semnal
Revista de cultură TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub
egida Consiliului Județean Cluj
Alexandru Sfârlea
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Adrian Miroiu
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ani Bradea
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca,
str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului
textelor revine în întregime autorilor
Nuanțare cu aplomb
și dez-abstractizare cu...
metodă
Pe copertă:
Adriana Blendea, Leaves
of grass (I), 2017, ulei pe
pânză, 49x39 cm.
Dan Mircea Cipariu
Meta vers
Editura Vellant, București, 2022
Când și-a lansat volumul intitulat Tsunami la
„Sorbonica” orădeană, în 2006, i-am spus
autorului că, după lecturarea câtorva poezii
din acesta, impresia mea a fost de autoimunizare
față de emotivitate, lirism și abrevieri sentimentale,
textele suferind, oarecum în surdină, de facilitate și
schematism; ce-i drept, acestea fiind diminuate, în
bună măsură, ca să zic așa, de inventivități și abilități
lexical- tehniciste. Mi-a scris, în dedicație, că acestea
sunt probleme „d-ale Cipariului” și că prin diversita-
te, mai ales, ne deosebim unii de alții. Nici n-ai cum
să-l contrazici pe musiu; totul se rezumă, de fapt, la
a-ți asuma un sens al poetizării (și poeticității) prin
care să încerci a fi cât mai aproape, în primul rând,
de tine însuți, într-un mod cât se poate de particula-
rizat și original.
S-a scris despre tipul de poezie al lui D.M.C. că
„îmbină suprarealismul cu observația jurnalistică”,
iar ca o confirmare a faptului că acesta și ficționali-
zează, la granița ușor... frăgezită dintre real și imagi-
nar, o revistă de profil i-a acordat chiar și un premiu
pentru ficțiune. Mi-a venit în minte volumul regre-
tatului nuvelist Radu Cosașu, intitulat Viața ficțiunii
după o revoluție, dar Meta vers - ul lui Cipariu este în
acută neconcordanță cu acesta, în primul rând prin
faptul că fostul contracandidat al lui N.M. la șefia
Uniunii Scriitorilor își revendică (sau se revendică
de la) acel univers globalizat, deja, al Internetului și
digitalizării. Ne și pune în față, cu o doză de pedan-
terie și nonșalanță non-fictive, nu-i așa, chiar primul
text din volum, intitulat grila de evaluare, dar (aten-
ție!) de o cu totul altă factură decât cea oficializată:
„o mașinărie poate naște o altă mașinărie/ dar o stea
nu poate multiplica/ la nesfârșit/ întunericul/ [...] o
realitate poate crea un vis/ dar un suflet nu poate găsi
vindecarea/ decât cu un alt suflet (subl. mea, A.S.).
Iată, mi-am zis, cum acest poet - aparent „deshidra-
tat” de forma aceea de lirism clasicizat - nuanțează cu
aplomb și dez-abstractizează cu... metodă, oarecum
-acest concept invaziv și (pentru mulți) amenință-
tor: al meta vers-ului, al stoarcerii esenței umane de
sensibilitate și vitalism neaprehendat sau tabuizant.
Ba mai mult, are o poziție tranșant vindicativă și față
de noțiunea teribilist-absurdizantă de correctness po-
litic, care se vehiculează obsedant în mass-media de
pe mapamond: „dacă nu îmi plac manelele/ înseam-
nă că sunt rasist/ anti-rrom și intolerant/ dacă îmi
plac blondele/ înseamnă că sunt antifeminist/ ori un
pervers consumerist/ [.] dacă nu îmi place arta cu
tendințe/ înseamnă că sunt un depresiv calofil / dacă
îmi plac cântecele de petrecere/ și mai ales cele de
mahala/ înseamnă că nu mai pot intra niciodată/ în
societăți ezoterice/ ori multinaționale/ dacă nu îmi
plac birocrații europeni/ și cei mondiali/ înseamnă
că sunt/ un anarhist/ ori un agent al populismului”
(dacă).
Adriana Blendea În grădină, fum (1), 2022, tehnică mixtă pe pânză, 162x114 cm.
Tipul de poezie pe care îl cultivă D.M. Cipariu
face o echilibristică - ce nu mi se relevă a fi excesiv de
risca(n)tă - între ceea ce, literar vorbind, nu implică
o estetizare a arbitrarietății tematice, și discursivita-
tea fățiș subiectivă, denudată, în linii mari, de livresc.
Adică, acesta (livrescul) se încadrează, aș zice, în li-
mitele unei tipologii anume, dar mai mult de tip co-
mercial-tehnicist decât pur literar, cazuistic: „o impri-
mantă 3D naște o altă imprimantă 3D/ trebuie doar să
ai materialele potrivite/ pulberi rășini plastic fibră de
sticlă/ strat peste strat/ până când vor ieși/ oase/ chita-
re electrice Scott Summit/ mașini Aston Martin/ car-
tilaje/ tendoane/ cărți de învățat tridimensionalul în
60 de lecții/ un poem naște un alt poem/ trebuie doar
să te antrenezi/ pe autostrada subconștient- oniric/
până când poemul de înaltă definiție/ ia forma eului
tău” (subl. mea), (poetry high definition).
Într-un alt loc, iată multiversul redus (sau mai
bine zis ipostaziat) la/ într-o condiție prin excelență
ludică, departe de confreriile oculte și radicalizările
abisale care îi bagă în sperieți pe oameni: „[.] copi-
ez/ multiversul cu eșarfe codițe și bentițe/ multiversul
cu geometrii vindecătoare/ multiversul de iluminare/
filmez cititori bibliotecari și șoareci/ ieșirea din pro-
gram/ din biografie/ mecanica astrelor/ locurile de
vrăjire- dezvrăjire ” (mantra purificării). Îmi vine să
afirm cu... fervoare, că Dan Mircea Cipariu ne-a îm-
prietenit, de fapt, cu meta versul (multiversul) sau
cum le-o mai fi zicând, îmblânzindu-le pe acestea,
apropiindu-le de o înțelegere general-umană din care
transpare nu întunericul injectat cu otravă, ci senină-
tatea incizată cu optimism.
■
2
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
editorial
| Mircea Arman
Imaginativul uman (III)
sinteză
Metafizica va trebui să găsească un nou
sens sau să propună o nouă religie în
care tehnica planetară și falsa știință care
a invadat cercetările contemporane să fie înlătura-
te. Pentru aceasta e nevoie de o nouă gigantoma-
hia peri tes ousias întemeiatoare. Ceea ce rămîne
însă de văzut este dacă omul va mai avea putința
unei adevărate revoluții a spiritului și în credința
renăscută, dacă va exista o disponibilitate pentru
reîntoarcerea la gîndirea originară. Si pentru că
Dumnezeul nietzschean este, din păcate, o reali-
tate, metafizica va trebui să-și asume salvarea fi-
inței umane. Cu condiția existenței unei susțineri
reale în însuși interiorul filosofiei dar și al științei
și tehnicii planetare avide de finanțări și profituri
nelimitate și generatoare de rezultante debile și de-
bilitante ale pseudosavanților „woke” și va mai tre-
bui o voință de salvare care să depășească interesele
imediate și meschine. O voință și gîndire vizionare.
Acest lucru nu se va întîmpla atît timp cît
metafizicienii contemporani refuză lumea ca în-
treg și se raliază viziunilor scientiste, le adoptă și
încearcă să construiască o realitate „feliată” în spa-
tele căreia rînjește și își arată chipul malefic însăși
esența tehnicii a cărei fundamentare este virtualul
sau dedublarea realului. Chiar dacă aceste idei au
„in nuce” viziunea primară ockhamistă, ele nu vor
reuși niciodată să impună o metafizică integratoa-
re, o gîndire care să susțină ființa și omul aflate la
răspîntia derivei. În acest sens, filosofii care vor să
construiască realitatea cu ajutorul imaginației și nu
a imaginativului fac o imagine falsă metafizicii ca
Adriana Blendea
A la fenetre, 2021, instalație, tehnică mixtă, 20x30 cm.
abordare integratoare a lumii așa cum omul a cu-
noscut-o și s-a raportat la ea dintotdeauna.
Într-o carte care a suscitat oarecare interes,
numită bombastic Warum es die Welt nicht gibt,
Berlin, 2013, Markus Gabriel, cel mai tînăr profesor
de filosofie din Germania, se străduie din răsputeri
să ne demonstreze că lumea nu există.
Ceea ce reproșează Markus Gabriel filosofiei
de pînă la domnia sa este faptul că aceasta, prin
intermediul metafizicii, a crezut mereu că lumea
există și că, în schimb, există o „monstruozitate nu-
mită sinteza transcendentală a apercepției” care ar
asigura „unitatea aperceptivă a lumii” și care, după
părerea sa, este goală de sens, mai precis nu există.
Prin această monstruozitate Kant duce cercetarea
metafizică într-un zid, zid care are drept cărămizi,
în principal, în sinele, lumea în sine, lucrul în sine,
ființa etc. Tot jargonul filozofic, inclusiv cel heideg-
gerian, este dus în derizoriu și considerat drept nul.
Într-o încercare de ontologie negativă, Markus
Gabriel nu numai că renunță, de dragul unor ar-
gumentări mai mult sau mai puțin sofistice, am
accentua totuși pe „mai mult”, la ideea de lume ca
unitate a ființării, lucru pe care de la greci începînd
și pînă la gîndirea sa metafizica a tot încercat să îl
demonstreze, metafizica clasică desigur, în varii
gîndiri și susținută de diferite concepte fundamen-
tale printre care: ființa, adevărul sau voința, ca să
menționăm doar cîteva și pe care încearcă, la un
mod deloc convingător, să le desființeze.
Astfel, după Markus Gabriel, nu numai că lu-
mea nu există ca un tot unitar, nu numai că aceasta
Mircea Arman
nu poate fi percepută iar realitatea ei poate fi con-
testată, ci există doar o sumedenie de mici lumi,
„felii” de lume, cum ar fi lumea păianjenului sau a
altor insecte, care au și ele o lume a lor diferită de
lumea noastră care e guvernată de o falsă ființă su-
perioară: omul. Demonstrația lui Markus Gabriel
nu se susține întrucît realitatea arată că tot ceea ce
este obiectual există, în afara lumii. Obiectualul
aparține astfel lumilor create infinite și care nu pot
și nici nu e nevoie să fie aduse la unitate. Undeva
am mai citit aceste afirmați și, cum nu mă înșel, le-
am citit la William Ockham atunci cînd vorbește
de inexistența Universalului, a ființei și lumii, pre-
cum și a altor concepte care determină generalita-
tea abstractă dar prin aceasta nu lipsită de realitate.
Cel mai real dintre lucrurile reale este Ideea, zicea
Hegel.
Cum spuneam, metafizica are prostul obicei
de a opera cu diferite concepte de genul: catego-
riilor, sintezei tanscendentale a apercepției, ființei,
adevărului, voinței, energiei etc. Markus Gabriel
spune că acest lucru este ilicit și că doar lumile în
particularitatea lor extremă există, ceea ce există
mai puțin este lumea.
Pentru a putea face asemenea demonstrații,
tînărul profesor din Bonn face apel cel mai ade-
sea la imaginație, începînd cu exemple ale unor
romane rusești extrem de populare care preiau o
temă heideggeriană a spațiului și trece mai apoi
spre mult mai complicații extratereștrii pe care îi
pune să observe o lume care nu există cu un spațiu
care nu există, anume spațiul lumii. Realismul de
tip ockhamist de care vorbește îl va intitula „noul
realism” și va susține că este singurul autentic, la fel
ca științele, atît timp cît și științele au obiceiul de a
ignora întregul în favoarea particularului. De aici
pînă la a demonstra superioritatea cercetării parti-
cularului și a faptului strict determinat de „dome-
niul obiectual” ca domeniu al cercetării genuine,
nu este decît un singur pas. Markus Gabriel îl face.
Acum, ceea ce nu îi „reușește” tînărului pro-
fesor german este tocmai demonstrația care ar
trebui să o facă, avînd în vedere domeniul în care
se exersează, care să fie una conceptuală și care să
nu aparțină „fanteziei”, „imaginației”, „cîrji ale ra-
țiunii” (Kant) pe care acesta le folosește neconte-
nit, în dauna tinereții sale. Raționamentele și jocul
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
3
„constructivist” al conceptelor nu îi ies lui Markus
Gabriel, iar apelarea necondiționată la imaginar
strică acuratețea logică și epistemologică a demon-
strației, ceea ce, pentru dumnealui, nu poate fi ad-
mis, întrucît nu este metafizician (deși se dorește),
ci epistemolog.
Mereu lipsește ceva cercetării lui Markus
Gabriel, atîta timp cît neagă existența unei sinteze
transcendentale a apercepției sau al unui alt concept
pe care l-ar putea propune pentru a „lega” lumea și
a o aduce la unitatea conceptului. Apelul la imagi-
nar nu îl ajută, din contra, îl oprește să demonstre-
ze lumile multiple ale vietăților iraționale sau ale
lucrurilor care nu își găsesc un loc în spațiu, spațiu
pe care dînsul îl înțelege la modul rizibil, ca spațiu
material, care se dilată și se contractă necontenit,
cumva la modul heraklitian, spațiu pe care îl con-
cepe „cel mai deștept om din lume”, așa cum îl nu-
meau „sous-genialii”, din presa mainstream și nu
numai, pe fizicianul Stephen Hawking.
Or, dacă unitatea kantiană a apercepției tran-
scendentale i se pare o monstruozitate, dacă noțiu-
nile de univers sau lume i se par de nesusținut, acest
lucru este posibil, pentru el, deoarece atît universul
dar mai ales lumea, nu există. Ele nu există pentru
că nu pot fi statuate într-un spațiu. Din acest motiv,
Markus Gabriel se grăbește să le desființeze.
Desigur, pentru un cercetăror de vîrsta sa, un
Kant sau un Heidegger poate fi demodat, mai ales
că aceștia nu au putut să scrie atît de scurt și concis
ca el. Numai că acest stil eseistic, scurt și afirmativ,
al cărui unic dar monstruos păcat este acela al lipsei
demonstrației serioase, conceptuale și nu alegori-
ce sau metaforice, dacă nu poate propune nimic,
atunci îi vine mai bine la îndemînă să desființeze.
Noroc că filosofia și metafizica mondială nu își au
baza exclusivă în capul lui Markus Gabriel.
Desigur, ca un veritabil ockhamist, adeptul
noului realism nu va putea fi de acord că sensul cu-
noașterii este unul pur subiectiv și cunoașterea este
dată doar ființării umane și nu unor extratereștrii.
Noi i-am propune domnului Markus Gabriel, pen-
tru a realiza unitatea lumii, un concept nou care se
bazează pe un altul vechi de cînd metafizica.
Noul concept este cel de imaginativ poietic
aprioric ca element agens al capacității imaginati-
ve apriorice. Nu e nimic învechit, ba e totul nou,
întrucît subsemnatul nu a fost coleg nici cu Kant
și, din păcate, nici cu Heidegger. Ceea ce l-ar face
pe Markus Gabriel să își reconsidere noul realism
ar fi acceptarea următoarei teze care aparține unu
biolog: anume că singura ființă care iese din lumea
ei, respectiv din ecosistemul propriu, este omul, vi-
etatea care percepe lumea mediată prin conștiință,
un alt termen care pentru profesorul din Bonn pro-
duce repulsie. Întrucît nu există.
Trecînd peste stările vagale ale lui Markus
Gabriel, vom arăta că imaginativul poietic care este
sediul intuițiilor sensibile dar și al raționalității ca
element regulator nu numai că poate percepe fiin-
țarea disponibilă disparat ci o poate aduce la sin-
teza apercepției transcendentale prin eu. Dar dacă
lucrurile ar sta așa de simplu, nu am face decît să
modificăm cîteva mecanisme kantiene, ceea ce nu
e cazul. Imaginativul poietic aprioric este creator de
lumi posibile raționale și nu imaginare. Lumea nu
doar există, ea se creează continuu în raport cu in-
tuițiile sensibile care sunt timpul și spațiul.
Dacă Markus Gabriel ar fi filosofat acum 40
de ani, adică atunci cînd s-a născut, toate teoriile
sale referitoare la actele comunicaționale, la neu-
roștiințe, la realismul lumilor insectelor și alte mul-
te viziuni noi și inovative l-ar fi dus nu la Bonn la
catedra de Filosofie ci, poate, în vreun stabiliment
pentru alienați în Baden Wurttemberg. De ce spun
asta, și atunci cînd o fac nu am nici cea mai mică
intenție de a-l jigni? Pentru că realitatea a suferit
modificări. Pentru că de atunci imaginativul poietic
uman a facilitat creația de realitate. A creea realita-
te este a o propune și realiza, prin actul de creație
rațional, din chiar interiorul imaginativului poietic
uman. Calculatorul, telefonul mobil, imprimante-
le tridimensionale, rachetele hipersonice etc., sunt
realități noi care au creat în jurul lor lumi care, da,
nu existau anterior. Dacă cineva, acum 40 de ani, ar
fi afirmat existența sau posibilitatea existenței aces-
tora, fără îndoială, ar fi fost catalogat alienat mintal
sau poate doar autor de literatură futuristă. Lumea
ca întreg creat poate avea două sensuri: unul care
se referă la creaționismul continuu al naturii și altul
la lumea omului, creată și învestită cu sens, adică
cu ființă, de această creatură numită om și atît de
disprețuită de Markus Gabriel și de alți admiratori
ai „școlii” lui.
Lumea nu este dată o dată și pentru totdeau-
na așa cum si-ar putea cineva imagina și ea nici nu
trebuie descoperită, cum ar crede fizicianul, ci ea
trebuie creată. Descoperirile științei nu au fost des-
coperiri propriu-zise ci au fost creații. Imaginativul
poietic creează necontenit lumi posibile pe care le
aduce în final la sinteza transendentală a eului și
creează, astfel, unitatea lumii.
Lumea există și metafizica există. Metafizica
are acum, în contextul acestei crize mondiale, care
este criza științei, rolul de a aduce lumea la unitatea
rațiunii și de a creea prin intermediul imaginati-
vului poietic rațional aprioric lumi posibile care să
facă acceptabilă o nouă abordare a științei și a lumii.
Metafizica trebuie să vină în întîmpinarea maleficu-
lui care se ascunde în tehnica informațională pla-
netară și creează omului o altă realitate, realitatea
vituală, un concept nou care nu are în sine nici cea
mai mică contradicție. Pericolul acestei realități este
acela de a creea în jurul său o lume care este străină
de lumea omului, o lume cumva la mîna a doua, cu
toate elementele unei lumi care își arogă realitatea
și existența populată cu oameni-hologramă, lucru
care, din spatele computerului dă individului ilu-
zia forței, a curajului, a atotputerniciei demiurgice
în același timp în care îi răpește umanul, afectul,
dimensiunea socială și creatoare. În aceste fapte se
ascunde pericolul tehnicii informaționale planetare.
Omul, societățile, știința și tehnica planetară
merg înspre părăsirea esenței cea mai esențială a
omului: raportarea la lume prin capacitatea sa na-
turală, subiectivă, care este conștiința. Raportarea
Adriana Blendea
Aripi, 2005, tehnică mixtă pe hârtie, 50x40 cm.
la „realitatea” virtuală va schimba nu numai rapor-
tarea la social, la valorile sociale, juridice, compor-
tamentale, psihologice, ci și raportarea de esență a
omului la ceea ce el creează ca lume din ființarea
disponibilă care în afara ființei este lipsită de orice
sens. Sensul creat de ființa care dă ființarea în între-
gul ei este lumea. Lumea omului și nu cea a compu-
terului care, cum însăși Markus Gabriel spunea, e
prost ca piatra.
Așadar, există ceva care dă lumea, care o face
să fie, care îi dă existență, valoare și ființă: acel ceva
este imaginativul poietic uman aprioric ca element
agens al capacității imaginative apriorice care creea-
ză lumi posibile raționale.
Această „dare” (gibt) de lume de care vorbim în
interiorul imaginativului poietic uman face posibilă
aducerea lumii la unitatea ființării umane și o poa-
te valoriza în actele ei esențiale, respectiv: gîndirea,
știința, arta, poezia, tehnica. Însă dacă aceste lumi
vor fi pulverizate, ca în viziunea lui Markus Gabriel,
dacă lumea se va aneantiza în detrimentul miliar-
delor de lumi ale insectelor, obiectelor, holograme-
lor, virtualului etc., atunci lipsa unității perceperii
lumii va duce la o unitate malefică a virtualismului
cîștigător. Virtualismul aduce cu sine lipsa mișcării
și propune iluzia existenței ei. În lipsa mișcării omul
nu va mai produce nimic esențial și pînă la un dez-
astru endocrin al biologicului uman nu e un drum
prea lung. Totuși, în lipsa preluării ștachetei de că-
tre gîndirea cu adevărat reală și creatoare, rațională
și echilibrată, dată de gîndirea metafizică, în lipsa
reevaluării ei, drumul început deja spre deteriorarea
umanului din om nu va mai putea fi stopat.
Sintetizînd, putem afirma că una dintre proble-
mele uriașe cu care se confundă lumea de azi este
dată de diversitatea incredibilă a afirmării „adevă-
rului”. Este deja, așa cum am arătat, cel puțin un
truism să mai spui că fiecare individ iși are propriul
„adevăr”, că știința a devenit intolerabilă și iși pro-
ferează propriile structuri imaginative drept ade-
văruri absolute, adevăruri care nu pot fi atinse sau
contrazise.
Aceasta este una dintre marile probleme de
abordare a lumii din partea științei contemporane.
Adevărul științei este mai degrabă legat de proble-
ma „felierii” realității și de conceptul de „rezolvare
a problemei”, de utilitate. Metoda secvențierii, ches-
tiune ce ține de o anumită concepere a fenomenului
ca legătură indestructibilă a sa cu timpul, nu ține
seama și de dialectica schimbării necontenite a fe-
nomenului ca modalitate de raportare a științei la
real. Această ignorare a adagiului heraklitian: Panta
rhei kai ouden menei - totul curge, nimic nu stă pe
loc - lasă omului de știință iluzia stăpînirii realității.
De la „stăpînitorii de adevăr” ai perioadei arhaice
grecești la „stăpînitorii realității” contemporane nu
este un drum chiar atît de lung. Dacă unii perce-
peau adevărul ca scoatere din ascundere și făceau
apel la memorie (Mnemosyne) printr-un procedeu
mai degrabă licit, ceilalți fac apel la un alt tip de
„scoatere din ascundere” numai că de data aceasta
prin intermediul prelungirii organelor de simț cu
substitute tehnice, sofisticate, dar planul pe care își
exercită „descoperirile”, adică scoaterea din ascun-
dere, nu mai este ceva care se adresează subiectului
ci fenomenului, prin urmare unui ceva aflat în ne-
contenită mișcare și schimbare. De aceea, adevăru-
rile științifice sunt, cu puține excepții și acelea fiind
rodul interogării imaginativului poietic și nu al des-
coperirii și înțelegerii fenomenului, parțiale și reeva-
luabile la infinit, precum spirala hegeliană a deveni-
rii. Aceasta este esența științei europene și tipul de
gîndire care aparține europeanului ca mod de des-
chidere spre lume al ființei sale. Acesta este singurul
capabil de a duce mai departe cercetarea fundamen-
tală în știință tocmai datorită imaginativului poietic
4
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
altfel structurat. Celelalte seminții au alte modalități
de raportare la lume, așa cum sunt cele ale asiati-
cilor, indieni și chinezi, sau ale altor popoare care
afirmă negritudinea (Spengler) sau alte moduri de
a fi ale ființei în general, dar care nu sunt cu nimic
inferioare celei europene, fiecare avînd o particu-
laritate, o definire și o modalitate de ființă perfect
structurate propriului imaginativ poietic. Astfel,
fiecare individ își creează o lume a lui, cu valorile,
tabuurile, adevărurile și ec-sistența proprie. Iar dacă
lucrurile stau așa, secvențierea lumii de care vorbeș-
te Markus Gabriel în Neo-Existentialism (2018) sau
în mai vechea Warum es die Welt nicht gibt (2013)
poate părea plauzibil și, din puncul de vedere al
adevărurilor secvențiale, chiar este.
Însă ceea ce este de analizat și suscită interesul
nostru este tocmai viabilitatea și umanitatea omului
și societății care se exprimă într-o asemenea gîndire.
Gîndirea științifică, respectiv gîndirea care
se construiește pe tărîmul european încă de la
Aristotel are drept temei adevărul ca valabilitate
și utilitate. În esența ei știința consideră sau nu
valabile anumite apariții care ies la lumină în ma-
nifestarea fenomenului. Astfel, încă de la William
Ockham secvențierea „cu briciul” a fenomenului
a fost considerat a fi adevărul evident, în dauna
adevărului memoriei al cărui „stăpînitori”, care
se sfîrșesc în cultura europeană odată cu Platon și
Plotin, nu își vor mai găsi adevărați urmași pînă în
filosofia lui Heidegger.
Filosofia lui Heidegger își va găsi sensul și
aderența extraordinară în cultura europeană toc-
mai datorită saturației la care a ajuns gîndirea în
afirmarea adevărurilor absolute ale științei. Și nu
numai atît. Gîndirea științifică care propune și o
viziune a lumii care „nu există” în ansamblul ei
(Gabriel) a dus omul european spre căutarea unui
alt model reluat și regîndit de Heidegger din ale-
theia, a adevărului ca neascundere, practicat de
„stăpînitorii de adevăr”.
În plină afirmare a gîndirii științifice care își
afirmă hegemonia, Heidegger se va îndoi de aceas-
tă metodă (a științei) și mai ales va pune în discu-
ție latura profund distructivă a produsului ei care
este tehnica. El a fost primul care a vorbit de esența
malignă a tehnicii planetare.
„Gîndirea calculatoare” cea care secvențiază
realitatea și implicit valorile, le analizează în mod
disparat, face posibilă unificarea lumii prin în-de-
părtare care în sens heideggerian înseamnă apro-
piere (Ent-fernung) dar pe care noi o vom asimila
imaginativului poietic de tip științific. Nu alta este
esența tehnologiei informației care, sub aparența
comunicării instantanee, a legăturilor afective mi-
mate, a supralicitării eului individual la indivizii
cei mai puțini apți și îndreptățiți pentru aceasta,
duce la o comunizare a ideilor, aspirațiilor, viziu-
nilor sociale și, în paralel, la o atitudine schizofre-
nă (B. Fondane) a relației individului cu individul.
Pare o contradicție în lumea reală, însă ea nu este
deloc o astfel de chestiune în lumea virtuală care
tinde să substituie din ce în ce mai mult lumea re-
ală.
Ceea ce este malign însă în adevărurile sec-
vențiale ale lumii virtuale, prin urmare ale tehnicii
planetare, este divizarea sub aparența unei „mari
comunități” (Ta Tung), un concept pe care îl găsim
în filosofia antică și medie chineză. Marea comu-
nitate, de care este agățată și ideea globalismului
dar și esența tehnicii planetare, este rezultatul in-
fluenței acesteia asupra ființei ca modalitate a fiin-
țării cotidiene. Acest lucru nu poate duce decît la
segregarea unei părți a culturii și civilizației uma-
ne și la o luptă a civilizațiilor în care tehnica, cu
tendința ei de acaparare a tuturor domeniilor, in-
clusiv al domeniului spiritului, va contribui plenar
Adriana Blendea	Leaves of grass (V), 2018, tehnică mixtă pe pânză, 55x46 cm.
la distrugerea valorilor omului așa cum le cunoaș-
tem încă din cele mai vechi timpuri. Școala de la
Frankfurt, dar mai ales așa-zisa „gîndire progre-
sistă” și discipolii ei nu sunt străini de această alie-
nare profundă a societății occidentale iar profețiile
lui Nietzsche și analizele lui Spengler sunt tot mai
aproape de a se împlini.
Astfel, prin mutarea planurilor, adevărul ca
produs genuin al imaginativului uman este înlo-
cuit cu adevărul rețelelor și lumilor imaginative
virtuale. Pericolul, sesizat deja de către filosofii
și psihologii occidentali, este acela de a renunța
la lumea și adevărul memoriei în favoarea lumii
virtuale și a adevărurilor ei secvențiale. Un analist
lucid poate sesiza aberația unor așa-ziși savanți
ecologiști care au început deja să „calculeze” to-
nele de emisii de carbon pe care le degajă jocurile
pe computer, cel mai nociv fiind Minecraft (sic!), și
tendința distrugătoare de a amalgama realitățile și
adevărurile acestora într-o tentativă nemaiîntîlnită
de a distruge tocmai umanitatea din om și lumea
acestuia în favoarea unor lumi a obiectelor și vie-
țuitoarelor sine mens sine anima.
Acesta este rezultatul a multor zeci de ani de
învățămînt de tip secvențial, de „feliere” a lui în
conformitate cu latura îngustă pe care o deschide
o specialitate sau alta. Lipsa educației umaniste, a
unei viziuni integratoare a lumii și umanității, vi-
ziune care aparține metafizicii, a fost spulberată de
absolutismul „adevărurilor” științifice care au tins
sa devină hegemonice. Eșecul aceste gîndiri se ma-
nifestă pregnant în zilele noastre și este dominată
de haosul planetar la care adevărurile științifice nu
pot să dea un răspuns adecvat și util, în acest mod
contribuind din plin la amplificarea acestuia. În
acest fel adevărul secvențiat al științelor își neagă
propria invincibilitate, ba își mai arată, cîteodată
deșucheat, neputința.
Declinul lumii occidentale, atît de asemănător
cu declinul lumii romane antice, bazat pe neglija-
rea voită a învățămîntului de calitate, a finanțării
lui, pe negarea valorilor metafizicii, pe exacerbarea
hedonismului și a bunăstării fără limite și a ade-
vărurilor științifice secvențiale, pare a se îndrepta
cu pași pe care numai tehnica îi poate grăbi de o
asemenea manieră spre stingerea ei.
Acest declin și această stingere a valorilor cla-
sice ale lumii occidentale au drept cauză elementul
malign din esența tehnicii care îndepărtează omul
de la rostul și esența sa, de la valorile vieții pe care
le-a cultivat de milenii. Suprapunerea realităților,
melanjul lor, face ca omul contemporan, lipsit de
o educație solidă și de vedere integratoare a lumii
să meargă în derivă înspre afirmarea unor așa-zise
valori care nu-i aparțin, care-l înrobesc și îl dezu-
manizează. Adevărurile secvențiale lipsesc lumea
de umanitatea omului și îl duc înspre o peșteră a
informațiilor reale sau nu unde acesta devine un
obiect de manipulat și o formă fără fond la fel ca
lumea în care trăiește.
Metafizica are menirea de a aduna aceste cio-
buri ale conceptului de lume, om și uman și de a
le pune într-un sens care să îi dea unitate. Pentru
aceasta este nevoie de o nouă gîndire integratoa-
re, de o nouă abordare a problemelor esențiale
ale existenței umane și de o nouă lumire a lumii
Dasein-ului (Heidegger). Nu există noțiunea de
progres infinit iar științele nu pot afirma adevărul
acestei aserțiuni, dovada cea mai grăitoare fiind
neputința de a secvenția o structură simplă și de a
o anihila cu mijloacele specifice.
Problemele vieții, ale educației, ale bunăstării
sociale, ale echilibrului ființei umane trebuie puse
din nou și regîndite. Nu cred că problema noas-
tră fundamentală este aceea de „a salva planeta”,
o temă falsă și aberantă cîtă vreme clima acestei
planete suferă modificări ciclice în care rolul omu-
lui este inexistent. Ceea ce trebuie salvat în această
ecuație este omul și umanitatea lui, valorile sale
esențiale. Dacă acest lucru mai este posibil și dacă
„adevărul secvențiat” al științei, cu tot ce implică
el în existența umană, ne va mai permite. Altfel, ne
vom întoarce la „lumile particulare” ale păianjenu-
lui, viermelui, tigrului, lupului și omului ca entități
aparținînd aceluiași regn, nediferențiate de nimic.
Nu vom mai înțelege cu adevărat lumea și adevărul
ei care este ființa. Ca în biologia lui Uexkull și în
filosofia propusă de Markus Gabriel.
Așadar, problema nu se pune dacă poezia,
filosofia sau știința ca modalități genuine ale cu-
noașterii trebuie sau pot să ignore adevărul ca ve-
ridicitate ci într-un mod încă mai originar, sensul
fiind acela de a considera filosofia, știința sau po-
ezia și implicit celelalte domenii ale spiritului ca
produs al imaginativului și scop al adevărului, ca
deschidere originară. În acest sens, precum filo-
sofii presocratici, poeții dar și cercetătorii naturii,
în speță cei care se ocupă de cercetarea funda-
mentală, sunt „deținători de adevăr” în sensul în
care modalitatea lor de accedere spre acesta este
unul originar iar metoda se găsește în metaforă
cum, bunăoară, metoda științei este matematica.
Heidegger numește această deschidere originară:
Lichtung. În viziunea lui, acesta este locul privi-
legiat în care adevărul ființei apare ca manifest.
„Numai acest loc de deschidere dăruiește și garan-
tează oamenilor un spațiu de trecere spre ființarea
care nu sîntem noi înșine și accesul la ființarea care
sîntem noi înșine. Datorită acestei luminări, ființa-
rea este, într-o măsură care variază neascunsă. Dar
chiar și ascunsă, ființarea nu poate exista decît în
spațiul luminat. Fiece ființare care ne iese în cale
și cu care ne confruntăm conține această ciudată
adversitate față de prezență, dat fiind că, simultan,
ea se ține retrasă în starea de ascundere”1
Odată cu aceste cuvinte ale lui Heidegger am
atins parțial și problematica esențială a lucrării de
față. El spune că fiecare ființare conține în sine o
ciudată adversitate față de prezență. În fond, por-
nind de la cele afirmate pînă în prezent, vom încer-
ca să determinăm atît conceptul de adevăr al filo-
sofiei, religiei, mentalității, cunoașterii, al poeziei
și nu numai, de creatoare de lumi posibile raționa-
le, cît și caracteristica imaginativului poietic uman
de conținător și păstrător al adevărului.
Note
1 M. Heidegger, Op. cit., p.68.
■
5
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
filosofie
Viorel Igna
Proclus și sistemul
său metafisic (I)
Formarea filosofică a lui Proclus s-a petrecut
într-un mediu și cu maeștri ce-au aparținut
tradiției neoplatonice. După primele studii
cu retorul Leonades, care trebuia să-l pregătească
pe Proclus pentru o carieră juridică (pe urmele ta-
tălui său, jurist) Proclus s-a interesat de filosofie. A
studiat la început la Alexandria cu Olimpiodoros
și cu Erones, aprofundând cunoștințele sale des-
pre Aristotel și făcând studii de matematică.
După aceea și-a completat autentica sa formați-
une filosofică la Atena, unde l-a avut ca maestru
pe Plutarh de Nestorius și pe Sirianus (Proclus a
ajuns la Atena prin 430 sau 431 d. I. Hr.), deci la
vârsta de aproximativ douăzeci de ani. Așa cum
afirmă Marinus în Viața lui Proclus, el s-a născut
în 8 februarie 412 d. I. Hr. la Constantinopol.
Programul de studii neoplatonice prevedea
că studentul trebuie înainte de toate să studieze
gândirea aristotelică și matematica care erau con-
siderate o propedeutică în vederea studierii filoso-
fiei platonice, care trebuia să constituie împlinirea
unui parcurs de studii filosofice.
Alături de operele lui Aristotel, mai ales ace-
lea care abordau un argument logic, au fost co-
mentate de Proclus, și Oracolele Caldeene și într-o
mai mică măsură Poemele orfice.
Influențat de Iamblichos1, pe care de multe
ori Proclus îl numește “divinul”, el a sistematizat
toate ideile prezente deja într-un fel sau altul în
gândirea neoplatonică, în teologia revelată pre-
cum și în filosofia anterioară neoplatonismului.
Proclus va integra în mod sistematic doctrinele
teurgice în filosofia sa, fiind el însuși un bun cu-
noscător al teurgiei.
Tradiția teurgică este intrinsecă sistemului
proclian, contribuind la definirea caracterelor sale
fundamentale. Moștenirea teurgică intervine, de
fapt, în practica filosofică a contemplației și a con-
versiunii spre o causa somma (Unul); în același
mod, pe scara virtuților, virtuțile teurgice ce sunt
situate la cel mai înalt nivel, duc la completa zeifi-
care a ființei umane; doctrina „florii sufletului” și
a „florii intelectului” ce apare în opera procliană
are o influență majoră asupra teoriei conversiunii
la principiul cunoașterii cauzei prime, sunt și ele
rodul tradiției teurgice.
Se spune că a fost inițiat în riturile secrete
de către Asclepigenia, fiica lui Plutarh din Atena,
care provenea dintr-o familie de preoți și care de-
ținea secretele teurgiei de la străbunicul ei, preo-
tul Nestorius. Deoarece nu mai avea niciun des-
cendent direct, ea decide să încredințeze aceste
secrete lui Proclus. De asemenea, prima carte pe
care a scris-o Proclus, după ce ajunge diadoh, adi-
că Maestrul școlii din Atena, este un Comentariu
la Oracolele Caldeene, care nu s-a păstrat.
Proclus introduce arta hieratică în filoso-
fia contemplativă. În viziunea lui, scrie Marilena
Vlad2, principiul prim a lăsat în fiecare ființă un
semn al transcendenței sale; această amprentă a
transcendenței este prezentă în orice lucru, care
transcende toate ființele. Grație acestor semne
mistice, orice ființă este în legătură cu Principiul,
la care toate participă.
Teurgul poate utiliza semnele din realitate
pentru a se uni cu divinul. În acest fel, virtuțile
teurgice sunt superioare celor teoretice, ele con-
stituind momentul cel mai înalt, al cunoașterii
unitare. Marinus, discipolul lui Proclus, spune că
acesta se înălță până la virtuțile teurgice, plasate
deasupra virtuților contemplative.
Totuși, din punct de vedere filosofic, Proclus
este un raționalist, în sensul clasic, platonic. Ca și
la Platon, purificarea produsă prin rațiunea dis-
cursivă (dianoia) conduce înspre contemplație,
plasată la nivelul intelectului (nous). La Proclus
însă, contemplația se desăvârșește în unirea cu
divinul, realizată prin partea cea mai înaltă a inte-
lectului, numită „floarea intelectului”, de care am
amintit mai înainte (anthos tou nou) - expresie
care își are sursa în Oracolele Caldeene.
Filosofia contemplativă urmărește desprinde-
rea de multiplu și înălțarea sufletului spre unitatea
primordială. Dincolo de acest nivel, teurgia caută
purificarea sufletului de conținutul materialității,
și, astfel, face posibilă intrarea în contact cu zeii3.
Proclus va sistematiza întreaga metafisică
neoplatonică în cartea sa Elemente de teologie,
unde încearcă să deducă întreaga structură a re-
alității pornind de la un principiu prim și unic.
El va argumenta nivelurile inteligibile cu încă un
nivel, anume cu un nivel intermediar, numit in-
teligibil-intelectiv (noeton kai noeron). Această
schimbare se sprijină pe legea termenului me-
diu (ce provine de la Iamblichos): trecerea între
cei doi termeni distincți nu poate fi făcută direct,
comentează Marilena Vlad, ci doar printr-un al
treilea termen intermediar, formând astfel o tria-
dă. Mai mult decât atât, fiecare din acești termeni
Adriana Blendea Leaves of grass (VI), 2018, tehnică mixtă pe pânză, 55x46 cm.
este la rândul său gândit ca triadic (prin aplicarea
schemei imanență-procesiune-conversiune), ceea
ce determină la Proclus multiplicarea nivelurilor
ontologice. Această multiplicare are ca fundament
doctrinar o nouă interpretare a ipotezelor lui
Parmenide, mai precis a raportului dintre prima
și a doua ipoteză. Astfel, dacă prima ipoteză are ca
obiect principiul prim, de la care sunt negate toate
predicatele posibile, în a doua ipoteză se afirmă
tot ceea ce s-a negat în prima.
Tot ceea ce Unul absolut nu este - în prima
ipoteză - toate acestea vor constitui predicate-
le ființei inteligibile, adică ale Unului din a doua
ipoteză. Astfel, negațiile din prima ipoteză produc
afirmațiile din a doua ipoteză, descriind astfel în-
treaga ierarhie a celor 14 clase divine. A doua ipo-
teză devine astfel o teogonie, pe care Proclus o va
expune în cele mai mici amănunte4.
În concepția sa despre Unu contează rein-
terpretarea primei teze din dialogul Parmenide,
pe care Proclus o reelaborează pornind de la
lecțiile altor gânditori neoplatonici. Platon, pe
baza afirmațiilor lui Parmenide din dialog, dă un
exemplu de metodă dialectică, analizând conse-
cințele ce derivă din simplul fapt de a fi Unu ce
aparține Unului (cfr. Parmenide 141 d 6-142 a
8). Examinarea platoniciană ajunge astfel la o
concluzie contradictorie și imposibil de abor-
dat din punct de vedere filosofic: dacă Unu este
Unul, Unul nu numai că nu este, dar nici măcar
nu este Unu și nu poate reprezenta un obiect al
cunoașterii. Proclus, totodată, își asumă rezulta-
tul primei teze din dialogul Parmenide nu ca pe o
aporie care anihilează procesul speculativ. Pentru
Proclus, ca de altfel și pentru alți gânditori care au
continuat pe calea deschisă de Plotin, prima teză
conduce la o concluzie pozitivă; Platon în dialogul
Parmenide, de fapt, ar furniza, prin paradoxala
doctrină a Unului o altă față a Unului, printr-o co-
rectă definiție a naturii Principiului prim. Proclus
recunoaște, astfel, în prima teză a dialogului pla-
tonician proiectul unei teologii negative cu inten-
ția de a salva transcendența Unului însuși5.
Cel de-al doilea nivel al ierarhiei cosmice este
ocupat de către henade6. Henadele reprezintă în
sistemul proclian, în interiorul unui proiect or-
ganic de actualizare în sens metafisic al anticilor
zei din Olimp, divinitățile cele mai importante.
Henadele, la același nivel cu ierarhia onto-henolo-
gică, fac posibilă medierea și punerea în valoare a
dunamis-ului ce aparține Unului, ce ne duce spre
totalitatea realului care face posibilă ființa în toată
măreția ei. Interpretarea lui Francesco Paparella
este clarificatoare, deoarece ipostazele în organi-
zarea lor ierarhică descendentă, sunt caracterizate
de diferite grade de unitate. Unul este unitate a
Întregului; el, ca atare, transcende acel concept al
unității sau al monadei în măsura în care unitatea
și monada sunt posibil de definit. Henadele sunt
o unitate deja afirmată, și deci mai puțin perfecte
decât Principiul prim; ele sunt o unitate-multipli-
citate.
Trecerea de la Unu, cauza supremă a Totului,
la sfera henadică este posibilă prin intermediul
unei triade: Limită-Nelimitat-Mixt7. Această tria-
dă pune împreună inefabilitatea Unului cu dimen-
siunea ce poate fi definită din punct de vedere lo-
gic și ontologic, ce aparține a tot ce își are izvorul
în Unu. Dialectica între Limită (peras) și Nelimitat
(apeiron), a cărui sinteză finală este Ființa mix-
tă caracterizată de amândouă elementele Diadei,
descrie, de fapt, aceeași structură originară a rea-
lului: tot ceea ce provine de la Unu, deci, și hena-
dele, sunt primele manifestări ale procesiunii de
la Unu; el este produsul medierii între Limită și
nelimitare. Proclus afirmă, de fapt, că Mixtul, al
6
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
treilea termen al triadei, coincide cu Ființa: ceea
ce înseamnă că transformarea în ființă a oricărei
ființe determinate, reprezintă existența însăși a lu-
crului, iar deschiderea Sferiei ființei, este văzută
numai ca mediere între peras și apeiron.
Totul, întrucât este diferit de Unu, comen-
tează8 F. Paparella, nu va putea poseda puritatea
proprie Unului. Unul, de fapt, este monadă, uni-
tate și, deci și limită; de la Unul, cu toate că el ar
fi supraesențial și supracategorial coboară aceeași
identitate cu sine însăși, și la aceeași limită la care
orice realitate participă pentru a putea exista.
Deoarece aceeași posibilitate de a fi a lucrului im-
plică dialectica dintre Limitat și Nelimitat, fiecare
ipostază, în măsura în care este și în același timp
se îndepărtează, și care procede de la Primul prin-
cipiu, nu va putea să ajungă la inefabilitatea uni-
tății Unului.
De la Henade, procede după aceea sfera
Spiritului (Nous-ului). La fel ca în Plotin, terme-
nul Nous are la Proclus, o amplă valență; el, de
fapt, nu indică numai Intelectul (așa cum ne suge-
rează o traducere literală a termenului), ci o com-
plexă condiție onto-henologică și gnoseologică9.
Proclus ne prezintă Nous-ul în trei diferite
sub-ipostaze: Ființa-Viața-Inteligența. El reelabo-
rează în acest fel precedentele reflexii plotiniene.
Totodată, în timp ce Plotin a considerat caracte-
risticile sferei Nous-ului, pe care el le-a individu-
at, ca fiind simple atribute, Proclus le-a interpretat
ca fiind momente ontologice distincte. Ele au fost
adunate, în virtutea unei identice valențe heno-
logice, în aceeași ipostază; asemenea momente
sunt articulate în mod ierarhic plecând de la cele
universale (cele mai apropiate de Unu) spre cele
particulare10. Conform schemei procliene fiecare
element al Nous-ului se articulează în categorii
succesive, iar fiecărei categorii îi corespunde o
clasă diferită de divinități.
Triada sferei noetice Ființă-Viață-Gândire
este asociată unei alte triade: Inteligibil-Inteligibil
și Intelectiv-Intelectiv. Termenul de Inteligibil se
referă la obiectul gândirii, adică la ființa unei re-
alități în măsură să înțeleagă realitatea gândirii
autentice, în timp ce intelectivul indică actul prin
care gândirea își cunoaște propriul obiect.
Din Nous, comentează F. Paparella, este posi-
bilă coborârea sferei Sufletului, care converge în-
tr-un Suflet universal11, care guvernează întregul
cosmos material, conferind mișcare și ordine tu-
turor lucrurilor și mai ales sufletelor particulare.
Proclus face distincție, totodată și între diferitele
tipologii de de suflete particulare ce-și au sălașul
în interiorul sferei iar diadohul, de fapt, distinge
între sufletele divine, cele demonice și cele umane.
Sfera Sufletului, ca orice ipostază a totalității,
mijlocește potența și unitatea principiului comu-
nicându-l realităților inferioare. În mod particu-
lar, întrucât este o realitate dotată de o capacitate
auto-cinetică (în sensul că orice suflet este izvorul
autonom al propriei mișcări), este principiul miș-
cării corpurilor materiale; sfera psihică rezultă,
astfel, elementul care introduce, în lumea materi-
ală, o amprentă a potenței divine12.
Sub sfera Sufletului se deschide lumea mate-
riei și a corpurilor. Concepția procliană a realității
materiale este, la fel ca întreaga tradiție neopla-
tonică, în mod substanțial negativă; materia re-
prezintă un simplu reflex al ființei și, ca atare este
aproape o quasi non-ființă13.
Proclus recunoaște, că în dimensiunea ima-
nentă și fizică, locul în care se nasc și se dezvoltă
pasiunile corporale, care agită sufletul întrupat
creează obstacole în procesul de îndumnezeire și
de conversiune (epistrophe) a principiilor superi-
oare14.
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
Doctrina procliană despre materie, totodată,
este mai bine structurată, și mai puțin netă față de
altele elaborate de alți gânditori neoplatonici și în
particular față de cea atribuită lui Plotin despre
natura și universul fizic.
Teodiceea lui Proclus ne permite să surprin-
dem, ca urmare a relației instaurate de Plotin între
materie și originea răului, complexitatea concep-
ției procliene despre materie.
Misiunea metafisicii, așa cum știm de la
Aristotel este să definească în mod exact modali-
tățile de enunț cu trimiterile la conceptul de fiin-
ță și să le determine sensul lor fundamental. Este
paradoxal faptul că aceleași procupări le găsim la
Ibn’Arabi15, autorul unei lucrări teologice, mistice
și metafisice extrem de semnificative, pe care ni-
ciun alt om nu a mai făcut-o în cadrul sufismului.
Este vorba de cercetarea relațiilor transcendente,
prin cunoașterea Ființei. De aceea orice pozi-
ție metafisică implică o interpretare esențiată a
Ființei. Ibn ‘Arabi înțelege prin om, un grad mai
înalt și distinct de om, adică Omul Perfect, care
posedă cunoașterea filosofică. Pentru el calea mis-
tică nu este nici irațională, nici rațională: spiritul
este în măsură să depășească limitările materiei.
Diferit față de discursul filosofic, cel mistic este
în afara domeniului rațiunii, așa cum gândea și
Tertullian. Astfel, diferit față de sciziunea operată
de Averroes, între credință și rațiune, viziunea lui
Ibn ‘Arabi era aceea a unei întâlniri între inteli-
gență, iubire și cunoaștere. Nu este întâmplător că
Aristotel a fost cunoscut în Europa prin traduce-
rea sa din limba arabă.
De ce facem această alăturare a celor două
spirite ce au trăit în două epoci atât de diferite,
Proclus și Ibn ‘Arabi? Este vorba de dansul inteli-
gibil, acel dans înțeles în sens grecesc, care afirmă
că aceasta este o artă care imită și face trimitere
la forța interioară a spiritului și care face posibil
„vizibilul invizibil”, ca dans al Sufletului în jurul
Spiritului. Dansul este fenomenul mimesis-ului (al
imitației), prin intermediul căruia logos-ul sufle-
tesc este în măsură să disloce în el realitatea care
este ascunsă în Spirit â: „prin manifestarea unității
sale cuprinse în liniște și în inefabil”16.
Lumea, în mișcarea sa în sens circular, con-
stituie chiar dislocarea Spiritului demiurgic, care
constituie însăși fundamentul său. Dar principiul
unei asemenea dislocări este Sufletul: El răspân-
dește esența unicului Spirit în dansul în jurul lui
însuși, făcând „să se învârtă în jur, în sens circu-
lar”17.
Dansul ritualic este în același timp un feno-
men de asimilare (omoiosis) al purificării (kathar-
sis) și al unificării (henosis) fiind tot timpul „un
Identic și în jurul Identicului”, Sufletul se con-
formează tot mai mult Centrului adevărat și pro-
priu esenței sale18. Acțiunea acestei progresive
asimilări este constituită din învârtirea continuă
în jurul Spiritului, iar această învârtire și conver-
tire a Sufletului înspre propriul său fundament,
este o cale spre infinit. Acesta este dansul ritual
al Sufletului care se spiritualizează și își regăsește
propria sa esență (nooeides), asemănător dansului
derviș, care este esența dansului ritual sufi, prin
care se realizează detașarea în Suflet de pasiunile
lumești și în consecință de bunurile și promisiuni-
le vane ale acestei lumi.
Note
1 Despre importanța figurii lui Iamblichos pentru gân-
direa procliană și pentru utilizarea în scop speculativ a
Oracolelor Caldeene și pentru confruntarea cu ritualurile
magice amintim lucrarea lui E. Dodds, Grecii și iraționa-
lul (Teurgia și relația sa cu neoplatonismul).
Adriana Blendea Leaves of grass (VII), 2018, tehnică mixtă pe pânză, 55x46 cm.
2	Marilena Vlad, Introducere la Damascius, Despre prime-
le principii: aporii și soluții, Humanitas, Buc. 2006.
3 Cfr. Helmut Seng, Un livre de LAntiquite Tardive: Les
Oracles Chaldaiquies, Brepols, Turnhout, Belgium 2016.
4 Marilena Vlad, op. cit., p. 18.
5 Despre această interpretare ne vorbește nu nu-
mai Francesco Paparella, Introducere la Proclo, Tria
Opuscula, Providenza, Liberia, Male, Bompiani, Milano
2004, ci întreaga tradiție neoplatonică, cfr. A. Bonetti,
Dialecttica e religione nell’interpretazione neoplato-
nica delle ipotesi del Parmenide, în Rivista di Filosofia
Neoscolastica, 72(1980), pp. 3-30; 195-223. Teza susținu-
tă de Bonetti rămâne până la urmă discutabilă.
6 Cfr. Elementatio Theologica, prop. 28.
7 Pe care Proclus o reia din dialogul Filebos platonic: cfr.
Filebos, 16c-17a. Cfr. Teologia Platonica, III, 7-8.
8 Se explică astfel de ce neoplatonismul este o tradiție a
comentariului, chiar dacă forma de expunere a comen-
tariului nu este adoptată întotdeauna, comentariul nefi-
ind o simplă exegeză a textului de bază, platonic, în cazul
nostru.
9 Cfr. Proclus, Teologia Platonica, V, 23.
10 cfr. Elementatio Theologica, prop. 101.
11 Cfr. Teologia Platonica, V, 23.
12 cfr. Elementatio Theologica, prop. 20.
13 Cfr. diferitelor pasaje din comentariul la dialogul
Parmenide a lui Platon (In Parmenidem) și a comenta-
rului la Alcibiade (In Alcibiadem) ( cfr. V. Cousin, Procli
Philosophi Platonici Opera, edizione Eberhart, Paris
1820-27, vol.IV, p.4 și urm. Și vol III, p. 20) și cfr. lucrării
noastre Sfera inteligibilă în tradiția platonică și creștinism
în curs de apariție.
14 Complexa teorie a materiei și a rolului ei în găsirea iz-
vorului răului este obiectul specific al analizei în partea
a treia a operei Tria Opuscula procliană, De malorum
subsistentia, despre care ne vom ocupa în partea doua a
comentariului nostru.
15 Cfr. Henry Corbin, Imaginația creatoare, o lectură filoso-
fică cu vocație fenomenologică în abordarea unei teme
centrale ce privește imaginația care a dus la decoperi-
rea rădăcinilor metafisice ale ființei umane, Imaginația
creatoare se diferențiază de lumea realităților concrete,
cum ar fi cea a intelectului, dar care i se suprapune, ca o
dimensiune suplimentară. Facultățile interioare proprii
omului (intelectul, imaginația etc.) se aseamănă cu sfere-
le superioare.
16 În Timaios, II, 243, 8s., în Werner Beierwaltes, Proclo,
Fundamentele metafisicii sale, Vita e Pensiero, Milano
1988.
17 Ibi, I, 414, 12.
18 Ibi, II, 253; 14s, p. 252.
■
7
eseu
Dan Rujea
Doamna din apă1
O analiză fenomenologică a motivului Ondinei
în proza lui Gustavo Adolfo Becquer și a lui
Vasile Voiculescu
n mitologia scandinavă, după cum e bine știut,
sirenele erau spirite ale apei în chip de fete fru-
moase ce plutesc sau se așază pe stânci, pieptă-
nându-și pletele blonde cu un pieptene de aur. Dacă
cineva le zărea dansând, îi era sortit să se înece, iar
finlandezii, de exemplu, credeau că cei înecați deve-
neau ei înșiși spirite ale apei.
În folclorul românesc, femeile-pește sau știme-
le apelor, cum mai sunt cunoscute, trăiesc pe fundul
mării sau al râurilor. În timpul nopții, ies la suprafață
și cântă vrăjindu-i pe pescarii imprudenți care se lasă
ademeniți de trilurile lor seducătoare. Prin urmare,
știmele sunt în esență malefice: înfrățite cu vânturile,
acestea rup adeseori zăgazul apelor și podurile sau nă-
voadele pescarilor.
Conform eseistului român Dan Apostol, mărtu-
riile privind acești «oameni ai mării» s-au intensificat
considerabil pe parcursul ultimelor decenii: „De cu-
rând însă au reînceput să apară numeroase rapoarte
despre ființe humanoide ce trăiesc exclusiv în mare
[...] Antropologul Roy Wagner de la Universitatea din
Virginia a strâns sute de mărturii ale papuașilor ba-
rok, susurunga, nakela și nor, care afirmă că au văzut
așa-numiții Oameni ai Mării, ființe cu capete și tor-
suri umane, dar având jumătatea inferioară a corpului
terminată cu o înotătoare caudală orizontală în loc de
picioare.”2
Trăsăturile antropomorfice ale acestor creaturi
bizare sunt mai mult decât evidente, conform aces-
tor relatări ale băștinașilor polinezieni: „[...] Oamenii
Mării au pielea lucioasă, deschisă la culoare, iar figu-
rile lor sunt «la fel ca ale oamenilor» cu excepția gu-
rii, pe care toți pescarii au calificat-o drept «ciudată»,
uneori cu «buze drepte și subțiri». Femelele au glande
mamare rotunde și mari, fiecare sex posedând organe
genitale asemănătoare celor umane. Picioarele sunt
unite de la genunchi până la glezne, iar tălpile au de-
venit opozabile, asemănându-se mai curând cu înotă-
toarele delfinilor. Acești neobișnuiți locuitori ai mării
au părul foarte lung și negru, unghiile ascuțite, iar
palmele prezintă o ciudată formă de carenă, cu pielea
întărită datorită înotului prelungit. [Aceste creaturi]
mănâncă pești mici, respiră ca orice mamifer și nu au
fost auziți vorbind, deși pescarii din tribul barok își
aduceau aminte de «strigătele aproape umane» scoase
de o femelă pe care o măcelăriseră pentru a-i vinde
carnea.”3
O altă dovadă în acest sens o constituie expedi-
ția organizată în iunie 1983 în Noua Guinee de către
J. Richard Greenwell, editor al prestigioasei reviste
americane Cryptozoology, cu scopul identificării unor
animale fantastice - mamifere cu cap și trup de om
și coadă de pește (fără solzi însă) în loc de picioare.
Membrii expediției au zărit o asemenea făptură - sub-
țire, cu pielea arămie, fără solzi și mișcându-se aseme-
nea unei torpile. Cercetările ulterioare au demonstrat
că făptura mai sus-menționată nu putea fi confundată
nici cu delfinii (lipsiți de aripioară dorsală), nici cu
focile (inexistente în acea zonă) și nici măcar cu du-
gongul (animal marin vegetarian și mult mai puțin
flexibil în mișcări).
Prin urmare, am putea avea de a face cu o spe-
cie necunoscută de mamifer marin, care ar putea, la
o adică, să elucideze măcar parțial și misterul sirene-
lor: „Tribul susurunga făcea o descriere asemănătoare
ciudatelor creaturi marine pe care le numeau Ilkai,
afirmând că au brațe și mâini asemenea oamenilor,
păr lung, ochi așezați unul lângă altul în față și nu în
părțile laterale ale capului ca la pești, gură mică [...],
partea inferioară a corpului terminându-se cu o coa-
dă de pește, dar turtită lateral și fără solzi, iar pielea
lucioasă, de culoare deschisă mergând de la alb până
la cafeniu”. Deci, sirene... După cum afirma, în 1983,
biologul Roy Mackal de la Universitatea din Chicago:
„O sirenă adevărată - jumătate pește, jumătate om -
este o imposibilitate genetică. Dar aceste creaturi pot
fi o specie necunoscută de sireniene (grup de mami-
fere care include dugongii și lamantinii). S-ar putea
chiar ca Ri [denumirea dată acestor creaturi de către
triburile barok și nakela - n.n.] să fie un grup hu-
manoid rezultat în urma unor defecțiuni genetice”.
Antropologul Roy Wagner consideră că „din punct
de vedere anatomic și evoluționist, acești Ri sunt o
problemă, dar autenticitatea rapoartelor este dificil de
contestat”.4
Acestea fiind zise, vă propun să trecem din sfera
datelor științifice exacte și reci înspre miraculosul tă-
râm al literaturii fantastice, tocmai spre a sublinia sur-
prinzătoarele puncte de interferență dintre cele două
universuri aparent ireconciliabile.
În anul 1861, poetul și prozatorul postromantic
spaniol Gustavo Adolfo Becquer (1836-1870) publică
povestirea Los ojos verdes, una dintre cele mai cunos-
cute din Legendele sale. Subiectul este pe cât de sim-
plu, pe atât de ofertant în ce privește orizontul herme-
neutic al simbolisticii implicite.
Protagonistul acesteia, Fernando de Argensola,
în toiul unei vânători, încalcă din nesăbuință un te-
ritoriu interzis, protejat de un blestem străvechi: la
Fuente de los Âlamos (Izvorul dintre Plopi), loc presu-
pus a fi bântuit de un spirit malefic. Zărind în adâncul
apelor doi ochi verzi hipnotici, chiar dacă doar pentru
o clipă, eroul nostru suferă o schimbare radicală în
comportament și în rutina zilnică; devenind tot mai
trist, mai însingurat și mai lipsit de vitalitate, îi cere
sfatul scutierului său, Inigo. Acesta, aflând despre sa-
crilegiul comis de stăpânul său, îl avertizează asupra
iminentului pericol, dacă mai continuă să frecventeze
locul interzis, în speranța de a revedea ochii magici.
Evident, sfaturile sale sunt ignorate, iar Fernando se
întoarce la izvor, pentru o ultimă întrevedere cu fan-
tasma care l-a sedus, lucru care îi este fatal, aducân-
du-i previzibilul sfârșit: „Noaptea începea să își răsfire
umbrele; luna vălurea pe suprafața lacului; negura se
învârtejea în bătaia vântului, iar ochii cei verzi strălu-
ceau în întuneric (...) «Vino...» și misterioasa femeie îl
ademenea înspre marginea prăpastiei pe care plutea și
părea gata să îi ofere un sărut... un sărut... Fernando
făcu un pas spre ea..., încă unul..., și simți niște brațe
subțiri și mlădioase înlănțuindu-i-se de gât și o sen-
zație răcoroasă pe buzele sale arzânde - un sărut de
gheață..., șovăi..., alunecă și căzu în apă cu un pleoscă-
it sec și lugubru. (trad. n.)5
După cum vedem, narațiunea urmează schema
tipică, clasicizată a basmului cult, detectabilă și în lite-
ratura română, la autori de proză fantastică de inspi-
rație populară, folclorică (Ion Creangă, Ioan Slavici,
Petre Ispirescu, Ion Pop-Reteganul etc.): ignorarea (in-
voluntară sau intenționată) a unui tabu sacru urmată,
în cheie fatalistă, de iminenta cădere în dizgrație (fall
from grace) a eroului, totul evoluând ineluctabil spre
deznodământul tragic, ceea ce, evident, presupune o
morală implicită adresată cititorului - Hic sunt leones
(evită locurile interzise sau vei suporta consecințele!).
În ce privește entitatea supranaturală propriu-zi-
să, observăm că aceasta este imaginată sub forma
seducătoare a unei superbe ființe de sex feminin, în
timp ce leit-motivul ochilor verzi străpungători și pa-
ralizanți îl putem întâlni inclusiv în literatura româ-
nă modernă, mai exact în nuvela lui Cezar Petrescu
intitulată Aranca, știma lacurilor. Așadar, elementul
fantastic, în această povestire a autorului sevillan, este
oarecum epurată de orice implicații terifiante, dătă-
toare de fiori, de tip things-that-go-bump-in-the-night,
atât de specifice stilului literar gotic anglo-saxon, bu-
năoară; până și moartea protagonistului, mai degra-
bă sugerată decât prezentată în chip brutal, pare mai
degrabă o eliberare cathartică din lanțurile materiei -
eroul urmând să se contopească pentru eternitate cu
fantasmagorica sa iubită.
Aproximativ identic, cel puțin prin prisma dez-
nodământului, vor sta lucrurile în cazul nuvelei pro-
zatorului român Vasile Voiculescu, după cum vom
vedea în cele ce urmează.
Povestirea Lostrița, scrisă prin 1947, împreună
cu alte nuvele fantastice, de către poetul și prozatorul
buzoian Vasile Voiculescu (1884-1963), abordează
mitul arhetipal al ondinei dintr-o perspectivă magi-
co-religioasă. După cum inspirat remarcă criticul lite-
rar Roxana Sorescu, „istoria întâmplărilor [în cadrul
sus-menționatei nuvele - n. n.] urmează un traseu
gradat: ispitirea, creșterea patimii până la obsesie; pac-
tul cu vrăjitorul/diavol; realizarea pactului, împlinirea
erotică; dezlegarea de patimă și de pact prin unirea ul-
timă, în moarte.”6 Până aici, așadar, avem de-a face cu
o schemă narativă destul de similară cu cea folosită de
Becquer în Los ojos verdes. Mai mult, obiectul obsesi-
ei patologice este înzestrat, și aici, cu atribute specifice
eternului-feminin seducător: „De la început, lostrița
apare ca întrupare a diavolului, frumusețe și seducție:
«...peștele naibei se arăta când la bulboane, când la șu-
voaie, cu cap bucălat de somn, trup șui de șalău și pie-
lea pestrițată auriu, cu bobițe roșii-ruginii, ca a păstră-
vului».”7 Putem decela fără doar și poate similitudini
deconcertante cu relatările băștinașilor din triburile
papuașe mai-sus menționate, privind eventuala sim-
bioză anatomică om-pește/mamifer marin. Pe măsură
ce înaintăm în povestire, aspectul specific sirenei ispi-
titoare și malefice iese tot mai mult în evidență: „E ca-
pabilă de metamorfoze, iar analogia de formă cea mai
evidentă e cu o fată frumoasă: «După prubuluiala vâ-
nătorilor de pește, ar fi ca la doi coți de lungă și ar cân-
tări dincolo de douăsprezece ocale. Alteori însă, când
vrea să înșele cu tot dinadinsul pe cel pe care și-a pus
ochii, crește de trei ori pe-atât și își schimbă arătarea.
Iese și se întinde moale la râniș. De departe ai zice că e
o domniță lungită la soare pe plaja de nisip argintiu.»
Apare și trăsătura neliniștitoare care avertizează asu-
pra unei primejdii care nu e mică, e primejdia de a-ți
pierde viața. Pentru că ispititoarea ademenește pentru
8
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
a ucide: e lacomă, și lacomă un numai de pește, ci și de
carne de om. Devine evident pentru toți că lostrița e
ispita frumoasă, proteică, ucigașă.”8
Prin urmare, metamorfozele succesive ale on-
dinei se află în strânsă legătură cu gradul de inten-
sitate al hipnozei erotice pe care aceasta o exercită
asupra protagonistului-pescar. Magia este tranzitivă
și unidirecțională, obligându-l cumva pe Aliman,
eroul poveștii, să recurgă la tertipuri de sorginte
primitiv-mistică, la rândul lui, pentru a ieși din în-
curcătură: printre altele, confecționarea unui simu-
lacru artificial al râvnitei lostrițe: „Aliman s-a întors
acasă cu o lostriță lucrată în lemn, aidoma de șuie
și frumoasă ca cea din Bistrița. Vopsită la fel cu aur
și argint și stropită cu picățele galbene ruginii. Era
alcătuită din două jumătăți carese îmbucau una-n-
tr-alta, cu scoabe. [...] Toate au fost vrăjite, descân-
tate și afierosite după străvechi noime și îndreptare
ale magiei pierdute și uitate de ceilalți.”9 În disperare
de cauză, eroul recurge inclusiv la magia neagră, „în
care se lepăda de lumea lui Dumnezeu”10, pentru a-și
atinge scopul. În acest fel, autorul validează mai mult
sau mai puțin conștient teoria antropologului fran-
cez Claude Levi-Strauss, conform căreia magia, în
esența ei, presupune un set de valori socio-culturale
validate în mod tacit, printre care se numără credin-
ța vrăjitorului în eficacitatea farmecelor sale, precum
și cea a bolnavului în capacitatea vrăjitorului de a-l
vindeca; astfel încât operațiunea magică presupune
mai întotdeauna un efort consensual, de la care e di-
ficil să te abați.11
Urmează în narațiunea voiculesciană o situație
voit echivocă, derutantă pentru cititor, ceea ce consti-
tuie, potrivit criticului mai sus amintit, însuși nucleul
fantastic al acesteia: „Aliman nu știe pe cine iubește -
o iluzie, pe diavolul întrupat, o fată reală [...], o lostriță
devenită Ileană? - și nici nu-l interesează, pentru că
povestea lui e aceea a unei îmbrățișări devenite iubi-
re pătimașă și împlinite prin vrajă; receptorul poveș-
tii nu poate să separe nici el iluzia de realitate.”12 Ca
și în cazul lui Fernando, consecințele nu pot fi decât
nefaste pentru protagonist - căderea în depresie, lip-
sa energiei vitale, toate culminând cu o stare de pa-
ranoia psihotică. Și, tot la fel ca în cazul povestirii lui
Becquer, finalul tragic este mai degrabă sugerat decât
expus cu brutalitate cititorului: „Când sosi în locul de
care povestise băiatul, lostrița era acolo. Ea se-ntoarse
deodată nălucitoare, cu capul țintă în Aliman. Stătu
așa o clipă plină. Apoi porni, fulgerând apele, spre el.
Omul încremeni. Dar numaidecât, cu chipul luminat
de o bucurie nefirească, chiui, strigând cât să înăbu-
șe huietul: «Iată, vin!»... și, smucindu-se din mâinile
a trei oameni, sări în mijlocul Bistriței, cu brațele în-
tinse spre lostriță. Viitura, tunând vijelioasă, îl ajunse.
[...] El a mai ieșit o dată. Ținea lostrița și, amețit de
izbitura apelor, se căznea s-o apere, adăpostind-o ca
pe un copil cu brațele. Apoi s-a cufundat în valurile
care, bolborosind mânioase, s-au pecetluit deasupra
lui pentru totdeauna.”13
Această frază de final pare aproape identică cu
sfârșitul povestirii Los ojos verdes: „Apele săltară scân-
teind în lumină și se închiseră deasupra trupului său,
iar cercurile lor de argint se lărgiră treptat-treptat,
până când, odată ajunse pe mal, pieriră fără urmă”
(trad. n.)14
Așadar, și intr-un caz și în altul, avem de-a face
cu o posibilă moarte apoteotică, văzută ca o contopi-
re pentru eternitate cu fantasma dorită: „Dezlegarea
conflictului nu poate fi decât una singură: unirea pe
vecie a iubiților. [...] Momentul culminant al narați-
unii este și momentul culminant al împlinirii în iu-
bire, al recunoașterii și al chemării de dincolo de fire
care reunește îndrăgostiții. E triumful diavolului?
[...] Este împlinirea unei vrăji? Este supremul triumf
al iubirii? Este o moarte extatică? Este trecerea spre
o altă viață?”15
Iată o serie de întrebări cu o pondere aproape
metafizică, iar cititorului îi va reveni ingrata sarcină
de a le găsi răspunsul.
Mitul sirenei (sau ondinei) nu încetează să fasci-
neze și să incite imaginația în toate domeniile creației
artistice, nu doar în ceea ce privește literatura univer-
sală - s-ar putea scrie zeci, dacă nu chiar sute de teze
doctorale doar pe tema aceasta.
Astfel, spre exemplu, să amintim en passant
cinematografia, cu excelentul film al regizorului
american de origine indiană M. Night Shyamalan,
Lady in the water, unde creatura acvatică apare sub
forma unei naiade (sau narfă, conform denumirii
originale), descoperită întâmplător în piscina unui
complex rezidențial din Philadelphia. Acest film este
rezultatul unei povești inventate de regizor pentru
special pentru copiii săi (bedtime story), ceea ce de-
monstrează încă o dată omniprezența miturilor an-
tice în subconștientul colectiv. Desigur, a fost nevoie
de geniul regizoral al lui Shyamalan, însoțit de inter-
pretarea impecabilă a talentatei actrițe Bryce Dallas
Howard pentru a insufla viață acestei frumoase po-
vești pe marele ecran.
Cât despre sfera muzicii, primul exemplu care
ne vine în gând e tot din țara noastră, și anume cele-
bra formație rock timișoreană Phoenix cu a sa com-
poziție intitulată chiar Sirena16. Inspirația textierului
și poetului bănățean Șerban Foarță a transformat
refrenul acestei piese într-o bijuterie stilistică me-
morabilă, capabilă de a rezuma întregul spectru de
semnificații adiacent acestui mit în câteva versuri
extraordinar de percutante: „Ce să fac cu tine goa-
lă,/doamnă din adânc,/ce mă lași să zac de boală/de
băiat nătâng?//Ce să fac cu tine, pântec/care nu legi
rod?/că-ntre noi nu este punte/și nu este pod”. Așadar,
motivul iubirii imposibile și interzise cu tot alaiul
ei de tristeți și suferințe fizice sau morale transpa-
re încă o dată, intertextual, din acest album clasic al
rockului românesc, inspirat în cea mai mare parte
din bestiarul medieval17.
Cu siguranță, am mai putea găsi multe exem-
ple de reprezentare a ființelor acvatice mitologice,
inclusiv în artele plastice, dar ar însemna probabil
să depășim cu mult scopul acestui modest articol, ce
nu-și propune nici pe departe a fi exhaustiv. S-ar mai
cuveni eventual menționat faptul că, în literatura oc-
cidentală modernă, cel care a împământenit motivul
sirenei, conferindu-i droit de cite, a fost scriitorul
romantic german Friedrich de la Motte Fouque cu
nuvela Undine, publicată în 1811.
La final, trebuie să admitem că tot acest mate-
rial referitor la existența (sau non-existența) unor
ființe subacvatice umanoide ne lasă cu mai multe
nedumeriri decât certitudini. În definitiv, o serie de
oameni de știință și cercetători (printre care îl putem
aminti pe Jacques Bergier, autorul fascinantului stu-
diu Les Extraterrestres dans l’histoire) au lansat ipote-
za conform căreia aparițiile enigmatice ale unor fiin-
țe crezute dispărute sau fantasmagorice de-a dreptul
(printre care și sirenele sau nimfele) s-ar datora exis-
tenței unor puncte de trecere către un eventual uni-
vers paralel, multi-dimensional.18 Metafora episte-
mologică a oglinzii care separă cele două universuri
funcționează impecabil în cazul entităților mitice:
„Posibilitatea pur teoretică a existenței unui univers
paralel nu poate fi negată, dar în privința dovezilor
materiale, lucrurile devin mai precare și nu rareori
contradictorii. Astfel, este puțin probabil ca apariția
unor ființe care au trăit odată pe Terra sau posedă
atribute indiscutabile ale faunei terestre [...] să poată
fi interpretată ca datorându-se unui „salt accidental”
al acestora dintr-o altă dimensiune. Putem crede
oare că un eventual univers paralel reprezintă doar
o copie mai mult sau mai puțin identică celui pe care
îl cunoaștem? Este posibil ca pe o altă planetă viața
să fi urmat exact același ciclu ca pe Terra, ducând la
Adriana Blendea Leaves of grass (III), 2017, tehnică mixtă pe pânză, 50x40 cm.
apariția unor specii și indivizi similari celor tereștri?
Greu de admis.”19
...dar nu imposibil, am adăuga noi, cu un ultim
clin-d’oeil adresat cititorului. În acest sens, să-i dăm
cuvântul profesorului și cercetătorului dr. J. Allen
Hynek: „Ar putea avea fenomenul OZN două aspec-
te (cel extraterestru și cel al trecerii într-un univers
paralel - n. a.)? Ar putea fi granița dintre realitatea
noastră și o realitate paralelă, ușa spre o altă dimensi-
une? Desigur, nu am ajuns la ultima revoluție în gân-
direa științifică; știința secolelor XXI, XXV sau XXX
va conține probabil concepte tot atât de neinteligibile
pentru noi ca energia nucleară pentru omul caverne-
lor (OMNI, aprilie 1984).”20
În cazul în care această fascinantă ipoteză s-ar
aplica și aparițiilor/disparițiilor entităților mai mult
sau mai puțin misterioase (cum ar fi sirenele), nu pu-
tem decât să propunem cititorului drept concluzie ur-
mătoarea temă de reflecție: oare luciul apei - fie izvor,
fântână, râu, piscină sau ocean - ar putea reprezenta,
precum o oglindă vrăjită, «punctul de trecere» într-o
dimensiune paralelă?
De ce nu?...
Note
1 Lady in the water [orig.], regia: M. Night Shyamalan,
Warner Bros. Pictures, 2006
2 Apostol, D., Din tainele naturii, Ed. Sport-Turism,
București, 1987, p. 34
3	op. cit., p. 35
4 Ibidem, p. 35
5 Becquer, G. A., Leyendas, Ed. Espasa-Calpe, Madrid,
1991, pp. 126-127
6 Sorescu, R., Mister, magie, metanoia - Condițiiprelimina-
re de interpretare a operei lui V. Voiculescu, în vol. Lostrița
- antologie de proză fantastică, Ed. ART, București, 2013,
p. 42
7	Ibidem, op. cit., p. 42
8	op. cit., p. 42
9 Voiculescu, V., op. cit., p. 236
10 Ibidem, p. 236
11 cf. Levi-Strauus, Cl., Rasă și istorie, Ed. Fides, Iași, 1996
12 Sorescu, R., op. cit., p. 48
13 Ibidem, pp. 240-241
14 Becquer, G. A., op. cit., p. 127
15 Sorescu, R., op. cit., p. 50
16 De pe albumul Cantafabule, Electrecord, București, 1975
17 Vezi de asemenea textul piesei Norocul inorogului, despre
fascinația «în oglindă» pe care, în cazul de față, un agent
uman - copila inocentă - o exercită asupra unui pacient
non-uman - unicornul.
18 apud Apostol, D., op. cit., p. 211.
19 Ibidem, p. 212
20 apud Apostol, D., op. cit., p. 218
■
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
9
Iulian Cătălui
Globalizare culturală și imperialism
cultural. Studiu despre impactul
globalizării, omogenizării și
imperialismului cultural în lumea
contemporană (III)
Imperialismul cultural
Cuprinzând aspecte culturale ale imperialis-
mului, sintagma menționată se referă la crearea
și menținerea unei relații inegale între civilizații,
favorizând, logic, cea mai puternică civilizație1.
Astfel, aceasta este practica de a promova și impu-
ne o cultură, în mod obișnuit aceea a unei națiuni
puternice din punct de vedere politic, economic
și militar, asupra unei societăți mai puțin puter-
nice, fiind vorba despre hegemonia culturală” a
țărilor industrializate sau economic influente care
determină valorilor culturale generale și standar-
dizează civilizații în întreaga lume2.Termenul de
„imperialism cultural” este folosit în special în
domeniile istoriei, studiilor culturale și, mai nou,
teoriilor postcoloniale, dar e utilizat și în sens pe-
iorativ, adesea în conformitate cu respingerea so-
licitărilor unei astfel de influențe, „imperialismul
cultural” putând lua forme diferite, cum ar fi o ati-
tudine, o politică formală sau chiar o acțiune mi-
litară, în măsura în care consolidează „hegemonia
culturală”3.
Origine și definiții
Deși Oxford English Dictionary conține o
referință din 1921 cu privire la „imperialismul
cultural al rușilor”4, John Tomlinson, în cartea sa
despre acest subiect, intitulată Imperialismul cul-
tural: o introducere critică scrie că termenul s-a
ivit abia în anii 19605 și a reprezentat un „focus al
cercetării” cel puțin din anii 19706. Sintagme ca
„imperialism media”, „imperialism structural”,
„dependență culturală și dominație”, „sincroni-
zare culturală”, „colonialism electronic”, „impe-
rialism ideologic” și „imperialism economic” au
fost toate utilizate pentru a descrie aceeași noți-
une de bază a imperialismului cultural7. Diverși
universitari au dat diferite definiții ale terme-
nului, astfel, criticul media american Herbert
Schiller scria: „Conceptul imperialismului cul-
tural astăzi (în 1975, n.n.) descrie cel mai bine
suma proceselor prin care o societate este adu-
să în sistemul mondial modern și cum stratul
dominant este atras, supus presiunilor, forțat și
uneori mituit în modelarea instituțiilor sociale
pentru a corespunde, sau chiar promova, valorile
și structurile centrului dominant al sistemului.
Mass-media publice reprezintă cel mai impor-
tant exemplu al întreprinderilor de exploatare
care sunt folosite în procesul de penetrare. În
acest scop, al penetrării la o scară semnificativă,
organele de presă însele trebuie să fie capturate
de puterea dominantă/ penetrantă. Acest lucru
se întâmplă în mare măsură prin comercializarea
emisiunilor de radio și televiziune”8.
Imperialismul cultural a fost numit un pro-
ces care intenționează să facă tranziția „simbo-
lurilor culturale ale comunităților invadatoare
de la „străin” la „natural”, „intern”,” comentează
Jeffrey Herlihy-Mera9, el descriind procesul ca
fiind desfășurat în trei faze de către comercianți,
apoi de militari, ulterior de politicieni. În timp ce
a treia fază continuă „la modul perpetuu”, impe-
rialismul cultural tinde să fie „treptat, contestat
(și continuă să fie contestat) și este, prin natură,
incomplete, iar configurația parțială și imper-
fectă a acestei ontologii presupune o conceptu-
alizare implicită a realității și a încercărilor - și
adesea eșuează - să evite alte forme de existență
colectivă”10. Pentru a atinge acest scop, proiectele
de „inginerie culturală” se străduiesc să „izoleze
rezidenții în sfere construite de simboluri” astfel
încât să (în cele din urmă, în unele cazuri, după
câteva generații) abandonează alte culturi și se
identifică cu noile simboluri. „Rezultatul mai
larg al acestor intervenții ar putea fi descris ca o
recunoaștere comună a posesiei terenului în sine
(în numele organizațiilor care publică și finan-
țează imaginile)”11.
Tom McPhail definea „colonialismul elec-
tronic ca o relație de dependență stabilită de
importarea hardware-ului de comunicare, sof-
tware-ului produselor străine, împreună cu ingi-
nerii, tehnicienii și protocoalele legate de infor-
mație, care instituie prin înlocuire, indirect, un
set de norme, valori și așteptări străine care, în
grade diferite, poate modifica culturile domesti-
ce și procesele de socializare”12.
Sui-Nam Lee a observat că „imperialismul
comunicării poate fi definit ca procesul în care
proprietatea și controlul asupra hardware-ului și
software-ului mass-media precum și asupra altor
forme majore de comunicare într-o singură țară
sunt singure sau împreună subjugate dominației
unei alte țări cu efecte vătămătoare asupra valo-
rilor, normelor și culturilor indigene”13.
La rândul ei, Christine Ogan a văzut „im-
perialismul media adesea descris ca un proces
prin care Statele Unite ale Americii și Europa
Occidentală sau Uniunea Europeană realizează
cele mai multe dintre produsele media, făcând
primele profituri din cadrul vânzărilor casnice
și apoi comercializându-le în țările din Lumea a
Adriana Blendea	Icar,1996, tehnică mixtă pe pânză,162x115 cm.
Treia la costuri considerabil mai mici decât acelea
pe care țările ar trebui să le suporte pentru a re-
aliza produse similare acasă”14. John Downing și
Annabelle Sreberny-Mohammadi statuează faptul
că: „Imperialismul reprezintă cucerirea și contro-
lul unei singur stat de către unul mai puternic.
Imperialismul cultural semnifică dimensiunile
procesului care merge dincolo de pura exploatare
economică sau de forța militară. În istoria coloni-
alismului (de exemplu, forma imperialismului în
care guvernul coloniei este condus în mod direct
de străini), sistemele media și de educație din nu-
meroase țări din Lumea a Treia au fost înființate
ca replici ale celor din Marea Britanie, Franța ori
S.U.A. și pentru a impune valorile lor (occiden-
tale). Publicitatea occidentală a făcut incursiuni
suplimentare, așa cum au realizat stilurile arhi-
tectonice și de modă. Subtil, dar puternic, mesa-
jul a insinuat adesea că culturile occidentale sunt
superioare culturilor statelor Lumii a Treia”15. Nu
mai trebuie menționat că toți acești autori sunt
de acord cvasi-unanim că imperialismul cultural
promovează interesele unor „anumite cercuri din
cadrul puterilor imperiale, ca să nu spunem impe-
rialiste, adeseori în detrimentul societăților țintă”,
iar rezultatul (problema) imperialismului cultural
a apărut în mare măsură din studiile de comunica-
re16. Oricum, imperialismul cultural a fost folosit
ca un cadru sau ca o structură de către savanți și
analiști pentru a explica fenomenul în domeniile
relațiilor internaționale, antropologiei, educației,
științei, istoriei, literaturii și sporturilor17.
Fundamente teoretice
Mulți dintre universitarii care se ocupă de
acest termen, „imperialism cultural”, au fost pu-
ternic influențați de operele unor autori celebri
pe plan mondial ca Michel Foucault, Jacques
Derrida, Edward Said și altor teoreticieni post-
structuraliști și postcolonialiști18. În lumea dis-
cursului postcolonial ori postcolonialist, „impe-
rialismul cultural” poate fi văzut ca o „moștenire
culturală a imperialismului” sau ca „forme de
acțiune socială” contribuind de fapt la continua-
rea hegemoniei Occidentului. La unii autori din
afara domeniului acestui discurs, termenul este
criticat ca fiind neclar, imprecis și/ sau contra-
dictoriu în natură19.
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
1O
Michel Foucault
Opera filozofului și teoreticianului francez
Michel Foucault, cunoscut pentru criticile sale
acerbe la adresa instituțiilor sociale, în principal
psihiatrie, medicină, sistemul penitenciar și pentru
ideile și evoluțiile sale privind istoria sexualității,
teoriile lui generale despre putere și relațiile com-
plexe dintre putere și cunoaștere, au influențat solid
utilizarea termenului de „imperialism cultural”, în
mod special interpretarea sa filosofică a puterii și
conceptului de guvernamentalitate. Continuând o
interpretare despre putere similară celei a renascen-
tistului Niccolo Machiavelli din esențiala sa carte
Principele, Michel Foucault definea puterea ca fiind
imaterială, ca un „anume tip de relație între indi-
vizi” ce are de a face cu „poziții sociale strategice
complexe” care se referă la capacitatea subiectului
de a controla mediul său și influența pe cei din jurul
lui20. Potrivit lui Foucault, puterea este intim legată
de conceptul său de adevăr. „Adevărul”, așa cum îl
definea filozoful francez, este un „sistem de proce-
duri comandate pentru producția, reglementarea,
distribuția, circulația și operarea raporturilor” care
are o „relație circulară” cu sistemele de putere21.
Prin urmare, inerent în sistemele de putere, este
întotdeauna „adevărul”, care este specific cultural,
inseparabil de ideologie care adesea coincide cu di-
verse forme de hegemonie, „imperialismul cultural”
putând fi un exemplu în acest sens. Interpretarea
lui Foucault privind guvernarea este de asemenea
foarte importantă în construirea teoriilor, inclusiv
constructiviste, a structurii puterii transnaționale,
astfel, în prelegerile sale de la „College de France”,
Foucault a definit deseori „guvernamentalitatea” ca
un domeniu larg sau o artă cuprinzătoare a „guver-
nării” care merge dincolo de concepția tradițională
a guvernării, conducerii, în ceea ce privește manda-
tele de stat și în alte domenii precum conducerea,
guvernarea „unei gospodării, a sufletelor, copiilor,
a unei provincii, a unei mănăstiri, a unui ordin reli-
gios, a unei familii”22. Acest lucru ne trimite înapoi
direct la celebra și epocala lucrare a lui Machiavelli,
Principele și la menționatele concepții foucaultiene
despre adevăr și putere (de exemplu, diferite su-
biectivități sunt create prin relațiile puterii care sunt
specifice cultural, care conduc la forme diferite de
guvernamentalitate culturală precum „guverna-
mentalitatea neoliberală”).
De asemenea, Michel Foucault a fost preo-
cupat de ideea de bioputere, iar în acest context,
ontologia foucaultiană reprezintă o experiență, o
precauție, un exercițiu asupra limitelor prezentului
nostru, experimentarea limitelor noastre23, forma
răbdătoare a „nerăbdării noastre față de libertate”,
ceea ce explică interesul pe care l-a avut pentru
Adriana Blendea Leaves of grass (VIII), 2017, tehnică mixtă pe pânză, 30x30 cm.
tema relației de putere dintre instituțional și indi-
vidual - precum și o anumită idee de subiectivare.
Această putere întemeiază constituirea cunoașterii
și este la rândul ei întemeiată de ei: este noțiunea sau
binomul de „putere-cunoaștere”. Foucault spune că:
„Nu există relații de putere fără constituirea corela-
tivă a unui domeniu de cunoaștere, nici cunoștințe
care nu presupune și în același timp constituie re-
lații de putere... Aceste relații de putere-cunoaștere
nu sunt deci analizate dintr-un subiect. de cunoaș-
tere care ar fi liber sau nu în raport cu sistemul de
putere; dar trebuie să considerăm, dimpotrivă, că
subiectul care știe, obiectele de cunoscut și moda-
litățile de cunoaștere sunt atât de multe efecte ale
acestor implicații fundamentale ale puterii-cunoaș-
tere și ale transformărilor lor istorice. Pe scurt,
nu activitatea subiectului cunoașterii ar produce
cunoștințe, fie ele utile sau rezistente la putere, ci
puterea-cunoaștere, procesele și luptele care o stră-
bat și din care este constituită, determină formele
și posibilele domenii de cunoaștere” (vezi Il faut
defendre la societe). În această ontologie deopo-
trivă genealogică, critică și arheologică24, lucrările
dedicate unor probleme foarte concrete sunt inse-
parabile de cele care tratează „formațiuni discur-
sive” (Les Mots et les Choses/ Cuvintele și lucrurile,
L'Archeologie du savoir/ Arheologia cunoașterii și L'
Ordre du discourse/ Ordinea discursului), la fel cum
sensul rasismului, dincolo de semnificațiile sale
particularizate, este inseparabil de apariția științelor
umane, - ceea ce învățăm din „Trebuie să apărăm
societatea” (1975-1976)25. Proverbul din L' Ordre du
discourse/ Ordinea discursului - „Întrebarea voinței
noastre de adevăr; redarea discursului caracterului
său de eveniment; ridicarea în cele din urmă a su-
veranității semnificantului” - servește astfel drept
avertisment împotriva capcanelor psihologice ale
problematizării bilaterale a relației cu sine și a re-
lației cu prezentul. O problematizare care nu este în
căutarea unor esențe sau origini, ci „puncte focale
de unificare, noduri de totalizare, procese de su-
biectivare, întotdeauna relative”, după formula lui
Gilles Deleuze, de care Foucault a fost, intelectual
și personal, apropiat26. În a doua jumătate a anilor
1970, a devenit interesat de ceea ce i se părea o nouă
formă de exercitare a puterii (asupra vieții), pe care
a numit-o „bioputere”, un concept preluat și dezvol-
tat de atunci de Franțois Ewald, Giorgio Agamben,
Judith Revel și Antonio Negri, în special, indicând
momentul în care, în jurul secolului al 18-lea, via-
ța - nu doar biologică, ci înțeleasă ca existență în
ansamblu: cea a indivizilor, precum și cea a popu-
lațiilor, sexualitatea ca afecte, hrana ca sănătatea,
timpul liber, ca și productivitatea economică - in-
tră ca atare în mecanismele puterii și devine astfel o
problemă esențială pentru politică: „Omul, timp de
milenii, a rămas ceea ce a fost pentru Aristotel: un
animal viu și, în plus, capabil de o existență politică;
omul modern este un animal în a cărui politică este
pusă în discuție viața lui ca ființă vie” (cf. La Volonte
de savoir).
Note
1	Ronald John Johnston, The Dictionary of Human
Geography, 4th ed., Wiley-Blackwell, 2000, p. 375.
2	Ronald John Johnston, op. cit., p. 375.
3	Ibidem, p. 375.
4	Cf. Oxford English Dictionary, within “cultural”.
5	John Tomlinson, Cultural imperialism: a critical in-
troduction (illustrated, reprint ed.), Continuum
International Publishing Group, 1991, p. 2.
6	Bernd Hamm & Russell Charles Smandych, Cultural im-
perialism: essays on the political economy of cultural do-
mination. Reference, Information and Interdisciplinary
Subjects Series, University of Toronto Press, 2005, p. 4.
Adriana Blendea	Rădăcină, 2006, tehnică mixtă pe pânză, 40x40 cm.
7	Livingston A. White, “Reconsidering Cultural
Imperialism Theory”, în Transnational Broadcasting
Studies no. 6 Spring/Summer 2001.
8	Herbert I. Schiller, Communication and cultural domi-
nation, New York, International Arts and Sciences Press,
1976, pp. 9-10.
9	Jeffrey Herlihy-Mera (2018), “After American
Studies: Rethinking the Legacies of Transnational
Exceptionalism”, Routledge, p. 23.
10	Jeffrey Herlihy-Mera (2018), op. cit., p. 23.
11	Ibidem, p. 23.
12	Thomas L. McPhail, Electronic colonialism: the futu-
re of international broadcasting and communication,
Volume 126 of Sage library of social research, Sage
Publications, 1987, p. 18.
13	Siu-Nam Lee Lee (1988), “Communication imperia-
lism and dependency: A conceptual clarification”, în
International Communication Gazette (Netherlands:
Kiuwer Academic Publishers) (41): 74.
14	Christine Ogan (Spring 1988), “Media Imperialism and
the Videocassette Recorder: The Case of Turkey”, în
Journal of Communication, 38 (2): 94.
15	John Downing, Ali Mohammadi & Annabelle Sreberny-
Mohammadi, Questioning the media: a critical intro-
duction (2, illustrated ed.), SAGE, 1995, p. 482.
16	Michael B. Salwen (March 1991), “Cultural imperia-
lism: A media effects approach”, în Critical Studies in
Media Communication, 8 (1): 29-38.
17	Livingston A. White, “Reconsidering Cultural
Imperialism Theory”, în Transnational Broadcasting
Studies, No. 6, Spring/ Summer 2001.
18	Ibidem.
19	Ibidem.
20	Michel Foucault, “Omnes et Singulatim: Towards a
Criticism of Political Reason”, in James D. Faubion
(ed.), Essential Works of Foucault, Volume 3: Power
New York, The New Press, 1979, online.
21	Michel Foucault, “Truth and Power”, in Faubion,
James D. (ed.) Essential Works of Foucault, Volume 3:
Power New York: The New Press, 1979, online.
22	Michel Foucault, “Governmentality”, in James D.
Faubion (ed.), Essential Works of Foucault, Volume 3:
Power, New York, The New Press, 1978, online.
23	Gilles Deleuze, La vie comme auvre dart, Pourparlers,
Paris, Minuit, 1990, p. 130.
24	Voir Andre Scala, «Notes sur l’actualite, le pre-
sent et l’ontologie chez Foucault», en Les Cahiers de
Philosophie, no. 13, 1991, online.
25	Voir: «De l’archeologie des sciences humaines a l’hypo-
these du biopouvoir» [archive] par Frederic Keck, on-
line.
26	Voir «Desir et plaisir»: lettre de 1977 de Deleuze a
Foucault [archive]).
■
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
11
Menuț Maximinian
Povești de Crăciun (I)
Crăciunul, cu salba de sărbători din jurul
său, deschide, în casele locuitorilor din
Transilvania, ușa camerei din față, numită
și camera de parade, căci însuși Mântuitorul popo-
sește în Noaptea Sfântă în casa creștinilor. Pentru
marea sărbătoare, năsăudenii se pregătesc din timp,
în primul rând cu ținerea postului, timp de 40 de
zile, iar mai apoi cu curățirea casei, astfel încât
Pruncul cel Sfânt să fie așteptat așa cum se cuvine,
cu curățenia sufletului, dar și a gospodăriei. Este
perioada în care bărbații se preocupă de pregătirea
lemnelor pentru încălzit și cu lucrări agricole pe
lângă casă, în special cu asigurarea fânului pentru
animale, iar femeile cu torsul și țesutul cânepii și a
lânii, iar mai apoi cu cusutul cămășilor de sărbă-
toare, dar și a textilelor de interior: cuverturi, fețe
de pernă, ștergare pentru blide, cancee, icoane, fețe
de masă, lepedee de pat, puse pe pereți sau pe patul
înălțat până la grindă sau pe rude, pentru a fi ad-
mirate de colindători, mai ales în casele cu fete de
măritat care își așteptau pețitori.
E și perioada șezătorilor în care se învață co-
lindele ca mai apoi, în Ajunul de Crăciun, să popo-
sească la fereastra gazdelor mesajul colindătorilor.
Deși trăim vremuri în care nu ne mai cunoaștem
adevăratele tradiții, importând de peste hotare
toate kitsch-urile sau construind noi altele mai
„actuale”, știrbând din frumusețea lăzii de zestre a
acestui popor, mai sunt oameni care mai păstrea-
ză și azi colindul ritualic. Colindele se transmiteau
întotdeauna în grup, pentru că în satul tradițional
niciodată nu colindai singur, așa cum este moda
zilelor noastre. Apoi păstrarea pronunției locale a
colindelor specifice zonei nu se mai respectă, pen-
tru că în ultimul timp există tendința uniformizării
și a cântării acelorași colinde, astfel încât lumea nu
mai știe, odată și cu uniformizarea portului, din ce
zonă provii. Decorațiunile și arhitectura erau mult
prea nesemnificative în sat. Ar trebui să punem mai
mare accent pe legendele Crăciunului, să le poves-
tim copiilor noștri, pentru a nu fi invadați de po-
vestea lui Moș Crăciun care zboară cu sania trasă
de reni pe deasupra lumii. Crăciun este fratele mai
mare al lui Moș Ajun, ambii întruchipând îmbătrâ-
nirea și degradarea timpului, care se cere renovat,
prin Nașterea Pruncului. Obiceiul colindelor este
preluat de la romani care sărbătoreau „Nașterea
Soarelui”, solstițiul de iarnă. De aici și apariția no-
ului prunc-timp.
În noaptea de Crăciun focul nu trebuia să se
stingă din sobă, un buștean era pus pe vatră întreg,
să ardă până dimineața. Nici lampa nu trebuia să
se stingă în nicio casă. Se spune că la 12 noaptea,
dacă mergeai la animale ca să le dai de mâncare,
le puteai înțelege graiul. Pregătirea începea de fie-
care dată cu igienizarea casei, curățenia sufletului
prin post și rugăciune, armonie și înțelegere. Cete
serioase de colindători cutreierau ulița, care răsuna
până dimineața. În fiecare colț de sat se auzeau gla-
suri care anunțau Nașterea Domnului și întrebau
„Lasațî Craciunu în casă?”. În satul tradițional se
colinda, și se mai colindă, fiecare casă din sat. Celor
care nu primeau colinda li se adesau strigături bat-
jocoritoare, nu aveai cum să nu primești mesajul
nașterii lui Hristos. Fetele făceau în șezători haine
noi, pe care le îmbrăcau de Sărbători. Pregătirea
bucatelor, dar și a sufletului, povestea pomului de
Crăciun (care este mult mai veche decât a bradului
la noi), întruchipare a nucilor și a merelor din rai
sunt subiecte ce ar merita să fie dezvoltate.
Colindatul, ce face parte acum din patrimo-
niul cultural imaterial a UNESCO, este unul din-
tre cele mai bine păstrate elemente vii ale culturii
moștenite, atestările ritualului coborând în istorie
până în secolul al XVII-lea. Inițial, colindele aveau
o funcțiune ritualică, de urare pentru fertilitate,
rodire și belșug. Acest obicei era legat fie de înce-
putul anului agrar (adică de venirea primăverii),
fie de sfârșitul său (toamna, la culegerea recoltei).
Cuvântul „colind” sau „colindă” provine din lati-
nescul „Calendae”, nume ce se dădea vechilor săr-
bători păgâne de Anul Nou când era obiceiul să se
facă urări de belșug și fericire pentru noul an ce
începea. De aceea cuvântul „colind” este pus în le-
gătură cu sărbătoarea păgână „Calendae Ianuarii”
și cu urările ce se făceau pentru Anul Nou precum
și cu împărțirea darurilor de unde avem și noi obi-
ceiul să împărțim copiilor colindători colăcei, mere
și nuci.
Colindele se clasifică în general după sfera
lor tematică. În practică, se deosebesc anumite
funcții, corespunzătoare destinatarului colindei
(de fată, de băiat, de negustor, de tineri însurăței,
de logodiți), a locului de desfășurare (la intrarea și
la plecarea din casă, de fereastră), sau a momen-
tului (de doliu, de zori). În ceea ce privește felul
colindatului Ovidiu Bîrlea identifică trei mari ca-
tegorii: Colindatul celor mici (Pițărăii sau mersul
cu Moș Ajunul - cu caracter agricol, prin care se
urează belșug la grâne și animale. Se încheie cu so-
licitarea darurilor; Sorcovitul - prin care se urează
sănătate), Colindatul cu mască ( Mersul cu capra
(sau turca, țurca, brezoaia) - rămășiță a culturilor
dionisiace; Mersul cu ursul - rămășiță a cultului to-
temic al ursului), Colindatul propriu-zis, al cetelor
de flăcăi sau fete. Și pentru a da un exemplu mai
aproape de mine, conform specialiștilor, în jude-
țul Bistrița-Năsăud există șapte tipuri de colindat,
de la colindul cetelor de tineri la colindul copiilor,
cel cu măști, Steaua, Sorcova, Irozii, Plugușorul. În
colindele noastre, simbolurile mitologice creștine
Adriana Blendea
Limba de foc, 2021, tehnică mixtă pe pânză, 80X80 cm.
sunt suprapuse peste cele pre-creștine, existând
și o corespondență între acestea, ca de exemplu,
Dumnezeu - cosmocrator; lisus ca un cosmocrat
ce stabilește ordinea, înlăturând haosul primordial,
Sfântul Petru, care lasă raiul nesupravegheat și aș-
trii sunt furați.
„Repertoriul de colinde se constituie într-un
veritabil patrimoniu al spiritualității tradiționale
românești, ca o adevărată magistrală de comunica-
re între generații, prin care, de secole întregi, s-au
putut transmite simboluri, acte rituale, reprezentări
mitice, într-un cadru festiv al sărbătorilor Nașterii
și Botezului Mântuitorului, ce își au izvorul în ace-
eași prăznuire a Teofaniei din perioada creștinis-
mului primar. Toate actele mito-religioase și riturile
pe care acestea le încifrează, aduc aminte de aceeași
străveche și ființială preocupare a plugarilor și păs-
torilor de a-și înveșmânta fiecare act cotidian sau
sărbătoresc în statornica credință în Mântuitorul
Iisus Hristos” spune episcopul Macarie Drăgoi al
Europei de Nord în Pastorala din 20161.
Se spune ca la Crăciun cerurile sunt deschi-
se, iar Dumnezeu aude rugăciunea omului bun.
Dar când nu mai transmiți prin viu grai colinda,
să răsune satul, ci prin mesajele de pe Facebook,
email, SMS, care înlocuiesc urările străvechi, e
clar că nu mai știm să ne întâlnim să ne bucurăm
împreună de Nașterea Domnului. „Sfârșitul lumii
va fi atunci când o să dispară potecile dintre ca-
sele oamenilor” spunea mitropolitul Bartolomeu.
Sperăm să nu ajungem ca iarba să crească pe că-
rările dintre noi.
Calendarele europene spun că Anul Nou a
fost sărbătorit deodată cu Crăciunul, fratele mare
al lui Moș Ajun, cel reprezintă îmbătrânirea rege-
nerat prin Nașterea Pruncului. Am uitat de poves-
tea celui mai bătrân dintre sfinți, cu barbă de omăt,
mai mare peste ciobani, cel care nu primește pe
Fecioara Maria în casa lui, dar care va deveni, din
păgân, primul credincios.
La masa de Crăciun, cea mai bogată de peste
an, copiii primesc colăcei, cozonac, dar cârnați lu-
ați puși la afumat de la Ignat până acum. „Ritualul
tăierii porcului amintește de jertfele aduse în anti-
chitate zeităților care apăreau și dispăreau, se năș-
teau și mureau în perioada de înnoire a timpului
calendaristic”, spune Ion Ghinoiu2.
„Prag de biserică/Mândră masă-ntinsă/Doi
domni după masă/Ei se sfătuiră/Care îi mai mare/
Pe sub sfântu soare/Sfântul grâu zicea/Că el îi mai
mare/Pe sub sfântul soare/Că din el se face/Colaci
și prinoase/La zile frumoase.”3
Constantin Bărbulescu a studiat obiceiul în
vatra satului Feiurdeni, comuna Chinteni, aproape
de Cluj-Napoca4, pe care l-a așezat în volumul „Ale
porcului - eseu asupra relației om-animal într-un
sat transilvan”, apărut la Editura Mega. Astăzi, când
„spațiul public este golit de animale”, când luăm
toate produsele de la magazin, nu doar gustul nu
mai este același, ci lipsesc și poveștile și partea de
socializare. Spre deosebire de celelalte animale din
gospodărie, porcul „este singurul animal care este
crescut în mod exclusiv pentru consumul alimen-
tar... Importanța sa este dată nu de calitatea cărnii
ci de faptul că ea asigură, prin conservare, stocul
de rezerve de carne și grăsime al familiei pentru
un an întreg”5. Însă, până la apariția aparatelor fri-
gorifice, păstrarea cărnii consta în ingeniozitatea
gospodinelor care, pentru a păstra carnea, „o frigea
cu unsoare și o punea în borcane și lua de acolo”,
cum spune și Cotuțiu Paraschiva6, sau o puneau la
afumat în podul casei. E adevărat că iarna și tem-
peraturile permiteau mai mult păstrarea cărnii,
mai greu era vara, când se tăia un vițel sau o oaie,
pentru păstrarea cărnii fântâna fiind o metodă des
folosită.
12
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
Parcă-i văd și acum pe părinții mei cum își
alegeau purcelul pentru a avea un porc bun de săr-
bători. „Apăi porcul bun îi când îi gras... Țăranul
așa zice că ăsta-i porcul bun pentru că el țâne și afu-
mă slănina, untura, iarăși o topește și o pune și tot
timpul nu mai cumpără ulei de la prăvălie”, spune
Cornel Fodorean7. La fel ca în cazul altor animale,
porcul bun este mare, gras și cuminte, iar porcul
rău nu se face. În trecut, așa cum vă spuneam, por-
cul era crescut de micuț, avându-se grijă de el, fiind,
de multe ori, o responsabilitate și a copiilor să ducă
mâncarea la porc. Nu uităm niciodată momente-
le din copilărie în care era ziua tăiatului porcului,
acele momente în care ne adunam cu toții și asis-
tam la sacrificiul acestuia, unii cu ochii închiși, alții
plângând. „Nu stam la înjunghiat că nu-mi plăcea.
Și mă mâna mama cu lighianul să iau să facă sân-
gerete. Ș-apoi mama „du-te, du-te, nu te teme că
nu ți-a face țâie nimica”. Da, nu-mi plăcea, tulai că
așa-mi era milă de ei! Da n-am avut ce face că, dacă
o zâs „Du-te, că doară cine să margă”, apoi meream
și țineam lighianul... Mă temeam, tăt înapoi mă tră-
geam”, își amintește Maria Borbei8.
O să sar peste etapa înjunghierii și a tranșării
cărni, care se face în mai multe moduri, sau de că-
tre stăpânul casei ajutat de către vecini, sau de către
măcelarul satului și o să ajungem la etapa în care
carnea este deja pe masă, pregătită pentru prepara-
te precum caltaboșul (în intestinele groase), pchiș-
ca mare (în stomac), pchișca mică (într-un capăt
de maț gros), tobă (în vezica urinară) și cârnați în
intestinele subțiri. Sunt prezentate rețetele satului
pentru fiecare dintre aceste preparate și modul în
care gospodinele puneau ingredientele în carne,
astfel încât să iasă produse delicioase de care să se
bucure cu toții de sărbători, acestea nefiind consu-
mate imediat după tăierea porcului, fiind și perioa-
da Postului dar trebuind să stea și la afumat sau în
saramură pentru a prinde gust.
Bucătăria românească, unică în rândul rețe-
telor lumii, este din ce în ce mai săracă pentru că
nașterea unei noi sensibilități față de animale, dar
și a interdicțiilor din ce în ce mai mari, precum și
a dispariției țăranilor, fac ca momentele ritualice
precum cele legate de Ignat să dispară. Și, odată cu
ele, o lume și o poveste a porcului așezată în bas-
me ce vor deveni, pentru copiii noștri, dintr-un
real al strămoșilor o prelungire doar în imaginar.
Pe masa de Crăciun se pune tot ce are mai
bun creștinul pentru că se spune că acum popo-
sește în casa acestuia nu doar Pruncul Iisus ci
și Sfântul Crăciun care, venind de departe, este
obosit și flămând și trebuie ospătat așa cum se
cuvine. Masa din Ajun era comparată cu masa
din rai, la care stă Dumnezeu împreună cu sfin-
ții. În acest sens, este relevantă colinda în care
Dumnezeu coboară pe pământ: „Coborât-a, co-
borât,/Domnul Sfânt pe-acest pământ/În mij-
locul satului,/La casa bogatului./Bună sara, om
bogat./Gata-i cina de cinat?/Gata-i, gata, nu-i de
voi,/Că-i de oameni mai ca noi//Dumnezeu s-o
mâniat/Și de-acolo o plecat/La marginea satului/
La casa săracului.//Bună sara, om sărac,/Gata-i
cina de cinat?/Gata-i, gata-i puținea/Poftește și
dumneata la ea//Dumnezeu s-o bucurat/La masă
s-o așezat/Din care pâine tăia/Domnul la loc o
creștea”9.
De pe masa din noaptea aceasta nu poate lip-
si colacul de Crăciun care, în unele părți, se sfin-
țește mai întâi la Biserică. „Dumnezeu ne-o dat
o țâră de grâu și facem dar Domnului un colac
de grâu frumos, ca și fața lui Hristos”10. Colacii
pentru colindători sunt după vârste, pentru vătaf
și feciori colinda, pe care o ridica cu o urare până
la grindă, pentru copii pițărăii, pupăzăle, dar și
colindețe în formă de 8 sau rotunzi.
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
În zona de Câmpie, avem obiceiul de a pune
grâu (amestecat apoi cu grâul de sămânță ca să
fie ferit de buruieni), otavă (se da boilor la primul
ieșit la plug) și usturoi (se făcea o cruce cu el pe
fruntea bolnavului) sub fața mesei, până la Anul
Nou. „Întâi stropim masa cu sare, pentru alunga-
rea duhurilor rele. Apoi întindem masa cea bogată
a Crăciunului”11. Nu lipsește din ritualul de sărbă-
toare de pe Valea Țibleșului nici busuiocul „pen-
tru a fugi năcazurile și tăte rălele din casă și din
ocol”12. Să nu uităm și de sticla cu țuică (horincă)
fiartă sau verde: „Auzât-am o minciună/C-aicea-i
horinca bună!/Îndulcită cu zahăr/Dă-ne gazdă un
pahar/Un pahar nu ni-i bugăt/Dă-ne gazdă olu tăt/
Că ni-i neamu băutor/Be o cupă de tri ori/Și un ol
de 9 ori”.13
În trecut, casele nu aveau pomi de Crăciun,
acesta a ajuns mai târziu, însă a fost bine asimilat
de către locuitori, în el așezându-se, pentru înce-
put, mere și nuci, iar mai apoi au venit bomboane-
le și împodobirea cu ghirlande. Pomul vieții a fost
însă cel care l-a însoțit pe năsăudean de la leagăn la
mormânt. Primii pomi, substituiți celui de Crăciun
au fost pomul de fasole, pomul din paie de grâu,
pomul de vâsc, pomul din scai, pomul din vârf de
fag etc., pe care colindătorii îl scuturau la intrarea
în casă14. Iar morții comunică și ei cu cei vii: „La
noi se face un pom, un fel de sorcovă cu mâncare:
bomboane de pom, o felie de colac, de friptură, și
alături de ele un pahar de vin. Se duc în cimitir și se
lasă pe mormântul celor apropiați, pentru a cinsti și
ei cu noi sfintele sărbători. Se ieșea afară cu o gălea-
tă mare de apă curată, cu pită, niște sare, zicând că
aștepți să vină morții să ia și ei masa de Crăciun”15
spune Bugnar Ileana. Nu este uitat nici butucul,
semn de ardere a timpului vechi, de regenerare: „Se
face un foc dintr-un butuc mare și acesta semnifi-
că arderea relelor din casă și din jurul ei. Cenușa
se poate arunca prin grădină, pentru a se îngrășa
locul. Se spune că la 12 noaptea, dacă mergeai în
șură la animale ca să le dai de mâncare, le puteai
înțelege graiul: le strigai, iar dacă ele îți răspundeau,
adică dacă mugeau, trebuia să le dai de mâncare, iar
atunci se putea să le înțelegi graiul”16.
Despre tematicile colindei am mai vorbit, însă
acum dorim să vorbim despre modul în care gazde-
le primeau colindătorii și cinstea pe care le-o acor-
dau acestora deschizând casa dinainte sau camera
de parade, acolo unde grănicerii își adăposteau,
pe lângă hainele de sărbători și cele de luptător, și
pușca și lada de război care erau pregătite pentru
mersul la luptă.
Aici, în jurul mesei pregătite pentru sărbă-
toare și a focului ce ardea doar la aceste sărbători,
colindătorii erau așteptați cu mare drag: „Colindiță
cu flișcoi,/Hai Crăciunule la noi/Că copiii s-o hră-
nit/De-atâta mălai prăjit/Și de-amu s-o săturat/De-
atâta cureci murat”17.
Primii care încep să umble cu colinda sunt co-
piii sub 7 ani care colindă în grupuri de câte trei-pa-
tru. Colinda acestor copii se rezumă la câteva ver-
suri mai mult recitate decât cântate: „Colindiță cu
fliscoi/Hai Crăciunule la noi /Colindița nu-i acasă /
Că-i în târg la Mititei /Să ne-aducă colăcei/Colăceii
s-o gătat/Copiii s-o supărat”18.
Celor care umblă cu colinda ziua, „cu trais-
ta” li se pun „în trăistuță” mere, nuci, biscuiți sau
orice alt fel de dulciuri. Pe vremuri, când pâinea
se frământa numai la marile sărbători, în ajunul
Crăciunului, colindătorilor li se dădea colăcei
care „erau p-atunci mai buni ca tăte dulciurile din
lume”. Copiii termină colindatul înainte de lăsarea
serii. La lăsatul serii încep colindatul grupurile de
tineri, băieți și fete, care după ce colindau la fereas-
tră sau la ușă erau poftiți în casă și așezați la masă
unde erau serviți cu câte un pahar de “horincă” sau
Adriana Blendea	Aripi (II), 2005, tehnică mixtă pe hârtie, 50x40 cm.
vin și cu turte (prăjituri) sau alte bunătăți pregătite
de gazdă. Înainte de a începe să colinde, conducă-
torul grupului de colindători adresează următoarea
întrebare tradițională gazdei: „Lăsați Crăciunu-n
casă? / - Lăsa de-ț colinda”. Cu colinda se umblă
până dimineața când se zăresc zorile. Gazda tre-
buie să aștepte colindătorii cu lumina aprinsă și cu
masa încărcată. Prietenii și familiile se colindă între
ele a doua și a treia zi de Crăciun și în serile dinain-
te de ajunul Anului Nou.
Note
1 episcopiascandinavia.se
2 Ghinoiu, Ion (1988), Vârstele timpului, Ed. Meridiane,
Buc, p. 126
3 Cotuțiu Paraschiva, n. 1924, Maximinian,
Dumbrăvița, com. Spermezeu, interv. în 2014
4 Bărbulescu, Constantin( 2020), Ale porcului - eseu
asupra relației om-animal într-un sat transilvan”,
Editura Mega, Cluj
5 Bărbulescu, Constantin , Op.cit, p.24
6 Cotuțiu Paraschiva, n. 1924, Maximinian,
Dumbrăvița, com. Spermezeu, interv. în 2014
7 Bărbulescu, Constantin , Op.cit, p. 73
8 Bărbulescu, Constantin , Op.cit, p. 80
9 Lazăr Susana, n. 1933, Coroianu, Dumbrăvița, com.
Spermezeu, interv. în 2014
10 Fechete, Valeria, n. 1945, la Sita, interv. în 2011
11 Bugnar Ileana, n. 1955, Josenii Bârgăului, interv. în
2011
12 Lazăr Susana, n. 1933, Coroianu, Dumbrăvița, com.
Spermezeu, interv. în 2014
13 Cotuțiu Paraschiva, n. 1924, Maximinian,
Dumbrăvița, com. Spermezeu, interv. în 2014
14 Bilțiu, Pamfil și Pop, Gheorghe Gh. (1996), Sculați,
sculați, boieri mari! Colinde din județul Maramureș,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p. 12
15 Bugnar Ileana, n. 1955, Josenii Bârgăului, interv. în
2011
16 Lazăr Susana, n. 1933, Coroianu, Dumbrăvița, com.
Spermezeu, interv. în 2014
17 Cotuțiu Paraschiva, n. 1924, Maximinian,
Dumbrăvița, com. Spermezeu, interv. în 2014
18 Lazăr Susana, n. 1933, Coroianu, Dumbrăvița, com.
Spermezeu, interv. în 2014
■
13
Nicolae Iuga
Globalism și religie (II)
Aspirațiile Iudaismului la statutul
de religie globalistă
Din punct de vedere istoric1, Sanhedrinul sau
Sinedriul (de la termenul grecesc syn he-drion - „a
fi așezați împreună”, respectiv Consiliu) a fost o for-
mă de guvernământ specifică a vechilor evrei, un or-
ganism colectiv de conducere în Israel, în principal
cu atribuții religioase și juridice, un fel de Tribunal.
Sanhedrinul central din Ierusalim, care funcționa ca
o Curte Supremă de Justiție, era format din 71 de ra-
bini, iar cele mai mici, din cetățile mai importante, din
23 de membri. În perioada celui de al Doilea Templu,
Marele Sanhedrin din Ierusalim se întrunea zilnic, cu
excepția sărbătorilor și a zilelor de sâmbătă, și își avea
sediul într-o clădire anexă a Tempului. Atribuțiile
concrete ale Sanhedrinului priveau: reprezentarea în
raport cu autoritățile imperiale romane, numirea ju-
decătorilor în toată țara lui Israel, stabilirea calenda-
rului, emiterea de acte normative cu privire la puritate
(kasher), la strângerea recoltei, la zeciuală, la anul sa-
bbatic, pronunțarea divorțului, trimiterea de emisari
către comunitățile din diasporă, stabilirea impozitelor
și a modalităților de colectare. După distrugerea celui
de al Doilea Templu, Sanhedrinul și-a mutat sediul în
mai multe cetăți din Galilea, apoi din cauza persecu-
țiilor romane a renunțat la denumirea de Sanhedrin,
funcționând ca o școală, în cele din urmă fiind des-
ființat explicit prin decret imperial în anul 358 după
Hristos. De atunci nu a mai existat un Sanhedrin cu o
autoritate universal recunoscută. Au existat în istorie,
în Evul Mediu și în modernitate, mai multe încercări
de reînviere a instituției Sanhedrinului, dar acestea nu
s-a bucurat de succes.
Ultima dintre acestea, cu adevărat interesantă
și importantă, a avut loc în contemporaneitate. În
octombrie 2004, un grup de rabini reprezentând di-
verse comunități ortodoxe din Israel, au au efectuat
o ceremonie religioasă în orașul Tiberias, pe tărmul
Mării Galileii, unde se presupune că s-ar fi aflat ul-
timul sediu al Sanhedrinului antic2. Aceștia au susți-
nut, cu acea ocazie, că au pus bazele renașterii vechiul
Sanhedrin, după principiile enunțate de către renumi-
tul învățat medieval Moise Maimonides (1135-1204).
Tentativa este controversată și este dezbătută în pre-
zent în cadrul diferitelor comunități evreiești. Este o
inițiativă relativ bine organizată, iar Noul Sanhedrin
are deja o serie de obiective clar definite și niște orga-
nisme de lucru.
În cadrul Sanhedrinului renăscut există o
Asociație numită „Mikdash Educational Center”, con-
dusă de rabinul Hillel Weiss, care inițiază reconstrui-
rea vechiului Templu din Ierusalim3, Cel de al Treila
Templu, și strânge deja fonduri în acest sens, cu cele
mai neobișnuite mijloace (între altele a bătut o mone-
dă de argint de 9,5 gr, cu chipul regelui persan Cyrus
din antichitate, eliberator al evreilor din captivitatea
babiloniană, și cu chipul lui Donald Trump președin-
tele SUA). Actualul Sanhedrin nu a ezitat să ceară bani
inclusiv de la creștini, precum și de la națiunile arabe
bogate, în numele vechii lor înrudiri legendare, trimi-
țându-le o scrisoare redactată în ebraică, engleză și
arabă în acest scop. Iată un scurt fragment din această
Scrisoare: „Dragi frați, fii distinși ai lui Ismael, mare
națiune arabă! Cu ajutorul milostiv al Mântuitorului
lui Israel, Creatorul lumii, declarăm că pașii lui Mesia
se aud în mod evident și că a venit vremea să recon-
struim Templul de pe muntele Moria, în Ierusalim, în
vechiul său loc. Noi, evreii care susținem reconstru-
irea Templului, facem cerere către cei onorabili, care
au fost numiți de către popor, să aducă făgăduințe și
daruri în Templu, așa cum a profețit profetul Isaia”4.
Însă ideea renașterii Sanhedrinului nu este de-
loc simplă și este contestată chiar din interior. Se
pune problema: după ce criterii se vor alege cei 71 de
membri, având în vedere că Sanhedrinul va dispune
de o putere religioasă uriașă și de o influență juridi-
că și politică considerabile. Din momentul în care
cei 71 de membri ai Sanhedrinului sunt nominali-
zați ca un fel de sindicat de inițiativă, personalitățile
rabinice rămase pe dinafara acestui prim cerc de 71
vor contesta legalitatea sau împrejurările constituirii
noului Sanhedrin. Una dintre aceste personalități a
scris deja următoarele: „În ultimul an, am auzit mai
multe persoane referindu-se la presupusa renaștere
a unui Sanhedrin modern. Unii chiar au confundat
sistemul religios al Israelului cu faptul că este un nou
Sanhedrin, ceea ce nu este. În schimb, există un grup
de evrei ortodocși care încearcă să restabilească ve-
chiul Sanhedrin. Dar au ei autoritatea să decidă pur și
simplu că sunt guvernământul Sanhedrin? Desigur că
nu! Ei nu au nici o autoritate judiciară. Prin acest stan-
dard, orice grup de 23 sau 71 de evrei ar putea pretin-
de că sunt noul Sanhedrin”5. S-ar putea ca numai o in-
tervenție fermă și categorică din partea statului Israel,
respectiv recunoașterea de către stat a unei anumite
componențe a grupului de 71, să scoată lucrurile din
încurcătură, să fie decisivă - și atunci va fi clară o fun-
damentare politică a instituției, iar Sanhedrinul va
avea de jucat un rol politic internațional deosebit de
important.
Pe de altă parte, o instituție cu atribuții de an-
vergură internațională, precum este noul Sanhedrin
are nevoie și de o recunoaștere internațională, ceea ce
grupul de rabini autodeclarați Sanhedrin au început
să caute. În ultima zi a Sărbătorii de Hanuka din 2018,
deci pe data de 10 decembrie 2018, Sanhedrinului a
invitat reprezentanți ai 70 de popoare ale lumii (ci-
fră simbolică, care ar constitui un fel de „cvorum” de
recunoaștere la nivel mondial) să se alăture Noului
Sanhedrin în rugăciune. Din partea unor popoare au
existat reprezentanți care au participat la ceremonie
la Ierusalim, iar în alte cazuri au existat emisari ai
Sanhedrinului care s-a deplasat la fața locului, în di-
ferite țări creștine, unde au reușit să convingă episcopi
să participe alături de evrei la Sărbătoarea de Hanuka.
La Ierusalim, punctul culminant a avut loc atunci
când reprezentanți străini au urcat pe o scenă, pentru
a semna public și solemn un acord cu Sanhedrinul6.
Prin semnarea acestui acord națiunile respective,
prin reprezentanții lor, au recunoscut gruparea în ca-
uză ca fiind Sanhedrin și încă au mai recunoscut că
„au răspuns unei chemări din partea Sinedriului lui
Israel ca să însoțească poporul lui Yahve, în vederea
reînființării Templului din Ierusalim ca o Casă de
Rugăciune pentru toate neamurile (națiunile) lumii,
așa cum acest lucru este profețit în Biblie”. În afară
de Ierusalim, acest act al piesei a fost jucat și în afara
Israelului, în diferite țări de religie predominant creș-
tină. De exemplu în România, la Iași, la sărbătoarea
Adriana Blendea	Sous cloche, 2021, instalație, tehnică mixtă, dimensiuni variabile
Hanuka din 3 decembrie 2018, alături de rabinul venit
de la Ierusalim Iosif Wasserman, au mai fost invitați
și au participat ÎPS Teofan, Mitropolitul Ortodox al
Moldovei și Bucovinei, precum și Arhiepiscopul ro-
mano-catolic de Iași ÎPS Petru Gherghel. În alocuți-
unea ținută cu acest prilej, Î. P. S. Petru Gherghel a
binevoit să îi numească pe evrei „frații noștri mai
mari”7, cam așa cum, pe vremea lui Stalin, sovieticii
erau numiți de către activiștii locali din țările satelite
URSS „frați mai mari”.
Evident faptul că evreii, prin liderii lor religi-
oși, caută prietenia cu creștinii nu este în sine deloc
un lucru rău, ci dimpotrivă, poate fi benefic pentru
ambele părți, dar tendința aceasta se confruntă cu o
problemă. Problema pentru un Sanhedrin care caută
să obțină recunoaștere și donații de la creștini și de
la musulmani pentru reconstrucția celui de al Treilea
Templu la Ierusalim, este: cum se raportează acesta
la întrebarea dacă Yeshua (Iisus Christos) este Mesia
sau nu, respectiv dacă Mahomed este cel mai im-
portant profet al Dumnezeului unic sau nu? Cei care
cred că Yeshua este Mesia (creștinii), cum vor putea fi
acceptați să participe activ la ritualul iudaic? Sau, cu
alte cuvinte, cum este posibil un altfel de ecumenism,
sub conducere iudaică, în cadrul căruia să poată fi ac-
ceptați și creștini, precum și popoare de alte religii?
Problema a fost rezolvată în stil talmudic, printr-un
distinguo.
Note
1 https://en.wikipedia.org/wiki/Sanhedrin
2 https://israelnews.arutzsheva
3 http://en.hamikdash.org.il/about/we-need-your-
support/the-70-years-israel-redemption-temple-coin
4 https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhe-
drin-seduction-and-third-temple-temptati-
ons-a-warning-to-christians
5 https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhe-
drin-seduction-and-third-temple-temptati-
ons-a-warning-to-christians
6 https://kehilanews.com/2018/09/22/the-sanhe-
drin-seduction-and-third-temple-temptati-
ons-a-warning-to-christians
7 https://www.marturisireaortodoxa.ro/printul-biseri-
cii-mitropolitul-teofan-incurajat-sa-participe-la-im-
plinirea-idealului-religios-al-mozaismului
■
14
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
diagnoze
Andrei Marga
Relația cu China
China s-a schimbat cel mai mult și a schimbat
cel mai mult lumea în timpul nostru, încât
acțiunile ei au repercusiuni oriunde. De
aceea, pentru mințile lucide și responsabile evolu-
ția și luările ei de poziție invită la reflecție. În istorie,
China a a mai fost în atenția cunoscătorilor atunci
când domina oceanele, în secolul al XV-lea, și când
era producătorul cel mai mare al lumii, în secolul al
XIX-lea. De la reformele din 1978 încoace, China a
urcat, însă, în atenția decidenților responsabili și a
publicului larg.
Rațiunea este simplă. China a devenit supra-
putere, economic, politic, cultural și militar, încât
depinde, mai departe, de lume, dar și lumea de-
pinde de ea. Aceasta nu doar pentru că fiecare al
cincilea locuitor al pământului va fi chinez,cum se
spune, ci din cauze mai profunde.
Indicatorii de dezvoltare a Chinei sunt ascen-
denți de mulți ani. Andre Malraux avertiza europe-
nii să nu cumva să intervină o grevă la Canton. Azi
se poate spune că de ceea ce se petrece în China de-
pinde într-un fel sau altul fiecare om. Proiectul „re-
juvenării națiunii chineze” și al amplificării prezen-
ței ei în lume, a și dinamizat viața internațională.
Am evocat altădată (detaliat în A.Marga,
China ca supraputere, 2022) indicatorii dezvoltării.
Efectivul de lucrători de dimensiuni incomparabile,
Adriana Blendea	Arbore roșu, 2006, tehnică mixtă pe pânză, 40x40 cm.
contactele fără rețineri cu lumea și învățarea expli-
cită din cele mai bune experiențe rămân singula-
re. Analize americane și germane aduc, însă, date
și mai noi. Comerțul Chinei cu SUA atinge 760 de
miliarde dolari anual. Tot timpul sunt în Europa,
în vizită, peste 6o de milioane de chinezi. Deja în
2016, în jur de 135 de milioane de turiști chinezi
au vizitat lumea și au cheltuit peste 261 miliarde
dolari. Investițiile chineze în UE au atins, între
2005-2018, suma de 152 miliarde, în SUA de 183
miliarde, în Africa de 300 de miliarde. În UE se de-
rulează în acest moment 1400 de proiecte chineze,
mai ales în Germania, Franța , Marea Britanie. Prin
Marea Chinei de Sud trece azi aproape un sfert din
comerțul mondial.
Ponderea Chinei și importanța relațiilor cu
ea a fost din nou clară în săptămânile trecute. Spre
a asigura desfășurarea nestingherită a Chinei în
schimburile internaționale, respectiv a se pozițio-
na avantajos în raport cu China, președinții Chinei
și SUA s-au întâlnit la San Francisco. Chiar dacă
prioritățile de pe agende au fost vizibil diferite, iar
rezultatele discuției nu sunt spectaculoase, ele sunt
simptomatice.
Președintele Xi Jinping a pus în față liberaliza-
rea comerțului și înlocuirea „competiției strategice”
cu cooperarea A și declarat: „the planet Earth is big
enough for the two countries to succed. And one
contry-s succes is an opportunity for the other”; „a
întoarce spatele unul altuia nu este opțiune”; “con-
trolul produselor în comerțul cu China privează
poporul chinez de dreptul său la dezvoltare”.
Președintele Joe Biden a pus în față trei dome-
nii de cooperare - „climate change, counter-nar-
cotics and gouvernance în AI”. A spus că „we are
in a competitive relationship”, dar și că nu acceptă
conflictul. A cerut, de altfel, „to resume military to
military communication to avoid the miscallculati-
ons”, pentru a conchide cu declarația „no de-cou-
pling, no containement” relativ la China. În ches-
tiunea Taiwanului precizarea este „unchanged One
China policy”. Cum spune un jurnalist american,
„Washingtonul acknowledges, but not endorses
Beijing claim of Taiwan”;
După opinia mea, cu aceste optici, cele două
supraputeri înaintează pe direcția cooperării în
condiții de competiție - cooperarea fiind deo-
camdată cuvântul de ordine. Fie și în situația pa-
radoxală în care China apelează cel mai insistent
la liberalizarea comerțului internațional! Depinde,
desigur, de ceea ce se va decide în lunile următoare
pe capitole de cooperare. Ceea ce a ieșit însă din
nou în relief este întrebarea: se abordează China cu
criteriile din afara ei sau se respectă ceea ce ea deci-
de în ceea ce o privește?
Ca totdeauna, se pot privi lucrurile din multe
unghiuri, dar este de preferat, în opinia mea, un re-
alism sănătos. Desigur că, peste toate, s-a confirmat
din nou că, dincolo de discuțiile, rumorile și fake
news-urile puse în circulație, nu ai cum să ignori
evoluția Chinei. Poziția față de această țară este și
mai importantă din considerente de adevăr și, desi-
gur, de utilitate. Cine nu și-o stabilește corect, pier-
de în ambele privințe.
Îmi vin în minte edificatoare analize recente.
Le amintesc pe scurt spre a consolida argumenta-
rea în favoarea acestui realism.
Sub impresia neobișnuitei dinamici a Chinei,
nu altundeva decât la Universitatea Harvard s-a
trecut la reinterpretarea străvechii istorii a Chinei.
Școala care a creat nivelul de azi al sinologiei în
America a arătat că civilizația chineză a fost emi-
namente inovativă (John K. Fairbank, Merle
Goldman, China. A New History, Belknap Press,
2006). Ea a amintit, bunăoară, că Francis Bacon
lăuda Europa pentru trei descoperiri care schimbă
lumea - imprimeria, praful de pușcă și magnetul.
Mai târziu s-a stabilit că erau de fapt descoperiri
chineze. Ea a mai amintit că din 1890 încoace, în
virtutea orientării spre inovație, chinezii nu au fost
mulțumiți cu nici un model străin de organizare.
Concluzia școlii era că, „posesor al unui trecut
unic, poporul chinez nu ar putea să aibă decât un
viitor unic”, pe care va continua să-l caute.
S-a confirmat, în orice caz, diagnoza consi-
lierului prezidențial Hu Angang ( China in 2020.
A New Type of Superpower, Brookings Institution
Press, Washington DC, 2011). Acesta, deja în urmă
cu mai bine de o decadă, a prezis „transformarea
Chinei într-o supraputere matură, responsabilă,
atractivă” (p.12). O supraputere orientată cultural
spre „supraviețuirea civilizațiilor”, îngrijind „un
teritoriu vast pe uscat și pe mare”, „economic și
financiar foarte puternică”, cu un „efectiv mare de
cetățeni bine educați și o infrastructură bine dez-
voltată”, „capabilă militar de apărare și influență pe
glob”, cu un „sistem politic capabil de acțiune glo-
bală”. Datele de acum un deceniu - 780 de milioane
de lucrători în China, față de 448 milioane în India,
157 milioane în SUA, 111 milioane în Indonezia,
munca bine calificată și organizată, nivelul înalt
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
15
al tehnologiei, deschiderea (the opening-up) spre
lume, învățarea din experiențe concludente, con-
tactele - erau garanția și confereau Chinei perspec-
tive aparte.
Un cercetător american, Michael Schuman
(Superpower Interrupted, Public Affairs, New
York, 2012) a și proiectat imediat ascensiunea
Chinei pe fundalul istoriei ei milenare. El estima
că “în secolul al 21-lea se scrie un nou capitol al
istoriei universale a Chinei, ce se leagă de cele
vechi, ce s-au aflat în fața întreruperii datorate
Vestului...Așa cum adesea în trecut istoria uni-
versală a Chinei a fost adusă de aceasta din nou
în cursul convenabil - astăzi lumea trebuie adu-
să iarăși în ordine. Fiul Cerului este în ascensiu-
ne” (p.453-454). Se pot discuta scenarii variate,
dar ceea ce este sigur este că în istorie chinezii
au preferat felul propriu de a proceda. Ceea ce
China va face și de acum.
Cercetători francezi (Mathieu Duchatel,
Max Jean Zins, Guibourg Delamotte, Le monde
vu d’Asie, Philippe Picquier, Arles, 2012) au sub-
liniat nevoia de a se ieși din exotism în aborda-
rea Asiei și de a înțelege lumea „asiocentrată” a
chinezilor, dar și a indienilor și japonezilor. S-a
stins, între timp, polemica privind „valorile asia-
tice”, aceste popoare operând „revizia culturală”,
prin care au preluat valori europene. Dar nemul-
țumirea față de acestea a rămas. China afirmă azi
o „viziune asupra lumii fondată pe centralitatea
țării”. Ar fi greșit însă ca această viziune să fie
socotită „monolit”, căci ea conține “un veritabil
pluralism al vederilor în jurul marilor întrebări”
(p.29), cu prevalența dată meritocrației într-un
sistem rezervat față de democrația ce se practică
azi în lume.
O conferință scandinavă a dat analiza cu-
prinzătoare (Robert S.Ross, Jo Inge Bekkevolt,
eds., China in the Era of Xi Jinping. Domestic and
Foreign Policy Challenges, Georgetown University
Press, 2016) a noului curs luat de China în ultima
decadă. Nucleul îl formează observația privind
trecerea de la „low profile diplomacy methods”
ale lui Deng Xiaoping, la o „viziune proactivă ce
leagă activitățile economice domestice cu o stra-
tegie globală de export de capital, tehnologie și
capacitate industrială spre alții care au nevoie de
ele” (p.123). O viziune ce țintește la schimbarea
lumii în direcția „state property, collective pride
and happiness and national rejuvenation”.
Analiza unui ziarist german (Martin Winter,
China 2049. Wie Europa versagt , Suddeutsche
Zeitung Edition, Munchen, 2019) are ca leitmo-
tiv teza că „în pragul spre anii 2020 Europa a in-
trat în primejdia acută de a fi pulverizată între
China și SUA”, mai cu seamă datorită faptului că
„China este singura printre marii actori ai politi-
cii mondiale care în pragul anilor 2020 are la ea
un concept strategic elaborat, cu privire la cum
va formata lumea” (p.81). Cedând însă „noii co-
rectitudini politice”, din nefericire răspândită
azi, ziaristul crede că marea țară de la Răsărit ar
amenința nu doar cu cucerirea de piețe și forța
nucleară, ci și cu „negarea valorilor europene”.
Te și poți întreba, relativ la asemenea cre-
dință, dacă valorile europene sunt atât de vulne-
rabile și cei care le neagă atât de potenți! Sunt de
părere că este doar o înșelare, în ambele privințe!
Dar cunoscutul ziarist continuă: „cu cât China
este mai puternică pe planul securității interna-
ționale , cu atât ea va căuta mai mult să-și pro-
moveze punctul ei de vedere” (p.196). Dar cine
nu-și promovează vederile? Sau, ca alt exemplu,
„China lucrează la o rețea ce cuprinde globul
de dependențe, care să fie într-o zi destul de
puternice, ca să susțină noua putere mondială”
(p.123). Dar aici ne confruntăm cu o chestiune
veche, căci populația Chinei în timpul lui Iisus
depășea cincizeci de milioane, iar sub Napoleon
era de douăsutecincizeci de milioane de suflete.
Nu cumva ar trebuie discutată istoria înainte de
a trage concluzii?
Mă tem că astfel de abordări mai curând
tendențioase decât realiste nu vor face decât să
confirme ceea ce intelectuali chinezi de prim
plan spun astăzi. Anume că, în loc ca alții să-și
rezolve problemele - începând cu enorma dato-
rie publică, trecând prin demotivarea populației
și încheind cu stagnarea propriei gândiri pros-
pective - ei se preocupă de căutarea de pretexte
pentru a împiedica China.
Cel mai notoriu ziarist german de azi, Theo
Sommer (China First. Die Welt auf dem Weg ins
chinesiche Jahrhundert, C. H.Beck, Munchen
2019) a descris sobru fenomenul „noii ascensi-
uni a Imperiului de mijloc, care are adâncă in-
fluență asupra vieții cotidiene a oamenilor ori-
unde pe Pământ” și a pledat, cu o argumentație
adusă la zi, pentru cooperare necondiționată.
În relațiile cu China, „încercarea de a ajunge la
acord merită totuși orice efort”. Europa și țările
europene au „a lăsa la o parte chestiunea valori-
lor și a face din interesele proprii unicul criteriu
al acțiunii” (p.456). Numai astfel se iese la liman
într-o situație a societăților și lumii deschisă, ce
refuză încorsetarea în ideologiile și propaganda
în curs. Ceea ce recunosc tot mai mult și adepții
noii „corectitudini politice”, precum Rudiger von
Fritsch (Welt im Umbruch. Was kommt nach dem
Krieg?, Aufbau, berlin, 2023), care scriu: „China
este competitor economic și rival sistemic...O
decuplare completă de China nu va fi posibilă și
nu va avea sens. Avem nevoie de China și ca par-
tener...” (p.117)
În tot mai multe țări se fac cooperări fruc-
tuoase cu China. Din păcate, în România de azi
informații curate despre China actuală sunt puți-
ne și, ceea ce este cel mai dezamăgitor, înecate în
propagandă ieftină. Ca și cum sensul istoriei s-ar
decide de Trabuceii de la Cotroceni, care profită
Adriana Blendea Sufletul ca un abur, 2019, tehnică mixtă pe pânză, 85x35 cm.
și ei de lipsa de cultură și obtuzitatea de acolo!
Din nefericire, cea mai mare distrugere a politi-
cii externe a României din istoria țării continuă
și întreține necunoașterea lumii de azi.
Câteva observații se impun, însă, în context.
Este nevoie de fiecare dată să se discute pe fapte,
nu pe clișee. A verifica cele ce se vântură în zilele
noastre, a cunoaște China din analize serioase,
pe cât se poate la fața locului, este mereu condiție
de sanitate. Măcar ca fapt de minimă civilizație!
Libertățile individuale, drepturile omului și
democrația ce rezultă din ele sunt caracteristice
culturii în care trăim. Dar a le reduce la ideologie
și propagandă înseamnă a le face deservicii. În
definitiv, de ce să nu facem o democrație exem-
plară? De fapt, în numele propagandei și ideolo-
gizării, s-a ajuns ca la noi să nu se mai înțeleagă
nici modernizarea, nici drepturile omului, nici
democrația. Cu consecința - România s-a izolat.
China de azi nu a cerut cuiva să o imi-
te. Când ea însăși proclamă deschiderea (ope-
ning-up) spre lume nu este miza ei să exporte
vreun regim. Iar cine evaluează pozitiv China nu
înseamnă că cere copierea, cum mai cred minți
năclăite în prejudecăți. Nu este posibilă copierea,
dar este necesară cunoașterea realității.
Pe de altă parte, replica frecventă care cir-
culă la noi: “mutați-vă în China!” este doar ru-
dimentară, și nu rezolvă pentru nimeni nimic. O
înțelepciune străveche spune, de altfel, că fiecare
are dreptul și datoria să contribuie la a crea lu-
mea convenabilă acolo unde s-a născut.
La drept vorbind, după încercările cu-
noscute, dar neizbutite din Budapesta (1956) și
Praga (1968), China a fost prima țară care a ieșit
din schema „sau socialism răsăritean sau capita-
lism clasic”, care mai bântuie și azi. Ea s-a eliberat
de trecut, încât altă societate, cu alte alternative,
s-a instalat de atunci încoace pretutindeni, din
multe cauze. Oricum caracterizăm lumea în care
trăim, se impune azi nevoia diferențierii, dincolo
ideologii, a relațiilor economice, geopolitice, ci-
vilizaționale.
Atunci când începeam studiul filosofiei,
D.D.Roșca, sub vădita influență a lui Leon Robin,
cu magnifica sa reconstituire a gândirii grecești,
contrapunea în fața noastră, a studenților, gân-
direa chineză și raționalismul grec, ca și cum pe
lume ar fi fost un singur rationalism. Azi este
clar că au fost și altele. Oricât de uimitor pare,
Heidegger a folosit, atunci când a reflectat asu-
pra maximei „și piatra cea mai tare o erodează
apa blândă”, daoismul, care complementase com-
portamentul bazat pe calcul cu reflecția etică. Iar
Whitehead a spus simplu: dacă vrei să-i înțelegi
pe Peirce și John Dewey, citește-l pe Confucius,
și invers. Înțeleasă până la capăt, viziunea prag-
matismului este un produs chino-american.
S-a profilat tot mai mult nevoia cunoașterii
felului de a concepe lumea al chinezilor. Am avut
privilegiul de a fi invitat să vorbesc la inaugurarea
Institutului Național Confucius, din QuFu, și mi-
am dat seama de amploarea valorificării tezauru-
lui Chinei, care are documente scrise începând cu
peste un mileniu înainte de era noastră. Am putut
observa însă principii. Pe unele le-am regăsit re-
afirmate la San Francisco, recent. De exemplu, “să
cauți soluția convenabilă fiecărei părți”, “este loc
pe Pământ pentru fiecare”, “să nu intri în competi-
ția strategică, căci te obligă la părtinire”, “să rămâ-
nem la integritate”. Ele vin din tradiția civilizației
chineze și merită cunoscute. Fie și numai pentru
înțelegerea unei tot mai importante abordări a lu-
mii în care trăim.
■
16
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
istoria
Maria Vaida
Dinastia
Cantemireștilor:
Dimitrie Cantemir (II)
Motto: „Filosof între regi,
dar și rege între filosofi”1
Descriptio Moldaviae, lucrare scrisă în limba
latină, e publicată la noi abia prin 1825. În
1714 Dimitrie Cantemir este ales membru
al Academiei din Berlin, iar în 1716 scrie această
lucrare monografică, ce cuprinde descrierea geo-
grafică, politică, observații etnografice, lingvistice,
folclorice. Cantemir devine primul folclorist, pri-
mul etnograf; el prezintă în această lucrare obice-
iuri de nunți, înmormântări, paparudele, drăgaica,
zânele și zburătorii, țurca și călușarii, descântece-
le, toate se găsesc în celebra sa lucrare. Principiul
cauzalității stă la baza scrierilor sale: Orice lucru
fără pricină a se face nu se poate, spunea Dimitrie
Cantemir, iar cartea aceasta are o pricină bine în-
temeiată: dragostea sa pentru locurile natale, lo-
cul unde a deschis ochii peste lume și unde și-a
format primele deprinderi, pentru frumoasa țară
a Moldovei, pentru istoria ei, pentru tradițiile și
obiceiurile poporului, pentru credința puternică
în Dumnezeu. În felul acesta, Descrierea Moldovei
este lucrarea ce demonstrează cu asupra de măsură
noile teorii ale criticii și teoriei literare, fiind stu-
diată, de pildă, de regretatul critic Petru Poantă,
dar și de cercetători științifici de la Facultatea de
Geografie a UBB din Cluj-Napoca, profesorul uni-
versitar Pompei Cocean aplecându-se asupra spa-
țiului mental habitațional.2
Piramida aceasta reprezintă legătura indisolu-
bilă dintre om și locul nașterii sale, un spațiu cultu-
ral complex, definindu-se prin influențele pe care
un anumit loc le exercită asupra creației literare,
cum este cazul autorului nostru. Treptele acestei
piramide apar aici în sens anabasic, de la pământ la
Dumnezeu. Privirea gândului urcă spre cer pe trep-
tele acestei piramide mirifice: prima treaptă este
pământul, solul mănos al Moldovei, despre care au-
torul face vorbire; urmează apoi neamul: un neam
de români, o întreagă dinastie care s-a pierdut în
negura vremii; casa este locul unde copilul crește
cu credință în Dumnezeu și respect pentru lumea
creată de El; treapta următoare, suitoare în sens
mental, este cutuma. Descrierea Moldovei aduce în
fața Europei obiceiurile de nuntă, de înmormânta-
re, de la oamenii simpli, dar și de la fețele boierești,
bucatele, băuturile, servirea. Urmează apoi mitul,
ca treaptă a spațiului mental habitațional: Cantemir
este primul scriitor român care aduce în discuție
miturile fundamentale ale poporului român din
țara Moldovei (zânele, zburătorii, etnogeneza,
spațiul mioritic), chiar dacă nu le numește astfel.
Cea mai înaltă treaptă a piramidei o reprezintă
Dumnezeu, căruia i se cuvine slavă în veci. Despre
credința moldovenilor și obiceiurile lor creștine
destinate lui Dumnezeu, autorul face vorbire în
toate volumele sale, nu doar în Descrierea Moldovei.
Iar el se arată un bun creștin ortodox, plutind într-o
mare de musulmani, fără a se clătina în credința
lui. Cantemir parcurge toate treptele acestui spațiu
mental habitațional prin ideile sale, prin limbajul
specific moldovenesc, prin legendele și miturile pe
care ni le aduce în fața noastră, a lectorilor. Treptele
acestui spațiu sunt: pământul, neamul, casa, cutu-
ma, mitul, Dumnezeu. Oricât a trăit în exil prin-
tre alte popoare cu alte religii, Cantemir a rămas
un bun creștin ortodox, până la sfârșitul vieții sale,
închinându-se unui singur Dumnezeu. Descriptio
Moldaviae (Descriptio antiqui et hodierni status
Moldaviae, în română Descrierea stării de odinioa-
ră și de astăzi a Moldovei) este una dintre cele mai
importante opere ale lui Dimitrie Cantemir, scrisă
în latină între 1714 și 1716, pe când fostul domn al
Moldovei trăia deja în Rusia. Prestigiul învățatului
prinț era pe atunci atât de mare în Europa, încât
Academia din Berlin l-a rugat să scrie o carte des-
pre țara din care provine. Asta este cartea care l-a
promovat în Academia berlineză și nu Creșterea și
Descreșterea Imperiului Otoman, cum afirmă istori-
cul Ștefan Lemny. Revenind, Descrierea Moldovei,
un document de primă mână asupra istoriei româ-
nilor, a fost scrisă de Cantemir cu scopul clar de a
deveni membru al Academiei din Berlin. Lucrarea
a fost tradusă din latină în limbile germană, rusă,
greacă și, desigur, română. Așa a apărut Descriptio
Moldaviae (Descrierea Moldovei), tipărită în anul
1716, în limba latină, carte care cuprindea trei păr-
ți: Descrierea geografică a Moldovei, a munților,
apelor și câmpiilor, prezentarea florei, faunei, târ-
gurilor și capitalei țării de-a lungul timpului; Partea
a doua prezenta organizarea politică și administra-
tivă, cu referiri la forma de stat, alegerea ori scoa-
terea din scaun a domnitorului, obiceiurile folclo-
rice la botezuri, nunți, înmormântari. În partea a
treia autorul vorbește despre graiul moldovenilor,
despre slovele folosite, care, la inceput, au fost lati-
nești, “după pilda tuturor celorlalte popoare, a că-
ror limbă încă e alcătuită din limba cea romană, iar
apoi înlocuite cu cele slavonești” (spune autorul).
Volumul cuprinde date despre alegerea sau scoate-
rea din scaun a domnilor, despre obiceiurile prile-
juite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor,
de logodnă, nunți, înmormântări ș. a.
Lucrarea Descriptio Moldaviae este izvorâtă
dintr-o vibrantă dragoste față de țară, ea prezintă
interes nu numai pentru documentata descriere
geografică (cuprinzând și prima harta a Moldovei),
sau politică, ci și pentru observațiile etnografi-
ce și de folclor. Fiind scrisă în limba latină, a că-
rei răspândire ca limbă de circulație mondială se
cunoaște, ea face înconjurul lumii, popularizând
astfel Moldova, ținutul nașterii autorului ei, prințul
Dimitrie Cantemir.
Având un caracter enciclopedic, conținând de-
scrieri pertinente și complete de natură geografică,
Dimitrie Cantemir
politică, administrativă, organizatorică, socială,
lingvistică, etnografică ale Moldovei, este o lucrare
de referință. Țara Moldovei este prezentată cu istoria
sa, geografia fizică, fauna, instituțiile sale, structura
socială și viața poporului. Ediția princeps a fost tra-
dusă în limba germană (Frankfurt și Leipzig, 1771)
de un geograf și profesor german, Anton Fiedrich
Busching, cu ajutorul lui Johan Ludwig Redslob,
iar prima traducere în limba română a fost făcu-
tă în 1806, de către banul Vasile Vârnav și a fost
publicată pentru întâia oară la Mănăstirea Neamț,
în 19 august 1825, sub titlul Scrisoarea Moldovei.
Vasile Vârnav, fiul lui Dumitrachi Vârnav, a fost ri-
dicat la rangul de mare ban, în ianuarie 1824, de
către domnitorul Moldovei, Ioniță Sandu Sturza. A
doua ediție în limba română apare la Iași în anul
1851, după traducerea lui Vasile Vârnav, sub îngri-
jirea lui Costache Negruzzi, iar ediția a treia apare
tot la Iași, în 28 noiembrie 1885, fiind îngrijită de
Teodor Boldur-Lățescu, pe atunci redactorul ziaru-
lui Moldova. În 1909, în Biblioteca Socec, nr. 10-
11, a fost publicată o nouă ediție, preluată după cea
publicată în 1825.
Pentru istorici, dar și pentru filologi, Descrierea
Moldovei este cea mai prețioasă dintre lucrările lui
Dimitrie Cantemir, fiind singura descriere nepărti-
nitoare a societății și a statului feudal moldovenesc
datorată unui român, fiind cea dintâi scriere cu
caracter științific din istoria culturii românești. În
scopul cunoașterii directe a documentului, redăm
un fragment din cap.IV „Despre ținuturile și tîrgu-
rile de astăzi din Moldova”, unde autorul mențio-
nează: Ținutul Iașilor (în latină, Iassiens). Aici este
urbea Iași (Iassi) lângă râul Bahlui, cu patru milli-
arie (în trad. mile) mai sus de vărsarea lui în Prut.
Aici e scaunul țării pe care l-a mutat Ștefan Voevod
din Suceava, pentru ca să poată apăra țara mai bine
din mijlocul ei contra năvălirii Turcilor și Tătarilor,
observând că-i venea mai greu a face aceasta din
Suceava, atât de departe de marginele barbarilor.
Mai înainte de aceasta era un sat prost, în care abia
se așezaseră vreo trei sau patru țărani; avea și o
moară în care era un morar bătrân, numit Ion, că-
ruia îi zicea cu un diminutive Iassi. Numele acestui
om a voit Domnul să-l păstreze urbea ce a făcut dân-
sul, în care a zidit mai întâi o biserică care azi este
catedrală, închinată Sfântului Nicolae și după aceea
și alte palate pentru sine și pentru boieri...”3
Aprecierile posterității asupra acestui opus-
cul clar, dens și precis, s-au întemeiat tocmai pe
prodigioasa lui valoare de diferențiere. În mijlocul
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
17
unei literaturi a faptelor, apărea o carte de idei. În
locul succesiunii cronologice, ca singur principiu
ordonator, era instaurată logica schemelor, con-
strucțiilor și sistemelor coerente. Limba folosită de
marele cărturar este presărată cu epitete (comoara
minciunilor; sămânța vicleșugului), proverbe (sula
de aur, zidul pătrunde), zicători (Cine tace mult,
mult gândește), apoi sentenții morale (Fericirea
grabnică, curând obosește). Autorul nostru aduce
în Descriptio Moldaviae producții populare legate
de anumite obiceiuri: un cântec de nuntă, o parodie
de bocet. Abundența epitetelor, comparațiilor, me-
taforelor scânteietoare, textele versificate fac fraza
întortochiată, cu o topică latină, fapt care este în
detrimentul cursivității. Știm că autorul vorbea și
scria în limba latină fluent, iar acolo unde el dă na-
rațiunii un ritm mai vioi se vede influența limbii vii,
populare. Conștient că limba noastră era încă prea
tânără și nu poate exprima toate gândurile unui om
cultivat, adoptă termenii din alte limbi, de aceea
neologismele sunt numeroase; influența limbii tur-
cești pe care o vorbea este certă, după cum afirmă și
Lazăr Șăineanu, cel care s-a ocupat de acest aspect
lingvistic la Dimitrie Cantemir. Carte solară, echili-
brată, armonioasă, Descrierea Moldovei reprezenta
o vârstă spiritual evoluată aproape prin salt și deve-
nită astfel modernă.4
Istoria creșterii și descreșterii Imperiului
Otoman este o altă lucrare importantă a lui
Dimitrie Cantemir, care a fost scrisă în latină, în-
tre 1714-1716. Istoricul Virgil Cândea a descope-
rit manuscrisul lucrării în Biblioteca Houghton a
Universității Harvard, din Cambridge. (SUA). Dan
Slușanschi a publicat prima ediție critică în 2001.
Analiza umanistului arată cauzele care ar fi putut
duce la destrămarea Imperiului Otoman. Tradusă
și publicată în engleză, franceză și germană, ope-
ra lui Cantemir aduce biografiile a 19 sultani de la
Osman întemeietorul Imperiului, până la Ahmet
al III-lea, contemporan cu Cantemir. De popula-
rizarea acestei lucrări s-a ocupat mai ales fiul lui,
Antioh, prin tipărirea ei pe când era ambasador la
Paris. Istoricul român, naturalizat francez, Ștefan
Lemny afirmă în cartea sa Cantemireștii că acest vo-
lum, adică Istoria creșterii și descreșterii Imperiului
Otoman, l-a făcut pe Dimitrie Cantemir să devină
membru al Academiei din Berlin, dar cronologia
istoriei îl contrazice; Descrierea Moldovei a apărut
înainte de această lucrare, fiind comandată chiar
de Academia însăși. Nu negăm importanța Istoriei
Imperiului Otoman, care aduce în fața lumii oc-
cidentale partea de Orient pe care nu o cunoștea
încă, dar a fost publicată mai târziu, prin grija fiului
său, Antioh.
Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor, a
fost scrisă în latină, tradusă apoi de autor în română
1719-1722. Pentru a dovedi originea comună a ro-
mânilor și unitatea lor de neam, Dimitrie Cantemir
a consultat 150 de izvoare istorice române, latine,
grecești, poloneze și rusești: nicio piatră neclătită
și niciun unghi nescociorât n-am lăsat, pentru ca să
ne înștiențăm de începătură, și purcederea și așeză-
mântul cel mai de pre urmă, a acestui neam, din care
ne înștiințăm cu adevărat 5.
Collectanea Orientalia (Colecția Orientală)
scrisă în 1722-1723 cuprinde texte de investigare ar-
heologică a Zidului Caucazian, lăsat de Alexandru
cel Mare. În concluzie, Dimitrie Cantemir, domn
erudit al Moldovei, membru titular al Academiei
din Berlin (Societatea Branderburgică a Științelor,
1714), a fost un cărturar polivalent, unul dintre
iluștrii exponenți ai culturii și gîndirii științifice
occidentale și orientale de la intersecția secolelor
XVII-XVIII. Avea cunoștințe profunde în diver-
se domenii: istorie, arheologie, genealogie, car-
tografie, sociologie, numismatică, administrație,
heraldică, știință politică, arhitectură, medicină,
geografie, etnografie, matematică, muzică etc.
Dinastia Cantemireștilor a lăsat urme adânci în is-
toria secolelor XVII-XVIII, prin reprezentanții ei
de seamă: domni, politicieni, cărturari, diplomați,
scriitori, oameni de cultură. Opera științifică și artis-
tică a lui D. Cantemir, recunoscută de personalități
de valoare internațională (Voltaire, Lordul Byron,
Victor Hugo ș.a.), este umanistă, converge în gân-
direa modernă europeană, cea care pune în centrul
naturii omul. Toate manuscrisele lui D. Cantemir
sunt dispersate în mai multe arhive și biblioteci din
lume (Turcia, Rusia, SUA, Ucraina). În timpul vie-
ții lui D. Cantemir au fost editate doar trei lucrări:
Divanul (1698), Panegiric (1714) și Sistemul sau
întocmirea religiei mahomedane (1722). Aspectul
cantitativ al operei lui D. Cantemir este ilustrat de
faptul că doar Istoria Imperiului Otoman (publica-
tă la Londra în anii 1734-1735), în limba latină,
copiată de D. Cantemir, conține 1064 de pagini.
Actualmente, în Europa sunt susținute zeci de teze
de doctorat în domeniul cantemirologiei, în mod
special cele consacrate lui Dimitrie Cantemir și
fiului Antioh Cantemir (1708-1744). În România
se publică „Integrala Cantemir” în 100 de volume,
ce include opera complexă a savantului Dimitrie
Cantemir. Numeroase sunt argumentele privind
importanța esențială a enciclopedistului român în
literatura și istoria universală.
Se spune adesea că numele Cantemir era
supranumele lui Constantin Cantemir, tatăl lui
Dimitrie, cognomen (poreclă) de sorginte turcică
de tip câpceac și ibero-caucazian și semnifică „sân-
ge, fier”, după cum afirmă Ion Xenofontov, doctor
în istorie din Basarabia, un specialist în opera lui.
Ilustrul principe român Dimitrie Cantemir ca po-
liglot a aprofundat idiomurile slave, prin aplicarea
slavonei vechi la traducerea liturghiilor bizantine
în Biserica Ortodoxă. Dimitrie Cantemir a lăsat o
amprentă profundă în domeniul muzical. Pe baza
alfabetului arab a elaborat sistemul teoretic și re-
pertoriul de semne grafice convenționale (notele
muzicale) al muzicii clasice otomane, care a servit
societatea otomană pe parcursul a două secole. A
salvat pentru posteritate 450 de melodii vechi tur-
cești! Dimitrie Cantemir a fondat o școală muzi-
cală în Constantinopol, unde preda după propria
metodă. A colecționat instrumente muzicale și sub
numele de Kantemiroglu a elaborat tratatul de mu-
zicologie în limba turcă, apreciat de muzicologii
turci.
Adriana Blendea Tete vegetalisee, 2000, instalație, miez de pâine, 20x10 cm.
Cartea științei muzicale după felul literelor
(1703). În 1976, compozitorul, muzicologul din
Istanbul Yalțin Tura a publicat pentru prima dată
integral tratatul cantemirean de muzică în limba
turcă. Muzica ne introduce în sferele sentimentului
spontan, sentiment atât de profund încât nu poate
fi exprimat prin cuvinte, așa considera principele
Dimitrie Cantemir.
În 2001, același autor turc a publicat două vo-
lume ale manuscrisului principelui erudit. Despre
Dimitrie Cantemir și muzică, publică un articol în
Adevărul literar și artistic din 17 iunie 1923, Yecta
Rauf, în care menționează că deține un volum
manuscris din operele muzicale semnate de către
cărturarul român, pe care l-a cumpărat la un preț
nu prea ieftin... Enciclopedistul român Dimitrie
Cantemir a lăsat urme adânci în medicină.
Cantemir a creat primul dicționar explicativ de ter-
meni medicali, o anexă la romanul său Istoria iero-
glifică. În acest dicționar sunt explicați sute de ter-
meni din domeniile social-politic, militar, filosofic,
diplomatic, botanic și medical. Găsim la el o termi-
nologie medicală bogată, un amestec de neologisme
preluate și de limbaj popular; neologismele, folosite
mai ales de cei care scriau texte medicale și foarte
puțin sau deloc cunoscute în rest, nu aveau o circu-
lație prea mare, multe dintre ele dispărând în timp.
Dimitrie Cantemir are în scrierile sale descrieri ana-
tomice, medicale, psihologice complexe, având meri-
tul că îmbină terminologia greacă și latină a vremii
cu ceea ce se știa în țara noastră din vremurile stră-
vechi, mergând până la medicina geto-dacică.6 În
operele științifice semnate de cărturar se vorbește
despre tratamentul cu ierburi, terapia medicamen-
toasă, terminologie medicală, problemele de etică
a practicii medicale. A făcut prima descriere a her-
niilor abdominale, pe când era la Constantinopol,
în cercurile apropiate de „Sublima Poartă” (ante
1710). Vestitul istoric al cartografiei Leo Bagrow
(1881-1957) îl înscrie pe D. Cantemir printre cei
mai cunoscuți 1435 de cartografi din întreaga lume.
Principele moldovean este autorul Planului topo-
graphic al Constantinopolului (înainte de 1711), în
care a inclus cu mare precizie un număr semnifica-
tiv de locuri memorabile și monumente din capi-
tala Imperiului Otoman. Este autorul hărții-plan a
„Zidului Caucazian”, elaborate în timpul campaniei
persane a lui Petru cel Mare (1721-1722), campa-
nie la care a luat parte și D. Cantemir în calitate
de consilier al țarului și primului împărat al Rusiei.
De o deosebită valoare este Harta Moldovei, anexă
la Descriptio Moldaviae, lucrare cartografică publi-
cată în 1737 la Amsterdam și care i-a adus o faimă
mondială. Academicianul basarabean Ion Druță,
cel care a scris o celebră piesă de teatru, o dramă, in-
titulată Maria Cantemir, ultima dragoste a lui Petru
cel Mare. Epopee istorică înunsprezece tablouri, cu
epilog, afirma că tătarii „știu despre Cantemir mai
mult decât noi”. Afirmația se justifică în mare parte,
deoarece Dimitrie Cantemir este considerat fon-
datorul tiparului la tătari, iar într-o confesiune el
spune că se trage de la Crâm, adică din Crimeea.
Ulterior principele revine asupra acestei afirmații,
precizând că Moldova este țara sa de origine. Iar
noi știm că Dinastia Cantemireștilor a fost înte-
meiată de Constantin Cantemir (Silișteanu), fiu de
țăran răzeș, domn al Moldovei (1685-1693). În co-
respondența cu Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie
Cantemir, iluministul filozof francez Voltaire
(1694-1778) scria: „mulțimea talentelor domnului
principe, tatăl vostru, și ale dvs. personale, m-au fă-
cut să cred că descindeți din vechii greci și să presu-
pun că aparțineți neamului lui Pericles, mai degrabă
decît aceluia al lui Tamerlan”7.
Fiul lui Dimitrie Cantemir, Antioh, a fost
una dintre cele mai luminate minți ale timpului
18
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
său, fiind considerat unul dintre fondatorii litera-
turii moderne ruse, a promovat opera tatălui său,
a scris versuri satirice traduse și editate în fran-
ceză și germană, lucrări de istorie și filosofie, a
fost ambasadorul Rusiei la Londra (1732-1738)
și Paris (1738-1744). Maria (1700-1757), sora lui
Antioh și fiica lui Dimitrie Cantemir, a fost una
dintre cele mai culte femei ale Imperiului Rus.
Cunoștea mai multe limbi și se ocupa de pictură.
Avea un aspect fizic de factură grecească. Mama ei,
Casandra, era de origine greacă, fiică de boier din
Țara Românească. Legenda pe care au promovat-o
scriitorii (inclusiv scriitorul Ion Druță) și cineaș-
tii în operele lor despre Maria Cantemir (ca fiind
amanta lui Petru cel Mare) nu s-a confirmat prin
cercetări științifice. Mireasa lui Dimitrie Cantemir,
Casandra Cantacuzino (?-1713), a fost furată din
Transilvania și adusă la Iași în mare taină, deși erau
logodiți. Dimitrie Cantemir, soția sa Casandra, fii-
cele lor Smaragda (1701-1720) și Maria, feciorii
Constantin (1705-1747) și Antioh au fost înmor-
mântați la Moscova, la Biserica Sf Nicolae. Cripta
familială a rămas intactă până în anul 1935, când
în zonă a fost proiectată edificarea unei clădiri ad-
ministrative, fiind demolate construcțiile din acest
spațiu. În anul 1935, grație intervenției revoluțio-
narului român Ion Dicescu (1893-1938) pe lângă
autoritățile sovietice, rămășițele pământești ale
lui D. Cantemir și ale soției sale Casandra au fost
transportate din Uniunea Sovietică și reînhumate
la Biserica „Trei Ierarhi” din Iași. O problemă con-
troversată este cea referitoare la autenticitatea aces-
tor rămășițe pământești. Actualmente, școala de
cantemirologie din Basarabia este recunoscută ca
cea mai puternică din lume, iar România ține pasul
cu ea.
Astfel, prin operele sale, Dimitrie Cantemir
face cu succes trecerea de la cronicari la istori-
cii propriu-ziși, de la începătorii de literatură (în
operele lui Ion Neculce ori Miron Costin întâlnim
numai fragmente literare propriu-zise: descrierea,
portretul, narațiunea) la romancierul de talent.
Titlurile cărților sale ne înfățișează preocupările
multiple pe care le-a îmbrățișat acest prinț ilumi-
nat: artistice, filosofice, istorice, literare, muzica-
le, geografice, etnografice și de folclor. Dimitrie
Cantemir a fost, după cum afirma criticul literar
Dan Zamfirescu: „Personalitatea de excepțională
complexitate, în stare să refacă în dezvoltarea sa
individuală drumul de secole și tipologia intelectu-
ală a unei culturi întregi, ducându-le pe culmi”. Un
loc aparte în proza lui Cantemir îl ocupă portretul;
deși unele portrete privesc anumite animale, ele
sunt făcute în așa fel, încât să sugereze trăsăturile
sufletești ale personajului prefigurat de ele. Avem
cazul boierului Scarlat Ruset, cameleonul, în Istoria
ieroglifică: Această jiganie în părțile calde se naște
și mai vârtos la Barbaria, dară mai mici și la Zmir
în Asia se află. Chipul decât altor jigănii, mai mult
broaștei se aseamănă, numai capul, spintecătura gu-
rii peștelui, ce-i zice lacherdă, se aduce; grumaji n-a-
re, ce, capul cu spinarea la un loc i se ține; de la cap
până la coadă, spinarea ca a porcului grăbănoasă și
gârbovă-i este.8.
Geniul lui Dimitrie Cantemir (1673-1723) s-a
manifestat cu cea mai mare putere în domeniul ști-
inței istorice, domeniu în care ne-a lăsat un șir de
lucrări fundamentale nemuritoare.
Mare parte din ele țin de istoria națională, iar
altele, de istoria universală. Din prima categorie de
scrieri fac parte Hronicul a vechimei romano-mol-
do-vlahilor; Istoria Moldo-Vlahica; Istoria iero-
glifică; Descrierea Moldovei; Viața lui Constantin
Cantemir, Întâmplările Cantacuzinilor ș.a. Din cea
de-a doua categorie de lucrări face parte în pri-
mul rând Istoria Imperiului Otoman, dar și Cartea
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
sistemei religiei mahomedane, Despre natura mo-
narhiilor, ș.a. Majoritatea acestor opere Dimitrie
Cantemir le-a scris în limba latină, una din limbile
de largă circulație și utilizare în știința europea-
nă din acele timpuri. Deși lucrul asupra acestor
monumentale opere a fost început până la 1711,
acumulările fiind făcute atât în Moldova cât și în
capitala Imperiului Otoman (Istanbul), toate au
fost finisate în timpul activității sale în Rusia, în-
tre 1711-1723. Un stimulent puternic în elaborarea
operei sale istorice a fost pentru Dimitrie Cantemir
interesul mare pentru trecutul poporului său, al
Imperiului turcesc și a multor popoare învecinate
din antichitate până în epoca ce era contemporană
autorului. Cunoașterea profundă a izvoarelor isto-
rice documentare, cronicărești, literare, arheologi-
ce, numismatice, epigrafice, folclorice ș.a., precum
și cunoașterea profundă a limbilor clasice (greacă,
latină și slavonă), orientale (turca, persană și arabă)
și a celor moderne europene, i-au deschis calea spre
largi orizonturi de cunoaștere în domeniul istoriei
naționale și universale. La toate acestea s-au adău-
gat atât memoria, cât și capacitatea excepțională de
analiză și sinteză a unui vast material istoric, cu-
prinzând imense arii istorico-geografice și nume-
roase popoare. În elaborările sale istorice Dimitrie
Cantemir s-a sprijinit pe experiența predecesorilor
săi în materie de istorie națională (Grigore Ureche,
Miron Costin, Constantin Cantacuzino ș.a.) și de
istorie universală, între care marii istorici greci și
romani de la Herodot și Plutarh până la numeroși
istorici ai Bizanțului și ai Europei medievale și mo-
derne din Italia, Germania, Olanda, Polonia, Rusia
ș.a.
Voievod luminat, ambițios și blazat, om de
litere și ascet de bibliotecă, intrigant și solitar, mâ-
nuitor de oameni și mizantrop, iubitor de Moldova
lui, după care tânjeste, și aventurier, cântăreț din
tambură, țaringrădean, academician berlinez, prinț
rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor
pe care le poate da lumea, Dimitrie Cantemir este
Lorenzo de Medici al nostru “.9
În loc de concluzii:
Pentru a înțelege mai bine contribuția operei
lui Dimitrie Cantemir la cultura română, trebuie să
o proiectăm pe fundalul epocii, care înregistrează
cele dintâi încercări de a pune în valoare aptitudi-
nile literare ale limbii sale materne. Socrul lui, cel
care a inițiat la București traducerea integrală a
Bibliei în limba română, a fost unul dintre cei mai
activi înaintași pe acest plan. Ca și alți compatri-
oți ai săi, Dimitrie Cantemir preia ștafeta acestor
aspirații: dezvoltarea culturii române; eliberarea ei
de dominația exercitată de slavonă și greacă, limbi
utilizate de elitele țărilor române în secolele prece-
dente.
În vreme ce Principatele Române erau sub
suzeranitatea otomană, pentru a fi siguri de since-
ritatea și credința domnitorilor autohtoni, sultanii
turci aveau obiceiul să țină la curtea lor câte un fiu
ori câte un frate al domnitorului în funcțiune, sub
denumirea de capuchehaie (cap de încredere) sau
beizadea (un fel de ambasador). Dacă domnitorul
nu era credincios sultanului, acesta îi tăia capul ru-
dei care se afla la înalta poartă. Un astfel de capu-
chehaie a fost și Dimitrie Cantemir, dar capul lui
luminat a prețuit pentru omenire mai mult decât
capetele tuturor sultanilor din vremea aceea, care
poate nici nu ar fi fost pomeniți în istorie, dacă
prințul moldovean nu ar fi scris el însuși, în latineș-
te - limbă, pe vremea aceea, de circulație universa-
lă -, o istorie a Turciei sub denumirea de Creșterea
și descreșterea Imperiului Otoman.
Adriana Blendea
Torent, 2018, tehnică mixtă pe pânză, 30x30 cm..jpeg
Argumentul său era obiectiv, după cum se
poate observa: Dragostea ce avem pentru patria
noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudam nea-
mul din care ne tragem, iar pe de altă parte, dra-
gostea de adevăr ne împiedică, într-aceeași măsură,
să lăudam ceea ce ar fi, după dreptate, să osândim
(Dimitrie Cantemir).
Am selectat datele din arborele genealogic al
familiei Cantemir, alcătuit de Paul Cernovodeanu
și publicat în anexele vol. V din Istoria Românilor,
2003. O sinteză recentă a acestei problematici
am citit în capitolul Vremea Cantemireștilor, re-
dactat de Paul Cernovodeanu, în tratatul Istoria
Românilor, patronat de Academia Română, volu-
mul V, Editura Enciclopedică, 2003, p. 296-340.10
Povestea manuscriselor cantemiriene este o odisee,
pentru care este nevoie de îndurare, de muncă, dar
Cantemir, principele cel mai cultivat din ultima mie
de ani (Constantin Barbu), merită cu prisosință
acest efort. Iar noi suntem datori să facem acest
efort. Fascinația operei cantemiriene se reflectă
și asupra tinerilor: iată că medicul Laura Poantă,
care este și o talentată graficiană, a realizat o expo-
ziție de un farmec inefabil la Muzeul de Artă din
Cluj-Napoca, având ca temă Istoria ieroglifică a lui
Dimitrie Cantemir; Ligia Ruscu, conferențiar la
UBB, a publicat de curând un roman istoric intitu-
lat Cantemir. Inorogul în lavirinthul neștiinții. Încet,
dar sigur, diseminarea operei marelui cărturar se
realizează și de către tineri, spre lauda lor și spre
bucuria noastră.
Note
1	Din Diploma atribuită lui D. Cantemir în calitate de
membru al Academiei din Berlin, 1714
2	D. Cantemir, Opere, Ed. Academiei Române, tom VI,
București, 1883, p. 307-308.
3	Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed.Minerva,
București, 1976, p. 76.
4	Magdalena Popescu, Postfață, la Dimitrie Cantemir,
Descrierea Moldovei, Ed.Minerva, București, 1976,
p.241.
5	Șerban Cioculescu, Opere,Ed. Muzeul Literaturii
Române, București, 2020, p. 57.
6	Laura Poantă, Omniscop, Medicină și societate, Editura
Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2023, p.221.
7	Paul Cornea, Studiu introductiv la Antioh Cantemir,
Stihuri, Ed. pentru Literatură Universală, București,
1966, p. 16.
8	D. Cantemir, Opere, Ediția Academiei Române,
București, tom VI, 1883, p. 289-290.
9	George Călinescu, Istoria literaturii române de la ori-
gini până în prezent, Ed.Minerva, București, 1982, p.
35.
10	Ion Simuț, Prințesa Maria Cantemir în „Adevărul.ro”,
2003.
■
19
poezia
Virgil Diaconu - 75
Volumul Secol cuprinde multă dinamită lirică, poetul
aruncând în aer indiferența noastră cronică față de
poezie (și față de orice altceva). Este o carte care ne
trezește, așa cum îl trezește pe poet în fiecare diminea-
ță o armată de vrăbii.
Toate poemele (aproape toate) se remarcă prin inten-
sitatea emoției. Nimic neutru în cuprinsul lor, nimic
doar numit ca în poezia minimalistă (mizerabilistă) la
modă azi.
Într-un moment istoric nefavorabil poeziei, Virgil
Diaconu a făcut din poezie o religie și a ajuns unul din
cei mai buni slujitori ai ei.
Alex ȘTEFĂNESCU, Plumbul transformat în aur,
România literară nr. 31, 03.08.2012
PRINȚESĂ
Femeia mea de Parma
Vindecă-mă, vindecă-mă de iubire.
Vindecă-mă de iubire cu iubire.
Eu știu că frumusețea va salva lumea.
Știu că tu vei scoate din întuneric
gândurile mele, aceste ființe stranii,
cu care mă lupt toată noaptea.
De fapt, eu mă lupt cu Îngerul,
cu multele sale întrupări și apariții,
cu Îngerul, despre care nu știu nici acum
dacă este un Înger alb sau un Înger negru,
pentru că el își schimbă mereu culoarea
și însumi eu sunt, când strălucitor,
când de-a dreptul întunecat...
Vindecă-mă, vindecă-mă de iubire.
Vindecă-mă de iubire cu iubire,
cu frumusețea, cu neasemuita ta frumusețe,
cu violetele de Parma ale atingerii tale,
vindecă-mă cu privirile și visurile tale; cu lacrima.
Știu că la mine e noapte și că la tine e zi,
știu că mai multe tărâmuri s-au pus între noi,
însă nimic nu mă poate opri, vezi, eu deja
mă plimb cu tine de mână prin orașul tău medieval,
pe străzile înguste, unde oamenii vorbesc
într-o limbă necunoscută,
de parcă ar recita din marele Will...
De fapt, din toată această lume în metru clasic
eu nu înțeleg decât strângerea ta de mână,
nu înțeleg decât frumusețea ta, Prințesă,
care mă îmbrățișează cu toate celulele îndrăgostite,
cu toate bătăile de inimă, vezi, poate că marea,
marea cea mare este chiar sângele meu albastru,
poate că marea este chiar sângele meu cosmic...
Vindecă-mă, vindecă-mă de iubire.
Vindecă-mă de iubire cu iubire.
Știu că tu deja citești în pieptul meu
poemele de dragoste pe care le voi scrie pentru tine,
ia seama, toate florile de cireș și toate vrăbiile
pe care ți le-am trimis sunt, de fapt,
metaforele cu care te îmbrățișez,
nu te mai fă că nu înțelegi, năzuroaso,
și deschide-ți odată brațele
și ia-mă în brațe cu o mie de brațe,
cu toată pădurea, cu toate vrăbiile,
cu toate stelele acestei nopți, femeie de aer,
femeie de foc, femeie de noapte,
vindecă-mă de iubire cu iubire,
femeie de foc, femeia mea de Parma!...
Nu te uita...
Nu te uita la mâinile mele.
Sunt triste... De ce?
Nu aș putea să-ți spun.
Și orele, care au dat năvală
și se aruncă-n calea mea din Turn,
ce vor de la mine? Ce mai vor?
Încă aud, aud atât de bine
cum printre roțile acestui ceas de fier
s c r â ș n e ș t e Timpul! Împăratul Timp...
Soldații lui trimiși să mă găsească
aleargă toată noaptea după mine,
bat la uși... Deja, soldații Timpului
au dat năvală în camera perdelelor de pluș.
Privește: acum soldații
deja citesc scrisorile pe care
nu le-am trimis; acum, soldații,
cu săbiile lor sunt gata
să îmi ia lumina și
chiar poemele pe care nu le-am scris...
Soldații Timpului... Acum aud
cum printre roțile acestui ceas de fier
s c r â ș n e ș t e Timpul! Împăratul Timp...
Acum, soldații lui se pregătesc
să-mi ia lumina, despre care cred
că e surâsul Domnului. Lumina!
Și mai presus de toate să îmi ia
îmbrățișarea-n care te aștept.
Îmbrățișarea din care nu mai plec.
Nu te uita la mâinile mele.
Sunt triste...
Femei, strălucitoare femei...
Femei, femei tinere,
strălucitoare femei.
Femei de lux, risipite de Domnul
pe unde nici nu te-aștepți,
care dau buzna în privirile tale
cu frumusețea lor năpraznică,
femei, care sunt chiar visurile tale,
deși pentru moment ele fac dragoste cu alții,
cu gulerele albe ale acestei democraturi color,
femei de gală, la braț cu acești domni 4 x 4,
care demarează în trombă,
femei șarmante, femei de lux,
care își întind ispitele pe canapele jeepului,
femei care gem pe bancheta din spate,
bă sărăntocule, mișcă-te din drum,
că îți zbor iluziile cu aripa,
femei strălucitoare, lolite,
desfăcute pe bancheta de piele,
ca niște piersici coapte, zemoase,
Adriana Blendea	Arbore ocru, 2006, tehnică mixtă pe pânză, 40x40 cm.
ah, femeile-piersici, pline de sevă,
ah, zemoasele desfăcute pe canapele,
cu țara făgăduinței ascunsă între pulpe,
care nu încape decât în 4 x 4,
poftiți, serviți, sper că ați plătit la intrare,
o, du-mă fericire în sus și izbește-mi tâmpla de stele,
spunea poetul din jumătatea lui de Stalinskaia...
Femei șarmante, strălucitoare femei,
care umplu străzile, zilele, nopțile,
femei, care ți-au pierdut adresa,
pentru că între timp au găsit un cont bancar
și pentru că ușa jeepului tocmai s-a deschis,
iar ea s-a strecurat înăuntru plină de grație
și s-a desfăcut pe canapele...
„Poftiți și dumneavoastră domnule, îndrăzniți,
țâțele mele tocmai s-au trezit la viață,
zemoasa vă așteaptă, nu fiți ursuz,
de parcă ați fi de la Școala de maici,
aveți curaj, în curând veți fi printre stele...
Și lăsați-i naibii pe paparații ăștia care salivează la
ușă
și nu vă mai gândiți la Prințesa cu ochii-n pământ
și cu mâinile triste... La Prințesa cu picioarele
strânse,
la năzuroasa Prințesă... Hei, ieșiți din transă,
nu vă mai gândiți la Prințesa care v-a spulberat
toate visurile! Nu mai trăiți din iluzii de lux,
meritați mai mult, mult mai mult,
mai ales că dumneavoastră scrieți poezii, vai, ce
frumos!,
scrieți poezii, așa mi-au spus băieții care m-au
angajat
și m-au trimis în secret la dumneavoastră cu acest
bolid,
cu farmecele mele naturale, ca să vă inspir, da,
ca să vă inspir, pentru că și eu am scris o vreme
poezii în formă fixă, însă dacă nu mă găseau băieții
albaștri
rămâneam doar un vers clasic din lumea a treia,
dar dumneavoastră aveți alt stil, cu totul altul,
și meritați mai mult decât glorioleta starurilor
politice, decât
toți ghiolbanii ăștia cu gulere albe și costumați în
Armani,
meritați mai multă atenție decât peștișorii cu carnet
de partid,
care se înghesuie la râmele Puterii și care din
economiile lor
atât de modeste și-au tras câte zece case și conturile
grase,
mă scuzați, iar o iau rimele înaintea mea și mă dau
de gol.
Dar nu vă luați după rimele mele, poezia
dumneavoastră
20
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
trebuie să intre în Europa, însă nu-i mai criticați
în versurile dumneavoastră pe broscoii care se cred
prinți,
pe caprele care se cred dive și pe porcii care fac
politică,
doar știți că la noi se înregistrează și filmează totul...
Și intrați mai repede și închideți ușa,
nu vă mai codiți atâta, ca o elevă de la Școala de
maici,
nu va costă nimic, totul este plătit de stat,
intrați în ritmul versului clasic, zemoasa vă
așteaptă...
Intrați în ritm, nu tratați cu indiferență oferta zilei,
pentru că a doua oară nu se mai repetă...
Poftiți, băieții oricum înregistrează totul,
chiar și cu ușile închise, chiar și acum,
când ați intrat până-n plăsele în oferta noastră...
Dar nu vă fie teamă, mai ales că dumneavoastră
sunteți cel care m-ați nemurit în poezia pe care
mi-ați dedicat-o! Nu, nu vă faceți probleme
cum am aflat despre poezia pe care aveți de gând
să o scrieți la noapte, în care eu sunt personajul
feminin.
Cum să nu știu despre poezia pe care urmează să o
scrieți,
atâta vreme cât la noi se înregistrează totul?
Știți prea bine că noi nu lăsăm să se piardă niciun
vers,
nicio poezie de dragoste, vedeți, acesta este păcatul
poeților care scapă între țâțele tinere,
între picioarele tinere:
ei își trec repede pe hârtie experiențele erotice,
le încuie pe toate în metaforă, în limba lor
păsărească,
sperând că în acest fel ne înșală vigilența, însă noi
avem cele mai sofisticate programe de decriptare,
așa că putem să dezlegăm imediat orice limbaj
poetic
și să aflăm toate sensurile ascunse...
Vă imaginați la ce performanță am ajuns?
De când am implementat în departamentul nostru
PROGRAMUL DE DECRIPTARE A POEZIEI,
noi putem să dezlegăm toate rebusurile poetice,
toate figurile de stil! Și, mai mult decât atât,
noi știm dinainte tot ce veți scrie,
iar dacă dumneavoastră sunteți recunoscut drept
autorul
necontestat al acestui taifun de metafore, noi
suntem,
în schimb, cunoscătorii absoluți ai pre-poeziei,
deci cunoscătorii chimiei poetice din toți neuronii
dumneavoastră, ai chimiei care, prin impulsuri
electrice,
ne spune dinainte tot ce urmează să scrieți...
Vă imaginați la ce performanță am ajuns?
Nu, nu vă faceți probleme, noi nu ne asumăm
paternitatea creației dumneavoastră,
ci doar o salvăm din haosul acesta informațional,
da, serviciul nostru vă arhivează atent toată creația,
iar dacă vreun critic literar va dori vreodată
să vă răsfoiască gândurile, visurile, iubirile, să știți
că la noi găsește totul! Dacă cineva vrea să audă
șoaptele de dragoste ale lolitelor dumneavoastră,
dacă vrea să le admire zâmbetul, să știți că la noi
se află înregistrat totul, surâs cu surâs,
șoaptă cu șoaptă... Aici pot fi auzite chiar și
înjurăturile la adresa Guvernului Absurdistan,
pentru că noi suntem siguri că frumosul va salva
lumea,
fiți fără grijă, noi deja v-am tradus toate metaforele,
toată poezia, ca să o ferim de orice ambiguitate
și de sensurile duble, deci pentru ca poezia
dumneavoastră
să fie înțeleasă într-un singur fel și să devină cu
adevărat
un bun național... Pentru că noi vrem să fiți
recunoscut
la nivel național, chiar și de către critica literară,
de acești mâncători de șuruburi, care au impresia
că arta poetică nu există fără savantele lor cronici
literare...
Poate că acum vă dați mai bine seama
de cât efort am depus și cât de mândră sunt
că v-am inspirat în noaptea aceasta,
că trupul meu, țâțele și picioarele mele
au revigorat poezia română pe bancheta din spate
și că am intrat până-n plăsele în poemul românesc,
în vigoarea masculină a poemului românesc în vers
liber,
adică a poemului în vers dezlănțuit, vă dați seama
cât de mândră sunt că am dat în sfârșit de poetul
care să mă facă nemuritoare pe bancheta din spate,
în fine, acum știu și eu cum se intră cu adevărat
în cultura română 4 x 4, în poezia română...”
Pitești, octombrie 2023
Fructe secrete
Îmbrăcată sumar,
doar într-o metaforă,
ea aleargă spre mine.
Într-o metaforă atât de lipită de trup
că i se vede zmeura sânilor.
Iubita mea trece strada direct spre mine.
Un poem se oprește drept în inima mea!
În seara aceasta, în loc de cafea,
voi gusta câteva fructe secrete.
Voi da năvală la zmeură.
Voi mânca zmeură cu zmeur cu tot,
cu pădure cu tot!
Adriana Blendea
Ierbar (I), 2017, colaj vegetal pe hârtie, 41x51 cm.
Locuiesc într-un crin
Înspre tine duc mai multe cărări:
degetele lungi și de culoarea lămâii,
sânii abia treziți din somn. Și cearșafurile
pe care le-ai învolburat toată noaptea.
Eu locuiesc într-un crin și tu ești crinul acela.
Celulele mele te iau în brațe cu o mie de brațe.
Foamea mea este de carne tânără,
îmbrățișările mele sunt carnivore!
De când te-am luat în brațe am dat în mintea
crinilor.
Doamne, mi-a căzut la pat o rază!
Nici nu mai știu dacă voi coborî din această
îmbrățișare,
din crinul care mă ține în brațe cu o mie de brațe.
Eu locuiesc într-un crin și tu ești crinul acela.
Întâmpinare
Tu erai sprijinită de propria-ți frumusețe
ca de o pajură.
Eu veneam plin de pământuri,
de ierburi și spini,
cu o gălăgie de păsări pe umeri.
Cu un nor de vrăbii,
care intrau în vorbă cu toată lumea.
Eu veneam plin de polen și în căutare de faguri.
Eu te priveam din cele patru anotimpuri
așa cum cineva își privise crucea.
O, fără vise cădeau fructele pomului!
■
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
21
juridic
Ioana Maria Mureșan
Stabilirea filiației
Filiația desemnează legătura de descenden-
ță dintre o persoană și fiecare dintre părin-
ții săi1.
Filiația apare ca ceva firesc și natural, căci,
în fapt, fiecare copil are doi părinți. Însă, din-
colo de valența biologică, filiația are și o valență
juridică, producând o serie de efecte sancționate
legal. Unele dintre acestea se înscriu în sfera rela-
ției dintre părinți și copii lor minori, primii având
obligația de a se îngriji de creșterea, educarea și
supravegherea copiilor, precum și de a asigura
întreținerea acestora, iar la rândul lor, copii au
obligația de a oferi întreținere părinților ajunși
în nevoie. Apoi, de filiație se leagă și efecte din
domeniul dreptului succesoral, moștenirea fiind
construită în jurul legăturii de rudenie. Odată sta-
bilit că Secundus este fiul lui Primus, cel dintâi are
vocația de a culege moștenirea lăsată de Primus,
cât și de a veni la moștenirea bunicilor sau a altor
rude colaterale pe linia tatălui. De asemenea, anu-
mite interdicții legale sunt întemeiate pe legătura
de rudenie, care are ca primă formă filiația, căci
odată stabilită legătura dintre părinți și copil, este
stabilită și legătura dintre copil și rudele părinte-
lui. În acest sens, Codul civil interzice căsătoria
între rudele în linie dreaptă și rudele în linie cola-
terală până la gradul al patrulea inclusiv. Legătura
de rudenie are valențe juridice și în sfera dreptului
penal, infracțiunea de omor având o formă agra-
vată dacă victima este rudă cu autorul.
Astfel, apare pe deplin justificată reglemen-
tarea legală privind stabilirea filiației. În esență,
Adriana Blendea	Arbore cu petale roz, 2005, tehnică mixtă pe pânză, 130x160 cm.
reglementarea se referă la modurile în care poa-
te fi stabilită filiația, prin recunoaștere sau prin
intermediul unei acțiuni în justiție, precum și la
condițiile impuse de fiecare formă se stabilire a
filiației.
Cum filiația desemnează legătura copilului
cu părinții săi, reglementarea vizează atât filia-
ția față de mamă, cât și filiația față de tată. Între
aceste moduri de stabilire a filiației există dife-
rențe dictate de realitatea biologică.
Filiația față de mamă, rezultă din faptul naș-
terii, mater semper certa este. Dovada filiației se
face prin actul de naștere întocmit în registrul de
stare civilă și cu certificatul de naștere eliberat
pe baza acestuia. Actul de naștere se întocmește
la serviciul public comunitar local de evidență a
persoanelor, având la baza declarația de naștere
făcută de oricare dintre părinți, fiind suficientă
fie declarația tatălui fie declarația mamei, neim-
punând-se prezența ambilor părinți. Alături de
declarația verbală, este necesar să fie prezentate:
actul de identitate al mamei; actul de identitate al
declarantului, certificatul de căsătorie al părinți-
lor, dacă este cazul, precum și certificatul medical
constatator al nașterii. Acest din urmă certificat
nu se confundă ceea ce denumim uzual certifica-
tul de naștere. Certificatul medical constatator al
nașterii este un document care atestă nașterea și
care alături de declarația părților stă la baza întoc-
mirii actului de naștere, iar pe baza actului de naș-
tere se eliberează certificatul de naștere utilizat în
contextele în care se impune dovada stării civile.
Pot exista însă situații în care nașterea nu a
fost înregistrată în registrele de stare civilă sau
copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca
născut din părinți necunoscuți. În aceste situa-
ții, chiar dacă faptul nașterii este cert, pentru a
fi produse efectele juridice atașate filiației, este
necesar ca legătura să fie dovedită. Legea permi-
te mamei să recunoască copilul prin act autentic
sau printr-o declarație făcută la serviciul public
comunitar local de evidență a persoanelor sau
chiar prin testament.
Recunoașterea care nu corespunde adevăru-
lui, poate fi contestată oricând, de orice persoană
interesată, indiferent de buna sau reaua-credin-
ță a autorului recunoașterii. Luând un exemplu
ipotetic, recunoașterea unui copil făcută de o
persoană, știind că actul său nu corespunde ade-
vărului, dar care are interesul de a beneficia de
întreținere din partea copilului recunoscut, poa-
te fi contestată atât de copilul recunoscut, pre-
cum și de orice rudă a acestuia.
Dacă filiația față de mamă nu poate fi stabi-
lită prin certificatul constatator al nașterii, cum
este cazul unui copil abandonat imediat după
naștere și găsit ulterior, când este evident că naș-
terea nu a fost înregistrată și nici nu a fost întoc-
mit certificatul constatator, atunci revine mamei
rolul de a recunoaște copilul. Dacă nici mama nu
îl recunoaște, copilul poate recurge la o acțiune
în stabilirea filiației față de mamă. După sesiza-
rea instanței, copilul poate folosi orice mijloc de
probă pentru a demonstra legătura de descen-
dență.
Pot exista și situații în care stabilirea filia-
ției implică contestarea filiației stabilite în mod
greșit. În aceste ipoteze în actul de naștere este
menționată ca mamă o anumită persoană, însă
această mențiunea nu corespunde adevărului bi-
ologic. În cazul în care în maternitate înainte de
întocmirea actului de naștere, copii au fost sub-
stituiți între ei sau a fost înregistrată ca mamă
o altă femeie, dovada filiației se poate face prin
orice mijloc de probă.
În sens biologic, paternitatea rezultă din
concepția unui copil de către un bărbat, juridic
legătura dintre un copil și bărbatul care este con-
siderat tată este desemnată prin filiația față de
tată.
În stabilirea filiației față de tată un rol cen-
tral în joacă căsătoria părinților. Astfel, copilul
născut sau conceput în timpul căsătoriei este
prezumat că îl are ca tată pe soțul mamei. Pentru
a fi aplicabilă prezumția, se impune ca filiația
față de mamă să fie stabilită, căci este evident că
în ipoteza în care mama nu este cunoscută, nu se
poate stabili dacă aceasta a fost sau nu căsătorită.
Apoi, se mai impune ca mama să fie căsătorită la
momentul nașterii sau la momentul concepției.
Acest din urmă moment nu poate fi determinat
cu precizie prin mijloace obiective, fiind utilizată
o prezumție, considerându-se că timpul legal al
concepției este intervalul cuprins între a trei suta
și a o suta optzecea zi dinaintea nașterii. Această
prezumție se întemeiază pe îndatorirea soților de
a conviețui și de a respecta obligația de fidelitate.
Paternitatea copilului din căsătorie se sta-
bilește exclusiv prin această prezumție. Un copil
conceput sau născut în timpul căsătoriei nu poa-
te fi recunoscut de către o altă persoană, chiar
dacă aceasta din urmă este tatăl biologic al co-
pilului.
Însă, prezumția nu are o putere absolută.
Puterea relativă a prezumției este impusă chiar
de realitatea vieții de zi cu zi în care pot fi re-
găsite situații când tatăl biologic al unui copil
este o altă persoană și nu soțul mamei. Astfel,
22
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
comentarii
paternitatea copilului din căsătoriei poate fi în-
lăturată pe calea acțiunii în tăgada paternității.
Prin această acțiune se urmărește, în esență, a
se stabili că soțul mamei nu este tatăl copilului.
Fiind vorba despre stabilirea unei stări de fapt,
este admisibil orice mijloc de probă, expertiza
medico-legală a filiației având un rol important.
Sfera persoanelor care pot formula acțiunea
în tăgada paternității este restrânsă la soțul ma-
mei, copil, mamă și la tatăl biologic.
Spre deosebire de acțiunea în tăgada pater-
nității, care poate fi formulată de un număr re-
strâns de persoane care urmăresc să demonstre-
ze că deși sunt întrunite condițiile de aplicare a
prezumției de paternitate, soțul mamei nu este
tatăl biologic, acțiunea în contestarea filiației
față de tatăl din căsătorie poate fi formulată de
orice persoană interesată. Această din urmă acți-
une tinde să arată că nu sunt întrunite condițiile
de aplicare a prezumției de paternitate. În cadrul
acestei din urmă acțiuni nu este suficient dove-
direa faptului că mama a avut relații extraconju-
gale sau că soții au fost despărțiți în fapt ci are ca
obiect demonstrarea fie a faptului că, concepția
a avut loc după divorțul părților sau că nașterea
a avut loc înainte de încheierea căsătoriei. De
exemplu, dacă printr-o hotărâre judecătorească
soțul mamei a fost declarat mort, iar data dece-
sului a fost stabilită ca fiind o dată anterioară
concepției copilului, nu sunt întrunite condițiile
cerute de lege pentru aplicarea prezumției de pa-
ternitate2, copilul fiind conceput în afara căsăto-
riei, care a încetat la data stabilită ca fiind data la
care a decedat soțul.
Există situații în care părinții nu sunt căsă-
toriți, însă aceasta nu constituie un impediment
în stabilirea filiației copilului, spre deosebire de
sistemele de drept, cum este cel musulman, care
recunoaște doar filiația bazată pe căsătoria pă-
rinților, copilul din afara căsătoriei neputând să
își stabilească filiația față de tată nici prin recu-
noaștere nici prin intermediul unei acțiuni pri-
vind filiația.
În ipoteza în care părinții nu sunt căsăto-
riți, filiația față de tată se stabilește fie prin re-
cunoaștere, un act voluntar făcut de tată, fie prin
intermediul unei acțiuni în justiție. Și în cadrul
acestei acțiuni este utilizată o prezumție legală,
dacă se dovedește că pretinsul tată biologic a
conviețuit cu mama copilului în perioada lega-
lă a concepției, acesta este considerat a fi tatăl
copilului. Prezumția nu are puterea prezumției
de paternitate, ci are un caracter relativ, putând
fi înlăturată prin orice mijloc de probă. Rolul
acestei prezumții este de a răsturna sarcina pro-
bei, fiind suficient să se demonstreze conviețu-
irea părinților în intervalul de timp menționat,
revenind presupusului tată biologic sarcina de a
face dovada contrară. Desigur, un rol important
îl ocupă expertiza medico-legală a filiației.
Note
1 M. Avram, Drept civil. Familia. Ediția a 2-a, revizuită
și adăugită. Editura Hamangiu, 2016, p. 365.
2 Trib. pop. rai., Simleu, sent. Civ. Nr. 1860 din 12 de-
cembrie 1961, în J.N. nr. 3/1963, p. 140, notă de I. Gh.
Popa în M. Avram, Drept civil. Familia. Ediția a 2-a,
revizuită și adăugită. Editura Hamangiu, 2016, p. 403.
■
Traian D. Lazăr
Petre Strihan - avatariile
poetului
Gândirea și sentimentele umane au caracter di-
namic - prefer să nu spun instabil! Ceea ce ai
gândit ieri nu mai e valabil azi, sentimentele
de ieri au pălit azi! Dar toate pot reînvia mâine!
În lumea literară, căci asupra ei ne-am îndreptat
exegeza, fenomenul îmbracă aspecte dramatice, întru-
cât scriitorii, o mare parte dintre ei, scriu nu doar pen-
tru a se afirma și gusta gloria prezentului, ci și pentru
a-și asigura supraviețuirea spirituală, de vreme ce nu
pot obține existența fizică veșnică. Ca și în domeniul
biologic, unde existența postumă este asigurată prin
copii, în lumea literară, cine are discipoli și operă, are
șanse mai mari de supraviețuire spirituală. Altfel, su-
praviețuirea spirituală este dependentă de o mulțime
de factori: gustul cititorilor, fenomenele culturale și
politice etc și își pierde șansele de realizare.
Recent, referindu-se la acest fenomen, la sinu-
soida supraviețuirii spirituale, Ion Bogdan Lefter a
comentat „cursul” actual al unor scriitori români tre-
cuți în lumea umbrelor: Arghezi a rămas „proaspăt și
misterios”, Blaga este „în regres”, iar Vasile Voiculescu
are parte de „o revanșă postumă” (Viața românească,
nr 7-8/2023). Aceste constatări nu fac decât să confir-
me că viața, gloria, supraviețuirea literară sunt într-un
continuu proces de reașezare, reierarhizare, reconsi-
derare, reciclare, re etc.
Printre foștii scriitori ai valurilor literare succe-
sive, Petre Strihan, de fapt opera lui, a fost obiectul
unei acțiuni de relectură și revalorizare înfăptuită de
Adrian Stroea - Un debitor al timpului: Petre Strihan,
Editura Militară, București, 2020.
Pe baza unei bibliografii arhivistice impunătoare,
a memoriilor nepublicate ale lui Petre Strihan păstrate
de Victor Benedict, a arhivei cu documente persona-
le a lui Victor Benedict, și a unor surse publicistice,
Adrian Stroea a reconstituit biografia omului și trase-
ul profesional și literar al lui Petre Strihan, a readus în
circuitul literar poezia lui Petre Strihan și a argumen-
tat valoarea ei.
Dezvăluindu-și motivele raționale și afective ce
au stat la baza acțiunii sale, autorul scrie: „Această
carte dedicată memoriei lui Petre Strihan s-a născut
deopotrivă din admirația pe care i-o port și din dorin-
ța de a înlătura colbul uitării așezat peste numele său,
peste faptele și suferințele sale”.
Volumul evidențiază personalitatea lui Petre
Strihan, calitățile sale intelectuale - a fost avocat de
succes, cadru didactic universitar, poet sensibil și ta-
lentat - acțiunile sale ca demnitar al statului - sub-
secretar de stat la Ministerul de Interne (5 ianuarie
1942-23 august 1944), condamnat la 10 ani de tem-
niță (1946), marginalizat social, poet interzis (1944) și
apoi revenit în viața științifică cercetând istoria drep-
tului și în arena literară (1966).
Petre Strihan s-a născut la 27 mai 1899, în Mizil-
Prahova și a trecut la cele veșnice la 26 iulie 1990. A
avut satisfacția postumă ca Uniunea Scriitorilor, or-
ganizație care îl înlăturase ca nevrednic din rândurile
sale, să-i consemneze dispariția într-un elogios necro-
log (p. 274). Deși părinții săi se numeau Ion și Steliana
Constantinescu, fiul Petre își va lua și va fi mai cunos-
cut sub pseudonimul literar Strihan.
Adriana Blendea
Leaves of grass (II), 2017, ulei pe pânză, 49x39 cm.
A fost un copil cuminte și elev silitor. Primele
semne ale talentului său literar, compunerile școlare,
ca un paradox al zilelor noastre, s-au păstrat în arhiva
Securității (CNSAS). Elevul Strihan a urmat, inițial,
învățământul privat și abia apoi gimnaziul, învățămân-
tul public, fiind înscris la prestigioasul liceu Sf. Petru
și Pavel din Ploiești. Aici și-a manifestat în continuare
talentul literar fiind distins la concursul organizat de
Societatea Științifică Literară „Tinerimea Română”.
Și-a finalizat studiile liceale la liceul „Al. Hașdeu”
din Buzău, după care a urmat cursurile Facultății de
Drept din București. A fost un student eminent foarte
apreciat de dascălii săi. A devenit avocat.
Finalizarea studiilor unversitare (1921) a coincis
cu debutul său poetic în Viața studențească. Începând
din anul următor, Petre Strihan a publicat versuri în
Universul literar, Convorbiri literare, Viața literară,
Slove, Adevărul literar și artistic etc. Frecventa, toto-
dată cenaclul Sburătorul condus de Eugen Lovinescu,
unde l-a avut coleg pe Zaharia Stancu.
În anul 1929 a debutat în volum cu Penumbre.
Era un poet promițător. Ca avocat și-a etalat compe-
tența într-un proces de presă. A fost apărătorul redac-
ției ziarului Credința, din care făcea parte și Zaharia
Stancu, acuzată de calomnie de către fruntașii grupă-
rii Criterion (Mircea Vulcănescu, Petre Comarnescu
etc.), în 1932-1933. În 1934, cinci dintre poeziile sale
au fost incluse în Antologia poeților tineri alcătuită de
Zaharia Stancu.
Treptat, însă, exigențele și avantajele profesiei
de avocat au estompat preocupările lirice. În 1927 a
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
23
obținut titlul de doctor în drept, ceea ce i-a permis să
acceadă la cariera universitară. A fost preparator și
apoi asistent la Academia de Înalte Studii Comerciale
și Industriale din București. Petre Strihan a înțeles sta-
tutul de universitar ca obligație de a aduce o contri-
buție originală la disciplina dreptului, principiu uitat
astăzi de către majoritatea universitarilor.
Muncitor și ambițios, asistentul universitar Petre
Strihan s-a afirmat ca membru activ și util diferitelor
organizații și publicații cu profil juridic ale epocii,
avansând totodată în ierarhia universitară. În 1936 a
devenit profesor universitar la Școala Superioară de
Război, în 1938 conferențiar, iar la 1 ianuarie 1943
profesor universitar la Academia de Înalte Studii
Comerciale și Industriale. Este perioada în care aduce
contribuții originale la dezvoltarea teoretică a dreptu-
lui administrativ.
Competența sa în dreptul administrativ, remar-
cată de către oficialitățile regimului Antonescu, l-a fă-
cut eligibil pentru o înaltă demnitate în stat. La 5 ianu-
arie 1942 a fost numit subsecretar de stat la Ministerul
Afacerilor Interne.
Relatările sale și documentele de arhivă din pe-
rioada cât a îndeplinit această funcție cu responsa-
bilități legate de administrația locală ni-l arată ca un
demnitar integru, respectând legislația existentă și
evitând abuzurile. Ca opțiune politică făcea parte din
organizația de tineret a PNȚ pe care, nemulțumit, a
părăsit-o în 1937. A fost îndepărtat din funcție odată
cu căderea regimului antonescian, la 23 august 1944.
Considerat responsabil, împreună cu ceilalți înalți
demnitari, de toate actele regimului antonescian, a
fost condamnat la 10 ani de închisoare.
Strălucita carieră universitară și politică a dimi-
nuat frecvența manifestărilor înzestrării poetice a lui
Petre Strihan. S-a micșorat simțitor numărul colabo-
rărilor sale în revistele de cultură și literare. Talentul
său literar era prezent, însă, în modul de redactare a
diverselor rapoarte și acte juridice. Uneori, involun-
tar, comitea rime interne. Într-un discurs ocazional,
ținut în 1942 în fața tinerilor voluntari dintr-o tabără
de muncă, i-a elogiat fiindcă „ați pus mâna pe lopată,
muncind fără nici o plată, ci pentru o răsplată ideală”
(p. 75).
Ascensiunea sa politică a sensibilizat pe unii
dintre confrații literari, care l-au contactat, pentru a-l
onora ori pentru a-i solicita sprijinul. Poetul Ștefan
Baciu, deținătorul Premiului de poezie al Fundațiilor
Regale (1936), fost student la Drept în Universitatea
București, pe care îl cunoscuse din mediile literare,
i-a solicitat subsecretarului de stat audiență, în 1943,
adresându-i o solicitare măruntă, soluționată pe loc.
În fapt, Ștefan Baciu venise „să-mi aducă placheta sa
de versuri recent apărută. Mi-a oferit-o, cu un auto-
graf omagial, în care abundau superlativele la adresa
mea ca poet” (p. 57).
În vara anului 1943, Zaharia Stancu, deținut în
lagărul de la Tg. Jiu, a protestat împotriva abuzuri-
lor conducerii lagărului declarând greva foamei și
adresând telegrame de înștiințare autorităților, inclu-
siv subsecretarului de stat de la Interne, deși lagărul
nu era în subordinea acestuia, dar cerându-i sprijinul.
Petre Strihan s-a adresat ministrului de Interne, acesta
a ordonat o anchetă în urma căreia Zaharia Stancu a
fost eliberat din lagăr (pp. 58-63).
Din 1945 până în 1956, Petre Strihan și-a exe-
cutat pedeapsa, mai ales în penitenciarele Văcărești
și Aiud. Au fost ani grei pe care, autorul volumului,
îi înfățișează cu toate asprimile și umilințele lor și cu
empatie pentru personajul principal al scrierii sale.
Detenția, cruzimile și necazurile ei nu au anulat
sensibilitățile poetice ale lui Petre Strihan, transfor-
mate în mijloace de supraviețuire, după cum afirmă
el mai târziu. Poetul își versifică trăirile și recită co-
legilor de suferință din poeziile sale (pp. 128, 134).
El se numără, alături de Radu Gyr etc., printre poeții
Adriana Blendea	Arbore gri, 2003, tehnică mixtă pe pânză, 170x200 cm.
închisorilor, chiar dacă în ele predomină resemnarea
și nu revolta sau îndemnul la luptă din creațiile altor
autori.
Eliberarea din închisoare, după executarea inte-
grală a pedepsei, a fost urmată de o lungă perioadă de
dificultăți legate de asigurarea mijloacelor de existență
și imposibilitatea de a se manifesta ca un cetățean „ne-
pătat” de condamnarea anterioară. Descrierea situa-
ției lui Petre Strihan după punerea în libertate, oferă
lui Adrian Stroea prilejul de a evidenția importanța
libertății pentru existența umană. Primatul libertății,
a libertății fizice și spirituale, în raport cu alte condiții
ale existenței, atenua până la dispariție, pentru Petre
Strihan, umilințele și mizeriile existenței cotidiene în
care, el, fost profesor universitar și demnitar al statului
cu rang de ministru era nevoit să muncească pe post
de paznic la grădina zoologică ori de magazioner.
Libertatea i-a creat lui Petre Strihan o stare de
spirit pozitivă reflectată în implicarea în viața cultu-
rală la nivelul la care i se permitea: difuzarea de carte
la locul de muncă, publicarea de articole și poezii pro-
prii la gazeta de perete a întreprinderii la care lucra,
ținerea unor conferințe pe teme culturale pentru a
căror pregătire se documenta la Biblioteca Academiei.
După anul 1964, schimbarea atmosferei politice
în țară, prin afirmarea de către oficialități a sentimen-
telor naționale pentru a obține sprijin popular în pro-
movarea desovietizării, i-a permis lui Petre Strihan
obținerea unui loc de muncă la nivelul pregătirii sale
superioare: documentarist și apoi cercetător principal
la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Au urmat ani
de puternică afirmare a lui Petre Strihan în domeniul
științific, când ajunge un valoros istoric al dreptului
românesc.
Afirmarea în domeniul poeziei a urmat ace-
lași curs ascendent. Poetul frecventează cenacluri-
le „George Călinescu” și „Titu Maiorescu”. Publică,
sub pseudonimul Radu Condrea, în revistele literare
ale epocii. Prietenii ingrați își reconsideră poziția.
Zaharia Stancu l-a ajutat să intre în Fondul literar
(1966), iar la apariția volumului Poezii (1968) i-a elo-
giat creația. Volumul Poezii, primul după eliberarea
din închisoare, a inclus și unele piese din volumul
Penumbre (1929), dar cuprindea în majoritate poezii
noi. A fost prefațat de Zoe Dumitrescu-Bușulenga,
care a apreciat delicatețea și romantismul poeziilor
lui Petre Strihan, motiv pentru a-l considera pe autor
„o reîntrupare în timpul nostru a poetului medieval,
a trubadurului, din perspectiva istoriei literaturii au-
tohtone” (p. 246).
Cel de al treilea volum de versuri al lui Petre
Strihan, intitulat Moara albastră, a apărut în 1978 la
editura Eminescu, iar al patrulea volum, în 1984, sub
titlul Lumini târzii. Caracterizându-și volumul, Petre
Strihan scria: „Lumini târzii reunește o serie de poeme
aforistice de o sensibilitate și o forță a mesajului im-
presionante”. Sunt incluse în el poeme scrise la Aiud,
„exprimând dramatica experiență a detenției”, pe care
poetul le memorase și le-a transcris după mulți ani, în
libertate.(p. 250). Pentru ca cenzura să nu împiedice
apariția lor, dintre poeziile din detenție, au fost alese
cele „neavând nimic care să contrazică orânduirea so-
cialistă” (p. 266). Adrian Stroea reproduce și comen-
tează și poeziile rămase nepublicate, dar oferite de
Petre Strihan unor persoane apropiate. Se referă, de
asemenea, la aforismele lui Petre Strihan, rod al firii
sale meditative și al bogatei sale experiențe de viață.
Despre volumul Lumini târzii, Constantin Noica
îi scria poetului: „Vă felicit din inimă că puteți avea o
vibrație caldă în anii noștri târzii. Încerc și eu să fac
ca D-voastră, dar pe registrul meu filosofic” (p. 268).
Dotat cu calități native de poet și om de știință,
Petre Strihan a avut o existență ce i-a adus mari satis-
facții, dar l-a supus și unor încercări grele din care a
ieșit victorios. Tocmai de aceea, la începutul memori-
ilor sale, nepublicate, el scria: „Am fost pe rând sau si-
multan copil, adolescent, școlar, student, soldat poet,
avocat, om de știință. Mare dregător, deținut politic,
soț, tată, muncitor manual, divorțat, bunic, recăsăto-
rit, reprofilat la 65 de ani, candidat la sinucidere ratat
și până la urmă convins că viața e frumoasă tocmai
prin relieful și varietatea ei”. Monografia istoricului
militar Adrian Stroea reușește să înfățișeze, cu empa-
tie și competență, avatariile poetului, ipostazele per-
sonalității sale sub impactul Istoriei.
■
24
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
cărți în actualitate
Adrian Lesenciuc
Hotare fluide
Volumul de debut Hotare al tinerei poe-
te Andreea Iulia Scridon1 e unul care nu
poate fi trecut cu vederea. Realizat ca au-
totraducere a unor plachete apărute în Statele Unite
ale Americii (unde locuiește în prezent) și Marea
Britanie, Hotare se îndepărtează de tiparul debu-
turilor feminine din literatura română a ultimilor
ani, în special de cel al poeziei laureate cu Premiul
Național de Poezie „Mihai Eminescu” Opus pri-
mum. Venind de departe, Andreea Iulia Scridon
este departe de tentațiile unei mode poetice autoh-
tone, posibil de ilustrat ca unde generaționiste, scă-
zând în amploare estetică și migrând spre carnalita-
te, depresie sau isterie. Discursul poetic din Hotare
e complet diferit. Un calm atipic vârstei, o limpezire
a viziunii complet diferită de turbulența poetică a
generației biologice căreia îi aparține și o profun-
zime a vocii care nu ține cont nici de vârstă, nici de
spațiul cultural la care se raportează2 sunt caracte-
risticele acestei poezii de debut. Poeta se raportează
critic atât la actul facerii, cât și la cel al traducerii (pe
care îl vede ca pe o coacere), evidențiind nuanțele
în expunerea în cele două limbi; „Diferențele dintre
original și traducere reprezintă doar niște fluxuri
subliminale care existau deja încapsulate în poezii și
care mi s-au arătat intuitiv abia când le-am transpus
dintr-o limbă în alta” (p.10).
Adriana Blendea	Fire de iarbă, 2018, ulei pe pânză, 20x20 cm.
Atipică așadar unei maniere poetice, poezia din
Hotare e una ludică, întărește Simona Preda, prefața-
toarea volumului, dar ludicul este grav la rădăcini și
amar ca postgust. E un prim exercițiu al memoriei în
probabil un foarte amplu demers al unei opere care se
va închega peste ani, în care poeta va așeza strat peste
strat amintirea Clujului natal, insolitul adolescenței,
tentațiile fiecărei vârste, dar care, în lumina proaspe-
tei perspective, ceea ce se relevă din acest volum de
debut, lasă în suspensie vaporii denși ai melancoliei,
expuși printr-un filtru prozodic diferit de pattern-ul
generaționist, poate și pentru că poezia aceasta e, în
definitiv, o traducere: „Pe casa asta/ o iubesc cu ace-
eași intensitate cu care nu mă suport pe mine,/ iar
strugurii care încununează latifundia noastră mili-
metrică// se lansează în jos într-un botez de adio al
verii veșnic târzii” (Clusium, p.20). Melancolia nu are
densitatea cețurilor și nici răceala brumelor. E o vagă
senzație aproape corporală: „Tristețea, un soi de sen-
zualitate,/ ți se topește peste cap ca miere din ceruri”,
care activează senzorii tactili, care păstrează la nivelul
sugestiei, fără încărcătura nepotrivită a figurilor de
stil și retorice, linia fină a derulărilor în sedimentele
memoriei tinere: „Când te vei întoarce,/ vei sta în fața
casei/ chiar după miezul nopții/ te vei uita la ea și îți
vei spune/ e bine/ ce a fost mai rău a trecut/ și vei șter-
ge furtunile/ care au potopit ultimele zile/ cu degetele
Adriana Blendea	Vârtej, 2005, tehnică mixtă pe hârtie, 50x40 cm.
minții tale/ și vei urca scările/ vei suna la ușă și bunica
ta va deschide ușa/ și bunicul tău va fi în hol, și va spu-
ne a venit?/ Și vei mânca și o roșie la cină,/ și totul va
crește cu normalitate,/ ca întotdeauna” (Sudul, p.26).
Această umbră melancolică, vag sugerată prin
conturul luminos, prin aura afectivă așezată peste
lucruri, e dublată, pentru a ieși în relief, de intensi-
tatea de culoare a pierderii, ratării, strivirii: „Așa, se
întreabă toată lumea: cunosc dragostea?// Un lucru
pot spune:/ cunosc senzația fructului strivit în iarbă”.
Un topos nou, modelat pe tărâmul memoriei afective,
o cartografiere a unui spațiu recompus, reasamblat și
redat în frumusețea stranie a privirii de departe cu
ochiul tânăr și impregnat de vagi și suave tristeți pasa-
gere, sau atins de durerea, și aceea constantă, a exilului
în acest topos pe jumătate real, pe jumătate imaginar:
„București, cea mai lungă iarnă a vieții tale:/ [^]Z nu-
mai citind și scriind, scriind, scriind/ vei putea să o
faci din nou decentă” (Cartografie de București [schi-
ță], p.31), îmbie la un exercițiu de redesenare a bio-
grafismului în poezie, servește drept lecție de așezare
în pagini a imediatului trăit fără dezbrăcarea textului
poetic de funcția poetică (așa cum se întâmplă în po-
ezia generațiilor tinere): „Dincolo de geamul autobu-
zului: un viitor plin de amanet./ De aceea te-ai rujat
în baia Universității,/ unde closetele urlă ca niște crip-
te.// Ai vrea să-ți treci degetele peste albastrul ceresc/
al Bisericii Kretzulescu timp de ore întregi -Z Irina,
chiar ai putea locui aici, cum spuneai?/ Chiar ai putea
locui într-o inimă care bateZ dacă ai chiar tu o inimă
care bate?” (Cartografie de București [schiță], p.36),
adică fără transformarea poeziei în text cu funcție
predominant referențială. Prezentul volum e, cu alte
cuvinte, o lecție de poezie, o lecție despre cum intensi-
tatea trăirii nu erodează instrumentarul postmodern
al scriiturii, despre cum gravitatea nu strică dicțiunii
contemporane erodate de diferite forme superficiale
de apropriere a imediatului, despre cum ritmul poezi-
ei, atipic și limbii, și generației, nu trebuie să se stingă
sub presiunea pașilor în marș forțat al cuvintelor din
proza care a inundat poezia.
Există în poezia Andreei Iulia Scridon o conti-
nuă și constantă senzație de bucurie, în ciuda tuturor
acelor note melancolice, tuturor suspendărilor care
contribuie la stratificarea memoriei. Până și uitarea
se așază natural peste lucruri, ca mierea, acoperind
interstițiile, apropriind spațiile, recartografiind: „și ui-
tareaZ când ajunge pe noptierăZ are ca iubireaZ figura
dulce a unui copil” (Sudul, p.27). Și mai există uimirea,
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
25
Constantin Cubleșan
surprinderea de sine, după hălăduirea prin interioa-
rele aceste memorii în lumina piezișă de amurg, în
ora de aur a fotografierii senzațiilor și obiectelor din
copilărie: „Ah, iar mă deranjează Călcâiul lui Ahile
-/ să mă mai mir,/ acum că acest corp prematur/ e
din nou atât de dezacordat?/ ca o mandolină strica-
tă/ într-un sătuc înfundat în Ardeal// Să mă mai mir,/
acum că am crescut în acest corp prematur/ intensita-
tea emoțională a unei mătuși rămase domnișoară bă-
trână/ (o dată măritată și repede abandonată)/ căreia
îi strălucesc ochii după bunurile materiale?// Acea
senzație aerisită de copilărie,/ de parcă geamurile ar
fi fost larg deschise,/ și cearșafurile proaspăt spălate.//
Acea senzație aerisită de copilărie/ de a găsi pe malul
Someșului o casă în copac/ și de a intra în ea/ nu știi
unde ești dar îți place unde ești -/ asta înseamnă să
trăiești, deci, să citești/ destăinuiri tatuate pe zidul băii
publice/ sau pe lemn://Andreas dacă vezi asta vreoda-
tă să știi că te-am iubit mult iar tu nu ai apreciat asta.
Ți-ai bătut joc de mine. Te urăsc acum.// sau// Eduard
și cu mine vom fi din nou împreună într-o zi!!!// Iar eu
mă întind pe spate și mă chiorăsc cam timidă către
Dumnezeu/ prin crăpăturile dintre scânduri:/ mă tem
să pierd și mă tem să am,/ viața e totul sau nimic,/ nu
poți îngriji pe cineva fără să stai cu ea mereu-mereu/
nu/ poți/ pierde/ clipa” (Imn, pp.41-42).
În această poezie delicată, gata să se ridice precum
un balon cu heliu peste asfaltul și betoanele orașului
zugrăvite de congeneri, gravitatea salvează și înalță. Ca
un fir cu plumb legat de propria poezie în înălțare, ca
o piatră în buzunar, gravitatea menține legătura cu so-
lul, cu orașul, cu toposul modelat de memoria afectivă
peste care privește din nacela fictivă atașată balonului:
„Ce greutate aduce zilelor prezența ta:/ pietricele în
buzunarele mele,/ perfecte pentru palmele mele/ per-
fecte pentru a mă duce în jos” (Despre durere, p.45).
Această suspendare peste lucruri, peste interioare pe
care le privește de la înălțimea tavanului sau ferestrei,
peste străzi, piețe și orașe scrutate de la înălțimea ne-
cesară cuprinderii tuturor ingredientelor remodelării,
permite o redare precisă a imediatului, a stărilor, a
faptelor derulate și extrase din memoria afectivă, care
nu pierd nici valențele reflexive, nici pe cele tranzitive
ale poeziei, luând în discuție clasificarea lui Gheorghe
Crăciun. Pe parcursul volumului se produce o migrare
spre tranzitiv prin temperarea stării lirice, prin reține-
rea mirării și transformarea contemplării, perspectivei
pasive în observație participativă prin coborârea la su-
prafața cotidianului redat și în adâncimea unor fapte
readuse la suprafață prin memoria afectivă.
Andreea lulia Scridon e o voce sigură - o ra-
risimă voce atât de sigură la debut -, care a confir-
mat prin poezia (și proza) ei atât în Statele Unite și
Marea Britanie, cât și în Româniaw. Cu plachete de
versuri publicate în engleză și bine primite în spați-
ile de adopție, cu două prestigioase premii în afară,
Oxford Review of Books Short Fiction Prize (2019) și
University of Oxford’s 2020 STAAR Editorial Prize, cu
numeroase și prestigioase colaborări la publicații de
prim rang, tânăra poetă, reprezentând filiala Brașov a
Uniunii Scriitorilor din România, a obținut locul I la
ediția din 2023 a Festivalului Literatura tinerilor de la
Neptun și a fost nominalizată scriitorul lunii septem-
brie la Premiile Scriitorul Anului de la Iași.
Note
1	Andreea Iulia Scridon. (2021). Hotare. Prefață de Simona
Preda. București: Editura Universitară. 54p.
2 spre deosebire de poezia generaționistă al cărui epicen-
tru al mișcării tectonice a fost activat în anii ’70-’80 prin
mișcarea poetică americană din urmă cu peste douăzeci
ani și care nu s-a desprins încă de acea raportare la o
realitate poetică în oglindă atât de îndepărtată în timp,
poeta trăiește într-o actualitate a poeziei americane, care
dă o nuanță diferită dicțiunii
■
„Pietrele Nordului sunt
pline de hieroglife”
Ținutul Nordului a devenit pentru George
Vulturescu o fabuloasă lume legendată, cu
fapte și personaje mitologice, într-un vizio-
narism propriu, dramatic dacă nu cumva chiar tra-
gic. Parabola și metaforicul își află semnificația de
sorginte ancestrală, în lungile sale poeme insinuat
narative („Pe pietrele Nordului am stat sub fulge-
re;/ mi se părea că zvâcesc, că urc prin lumina lor/
precum peștele spre izvor, în amurg [...] Nordul e
guvernat de fulgere [...] Orfan de divin rătăcesc pe
pietrele Nordului./ Știu slava grotelor pentru care
fiara se luptă cu fiara,/ pasărea cu pasărea, să-și așe-
ze culcușul, cuibul [...] știu că omul poate fi locuit
de vâlve care-l/ cheamă sus pe Munte să adune lupii
cu vocea lui,/ să le poruncească cu vocea lui [...] ești
acolo:/ pe țâța rocilor din Nord care alăptează ae-
rul/ pe care-l respiri/ cel alăptat de vâlvele Muntelui
știi că va fi/ jumătate lup și jumătate om/ lupul va
justifica cuțitul [...] omul va justifica fulgerele:
apropie ele oare pe/ om de Dumnezeu sau doar îl
spulberă în/ frumusețea unui brad în flăcări?” -
Frumusețea era un copac fulgerat). Universul acesta
e animat de elemente simbolice - lupi, uli, vulturi
ș.a., dar mai ales făpturi cu puteri fantastice, locuri
de o solemnă stranietate, copaci în flăcări etc., toate
devenind motive pentru pledoaria înfruntării vie-
ții cu moartea. Muntele Nordului devine astfel un
loc în care creația poetică se zămislește din tocmai
trăirea după legile tradiției arhaice, într-o provincie
în care istoria și câtecul răzvrătirii e încă viu: „E
un psalm acesta despre Pietrele Nordului/ pe care-l
cânt la marginea Europei/ în timp ce ea își aruncă
de pe vechile turnuri/ steme și steaguri și alămu-
ri care ticăie/ Europa nu se mai întinde de la un
turn la altul/ ci de la un gorgan al fricii la alt gorgan
- până la glezne duhnește lutul ei/ până la brâu,/
până la subțiori/ - Țurai! Nu-i aprinsă nici o lampă!
[...] poți țâpuri:/ - Țurai! Lumea asta nu-i a mea!”
(La marginea Europei).
Recentul volum de poeme se alcătuiește pe
două paliere simbolic așezate în pandant, primul,
Pietre obosite, reprezintă urcarea în mitul autohton,
în vreme ce al doilea, Cesar Vallejo urcă pe Machu
Picciu, este un omagiu adus poetului peruan, care
n-a urcat niciodată pe munte, dar care a adus în
cântecele sale același univers mitologic al culturii
sale naționale. Se dezvoltă astfel o pasionantă des-
cindere în universalitate, un elogiu adus poeziei
într-o decantare sentimentală confraternă (George
Vulturescu călătorind în Peru, scrie un soi de jur-
nal-mărturisire în memoria acestui poet): „Vântul
suflă și aici, pe țărmurile Pacificului, la Lima,/ unde
i-a plăcut lui Cesar Vallejo să se preumble îmbrăcat
în negru/ și a învățat că valurile spală la fel piatra
neagră și piatra albă/ și se ridică la fel, fără odihnă,
să ducă bancurile de pești/ care se aprind, unul de la
altul, aproape de țărm./ Asta învăț și eu:/ gloria cea
mai mare a unui poem nu poate fi alta/ decât să-l
citești valurilor oceanului -/ deasupra lor nu mai
e decât vântul/ pe care Dumnezeu l-a lăsat să sufle
unde vrea” (Cesar Vallejo urcă pe Machu Picciu).
Adriana Blendea Leaves of grass (IV), 2017, tehnică mixtă pe pânză, 30x30 cm.
Din ținutul acesta al unui Nord mitologic se
naște poezia lui George Vulturescu, cel care însuși se
consideră a fi un „herald al Nordului”. El deslușeș-
te pe pietrele megalitice ale ținutului urmele unor
hieroglife ce vorbesc despre geneza lumii și mai
ales despre geneza creației (a poeziei) - „Pietrele
Nordului sunt pline de hieroglife” - astfel încât ver-
bul său are duritatea și prospețimea cugetării des-
pre creația poemului însuși, despre viață și moarte,
totul trăit prin litera scrisă cu sudoare și sânge: „O
literă neterminată bântuie poemul ca un strigoi./
Nici un lup n-a orbit în Nord:/ ei mănâncă tăciuni
rămași de la focul fulgerelor./ Nici poemul meu
nu-i doar un «arzător de cărbuni»:/ fiecare piatră
e aici un vas hermetic/ unde pâlpâie hieroglifele -/
cele pe care le visați voi, cei care ați vrea să fiți aici/
să puneți capcane pe Pietrele Nordului” (Venus de
pe Pietrele Nordului).
Discursul poartă însemnele sacre ale unor pil-
de ce rezonează biblic. E motaforic; imagistica se
împlinește cu înțelepciunea pilduitoare a fabulei:
„În teaca sabiei este întuneric -/ întotdeauna este
obscen de călduț în teaca sabiei:/ nici un fier nu de-
vine sabie decât în teacă/ numai în sclipirea tăișului
tras afară/ poți vedea cine este în fața cortului/ când
comandantul strigă:/ «- Unde sunteți, căpitanii
mei?»// Are și cuvântul o teacă în care clămpăne.../
Nu devii poet - ca fierul care nu devine sabie/ cât
este în teacă - până nu ești abandonat/ în mijlocul
paginii, în mijlocul poemului,/ în galeriile negre
dintre cuvântul scris și/ cuvântul nescris/ unde te
poticnești în pietrele lui” (Întunericul obscen și căl-
duț din teaca sabiei).
Poezie a Nordului lăuntric, volumul care adu-
ce în oglindă imaginile a doi poeți din ținuturi ge-
ografice diametral opuse, devine astfel o construc-
ție laborioasă despre zămislirea cuvântului magic
al creației pe care George Vulturescu îl depune pe
pietrele de altitudine ale înseși ființialității sale.
■
26
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
cartea străină
Ștefan Manasia
1979: drumul spre
muntele Kailash
.0 (MW	f*i fu| M W y ft» te UnU' CW
CHR1STIAN
KRACHT
1979
ROMAN
S-a reeditat zilele acestea, la Cartier, prima operă
tradusă de Andrei Anastasescu în ceea ce are
toate șansele să devină o serie de autor Christian
Kracht. 1979 se numește falsul roman picaresc, pu-
blicat în 2001 de tînărul autor elvețian (avea 35 de
ani pe atunci) și, în română, la editura din Chișinău,
în edițiile din 2013 și 2023.
Ca și Imperium sau Morții (pe care l-am co-
mentat nu de mult în Tribuna), 1979 este, de fapt,
o fabulă, o glumă cinică pentru cititorii inteligenți.
Conceput în două părți - prima, Iran, începutul lui
1979, și a doua, China, sfîrșitul lui 1979 - romanul
acesta de călătorie trimite la două țări unde revoluția
(islamică și comunistă) s-a arătat și se arată încă în
toată splendoarea.
În Imperium, Kracht ne seducea cu lecția de
istorie (și de morală) despre Imperiul German din
Oceania, despre delirul grandorii și pasa de misti-
cism genocidar în care poporul lui Goethe s-a avîn-
tat fără să clipească și din care a ieșit însă infernal de
greu - secta cocovorilor, vegetarienii dependenți de
fructele cocotierilor, pare, în lectura sarcastică a lui
Kracht, unul din germenii nazismului. Morții deve-
lopează o axă a răului, Germania nazistă - Japonia
imperialistă, în timp ce urmărim (și) un cineast elve-
țian gonind de-a lungul planetei în căutarea desăvîr-
șirii și morții. Scris înaintea ambelor, 1979 este, poa-
te, cel mai scandalos dintre ele, pentru că sub masca
dandysmului incontinent, a estetismului pop (chiar
punk), Kracht biciuiește o altă formă a derivei/au-
todistrugerii europene - de data asta pactizarea,
împotriva firii, cu cele mai abjecte regimuri politice
de pe pămînt: teocrația lui Khomeini, comunismul
lui Mao Zedong sau al lui Pol Pot. De unde senzația
că pactizarea asta, deriva asta continuă - cu ajutorul
anarhismelor, ecologismelor, extremelor politice - și
azi?
În 1979, fabulosul cîntec al formației Smashing
Pumpkins, versurile lui Billy Corgan trimit, hipno-
tic, la adolescența de odinioară, a unor puști cu sim-
țurile stimulate de civilizația electrică:„Shakedown,
1979/Cool kids never have the time/On a live wire
right up off the street/You and I should meet/June bug
skipping like a stone/With the headlights pointed at
the dawn/We were sure we’d never see an end to it all”.
Poate că numai o referință obscură, titlul cărții
lui Kracht lovește (și) aici: în vreme ce America de-
testată își îmblînzește teenagerii cu supermarketuri și
muzică rock, baba cu barbă sură numită Khomeini,
adulată de filosofii francezi și de junii pierde-vară
europeni, tranzbordată din Paris la Teheran, por-
nește una dintre cele mai sîngeroase revoluții, cu
apetit pentru genocid, antisemitism, feminicid etc.
nedomolit nici azi. Romanul lui Kracht a fost tipărit,
ce-i drept, într-un moment de acalmie genocidară
a regimului de la Teheran. A părut poate ca un fals
avertsiment. Tot un avertisment fals, și rememorarea
invaziei chineze în Tibet și a lagărelor de reeducare
despre care elvețianul acesta născut tîrziu nu scrie
mai palid decît scriu, să spunem, Yu Hua și Varlaam
Șalamov despre lagărele din China și URSS. Iată că
puterile emergente (ieri) ale estului, cele două mode-
le de revoluție cîntate la Paris emit energie neagră și
azi și, pentru ele, textul krachtian funcționează ca o
liturghie neagră:
1979 este tot un roman subțire; capitolele și
subcapitolele au hieratismul lor, o scriitură psaltică
și par împărțite de un poet modernist; frazele sînt
concentrate, dialogurile - pur funcționale: doar de
atît are nevoie un povestaș iscusit ca să te introducă
în infernul ultimei jumătăți a secolului XX.
Naratorul (căruia nu i se dă pînă la sfîrșit nu-
mele) și partenerul său de viață, Christopher (pe
care îl adoră, deși este un nesuferit), călătoresc la în-
ceputul lui 1979 la Teheran. Dormind, Christopher
„părea într-adevăr o statuie, pe care însă nu o turna-
se nici un sculptor, un obiect care exista de la sine,
luminos, inaccesibil și înfricoșător.” (p.30) În tot mai
rarele sale episoade de trezie - pentru că-i alcoolic
& dependent de droguri - tînărul poate vorbi erudit
pe orice subiect, cunoaște totul despre artă, arhitec-
tură, despre vechea civilizație persană. Prin compa-
rație, naratorul e doar un biet designer de interior,
frumușel, grăsuț și incult. Cei doi ajung în Iran în
momentul în care elita își trăiește crepusculul, iar
șahul se pregătește să fugă sau deja a fugit. Dar asta
nu împiedică marile familii să petreacă în continua-
re așa cum au fost învățate, la adăpostul palatelor și
grădinilor ce întrec în opulență suratele occidenta-
le, unele ascunzînd mobilă și artă germană de mai
mare valoare decît cele rămase pe malurile Rinului.
În Iran, oamenii au două, dacă nu trei fețe - „hie-
ne împuțite”, le gratulează Christopher pe femeile
de servici, acoperite integral cu vălul negru, pe cu-
loarele hotelului; taximetristul jovial și libertin, care
nu doar că le tolerează, dar le și încurajează viciile
în primele zile, Hasan, se dovedește un agent secret
sanguinar aflat în slujba revoluției islamice. În fine,
orașul luxos de pe coline, din grădinile paradisiace
domină orașul sărac al milioanelor de revoluționari
comuniști și islamici, al oamenilor abuzați, neverte-
brați, lipsiți de culoare.
Adriana Blendea Imersie în câmpul de flori (I), 2012, ulei pe pânză, 60x60 cm.
CARTIER
La ultima petrecere exuberant-spasmodică,
cei doi îl cunosc și sînt recunoscuți de un aven-
turier român, Mavrocordato, un Mefisto descins
parcă din ficțiunea lui Mihail Bulgakov (sau a lui
Mircea Horia Simionescu). Au parte de multe aici
eroii noștri, în grădinile unui bogătaș care cultivă
fetișismele steampunk; pe domeniul acesta se întîl-
nesc nazismul rudimentar, muzica lipsită de melos,
drogații, spiritele patibulare, discursurile șerpuitoa-
re ale unui Khomeini antiamerican/antioccidental,
profitori și spioni și figura mistică și neagră a aces-
tui Mavrocordato. În zilele precedente, naratorul
și obiectul adorației lui vizitaseră fortăreața lui Ibn
al-Sabbah: „Ca să-și asigure docilitatea tinerilor lui
discipoli, ibn al-Sabbah i-a închis într-o grădină și
le-a povestit că era paradisul.” (p.39) - îi povestește
designerului intimidat Mavrocordato și: „Interesant
în povestea lui Ibn al-Sabbah e faptul că-și anestezia
discipolii, înțelegi, îi scotea din grădină, după care le
spunea că numai el îi poate aduce înapoi.” (id.) E o
lume obsedată de reeducare. Teheranul este inundat,
de pildă, de casete audio cu muzica... sclavilor negri
americani de astăzi, așa că junilor li se inoculează
eficient nu dragostea pentru melosul american, ci
ura față de democrație: „o să fim siliți să ne tîrîm ca
melcii, orbește, în jurul unui centru vid, în jurul ma-
relui Satana, America.” (p.71) Studenții din Teheran
se scuipă și se măcelăresc în numele lui Mao și Pol
Pot. „Mai tîrziu am văzut un polițist îngenunchind
pentru a săruta picioarele unui preot și mi s-a făcut
atît de rău, încît eram gata să vomit” (p.69) ș.a.m.d.
- Poate că „preotul” invocat aici era un imam șiit, fie
aceasta una din rarele scăpări de traducere.
Universul celor trei romane ale lui Christian
Kracht e bîntuit de insatisfacția zilei de azi și de ten-
tația unor chingi chirurgicale, a unor revoluții care
să reeduce pînă la disoluția eului (sufletului?) ca în
secvența finală din 1984 - tot un roman cu titlul for-
mat din cifre! -, textul-cult al lui George Orwell.
De-aia scena de thanatos sublim, cu Christopher
mort într-un spital pentru săraci, unde poliția mora-
lă - deja funcțională - nu ar fi biciuit alcoolicul în
comă, scena aceasta capătă grația unei pene arcui-
te de egretă plutind peste noroi: „Cîndva, în timpul
nopții, a murit. Avea gura deschisă, am încercat să
i-o închid, fără succes[...] I-am luat mîna, era mică,
mult mai mică decît o știam, aproape că n-avea gre-
utate”. Continuă lamento-ul noul Ghilgameș la căpă-
tîiul noului Enkidu (Christopher): „Și m-am gîndit:
ce înseamnă tinerețea? În ce constă ea? Cu ce seamă-
nă? Cu ceva ce iubești? Se termină înainte să-ți dai
seama? E luminoasă, cîtă vreme toate celelalte sînt
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
27
crochiuri
întunecate? Eu sînt un suflet bătrîn? Unde au dispă-
rut toate? [...]Unde s-au dus anii? De ce sînt bătrîn
acum, în timp ce în jur toți sînt tineri? Ce s-a ales de
mușchii mei? Pot să schimb mersul lucrurilor făcînd
sport? Și dacă da, cît de ridicol aș fi?” (p.57)
În țara în disoluție, unde se moare poetic și inu-
til ca în The Sheltering Sky al lui Bertolucci, doctrina
purificarii a lui Mavrocordato îl captivează pe nara-
tor. Astfel că nu îi este deloc dificil lui Mefisto să-l
trimită, cu cîteva mii de dolari în buzunare, dincolo
de granița Chinei comuniste, în Tibet, unde va tre-
bui să înconjoare în sensul acelor de ceasornic - în
semn de penitență - muntele sacru Kailash („Patru
dintre cele mai mari fluvii ale Asiei își au izvorul
aproape exact la poalele lui. Cele patru fețe ale mun-
telui Kailash corespund lazuritului și aurului, argin-
tului și cristalului”, p.84)
A doua parte a romanului, China, sfîrșitul lui
1979, înseamnă a doua jumătate a pastilei fabricate
de chimistul Kracht pentru vindecarea alzheimeru-
lui occidental. Nu cunoaștem, pînă la final, rațiunea
lui Mavrocordato - maestrul păpușar e convocat,
destul de facil, aici, de prozatorul helvet, pentru a
înscrie personajele pe traseul deconspirării ororilor
din Orient.
Trecînd granița de vest a Chinei, naratorul și
călăuza lui urcă spre muntele sacru, tot mai mizeri și
de nerecunoscut. Designerul de interior, ratat, des-
coperă în experiența aceasta o plăcere estetică inefa-
bilă și comicul absolut: „Un strat hidos de murdărie
și de praf ni se acumulase pe piele și pe hainele de
pîslă, ca și cum, pe măsură ce urcam, am fi fost aco-
periți încet-încet de o crustă. Aveam impresia că pe
corp ni se depunea treptat un firnis, de parcă am fi
fost tablouri ale vechilor maeștri, retușate iar și iar
de-a lungul secolelor, în așa fel încît era imposibil să
mai recunoști originalul sau măcar să ți-l amintești.”
(p.93)
În vest, puterea Chinei nu se proiectase încă așa
de vizibil ca în anii 2000: ratații, pelerinii, călugării în
rase roșii aproape violet și cu fulare portocalii umblă
liberi, hăituiți dar liberi încă. În preajma muntelui
sacru există un lac cu apa atît de pură și de rece, încît
nu îngăduie forme de viață: „Nu ne mai săturam să
ne scufundăm, rîdeam, ne stropeam unul pe altul;
cu nisipul deschis la culoare de pe fundul lacului,
ne-am frecat pielea ca să scăpăm de crusta ultimelor
săptămîni. Baia a fost ca o miruire. Niciodată nu mă
mai simțisem atît de curat ca atunci, mă purifica-
sem pînă-n străfundul ființei.” (p.96) Considerat un
bodhisattva de alți pelerini, naratorul va fi capturat,
laolaltă cu aceștia de o patrulă chineză. Iar chinezii
le vor face ce știu ei mai bine: îi vor purifica în celule,
în lagăre, într-un deșert în care nu trăiesc nici scor-
pioni, nici păianjeni; unde singurele proteine (albu-
mină) bune de pus în supă (o zeamă caldă) sînt lite-
ralmente viermii crescuți în fecale. China lui Mao,
China lui Deng, China lui Xi îi mutilează pe acești
nenorociți, mutilează și mistuie popoare, cumva de-
parte de ochii occidentalului preocupat să urască pe
marele Satan...
Obscurul designer de interior venit din
Occident descoperă - la instigarea lui Mavrocordato
- marele design uman, remodelarea-nsîngerată din-
tre granițele imperiilor din Est.
Kracht a scris, în 2001, o fabulă formidabilă.
Scurtă. Brici. Dar pot citi astăzi mai mult de o mînă
de adulți istoria lui? A cărei încheiere ne eviscerea-
ză, puternică, umană, demnă (în pofida ororii). Iată
China: „O dată la două săptămîni avea loc o ședin-
ță de autocritică voluntară. Nu lipseam niciodată.
Eram un deținut model. Am încercat mereu să res-
pect regulile. Am devenit mai bun. Nu am mîncat
niciodată carne de om.” (p.135)
■
Cristina Struțeanu
Fetele Pădurii (VIII)
Adriana Blendea
Maternitate (2), 2000, ulei pe lemn, 22x26 cm..jpeg
Dispăruseră, se stingea ultimul zvon. Fata
încerca să se dezmeticească. Respira, abia
acum i se părea că respiră iar.
Dar, din nou, n-a avut vreme să facă nici întâiul
pas, că a început să perceapă alte zgomote ce creș-
teau. Din lateral, desigur astea nu se suprapuneau.
Încă... Oare veni-va și vremea aceea? Pare posibil,
de neînlăturat într-un viitor apropiat. Se vor căl-
ca pe picioare. Când se vor călca, de-a dreptul, în
picioare? Când vor veni la rând roboții, până și în
pădure? Și mașinării purtătoare de inteligență arti-
ficială? . Oare cum ar fi Înțelepciune Artificială?!
N-ar fi, că așa ceva nu-i cu putință. Înțelepciune,
nu inteligență. Ba da, se pare că da, fi-va posibilă și
înțelepciunea. Atunci când baza de date va crește
enorm. Genialitatea însă hotărât nu. Aici, oamenii
sunt imbatabili. Plus că veni-va o vreme când robo-
ții se vor înomeni, absolut fără îndoială.
Hotărât, musai, și-a zis, trebuie să dibui magia,
trucul prin care să înalț iar căscioara plină de cu-
lori, cea doar cu fațadă și ușă înnegurată, de să nu-
ți vină să intri deloc. Poate reușesc dimpreună cu
cerbul. De ce nu s-o mai fi întorcând? Nu cumva l-o
fi vânat cineva? Nu, nu se putea. S-ar fi făcut fum,
nevăzut. Unde e dară, unde? Vrăjile nu prea-mi mai
ies, știu bine de-o vreme, acea vreme când., uuf!
Sunt nevoită să stau ascunsă, când năvălește lumea
în pădure, mi-am pierdut libertatea?
Păi da, chiar așa. Numai că, de data asta, erau
teribil de amăgitoare armoniile. Pur și simplu, atră-
gătoare pentru ea. Băteau în ritmul inimii ei. Pentru
că răsuna. o toacă. Și se apropia, se apropia.
Lemn de paltin sau de cedru sunător. Poate
era de fag, de tei sau de cireș, ca fiind mai dulci
și mai moi sunetele, cu ciocănele din carpen sau
corn, mai dure și mai rezistente. Abia aștepta să-i
fie în preajmă. Totdeauna o liniștea, o înaripa, era
aproape gata să se ridice în văzduh. Își imagina tot
felul de rugăciuni pe ritmul acela. Ale ei însăși, nu
din psalmi. Ce ușoară ajungea! Și părea să fie aici,
în pădure! un bun percuționist, nu fitecine. Curat
magician. Urmaș al celui ce va fi chemat creștinii
să se adune prin catacombele Romei. Sau, mai de-
mult, însuși Noe, când își va fi strâns primprejur
animale și animăluțe, să le aleagă perechi, perechi
pe cele faine, spre a le urca în corabia ce va birui
potopul. Toacă adânc chemătoare așadar.
Fata a ieșit din ascunziș, s-a deznodat, ba
chiar a pornit în calea noului convoi. Să-l întâm-
pine. La început, cu pas cam împiedicat, fiindcă
stătuse prea îndelungat timp ghemuită și nemiș-
cată. Apoi avântat, aproape alergând. Gata, gata să
dea piept în piept cu. Cu Cipriana Mare! Ca la
o aruncătură de băț. Erau oare acolo și cuiburi de
cuci?! Vor fi început să fie.
Dar, iute, niște crengi vânjoase s-au aplecat și
din dreapta și din stânga. Au luat-o pur și simplu
de guler și au îndesat-o îndărăt în copacul ce-o
ocrotise. I-a trecut prin cap vijelios că poate-i to-
tul bine, că s-o fi schimbat sora ei cea mare, dacă
se făcuse monahie, că monahie se arăta a fi. Ba
chiar stareță.
Ce-avea pădurea de n-o lăsa s-o întâlneas-
că? De ce se amesteca? Avea ceva de apărat? Îi
28
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
impunea voința ei de pădure, nu-i dădea voie să
hotărască ea! Poate s-ar fi putut împăca odată și
odată cu sora ei. Visa la asta.
Dădea din picioare fata și era cât pe ce să se
pună pe țipat. De-a dreptul. Zgâlțâia pomul unde
se afla zăvorâtă acum. Îi zgâria scoarța pe dină-
untru, mai abitir decât gândacii stricători, ce sapă
galerii pe sub coajă.
Numai că, brusc, i-a prins privirea celeilal-
te... I-a văzut-o. Rece, aspră, uscată, împietrită.
Dominatoare... Abia un colț de privire, fiindcă ace-
ea întorsese capul spre însoțitoarele sale. Stareța
le spunea cu ciudă, printre dinți, că ele dau roată
și fac târcoale prin codru, în cerc și în zic-zac, în
zadar. Că, dacă ar fi găsit-o pe sora Cipriană, mai
mica, ar fi pus-o să le conducă la Tăul fără fund,
cel ascuns. Ea, caraghioasa, sigur știa calea. I-ar fi
dat cep atunci, pe loc, iazului aceluia, spre vale, și
ar fi pus piatră de temelie pentru schitul lor, viitor
mănos, cu hramul la Izvorul Tămăduirii.
Călugărițele legănau un prapur cu ciucuri,
pe care chiar asta scria. Se putea citi însă doar
Izvorul. Peste cuvântul Tămăduirii bătuse soarele
tot drumul și-l decolorase. Abia se mai ghicea.
De asemenea, femeile în negru balansau fără
oprire și niște cățuie fumegânde. Cădelnițau cu o
mișcare a mâinii ce le devenise atât de mecanică,
încât s-ar fi putut s-o continue și în somn de acu-
ma. Aveau priviri opace și posace, goale, în afara
unora dintre ele mai sfielnice, mult prea tinere, ce
nu păreau să știe ce e cu ele și pe care le vor fi
alergat cele bătrâne, posomorâtele. Pelerinajul lor
părea de-a surda. Băteau pasul pe loc.
Pe chipul Ciprianei Mari se citea - Fiindcă
pot, de aceea vreau ba una, ba alta. Mi se cuvin. Și
acum, ce mama naibii, de nu-mi iese?!
Poate ar fi intrat la seminarul de teologie și
fiul ei, Ionuț, cel pe care-l salvase Zgrumbirul
cândva. Și ar fi putut veni acolo, la balta aceea tai-
nică și vestită totodată, cu câțiva sutaniști de-ai
lui. I-ar fi făcut publicitate.
Dar ce poveste! Pe chipul celeilalte fete, cea
din poiana cu vrajă, se putea citi cu totul și cu to-
tul altceva. Cum se gândea ea, Cipriana mai Mică,
Mieria, că e singură, cu desăvârșire singură, și,
când colo, fusese potopită de întâmplări și oameni
de neoprit și nedorit. Strivită de nebunia lumii.
Halal singurătate.
Fata a priceput atunci și că pădurea asta, nu
e ca-n sângerosul Macbeth al lui Shakespeare, e
încă vie, nu tăiată, și nu vrea deloc să pună la cale
cele ce i se cer de către oameni. Să umble adică.
Fie și sub formă de cherestea în nesfârșitele ca-
mioane. Că mai are forță de a se apăra. Ea umblă,
da, dar pe sub pământ, nevăzut, prin rădăcinile
ei. Prin care sporovăiește arbore cu arbore. Își dau
vești și se sprijină. Umblă și în cer, prin coroana
ei, ce umple norii de aburi pentru ploile ce vor
veni. Ca pe niște mari baloane. Apoi devin pică-
turi, fulgi și grindini sau măzăriche, aburii aceia
pufoși. Umblă mai ales prin trunchiuri, prin vase
lemnoase și liberiene, ce duc și aduc seve. Ce mai
trafic! Umblă mărunt și în frunzișul mângâiat de
razele soarelui. Îmbrobonat de clorofila fermeca-
tă și fermecătoare, născătoare de oxigen. Pădurea
umblă, nu e bătută în cuie deloc. Poate cu acele
cuie, de pre lemnul crucii. Atunci.
Ei bine, aflase, poate chiar Baba spusese, că-s
atâtea feluri de păduri, din taiga în junglă. Până
și păpădii uriașe devenite pădure. Crescând, cres-
când, cu lujerii deveniți trunchiuri în căutare de
ceața dimineții, în loc de ploi ce nu vin, și pe un
sol vulcanic, arid, sprijiniți unii de alții. Scalesia
îi zicea pomului-păpădie și se afla unde oare? În
insulele bizare, transformatoare, Galapagos. Măi
să fie! Ce putere poate avea pădurea!
Cine nu știe toate astea? Atât de bine, că nu
le mai bagă în seamă. Cipriana Mierie și-a amintit
apoi ceva ce nu putuse uita de fapt. Când și când
cădea în uitare și țâșnea înapoi, ca un copac îm-
pins cu forță în adâncul unei ape. Sfârșește prin
a sări, cu forță și mai mare, în sus. Ca un dop. Dă
pe afară...
Iată, povestise Baba, iar ea se strofocase și
verificase. Era adevărat. Baba nu mai știa unde
însă. Ei bine, era în Indonezia, într-o insula numi-
tă Tana. Pe globul nostru, unde șamanii sunt toți
frați, o apă și un pământ... Acolo, când murea
un bebeluș sugar, se scobea o gaură într-un copac.
Arborele, încet, se regenera și absorbea în corpul
lui micul trupșor de om. Teribil.
Poate e ca-n Marcu, „Vindecarea unui orb
la Betsaida”, când Iisus a scos orbul afară din sat,
apoi i-a scuipat în ochi, (precum un mare șaman
din orice vreme și din toate timpurile) și l-a în-
trebat: Vezi ceva? Și el s-a uitat și a zis: Văd niște
oameni umblând, dar mi se par ca niște copaci.
Păi, iată, arborii par mai puri decât oamenii.
Și nu par, sunt.
Pădurea e un loc de putere, sigur asta. De
parc-ai intra într-o bibliotecă. Fie și goală. Cu căr-
țile mutate, date la copertat, la reparat, la legat, să
zicem. Îi simțim însă energia și informația aduna-
tă de cine știe când. Goală să fie biblioteca, tot ne
pătrunde puterea ei. E o energie concentrată. Și
inima imediat știe, simte. Forța ei vine din unitate,
deși fiecare carte e altfel. La fel în pădure, unde
până și fiecare frunză e altfel. Darmite copac de
copac. Și totuși, ce mai ființă unică e pădurea! Ce
vezi? Pădurea sau copacii?
Pădurea asta vie se scrie pe sine, dar se și ci-
tește pe sine. Nu numai fiindcă e mama celulozei.
Matricea. Citea pe semne și gândul omului. Măcar
Adriana Blendea
Portret, 1989, ulei pe pânză, 33x33 cm..jpeg
Adriana Blendea
Portret, 1998, ulei pe panou, 25x18 cm..jpeg
de e curat sau nu. Hotărât era o gură de rai aici.
Portal, cum i se zice astăzi. Și o zăvorâse pe ea,
atunci când lemn din lemnul pădurii, toaca cea
minunată, suna, suna, suna. Mai suna-vei pentru
mine dulce corn? Lemnul de corn, nu cornul de
cerb.
Aaaa, uite-l. În sfârșit! Cerbul. Și alături un
bărbat. Dumnezeule mare și sfânt! E Dragobete
bărbatul acela de lângă cerb. Mai bine ar fi fost
cerber și nu l-ar fi lăsat să se apropie.
(Va urma)
■
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
29
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Un unchi cinefil
Întru pomenirea lui Iosif Iacob,
neobosit povestaș
n Zenda copilăriei mele rulau două filme pe
săptămână, unul marțea și joia, celălalt săm-
băta și duminica. Marele meu necaz era că
nu puteam vedea decât filmul care rula duminica
după-amiaza, de la ora trei. Marțea și joia filmul
începea la ora șapte seara și părinții mei nu puteau
accepta în ruptul capului ca eu să umblu pe uliți
când se termina filmul, aproape de ora nouă. Și
asta nu pentru că mi s-ar fi putut întâmpla ceva,
Doamne ferește, căci Zenda nu era un sat mărgi-
naș și lipsit de priveliștea lumii, cum scria știm noi
cine despre satul lui moldav, era un sat cu oameni
toți unul și unul, care știau să se poreclească cu
mult drag unii pe alții. Nu se cădea însă ca eu să
vin acasă la ceas târziu, mai ales toamna și iarna,
tocmai când ies de la birtul Auricăi marii bețivani
ai satului, puși la grea încercare de a ține drept
drumul spre casele lor.
Bunul meu unchi Iosif, mare iubitor de poves-
te și de vinars de prună băut cu Păvăloancă și cu
Ionuț Bârconea la poarta doamnei Zăvoi, poreclită
Slătinănița, a încercat să mă ajute. „Păcat că nu-l
lăsați mâine seară la film, pregătea el din vreme
terenul, e un film frumos pentru copii. Mi-a spus
mie văru Sinesie, care l-a văzut la Sebiș!” Mama îi
dădea imediat replica: „Filmele pentru copii sunt
puse duminica la trei, nu noaptea!”. Unchiul Iosif
nu se dădea însă bătut și în săptămâna următoare
încerca din nou să-și ajute nepotul: „Ar fi bine să-l
lăsați, mâine seară e un film cu ilegaliști!”.
Mai târziu aveam să aflu că în tinerețea lui un-
chiul Iosif a fost social-democrat, mă rog, mem-
bru al partidului, cu siguranță simpatizant al „to-
varășului Titel”, om „tare faină” și „tare popular”,
cu toate că l-a văzut o singură dată când, cine știe
cum, Titel Petrescu s-a întâlnit cu tăietorii de lem-
ne din pădurile Ravnei și a mâncat cu ei clisă friptă
la frigare și a băut și un pahar de vinars.
Așadar, unchiul Iosif insista că va rula un film
cu ilegaliști, în realitate era un western, Ultimul
tren din Gun Hill, cu Kirk Douglas, care a fost
reprogramat pentru sâmbăta la ora trei și la care
ne-am dus „cu școala”, film care mie mi-a plăcut,
nu însă și președintelui sfatului popular al comu-
nei Zenda care a cerut sancțiune pentru directorul
școlii că a dus elevii nu doar la un film american,
ci și imoral, dacă ne gândim la un viol doar sugerat
în film.
Părinții mei nu se lăsau înduplecați nici de ar-
gumentele politice ale unchiului Iosif, dar tot un-
chiul a găsit soluția salvatoare. Într-o seară, la cină,
și-a amintit că a văzut el cândva un film frumos,
nu mai ține minte cum se numea, asta s-a întâm-
plat de mult, când a fost el concentrat la Arad în
timpul războiului. Și pe nepusă masă i s-a făcut
dor să mai vadă filme. Și le va vedea marțea sau
joia seara, când treburile casei, la care nu participa
cu prea multă însuflețire, erau isprăvite. Cel mai
mult s-a bucurat mătușa Mărioara, gândindu-se că
măcar într-o seară a săptămânii unchiul va uita de
birtul Zendei și de bunii săi prieteni de pahar.
Așadar, unchiul Iosif s-a hotărât să meargă
în fiecare seară de marți la film, dar nu singur, ci
cu nepotul, cu mine adică! Tot el va plăti și biletul,
care, fie spus, costa o nimica toată! „Cred că aveți
încredere să-l lăsați cu mine la film. O ba?”.
Cum nimeni nu a îndrăznit să-l contrazică pe
unchiu, a doua zi, să fi fost marți, să fi fost joi? la
ceasul înserării am plecat cu el la filmul care rula la
Căminul Cultural.
Căminul Cultural se afla chiar în centrul co-
munei, nu prea departe de casa noastră, între bise-
rică și Sfatul Popular și, mai ales, lângă birtul unde
se adunau oameni vechi și de treabă ai satului.
Tocmai cînd mă pregăteam să-i spun că sunt
mândru că merg cu el la film, unchiul Iosif s-a oprit
chiar în fața Căminului Cultural, la câțiva pași de
birtul Auricăi. Mi-a întins leul pentru biletul la
film: „Du-te tu la film, eu intru la birt. Cînd se gată
filmul ne întoarcem amândoi acasă”.
Am plătit biletul și am intrat plin de impor-
tanță în sala mare a Căminului Cultural din Zenda,
după ce-l lăsasem pe unchiu la birtul de peste
drum. Nu-mi aduc aminte ce film am văzut atunci,
în marțea aceea de sfârșit de toamnă, dar m-a cap-
tivat atât de mult încât nici măcar pentru o clipă nu
m-am mai gândit la bietul meu unchi, rămas totuși
în siguranță alături de bunii lui prieteni Păvăloancă
și Ionuț Bârconea.
După încheierea filmului, am părăsit îngându-
rat sala căminului, despărțindu-mă cu greu de lu-
mea eroilor pe care-i urmărisem cu sufletul la gură
vreme de aproape două ceasuri.
Unchiul Iosif mă aștepta afară. „Ți-a plăcut fil-
mul?”. Eram încă emoționat, parcă nici nu puteam
vorbi, așa că am dat doar din cap aprobator. „Să nu
ne grăbim, m-a prins de mână unchiul, să mergem
încet, iar tu să-mi povestești, pe drum, filmul.”
Atâta am așteptat! Flatat că unchiul apreciază
talentul meu de povestitor, am început cu genericul
filmului, o zi cețoasă, cum se risipește apoi ceața,
cum încep să se deslușească chipurile personajelor,
apoi secvențe din film, cele care mă impresionaseră
pe mine mult de tot, apoi finalul, se aude un singur
pocnet de armă, unul singur fiindcă era doar un
singur glonț destinat personajului principal, care
moare, firește, dar nu cade, nu putea să cadă, se
vede doar cum o pădure se rotește amețitor, înainte
de a scrie pe ecran. „Sfârșitul filmului.”
Ai casei nu se culcaseră. Tata s-a dovedit foarte
curios la acel ceas de seară: „Ți-a plăcut filmul, un-
chiule?” Eu am înghețat. Netulburat și oprindu-se
din mâncat, calm, unchiul a început să le prezinte
celor din casă filmul. Mai întâi genericul. Nu înain-
te de a spune ce curată era sala căminului cultural
în acea seară, o plăcere să stai la film. Și ce cald era
acolo, păcat că niște neisprăviți au vorbit în sală în
timpul filmului. Unchiul a revenit la generic: o zi
cețoasă, cum se risipește apoi ceața, cum încep să se
deslușească chipurile personajelor. Nu a uitat sec-
vențe din film, exact cele care mi-au plăcut și mie și
pe care i le povestisem în drum spre casă, apoi fina-
lul: se aude un singur pocnet de armă, unul singur fi-
indcă era doar un singur glonț destinat personajului
principal, care moare, firește, dar nu cade, nu putea
Adriana Blendea	Ierbar (II), 2017, colaj vegetal pe hârtie, 41x51 cm.
să cadă, se vede doar cum o pădure se rotește ame-
țitor, înainte de a scrie pe ecran. „Sfârșitul filmului.”
Este greu să-l oprești pe unchiul din povestit:
„Dar cel mai mult mi-a plăcut atunci când (trebuie
să-l iertăm, nu vorbea de scene sau de secvențe) sol-
datul se întoarce din război și se oprește la margi-
nea satului, într-o pădure de mesteceni. Privește de
acolo satul și pe obraji încep să-i curgă lacrimi. Din
creanga mesteacănului retezată de o schijă picură
seva care i se scurge pe obraji, amestecându-se cu
lacrimile”.
Asta a fost prea mult pentru mine. Văzusem
filmul cu mare atenție, tot ce am văzut i-am po-
vestit unchiului, dar secvența aceea cu lacrimile
amestecate cu seva copacului nu o văzusem. Nu se
amestecau lacrimile cu seva, nici vorbă, soldatul se
întoarce pur și simplu acasă și atât!
Apoi mi-am adus aminte că unchiul Iosif
transforma în poveste până și drumul la magazi-
nul sătesc, drum pe care trebuia să-l povestească
la întoarcere. Degeaba încercai să-l întrebi dacă a
cumpărat ce i s-a cerut, el începea cu ieșirea din
casă, eveniment important ce nu trebuia să-i scape,
după cum eveniment era pentru el fiecare întâlnire
cu cineva. O dată l-am întrebat dacă e adevărat că
minte. Așa îmi spunea bunica, pe care am iubit-o
mult de tot, când îi povesteam câte ceva: „Numa să
nu fii mincinos ca unchiu-tău Iosif!”. Unchiul nu a
acceptat niciodată că ar fi mincinos, el punea doar
de la el, „pun de la mine, nepoate, că altfel nu mă
crede nimeni”.
Felul cum a povestit unchiul filmul i-a deter-
minat pe mama și pe tata să vadă și ei pelicula, pes-
te două zile, adică joi seara.
Joi dimineața am mers la școală, mi-am făcut
temele, am citit ceva, seara s-au întors ai mei de la
film. Unchiul venise mai repede acasă: „V-a plăcut
filmul?”
Tata nu era unchiul Iosif, el a vorbit de scene și
chiar de secvențe: „Mi-a plăcut mult scena în care
soldatul se întoarce din război și se oprește la mar-
ginea satului, într-o pădure de mesteceni. Privește
de acolo satul și pe obraji încep să-i curgă lacrimi.
Din creanga mesteacănului retezată de o schijă pi-
cură seva care i se scurge pe obraji, amestecându-se
cu lacrimile”
Se făcuse târziu dar tata a socotit că mai are
timp să-mi verifice tema la matematică. Cu nelipsi-
tul creion bicolor în mână urmărea atent fiecare ci-
fră. Eu nu mă uitam însă la foaia de caiet, mă uitam
pe fereastră și vedeam cum în lumina becului din
fața casei se ivesc primii fulgi de zăpadă din acel an.
Aș fi vrut să le spun tuturor vestea cea mare, dar ci-
frele severe din caietul meu de teme m-au convins
că deocamdată nu e vreme de așa ceva!
(Din volumul în lucru
Oameni de dincolo. Adevăr romantic și minciună...
românească)
■
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
30
showmustgoon
Oana Pughineanu
Locul în care
nu se fac selfieuri
De când lumea avatarurilor a luat cu asalt
brava lume veche, șubrezindu-i deja atât de
încercatele sisteme de opoziții pe care în-
cerca să se bazeze (bine/rău, esență/aparență/ etc.)
aproape nimic nu a mai rămas neatins. „Bogăția” a
fost și ea redefinită conform noilor standarde ale
comunității: „ești cu adevărat bogat când cobori
din avionul privat și nu postezi o fotografie cu tine
coborând sau urcând scările pe rețelele de sociali-
zare”. Desigur, avionul privat, trebuie însoțit de o
cină într-un restaurant de lux, o plajă exotică sau un
nou „leveu” (pentru cunoscători, Louis Vuitton).
Adevărata bogăție ia aura mai vechiului bine creș-
tin de care nu era frumos să te lauzi în public. Un
bine făcut de dragul aproapelui și al lui Dumnezeu.
Un bine de dragul binelui. O bogăție de dragul bo-
găției. Efectele comice ale acestor noi standarde ale
comunității sunt foarte rar vizibile în brava lume
veche. Milioanele de „falși bogați” care încearcă
să pună o pâine pe masă mimând viața bună sunt
automat discreditați de noua definiție a bogăției.
Însăși procesul de mimare trebuie regândit. Cum
s-ar putea arăta lumii întregi avionul privat fără să-l
arăți? Sau, mai rău, fără să arăți că arăți? Mi se părea
o problemă fără rezolvare, până într-o zi însorită de
vacanță, în care mă plimbam pe una dintre străzile
mai puțin aglomerate ale Florenței. Strada cu prici-
na se numește Via de’ Tornabuoni și pe lângă doza
crescută de bellezza cu care este înzestrată se mai
face remarcată printr-o particularitate, la început,
greu de perceput. Te plimbi pe acea stradă și simți
că ceva nu este în regulă. Încet, încet, ca o picătu-
ră chinezească, ciudățenia îți devine într-un final
clară. Este o stradă pe care turiștii nu fac poze și
nu își fac poze. Este strada pe care sunt îngrămă-
dite multe branduri de lux și toți cei care o traver-
sează își impun o mină demnă, așa cum se cuvine
într-un loc de pelerinaj. Este necesară o anumită
leggerezza pe care doar cel scutit de greutățile tra-
iului de zi cu zi o poate avea. Aici selfieruile sunt
apucături de prost gust, la fel cum sunt și plasele
„bradnizate” purtate ostentativ de turiștii „new
money”. Se știe că adevăratul bogat nu cumpără
nimic (are un personal specializat pentru astfel de
activități). În special bogatul florentin care nu a mai
fost văzut prin oraș în ultimii 500 de ani, cel puțin
de la construirea Coridorului Vasari folosit pentru
traversarea centrului de către familia Medici. Dar
leggerezza este extrem de greu de mimat. Aproape
imposibil. La fel cum e aproape imposibil de mimat
pielea sănătoasă și odihnită, abia ieșită de la spa.
Sforțarea devine vizibilă și spectatorul acestor pe-
lerini nu poate să nu se întrebe pentru ce sau cine
se depune tot acest efort? Pentru sine? Pentru alți
turiști care fac același lucru? Sau este pur și sim-
plu o altă experiență de bifat? Te întorci în satul
natal, în bula de facebook și pe lângă selfieurile cu
monumente și gențile de firmă te poți lăuda și cu
faptul că ai fost în locul în care nu se fac fotografii?
Traversând acest spațiu mi-am adus aminte de un
pasaj din minunata carte a lui Rath Vegh Istvan, O
istorie culturală a prostiei omenești: „Când în sfârșit
Maria Antoaneta a ajuns și ea pe pragul bucuriilor
materne, doamnele de la curte, au creat cu iuțeala
unui pârjol, moda gravidității. Au agățat pe ele niș-
te fuste care, cu ajutorul unor pernițe bine plasate,
dădeau purtătoarelor aspectul femeii gravide. S-au
întrecut cumplit între ele, dornice de succes. Se
străduiau să-și potrivească pernele în conformita-
te cu stadiul de înaintare al gravidității reginei. [...]
Sosind pe lume, primul lucru pe care l-a făcut pe
lume micul Dauphin a fost să se scape în scutece,
de față cu toată nobilimea de la curte. N-avea ce
face, deși încă de pe atunci era cavaler al ordinului
Sfântului Ludovic și comandantul mai multor regi-
mente. Înaltul act fiziologic a fost aplaudat cu mare
însuflețire de către curteni, iar a doua zi, atelierele
pariziene nu pridideau să fabrice cea mai proaspătă
culoare la modă, caca Dauphin. Este un fapt real
din istoria modei, nu o anecdotă”. S-ar putea crede
că nu există echivalent contemporan al unei astfel
de prostii. Dar internetul ne contrazice, în ultimul
timp devenind viral un video al unei doamne care
dorind să se bucure acasă de experiența savurării
unui pahar de șampanie în avion (nu se înțelege
dacă avionul personal sau un loc la business class)
și-a comandat pentru propriul living o bucată de
avion (doua scaune, măsuța dintre ele și, desigur,
geamul oval care suportă atât de multe selfieuri).
Trecând însă peste efectele comice ale presu-
pusei prostii, cred că avem de-a face cu mult co-
mentatele amour de soi și amour propre, în special
cu ultimul, legat de dimensiunea socială a „orgoliu-
lui” care are nevoie de privirea celuilalt. Am putea
spune oare, mai apăsat, o dată cu Hobbes că este
vorba de „glory”, înțeleasă ca ”bucurie ce decur-
ge din reprezentarea propriei puteri și abilități”?
Barbara Carnevali în cartea sa Le apparenze sociali
oferă o analiză antropologică a acestor tipuri de iu-
bire, a nevoii de prestigiu (sau, în zilele noastre, a
nevoii de a mima prestigiul). Autoarea observă că
dacă privim această nevoie din perspectivă antro-
pologică și nu doar din perspectiva claselor sociale,
intră în joc un raport de putere „soft”, care acțio-
nează prin seducție și nu prin oprimare. Distanțele
între cei care imită și cei care sunt imitați rămân la
fel de mari, dar seducția nu produce antagonism,
ci „forme de reverență și imitație”. Această pute-
re soft își face simțită prezența până și în cele mai
inumane forme de oprimare. Primo Levi este poa-
te cel mai fin observator al acestui mecanism: „cu
cât mai dură este oprimarea, cu atât mai răspândită
este printre oprimați disponibilitatea de a colabora
cu puterea. Și această disponibilitate este împestri-
țată cu infinite nuanțe și motivări: de la teroare,
ademenire ideologică, imitarea servilă a modelu-
lui, dorința oarbă de a deține orice fel de putere, fie
și ridicolă, circumscrisă în spațiu și timp, josnicie,
până la calculul lucid de a eluda dispozițiile și or-
dinea impusă” (Cei aleși și cei damnați). Societatea
abundenței are puține și nu foarte inventive meto-
de de a-i permite individului să-și construiască au-
tostima. Reverența și imitația sunt, ca întotdeauna,
metode eficiente și, mai mult decât oricând, rețelele
sociale scot la iveală nevoie disperată de putere „fie
și ridicolă”. În spatele ei, tot în cuvintele lui Primo
Levi, stă „un anumit procent de dominare a omu-
lui de către om [care] este înscris în patrimoniul
nostru genetic de animale gregare” și rămâne me-
reu deschisă întrebarea: „cum s-ar comporta fieca-
re dintre noi dacă am fi mânați de necesitate și, în
același timp, ademeniți de seducție?”
■
Adriana Blendea	The green hand, 2000, tehnică mixtă pe pânză, 146x180 cm.
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
31
teatru
Alexandru Jurcan
Mirosul subtil al teatrului
Cu siguranță, Horia Gârbea știe multe despre
teatru, simte „enorm” și vede „monstruos”
culisele. Ne-a demonstrat și în romanul
Crime la Elsinore (Editura Neuma, 2022), cu iz de
pamflet, amestec de grotesc și absurd. După succe-
sul piesei Crimă cu pistol și bile, un text bine amba-
lat în comic noir și policier (regia Emanuel Petran,
Teatrul Național Cluj, premiera în 17 decembrie
2021), iată acum, tot la Naționalul din Cluj, noua
piesă a lui Horia Gârbea - Ultima iubire a lui Cezar
- în regia lui Tudor Antofie, un regizor foarte tânăr,
dar ambițios, care în vara acestui an a realizat un
one man show cu Tudor Jula, după romanul Vara în
care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac.
Să privim spectacolul cu iubirile lui Cezar...
Scenografia Adrianei Grand ne propune un teatru
în teatru, mai precis culisele colorate, mustind de
ambiții, invidii, gelozii și trădări. Costume, cabi-
ne, recuzită și repaosul efervescent, deși „totul e o
piesă și invers”, unde „aroma eșecului ” are nuanțe
nebănuite. Patru personaje, patru actori, plus Ana,
care se va contamina de teatru, deoarece lumea sce-
nei emană o magie aparte și virusarea e iminentă,
chiar dacă pragmaticul e adesea invaziv. Desigur,
„orice teatru are mirosul lui”, extrem de subtil și
percutant. Adulterul e la loc de cinste, situațiile
comice au un dinamism savuros, ieșirile din rol
sunt imperfecte. Horia Gârbea stăpânește perfect
textele lui Shakespeare, așadar personajele-actori
amestecă tirade celebre cu replici ale cotidianului,
într-un melanj spumos, realizând un contrast inci-
tant, o osmoză explozivă. Intertextualitatea fixează
altfel situațiile, citatele din piese concluzionează
mai pregnant freamătul culiselor, iar uneori se îm-
pletesc oximoronic. De fapt, asistăm la un omagiu
evocator al teatrului, într-un fel de deconstrucție,
mizând pe complicitatea publicului. O ingenioasă
fuziune teatru/viață, cu reflecții corozive asupra
evoluției „post/prost dramatice”.
Regizorul Tudor Antofie a avut o muncă difi-
cilă ca să insufle actorilor acel echilibru între vocea
de pe scenă și vocea normală a personajului, cu toa-
te derapajele incluse. Un alt punct câștigat: erotis-
mul unor scene nu cade în vulgaritate, frizând un
ton carnavalesc. Dragoș Pop se întrece pe sine, în
infinite nuanțe, dinamitând scena, adoptând une-
ori postura unui raisonneur clovnesc, dominând
calitativ, cu alchimia sa inedită. A fi cabotin e una,
dar a juca un cabotin presupune un mare talent, iar
Cristian Grosu reușește pe deplin o pendulare de
o versatilitate revigoratoare. Angelica Nicoară stă-
pânește perfect tribulațiile personajului, oferind o
interpretare colorată, proteică. Diana-Ioana Licu
își demonstrează talentul o dată în plus, fracturân-
du-și interpretarea (Ana), trecând de la stadiul de
„civil” la cel actoricesc cu o dezinvoltură de invidi-
at. Miron Maxim (Alex) creează cel mai credibil,
suculent, excelent rol al său, cu disponibilități ne-
bănuite.
Se râde mult la spectacol, chiar dacă puseuri-
le conotative amare sunt vizibile. Dacă autorul și-a
propus o detabuizare, regizorul a reușit o desfoliere
a culiselor cu imagini mundane și fluiditate artisti-
că. Să spun și ceva negativ? Ia să vedem... Nu, mai
bine un proverb ugandez: „dacă gura ta se va trans-
forma în cuțit, îți va tăia buzele”.
■
| Anca Șugar
O dușcă de viață
de aromă comică
Uneori, o palmă peste dezordinea din viață
ne face să ne trezim la realitate. Totuși, din
când în când, măcar în gând, e nevoie de
un Vis american...
Regizorul acestei producții, Sorin Misirianțu,
cunoscut actor și regizor de la Teatrul Național
Cluj și nu numai, are de treisprezece ani propriul
teatru - Compania de Comedie. Această companie
a produs de-a lungul anilor peste douăzeci de spec-
tacole, unele dintre ele ajungând să se joace la Paris,
Bruxelles, Munchen, Montreal și - de necrezut -
până și în Cuba.
Comedia Vis american e o radiografie a
americanului de rând. Ce ar fi un american fără
vise, fără speranțe? Freud afirma că omului îi trebu-
ie un vis ca să suporte realitatea.
Spațiul în care s-a jucat spectacolul a fost unul
neconvențional, de tip site-specific, ca majoritatea
spectacolelor montate de Misirianțu în spațiul pri-
vat. E vorba de un restaurant, un loc parcă desprins
din epoca medievală, sugerată de catifelele lungi și
grele care delimitează spațiul de joc și de lumânări-
le prezente pe fiecare masă.
Visul American este întruchipat de un cu-
plu - Wally și Louise (Sorin Misirianțu și Călina
Hoble) - care și-a cumpărat un restaurant în plin
deșert. Deșertul Nevada, prietenos cu șacalii și
coioții, nu e prietenos deloc cu oamenii. Afacerea
cu restaurantul e o mare deziluzie, desfășurată pe
distanța a patruzeci de ani, cât durează acțiunea
piesei. Personajele noastre au îmbătrânit și s-au ra-
tat sub ochii noștri. Atât proprietarii localului cât și
tânăra Janet (Alexandra Codreanu) - care, venită
pe meleagurile vestice ale Statelor Unite pentru a fi
actriță la Hollywood, eșuează în același desert, de-
șertul iluziilor. Tot în categoria visătorilor se înscrie
Adriana Blendea
variabile
Seuls ensemble, 2021, instalație, tehnică mixtă, dimensiuni
și Janet, care a pornit spre nedeslușita lume a cine-
matografiei cu doar unsprezece dolari în buzunar.
Spectacolul e o comedie de foarte bună cali-
tate, în care regizorul Sorin Misirianțu a reușit să
armonizeze perfect iluzia cu realitatea. De fapt -
contrastul dintre esență și aparență, care e însăși
definiția comediei.
Comicul mustește pretutindeni - în structu-
rarea regizorală a spectacolului, în umorul intrin-
sec al actorilor și în comicul de situație, care își
pune amprenta încă de la început, prin spargerea
convenției celui de-al patrulea perete. Adresarea
directă către public este specifică teatrului postdra-
matic, Wally întreținând preț de câteva minute au-
diența, până la intrarea în spectacolul propriu-zis:
„...americanii știu ce vor - un prieten de-al meu,
întreprinzător, l-a rugat pe un preot, la slujbă, să
spună în loc de pâinea noastră cea de toate zilele -
Coca-Cola noastră cea de toate zilele”...
În aceeași notă, Wally ne-o prezintă pe foarte
tânăra lui soție, spunându-ne că a ales-o atât de fra-
gedă pentru a fi scutit de tentațiile adulterului, însă
aflăm în scurt timp că a trăit o bucată de vreme cu
Janet. (care a venit în restaurantul lor doar pentru
a bea o cafea și a rămas chelneriță timp de douăzeci
de ani).
În multe comedii apare triunghiul conju-
gal, dar aici e vorba de un poligon conjugal cu ceva
mai multe laturi, mascat de aparența de cuplu per-
fect a celor doi soți. Astfel, Louise profită de mo-
mentele în care Wally este bolnav pentru a-l înșela
cu asistentul de la spital și cu șeful restaurantului
concurent de peste drum. Nici Wally nu se lasă mai
prejos. Pe lângă buna lor prietenă de familie, Janet,
Wally mai are o cucerire.
Dincolo de umorul de bună calitate pe care îl
degajă, spectacolul este și un îndemn la speranță,
la ideea că nimic nu ar trebui să ne oprească din a
avea idealuri.
■
32
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
muzica
Virgil Mihaiu
Guilelm Șorban
omagiat după un secol
Efervescența vieții muzicale clujene are ca re-
vers riscul ca evenimente întru totul notabi-
le să rămână neconsemnate prin cronici sau
comentarii. Probabil că aș fi ratat eu însumi un ase-
menea concert, dacă distinsa profesoară Elena Maria
Șorban de la Academia Națională de Muzică George
Dima din Cluj nu m-ar fi invitat să asist. E vorba des-
pre serata intitulată De la cântec la jazz - GUILELM
ȘORBAN, muzicianul lui Eminescu și Goga, actual,
desfășurată în Sala Studio a ANMGD în toamna anu-
lui 2023. Omonimia sesizabilă în frazele de mai sus
se justifică prin legăturile de rudenie dintre compo-
zitorul-pianist - cap de afiș - și nepoata sa, în iposta-
za de principală organizatoare a acestui veritabil act
de revalorizare a patrimoniului nostru muzical. Ar fi
fost o impietate ca împlinirea unui secol de la moartea
prematură a muzicianului transilvănean (n. 1876 la
Arad - d. 1923 la Dej) să fie ignorată. Și ar fi fost di-
ficil de imaginat o comemorare mai ingenioasă decât
cea realizată scenic de către pianistul Marius Popescu,
baritonul Alexandru Suciu și balerina Gabriela Sima.
Salutarul program de sală revela publicului con-
cise date biografice, susceptibile să atragă interesul
asupra unei complexe personalități culturale și mu-
zicale, încă precar cunoscute (cu atât mai utilă pen-
tru documentare este teza de doctorat elaborată de
Bogdan Stanciu la Universitatea Babeș-Bolyai în 2023,
sub titlul De la cnezi la lideri ai vieții social-politice
moderne românești în Transilvania și Partium. Cazul
familiei Șorban/Șerban de Cernești). Mărturisesc
că patronimicul Șorban îmi era familiar din frage-
dă pruncie, căci diploma ce consfințea absolvirea
Conservatorului clujean de către mama mea, în 1948,
era semnată de rectorul Raoul Șorban (fiul mai mic
al lui Guilelm, cel mare fiind Wilhelm Șorban, pă-
rintele antemenționatei Elena Maria). Capitolul din
Wikipedia consacrat lui Raoul Șorban consemnează:
„Tatăl său a fost compozitorul Guilelm Șorban, des-
cendent dintr-o veche familie nobiliară română din
Transilvania, iar bunica sa era originară din Alsacia.”
În acte, prenumele viitorului compozitor și jurist fuse-
se Wilhelm (inspirat de cel al mamei), dar după 1918
el și-a asumat varianta latinizată a acestuia - Guilelm.
Deși dispunea de înzestrarea unui autentic pianist,
ipotetica sa evoluție pe acea direcție fu întreruptă în
1900, când două degete ale mâinii stângi i-au fost in-
validate în urma unei infecții. Pentru a nu-și abando-
na vocația muzicală, s-a reorientat spre compoziție,
afirmându-se îndeosebi ca autor de lieduri cu specific
românesc (pentru care prefera denumirea de cântece).
Acestea erau bazate frecvent pe texte din poeți con-
sacrați, precum Eminescu, Alecsandri, Bolintineanu,
Coșbuc, Goga ș.a., iar vestmântul melodic aspira că-
tre specificul autohtonist, în acord cu concepțiile unor
Grieg sau Bartok. Relevantă pentru sagacitatea esteti-
că a lui Șorban mi se pare opinia sa, conform căreia
muzica lui Bela Bartok „nu e nici clasică, nici moder-
nă - ci este esențială.” Pe o linie mai pragmatică, înzes-
tratul muzician a absolvit facultatea de drept la Viena
în 1899, luându-și doctoratul în științe politice la Cluj,
în 1901. După Unirea Transilvaniei cu România, prin
decizia Consiliului dirigent al Transilvaniei, Guilelm
Șorban a devenit primul subprefect român al județu-
lui Solnoc-Dăbâca, cu capitala la Dej (unde a decedat
în 1923, fiind înhumat în Cimitirul Rozelor).
Referitor la premisele componisticii lui Guilelm
Șorban, edificator mi se pare excelentul eseu biogra-
fic de pe Pagina oficială a compozitorului accesabilă
pe internet (deși textul e nesemnat, din conținut re-
zultă că fu elaborat de fiul Raoul, la sugestia lui Titus
Moisescu, directorul Editurii Muzicale). Redau un
pasaj concludent: „După ce i s-a lămurit calea spre
tradiție, spre zăcămintele etnice cele mai profunde -
care au regenerat nu numai arta și literatura, dar chiar
și gândirea politică româneasca - a știut să se inspi-
re «în felul națiunii căreia îi aparține», chiar și atunci
când nu a solicitat forme de natură ori amintire fol-
clorică. Numai astfel Cântecele și piesele pentru pian
ori corurile pe care le-a compus dădeau expresie unor
sentimente româneșhti, coincidente cu structura
emoțională și conștiința națională a compozitorului.
Înainte însă, G. Șorban cutreierase satele de pe Valea
Someșului și de pe Valea Muresului, a cunoscut așeză-
rile Sălajului, ale Chioarului, a revenit ani de-a rândul
în Țara Hațegului, în Țara Moților, în Făgăraș și a pă-
truns pâna sus în Maramureș. A notat jocuri, doine,
colinde, balade, ca și ritualul muzical al botezurilor,
nunților și bocetelor, cautându-le obârșiile, tradițiile,
dialectele, asemănările și deosebirile. Cu trecerea ani-
lor substanța acestei lumi sonore s-a prefăcut în suflet
și atitudine, într-o magmă emoțională ce nu mai lua
forma modelului ci se transforma în modelul unor
melodii ce aveau să pătrundă în sensibilitatea colecti-
vă, ca în propria lor matcă.”
Recitalul comemorativ - prezentat succesiv la
Ciucea, Dej și Cluj - a fost structurat în două gru-
paje de pian solo și șase Cântece vocale cu acompa-
niament pianistic, aglutinate prin succinte interludii
coreografice. Ponderea principală în economia spec-
tacolului i-a aparținut pianistului Marius Popescu
(născut la Oradea în 1962, actualmente conf. univ.
dr. la Academia Națională de Muzică din Cluj).
Cunoșteam preocupările sale din sfera muzicii avan-
gardiste, întrucât fusese un component esențial al
memorabilului spectacol Bizarmonia (mostră ra-
dicală de teatru instrumental, realizată la cumpăna
secolelor XX și XXI de cvartetul Musica Nova - al-
cătuit din Popescu/pian, Flavius Trif/clarinet, Lucia
Florescu și Dominic Csergo/percuții, pe muzica lui
Nicolae Brânduș, în regia lui Alexandru Tocilescu,
coregrafia Ralucăi Ianegic și scenografia lui Cătălin
Arbore).
Compozițiile lui Guilelm Șorban își află în
Marius Popescu un interpret de o fidelitate acribi-
că față de partitură, dar focalizată asupra pasajelor
tematice. Spre surpriza auditorilor (chiar și a celor
mai puțin convenționali), în porțiunile mediane ale
pieselor pianistul adaugă extinse variațiuni de fac-
tură improvizatorică, revelatoare ale propriilor ca-
pacități creative, conduse uneori spre imprevizibile
Cristian Sima	guilelm-sorban2
descătușări de factură free jazz. Aș zice că pianistul
nostru reușește astfel o „aclimatizare” a muzicii lui
Șorban la climatul babilonic-amenințător al tim-
pului actual, ca un fel de replică peste un secol dată
compozitorului preocupat a înfăptui remodelarea
melosul tradițional prin mijlocirea cântecului eru-
dit. Plonjonul retrospectiv în tonalitățile belle epoque
își vădește fertilitatea prin joncțiunea cu aplombul
jazzului. Atacurile fortissime asupra claviaturii, ce
rămân o marcă a lui Marius Popescu, sunt contraba-
lansate acum de tușeul pianissimo cu care „dezghi-
oacă” sonurile unei miniaturi meditative, intitulate
Melancolie, continuate apoi printr-o desfășurare de
tip impresionist. Într-o parafrază numită Gradual
Swing, linia melodică inițial „transilvană” e întoarsă
pe fațete ritmice accelerate progresiv. În subsidiar,
fericita idee de a extrage idei muzicale din creații
centenare re-argumentează validitatea titlului cu
valoare de aforism It Don’t Mean a Thing If It Ain’t
Got That Swing, făcut celebru de Duke Ellington și
orchestra sa în 1931 (pe versurile lui Irving Mills).
Asemenea asocieri nu sunt întâmplătoare, având în
vedere și irezistibilul humor ce-l caracterizează pe
Popescu în viața de toate zilele...
Cele trei cântece pe poeme eminesciene (O,
rămâi, Peste vârfuri, Mai am un singur dor), și alte
trei pe versuri de Octavian Goga (Fată mare, fată
mare, Măi crâșmare Niculae și Dorurile mele) au be-
neficiat de impecabila prestație scenică a baritonului
Alexandru Suciu: inflexiuni vocale învăluitoare, dic-
țiune optimă, sobrietatea prin care nuanțele emotive
și patetismul conținut reușesc o fuziune între planul
semantic și cel muzical. Tânărul și talentatul cântă-
reț știe să valorifice din plin arta acompaniamentului
discret, profesată cu devotament de pianistul Mihai
Popescu. Putem înțelege astfel mai bine cum aseme-
nea nestemate și-au depășit statutul strict concertis-
tic, devenind „bunuri colective” ale memoriei noas-
tre etno-muzicale.
În fine, consemnez și contribuția de o elegan-
ță aparte a improvizatoarei coreografice Gabriela
Sima, cunoscută din Ansamblul de balet al Operei
Naționale Române Cluj-Napoca, actualmente mas-
terandă ANMGD la secția de Artele Spectacolului,
condusă de ex-colega sa Livia Tulbure-Gună.
Longilină, învestmântată în alb, balerina a trasat
mișcări abstracte, sugerând ipotetice reminiscențe
lirice pe un fundal de liniște absolută. Aceste străful-
gerări dansate a cappella creau un complement pur
gestual față de elocventa îmbinare dintre muzică și
poesie.
Concertul celor trei artiști reprezintă un bine-
meritat omagiu adus lui Guilelm Șorban. Spectacolul
- realizat cu mare dăruire sufletească, dar eludând
risipa financiară - demonstrează perenitatea creației
compozitorului și s-ar preta la o difuziune mai amplă.
■
33
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
simeze
Eugen Cojocaru
„O.R.I.E.N.T.” la Cluj-Napoca
Un eveniment excepțional a fost Expoziția
Internațională de Grafică (4-22.10.2023)
organizată de cunoscutul și apreciatul
grafician clujean Ovidiu Petca. Născut la Deva,
absolvent al Institutului de Arte Frumoase „Ion
Andreescu” Cluj-Napoca (1988) și membru UAP,
a devenit un nume de referință în arta internațio-
nală, cu numeroase expoziții personale în țară și
peste hotare: Varșovia, Gliwice, Cracovia, Koga,
Tokyo, Budapesta, Korfu etc. și colective: Beijing,
Ankara, Istanbul, Bruxelles, St. Petersburg, Milano,
Paris, Seul, Belgrad, Ibiza, Varna, Chaumont,
Budapesta, Gyor, Aarhus ș. a. Și încă (600!):
Bruxelles, Mons, Saint-Niklaas, Sofia, Gabrovo,
Varna, Beijing, Bangkok, Qingdao, Shanghai,
Cairo, Lahti, Grenoble, Frechen, Belgrad, Gornji
Milanovac, Kanagawa, Kyoto, Toyama, Tokyo,
Yokohama, Kuala Lumpur, Vilnius, Krakow,
Bitola, Tetovo, Lodz, Lubin, Cadaques, Ibiza,
Ankara, Istanbul etc. Ca președinte al Fundației
Interna,,ionale de Grafică „Bienala - Cluj” e la a
14-a ediție a International Festival of Graphic
Arts Cluj-Napoca, realizată și ca Tribuna Graphic,
și cinci ediții (1997-2005) cu International Mini-
Print Biennial. Recunoașterea mondială s-a con-
cretizat în 36 de premii: San Martin, Quilmes
(Argentina), Baku (Azerbaidjan), Saint-Niklaas
(Belgium), Tartu (Estonia), Paris, Gyula, Meudon
(France), Aktobe (Kazahstan), Vilnius, Siauliai
(Lituania), Gliwice și Varșovia, Belgrad, Ankara,
Napa (Africa de Sud) etc.
O.R.I.E.N.T. e „cântecul de lebădă” la
Muzeul de Artă clujean (pierdut dubios de stat,
ca multe alte imobile) în colaborare cu Muzeul
de Artă Comparată / Sângeorz-Băi, AAmA Art
Museum, International Art Center Tagus, Cang
Art Museum și Asian, African & Mediternanien
International Art Association. A fost vernisat de
organizatorul și curatorul Ovidiu Petca și co-cu-
ratorul Attila Iakob. Co-curator e și artistul chi-
nez Qi Luo, profesor la Academia Chineză de
Artă, care nu a putut fi de față. Expoziția e ex-
trem de generoasă: 67 de artiști din 28 de țări,
majoritatea din Orientul Îndepărtat (abordând
subiecte și stiluri specifice), dar și din alte zone,
care au fost acolo la diferite centre de creație:
Maria de la Vega (Argentina), Kamruzzaman
(Bangladesh), Stanislav Bojankov (Bulgaria),
Davida Kidd (Canada), Jichang Lin, Jiachun
Ling, Huimin Qian, Ji-Xin Song (China), Qi Luo,
Tian Luo, (China/Portugalia), Victor J. Gomez
(Cuba), Peter Altneder, Franca Bartholomâi, Ion
Isaila (Germania), Vicky Tsalamata (Grecia),
Peggy Pui-Leng Chan, Michelle Kuen Suet
Fung, Ka-Chun Jay Lau, Eddie Lui, Winnie Mak
(Hong Kong), Peter Kecskes (Ungaria), Awni
Sami (Irak), Stephen Lawlor (Irlanda), Valeria
Bertesina, Sandro Bracchitta, Silvio Ferragina,
Renato Galbusera, Maria Jannelli, Giancarlo
Pozzi (Italia), Haruko Cho, Michiko Hoshino,
Yoshio Imamura, Taichi Kodama, Masaaki Ohya,
Ritsuko Takeda, Akimitsu Tamawake, Yoshikatsu
Tamekane, Keisuke Yamamoto (Japonia), Vlado
Goreski (Macedonia de Nord), Lukasz Cywicki
(Polonia), Fernando Santiago (Puerto Rico),
Marieta Besu, Anca Boeriu, Ioan Burlacu, Maxim
Dumitraș, Suzana Fântânariu, Ovidiu Petca,
Ciprian Radovan, Lelia Rus Pîrvan, Constantin
Țînteanu (România), Zdenek Bugân (Slovacia),
Leon Zakraisek (Slovenia/Croația), Yonggu Shin,
Young Ho Shin (Coreea de Sud), S^lvia Alcalâ,
Rafael Romero (Spania), Ariane Blanc Quenon
(Elveția), Shiou-Ping Liao (Taiwan), Bamrung
Isarakul, Kriangkrai Kongkhanun, Thamrongsak
Nim-Anussornkul, Chaivut Ruamrudeekool
(Thailanda), Erkin Keskin (Turcia), Barbara
Madsen, Miguel Rivera, (SUA), Koichi Yamamoto,
Yuji Hiratsuka (SUA/Japonia).
Catalogul - scos în excelente condiții (tipo)
grafice de Editura IDEA Design & Print, Apahida
- include scurte alocuțiuni de „inițiere” ale celor
trei curatori, prezentări cu fotografie ale artiș-
tilor plastici, fiecare primind 1-2 pagini cu ope-
rele expuse. Deși e o mare diversitate de stiluri,
nu doar tematică, îi unește o uimitoare unitate în
diversitate. Astfel, devenim conștienți de carac-
terul general uman, al culturii și artelor plastice.
De asemenea, nu au fost limitate nici tehnicile
folosite: gravură, pictură, grafică, desen, design
multimedial digital. Ovidiu Petca recunoaște că
preferințele sale sunt „bipolare”: grafica polone-
ză și posterele japoneze. În cadrul expozițiilor
Tribuna Grapfic a invitat artiști din Polonia (2011)
și Japonia (2016), iar cea din 2020 „a fost dedicată
graficii din Taiwan și Hong Kong.” - așa i-a venit
ideea unui mare eveniment cu artiști orientali,
dar, cu timpul, s-a gândit să îl extindă și cu autori
din alte zone, cu tangențe estetice la acest spațiu
mirific. Colaborarea cu Luo Qi a îmbogățit mult
participarea cu marcante nume din China.
Luo Qi scrie, suprinzându-ne plăcut, că
„pandemia” a avut din 2020 și efecte pozitive,
Adriana Blendea Tete verte, 2000, instalație, miez de pâine, pigment, 20x10 cm.
fiind factorul emergent al exploziei contactelor
prin asociația sa, AAmA, care „a stabilit colabo-
rarea cu peste 100 de importanți artiști din peste
70 de țări și a inițiat o strânsă cooperare cu muzee
de artă și centre culturale din toată lumea.” El își
exprimă generoasa viziune umanistă, un adevărat
manifest artistic: „Cultura e un fel de soft power.
Cultura și arta pot condensa puterea spiritului, să
ne inspire pentru o viață mai bună și să ne destăi-
nuie sentimentele și expresia frumuseților acestei
lumi. Arta e cea care ne conectează.”
E greu de selectat și prezentat din nume-
roasele excelente exponate spre a oferi o redusă
imagine a acestei copleșitoare, poate chiar uni-
ce expoziții de cel mai înalt nivel, dar trebuie
să o facem cu tot regretul resimțit. Silvia Alcalâ
(Spania): Filipino Grils I, II (tehnică mixtă/lemn)
- cromatica bogată, între nonfigurativ și figurativ,
prezentă și pe ramă, o pagină de carte lipită ca în
colajul dadaist și câte un schițat cap fantomatic, în
linii albe; Anca Boeriu: Care and protection (gra-
vură) - grafica alb-negru cu dinamică pe diago-
nală: o siluetă protectoare cu „umbra” unei mâini
cu un pistol la ceafa ei ne duce cu gândul, tematic,
la Țipătul (1893) lui Edvard Munch; Maria de la
Vega (Argentina): Spectral work in balance (video
art) - non-figurativ cu două coloane galben și por-
tocaliu pe fond roșu ca un „fragment” mai sucu-
lent din Piet Mondrian; Silvio Ferragina (Italia):
Poetic Signs I, II (tipar digital) - două fascinante
„table” în alb-gri-negru pendulând simbolic între
non- și figurativ; Michelle Kuen Suet Fung (Hong
Kong) ne încântă cu două grafice: Second of 99
Views of Polluta și Eighth of 99... (gravură în lem)
- prima cu verde, a doua roșu pe fond galben cu
elegant-subtile viziuni onirice; Renato Galbusera
(Italia): History (tehnică mixtă/hârtie) - două si-
luete pictate sculptural în mixaj stilistic Fernand
Leger-Picasso, parcă ironizând monumenta-
lul unui Diego Rivera; Yuji Hiratsuka (Japonia/
USA): Koban Angel și I can still read your face
(intaglio) cu o halucinant detaliată grafică color
și un stil caricatural amintind de expresionistul
Max Pechstein; Bamrung Isarakul (Tailanda): The
Eye (ziar vechi tipar în relief, CD preset) - ziarul
e tăiat în formă de ochi cu pupila un CD, subtilă
aluzie cum mass-media ne „formează” opiniile;
Davida Kidd (Canada): Big Sky și Still Falling (artă
digitală) - tânăr asiat bâjbâie, simbolic, cu ochii
închiși după un big sky într-o pivniță de beton cu
simboluri kitsch și o rafinată odă adusă culturii
asiate cu două nobile figuri japoneze „privind”,
cu ochii închiși”, la un tapet cu flori de cireș;
Jichang Lin (China): Landscape (pictură) - tra-
ditional peisaj „pe verticală” în culori sumbre, cu
amenințătoare figuri animaliere pe negru, ca un
sublimat bestiar asiatic a la Hyeronimus Bosch;
Thamrongsak Nim-Anussornkul (Thailanda) cu
cinci serigrafii: Blue Ring, Mind-Matter, Quality
of Balance 4, Mountain to Wisdom și Quality of
Balance 7R în culori sumbru-discrete și geometrii
pop-art vasarelyene; Ciprian Radovan: Mysterious
Nocturnal (acril/pânză) - pe fondul verde-închis
„irizează” discret un mijloc semi-figrativ, diferite
forme în ocru, bordeaux, oranj rezultând o impre-
sionant-fantomatică cromatică ce intră în dialog
cu Paul Klee și Fernando Santiago (Puerto Rico):
Birds connect better (plastic dry point, intaglio) -
două profiluri femeie-bărbat, în stilul artei aztece,
se privesc, telepatic, direct în ochi.
În concluzie, o remarcabilă și generoasă ex-
poziție de cel mai înalt nivel - se poate afirma cu
hotărâre: una din „orele astrale” ale Muzeului de
Artă Cluj.
■
34
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
Urmare din pagina 36
Grădina secretă -
loc al memoriei
Adriana Blendea	Înger pe trepte, 1997, tehnică mixtă pe pânză, 55x40cm.
rigoarea căreia încape astăzi, de la botanică la
jurnale intime, o întreagă lume - pentru ceea ce,
de-a lungul timpului, a fost chiar un topos, cu
arhitectura lui: grădina sacră a templelor egipte-
ne, în Orient, grădina deliciilor olfactive și vizu-
ale, sau luxuriantă, grădina pictată în amănunt
la Pompei. În Europa medievală era chiostro în
mănăstiri, sau livadă cu flori, închisă între zi-
duri de castel unde Doamna primea omagiul
cavalerului sau tainică, și numai a (son) seul pla-
isir, vizita rară, în vedenie, a Inorogului. Tot în
grădină filozofi, pictori, poeți și bancheri discu-
tau în vremea Renașterii despre suflet, frumuse-
țe și nemurire.
Cu larga sa experiență de restaurare în vechi
castele, muzee și mănăstiri franceze, cu rafinata
sa cultură de care face dovadă de câte ori își pre-
zintă un proiect, înțelegi că multe dintre aceste
grădini au încântat-o, dar mai presus decât toa-
te, pentru Adriana, se află cea de la Gureni.
Adriana Blendea	Dansul îngerilor, 1997, ulei pe panou, 50x100 cm.
Acolo probabil că simte, asemenea lui Blaga,
că „Atunci când îl călcăm, pământul ne sărută
tălpile...“. Acolo este punctul cardinal specific
pentru orizontul picturii sale, izvor de plenitu-
dine și fericire sau tainică neliniște, ascunse în
umbra unui torent, în țesătura diafană a ierbii
sau a frunzariilor pictate, târziu, în atelierul pa-
rizian. În cele trei cicluri expuse acum (Peisaj,
Leaves of grass, Imersie în câmpul de flori) picto-
rița face mărturie despre ce a salvat în ea „peste
mode“ din acest Uhrgrund al ființei sale. Iar pic-
tura ei vorbește despre împlinire și seninătate,
într-o expresie rațional esențializată, a noului
realism al generației '80 căruia reușește să-i im-
prime o notă personală, depășind și vechea ne-
liniște, vizibilă încă în compunerea peisajului de
la Câmpulung datând de la jumătatea anilor '80,
a cărui execuție este marcată de o anume fervoa-
re a tușei în construcția volumelor și în redarea
luminii. În ciclul Leaves of grass pictorița vădeș-
te și noi abordări plastice, o pensulație ușoară
ca boarea dimineții, o atmosferă diafană prin
transparențe și compuneri centrifug rarefiate.
Sunt stări de grație ale picturii în care natura,
prin minim de elemente și stilistica evanescentă
a picturii devine expresie pentru o stare sufle-
tească. Spectaculosul cromatic și compozițio-
nal din ciclul Imersiilor în câmpul cu flori aduce
unda de jovială tinerețe și rafinament francez ca
într-un dialog cu buna tradiție a modernismului
graficii unui Dufy sau Chagall. Semn că pictori-
ța noastră s-a integrat, interior, și în cultura țării
din care revine mereu, ca într-un pelerinaj la iz-
vorul cu apă vindecătoare, acasă.
Tema grădinii deschise, de fapt a naturii
care înconjoară și conține ca pe o taină casa bu-
nicilor din satul gorjan aflat la poalele munților,
este tratată de cele mai multe ori în priză directă
într-o serie restrânsă de peisaje de o mare con-
centrare picturală. Atmosfera limpidă a peisa-
jelor cu grădina de sub deal îmi evocă pictura
grupului de la Poiana Mărului, cu ale sale pei-
saje montane sustrase timpului contemporan al
artei, dar și noul realism al generației optzeci,
căreia îi aparține artista, prezent aici într-o sin-
teză particulară generată de raportarea liberă la
modernitate.
Văzută în umbrele amurgului, la ceasul în
care razele apusului mai luminează doar solul,
livada de pruni plantată de pictorul Constantin
Blendea cu patru decenii în urmă, în anul plecă-
rii Adrianei la Paris spre a-și continua parcursul
artistic, spațiul acesta numit generic Grădina,
exprimă nu doar tensiunea înserării, ci una inti-
mă, mai gravă, de natură existențială ce conține
în desenul pomilor desfrunziți ceva din durata
Adriana Blendea
palpabilă a dorului, depărtării și absenței. O
tensiune existențială pe care, ani la rând, pictu-
ra Adrianei Blendea a exprimat-o prin motivul
copacului fulgerat, bătrânul nuc din grădina bu-
nicilor devenit subiect și material direct, prin
cărbunele său, pentru câteva cicluri de picturi,
amintite acum de silueta în cărbune a unui ar-
bore al cărui trunchi bătrân pare a cuprinde în-
săși lumea, nu doar pânza care abia îl conține.
Privind acest dramatism reținut sau, uneori,
chiar vehement exprimat în pictura Adrianei,
ecou firesc al propriilor frământări interioare,
nu pot să nu observ că în același timp, sfârși-
tul anilor '80, în pictura lui Constantin Blendea
prolifera - până la sfârșitul vieții sale - motivul
zborului, al aripii sau aripilor nenumărate tăind
spațiul sideral, ca o descătușare, ca o eliberare
al cărei amplu zvon copleșea neliniștea și ten-
siunea nu mai puțin prezente. Nu știu dacă nu
exagerez psihologizând, dar să nu fie oare aco-
lo și o discretă susținere, din depărtare, a tot ce
înseamnă pentru un părinte destinul artistic al
unicului copil pornit cu talent și matură deter-
minare în aventura exilului? Mai ales când aripa
lui Blendea pare a însoți crucea lui Malevici.
Picturi recente ale Adrianei fac trimitere la
dramele naturii, la dezastrele climatice evocate
în imagini în care forța simbolului este susținută
de economia mijloacelor și calitatea desenului.
O ultimă lucrare, de mari dimensiuni, realizată
în atelierul parizian după o notație fotografică,
intitulată poetic și neutru descriptiv, În grădină,
fum, aduce în atenție multiplele mijloace și cali-
tăți picturale ale restauratorului excepțional care
este Adriana Blendea, marea ei știință în arta
glasiurilor, a acordurilor discrete și a compoziți-
ei de tip monumental. Este grădina de la Gureni
adusă în marele spectacol vizual al Muzeului, ca
o glorificare laică, intrare în perenitate a ființei/
esenței ei. Dar este și un fel de laudă adusă de
artist științei care transformă cotidianul act al
privirii în pictură care durează.
■
TRIBUNA • nr. 510 • 1-15 decembrie 2023
35
plastica
semnal_________________________________________
Alexandru Sfârlea
Nuanțare cu aplomb și dez-abstractizare cu...
metodă	2
editorial
Mircea Arman
Imaginativul uman (III)sinteză	3
filosofie______________________________________
Viorel Igna
Proclus și sistemul său metafisic (I)	6
eseu
Dan Rujea
Doamna din apă
O analiză fenomenologică a motivului Ondinei
în proza lui Gustavo Adolfo Becquer și a lui
Vasile Voiculescu	8
Iulian Cătălui
Globalizare culturală și imperialism
cultural. Studiu despre impactul globalizării,
omogenizării și imperialismului cultural în
lumea contemporană (III)	1O
Menuț Maximinian
Povești de Crăciun (I)	12
Nicolae Iuga
Globalism și religie (II)	14
diagnoze_______________________________________
Andrei Marga
Relația cu China	15
istoria
Maria Vaida
Dinastia Cantemireștilor:
Dimitrie Cantemir (II)	17
poezia_________________________________________
Virgil Diaconu - 75	20
juridic________________________________________
Ioana Maria Mureșan
Stabilirea filiației	22
comentarii
Traian D. Lazăr
Petre Strihan - avatariile poetului	23
cărți în actualitate
Adrian Lesenciuc
Hotare fluide	25
Constantin Cubleșan
„Pietrele Nordului sunt pline de hieroglife” 26
cartea străină_________________________________
Ștefan Manasia
1979: drumul spre muntele Kailash	27
crochiuri
Cristina Struțeanu
Fetele Pădurii (VIII)	28
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Un unchi cinefil	30
showmustgoon___________________________________
Oana Pughineanu
Locul în care nu se fac selfieuri	31
teatru
Alexandru Jurcan
Mirosul subtil al teatrului	32
Anca Șugar
O dușcă de viață de aromă comică	32
muzica_________________________________________
Virgil Mihaiu
Guilelm Șorban omagiat după un secol 33
simeze
Eugen Cojocaru
„O.R.I.E.N.T.” la Cluj-Napoca	34
plastica
Doina Mândru
Grădina secretă - loc al memoriei	36
Doina Mândru
Grădina secretă -
loc al memoriei
Născută la București în 1961, absolventă în 1984 a
Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”,
secția pictură, membră a U.A.P București și a
Asociației „La Maison des Artistes” din Franța,
Adriana Blendea a participat la numeroase saloane
și expoziții de grup din Romania începând cu anul
1984. Stabilită la Paris din 1988 - unde în paralel
restaurează opere de artă aparținând patrimoniului
național francez - artista expune frecvent în saloa-
nele pariziene de artă contemporană precum și în
galerii din Franța, Belgia, Austria, Statele Unite ale
Americii. A realizat ample expoziții personale în
Franța și în România. Operele sale se află în colecții
muzeale naționale din Romania, precum și în colec-
ții particulare din România, Franța, Belgia, Olanda,
Germania, Austria, Irlanda, Coreea și S.U.A.
Nu demult, Adriana Blendea și-a invitat pri-
etenii, colegi de grupă din facultate și doi
sculptori din generația ei, să picteze îm-
preună la Gureni. Din variate motive (pandemia,
răstimpul limitat în care se putea da curs invitației),
cei mai mulți nu au reușit să ajungă în Gorj.
Continuarea în pagina 35
Adriana Blendea
Arbori în grădină, 2022, ulei pe pânză, 40x50 cm.
S-au reunit, ca mai toată lumea, on-line și prin in-
termediul fotografiilor au pictat despre Gureni sau
despre grădinile lor. A rezultat o fascinantă expozi-
ție la Galeria Romană intitulată Grădinile Ariadnei,
pentru că doar labirintul din care a fost salvat
Ulisse putea simboliza multitudinea de căi urmate
în artă de cei șapte prieteni. Acolo au fost prezenta-
te și parte dintre picturile Adrianei Blendea, expuse
apoi la Muzeul de artă din Târgoviște. Am fost in-
vitată să descopăr grădinile Adrianei, o parte, cea a
bunicilor de la Gureni, umbrită de coroanele prun-
ilor și merilor de sub poala munților Godeanu, dar
și alta intimă, creată în recluziunea impusă de pan-
demie, sau pur și simplu departe, în atelierul pari-
zian de la Bastilia și păstrată, cum o și denumește
pictorița, secretă.
Dicționarul definește aproape sibilinic gră-
dina secretă - termen consacrat atât în domeniul
arhitecturii peisagere cât și al muzicii și poeziei,
drept „domeniul rezervat sentimentelor și gân-
durilor intime care sunt păstrate doar pentru
sine și în sine“. Mult prea concisă definiție - în
Tiparul executat de: TIPOGRAFIA ARTA Cluj
642341 100510
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 57 lei - trimestru, 114 lei - semestru, 228 lei - un an, prin mandat poștal pe
adresa redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui
abonament pe un an cu o singură expediere pe lună este de 402 lei.