Viața Românească Revista întemeiata la lași. în martie 1906, de un grup de intelectuali în frunte cu CONSTANTIN STERE și G. IBRĂILEANU. In 1981, Ia împlinirea a 75 de ani de existență, revistei VIAȚA ROMÂNEASCĂ i s-a conferit, prin Decret prezidențial, Ordinul „MERITUL CULTURAL" clasa I, „pentru contribuția adusă la afirmarea și dezvoltarea artei și literaturii românești, la înfăptuirea politicii culturale a partilului și statului”. APARE LUNAR sub conducerea unui Consiliu de redacție Redactor șef s loanichie Olteana © REDACȚIA 70146 BUCUREȘTI, str. Nîcolae Golescu, 15 Telefon : 13.5971, 14.25.12 ADMINISTRAȚIA 70179 București, Calea Victoriei 115 Telefon ; 5074.96 Costul unui, abonament la Viața Romaneasca este de lei t 144 pe 12 luni, 72 pe 6 luni, 36 pe 3 luni © Manuscrisele nepublicate nu se înapoiazâ Tiparul executat la întreprinderea poligrafica ^Informația” Viata Româneasca ANUL LXXVH SEPTEMBRIE 1982 Nr. 9 Centenarul Ion Agârbiceanu ION AGÂRBICEANU AZI O întrebare firească își pune azi fiecare exeget al lui Agârbiceanu, cum și nu puțini dintre cititorii noi ai recuperatei sale opere : unde îl vom așeza pe scriitor, care este locul lui în ansamblul literelor naționale ? Istoria literară, obișnuită mai ales să serieze și să clasifice în termeni istorici, n-a ezitat într-o primă etapă să-1 situeze pe prolificul autor, care acoperă cu creația sa mai bine de cinci decenii, printre prozatorii începutului de veac, la întîlnirea dintre sămănătorism și poporanism, dintre micul romantism, realism și naturalism ; cel mult, un scrupul de mai fidelă fixare a dus la identificarea existenței unui sămănătorism ardelean, categorie deloc minimalizatoare, de vreme ce criticul care stabilea această distincție (nu altul decît E. Lovinescu) încadra aici și pe autorul lui Ion, iar în „sămănătorismul moldovean**', pe Mihail Sadoveanu. Nu altfel a procedat G. Căli-nescu, atîta doar că dintr-un impuls de organicitate, alături de prozatorii „noului mesianism “ (alt nume dat sămănătorismului), el așeza pe poeții și pe doctrinarii verbului de foc, un Octavian Goga sau Nicolae îorga. Iar pe urma marelui critic la fel vor proceda mai toți istoriografii noștri pentru care termeni ca Sămănătorul, sămănătorism, poporanism n-au a se teme de a fi devenit concepte rău famate. Dar critica literară n-ar fi ceea ce este, adică un complex de operații foarte diverse, de tentative mergînd pînă la temeritate de a se apropia de creația de artă, de a și-o apropria, dacă alături de punerea în ecuație istorică nu s-ar folosi de numeroase alte căi care să ducă spre inima operei. Pentru aceasta e însă de neapărată trebuință ca însuși scriitorul avut în vedere să dispună de forța de a ieși din seria sa îngust și con-strîngător temporală și chiar de a permite interpreților să traseze, pornind de la concretul operei, noi linii de forță, noi înrudiri în extensiune ca și în adîncime, tot atîția stimuli de ’a întemeia categorii mai subtile, mai nuanțate, nestînjenite nici de bariera epocii, nici de aceea a provinciei. 2 VIAȚA ROMÂNEASCA Privitor la Agârbiceanu acest lucru s-a dovedit cu putință, căci, iată, critica se simte încurajată să continue pe drumul început. împrejurarea o datorăm în largă măsură și climatului de deschidere de după 1965 care a permis — între altele — retipărirea operelor celor mai feluriți scriitori din trecut, unul din beneficiari — poate cel mai norocos _ Hinci însuși Agârbiceanu, prozatorul unilateral cunoscut pină mai ieri. Dacă vom spune însă că în egală măsură au luat contact cu noua sensibilitate a epocii noastre și alți contemporani ai săi, unii dintre ei mari răsfățați ai publicului de odinioară ca, bunăoară, Victor Eftimiu și Ionel Teodoreanu, realizăm mai ușor cît de mare e distanța care separă pe clientul resemnat al istoriei literare de spiritul viu ce se opune etichetărilor pretimpurii, lucru la care-i dă dreptul complexitatea propriei opere dezvăluind lecturii neprevenite sensuri și dimensiuni noi. Unei lecturi în fine neprevenite, așezate la baza noii acțiuni de revalorificare care se întreprinde azi la noi. Căci s-a pornit la drum cu o optică în fine dezbărată atît de presiunea gustului și preferințelor din epocă, a vechilor ierarhii și prevenții, cît și de spiritul partizan, justițiar sau patetic-filantropic, de care se inpregnase — pînă la a falsifica totul — viziunea dogmatică de-acum două decenii și mai bine. Altfel și mai succint spus, sărbătorim astăzi un scriitor a cărui operă se conectează printr-o trăsătură sau alta a multilateralității ei la cei mai neașteptați centri de interes ai preocupărilor contemporane. Povestitorul Agârbiceanu, de pildă, din rasa lui Creangă sau Sado-veanu, e încă o terra incognita din care n-au fost explorate decît țărmurile. La rîndu-i, proza cu subiect țărănesc și, în genere, lumea satului posedă în Agârbiceanu un martor de o autenticitate și o profu-zie de sugestii care-1 situează într-un punct de intersectări obligatoriu de străbătut pentru orice tip de exegeză, parțială sau generală, avînd atingere cu tema amintită. Ne gîndim la faptul că nu se mai poate scrie competent despre Moromeții în izolare de experiența înaintașului ardelean și cu atît mai valabilă e prescripția atunci cind e vorba despre oricare dintre prozatorii Transilvaniei, de la Slavici la, să zicem, Vasile Rebreanu. în toate cazurile de acest fel, de un unghi mai fertil pot beneficia de-acum înainte doar acele lucrări care-și vor propune să privească obiectul cercetării în relație sau inter ferind cu alte planuri, operație — orice s-ar spune — mai dificilă și mai pretențioasă, dar de la care se pot aștepta noi revelații. Și încă o dată ne gîndim la Agârbiceanu ajuns astăzi o constantă și un punct ferm de referință în reprezentările noastre despre literatură, rol pe care în proza românească l-am recunoscut mai demult doar lui Sadoveanu și Rebreanu. Este — ni se pare — unul din cîștigurile cele mai însemnate cu care s-a îmbogățit în ultimii ani perspectiva noastră asupra trecutului și prezentului literar deopotrivă. CORNEL REGMAN POEZIA PROZEI LUI ION AGARBICEANU De cîte ori îl citesc, Agârbiceanu îmi restituie, mai direct decît oricare alt scriitor, climatul copilăriei. Nu atît climatul concret cît, așa zicînd, modelul acestuia, Un anume cadru social și cosmic configurativ, toposul eidetic. Priveliști aparținînd în exclusivitate locurilor în care m-am născut au intrat puține în literatura sa, și doar pe la începutul acestui secol, cînd tatăl scriitorului era „vigil silvanal" la Someș-Odorhei, însă lumea multora dintre cărțile sale este in abstracto, exact aceea în care am copilărit. Stăteam pe prispă, ori în grădină, și priveam în depărtări. Dealuri de toate părțile. La nord, Soroșul, în care se îngropau,. și se îngroapă și astăzi, morții. La răsărit, dealul Odorheiului, la sud — al Jiboului, amîndouă împădurite. La sud-vest, al Șoimușului. De pe el se văd munții Meseșului și Măgura Șimleului. Dealuri închid orizontul și la apus, acestea se înalță însă departe ; la hotarul satului e o pădure. Ori încotro mă uitam : dealuri, păduri. Peisajul literaturii lui Agârbiceanu. în prima copilărie credeam că dealurile și pădurile ce împrejmuiau satul ' erau marginile lumii. Posibilitatea unei existențe terestre dincolo de zare n-o realizam. „Dincolo" era cerul. Un imens clopot albastru cu buzele înfipte în pămînt, probabil în niște pîraie aflate de cealaltă parte a dealurilor. Cerul mi-1 închipuiam, desigur, populat, dar nu cu oameni. Cu alte făpturi : fabuloase. După plecarea din sat, realitățile au început să-mi apară întoarse. Sub influența anumitor lecturi, lumea satului natal, și a satului în genere, s-a preschimbat, ea, într-un „dincolo" misterios, semifantastic, într-un tărîm de legendă. Operînd obișnuitele demitizări, am traversat o perioadă în care cerul nu era pentru mine decît ceea ce e, sau credem că este, în realitate, și m^am obișnuit să-1 privesc fără tulburare. în schimb, mă tulbura amintirea satului părăsit. Mă visam (și mă visez) ba în cutare pădure fioroasă, ba pe un anume deal amețitor, ba în vreo casă în care, copil, nu cutezam să intru. Ceva analog acestor experiențe onirice trăiesc parcurgînd unele dintre narațiunile lui Agârbiceanu. îmi regăsesc în aceste narațiuni nu satul real, economic, ci satul din vis. și acela seamănă cu cel ce se desenează în conștiință cînd mă gîndesc la bunica. Bunica rezumă, în imaginația mea. lumea rurală transilvăneană dinainte de primul război mondial, în care dăinuiau resturi de mod existențial și mai cu seamă structuri mintale proprii celor mai patriarhale timpuri. Văzînd-o în umanitatea agârbi-ceană pe bunica, văd implicit arhaicul românesc în expresia lui ardeleană. Identific în ținuturile prin care ne poartă autorul Arhanghelilor o Beoție autohtonă. Temeiul acestei Beoții e pădurea. Nimic nu-i mai 4 VIAȚA ROMÂNEASCĂ frumos, în teritoriul agârbicean decît priveliștile rîpilor sălbatice, ale hățișurilor de nestrăbătut, ale cutremurării stejarilor sub biciul vijeliilor. Dacă în evocarea naturii aflate necontenit sub supraveghere umană : holde, lanuri, finețe, livezi, scriitorul adoptă tonul vorbirii de toate zilele, pădurii el îi consacră, nu rareori, pasaje cutreierate de un fior special. Bunăoară, acesta : „...colo, în inima pădurii, tufișurile se îndeasă, se împletesc, razele soarelui, strecurate din bolta frunzelor de deasupra, ca niște fire albe de mătasă, nu mai pot pătrunde și cînd murgul tău ajunge aici, sforăie, bate din copite, apoi, înțepenit locului, începe să tremure,. Copoii, cînd ajung aici, scheaună și lasă vînatul să se piardă în tufișul nepătruns și nu-1 urmăresc. Și din întunericul rece al tufișului vin sunete ciudate, vin înfiorări tainice" (Valea Dracului, voi. De la țară). Iată și un crîmpei de descriere a unei păduri în furtună, spectacol decît care — zice scriitorul — „nimic nu este mai măreț" : „Printre frunze se zărea cerul prins de nori grei, coborîți pînă jos. Cînd să ies dintre copaci, mi se luă vederea : un fulger vînăt țîșni de la apus la răsărit și îndată-mi păru că se surpă cerul ; un durduit sec, răsunător, ca și cînd s-ar fi sfărîmat deodată o grămadă de lemne uscate, clocoti deasupra norilor parcă pînă la marginile pămîntului". Furtunii îi urmează ploaia — o ploaie năpraznică, pe care scriitorul nu o mărește, precum Calistrat Hogaș, cu imaginația, pînă la fantastic, ci, apelînd la comparații din sfera existenței obișnuite, o descrie — expresiv — în marginile realului : „Vîjeitul ploii acoperi pe o vreme freamătul pădurii. Părea că nu ploua cu picuri, ci cu gloanțe, așa vîjîia văzduhul, așa răsunau întinderile" (Pădurea în furtună, voi. File din cartea naturii). Fiu și nepot de pădurar, Agârbiceanu s-a familiarizat cu pădurea de mic. Din cea mai fragedă vîrstă, băiatul pădurarului din Cenade mergea cu oile la pădure, și stătea acolo toată vara, ba chiar „de cînd se desprimăvăra pînă toamna tîrziu". Dormea în colibă. Pădurea a intrat, astfel în ființa lui, umplînd-o, pe toată viața, cu priveliști și senzații din care aveau să se alcătuiască atîtea dintre scenele, decorurile și notațiile ce-i individualizează scrisul. întocmai ca lui Sadoveanu, cam în aceiași ani, viitorului ucenic și emul transilvan al marelui prozator i-au „pătruns adînc în suflet", potrivit chiar spuselor sale, „mireasma cîmpului, a codrului, culorile cerului, ale luncii cu florile, bătaia și cîntecele vîntului în văzduh sau în pădure, cîntecul apelor, al pîraielor în topitul zăpezilor". Fascinat, ciobănașul privea „firicelele proaspete de iarbă (...) luminate de aurul roșu al soarelui ce scapătă la apus", urmărea „nuanțele luminii reflectate de frunzele diferiților arbori". Nimic nu-i părea și nu avea să-i pară vreodată „mai măreț (. . .) decît o pădure puternică prinsă de vijelie" și niciunde nu găsea atîta pace ca sub „boltiturdle" pădurii. „în pădure — își va aminti scriitorul — mă simțeam mai acasă decît afară. Parcă era mai cald, mai intim. Descoperisem în ea o împărăție blîndă". Micul păstor nu avea să devină, totuși, asemenea lui Sadoveanu, un mare poet al naturii, dar pădurea este, în opera sa, o prezență definitorie, spațiul multora dintre cele mai caracteristice desfășurări epice, și psihologiile eroilor celor mai reprezentativi sînt modelate de climatul pădurii. în termeni blagieni, pădurea este, în lumea lui Agârbiceanu, un „spațiu-matrice". Un spațiu arhe- POEZIA PROZEI LUI ION AGÂHBICEANU 5 țipai, altfel spus. In păduri se consumă, parțial cel puțin, acțiunea unor istorisiri ca Mistrețul, Valea Dracului, Vîlva băilor, Duhul băilor, Hoțul, Comoara, Istoria unei poieni; eroii altora sînt pădurari, după cum o indică înseși titlurile : Vechi pădurari, Costea pădurarul, Pădurea in furtună. Dan Jitarul cutremură cu cîntecele și chiotele lui pădurile, în povestirea omonimă. Indiferent de profesie sau de mediile în care trăiesc, oamenii lui Ăgârbiceanu sînt în majoritatea lor, naturi păduroase. Unii sînt robuști și crînceni, tenaci, elementari, năpraznici, precum Gruia,. Popa Man, Dumitru Bogdan (Jandarmul) alții, din contră, blînzi și tandri, afectuoși, comunicativi la modul ingenuu, inocenți asemenea oilor pe care unii dintre ei le păzesc (Moș Tănase, căprarul, Cula Mereu ț, „sluga nostru Culiță“, baba Mîia ș.a.). Mulți sînt uscați, lemnoși și pietroși, surpați de boală; bunăoară, Măria Dinului (Fefeleaga), cerșetorul Tele-guț, băieșul Niculai a Firii (Fișpanul), Prăginel. Pădurețe sînt numele (sau poreclele) unora : Moș Viron, Vîrvoara, Bologoaie, Chiuțu, Melen-tea, Fefeleaga. Majoritatea personajelor lui Ion Ăgârbiceanu, dacă nu toate, sînt, sufletește, într-un fel sau altul, oameni de pădure. împru-mutînd, cum o face Vianu, în studiul Asupra caracterelor specifice ale literaturii române, dihotomia templu-pădure, propusă de Guido Mana-corda, pentru a rezuma prin ea, simbolic, notele definitorii ale spiritualității sudice, de tip clasic, și ale celei din nord, „romantice", e limpede că Ăgârbiceanu trebuie inclus în categoria scriitorilor români celor mai „nordici", a „romanticilor". Literatura lui înfățișează o civilizație a pădurii și duhul de care e străbătută emană din adîncuri de codru. Din străfundurile codrilor ardeleni, mai largi, mai întunecați, mai vechi, niai sălbatici decît cei din alte regiuni ale țării. Nu lipsiți, însă, de poieni însorite. Cu Ion Ăgârbiceanu intrăm parcă în codrii vechii Dacii. Intr-o lume sobră, nu rareori sumbră, severă, cu agricultori robaci, cu pădurari ursuji, mineri vestejiți, ariviști încrîncenați, hoți .tumultuoși, dar și idilică, în anumite zone, luminoasă, primitoare, blajină. Tărîmulinfer-nal din volumul In întuneric e contrapuncțat de cel angelic-patriarhal din Luncușoara în păresimi. Spartan în satele din Apuseni, stilul de viață al altor așezări, al celor de prin părțile Sibiului, bunăoară, amintește de Grecia lui Theocrit, de Bucolicele virgiliene. Sumbră sau surî-zătoare, lumea prozei lui Ăgârbiceanu e lumea românească din Transilvania timpurilor defuncte. Lume de codri cu văi blestemate si luminișuri surîzătoare, cu sate mizere și cu mine de aur, cu slujbași despersonalizați și comori îngropate, cu agonii suave și iubiri viforoase. Tărîm clasic prin rânduielile încremenite, „romantic" prin patriarhalitatea păduratică, ce-1 apropie de societățile naturale. „Romantic" mai ales din perspectiva zilelor noastre. O lume, în sfîrșit, de care aceia dintre noi care am fost în copilărie contemporanii unora dintre supraviețuitorii ei ne amintim cu nostalgie. Unde e natură este și poezie. întreaga proză de inspirație rurală a lui Ion Ăgârbiceanu e străbătută de lirism. Poate fi o pură întîmplare că autorul Arghanghelilor — ca mulți alți prozatori, de altminteri — a debutat cu versuri. Cert e că poezia îi este congenitală. Dintre toți prozatorii de origine ardeleană, Ăgârbiceanu e cel mai liric ; mai liric decît Slavici. Lirismul este, într-un fel, implicat în însăși concepția despre 6 VIAȚA ROMÂNEASCĂ menirea artei, proprie scriitorului. „Orice creație adevărată e o sporire a vieții“ — zice prozatorul, în cunoscutele-i Mărturisiri —, iar „o operă literară care nu adaugă nimic la gîndul nostru, la simțirea și voința noastră, la bucuria noastră de viață“ este, potrivit convingerii sale, „zadarnic scrisă, zadarnic citită". înțeleasă astfel, arta implică o atitudine, o „voință conștientă". Literaturii lui Ion Agârbiceanu îi este însă străină — în cele mai bune pagini ale ei — practica imixtiunii naratorului în narațiune, moralizarea directă, discursivă. „La Agârbiceanu — remarcă G. Călinescu — discutarea problemelor morale formează ținta nuvelei și a romanului și dacă ceva merită aprobarea neșovăitoare este tactul desăvîrșit cu care acest prelat știe să facă operă educativă, ocolind anosta predică". Neafirmată retoric, „voința conștientă" a prozatorului de a propaga pilda bună și a osîndi ticăloșia ise concretizează în însăși alegerea și structurarea personajelor, în luminarea destinelor acestora. Nu totdeauna, desigur, alegerea e din cele mai fericite, iar dezno-dămîntul se întîmplă să nu fie de fiecare dată concludent pentru ceea ce vrea să demonstreze scriitorul. Fapt este însă că Agârbiceanu lasă, în scrierile viabile, să vorbească întâmplările, situațiile, nu intervine cu explicații și aprecieri. Și totuși cîtă deosebire între felul său de a povesti și acela al lui Liviu Rebreanu, de pildă ! Rebreanu pare un înregistrator indiferent, un colecționar de situații, în timp ce pe Agârbiceanu îl simți — oricît ar povesti de reținut — participînd la evenimentele istorisite, trăind cu eroii emoțiile lor. în prefața la volumul File din cartea naturii (1959), Ion Brad notează un moment din timpul unei înregistrări a povestirii Fefeleaga în lectura autorului. „Spre sfîrșitul bucății, pare-mi-se în momentul în care femeia sărmană își ia rămas bun de la cal, lectura s-a întrerupt și am observat că scriitorul are batista la ochi..." Asemenea gesturi afective, cititorul atent le surprinde — la figurat vorbind — la tot pasul în scrisul lui Agârbiceanu. E în proza acestui scriitor o pulsație emotivă continuă, o permanentă vibrație la spectacolul durerii umane, și simetric, o candidă participare la bucuriile delicate. Furat de propria istorisire, povestitorul își uită oarecum de sine, integrîndu-se atmosferei evocate, ideptificîndu-se cu personajele, cărora le imită glasurile, le mimează mișcările. Cînd povestește, bunăoară, despre lonu Bodii, boarul întunecat, adevărat duh al codrilor, ce topește cu fluierul său, seara, inimile fetelor, Agârbiceanu nu numai că îl descrie ca pe un cunoscut, dar gîndește întreaga narațiune astfel încit pare spusă de unul care a trăit o viață întreagă alături de boar, ajun-gînd să judece, să simtă și să rostească vorbele întocmai ca el : „C-o dată se pomeneau altfel de boi pe aici. Acum ce-s ? Ia, niște sfîrleze. Dar pe vremuri erau boii cît urșii, erau juncani nepuși in jug pînă treceau de patru ani". Fără să fie destăinuită de-a dreptul, dragostea naratorului pentru erou palpită, de la început pînă la sfîrșit în tonul istorisirii. „Cu bătrînul — relatează de pildă, prozatorul — nu-i plăcea Dar cînd era singur, se punea pe-o dungă și asculta murmurul depărtat al pădurilor..." Sau : „Seara însă, și cînd era vremea rea de nu intra picior de om în pădure. lonu Bodii s-apuca de cîntat. Să-1 fi auzit de departe sau de aproape, nimeni n-ar fi crezut să cînte feciorul întu- POEZIA PROZEI LUI ION AGÂRBICEANU 7 necât, cu privirea tulbure... Și-atunci învia întreaga pădure. Toată coasta Negrilesii părea plină de ființe vii, ce trec suspinînd..." (Comoara, voi. De la țară), Subtextuai, de obicei, în pasajele narative, lirismul se revarsă plenar în descrierile de natură. Mai darnic în asemenea descrieri decît Slavici, Agârbiceanu propune o viziune a naturii proprie. Asemenea lui Coșbuc, dar cu minuția caracteristică prozatorilor, el pictează o natură eminamente rurală. A crede că țăranul n-are simțul naturii e o eroare, și acel plugar pe care, în Partea poetului, Caragiale îl pune să dea o lecție de decență estetică literatului exaltat („Da, duioasă mamă, ce e drept... Trebuie numa s-o bați, să-i sîngerezi sinul pînă să se îndure să-ți dea o picătură de lapte...“) nu ia în derîdere dragostea de natură, ca atare,, ci afectarea ei. Lucid, țăranul iubește natura fără a-i face declarații. Sentimentul naturii, la el, e subînțeles, întocmai ca iubirea pentru copii sau pentru vitele cu care muncește. Pentru țăran, natura nu e, de fapt. „natură“, adică un ce exterior cadrului existențial permanent. E mediul său firesc, parte constitutivă a entității sale, întocmai ca uzina pentru muncitor sau biblioteca pentru intelectual. Natură țărănească, Agârbiceanu, descriind natura, nu face „literatură". Amestecată, ca în poezia lui Coșbuc, în viața oamenilor, natura e distribuită, în proza sa, calendaristic, dintr-un unghi de vedere nu numai sătesc, dar și, de cele mai multe ori, gospodăresc. Ploaia, ninsoarea, dogoarea, arșița, înghețul, dezghețul, coacerea „poamelor" și a „bucatelor", creșterea ierbii și a trifoiului, căderea brumei, revărsarea puhoaielor jalonează fluxul narativ nu, pur și simplu, în virtutea poeticității lor, considerată în sine, ci în calitate de factori structuranți obiectivi : mișcări ale materiei terestre și cosmice care, prin acțiunea lor ciclică, ritmează și modelează viața de fiecare zi a omului de la țară. „într-o săptămînă — scrie, de pildă, prozatorul — iarba din toate luncile a fost răsturnată în brazde groase. Oamenii se grăbiseră să usuce fînul pe secetă, să-i rămînă întreaga mireasmă, și să-1 clădească în căpițe fără să-1 picure decît rouă nopților — chiar dacă nu-1 vor putea căra acasă, să-1 clădească în clăi mari —, pînă ținea seninul. Să-i rămînă nu numai aroma îmbătătoare, ci și culoarea de un verde palid, care se trecea cu totul, se spăla, cînd brazdele erau bătute zile întregi de ploi sau cînd căpițele trebuiau mereu împrăștiate și uscate din nou. Atunci fînul căpăta o culoare roșcată și, de multul întins și scuturat, florile se scuturau și rămîneau mai mult cotoare, ogrinji, decît fîn și vitele îl mîncau în silă" (La fin — File din cartea naturii), E de remarcat precizia realistă a notării detaliilor. Fără a căuta cu tot dinadinsul efecte artistice, fraza prinde vigoare, imaginile dobîndesc relief, plasticitate, paradoxal, tocmai prin fixarea izbitor de exactă a însușirilor unor realități : grosimea brazdelor de iarbă, mireasma pătrunzătoare a finului proaspăt cosit, culoarea lui verde-palidă, spălăcită sau roșcată. Altundeva (Popa Man), naratorul menționează „aerul tare, subțire", stăpîn al „cîmpurilor de nea", „călătoria" unor „nori grei, întunecați", ce lunecă „tăcuți, obosiți parcă", plugurile ce taie „brazdă adîncă, neagră, în ogoarele mustoase", soarele ce „strălucește pe arături ca poleiul oțelului întunecat", „pilcuri de oi", care „ciu- 8 VIAȚA ROMÂNEASCĂ părau iarba tînără ce încolțise pe văi ca o puzderie de vîrfuri de ace verzi". Mereu concretețe, exactitate. Ochi de gospodar, de agricultor. Ca evocator al naturii, Ion Ăgârbiceanu, fără a fi un emul al lui Sadoveanu (am spus-o), și-a avut, fără îndoială, în marele contemporan, a cărui influență nu a ezitat să o mărturisească, în repetate rînduri, principalul model. Natura lui se deosebește însă esențial de cea sado-veniană. Creînd tablouri de basm și vis, privite sub specia eternului, Sadoveanu a dat realitate artistică unei naturi muzicale. Toată literatura sadoveniană de altfel e o orchestrație savantă, în a cărei compo-nejnță au intrat, prefăcute în melos sufletesc, transfigurate prin magia unei arte neîntrecute, cele mai inefabile sonuri ale codrilor românești, ale cîmpiilor și apelor țării. La Ăgârbiceanu domină elementul vizual, amănuntul, viziunea restrînsă, fragmentară. De scriitorii ardeleni imediat premergători, prozatorul nostru se diferențiază, printr-o viziune mai aspră asupra naturii. Ca întreaga existență evocată de Ăgârbiceanu, natura e la rîndul ei aprigă, punînd mereu la încercare puterile omului, trebuind să fie, spre a-și da roadele, muncită stăruitor și trudnic. Adjective ca ,,greu“, „întunecat", „plin de întuneric" revin mereu sub pana scriitorului, în tablourile sale. Chiar dacă nu etalează întotdeauna peisaje de munte aspre, ploi și vijelii — ca în operele cele mai reprezentative — proza lui Ăgârbiceanu dezvăluie un peisaj văzut la modul — s-ar putea spune — septentrional. Cită deosebire, de exemplu, între natura înfățișată de scriitorul ardelean și aceea, meridională, a. lui Gala Galaction, cu cîmpii întinse, vîlcele cu flori, codri înmiresmați, peisaje inundate de lumina soarelui: e o viziune estetică, livrescă, literaturizată superior ! în timp ce în peisajul lui Galaction palpită ceva senzual, rafinat orgiastic, Ăgârbiceanu înclină către tablourile sobre, severe chiar sau, în tot cazul, de o austeritate, aș spune, luterană. Galaction este, ca și Delavrancea, un risipitor de culori, în timp ce Ăgârbiceanu desenează de preferință în tuș. La Galaction lirismul se revarsă adesea dincolo de marginile narației, dobîndind interes de sine. La Agârbi-ceanu, el rămîne, totuși, auxiliar al.istorisirii, scopul acesteia fiind creația de oameni, aspri și ei, ca și natura în care trăiesc. De nu au complexitatea eroilor lui Slavici și energia clocotitoare a țăranilor lui Rebreanu, oamenii din proza lui Ion Ăgârbiceanu sînt, în orice caz, naturi, elementare robuste, cu inepuizabile resurse de vitalitate. Păstrători ai virtuților unei lumi de demult, de la începuturi : lume pe care Eminescu a proiectat-o la un momnt dat în cețurile scandinave, dar ale cărei fundamente iată-le, în scrisul Iui Ion Ăgârbiceanu, perpetuate în spațiul carpatic. ★ Elev, apoi student la Cluj, vedeam lumea aceasta, acum treizeci și mai bine de ani, concentrată și în făptura omului Ăgârbiceanu. înalt, bine zidit, tipică figură de ardelean vînjos, de gospodar așezat, nobil rural din celălalt secol, cu prestigioasa barbă încă neîncărunțită, cu privire calmă, cu o siguranță și o demnitate în gesturi ce exprimau stăpî-nire de sine, simț practic și luciditate, cu mers neșovăitor, scriitorul POEZIA PROZEI LUI ION AGÂRBICEANU 9 sosea la ședințele filialei Uniunii punctual, stătea pînă la sfîrșit, urmărea discuțiile de orice fel cu o răbdare monastică, acordînd fiecărui vorbitor atenție respectuoasă. Cînd vorbea el însuși, ceea ce se întîmplă o dată la cîțiva ani, era scurt : o frază-două. Aproape că îl întrecea în tăcere chiar pe Lucian Blaga, cel „mut ca o lebădă“, cu care, uneori, venea împreună, ambii coborînd dinspre Feleac. Văzîndu-1 și ascul-tîndu-1, aveai sentimentul că odată cu el intraseră în sală toți pădurarii, ciobanii, plugarii, preoții de țară pe care îi zugrăvise. Apariția sa aducea acolo sufletul satelor și suflul aspru al pădurilor de pe tot cuprinsul Ardealului. Parcă s-ar fi sculat, îmi spun acum, din mormintele de pe Soroș, toți răposații satului meu natal, parcă s-ar fi realcă-tuit, ca în vis, lumea fabuloasă a copilăriei ocrotite de brațul mîngîie-tor al bunicii. DUMITRU MICU ION AGARBICEANU SI ELOGIUL BLAJULUI CĂRTURĂRESC Printre postumele inedite ale lui Agârbiceanu avem cunoștință de Cartea legendelor, o carte în care înțelepciunea milenară se filtrează printr-o suită de istorioare legendare, și o conferință despre Biblioteca centrală din Blaj. Din prima s-au publicat cîteva fragmente în revista Tribuna. Am ales dintre ineditele lui Agârbiceanu, care se află în păstrarea fiicei scriitorului Maria-Magdalena Agârbiceanu și căreia îi mulțumim cu gratitudine, și pe această cale, pentru bunăvoința de a ni le pune la dispoziție, paginile ce înfățișează istoricul Bibliotecii centrale din Blaj. Textul ilustrează cu pregnanță o constantă a literaturii de evocare la Agârbiceanu : elogiul trecutului cărturăresc. De la romanul Licean... odinioară, evocare duios-nostal-gică a școlilor Blajului de altădată cu ușor recognoscibile elemente autobiografice, la conferința susținută în seria de Mărturisiri literare inițiate de profesorul D. Caracostea în 1932, de la interviul cu Mircea Zaciu publicat postum în revista Mânu-scriptura și pînă la aceste pagini inedite, elogiul Blajului cărturăresc se constituie ca o temă de prim ordin. Manuscrisul articolului Biblioteca centrală din Blaj cuprinde 12 jumătăți de pagini, tăiate în lung, cu un scris mărunt, ușor tremurat, dar îngrijit, care nu pune dificultăți de transcriere. Agârbiceanu obișnuia să scrie adeseori pe jumătăți de coală, longitudinal secționate. Manuscrisul nu este datat, dar putem aproxima că el a fost scris în preajma anului 1960, cînd fiica scriitorului lucra ca bibliotecară la Biblioteca Academiei — Filiala Cluj. Colectivul de cercetători al acestei biblioteci (dotată cu o mare parte din fondul Bibliotecii Centrale din Blaj) s-a gîndit să invite pe autorul Arhanghelilor să țină o conferință despre vechea bibliotecă blăjeană. Scriitorul a acceptat, s-a documentat studiind două contribuții în materie, semnate de Alexandru Lupeanu-Melin și Ștefan Manciulea, pe care le și menționează la ,,bibliografiei Expunerea scriitorului nu aduce date și informații inedite, dar este superioară textelor anterioare prin darul evocării. Elogiul Blajului, oraș de cărturari, se face de data aceasta prin prezentarea istorică a unei importante instituții de cultură, Biblioteca centrală din Blaj, una din cele mai mari din Transilvania începutului de veac, la constituirea căreia au contribuit eforturile și pasiunile dascălilor Blajului, încă de la Vlădica întemeietor al urbei, Inocențiu Micu-Clain. Paginile cele mai multe și mai frumoase sînt închinate lui Timotei Cipariu. Sigur că despre pasiunea bibliografică a lui Cipariu s-au scris pagini docte (Sigismund Jăko, Șt. Manciulea, M. Guboglu ș.a.), dar Agârbiceanu reușește să contureze aici portretul unui intelectual prin evocarea unei pasiuni devoratoare : cartea.. Legenda și adevărul se împletesc în această povestire domoală ca într-un cîntec băfrînesc, cu suișuri și coborîșuri, sugerînd parcă înseși vicisitudinile vieții abătute asupra averii celei mai scumpe a cărturarului ardelean : biblio- BIBLIOTECA CENTRALĂ DIN BLAJ 11 teca personală. E menționată și activitatea de orientalist a lui Timotei Cipariu. Prin 1960 lucrul acesta apărea ca o noutate, completînd vasta sa activitate cărturărească cu o dimensiune inedită. Mai tîrziu studii speciale datorate lui M. Guboglu, Ștefan Manciulea și Radu Brateș au conturat cu precizie întinderea informației si erudiția orientalistică a lui Cipariu. Agârbiceanu menționează și alți pasionați bibliofili precum : pe loan Micu Moldovan, vestitul „Moldovănuț“, prietenul și colaboratorul apropiat al lui Timotei Cipariu, pe istoricul Augus-tin Bunea care, în testamentul său, propunea „ridicarea unei case în care șă fie adunate toate bibliotecile Blajului". Dorința sa a fost realizată în 1912, prin construirea unei case impunătoare, cu etaj, în piața orașului, unde se vor depozita cărțile, actele, manuscrisele, corespondența, periodicele. Așa s-a născut Biblioteca centrală din Blaj. Cel dintîi bibliotecar a fost istoricul Zenovie Pâclișanu, care a început organizarea și catalogarea tuturor cărților. Lui i-au urmat la conducerea bibliotecii profesorii Alexandru Lupeanu-Melin, Ștefan Manciulea și Nicolae Comșa. Printr-o Hotărîre a Consiliului de Miniștri din anul 1949 colecțiile Bibliotecii centrale din Blaj au fost trecute în patrimoniul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române. în 1973 o parte din fondul blăjean a revenit „ab originem" întemeindu-se astfel Biblioteca documentară „Timotei Cipariu", care cuprinde cărți din fondul bazilitan, ciparian, loan Micu Moldovan, Augus-tin Bunea, Al. Sterca-Șuluțiu, I. Vancea, Al. Lupeanu-Melin, manuale școlare, periodice, precum și cărți tipărite în teascurile tiparniței blăjene, începînd cu prima carte păstrată din anul 1753. în reproducerea textului am utilizat normele ortografiei actuale, am preferat însă grafia „veacul al 18-lea“ sau „sfecolul] 19-lea“ impunîndu-ni-se ca o trăsătură specifică a scrisului lui Agârbiceanu. ION BUZAȘI BIBLIOTECA CENTRALĂ DIN BLAJ I Aproape două veacuri și jumătate Blajul, micul orășel ele la îmbinarea Târnavelor, a fost un centru și un focar de cultură românească, cu cea dintîi biblioteca românească din Transilvania și cu cei dintîi cărturari vestiți cari prin scrierile și activitatea lor au deșteptat conștiința națională a unui popor de plugari iobagi, cari trăiau departe de orice posibilitate de a se cultiva, pînă la unirea cu Roma de la 1700. Către sfîrșitul deceniului al patrulea de la unirea bisericească episcopul martir Inocențiu Micu Clain reușește să mute sediul Episcopiei române unite de la Făgăraș la Blaj și în 1738 cînd vine la noua reședință el aduce și cele dintîi cărți cu el, în număr de 254, trecute într-un catalog, la 1747, de către vicarul episcopesc, vlădica succesor al lui Clain, Petru Pavel Aaron. Dintre acestea 182 volume au fost ale episcopului Ion Giurgiu, iar 72 ale lui Inocențiu. Catalogul pomenit cuprinde însă 96 volume mai mult, a căror proveniență nu este indicată în catalog. Cărțile întîiei biblioteci din Blaj sînt aproape toate în limba latină. 12 VIAȚA ROMÂNEASCĂ Tot în anul 1747 se deschide și mănăstirea Sf. Treimi din Blaj si biblioteca rămasă de la Inocențiu Micu se adăpostește în locașul mănăstirii sub grija călugărilor, ca bibliotecă mănăstirească, socotind anul 1747 ca data așezării sîmburelui din care a răsărit, în scurgerea altor două veacuri și jumătate, biblioteca centrală din Blaj. Tot atunci începe și mișcarea cărturărească din Blaj. între 1747—1754 Biblioteca mănăstirească se mărește cu volumele grecești donate de arhimandritul Leontie Mosconas, originar din insula Naxos, care nu se știe în ce împrejurări a ajuns la Blaj și a aflat adăpost în mănăstirea călugărilor de aici. Tot în 1754 se află pomenit în cele oficiale și numele primului bibliotecar, ,.cinstitul ieromonah Grigore Maior căruia i se încredințează și buna pază a bibliotecii“, pe lîngă că era „învățătorul limbilor și după vreme și putință a științelor". în jumătatea a doua a veacului al 18-lea călugării au făcut și rafturi mari și puternice cu geamlîc de sîrmă împletită, penti-u cărțile bibliotecii dintre care unele mai sînt și azi în ființă, — după aproape 200 de ani. Volumele bibliotecii, cele mai multe latinești și grecești, cuprindeau opere teologice și filozofice, după îndeletnicirea monahilor-profe-sori de pe vremuri. Se întîlnesc în Biblioteca mănăstirească și numeroase rarități bibliografice, ca de pildă o „Perrara" venețiană de la 1493, ori regescul tipograf „Robert Stephanus" de la Paris, sau „Matheus Kempfer" de la Frankfurt pe Main și o gramatică franceză din (?) Leagănul Bataniei, dovadă că monahii de la Sf. Treime aveau legături spirituale cu apusul cărturăresc. Țineau legături și cu cărturăria slavonă, cum arată cazul călugărului Isaia, zis Popa lancu, despre care scria Samuil Clain că „fiind odinioară la Kiev foarte bine se procopsise în limba slavonească cît a tălmăcit pe limba românească vedeniile Sf. Grigore". Se pare că pergamentele slavonești din Bibliotecă sunt în legătură cu drumurile lui Isaia la Kiev și a altor umblați pe la Lemberg (Li wow). La 1773 cu prilejul consacrării de episcop la Viena a lui Grigore Maior fostul bibliotecar al Bibliotecii mănăstirești a fost dăruit de împărăteasa Maria Teresia cu alt rîncl de cărți, cerute de el, — dublete din biblioteca imperială. Ele s-au adăugat bibliotecii mănăstirești. Din același izvor a adus alte cărți Ignatie Darabant, fost superior al mănăstirii și pe urmă Episcop la Oradea Mare. Toate aceste volume se disting prin legăturile frumoase albe, din pergament presat și formează o bună parte din zestrea venită Bibliotecii Centrale de la biblioteca mănăstirească. Biblioteca mănăstirească crește și sporește în curs de un veac prin cărturarii crescuți în centrele de cultură ale Apusului în primul rînd Roma și Viena. Ei nu se întorc niciodată cu mîna goală și cu desagii plini de cărți. încep preocupările pentru limba și istoria românească șî acum majoritatea cărților ce intră în bibliotecă sunt în legătură cu aceste nouă și binefăcătoare preocupări. BIBLIOTECA CENTRALĂ DIN BLAJ 13 Multe cărți și manuscrise au rămas aici de la cei trei luceferi ai redeșteptării naționale Șincai, Maior, Samoil Clain. Numai de la acesta clin urmă au rămas manuscrise nepublicate care umplu un raft întreg. Din cauza neînțelegerii lor cu episcopul Bob, ei au dus în pribegia lor, mai ales la Episcopia de la Oradea, multe cărți de-ale lor și manuscrise. Cărturarii Blajului țin__ legături culturale acum și cu Moldova și cu Țara Românească, dovadă că Biblioteca are în copii bine păstrate : Cronica (Letopisețul) vel-logofătului Miron Costin, Hronicul pentru vechimea româno-Tnoldo-vlahilor și alte manuscrise. Tot aici se află și cea mai veche traducere românească a Învățăturilor lui Neagoe Voevod către fiul său Teodosie. Se continuă acuma de către cărturarii Blajului munca începută la răsăritul Carpaților de către cronicari și arhierei cărturari a căror spiță se stinsese deocamdată. Operele acestora erau cunoscute la Blaj încă de pe la 1757, cum arată nota originală a lui Constantin „robul lui Dumnezeu și dascăl al școlii românești din Blaj" : „începutu-s-a a se scrie în anul 1756 Septembrie 8, și s-au săvîrșit în anul 1757 Martie 13“, — notă pe copia Hronicului lui Cantemir. Samoil Clain în lucrarea sa Scurtă cunoștință a Istoriei românilor vorbește despre „scriitorii cei din România", unde se pomenesc opere vechi și nume de scriitori azi necunoscuți sau uitați. Biblioteca mănăstirească nu le mai are azi, datorită multor jafuri din 1848—1849, în vremea revoluției, ba Cipariu îl ceartă chiar pe Șincai că a plecat din Blaj ducînd cu el cărți din bibliotecă, între care Dipticonul Mitropoliei de la Alba-Iulia. încă în 1738 cînd clerul în sinod hotărăște să dea în cinci ani consecutivi cîte 25 000 florini pentru ridicarea școlilor din Blaj, a pus între datoriile călugărilor „de a griji de instrumentele literare, adică scrierile clerului și ale neamului românesc". Ceea ce călugării-profesori, cărturarii Blajului au și făcut vreme de peste două veacuri. II Biblioteca centrală din Blaj cuprinde, — în afară de biblioteca mănăstirească a călugărilor baziliți — o seamă de alte biblioteci înjghebate în cursul timpului. Cele mai însemnate au fost : Biblioteca semi-narială pentru uzul profesorilor și elevilor teologi ; Biblioteca gimnazială a profesorilor și elevilor ; Biblioteca Mitropolitului Șuluțiu, Biblioteca Vancea, Biblioteca Ion Micu-Moldovan, Biblioteca Bunea, Biblioteca medicului Erdelyi din Orăștie, Biblioteca mitr[opoliților] Mihali, V. Suc iu și Niculescu. Dintre aceasta cea mai valoroasă este a canonicului Ion Micu Mol-dovan care cuprinde multe cărți rare, fiind el un mare colector de cărți vechi și biblioteca istoricului Augustin Bunea. Dar cea mai vastă și mai valoroasă bibliotecă veche din Blaj care a intrat în Biblioteca centrală este aceea a „părintelui filologiei române" Timotei Cipariu, care a fost cel mai mare bibliofil român din secolul al 19-lea. 14 VIAȚA ROMANEASCA Născut din părinți țărani în comuna Pănade lingă Blaj, la 1805, a fost înzestrat cu multe și frumoase însușiri intelectuale, între cari dragostea de carte s-a arătat din pruncie. Cînd a putut citi a dănțuit prin cameră strigînd : „Tată, eu știu ceti !“. La vîrsta de 7—8 ani citea românește cu chirile și latine, nemțește și ungurește. De la mama-sa care era o țesătoare și cusătoare deosebită învățase și el să coase flori și altițe — dovedind și un precoce simț artistic. La vîrsta de 10 ani a venit la școlile din Blaj. La 14 ani citea și grecește și latinește. _ . , Are o memorie fenomenală așa că ce citea o data cel mult cie două ori, știa pe dinafară. De la un profesor din seminarul teologic a învățat limba ebraică, și apoi, singur, mai multe limbi orientale. Iată cum îl caracterizează ucenicul, prietenul și colaboratorul său Ion Micu Moldovan în 1905. „Au trecut 60 de ani de cînd l-am cunoscut pentru întîia oară și 30 de cînd am fost așa zicînd în atingere zilnică cu dînsul și totdeauna am admirat și admir și azi pe de o parte talentul lui extraordinar, pe de altă parte stăruința de fier ce-a avut din frageda copilărie și care nu l-a părăsit nici la adînci bătrînețe“. A avut un talent cu adevărat foarte rar la învățatul limbilor și o mare pasiune să cunoască cît mai mult din cultura universală. Cărțile aflate în Bibliotecile existente în Blaj le-a măcinat în grabă și atunci a pornit cu o sete nestinsă pînă la moarte să caute și să adune el cărți în legătură cu limbistica și istoria, mai ales. Ca tînăr profesor, din toată sărăcia lui, cumpără biblioteca de peste 100 volume a episcopului evanghelic reformat Samoil Bodela din Aiud, cărturar c urenume pe vremea aceea. Le aduce cu carele la Blaj. în 1836 călătorește pentru întîia oară în țările românești, venind după „bucoavne" și află multe la librarul losif Romanov, cu care rămîne ani de zile în legătură, cumpărînd de la el multe cărți și tipărituri. Prin acest librar Cipariu își ține un agent statornic la Constan-tinopol. Acesta, pe nume Simion Petru, îi aduce lui Cipariu la București „cărți arabice" și în alte limbi orientale pe care Romanov i le trimite la Blaj, cu liste de socoteli și de prețuri. Se spune că la bătrînețe Cipariu aproape nu mai citea decît cărți de poezie și filozofie arabă. Așa. se explică marele număr de manuscrise exotice ce au trecut cu biblioteca lui în Biblioteca centrală din Blaj. Așa a ajuns aici manuscrisul. „pe foile de trestie din Tibet" și manuscriptul persan împodobit cu ilustrații de cea mai rafinată coloratură. Contemporanii lui Cipariu povesteau despre o călătorie a lui la Constantinopol, călare pe calul protopopului Blășianu, iar după alții a plugarului Petru Frățilă din Sîncel. Cipariu a dispărut cu calul și cîteva luni nu s-a mai văzut prin Blaj. Iar cînd s-a ivit calul, — slab numai scheletul — era încărcat cu desagi plini de cărți și de bucoavne și el însuși era pîrlit de soare și obosit de drum.. Mîna calul de dindărăt, venind pe jos. Și dacă ar fi numai o legendă ea arată marea sete de cărți a lui Timotei Cipariu. Dar fapt e că în iarna anului 1841 Cipariu face o BIBLIOTECA CENTRALĂ DIN BLAJ 15 cerere guvernului transilvan să-i elibereze de la vama Turnu Roșu manuscriptele „persane arabe și turcești" reținute acolo. Și un alt fapt este Pașaportul eliberat la 29 iulie 1841 de guvernatorul Ardealului profesorului de limbi orientale T. Cipariu care intenționa să călătorească în Valahia, iar de acolo la Constan tino pol. La București, expositura austriacă pune viza pentru Giurgiu spre Con-stantinopol. Dar la 8 septembrie același an Cipariu se afla tot la București. Probabil aici îi va fi adus agentul său din Constantinopol cărți și manuscrise orientale, făcîndu-i drumul la Țarigrad superfluu — material pe care-1 va fi adus în desagii săi enormi pe gloaba de cal, despre care vorbeau contemporanii. Adevărul e că T. Cipariu avea în biblioteca sa cel mai mare stoc de cărți și manuscrise orientale în întreaga Transilvanie. In acest principat, cele mai mari biblioteci în jumătatea a doua a veacului al 19-lea erau : Bruckentaliana din Sibiu, Battyaniana din Alba lulia, Telekiana din Tîrgul-Mureș și Biblioteca Muzeului transilvănean din Cluj. Destul de bogată era și Biblioteca Episcopiei gr. cat. de Oradea Mare. După aceste biblioteci, — toate ale unor instituții — urma îndată ca număr și raritate de cărți și manuscrise, biblioteca lui Cipariu, iar ca manuscrise și cărți orientale ținea primul loc. în revoluție se prăpădesc multe cărți din Biblioteca lui. La 4 Noiembrie 1848, Cipariu pleacă din Blaj la Sibiu, luînd cu el vreo 40 de manuscrise mai prețioase și 2—3 cărți tipărite, iar restul ,,lă-sîndu-le acasă în grija lui Dumnezeu", cum scrie el însuși. Din Blaj mai duce la Sibiu, în decembrie același an, cam 100 de volume. Dar nici aici nu erau în siguranță : 800 volume din acestea sunt piuate de un preot militar în armata lui Bem, I. Munteanu din Sorcău județul Bihor și le duce în Ungaria făcîndu-și din ele o bibliotecă proprie, care ajunsese în scurtă vreme celebră, și cu care se mîndrea cel ce-și luase și el „prada de război". Din ce mai rămăsese la Blaj, ostașii austrieci, insurgenții unguri, „secuii“ i-au mai împrăștiat cam la 4 000 de volume. Iată ce scrie el însuși despre dezastrul săvîrșit de revoluție în biblioteca sa : „Dintre toate cărțile nouă ce mai rămăseseră acasă în număr de vreo 4 000 volume, așezate în vreo 5 tece și 2 armarii, nu aflai nici măcar o foaie. In armariul cel mare, care conținuse singur cel puțin 1 000 de volume nouă, în 8° și alte formate mai mici, deschizîndu-1 n-am aflat decît victualii (de-ale mîncarii) de ale soldaților austriaci, calțunarn cau erau încortelați în casele de dinapoi, unde era armariul, și unde i-am aflat lucrînd la ciobote. Iar în casele (camerele) dinainte, pe masa unui lieutenant (locotenent) aflai trei volume : unul era Hommer s Redekuste Persiens; altul o Liturghie în trei limbi : grecește, sîrbește și românește, cu miniaturi elegante în 4°, legată în piele, iar al treilea nu-mi mai aduc aminte ce a fost. Liturghia (= liturgierul) era toată lacerată (spintecată ,ruptă). Ce căutau aceste cărți pe masa unui ofițeraș ? Ce destin le sta înainte dacă veneam mai tîrziu ? Des- 16 VIAȚA ROMÂNEASCA ținui ce l-ar fi avut și altele mai înainte. Las să judece fiecine și să-și închipuiască ce impresiune va fi făcut aspectul acestor rămășițe asupra unui om care pînă acum spenda (cheltuia) în fiecare an mai mult de jumătate din veniturile sale pe atari obiecte, ce le văz acum cu ochii pradă evenimentelor funeste, fără reparațiune“. Poate nici un bibliofil român n-a trecut printr-o astfel de tragedie ca Cipariu ! I-a rămas neatinsă biblioteca cumpărată la începutul carierii sale, care era așezată în podul casei în 4 tece mari ; gazda din Sibiu i-a mai salvat vreo 200 de volume, iar de la Munteanu din Sorcău și-a recîștigat prin proces numai 112 volume din 800. Din 1849—1887, data morții sale, Cipariu și-a refăcut o bibliotecă impunătoare, cu un stoc număros de cărți, dară nu toate la valoarea celor pierdute în revoluție. Prin testament el a lăsat toată biblioteca sa Blajului. în ea se păstrează și tablele cerate romane de la Roșia Abrudului pe care Cipariu le primise dela protopopul Roșiei, Simion Balint, unul din tribunii de la 1848, cari acum sunt bine păstrate, căci după moartea lui Cipariu n-au prea fost îngrijite. Cipariu le-a studiat și-a făcut asupra lor mai multe comunicări și studii. III Cît privește tipăriturile vechi și cărțile rare, după Biblioteca lui Cipariu, cea mai importantă care a intrat în Biblioteca centrală din Blaj este aceea a lui Ion Micu Moldovan, al doilea mare și pasionat filolog al Blajului și ucenic al lui Cipariu. El a cules cu predilecție tipărituri bisericești, dar și aproape toate edițiile prime din ce s-a tipărit românește între 1850—1890, — vreme de patruzeci de ani, literatură, știință, istorie. Se cuvine a se pomeni intrate în Biblioteca centrală din Blaj cărțile rămase de la Mitrop[olitul] V. Mihali, între care și unele rarități, cum e : Cartea de rugăciuni în manuscript, a lui Gheorghe Ștefan voevodul Moldovei, mort în pribegie în Stetinul Pomeraniei, cărțile de istorie rămase de la Augustin Bunea, de teologie de la Mitropolitul] Vasile Suciu, și de istorie naturală de la Mitrfopolitul] Alexandru Niculescu. Cărțile din Biblioteca . centrală sunt tipărituri ieșite din toate tipografiile de pe întreg teritoriul românesc, fiind și sub acest aspect valoroase. IV Arhiva Bibliotecii centrale din Blaj cu material în cea mai mare parte inedit, e foarte bogată. Aici se află vasta corespondență a lui T. Cipariu cu cărturari din întreaga Europă ; corespondența lui George Barițiu, Axente Sever, baron Urs de Margina, Ion Moldovanu și alte multe din veacul al 19-lea și mai vechi. Se cuprind aici 217 manuscrise românești între cari : Cintarea despre începutul și starea de azi a românilor de Ion Teodorovici Nika, Versul omului sărac cu copii mulți, Fragmente de Letopiseț, Introdu- BIBLIOTECA CENTRALĂ DIN BLAJ 17 cere despre (în) filosfie peste tot; Pravila lui Eustatie; Lexicon latino-român, Brașov, 1697, Cronica Țării Românești etc. etc. în arhivă se mai află 267 manuscrise slavone, 17 germane, 4 italiene, 8 grecești. V Cel care a stăruit mai mult ca bibliotecile din Blaj să se concentreze intr-o Bibliotecă centrală cu clădire proprie, a fost istoricul Augustin Bunea, care și-a lăsat prin testament avutul său în acest scop. Clădirea din piața Blajului în care s-a așezat Biblioteca Centrală a fost terminată în 1912, și întîiul ei bibliotecar a fost istoricul Zenovie Pîclișanu, iar succesorul său scriitorul Alexandru Lupeanu-Melin. Ei n-au avut niciodată fonduri suficiente pentru a ținea personalul necesar la catalogarea și organizarea Bibliotecii centrale. ION AGÂRBICEANU (Bibliografie : Alexandru Lupeanu, Biblioteca centrală din Blaj, 1933. Ștefan Manciulea, Biblioteca centrală din Blaj, 1939), UMBRA (I) Pe deasupra caselor plutea un fum posomorit. Plutea leneș, aidoma unui stol de ciori. Dacă priveai îndelung mișcarea aceea, pesemne reflexul altei mișcări, mișcarea sufletelor, nu se putea să nu bagi de seamă că, pe nesimțite, perspectiva interioară se întuneca. Cel mai bun lucru era să te faci că nu observi, să-ți înalți privirile undeva înspre cer, între nori și fum. Ori să le cobori direct în stradă, în băltoace și în curțile oamenilor. Aici aveai și avantajul nesperat de a constata că de fapt se crea o anume comuniune, îndeajuns de trainică spre a izbuti să învingi cu ușurință sentimentul zădărniciei. De altfel, dacă stai să te gîndești bine, sentimentul zădărniciei nu-1 pedepsește decît pe omul eliberat de orice referință superioară. Ceilalți, filozofi, teozofi, atei, materialiști, nu de zădărnicie, de sentimentul zădărniciei se împiedică. Pe cînd omul lipsit de referințe superioare se poticnește la fiecare pas. Așa se nasc marii criminali și marii nefericiți. Ei, poate că n-o fi chiar așa... Orașul trăit în felul său miraculos, spornic și ineficient, deopotrivă, ai fi crezut că-și însușise drept maximă de existență o dialectică primitivă. Larma vînzătorilor amintea de cîrîiala acelorași ciori mohorîte, cu deosebirea că în cazul acesta erau agresive, dominatoare, lacome. Lumea cumpăra și vindea, metodele nefiind unele pentru toți, dar scopul da : viața ! Și unii și alții făceau ce făceau pentru a trăi. E drept că unii pentru a trăi mai în belșug, alții pentru a supraviețui pur și simplu, dar fondul problemei nu se schimba. Cel puțin așa gîndea Cuza, Alexandru loan Cuza, în acea zi de februarie, umedă și istovitoare din pricina umezelii ce pătrundea cu insistență în oase, în suflet, curată indecență a unui univers cu neputință de stăpînit și de înțeles în ceea ce are el tainic și definitiv ascuns vederii, auzului, într-un cuvînt perceperii noastre, taina începutului și sfîrșitului și mai ales secretul scurtei noastre treceri, de la naștere pînă la moarte. Religia, politica, morala încearcă ele să dea sens existenței, dar oare reușesc ele ? în fond regulile religiei, regulile politicii, regulile moralei sînt și ele sclavele trecerii. Altă taină, cumplită și grea... Pe străzi se mai vindeau castane coapte, se vindeau halviță și floricele de porumb, țuică fiartă și vin. Cui îi dădea mîna să-și deșerte punga pentru litra de vin și cui îi dădea mîna atît doar cît să-și stîmpere poftele cu un pumn de floricele ? Nu era prea greu de găsit răspunsul. Cuza nu crezuse și nici nu credea că inechitatea socială poate dispărea vreodată. Singurul lucru ce-1 considerase posibil fusese ca toți oamenii să ajungă pînă acolo încît să viețuiască demn, adică fără să se zvîrco-lească în mizeria fără de scăpare. Fusese visul său. Nu numai de om politic, fusese visul omului conștient că aparține comunității. Așa se UMBRA 19 și salvase pe sine. Forța impersonală a puterii se topise, aidoma zăpezilor în primăverile descătușate. Cunoașterea îi înlesnise înțelegerea și nici el nu-și văzuse imaginea prăbușită în abisul rece și calculat al politicianului pragmatic, fără simțul umorului. Nu guvernase apăsător, strivitor, fără îngăduința celor împietriți în convingerea caraghioasă că ei încep și sfîrșesc rosturile lumii ; considerase că el însuși nu era decît un umil executor al drepturilor trupului și sufletului său, trupul și sufletul neaparținîndu-i, decît pentru a le sluji, trupul și sufletul avîndu-le primite. Era doar chiriaș acolo unde proștii cred că sînt stăpîni. Dar nu numai proștii, ci și vanitoșii. Ambițios fusese, poate și orgolios, dar niciodată vanitos... Prin pîcla înserării lunecau halucinant umbrele trecutului. Aidoma animalelor ce dau semne de neliniște înaintea catastrofelor, șeful statului adulmeca primejdia fără obiect, căci nu se temea de nimic. Întîi fiindcă nu se temea de sine însuși. Credea despre sine că încă era îndeajuns de tare spre a discerne, spre a nu se lăsa atras de mirajul drumurilor fără întoarcere. Numai cine și-a pierdut complet respectul de sine arde în urmă-i toate punțile... Din afară, iarăși, nu se vădeau semne prevestitoare de furtună. De catastrofă. Știa că era contestat de mulți, dar se credea iubit. Și dacă nu se credea iubit, se bizuia pe simțul de onoare al adversarilor. Ce avea de făcut, știa prea bine, chiar el le venea în întîmpinarea dorințelor. Există momente în viața fiecărui om cînd trebuie să se confrunte cu unicul paradox serios în materie de comportament. Atunci cînd bunele intenții, cele mai sincere, deci mai adevărate, rațiunea însăși de a fi a omului respectiv, cînd bunele sale intenții, deci, se întorc împotrivă-i prin jocul inexplicabil al mecanismului social. E ca un proces de inflație deși, firește, deosebirea e mare. Căci emiterea de hîrtii fără acoperirea in aur presupune cultivarea cinismului instituționalizat, ori stăpîn pe instituțiile respective. In ce-1 privea pe el, încercarea sa era de a tezauriza bancnote bizuindu-și acoperirea nu pe o regulă financiară, ci pe una de etică socială. Avea nevoie de lingourile încrederii. Din păcate, băncile nu primesc așa ceva în seifurile lor... Nemaivorbind că, uneori, din dragoste prea mare, obiectul dragostei poate să rămînă fără aer. Ca o mamă prea iubitoare ce-și alăptează copilul cu atîta zel, încît biata odraslă nu mai poate respira... Strada părea — sau chiar era — liniștită. Se consumau toate spectacolele, aceleași dintotdeauna, poate cu oarecari modificări de decor. Modificări venite în fireasca evoluție, logică, a structurilor, nu impuse de vreun scenograf genial. îmbogățiri și falimente neașteptate, dragoste, ură, libertate și poliție, pe scurt mișcarea în cerc a unei societăți ce se caută pe sine din lipsa unor instituții viguroase și conservatoare, depozitare de înțelepciunea experiențelor anterioare ale unei vieți politice eliberate ceva mai demult de exigențele nefericite ale modului de viață tipic despotismului oriental... Venirea sa la tron în urmă cu șapte ani avusese mai degrabă girul legitimității decît sancționarea, ca îndreptățită, a stării de fapt. Fusese o emanație a voinței poporului, deci nu dreptul înscăunării se 20 VIAȚA ROMÂNEASCĂ punea în discuție. în schimb fusese pusă în discuție situația primirii sale legitime în cercul șefilor de state... Capitala de acum șapte ani ! Dincolo de inevitabilul spectacol carnavalesc, spectacolul străzii, dincolo de triumful său personal, triumf ce-1 bucurase, evident, semnificația adevărată trebuia căutată în importanța, sau lipsa de importanță a acelui act istoric. Nu fusese numai victoria lui, nu fusese numai victoria partizanilor săi, nu fusese numai victoria străzii și nici numai calculul marilor puteri, fusese victora tuturor dacă avem în vedere finalitatea acțiunii. Viața e faptă, moartea e un drept, individual și colectiv, viața este o datorie, adică obligativitatea faptei... Sigur că fiecare pătură țintea spre ale sale. Țăranii spre pămînt, boierimea pentru păstrarea pămîntului, negustorii pentru prosperitatea comerțului, burghezii pentru urbanizarea industrială, intelectualitatea pentru justificarea rolului ei cultural, ofițerii pentru crearea instituției oștirii, politicienii spre a-și afirma, unii zgomotos, demagogic, alții sobri și responsabili ideea potrivit căreia lumea modernă nu va fi nici a unora nici a altora, ci a politicii, puterile interesate pentru crearea unui climat de stabilitate, emigranții pentru a-și găsi adăpostul si ocrotirea în apropierea țărilor lor, față de care se considerau răspunzători și așa mai departe... „Adevărul e că nu m-am temut cînd am primit puterea. Nu din pricină că m-aș fi putut socoti un diletant față cu asemenea răspunderi. Firește, am avut și îndrăzneala diletantului, chiar în ciuda faptului că viața mea publică nu era tocmai săracă. Totuși ea s-a datorat mai mult poziției mele în societate decît unei vocații autentice de politician. în tinerețe am visat revoluții și reforme, ce-i drept, dar nu să devin practician al puterii, adică nu să devin politician de profesie. Poate să mă înșel, cum se înșeală orice om cînd simte că a sosit ceasul sfîrșitului tuturor lucrurilor. Căutînd motivațiile, omului îi este mai comod să considere că răspunderile au venit singure, ca și cum simpla lor acceptare n-ar presupune o atitudine clară în această privință. Da, garanția puterilor însemna că, la o adică, în fruntea statului se putea afla și un bun subaltern... în fond, de ce nu ? Se părea că nici în interior și nici în afară nu era nevoie de prea multă inițiativă. Și totuși, neîn-țelegînd să fiu subaltern zelos, ci interlocutor abil, îmi asumasem răspunderi mari. Aș fi fost scuzat deci temîndu-mă de putere... Nu m-am temut nu din vanitate, ci pentru că nu am disprețuit obiectul puterii. Asta mi-a îngăduit și să mă situez deasupra partidelor, și să exercit puterea printr-o guvernare dezinteresată. Altminteri nu aș fi guvernat, ci aș fi domnit. Domn sînt, dar cred că prima mea îndatorire a fost aceea să previn destrămarea puterii și să frînez pe cît posibil exercitarea ei de către pasionații puterii. Pasiunea puterii disprețuiește obiectul puterii... Pe scurt, am făcut ceea ce face un om cu principii morale și convingeri religioase, adică un conservator moderat : mi-am impus să guvernez, iar nu să domnesc../4 Fără îndoială că în destul de mare măsură entuziasmul fusese de suprafață. Foarte bine, foarte bine, dar independența să nu ne coste nimic. „Ori tocmai asta am vrut eu să le aduc. Mulți cred că o țară UMBRA 21 mică trebuie să accepte toate servitutile. Nu zic nu, nu trebuie stîrnit nimeni împotriva ta, Politică înseamnă a da și a primi, a ști cînu sa dai si cînd să primești. Dar nu sînt de acord cu cei care se dau bătuți în așteptarea aliatului mai puternic decît cel ce te-a ocupat. Și de n-ar fi decît pentru propria onoare și n-ar trebui gîndit așa. Dar mulți nu se ostenesc să judece mai adînc. Un regim de ocupație presupune oricum jaf economic și morți. Iar mai apoi, purtînd război alături de alt aliat, nu-ți trimiți soldații în prima linie? Și acolo nu se moare ? Și aliatului nu-i dai din pîinea ta ? Și care aliat mare nu-ți va aminti mereu că el ți-a dat libertatea ? El și numai el, de parcă tu ai fi dormit în răstimp. După mine, există o singură alternativă : cînd ești atacat, te aperi ! Atîta cît poți. Și dacă pierzi, pierzi apărîndu-te, prin urmare îți rămine demnitatea. Sigur că legile învingătorului sînt aspre, dar nimic nu-i mai aspru decît disprețul. Nici economicește și nici uman nu se pierde mai mult în situația demnă decît în aceea de servituti. Numai că bunii noștri patrioți sînt robii stării de suzeranitate. Eu n-aș ordona armatei să ocupe nici măcar un cătun dincolo de granițe. Dar nici n-aș îngădui să mi se ia mie un cătun... Dar mulți, prea mulți caută salvarea în supușenii temporare, în alianțe circumstanțiale, expu-nîndu-se vicisitudinilor de moment și disprețului pentru viitorime". Nu era o plăcere să constate că propria-i anxietate se răsfrîngea asupra domniei. O guvernare anxioasă nu poate duce la nimic bun. Orice putere trebuie să imprime, ca linie de conduită oficială, optimismul, nu ca pură manevră propagandistă, ci din rațiuni cît se poate de naturale. Poporul, dacă nu crede, și nu poate crede cîtă vreme nu i se arată un țel, este permeabil la orice fel de influențe. Așa se nasc războaiele civile, revoluțiile, corupția generală a statului, insecuritatea individului, pe scurt se pierde prestigiul instituțiilor și odată cu aceasta dorința explicită, ori murmurată, de a le schimba. Optimismul oficial... în măsură rezonabilă, da. In măsura în care însă optimismul oficial pune pumnul în gura gîndirii critice, în gura judecății făcută cu deplin curaj civic, atunci e mai bine ca un om blînd și echilibrat să cedeze locul dictaturii... „Dacă domnia mea este anxioasă, înseamnă că va trebui să-mi respect cuvîntul dat în fața corpurilor legiuitoare... cuvîntul dat... am vrut doar să arăt că m-am resemnat cu ideea renunțării la tron. Era necesar să fac asta nu numai din motive strict particulare, ci și din pricină că nu se contestă acum doar cît de legitimă este șederea mea pe tron, ci chiar legitimitatea tronului lui Alexandru loan Cuza..." ...Dar imaginea acelei femei frumoase, frumoasa frivolă, cunoscută de altminteri ca un cal breaz, Maria Obrenovici, avu darul să aducă lumină în posomoreala după-amiezii. Stranie poveste, dacă stătea și se gîndea bine. Femeia provenea din tabăra inamică de vreme ce provenea din familia Catargi. Fiindcă preasubțirea față, Costin Catargi, tatăl ei, se opusese din capul locului unirii. Prin urmare Maria Obrenovici avusese ocazia să se adape din ideile politice ale familiei. Greu de știut cît de mare fusese înrîurirea, cît de mare și mai ales cît de durabilă. Cuza, în orice caz, n-ar fi putut să se pronunțe categoric. însă chestiunea asta nu părea să aibă cine știe ce greutate. Femeie frumoasă și, mai important încă, foarte conștientă de frumusețea ei, de vraja ce o 22 VIAȚA ROMÂNEASCĂ răspîndea, sigură pe puterea ei de a seduce — și poseda arta seducerii nu prin gingășie, ci prin spectacolul nerușinat al ispitei — și de a repudia orice tutelă, sfidase familia nu prin căsătorie, căci aceasta corespundea exigențelor Catargi, nu-i așa, Maria intrase în familie de prinți. Sfidarea ei fusese de fapt divorțul. Așadar tînără, dominatoare, văduvă și lacomă, Maria Obrenovici putea să renunțe la orice scrupul, să se opună propriilor convingeri, dacă avusese vreodată convingeri. în orice caz, Cuza preferase să fie bărbat și abia ceva mai tîrziu politician în relația sa cu Maria Obrenovici. Relație notorie nu prin excepție de la regulă, ci prin ineditul ei. Cuza era însurat, era domn și asupra primei persoane a țării toate privirile se îndreaptă cu cele mai alese rigori. Cel puțin atîta timp cit înțelegea să fie european și nu despot oriental. Oricum, afacerea era delicată și încetase să se mai preocupe de ea, lăsîndu-se în voia bucuriei de a poseda o femeie cu adevărat extraordinară. Noaptea aceasta o va petrece cu ea și se înfioră de plăcere. „A dracului muiere. Ferească Dumnezeu să o ai de nevastă. Una ca asta te face să te topești ca o lumînare“. Trebuia să-și recunoască și inevitabilul cinism ce urmase întîiei perioade, atît de fierbinte, altminteri, că numai simțul datoriei îl oprise să nu-și distrugă familia. Se mulțumise să o rănească. Cum, însă, oricărei fierbințeli îi urmează dacă nu răceala, atunci oboseala. Și din oboseală se născuse un alt gen de relații, nu lipsite de oarecare machiavelism. Obrenovici devenise om de încredere ; ca să spună lucrurilor pe nume, o făcuse spioană. Așa încît zilele amorului fericit deveniseră nopțile dragostei de rutină... Cam pe la orele șapte seara, ceva mai înviorat, Cuza mai uită din necazurile zilei. Dimineață, avea toată vremea să se gîndească la obligațiile ce-i reveneau. E reconfortant ca seara, după ce părăsești cabinetul sever al rapoartelor, dispozițiilor, audiențelor, să te regăsești... Se întinse pe canapea contemplînd jocul flăcărilor din cămin. Toropeală dulce, domestică ; ce departe era tronul ! Căldura moleșitoare îi amintea de iernile de la moșie, de pacea, de seninătatea zilelor, nopților și sărbătorilor, de bucuria simplă de a profita de puținul răgaz în marea trecere, îi amintea de ce are farmec și consistență, adică viața propriu-zisă. Un ofițer din garda palatului, prea departe de reveriile domnitorului, avea de furcă serios cu un tînăr încăpățînat ce voia musai să fie primit de Cuza. Ofițerul avea motive să nu privească cu ochi buni dorința flăcăului. Pentru el, noaptea nu aducea făgăduința trupului cald al Măriei Obrenovici, cel mult era o promisiune a unor evenimente lipsite de farmec. Cel mult a unor evenimente ce, i se părea lui, aveau să-i onoreze cariera. Pe de altă parte, solicitantul pretindea a veni din partea domnului Cezar Bolliac și, doamne ferește, nu voia să facă vreo greșeală. Domnul Cezar Bolliac era doar prieten cu domnitorul și, prin urmare, nu se excludea eventualitatea să fi aflat ceva, el, Bolliac, ceva ce nutea lumina o noapte despre care i se spusese că, neapărat, trebuia să rămînă ca atare, tainică și întunecoasă. în sfîrșit, ofițerul, se vede treaba om inteligent, punea și celălalt rău în față. Bolliac nu știa nimic, avea a-i comunica domnitorului cine știe ce, ceva UMBRA 23 particular în orice caz. Și dacă emisarul nu primea îngăduința de a intra, abia atunci se puteau isca bănuieli. Nedorite, periculoase. Se afla între ciocan și nicovală. A nerespecta consemnul dat de proaspătul ministru de război, comandantul gărzii palatului, Dimitrie Lecca. A risca să creeze impresia că situația domnitorului era cel puțin curioasă, dacă nu catastrofală. Nu-1 putea refuza net și, de asemeni, nu-i putea îngădui să intre... — Domnul nu acordă audiențe la ora aceasta, zise ofițerul, stră-duindu-se să-i inspire celuilalt încredere. Adică de aceea există o gardă la palatA pentru a asigura liniștea șefului statului. I-or fi ajungînd și lui treburile de peste zi... Tînărul emisar era încăpățînat, ce mai ! — N-am venit să cer audiență, domnule, spuse cu demnitate deplasată. Ori dacă vrei, am venit să cer audiență pentru domnul Cezar Bolliac. Prin mine, căci dumnealui are alte treburi. „O fi acasă la domnul Rosetti“, își dădu cu presupusul ofițerul. Și dacă se afla acolo, atunci era bine. Serata dată de Rosetti avea rostul ei. — Spune-mi mie, domnule. Dimineață îi voi prezenta raportul... — Nu sînt împuternicit să las nici un mesaj. Și apoi, domnule, nu e o jalbă oarecare, e o treabă a domnului Bolliac... Surise, dar numai cu buzele : chestiuni confidențiale, de ! Emisarul era îngrijorat și de aceea hotărît să ajungă oricum la domnitor. Știa ce trebuia să-i comunice, dar mai ales știa cit de necesar era să dea ochii cu Cuza... . w * Și zici că domnul Bolliac se află la serată ? încercă ofițerul și să cîștige timp (și ce să facă cu el, cu timpul?, se întrebă apoi, îndată ce-i trecuse prin minte gîndul) și să-și liniștească întrucîtva conștiința. Poate că domnul Rosetti, prin domnul Bolliac... As^a-i acum, se supără. Sprâncenele se adunară la rădăcina ochilor, dar ochii mocneau un fel de dușmănie stranie — asta-i acum ! Ofițerul pricepu că așa nu ajunge la nici un rezultat. Dar cum ? —• Bine, zise, așteaptă. Mă duc să văd ce pot face pentru dumneata. Și ofițerul se depărtă ținîndu-și umerii țepeni și bocănind ritmic cu cizmele lustruite ca o oglindă. Emisarul nu-și făcea iluzii. Desigur că militarul voia întîi să-și întrebe superiorii... Maiorul Lecca lipsea și, dezamăgit, ofițerul hotărî să se adreseze însuși domnitorului. Teama de a nu crea impresia ca palatul se afla într-o adevărată stare de asediu învinsese. Mai avu o șovăială. Dacă omul acela venise să-1 asasineze pe Cuza ? Orice era de dorit, numai asasinarea domnitorului nu. Pentru că șeful statului iiu trebuia martirizat... Ei, o să-1 previn pe domnitor... și o să-1 percheziționez pe mușteriul acela... Alexandru loan Cuza nu știa să refuze. Dar, ce-i drept, nici nu primi cu plăcere să acorde audiență la ceasul acela. însemna să revină la starea de tensiune ce-1 urmărise ziua întreagă și de care abia reușise să se elibereze. Și ce-o fi vrînd mai la urma urmelor Bolliac ? O fi vrînd el ceva din moment ce, luîndu-se după spusele ofițerului, mesagerul era atît de îndîrjit în a reuși să obțină întrevederea. 24 VIAȚA ROMÂNEASCĂ — E încăpățînat, se plînse ofițerul. Aștepta, de bună seamă, ca însuși Cuza să-1 învețe cum să se descotorosească de om. îl cunoștea însă prea puțin pe domnitor dacă își imagina așa ceva. Cuza, care își iubea armata, și mai avea și o slăbiciune aparte pentru arma vînătorilor de munte, nu de alta, dar el o înființase, slăbiciune ce mergea pînă acolo încît hotărîse ca garda palatului să fie formată din vînători, îi dădu dreptate ofițerului, însă ceru să fie introdus trimisul lui Bolliac. — Măria Ta vrea să rămînă singur cu el ? Cuza tresări. Ce voia dragul lui vînător de munte ? Ce voia să spună ? Surprins de uimirea lui Cuza, ofițerul înțelese brusc că a-i spune domnului că se temea de un atentat. însemna a-i stîrni neîncrederea în chiar militarii gărzii. Cu alte cuvinte, Cuza ar putea înțelege că ofițerii știau ceva, ceva ce nu considerau însă a fi necesar să fie cunoscut și de Măria sa. Bîigui că poate vrea să aibă în preajmă un secretar care să noteze... — Să noteze ce ? rîse Cuza. Confidențele lui Bolliac •? Nu e cazul. Ofițerul ieși puțin speriat. începu să intuiască gravitatea evenimentelor ce aveau a se întîmplă peste noapte. — Vino, îi spune morocănos emisarului. Măria Sa te așteaptă. Dar, se enervă pe neașteptate, mai gîndiți-vă și voi că un domnitor mai trebuie și menajat. Tînărul zîmbi candid, dar, ofițerul băgă iute de seamă, ochii rămăseseră reci... sau bănuitori ?... ...Cuza nu se mișcase din fața căminului. Nici un mușchi al feței nu tresări. Emisarul bănuia că Măria Sa nu se bucura din cale-afară de acea vizită... Și totuși... După ce luă scrisoarea, Cuza se ridică și începu să se plimbe. „Afurisit presentiment !“ întîrzia să deschidă plicul. — Dumneata ești colaborator de-al lui Cezar Bolliac ? — întocmai, Măria Ta, zise, mîhnit că picase la o oră atît de nepotrivită. Și încă după ce va citi scrisoarea, ce va fi ?... — Cum te cheamă ? — Dogărescu, Măria Ta. Dogărescu Gheorghe. Cuza avea tact. își dădea prea bine seama că tînărul se simțea prost. — Ești ardelean, zise, cu un ton familiar. Dogărescu roși. Neîndoielnic, accentul îl trădase. — Sînt ardelean, Măria Ta. — Prea bine... Apoi, cu gesturi lente, fiind aproape sigur că misiva cuprindea vești rele, Cuza desfăcu plicul, scoase scrisoarea, o despături și începu să o citească. Dogărescu observă cum starea domnitorului se schimba. Păli, iar după ce termină de citit, rămase multă vreme tăcut, cu ochii ațintiți în gol. Părea să nu creadă cele aflate, arăta descurajat și uimit în același timp. — Dumneata știi ce mi-a scris Bolliac ? — Știu, Măria Ta. — Ți-a spus domnul Bolliac ? — Mi-a spus, Măria Ta. UMBRA 25 — Ce ți-a spus ? întrebă, ca și cum l-ar fi pus la încercare. în realitate Cuza găsea că scrisoarea era pur și simplu alarmistă, cum alarmist era și EoJliac. întrebase doar pentru a prelungi încă puțin clipa de relativă liniște... Dogărescu îl privi cu neîncredere. De bună seamă, Măria Sa își rîdea de el. Nu se putea ca domnitorul să fie în atît de completă ignoranță. — Haide, vorbește, îl îndemnă domnitorul, de parcă l-ar fi ghicit. Așa își închipui emisarul, că îl ghicișe. Cuza manifesta doar o pură curiozitate. Ce anume mai discutau între ei prietenii săi ? — Măria Ta, se hotărî Dogărescu, șe zvonește că se pregătește un complot... — Zvonurile astea le aud de mai demult, îl întrerupse Cuza. — Așa-i, Măria Ta, numai că din cîte știe domnul Bolliac, lovitura ar urma să se petreacă foarte curînd... — Poate chiar în noaptea asta, rîse Cuza. — Poate, confirmă Dogărescu serios. Cuza arbora în continuare un aer de bunăvoință. El nu lua lucrurile chiar așa de în serios. Nu o falsă alarmă fusese și ziarul acela anarhist, „Clopotul" ? Nu falsă alarmă fuseseră anonimele și afișele lipite în ianuarie ? După părerea lui da, fiindcă nu se întîmplase nimic. Cu ocazia aniversării unirii, se plimbase prin București și poporul îl aclamase întocmai ca în urmă cu șapte ani. Nu se trăsese nici un foc de armă, chit că redactorii de la „Clopotul" vestiseră că la 24 ianuarie -Cuza va fi lichidat și că, mai mult, va fi și revoluție. Dogărescu, dacă și-ar fi îngăduit, ceea ce nu era cazul, i-ar fi atras atenția că poporul aplaudase mai mult aniversarea unirii decît pe domnitorul însuși. Nu era vorba de o mînă de anarhiști, de reacționari, cum se credea la palat. Și chiar de ar fi fost așa, cei răspunzători n-ar fi trebuit să ignore asemenea acte simptomatice. Sigur că da, oriunde se găsesc și oameni de rea-credință, și nu aceștia dau măsura vieții publice dintr-o țară. Ca la război. Există și criminali din vocație, pentru care războiul este un teren ideal de manifestare. Insă în București se vorbea mult mai mult și mult mai periculos, în sfîrșit, în cercuri mult mai largi ca puterea să rămînă indiferentă. Asta era părerea lui Dogărescu. Nu și a lui Cuza. Ce-i drept, tînărul n-avea de unde ști că optimismul domnitorului era, totuși, justificat. Organele sale de informare anunțau timp senin. Și apoi, chiar dacă îl înlocuise pe generalul Floreșcu de la ministerul de război, numise în locul său un om în care, de asemenea, avea deplină încredere, maiorul Lecca fiindu-i nu numai devotat, dar și îndatorat de această numire ce-i făgăduia o avansare fulgerătoare. Și, în sfîrșit, Lecca era și comandantul gărzii palatului... — Bine, se hotărî Cuza, îți mulțumesc și te rog să-i transmiți și domnului Bolliac mulțumiri sincere. Dogărescu se înclină adînc, iar domnitorul se grăbi să-i întindă o pungă cu bani. — Pentru osteneala dumitale, zise. 26 VIAȚA ROMÂNEASCA Cuza era mărinimos. Tînărul va fi avînd nevoie de bani, ca orice tînăr. — Măria Ta, gemu Dogărescu, roșindu-se brusc. Pe frunte i se iviră broboane de sudoare. Ochii săi exprimau sentimentul unei adinei mîhniri. Nu mă umiliți, Măria Voastră... — Adică nu vrei banii ? se miră Cuza. Omul era fie cinstit, fie provocator. Provocator nu era de vreme ce venea din partea lui Bolliac și adusese misiva din partea acestuia... ...După plecarea lui Dogărescu, domnitorul se întristă. Avea impresia că dansează pe sîrmă, cu riscurile de rigoare. Riscuri și mai mari avînd în vedere că nu era dansator de meserie. Trebuia să admită, în cele din urmă, că Bolliac, chiar dacă nu dispune de elemente foarte concrete, aflase lucruri importante despre atmosfera capitalei. In mod cert răul se cocea în cercurile înalte, pe care și Bolliac le frecventa. Deci nu poporul... El guvernase avînd ca linie de conduită conștiința faptului că un popor se rătăcește dacă pierde spiritul dreptului și al justiției. Cum se străduise să nu ducă poporul la rătăcire refuzîndu-i drepturile firești, nu avea deci a se teme dinspre partea lui... Poate că dictatura ar fi fost necesară. Dar el mai înfăptuise o lovitură de stat. E drept că-și sporise cu acea ocazie puterea personală, dar nu introdusese dictatura. Căci ce e în fond dictatura ? împotriva cui e îndreptată ? El ar comanda și alții ar asculta. S-ar supune. S-ar supune poporul, pentru că el ar fi întîiul beneficiar al unei atari ordini. Sigur, ar fi mai simplu. Ordinele se execută, eficiența puterii crește. S-ar isprăvi și liberalismul de cafenea. Poate că unii ar dori dictatura. Aceia care gîndesc că poporul e sătul de schimbări și istovit de dezordinea tipică democrației... Atîtea schimbări de guverne, polemici între grupările din sferele înalte, polemici ce nu rezolvă mai nici unele din problemele reale ale țării, pot, într-adevăr, să-i facă pe urni a crede că singurul remediu ar fi dictatura... „Dar eu nu sînt dictator !, conchise Cuza. Prin urmare, nu rămîne deeît să-mi urmez destinul. Un destin de care însumi sînt în mare măsură vinovat. Vinovat... N-am a-mi reproșa decît neîmplinirea guvernării mele, dar nu neîmplinirile ambițiilor mele.“ Totuși nu putea accepta o lovitură de forță. Admițînd că n-ar fi pretins să i se atribuie nici un merit pentru cei șapte arii de domnie, ceea ce nu era cazul, nu putea admite așa ceva, dar chiar admițînd-o și pe asta, nu avea dreptul să-și descalifice colaboratorii. Nici aceștia nu realizaseră nimic ? Și apoi o lovitură de forță nu ar fi un vot de neîncredere în însuși actul unirii ? Ei, românii, crezuseră că astfel își afirmaseră maturitatea politică și acum, iată, o asemenea răsturnare însemna negarea a tot ce se petrecuse. „Se prea poate ca adversarii mei să-și închipuie că tocmai lovitura de forță să le asigure un anume avantaj. Fără acordul nici uneia dintre puteri, ea înseamnă un gest de sfidare, de independență ? Posibil. Și după aceea ? Nu se vorbește oare de aducerea unui prinț străin ?... Ori se crede că simplul fapt de a avea un rege străin înseamnă și rezolvarea tuturor problemelor statului ?... Și, în definitiv, cine ar fi bine să vină ? Un francez ? N-ar fi bine privit de cei de aici. Un habsburg ? N-ar fi bine privit de nimeni ! Nici chiar de austrieci. Doar Maria Luiza fusese arhiducesă UMBRA 27 înainte de a Ii împărăteasă... Și acum încotro ?“ Să se^ apere, așa cum credea că e bine, adică să nu accepte o lovitură de forță ?... Dezamăgit, simțindu-se mai singur ca oricînd, Cuza nu avea nici măcar dreptul de a se plînge că nu avusese prieteni. Dacă e cît de cît adevărat că politicienii nu au prieteni — din motive de oportunitate orice politician își sacrifică nu numai ideile, dar și prietenii — Cuza se exceptase de la regulă. Și totuși fusese politician. Dar și Kogălni-ceanu era politician... Domnitorul avusese vreme în șapte ani de guvernare să constate că în politică reușeau mai ales nu idealiștii. Ci chiar aceia care disprețuiau — sau manifestau un anume cinism — ideologiile și-și consacrau eforturile în exercitarea puterii. Desigur, se foloseau și ei cu pricepere de arma propagandei, însă își înlăturau fără scrupule concurenții, mai ales cînd aceștia erau credincioși întîi ideilor și nu desconsiderau obiectul puterii. Cuza îi ocolise dar, la diferite nivele, nu așa se întîmplau oare treburile ? El nu avea cum să păzească pe fiecare în parte... Cu prietenii săi, domnitorul avea prea multe lucruri în comun. încă o excepție de la regulă. Dacă îndeobște marile prietenii se realizează prin înfăptuirea în comun a marilor crime, apoi Cuza credea și în prietenii dezinteresate. Și de altfel sînt criminalii prieteni ? Constituie mai degrabă o asociație, puternică din pricina păcatelor comune. Așadar, nu de lipsă de prieteni se putea plînge. Nici de faptul că trăise într-0 izolare seniorială. Dacă zilnic n-ar fi avut pe masa de lucru semnele învestiturii sale, nici n-ai fi zis că era șef de stat. Și .grație simplității relațiilor sale cu oamenii, caracterului deschis al acestor relații, dar și grație faptului că, om inteligent fiind, avea simțul umorului. Nu crezuse și nu credea că politica este expresia cea mai pură a inteligenței umane, a bunăcuviinței umane. Ea își datora importanța numai din pricină că exista un stat și existau continente pline de alte state. Nu era puțin lucru, și dacă se gîndea bine, cocheta totuși cu propria-i situație. Dovadă că fusese gelos, da, acesta era cuvîntul, fusese gelos pe Kogălniceanu cînd cu reforma agrară. I se păruse că-i uzurpa meritele. Probă că se voia iubit de popor, cu alte cuvinte era, pînă la urmă, și vanitos. E drept că Mihail Kogălniceanu negase că și-ar fi făcut sieși propagandă, dar Cuza îi dăduse crezare lui Cesar Librecht, directorul poștei și telegrafului. Așa pierduse un prieten. Ce-i drept, îi rămăsese Librecht, dar prietenia cu acesta avea un caracter nu tocmai imaculat. Librecht era spionul, era deasupra chiar a serviciilor secrete. Serviciul său de informații și contrainformații lucra din plin și fără să se sinchisească prea mult de legi. Cenzura corespondența, punea sub urmărire pe cine credea de cuviință, în fine, era prieten cu baronul Offenberg, consulul general al țarului. Prietenie fructuoasă și ea, căci Offenberg îi strecura destule informații. Se prea poate ca baronul să fi făcut treaba asta și fiindcă știa că Librecht este omul lui Cuza. Și misiunea unui diplomat într-o capitală străină nu este de a răsturna guvernul acelei țări, mai ales cînd acel guvern nu este incomod pentru țar. Ceea ce era cazul la București. jXlexandru loan Cuza se afla în termeni buni cu Petersburgul, în vreme ce opo 28 VIAȚA ROMÂNEASCĂ ziția condusă la Paris de Barbu Știrbei putea să nu fie pe placul țarului. Era, evident, o presupunere. De ce, dacă Barbu Știrbei voia răsturnarea lui Cuza, nu se adresase țarului ? De ce nu l-ar fi convins pe țar că el este omul viitorului și, mai ales, omul de încredere al Peters-burgului ? Simplu : pentru că Barbu Știrbei, mai mult încă decît Cuza, nu inspira încredere. Nu se putea spune despre Cuza că era unealta Rusiei, dar se putea spune că actualul domnitor se străduia să mențină relațiile dintre cele două țări la un nivel satisfăcător. Și de, Offen-berg știa bine cît adevăr este în vechea zicală populară, aceea care povățuiește să nu dai cioara din mînă pe cea de pe gard... Așa încît Cuza știa tot atît de bine ce făcea Barbu Știrbei la Paris, cum știa Barbu Știrbei însuși. Firește că domnitorul nu era mulțumit. Nici de existența acelei opoziții active și nici de îngăduința francezilor față de ea. El nu era prietenul Franței ? Era ! De, neajunsurile democrației... Dacă parizienii sînt mereu dornici de schimbare, demonstrează, combat, se baricadează, proclamă republica sau imperiul, decapitează regi, se înflăcărează pentru un proiect de lege privitor la protecția cocoșilor, să zicem, e de la sine înțeles că aceiași parizieni nu le pot interzice străinilor să se comporte aidoma lor. Ba dimpotrivă. Principial, Cuza nu ar fi avut nimic de reproșat Franței. De fapt nu principial. Pui' și simplu nu avea ce reproșa Parisului. Problema era însă că Barbu Știrbei nu se amesteca nici cu uvrierii, nici cu căruțașii, nu se amesteca nicidecum cu strada, cu gloata. Democratismul lui era rece, calculat, autoritar, și în complicitate cu guvernul, sau măcar cu unii dintre miniștrii Franței... Era o deosebire, nu ?... Cel puțin la fel de mare deosebire ca și între prietenia sa cu Kogălniceanu și aceea cu Librecht... Amîndoi i-ar fi utili acum... Unul să-i dea un sfat, dezinteresat, întemeiat pe bunul simț, celălalt să-i dea și el un sfat, dar ținînd seama de fapte. Și totuși, oamenii necesari erau șefii organelor cîe execuție. Dacă avea rezerve față de informația primită de la Bolliac, nu însemna că nu era cazul să-i acorde importanța cuvenită... Cine știe, putea fi chiar mai rău... Dacă într-adevăr nu e vorba numai de o lovitură de forță împotriva sa, dacă e vorba de tulburări în masă ?... Nu credea, însă se impunea să fie în măsură, la o adică, să prevină orice. Nu dorea rebeliune, nu dorea revoluție. Pentru că, după părerea sa, orice tulburare de mase, n-ar fi fost folositoare poporului din pricina politicienilor care,, profitînd de efortul public, s-ar fi cocoțat la vîrful piramidei. Iar truditorul de rînd ar avea cel mult satisfacția unei oarecari schimbări de decor. Cam atît... Și totuși, trebuia să caute în propria-i casă pricinile crizei de putere, dincolo de propriile-i declarații. Guvernase cu ajutorul unor tehnicieni de primă mărime, dar și cu buni politicieni, sensibili la opinia publică. Dacă nu s-ar fi bazat pe inteligența elitei, Cuza ar mai fi înțeles cauzele actualei crize. El considera că un bun șef de stat este acela care, întîi și întîi, știe să-și aleagă colaboratorii. Nu ținuse la atașamentul față de persoana sa — deși nu ignorase nici acest aspect —, ci la onestitatea profesională și, implicit, la buna credință față de problemele publice, administrative, economice, sociale și așa mai departe... Și atunci ?... Nu exista, credea, decît o singură explicație. Ihstituționa- UMBRA 29 lizarea statului se realizase într-o sărăcie publică grea. Instituțiile existau, dar funcționarea lor nu aducea rezultatele așteptate. Erau mai degrabă o povară căci, lipsite fiind de consistență, ele cereau în loc să dea, sau, dacă dădeau, apoi dădeau promisiuni. Ar fi avut nevoie de bani, de timp, pentru a le aduce la menirea lor, pentru a forma tehnicieni la toate nivelele, nu numai la vîrf. Oricum, Cuza era convins că pusese temelii serioase, că statul român și guvernele viitoare vor avea o misiune mult mai ușoară, nu se va porni de la nimic, se va porni de la structuri ce vor trebui doar bine închegate. Pe cîtă vreme el pornise de la haosul administrativ, de la indolența funcționarilor, indolență, lipsă de competență și curaj civic, de la cinismul celor ce profitau de pe urma descurajantei situații, de la adînca resemnare a poporului, de la apatia opiniei publice. Fusese ca un medic la căpătîiul unui bolnav stînd acolo zadarnic nu fiindcă boala ar fi fost de netratat, ci fiindcă bolnavul nu voia să fie vindecat. Sigur, nu-și putea părăsi pacientul. Medicul nu are voie să respecte dorința de moarte a bolnavului. Misiunea lui este de a vindeca ! Da, i s-ar putea reproșa că nu el fusese cel chemat. Problema nu se punea așa însă. El, sau altcineva, chestiunea era ca la căpătîiul bolnavului să se afle un medic ! ★ '★ ★ Așadar s-ar putea culca liniștit. Sau, în sfîrșit, să-și petreacă noaptea cum va socoti de cuviință. Nopțile de februarie, pe lingă ume-b zeală și ceață, mai sînt și lungi. Lungi și de regulă monotone. Somnul... Nu e el oare încoronarea monotoniei ? Te culci, gata, se uită orice, după cum dimineața mare lucru să-ți amintești de vise, dacă ai avut și vise... Aceia ce ar fi trebuit să știe, ziceau că știau și păreau foarte siguri pe ei. Poate doar pentru a-i face plăcere domnitorului ? Zelul subordonaților merge adeseori atît de departe, incît își întocmesc rapoartele nu pentru a respecta realitatea, ci pentru a încropi o nouă realitate, corespunzătoare cu dorințele șefului. Cuza nu-i suspecta, însă. Erau prea legați unii de alții... Căci musafirii săi, puțin timp după plecarea lui Dogărescu, erau sfînta treime a forței publice și militare a capitalei : șeful siguranței statului Valentineanu, Beldimân prefectul poliției capitalei și Zefeari, comandantul comenduirii garnizoanei București. Nici șeful siguranței și nici prefectul poliției nu erau în cunoștință de cauză de existența, sau măcar organizarea vreunui complot. Lumea bună petrece, dovadă și serata din seara asta dată de domnul Rosetti. Poporul e liniștit. Măria Sa știa, desigur, de afișele acelea lipite înainte de 24 ianuarie, a citit ziarul acela, „Clopotul", și s-a putut convinge că nu are în realitate dușmani. O mînă de nebuni nu înseamnă opoziție. Măria Sa gîndea că poate și Valentineanu și Beldimân își ziceau în sinea lor : dacă domnitorul are temeri și nu se încrede în noi, de ce nu se consultă cu mai-marele Librecht ? O voi face, le zise, tot în gînd, Cuza, deși probabil se înșela în presupunerile sale. Deocamdată, însă,’ voi trebuie să știți și să acționați. Iar Zefeari să țină armata cu 30 VIAȚA ROMÂNEASCĂ arma Ia picior, sau mai bine zis să o țină trează, gata să pună capăt oricărei zarve. Zefeari nu avea nimic de obiectat, să primească ordinul și garnizoana va fi consemnată. Ei, asta-i acum, de vreme ce nu avea motive, de ce să provocăm chiar noi panica ? Adevărat, luară în considerare și alte avertismente, altele decît avertismentul lui Bolliac. I. C. Brătianu se interesa prin Franța în vederea aducerii unui domn străin. Nici nu era nevoie să-i mai spună Valentineanu, i-o spusese Librecht. Mai interesant ar fi dacă șeful siguranței i-ar putea prezenta un raport despre existența, sau inexistența unei organizații secrete cu scopul declarat de a-1 înlătura pe domnitor. Nu putea. Explicabil. Dacă nici Librecht nu știa prea multe, nu era de mirare că nici șeful siguranței nu era informat. Cuza recunoscu în fața oaspeților săi că reprezentanții diplomatici străini erau incomparabil mai bine puși la curent cu asemenea treburi. Consulul francez comunicase Parisului încă din august trecut că Bucureștii sînt în pragul revoluției. Eder, consulul Austriei, părea a ști că se conspiră în România. Da, dar ceea ce transmit capitalelor lor, nu trebuia neapărat să corespundă adevărului, socoti de cuviință Valentineanu să observe. Așa era, recunoscu domnitorul. Tyllos se înșelase, în august 1865 fusese o lună liniștită, nu ? Și mai aproape diplomații se cam agitaseră. Vă amintiți, Măria Voastră, că de 24 ianuarie veștile erau tare proaste. Domnul Strambio îi spusese ministrului de externe Calimah — și încă la balul din 24 ianuarie ! — că România stă pe un vulcan, lăsînd să se înțeleagă că ar ști chiar mai multe. în sfîrșit, Offenberg îl sfătuise, nici mai mult, nici mai puțin, să nu meargă la balul ce se dădea în cinstea sa, în cinstea aniversării intrării lui Cuza în București în calitate de șef de stat. Ce-i drept, nu se întîmplase nimic, dar nici consulii ăștia nu puteau fi chiar atît de grav dezinformați. Pînă și Valentineanu credea că de unde nu este foc, nu iese fum. — Ar trebui cercetată, oricum, situația, verificată informația, verificați oamenii siguranței, ai poliției și ai armatei, sugeră domnitorul. După mine, nici un complot nu are cum reuși fără colaborarea siguranței, poliției și armatei... Poporul nu cred că s-a organizat și el în asociații secrete... — Porunciți și voi lua toate măsurile, se supuse Valentineanu. — Eu să-ți ordon să-ți faci datoria ? se miră Cuza, mirat mai mult de nefericirea de a constata că nu toată echipa lui însemna elită. Și apoi eu nu sufăr de spionomanie... Valentineanu nu era jignit. Domnitorul avea dreptate. Ceea ce e grav, Măria Ta, e că nu am făcut treaba asta mai demult... — Asta cam așa e, recunoscu și Cuza. Șeful siguranței, însușindu-și reproșul, își asuma angajamentul de a trece la fapte. Beldiman părea mai liniștit. Străzile erau calme și, dacă se auzea de undeva zgomot, apoi era de la serata domnului Rosetti. încolo... da, totuși, el avea de propus să se taie frînghiile clopotelor din oraș. Căci ele puteau fi semnalul de adunare al complotiștilor. — Dar și al poporului, încercă o slabă opoziție Cuza. UMBRA 31 ________Adevărat, dar dacă aceste clopote vor trage pentru complotiști, ei vor ști ce vor avea de făcut. în vreme ce poporul, pînă se va dumiri, va fi pus în fața faptului împlinit. Cuza acceptase planurile de acțiune, chiar cum erau, adică fără consistență, și în plus hotărî să dubleze garda palatului. La nevoie se va trage... Nu era o perspectivă atrăgătoare, dar părerea sa era că primejdia nu-1 privea pe el, ci privea țara, îl privea pe șeful statului, și de la asemenea eventualități nu se putea sustrage... Și Zefeari plecă, în așteptarea ordinului... Vizita celor trei bărbați fusese binefăcătoare. Siguranța, încrederea, optimismul lor înăbuși începutul unui sentiment de panică. Măria Sa era îndreptățită să nădăjduiască a avea o noapte plăcută... Poate mai puțin cheflie decît a lui Beldiman — care plecase de la palat direct la Rosetti, fiind și el invitat la serată —, dar în mod sigur mai plăcută. Căci, se înțelege, Maria Obrenovici se afla și ea prin preajma lui Cuza... Așa își închipuia, dar, firesc, nu se putea sustrage gîndurilor ce-] năpădeau. Știa și el, cum știa toată lumea, că victoria de acum șapte ani nu fusese triumful său, triumful personal, ci izbînda unirii. Prin urmare în calitate de mandatar, încercase să-și onoreze împuternicirile. Dacă nu cumva corupția puterii nu începe prin simpla ei preluare. Fiindcă plasîndu-se deasupra partidelor își crease o echipă a puterii. E drept, cunoscută prin extraordinara circulație a persoanelor, dacă nu și prin răsucirea pe față și pe dos a ideilor. Și chiar oamenii rămăseseră aceiași (numai funcțiile se răsuciseră). Sau cam aceiași, mai exact. Căci o pierdere, cum era aceea a lui Kogălniceanu (și Cuza îl înlăturase, nu altcineva, îl înlăturase grație intrigilor lui Librecht, eminența sa cenușie), echivala cu o înfrîngere, cu pierderea nu a bătăliei, ci a războiului. Și nu se aflase oare în cei șapte ani în conținu război ?... Sigur, avusese aliați, activi ori din cei ce se păstrau într-o neutralitate pozitivă. Reușise să-și piardă prietenii. Și nu numai prietenii, ci și partizanii, și partizanii sînt chiar mai necesari decît prietenii. Un politician poate ti ăi foarte bine și fără prieteni. Un cerc de intimi cu ajutorul cărora să controleze de fapt viața politică, iar, încolo, suporteri... Cuza avusese însă prieteni, nu se izolase în viața impersonală a conducătorului hieratic, în dispreț complet față de obiectul puterii. Ferit de cumplita deficiență a dereismului, nu era un solitar, un încruntat printre aplauze. Evident, odată adus în fruntea statului, socotise că prima îndatorire ce o avea, era să nu le creeze privilegii celor ce luptaseră — politicește — împotriva unirii. De altfel nu trebuia să facă nici un efort. România modernă trebuia să rupă cu metehnele feudale și legile noi, instituțiile noi, toate, spulberau încetul cu încetul iluziile marii boierimi. ,,S-ar zice că am mers din succese în succese și iată, acum guvernarea mea sucombă din pricina succeselor... Ce-i drept, a plouat cu legi și decrete în acești șapte ani... Am izbutit să-i obosesc pe toți, inclusiv pe mine. Poate că am fost totuși vanitos. Am vrut să creez o Românie modernă, și statul trebuia instituționalizat pe măsura ambiției. Dar, cine știe, s-ar fi cuvenit să merg mai la pas ? Am alergat ca un trăpaș voinic... Voinic-voinic dar fără nutreț, animalul slăbește... Măcar de n-ar fi slăbit și țara de pomană. Cu o vistierie sleită, nu puteam 32 VIAȚA ROMÂNEASCA recurge decît la ceea ce aveam : mîndria națională !... Am șecătuit-o și pe aceasta, fiindcă am recurs prea adesea la ea... Și o politica adevărată nu este o politică sentimentală... Oricum, mi se pare că în acești șapte ani s-au jalonat principalele șosele. Le rămîne altora onoarea de a le pava. Nu e chiar atît de greu să pavezi, mai greu e să hotărăști pe unde să pavezi. Și totuși, nu pot intra în polemică nici cu cei de azi, nici cu cei de mîine. Dacă nimic din ceea ce s-a înfăptuit din guvernarea mea nu va rămînea, înseamnă că nu s-a realizat ceea ce ne-am închipuit. Și eu și cei ce au fost alături de mine am existat doar, nu am trăit../4 Zări, pe una din ferestre, vînătorii ce-și făceau rondul. „Și armata se va destrăma ? Asta nu, în nici un caz... Da, dar eu am pus tărie în instituția oștirii, iar această elită, vînătorii de munte, eu am creat-o\ Era mîndru Cuza și nu se rușina de mîndria lui. Avea, oricum, o pildă clară că, iată, ceva durabil se mișca, acum și încă peste ani... „Ar trebui să aflu, cum am reușit să ajung să fiu dușmănit de toată lumea. Să fiu o povară pentru țară... Tronul ?“ Tronul, sincer vorbind, nu-1 considerase ca revenindu-i de drept sau de fapt. Dacă nu ar fi guvernat unde guvernase, ținînd seama de mentalitatea țării și de orientalismul adînc înrădăcinat primprejur, ar fi trebuit să creeze instituția președinției, iar România să se proclame republică... Auzise că în cercurile politice se specula mult pe socoteala sa. Cum că ar dori să se proclame rege și să întemeieze o dinastie. Parvenitul, ziceau boierii. Dictatorul, ziceau burghezii. Succesele, fiecare succes, mai exact, îi atrăgea noi dușmani, sau cel puțin înăsprirea vechilor dușmănii. Pentru că ele, succesele, nu erau privite, în primul rînd, ca izbînzi publice, erau socotite pur și simplu noi pași pe calea întăririi puterii personale. Dar și insuccesele îl puneau în situații grave. Trecînd peste ceea ce era de fapt fundamental, repercusiunile insucceselor asupra țării, se spuneri că din pricina nereușitelor va deveni dictator, profitînd de slăbiciunea politică provocată de eșecuri. Sau, în sfîrșit, cea mai blîndă critică se referea la incapacitatea sa de a conduce... „E drept că eu am singura vină în privința asta. Prea m-am amestecat in toate, prea am vrut să le fac pe toate, prea mi-am făcut simțită prezența în lucruri mărunte sau importante, în sfîrșit, omniprezența mea a creat în mod natural starea de lucruri de care ar trebui să se ferească orice șef de stat. De la el se așteaptă tot. Țăranul să-i dai nutreț, negustorul clientelă, ministrul de război bani și soldați, pe tar să-1 servești trecînd carele cu arme imperiale spre Serbia/. M-oi fi crezut mai deștept decît toți../* Nu se crezuse mai deștept decît toți, dar se aflase din capul locului între două focuri. Conservatorii de dreapta spuneau nu la orice inițiativă. Radicalii, foștii prieteni de la ’48, spuneau da, însă voiau ca acest da să fie făcut imediat. Iar el, Cuza, făcea politică și un politician nu spune da sau nu decît atunci cînd e sigur că, da sau nu, ceea ce-și propune se realizează. „în fond i-am admirat pe radicali, îi admir. îmi place la ei că vor să facă totul indiferent de conjunctura externă. Ei vor reforme indiferent că implicarea lor ar aduce armate străine aici. Ei cred că poporul e în stare să le apere. Iar de nu e în stare să le apere, zic ei, nu le merită. Pe scurt, ei văd existența noastră UMBRA 33 murind demn sau viețuind demn. Sînt de părerea lor. Eu n-am încercat, si nu încerc, decît să întăresc țara și să-mi apropiu poporul pentru a-favea alături la o adică. O politică dură în interior, de teama străinilor, n-am dus și nici nu am de gînd să duc. Dimpotrivă, cu riscul de a primi mereu bobîrnace de la mai marii lumii ăsteia, mi-am aplicat consecvent programul. Nu sînt de părere să-mi sleiesc poporul vînturînd mereu spectrul invaziei. Dacă aș face-o, ar însemna să am alte intenții decît bunăstarea țării. Am știut să-i pun pe imperiali în fața faptuîui împlinit, mereu aceeași tactică. Pe de altă parte nu m-am dat în lături de a le face servicii, așteptînd din parte-le bunăvoință. Servicii care nu m-au costat nimic... Oricum, nu am renunțat ia nici un punct din programul de politică internă invocînd primejdia externă. Deși ea există. Chiar reformele noastre sînt socotite aici revoluționare. Și sînt revoluționare. Și pilda noastră ar putea fi contagioasă... Dușmanii mei ar trebui să-mi recunoască măcar acest merit. Că n-am fost farsor... Pe cîtă vreme cei ce cîrtesc împotriva mea, contează pe sprijin extern, chiar dacă vor să dea impresia că nu le pasă de reacția puterilor. De fapt poate chiar nici nu le pasă. Capul meu, odată căzut, nimeni nu se va întrista înafară... E... e... Brătianu, la Paris, o fi uns vreun rege al României ? Că pe mine sigur m-a uns cu smoală... Halal radicali... N-am ocolit nici o reformă internă de teama intervenției. Am vrut binele țării și dacă nu i-am adus război, nu înseamnă că n-am avut dificultăți cu puterile... Oi fi fost abil, de... Oricum, am dat prioritate problemelor fundamentale ale unei guvernări sănătoase : i-am împroprietărit și i-am ridicat la rang de cetățeni pe țărani, deci am .asigurat pîinea poporului ; am întemeiat o armată cum n-am mai avut din timpurile eroice ; am încurajat inițiativa particulară în industrie și comerț ; am creat un cadru juridic echitabil, scoțînd dreptul de sub tutela de partid ; am căutat să introduc mijloace naturale de umplerea visteriei statului ; mijloacele extraordinare le-am aplicat din pricina boicotului finanței europene, căci nu mi s-au acordat creditele de care aveam atîta nevoie ; am pus bazele organizării instrucțiunii publice pe criterii sănătoase ; am dezvoltat rețeaua serviciilor publice... dar administrația a mers prost, la toate nivelele. Sărăcia e mama corupției. Funcționarii publici, orice meserie de relație cu publicul, orice îndeletnicire de acest gen dă casă bună ciubucului... Ar fi trebuit să-i pot plăti pe toți funcționarii atît de substanțial, îneît să fie deasupra corupției... E singura metodă. Slujbașul public nu trebuie să trăiască în lipsuri dacă nu vrem să ciubucărească... Și în fine, unde e sărăcie, e și corupție... răutate, delincvență... Bunăstarea îi face pe oameni nu mai buni, poate, dar mai îngăduitori. Bunăstarea e cea mai bună pavăză împotriva intrigilor și invidiilor... Apoi și muntenii ăștia, politicienii, n-au văzut niciodată cu ochi buni faptul că m-am folosit mai mult de moldoveni... Nu i-am ignorat, doamne ferește, pe munteni. Dar în exercitarea puterii aveam nevoie de gospodari, iar nu de politicieni. In ce mă privește, n-am amestecat niciodată punctele de vedere. Am ținut Ia separarea puterilor în stat. Am desprins administrația dj interesele de partid... Multe am mai făcut și eu... E...“ 2 34 VIAȚA ROMANEASCĂ Noaptea era mai mult decît întunecoasă. Era pur și simplu apocaliptică din pricina torțelor de la posturile de veghe ale santinelelor, lumina lor pîlpîitoare, gălbuie și suferind de o boală stranie, necunoscută, torțele fiind mai degrabă semnul imensității nopții fără scăpare. Firește, Cuza se liniștise, nu credea nici el, cum nu credea nici siguranța, nici armata, prin reprezentanții ei, că iminența faptelor presupuse era ca atare. Dar asta nu însemna că nu era tulburat de însăși cele aflate, indiferent cînd, cum, și dacă, se va petrece ceva din amenințările ajunse de acum pînă la urechile omului amenințat Stărui multă vreme cu privirea asupra posturilor de veghe, apoi își aminti că Maria Obrenovici aștepta... Să aștepte ! Nu era prea elegant, dar simțea că n-ar putea să fie așa cum s-ar fi cuvenit să fie, adică surîză-tor, calm, tandru (sau politicos), el, cel dintotdeauna. Nu voia să apară altfel decît trebuia să apară un om perfect stăpîn pe sentimentele și pe nervii săi... O iubise cu adevărat, ori i se păruse numai, furat, înșelat de farmecul ei viclean și neasemuit ? Nu avusese față de ea nimic din duioșia ce o avea pentru Doamna Sa, duioșia aceea în bună măsură casnică, izvorîtă din anii lungi ai conviețuirii sub acoperemîntul numit cămin. Cu Doamna Elena împărțise dragoste, bucurii și victorii, cu ea realizase o casă în ceea ce are ea mai sfînt, liniștea, seninătatea în fața vieții și a morții, scepticismul propriu oamenilor de spirit... Cu Maria își încălzise sîngele și, într-un anume fel, asta îl apropia de năravurile monarhiilor Franței feudale. Așa se spunea cel puțin printre „curteni“ — și nu numai ! Mai mult nu se știa, dar el știa, și nu putea scăpa de un permanent sentiment de jenă. El o folosise și pentru alte servicii, să zicem de spionaj, dar oare cînd s-a dus la Paris, împăratul nu s-o fi bucurat și el de acea frumoasă mesageră ?... Cuvîn-tul îi era pe buze, dar nu-1 pronunța... Suna prea aspru... prea degradant... Oricum, sperase ca dușmanii săi, chiar dacă aveau de gînd să nu se folosească de scandalul adulterului, sperase ca îndărătul acestei firești slăbiciuni umane, să sesizeze dragostea, căldura unui temperament uman. Evident, nici el, Cuza, n-ar fi aplaudat, dacă s-ar fi aflat în opoziție, povestea amorului Domnului cu vesela văduvă și prințesă Obrenovici (sau alta, cum s-ar fi chemat ea). Dar poate că, din considerație pentru familia acelui Domn, s-ar fi păstrat în rezervă, în discreție superioară. Ce, cît însemna o atare „istorie64 în fața istoriei celei mari ?... Nimic... Clipă... Umbră trecătoare de bucurie... sau măcar de mulțumire... „Eh! Masculul mulțumit. Satisfăcut! La dracu’ !“ Aidoma prințului de la Dania, se învăluise în ceața duhurilor nopții, nici trist, nici resemnat. Era acceptarea bărbătească a unei necesități. Colonelul Alexandru loan Cuza, viitorul șef de stat, prețuia viața, dar nu disprețuia moartea. Fire tare, nu se temea de nimic... „De ce m-aș teme ? Toate lucrurile au rostul lor... Să-mi trag un glonte în cap ? Așa ceva nu fac decît trădătorii, și nu orice fel de trădători, ci ofițerii superiori. Lor li se îngăduie să se închidă în vreo încăpere oarecare, li se înmînează pistolul și se face liniște pînă se aude pocnetul. După care... nimic... Cu ceilalți, plevuștile, e altfel. Se fac procese, se ascut topoare, se ung frînghii sau, în cel mai fericit caz, se curăță armele plutonului de execuție. De, ștreangul și securea UMBRA 35 au fost întotdeauna simbolul morții rușinoase... Da, bine, dar eu nu sînt colonelul loan Cuza, sînt domnitorul Alexandru loan Cuza, și nu am trădat. Poate să fi dezamăgit încrederea celor ce n-au mai avut răbdarea să aștepte efectele guvernării mele... Iată unde poate duce o politică internă istovitoare... Legi, legi, organizări și iar organizări, eu știu, știu că tot ce s-a făcut s-a făcut bine, că nu peste murtă vreme roadele așteptate vor veni... însă oamenii trăiesc zi de zi și greul zilei pune vălul peste orice perspectivă... Poate că am exagerat punînd interesele statului înaintea celor ale cetățeanului. Cetățeanul e statul... Da, dar cred, și cred cu tărie, nu puteam lucra cu jumătăți de măsură. Aș fi izbutit poate să realizez o bunăstare relativă, prin mijloace artificiale însă, care la o secetă, bunăoară, ar fi aruncat țara în catastrofă. Aveam, avem nevoie de structuri solide a căror bună funcționare să asigure bunăstare și prosperitate constante... Dacă m-aș fi luat după unii și alții, ar fi fost să oblig țara să trăiască din expediente. Și poporul ar fi simțit și asta... Dacă greșesc, insist în greșeala mea... Și nu e exclus să greșesc, de aceea trebuie să renunț la putere... Nu e nici o dramă... Mă voi retrage la moșie și voi trăi în așa fel încît, după moarte, să pot spune, cînd voi ajunge în lumea celor drepți : nimic nu-i mai frumos decît pămîntul !“ Umezeala rece îi umplea pieptul bolnav, dar nu se îndura să se dezlipească de singurătatea sa. Oricît de frumoase sînt ceasurile cu alții, singurătatea este singura măsură reală a tăriei de caracter a omului. Numai spiritele mărginite și îngustimea sufletească fac din singurătate viața aceea imposibilă a plictisului nerușinat. Cine gîndește nu ^se poate plictisi. Nu-i mai puțin adevărat că te poți simți singur și în mijlocul unei întregi armate de mic-burghezi, cu veselia și distracțiile lor ridicole. Ceea ce-i interesant e că unii fac mari pasiuni din asemenea distracții. Bunăoară pasiunea jocului de cărți, dacă nu e vorba de cartofori ce trăiesc din asta... Cînd intră în apartament, Cuza arăta destins, împăcat. Nu uitase, totuși, să-și ia cu sine revolverul... ...Acasă la Rosetti, nimeni — adică invitații la serată — nu se putea plînge că România e o țară săracă. Mesele erau încărcate și vinul curgea ca dintr-o pivniță fără fund. Vinul și mîncarea deschideau pofta de dans, ațîțau doamnele și puneau la încercare puterea de stăpînire a bărbaților. Era o petrecere zgomotoasă și nevinovată. Domnii își aminteau de Paris, nu de politica Parisului, nu, nu de revoluțiile Parisului, nu, își aminteau de frumusețea orașului lumină, de micile localuri unde se bucuraseră de fetițe, de vinurile Franței..’. își mai aminteau de biblioteci, de cărțile citite ori răsfoite... Beldiman începea să fie sigur — dacă avusese vreo îndoială, și nu era sigur că avusese vreo îndoială —, că alarma fusese nu numai falsă, dar și absurdă. Evident, oamenii aceștia dezaprobau parte din politica lui Cuza, dar o făceau, căci domnitorul era liberal, în public, în presă, în nici un caz la serate. Arătau ei a complotiști ? Nicidecum. Și Beldiman ieși din pielea sa de copoi, părea să o fi uitat la garderobă. Nici măcar nu-și aminti că așa, în treacăt, s-ar fi cuvenit să mai arunce ici-colo cîte o întrebare. își îmbrăcase costumul nepotrivit al buneicuviințe, sin 36 VIAȚA ROMÂNEASCĂ gurul lucru care nu și-1 poate îngădui nici un polițist din lume. De altfel societatea era fermecătoare. Cu toții se străduiau să nu-1 facă să se simtă ceea ce era, ci dimpotrivă, să fie în noaptea aceea om de lume, care știe să-și risipească generos talentele de comesean și dansator. Fără îndoială,’ știa că se afla printre oamenii care în ’48 nu reușiseră să ducă la bun sfîrșit treaba ce o începuseră, dar care triumfaseră pînă la urmă fiindcă nu se speriaseră de eșec. Beldimân îi admira și-și zicea : iată ce înseamnă să nu fii slujbaș, decît slujbașul propriilor idei, în care să crezi fără frică de autoritatea statului, căci stat înseamnă și represiune ! Noi, ăștia ca mine, nu ne putem îngădui să sperăm la mai mult decît a fi subalterni, dar nu și capi politici. E drept că nu ei dețin puterea, ci numai însemnele puterii, ea se află în mina noastră, a eminențelor cenușii. Noi sîntem forța adevărată. Era un mod de auto-liniștire, dar un asemenea mod de autoliniștire nu arată decît măsura exactă a cumplitei invidii ce-i roade pe zeloșii subalterni ai tuturor stăpînirilor... Chiar dacă mulți rîvnesc puterea reală și nu pe cea reprezentativă, situația tot nu se schimbă. Căci uneori rămîi doar subaltern, ți se ia puterea reală. Cum e cazul și cu această guvernare exclusivă a lui Cuza. Nimic nu se face fără știrea lui, deși, Beldimân recunoștea, nu dezaproba, nu dezarma și nici nu înfrîna inițiativa personală. Dar prea se băga în toate și nu înțelegea că asta îi dăuna, în definitiv, prestigiului. Dacă un ajutor de primar călca o găină cu trăsura, Cuza era de vină. De ce ? Pentru că omul cu găina aflase că Domnul știe tot, prin urmare vina lui este că s-a numit un asemenea ajutor de primar. Beldimân credea — și el credea că nu greșea — că șeful statului trebuie să guverneze asumîndu-și controlul asupra direcțiilor mari, dar să nu se piardă în mărunțișuri administrative, mărunțișuri ce pot fi rezolvate și de un simplu agent fiscal sau ce-o fi. în ce-1 privea pe el, ca șef al poliției capitalei, chiar dacă aprecia blîndețea domnitorului, nu-i prea aproba manifestările. Și hai, să zicem, cu emigranții mai pricepea. De multe ori acești nefericiți de polonezi, unguri, bulgari, greci, italieni, erau urmăriți de serviciile secrete ale țărilor lor. Cuza proclamase — și nu se abătuse de la principiu — că România respectă legile ospitalității, așadar orice dizident politic găsea aci protecția necesară. Dar uneori nu avea încotro. Trebuia să dea satisfacție cererilor străinilor. Cuza nu-i extrăda. Ii interna pentru a-i amnistia prin decret. In cîteva cazuri doar hotărîse expulzarea, dar nici atunci înspre țările ce le cereau extrădarea. Le înlesnea refugiul în Occident. Mă rog, lucru de înțeles. Dar ce te faci cu proprii dizidenți ? Nimic, sau aproape nimic. Și chiar cînd îi interna, o făcea cu gîndul de a-i elibera cit mai curînd. Scăpa din vedere că acești oameni, devenind liberi, își reluau activitatea. Regimul în închisori era prea blînd, mai ales pentru deți-nuții de drept comun. Cuza nu credea că răul face parte din natura umană ca un dat din născare, ci ca un lucru dobîndit. Ori nu era chiar așa. Borfașii redeveneau borfași, speculanții speculanți, și așa mai departe. Dacă lui Cuza i se putea reproșa necunoașterea firii umane, lui Beldimân nu i se putea reproșa nimic. Nici măcar defor-mația profesională. Zicea el. Adevărul era pe undeva pe la mijloc. Cuza n-ar fi trebuit să fie excesiv de blînd, ci numai blînd, iar el, Beldimân, UMBRA 37 n-ar trebui să privească omul întîi de toate ca delincvent. Prima lui reacție, indiferent cine se nimerea să fie în față, era să și—1 imagineze în haine vărgate. Asta nu era deformație profesională? Era. Se înțelege, nu trebuie să le ceri copoilor blîndețe și imaginație, m schimb puțin discernămînt nu le-ar strica. Nu litera legii în ceea ce are ea abstract si inuman să le fie biblie, ci spiritul legii. Asta n-ar dăuna, cu nimic ordinii sociale, ordine de care lumea are nevoie, altminteri de ce și-ar da contribuabilii banii pentru întreținerea poliției ? Habar n-avea nici Beldiman, el însuși un om moderat. De altfel întreaga echipă de guvernare era moderată, sau aproape întreaga. Cuza imprimase o conduită tolerantă, pusese pecetea personalității sale asupra stilului de conducere, în ciuda faptului că fiecare prim-ministru dispunea de întreaga libertate de mișcare. Numai că numirea prim-miniștrilor tot Cuza o făcea, și apoi, înconjurîndu-se de oameni inteligenți, prețuind elita intelectuală, tehnică și administrativă, era firesc ca regimul să nu fie dur, agresiv, ci dimpotrivă... ...în vreme ce Beldiman se convingea pe deplin că discuția de la palat nu fusese decît o toană de stăpîn — un stăpîn numai pe jumătate vinovat, căci Bolliac stîrnise de fapt tevatura —, iar Cuza se moleșise de-a binelea (dacă Librecht nu l-a căutat, însemna că știrile erau false, nu era cu putință ca Librecht să nu fi aflat nimic dacă ar fi fost ceva de aflat), colonelul Solomon își puse regimentul sub consemn. Dacă în ’48, pe atunci maior, Solomon socotise că civilii aceia din Guvernul Provizoriu nu știau ține cîrma și colaborase cu Odobescu întru realizarea loviturii de stat, ba după plecarea lui Odobescu proclamîndu-se el însuși șef de stat, acum colonelul considera că domnitorul știe ține cîrma. Pe deasupra, întărindu-se, creîndu-se mai bine zis, armata, se simțea influența instructorilor aduși de Cuza (pentru a forma o oștire adevărată), anume că armata nu face politică. Ofițerii nu aparțin partidelor. Oștirea depune jurămînt pentru apărarea țării și indiferent de regim, ea este stat în stat, fără a intra în opoziție cu puterea civilă, dar și fără a se amesteca în conducerea statului. Ea, potrivit jurămîntului, apără țara și ordinea la chemarea conducerii statului, indiferent care ar fi fost ea. Solomon era totuși devotat întîi lui Cuza. Auzind cîte ceva — nu mare lucru, dar auzise că se crease o anume stare de tensiune — își consemnase regimentul și era hotărît să-1 apere pe domnitor, măturînd noua conducere ce s-ar instala (eventual). Trimise curieri celui de-al doilea comandant de regiment din capitală, colonelul Brăescu, rugîndu-1 și pe el să stea în alarmă, pentru orice eventualitate... Eventualitate nedorită, dar să punem răul înainte. De fapt poate că și Solomon și Brăescu socoteau înlocuirea generalului Florescu de la conducerea ministerului de război (ca și a generalului Savel Mânu de la interne) ca o concesie făcută de Cuza opoziției care-1 acuza de dictatură. Lipsindu-se de două elemente leale, Cuza dădea probabil de înțeles, sau voia să dea de înțeles, că nu intenționează să-și întărească puterea personală... sau că e prea stăpîn pe situație pentru a nu se putea lipsi de sprijinul unor prieteni intimi. Cei doi generali primiseră decizia de înlocuire cu demintate, chiar dacă, avînd în vedere loialitatea absolută față de domnitor, aveau temeiuri să se întrebe dacă nu cumva 18 VIAȚA ROMÂNEASCĂ Cuza nu le mai aprecia serviciile și mai ales credința. Cu atît mai mult se puteau întreba, cu cît domnul nu le oferise nici o explicație. Încît, pînă la urmă, Florescu și Mânu acceptară ideea că înlăturarea lor era determinată de socoteli politice și nu personale. Ori tocmai socotelile politice, reale sau presupuse, îi dădeau de gîndit lui Solomon... Colonelul Haralambie își puse și el regimentul în mișcare. Subunități din Regimentul 7 de linie și două baterii de linie porniră, după miezul nopții — cheful era și mai încins în casa lui Rosetti —, spre a se pune sub comanda noului ministru de război, maiorul Dimitrie Lecca, din arma vînătorilor de munte, și comandant și al gărzii palatului. De secretul acestei deplasări de trupe depindea în fond succesul. Dacă Solomon sau Brăescu află, apoi s-a isprăvit cu noi, gîndea Lecca. Era emoționat. Dar suferea de o emoție pur militară, deoarece din punct de vedere politic totul era — sau părea a fi minuțios pregătit. Păi da, gîndi maiorul Lecca, nu fără pizmă și mîndrie în același timp (succesul operației de el depindea, la urma urmelor), păi da, dumnealor se petrecăresc. Care dumnealor, nu mai adăugă. Putea fi foarte bine și Cuza, din mîna căruia primise ministerul de război, dar puteau fi foarte bine și Rosetti și Nicolae Golescu, din partea cărora primise doar promisiuni. De unde se vede că uneori făgăduințele au mai mare greutate decît favorurile, precum, iarăși se vedea bine, că jurămintele se fac spre a fi călcate în picioare. Nu jurase credință României și Domnului său ? Partea rea, poate cea mai rea, era breșa făcută în casta militarilor. Semnul lipsei ele maturitate, pesemne, într-adevăr, o armată nu înseamnă numai regimente numerotate, tunuri și cazărmi, ci și respect față de sine. Ori asta nu se învață pe cîmpul de instrucție, se educă... Lecca nu avea mustrări de conștiință. Pînă de cu seară admirase, ca întotdeauna, profilul frumos al lui Alexandru loan Cuza, domnitor prin voința poporului. Salutase impecabil, ca un vînător de munte ce se considera, elita armatei române. Ei bine, în zori va saluta același frumos profil al lui Alexandru loan Cuza, fost domnitor al principatelor române. „împăratul a murit, trăiască împăratul !“ Cine va fi noul împărat, însă ? Nu, nu putea spune „împăratul a murit, trăiască împăratul !“. Întîi că nu exista nici un împărat, în al doilea rînd că nu trebuia să moară nimeni. In sfîrșit, legitimitatea tronului... nu exista nici o legitimitate a tronului, așadar Cuza nu lăsa pe nimeni în purpură. Va pleca, pur și simplu. Și totuși n-ar trebui să mă bucur. N-ar trebui să fiu fericit. Mulțumit da, dacă totul se desfășoară conform planului. Dar bucuria, fericirea... Acestea nu sînt sentimente onorabile pentru cel înfrînt. Ei, atunci să-1 compătimesc ? L-aș jigni... Domn din născare sau domn făcut, Cuza are noblețe și nu sînt eu acela care să-1 mingii. Nimeni nu trebuie să-1 mîngîie fiindcă nu are nevoie de mîngîiere. Mîngîierea e în sine. De altfel nu el a declarat că vrea să cedeze puterea ? Firește, e o oarecare diferență. Una este să cedezi puterea și alta să ți se ia. Să fii silit, adică, să părăsești scena... Și Lecca mai știa ceva : că domnitorul nu părăsea numai puterea, dar trebuia să părăsească și țara. Nefericită treabă. De bună seamă, cînd își anunțase retragerea din viața politică, el nu se gîndise la exil. UMBRA Ciudat destin, gîndi, dar tot nu simți nici un fel de rușine. De altfel — și oamenii ar'trebui să știe asta — rușinea este un lux prea mare pentru cine vrea să parvină. E drept, te-ai putea întreba : ce mai voia sa ajungă maiorul Lecca ? Titular la ministerul de război, avea cl îndoieli că nu va avansa și nu va ajunge colonel, general ? Greu de crezut că era atît de naiv. Ori poate, din pricina schimbărilor dese operate în guvern, voia o conducere care să-i asigure ieșirea la pensie din funcția de ministru ? Sau, în sfîrșit, cugeta că gestul său era profund patriotic ? Se prea putea. Dar atunci de ce mai jurase în calitate de ministru ? Cal troian ?... Pe scurt, Dimitrie Lecca fusese convins să-și trădeze stăpînul și o făcea, fără întrebări, fără mustrări. Asta era tot... Intrase în lumea politicienilor de profesie fără ca el să înțeleagă nimic, sau aproape nimic. Căci militarul de carieră poate fi hain, poate fi ridicol, poate fi strălucitor, dar în mod cert e relativ uman. Asprimea sau blîndețea față de soldați sînt semne omenești. Pe cită vreme politicienii au numai funcțiile omenești minimale. Restul este calcul, oportunitate, este orice, totul subordonat setei de putere. Politicienii nu trebuie confundați cu revoluționarii. Aceștia sînt romantici. Aceștia contestă legitimitatea unei ordini sociale. Aceștia sfîrșesc prin a fi devorați de succesul revoluției, cînd intră în scenă aceiași politicieni, experți în a stabiliza situația nou creată. Excepțiile n-au de ce să ne îngrijoreze. Ele există, e foarte frumos că există, însă existența lor nu schimbă cu nimic, sau aproape cu nimic, ansamblul... ...Bucureștiul dormea, dormea lunga sa noapte de iarnă, apăsătoare ca un cer prăbușit fără veste cu întregul său popor de sfinți, îngeri și apostoli, cu iadul, dracii și păcătoșii lui (hoți de buzunare, bețivani, prostituate) și, în graiul mut al celor de dincolo, acest popor amestecat nu mai voia să se întoarcă pe fericitele cîmpii însorite sau în smoala deșertăciunilor. Cîte vise nu se spulberau din pricina asta, vise de mărire sau de cădere, căci fiecare visăm după puterile noastre. Abia zorii tulburi ne reamintesc de visele ce nici nu le mai ținem minte și ne bucurăm că truda cea de toate zilele reîncepe și că de fapt e preferabilă viselor încîlcite, amestecului de somn și glod, de mulțumire și scîrbă de sine... ...Dar la ceasurile acelea, se dormea, cum se doarme în miez de noapte, cu toate patimile amorțite. Istoria își îngăduie cinismul răgazului.. Și chiar dacă ea și-ar trîmbița marile lovituri, poporul este prea ostenit, nu mai aude, nu mai vede, nu mai vrea să audă și nu mai vrea să vadă. E dreptul lui, altminteri, dumnezeii și dracii n-ar trebui să se supere. Ei, dumnezeii și dracii, de cînd sînt, ori de cînd au fost imaginați ca exis tind, s-au făcut stăpîni pe orele omului, pe munca lui, pe roadele lui, pe odihna lui. Numai pe acele cîteva clipe de uitare nimeni nu se poate năpusti. Uitarea redă omului vigoarea de a începe, inereu-mereu, o altă zi, așa, mereu-mereu pînă cînd în pîcla unor zori de toamnă, de iarnă, de primăvară, sau de vară, trupul nu se mai ridică și gata. Altă vietate să-i ia locul. Să trudească și să zămislească. Altceva nu se vede, altceva nu rămîne, de altceva nu are nimeni nevoie nici pe pămînt și nici în cer. Omul nu e decît un element funcțional de decor pentru marele spectacol abstract. Chiar așa, pentru cine s-o 40 VIAȚA ROMÂNEASCĂ fi jucînd piesa ? Pentru oameni, desigur, dar nu spre^ a-i bucura, nu spre a li se insinua mai sigur gîndul plecării fără păreri de rău. Și totuși, poporul nu e chiar atît de resemnat pe cît. pare. Dovadă că își construiește case trainice, își cultivă ogoarele, ridică mari ateliere... Și dacă vreunul din acei adormiți ar fi știut și ar fi tras de frînghiile clopotelor (ce dacă erau tăiate, sfoară se mai afla în țara românească), străzile s-ar fi umplut și complotul ar fi eșuat. Politicienii știu să evite cu grijă energia sălbatică a poporului. S-ar fi reorganizat el complotul, dar poate că între timp n-ar mai fi fost nevoie de el... Nu trăgea nimeni clopotele. Poporul, în numele căruia se guvernează, nu știa cu ce se îndeletniceau oamenii cărora îi încredințase soarta lui pe pămînt. Nici nu se cade să știe mulțimea. Dacă le-ar ști ea pe toate, cu ce s-ar îndeletnici politicienii ? Politica a meseria lor, cum e tăbăcăria meseria tăbăcarilor. Cum s-ar zice, fiecare trebuie să mănînce o pîine. Albă, neagră, cum s-o nimeri, pîine să fie. Cîtă vreme e pîine, se mai poate crede în liniștea, în ordinea, în pacea socială. Cînd nu mai e pîine, răbdarea poporului ia sfîrșit. Atunci el întreabă, și pe bună dreptate : cum se face că nu avem pîine ? Pămînt este, grîu este, mori sînt, nu cumva ați dărîmat cuptoarele ? Ei, e grav. De ce vă ocupați voi de cuptoare ? Lăsați-le, să fie, de restul nu vă îngrijiți. Mai lăsați-ne și nouă din grijile voastre... ★ * Intr-adevăr, este înțelept acela ce pricepe că și grijile sînt pe măsura omului. Egale în importanță pentru fiecare în parte, dar, firește, una este grija pentru pîinea de mîine și alta este să pui mîna pe arhiva secretă, asta da grijă. Pentru că directorul de cabinet al lui Cuza era francez. Și nu francez naturalizat în România, prin urmare chestiunea avea partea ei de dificultate. Cum, iarăși, trebuia arestat Librecht, căci și el era om de încredere și, se înțelege, asemenea indivizi se cuvine să fie puși în imposibilitate de a face ceva. Dar cîte nu trebuiau făcute ! Repede și concomitent, doar nu se schimba roata la căruță, ci chiar căruța. Asta era că începutul se făcea de la căruță... De cai, de trăsură, de pașaport se îngrijeau alții. Singura problemă era Cuza însuși. Toate preparativele pentru o simplă semnătură... E drept că semnătura aceea trebuia pusă pe actul de abdicare, dar parcă mai interesa pe cineva abdicarea ? Era ca și întîmplată, regia să funcționeze, bine, încolo... ,,Pentru numele lui Dumnezeu ! glăsui Cuza. Ăștia trezesc Bucureștii !“ Nu greșea prea mult. Odată adunate subunitățile și constituit grupul de ofițeri ce urma să pătrundă fie și cu forța în apartamentul domnitorului, comandantul Lecca se considera prea stăpîn pe situație ca să mai poarte mănuși. Din fericire pentru el, purta mănuși Cuza. El înțelegea bine că, treziți bucureștemi, apoi ceea ce se petrecea la palat ar fi declanșat tulburări. De aceea, deși era hotărît să-și folosească revolverul, renunță la orice opoziție. Ofițerii, cînd auziră de dincolo de ușă vocea lui Cuza, vocea aceea familiară, avură un moment de șovăială. Mai ales că vocea aceea familiară le spuse că va trage în UMBRA 41 cel ce va intra primul. Sigur, vînatul ar fi putut scăpa, de ar fi voit cu orice preț. Palatul era înconjurat, dar soldații erau țăranii ce-i datorau împroprietărirea și ridicarea la rang de cetățeni. Cuza nu se îndoia că nici unul din ei n-ar fi tras. Ar fi putut ajunge la Malmaison unde, între trupele credincioase, ar fi putut să realizeze o nouă lovitură de stat și să proclame dictatura personală. Solomon și Brăescu ar fi măturat opoziția puținilor ofițeri trădători, în sfîrșit, ar fi pus la popreaîă căpeteniile „roșilor" și ,,albilor" și, cel puțin pentru o vreme, ar fi domnit. N-ar mai fi guvernat, ar fi domnit, ca un despot, autocrat neamenințat de nimeni. Nici din afară, căci și pentru străinătate era preferabilă ordinea dezordinii, indiferent de metodele prin care se realiza ordinea... ...Soldații se supuseră comenzii ca toți soldații din lume, adică fără murmur, cel mult cu o nedumerire negrăită. Și poate cu un plus de zel, știindu-se oșteni din garda palatului și nu te miri ce trăpași de rînd. încolonați pe două rînduri, formau un culoar uman îngust prin care aveau să treacă domnii ofițeri. Și chiar și domnitorul, se zvonise. Așa că singura, sau mai bine zis prima, căci după o întîie mirare vine lanțul de mirări, una născîndu-se din alta, deci se întrebau tinerii din gardă de ce domnitorul Cuza nu voia să-i mai vadă. Pînă in dimineața aceea friguroasă, domnul se oprea și-și admira soldații cu un surîs de mînclrie de neuitat. Ce poate fi, la urma urmelor, mai frumos pentru oștean decît faptul de a plăcea comandantului suprem ? Și uite că deodată comandantul suprem nu mai voia să-și vadă țăranii săi îmbrăcați în uniforma armatei. Asta era ceva ciudat. Sigur, toanele . celor mari sînt greu de înțeles, iar uneori e mai bine chiar să nici nu încerci să le înțelegi. Numai că țăranul ce se ascundea în uniforma sa, ieșise, împreună cu părinții lui, cu logodnica sa, în întîmpinarea domnitorului Cuza după ce-i dăduse pămînt în 1864. E drept, țăranul n-a prea înțeles el cum a devenit chestiunea cu lovitura de stat din 2 mai 1864. Era și greu. Nu era Cuza domn ? Păi era, și dacă era, nu era în dreptul lui să-i atingă nițel peste nas pe deputății aceia ce nu voiau ca el, țăranul, să fie proprietar? Că se călcase legalitatea, regimul parlamentar, democrația, cine știe, așa o fi fost, dar ce fel de dreptate era aceea care nu-i îngăduia omului să trăiască mai bine ? N-a înțeles țăranul subtilitățile jocului, a priceput însă că boierii, de ar fi fost mai puternici, l-ar fi răsturnat pe domn, cu alte cuvinte i-ar fi luat tronul. Pentru că acei politicieni, după părerea țăranului, duceau și purtau un război fără noimă, fără echilibru. Un război de istoveală, fără tunuri și puști, un război de vorbe. Un pas temerar înainte urmat de un recul violent, explicat ba prin nevoia de supraviețuire, ba prin conjunctura externă, ba prin prostia poporului. Țăranul gîndea așa, însă : dacă are pămîntul său, el are o patrie de apărat ! Și încă nu s-a văzut popor dispărut din pricină că nu s-a plecat. S-au văzut imperii destrămate, popoare ocupate, dar nimeni n-a pierit că a preferat să nu-și plece grumazul. Și atunci, cînd Cuza i-a pus pe deputați să doarmă în parlament, țăranul a găsit că e drept și în locul unei adunări de palavragii a preferat un domn autocrat, de vreme ce despotismul s-a vădit a fi mai luminat decît libertatea. Așa că omul a dorit ca 42 VIAȚA ROMÂNEASCĂ familia Cuza să devină domnitoare și să întemeieze o dinastie de regi ai țăranilor. Căci, pînă una-alta, țăranii însemnau țara, ei erau cei multi cei ce dădeau pîinea și soldații, și n-avea țara, pentru a fi, nevoie de pîine și soldați ? Țăranul gîndea că avea. El tînjea după autoritate fiindcă în ea vedea garanția ordinii și fiindcă neajungînd la bunăstare nu chibzuise și la neajunsurile puterii personale. Căci după moartea lui Cuza s-ar fi’ putut nimeri șl un domnitor rău, nu ?, și ce-i rămăsese țăranului era să-i dorească lui Alexandru loan Cuza viață fără de moarte, închipuindu-și că și de va răposa el întru Domnul Dumnezeu, nimeni din familia sa nu-i va ieși din vorbă. Pentru că nici el, soldatul țăran, fecior de țăran, nu ieșea din poruncile sfinte ale părintelui său. De cîte ori n-a vrut el să ia coasa în mînă ? E adevărat că uneori o luase, cum uneori refuzase să meargă la tragerea la sorți pentru oaste, dar a făcut-o numai cînd tătîne-său i-a spus-o. Cînd tătîne-său considerase că era timpul să i se reamintească domnului că țara nu l-a uitat. Altfel spus, cînd a socotit nu numai că era necesar a se forța mîna lui Cuza, ci și că el, Cuza, avea nevoie de argumentul țăranului în zîzania lui cu deputății. Oșteanul era convins că lovitura de stat era opera țăranilor, care, mișcîndu-se cînd trebuia, l-au ajutat pe domnitor să-și asume puterea personală spre a realiza ceea ce el însuși credea a fi lucrul cel mai important pentru România, reforma agrară. Se va face politică mai puțină, își zicea țăranul, și treabă mai multă. Căci el își făcea raționamentul simplu, fără trufie. Politicienii unei țări mici care au făcut politică de mare putere, nu au adus alt cîștig decît orgolii rănite. Țara tot nu s-a întregit, iar lipsa de pîine a crescut. Și cum puteau ei să umble cu hîrțoage după toate conferințele, în loc să-și pună la respect dușmanii cu armată ? Armata erau însă ei, țăranii. Și ei știau că sînt numeroși. Și mai știau că și politicienii știau asta. Nu e bine să te joci mereu cu răbdarea poporului. 11 crezi prost, dar el e doar viclean. O viclenie sănătoasă ce îl face să țîșnească la lumină chiar în zori și nu în amurg. Cînd rolul țăranilor se va sfîrși, vor vedea cei ce vor trăi atunci. Ei nu credeau, firește, că se va sfîrși vreodată fiindcă, spuneau, de pîine și de soldați va fi nevoie mereu-mereu, pînă la judecata de apoi. Ei umpleau piața Bucureștilor cu toate cele trebuincioase gurii și nu luau în seamă nici bunătatea, nici răutatea, nici suspiciunea și nici încrederea oarbă a orășenilor față de ei. Cîtă vreme orășenii își umpleau coșurile de la tarabele lor, lucrurile erau în regulă. Aveau interese comune. Și apoi cînd fusese ales Cuza domn, ei, oamenii satelor, nu jucaseră hora împreună cu tîrgoveții la Iași, la București, la Craiova, la Focșani ?... Pe de altă parte, țăranii vedeau că nici orășenii nu erau mai aproape de putere decît ei. Și orășenii se izbeau în drumul lor spre putere de politicieni, aceiași, și pentru unii și pentru alții. Așa că, una peste alta, mai bine un domn autoritar și drept, decît tîrguială între toți, tîrguială din care nu poporul se alegea cu ceva... ...Prin urmare soldatul stătea așa cum i se ordonase, fără să înțeleagă de ce, dar încrezător... Ofițerii nu ,erau și ei în slujba aceluiași prinț ? Lor, oștenilor, li se spusese că armata este făcută de domn să apere hotarele țării, hotarele propriilor gospodării și, firește, pe cel ce UMBRA le chezășuia, adică pe Alexandru loan Cuza. Și dacă acesta ar fi strigat spre gardă, soldații, pregătiți, ar fi lepădat pe loc disciplina intermediară și și-ar fi urmat comandantul suprem. Ar fi priceput pe dată că ofițerii s-au vîndut. Boierilor sau altora. Cîte necazuri n-au avut, și mai aveau încă în privința pămîntului... că legea era ea bună, dar prin județe erau și prefecți și bogătași ce nu se omorau cu firea să și respecte legea aceea bună. Veneau ei cu petiții la Cuza și de la domnie porneau anchete, dar nici chiar fiecare în parte n-avea cum ajunge la stăpîn. Nu i-ar fi ajuns zilele, chiar să fi vrut el să stea de vorbă cu fiecare cetățean între patru ochi. Și se mai și răsculau ei. Credeau că așa îl ajutau pe domn. Că el, aflînd, va trimite oameni să facă dreptate. Și așa se și întîm-pla, numai că răscoalele mai dovedeau că ei, țăranii, nu ajungeau să-1 țină tare pe picioare pe Cuza împotriva boierilor. încît ei pricepură, pricepuseră că era, în răscoalele lor, și un semn de slăbiciune a puterii. Și cu asta nu prea erau de acord. Domnul le spunea să uite vechile pizme și să trăiască în bună înțelegere cu avuții. însemna că avuții erau și ei destul de tari de nu se îndura să-i pună la popreală pe ăia mai tari de cap. Și încă nu înțelegeau și de ce, pentru a se liniști odată și odată, nu poruncea Cuza ca țăranii să-și ia coasele, iar feciorii lor aflați la oaste puștile, de ce nu le poruncea să măture boierimea asta. Că nu era de folos nimănui... Nimănui, poate, decît ei înșiși și ajungea. Și apoi stă-pînul era blînd din fire, încît n-avea cum fi mai îngăduitor cu țăranii decît era și mai crud cu ceilalți. Ar fi fost împotriva naturii. Dar sentimentul confuz că domnul nu se sprijinea cu întreaga putere pe ei, îi întrista pe țărani, îi nemulțumea chiar. Un semn să fi făcut și l-ar fi urmat. Dar Cuza nu era aventurier... ... — Ai știut, zise Cuza. Ai știut și nu mi-ai spus. Ba cred că dinadins ai venit aici în noaptea asta ca să mă vinzi, așa-i ? Maria Obrenovici, ei îi vorbise bărbatul, își plecă privirile și tăcu, o tăcere ce însemna de fapt o confirmare. — Lăcomia și trufia te-au dus la ei... Cuza nu-i vorbea cu patimă. Nici cu resemnare. Mai degrabă cu înțelegere. Cu milă... Nu numai fiindcă era ca și cum și-ar fi biciuit propriul suflet. Era și asta, desigur, femeia îi răvășise sufletul, făcuse parte din el. Ii era însă mai degrabă milă pentru neputința ei de a înțelege ceea ce făcuse. Neglijența ei de a fi înțeles dinainte de a face ceea ce făcuse. Nu în zadar se spune probabil că acolo unde femeia își vîră farmecele își vîră și dracul coada și se petrece lucrul acela grav ce nu poate fi făcut public. Ori e știut că lucrul ce nu poate fi făcut public nu e lucru curat. Chiar dacă se șușotea, chiar dacă și Doamna Elena Cuza era în cunoștință de cauză, nu însemna că istoria aceea de amor era o chestiune de domeniul vieții publice. In sfîrșit, se întîmplase, se întîmplase. Cuza nu tăgăduia, nedemn ar fi fost nu să nu tăgăduiască, ci să tăgăduiască. Minciuna este poate semnul cel mai limpede al josniciei unui caracter. Trebuise să se întîmple și asta și se întîmplase. Adversarii săi se dovediseră prea mici de vreme ce nu fuseseră în stare să ocolească măcar această poveste. Pe semne, își ziceau, politicește Cuza s-ar mai salva el cumva, însă un astfel de scandal îl pune definitiv la pămînt. Era adevărat... 44 VIAȚA ROMÂNEASCĂ ...Sigur că soldatul țăran n-ar fi înțeles, de ar fi știut atunci, de ce trebuia să-1 schimbe pe Alexandru loan întiiul, cum îi spunea tătîne-său, cu un prinț de aiurea. Pentru el prințul de aiurea nu însemna factorul de stabilitate politică imaginat de politicieni. De ce ar fi împărații de primprejur mai blînzi cu un prinț străin ? Căci nu de soarta prințului depindea soarta țării, ci de ea însăși. Așa gîndea el, gîndea însă prost, din moment ce politicienii vedeau altfel lucrurile... ...Domnitorul nu punea întrebări și femeia era mulțumită că scăpa de răspunsuri. Cuza nu avea, nu mai avea nevoie de răspunsuri. Știa și așa destule și ce ar mai fi aflat în plus n-ar fi făcut decît să-1 mîh-nească și mai tare. De aflat avea să afle oricum, mai devreme sau mai tîrziu, dar în momentul acela nu voia să afle că ofițerii săi trădaseră. Se înjugaseră la carul politicienilor, cu toate că el înțelesese armata ca pe o instituție respectabilă, în afara partidelor, rostul ei fiind apărarea hotarelor. De aceea adusese instructori din Franța, cumpărase armament, pe scurt înființase o armată adevărată pentru a pune tărie în vorbe. Cine va avea să se gîndească la ale țării, apoi să știe că numai gîndurile curate vor fi primite potrivit legilor ospeției. Tunurilor, însă, li se va răspunde cu tunurile... De aceea își îngăduise Cuza să nu-și scuze eșecurile interne prin argumente externe. Sigur că ținuse seama de regulile internaționale, că se străduise să nu-și pună în dificultate prietenii încâlcind violent prevederile Convenției de la Paris, dar izbutise să se strecoare și să pună temeliile tuturor instituțiilor necesare unui stat european modern... Toate îi trecuseră prin minte în clipele acelea scurte, veneau în avalanșă, avalanșă după avalanșă. Și mulțumirile, și anii fericiți ai vieții» și neînțelegerile cu adversarii politici, pe scurt o defilare măreață a întregii sale domenii... „Sînt tari, totuși, și nu mă pot împiedica să-i admir. La urma urmelor, ceea ce se întîmplă acum, se vrea o dovadă că nu se tem de nimeni. Căci oricîți bani dinafară s-au vîrît în activități împotriva statului, aceia ce au plătit n-au dorit o lovitură de forță fără încuviințarea lor. Poate nici n-au dorit vreo schimbare aici sus, cît slăbirea puterii statului. O țară slabă și prost guvernată n-ar mai fi însemnat nimic nici pentru polonezi sau bulgari. Ar fi fost doar o pildă că nu se poate trăi decît în umbra imperiilor, sau chiar în hotarele lor... Nu voi fi eu acela care să complic lucrurile. Situația e prea delicată. Să dea Dumnezeu să reușească../* (va urma) VIOREL ȘTIRBU LA ȘERB AN CIOCULESCU, OCTOGENAR 9 De octogenarul Șerban Cioculescu nu ne putem apropia decît cu venerație, cu o venerație izvorîtă nu numai din considerarea unei impozante activități, a personalității care-i constituie infrastructura și a vîrstei reprezentînd unul din recordurile criticii noastre, în genere avară cu durata de viață a mesagerilor săi. Din toate acestea, desigur, dar și din faptul că autorul Vieții lui I. L. Caragiale e un supraviețuitor al unei epoci legendare, plutind, așa cum se contemplă melancolic pe sine, pe o Plută a Meduzei asemeni celei pictate de Gericault, în naufragiul absolut al temporalității, nimbat de lumina agitată a celei de-a treia generații postmaioresciene. El a ,,convorbit cu idealuri^ ce, în bună măsură, au generat idealurile noastre, cot la cot cu G. Călinescu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius, Gamil Petrescu, Mihail Sebastian ș.a. Avem, în prezența senectuții sale, emoția unei reversiuni epocale, a unei magii, ne grăbim să adăugăm, afective și ia îndemînă, spre a nu-i leza conștiința atît de vigilent-laică. Ne simțim transpuși într-o perioadă de ebuliție creatoare unică, de zămislire a capodoperelor literelor românești din acest veac și a punerii lor în valoare prin mijlocirea unei critici cu înaltă ținută, dar și de moravuri ce ne apar drept exemplare, de raporturi între scriitori și exegeți străine de oportunism, de adulare, de feluritele forme ale mistificării : ,,Acest fenomen nu exista între cele două războaie mondiale, declară criticul într-un interviu acordat lui George Arion, cînd colegii mei de generație, critici literari, nu se sfiau să-și afirme foarte clar nemulțumirile chiar și atunci cînd recenzau operele unor scriitori con-sacrați. La rîndul lor, acești scriitori nu se supărau. Am scris cu severitate despre cărțile lui Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Hortensia Papa-dat-Bengescu, fără ca ei să-mi întoarcă spatele, ba, dimpotrivă, s-au arătat receptivi la observațiile mele (...) Vladimir Streinu, Octav Șuluțiu au scris aspru despre cartea mea Viața lui I. L. Caragiale. Prietenia mea față de ei a rămas însă neștirbită. Regula jocului, așadar, este următoarea : criticul este liber să scrie, evident cu bunăcredință, în deplină libertate, despre orice scriitor, iar acesta trebuie să considere critica literară ca un auxiliar al creației și nu ca o unealtă de tămîiere“. Vîrstă de aur, capabilă a ne stîrni nostalgii mistuitoare ! în raza amintirii sale, am nutrit și noi o reverie a neatîrnării depline, o ireverențioasă admirație, o hărțuire a maeștrilor din dorința juvenilă de a le semăna, a cărei victimă a fost, între primele, sărbătoritul de azi. După cum ne-am cutremurat de practicile acelor autori teroriști, gata de a excomunica, de regulă, prin condeiul acoliților (unii prea-supuși simbriași 46 VIAȚA ROMÂNEASCĂ ai lor) pe oricine cutează a formula fie și cea mai ușoară rezervă față de scrierile lor situate sub clopotul de sticlă al unei intangibihtați publicistice. Dar cum a fost, cu adevărat, atunci? Chim se reflectă deceniile trei și patru în înțelegerea celor ce, martori fiindu-le, le exaltă acum, umilindu-ne și ferîcindu-ne ? Cum a fost odată ca niciodată? Șerban (cel Rău) aducea, la acel moment de basm, după cum spune Cornel Regman, „ardoarea și intransigența proprii naturilor angajate, o credință și o virtute și chiar o... răutate de paznic al Cauzei". Ceea ce nu e deloc puțin. Acele „toxine pasionale care, în optica lui E. Lovinescu, umflau verdea gușă a șopîrlei sale critice41 nu alcătuiau decît emanațiile unei conștiințe ce se căuta în sine, adică în raport cu criteriile sale ireductibile și nu cu interesele unei adaptări carieriste. cu pru-deriile unei exterioare „deveniri". Polemistul ațîțat la o răspîntie a tinereții răspundea unui radicalism axiologic, schițînd implicit și cadrele etice ale unei manifestări care se dorea cît mai lucidă. Domolit mai tîrziu, sentimentalizat chiar în timpul din urmă (nu s-a spus oare că marii pamfletari sînt mari sensibili frustrați, predispuși în forul lor intim la compasiune și tandrețe ?), acest polemism s-a contras în formele unei mari exigențe filologice, ale unei ostentative acribii. Din aprehensiunea unei neînțelegeri, exegetul a devenit „cusurgiu". Căutătorul de absolut și-a pus masca, evident, mai convenabilă, a căutătorului de noduri în papură, „cercetînd variante și variații, restabilind puncte și virgule, discutînd cu gravitate date minime, aducînd obiecții infinitezimale", după binecunoscuta caracterizare lovinesciană pe care o frîngem aci, spre a nu amplifica maliția prin maliție. Iată cum s-ar putea explica mitul „obiectivități!". Iată de unde a purces imboldul raționalist, așa de necesar perspectivei critice, dar primejdios în cantități excesive, că orice substanță caustică. Agitînd steagul documentului, Șerban Cioculescu a luptat împotriva propriei naturi contemplative dacă nu angoasate, sensibile dacă nu dramatice, în orice caz visătoare și acurate în verb, aidoma celei a oricărui literator de școală franceză. Fără a fi fost vreodată un pozitivist sadea, criticul a cochetat cu exactitatea (ierte-ni-se libertatea „impresiei" !) precum un vînător decorativ, conștient că trage la țintă în panouri de carton, exersîndu-se cu toate acestea în sfera inofensivei convenții. Sau așa cum observa, cu răco-roasa-i bunăvoință, Mihail Sebastian : „D. Cioculescu este totuși un spirit prea liber ca să se lase asuprit de superstiția documentului.’ Sînt probleme de istorie literară, care nu pot fi rezolvate decît pe cale de prezumție și, acolo unde proba absolută lipsește, intră în joc simțul de orientare al cercetătorului, curajul și instinctul său de a privi dincolo de faptele brute . Un atare instinct de depășire „metafizică'4 a faptelor brute îi va fi alcătuit autorului Itinerarului critic o nemărturisită tehnică, zăvorită sub lacătele unei profesionalități superioare, cu toate că insuficiente, ce singură acceptă a se da în vileag. Deși rezultatele acestei tehnici tainice sînt cele mai de preț, suflînd doar ele viață asupra paginii scrise, exegetul de carteziană ambiție o reneagă, ridicuUzîndu-1 pe E. Lovinescu pentru inspirația pe care o resimțea de sorginte „muzicală44 și decJarînd pînă la agasare că nu ar fi el însuși un „stilist". Sensibilitatea sa, reală, însă de nivel mijlociu, fără mari aprinderi, a LA ȘERB AN CIOCULESCU, OCTOGENAR 47 înțeles a se adăposti sub blazon intelectualist, a-și țese cu hărnicie spiritul de finețe la umbra celui geometric, pentru ca, în impas, să se retragă în cetățuia acestuia. Să ne purtăm însă privirea pe cele trei coordonate pe care ni se pare că putem urmări mai bine configurația conștiinței lui Șerban Cioculescu și anume concepția asupra naturii criticii, imaginea de critic pe care a cultivat-o precum și inserția specifică în istorie. Vederile sale asupra criticii, într-un moment de avînt fără pereche al disciplinei, siderează prin scepticism. Apartenența literară a domeniului e negată cu o ciudată mentalitate resignată, greu de înțeles altfel decît ca o opacitate față de propriul aport : „Am rămas mereu sceptic față de credințele unor confrați, în caracterul așa-zis creator al criticii, adică în putința de a constitui ea însăși, critica, un fel de literatură, valabilă prin frumusețea expresiei. Eroarea lor e generoasă și măgulitoare, dar oricît talent ar însufleți-o, nu va izbuti nicicînd să ridice comentariul la treapta operei literare care l-a stîrnit. Să aspirăm către o anumită demnitate a scrisului, dar să nu ne facem închipuirea că prin iscusința condeiului glosatorul poate să rivalizeze cu creatorul”. La o privire atentă, aprecierile de mai sus își descoperă un caracter factice, un indice de didacticism în conflict cu însăși obișnuita sagacitate a semnatarului lor. Să domnească oare între parcelele scrisului inexpugnabile metereze, astfel încît critica să nu poată constitui nici măcar „un fel de literatură’" ? Să nu fim îndrituiți a vorbi, referitor la comentariu, de „frumusețea expresiei" ? Și ce înseamnă a înălța comentariul „la treapta operei literare" ? Oare aceste „trepte“ sînt matematic comensurabile și, deci, obiectiv comparabile ? La fel de precare ni se înfățișează disjuncțiile dintre „criticul subiectiv44 și cel „obiectiv", ca și cum ar funcționa separații nete pe un teren prin excelență al aproximațiilor, fragili tăților și intricațiilor inefabile (ierte-ni-se din nou alunecarea nelegiuită a peniței !) : „Criticul subiectiv își împărtășește impresiile pornind de la credința intimă a unicității lor, rezultată din interferența unei opere, expresie pur temperamentală, cu un alt temperament, tot atît de subiectiv, al lui însuși. Criticul obiectiv, chiar dacă ar recunoaște și el în opera de artă expresia subiectivă a unui temperament, este în schimb dominat de o disciplină : a verificării impresiilor, prin controlul judecății. De la impresie pleacă și criticul subiectiv și criticul obiectiv : cel dintîi o stilizează, spre a face literatură ; cel de al doilea o raționalizează, spre a-i da putere de judecată ; cel dintîi vrea să sugereze frumusețea operei prin mirajul propriului său stil ; criticul obiectiv își propune să o explice" ș.a.m.d. Întrucît nu avem a face în persoana criticilor cu roboți înzestrați cu însușiri strict dozate, ne dăm seama imediat că între „impresie" și „judecată", între „disciplină" și libertate, între „literatură" și „raționalizare", între „sugestie" și „explicație44 nu există, în realitatea organică a textului critic, distincții limpezi și, cu atît mai puțin, bariere de netrecut. Alcătuirea unor atari antinomii superficiale ține de o transparentă nevoie de autoritate, decurgînd, la rîndu-i, dintr-o fragilă alcătuire morală, secret îngrijorată de sine și de productele sale. Penetrantul autor al Aspectelor literare contemporane se ignora pe sine, crezîndu-se (sau intențio- 48 VIAȚA ROMANEASCĂ nîndu-se) atît de deosebit de E. Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius, ca și de prietenul său de o viață, Vladimir Streinu. în fapt, adică în practica exegetică, în semnificația acesteia, precum și în înserierea sa istorico-literară, e trup din trupul pleiadei estetice, depărtat, ca și aceasta, de factologia unui G. Bogdan-Duică ori de abstracțiunile ante-structuraliste ale unui Mihail Dragomirescu. însă din chiar propozițiile sale rezultă pozițiile unei relativizări, „îndulcirile'' aduse unui extremism teoretizant, dictat de un orgoliu diferențial : „Critica literară, privită ca o disciplină obiectivă, este totuși supusă unor condiții temperamentale. Chiar cind criticul vehiculează criterii, adică norme de judecată, din care se exclude sensibilitatea, respingerile sau încuviințările sale păstrează fără voie tiparul unei structuri individuale. Prin conformație psihică, criticul e o varietate scriitoricească, cu anumite reacțiuni de sensibilitate". Prin urmare, fobia față de „impresionism" nu alcătuiește o postură de neclintit a exegetului... Nu e oare mai rezonabil să vorbim despre „obiectivitate" ca despre un act volițional, cu variabile efecte, decît ca despre o „structură" ? „Intelectualicește, orice disciplină e posibilă, sau mai bine zis, întrucît începutul oricărei discipline e legat de voință, se va ține seamă de voința obiectivării și se va aprecia, de la caz la caz, în ce măsură actul voinței disciplinate duce la rezultate apreciabile de critică obiectivă". în filigranul criticii iui Șerban Cioculescu se află deseori o remarcabilă autocritică, simptom al unei indecizii, al aspectului limfatic care se disimulează sub aparențele voluntare, energice, „masculine". Trecînd la înfățișarea criticului ideal ce ne-o propune, observăm nu numai evidențierea notelor etice (triada sinceritate, independență, dezinteresare), dar și același autoritarism „viril", cu un identic substrat compensator. Cronicarul se proiectează, plin de elan, intr-un militantism al pasionalității literare, al gustului și al judecății de valoare, cu o teamă, ce se cuvine relevată, a posibilei eșuări a umorii războinice pe liniile periferice ale coteriilor. Ceva din agerul duh valah, complementar visătoriei moldave, își face loc aci, travestind dispoziția justițială a pandurului în dîrză gesticulație . cărturărească : „Valoarea morală a criticului se măsoară după sinceritatea, independența și dezinteresarea sa. Cînd e structurat feminin, cochetînd cu toate formele frumosului și chiar ale similiurilor lui, echi-vocînd cu judecățile, satisfăcînd vanitățile și neangajîndu-se hotărît, poate oferi agremente literare. Adevărata structură a criticului e însă convingerea virilă, pasiunea literară, judecata răspicată, fermitatea gustului, la nevoie în răspăr cu opinia comună și în conflict cu oficialitatea. O asemenea structură e potențial militantă, chiar cînd nu-și desfășoară energiile în campanii literare deliberate. Actualizarea potențialului combativ deviază însă adeseori în politică literară, centrată pe spiritul de grupare sau coterie, cu concesivități și interese comune" (într-un articol datat 1 iulie 1943). Strategul e dublat de un tactician. O anume patină intervine la un moment dat, dictîndu-i preceptul că exegetul „cu experiență nu se cade (...) a fi bătăios prin definiție și provocator" și dezvăluindu-i avantajele incontestabile ale eleganței și curtoaziei : „Exercițiul îndelungat al criticii rafinează mijloacele de exprimare a dezgustului ca și a plăcerii. Un anumit epicurism literar nu-i șade rău LA ȘERBAN CIOCULESCU, OCTOGENAR 49 criticului matur, instalat într-un punct neutru de perspectivă". Spre a prescrie trezirea din voluptuosul indiferentism, în clipele de cumpănă : „Qnd însă orizontul se întunecă, prin recrudescența beoțianismului, criticul nu poate uita că- o îndelungată conivență cu cultura îl obligă să-și scuture indolența aparentă". în raport cu circumstanțele istorice, autorul Varietăților critice s-a afirmat mai cu seamă prin spiritul său intelectualist, mobilizat la finele deceniului patru și la începutul celui următor, în direcție antimistică. Fidel al clarităților psihice, al „echilibrului" și al „sensului", a văzut în nebuloasa „mistagogiei" nu doar un vrăjmaș ideologic, ci și unul psihologic, față de care se cuvenea afirmată „bărbăția" spartan educată prin disciplină cerebrală. Aidoma unui personaj eroic, circumstanțial călit în băile umanismului erudit, a suprapus, spre a-și excita înverșunarea, repulsia personală poate cea de ordinul general al crezului literar. Dezaprobarea criticului bizuit pe principiile unui estetism ofensiv (antidot al stărilor de reverie și al abuliei congenitale mărturisite) s-a îndreptat împotriva unor scriitori ce i se păreau culpabili prin irațiune ori măcar prin indolență în fața acesteia. Unul dintre ei nu e altul decît bunul Perpessicius. admonestat pentru „abținerea" sa de la sărbătorirea centenarului maiorescian, în modulații plastic-ironice, ca jocul cu minerul bogat ornamentat al unui pumnal : „Scuzele sanitare, de discipol zbucnit de la o festivitate impusă, și confesiunea repetată a lacunelor propriului temperament critic, urmau volutele gesturilor feline prin care pisicuța vinovată smulge iertarea stăpînuiui robit. Cine ar putea fi sever cu un ipohondru mărturisit, odată expus tuturor efluviilor atmosferice și apoi, iarăși și iarăși, victima lacunelor sale temperamentale ? Spășita spovedanie era felină și “prin aplicarea vătuită a unghiilor, pe obrajii confraților critici (ironiile catifelate patte de velours...". „Thracomania" delirantă a vremii funcționează precum un magnet al sarcasmelor criticului. Desenele obținute în acest cîmp de forță sînt nu o dată dintre cele mai izbutite probe ale vocației sale literare, de care se scutură periodic ca de o infamie. Iată portretul celui ce ar ilustra „poziția cea mai barocă din cîte le relevă confuziile momentului" și anume Dan Botta: „Intelectualist în domeniul poeziei, care respinge actul solitar al inteligenței, neconjugat cu fantezia și simțirea, dar fantezist și sentimental în cîmpul științei istorice și al politicii, de unde se exclud sentimentalismul și fantezia, poetul birocratizat la Direcția Enciclopediei și-a improvizat de cîtăva vreme o fastidioasă erudiție. înarmat cu un aparat de fișe, declanșate automat, domnul director și le desfășoară în serie, cu prilejul fiecărui articol de directivă, care are ca scop dovedirea misiunii noastre thracice (...) Năvodar cu o plasă fără fund, Dan Botta trage la dînsul toate stelele firmamentului său, ca să-și împodobească diadema de porfirogenet al enciclopediei portative". Nu sînt menajați nici Emil Cioran („Acest vitalist, acest barbar știe bine ce vrea și nu se sfiește s-o spună [...] E bine că în dosul «disperării absolute», al «paroxismului antinomiilor», al «experienței infinitului» și al unui șirag de perle la fel de bombastice, se manifestă o impaciență de a trăi și de a se bucura de viață ca orice nefilczof, pe care anumite aparențe sociale îl fac să creadă că totul e permis"), nici Eugen lonescu („Catastrofismul buccinator s-a 50 VIAȚA ROMÂNEASCA tuguiat în șuierătură de fluier, a degenerat în tiflă sau in strîmbătura simiescă“), nici Constantin Noica („un virtuos al dialecticii, pe care a învățat-o la școală sofistică a lui Nae Ionescu“), în virtutea unei consecvențe cu programul ,,obiectiv“, antiliric, dar și a unei firi (totuși) neproblematice, puțin receptive la abisal, la spovedaniile sufletelor întunecate și tortuoase, scăldate în suferință, fire care poate fi pusă în paralelă cu G. Călinescu, în comentator al lui Dostoievski. O nepotrivire de peisaje sufletești, un joc de criptice resorturi, o mărginire în înțelesul fatal de formă a personalității au dus la cele două fețe lunare ale percepției critice și, în consecință, la declanșarea unui parti-zanat. Ironia a respins, în cazul dat, patetismul, așa cum, în alte situații, patetismul respinge ironia. Ambele pot fi de cea mai bună calitate ! Intre Andre Gide și Anatole France, preferința exegetului se îndreaptă, desigur, către ultimul, care ar fi „un utopist, un visător ca și Kant...“. Evocarea autorului Grădinii lui Epicur îi prilejuiește, de altminteri, următoarea delimitare elocventă, străbătută de un fior de gheață la priveliștea stihiilor morale dezlănțuite, față de „spiritele mistice, sufletește centrate pe subconștient, zguduite de febra anxietății, căutîndu-și cu turburare mîntuirea“ și care „nu pot avea nimic comun cu legatarul culturii mediteraneene, care a fost Anatole France N-am putea încheia mai nimerit aceste rînduri ce au înțeles, în felul lor analitic, a sluji țelul omagial, decît întorcînd asupra lui Șerban Cioculescu cuvintele așternute în legătură cu Paul Souday, criticul cu care a fost comparat de către Lovinescu, cu sentimentul celei mai bune definiri : „Cu toată laicitatea sa. era simțitor la frumusețea Ideilor platoniciene, sim-bolizînd pentru el îmbinarea poeziei și a gîndirii, și dîndu-i «fiorul sublimului», sau prin alte cuvinte acea «emoție religioasă», de care au nevoie cei ce sînt lipsiți de altă religie“. GHEORGHE GRIGURCU IERNATICĂ TOAMNĂ Pe sub copaci galbeni morții din ultimul război trup peste trup cop peste cap așteptînd sa putrezească sub taina zăpezii care se amină pe sub copacii înfometați transparenți frunzele sunt la paritate cu soldoții înarmați eu urlu prin orașe și-mi șoptesc lumina lunii din inima mea este mult mai puternică și versul de pe gură mai arzător decît cea mai sălbatică explozie pe sub copaci sunt lumina de toamnă DEGETELE ÎNGHEȚATE Ce-i cu degetele mele înghețate pe trăgaci jumătate pe pușcă îndoite ce-i cu auzul care nu aude comanda ce-i cu mine care nu apăs pe trăgaci la comandă cineva îmi dezlipește degetele de pe trăgaci altcineva brutal îmi ia pușca și centura al treilea mă leagă cu banderola de pază la ochi — condamnat zece pași înainte zece pași viața mea mai mult în diagonală în vreme ce aud trăgacele în spatele meu joc — a rostit comandantul și cădeam fără să înțeleg de ce-mi înghețaseră degetele pe trăgaci CUIBUL PALMEI Perpetuu-n noapte viscolit cu moartea m-am întilnit oglindă de oglindit și moartea m-a ocolit frica mea un ochi in spaimă lingă stilp un cer de vamă bate toaca cere vamă pe un prund de-s irosit moartea-n mine-a troienit moartea-n mine-a viscolit pace albă floare albă ca sini de fecioară-n scaldă in omături înveliți țipurim goliți de humă vestea cărnii mai nebună este ger dar cu folos îl gindim pe Făt-Frumos cuibul palmei stringe cerul geamătul din tine-i gerul minunea dintre minuni peste-un lanț de spurcăciuni DESTINE lui Valery Larbaud La ce bun cîntecul în care intră cuvîntul omenirii cu noroaiele ei pe picioare și pașii încetinesc grei de pămînt și se clatină ca iarba cîmpului totuși la ce bună lumina în care o clipă răsufli degetele ți se răcesc încet încet pînă la schimbarea literei la ce bun progresul industrial în care fetele-s gîrboave de poveri și au țîțele aplecate spre groapă în loc de gura bărbatului VERSURI 53 la ce bun acest tun decorativ din care se putea înălța fîntîna unui poet pe torsul unei zeițe la ce bună lumina zilei cînd din Om Întunericul nu evadează și creșterea nucilor în nuci cînd Omul își pierde dinții-n abataje pentru fierul războiului la ce bună sănătatea. Poete și cît de blîndă-i paralizia de două decenii cita vreme armele seceră oameni arbori și usucă florile din hoteluri alături în suferința ta neomenoasă aș vrea cu Malraux și blîndul Bacovia să ghicim intr-un ibric de cafea aburii omului o Dumnezeule ne hrănim cu noi înșine cu aerul care nu ne ajunge întrebării Dumnezeule-Liniște FRIG DE CULOAREA ZIARELOR Ard știrile oamenii în soba cu gaz și nu se-ncălzesc oasele noastre îți citesc despre noi zăcăminte apoi arunc ultimul ziar din averea familiei în rugul care-ți seamănă în groapa care-mi seamănă ne luăm de mină și ieșim în aer proaspăt ION IUGA CLEPSIDRA GÎNDURILOR • Odraslele care trăiesc din faima părinților o diminuează și pe aceasta, în timp ce copiii ridicați numai prin merite proprii sporesc renu-mele celor ce le-au dat viață. • Mai ușor se compromite cineva printr-o laudă nemeritată, decît printr-o critică nefondată. • Bucuriile spiritului sînt cea mai prețioasă avuție a omului. • Poetului care se acoperă cu cerul înstelat, critica îi poate pretinde să se întindă cît. îi este pătura. • Bîrfa învederează un fapt psihologic : omul cunoaște totdeauna mai bine lipsurile altora decît pe ale sale. • Cînd ajungem să privim necazurile proprii cu ochii altora, sîntem salvați. • Desprinderea de forța de atracție a trecutului este singurei șansă de lansare în viitor. • Te poți pretinde eroul unor vremuri grele numai din mijlocul altora mai bune. • Sînt pierderi pentru care ne putem felicita și cîștiguri ce ne atrag compătimirea. • Pe cei care ne învață să urîm — chiar cînd aceasta pare a fi în interesul nostru imediat — îi agreăm mai puțin decît pe cei care ne învață să iubim, în pofida interesului nostru de moment. • Intre oameni nu pot așeza distanțe nici funcția, nici vîrsta, nici rasa, ci numai valoarea. • Unele ținte nu reușim să le atingem alergînd pînă la epuizare, ci numai mergînd încet. • Bogătașii seamănă mai mult între ei decît săracii, deoarece bogăția sărăcește nuanțele sufletești. • Protecția naturii care nu vizează omul, începe fără obiect. • Scriitorii mari se recunosc prin aceea că pun mult mai multă viață în literatură, decît literatură în viață. 55 VIAȚA ROMÂNEASCĂ • Ereditatea spiritulă este mai trainică decît cea biologică. • A-ți da viața pentru o cauză mare poți s-o faci o singură dată, a o lăsa pradă unor cauze mărunte o faci deseori. • Valoarea oricărei teze se impune prin încărcătura ei de gîndire. • Minciuna se demască prin meschinăria intereselor declanșate, adevărul prin curajul celor stopate. • Un popor se impune altora numai în măsura în care-și consolidează încrederea în capacitățile sale creatoare. • Semenii pe care nu-i putem nici iubi, nici urî, sînt cei mai agasanți. • Bătrînețea care și-a pierdut înțelepciunea e mai jalnică decît tinerețea nereceptivă la ea. • Timpul împărțit cu alții se dovedește totdeauna mai bogat decît cel petrecut în izolare. • Ca în sculptură, unde golurile marchează uneori valori superioare plinurilor și în viață sînt momente cînd a ști să taci in limba ta valorează mai mult decît a vorbi în limba altora. • Istoria atestă că pe un pămînt sărac sufletul omului devine adesea mai bogat decît pe unul mănos. • Poetul e ființa cea mai puternică : el se avîntă cu pasărea-n zbor, cu pămîntul și stelele în rotirea lor. • Drama omului rezidă în faptul că năzuințele sale îi depășesc puterile, iar tragedia lui se naște din puterea nestimulată de năzuinți. • Un adevăr pe jumătate derutează mai mult decît o minciună înjumătățită. • Sînt tăceri mai elocvente decît un potop de vorbe. • Cea mai sigură discreditare a cuiva o asigură asemuirea lui cu neasemuitul. • Pe spînzurat îl pierde mai repede greutatea propriului său corp decît cea a conștiinței. • Mai multe întrebări punem pentru confirmarea răspunsurilor bănuite, decît spre a risca neprevăzutul. • Gîndirea irepetabilă se poate aduna într-un vers, cealaltă nici într-o enciclopedie. • Adevărații prieteni ne scutesc de banalitățile din jur. • Faptul că numai profesiile sobre predispun la ieșiri neserioase în viața de toate zilele o atestă clovnii, cei mai serioși oameni în afara meseriei. • Elevi e necesar să fim tot timpul, dar profesori nu. 56 CLEPSIDRA GÎNDURILOR • Oricît de paradoxal ar părea, seriozitatea cuiva o probează cel mai bine calitatea rîsului său. • Libertatea fizică depinde și de alții, cea interioară numai de noi. • Pe semeni îi cunoști mai bine observîndu-i cum își exteriorizează bucuriile. • Legile sînt făcute pentru oameni, nu aceștia pentru legi. • Viciul se cîștigă, puritatea doar se pierde. • Picăturile firave ce se preling neîncetat pe zidul puternic îl macină mai ușor decît furtunile trecătoare. • Spre deosebire de religie, în știință cît mai multă cunoaștere înseamnă cît mai puțină credință. • Numai trecutul altuia îl putem invidia, cel propriu doar regreta. • A fi cinstit e greșit cînd ai de-a face cu hoții. • Distantele sufletești sînt totdeauna mai greu străbătute decît cele fizice. • Bucuriile cenușii inspiră mai multă tristețe decît necazurile mărunte. • Reperul fundamental al culturii noastre — Eminescu — se cunoaște prin aceea că toate evenimentele dinainte și de după el se cer raportate la sensibilitatea lui. • Săracul îmbogățit este mai zgîrcit decît bogatul sărăcit. • Ori cade sticla pe piatră, ori piatra pe sticlă, în ambele cazuri păgubită e numai sticla. • Controlul care supraviețuiește nevoii ce l-a determinat, devine o frînă în activitate. • în știință vîrsta unei informații se prețuiește în clipe, iar valoarea ei în beneficii. • Niciodată printre bocitorii noștri nu se vor întîlni cei care ne-au lăudat în viață. • Prin uzură, lauda repetată generează suspiciune, iar critica compasiune. PATIȚA SIVESTRU EPISTOLA V Cineva nu na reuși să parcurgă aceste rînduri : uneori nu se mai deschide parașuta '— cerul devine ochiul unui guzgan mort pe veci nenăscuții avorturilor spontane nu-l vor cunoaște pe Kafka și Urmuz, nici imperatorul nici Nebunul cu mitraliera Un cuvînt se oprește-n gîtlej. Un vltul moare eroic pe baricadă, în uratele insectelor devoratoare Un altul nu se exprimă : suflare de gheață pe chipul alchimistului PROZO—POEM (DECEMBRIE) Existența mea de acum se rezumă la a exprima căderile masive de zăpadă (în acest spațiu hibernal se petrece conversația esoterică „Despre sublimul femeilor poloneze") Revin târziu acasă, de unul singur printre bețivi tramvaie cucuvăi. Nu mă tentează nici un hotel de noapte Acasă mă așteaptă șobolanul însingurat și suferind — 58 VIAȚA ROMÂNEASCA își plimbă coțida printre manuscrise, rememorează biografia lui J. S. Bach Fără aripi, fără împărăție cu sînt un fel de liturghie de duminică, un fel de ușă bătrînească luată cu asalt de nopțile însîngerate ale Europei MESAJ III ,,Intr-un cîmp cu varză roșie și tomate“, astfel poate începe vorbirea la ora tîrzie. Ochiul navighează în întuneric încearcă să disceumă varza roșie de tomate, alcătuirea lumii vegetale într-un cîmp minat O frază mă plesnește, mă orbește : înțelesul ei îmi scapă. Alarmă ! EU nu mă mai întâlnesc cu MINE 1 Cadranul confuz al deșteptătorului In el adorm, în $1 mă trezesc — abandonat silenției suverane, iubită care mă strînge cu voluptate între genunchi LUCIAN VASILIU VIZITATORI LA BERLIN — Bucuroși de oaspeți ? Cînd îți intră românii în casă cu această întrebare rostită de pe prag cu fața veselă și cu brațele larg deschise, n-ai alt răspuns decît : — Bine-ați venit ! Cît de bine au venit unii din cei mulți care s-au perindat la Berlin în anii aceia de război, rămînea de văzut și în unele cazuri au putut vedea ei înșiși cît de rău au venit și cîtă bătaie de cap ne-au produs cu prezența lor. Pentru noi, obișnuiți cu viața rezumată la strictul necesar, nu era de mirare să nu se găsească nimic interesant de cumpărat in oraș. Prăvăliile, fără să fie goale, vindeau totul pe cartele. îmbrăcămintea, de la pantofi pînă la bretele, se căpăta numai pe așa numitele „Bezugscheine“, bonuri de livrare, care nu se dădeau celor în trecere prin țară. Un sistem de cartele emise pe termene mai lungi, făcut după nu știu ce reguli, oprea pe cetățeni să se lăfăie în cumpărături. Deși turismul comercial nu se dezvoltase încă, fiecare vizitator dorea să ia totuși ceva cu el, un suvenir, un cadou. Bani avea toată lumea, dar omul nu-și putea cumpăra, de pildă, în fiecare an un costum de haine, un palton, un pardesiu, sau o pereche de ghete. Piață, în sensul de la noi, nu exista. Zarzavaturile se procurau de la prăvăliile alimentare. Ceapa și usturoiul se primeau pe cartele. Celelalte erau libere. Fructele se dădeau numai pentru copii. Pentru noi cei din serviciile legațiilor, toate cumpărăturile privind îmbrăcămintea se făceau pe bază de cereri aprobate de Ministerul de externe. în astfel de condiții era greu să se simtă bine un pasager prin Germania anilor cînd am fost acolo. Cum noi, cei de la legație, aveam un supliment de cartele, trebuia să le facem ,,onorul casei“ și să suportăm din puținul nostru suplimentul de poftă de mîncare a celor veniți de departe cu ea, amplificată de oboseala drumului. Aceasta n-ar fi fost însă totul, dar fiecare din cei veniți se gîndea la un profit material, căci de cel spiritual se puteau, în majoritatea cazurilor, lipsi. Să spun că aproape nici unul dintre oaspeții perindați în anii aceia nu și-a dorit vreun spectacol, vreun muzeu, vreo bibliotecă. Mint ! Pentru că doi dintre primii oaspeți și-au cheltuit întregul timp pentru satisfacerea unor nevoi spirituale. Primul, Oskar Walter Cisek. Consilier la Ministerul Propagandei, venise în inspecție. A ținut cu noi o consfătuire, o ședință de lucru, în care s-a interesat de toate nevoile noastre de serviciu. Eram cel mai proaspăt în serviciul de presă și aveam multe de cerut și de propus. I-au plăcut cele spuse și, deși nu ne cunoscu- 60 VIAȚA ROMÂNEASCĂ