DES VOLT ARE A CULTURII ÎN R.P.R, CONTRIBUŢIE DE SEAMĂ LA OPERA DE APĂRARE A PĂCII (Raport prezentat Congresului Intelectualilor în R. P. H. pentru Face şi Cultură. 29 — 31 Martie 1949) Dragi prieteni, Permiteţi-mi ca din împuternicirea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, să salut iniţiativa intelectualilor din Republica Populară Română, de a convoca acest Congres pentru apărarea a două bunuri de preţ ale omenirii: pacea şi cultura; să salut pe delegaţii din ţară şi pe oaspeţii de peste hotare. Ne aflăm aici —veniţi din toate colţurile ţării —câteva sute de congre-sişti, reprezentanţi ai tuturor domeniilor muncii intelectuale. Fiecare are profesiunea lui, specialitatea lui. Dar pe deasupra acestor specialităţi, avem cu toţii un ideal comun: pacea şi progresul. Şi o răspundere comună: aceea de a lupta pentru pace şi progres. Un intelectual progresist trebue să fie totodată şi om politic, adică să participe la viaţa socială, să se intereseze în mod viu de destinele ţării sale. să tindă să ia parte activă la conducerea ţării sale. In societatea capitalistă, intelectualii progresişti, care cunosc legile des-voltării societăţii şi se interesează în mod viu de destinele ţării lor, sunt prigoniţi şi terorizaţi. Pentru un asemenea intelectual, a participa la viaţa socială într'un regim capitalist, înseamnă a lupta alături de proletariat pentru răsturnarea acestui regim şi pentru construirea unui regim socialist. Tot ce e mai valoros în rândurile intelectualităţii şi-a ales cu, toate riscurile, acest drum, şi anume drumul de luptă alături de clasa muncitoare.. In ţările democraţiei populare, în aceste ţări unde puterea de stat este în naâna clasei muncitoare, intelectualul progresist urmează drumul arătat de t 4 VIATA ROMÂNEASCĂ intelectualii sovietici. El e chemat să participe din plin la viaţa socială, să-şi desvolte capacităţile, să contribue cu toată puterea sa de gândire şi prin munca sa creatoare, la construirea socialismului. Fie că participarea la viaţa socială se manifestă în lupta pentru răsturnarea statului burghez, fie că înseamnă ca la noi şi în celelalte ţări ale democraţiei populare, lupta pentru construirea statului socialist, locul intelectualului progresist este în rândurile clasei muncitoare, în rândurile acestei clase care e legată în mod organic de pace, de cultură, de progres, împotriva acelei clase care frânează progresul, distruge cultura, care e legată organic de crize, şomaj, războiu: burghezia imperialistă. In societatea capitalistă, intelectualitatea, exceptând partea sa progresistă, este întreţinută de clasele avute, pe care le deserveşte fiind nevoită să se ploconească în faţa puterii celor avuţi. Numai socialismul deschide intelectualităţii orizonturi largi. Intelectualitatea devine astfel un detaşament de frunte al societăţii. Aceasta s'a realizat pentru prima oară în istoria umanităţii, în ţara socialismului victorios, U.R.S.S. " In Republica Populară Română vedem cu toţii, cum, pentru prima dată în istoria ţării, intelectualitatea devine o adevărată forţă în viaţa socială; ea va putea păşi în primele rânduri de luptă pentru un viitor luminos. II ■ Oamenii muncii din ţările capitaliste înţeleg azi mai bine ca oricând cuvintele spuse de Lenin în 1923: « Oriunde ai privi, pretutindeni întâlneşti probleme pe care omenirea este perfect în stare să le rezolve de îndată. Piedica este capitalismul. El a acumulat bogăţii imense şi a transformat pe oameni în sclavii acestor bogăţii. El a rezolvat probleme tehnice dintre cele mai complicate şi a barat calea traducerii în viaţă a îmbunătăţirilor tehnice... din cauza zgârceniei stupide a unui pumn de milionari. Civilizaţia, libertatea şi bogăţia în condiţiile capitalismului, trezesc în minte imaginea bogătaşului îndopat până 'n gât, care putrezeşte de viu şi nu lasă să trăiască ce e tânăr. Insă ce e tânăr creşte şi va învinge, orice ar fi » 1 (Opere, vol. XVI, pag. 622—23, edit. rusă). In faţa crizei economice care se manifestă din ce în ce mai stăruitor, în fata creşterii vertiginoase a forţelor democratice, imperialiştii nordamericani, englezi şi lacheii lor, cuprinşi de spaimă şi spumegând de furie, încearcă, dacă nu să oprească cursul, desvoltării istorice, dar-cel puţin să-1 întârzie. Ei caută să supravieţuiască prin teroare, prin războiu. In vederea agresiunii, ei fac calcule, pregătesc arme, stabilesc baze strategice, încheie alianţe. Pactul Atlanticului de Nord, dat publicităţii acum câteva zile, este unul din ele- DESVOLTAREA CULTURII IN R.F.R. 5' meritele sistemului de măsuri prin care monopoliştii din Wall-Street urmăresc să-şi asigure dominaţia mondială. El este, aşa cum arată declaraţia din 29 Ianuarie a Ministerului de Afaceri Externe al Uniunii Sovietice, «expresia... aspiraţiilor agresive ale unui grup restrâns de puteri, şi în primul rând expresia aspiraţiilor cercurilor conducătoare din Statele Unite şi din Marea Britanie ». Toată vorbăria oficială despre caracterul « defensiv » al acestui pact nu izbuteşte să ascundă suspectele conciliabule care au loc între şefii armatelor din statele semnatare, nici nejustificatele pregătiri militare ale unor ţări pe care e evident că nimeni nu le ameninţă. Tot astfel", vorbăria voit imprecisa despre îndatoririle membrilor pactului nu reuşeşte să facă neobservate articolele Cârc & rată poziţia de suzeran a Statelor Unite faţă de partenerii lor. Şi tot astfel, frazele umflate despre «libertate » şi « democraţie » nu înşeală pe nimeni în ceea ce priveşte intenţia semnatarilor de a folosi Pactul şi ca un instrument de represiune internă. Decretând mişcarea muncitorească drept « agresiune internă » pactul deschide astfel porţile intervenţiei militare streine în treburile interne ale diferitelor ţări, în momentul când mişcarea populară devine o ameninţare pentru guvernele trădătoare burgheze din aceste ţări. Instrument de războiu şi de teroare, Pactul Atlanticului de Nord a stârnit pretutindeni indignarea opiniei publice. Popoarele ţărilor incluse în acest Pact îl întâmpină cu demonstraţii şi meetinguri de protest. Iar lozincile, purtate pe străzile engleze, franceze, belgiene, olandeze, norvegiene, spun în limbi diferite acelaşi lucru şi anume voinţa a milioane şi milioane de oameni de a nu fi instrument şi victime ale agresiunii imperialiste. In Franţa, campania pentru strângerea de semnături pentru pace cunoaşte un succes enorm. In Italia, pe care guvernul reacţionar al lui de Gasperi a anunţat că o va include de asemeni în Pactul Atlantic, grevele se ţin lanţ, cu toată brutalitatea intervenţiilor poliţieneşti. In Statele Unite chiar, cercurile războinice" se lovesc din ce în ce mai puternic de voinţa de pace, de voinţa de a lupta pentru pace, a maselor. Pentru a slăbi lupta popoarelor împotriva războiului de agresiune, cercurile imperialiste folosesc un puternic aparat de propagandă, de incitaţie şi desinformare. In timp ce savanţi şi tehnicieni vânduţi trusturilor caută în laboratoare arma care poate să ucidă cât mai mulţi oameni dintr'odată, scriitori, ziarişti, desenatori, vânduţi aceloraşi trusturi pun în circulaţie, sub formă de articole, cărţi, afişe, odiosul material publicitar pentru marfa stăpânilor lor: războiul. Până şi redactorul jurnalului englez « Life and letters to-day » recunoaşte: - «Se poate crede că noi am ajuns într'o situaţie foarte asemănătoare acelui fascism pe care aveam intenţia să-1 ucidem, dar pe care l-am moştenit». 6 VIATA ROMÂNEASCĂ A fost destul ca un profesor american anume Spicer să scrie un articol elogios despre opera savantului sovietic Lîsenco, pentru a fi revocat dela catedră. In schimb, teoreticienii armei atomice desgroapă teoria reacţionara a lui Malthus, pentru a convinge milioanele de şomeri că mizeria din Statele Unite nu se datoreşte imenselor profituri ale Wall-Street-ului, ci creşterii disproporţionate a populaţiei pe pământ. De unde, evident, necesitatea războiului care ar... descongestiona lumea. Cultura burgheză este pusă în slujba negării ştiinţei, ea reînvie concepţiile înapoiate, propagă obscurantismul medieval, ideologia dispreţului faţă de om, amoralitatea şi cruzimea de fiară. Ea tinde să convingă pe oameni de nimicnicia lor, de neputinţa lor de a lupta împotriva « soartei». In acelaşi timp, scribii plătiţi ai imperialismului, exaltă ideea războiului împotriva Uniunii Sovietice şi a democraţiilor populare, ideea discriminării rasiale şi naţionale, a negării făţişe a suveranităţii popoarelor, a afirmării dominaţiei mondiale a imperialismului american. In Statele Unite, devenite centml obscurantismului mondial, adăpost ai tuturor «filosofiilor » pe care naziştii şi-au întemeiat politica şi morala lor criminală, o oarecare Suzan Lar jer a lansat teoria după care «forţele iraţionale ale naturii noastre animale trebue să iasă din amorţire ». O întreagă literatură a alcoolismului, a demenţei, a perversiunilor sexuale, a « catastrofelor care ameninţă lurnea ») etc., se tipăreşte în cantităţi enorme şi este exportată pretutindeni unde imperialiştii americani şi-au extins dominaţia. Isteria rasistă se împleteşte cu iraţionalismul mistic şi cultul gangsterismului, ca într'un adevărat val al crimei şi nebuniei. Henry Miller sau, cum i se spune. « Dumnezeul decadenţei contemporane » trece drept creatorul unei noui re-Hgii mistico-sexuale, cu evanghelie şi ritual amănunţit. Paralel cu această ofensivă de întunecare a minţilor, de panică în faţa necunoscutului, a supranaturalului, se duce ofensiva psihozei atomului, a urii"faţă de Uniunea Sovietică şi ţările democraţiei populare. Tema de bază a literaturii americane reacţionare este: « Să ne grăbim cu războiul, altfel pierdem supremaţia atomică». Pe de altă parte, războiul este prezentat cu cinism, drept o chintesenţă a valorilor morale. Iată ce putem citi în faimosul a Reader's Digest » în această privinţă: « Nu uitaţi că numai în războiu aţi putut avea sentimentul frăţiei creştine pe care nu l-aţi cunoscut niciodată, numai în războiu aţi putut găsi dezinteresarea totală. Nu uitaţi că numai în războiu aţi văzut oameni care iubeau viaţa, dându-şi-o pentru aproapele lor. Acest sentiment nu l-am cunoscut înainte de războiu. Nu l-am întâlnit nici după terminarea lui. Acest fel de viaţă îmi lipseşte ! ». Mai puţin patetic, Burnham expune pe şleau în cartea sa « Lupta pentru globul terestru », planul imperialiştilor nordamericani de dominaţie a lumii. DliSVOLTAREA CUi.TUKll [N K.P.K 7 Conştienţi de primejdia pe care o reprezintă pentru planurile lor agresive mişcarea patriotică din diferite ţări şi tradiţia ei glorioasă de luptă împotriva fascismului, scribii plătiţi ai imperialismului caută să smulgă din mintea popoarelor amintirea eroilor rezistenţei. In Franţa, de pildă, o serie întreagă de aşa zişi scriitori, în cap cu Sartre, împroaşcă cu venin şi noroi una din cele mai splendide pagini din istoria poporului francez, cu scopul vădit de a slăbi încrederea maselor în patrioţii care le conduc şi azi în lupta contra imperialismului şi a războiului. Pretutindeni, în ţările marshallizate, aceasta e « cultura care caută să în-îvăbuşe cultura naţională, a marilor valori ale culturii universale». Jorge Amado declara la Wroclaw că în Brazilia, numai într'un singur an, 1947, au fost închise douăsprezece case de editură, adică jumătate din editurile braziliene. In Italia, tot în 1947, numărul traducerilor din «literatura» poliţist-porno-grafică americană s'a dublat, întrecând cu 15% toate publicaţiile italiene. Nenumăraţi scriitori progresişti din Italia, Franţa şi Anglia, nu găsesc editori, în timp ce librăriile sunt pline cu producţie americană. In şcolile franceze, până şi premiile elevilor constau tot în cărţi şi reviste americane. III Suferind înfrângeri după înfrângeri şi pierzându-şi baza socială, reac-ţiunea nu-şi vede salvarea decât într'un războiu. Reacţiunea caută să convingă masele că războiul este fie necesar, fie inevitabil. De aceea întreaga propagandă a imperialiştilor se bazează pe ideea războiului. Această propagandă nu-şi găseşte însă nici slujitori, nici ataşaţi în rândurile oamenilor ataşaţi culturii. Toţi cei ataşaţi culturii luptă pentru pace. In războiu îşi pune speranţa tot ce e reacţionar şi obscurantist. Popoarele nu vor războiu împotriva Uniunii Sovietice şi democraţiilor populare. Şi fiecare zi care trece nu face altceva decât să arate cât de puternică e tabăra păcii, a democraţiei şi a progresului, fiecare zi care trece nu face decât să aducă noui eşecuri lagărului imperialist şi războinic. Declaraţiile recent făcute de conducătorii Partidelor Comuniste în numele a sute şi sute de milioane de oameni, referitoare la atitudinea popoarelor în cazul unei agresiuni împotriva Uniunii Sovietice, sunt o lovitură de măciucă pentru planurile mârşave ale imperialiştilor. Ei ştiu bine ce înseamnă cuvântul comuniştilor. Ei ştiu că acest cuvânt exprimă hotărîrea de luptă a popoarelor, hotărîre de luptă care le-a pricinuit înfrângeri răsunătoare, dintre care în ultimul timp cea mai grea este fără îndoială cea din China. Lupta popoarelor împotriva jugului imperialist creşte necontenit: în Spania şi Grecia, ca şi în ţările coloniale, imperialiştii suferă înfrângeri după înfrângeri. E destul să priveşti o hartă, ca să-ţi dai seama că deşi în ţările robite imperialismului, spânzurătorile funcţionează ca pe timpul hitleriştilor, deşi în 8 VIAŢA ROMÂNEASCĂ aceste ţări închisorile gem de patrioţi, tabăra păcii şi a democraţiei se întăreşte dela un capăt la altul al lumii; ea este de neînvins. Zadarnic încearcă imperialiştii să se împotrivească mersului istoriei. Forţele democraţiei şi ale socialismului sunt de neînfrânt. Călăuziţi de învăţătura lui Marx-Engels-Lenin-Stalin, sute de milioane de oameni din ţările capitaliste şi coloniale, luptă pentru a scutura jugul exploatării şi asupririi naţionale. Dela un capăt la altul al lumii capitaliste, lupta popoarelor împotriva imperialismului creşte. Popoarele au învăţat din sângeroasa aventură hitleristă şi din politica de după războiu a marilor monopolişti, a fabricanţilor de tunuri; că singura cale de a ieşi din mizerie şi a scăpa de războaie. este frontul comun al oamenilor muncii din toate ţările împotriva imperialismului, alături de Uniunea Sovietică. Popoarele lumii privesc cu dragoste şi admiraţie spre marea ţară a socialismului. Ele văd că deşi U.R.S.S. a suferit cel mai mult de pe urma celui de al doilea războiu mondial, viaţa înfloreşte în Ţara Socialismului ca în nicio altă ţară din lume şi cu o repeziciune uimitoare. U.R.S.S. păşeşte înainte. Ele compară progresul politic social, economic şi cultural din ţările eliberate de U.R.S.S. —ţările democraţiei populare —cu mizeria şi teroarea din ţările cotropite de imperialişti, şi înţeleg că drumul socialismului este singurul care asigură libertatea şi independenţa naţională, singurul care duce la bună stare şi progres. In lupta pe care o duc alături de popoarele lor în ţările robite imperialismului împotriva putredei culturi burgheze, intelectualii progresişti sunt însufleţiţi de măreţia culturii sovietice. La Wroclaw, intelectualii progresişti din toate ţările şi-au arătat ataşamentul faţă de cultura sovietică pe care o privesc ca pe cea mai înaintată cultură din lume, inspiratoarea oamenilor muncii în lupta pentru marile idealuri ale civilizaţiei. Ei văd în înflorirea acestei culturi, exemplul viu al triumfului celei mai înalte cugetări omeneşti, ei îşi întăresc credinţa că decăderea culturii burgheze nu reprezintă decăderea culturii în general şi nici decăderea forţei de creaţie a omenirii. Dimpotrivă ei înţeleg că numai într'o ţară care a doborît jugul capitalismului se deschid inepuizabile perspective geniului creator şi uman. Aceasta dă luptei lor un nou avânt. Cultura sovietică este un puternic act de acuzare împotriva lumii capitaliste; ea este călăuză şi exemplu în construirea culturii socialiste în ţările democraţiei populare; ea este călăuză şi exemplu în lupta oamenilor de cultură progresişti din ţările capitaliste. Moscova este centrul spiritual al lumii. In ţările Americii Latine, care gem sub dictatura lacheilor Wall-Street-uiui bătrâni barzi populari cutreeră satele cântând cântece despre Uniunea Sovietică şi despre Stalin. De «undeva din America », fugărit de călăii imperialişti, Pablo Neruda a scris un poem despre U.R.S.S. şi despre Stalin. Nici cântecele barzilor populari, nici poemul lui Neruda nu s'au tipărit legal în patria lor. Tiparniţele sunt azi în mâna cotropitorilor şi tipăresc maculatura lor murdară. Dar cântecul poetului şi al bătrânului bard cuprind şi DESVOLTAREA CULTURII IN R.P.R. 9 înflăcărează masele. Ele sunt lupta şi năzuinţa poporului, ele sunt victoria zilei de mâine. Oricâte blocuri şi bloculeţe războinice ar încheia imperialiştii cu lacheii lor marshallizaţi, oricâte pacte ale Atlanticului ar semna, ele nu vor fi decât nişte contracte fără acoperire între un pumn de exploatatori, condamnaţi definitiv de istorie, împotriva cărora se ridică sute şi sute de milioane de ostaşi ai păcii şi ai, progresului, sute şi sute de milioane de prieteni ai Uniunii Sovietice. IV Dragi prieteni, Celor două tabere în care este împărţită azi lumea, tabăra socialismului, a democraţiei şi a păcii, condusă de U.R.S.S., pe de o parte, şi tabăra imperialismului războinic, în frunte cu Statele Unite ale Americii, pe de alta, le corespund două culturi: cultura socialistă şi democratică, şi «cultura» reacţionară imperialistă. Lupta împotriva imperialismului războinic este şi lupta împotriva culturii reacţionare. Lupta pentru pace, este şi lupta pentru cultura socialistă şi democratică. Rolului şi importanţei crescânde a lagărului democratic şi antiimperialist, îi corespunde o creştere necontenită a rolului şi importanţei culturii socialiste şi democratice în lume. Azi, graţie Uniunii Sovietice, s'au creat în ţările democraţiei populare, unde puterea e în mâna poporului muncitor, condiţii pentru construirea culturii socialiste, iar în ţările capitaliste, odată cu creşterea valului de luptă împotriva imperialismului, se desvoltă elementele democratice şi socialiste ale culturii. Eliberată de Armata Sovietică, ţara noastră a putut înfăptui numai în câţiva ani, adânci transformări revoluţionare. Dintr'o unealtă a exploatatorilor şi imperialiştilor, dintr'o bază de atac antisovietică, ea a devenit un factor activ de pace şi progres în puternicul front antiimperialist, condus de U.R.S.S. Cu ajutorul frăţesc.al Uniunii Sovietice, ţara noastră a păşit pe drumul construirii socialismului. « Vocea Americii» trusturilor provocatoare de războiu, duşmane de moarte ale tuturor popoarelor lumii, ca şi a poporului american însuşi, îşi varsă veninul şi împotriva Republicii Populare Române. Domnii fabricanţi de tunuri sunt furioşi pe noi pentrucă suntem o ţară liberă şi independentă, pentrucă suntem prieteni ai U.R.S.S. In creerii învăluiţi în ceaţă ai pretendenţilor la dominaţia mondială, nu poate să-şi găsească loc ideea independenţei şi libertăţii popoarelor, ideea frăţiei între popoare, ideea prieteniei cu Uniunea Sovietică. U.R.S.S. e ţara socialismului, e ţara care a nimicit imperialismul fascist german şi a salvat Europa şi civilizaţia umană de barbaria fascistă. U.R.S.S. a eliberat ţările democraţiei populare, printre care şi ţara noastră, de jugul fas- 1 10 VIAŢA ROMÂNEASCĂ cist; abia de atunci, dela eliberarea ţării noastre de către glorioasa Armată Sovietică, România a căpătat adevărata independenţă. U.R.S.S. este reazemul luptei popoarelor pentru libertate, independenţă naţională şi pace. Nu numai că noi vedem ce soartă au ţările aşa zis « aliate » de fapt subjugate dolarului, dar noi avem din trecut o bogată şi dureroasă experienţă proprie în această privinţă. Domnia regimului ' urghezo-moşieresc în România a prilejuit poporului muncitor destui ani de robie imperialistă, de mizerie, teroare şi războiu. Pentru oamenii muncii din Republica noastră Populară, lupta pentm pace înseamnă lupta contra imperialismului, pentru întărirea regimului de democraţie populară, înseamnă lupta pentru socialism. în această luptă, sarcinile intelectualilor sunt imense, mai cu seamă, " într'o ţară ca a noastră, care are de lichidat nu numai o grea moştenire a trecutului în ceea ce priveşte înapoierea economică, dar una la fel, sau poate mai grea, în ceea ce priveşte înapoierea culturală. V întreaga politică de stat a burgheziei şi moşierimii, era îndreptată spre târîrea cât mai adâncă a maselor în bezna inculturii, pentru a-şi menţine regimul de exploatare şi asuprire. După o statistică incompletă, făcută îndată după cel de-al doilea războiu mondial, existau în România 4.223.451 analfabeţi, plus nenumăraţi absolvenţi de şcoli primare, care, ne mai urmând nicio şcoală, deveneau semianalfabeţi. In licee intimi numai 6% din absolvenţii şcbalelor rurale. Politica de clasă exploatatoare a fostelor regimuri, a creat piedici în calea luminării maselor largi. Conţinutul învăţământului ca şi componenţa socială a elevilor avea un pronunţat caracter burghezo-moşieresc. Antiştiinţific, antipatriotic şi antisocial, învăţământul era o puternică armă în mâna exploatatorilor, o şcoală ă misticismului şi urii şovine, a grosolanelor falsificări ale istoriei în interesul claselor dominante. Rupte de realităţi, îmbâcsite de obscurantism şi teorii abstracte, şcolile regimului burghezo-moşieresc nu au putut forma nici specialişti în agronomie, nici tehnicieni. Această situaţie corespundea din plin politicii de menţinere a ţării noastre la un nivel agrar înapoiat, de infeudare a României intereselor imperialismului internaţional. Burghezia şi moşierimea au cultivat în permanenţă o politică antinaţională a culturii, o politică de a semăna neîncrederea în forţa creatoare a poporului, o politică de ploconire în faţa Apusului, a apusului capitalist, o politică de lichidare a culturii naţionale. In scurtul timp care a trecut dela eliberarea ţării noastre, vedem câte talente creatoare se ridică şi ne putem da mai bine seama de crima pe care a comis-o, şi din acest punct de vedere, regimul burghezo-moşieresc, înăbuşind zeci şi zeci de ani capacităţile creatoare ale poporului. Câţi intelectuali n'au murit în mizerie, roşi de tuberculoză? Câte suferinţe n'au îndurat Eminescu, Creangă, DESVOLTAREA CULTURII IN R.P.R. Gherea? Prin ce greutăţi n'au fost siliţi să treacă savanţi ca Babeş, Racoviţă, Parhon? Multe invenţii ale tehnicienilor din România au fost vândute strai-! nătăţii în loc să fie folosite în ţară. Astfel, în 1913 Ion Edeleanu vinde soc. J Disconto-Gessellschaft un brevet pentru rafinarea petrolului cu bioxid de [ sulf; în timpul primului războiu mondial, Gheorghe Constantine seu vinde ' Angliei brevetul pentru transmisiunea energiei prin fluide; ing. Martin Bank, \ din Iaşi, vinde Statelor Unite un brevet industrial pentru transformarea gaj zului în acetilenă. Şi câte altele. I Clasele stăpânitpare şi partidele lor, Brătianu, Maniu, Antonescu, au vândut bogăţiile ţării noastre, independenţa ei, fie imperialismului angîo-I american, fie celui german. ! Astăzi în R.P.R., în statul celor ce muncesc, intelectualii au un câmp de , activitate ne mai văzut la noi. Ţara noastră are inepuizabile izvoare de bo-j gâţii ale solului şi subsolului. Pentru prima dată în istoria noastră aceste boI gătii au devenit pe deplin accesibile pentru cercetări oamenilor de ştiinţă i şi tehnicienilor. Oamenii de ştiinţă, de cultură, au deci datoria de a-şi pune f toate capacităţile în slujba descoperirii acestor bogăţii şi valorificării lor deoarece ele sunt puse astăzi în serviciul poporului. I Imperialiştii anglo-americani, agenturile de spionaj şi diversiune ale cercu-I rilor imperialiste, întrebuinţează cele mai perfide mijloace pentru a pune I mâna pe invenţii ale oamenilor noştri de ştiinţă, ale tehnicienilor noştri, **! pentru a împiedica progresul ţării noastre, pentru a le întoarce împotriva noastră. Este o datorie sfântă a noastră a tuturora, de a apăra ca ochii din cap aceste descoperiri împotriva duşmanilor ţării, şi ai ştiinţei. I Regimul burghezo-moşieresc făcea totul pentru a transforma instituţiile de cultură şi ştiinţă în apendice ale instituţiilor de afaceri. Ce era însăşi Academia, sub regimul burghezo-moşieresc, altceva decât o instituţie ruptă de popor şi de nevoile lui, pusă în slujba intereselor exploatatorilor? In rândurile ei se numărau financiari de tot felul, mari moşieri, oamenii lor de casă, pseudosavanţi promovaţi la rangul de valori culturale şi care au slujit supuşi toate guvernele reacţionare şi fasciste, interesele imperialiştilor războinici. Ce fel de Academie putea fi aceea în care majoritatea o constituiau duşmani declaraţi ai poporului, trădători ai intereselor naţionale, criminalii de războiu, duşmani declaraţi ai progresului? Ce fel de Academie putea fi aceea care era îndreptată împotriva culturii celei mai înaintate, cultura sovietică-, împotriva ştiinţei marxist-Ieniniste ? Printre membrii vechii Academii numai câteva personalităţi de înaltă valoare ştiinţifică au străbătut nepătaţi prin urzeala obscurantismului, intrigilor, venalităţii şi trădării naţionale. In câmpul literaturii şi artei, situaţia nu era mai bună. Scriitorii şi artiştii au fost în marea lor majoritate rupţi de mase, siliţi să-şi degradeze talentul ■după gusturile «maeştrilor» reacţionari şi criticilor din saloanele cosmo- 12 VIAŢA ROMANEASCA . , / polite, şi aruncaţi în închisoarea formalismului. Clasicii realişti au fost fie* îngropaţi, fie falsificaţi. Scriitorii care căutau să le continue drumul, erau persecutaţi. Este cunoscut faptul că unui scriitor ca Mihail Sadoveanu i s'au ars cărţile în stradă, iar cenuşa lor i-a fost trimisă în plic. - Tirajele cărţilor nu depăşeau 3—4000 exemplare. In schimb se trăgea'.; în zeci şi zeci de mii romanele poliţiste din colecţia celor 15 lei sau cele pornografice ale lui Pitigrilli. Burghezia nu a îngăduit scriitorilor să-şi desvolte puterea creatoare. Şi totuşi, în ciuda acestor condiţii chiar, a apărut personalitatea unui Caragiale, Vlahuţă, Eminescu, Coşouc. Dar numai după ce clasa muncitoare a cucerit puterea de stat, acestor scriitori şi altor intelectuali le-a fost acordată calitatea de academicieni, pe care n'au cunoscut-o în viaţa fiind. Marea literatură rusă şi sovietică era interzisă cu stricteţe; dar ea a pătruns în rândurile oamenilor muncii. In general, scriitorii progresişti erau ocoliţi sistematic. Burghezia se lăuda că « România e o ţară de cultură franceză ». Dar despre care Franţă era vorba? Fără îndoială despre Franţa bulevardierilor Maurice Dekobra şi Paul Morand, a fasciştilor Charles Maurras şi Celine, nu a lui Balzac, Anatoîe France, Barbusse, Romain Rolland. Când Henry Barbusse a venit în România, poliţia burghezo-moşierească 1-a arestat. Dar un obscur gazetar francez antisovietic Geo London, a fost primit cu onoruri, chiar şi ia Palat. Intr'adevăr, el a publicat după aceea în presa franceză vândută trusturilor, câteva reportaje antisovietice, şi anticomuniste. In această direcţie tindea în cele din urmă politica anticulturală a regimului burghezo-moşieresc. Această politică a avut, fără îndoială, rolul ei în pregătirea ideologică în vederea războiului criminal împotriva Uniunii Sovietice. Căci clasele stăpânitoare, nu numai că au împiedicat clasa muncitoare să-şi desvolte cultura, pe fiii ei să urmeze cursurile şcolare, dar au căutat să introducă în conştiinţa oamenilor muncii concepţiile şi putreda morală burgheză, să-i transforme în robi supuşi exploatării, în carne de tun pentru interesele trusturilor imperialiste. Acesta este în linii foarte mari tabloul sumbru al trecutului anticultural din România burghezo-moşierească. După cum se vede, deosebirea nu e prea mare faţă de ceea ce se petrece şi azi acolo unde stăpânesc clasele trecutului, clasele agoniei culturii, acolo unde stăpânesc cercurile imperialiste - provocatoare de războiu. Este vorba de aceeaşi cultură decadentă burgheză, servind aceleaşi scopuri şi aceleaşi interese. Această cultură decadentă burgheză a fost combătută consecvent, în timpul greilor ani de ilegalitate, de către Partidul Comunist Român, conducătorul luptei clasei .muncitoare şi f poporului muncitor împotriva regimului burghezo-moşieresc, împotriva fascismului, a războiului de agresiune, a luptei pentru apărarea intereselor poporului, a eliberării poporului, pentru desvoîtarea culturii în slujba poporului. Partidul Comunist din România a transformat temniţele în care erau aruncaţi cei mai buni fii ai proletariatului, în adevărate universităţi marxist-Ieniniste, adevărate focare de cultură, a ţinut sus steagul libertăţii, DESVOLTAREA CULTURII IN R.P.R. f3 independenţii naţionale şi făclia culturii progresiste. Partidul Comunist din România a dus o permanentă muncă de educare a muncitorimii noastre împotriva influenţii culturii reacţionare burgheze, pentru cultura naţională legată de popor, pentru studierea şi însuşirea culturii sovietice şi a ideologiei marxist-Ieniniste. Această luptă s'a răsfrânt şi în activitatea multor oameni de ştiinţă, scriitori şi artişti, cum sunt: Prof. Parhon, Em. Teodorescu, Barbu Lăzăreanu, P. Constantinescu-Iaşi, A. Toma, Al. Sahia, Ion Căîugăru, Alexandru Jar, Nagy Istvăn, Geo Bogza, Matei Socor, ş. a. VI Azi, când clasa muncitoare, în frunte cu Partidul ei, a devenit forţa conducătoare în statul celor ce muncesc, s'a deschis drumul pentru ridicarea nivelului cultural al maselor largi populare. Regimul democraţiei populare a creat premizele politice şi materiale necesare înfloririi culturii, a deschis perspective nebănuite tuturor creatorilor de valori spirituale. Statul burghezo-moşieresc, condus de o mână de paraziţi ai societăţii, exploatatori odioşi ai poporului şi slugi ale imperialiştilor, era interesat ca poporul să trăiască în întuneric. Lipsa de cunoştinţe a maselor, înapoierea lor culturală, era unul din stâlpii pe care se întemeia regimul de exploatare şi asuprire. Dar azi, când statul aparţine poporului muncitor, este nevoie de nenumărate cadre de conducere a statului, de conducători de întreprinderi, de specialişti pentru desvoltarea industriei socialiste, pentru transformarea socialistă a agriculturii, agronomi, agrobiologi, conducători de gospodării agricole de stat şi colective. Construirea socialismului nu poate fi concepută fără astfel de forţe, care să pună în valoare bogăţiile ţării în folosul poporului muncitor. Sarcinile construirii socialismului nu pot fi despărţite de sarcina desvoltării neîntrerupte a ştiinţei şi a culturii, de transformarea lor în arme ale poporului, ele nu pot fi despărţite de sarcina înfăptuirii revoluţiei culturale în ţara noastră. Lenin vedea în ridicarea nivelului cultural una din cele mai importante condiţii pentru sporirea productivităţii muncii, pentru introducerea tehnicei noui în uzine şi pe ogoare, pentru formarea unui nou aparat de stat. De asemenea, el nu despărţea creşterea conştiinţei politice a maselor de gradul lor de cultură. «Omul analfabet—scria Lenin—este în afara politicii; el trebue mai întâi să înveţe abecedarul. Fără aceasta nu poate să fie politică, fără aceasta există numai zvonuri, intrigi, poveşti, prejudecăţi, dar nu politică». (Opere, voi. XXVII, pag. 51). Sub conducerea Partidului Muncitoresc Român a început să se desfăşoare în ţara noastră revoluţia culturală. S'a realizat reforma învăţământului, în favoarea intereselor majorităţii covârşitoare a poporului şi pe baza ştiinţei a . 4* 'I lţ VIAŢA ROMÂNEASCĂ f' celei mai înaintate, marxism-leninismul; s'a pornit o sistematică politică deV lichidare a analfabetismului; s'a iniţiat o intensă activitate politico-cultural! în sânul maselor largi dela oraşe şi sate. Editura Partidului Muncitoresc I Român a tipărit până acum cărţi şi broşuri de învăţătură marxist-îeninistă • într'un tiraj de peste 19 milioane exemplare. Editura Partidului Muncitoresc j Român a editat până în prezent: « Capitalul » lui Karl Marx, opera lui Lenin «Materialism şi Empiriocriticism », «Problemele Leninismului », opera îuî I. V. Stalin. Din vol. I al operelor tovarăşului Stalin s'au tras 42.000 ex." Se vor trage până la 100.000. Difuzarea zilnică este 809—1000 ex. începând din a doua jumătate a anului 1948, monumentala operă a tovarăşului Stalin, *„ «Istoria^Partidului Comunist (bolşevic) al U.S. » apare în cea de a treia ediţie, în tiraj de 1 milion exemplare, din care s'au tras până acum 600.000 ex„ se difuzează zilnic 2.500 ex. şi nu se pot satisface cererile cititorilor. De asemenea, în tiraje de sute de mii de exemplare se tipăresc şi-se difuzează şi alte opere ale clasicilor marxisfn-leninismului. • In cadrul unui cuprinzător program de tipărire şi difuzare în popor a marilor valori ale culturii şi artei, au apărut opere ale marilor creatori ea Tolstoi, Gorki, Shakespeare, Balzac, opere care s'au tras şi difuzat în aect ! şi zeci de mii de exemplare; de altfel, piesele lui Tolstoi, Shakespeare, Gorkv » sunt puse în scenă de mai multe teatre ale ţării. Numai lâ Bucureşti, « Romeo şi Julietta » s'a jucat de peste 100 ori, în actuala stagiune, cu săli arhipline.: ' într'un tiraj necunoscut până azi, de zeci şi zeci de mii de exemplare, apar şi se difuzează la noi operele literare şi ştiinţifice ale scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă sovietici, operele scriitorilor din R.P.R. şi ale scriitorilor i, progresişti din lumea întreagă. 1 La noi se citesc cu drag operele scriitorilor progresişti ai Americii şi ai • celorlalte ţări capitaliste. Howard Fast, Jorge Amado, Aragon şi atâtea alţiit sunt populari în ţara noastră. S'au tipărit, pentru anul şcolar 1948, 6.300.000 manuale şcolare la Editura j de Stat. De asemenea, Editura de Stat a tipărit cărţi, literare, ştiinţifice, tehnice, într'un tiraj de 1.600.000 exemplare. Iar « Cartea Rusă » a editat cărţi într'un * tiraj de 4.688.000 exemplare. Se tipăreşte o bogată literatură pentru sate \ Astfel, în colecţia « Scânteia Satelor » au apărut broşuri în 950.000 exem- \ plare, iar la «Cartea Rusă» în 750.000 exemplare. ! Iată câteva date care ilustrează răspândirea cărţii în nouile condiţiuni ale ţării noastre. Academia Republicii Populare Române, reorganizată, a înscris în statutul i ei că va contribui în activitatea ei « prin toate mijloacele la propăşirea generală a ştiinţei, literelor şi artelor în Republica Populară Română... să pună la baza lucrărilor ei folosirea organizată şi metodică a cuceririlor ştiinţei şi culturii, pentru consolidarea democraţiei populare, pentru construirea socialismului ». Pe acest drum, mulţi dintre academicienii noştri pregătesc, pe teren şi în institutele ştiinţifice, cercetări în legătură cu punerea în valoare a resur- DESVOLTAREA CULTURII IN R.P.R. 15 selor ţării noastre, cu problemele industriei, ale reorganizării socialiste, ale agriculturii, ale sănătăţii publice, etc...., pentru îndeplinirea sarcinilor puse de Planul de Stat. Ştiinţa cea mai înaintată, ştiinţa sovietică, este studiată şi însuşită de către cercetătorii noştri. Concepţia miciurinistă în biologie devine călăuză în activitatea biologilor noştri. Ne putem mândri cu faptul că ştiinţa \ noastră porneşte pe drumul ştiinţei de avantgardă. Iii toată ţara au luat naştere mii de echipe artistice sindicale, nenumărate cămine culturale, atenee populare, biblioteci şi cenacluri literare, s'a înmulţit numărul teatrelor şi Filarmonicelor. In timp ce înainte nu funcţionau in ţară decât câteva svite de cămine culturale, în prezent numărul de cămine culturale în funcţiune a depăşit cifra de 6000. In Decemvrie 1948 au participat la şezătorile Căminelor Culturale 906.276 persoane. In Ianuarie 1949, participarea a crescut la 1.943.953. Multe din satele noastre au fost înzestrate cu aparate de radio şi de proiecţie cinematografică. Ridicarea nivelului cultural al satului izgoneşte din ce în ce ignoranţa moştenită din trecut. Lupta pentru tot mai multă cultură la sate face parte din lupta pentru îngrădirea şi treptata înlăturare a chiaburilor, face parte din lupta pentru lichidarea totală a claselor exploatatoare în ţara noastră. Reorganizarea socialistă a agriculturii va da un nou avânt luptei de lichidare a obscurantismului şi a moştenirilor trecutului de exploatare şi asuprire. In raportul asupra sarcinilor Partidului Muncitoresc Român în lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii, tov. Gh. Gheorghiu-Dej a subliniat că « odată cu necesitatea imperioasă a formării de cadre agrotehnice şi cooperatiste, se pune cu deosebită tărie în faţa noastră problema luptei neîncetate pentru ridicarea nivelului cultural al masei de milioane de ţărani muncitori. La îndeplinirea acestei sarcini vor trebui să aducă contribuţia lor instituţiile de cultură, oamenii de ştiinţă, scriitorii, artiştii... ... Organizarea socialistă a agriculturii înseamnă nu numai lichidarea stării înapoiate a agriculturii, dar şi lichidarea analfabetismului şi a stării înapoiate culturale a ţărănimii muncitoare. In acest scop, vor trebui mobilizaţi învăţătorii satelor, care au un rol însemnat în munca de lămurire şi desvoltare culturală a celor ce muncesc dela ţară ». Invăţătorimea trebue să joace un rol important în opera de reconstrucţie a satului pe baze socialiste. Ea trebue să devină un adevărat sprijin al Partidului Muncitoresc Român şi al guvernului în rezolvarea sarcinilor ce ne stau în faţă. încă dela începutul acestui proces de transformare a agriculturii, gospodăriile agricole de stat ce se vor crea pe sutele de mii de hectare ale fostelor i6 VIATA ROMÂNEASCĂ bunuri ale resturilor moşiereşti, —bunuri trecute recent în patrimoniul Statului, —precum şi desfăşurarea organizării cooperaţiei, vor intensJica pătrunderea culturii în mediul rural, prin cadrele de specialişti ce se vor forma din ce în ce mai mult, ca agronomi, tractorişti, contabili, gestionari, etc. De asemenea, se vor înmulţi şcolile, bibliotecile, căminele culturale; crearea Sfaturilor Populare, aceste organe de masă ale puterii de Stat, vor constitui o pârghie deosebit de importantă pentru desvoîtarea culturii în masele dela oraşe şi sate. « Cei ce muncesc, — scria Lenin, — sunt însetaţi de cunoştinţe pentrucă>te sunt necesare în dobândirea victoriei lor»... «cunoştinţele constitue o armă în lupta lor pentru eliberare ». (Opere, voi. XXIII, pag. 199). Mulţi fruntaşi ai producţiei au depăşit normele, înflăcăraţi de minunatele romane şi povestiri sovietice despre eroismul stahanoviştilor. Cărţi ca «Aşa s'a călit oţelul » sau « Tânăra Gardă» dau o contribuţie serioasă la formarea de caractere noui, eroice. Studiind lucrări tehnice sovietice, muncitorii noştri îşi îmbunătăţesc metodele de muncă. Din sânul clasei muncitoare s'au ridicat numeroase cadre la posturi de conducere în Stat, în întreprinderi, în instituţii. Studiind cu îndârjire învăţătura clasicilor marxism-leninismului, şi călăuziţi de această învăţătură, ei conduc mult mai bine întreprinderile şi instituţiile decât conduceau înainte elementele burgheze. întreaga ţară freamătă de elanul întrecerii socialiste. Zilele trecute, ziarele au publicat ştirea că oţelarii reşiţeni lucrează în contul celui de-al doilea trimestru al Planului de Stat pe 1949, iar muncitorii dela şantierul Gaz-Metan din Zăul de Câmpie-Târnava Mare, —în contul lunii Iunie. Aceste victorii sunt obţinute nu numai prin forţa muşchilor, ci în primul rând datorită înaltei conştiinţe de clasă, raţionalizării procesului de muncă, măririi productivităţii muncii, ridicării necontenite a calificării profesionale şi specializării, precum şi îmbunătăţirii condiţiilor de trai. Aceste victorii sunf tot atâtea lovituri date duşmanului, tot atâtea cărămizi pentru consolidarea Republicii Populare Române, pentru construirea socialismului, pentru apărarea păcii. Femeile ţării noastre, ca şi femeile din întreaga lume, nu mai vor să-şi vadă copiii plecând la un nou măcel. Ele vor apăra viaţa copiilor lor, vor apăra alături de toţi oamenii muncii, cuceririle Republicii Populare Române, căreia îşi închină toate forţele, experienţa şi cunoştinţele. Tineretul nostru creşte într'un spirit nou, sănătos, în spiritul muncii creatoare şi al luptei pentru pace. Organizaţia unică revoluţionară a tineretului, recent constituită, continuatoarea glorioaselor tradiţii ale U.T.C., va educa—sub conducerea Partidului—zeci şi zeci de mii de constructori ai socialismului. Congresul de unificare a organizaţiilor de tineret a constituit o puternică manifestare a hotărîrii de luptă a tineretului împotriva imperialiştilor anglo-americani, aţâţători la un nou război. DESVOLTAREA CULTURII IN R.P.R. Din rândurile tineretului se ridică o nouă armată de intelectuali. Intelectualii din R.P.R. participă în marea lor majoritate la grandioasa operă de construire a socialismului. Graţie îndrumării permanente date de Partid oamenilor culturii, graţie sprijinului marii culturi sovietice, putem înregistra azi în ştiinţă, literatură şi artă, importante deplasări care ne îndreptăţesc să afirmăm că cultura noastră capătă un nou conţinut, că ea începe să fie pusă în slujba luptei şi muncii creatoare a clasei muncitoare, a poporului muncitor. Deunăzi, unor intelectuali de diferite specialităţi, oameni de ştiinţă, ingineri medici, scriitori, artişti, le-au fost decernate premiile Academiei R.P.R., initiate de către Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. Ţinta urmărită de fiecare din lucrările premiate a fost aceeaşi: de a contribui la construirea socialismului, la apărarea păcii şi la progresul ţării noastre. Activitatea oamenilor de ştiinţă, a inginerilor, medicilor noştri cei mai buni, este îndreptată într'acolp unde clasa muncitoare şi Partidul ei pun un accent deosebit: în spre desvoltarea industriei noastre socialiste, spre mecanizarea agriculturii, spre sănătatea poporului, spre răspândirea culturii în popor. Obiectivele muncii acestor intelectuali se îmbină armonios cu obiectivele de luptă ale Partidului şi contribue la desvoltarea tinerei ştiinţe româneşti. Iată în ce constă valoarea ştiinţifică, politică şi socială a acestor realizări. Ele sunt numai primele mladiţe ale acelei ştiinţe care —după cum spune tovarăşul Stalin, —«nu se separă de popor, nu se ţine departe de popor, care e gata să. slujească poporului, gata să predea poporului toate cuceririle ştiinţei şi serveşte poporul nu cu sila, ci de bunăvoie şi cu plăcere». In Republica Populară Română apar azi numeroase ziare şi reviste, într'un, asemenea tiraj încât tipografiile, utilate pe măsura tirajelor presei burgheze, abia pot face faţă. La noi, presa este un purtător al culturii în masele largi, o armă ascuţită în lupta acestora pentru socialism, pentru pace. De aceea, sute de mii de oameni citesc cu drag această presă, colaborează în număr din ce în ce mai mare în coloanele ei; slujind poporului, presa noastră demască fără cruţare uneltirile războinice ale imperialiştilor şi agenţilor lor din ţară; ea educă poporul, organizează, mobilizează. Tocmai pentrucă este o presă a adevărului şi a luptei pentru pace, tocmai pentrucă e citită şi iubită de tot mai multe sute de mii şi milioane de oameni, loviturile ei sunt greu resimţite de imperialişti, iar «-Vocea Americii» trusturilor şi provocatorilor la războiu nu pierde ocazia să tune şi să fulgere împotriva ei. Expoziţia anuală de plastică a fost vizitată de mai mult de jumătate de milion de oameni ai muncii, sălile teatrelor sunt pline. Pentru întâia dată in istoria ţării, Teatrul Naţional a devenit o instituţie excedentară, multe din piesele acestei stagiuni depăşind ioo şi 150 de spectacole. Filme sovietice rulează în Bucureşti în 15—20 cinematografe deodată, în faţa unor săli 2 iS VIAŢA ROMÂNEASCĂ arhipline. Se lucrează intens pentru crearea unei industrii cinematografice naţionale. Viaţa culturală şi artistică a provinciei se desvoltă ca niciodată. Atât scriitorii şi artiştii, cât şi publicul sunt într'un adânc proces de transformare. Scriitorii şi artiştii pătrund din ce în ce mai mult în realitate, oamenii muncii încep să găsească în mai multe din lucrările lor, dacă»nu încă oglindirea vieţii de azi în întreaga ei complexitate, dar un spirit care le este aproape, idei care le sunt scumpe, probleme care-i frământă. — VII Urmare a transformărilor revoluţionare pe care le-a îndeplinit poporul nostru, toate aceste deplasări pe tărâm cultural şi artistic s'au obţinut în lupta de clasă din ce în ce mai ascuţită, sub permanenta conducere a Partidului şi cu puternicul sprijin al culturii-sovietice. Este destul numai să ne amintim de cunoscuta campanie a « crizismului», prin care reacţiunea a luptat cu disperare să ţină pe intelectuali rupţi de popor, ca şi în trecut. Toţi scribii aflaţi în slujba reacţiunii şi imperialismului au fost mobilizaţi să cânte în coj?'« agonia » culturii. Cele mai murdare articole, cele mai criminale ameninţări erau îndreptate împotriva intelectualilor, care, din ce în ce mai mulţi, se strângeau în jurul Partidului. Când inginerii, tehnicienii şi muncitorii dela uzinele I.A.R.-Braşov, au început construirea primului tractor românesc, reacţiunea a căutat prin toate mijloacele să întreţină, ca şi în trecut, neîncrederea în forţele, poporului. Totuşi ea n'a izbutit. Intelectualii cinstiţi s'au alăturat tot mai mult clasei muncitoare şi Partidului ei. Nici în timpul inflaţiei, secetei, când încă nu existau nici premii,-nici case de creaţie şi de odihnă, reacţiunea nu a putut rupe pe intelectuali de popor, nu i-a putut împinge să facă jocul imperialismului. Partidul a îndrumat în permanenţă pe intelectuali în lupta pentru integrarea lor cât mai adâncă în efortul general al poporului, i-a îndrumat pe calea eliberării lor de cătuşele gândirii burgheze, a concepţiilor reacţionare, le-a arătat că drumul lor trebue să coincidă cu drumul poporului. Această iuptă.împotriva forţelor reacţionare a fost pentru cea mai mare parte a intelectualilor noştri o luptă de ridicare a nivelului lor politic şi ideologic şi de creaţie. Incalculabil a fost şi este ajutorai culturii sovietice. Istoricele rezoluţii ale Partidului Comunist (bolşevic) în chestiunile literaturii şi artei, rapoartele lui Andrei Alexandrovici Jdanov au dat un sprijin nepreţuit în prelucrarea problemelor culturii; ele au fost şi sunt o puternică armă de lupta împotriva concepţiilor reacţionare, pentru construirea unei noui culturi în ţara noastră. Scriitorii şi artiştii noştri se apropie din ce în ce mai mult de popor, au îndrăgitpoporul, au început să oglindească în operele lor năzuinţele poporului. Dacă azi putem înregistra primele succese pe drumul unei literaturi şi arte realiste, ceea ce dovedeşte că se produce o importantă schim- y DESVOLTAREA CULTURII IN R.P.R. '9 bare în mentalitatea scriitorilor şi artiştilor noştri —aceasta a fost posibil numai pentrucă autorii acestor lucrări sunt fideli poporului, pentrucă au început să studieze ştiinţa marxist-leninistă, să cunoască bazele acestei ştiinţe, experienţa culturii sovietice, şi şi-au pus ca obiective în creaţia lor, obiectivele de luptă ale Partidului. Poate urla « Vocea Americii » ca şi alte asemenea voci cât vor asupra faptului că urmăm drumul culturii sovietice. II urmăm şi-1 vom urma ferm, alături de politica de pace a U.R.S.S., alături de cultura sovietică. Aceasta constitue mândria ţării noastre, a intelectualilor din R.P.R. Urmând exemplul culturii sovietice, naţională în formă şi socialistă în conţinut, legându-se de popor, intelectualii noştri capătă din ce în ce mai multă încredere în forţele lor, din ce în ce mai multă încredere în forţele poporului. Da, în ţara noastră cultura a început să dea roade. Ea este o ilustrare în plus a măreţului principiu Stalinist că « fiecare naţiune, indiferent dacă e mare sau mică, are particularităţile sale calitative, specificul său, care-i aparţine numai ei şi care nu poate fi la alte naţiuni. Aceste particularităţi reprezintă aportul fiecărei naţiuni la tezaurul culturii mondiale, îl completează şi-1 îmbogăţeşte. In acest înţeles, toate naţiunile, mici şi mari, se găsesc în aceeaşi situaţie şi fiecare naţiune este tot atât de importantă ca şi oricare alta ». Ideologia frăţiei între popoare a devenit în Republica Populară Română politică de stat. Constituţia R.P.R. garantează cetăţenilor din rândurile naţionalităţilor conlocuitoare drepturi egale cu poporul român. S'au deschis Universităţi, şcoli, teatre, ziare în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. Rămăşiţele ideologiei naţionaliste-şovine care ani şi ani de zile a fost folosită, de imperialişti în scopurile lor agresive, se lichidează în focul luptei oamenilor muncii de diferitele naţionalităţi împotriva duşmanului comun, de orice limbă. Succesele obţinute în această luptă dau grele lovituri duşmanului intern cât şi imperialismului. Ele contribue la făurirea unităţii politico-morale a popoiului. VIII In faţa frontului păcii care creşte şi se întăreşte mereu, imperialiştii se consolează cu trădarea mârşavă a clicii lui Tito. Ei jubilează deoarece îî apreciază pe Tito şi clica sa ca o agenţie a lor, bună de folosit ca o forţă vrăjmaşă socialismului, Uniunii Sovietice, ţărilor democraţiei populare, culturii, progresului. Este ştiut că clica Tito-Rankovici a devenit într'adevăr o agentură a puterilor imperialiste. Popoarele Iugoslaviei luptă împotriva clicii trădătoare a lui Tito, iuptă împotriva acestei bande de naţionalişti, de aţâţători antisovietici, de provocatori, duşmani ai democraţiei populare. XO VIATA ROMÂNEASCA . . ^ J . Masca agenturii jugoslave a imperialismului a căzut. Odată ce Tito, 11 ICardelj, Raiikovici, Djilas, Moşa Pjade s'au vândut imperialiştilor, un eu- j vânt nu se mai suflă (în mod legal) în Iugoslavia despre lupta împotriva I imperialismului, despre lupta pentru pace. Congresul dela Wroclaw a fost - * relatat în Iugoslavia ca un fapt divers. Numai sub presiunea opiniei publice antâîaţionaliste şi numai în scopuri demagogice s'a creat un fel de «comitet de pace ». Comitetul a fost creat la 8 Martie 1949. Dar de atunci până azi ' n'a avut loc nici o manifestare legală împotriva imperialismului american ! aţâţător la războiu, mi s'a întreprins nicio acţiune pentru pace. In telegrama Federaţiei Femeilor Iugoslave nu au fost lăsate cuvintele: imperialişti anglo-americani, ci se vorbeşte de războiu în general. Acelaşi luciu se petrece acum în Iugoslavia şi în legătură cu Congresul Mondial pentru pace dela Paris. Trei sute de milioane de oameni din toată lumea au aderat de pe acum la Congres, dar presa oficială iugoslavă nu suflă 1 niciun cuvânt. Teama de pace caracteristică imperialiştilor a început să cuprindă şi grupul de trădători şi agenţi ai imperialismului dela conducerea Iugoslaviei. Iată unde duce naţionalismul! In Iugoslavia oficială nu se vorbeşte nimic împotriva duşmanilor păcii şi ai culturii, despre imperialiştii anglo-americani. Clica Tito, Kardelj, Rankovici & Co., trecută în lagărul imperialiştilor anglo-americani se ia la întrecere cu stăpânii ei —şi uneori chiar îi întrece, în aţâţări şi calomnii împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor nouilor democraţii. Marionete ale imperialiştilor anglo-americani, actualii conducători iugoslavi caută, sub fraze pompoase despre construirea socialismului în Iugoslavia, fără ajutorul sovietic, al ţărilor nouii democraţii şi al proletariatului internaţional, ci cu dolari marshaîlizaţi sau atlantizaţi, să ascundă trădarea socialismului, pierderea independenţei naţionale a Iugoslaviei şi degenerarea ei într'o republică burgheză ordinară, legată de lanţul robiei imperialiste. . _ ■ 1 Iugoslavia devine din ce în ce mai mult o piaţă de desfacere a culturii reacţionare a Apusului. Tito e vizitat de aşa zise personalităţi artistice americane, potenţaţi ai cinematografiei americane decadente, pusă în slujba obscurantismului şi războiului. Mari spectacole cu filme decadente americane p.xi loc în prezenţa autorilor, a prezidiului şi a guvernului iugoslav. In sălile ^ de cinematograf din Iugoslavia au avut însă loc manifestaţii. După cât se vede, poporului n.u-i plac filmele americane cu gangsteri, jafuri şi incendii. * El le respinge cu desgust, căci le consideră drept arme duşmane împotriva sa, drept poartă deschisă propagandei războinice. Manifestanţii au strigat: «Vrem filme sovietice 1». Intelectualitatea cinstită a Iugoslaviei este alături de popor şi luptă împotriva înfeudării poporului la ideologia imperialistă. Trădătorul şi renegatul Tito şi Goebels-ul iugoslav, Moşa Pjade, încearcă să atragă savanţii, scriitorii, artiştii, de partea elicei naţionaliste şi să-i îndrepte DESVOLTAREA CULTURII IN R.P.R. 2! împotriva intereselor popoarelor iugoslave şi a frontului păcii. Dar faptul că în ultimul timp, zeci şi sute de scriitori şi profesori au fost aruncaţi în temniţele lui Rankovici, unii fiind mişeleşte executaţi de ienicerii acestui călău, alţii nevoiţi să treacă în ilegalitate sau să emigreze, arată că rezistenţa intelectualilor iugoslavi împreună cu tot poporul muncitor, împotriva elicei naţionaliste cocoţate la conducerea Iugoslaviei, creşte şi se întăreşte. - .... Clica lui Tito a pus cultura în slujba obscurantiştilor imperialişti, a transformat-o într'un « ersatz » de cultură. Poporul iugoslav vede din ce în ce mai limpede că sub masca lui Tito şi a complicilor săi, se ascunde ca sub masca oricărui naţionalist, agentul trusturilor şi înrobitorilor de popoare, al provocatorilor de războiu. Dar eroicele popoare iugoslave văd în Uniunea Sovietică pe acea, forţă salvatoare care le-a eliberat de sub jugul hitlerist. Ele văd în Uniunea Sovietică, în ţările democraţiei populare, în forţele progresiste din toate ţările, marele lor sprijin moral, ele luptă cu îndârjire împotriva elicei naţionaliste-şoviniste a lui Tito, a acestei agenturi a reacţiunii imperialiste. Pe drept cuvânt s'a scris în Pravda din 8 Septemvrie 1948, în cunoscutul articol cu titlul « Unde duce naţionalismul grupului Tito în Iugoslavia *: « .. .popoarele Iugoslaviei stau ferm pentru Frontul Unic cu ţările democraţiei populare şi U.R.S.S. Ele n'au nici o răspundere pentru politica naţionalistă a grupului Tito. Noi considerăm popoarele iugoslave ca pe aliaţii noştri credincioşi». Nu încape nicio îndoială că datorită acestei lupte în continuă creştere, în ciuda jertfelor grele, popoarele Iugoslaviei se vor salva de jugul dominaţiei elicei criminale naţionaliste, de trădători, de agenţi ai imperialismului, de duşmani ai culturii şi ai păcii. , . v IX ' Dragi prieteni, După răsturnarea regimului burghezo-moşieresc dela putere, lupta de clasă se ascute în mod firesc, pe măsură ce clasele exploatatoare doborîte, pierd ultimele lor poziţii. O infimă minoritate de exploatatori, de mari capitalişti, speculanţi, foşti moşieri, chiaburi, aceşti paraziţi —au trăit o viaţă întreagă pe spinarea poporului, fără să muncească, ridicând baraje în drumul desvoltării ţării, în drumul ştiinţei şi culturii, transformând ţara în monedă de schimb la bursa imperialismului şi într'un câmp de războiu pentru planurile imperialiste. Această infimă minoritate visează un nou războiu. Slugile imperialiştilor speră că în felul acesta ar putea, poate, să restaureze regimul lor de asuprire şi exploatare. Din rândurile acestora, cercurile imperialiste anglo-americăne, serviciile lor de spionaj şi diversiune, caută să recruteze şi recrutează agenţi, spioni, terorişti. Aceasta s'a dovedit nu odată, aceasta 32 VIAŢA ROMÂNEASCĂ s'a dovedit şi în recentul proces al grupului de spioni, de trădători, conduşi de Auşnit, Bujoi şi Popp, acesta din urmă fiind un exemplu tipic al acelui restrâns grup de intelectuali fără conştiinţă naţională şi fără demnitate, folosit de imperialişti ca tehnicieni ai planurilor lor de sabotaj, distrugere şi agipsiune. Se cere deci ascuţirea vigilenţei oamenilor culturii, împotriva oricăror acţiuni duşmane. Fiecare nouă descoperire a oamenilor noştri de ştiinţă, fiecare inovaţie a tehnicienilor şi muncitorilor fruntaşi, care grăbeşte ritmul desvoltării noastre, întăreşte Republica noastră Populară, întăreşte frontul păcii. Urmând exemplul marilor savanţi, ingineri şi tehnicieni sovietici, oamenii noştri de ştiinţă, ingineri şi tehnicieni, trebue să-şi pună toate capacităţile ior, talentele lor, spiritul novator, în serviciul desvoltării industriei noastres socialiste, în vederea măririi continue a producţiei, precum şi în lupta pentru mecanizarea agriculturii,—de transformare socialistă a agriculturii. Fiecare carte nouă, fiecare cântec, fiecare poezie care înflăcărează masele la luptă şi Ia muncă, fiecare analfabet care învaţă să citească, sunt lovituri de pumnal date imperialiştilor, provocatori de războiu. D; aceea duşmanii păcii ş i progresului, sabotorii construcţiei socialismului, încearcă să saboteze şi pe plan cultural. Acesta este un sabotaj mai subtil, mai greu de demascat. El tinde să pună piedici ridicării culturale rapide a poporului nostru, tocmai pentrucă reacţiunea vede, pe zi ce trece, ce uriaşă forţă materială devine cultura progresistă când e însuşită de mase. Lupta se ascute şi pe frontul ideologic. Şi pe acest front de luptă între întuneric şi lumină trebue să fim necruţători faţă de duşmani, sub orice mască s'ar ascunde ei. Ideologia burgheză decadentă pentru a pătrunde în mase, foloseşte / fie calea duşmanului de clasă în mod direct, fie pe cea a unor intelectuali proveniţi din rândurile clasei exploatatoare, înapoiaţi în gândire, reacţionari, străini de tot ce e nou, refractari răspândirii culturii în popor,* fie pe cea a rămăşiţelor burgheze în gândirea intelectualilor progresişti. Oricum s'ar manifesta însă, sub chipul formalismului în literatură, a morganismuîu i în ştiinţă, ideologia burgheză decadentă are acelaşi caracter reacţionar cosmopolit. Tendinţa cosmopolitismului este de a-i rupe pe intelectuali de popor, de a le surpa încrederea în propriile forţe şi în forţa creatoare a poporului, de a" împiedica crearea unei culturi naţionale, de a întreţine ploconirea faţă de Apusul capitalist, reacţionar, de a abate maselor atenţia dela luptă, dela viaţa socială. Cosmopolitismul tinde în ultimă instanţă să adoarmă în popoare sentimentul patriotic, pentru a le putea înhăma mai uşor] la jugul imperialismului agresiv. Ploconirea în faţa culturii apusene este o formă de supunere în faţa hienelor imperialiste anglo-americane. Iată de ce opinia publică de la noi, oamenii muncii care luptă cu atâta înflăcărat patriotism pentru construirea socialismului şi întărirea păcii, resping cu indignare şi desgust orice manifestare a ideologiei burgheze decadente. desvoltarea culturii in r.p.r. *3 Se mai manifestă la unii intelectuali, rupţi de viaţa concretă, un liberalism primejdios faţă de manifestările concrete ale ideologiei duşmanului. Se întâmplă că de multe ori aceşti intelectuali nici nu văd duşmanul. In aceiaşi măsură, el subapreciază sau ignoră «mlădiţele vieţii noui», frânând ei înşişi propria lor muncă de creaţie. Este de neîngăduit ca într'o ţară unde puterea se află în mâna clasei muncitoare să mai existe liberalism faţă de ideologia duşmană, ca munca rodnică a intelectualilor noştri să se poticnească în teorii învechite, antiştiinţifice, reacţionare, ca lupta pentru pace şi progres să fie trasă înapoi de duşmanii păcii şi ai progresului. Trebue să combatem fără cruţare şi să demascam orice manifestare a ideologiei duşmane. Trebue să intensificăm prelucrarea practică şi sistematică, în mod creator, a ştiinţei marxist-Ieniniste şi a experienţei sovietice, la realităţile din R.P.R., în ştiinţă, în filosofie, în economie, în literatură şi artă. Trebue să îndepărtăm orice urmă ;> zidului nefiresc pe care burghezia 1-a ridicat între intelectuali şi poporul muncitor. Să dăm poporului cultura cea mai înaintată, să-1 înarmăm cu tehnica cea mai perfecţionată, să ridicăm din rândurile muncitorilor şi ţăranilor o nouă intelectualitate, să punem toate puterile noastre în slujba transformării socialiste a ţării noastre. Sarcina oricărui om al ştiinţei, literaturii, artei, a oricărui intelectual cinstit, legat de popor, este de a lua poziţie intransigentă faţă de manifestările ideologiei burgheze decadente în cultura noastră, de a lichida rămăşiţele acestei ideologii în gândirea şi activitatea sa proprie, de a-şi pune toate capacităţile, toată puterea de creaţie în slujba poporului, în slujba'construirii socialismului, în slujba păcii şi culturii. Intelectualii au sarcina de mare cinste şi răspundere de a ajuta la răspândirea ştiinţei şi culturii în popor, de a contribui activ la desfăşurarea revoluţiei culturale. Cu aceiaşi hotărîre cu care combatem ideologia şi manifestările duşmane in cultura noastră, oamenii culturii, ştiinţei şi artei au datoria să înconjoare cu dragoste şi grijă nouile realizări pe tărâmul culturii, să lupte pentru a impune tot ce este nou şi valoros, să facă noul cunoscut maselor, să contribue din toate puterile la desvoltarea acestor muguri ai nouii culturi. Orice atitudine îngăduitoare faţă de manifestările ideologiei burgheze decadente este o poartă deschisă duşmanului. Orice subapreciere a noilor realizări este un ajutor dat duşmanului. Construim o cultură nouă, naţională în formă, socialistă prin conţinut. Această cultură este un bun al poporului, un bun al întregii omeniri. Cultura trebue să devină un factor tot mai activ al construirii socialismului în ţara noastră. Numai astfel ea va însemna o contribuţie de seamă în lupta pentru pace. Războiul distruge cultura şi cea mai mare valoare de pe pământ, omul. Ti 24 VIAŢA ROMANEASCĂ Intelectualitatea din R.P.R. luptă şi va lupta cu hotărîre şi fără şovăire împotriva provocatorilor unui nou războiu. In această luptă, Partidul Muncitoresc Român îşi îndeplineşte rolul său • de avantgardă, de forţă conducătoare. Partidul clasei muncitoare, al clasei care are rolul istoric de a desfiinţa clasele exploatatoare, de a desfiinţa exploatarea omului de către om, desfiinţând astfel cauza războaielor, Partidul Muncitoresc Român urăşte războiul imperialist şi educă masele în spiritul luptei hotărîte pentru pace între popoare. In acest spirit, poporul nostru păşeşte plin de elan şi de încredere în forţele sale creatoare, pe drumul socialismului, deschis de marele popor sovietic, spre o viaţă fericită, liberă de orice exploatare, spre o viaţă în care va triumfa respectul pentru demnitatea omului—respectul faţă de munca lui, a necontenitei înfloriri, a bunei stări şi a culturii. X Forţa noului regim social din ţara noastră se poate vedea şi din aceea că numai după câteva luni dela memorabila dată a naţionalizării principalelor mijloace de producţie industrială, a băncilor, transporturilor, ş. a m. d., producţia industrială a ţării noastre a şi întrecut nivelul producţiei dinaintea războiului. S'a putut astfel prevedea în Pianul de Stat pe 1949 —după cum arată tov. Gheorghiu-Dej, —o sporire a valorii producţiei globale industriale, faţă de 1948, cu 4o°/0, în timp ce în Germania de Vest producţia industrială n'a atins nici 5o°/0 din nivelul dinaintea războiului. Iar în alte ţări, « marshalli-zate » sau « atlantizate », producţia n'a atins încă nivelul dinaintea războiului. Şi doar este cunoscut că Germania, Italia, Franţa, Anglia, sunt ţări mai industriale decât România. " Ţările capitaliste ale Occidentului încă n'au ieşit din dificultăţile provocate de războiu, dar ele sunt de pe acum ameninţate de o nouă criză. Această criză a şi început să se manifeste în Statele Unite. Şi este şi mai dureros resimţită în Germania de Vest, Franţa, Belgia şi alte ţări marshallizate. Ţara noastră nu este ameninţată de niciun fel de crize economice. Cât de profund a ştiut să redea poeta Maria Banuş minunata încredere în nestăvilitul elan al poporului muncitor, conştiinţa superiorităţii societăţii pe care o construim: « Noi suntem, -mâini ce făurim obiecte, In slujba vieţii suntem., suntem viaţa, In jur întindem cercul de lumină Când peste Americi se adună ceaţa. DESVOLTAREA CULTURII JN R.P.R. 25 . . . Ce libere, stăpâne, Ce mândre-s mâinile acestea mari, Cu mâini ca ele vor să se măsoare înveninaţii, hulpavii sforari. In spiritul, celui mai adânc patriotism şi ai solidarităţii internaţionale cu toate popoarele lumii, delegaţii din ţara noastră vor participa la Congresul Mondial pentru Pace dela Paris, unde vor aduce întreaga hotărîre a poporului muncitor din R.P.R., de a păzi şi desvoltă cuceririle democraţiei populare si, odată cu ele, toate marile cuceriri ale omenirii progresiste, împotriva unui nou războiu imperialist. Acesta este înţelesul luptei noastre pentiu pace. Dragi prieteni, Noi avem fericirea de a fi contemporanii, grandioasei epoci încă neîntâlnite în istoria lumii, —epoca lui Lenin şi Stalin, —epoca desfiinţării exploatării omului de către om şi asupririi unei naţiuni de către altă naţiune, epoca împlinirii visului de veacuri al tuturor asupriţilor, epoca în care s'au deschis căi de nădejde pentru o pace generală şi pentru marele progres al popoarelor. Noi suntem contemporanii grandioasei epoci de construire a celei mai înaintate societăţi, a societăţii socialiste şi comuniste, a genialelor planuri staliniste de transformare a naturii în folosul omului. Iosif Vissarionovici Stalin a spus: «Sunt prea mari forţele care sunt pentru pace, pentru ca elevii lui Churchill întru agresiune să le poată înfrânge şi să îndrepte lucrurile spre un nou războiu ». Imperialismul american şi englez pregăteşte un nou războiu împotriva U.R.S.S. şi a ţărilor nouii democraţii. DAR TRĂSĂTURA CARACTERISTICĂ A MOMENTULUI ACTUAL CONSTĂ IN ACEEA CĂ LAGĂRUL DEMOCRAŢIEI Şi SOCIALISMULUI — LAGĂRUL ANTIIMPERIALIST ŞI DEMOCRATIC, LAGĂRUL PĂCK, IN FRUNTE CU U.R.S.S. —NU NUMAI CĂ RESPINGE UNELTIRILE DE RĂZBOIU, DAR TRECE LA OFENSIVA HOTĂRITĂ PENTRU PACE INTRE POPOARE, ÎMPOTRIVA AŢÂŢĂTORILOR LA UN NOU RĂZBOIU. Să luptăm din toate puterile pentru a face din ţara noastră un factor din ce în ce mai activ în frontul păcii, democraţiei şi socialismului, condus de Marea Uniune Sovietică. 26 VIATA ROMANEASCA "-' ** > H Să fim ostaşi dârzi ai armatei de milioane de luptători din toată lumea* pentru apărarea păcii şi culturii! Omenirea muncitoare şi progresistă va îr-, vinge forţele negre provocatoare de războiu, cercurile imperialiste angl0-amencane, deoarece cauza ei, cauza noastră, este dreaptă! * ^ Pentrucă oamenii muncii manuale şi intelectuale devin zi de zi mai fermi m lupta împotriva duşmanilor păcii şi ai culturii! Omenirea va învinge pentrucă ea merge înainte şi nu înapoi! Omenirea va învinge pentrucă e* " călăuzită de geniul marelui conducător al popoarelor, Iosif Vissarionov c 1 1. GHIŞINEVSCHI 1 O SOCOTEALA VECHE STĂRUIE Stăruie în noi mereu stăruie anii 'nchisorile, oamenii 'n dungi, Peste păianjenul anilor lungi inimi mai sunt să se dăruie? Pe tronuri de oase străjeru 'ntunericului cenuşiu, în cisme şi fier cu un burete de sânge ştergea stelele oamenilor de pe cer. Pândeau puştile în negre unghere curgea în şanţuri sânge şi fiere. Erau casele triste, triste !... Punctaţi de gloanţe şi suliţi Oamenii, roşii batiste la răscruci, în pieţe, pe uliţi. La marşul stăpânirii pe străzi strigaseră, nu-ş' ce vorbe oprite, palme pentru sângeroasele părăsi. Se trezea Viaţa! Mulţimilor, — « Bună dimineaţa » VIAŢA ROMÂNEASCA Le da « Manifestul »... «Jos războiul Alianţă cu Estul » ! Inimile, făclii fulgerate din piept ' luminau pământia, lumea, oraşele... , Se înfricoşau armatele negre, trufaşele! Iată în noapte se 'ntorc luptătorii ucişi cresc, se 'nalţă deodată şi suie, suie pe metereze! Nevăzute armate ale lumii noui! Nevăzuţi! In fruntea rândurilor ' . cei vii, cei căzuţi. Stăruie în noi mereu stăruie ura pentru fasciile ce s'au dus şi-i mai adâncă pentru grădinarii ce seamănă altele departe, către apus. Stăruie o socoteală veche, în noi mereu stăruie se năruie orânduirea veche —■ se năruie.., Pentru Socialism milioane de oameni se dăruie! ION BĂNUŢĂ BIJUTERII DE FAMILIE r l Locomotiva scundă cu un horn lung în chip de pâlnie, trăgea încet şase vagoane dealungul câmpiei. Cele de clasa a treia erau pline de ţărani, muieri, babe, soldaţi, care se întinseseră pe culoarele celor de-a doua şi de-a întâia şi se uitau cu curiozitate nestânjenită la boierii în haine nemţeşti întinşi pe banchetele de pluş. La rândul lor, boierii se uitau la oamenii cu căciuli rupte şi cojoace sdrenţăroase, apoi întorceau privirile în partea cealaltă, stingheriţi, asupra câmpiei vărgate de dâre de zăpadă netopită. Dar mutrele galbene şi fienduroase de pe culoare rămâneau să se uite nestrămutat la ei cu ochii uneori arzători de friguri. Apoi, din când în când, ţăranii părăseau această contemplare mută şi îşi adunau capetele ca să stea de vorbă cu glas scăzut. Atunci aruncau doar câte o privire fugară asupra oamenilor cu paltoane îmblănite, gulere înalte, pălării tari şi lanţ de aur pe pântece. Controlorul era nebărbierit, gras, unsuros, cu obrajii îmbujoraţi. La capătul unui vagon de clasa treia se aplecă afară şi strigă: — Ce faci acolo, mă ? Dă-te jos ! Omul care şedea afară pe scara vagonului, ridică faţa şi zâmbi. Era subţirel, mărunt, cu faţa mototolită, bătută de vânturi şi ploi şi mistuită pe dinăuntru de foame. Ochii mici, înfundaţi în cap, cenuşii aproape albi, erau strălucitori şi pătrunzători. Privirea le ţâşnea în afară, străpungătoare ca un spin de oţel. Omul purta o şapcă neagră de elev de liceu, cu cozorocul mare, pătrat şi plesnit în mai multe locuri. In frunte şapca avea câteva litere brodate cu firet de aur. Ea era cel mai acătării vestmânt al omului, căci altminteri n'avea decât o haină de soldat veche şi ruptă, şi o pereche de nădragi sdrenţuiţi, cu turul atârnând prea jos şi legaţi la glesne cu sfoară. Picioarele nu-i erau îmbrăcate decât într'o coaje groasă de glod uscat. Şedea ghemuit pe scara vagonului, cu un băţ strâns subsuoară, cu urechile în gulerul ridicat, şi cu mâinile în buzunare. La glasul aspru şi nesimţitor al controlorului, omul de pe scară zise: — Cine? Eu ? if ţ0 viaţa româneasca — Da, tu ! Dă-te jos! Ce faci acolo? 4 — Iaca umblu şi eu cu trinu ... . — Dă-te jos 1 — Dece să mă dau ? Ce, vrei să-mi rup ceva? Controlorul se gândi puţin, apoi zise: — Bilet ai? Celălalt surâse luminos: — N'am, că sânt sărac ... De un' să am bilet? i Controlorului i se urcă sângele în cap. Urlă: «f — Dă-te jos, bă, n'auzi ? ( — De ce să mă dau? întrebă omul. Ii pierea zâmbetul pe încetul. 1 —N'ai bilet? Te dai jos ! Nu e voie să umbli cu trenul fără bilet! Tre- j bue să plăteşti! j — Nu vreau, na ! Cui să plătesc? Dumitale? Nu vreau să vă plătesc bre \ [ Umblu cu trinu şi nu plătesc, şi gata ! Controlorul urlă răguşit şi spărgându-şi glasul"de furie: 'ii — Să te dai jos! Imediat să te dai! Uite tâlharul! | Şi începu să-1 înjure. Se întoarse să ia tot vagonul de martor la neobră- ,' zarea călătorului de pe scară. Deschisese gura să vorbească. Dar o închise numaidecât, în vreme ce o uimire neîncrezătoare i se răspândea treptat pe obraz. Tot vagonul se adunase îndărătul lui şi-1 privea duşmănos. Un soldat îi zise: * — Lasă-1, domnule, că e băiat sărac şi el, o fi având nevoie ... Altul se aplecă în afară şi strigă: — Un'te duci, bre Marinică? Omul de pe scară se 'ntoarse şi zise: ' ţ — Umblu şi eu, aşa ... Dar nici cel din vagon nici Marinică nu avuseseră vreo urmă de veselie J în glas. Ţăranii şi muierile erau şi ei întunecaţi. Flăcăul care strigase la Mari- ' nică era un vlăjgan cu sprincenele groase. Se răsti la controlor: î — Lasă-1! Ce, vrei să-1 dai jos să-şi rupă ceva ori să moară, ai? Aşa aţi j vrea voi, fire-aţi ai dracului de pezevenghi, să-şi rupă oamenii coastele ! Şi-1 înjură pe controlor printre dinţi, privindu-1 drept în faţă. * Controlorul stătea cu ochii holbaţi, ca şi cum ar fi pierit pământul de * sub el. Zise: ' . | — Păi. . . n'a plătit biletul ... 1 — Ce bilet, mă, ce bilet... biletul şi Hristosul mă-tii! — urlarâ mai mulţi oameni la el. Se scotoceau în buzunări sau în sân, desfăceau basmale sau chimi-| \ mri, îi arătau biletele, întinzându-i-le sub nas, strânse în pumni noduroşi: , — Io-te mă bilet! Toţi avem bilete ! Io-te bilete, na 1 " —Păi, da el n'are, ăl de-afară !—ţipă — controlorul. , — Pe el mai lasă-1, că v'ajunge cât am plătit noi! Ce, ai să mori dacă-l * j iaşi? Ce-ţi pasă ţie, bă? Lasă-1. —Păi nu e voie ! Nu dă voie legea ! BIJUTERII DE FAMILIE _Care lege, mă? . . . Legea şi biserica voastră! Care lege, mă? Ce, e lege să-1 omori pe omul sărac? Legea mamii voastre... Bă!—strigă flăcăul cel voinic în ochii controlorului. Acesta se dădu un pas îndărăt, şi, cu spatele la use o deschise şi eşi pe platforma vagonului. Strigătele de furie şi blestemele se înăbuşiră îndărătul uşii închise. Controlorul îşi ridică chipiul, îşi şterse fruntea, apoi trecu pe platforma vagonului următor, se aplecă peste balustradă si se răsti la Marinică: — Bă, ăla ! La prima staţie te dai jos şi te cari, bă, că dacă nu pun poliţaiul pe tine ! N'auzi? Dar la toate ferestrele vagonului din care ieşise apărură capete mâniate. Flăcăul cel voinic ţâşni pe uşe în urma controlorului, cu pumnii încleştaţi. Controlorul pieri în celălalt vagon, alergă pe culoar, trântind uşile în urmă-i, apoi în celălalt, până la vagonul de poştă în care se încuie îngrozit. Câţiva ţărani se revărsară până la capătul trenului, apoi se întoarseră înjurând şi blestemând, asvârlind priviri încruntate pe ferestrele compartimentelor de clasa întâia şi a doua. Vagonul din care plecaseră îi primi cu glasuri, strigăte, cu gâgâitul gâştelor legate 'în coşurr pe sub bănci. Un frânar negru de cărbune, cu un felinar mic aprins fără rost în mână, trecu prin vagon şi întrebă ce s'a întâmplat. Asculta lămuririle oamenilor şi râdea, arătându-şi dinţii. Dintr'un buzunar al său ieşea capătul unui ziar împăturit. Flăcăul care-1 cunoştea pe Marinică îl trase de mânecă pe frânar şi, arătându-i ziarul cu degetul, îl întrebă, şovăitor şi în acelaşi timp cu o dorinţă hotărîtă: " —E al dumitale ziarul? Frânarul dădu din cap: da, era al lui. — E proaspăt?. Frânarul făcu iar semn că da. Flăcăul apucă ziarul cu vârful degetelor groase şi aspre, cu unghiile îngroşate, cornoase, şi-1 trase afară privindu-1 pe frânar în ochi. Zise: — Scrie . .. ceva nou ? Frânarul zise foarte serios: — Scrie . . . Şi murmură: — S'au sculat în Moldova ... Flăcăul se schimbă deodată la faţă şi se aplecă înainte: — Zi: s'au sculat? Aşa-i? Frânarul dădu din cap, grav. In jur se adunaseră mulţi din cei care făcuseră gălăgia de adineauri. Flăcăul întrebă, cutremurat: — Nu ştii: ne dă pământ? Se făcuse galben. Frânarul se uită împrejur. Zeci de perechi de ochi negri în feţe slabe, uscate, de coloarea nesănătoasă a cerii vechi, îl priveau în tăcere. Frânarul se simţi în mijlocul unui lucru necunoscut şi nou. I se făcu o tulburare înăuntru! trupului, şi îngăimă uitându-se mereu împrejur: — Nu ştiu ... 32 ' 'a' VIATA ROMÂNEASCĂ ', '§' Apoi ieşi din cercul, acela de ochi, ieşi din vagon. Afară în aerul rece de sfârşit de iarnă, se ridica pana albă de abur şi şuieratul locomotivei care intra în gară. Era o clădire mică sdrobită sub cerul uriaş plin de nouri învolburaţi, f cenuşii, bătuţi de vânt. Pe peron stăteau înşiraţi sute de oameni, toţi în. ace- ■ leaşi haine sărăcăcioase ele postavuri cafenii şi negre, cu aceleaşi căciuli to- ( cite, cu feţele negricioase şi supte. Vorbeau cu toţii, şi deasupra gării plutea svonul de glasuri crescând şi descrescând. Un tânăr cu două fire de mustaţă, îmbrăcat în haine nemţeşti, trecea printre grupuri. Purta pe cap o şapcă h fel cu a lui Marinică, dar nouă. Oamenii îl opreau şi îl întrebau ceva, un lucru pe care tânărul nu-1 pricepea încă; Se îngrămădeau în jurul lui. Marinică ' sărise de pe scara vagonului. încerca, în vârfurile picioarelor, să privească , peste umărul oamenilor şi să prindă o vorbă, să înţeleagă. Deodată gloata j îngrămădită izbucni: — Huoo ! I Oamenii de lângă Marinică fîuerau ascuţit, palizi la faţă. Inelul des de • bărbaţi se desfăcu. Marinică zări printre ei pe tânărul în haine nemţeşti şi ţ chipiul unui vardist. Oamenii huiduiau şi fluerau. Vardistul îl împingea de , braţ pe tânărul acela şi intră cu el în clădirea gării, pe o uşe cu geamlâc pe ' ca re scria Şeful gării. Tânărul se împotrivea şi striga: I — Nu-i adevărat domnule! N'am zis nimica! § Dar sergentul îl împinse înăuntru. Pe peron ţăranii huiduiau şi fluerau. * Marinică întrebă: ; — Ce fuse asta, frate ? Oamenii care fluerau lângă el se depărtară fără să-i răspundă, şi începură \ să strige: . « — Să-i dea drumul! Să-i dea drumul! * , | Un acar trecu cu un ciocan mare pe umăr. Zise tare: ţf — Să-i dea drumul, da ! Că n'a făcut nimica rău ! Na-vă fraţilor! Şi începu să le bage în mână oamenilor nişte foi de hârtie. Şi Marinică <♦ , se trezi cu una. Se uită Ia ea, o împături încet şi o băgă în buzunar. » La geamul şefului de gară se îngrămădiseră oamenii ca un roi de albine şi. strigau. Unul începuse să bată cu pumnul în geam, de sdrăngănea toată sticla t geamlâcului. Foarte puţini oameni stăteau în grupuri de trei-patru, din care unul le citea anevoios celorlalţi fiţuicile acarului, sau gazeta sosită cu trenul. Şi mai puţini, mai ales muierile şi babele se risipiseră pe drumurile lungi ale câmpiei, ce se înodau în dosul gării. Altminteri, gloata stătea şi striga pe peron, intră i l pe uşi în gară, în birouri, în vreme ce sus de tot se răsuceau ca nişte rotogoale <• de fum ceţurile înalte şi nourii întunecaţi ai începutului furtunos de Martie. | Un glas limpede de orăşean, care spunea uscat şi simplu vocalele, se ridică deasupra gălăgiei: — Ce este, oameni buni? Ce vreţi ? Ce s'a întâmplat ? Eu sunt prefectul vostru. Ia spuneţi-mi mie. bijuterii de familie 33 Era un domn tânăr, frumos, cu mustăţile ceruite şi întoarse în sus. Era în costum de vânătoare englezesc, din stofă cu pătrăţele, cu gulerul scrobit înalt de-o palmă. Din pricina gulerului ţinea capul pe spate şi-i privea pe oameni de sus. Ţăranii tăcuseră. Erau nemulţumiţi, întunecaţi. Marinică întrebase şi pricepuse de ce era vorba. Răspunse dindărătul şirurilor de oameni: _. Studentul, boierule . . . L-a băgat în gară, 1-a arestat pe student . . . Oamenii se'ntorceau să-1 vadă pe Marinică. — Ia vino mai aproape. Cine l-a arestat pe student? — Vardistul, boierule . . . Porunceşte-i să-i dea drumul, că altfel nu e bine ... Ce dreptate e asta ? Ce rău a făcut ? învaţă şi el oamenii. .. Ochii prefectului alunecară o clipă în orbite. Nu pricepea. Se petrecea ceva neobişnuit aci. Zise: — Cine învaţă oamenii ? Studentul? Ce-i învaţă ? Zidul de ţărani îl privi în tăcere. Apoi crescu în ei un mormăit de nemulţumire. Marinică murmură: — Ce-i învaţă el, bine-i învaţă ... Prefectul roşi. N'ar fi trebuit să se amestece. Acum îşi dădea seama. Dar era prea târziu. Sau nu era prea târziu, şi trebuia totuşi să se retragă. Intră • în biroul şefului de gară. Acarul cel cu fiţuicile citea una din ele unei grămezi de oameni ce creştea din ce în ce mai mult: . . . aşa dar nu vă fie milă, fraţi ţărani: tăiaţi, ucideţi, daţi foc, nu vă gândiţi la păcat, căci nici ei nu s'au gândit că voi sânteţi oameni şi v'au pus în jug şi v'au batjocorit. Grăbiţi-vâ şi vă faceţi dreptate, că altfel grea pedeapsă va cădea asupra voastră. împărţiţi pământul între voi, ardeţi conacele, ardeţi condicele de învoieli şi datorii, goniţi pe ciocoi! In tot timpul mă gândesc la voi cu inima mâhnită şi plină de ceaţă. Aceasta este iscălitura noastră'adevărată: Buni prieteni şi apărători ăi neamului românesc . . . Acarul tăcu, se uită împrejur. Oamenii stăteau împietriţi cu ochii în gol. Acarul zise: — Noi, dacă vine armata să facă cuiva ceva, nu-i dăm drumul mai departe . . . Facem trenurile sa se ciocnească, ori le stricăm frânele, ori ceva.. . Era un om cu faţa cenuşie, secată de grija şi de mâhnirea care-1 ronţăia pe dinăuntru ca un şoarece harnic cu dinţi înveninaţi. Se uita la toţi, pătrunzător. Zise: — Nu trage armata cruce'n cruce... Ei nu ştie cine sântem noi şi cine sânt ei? Tot oameni săraci, feciori de gospodari . . . Era foarte liniştit şL?nu cobora glasul. Mai zise: — Măi vecinilor, care sânteţi rezervişti. . . dacă vă zice ofiţerul să trageţi în oameni, voi în el să trageţi foc ! s 34 viaţa româneasca Un soldat zise: — Ba noi nici nu ne ducem . . . Mergem în sat îndărăt. Că al nostru,, ■ ciocoiul, încă nici n'a făcut învoielile şi stă porumbul pe câmp, şi nu ştiţi-ce-om mai mânca la iarnă ... • « Acarul îl întrebă, cu gura strâmbată de mâhnire şi necaz: • — Te duci acasă. Şi ce faci acasă ? Stai cu mâinile în sân. Cu toţii staţi ţ cu mâinile 'n sân. Ca frunza şi ca iarba sânteţi. La noi în sat de unde sânt -eu, la Dobrunu, sântem două mii de suflete. Şi cicoi câţi sânt? Fro cinci, A şase. Şi doi jandari. Ei, a făcut cineva ceva ? Trudesc oamenii şi asudă sânge, plătesc bir, amenzi, bacşiş jandarulâi, că eu d'aia am fugit de intrai la me- ■ seria asta. Dar oamenii au rămas îndărăt în sat, două mii de suflete. Numai să se strângă împrejurul ciocoiului pe uliţă, l-ar sdrobi între ei numai cu piepturile. Cu grămada. Nici deştiul n'ar avea trebuinţă să-1 puie pe ciocoiu. ', Cu piepturile, da... Şi voi ce faceţi ? Ai ? Vă duceţi acasă; da' acasă ce vreţi ; să faceţi? ■ întorcea dela unul la altul privirea sa aspră în obrazul secat de viaţă grea, i şi-i privea drept în ochi, ca şi cum ar fi vrut să-1 ia pe fiecare de piept şi să-1 l( scuture. Oamenii stăteau şi se uitau ţintă la el. Tăceau. Nu ştiau ce vor să f facă acasă. Marinică rosti în tăcerea celorlalţi: — Ei, ce să facem ? Invată-ne dumneata ce să facem I I — Ia mai ascultaţi odată ce scrie acilea, zise potolit acarul. Scoase mani- f festul din buzunar şi începu să-1 citească încă odată, încet, cu greutate, • dar cu hotărîrea încăpăţânată de a desluşi fiecare cuvânt. In stânga ţinea ciocanul acela mare şi-1 scutura din când în când, ca şi cum ar fi vrut să f izbească. - _ <» Clopotul gării bătu muzical două semnale. In clădirea gării, prefectul J asculta plictisit şi tulburat, cu gândul aiurea, învinuirile vardistului: * —Agită oamenii, să trăiţi... Ii învaţă prostii, că o să li se împartă mo- ' şiile, şi să dea foc la conacul prinţului, să trăiţi, dom'prefect, zău aşa ... | Tânărul protesta: t —Eu nici n'am priceput ce vor dela mine, pe cuvânt de onoare, domnule prefect. Nici nu sânt student, sânt elev în clasa a opta... Le-am răspuns aşa într'o doară ... Vă dau cuvântul meu de onoare ... Vă rog, daţi-mi f voie să plec . . . Pierd trenul... « Prefectul se uită la coşurile ce împodobeau faţa tânărului, care-şi mai ■ dădu cuvântul de onoare de câteva ori. — Bine, domnule. Poţi pleca ... ' Apoi, către vardist: / I — Unde e aici telefonul cu oraşul? i Pe când cerea telefonic pentru a -doua zi douăzeci de soldaţi să păzească f parcul şi castelul prinţului, auzi strigătele de bucurie şi uralele ţăranilor care-1 | înconjurau pe elevul din a opta. Tânărul cu şapca alunecată strâmb pe cap | şi cu urechile roşii, se topi într'un vagon. Trenul pornea. Oamenii chiuiră bijuterii de familie 35 prelung. Pe scări câţiva soldaţi ce se întorceau din concediu traseră focuri <}e puşcă în aer. La fereastra biroului mişcării apăru, palid, chipul prefectului, cu ochii iscoditori şi speriaţi. Apoi prefectul ieşi şi trecu repede prin mulţime, întrebă: — Vedeţi, oameni buni? S'au lămurit lucrurile. A fost o greşeală. Cereţi numai liniştit, făceţi-vă plângerile fără desordine, veniţi la mine cu nevoile voatre, şi vi se va face dreptate... Dar ce v'aţi adunat aşa mulţi aici în gară? — Sântem rezervişti... —• Aşa ? Bravo, foarte bine... Văchiamă ţara şi regele, făceţi-vă datoria... Deodată unul mai dindărăt izbucni aproape ţipând: — Da' noi în fraţii noştri nu tragem 1 Şi mulţimea izbucni într'un mormăit de nemulţumire. Nu. In fraţii lor n'aveau să tragă. Prefectului îi jucară iarăşi ochii. Ce era cu oamenii ăştia ? înnebuniseră? Se întindea şi aici molima din Moldova? Imposibi'... Şi totuşi... — Cine spune să faceţi una ca asta, oameni buni ?... Vedeţi-vă de treabă, ascultaţi de mai marii voştri, rămâneţi cu credinţa în Dumnezeu, şi... şi,., o să fie bine, ascultaţi-mă pe mine. Nu vă luaţi după nebunii care răspândesc vorbe nesăbuite... De unde sunteţi voi? Răspunseră într'o doară, fără bunăvoinţă, că sunt din Hotare, din Salcia, din Vădastra, din Vladomira, din satele de pe marginea bălţii. Prefectul le dădu bună ziua şi se depărta repede spre trăsura prinţului, care-1 aştepta îndărătul gării, cu vizitiul ţigsn pe capră şi caii negri, nervoşi, scurmând pământul şi mestecându-şi zăbalele. Prefectul îşi ştergea fruntea cu batista. Trăsura porni şi se pierdu printre casele dindărătul gării. La bunăziua prefectului nu răspunseseră decât câţiva, mai slabi de duh, moale « să trăiţi». Ceilalţi întorseseră spatele şi se adunau acum împrejurul câte unuia care le citea ziarele sosite cu trenul acesta de dimineaţă şi care dădeau ştiri despre răscoalele ţărăneşti din Moldova. Alţii se scurgeau, vorbind tare, pe drumurile noroioase. Iar Marinică porni singur. Umbla repede, şi în curând lăsă în urmă drumeţii ce veneau dinspre gară. Casele se răriră, încetară. Şesul întins şi rece era pustiu cât vedeai cu ochii. Marinică mergea sgribulit cu băţul de alun strâns subsuoară, cu capul înfundat între umeri şi cu urechile în guler. Umbla pe drumuri şi se. uita la zările pustii. Păduricile negricioase sau roşcate îşi ciocneau ramurile seci, ogoarele negre şi cleioase ieşeau de sub întinderile celor din urmă zăpezi din Martie. Pe sus, norii călătoreau prin cerul de fum. Uneori, din strecurătoarea de ceaţă, sfârâia pe pământ o ploaie subţire şi rece. Alteori se pogora zăpadă în cea mai mare tăcere. Marinică umbla pe drumeaguri, omuleţ pribesg şi rebegit, mototol negru risipit departe pe întinsul şesurilor, hoinar prin ultimul ger şi prin ceţurile care veneau dinspre Dunăre. Ii pătrunsese frigul prin picioare, j 6 viaţa românească ) | mergea în neştire amorţit, cu mâinile în buzunare şi cu băţul strâns sub-* suoară. Mintea îi umbla încet de tot, gata să încremenească de oboseală, şi nu putea să prindă gândul pe care-1 căuta, să-1 oprească, să-1 ia piept şi să-1 întrebe: — Ce vrei, mă cu mine? Cine eşti tu, şi ce vrei? \ Mai merse o bucată de drum şi zări cum se prelinge pe pământ, ca un» căţel cu coada prea stufoasă, o vulpe mică şi galbenă. Rămase să se uite la. el cu urechile ciulite, de departe. Marinică se opri de data asta şi se uita * peste câmpul alb de zăpadă udă, gata să se topească. Stătea cu mâinile în bu-zunări şi se uita la vulpe. Strigă la ea: — Hâş! Vulpea nu se mişcă. Ştia că e prea departe ca să-i poată face ceva. Mari-i, nică râse şi o înjură. Vulpea, nimic. Marinică dădu din umeri şi plecă mai, departe, veghiat de departe de către sălbătăciune, dintre doi mărăcini. După ' o sută de paşi, se uită peste umăr. Vulpea se depărta în grabă, cu botul în s pământ şi târîndu-şi coada pe zăpadă. j — Merge şi ea după daraverile ei, de... se gândi Marinică şi se pierdu i iar în ceaţă. Bălţile drumului le ocolea. Se mai suia pe poteca de pe margine. * Din când în când încerca să fluiere printre dinţi, dar se lăsa curând. Era frig. Intr'o vreme, gândul lui Marinică se opri, şi Marinică uită de el. Câmpia era nesfârşită de jur împrejur. Pe alocuri se ridica sau cobora în văi puţin | adânci. O mare părăsire bătea pe deasupra câmpiei ca un vânt, şi o mare tăcere. Drumeţul se opri. I se păruse că umblă cineva în urma lui. Se uită împrejur. Nimeni, nimic, cât vedeai cu ochiul. Se uită în sus la cerul | de cenuşă. Ridică amândoi pumnii, ameninţând pe cineva ascuns în vârte- | jurile fumurii ale norilor furtunoşi din Martie care-şi răsuceau şi-şi desfă-1 ceau spiralele de abur negru. Apoi rămase pe loc, şi gândi multă vreme. * Dacă stătea pe locul acesta fără să se mişte, poate că nimeni n'avea să se arate de nicăieri. Zarea avea poate să rămâie deşartă, cerul prea înalt. '# De sus începu să cearnă zăpadă măruntă care i se topea pe obrazul ridicat * şi-1 umezea. Dacă rămânea aici, aşa, în picioare, cu băţul la subsuoară, putea să stea aici o mie de ani singur. In vecii vecilor, de jur împrejur singurătate şi [ deasupra cerul şi sfârşitul iernii, văzduhul nemişcat şi zăpada care cădea fără sgomot. Putea să adoarmă aici, aşa, în picioare, şi să stea. Nimeni n'avea să vie. Nimic n'avea să se 'ntâmple. Atunci începu să bată uşor un vânt reavăn, şi zăpada încetă să mai cadă. Marinică mirosi vântul şi clipi dim ochi. Mirosea a pământ, a noroiu care f începe să se încălzească la soare. Mirosea crud, proaspăt. Marinică îşi mişcă . degetele dela picioare, aducându-şi aminte cum îi pătrundea glia printre ele, când umbla după plug. Mirosul de humă trezită se înteţi. Venea dinspre , Dunăre, amestecat cu mirosul de baltă. * bijuterii de famii-1e 37 Maiinică se înfiora şi se cutremură. Apoi clipi iar din ochi şip luă la picior, îşi adusese aminte de gândul lui. Acuma îl şi înţelesese. Da: aşa trebuia făcut. Mergea harnic şi se socotea. Nu trebuia să mai fie sfios, ca înainte. înainte oamenii nu-1 crezuseră, decât pe jumătate, şi treaba o făcuseră numai cu jumătate de inimă. Acuma trebuia pe de-a'ntregul, orice s'ar întâmpla. Da, da: aşa trebuia făcut. închise ochii şi se gândi la conacele toate, de jur împrejur, cu magazii, cu hambare, cu grajduri pentru cai şi pentru slugi, şi le văzu deodată cu ochii minţii, pline de sânge, de foc şi de fum. Da, da: aşa trebuia făcut. Se iveau case acoperite cu stuf cenuşiu, ghemuite pe lângă drum prin gropi. înainte de a ajunge la capul satului, un om care şedea pe un ciot la marginea drumului, se ridică, făcu trei paşi târîndu-şi puţin un picior, si se opri să-1 aştepte pe Marinică. Era tânăr, înalt, lat în spete, şi cu ochii verzi, tulburi. Zise: — De depai'te vii, de departe? — De departe... — Mai departe ca dela gară? Marinică dădu din cap şi zice: — Dela gară nu-i nicio zi de drum... — Şi vii de mai multe zile, zi? — De multe... Nici nu le mai ştiu socoteala, zise Marinică. Apoi adăugă: — Dar sânt ostenit... Şi nemâncat... Şi mi-e frig. Celălalt zise: — Păi să. vii să mănânci la noi, şi să te odihneşti. Foc n'avem. Dar asta numai aşa, în treacăt: bine, fie şi aşa, nu de asta îi păsa lui. întrebă iar, ferindu-se: — Dar... cu lucrurile, cum mai merge ? — Bine, cum să meargă, zise Marinică. E ordin, să se scoale oamenii. — E ordin, zi? Aşa-i că e? — Cum să nu fie, zise Marinică. L-am văzut chiar cu ochii mei, ordinul. — Hai încoa, zise celălalt grăbit, îl luă de mânecă pe Marinică şi intră cu el în sat. In drum se opri de două, trei ori, şi-î măsură cu privirea din cap până'n picioare. Odată îl întrebă bănuitor: — Dar... la noi cin'te-a trimis? Ori venişi aşa, singur? — Lasă, neică, nu mai le şti şi dumneata pe toate... zise obosit Marinică, străpungându-1 cu ochii săi mici şi luminoşi. Celălalt întoarse capul, oftând ca de-o grijă grea, şi-1 trase pe drumeţ cu mare grăbire după sine. Satul era pustiu. Doar vreun câine cu blana sbârlită de umezeală umbla ocolind gropile de noroiu ale drumului. Câte-un buluc de.oameni în zăbu-nuri cafenii şi cu căciulile pe ochi stăteau în vreun prag de casă şi întorceau capetele să-i vadă pe cei doi trecători. In faţa primăriei, iarăşi buluc de oameni sub tindă. Unii-1 strigară pe tovarăşul lui Marinică: — Rizeo, bă! Rizeo ! j 8 viaţa 'românească Dar omul părea că nici n'a auzit şi-1 mâna înainte pe Marinică. Se opriră pe podeţul care trecea peste şanţul şoselei şi ducea într'o ogradă. Rizea stătu ' câteva clipe în cumpănă, cu capul în pământ. Apoi se întoarse la Marinică şi-1 privi cu ochii săi tulburi, verzi. întrebă: > — Da'... oamenii s'au sculat? 1 Marinică avea ochii limpezi şi neclintiţi. Zise: ! — S'au sculat. Dau fpc, omoară pe boieri. ,. s'au sculat, da... Dacă e ordin ? E ordin!,.. Rizea mai stătu puţin şi trecu înainte pe poartă, târîndu-şi piciorul. In tinda unei căsuţe strâmbe, se mai opri şi se mai întoarse odată la Marinică. Iar îl măsură din cap până 'n picioare cu bănuială şi neîncredere, şi întrebă: — Dela cine e ordin, neică? — Dela regina, zise Marinică obosit. ' ', ' Rizea tăcu şi se gândi. Apoi zise: * — Cum să fie dela ea, că regele dă ordin, nu ea. .. şi el ţine cu boierii.. „ 1 Ai? Cum vine asta? * — Regele a murit, zise Marinică. ( Rizea îl privea cu ochii săi verzi, grei de necaz. Era un flăcău frumos, « cu obrazul lat şi cu sprâncenele arcuite. Stătea cu umărul la uşă şi cu capul \ plecat, ca şi cum ar fi ascultat ce se vorbeşte înăuntru. Apoi deodată se hotărî, deschise usa si intră, făcându-i semn lui Marinică si zicând: — Vino 'ncoa. In odăiţa strâmtă şedeau în semi-întunerie mai mulţi ţărani, unii cu ( cojoacele pe ei. Feţele nu li se vedeau bine. Se bănuia o muiere cu broboadă j neagră. In lumina slabă a petecului murdar de geam bătut în cuie, se zărea une- » ori aburul unei răsuflări. Oamenii vorbeau încet, cumpătat, rar. Când intră Rizea cu Marinică, tăcură. Marinică le dădu bunăziua, şi ei îi răspunseră cu un' murmur întunecos, nedesluşit, aţintindu-1 cu pupilele lor negre şi nepătrunse. , Se înghesuiră puţin să-i facă loc lui Marinică pe o laviţă. Rizea îi zise femeii: — Dă-i ceva să 'mbuce dumnealui, că vine de departe. h ,. Femeia zise posac: — Ce să-i dau ? Mai pofteşti şi oameni în casă... Rizea zise: ,, — Dă-i ce-o fi. ., Oamenii tăceau. Femeia se înveli mai bine în broboadă şi zise: — Ce, tu ai mâncat azi dimineaţă? Ai aruncat-o.. . Ai zis că e stricată | şi n'ai vrut să guşti... Nu te-ai gândit că mai e până' la vară,,. * • Rizea zise: • | — Alta nu făcuşi? Dar femeia ieşise. Se întoarse cu o bucată de mămăligă şi cu o ceapă. ( Marinică mancă, tingând ceapa în sare. Rizea îi zise: f — Aşa e la noi... Nu mai ştim gustul cărnii.., Mămăliga cu ceapă e a noastră.. . bijuterii de familie 39 __Şi cu ardei, zise un om, şi ceilalţi râseră fără veselie. Unul adăugă: __- Şi mămăliga e cam stricată, că ne lasă boierul cu porumbul pe câmp iarna nedijmuiţi... Şi pescuitul pe baltă e tot al lui... Rizea zise: __Mie-mi zicea tata că a fost o vreme când trăia oamenii bine aci la noi... _Eu nu cred, zise muierea, cu otravă în glas, şi toţi tăcură. — Beiul, zise un om în şoaptă... Grijania... . Dar nu-şi termină blestemul. II părăsi obosit, ca şi cum ar fi ştiut că nu se poate uşura cu un blestem. Marinică îşi şterse gura cu dosul mâinii. Rizea zise, privindu-1 ciudat: — Dumnealui vine de departe... A auzit veşti. Oamenii tăcură, dar se plecară uşor înainte. Unul zise gros: — Ce veşti?... Veşti ne trebue nouă? Dreptate ne trebue... — Lasă, nea lordache, zise Rizea. Lasă: să spuie dumnealui... Să vezi... — Nu crez, zise lordache. Nu-mi trebue... Mie dreptate-mi trebue. .. Oamenii murmurară neliniştiţi. Rizea îi zise lui Marinică, arătându-1 pe lordache: — Dumnealui are un necaz mare... lordache se plecă înainte. Era voinic, roşu la faţă, cu mâinile groase, şi cu ţeasta rasă cu briciul, albăstrie. Avea vinişoare de sânge în albul ochilor. Zise: / ! — Uite, văz că eşti străin: să-ţi spui... Mă duc odată la Ivancea, administratorul ciocoaicii, bătrânei, dela noi din sat, hoaşca.,. Smadoviceanca... Zice Ivancea, gras cum e el, ca un mistreţ: -—lordache, zice, am auzit că ai bani. Am, domnule Ivanceo, zic. Am, cum să n'am. Sânt plin de bani, că şi dela tata ce-am mai moştenit... Oamenii râseră cu mâhnire. lordache urniă: — Eu nu ştiam ce are el de gând. Când colo —aia erea prin toamnă— mă trezesc ieri cu jandarul, cu procest-verbal, ca să-i plătesc datoria lui Ivancea.—Ce datorie? —Datoria de cinci sute de lei. Uite, hotărîre dela judecătoria din Salcia. Citaţie la procest ţi-a venit; nu te-ai dus, zice. Eu: care citaţie, mă? El, nu, că mi-a venit citaţie şi nu m'am dus să mă înfăţişez. Zic: mă, eu mă iau de piept şi cu Dumnezeu pentru asta. Mă duc ia judecător I Jandarul râde pe sub mustaţă: ţi-a trecut, ci-că, termenul de împotrivire. Gata, s'a 'ngropat. Tăcu şi se uită împrejur, suflând greu. Zise: — M'am sfătuit cu oamenii, de. Mi-au zis: aşa face el, Ivancea. E înţeles cu jandarul, cu primarele, le dă bacşiş, de nu ne aduc citaţiile. Noi nu ştim nimic, şi ne judecă. Oftă greu, gemu, cu pumnii pe genunchi: — Vorba e: de un' să scot atâţia bani? Cui să vând ce-oi putea vinde? Crâşmarul sau ăia bogaţii, alde Geambaşu, ori Chiriţă, când te vede că ai nevoie, beleşte pielea de pe om... OfîOfl Of 1 4o viata românească Rizea zise: >. ţ — Poate să te duci la primarele, că e chiabur, are de unde... 't< lordache îl privi, apoi plecă capul. Femeia ţipă lui Rizea: \j — Taci măi, nebune, si nu-1 mai amărî, fire-ai al dracului... i Rizea se 'ntoarse liniştit către Marinică şi zise: — Mulţi au păţit-o... dar le e ruşine să spuie că se fac de râsul satului şi mai bine plătesc... Vinde calul, vinde boii, vinde sapa, vinde tot.., Se vând şi pe ei... Şi când n'or mai avea ce vinde..'. Eeeh... Urmă o tăcere lungă. Un om zise: — Cam toţi sântem datori... Nu'ş cum le potrivesc ei, de nu te plăteşti de-un pol o viaţă întreagă... Şi la beiul, şi la Smadoviceanca, gem hambarele. .. Când fu seceta aia de acum şase ani, de vedeai şopârîa pe câmp, am dat în genunchi la ei ca să ne ajute. Ei, ba... Vrei un pumn de făină? Munceşte, mariane, un an de zile, şi doi şi trei... Iar tăcură. Dar Marinică zise în sfârşit: — In Moldo\ra au dat foc... Au intrat cu plugul în moşia boierului... Ereau acolo moşii de umblai cât vedeai cu ochii, şi tot boierul ăla erea... Nu scăpai de el, că n'aveai un' să fugi... , — Şi la noi e aşa, zise Rizea, privindu-1 cu luare aminte. Şi la noi moşia prinţului ţine de Hotare, până la Vladomira şi la Vădastra şi la Studina. Şi noi aici, n'avem unde răsufla de Smadoviceanca. .. — Pe arendaşi i-au tăiat, zise Marinică. Da, i-au tăiat. Era acolo unul de zicea: — Oameni buni, la anul o să-mi trageţi voi la jug, voi cu muierile voastre... L-au tăiat şi pe el... — Şi al beiului, arendaşul din Vladomira, Alexiu, el e grec, —tot aşa zicea... la noi mai mult Români sânt, şi Greci... ' lordache zise: — Ciocoiul e ciocoiu, bă... Ce te uiţi tu dacă e Grec sau Român? Marinică zise: — Când umbli în Moldova, numai aşa, ca o pânză în faţa ochilor, vezi fumul peste câmp. Tot au ars. Şi vântul miroase a ars. Riza stătea şi se uita la el. Voi să zică ceva, dar se răsgândi şi-1 privi ţintă. Oamenii tăceau. Unul zise: — Şi la grâu au dat foc? — Care au vrut, şi l-au cărat, de l-au împărţit... Care nu, au dat foc... Tot au ars... Spunea cu linişte şi plăcere toate cuvintele care aveau legătură cu incendiul. Oamenii stăteau şi se uitau la el. Marinică fusese până acum o umbră printre ei, umbre. Dar acum toţi îl vedeau limpede, ca şi cum ar fi fost înconjurat de o licărire nedesluşită a focurilor mari de care povestea. La început vorbise potolit ca de departe. Acuma se ridicase din şale şi-i privea pe oameni în ochi. Le ziser — Da, s'au sculat. Dau foc la conace. Dau foc la condici. Pe ciocoi îi taie. îşi împart între ei pământul. Unii îl ia neîmpărţit să-1 muncească obştea. t bijuterii de familie i. se scoală toată ţara. Pe unde am umblat eu, pe toţi i-am văzut sculându-se. Unii îşi fac steaguri roşii, şi umblă cu ele din sat în sat. Şi cu cai albi. Aţi auzit de studenţi, aţi auzit? Toti stăteau şi se uitau neclintit la el. Chiar şi lordache datornicul, care oftase mut cu capul în mâini, ridicase fruntea şi cerceta cu luare aminte faţa lui Marinică. Rizea ţinea capul plecat într'o parte şi-1 privea pe Marinică ciudat, cu îndoială. Muierea îşi trăsese capătul broboadei peste gură si-1 mânca din ochi pe Marinică. Um om zise: '. — Am cam auzit noi de ei... — Umblă prin ţară, zise Marinică, umblă cu înţelepciune şi cu săbii. Au scrisori să nu se atingă nimeni, de ei, şi să asculte şi armata de ce-or zice. Unde stau oamenii şi nu-şi fac singuri socotelile, vin studenţii. «Aha, nu v'ati împărţit pământul boierului? Bine: nici n'o să aveţi. Nici noi nu vă dăm. Da' foc vă dăm că n'aţi avut credinţă în noi». Şi omoară tot satul. lordache zise: — I-ai văzut dumneata, de ne spui nouă? Marinică zise: — Da, i-am văzut. Şi pân bâlciuri umblă. Şi în tren, toţi oamenii ziceau că i-au văzut. Şi în gară era un student care învăţa pe oameni, că ei, vezi sânt învăţaţi, studenţii, cunosc legile... Ii învaţă, şi rezerviştilor care erau le zicea, « fraţilor, când v'o spune ofiţerul să trageţi în părinţii voştrii, voi să faceţi stânga 'mprejur şi să trageţi foc în ofiţeri...» Prefectul era acolo în gară şi a vrut să-1 prindă, dar când a văzut că e student, i-a dat drumul. L-au luat şi oamenii cu huo pe prefect, de se schimbase la faţă, îi era frică... Nu se atinge nimeni de ei... Umblă pe cai albi, cu poruncă dela şapte împărăţii şi dela regină, să schimbe soarta rumânului năcăjit... Că regele a murit şi asta e prăpădul lor... Nu mai zise al cui, al lor. Ştiau oamenii de cine vorbea el... In tăcerea care se lăsase, toţi îşi ţineau răsuflarea şi se gândeau. Un om oftă.- Rizea râse mut, arătându-şi măselele. Apoi îl bătu pe umăr pe Marinică, şi zise: — Hai să mai mergem la nişte oameni... lordache se sculă şi el, greoiu, şi îi urmă afară. Statură toţi trei în picioare, în aerul viu, trezit, tare, desprimăvărat, însă amestecat cu miros de zăpadă. — Hai la Mototolea, zise Rizea, si porni înainte. Ceilalţ i îl urmară prin noroaiele drumului. Oamenii în pragurile caselor erau acum mai mulţi. O femeie striga tare ceva nedesluşit, într'un colţ depărtat de uliţă. Intrară într'o ogradă la fel de pustie ca celelalte. Oamenii ghemuiţi în Umbră îi primiră şi gospodarul, Mototolea, le îndesă în mâini o cană cu ţuică. Omul vorbea tare. Se întrerupse o clipă la venirea celor trei, apoi urmă: — Zece mii de pogoane, da! Zece mii are! 42 viaţa româneasca Oamenii mormăiră, îndesându-se unii într'alţii... — Ziceţi şi voi, mă fraţilor. Ziceţi şi voi. Nu se mai poate. Nu mai puteu, Uite: eu mă pun acilea jos şi mor. Stau până mor. Cum adică ? El zice diji trei una. Dar ce mai e pe deasupra nu spune. Unul desăvârşit: ogorît, arat,| semănat cu sămânţa noastră, grăpat, plivit, secerat, cărat, treerat şi p'ormji cine-1 cară la schelă, la Dunăre ? Cine i-1 încarcă în şlep ? Hristosul şi troiţa cui i-o mai munci, să-1 văd eu pe ăla putrezit pe câmp ca pe copiJ.ul lijj| Uracu! | In tăcerea care urmă, Rizea spuse: « — Nu, că pe feciorul lui Uracu l-au adus acasă şi zice că se face sănătos..,» Mototolea nu luă aminte la el, şi urmă: •! — Ce parcă asta-i tot ? încă un pogon din trei, de ogor. P'ormă cinci zile cu mâinile. P'ormă o sută de duble la schelă. Bă, fraţilor, când mă gân-*, dese la toate, uite-mi vine să-mi fac o groapă aici în mijlocul casei, şi să-i spun muierii, «na, ia lopata şi toarnă pământul peste mine ». t Oamenii râseră încet, întunecos. Muerea lui Mototolea se ruşina şi se 3 feri de priviri. Dar omul urmă, în vreme ce picuri de sudoare îi alunecau '. pe faţă, şi glasul i se făcea moale: ţ — Nu-i ajunge nici atâta, fraţilor,... Ţi-ai scos căciula când trece baba ' Smadoviceanca, în trăsură. Ce folos. Vii la domnul Ivancea.să-ţi facă învoiala. J «Aha... Io-te-1 pe Mototolea. De ce nu-ţi" scoţi căciula când o vezi pe f cucoana în trăsură? —Mi-am scos-o, domnule Ivanceo, păcatele mele, cum ] să nu mi-o scot ? — Da, dar eram şi eu —pe capră, şi te-am văzut mai de de- ?' parte, şi trebuia să ţi-o scoţi de când te-am văzut eu... Cinci lei amendă, 1 Mototoleo...» Aşa fraţilor, asud eu sânge de când mă ştiu pe lume. Stă | parşiva asta de muiere la fântână cu poalele sumese, să nu se murdărească. 1 «Mototoleo, nevastă-ta, n'are urmări bune, Mototoleo!—Eu, mi se urcă J sângele 'n obraz. Ce-i pasă ciocoiului, mormântul mă-sii ? Da'mi ţin firea, ce să fac ? Zic: —Ce-a făcut, domnule Ivanceo ? —Zice: umblă fără ruşine eu * poalele sumese. Plăteşte cinci lei şi te iert». J Omul se îndoi în două, întrupare a umilinţei, a înfrângerii, cu braţele j larg deschise. J — Măi, eu zic să fie la el. Poate că are dreptate. Poate că scrie undeva. I Dar eu să trăiesc nu mai voiu. Eu mă pui pe pământ şi mor. Rizea zise: — Da' cu alinierea cum e, nea Ioane ? Ia zi cu alinierea... j, Mototolea râse, un râs uscat, bolnav. Zise: | — Da. Cu alinierea. Ce, parcă voi nu ştiţi? \ — Ştim, ştim, murmurară oamenii. — Zi-i dumnealui, că nu-i de pe la noi... — Ei, cu alinierea. Vine omul cu carul cu snopi dela câmp, uite lordache ăsta a păţit-o astă iarnă. Şi eu. Şi Uracu. Că domnul Ivancea vrea să vii cu snopii dela câmp drept la maşină. Nu face şire. Ei, vin o sută de care, bo- bijuterii de familie ^ jgăţia pământului. El stă cu ochiul la ele. «Alinierea», face. «Nu eşti aliniat. -Cinci lei amendă ». De unde să-i ai ? Rămâi dator. Uite, ca lordache, că el € cu datoriile. Oamenii râseră iar cu amărăciune. Aveau feţele pământii. Unii aveau dinţii putrezi. Ochii negri le erau tineri, dar obrajii supţi şi ţepoşi, cărunţi. Mototolea zise: — Stăpân, bă, sadea, acolo, să-1 simţi. Stăm noi să plecăm la schelă, o rsută de care. Vine Ivancea, cum umblă el ca un mascur, şi râde: « Mai aveţi răbdare, că mai pusei să încarce două sute de care ». —Noi: domnule Ivanceo, trec săptămânile, boierule, şi nu mai avem ţoale, copiii mănâncă mămăligă stricată. — Zice: « Lasă că vă ştiu eu, prost e cin' se uită 'n gura voastră şi vă crede, că toţi sânteţi hoţi...». Noi sântem hoţi, dar el când zice din trei una, ne dă să muncim trei jumate... Şi la prisoasele moşiei, una şi una, şi •deosebit, două pogoane cu desăvârşire... Se făcu o tăcere uscată, ca şi cum oamenii n'ar mai aştepta nimic, ştiind că nu mai poate veni nimic. Marinică zise deodată: — In Moldova oamenii s'au sculat, pun foc şi taie şi ucid şi rup învoielile ... Şi începu să spună aceeaşi poveste printre vorbele căreia străbătea chiotul -cetelor de răsculaţi şi trosnetul pereţilor ce se prăbuşeau arzând, şi picura sângele arendaşilor şi boierilor ucişi. Mânia şi foametea de multe sute de ani, şi umilinţa din vremurile cele mai adânci răsărea în mijlocul oamenilor •şi-i vrăjeau. După ce povesti el tot, oamenii tăcură. Unii mai întrebară câte ceva. Aveau îndoieli. Armata avea să tragă. Rizea râse, arătându-şi măselele (băuse tot tirrrpul): — Aşi 1 E ordin să nu facă nimănui nimic. Uite, dumnealui e student, are în buzunări poruncă dela şapte puteri din lume, dela regina, că acum e vremea noastră. Acuma e timpul potrivit, luăm praporele de pe pământul bogatului şi-1 punem pe ficaţii săracului! Avea în el un fel de veselie, nu ca a celorlalţi, ştearsă şi moartă, ci fremătătoare, desnădăjduită, un freamăt ascuns în miezul cel mai dinăuntru al fiinţei sale, astfel încât omul părea mult mai plăpând, ca o flacără pâlpâitoare, dar tot ce era în el străbătea înafară ca o lumină sau o căldură. Oamenii erau tulburaţi, şi muierea îl privea cu ochi mari. Toată vremea se uitase numai la el. Rizea îi zise lui Mototolea: — Măi, nea Ioane, hai să umblăm pe la oameni... Hai la Uracu, nea Ioane, că până 'n noapte poate că facem o treabă. Mototolea îl aţinti, deodată înţelegând, împietrit. Apoi îşi trânti căciula în cap şi zise tare, cu putere: — Hai 1 » Şi ieşi pe uşă cu oamenii buluc după el. Muierea îl opri pe Rizea în uşă şi-1 întrebă cu glas scăzut: — Ce, acuma te 'mpăcaşi cu bărbatu-miu? 44 viaţa romanească Rizea nu răspunse. — Ştii ce-a zis, că vrea să mă lege de căruţă ca p'un câine şi să dea; biciu ' la cai, să mă 'nveţe să umblu după... de tine nu ştie... Eu mai bine mor, Rizeo. Ai văzut cum vorbeşte faţă de mine, mereu cu înţeles. Nu mă lăsa. Rizea o privea cu ochii lui verzi şi tulburi. Zise: — Nu te las. Da acum avem treabă: e revulaţie. ; Se mai uită odată la ea şi zise: — Nu te las. N'aibi grijă. Ii întoarse spatele şi plecă după oameni. Târa piciorul, dar era lat în spate, înalt şi umbla repede. La Uracu în casă nu găsiră decât pe nevastă-sa şi pe fiu-său. Uracu era la primărie, să mai audă ceva de pe la oameni. Zaharia al lui Uracu, stătea pe-o coastă, pe laviţă, cu un cojoc pe el. Avea obrajii supţi. Ochii îi ardeau, roşii de friguri. In jurul lui plutea un miros greu, greţos. — Ce-i cu voi, mă? zise el de sub cojoc, cu un glas hârâit din plămâni... — Ce fac oamenii? Am auzit c'o să rămânem de râsul lumii, mă Rizeo. — De ce să rămânem? Nu rămânem. — Ba da, rămânem de ruşine, că Vladomirenii s'au şi vorbit să puie foc la noapte la beiul. — De unde ştii tu ? întrebă Rizea bănuitor. Zaharia al lui Uracu se svârcoli înveselit, hârâind din plămâni, şi sti-clindu-i ochii în obrazul pământiu. Se uită la Marinică, se ridică deodată în cot şi asvârli de pe sine un colţ al cojocului. I se zări cămaşa la subţioară, câtă se vedea din pieptarul de miel: avea o pată stacojie trecută, stinsă, pe unde-i şiroise sângele. Totodată crescu şi se răspândi mirosul cel greu de' coptură. Zaharia al lui Uracu se uita la Marinică. Apoi îl întrebă pe/ Rizea: — El e ăl de-a venit să fie student peste voi ? El e ? Rizea se uită la Marinică, aşa, dintr'o parte, şi zise: -Da. Zaharia al lui Uracu tuşi puţin, cu capul plecat. Fruntea i se umezi de sudoare. Zise: — Ei... a dracului... Se pipăi pe sub cămaşă. Râse: — Le simt pe sub piele, pe coaste... Dar mi-o fi intrat una mai adânc, de mă tot înneacă... Lui Marinică îi zise: — Treceam pe drum alaltăieri cu căruţa, pe un'se termină moşia beiului, a din Vădastra. Odată vine în goana mare beiul în trăsură, dela vânătoare. Stătea răsturnat pe perne", cu sticla 'n ochi, şi cu câinii lângă el. Până să mă dau la o parte, odată-1 văd că se scoală în picioare, pune puşca la ochi şi trage în mine. Nu'ş' cum am mai putut să săr din căruţă, şi s'o iau pe câmp... BIJUTERII DE FAMILIE 45 Stătu o clipă sufiând greu. Apoi zise sfârşit: __Da' el a tras ţeava ailaltă. Se culcă iar pe o coastă, şi murmură: _Atunci m'a apucat o căldură, şi am căzut mort acolea. .. Oamenii tăceau. lordache zise într'o vreme: _. E mai mare boier beiul ca Ivancea al nostru... Ce să-ţi ia el cinci franci amendă ? El îţi ia viaţa... Marinică se uita la muierea lui Uracu şi la flăcăiaşul culcat sub cojoc, cu nasul ascuţit şi nările de ceară. Murmură: — In Moldova s'au şi sculat oamenii, şi îi taie pe ciocoi, îi omoară.. . Zaharia al lui Uracu deschise ochii şi murmură: —Zi, îi omoară? Zâmbi, şi închise ochii iar. Nu dormea: asculta. Marinică îşi spuse povestea iarăşi, despre incendii şi despre boieri arşi în conacele lor. Vorbea potolit, cu multe amănunte, şi oamenii îl ascultau şi se încredinţau. De vreo două ori, intrară în casă vecini de-ai lui Uracu, bărbaţi şi femei, până ajunse să fie înghesuială. Iar când Marinică tăcu, Rizea se ridică şi zise: — Aidem să mai mergem pe la oameni... Se ridicară toţi să plece. Rănitul zise: —-Mă Rizeo, mă, mie să-mi aduceţi capul beiului, mă, să-1 afum şi să-1 pun într'un băţ în curte! Râdea, dar nimeni altcineva nu râse. Rizea şi lordache rămaseră în urma celorlalţi. Rizea îl întrebă pe Zaharia al lui Uracu: — De un' ştiuşi tu, mă cârnat, ai? Celălalt, obosit, zise: — Ce să ştiu ? — De ăsta, studentul? Zaharia al lui Uracu râse slab: — A fost al lui Jugulete, care era la tine când venişi cu el... A fost, da, şi mi-a zis... Rizea lămurit dădu să plece. Nevasta lui Uracu îl opri în prag. Era ofilită şi slabă. Zise potolit: — Moare. Rizea dădu din cap. lordache era lângă el, nemişcat. In noroaiele dru--mului, în lumina vânătă a sfârşitului zilei, Mototolea striga şi vorbea tare în mijlocul bulucului negru de oameni adunat în jurul lui Marinică. Deasupra bălţilor îndepărtate şi fără hotar, atârnau două straturi de nouri reci, plumburii; iar între ei era o dâră lungă de lumină verde ca pucioasa. Dintr'aco.lo venea mereu o adiere statornică, proaspătă, dar nu fragedă ca vântul de pe zăpezi, ci încărcată de izurile nămolului. Dincolo, înspre Miază-Noapte, era o margine de deal, cu o perie de pădure spinoasă şi neagră. Acolo, era conacul stăpânei satului, Smadoviceanca. Iar deasupra, cerul înnourat, din ce în ce mai încărcat cu întuneric. 46 VIAŢA ROMÂNEASCĂ . . J i Femeia zise iar: 1 — Nu mai are viaţă... Voi duce-vă-ţi. '. lordache zise gros: — Lasă. Ii judecăm... Da, da, îi judecăm... Femeia îi privea neclintită. Oamenii plecară capetele şi ieşiră îndrum,, cu umerii puţin încovoiaţi. Mergeau din casă în casă, şi cei ce se ţineau de Marinică, de Rizea, de lordache şi de Mototolea, erau din ce în ce mai mulţi. Vorbeau între ei şi înjurau amar, cumplit, fără să ridice glasul. Din câte o margine de sat se zăreau grămezile negre de porumb nedijmuit, acoperite de petice de zăpadă subţire. Oamenii şi le arătau şi blestemau. Câte imul-doi se risipeau de ceată şi umblau singuri, pe la ei pe acasă sau prin vecini, să ducă vestea. împreună, cu ei venea svonul de ape, de pe baltă, şi răsuflarea de vânt care mirosea a primăvară. Toată după amia_za, oamenii se adunaseră în inima satului şi stăteau nehotărîţi, plini de aşteptare şi nelinişte, cum se adună sângele grămadă în capul unui trup răscolit de mânie. Rizea strigă, în poarta unui bordei: — Pârvule I Şi aşteptă. Un om ieşi târziu şi încet şi se uităla ei. Era cu buzele umflate şi crăpate, cu fire de piei albe ca o pâslă pe ele. Pe obraz avea pete vinete care se cojeau. întrebă răguşit: — Ha... Stătea strâmb în faţa oamenilor, cu trupul sucit, stingher în lumina otrăvită a murgului. — Hai, bre Pârvule, că se scoală lumea... Hai mă cu noi, Pârvule... auzişi ? — Auzii... Dădu sase 'ntoarcă în bordei, aplecându-se ca să poată pătrunde, şi mormăi pe sub umăr: — Nu pociu veni, mi-e ruşine de oameni... Rizea îl trase de braţ afară: — Ce, eşti prost? Ce, numai tu eşti bolnav? lordache strigă: — Hai mă Pârvule, că nu-i ruşine... Pe vremuri în alţi ani, când erear» eu copil, te arăta lumea cu degetul... Da' acuma cine dracu nu mănâncă mălai stricat, ai ? Ce, numa tu eşti în sat, mă ? Fire-ai al dracului de parşiv l Şi-i dădu un pumn după ceafă. Pârvu zise: — Măcar un peşte să fi mâncat şi eu... io-te palmele mele... o rană... Când să-i mai ar şi pogoanele alea ? Şi unde-mi dă voie să pescuiesc ? Intre Reviga şi Cotul Grecului, unde dă voie la tot satul... Nu pociu, fraţilor... Nu mai am putere... Lui Geambaşu pentru un pol ce-mi dete acu cinci ani, de cinci veri îi fac cinşpe prăjini praşilă şi cinşpe secere, dobândă, şi n'a scăzut nimic, tot polul ăla i-1 datoresc, pân' oiu trăi, şi plozii ăştia ai mei BIJUTERII DE FAMILIE 47 totrobi la el or să fie, că nu ne-ajunge boierul, ne mai trebue şi boieri d'ăştia Biicii dela noi din sat... Da eu nu mai am mult şi m'oiu uşura de astea... Copiii Pârvului ieşiseră în uşe şi-şi smârcâiau nasurile. Erau cu burţile umflate, şi cu ochii scobiţi în feţişoarele cenuşii. Marinică zise: — S'au sculat oamenii în toată ţara, de pun foc la conace şi rup hârtiile de datorii şi ard învoielile şi-i taie pe boieri... Pârvu se întoarse din uşe şi veni la ei. Se uita dela unul la altul şi zise: — Da'la cămătari ce le face? Marinică zise: — Care ce vrea, aia Ie face... lordache îl trase de mânecă, deşi Pârvu se împotrivea. Marinică zise: — Hai şi dumneata, nea Pârvule, că avem treabă în sat să mai vorbim cu oamenii. Se întoarse şi plecă. Oamenii grămadă după ei. Rizea rămase în urmă, îi dete un ghiont în coaste Pârvului. Acesta se luminase la faţă, îl apucase o înfrigurare. Zise aproape vesel: — Stai mă, ce dai aşa, ce, eşti prost? — Hai, Pârvule, haj^, că avem treabă! — Stai. Acuşi viu. Şi se scufundă în bordei. Ieşi numaidecât cu securea în mână. Nevastă-sa îşi arăta capul ca o stafie, în colţul uşii. Rizea şi Pârvu se îndepărtau. Rizea zicea: — Da* cu securea ce vrei să faci, Pârvule, ai? Ce, crezi că mergem după lemne ? Dar Pârvu nu răspunse. Mergea repede uitându-se drept înainte, cu o aşteptare aproape fericită pe obrazul desfigurat de pelagră. Intre biserica subţire şi înaltă, pustie, şi între primărie şi una din cârciumi, era o înghesuială*liniştită de oameni care stăteau cu mâinile în buzunare, cot la cot, adunaţi într'un loc ghem de trupuri, într'altul mai risipiţi, încât puteai face doi paşi fără să te loveşti de nimeni, dar pe urmă se îndeseau cojoacele jerpelite şi zăbunurile negre. In pragul caselor, stăteau muieri îmbrobodite şi copii, iar câinii se alergau fără chef, lihniţi, cu coastele ieşite prin pieile râioase. Odată se făcu un freamăt într'un colţ, la gura unei uliţe. Venea repede o căruţă. încetini şi trecu la pas prin gloată. Erau trei ţărani şi două femei într'însa. Erau din Vădastra, şi se cunoşteau cu cei din sat. Un om întrebă: — Ce mai e pe la voi, mă? — Gata ! s'a 'nceput! La noapte o să vedeţi! zise vesel celălalt arătându-şi dinţii. Femeile râseră ascuţit, ceilalţi doi din căruţă râseră şi ei, şi cel care mâna dădu biciu cailor. Mulţimea dimprejur râse palid, fără veselie, cu uimire şi rămase să se uite după căruţa din Vădastra. T VIATA ROMÂNEASCĂ 1 — Se duc la Dobrunu, zise un om. Am auzit că şi acolo a 'nceput.., Şi rămaseră toţi mai departe în picioare, aşteptând, frământând în tălpi noroiul rece, gata să îngheţe acum, spre seară. într'un colţ Rizea zicea: I — La noapte, mă, când s'o trage clopotul, să vină toţi acilea să vorbim, l — Eu le-aduc şi p'astea, Rizeo, zise un flăcău şi trase din sân două pistoale ! lungi, turceşti. Dar Rizea, fără să-1 asculte, zicea: — Io-te ia primarele, s'a 'nchis în casă şi a tras zăvorul, 'tu-l în Paşti pe mân'sa! | Oamenii mormăiră, râseră: I — E... Oameni cu bani, fir-ar ai dracului... zise lordache. S'au în- j gropat, fac pe morţii, să vază cin' s'alege pân' la urmă, ca cu politica, de. « Geambaşu şi ăştiilalţi, chiaburii, ce, parcă ce zic ? Eu sunt îiberar, te eon- | serva tor: oameni cu politică... ţ Mototolea zise: f — Noi stăm şi ne uităm la politica lor... Şi ei învârt francii cu lopata... I Din crâşmă izbucniră glasuri înfuriate. Repeziţi afară de umeri, popa f şi învăţătorul ieşiră iute de sub tinda ei joasă, aplecându-se să nu dea cu , capul de streaşină de tinichea. Popa era roşu la faţă, îi luceau ochii., Zise \ tare, trecând prin mulţime: | — O să vedeţi voi ce-o să păţiţi! I —- Ce să păţim ? De ce să păţim ? Ce-ai dumneata cu noi, ai ? se răstiră | oamenii la el. II înghesuiau între ei. Rizea strigă de departe, peste capetele * celorlalţi: , * — Aveţi lefuri, ce vă pasă ! ţ — Vă plătesc ciocoii, bă! urlă lordache în nasul popii. —Vă jupuim I de piele şi v'o umplem cu paie, popo ! Pe tine şi pe primarele, eu vă jupesc! j Popa se schimbă la faţă şi zise împăciuitor: j — Lasă taică, am zis şi eu o vorbă şi voi, ce, parcă nu'ş' ce-aş fi făcut... Şi se strecură boscorodind. Oamenii îi făceau loc cu greu, se uitau urît j la el. Alţii îl luaseră>pe învăţător de piept, Rizea, mai ales, îl scutura: ' | -—De ce ascunzi ziarele? Ai? De ce nu ne spuseşi ce se 'ntâmplă? j — Ce să se 'ntâmple, măi Rizeo ? Ce ziare ? Nu le-am primit nici eu... , Rizea îi dădu drumul. Tremura de mânie şi de nerăbdare. Tremurau hai- t nele pe el. Zise: ^ — Aha, nu ştii ce se 'ntâmplă. Las' că ai să vezi ce se 'ntâmplă. Ai să vezi. învăţătorul se depărta, cu capul în umeri. Oamenii rnârâiau în urmă-i, gata să-1 ia cu huo. lordache îi zise Pârvului, bolnavului: — Zi, şi pe tine te perpeleşte pe jăratec, ai? Aşa şi eu cu primarele... Las' că la noapte îl călcăm, mergem cu oamenii... Ii învăţ eu minte, să mai ia camătă... ¥ BIJUTERII DE FAMILIE 49 — Parcă numai ei... Mai sânt, Melitaru, mai e Chiriţă... zise Pârvu. — Lasă. Pe toţi îi judecăm, da, zise lordache. Pe toţi. Era aproape noapte. Fără sgomot de roate, pe cauciucuri trase în trap •sprinten de cai negri ce umblau ca pe arcuri, trăsura prinţului intră în mulţime cu felinarele aprinse. Prefectul era singur în ea. Vizitiul ţigan striga oamenilor să facă loc să treacă dom' prefect, dar gloata se îndesa în piepturile cailor care sforăiau speriaţi. — Ce e, oameni buni? Eu sunt prefectul vostru. Ce s'a întâmplat? Aveţi vreo plângere ? Prefectul vorbea cu glasul mai ascuţit decât era al lui, şi ochii îi jucau nestatornic. Nici la bâlciuri nu văzuse o asemenea masă de ţărani. Cei din faţă, din jurul trăsurii, îi^vorbeau toţi deodată: « Dijmă... învoieli... prea greu, nu mai putem... pământ! Pământ!». Rizea îi strigă: — Are zece mii de pogoane ! Să ne dea şi nouă, măcar un petec de pădure ! II desţelenim ! Să vânză obştii, că-i plătim, în bani, în munci, cum o vrea ! Trebue să ne daţi pământ, n'aveţi decât să ne împuşcaţi pe toţi, dar numaidecât trebue să ne daţi! Uite faptul! Vorbise dârz cu ochii scânteietori. Nu i se putea împotrivi nicio putere pe lume. Ştia că acum e un sfârşit, al cui, a ce, nu ştia, dar că e un sfârşit, şi asta îi dădea putere. — Voiu vorbi, oameni buni. Voiu vorbi eu însumi. Mă fac mijlocitor între voi şi proprietari, şi voiu insista ca să vi se facă dreptate şi condiţii mai blânde... îndărăt, oamenii fremătau: — Ce zise ? Ce zise ? — Ci-că ne dă el... împarte el... — Minte, bă! strigă Rizea. Ce, el nu e ciocoiu ? Are leafă dela ei! Huoo ! — Huoo, tună mulţimea. Caii speriaţi, cu urechile ciulite pe spate, porniră în galop şi bulucurile se despicară să le facă loc. Dar strigătul mânios şi greu de ură răsună multă vreme îndărătul lor, alungându-i. Pe treptele primăriei, Marinică strigă ascuţit: — Fraţilor ! Mai strigă odată, dar frământarea şi furtuna de glasuri nu contenea. ;— Fraţilor ! Vuetul se potoli. Marinică stătea acolo pe scări, cu braţele răstignite în gol. începu să vorbească, cu o siguranţă, cu o încredere ale acelei clipe, în care desnădejdea trece dincolo de marginile sale şi ia chipul unei bucurii, -al unei ciudate fericiri. 4 VIAŢA ROMÂNEASCĂ Prefectul era atât de turburat, încât vroi să intre în vorbă cu vizitiul ţigan al prinţului, înjosire nefolositoare la care nu s'ar fi gândit niciodată, altminteri. Trăsura mergea pe latura cea mai puţin noroioasă a drumului. Băltoacele ţâşneau în pânze galbene de apă sclipitoare sub roţile de cauciuc cu spiţe fine. Caii minunaţi ai prinţului mergeau în trap mare, şi uneori alunecau prin noroiu. De o parte şi de alta a drumului, se ridicau pădurici dese, perii scheletice, vinete. Iar deasupra într'un cer tulbure, se prelungeau dâre nesfârşite de nouri sumbri. Câte o picătură de ploaie răsleţită de cine ştie ce furtună risipită de vânt, îl lovea în obraz pe oaspetele prinţului. Prefectul îşi drese glasul şi zise: — Ce dracu au oamenii azi, măi? Vorbise iar cu acea voce străină, ascuţită, spartă, acea voce care nu era a lui, ci a unei sălămâzdre otrăvite şi reci care era în el, ascunsă adânc de tot în cuta cea mai lăuntrică a inimii. Se simţi enervat, umilit, şi-1 apucă o furie rece că a trebuit să i se vadă frică pe faţă, să i se audă frica în glasul acesta piţigăiat, ridicol. Reyăzu scena dela gară, feţele ţăranilor care-1 priveau în-fruntător, spinările întoarse în loc de răspuns la bună ziua lui. Apoi, aici în sat, glasurile ce strigau « minte ! minte !» îl isbeau de fapt abia acum, cu şfichiul lor de dispreţ şi de ură... H făcuseră mincinos şi el fugise din faţa ocării şi umilinţii şi acuma ajunsese atât de jos, încât cerea părerea vizitiului ţigan, şi încă cu o voce piţigăiată şi spartă, cu o voce ridicolă, de-scapet, de laş ! , Vizitiul nu se întoarse, ci rămase cu spatele la boierul din trăsură. Zise,, aproape mormăind, nepăsător: — Au şi ei năcazurile lor, coane.. (Era un ţigan bătrân şi gros, şi morocănos. Era un om cumpănit, necăjit, care vedea limpede lucrurile. Cu spatele lui gros şi rotund 'în mantaua albastră, era un om vrednic. Prefectul ţinti către această spinare de ţigan bătrân şi cum se cade o privire de ucigaş. Scoase din buzunar o cutie de piele şi alese o ţigare. Bătea puţin vânt, sporit încă de mersul repede al trăsurii. Trei chibrituri se stinseră unul după altul în degetele tremurătoare ale prefectului. Deodată el izbucni, de data aceasta cu glasul său adevărat, dar răguşit de ură şi de mânie: * — Opreşte, mă..., tu-ţi aia a mă-tii de cioroiu, nu vezi că vreau să-mi aprind ţigara? Opreşte, bestie! Trăsura opri. — Dobitocule, încheie prefectul, tremurând tot. îşi aprinse cu greu ţigara, şi se răsti: — Porneşte ! Ce stai ? Apoi se trânti pe pernele trăsurii, cu obrajii dogorind, cu urechile congestionate. Spinarea ţiganului rămăsese nemişcată. Omul ori că suferea şi nu. BIJUTERII DE FAMILIE spunea nimic, ori că dorinţa brutală de a-1 umili alunecase de pe el fără să-1 atingă. La gândul că vizitiul putea să-i fi primit înjurătura grosolană cu demnitate şi cu un dispreţ ascuns, prefectul îşi simţi urechile arzând şi mai tare, şi asvârîi ţigarea în drum. O clipă se gândi să-1 oprească iar şi să-1 ia la palme. Apoi îşi aduse aminte de cealaltă obrăznicie, suferită în cursul dimineţii din partea prinţului. 'Acum fierbea de ruşine şi de furie. Trăsura intra însă pe poarta largă, cu doi stâlpi de piatră cu tencuiala căzută, în vârful cărora glastre mari de ciment conţineau buruieni crescute la întâmplare. Hambarele, grajdurile, erau în fund, ca şi ogrăzile cu păsări. Venea de undeva o duhoare grozavă de ţarcuri de porci. Iar în faţă se ridica pe coasta dealului cona dul d-rei Smadoviceanu. Era o clădire cu un singur etaj, ridicată pe o pivniţă mare, plină de butii. Un peron cu multe trepte ducea la geamlâcul antreului. Conacul era acoperit cu tinichea, acuma ruginită, roşie ca drojdia de vin. Prin curte se mişcau, în întunericul serii, forme nedesluşite. O trăsură nedeshămată era înconjurată de câţiva oameni de-ai curţii, iar undeva se alergau nişte câini lătrând turbat. Trăsura prinţului opri la peron şi două ţigănci tinere veniră să-1 ajute pe boier să se dea jos. Aveau feţele buhăite şi fără urmă de bucurie, şi erau îmbrăcate în vechituri de-ale stăpânei. Prefectul coborî, respingându-îe. Ii zise uscat vizitiului care aştepta poruncă: — Să mă aştepţi. Dar nu se uită la el, nu se uită în ochii lui. Pe când urca scările peronului — scări de ciment, prost făcute, crăpate — îşi dădu seama că nu avusese curaj. Nu îndrăznise nici măcar atâta lucru: să se uite la vizitiu. Iar în urmă-i, vizitiul se întoarse încet şi-1 privi cum intră pe uşă. Ochii vizitiului negri, catifelaţi, umezi, în obrazul gras şi îmbătrânit, erau grei şi-1 priveau pe boier ca dintr'o mare depărtare. Apoi omul se întoarse în partea cealaltă şi scuipă. # Doamna Vorvoreanu şedea într'un fotoliu mare, adânc, de stofă cafenie cu desenuri cenuşii şi galbene, tocită, roasă şi pătată. Era urît dar încăpător şi comod; de aceea dânsa şedea în el, seara când făcea o pasienţă, la lumina caldă a lămpii cu abajur de porţelan verzui. Lampa era de sticlă cu ghirlande, prin care scânteia blând, aproape ca un vin vechiu, petrolul cafeniu cu irizări de toate colorile curcubeului. In restul camerei era umbră. Lumina se cufunda şi se pierdea fără urmă în scoarţele bătrâneşti, pălite, care atârnau pe pereţi. Hangerele si pistoalele turceşti aburite de rugină, nu străluceau nici ele. Soba mare cu două coloane şi o firidă în 54 VIAŢA ROMÂNEASCĂ împiedeca. Ce putere m'a silit să-i rabd fanariotului obrăznicia, să mă înfurii pe ţigan, să mă fac de râs în faţa-ciocoaieelor ăstora?». — Şi tot Măria Sa s'a supărat! Mi-a trimis după masă un bileţel în care îmi spunea că treburi foarte urgente îl chiamă la Bucureşti. Abia îşi cerea ! scuze. Luase şi trăsura care s'a întors dela gară abia adineauri. Acuma, cu caii obosiţi, n'am decât să plec şi eu la gară: De bună seamă nu ţinea să fiu văzut în trăsură alături de Măria Sa! Nici măcar atâta condescendenţă pentru prefectul judeţului! Nu, coniţele mele, nu râdeţi! Să am iertăciune,; dar e ceva putred la mijloc ! Aşa nu mai merge ! Nu ! Nu mai poate merge aşa! La urmă devenise teatral şi declamator. Se simţea foarte prost. Cuvintele şi le auzea căzând în gol. Sbuciumul umilinţei sale, al deşertăciunii sale rănite, nu găsea ecou, se usca în aer şi atârna împrejuru-i ca o mantie de bufon. Doamna zise: — Vrei să-i comunicăm nemulţumirea dumitale ? Sunt sigură că va regreta şi-ţi va cere scuze. î Prefectul o privi cu ochi rotunzi. Bâigui: — Cu-cum? Vă râdeţi de mine? Apoi solemn: — Pardon, coniţă. Permiteţi-mi să plec. Dacă aceasta e ospitalitatea; dumneavoastră... Dacă aşa vă adresaţi unui om de bună credinţă, care vine ; să vă servească, să vă prevină de pericolul mare, extrem de mare, care vă, paşte... Nu înţeleg să vă mai importunez. Mă retrag. Unde văd că nu sunt, bine venit, mă retrag... Şi aşa eram numai în trecere, mă grăbesc să nu! mă prindă miezul nopţii pe drum. Sărut mâinile. Respectele mele. Veţi auzi t despre mine în curând! V'o promit. In curând. Şi închise uşa în urma-i. Cele trei femei rămaseră o clipă mute. Eleonora * zise ruginit: - j — E băut... | — Nu, zise doamna Vorvoreanu. Nu miroase a vin. Altceva este. ş L-a impresionat povestea dela vânătoare... — Ţăranii, zise Elvira. Ii e frică. Ai" văzut cum începea să se laude şi să nuntă când vorbea de ţărani ? :- — Prostii, zise Eleonora. — Eşti o proastă. — Mamă, zise deodată speriată Elvira, fără să-i răspundă bătrânei, ma- , mă, să plecăm ! . — Dar, pe mine unde mă laşi, ingrato ? zise Eleonora. 1 — Şi dumneata vii cu noi! Să plecăm, tanti! § — Eşti un copil fără minte, şi să fiu maică-ta, aş şti eu să-ţi închid gura. ! Ce te-aş mai bate! » — Fetiţa are dreptate, Eleonoro dragă, zise doamna Vorvoreanu. Tu n'ai ■ observat, dar parcă şi slugile ştiu ceva. Au un aer schimbat. Ne ascund ceva. j Cred că ar fi mai prudent să plecăm pentru un timp la oraş. Ai văzut ce « s'a petrecut în Moldova? * BIJUTERII DE FAMILIE 55 — Prostii! Cum să plec ? Cum să-mi las averea pe mâna mocofanilor din sat? Se vede că nu ai nimic al tău pe lume — şi ce-ai avut ai risipit, cu asemenea uşurinţă! Eşti uşuratică, Eleno dragă... Aşa nu ajungi departe! Ai lăsa-o pe fata asta muritoare de foame dacă n'aş fi eu... Deşi nu ştiu dacă merită să mă ocup de ea... Uite şi acum: una-două, tanti, hai să plecăm ! Şi tu îi mai dai şi dreptate, în loc s'o cârpeşti! Halal să-ţi fie ! Doamna Vorvoreanu nu asculta. Cunoştea cântecul. Dar o supraveghea îngrozită pe Elvira, care putea avea acum o ieşire care să strice munca răbdătoare a atâtor luni de zile. Elvira o privea pe bătrână cu ură. Doamna Vorvoreanu se aşeză între ea şi Eleonora, care boscorodea mereu. Deodată Eleonora ţipă: ■— Elviro ! Unde eşti? Un' te ascunzi? Vino încoace. Elvira se ridică ascultătoare şi veni, cu rochia verde foşnind pe ea. îşi stăpânise faţa. Doamna Vorvoreanu respiră uşurată şi se aşeză iar în fotoliul său. Elvira aduse măsuţa de joc, cărţile şi începu să joace cu mătuşă-sa ecarte. Bătrâna mormăia şi vorbea mereu pe când juca, şi trântea cărţile cu mare sgomot, făcându-le să plesnească masa. Zicea: — Azi noapte s'a aşezat pe pieptul meu când dormeam, nu ştiu ce, dar m'am rugat în gând şi m'a lăsat... N'am gemut în somn ? Aşi, de unde s'auzi tu, dormi parcă n'ai fi stat toată ziua să trândăveşti, că nimica nu faci şi tu prin casă, nu te ocupi şi tu de gospodărie... Voi astea numai cu amorul, cu romanţele, cu junii, de altceva nu ştiţi... Dar ţi-am spus visul meu cu cucoanele care nu vor copii... am visat că eram în iad şi le vedeam pe toate cu salbă de copii nenăscuţi, uscaţi, atârnaţi de gât... Uite, iar ai pierdut... Ia să facem socoteala... Ia să vedem... Tu adu-mi banii... — Stai că ţi-i aduc eu, Eîviriţo, zise doamna Vorvoreanu şi dădu să iasă... — Nu, mămicule, lasă, nu te duce, zise Elviriţa. Ieşiră împreună în camera de alături. — E o bestie. E putredă de bani, şi mi-i mai ia şi pe ai mei. Trişează! Ştii că trişează ? Scârba bătrână! Scârboasa ! — Taci, nu vorbi aşa, şopti doamna Vorvoreanu în întuneric. Sigur că trişează. Ce plăcere vrei tu să aibă aici în pustiul ăsta ? Fă-te că nu observi! — Dar îmi ia banii! şopti cu patimă copilărească Elvira. Doamna Vorvoreanu îi simţi răsuflarea caldă. Zise: — Lasă... ai răbdare... — Am răbdare... şi tu ai răbdare... dar o să trăiască o sută de ani — şi la sfârşit ne mai trage şi chiulul şi donează averea vreunui spital sau vreunei biserici ! — Taci 1 Taci! şopti doamna Vorvoreanu şi o împinse de umeri în salon. Dar salonul era gol. O uşă era deschisă. Stăpâna satului şi a moşiilor de până la Vladomira şi Hotare, suferea de o meteahnă cate o făcea prea adesea să se închidă în singurătatea privaţii. f 56 VIAŢA ROMÂNEASCĂ Elvira zise: — Numai de n'am păţi-o toate trei înainte de asta... — Ce vrei să spui ? — Să... să nu ne... să nu se răscoale şi ţăranii de aici... Ai văzut ce zicea prefectul... Doamna Vorvoreanu nu răspunse. Privea în gol. Tanti Eleonora se în- j toarse în salon şi cârâi uscat, acru: | — Ei, fetiţo, ai adus banii? «1 Doamna Vorvoreanu se uita la soră-sa şi la Elvira, care şedeau, cea dintâi cu undrelele şi lâna perindâridu-se printre vârfurile degetelor, cealaltă citind o carte. Strânse buzele nemulţumită, se ridică mlădioasă deşi era mare şi voinică, şi se duse repede la fereastră. Rochia de casă flutură împre- | juru-i şi o lumânare pâlpâi grăbit pe pian. Elvira ridică ochii din carte, se | uită la rochia maică-sii, — era de catifea ca frunza moartă, strânsă pe | talie sus, lungă până la pământ, cu un guler înalt de tot de dantele creme I şi cu manşete lungi de dantele la fel la mânecile ce fluturau la orice < ^ mişcare — apoi citi mai departe. ' Doamna Vorvoreanu dădu la o parte perdeaua şi-şi apropie fruntea de- I fereastră. Nu se vedea nimic în bezna de afară. Apăruţi din nimicnicie şi | întuneric, stropi neaşteptaţi izbeau geamul şi curgeau de-a-lungu-i, boabe, { de mercur. ^ Tanti Eleonora lăsă acele şi lâna să-i cadă în poală şi zise duşmănos, „ bănuitor: - ■ — Ce te-aştepţi să vezi? .. ţ Gura i se făcu pungă, îngropată în obrazul moale şi veşted, mai mult. t într'o parte. Vorbea prin obrazul acela ca pufnituiile de aburi care răbufnesc din mămăligă când fierbe. | — Ce vrei să vezi ? '\ Doamna Vorvoreanu se întoarse dela fereastra îngropată în zid, lăsând» 1| în urmă-i perdelele să cadă. Cu o umbră de vinovăţie pe faţă, surâse şters, i plictisită. Poate avea dreptate Eleonora. Poate că lucrurile pe care se aştepta , ij să le vadă în noapte, nu erau decât o închipuire biciuită de frică. Zise: 'i — Niniic. M'am uitat şi eu aşa... — Minţi, pufni Eleonora. Dar să ştii dela mine n'au să facă nimic. Toate astea sunt prostii. Nu îndrăznesc ei. Eu îi cunosc mai bine ca voi, că nu m'am. plimbat atâta la Paris şi bineînţeles de aia mi-am şi păstrat moşiile, nu le-am risipit pentru vreun neghiob de bărbat... Pe ţărani îi cunosc, că am trăit cu ei cincizeci de ani. Ţin ei minte ce-au păţit de fiece dată, şi stau cu botul în nisip. Mârâie ? Să mârâie, lasă-i, că atâta le-a mai rămas. Dar nu se mişcă, ascultă-mă pe mine. Şi stai liniştită odată, ce te plimbi atâta, că ne-ai înnebunit ! Ţi-a ieşit pasenţa ? BIJUTERII DE FAMILIE şţ Doamna Vorvoreanu bătea cărţile în neştire, stând în picioare. Zise:" — Bine, dar în ziare n'ai văzut? — Prostii, zise Eleonora. Ziarele mint ca să aţâţe spiritele. Eleno dragă, fericiţi cei săraci cu duhul, şi care cred: atâta pot să-ţi spun. Doamna Vorvoreanu surâse palid, şi se uita cu strângere de inimă, întrebător, la fiică-sa. Elvira ridică încet ochii spre ea. Era neagră, cu o umbră de mustaţă, şi cu ochii verzi care luminau rece în mijlocul frumuseţii aceleia întunecate. Se uită la maică-sa în deplină nemişcare, mută şi fără expresie. Apoi coborî capul şi reîncepu să citească. Doamna Vorvoreanu dădu din umeri enervată, luă un sfeşnic în mână, şi apărând flacăra lumânării cu mâna cealaltă, ieşi din salon. Trecu prin camere cu aceleaşi scoarţe vechi pe pereţi (îndărătu-le, între covor şi perete, atârnau săculeţe cu tutun şi busuioc ca să alunge moliile), cu divanuri, cu scrinuri vechi şi cam strâmbe, cu portretele bunicilor cu cravate înalte, ale bunicelor decoltate în crinoline, înnegrite de îmbătrânirea uleiului. Lăsă uşile deschise după sine, şi flacăra pâlpâitoare, precedată de o mână cu degetele trandafirii de lumina ce le străbătea, rătăcea prin încăperi. Doamna Vorvoreanu se uita mereu pe ferestre, acolo unde bănuia prin întunerec arbori şi o zare nemărginită; dar bezna era nepătrunsă. îndărătul geamlâcului din dos, de deasupra scării, se opri. De aici începea o scară strâmbă şi lungă ce cobora în aer liber până la bucătărie, locuinţele slugilor şi grajduri. Mâncarea venea pe tăvi, pe scara aceasta, chiar şi iarna când treptele erau alunecoase şi vântul tăios de ger. Doamna Vorvoreanu deschise uşa. De jos se auzeau glasuri de bărbaţi răstite. Poate erau rândaşii şi argaţii — se certau ? Băuseră ? întinse mâna spre ciucurele soneriei şi trase de sârmă, dantelele îi desveliră braţul gros şi alb. Jos, în bucătărie, clopotul suna stins printre glasurile violente. Ele conteniră, apoi începură iar, mai potolite. Doamna Vorvoreanu se întoarse în salon închizând, îndărătul ei uşile rămase deschise, şi prin care venea acum muzică. In salon Elvira şedea la pian şi cânta o mazurcă de Chopin. Mătuşe-sa, Eleonora, vorbea tare, încercând să acopere sunetul pianului: — Maică-ta e o proastă că te-a lăsat şi tu eşti o nebună! Nu Paris vă trebue vouă! Parisul şi şanteuzele lui taică-tău v'au sărăcit! Şi din tine uite ce-a ieşit. Fetele pe vremea mea nu ieşeau dela călugăriţe decât ca să se mărite. Elvira încetă, se învârti pe taburetul dela pian şi zâmbi, cu dinţii la fel de luminoşi ca ochii verzi. — Vremea dumitale, tanti, a trecut de mult... — Dac' a trecut, e foarte păcat, pe mea vremea domnişoarele nu se întorceau dela Paris direct la doctor, să... Elvira păli, pământie, se ridică în picioare şi zise: -— Ce te priveşte pe dumneata ? Cu ce drept te amesteci ? 58 VIAŢA ROMÂNEASCĂ Doamna Vorvoreanu din uşe, zise sever: — Elviro, te rog să taci, nu fii obraznică cu mătuşă-ta. — Eu n'am nevoie de moştenirea lui tanti Eleonora, mamă! Prefer să ' trăiesc singură, fără bani, decât să plătesc dinainte, să rabd în fiecare zi ce rabd aici. De ce am venit aici ? Să mă jignească în fiecare zi ? Ce caut eu aici I Stăm în pustiu, cu bestiile de ţărani, cu mitocanii de arendaşi, cu nebuna asta ! Ne nenorocim mamă, ia ţara foc împrejur şi noi stăm în mormântul ăsta ca s'o moştenim pe tanti Eleonora! E îngrozitor! E îngrozitor î Nu mai , pot aşa! Nu mai pot! Nu mai pot! Plângea cu hohote, cu istericale. Fugi din odaie. *,: Doamna Vorvoreanu, palidă, enervată, zise: — N'o mai întărâta dragă. Las-o şi tu. Nu vezi că e indispozată ? Când j e aşa de fiecare dată are nevricale. N'o mai pisa şi tu. — Indispozată ? Să fie, ce-mi pasă ? Mă doare 'n spate, Eleno dragă, de nevricalele ei. Pe vremea noastră copiii tremurau în faţa părinţilor şi a celor mai bătrâni. Stăteau smirna. Eu am făcut greşala că te-am crescut prea moale şi tu ai luat-o de bună. Să fi trăit săraca mama, să-ţi fi altoit şi ţie eâ- i teva, ca mie, disdedimineaţă, în fiecare zi — era mai bine. Şi fata nu ţi se 'ntorcea dela Paris... cum s'a întorşi Acum îi mai permiţi să mai aibă şi , nevricale ! Eu aşi hate-o, aşa mare cum e ! Aşi bate-o cu nuiaua ! ' Nu era supărată pe Elvira. Era mulţumită că o făcuse să plângă. Cu ochii lucind, molfăi din buzele supte, apucă scărpinătoarea de fildeş şi şi-o petrecu pe după ceafă. Doamna Vorvoreanu strânse buzele. Eleonora era bogată şi copiii trebuiau s'o moştenească. Dădu din umeri enervată şi ieşi. O găsi pe Elvira sughiţând de plâns, prăbuşită în întuneric pe un divan. Se aşeză în tăcere pe marginea divanului. Murmură: — De ce nu poţi să te stăpâneşti ? Fă ca mine. Se cunoaşte pe mine ceva ?^ | Şi măcar, mereu mă înveninează şi mă împunge că m'am măritat cu tai- i că-tău... Elvira zise întretăiat printre lacrimi: — O să ne omoare, mamă... O să ne omoare aici, din pricina ei... Se încăpăţânează nebuna şi-or să ne omoare cu ea cu tot, mamă... — Taci din gură, zise doamna Vorvoreanu Taci. Nu mai cobi aşa,.. — Nu mai pot mamă... Nu mai vreau să stau aici... — Parcă după tine merge ? — In fiecare zi mă umileşte aşa... O s'ajungă să ştie şi slugile... — Cine e de vină ? zise uscat doamna Vorvoreanu. Tu ai dat prilej; acuma rabdă. Elvira se ridică în capul oaselor şi zise prin întuneric: — Şi tu mă urăşti... Las'că ştiu eu... Crapi de invidie ! Şi te răzbuni! Doamna Vorvoreanu îi trase la întâmplare o palmă, dar n'o nimeri decât cu vârful degetelor. Elvira se aruncă iar pe divan, oftând. BIJUTERII DE FAMILIE 59 Doamna Vorvoreanu, tulburată, se opri în treacăt la o fereastră şi se uită afară în beznă, dar nu văzu nimic. Apoi intră în salon trăgând nervos ,de manşetele lungi din dantelă. In salon tanti Eleonora vorbea cu bucătăreasa. Doamna Vorvoreanu se uită la soră-sa şi o urî o clipă, pentru aerul ei rătăcit, cu şuviţe nepieptănate de păr cărunt, prost vopsit şi privirea gălbuie de. nebună. N'aveau ce să-i facă, era mai bogată decât ei.... Să plece cu fata ? Dar dacă nu se întâmpla nimic? Eleonora n'ar fi iertat-o niciodată, sau şi-ar fi vândut iertarea pe ani si ani de jigniri zilnice, de vorbe otrăvite, grosolane... O clipă, o urî şi mai mult pe Eleonora şi se întoarse cu plăcere, spre chipul aspru, cioplit în lemn, uscat, al bucătăresei care stătea în picioare şi asculta poruncile nebunei. Dar curând plăcerea i se topi în faţa mirării pricinuite de ceva necunoscut în aerul femeii. Bucătăreasa sta ţeapănă, închisă în sine. Doamna Vorvoreanu îşi aduse aminte de gălăgia auzită jos. Voise să coboare, să întrebe, apoi nu ştia nici ea de ce, n'avusese curaj. — Ce e cu voi, Mario ? — Ce să fie coniţă ? Nu-i nimic. . . — Ce era gălăgia dela voi, de jos ? — Nu era, coniţă. — Ba da, am auzit eu ! — Eu oi fi fost pe afară, de n'am auzit, zise bucătăreasa, şi se întoarse către Eleonora reluând convorbirea despre masa de seară. Doamna Vorvoreanu se duse la fereastră şi se uită maşinal în beznă. In depărtare, unde ziua s'ar fi văzut conacul dela Vladomira, ardea un foc mare. Nu se vedea nimic, decât miezul roşu, nemişcat la depărtarea aceea, vâlvoarea rotundă in sânul întunecimii. Inima doamnei Vorvoreanu se opri o clipă, apoi începu să-i bată atât de tare, încât îi tăia răsuflarea. I se făcu rău. închise repede perdelele. îşi apăsă mâinile pe piept. Ii veni o clipă ideea s'o cheme pe bucătăreasă, să-i arate focul, s'o întrebe, dacă ştie ce se petrece acolo la Vladomira, dar se răsgândi, privind chipul împietrit al femeii. Avea să spună că nu ştie, şi apoi să dispară dela curte, împreună cu toate slugile. Nu. Asta nu! Se aşeză într'un fotoliu, cu capul în mâini. — ... şi vezi să nu fie maioneza aia cu boabe, în ea să crează cucoana să sânt icrele peştelui! încheie tanti Eleonora. — Nu coniţă, lasă că ştiu eu, zise liniştit femeia şi ieşi. Stăpânâ-sa îşi reîncepu lucrul cu igliţele şi ghemul de lână după ce-şi îngrămădi dantelela gulerului în jurul gâtului ofilit, golaş. Câteva clipe murmură prin colţul supt al gurii lucruri neînţelese. Elena şedea cu vârful degetelor apăsate pe ochi. încerca să se gândească. Dar nu izbuti decât să audă bătaia pendulei. Bătuse şi până atunci, fără să se audă prin glasuri, printre gânduri. Dar acum totul amuţise, iar bătaia metalică a pendulei mari de mahon şi sticlă cu amoraşi de bronz şi flori de alamă, umplea tăcerea cu sgomotul ei rece de maşinărie. 6o VIATA ROMÂNEASCĂ Glasuri stăpânite în odaia de alături o făcură pe doamna Vorvoreanu să îngheţe de spaimă. Elvira intră, cu faţa la fel de nepătrunsă ca oricând — ' numai nişte cearcăne vinete pe sub ochi arătau că plânsese—şi murmură."] — A venit domnul Ivancea... Poate să intre? — Ce vrea ? întrebă tanti Eleonora. — Are ceva de vorbit cu dumneata, zise Elvira cu o duşmănie pe care-nu ţinea mult să şi-o ascundă. Se învârti în tocurile înalte ale botinelor cu nasturi de sidef cenuşiu, întoarse spatele şi ieşi, socotind că se ostenise destuL Se întoarse împreună cu domnul Ivancea şi se aşeză pe scaunul ei, cu cartea în mână, prefăcându-se că citeşte. Doamna Vorvoreanu îi privea pe toţi, cu vârfurile degetelor lipite pe tâmple. Domnul Ivancea asuda. Era voinic, cu gâtul gros, cu gura roşie şi o reţea de vinişoare pe nas şi pe obraji. Părul negru aproape că-i astupa fruntea; îi» răbufnea şi din urechi şi din nări. Faţa lată, brăzdată totdeauna de bună dispoziţie şi zâmbete largi, era acuma îmbrobonită de sudoare care, din când în când, năvălea din nou. Iar veselia domnului Ivancea avea ceva strâmt,, tremurător. — Sărumâiniie, sărumâiniîe, zise domnul Ivancea, şi le sărută mâinile celor două cucoane. — Ce-i cu dumneata? întrebă tanti Eleonora, cu neplăcere. Ce-mi vii la ora asta ? Ce vrei ?. Domnul Ivancea se aşeză în faţa ei pe un fotoliu, fără să ceară voie, şi zâmbind distrat. Se uită în dreapta şi în stânga la covorul de pe jos şi-şi frecă, mâinile păroase — mâini groase, roşii, cu părul negru ca de porc. — Ce e Ivanceo, ce-i cu dumneata omule ? Ai ? Eşti băut ? Omul tresări: — Care, eu ? Ferească Dumnezeu, coniţă, asta-mi mai trebue mie acum ?' Cu capul treaz şi nu ştiu ce să mă fac, dar mi-te băut ? — Cum, ce să te faci ? Ce ai ? Ce vrei ? Omul se căută în buzunarele vestei negre care-i sugruma burta, şi-şi mişcă nervos cişmele noroioase pe covor. Tanti Eleonora se uita la cişmele cu şireturi şi frământa în ea o bruscă supărare: — Uite cum îmi intraşi în casă! Ca 'n grajd. Şi se uită pătrunzător la el: — Uite-1 cum asudă ! Eşti băut nene ! Ia: zi-mi repede ceea ce ai, şi lipseşte-mi din ochi, până-ţi vii în fire. Om aşezat cu nevastă şi copii, şi să vie la stăpână-sa în halul ăsta 1 Ivancea scosese o foaie de hârtie groasă, proastă, o despăturise şi stătea, cu ea în mâna întinsă. Răsufla greu: — Citiţi-o cucoană. Să vedeţi şi dumneavoastră. Tanti Eleonora luă hârtia cu neîncredere. Pe când o citea omul lămurea: — O găsii adineauri bătută în gard la mine cu un cui. Nici nu e udă, Mi-au pus^o adineauri, după ce-a stat ploaia. Ce ziceţi, ai? BIJUTERII DE FAMILIE 61 Şi fără nicio rămăşiţăde zâmbet, îşi şterse cu o basma mare albastră faţa îargă şi îngrijorată. — Eleno, ia vino'ncoa. Ia vezi şi tu, că eu nu pricep nimic. Isi pusese ochelarii şi se uita împrejur. —-Să-ţi citească Elviriţa, zise doamna Vorvoreanu. Eleonora se întoarse -către ea, mirată: — Ce ai ? De ce vorbeşti aşa ? — N'am nimic, zise doamna Vorvoreanu. N'am nimic. Pune-o pe Elvira să citească. N'avea nimic. Asculta bătaia pendulei, şi o auzea atât de tare, încât glasurile i se păreau în murmur faţă de ciocănitul maşinăriei care măsura timpul. — V'o citesc eu, zise domnul Ivancea. Şi începu să desluşească scrisul stângaci cu litere mari şi deformate: •—Domnule Ivanceo. Ce ai în socoteală în privinţa învoielilor cu oamenii, .că vedem că Dumneata stai foarte greu, nu-ţi ajunge de când sugi sângele nevinovat din oameni şi te-ai învoit cu Cocoana Smadoviceanca de te lasă să beleşti pielea de pe noi şi-i dai ei parte să se 'ngraşe... Domnul Ivancea ridică ochii şi se uită ţintă la tanti Eleonora. Aceasta nu se mişcase. Omul citi mai departe: — ... Dar te rog noi toţi te rugăm, a învoi oamenii după cum cer ei, să nu ■ne mai sugrumaţi în pragul primăverii ca. alţi ani că nu mai putem şi tiu mai £ mult până vei vedea moartea cu ochii şi Cucoanii Smadovicenchii zi-i să plece •căci altfel îi dăm foc şi toată paza voastră ce vă păziţi mai bine vă păzim noi întotdeauna şi tot trebue să cădeţi toţi unul câte unul la rând, că s'a sculat ţara şi nu vă mai rabdă. Alt nemaiavând ce seri ne-am înţeles şi nu mai pierde vremea că nici noi n'o vom mai pierde ca alţi ani ci ne facem treaba cu voi. Domnul Ivancea răsuflă greu şi se uită împrejur. Cele trei femei păreau a nu fi înţeles. Elvira se uita la carte închisă din poală: era o carte franţuzească, cu coperte galbene. Doamna Vorvoreanu, cu bărbia în palme şi cu braţul alb, ;gros şi rotund, desgolit, asculta pierdută un sgomot de care numai ea îşi da seama. Cealaltă, Eleonora, îl aţintea pe domnul Ivancea cu ochi rotunzi şi galbeni de găină, ochi de suceală învechită a minţii, ochi de nebunie stătută. îşi cumpănea între degetele murdare scărpinătoarea de fildeş. Zise: — Prostii! Domnul Ivancea oftă şi şterse faţa cu basmaua şi se gândi: — Tot şed pe un fotei moale, măcar să mă odihnesc şi să vedem: ce-i de făcut? Bătrâna zise iar, croncănind spart: — Ei: ce venişi să-mi citeşti prostiile astea? Acum pleacă. Mai ai vreo treabă ? Omul se uită la ea cu îndoială şi uimire: — Păi... N 'aţi văzut ce zice ? 68 VIAŢA ROMÂNEASCĂ î !' Glasurile se îmblânziseră, erau mângâietoare: j — Ho, hooo... Şi cineva îi bătea cu palma pe gât. Apăruse un felinar în patru colţuri cu geamuri murdare şi o lumânare înăuntru. Se zăreau trupuri îmbrăcate în zăbunuri întunecate, feţe cioplite stângaciu şi aspru de lumina puţină, Erau. mulţi, multe glasuri şi deasupra-le străluceau fire de lucire rece, dinţii de oţel ai furcilor. Se apropiară strângând trăsura în mijlocul lor. înăuntru Elvira se înghesuise în maică-sa; privea ţintă în gol, scâncind uneori încet de tot, ca un căţel, la sânul puternic al doamnei Vorvoreanu. Cei doi arendaşi erau împietriţi, şi nu roteau nici măcar ochii împrejur şă desluşească obrazul oamenilor care-i căutau. Cineva ridică în sus braţul cu, felinarul; o clipă lumina îi căzu pe faţa lată, umbrită de sprâncene arcuite şi lungi, cu cute pe obraji în jos şi gura strânsă ca asupra unei taine. Era un om tânăr şi voinic. Zise: — Dumneata eşti, domnule Ivanceo ? ' Toţi tăcuseră. Buluciţi, încoronaţi de dinţii furcilor, ţăranii stăteau împrejur cu un şirag de ochi arzători în feţele scobite. Ivancea nu răspunse* nimic. Flăcăul cu felinarul îşi făcu loc pe lângă trăsură şi privi înăuntru. Ochii săi se împlântară pe rând în ochii celor două femei, apoi, ca şi cum nu le-ar fi văzut, alunecară asupra lui Alexiu. Un alt glas, din partea cealaltă, zise: — Io-te-1 şi p'ăstălaltu... Cel cu felinarul se îndreptă din şale şi zise: — Amândoi sânt. Unul din mulţime strigă: — Trage-1 de pe capră! Bagă cuţitul în el! — Dă-mi-1 mie pe domnul Alexiu, măi! strigă altul, şi începură să strige cu toţii. p Unul întinse braţul să-1 tragă pe domnul Ivancea de capră, dar arendaşul se feri ca fript şi ţipă ascuţit: —;,Staţi! Staţi fraţilor ! Cu dreptate ! Cu dreptate fraţilor ! judecaţi-mă... Staţi că mă dau eu singur jos! înfăşură cu grijă hăţurile în jurul biciului înfipt în ţeava lui lângă capră, şi coborî greoiu. Oamenii tăcuseră. Un glas zise: — Dar ăllalt unde e? ,11 traseră afară pe domnul Alexiu, care zicea: i —Nu, nu, zău că nu... Coniţă nu mă lăsaţi, nu mă lăsaţi, fie-vă milă de mine că am nevastă şi copii... Un murmur de enervare trecuSprin ceata de ţărani: -7- Izbeşte-1 peste gură, măi, zise unul. Doamna Vorvoreanu zise cu glas gâtuit: — Lăsaţi-i, oameni buni, judecaţi-vă cu ei ziua mare, nu acuma. Gândiţi-vă că sunteţi toţi creştini, şi... BIJUTERII DE FAMILIE 69 Tăcu, înnăbuşită de emoţie, cu gândurile risipite. — Lasă cucoană, că dacă dumneata fugi noaptea, tot noaptea v'om judeca... • — Oameni buni — gemu doamna Vorvoreanu — gândiţi-vă la nevestele voastre, la copiii voştri! Nu vă faceţi un păcat, căci groaznică pedeapsă vă aşteaptă! — Ba chiar la ei ne gândim că muierile ne fac copii morţi şi ăi vii se usucă de foame ! — Care pedeapsă coană? Cine să ne pedepsească? întrebă un glas batjocoritor. — Armata, oameni buni, regele, dragii mei, zise doamna Vorvoreanu. Dar un freamăt de râs trecu prin mulţime. Cel cu felinarul zise grav: — Regele a murit, cucoană, şi avem poruncă dela regina să dăm foc la curţi şi la oraşe. Doamna Vorvoreanu se ridicase în picioare îndărătul^caprei, şi ţinea în mână hăţurile, lăsate de domnul Ivancea. Trase de ele cu băgare de seamă. In gloata de oameni se cutremură scurt o încordare. — Stai, lepră, ţine-1 lordache să scot eu ceva să-1 legăm. Stai spurcatule că te 'nvăţăm noi... — Nu, urlă deodată domnul Alexiu. Iertati-mă oameni buni. Nu v'am făcut nimic, iertaţi-mă... Nu mă legaţi! Şi căzu în genunchi în noroiu. Murmurul iar se înteţi a mânie. — .. .Chiar dacă v'am făcut, nu pentru mine, zău, pentru copii, să fie şi ei oameni... zău, oameni buni, ierta-ţi-mă... Căzuse de tot pe jos, se tăvălea cu faţa într'o băltoacă a şoselei. Oamenii se strânseseră în juru-i şi se uitau unii peste umerii celorlalţi. Vreo doi îl izbiră cu piciorul. II ţineau şi pe Ivancea de guler şi de coate şi-1 împingeau, îl încovoiau ca să vadă peste umărul lui. Cei care opriseră caii se apropiaseră şi ei şi dădeau cu piciorul în cel de pe jos. Doamna Vorvoreanu strânsese hăţurile în mâna stângă. Şi le trecu printre degete. Le trăsese încet, ca să simtă caii zăbala. Apoi lăsându-le largi, smulse deodată biciul mlădios cumpărat dela şelarul Palatului, din Bucureşti, şi-1 plesni sălbatic peste şalele cailor. Trăsura se smuci din loc. La a doua plesnitură de biciu, caii intraseră în galop şi doamna Vorvoreanu îşi încorda braţele groase şi voinice şi-i frig ea sălbatic cu biciul. îndărătul trăsurii care pierea sgâlţiindu-se în noapte, se ridică hărmălaie de glasuri şi huiduieli şi un pocnet de puşcă. — Huo, curvelor, huoo ! strigau oamenii pe jumătate râzând. Unii voiau să se repeadă fără rost după trăsură, dar flăcăul cu felinar în mână îi opri: — Ho, măi! Lasă-le să se ducă. Unul din cei opriţi, gâfâind, zise: —• De ce să le las, pastele şi parastasul mă-tii ? Ai ? — Tot trebuia să le lăsăm... Ce, era să omorîm nişte muieri? De asta ne«-am apucat noi ? Ce era să le facem ? jQ VIATA ROMANEASCĂ Celălalt îşi arătă dinţii râzând mut. Flăcăul cu felinarul se întoarse şi zise gloatei: — Ei: îi judecăm ? -Da, toţi voiau să-i judece. Pe loc, în noroiul drumului. — Să facem învoielile întâi, Rizeo ! strigă unul. — Da, să-i ducem în sat să facă învoielile, şi p'ormă să-i punem cu gâtul în pragul primăriei, şi le retez eu capetele, zise un om trist, negru, incruntatj" cu căciula pe ochi şi o secure în mână. Acesta era Uracu, tatăl flăcului îm- ţ puşcat de prinţul. Cei doi arendaşi se uitau sticlos în gol. Pe faţa domnului Ivancea şiroia sudoarea. y — Haideţi măi, zise liniştit Rizea şi oamenii plecară împingând în mij-locu-le pe cei doi prinşi care mergeau cu acelaşi pas grăbit ca şi ceata şi priveau ţintă înainte. Curând se pierdură în întuneric. Se mai auzi o vreme murmurul greu de glasuri amestecate, apoi se topi în vântul rece şi umed de pe baltă. Doar felinarul clătinându-se în capul cetei se mai văzu o vreme, apoi şi acela pieri în depărtare. Numai focurile înalte ale conacelor şi hambarelor veghiau somnul câmpiei, ca nişte arbori de flacără sădiţi din loc în loc la mari depărtări. (va urma) PETRU DUMITRIU SCUTUL PĂCII Pornit de lângă vatra de foc din Răsărit, Cu aripa fierbinte învăluind pământul, Bătu întreaga noapte în nourii de piatră Şi 'n putredele trunchiuri din codrii gârbovi, — van Ducând în matcă ramuri ce şuieră şi cresc, Părea un râu ce curge nu pe pământ, ci 'n aer, Şi trimiţând c'un vuiet pedepsitor la fund Uscate crengi. Un chiot înmormânta un vaier. Cu aripa fierbinte bătu azi noapte vântul, Ducându-şi răsuflarea până la antipozi — Şi 'n zori tăcu. Acuma, un golf e orizontul Spălat de norii negri, cu ţărmurile roz. Şi dacă peste-o clipă e cenuşiu văzduhul, Străpuns doare de o rază de soare cât un paiu, Nu te 'ntristezi. In dosul văzduhului, e ploaia, Nu bezna —şi-i nădejdea adusă de 'ntâiu Maiu. E doar o zi, dar creşte sămânţa-i pretutindeni, Sub ploaia primăverii, sub ploaia asta deasă Ce susură în inimi şi picură in muguri Şi piaptănă planeta, s'o facă mai frumoasă. Cu freamăt umple lumea! întinerit, pământul Un cap bărbos întoarce sucindu-şi-l spre soare, Spre ploaia ce-i îmbracă spinarea-ascunsâ 'n nouri într'o cămaşe nouă de apă lucitoare. VIAŢA ROMÂNEASCĂ întineri bătrânul — şi 'n timp* ce-şi duce mâna Prin chică, scuturându-şi Uralii de zăpadă, Simte cum îi şiroaie Carpaţii în lumină Alunecaţi pe fruntea 'ncreţitâ de cascade. Păşeşte Primăvara cu 'ntâiul Maiu, stăpână, Trecând printre copacii troznind din oase, pali, Ce-ascultă cum din palme le cresc, zbucnind în aer Mii seminţii de-albaştri, mari fluturi vegetali Şi ploaia cade, ca să 'nflorească iar Pământul Şi 'ntâiul Maiu soseşte ca să 'nflorească viaţa Cu cei ce-o duc pe umeri, surâzători, prin ploaie Şi neguri, —cu-o nădejde ce risipeşte ceaţa. Cu o nădejde-adâncă 'n surâsul Primăverii, In pomul ce visează la roadele de mâine, In bobul ce 'ncolţeşte o flacără măruntă, Visând la continentul de mâine dintr'o pâine. Visează lumea mută şi lumea ce grăieşte Muncind ca să se 'nalte din ploaie către cer, Să iasă mai unită din iarna ucigaşâ, Din mâna ei de ghiaţă cu ghiare lungi de fier, Pe care-o mai cunoaşte o parte din planetă, înconjurată încă de grei nămeţi cu lupi, Pe unde Primăvara nu a topit zăpada Şi soarele nu-şi scoate albinele din stupi. Curg apele din munţii cu aburi, peste care Trece-un nisip de păsări alunecând tăcut, Privite de ţăranul ce-a 'ncălecat tractorul Ca pe un zimbru paşnic cu mersul priceput. Şi 'n timp ce muncitorii din mine scot la soare Stânci de cărbuni ca nişte cirezi de aspri tauri, Ca să târască focu 'n imensele furnale, Să fâlfâie în vetre* lumina lui de aur, — Se despleteşte ploaia pe umerii planetei, Ce pare de departe, acum, un tainic ostrov Stropit de milioane de flori înflăcărate Ca 'n apele de munte săgegătorul păstrăv. Şi sună munca noastră. scutul păcii II Dar lupii . . . N'au pierit. De sborul Primăverii li-e groază şi urît. Stau dincolo de ape, sub cerul de cenuşă, Pândind cu ochi de gloanţe, în blănuri până 'n gât. Mireazma răspândită de florile de Maiu De pretutindeni sboară, cu vântul, peste mări. Zadarnic se 'nconjoară de metereze lupii: O simt ca pe-o săgeată în veştedele nări. Nu le miroase bine nicicând întâiul Maiu. Privesc cu îndârjire spre cerul ce scânteie Şi, ca să uite ziua cu semnele-i de foc, îşi pun la butonieră o neagră orchidee. Nimica nu le place din tot ce 'n libertate Ridică fruntea 'n zare, luptând sub nori, şi speră. Cu capete plecate şi buzele amare, Cresc florile robiei, ca 'n temniţă, în seră. Le pun la butonieră 'n întreaga lume lupii: Lupul bătrân şi lupid cel tânăr, lupul sur Şi cel cu blană albă, ce-ţi seamănă atâta, Vechiu plantator de arme, o, Dupont de Nemours! Secerători de oameni, vechi plantatori de trestii De-oţel, prin care moartea se plimbă fluierând, Vreţi iar să faceţi cerul, cu stele smulse, - o groapă, — Şi din pământ vreţi iarăş să faceţi un mormânt! Din nou aţi vrea să 'ntindeţi lungi umbre peste lume, Lungi boturi lucitoare de tunuri care rup, Cu binecuvântarea Prea Sfântului Părinte Trecând printre coloane din ţevi de tunuri Krupp. Prin spicele de mâine ce-aşteaptă să se nască, Să şuiere nu coase şi nu treerătoare, Ci grindina de ţăndări cu fulgere şi moarte, Sub sfânta lui privire atoateiertătoare ! viaţa românească O, ce n'aţi da să smulgeţi şi ploaia care cade Şi ţese pânza verde-a ogorului cântând, Şi 'n locul ei c'un tunet să prăvăliţi pe lume O Niagară neagră de bulgări de pământ! Dar stau de veghe morţii — şi ne-amintesc de voi. Morţii din gropi comune şi cei din crematorii, Cei ce-au lăsat o stâncă de oseminte lumii Şi cei pe-a căror umbră de fum au dus-o norii. Cu fluvii nesfârşite de sânge au brăzdat Dealatul Universul pierdut în nopţi geroase. Şi când le-aţi luat lumina, ei ■— ca să n'o uităm — Gravară libertate cu cretele din oase. Nu i-am uitat. La stânca pe care-au fulgerat-o Cu mâna descărnată, —de strajă, creştem dârji, Sub cerul larg, pe care, o, cum l-aţi umple iarăş Cu stoluri nesfârşite de blestemate cârji! Nu i-am uitat. De pază grădinilor şi casei Nu punem câini. Ne 'nfrântă — căci nu poţi s'o înjungh Stă trează amintirea. Şi ţărmurile Păcii Pâzite-s de ciocane şi seceri, nu de unghii. III Din bucium de furnale răsună 'ntâiul Maiu! In glugi ascunşi, l-ascultă cu groazâ-asupritorii Cum duce chiar şi 'n ocnă, să-i lumineze-adâncul, Seminţe arzătoare din focul aurorii. Vor creşte pretutindeni. Ca flamuri luminoase, Priveşte-le cum suie din prag spre tâmpla tindei! Pe 'ntregul glob vor creşte, dela un cap la altul, Din cele două-Americi şi până 'n fund de Indii. Veghiază amintirea, —şi braţul nu ne stă. Şi 'n timp ce la Oceanul cu valuri funerare Mai suie ucigaşii-un pâlc de spânzurători, Noi ridicăm armate de noui elevatoare. scutul PĂCII Noi ridicăm ciocanul de-oţel biruitor, Cu braţele uşoare şi pumnii liberaţi. Noi ridicăm noui poduri — mari curcubee Păcii — Şi ne 'ndreptâm genunchii de veacuri sângeraţi. Ne ridicăm: popoare-ale muncii 'ntr'un mănunchiu, Ca spiţele-unui soare cu osia în vatra Din Răsăritul falnic, învingător al hidrei, Din Răsăritul vieţii cu umerii ca piatra. Şi mergem înainte. Ştim care ni-este drumul. Ştim ce pândesc groparii din cele două-Americi. Ştim pactul lor cu moartea şi păsările negre Ce-aşteaptă 'n nopţi de crimă, pândind cu ochii sferici. Şi-atuncia când « Vicarul lui Christ» ar vrea să facă — Tocmit la hidra nopţii 'nalt consilier aulic -— Din globul nostru-o nouă cădelniţă în flăcări, — Noi umplem Universul c'un cântec hidraulic, Cu vuiet de turbine, cu hohot de motoare, Cu melodia gravă-a curelelor albastre, Cu fluieratul vesel al trenurilor pline, Cu măreţia orgii profane-a trudei noastre. Şi nu ne temem. Mergem cu Primăvara 'n frunte, Cu harfe vegetale, — dar mâinile pe fier ! EUGEN JEBELEANU A. S. P U SKIN LUI CEADAIEV) Iluziile noastre puţin ne-au mângâiat Cu slavă liniştită, speranţă şi iubire Şi visul tinereţii în noi s'a destrămat Ca ceaţa dimineţii firavă şi subţire. Dar în adânc mai ard dorinţi nenumărate Sub apăsarea grea a stăpânirii crude In piept nerăbdătoare chemarea vieţii bate Şi 'n inimă chemarea pământului s'aude. Noi aşteptăm mereu furtuna, izbucnirea Şi fiecare clipă o numărăm în gând Ca 'ndrăgostitul care aşteaptă întâlnirea Ce trebue să vină şi va veni curând. Şi cât timp libertatea ne va 'nflori în sânge Va arde cinstea 'n piept cu flăcări mari, albastre Prietene, avântul din inimi care 'nvinge Şi însăşi viaţa noastră vom da-o ţârii noastre. Tovarăşe, să crezi, să crezi că o să vie Şi steaua fericirii aprinsă la zenit Din somnul greu de astăzi Rusia o să 'nvie Şi peste despotismul sfărâmat şi răstignit Numele'nostru-atunci puternic se va scrie. *) Piotr lacovlevici Ceadaiev era un tânăr ofiţer din Ţarscoe Selo. Om foarte inteligent, şi cult, Ceadaiev a suferit pentru ideile sale antiţariste, a fost unul dintre fruntaşii Decembrişti. FURTUNA Tu ştii de fata de pe stâncă In haină albă peste valuri Când marea în furtuni adâncă In vuet surd bătea în maluri. Când foc în fulger lumina Cu raze roşii peste mare Şi vântul aprig năpădea Cu mântiile-i sburătoare. Frumoasă-i marea furtunoasă Când norii grei îneacă luna Dar fata de ţie stânca roasă E mai frumoasă ca furtuna. O, VALURI. O, valuri cinejv'a oprit Cine v'a 'nchis goana măiastră Cine-a schimbat furtuna voastră In iaz tăcut şi liniştit? Al cui toiag vrăjit a 'nvins Şi ura şi tristeţea 'n mine Şi focul tinereţei pline azi în adâncul meu l-a stins? Voi vijelii, porniţi barbar! .. .Mai ţin proptelele cetăţii? Tu vânt, simbol al libertăţii, Goneşte peste ape iar. (In româneşte de A. E. BACONSKY) PABLO NERUDA SĂ SE TREZEASCĂ PĂDURARUL «... Şi tu Capemaume, care te-ai înălţat până la cer, până în iad vei fi coborît». Luca X. 5. La vest de râul Colorado e un ţinut care mi-i drag. Spre el grăbesc cu tot ceea ce'n mine se sbate, cu tot ce am fost, ceeace sunt, ceeace sprijin. Sunt acolo mândre pietre roşii, vântul cu mii de mâini sălbatece le-a ros şi le-a săpat în trepte'nalte, materia din adâncuri de prăpastie a isbucnit, şi'n ele'n foc şi aramă şi putere s'a schimbat. Americă, întinsă ca o piele de bizon, noapte de călărie străvezie ca aerul, acolo, pânâ'n înălţimile'nstelate, beau cupa ta de rouă verde. Da, prin aspra Arizona şi prin Wisconsinul noduros până la Milwaukee cea înverşunată împotriva vântului şi a zăpezii sau în mlaştina de foc din West Palm aproape de brădetul din Tacoma'n nepătrunsul miros de oţel al codrilor tăi, frământând în tălpi pământul mamă, frunze albastre, pietre de cascade, şi vijelii în care muzica întreagă tremura, fluvii ca nişte mănăstiri foşnind de rugăciuni, raţe şi mere, pământuri şi ape, pace fără margini din care grâul încolţeşte. Acolo, de pe cea mai naltă stâncă am putut să dărui depărtării ochi, urechi, mâini, ca să aud locomotivele libere, zăpada, luptele, fabrici, morminte, ierburi, paşi 8o VIATA ROMÂNEASCA şi din Manhattan tuna pe un vas, . şi cântecul războaielor ce tes, lingura de fier scurmând pământul, perforatoarele cu pliscul lor de condor, şi tot ce tae, cotropeşte, fuge, coase: fiinţe şi roţi ce se repetă şi se nasc. Căminul Farmerului îmi e drag. Lăuze dorm înmiresmând precum siropul tamarinului cearceafurile călcate proaspăt; focul arfa în mu de cămine înconjurate de straturi de ceapă (Când oamenii cântă aproape de fluviu, vocea li-e răguşită ca pietrele din fund. Tutunul a ieşit dintre frunzele sale late si ca un duh al focului s'a apropiat de aceste vetre). — Intraţi în Missouri, priviţi brânza şi făina, mesele roşcovane ca nişte viori, oamenii cărând pe plute orzul, mânzul albastru abea ridicat pe picioare amiroasă a pâine şi luţernâ, clopote, maci, făurarii, şi în uriaşele cinematografe silvestre dragostea-şi cască fălcile spre visul ce se naşte din pământ. Noi pacea ţi-o iubim nu masca ta, nu e frumos chipul tău de războinic. Eşti frumoasă şi mare, Americă de Nord. Umilă ţi-e obârşia, ca o spălătoreasă albă, pe malurile fluviilor tale. Crescută pe drumuri neştiute, e pacea ta de faguri de miere şi blândeţea ta. Mi-s dragi oamenii tăi cu mâini înroşite de noroiul Oregonului, copilul tău negru care ţi-a dăruit cântecul născut în ţara sa de fildeş; ne e drag oraşul tău, esenţa ta, lumina ta, imaginile tale, puterea Westului, paşnica miere din stup şi satul, flăcăul uriaş pe tractor, ovăzul pe care l-ai moştenit de la Jefferson, roata cu sute de ecouri care măsoară Oceania ta de pământ, SĂ SE TREZEASCĂ PĂDURARUL fumul unei fabrici şi cea de-a mia îmbrăţişare într'o nouă colonie, sângele muncitorilor tăi ne e drag,-mâna norodului tău şiroind de păcură. Adânc, sub noaptea preeriilor, e midt de atunci, se aştern pe pielea de bizon într'o severă tăcere, cuvintele şi cântecul acelui care am fost mai înainte de a fi, a celora ce-am fost. Melwille e un pin lângă mare: din ramurile sale se naşte curba unei carene, un braţ de lemn şi un vas. Withman ca lanurile nesfârşite de grâu, şi Poe în matematica lui cea întunecată; Dreiser, Wolfe, răni proaspete ale propriei noastre absenţe, Lochridge cel nou, devotaţi gândului adânc şi atâţia alţii prinşi în umbră, deasupra lor aceiaşi zori ai emisferei ard, din ei ne-am plămădit aşa cum suntem. Infanti puternici, căpitani fără vedere, printre întâmplări, printre frunzări împinşi de spaimă câteodată, de bucurie şi de jale străbătuţi, sub preeriile unde convoaele de mărfuri se'ntâlnesc, câţi morţi în câmpurile atâta timp necercetate, atâţia drepţi răpuşi de cazne, prooroci ţintuiţi de vii în pielea de bizon a preeriilor. Din Franţa, dela Okinawa, de pe Atolii din Leyte (despre aceasta a scris Norman Mailer) din cleştele furtunilor mânioase şi din valuri s'au întors aproape toţi fiii tăi. Aproape toţi .. . Crudă şi aspră a fost povestea asta de noroi şi de sudoare: ei n'au mai apucat s'audd cântecul stâncilor, şi n'au putut atinge decât doar pentru a muri, insulele, coroanele de mirodenii şi lumină: sângele şi scârna îi urmăreau, jegul şi şobolanii, şi o inimă tristă, istovită care se lupta. Dar iată, s'au întors şi i-aţi primit în vastul spaţiu al ţării voastre imense şi ei s'au strâns (cei care s'au întors) ca o corolă ca să renască şi să uite. 82 viaţa românească Dar în afară de aceasta au găsit un oaspete în casă. Sau poate ei se întorceau cu priviri noui (sau poate înainte erau orbi) Sau poate crengile bărboase le sfâşiaseră pleoapele sau poate lucruri noui se'ntâmplă'n ţările Americii? Negrii aceştia, cari au luptat împreună cu tine, ei vitejii şi surâzătorii, priveşte-i: cruci arzătoare sunt înfipte în faţa caselor lor, pe fratele tău de sânge l-au spânzurat şi l-au ars, făcuseră din el un luptător şi astăzi îi răpesc cuvântul şi voinţa, ei se'ntrunesc noaptea, călăii, cu glugi şi cruci şi bice. (Alt înţeles avea Războiul vostru dincolo de mare) Un oaspete neaşteptat ca o bătrână caracatiţă jegoasă, uriaşă, mătăhăloasă, s'a instalat în casa ta, micul meu soldat, presa distilează otrăvuri vechi cultivate la Berlin, ziarele (« Times », « Newsweek ») s'au preschimbat în galbene fiţuici de calomnie. Hearst, care a cântat romanţe de amor naziştilor, surâde, şi unghiile îşi ascute pregâtindu-se să vă trimită iar spre stânci şi stepe, să vă luptaţi pentru oaspetele care vă ocupă casa. Nu-ţi dau răgaz: vor să continue să vândă oţel şi gloanţe, şi pregătesc prafuri noui de puşcă şi trebue să le vândă repede, până nu iese la lumină praful cel nou şi cade'n alte mâini. In toate părţile, stăpânii instalaţi în casa ta, ghiarele-şi întind. Spania neagră le e dragă, îţi dăruesc cupe de sânge: (un împuşcat, o sută): coktail Marshall. Luaţi sânge tânăr: ţărani din China, prizonieri din Spania, sânge şi sudoare din zaharniţa Cubei, lacrimi de femei din minele de plumb şi de cărbune dm Chili, scuturaţi cu energie, ca un cal din grumaji, să se trezească pădurarul mai puneţi ghiaţâ şi câteva picături din cântecul « Să apărăm cultura creştină ». E amar amestecul acesta? Ai să te deprimi, micul meu soldat, să-l bei. In orice colţ al lumii, la lumina lunii sau dimineaţa într'un hotel de lux, cereţi această băutură care întăreşte şi răcoreşte şi plătiţi-o cu un bilet cu chipul lui Washington. Ai văzut deasemenea că şi Charlie Chaplin, ultimul părinte al duioşiei în lume, trebue să fugă şi scriitorii (Howard Fast, etc.) savanţii şi artiştii din patria ta '■ - sunt chemaţi la judecată pentru idei ne-americane. în faţa unui tribunal de negustori îmbogăţiţi din sudoare. Spaima ajunge până la capătul lumii. Mătuşa mea citeşte înfricoşată veştile acestea, şi toţi ochii de pe pământ privesc spre tribunele acestea de răzbunare şi ruşine. Sunt tribunalele Babitts-ilor însângeraţi, a negustorilor de sclavi, ai ucigaşilor lui Lincoln ; e Inchiziţia cea nouă astăzi ridicată nu pentru cruce (dar şi atunci era respingător şi fără înţeles) ci pentru aurul rotund ce cade pe tejghelele lupanarelor şi ale băncilor — ' şi care n'are drept să judece. La Bogota s'au unit Morinigo, Trujillo, Gonzales Videla, Somoza, Dutra şi au aplaudat. Tu nu-i cunoşti, tinere american, ei sunt strigoii 'ntunecaţi ai centrilor noastre, amară li-e umbra aripilor: temniţe, martiri, moarte, ură: pământurile Sudului amestecate cu petrol şi cu nitrat pe monştrii aceştia i-au născut. Noaptea în Chili, la Lota în umila şi umeda cocioabă a minierilor ajunge ordinul călăului. Copiii se trezesc plângând. \ Unii dintre ei i în temniţe frământă gânduri. i In Paraguay 84 viaţa românească umbra cea deasă a pădurilor ascunde oasele patriotului ucis, un foc de armă sparge lumina verii. Aici a murit adevărul. De ce nu intervin în San Domingo, să apere Occidentul, Mister Vandenberg, Mister Armour, Mister Marshall, Mister Hearst? Dece în Nicaragua, Domnul Preşedinte trezit în noapte, schingiuit, a trebuit să fugă ca să moară în exil? (Ei au de apărat banane acolo şi tiu libertăţi şi pentru asta e bun şi Somoza). Marile idei victorioase sunt în Grecia şi'n China ca s'ajute guvernele mânjite ca nişte rogojini jegoase. Vai micul meu soldat! III Şi eu, dincolo de ogoarele tale, Americă, păşesc şi-mi ridic vatra rătăcitoare, zbor şi trec, şi cânt şi glâsuesc dealungul zilelor. In Asia, în URSS, şi în Urali, întârziu şi-mi desfoi sufletul îmbibat de singurătate şi răşină. Mi-e drag tot ceeace în dragoste şi luptă omul plăsmueşte ! In jurul casei mele în Ural e noaptea veche a brazilor şi e tăcerea ca un nalt pilastru. Aici s'a născut grâul şi oţelul din mâna omului, din pieptul său. Un cântec de ciocane înveseleşte codrul cel bătrân, ca o minune nouă de culoarea cerului. De aici privesc posturile înaintate ale omului, o geografie de copii şi femei, dragoste, uzine şi cântece, şcoli, care strălucesc ca garoafele în pădurea în care ieri mai lătra vulpea sălbatecă. De aici mâna mea îmbrăţişează pe hartă să se trezească pădurarul verdeaţa câmpiilor, fumul din mii de ateliere, aromele textile, uimirea energiei stăpânite. Mă'ntorc îndată pe drumurile abea deschise şi intru în bucătării unde fierbe varza şi de unde isvorâşte un nou isvor pentru întreaga lume. Şi aici s'au întors bâeţii, dar multe milioane au rămas în urma lor, prinşi în cârlige, atârnaţi de spânzurători, arşi în cuptoare, nimiciţi astfel ca să nu rămână din ei decât doar numele în amintire. Au fost ucise popoare : pământul sovietic a fost ucis, s'au amestecat milioane de geamuri şi de oase, vaci şi fabrici, până şi primăvara a fost înghiţită de război. Ei s'au întors, băeţii, fără îndoială. Dragostea pentru patrie se amestecase în ei cu atâta sânge, că astăzi ei spun Patrie cu vinele lor ei cântă Uniunea Sovietelor, cu sângele lor. Era puternică vocea învingătorilor. când s'au întors din Prusia şi dela Berlin ca să reînvie oraşele, animalele şi primăvara. Walt Whitman, ridică-ţi barba de iarbă, priveşte împreună cu mine din această pădure, de pe aceste înălţimi parfumate. Ce vezi acolo, Walt Whitman? Văd, îmi spune fratele meu din mine, văd cum lucrează uzinele, în oraşul de care-şi amintesc morţii în capitala prea curată, în strălucitorul Stalingrad. Văd cum din câmpia răvăşită, din patimi şi din incendii, se naşte în roua dimineţii un tractor care gâfâie spre câmpii. viata romanească Dâ-mi vocea ta şi greutatea pieptului tău îngropat Walt^ Whitman, şi rădăcinile puternice ale chipului tău ca sa cânt reconstrucţia aceasta! Să cântăm împreună ceeace creşte din toate durerile, ceeace se ridică din tăcerea cea mare, din severa izbândă: Stalingrad, ţâşnească vocea ta de oţel, renască etaj cu etaj speranţa ca o casă comună, pornească din nou un cutremur în marş, învăţând cântând şi clădind. Din sânge se ridică Stalingrad ca o orchestră de apă, de piatră şi fier şi pâinea renaşte în brutării, primăvara în şcoli, vântul ridică noui schele, arbori noui în timp ce Volga cea bătrână şi ferecată se leagănă. Cărţile acestea în rafturi noui de brad şi cedru, sunt strânse pe mormântul călăilor morţi, teatrele acestea clădite pe ruine acoperă martiriul şi rezistenţa : cărţi curate ca nişte monumente, o carte pentru fiecare erou pe fiecare milimetru de moarte, pe fiecare petală a acestei glorii fără istov. Uniune Sovietică, dacă am strânge tot sângele vărsat în luptă, tot sângele pe care l-ai dat ca o mamă lumii, pentru ca libertatea muribundă să trăiască, s'ar naşte un ocean mare ca niciunul altul, viu ca toate fluviile, mânios ca focul vulcanilor araucanieni. Cufundă-ţi mâna'n marea aceasta, om al tuturor pământurilor, şi ridic-o apoi ca sâ-l înneci pe acela care uită, pe acela care pângăreşte, să se trezească pădurarul pe acela care se uneşte cu haita de câini din lada de gunoi a Occidentului, ca să pângărească sângele tău, Mantă a oamenilor liberi! De aici, unde mireasma tare a pinilor Uralului mă împrejnmie, privesc biblioteca ce se naşte în inima Rusiei, labor atomi în care tăcerea lucrează, privesc trenurile care transportă lemne şi cântece spre nouile cetăţi, şi în această pace îmbălsămată, creşte o bătaie ca într'un piept nou. Spre stepă fete şi hulubiţe se întorc fremătând lumina, pădurile de portocal se înveşmântă'n aur, bâlciul capătă azi în fiecare dimineaţă o aromă nouă, aroma ridicată din pământul în care jertfa a fost cea mai mare, inginerii fac să se cutremure. harta câmpiilor cu cifrele lor şi canalizările se încolăcesc ca nişte şerpi lungi pe pământurile prăfoasei ierni noui. In trei odăi ale bătrânului Kremlin trăeşte un om numit Iosif Stalin. Târziu se stinge lumina în camera lui. Lumea întreagă şi patria nu-i dau răgaz. In timp ce alţi eroi şi-au ridicat patria la lumină, El, pe deasupra tuturor, a ajutat să fie zămislită patria lui, să fie clădită, să fie apărată. Patria lui imensă este o parte din el însuşi, el nu poate avea odihnă pentrucă ea n'are odihnă. Pe vremuri, zăpada şi prafid l-au găsit faţâ'n faţă cu bătrânii bandiţi cari vroiau (ca şi azi din nou) să reînvie knutul şi mizeria, spaima robilor, durerea adormită a milioanelor de sărmani. El s'a împotrivit acelora cari ca Wranghel şi Denikin au fost trimişi din Occident « să apere cultura ». Ei şi-au lăsat acolo pielea, aceşti apărători VIAŢA ROMÂNEASCA ai călăilor şi în ţara cea mare a U.R.S.S-ului, Stalin a muncit zi şi noapte. Dar mai târziu au venit cu aripi de plumb nemţii pe care Chamberlain îi hrănise cu ovăz. Stalin i-a înfruntat pe toate frontierele în toate retragerile] în toate înaintările, până la Berlin fiii lui ca un uragan de popoare, au ajuns aducând pacea, cea mare a Rusiei. Molotov şi Voroşilov, sunt acolo, îi văd, împreună cu ceilalţi, cu generalii spătoşi, neînvinşii, drepţi, acoperiţi ca nişte stejari cu zăpadă. Niciunul dintre ei n'are palate. Niciunul dintre ei n'are regimente de robi. Niciunul dintre ei nu s'a îmbogăţit în război vânzând sânge. Niciunul dintre ei nu se duce ca un păun regal la Rio-de-Janeiro sau la Bogota. să conducă nişte satrapi mărunţi pătaţi de crime, niciunul dintre ei nu are două sute de costume, niciunul dintre ei nu are acţiuni ale fabricilor de armament şi toţi împreună au acţiuni ale bucuriei şi ale construcţiei ţării uriaşe în care răsună aurora crescută din noaptea morţii. Ei au spus « Tovarăşe » lumii, Ei au făcut din dulgher rege. —- Prin urechea acului acesta nici o cămilă nu va trece — Ei au curăţit satele. Ei au împărţit pământul. Ei au ridicat robul. Ei au făcut să dispară cerşetorii. Ei au nimicit pe călăi. Ei au aprins lumina în noaptea grea. Deaceea ţie, fată din Arkansas sau mai degrabă ţie tineret dm West-Point sau ţie mecanic din Detroit sau ţie hamalule din bătrânul Orleans spre voi toţi mă îndrept şi vă spun: ţineţi pasul, deschideţi urechea spre lumea cea mare a oamenilor, să se trezească pădurarul nu-ţi vorbesc aici nici Domnii eleganţi dela Departamentul de Stat nici seniorii feroci ai oţelului ci un poet din extremul Sud al Americei, fiu al unui muncitor patagonez dela căile ferate american ca aerul Anzilor, astăzi fugar dintr'o ţară în care domnesc închisorile, tortura şi spaima în timp ce arama şi petrolul se transformă în aur pentru regii străini. Tu nu eşti idolul care într'o mână ţine aurul şi în cealaltă Bomba. Tu eşti ceeace sunt şi ceeace am fost şi ceeace trebue să apărăm, pământul frăţesc al prea curatei Americi, oamenii simpli de pe drumuri şi de pe străzi. Fratele meu Juan vinde pantofi Ca şi fratele tău John Sora mea Juana curăţă cartofi ca şi verişoara ta Jane şi sângele meu e minier sau marinar ca şi sângele tău, Peter. Tu şi cu mine vom deschide porţile să treacă aerul dinspre Ural prin cortina de cerneală, tu şi cu mine vom spune nebunilor « My dear guy, mai departe n'ai să poţi trece » de aici încolo pământul e al nostru ca să nu se mai audă şueratul mitralierei, ci un cântec, şi încă un cântec, şi încă tin cântec. IV Dar dacă îţi vei înarma hoardele, Americă de Nord, ca să distrugi frontiera asta prea curată, şi să-l trimiţi pe măcelarul din Chicago ca să conducă muzica şi orânduirea pe care o iubim, noi vom ieşi din pietre şi din aer viaţa romaneasca să te muşcam vom ieşi pe toate ferestrele să vărsăm peste tine foc, vom ieşi din valurile cele mai adânci să te ţintuim în spini, vom ieşi din brazdă pentru ca sămânţa să lovească precum un pumn columbian, vom ieşi să-ţi luăm pâinea şi apa vom ieşi să te ardem în iad. Să nu pui piciorul, soldatule, pe dulcea Franţă, căci noi vom fi acolo pentru ca viile verzi să dea oţet şi fetele sărmane să-ţi arate locul în care mai e proaspăt sângele german. Să nu urci uscatele sierre ale Spaniei căci fiecare piatră se va schimba în foc şi se Vor bate o mie de ani vitejii acolo, să nu te rătăceşti printre măslini căci niciodată nu te vei întoarce în Oklahoma, să nu intri în Grecia căci până şi sângele pe care ea îl varsă astăzi se va ridica din pământ ca să vă oprească. Să nu veniţi atunci să pescuiţi la Tocopila căci rechinii vor adulmeca rămăşiţele voastre şi minierul neştiut din Araucania va căuta străvechile, cumplitele săgeţi care aşteaptă îngropate pe nouii năvălitori. Să nu vă încredeţi în gaucho-ul care cântă o vidalita, nici în muncitorul dela fabrica de carne congelată, peste tot zor fi cu ochi şi pumni ca Venezuelenii cari vă aşteaptă de pe acum cu o sticlă de petrol şi o ghitară'n mâini. Să nu intri, să nu intri nici în Nicaragua. Sandino doarme în pădure numai până'n ziua aceea, puşca lui e plină de liane şi de ploaie, Chipul lui nu mai are pleoape, dar rănile cu care l-aţi ucis sunt vii ca mâinile din Porto-Rico care aşteaptă lucirea vie a pumnalelor. Cu voi va fi lumea fără milă. Nu numai din insule va fi viaţa isgonită dar chiar şi din aerul ce înţelege azi cuvintele care-i sunt dragi. Să nu vii să ceri carne de om pe înălţimile din Peru: în ceaţa sfâşiată de monumente să se trezească pădurarul blajinul străbun al sângelui nostru şi-ascute săbiile de ametist împotriva ta, şi'n văi, trâmbiţa răguşită a bătăliilor adună pe războinici, prâştierii fiii lui Amaru. Nu cuteza să urci în Cordilierii mexicani să cauţi oameni cu care să te lupţi împotriva zorilor, puştile lui Zapata nu au adormit, sunt unse şi îndreptate spre ogorul din Texas. Să nu intri în Cuba căci din marea cea fosforescentă pânâ'n câmpiile trestiei de zahăr îmbrobonite de sudoare o singură privire întunecată te aşteaptă. Şi un singur strigăt: să te ucidă sau să moară. Să nu vii în ţara partizanilor, în sgomotoasa Italie : să nu treci dincolo de rândurile soldaţilor pe care-i ţii la Roma, să nu te duci dincolo de Sfântul Petru, dincolo sfinţii ţărânoşi ai satelor, sfinţii marini ai peştilor, iubesc ţara cea mare a stepei, unde înfloreşte din nou lumea, să tiu atingi podurile Bulgariei, ele nu te vor lăsa să treci, fluviile României, vom arunca în ele sânge clocotitor pentru ca năvălitorii să piară în el. Nu-l saluta pe ţăranul care cunoaşte astăzi mormântul boerilor, şi veghează asupra plugului şi puştii sale. Nu-l privi, privirea lui te va arde ca o stea. Nu debarca în China; Tchang mercenarul nu va mai fi acolo înconjurat de curtea sa putredă de mandarini; acolo vă va aştepta o pădure de securi muncitoare şi un vulcan de praf de puşcă. In alte războaie erau şanţuri cu apă şi sârme fără de sfârşit cu ghimpi şi ghiare. Dar şanţul acesta e mai mare, apele acestea sunt mai adânci, sârmele acestea ghimpate mai tari decât toate metalele. Sunt un atom şi un alt atom de metal uman, sunt un nod şi mii de noduri de vieţi şi vieţi, sunt durerile străvechi ale popoarelor din toate văile îndepărtate şi din toate ţările, din toate drapelele şi din toate corăbiile, 92 viaţa româneasca din toate văgăunile în care erau îngrămădite, din toate năvoadele cu care ieşeau în furtună; din toate asprele riduri ale pământului, din toate infernurile cu cazane încălzite, din toate războaiele de ţesut şi din topitorii. din toate locomotivele pierdute sau strânse la un loc. Această sârmă ghimpată înconjoară de mii de ori lumea, ea pare împrăştiată — surghiunită, şi deodată magneţii ei se întâlnesc acoperind pământul. Dar, şi mai departe strălucitori şi hotârîţi, căliţi, surâzători gata de cântec şi de luptă vă aşteaptă bărbaţii şi femeile din tundră şi din taiga, războinicii de pe Volga cari au învins moartea, copiii Stalingradului, uriaşii Ucrainei, un imens şi înalt zid de piatră şi sânge, fier şi cântec, curaj şi speranţă. Dacă atingeţi zidul acesta veţi cădea arşi cum e cărbunele în uzine şi zâmbetele din Rochester se vor topi în întunerec, le va risipi vântul din stepă le va îngropa pentru veci zăpada. Vor veni cei cari au luptat, dela Petru cel Mare până la eroii de azi cari au uluit pământul şi vor face din medaliile lor gloanţe reci care vor şuera fără încetare peste toată ţara imensă unde azi e numai bucurie. Şi din laboratorul acoperit cu viţă sălbatecă va ţâşni şi atomul deslânţuit până în cetăţile voastre trufaşe. V Nimic din toate acestea să nu se întâmple. Să se trezească pădurarul, să vină Abraham cu securea lui şi blidul lui de lemn, să mănânce cu ţăranii. Capul lui din scoarţă de copac, să se trezească pădurarul ochii săi pe care i-am văzut pe scânduri în sbârciturile stejarului, să se întoarcă din nou asupra lumii câţârându-se sub frunzări mai înalţi decât sequoia. Să intre pentru cumpărături în farmacii, să ia autobuzul la Tâmpa, să muşte dintr'un măr galben, să intre într'un cinematograf, să stea de vorbă cu tot poporul. Să se trezească Pădurarul. Să vină Abraham, să crească aluatul lui cel vechili, pământul auriu şi verde din Illinois, şi să ridice în mijlocul poporului securea împotriva noilor stăpâni de sclavi, împotriva biciului, pentru sclav, împotriva scrisului otrăvit împotriva târgului sângeros pe care vor ei sâ-l facă. Să păşească, să cânte, să surâdă tânărul alb, tânărul negru, împotriva zidurilor de aur, împotriva fabricantului de ură, . împotriva celui care negustoreşte sângele, —- cântând, surâzând şi învingând. Să se trezească Pădurarul. VI Pace pentru apusurile care vin, pace pentru punte, pace pentru vin, pace pentru cuvântul care mă frământă şi care în sângele meu se caţără înconjurând vechiul cântec cu pământ şi iubire, pace pentru oraş în dimineaţă când pâinea te trezeşte, pace pentru fluviul Mississipi, fluviul rădăcinilor, pace pentru cămaşa fratelui meu, pace în carte ca o pecete a vântului viaţa româneasca pace pentru colhozul cel mare dela Kiev, pace pentru cenuşa acestor morţi şi a cestorlalţi morţi, pace pentru fierul negru din Brooklyn, pace pentru factorul care călătoreşte din casă în casă ca ziua, pace pentru vânzătorul ambulant care strigă, ' într'o pâlnie asemănătoare cu rochiţa rândunicii pace pentru mâna mea dreaptă care nu vrea să scrie decât Rosario, pace pentru Bolivianul ascuns ca o piatră de cositor, pace pentru măritişul tău, pace pentru toate gaterele din Bio-Bio, pace pentru inima sfâşiată a Spaniei guerillera, pace pentru micul muzeu din Wyoming, în care lucrul cel mai gingaş este o pernă cu o inimă brodată, pace pentru brutar şi dragostea lui, şi pace pentru făină, pace pentru grâul care aşteaptă să se nască, pentru dragostea care caută frunzarul pace pentru toţi acei ce trăesc ; pace pentru toate pământurile şi apele. Aici eu îmi iau rămas bun, mă întorc la casa mea, la visurile mele, mă întorc în Patagonia unde vântul loveşte gardurile şi ghiaţa se aşterne pe ocean. Nu sunt altceva decât un poet: vă iubesc pe toţi, rătăcesc prin lumea mea dragă, în ţara mea minierii sunt întemniţaţi şi soldaţii poruncesc judecătorilor. Dar mie mi-s dragi până şi rădăcinile ţărişoarei mele îngheţate, dacă ar trebui să mor de o mie de'"ori acolo aş vrea să mor, dacă ar trebui să mă nasc de o mie de ori acolo aş vrea să mă nasc, aproape de sălbâtâcia araucană, de vârtejurile vântului din Sud, de clopotele cele vechi. r să se trezească pădurarul 95 V " - ,9a «w se gândească nimeni la mine. Să ne gândim la întregul pământ, isbind cu voioşie pumnul în masă. Nu vreau ca sângele să se întoarcă să umezească din nou pâinea, fasolele roşii, muzica: vreau să vină cu mine fetiţa, avocatul, marinarul, meşterul păpuşar, să intrăm la cinematograf şi să mergem, apoi să bem vinul cel mai roşu. Singur eu nu pot tâlcurilor da viaţă. Eu am venit aci să cânt şi să te chem să cânţi cu mine laolaltă. (Undeva in America, Mai 1948) în româneşte dc CONSTANTIN VAR TA GRI VIŢA ; (Fragment) • !; Formele goale de pământ gras înşiruite dealungul pereţilor secţiei de turnătorie, aşteptau împlinirea, carnea de fontă, căldura ei arzătoare. De o parte şi de alta a oalelor uriaşe, muncitorii, cu mâinile încleştate pe! drugii de fier priveau în tăcere la gura cuptorului. Pe feţele acoperite de o spuză cenuşie răzbeau reflexe aprige. — Gata 1 Dă-i drumul 1 spuse Vezeanu svârlind o privire de îndemn celor de lângă cuptor. Moga ridică braţul acoperit cu păr şi praf de cărbune şi apucă mânerul, Rămase aşa câteva clipe. Pieptul, vânjos i se rotunji de mândrie. Murmura ceva între dinţi şi aşteptă. Apăsă cu putere. • Din gura deschisă a cuptorului începu să curgă în oala grosolană de , pământ ars o materie vie, făcută parcă dintr'un amestec de soare, sânge si lapte. Lumina lichidă ştergea umbrele sbârciturilor de pe feţe. Ascuţea trasă-turile în profil, lărgea frunţile. Incendia vârfurile degetelor, unghiilor. In r pupile fierbeau picături de fontă. Buzele strânse de căldură reţineau silabe ( de metal. Aşteptau cu mâinile pe drugii oalelor. Prima oală plină se îndreptă spre formele geometrice de pământ. Altai îi luă repede locul la gura cuptorului. i Gazele gălrîui, adunate spre tavan, începură să coboare. Ele învăluiau capetele, se sprijineau pe spinări, intrau în piepturi. Un miros acru se furişa în nări, în dinţi. Sbârcea limbile. Rar, se auzea câte unul tuşind. Erau obişnuiţi, plămânii, şi se stăpâneau. Orice convulsie întrerupea atenţia. Pricinuia accidente. Se turna. De pe buza oalei înclinate, se scurgea în forme lichidul de foc. In adâncul lor, mădularele ce se năşteau apăsau strânsoarea pământului, izbucneau cu mici clocote în afară, neputincioase. Erau prea fragede ca să-şi poată trăi o viaţă de sine stătătoare. Mai bolboroseau puţin supărate, triine- griv1ta teau câte un fior, şi în urmă se potoleau. Roşeaţa lor crudă căpătă cu încetul, vârstă si tărie. Curând deveaneau numai fontă. Moga trăgea mânerul la fiece oală scoasă din gura cuptorului. Urmărea cu aceeaşi bucurie curgerea lichidului arzător şi zâmbea. Ochii verzi erau deschişi mari asupra firului de foc. Privirile curgeau şi ele visătoare, încet, în oale. Căldura îi pătrundea prin haina soioasă, dincolo de coaste, în inimă. Şi sângele se mişca mai lent, parcă amestecat cu metalul topit. Acum ca şi de atâtea alte ori, ar fi luat în pumn puţin din această substanţă vie, ca să-i simtă mai aproape puterea. Şi frumuseţea. Strânse tare pleoapele, cu regret. De-a-lungul secţiei de turnătorie, formele de pământ se umpleau de fontă clocotitoare. Oalele prinse în drugi, ţinute la un capăt de doi oameni si de un altul la celălalt — se goleau repede şi reveneau după scurt timp pline. Gazele se adunau în straturi mereu mai dese, ascunzând siluetele oamenilor. Nu se mai vedeau decât discurile de foc din oale şi gura roşie a cuptorului. Şi zecile de ochi omeneşti în imensa orbită a turnătoriei. Un sgomot neobişnuit acoperi pe cel al'paşilor şi clocotul fontei. Un bufnet greu urmat de o tăcere care apăsa peste întreaga secţie de turnătorie. Câteva umbre se desprinseră din ceaţa de gaze. Se auziră câteva glasuri furioase. — Ce v'a apucat, măi ? — răcni cineva, şi o umbră măruntă se apropie grabnic de locul unde se învălmăşeau vocile. Vezeanu se opri la câţiva paşi, prudent. Ridică braţul în semn de poruncă. Vocea îi rămase în dinţi. Ca înţepat în tălpi, sări până la celălalt capăt al clădirii. Un urlet împroşcă toate zidurile turnătoriei. Din podeaua de pământ, un crater de foc ameninţa' să înghită umbrele din apropiere. Oala răsturnată, goală, asemenea unui ochiu smuls din orbită, unui monstru uriaş, ţintuia uimit pe cei cari fugeau. Un trup de om cu un picior în flăcări, agita nişte braţe negre, sălbatice. Mogâ apăsă mânerul şi închise gura fierbinte a cuptorului. Faţa sa, până atunci iluminată, se încrunta într'o aprigă hotărîre. In câteva salturi, ajunse lângă băltoaca de foc. înfipse mâna în gâtul omului care se sbătea şi-1 trase câţiva metri mai departe. Speriat, îl lăsă să cadă pe podea. Câteva forme de pământ, încă neturnate, se fărâmiţară. Ingenunchie, strigând: ■—■ Unde fugiţi, păcătoşilor ? Nu ştia ce să facă pentru a salva pe cel opărit. Mirosul de pantalon aprins şi de carne friptă îi tăie respiraţia. Căută cu privirea sălbatec şi dădu de Horja. Strigă: — Ce facem ? — şi înjură cu desnădejde. Horja apucă o troilă cu care se netezeau formele de pământ, şi cu mişcări repezi începu să cureţe fonta de pe picior. Moga, fugi şi el în căutarea unei unelte şi reveni cu o lanţetă. Rănitul încercă să se ridice în mâini, să-şi privească piciorul. Ochii îi ieşiră din orbite. Clătină violent din cap. Se lăsă să cadă pe spate şi începu să bată cu pumnii în pământ. Gemea din adâncul 7 î viaţa românească pieptului, din fiecare os. Strânse tare pleoapele. Pe fruntea mânjită de pă< mânt, sbârciturile se destrămară lăsând în locul lor câteva linii albe, subţiri. Părea că adormise. Deschise iar ochii şi privi spre tavan. Păreau de sticlâ) cu reflexe cafenii. Rămase astfel timp mai îndelungat. O vână se ridică din creştetul nasului şi se urcă pe frunte. De o parte şi alta, sudoarea începu să se prelingă spre tâmple. Buza inferioară o acoperi pe cea de sus. Piciorul sănătos se îndoi şi apoi începu să se svârcolească. — Lasă, moş Dobre, lasă piciorul liniştit,—zise blajin Horja, făcând în acelaşi timp semn celorlalţi cari se întoarseră să-i imobilizeze piciorul. Câţiva îi prinseră piciorul în mâini. Rănitul protestă cu ţipete nearticulate. Tăcu şi înfipse degetele mâinilor în pământ, sgâriind cu furie podeaua. După un timp obosi. Suspină: — Mi-au omorît piciorul! — şi ridică mâinile crispate, cu urme de pământ, lăsându-le apoi să cadă cu sgomot de-a-lungul trupului. Horja aruncă rănitului o privire grea şi continuă să Cureţe fonta de pe picior. Murmură pentru sine: — Mai bine că a leşinat. Nu mai simte. Svârli un rest de fontă încă roşie de care era prinsă o fâşie subţire de, carne aburindă şi cuprinse întregul picior. Zise grav, cu tristeţe adunată: — Schilodi Ridică puţin capul şi privi în ochii celor dimprejur. — Ce zici de asta? NuJbnta,—foamea l-a schilodit. Şi plecăciunea faţă de stăpâni,—'■ şi bătu rar mâna nemişcată a celui întins. Se auziră câteva silabe răsleţe de aprobare şi milă. Nu ştiau cum să rupă tăcerea. Moga scoase un cuţit cu prăsele de sârmă încolăcită şi tăie cu băgare de seamă pielea bocancului, mai sus de talpă. Trase partea rămasă de care atârna o şuviţă de piele băşicată. Apoi ciorapul rupt. îşi lipi dosul palmei de degetele inerte ale picioarelor ca să vadă dacă mai sunt calde, de om viu. Ceru să se aducă o scândură. O strecură sub picior. Apoi se ridică frânt. Rămase un timp aşa, cu spinarea ghemuită. Insfârşit bolborosi: — Să-1 ducem de aici. Poate că se lecuieşte. La Postul de ajutor. Toţi tăceau cu ochii pironiţi în pământ. Jupuit de piele piciorul îşi arăta carnea crudă dela gleznă până la jumătatea pulpei. Aducea şi el cu un mă-, dular deabia turnat într'o formă stricată, în care fonta abia începea să se întărească. O apă gălbuie începu să răzbească din roşeaţa crudă a piciorului şi să se scurgă alături, pe pământ. Celălalt picior în stofa pantalonului, părea străin, de cadavru abandonat. Mai sus, pântecele adâncit, pe care degetele v crispate ale unei mâini înegrite încercau să zăgăzuiască durerile. Pieptul descoperit şi păros se înălţa rar, ca un mecanism de sine stătător. Rănitul avea acum ochii deschişi. Privirile îi erau îngândurate. Nişte pete lucioase pe o faţă nebărbierită, cu funingine şi peri albi. Privea spre cei de deasupra lui, aşteptând parcă altceva. Altceva decât un ajutor. întrebă: — Ce o să fac ? GRIV1ŢA .99 i Cei din jur se priviră între ei. Ce să răspundă acum ? Această bucată de carne vie li se întindea peste piepturi ca o rană. Pe uşa turnătoriei, inginerul Feneşiu privea de departe la oamenii nemi~ ' scati, la uneltele încremenite. Ochii îi rămaseră mai mult timp fixaţi la gura cuptorului şi apoi la formele de pământ stricate. îşi muşcă buzele nemulţumit. Bătu cu piciorul în pământ ca să i se simtă prezenţa. Cauciucul şoşonului său nu stârni nicio atenţie. Bătu cu pumnul în uşa de fier şi se răsti: — încă nu s'a terminat ? Din spatele inginerului, trupul mărunt al lui Vezeanu sări înainte. întins* un braţ spre cei adunaţi, în timp ce un ochiu trăgea spre bărbia inginerului. Intreaga-i faţă era râncedă de sfiiciune. Vorbi în cuvinte rare, legate între, ele, cu tonuri unduite: — De o jumătate de oră, domnule inginer. O jumătate plină. . . Cuptorul încă nu e golit, mai fierbe. Aruncă o privire la formele de pământ i sfărâmate şi zise arţăgos:—Au stricat formele. Priviţi! Inginerul făcu câţiva paşi şi îşi plecă ochii asupra formelor. Clipea des, • parcă în căutarea unui gând. Netezi cu talpa pământul şi, fără să vrea, îşi [ opri privirea pe piciorul celui accidentat. Sprincenele i se ridicară şi buzele, i se lăţiră îngreţoşate. •— Picior de om, săracul! — bolborosi unu! din cei strânşi, aruncând o căutătură rea inginerului. Feneşiu făcu repede un pas înapoi. Mâinile i se ridicară până aproape de ochi. Se întoarse, grăbind înapoi spre uşă. \ ■— Domnule inginer, mai staţi puţin. Poate are să vă prindă bine. Carnea muncitorului nu miroase a tămâie, — şi un râs batjocoritor se pierdu până ; dincolo de uşa izbită. ■ Budui izbi cu piciorul în vânt şi continuă să râdă după cel ce fugea. Brusc, încetă, apucă un pumn de pământ dintr'o formă stricată şi o aruncă cu furie în urma lui. îşi clătină trupul masiv şi rânji. Vorbi îngroşat: — Meştere, ai pielea delicată. Eşti făcut din alt pământ. Nu ca noi ăştilalţi, din pământ cu miros, — şi trecu cu o mişcare braţul deasupra celui dinaintea sa, ca să-1 sperie. Vezeanu se feri, crezând că dă într'însul. Se încruntă, mai mult ca să-şi afirme autoritatea. Făcu doi paşi înapoi şi se adresă poruncitor celorlalţi: — Duce-ţi-1 la Postul de ajutor! Numai câţiva. N'om pierde ziua de pomană, bocind. Se mişcară pe loc. Priveau cu dispreţ la meşter, dar în sinea lor îi dădea» dreptate. De, n'aveau niciun rost să stea în jurul rănitului. Au mai fost asemenea întâmplări. Să fie dus la Postul de ajutor. De-acolo, la spital. Mâl bine pentru el. Şi pentru ei. N'au de unde păgubi. Mai puţine forme turnate, mai mic e câştigul. Şi aşa, fără asemenea pierderi de timp, deabia:©. scot la capăt. — Iacă, îl ducem! — zise unul şi făcu semn celorlalţi să-1 ridice. viaţa românească Rănitul gemu. încercă din nou să se ridice ca să-şi vadă piciorul şi nu reuşi. Faţa i se înroşi de efort şi ochii îi sclipiră sălbatec. De necaz şi de neputinţă. Ridică braţele şi le ţinu câteva clipe suspendate în aer. Apoi îşi acoperi faţa eu palmele. Vârfurile degetelor se înşiruiră pe frunte. Unghiile fixau în vârfuri de piroane gândurile ce păreau să sară desordonat din craniu. Uşor, palmele alunecară de pe pomeţi pe umeri. Pleoapele albe, încrustate Sîn faţa înegrită, păreau nişte ochi imenşi, întorşi. Vezeanu se aplecă să apuce şi el trupul celui leşinat. Se silea să-şi arate •compătimirea, dar mila îi era lipită de faţă ca o bucată de ziar vechiu. N'apucă ■să-şi apropie mâna. Horja îl apucă de braţ şi, fără grabă, îl trase în sus. Zise tare: — Nu te băga, meştere! Rănile şi leacurile sunt ale noastre. II privi drept In ochi, cu ură . . . Svârli capul într'o parte şi vorbi cu voce solemnă: — Vom găsi noi leacurile. Luaţi-1 cu băgare de seamă. Vreo zece oameni îşi strecurară braţele sub trupul lui Dobre. Piciorul rănit se odihnea pe scândură. Moga o apucă de dedesubt şi făcu un semn. Braţele se ridicară. Horja se plecă asupra lui moş Dobre şi îi puse mâna pe frunte. Zâmbi dureros şi-şi trase stingherit mâna înapoi. Privi pe rând la chipurile rigide ale celorlalţi. Şueră printre dinţi: —-Pentru o pâine şi câteva gânduri! . . . Ceferist! Trecură dincolo de uşă.' Vântul gonea prin curtea atelierelor Griviţa, împrăştiind pulberea de zăpadă peste cărările murdărite de paşi şi scursori. Grămezi de fiare vechi, provenite din trupurile betege ale vieţuitoarelor metalice, braţe de locomotive, orbite de faruri, intestine de cazane, fâşii de îmbrăcăminte şi alte felurite resturi inerte aşteptau rugina înceată a anilor. Din ele răsărea câteodată, asemenea unei bijuterii falşe, câte un lucru strălucitor de alamă sau de bronz. Pe şine, înfundate în traverse putrede, locomotive bătrâne zăceau ca nişte cadavre neîngropate. Unele păreau că nu-şi sfârşiseră agonia şi mai lăsau să se ghicească în pupilele farurilor nădejdea unei călătorii spre orizont. Burţile, umplute cu maţe răsucite, ale cazanelor, se îngrămădeau unele peste altele, smulse din gigantice făpturi răpuse. Inimi de moJ toare picurau prin artere şi vine de aramă despletite un sânge cafeniu şi uleios. Sute de tampoane se ciocneau în desordine, dar fără vlaga ameninţătoare •din trecut. O mulţime de roţi strângeau în degete frânte şi înmănunchiate m axe spaţii, rupte din drumuri nesfârşite, acum sfârşite. Pe pământul neted, răsturnate şi încălecate, vagoane de clasa I, cu fâşii de perdeluţe la fereşti şi saltele de catifea înţepate de arcuri supărate; de clasa II, cu draperiile de şindrilă destrămate ce mai mascau îndoelnice interioare de decenţă degradată; de clasa III, cu acoperişurile prăbuşite peste băncile de scânduri şi cu podele ce mai păstrau urme de glod din toate brazdele ţării, boţuri de mămăligă şi bucăţi de ziare gălbejite, — peste toate se aşternea o tristeţe primitivă, de cataclism încremenit peste un oraş în desmăţ. griviţa lOî In această lume de oseminte metalice, rugină şi zăpadă, răsunau o mulţime de sgomote şi melodii, se învălmăşeau culori vii, se risipeau voci omeneşti şi pale de vânt. De undeva se auzea răpăitul pistoalelor în cazane. Voci grăbite de nituri ajungeau până în plăcile cenuşii ale norilor, fără să le poată fixa marginile pe cer. Dinspre fierărie se răsleţeau, strigătele de refuz ale tăbliilor lovite si gâfâielile ciocanelor automate, îndârjite de rezistenţa oţelurilor. Pe toate cărările se auzea corul mut al strungurilor. Parcă încercau să potolească furiile din hala montajelor, în care zeci de ciocane scoteau din locomotivele bolnave voci de spaimă, strigăte de ajutor. Uzina electrică trimetea, cu limba îngroşată a motoarelor, spre atelierele Griviţa, spre ziduri, spre unelte şi spre mâinile încleştate pe unelte, porunci repetate, ameninţări. Fum, aburi, scântei, scuipate de mii de guri, svârlite de mii de pumni se învârtejeau cu vântul, răspundeau cu mâini fierbinţi, din jurul clădirii de cărămizi roş» şi de tăcere cenuşie a Administraţiei, până în hotarele de garduri înalte ale curţii, şi mai departe, spre cartierele Bucureştilor. Printre clădirile uriaşe, în pasta cărărilor, plămădită din zăpadă, noroi şi scursori grase, muncitorii se îndreptau spre secţii. Purtau pe umeri piese grele, împingeau cărucioare cu cărbuni său roabe, rostogoleau roţi sau vopseau, sub cerul liber, vagoanele reparate. Arar, putea fi întâlnit câte unul m mâinile goale, dar aceste mâini goale păreau mai mari, gata să apuce şi să strivească orice împotrivire. Grupul de turnători mergea spre Postul de ?jutor aflat tocmai în capătel celălalt al atelierelor. Pe braţele lor, înlănţuite, Dobre ţinea ochii deschişi, îndreptaţi spre cer. Privirile îngândurate încercau să se strecoare printre norii răzleţi. Se gândea la cei de dincolo de ateliere, la ai săi. Ii era ruşine de nevasta-•sa şi de copii, că n'are să poată munci timp îndelungat. îşi muşcă cu amărăciune buza şi gemu. înaintau fără să-şi vorbească. Picioarele călcau în acelaşi ritm zăpada murdară. Totuş paşii lor erau aceiaşi. Unul târa nişte saboţi de lemn asemănători unor luntrii, prin ale căror crăpături lăpăia umezeala. Vreo trei. în pantofi de vară, cu vârfurile păstrate proaspete ca pentru o plimbare, dar cu tocurile dispărute în tălpi, cu tălpile furişate pe jumătate în găuri. Ceilalţi;, în bocanci din zeci de petice, lăţiţi peste rama tălpilor, sbârciţi ca nişte bătrâni îngenunchiaţi, frământaţi de o sută de griji şi de noroaie. Şiretul de sfoară: dela unul se însoţea cu altul de piele cu noduri sau cu altul de sârmă. Unii n'aveau nici unul. Obielele de cârpe pestriţe rupte din rochia uzată a nevestei sau dintr'un rest de cămaşă ce nu se mai putea cârpi, dantelau marginile în-. călţărilor. Pantalonii erau aproape de aceeaş culoare şi deopotrivă de murdari. Hainele, unele strânse pe corp şi prinse până în gât cu ace de siguranţă, altele late, parcă smulse de la nişte cadavre umflate, fluturau străine, eu tristeţe. Fulare tărcate, trecute de câteva ori în jurul gâtului, rupeau culoarea viaţa românească întunecată a veşmintelor. Feţele reflectau lumina de cenuşă a acestei dimineţi. Chiar şi buzele lor erau supte de praful pământului din turnătorie. Numai ochii negri, verzi şi cei albaştri risipeau o privire curată, provenită din. adâncimi necunoscute. Când clipeau, pe orbitele mânjite se frângea câte. ceva. Din ei, în afară, deasupra celui pe care îl purtau. Şi înaintau ■mereu. în fruntea lor, Moga ţinea bucata de scândură pe care era întins piciorul opărit. îşi trase privirea de pe rană şi alunecă repede până deasupra degetelor. Cel mare era neobişnuit de gros, cu un mănunchiu de peri sburliţi pe prima falangă. Celelalte patru, subţiri şi foarte lungi, din oase pergament taie. Unghiile netăiate şi încovoiate, cu o margine vânătă, insinuantă. Când se mişcau, ochii lui Moga clipeau parcă luminaţi de o descoperire. Vedea" In fiece freamăt al acestor degete, refuzul rănitului de a accepta o înfrângere, semne de viaţă. Simţea în mers, în tălpile sale, mişcarea degetelor în ştrân-soarea.bocancilor, propria viaţă. •— Ce a păţit ? — întrebă unul cu căciula trasă până la jumătatea pleoapelor şi cu o căldare de vopsea în mână. Trecură mai departe, fără să-i răspundă. De lângă clădirea Administraţiei, câţiva se apropiară curioşi şi se alăturară convoiului. Priveau 4a piciorul acoperit cu băşici străvezii şi ape lipicioase, fără să scoată vreo vorbă. După o bucată de drum, unul din ei scuipă cu greaţă. Zise silnic: — Urîtă arsură ! . . . Fontă ? Unul din purtătorii rănitului, întoarse capul spre clădirea Administraţiei şi izbucni cu toată vocea, ca să treacă şi de ferestrele ei: — N'o fi de miere I Să vie dumnealor să vadă cum ni se aprind picioarele .,. mama lor de înşoşonaţi! Strigătul se împrăştie în curte şi trase de după colţurile clădirilor alţi oameni. Lăsau cărucioarele şi sculele şi aşteptau trecerea rănitului. -— Care-i măi ? — se auzi din mai multe locuri. Unul îşi făcu cruce şi scuipă ca să fie ferit de asemenea nenorocire. , Ajunseră în dreptul cazangeriei. Pe poartă, tocmai ieşea Ion Ţugui, cu «.tablă groasă pe umăr. Se uită surprins la cei cari treceau tăcuţi pe dinaintea sa. Deodată, faţa i se schimonosi de revoltă. Aruncă greutatea la pământ. Trosnetul fierului împrăştie vibraţii prelungi peste tot întinsul atelierelor. Se întoarse în poarta cazangeriei, băgă două degete în gură şi suflă cu putere. Apoi gesticula violent. — Haideţi, fraţilor, măăă! — şi din nou flueră prin degete. Pe poartă se ivi un grup de capete pătate de funingine, cu pistoale de nituit, ciocane grele şi alte scule. Ţugui îşi şterse nasul cu dosul palmei şi se repezi spre cei cari treceau. Sîrigă: —■ Să-1 purtăm şi noi, că nu e numai al turnătoriei! griviţa 103 Făcu semn celorlalţi să se apropie. Urlă: — Nu vă rotunjiţi pântecele, tot rotunjind cazane. Care din voi, măi, se înghesuie să dea o mână de ajutor unui frate de al nostru ? Privirile lui Ţugui ţintuiră poruncitor pe cei din poartă. Se desprinseră câţiva. Aruncară o privire de milă rănitului şi clătinară greu din cap. Câţiva turnători, schimbară braţele cu cei dela cazangerie şi trecură alături. Ţugui prinse capul lui Dobre. Ii privi fruntea pătimaş. Ii căută ochii. Vorbi cu gândul la propriile sale griji: — Trece, frate, o să treacă . . . Aşa e ! Vorbea peste trupul rănitului, celor dela cazane. Parcă n'am fi şi noi ca ăştia dela turnătorie. Nu s'au mişcat din poartă. Parc'ar fi nişte hoituri. Cei dela turnătorie, cazangerie, sudură. . ., ce zici ? — şi se adresă de data aceasta rănitului. Dobre făcu un efort să cuprindă faţa necunoscutului şi întoarse albul ochilor. Gemu: - , f 53 ,j ^ , — Dacă suntem proşti. . . proşti ... ;: ; 2 Ţugui îi cuprinse cu mai multă tărie capul în palmă şi înjură: — Proşti din pricina fricii. Le bâţâie curul când aud de sindicat, asta-i! — şi scuipă în lături. Numărul celor adunaţi în drum, de convoi se mărea mereu. Dela secţia de vagoane, vreo treizeci lăsară lucrul şi se alipiră celorlalţi. Hamali ce treceau în grabă îşi încetiniră paşii şi, fără să lase roabele, porniră şi ei. Vorbeau, şi sgomotul vocilor şi al paşilor atrase pe alţii. Printre grămezile de fiare vechi, printre zidurile înalte ale halelor, printre locomotive şi şiruri de vagoane, convoiul înainta urmându-1 pe omul cu piciorul opărit, întins pe braţele înlănţuite ale turnătorilor şi cazangiilor. De peste tot se auzeau lovituri de ciocane, hârâit de motoare, explozii mărunte. Fumul şerpuia dealungul clădirilor şi cobora câteodată până jos, peste capetele oamenilor aburi galbeni şi albăstrii ţâşneau nervos din ţevile ieşite din pereţi, flăcări se războiau fără astâmpăr gata să se întindă peste acoperişurile de sticlă cârpită, vântul muşca mii de sdrenţe, încercând să le ridice deasupra atelierelor. Piciorul •opărit al lui Dobre, deschidea drumul în frig, sutelor de ceferişti ce-1 urmau. Deodată, mulţimea se opri. Moga era cât pe ce să scape scândura. Speriat îşi încleşta din nou braţele sub lemn şi acoperi cu pieptul său piciorul întins. Braţele celorlalţi se muiară, lăsându-1 pe rănit să ajungă la vreo două palme de pământ. Nu mai putea fi văzut. Cei mai mulţi din cei adunaţi în urma lui, se îngrămădiră ridicând capetele uimiţi. Puţini, se dădură în lături nehotărîţi şi gata să fugă. Se auzi un glas aspru: — Ce-i această manifestaţie ? Patru, pentru un accidentat, ajunge 1 înapoi i Inginerul Orleanu, cu picioarele desfăcute larg şi cu braţul ridicat îşi trecu repede privirea peste feţele tuturor. Se opri poruncitor asupra lui Moga. Tăcerea, parcă vinovată, a tuturor îi dădea mai multă tărie. Băgă mâna în 104 viata românească scurta ce-i îngroşa cu blana ei interioară trupul deşălat şi aşteptă. îşi strânse buzele subţiri. Câţiva o luară grăbit înapoi spre ateliere. Aceasta îl hotărî să vorbească: — Ce, aşteptaţi să vă port în braţe? înapoi, înapoi! —răcni dânsul şi-şi umflă pieptul înainte pentru a-i respinge. Moga coborî privirile la piciorul rănitului. Observă cum degetele se mişcau, suferinde. Unghiile lor îi înţepau fruntea. Ridică fruntea şi bolborosi: — De, domnule inginer, nu ne trebuie să ne purtaţi în braţe. Nu suntem betegi. Şi apoi, nu sunteţi ca noi, de-al nostru ... * X Ochii lui Moga se sileau să nu clipească. Ii coborî din nou asupra degetelor dela piciorul rănitului. Ceilalţi se mişcară pe Ioc. Aprobau cu murmure şi cu un slab «aşa e »• cuvintele lui Moga. Inginerul Orîeanu simţea în această atitudine mai mult pasivă, a oamenilor, oarecare rezistenţă. Fără să vrea, privirile îi lunecară pe rana urîtă. a lui Dobre. Faţa i se strâmbă. Svârli capul pe spate ca să nu mai vadă. Nările late i se lipiră şi se desfăcură într'o respiraţie viguroasă. Trebuia să-şi impună voinţa în faţa acestei mulţimi încăpăţânate. Făcu un pas nesigur şi zâmbi şiret. Lungi vorbele: — Bine, vă priveşte . . . Scoase un carnet şi un creion şi continuă cu vocea mai apăsată:— Avem noi leac pentru fiecare. Amenzile, sunt şi ele bune: la ceva. Ţie, cum îţi zice ?, ■— se adresă el celui care ţinea piciorul sănătos al lui Dobre. Acesta, îl fixă uimit şi întrebă: — Eu? ' — Da, tu! —'■ Eu, . . . eu, — şi dădu din umeri. Orleanu făcu uri punct pe coala albă şi-şi stăpâni supărarea. Se simţea umilit de tăcerea muncitorului. Se gândi să mai insiste, pentru a căpăta totuşi un nume. Zise energic: — Ce taci ? N'am vreme ele pierdut. Omul se întoarse cu faţa-spre tovarăşii săi aşteptând dela aceştia o hotărîre. Niciunul nu-i răspunse măcar cu o clipire. Toţi aveau ochii pironiţi, asupra inginerului. Ameninţarea cu amenzile le împietri feţe'e. Tălpile se frecau apăsat în glod. Mâinile se desfăceau mereu şi se strângeau. Deodată se auzi un geamăt scurt. Ţugui lăsă capul rănitului să cadă îii: gol şi din câţiva paşi mari ajunse în faţa inginerului, dominându-1 pe acesta cu statura sa înaltă. Vorbi gros: — Scrie: Ion Ţugui, dela cazangerie, eu îs! Hai, domnule inginer, scrie! ■— şi lunecă degetul arătător pe carnet. Pe pagina albă, degetul acesta gros şi negru, ca un capăt de drug metalic, ameninţa. Ochii celorlalţi îi urmăreau cu atenţie mişcarea. Toate gân- GRIV1ŢA durile se adunară în unghia puternică. Ea le sgâria frunţile şi la unii se strecura până'n inimi. Se simţeau acum mai tari. Acest deget aparţinea tuturor. Inginerul îl privi şi el ca hipnotizat. Ochii începură să-i pâlpâie de spaimă. Ii era frică să retragă carnetul. Degetul, ca o umbră tare, putea luneca de pe pagina albă în pieptul său. Degetele mâinii drepte începură să-i tremure. Scăpă creionul. Ţugui tresări şi isbi cu piciorul. Creionul se frânse. îşi apropie faţa şi rânji: —"Domnule inginer, iată, de data aceasta noi te-am amendat. Pentru neomenie. Ai păgubit de un creion. Râse batjocoritor. Se înapoie la locul său şi apucă capul lui Dobre. Strigă: — Să mergem tovarăşi! îşi continuară drumul spre Postul de ajutor. Păreau acum mai înalţi şi mai numeroşi. Nu mai simţeau frigul, nici oboseala grea, lestul tălpilor îngroşate de noroi. Tăceau, dar sub feţele lor, parcă mai luminate se ascundeau vorbe grele. Ele răzbeau în tresărirea sbârcituriîor, într'o încruntare. Rar, într'un gest. Nu mai erau departe de clădirea Postului. In apropierea atelierului de sudură, câţiva ucenici se războiau cu bulgări de zăpadă. Era în acest joc o stângăcie nefirească vârstei, un avânt artificial-Deşi prin sdrenţele hainelor se vedeau pete de trup fraged, înţepate de frigul iernii, chipurile lor maturizate înainte de vreme, păreau acum vesele, proaspete. Apariţia convoiului opri brusc hârjoana ucenicilor. Se priviră între ei şi, cu mişcări moi, lepădară bulgării. După câteva clipe de aşteptare se apro-piară. Mergeau alături de acei care îl purtau pe rănit, cu ochii dilataţi de groază. Rana de pe picior, le făcea rău la inimă şi totuşi nu puteau să-şi desprindă privirile dela ea. Deodată, unul dintre ucenici sări în faţa lui Moga. Desfăcu braţele ca pentru o îmbrăţişare, apoi îşi băgă amândoi pumnii în faţă. Strigă: — Moş Dobre! —şi atinse cu palma, talpa şănţuită de vârstă a celui rănit. Dobre se svârcoli pe braţele tovarăşilor, încercă să ridice capul şi întinse braţul rugător. Ochii i se aprinseră de o scurtă bucurie. Strânse mâna subţire a ucenicului şi o trase la pieptul său. Oftă prelung. După un timp, f aţa i se alungi într'o expresie severă: — Măi băiatule, copilule! . . . M'au opărit, stăpânii, m'au nenorocit. . .. şi clătină capul cuprins de milă pentru sine însuşi. Strânse pleoapele tare, ca să-şi potolească durerea şi bolborosi ceva neînţeles. Când redeschise ochii, chipul îi era mai senin. Vorbi rar: —Măi, mânzule, te ştiu de când erai cât o scoabă. Să nu te apuci să trăncăneşti muerii mele, verzi şi uscate. Să n'o sperii. Nici pe copiii mei. Să nu le spui că fonta a pătruns până la os. încă nu, auzi, mânzule ? Când o ajunge până acolo, apoi s'or revărsa toate cuptoarele. Peste ei, şi . . . Faţa-i se încruntă de o patimă aprigă. încercă să zâmbească şi nu putu. Păli mai mult. Părea că leşinase. viaţa românească Tânărul îşi trase mâna dintre degetele rănitului. Şi faţa lui era gal. benă. Trupul lui înalt şi subţire se clătină nesigur. Rămase printre ceilalţi, până ce Dobre, lungit pe braţele tovarăşilor săi, dispăru dincolo de uşa Postului de ajutor. Sirena vui mai întâi surd, făcându-1 să tresară speriat. Apoi, vocea ei se prelungi într'un şuerat subţire, ca pentru o alarmă. Ochii i se lărgiră şi pe frunte i se încrusta o sbârcitură. Cât un ascuţiş de daltă. Se întoarse spre cei din spate. Aspiră mirosul acru al trupurilor. Simţi apropierea sdrenţelor vechi. Se mişcă pe loc, nerăbdător. Aştepta ca şi ceilalţi să plece acasă.. II — Hai, nenişorule, fă pe placul inimei mele!—spuse Goj, lovind cinzeaca de masă. Ţuica ţâşni afară din sticlă. Goj înjură. Apucă de încheetura mâinii pe cel care-i sta în faţă şi strânse cu putere. Degetele omului se desfăcură de durere. Goj vorbi răstit: — Bea, dacă ţi-e sufletul din aceeaşi băutură amară ca a noastră. Tânărul dădu pe gât o înghiţitură. Tuşi sec, din gâtlej. Apoi zâmbi. Goj izbi cu pumnul în masă şi izbucni în râs. Ceilalţi, dela masă, râseră şi ei. Priveau înveseliţi la cel care fusese silit să bea. * Goj bătu din nou cu pumnul în masă. Ii fulgeră pe toţi cu o privire supărată şi răcni: ' — Am zis, tăcere! Tăcere! — şi se ridică. Se sprijini cu pumnul de umărul celui de lângă el. Aşteptă să se facă tăcere deplină. Şi cei dela mesele apropiate încetară să mai vorbească. întoarseră ochii spre Goj, cu teamă. Se aşeză din nou. Rămase cu privirea pierdută în gol. Fălcile i se mişcară rar. Ca şi cum ar fi mestecat ceva tare. Ochii îşi schimbară coloarea. Buza de jos se lăţi de scârbă. întinse braţul spre pieptul tânărului şi-1 trase peste muchea mesei. Vorbi cu glas înnecat: — Cum îţi zice, nenişorule ? De unde eşti de loc ? Necunoscutul îl privi drept în ochi. Apoi, se întoarse încet spre ceilalţi. Părea desorientat. Reveni cu privirea spre Goj. Răspunse calm: —Virag!—-şi zâmbi îngândurat. Goj repetă de câteva ori numele. Se chinuia să-şi amintească dacă a mai auzit un asemenea nume. Clătină din cap, nemulţumit. — Zi, de unde ? — îşi trase mâna din pieptul tânărului. Nu-i mai 3lăbea din ochi. — De pe Dunăre, dela Galaţi ... Goj râse sgomotos. Brusc, se opri. îndreptă capul spre un colţ al cârciumii. Când se întoarse, ochii îi erau uşor umeziţi. — Dunărea . .. bună-i, nenişorule!, spuse el cu o voce uşor aburită de visare. îşi desfăcu cu o mişcare fularul de lână destrămată, ca şi cum s'ar gr i vita IO7 fi înăbuşit. Continuă cu o voce fierbinte: — O iubesc ca pe o mamă, ca pe o femeie. M'aş duce la dânsa ca un fum. Şi departe. Departe, cât mi se întinde necazul, sufletul. . . Ceferist! ha, ha, ha! —şi scoase din buzunar un plic alb, cu urme de degete uleioase. II strânse tare în pummşi apoi izbi în masă. Răcni: Ştii să citeşti ? Virag rămase cu ochii pe plicul cocoloşit. Faţa-i palidă se lungi mai mult. Exclamă: — Ştiu! Goj apucă plicul, îl netezi şi-1 scutură. Printre sticle şi pahare, se împră-*ştiară câteva bancnote şi monede. Flutură plicul gol şi-1 trânti cu furie pe masă sub ochii lui Virag. —- Iată cu cât m'au miluit! Pentru două săptămâni de muncă. Citeşte! — şi desfăcu două degete pe plic. Virag luă plicul în mână, fără grabă. Citi cifrele de câteva ori, în gând. Spuse calm: — Total, 820 lei! Rămase cu ochii pe ultimele cifre. - —■ Citeşte, îţi zic! Mai sus! — sbieră Goj şi se aplecă spre Virag, ameninţător. Câteva sticle se răsturnară. Se auziră proteste. Goj întoarse o privire rea şi aşteptă. Virag alunecă privirea pe hârtie. Citi ca pentru sine: — Rata de lemne, 300; amenzi, 145; reţineri pentru . . . — De-ajuns! Pumnul lui Goj făcu din nou să joace sticlele. —Te toţi i-aş îrineca în Dunărea ta! Lăsă capul să-i cadă pe spate şi oftă din adânc. Vorbi mai potolit cu ochii spre tavan: — Aş pleca departe ... Să nu mai văd cum mi se ciopârţeşte câştigul, viaţa ... Pe Dunăre, pe un vapor mare . . . Să-i fiu mecanic. Bine . . . bine ar mai fi! Mai mulţi bani şi altă lume. Mările n'au alţi stăpâni decât cerurile şi vântul. M'aş împăca cu dânşii. Nu's ca ai noştri! Lăsă capul să-i cadă pe piept. Trase o duşcă de ţuică şi rămase câteva clipe nemişcat. întrebă: — Tu, ce crezi ? Goj îşi rezimă coatele de masă şi aşteptă un răspuns. După tejghea, Zdrenghie, cu mânecile cămăşei suflecate, umplea cin-zecile cu ţuică. Privea mereu spre uşă, ca nu cumva vreun client să plece fără să plătească. Era o zi bună : datornicii îşi achitau băutura consumată" timp de două săptămâni. Chipu-i grăsun sclipea de mulţumire. Bun vad de cârciumă! Cârciuma aceasta, aflată în spatele atelierelor Griviţa, era mai întotdeauna plină, mai ales după şueratul sirenei. In colţul uliţei pline de gropi, cu trotuare late cât o pereche de bocanci rupţi, două trepte de scândură dădeau într'o uşă joasă. Pe o tablă verde, bătută pe uşă era scris, cu un verde mai deschis, numele patronului şi numai două cuvinte: «ţuică fiartă». Când se deschidea tisa se auzea glasul grăbit al unui clopoţel, care împrăştia sunete subţiri, ca nişte suspine de femeie bătută. O potcoavă mare de cal, prindea asemenea io8 viaţa româneasca unei ghiare picioarele acelora cari păşeau pragul. înăuntru, o lumină mahmură se scurgea prin geam, şi se tăvălea între pereţii vopsiţi cu galben murdar. Un bec cu un abajur de tablă ruginită îşi abătea lumina mai curând spre crăpăturile din tavan. De cârligul de care era prins, o hârtie galbenă, plină de muşte uscate, rămase acolo încă din vară, atârna până aproape de podea, într'un colţ, o sobă rotundă de tablă îşi întindea, ca nişte braţe scurte şi sgâr-cite, burlanele, vertical spre tavan. La picioarele ei, pe cmuşa împrăştiată, presărată cu re«turi de cărbune, fumegau o mulţime de mucuri de ţigara. Pe deasupra, într'un strat de nisip, din două ulcioare se înălţa un abur de ţuică fiartă cu piper. Podeaua, din scânduri înguste, aduna între crăpăturii zăpada topită şi bucăţi de scuipat. De-a-lungul peretelui din stânga, rafturile se înălţau până în tavan. Pe marginea fiecăruia erau fixate cu pioneze hârtii de diferite culori. Dantele tăiate cu foarfecele, după fantezia geometrică a patronului. Sticle de diferite mărimi, cu etichete pestriţe şi denumiri în limbi străine, se înşiruiau asemenea unei armate de pitici. Burţile lor erau pline şi din ele răzbeau felurite mirosuri tari. In mijlocul raftului al doilea, străjuit de câteva sticle bondoace, o icoană a sfântului Gheorghe în luptă cu balaurul îşi împrăştia aureola de bronz la lumina unei candele aprinse într'un pahar. La un metru depărtare de rafturi se găsea tejgheaua. Era lată, din brad vopsit; în galben, imitând marmora. într'un capăt se afla un lighean cu smalţul crăpat, plin cu apă turbure, în care se bălăceau pahare şi sticle de ţuică. Alături, câteva carafe pline. Una, provenită dintr'un serviciu de vin descom-, pîetat, impunea repede privirilor silueta ei elegantă. Lângă ele erau înşiruite după mărimi pahare şi sticle spălate. La mijlocul tejghelei se desfăceau filele scrise ale unei condici. La celălalt capăt, câteva farfurii de lut. In ele se îngrămădeau chiftele de carne tocată. In fiecare era înfiptă o scobitoare cu o măslină în vârf. Un borcan pe jumate plin cu gogoşari şi castraveţi, strângea în el o lumină de pajişte în toamnă târzie. La capătul tejghelii, pe o cruce făcută din stinghii, spânzurau, de un braţ un şirag de covrigi şi de celălalt o armonică. In faţa condicei plină cu nume şi cifre, se ridica pieptul vânjos al lui Zdrenghie. Capul, cu un moţ de păr negru în creştet, lăţit în breton deasupra frunţii teşite, se lăţea brusc dinspre tâmple şi se închidea dreptunghiular în bărbie. Ochii mici şi negri zâmbeau fără încetare. Rar, deschidea guraV numai când îşi cerea datoriile. Atunci, fălcile îi ieşeau înainte, îngropând nasul până aproape de vârf. Cămaşa nu avea guler. Totuşi, purta o cravată pe gâtul vânos şi scurt. întotdeauna aceeaşi, cafenie cu picăţele negre şi cu nodul mutat aproape de umărul stâng. Braţele groase se subţiau dintr'odată la încheietura mâinilor care, însă, erau late, cu degete din dopuri de carne, veşnic roşii, mirosind întotdeauna a ţuică. Se auzeau vorbe şi rare accente de cântece învălmăşite. Câteodată, o lovitură de pumn în masă şi clinch de sticle răsturnate, sparte. Şi înju- griv1ţa a-ături. Fumul de ţigară suia spre tavan dela toate mesele. Feţele creşteau din ceaţă ca nişte picturi pe baloane de cauciuc. Sprincene stufoase, nasturi de diferite culori, mustăţi în diferite poziţii. Din orbitele negre fumegau priviri. Câteva feţe se prăbuşiseră pe mese. Mâini desprinse pluteau fără sgo-mot. Degete mari se întindeau unele spre altele, se crispau în întrebări sau :Se strângeau ameninţătoare. Câteodată se învălmăşeau şi, din mijlocul lor, se înălţa un pumn, care apoi cădea cu sgomot. Atunci mâinile se împrăştiau ca suflate de o explozie şi rămâneau o clipă înţepenite în gol. Şi conversaţia mută pornea dela început. Se auzi o voce puternică, răguşită, care puse repede stăpânire peste celelalte ii le făcu să amuţească. Ţipătul unui pahar spart adânci şi mai mult tăcerea. Cârnu se ridică în picioare şi, clătinându-se, întinse mâna spre patron, rânjind. Se apropie de el şi-şi lăsă greu pumnul pe condica deschisă. — Scrie, cârciumare, scrie mereu! Zilele şi nopţile noastre, scrie-le în condica ta! Inimile si mâinile noastre! Pântecele noastre, ha, ha, ha! Esti pri-\ '. . . . . *. . ceput la cifre drăceşti, dobitocule, ţi-e plină condica de ele şi te bucuri şi râzi. Câţiva râseră. Un râs spart, artificial, care se curmă brusc. Cârnu ridică pumnul şi se întoarse spre cei dela mese. Vru să facă un pas, se împiedică — gata să cadă —■ şi se sprijini de tejghea. Vocea-i se schimbă. Un amestec de tristeţe şi revoltă îi aprindea ochii înlăcrimaţi. — Ascultă-i cum râd, proştii, ca tu, deşteptule, să şezi în voie. Eu — se bătu cu pumnul în piept — acum nu mai pot râde. Te-aş ucide, cârciumare, uite aşa! —şi duse degetele murdare la gât. Un zâmbet rău îi umezi buzele. Continuă cu patimă: — Ce, cârciumare, crezi că poşirca ta mi-a ameţit inima, că nu-ţi mai văd osânza adunată din bănuţii noştri ? Şi tu eşti de-ai lor, ştii cari, ăia care ne beau viaţa: eşti un cârciumar de suflete. Toţi sunteţi la fel, toţi! Numai condici şi cifre! — Na, priveşte cifre! şi trase din buzunar un plic. Strigă: — Dacă n'ar mai exista, afurisitele, în această lume. Nici cei cari le scriu . . .! Ar fi rai în toate casele! . . . Raiul, afurisitule! Goli" plicul în palmă şi bătu cu pumnul în tejghea. întrebă cu furie:-—Câte cifre ţi se cuvin? Zdrenghie, care continuase în acest timp să umple sticlele cu ţuică şi să supraveghieze uşa fără a lua seama la cuvintele lui Cârnu, tresări. Trase creionul de după ureche şi răsfoi paginile condicei. Pomeţii rotunzi i se roşiră şi mai mult. îşi rezimă amândouă mâinile pe marginea tejghelei şi zâmbi: — Nu mult, Cârnule! Cu ceea ce ai băut acum ... şi scuipă dintre fălci o cifră. Cârnu se strădui să numere banii ceruţi, mutându-i cu stângăcie dintr'o palmă în cealaltă. Ii aruncă între sticlele goale. Strigă: — Ia-ţi-i, cârciumare! Voi cu cifrele, noi cu ... aia a măsii! Scuipă cu furie şi o luă amărît spre uşă. Cele spuse de Cârnu stârniră o clipă atenţia oamenilor din cârciumă. Câţiva dădură din cap în semn de aprobare. Se auziră exclamaţii, câte un « aşa e », dar totul se pierdu repede în sgomotul obişnuit al cârciumii. Oamenii vor- no viaţa românească beau despre întâmplările din cartier şi despre unele svonuri care începu, seră să circule în ultimul timp. Unii spuneau că după Crăciun sau cel mai târziu la începutul lui 1931 se vor face reduceri din salarii. Cică numai pen. tru câteva luni. Nu numai celor dela atelierele Griviţa. Tuturor ceferiştilor. Ba şi ălora din Prahova şi Valea Jiului. In toată ţara. La petrolişti şi minieri o să le plătească mai puţin. Nu's bani — şi gata! Unii, încuviinţară din cap, cu buzele strânse. Cei mai mulţi nu voiau să creadă. Născociri şi nimic mai mult. Atelierele nu sunt proprietatea unui om, — sunt ale Statului. Şi Statul n'are nici un interes să-i înfometeze si mai rău. Dacă nici el nu s'ar purta altfel, apoi... -— Nu zic că Statul e o cişmea din care curg bani de pricopseală. Dar, ia să stăm puţin la socoteală. Cum se face că până acum a putut să ne dea şi de-acum încolo, nu ? Panţuru ridică amândouă mâinile şi clipi şiret din cehi. Svârli capul înainte, atotştiutor, şi şopti: —Vedeţi că nu se poate .., — Mă, tare mai eşti deştept! Parcă ai fi dela Banca Naţională, nu alta —. zise arţăgos Brumau, rupând tăcerea nedumerită a celor din jurul mesei, la'n bagă-ţi mâinile în buzunar, să vezi dacă-i putea prinde Statul în pumni. Mi-e teamă că ai să le scoţi numai cu bătături. Respiră cu năduf. Vorbi apăsat : — Nu stiu cine o fi Statul tău, însă una o stiu bine, adică o văd: asta! — si scoase plicul din buzunar. II trecu pe sub nasul fiecăruia dela masă şi strigă: — Dacă dărnicia Statului încape în acest plic subţirel, apoi mă lipsesc de dânsul. Ascunse plicul şi înjură. Ceilalţi dădură din cap afirmativ. Se gândeau la sărăcia de bani primiţi. Unii oftară şi mai traseră un gât de ţuică. — Eu zic că de-o vrea să ne dea mai mult, tot nu poate. Tulucă spuse aceste vorbe cu glas domol, resemnat. Roşea aruncă o privire de reproş lui Tulucă şi scrâşni: — Ţie, ce-ţi pasă, că ai! Boer! . . . Căruţa ta, vreo trei pogoane de pă mânt la ţară şi chiaburul de socru-tău. Chimirul rotund . . . Tulucă se mişcă nemulţumit pe scaun şi se sili să nu răspundă. Nu putu. să se stăpânească. Mânia îi înroşi obrazul. Se stăpâni totuşi şi vorbi cu acelaşi glas domol: — E zestrea mea şi nu mi-a dăruit-o Statul. Eu nu jinduiesc bunul nimănui. Aşa gândesc eu . . . — Gândeşti bine ... ca omul sătul — şi Roşea îşi strâmbă faţa cu scârbă Tulucă trase scaunul mai departe. Hotărîrea de a pleca dela ateliere îl prinse cu şi mai multă putere. Peste un an, când şi-o rotunji suma, să mai cumpere ceva pământ. Mai rabdă el, dar după aceea . . . Panţuru făcu un semn ca să fie ascultat: — Aşa zic şi eu. De unde ia Statul banii ? Dela călători şi mărfuri. Nu-i aşa ? Călătorii după cum ştiţi s'au împuţinat şi mărfurile nu mai sunt atât de îmbelşugate. De unde atunci să dea ? griviţa iii — Tot dela tine, dela voi şi noi toţi ăştia — izbucni cu revoltă Brumau. Trase o înghiţitură de ţuică şi întoarse capul ca să nu mai vorbească. Muşchii * fetei îi jucau de mânie. Strigă: — Măi, cap de ciocan prost! Priveşte mai departe de marginile căldării tale plină de vopsea puturoasă! Au, de nu le mai încap burţile în baie. Statul nu e o pasăre străvezie. Zi numai o vorbă, din aia ': deochiată şi o să-1 simţi de îndată. E colea, după colţ, pe uliţa celalaltă. Sub uniforma comisarului Boţcan! II ştii, hai?—-şi făcu o mişcare ca să ; plece. Clopoţelul dela uşă sună. Peste prag trecu Budui, cu o pâine neagră subsuoară. Se îndreptă spre tejghea. Brumau îl strigă şi-i făcu semn să vină la masă. Budui comandă o ţuică, o dădu pe gât şi se apropie cu paşi grei. Svârii capul înainte în semn de întrebare: [ —- Ce ţi-e nevoie de mine ? * Brumau trase un scaun şi-1 pofti să şeadă. —■ N'am timp de-astea. Te ascult şi în picioare. Dă-i drumul! — Ascultă, Budui, te ştiu mai învăţat ca noi. Citeşti ziare multe şi cărţi grele. De aia trebuie s'o ştii. Spune-i tu lui Panţuru, — în privinţa Statului. Că eu . . . Budui nu mai aşteaptă să-şi termine gândul. Ridică o mână dispreţuitoare deasupra celor dela masă şi ochii îi se înfundară în orbite, de ură. Se întoarse pe jumătate, gata să plece. Strigă: — Strigoilor! Vă prindeţi singuri capetele în cârlige. Statul, Justiţia, Familia nu merită niciun scuipat! Şi sindicatul ... — băgă degetul cel mare între cel mijlociu şi arătător. — Nimic! <— şi svârlind o înjurătură, o luă repede spre uşe. Unul dela altă masă, strigă în urma lui: — Mătii să-i arăţi asta. Sindicatul este ... N'apucă să termine. Glasul lui Budui umplu din nou cârciuma. Budui, în drum, se izbise de băiatul care servea băutura la mese. II apucă de gât şi-1 izbi cu toată puterea de tejghea. Răcni: — Coadă de câine! Şi lui Zdrenghie: — Bagă-1 îndărăt între bucile tale rotunde, ca să nu mai intre între picioare! •> Ieşi izbind uşa. In urmă, clopoţelul însoţea râsul celor din cârciumă. » Babic despririse armonica din cui şi începu să cânte. Se învârti printre mese, plecându-se la urechea fiecăruia, zicându-i şi din gură: Merge trenul până 'n hotare, Pâine neagră, rumen soare. Muzica potoli cheful de vorbă. Le intra ca uleiul cald, în inimi. Sorbeau mai des ţuica şi se întristau. Amintirile le năvăleau încet în ochi, umbrindu-i. Şi gândurile la viaţa grea de-acum, la sărăcia din case. IB ii2 viaţa românească * Babic zâmbea, sbârcit de tristeţe. Şapca-i căzu peste ochi. Armonica j apăsa pieptul. O ura şi totodată o îndrăgea. N'avea putere să se despart de ea. Până căzu pe un scaun, cu mâinile moarte, atârnându-i de o parjj şi de cealaltă a corpului. Plângea în tăcere. Goj aştepta răspunsul. II privea pe Virag drept în ochi. Virag îşi lăsă ochii în jos şi făcu cu degetul muiat în ţuica vărsată câteva semne pe masă. Fruntea netedă şi slabă i se încruntă. Ridică ochii albaştri şi clipi stingherit. Şopti: — Frumos plan ! . . . Numai că . . . Tăcu. Surprinse un început de supărare pe faţa celui dinainte. Aştepta calm să-i treacă. — De mă minţi, nenişorule, iată! Şi Goj îi arătă pumnul său uriaş. II desfăcu încet şi în* mişcarea degetelor se vedea că-i părea rău de felul cum vorbise. Virag zâmbi binevoitor şi clătină din cap, arătând că nu se supărase. Vorbi ceva mai tare: — Şi acolo, peste mări şi pe vapoare, stăpânii sunt la fel ca la noi. Sula n'are culoare ! E sulă ! Tăcu, şi privi la ceilalţi, cântărindu-i. Buzele lui Goj mărturiseau o mare desamăgire. Continuă: — N'aţi auzit că, unii din ei au venit şi în ţara noastră ? Un fel, de controlori trimişi de stăpânii de peste hotare ? Toţi îşi adunară capetele mai aproape de Virag. Trăsăturile feţelor li se lărgiră de uimire. Auziseră ei ceva, dar nu prea se înţelegea despre ce era vorba. Poate că acum se lămureşte şi asta. Goj făcu ochii mari şi mişcă umerii înainte. Supse cu sgomot scuipatu dintre dinţi. Vorbi răstit: ■—Şi ce vor ăştia, controlorii? Ne-ajung ăia din ateliere! Tânărul aşteptă ca Goj să se potolească şi vorbi apăsat: — Bogăţiile ţării noastre! Stăpânii, noştri le-au dat amanet pentru banii împrumutaţi dela cei de peste hotare. Şi cu dobândă grea. -— Ce dobândă ? Zarafii!, — murmurară câţiva. ' Nedumerirea făcu loc revoltei. — Să le plătească cei cari au împrumutat! —răcni Goj, şi se ridică pe jumătate. — Voi ce ziceţi ? — E drept, cine a primit, ăla şi plăteşte !, — bolborosi unul — încă zăpăcit de cele auzite. — N'om plăti tocmai noi dobândă, pentru bani străini, — zise cu necaz un altul. — Din puţinul nostru, — adaogă cineva. Virag încuviinţă cu un gest. Vorbi rar: :— Cei de peste hotare şi ai noştri vor ca muncitorii să plătească împrumutul şi dobânda! griviţa "3 Toate capetele se mişcară ca lovite. Se priviră între ei, schimbând întrebări şi răspunsuri aprige: — Din pâinea noastră ? — Au de unde. Li-s pungile pline! — Noi n'am primit nimic, nu dăm nimic! Se apropiară oameni şi dela alte mese. Chipuri curioase se îngrămădeau în jurul lui Virag. Din câteva frânturi de vorbe înţelegeau despre ce vorbea. Goj ridică pumnii până la înălţimea tâmplelor. Ochii i se făcuseră mici, cât nişte ace. întrebă printre dinţi: — Dacă aşa li-e socoteala, ce e de făcut ? Toate privirile se adunară în jurul buzelor lui Virag. — Să nu le dăm! Virag vorbise rece, răspicat, dar cuvintele sale se înfipseră în minţile oamenilor ca nişte schije de obuz. Toate feţele se crispară. Nu le venea să creadă că s'ar putea aşa ceva. Şi totuşi. . . Goj lăsă amândouă braţele să-i cadă în voie pe masă şi tună: — O să le dau asta! Şi învârti pumnii colţuroşi în ţuica vărsată pe masă. Se ridică încet ca şi cum ar fi voit să-şi arate forţa. Pieptul i se lăţi într'un oftat. Prinse un umăr al lui Virag. Zise cu amărăciune: Măi nenişorule, dacă ai fi printre noi, în ateliere, multe ne-ar fi lămurite. Şi inimile mai puţin grele . . . Bolborosi câteva cuvinte, numai pentru sine. Brusc, faţa i se înăspri. Strigă: — Zdrenghie! Fă-mi socoteala că ţi-oi plăti altă dată şi dobânda. Cârciumarul trecu fără grabă de celalaltă parte a tejghelii şi-şi luă banii. Râse mărunt, uimit de cuvintele ce-i fuseseră svârlite. Ochii mici îi jucau în orbitele grase. Fălcile îi săriră înainte: — Ce fel de dobândă, Goj ? Goj îi aruncă o privire de dispreţ. Râse rar de spaima cârciumarului. Vorbi cu patimă: — Dobândă cu vârf şi îndesat! Pentru viaţa ce ne-ai jefuit-o ! — şi-i întoarse spatele. Zdrenghie privi o clipă în urma lui Goj, dar apoi îşi întoarse ochii la banii întinşi în palma roşcată şi râse vesel. îngână: — Goj . . . vrea dobândă în ţuică. Cu dragă inimă . . . Goj se oprise afară, în faţa cârciumii. Aerul rece îi limpezi şi mai mult gândurile. Nu-i venea să plece. Ultimele cuvinte ale lui Virag îi răsunau în urechi. Simţea nevoia să le mai audă odată. Văzând că uşa nu se mai deschide, se răsgândi. O luă spre casă. Mergea fără grabă, cu trupul uriaş înclinat înainte şi mâinile în buzunar. Reverele prinse cu ace până în gât şi ţuica băută, îl făceau să nu prea simtă frigul. Sub bocanci, zăpada întărită, scârţâia supărată. Pe uliţă nu trecea 8 114 * viaţa românească * - nimeni. Un bec gălbui lumina doar lungimea stâlpului de care era agăţat. Casele, mici şi gheboase, se înşiruiau de o parte şi de alta a drumului, de parei se căzneau să se apropie. îşi clipeau rar din geamurile negre, îndemnându-se.. Din uşi nu se ivea nimeni. Dintr'un singur coş flutura o cârpă de fum. Goj nu vedea nimic. Frământa în buzunarul pantalonului plicul cu restul de bani. Se gândi cum să se descurce cu ei. Deabia îi ajungeau pe o săptămână. Şi celelalte zile, până la plata următoare ? Nu trebue să mai bea. Grijile acestea . . .! Sughiţă. Mirosul de ţuică îi năpădi nările. Scuipă cu. desgust. De după colţ zări un sergent. II privi lung sub cozoroc. Se gândi să-L , întrebe cât e ceasul. Când ajunse aproape de el se opri. Se clătină pe picioare. I se păru că sergentul aşteaptă. Ce anume vrea ? II privi cu silă şi-şi continui . drumul. Bolborosi: — Curcanul! . . . Strânse cu furie banii. Sunt puţini. Murmură repetat: «dobândă!».. Şi-i veni în minte tânărul din cârciumă. Virag, îi zisese ... Ce a căutat la masa sa?.Se opri şi ridică capul. Se lăsă pe spate. Ca să-şi amintească de chipul lui. In ochi i se aduna cerul. Stele multe. Grămezi. Se clătină, tot învârtind capul. Ii trecu prin minte un gând năstruşnic, începu să numere stelele. Căută pe cele mai mici. îngrămădite ca monezile de aur într'o pungă. Se încurcă tot numărând. începea să se înfurie. Strânse tare pleoapele. Supărat pe sine. Is stele, nu afurisiţii de bani! Continuă drumul. îşi aminti iar de Virag. De abia acum îi vedea mai clar chipul. In fundul ăla de cârciumă, puţin beat. . . Da, ochii îi avea albaştri. Subţirel la stat. Şi la faţă. Fruntea fără brazde. De-o fi să-1 mai întâlnească, îl va recunoaşte. Să mai stea de vorbă cu el... Va să zică, aşa e, — ei împrumută şi noi plătim. Pe deasupra, — şi dobândă. înjură printre dinţi. Vorbi cu hotărîre: — Aşa, cum a zis Virag! Nu dăm nimic! Şi după o clipă, convins: —. J Straşnic om! ; Ajunse în uliţa sa. Un câine se luă după dânsul. Ii ascultă paşii din urmă. Nu ştia ce să facă. Cum să-1 alunge ? Se întoarse greoi şi-i făcu semn să se apropie. * Câinele, mare şi lăţos, îl privi drept în ochi. Privirile îi erau îngândurate.. Cu urma de lacrimi svântate. îşi frecă capul de piciorul omului şi mârâk Părea că cere, timid, o lămurire. Goj îşi puse mâna aspră pe capul câinelui şi apoi îl bătu pe spinare. Privi, în jur, străin. Nici o ţipenie de om. Noapte şi iarnă. Nu ştia ce să facă. Nu-l putea lua în casă. O mai fi având şi purici. îngână: — Vagabondule ! . . . nenişorule ! . . . Şi poticnindu-se de câteva ori trecu pragul casei. Rămase un timp ne- , mişcat în mijlocul camerei. Se căzni să nu cadă. Duse un picior înainte. Lasă capul pe piept şi închise ochii. Se simţea cuprins de o moleşeală plăcută. grivita Căldura, cu miros de lut proaspăt, îi învăluia obrazul. O aspiră cu nesaţ. Na se gândea la nimic. Genunchii i se frânseră, făcându-1 să tresară şi să mormăie ceva supărat. Aţipise în picioare. îşi trase şapca de pe cap şi o frământă în mâini. Ridică ochii spre fereastră. Gândul trecu dincolo. Până la ateliere. Pupilele i se lărgiră. In ele se îngrămădeau o mulţime de imagini. Locomotive, vagoane şi oameni. Oameni mânjiţi şi în sdrenţe. Clipi, neîncrezător în ceeace vede. Mai făcu un pas. Şapca îi căzu din mână. Hala de montaje i se strecură sub frunte. Ii cuprindea capul în întregime. In creştet simţi o senzaţie aspră. Parcă i se sbârlea părul. De peste zece ani demonta şi monta locomotivele. Erau de toate felurile: din ţară şi din străinătate. Pe toate le cunoştea. Cum cunoaşte un măcelar măruntaiele unor tauri căsăpiţi. Inima, plămânii şi vinele lor metalice. Toate bolile de care suferă. Şi leacul pentru fiecare. îşi mânjea mâinile şi faţa îrt sângele lor negru. Duhoarea lor veche îi strivea pieptul. Oasele lor frânte îi intrau câteodată în carne. — Fiarele!, —şi scrâşni dinţii. Uşor, un zâmbet i se lăţi în perii mari de pe faţă. Ochii i se micşorară-, Buza de jos se îngroşă de fericire. Lanţurile macaralelor îi sunau în urechi. Cazanul uriaş se întindea spre cer. Pistoanele erau gata să sufle prin nările curate. Spiţele înţepau osiile cu neastâmpăr. Coşurile de abia aşteptau să sufle fum de cărbune. Ridică ochii spre înălţimea ferestrei. Urmărea goana locomotivelor pg întinsul ţării; Le auzea şuierul. Apoi ochii i se întunecară iarăşi. Atelierele dispărură ca într'o ceaţă. ALEXANDRU JAR ARIPILE ALBE ALE PĂCII Mereu trec aripi în zbor peste pământ, Umbră târînd, freamăt sub nori, Aripi nedoborîte de furtunile de vânt; Cine poate număra aripile care înconjură pământul într'o zi, într'un an, într'un anotimp, In anii fără sfârşit? Stoluri negre, de păsări cernite, Sumbre, grele, croncănitoare, Urmărind presimţite dezastre, După legile stolului din veacuri venite, După legile pământenilor, legile noastre Pe care negrele pasări croncănitoare Le ştiau neschimbate sub soare. Stoluri mai roşii decât trandafirii flamingo Care-şi sting vâlvătaia în galbeniU Nil, Stoluri cu aripi revoluţionare Pe care iarna le trimite în exil Din paradisul Deltei Danubiene In paradisul Deltei Egiptene. Dela Murmansk până la San-Domingo, Peste arterele drumurilor, peste negrul noroiului Au sburat aripile roşii ale războiului Aripi uriaşe de apocaliptic flamingo. aripile albe ale păcii Galbene aripi de foamete, Vinete aripi de ură, Putrede stoluri de moarte, Deasupra noastră trecură. Urîta pasăre Arheopterix, Preistorica pasăre cu dinţi, Se 'ntoarce să sfâşie inimi fierbinţi, Inimi cum sunt crestele roşii, . Dinţate, cu care sfâşie timpul cocoşii. S'au desfăcut larg aripile albe, Nu alegorice stoluri de lebede, Au fâlfâit albele stoluri repede, \^ Peste vedenii de iad, Peste cetatea morţii şi a vieţii — Stalingrad, Peste rugul pământului slav ; Sevastopol, Varşovia, Wroclaw. Oraşe? Măsele măcinate de crâncene carii De furia hoardelor mai slute, mai crunte. Decât repezeau Vizigoţii, Avarii. Au fâlfâit aripi ca într'un cântec de leagăn, Cu care mamele leagănă pruncii, Freamât de aripi pe treptele muncii, Aripi de fum la fruntea furnalelor, Albe stoluri au fâlfâit, Peste scheletul războiului albit, Culcat în lungi morminte de tranşee. Au fâlfâit aripi vinete de lilieci, Aripi cleioase cu ghiarâ, Le simţi în suflet atingerile reci In serile calde de vară. Respingătoare mamifere sburătoare Legănate în turle cu capul în jos, Semănaţi cu domnii ce stau în picioare Dar văd toate formele vieţii pe dos. Domnii cu aripă cleioasă cu ghiarâ, Cu ghiarâ uriaşă, o cange înfiptă în Filipine sau pe Gange. Strămoşii lor au fost corsarii ciungi viaţa românească Cu mâini sfârşind în sinistru cârlig înfipt în beregâţi, In preţioase pungi; strămoşii le-au lăsat în testament Să nu înceteze rodnicul antrenament. Domnii în frac ce stau în picioare Dar văd toate formele vieţii pe dos, >Se clatină adesea cu capul în jos; Strămoşii lor au fost corsarii ciungi Ce se legănau de frânghii la catarg, Pândind prăzi plutitoare în larg : Corsarii ciungi cu sete de sânge satanică, Aceştia au crescut zestrea britanică. Strămoşii altora au fost strămoşii aventură, O nedescâlcită adunătură Gonind din toate căile lumii, Fugind în corăbii sinistre Odată cu spaimele crimei, Odată cu şobolanii cenuşii ai ciumii. Mereu trec corăbii cu guşi de pânze obeze Peste nemângâiate oceane ; Fantomele acelor corăbii Vase de negură, Călăuzind flote engleze şi americane, Arici plutitori de oţel, Cu perii sbârlitelor tunuri, Scormonind în longitudini şi latitudini Dominioane, silozuri văduvite de bunuri. Domnii din New-York, din sgârie nori, Din Washington, Chicago, San-Francisco, îşi simt trezite gusturi ciudate uneori; Adulmecând mierezme din tone de cafea, Arse în negre locomotive, Din binecuvântate motive, Să crească pe piaţă preţul cafelei... Nu te 'negri de jale, hârtie răbdătoare, — Dacă voi spune, Amintind de infernul armatelor brune, aripile albe ale păcii Că nările acestea fremătoare, Adulmecă mierezme de noi crematorii; Că n'au să leşine, nici din ochi nu vor strânge Văzându-şi botforii văcsuiţi cu sânge. Monştrii nu vor desface Aripile pasărilor albe de pace, Ei scutură stoluri negre de ură, Cutia Pandorei le colcăie 'n gură. Ne stă în suflet greaţa Ca fierea 'n nuca vomica, Auzindu-le bâlbâita Ameninţare atomică. E tot ce pot gândi, tot ce pot face, Guzganii din osânză —pentru pace. Ei trimit peste mare plutitoare sicrie Cu oseminte de arme, — Dar braţele noastre n'au să le sfarme, Nu vor desface lanţul din verige, ' Nu ne vor prinde pradă 'n cârlige Nepoţii ciungilor corsari. Nu ne vor robi, nu ne vor distruge Cum au robit continentul negru, Cum au distrus Incaşii, Bisonii Piraţii lumii, Anglo-Saxonii. Veţi fi măsuraţi cu aceiaşi măsură Urmaşi ai strămoşilor de-aventurâ: Unde-i adevărata voastră democraţie? In ce dungă de suflet iubirea de om? Ştiu, am văzut-o, atârnând de pom, Pendule-oameni, ce vor bate când va ajunge ceasul, Larg legănate de un vânt de mânie; Vi se pare că vântul bate încet? Curând va sparge spaţiul bătând înspre Wall-Street El poate face un pas gigantic Udând carâmbul cismei pe plaja din Atlantic ; Un Guliver ce creşte pe fiecare clipă... viaţa românească Un albatros îi bate pe umăr din aripă; Aripile larg când le desface Trece peste lume lumină de pace, Albatrosul fâlfâie pe umărul drept Dar îi bate o inimă roşie în piept, O stea roşie îi călăuzeşte paşii, Ţintiţi de.lăncile roşii ale razelor ei Tremură'ntre ziduri de aur ucigaşii. In ţara mult trâmbiţatei democraţii Se făuresc mingii de ping-pong pentru copii, Mingii liliputane cu formulă atomică; Sunt făurite pentru copii, — Nu pentru jocuri, Ci sâ-i trimeată dintre cei vii Prin triste, umede, veşnice locuri. Noi vrem copiii veacului ce vine Să stea sub semnul snopului de aur Şi să citească 'n basme de un balaur Imperialist, uitat într'un cavou Mâncat de timp şi chinuit de crime Şi peste el să calce omul nou. Tovarăşi care nu cunoaşteţi istorie ! Multe fapte din trecut să le cunoşti Nu-i nicio glorie ; Istoria sticlind în diademele reginelor, Arzând în privirile înfometate Când ciuma întră şi ieşea din cetate, Când trupuri cădeau în lagună împinse peste « Puntea Suspinelor », Când moartea îşi rezema fruntea de lună Şi luna era o fereastră privind peste nopţi veneţiene. Trecutul de pierzanie al atâtor papi şi regi Născuţi cu osul putred Din mădulare blegi, Dar care apăsau, câinoşi, grumazul lumii. Strigoii aceştia vin de departe; Sunt unii mai aproape de jafuri şi de moarte, aripile albe ale păcii 121 Ii auzim turnând prin undele sonore, Pândind cu ochii turburi aprinse aurore. Istoria începe din Octomvrie; Şi către noi crescând trecu prin Stalingrad, Monezile coclite din punga vremii cad, Coroane şi inscripţii din veac se duc de-a-dura. Rămâne fruntea 'naltă cu perle de sudoare Şi braţul care ţine în loc de sceptru dalta, Timpul închide-o poartă, timpul deschide alta Azi tronuri şi fotolii sunt negrele tractoare. Cântec de slavă să închini cuvine-se Poetule, puterii muncitoare, uriaşă, Dar pruncul tău să nu scâncească vers în faşă Să fie-un cântec larg pentru U.R.S.S. Peste toate hotarele Pasărea păcii fâlfâie lumina, Vârful aripilor ei sunt încă pătate de sânge, Le scutură de groaza obuzelor, le strânge, Trecând peste trupuri decapitate, Peste lungi exoduri din satele arse, Peste râul de lacrimi al amintirii, Peste dramatice sdrenţe . Fâlfâind lângă trupuri călite în rezistenţe. Curând pasărea păcii va fâlfâi albă lumina Peste oamenii galbeni din Indonezia, din China, Peste vulturii de lângă cer Coborînd pe tărîmul lid Homer ; Armele lor, pedepsitoare arme, Căile imperiilor au prins să le sfarme. Mereu vor trece aripi în sbor peste pământ Mereu vor pluti corăbii între continente, Dar vor luneca albe pe umedele căi ale lumii Şi nu vor mai coborî în porturi Spaimele crimei Şobolanii cenuşii ai ciumei Şi nedescâlcita adunătură Ca în America stromşii aventură. viata românească Va fi grădină negrul noroiului Şi nu aripile roşii ale războiului Ci numai stoluri trandafirii de flamingo Vor stinge flăcări de pene în galbenul Nil Şt pe sub norii veşnic în exil Vor trece pasările albe ale păcii Dela Murmansk până la San-Domingo. POVESTEA UNEI CALATORII i întâlnirea celor doi fraţi cu bătrânul Moromete avusese un sfârşit neaşteptat. Achim şi Paraschiv Moromete se ridicaseră de pe pat şi plecaseră ameninţând. In clipa când ieşeau din curte, bătrânul deschisese fereastra dinspre drum şi strigase în urma lor, scuipând printre cercevele: — Să vă întoarceţi când mi-oiu vedea eu ceafa ! Aţi crezut că de dragul vostru am strâns şi mi-am făcut! Am să vând până la o palmă... _ — Avem să vedem noi, bătrâne, a răspuns Paraschiv trântind poarta. Noi am venit. .. am crezut că înţelegi omeneşte... Acum am terminat. Du-te şi vinde şi o să vedem noi! — Ia stai puţin, a strigat atunci Achim, apucându-1 pe celălalt de braţ şi întorcându-se cu faţa spre geamul prin care Ilie Moromete scuipase în urma lor. Paraschiv, surprins, s'a oprit şi el şi s'a uitat intrigat la fratele său. — Ce este ?, întrebă el. Achim Moromete, fără să-i răspundă, îi lăsă braţul şi se întoarse îndărăt, intrând din nou în curte. El se opri în faţa casei, lângă prispă, gândind la repezeală dacă trebue sau nu să mai intre înlăuntru. Ilie Moromete, însă, îl văzuse şi ieşise ameninţător în prag. — Ascultă, tată, zise Achim încet. Să-ţi mai spun şi altceva. Mi se pare că ai uitat prea repede.. . Ştii la ce mă gândesc? Că poate n'ai.să faci ce spui şi... mi-ar părea rău. Să nu crezi că mint. Du-te şi vinde. Am venit din Bucureşti pentru alte socoteli, nu te speria degeaba. Ne-am descurcat noi zece ani şi fără pământul tău. Crezi că de acum înainte ?.. . Ei, asta am vrut să-ţi mai spun. Achim Moromete îşi măsură tatăl de sus până jos aruncându-i o privire ascuţită, se întoarse în loc şi se grăbi spre Paraschiv, care îl aştepta intrigat. . - — Ce i-ai spus"?, întrebă el mormăind, neînţelegând ce putea să mai spună Achim după două zile de certuri şi ameninţări care răscoliseră tot satul. viaţa românească — Ştii ce ?, zise Achim mulţumit. Mi-ar părea rău să nu vândă. Asculta aici. Acum trei ani când a plecat Nilă pe front s'a întâmplat ceva despre care pe bătrân nu-l taie capul. Nilă, săracul, parcă a ştiut că n'are să se mai întoarcă şi a avut grijă cu o săptămână înainte să se însoare. Adică să se cunune cu fata aia cu care trăia. Nici tu şi nici tata nu ştiţi că avea un copil de cinci luni... Abia acum mi-am adus aminte de asta. Copilul trăieşte şi are dreptul la douăzeci de pogoane de pământ. Până la douăzeci şi unul de ani, mama lui, Veta, poate munci şi strânge de pe dreptul copilului, de pe douăzeci de pogoane. . . — Şi i-ai spus bătrânului ?, îngână Paraschiv uimit de prostia celuilalt. Achim Moromete rânji şi nu răspunse decât târziu, hotărînd altceva. — E ceasul douăsprezece şi jumătate. La două fără un sfert e o cursă spre Piteşti. Am plecat! Lasă-1 să vândă... — Eşti nebun, unde te duci ? Tocmai acuma ?, zise Paraschiv neînţeîegând. — Mă duc la Veta. Proasta aia nici nu ştie. .. De doi ani de zile de când ar fi putut să vie aici şi să... Eu i-am spus lui Nilă, dacă mai ţi-aduci aminte: Las-Q, mă, dracului, de fată şi lucrează cu mine... N'a vrut... Ei, ce să mai pierdem timpul! Eu mă duc la gară. Lasă-1 să vândă, pe tata!. . . — Ia stai puţin, zise Paraschiv. Ce vreai să faci ? — Ai să vezi mai pe urmă. Cred că mâine mă şi întorc.. . După ce a plecat Nilă pe front, m'am dus într'o zi pe la Veta. Primisem o scrisoare dela Nilă şi mă ruga s'o ajut, să-i dau ceva parale. N'am găsit-o, plecase la ţară, dacă mai ţi-aduci aminte, în Vaideci, de unde spunea că este. .. Aşa are să se întâmple, Paraschive, mai spuse Achim, uitându-se la ceas şi oprindu-se în mijlocul drumului. Eu mă duc pe jos la gară. Ţi-am spus: mâine cred că mă şi întorc. La revedere! Achim coti pe o uliţă care ieşea afară din sat spre câmpie şi fără să mâi spună vreun cuvânt, îl lăsă pe fratele său buimăcit în mijlocul şoselei. « Ce-o fi vrând să facă ? », se întrebă Paraschiv bănuitor. « Se duce la Veta ! Pentruce ? Pierdere de timp ». Plecarea aceasta i se părea fără folos. « Bătrânul are să vândă şi ce-are să se întâmple cu Veta ? Ce poate să-i facă ? Să-1 dea în judecată ?» Paraschiv Moromete o luă încet spre casa Măriei Moromete, sora tatălui lor, încercând să-şi dea seama ce poate ieşi în urma plecării pripite a lui Achim. întorşi de două zile din Bucureşti, fraţii Moromete încercau să oprească înstrăinarea averii familiei, pe care bătrânul Moromete vroia s'o fărâmiţeze într'o afacere încâlcită cu cineva din comună. Cu zece ani în urma, cei trei copii dintâi ai lui Ilie Moromete plecaseră de acasă în urmă unor certuri nesfârşite cărora tatăl lor le pusese capăt printr'o bătaie cruntă, împărţită fiecăruia fără milă. Ilie Moromete, vroia să-şi treacă pe numele lui copiii din a doua căsătorie, ceea ce însemna că cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim,-vor trebui să împartă moştenirea şi cu fraţii vitregi. povestea unei călătorii Pe vremea aceia, tatăl lor nu era bogat. Plecarea fiilor l-a îndârjit. Câţiva ani mai târziu o întâmplare neaşteptată a schimbat viaţa familiei. Nevasta luî Ilie Moromete moşteni de pe urma unui frate fără urmaşi, casa, câteva pogoane de vie şi un pogon de pădure într'o comună învecinată. Ilie Moromete luă în mână aceste locuri şi în scurt timp averea lui crescu repede. Cu toate că el vânduse această moştenire care era de drept a copiiilor femeei sale, el nici după aceia nu se cunună şi nu-şi trecu fiii pe numele lui. Creşterea aceasta a averii îi uimi şi pe cei trei din Bucureşti care, — în afară de cel mijlociu, Nilă, dispărut pe front în timpul războiului — reuşiseră şi el să se descurce repede. Paraschiv avea acum, undeva, pe Şoseaua Pantelimon, colţ cu Şoseaua Iancului, un consum alimentar; cât despre Achim, el înţelesese mai adânc viaţa oraşului, pentrucă el nu se oprise să vândă iaurt, cum spunea el în batjocură despre fratele său mai mare. Hotărîrea bătrânului îi adusese în sat după zece ani de lipsă. Ilie Moromete, se încaieră cu ei chiar din prima zi, îndârjit de apariţia lor care îi încurca pjanurile. Plecarea bruscă a lui Achim i se părea fratelui său fără rost. El nu înţelegea pentruce e nevoie s'o aducă şi pe soţia lui Nilă în această afacere. Veta Moromete nu se poate să fi uitat ziua când ea se măritase cu Nilă. întâmplarea aceia o ţineau minte amândoi. """" II Cu toate acestea, Achim Moromete, care nu gândea la fel, plecase din sat, luase trenul la ora două după amiază şi după câteva ceasuri ajunsese în Piteşti. El coborî apoi în gară şi căută o cursă spre satul unde o ştia pe soţia fratelui său. Aşteptă două ceasuri şi când maşina veni, se urcă în ea şi după cinci ceasuri de drum ajunse într'o comună învecinată cu aceia a cumnatei sale, unde trebui să coboare şi s'o ia pe jos încă vreo şase chilo-metri. Când a intrat în Vaideci, era acum aproape miezul nopţii şi drumul satului pustiu şi întunecos. Era un sat de munte, cu casele împrăştiate la mare depărtare una de alta. Achim Moromete bătu în poarta primei case care i se păru, mai luminată şi când cineva veni să-i deschidă, gândindu-se cum de cine va trebui să întrebe, îşi aminti că numele de fată al Vetei, era Bododea, iar tatăl ei, găzar, un om care umbla prin sate cu butoiul. — Vreau să întreb unde stă cumnata mea, Veta Moromete, a lui Bododea, găzarul, spuse el omului care îi deschisese şi care se uita la el intrigat, după ce îi dădu bună-seara şi se rugă să-1 ierte dacă l-a sculat din somn. — Veta Moromete, a lui Bododea Găzarul! ?, se miră omul, vorbind rar şi încet. Cumnata dumitale ? Dar cine eşti dumneata ?! — Sunt cumnat cu ea, răspunse Achim, socotind că ajunge atât. 126 viaţa româneasca Omul începu să râdă, scărpinându-se la spate. — Ascultă, zise Achim neliniştit. Ştii, sau nu ştii ? — Bododea Găzarul ?!, se miră iar omul. Ia stai niţel! El se întoarse din poartă, intră în casă şi Achim îl auzi vorbind multa vreme cu cineva. « Ai dracului de toromaci, murmură Achim nerăbdător. Aici s'a răsturnat carul cu proşti! Nici nu se cunosc între ei».. . Omul se întoarse la poartă, dar acum nu era singur. O femee venea în urma lui. Amândoi se apropiară misterioşi şi femeia îşi vârî nasul în faţa lui. — Bododea Găzarul, nu e nimeni la noi în sat, spuse omul. — Care e porecla, întrebă şi femeia. Poate nu-i zice aşa ! — E unul Bododea, care are o fată, Veta. Veta s'a măritat la Bucureşti cu fratele meu, Nilă Moromete. Tatăl ei e găzar, umblă cu butoiul cu gaz şi păcură prin sate. Eu sunt cumnatul ei, fratele lui bărbat-său. — Ei, ştiu de, făcu femeia. Păi nu-l chiamă Găzarul, spuse eatare, ducân-du-şi mâna la frunte, a mirare. Ei, stai, stai! E Vasile Joacă, nu-l chiarna Găzarul! Veta ! Aşa !.. . Are copil mic !... . — Cum, strigă şi Achim, nu-l chiamă Bododea ? Spui că are copil ? — Aia e, zise femeia, sigură pe ea. Are copil mic. Bododea îl mai chiamă pe tat-său ?, se întoarse ea spre bărbat. — Mi se pare că aşa îl chiamă, răspunse omul. Vasile Bododea, care are o fată.. . Da, aşa îl chiamă ! —- Are copil mic! Aia e, zise iar femeia. — Nu e de pe-aici, spuse omul, apropiindu-se mai mult de Achim. Noi îi spunem Vasile Joacă, e oltean, odată la nuntă... nunta lui... —Ei, unde stă, întrebă Achim ostenit, văzând că cei doi nu se grăbesc deloc să se culce. Tot atât de fără grabă, omul şi femeia îi spuse că Vasile Joacă stă lângă un pod. Casa lui e chiar în dreptul podului, la dreapta, cum mergi în sus. Achim Moromete plecă şi după ce merse un timp, auzi un glas din urmă, strigându-1. El se întoarse şi-i văzu pe cei doi că stăteau tot în poartă şi se pare că se uitau după el. — Lângă pod! Nu e departe. Ţine drumul drept... auzi el vorbele femeei. Achim grăbi pasul şi nu răspunse nimic. « Ăştia ori n'au treabă, ori sunt eu nebun », îşi spuse el, neliniştit deodată de tăcerea nopţii. El merse multă vreme pe şoseaua bine pietruită, uitându-se tot timpul în jurul său să nu treacă de pod fără să bage de seamă. într'un timp, părându-i-se că a mers prea mult, se opri pe loc şi neliniştea dela început îi crescu. Aprinse un chibrit şi se uită la ceas. Mai mult de o oră de când intrase în sat şi întrebase de Veta şi podul nu se vedea nicăieri. Furios, se întoarse înapoi, uitându-se de astădată numai spre marginea dreaptă a şoselei, aşa cum îi spuse- povestea unei călătorii 127 seră omul şi femeia. Fiindcă trecu iarăşi multă vreme de mers şi podul tot riu se vedea, se hotărî să se întoarcă iar înainte şi să meargă mereu până va ieşi din sat. Liniştit puţin, porni acum mai încet, spunându-şi că nu face nimic dacă se întâlneşte cu Veta un ceas mai târziu. Abia după încă o jumătate de ceas văzu într'adevăr spre marginea drumului capul unui tub de beton care intra într'o albie subţire a unui pârâu fără apă. Lângă pod însă, nici-o casă. Alături de drum se aşternea o vălcea într'o parte şi alta a pârâului şi Achim, răsuflând greu, după ce se uită scormonind cu ochii de-a-lungul "pâlcurilor de sălcii ce umpleau locul de jur împrejur, se opri zăpăcit, ne-mai-stiind ce să facă. Abia târziu ghici în depărtare, pe un dâmb înalt şi pustiu, forma întunecată a unui bordei. El porni într'acolo, ferindu-se să nu dea în gropile pietroase care umpleau vâlceaua şi când ajunse sus, picioarele îi tremurau de oboseală. Casa, împrejmuită cu o ulucă veche şi aproape putrezită, zăcea în întuneric, fără lumină. Achim Moromete rupse un băţ gros dintr'o salcie, să se apere de vreun câine si vru să intre în curte, dar se răsgândi, bănuind că Veta e singură şi e mai bine să bată în poartă, să n'o sperie. Aşa şi făcu, dar trecu iarăşi multă vreme si nimeni nu răspunse. In cele din urmă, pierzându-şi răbdarea, Achim intră în curte, se apropie de geamul casei urcându-se pe o prispă pipernicită si bătu uşor în el cu vârful băţului. — Veto, strigă el, deschide. Eu sunt: Achim Moromete. Nu se simţea nimic. Bătu din nou, tare, dar nici de data aceasta nu se arătă vreun semn că cineva locuieşte casa. Achim se sperie puţin, ieşi cam repede din curte şi ajuns afară, se aplecă jos, căută un pietroi şi începu să izbească în poartă cu toată puterea. In depărtare câţiva câini îi răspunseră prin lătrături stinse. Casa rămânea mai departe în întuneric. Omul se uită în urmă, se mai plimbă un timp, mai bătu de câte ori, până ce îşi dădu seama că Veta, — dacă stă acolo — nu este acasă. Mirosea a pustiu. Obosit, o luă înapoi pe vălcea, hotărît să aştepte dimineaţa. Se uită la ceas. Arăta două. Mergând şi ferindu-se de gropi, se gândi să se încerce undeva în sat să ceară găzduire, dar numaidecât părăsi dorinţa, aducându-şi aminte de omul la care întrebase de casa Vetei. « Cine ştie ce dracu se mai întâmplă, gândi el. Mai bine dorm aici în vâlceaua asta ». Achim Moromete oftă, se opri câteva clipe alegând un loc cu frunze mai multe, se întinse la pământ, se desbrăcă de haină, îi îndoi mâneca să-i ţină cald sub coaste şi se ghemui alături de un tufiş uscat, cu gândul să adoarmă numaidecât şi să uite întâmplarea. întinse capul pe cot şi închise pleoapele. La început era gata să adoarmă, dar după câtva timp, în loc ca somnul să vie, omul începu să simtă ceva neobişnuit: crâmpeie de întâmplări şi mai ales glasuri cunoscute îi vorbeau în urechi ca de pe altă lume. Un ce asemeni unei gângănii ce şi-ar fi avut culcuşul în inima lui porni să se frământe încet şi frământarea crescu, apăsându-i pieptul, ameţindu-1, trezindu-1 din toropeală şi alungându-i oboseala. « Banii n'au miros, lasă că e bine: fiecare dintre 128 viaţa românească noi cu daravelile noastre. Dacă ţi-aşi fi cerut brânză, nu ţi-aşi fi mai dat-o îndărăt, cu toate că lumea zice invers. Ia-ţi banii!»... Achim Moromete deschise încet ochii şi se frământă pe pământ. « Nilâ| Ei, Nilă! », îşi spuse Achim, gândindu-se că aşa cum stă el acum, la fel o fj putrezit fratele său pe undeva pe întinderea stepei ruseşti. Cuvintele dinainte i le spusese Nilă, odată, când îi înapoia un împrumut. Deodată îl fulgeră prin minte că o fiară sălbatică ar putea să dea peste el şi să-1 mănânce. Sări în sus înfiorat; vru să se ridice şi să plece, dar în aceiaşi clipă se linişti şi se culcă iarăşi. « Vara nu sunt dihănii şi aici, chiar dacă e luncă, e aproape de sat», se linişti el. Omul încercă din nou să adoarmă, dar gândul la fratele său nu-l slăbea. Abia acum, după doi ani, îşi dădea seama că într'âdevăr Nilă nu mai este. Pricepea bine că fratele său nu va mai fi nicicând, deloc ■ pentru veşnicie şi această pricepere îi umplea sufletul de spaimă. Rămase cu faţa în sus, privind cerul şi încetul cu încetul se linişti. Noaptea era caldă . şi senină şi prin aer bâzâiau subţire ţânţarii. Uitându-se mereu peste cerul plin de stele, uită de soarta fratelui şi i se topiră în minte şi întâmplările din urmă, cu tatăl său. Setea lui de a nu scăpa averea pentru care se sfâşiaseră, el şi cu ceilalţi, de atâţia ani, i se topi şi ea, pierindu-i din gânduri, Achim se întoarse într'o parte, gemu greu şi închise ochii, adormind buştean, III Comuna Vaideci era aşezată pe o vale adâncă, între două dealuri care se asemănau atât de mult între ele, că, de cele mai multe ori, străinii căre treceau pe-aici, la ieşirea din sat, rătăceau drumul din cauza lor şi se întorceau , zăpăciţi îndărăt să-i întrebe pe oameni. Când se deşteptă dimineaţa sub tufişul unde adormise peste noapte, Achim Moromete sări în sus buimăcit, câtva timp nefiind în stare să-şi dea seama unde se află. Asemănarea dealurilor îl ului şi mai mult. Casa Vetei, la lumina zilei, îi era necunoscută. Abia când zări micul pod cu tubul lui alb de beton îşi aduse aminte pentruce petrecuse noaptea în luncă. Se frecă la ochi, îşi aranja cămaşa şi-şi trase haina pe mâneci, uitându-se puţin îngrijorat în toate părţile, se temea să nu-l fi văzut cineva şi să-1 creadă nebun sau fugit din puşcărie. Nu se auzea şi nici nu se vedea nimeni. Numai glasuri amorţite de câine răzbăteau îndepărtat. Achim Moromete ieşi la şosea cu gândul să întrebe la prima casă dacă o cunoaşte cineva pe Veta, unde stă, dacă stă în casa de lângă pod, unde este plecată şi pentru cât timp. Fiindcă era prea de dimineaţă, se hotărî să mai aştepte. Uitase de spaima pe care o simţise înainte de a adormi şi toată întâmplarea o trimise înapoi tatălui său din cauza căruia trebuise să facă această călătorie. Gândul la bătrân îl înfurie pe neaşteptate şi ca să se liniştească, începu să se plimbe aprig în sus şi în jos, trosnind la fiecare pas pietrişul povestea unei CAlATORH 129 aspru al şoselei şi uitându-se neîncetat la ceasul dela mână, cu toate că ştia bine că e zadarnic să se uite mereu la el: aici la ţară, oamenii nu dorm şi nu trăiesc după ceas. Achim Moromete era un om căruia îi plăcea să-şi amintească totdeauna că e şi el dek ţară, numai pentru a se bucura că acum nu mai este. Ceasul dela mână nu încetase, de atâţia ani, să-i facă plăcere, tocmai pentru acest luci'u. De asemenea şi hainele de pe el, cravata şi chiar ciorapii. Nu numai despre faptul că nu mai este ţăran îi plăcea să-şi amintească, la fel de încântat era şi atunci când cineva aducea vorba despre viaţa lui din Bucureşti, la începuturile ei. Am spus că Achim se descurcase la fel de repede ca şi fratele său mai mare, Paraschiv. Nu se oprise însă ca acesta, la un Consum. După ce înţelesese că trebue să-şi lase cât mai curând, acolo de unde plecase, obiceiurile şi felul de a vorbi, Achim Moromete în scurtă vreme a priceput mai bine şi mai adânc decât fraţii săi, viaţa oraşului. El n'a stat decât doi ani ca ucenic la un mare magazin de încălţăminte. In al treilea an a ajuns vân-~ zător iar în celălalt an, director al magazinului, lucru care-i uimise la culme nu numai pe fraţi, dar şi pe aceia care îl angajaseră. In acest posta rămas până astăzi, dar viaţa omului s'a schimbat totuşi neîntrerupt. Pe vremea când făcuse « primul pas » în afaceri, a trăit câte zile de chin. Cuvântul afacere îl speria. Acest început venise la câteva luni după ce patronul îl numise şef peste vânzătorii magazinului. — Dopuri de plută ! Cine dracu îşi poate închipui că poţi să faci bani cu ele? Cel care îi vorbea era un vânzător nou angajat, care îi dădea târcoale. — De ce nu încerci singur? întrebase Achim bănuitor. — Pentrucă n'am bani, a răspuns omul. îmi trebue leafa mea pe câteva luni. Dopuri de plută 1... Gândeşte-te şi dumneata, a continuat vânzătorul. Trebue sau nu trebue să astupi sticlele? Şi dacă le dai mai ieftin ca fabrica, le vinzi sau nu le vinzi? 1 — Bine, dar de unde le iei ? a întrebat Achim surprins şi mereu bănuitor. — Tot dela fabrică, a spus acela râzând. Atât i-a trebuit lui Achim Moromete. Să cunoască şi să-şi dea seama - de felul în care merg unele lucruri. De aceia, a doua « afacere » a făcut-o singur. Câteva nopţi a dormit neliniştit. Avea nevoie de o sumă destul de mare şi pentru ca s'o aibe, a semnat o poliţă şi l-a rugat pe patron să-1 gireze. Patronul l-a girat, făcându-1 să înţeleagă că poliţa va veni apoi în mâinile lui şi el, patronul, nu se va mulţumi doar să nu-i mai plătească mulţi ani salariul. Achim Moromete nu se gândea deloc ia postul lui de director. Deşi nu fusese închis nici o noapte, cuvântul puşcărie îl îngrozea. Totuşi lucrurile erau limpezi. La Constanţa, peste câteva zile, vor sosi lămâi. Acolo, la descărcare, într'un anumit fel, se puteau cumpăra aceste lămâi pe loc, fără niciunfel de hârtie. Era limpede ca lumina zilei. In Bucureşti, nimeni nu se gândea • că preţul unei singure bucăţi înseamnă de zece ori câştig. 9 IS2 viata româneasca Femeia încreţi fruntea plină de mirare. — De ! Eu ştiu ?! O fi! — Cum, zise Achim ne mai înţelegând nimic. Nu ştii dacă primăria e departe sau nu, de aici ? I — Primăria ?! A! Primăria ! răspunse femeia. Ziceam că de telefon întrebi, de ! Cum să nu ştiu. Drept înainte. Ai să vezi că are o curte mare, cu monument. Cât vezi monumentul, acolo e. . . IV ( Omul porni grăbit uitându-se din mers la ceasul de mână. Vroia ca Veta să prindă cursa de prânz chiar^ astăzi şi să se întoarcă în Vaideci. A ajuns ' la primărie şi a intrat în curte cu paşi mari Şi aici, de astă dată un bărbat, mătura curtea cu un târn uriaş de nuiele. —■ E cineva aici ? întrebă Achim grăbit, fără să se oprească şi fără să dea bună dimineaţa. Omul s'a ridicat de mijloc şi când l-a văzut a dus repede mâna la pălărie: — Să trăiţi! Da, a venit domnufîsecretar ăl mic. Poftiţi! a răspuns el lăsând târnul şi luând-o înaintea lui Achim, să-1 conducă. Au intrat amândoi într'un coridor mic cu pereţii încărcaţi de afişe şi ordonanţe şi omul s'a îndreptat spre una din uşi pe care scria « secretarul t. — Poftiţi, a spus din nou omul care îl conducea pe Achim, deschizând uşa şi arătându-i cu mâna un tânăr care stătea la o masă şi scârţâia cu peniţa pe un maldăr de hârtii. Vorbiţi cu dânsul. Dânsul e... v — Dragă, uite ce este. Bună dimineaţa 1 Vreau să vorbesc cu cineva din Vlădoieni, la telefon. Sunt din Bucureşti, am treabă pe-aici. Eşti drăguţ să ceri legătura ? a vorbit Achim repede, ştergându-şi fruntea. Ajutorul secretarului, un ţăran tânăr de vreo şaptesprezece ani, se ridică dela masă şi răspunse zâmbind, puţin bâlbâit: — Da. . . sigur ! Cum să nu ! Imediat! Liniile sunt libere, dimineaţa. Cu cine vreţi să vorbiţi din Vlădoieni ? • -■ — Cu o cumnată a mea, Veta Moromete. Ea e de-aici din Vaideci, cred că o cunoşti. . . — Nu, n'o cunosc, a răspuns tânărul mergând spre telefon trăgând şi înfigând fişele cu dibăcie. Am fost şi eu în Bucureşti până acum câteva luni,, am stat acolo vreo patru ani.. . acuma, am plecat... nu mai e de trăit. —Pe unde-ai stat, întrebă Achim ca să spună ceva. Telefonistul nu răspunse pentrucă aparatul începuse să târâie. Achim Moromete se aşeză pe un scaun, neliniştit că poate Veta nu va fi fiind cunoscută acolo unde se află şi va trebui să piardă prea mult timp şi să se ducă după ea. — S'a făcut, spuse după un timp tânărul, printre apelurile pe câre le făcea pentru legătură. Da, merge repede. Ei, oficiule! Cine e la aparat? povestea unei călătorii 0 convorbire extra-urgentă. Da, da ! Bine ! Şapte şi zece. Bine ! Să trăieşti! Eu te-am aşteptat, de ce n'ai vrut să vii? Bine, te servesc, dragă şi să ştii Ca îmi pare rău; dă-1 dracului, fă-i un raport şi înaintează-1 dirigintelui. Dau si eu o declaraţie! Parcă numai odată mi-a dat mie ?!.. . ba un pachet de tutun, ba un timbru, mereu câte ceva lipsă. . . Vine şi numără, le încurcă.. . pe.urmă eu plătesc ca fraerul. . . Păi vezi? Fă-i un. . . Da, sigur ! Trimete si te servesc... — Ei, făcu Achim nerăbdător. — Se face, zise telefonistul atârnând receptorul încet, ca şi când cine stie despre ce ar fi fost vorba. Apoi adăugă cu alt glas: Ce mai e prin Bucureşti ? Achim spuse ceva şi tânărul începu să-i povestească ce s'a întâmplat odată?la « Vulturul de mare » unde lucra el, cum a venit poliţia şi a răscolit prin magazin. Asta se întâmplase în ultima vreme; pe urmă n'a mai stat în Bucureşti. ' — Soră-mea lucra la « Singer » şi a plecat şi ea, ştiţi, nu-i mai ajungea leafa nici pentru o pereche de ciorapi. Aici. . . Telefonul târâi şi Achim sări de pe scaunul unde se aşezase. Tânărul se ridică fără grabă, încet, făcându-i semn că nu e nicio grabă, trebue să mai aştepte. — Alo ! Vlădoienii? Ei, ce repede ! Cine e la aparat? Da, întreabă oficiu i Este acolo în sat, o persoană, Veta Moromete ? Da! ? Să vie la aparat să vorbească cu un domn din Bucureşti. Urgent! Da ? ? Stă aproape! ? Atunci aştept, nu închide linia. Sigur, chiar acuma!.. . Aveţi noroc, spuse telefonistul adresându-se lui Achim. Cică stă chiar lângă primărie, la câteva case... Achim Moromete se apropie de aparat şi luă receptorul din mâna telefonistului. Tremura puţin de nerăbdare. După un timp destul de îndelungat, auzi un glas gros strigând « vorbiţi», apoi numaidecât o voce necunoscută, care îl uimi prin asprimea cu care îl întâmpinase: — Cine e acolo ? — Veta, tu eşti ? Aici e Achim. — Achim ? Care Achim ?! — Ei, ce e cu tine, nu ne mai cunoşti ? Ne-ai uitat de tot!... Fratele lui Nilă. Din cealaltă parte, câteva clipe, glasul nu răspunse nimic şi Achim vru să-i spună din nou cine e, dar fu întrerupt. — De unde vorbeşti, îl întrebă de dincolo, femeia. — De-aici dela tine, din Vaideci. Am sosit aseară şi nu te-am găsit acasă. E ceva urgent, vreau să vorbesc cu tine, aşa că ia cursa care trece acuma, de dimineaţă, prin Vlădoieni şi eu am să te aştept la Grinţeni cu o căruţă. Pre-găteşte-te repede să nu scapi maşina. — Ce vreai să-mi spui ? a întrebat glasul de dincolo. S'a întâmplat ceva ? *34 viaţa românească — Da, s'a întâmplat, e ceva important. Nu te caut eu tocmai din Bucureşti de pomană ! Te priveşte mai ales pe tine, personal.. . Te aştept la Grin'-^ ţeni... La revedere ! Glasul din cealaltă parte mai întrebă ceva, dar Achim care era acum sigur că va veni, răspunse de câteva ori tare, ca şi când n'ar fi auzit ce spune: — La revedere, Veta, vino urgent, vezi să nu scapi cursa... la revedere!.?, Apoi aşeză receptorul în furcă şi mereu grăbit, scoase din buzunar câteva hârtii, să plătească. Plăti şi ieşi afară aproape în goană, lăsând uşa larg deschisă, fără să mulţumească şi fără să salute. Puţin timp după toate acestea, Achim Moromete găsi un om care set învoi să-1 ducă înaintea maşinii şi nu vru să aştepte niciun minut deşi până la Grinţeni nu erau decât şase kilometri, iar până la sosirea maşinii trebuiau să mai treacă multe ceasuri. Fără să-şi dea seama pentru ce, lui Achim nu-i plăcea satul Vetei. Dacă s'ar fi gândit bine, şi-ar fi dat seama că acest lucru nu este străin de faptul că n'a găsit-o acasă pe cumnată şi mai ales că a fost nevoit să doarmă sub cer deschis —- deşi satul nu avea nicio vină. Achim, însă nu era necruţător cu el însuşi. Ceea ce simţea era bun simţit, de aceea, când se văzu în căruţa omului strigă la el să-i dea drumul mai repede. în clipa când treceau prin faţa primăriei, omul pe care îl găsise dimineaţa măturând, ieşi repede în urma căruţei, făcând semne cu pălăria şi arătând ceva spre curte, înapoi. Căruţaşul trase de hăţuri şi Achim, intrigat, se întoarse în leagănul mic pe care şedea, strigând totuşi către omul care îl ducea, să nu oprească, să-i dea drumul înainte. — Stai să vedem ce are cu noi, a răspuns căruţaşul nepăsător, sărind alături de cai. Tot atunci se petrecu ceva neaşteptat. Din curtea primăriei, ieşi un alt om, îmbrăcat orăşeneşte, care se alătură de cel dintâiu, uitându-se lung în urma căruţei. El îi zâmbi lui Achim ca unui cunoscut şi de departe, îi făcu un semn familiar cu mâna. Nedumerit, Achim se uită la vizitiu şi-1 întrebă:— Ce e cu ăsta ?! Ce vrea dela mine ?!.. . — E notarul dela primărie, răspunse acela. Ei, ce este, strigă el înapoi. Ce vreţi ? Achim se uită iarăşi în urmă. Omul îmbrăcat orăşeneşte îi făcu din nou un semn care îl nelinişti. « Cine ştie ce s'a întâmplat şi n'am să pot ieşi înaintea Vetei», îşi spuse Achim furios. — Ascultă, strigă el către căruţaş. Urcă-te şi dă-i drumul odată, că m'am săturat de-atâtea... — Stai să vedem ce-are cu noi, răspunse căruţaşul. Ce e, mă, ce s'a întâmplat ? Omul îmbrăcat ca la oraş, la întrebarea vizitiului, îl apucă pe celălalt lângă care venise, de braţ, şi răspunse iarăşi prin câteva semne ciudate, intrând în curtea primăriei, şi lăsându-i pe cei doi nedumeriţi. — La întoarcere, strigă el înainte de a intra în curte. La întoarcere ! POVESTEA UNEI CALATORII *35 [ ~ Răspunsul acesta i se păru lui Achim ca o ameninţare. :' — Ce dracu tot vor ăştia ?! strigă el, mişcându-se agitat pe micul leagăn "al căruţei. Ai de gând să-i dai drumul, sau o iau pe jos ?! — Pe jos ? întrebă căruţaşul. Nu se poate. Cum o să te duci pe jos când e căruţă ? mai spuse el urcându-se pe loitră şi apucând hăţurile în mâini. Când se aşeză pe cutia lui, roatele sdrăngăniră şi caii o luară la trap. Deodată însă, parcă înadins, ţăranul ridică mult biciul deasupra capului şi învârtindu-1 în aer agitat, ca unul care goneşte să ajungă undeva înainte de a se întâmpla o nenorocire, începu să strige într'una, gonind pe şoseaua -pietruită şi făcând o larmă asurzitoare: — Haidaaa ! Eei!... Ciorapii lui tac-tu de cal. Puturosule ! De prin casele rare ale satului, câte-un om îşi sucea gâtul, uitându-se lung după ei. Intr'un timp, Achim prinse cu urechea un glas subţire de copil care striga în urma lor, cu veselie: — Fuga 'n Egipt!... Fuga 'n Egipt... Goana aceasta a ţinut până ce au ieşit din sat. Fără vreun motiv, ca şi când ar fi fost înţeleşi cu ţăranul, caii s'au oprit amândoi deodată din plin trap şi au luat-o încet la pas, mişcându-şi cozile lor lungi parcă a mulţumire. Ţăranul a lăsat şi el biciul din mână, a atârnat în acelaşi timp hăţurile de vârful loitrei, şi-a scos pălăria din cap şi a aşezat-o alături de el, pregătin-du-se nu se ştie pentru ce. — S'a întâmplat ceva, întrebă Achim nedumerit de oprirea bruscă a cailor şi de mişcările omului. — Nu, nu s'a întâmplat nimic, răspunse acela fără să se întoarcă; apoi adăugă după un timp, ţinând în mână ceva învelit într'o cârpă verzuie: Vreau să-mi fac nişte tutun. Achim se #itinse peste leagăn şi oftă, uitându-se la ceas. Ţăranul îşi desfăcuse cârpa verzuie şi se pregătea să sfărâme în fundul pălăriei o păpuşă uscată de tutun. — Mă mir de ce te-i fi grăbind, spuse el însoţindu-şi vorba cu sfărâmatul păpuşii. Maşina vine abia pe la prânz... — Nu-mi place să merg în căruţă, răspunse Achim înţepat. Mână mai repede. Ţăranul se uită la el pieziş şi nu se sinchisi, culegând liniştit cotoarele de tutun din pălărie şi aruncându-le peste căruţă în aşa fel încât s'ar fi părut ca treaba îi face multă plăcere. «Ai dracului toromaci», gândi Achim, resemnat să privească până la sfârşit cum omul, după ce a terminat de sfărâmat şi şi-a umplut chimirul cu tutun, a scos din altă parte un jurnal, şi-a răsucit o ţigare şi apoi şi-a aprins-o după multă vreme, chiar dela pânza verzuie în care ţinuse mai înainte păpuşa. Scăpăratul din amnar 1-a scos pe Achim din sărite: 136 viaţa româneasca — Am eu chibrit, aprinde, nu te mai omorî, a spus el, dar tot atunci o scânteie făcuse cârpa să scoată fum şi ţăranul a mişcat triumfător din deget,, respingând chibritul: — Poate să plouă, să ningă, să viscolească şi eu tot aprind, a explicat el. lui Achim, mişcând cârpa aprinsă prin aer, drept dovadă. — Da, dar mână mai repede, i-a tăiat-o Achim râsufîând greu. Omul s'a întors cu spatele, nepăsător, pufăind din ţigare. Curios, însă: caii au pornit deodată la trap ca şi când ar fi auzit ce vorbiseră oamenii. Ţăranul nici nu se uitase la ei şi nici nu părea mirat că animalele o luaseră tam-nisam la goană. Achim Moromete, fără să se mai mire, întinse mâinile pe marginea leagănului şi începu să aştepte cu nerăbdare trecerea timpului. Până ce au ajuns, în Grinţeni, nici el şi nici ţăranul n'au mai schimbat vreun cuvânt. Numai într'o vreme, a auzit un nechezat scurt şi glasul ţăranului mormăind supărat Unul din cai, în timpul trapului, începuse să dea de veste că are de gând să arunce afară ceea ce mâncase. — Joci sârba, a mormăit căruţaşul trăgând de hăţuri. La Grinţeni, Achim Moromete sări jos din căruţă şi se uită la ceas. Se opriseră la o răspântie de drumuri într'o poiană plină cu rămăşiţe de nutreţ, de băligar şi de paie îngălbenite. Alături de această poiană, într'un colţ, era o cârciumă cu obloanele mari şi cu câteva mese şi scaune lungi, scoase afară. De-a-lungul gardului care împrejmuia curtea cârciumii, doi oameni, jucau popice. In faţa poienii, puţin mai sus, Achim văzu o clădire înaltă cu multe ferestre, pe fruntea căreia citi: Banca Populară^«Primăvara» 1931. Alături, chiar lângă bancă, împrejmuită cu un [gard frumos şi o grădină cu alei plină cu pomi, se vedea o casă de o frumuseţe care îl uimi pe Achim. — Acolo stă părintele Alexandra Popescu, spuse căruţaşul ghicindu-i uimirea. — E bătrân ? întrebă Achim, gândindu-se dacă proprietarul are destul timp să se bucure de frumoasa casă care se vedea că e de curând făcută. — Nu. Nu e bătrân. Abia s'a însurat. D'aia... -— De unde dracu au popii ăştia bani, întrebă iarăşi Achim, ros de invidie. — Mai întrebi, răspunse ţăranul. Nu vezi că banca e alături ?! — Da, dar ce facem până la douăsprezece? Abia e nouă... zise Achim uitându-se spre cârciumă. — De, acuma, răspunse căruţaşul, eu ce să-ţi spun? Mie nu-mi place băutura, ca pisicii untura !.. , — Ei, gata, acuma. Am terminat. N'am mâncat de ieri dela prânz, mai spuse Achim aşezându-se la una din mese. Să aşteptăm. Du-te şi spune-r cârciumarului să vie încoace. 0 I' ^ POVESTEA unei CAlATORJI j-j- V I Achim Moromete se uită la ceas, îl răsuci, îl duse la ureche, apoi, când oinuî se întoarse cu nişte măsuri de băutură în amândouă mâinile, el se trase mai aproape şi se pregăti pentru cele trei ceasuri cât mai avea de aşteptat pâhâ s'o întâlnească pe Veta Moromete. Căruţaşul se aşeză şi el alături şi turnă fără sfială în pahare. V Chemarea aceasta a unui cumnat la care nu se mai gândise de ani de zile, o găsi pe Veta nepregătită. Nu înţelegea pentru ce ar putea s'o caute. Se învăţase de mult să se ştie singură, fără niciun fel de rude şi mai ales fără cumnaţi. După ce se întorsese din Bucureşti, i se părea ciudat că tatăl ei mai trăieşte, [ncă dinainte de războiu, îl uitase atât pe el cât şi pe singura ei rudă din sat, o mătuşă bătrână, fără copii, care îngrijea de casă, în timp ce tatăl ei umbla cu gaz şi păcură prin satele dela câmpie. In iarna următoare întoarcerii ei în sat, muri şi această femeie şi Veta, rămasă singură, se rugase mereu de tatăl ei să nu mai plece de-acasă. Din nenorocire, Vasile Joacă, după ce era sărac, mai era şi ambiţios. Nu-i plăcea să trăiască din mica pensie a fetei, spunând că mai se simte în stare să-şi ţină şi singur zilele. - Achim Moromete nu găsise pe nimeni acasă. Starea de sărăcie a soţiei fratelui său nu-1 mira. El cunoştea în parte povestea ei şi a lui Nilă, dar pe aceia a lui Vasile Joacă n'o cunoştea bine nici Veta. înainte de a veni în Vaideci, trecuse şi el prin Bucureşti. De fapt, Vasile Joacă, tatăl Vetei, era de*undeva de.pe Olt şi plecase din sat împreună cu un frate care muri la câţiva ani după aceea. Plecările acestea de prin sate rareori luau un drum bun. Nici nu apucaseră bine ţăranii să-şi dea seama că sunt proprietari de pământ că se şi pomeiîifeeră cum acest pământ se adunase pogon cu pogon, închegân-du-se de astă dată nu în moşii întinse, ci în mici mosioare dela cincizeci de pogoane în sus. Ne mai având ce munci, cei rămaşi fără pământ îşi căutau de lucru în altă parte, nu însă pentru a se apuca de altceva ci pentru ca să strângă bani şi să cumpere la loc averea intrată în mâinile unuia ca Ilie Moromete. Din opt pogoane câte primise la împroprietărire, tatăl lui Vasile Joacă le mai lăsase, lui şi celuilalt frate, două pogoane. Dela început, omul vân-duse unul ca să poată plăti foncierea pe trei ani, apoi, după câţiva ani trebuise vsă mai vândă un pogon ca să plătească împroprietărirea. După moartea acestuia, Vasile Joacă şi fratele lui, s'au înţeles să vândă şi ei un pogon şi cu micul lor capital, să facă negustorie în Bucureşti. După un an de zile, într'o primăvară, au cheltuit şi aceşti bani. Vasile lăsă baltă meseria de precupeţ şi sfătuit de un prieten care venise şi el din Vaideci pentru acelaşi lucru, se apucă să vândă gaz. într'o zi, se hotărî să părăsească Bucureştiul: prietenul din Vaideci îi vorbise, de o văduvă dela el din sat care nu era săracă şi îl îndemnase o 1^8 viata româneasca să se însoare cu ea. Era o femeie care se măritase de două ori şi acum n'o mai lua nimeni. Bărbaţii pe care îi luase, muriseră pe rând. — La noi, oamenii sunt niţel bătuţi în cap. Fata asta e tânără şi fry, moaşă şi cum îţi spuneam, toromacilor noştri le e teamă să se însoare cu ea să nu moară şi ei, ca ceilalţi, h' spusese prietenul de gaz. Dacă n'aş fi însurat aş lua-o eu. . . Vasile Joacă s'a dus în Vaideci, a cunoscut-o pe femeie — care aştepta de trei ani pe cineva — şi a luat-o. In loc să moară, el a început să trăiască în Vaideci, a făcut-o pe Veta şi s'a lăsat de gaz. In acest timp, fratele său stătea în Bucureşti şi făcea mereu negustorie, fără niciun rost, pentrucă nu-i prea mergea, într'un timp, Vasile Joacă se dusese la el şi îl îndemnase: — De ce nu faci mă, ca mine ? Iţi trece vremea, ai să îmbătrâneşti si pământ tot n'ai să cumperi. — De unde ştii, răspunsese fratele săltând capacul unui cufăr aşezat sub pat şi vânturându-i pe sub ochi, un teanc de hârtii. — Cât ai ? se holbase Vasile înmărmurit. — Am de trei pogoane, mai stau să fac pentru încă două şi mă întorc, în sat. — N'ar fi bine să te răsgândeşti ? spusese iar, după un timp, Vasile Joaca uitându-se peste faţa slăbită a aceluia. Eu cred că trei pogoane şi cu încâ jumătate de pogon care mai e şi dacă te însori.. . — Ori e albă ori e neagră, a răspuns fratele zâmbind. Ce vrei să fac? -N'are niciun rost să mă întorc... Trebue să fac de cinci pogoane. Altfel, le pierd şi pe-astea şi atunci ? — Şi dacă faci cinci ? întrebase Vasile gândindu-se la ceva. N'ar fi mai bine să rămâi în Bucureşti? înveţi o meserie. .. eu ştiu? Tot e mai bine... — Lasă că am văzut eu ce e aici, Vasile, a răspuns fratele întristat. Nu se poate. Mai stau şi pe urmă plec... Acest frate al lui Vasile, a mai stat în Bucureşti şi a împlinit pogoanele, dar s'a întors în sat atins în piept. A cheltuit apoi toţi banii strânşi pe doctorii şi Vasile Joacă a trebuit să vândă şi ultimul pogon moştenit, ca să-1 poată îngropa. Mulţi ani după aceea, tatăl Vetei s'a bucurat de o viaţă liniştită. Nevasta ţinea la el şi omului îi plăcea mereu să-i aducă aminte: — Vezi, fă, că dacă mor eu, nimeni nu te mai ia! Veta a avut norocul să trăiască nouă ani într'o casă în care părinţii ei nu se. certau niciodată. Din nenorocire, Vasile Joacă se desmetici din această viaţă liniştită într'o zi când femeia, în urma unei sarcini cam târzii, muri, •chinuindu-se să nască. Moartea aceasta, scurtă tinereţea bărbatului. Omul îşi trăi durerea un an de zile, apoi aduse în casă pe sora nevestei, să îngrijească de fetiţă, iar el se apucă să colinde drumurile cu butoiul cu gaz. Prin moartea femeii se simţea deslegat de sat şi drumurile nesfârşite cu căruţa îi plăceau mai mult decât să muncească cele două pogoane ale nevestei. \ povestea UNEI CĂLĂTORII J39 ^ într'o vară, când Veta terminase şcoala primată, Vasile joacă a luat-o i-p'e fată în căruţă şi s'a dus cu ea la prietenul lui de gaz din Bucureşti. — Ca să vezi, mă, frate, i-a spus el aceluia. N'am murit eu, a murit ea, săraca. Ei! Mi-a lăsat sufletul ăsta! Ce să-i fac ? O dau să înveţe o meserie ! M'am gândit. . . Undeva la o fabrică. Eu îţi plătesc. . . ţine-o la tine. Tu, trebue să cunoşti pe cineva. . . A doua zi, Vasile Joacă s'a suit în căruţă şi a plecat închinându-se, iar Veta a rămas în Bucureşti. La început, în răstimp de trei, patru luni, ea îl vedea pe tatăl ei mai des, pentru ca după un an să nu-l mai vadă de loc. Rareori primea câteva rânduri şterse şi tremurate în care îi spunea să fie cuminte si să-şi vadă de meserie. Veta a învăţat repede să lucreze. Femeia găzarului a luat-o cu ea la o filatură de bumbac de pe şoseaua Vitan, unde era lucrătoare. Când a început să câştige şi să cunoască lumea, Veta şi-a căutat o odaie în cartier şi s'a rugat de gazdă să-i înlesnească mutarea. Prietenul tatălui .-ei, care avea şi el un copil, i-a făcut un pat de scânduri, un scaun şi o măsuţă, i-a cumpărat de ocazie o lampă de gătit, o saltea de paie, două cearşafuri de tort şi încă alte lucruri mai mărunte şi i-a urat noroc. Veta avea acum cincisprezece ani şi ştia să se descurce bine. Pe Moromeţi, adică pe Nilă Moromete, l-a cunoscut la un an după ce se mutase, într'un bal din Cărămidari, unde se dusese cu câteva prietene. Veta avea o fire veselă şi încă după atâţia ani, îi plăcea mereu oraşul. La bal, tocmai era ostenită după ce jucase mult şi se odihnea alături de un om gros şi fioros la înfăţişare, pe care nu-l văzu, decât după ce acela i-a vorbit. — Nu prea, a răspuns Veta pufnind-o râsul aşa cum făcea totdeauna când îi vorbea vreun bărbat. O înveselea felul serios în care deschideau unii dintre ei gura. La fel făcuse şi Nilă Moromete spunându-i că pare ostenită de atâta joc. «Dumneavoastră nu jucaţi ? » a întrebat ea după un timp, intrigată că omul n'o ia la joc, aşa cum i se întâmpla de obiceiu. Omul de alături s'a şters pe frunte stângaciu şi a îngăimat: — Ba joc şi eu... Apoi a tăcut. După câteva clipe şi-a întors capul spre ea şi a privit-o încercând să zâmbească: — Sînt cam greu.. . sparg duşumeaua. . . Veta a râs iarăşi, uitându-se în jur, înveselită. Omul fioros, cu faţa întunecată şi mare, părea fricos, lipsit de curaj. Ii plăcea. Ii plăcuse mai ales spre sfârşitul balului, când Niţă, abia îngăimând, îi spusese că ar vrea s'o *. mai întâlnească, dacă nu se supără. S'au împrietenit cam greu, apoi după câteva luni, au hotărît să trăiască împreună. Ziua aceea a fost însă umbrită de întâlnirea ei cu cei doi Moromeţi, Paraschiv şi Achim. Nilă, după sosirea lui în Bucureşti, lucrase dela început la construcţia unui bloc pe C. A. Rosetti şi fusese apoi angajat portar la sfârşitul construcţiei, chiar acolo. El a chemat pe cei doi fraţi în camera lui de portar şi împreună cu Veta, le-a adiis la cunoştinţă ceea ce făcuse. VIAŢA ROMÂNEASCA Pentru a sărbători această zi, Nilă Moromete cumpărase nişte sticle. Veta era veselă şi se bucura că are să cunoască familia bărbatului. Cei doi au sosit, s'au aşezat la masă iar Nilă a destupat o sticlă. — Nu v'am spus despre ce e vorba, a zis el încercând să zâmbească. DV fapt el zâmbea, însă buzele lui groase abia se întindeau şi nu se cunoştea nimic. Mă însor, a zis el turnând în pahare. O iau pe ea. Cei doi fraţi s'au uitat la el cu răceală, iar Vetei i-a îngheţat toată bucuria când a simţit ochii viitorilor cumnaţi măsurând-o de sus până jos. Mai puţin nesimţit, Paraschiv a întrebat-o încet, curios: - De unde eşti-m' ?! — Din Muscel, a răspuns Veta uitându-se la Nilă, care fără să se sinchisească de îndoiala fraţilor, stătea liniştit la masă şi bea vin. — Din ce comună, a mai întrebat Paraschiv la fel de curios. •— Din Vaideci. Vai de ei!!! Ce comună e asta ? O comună... a îngăimat Veta stingherită de glasul lui Paraschiv. -Şi cum, mă, Nilă, zici că vreţi să vă însuraţi? întrebase şi Achim cu un glas care pe Veta o nelinişti. I se părea că acela vrea să spună cu glasul iui: « Cum, vreţi să vă însuraţi, aşa, de capul vostru ?». — Ei, ce ziceţi de ea, răspunsese Nilă uitându-se la fată şi punându-i mâna pe umăr. Veta, la această mişcare a bărbatului, se alăturase de el strâns răzimân-du-şi obrazul de palma lui de pe umăr. Fiindcă cei doi nu răspunseseră nimic, Nilă a umplut iar paharele, 1-a ridicat pe al său, a ciocnit cu fata şi cu fraţii şi a băut dintr'odată. — Ea este, a continuat el încercând iar să zâmbească. — Să vă fie de bine, a spus atunci Achim golind paharul. Dar ia spune Nilă, cum staţi ? Ce avere are ea ? Lucrează în Bucureşti ? Unde ? Spune ! ?. Nilă s'a uitat la fată, de astădată zâmbind de-a-binelea şi a răspuns cu un gest, mutând paharul dela locul lui: — Lasă, mă! Cei doi s'au uitat unul la altul şi au zâmbit şi ei. — N'are nimic, mă, a spus după un timp Nilă, mişcându-se liniştit şi greoiu, în scaun. Paraschiv şi Achim s'au uitat iarăşi unul la altul. — Şi tu te însori cu ea, mă, aşa? Fără nimic?! a spus Achim uimit, uitându-se spre Veta cu dispreţ. Fata s'a îngălbenit de ruşine şi zăpăcită, nu ştia ce să mai facă. Paraschiv şi Achim o priveau acum în batjocură şi de asemenea îi aruncau şi lui Nilă' priviri de reproş şi dispreţ. — Ei, păi atunci să vă fie de bine, a spus Achim din no a, mereu batjocoritor. Să ne chemaţi şi la botez. — Când vă duceţi la primărie ? a întrebat Paraschiv zâmbind ascuţit. povestea unei călătorii Veta se uita disperată la bărbat şi nu înţelegea nimic. Nilă tăcea, cu fruntea în jos, ca un vinovat. Nici nu se uita la ea şi părew că îşi dă seama de prostia pe care era gata s'o facă, însurându-se cu ea. — De ce vă bateţi joc de mine, a spus atunci ea după un timp, curajoasă, luând o hotărîre. Nici nu mă cunoaşteţi! Eu nu l-am tras de mânecă. Cei doi au privit-o cu aceeaşi răceală şi nu i-au răspuns. Nilă tăcea mereu, pus pe gânduri. Fata a început deodată să plângă şi auzind-o, Nilă s'a învârtit în scaun şi s'a uitat la ea doborît de mirare. Paraschiv şi Achim tăceau nepăsători. Tăcerea aceasta o strivea pe Veta şi s'a ridicat în picioare cu obrajii .1 prinşi. încetase să mai plângă: — Nilă, baremi să-mi fi spus. .. Nu m'aş fi supărat! a zis întristată pe neaşteptate şi căsnindu-se să nu plângă iarăşi. Ai să găseşti una bogată. . Mai bine nu ne întâlneam... Nu e nimic... Eu mă duc.. . Veta a tras scaunul în lături şi a vrut să plece. Ciudat însă, Nilă, cart stătea ca un molâu şi se uita la ea tăcut, văzând-o că vrea să plece a apucat-o deodată de mână şi a tras-o cu atâta putere înapoi, pe scaun, că fata a ţipat. — Stai jos, a spus el încet, privind-o în ochi. Unde te duci ? Eşti nebună ? Ce-ai cu ei ? Ce ţi-au făcut ? Lasă-i în pace... Ia ici şi bea şi vezi-ţi de treabă... Uimită, Veta a zâmbit printre lacrimi şi-i asculta, tresărind, vorbele scurte, care chiar dacă apărau pe fraţi, îi mergeau tot ei la inimă. După aceea, n'au mai vorbit despre însurătoare şi avere. Nilă îşi bea paharul la fel de liniştit şi nu era dispus să mai dea nicio explicaţie despre nevasta lui. Stătea cu fraţii la masă, bea vin, se uita din când în când la Veta şi tot la fel, întreba câte ceva pe cei doi: — Ce-aţi mai făcut cu cutare lucru ? Apoi după alt pahar: — Cat Niculae, y'aţi mai întâlnit ? Nu v'a venit ordin de concentrare ? Cei doi răspundeau ce au făcut şi întrebau şi ei la fel. Apoi după ce au terminat de băut, s'au despărţit. După un an, Veta născu un băiat care încă din faşă semăna cu Nilă, mai bine decât Nilă cu el însuşi. In acest timp, însă, viaţa omului se schimbă. Plecarea zi de zi a Vetei, la fabrică, la început nu-i plăcuse bărbatului. I se părea că nu este în stare s'o întreţină singur. Pe de altă parte, nu înţelegea cum de îi place nevestei lui să lucreze, să se scoale în fiecare dimineaţă cu noaptea în,cap şi din plin centru, să se ducă tocmai pe Vitan. De aceea el căută şi-i găsi Vetei un alt serviciu, mai uşor credea el, chiar în bloc, la un domn, Neusdeter, dela etajul al doilea. Abia după ce i-1 găsi, îi spuse într'o Duminecă: — Mâine nu te mai duci la fabrică. Ti-am aranjat eu aici, la domnul Naişteter, un serviciu. El e doctor şi ai să lucrezi cu el când are vizite. Speriată, Veta a făcut ochii mari câteva clipe, apoi a zâmbit şi i-a răspuns: — Zău, Nilă, eu nu mă pricep. Lasă-mă la fabrică. Mă gândesc că acolo, eu ştiu meseria şi acuma, cum s'aude de războiu, cine ştie!.. . La fabrică 144 viaţa româneasca Ea încercase să-1 asculte, dar după terminarea războiului, când ziarele vestea mereu întoarcerea prizonierilor din Rusia, Veta începu din nou să se chinuiască şi să aştepte. Vasile Joacă, deşi bătrân acum, umbla mereu cu butoiul cu gaz prin sate. Cu câteva luni în urmă, pe la sfârşitul primăverii, Veta st hotărî să se întoarcă în Bucureşti şi să înceapă să lucreze iarăşi la fabrica Citea şi auzea că de-acum încolo, viaţa muncitorului are să se schimbe şi -acest lucru o îndemna şi mai mult să se apuce de lucrul ei la filatură. Undeva în Vlădoieni, avea o prietenă din fabrică, ai cărei părinţi trăiau acolo. Ea luă într'o dimineaţă maşina, cu gândul să-i întrebe pe părinţi de adresa prietenei; căreia vroia să-i scrie şi s'o întrebe dacă se poate întoarce în Bucureşti. It Vlădoieni a găsit-o pe fosta colegă în concediu. Prietena i-a spus că se poate întoarce la fabrică, dar nu acum; e mai bine la toamnă. Tot în Vlădoieni, , Veta găsi de lucru la un negustor de lemne, unde se hotărî să rămână până în toamnă, cu toate că negustorul nu-i plătea mare lucru. Copilul însă era slăbit şi acasă ar fi putut muri de foame, pentrucă Veta nu avea nimic; tatăl ei vânduse şi bruma de pământ ce-i lăsase mamă-sa. Vasile Joacă trebuise să-şi schimbe căruţa şi butoiul care de atâţia ani de umblet, putreziseră. Chemarea cumnatului i se părea de neînţeles. Nu-1 putuse uita pe Achim din ziua măritişului ei când acela o cântărise ca pe o marfă. De câte ori îi venea în minte întâlnirea aceia, mereu i se urca sângele în obraji. La început,' glasul repezit şi graba cu care îi vorbise Achim la telefon, îi tăiase răsuflarea, Fulgerător, un gând îi trecuse ca o săgeată roşie prin minte: Nilă. Ghici însă repede, tot în glasul cumnatului, că nu pentru ceva care i-ar face ei bucurie, o căuta Achim. Când a ieşit din primărie era puţin ameţită. Faptul că Achim venise după ea în Vaideci o uimea şi îi umplea inima de nelinişte. Pentruce anume o căuta ? Aflase nelămurit că cei doi cumnaţi si mai ales Achim învârteau afaceri în Bucureşti şi că aveau bani mulţi. Ceea ce însemna că nu pentru ceva de acest fel o căuta acum cel mai mic dintre fraţii Moromete. Pentruce atunci ? « Ah, Doamne, trebue să fie ceva cu Nilă ! » îşi şoptise Veta alergând spre casa negustorului de lemne. « Doamne, Doamne! Nu se poate! Pentruce mă caută! ? Trebue să fie ceva cu Nilă »... Gândul acesta grozav îi tăia picioarele. Apoi deodată nesocotinţa nădej-diei o părăsi şi se hotărî să nu se ducă. N'avea ce vorbi cu Achim. Ar fi putut să-i spună ceva la telefon, să-i spună totuşi pentruce o chiamă. Intr'un timp, mergând spre casa unde ţinea socoteala lemnelor, chemarea lui Achim, prin faptul că nu vroise să-i comunice nimic, i se păru la fel ca şi atunci când îl întâlnise, îndrăzneaţă şi plină de neruşinare. «El e sigur că am să dau fuga », gândea ea înfuriată. Ce are cu mine ? Să vie aici, dacă are ceva să-mi spună. Totuşi, ajungând acasă, gândul la Nilă o umplu din nou de teamă şi nelinişte. Agitată, ea se pregăti dea plecare şi abia în maşină se mai linişti spunându-şi că trebuia să-şi mai vadă şi casa, chiar dacă Achim n'ar fi săutat-o. Mereu neliniştită, abia bagă de seamă că se apropie de Grinţeni, unde Achim o aştepta cu o căruţă. povestea unei călători l *45 VI Când a coborît la răspântie, în Grinţeni, un necunoscut s'a ridicat dela o rnasă din faţa cârciumii şi s'a apropiat de ea şi Veta l-a văzut cum s'a oprit după câţiva paşi, cu îndoială parcă. Era un om tânăr, scurt şi îndesat, îmbrăcat în haine negre ca de doliu şi cu un ceas mare şi strălucitor la mână. In cap avea o pălărie ciudată, cu borurile mari şi fundul turtit mult pe ceafă. Se uita la ea cu îndrăzneală, dar părea în acelaşi timp foarte uimit. După primele clipe, Veta îl recunoscu numaidecât şi porni spre el. Văzând-o venind, Achim rămăsese pe loc, cercetând-o mereu. N'o mai recunoştea. Acum cinci ani, Veta era o fată scundă şi bucălată şi nu prea frumoasă. Schimbarea de acum îl făcuse să tresară cu putere. Veta slăbise şi crescuse mult şi liniile ei, altădată rotunde se întinseseră acum împlinite şi domoale. Mersul îi era neobişnuit de uşor şi frumuseţea simplă şi plină de suferinţă a chipului ei, o făcea de-nerecunoscut. Un timp, Achim se simţi nesigur în faţa cumnatei sale, apoi se înfurie brusc: « Ara băut prea mult» gândi el desvinovăţindu-se slăbiciunii sale. Veta Moromete înţelese chiar din primele clipe că Achim n'are nimic să-i spună despre Nilă. « Am să trec pe acasă », gândi ea, în timp ce se apropia de cumnatul său. Femeia întrebă cu răceală. — Pentruce m'ai chemat ? Suferinţa îi alungase Vetei teama de oameni şi cumnatul, care altădată o înspăimântase, i se părea acum un om de nimic. Siguranţa aceasta însă ii strecura şi o linişte neclintită faţă de întâmplări şi rareori îşi mai simţea mima bătând, -când auzea povestindu-i-se nenorociri. Acbjm nu răspunse. Ii zâmbi întinzându-i mâna şi nu luă în seamă răceala glasului ei. Nici el nu uitase ziua aceia bând Nilă îi chemase la un pahar de vin, să se cunoască. Acum avea nevoie de ea şi era hotărît să nu se supere. — Te-ai schimbat, zise el, zâmbind, iar. Eşti ostenită de drum ? Nu vrei să stăm puţin ? Ce face copilul ? De ce nu l-ai adus şi pe el ? Uimită, şi neînţelegând, Veta îl privi cu nelinişte şi întrebă repede: — Copilul ? Pentruce să-1 aduc ? —'Trebuia să-1 aduci, răspunse Achim zâmbind mereu, misterios. Văz că nu vreai să stăm.. . — Nu, am venit să mai văd ce e cu casa. — Atunci hai să mergem, zise Achim făcând semn căruţaşului să înhame. — Stai puţin, spuse Veta mişcându-se din loc. Spune-mi pentruce m'ai ■chemat! Puteai să-mi spui la telefon... Iţi închipui că nu-mi ajunge ce am, mai veniţi acuma şi voi.. . Nu înţeleg pentruce ai venit tocmai aici!... — Nu puteam să-ţi spun ia telefon, vorbi Achim tresărind mâniat, de pornirea cu care Veta îl întâmpina. «Mi se pare că ştie, gândi el. Mi se pare io 146 viaţa romaneasca că am pierdut timpul de pomană ». Să nu pierdem vremea, zise el. Am să-ţi spun în două vorbe. Dar nu înţeleg pentruce n'ai adus şi copilul. Ce faci tu în Vlădoieni? In acest timp, ţăranul înhămase şi aştepta. — Ei, haide, să mergem, zise mai departe Achim apropiindu-se de căruţă, Am să-ţi spun în două cuvinte. E ceva foarte serios şi urgent. Veta s'a apropiat şi ea de căruţă şi după ce ţăranul i-a văzut aşezaţi pc leagăn, a mişcat hăţurile şi a pornit la trap. — Ascultă, Veta, strigă Achim ca să acopere zgomotul roţilor în timp ce se depărtau de sat. Ia spune-mi, Nilă ţi-a vorbit ceva despre averea lui dela ţară? Aşi vrea să ştiu înainte de toate. Căruţa zdrăngăni alunecând peste o groapă plină cu pietroaie mari. Veta se mişcă în leagăn, aşezându-se mai bine în urma hurducăturii, apoi 1-a privit pe Achim o clipă fulgerându-1 cu privirea. Vru să răspundă ceva, mişcă chiar buzele, dar tăcu. Omul aştepta răbdător. — Ei, Veta, ce e cu tine, strigă el iarăşi, după un timp, văzând că nu-i răspunde. Mi se pare că eşti puţin bolnavă... Femeia strânse din buze, făcu o mişcare aspră cu mâinile strângându-şi barişul sub bărbie şi nu răspunse decât după un timp. — Ascultă, zise ea privindu-1 în albul ochilor. Nilă mi-a spus cum ai scăpat tu de armată. Un doctor ţi-a dat o hârtie că eşti nebun. Eu, tocmai, pentru asta, ea nebun, te-aşi fi trimis pe linia întâia. Ţi-ar fi trecut, pe urmă,^ cheful de avere. Achim înghiţi greu, înroşindu-se de furie. Glasul femeei era străin, liniştit şi plin de dispreţ. Uluit să audă^o femee vorbind astfel, în prima clipă se uită la ea, aşteptând s'o vadă zâmbind, închipuindu-şi că e o glumă. îşi înghiţi anevoie mânia. Se gândea la scopul pentru care venise şi-şi dădea seama că a v făcut o greşală acum cinci ani. « Iată că acum am nevoie de ea, gândi el. Nu-i' nimic. Lasă că vedem noi. I-am mai auzit eu pe mulţi vorbindu-mi cam tot aşa». — Nu trebue să te superi, Veta, zise Achim stăpânit, încercând chiar să zâmbească. Am venit să-ti aduc o veste bună si să mai stăm de vorbă. Eu nu mă supăr că mă faci nebun, înţeleg că ai ţinut la fratele meu, dar pe mine nu mă cunoşti deloc. Nilă era un om bun, dar eu am să-ţi spun ceva. Era bun pentrucă şi atunci când era vorba de bani, el... ei, dar ştii tot atât de bine ca şi mine ! Odată i-am împrumutat... A venit peste o lună şi mi i-a dat îndărăt: « banii n'au culoare, Achim, mi-a spus el şi d'aia ţi-i dau îndărăt. Dacă mi-ai fi împrumutat brânză, nu ţi-aşi fi mai dat-o îndărăt, cu toate că lumea zice invers. « Cum invers ?», l-am întrebat eu, pentrucă nu înţele- . geam. Ei, pe urmă am înţeles. Am întâlnit oameni mai buni ca el, dar când* venea vorba de bani, nu-i mai cunoşteai. Odată se schimbau ! Nilă nu era aşa. Poate că, dacă era altfel, nu se întâmpla să... In sfârşit, venea la mine. ■ ■ Aranjam! Nu sunt eu vinovat că el a... Ce-ai fi vrut să fac? Că aţi pierit,, pe urmă, din C. A. Roseti. . . V'am căutat!.. . povestea unei călătorii 147 -—Şi acuma ce vrei ? întrebă deodată Veta, privindu-1 iarăşi în albul ochilor. Achim Moromete închise ochii; căruţa zdroncăni; îşi duse mâna la pălărie si se feri de privirea cumnatei. «Degeaba am venit, gândi el crud. Ştie despre ce e vorba ». — Dacă ştiam că aşa ai să mă primeşti, nu mai veneam spuse el reţinut, încercând totuşi să arate părere de rău sinceră. E o vorbă, continuă el sentimental: Sărută-1 pe om când are buzele amare, nu... Insfârşit, ce să mai vorbim ! ? Eu... Deastădată Veta zâmbi, însă în batjocură. — Nu cumva vreai să spui că eu am buzele amare şi tu. .. Zici că nu te cunosc deloc! Acuma ştiu pentruce ai venit. Nu ţi-e ruşine ? zise Veta liniştită, privindu-1 cu răceală. Achim Moromete îşi muşcă buzele şi deodată se încruntă. — Ei, strigă el căruţaşului. Opreşte. Căruţa se opri încet şi Achim sări alături. — Veto, nu vreau să mă cert cu tine. N'are niciun rost. Nu vreau nici eu să pierd vremea. Mergem puţin pe jos şi dacă nu ne înţelegem eu mă întorc îndărăt şi tu îţi vezi de treabă. Fără să arate prea multă mirare, Veta se gândi câteva clipe şi se dădu apoi, hotărîtă, jos din căruţă. Vroia totuşi să afle din gura lui ceea ce bănuia că îl făcuse s'o caute. — Ţine caii încet şi am să te strig eu, zise Achim ţăranului. Ţăranul se uită la el pe sub sprâncene şi lui Achim i se păru că îl pliveşte în bătaie de joc. — S'o luăm pe potecă, spuse Achim părăsind şoseaua. Cândjfrcăruţa se îndepărtă puţin, omul se pregăti să spună Vetei pentru ce o chemase. Mersul pe jos îl liniştise şi se uita la femeie mulţumit că se dăduse jos să-1 asculte. Se temuse că ea nu va vroi. — N'am vrut să m'audă ăsta cu căruţa, începu el. Cum ţi-am spus, e o chestie simplă, dar oamenii de pe aici. . . ce-am păţit aseară... o poveste întreagă. Uite, Veta, despre ce e vorba. Am vrut să-ţi spun numaidecât, dar nu ştiu cum înţelegi tu lucrurile! Ţie ţi s'a părut mereu că eu sunt nu ştiu cum, că Paraschiv la fel. . . de atunci, din ziua-aia! Bine, dar aşa crezi tu că e omul ? Cum ai să poţi trăi ? Trebuie să te gândeşti. . . Trebuie să iai viaţa aşa cum e.. . Ce-ai să faci? Nilă.. . sigur, dar. . . ce poţi să faci? Eu nu pricep nimic. Vezi ? Tu, de trei ani de zile puteai să munceşti douăzeci de pogoane de pământ, partea lui Nilă de la tata. Acum e dreptul copilului, pentrucă Nilă... Ei şi acum să vezi ce se întâmplă, pentruce am venit. . . Achim se opri din vorbit cercetând-o pieziş pe femee. Ştirea pe care i-o aducea, nu-i făcea Vetei nicio impresie. Puţin nesigur, simţind că iarăşi începe să-1 muşte mânia, Achim iuţi pasul, tuşi şi începu din nou. «A dracului femee», gândi el între timp. Ştie, altfel, cum! ? 10 j ^8 viaţa romaneasca — Veta, tu stai în Vaideci. Sau în Vlădoieni, Treaba ta. Dar să vezi ce se întâmplă. Tata, habar n'are că mai eşti şi tu pe lume şi mai ales că Nilă are un copil. El vrea să facă o afacere cu unul din sat, Palici, să schimbe tot pământul şi o parte să i-o dea lui Niculae în bani, în cocoşei, iar altă parte : s'o treacă pe numele surorilor noastre vitrege. De noi, nu vrea să ştie. D'âia ne-am întors din Bucureşti. Tu, adică băiatul, are dreptul la uzufructul — cum ţi-am spus — a douăzeci de pogoane. Mie, Nilă mi-a scris din armată şi m'a rugat să am grijă de tine şi de copil, dacă el... şi dacă tu nu te măriţi... — A spus Nila asta ?! tresări Veta oprindu-se din mers. — Da, a spus-o, răspunse Niculae repede. — Minţi, continuă Veta vorbind scurt şi uitându-se liniştită peste şosea, -— Veta, strigă Achim. Ascultă până la sfârşit şi pe urmă poţi să-mi spui ce vrei. Am să-ţi arăt scrisoarea. Aşa mi-a spus. Ei, tata n'are să facă el cu Palici... Ce vreau eu să-ţi spun ? Am venit să te întreb: vrei să-ţi trimit eu, de pe douăzeci de pogoane, bani, sau însfârşit.. . grâu, porumb? Asta e toată povestea. E dreptul tău. Nu numai dreptul. Dar ai chiar datoria faţă de copil. .. Nu poţi să-1 laşi aşa ?!! Ei, şi acuma hai să ne suim în căruţă, sfârşi Achim, părăsind şoseaua. . — Nu trebuie să te mai gândeşti că n'ai pentruce, urmă el făcând semn căruţaşului să se oprească. Şi nu trebuie să te superi pe mine... A fost odată... atunci, dar omul nu e ca nebunul... Veta îl urmări cu privirea şi nu-i răspunse. De altfel, după cum credea Achim, nici nu avea ce să răspundă. Ceea ce îi spuse era limpede. Ei se suiră u în căruţă şi ţăranul, la un semn al bărbatului, atinse caii şi o luă la goană spre Vaideci. VII Căruţa făcea un zgomot supărător şi sălta zdroncănind peste şoseaua . plină de pietroaie mari. Cei doi de pe leagăn se ţineau strâns cu mâinile de loitre. Achim aştepta totuşi dela o vreme ca Veta să întrebe sau să spună , ceva. Când au ajuns în sat şi după ce au dat drumul căruţii, în timp ce se îndreptau spre podul mie unde se afla casa Vetei, îngrijorat, Achim i se adresă, încercând să zâmbească într'un fel care voia să spună că toată afacerea s'a terminat: — Nu-ţi pare bine ? Ai să vezi cum se schimbă lucrurile! In fapt, Achim vroia dela Veta o consimţire în scris prin care el era însărcinat să muncească partea ei de douăzeci de pogoane. Nu vroise să-i spună ■ nimic, despre acest lucru, fratelui său Paraschiv. La tatăl său nici nu se mai gândea. 1 --De ce vrei să-mi pară bine? a spus Veta oprindu-se din mers şipri-vindu-1 ca-şi mai înainte. Pe mine să nu mă amestecaţi în treburile voastre! povestea unei călătorii I49 jj»am avut şi n'am pierdut ale moşii! Până acuma unde-ai fost ? Ai putea să-mi spui? — Sigur că n'ai de ce să te bucuri, când pierzi moşii, a spus Achim rânjind. Dar acuma câştigi! — Am spus, continuă Veta cu răceală. Vă priveşte pe voi. Pe mine să mă lăsaţi în pace. .Ajunşi în dreptul luncii, Veta se apropie de aceeaşi casă unde Achim întrebase dimineaţa de ea şi strigă pe cineva, lăsându-1 pe om singur, lângă podul cu tub alb de beton. — Ce mai este, Ghincule, zise Veta femeii, care când o văzu, fugi repede să-i iasă înainte. Stai, spuse Veta zâmbind. Adu-mi cheia dela casă. Apoi vecina alergă şi-i aduse cheia. Veta întrebă iarăşi: — Ce e cu tata? Nu s'a mai întors de loc pe-acasă?! — Nu, nu s'a întors de loc, săracu nea Vasile! răspunse vecina compătimitor. Are să moară odată pe dram... De ce-1 mai laşi să plece?! — N'am ce să-i fac, răspunse Veta pornind spre luncă. Mereu m'am certat cu el. .. — Uite, acuma ai putea să nu-1 mai laşi, zise Achim când cumnata sa luă drumul spre casă. Pe la noi n'a fost secetă, aşa că. .. Veta nu-i răspunse şi nici până acasă nu-i vorbi, deşi Achim spunea mereu câte ceva. La lumina zilei, casa femeii arăta jalnic. Pereţii, altădată albi, erau acum murdăriţi de muşte şi plini de păienjeni. Lui Achim i se părea mai pustiu 'decât pe întunerec. Când au intrat înlăuntru, o grămadă de gângănii negre au luat-o la goană în toate părţile. Veta se uita cu desnădejde peste pereţii plini de gândaci scârboşi. Deodată scoase un strigăt uşor, uitându-se înmărmurită spre una din ferestrele ca#ei. Cercevelele de fier ale geamului erau îndoite rău şicanatul deslipit din zid. Cele două paturi de lemn erau goale şi mişcate din locul lor, 0 cană de apă căzută jos de pe măsuţa de lângă sobă. Pe pereţi se vedeau urmele a ceva care îi acoperise şi care acum era smuls. Numai câteva căpătâie mai acopereau blănile goale ale paturilor de pe care păturile fuseseră luate cu velinţe cu tot. — Mi-au spart casa, murmură Veta galbenă la faţă. — Cum ? Ce ? întrebă Achim nevenindu-i să creadă. — Ah ! Doamne! Doamne! strigă femeia cu desperare şi desnădejde aşezându-se moale pe patul gol. Ce i-o fi trebuit sdrenţele mele! ?... Achim se uita la ea, buimăcit. — Ce ? Ţi-a furat ? Cum ? Ţi-au spart... Nu se poate ! — Ce să fac eu acuma? murmură Veta stins. Ea îşi luă capul în mâini şi apoi amuţi. Fruntea i se încreţise rău şi faţa 1 se înăsprise şi ea. Achim se aşeză şi el pe pat şi fără să-şi dea seama, prin capul său^îl fulgeră că întâmplarea nu e rea. Cumnata lui va trebui acum să viaţa românească primească bani dela el. Alungă însă acest gând, ridicându-se brusc şi plim-bându-se agitat prin odaie. — Ei, lasă Veto, zise el într'un târziu uitându-se cu un început de mils la Veta, care rămăsese cu privirea înţepenită în gol. Lasă că nu-i nimic. Achim Moromete se opri un timp din măsurat şi fiindcă tăcerea se prelungea, el repeta mereu, cu un glas în care nerăbdarea abia era ascunsă: — Ei, ei, ei! Lasă ! Lasă Veto ! Lasă acuma ! După un timp, măsuratul odăii şi tăcerea Vetei îl stingheri. El se aşeză pe pat iarăşi şi vru din nou s'o încurajeze pe cumnată. VIII Deodată însă, un sgomot de paşi îl făcu să tresară şi abia avu timpul să se ridice, că cineva se auzi urcând prispa casei şi aproape în acelaşi timp un. ciocănit tare în uşă. — Intră, spuse Achim intrigat. Veta nu se mişca. Uşa se deschise şi Achim rămase în mijlocul odăii, mirat. Omul care-trecu pragul era acelaşi, care la plecare, înaintea maşinii, dimineaţa, ieşise în urma lui în dreptul primăriei şi-i făcuse semne ciudate, salutându-1 de mai multe ori, ca pe-un cunoscut. Acuma venea spre el cu mâna întinsă,, zâmbind şi salutându-1 ca şi atunci foarte familiar. — Bine-ai venit, a spus omul îmbrăcat orăşeneşte, adresându-se Vetei. Apoi iarăşi spre Achim: îmi daţi voie? Niculae Badea. Achim îi apucă mâna surprins, neînţelegând ce căuta acest individ şi ce anume vroia dela el. După trăsături, părea ţăran, dar se vedea că e învăţat să poarte haine bine croite. -— Eşti de-aici din comună ? întrebă Achim măsurându-1 cu privirea. — Nu, nu sunt de-aici, de locul meu, răspunse noul venit surâzând. Anul trecut am terminat şcoala şi am fost numit notar în locul celui de aici, care â ieşit la pensie. — Şi în comuna dumitale se fură ca în codru ? întrebă Achim înţepaţi Zâmbetul notarului se stinse şi începu să clipească din ochi, neînţelegând. — Nu vezi, zise iar Achim arătând casa goală şi cercevelele îndoite ale ferestrei. Omul îşi aruncă privirea pe paturi, apoi la geam, rămase câteva clipe gânditor şi, mirat la culme, Achim îl văzu din nou zâmbind. — Ei, n'are nimic, făcu notarul cu un gest al mânii. Am să anunţ şeful de post.. . N'are nimic! Are să se lămurească. Lăsaţi! « Ăsta e nebun » gândi Achim. — Ce mai faci, continuă notarul adresându-se Vetei. Nu ştiam că eşti în Vlădoieni! Vezi! Ce înseamnă !. . . povestea unei călătorii Veta îi aruncă o privire ştearsă şi deşi nu înţelegea ce căuta la ea, nu se . sinchisi. Lui Achim i se păru că abia acum înţelege pentru ce cumnata lui este atâta de duşmănoasă şi pornită împotriva lui. «Are cine s'o înveţe », gândi el, lămurindu-şi cum de putea Veta să rămână nesimţitoare la vestea pe care i-o adusese. « Asta e povestea. Se mărită cu notarul!... Hoaţă femeie », îşi mai spuse el, gândindu-se înfuriat la timpul pierdut cu această călătorie. — Eu tocmai intram la primărie când aţi ieşit dumneavoastră dela telefon. M'am uitat şi am văzut că nu sunteţi de pe-aici, spuse notarul aşezându~se pe pat fără să fie poftit. II întreb pe Iliuţă, telefonistul: « Cine e domnul?». «E un domn din Bucureşti, a dat un telefon la Vlădoieni ». « La Vlădoieni ?» l-am întrebat. Şi ce caută aici ? ». « Caută o persoană de-aici din sat, care e plecată acolo ». « Ce persoană ? » l-am întrebat eu iar. El îmi spuse de dânsa, Veta Moromete. « Cum, zic eu, în Vlădoieni este dusă ? Iliuţă, strig eu, cere numaidecât Vlădoienii, că am şi eu să-i spun ceva ». .. De astă dată, Veta ridică fruntea mirată: — Mie ?! întrebă ea. Ce să-mi spui ?! Ce se tot întâmplă ? Ce e cu mine, azi} — Stai că am să-ţi spun îndată ce! Iliuţă lucra de zor: « domnu notar, zice el, ce să mai stricaţi telefonul! A chemat-o domnul acela, în comună. E cumnatul ei ». « Cumnat ?! » întreb eu şi ies repede afară să vă chem îndărăt. — Am văzut că îmi făceai semne, mormăi Achim. — Nu, zise notarul vesel. Când am ieşit nu v'am mai văzut. Nu ştiu unde a-ţi intrat. Ei şi pe urmă: « Iliuţă, l-am întrebat eu: Eşti sigur că se întorc cu maşina îndărăt ? ». « Sigur » zice el. « I-am auzit personal vorbind la telefon ». Ei, abia după aia aţi tfecut d-voastră cu căruţa şi eu am ieşit să vă chem îndărăt. — Da, da, bine, îngână Achim uitându-se la ceas. Dar despre ce e vorba ? — Dumneavoastră sunteţi cumnat cu ea ? întrebă notarul. — Da, sunt, răspunse Achim înţepat. Omul începuse să-1 supere. Veta îşi lăsase iar capul în palme şi tăcea, amorţită de ceva care îi întuneca parcă şi judecata. — Mi se pare că ştiţi, zise deodată notarul şi o umbră de îndoială îi trecu peste chip. Dacă ştiţi, să mă scuzaţi. Eu, ce să vă spun, o ţin de trei luni de zile în sertar. într'o zi, din greşeală s'a deslipt şi n'aveam ce să-i mai fac. — Nu înţeleg, zise Achim înfuriat de astă dată. Ce tot vorbeşti dumneata ? N'ai gură să spui odată ? Ce tot ocoleşti ? — Va să zică nu ştiţi, zise notarul satisfăcut şi iar zâmbi. E vorba de fratele dumneavoastră, Nilă Moromete. Trăieşte! — Ce, tresări Veta arsă. Ce-ai spus ? — E vorba de soţul dumitale. Trăieşte, nu e mort. -— Cum, strigă Achim răguşit ridicându-se în picioare. — E prizonier, am o scrisoare dela el... o ţiu de trei luni de zile în sertar, nu ştiam ele unde să te iau, spuse notarul uitându-se la Veta. Scrisoarea e 152 viaţa romanească la mine.. . d'aia. . . d'aia. . . Asta e, sfârşi el scoţând din buzunar un plic cenuşiu. Veta se uita la mâna cu plicul cu o privire holbată, fără clintire. — Ce tot spui ? stigă Achim crunt, smulgându-i plicul din mână. — De, eu zic că ăsta e, îngăimă notând, speriat de strigătul celuilalt, cuprins ei însuşi o clipă, de îndoială. — E dela Nilă, şopti Achim desfăcând scrisoarea repede. Cine ştie de când o fi scris-o, săracu ! Veta era galbenă ca ceara şi părea că nu pricepe nimic din ceea ce vedea. Deodată Achim scoase un strigăt de uimire şi ochii îi încremeniră peste hârtia scrisă. — Trăieşte, şopti el uitându-se în jur, speriat. Veto, auzi ? Achim îi întinse scrisoarea, dar femeia îşi ridică fruntea şi se uită la om. cu o privire arzătoare, fără să întindă mâna. Achim Moromete, într'o clipă, înţelese îndoiala cumplită a femeii şi o sgâlţâi de umeri. — Aşa este, zise el răguşit de o emoţie puternică, aşezându-se pe pat. Veta luă plicul în mână şi-şi aruncă privirea peste el. Când recunoscu . scrisul bărbatului, ochii i se împăienjeniră brusc şi mâna îi căzu pe pat, istovită. Abia îngâimă, stins: — Nilă! Nilă ! Oh! Nilă! Apoi căută umărul lui Achim şi se agăţă moale de el. Omul vru s'o sprijine, dar femeia, ca un copil adormit, îi alunecă din braţe şi mereu galbenă ca ceara, se lăsă într'o parte pe scândura goală, fără cunoştinţă. Notarul se ridicase de pe pat şi se pregătea să plece. — Vino mai târziu, domnule notar, zise Achim fără să se întoarcă, ridicând-o pe Veta în capul oaselor. Femeia îşi reveni clipind nedumerită din pleoape. — Doamne, doamne, mi-a fost rău ? 1 Ce se întâmplă cu mine ? Unde sunt ? întrebă ea uitându-se liniştită în toate părţile. A fost cineva aici ? —- Hai puţin afară, zise Achim turburat de starea Vetei. — Nu, nu, nu merg! Ce s'a întâmplat ? O, o, o, mi-au spart casa, murmură Veta cu îndoială. Tu când ai venit ? Ce cauţi aici ? Achim nu ştia ce să răspundă şi se uita tâmpit în ochii femeii. El apucă scrisoarea de alături şi fără să-şi dea seama că femeia este încă ameţită, începu s'o citească. Tot atunci pe neaşteptate, auzi un ţipăt scurt, înnecat şi simţi cum hârtia îi este smulsă din mâini. Cumnata lui avea acum obrajii roşii ca purpura şi se ridicase de pe pat în prada unei emoţii de nedescris. Ochii îi străluceau ciudat şi trăsăturile feţei erau de nerecunoscut. O bucurie adâncă, grea, gata să plesnească, stăpânea mişcările şi paşii desordonaţi ai femeii. Ea nu-şi găsea lob şi-şi apăsa cu amândouă mâinile partea stângă a pieptului, gâfâind şi străduindu-se să nu se înnece. povestea unei călătorii r r-> Achim Moromete se apropie de cumnată-sa şi se opri răbdător în faţa ei jsteptând s'o vadă mai liniştită. Faptul i se părea şi lui de necrezut; se gândea jâ fratele său Paraschiv şi la bătrânul Moromete, cuprins de o senzaţie de teamă nelămurită. Planul lui cu pământul Vetei se spulberase, dar nu numai atât:« Ce-are să se întâmple acum ? » îi trecu prin cap întrebarea. El se smulse din faţa femeii, care între timp deschidea mereu, tremurând, scrisoarea şi 4chim, ca şi când n'ar fi văzut-o, începu să se plimbe neliniştit şi agitat prin odaie. MARIN PREDA DRAPELUL PĂCII Desfăşuraţi în falduri largi, catifelate Drapelul păcii azi ameninţate. In umbra lui prielnică, de protector, Să se 'mpletească svonul de uzină, de tractor, Şi brazdele să-şi urce aburii de viaţă nouă. In fecundarea binecuvântatelor zăpezi Şi lira inspiraţilor aezi Să freamăte subt mâinile-amândouă! Poeţi, mai mult decât oricând, acum vi-i ora ! . . . Cântaţi rotirea albului columb Să nu mai fie 'ntunecată aurora Crepusculul să nu mai fie foc şi plumb. Profeţi şi luptători ai unui crez mai bun, Mai pur, mai 'nalt şi mai adânc vă fie cântul. . . înseninaţi, înveseliţi pământul Şi fruntea vă 'ncunun ! Aii preamărit, în secole, imperatorii, regii Şi ropotul de cai şi zăngănitul de armuri, Alaiul triumfal şi sclavii în cortegii Şi bubuitului de tun îi furăţi trubaduri. Aşa v'au învăţat părinţii şi învăţătorul Ce nu ştiau să desluşească viitorul. Aţi moştenit dela maestrul orb din Hio Agamemnoni şi Hectori şi Atrizi, Cadmei . . . Povestea lor în veci vom preamări-o? Lăsaţi-i în legendă, fraţi ai mei! drapelul păcii *55 Să doarmă 'n sarcofagiile lor de aur Cu faraonii piramidelor funebre Cu leul din Nemeea şi cumplitul minotaur, Cu toate basmele de spaimă şi tenebre, Topească-se înfricoşatele năluci Ce-au fulgerat ale trecutului răscruci . .'. Din ev în ev, în cele patru zări Sunt pline veacurile de strigoi călări ... Cezarii, Porfirogeneţii şi Sultanii, Attila, Gingiscanii, Tamerlanii Napoleonii toţi vânând coroane şi imperii In numele unei minciuni cu care sperii Pe cei săraci cu anii şi cu duhul. ; . De câte ori n'au răstignit pământul şi văsduhul? In semnul crucii, cavaleri din Soare-Apune Porneau în desrobirea Sfântului-Mormânt In care nimeni nu era 'ngropat, —precum Scriptura spune Mormântul sfânt, — şi 'n drumul lor nimica sfânt I Treceau ca vijelia care mistuie, îneacă, arde, Pe urma lor nici roua şi nici prafid, Duceau pe scuturi foamea, lepra şi ruina, jaful Şi iadul tot pe azur aţele stindarde. Şi după ei, din nou, şirag de cruciade, In numele străbunilor, al neamului, al regilor, -Adunături de invincibile armade — Sporeau noianul fărădelegilor. Ce-a mai rămas pe urma cruntelor măceluri? Unde ne'au dus atâtea mincinoase ţeluri? Ce ne-au lăsat victoriile lăudate de poet? Ce ne-au lăsat monarhii, potentaţii? — Şacali şi corbi şi răgetele de schelet Şi duşmănii din generaţi 'n generaţii . . . Nu, fraţi ai mei, încununaţi de muze Nu mai luaţi fantomele drept călăuze ! Lăsaţi trompetele să ruginească 'n capitolii Şi flamura domnească roiidui de molii! Noi să cântăm triumful viitorului înalt Eroii muncii, ai întrecerii, supremul salt viaţa românească Vârtejul roţilor şi freamătul albinelor Motorul avioanelor şi iodul minelor Tot ce e flacără, lumină şi dogoare In fabrici, în laboratorii, pe ogoare, Tot ce-i iubire şi 'nfrăţire a destinelor . . . Dar iată, visul celor mulţi s'a clătinat . . . Ce tainică poruncă 'n noapte a sunat? S'adună, subteran, sobolii şi şacalii Făuritori de foc, de sânge şi de funeralii. De mii de ori mai cruzi în lăcomia lor Ei pregătesc uneltele cumplite de omor, Râvnind să facă din pământ osânda robului Şi pentru ei, —domnia globului. Voi fiţi colea, îi înfruntaţi, furtună, stâncă, val! Alături de cei buni, în lumea care, se preface, In clipele supreme, ridicaţi un imn universal Imens-desfăşuratului drapel de pace ! VICTOR AŞA CUM UCIZI LUPII Cresc plozi în primăvara acestui liber Mai, Năvalnic creşte iarba în luncile cu soare. Curând vor râde spice cu creştetul bălai, Curând vom bea lumina de struguri în ulcioare. Cu fiecare clipă trăim un veac. Belşug îngrămădim în suflet din miezul cald de pâine. Din dulce ţâţa mamei, prunci sdraveni viaţă sug şi pentru ei pe schele, suim măreţul « mâine ». Azi dacă alb ni-i patul şi braţul plin de zor, odihna, dacă-i caldă şi plin pe masă blidul, vrem steagul tot mai roşu să urce 'n viitor aşa cum ne învaţă şi Stalin şi Partidul. Vrem pace 'ntre popoare şi vrem culesul bun. Livada să dea roade şi să roiască stupii. Dar vom zdrobi duşmanul ce naşte gând nebun aşa cum. stârpeşti viermii. Aşa cum ucizi lupii! VICTOR TULBURE SZEMLfiR FERENr PATRIE NOUĂ Dacă puternic sau mai lin Sărbâtorindu-i anul plin Republica în vers cânta-voi, Voi şti de ce o fac şi din Rărunchi, trăiască, eu striga-voi. Pe acest plai trăiesc de când Pornea din basm albind, crescând Turma lui Bucur blând oier Când iarba colţi din glod scoţând Dijmă era, pentru boier. Celor cu bani mai abitir Oraşul, camătă şi bir In turnuri vechi le ridicase; Flămând, zile şi nopţi în şir Şi stors de vlagă mă purtase. In mari palate n'aveam loc, Ne-au drămuit lemnul de foc, Viaţa amar ne-au măsurat-o; Trei regi pe-al dinastiei scoc Şi rânza lor am îngrăşat-o. Aşa a fost şi-a fost de-ajuns, De frică, de greşalâ 'npuns Bogatului, mândrului Craiu, Străin în casa mea ajuns Să mă'ncovoi eu încetai. patrie nouă Şi înţelegi ce-i nou şi clar De o vreme'şi coace fructul rar Şi timpul vechi să-l uit mă face, Cinstit o spun cu grai maghiar Eu liber sunt de un timp încoace Şi cine-a apărat popoare Şi patrie mi-a dat sub soare Şi altă dragoste de muncă? Republica biruitoare: Trudeşte-te să crească încă. Să crească, am strigat odată, Dar nu-i deajuns, că viaţa toată E'n patria aceasta dragă; Eu inima bătând curată I-o dau, poet şi om, întreagă. (In româneşte de RADU BOUREAN!J) JOZSEF- ATTILA INVOCAŢIE Acolo, unde ochi scormonitori te ţintuiesc, e-atât de greu să cânţi. Şi, totuşi, chiar gâtuit de-ai fi, Tu cântă, cântă cântarea muncitorilor! in viaţă eşti ca arcul unui ceas, dar într'o zi încremeneşte orice mecanism. Deschide-ţi inima, la poartă-aşteaptă lumea cm umilă. înconjurat eşti de duşmani, tu ţine minte, şi-o să-ţi fie mai uşor. Să cânţi e-atât de greu aici, cântă cântarea muncitorilor! Priveşte şesu-acesta frânt, pe care-amurgul dă buzna ca o haită deasă. Nu-i timp de joacă, iată până şi soarele e-o cupă răsturnată. De. pe acum — viaţa-i scumpă — ne pregătim pentru-ale noastre vise, mari, nerăbdători, Să ciripească 'ncepe truda; cântă cântarea muncitorilor! Oh, cum mai zace noaptea mare ! Din sânu-i păduros zbucneşte sânge negru. O sută douăzeci de milioane, îmi spune medicul, nu au un ţie de pâine. Printre aceste-o sută douăzeci de milioane, cari — într'un staul acoperit cu snopi de lună — îşi scurmă zdrenţele betege, Azi s'a născut Copilul, ce nu e apărat nici de vre-un dumnezeu nici de vre-unrege! Sub cerul lumii 'ntregi, ridică-ţi svelte Cuvintele si dreptele-ţi unelte, — Pătrunde-adânc în sufletul cel nou al pământenilor — C De inima ta nu poţi să te-ascunzi. Cântă cântarea muncitorilor ! Alungă şleahta curioşilor, batjocoritoare. Doamnele, domnii, cunoscuţii. Arată-te ca un amic surâzător. Eşti încă '« mâna lor. Şi parcă v'aţi privi prin ghiaţa unui geam despărţitor. .Să zornăie fă geamul! Cântă cântarea muncitorilor! MUNCITORI -Se zbate imperialismul crâncen smulgând fâşii din lumea subjugată. Din Africa şi Asia în sânge sfâşie halci cu gura lui turbată. O flegmă-i marea unde el îşi cască gălbuia gură, fălcile-i enorme, muşcând din ţări. Duhoarea lui drăcească ne svârle nori prin nările diforme. Dar în oraşul ce se pierde 'n şanţuri simţind răsuflu! minelor de fier, în zgomot de maşini, de roţi şi lanţuri ce curg, scrâşnesc, alunecă şi cer; acolo unde mari transformatoare sug sânii de dinamuri sclipitori, ■—• trăim ceilalţi. Şi viaţa ne uneşte pe toţi: copii, femei şi-agitatori. Aici trăim! Ni-s nervii toţi o plasă ■ce strânge 'n ea trecutul ce se zbate. Salariul, preţul muncii nemiloase, ne plânge 'n buzunarele 'ntristate. Pâine 'n ziar, pe masă; — şi 'n hârtie, că suntem, liberi domnii ăia scriu — vânăm cu lampa ploşniţe vre-o mie şi bem câte-o cinzeacă de rachiu. Tovarăşi trec prin beznă urmăriţi, beţivi se clatină spre curţi obscure, când sânii nopţii lunecă trudiţi din fumul greu, ca de sub zdrenţe sure. viata românească Aşa trăim ! Şi 'n noapte, după muncă, dormim buluc zdrobiţi de oboseală, într'un bordeiu pe care curge-adâncă, înconjurând pereţii, umezeala. Şi, totuşi, asta-i lumea muncitoare, Tovarăşi!—mare'n luptele de clasă. De dragul ei, suim—furnal—în zare şi ne pitim, pândind, prin bezna deasă. Aşa se nasc ale istoriei fapte şi ziua ce-o visează luptătorii, când pe uzina cufundată 'n noapte, sui-vor steaua roşie muncitorii! TURNĂTORI DE STICLĂ Aprind cumplite focuri turnătorii Şi cu sudoare-amestecâ şi sânge Plămada transparentă care fierbe In marile şi grelele cazane. O toarnă-apoi în plăci, pe care braţe Puternice svâcnind de oboseală Le netezesc şi le întind ca 'n palmă. Şi 'n zori de zi, când soarele răzbeşte, Pornesc departe, la oraş şi 'n sate, Ducând în transparenţa lor lumina. Le spuneţi unii muncitori, şi alţii Poeţi, deşi — de te gândeşti mai bine— Nu-i între ei deosebire mare. Le scade sângele deopotrivă Şi 'ncet ajung şi dânşii transparenţi, Mari, sclipitoare geamuri de cristal La viitorul ce-l zidiţi în voi. CU INIMA CURATĂ N'am. părinţi, nici dumnezeu, nici pământ să fie-al meu, n'am nici leagăn, nici sicriu,. n'am nici la cine să ţiu. De trei zile n'am mâncat nici puţin, nici îndesat. Cei vreo douăzeci de ani câţi îi am, îi dau pe bani. Dacă nu-i vrea nimenea, să vină dracu să-i ia. Fur cu sufletul uşor, . dacă trebuie, omor. M'or găsi, rn'or spânzura, sub pământ m'or aşeza şi din inimă-mi va erefte iarbă care otrăveşte. MAMA Dtmiinicile în spre seară, o cratiţă lua de toarte, zâmbea '» tăcere şi pe urmă se odihnea un pic în umbră. Dela prea milostivii domni în cratiţă-aducea mâncare, intram în pat şi mă gândeam cum ei mănâncă străchini pline. Era ea, mqică-mea, azi moartă. —- spălătoresele mor iute — se 'mpleticesc de-atâta umblet şi de spălat le doare capul. Drept munţi, au rufele murdare şi nouri: aburii maşinii; iar aerul de vrea să-l schimbe, se urcă 'n pod spălătoreasă. O văd, stă ghem peste maşină. Făptura-i şubredă şi mică a prăpădit-o Capitalul — să v''amintiţi, o,,proletari! De-atâtea munci se gârbovise şi nu ştiam că nu-i bătrână, în vis purta şorţ alb ca spuma şi-o saluta atunci poştarul. MAMA La maică-mea, de-o săptămână mă duce gândul trist de mână. O văd c'un coş de rufe 'n braţe urcând în pod să le agate. Om liber încă 'n vremea aia, urlam de răsuna odaia să lase coşurile pline şi să mă ducă 'n pod pe mine. Tăcând, ea îşi vedea de treabă, nu mă mustra şi, fără grabă, alb stol de rufe foşnitoare suia sclipind în podul mare. Acum, târziu de-abia-mi dau seama ce uriaşă este mama; cu păr cărunt pe bolta goală, ca 'n iaz — topeşte albăstreală. SIMPLU Pierit-a soarele 'n Apus Şi suie 'n Răsărit, zglobiu. E simplu. Trăieşte cel ce este viu. Ni-s buzunarele în zdrenţe, Ni-e buzunarul de golani. Ştim bine — Noi am pierdut o mie de-ani. De i-am pierdut, s'au dus şi gata, N'o să-i căutăm în ceaţa vastă. Nu-i timp. Cu trenul merge vremea noastră. Călătoreşte cu Expresul, Cu păsări de motoare noui. De mergi cu talpa, Rămâi pe drumuri înapoi. Stăpânul nostru ni-este mintea Si altceva, nu ne mai tine. Cu vuiet Ne duc motoare spre 'nălţime. Nu suntem nişte filozofi, Dar nici nu suntem nătărăi. O mie de-ani Răsar pentru maghiarii noui. LA DUNĂRE I Şedeam, pe-un bloc de piatră, jos, la debarcader., privind o coaje verde pe apă cum pluteşte. Adânc pierdut în mine, simţeam, din adieri, cum tace-adâncul apei şi valid cum vorbeşte. Din inima-mi, pornită părea că-i apa toata. a Dunării, — 'nţeleaptă şi mare şi 'norată. Aidoma cu muşchii de muncitor, ce bate ciocanii 'n nicovală, şi-l side şi-l coboară, vedeam talazul apei grumazul cum şi-l zbate, cum se 'mpleteşte, scade şi cum tresare iară. Îmi amintea de mama, spălătoreasă, care muncea din greu, plecată pe rufele murdare. Şi începu o ploaie să picure înceată şi se opri, de parcă tot una. i-ar fi fost. Şi, totuşi, în spre zare priveam, la fel cum cată spre-o ploaie lungă omul ce stă la adăpost : ca o eternă ploaie, cernea egal pe lutul cel mut, — fără culoare, de fum. pestriţ : trecutul. Şi Dunărea, 'ntre maluri, curgea. Iar valuri albe, râzând, micuţe braţe 'ntindeau spre mine 'n joacă copii de gâtul mamei, din mâini făcându-şi salbe, şi gângurind o limbă ce nu mai vrea să tacă. Pe-a vremurilor apă, se clătinau subţire ca pietrele de veacuri albite 'n cimitire. la dunăre II Eu sunt acela care de mii de ani priveşte tot ceea ce acuma zăresc întâmplător. O clipă doar, şi vremea întreagă se 'mplineşte; prin ochiul meu, străbunii privesc sfredelitor. Eu văd ce 'n vremi apuse ei n'au putut să vadă, căci au muncit, iubit-au, ucis-au şi-au făcut ce se cădea. Şi dânşii, pământurilor pradă, zăresc ceea ce mie îmi este nevăzut. Şi ne cunoaştem bine ca jalea-bucuria. E-al meu, deplin, trecutul, si-al lor prezentid este. îmi sprijinii creionul când scriem poezia şi-i simt şi 'ntreaga-mi 7jiaţă de ei îşi aminteşte. III Cumană era mama, iar tatăl meu săcui un pic, şi-un pic român sau pe de-a-'ntregul poate. Din dulcea gură-a mamei, luai hrană şi crescut şi dela gura tatei cuvânt despre - dreptate. Un pas de fac, ei tainic se 'mbrăţişează. Şi gândmdu-mă la dânşii, tristeţi mă năpădesc, căci au apus. Din asta-s făcut. <; Când n'om mai fi, vedea-vei. ■ . »—de departe, i-aud cum îmi vorbesc. Vorbesc, căci sunt în mine ; şi dacă totdeauna pe firava-mi fiinţă, pot să mă simt stăpân, e că i-qm strâns în suflet pe toţi şi-am făcut una şi până 'n fund de veacuri sunt fiece străbun ! Sunt el, cel ce se 'mparte ca să sporească 'n semeni : mă văd în chipul tatei şi-al marnei mele moarte, şi tatăl meu şi mama. se'mpart şi ei deasemeni şi-a. lor fiinţă, una, o duc eu mai departe! Sunt lumea — tot ce fost-a e 'n mine strâns : mulţime de seminţii în lupte izbindu-se 'ndârjite. Morţi, descălicătorii-s triumfători prin mine şi chinurile celor înfrânţi le simt, cumplite. viaţa românească Arpad şi Zalan, Doja şi Werboczi— popoare în mine sunt de-avalma — Slavi, Turci, Români, Tătari —• în inima aceasta, trecutului datoare c'un viitor de pace, — contemporani maghiari! ... Vreau să muncesc. Războiul ce-l ducem nu-i uşor când trebue trecutul să ni-l mărturisim. Al Dunării eterne trecut, prezent, viitor le poartă laolaltă adânca-mi apă, lin. Cumplita luptă dusă de umbrele străbune aducerea aminte o şterge azi blajină. Să rănduim e timpul durerile comune, — aceasta-i munca noastră de azi; şi nu-i puţină. In româneşte de EUGEN JEBELEANU MLĂDIŢE NOUI C ANDI N Candin era membru de partid şi membru în comitetul sătesc. Ii plăcea lui să ia parte la şedinţe, să se lumineze şi să lumineze, după puterile lui, şi pe alţii... Ar fi vrut ca toată lumea să simtă laolaltă cu el inima unei vieţi noui, nesperate, dar nu-i era dat să aibă linişte în casă . . . Tatăl său era unul dintre fruntaşii satului. Când s'a însurat Candin, era să-1 lovească în cap cu securea. «Că feciorul lui cel mai mare nu-l ascultă, că n'are să-i dea nimic, să meargă şi să trăiască de capul lui cu bitanga lui cu tot 1... Cine-1 pune să se însoare cu f lean dura aceea care n'are o palmă de pământ ?». — Lasă-mă de voia mea, tată, să nu te pup în numele tatălui. Ce ? Dumneata ai să 'mparţi perina cu dânsa ?... Ai fi vrut să iau pe aceea a Casi-rului pe care-o trântesc în paie toţi praşcăii, ca pe-o căţea? Ce-i dacă vi-s tablele lâng'olaltă ?. .. Bătrânul a mai suduit cât a suduit, dar Candin nu s'a lăsat, A luat fata de mână şi-a dus-o în casă.« Asta-i nora dumneavoastră, mămucă şi tătucă »... La ospăţ, bătrânul n'a putut să se facă de ruşine şi-a făgăduit perechii de tineri două iugăre de loc. Şi la anul o viţea... Mireasa plângea pe umărul lui Candin... «Vezi Valerie, că tot nu-i drac' tătuca »! La anul, când au avut primul copil, l-au botezat Ilarie, ca pe bătrân. . . Doar-doar o să-i moaie inima... S'a muiat cât s'a muiat, dar când i se prilejuia, nu scăpa să nu-şi înţepe nora: — Du-te, tu ! Fă, tu! Că eşti tânără... Dacă vrei să ai ce-ţi trebuie. Crezi că degeaba se trăeşte în casă la mine, ha ?... Când voise Candin să-şi facă o casă şi să se mute, bătrânul l-a oprit. «Dar ce ? îl alungă cineva ? Dece să se ia după gura lui, că aşa-i dânsul, flueros de gură. Dar are inimă bună. Cum să-1 lase singur, acum, la bătrâneţe ? Să rămână cu şchiopul şi nevolnicul de George ? Şi-apoi, încă n'are ce-i trebuie. Să mai adune ceva bani... ». Şi bătrâna Saveta iară.« Că ea se 'mpacă bine cu Valeria, numai că nurorile nu trebuie lăsate de capul lor, c'apoi li se suie la 172 viaţa românească eonciu !...». Şi Candin a rămas mai departe în casa bătrânului, aducând în fiecare an câte — un copil în vatră... De cei dintâi s'au bucurat şi bătrânii, dar când au văzut gurile înmulţindu-se, au prins să mogorogească în-de-ei. « Atâta amar de plod, nici nu-i lasă să doarmă. Şi doară-s bătrâni. Şi-apoi toată ziua durgălesc şi lărmuiesc de scot sufletul din om...». Candin s'a jurat-că 'n primăvară se-apucă să-şi ridice o colibă în grădina dela hotar... Dar primăvara n'a mai venit ca toate primăverile. L-au concentrat. A căutat să scape ca alţii, cu bani, dar nu avea destui. Cheile erau la chimirul bătrânului. — Să punem tabac, tată, şi să-mi dea dispensă. — Ce ? să se facă bătae şi să te ducă, iar eu să rămân cu tăbacuî şi cu muierile după cap ? Vezi-ţi de treabă. Auzi, că vă duce numai pentru trei luni! A stat Candin trei luni pe zonă, a stat două acasă, a mai stat altele cinci pe zonă. Când dus, când întors.. . Pe când s'a socotit bătrânul să pună tabac, era târziu. Candin a început războiul dela capăt şi n'a ştiut niciodată pentru ce. L-au purtat pe frontul rusesc până la Caucaz, ca pe-o vită, şi când 1-a ciuruit un brand, s'a închinat crezând că scapă. Doctorii s'au jurat că moare şi nici nu s'au mai ostenit să-1 trimită în ţară. Dar după ce i-au scos schijele — Candin se încăpăţîna să trăiască — a început carnea să se prindă ochi şi în trei luni l-au găsit numai « bun de serviciul combatant >>. Aşa scria pe foaia lui Candin. A pierdut nădejdea să mai ajungă acasă. De acolo veneau, numai cărţi cu lacrimi... « Că nevasta o duce greu, că George o bate, că bătrânii n'o mai pot răbda şi e în stare să-şi ia lumea în cap*. Ii venea lui Candin să dezerteze şi să le spună la toţi că el n'are cu nimeni nimic. Apoi războiul 1-a prins în vârtejurile lui şi nu mai avea răgaz să-şi călătorească gândul pe la cei de acasă. Doar atunci când poposeau în vreun sat golit de bărbaţi, cu copii flămânzi şi cu femei deşălate de munci şi înspăimântate de atâta soldă-ţime. I se făcea inima ghem când vedea satele sărind în aer ca nişte jocuri de popice ! Şi a început dela o vreme să se gudure inima în el... Dădeau înapoi şi se apropiau de casă. Au ajuns înapoi la Nipru, Ia Bug, la Nistru., la- Prut — şi se bucura ! Gata ! Acum nu mai este mult. Apucase şi el a citi nişte manifeste ruseşti aruncate din avioane. .. Şi-apoi au primit ordin să întoarcă baioneta către Neamţ... « A-ha !... Să le dea fala de-a rostogolul, că nu încăpeai pe drumuri de dânşii. De câte ori nu l-au scos afară din case, buimăcit de somn, ca să doarmă ei!». Şi s'a dus. Până 'n graniţa Germaniei. Şi tocmai înainte de Paşti, în săptămâna mare, 1-a plesnit un cartuş în mâna stângă. I-a intrat prin dos, mai jos de cot şi s'a înţepenit în oase. S'a vindecat repede, numai că nu-şi putea purta trei degete şi nu putea întinde mâna de tot. încolo !... II dureau rănile numai când se schimba vremea. A ajuns acasă îmbătrânit, şi cu-o mână schilavă. George se însurase. Nevasta iui se nimerise a fi sora aceleia pe care Candin n'a vrut s'o ia... Era tare mulţumit bătrânul. — Vezi tu, mă ! Ăsta-i fecior! Dacă făceai şi tu ca el, nu era raai bine?.. . ; candin 173 Candin i-a retezat-o scurt: — O să mori azi-mâine şi n'o să te saturi de pământ... Nu cumva ai vrea să mă despart de nevastă ?... Să nu vă mai legaţi de femee că pe toţi vă izbesc de pereţi!..., Uitaţi-vă ce-aţi făcut din ea în patru ani! Acuma-ţi place că-i numai umbră, ha ? Nu vi-i ruşine de Dumnezeu !. .. * Alte gânduri au pornit să-1 muncească pe Candin. Se vânturau vorbe noui pe uliţă, aşa cum auzise el multe pe front. Şi în Rusia, şi dincoace. Zice că, boerii trebuiesc răsturnaţi şi pământul împărţit. O lege s'a şi pregătit pentru aceasta. In fiecare săptămână venea dela Cluj un croitor, feciorul vecinului din dosul casei, prieten din pruncie cu Candin. Ii spunea multe lui Candin... « Ei, cari-au fost şi-au văzut atâta grozăvie, să se lupte acuma şi să facă pace. Să nu se rupă unul pe altul cu colţii. Cine i-a trimis pe front ? Nişte boeri îmbuibaţi ». Ştie Candin destul de bine.« Apoi, uite, liberalii şi ţărăniştii-s aceia ». — Cum îi mai ridică tata în slava cerului... — Doară ai lui îs, măi Candine. Mai întâi s'a înscris la «Front», dar când a văzut că prietenii lui, foşti camarazi de arme, se trag către Partidul Comunist, se înscrise şi el. Unii n'au vrut să-1 primească. El e fecior de gazdă şi pe tatăî-său îl.ştie satul. — Şi-apoi ce-i?—le-a răspuns Candin. Ce vină am eu de-acolo ? N'am fost eu slugă la tata de când m'a făcut ? Tata-i crai şi de mine-i vai! Cu două iugăraşe de loc şi cu patru copii, cine-şi poate zice gazdă ?... Bătrânul se apuca de multe ori cu gura. Când tăcea el, începea George. «Că-i vine uşor lui Candin să umble cu politica şi ei să se sdrobească toată ziua pe lângă casă. Ce, el nu poate lucra? Că nu-i chiar atât de invalid. S'a făcut comunist şi s'a înhăitat cu toţi nespălaţii. Lasă, că are să le iasă fudulia pe nas, la alegeri! » — Te-ai făcut bolşevic, mă, bitangule 1 D'apoi de aceea te-am făcut şi te-am crescut ? Că mai bine te loveam în cap când erai roşu la buci! Auzi tu, să se-apuce el de oameni cumsecade. Măi, d'apoi pe comuniştii tăi nu i-aş pune nici de obială, în cizmă. Nişte răpănoşi şi nişte puturoşi!... Aşa mi-ai fost de când te ştiu. Nu m'ai ascultat, afurisitul lumii! —■ Mai ai?—îl întreba-liniştit Candin. — Mai 1 Mai am !... N'oi găta niciodată ! —■ Văd că ţi-a spus destul prietenul dumitale, Casirul. Dar să nu te superi, tată. Cum aţi ajuns voi să cumpăraţi averea dela grof? Nu erai dumneata primar atunci şi Casirul, casir ?... Bătrânul se înfuria şi ieşea afară înjurând. Se ducea la crâşmă şi se îmbăta. Apoi chiuia pe uliţă cât îl lua gura de răsuna satul. Când venea acasă, suduia pe toţi Candinii şi comuniştii de pe lume. !jţ viaţa românească Le răbda pe toate Candin. Nu avea ce să facă. într'un rând se gândise, să se mute, dar nu avea unde. Şi-ar fi făcut o casă. De unde să scoată bani pentru lemne? II apucă toamna în aceeaş casă cu bătrânii. Mâncau toti dintr'o mămăligă. «Doară nu suntem ţigani şi lucrăm toţi pe-o brazdă» — a zis bătrânul când s'a întors Candin din armată. înainte cu două luni de alegeri, Candin a fost chemat la Cluj, la o şcoală de instruire. La o săptămână după aceea, Valeria s'a îmbolnăvit. De unde, de unde nu, a răpus-o o febră tifoidă. Au pus-o în car şi au dus-o la spital. Când s'a întors Candin dela Cluj era o harababură în toată casa. George ** mogorogea toată ziua. « Că el nu-i slugă la nimeni, că cine a făcut plozi şă stea acasă şi să şi-i crească; nu să umble după draci beţi cu politică bolşevică şi să-şi lase purdalăii pe drumuri ori pe capul oamenilor care nu ştiu cum să răzbească de atâtea treburi. Că n'are decât două mâini şi numai un picior sănătos,—da'ce!» Totdeauna lovea în vaca lui Candin, « că o lasă acela să r moară de foame şi de sete şi nu-i are grija ». — D'apoi ce ţi-a făcut vaca aceea, mă? — Ce mi-a făcut ?... Ţi-e uşor să zici. Mai bine închide-ţi fleoanca, să nu te lovesc cu furca peste şale, să-ţi sară bolşevismul din cap !... Candin fu din nou nevoit să tacă. L-a apucat aşa o durere prin inimă şi-o amărăciune pe suflet. «Cu ce le-a greşit el de nu vor să-1 înţeleagă? Şi dece nu-l lasă să le grăiască, să le arate cât sunt de greşiţi ? Dece se încăpăţânează şi se ascund după vorbe ?» « Lasă, că ştim noi, vedem noi! De slugoiul lui Hapca să ne lăsăm duşi de nas ? ».. . « Măi, grei mai pot fi oamenii aceia de cap !.. . Bine văd că se clatină ca frunza pe apă, gata-gata să se ducă la fund şi ţin morţiş să rămână deasupra !» înainte de alegeri cu trei săptămâni şi-a adus nevasta dela spital. Valeria plângea cu obrazul rezemat de pieptul lui... «Că el nu ştie cât îndură şi ea şi copiii dela toţi, cum îi aruncă într'una, că stau pe capul lor şi nimica nu lucră, că ei nu-s simbrieşii lui Candin. Şi cumnată-' sa, Zamfira, umblă toată ziua de-a lela dar n'a spălat până acum nicio sdreanţă de-a lui George. Să o ducă de-acolo ori unde, şi 'n pădure, numai s'o ducă... » — Lasă, Valerie, dragă... Toate trec. Noi nu trebuie să fim'răi dacă alţii-s răi. Suntem în fapt de iarnă, dragă. Are să treacă şi iarna aceasta. Noi ca noi, dar copiii ? — Da, dar tu nu vezi că Zamfira îsi tine hainele si ţoalele în ladă de le-or roade moliile. Zice că doar nu i-or rupe hainele copiii nu ştiu cui! Dar de'n-velit se înveleşte cu ţolul meu, nu ?... — Ştiu eu toate, Valerie... Ne au în palmă şi de-aceea fac ce fac. Aşa au fost de când îi ştiu. Cum ai să-i schimbi dintr'odată? Mai bine le-ai cere să se spânzure decât să se schimbe. Dar le vom face noi în curând, pe toate ! Şi-a strâns nevasta, în braţe şi a sărutat-o pe obraz! candin 175 După alegeri George n'a vorbit cu frate-său două săptămâni încheiate jar bătrânul se văita toată ziua lângă vatră. «Că el zile de-acestea n'a văzut, sa ajungă oamenii cei mari de râsul lumii. Aceasta-i perirea lumii, măi Can-dine. V'aţi blăstămăţit şi v'aţi stricat mai rău ca păgânii»... Candin era toată ziua pe drumuri. începuseră colectările pentru Moldova, unde bântuia foamea şi tifosul. Pe toate căile nu mai încăpeai de oameni, si cinstiţi şi tâlhari. Era o harababură întreagă. Fiecare căuta să apuce cât mai mult şi uneori se tăiau cu cuţitele pentru o bucăţică de pâine. « Asta-i una din rânduielile voastre, mă Candine » — boscorodea bătrânul. Declarase că el n'are nimica de dat, că roadă fusese slabă, că sunt atâtea guri la casă, că de-abia o să le-ajungă grâul pentru rântaş până la vară... Dar Candin a spus răspicat într'o zi: — Tată, avem 12 măji de grâu. Să ştii că ne-au scris cu două pentru moldoveni. — Ce, mă ? -- Şi cu 4 de cucuruz! George sări de pe pat şi răcni bătând în podele cu piciorul şchiop: — Mă, dar 'nebunit-ai ? Ii sticleau ochii în cap ca la un viezure. Părul de pe cap îi căzuse smocuri pe frunte. Candin îşi răsucea liniştit o ţigară. Bătrânul se rezemase de cuptor. —• Mă, d'apoi tu le-ai arat, tu le-ai semănat ? Nu-ţi vezi laia de după uşă, scrântitule ? D'apoi ce eşti tu în casa asta, să faci toate după capul tău? .. .De când ai ajuns să porunceşti? Ţi s'a suit comanda la căpăţână, bolşevic afurisit? ■—Cine-s eu? — îi răspunse liniştit Candin aprinzându-şi ţigara. —-Vrei să ştii ? ! — Mă, schilavule ! —izbucni bătrânul, dând pe George la o parte. — Cine-i mai mare în casa asta ? Tu ? D'apoi tu m'ai făcut pe mine, tu m'ai şters dinapoi pe mine, ha ? Apoi să-mi ieşi afară ! —■ afară ! —• răcnea cât îl ţinea gura. — Asta-i a mea şi eu m'am necăjit s'o fac. Tu numai privadă ţi-ai făcut din ea, pe podele ! Suduind crâncen, bătrânul svârli cu pipa în feciorul său. Acesta se aplecă şi pipa sparse un ochi de fereastră. Ieşi de după masă şi se îndreptă spre uşă. —-Unde mergi, mă! N'ai auzit? Candin se întoarse şi privi cu ochi furioşi, cuprinzându-i pe toţi. Femeile încremeniseră lângă furci. Copiii erau tuspatru la şcoală. Bătrânul înjura cău-tându-şi pipa pe sub masă. Candin se îndreptă spre George, îl privi în luminile ochilor — şi rosti numai: — Bestie 1 Trânti uşa atât de tare în urma lui încât căzu varul de pe uştiori. De-atunci nu mai mâncară împreună. Dar peste câteva zile un copil din Moldova T ■ i viata românească i ■ se înfrupta dintr'un blid cu copiii lui Candin, însă nici bătrânul Ilarie, nici George, n'au mai zis nimic. Numai Zamfira,, când îi dădea de mâncare*, îi trântea mălaiul dinainte ca unui căţel. Copilul îl mânca afară, plângând cu sughiţuri sub palma aspră dar mângâietoarea lui Candin. * Socrul lui George, Petre Corpădean, poreclit Casirul, a fost chemat într'o bună zi la primărie. Ii rămase numele pentrucă timp de 15 ani avusese pe mână caseria comunală. Era prin Martie. Zăpada se topise de pe hotare şi se iţea numai pe văile pâraielor. Pământul mustea de apă ca o mlaştină. In primărie se afla primarul, plutonierul de jandarmi, Candin şi încă vreo doi trei membri ai comitetului. — E adevărat că ai cumpărat o jumătate de iugăr de loc dela lacob al lui Pantiiimon ? — Adevărat, Şi-apoi ce-i ? L-am plătit omeneşte. — Omeneşte ? Cum ? — D'apoi, cum? Aşa cum ne-am înţeles. I-am dat banii şi mi-a dat pământul. Primarul se uită la Candin. Acesta zâmbea bănuitor. Plutonierul, supt la obraz, cu cap mic şi cu trup îndesat, se foi pe scaun şi-şi săltă cureaua pistolului. —-N'ai putea, cuscre, să ne spui cam cum a fost? întrebă Candin, pri-vindu-i în ochi. — D'apoi, ce? Aicea-i judecată? N'am de dat socoteală nimănui. Cum mă luaţi pe mine la întrebări ?... Ce-s eu, hoţ ? Spune tu, cuscre... : — Eu nu ştiu... Aştept să spui dumneata, că mai bine ştii. — Eu ştiu atâta, că i-am plătit, ne-am făcut necazurile în-de-noi 1... — In-de-voi!... —scuipă primarul dinaintea gazdei. Cuscrul Petre Corpădean Casirul s'a plimbat în ziua aceea prin sat cu o tablă de hârtie pe piept şi 'n spate, între jandarmi şi strajă. Pe tablă era scris că a cumpărat cu speculă pământ dela om sărac. George era la moară. A auzit pe drum de ruşinea lui socru-său. A aflat, că fratele lui, Candin, l-a denunţat. Când a ajuns acasă, pe la miezul nopţii, fierbea de ciudă ca o căldare pe cuptor. Luase şi o glajă-două de vinars. ' — Scoală, mă, hoitule ! — strigă din tindă cât putu de tare. Hai, ajută-mi să iau sacii din car ! Toată casa sări din somn la guraTui. Copilul cel mai mic se sperie şi începu să plângă. — Măi, da' ce-i drac în tine, de răcneşti ca'n gura morţii, să sperii copiii din somn ? Lângă car, plescăind prin tindă şi lovindu-se de toate, George suduia în fel şi chip pe cei cari «toată ziua tăifăsuiesc şi noaptea stau cu gura la candin }yj buca nevestelor şi n'au bai că alţii se rup cu saci şi rabdă foame şi frig. Ştiu numai să-şi râdă de oameni cumsecade şi să-i poarte prin sat de batjocura păduchioşilor»! Candin râdea. — Ai, mă, că rău te mai doare ! N'am zis eu să mă laşi pe mine la moară ? — Da? Tu râzi, că pe tine nu te împunge nimenea cu sula între coaste. Tine bine. . . ţine mă, ruptule ! Sacul scăpă şi se prăvăli în noroi. George începu să înjure pe toţi nevolnicii din lume: — Da, ce, ai crezut că-i ţâţa muierii ? — şi-1 lovi pe Candin în şale cu pumnul, acolo unde fusese împlântată cea mai mare schijă. Candin icni scurt, răpus de junghiuri şi'ntrebă abia suflând: — Măi, George, tu eşti câine ori frate, mă,? Dece dai tocmai acolo unde ştii că am fost rupt ? — Dar tu nu dai totdeauna acolo unde doare mai rău? In inimă dai, comandarea muniă-ta! Hai, nu te mai văieta, că ne-apucă dimineaţa lângă saci... Candin se stăpâni numai cu mare greutate. Era cu mult mai vânjos decât frate-său şi—i era mai uşor să-1 măture pe jos. . . Dar s'a gândit că n'are rost -să scoale casa şi satul în gura lor. De-atunci, n'au mai vorbit împreună decât rareori. George se uita la el ca la turbat şi troncănea toată ziua cu bătrânul Ilarie, suduind amândoi «lifta » care crescuse la casa lor. După Paşti Candin îl întrebă dintr'odată pe Ilarie, taică-său: — Tată, ai sau n'ai de gând să treci grădina aceea pe numele meu ? Bătrânul îl privi încruntat, ca pe-un strein prins la lădoiul cu bucate. — Care grădină, măi Candine ? — Cea din fâng.ţe. Vreau să-mi fac o casă. După cum văd, nu ne mai putem nărăvi laolaltă. V'aţi câinit mai rău ca fiarele, şi dumneata şi George. . . Apoi asta nu-i viaţă. — Eu ce să-ţi fac ? N'am fost eu cu inimă bună către tine ? Tu te-ai legat cu alţii de vrei să ne sugrumi! — Eu? Dacă nu vreţi să' nţelegeţi... • — Cum să 'nţeleg mă, varvarule ! D'apoi deaceea m'am căznit şi m'am rupt şase zeci de ani ca să-mi dau averea la nişte bulendre?.. . N'o dau ! N'o dau ! Omorîţi-mă, da'n'o dau ! Nici ţie, mă, nu-ţi dau, auzi ? Nimic ! Du-te să-ţi dea prietenii tăi cari vreau să sugă mâzga din noi! — Te-ai căznit! Tot cu asta stai înainte ! Ştiu eu cum te-ai căznit şi dumneata şi alţii. . . Zici că nu dai la nimenea nimic. Dar pe George de ce-ai intabulat şase iugăre de loc fără să mă'ntrebi ? Eu, dacă-i aşa, eu n'am t^,g VIAŢA ROMÂNEASCĂ - drept ca şi frate-meu ?:. . Fia ? Nu mai zici nimic ! Nu ţi-e ruşine, om bătrân !... Să-ţi fie de bine, tată, nici nu-mi trebue !., . Află că nu mult are să stea rânduiala aceasta. O săpăm noi dela rădăcini. Şi-apoi, mi-or da bolşevicii mei, aşa cum zici dumneata, o palmă de loc să-mi înalţ o casă... - In aceeaşi săptămână, isprăvind de arat şi de semănat, prinse vacile lui — îşi mai cumpărase una — şi începu să care r.ăglag pe grădina dela hotar,' fără să mai întrebe pe nimenea. George turba: —'Măi, d'apoi unde-om semăna cânepă? — Pe coperiş la casa mea ! Ori dacă nu, pe cele 6 irigare care stau la cadastru pe numele lui George Moldovan, m'ai auzit ?. . . De pe şase irigare o să-i poţi face poale ia nevastă, dacă vrei să ştii!... Candin şi-a văzut mai departe de treabă. încet încet, nişte ţigani i-au bătut pereţii iar el şi-a cumpărat pe rând câte-o pereche de grinzi, costo-roabe, stâlpi. Când s'a dus după ţiglă, a cerut boii lui George, dar Zamfira a şi sărit cu gura « că aceia-s boi slabi şi nu-i poate jugui să se rupă, că nu-s din averea Moldovanului şi Candin să-şi caute boi pe la ceia la care neam de neamul lor li s'au preumblat pe după ceafă ciurde de boi, toţi suri şi cu opt picioare, — aşa !. .. că aceia-s prietenii lui cei buni, pupa-i-ar...» In vară a fost numit în comisia de treerat. Bătrânul slăbise atât de mult, încât bătrâna i-a ţinut de două ori lumânarea ia căpătâi. George a prins* a se îmbuna şi într'un rând îl trase pe Candin de-o lăture: ■— Uite, măi Can dine, suntem fraţi, ştii tu. Trăim şi noi mai cu una, mai cu alta, cum putem. Să faci aşa ca să mai şi rămâie. Avem casă grea şi nu/ putem. Cine ştie ce-o mai fi în primăvară. — Las' că nu trebue să mâncăm numai noi, — zise Candin. — Dar să nu uiţi că ţi-am spus. Că şi socrul... — Socru-tău ! Nu cumva aţi vrea să închid ochii la lăcomia voastră fără de m: rgini ? — Adică, — nu vrei ? — Cum poţi tu să mă faci de minune în ochii lumii, măi George ?... Tot eşti tata ! N'ai să te saturi niciodată de avere, arde-o-ar focul s'o ardă !... Iacă, ai vrea să mă vezi închis, pentru voi ! Şi satul şi partidul îşi pun încredere în mine ! Nu ţi-e ruşine ? .*.. L-a silit pe George să dea atâta cât scria la carte. Pe Casirul însă nu l-a putut înzgărda; apucase să ascundă câţiva saci de grâu. Auzise el ceva, dar tocmai atunci apăru decretul stabilizării şi în zilele acelea a alergat mai mult decât oricând. Comitetul s'a înţeles să sfătuiască oamenii ca să nu schimbe bani de-af altora. «Las' să rămână cu banii în iadă, ca să crape inima din ei». Se ştiau ei care-s aceia cu bani mulţi. Când cereai cu împrumut îţi răspundea de sus: « Să ţi—i dau împrumut, mă ? Şi-apoi, pe când mi-i vei da candin 179 înapoi» să nu mai plătească nimic?... Dar nici n'am! Cine te-a trimis la mine?». Socrul lui George, Petrea Casirul, se izbea cu pumnii în cap şi urla cât îl lua gura că l-au nenorocit, l-au rupt, i-au împlântat cuţitul în inimă! Ii rămâneau vreo trei sute de milioane. Hârtie ! De inimă rea era să se atârne de căpriori... numai că nti'băgat căsenii de seamă. Bătrânul Ilarie suduia nemţeşte ca de obiceiu şi zvârlea după copii cu cârja şi cu ce nimerea. Copiii râdeau totdeauna când bătrânul începea să înşire comenzi şi sudălmi nemţeşti ... — Nu ţi i-am cerut împrumut când am mers să-mi cumpăr lemne r M'ai lăsat să mă rog către străini 1 Acuma poţi sudui toţi Herguţii din cer! — îi zicea Candin. George crăpa de necaz. «Nu te-a putut spune mai din vreme ? II durea gura să scape o vorbă? Cum poate zice că n'a ştiut el, care toată ziua se învârte printre dânşii!... Ia, au rămas cu vrafurile de hârtii acoalca, grămadă... Ce să facă, să aţâţe focul cu dânsde ?». — Dă-lc Zamfirii să-ţi umple o perină, măi George ! —îl sâcâia Candin.' Doar o să te saturi odată ! Că şi-âşa numai avere şi aur ai visat de când te ştiu... într'o zi a venit şi s'a plâns la primărie sluguţa Casirului, pe care Petrea, feciorul Casirului, îl umpluse de sânge. Zicea că 11'are nicio vină că a răsturnat carul. El i-a spus lui Petrea că-i cam în afară şi ovăzul e uscat sfarog. S'a rupt osia îa car şi s'au apucat să-1 bată. Să-i dea simbria, că el nu mai merge înapoi... Şi să facă bine domnul primar să caute în podul grajdului sub fân, că acolo a ascuns Casirul ceva !... Apoi că ce, dânsul nu ştie. N'a putut să caute căci ziua se temea să nu fie văzut, iar noaptea Petrea dormea în pod cu nevasta». Candin cu comisia şi cu plutonierul de jandarmi aflară în podul grajdului vreo zece măji de grâu nedeclarat... Aşa ? Petrea Casirul a fost ridicat pe sus şi dus la post. De-acolo a luat drumul tribunalului. Seara când s'a aşezat la masă şi Valeria a început să-i pună mâncarea, George îl întrebă: — No, mă, ai ajuns împărat să bagi oamenii la gherlă ? * Candin mânca liniştit. Ştiuse dinainte că va avea o luptă grea, mai ales că de când «i l-au dus pe tătuca, pe dr< gul şi scumpul de tătuca », Zamfira se prăvălise pe jos şi se smulge de păr. Vaaai! amar de capul lor, ce-au ajuns! Oamenii de treabă, talpa satului, s'ajungă'n temniţă, laolaltă cu tâlharii! Vaaai, cum de nu-i trăzneşte Dumnezeu !». — Taci, Zamfiră! taci, dragă, taci!... o mângâia George. Lasă că vine'napoi! '—Cum să taaac ! cum să tac ! Frate-to, frate-to, mânca-i-ar ciorile carnea şi s'ar arde 'n pară, cânele şi tâlharul!.. . urla femeea, frământau du-se fără lacrimi, pe p?t. i8o viaţa românească Candin îl privea pe George pe sub sprâncene. II vedea cum îi tremuri buza de jos a rânză. Muşchii de pe obraz jucau frământaţi de măsele şi pieka arămie lucea viu, năpădită de sudoare. ' — N'am ajuns împărat şi nici n'am de gând să fiu. . . Am ajuns sa-mj dau seama de ceeace tu nu vrei să-ţi dai. .. Şi-apoi eu sunt om săra»" şi In Terecta condiţiile de fapt nu erau la fel ca la noi în sat, —însă agrotehnica e pretutindeni agrotehnică. Benzina era necesară pentru front, iar tractoarelor au început să le dea. petrol. Producţia în MTS-ul din Budionnîi a căzut brusc. Toţi tractoriştii *) Staţiunea de maşini şi tractoare. 2) Vagon de marfă cu pereţi dubli şi cu sobă de tuci la mijloc. cel mai de seama lucru, li 191 au început să se plângă care mai de care: «calul hrănit cu paie nu fuge — spuneau — nici maşina nu merge cu petrol», Drept să spun, pentru deputatul Sovietului Suprem tot mai găseau ei benzină. In faţa conştiinţei mele, eu, deasemenea, pare că mă puteam justifica: noi am început un experiment pentru ridicarea recoltei şi nu aveam voie să riscăm o nereuşită. Apoi, mai aveam şi tractoare « CITZ », cu totul neadaptabile pentru « hrana de petrol». Cu toate acestea am riscat... La început am atacat «pieptiş»: am umplut rezervoarele cu petrol. Dar «CITZ»-ulnu a pqrnit: cum ajung ea în carburator combustibilul greu — motorul se înneca. Ne-am chinuit mult până »ne-am dat seama că trebue să adaptăm bacul dela vacuum, care pompează combustibilul din bacul principal şi îl trece în carburator. Pentru descoperirea aceasta tot MTS-ul ne-a mulţumit. Am dus atacul asupra «limitei» cu atâta înverşunare, ca şi când de asta depindea soarta războiului. In Terecta nu era introdusă camuflarea luminilor,, dar şi aici, atât de departe în spatele frontului, războiul era lucrul principal care determina viaţa oamenilor. In zilele acelea, Anghelinii au trăit, au muncit, au văzut dureri ca şi multe alte mii de familii sovietice, care şi-au petrecut bărbaţii la front. Copilul lui Lelea a murit înainte de vârsta de un an. Dacă mama lui nu ar fi fost ocupată de dimineaţa până seara la câmp şi l-ar fi îngrijit, poate că băieţaşul ar fi rămas în viaţă. In curând şi-a îngropat copilul şi Nadea. .Nici. nu s'a putut încă reface după asemenea durere, când a primit o groaznică înştiinţare: «In luptele dela Rostov a căzut soţul d-voastră, mort ca un erou ». Pe soţul Lelii, care a scăpat din încercuire, au pus mâna nemţii şi l-au îngropat de viu în mijlocul satului natal. Am aflat că în camera de tortură a gestapoului din Mariupol a fost o montă Nataşa Radcenco, cea mai bună prietenă a mea, deputată în Sovietul Suprem clin Ucraina, fată veselă, suflet frumos şi curajos. In familia noastră mare plânsul nu era obiceiul, poate fiindcă noi cu toţii am crescut în ani aspri. Pierderile grele nu ne-au doborît, ci ne făceau să fim şi mai dârzi. Lelea şi Nadea nu au părăsit munca pe tractor. Tot ce le clocotea în suflet contra neamţului, puneau ele în munca lor. Inamicul înainta. A ocupat Ucraina noastră dragă, teritoriile baltice, a ajuns până la Volga. In acele timpuri grele mă pregăteam să devin mamă. Odată, într'o noapte, a sosit în Terecta un curier cu o telegramă. « Dela înaltul Guvern» — citeam eu tare «sesiunea Sovietului Suprem U. R. Ş. S. este convocată pe ziua de optsprezece. Plecaţi imediat la. Moscova. Kalinin». viata românească In ultimele zile mama nu mă lăsa să fac niciun pas de prisos, mă păzea şi de curent; totuş şi dânsa zise fără şovăire: — Trebue să pleci.. . E doar războiu. ' M'au învelit într'un cojoc şi m'au condus lâ staţia Cazahstan, la trenul accelerat spre Moscova. A fost o sesiune grea. Multe locuri erau goale în sala de şedinţe a Sovietului Suprem: deputaţii erau pe front. Din convorbiri am aflat că unii din ei au şi pierit. Când se pomenea, chiar numai întâmplător, de Ucraina, Rusia albă saii Lituania, -sufeream toţi cumplit. In republicile noastre gospodărea neamţul. — Se dă cuvântul deputatului regiunii Dniepropetrovsc pentru a face o propunere—declară preşedintele. Dar unde este ea, acea regiune Dniepropetrovsc ? Ce se petrece acolo acum? In pauză am ieşit în foişor, m'am rezemat de perete şi eram tristă. Lângă mine stătea un grup de deputaţi. Aud că vorbesc despre ceva, vesel şi cu voce tare... Am tras cu urechea şi mi-a trecut deprimarea. Unul povestea despre fabrica lui de tancuri, care «peste trei luni va face pe « friţi» să fie foarte miraţi!». Altul spunea că în timp de şase luni a clădit un oraş întreg în stepa goală şi fabrica sa evacuată a dat producţie « de-a-dreptul de pe roate ». Combatanţii discutau care armată anume va trece mai întâiu la ofensivă. Discutau, fiecare susţinea pe-ale sale. Dar niciunul din cei cari discutau nu punea la îndoială că ofensiva va începe şi « friţii » vor fugi.. . . In bugetul ţării pe acel an greu de războiu figurau articole de milioane la cheltuieli (atât de obişnuite în timp de pace) pentru necesităţi culturale, pentru educaţia poporului, pentru sănătatea publică. Ele erau pentru noi simbolul credinţei în viitor, în biruinţă, în viaţă. Cu credinţa aceasta am plecat eu din Moscova... Deasupra Volgii sburau aeroplanele nemţeşti, iar în staţia Saratov, trenul nostru, Moscova—Alma-Ata, a fost prins sub bombardament. Lucrul s'a întâmplat noaptea, compartimentul meu era luminat din cauza incendiilor. Geamurile, pe care erau lipite cruciş fâşii de hârtie, tremurau exasperant. Şi aici, în vagon, sub bubuiturile oribile ale bombardamentului, am născut-o pe fetiţa mea. , I-am pus numele Stalina, şi în numele acesta am pus toată nădejdea mea în viitor. Toamna am adunat o recoltă ne-mai văzută în anul acela: câte unsprezece metri de hectar. Pâinea era şi ea o armă de războiu. Soldaţii aruncători de mine dintr'un regiment de gardă, cu care eram în corespondenţă, au declarat că recolta aceasta este o mare victorie şi au dat brigăzii noastre de tractoriste titlul « brigadă de gardă ». Cel mai important lucru a fost însă faptul că noi am înfrânt «limita de cinci metri» şi că după aceea nimeni nu o mai putea invoca. Eu nici până acum nu am pierdut legătura cu tovarăşii din Cazahstan. cel mai de seamă lucru, ii *93 Anul acesta, după recoltă, am fost în Terecta şi am aflat că recolta în colhozul Budionnîi se menţine 4a unsprezece metri, iar în unele colhozuri există chiar şi de cei cu treisprezece metri — candidaţi la titlul de Eroi ai Muncii Socialiste. Căci pretutindenea e aşa: trebue rupt numai zăgazul, în urmă apa năvăleşte dela sine. Toamna, târziu, aruncătorii noştri de mine ne-au comunicat marea lor izbândă: au trecut la ofensivă, au distrus pe nemţi şi înaintează nestingheriţi spre vest. Când s'a făcut plata complimentară, brigada noastră a primit circa douăzeci de tone de grăunţe. E drept că ni s'a şi adunat un număr considerabil de zile muncite. Am echipat o caravană de cămile şi am dus grâul nostru la Fondul Armatei Roşii. Am păstrat doar atât cât trebuia pentru hrana familiei. Când predam cerealele mă gândeam la fratele meu Constantin, care s'a înrolat soldat simplu în Leningradul asediat. Acolo el primeşte, ca şi toţi apărătorii oraşului, 125 grame de pâine pe zi! Chiar în tabăra de campanie ne-a sosit o telegramă din Moscova. Iosif Visarionovici ne mulţumea pentru grija ce purtăm Armatei Roşii. Mulţumită lui Stalin ne-a sporit tuturor puterile şi ne-am simţit îndemnaţi să facem tot ce va mai fi necesar... Am mai vărsat încă odată cereale la Fondul Armatei Roşii. In ziua eliberării satului nostru am colectat, la propunerea tatălui meu, un «transport roşu » şi am dus pe douăsprezece căruţe cereale la punctul de predare. Pe fiecare căruţă era lipit un afiş roşu cu aceste cuvinte necunoscute oamenilor din Cazahstan: « Staro-Beşevo ». Curând după eliberarea Donbasului am plecat din Cazahstan spre locurile natale. Tot drumul nu se vorbea de altceva decât: cum e acolo la noi, în Staro-Beşevo ? Cum au de gând oamenii să trăiască ? Ce e cu gospodăria ? Care de care ocăram mai tare pe Nicolae, fiindcă deşi a plecat cu o lună înaintea noastră, scrisorile lui erau sgârcite, fără amănunte. Iar noi voiam să ştim totul. . . In sfârşit iată, staţia Doneţ.,. La gară ne aşteaptă săniile colhozului. Trecem prin locurile cunoscute şi privim în toate părţile: recunoaştem — şi nu recunoaştem. Iată o casă găurită şi înegrită de flăcările care i-au lins pereţii —nemţii i-au dat foc. Iată un tanc cu turela desfăcută, abia acoperit de zăpadă, înfipt în şanţ, iar pe el semnele blăstămate —■ crucile. Iată movila, iar dincolo de ea începe satul nostru, Staro-Beşevo. Eu m'am ridicat în sanie şi stăteam ţinându-mă de umerii tatălui meu, ca să văd mai de grabă satul natal.. . Intrăm pe uliţă şi vedem că şcoala cea de toată frumuseţea, cu două etaje, « numai cenuşă. In calea noastră aleargă oameni mulţi. 13 ^1 i viaţa românească Sărim din sănii şi ne aruncăm în braţele consătenilor. Ce îmbrăţişări şi râs şi plâns. îndată au început întrebările: — Cum aţi dus-o ? — Dar voi ? In localul clubului s'a organizat, mai mult dela sine, un meeting... Eram atât de mişcată încât nu ştiu cum nu mi-a sărit inima din piept. Eri am fost cu Nadea şi cu alţi tovarăşi să vedem parcul de maşini. Pe drum convorbirea a fost tristă — despre Nataşa Radcenco şi despre alţii cari nu vor mai fi cu noi, despre cum au suferit oamenii jugul fascist. Am ajuns la. aşa-zisul «parc de maşini», dar el încăpea bine într'un singur mic şopron. Din tractoare nu au rămas decât ramele, plugurile erau toate amestecate, inventarul prăpădit. Eram în Februarie: mai rămânea puţină vreme până la semănat (la noi, în părţile sudice, se fac semănăturile foarte de vreme, începând dela mijlocul lui Martie). Nadea cu brigada ei trebuia să servească colhozul «Politotdiei», iar eu cu a mea—colhozul «Zaporojeţ». Dacă aş spune că am început cu repararea tractoarelor, n'ar fi adevărat: brigăzile au trebuit să înfiripe un fel de ateliere de montat tractoare. Din câteva rămăşiţe montam cu chiu cu vai o maşină, dar şi aşa mai lipseau piese pe care nu le puteam găsi. Bine că ne-a venit ideea să « desculacizăm » tancurile nemţeşti avariate, care zăceau în mare număr pe câmpiile din jurul satului. Am demontat unele piese din tancuri şi cu ele am desăvârşit reparatul maşinilor noastre. Din vechituri am compus pluguri şi cultivatoare. Seminţe de asemenea nu aveau colhozurile: neamţul a jefuit totul, ca şi cum ar fi lins cu limba. Dar guvernul ne-a împrumutat cantitatea de cereale necesară. Au adus cerealele la staţia Jemciugovo. Cum să le duci de acolo şapte kilometri până la Staro-Beşevo ? Cu automobilul ? Unde sunt ele — automobilele colhozului ? Cu trăsuri ? Unde sunt toţi caii noştri ? A fost nevoie, să ducă colhoznicii în spate sacii cu cerealele. In urmă, când s'a dus zăpada, au început să îi ducă cu roabele. Copii, au scris pe laturile acestor roabe greoaie, cu două roate: «înainte, spre Vest», ca şi cum ar fi fost tancuri. Şi era foarte just: munca noastră ajuta Armata Roşie să înainteze spre Vest. Cu o delegaţie din Dombas am plecat şi eu pe front. Am văzut cum a luat armata noastră Sevastopolul cu asalt... - Ce lupte sângeroase !... Un sergent, aproape copil, mi-a spus: —■ Iată ce poruncă trimitem noi: să fie totul pregătit acolo în spate. îndată ce îi vom răpune pe fascişti, ne întoarcem acasă, şi începem de îndată reconstruirea. Să fie pâine, cărbune şi cărămidă. Şi doar pe atunci Germania era încă atât de departe, atâtea pământuri sovietice mai erau ocupate, iar sergentul acela putea să fie răpus în orice , moment... cel mai de seamă lucru, ii 195 M'am întors din Sevastopol în ajunul semănăturilor: dela front la front. Am ieşit la câmp pe maşinile noastre hodorogite. Am terminat semănatul si am făcut cinci sute deliectare perechea. Am prins cultivatoarele cu sârmă si am cosit buruienile. Am ras câmpul, cum razi un bolnav.. . Cu inventarul era necaz mare: mergi cât mergi şi vezi că o roată cade. Trebuia să te opreşti, să o întăreşti într'un fel şi să pleci mai departe. O astfel de muncă apare probabil ridicolă. Dar nu avea cine să râdă de noi — în Staro-Beşevo nu erau observatori străini: toată lumea muncea. Dacă nu ar fi puterea sovietică, ţăranii ar trebui să muncească douăzeci de ani ca să se refacă după o asemenea distrugere. După războiul civil, care a cauzat cu mult mai puţină mizerie, satul nu s'a putut îndrepta, până n'a venit colectivizarea. Toată ţara noastră trăieşte ca o singură familie, în care toţi se ajută unii pe alţii. îndată după eliberare colhoznicii au putut vedea ăsta în fapt. După împrumuturile pentru însămânţare, ni s'au adus îngrăşăminte minerale, ni s'a deschis credit în bani pentru reclădirea şcolii arse... dar nici nu le poţi înşira toate. In curând au apărut tractoare adevărate şi noi am înlocuit ruinele cu care lucrasem la început. Erau maşini noui nouţe, producţia anului 1944 — de războiu. Mi-am adus aminte de acel sergent care în toiul războiului a poruncit să ne pregătim pentru munca constructivă de pace. Iată cum am crezut noi în victoria noastră! In anul 1945 am putut spune cu toată convingerea că am recâştigat stăpânirea asupra pământului. Recolta a ieşit (mai bine zis, nu «a ieşit», ci a fost smulsă de noi, pământului)—21,4 metri de hectar în medie. Aşa recoltă nu mai fost în Staro-Beşevo înainte de războiu nici chiar pe micile câmpuri de experienţe, cărora se dă o îngrijire specială. Am spus: «în medie » —ceea ce înseamnă că s'a luat câte 21,4 metri de pe fiecare dintre cele 654 hectare. Am realizat o recoltă atât de nemaipomenită, pentrucă am învăţat multe în anii războiului, lucrând în condiţiuni neînchipuit de grele. Nu am păstrat numai ceeace am ştiut mai demult, dar am şi avansat mult. In lista laureaţilor cu premiul Stalin, printre inventatori, savanţi, ingineri, figurau şi numele unor lucrători de rând şi ale unor colhoznici — al minerului Luca Golocolosov, al tractoristului Bortacovschi, al meu.. . Iată cum a apreciat ţara succesele unor modeşti muncitori ai săi, unor oameni simpli, între care şi succesele mele... Am înaintea ochilor scrisoarea lui Nicolae Gurkin, conducătorul unei săli de lectură dintr'un sat din regiunea Pensa, raionul Serdobsk: — Am de sbătut în ghereta de tractoare articolul d-voastră despre recolta de peste 21 metri, şi părerile noastre sunt împărţite. Unii au primit ştirea cu entuziasm, ca pe o minune, alţii spun că articolul a fost probabil înfrumuseţat de redacţie şi că succesul brigăzii d-voastră, este, fără îndoială, 13 Ifj6 viata românească rezultatul unor condiţiuni foarte favorabile, pământ moale şi roditor, ple8j de rezervă berechet, iar alţii de-a-dreptul nu cred că o astfel de recoltă e posibilă. — Eu cred, dragă tovarăş Gurkin, că e greşită şi părerea întâi şi a doua şi cea de a treia. — Prima e greşită pentrucă în reuşita noastră nu este niciun fel de minune. Pur şi simplu, noi am utilizat cu stăruinţă, —şi, se pare, cu işcusintă-rezultatele agrotehnicei moderne; munca noastră a fost de bună calitate si executată în termenul cel mai potrivit; ţineam contact de bună prietenie si colaboram cu brigăzile de agricultori şi —■ se înţelege dela sine —■ am muncit mult şi cinstit. Precum vezi, toate acestea sunt lucruri obişnuite. Mi s'a povestit odată, că un oarecare general a spus la începutul războiului : « Dacă fiecare soldat din Armata Roşie ucide numai câte un singur „ inamic, războiul va fi câştigat». Ceva în felul acesta putem spune şi aci: dacă fiecare brigadă de tractorişti din ţară va întrebuinţa cu iscusinţă maşinile sale admirabile, va ţine seama de agrotehnică şi va munci bine — recolta nu va fi nicăieri mai slabă decât -a noastră. La asta se mai adaugă că anul acesta foarte mulţi au ajuns şi au şi întrecut pe acei din Staro-Beşevo, în timp ce acum doi ani nimeni n'a mai avut rezultate atât de bune. D-ta scrii, tovarăşe Gurkin: « Pământ moale şi roditor»— O ! nicidecum!..', Am avut ocazia să văd o hartă veche a solului din plasa Mariupol, desenat de savantul Docuceaev în secolul trecut. Pe harta aceea Staro-Beşevo era în întregime acoperit cu o coloare roşie intensă (ceea ce era semnul convenţional pentru straturi de piatră, neapte pentru agricultură). Şi vezi, un astfel de pământ am silit noi să rodească. In ce priveşte « condiţiunle favorabile », s'ar părea că însăşi natura ne-a impus un examen sever. Mă refer la doi ani grei — 1946 şi 1947. Tatăl meu spune că nici în vara groaznică din 1927 nu cocea soarele atât de tare ca în aceşti ani. «Nu e'nicio perspectivă de recoltă » —- afirmau oamenii cu experienţă, Noi însă am învăţat să ne hărţuim cu natura şi nu am capitulat fără condiţii ... — Perspective nu sunt, dar recoltă tot vom obţine. Nu trebue să se creadă că colhoznicii din « Zaparojeţ » căutau să obţină recoltă numai muncind din zori până în noapte, uitând de somn, de mâncare şi de odihnă. De lucrat, a trebuit, bineînţeles, să lucrăm mult, fără sî ţinem seama de vreme, dar succesul nu l-au determinat condiţiile fizice, ci cunoaşterea agrotehnicei, iscusinţa de a executa muncile agricole la termenul cel mai favorabil, şi, aş mai putea spune, înalta cultură a producţiei colhozului. Mă refer la arăturile de toamnă foarte bine pregătite, cultivarea de r. B Sf CEL mai DE seamă LUCRU, ii 1Qy patru ori, plivirea de trei ori şi multe altele care au devenit reguli în colhozul «Zaporojeţ ». Noi am arat adânc, şi sistemul rădăcinos al plantelor s'a putut fortifica si a putut rezista secetei. Colhoznicii au plivit foarte bine lanurile şi n'au lăsat buruienile să răpească umezeala preţioasă. Iată, din asemenea lucruri obişnuite am realizat izbânda... " Mai de mult, cuvintele: « an secetos » însemnau acelaşi lucru ca şi « an înfometat », « blestemat», « neroditor ». Acum, în satul nostru, Staro-Beşevo, si în multe alte sate nu se mai poate spune aşa ceva. Dar cine ar putea spune că anul secetos 1946 a fost «an neroditor» cât priveşte colhozul nostru, când la noi s'au făcut 19,3 metri în medie ? Iar mâine niciunui sat din ţară, fără excepţie, nu îi va fi teamă de secetă. E destul să amintim de planurile grandioase de ameliorare a unor întregi raioane şi de rezultatele atinse de agrotehnica modernă, de nouile varietăţi ; de plante care rezistă secetei. Pentru obţinerea recoltei grele din anul 1946 ni s'a conferit mie şi conducătorului brigadei N noastre de agricultură, Gheorghe Vasiliev, titlul, de eroi ai muncii socialiste. Câţiva tractorişti din brigada mea au fost recompensaţi cu decoraţii. Noi am câştigat în 1946 o grea bătălie pentru pâine. In anul 1947 bătălia aceasta a fost câştigată de toată Ucraina, de toată ţara. .. . Au apărut decrete ale guvernului, conform cărora fruntaşilor colhoznici şi muncitori din MTS, se conferă titlul de eroi al muncii socialiste dacă obţin recolte şi producţie ridicate la creşterea vitelor. Acestea sunt decrete remarcabile. Ele sunt mărturii că în ţara noastră oricărui om îi este deschisă calea spre glorie. — Caută să obţii recoltă ridicată! îndrăzneşte! Munceşte ! Şi vei li erou colhoznic ! — aşa spune ţara. ;* In adevăr, în fiecare an, toată Uniunea Sovietică află numele unor noui muncitori remarcabili, care până ieri nu erau cunoscuţi dincolo de graniţele satului sau al fabricei. Dar fiecare din aceşti oameni, pe care poporul îi numeşte nobili, va spune: — Cel mai important lucru nu este că eu sunt un fiu proeminent al poporului, ci că eu sunt fiul unui popor proeminent.. . Am uitat să spun că la formularul de anchetă al «Enciclopediei biografice mondiale » era anexat un mic talon. Redacţia roagă să înscriu pe el un Hume, pe care îl socotesc eu proeminent. Spun drept că mă găsesc într'o situaţia delicată: pe cine să-1 numesc ? Chiar şi în micul nostru sat se pot găsi mai multe nume proeminente. Iată brigadierul-agricultor Gheorghe' Vasiliev —"erou al muncii socialiste, care a reuşit să ia într'un an secetos recoltă nemaipomenită de pe lotul său. Sau Vasile Trofimovici Ţâz... înainte de războiu el învăţa copilaşii la şcoală, i 198 viaţa românească iar când au atacat nemţii U.R.S.S.-ul, a devenit sergent. A trecut Niprul, printre primii, sub focul artileriei, şi a devenit erou al Uniunii Sovietice. Acum predă, din nou, copiilor, gramatica, în şcoala noastră. Dar iată-1 pe Dumitru Lazarevici Kosse — preşedintele colhozului « Za-porojeţ », colhoz fruntaş în Ucraina. Este un mare cunoscător al economiei agricole, cu care se sfătuiesc şi profesorii. Aş putea numi şi pe Constantin Pimidanov — director la MTS, decorat cu Ordinul Lenin, pentru mari merite. Nu, nici nu-i poţi enumera pe toţi. Am hotărît să dau numele cel mai proeminent dintre toate pe câte le ştiu. Acest nume este: poporul sovietic. Despre el se spune: popor-erou, popor-muncitor, popor-învingător. Şi eu sunt fericită să fiu una din două sute milioane. Acum se vorbeşte iarăşi mult, în America, de războiu. Diferite persoane cu activitate publică, în Anglia, America şi alte ţări pretind ca ţara noastră să fie înnăbuşită, distrusă cu bombe atomice. Eu, fireşte, nu mă pricep în diplomaţie, însă, ca mulţi oameni sovietici,* de multe ori îmi pun întrebarea: pentru ce vor aceşti domni să facă din nou războiu, să ucidă cu bombe pe copiii noştri, să distrugă tot ce reclădim acum cu atâta trudă, cu atâta îndârjire. Pentru ce le trebue lor asta ? Şi mi se pare că pricina vehemenţei acestor aţâţători la războiu trebue căutată în puterea adevărului şi a luminei care se revarsă din ţara noastră. Lumina aceasta nu o poţi ascunde oamenilor simpli din toată lumea, cu niciun fel de «perdea de fier » de-a lui Churchill, cum nu poţi acoperi soarele cu o perdeluţă de tifon. Nu, noi nu ne gândim la războiu, nu ne pregătim să distrugem New-" York-ul, nici să ucidem copiii lui Benjamin Marten. Ţara noastră doreşte fierbinte să fie pace în lumea întreagă. Aceasta o de* clară în mod oficial reprezentanţii noştri dela tribuna Organizaţiei Naţiunilor Unite. Diplomaţii burghezi văd şi în aceasta «manevre» ale U.R.S.S. Dar fiţi convinşi, domnilor, că reprezentanţii noştri vorbesc în numele poporului şi fiecare dintre cei 200 milioane de oameni sovietici vă ;va spune acelaşi lucru: «ţara noastră vrea pace». Insă niciun fel de bombe atomice — asta vă spun eu, mamă a trei copii — nu ne va determina să abandonăm acele legi ale vieţii pe care le credem drepte, — regimul nostru sovietic PRASCOVIA (PAŞA) ANGHELIN ORIENTĂRI «SPRE UN NOU AVÂNT AL CREAŢIEI LITERARE»1) Conferinţa aceasta, a Scriitorilor din Republica Populară Română, la care participă scriitori de limbă română, de limbă maghiară şi de limbă idiş, — cea dintâi de acest fel, —are loc în împrejurări deosebit de importante pentru ţara noastră. Reformele cu caracter revoluţionar, înfăptuite, au aşezat patria noastră pe dramul clădirii societăţii socialiste. Hotărîrile plenarei din Decemvrie a CC. al P.M.R. au arătat, cu claritate, ce importantă răspundere ne revine nouă, oamenilor scrisului. Situaţia internaţională indică tuturor oamenilor cinstiţi că primejdia unui războiu mondial este reprezentată de imperialişti, în frunte cu cei anglo-americani. Ea arată de asemeni că bătălia de lămurire a opiniei publice mondiale, bătălia de mobilizare a oamenilor muncii din toate domeniile, pentru făurirea unei păci trainice între popoare, pentru apărarea culturii este dată de lagărul anti-imperialist şi democratic, lagăr ce are în frunte puternica ţară a socialismului victorios, U.R.S.S. încadrat în frontul păcii, întregul nostru popor este dornic de pace şi este hotărît să apere pacea. întregul nostru popor este însetat de cultura de care el a fost ţinut departe de către monarhia Hohenzollernilor, burghezia şi moşierimea din fosta Românie. Şi cum, după ce, prin lupta clasei muncitoare, condusă de Partidul ei, monarhia a fost isgonită, moşierimea şi- burghezia înfrânte şi alungate dela conducerea statului, cultura a devenit, într'adevăr, un bun al maselor, întregul nostru popor este hotărît să-şi apere, la rând cu toate drepturile, şi dreptul, abia câştigat, la cultură. J) Raport prezentat de tov. Zaharia Stancu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din fi.P.R. la Conferinţa pe ţară a scriitorilor din R.P.R., 25-27 Martie a. c. 20O viata românească Când clasa noastră muncitoare şi Partidul ei, când poporul nostru apără pacea noastră şi pacea lumii, apără cultura noastră şi cultura lumii, construeşte socialismul, noi, scriitorii, eşiţi, mulţi dintre noi, din însăşi rândurile clasei, muncitoare, din rândurile sărăcimii satelor, se cuvine să ne întrebăm cinstit, cu toţii, ce scriem şi pentru cine scriem, ce convingeri, ne însufleţesc, ce probleme ne frământă, ce apărăm cu scrierile noastre, pe cine apărăm cu scrierile noastre, cui slujim. Căci, s'o spunem răspicat, limpede —nu există operă literară care să nu slujească cuiva, nu există operă de artă neutră. «Arta pentru artă » este o formulă în umbra căreia se ascund acei scriitori care nu au curajul de a recunoaşte făţiş că ei apără clasa exploatatoare, că ei, practicând aşa numita « artă neutră » servesc celor puţini şi trândavi, lovesc în cei mulţi, în oamenii muncii, militează pentru readucerea vechilor stări de lucruri, activează pentru ca jugul, Id care este supusă clasa muncitoare în ţările capitaliste, să devină mai împovărător. ' Scriitorii burghezi, americani, englezi, francezi, şi-au pus condeele lor mârşave în slujba imperialismului, au îndreptat ascuţişul peniţei lor împotriva clasei muncitoare, împotriva popoarelor dornice de pace, de libertate,, de progres. , Vorbind, la Wroclaw, despre acest soi de scriitori, autorul «Tinerei gărzi », scriitorul sovietic Aiexandr Fadeev spunea: « Dacă şacalii ar fi învăţat să scrie, şi hienele ar avea toc rezervor, probabil că ar fi creiat aceleaşi lucruri ca acelea pe care le scriu Henry Miller, Elliot, Malraux şi Sartre. Propaganda crimei, a instinctelor animalice este necesară reacţiunii pentru transformarea maselor populare într'o unealtă docilă ». Care este conţinutul operelor scriitorilor vânduţi imperialiştilor? Ne-a spus-o la Wroclaw, acelaş Aiexandr Fadeev: «Propaganda antiomenească a militarismului şi a rasismului, pornografiile, mistica, sălbăticia omului, care sunt substanţe otrăvitoare, gazele sufocante, pe care reacţiunea le îndreaptă împotriva omenirii progresite ». La acelaşi congres, Uya Ehrenburg spunea: « Dacă bătrâna Europa s'ar uita cu mai multă atenţie la senatorul Thomas,, la legiuitorul Mundt, lâ oamenii care se dau drept apărători ai culturii « occidentale » ar constata că ei împing propria lor ţară în prăpastia despotismului şi a întunericului. Cultura din diferite ţări europene este ameninţată de invazia barbariei. Departe de mine, —adaogă Uya Ehrenburg, —orice şovinism. Eu ştiu că în America sunt multe lucruri de preţ, minunaţi savanţi, scriitori, arhitecţi. Dar nu aceştia invadează Europa, ci cei mai răi reprezentanţi ai. falsei civilizaţii americane. Cotropind ţările din Apusul Europei, yankeii aduc cu ei, nu pe Einstein, nu pe Faulkner, nu pe Hemmingway, nu pe Chaplin, ci romane detective, filme detective-standard, lucruri de genul opiumului. Ei vor să adoarmă Europa pentru a o încătuşa mai uşor. Americanii vor să distrugă trăsătura specifică a popoarelor europene care au căzut sub călcâiul lor. Tutori nepoftiţi, ei au hotărît să educe Parisul, Londra, Roma. Teribil tablou ».. — « spre un nou avânt Al. creaţiei literare» 201 Există în statele capitaliste şi în cele marşalizate scriitori reacţionari, şi scriitori progresişti. Scriitorii reacţionari, vânduţi imperialiştilor, se bucură, bineînţeles, de toate libertăţile. Cărţile lor cu conţinut otrăvitor sunt răspândite în cele mai mari tiraje. In acelaş timp, scriitorilor progresişti li se aruncă în cale toate piedicile posibile. Lucrările scriitorilor progresişti, —ne-o mărturisea 'recent într'un articol. Howard Fast, —abia ating un tiraj de z)—3 mii de exemplare, dacă sunt scrise în proză; se tipăresc într'un tiraj între ijoo—1000 exemplare, dacă sunt compuse în versuri. Unii dintre aceşti scriitori, — şi printre ei Howard Fast, —sunt târîţi priri închisori şi purtaţi prin faţa a diverse comisii care au a-i judeca pentru aşa zisa activitate anti-americană. Duce Howard Fast activitate antiamericană ? Este el oare un scriitor care nu-şi iubeşte patria ? Nu. Howard Fast duce într'adevăr, prin scrierile lui, traduse în numeroase limbi, o activitate vie, cu răsunet dar nu împotriva patriei americane, nu împotriva poporului muncitor din Statele Unite ale Americii, ci împotriva elicei afaceriste, împotriva elicei imperialiste, care unelteşte pentru a svârli Statele Unite într'un războiu imperialist, care să ducă Ia aruncarea altor popoare sub mâna exploatatoare a capitaliştilor americani. Şi Howard Fast nu e singurul scriitor pe care America oficială, a lui Truman, vrea să-1 reducă la tăcere. Mai sunt Albert Malz, Dalton, Trumbo, John Howard Lawson, mai este şi Charlie Chaplin, ale cărui filme nu pot rula în Statele Unite. Julien Huxley, cunoscut savant englez, frate al scriitorului reacţionar Aldous Huxley, vorbea la Wroclaw despre libertăţile engleze şi americane. L-a întrebat atunci scriitorul sovietic Zaslavschi: Dar Howard Fast, dece n'a venit aici, la Congres ? In acel timp Howard Fast se afla în închisoare. Julien Huxley a tăcut. Brazilianul Jorge Amado trăieşte în exil. Cărţile lui nu pot pătrunde în propria-i patrie. Oricine îl poate citi pe brazilianul Amado, afară de poporul brazilian, ale cărui suferinţe şi lupte le descrie. Pablo Neruda trăieşte fugărit, în ascunzişuri pe care le schimbă mereu, hăituit de poliţia guvernului chilian aflat în slujba Casei Albe. Literatura este o armă de luptă. Scriitorul este un luptător care îndreaptă focul ucigător al armei sale sau împotriva poporului muncitor, împotriva libertăţii, păcii şi culturii, ori contra exploatatorilor, contra celor ce vor să ţină pe loc roata istoriei, contra celor ce vor să subjuge popoarele, să le imbe-cilizeze pentru a le ţine veşnic în robie. De peste o jumătate de secol lumea capitalistă a intrat în descompunere. Lupta proletariatului revoluţionar, condusă de Partidul său de clasă," s'a înteţit, punându-se concret problema cuceririi puterii în stat. Scriitorii cinstiţi, în cap cu Maxim Gorki, s'au alăturat cauzei proletariatului, punând temelie unei literaturi de tip nou, militând pentru desfiinţarea hidoasei exploatări a omului de către om. ■202 viata romanească ; ; In 1905 Lenin spunea: «Literatura trebue să devină o literatură de Partid pentru a contrabalansa moravurile burgheze, pentru a contrabalansa presa burgheză întreprinzătoare şi afaceristă, pentru a contrabalansa carierismul literar burghez cât şi individualismul, anarhismului boieresc, goana după profit,—proleta- ■* riatuî socialist trebue să treacă pe primul plan, principiul literaturii de partid, să desvolte acest principiu şi să-1 aducă la îndeplinire, într'o formă cât rnai deplină şi mai unitară. In ce constă aşa dar acest principiu al literaturii de partid ? In aceea că pentru proletariatul socialist problema literară nu poate fi un instrument în folosul unor persoane sau al unor grupuri, că ea nu poate fi, în general, o chestiune individuală, independentă de cauza generală a proletariatului. Problema literară trebue să devină o parte integrantă a cauzei generale —proletare, « o rotiţă şi un şurub » al unui rneeanism unic şi măreţ, pus în mişcare de întreaga avantgardă conştientă a întregii clase muncitoare ». In convorbirea despre artă cu Clara Zetkin, Lenin spunea: «Arta aparţine poporului. Prin rădăcinile ei cele mai adânci ea trebue să pătrundă în însuşi grosul maselor largi muncitoare. Ea trebue să fie pe înţelesul acestor mase şi iubită de ele. Ea trebue să unească simţirea, gândirea şi voinţa acestor mase, să le ridice. Ea trebue să ridice artişti din sânul ei şi să-i desvolte ». « Literatura, — spunea A. Jdanov în raportul său asupra revistelor« Zvezda» şi « Leningrad », — este cauza proprie a poporului. Iată dece poporul consideră drept propria lui victorie fiecare succes al vostru (al scriitorilor), fiecare operă importantă. Iată dece fiecare operă reuşită poate fi comparată cu câştigarea unei bătălii, sau cu obţinerea unei mari victorii pe frontul economic. Dimpotrivă, fiecare insucces în literatura sovietică este adânc supărător şi întristează poporul, Partidul şi Statul». Această învăţătură este perfect aplicabilă literaturii noastre, căci fiecare succes al scriitorilor noştri, fiecare volum reuşit, echivalează cu o lovitură , dată duşmanilor independenţei patriei noastre, duşmanilor făuririi socialismului în R.P.R. Clasa noastră muncitoare şi Partidul ei au fost permanent preocupate de problemele literaturii. Partidul Comunist Român, din cea mai adâncă ilegalitate, deseori chiar dintre zidurile celulelor şi închisorilor a căutat să formeze scriitori progresişti, devotaţi cauzei proletariatului, care să meargă pe făgaşul arătat de Lenin, pe făgaşul pe care a mers Maxim Gorki, făgaş pe care merg scriitorii sovietici şi scriitorii progresişti din lumea întreagă. Din cea mai adâncă ilegalitate, Partidul Comunist Român a căutat să îndrepte pe scriitorul progresist cu faţa spre popor. I «spre un nou avânt al creaţiei literare t 203 După ieşirea sa din ilegalitate, —fapt petrecut datorită eliberării patriei noastre de către glorioasele Armate Sovietice, ^Partidul clasei muncitoare a pus deschis problema literaturii în slujba poporului şi a chemat, alături ■de clasa muncitoare, la luptă, pe scriitori. Mulţi au răspuns acestei chemări. Unii au rămas în rezervă. Câţiva au înţepenit pe poziţiile ostile ale burghezo-moşierimii, cântând ca nişte cucuvăi în întuneric, a moarte, pentru burghe-zimea şi moşierimea în curs de lichidare. Prin lupta clasei muncitoare şi a aliatei ei ţărănimea muncitoare, moşierimea a fost expropriată, ultimele resturi burghezo-moşiereşti alungate din guvern, monarhia abolită, principalele întreprinderi industriale şi bancare naţionalizate. Ţara noastră a devenit Republică Populară, iar alegerile din 28 Martie ne-au dăruit o nouă Constituţie, care a pus întreaga putere a Statului în mâinile oamenilor muncii dela oraşe şi sate. Poporul nostru, condus de Partidul clasei muncitoare, construeşte socialismul. Republica Populară Română este astăzi un factor activ în lagărul păcii, «democraţiei şi socialismului. Legată, prin pacte de prietenie şi asistenţă mutuală, cu ţara socialismului victorios, U.R.S.S., având bune relaţii şi acorduri cu democraţiile populare, Republica noastră Populară este angajată temeinic pe drumul construirii socialismului, interesată la apărarea şi întărirea păcii. Sub conducerea Partidului clasei muncitoare, milioane de oameni ai muncii înscriu zi de zi succese şi victorii noi pe drumul clădirii societăţii socialiste. întrecerile socialiste, cărora le suntem cu toţi martori, sunt un exemplu viu al elanului clasei muncitoare care nu cunoaşte clipă de odihnă pentru ducerea la bun sfârşit a sarcinilor pe care şi le-a asumat. In condiţii eroice, muncitorii noştri din mine, din petrol, din toate celelalte industrii, duc lupta pentru sporirea producţiei. O duc şi o câştigă ! Intelectualii cinstiţi, scriitorii progresişti s'au alăturat acestei lupte cu mijloacele lor, utilizând cunoştinţele căpătate, fac efortul de a participa fructuos în această bătălie angajată. Din tot ce a dat omenirii cultura, în răstimp de secole, ei caută să aleagă lucrurile cele mai bune şi să le pună în slujba poporului. Adresându-se intelectualilor, tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Secretarul general al Partidului Muncitoresc Român, în Noemvrie 1946, spunea: « Faptele au dovedit că, concepţia democratică şi muncitorească asupra vieţii nu este câtuşi de puţin o brutală ruptură cu tot ceea ce a fost valabil în viaţa şi cultura trecutului. Concepţia noastră este o soluţie de continuitate cu marile tradiţii culturale. Căci democraţia şi concepţia care o călăuzeşte, înseamnă tocmai salvarea dela naufragiu, a celor mai autentice valori etice, culturale şi politice, înseamnă o realizare a tuturor valorilor reale ale trecutului. Concepţia democratică este tocmai o punte între ceea ce istoriceşte a fost valabil ieri şi ceea ce va fi valabil mâine. Ea asigură continuitatea reală i 20/j_ viaţa românească 1 a tradiţiilor culturale ale umanităţii. Un intelectual care nu aderă la marile idealuri democratice ale poporului, contravine însăşi exigenţelor ştiinţifice Intelectualul trădează ştiinţa, atunci când se înregimentează în rândurile reacţiunii sau când se izolează în turnul său de fildeş, pentrucă astfel nu ajută la păstrarea purităţii gândirii, ci o sterilizează, o rupe din rădăcinile vii ale vieţii şi adevărului. Dragostea poporului, a muncitorului în deosebi, se îndreaptă spre intelectualii progresişti. Setea de cultură este foarte mare în sânul clasei munci-' toare. Nu numai pentru o bucată de pâine mai bună luptă muncitorul, ci pentru ridicarea sa intelectuală. Propaganda fascistă a aruncat cu noroi asupra democraţiei şi comuniştilor, dar ea nu a putut ascunde până la sfârşit adevărul. Şi adevărul estex că. preţuim şi iubim ştiinţa şi arta, iubim şi respectăm pe intelectualii care îşi înţeleg menirea. Aceasta este atitudinea organică, nu conjuncturală, a democraţiei, a mişcării muncitoreşti faţă de cultură. De aceea au venit în rândurile noastre savanţi şi artişti, ca Langeviri, Bernard Shaw sau în rândurile democraţiei româneşti, oameni ca Parhon sau Sadoveanu ». «Artiştii, —adaogă tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, sunt chemaţi să cânte imnul muncii, generatoare de bucurie şi viaţă îmbelşugată ». Să trecem la o analiză a muncii noastre în câmpul literaturii luând ca punct de plecare ziua de 30 Decemvrie 1947, data istorică la care poporul a isgonit de pe tronul ei putred monarhia. Până la această dată am avut poezia lui A. Toma, care mai bine de jumătate de veac a scris, într'o aleasă limbă literară şi la un înalt nivel artistic, poeme străbătute de o fierbinte dragoste pentru clasa muncitoare şi pentru popor şi, în acelaş timp de o ură îndreptată împotriva stăpânirii burghezo-moşiereşti. Au încercat burghezia şi moşierimea, prin criticii ei formalişti, estetizanţi, să împiedice răspândirea poemelor lui A. Toma. Ele au circulat însă clandestin în rândurile poporului, în anii de urgie fascistă, şi au slujit clasei muncitoare ca arme de luptă împotriva opresorilor. Având în urma sa o activitate de aproape jumătate de.veac, în anii de după eliberare, poetul A. Toma a continuat să cânte, fiind un îndemn şi un exemplu pentru poeţii tineri. Iată-1 chemând: Bat toba revoltei, sun goarna de alarmă! Bărbaţi şi femei toţi mâna pe armă. Azi pravili şi stăvili şi lanţuri se sfarmă. Miner, lasă-ţi iadid şi vin de te bate, «spre un nou avânt al creaţiei literare» 20^ Ieşi rob al uzinei, sari frate din sate, Azi ştiţi mânia mitralii, granule. .. .In pas de asalt urcaţi baricade, Cad zece, cad sute, cascade, cascade, < Credinţa dă aripi, ideea nu cade. Mai avem înainte de 30 Decemvrie 1947 o serie de opere literare valoroase, cum erau fabulele şi poemele lui Marcel Breslaşu, cântecele lui Miron Radu Paraschivescu, poemele lui Cicerone Theodorescu şi Eugen Jebeleanu, versurile lui Mihai Beniuc, poemele Magdei Isanos şi ale Măriei Banuş, versurile lui Florin Tornea, etc. Tot atunci au apărut romane ca: «Lumina primăverii» de Ion Călugăru, « Turmele » de Eusebiu Camilar, «Oameni la pândă » de Liviu Bratoloveanu, « Sbucium » de Constantin Streia, << Otrava » de Emil Dorian, « Au fost trei plute » de Horia Clopotaru, ~« Singura cale » a lui Dumitru Corbea şi altele, care au adus, fiecare în parte, material interesant. In acelaş interval de timp, în literatura dramatică au apărut şi s'au reprezentat piese ca « Bal în Făgădău » de Aurel Baranga şi « Omul din Ceatal » de Mihail Davidoglu. Eforturi au făcut în această perioadă poeţii care au cântat victoria celor ce muncesc, însă succesele au fost parţiale. Grei au fost anii dintre 23 August 1944 şi 30 Decemvrie 1947. Ei au însemnat pentru poporul muncitor drum de luptă presărat cu jertfe. Cu atât mai mare a fost însă bucuria, la înregistrarea succeselor. In acele împrejurări clasa muncitoare a primit, prin literatură, un ajutor destul de redus. Amprentele celor aproape 50 de ani de dominaţie a decadentismului în poezie, dominaţie ce şi-a găsit cea mai pregnantă expresie vătămătoare în poezia lui Tudor Arghezi sau în cântecul intelectualizat, până la desuma-nizare al poeziei lui Ion Barbu rămâneau vizibile. In aceeaşi perioadă s'au scris şi s'au tipărit o seamă de lucrări inutile ba chiar dăunătoare, aparţinând unor scriitori ca: Tudor Arghezi, Sorana Gurian, Ionel Teodoreanu, Octav Dessila, Şerban Cioculescu, Constantin Tonegaru, la care s'a adăogat valul de traduceri ale editurilor comerciale, care importau şi difuzau otrava ideologiei burgheze. Perioada a fost, pe plan ideologic, o perioadă de înverşunată bătălie. Cele două concepţii asupra vieţii — cea a burgheziei decadente şi miasmele descompunerii ei deoparte şi cea a proletariatului înarmată cu ştiinţa marxist-leni-nistă de alta—s'au ciocnit cu violenţă. Partidul de clasă al proletariatului a început, îndată după eliberare acţiunea, de lămurire a problemelor de litere şi artă. Paralel cu ascuţirea luptei de clasă, pe plan politic, social şi economic în jurul faimoasei teorii a « crizis-mului » care nu era de fapt, altceva decât încercarea de a contesta proletaria- 2o6 viaţa românească tului rolul conducător pe planul creaţiei literare şi artistice. Această luptă era dirijată de reacţiune. Criziştii au pierdut lupta. De mare folos ne-a fost în luptă sprijinul culturii şi literaturii sovietice desvoltată şi devenită sub conducerea şi îndrumarea gloriosului Partid Bolşevic al U.R.S.S. cea mai avansată literatură clin lume. încă în primele luni după 23 August 1944, au început să fie traduse şi editate capodopere ale literaturii sovietice. Operele lui Gorki, Nicolae Ostrovski, Furmanov, Şolohov, Fadeev,, Gorbatov, Tihonov, Leonid Leonov, Constantin Simonov, Ilya Ehrenburg,, etc., ne-au arătat ce bogat tezaur conţin operele scriitorilor sovietici şi ce izvor de învăţăminte pot constitui pentru noi aceste opere. Mişcarea de idei din Uniunea Sovietică cunoscută intelectualităţii româneşti până la 23 August 1944 numai fragmentar, —şi aceasta graţie eforturilor făcute înainte de această dată de presa ilegală a Partidului Comunisr Român, ca şi de câteva reviste legale a căror apariţie era sporadică, din pricina teroarei deslănţuite de regimul burghezo-moşieresc, —s'a răspândit de data aceasta, în rândurile largi şi cuprinzătoare ale poporului. Editura Partidului Comunist Român, Cartea Rusă, au meritul de a fi tipărit şi difuzat cărţile după care jinduiam de ani. Apariţia în limba română a volumului lui Lenin, « Despre literatură»,, a Hotărîrilor CC. al P.C. (b) al U.R.S.S* în problemele literaturii, teatrului, cinematografiei şi muzicei, precum şi rapoartele lui A. A. Jdanov, ne-au fost de nepreţuit folos. Cu prilejul celui de al doilea Congres al Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti, din amplele desbateri care au avut loc, căile de aplicare ale realismului socialist în condiţiile specifice ale vieţii noastre culturale, au. devenit mai limpezi. Structuralele prefaceri revoluţionare petrecute în ţara noastră, succesele dobândite de clasa muncitoare, pe plan economic, politic şi social, au pus în faţa scriitorilor noştri probleme noi şi, în primul plan, sarcina participării nemijlocite prin literatură la luptă. Izbânzile câştigate au determinat un proces de desfăşurare a forţelor creatoare. Din rândurile clasei muncitoare au început să se ridice talente noi care aduc în atmosfera noastră un suflu proaspăt, născut el însuşi din iureşul luptei revoluţionare. * Anul 1948 înscrie şi din punct de vedere literar, succese ce merită a fi menţionate. Republica devine subiect de inspiraţie pentru poeţii noştri. Alegerile pentru Marea Adunare Naţională trezesc un ecou puternic în. inimile scriitorilor şi astfel se nasc mereu cântece, scenete, nuvele. «spre un nou avânt al creaţie] literare» 207 Perioada de avânt a muncii voluntare, vizitele scriitorilor în fabrici, pe şantiere, în regiunile industriale, dăruesc poeţilor şi prozatorilor teme de inspiraţie... Eforturile pentru îmbunătăţirea condiţiilor de creaţie încep şi ele să se facă simţite. Aplicând linia Partidului Muncitoresc Român, cu privire la stimularea creaţiei literare, guvernul nostru, pune la dispoziţie scriitorilor case de odihnă, şi de creaţie la Bălceşti, Predeal, Timiş, Vălenii de Munte. Alte case de odihnă sunt organizate de U.S.A.S.Z. şi un prim fond al creaţiei -ajută aproape 70 de scriitori. Confederaţia Generală a Muncii dă şi ea sprijin serios, făcând posibilă deplasarea scriitorilor în centrele industriale şi miniere pentru o durată mai mare. De o mare importanţă pentru desvoltarea creaţiei literare au fost cele două documente apărute în vara anului 1948: « Rezoluţia Biroului Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti asupra situaţiei din Partidul Comunist din Iugoslavia şi Rezoluţia Plenarei din Iunie a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român ». Datorită lor, scriitorii au putut să înţeleagă mai bine mersul evenimentelor, să deosebească mai limpede forţele în luptă, să extragă, cu mai multă uşurinţă, ceea ce este esenţial în iureşul evenimentelor. Scriitorii noştri au putut să-şi dea seama, cu prilejul aplicării şi adâncirii Rezoluţiei Biroului Informativ, unde poate să ducă naţionalismul şovin şi abaterea dela principiile internaţionalismului proletar. Pentru scriitorii noştri a decurs ca sarcină sporirea nivelului lor ideologic, îmbogăţirea necontenită a bagajelor de cunoştinţe, adăparea la izvoarele inepuizabile ale învăţăturii marxist-leniniste, ridicarea nivelului profesional. Articolul din «Scânteia»: «Mai multă principialitate în tratarea problemelor artei şi literaturii», apărut curând după această dată, a concretizat modul plin de atenţie şi de discernământ cu care trebuesc tratate problemele artei, seriozitatea cu care trebuesc ele adâncite. Toate acestea au contribuit la realizarea unui început de cotitură în literatura noastră, mai cu seamă în a doua jumătate a anului, când datorită ajutorului puternic primit dela Partid, scriitorii au realizat numeroase lucrări de Taloare. « Scânteia », organ central al P.M.R., înregistra acest fenomen în editorialul intitulat sugestiv « Spre un nou avânt al creaţiei literare ». * o In proză s'a putut înregistra înviorarea încă neîntâlnită la noi a genului nuvelistic, care căzuse în uitare continuă, prin publicarea în « Scânteia » şi în reviste a unui număr însemnat de nuvele, cu subiecte smulse din imediata realitate. 2o8 viaţa românească Antologia « 20 nuvele », recent apărută, stă mărturie acestui fapt. Alături de numele lui Mihail Sadoveanu, Geo Bogza, Alex. Sahia sau Nagy Istvan Petre Iosif, Alexandru Jar, Aurel Baranga, Marin Preda —apar numele tinerilor scriitori: Remus Luca, Petru Dumitriu, Gheorghe Cristea, Petre Dra-goş, George Dan, etc. Principalul pas înainte realizat pe planul tematicei, nuvelele publicate în cursul anului 1948, în Scânteia, Flacăra, Contemporanul, Viaţa Românească, se deosebesc prin varietatea temelor abordate şi prin felul în care autorii înfăţişează diferitele aspecte ale realităţii noastre concrete. Numeroşi scriitori au încercat să prezinte în imagini lupta ce se desfă-* şoară la ţară între ţărănimea muncitoare şi elementele capitaliste. «Duşmănie » de Petru Dumitriu, «In toiul treerişului» de Saşa Pană şi Maia Radovan, « S'a spart satul» de Gh. Cristea, « Răfuiala » de Şerban Nedelcu, «Biruinţă în zori » de Siito Andras, — iată câteva titluri de nuvele care confirmă cele spuse. Din păcate, sectorul nuvelelor închinate problemelor oamenilor muncii din fabrici este mai sărac. Scriitorii s'au apropiat cu timiditate de acest sector. Totuşi şi aici putem menţiona câteva exemple: Este vorba de nuvela lui Sergiu Fărcăşan « Direcţia mişcării hârtiilor », nuvela « Andrei Buda merge la şcoala de cadre » a lui Petre Dragoş, nuvele valoroase care înfăţişează noua atitudine faţă de muncă, chemând sutele de mii de oameni ai muncii să urmeze exemplul celor care ştiu să sacrifice interesele personale, intereselor obşteşti. Sarcina principală, pe care Partidul a pus-o în seama oamenilor muncii este îndeplinirea Planului de Stat pe anul 1949. Evident, această sarcină nu este uşoară. Ea cere eforturi, spirit creator, capacitate, învingerea greută^ ţilor, perseverenţă, consecvenţă în muncă şi nu rare ori, spirit de sacrificiu.' Realitatea înconjurătoare ne demonstrează că zeci şi sute de oameni ai muncii posedă aceste calităţi şi le pun în slujba măreţului scop al clădirii socialismului. In asemenea etape, aşa cum arată Partidul clasei muncitoare, lupta de clasă nu se stinge, ci-se ascute. Duşmanii din afară întreţin speranţele duşmanilor dinăuntru, iar aceştia fac tot ce le stă în putinţă pentru a se pune deacurmezişul desvoltării regimului nostru. Prin cele mai perfide şi mai nebănuite mijloace, ei caută să saboteze, să împiedece înfăptuirea Planului, să menţină un spirit nesănătos, acolo unde îşi mai pot semăna otrava. In fabrici, în uzine, în industrii, în instituţii, printre funcţionari, se duce o luptă necontenită între spiritul vechi rutinier, birocratic, duşmănos, şi spiritul nou plin de avânt şi de devotament pentru construcţia societăţii socialiste. Este —credem —limpede cât de importantă apare sarcina noastră de a înfăţişa lupta constructivă a clasei muncitoare. Pe de altă parte combaterea fără milă, a racilelor moştenite dela burghezie, a spiritului conformist, împă- «spre un nou avânt al creaţiei literare» 209 ciuitorist şi codaş este o altă sarcină a scriitorilor. Trebue înfăţişată atitudinea faţă de muncă a omului, —a omului vechi şi a omului nou care se naşte în plinul proces al prefacerilpr structurale pe care le trăim. Ziarele noastre publică zilnic fapte din câmpul oamenilor muncii, fapte pe lângă care unii trec adesea cu destulă superficialitate. Muncitorii din industria minieră, a petrolului, nituitorii din şantierele navale, se întrec pentru împlinirea şi depăşirea Planului de Stat. Se întâmplă totuşi, ca noi scriitorii să nu le acordăm atenţia cuvenită. Eu însumi am citit de nenumărate ori că tovarăşul Banu —dau aceasta ca simplu exemplu —a reuşit să bată peste şase mii de nituri pe zi. Şase mii de nituri era cifra pe care o deţinea tovarăşul Banu cam în timpul Crăciunului. Am citit de câteva ori în ziarul nostru Scânteia, despre această performanţă şi mărturisesc că nu am realizat ce însemnătate are. S'a întâmplat însă să am plăcerea să stau de vorbă cu tov. Banu şi să-1 întreb: —Câte nituri se băteau pe zi în 1940? Răspunsul lui m'a lămurit. Acel care bătea şase mii de nituri într'o zi mi-a răspuns: «Se băteau opt de oră, adicănicio sută de nituri pe zi. « Vă puteţi închipui ce înseamnă trecerea dela mai puţin de o sută de nituri pe zi la şase mii ? Vă daţi seama că nu mai e vorba de o simplă performanţă cu aspect sportiv, ci e vorba de o schimbare structurală în atitudine faţă de muncă? Că nu e vorba numai de o sporire a efortului fizic, ci de o nouă metodă de lucru, de o nouă conştiinţă care stăpâneşte astăzi pe oamenii muncii, care ştiu că fiecare nit bătut în plus peste normă înseamnă un sprijin adus industriei noastre, economiei noastre, regimului nostru de democraţie populară, un nit bătut în irîima aţâţătorilor la războiu. De aceea zugrăvirea acestor fenomene este o sarcină de căpetenie pentru scrisul nostru. De aceea nuvelele lui Petre Dragoş sau Nagy Istvan sunt cu atât mai valoroase cu cât ele mobilizează, pe drumul izbânzilor în muncă. Din păcate însă, trebue să recunoaştem că asemenea nuvele sunt încă puţine. In Scânteia au apărut câteva rapoarte extrem de interesante în legătură cu întrecerile. Au fost menţionaţi numeroşi fruntaşi, decoraţi pentru munca ior, iar acum recent a fost relevat un grup de femei muncitoare distinse pentru activitatea lor profesională. Fiecare din aceste fapte pot constitui un minunat subiect pentru scriitorii noştri care, aplecaţi asupra hârtiei şi condeiului lor aşa cum muncitoarele ţesătoare, sunt aplecate asupra războaielor lor, ar pune umărul, în felul acesta la împlinirea Planului de Stat, la consolidarea regimului nostru de democraţie populară. Rolul educativ al unor asemenea lucrări ar fi uriaş. # In domeniul romanului, începutul anului ne-a dat «Păuna Mică» de Mihail Sadoveanu, care a însemnat o încercare valoroasă de a ataca o nouă problemă de actualitate pătrunsă de suflul ideilor înnoitoare. 210 viaţa românească Trecând peste romanul « Desculţ », voi insista asupra romanului « Negura frai lui Eusebiu Camilar. Apariţia « Negurei» constitue, neîndoios, un eveniment de seamă al ultimului an literar. « Negura » atacă una dintre temele actualităţii, zugrăvind în colori vii şi convingătoare imaginea războiului criminal, de jaf şi cotropire, în care a fost împinsă ţara noastră de către burghezie şi moşierime, împotriva Statului Socialist. « Negura » este un rechizitoriu aspru, împotriva celor care au târît poporul român în acest războiu străin de spiritul şi de interesele poporului, dar şi un rechizitoriu împotriva tuturor acelora care astăzi, întocmai ca şi eri, continuă să aţâţe la războiu , şi să organizeze blocuri antisovietice. Preţuindu-i calităţile, Academia Republicii Populare Române a încununat «Negura » cu premiul de proză « Ion Creangă ». In «Zilele vieţii tale », —Ion Pas descrie viaţa muncitorilor din Capitală, dinaintea primului războiu mondial, arătând regimul de cruntă exploatare la care erau supuşi. Alexandru Jar ne-a dat, după romanul de nuvele « Interogatoriul » romanul « Evadare ». Amândouă aceste cărţi aduc sub ochii cititorilor figuri de luptători în rezistenţa franceză, la care autorul a participat. Cu toate că au apărut numai câteva romane, prin conţinutul lor, prin suflul epic de care sunt străbătute, ele permit constatarea că proza noastră se află pe un drum just şi că numai de scriitorii noştri depinde să înmulţească, în lunile şi anii care vin, numărul romanelor din viaţa poporului nostru, — romane pătrunse de ideologia clasei muncitoare, romane de un înalt nivel artistic. , * . 1 * Anul 1948 a fost deosebit de fecund în domeniul poeziei. Alături de poeţii consacraţi ca: A. Toma, Radu Boureanu, Maria Banuş, Aurel Baranga, D. Corbea, Cicerone Theodorescu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, au apărut nume noi de tineri poeţi ca Victor Tulbure, Dan Deşliu, Nicolae Nasta, Nicolae Tăutu, Vornic Basarabeanu, Noe Smirnov, Mihail Gavri şi atâţia alţii. In poemele lor se cântă Republica, sunt demascaţi duşmanii clasei muncitoare, se cântă munca, omul nou, evidenţiaţii în producţie, Planul de Stat,, trecutul de luptă al clasei muncitoare şi Partidul Comunist. Au apărut poeme închinate Uniunii Sovietice, Armatei Sovietice şi genialilor conducători ai oamenilor muncii din lumea întreagă, Lenin şi Stalin. Privind spre trecutul de lupte şi jertfe al clasei noastre muncitoare, spre suferinţele îndurate, spre moartea fruntaşilor partidului, asasinaţi în închisorile burgheziei şi moşierimii, poeta Veronica Porumbacu scrie poemul « Mierla lui Ilie Pintilie ». « spre un NOU avânt al creaţiei literare» 211 Dan Deşliu a izbutit, îndeosebi în « Cântec în cinstea lui 7 Noemvrie », sâ ne dea un poem de largă respiraţie, străbătut de un elan revoluţionar, poem ce se încheie cu această strofă: «Revoluţie, leagăn al Victoriei noastre, Comunism, mântuire din tnişelnic destin Decât stelele toate ale bolţii albastre Mai puternică-i steaua strălucitului Kremlin! Către voi se 'ndreaptă slava patriei mele Către voi imnid muncii răsunând zi şi noapte, Lenin şi Stalin, către Steaua 'ntre stele, Marea izbândă din J Noemvrie !». Vladimir Colin este întâiul dintre poeţii noştri căruia «Planul economic de Sfat pe anul 1949» îi inspiră un cuprinzător poem, în care spune: « Fâ-te, inimă şoim ! Ochii mei, fiţi vultani, Şi porniţi prin văzduhul acestui pământ, Inimă, strigă şi eu am să cânt Planul economic de Stat pe un an Ştii tu inimă roşie, cu svâcnet fierbinte, . Ştii tu dimineaţa Republicii mele? Am izgonit strigoii din vechile castele Şi soarele în zori ne strigă: înainte! Vremea aleargă de când o ştim pe-un cal Sâ nu trecem vremea când suntem comunişti? Ne-a dat unealtă bună — să ştii numai s'o mişti! — Capul, inima noastră, Comitetul Central. In producţia poetică a celor tineri, sunt — între multe altele — demne de a fi menţionate, poemele lui Victor Tulbure, adunate în volumul «Vioara Roşie », poemelelui George Dan, apărute de curând în volum, poemele Ninei Oassian, etc. Poeţii proeminenţi în epoca dintre cele două războaie, după tăcerea impusă de perioada războiului criminal antisovietic, după dibuirile pentru a găsi forme noi pentru conţinuturi noi, s'au arătat iarăşi pe câmpul poeziei. Marcel Breslaşu, pe lângă un volum de fabule şi un volum de versuri, ne-a dat amplul poem: «Griviţa Roşie», Cicerone Theodorescu, «Calea Gri-viţei» şi un număr de poeme traduse din Vladimir Maiakovski, Eugen Jebe-leanu poemul « Ceea ce nu se uită », un număr de poeme dintre care cele mai preţuite au fost cele din ciclul dedicat grevei minierilor din Franţa, precum şi Un volum de traduceri din poeţii maghiari începând cu Petofi Sandor 214 viaţa românească Iată poemul: « Vis cu Transniştria » : Clopoţeii cailor sună, In somn la sânii sicrie, Ochiul de lup în zăpadă Străluceşte, învie. Venea o sanie cu oameni, Cu oameni venea înspre mine. Avea orbitele goale Şi nu semănau cu nimeni. Vedeam ridicându-se luna In aburi, în marginea căii In aer cu miros de moarte, Şi auzeam zurgălăii. A joacă sunau clopoţeii Chemând prin adâncuri copiii La moarte trăgeau căluşeii In somn, la sânii sicrie. Vedeam ridicându-se luna, Şi câmpul lucind ca oţelid, Fugeam, fugeam în pădure, Şi auzeam, clopoţelul. Convingător şi optimist este poemul «Vânt de Martie»: Trece un vânt peste lume, Şi nu m'a uitat. Credeam în poame rotunde şi coapte, In ce s'a 'mplinit, în ce s'a 'mpăcat. Cutremur şi viaţă, cutremur, Vântul lui Martie bate. Cred în puterea gândului nostru, Şi 'nceputul de toate. Strigă un vânt puternic prin lume, Credeţi în forţa braţelor voastre! Ascidt şi privesc printre crengile goale Spaţiile adânci şi vaste. Premiul pentru poezie « Gh. Coşbuc » al Academiei Republicei Populare Române, a fost acordat lui Radu Boureanu şi Măriei Banuş. * «spre un nou avânt ai, creaţiei literare» 315 In teatru s'au scris în 1948, mai multe piese de valoare. Astfel, Alexandru Kiriţescu a scris «Michelangelo», Camil Petrescu «Balcescu », Mircea Ştefănescu « Rapsodia ţiganilor », Victor Eftimiu «Haiducii ;>. Piesele acestea, referindu-se în majoritate la trecutul poporului nostru, la clipele de luptă împotriva asupritorilor, aruncă o lumină justă, arătând rolul jucat de popor şi relaţiile de clasă în epoca istorică respectivă. Au mai apărut însă câteva piese de teatru care au o însemnătate deosebită, pentrucă ele marchează începutul dramaturgiei noi, de activitate, inspirată din lupta clasei muncitoare. Se pot cita numele lui Alexandru Şahighian, Corneliu Dragoman, Eugen Marian, etc. Cu totul deosebite sunt însă piesele « Cumpăna » de Lucia Demetrius şi i Minerii » de Mihail Davidoglu. Dacă scriitorii noştri se apropiau cu oarecare timiditate de subiectele din lumea muncitoare, aceste două piese marchează un hotar. « Cumpăna » aduce un fragment din viaţa unui muncitor trimis de Partid să apere interesele Republicei într'o industrie în ajun de naţionalizare, arătând greutăţile care se ridică în faţa uneţ asemenea munci şi modul cum muncitorii ştiu să le birue. Totodată piesa ridică problema moralei proletare, a punerii intereselor generale deasupra celor particulare. Piesa «Minerii» înfăţişează lupta dusă de muncitorii din valea Jiului pentru înfăptuirea Planului, pentru ridicarea nivelului lor profesional, pentru sprijinirea economiei noastre, pentru întărirea regimului nostru. Şi în « Minerii » duşmanul de clasă este prezent, arătat în toată urâţenia lui, demascat, după cum sunt prezentate toate sacrificiile şi eforturile pe care le face clasa muncitoare condusă, în lupta ei de zi de zi, de Partidul Muncitoresc Român. Trebue să menţionăm de altfel, că teatrelor li s'au distribuit 14 piese de autori români, în majoritate începători, care, cu toate lipsurile lor, cu toate stângăciile de construcţie, au marea calitate de a fi legate organic de actualitate Părerea unor oameni de teatru —că atacarea acestor probleme nu poate să ducă la realizarea unor opere de artă —a fost spulberată. Piesele citate mai sus au marele merit de a deschide un drum nou dramaturgiei româneşti. * Care este trăsătura comună a acestor lucrări de poezie, proză şi dramaturgie, trăsătură care ne îngădue să vorbim despre o schimbare calitativă în desvol-tarea literaturii noastre ? Caracterul lor esenţial îl formează faptul că ele sunt îndreptate împotriva burgheziei, că ele au fost concepute şi realizate ca arme de luptă ale clasei muncitoare. Dar trebue să spunem că literatura noastră, în clipa de faţă, are şi serioase slăbiciuni. Chiar atunci când scriitorul îşi ia temele din viaţă, lucrarea suferă adesea de schematism, tipurile nu sunt destul de bine contu- 2l6 viaţa românească rate, faptele lor nu sunt suficient justificate. In poezie mai persistă zidurile hermetismului, ale formalismului. Există încă la unii o atitudine neprincipială faţă de literatura occidentală. Unele lucrări anunţate încă din 1947 sunt aşteptate şi nu se ştie când vor vedea lumina tiparului şi aceasta nu din vina editurilor. Unii dintre scriitori preferă a se refugia în trecut şi nu a ataca temele actuale. Cu toate acestea, bilanţul nostru e pozitiv şi promiţător. El dovedeşte că scrisul nostru este în creştere şi că noi avem toate motivele să credem în desvoltarea unei literaturi noi, combative, revoluţionare. Dar pentru realizarea unor opere literare de înaltă valoare artistică, la nivel cu vremurile pe care le trăim şi realizările clasei muncitoare, este necesară înlăturarea slăbiciunilor. Bilanţul nostru ar fi fost mai bogat, dacă eforturile scriitorilor ar fi fost secondate mai mult de critica literară. Cu unele excepţii, critica noastră a suferit adesea de o lipsă de principialitate, de insuficientă combativitate. Dacă privim la bogatele desbateri ce se poartă azi în Uniunea Sovietică, în jurul problemelor criticii, dacă vedem ce temeinic sunt analizate acolo problemele, cu câtă profunzime de gândire sunt analizate şi desbătute toate tezele, dacă vedem câtă principialitate domneşte la baza tuturor concluziilor şi câtă vigilenţă de clasă, ne putem da seama şi mai clar de toate slăbiciunile noastre. Critica literară trebue să ne apropie de literatura nouă cu dragoste şi înţelegere, să sublinieze şi să încurajeze acele lucrări cu conţinut nou, inspirate de viaţa oamenilor care trăiesc şi muncesc în Republica noastră Populară,' acele lucrări care oglindesc această viaţă şi înfăţişează cititorului eroul pozitiv al construcţiei socialiste, să critice slăbiciunile dar, în acelaş timp, cu mai multă stăruinţă, să sublinieze calităţile, —să fie un îndreptar pentru cititori, şi —în acelaş timp —un ajutor pentru scriitori, îndeosebi pentru cel tânăr şi neexperimentat şi neposedând încă meşteşugul scrisului. Critica să fie 1 ştiinţifică, bazată pe marxism-leninism. In aceşti patru ani, în publicaţiunile noastre au apărut studii sau cronicj puţine. Au apărut articolele şi studiile lui Ion Vitner din «Contemporanul», studiul lui Sorin Toma despre poezia luiTudor Arghezi, articolul lui Traian Şelmaru despre poezia Ninei Cassian, studiul lui Nicolae Moraru despre « Realismul în literatură » precum şi studiul său despre « Spiritul de Partid în artă ». Nu se poate spune desigur că nu s'au înregistrat paşi importanţi şi în acest sector. Dela vechea şi neştiinţifica critică estetizantă, bazată exclusiv pe gustul cronicarului, s'a trecut astăzi la o critică ce face eforturi de a-şi apropia o metodă ştiinţifică de cercetare, la o critică ce trebue să devină într'adevăr, un sprijin şi un îndreptar al scrisului nostru. Articolele publicate în ultima vreme în Flacăra, Contemporanul, Viaţa Românească, constitue un progres vădit faţă de ceea ce se scria acum un an. « spre un nou avânt al creaţiei literare» 217 Progresul se manifestă mai ales în problematică, în tendinţa de a axa aprecierea operei în jurul întrebării principale care este una singură. In ce măsură opera serveşte cauza clasei muncitoare, adică lupta pentru pace, progres si socialism sau în ce măsură şi dece deserveşte această cauză. Progresul se manifestă mai ales în grija pe care au început s'o aibă cronicarii de a descifra sensul unei opere, sens ce altădată cădea pe un plan secundar, faţă de interesele analizării formei. Fără îndoială că şi astăzi critica trebue să se ocupe de forma, de tiparul în care este turnată ideea, dar analizarea acestei forme nu trebue să fie despărţită de conţinutul operei. Şi cronica literară din ultima vreme vădeşte această tendinţă îmbucurătoare, de analizare a fondului şi a formei într'un tot indivizibil. Tendinţa de a întemeia critica literară pe această problemă de bază este vădită în afară de studiile critice citate, în cronicile lui Mihai Novicov, Ovidiu Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Al. I. Ştefănescu şi alţii. Paralel cu această critică încă mai persistă la unii cronicari rămăşiţe de estetism şi o înclinare de a vedea într'o operă literară mai ales aspectul ei formal. Orientarea formalistă se manifestă sub forma indiferenţei pe care unii critici o au faţă de realizările scriitorilor noştri. Am spus-o când am vorbit despre teatru şi o repetăm şi aci, că sunt o serie întreagă de oameni de artă care nu cred sau nu vor să creadă în posibilitatea unei arte noi, pornită dela realităţile imediate, inspirată în mod direct din lupta şi strădania clasei muncitoare. O serie întreagă de piese de ale scriitorilor tineri, care au slăbiciuni dar care au şi meritul de a fi o oglindă a străduinţei clasei muncitoare pe drumul construirii societăţii socialiste, au fost întâmpinate cu răceală, tocmai fiindcă aceşti oameni de artă, care căutau numai perfecţia formală, n'au reuşit să vadă dincolo de slăbiciunile şi lipsurile acestor opere, conţinutul lor sănătos. x Aşa se explică şi tăcerea condamnabilă de care a fost înconjurată, în bună măsură, «Negura » lui Eusebiu Camilar. * Trebue să recunoaştem şi greşala noastră că am întârziat cu privire la ^reconsiderarea şi revalorificarea tezaurului progresist al literaturii noastre. In această ordine de idei, n'am ştiut să tragem toate învăţămintele din învăţătura leninistă care spune că « marxismul şi-a cucerit împlinirea istorică mondială prin faptul că n'a respins cuceririle de valoare ale epocii burgheze ci dimpotrivă şi le-a însuşit, preluând tot ce era de preţ în evoluţia milenară, de două ori a gândirii şi culturii umane ». Rezultă de aci că una din principalele îndatoriri ale scriitorilor în general şi ale criticii în special, este de a reconsidera tezaurul trecutului nostru literar, de a alege din el tot ce era progresist la timpul respectiv şi a pune acest tezaur la dispoziţia maselor. 2j§ viaţa românească " O sarcină pe care scriitorii noştri nu şi-au asumat-o cu suficientă seriozitate a fost cea a cultivării literaturii de satiră şi humor. Arma râsului şi a '\ biciuirii satirice a moravurilor şi năravurilor, trebue să fie mânuită cu abilitate de către scriitorii noştri. Un început s'a făcut prin apariţia bilunarei «Urzica », revistă care creşte dela număr la număr, îmbogăţindu-şi conţinutul şi calitatea şi care trebue să devină o armă din ce în ce mai puternică a clasei muncitoare. Societatea Scriitorilor a avut multe lipsuri care s'au răsfrânt asupra situaţiei din câmpul creaţiei literare. Pasivitatea organizatorică, lâncezeala S.S.d.R, au constituit o piedică în calea desvoltării literaturii noastre. N'am ştiut să acordăm suficientă atenţie literaturii popoarelor conlocuitoare. In Republica noastră s'a desvoltat o bogată literatură de limbă maghiară. Va vorbi aci, despre această literatură, Nagy Jstvan. In literatura noastră mai sunt şi alte puncte slabe. Un sector, aproape neglijat, este acel al literaturii pentru tineret. Altul, al literaturii pentru copii. Mai persistă încă în mentalitatea multora dintre scriitorii noştri credinţa că o literatură pentru tineret sau pentru copii înseamnă o preocupare subsidiară, o preocupare de rangul al doilea. '■ Există şi excepţii fericite: Cezar Petrescu, Ion Pas, Cicerone Theodo-rescu, Sidonia Drăguşanu, au scris pentru copii. Recolta în aceste domenii este puţină. Alte lacune: n'am scris, şi se pare că încă nu suntem pregătiţi să scriem scenarii pentru filme, cu excepţia lui Alexandru Kiriţescu şi Mircea Ştefănescu. Să ne îndreptăm privirile spre acest câmp de activitate. Colaborăm prea puţin cu radio. In ce priveşte traducerile, în bună măsură vechea stare de lucruri a fost remediată, dar scriitorii încă nu şi-au luat în serios rolul de tălmăcitori în limba românească a operelor de valoare din literaturile străine. Sunt însă şi aci excepţii: Cezar Petrescu, Otilia Cazimir, Eugen Jebe- " leanu, George Lesnea, Cicerone Theodorescu, Miron Radu Paraschivescu, Vladimir Colin şi alţii, care au demonstrat că ei consideră traducerea drept un act precreator. Sunt însă şi din ceilalţi care socotesc traducerea drept un simplu expedient, o d?.u peste cap, o fac într'o limbă românească stâlcită şi merg până la falsificarea ideilor şi sensurilor din original. Trebue să punem capăt acestor stări de lucruri, să remediem grabnic asemenea atitudine greşită-profund, şi apolitică. Scriitorii noştri trebue să se apropie de operele sovietice, de operele ţărilor de democraţie populară şi de operele de înaltă valonre ideologică din patrimoniul culturii universale, cu dragoste şi înţelegere, fiind pătrunşi de gândul că ei îndeplinesc, prin traducerea lor, un dublu serviciu: redau operele valoroase într'o limbă românească literară şi valabilă şi îmbogăţesc patrimoniul culturii româneşti cu opere sănătoase, bogate în ■ conţinut ideologic. Trebue să subliniem aportul deosebit în câmpul literaturii şi creaţiei literare al revistelor Contemporanul, Flacăra şi Viaţa Românească. Perseve- «spre un nou avânt al creaţiei literare > 219 renta cu care a urmărit fenomenul literar revista « Contemporanul» a adus un real ajutor scriitorilor şi premiul acordat de Academia R.P.R. « Contemporanului » se referă şi la contribuţia în acest domeniu. Mişcarea noastră literară cunoaşte astăzi un avânt remarcabil. Scriitorii trăiesc momente de măreţie unică. Sub ochii noştri putreda şi vrăjmaşa clasă a burgheziei piere. Trăim epoca în care se construeşte socialismul. Duşmanul încă nu este răpus —el unelteşte şi caută să ne lovească, aşa cum ştim. Duşmanii din afară spumegă, văzând cum rând pe rând, în ţările de democraţie populară, fără « ajutorul lor », fără plan Marshall, situaţia economică se îmbunătăţeşte din zi în zi, cultura creşte şi se desvoltă în toate domeniile. Trebue să ştim a preţui fiecare clipă. Muncitorii din fabrici şi uzine dau bătălia pentru eliminarea timpilor morţi. Muncitorii din industria grea dau bătălia pentru ca nici un moment să nu fie pierdut zadarnic. Trebue să fim la înălţimea tovarăşilor noştri. Suntem într'un început de avânt al creaţiei literare. Avem datoria să desvoltăm acest avânt, să ştim limpede ce n'am făcut încă şi să păşim cu curaj la îndepărtarea slăbiciunilor noastre. Nu ne putem culca pe laurii victoriilor obţinute. Dacă anul 1948 a fost un an rodnic, dacă anul 1949 se anunţă ca un an de recoltă bogată în câmpul literaturii şi artei noastre, nu putem zăbovi nicio clipă şi, cu aceeaşi îndârjire cu care fiecare muncitor al nostru îşi sporeşte eforturile, cu aceeaşi dârzenie să ne încordăm şi noi toate forţele. Ştim că uriaşa sarcină a clădirii societăţii socialiste se leagă de aceea a ridicării unui om nou. Ne stă în faţă măreţul exemplu al Uniunii Sovietice. Nu vom uita nicio clipă ce a spus marele Stalin: «Trebue să fim inginerii sufletelor omeneşti». Viaţa în jurul nostru clocoteşte de fapte măreţe şi fiecare luăm cunoştinţă de noile fapte, de noile întreceri, de noile depăşiri de norme-Muncitorii îşi încordează braţele, pentru ca industria respectivă să aibă cât mai mult material şi de cea mai bună calitate. Ce le dăm noi, scriitorii, în schimb muncitorilor ? Iată întrebarea care trebue să-1 frământe pe fiecare scriitor din Republica noastră. In satele şi cătunele în care pe vremuri nu pătrundea litera scrisă, astăzi există biblioteci şi o teribilă sete de cultură. Ţăranii noştri citesc şi mai ales sunt dornici să citească. Mii de biblioteci ale căminelor culturale şi ale sindicatelor aşteaptă dela noi o literatură care să vorbească despre frământările, despre nevoile, despre năzuinţele ţăranului muncitor de astăzi, despre drumul pe care trebue să meargă. Trebue să fim prezenţi cu scrisul nostru în fabrici, în uzine, în mine, pe ogoare. Fără îndoială duşmanii progresului ţării noastre au fost goniţi dela putere. Exploatatorii au primit lovituri puternice. Dar, ajutaţi de imperialismul 220 viaţa românească anglo-american, ei nu încetează a spera să readucă vremurile de exploatare şi de aceea caută să împiedice munca de creaţie a poporului nostru. E datoi'ia literaturii noastre să combată duşmanul, fără milă ! Nu e mult de când burghezia a avut frânele în mâna ei şi ştim care a fost atitudinea ei faţă de oamenii scrisului. Să facem un scurt apel. Din rândurile noastre lipsesc: Alexandru Sahia asasinat de burghezie; Aureliu Cornea asasinat de burghezie; Bogdan Amara asasinat de burghezie. Cum a tratat burghezo-moşierimea şi monarhia pe scriitorii din trecut? Cei mai buni, cei mai talentaţi, cei mai apropiaţi de popor au căzut victimele potentaţilor vremii. Şi numai regimul democraţiei populare a acordat după moarte locul cuvenit la Academie lui Dobrogeanu-Gherea, Ion Creangă, Eminescu, Coşbuc, Vlahuţă, Caragiaie. Ţinem Conferinţa noastră în ajunul Congresului Intelectualilor pentru apărarea păcii şi culturii. In cadrul acestui congres, sute de delegaţi ai zecilor de mii de oameni ai ştiinţei, literaturii şi artei, liber profesionişti de toate categoriile vor afirma voinţa lor nestrămutată de a lupta pentru pace împotriva provocatorilor ia un nou războiu. Clicile imperialiste, în goana lor după profituri, caută să îngenunche ţări şi popoare. Ştiinţa, literatura şi arta, ele le pun în slujba scopurilor războinice. Iar războiul înseamnă distrugerea bunurilor agonisite de milioane de oameni, distrugerea oraşelor şi satelor, omorul în masă al femeilor şi copiilor şi distrugerea culturii. De aceea, problema luptei pentru apărarea păcii şi culturii împotriva imperialismului aţâţător la războiu, robitor de popoare, se pune ca o chestiune de co nştiinţă pentru fiecare om al culturii, pentru fiecare scriitor. Două lumi, două epoci, două culturi, două istorii, se înfruntă. Scriitorii progrer sişti, adevăraţii scriitori, şi-au pus condeiul în slujba luptei antiimperialiste, demascând manevra instigatorilor imperialişti, în frunte cu cei nord-americani. In această acţiune trebue să-şi integreze activitatea şi scriitorii din Republica Populară Română. E o datorie pentru fiecare dintre noi să demascam manevrele mârşave ale imperialiştilor, să educăm cititorii în spiritul dragostei de om şi cultură, în spiritul iubirii fierbinţi pentru cauza forţelor păcii, pentru campioana luptei pentru pace, Uniunea Sovietică şi pentru marele conducător, al popoarelor sovietice, îndrumătorul şi învăţătorul tuturor oamenilor muncii din întreaga lume, Iosif Visarionovici Stalin. Condus şi îndrumat de Partidul clasei muncitoare, poporul nostru păşeşte hotărît pe drumul împlinirii sarcinilor ce' şi-a asumat. Să ne privim şi noi, scriitorii sarcinile în faţă şi să purcedem fără întârziere la îndeplinirea lor. Aceste sarcini vor fi cu atâta mai bine împlinite,, cu cât vom reuşi să fim mai repede şi-mai bine organizaţi. Să realizăm o lite- « SPRE UN NOU AVÂNT AL CTEAŢlEI LITERARE t 221 tatură nouă care să fie la înălţimea vremurilor pe care le trăim, o literatură combativă, realistă, pătrunsă de spiritul revoluţionar al clasei muncitoare, literatură care să fie în slujba construirii socialismului în R.P.R., o literatură care să lovească în duşmani, în tot ce e vechi şi putred, o literatură care să contribue la făurirea omului nou, o literatură de înaltă valoare artistică. Uniunea Scriitorilor din R.P.R., ca organ îndrumător, organizator şi mobilizator, are un rol important de jucat în această luptă. întărirea Uniunii Scriitorilor din R.P.R., şi transformarea ei reală într'un organism viu depinde de eforturile fiecăruia dintre noi şi de efortul nostru comun. Niciodată în istoria acestei ţări, Scriitorii n'au avut condiţii de creaţie atât de prielnice, niciodată nu au fost înconjuraţi cu o dragoste mai mare, cu căldură mai frăţească decât sunt astăzi. Partidul nostru urmăreşte cu atenţie creşterea şi evoluţia fiecăruia dintre noi: îl ajută, îl sprijină, îi pune la îndemână instrumente de educare ideologică, face totul pentru a-i crea fiecăruia condiţii materiale prielnice desvoltării sale. Fondul literar născut din iniţiativa Comitetului Central al Partidului nostru devine astăzi realitate. Scriitorii se bucură de case de odihnă, unde să poată lucra, de fonduri materiale care să le înlesnească această muncă, de edituri şi tiparniţe care abia aşteaptă filele lor, de gazete şi reviste care le-au pregătit coloane şi pagini întregi, de teatre, gata să le pună piesele în repetiţie, de echipe pregătite să ducă cuvântul scriitorului în colţurile cele mai îndepărtate ale ţării. Partidul îmbrăţişează munca noastră ciTdragoste şi cu tovărăşească încredere. Să fim la înălţimea încrederii pe care Partidul Muncitoresc Român o pune în noi. înainte pentru crearea unei literaturii demne de epoca construirii socialismului ! Sub conducerea Partidului clasei muncitoare, întăriţi de exemplul marei literaturi sovietice, înainte spre desvoltarea avântului creaţiei literare, spre noi succese pe drumul făuririi unei literaturi care să se poată numi cu drept cuvânt parte integrantă a cauzei generale proletare ! ZAHĂR IA STANCU SĂ ŢINEM SUS STEAGUL PATRIOTISMULUI SOVIETIC ÎN ARTĂ ŞI LITERATURĂ Uniunea Sovietică a dobândit succese uriaşe în construcţia socialistă. Popoarele U.R.S.S., după ce au clădit în ţara lor socialismul, merg înainte spre înălţimile strălucitoare ale comunismului. Mari sunt izbânzile culturii socialiste sovietice. U.R.S.S. este ţara ştiinţei şi artei celei mai progresiste, mai cu adevărat populare. «Suntem îndreptăţiţi să fim mândri de succesele artei sovietice şi, în ultima vreme în deosebi, de succesele literaturii sovietice; ele se datoresc conducerii partidului, care a arătat drumul ce trebue urmat» —spune V. M. Molotov în raportul său, cu prilejul celei de a 31-a aniversări a Marei revoluţii socialiste din Octomvrie —«literatura, cinematografia şi alte forme ale artei noastre se îmbogăţesc tot mai mult cu opere, care desvălue sensul ideologic al evenimentelor şi al muncii oamenilor epocei sovietice. Arta adevărată este accesibilă şi lasă urme adânci în conştiinţa oamenilor, si de aceea este atât de mare însemnătatea avântului de astăzi al artei sovietice în educaţia comunistă a poporului sovietic, în sporirea succeselor lui». Desvoltarea plină de succes a literaturii şi artei sovietice este un rezultat direct al îndrumării dată de conducerea partidului şi guvernului, rezultatul condiţiilor prielnice create de regimul sovietic, care oferă largi posibilităţi înfloririi talentelor. Scriitorii şi dramaturgii noştri, călăuziţi de metoda realismului socialist, creează opere arzând de sentimentul iubirii fierbinţi pentru Patria sovietică, pentru marea cauză a construcţiei socialiste. Arta sovietică este strâns legată de viaţă, ea este în serviciul poporului, preamăreşte munca şi vitejiile lui, exprimă sentimentele şi gândurile lui, arată puterea creatoare a patriotismului sovietic, ridică masele şi le educă în spiritul marilor idei ale lui Lenin-Stalin. Iată pentru ce ea se bucură de dragostea nemărginită a poporului. Oamenii sovietici întâmpină cu o mare bucurie apariţia fiecărei creaţii artistice de seamă. O importanţă uriaşe în educarea comunistă, în educarea patriotic sovietica, o are teatrul nostru. Partidul şi guvernul au depus mari sforţări ca să dobân- ; " să ţinem sus steagul patriotismului sovietic 35,3 i dească succese însemnate în desvoltarea artei teatrale. Şi aci, vom înregistra cu mândrie o înflorire fără precedent. Niciun stat burghez nu se poate compara cu ţara noastră în domeniul desvoltării teatrului. Teatrele sovietice şi mai ales « Teatrul Artistic din Moscova » şi « Teatrul Mic » au căpătat, pe drept ^cuvânt, o faimă mondială. Rezoluţiile istorice ale Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice privitoare la problemele ideologice au făcut apel la toţi militanţii din domeniul literaturii şi artei pentru crearea unor opere vii şi valoroase despre omul sovietic. Partidul a chemat pe dramaturgi să oglindească viaţa societăţii noastre în fecunda ei mişcare înainte, şi să contribue la cultivarea însuşirilor celor mai bune ale caracterului omului sovietic. Dramaturgii sovietici au creat în ultima vreme o serie de opere al căror ţel este adânc patriotic şi politic. Fac parte din aceste opere: «Puterea cea mare» de B. Romaşov, « Pâinea noastră cea de toate zilele » de N. Virta, « Destinul cel mare » şi « Strada verde » de A. Surov, « Caracterul moscovit» de A. So' fronov, «Măcar Dubrava» de A. Corneiciuc. Astfel cresc forţe noi şi se creează noi opere importante. In puternica desvoltare progresistă a artei .teatrale sovietice,, critica teatrală trebue să joace un rol important. Marii revoîuţionari-democraţi ruşi—Bielinski, Cernâşevski, Dobroliubov — au dat pilde clasice de critică artistică, încălzite de un fierbinte sentiment patriotic şi de o adâncă tendinţă spre realism, spre adevărul vieţii. Ei cereau dela scriitori şi dramaturgi să fie mai întâi de toate patrioţi, cereau dela ei o dragoste fierbinte pentru însăşi cauza poporului. Ei înfierau pe servitorii «artei pure », dojeneau pe esteţii, care se sustrăgeau dela rezolvirea problemelor vitale importante. Ei arătau că operele «artei pure » sunt nu numai false, ' ci şi antipopulare şi dăunătoare. Ei erau cuprinşi de un sentiment de bucurie când, în presă şi pe scenă, apăreau opere în care se întruchipa adevărata viaţă a poporului. Marele critic rus Bielinski arată că o adevărată creaţiune coincide cu servirea contemporaneităţii, că scriitorul, criticul trebue «să fie cetăţean, fiul societăţii şi epocii lui, să-şi însuşească interesele ei, să contopească năzuinţele hi cu tendinţele acesteia ». Bielinski cerea dela critică să fie îndrumătoarea societăţii şi să exprime, într'o limbă simplă şi accesibilă poporului, idei înalte. Critica rusă progresistă privea întotdeauna operele artistice din punct de vedere al semnificaţiei lor social-politice, ea analiza faptele reproduse cu scopul de a rezolva probleme sociale şi de a propaga idei democrate. Marele revoluţionar democrat Cernâşevski scria: «Douăprincipii cu extrem de importante trebue mai cu seamă să ne fie prezente în minte, când e vorba de aprecieri de natură literară: înţelegerea relaţiilor literaturii cu societatea şi problemele privitoare la aceasta; înţelegerea situaţiei actuale a literaturii noastre şi a condiţiilor de care depinde desvoltarea ei». 224 viaţa românească 4 Aceste gânduri minunate ale marilor democraţi revoluţionari ruşi sunt de o mare valoare pentru o înţelegere justă a problemelor literaturii şi criticei literare. In ţara noastră, un critic literar trebue să-şi însuşească interesele societăţii sovietice, interesele construcţiei comunismului, să servească eu devotament Patria socialistă, să ajute prin literatură la educarea celor ce muncesc, în spiritul patriotismului sovietic. Criticul literar are menirea de a face să propăşească arta nouă şi în primul rând să rezolve toate elementele pozitive ce se nasc în literatură şi artă. Criticul teatral trebue să fie cel mai bun prieten şi primul ajutor al teatrului pentru a descoperi în modul cel mai just şi adânc, în figurile artistice, acel element nou prin care trăieşte poporul sovietic. Numai cosmopoliţii fără de neam, vrăjmaşi ai poporului sovietic, străini de patria socialistă, lipsiţi de sentimentul de mândrie naţională sovietică, au putut să dispreţuiască în mcîti sistematic orice operă nouă, care descrie viaţa ţării Sovietice şi a oamenilor ei, care arată trăsăturile minunate ale caracterului constructorilor comunismului, înfiripate în epoca sovietică. Cosmopoliţi fără de neam ca I. Iuzovski, A. Gurvici, A. Borşciagovski, G. Boiadjiev, L. Maliughin, I. Varşavski, I. Altman, E. Holodov, (Meerovici) şi alţii, lipsiţi de sentimentul sfânt de iubire pentru Patria sovietică, pentru cultura socialistă, unelteau în sânul societăţii teatrale Panruse, în ziarul « Arta sovietică», în revista « Teatrul » şi în comisia pentru drama-' turgie a Uniunii scriitorilor sovietici. In numeroase reviste literare şi de artă, posturile de conducere erau ocupate de către aceşti cosmopoliţi. Ei se susţineau, unii pe alţii, îşi acordau competinţe exagerate, îşi făceau reclamă unul altuia, şi îşi lăudau « creaţiile » după principiul « cucului care laudă pe cocoş pentrucă cocoşul laudă pe cuc». Contaminaţi de ideologia putredă burgheză decadentă, aceşti cosmopoliţi ponegreau arta sovietică, căutau să discrediteze pe dramaturgii sovietici, să sape sforţările lor, îndreptate spre creaţia unor opere mai bune pentru teatrul nostru. Ploconiţi în faţa a tot ce este străin, criticif din grupul antipatriotic căutau să înjosească aceste opere, caracterizându-le ca fiind «insuficient de artistice », şi blamau teatrele pentrucă acestea au hotărît să puie în scenă piese cu teme sovietice. Ei au îndrăznit să atace şi pe marele Gorki. De mult I. Iuzovski se întrece în născociri calomnioase la adresa pieselor lui Gorki, descoperind în ele « slăbiciuni» (?!) şi deficienţe. El a ajuns atât de departe încât să poată spune că eroul poeziei lui Gorki.« Burghezie » — maşinistul Nil, —nu este izbutit, şi că ar fi «un personagiu gor-kian nerealizat». Pentru prima oară în literatura mondială Gorki a creat personagiul muncitorului progresist revoluţionar. A fost o realizare uriaşe a marelui scriitor. Iar criticul-estet susţine în mod calomnios că personagiul lui Nil « este compromis prin amestecul publicisticei în ţesătură artistică a piesei ». Cosmopolitul Iuzovski a calomniat poporul rus, declarând că Gorki a întruchipat în piesa «Azilul de noapte » trecutul poporului în persoana « pelerinului» Luca, iar să ţinem sus steagul patriotismului sovietic 225 viitorul lui în vagabondul Satin. « Dacă, —scria acest critic de nimic, —Luca este trecutul, apoi Satin este viitorul... fosta Rusie şi viitoarea Rusie ». Acelaşi Jazovski prezenta în mod batjocoritor piesele «Departe de Stalingrad* de A. Surov şi « Biruitorii» de B. Cirscov. In cartea « Problemele dramaturgiei socialiste», Iuzovski admira scamatoriile teatrale şi grimasele regiscrului-decadent Meierhold, estet şi formalist, vrăjmaş al poporului sovietic şi ponegrea Teatrul Artistic din Moscova, care este mândria noastră naţională. La începutul carierii sale, Iuzovski îl ataca şi pe marele poet Maiacovski, ponegrea minunatul lui poem, « E bine », dedicat Marei revoluţii socialiste din Octomvrie. Scrierile estetului A. Gurvici sunt îndreptate împotriva realismului socialist, împotriva căutării a tot ce e nou în viaţă şi artă. Propovăduind cea mai dăunătoare «teorie», a ruperii artei de viaţa contemporană, el atacă pe dramaturgii sovietici pentru faptul că aceştia reprezintau, figuri de patrioţi sovietici şi munca lor creatoare. Tot ce este sovietic e străin lui Gurvici; pentru el, «culmea şi încoronarea » întregii literaturi mondiale este Hamlet. Acest campion al hamletismului îndrăznea să afirme făţiş că tânăra dramaturgie sovie-' tică este « searbădă şi bolnăvicioasă », şi că procesul desvoltării ei este « un proces activ al descompunerii dramei din punct de vedere al formei artistice». A. Borşciagovski tună şi fulgeră împotriva dramaturgiei, pusă în slujba socialismului. Acest cosmopolit răspândea recenziile şi verdictele sale prin intermediul societăţii teatrale «Panruse» şi, astfel, încerca să îndrumeze munca teatrelor din Moscova, Kiev şi Odessa. A. Borşciagovski şi-a început « activitatea » cu încriminarea piesei « In stepele Ucrainei» de A. Corneiciuc. Cu neruşinare,el privea de sus cele mai bune piese sovietice,cum ar fi: «Destinul cel mare » de A. Surov, « Puterea cea mare », de B. Romaşov, « într'un oraş » şi « Caracterul moscovit » de A. Sofronov, « Pâinea noastră cea de toate zilele » de N. Virta. Borşciagovski flecărea fără încetare despre decăderea teatrelor sovietice, despre «temperatura lor moderată ». G. Boiadjiev îi ţinea isonul şi declara în articolul « Despre ideologie şi mijloace de expresivitate », că« arta teatrală sovietică s'a degradat în mod vădit». Acest cosmopolit fără de neam nu vedea în dramaturgia sovietică «adevărata inspiraţie» şi «adevăratele pasiuni», şi îndemna dramaturgii noştri să urmeze pildele străine, să-1 imite pe Racine. El calomnia pe actorii noştri clasici, afirmând că «Şcepkin şi mulţi alţi datoresc în mare parte lui Moliere formarea talentelor lor ». De fiecare dată când teatrele noastre prezentau piese noi pe teme combative, criticii-esteţi atacau pe dramaturgi şi regisori. Scrierile lor n'aveau alt scop decât să frâneze desvoltarea plină de succes a artei teatrale sovietice şi să impună dramaturgilor sovietici canoane estetice burgheze şi antipopulare. Grupul antipatriotic de critici nesocotea tradiţiile revoluţionare ale clasicilor ruşi. Nu putem trece sub tăcere nici exerciţiile de critică ale lui D. Talnicov. Articolaşele lui obscure sunt îndreptate contra culturii ruse. In ce priveşte operele lui A. N. Ostrovski, Talnicov subapreciază sursele adevărat naţionale 16 226 viaţa românească al acestui mare dramaturg rus. D. Talnicov caută cu îndârjire numai laturile negative ale poporului rus şi le prezintă ca fenomene tipice ale acestuia. Astfel, D. Talnicov a scris în almanahul « I. M. Moscvin » articolul intitulat « Hlânov », în care spune: « Hlânov este un « pornit » de o speţă nouă, în deobşte caracteristică pentru realitatea rusă a anilor acelora, căci el nu este copiat după un singur prototip «întâmplător»... El reprezintă un fenomen social rus. Poveşti despre atari «Hlânov» ai realităţii ruse sunt nenumărate». Iată cum un cosmopolit fără de neam calomniază în mod neobrăzat marele popor rus. Ideile şi teoriile vrăjmaşe ale cosmopoliţilor fără de neam îşi găseau un răsunet şi în « operele » altor critici. In special, oameni ca M. Iancovski, I. Berezarc, I. Şneiderman, A. Beilin, S. Timbal şi alţii se aciuiseră în med destul de trainic în redacţiile ziarelor şi revistelor din Leningrad. Ei se declarau fără jenă adepţi de ai lui Iuzovski, Gurvici şi Borşciagovski şi exagerau competinţa dascălilor lor. Urmând exemplul acestora, ei atacau ideologia artei teatrale. De pildă, estetul Şneiderman perora în mod cinic asupra faptului că obiectul artei teatrale ar fi emoţiile şi sentimentele, iar că ideile se cuvin a fi propovăduite în sălile de conferinţe. Acest formalist pretindea că, într'un spectacol, numai realizările formale—«expresia dramatică, me-5 şteşugul modelării şi al clarobscurului»—trebue să ne intereseze. Părerile sale exprimau dispreţ faţă de piesele noastre reprezentând oameni sovietici. Dramaturgii sovietici, urmând chemarea vremii, dorinţa spectatorului nostru de a vedea pe scenă tablouri din câmpul muncii, au creat multe opere oglindind viaţa muncitorilor şi colhoznicilor şi activitatea lor. Criticii formalişti nu numai că n'au sprijinit acest început al dramaturgilor, dar i-au şi atacat. Berezarc, ale cărui păreri erau că munca oamenilor nu poate fi obiect de artă, recomanda teatrelor şi dramaturgilor să se ţie cât mai departe de teme care reflectează viaţa socială a oamenilor sovietici. Criticul Iancovski era tare mâhnit de faptul că trupele « elegante », obişnuite să joace « piese elegante», trebue să se reorganizeze şi să joace piese sovietice care arată viaţa de muncă. El vorbeşte cu regret despre punerea în scenă de altădată şi îndeamnă pe actori să înveţe dela străini. Realismul socialist îl sperie. El povăţueşte cu ifos: «însăşi natura educaţiei actorilor în teatrul de comedie îi familiarizează cu anume însuşiri convenţionale, poate cele mai expresive şi mai apte în tratarea pieselor occidentale, dar şi cele mai puţin corespunzătoare pieselor care întruchipează aspecte din realitatea noastră ». Criticul se exprimă în mod bombastic şi viclean, iar deducţiile Iu' insinuează că realitatea noastră n'ar contribui la desvoîtarea artei dramatice., S. Dreiden proslăveşte pe autorii şi teatrele occidentale, dar tratează cu dispreţ teatrul nostru vechi, «Alexandrinski», azi numit «Teatrul A. S. Pus kin ». S. Dreiden n'a scris nicio recenzie pozitivă despre piesele sovietice şi despre teatrele sovietice. Numai un adevărat vrăjmaş poate să se comporte astfel faţă de arta noastră. sa ţinem sus steagul patriotismului sovietic 227 Nu puţine prejudicii au adus cosmopoliţii şi ştiinţei teatrului. Ei neagă originalitatea artei ruse, calomniază teatrul rus, atribuind origina lui unei influenţe străine. «Istoria teatrului rus » în 2 volume şi « Cursul scurt asupra istoriei teatrului rus » de către V. Vsevolodski-Gherngross se situează pe poziţiile burgheze ale cosmopolitismului. Autorul acestor cărţi se sileşte a dovedi că teatrul rus este lipsit de caracter naţional original. Slugărnicia acestui autor faţă de tot ce este străin iese la iveală într'un chip cu totul limpede. Acest pseudo-cercetător vede peste tot numai urme de influenţe străine în ce priveşte teatrul rus: fie bizantine, poloneze sau germane, fie italiene sau franceze. Cartea lui B. Alpers « Arta actorului în Rusia » (1945) este plină de erori grosolane şi denaturează procesul desvoltării artei actorului în Rusia. Noi suntem mândrii de vechii maeştrii ai scenei —Şcepkin, Mocealov, familia Sadovski, Sţrepetova, Ermolova, Savina, Komisarjevskaia şi mulţi alţii. Dar sentimentul nobil de mândrie naţională este străin cosmopolitului fără de neam. El priveşte de sus pe toţi marii artişti ruşi, considerându-i ca pe nişte elevi mai mult sau mai puţin reuşiţi ai străinătăţii. Este regretabil că şi în zilele noastre această carte este recomandată ca manual pentru studenţii şcolilor teatrale. In cărţile asupra istoriei teatrului din Europa Occidentală scrise de A. Djivelogod, G. Boiadjiev, S. Moculski, autorii desfăşoară fără rezervă slugărnicia lor faţă de tot ce este străin. Ei privesc întregul proces istoric aî culturii teatrale mondiale, ca fiind cu totul rupt de desvoltarea culturii şi artei ruse. Pentru aceşti cosmopoliţi Rusia parcă nici n'ar exista. întreaga lume progresistă admiră arta noastră eroică. De mult, cultura rusă atrage atenţia tuturor militanţilor progresişti în domeniul culturii din lumea întreagă. Dar criticii şi istoricii cosmopoliţi nu vor s'o ia în consideraţie. Criticii cosmopolţi îşi luau drept învăţători pe istoricii decadenţi ai literaturii burgheze. Cosmopoliţii considerau drept un manifest cartea lui G. Boiadjiev «Fenomenul teatral şi adevărul», care neagă estetica materialistă. Imperialiştii din Europa şi America fulminează contra Uniunii Sovietice. Ei caută prin orice mijloace să calomnieze poporul nostni, să mineze succesele lui în construirea socialistă şi să submineze încrederea poporului. Adepţii teoriilor burgheze în artă aduc apă la moara duşmanilor noştri. Poate oare poporul sovietic să suporte atacul esteţilor burghezi contra artei noastre populare ? Poporul nostru înfierează pe cosmopoliţii fără ele neam lipsiţi de sentimentul nobil al patriotismului. Cosmopoliţii fără de neam acţionau nu numai în critica teatrală: ei au adus mari prejudicii şi literaturii. La timpul lor, articolele lui L. Şuboţki au fost violent criticate. Dar autorul n'a tras învăţăturile necesare. «Acest critic imputa scriitorilor sovietici «şovinismul », acuzându-i că idealizează 228 viata românească poporul rus. El a incriminat nuvela patriotică « Povestea unui om adevărat» de B. Polevoi. Criticul D. Danin a fost peste măsură de elocvent. Contaminat de estetismul burghez, el ducea de mult ofensiva contra realismului socialist. In ultimul său articol « Pasiune, luptă, acţiune !» («Novîi Mir », Nr. io, 1948) acest critic opune realismului socialist noţiunea metafizică a «dramatismului». El consideră această nouă noţiune ca o categorie estetică universală. Optimismul sănătos al vieţii sovietice nu este pe placul criticului, el cere ca scriitorii să caute cu orice preţ în viaţă drama sau tragedia. « Căutaţi cu orice preţ senzaţii tari, găsiţi, găsiţi drama, altfel arta voastră nu este reală ». Iată de ce este mâhnit acest critic. Pornind dela aceste premize false, Danin respinge chiar dela început versurile patriotice ale lui N. Gribaciov şi A. Proco-fiev. El vorbeşte cu dispreţ despre « retorica şi idilismul » poemei lui Gribaciov «Colhozul Bolşevic »,-şi consideră că poetul «aplaudă şi zâmbeşte* şi se bucură de succesele poporului său. Criticul respinge toate operele sincere, patriotice pentrucă n'ar fi după teoria «dramatismului consecvent». In istoria poeziei, au fost cazuri —:scria estetul —«când slăbiciunea şi neputinţa metodei creatoare individuale treceau drept realizări novatoare». Pentru ce era nevoie de aceste născociri ? Tocmai pentru a ponegri operele de valoare ale poeţilor noştri. Danin cerea ca scriitorii să reprezinte conflictul în « conştiinţa omului», dualitatea în lumea spirituală a omului sovietic. Danin « nimicea » şi poemul minunat al lui A. Nedogonov « Steagul fâlfâie deasupra Sovietului Sătesc » deoarece în acest poem sunt reprezentate caracterele puternice şi întregi ale oamenilor sovietici, cărora le sunt străine tân-guieliie sufleteşti, dualitatea, hamletismul. Metodologia lui Danin este vicioasă şi trebue să fie alungată, ca neavând nimic comun cu realismul socialist. Revista «Novîi Mir » a făcut o mare greşeală, oferindu-se ca tribună acestui estet formalist. Şi încercarea lui B. Bialik de a revizui realismul socialist trebue blamată cu severitate. In articolul « Acţiunea eroică cere cuvinte eroice » (« Octeabr», Nr. 2, 1948) autorul îndeamnă pe scriitori să «ridice» şi să «înalţe » actualitatea sovietică, altfel operele ar fi superficiale, cenuşii, naturaliste. Incapacitatea de a vedea poezia în actualitate, neîncrederea în viaţă şi în tot ce este frumos în ea —iată ce stă la baza argumentelor teoretice ale criticului. Şi T. Motâliova atacă în mai multe rânduri cele mai bune opere ale literaturii sovietice. Ea găseşte «un gust dulceag» în poemul lui Nedogonov « Steagul fâlfâie deasupra Sovietului Sătesc », şi «un iz de sentimentalism idilic » în poemul lui Gribaciov « Colhozul Bolşevic ». După părerea criticului, nici S. Babaevski în romanul său « Cavalerul Stelei de Aur » nu s'a ferit de această ispită. Dar toate acestea au fost născocite pentru a defăima operele patriotice ale literaturii sovietice. In afara vieţii şi în afara luptei pentru literatura sovietică progresistă se situează Institutul Gorki pentru literatura mondială din Moscova şi Institutul să ţinem sus steagul patriotismului sovietic 229 de Literatură din Leningrad. Profesorii institutului de literatură rusă din Leningrad V. Jirmunski, B. Eihenbaum, B. Tomaşevski şi alţii continuă să se menţie pe poziţiile formalismului şi estetismului; ei se lasă călăuziţi de teoria burgheză a lui Veselovski, care este sprijinul cosmopolitismului burghez în ştiinţa istorico-literară, teorie, care este profund duşmănoasă ştiinţei literare marxist-leniniste. Cartea lui Jirmunski (în colaborare cu Zarifov), «Eposul popular eroic Uzbec » este concepută pe o bază cosmopolitistă. Metodologia ' vicioasă cosmopolitistă duce la înjosirea eposului popular uzbec. Jirmunski caută să găsească pentru fiecare subiect din eposul uzbec o paralelă străină fie din « Odissea » lui Homer, fie din « Cânturile Niebelungilor ». , De pe aceste poziţii cosmopolite au fost scrise cărţi despre literatura engleză si americană, publicate de Institutul de literatură mondială Gorki. Acei care au colaborat la această istorie a literaturii americane (Starţev, Anixt, Silman, * Şişmariov şi alţii) precum şi la cea a literaturii engleze prcpovăduesc un servilism plin de admiraţie faţă de literatura americană burgheză şi faţă de autorii englezi burghezi. In acelaşi timp studiile asupra literaturii sovietice, care trebuiau mai de mult publicate de către institut, încă nu au apărut. Criticii-cosrnopoliţi loveau în aspiraţiile progresiste din domeniul picturii şi sculpturii sovietice. O. Beskin, A. Efros, I. Maţa şi alţii tratau de sus pe pictorii-realişti. Ei numeau arta rusă «o artă provincială»; ei ponegreau din toate puterile pictura noastră clasică şi îndemnau pe pictorii noştri spre aberaţii decadente, spre o artă apolitică, ruptă de ideologie. Este necesar să se pună capăt tuturor acestor manifestări antipatriotice, dăunătoare artei sovietice. Este nevoie de o luptă neîntreruptă şi hotă-rîtoare împotriva cosmopolitismului fără de neam, împotriva tendinţei apolitice, obiectivismului burghez, şi a rămăşiţelor de slugărnicie faţă de cultura burgheză, pentru a curaţi în mod desăvârşit drumul spre o înflorire nouă şi puternică a artei sovietice. * Literatura sovietică îndeplineşte sarcini revoluţionare pentru reorganizarea lumii şi educarea omului în spiritul comunismului. Această nouă calitate, care o deosebeşte de literatura din trecut, este determinată de trăsăturile caracteristice ale regimului socialist şi ale Statului Sovietic, care, pentru prima dată în istoria omenirii, înfăptueşte educaţia politică a poporului. .Literatura sovietică nu are şi nu poate să aibă alte interese decât interesele poporului şi este călăuzită de ceea ce formează baza vitală a regimului sovietic — politica partidului bolşevic. Pe baza rezoluţiilor istorice ale Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) ai Uniunii Sovietice cu privire la chestiunile ideologice, arta şi literatura sovietică s'au ridicat la un nivel important. Scriitorii noştri 23°" viaţa românească au creat un mare număr de opere eminente, .care oglindesc eroismul fără precedent al poporului sovietic în Războiul pentru Apărarea Patriei din anii 1941—1945. şi entuziasmul în muncă din perioada de după războiu. Arta sovietică, inspirată de idei înalte, păşeşte înainte, desvoltându-şi potenţialul său puternic, pe când arta burgheză contimporană se află în stare de descompunere şi decadenţă. Rolul înalt al artei sovietice în educarea omului nou al societăţii socialiste, impune, fireşte şi criticei probleme de răspundere. In toate etapele desvoltării literaturii şi artei sovietice, partidul a atribuit o mare importanţă criticei considerată ca mijlocul cel mai puternic de propagandă a artei noui şi ca un factor însemnat pentru desvoltarea ideologică si artistică a creaţiei. V. I. Lenin, în articolul său << Organizaţia de partid şi literatura de partid» a arătat, cu o preciziune extremă, raportul între gândirea socială progresistă pe de-o parte şi literatura şi arta pe de alta. Lenin a scris: «... Jos cu literaţii fără partid! Jos cu literaţii supraoameni ! Chestiunea literară trebue să devină o parte integrantă a cauzei generale proletare, « o rotiţă şi un şurub » al unui mecanism social-democrat, unic şi măreţ, pus în mişcare de întreaga avangardă conştientă a întregii clase muncitoare ». In aceste cuvinte este exprimat totodată şi raportul dintre partid şi critica literară. In operele lor pasionate, militante şi polemice, Lenin şi Stalin, utilizând cu măestrie metoda dialectică, au dat exemple clasice de analiză critică referitoare la diferite opere economice, politice, artistice —din punct de vedere al socialismului şi al intereselor clasei muncitoare. Operele lui Lenin şi Stalin constitue o mare şcoală pentru critici şi publicişti. In deciziile sale privitoare la lupta pe frontul ideologic partidul a acordat o atenţie deosebită criticei sovietice. Este de datoria criticului de a propaga acei element nou, important şi pozitiv, care se naşte în literatură şi artă. Adevăratul critic sovietic nu poate să nu fie un patriot înflăcărat, nu poate să nu se bucure de fiecare operă nouă, care creează noui chipuri de oameni sovietici. Critica sovietică va fi cu totul la înălţimea problemelor ei de educaţie numai atunci, când va da generalizări adânci, când va împinge înainte şi va susţine tot ce este cu adevărat nou şi progresist în artă. Principiul leninist potrivit căruia literatura este un element partinic trebue să fie principiul călăuzitor de bază pentru critica sovietică, datoare să fie conştientă de acţiunea sa, acţiune pusă în serviciul comunismului. Noi nu avem nevoie de scriitori care să privească critica drept un câmp de acţiune pentru propagarea propriilor lor gusturi, simpatii, antipatii. Criticul adevărat este cetăţeanul patriei sale socialiste, iar activitatea lui se verifică în măsura în care el aduce folos marei acţiuni a socialismului şi a patrk> tismului. să ţinem sus steagul patriotismului sovietic 23I In aprecierea operelor de artă criticul sovietic este obligat să pornească dela problemele rezolvate de poporul sovietic sub conducerea partidului bolşevic. Apreciind o anumită operă, criticul trebue să ţină seamă dacă ea corespunde ţelurilor educaţiei comuniste, educaţiei patriotismului sovietic, să ţină seamă dacă în ea se desvălue acel element nou, ce s'a născut, creşte şi înfloreşte în popor, dacă ea înarmează in lupta pentru tot ce este nou şi progresist împotriva a tot ce este înapoiat, conservator şi stagnant; stând în calea mişcării progresiste, spre comunism. De aceea, criticul este obligat să cunoască viaţa şi să desluşească cerinţele societăţii sovietice. Influenţa puternică asupra contemporanilor pe care a avut-o critica literară, desvoltată de democraţii revoluţionari —Bielinski, Cernâşevski, Do-broliubov, —a avut ca bază faptul că aceştia nu numai că nu rămâneau în urma scriitorilor, dar îi depăşeau în ce priveşte cunoaşterea vieţii şi a perspectivelor desvoltării ei. Dacă astfel stau lucrurile, care au fost marile chestiuni de actualitate ridicate în ultimul timp de critica noastră, care sunt chestiunile vitale pe care ea le-a pus cititorilor şi spectatorilor, care sunt temele noui pe care ea le-a sugerat scriitorilor ? Este regretabil că critica noastră rămâne în urmă acelei mişcări remarcabile care se produce în literatura sovietică. Critica din reviste a oglindit în mod foarte slab această desvoltare creatoare pe care o trăieşte literatura şi arta noastră în ultimii doi-trei ani. In genere, revistele răspund cu mare întârziere la cele mai importante manifestări literare. Ceva mai mult, ele au scos în evidenţă şi au popularizat prea puţin cele mai bune opere ale literaturii sovietice şi nu au sprijinit destul acel element nou creat de literatură sovietică. Cele mai de seamă opere ale literaturii contimporane, distinse cu premiul Stalin, fie că n'au fost de loc luate în discuţie de critică, fie că, după cum s'a petrecut în majoritatea cazurilor, au fost inexact apreciate. In anul 1947 revista «Novîi Mir » n'a dat nici cea mai mică atenţie vreuneia din operele distinse mai târziu cu premiul Stalin. In 1948, revista a publicat o greşită dare de seamă semnată de L. Suboţki intitulată « Note despre proza din 1947 ». In această dare de seamă, romanul lui V. Panova, « Crujiliha » a fost aspru criticat pentrucă... ar provoca îndoieli serioase «în ceea ce priveşte justeţea bazei lui ideologice». Revista nu a găsit cuvinte calde pentru operele cu adevărat patriotice. In schimb, un spaţiu nelimitat era acordat pentru exerciţiile estetice şi cosmopolite ale lui V. Azarov, A. Borşciagovski, N. Vengrov, D. Danin, 8. Holţman şi alţii. Nici revista « Zvezda », în decursul întregului an 1947, n'a scris vreun tând despre operele literare sovietice eminente. Şi nici în 1948, revista nu şi-a îndreptat greşala. In timpul acesta, revista a dat în schimb o serie de aprecieri eronate asupra unui şir întreg de opere. In articolul lui B. Co- 232 viaţa românească stelianeţ, «Chipul sufletesc al eroului» (în Nr. 2, 1948), au fost criticate de pe o poziţie estetică scrierea lui V. Necrasov « In tranşeele Stalingradului» şi a lui A. Gonciar « Stegarii » — şi au fost caracterizate în mod calomnios drept « falimentare din punct de vedere artistic ». In ceea ce priveşte pe V. Necrasov, criticul a îndrugat atâtea încât a ajuns să susţină că autorul ar urmări în romanul său « metoda unui realism empiric dus la extrem », « foarte caracteristic unor curente literare din Occidentul contimporan » (pag. 171). Despre eroii romanului lui A. Gonciar, « Stegarii», autorul articolului se exprimă •» ca despre «oameni excepţionali, dar câte odată, din păcate, într'atât de excepţionali încât noi încetăm să-i mai credem». Redacţia revistei oferea; o tribună pentru articolele eronate ale lui Messer, Cexler, Ţimbal şi alţii. Nu mai bine se prezintă situaţia în « Literaturnaia gazeta» (Jurnalul literar). Despre unele opere, cum sunt « Organizaţiunea clandestină din Crimeea» de I. Kqzlov, « Lupta pentru pace » de F. Panfeorov, « Pasul decisiv » de B. Kerbabaev, n'au apărut recenzii decât după ce aceste opere au fost distinse cu premii Stalin. Romanul « Crujiliha » de V. Panova a avut-o recenzie negativă. Critica nu poate să susţină cu dragoste acel element nou ce se naşte şi se desvoltă în literatură şi artă, decât cu condiţia de a fi legată organic de viaţă şi de mişcarea contemporană literară. Dar dacă această legătură lipseşte, dacă critica nu prezintă o înţelegere clară a necesităţilor vieţii şi artei, ea devine un câmp deschis pentru tot felul de concepţii personale şi de aprecieri de gust. Autorii a foarte multe articole critice şi ai recenziilor se închid în cadrele înguste ale intereselor literare-profesionale şi nu analizează operele din punctul de vedere al proceselor ce se produc în viaţă. Până acum, în critica noastră domneşte o metodă comparativo-descriptivă, conform căreia criticul confruntă opera analizată nu cu viaţa,- ci cu alte opere. Articolul lui S. Nela « Căile ideologico-artistice ale prozei sovietice» («Znamia» — Nr. 6, 1947), este clădit în întregime pe astfel de confruntări. Autorul opune nu numai o operă literară sovietică unei alte opere, dar vede chiar şi în « Tânăra gardă» a lui Fadeev o înrudire cu idealurile epocei Renaşterii (pag. no). Urmând această metodă, criticii formalişti ajung la afirmaţii ridicole. Astfel, R. Messer (« Zvezda » — Nr. 1, 1947), analizând cartea lui V. Ermilov despre Cehov, se arată încântat de faptul că autorul confruntă pe Cehov cu Maia-covski şi că le găseşte «o concepţie ideologico-estetică comună». Criticu^-L. Levin pune opera lui Solohov, « Pe Donul liniştit» într'o legătură dependentă directă cu « Viaţa lui Clim Samghin » a lui Gorki, pornind dela consi-y derentul şubred că personagiile bolşevicilor Stepan Cutuzov şi Mihail Caşevci din aceste romane sunt redate mult mai slab decât personagiile Clim Samghin şi Grigorii Melehov («Zvezda » Nr. 6, 1947, pag. 171). Intr'adevăr —unde dai şi unde crapă. sa ţinem sus steagul patriotismului sovietic 233 Critica trebue să arate bogăţia şi varietatea literaturii şi artei sovietice, ea trebue să clesvălue adâncimea lor ideologică, îndrăzneala lor creatoare şi tendinţa lor bolşevică. Numai o astfel de critică este în stare să ajute desvoltării literaturii şi artei. # Articolul din ziarul « Pravda »: « Despre un grup antipatriotic de critici teatrali » şi articolul « Pe poziţii străine » din ziarul « Cultura i jizni » care demască grupul antipatriotic de critici teatrali sunt primite de cititori cu o mare satisfacţie. Problema constă acum în faptul de a distruge până în rădăcini grupul antipatriotic de critici cosmopoliţi. Scriitorii sovietici, dramaturgii, artiştii şi regisorii ascultă cu respect vocea criticei bolşevice partinice. Noi avem deficienţe în artă, şi ele trebue eliminate. Avem nevoie de critică. Tov. Stalin ne învaţă: « Ne trebue o autocritică, care să ridice cultura clasei muncitoare, să desvolte spiritul ei de luptă, să întărească credinţa ei în izbândă, să înmidţească forţele ei şi s'o ajute să devie adevărata stăpână a ţării... Dar există şi un alt fel de « autocritică », care duce la distingerea spiritului de partid la detronarea puterii sovietice, la slăbirea construcţiei noastre, la descompunerea cadrelor economice, la desarmarea clasei muncitoare... Este inutil să spunem că partidul n'are nimic comun cu o astfel de « aidocritică». Este de asemenea inutil să mai spunem că partidul va lupta împotriva unei astfel de « autocritici » din toate puterile, cu orice mijloace ». Poporul sovietic îşi iubeşte arta, se mândreşte cu talentele adevărate care creează opere sincere. Desbărându-se de înstrăinaţi, calomniatori, estetizanţi, — dramaturgia sovietică, inspirată de ideile înviorătoare ale patriotismului, va atinge noi izbânzi şi va creea opere noi, demne de marele popor biruitor. F. GOLOVENCENCO TEORIE ŞI CRITICĂ PENTRU O LARGĂ DESBATERE ÎN JURUL ROMANULUI „NEGURA" In Nr. 3 al revistei « Lupta de clasă » —Organ teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român — a apărut o amplă recenzie asupra romanului «Negura» de Eusebiu Camilar, în care —după ce scoate în evidenţă marea valoare a romanului şi analizează apoi deficienţele sale, — tov. Traian Şelmaru observă—pe drept cuvânt: «criticii noştri trebue să recunoască cinstit că rămăşiţele burgheze estetizante şi formaliste din concepţia unora dintre ei au făcut ca desbaterea în jurul « Negurei » să nu fie dusă aşa cum se cuvine ». Constatarea aceasta —care poate fi atât de uşor verificată de oricine — ar trebui să dea semnalul pentru o serioasă examinare a situaţiei din sectorul criticii de artă în general şi al celei literare în special. Faptul că aproape unanimitatea criticilor care au scris despre « Negura » nu au înţeles în ce constă importanţa şi mai ales noutatea aportului adus de Eusebiu Camilar, prin ultimul său roman, în lupta forţelor democratice şi muncitoreşti împotriva reacţiunei — dovedeşte că ei nu înţeleg care-este rolul şi datoria criticii literare într'o ţară care a păşit pe calea construirii socialismului şi în care scriitorii s'au angajat să pună la baza activităţii lor «principiul participării active o scriitorilor în lupta pentru construirea socialismului». (vezi « Statutul Uniunii Scriitorilor din R.P.R. »—art. i). In desvoltarea literaturii române «Negura» s'a înscris ca un fenomen literar, ca un important pas înainte pe calea făuririi unei literaturi legate de popor şi puse în slujba poporului. Iată ce ar fi trebuit să sublinieze în primul rând criticii. Ori, tocmai acest lucru ei l'au cocoloşit. * Datoria criticilor era să lămurească, să propage în mase largi interesul pentru acest pas făcut, iniţiind în acelaş timp o largă desbatere critică, care, odată cu sublinierea calităţilor romanului, să scoată la iveală într'un mod just şi principial greşelile şi lipsurile sale, pentru a se pregăti astfel pasul următor, —un nou progres pe drumul deschis., PENTRU o LARGĂ DESBATERE în JURUL ROMANULUI «NEGURA 235 Doar « Negura » nu este un roman despre o întâmplare oarecare, povestea ■unui om oarecare, ci romanul care porneşte să dea o imagine adevărată unei epoci întregi din istoria noastră şi încă unei epoci extrem de întunecate. Statul român a fost timp de peste trei ani în stare de războiu cu Uniunea Sovietică, pe câmpiile Moldovei, a Ucrainei, până în Volga şi Caucaz au pierit în floarea vârstei — ca participanţi ai unui războiu nedrept, de jaf şi cotropire — sute de mii de fii ai ţării noastre. Este o realitate dureroasă, dar totuşi o realitate care se cere explicată, care trebue să fie explicată. Sprijinindu-se pe Maniu şi Brătianu şi pe cercurile reacţionare politice şi militare, Antonescu a împins poporul român în aventura războinică a lui Hitler. Vorbind despre situaţia care s'a creiat în usma acestui fapt, tov. Gh. Gheorghiu-Dej, secretar general al P.M.R. spunea în raportul expus în faţa Conferinţei Naţionale a Partidului Comunist Român că în acele împrejurări « Sarcina istorică a Partidului nostru a fost mobilizarea tuturor patrioţilor pentru lupta de eliberare naţională de sub jugul hitlerist, pentru dărâmarea regi-midui antonescian, pentru încetarea războiului împotriva Aliaţilor şi încadrarea României în lupta popoarelor iubitoare de libertate împotriva fascismului ». Care erau condiţiunile în care lupta Partidul pentru a duce la îndeplinire această sarcină istorică a sa? Iar pe de altă parte cum a reuşit fascismul sa arunce ţara în criminala aventură? Care erau forţele pe care se sprijinea şi care era atitudinea faţă de « războiul sfânt» a marei majorităţi a poporului, atitudinea sutelor de mii de ţărani chemaţi sub arme pentru a servi drept carne de tun la ordinele hitîeriştilor ? In sfârşit cum s'a copt spiritul de revoltă împotriva dictaturii fasciste, cum au fost mobilizate în jurul lozincelor Partidului masele populare, toţi patrioţii care au aclamat apoi cu atâta entuziasm, eliberatoarele armate sovietice şi au pornit de îndată la reclădirea ţării pe baze noui, democratice ? Iată doar câteva din întrebările ce se nasc în capul fiecăruia dintre noi atunci când ne gândim la sângeroasa perioadă din 1941—1944. Până la Camilar ele n'au găsit în literatura noastră răspunsuri valabile. Lipsa lor se resimţea cu atât mai acut cu cât — deşi ne despart abia patru ani de ziua capitulării necondiţionate a Germaniei hitleriste —provocatorii de războaie s'au pus din nou cu înfrigurare la lucru. Iar deşănţata lor propagandă repetă cu uimitoare fidelitate sloganurile hitleriste, pe care se baza, după cum se ştie şi varianta legionaro-antonesciană a «războiului sfânt». Romanul lui Camilar rupe masca de pe feţele hidoase ale «apărătorilor civilizaţiei», demască adevăratele scopuri ale «cruciaţilor», dovedeşte cu vigoare că războiul antisovietic, prin natura sa, nu numai că nu are nimic comun cu interesele poporului, ci dimpotrivă este profund ostil acestor interese. Romanul transmite deci—cu ajutorul zugrăvirii literare—acelaş mesaj pe care l'au anunţat recent conducătorii mai multor partide comuniste din Apus, atunci când au afirmat că popoarele respective nu vor lua parte la agresiunea 236 viaţa românească antisovietică, iar în cazul în care guvernele trădătoare, vândute imperialismului anglo-american, se vor încumeta totuşi s'o declanşeze, vor lupta nu împotriva armatelor sovietice, ci împotriva-propriilor guverne reacţionare şi vor da tot ajutorul armatelor eliberatoare. Este aceeaşi concluzie la care ajung—uneori pe căi cu totul diferite—şi personagiile din «Negura». Pe lângă muncitorul Silvestru —a cărei atitudine era de dinainte fixată, datorită conştiinţei sale de clasă — şi Constan Cimpoeşu şi Toader Făclie şi căpitanul Jimboreanu şi locotenentul Măgură şi chiar majorul Codau, se lămuresc din ce în ce mai limpede că dreptatea, dreptatea tuturor, adică şi dreptatea lor, nu este de partea aceasta a tranşeelor ci de cealaltă, în care ei erau forţaţi să tragă. Dar nu numai atât, urmărind paginele « Negurei» simţi cum această convingere se întinde, cuprinde, ca un val de nestăvilit, capete a sute de mii de oameni şi se transformă în ură ascuţită, în ură sfântă împotriva tuturor provocatorilor de măceluri. Mesajul lui Camilar se uneşte astfel cu uriaşul strigăt de protest al sutelor de milioane de oameni din toate colţurile lumii, care au trimis mii de delegaţi la Paris, la Congresul Partizanilor Păcii, pentru a anunţa acolo, prin ei, hotărîrea nestrămutată de a apăra pacea, de a lupta fără cruţare împotriva aţâţătorilor la războiu şi a agenţilor lor. în aceasta constă marea actualitate a romanului lui Camilar, de aici îşi trage origina combativitatea romanului ca instrument de luptă pus în slujba maselor muncitoare. Şi tot în neîmplinirea, sau insuficienta adâncire a mesajului amintit trebuesc căutate deficienţele, de care nu este lipsit, desigur, romanul. Meritul lui Camilar nu constă însă numai în faptul că a atacat o temă de arzătoare actualitate, ci şi în felul cum a tratat-o. încă în Decemvrie 1948, caracterizând începutul de avânt ce se observă în sectorul creaţiei literare « Scânteia » îl definea în special prin aceea că, în noua noastră literatură, trăsătura dominantă revine tot mai mult operelor îndreptate împotriva burgheziei. Aprecierea se potriveşte neîndoios şi «Negurei», o carte «scrisă de pe o poziţie justă». Subliniind-6, recenzia din «Lupta de clasă» precizează apoi că tocmai această poziţie justă stă la baza valorii artistice a romanului. « Negura » nu este ferită de lipsuri. Ele nu întunecă însă valoarea generală a romanului, manifestându-se cu mai multă vigoare doar acolo unde viziunea autorului —nu i-a permis să înţeleagă în adâncime evenimentele, substratul lor social, raporturile de clasă şi în special rolul clasei muncitoare şi a Partidului ei ca factor mobilizator al tuturor forţelor patriotice. Desbaterea lor, în lumina aprecierii generale a romanului n'ar fi desigur lipsită de interes. Prin ea s'ar putea completa unele goluri, s'ar putea lămuri câteva aspecte insuficient de limpezite încă, iar apoi s'ar da un ajutor substanţial atât autorului «Negurei» cât şi altor scriitori, care au pe şantier romane cu tematică asemănătoare. S'a achitat critica de această datorie? A luminat ea, puternic valoarea romanului, a analizat pe un plan principial calităţile, şi deficienţele sale? pentru o largă desbatere in jurul romanului «negwra » 237 Din păcate nu. Până la apariţia recenziei din «Lupta de clasă » nu s'a publicat nicio cronică literară care să ajute realmente la popularizarea, înţelegerea şi adâncirea temei romanului. Dimpotrivă am asistat la început la o inexplicabilă tăcere în jurul lui, iar apoi la apariţia câtorva cronici, în care preocupările recenzorilor s'au îndreptat în mod vădit nu înspre problemele esenţiale pe care le ridică cartea, ci înspre consideraţiuni de ordin estetizant, formal cu privire la construcţia şi « arhitectonica » romanului, gradarea epizoadelor, modalităţile de naraţiune, etc. In felul acesta masele de cititori au fost lipsite de acel puternic instrument de ajutorare a înţelegerii romanului care este critica, iar scriitorii n'au căpătat — în lumina desbaterii critice în jurul unui fenomen concret —îndrumarea necesară activităţii lor creatoare în viitor. Lipsa aceasta apare cu atât mai. gravă, dacă o judecăm în lumina desba-terilor recentei conferinţe a scriitorilor, care au subliniat, odată în plus, cât de mari sunt sar cinele ce stau astăzi în faţa literaturii. «In faţa scriitorilor—se arată în Salutul CC. al P.M.R. adresat conferinţei — stau astăzi sarcini de onoare, dar şi de mare răspundere». Pentru a le împlini literatura are nevoie de sprijinul viguros, continuu, principial al criticii literare. Pentru a putea crea « opere de înaltă valoare artistică, care să oglindească fidel năzuinţele poporului nostru, ziditor al socialismului», literatura are nevoie de o critică combativă, mânată în primul rând de dorinţa de a lumina, de a încuraja şi de a susţine cu pasiune tot ce merge pe linia slujirii acestor năzuinţe şi de a combate cu intransigenţă de clasă toate manifestările care mai reflectă influenţa ideologiei burgheze. Critica care se pierde în consideraţiuni formale şi ocoleşte principala problemă, aceea a măsurii în care o operă literară serveşte sau nu cauza clasei muncitoare, cauza poporului, cauza socialismului nu numai că nu ajută mersul înainte a literaturii noastre spre realismul socialist, ci dimpotrivă îl frânează. Realităţile din Uniunea Sovietică ne oferă şi pe acest plan exemple demne de urmat. In ţara Socialismului victorios, orice fenomen nou pe tărîm literar este apreciat de îndată, ca o chestiune ce interesează întregul popor. Desba-terile critice din presa cotidiană şi reviste sunt o oglindă a acestui interes. Până la noi au ajuns ecourile pasionatelor desbateri ce s'au purtat în jurul romanelor « Furtuna » de Uya Ehrenburg, «Krujiliha » de- Vera Panova, «Universitatea» de Conovalov, etc. Şi deşi multe din aceste desbateri s'au produs înainte ca şa fi fost traduse în româneşte romanele respective, deşi n'au ajuns la noi decât fragmentar, totuşi scriitorii noştri au avut de învăţat de pe urma lor mult mai mult decât din absenţa de desbateri largi, caracteristică, din păcate şi până astăzi, activităţii critice de la noi. Şi să nu uităm că în Uniunea Sovietică apariţia unui nou roman valoros este un fapt curent. Şi totuşi, fiecăruia i se dă atenţia cuvenită. La noi însă, deşi avem în faţă abia primele romane de gen nou, trecem adesea pe lângă ele cu o condamnabilă indiferenţă. 238 « - viata românească Constatările de mai sus ne obligă să punem întrebarea: care sunt cauzele acestui dureros fapt, de ce oare critica noastră nu-şi face datoria aşa cum se cuvine ? Unii ar fi poate ispitiţi să vadă aici doar lipsa de experienţă, nepriceperea, teama de a lua atitudine în faţa unui fenomen nou. O atare explicaţie ar fi pripită şi neconcludentă. Este limpede că şi în materie de critică suntem abia la început. Nu încape îndoială că am făcut şi vom mai face şi în acest sector numeroase greşeli. Insă de aici şi până la trecerea sub tăcere a unei lucrări care constitue un fenomen de seamă în desvoltarea literaturii, este o distanţă mare. In definitiv şi tăcerea înseamnă o luare de atitudine — şi anume: atitudine negativă — iar refuzul de a lua o atitudine este şi el un fel de a face critica. In acest sens criticii noştri ar trebui să mediteze adânc asupra cuvintelor tov. Stalin: « S'ar putea spune că trecerea sub tăcere nu este critică. Aceasta nu-i adevărat. Metoda trecerii sub tăcere, ca o metodă de gen deosebit a ignorării, este şi ea o formă a criticii, ce-i drept o formă prostească şt ridicolă, dar totuşi o formă a criticii». Rezultă că şi la baza tăcerii criticii noastre cu privire la «Negura» a stat o atitudine greşită, a cărei origină « Lupta de clasă» o vede • foarte just în «rămăşiţele burgheze şi estetizante în concepţia unora dintre critici ». Este suficient să analizăm cronicele literare care au apărut în ultimul timp, pentru a ne da seama de natura rămăşiţelor burgheze, estetizante, amintite. De fapt în afară de câteva recenzii scurte în unele ziare din capitală şi provincie, despre « Negura » s'au scris numai două cronici mai lungi — în «Flacăra» Nr. 5 din 6 Februarie a. c. şi «Contemporanul» Nr. 123—124. Cronica din « Flacăra », mult mai redusă prin întindere, se caracterizează în primul rând prin superficialitate, autorul ei preferând să citeze pasagii întregi din carte în loc să analizeze ideile şi valoarea ei artistică. De altfel, recunos- j cându-şi insuficienţa, cronica se încheie prin promisiunea «de a reveni», promisiune ce n'a fost niciodată ţinută. E drept, peste câteva numere « Flacăra » a relatat pe larg discuţiile de la întâlnirea dintre scriitorul Camilar şi cititorii săi, şi a intervenit apoi printr'o atitudine principială justă, faţă de felul cum se făcuse, până atunci, critica romanului; însă nici până astăzi n'a tras consecinţele propriilor sale aprecieri în ceace o priveşte, n'a publicat niciun studiu mai aprofundat, care să poată servi drept punct de plecare pentru o discuţie creatoare. Aşa că, singura cronică mai substanţială rămâne cea a tov. O. Crohmăl-niceanu, din «Contemporanul» cu defectele ei, semnalate în «Lupta de clasă ». Atitudinea neprincipială a redactorului revistei « Contemporanul» faţă de romanul «Negura» s'a manifestat de altfel şi prin nepublicarea discuţiilor pe care Uniunea Scriitorilor le-a organizat cu cititorii «Negurei». pentru o largă desbatere in jurul - romanului"* negura » 239 Bilanţul pe care l-am făcut, sărac şi negativ, vorbeşte elocvent despre deficienţele criticii. Şi mai grave, ne apar ele îndată ce trecem să analizăm conţinutul cronicelor. Este izbitor că atât tov. Petru Dimitriu cât şi tov. O. Crobmălniceanu începând analiza romanului nu pornesc dela sublinierea importanţei temei şi a tratării ei juste, ci dela particularităţile stilistice specifice lui Camilar. Petru Dumitriu vorbeşte chiar de o « viziune proprie » lui Camilar, ignorând cu desăvârşire că ceea ce este caracteristic şi nou în « Negura », este tocmai faptul că autorul a reuşit să ne zugrăvească războiul criminal al lui Antonescu, nu pe baza unei viziuni proprii a sale, ci situân-du-se pe poziţia clasei muncitoare şi proectând, deci, viziunea ei de clasă asupra fenomenelor. Petru Dumitriu continuă apoi pe acelaş ton, insistând asupra «opticii personale » a lui Camilar şi ajungând în cele din urmă să reducă darul autorului la acela de « a zugrăvi mari mişcări de mase » şi de a fi « un pictor de tablouri tumultoase». Este interesant, că spre sfârşitul cronicii, atunci când ia în discuţie lipsurile cărţii, cronicarul nu găseşte altceva să-i impute lui Camilar decât faptul că «s'a lăsat stăpânit de talentul său pictural». Ca şi cum folosirea «talentului pictural » şi îmbogăţirea fondului de idei al unei opere literare ar fi necompatibile, ca şi cum talentul pictural n'ar fi tocmai acel minunat instrument cu ajutorul căruia scriitorul dă viaţă ideilor, îmbracă în fapte vii adevărul pe care opera sa este chemată să-1 propage. Atitudinea formalistă estetizantă este aici crasă. Pe aceeaş linie se situează din păcate şi cronica tov. Crohmălniceanu. Nu se poate spune că ea nu este lipsită de idei juste. Tov. Crohmălniceanu reuşeşte la un moment dat să atingă problema esenţială atunci când afirmă că volumul lui Camilar « capătă sensul combatant, devine un rechizitoriu neîmpăcat al vinovaţilor măcelului». Numai că i-a trebuit tov. Crohmălniceanu câteva coloane de consideraţiuni mai mult sau mai puţin formale pentru a ajunge la această concluzie, care, de altfel, se pierde deîndată în noianul altor aprecieri neesenţiale. In loc de a centra studiul său în jurul acestei constatări, în loc de a o amplifica, a o adânci, în loc de a analiza atât calităţile cât şi lipsurile romanului, tocmai prin prisma intensităţii rechizitorului şi a vigoarei mesa-giului de luptă pe 'care opera îl transmite, tov. Crohmălniceanu se pierde în tot felul de observaţii secundare, cu un pronunţat iz estetizant. Căci, ne întrebăm Ge rămâne din caracterizarea romanului ca « un rechizitoriu neîmpăcat al vinovaţilor măcelului», d.acă în concluzie, adică tocmai acolo unde cronicarul concentrează esenţa, se pretinde, în flagrantă contradicţie cu ceea ce se afirmase înainte, că romanul lui Eusebiu Camilar reuşeşte a fi doar... «un gen de vibrant poem epic în proză, înscriindu-se între cele mai interesante producţii ale momentului literar ». Nu ! Nu pentrucă este « un gen de vibrant poem epic » şi nici pentrucă s'a înscris printre cele mai «interesante » ( !!) producţii ale momentului literar a acordat Academia Republicei premiul «Ion Creangă » lui Eusebiu Camilar. Academia R.P.R. i-a acordat acest premiu pentrucă romanul său, «Negura», 240 viata românească « descrie în mod realist evenimentele din istoria recentă a ţârii noastre, constituind o armă puternică în lupta pentru demascarea celor ce au târît ţara noastră în războiul criminal împotriva Uniunii Sovietice ». Este de notat că această tendinţă, de a substitui criteriilor adânci, ideologice, consideraţiuni formale, abundă în cronica lui Crohmălniceanu şi atunci când vorbeşte despre meritele romanului şi atunci când critică deficienţele sale. Iată câteva exemple: Subliniind, într'un mod cu totul just de altfel, felul adevărat cum descrie Camilar lumea ţăranilor, criticul trage concluzia că reuşita nu se datoreşte unei viziuni juste asupra realităţii ci « cumpănirii artistice şi puterii de selectivitate » ca şi cum acestea din urmă n'ar fi consecinţe ale aprofundării raporturilor sociale existente. Tov. Crohmălniceanu are, în continuare, câteva pasagii frumoase, în care exemplifică cum lumina adevărului pătrunde în sufletele soldaţilor, prin însăşi condiţia lor de existenţă. , « In pielea tăbăcită a lui moş Toader Făclie, stă scris preţul legii « Canţăr »-ului a ofiţerului care l-a mâncat cu zile şi l-a trimis pe front, ţinându-i ordinul de demobilizare în buzunar. In palmele lui Cimpoieşu este bătătorită semnificaţia vieţii omului, a dreptului la viaţă a lui Blomberg « sacagiul» pe care eroid nostru îl salvează dela masacru. Şi scrîpca ţiganului Dadaci, mândria opincilor agonisite cu sudoarea frunţii şi scârba pentru neamţul roşcat, care şi-a bătut joc de alura lor prea puţin bătăioasă. Din toate acestea tov. Crohmălniceanu nu vede însă decât capacitatea lui Camilar « de a folosi cu subtilitate acest element propriu prozei sale ». Ca şi cum capacitatea de a vedea cum datorită exploatării de clasă renaşte ura împotriva împilatorilor şi dorul de o altă orânduire a lucrurilor este propriu «prozei îT unui scriitor şi nu concepţiei sale asupra lumii. In acest sens, încă acumi aproape o sută de ani Dobroliubov lămurea că ceea ce caracterizează în primul rând opera unui scriitor este concepţia sa asupra lumii, toate celelalte elemente fiind consecinţe ale acesteia. Dobroliubov vedea în desvăluirea multilaterală şi adâncă a concepţiei asupra lumii a scriitorului sarcina principală a criticului literar. Şi nu încape îndoială că n'ar strica criticilor noştri să înveţe dela Dubroliubov cât şi dela ceilalţi critici- democraţi revoluţionari ruşi din secolul al XIX-lea despre care A. A. Jdanov spunea că «au fost' purtători de cuvânt ai artei pentru popor, ai înaltei ei ideologii şi semnificaţii sociale ». Modul formalist de a analiza fenomenul literar iese la iveală şi în expresiile pe care le foloseşte tov, Crohmălniceanu pentru a deferi problemele. Iată o mostră: < « Acesta este planul pe care se mişcă ţăranii. Când vom trece la analiza nuli amănunţită a arhitecturii romanului, a modului său de construcţie, când îi vom supune unui examen mai atent legile de stabilitate şi rezistenţă vom reveni la această chestiune ». pentru o largă desbatere in jurul romanului «negura » 24I Iţi vine să te întrebi: ce o fi însemnând toate acestea? In primul rând dece se despart problemele de fond de cele de formă ? Până la pasagiul cîtat tov. Crohmălniceanu analiza felul cum a reuşit să dea Camilar imaginea justă, realistă a ţărănimii. Şi se pare că romanul a rezistat examenului. Care sunt atunci celelalte legi « de stabilitate şi rezistenţă» la care mai este nevoie a se recurge. Nu este oare caracterul REALIST al unei opere literare piatra sa de încercare? Pe semne că nu. Pe semne că pentru tov. Crohmălniceanu există şi alte legi, mai importante întrucât ele şi nu realismul operei determină rezistenţa ei. Care sunt? începutul pasagiului citat ne lămureşte: « arhitectura romanului, modul său de construcţie », adică chestiuni de formă. Ca şi cum « arhitectura » şi « modul de construcţie » ale unui roman n'ar fi consecinţe directe ale viziunii autorului, ale concepţiei sale asupra vieţii. Ca şi cum ar putea exista un roman just, adică realist conceput, şi totuşi prost, adică nerealist construit — şi viceversa. Recurgerea la această stratagemă nu este însă întâmplătoare. Ea va folosi tov. Crohmălniceanu în partea a doua a cronicii, acolo unde va analiza lipsurile romanului. De altfel ruperea artificială a formei de conţinut nu se mărgineşte la contradicţia de mai sus. Ea apare şi mai evident în concluzia primei părţi: « A face distincţie între războiul unora şi al celorlalţi — scrie tov. Crohmălniceanu — e o sarcină pe care autorul« Negurii » şi-a asumat-o şi pe care a reuşit să o ducă la capăt». Foarte just. Cronicarul nostru nu vrea să termine însă cu o atare constatare simplă şi firească. El se simte obligat să adaoge: « Rămâne acum să încercăm a arăta, pătrunzând mai în miezul cărţii, măsura în care cartea corespunde intenţiei artistului». Aici orice cititor cu logica sănătoasă este îndreptăţit să rămână nedumerit: Cum adică: între sarcina autorului şi intenţia artistului există deosebire? Se poate oare întâmpla ca o operă literară să însemne împlinirea sarcinii pe care şi-a asumat-o autorul şi totuşi să nu corespundă intenţiei artistului? Tov. Crohmălniceanu pretinde că da. Şi aici rezidă marea lui greşală. Nu se poate spune că în cronica pe care o analizăm nu sunt surprinse într'un mod just o serie de neajunsuri ale romanului. Imputările de fond pe care tov. Crohmălniceanu le face lui Camilar sunt în general îndreptăţite. Şi cu privire la comportarea partizanilor, şi în legătură cu limbajul ţăranilor, şi referitor la oarecare sărăcie în zugrăvirea complexităţii raporturilor dintre reprezentanţii diverselor categorii sociale în roman, cronicarul dela «Contemporanul »are dreptate. El dă greş însă atunci când încearcă să explice cauza acestor lipsuri. Şi aici este foarte interesant a urmări, paralel, cronica din « Contemporanul» şi cea din « Lupta de Clasă ». Şi tov. Tr. Şelmaru semnalează o serie de lipsuri ale « Negurei». Mai multe chiar decât tov. Crohmălniceanu. Insă le explică cu totul altfel, arătând că ele provin din faptul că « unele elemente esenţiale ale realităţii au apărut confuze în momentul când le-a ia 242 viaţa românească trăit (autorul) iar pe altele le-a scăpat cu desăvârşire ». Tov. Crohmălniceanu nu vrea să meargă însă pe această linie a căutării originei greşelilor ideologice în concepţia asupra vieţii, a autorului, el vrea cu tot dinadinsul să le reducă la probleme de formă pentru a suggera astfel într'o formă oarecum voalată concluzia monstruoasă că romanul deşi este valoros ideologiceşte, este defectuos ca expresie artistică. De aceea sărăcia de situaţii nu este explicată prin nea pro fundarea realităţii ci prin « dozarea » nejustă a episoadelor şi « neîn-scrierea lor în graficul general al acţiunii » (ce o fi şi asta ?). Ovid Crohmălniceanu merge chiar mai departe pretinzând la un moment dat că în descrierea ţăranilor «se arată limitele modului de a povesti a poetului ». Iată cum o discuţie ce ar trebui să fie principială se rostogoleşte în mlaştina aprecierilor de impresie şi a consacrării talentelor în anumite «limite », metodă proprie doar criticilor burghezi de altădată. Ne-am oprit mai mult asupra cronicii lui Ovid Crohmălniceanu pentru a arăta că până şi cel mai substanţial articol scris despre « Negura » —cu toate elementele pozitive pe care le conţine —nu rezistă unui examen mai amănunţit. De aici ne pare îndreptăţită concluzia necesităţii unei ample desbateri asupra rostului şi datoriei criticei în general. Desbaterea ne pare cu atât mai necesară cu cât în ultimele trei luni în coloanele revistelor sovietice s'au desfăşurat vii şi adânci discuţii în jurul aceleiaşi chestiuni discuţii cu prilejul cărora s'au tras concluzii de mare importanţă, dar care din păcate n'au fost puse la îndemâna cercurilor literare dela noi din ţară. Este o lipsă ce se cere grabnic împlinită. După cum se ştie discuţiile din Uniunea Sovietică au pornit dela demascarea unui grup de critici teatrali, antipatrioţi, cosmopoliţi, care minimalizau toate realizările remarcabile ale dramaturgiei sovietice. Şi este interesant de a adăoga că şi aceste critici se ascundeau sub masca exigenţei estetice, ponegrind sub pretextul « deficienţelor artistice » cele mai reuşite piese, pline de idei înnoitoare şi axate pe mari probleme ale construirii socialismului. «Asemenea critici,—scria «Pravda » în articolul său editorial din 28.1, 1949, — încearcă să discrediteze fenomenele înaintate ale literaturii şi artei noastre, năpustindu-se cu,furie tocmai împotriva operelor patriotice pline de miez politic, sub pretextid insuficienţei lor artistice. Este util a se aminti că tocmai unor asemenea atacuri ale adversarilor ideologici ercu supuse, la timpul lor, creaţia literară a marelui scriitor Maxim Gorki, o operă atât de valoroasă ca « Liubov Iarovaia » de K. Trenev, şi altele ». Cât de mult ne spun şi nouă aceste rânduri! Oare « grija » pentru « forma artistică » nu era şi arma cu care criticii idealişti din jurul lui Maiorescu atacau pe scriitorii ce înţelegeau să-1 urmeze pe. Gherea? Oare nu tot cu aceeaşi armă erau atacaţi şi primii poeţi ce căutau să exprime năzuinţele muncitorimii şi însfârşit oare, nu tot cu ajutorul aceleiaşi preamăriri a « perfecţiunii formale » a reuşit burghezia să îndepărteze pe atâţia poeţi de frământările poporului? pentru o largă dksbatere in jurul romanului «negura 243 Iar astăzi suntem siliţi să ne oprim din nou asupra acestei probleme întrucât zilnic întâlnim manifestări care ne dovedesc că, dat afară pe uşă, estetismul încearcă şă se strecoare pe geam în literatura noastră. Nu întâmplător păreri ce se aseamănă uimitor cu cele combătute de « Pravda » au putut fi auzite în discuţiile ce s'au purtat în secţia criticii, la Uniunea Scriitorilor. Şi aici s'au ridicat voci care au încercat să conteste valoarea «artistică » a «Negurei», cu toate că este «justă ideologiceşte ». Şi aici s'au invocat în sprijinul unei atari teze consideraţiuni secundare ca «inadvertenţa episoadelor », «greşeli de construcţie », etc. Ce se ascunde în spatele unor asemenea « raţionamente »? Voit sau nevoit, dar o atitudine ostilă faţă de mesagiul de luptă al « Negurei», faţă de atitudinea curajoasă de demascare a războiului antisovietic. Să ne explicăm. Se spune anume că deşi «justă ideologiceşte » Negura nu este «realizată ». Ce înseamnă asta ? Una din două: ori Camilar n'are talent, ori talentul său nu s'a putut realiza dintr'un motiv sau altul. Prima ipoteză cade. De altfel niciun critic n'a contestat talentul literar al autorului « Negurei ». Rămâne a doua: talentul nu s'a valorificat. De ce ? Este oare posibil în general, acest lucru ? Incontestabil că da, atunci când autorul nu cunoaşte în adâncime ceea ce descrie, când îi lipseşte o viziune ideoîogită justă asupra fenomenului. In «Negura» există pasagii care vădesc atari slăbiciuni. Insa nu la ele se referă criticii noştri, ci la chestiuni de dozare, de construcţie, etc. Ei pretind doar că romanul e «just ideologiceşte», că din acest punct de. vedere nu au nimic de reproşat. De vină doar deficienţe . . . «arhitectonice ». Aşa dar, aplicând metoda eliminărilor succesive, nu putem să nu ajungem la teza duşmană potrivit căreia tocmai caracterul tendenţios, politic, combatant al romanului împiedică realizarea lui artistică. Adică invitaţia directă la «artă pentru artă », la alunecarea din nou în mlaştina decadentismului burghez. Iată unde este dus, în mod inevitabil criticul, atunci când substituie criteriilor principiale cele formale, estetizante. Se impune deci o reconsiderare temeinică a criteriilor cu care trebue să lucreze critica atunci când tinde să se bazeze pe principiile ştiinţifice ale marxismului-leninismului. Unii susţin că aceste criterii trebue să vizeze în primul rând problemele «specifice» literaturii, adică gradul de măestrie cu care autorul utilizează formulele şi tiparele literare. Ei invocă în sprijinul acestei teze adevărul banal că nu poţi discuta literatura în afara literaturii. Ca şi cum cineva ar pretinde un atare nonsens. Problema nu rezidă în alternativa de a discuta în afară sau înăuntrul sferei literare ci în alegerea criteriilor de judecare a fenomenului literar ca atare. Care este principala întrebare la care trebue să răspundă criticul atunci când ia asupră-şi răspunderea de a aprecia valoarea unei opere literare? Constă ea oare în scormonirea tuturor deficienţelor formale, de care nu poate fi în definitiv ferită nicio operă literară? Sau în definirea poziţiei principiale, de clasă, a autorului ? viaţa româneasca Desbaterile ce ş'au purtat recent în Uniunea Sovietică au dat un răspuris lămurit aceste întrebări. Analizarea deficienţelor de formă poate fi justificată numai după ce criticul şi-a făcut în întregime datoria în ceea ce priveşte sublinierea valorii ideologice a operei, a progresului pe care-1 reprezintă ea prin noutatea tematică pe care o aduce în literatură. «Critica sovietică, — spune referindu-se la această problemă revista «Bolşevic»—organul teoretic şi politic al CC. al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S., —numai atunci se va găsi în întregime la înălţimea sarcinilor sale, când va reuşi să dea generalizări adânci tuturor fenomenelor preţioase şi înaintate, să împingă înainte şi să sprijine tot ce este realmente bun şi progresist în literatură.» *) « Bolşevic » se referă aici la devierile cosmopolite ale unor critici care s'au cufundat în mlaştina ploconirii în faţa culturii burgheze şi au încercat să discrediteze realizările literaturii sovietice. Divagaţiilor lor putrede revista con-trapune principiul leninist al spiritului de Partid în literatură, înfierând pe acei aşa zişi « critici» care consideră critica drept un teren prielnic pentru afirmarea gusturilor, simpatiilor şi antipatiilor personale. «Adevăratul critic, —spune « Bolşevic », —este un cetăţean al patriei sale socialiste, iar activitatea lui se verifică prin măsura în care serveşte măreaţa cauză a socialismului şi patriotismuluh. De aici trebue să ştim să învăţăm şi noi, criticii unei ţări care —învăţând în toate domeniile din experienţa Uniunii Sovietice —a pornit pe calea construirii socialismului. In condiţiunile ascuţitei bătăliei de clasă, care caracterizează perioada de trecere dela capitalism la socialism, în condiţiunile în care lupta aceasta se reflectă şi în literatură sub forma ciocnirii între ideologia nouă, viguroasă, a clasei muncitoare şi ideologia burgheză în descompunere, datoria criticei este de a preciza în primul rând care din cele două ideologii caracterizează o operă literară, interesele cui apără, pentru ce luptă; ajută opera de clădire a socialismului sau o frânează ? Numai după ce a răspuns la această întrebare principială, poate trece criticul la chestiunile secundare ale deficienţelor de « construcţie » sau de « dozare ». Cât de limpede se defineşte datoria aceasta a criticii în acelaş articol din « Bolşevic »: «In aprecierea operelor de artă, criticul sovietic trebue să pornească dela acele probleme pe care le rezolvă poporul sovietic sub conducerea Partidului bolşevic. Apreciind cutare sau cutare operă, criticul este dator să vadă dacă ea corespunde scopurilor educaţiei comuniste, a educării oamenilor în spiritul patriotismului sovietic ; să vadă că în această operă se scoate la iveală tot ce e bun, ceea ce s'a născut, creşte şi se coace în popor, dacă se înarmează în lupta pentru ceea ce este bun, progresist, împotriva rutinei şi conservatorismului, care împiedică mersul înainte, spre comunism. De aceea criticul este obligat să cunoască viaţa, să pătrundă cerinţele societăţii sovietice ». !) Vezi „Bolşevic" Nr. 3 din 15 ldmarie 1949, pag. 4fi. pentru o larga desbatere in jurul romanului «negura» 245 Asupra acestei din urmă idei credem că trebue să ne oprim înainte de a încheia. Cronicile literare şi încercările critice ce se publică în revistele noastre, pare-se că nu corespund menirii lor, în primul rând datorită faptului că autorii nu se sforţează să cunoască viaţa, să aprofundeze problemele pe care le desbat. Nu încape îndoială că acela care judecă operele literare trebue să cunoască viaţa cel puţin tot atât de bine ca şi autorii lor. Ori tocmai această condiţie lipseşte în cele mai dese cazuri. Majoritatea criticilor nu părăsesc birourile lor şi nu au alte elemente pentru a confrunta realitatea descrisă în operă şi realitatea vie, decât acelea oferite de articolele din ziare. De ce să te miri atunci că ei substituie problemelor vii, problemele formale ? Dacă criticul trebue să judece în ce măsură o operă literară ajută la educaţia oamenilor în spiritul socialismului, în ce fel contribuie în acţiunea de mobilizare a oamenilor întru împlinirea sarcinilor puse de Partid şi Guvern şi cum demască uneltirile duşmanilor, el trebue în primul rând să înţeleagă, în adâncime, marile probleme puse de Partid, să cerceteze cu atenţie condiţiunile în care ele se rezolvă, marile forţe creatoare ale maselor muncitoare, chipul adevărat al duşmanului, într'un cuvânt întreaga complexitate a problemelor pe care perioada extrem de bogată pe care o străbatem ni le pune în faţă. Este suficient să revenim asupra cronicilor pe care le-am analizat aici ca să ne dăm seama că tocmai într'o atare cunoaştere aprofundată a problemelor rezidă valoarea pozitivă sau negativă a criticii. Eusebiu Camilar va avea mult de învăţat în urma criticii făcute de tov. Traian Şelmaiu în «Lupta de Clasă ». De ce ? Tocmai pentrucă autorul recenziei vede problemele mai adânc, le analizează cu mai multă competenţă şi în consecinţă ajută scriitorului să-şi lărgească orizontul, să vadă clar lucrurile. Cu totul altfel stau însă lucrurile cu privire la cronica tcv. O. Crohmălniceanu. Aici criticul nu reuşeşte decât arareori să îmbogăţească viziunea autorului. De aceea şi aportul acestei critici la împlinirea sarcinilor ce se pun în faţa viitoarelor volume ale «Negurei» este minim. Dimpotrivă, reducând problemele la consideraţiuni de formă, tov. Crohmălniceanu îl împiedică pe Camilar să întrevadă adevăratele cauze ale greşelilor sale. # Critica noastră literară nu şi-a făcut încă datoria în cazul « Negurei». Dar timpul nu este pierdut. Romanul continuă să se citească. Mai urmează două volume. Pentru ca ele să poată fi în întregime folosite, ca arme de demascare a provocatorilor de războiu şi pentru ca să însemne realmente un imbold şi un punct de plecare pentru alte opere scrise de pe poziţia clasei muncitoare, este necesară o amplă desbatere în jurul « Negurei ». Nu ne îndoim că în cele din urmă ea va fi pornită. MIHAI NOVIGOV ION PĂUN-PINCIO Imaginea poetului, aşa cum ne-a fost dăruită de cei câţiva prieteni (Anghel,, Steuerman-Rodion, etc.) care au lăsat însemnări cu privire la Pincio, este aceea a unui ins covârşit de spectacolul nedreptăţii sociale, în aşa măsură încât nu găseşte forţa necesară de a da piept cu viaţa, de a se împotrivi prin luptă dârză exploatării, ci, atât cât poate aduna din desgustul său împotriva societăţii burgheze, el reuşeşte să schiţeze numai un gest de îndemn la luptă împotriva ororilor care-1 înconjoară. Poezia sa este o mărturie a faptului că neavând lămurite în conştiinţă legile de desvoltare ale societăţii, neavând o reprezentare justă a raportului de forţe sociale, în timpul său, şi mai ales neputând să vadă în proletariatul căruia i s'a alăturat, forţa în continuă ascensiune, forţa revoluţionară conducătoare a umanităţii exploatată şi oprimată, Pincio nu a putut să alunge pesimismul său, agravat de viaţa mizeră pe care a dus-o. Desnădejdea lui nu se transformă o singură clipă în ură clocotitoare, rămâne în stadiul de revoltă pasivă. Pincio este un sbuciumatîn aşteptarea unui înalt ideal social, a cărui reprezentare nu-i era lămurită, pe care-1 întrezărea mai mult instinctiv şi pe care nu a reuşit, din această cauză, să-1 transforme într'un suport solid al conştiinţei lui şovăielnice, slabe. Drama interioară a poetului este repede curmată, prin moarte. . La 26 de ani, după o viaţă chinuită de mizerie, Pincio moare într'un pat de spital în urma unei septicemii cărbunoase, (infecţie destul de rară) căpătată în urma unei banale neatenţii. Pincio s'a născut la 17 August 1868 în târgul Mihăileni, din judeţul Do-rohoi, dintr'o familie relativ înstărită (tatăl său, Alexandru Păun, era subprefect iar mama lui Maria Coziniţă, se trăgea dintr'o familie de intelectuali bucovineni). Face liceul la Pomârla, Botoşani şi Iaşi şi încearcă apoi să absolve cursurile Conservatorului din Iaşi pentru arta dramatică. Moartea tatălui său, care lasă în urma sa o situaţie financiară încurcată, îl împiedică de a-şi continua studiile. Pincio trebue să găsească acum o sursă de câştig pentru a-şi putea întreţine mama, o soră şi doi fraţi mai mici. începe pentru poet ion pâun-p1ncio 247 — care încă de pe băncile liceului începuse să publice versuri la revistele epocii şi mai ales în acelea ale mişcării muncitoreşti —• drumul calvarului său, 7.1 găsim pe la începutul anului 1892 diurnist la telegraf, în Bucureşti. Permutat la Brăila este trimis, în urma unui conflict cu un superior, în comuna Piua-Petrii, cu un salariu ridicol. Bolnav şi înfometat, Pincio îşi înaintează demisia şi se duce pentru un timp pentru a-şi îngriji sănătatea, la Brăila; unde se stabilise familia lui. Este interesantă, pentru studiul mentalităţii poetului, cererea lui de demisie, înaintată printr'un prieten, Direcţiunii Generale a Poştelor din Bucureşti. Pincio scrie: « Trebuia — sau să mă lipsesc de o bucată de pâine, a cărei primă îmbucătură a fost cu mult mai amară, decât mă aşteptam—sau să plec să-mi fac osânda... Şi am plecat. Că-mi era haina ruptă pe la coate şi că nu aveam un ban de cheltuială — îmi era jale şi nu prea — dar nedreptatea, ce mi s'a făcut, mi-a strâns inima de durere şi desgust... In scurt — am luat odaie cu chirie, în care mi-e ruşine să vă poftesc... E umedă, domnule director. Şi nu-i în ea niciun scaun. Un pat vârtos şi atâta tot.'.. Pentru mine însă e bun, trebue să fie bun. Acum mă dor oasele, poate unde dorm deocamdată fără foc în sobă, dar la leafă, o să-nii cumpăr lemne şi o să fie cald şi bine... ». In faţa exploatării, Pincio procedează cu lirism. Nu este în acest document nicio poză căutată a mizeriei, pentru a stoarce lacrimi şi a forţa mâna sgâr-cită a superiorilor săi, pentru avantajii materiale. Pincio scriindu-şi cererea de demisie uită obiectivul pe care şi-l propusese şi face cu simplitate şi naivitate, o confesiune lirică a condiţiei lui umane. II găsim curând la Bucureşti, casier la berăria Gambrinus a lui Caragiaîe. Salariul este mai bun, dar nopţile albe pe care trebue să le facă îi şubrezesc şi mai mult sănătatea şi e silit să părăsească şi acest post. Trăieşte mizer din colaborări la Adevărul, Evenimentul literar, Arhiva Ştiinţifică şi literară, Literatură şi ştiinţă, etc. Participă la un concurs pentru un post de redactor la revista Viaţa a iui Vlahuţă dar este respins. In momentul când apare în 1894 Lumea Nouă organul partidului social-democrat, Pincio este angajat ca redactor şi începe pentru el o existenţă mai bună şi mai plină de stabilitate. Dar în Decemvrie 1894 face un furuncul al buzei inferioare, pe care-1 tratează singur şi-l infectează cu bacteridia cărbunoasă, care-i va curma scurta şi chinuita lui existenţă. Numele de Pincio, alăturat aceluia ele Ion Păun, care din pseudonim va deveni parte integrantă a numelui său, aminteşte de singura perioadă senină a vieţii sale. Intr'una din veri Dimitrie Anghel, fiu de boier având mari posibilităţi materiale, face o călătorie de patru luni în Italia şi-l ia împreună cu el şi pe Ion Păun. Cu privire la aceasta Anghel va scrie într'un portret publicat după moartea poetului: « Pseudonimul Pincio, la care ţinea aşa de mult, e numele unei grădini din Roma, unde adeseori am rătăcit împreună în ceasul dulce, când soarele se cobora după 248 viata româneasca cupola Sf. Petru. Acolo, în grădina plină de statui, sub copacii veşnic verzi, pe terasa, de unde putea să îmbrăţişeze cu privirea splendoarea cetăţii eterne, ne spuneam,şi discutam impresiile căpătate peste zi. Călătoria a fost o continuă uimire. Ieşiam întâia oară din ţară. Ne-am oprit succesiv la Fiume, Veneţia, Bologna şi Florenţa, despărţindu-ne apoi la Roma ». * Şi Anghel îşi continuă impresiile cu privire la personalitatea lui Pincio: « Păun era o fire de contemplativ şi succesiunea prea bogată de impresii îl obosea curând. După un ceas petrecut într'un muzeu sau aiurea, era cu neputinţă să-l mai urneşti din loc : îi era ds-ajuns pentru ziua aceea. Se aşeza pe scările cheiului şi, ca mulţi bătrâni, ce stau şi se încălzesc la soare, sta şi el şi visa. E drept, că impresiile lui căpătate erau puternice şi juste şi e păcat că din scrierile rămase dela el nu s'a răsfrânt mai aproape nimic din ele». Caracterizarea.de contemplativ pe care i-o dă Anghel, cuprinde în esenţă nu numai personalitatea lui dar şi opera poetului. Cele câteva zeci de poezii şi de poeme în proză pe care ni le-a lăsat îl arată într'adevăr ca un contemplator al naturii şi vieţii, şi nu ca un om de acţiune. De aci şi preferinţa lui pentru pastel, pentru descripţia condensată a fenomenelor naturii. Nu este vorba câtuşi de puţin la Pincio de pastel în sensul bardului dela Mirceşti. Pincio nu face descripţie euforică a naturii. întocmai ca la pictorii impre-sionişti pastelul său este un suflet văzut printr'un eclţ de natură. In descripţia naturii el proiectează gândurile sale, agitaţia puternică a sumbrei lui personalităţi. Pastelul lui Pincio este un colţ de natură văzut în perspectiva cenuşie a exploatatului, a omului căruia îi sunt refuzate marile bucurii ale vieţii. In toamnă poetul vede nu belşugul viilor şi al cramelor, bucuria sgomo-toasă a culesului, ci agonia verii, plânsetul naturii care-şi pierde bogăţia vegetală. «Şi tot mai viu, mai lămurit se 'nsamnă, In plânsul singurătăţii de toamnă, Adânca mărturie-a vieţii ce moare... E-o agonie de visuri de vară. E-un suspin lung de veştedă floare, — In galbenul şes, — în mândre răzoare. Pasiunea lui Pincio pentru peisajul tomnatic, pentru atmosfera pluvioasă, întunecată, pentru susurul trist al streşinilor care picură, porneşte la fel ca k Bacovia — căruia într'un sens îi este un premergător — dintr'o corespondenţă perfectă între atmosfera lui sufletească obişnuită şi tonurile decorului natural: « Se lasă toamna tristă, de parcă-i cea din urmă... Şi 'n galbenă lumină, ca 'n jurul unui mort, Pustiu-i înfloreşte... O, toamnă, tu mă mângâi! Singurătăţi deşarte şi eu în suflet port». ion păun-pincio 249 Iar în alt poem al ciclului toamnei, vezi parcă în factura însăşi a versului, ■ofilându-se alături de umbra poetului, figura întunecată de mai târziu a 1 [ui Bacovia, din Plumb topit, cântăreţul străzilor singuratice sub aversele autumnale şi al camerelor îngheţate de periferie■■: « Ce trist loveşte vântu'n revăşite foi, Iar ele cad, — cad una câte una, — ; ', , Câ~i toamnă acum şi vremuieşte 'ntruna. . . s ; Nedesluşit înnoatâ totul în somn greoi. Sub învechitele streşini de paie Atârnă tremurând păianjeni uzi Şi 'n târâitul măruntei ploi auzi, Parcă-un suspin, ce 'ncearcă să te 'nmoaie »... In peisajul autumnal pe care Pincio îl preferă dintre toate, fiecare colţ al naturii devine o plastică şi sensibilă proiecţie a sentimentului însingurării, care domină ca o notă tutelară sufletul poetului. Descriind pădurea tomna -j tecă, poetul notează: « Greoi atârnă galbenul acoperiş t 1 Purtând spărturi albastre de lumină; I Şi niciun cânt nu-şi tremură plânsu 'n frunziş, • " Ci 'n taină un freamăt stâns parcă suspină. Abia atingi covoarele de frunze moi Şi gropi adânci în urma ta se 'nsamnâ, Te sperie un molcom fâsâit de foi... Vai, cât de singură-i pădurea 'n toamnă / ». Peisajul său deşi prins în tonuri întunecate, deşi constitue un motiv liric al refugiului de tumultul existenţei, nu este asocial. Pincio, este adevărat, nu prinde în raza lui vizuală niciun om (nici măcar acei rari şi zgribuliţi trecători cari există în decorul pluvios al lui Bacovia) dar în decorul sumbru este proiectat odată cu sentimentul propriei lui nefericiri şi conştiinţa dramatică a exploatatului, care vede o lume năruindu-se sub povara inegalităţii sociale, fără a vedea o lume nouă care se naşte şi creşte năvalnic. In Dragi cocoare Pincio salută sburătoarele care emigrează spre ţinuturi mai prielnice, cu durerea aceluia care ţintuit locului nu poate participa la această călătorie către lumi mai favorabile: «După voi privind, a jale lăcrămează ochiul meu Şi rămân în tremurarea tristelor păreri de rău... Lung şirag, te du cu bine şi 'ndărăt nu te uita: Ici se năruie o lume... te grăbeşte 'n calea ta Du-te scapă de pustiuri fără soare, fără lună, — Stol întreg, purtat de vânturi, cale bună, noapte bună!» n ' - 250 viata românească Alături de cântăreţ al toamnei, Pincio este un trist aed al amurgurilor şi al nopţii, în care prinde aceiaşi atmosferă de disoluţie a naturii şi a vieţii atmosferă de lentă agonie: «In limpede albastru răsare luna plină, E-o linişte de toamnă... şi-i linişte 'n pădure Pe toate le presară o sarbâdâ lumină Şi leneş cată ochii pe 'ntinsul apei sure Se pare, cum că moartea, din liniştita rază, Un giulgiu alb ar ţese pentr'un imens sicriu Şi '« lumea părăsită singurătăţi veghează In tremurul tăcerii, cântarea unui râu... ». Şi este interesant cum, atunci când Pincio vrea să descrie exuberanţa şi luminozitatea primăverii, paleta lui obişnuită cu tonurile în care negrul este introdus cu precumpăni re, refuză să prindă decorul pătruns de căldura şi seninătatea solară şi aproape involuntar îl tincturează cu tonul cenuşiu al nopţii^şi al însingurării: « Ce tânăr şi ce vesel e codrul, parcă râde, In tremurul vioaiei lumini, ce îl presară! Iar trunchiurile albe sclipesc în rama umbrei Şi parcă ard la raza cea galbeită de sară Mirezme dulci de ierburi pornesc spre cuiburi calde De unde-uşor coboară un vis de mii de şoapte, Urzind un basm albastru... iar farmecul lui umple Singurătatea adâncă a codrului în noapte. . . Atunci când părăseşte tema decorului natural pentru aceea a iubirii, lira poetului nu părăseşte accentul elegiac. Erotica lui Pincio este în esenţă sbuciumul fără soluţie al timidului. Iubirea este pentru poet—-în absenţa unui ideal social bine conturat —• o « cetate a soarelui », un ţinut feeric către care năzuieşte cu patimă, dar pe care nu-1 atinge niciodată. Este impresionantă, la Pincio, discreţia şi gingăşia accentelor poeziei lui erotice, amintind de erotica eminesciană, fără problematica agitată însă a acesteia din urmă, şi fără retorismul ei invocator. In faţa femeii, Pincio mărturiseşte aceiaşi lipsă de încredere în el, de curaj, ca şi în faţa vieţii. Cu simplitate şi cu un uşor ton de auto-ironizare, de umor reţinut, poetul redă această dilemă erotică a timidului, în poezia Pe drum: « O văd stând singură în pragul uşei: E naltă, cum îmi place — şi-i subţire, Iar rochiţa-i, ca pidberea cenuşei •— Şi 'n ochii mari, ce tristă licărire! C ion păun-pincio > ->-i Când trec i-e milă parcă şi mă lasă Să sorb tot farmecul privirei şale. Pot eu să cuget orice-aşi vrea, — ce-i pasă De-un om necunoscut, ce-i iese Jn calei... » Spre seară iar mă 'ntorn s'o văd o clipă, Că mâine plec — şi-i prea midt până mâini.. . N'am mai plecat... şi 's două săptămâni, — Iar dânsa când mă vede, fuge 'n pripă... - Albăstrelele redau aceiaşi temă a neputinţei timidului de a-şi mărturisi iubirea. O plimbare în doi, în mijlocul naturii, şi poetul care notează ironic pe marginea acestui prilej ratat: « Un gând o ţine-o clipă 'n drum, Aş vrea să 'ntârzie un pic — Suntem aşa de-aproape — acum. . . Şi încă tiu ne-am spus nimic !... Şi doar ne ştim, ba încă cum, — l-oi spune mâini.. . halal voinic! ». Aceiaşi piedică aspră a timidităţii o găsim redată în poezii ca Acasă, şi altele. In general erotica lui Pincio este dominată de accente depresive, mergând dela melancolia dorinţei neîmplinite şi până la pesimismul acut al visului sbuciumat, care nu poate fi atins, realizat; totul îmbrăcat în haina unei mari discreţii, dovedind o sensibilitate ascuţită» o mare forţă lirică. * Romantismul a adus în literatură, într'un mod acut, problematica morţii, a creiat în lirică şi în proză o adevărată thanatologie. Acest fenomen este pregnant pentru conştiinţa creatorului de artă în societatea burgheză. Tema morţii în literatura romantică nu este decât reflexul dramei sociale generată de profunda inegalitate dintre clase, în conştiinţa artistului şi în literatură. Ideia morţii este în cadrul romantismului expresia directă, crudă şi proaspătă, a silei de viaţă în lumea capitalistă. Poeţii romantici caută moartea nu * pentrucă aceasta le conferă o sumbră eleganţă şi distincţie, ci pentrucă viaţa nu oferă nici o soluţie problemelor concrete ale condiţiei lor umane. Pentru oameni care nu au posibilitatea să vadă limpede desfăşurarea inevitabilă a istoriei umanităţii şi dispariţia inechităţii sociale, la o anumită etapă a acestei desfăşurări, pentru cei care nu văd în istorie lupta dintre clase, războiul social între exploataţi şi exploatatori şi forţa mereu crescândă a celor exploataţi, 2Ş2 viaţa românească este firesc ca nedreptatea socială să li se pară o lege de fier a umanităţii şi să refuze această odioasă conjunctură, preferând imperiul morţii. La noi Eminescu nu exprima oare ideia puternic romantică: «Un visual morţii — eterne e viaţa lumii întregi?». Şi dacă în societatea burgheziei şi moşierimii noastre, poeţii nu s'au sinucis, în schimb ei au murit de tineri, răpuşi de boală şi de mizerie. Pincio la rândul iui exprimă această ideie romantică a morţii. El preferă ■ moartea unei vieţi lipsite de orice orizont: « Stânsâ-i văpaia ochilor miei. Şi nici un gând la viaţă nu mâ'ndeamnă; Simt doar, că anii curg trişti şi grei, Ca plânsul lung al streşinei de toamnă. Nedumerit privesc înapoi Şi-o jale adâncă parcă, m'apasă. O, freamăt trist de veştede fot, Te curmă — şi tihnitei morţi mă lasă! Până aici am văzut un Pincio romantic, în schema esenţială a personalităţii lui lirice. Dar există în poezia lui muguri ai unei lirici a viitorului, semnele alăturării lui de mişcarea muncitorească, amprentele pe care combativitatea clasei muncitoare a reuşit să le lase, totuşi, în această desnădăjduită liră a lui Pincio. Caracteristică în acest sens este poezia « Te-aprinzi mereu » în care poetul îşi reproşează izolarea în cadrul strâmtei lui personalităţi şi se invită la o plimbare prin lume. Pe ogoare el vede roua, în a cărei prospeţime bănuie « lacrima de rob », în lanurile de grâu, scânteietoare, el vede sudoarea iobagilor: « Clădind răcoritoare comori pentru cei tari ... Pe când în ţărnă plânge un copilaş cu plete Asemeni unui înger cu-aripile tăiate. Şi monologând poetul exclamă, cu privire la soarta ţăranului: Te tânguieşti că suferi. . . Au suferi tu ca dânsul? Tu-îţi alini durerea, —pe el îl îneacă plânsul, Pe tine pe când lutul ţi-l încălzeşti la foc Tot parcă te mai fură o rază de noroc El tremură în umbră şi'n lunga-i agonie, Se crede pentru-osândâ ursit pe vecinicie. Conţinuându-şi monologul poetul demască josnicia desnădejdii sale şi a ideii morţii pe care o cultivă şi termină poezia sa exclamând: O, prea puţin e-atâta . . . la luptă să te'mbie, Şi mila de-al tău frate şi sfânta datorie! ion păun-pincio 253 Poemul acesta reprezintă unul din puţinele momente în care Pincio caută să dea existenţii sale un sens activ, de rezistenţă împotriva disperării, de luptă împotriva nedreptăţii sociale. Contactul cu poporul şi cu producţiile artistice au pentru Pincio un efect stenic. In acest sens poezia « Vântule » construită pe metru popular exprimă, în ideia romantică a invocării vântului ca o forţă a naturii, un îndemn la atitudinea activă faţă de tabloul mizeriei sociale. In general Pincio vede în sat o zonă a purităţii şi în oraş o cloacă, în care totul este desgustător şi diform. Antagonismul acesta vizibil la mulţi poeţi legaţi de mişcarea muncitorească, din această epocă, constitue o rămăşiţă a poporanismului transplantat din Rusia ţaristă la noi, de către primii agitatori revoluţionari ca Ion Zubcu Petrovici, Dr. Russel şi chiar Gherea, la. începutul activităţii sale. Poporanismul vedea în mod fals în ţărănime forţa revoluţionară în stare să transforme faţa lumii. La noi în ţară poporanismul a avut — în perioada premergătoare anului 1881, anul apariţiei revistei « Contemporanul », un rol revoluţionar, el fiind singura formă atunci de mobilizare a masselor împotriva exploatării. In momentul însă când în mişcarea noastră muncitorească pătrund ideile socialismului ştiinţific, ideile lui Marx şi Engels — şi apariţia «Contemporanului» constituie o primă etapă în istoria desvoltării marxismului la noi în ţară — poporanismul îşi încheie rolul său şi din forţă revoluţionară se va transforma într'o frână a adevăratului spirit revoluţionar, într'un curent ideologic reacţionar (poporanismul «Vieţii Româneşti» şi al lui Stere) negând rolul de conducător în lupta socială al singurei clase într'adevăr revoluţionare: proletariatul. Acest antagonism dintre sat şi oraş este vizibil în poezia lui Pincio « Pe stradă». Este vorba aci de doi ţărani care plimbându-se pe străzile oraşului îşi comunică impresiile. In discuţia lor ei fac o paralelă-pitorească prin limbaj, profundă prin ideile exprimate — între splendoarea caselor bogătaşilor oraşului şi între mizeria satelor, a locuinţelor rurale. Unul din ei spune: — Dar ce socoti, că eşti în sat la noi, Să cazi în gropi, mergând pe lângă boi? Aici stă Vodă, bre, şi cu cei doi! . . . Aici Pincio exprimă cu subtilitate — aşa cum arată academicianul Barbu Lăzăreanu — o ideie anti-monarhică; reprezintă imaginea concretă pe care iobagii şi-o fac despre monarhie. Această misterioasă dualitate instalată alături de rege, nu este altceva decât proectarea, în instituţia monarhică, a unor instrumente docile ale exploatării moşiereşti din lumea satului: primarul şi cei doi ajutori ai săi —notarul şi vătăjelul, care-1 ajută pe primar nu numai în stoarcerea bunurilor dar şi în aplicarea sancţiunilor corporale: notarul ţine pe ţăran, în timp ce vătăjelul îi aplică corecţiunea. 254 viaţa româneasca Pincio redă foarte plastic şi subtil în discuţia ţăranilor, această proectare — în mintea ţăranului — a unei instituţii exploatatoare rurale, în imaginea monarhiei conducătoare. Versul popular confirmă că monarhia, pentru ţărani, a fost permanent simbolul exploatării, al jefuirii masselor uriaşe de ţărani iobagi sau semiiobagi. Ţăranii din poezia lui Pincio fac observaţii foarte vii şi spirituale cu privire la luxura din casele bogătaşilor, la al cărui spectacol participă prin ferestrele iluminate ca ziua. Şi bineînţeles, discuţia lor alunecă şi pe tema femeii şi în paralela dintre femeia artificială şi artificializată prin fard şi prin găteală pe care o văd prin ferestre, şi Ileana naturală a satului, bineînţeles că aceasta din urmă este favorizată. «Pe stradă» — este una din cele mai realizate satire sociale, ale poeziei din această epocă. Pincio se desprinde aci de romantică, şi desenează realist, în trăsături repezi şi fine, un fragment din tabloul societăţii epocii lui. Desenul lui are subtilităţi remarcabile şi remarcabil este mai ales limbajul direct al poeziei. Romanticul îriobilează vocabularul şi dă graiului o înălţime retorică nefirească. Realistul, în proză sau poezie, caută să redea realitatea în tot ce are ea mai caracteristic şi se sprijină în aceasta printre altele şi pe limbajul comun, de toate zilele, al omului obişnuit, pe care caută să-1 redea cu cât mai multă veridicitate. Această operaţie realistă este făcută şi de Pincio în «Pe stradă» unde imaginea realităţii devine şi mai pregnantă prin graiul colorat, direct, al celor doi ţărani. Aceiaşi notă o regăsim şi în « Mângâiere » unde poetul se adresează unui Stan imaginar, bătut în armată, consolându-1 cu propria-i experienţă în această materie: Vezi, pe semne — am noroc: Sunt beteag, dar am scăpat; De muream ce-i un soldat! Sunt atâţia alţii'n loc! Nu mai plânge Stane lasă! Ştiu, — te doare — acu o leacă, Dar pe urmă o să-ţi treacă Şi-o să-ţi deie drumu-acasă. . . Poezia este scrisă în epoca în care mişcarea muncitorească porneşte o susţinută campanie — sprijinită de toate cercurile democratice ■—împotriva bătăii în armată, campanie care dă naştere prin pana lui Anton Bacalbaşa acelui neuitat Moş Teacă, intrat în tradiţia orală a poporului, ca tipul mentalităţii militariste, obtuze şi antiumane. : Pincio realizează în «Mângâiere » o satiră a militarismului, cu armeje, proprii liricei sale. El înţeapă discret, indirect, o înţepătură care trezeşte atenţia, fără a o agita însă. ion paun-pincio 255 Lipsa de forţă agitatorică a poeziei sale, utilizarea în versuri a semi-to-nurilor discrete în locul accentului dur, răspicat, este vizibilă până şi într'un poem care ar fi trebuit să fie prin tema sa solemn şi înflăcărat ca un imn, e vorba de «întâi Mai i>. Pincio redă demonstraţia tradiţională a zilei unităţii de luptă a muncitorimii din toată lumea, în cadrul unui tablou nelipsit de grandoare, dar încarc mişcarea vie şi frământarea sunt acoperite de surdina melancoliei şi discreţiei lui lirice. Poezia are tonuri pacifiste în contradicţie cu avântul revoluţionar caracteristic demonstraţiilor de 1 Mai, chiar atunci când se făceau sub semnul imor revendicări gcntral-demociatice cum era în epoca de până la 1900. Imaginea globală pe care o lasă lirica lui Ion Păun-Ptncio este aceia a unei mari sensibilităţi poetice, una din cele mai puternice ale epocii sale, exprimată prin glasul unei conştiinţe nefericite, legată strâns încă de sensibilitatea şi mentalitatea romantică.. Neputinţa de a înlătura prăpastia dintre idealul înalt urmărit de poet şi realitatea înconjurătoare, această neputinţă, tipic romantică, este accentuată în poezia lui Pincio. In această privinţă el a făcut în poezia noastră fără îndoială un mare pas înainte: el a văzut mlădiţeîe viitoarei forţe conducătoare a societăţii noastre: proletariatul şi s'a alăturat luptei acestuia pentru transformarea societăţii. Alăturarea lui Pincio de mişcarea socialistă nu a fost formală. In activitatea sa în cadrul mişcării muncitoreşti el a găsit fără îndoială un suport solid cu ajutorul căruia năzuia să scape de sub jugul imperiului timidităţii şi al melancoliei lui, să scape din strânsoarea mizeriei materiale, să se elibereze din cătuşele condiţiei lui umane de exploatat. Dar în conştiinţa lui, el nu a avut o reprezentare limpede a ceiace înseamnă de fapt lupta' clasei muncitoare. Dorinţa lui permanentă, exprimată şi în poezia «Amorţire» era acel gând limpede hărăzit: « Să mă smulgă din pusthd ista, plin de amărăciuni.,. Şi sâ mă încălzesc la para-i. . ., să mă bucur, să mă plâng Sâ'nţeleg, pe rugul vieţii, de*ce ard, —dece mă sting! . . . Pincio se află la o răscruce: deoparte atmosfera melancolică, depresivă cu adânci rădăcini în romantism, de cealaltă parte ironia socială, tendinţa către tabloul realist al lumii către cântecul exprimând năzuinţele şi aspiraţiile masselor populare. Prin acest din urmă filon, Pincio a păşit în veacul nostru, este un poet al mulţimilor de astăzi şi revendicându-1 nu-1 vom prelua amputat ci în întregime, aşa cum a fost, cu marea lui derută —şi cu marile lui visuri sociale, nebuloase, neîmplinite. Dacă prin tematică el mai este subjugat romantismului de nuanţă eminesciană, prin organizarea materialului liric şi structura versului său neîmpo- 256 viata românească vărat de retorism, el este un poet modern. Lira lui nu scoate sunetele elegante ^ si retorice ale romanticilor, ci sunetele străzii, ale vieţii de toate zilele. ■ Limbajul lui, plin de discreţie şi de subtilitate este lipsit cu totul de infatuare. Modestia şi simplitatea omului Pincio a dăruit poeziei sale acel ton, nou, pentru poezia epocii lui, de convorbire directă, de confesiune ne-contrafacută adresată cititorului, ton care ne este atât de familiar, care este una din cuceririle poeziei moderne. Iată un complex de calităţi care fac ca ignorarea lui Ion Păun-Pincio timp de cinci decenii de către istoria literară burgheză să aibă proporţiile, neexagerate câtuşi de puţin, ale unei crime spirituale. Dar dacă exterminările fizice sunt ireparabile — şi victimelor lumii capitaliste numai le putem oferi decât răzbunarea noastră implacabilă şi dreaptă — victimele spirituale ale burgheziei pot fi resuscitate. Lucrul acesta suntem datori a-1 face faţă de Pincio. Poetul a fost atât de adânc îngropat sub tăcerea ■ criticii şi istoriei literare de până acum, încât punerea lui în valoare are caracterul aproape al unei deshumări sau al unei investigaţii arheologice. In orice caz scoatem la iveală una din comorile de preţ ale literaturii noastre. Şi o mărturie a preţuirii înalte de care se bucură astăzi poetul, mort la 26 ' de ani, este numirea lui ca Academician post mortem al Republicii, noastre Populare. ION VITNER I 1 COMENTARII DUPĂ CONFERINŢA SCRIITORILOR DIN R.P.R. In rezoluţia votată cu prilejui Conferinţei pe ţară a scriitorilor din R.P.R. se vorbeşte de « mărturia unui început de avânt al creaţiei literare ». Fără îndoială, acest avânt există. Iar Uniunea scriitorilor, care a luat naştere, înlocuind vechea Societate, trebue să devină motorul acestui avânt, centrul viu, de continuă stimulare, a scrisului literar pornit pe un drum nou. Drumul acesta nou este acelaşi cu al poporului nostru, care, în frunte cu clasa muncitoare, cu Partidul ei, progresează neşovăit spre înfăptuirea socialismului în ţara noastră. Nu trebue să uităm, însă, nici o clipă că drumul poporului nostru nu merge pe un câmp neted, că el nu este gata făcut, —ci, dimpotrivă, la fiecare pas trebuesc înlăturate piedeci, se cere, ia fiecare pas, o nouă întocmire. In această muncă, scriitorilor le revine o importantă sarcină de luminători ai drumului, de adversari ai întunerecului, de meşteri cântăreţi ai perspectivelor deschise. In ţara noastră, desigur, există încă multe resturi de ideologie bur-gheseă, reacţionară şi decadentă, care ne barează înaintarea. Aceste gunoaie trebuesc măturate cu toată energia. Din umbră se mai arată strigoi ai dărâmăturilor şi prin noapte joacă focuri pe false comori. Scriitorii trebue să arunce lumina puternică a realismului vieţii, în care să se mistuie lumea fantomelor. Dar atâta nu este de ajuns. Aceia care la noi sexrun de-acurmezişul drumului înainte, caută rădăcini pe subt frontiere, caută să sădească nădăjdile otrăvitoare ale unui nou războiu, care să oprească mersul istoriei şi să-i repună în situaţia de a-şi reîncepe jaful şi exploatarea, subt egida capitalului străin — american, englez sau olandez. Scriitorul trebue să desvălue tot răul, să arate de unde vine şi astfel să înarmeze, conştiinţa populară împotriva primejdiei. Devenind noi înşine un fort al păcii, zădărnicim o „ nădejde criminală a aţâţătorilor la războiu şi mărim tabăra celor ce, în frunte cu U.R.S.S., susţin cauza păcii. Această muncă de primă linie şi de înaltă valoare umanitară, pe care scriitorul din R.P.R. trebue s'o ducă pe plan patriotic şi pe plan internaţional, va fi Sarg ajutată de Uniunea Scriitorilor, atât printr'un continuu contact cu scriitorii cât şi prin promovarea şi valorificarea operelor lor. Revistele literare şi 17 viaţa românească editurile, unde scriitorii sunt primiţi oricând şi cu bucurie prin poarta din faţă, trebue să devină focare de unde vor iradia puternici snopi de lumină, ucigători pentru cei ce conspiră în tenebre şi aducători de viaţă pentru cei ce merg înainte, curagioşi, pe drumul mare al istoriei pentru clădirea unei lumi noui, fără asupriţi şi fără asupritori. Dar Uniunea scriitorilor nu se va mulţumi numai să valorifice munca scriitorului. Pentru ca această muncă să fie rodnică, pentrucă prin ea să curgă sângele cald al vieţii, scriitorului i se vor oferi mereu condiţii prielnice, care să-1 ţină aproape de cei ce muncesc la sat şi la oraş, să le cunoască problemele, năzuinţele, să trăiască împreună cu ei greutăţile lor sufleteşti, conflictele care-i frământă, şi săle ajute să treacă mai uşor, biruitori, peste aceste greutăţi. La oraş, în toate domeniile de producţie, muncitorii au pornit marea întrecere pentru realizarea planului de Stat. Această febrilă luptă" constructivă scriitorul nu trebue s'o afle numai din ziare. El trebue să participe la ea stând în mijlocul celor ce muncesc, să le ridice nivelul cultural — căci şi aceasta face parte din plan 1 — şi să-i ajute pe muncitori să-şi ducă munca cu convingere, cu dragoste, conştienţi de rolul istoric pe care-1 îndeplinesc, de a face omenirea fericită. La sate se duce o bătălie grea pentru a se lichida definitiv cu starea înapoiată a agriculturii în ţara noastră, pentru a se pune capăt mizeriei şi sărăciei. Culorile idilice cu care era vopsită de reacţiune această sărăcie trebue spălate şi poziţia de clasă a ţăranilor săraci şi mijlocaşi împotriva chiabu-rimii — acest viespar din care roiesc noui şi noui exploatatori — trebue înfăţişată cu limpeziciune. Realitatea cumplită a vieţii dela sat, lupta pe care o duc ţăranii muncitori — călăuziţi şi ajutaţi de clasa muncitoare, pe linia de luptă şi progres trasată de Partidul Muncitoresc Român, forţa conducătoare în regimul de democraţie populară — împotriva chiaburimii jăcmă-nitoare, luptă care trebue să se închee cu biruinţa unei agriculturi socialiste în ţara noastră, nu numai că nu poate lăsa indiferent pe scriitor, dar cere directa lui contribuţie la câştigarea biruinţei, prin lumina pe care o poate aduce în lămurirea contradicţiilor, prin apărarea cauzei drepte a ţăranilor săraci şi mijlocaşi, prin arătarea, în scrieri artistice, a superiorităţii formei agricole socialiste. In salutul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, adresat Conferinţei Scriitorilor din R.P.R., se arată limpede că: «In faţa scriitorilor din ţara noastră stau astăzi sarcini de onoare, dar şi de mare răspundere... Ei trebue sâ arate cum, în procesul luptei pentru transformarea societăţii şi construirea socialismului se naşte în ţara noastră, omul nou — omul socialist... ». Şi mai departe: « Necruţătoarea combatere a influenţei ideologice a imperialismului, sub orice mască s'ar manifesta, este parte integrantă în lupta pentru apărarea păcii şi a culturii ». după conferinţa scriitorilor din r.p.r. 259 Şi, în adevăr, scriitorii vor combate necruţător această putredăinfluenţă ideologică, vor apăra, în adevăr pacea şi cultura, vor ajuta la aparţia omului nou, omului socialist, dovedind în scrieri de o înaltă valoare artistică, superioritatea formei agricole socialiste, superioritatea gospodăriilor agricole de Stat, importanţa depăşirii normelor de însămânţări, luptând împotriva deprinderilor dăunătoare rămase ca o moştenire blestemată a regimului de exploatare în mentalitatea plugarilor muncitori, înlesnind mecanizarea agriculturii, înlesnind câştigarea bătăliei pentru calitace. Condusă de Partid, clasa muncitoare sprijină puternic asocierea ţăranilor muncitori în vederea cultivării pământului cu mijloace mecanizate, spre înflorirea agriculturii. Scriitorul, angrenându-se în această aprigă luptă, se va putea considera printre aceia ce dau bătălia panii pentru toată lumea, bătălia pentru belşug în ţară. In această luptă uriaşă, Uniunea scriitorilor va căuta să-i solidari-zese pe scriitorii de azi cu tot ceea ce este de preţ în trecutul nostru. « Ei vor da o contribuţie — spune Rezoluţia — din ce în ce mai mare pentru valorificarea a tot ce este de preţ în moştenirea literară a trecutului şi a creaţiei populare, prin reconsiderarea ştiinţifică a operelor clasicilor noştri, studierea aprofundată a foîklorului literar şi punerea la dispoziţia maselor populare a întregului tezaur cultural şi artistic, acumulat de-a-lungul secolelor ». Ţinând trează conştiinţa tendinţelor sănătoase ale trecutului, — tendinţe progresiste şi revoluţionare — şi mijlocindu-i legătura cu prezentul în plin avânt revoluţionar, Uniunea Scriitorilor va face din oamenii scrisului un grup de prim ordin în crearea şi cucerirea valorilor culturale. Scriitorul va deveni astfel un adevărat fiu al patriei sale, al acestei noui patrii care aparţine deopotrivă lui ca şi milioanelor de oameni ai muncii. In această măreaţă etapă spre socialism, în această etapă a ascuţirii luptei de clasă, în aceste zile în care imperialismul anglo-american, acaparator şi agresiv, flutură, din nou, spectrul războiului, scriitorul trebue să devie un combatant îndârjit împotriva reacţiunii, un luptător îndârjit pentru realizare a socialismului,—pentrucă numai astfel el luptă pentru consolidarea păcii între popoare, pentru desvoltarea omenirii pe drumul progresului. MIHAI BENIUC APĂRAREA PĂCII ŞI CULTURII La Congresul Internaţional al intelectualilor dela Wroclaw, din vara trecută, intelectualii din lumea întreagă, de convingeri politice dintre cele mai diferite, s'au ridicat — precum se ştie—împotriva imperialismului care ameninţă pacea, pentru apărarea culturii progresiste. In pofida faptului că imperialiştii n'au încetat nici-o clipă să aţâţe la un nou războiu, nenumăratele evenimente ale politicei internaţionale, care s'au succedat de atunci — aceasta se ştie de asemenea — au făcut să crească în toate părţile lumii tabăra forţelor pe care se bizuie pacea. Nicăieri în lume — şi asupra acestui lucru nu încape îndoială — masele populare nu doresc războiul. Cu toate acestea, în diferite puncte ale globului torţele incendiare ale aţâţătorilor ia războiu mai fâlfâie încă. Primejdia, a cărei adevărată faţă a fost denunţată ia Congresul din Wroclaw de către cei mai distinşi reprezentanţi ai intelectualităţii progresiste mondiale, e încă departe de a fi dispărut cu totul. Cuvintele rostite de Fadeev, conducătorul delegaţiei sovietice, cu un rol atât de însemnat în Congres, sunt şi azi valabile: «nu-i de-ajuns să vrei, trebue să porneşti la faptă ». Aceasta este lozinca sub semnul căreia s'a deschis Congresul pe ţară al intelectualilor noştri, pentru apărarea culturii şi a păcii. Şi acest lucru e lesne de înţeles. Situaţia internaţională ne obligă să privim clin. nou, cu toată atenţia, problema păcii, şi a culturii. Oricât de mult s'au mărit în lume forţele progresiste şi, în consecinţă, influenţa culturii progresiste, în frunte cu cultura sovietică,- primejdia care ameninţă cultura nu a dispărut. O colaborare neîntreruptă a tuturor forţelor progresiste pentru apărarea culturii este încă mai actuală decât pe vremea Congresului dela Wroclaw. Se impune să vedem şi azi tot atât de limpede, ba chiar mai limpede decât atunci, care este cultura pe care suntem datori să o apărăm, nu * 'numai faţă de imperialism dar şi faţă de cultura reacţionară care stă în slujba imperialismului aţâţător la războiu. Datoria noastră este să ne apărăm, nu numai de conţinutul acestei false culturi ci şi de intelectualitatea care o creează. Wrdclaw-ul'nu însemna numai un protest mondial împotriva «culturii * cate se opune progresului şi care stă în slujba imperialismului, dar şi un protest împotriva intelectualităţii anttprogresiste. Sărbătorind în delegaţia so- APĂRAREA PĂCII ŞI CULTURII 26i vietică avantgarda culturii progresiste. Congresul dela Wroclaw sărbătorea: în acelaşi timp pe intelectualul nou, care caracterizează atât de bine această avantgarda. Intelectualitatea sovietică este expresia unei societăţi cu mult superioară Oricărei societăţi apusene, oricât de evoluată, civilizată şi cultivată s'ar pretinde ea. Şi acest lucru este foarte firesc: intelectualul este expresia vie a tuturor tendinţelor culturale ale societăţii în mijlocul căreia trăieşte. Istoria ne dovedeşte că în societatea bazată pe clase, clasele dominante au căutat întotdeauna să aservească intelectualitatea intereselor lor, şi aceasta mai ales în perioadele de declin, creind o intelectualitate parazitară, desprinsă de interesele fierbinţi ale poporului, o intelectualitate care nu poate reprezenta decât decadenţa şi descompunerea clasei dominante şi care era, în acelaşi timp, un obstacol în drumul culturii spre progres. Sistemul social-cultural fascist a dat naştere unei astfel de intelectualităţi şi aceleaşi caractere le are astăzi intelectualitatea parazitară a imperialismului. Care sunt esenţialele trăsături ale acestei intelectualităţi parazitare? Intelectualul parazitar e rupt, înstrăinat, de interesele celor ce muncesc. El se preface a crede că aparţine unei categorii cu totul diferite de cea a muncitorului, că lucrul său nu e o muncă pu^ şi simplu, ci o operă de esenţă aparate, superioară, divină. Deşi aservit până în măduva oaselor stăpânilor săi, el îşi închipue că trăieşte înafara societăţii, deasupra luptei de clasă, când, în realitate, el face să crească noroiul, mizeria, hrăneşte oprimarea. Acest intelectual parazitar a elaborat, în turnul său de fildeş, pre mize! e ideologiilor fasciste şi a ţinut în mâna sa palidă, cheile lagărelor hitleriste de exterminare. Şi tot el este cel care redactează astăzi, în camerele obscure ale ministerelor de externe imperialiste şi în redacţiile aservite acestora, teoriile noului fascism, premisele noului măcel. Acest intelectual ne «asigură » că nu există luptă de clasă, jură în permanenţă pe cel mai înalt umanism şi ştie să răspândească confuzionismul cultural, inducând în eroare pe cei naivi. Dar pe care umanism jură intelectualitatea parazitară şi ce înseamnă de fapt umanismul, sau mai bine ce a fost umanismul ?,—pentrucă despre un principiu umanist real, dominator în societăţile de până acum, . ca şi în tabăra imperialiştilor de azi, nu poate fi vorba. Umanismul a apărut în trecut ca o lozincă a burgheziei în ascensiune, cu ajutorul căreia a izbutit să smulgă inumanei societăţi feudale dreptul la viaţă. In momentul în care burghezia a cucerit puterea, umanismul acesta, mai mult de origine clericală, a fost desfigurat, şi înapoia minunatului lui brocart burghezia a continuat să exploateze şi să se îmbogăţească, în dosul lui creştea negoţul de sclavi, creştea oprimarea, la umbra lui se cărau smoala şi lemnele pentru rugurile pe care au fost arşi Giordano Bruno, loan Huss şi alţi « eretici ». 262 viata românească Burghezia, ca clasă socială, nu a fost niciodată umanistă. Dimpotrivă, ea a deprins cu dexteritate uimitoare toată înalta şcoală a barbariei feudale. In răscoalele ţărăneşti mai îndepărtate ca şi în cele din epoca modernă, în revoltele şi grevele muncitoreşti contemporane, în războaie ca şi în războaiele civile, burghezia, ca clasă socială, a fost, pe întreg întinsul pământului—nu mai e nevoie s'o dovedim — inumană şi barbară. Că şi din această clasă au ieşit umanişti,—e adevărat! Dar nu aceasta o caracterizează. Ceea ce o caracterizează este faptul că pe unii ca aceştia burghezia i-a distrus, i-a deformat sau i-a scos la periferia societăţii, îndepărtându-i dela praznicul vieţii. Că mica burghezie europeană şi scriitorii ei a practicat un umanism filantrop şi compătimitor ? Ce valoare a avut această milostivire alarmată, în lumea de farisei a lui « să nu ştie stânga, ce face dreapta ? ». Ce valoare a avut predica, atât de frumoasă, a milei, strivită între pietrele de moară ale exploatării şi teroarei burgheze ? Până la construirea societăţii socialiste, umanismul a fost — cât priveşte burghezia — doar o palidă, inconsecventă şi, de fapt, făţarnică revendicare. Dar adevăratul umanism nu e acela al lui Erasm, al lui Luther, al lui Herder şi nici al idealismului clasic german, ci umanisniul lui Marx. Umanismul lui Marx nu e umanismul înşelător al burgheziei. Umanismul lui Marx nu este înşiruirea platonică a unor cuvinte dulce ge, ci reclamarea drepturilor la viaţă şi lupta omului pentru crearea condiţiilor necesare completei lui eliberări. Adevăratul umanism este umanismul lui Marx, Engels, Lenin, Stalin —este umanismul poporului muncitor sovietic, al Partidului nostru muncitoresc. Acest umanism ne înarmează în lupta cu natura, pentru a-i smulge bogăţiile pe seama omului. Acest umanism a demonstrat şi demonstrează întregei lumi că paria societăţii burgheze, muncitorul, este azi constructorul lumii noui. El conduce masele largi ale poporului în tranşeele culturii. Acest umanism a eliberat în Uniunea Sovietică zeci de popoare, ridicân-du-le la un înalt nivel cultural. Acest umanism, umanismul lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, al Partidului nostru muncitoresc, ne-a eliberat pe noi cei de aici, şi ne-a deschis drumul la viaţă, la muncă, la creaţie. Acest umanism a dat-naştere Planului nostru de Stat, spiritul acestui umanism este forţa motrice în depăşirea normelor, în întrecerile socialiste. Nu platonica propovăduire a umanismului, ci condiţiile create prin decretul pentru stimularea activităţii ştiinţifice, artistice şi literare, preconizat de Partidul Muncitoresc şi primit de Prezidiul Marei Adunări Naţionale sunt adevăratul piedestal pe care se sprijină creatorii culturii. Umanism înseamnă măreaţa şi istorica noastră reformă a învăţământului. Acesta este umanismul pe care jurăm noi. El se identifică, în sens, cu cultura progresistă. Acesta este ismanismul sau cultura pe care o apărăm, căci această cultură duce la eliberarea omului. Cultura aceasta înseamnă construirea lumii noui şi a noului om. Intelectualii acestei culturi nu sunt apărarea păcii şi culturii 263 intelectuali parazitari. Intelectualii acestei culturi nu sunt nişte izolaţi în mijlocul societăţii în care trăiesc. Munca acestor intelectuali nu este un scop în sine. Aceşti intelectuali sunt legaţi într'o frăţească unitate cu muncitorii, în opera de construcţie. Sarcina principală a vieţii lor este desvoltarea neîntreruptă a patriei, apărarea independenţei naţionale a ţării, servirea progresului adevărat, prin ştiinţă şi cultură. Această intelectualitate ştie că luptă pentru viitor, luptă pentru pace, luptă pentru cultură, împotriva intelectualităţii parazitare şi a culturii imperialiste aţâţătoare la un nou războiu. Luptă, căci problema culturii nu se poate despărţi de problema păcii, de alternativa asupririi sau independenţei naţionale. Cultura nu este independentă de politică; mai mult: în construirea nouii noastre societăţi, cultura este o faţă a politicii. In munca noastră constructivă, cultura este identică cu construcţia, căci această construcţie este concretizarea năzuinţei omului de a se elibera din lanţurile exploatării. Această construcţie este umanismul muncitorilor—sensul adevărat şi unic al umanismului. Are vreo legătură oare concepţia imperialismului cu umanismul ? Niciun a ! Rolul umanismului este în primul rând apărarea păcii, şi a culturii. De aceea ne-am ridicat, la Congresul dtla Bucureşti, împotriva imperialismului, împotriva aţâţătorilor la războiul care ameninţă independenţa naţională, împotriva culturii reacţionare ■— alături de cultura sovietică care păş şte în frunte, alături de socialismul care înseamnă pace, care înfăptueşte şi creează condiţiile adevăratei culturi — alături de culturile progresiste ale democraţiilor populare, alături de intelectualii progresişti din toată lumea, pentru pace, pentru apărarea culturii. GÂAL GÂBOR CÂTEVA ASPECTE ALE LITERATURII MAGHIARE DIN R.P.R. Când în toamna anului 1944 înaintarea vijelioasă a Armatei Sovietice a eliberat oraşele din nordul Transilvaniei, scriitorii maghiari democraţi şi-au strâns repede rândurile şi au pornit cu sârg la munca lor. Primele ziare au apărut puţin după eliberarea oraşelor mai mari, iar editura «Joasa Bila» din Cluj a tipărit primele volume în primăvara anului 1945. Cu ce bagaj a pornit la drum această literatură? Ce tradiţii au călăuzit-o, pe ce forţe se baza, în ce măsură moştenirea trecutului împiedeca desvol-tarea ei? Iată câteva întrebări care solicită o atenţie mai deosebită. Desvoltarea istorică a societăţii maghiare a influenţat şi formarea literaturii. In 1848 burghezia din Ungaria nu a fost destul de puternică să conducă revoluţia împotriva feudalismului, iar după 1867 a făcut alianţa cu autocraţia habsburgică susţinută de aristocraţii latifundiari. Această trădare a fost idealizată cu puţine excepţii, şi în epica burgheză maghiară. Scriitori ca Mikszâth şi Moricz Zsigmond au reprezentat aceste excepţii; ei aveau o , poziţie critică biciuitoare a regimului de asuprire feudală şi au contribuit la demascarea aparatului de stat reacţionar al Ungariei feudale. O altă excepţie a fost marele tovarăş de drum al proletariatului. Âdy Endre, poetul, şi, cu atât mai vârtos, Âdy ziaristul, vestitorul prăbuşirii regimului feudal maghiar. In 1906 încă el scria: «dacă asuprirea feudală nu încetează, în cincizeci de ani ne dăm la fund ». Profeţia lui Ady s'a adeverit de două ori în mai puţin de cincizeci de ani. In literatura maghiară propriu zisă, înainte şi după 1848, lirica ocupa un loc de frunte. Dar nici lirica lui Petofi sau a lui Ady, nici epica lui Mikszâth sau Moricz Zsigmond nu au avut decât puţini continuatori. Vigoarea epicei şi liricei progresiste maghiare a început să se vădească odată cu întărirea şi desvoltarea proletariatului maghiar, atunci când lupta de clasă între proletariatul industrial şi burghezia aliată cu moşierimea s'a ascuţit. Totuşi mişcarea muncitorească din Ungaria de înainte de primul războiu mondial a rămas în angrenajul ideologiei, strategiei şi tacticei refor- 1 câteva aspecte ale literaturii maghiare din r.p.r. 365 iniste ale Internaţionalei a H-a. Abea frământările revoluţiei din 1919, au scos la suprafaţă caracterul cu adevărat revoluţionar al mişcării muncitoreşti din Ungaria. Contrarevoluţia din 1919 şi teroarea regimului horthyst au înăbuşit în sânge timp de 25 de ani orice mişcare muncitorească cu adevărat revoluţionară şi cu ea orice literatură progresistă. Oamenii artei şi ai scrisului de tendinţe progresiste au fost sau executaţi sau aruncaţi în închisori, dacă nu au reuşit să emigreze. Pe când în vremea care a precedat evenimentele din 1848 toate elementele artistice şi scriitoriceşti din Ungaria au putut participa la revoluţie, în timpul domniei fasciste a lui Horthy arta maghiară a pierdut cei mai buni reprezentanţi ai ei (Detkovits, Desi Huber, Jozsef Attila, Bartok Bila etc.). Bine înţeles, fascismul maghiar nu numai că a înăbuşit prezentul literar, şi a încercat să arunce un văl de nepătruns asupra trecutului, dar a falsificat figura marilor literaţi, a răstălmăcit în sensul potrivit tendinţelor sale anticulturale şi anti-umane, literatura trecutului, a creat o armată de scriitori mercenari pe care a aruncat-o în lupta împotriva forţelor progresului. Articolul de faţă nu poate să aibe ca scop reconsiderarea literaturii maghiare, reconsiderare despre care G. Lukacs a spus că va scoate din umbră multe figuri mari, dar în acelaş timp va doborî şi mulţi idoli. Un colectiv de profesori şi intelectuali din Ardeal a întocmit un manual şcolar (cl. IX-a) al literaturii maghiare. Acest manual care va apare şi într'o ediţie destinată marelui public, putem spune că este prima încercare de reconsiderare a literaturii maghiare din ultimii cincizeci de ani; el porneşte dela concepţia că problema principală a ultimei jumătăţi de veac este lupta pe plan internaţional şi naţional a proletariatului împotriva capitalismului. Iată firul care ne orientează cu siguranţă în labirintul vieţii literare. Fără îndoială, că înafară de unele mici excepţii, literatura maghiară din România, dela eliberare şi până astăzi, a fost şi este pusă în slujba luptei pentru o democraţie adevărată. Această literatură avea tradiţii vechi în mişcările literare între cele două războaie mondiale. Crescută în condiţiile de «minoritate » în anii asupririi burghezo-moşiereşti atunci când clasele exploatatoare în slujba imperialismului şi în apărarea privilegiilor lor de clasă au angrenat ţara în «cordonul sanitar » împotriva U.R.S.S. şi au înecat în sânge lupta de eliberare a proletariatului, literatura maghiară din Ardeal trebuia să se manifesteze, ţinând seamă de aceste realităţi. Grupul de scriitori şi publicişti, strânşi în jurul revistei «KORUNK », condusă cu multă competenţă de Gâal Găbor, a reuşit mulţi ani de zile, cu toată vigilenţa cenzurii burghezo-moşiereşti, să ducă o luptă consecventă atât în «KORUNK» cât şi în coloanele unor ziare, împotriva asupririi naţionale şi a exploatării celor ce muncesc. In faţa duşmanului comun, al fascismului în plin marş se întăreşte şi mai mult colaborarea între scriitorii magiari, mai ales cei grupaţi în jurul lui «KORUNK» şi [scriitorii progresişti români atât din Ardeal, cât şi din. 266 viaţa româneasca restul ţării. «KORUNK» a publicat multe lucrări—poeme, nuvele, fragmente de roman şi piese, studii, etc.—din literatura progresistă română. Din. această epocă datează poeziile lui Salomon Erno, omorît de f scişti în 1942, proza lui Nagy Istvdn, publicistica lui Balog Edgâr, Bdtyai Lâszlo şi alţii. In acekş timp din tabăra scriitorilor strânşi în jurul lui « Helîkon » sub egida contelui Banfy, ţinând contact strâns cu literatura oficială din Budapesta, o parte a trădat atunci când a venit marea încercare, războiul banditesc împotriva Ţării Socialismului. Alţii, cărora iureşul evenimentelor le-a arătat calea justă, după unele ezitări, s'au alăturat luptei de eliberare. Manualul nu pomeneşte decât despre doi dintre cei care au trădat. Dar aceste două exemple sunt edificatoare. Este vorba de cazul lui Ta-masi Aron şi al lui Nyiro Jozstf. Cel dintâiu, după primul volum de o valoare literară promiţătoare, a trecut la un fel de misticism, falsificând viaţa şi figura ţăranului secui ca pe urmă să-şi vândă condeiul pentru bani., Iar Nyiro la prima invitaţie s'a pus cu trup şi suflet în slujba fascismului. Suntem în 1945. Războiul se apropie de bârlogul fiarei fasciste. Odată cu Little naziste se retrag spre apus şi trădătorii condeiului. In Ardeal nu rămân decât câţiva, cu care, poporul se va răfui mai târziu. Pierderile literaturii rmghiare din Transilvania sunt grele, dar rândurile se refac repede. Activitatea porneşte. Lista lucrărilor apărute în primii ani la editura « Jozsa Bela » din Cluj este impresionantă. Dar pe această listă apar în ciudata tovărăşie cu volumele lui Gorki, Barbusse, Ehrenburg, şi cu unele broşuri Marx-Engcls, lucrarea decadentă, pesimistă a lui Jekely: « Pescarii şi moartea », şi romanul lui Kis-bân Miklos (contele Bânfy) ca şi altele de acest gen. Mult timp, editura a neglijat prima şi cea mai mare sarcină 2 timpului, lupta împotriva fascismului, care renăştea, sub alte măşti. Prima carte de după eliberare în limba maghiară, în care a fost demascată faţa hidoasă a horthysmului maghiar, aliat cu nazismul german, o publică în 1945 Asztalos Istvdn. E un fel de jurnal de războiu, în care, cu stilul lui de povestitor talentat, povesteşte asediul Budapestei, la care a asistat. Dar cartea nu afirma nici un punct de vedere, nici o luare de atitudine, parcă privea totul dintr'un turn de fildeş foarte înalt, înveşmânta totul într'o haină de istorisire polemică, glumeaţă, detaşată. Meliusz Jozsef tipăreşte un volum de amintiri într'o limbă literară impecabilă, amintiri din anii războiului, reflectând linia de apropiere româno-rnaghiară, fără însă să ia vreo poziţie, fără combativitate. Szemler Ferenc în «Căderea Arhanghelilor» redă epoca legionară prin prizma vieţii pe jumătate paşnică, pe jumătate frământată de griji gospodăreşti a unei familii de mici burghezi. Nici măcar Nagy Istvân nu publică în această epocă altceva decât o reeditare a piesei «înainte de deluviu » şi câteva broşuri din care una combativă, îndreptată împotriva şovinismului. Nici una din aceste lucrări nu ne vorbeşte despre prezent sau despre trecutul câteva aspecte ale literaturii maghiare din r.p.r. 267 imediat. Urmează un mare roman pentru tineret al lui Nagy Istvân, o cotitură în literatura pentru tineret, dar prea general, prea abstract. Câteva poeme mai combative au apărut în « UTUNK », apoi un volum de poezii al lui Szemler, poemul lui Meliusz despre răscoala ţăranilor dela Bobâlna din 1437 (apărut şi în româneşte în tălmăcirea lui Francisc Pâcurariu). Fără îndoială, că şi din creaţia literară maghiară din Ardeal din ultimii ani, în general vorbind, a fost înlăturat individualismul anarhic ai^ creaţiei aşa zise «libere », individualism propriu societăţii burgheze. Fiecare carte aducea un aport în frontul luptei pentru democraţia populară, pentru socialism. Insă caracterul apariţiei creaţiei literare era prea spontan, prea întâmplător. Ori procesul creării nu-şi poate da în întregime roadele dacă nu e organizat, îndrumat prin învăţătura, prin sprijinul forţei conducătoare a luptei pentru democraţie populară, pentru socialism, al Partidului clasei muncitoare. Partidul Muncitoresc Român, călăuzindu-se după principiile formulate de Lenin, a precizat rolul literaturii în condiţiile construirii socialismului. Literatura trebue să dovedească legătura sa directă cu poporul, atunci când forţele ţării întregi sunt concentrate într'un singur mare efort. « Oamenii muncii cer neîncetat cărţi care să le vorbească despre faptele lor măreţe de astăzi» spune articolul de fond « Spre un nou avânt al creaţiei literare» din Scânteia Nr. 1300. justeţea afirmaţiei organului central al P.M.R. este confirmată şi de experienţa scriitorilor maghiari, de experienţa redactorilor ziarului FALVAK NEPE (Poporul Satelor). De pildă, când gazeta a făcut paşi serioşi pentru a deveni revista ţărănimii muncitoare maghiare din R.P.R., a primit scrisori dela chiaburi care renunţă la gazetă spunând că: «nu este un ziar maghiar», dar în acelaş timp sosesc zeci de scrisori dela ţărani muncitori, abonându-se la ziar, dând sugestii, cerând lămuriri. Nu a lansat oare reacţiunea maghiară lozinca: « Nu mergeţi la piesa lui Gergely Sândor — « Fiul meu »; — un bun maghiar nu vede aşa ceva »? Pentru reacţionarii maghiari, foştii moşieri, demnitarii regimului asasin al lui Horthy, agenţii Vaticanului în slujba imperialiştilor anglo-americani, maghiar e chiaburul care sabotează colectarea, însămânţările şi în umbra lozincilor naţionaliste se dedă la o exploatare sălbatecă a ţăranului sărac, maghiar şi el. Tot maghiari sunt: procurorul fascist, agentul de poliţie sau «viteazul Kovâcs », care apar în piesa Iui Gergely cu toată hidoşenia lor. Agenţii în slujba forţelor trecutului primesc zilnic răspunsul cuvenit prin aplauzele publicului teatrului maghiar din Cluj, prin care acest public de tip nou salută şi aprobă piesele cu subiecte ce-i vorbesc despre lupta sa, despre duşmanii săi. In, munca scriitorilor şi poeţilor maghiari din ţara noastră au fost multe lipsuri. îndrumarea oficială nu a funcţionat suficient, la Editura de Stat nu au existat toate forţele necesare pentru o îndrumare eficace. Gruparea maghiară a Societăţii Scriitorilor din R.P.R. nu a urmărit destul de atent 268 viaţa românească munca scriitorilor de pe şantiere, îndrumarea tinerilor nu s'a făcut mulţumitor. Gruparea maghiară având sediul la Cluj nu a reuşit să atragă în muncă scriitorii maghiari care îocuesc în restul ţării. Dacă, cu toate lipsurile existente în creaţia literară maghiară din Republica noastră Populară se simte totuşi acel început de cotitură, despre care vorbeşte articolul mai sus citat din « Scânteia », acest lucru se datoreşte numai şi numai muncii Partidului nostru care cu o mână sigură, îndrumează creatorii de toate limbile pe drumul revoluţiei culturale. Zilele măreţe de astăzi, marile transformări revoluţionare, nu au trecut neobservate nici în munca creatorilor maghiari. Şantierul literar maghiar este şi el în plină muncă creatoare. Printre primele opt volume tipărite de Editura de Stat figurează şi un volum de nuvele, în care 26 povestitori maghiari din Ardeal au prezentat lucrările lor cele mai recente. Asztalos Istvdn a terminat un scurt roman, iar acum lucrează, la un altul de mai mare amploare, oglindind lupta de clasă dela sate. -Nuvelele lui Nagy Istvdn — din care una a fost publicată şi în româneşte, — lucrările tinerilor grupaţi în jurul revistei UTUNK: Siito Andrds, Marosi Piter, etc., sunt creaţii promiţătoare. Progresul poetului Horvdth Istvdn dela volumul «Arături grele » (1945) până la ciclul « Se revarsă satul», este puternic. Acelaşi lucru se poate spune şi despre foarte talentatul poet Horvâtk Imre, care în declaraţiile sale apărute în UTUNK, arată drumul pe care parcurs dela poezia formalistă la cea luptătoare. Poeziile lui Szemler Ferenc au apărut şi în traducere românească şi volumul pe care îl pregăteşte acelaşi autor despre viaţa minierilor, arată desvoltarea câmpului viziunei acestui scriitor. Poeziile lui Kiss Jeno, scrise cu foarte multă căldură, elan şi convingere; ciclul — din păcate neterminat — despre Gheorghe Dozsa, al poetului bănăţean Szobotka, versurile talentaţilor Szăsz Jănos (Cluj), Rozsa AUce (Arad) şi Majtenyi Erik (Timişoara), sunt toate semne de îmbunătăţire şi un mare pas înainte faţă de trecut. O adevărată abundenţă de excelente lucrări se constată pe linia poveştilor populare. Volumul « Plopşorul» al lui Horvdth Istvdn, apărut recent, oglindeşte — cu toate lipsurile textului — lupta de clasă a ţăranilor muncitorii maghiari din Ardeal împotriva chiaburimii satelor. Cartea de culegeri de poveşti populare a lui Bikesy Andrds cuprinde adevărate comori. Culegerea scriitoarei Sipos Bella din Poveştile « Ciangăilor » (cei de lângă Braşov) arată lupta de clasă seculară a acestora. Fiecare bucată din această culegere este un document istoric, desgropat cu competenţă de un scriitor talentat. La concursul literar al U.P.M.-ului s'au prezentat zeci de poezii, piese de teatru, romane, nuvele, unele de valoare literară reală. Intre lucrările care se găsesc sub tipar trebuesc amintite în primul rând următoarele: Romanul lui Kovdcs Gydrgy « Cu dinţi şi ghiare » al cărui subiect se petrece într'un sat maghiar din Transilvania. Subiectul i-a fost inspirat auto- câteva aspecte ale literaturii maghiare din r.p.r. 26CJ ruîui de asasinarea lui Balâzs Pal, fruntaşul democrat maghiar, care în anul 1946 a fost atacat şi omorît de o bandă de culaci. Romanul biografic al unui fiu de ţăran secui, clădit pe aceleaşi baze, ridicând aceleaşi probleme ca şi « Desculţ » al lui Zaharia Stancu, este romanul lui Kurko Gyărfăs. Scriitorul Tomcsa Sândor, după o îndelungată tăcere, a scris o piesă în trei acte, iar Szemler Ferenc prezintă sub titlul « Podul se reface » trei piese în câte un act. în colecţia de nuvele îngrijită de Editura de Stat, în spiritul colecţiilor «Scânteia» şi «Cartea poporului», sunt sub tipar nuvelele lui Nagy îstvân, Boros Ferenc, Mdrton Lily, Suto Andrâs, Gagyi Lâszh, Tompa htvdn etc. Scriitorii maghiari din R.P.R. şi-au luat ca sarcină să dea traduceri cât mai bune şi în felul acesta să prezinte masselor de cititori în limba maghiară lucrările fruntaşe ale literaturii româneşti cum sunt de exemplu unele opere ale lui Creangă traduse de Berde Maria; « Scrisoarea pierdută, a lui Cara-■giale, «Baltagul» lui Mi hail Sadoveanu în traducerea a doi scriitori tineri Jânoshăzy şi Suto. Szemler lucrează la traducerea operei lui Zaharia Stancu « Desculţ» şi Nagy Elek traduce «Negura» lui Eusebiu Camilar. Iată aci numai câteva aspecte din activitatea creatorilor maghiari din ţara noastră. Se poate spune că aproape zilnic se ivesc propuneri noui, idei noui, caracterizând acest nou avânt literar, care atrage în muncă şi pe scriitorii maghiari. La redacţia revistei « Utunk », la lectoratul Editurii de Stat, sosesc manuscrise şi propuneri de a traduce opere sovietice care servesc la îndrumarea noastră în luptele de astăzi. Prin traducerea şi tipărirea operelor de seamă ale prozatorilor şi poeţilor maghiari, Editura pentru Literatură şi Artă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. şi Editura de Stat vor putea să facă cunoscute şi maselor cititoare româneşti aceste opere şi prin aceasta să aducă o preţioasă contribuţie ia adâncirea legăturilor între cultura poporului român şi cultura maghiară. Munca tinerilor grupaţi, mai ales în jurul revistei « Utunk », va trebui urmărită, sprijinită. Revista « Utunk » s'a îmbunătăţit mult dela reorganizarea redacţiei. Revista nu avea o atitudine critică destul de hotărîtă faţă de creaţia literară. Se mărginea la publicarea unor recenzii, însă lipsea încurajarea competentă, frăţească a organului scriitorilor maghiari din R.P.R. In ultimul timp critica îndrumătoare a găsit mai mult loc în coloanele revistei. Prozatorii şi poeţii maghiari, artiştii şi conducerea teatrelor maghiare, artiştii plastici, muzicienii au nevoe de această critică constructivă, principială, obiectivă, de care A. A. Jdanov a spus că . . , «Numai o critică curajoasă şi deschisă ajută pe oameni ... să se perfecţioneze, îi m*-«deamnă să meargă înainte şi să învingă piedicile din activitatea lor. Acolo 270 viata româneasca unde nu există critică, se înfiripă mucegaiul şi inerţia, acolo nu poate fi progres ». Marea călăuză a noastră a tuturor, Partidul, a îndrumat şi pe scriitorii maghiari spre acel nou avânt pe care-1 constatăm astăzi în întreaga viaţă culturală din ţara noastră. Insă acest avânt trebue susţinut cu toată puterea. Odată cu organizarea Uniunii Scriitorilor, munca şantierului maghiar tre-* bue să devină şi ea mai organizată. Prin filialele Uniunii Scriitorilor din R.P.R. va fi posibil să se ţină contact strâns cu toţi scriitorii maghiari din toată ţara, să se urmărească şi să se îndrumeze munca creatorilor. Colaborarea în spirit critic-creator a scriitorilor de limba română cu acei de limba maghiară şi de limbile altor naţionalităţi conlocuitoare va deveni fără îndoială, prin aceste filiale, o colaborare reală. IOAN ASZODY -PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE TEATRULUI SOVIETIC*) In perioada de căutare a drumului, când arta revoluţionară a avut de luptat cu un număr de excese şi confuzii, de doctrine străine, care căutau s'o folosească în cel mai depărtat spirit, a existat încercarea « proletcultu-lui » de a constitui o cultură proletară, asvârlind de pe « corabia contemporaneităţii » tot ce e vechiu. S'au limpezit curând direcţiile adevărate în care se putea îndrepta arta nouă. Odată cu creşterea politică, odată cu întărirea socialismului, a crescut şi justa lui exprimare artistică. S'a arătat că arta proletariatului învingător nu rupe cu moştenirea culturală a trecutului, ci că, dimpotrivă, foloseşte acea moştenire culturală a trecutului care s'a dovedit cea mai progresistă, deci cea rnai viabilă. Dacă vom încerca deci să desprindem câteva dintre trăsăturile principale ale teatrului sovietic, va trebui, dela început, să distingem care dintre ele continuă linia culturii progresiste, care sunt specific noui. Lucrul e cu atât mai important, cu cât — pentru întreaga cultură rusă şi cu osebire cea a veacului trecut — există o trăsătură esenţială care e bine să fie reamintită, căci este într'adevăr unică. Cu unele excepţii, întreaga cultură rusă a secolului al XIX-lea a fost o cultură angajată. E un fapt căruia nu-i găsim pereche. In muzică sau pictură, în critică, poezie sau roman, în teatru sau gândirea filosofică regăsim aceeaş conştiinţă a sensului operei — întrebarea: pentru cine scriem? pentru cine creăm?—aceeaşi legătură directă, aducătoare de vlagă, cu viaţa. Arta rusă nu se teme, ci îşi revendică mândră valoarea educativă. Estetismele, formulele de artă pentru artă, chipurile mai vechi sau mai noui ale formalismului au fost rire. Mai târziu, în preajma revoluţiei, în perioada ascuţirii luptei curente mistice sau violent individualiste îşi vor arăta limpede caracterul de clasă, de manifestare artistică anti-realistă, evazionistă a burgheziei. 1) Fragment din introducerea la „Antologia teatrului sovietic" care va apărea In Editura t Cartea Rusă ». 272 "viaţa româneasca Căci arta aceasta, care se adresează poporului, care vrea să-1 ajute şi-să-1 ridice, e realistă şi critică. Desvăluie toate aspectele realului, întunecatul şi luminosul, pătrunzând adânc în toate ascunzişurile sufletului omenesc, construind replici artistice ale societăţii vremii, în toată complexitatea ei. Ca orice realism adevărat, cel exprimat în operele artei ruse, respiră o desăvârşită nobleţe, pentrucă se sprijină pe încrederea în om, în puterea lui de a schimba şi crea. In portretele lui Repin sau în tablourile de războiu ale lui Veresaiev, în glasul puternic dar înnăbuşit al poporului, aşa cum răsună el în muzica lui Musorgski şi a lui Ceaikowski, în opera lui Bielinski, Turghe-niev, Tolstoi, Cehov, a atâtor altora, întâlnim acelaşi realism viguros, care găseşte în însăşi zugrăvirea credincioasă a realului, puterea şi voinţa de a-î schimba. Zugrăvind aspectele unei societăţi burgheze, realismul acesta e critic, Şi nicio altă artă nu cunoaşte o critică atât de adâncă, de completă, atât de dusă până la capăt, ca cea pe care o vedem trecând ca o torţă purtată din mână în mână prin operele tuturor marilor creatori ruşi ai veacului — dela Puşkin şi Gogol — înainte de faza lui mistică — până la Cehov şi Gorki. O altă trăsătură caracteristică, ce dă acestei arte o încă mai puternică, mai autentică nobleţe, este sinceritatea totală, legătura dintre om şi operă. Aproape că nu există acele cazuri dureroase şi penibile — în alte literaturi din păcate destul de frecvente — în care trebue să desparţi opera de om, să asculţi mesajul operei, făcând abstracţie de creatorii ei. Asemenea compromisuri sunt străine culturii ruse. Ideea angajează, opera angajează. Intre operă şi om nu există prăpastie, ci continuitate. Dela Puşkin la Gorki, câţi artişti n'au trebuit să plătească cu exilul, cu Siberia, cu închisoarea protestul ex-' primat de.operă! Luând la început forme mai confuze de revoltă izolată, odată cu evoluţia socială, cu desvoltarea proletariatului şi constituirea partidului său, participarea scriitorului ia forma luptei revoluţionare în cadrul partidului. Firul acesta conducător îl găsim şi în teatru. Fraza lui Bielinski «Dacă iei artei dreptul de a sluji interesele obşteşti nu înseamnă s'o înalţi, ci s'o înjoseşti, deoarece înseamnă s'o prefaci într'un obiect de desfătare sibarită, într'o jucărie pentru câţiva trântori J) » pare a sluji de deviză tuturor marilor creatori ai teatrului rus. Actorul Scepkin, una dintre figurile cele mai luminoase ale teatrului rus din secolul al XIX~lea, scrie şi el: «In toate veacurile, arta s'a găsit îh fruntea masei şi deaceea, cultivând arta, pe nesimţite şi masa va înainta». Iar la 21 Iunie 1898, Nemirovici Dancenko îi scria lui Stani-slavski: «Dacă teatrul se consacră exclusiv repertoriului clasic şi nu reflectă de loc viaţa contemporană, riscă să cadă curând într'un academism mort». « Deaceea, un teatru bun trebue să pună acele piese clasice, în care se re- ') Bielinski: Plivire asupra literaturii ruse (1847): PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE TEATRULUI SOVIETIC .273 fiectă cele mai nobile idei contemporane, său dintre piesele-contemporane, pe acelea în care viaţa actuală se reflectă într'o formă artistică ».1) Astfel, se desemnează principalele trăsături prin care teatrul sovietic continuă şi îmbogăţeşte în faza socialistă, tradiţiile progresiste ale teatrului rus. După cum subliniază Grigoriev, tradiţiile acestea nu se referă la procedee, la stiluri interpretative sau chiar la tematică, continuitatea este în adâncime, in însăşi esenţa şi destinaţia teatrului. Teatrul trebue să se adreseze poporului, trebue să fie un instrument educativ. Teatrul trebue să-şi tragă seva din contactul permanent cu viaţa, cu actualul. Trebue să reţină din repertoriul clasic ceeace se păstrează viu, căci teatrul clasic nu e o arhivă. Apoi creaţia autorului, regizorului, interpreţilor implică o responsabilitate, tocmai pentrucă influenţa artei poate fi pozitivă sau negativă. Fraza lui Gogol, despre «chinurile conştiinţei de autor» exprimă un sentiment de răspundere socială, caracteristic artei ruse şi sovietice. Se ştie că Teatrul Mic din Moscova a fost numit o a doua universitate. Gorki, entuziasmat de reprezentaţiile acestui teatru, sublinia tocmai influenţa lor educativă pozitivă, arăta că actorii sunt conştienţi « că munca lor nu e zadarnică, sunt conştienţi, că mii de tineri spectatori,- într'adevăr recunoscători vor împrăştia prin toată Rusia forţa lor, vor lua cu ei din teatru chipurile artistice luminoase, care le vor educa minţile, le vor înnobila sufletele ».2) Alături de aceste aspecte, care desvoltă tradiţiile progresiste ale teatrului rus, teatrul sovietic prezintă un număr de însuşiri esenţiale, care îi dau un chip unic, tocmai pentrucă e arta nouă a proletariatului învingător, e arta unei societăţi socialiste. Plusul, trăsătura nouă, esenţială, este exprimat chiar de termenul realism socialist, de ceea ce cuprinde acesta deosebit şi mai bogat faţă de vechiul realism critic. Realismul perioadei socialiste este mai bogat sub amândouă aspectele sale principale. Este mai bogat în ce priveşte critica. Toţi participanţii la fenomenul teatral, dela dramaturg şi până la decorator sunt înarmaţi cu o unealtă superioară de cunoaştere, de supunere a naturii şi de luptă împotriva rămăşiţelor de mentalitate veche: materialismul dialectic şi istoric; Critica nu se opreşte la suprafaţă, nu se mulţumeşte să desvăluîe unele trăsături negative, ea poartă asupra cauzelor, prinde mecanismul social în tot ansamblul lui. Legătura dintre fenomenele sociale, care, la marii scriitori ai perioadei de ridicare burgheză, apărea numai drept rodul unei excepţionale intuiţii artistice, se datoreşte astăzi viziunii largi pe care o oferă artistului metoda marxistă. Ideologia artistică, în cazul realismului socialist, îmbracă în imagini o viziune mai largă a realităţii, privite în totalitatea ei. Departe de a copia, ea *) Citat de Grigoriev în « Pe linia de foc » (Teatrul Sovietic şi actualitatea), în volumul «Teatrul sovietic la aniversarea a 30 de ani ai Statului Sovietic », pag. 102. Citat de Grigoriev. op. cit., pag. 105. 18 274 viaţa românească alege tipicul, esenţialul. «In schimbarea necontenită a fenomenelor, spune A. I. Sobolev, artistul găseşte tendinţa internă a desvoltării şi mişcării, sub forma fenomenelor întâmplătoare, el găseşte legea şi cunoscând această lege, cunoscând esenţa fenomenelor, el întruchipează toate acestea într'o imagine tipică. V. I. Lenin a arătat că « . .. chiar şi cea mai simplă generalizare înseamnă cunoaşterea din ce în ce'mai adâncă a legăturilor obiective ale lumii de către om. (V. I. Lenin, caietele filosofice, pag. 53). Aceasta înseamnă că pentru orice realism imaginea este o generalizare. Imaginea desvăluie esenţialul adică - formulează generalul sub forma particularului.*) Dar esenţiala deosebire între realismul critic şi cel socialist stă în celălalt termen. In afară de realism, arta nouă aduce elanul şi conştiinţa transformării, e arta unei lumi în luptă şi progres. Eroii ei, ca şi creatorul lor, desluşesc mereu în prezent, viitorul şi arată cum noul creşte mereu şi biruie vechiul. Şi de aceea, artistul, chiar când desvăluie resturile negative, tăsăturile din lumea veche, care mai există în realitatea socialistă, arată caracterul lor de rămăşiţe, arată cum sunt demascate şi înfrânte de elanul creator. Realismul socialist este arta revoluţionară a unei societăţi în creştere, într'o schimbare rapidă, obţinută prin acţiunea omului. Artistul e conştient că ia parte la o luptă istorică, arta lui e o artă de partid, e îndrumată şi însufleţită de lupta partidului de avantgarda al clasei muncitoare. El ştie că aportul lui e menit să servească în această luptă şi că trebue să însemne o armă adevărată, puternică. In vechiul realism critic, eroii pozitivi erau rari. Despre «Revizorul »„ Gogol spunea că singurul personaj cinstit din piesă e râsul. Când existau eroii pozitivi, apăreau prin opoziţie cu realitatea zugrăvită, revoltaţi împotriva orânduirii sociale feudale sau burgheze. Eroii pozitivi sunt caracteristici artei sovietice. Ei sunt expresia societăţii din care fac parte, exprimă măreţia menirii istorice a acestei societăţi socialiste. Autorul nu trebue să-i idealizeze, dar trebue să lumineze responsabilitatea lor de ziditori ai unei lumi noui, să arate frumuseţea muncii la care iau parte. De această trezire a conştiinţei îi vorbea Lenin lui Gorki, în legătură cu romanul « Mama », când îi arăta că muncitorii revoluţionari citind romanul, îşi dau seama mai limpede pentru ce luptă. Caracterul acesta esenţial al realismului socialist de a vedea la lumina perspectivei marxiste întreaga realitate, deci şi germenii viitorului este şi trăsătura principală a teatrului sovietic. Ea e comună tuturor genurilor de participanţi la creaţia teatrală. Bineînţeles însă că fiecare o realizează cu mijloace proprii. E iarăşi o tiă-sătură caracteristică. Toţi participanţii la spectacol au rol pozitiv, creator. Şi spectacolul este într'adevăr o operă colectivă. Unitatea acestei opere, la. . care participă factori atât de mulţi, de genuri atât de deosebite, naşte în pri- l} A. I. Sobolev : Teoria leninistă a reflectării şi arta. principalele trăsături ale teatrului sovietic 275 mul rând din faptul că toţi exprimă în domeniul şi cu mijloacele proprii, trăsăturile principale ale realismului socialist. Dar unitatea mai e produsă şi prin pregătirea colectivă, minuţioasă şi atentă a spectacolului. Consfătuirile, şedinţele de producţie, punerea în acord asupra spiritului general al operei şi asupra fiecărui amănunt stau la baza acestor spectacole. Nimic nu e făcut mecanic. Totul se sprijină pe participarea conştientă a fiecăruia, pe discuţia critică şi autocritică. Spiritul muncii socialiste se reîntâlneşte în teatru, cu aceleaşi roade. Aşa că teatrul sovietic nu cunoaşte decât rar tarele teatrelor burgheze, amestecatul, haoticul, pestriţul iar când acestea mai apar, ca rămăşiţe ale vechiului, sunt demascate şi înlăturate prin folosirea unei critici şi autocritici necruţătoare. Colaborarea dintre şeful de orchestră care este regizorul şi toţi ceilalţi muncitori artistici, pentru interpretarea şi exprimarea cât mai complet, mai adânc, mai intens a textului se realizează tocmai prin această muncă critică şi colectivă. Nu vom intra aici în amănuntele particulare fiecărui element al spectacolului, cât priveşte chipul cum este exprimat concret spiritul general al artei realist socialiste în regie, decor sau jocul actorului. Socotim că lucrul acesta îl vor face mult mai bine textele. Mărginindu-ne la problema generală a acestei introduceri — aceea de a desprinde trăsăturile principale ale teatrului sovietic, trebue să menţionăm câteva aspecte principale pe care le ia realismul socialist în aceste domenii. E inutil să mai repetăm că elementul fundamental rămâne piesa. Teatrul e mai mult decât literatura dramatică, este literatura dramatică intrepretată, căreia i s'a dat viaţa scenică. Dar este în primul rând literatură dramatică. Pentru arta socialistă, separarea interpretării de text este tot atât de absurdă ca şi separarea formei de conţinut. Au existat îndată după revoluţie curente formaliste, pentru care textul constituia doar un punct de pornire pentru virtuozităţi regizoriale. Aşa a fost Meyerhold, care menţinându-se în formalism, s'a văzut până la urmă îndepărtat de realitatea socialistă şi de viaţa poporului său. Aşa a lucrat Tairov în prima lui perioadă, când prefera opereta tocmai pentrucă textul era neînsemnat şi punea în scenă GirofUe-Girofla. Dar Tairov a ştiut să depăşească punctul acesta critic, să injecteze artei lui seva vieţii socialiste. Formalismul şi teribilismele interpretative au fost pentru teatrul sovietic un fenomen trecător şi de proporţii reduse. Astfel că problema centrală rămâne cea a repertoriului. Paginile de istorie vor arăta că, odată cu evoluţia spre socialism, a crescut şi o literatură dramatică în stare să exprime bogăţia simfonică a realităţii socialiste. O literatură de partid. Creşterea aceasta s'a făcut sub oblăduirea atentă a partidului bolşevic, care a ştiut să îndrumeze, să ofere mijloacele materiale şi morale, să critice necruţător când a fost nevoie. Excesele stângiste ale « proletculturilor » sau ale R.A.P.P. (Asociaţia scriitorilor proletari) ca şi căderea în repertoriul « uşor » de tip burghez, de după războiul pentru apă- 18* 276 viaţa româneasca rărea Patriei, au atras din partea organelor de partid critici adâncite şi rodnice. Ele au dus lâ revizuiri, discuţii, la autocritici, au limpezit calea şi au prilejuit îndreptarea lipsurilor, la un nivel superior. Astfel, dramaturgia sovietică, dramaturgie care a dat operele lui Pogodin, Treniev, Leonov, Simonov, Corneiciuc, a izbutit în general să îndeplinească greaua ei misiune. Ea a ştiut să întrunească trăsăturile complexe ale realismului socialist. Să fie la fel de departe de viziunea meschinizatoare, dispreţuind omul, a naturalismului, ca şi de celălalt aspect al artei burgheze, de feluritele chipuri de evadare din realitate, de idealizarea factice, de siropos. E o dramaturgie realistă, care ştie însă să vadă şi totul, zarea, lumina. O trăsătură dominantă a acestei dramaturgii e simplitatea. Ea respinge confuzia dintre complicat şi adânc, ori interesant. Gorki arăta că vechea cultură burgheză înţelege prin complicaţia unui personaj mai ales contradicţiile iui interioare, care-1 împiedecă să acţioneze. In dramaturgia sovietică, simplitatea personajului nu e elementară, nediferenţiată. E simplitatea omului unificat, cu o linie dreaptă în faţa lui, e simplitatea luptătorului, care nu se pierde în hamletisme. Acelaşi lucru despre arta regizorului. Textele din Stanislavski, Tairov şi alţii vor arată cât e de bogată noţiunea de regie în cadrul artei realiste socialiste. Important de subliniat este faptul că regizorul îşi pune toate mijloacele în serviciul textului. Arta regizorală, care are în Uniunea Sovietică una dintre cele mai nobile şi mai bogate tradiţii din câte pot exista, nu-şi concepe independenţa pe calea formalismului, a regiei pentru regie, a textului considerat doar ca pretext. Căutarea expresivităţii, căutarea unităţii de stil, a ritmului, a plasticii nu duce la acrobaţia regizorială, la abuzul de gesturi şi mişcare. Nu e vorba de un fetişism al textului. Regizorul se fereşte să-1 deformeze, dar atitudinea lui rămâne de colaborare critică. Termenul poate să ducă la divergenţe fireşti între autori şi regizori. Un articol al lui Boris Cir-scov, discută, între sitele şi posibilitatea acestor divergenţe. Dar când e vorba de piese contemporane, contactul, modul de colaborare al autorului cu regizorul poate avea ca efect limpezirea şi îmbogăţirea spectacolului. Iar în ce priveşte clasicii, acţiunea regizorului poate avea drept rod o superioară interpretare. Atenţia teatrului sovietic fată de clasici nu ia înfăţişarea unei căderi în t » » > rutină, a unei anchilozări. Nu se îngăduie mutilarea clasicilor sub pretextul unor ) Alexandra Brustein, op. cit., pag. 79. RECENZII I. EHRENBURG: «FURTUNA»1) «Romanii! la care lu.crez actualmente | '.«rată. soarta intelectualilor în U.R.S.S. . :-.şi în Franţa. Acţiunea începe în vara ţ anului 1939 şi se va termina prin victoria I noastră în 1945. Specialiştii au pus în l.lumină cauzele economice şi strategice ale acestei victorii. Cred că este datoria scrii-| t orii or să arate cauza ei psihologică: forţa j-morală a oamenilor sovietici. Acţiunea se * situează când în U.R.S.S., când pe diver-i sele fronturi de luptă, când în Franţa. | Vreau să semnalez rolul jucat de războiul ' pentru apărarea patriei în eliberarea şi re-I generarea spirituală a Europei». • Frazele acestea le aşeza Elirenburg în ' fruntea câtorva capitole din « Furtuna », Ipublicate într'o revistă de literatură înainte de terminarea cărţii. Se părea că scriitorul încerca să-şi precizeze ţelurile şi să-şi fixeze limite. S'a întâmplat însă un fenomen interesant:-subiectul a crescut, materialul epic " şi omenesc nu avea limite. Odată cu fiecare pagină nouă forţa care exista în realitatea sovietică, energia umană, l-au purtat dincolo de orice simplificări, până în miezul fierbinte al problemelor. Această forţă a victoriei şi a drumului spre victorie a devenit elementul central din * Furtuna ». ţ Romanul, masiv, este construit pe o serie de planuri, diferite, pe care se des-lăşoâra subiectul şi în care trăiesc personajele. Metoda aceasta a mai întrebuin-ţat-6 Ehrenburg şi în alte romane ale Sale. fa tematica « Furtunei» erau însă incluse *) Ed. de Stat, Bucureşti, 1948. dificultăţi mai mari. Liniile esenţiale ale războiului trebuiau desvoltate multiplii, şi expuse în relaţiile lor reciproce; eroii, unii despărţiţi şi opuşi, alţii legaţi indisolubil între ei. Planurile sunt prinse între ele prin eroi comuni: Mado.şi Serghei, Lancier şi L£o Alper, Osip şi Raia, profesorul Dumas şi Keller. Legătura între rezistenţa franceză şi oamenii sovietici, între industriaşii parizieni şi fascişti se ţese pe aceste fire vizibile, dar e străbătută de o anumită tehnică, familiară lui Ehrenburg. « Furtuna» este, însă, ceva mai mult decât o problemă de tehnică, de formă. Din toate personajele care se întâlnesc, se cunosc, luptă, cititorul obţine unitatea ideologică a romanului, şi o clădeşte tocmai din diversitatea şi din opoziţia planurilor. Există aspecte care nu sunt opuse decât prin unele laturi, în vreme ce altele rămân paralele. Lancier, Berty, Roy, au, de exemplu, vieţi diferite, legate totuşi printr'o trăsătură comună: opoziţia faţă de lumea Iui Lejean, a lui Pepe, opoziţia faţă de lumea lui Osip, a Raiei, a lui Serghei. Şi naziştii înfăţişaţi de Ehrenburg sunt, uneori, deosebiţi unii de alţii, dar aceste deosebiri sunt netezite de primejdia comună, a deşteptării popoarelor conduse de comunişti, a victoriei sovietice. Ca să înţeleagă sensul liniilor pe care se mişcă oamenii, cititorul raportează fiecare capitol la cele precedente. Atitudinea pasivă a grupurilor franceze înarmate şi dirijate de Londra, duşmănia pentru franctirorii şl partizanii activi, privite de Lancier, prin Pinot, apar ca forme mai subtile ale luptei de clasă, ca reflexe dc apărare ale burgheziei. 286 viaţa românească într'un articol despre cele mai bune cărţi sovietice din 1947, Constantin Simonov sublinia că în rezistenţa franceză, aşa cum apare în «Furtuna», se răsfrânge gloria marei bătălii purtate de poporul sovietic. Este, în fond, aceeaşi problemă a relaţiilor interioare ale cărţii, dar de data aceasta aspectele sunt paralele. Axând întregul roman pe ideea centrală a victoriei, Ehrenburg a dat subiectului o unitate concentrată şi convingătoare şi a proiectat asupra psihologiei eroilor o lumină puternică. Uneori In problemele mai puţin centrale romanul pare inegal. In construcţia sa viguroasă se strecoară şi ezitări. Coeziunea nu este deplină, pentrucă nu s'a realizat întotdeauna cu acelaşi succes distribuirea perfect echilibrată a capitolelor. Unele, se întind pe prea multe pagini. Altele se depărtează de cele pe care le continuau. In asemenea cazuri, sudura este mai greu de făcut sau devine posibilă abia mai târziu. Vorbind despre « Furtuna » cineva a spus: . Un roman fluviu. într'un sens avea dreptate, cu toate că aceasta era o etichetă adresată cărţilor în nenumărate volume, care acoperă mulţi ani. Dar, când termini de citit « Furtuna » şi închizi pentru o clipă ochii, ai, în adevăr, imaginea unei ape neostenite care îşi rostogoleşte valurile prin atâtea şi atâtea colţuri ale pământului. La început, de ici şi colo ţâşnesc izvoare grăbite, se adună, cresc, şi curg printre maluri schimbătoare. Fluviul se sugrumă, clocoteşte în vreo văgăună, sau se risipeşte în braţe mai liniştite. Prin scorburi de pământ clocesc ape stătute. Valurile, însă, îşi ridică limpezi crestele înspumate şi nu se opresc niciodată. * Tot Constantin Simonov scria despre personajele «Furtunei»: «Curajul lor este călit în focul bătăliei. Aici este marele merit al lui Ehrenburg: personajele sale nu sunt niciodată reprezentate static, ci în desvoltarea destinelor lor, în desvoltarea caracterelor lor». Meritul este cu atât mai mare cu cât în « Furtuna » se mişcă, trăieşte şi moare o umanitate com- plexă şi largă. Primele capitole aduc un val de eroi, şi chiar mai târziu în tot cursul acţiunii, intervin mereu alţii, care strălucesc o clipă şi apoi dispar. Ii regăseşti cine ştie unde. Referindu-se Ia oamenii din « Furtuna», Ehrenburg a pronunţat cuvântul intelectuali. Pentru unii este potrivit; pentru alţii', şi ne gândim la Keller, la Richter, la Pinot, «intelectuali» e un nume pretenţios. Toţi oglindesc în felul lor, de a gândi şi de a acţiona, societatea căreia aparţin. Tocmai pentru acest motiv intelectualii sovietici nu pot fi puşi alături de Keller sau de Nivelle. Viaţa lui Serghei Vlahov, a Ninei Gheorghievna, a lui Krâlo*v sunt încrustate în viaţa poporului lor. Războiul îi găseşte hotărîţi. Peste ei, evenimentele nu trec fără.să lase urme. Suferinţele a milioane de oameni, voinţa dârză de luptă a maselor topesc şi toarnă din nou caracterele. In focul bătăliilor micuţa Raia devine ţintaş de elită. Pe ea, războiul a oţelit-o. Pe Osip l-a apropiat mai mult de oameni, l-a făcut mai cald, i-a deschis inima. Se desvăluesc deodată toate posibilităţile din om. Lucutin pare un tip şters, peste care zilele trec liniştite. Venirea furtunei îl transformă. Lucutin moare simplu, emoţionant, undeva pe front. Pe drumul deschis drept înainte cad mulţi dintre eroii scumpi lui Ehrenburg şi scumpi nouă. In pădurile partizanilor, lângă Moscova, la Stalingrad sau în ofensivele victorioase. Câţiva mor parcă absurd. Serghei Vlahov este lovit de câteva gloanţe rătăcite, în Jugoslavia. Raia e ucisă de un obuz singuratic: « Obuzul sfârtecă brazii din jur. Când curierul, care era mult în urmă, se apropie, ea nu mai respira. Ce întâmplare absurdă 1 — strigă colonelul. Apoi se Înfurie: de ce absurdă? Aici totu-i absurd şi logic, — războiu. Dar păcat de fată .. • Era o fiinţă bună. » De câteva ori în de- f cursul romanului, Ehrenburg a insistat j asupra absurdului acesta, probabil, ca să | ne cufunde mai adânc în realitatea răz- | boiului şi să şteargă orice posibilitate de patetism căutat. Personajele franceze ale cărţii sunt de o varietate mai frapantă, şi fiindcă trebue 1 I. ehrenburg: «furtuna 287 să sintetizeze cât mai multe forme ale luptei de clasă, să rezume poziţiile pe care se situa intelectualitatea din Franţa în acea epocă. încercând şi izbutind să pătrundă cauzele, în treacăt fie zis, nu numai psihologice, care determină evoluţia tipurilor, Ehrenburg face un studiu viu şi colorat. In acelaşi timp demonstrează că nu există poziţie de mijloc şi analizează mecanismul după care burghezia avea să cadă tn braţele fascismului mai tntăi, in braţele imperialismului de pate ocean, mai pe urmă. In tinereţe Lancier a luptat la Verdun, a scris versuri. Acum e industriaş. La început are relaţii cu capitalul german. Ocupaţia îl tace să lucreze mai activ pentru fascişti, şi se pare că asta nu-i displace prea mult. In fond, Lancier este trădătorul tipic care socoteşte că «mareşalul» salvează Franţa de nemţi şi de comunişti, mai ales de comunişti. Calea lui este determinată doar secundar de comoditate, de aplecarea pentru lucrurile bune sau de caracterul şovăielnic. Poziţia lui Lancier este o poziţie de clasă. Nivelle, poet şi campion al artei pure, este aţâţat împotriva inamicului german #e falsa flacără a naţionalismului. Când îşi dă compatrioţii pe mâna călăilor nazişti, In slujba cărora s'a pus, are o altă formulă care ne sună neobişnuit de actuală în urechi: civilizaţia europeană. Omul nemţilor şi guvernele de astăzi ale Franţei şi Angliei se potrivesc în idealuri. Berty, brutal şi lipsit de scrupule. Roy, un adevărat şacal. Pinot, unsuros, alunecos ca o broască ... Pentru lupta de astăzi a muncitorimii unirea trădătorilor de toate nuanţele, făţişi sau ascunşi, are înţelesul unui avertisment, îi adună la un loc un principiu comun: antisovietismul. Aceeaşi ură îi leagă strâns şi pe naziştii din « Furtuna ». Dar nu rămân neschimbaţi: marile victorii sovietice, trec prin ei, arzându-i. Bătălia dela Stalingrad, ofensivele, şi mai târziu cucerirea Berlinului le sfărâmă mândria, le distruge credinţa în propria lor superioritate. Unii supra-vieţuesc însă cu ochii plecaţi în pământ ca să-şi ascundă duşmănia. « Eu trebue să trăiesc ca să le povestesc copiilor lui Hans: noi am fost la Paris, am fost în Rusia, am fost şi vom îi/. . . t — spune Schirke. Alţii îşi exprimă nădejdea că oraşul lor va fi ocupat de americani. Nici de ruşi, nici de francezi. De americanii care reprezintă mântuirea. Peste sute de kilometri colaboraţioniştii francezi şi nemţii se întâlnesc în aceleaşi dorinţe. Eroii lui Ehrenburg sunt diverşi. Prin ei romancierul sovietic a încercat să seziseze toate aspectele "războiului, aspecte corespunzătoare planurilor multiple pe care este construită cartea. Pentru unii, drole de guerre. Pentru alţii, luptă pe viaţă şi pe moarte pentru apărarea patriei. Pentru unii, războiu de jaf. Pentru alţii, apărarea libertăţii. Aceste forme se modifică neîncetat. Războiul caraghios al burgheziei franceze devine colaboraţionism şi luptă câtuşi de puţin caraghioasă împotriva franctirorilor şi partizanilor. Războiul americanilor are drept scop înlocuirea unui imperialism cu altul. Războiul de agresiune se sfărâmă în masacru, în tortură, în fugă desordonată, în cinism. In inimile naziştilor rămâne câte o fărâmătură de războiu, pe care o duc cu ei în lagărele de prizonieri, în oraşele distruse, pe care o-păstrează pentru mai târziu şi pe care astăzi o sădesc în zonele apusene ale Germaniei. In schimb caracterul eliberator at războiului purtat de poporul sovietic este din ce în ce mai limpede. « Pentru a vă elibera şi pe voi de voi înşivă, » — spune undeva un soldat sovietic unui german. Şi anglo-americanii eliberau pe cineva; pe industriaşi şi pe bancheri de teama pierderii puterii lor economice şi politice, pe colaboraţionişti şi pe trădători de pedeapsa meritată. Până la sfârşit aspectele diverse ale războiului se rezolvă prin precizarea poziţiilor de luptă. Rămân faţă în faţă cele două tabere reale: de o parte americanii,, naziştii pseudo-rezistenţei dela Londra şi colaboraţioniştii, uniţi printr'o grabnică prietenie. De alta, oamenii sovietici, muncitorii şi intelectualii francezi, muncitorii şi intelectualii din toate ţările asuprite. 31 s88 viaţa româneasca Ehreuburg şi-a legat romanul cu mii de lire de actualitate şi de viaţă. « Furtuna » clocotind de problemele zilelor de azi, plină de răsuflarea vremii noastre, nu este numai o armă de luptă, ci şi un mijloc de a explora realităţile de ieri, evenimentele pe care le trăim şi chiar viitorul. Mişcarea care Însufleţeşte paginile, legăturile interioare, sunt, semne puternice ale scriitorului care a depăşit de mult pragul maturităţii literare. Ca să ajungă aici, el şi-a însuşit, mereu mai atent, ideologia marxist-leni-nistă, s'a străduit să se perfecţioneze. Pe de altă parte, romancierul sovietic a studiat literatura clasică rusă. Criticul Taraserikov scria: «Literatura sovietică este moştenitoarea directă a celor mai bune tradiţii ale clasicismului rus ». Acelaşi lucru îl sublinia şi Gorki într'o serie de articole din 1932. « Furtuna » se deosebeşte de celelalte romane ale lui Ehrenburg. Arta lui s'a limpezit la focul clasicismului rus, s'a curăţat de un anumit patetism căutat şi formal. Scriitorul de astăzi este mai bun, mai cuprinză-. Lor, chiar decât scriitorul mare de ieri. Atunci când unul dintre cei mai serioşi cunoscători străini ai literaturii din U.R.S.S., Highman, nota că: «Un nou « Război şi Pace » — povestire epică monumentală 0 ridice până la concentrarea operei de artă, devenind astfel un adevărat inginer al sufletului omenesc. * Ultimile pagini ale «Furtunei » sunt străbătute de suflul proaspăt al victoriei şi al vieţii care începe: « Se crăpa de ziuă. Străzile erau pustii iar casele ardeau în soare. Domnea o linişte deplină. Doar în grădiniţia de alături ciripeau vrăbiile. Era nefirească liniştea aceea după furtună, bubuituri, ţipete, lacrimi, — cele dintâi clipe de' linişte pentru un început de zi nouă. Se priveau doar: unul lângă altul, Vasia ţinea în mâna lui puternică, fierbinte, mâna Nataşci. Priveau casele împurpurate, şi cerul vast, inundat de lumină. Poate că nici nu priveau, ci ascultau liniştea adâncă a dimineţii. Şi deodată amândoi tresăriră. Cineva râdea — Vasca cel mic se trezise. » Romanul lui Ehrenburg se sfârşeşte aici dar problemele sale se proiectează în prezent şi în viitor. Simţi că o nouă lume începe şi că în acelaşi timp nu s'a terminat cu cea veche, că victoria de ieri nu este decât o etapă. Pe cititor « Furtuna » îl sileşte la o cercetare serioasă a actualităţii, la o investigaţie îndrăzneaţă a viitorului. Iată ce s'a întâmplat cu oamenii aceştia, iată care a fost viaţa lor până aici, îţi spune Ilya Ehrenburg. Ce s'a întâmplat cu ei de atunci până astăzi, ce fac ei acum, iată ce trebue să cauţi singur. Şi, pe cei mai buni dintre ei, pe Serghei Vlahov, pe Osip şi pe Raia Alper, pe doctorul Krâlov, pe inginerul Lejean, pe profesorul Dumas, îi regăseşti alături de nenumăraţi alţii, în rândurile strânse ale intelectualilor de pretutindeni, care îşi intensifică lupta pentru apărarea păcii, care îşi intensifică lupta pentru apărarea culturii. Horia Stanca george dan: «bună dimineaţa ^ 289 GEORGE DAN: « BUNĂ DIMINEAŢA »>) Pentru amatorul de crini şi parfumuri simboliste, pentru subtilii torcători de raze subţiri de lună şi pentru toţi cei care eaută poezia în regiuni străvezii cu aer rarefiat, versurile lui George Dan vor constitui o întâmplare derutantă: alimentul nepotrivit stomacurilor delicate va cădea greu, plămădit cum e din toate sucurile şi roadele aspre, ascunse în sânul pământului. George Dan nu e un lunatec, ci un poet minier care aruncă sonda versului în pământ, scobeşte şi culege minereul pentru a-1 expune în poem. Şisturile, gresiile, siliciile, cocsul, varul, arama sunt elementele solide ale acestei poezii minerale, în care, ca într'o pungă, poetul cuprinde comoara mai scumpă ca aurul: «ţiţeiul cu ochi oacheşi», resfirat în toate produsele sale: păcura, asfaltul, benzina, eterul, glicerina, motorina, petrolul lampant. Aici trebue căutată rădăcina din care creşte poezia lui George Dan. .. .«pe tine să te cânt, MAMĂ NATURĂ, îmi place», mărturiseşte poetul şi poezia sa lutoasă, concretă, nu este decât expresia acestei iubirii ce o resimte pentru «natura mamă », pentru materie. Este semnificativ însă că tocmai poemul care debutează cu versurile de mai sus se intitulează ♦ Îmi place să cant omul». Extaziat de farmecul ştiinţelor care cercetează secretele naturii el proclamă totuşi, eu entuziasm, pe deasupra lor, dragostea pentru om: « îmi place să cânt mai presus decât oceanografia, geografia, mineralogia, tmi place să cânt OMUL J îmi place să cânt OMUL!* In atelierul de turnătorie el exclamă: .— « Ţi-ar trebui cât timp, Maică Natură, din sexul şoldurilor tale, vie grotă, Să naşti aceşti copii de tuci şi teracotă? » In « Bună Dimineaţa » întâlnim o tendinţă spre hiperbolă, spre umflarea la dimensiuni cosmice a imaginilor, a cărei ») Ed. de Stat, Buc, 1949. origine poate fi uşor găsită la un alt reporter poet, la Geo Bogza. Nu mai puţin ea îşi trage sursa din entuziasmul umanist al lui George Dan, entuziasm juvenil care dilată retina, măreşte, sub presiunea unei respiraţii de ciclop, capacitatea toracică a versului până la dimensiunile uriaşe ale universului: şi procedeul este într'o măsură justificat pentrucă munca creatoare îi dă drept, omului, la aceste dimensiuni. Uneori admiraţia pentru eroii săi îl face pe poet să gâfâe şi să se poticnească în comparaţii naive, puerile: Minierul: « E un Hercule la irânlă cu Terra ! j E un toreador la luptă cu taurul I / E un Columb descoperind Indii I E un om piept în piept cu Dumnezeu I » La fel « femeia preistorică », «Mamă a Lumii, femeie-Lună, Lehuză-Noapte», e prevăzută, prin lentila unui delir amplificator cu poale de «uriaşă», cu un sân «uriaş», din care ţâşneşte t fluviul de lapte larg cât Calea laptelui o. De cele mai multe ori însă, metaforele plăsmuite de poet care-1 proectează pe om pe cortina necuprinsă a lumii, sunt impresionante, deoarece semnificaţia lor justifică scara la care au fost construite. Sondorul este pentru el un vânător de balene care asvârle «harpoanele sondelor negre I 'n planeta noastră — balenă albastră I înotând între Soarele cu dinţi de rechin j şi 'ntre bubosul lunei calcan de aur —». Dacă turnătorul îşi opreşte o clipă «braţwl pe drevă / în loc stă şi Pământul făcând grevă ». Poetul se caţără şi el la înălţimea personagiilor sale şi obţine astfel o perspectivă vastă, grandioasă. De acolo, de sus el se adresează pământului «gigantică roată roşie»: Pentrucă omul este elementul esenţial, centrul cântecului, toate elementele acestui univers material inventariate în volumul t Buna Dimineaţa s, sunt ridicate la nivelul umanului, transfigurate. Oare nu este poezia un procedeu prin care omul împrumută viaţă naturii? Produsele brute ale pământului pe care omul le extrage şi le rafinează pentru ca să le poată folosi. George Dan le supune unui nou proces de distilare în retorta poeziei. Din poemele lui ţiţeiul se mlădiază ca «şoldul 19 290 viaţa românească femeii cu părul de păcură, ochii de gaz », benzina înfloreşte « albastră ca slânjeneii» sau «pură, uşoară, otrăvitoare cum crinii », alături de «trandafirii negri, (iţeici », iar «umila» neofalină se preschimbă într'o «sprintenă balelistă suind într'un nor albastru ». Dar acesta nu este un spectacol gratuit. Poetul nu este un estet, adorator al frumuseţii minerale. Lucrurile sunt frumoase atunci când sunt folositoare omului. Benzina pare « o picătură de parfum » pentrucă e « Bună pentru scânteia electrică 'n mag-nelou ». întregul admirabil poem, din care cităm, e un cântec de dragoste a) sondorului care visează: «aurul negru », sângele atâtor măceluri tl creau pompat prin mii de tuneluri în corpul pământului, prin mădulare să 'nvioreze livide, sărace popoare ». Vom înţelege acum de ce, în acest proces de integrare poetică a lumii, George Dan se va opri cu atâta insistenţă asupra uneltelor: prietenele omului. Metalul extras din adâncul pământului este prefăcut, în turnătorii, în nenumărate instrumente necesare vieţii. Asistăm parcă, la o nouă geneză în care turnătorul, asemenea unui nou Demiurg, scoate din formele sale de lut «şi ancora şi plăcile pentru vapor şi pânzele ca joagăre şi galere j maşina de călcat, cusut, tocat, / satârul, piuliţa, dalia, barda, / şi menghină, ciocan, sapă şi cleşte, j şi teslă şi burghiu, greblă, hârleţ / cuţit, briceag, undrea şi tirbuşon...». Enumeraţia aceasta desfăşurată pe multe versuri, departe de a fi plictisitoare, ne încântă, prin mişcarea ei ameţitoare, prin impresia de abundenţă ce o sugerează. Şi mai ales prin faptul că poetul ştie să sublinieze şi aci prezenţa omului, creatorul acestui belşug. Preferinţa lui George Dan pentru om se justifică acum. Cu o legitimă mândrie el ridică activitatea creatoare a omului deasupra celei accesibile forţelor naturii. «innărle-te pe-a văzduhului osie cu o sutăoplzeci de spiţe 'n lumină şi o sută de spiţe în noapte. Invărie-le, la carul timpului, roată, doar om vedea omul în măreţia lui loală ». Aceeaşi dilatare a dimensiunilor omului muncii, îi permite să reducă pământul la mărimea unei lămpi în mâna sondorului: «şi eu, sondorul, ca să luminez odaia spaţiului, chioambă, cu lot pământul arzând ea o lampă sub sticla cercului uriaş, orbitor ». Cu totul altfel se adresează el brigadierei Maria, plasând-o pe muncitoare într'o lumină de legendă, alături de sondor şi de minier, de toţi soldaţii muncii, stăpâni ai pământului: « Hai povesleşle-ne cum faci tunelul de trece trenul ca 'n deget inelul?». El ne oferă astfel câteva imagini valabile de eroi ai unei noi mitologii, lipsite de ceţuri mistice, dimpotrivă, foarte concrete şi vii. Scara la care ea se desfăşoară nu ne poate surprinde, odată ce admitem că în ordinea cosmică omul ocupă locul central. Trans-formându-1, prin lentila măritoare a poeziei într'un uriaş, stăpân al naturii, George Dan nu a făcut decât să ne dovedească aceasta. El îl citează pe Homer oferindu-ne şi câteva fragmente de frumoasă epopee modernă a muncii. Dar poetul ştie să părăsească poziţia solemnă a bardului, să se preumble printre oameni, să le vorbească limba lor şi să ni-i evoce în cuvinte simple. Iat-o pe brigadiera Maria, cuprinsă într'un cântec duios. Versul ne comunică nu numai gingăşia şi frumuseţea muncitoarei, ci şi calităţile ei de « udarnică harnică 'n zâmbete darnică ». In acest tip de poeme, George Dan îşi simplifică instrumentele, introduce un stil vorbit, termeni de periferie, imagini dure, utilizate în trecut de unii poeţi ai noştri, pentru conturarea naturalistă a unei lumi sordide, de flori de mucigai. Aici însă violenţele de limbaj, nu ne aduc pentru păcătoase iniţieri, între cuţitari şi hoţi de buzunare, ci ne comunică experienţa crâncenă a muncitorilor revoluţionari, chinuiţi de poliţia burgheziei. Iat-o pe Lina, muncitoarea dela fabrica de chibrituri, închisă pentrucă şi-a îndemnat tovarăşii la grevă: « Au chinuit-o cu foame şi sete, cu capul au dat-o de un perele, vera panova: « CRUJIL1HA » 291 au tuns-o chiarg, băieţeşte, hărtie-aprinsă i-au pus între deşte, sirigăndu-i «Vorbeşte, fă, vorbeşte!». Ni se oferă, pe această linie, o poezie realistă, desbrăcată de balastul de forme încărcate care mai putea supăra pe alocuri în alte poeme. Ea nu se mai opreşte la retorice interpelări vihttmaniene în faţa Omului, uriaşă abstracţiune, susţinută, cum am văzut, clar numai în parte, de virtuozitatea imagistică a poetului, ci circulă printre oameni, le oglindeşte frământările, luptele şi victoriile. E o poezie narativă, o poezie dramă, în care fiecare cuvânt se situează într'un dialog sau într'un gest, «omunicând cu putere viaţa. In « Răscoală 'n Bărăgan », imagine dură a răzvrătirii ţărăneşti din 1907, sau în «Salul electrificat », reportaj liric al unui succes al democraţiei noastre populare, ca şi în « Lina dela Filarei » sau <« Maria », trebue să recunoaştem, poate, cele mai frumoase reuşite ale volumului « Buna Dimineaţa ». îndrăgostit de materie, de unelte şi de cei ce le mânuesc, George Dan ne-a oferit câteva remarcabile poeme ale muncii, care cu toate influenţele semnalate, dovedesc, prin impetuosul suflu tineresc ce le traversează şi prin căldura lor umană, corespunzătoare locului central ce-1 oferă omului, o pecete originală. Valoarea lor este verificată de perspectiva politică în care sunt plasate. George Dan e un poet revoluţionar şi aceasta se -vede nu numai în * Lina dela Filarei», în care lupta muncitoarei se închee cu un imn închinat * Partidului nostru, ce ştie nedreptăţilor roslu'», sau în « Salul electrificat » şi « Măria» frânturi din construcţia socialistă a ţării noastre. « Sondorul » e un poem de luptă împotriva imperialismului. Poemul nu se mărgineşte să cânte, izolat, bogăţiile pământului şi pe cei ce le culeg prin muncă, ci devine o armă pentru apărarea celor ce muncesc. Cum ar spune George Dan: , * fitilul din firele unui unic POPOR tors şi ţesut din bumbacuri sugace tn flăcări de DEMOCRA ŢIE şi PACE ». E adevărat, aşa, cum s'a semnalat că George Dan nu cuprinde masele în poe- mele sale. Dar cultivarea portretului individual, care-i e proprie, nu poate fi considerată în sine, o lipsă, atât timp cât imaginile ce ni le oferă sunt tipice, răsfrângând în ele semnificaţii valabile pentru o întreagă colectivitate. Mai de grabă ne apare periculoasă, susceptibilă "de deviaţii formaliste, maniera hiperbolelor de dimensiuni cosmice, deşi în cadrul ei George Dan a obţinut realizări remarcabile. Socotim că cea mai fertilă direcţie a talentului său este acea subliniată mai sus, a liricei simple, concrete, axată pe limbaj firesc şi naraţiune. Volumul « Bur.ă Dimineaţa », este în acest sens un început valoros şi o promisiune care se cere continuată în noui şi superioare realizări. Unele poeme publicate de curând, cum e « Călina Străinului », confirmă, în bună măsură, aşteptările noastre. J. Popper ★ VERA PANOVA: « CRUJILIHA >») « Viaţa nu poate fi plată, spune Andrei, viaţa noastră e un arbore nobil, care creşte liber. E absurd să atârni pe acest arbore podoabe, ca pe pomul de Crăciun; el e splendid şi fără ele». Cuvintele acestea ale unuia dintre eroii «Crujilihei», pictorul Andrei Vedencev, care moare apărându-şi patria socialistă, ar putea servi drept motto romanului Verei Panova, ca şi celor mai bune opere ale realismului socialist. Când, acum vreun an, în nişte discuţii deosebit de interesante, s'a arătat cât de greşită e interpretarea termenului de romantism revoluţionar în sensul înfrumuseţării realităţii, critica sovietică a arătat că e inutil ca artistul să adauge «podoabe », cum spune eroul Verei Panova. Realitatea socialistă cuprinde în şine aceeastă frumuseţe. Oamenii şi lucrurile cresc, se îmbogăţesc. Artistul trebue să ştie să vadă şi să redea toată această creştere. ») « Cartea Rusă », Buc, 1949. 19» 2C;Î viaţa românească Şi se poate spune că romanul Verei Panova e pătruns de acest realism luminos. Ca şi în- « Tovarăşi de drum », Vera Panova •izbuteşte să cuprindă în «Crujiliha » toată complexitatea, tot noul realităţii socialiste în două momente succesive: sfârşitul războiului, începutul reconstrucţiei. « Crujiliha » e romanul oamenilor dintr'o uzină de armament. Totul e specific nou — tema, eroii, « conflictul». Tema este cea a atâtor altor opere sovietice : omul în muncă — omul eliberat de exploatare, în munca lui creatoare. Gorki a văzut cu drepf cuvânt aici unul dintre caracterele principale ale artei noui. In societatea bazată pe exploatare nu poate fijadevărată altă zugrăvire decât cea a muncii-blestem, aj muncii legată de exploatare. Doar la eroii din societatea care a curmat exploatarea omului de către om putem sezisa toată măreţia aceasta a actului prin care omul se opune naturii, o domină, îi schimbă faţa. Iată pe oamenii din «Crujiliha ». In fiecare sector mai larg sau mai restrâns preocuparea de a face astăzi mai bine şi mai mult decât ceea ce au făcut ieri îi mână, îi frământă. Staha-novistele Marica şi Lida, contramaistrul Gruşevoi, inginera Norma Sergheevna, directorul Listopad toţi sunt. permanent preocupaţi de a crea altfel, mai bine. II vedem pe Lucasin adaptându-se la muncă şi izbutind să depăşească pentru prima oară norma. Munca nu mâi e materialul considerat apoetic de cântăreţii burghezi ai evaziunii din real. Căci e altă muncă ce implică pasiune şi sbucium intelectual, implică probleme, temeri, străduinţe îndârjite şi izbânzi. Pentru literatura realităţii socialiste, munca devine una din temele fundamentale. Şi autenticitatea temei e exprimată de puterea acestor pagini, care te prind şi te ţin încordat în Crujiliha, îţi transmit elanul şi căldura lor. Şi munca aceasta e făcută de oameni — de alţi oameni. Oamenii societăţii socialiste apar în Crujiliha aşa cum sunt în realitate, tot atât de noui ca şi problemele care li se pun. Sunt oameni şi nu scheme ideale. Dar sunt oamenii unei societăţi în permanentă schimbare şi creştere. Şi la rândul lor sunt în permanentă transformare. Nu sunt perfecţi, nici uniformi. Sunt diverşi, căci viaţa ia forme diverse. Au încă lipsuri cu care se luptă. Şi pentrucă firile şi lipsurile sunt variate, adesea personagiile se vor ciocni între ele. Dar nu mai e conflictul tipic pentru literatura societăţii burgheze. Nu mai avem cazul inadaptatului, care ajunge sau nu până la revoltă. Şi dincolo de diversitatea lor, eroii din Crujiliha au un fond comun, care le înlesneşte până la sfârşit înţelegerea şi apropierea. Nu sunt eroii romanului burghsz, închişi în microcosmosul individualităţii lor şi privind socialul cu neîncredere ostilă. Sunt oamenii societăţii socialiste, la ei primează efortul de a contribui cât mai mult la creaţia colectivă. Pe calea aceasta se vor întâlni până la urmă, de pildă, Listopad şi Uzdecikin. Listopad este un om care creează. Un creator tipic pentru lumea socialistă, iubin-du-şi pătimaş, munca, întâmpinând şi rezolvând îndrăzneţ problemele pc care ea i le pune. Are viziunea largă, robustă, refuză să se lase oprit în cale de mărunţişuri. Dar cum îl vede şi Riabuhin, secretarul organizaţiei de partid — lipsurile lui Listopad sunt mari, aproape pe măsura însuşirilor sale. Preocupat de muncă, el nu vede îndeajuns pe oamenii din jurul lui. Nu-şi va da seama că i-a dat prea puţină dragoste, soţiei lui, Clavda. Iar după moartea acesteia, când se îndrăgosteşte din nou de Norma Sergheevna, tot nu ştie să dea îndeajuns din el. Şi pentrucă nu are suficientă răbdare şi vreme să desluşe ască ceea ce se petrece în sufletul oamenilor, se mulţumeşte să-1 privească cu antipatie pe Uzdecikin, preşedintele comitetului de fabrică, îl socoteşte doar vanitos şi închistat în rutină birocratică. Iar Uzdecikin, prizonier al resentimentelor lui, ajunge să nu mai vadă decât părţile negative ale lui Listopad, să le vadă amplificate, covârşitoare. Dar amândoi sunt comunişti, amândoi pun .înainte de orice lupta pentru clădirea comunismului. « Oricât de mult s'ar deosebi caracterele şi gusturile», îi spune al. raicu: «puntea din vale » 293 Macarov (ui Listopad « există o bază pe care doi comunişti cad de acord totdeauna: această bază este apartenenţa lor comună la partid şi datoria de partid, obligatorie pentru fiecare dintre ei. Partidul nu-ţi poate ordona să ai simpatie pentru Uz-decikin. Dar să-i creeze condiţiuni normale de muncă, e datoria dumitale ». Şi pe baza aceasta comună şi esenţială, Listopad şi Uzdecikin vor sfârşi prin a se vedea cu adevărat unul pe altul. «Vasăzică, Macarov a avut dreptate » — se gândeşte Listopad când descoperă generozitatea şi ■entuziasmul lui Uzdecikin. Citind romanul Verei Panova îţi dai seama de sensul adânc al afirmaţiei: cartea sovietică e o armă în lupta pentru pace, E o armă, pentrucă arată oamenilor sovietici şi oamenilor muncii de pretutindeni ceeace are de apărat Uniunea Sovietică. Statisticile, cifrele cuprind evidenţa a cât s'a construit şi se construeşte. Iar literatura oglindeşte viaţa aceasta nouă, «u minunatele ei orizonturi şi posibilităţi, pe care o apără oamenii societăţii eliberate, împotriva strigoilor exploatării; Şi în fruntea marelui front al păcii şi progresului, servind drept pildă republicilor populare, care clădesc, astăzi, şi- ele, socialismul, în fruntea tuturor forţelor progresiste ce cresc vertiginos" în lumea întreagă, Uniunea Sovietică va şti să apere ceeace clădeşte, va şti să apere viaţa şi omul, ridicaţi la o nemaiatinsă demnitate, cu aceeaşi energie, abnegaţie şi consecvenţă pe care ie-a pus în salvarea lumii din ghiarele fascismului. Silvian Iosifescu ★ AL. RAICU: « PUNTEA DIN VALE » *) D-l Al. Raicu îşi propune să oglindească aspecte esenţiale ale realităţii imediate şi să desbată unele dintre problemele pe care le ridică adâncile prefaceri ce sc desfăşoară, l) Al. Raicu: « Puntea din Vale », roman — Ed. « Forum », Bucureşti, 1949. sub acţiunea clasei muncitoare, în ţara noastră. Tematica romanului d-sale, « Puntea din vale t e, astfel, interesantă şi dovedeşte din partea autorului o justă orientare. Este atitudinea unui scriitor ce se vrea prezent în miezul vieţii şi care, de-asemenea, este hotă rit să facă acel efort serios de a-şi însuşi o optică sănătoasă asupra realităţii. Acţiunea e simplă, uşor de urmărit. Ion este copilul unui ţăran dintr'un sat pârjolit de secetă. In loc să fie repartizat într'o regiune mai puţin lovită, el ajunge, prin vicleşugul unui chiabur (şi hangiu tot deodată), argat la un negustor din oraşul apropiat, — fratele chiaburului. Aici Ion suferă aceeaşi cruntă exploatare, pe care au suportat-o ani şi ani de-a-rândul, argaţii şi băieţii de prăvălie în slujba negustorilor hrăpăreţi. Somn puţin, mâncare insuficientă şi proastă, muncă multă şi prea grea pentru o vârstă fragedă. Dar în aceste grele împrejurări, Ion întâlneşte pe un consătean, Ticău, care îi este şi prieten. Ticău este mecanic la o fabrică de zahăr. Cu ajutorul lui, Ion intră într'o Luzină. îmbrăcat în salopetă Ion începe să-şi trăiască cu adevărat viaţa. Mintea lui, încă fragedă, descoperă treptat atmosfera de muncă constructivă şi de tovărăşie din fabrică, contrastând puternic cu traiul de rob pe care îl dusese la negustorul veros. El prinde dragoste de muncă şi pleacă pe un şantier de muncă voluntară. Aici el capătă o nouă înţelegere asupra lumii. Ion devine un tânăr muncitor conştient, un militant în marea armată a clasei muncitoare pentru construirea unei lumi noui, lumea socialistă. Filonul acţiunii constă în urmărirea evoluţiei acestui copil, a înmuguririi şl desvoltării unei noui conştiinţe, mai întâi în contact cu asprimile vieţii de rob la care au fost condamnate vlăstarele proletariatului rural; apoi, în climatul de viaţă nouă, în contact cu mediul unei intense vieţi muncitoreşti. Literatura exponentă a clasei burgheze ne-a obişnuit până la saturaţie cu descrierea unui copil desprins de realitate, fără nlcio atingere cu viaţa; un copil, fie plin de 294 VIATA ROMÂNEASCĂ «teribilisme», răsgâiat până la desmăţ, fie ireal de «suav» şi « pur», peste ale cărui bucle ning idilic florile de zarzăre ale conacelor burghezo-moşiereşti. In jurul acestor două extreme optica burgheză, în genere, fixa psihologia copilului. Viaţa «desculţilor», a copiilor argaţi şi slugi, căzuţi de timpuriu în capcana exploatării capitaliste era trecută sub tăcere. In «Puntea din Vale », d-1 Al. Raicu încearcă să ne aducă în faţa ochilor un copil care nu priveşte din adăpost viaţă; gândurile lui, viaţa lui se desvoltă în atingere directă cu realităţile. D-1 Al. Raicu nu a adâncit însă, atât cât trebuia, acest subiect; materialul romanului nu e în deajuns de frământat şi prelucrat. Atacarea unei astfel de teme cerea autorului să se folosească de unelte mult mai ascuţite decât acelea întrebuinţate în fapt. In « Puntea din Vale » aflăm unele pagini care atestă posibilităţi frumoase de prozator, unde întâlnim un ton just de povestitor, un dialog firesc, antrenant; dar ele nu sunt prea multe. Romanul suferă de schematism, consecinţă a neadâncirii temei abordate. Desvoltarea sufletească a copilului e redată sumar, în linii prea generale. Eroul nu e lăsat să acţioneze singur, să gândescă cu propriile sale mijloace; intervenţia autorului e prea directă. Personalitatea copi-hilui nu se conturează în deajuns din fapte şi evenimente. In loc de a pătrunde cât mai adânc în resortul intim al eroului său, autorul s'a lăsat antrenat pe panta comodă a descripţiei exterioare şi nesemnificative. De aici, de sigur, decurge raptul că personajele nu sunt suficient de convingătoare şi că, până la urmă bunele intenţii ale lui Al. Raicu eşuează în mare parte. Calităţile d-lui Raicu sunt minate de pă-gubitoarea tendinţă, evidentă pretutindeni, de a construi, nu oameni vii, adânc motivaţi, ci simboluri. Ticău, mecanicul, cată să fie un simbol al clasei muncitoare; hangiul din sat — al chiaburimii dela ţară; jupan Dumitrache — al negustorimii veroase dela oraş, etc.... • Elementele întrebuinţate de Al. Raicu fac ca eroii să nu trăiască în deajuns, astfel cum este necesar pentru construirea unor tipuri reprezentative. Oamenii din «Puntea din Vale» sunt prezentaţi prea exterior, servind doar ca pretext pentru ilustrarea, pentru demonstrarea unei teme. Prezentarea schematică a faptelor şi oamenilor lipseşte cartea de viaţă. Este cu totul insuficient a mula superficial oamenii ce vrei să-i descrii după tema respectivă, reducându-i la simple simboluri. Omul trebue arătat în toată complexitatea lui, motivat în acţiunile sale în aşa fel, încât el să fie cel ce dă viaţă temei, iar nu aceasta să-1 stâlcească, reducându-1 la şablon. Traian Stoica \