în forma narativă a reportajului modalitatea prin care să-şi poată manifesta, cât mai direct, participarea lor entuziastă la revoluţionarele realizări ale clasei muncitoare.
Lirica burgheză şi critica formalistă considerau reportajul ca o imixtiune ce ar
') Ed. de Stat, Buc, 1949
turbura pretinsa puritate a poeziei, «Teoria» aceasta nu era întâmplătoare şi nu de dragul poeziei a fost concepută. In spatele ei se ascundea încă una din metodele prin care burghezia căuta să rupă creatorii de realitate, într'adevăr, ca gen legat nemijlocit de viaţă, reportajul ar fi putut să desvălue mai uşor contradicţiile regimului capitalist.
Practicat de tinerii noştri poeţi, reportajul liric s'a dovedit a fi generator de poezie valabilă.
Fără îndoială, transcrierea în formă de reportaj liric a realităţii trebue să comporte o serioasă atenţie; el ne oferă posibilităţi certe de a pătrunde în miezul vieţii; dar nu e mai puţin adevărat că ne-stăpânirea acestui mod de exprimare lirică poate împinge uşor poezia pe panta prozaismului.
Şi în poemul «Şi s'au întors pădurile 'napoi» al lui Nicolae Tăutu predomină tonul narativ al reportajului.
Sunt evocate două aspecte contradictorii ale unui sat, Prisaca, aspecte ce caracterizează toate satele noastre.
De o parte, satul trecutului, cufundat în superstiţie şi ingnoranţă, bântuit de boli şi de mizerie ; de cealaltă, satul, care, ridicându-se sub acţiunea clasei muncitoare, îşi scutură întunericul întreţinut cu atâta grijă de burghezie, satul nou, în care pătrund unealta modernă şi lumina ştiinţei.
Ideea câştigă în sugestivitate poetică prin imaginea pădurii, ciuntită şi devastată în timpul exploatării capitaliste, pentru îmbogăţirea şi confortul burgheziei; dar care, replantată, odată cu ridicarea satului spre viaţă, ca o întoarcere a ei la sat, creşte acum, deasă, şi spre folosul poporului.
Imaginea pădurii capătă şi mai multă viaţă, prin faptul că nu serveşte în poem doar ca element decorativ — omul simte adânc, organic, devastarea, iar durerea şi revolta se aprind în el la spectacolul dezolant al brazilor şi stejarilor răsturnaţi :
« Strâmbă lege şi câinească, Cine poate să-i oprească, cum să cerem la ciocoi să'ntoarne codrii 'napoi?
I
C NICULA^E TĂUTU: «ŞI S'AU
j
Măsurau lemnul cu metru, pe când mie sau lui Petru, zace 'n stiva jos tăiată inima şi viaţa toată . . .
Stejarul cu coapsa tare îl simţim în mădulare ; bradul cu frunza bold ne cresta în piept şi şold I
Uliu-liuu, unde-i pădurea? Ne-a rămas numa securea! Duce-te-ai blestem te-ai duce, să le faci din lemn doar cruce/ ».
Stăpânit şi exploatat de chiaburi, satul din trecut unde «toamna se furişa roşcat ca o vulpe », « carnea se usca iască pe pulpe » şi deasupra căruia « vreo stea de buche n'a scăpărat pe cătun », e oglindit concret şi convingător. Doar unele prozaisme, care s'ar fi putut înlătura, — dacă poetul ar fi rezistat mai mult uşurătăţii în versificare, de care se lasă uneori antrenat, —• întunecă pe alocurea realizarea integrală a evocării aspectelor de altă dată.
Sensul ideologic al poemului e just, cu excepţia unor devieri sporadice, ca de pildă acelea din versurile:
« Nu mai visaţi trecutul cel de fiere azi vremueşte viaţa în loc de hangere »
sau:
« Plutaşii ar strânge lumina 'n palme au iiitat de harfă, de bici, de sudalme,.,.».
Acestea au, fără îndoială, un conţinut demobilizator, prin îndemnul la uitare faţă de un trecut de cruntă exploatare, suferit de ţărănimea săracă a satelor noastre.
Deasemenea, deşi opoziţia celor două înfăţişări ale satului e fericit aleasă pentru sublinierea conţinutului ideologic, modul de a-1 prezenta suferă de un oarecare schematism. Trecerea dela aspectul întunecat la cel luminos al satului e realizată oarecum mecanic. Insuficienta pătrundere realistă a vieţii săteşti sărăceşte conţinutul fragmentului în care este prezentată faza de tranziţie dela o stare la alta şi, deasemenea, ştirbeşte şi unitatea artistică a poemului.
ÎNTORS PĂDURILE 'NAPOI » 373
Nicolae Tăutu anunţă începutul une' ere noui:
«Zi de toamnă, muşti ca din gutue, soarele stă să cadă din cue, urcă până 'n munţi funigei în calendar: August 23] . .».
— dar, îmbiat de sclipătul imaginilor şi antrenat de curgerea versificării, nu vede mai în adânc. Şi-acum, apar mai dese şi prozaismele. Versuri ca:
«Ui, ce mai de albă s'a înălţat halta »
sau unele de forţat, nenatural, familiarism, precum:
« întâi, baba Lena privea cu un ochi, ca să n'o lovească, toată, un deochi, dar apoi s'a prins să afle « vrăjitoria » şi a 'nceput să 'nveţe carte cu Maria!
Mai ales că eri, în deal la Ateneu a trecut hopul, hopul cel mai greu căci a ascultat cum vorbea pe unde cineva al naibii ce 'n lăzi s'ascunde...».
sunt rezultatul alunecării într'un formalism comod, în dauna pătrunderii realităţii. Nicolae Tăutu n'a avut în vedere, îndeajuns, şi n'a urmărit atent, pentru îmbogăţirea conţinutului şi pentru unitatea artistică a poemului, un lucru esenţial, care trebue văzut cât mai profund, atunci când se atacă procesul de transformare a satului: lupta Partidului pentru scoaterea la lumină a proletariatului rural. Mai ales acum, când sarcinile în vederea construirii bazelor socialismului în sectorul agricol au fost limpede desemnate, ochii trebue să fie sfredelitori, iar uneltele tot mai ascuţite. Când poetul priveşte serios problema, atât conţinutul cât şi mijloacele artistice sunt îmbogăţite.
In schimb, tema exploatării ţărănimii sărace de către chiabur e just urmărită. Chiaburul e conturat cu precizie. Felul cum este prezentat ascute vigilenţa:
« Cine a ţinut acest norod flămând cu vilele să 'ngenunche 'n rând, bielele minţi şi inimi ferecate atât amar de ani şi de păcate? I
374
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Misir şi ai lui ne-au ţinut slugi argaţi supuşi la buturugi; deaceea pumnii până 'n cimitir îl vor câta oriunde pe Misir . . . ».
De aceea şi mijloacele artistice sunt, aici, mai bune.
Nerenunţând la uneltiri, ameninţat tot mai mult de mersul înainte al istoriei, chiaburul ne apare, când gata să lovească, când înfricoşat de strivirea pe care o prevede, când grotesc, ca în versurile în care ne este înfăţişat plin de ciudă în faţa succesului lucrărilor de electrificare a satului:
« De 1 Maiu s'a luminai Prisaca, cerul şi-a rupt de sub picioare craca şi varsă dimineaţa în cascadă în fanare ce au înflorit pe stradă.
Poate Misir, adânc în vizuină,
s'ascundea orbete de-atâta lumină,
tremurând lângă fiece ghindă,
ca nu cumva şi 'n ea un bec să s'aprindă ».
Dacă poetul ar fi adâncit mai mult acţiunile purtate de Partid, rolul său de organizator şi mobilizator al ţărănimii muncitoare pentru ridicarea satului, opoziţia celor două înfăţişări ale satului ar fi fost şi ea mai puţin schematic prezentată, iar trecerea dela un aspect la cel opus mai temeinic pregătită.
Nu e suficient a anunţa, oricât de izbutit, numai rezultatele luptei Partidului; pentru a nu cădea în schematism şi pentru ca opera de artă să capete o mai mare putere de convingere şi să devină un puternic instrument de mobilizare, creatorul trebue să urmărească atent toată complexitatea luptei; numai astfel procesul de transformare al realităţii sociale poate fi cuprins în întregime.
Totuşi, poemul lui Nicolae Tăutu prezintă netăgăduite calităţi, ca de pildă în strofele unde se cântă întraripat, ca un imn, opera de electrificare a satului:
« De stâlp, cupole, de grindă tone de viaţă să-i aprindăl Opaiţe, lămpi, lumânări, la gunoi! S'a 'nlors pădurea, oameni, pentru noi...
Electricitate tovarăşi, electricitate sparge negura 'n inimi şi sate becurile, primele răndunici de lumină a primăverii comunismului ce-o să vinăl»
unde conţinutul ideologic este susţinut de un puternic avânt liric, de un entuziasm sincer, neafectat, de o imagine, uneori îndrăzneaţă, totuşi organică, — posibilităţi de exprimare variate, bogate, şi care definesc un poet. Cu atât mai mult, deci, suntem îndreptăţiţi să-i cerem o muncă mai insistentă pentru a-şi lichida lipsurile.
Traian Stoica
★
MIHAIL BUBENNOV: «MESTEACĂNUL ALB »1).
E limpede că o temă cum e războiul pentru apărarea Patriei Socialiste a prilejuit şi va mai prilejui literaturii sovietice multe opere de teatru, poezie sau roman. Cât de valoroase sunt aceste opere de largă respiraţie, ca « Furtuna » lui Ehrenburg, « Ei au luptat pentru patrie », de Şolohov, « Tânăra gardă » de Fadeev, atâtea şi atâtea altele, e cu neputinţă ca ele să epuizeze tot enormul material uman, să oglindească toate aspectele eroice ale luptelor oamenilor sovietici. Deaceea, tema războiului rămâne mereu vie şi nouă. Războiul pe care l-au purtat oamenii sovietici a avut drept ţel obţinerea unei păci trainice şi drepte. Lupta continuă astăzi pentru păstrarea acestei păci, împotriva tuturor uneltirilor şi încercărilor imperialiste. Şi din acest punct de vedere, fiecare reoglin-dire literară a ceea ce au jertfit şi dăruit oamenii sovietici în încleştarea prin care au nimicit hitlerismul, fiecare nou document literar este binevenit şi deosebit de actual.
Mihail Bubennov şi-a propus în romanul lui, a cărui valoare a fost consfinţită de
*) Mihail Bubennov: « Mesteacănul alb », în româneşte de Otilia Cazimir şi Eugen Vinea — Ed. « Cartea Rusă », Buc, 1949.
A. BLOK: «POEME»
375
premiul Stalin pe 1948, să urmărească transformarea mentalităţii de constructori paşnici ai oamenilor sovietici. Agresiunea fascistă i-a surprins în plină luptă de consolidare a socialismului. Hotărîrea neclintită de a apăra cu drice jerftă ceea ce clădiseră exista dela început. Dar oamenii aceştia nu ştiau încă să urască pe duşman, nu-şi dădeau seama de toată oroarea acelor indivizi-maşini de distrugere, pe care hitlerismul îi asvârlea pe pământul sovietic.
Astfel, în centrul romanului stă transformarea lui Andrei Sopuhov, acelaşi Sopuhov pe care, la începutul povestirii, îl vedem hrănind cu grijă pe aviatorul hi-tlerist luat prizonier în vreme ce mitralia femei şi copii, iar la capătul primului volum îl vedem luptând cu aprigă dârzenie, mânat de ură nimicitoare împotriva duşmanului. « Şi (Andrei) simţi şi mai adânc în sufletul lui acea fericire care-1 cuprinsese pentru întâia oară în viaţă. Dar acum ştia fericirea biruinţii. Se simţea fericit că e soldat».
Această transformare a oamenilor dela clădirea paşnică Ia tot ceeace cere lupta înverşunată se face cu jertfe grele. Episodul în care colhoznicii din satul Olhovca dau foc recoltei pentru care au trudit, căci îşi dau seama că e o lovitură grea dată cotropitorului, episodul acesta e plin de măreţie tragică.
Izbitor de puternică în eroismul ei atât de omensc se desprinde din carte figura căpitanului Ozerov. O figură de bolşevic în toată plinătatea cuvântului, de om care ştie pentru ce luptă. Şi conştiinţa aceasta permanentă a ţelului înalt pe care-1 urmăreşte îi dă o agerime deosebită în desluşirea drumului, îi dă rapiditate în hotă-rîri şi putere de rezistenţă în faţa oricărei greutăţi. Separat de restul diviziei, ştie că va trece printre trupele inamice şi că va ajunge în liniile sovietice. Şi hotărîrea aceasta îl face să găsească mijlocul şi să-l ducă la îndeplinire. Lui Ozerov i se potrivesc desăvârşit cuvintele pe care el însuşi le rosteşte la moartea comisarului Iahno: « A fost un adevărat bolşevic, Petia . . . Un om cu o mare credinţă în suflet, cu o
credinţă în cauza noastră, cum o avea el, Petia, e uşor să trăieşti şi e uşor să şi mori. Dar să te desparţi de asemenea oameni, asta e greu . . . ».
Titlul romanului are valoare simbolică. El revine adesea, e pomenit de soldaţi în toiul luptei. In imaginea mesteacănului alb e sintetizată bogăţia şi frumuseţea Patriei sovietice, se cuprinde plinătatea vieţii străbătută de bucuria muncii creatoare, a vieţii de oameni care schimbă faţa lumii. Pentru recucerirea acestei vieţi ştie că luptă fiecare soldat. «Un mesteacăn. E un pui de mesteacăn alb. Când mă uit la el, văd în faţa mea toată Rusia noastră I »
Volumul întâi, apărut în traducere românească, cuprinde perioada retragerii până la înfrângerea asaltului fascist în faţa Moscovei. Din volumul al doilea au apărut fragmente în presa sovietică. Aşteptăm cu nerăbdare apariţia lui la noi. Pentrucă despre « Mesteacănul alb » mai sunt multe de spus, atunci când vom putea urmări povestirea lui Bubennov în toată ampla ei desfăşurare.
Silvian Iosifescu
★
A. BLOK: « POEME o1)
Din opera lui Alexandru Blok, traducătorul — atât de personal — Radu Bou-reanu a reţinut numai nouăsprezece poeme, foarte tipice însă pentru alternanţele lirice ale acestui exponent al «unei întregi epoci poetice », cum spunea Maiakovski. Blok a târît mult timp un lanţ greu de picior: povara originii burgheze. Lucru vădit în şovăelile lui repetate între ideologia clară a proletariatului revoluţionar, şi aceea noroasă a reacţiunii decadente. Dar nu atât confuzia în care s'a scăldat poetul, trebue să ne fixeze interesul, cât efortul lui, — mărturie a elanului creator —de a şi-o risipi, pătrun zând sensul luptei poporului.
x) A. Blok: « Poeme», trad, de Radu Boureanu, ed. « Cartea Rusă », Buc. 1949.
376
VIAŢA ROMÂNEASCA
Primul volum, « Versuri pentru Doamna minunată », degajă, din titlu chiar, miasma de subtile otrăvuri a simbolismului. Pe atunci — în 1900—, Blok umbla cu ochii pierduţi în năluciri mistice, după fel de fel de « esenţe » — pure ficţiuni idealiste. Aşa, în poezia « Uitat sub bolţi », el contemplă fascinat chipul hieratic, proiectat în spaţiul nocturn al « Inaltei-Eternei-Soţii ». In halucinaţiile lui eterice, imaginea aceasta reprezenta « Amorul sacru » sau o «logodnă mistică », cum vorbea şi filosoful obscurantist Vladimir Soloviov (în <■ Problema dragostei») — mentorul simbolismului creştin din Rusia ţaristă a anilor 1900-1905.
Apucăturile acestea evazioniste corespund — cum precizează Jdanov în raportul său asupra revistelor «Zvezda» şi «Leningrad » — «acelei perioade în care zilele feudalismului şi burgheziei erau numărate şi în care poeţii şi ideologii claselor dominante tindeau să se ascundă de realitatea crudă, pe înălţimi învăluite în nori sau în ceaţa misticii religioase, în măruntele lor suferinţi personale şi în scormonirea sufle telor lor mici *.
Totuşi se evidenţiază chiar aici elemente de rezistenţă clin partea poetului, ademenit, dar nu căzut rob decadentismului. Presiunea maselor apropiindn-so de primul punct de fierbere revoluţionar— 1905—, apăsa pereţii izolării sale fragile. Suprafaţa versului lui Blok, întâi placidă ca aceea a unui bazin din parcurile nobiliare — motiv idilizat de simbolişti — se încreţeşte. Alarmat, Blok semnalează cu o mână primejdia importurilor occidentale, contractate, atunci ca şi azi, de exponenţii periferiei literaturii burgheze, — în timp ce, cu cealaltă mână, el arăta generaţiei sale sursa permanentă a poeziei: tradiţiile populare ale culturii ruse. Blok bănuie frământările sociale ale viitorului apropiat, anunţate în cadrul opac — unde şi «primăvara aspră plângea »— pe care-1 constituia Rusia abso-lutistă, în jurul desorientaţilor lipsiţi de puternica lumină a proletariatului.
Problemele Patriei sale — atât de nete pentru masele muncitoare — îi apar ca întrebări insolubile, ca nişte enigme ale
destinului, pe care declară singur că nu le înţelege:
t Zorile greu se prelungeau Cu întrebări şoptite, eri, Tăceau şi nu se deslegau Sub plânsul asprei primăveri ».
sau:
« Eu am intrai în negrul freamăt de
sub cer,
Ca să străbat nestrăbătutul nopţii val, Ca să-i petrec pe nevăzuţii care pier, Ca să ascult un tropot bănuit, de cal».
Tendinţa înnoitoare, deşi acoperită cu> un strat de fantezie abstractă, prinde însă consistenţă, devine o preocupare permanentă ; pe când răbufnirile mistice amuţesc,, pierzându-şi creditul. Ceea ce am numi criza de cunoaştere a realităţii, se produce odată cu volumul « Răspântia ». Blok iese din carcera «paradisului » cosmic, electrizat de viaţa străzii şi a muncii. In « Fabrica », stabileşte contactul cu uzina, dar nu-1 emoţionează activitatea oamenilor chinuiţi de acolo, ci pereţii inerţi, de închisoare, ai întreprinderilor de exploatare-capitalistă. Viziunea e sumbră şi incapabilă să explice motivele obiective, generatoare de mizerie şi teroare, lîgate de structura sistemului burghezo-moşieresc. Opresiunea însemna pentru Blok un fenomen corosiv şi fatal, menit să fure veşnic omului speranţa revoluţionară. Astfel, muncitorii se înghesuie la uşa fabricii ca o « gloată, strânsă jos, flămândă ». Bloc nu distinge deci tiparul de clasă al teroarei, respectiv, nu desluşeşte îndărătul ei, feţele hidoase ale claselor dominante, interesate să extir-peze voinţa de luptă a poporului:
«E poarta veche, ferecată în zidul vechi obraz de var făptură dreaptă neagră pată îi numără pe oameni rar » (Fabrica)
Abia cu « Cerescul faur », ochii lui Blok,. până acum hiper-settsitivi şi chinuiţi, sesizează, străfulgeraţi, strălucirea conştiinţei de clasă a celor care doresc organic libertatea. Simbolul ei — care va fi scump şi
A. BLOK: «POEME
377
lui Maiakovski, e soarele, «cerescul faur, care-şi umflă foalele în uzină »:
« Dai tuturor ce şi-au deschis în raza soarelui de foc
dramatic pieptul, în răspântii, în beciuri şi pe turle, slavă/
Soarelui, soarelui aprins ce 'n neguri îşi despică loc,
In vicurile fără număr şi 'n cântecele voastre — slavă î ».
In «pârjolul » soarelui, arta lui Blok se maturizează, iar în 1905, Revoluţia maselor îl află de partea ei. Lupta necruţătoare a poporului muncitor îl convinge până la înflăcărare despre marile adevăruri care comandă idealul clasei muncitoare, chemată de istorie să deschidă cătuşele în-treagii omeniri. Rezultatul liric îl formează un nou ciclu de poeme, dintre care în volumul românesc sunt publicate « Meeting )>, t Superb e încă cerul » şi « Sătuii » In prima, uciderea unui agitator cu figură de profet în mijlocul mulţimii indignate, îl îndurerează pe poet într'atât, încât» înmărmurit, nu e în stare să scoată justul strigăt de protest. De aceea Blok se opreşte cu un accent de afecţiune strict individuală, doar asupra «seninului feţei mortului », — mai tare în credinţa lui decât rafalele ţariste, — şi nu răscoleşte masa împotriva asasinilor:
«Şi peste negre guri de armă, la uşe stând de pândă, el cel din urmă lanţ îl sfarmă, cu răsuflarea blândă ».
In poezia « Superb e încă cerul » asistăm la asaltul poporului muncitor împotriva reacţiunii, prin intermediul unei alegorii oarecum ermetice. Ciocnirea e simbolizată prin atacul de «jăratec » deslănţuit de un ostaş asupra citadelei imperiale, păzită de un ostaş negru, încarnaţie a reacţiunii absolutiste. Recunoaştem aci dârele acelui «realism fantastic » (e însăşi expresia lui Blok), în care notele romantice şi fanteziste alcătuesc un balast — e epoca « Răspântiei ».
Anul 1905 i-a înteţit considerabil fermentaţia   artistică   şi   ideologică, învă-
ţându-1 că numai proletariatul e groparul capitalismului. In acest sens invectivează Blok, cu un suav sarcasm protocolar, clasa stăpânitoare, care expiră într'o atmosferă de. un estetism macabru. Poetul foloseşte înadins manierele simboliste,*) spre a parodia ceremonialul funerar cu care aristocraţii se lăfăesc pe năsălie, ca la ospeţele din timpul vieţii:
« Bătrâne Doamne, porcelanuri, pe masă catafalc întins, sufragerii cu sarbăd praznic ; lumina în tavan s'a stins.
«Aduc mâini negre lumânări, «punând pe chipuri arcuri pale, « vorbele sună-a pergament, «lucrează creerii agale ».
Aduc mâini negre lumânări, punând pe chipuri arcuri pale, vorbele sună-a pergament, lucrează creerii agale ».
Transformarea lui Blok se realizează însă după o linie frântă. Ce e nou se încordează în lupta cu ce e încă vechiu, aspiraţiile progresiste cu ultimele poziţii ale atitudinii burgheze, retrograde. Blok nu se orientează exact şi constant pe parcursul precis al clasei muncitoare, nepricepând rolul Partidului în conducerea proletariatului, şi (cu deosebire) valoarea creatoare, revoluţionară, a ideologiei marxiste; se sbate încă într'o capcană artificială, lăsată în mintea lui de educaţia burgheză: pretinsul conflict dintre intelectualitate şi popor, dintre cultură şi Revoluţie. Cu alte cuvinte, Blok se raliază proletariatului în vederea atingerii primului obiectiv: distrugerea societăţii divizată în clase, dar nu împărtăşeşte încrederea în misiunea constructivă a poporului, în viitorul acestuia. De aceea valoarea artei lui — din această perioadă -— e în primul rând de ordin negativ. Blok deschide o campanie lirică împotriva formalismului «neînsufleţit» (cum spunea cu mult înaintea lui, Her-
J) Un procedeu analog e folosit, astăzi, la noi, de Maria Banuş în « Patronul » şi H. Bonciu, mai cu seamă în « Boerul», ms.
378
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
zen), fie el rusesc sau străin. Blok, aflat atunci într'o poziţie teoretică justă, jură «Yăsbunare », în numele adevărului şi simplităţii populare, estetismului [disolvant şi reacţionar, antipopular (ca în poemul celebru « Răsbunare », care ar trebui neapărat tradus). In acest sens poezia «Florenţa o este un scurt dar teribil pamflet asvârlit de poetul exasperat, stilului pompos, saturat de somptuozitate putredă, al civilizaţiei occidentale destrămate:
«Frumoaso! rânjet taie faţa când frumuseţea ţi-ai pierdui, din putrede morminte viaţa ţi-a 'ntors obrazul abătut n.
Rupând definitiv relaţiile de inspiraţie comună cu foştii lui tovarăşi simbolişti, temele noui ale lui Blok se prind tenace de rădăcinile naţionale ale poporului. Aspectul Rusiei de «ţară scumpă şi fatală » devastată de exploatarea capitalistă, adăpost prin excelenţă al suferinţei bolnăvicioase şi «metafizice », al mizeriei alcoolice şi disperărilor esseniene *), se pulverizează. Irupţia tehnicei capitaliste în stepă distruge relaţiile feudale, împingând în fundul trecutului « bătrâna Rusie pravoslavnică » — scumpul mit dostoievskian:
« Tu dormi tn sicriul amarului mit Săracă Rusie finică ».
Dacă mâhnirea resemnată pentru noua situaţie « de pământ exploatat », a patriei, e justificată, nostalgica evocare a erelor «eroice », mergând până la preistoria Rusiei, echivalează cu o pornire retrogradă:
« Nu sar căzăceştile moţuri călare,
Nu creşte din lupte toiag de hatman... ».
Atribuind viciile capitalismului industriei însăşi, Blok îşi închipue greşit cum »:
« Deasupra ei (Rusiei), stepa pustie-a
aprins
Americii noui o galbenă stea».
*) « Necunoscuta », tristeţe, râs şi plâns, strofe în care descompunerea de tip simbolist a universului însuşi, semnifică însă pentru noi înăbuşirea societăţii ţariste.
Tot atât de idealist e gândul unei «Rusii » neschimbate, capabilă să încorporeze în «substanţa ei eternă» revoluţia industrială produsă de capitalism. Blok atinge astfel involuntar corpul inert al narodnicismului, molipsindu-se o clipă:
«Din stepa sălbatecă 'n timp cum răsări, Aceeaşi rămâi însă treci mai departe... ».
Convertirea poetului este însă opera Marei Revoluţii din Octomvrie, care-i schimbă total materia lirică. In focul luptelor de stradă încinse de proletariatul ridicat să clădească o nouă lume, Blok notează: « Conţinutul întregii noastre vieţi devine revoluţia, în fruntea căreia stă Rusia ». Consecvent cu acest gând măreţ, Blok iese în fruntea maselor cu două poeme rămase celebre: « Sciţii» şi « Cei doisprezece », socotite la baza liricei sovietice. In cea dintâi, se revarsă mânia justă a neamurilor eliberate de sub multiseculara asuprire imperială împotriva oricăror stăpâni dinăuntru sau din afară. Foştii servi afirmă o uriaşă energie creatoare. Ei urăsc răsboiul, palatele orgolioase şi arta afectată a occidentului, dar iubesc pe oamenii muncii de acolo, cărora le promit să le « sfarme cu pumnul greabănele grele » ale tiraniei. Masele muncitoare, moştenitoare ale vigoarei sciţilor preistorici (spune Blok) sfidează cu conştiinţa dreptului lor istoric, lumea veche, «gata să se spargă ca un schelet»:
« Trezeşte-te, o, lume veche, te poftesc la un ospăţ, întins ultima oară, între luceferi calzi şi veac frăţesc te chiamă lung, lira barbară ».
înţelesul atât de actual al acestui poem este opoziţia de neîmpăcat între două lumi şi cu deosebire sublinierea clocotitoare a rolului conducător ce revine Rusiei Socialiste în dărâmarea «Europei aristocrate » — cum spune Blok — şi în realizarea Europei noui.
Poemul « Cei doisprezece », este o baladă dedicată unei gărzi roşii. El consacră grandioasa misiune revoluţionară a armatelor revoluţiei din Octomvrie, stând alături de « Balada celor 26 » a lui Essenin
A. BLOK: «POEME »
379
şi de cele mai bune versuri ale lui Maia-•kovski. « Cei doisprezece t> întruneşte elemente de satiră ascuţită împotriva burgheziei înebunită de spaimă, cu altele populare, pline de vervă şi savoare pi-orească. Blok notează creşterea îebrei revoluţionare a străzilor, a foştilor «ca-•lici», acurri înarmaţi.
Ritmul prompt în care năvălesc evenir mentele, întrecând pe acela al iernii —• iarna rusească 1 —, dă seama parcă de cadenţa irezistibilă impusă luptelor revoluţionare •de către Partid,
« Vesel e  vântul   (sbârlit in chică), se răsuceşte, fuste ridică oameni coseşte, smuceşte, sfâşie,
mototoleşte,
marea0 placardă.
Toată   puterea   Adunării Constituante cuvinte poartăl».
Mişcarea de stradă antrenează în vârtejul ei existenţele individuale sau faptele diverse, care nu mai au vreme să se isprăvească sau se sfârşesc brusc şi dramatic (cum ar fi idila brutală dintre un soldat şi-o cântăreaţă de stradă).
Poemul sintetizează calităţile sale de artist cu o neînduplecată ardoare militantă. Poemul a rămas în memoria lirică a poporului sovietic, tocmai pentrucă, fiind realist, i-a înteţit credinţa şi conştiinţa de luptă. Oamenii sovietici de azi «unt vrednicii urmaşi ai ostaşilor Revoluţiei din Octomvrie, pentru care Blok striga astfel:
« Noapte, zi Nu-i opri,
Tari ca pieptul stâncii, Oameni ai muncii! ».
Literatura noastră a primit, prin editura « Cartea Rusă » pe lângă Maiakovski şi Puşkin, încă un oaspe liric de seamă. Interpretul sau «însoţitorul» acestuia, Radu Boureanu, a compus, cu cele 19 poeme, o adevărată mică antologie, un fel de «bucăţi alese» din Blok. Ceea ce am reproşa însă autoruiui sau poate editurii, este ordinea distribuirii «pieselor ». In loc ca înşiruirea să corespundă dispo-
ziţiei reale, cronologice şi ideologice, a operelor lui Blok, acestea sunt aşezate invers: « Cei doisprezece » şi « Sciţii », reprezentând finalul revoluţionar al lui Blok, apar la începutul volumului; ori, cititorii noştri nu pot să parcurgă cartea ca şi cum ar fi răsfoi prin memoria poetului, dela cele mai recente până la cele mai îndepărtate amintiri ale sale. Blok în româneşte nu poate constitui obiectul unei retrospective care ar decurge dela Z la A.
Traducerea lui Radu Boureanu nu are nimic comun cu ceea ce ar fi o copie scoasă în serie, după « model ». Laturile între care se încheagă personalitatea artistului rus, aşa cum ele au fost crestate de timp, respectiv de epocile determinante pentru progresul său, se reflectă cu acuitate în echivalentul românesc (printr'o poezie sau un grup de poezii).
Radu Boureani, duşman al concepţiei traducerii ca duplicat inert, a răspuns la două întrebări obligatorii şi numai aparent contradictorii: « cum să păstreze . sensul original nealterat» şi « cum ar fi scris Blok dacă ar fi gândit în româneşte? o. Poetul nostru, spre a soluţiona problema, a recurs la atmosfera bacoviană sau uneori argheziană şi barbiana, atunci când a avut de tradus poezii din faza decadentă din creaţia lui Blok. Procedeul folosit derivă deci nu dintr'un calcul estetizant, ci corespunde unui criteriu ideologic ce s'ar formula astfel: la o condiţie socială identică, o creaţie asemenea. Cu alte cuvinte, atât Blok (în prima fază) cât şi Bacovia (din poeziile disoluţiei) şi Arghezi, înfăţişează aceeaşi circumstanţă istorică: sfârşitul burghezo-moşieresc. De aceea, unele elemente ale artei acestora din urmă au fost cu subtilitate desemnate să transpună versurile din prima perioadă a lui Blok. De sigur, Radu Boureanu a pus în contrast cu o atare manieră, stilul liric reînnoit al lui Blok, consecvent conţinutului revoluţionar integral adoptat de acesta în anii 1918—1922. De aceea, versul din « Cei doisprezece » şi « Sciţii» alergând în tropi sprinteni, în salturi, apare ca şi cum el însuşi ar lua parte la Revoluţie. Expresia directă
38o
VIATA ROMÂNEASCĂ
şi populară trece brusc dela o cadenţă sacadată la una cursivă, după cum imită mişcarea străzii sau indică perspectiva însăşi, săpată în viitorul omenirii, de către Revoluţie, ca un drum drept.
Mihail Peiroveanu ★
C.   FEDIN:   «PRIMELE BUCURII»*)
In « Primele bucurii » se reflectă epoca de după «repetiţia generală» din 1905 până în anul 1910, momentul morţii lui Lew Tolstoi. (Constantin Fedin a scris o trilogie în legătură cu evenimentele care preced, în Rusia, Marea Revoluţie din Octomvrie).
într'un oraş de provincie, Fedin urmăreşte cu un ochiu, în acelaş timp foarte exact şi liric, neliniştea, aşteptarea, cruzimea, zonele pline de penumbră, sau drumurile limpezi pe care oamenii le străbat pregătind revoluţia. Timpul pluteşte peste faptele oamenilor, dar el însuşi poate fi modificat pentrucă aparţine proletariatului, serveşte proletariatul, sau, mai bine, e determinat să-l servească, timpul nu e o noţiune detaşată, neutră, dimpotrivă: revoluţia trebue pregătită şi e pregătită, alături, împreună cu el.
Petre Petrovici Ragozin, osândit la trei ani deportare pentru participarea la « desor-dini de stradă » în Octomvrie 1905 şi care, la întoarcere, continuă lupta în ilegalitate ca membru al Partidului bolşevic — într'o convorbire cu Kiril, elev de liceu, care aderă la lupta revoluţionară (mărturisind că n'o să se abată dela ea niciodată, oricât ar trebui să meargă: nouă ani sau douăzeci şi nouă de ani), — spune: « Timpul e mare lucru. Una-i să te doară o zi şi alta-i să te doară o sută de zile. Poporul rabdă. Dar lui nu-i e tot una dacă-s nouă sau douăzeci şi nouă de zile ». Şi, într'adevăr, sub conducerea Partidului bolşevic momentul în care clasa muncitoare din Rusia
l) C. Fedin, « Primele bucurii», trad, din 1. rusă -— Cartea Rusă, Buc, 1949.
va rupe lanţurile oprimării, se apropie ci» paşi repezi. Valul revoluţionar creşte;, odată cu el creşte conştiinţa de clasă a< proletariatului şi, în general, în această: epocă despre care vorbim, se desvoltă cu repeziciune procesul formării conştiinţei revoluţionare în rândurile tineretului. Pasul tinerei generaţii întâlneşte pământul ferm,instrumentulmetodei marxist-leniniste pentru interpretarea lumii, întâlneşte tactica Partidului; în prezenţa acestui puternic catalizator cei mai mulţi dintre tinerii intelectuali intră, din ce în ce mai sigur, mai hotărît şi mai neîntârziat, îni luptă, alături de clasa muncitoare. Kiril reprezintă acest tineret, în paralelă cu actorul Ţvetuhin şi cunoscutul dramaturg Pastuhov, oameni din generaţia precedentă, legaţi încă de burghezie. Drumul* acestora spre revoluţie e plin de ocoluri, de spaime, de reţineri.
Ca şi Stanislavski, şi împotriva actorilor desprinşi de popor, Ţvetuhin socotea că publicul nu poate simţi decât ceea ce simt şi cei de pe scenă. El spunea, nu lipsit de emfază, că joacă pentru mulţime. Pentru reprezentarea piesei lui Gorki, « Azilul de noapte », Ţvetuhin face chiar o vizită în azilul de noapte al oraşului. Acolo îl întâlneşte pe Parabukin, lumpen-proletar, hamal In port, asistă la o dramatică goană pe străzi (Parabukin aleargă, după Anocica, fetiţa lui, ca să-i smulgă ju- s mătatea de rublă primită în dar dela vizitator, pentru a-şi putea continua beţia), dar nu înţelege totuşi mare lucru din ceeace vede. Cabotinismul îi e o stavilă.
Kiril, care asistă la reprezentarea piesei «Azilul de noapte», îi spune, la sfârşit: «Ai jucat dulceag ca să înduioşezi lumea. Dar eu am citit piesa şi ştiu că nu-i aşa ».
Iar dramaturgului Pastuhov, Kiril îi spune : « Nu orice dramaturg poate vedea îh viaţă ceea ce e ascuns. Pentru asta nu e destul să fii poet, pentru asta trebue să fii revoluţionar». E ceea ce Ragozin ştia mai dinainte, fără să fi văzut jocul actorului. « Un muncitor — îi spunea el băiatului —, vine la revoluţie aşa cum ar veni la el acasă. Dar aceştia pot să mai. stea la gânduri. »
C. FEDIN: «PRIMELE BUCURII»
381
Atitudinea tuturor păturilor acestora oscilante se precizează în momentul în •care poliţia ţaristă descoperă tipografia •clandestină adăpostită în pivniţa locuinţei ■lui Ragozin. Kiril e închis. (Va fi condamnat la 3 ani deportare în gubernia Oloneţ). El se poartă într'adevăr ca un tovarăş. După 70 de zile închisoare şi carceră, la interogatoriu, nu recunoaşte nimic.
Parabukin e şi ei amestecat— deşi departe de a fi lucrat efectiv — în momentul în care Pastuhov e chemat de poliţie pentru unele informaţii şi ameninţat cu pierderea mizerabilei, aparentei lui libertăţi individuale.
. Ţvetuhin şi Pastuhov, fuseseră văzuţi de -câteva ori plimbându-se peste câmp, împreună cu Kiril şi cu tânăra prietenă a acestuia, Liza. Cât despre Parabukin, se presupunea că dăduse preţioase relaţiuni în vederea reprezentării « Azilului de noapte » ■ (era şi asta o vină 1); pe de altă parte se -ştia că fusese obiectul unei atenţii deosebite din partea actorului Ţvetuhin, în timpul unui accident pe care îi avusese în port.
Parabukin, internat în spital, deşi confuz, -nu spune nimic la interogatoriu. Dar el procedează aşa, fiind încredinţat că cei doi distinşi intelectuali au fost aleşi de -cineva suspus, şi pentru asta sunt urmăriţi de autorităţi, şi că atunci când vor afla de felul cum s'a comportat faţă de ei va fi, bine înţeles, răsplătit.
«Fără îndoială, se gândea Parabukin, .acum se va întâmpla, în sfârşit, schimbarea cea mare, va răsări steaua cea strălucitoare şi va lumina din plin drumul cel nou ».
Ţvetuhin şi Pastuhov sunt cuprinşi de panică. In faţa lor cu spectrul revoluţiei şi învinuiţi că ar fi participat la acţiunea ilegală de răspândire a manifestelor, speriaţi de poliţia burgheză, ei se lasă uşor intimidaţi, deşi în adâncul conştiinţei lor sunt de partea revoluţionarilor. Şi când, puţin mai târziu, Parabukin îl caută pe actor ca să-i spună că e gata să-şi pună viaţa în slujba revoluţiei, acesta îl alungă, •înspăimântat.
Liza, iubita lui Kiril, şi Vera Nican-drovna, învăţătoarea, mama lui, sunt de
partea băiatului din dragoste. Vera Nican-drovna îşi va da seama din ce în ce mai bine că drumul ales de fiul ei e cel adevărat, singurul drum adevărat,, va căuta să-i fie un toiag, nu o desagă cu pietre dealungul acestei căi şi va fi un aliat al clasei muncitoare. Liza, însă, care se trage dintr'o familie de burghezi înstărită, nu va rezista până la sfârşit. Odată cu plecarea lui Kiril se va rătăci, va rămâne în aer, va înăbuşi (poate deocamdată) desgustul ei pentru lumea în mijlocul căreia trăieşte şi, terorizată de tatăl ei, negustorul Meşcov, va face o nefericită, deplorabilă căsătorie.
In jurul acestei « căderi » a tipografie clandestine, ca în jurul unei imense lămpi aprinse, viaţa oraşului palpită, oamenii, ca fluturii nocturni, se apropie de această tulburătoare lumină, — unii îşi ard aripile, alţii îşi găsesc drumul.
Dar ceea ce arde înăuntru nu se poate stinge; înăuntru arde tot mai vie, mai puternică conştiinţa de clasă a proletariatului. Tânăra generaţie de intelectuali intră în luptă, se căleşte; generaţiile mai vechi şovăe încă, străbătute la rândul lor de o puternică criză de conştiinţă.
Tolstoi moare în anul 1910. Felul violent al morţii lui agravează această criză de conştiinţă. Frământările cresc, se precipită. In jurul sâmburelui revoluţionar al Partidului, oamenii se strâng din ce în ce mai mult. Burghezia, cu tot aparatul ei poliţist, sălbatec, nu e în stare să-l descopere şi să-l aresteze pe Ragozin. Din mijlocul ei chiar, ca din locul unde un cadavru cade în apă, cercuri concentrice din ce în ce mai dese aleargă spre ţărmul izbăvitor: mişcarea revoluţionară. Nu. Poporului nu-i e tot una dacă aşteaptă nouă zile sau douăzeci şi nouă de zile.
Odată cu creşterea conştiinţei revoluţionare se ascute procesul de descompunere al burgheziei, vechile generaţii de intelectuali contribue în mod dialectic la grăbirea acestui proces, devin (cel puţin) nişte fermenţi ai descompunerii.
In Rusia, şi odată cu ea pe toată suprafaţa pământului, se desenează cu siguranţă
382
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
şi claritate condiţiile obiective necesare apropiatului moment al loviturii decisive.
C. Fedin e un mare liric. Lirismul lui, fără să altereze conţinutul real al vieţii, fără să desfigureze culoarea lucrurilor, înfăşoară, ca un vibrant ecou, exacta înfăţişare a oamenilor şi a naturii.
Fără să aburească, fără să îndepărteze, lirismul lui conduce ochiul spre miezul plin de sevă al vieţii, acolo unde fierbe revolta, acolo unde se desfăşoară cu vio-
lenţă lupta de clasă, unde se deschide drumul limpede pentru o viaţă mai bună, pentru sfărâmarea exploatării.
Unii şovăie încă, unii aşteaptă. Dar proletariatul nu mai poate aştepta.
Pastuhov spune într'un loc: «Undeva, în apropierea noastră, e cineva care ne clădeşte viitorul, cineva care merge înainte, croindu-şi drumul prin desişuri sălbatice, rupt, sdrelit, spre ţinta Iui...».
Ne mai despart şapte ani de Marea Revoluţie din Octomvrie.
Virgil Teodorescu
/
CUPRINSUL
PAG'
150 DE ANI DELA MOARTEA LUI A.S.PUŞKIN
Mihail Sadoveanu, Puşkin.................. 3
VERSURI ŞI PROZĂ DIN A. S. PUŞKIN
Odă libertăţii (1817), în româneşte de B. I. Alionu........ 8
Satul (1819), în româneşte de Virgil Teodorescu     ....... 11
Ruslan şi Ludmila (1892) (cântul I), îh româneşte de Miron Radu Paras-
chivescu.......................                                                                      . . 13
Căruţa vieţii (1823), în româneşte de Maria Banuş....... 28
O, Grecie, ridică-te! (1823), în româneşte de Virgil Teodorescu . . 29
Profetul (1826), în româneşte de Ion Costin........... 30
Celor din Siberia (1827), în româneşte de Virgil Teodorescu ... 32
Din « Călătorie la Arzrum » (1829), în româneşte de L. şi G. Solcănescu 33
Caucazul (1928), în româneşte de Maria Banuş......... 41
Celor ce vorbesc de rău Rusia (1831), în româneşte de Virgil Teodorescu 42
Cântec despre vestitul Oleg (1832), în româneşte de B. I. Alionu ... 44
Kirjali (1834), în româneşte de L. şi G. Solcănescu....... 48
Exegi monumentum (1836), în româneşte de B. I. Alionu ..... 53
#
V. Ermilov, Puşkin al nostru................. 54
N. Moraru, Puşkin şi literatura română............. 77
MLĂDIŢE NOUI
Vera Hudici, Ion Asaftei................... 101
#
Veronica Porumbacu, Tovarăşul Matei a primit « Ordinul Muncii » . 127
Miron Radu Paraschivescu, Uneori, iarna........... 138
3»4
VIAŢA ROMÂNEASCĂ
Iosif Nedelcu, Unde este unire.................
Otilia Cazimir, îndemn....................
Mihu Dragomir, Nava....................
» »        Alături, arzând................
» »        Canalul Dunăre—Marea Neagră........
Ben. Corlaciu, Nelegiuirea..................
Virgil Teodorescu, Etapă spre socialism............
» » Atâta timp cât ştiu.............
» » Ceasul ăsta e pieirea ta...........
Nina Cassian, Istorie.....................
Petru Dumitriu, Bijuterii de familie (sfârşit) ..........
OAMENI SOVIETICI
Evghenii Vorobiov, Cu faţa la foc ..............
TEORIE ŞI CRITICĂ
Ion Vitner, « Desculţ »....................
COMENTARII
Mihai Novicov, « Literaturnaia gazeta ».............
Eugen Schileru, Pe marginea unei cărţi de Erskine Caldwell: « Răzmeriţă în Sud»......................
Ion Marin Sadoveanu, Din ideile lui Karl Marx despre poezia dramatică..........................
RECENZII
Virgil Teodorescu, «Dama de pică», de A. S. Puşkin......
Constantin Varta, « Poltava », de A. S. Puşkin ...»......
J. Popper, « Oamenii şi faptele lor», de Petru Vintilă.......
Traian Stoica, « Şi s'au întors pădurile 'napoi », de Nicolae Tăutu . Silvian Iosifescu, « Mesteacănul alb », de Mihail Bubennov ....
Mihail Petroveanu, «Poeme», de A. Block...........
Virgil Teodorescu, « Primele bucurii», de Constantin, Fedin ....