semnal
Revista de cultură TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub
egida Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Adrian Miroiu
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ani Bradea
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca,
str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului
textelor revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Angela Tomaselli,
Ritmuri transilvane, acrilice
pe pânză,140x100 cm., 2008
Alexandru Sfârlea
„Spaima că n-o să fii
niciodată înțeles”
Adrian Schiop
nu e dragoste
Editura Cartier, Chișinău, 2022
Auzisem de acest cetățean al literelor - autor
a patru romane (din care unul ecranizat) și
al unui volum de poeme, cu doctorat în...
manelism - prin 2000 și ceva, când i se publicaseră
niște texte în revista Fracturi, apoi mai apăruse (tot
cu poezie) și în alte reviste, dar activ și online, des-
tul de frecvent. Acest volum, despre care facem vor-
bire aici, este debutul editorial poetic al lui Adrian
Schiop, despre care chiar el spune că e scris „în pro-
babil cea mai otrăvită perioadă a vieții mele, când
mă uram ca homosexual, uram comunitatea gay,
artiștii progresiști, urbanii, hipsterii”. Infatuatul cri-
tic M. Iovănel i-a... căzut în mreje, astfel că, referin-
du-se (pe coperta a patra) la volum, zice, înghițind
în sec de poftă, că „aceste versuri sunt un document
unic al douămiismului și o mostră elocventă de po-
ezie contemporană”. Am vizionat online o lansare
a volumului, avându-i ca protagoniști oficianți pe
Galaicu- Păun și C. Rogozanu, care se întreceau în
laude abracadabrante, în vreme ce autorul, într-o
ținută neîngrijită, își bălăngănea piciorul îndoit
pe scaun și se ținea cu mâinile pe după ceafă, iar
când vorbea, emitea niște hăhăituri miștocărești,
sau ceva de genul acesta. Omul părea în elemen-
tul caracteristic, adică provocator și jemanfișist, ca
în aceste versuri: „am trăit printre ei,/ i-am văzut
mișcând./ am trăit în realitatea secretată de marile
lor creiere./ am luat parte la sărbătorile lor/ de pe
stadioane,/ am văzut ritualuri ciudate,/ mari peni-
suri fluturând,/ ochiul învârtindu-se leneș în cap./
am trăit printre ei, i-am văzut mișcând./ am fost
contemporanul lor./ gata ca bateria bă raule” (ona-
nia must die). Tot în textul din care am citat mai
sus, autorul se descrie astfel, fără să i se clintească,
probabil, vreun mușchi pe mufă: „eu, a.s., un „drea-
mer”, o conștiință/ un labagiu polimorf, o „fetiță”/
un micuț ateist [...] a.s. must die”. S-o fi gândit la
visătoriile muzicale ale lui Ozzy Osbourne, dar... ce
treabă avea (chiar dacă zice „not the only one”) cu
„preafericitul gicu flautistu” („e bulangiu o/ știu de
la sursă”) când respectiva față religioasă nu l-a de-
ranjat pe el never? Am mai zâmbit nițeluș, Schiop
se lua de oameni care „activau” în aceeași tagmă cu
el, dar spre sfârșitul textului de la pagina 17 afirmă,
totuși, că: „singura cale de acces spre o altă minte
umană e limbajul, iar limbajul/ poate să apropie în-
tr-un singur fel, stabilind distanțe”, jinduind, ca un
semiotician al hermeneuticilor abisale, „să dea sens
speranței de acces la alteritate”. E și ăsta „un docu-
ment istoric unic al douămiismului” (pentru că în
vremea aceea a fost scris), o fi fost pe placul „frac-
turiștilor” Ianuș și Crudu, poate și al Ruxandrei
(Anton), căreia îi și dedică volumul. Mie mi se pare
că, totuși, aceasta din urmă ar cam țâțâi din buze,
de nu chiar i-ar bate obrazul admiratorului ei, care
prea ades face caz de condiția lui de minoritate se-
xuală, uzitând cu obstinație în poeme de organele
de reproducere umană, de actul sexual în sine cu
Angela Tomaselli
acrilice pe pânză, 140x70 cm., 2010
Catedrala din Predazzo (Italia),
acel cuvânt din trei litere, sau de reziduuri excre-
torii. Eheee... poetul (care-și joacă propriul rol în
ecranizarea Soldații. Poveste din Ferentari, alături
de un bodyguard din Ploiești) vrea să lase impresia,
aș zice, că răsucește șișul poeticității în rana inti-
mismului auctorial, umblând cu frenezie (uneori
paroxistică) să lase impresia de naturalețe și auten-
ticism. Iată o mostră, între atâtea altele din volum:
„ tu ești frumoasă și cu sâni mari./ eu - un băr-
bat trist ca o vacă, cum zici,/ care devine curajoasă
doar la beție./ în cotton, te bagi peste mine/ când
mi se rupe filmul și încep/ să pipăi pe cur masculi
fioroși,/ de discoteci. te/ bagi peste mine, le zâm-
bești, încât/ ei pleacă de acolo convinși/ că mâna ta
a fost” (mai apropiați).
Poetul Schiop are simpatii pentru filosoful
Wittgenstein și pentru fostul lider comunist chinez
Deng Xiaoping, din care și-a ales motto- uri, despre
ceea ce va să însemne, cum să-i zic, exprimarea prin
tăcere, cel de-al doilea indicând... partinic: „Cine
nu are ceva de spus să tacă”. Dar autorul volumului
nu e dragoste nu-i prea ascultă, el dând cu tifla și
cu bâta-n baltă unde nu te-aștepți, sau nu e cazul,
Continuarea în pagina 5
2
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
editorial
Mircea Arman
Imaginativul uman
(sinteză)
Lucrarea de față își propune, dintr-un bun în-
ceput, o viziune mai puțin obișnuită asupra
unor aspecte ce țin de natura însăși a cultu-
rii și a raportării omului față de lume. Este depar-
te de noi gîndul de a aborda această problemă din
perspectiva uneia sau alteia dintre școlile filosofice
existente. De aceea, pe întreg parcursul demersului
nostru vom ignora întreaga perspectivă deschisă
asupra acestei probleme încă de Aristotel și conti-
nuată pe aceleași mari linii directoare de toate șco-
lile, de la cele medievale și pînă în cea mai apropi-
ată modernitate.
Ceea ce va constitui neobișnuitul excursului
nostru va fi nu atît problematica în sine ci, mai
degrabă, unghiul din care va fi privită problema
filosofiei, poeziei, a artei, moralei, religiei și știin-
ței. Acesta este motivul pentru care nici măcar nu
vom încerca o abordare fundamentată în tradiție,
adică în cadrele precis statuate de istoria filosofi-
ei occidentale, de istoria artei, esteticii sau științei.
Intenția noastră se rezumă doar la a pune proble-
ma, la a deschide perspective care să suscite gîn-
direa, pentru a merge mai departe pe drumul ce
călăuzește spre scopul inițial, dar și spre cel final, al
oricărei voințe de operă: adevărul. Întreprinderea
se dovedește a fi cu atît mai riscantă și mai dificilă
cu cît, pentru acest tip de abordare, lipsește aproape
cu desăvîrșire bibliografia.
Mulți specialiști în domeniu ar fi, de la înce-
put, tentați să conteste o asemenea încercare măcar
din perspectiva uneia dintre cele mai adînc inocu-
late prejudecăți culturale: filosofia, poezia, arta și
chiar știința (mai ales ca whisful thinking) la înce-
puturile ei, dar și în contemporaneitate, ca produs
al imaginarului, așadar ca ficțiune mai mult sau
mai puțin articulată rațional și statuată în obser-
vația și cercetarea naturii, își pot permite să ignore
adevărul ca veridicitate.
Noțiunea de imaginar a căpătat în timp, odată
cu implantarea fermă a mentalității științifice prost
înțelese, o notă de desuetudine. Și poate că, într-un
anumit fel, dacă dăm noțiunii de imaginar o valen-
ță halucinatorie, delirantă sau fantezistă, chiar așa
și este. Arta, spre exemplu, dar și filosofia sau știin-
ța nu sînt un rezultat al imaginarului ca facultate a
reveriei și halucinatoriului ci, mai degrabă, a ceea
ce noi vom numi capacitate imaginativă. Spre de-
osebire de nota de iraționalitate pe care o conține
noțiunea de imaginar, imaginativul primește valen-
ța de posibilitate rațională, de facultate specifică a
intelectului de a crea lumi posibile. De aceea, spu-
nem noi, doar imaginativul este facultatea umană
capabilă de a crea opera de artă, dar și lumea ca ata-
re dintr-o perspectivă a raționalității implicite. Dar
această capacitate imaginativă este mai mult decît
atît. Ea este facultatea, specifică omului și numai
lui, de a crea lumi posibile al căror sens rațional este
atît explicit, cît și implicit. Această capacitate este
responsabilă de valorizarea și aducerea la înțelegere
a realității, dar și de poieza acesteia. Tot această ca-
pacitate specifică omului și numai lui este respon-
sabilă de înțelegerea și situarea opozitivă față de
lume, dar și de absolut tot ceea ce a creat vreodată
omul, de la opera de artă la descoperirea științifică
și dezvoltarea tehnică. Omul schimbă lumea, o fă-
urește, îi dă valoare doar datorită acestei capacități
unice imaginative care face posibilă lumea ca lume.
Realitatea ca ființare ici-colo disponibilă pusă în
afara relației stabilite de subiect ca eu cunoscător
și re-creată în imaginativ este lipsită de existență,
de relație unificatoare dătătoare de sens. Omul cre-
ează existența, lumea, și o valorizează. Fără această
valorizare dată de subiectul cunoscător, obiectuali-
tatea este me on ti.
Platon se înșela profund atunci cînd vedea în
poezie doar starea de transă (Ion), ceva înrudit cu
arta divinatorie, și nu acea străfulgerare a gîndirii
care duce dincolo de concept sondînd în însăși
interioritatea cea mai profundă a ființării umane
și, implicit, a valorizării și creării existenței. Este
și motivul pentru care poezia lirică sau epică, așa
cum naiv, greșit și precar o definea Aristotel, a fost
de-a lungul istoriei privită doar ca o techne, deci ca
și ceva făcut, ceva pentru care este suficientă po-
sesiunea măiestriei, ca și în cazul tîmplarului sau
croitorului. Cu toate că poeticile și esteticile mo-
derne au adus însemnate modificări acestei viziuni,
prejudecata inițială a rămas și nu tocmai într-o
formă mai voalată (de unde abundența de „poeți”
care scriu precum ar avea diaree, cum frumos zicea
Rilke), iar sensul creației poetice ca fiind capacitate
imaginativă a fost ratat întotdeauna și încă va mai fi
ratat cu brio de „poeții” apăruți ca ciupercile după
ploaie. Nu altul este motivul pentru care poezia este
încă percepută ca artifex, ca stare morbidă sau nu,
ca fapt cotidian, dar în același timp și ca reverie
goală, deși, prin aceasta, nu lipsită de imagini fru-
moase sau sonorități sublime, dar a căror valoare
Angela Tomaselli	Castelul din Carpați, acrilice pe carton, 42x39 cm., 2015
Mircea Arman
este cel puțin îndoielnică și care dispar odată cu cel
mai aspru judecător: timpul.
Ajungînd în acest punct, vom încerca să facem
conexiunile cu cealaltă afirmație, după care este-
ticienii, în marea lor majoritate, cred că poezia ca
ficțiune poate ignora adevărul ca veridicitate, dar
și lumea și realitatea ca posibilitate imaginativă.
Așa cum, de altfel, am și arătat, aserțiunea în cauză
este corectă în ansamblu și conține o anumită doză
aparentă de veridicitate (sic!), însă păcătuiește prin
faptul de a fi complet falsă. Acest fals se datorează,
în speță, unei greșite înțelegeri a noțiunii de adevăr
care se perpetuează încă de la Aristotel și și-a găsit
expresia finală în acel adequatio rei ad intellectus de
sorginte thomistă.
Nu mai este o îndrăzneală a afirma că euro-
peanul folosește noțiunea de adevăr într-un mod
pe care l-am putea considera cel puțin arbitrar,
totalitar și unilateral. În timp, definiția tomistă a
prins din ce în ce mai mult teren, ajungînd să se im-
pună aproape total. În acest sens, exemplul științe-
lor este mai mult decît relevant. În virtutea acestui
fapt, noi nu mai gîndim adevărul decît formaliter,
adică ca o adecvare a intelectului la lucru, la fac-
tualitatea și reitatea disponibilă. Adevărul trebuie
gîndit însă în temeiul a ceea ce este adevărat. Vom
porni în discutarea acestui concept de la cuvîntul
grecesc aletheia, avînd ca sprijin și interpretarea
heideggeriană unde aletheia este înțeleasă ca stare
de neascundere.
Este oare necesară o reactualizare a con-
ceptelor filosofiei grecești referitoare la adevăr?
„Nicidecum. O reactualizare, chiar dacă această
imposibilitate ar deveni posibilă, nu ar ajuta la ni-
mic; căci istoria ascunsă a filosofiei grecești constă
din capul locului în faptul că ea se îndepărtează de
esența adevărului - care se anunță prin o străfulge-
rare în cuvîntul aletheia - și că ea se vede obligată
să-și mute din ce în ce mai mult cunoașterea și ros-
tirea esenței adevărului în dezbaterea unei esențe
derivate a adevărului. În gîndirea grecilor, și mai
ales în filosofia care i-a urmat, esența adevărului ca
aletheia rămîne negîndită”1.
Îndepărtarea la care se referă Heidegger este
cea care face subiectul filosofiei grecești să fie unul
exterior, raportat la o prezumtivă realitate obiectu-
ală, lucru care a făcut filosofia greacă începînd de la
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
3
Platon să se despartă de noțiunea autentică a ade-
vărului cuprinsă în cuvîntul aletheia. Omul nu mai
se gîndește pe sine, ci se îndreaptă în afara lui, neîn-
țelegînd faptul că realitatea există doar prin re-cre-
ația subiectivă, in mentis, re-creație care stabilește
relația, adică ființa ființări, respectiv lumea. În afa-
ra capacității imaginative re-creative, lumea nu ar
fi decît o îngrămădire haotică de lucruri. Unde au
pierdut deci filosofia grecească și cea europeană? În
lucru. În aplecarea asupra lucrului și nu a re-crea-
ției imaginative. Acest fapt a făcut ca aproape 2500
de ani omul să nu înțeleagă sensul ființei, lumii și
adevărului.
Există doi factori care fac posibilă realitatea ca
actualitate. Aristotel subliniază că aceștia sînt: ma-
teria și forma, hyle și morphe. Trecerea materiei din
starea de posibilitate în starea de realitate este un
act - energeia. Unirea dintre formă și materie dă
individul care este purtător de eide, singurele care
conțin semnificație. Stagiritul face o diferențiere
netă între ființarea ca posibilitate și ființarea în act.
În Metafizica, el arată că: „Văzător se poate spune
despre acela care are putința de a vedea și despre
acela care vede ceva realmente, după cum și știința,
în general, poate să însemne nu numai putința de
a se sluji de știință, ci și întrebuințarea ei efectivă”2.
În ce privește posibilitatea, aceasta nu ridică
nici un fel de întrebare, o posibilitate logică fiind
supratemporală, eternă. Însă în privința devenirii,
adică în privința trecerii de la posibilitate la act, se
pune întrebarea: care este mecanismul ce declan-
șează lanțul devenirii? Răspunzînd acestei între-
bări, Aristotel clamează: anagke stenai. Lanțul miș-
cărilor trebuie să aibă un început, definiția trebuie
să înceapă cu un nedefinit, conceptualizările trebu-
ie să înceapă de la ceea ce nu este conceptual.
Pe de altă parte, mișcarea este și ea provocată
de un prim motor care este nemijlocit și nemișcat.
Acest prim motor este numit de Aristotel noesis
noeseus noesis, adică gîndirea care gîndește gîndi-
rea, dar și act neamestecat, așa cum îl numea încă
Anaxagora, și care nu este altceva decît imaginati-
vul care se gîndește pe sine și pro-iectează o lume.
Lumea mea, lumea individului, a subiectului care
se raportează la lume și îi conferă existență. Acest
imaginativ nu trebuie asemănat sau confundat cu
simțul intern de sorginte kantiană întrucît viziunea
noastră diferă substanțial de aceasta, deși, la rigoa-
re și dacă ținem neapărat la definiții, viziunea pe
care noi o avem asupra omului și a raportării sale la
lume este una de tip subiectiv, așa-numitul obiecti-
vism nefiind decît o simplă fabulație, mai mult sau
mai puțin articulată.
Același Stagirit arată că ființarea umană este
dotată cu un intelect poietic, care este inafectabil,
etern și indestructibil. Dar aceste predicamente im-
plică inerent și calitatea divină a acestuia. Așadar,
gîndirea care gîndește gîndirea - nous apathetikos,
așa cum aminteam și mai înainte - este numit și in-
telectul superior, pur. El este singurul care are acces
la intelectul divin, omul ajungînd astfel, din cînd
în cînd, la o stare de noesis noeseus noesis, în care
gîndirea gîndește gîndirea.
„Iar acest intelect este separat, neafectabil și
neamestecat, fiind prin natura sa act, activitate re-
ală [....]. Însă separat fiind, el este numai ceea ce în
realitate este, și numai ca atare este el nemuritor și
veșnic”3. Ca mai apoi, vorbind despre obiectul gîn-
dirii ca noesis să afirme: „După cum mintea ome-
nească, care se ocupă uneori cu lucruri alcătuite
din părți, nu-și află deplina mulțumire în zăbovirea
asupra cutărei sau cutărei părți, ci își găsește su-
prema satisfacție în contemplarea întregului, care
totuși este deosebit de ea, tot aceeași atitudine o are
și inteligența divină, care se gîndește pe ea însăși în
vecii vecilor”4.
Prin urmare, Stagiritul demonstrează că omul,
prin gîndire, poate face ca o posibilitate să treacă în
act, în realitate. Astfel, gîndirea participă ea însăși
la împlinirea realității. În actul de noesis se regăseș-
te o situație diferită de orice fel de gîndire discursi-
vă, dianoia, deoarece în noesis, gîndirea și realitatea
se contopesc. Pentru a ne confirma alegerea vom
cita două fragmente, unul din Platon și altul din
Aristotel. „Oti to men pantelos on pantelos gnoston
- ceea ce există în mod absolut este cognoscibil în
mod absolut”5. Pe de altă parte, Aristotel afirma:
„În cele imateriale este identitate între existență și
gîndire - epi men gar ton aneu hyles to auto esti to
nooun kai to nooumenon”6. Din cele arătate, dedu-
cem că existența în act este doar o formă de ființare,
ceea ce face ca existența să se arate ca sursă esenți-
ală pentru gîndirea care gîndește gîndirea, care, în
sine, este neamestecată, dar în același timp sursă a
oricărei determinații existențiale posibile.
Desigur, subzistă aici o anumită aproximare
a conceptului de imaginativ pe care Aristotel nu
îl poate defini în toată complexitatea sa, de aceea
Stagiritul apelează la un prim motor de origine divi-
nă. Timpul și spațiul gîndite în filosofia elină și pînă
la Kant au fost gîndite în element factual, material.
Acest lucru a făcut imposibilă înțelegerea re-creării
pur subiective a lumii și a apriorismelor sensibili-
tății pure, respectiv timpul și spațiul așa cum sunt
văzute ele în Critica rațiunii pure. Imaginativul ca
facultate esențială a omului prin care acesta re-cre-
ează lumea din pură transcendentalitate nu putea fi
definit în epocă și însuși Kant și cei care l-au urmat
au ratat acest sens. În imaginativ este cuprins omul
și lumea cu tot ceea ce a fost este și va fi produs
atît în sensul spiritual, care este primar, dar și în
sens material, care vine ca o consecință a acestei
creații imaginative. Submarinele lui Jules Verne și
computerele sau telefoanele inteligente sunt roade
ale acestei capacități imaginative raționale poietice
care devine realitate și care este creată din nimic.
Nimicul ca non-obiect, dar ca atribut esențial al su-
biectivității pure creează realitatea. Această creație
este rațională, întrucît intelectul uman nu poate
gîndi decît în termenii categoriilor și ai rațiunii.
Kant în filosofia lui nu pune decît problema
posibilității judecăților sintetice apriori. Însă aceas-
tă legătură dată de posibilitatea sintezei judecăți-
lor care nu sunt legate de experiență sunt puse pe
seama unei capacități de sinteză a simțului interi-
or care se află în conștiința de sine. Aici este cheia
Angela Tomaselli
acrilice pe carton, 30x21 cm.
Chipuri și închipuiri ale muntelui Țurțudan,
filosofiei lui Kant care afirmă că gîndirea este un
în sine concret aprioric, iar judecățile nu sunt ex-
trase din percepție. Numai că, ceea ce lasă neexpli-
cat Kant este tocmai acest în sine care luat ca atare
este un ceva lipsit de conținut și, în esență, supus
oricărui tip de interpretare, fiind, în fond, o noți-
une goală de sens. De aceea, pentru acest în sine
care determină apriorismul și sinteza gîndirii noi
propunem termenul de imaginativ rațional poietic
apriori. Opoziția transcendental - transcendent,
universalitate, cauză și efect nu sunt pentru noi, așa
cum nu erau nici pentru Kant, determinări tran-
scendente, obiectuale. Poieza lumii vine de la capa-
citatea imaginativă și imaginativul rațional poietic
aprioric care sunt fundamental transcendentale și
care nu au nevoie, pentru a se determina pe sine,
de concepte goale de sens precum ființa-în-sine sau
lucrul-în -sine.
Pe de altă parte, spre deosebire de Hegel, noi
nu percepem rațiunea ca fiind o facultate regulatoa-
re a intelectului, ci ca pe una constitutivă, așa cum
spațiul și timpul nu sunt determinații ale empiri-
cului, ci tot o construcție a imaginativului poietic,
care el însuși creează lumi posibile raționale. Faptul
că rațiunea este constitutivă și nu regulativă pentru
intelect este demonstrabil prin aceea că ea face po-
sibilă existența oricărei lumi inteligibile. Afirmația
lui Hegel că „tot ceea ce este real este și rațional
și tot ceea ce este rațional este real” își poate găsi
sensul nesofistic tocmai în acest imaginativ poietic
aprioric a cărui rațiune constitutivă face posibilă o
lume. Căci dacă ar fi altfel, așa cum fizica cuantică
nu reușește să demonstreze, a treia dimensiune a
spațiului ar fi obiectiv inexistentă? Răspunsul este
simplu și la îndemînă: modelul imaginativ care stă
la baza acestui sistem al fizicii moderne care este
fizica cuantică nu reușește, în logica umanului, să
demonstreze nici măcar la nivelul abstract, nici-
decum fizic, acest deziderat. Tridimensionalitatea
spațiului și, inerent, a timpului.
Acest fapt duce la concluzia că orice proiecție
a lumii, filosofică, poetică, științifică are ca funda-
ment capacitatea imaginativă apriorică și imagina-
tivul poietic rațional aprioric în calitate de agens, cel
care creează lumi posibile raționale.
Astfel, dacă am determinat că sensibilitatea în
genere, recte timpul și spațiul ca intuiții sensibile
pure, sunt doar categorii imaginative poietice prinse
undeva în însăși gîndirea umană și, astfel, nu apar-
țin obiectualului transcendent, la fel și intelectul, ca
fiind diferit de sensibilitate, este suma unor facultăți
mai degrabă psihologice pe care le dezvoltă Kant,
însă necesitatea și cauzalitatea dezvoltării acestor
facultăți intelective lipsește cu desăvîrșire. Ca facul-
tate de a gîndi obiectul intuiției sensibile, intelectul
kantian are doar gînduri goale, forme, întrucît in-
tuițiile fără aceste forme sunt lipsite de orice fel de
conținut. Desigur, luînd ca susținere doar „spon-
taneitatea gîndirii”, termen pe care Kant îl preia de
la Leibniz, toată teoria intelectului este lipsită toc-
mai de conținutul capacității imaginative apriori-
ce care conține atît partea sensibilă, simțul intern,
categoriile, cît și judecățile și rațiunea. Aceasta este
deosebirea fundamentală a viziunii noastre asupra
cunoașterii de cea kantiană, iar în cele ce vor urma
vom aplica in concreto această construcție numită
imaginativ poietic rațional aprioric asupra gîndirii
constituite la marile popoare ale lumii, însă cu apli-
care accentuată pe modelul grec și european care
interesează mai mult lucrarea de față.
Acest lucru a fost sesizat parțial, pentru prima
dată, de către Leibniz și, așa cum am arătat, de Kant,
iar apoi de către existențialiști și a avut ca punct de
plecare, în cazul celor din urmă, poezia, așa cum
era și firesc. Analiza lumii nu poate porni decît de
la capacitatea re-creativă, de la imaginativ și de la
4
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
plăsmuirea lumilor posibile raționale. În același fel
procedează și filosofia sau știința, mecanismul de
re-creație imaginativă și de analiză rațională nu di-
feră decît sub aspectul metodei și nu al esenței, în
oricare dintre activitățile spirituale specifice omu-
lui. Acest lucru se datorează percepției originare a
timpului și spațiului, care este comună speciei uma-
ne și aparține ei și numai ei. Aceasta nu este una de
tip material-fizicalist și nu are legătură cu teoriile
uneori rizibile ale fizicii contemporane, în special
ale celei cuantice, care nu pot demonstra decît două
dimensiuni spațiale și care, în viziunea lor imagina-
tivă pur presocratică, consideră omul o hologramă.
Analiza lumii nu poate porni decît de la ca-
pacitatea re-creativă, de la imaginativ și de la plăs-
muirea lumilor posibile raționale. În același fel
procedează și filosofia sau știința, mecanismul de
re-creație imaginativă și de analiză rațională nu di-
feră decît sub aspectul metodei și nu al esenței în
oricare dintre activitățile spirituale specifice omu-
lui.
Iar din punctul nostru de vedere, nu imagi-
nația este ceea ce îl face creativ și inovativ pe om,
ci capacitatea imaginativă. Acest concept care, re-
petăm, ne aparține în exclusivitate și nu a mai fost
dezvoltat în filosofia europeană (cel puțin atît cît o
cunoaștem noi) implică acea capacitate specifică
numai omului de a crea lumi posibile (nu de tipo-
logie leibniziană care sunt de „tip model”). Această
creație autentică specific umană este dată de struc-
tura intelectului uman așa cum o descrie, la bază,
Kant și de posibilitatea de a percepe cele două
așa-numite intuiții sensibile pure, respectiv timpul
și spațiul. Capacitatea imaginativă, spre deosebire
de schimbătorul și nestatornicul imaginației luat în
derîdere, oarecum, de către Sf. Augustin, creează
lumi care se nasc din nimic, așa cum Dumnezeu
a făcut lumea din nimic. Toate descoperirile știin-
țifice, toate sistemele filosofice, tehnica, informa-
tica, robotica, miturile, inclusiv toate religiile sunt
rodul acestei capacități imaginative care are posi-
bilitatea de a crea, prin intermediul imaginativului
poietic rațional aprioric, ex nihilo. Singura ființare
capabilă de această creație, și care este clar și de
netăgăduit existentă, este omul. Această capacitate
imaginativă creează din nimic așa cum Dumnezeu
a creat din nimic, însă creația sa este una care stă,
pe de o parte, pe cele două constante constitutive
ale imaginativului poietic rațional aprioric (timpul
și spațiul care nu sunt nicidecum date fizice și nu
au o consistență materială, o spunem fără să clipim
în ciuda uimirii fizicienilor sau matematicienilor) și,
mai ales, pe rațiune, pe ceea ce e posibil rațional a
se realiza prin această capacitate imaginativă care
este și capacitatea esențială în cercetarea științifică
fundamentală. Ce implică acest lucru? Nimic alt-
ceva decît faptul că lumea nu este doar creația lui
Dumnezeu, că Dumnezeu nu a creat perfect și sin-
gular, ci că lumea, așa cum nu a mai gîndit-o nimeni
(nici măcar Dumnezeu n.n. M.A.), poate fi creată
de mintea umană. Ce om sănătos la cap ar putea as-
tăzi să conteste zborurile spațiale, rachetele, lumea
paralelă realității care este cea virtuală, dezvoltată
din nimic, cu ajutorul informaticii, pe criterii strict
raționale, logico-matematice. Argumentul că „așa
a vrut Dumnezeu” îl lăsăm în seama dogmaticilor
și habotnicilor, însă realitățile pe care le-a creat ști-
ința și care, inclusiv la nivelul subzistenței umane,
înlocuiesc realitatea fizică, sunt lumi noi, creații ex
nihilo! De aceea, în spațiile acestor lumi noi cre-
ate (tehnică, informatică, robotică etc.) există alte
raporturi de necesitate și alt tip de adevăr decît
adevărul ontologic așa cum îl cunoaștem dezvoltat
de către metafizica occidentală. Ce este însă mai
mult decît discutabil este faptul dacă adevărul on-
tologic poate fi substituit la modul autentic acestor
Angela Tomaselli	Chipuri și închipuiri ale muntelui, acrilice pe pânză,
30x30 cm., 2015
noi adevăruri ale lumilor posibile, în ciuda apariției
evidente a unui alt tip uman, a unui alt tip de rapor-
tare la lume, a unor altor valori și adevăruri, într-o
dezvoltare și dinamică uluitoare și care, încet, încet,
tind să descopere și să se confunde cu o altă reali-
tate și o altă morală decît cea percepută și acceptată
de om milenii de-a rîndul.
Așadar, problema nu se pune dacă poezia, filo-
sofia sau știința trebuie sau pot să ignore adevărul
ca veridicitate, ci într-un mod încă mai originar,
sensul fiind acela de a considera poezia și implicit
celelalte domenii ale spiritului ca produs al imagi-
nativului și scop al adevărului, ca deschidere ori-
ginară. În acest sens, precum filosofii presocratici,
poeții, dar și cercetătorii naturii, în speță cei care se
ocupă de cercetarea fundamentală, sunt „deținători
de adevăr” în sensul în care modalitatea lor de ac-
cedere spre acesta este una originară, iar metoda se
găsește în metaforă cum, bunăoară, metoda științei
este matematica. În fond, pornind de la cele afirma-
te pînă în prezent, vom încerca să determinăm atît
conceptul de adevăr al științei și tehnicii planetare,
al cunoașterii și nu numai, de creatoare de lumi po-
sibile raționale, cît și caracteristica imaginativului
de conținătoare și păstrătoare a adevărului, respec-
tiv vom determina și conținutul factic al imaginati-
vului poietic european.
Dezbaterea mondială asupra capacității de a
descifra structura biologică a unui virus pe care îl
Urmare din pagina 2
„Spaima că n-o să fii
niciodată înțeles”
dar are și secvențe unde pledează la modul behavi-
oristic pentru ceea ce încearcă să nu evite, sau evită
dinadins. Doar că face asta în complicitate cu unii
amici și apropiați de-ai săi: nicu popa (must die și
ăsta!), adriana, raul, marius, darius sau alina, față
de aceasta din urmă exprimându-se (pagina 26) în-
tr-un mod porno- literar pe care (chiar) nu pot să-l
reproduc, pretinzând, culmea tupeului apodictic,
că a recurs „la un mod străin și mai cald de a vedea
lucrurile”. La pagina 33, de pildă, poetul Schiop iar
ignoră flagrant „sfatul” (ce-i drept, deloc apolitic)
al liderului chinez, iar în alt loc (pag. 38) afirmă
ritos că oamenii Gay sunt mai Liberi (așa scrie, cu
majuscule - n.m.)/ pentru că nu au Prejudecăți/ și
pentru că au foarte multă imaginație. Și, ca să vezi,
ne și... demonstrează, oarecum ceremonios și in-
comprehensibil asta: „hai să ne imaginăm/ că în
cunoaște toată lumea dar nu îl poate reproduce ni-
meni, dată de pandemia coronavirusului a suscitat
și suscită extrem de multe controverse, iar texte,
de altfel simpliste, precum cel al filosofului italian
Giorgio Agamben au reușit să inflameze spiritele
între adepții științei sectare, ai religiei și cei ai ade-
vărului privit ca operator ontologic fundamental,
respectiv al metafizicienilor.
Există adevărurile exhibate de organizații
mondiale care se ocupă de sănătatea publică și
care sunt de fiecare dată contradictorii sau rizibile,
adevărurile diferitelor laboratoare științifice, ade-
vărul experimental al medicinei clinice și adevărul
metafizic al filosofului care constată că, în această
sarabandă a adevărurilor, adevărul se ascunde în
ființarea microscopică a unui virus care nu vrea să
iasă din ascunderea sa.
Capacitatea adevărului de a se manifesta ca
adevăr stă tocmai în capacitatea sa de a ieși din as-
cundere (aletheia). Acest lucru a fost dezbătut încă
de greci și nu a fost adus în înțelegere completă nici
măcar pînă în contemporaneitate.
Adevărul privit din perspectiva științei, cu
ochelarii de cal ai diverselor metodologii, apara-
te și tehnici se relevă a fi unul extrem de greu de
adus la un numitor comun și de cele mai multe ori
nu ajunge la esența sa de scoatere din ascundere.
Filosofii nu mai sunt de ceva timp „stăpînitori de
adevăr”, cu atît mai puțin oamenii de știință ajunși
subiecte de amuzament ale opiniei publice, iar pre-
oții noii tehnologii a informației nu trec de stadiul
unor idioți cu pretenții.
(va urma)
Note
1	1. M. Heidegger, Originea operei de artă, București,
1982, pag.65.
2	2. Aristotel, Op. cit., V, L, 7, 1017 b.
3	3. Aristotel, De anima, III, 430 a, trad. rom., N.I.
Ștefănescu.
4	4. Aristotel, Metafizica, XII L, 9, 1075 a.
5	5. Platon, Republica, 477 a.
6	6. Aristotel, De anima, III, 4, 430 a.
■
nopțile de iarnă/ releele se mai ating din greșeală/
și atunci și numai pentru o clipă/ cel amintit are ac-
ces/ la mintea celui care își amintește/ își amintește
de el.// atunci, într-adevăr,/ s-ar putea să fie ok./ dar
cum să faci să se întâmple asta și-n lumea fizică,/
deci și ce dacă”. În chiar textul care dă titlul volu-
mului, după ce repetă agasat că nu e dragoste, po-
etul Schiop se auto- vulnerabilizează și chiar auto-
victimizează, stârnind în bietul cititor, cu răbdarea
la apogeu, un sentiment de compasiune un pic...
austeră, totuși, pe fondul ecourilor (cam) versatile
de până acum: „e pace și empatie și spaima/ că n-o
să fii vreodată înțeles [...] sunt banii și siguranța și
spaima/ că n-o să fii niciodată iubit/ c-o să rămâi
un ciudat, un speriat,/ [...] presentimentul că o să
mori bătrân și singur și pe un pat/ îngrozitor de
murdar”. Cu „viteza tăcută a ierbii care crește” ar
trebui să-l asigurăm pe poetul Schiop că, nu-i așa,
este excesiv de dur cu sine. Dar... și cu cititorul.
■
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
5
filosofie
Iulian Chivu
Irealul. Mistică
și transcendență
n toată vaguitatea lui, Irealul - spațiu ex-
clusiv al spiritului, lipsit de constrângeri-
le legității - rămâne totuși un domeniu al
ipotezelor, orizont al așteptărilor, al reprezentă-
rilor mistice, prezumție a potențialului nerele-
vat, dar căruia, prin raportare la Realitate, fără
să ofere date structurale conective cu aceasta, i
se pretind ordonări și soluții. Irealul infirmă sau
confirmă, precede ori poate continua adevăruri
din Realitate. Cum el nu posedă un metalimbaj
propriu, referențialul său se coboară de fiecare
dată în limbajul Realului. Cel mult, prin sfera
noțiunii, Irealului i se pot avansa structurări co-
respunzătoare ipotezelor și așteptărilor rațiunii
- singurul criteriu de ierarhizare a lui rămâne
unul de împrumut; cel după natura adevărurilor
sale. Într-o astfel de nevoie a rațiunii, el cuprin-
de: (a) mistica teistă (dogmatizată), (b) mistica
profană sau a deșertăciunii existențiale (utopii,
năluciri, refulări subconștiente) și (c) proiecții
ale aspirațiilor superioare (intuiții, premoniții,
transcendențele științelor, presentimente), în
rest poate fi numit haos, vid, noncreat. Spațiu
dogmatic și al dogmatizării, Irealul, din punct
de vedere al rațiunii pure, în definitiv, nu are ni-
cio vină funcțională pentru eșecurile cu care se
pot solda explorările oricăror rațiuni exterioare
lui chiar și când acestea țin de credință, de inter-
pretările ei sistematice care pot atrage insuccese
ale așteptării și chiar consecințe în viața reală;
experiențele noastre, pentru orice credință, nu
sunt decât legate de Realitate.
Școala filosofică hindusă Visiștâdvaita, de
pildă, afirmă cunoașterea care rămâne iluzorie
cât timp nu se verifică în viață în același chip
cum se percepe Realul (Yathărta-khyăti). Școala
Advaita, din același orizont de gândire oriental,
socotea că Adevărul se cunoaște doar pe calea
raționamentului (Yukti), a simțurilor (Sruti -
cuvântul auzit, revelat), precum și prin experi-
ență (Anubhava). Diferențele de viziune și de
interpretare dintre filosofiile occidentale și cele
orientale (le avem în vedere aici predilect pe
cele vedice) nu pot fi decât semnificative până și
atunci când pleacă de la aceeași premisă: vagu-
itatea Irealului și definirea lui ca spațiu exclusiv
spiritual (în filosofiile occidentale), respectiv du-
blul adevăr (siva-sakti) al Școlii Sâkta sau sunya
școlii buddhiste Mâdhyamika (non-existența,
neființa, vidul). Sigur este că atât în Orient, cât
și în Occident, Irealul a permis înainte de toate
structurarea și dogmatizarea credințelor religi-
oase, teama de păcat inspirată de rigorile eticii
divine și, în consecință, reductibilitatea irealului
mistic la Bine și Rău (ca în teoriile lui Nietzsche
și Leibniz). Ulterior, dogma se formulează con-
ceptual ca adevăr revelat, atemporal, susținut cu
convingere de o scriptură corespunzătoare, sta-
bilă, prin care capătă caracter ecleziastic în sco-
pul revalidării adevărului său biblic pe temeiul
coerent al argumentelor de tip credo, iar nu de
tip cogito ca în filosofia carteziană. Biserica lasă
tradiția deschisă dezvoltării dogmatice pentru
capacitatea ei spirituală, pentru reflexia teolo-
gică prin care performează o epistemologie pro-
prie, cu un limbaj propriu și cu o metodologie
specifică. Scopul misticii rămâne neabătut cel al
stabilirii comuniunii dintre om și Dumnezeu;
tradițiile, în acest context, adaugă și alte realități
de dincolo de percepția empirică, de dincolo de
rațiunea și cunoașterea intelectivă. Această as-
censiune în irealul mistic nu a putut ocoli, într-o
primă fază, teismul și Dumnezeul perceput ca
ființă vie, exterioară lumii, cu voință absolută,
unic, dar de altă esență decât lumea pe care a
creat-o. S-au remarcat de timpuriu preocupările
în mistica teologică datorate părinților capado-
cieni. În teologia lui mistică, Nichifor Crainic
(Cursul de mistică) realiza, la noi, o primă sin-
teză a acestor probleme atât de nuanțate, date
fiind numeroasele abordări, opinii, interpretări
pentru spiritualitatea ortodoxă mai ales în ce
privește tradiția, Crainic „săvârșind o adevă-
rată restaurare a teologiei românești” în sensul
deschiderii spirituale a omului spre infinitul
cugetării, după remarca profesorului Dumitru
Stăniloae.
Omul, indiferent de cultura sa, manifestă,
după cum s-a putut proba, un interes particular
special pentru problemele sufletului, iar pe sea-
ma credințelor lui a putut întreține reprezentări
de natură existențială în măsură să răspundă în-
trebărilor cruciale ale vieții. Aceeași problemă a
sufletului este prezentă la orice civilizație și în
tot timpul de la contemplație până la escatolo-
gie. Așa, de pildă, paradigma semantică a con-
ceptului trece în filosofia vedică de la ipostaza
de suflu (Prăna) la cea de sine (Atman) cu dife-
rențieri funcționale în condițiile în care textele
vedice propun cinci funcții vitale: Prăna rămâne
Angela Tomaselli	Amintiri suprapuse (2), acrilice pe pânză, 100x80 cm.
suflul care se manifestă pe toate planurile, re-
spectiv în Apana (viața inferioară), în Udana
(viața ascendentă), în Samana (energia subtilă
care reglează anabolismul) și în Vyana (energia
subtilă de apărare). Retragerea din trup a aces-
tui suflu este comună mai tuturor credințelor. La
greci, sufletul este legătura cu viața (psyche) în
atomismul lui Empedocle; suflet unitar, dar și
suflet al lumii (kinoun) la Platon (în Phaidon);
suflete individuale la Plotin (în opoziție cu na-
tura - physis); hexis, dar și kinesis la Aristotel
acoperind frecvent latura intelectuală a ființei
(nous) și se pune inevitabil problema nemuririi
sale (pathos). Ori odată cu sufletul, Irealul, ca
plan neutru al reflectării și ca atribut al ei, se află
la interferență cu Realitatea după cum se văd lu-
crurile prin cercetările funcționalismului ame-
rican, însă rămâne transcendent prin conținut.
Acest termen se referă doar la situarea ade-
vărurilor ireale dincolo de orice domeniu dat,
dincolo de lumea materială. Termenul, începând
din scolastică, se referă la atributele extracate-
gorice ale ființei și ajunge la Kant să desemneze
ceea ce se află dincolo de limitele cunoașterii.
Odată cu existențialismul, se referă la intenția
omului de a-și depăși condiția inițială, iar în
fenomenologie se referă la rezultatul datului
obiectiv ca intenție a conștiinței sau ca intuiție.
Matematica, al cărei criteriu se reduce la număr,
vorbește și ea despre transcendentalitate în ca-
zul numerelor care nu pot fi rădăcina unui poli-
nom cu coeficienți raționali. Un număr complex
este numit transcendent dacă nu este un număr
algebric; cazul numerelor transcendente cele
mai cunoscute - n și e, dar și cazul funcției loga-
ritm. Ori aici nu mai poate fi vorba despre mis-
tică. Psihanaliza post-freudiană evocă și ea tran-
scendența și transcendentalul prin intermediul
câmpului psihic transpersonal al conștiinței, dar
și prin intermediul inconștientului colectiv sau
prin psihologiile abisale. Revenind la definirea
riguroasă a Irealului, nu se poate trece cu ușu-
rință de la neutralitatea conceptului la conținu-
tul său metafizic - o imposibilitate teoretică atât
timp cât nu se poate spune că Irealul este deja
cunoscut și nu conține contradicții. Definirea
conceptualistă, în acest caz, n-ar putea fi decât
de tip relațional, însă Irealului i se pretinde o
definiție normativă, operațională, predicativă,
ostensivă și de precizare, iar în cadrul concep-
tului respectiv abstactizările și generalizările,
asemenea sintetizării și transformării unor idei
privind sfera conceptului, nu sunt convingător
conturate decât prin referiri la reprezentări ale
fantasticului și la structurările mistice, ceea ce
nu este de ajuns.
Dacă dogmele ar contura totuși un model
de structură finalizat (calea unirii, ospățul îm-
părăției și chiar energiile necreate, despre care
scria Rudolf Steiner - 1894, încă deschise discu-
țiilor), mistica profană sau a deșertăciunii exis-
tențiale, cu utopiile, nălucirile și refulările ei, nu
ar fi greu de ordonat mai apoi. Nici proiecțiile
aspirațiilor superioare (în intuiții, premoniții,
presentimente) nu epuizează toate posibilitățile
categoriale (filosofiile orientale, mai vechi sau
mai noi, ar putea conveni asupra lor în chip greu
de anticipat) și, în consecință, acestea din urmă
rămân și ele deschideri în măsură să adauge în
Ireal adevăruri nebănuite, care să conducă ul-
terior la redefiniri de integrare sau de adaptare
conceptuală.
■
6
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
Viorel Igna
Polemica
antiaristotelică: de la
Atticus la Plethon (II)
Porfir și Atticus
„Perioada cea mai înfloritoare a lui Atticus,
scrie Marco Zambon1, se situează în jurul anului
176 d. I.Hr. Cele câteva fragmente, conservate
de către Eusebius din Caesarea, ale tratatului lui
Atticus Împotriva acelora care pretind să-l inter-
preteze pe Platon prin intermediul lui Aristotel,
oferă un excelent exemplu pentru o lectură apo-
logetică cu un ton puternic polemic, mai efica-
ce în plan retoric decât în plan argumentativ.
Attticus în orice caz n-a fost numai un polemist:
activitatea sa de comentator și de autor al trata-
telor, deși ne-au rămas puține ca mărturie, este
la rândul ei atestată. Pe baza anti-aristotelismu-
lui său, filosoful s-a înseriat într-o tradiție mi-
noritară a platonismului epocii imperiale, repre-
zentată de Taurus, Nicostratos și Severus”2.
Este interesantă poziția sa în raport cu
Plotin, care a putut găsi, la acest platonician din
cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea d.
I.Hr., un autor apropiat de filosofia sa, prin ati-
tudinea sa puternic critică față de Aristotel, dar
el a găsit la el poziții pe care nici el, nici plato-
nicienii ulteriori n-ar fi fost de acord cu ei în
ce privește poziția față de doctrina demiurgului
Angela Tomaselli
Politi-chiens, acrilice pe carton, 30x39 cm., 2001
și a inteligibililor. Oricare ar fi acestea, Porfir îl
citează în mod expres pe Atticus printre autorii
citiți în școala lui Plotin.3
Plotin s-a referit la Atticus, fără să-l citeze,
în anumite pasaje din tratatele sale, ne spune M.
Zambon, și este probabil că s-a servit de ideile lui
Atticus, ca de cele ale lui Lucius și Nicostratos,
în critica sa a Categoriilor aristotelice; dar ceea
ce a putut să reconstituie M. Zambon, din acest
aspect al operei lui Atticus, este prea puțin pen-
tru a evalua contribuția în ce privește observați-
ile sale privind critica plotiniană.4
Informațiile furnizate de către fragmente-
le din Eusebius din Caesarea și conservate sunt
mai degrabă generice: se degajă numai o atitudi-
ne intolerantă în ce privește distincțiile și sub-
diviziunile aristotelice ale binelui, refuzul de a
subsuma binele și virtutea clasificării, după care
cele zece categorii sunt considerate inutile și
străine gândirii lui Platon.5
Mărturiile lui Proclus despre comentariul
pe care-l face Atticus dialogului Timaios suge-
rează, de altfel, o puternică concentrare a exe-
getului înspre alte dialoguri platoniciene. Am
putea pune această orientare pe seama inter-
venției lui Proclus sau, înaintea lui, a lui Porfir,
Angela Tomaselli
Muzi-chiens, acrilice pe pânză, 80x60 cm.
dar este mai probabil că era vorba de o alegere
a unei metode conștiente din partea lui Atticus6.
Atticus este un exeget al lui Platon ostil tenta-
tivelor de armonizare între școlile platoniciene
și peripateticiene, el fiind încrezător, așa cum
se pare, în capacitatea de a proteja specificitatea
tradiției elenice. Pentru el această tradiție se re-
zumă la învățătura lui Platon, care, ca trimis al
zeilor, a revelat filosofia în totalitatea sa și a de-
pășit perspectivele unilaterale ale predecesorilor
săi (fizicieni, legiuitori și dialecticieni), care au
cultivat numai o parte a filosofiei - respectiv fi-
zica, etica și dialectica - și au dezmembrat cor-
purile, așa cum a fost acela al Pentheei7.
Acest stil de gândire, ne spune M. Zambon,
se manifestă într-un mod mai mult sau mai pu-
țin puternic la diferiții autori ai acestei epoci,
caracteristică, de altfel, pe care o regăsim și la
alți autori ai epocii...nu este deloc uimitor să
găsim o asemenea atitudine în critica lui Celsus
împotriva creștinilor și în cea a lui Atticus îm-
potriva neînțelegerilor academicilor în ce pri-
vește platonismul.8
Polemica anti-aristotelică a lui Atticus și
polemica anti-creștină a lui Celsus sunt deci ex-
presia unei sensibilități asemănătoare, așa cum
vom vedea, cu aceleași tipuri de argumente, pe
care le regăsim în reconstrucția „decadenței” fi-
losofiei lui Platon propusă de către Numenius în
ce-l privește pe Porfir; nu s-ar putea spune că
ceea ce a spus despre Atticus și nu numai despre
el, dar despre el în mod sigur, despre adoptarea
unui anumit stil exegetic, viza o înțelegere pre-
cisă a semnificației literare a textelor și faptul că
amândouă manifestă aceeași tendință în consi-
derarea tradiției și, în particular a tradiției pla-
toniciene, ca bază a adevărului unei doctrine.9
Și totuși unul și altul (Atticus și Porfir n.n.)
adoptă poziții doctrinare care pot amenința,
după Porfir, unitatea și credibilitatea întregii
tradiții filosofice grecești, deoarece el afirmă în
mod iremediabil existența unor divergențe între
învățăturile acestor doi reprezentanți principali
sau care subordonează raționalitatea filosofică
riturilor teurgice. „Exemplul unei rupturi sau,
mai bine zis, al unei trădări, în mod deplin con-
sumată și afirmată, după Porfir, de către Origen,
și care în descrierea pe care i-o face ilustrul teo-
log reține din nou acuzații asemănătoare acelora
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
7
pe i le făcea Atticus lui Aristotel: Origen este
printre exegeții care au fermecat capacitatea lor
de judecată cu mistificările lui, el s-a deschis nu-
meroaselor doctrine ale lui Amonius, maestrul
său, dar el însă a ales o viață deplorabilă, aban-
donându-se barbariei și curajului creștinilor.”10
Clasicismul lui Atticus, interesat să restau-
reze în plenitudinea sa filosofia lui Plotin, cores-
punde felului în care Porfir își reprezintă istoria
filosofiei: aceasta, după un demers care și-a luat
punctul său de plecare de la poeți și de la cei șap-
te înțelepți, își găsește împlinirea sa la Platon,
care este în același timp criteriul adevărului în-
tregii doctrine.
După aceste considerații asupra lui Atticus
și Porfir propunem câteva reflexii despre
Alexandru din Afrodisia, care a predat filosofia
aristotelică la Atena între 198 și 211. Alexandru
a interpretat teoria aristotelică conform căre-
ia universalii există ca atare numai în actul de
gândire, susținând că ei n-au nici măcar o exis-
tență independentă de actul gândirii; în acest
fel el a prefigurat o soluție a problemei de tip
nominalist. În acest sens este foarte originală in-
terpretarea sa a teoriei lui Aristotel cu referire
la raportul dintre suflet și intelect. El pleacă de
la distincția dintre cele trei intelecte: intelectul
posibil sau pasiv (capacitatea de a dezvolta ra-
țiunea ca o calitate proprie corpului); intelectul
obișnuit sau dobândit (posesiunea conceptelor
dobândite prin experiență); intelectul agent sau
activ, extern omului. După aceea îl identifică pe
acesta din urmă cu intelectul care se gândește în
mod etern pe sine însuși, adică pe Dumnezeu,
făcând din El o formă separată care subzistă in-
dependent de materie, de corpul omului. O ase-
menea teorie, ce separă intelectul activ (univer-
sal și nemuritor) de intelectul pasiv (personal și
material), duce la negarea nemuririi sufletului
individual. Pozițiile lui Alexandru din Afrodisia
au fost reluate de filosofia italiană a Renașterii
prin alexandrinism, un curent ce se contrapune
filosofiei elaborate de Sfântul Toma din Aquino,
care era pe de-a-ntregul acceptată de Biserică. În
această polemică între alexandrini pe de o parte
și averoiști și tomiști pe de alta, au participat fi-
guri de marcă ale culturii renascentiste, printre
Angela Tomaselli
Politi-chiens, acrilice pe pânză, 100x140 cm., 2007
care A. Nifo, T. Caetaneo și P. Pomponazzi.
Tezele acestuia din urmă, în particular, expri-
mate în De immortalitate animae (1516), și-au
găsit un larg ecou în cultura italiană.
În această atmosferă, cu rezonanțe până în
Grecia, s-a afirmat personalitatea lui Giorgio
Gemistos Plethon, care și-a fixat ca obiectiv
principal promovarea cunoașterii și afirmarea
gândirii platoniciene, care erau amestecate cu
doctrinele neoplatonice, mai ales cu cele ale lui
Plotin și Proclus. Intenția sa era să demonstre-
ze superioritatea platonismului asupra aristo-
telismului, încercare prin care el a criticat mai
ales doctrinele cu referire la eternitatea lumii,
la nemurirea sufletului și a plăcerii ca scop al
vieții. Cu scrierile sale în apărarea lui Platon
și împotriva lui Aristotel, Gemisto a început
o polemică dură împotriva apărătorilor lui
Aristotel, în particular cu Giorgio Scolarios și cu
Giorgios din Trebisonda. Polemica sa împotri-
va lui Aristotel a avut și un substrat religios, așa
cum am văzut, întrucât a încercat să atace cele
trei mari religii monoteiste (ebraică, creștină și
mahomedană) prin instaurarea unei noi religii
sincretiste, bazată pe principiile platonismului.
Alături De differentiis, opera sa conține și alte
lucrări ca Împotriva apărării lui Aristotel făcu-
tă de Scolarios, Codicele Legilor, Explicarea celor
patru virtuți, Cărțulia despre destin și Exegeza
Oracolelor caldeene.
Întorcându-ne la De differentiis, tratatul
are un aspect dezordonat numai în aparență, ne
spune Lambros Couloubaritsis11, dar în reali-
tate ar exista o ordine care urmează două pla-
nuri: unul descendent, de la analiza zeului prim
și transcendent față de univers, și altul invers
și complementar, iar cele două planuri se întâl-
nesc în discuția despre natură (potrivit Fizicii,
II) ce ies în evidență printr-o analogie. Pentru
Couloubaritsis, această analogie este o trăsătură
a filosofiei moderne și chiar apropie tratatul de
această epocă a filosofiei, iar viziunea din acest
tratat ascunde un proiect în esență enologic, de
vreme ce unul și ființa sunt termeni convertibili.
A. Baumgarten nu crede că o asemenea opțiune,
chiar dacă este prezentă în capitolul al II-lea al
tratatului, trebuie citită ca o henologie exclusivă,
Angela Tomaselli	Stânca Țurțudan, colaj tehnică mixtă, 80x60cm., 2018
ci ar putea mai de grabă să fie încadrată într-un
proces mai general de interpretare în acord cu
monoteismul (care afirmă implicit existența
unui zeu suprem și unic) a ideii neoplatonici-
ene grație căreia transcendența își poate păstra
propria condiție doar dacă este „dincolo de fi-
ință”, potrivit celebrei expresii platoniciene din
Republica, 509 b, reinterpretată însă de Plotin.12
Dăm în continuare voce comentariului lui
A. Baumgarten, care ni se pare exemplar. Din
acest proces de asimilare a Unului platonician cu
ființa pură fac parte și alți autori, de pildă Porfir,
în Comentariul său la dialogul Parmenide13 sau
Dionisie Areopagitul în Despre numele divi-
ne14, sau autorul anonim al lui Liber de causis15.
Plethon operează în fond aceeași modificare ca
și acești autori în interiorul modelului neoplato-
nician, fixând în vârful ierarhiei un zeu unic și
existent. Din acest motiv, modelul lumii pe care
îl oferă poate fi citit în egală măsură ontologic și
henologic.
A. Baumgarten alege un alt principiu de or-
donare a textului care nu ascultă de ordinea con-
ceptelor, ci de ordinea textelor, lăsând capitolul
X drept unul concluziv și sintetic. Urmărind re-
ferințele preponderente, A. Baumgarten consta-
tă că sunt discutate pe rând |Metafizica, Despre
suflet, Etica nicomahică și Fizica. Apoi aceste
referințe polarizante se opresc, iar Plethon dis-
cută teoria ideilor ca un fel de sinteză a tutu-
ror celor analizate, întrucât referințele sunt mai
largi, fiind citate Metafizica, Organonul, Despre
generare și corupere, dar și o abundență de lu-
crări platoniciene târzii și, indirect, comentarii
neoplatoniciene, ceea ce ne-ar putea indica o
ușoară rupere de nivel și generalizare a discur-
sului în acest capitol, cel mai lung, de altfel, al
întregului tratat. Să luăm aceste cinci teme, ne
spune A. Baumgarten, și să surprindem nu atât
tezele lui Plethon și conținutul argumentelor, cât
forma lor. Rezultatul unei asemenea analize este,
la rândul său, surprinzător, deoarece constatăm
faptul că mereu invectivele la adresa lui Aristotel
(într-o retorică în care i se adresează Stagiritului
din când în când folosind vocativul și persoana
a II-a) subliniază nepotrivirea cu opțiunile filo-
sofice ale lui Plethon însuși, iar nu inconsistențe
inerente și formale ale peripatetismului.16
După aceea A. Baumgarten trece la studi-
erea caracterului argumentelor din cele cinci
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
8
mari secvențe. În primul rând discuția ontologi-
că din primele trei capitole prin care îi reproșea-
ză lui Aristotel faptul că nu admite o emanație
completă a lucrurilor dintr-o unitate originară,
pentru că nu dă suficiente puteri cauzei prime
(care doar ar mișca universul, nu l-ar produce).
El opune aici, desigur, demiurgul din Timaios
unor pasaje din Metafizica, XII, 7, însă opozi-
ția revine la a spune că Aristotel a greșit, deoa-
rece în sine demiurgul ar trebui să aibă puteri
absolute de creare a universului; dar Aristotel
nu o spune (fie din intenție, fie din omisiune),
iar „atunci el și-a expus eronat filosofia” (cap.1).
La fel omonimia ființei este deranjantă pentru
Plethon pentru că rupe lanțul ierarhic al ființei,
iar el exprimă această mefiență dându-i aspec-
tul unui argument rațional: „Dacă (s.n.) Toate
provin din unul și absolut unul, chiar dacă sunt
multe și nenumărate, totuși este neîndoielnic
faptul că toate au în mod reciproc ceva unic și
comun. Așadar (s.n.) ce altceva ar putea fi aceas-
ta decât ființa, iar nu ființa omonimă?”17
Prin urmare, comentează A. Baumgarten,
ființa trebuie să nu fie omonimă ca să poată asi-
gura ierarhia de origine procliană la care sub-
scrie Plethon, împotriva lui Aristotel care „re-
simte plăcere în a diviza ființa”.
Discuția asupra sufletului pare a fi con-
struită potrivit aceleiași scheme, iar aceasta în
ambele argumente din capitolul 5. Mai întâi,
dacă platonismul admite imobilitatea și actul
pur (adică neamestecat cu potența) al princi-
piilor, atunci de ce Aristotel, se întreabă ironic
Plethon, admite și el nemișcarea sufletului, dar
discută simultan despre faptul că gândirea pre-
supune succesiune? Răspunsul se află tocmai în
cap. IV și V din Despre suflet, III, care sunt dis-
cutate aici: pentru că Aristotel a vorbit despre
natura principială a intelectului posibil, arătând,
așadar, că și potența are valoare de principiu.
Or, Plethon simplifică lucrurile, judecându-l
pe Stagirit potrivit unui principiu care ține de
tradiția târzie a platonismului. În al doilea rând,
Aristotel primește reproșul de a nu fi întemeiat
etica pe principiul incoruptibilității și eternității
sufletului, deși admisese acest principiu. Iarăși,
critica nu are obiect, pentru că Aristotel nu se
referă niciodată la individualitatea acestui prin-
cipiu etern (problema a fost, de altfel, dezbătută
istoric foarte larg și a alimentat orice monoteism
care spera să identifice la Aristotel un funda-
ment al judecății finale a sufletelor)18.
Nucleul dizertației lui Plethon îl constitue
critica teoriei ideilor făcută de Aristotel, care,
ne spune A. Baumgarten, schimbă întru câtva
stilul argumentelor. Primul, cel în care Plethon
îl ceartă pe Aristotel pentru că nu a respectat
principiul platonician al omonimiei ideilor, cri-
ticând această teorie în numele unei pretinse si-
nonimii a lucrurilor cu ideile, este un contraar-
gument corect. Într-adevăr (deși Plethon nu o
amintește), în Metafizica, I, 9, Aristotel critică
teoria ideilor și îi opune lui Platon argumentul
celui de-al treilea om (bazat pe sinonimia din-
tre lucruri și idei), uitând că există o formulare
a argumentului și în dialogul Parmenide și că
înțelegerea ideilor ca modele (așadar, modelul
omonimiei) reușea să scape de posibila critică.
Această obiecție antrenează, de altfel, o expune-
re a teoriei ideilor-model, în care nici negația,
nici privația nu au parte de o idee, ci sunt doar
operații între ele. Din acest punct al argumenta-
ției, însă, Plethon revine la tratamentul pe care
îl aplicase tezelor peripatetice: el regretă faptul
că admiterea Soarelui drept cauză a generării și
coruperii la Aristotel nu are o funcție ontologică
Angela Tomaselli
Copilărie magică, acrilice pe pânză, 50x70 cm.
(ceea ce ne apropie mai degrabă de neoplatonis-
mul lui Iulian Apostatul decât de Platon însuși),
apoi faptul că ideile nu sunt motoarele existenței
lucrurilor (care își reamintește aici, probabil și
implicit, teza stoică a funcției generative a rațiu-
nii seminale). Capitolul X se încheie cu o succe-
siune de regrete referitoare la faptul că Aristotel
nu a dat un model al lumii bazat pe o cauzalitate
completă și reductibilă la un principiu unic, așa
cum autorul o regăsește în tradiția platoniciană
inspirată de pasajul regelui unic al universului
din Scrisoarea a II-a, 312e19.
În concluzie, analizele făcute de filosoful
clujean nu și-au propus să ofere o sinteză com-
pletă a argumentelor lui Plethon, ci să indice o
anumită tonalitate generală a tratatului. Textul
acesta a fost scris și a apărut în condițiile unor
mari echivocități. Plethon a mers la un conciliu
destinat unirii confesiunilor creștine, scrie A.
Baumgarten20, ca să militeze împotriva unirii,
deși spera în respingerea otomanilor și salvarea
Imperiului Bizantin. Faptul că, pentru aceas-
tă speță, el are o soluție bazată pe regenerarea
politică și antiecleziastică a imperiului îl face
să pledeze pentru platonism. În Italia, scrie A.
Baumgarten, el găsește un teren fertil, întrucât
umanismul era deja reticent la scolastica de in-
spirație aristotelică, chiar dacă în universitățile
contemporane umaniștilor poziția lui Aristotel
se schimbase și ea foarte mult, cedând masiv
locul augustinismului deja din secolul al XIV-
lea. Pe acest teren, Plethon sădește platonismul
care era pentru el legat de regenerarea Greciei.
Concluzia lui A. Baumgarten este edificatoare
în sensul reamintirii contribuției extraordinare
prin care sosirea manuscriselor platonismului
la Veneția și Florența a permis traducerea lui
Platon la Academia florentină în deceniile urmă-
toare conciliului de la Ferrara-Florența. Din pă-
cate ajutoarele promise în vederea stopării cuce-
ririi Constantinopolului n-au sosit, ceea ce a dus
la căderea celei de-a doua Rome, cu consecințele
vizibile și azi. Aceste evenimente trebuie să con-
stituie un avertisment pentru Europa privind
evenimentele în curs și necesitatea de a face tot
ce este posibil pentru alegerea libertății și afir-
marea dialogului responsabil în fața barbariei și
a încercării de a promova spiritul pleonectic îm-
potriva celor mai slabi și lipsiți de apărare.
Note
1 Marco Zambon, Porphyre et le moyen-platonisme,
Librarie Philosophique J. Vrin, Paris 2002
2 Cfr. M. Zambon, op. cit., p.129
3	Porfir, Vita Plotino, 14, 10-14.
4 Cfr. Atticus, fr. 41-42.
5 ibid. p. 130
6 Cfr. Proclus, ap. Philop. Act., mundi XVIII, p. 606, 16 și
urm.
7 Imaginea Pentheei dezmembrate se găsește în
Numenius (fr. 24, 71, care întrebuințează acest mod
de a se referi la diviziunile introduse de către succeso-
rii lui Platon la Academie) și la Clement Alexandrinul,
Stromate I, 13, 57, 1-6. După Des Places, în Atticus, frag-
ments, p. 19-20, este considerat ca fiind primul element
pentru a-l plasa pe Numenius în prima jumătate a sec.
al II-lea d. I.Hr. și oricum înainte de Atticus.
8 În acest sens Atticus putea foarte bine să fie maestrul lui
Iustin, cât și a lui Celsus; această ipoteză a fost refuzată
de către Dorie în lucrarea sa din 1957, pp. 264-266.
9 Cfr. M. Zambon, op. cit. p. 135
10 Porfir, Împotriva creștinilor, fr. 39, 15-16; 22-24.27.
11 Couloubaritsis, L., Phusis et techne dans De differentiis
de Plethon, în A. Baumgarten, Quasi platonem alterum,
Polirom, Iași 2021
12 Cfr comentariului lui A. Baumgarten, op. cit. pp. 39-40
13 Porfir, Comentariul la dialogul Parmenide de Platon,
traducere din greacă, introducere și comentarii de C.
Andron și G. Chindea, editura Humanitas, București
2010, p. 91
14 Dionisie Areopagitul, Despre numele divine. Teologia
mistică, traducere din limba greacă, introducere, note,
glosar de termeni și bibliografie de M. Vlad, Col.
Biblioteca medievală, editura Polirom Iași, 2018, cap. V.
15 Pseudo-Aristotel, Liber de causis, traducere, note
și comentariu de A. Baumgarten, editura Univers
Enciclopedic, București, 2002, prop. IV, 40, p.21.
16 A. Baumgarten, op. cit., p.40
17 ibid., p. 41
18 Cfr. A. Baumgarten, Principiul cerului, editura
Humanitas, București, 2008, cap. III
19 Cfr. A. Baumgarten, op. cit., pp. 44-45
20 Ibid. p. 46
■
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
9
diagnoze
Andrei Marga
Lumea scindată
și problemele ei
ncep răspunsul meu la întrebarea cum văd
lumea de astăzi, pe care mi-o pun frecvent
cunoscuții, cu o mărturisire. Plec în reflecții
de la considerentul că viața ca oameni are loc în
împrejurări date ale istoriei, că o trăim sub presi-
unea faptelor, că nici o tehnică de abatere a aten-
ției nu poate escamota ceea ce este, că nu poate fi
bine câtă vreme în jur se suferă și că este datoria
celor preocupați de cunoaștere să lămurească si-
tuațiile.
Observ că lumea în care trăim este schim-
bată în raport cu orice epocă. Nu doar în de-
talii, ci în însăși organizările ei. De aceea, una
dintre urgențele timpului este înnoirea opticilor
și opțiunilor. Este hotărâtor ca ele să epuizeze
argumentele factuale și să fie fructul dialogu-
lui cu cele mai noi abordări, pe care, în ceea ce
mă privește, le și citez frecvent. În ceea ce fac,
opțiunea raționalizării (Rațiunea și voința de
rațiune, 2017), asumarea comunicării ca ori-
zont de dezlegare a dificultăților (Raționalitate,
comunicare, argumentare, 1991), recunoașterea
acțiunilor ca origine a realităților (Reconstrucția
pragmatică a filosofiei, 1998), revenirea la valori
ferme (Relativismul și consecințele sale, 1998),
asumarea „cotiturii culturale” a modernității
(Cotitura culturală, 2005), exploatarea osmozei
Atena, Ierusalim, Roma în specificarea Europei
(Filosofia unificării europene, 2006), învățarea
de istoria filosofiei (Introducere în filosofia con-
temporană, 2014) și sistematizarea mea filosofi-
că (Cunoaștere și reflexivitate, 2020; Stăpânirea
Angela Tomaselli	Blues, acrilice pe pânză, 90x100cm., 2021
complexității, 2023), cu ramificări în logică, teo-
ria cunoașterii, teoria societății, filosofia istoriei,
a dreptului, a politicii, a educației, a religiei, a ar-
tei, etică și studii strategice, sunt rezultat. Pledez
pentru a verifica rezolvările în raport cu schim-
barea lumii.
În ceea ce privește lumea din zilele noastre,
am semnalat că suntem în societăți cu crize în
condiții de supraproducție, ce au alte cauze decât
cele economice (Criza și după criză, 2009). Între
timp, nesiguranța, nu este doar în fața celui care
aruncă o sondă în viitor, ci îl împresurează pe om
- ca individ și comunitate - din toate direcțiile,
din exterior și din interior (Societatea nesigură,
2016). Evenimentele de după 2020 m-au făcut să
circumscriu, în prelungirea „societății nesigure”,
ceea ce numesc “lumea scindată”.
Oricine știe că în istorie au fost scindări, pe
suprafețe diferite. Scindările tind acum spre ni-
velul globului (Lumea scindată, 2023). Scindările
erei postbelice au fost ideologice. Scindarea de
astăzi urcă la segregări religioase, artistice, spor-
tive. După decenii (1991-2020) în care, împăr-
tășindu-se aceleași valori, dincolo de varietatea
instituționalizării lor, cooperarea a fost cuvântul
de ordine, lumea a apucat cursul scindării.
Indicatorii sunt concludenți. Deteriorarea
înțelegerilor internaționale, reducerea consultă-
rii cetățenești și trecerea executivului deasupra
legislativului, răspândirea fragmentarismului,
slabul interes pentru pace și cooperare în con-
diții de suveranitate bine înțeleasă, înflorirea
propagandei, recrudescența dogmatismelor, pră-
bușirea integrității și onoarei sunt caracteristici.
Faptele din care sunt extrași acești indicatori
sunt la îndemâna oricui. De pildă, este vizibil că
între țări se găsește tot mai anevoios o bază co-
mună de abordare a dificultăților, cum au fost
până de curând doctrina libertății și drepturilor
fundamentale ale omului și cea a suveranității na-
ționale. Înăuntrul multor țări se rupe țesutul ci-
vic. Valorile se proclamă frecvent, dar în practică
se uită sau strivesc. Disponibilitatea de a discuta
cu celălalt scade, acesta fiind privit mai curând
ca pericol decât ca posibil partener. Sporesc an-
tagonizările, iar etichetele devin mai importante
decât realitățile. Se extinde abuzul până și în re-
cunoașterea valorilor - segregarea pe de gândi-
tori, scriitori, artiști și sportivi de cea mai înaltă
performanță în lume. Din avanposturile media-
tice pleacă mai curând asalturi ideologice și con-
fecții propagandistice decât informări oneste cu
privire la stările de lucruri. Se închid canale de
discuție argumentativă. Mulți oamenii își înțeleg
viața ca luptă cu cineva, iar inși fără valoare um-
plu funcțiile și caută să se justifice prin aseme-
nea luptă. „Voința de putere” ia din nou forme
primare și brutale. S-au distrus iarăși enorm de
multe vieți și bunuri. După decenii de control al
armelor, s-a relansat industria armamentului. Se
refac blocuri politico-militare. Unitatea lumii, ce
ne vine din iluminism, sucombă.
„Lumea scindată” este lumea în care umani-
tatea a poposit deocamdată și în care trăim. Ea
ne pune în fața unor probleme de anvergură rară.
Prima vine din economie. Analize noi au
adus argumente pentru teza că abordările ce
au dominat economia postbelică, originate la
Keynes și, respectiv, la Hayek, nu fac față crizei
care a început în 2008 și s-a încheiat în SUA, dar
nu și în Europa (James K. Galbraith, Wachstum
neu denken, 2016). Ambele operează cu premise
pe care realitatea le contrazice. În fapt, variabili-
tatea prețurilor materiilor prime și energiei, con-
flictele amenințătoare, practici egoiste ale bănci-
lor, tehnologiile schimbă asumpțiile economiei.
Sub asemenea premise, soluția este reorientarea
economiei spre „solidaritate în năzuința noastră
la o viață bună”.
Pe de altă parte, „în pofida propagandei glo-
baliste, solicitarea la statalitatea națională este
neîntreruptă și crește mai departe ca urmare a
experienței din globalizare” (Wolfgang Streeck,
Zwischen Globalismus und Demokratie, 2021).
Fie și în condițiile sporirii complexității, trecerea
la economii ce rămân în interacțiunile mondiale,
dar sunt în stare să se restructureze în jurul suve-
ranității, interesului public și solidarității devine
temă.
A doua problemă vine din evoluția demo-
crației. Chiar într-o țară a democrației, pre-
cum Anglia, s-a lansat diagnoza „postdemo-
crației” (Colin Crouch, Postdemocratie, 2008).
„Conceptul desemnează o comunitate în care are
loc ceva de genul alegerilor, ca și înainte. Aceste
alegeri pot să ducă la situația în care unele gu-
verne sunt constrânse să plece și în care, în ori-
ce caz, team-uri concurente de experți în public
relations controlează excesiv dezbaterile publice
în campaniile electorale, încât acestea devin un
spectacol, în care se discută doar anumite pro-
bleme, alese în prealabil de experți. Majoritatea
cetățenilor joacă în această situație un rol pasiv,
în tăcere, chiar apatic, reacționând doar la sem-
nalele ce li se transmit. În umbra acestei înscenări
politice, efectiva politică, ce reprezintă înainte
de orice interesele economiei, se face în spatele
ușilor închise”. În vreme ce, formal, instituțiile
1O
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
democratice se păstreză, „influența elitelor pri-
vilegiate crește”. Nu se trece în societăți nedemo-
cratice, dar democrația s-a împotmolit.
Thomas Jefferson socotea monopolurile po-
trivnice democrației. Azi suntem nevoiți, însă, să
lămurim cum este posibilă democrația în condi-
ții de concentrări de putere economică, adminis-
trativă, mediatică, culturală, militară. Mai mult,
se trăiește în societăți rezultate din intervenția
statului în economie și aplicarea cunoștințelor
științifico-tehnice în producția de bunuri de
consum. Acestea permit „manipularea” pe sca-
ră mare și „condiționarea” a înseși nevoilor oa-
menilor. „Industria culturală”, în urma căreia s-a
format „societatea mediatică”, extinde manipula-
rea.
Se invocă abundent, propagandistic, trecu-
tul. Dar acest apel nu a dus încă la o scriere edi-
ficatoare a istoriei, ci rămâne doar semn al inca-
pacității de a depăși necazurile și, desigur, de a
asigura dezvoltări.
Democrația este periclitată azi mai mult de
evoluția lăuntrică, decât din afară. Ruperea de
meritocrație, de care era legată la origini, costă
din greu democrația. Odinioară, prin vot demo-
cratic s-au instalat pervers dictaturi. Azi, după
alegere „democratică”, unii decidenți întrec în
abuzuri monarhii de odinioară. Autoritari proli-
ferează chiar în democrații.
A treia problemă vine din aceea că odată cu
noile intervenții ale statului în economie, post-
globalizarea se conturează ca posibilitate concre-
tă (detaliat în După globalizare, 2018). Tema este
deja la ordinea zilei, pentru a pregăti viitorul.
Sondarea viitorului nu este însă de la sine înțe-
leasă în constelația globalizării. Pentru această
explorare este nevoie de interogații și conceptu-
alizări mai profunde decât cele în curs. Ele abia
se conturează.
A patra problemă vine din fluiditatea în care
a fost plasată - prin crize, pandemie și tensiuni
între supraputeri - ordinea lumii. În jurul anului
2010 s-a schimbat ordinea lumii, trecându-se de
la ordinea unipolară instalată la începutul ani-
lor nouăzeci la o nouă ordine. Acum aceasta din
urmă este în curs de concretizare, cu tensiunile
inerente unei reașezări de proporții.
Ca urmare, geopolitica revine la masa anali-
zelor și trece înaintea multor altor discipline. În
laboratoarele supraputerilor se examinează deja
scenarii. Printre propuneri, nu lipsesc schimbări
ale geografiei politice actuale. Deocamdată nu
este nimic finisat, dar puține eventualități sunt
excluse.
A cincea problemă vine din consumarea vi-
ziunilor care au dominat în ultimele decenii. La
începutul anilor nouăzeci intrau în muzeu „so-
cialismul răsăritean” și „comunismul”. A intrat
apoi în crize „lumea liberă”, așa cum era înțeleasă
atunci. Neoliberalismul s-a instalat și a dominat
lumea. Pandemia din 2020-2022 și războiul din
Ucraina pun însă capăt neoliberalismului - sta-
tele, ca instituții, preluând explicit controlul în
societate.
Este de spus iarăși și iarăși că fără libertăți
și drepturi cetățenești și democrație, înțelese la
propriu, ca rezultând din demnitatea umană, așa
cum au apărut în zorii modernității, nu este via-
ță demnă de om. Dar realizarea și realitatea lor
se cer azi interogate responsabil. Nici libertăți-
le cetățenești și nici democrația nu se lasă logic
trecute în proprietatea cuiva. Nici o societate nu
se poate democratiza din afara ei. În plus, este
nevoie tot mai perceptibil de reconfigurarea ce-
tățeniei democratice și democrației. O nouă vi-
ziune axată pe libertate, dreptate și solidaritate
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
a devenit necesară, dacă este ca modernitatea să
fie promovată.
A șasea problemă este criza în care au intrat
recunoașterea și mai ales respectarea diversită-
ții oamenilor, culturilor. Reforma religioasă de
cu secole în urmă a recunoscut dreptul fiecărui
om de a se raporta cum crede la absolut. Statul
modern a introdus în legi respectul libertății
persoanei. Cetățenia, democrația și suveranita-
tea națională în statul de drept au mers mână în
mână. Occidentul a câștigat supremație istorică
făcând din recunoașterea și respectul diversității
valoare conducătoare.
Azi tocmai diversitatea se înțelege tot mai
puțin. Nu s-a ajuns nici măcar la relația satisfă-
cătoare a culturilor, care s-a discutat decenii la
rând. Civismul altora este preluat iarăși în ter-
meni de luptă ideologică. S-a ajuns din nou la
impasul anilor cincizeci, dominați de confrunta-
rea simplificatoare dintre „democrația socialistă”
și „imperialism” - acum este între „democrație”
și „autoritarism”. Comic este faptul că se apelea-
ză la același fel de propagandă, cu dirijarea in-
formației, adevăr unic și caricaturizarea rivalu-
lui, Doar că direcția ofensivei este inversă. Ca și
atunci, lipsește analiza sistematică a societăților,
care să susțină distincții atât de pretențioase.
Înțeleasă în profunzime, începând cu anver-
gura neobișnuită a istoriei ei, „occidentalizarea”,
având ca temelie demnitatea umană și libertățile
și drepturile fundamentale ale individului și ce-
tățeanului, este naturală. La drept vorbind, nu
occidentalizarea se află în dezbaterea ce contea-
ză azi. Ceea ce desparte mințile este acum invo-
carea occidentalizării ca paravan pentru acțiuni
fără legătură cu ea. Au proliferat, cum se obser-
vă, propagandiști care, sub pretextul occidentali-
zării, justifică în fapt aservirea de cetățeni și țări
unor noi ideologii.
A șaptea problemă este declinul justiției și,
mai concret, al independenței justiției. Nu doar
țări ca Ungaria și Polonia, dar mai nou Israelul și
alte țări reclamă faptul că justiția este folosită în
fapt ca instrument politic în democrații. Aceste
țări caută un echilibru al puterilor „executivă”,
„legislativă” și „juridică” prin care să evite deo-
potrivă sustragerea de la justiție a „executivilor”
și „legislativilor”, dar și preluarea conducerii so-
cietății de către procurori și judecători, care să
facă legi și să trieze politicile. Chiar la New York
au apărut indicii ale acțiunii unor procurori pre-
ocupați să-și servească grupări politice.
Alături de alte performanțe majore dintr-o
societate - dezvoltarea economică, nivelul de-
mocratizării, condițiile de realizare individuală,
posibilitatea exercitării criticii - independența
justiției este în funcție de calitatea politicilor pu-
blice. Aceasta depinde, la rândul ei, de calibrul
decidenților. Pe scala dintre stupidocrație (pros-
tocrație), trecând prin mediocrație și urcând la
meritocrație, se decide, în concentrările de pute-
re de astăzi, independența justiției și, cu ea, soar-
ta oamenilor.
Așa stând lucrurile, azi și occidentalizarea
are a deveni reflexivă. Iar cultura europeană, pe
solul căreia trăim, este prima solicitată la reflec-
ția de sine profundă, căci Europa plătește din plin
crizele devenite endemice, pandemia și războiul.
„Lumea scindată” pune întrebări ce ating
destinul fiecăruia. Ele nu se pot dezlega prin pro-
pagandă, nici doar prin expertize științifice, nici
prin deciziile cuiva nimerit în funcție. Ele cer
gândire - înțelegând prin gândire acea capacitate
ce integrează sensibilitatea și intelectul, voința și
reflecția și dă seama de condiționările vieții și, cu
acestea, de întregul realității.
Angela Tomaselli	Oraș italian (1), acrilice pe pânză, 80x60 cm., 2022
Atunci când este gândire, stabilirea faptelor,
explicația științifică, inovația conceptuală și teo-
ria își dau mâna pentru a stabili întregul situației.
Când nu se stabilește întregul proliferează vederi
parțial informate, fragmentare și compromisuri,
dar fără soluții. Doar cine leagă și prelucrează
competent datele de toate proveniențele ajunge
la adevăr. Doar stăpânind cunoștințe de tehno-
logie, economie, sociologie, drept, cultură poți
spera că, sub cupolă filosofică, cunoști și înțelegi
ceea ce este.
Anume feluri de a face filosofie au intrat,
desigur, în arhivă. Lirismul trăirilor persona-
le poate da opere de artă, dar filosofia are de
adus în concepte și laturi nesubiective ale vieții.
Preluarea datelor, fie și în mod științific, nu în-
lătură întrebarea privind sensul, de care filosofia
rămâne legată. Replierea în filosofiile trecutului
este în contratimp cu istoria și nu are răspunsuri
la întrebările de azi.
Pariul filosofiei este din nou că poate da
tabloul noii lumi humano-socio-cosmice. Este
destul? Filosofia captează întregul, dar abia oa-
menii, la plural, îl pot schimba. Filosofia verita-
bilă poate arunca însă lumină în fața lor, atunci
când viața este trăită cu fața la realitate.
■
Angela Tomaselli	Carnaval (2), acrilice pe pânză, 80x60 cm., 2023
11
eseu
Virgil Diaconu
Arta poeziei lui
Mihai Eminescu în
viziunea criticilor
literari
Critica literară, pe care de regulă ne-o închi-
puim unitară prin problematica și obiec-
tivele ei, are totuși mai multe întruchipări
sau feluri de a fi, precum critica istorico-literară,
critica descriptivă, filologică, tematologică, exe-
getică, critica de concept, critica evaluatoare etc.
Dintre toate aceste tipologii, un interes de-
osebit îl prezintă critica de concept sau critica
artei poetice a poeziei, care este, în fond, estetica
poeziei. Și este în firea lucrurilor ca unul dintre
obiectivele criticii literare să fie acela de a revela
arta poetică sau conceptul unui gen literar sau
al altuia, așadar conceptul poeziei, al prozei, al
dramei etc.
Critica de concept se preocupă însă și de
stabilirea conceptului pe care îl au operele auto-
rilor de gen, așadar operele autorilor de poezie,
de proză, de dramă etc., concept care poate fi mai
apropiat sau mai depărtat de genul respectiv.
În măsura în care stabilește și descrie, pe de
o parte, conceptul de gen literar, iar pe de altă
parte, conceptul operei de autor al unui gen sau
al altuia, critica literară se configurează și defi-
nește, fie ca o critică de concept a genului (critica
artei literare de gen), fie ca o critică a operei lite-
rare de gen a unor autori.
Atunci când are ca obiect poezia, critica
literară caută să stabilească atât conceptul po-
eziei, în general, deci conceptul genului poetic,
cât și conceptul poeziei de autor, așadar con-
ceptul poeziei lui Baudelaire, Rimbaud, Trakl,
Esenin, Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Ion
Minulescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc.
Dar ce este conceptul poeziei, pentru ca el să
nu rămână o noțiune abstractă? Conceptul, arta
poetică sau estetica poeziei se constituie din-
tr-un set unitar și relativ stabil de trăsături sau
principii (norme) poetice estetice, în temeiul că-
rora poetul autentic creează poezia de valoare.
Trăsăturile sau principiile (normele) poe-
tice estetice sunt, așadar, principiile de valoare
ale poeziei, în sensul că ele oferă valoare poeziei
însăși. Prezența sau absența principiilor poetice
estetice în textul lingvistic ne arată că textul în
cauză este o poezie de valoare sau nu este.
În ceea ce privește conceptul poeziei de au-
tor, acesta ar trebui să fie modul personal, origi-
nal, în care un autor sau altul înțelege și exprimă
poezia de valoare, genul poetic sau conceptul de
gen poetic.
În cele de mai jos, voi prezenta modul în
care critica literară a înțeles poezia lui Eminescu
din punctul de vedere al conceptului sau a artei
sale poetice.
Arta poetică eminesciană în viziunea
lui Titu Maiorescu sau despre „ideea
emoțională” și „forma frumoasă”
Una dintre primele încercări avizate de a schi-
ța arta poetică sau conceptul poeziei lui Eminescu
îi aparține lui Titu Maiorescu, iar ea se află în arti-
colul Eminescu și poeziile lui, publicat de critic în
Convorbiri literare, în anul 1889 (conf. 1).
Pentru Maiorescu, specificul poeziei lui
Eminescu constă, pe de o parte, în calitatea superi-
oară a fondului ideatic, iar pe de altă parte, în „for-
ma frumoasă”.
Ceea ce contează mai întâi este „cuprinsul
ideal”, „bogăția intelectuală”, „bogăția de idei, care
înalță toată simțirea lui (căci nu ideea rece, ci ideea
emoțională face pe poet)”, spune criticul.
Vorbind despre „cuprinsul ideal”, „bogăția
intelectuală” sau „bogăția de idei” a poeziei lui
Eminescu, Titu Maiorescu remarcă, așadar, faptul
că aceste idei nu sunt idei reci, ca în orice alt dis-
curs, ci „idei emoționale”. (s.m.). Ideile emoționale
mai sunt punctate și în următorul fragment:
„Poetul e din naștere, fără îndoială. Dar ceea
ce e din naștere la adevăratul poet nu e dispoziția
pentru forma goală a ritmului și a rimei, ci nemăr-
ginita iubire a tot ce este cugetate și simțire ome-
nească, pentru ca din perceperea lor acumulată să
se desprindă ideea emoțională (s.m.) spre a se înfă-
țișa în forma frumosului.” (1).
Tocmai ideea emoțională a fost aceea care a
rezonat în cititorii poeziei lui Eminescu: „Și ei au
simțit în felul lor ceea ce a simțit Eminescu, în emo-
țiunea lui își regăsesc emoțiunea lor.” Astfel, „poe-
zia lui devine o parte integrantă a sufletului lor, el
trăiește de acum înainte în viața poporului său.”
La eficiența artistică sau estetică a poeziei
eminesciene mai contribuie, observă Maiorescu,
și „forma frumoasă”, deci versificația, care consti-
tuie, crede criticul, „partea cea mai sugestivă în
opera lui”. Și totuși, în articolul citat mai sus criti-
cul remarcă faptul că volumul Poesii (1883) sem-
nat de Eminescu prezintă o serie de imperfecțiuni,
precum „contururile tremurânde ale descrierilor
(...), lipsa de claritate a gândirii, greșeli în accen-
tul ritmic și în rime (...)”. Toate aceste defecte au
fost însă posibile pentru că „volumul în care sunt
adunate poeziile sale nu este publicat de el însuși”
și pentru că poetul nu s-a preocupat de îndrepta-
rea greșelilor. În plus, cu privire la poeziile pe care
i le-a editat lui Eminescu, criticul afirmă că „nu
aveam dreptul nici de a le modifica, nici de a lăsa
pe unele la o parte”.
Așadar, Maiorescu a lăsat cu bună știință la
vedere greșelile lui Eminescu, pentru că „nu aveam
dreptul nici de a le modifica, nici de a lăsa pe unele
la o parte”. Este aici un cinism, care nu-i face cinste
criticului; un cinism care se vrea camuflat de res-
pectul (?) pe care criticul i-l purta lui Eminescu.
Cu toate aceste imperfecțiuni, multe dintre ele
tipografice, observăm că principiul „formei fru-
moase” sau al „formei frumosului” rămâne totuși
valabil în poezia lui Eminescu, pentru că majorita-
tea poeziilor sale lirice antume, deci poeziile publi-
cate chiar de Eminescu, sunt împlinite din punct de
vedere formal. Pe de altă parte, „ideile emoționale”
(Maiorescu) răzbat chiar și în poeziile defectuoase
formal. Mai multe greșeli formale de ritm și rimă
întâlnim însă în poezia postumă, pe care poetul nu
a publicat-o tocmai pentru că aceasta nu era înche-
iată artistic.
La sfârșitul acestei scurte prezentări a artei
poetice, a conceptului sau a esteticii poeziei lui
Eminescu, iată și profeția pe care Titu Maiorescu o
face cu privire la poet:
„Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera
lui. Pe cât se poate omenește prevedea, literatura
poetică română va începe secolul al 20-lea sub aus-
piciile geniului lui, și forma limbei naționale, care
și-a găsit în Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire
până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată
dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româ-
nești.” (ibid.).
G. Ibrăileanu: „în Eminescu natura crease
pe cel mai mare liric modern”
În cele câteva articole pe care le publică, fie ca
articole independente, fie ca prefețe la edițiile de po-
ezie Eminescu pe care le întocmește, G. Ibrăileanu
face considerații pertinente asupra poeziei poetului
„nepereche”, după vorba lui Călinescu.
De pildă, în articolul Mihai Eminescu, publi-
cat în Viața românească (an XII, nr. 10, decem-
brie 1920), cuprins mai târziu în vol. Studii literare
(2, 1986, p.p. 84-93), criticul afirmă că poezia lui
Eminescu continuă să fie actuală, împotriva curen-
telor literare apărute între timp și ne sugerează că
această actualitate este furnizată de caracterul liric
al poeziei, de „sentimente (.) concrete, vii și tul-
burătoare”.
În poezia lui Eminescu, lirismul este funda-
mental. De aceea, „avem dreptul să spunem că în
Eminescu natura crease pe cel mai mare liric mo-
dern.” Ideile poeziei lui Eminescu sunt idei lirice,
sunt „o formă a acestei emotivități, emoția față cu
viața și cu natura, spaima lui în fața realității tangi-
bile și intangibile - pesimismul său. Imaginația este
seva supusă a sentimentului. Ea nu are alt rol decât
să exprime sentimentul”, „starea emoțională” sau
„emotivitatea”, spune Ibrăileanu.
G. Ibrăileanu înregistrează și alte constante sau
trăsături ale poeziei lui Eminescu, alături de imagi-
nație și lirism, sentiment ori stare emoțională, afir-
mând că emotivitatea poeziei lui Eminescu „a avut
nevoie de imagini sugestive, de puncte de vedere
înalte și de sonorități de formă. Altmintrelea, ea ar
fi rămas zadarnică, oarbă, mută, ca la cei mai mulți
dintre noi. Și sufletul lui Eminescu a fost destul de
bogat pentru toate. Eminescu a fost un organism
complect. A avut totul, toată gama senzațiilor,
imaginația complectă, inteligența înaltă. El a con-
centrat în sine vârstele omenirii și vârstele omului.
Emotiv și imaginativ ca un primitiv, naiv și curi-
os ca un copil, nou în fața universului, el a fost în
același timp înarmat de cunoștinți ca un învățat și
(a fost un) abstractor de idei ca un metafizician.”
(ibid, p.m.)
12
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
Așadar, arta poetică a poeziei lui Eminescu se
constituie din lirism (sentimente, „stare emoțio-
nală”, „emotivitate”), „imagini sugestive”, „puncte
de vedere înalte” (idei înalte, p.m.) și „sonorități
de formă”, adică versificație muzicală.
După cum vedem, în această structură a po-
eziei lui Eminescu regăsim arta poetică descrisă
de către Titu Maiorescu - „ideile emoționale” și
„forma frumoasă”, deci versificația. În viziunea
lui Ibrăileanu apar, în plus, „imaginile sugestive”
și este întărită importanța emotivității, despre
care criticul afirmă că „este răspunsul nostru,
reacțiunea noastră la impresiile lumii din afară.
Emotivitatea noastră este în întregime eu (...)” și
tocmai de aceea noi, cititorii, ne regăsim în poezia
eminesciană.
În prefața la ediția Ibrăileanu a poeziilor lui
Eminescu, numită „«Postumele» lui Eminescu”
(1901), criticul se arată nemulțumit de faptul că
poetul este evaluat adesea în funcție de poeziile
sale postume, deși acestea nu sunt cele mai im-
portante sau mai reușite creații poetice ale sale:
„Dar «postumele» de după 1870, din perioada sa
de strălucire, și care-s așa de inferioare poeziilor
publicate de el în aceeași vreme, sunt, evident,
aruncări pe hârtie, impresii și note, dacă voiți, bu-
căți la care nu a lucrat cu tot dinadinsul, în care el
n-a pus toată arta de care era capabil. Există une-
le, ca Demonism, care nu sunt măcar versificate”.
De fapt, poeziile postume se aflau în lucru, erau
neîncheiate artistic și tocmai de aceea poetul nici
nu le-a acordat girul publicării în presa culturală a
vremii sau în volum.
Poeziile postume „pot fi considerate ca ma-
terial poetic” (ibid.), spune Ibrăileanu, pentru că
Eminescu extrăgea din ele imagini, versuri, stro-
fe, din care alcătuia alte poeme, pe care le finali-
za artistic și le publica: „Acest material i-a servit
pentru acele poezii definitive în care își exprimă
sentimentele sub specie aeternitatis, în care cel mai
liric poet al nostru, și deci cel mai individualist,
ne dă, totuși, sufletul omenesc în general, ceea
ce e etern și universal în sentimentele omenești.”
Ibrăileanu vorbește aici despre poezia lirică a lui
Eminescu și insistă asupra valorii pe care ea o are.
Dar criticul remarcă și caracterul artistic general
al acestei poezii:
„Predecesorii săi sunt atât de puțin artiști, și
Eminescu este un atât de mare artist! El a moștenit
atât de puțin și a creat atât de enorm de mult! (.)
Eminescu (.) este (.) evoluția literaturii româ-
ne însăși, de la Alecsandri-Bolintineanu până la
Eminescu (.).” (ibid.)
Meritul lui Eminescu este cu atât mai mare cu
cât el s-a ivit într-un mediu poetic modest, într-o
literatură foarte tânără, de la care nu a avut de în-
vățat decât puține lucruri, așa încât „limba lui po-
etică, stilul lui, arta lui sunt făurite de el pe de-a-n-
tregul”, afirmă Ibrăileanu în articolul Eminescu,
care este prefața la volumul Mihai Eminescu,
Poezii (Editura Națională S. Ciornei, București,
fără an, conf. Gh. Ciompec, 3, vol. I, p. 95), vo-
lum întocmit chiar de critic. De fapt, Ibrăileanu ne
asigură că Eminescu a făcut în literatura (poezia)
noastră o „săritură”, deci un salt:
„această revoluție, această schimbare «catas-
trofală», cum se zice în geologie, a poeziei româ-
ne, apariția ca din nimic a acestei poezii geniale
este faptul unui fiu de vechil, unui autodidact,
unui provincial crescut într-un mediu intelectual
absolut inferior, venit abia la douăzeci de ani în
contact, pentru puțin timp, cu mediul european,
la Viena și Berlin (.). El, vagabondul, lipsit de
diplome școlare, feciorul lui Gheorghe Eminovici
de la Ipotești, este eroul culturii noastre moderne”.
(ibid., p. 96)
Așadar, nivelul înalt la care a ajuns poezia li-
rică a lui Eminescu este în primul rând rezultatul
personalității creatoare a lui Eminescu, al harului
său special, și abia apoi al influențelor venite din
mediul cultural românesc sau străin. Pentru că ace-
lași mediu și aceleași surse culturale le-au avut și
alți poeți contemporani lui Eminescu, însă ei nu au
produs o poezie atât de vibrantă și nu au revoluți-
onat, asemenea lui, poezia vremii lor. Dacă nu ar fi
fost Eminescu, atunci critica literară ne-ar fi asigu-
rat că cel mai mare poet român al secolului al XIX-
lea este Vasile Alecsandri... Care nu este nicidecum
un mare poet.
G. Călinescu, despre poezia postumă
și poezia lirică antumă, două poezii
eminesciene de calități diferite
În ansamblul poeziei lui Eminescu, G.
Călinescu face distincție între poezia postumă și
poezia lirică antumă, considerându-le tipologii
poetice de calități diferite. Să urmărim mai întâi ce
calitate are pentru critic poezia postumă:
„Cercetarea manuscriselor întreprinsă de noi a
schimbat apoi cu totul configurația de până acum
a operei eminesciene (.). Am intrat adânc în
această operă eminesciană necunoscută sau puțin
cunoscută (.), luând și reluând, pentru a împri-
eteni pe cititor cu adevărata față a lui Eminescu.”
(G. Călinescu, în postfața celui de-al doilea volum
din Opera lui Mihai Eminescu, din seria celor cinci
volume editate de Cultura Națională, 1932 - 1936,
citat de Gh. Ciompec în 3, vol. II, p. 18, s.m.).
Prin „cercetarea manuscriselor” Călinescu în-
țelege, aici, cercetarea operelor/poemelor postume.
Aceste opere literare/poetice postume constituie
pentru critic „adevărata față a lui Eminescu”, adi-
că opera sa autentică sau de valoare. Așadar, poe-
zia postumă a lui Eminescu, care este alcătuită din
poeziile prozaice lungi și dramele în versuri, repre-
zintă „adevărata față a lui Eminescu”, deci ea este,
pentru criticul G. Călinescu, o poezie de valoare.
În același studiu, Opera lui Mihai Eminescu,
ediția a II-a, G. Călinescu evaluează și poezia lirică
antumă:
„Față de mormanul de planuri și încercări in-
edite, cele mai multe de dramă (azi opera poetică
postumă, p.m.), față de o așa uriașă voință de crea-
ție, opera rămasă, alcătuită mai ales din scurte poe-
zii (antume, p.m.) e neînsemnată. Eminescu, mort
Angela Tomaselli
Catedrală în Italia, acrilice pe pânză, 80x60 cm., 2023
sufletește la 33 de ani, nu apucase a arunca din spi-
ritul său decât firimituri, sclipitoare firimituri.” (4,
vol. I, ediția a II-a, p. 331, s.m.).
„Eminescu, mort sufletește la 33 de ani, nu
apucase a arunca din spiritul său”, deci nu apuca-
se să scrie și să publice în presa literară a vremii și
în ediția princeps, Poesii (1884), alcătuită de Titu
Maiorescu, „decât firimituri, sclipitoare firimituri”,
deci poezii scurte „neînsemnate”, modeste. Aceste
„scurte poezii”, considerate de către Călinescu mo-
deste, sunt poeziile lirice antume. Despre poezia li-
rică antumă Călinescu mai afirmă că ea „e așa de
firavă în volum, față de ceea ce (poetul, p.m.) plă-
nuia în tăcere”, deci față de poezia ajunsă în final
postumă...
În concluzie, acordând valoare poeziei postu-
me, care reprezintă „adevărata față a lui Eminescu”,
și socotind totodată că poezia lirică antumă este o
poezie medie sau modestă, G. Călinescu evaluea-
ză cele două tipologii poetice eminesciene în mod
eronat, pentru că valoarea lor reală este exact inver-
să: poezia postumă, constituită din poeziile proza-
ice lungi și dramele în versuri, este o poezie de va-
loare medie, uneori chiar modestă, iar poezia lirică
antumă este de regulă o poezie de valoare.
G. Călinescu evaluează pe dos și, în acest fel,
el contrazice chiar modul în care Eminescu își
consideră poezia, pentru că, de regulă, poetul nu
acordă girul publicării, deci al valorii, decât poeziei
lirice, iar nu poeziilor prozaice lungi și dramelor în
versuri, pe care Călinescu le consideră „adevărata
față a lui Eminescu”, deci poeme de valoare. Poezia
postumă, constituită din poeziile prozaice lungi și
dramele în versuri, este cu câteva excepții mai pu-
țin împlinită artistic, uneori chiar modestă valoric,
pentru faptul că ea nici nu este terminată și defini-
tivată stilistic de Eminescu; tocmai de aceea poetul
nici nu a publicat-o, abandonând-o în lada sa cu
manuscrise.
Așadar, G. Călinescu înțelege că poezia antu-
mă și poezia postumă sunt în general poezii de va-
lori diferite, însă el le evaluează pe dos.
Alături de aceste evaluări pe dos ale poeziei
postume și ale poeziei lirice antume, Călinescu mai
emite o serie de judecăți evaluatoare care se referă
la „poetul Eminescu”, deci la totalitatea poeziilor
scrise de acesta, fără a face distincție între poezia
antumă și poezia postumă: „Eminescu este un poet
esențial”, „Eminescu e un mare poet”, Eminescu
este „poetul nepereche”, „noi toți avem sentimentul
intim că Eminescu este cel mai mare poet al nos-
tru”, Eminescu este „un poet universal” etc.
Dar toate aceste evaluări ocazionale poziti-
ve, rezonante, spectaculoase, însă nedemonstrate
ale lui G. Călinescu, sunt contrazise chiar de către
critic, pentru că mai sus el nu evaluează poezia lui
Eminescu în întregul ei, ci în corpurile din care
ea este compusă, ajungând la concluzia că acestea
sunt de calități diferite. Oricum, evaluarea corectă
a „poeziei lui Eminescu” înseamnă evaluarea sepa-
rată (și corectă) a celor două mari corpuri poetice,
a corpului poetic antum și a corpului poetic pos-
tum, tocmai pentru că, în mod real, aceste corpuri
poetice sunt de calități diferite.
Pe de altă parte, cele două evaluări ale lui
Călinescu, privitoare la excelența poeziei postume
și la minoritatea poeziei lirice antume, sunt negate
de către mai mulți critici, printre care Ilarie Chendi,
G. Ibrăileanu, Tudor Vianu, Nicolae Manolescu,
Alex Ștefănescu ș.a.
„Pentru mine, cea mai mare dezamăgire este
G. Călinescu (.)”, spune Alex. Ștefănescu într-un
interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu, în revis-
ta Ramuri (nr. 1/2019). Pentru cine este atent la
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
13
evaluările lui Călinescu, pentru cine nu îl citește
pe sărite și nu se lasă sedus de spectacolul oferit de
informațiile istorice, neproductive critic ale discur-
sului său, G. Călinescu este o dezamăgire. Oricum,
cele două judecăți de mai sus ale criticului - poezia
postumă este „adevărata față a lui Eminescu”, iar
poezia lirică antumă nu este decât o poezie „neîn-
semnată”, de „firimituri, sclipitoare firimituri”, deci
o poezie modestă -, ne arată că G. Călinescu a ratat
evaluarea corectă a poeziei lui Eminescu.
Cu privire la poezia eminesciană postumă și
poezia antumă, trebuie observat că acestea diferă
și din punct de vedere conceptual. Astfel, poezia
postumă, care este în general ilustrată de poemele
prozaice lungi și dramele în versuri, se constituie
ca poezie tradiționalistă modestă valoric, în timp ce
poezia antumă este în principiu o poezie de factură
lirică modernă împlinită artistic.
Poezia tradiționalistă a poemelor lungi și a
dramelor în versuri este creată mai cu seamă în
tinerețe, însă, mai târziu, Eminescu abandonează
această poezie, pentru că o socotește depășită. Spre
maturitate, poetul creează mai cu seamă poezie li-
rică, pentru că pe aceasta o simte mai aproape de
ființa sa.
Poezia tradiționalistă a poemelor prozaice
lungi și a dramelor în versuri este mai mult o poe-
zie planificată, programată, produsă prin imitarea
poeziilor prozaice lungi și ale dramelor în versuri
ale High Romanticismului german, în timp ce poe-
zia lirică este creată pur și simplu ca manifestare fi-
rească, autentică a stărilor sale afective și vizionare.
Eminescu produce, așadar, două tipologii poe-
tice diferite conceptual și calitativ, lucrează cu două
concepte sau arte poetice diferite, însă el nu atinge
performanța decât în poezia lirică. Drept dovadă,
majoritatea poeziilor pe care le publică el însuși
(poeziile antume) sunt poezii lirice.
Ștefan Cazimir: o poetică închipuită
O abordare originală a poeziei eminesciene
o are Ștefan Cazimir, în volumul Stele cardinale
(Editura Eminescu, 1975, conf. Gh. Ciompec, 3,
vol. II, pp. 235-246), unde criticul vorbește despre
„temele esențiale” ale poeziei lui Eminescu și des-
pre „coeziunea suverană a operei lui Eminescu”,
dată de aceste teme.
Dar care sunt „temele esențiale” ale poeziei lui
Eminescu, pe care criticul le mai numește și „ele-
mente esențiale”, sau „stele cardinale”?
„Pe cerul poeziei lui Eminescu ard patru ste-
le cardinale: gândirea, visul, cântecul și plânsul.
Recunoaștem în ele reperele esențiale ale trăirii
poetice eminesciene, care în lipsa lor nu se poate
întrupa.”
Cazimir face și un inventar, asigurându-ne că
din cele 271 de poezii originale care sunt cuprinse
în ediția poeziilor lui Eminescu îngrijită de către
D. Murărașu, numai 57 de poezii „înregistrează ab-
sența totală a termenilor menționați”.
Dacă „gândirea, visul, cântecul și plânsul” sunt
„reperele esențiale ale trăirii poetice eminesciene”,
iar trăirea poetică „în lipsa lor nu se poate întrupa”,
înseamnă că cei patru termeni tematici reprezintă
elementele de valoare ale poeziei lui Eminescu și că
tocmai aceste elemente asigură valoarea poeziei lui
Eminescu. De aici rezultă că cele 57 de poezii, care
nu prezintă cei patru termeni tematici, trebuie să
fie, conform lui Cazimir, poezii minore, iar toate
celelalte poezii care conțin acești termeni sunt, nea-
părat, poezii de valoare. Putem crede așa ceva? Și
putem crede că cei patru termeni sunt elementele
certe de valoare ale poeziei lui Eminescu?
Dar să urmărim câteva versuri oferite chiar de
Cazimir, care prezintă termenii tematici semnalați
de el:
Și tainic genele le plec,
Căci mi le împle plînsul.
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cîntare
Cum ea pe coate-și răzima
Visînd ale ei tâmple
El vine trist și gînditor
Și palid e la față.
Ce vrea să spună Cazimir cu aceste exemple?
El vrea ne convingă de faptul că elementele temati-
ce semnalate de el în versurile de mai sus, scrise cu
litere înclinate, oferă acestor versuri valoare! Sunt
aceste versuri, sau strofele în care termenii tematici
sunt integrați, versuri de valoare? Sunt aceste ver-
suri poezie? Ce mare poezie aflăm noi în versurile
„Și tainic genele le plec, / Căci mi le împle plînsul”;
„Vrei să dau glas acelei guri, / Ca dup-a ei cîntare...”;
„Cum ea pe coate-și răzima / Visînd ale ei tâmple”;
„El vine trist și gînditor / Și palid e la față”? Greu de
acceptat că valoarea unor versuri, a unei strofe sau
a unui poem eminescian poate fi dată și susținută
de termenii propuși de Cazimir sau numai de unii
dintre ei, pentru că valoarea unei poezii se stabileș-
te judecând întregul corp semantic, deci viziunea
întregii poezii, iar nu termenii tematici care îl fas-
cinează pe critic.
Despre cei patru termeni tematici Cazimir
afirmă cele mai teribiliste și imposibile lucruri,
pentru că ei sunt considerați „metaforele primordi-
ale” și „metaforele ultime”, ei reprezintă „categorii
mai cuprinzătoare decât miturile”, care „adăpostesc
toată substanța poeziei și subsumându-i toate eflu-
viile”, și, în același timp, ei sunt „reperele imanente
ale creației” poetice a lui Eminescu.
În mod evident, criticul face exces de imagi-
nație critică, atribuind celor patru termeni tematici
calități pe care aceștia nu le au, pentru că ei nu sunt
nici „metafore primordiale”, metafora fiind o pro-
poziție sau o sintagmă, nici „categorii mai cuprin-
zătoare decât miturile”, atâta vreme cât nu termenii
tematici, ci miturile au calitatea de a fi viziuni sim-
bolice ample...
Ștefan Cazimir face afirmații fără temei, gra-
tuite, deformând gândirea creatoare a lui Eminescu
și evaluându-i greșit poezia, pentru că termenii în
cauză nu pot să susțină prin ei înșiși valoarea unui
poem eminescian; deși, pe de altă parte, termenii
în cauză pot apărea foarte bine într-un poem care
deja are valoare. Însă valoarea acelui poem nu este
dată, neapărat, de acești termeni tematici. Dar să
citim un poem al lui Eminescu și să căutăm în el
termenii tematici prezentați de Cazimir - gândirea,
visul, cântecul și plânsul.
Angela Tomaselli
acrilice pe pânză, 70x100cm., 2008
Din ciclul „Fabule”, Câini vagabonzi,
Departe sunt de tine...
(Forma actualizată a lui Perpessicius)
Departe sunt de tine și singur lângă foc,
Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc.
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
5 Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeșteptând în față-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul lovește în ferești,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor povești,
Și-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci,
10 Cu ochii mari în lacrimi, cu mâini subțiri și reci;
Cu brațele-amândouă de gâtul meu te-anini
Și parc-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini...
Eu strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseți,
În sărutări unim noi sărmanele vieți...
15 O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din brațele-mi te-ai smult...
Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult!
Poemul Departe sunt de tine. prezintă două
dintre cele patru cuvinte considerate de Cazimir
„reperele esențiale ale trăirii poetice eminesciene”,
gândirea și plânsul, însă în forme apropiate: gân-
du-mi și lacrimi. Dar este acest poem unul de va-
loare, pentru faptul special că prezintă două dintre
cele patru cuvinte magice iubite de Cazimir, gân-
du-mi/gândirea și lacrimi/plânsul? Nicidecum.
Poemul este valoros prin viziunea lui poetică și
trăirile pe care le comunică. Pretențiile lui Cazimir
de a înțelege și evalua poezia lui Eminescu prin cei
patru termeni tematici sunt lipsite de orice funda-
ment, nu au niciun temei, sunt gratuite și penibile.
Ștefan Cazimir îi reproșează lui G. Călinescu
faptul că acesta „pare mai puțin preocupat să des-
copere principiul unității interioare” al operei lui
Eminescu și observă, totodată, că „formula de-
scriptivă adoptată de critic a suscitat destule re-
zerve”. Formula criticii descriptive este într-ade-
văr săracă, însă G. Călinescu are și alte abordări
ale poeziei lui Eminescu și ale conceptului ei, care
sunt totuși superioare „lecturii critice” a lui Ștefan
Cazimir. Demersul critic al lui Cazimir este departe
de a găsi „conceptul” sau „arta poetică”, „principiul
unității interioare” al poeziei lui Eminescu.
Asupra artei poetice sau a conceptului poeziei
lui Eminescu s-au mai pronunțat câțiva critici lite-
rari, precum Tudor Vianu, Alexandru Piru, Nicolae
Manolescu, Mihai Zamfir, care ar fi trebuit să figu-
reze și ei aici. Însă despre aceștia voi vorbi într-un
alt capitol, pentru că viziunile lor exprimă mai bine
poezia și conceptul poeziei lui Eminescu.
Bibliografie
1.	MORARU, Cornel, 2003, Titu Maiorescu. Monografie,
antologie comentată, receptare critică, Editura Aula,
Brașov.
2.	IBRĂILEANU, G., 1986, Studii literare, ediție îngrijită,
studiu introductiv, tabel cronologic, note, bibliografie
și indice de nume de Lenuța Drăgan și Mihai Drăgan,
Editura Junimea, Iași.
3.	CIOMPEC, Gh., coordonator, 1983, Eminescu, poet na-
țional, vol. I și II, antologie, introducere, note și co-
mentarii, tabel cronologic de Gh. Ciompec, Editura
Eminescu, București.
4.	CĂLINESCU, G., 1969, 1970, Opera lui Mihai Eminescu,
ediția a doua, modificată, vol. I și vol. II, ediție îngrijită
de Andrei Rusu, Editura Pentru Literatură, București.
(din volumul Arta poeziei lui Mihai Eminescu,
aflat în lucru)
■
14
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
Nicolae Iuga
Globalism și religie (I)
Erodarea creștinismului
O afirmație, atribuită vag lui Andre Malraux
și care a devenit folclor, spunea că secolul XXI sau
va fi unul religios, sau nu va fi (nu va exista) de-
loc. Afirmația în cauză a fost făcută pe la începutul
anilor ’50, în contextul începerii războiului rece și
se referea implicit la posibilitatea izbucnirii unui al
treilea război mondial. Posibilitățile tehnice pentru
război, înzestrarea unor state cu arme de ucidere în
masă, combinate cu atrofierea sentimentelor uma-
ne provocată de războiul abia încheiat, au ajuns să
amenințe însăși supraviețuirea umanității ca spe-
cie. În prima jumătate a secolului XX, conducerile
unor state s-au făcut vinovate de moartea a zeci de
milioane de oameni și au comis tentative de exter-
minare a unor popoare în întregul lor. Dacă aceste
tendințe se vor manifesta și în secolul XXI, atunci
civilizația umană riscă să dispară. Sensul afirmați-
ei lui Marlaux este că acest risc va putea fi evitat,
în ipoteza renașterii sentimentului religios, care ar
implica și o morală cu valențe umaniste și univer-
saliste, o morală a necondiționatului, care ar tem-
pera și contrabalansa pornirea distructivă, de fapt
autodistructivă a omului. Și Malraux nu este singu-
rul care a făcut un astfel de raționament. În aceeași
manieră s-a pronunțat și Albert Einstein. Întrebat
fiind în SUA de către un jurnalist cum vede el un
al treilea război mondial, savantul a răspuns că nu
știe cum va arăta al treilea război mondial, dar că
este sigur că al patrulea se va purta cu bâte și pietre.
Ideea era că o confruntare militară, care să pună în
joc tot armamentul existent, să-l utilizeze în mod
real, nu doar ca factor psihologic de descurajare, ar
provoca distrugeri de așa natură încât i-ar arunca
pe puținii supraviețuitori înapoi în preistorie.
Totuși, o renaștere bruscă și spontană a sen-
timentului religios la sfârșit de secol XX și început
de secol XXI este o realitate de ordinul evidenței.
Contestarea totalitarismului ateu în statele foste
comuniste din Europa centrală a fost complemen-
tară cu puternice manifestări de ordin religios,
după cum azi contestarea modului de viață occi-
dental în statele islamice este una de factură curat
religioasă. Moda parastaselor anticomuniste cu
soboare de preoți nu a fost inventată în România
în 1990, ci mai devreme în Polonia. Faptul poate
părea cu atât mai surprinzător, cu cât vine după o
diminuare succesivă a rolului pe care îl mai joa-
că religia în configurarea civilizației europene. În
aproximativ două secole s-au produs trei decăderi
semnificative. Secolul al XVIII-lea, zis al Luminilor,
s-a încheiat cu programul laic, anticlerical și ateu
al Revoluției franceze. Secolul al XIX-lea, mai cu
seamă în a doua jumătate a sa, a fost secolul poziti-
vismului, al constituirii științelor experimentale, al
darwinismului în biologie și al ateismului marxist
în științele sociale. Apoi, secolul XX a fost o epocă a
ideologiilor, nu a religiei. Ideologia, gândită ca de-
pozitar al adevărului absolut, a fost pusă mai presus
decât Revelația, iar partidul unic mai presus decât
Biserica1. Războaiele secolului XX nu s-au purtat
pentru cauze religioase sau pentru locuri sfinte, ci
în mod explicit pentru comunizarea proprietății,
pentru spațiu vital sau pentru acapararea resurse-
lor de petrol.
Sentimentul religios a renăscut, paradoxal, va-
lorificat fiind în calitate de componentă a specificu-
lui național de către țări din centrul și estul Europei,
în cursul schimbărilor politice de după 1990, exact
într-un moment istoric caracterizat printr-o redu-
cere a ponderii paradigmei naționale în favoarea
Uniunii Europene. În contextul acestor prefaceri
de profunzime și de durată, unele națiuni își caută
disperat noi elemente identitare, evoluând până la
transformarea acestor elemente în motive de con-
fruntare și cauze de război, cazul fostei Iugoslavii
fiind unul relevant în acest sens. Fosta Iugoslavie a
început să se destrame prin războiul declanșat între
sârbii ortodocși pe de o parte și alte naționalități
musulmane sau catolice pe de altă parte. Totodată,
s-a putut constata o resurecție a spiritului religios și
la alte civilizații, în afara celei creștine.
Erodarea din exterior
Civilizația ebraică apare pe scena istoriei
în urmă cu aproximativ trei milenii și jumătate.
Religia sa riguros monoteistă conduce triburile de
evrei la teritorializarea prin război în „Pământul
Făgăduinței” și la crearea unui stat tipic teocratic. O
religie care părea străinilor, cuceritorilor romani de
exemplu, ca fiind de un fanatism și de un formalism
excesiv și de neînțeles. Pedeapsa cu moartea prin la-
pidare, aplicată cu ușurință pentru mărunte dispute
pe probleme de terminologie și de cult, pentru „blas-
femie” sau pentru încălcarea interdicțiilor din ziua
de sărbătoare, părea de asemenea excesivă, ocupan-
tul roman luând dreptul Sanhedrinului de a judeca
procese în care se punea problema pedepsei capitale
(„Nouă nu ne este îngăduit să omorâm pe nimeni”,
au zis membrii sanhedrinului către Pilat, vezi Ioan
XVIII, 31), astfel încât, atunci când la Ierusalim apa-
re un straniu profet din Galileea acuzat de blasfemie,
acesta a trebuit să fie judecat și condamnat la moar-
te de către guvernatorul roman, la presiunea plebei
manipulate. Totuși, cu tot formalismul său, acest cult
a pătruns atât de adânc în ființa poporului evreu, în-
cât i-a asigurat o supraviețuire miraculoasă în dias-
pora timp de aproape două milenii. Iudaismul este
astăzi probabil singura civilizație vie până în prezent,
dintre cele care au existat în mileniul al II-lea îna-
inte de Hristos. Înfloritoarele civilizații de odinioară
din Orientul Mijlociu, contemporane cu Moise (sec.
XIV î. H.), Babilonia, Fenicia, vechiul Egipt - toate
sunt de mult praf și ruine.
Creștinismul este o religie derivată din iudaism,
de fapt a fost inițial o simplă sectă în cadrul iudais-
mului2 și așa ar fi rămas, dacă nu ar fi existat feno-
menul propovăduirii în lumea elenistică și romană
prin apostoli. Desigur, se poate vorbi despre un pa-
trimoniu spiritual comun iudeo-creștin, dar, pe de
altă parte însă, iudaismul și creștinismul se află în-
tr-o puternică și permanentă divergență asupra unui
punct esențial: dacă Mesia a venit deja în lume în
urmă cu două mii de ani sau dacă doar de-abia de
Angela Tomaselli Amintiri suprapuse (3), acrilice pe pânză 100X80 cm.
acuma ar urma să vină, într-un viitor nedeterminat,
dar apropiat.
În context, s-a derulat și o campanie sistematică
și bine disimulată de culpabilizare a bisericilor creș-
tine și/sau de discreditare a fundamentelor creștinis-
mului, campanie purtată cu mijloace care pot avea
un mare impact de public, filme artistice sau scrieri
(pretinse) de literatură de ficțiune. În doar câțiva ani,
de la începutul acestui secol, a fost lansat pe piață fil-
mul Amen, în care preotul catolic german din timpul
celui de al doilea război mondial era pus pe picior de
egalitate cu ofițerul SS, a fost scrisă și tradusă în mul-
te limbi cartea Codul lui Da Vinci, în care înteme-
ietorul religiei creștine era prezentat într-o postură
exclusiv umană, ignobilă chiar, s-a pretins că au fost
descoperite anumite oseminte, despre care șarlatani
patentați pretindeau că ar aparține neapărat lui Iisus
fiul lui Iosif din Galileea, au fost proferate o seamă de
blasfemii prin piese de teatru, încurajate sub pretex-
tul libertății de exprimare etc., etc. Reacția biserici-
lor și a laicatului creștin a fost relativ slabă. Mult mai
viguroase au fost reacțiile lumii musulmane, față de
blasfemiile proferate la adresa profetului Mahomed.
Să ne imaginăm doar că astfel de lovituri ar fi fost
aplicate și altor întemeietori de religie, lui Moise de
exemplu, tot sub pretextul libertății de exprimare,
atunci care ar fi fost reacția mediilor ebraice? S-ar
mai fi admis că este vorba de libertatea de exprima-
re?
Ținta era, evident, slăbirea creștinismului, din
toate țările și sub toate aspectele. Ceea ce ar însemna,
în opinia unor comentatori avizați, o imensă greșea-
lă. Deoarece, așa după cum a arătat și Huntington:
„Civilizația Occidentală ar putea să fie subminată,
dacă va fi slăbită componenta sa centrală, crești-
nismul”3. Tentativele de a slăbi creștinismul pot fi
eronate și dintr-un alt punct de vedere. Dacă prin
denigrarea creștinismului se are în vedere o dimi-
nuare a naționalismului religios-creștin, acolo unde
acesta mai există, de regulă în state foste comuniste
cu populație ortodoxă, atunci scopul nu va putea fi
atins nicidecum, pentru că atacarea fundamentelor
creștinismului va avea un efect contrar și va duce la
o escaladare a fundamentalismului religios. Exact
același efect l-a avut și propaganda ateistă din timpul
comunismului. Dacă prin denigrarea creștinismu-
lui se caută discreditarea catolicismului, nici acest
obiectiv nu va fi atins, pentru că faptul nu face decât
să crească la cote înalte resentimentele în sânul cle-
rului și laicatului catolic.
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
15
Iulian Cătălui
Erodarea din interior
Mult mai eficiente în sens distructiv și mai
nocive sunt însă acțiunile de erodare din interior a
fundamentelor civilizației creștine. De exemplu în
cultura europeană contemporană, post-modernă și
post-creștină, indivizii sunt manipulați cu ușurință
ca, în relațiile interpersonale de ordinul sexualită-
ții, să pună în prim plan componenta hedonistă.
Educația permanentă în sensul pervertirii, dusă
timp de câteva decenii, a dat roade. În Europa de
azi aceste relații se practică având drept scop prin-
cipal satisfacția libiduală, mai puțin regenerarea in-
stituției familiei sau ideea de sacrament a uniunii
bărbat-femeie indusă de religie. Viața sexuală, în
mentalitatea occidentală de azi, este sustrasă orică-
rei normativități morale sau religioase. Omul occi-
dental postmodern mediu este amoral și fals religi-
os. Iar în ceea ce privește latura juridică, obiectivul
lui pare a fi unul singur, obținerea recunoașterii
uniunii homosexuale ca fiind legală. De la homose-
xualitatea tolerată, privită ca o chestiune anormală
și strict privată, s-a trecut treptat la impunerea ei
agresivă, ca alegere normală și ca manifestare pu-
blică. Problema este o armă cu două tăișuri. Pe de o
parte SUA și statele europene, din motive de calcul
politic, încurajează homosexualitatea și manifes-
tarea ei publică, deoarece un om rupt de tradițiile
și de normativitatea moral-religioasă proprie este
mai ușor de manipulat. Acesta se va simți total liber
și cu adevărat liber, va ajunge la iluzia perfectă a li-
bertății, întrucât este liber să-și aleagă „orientarea”
sexuală. Îi ajunge. Individul captiv hedonismului
sexual va fi o pradă relativ ușoară pentru manipula-
rea politică circumstanțială și periodică. Pe de altă
parte și pe termen lung însă este de prevăzut că ho-
mosexualitatea și libertinajul în speță sunt de natu-
ră să slăbească grav instituția familiei tradiționale
și să conducă la o scădere progresivă a natalității,
până la o catastrofă a civilizației occidentale.
Din acest punct de vedere, viitorul nu foarte
îndepărtat al Europei va fi, demografic vorbind,
adjudecat de către musulmanii poligami și de către
micile comunități etnice care se vor încăpățâna să
trăiască tradiționalist, în ipoteza că vor mai supra-
viețui astfel de comunități. În rest Europa, decrepi-
tă și simbolizată prin femeia cu barbă, se va scu-
funda singură în mocirlă, din cauza propriei sale
depravări. Peste tot, lumea musulmană cunoaște o
adevărată explozie demografică. Populația islamică
a crescut, de la 12% din populația globului, cât re-
prezenta la anul 1900, la aproximativ 20% în anul
2000, în prezent atingând un procent și mai mare,
dar imposibil de stabilit cu acribie. Frecvent, în ță-
rile islamice un singur bărbat, împreună cu cele 3 -
4 neveste legitime, formează o singură familie, care
poate procrea până la 20 - 30 de copii. Pierderile
reprezentate de tinerii morți în războaie sau în
atentate sinucigașe sunt acoperite și depășite cu o
repeziciune uimitoare. Astfel că ceea ce nu au reușit
să facă împotriva Europei turcii cu sabia, timp de
secole, vor face musulmanii aparent inofensivi, sta-
biliți legal în Europa de Vest, cu o sexualitate bine
disciplinată moral-religios.
Note
1 Nicolae Iuga, Bisericile creștine tradiționale spre o
Etică globală, Ed. Grinta, Cluj, 2006, p. 53.
2 Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase,
vol. II, ESE, București, 1986, p. 328.
3 S.P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor, Ed. Antet,
București, 1999, p. 453.
■
Globalizare culturală și
imperialism cultural. Studiu despre
impactul globalizării, omogenizării
și imperialismului cultural în lumea
contemporană (I)
Introducere
Eseul de față încearcă să răspundă la între-
barea dacă nu cumva prin imperialism sau mai
degrabă prin globalizare, inclusiv culturală, nu se
va ajunge în cele din urmă tot la unificarea tutu-
ror limbilor, culturilor și civilizațiilor de ieri și de
astăzi, în pofida identității legitime a fiecărui po-
por, noilor naționalisme, atomizării societăților,
războaielor de tot felul, corectitudine politică și
altele. Pe de altă parte, sunt analizate și criticate
efectele negative ale globalizării culturale și impe-
rialismului, inclusiv cultural, de-a lungul timpului
și în zilele noastre. Unii autori susțin că globali-
zarea ar fi fost impusă de Dumnezeu încă de la
începuturi, astfel, Biblia, și nu numai, ne spune că
Dumnezeu a creat cerul și pământul, apoi lumina,
pe care a separat-o de întuneric, apele și uscatul,
ulterior „toate păsările cerului”, ducându-le la om
ca să vadă cum le va numi, deși acesta, Adam a
fost creat mai la urmă, în ziua a șasea, în cea de-a
șaptea Atotputernicul odihnindu-se. El a primit
ca toate ființele vii să se numească precum le va
numi Adam. Semioticianul și scriitorul Umberto
Eco este de părere că aici apare o temă comună
și altor mitologii și religii, aceea a „Nomotetului”,
cu alte cuvinte, a „primului creator al limbajului”,
însă nu este clar pe ce fundamente a numit Adam
jivinele și păsările, iar versiunea Vulgatei, pe care
s-a creat cultura europeană, nu face nimic pen-
tru a rezolva această chestiune spinoasă și necla-
ritate1. Din contră, ea perseverează, afirmând că
Adam a numit diferitele animale sau bestii „no-
minibus suis”, iar traducând „cu numele lor” nu
se rezolvă nimic, rezultând ineluctabil că Adam
le-a numit cu numele pe care în prezent (pe baza
„convenției adamice”) noi le atribuim lor?2. Adam
este numele pe care trebuia să-l aibă jivina din
lumea naturii sale ori acela pe care Nomotetul a
decis în mod arbitrar-dictatorial să i-l atribuie, ad
placitum instaurând în acest mod o „convenție”3?
În opinia mea, cea mai importantă previzionare
a globalizării lingvistice se află tot în Biblie, în
„Facerea”, când după Potop, „tot pământul avea
un singur grai la toți”4, însă orgoliul sau trufia fără
limite și ca să devină celebri înainte de răspândi-
rea pe întreg pământul îi îndeamnă pe oameni să
dorească să se ia la întrecere cu Dumnezeu, și să
vrea să construiască un turn care să ajungă până la
ceruri5. Dar Domnul a hotărât altfel, pedepsindu-i
pe oameni prin amestecul limbilor lor, „ca să nu
se mai înțeleagă unul cu altul” și oprind ceea ce
și-au pus în gând să edifice6. Rezultă că numai în
fața primejdiei, oamenii se pot aduna cu toții, se
pot uni pentru a forma o singură entitate, îndrep-
tându-se spre globalizare și că, în ambiția lor de a
deveni niște Dumnezei, sunt pedepsiți prin lipsa
de unitate, prin de-globalizare. Însă, prin această
acțiune imperativă, arbitrară a lui Dumnezeu s-a
ajuns la identitatea fiecăruia, la diversitate, la crea-
rea națiunilor, la anularea uniformizării, stereoti-
piei, unității de monolit etc. Revenind la „Facerea”,
Domnul i-a dispersat pe oamenii nerecunoscă-
tori și trufași pe tot mapamondul și aceștia nu au
mai putut construi turnul care s-a numit Babilon
sau Babel, pentru că acolo a încurcat, a ameste-
cat Dumnezeu limbile „a tot pământul” și tot de
acolo i-a zburătăcit El pe toată fața pământului,
pierzându-se astfel unitatea de limbă a oamenilor,
și nu numai7. Faptul interesant că mai mulți autori
arabi sunt de părere că amestecul limbilor a avut
loc din „motive traumatice” la vederea demante-
lării turnului Babel, cu siguranță terifiante, nu ar
schimba nimic din această poveste, nici din ace-
lea din alte mitologii și legende care, în maniere
și scriituri „parțial diverse”, subliniază că pe lume
există limbi diferite”8.
Angela Tomaselli	Carnaval (1), acrilice pe pânză, 80x60 cm., 2023
16
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
În lucrarea sa La mecanique des langues et
lart de les enseigner (1751), Noel-Antoine Pluche,
mai cunoscut ca abatele Pluche, susținea că prima
diferențiere a limbii, dacă nu a lexicului, cel pu-
țin în ce privește „varietatea de inflexiuni” de la o
familie la alta, debutase încă din epoca lui Noe9.
Abatele Pluche mai spunea că înmulțirea, care nu
înseamnă amestec sau chiar confuzie a limbilor,
apare ca „un fenomen nu numai natural, ci și so-
cialmente pozitiv”10, aceasta în pofida faptului că
încă din vremea noaică oamenii erau aproape
siderați de lipsa înțelegerii ușoare între triburi și
familii la nivel de limbaj ori comunicare simplă,
însă în cele din urmă... „cei care aveau un tip de
limbă reciproc inteligibilă făceau corp comun și lo-
cuiau același colț de lume. Tocmai această diver-
sitate i-a dat fiecărei țări locuitorii pe care îi are,
păstrându-i la fața locului. [...] În continuare, cu
cât popoarele s-au amestecat mai mult, cu atât mai
multe amestecuri și noutăți au existat în limbi; și cu
cât acestea s-au înmulțit, cu atât mai greu a devenit
să-ți schimbi țara. Acest amestec a întărit tipul de
atașament pe care se întemeiază dragostea de pa-
trie; el îi face pe oameni mai sedentari”11.
La rândul său, filozoful idealist G.W.F. Hegel,
în prelegerile sale de estetică vorbind despre con-
struirea Turnului Babel, afirma că totalitatea po-
poarelor de atunci a lucrat la acel turn și, „cum
toate s-au unit pentru a aduce la îndeplinire acea
operă uriașă, rezultatul activităților avea să fie le-
gătura care le-a unit unele prin mijlocirea muncii
de săpare și de răscolire a terenului, de îngrămădire
a marilor mase de piatră, de transformare oarecum
arhitecturală a țării, funcție îndeplinită la noi de
obiceiuri și de legile constitutive ale statului”12. În
viziunea lui Hegel, Turnul Babel pare să amenințe
nașterea statului etic și național, suntem în seco-
lul al XIX-lea, „secolul națiunilor”, totuși, ameste-
cul limbilor reprezentând cu siguranță semnul că
unitatea statală nu se profilează ca universală, ci
Angela Tomaselli
Oraș albastru (1), acrilice pe pânză, 90x100 cm., 2021
dă viață mai multor națiuni („tradiția ne spune că
popoarele, după ce s-au adunat în acest centru de
uniune pentru construirea operei, s-au despărțit
din nou unele de altele”), însă întreprinderea ba-
beliană se înfățișează totuși ca o condiție a „înce-
putului istoriei sociale, politice, științifice, primul
semnal al unei ere a progresului și rațiunii”13. Se
pare că mitul Turnului Babel ca înfrângere majo-
ră, cădere și tragedie pe multiple planuri, trăiește
și astăzi: „Turnul Babel [.] arată o neîmplinire,
imposibilitatea de a completa, de a totaliza, de a
satura, de a îndeplini ceva care să fie de ordinul edi-
ficării, al construcției arhitectonice”14.
Marele poet Dante, în lucrarea sa De vulgari
eloquentia, în care pornind de la trecerea în revis-
tă a evoluției istorice a limbii, limbajului, despre
care el crede că s-a născut unitar și, într-o etapă
ulterioară, a fost separat în diferite idiomuri din
cauza prezumțiunii demonstrate de omenire în
momentul construirii Turnului Babel, oferea o
versiune insolită și „exemplară” a așa-numitei con-
fusio linguarum, aceasta neapărând atât ca naștere
a unor limbi ale diferitelor grupuri etnice, cât mai
degrabă ca proliferare a unor „limbaje” tehnice
(arhitecții vorbesc limba arhitecților, iar cărăușii
de pietre o alta a lor), ca și cum autorul Divinei
Comedii s-ar gândi la jargoanele corporațiilor din
vremea lui15. La început, Dante abordează evoluția
istorică a limbii, limbajului, despre care el crede
că s-a născut unitar și, într-o etapă ulterioară, a
fost separat în diferite idiomuri din cauza „pre-
zumțiunii demonstrate de omenire în momentul
construirii Turnului Babel”.
În fine, teoreticianul francez Gerard Genette,
în Mimologiques: Voyage en Cratyle, ne amintește
că ideea de confusio ca felix culpa era prezentă la
unii autori romantici, precum Nodier: limbile na-
turale sunt perfecte tocmai în măsura în care sunt
mai multe, întrucât adevărul e multiplu, iar min-
ciuna constă în a-l considera unic și definitiv16.
Rezultă că dărâmarea globalizării originare
reprezentată prin turnul Babel a fost o traumă
imensă pentru omenire, aceasta nemairevenin-
du-și până în zilele noastre când, totuși, ea se
îndreaptă către mondializare? Era mai bună glo-
balizarea, așa primitivă sau incipientă cum era în
vremurile de demult, spre deosebire de răspândi-
rea oamenilor și formarea mai târziu a popoarelor
și națiunilor? Sau a făcut bine Dumnezeu că a dis-
trus turnul Babel și a permis diferențierea limbi-
lor și a oamenilor? Ce-i drept, nici globalizarea de
astăzi nu este prea bună, ducând la omogenizarea
și reducerea identității societăților, națiunilor și
țărilor lumii. În prezent, globalizarea este un fe-
nomen care constituie o realitate independentă de
conștiință sau care este conform acestei realități
foarte complexe și un proces care se tot accele-
rează în ultima vreme în progresie geometrică.
Interconectările și întretăierile de tot felul, teleco-
municațiile din perioada postindustrială și post-
modernă, internetul și social media, transportu-
rile, tehnologia, ca să nu mai vorbim de cultură și
literatură, toate urgentează legătura și condiționa-
rea reciprocă între lucruri și procese dar și repe-
ziciunea incredibilă a datelor, banilor, oamenilor
chiar. În ultima vreme s-a augmentat exponențial
mobilitatea în lume, iar toate concură la un feno-
men nemaiîntâlnit de interdependență, influență
și la o lume tot mai mică dar și periculoasă prin
capacitatea de manipulare a unor centre de pute-
re. Cu toate acestea, în ultima vreme globalizarea
tinde să fie, dacă nu distrusă, cel puțin diminuată
și afectată de noile naționalisme, pentru că globa-
lizarea este de multe ori percepută, pe bună drep-
tate, ca un inamic al identității naționale.
Definiții
Globalizarea culturală reprezintă una din-
tre cele trei dimensiuni sau fațete principale ale
globalizării ce pot fi găsite în literatura academi-
că, celelalte două fiind globalizarea economică și
cea politică17. Au existat numeroase încercări de
a măsura ori determina globalizarea, folosindu-se
în mod obișnuit indicia de captare a datelor canti-
tative pentru fluxurile comerciale, integrarea po-
litică și alte măsurări. Cele mai proeminente două
astfel de măsurări sunt AT Kearney/ Foreign Policy
Globalization index și KOF Globalization Index.
Oricum, globalizarea culturală este mult mai di-
ficilă de captat și măsurat utilizând date cantita-
tive, din cauză că este greu să găsești date ușor de
verificat despre fluxurile de idei, opinii și mode, o
încercare de a face acest lucru a fost totuși Indexul
Globalizării Culturale, propus de Randolph Kluver
și Wayne Fu în anul 2004, și publicat inițial de
Foreign Policy Magazine18. Acest dublu efort a avut
în vedere măsurarea „fluxului cultural”, folosind
comerțul global cu produse media (cărți, periodi-
ce și ziare) ca un „proxy” (mandat, împuternicire)
pentru fluxul cultural. Apoi, Kluver și Fu au făcut
o analiză extinsă, utilizând această metodă de mă-
surare a globalizării culturale în Asia de Sud-Est19.
Perspectivele globalizării culturale
Hibridizarea
Numeroși scriitori, istorici și autori sugerea-
ză că globalizarea culturală este un proces de adu-
cere, punere a culturilor diferite în interrelație,
pe termen lung, care ar putea fi redus doar prin
evoluția explozivă a tehnologiei. Jan Pieterse, de
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
17
pildă, sugerează că globalizarea culturală implică
integrarea umană și hibridizarea, argumentând
că este posibil să fie detectate mixuri, amestecuri
culturale pe mai multe continente și regiuni cu
secole în urmă20, acestea se referă, de exemplu,
la circulația practicilor religioase, limbă și cul-
tură aduse de colonizarea spaniolă în Americi.
Experiența Indiei, pentru a da un alt exemplu,
relevă indubitabil atât pluralizarea impactului
globalizării culturale, cât și istoria ei pe termen
lung21. Opera sau lucrările unor astfel de istorici
califică, indică originea, filiația scriitorilor - pre-
dominant economiști și sociologi - care urmă-
resc începuturile, originile globalizării la capita-
lismul recent, facilitat de progresele incredibile
ale științei și tehnologiei.
Omogenizarea
O perspectivă alternativă asupra globaliză-
rii culturale subliniază transfigurarea diversi-
tății la nivel mondial într-o epidemică cultură
de consum sau consumerism, occidentalizată22.
Unii critici argumentează că poziția dominantă a
culturii americane, de masă, am adăuga, nu cea
autentică, influențând lumea întreagă va avea în
cele din urmă drept rezultat sfârșitul diversității
culturale, acest proces, înțeles ca „imperialism
cultural”23 fiind asociat cu distrugerea identită-
ților culturale, dominat de o cultură consumistă
omogenizată și occidentalizată. Influența globală
a produselor, afacerilor și culturii americane în
alte țări din toată lumea a fost denumită ameri-
canizare, această influență fiind reprezentată de/
prin programele TV americane care sunt retrans-
mise pe întregul mapamond. Companii america-
ne mari ca faimoasele McDonald's și Coca-Cola
au jucat un rol major în răspândirea culturii
americane, populare, repet, pe întregul glob pă-
mântesc, termeni precum „Coca-colonizarea” au
fost inventați tocmai pentru a menționa hegemo-
nia produselor americane în țări străine, domi-
nanță pe care mulți critici ai globalizării o văd
ca o amenințare la identitatea culturală a acestor
națiuni.
Intensificarea conflictului
O altă perspectivă alternativă susține că în
contrast cu, sau ca reacție la procesul de glo-
balizare culturală, o huntingtoniană „ciocnire
a civilizațiilor” ar putea să apară, vezi și recen-
tele atentate teroriste din Europa Occidentală
(Franța, Germania, Anglia ș.a.). După cum se
știe, Samuel Huntington consideră că, în timp ce
lumea devine mai mică și interconectată, inter-
acțiunile dintre popoare aparținând unor culturi
diferite dezvoltă, sporește conștiința civilizației
care la rândul său întărește diferențele24. Într-
adevăr, în loc de a ajunge (sau atinge) o „comu-
nitate culturală globală”, diferențele culturale
stimulate de acest adevărat proces de globalizare
culturală, vor reprezenta o ineluctabilă sursă de
conflict25. În timp ce nu mulți comentatori au
fost de acord că acest lucru ar trebui să fie cata-
logat drept o „Ciocnire a civilizațiilor”, există o
coincidență sau consens general că globalizarea
culturală este un proces ambivalent aducând un
sentiment intens de „diferență locală și contes-
tare ideologică”26. În mod alternativ, politologul
american Benjamin Barber, în cartea sa Jihad
versus McWorld argumentează pentru o „divizi-
une culturală” diferită a lumii, McWorld repre-
zentând o lume a globalizării, conectivității și
Angela Tomaselli
Oraș albastru (2), acrilice pe pânză, 90x100 cm., 2021
interdependenței globale, în căutarea realizării
unei „rețele comerciale omogene la nivel glo-
bal”27. Această rețea globală este împărțită în
patru imperative; „Piață, Resurse, Tehnologia
informației și imperativul Ecologic”28. Pe de altă
parte, „Jihad” reprezintă tradiționalism și men-
ținerea identității persoanei29. Dacă „Ciocnirea
civilizațiilor” portretizează o lume cu cinci co-
aliții a statelor-națiune, Jihad vs. McWorld arată
o lume unde luptele au loc la un nivel „subna-
țional”; deși cele mai multe națiuni occidentale
sunt capitaliste și pot fi văzute ca țări „McWorld”,
societățile din cadrul acestora ar putea fi consi-
derate „Jihad” și viceversa30.
(Va urma)
Note________________________________________________
1	Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, Iași,
Editura Polirom, 2002, pp. 13-14.
2	Umberto Eco, op. cit., p. 14.
3	Ibidem, p. 14.
4	Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Societatea
Biblică, 1974, în „Facerea”, Cap. 11, vers. 1, p. 20.
5	Umberto Eco, op. cit., p. 14.
6	Biblia, „Facerea”, Cap. 11, vers. 6-7.
7	Ibidem, vers. 8-9.
8	Umberto Eco, op. cit., p. 14.
9	Ibidem, p. 269.
10	Ibidem.
11	Ibidem.
12	G.W.F. Hegel, Prelegeri de estetică, vol. II, București,
Editura Academiei, 1966, 1966, pp. 33-34.
13	Umberto Eco, op. cit., p. 272.
14	Jacques Derrida, „Des Tours de Babel”, în Psyche.
Invention de lautre, Paris, Galilee, 1987, pp. 203-
217.
15	Umberto Eco, op. cit., p. 272.
16	U. Eco, op. cit., p. 273, apud Gerard Genette,
Mimologiques: Voyage en Cratyle, Paris, Le Seuil,
1976, p. 161.
17	Salvatore Babones, „Studying Globalization:
Methodological Issues”, în George Ritzer, The
Blackwell Companion to Globalization, John Wiley
& Sons, 2008, p. 146.
18	R. Kluver & W. Fu, „The cultural globalization in-
dex”, în Foreign Policy Magazine, 2004, Available
online: http://www.foreignpolicy.com/story.
19	R. Kluver & W. Fu, „Measuring cultural globa-
lization in Southeast Asia”, în T. Chong (Ed.),
Globalisation and its counterforces in Southeast
Asia, Singapore, Institute of Southeast Asian
Studies, 2008.
20	Jan N. Pieterse, Globalization and Culture, Rowman
& Littlefield, 2003.
21	Biswajit Ghosh (2011), „Cultural changes in the era
of globalization”, în Journal of Developing Societies
27 (2): 153-175.
22	Marwan Kraidy, Hybridity, or the Cultural Logic of
Globalization, Philadelphia, PA, Temple University
Press, 2005, pp. 1-23.
23	John Tomlinson, Globalization and Culture,
Chicago University Press, 1999.
24 Samuel Huntington (1993), „The Clash of
Civilizations”, în Foreign Affairs, 72 (3): 22-3, 25-
32, 39-41, 49.
25	Samuel Huntington, op. cit. pp. 22-3, 25-32, 39-41,
49.
26	Paul James and Manfred Steger, Globalization
and Culture, Vol. 4: Ideologies of Globalism, Sage
Publications, 2010.
27	Benjamin Barber, „Jihad vs. McWorld”, în The
Atlantic Monthly, March 1992.
28	Benjamin Barber, op. cit.
29	Ibidem.
30	Frank J. Lechner and John Boli, The Globalization
Reader: Fourth Edition, Blackwell Publishers Ltd,
2012.
The Globalization Reader: Fourth Edition, Blackwell
Publishers Ltd, 2012.
■
18
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
aniversare
Gheorghe Schwartz
Victor Neumann - 70
Victor Neumann
Astăzi, cel mai simplu să scrii despre un ani-
versat este să redai cuvânt cu cuvânt acel
curriculum vitae pe care el însuși l-a postat
în acte sau pe internet. Nicio problemă, mai ales în
cazul unor personalități care se bucură de recunoaș-
tere publică, cum ar fi profesorul Victor Neumann.
Este îndeajuns să cităm masiv din elegantul volum
coordonat de Miodrag Milin și Florin Lobonț (Victor
Neumann, istoricul și opera, Editura RAO, București,
2018). Găsim acolo și prezentarea istoricului, și pă-
rerile sale exprimate în mai multe interviuri, și un
CV detaliat, și lista de lucrări, participarea la viața
științifică națională și internațională, citări, distincții
obținute etc. Doar că o asemenea prezentare respiră
mai ales birocratic: dintr-un CV poți afla datele seci
necesare unui serviciu de resurse umane, fiscului sau
participării la diferitele concursuri pentru accederea
la o anumită poziție profesională. Numai că doi su-
biecți pot prezenta un CV identic în anumite date,
dar cu o evoluție total diferită. (Atât A, cât și B sunt
născuți în aceeași localitate, au urmat aceeași școa-
lă etc. De unde nu rezultă că A, fiu al unei familii
organizate, venea la clasă cu un sandvici cu șuncă,
iar B, fiul unei spălătorese singure, nu-și aducea în
ghiozdan nicio gustare.)
Pe de altă parte, cunoscând personajul și tre-
când peste datele seci, având o anumită relație
afectivă cu el, prezentarea, chiar dacă mai subiec-
tivă, poate beneficia de mai multă viață. La Victor
Neumann, este greu să defalci un anumit aspect,
V.N. exprimându-se întotdeauna prin întreaga sa
personalitate: un bărbat mereu prezentabil, tipul de
diplomat (așa cum apare acela în imaginea clasică,
nu cel din realitate), poliglot cu un discurs captivant,
având simțul umorului, dar gata de a participa perti-
nent la orice discuție culturală, cu o putere de muncă
apreciabilă pusă în slujba sferei sale de competență,
luându-și în serios munca, insistând pe detalii în re-
alizarea construcției.
Să mă explic de ce am amintit aici imaginea
diplomatului: V.N. a fost și este prezent în foruri
științifice de pe mai multe continente, a susținut și
susține conferințe la întâlniri internaționale, a fost
Visiting Professor la Washington, precum și la nu-
meroase universități din SUA, la Angers, la Paris etc,
a susținut comunicări în Ungaria, Olanda, Israel,
Germania, Austria ș.a. (fiind capabil să vorbească
peste tot în limba locului!), este membru în asocia-
ții profesionale, academii și colective de redacție pe
numeroase puncte de pe mapamond), a coordonat
granturi și s-a implicat în aducerea în țară a nume-
roase personalități prestigioase ale științei și culturii.
(De pildă, a popularizat figura lui Reinhart Koselleck
în România.) Este citat în principalele reviste de spe-
cialitate din lume, este expert în istoria identităților
multiple, în interculturalitate, în istoria ideilor poli-
tice în Europa Est-Centrală, în istoria Banatului și în
istoria evreilor. Foarte riguros în exprimarea corectă
a termenilor puși în circulație, a coordonat (împre-
ună cu prof. Armin Heinen de la Univ. din Aachen,
un volum definitoriu despre Istoria României prin
concepte. Perspective alternative asupra limbajelor
social politice, Ed. Polirom, 2010, militând pentru
folosirea corectă a termenilor folosiți, ca de exem-
plu referitor la Neam, Popor și Națiune, Ed. Curtea
Veche, 2003), a condus numeroase teze de doctorat.
Propria sa teză de doctorat, Geneza ideilor mo-
derne în Europa Centrală și de Sud-Est (1750-1850)
a apărut sub titlul Tentația lui Homo Europaeus, în
cinci ediții succesive în principalele case editoriale
din Țară, dar și tradusă în SUA, Serbia, Spania etc.,
la fel cum îi apar și alte cărți în marile edituri din
străinătate.
Este imposibil de cuprins în câteva rânduri
activitatea de istoric a prof. V.N., dar trebuie adău-
gat la aceasta omul de cultură, directoratul său de
la Muzeul de Artă din Timișoara, precum și rolul
său și al soției sale, Simona Neumann, de a aduce la
Timișoara statutul de Capitală Culturală Europeană.
V.N., prin întreaga sa activitate, a atras un pu-
ternic spot de lumină favorabilă asupra României și,
chiar dacă în țară i s-au închis câteva uși, a reușit și
reușește să fie un mesager important al țării în lu-
mea academică și culturală din marile centre știin-
țifice ale lumii, unde este mereu invitat și prețuit la
adevărata sa valoare.
Victor Neumann, un destin împlinit în plină
desfășurare.
■
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
19
interviu
Lucian Nastasă-Kovacs în dialog cu Victor Neumann
„Istoria nu se poate
baza pe izvoarele lăsate
mărturie de făptuitorii
răului”
Lucian Nastasă-Kovacs: -Victor! Ne cunoaș-
tem deja de - acum mă gândesc - mai bine de trei
decenii și jumătate. Eu mă aflam spre finalul stu-
diilor universitare la Iași, lucram încă din anul II
de facultate cu Ștefan Sorin Gorovei și Alexandru
Zub, iar tu erai nelipsit de la celebrele și mult cău-
tatele conferințe anuale organizate de Institutul de
Istorie și - pe atunci - Arheologie „A.D. Xenopol”.
Printre celebritățile din acea epocă (Mircea Petrescu-
Dâmbovița, Gh. Platon, Răzvan Teodorescu, Anton
Nițu, Alexandru Zub, Andrei Pippidi, Sergiu
Iosipescu, Leonid Boicu, Veniamin Ciobanu, Leon
Șimanschi, C. Cihodaru, Ioan Caproșu ș.a.), ieșeai
imediat în evidență printr-o surprinzătoare armo-
nie între inteligența, erudiția, temele tale preferate
pe atunci (pare-mi-se lucrai la Tentația lui Homo
Europaeus) și înfățișarea zveltă, maniera elegantă
de a-ți dezvolta intervențiile, exprimarea seducătoa-
re ce nu avea nimic de-a face cu monotonia multora
dintre „monștrii sacri” ai istoriografiei de atunci. Ce
să mai vorbim, în anii ‘80 făceai o figură aparte, erai
altceva decât puteam vedea la catedrele universita-
re, discursul tău istoriografic neavând de-a face cu
maniera canonică în care se făcea restituirea trecu-
tului! Ei bine, deși am petrecut sute de ore împreună
de-a lungul vremii, realizez acum că n-am discutat
niciodată despre anii tăi de formare academico-pro-
fesională, despre modelele tale în conduita științifică,
stimulii direcți sau indirecți spre o copleșitoare pasi-
une față de istorie, nu atât în latura ei vulgară, empi-
rică, cât mai ales din perspectiva unei filosofii asupra
trecutului și a diverselor provocări metodologice! Îmi
ești așadar dator cu aceste lămuriri, pentru că - în
contrapartidă - tu știi mai totul despre genealogia
mea intelectuală!
Victor Neumann: - Incredibil, au trecut aproa-
pe patru decenii de atunci! Îmi aduc aminte cu plă-
cere de conferințele anuale de la Iași. Mulțumită in-
vitațiilor academicianului Al. Zub și ale Institutului
de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol” din Iași,
am participat la conferințele anuale de istorie. Mă
încântase colaborarea cu Alexandru Zub, dialogul
ori polemicile cu mai mulți colegi de breaslă, dar
mai ales discuțiile noastre interpersonale. Erau
anii în care lucram la cărțile Convergențe spiritu-
ale și Tentația lui Homo Europaeus, prima văzând
lumina tiparului în 1986, cea de-a doua, interzisă
de cenzură în 1988 și 1989, avea să apară în 1991.
Într-adevăr, n-am avut ocazia să-ți povestesc des-
pre debutul profesional și nici despre personalități-
le care au jucat un rol în pregătirea mea. Sînt multe
de spus, mă voi rezuma însă la cîteva aspecte.
Cum cred că știi, am fost student al
Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, avînd mai
mulți profesori apreciați în mediul nostru profesi-
onal. Pe unii dintre ei i-am îndrăgit pentru buna
lor pregătire, pentru curiozitatea și felul de a fi și de
a se apropia de studenți. Cel mai carismatic a fost
Pompiliu Teodor, figură emblematică a mediului
universitar clujean din a doua jumătate a secolului
trecut. Apoi, Camil Mureșan, Samuel Goldenberg,
Magyari Andrâs și alții. Cursurile și seminariile lor
m-au încurajat în perioada celor dintâi cercetări în
biblioteci și arhive, atunci când mi-am pregătit di-
ploma de licență. Apoi, un rol l-a jucat renumitul
istoric David Prodan, pe care l-am cunoscut și ale
cărui cărți de referință le-am citit în anii de după
absolvirea facultății. În studenție, școala clujeană
avusese un impact pozitiv în mintea și în sufletul
meu. Fusese cel dintâi moment al formării profesi-
onale, când, alături de informații noi, fusesem în-
drumat spre câteva metode privind studiul istoriei.
Pe de altă parte, tot atunci am observat că istoria
era subodonată propagandei politice a momen-
tului. Nu peste mult timp am aflat că un post de
asistent sau de cercetător putea fi ocupat în primul
rând în temeiul naționalității candidatului. Așa se
face că în locul entuziasmului inițial s-a născut o
dezamăgire, dar și șansa de a-mi descoperi vocația
analitică și critică.
Experiența personală mi-a arătat ce înseam-
nă accesul în învățămîntul superior sau într-un
institut de cercetare în contextul unui regim to-
talitar. Purtasem repetate discuții privind un po-
sibil concurs la o instituție academică din Cluj.
Rememorând ceea ce mi se întîmplase, îmi vine în
minte observația filozofului Bertrand Russel, negli-
jată și astăzi de unele administrații academice din
România: „Practica de a considera naționalitatea
unui om la angajarea într-un post mai importan-
tă decît competența sa dăunează educației și este o
ofensă adusă idealului de cultură universal...”. De-a
lungul deceniilor m-am întîlnit de mai multe ori
cu această ofensă. Dar nu mi-a păsat, am căutat s-o
justific și am mers mai departe. Am considerat că
e mai important ceea ce învăț și respectul cuvenit
celor ce îmi ofereau modelele științifice paluzibile.
Și, din fericire, au fost destule și în România.
Ce m-a pus pe gînduri cu privire la școala clu-
jeană de istorie? Deși tatăl meu îmi povestise în anii
copilăriei despre Holocaustul împotriva evreilor și
al aparținătorilor lor, tema aceasta fusese complet
ștearsă din istoriile locală, regională și națională.
Într-un târziu am aflat tragedia cumplită a Clujului
din al doilea război: cu puține excepții, autoritățile
și populația orașului acceptaseră, contribuiseră ori
priviseră pasiv la deportarea de către autoritățile
ungare ale timpului a aproape 15 mii de evrei în
lagărul de exterminare de la Auschwitz. Cu toate
acestea, colegii și congenerii mei nu au învățat ni-
mic de la nici un profesor din Cluj despre politicile
de omogenizare etnoculturală și despre elimina-
rea evreimii locale și nord-vest transilvane. În anii
studenției și imediat după, puteam discuta des-
pre acest trecut doar cu istoricul-profesor Samuel
Goldenberg, el însuși ofensat impardonabil în
epoca național-comunistă. Fusese pensionat de la
Universitatea „Babeș-Bolyai” fără a primi bineme-
ritatul titlu de profesor. Criteriul de naționalitate se
substituise recunoașterii muncii admirabile a unui
autentic savant și minunat pedagog. Decizia aceea
avea să-i producă istoricului o lungă și greu de ima-
ginat suferință.
Un alt exemplu al politicii anilor ’70-’80 ai se-
colului trecut l-am identificat în programa de învă-
țămînt. Principiul de naționalitate mergea până la
falsificarea istoriei regionale. Istoriile comunități-
lor maghiară, săsească și evreiască din Transilvania
erau neglijate, abordate marginal ori lăsate în sea-
ma reprezentanților minoritari. Nici astăzi progra-
ma nu ține seama îndeajuns de identitatea transil-
vană comună, ci acordă atenție individualităților și
contribuțiilor lor în funcție de situația demografică
a regiunii, respectiv de naționalitate. În fapt, e un
mod de a gândi și a face istorie ce nu poate con-
tribui la o liberă și bună cunoaștere a trecutului.
Transilvania medievalo-modernă e fascinantă de-
îndată ce învățăm că ardelenii sunt de mai multe
limbi, culturi și confesiuni. Chiar viața religioasă
a românilor e marcată de două expresii religioase,
ortodoxă și greco-catolică. Deci, istoria locului tre-
buie înțeleasă nu invocând numărul locuitorilor de
o limbă sau alta, de o confesiune sau alta, ci urmă-
rind setul de valori comune generat de „moștenirea
culturală multiplu codată” (Moritz Csâky). Tocmai
de aceea mi-am propus să studiez diversitatea cul-
tural-lingvistică și convergențele acestui univers
uman și nu specificitatea uneia sau alteia dintre
comunități. Nu e nimic utopic. Dovadă stau expe-
rimentele europene premoderne ori cele contem-
porane admirabil puse în viață de Elveția.
— Înțeleg prea bine ce-mi spui, pentru că - sub
altă formă - am cunoscut și eu atitudinea ostilă a
unor istorici de la noi, care-mi reproșau - asta după
anul 2000 - interesul față de câteva grupuri etno-cul-
turale de la noi, precum maghiarii, evreii, romii ori
armenii, interes concretizat în vreo șase tomuri.
— Ți-am relatat toate acestea fiindcă eșecul in-
trării în mediul universitar de la Cluj a fost urmat
de o intensă muncă de cercetare - cu pasiunea de
care aminteai, aceea a înțelegerii - și care s-a desfă-
șurat în condițiile în care trăiam de pe o zi pe alta.
În anii ‘80, îmi pierdusem rînd pe rînd toate sluj-
bele, de la muzeu, din învățămîntul secundar, din
biblioteca județeană. Micile venituri proveneau din
suplinirea unor dascăli de liceu; din meditarea cî-
torva elevi ce se pregăteau pentru examenul de ad-
mitere la facultățile de istorie sau drept; din coope-
rarea fostei mele soții, Adriana Dobre; din suportul
acordat de Comunitatea Evreilor din Timișoara în
schimbul căruia susțineam câte o conferință și cer-
cetam arhiva evreilor bănățeni. Dincolo de condiția
materială extrem de modestă - în 1988, vândusem
până și butelia de aragaz pentru avea bani de mîn-
care -, marele câștig al acelor ani a fost studiul indi-
vidual pentru proiectele dragi sufletului.
Una dintre modalitățile prin care am depășit
nemulțumirile și neajunsurile a fost să-mi aleg sin-
gur temele de studiu, să mă documentez, să intru în
legătură cu alți cercetători și profesori din România
și din străinătate spre a deprinde o metodă de lucru
ce răspundea așteptărilor mele, depășind perspec-
tiva acelei fictive ethnicity de care se prevalează și
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
20
astăzi o parte dintre istoricii români și est-euro-
peni. Nu e o întîmplare că tocmai atunci lucram
la cartea Tentația lui Homo Europaeus. Tot atunci,
i-am cunoscut, am corespondat și am învățat mul-
te de la Răzvan Theodorescu, Alexandru Zub,
Paul Cornea, Eugen Stănescu, Alexandru Duțu,
Cornelia Papacostea-Danielopolu, Adrian Marino,
David Prodan, Mircea Zaciu. În urma unor com-
plicate și de lungă durată demersuri - merită să fie
și ele povestite cândva - am răspuns la o invitație
din Ungaria (1983), în felul acesta întâlnindu-i și
primind sfaturi prețioase de la eminentul istoric
Kosâry Domokos (specialist în istoria iluminismu-
lui, după ’89 a fost președinte al Academiei Ungare
de Științe) și de la Alexander Scheiber (ebraistul
de notorietate, rectorul Seminarului Rabinic din
Budapesta). Apoi, prin recomandarea și solicita-
rea directă a apreciatului arheolog, academicianul
Emil Condurachi, am participat la unul dintre
Congresele de Studii Sud-Est Europene care a avut
la Belgrad (1984) și unde l-am întîlnit pe reputa-
tul istoric din fosta Iugoslavie, Radovan Samardzic.
Toate acestea m-au ajutat să citesc, să continui să
învăț, să mă gîndesc la proiecte novatoare. Încet-
încet, uitasem de condițiile de viață precare, de fap-
tul că fusesem lăsat înafara instituțiilor culturale,
educaționale și de cercetare.
— Iartă-mă că te întrerup, dar pentru că vor-
bim de anii ’80, trebuie să reamintesc celor ce ne ur-
măresc acum faptul că istoricii români de atunci -
cu doar câteva excepții - arareori utilizau mai mult
de una, două limbi de circulație, dar îi numărai pe
degete pe cei ce stăpâneau idiomuri ale țărilor înve-
cinate, poate cu excepția limbii maghiare. Or, tu vor-
beai încă de pe atunci franceza, engleza, germana,
maghiara.
— Foarte puținele deplasări în străinătate
s-au bazat pe invitații și pe bursele primite. Ele nu
aveau nici o legătură cu obiectivele instituției de
represiune, cum insinuează astăzi unii pornind
de la mărturiile trunchiate lăsate posterității în
dosarele Securității lui Ceaușescu. La vremea ace-
ea și după ce timp de mai mulți ani (1985, 1986,
1987, 1988) autoritățile române îmi refuzaseră
vreo viză de călătorie în străinătate - mă întrebau
de ce nu plec definitiv -, am găsit singurul culoar
de ieșire din țară spre a deveni bursierul unor ce-
lebre fundații academice: recomandarea și avizul
ambasadei Israelului. S-a întîmplat să le primesc
grație lui Yosef Govrin, ambasador în România
între 1985 și 1989, originar din Cernăuți, dintr-o
familie deportată în lagărele din Transnistria (ta-
tăl lui fusese ucis acolo), istoric, excelent cunos-
cător al ambelor sisteme totalitare și al istoriei
micilor state din Europa de Est. Cu un doctorat la
Universitatea Ebraică din Ierusalim, Yosef Govrin
a avut o lungă și foarte fruumoasă carieră de di-
plomat, activînd cu multiple și importante funcții
în Ministerul de Externe al Israelului între anii
1953 și 1996. În vara lui 1989 am purtat o lungă
discuție despre istoria evreilor din România, ceea
ce presupun a contribuit decisiv la redactarea unei
scrisori de recomandare către autoritățile române,
precum și la obținerea vizei de turist în Israel. În
fine, la vremea aceea, cei ce primeau o astfel de
viză erau strict controlați din punctul de vedere
al profesiilor și ocupațiilor lor. Iată, pe scurt, cum
s-a întîmplat să continui să studiez, să am susți-
nerea unor academici internaționali și mai ales să
intru în marile biblioteci de la Ierusalim, mai apoi
de la Berlin, Bonn, Wolfenbuttel. Cu alte cuvinte,
să mă pregătesc într-o vreme în care Ceaușescu
părea etern.
„Cei ce se folosesc și astăzi de etichetarea
omului în temeiul originilor spre a
batjocori și persecuta nu merită decât
disprețul.”
— Mărturisesc că răspunsul tău, ceva mai ela-
borat decât mă așteptam, îmi stârnește multe alte
curiozități, dar voi da frâu liber doar uneia, deocam-
dată. Ai afirmat la un moment dat că în debutul tău
profesional te-ai lovit de un prim sistem de blocaj în
carieră, și anume apartanența ta la un anumit grup
etno-confesional. Nici nu are rost acum să facem pre-
cizări, evident, doar dacă tu consideri că s-ar cuveni
să știm și noi care ar fi aceasta. Eu cam știu la ce te re-
feri, am trecut prin această situație de mai multe ori,
dar, culmea, după 1990, în conjuncturi de-a dreptul
hilare. Am însă această curiozitate pentru că ești sin-
gurul din spațiul nostru cultural care ai reflctat pro-
fund și cu instrumente nu doar istoriografice asupra
unor concepte precum - înșir acum titlul unei cărți a
tale - Neam, popor sau națiune? - cu o extensie fireas-
că asupra „identității politice europene”. În fond, a fost
o incursiune în înțelegerea unor termeni care pe unii
îi lasă rece, pe alții îi irită la culme, pentru că vizează
printre altele și noțiuni precum rasă, trib, etnie etc, în-
tr-o complementaritate pe care ai îndrăznit dezinvolt
s-o abordezi: religia!
— Așa cum bine ai observat, în cartea Neam,
Popor sau Națiune? am explicat noțiunile și con-
ceptele cheie care trimit la identitatea persoanei și
la aceea colectivă. Istoria conceptelor e foarte im-
portantă, ea ne ajută să ne eliberăm de ideologii-
le prăfuite ale perioadelor anterioare. Tocmai de
aceea trebuie cunoscute sensurile conceptelor care
servesc democrația, dar și cele ce susțin limbajele
și politicile totalitare. Vedem sub ochii noștri ce ra-
vagii face naționalismul susținut prin ideea de iden-
titate culturală ori prin fundamentalismul religios.
Resemantizarea conceptelor utile lumii în care trăim
e esențială, astfel având șansa de a construi punțile
de legătură ale continentului. Modernitatea e defi-
nită de Renaștere, Reformă și Iluminism. Curentele
acestea s-au afirmat în societățile și culturile occi-
dentale. Au fost câteva momente îniante de 1800 în
care intelectualii Europei Centrale și de Sud-Est au
probat tentația apropierii de valorile Vestului. Între
ei, și români străluciți. În mai multe împrejurări,
chiar le-au îmbrățișat, dar orientarea lor nu a avut
ecou în mediile sociale majoritare. Astăzi, cetățenia
europeană presupune practicarea aceleiași culturi
Angela Tomaselli	Concert, acrilice pe pânză, 80x60 cm., 2023
comportamentale de către toți locuitorii de pe con-
tinent.
Pentru a regândi lucrurile în acord cu invoca-
tele aspirații europene, e bine să știm ce avem de lă-
sat în urmă. În secolul al XIX-lea, regiunile Europei
Centrale și de Sud-Est au primit influențe culturale
germane, autodefinindu-se prin noțiuni și concepte
precum etno-cultură, etno-națiune, etno-confesiu-
ne, națiune culturală (VoIkischekultur, Volknation,
Volksgeist, Kulturnation). Istoricul german Leopold
von Ranke observa că Imperiul Otoman a fost o lun-
gă perioadă tolerat de marile puteri dintr-o necesita-
te secretă, acestea exercitând asupra lui „o influență
indirectă, invizibilă”. Deși n-o definește, Ranke nu
greșește atunci când invocă invizibila influență asu-
pra zonei. El știa foarte bine cât de subversivă și pu-
ternică a fost teoria etnonațiunii și ce impact a avut
în mediile intelectuale central și sud-est europene.
Cu cîteva decenii mai devreme, Johann Gottfried
Herder fusese preocupat de identitatea comunități-
lor din Balcani, identificându-i natura exotică, tra-
sându-i cele dintîi hărți, dezvăluindu-i particulari-
tățile de limbă, tradiție și folclor. În fapt, segregând
o lume ce învățase să trăiască în pace pe parcursul
lungii dominații otomane.
Biografia personală a jucat un rol în interpretă-
rile mele de istorie conceptuală, prin urmare trebuie
și pot să spun doar atât: pentru mine - cred, pentru
oricare român și european de bun simț - cetățenia
e conceptul-cheie. Cât despre cele ce s-au spus și se
spun despre mine, adaug doar că a trebuit să aud
cum mi-au fost inventate (pur speculativ) fel și fel
de identități, ignorând ori refuzând tocmai sensul
conceptului de cetățenie. Vechiul-noul organicism
cultural trimite la teoriile rasiste dragi mai multor
persoane vag instruite, dar chiar și unor intelectuali
formați la izvoarele culturale de sorginte romantică
și neoromantică. Cu regret constat că există un pu-
blic destul de numeros ce refuză înnoirea reperelor
și a modului de gândire, apelînd la prăfuita teorie
biologistă. Rezumându-mă la cetățenie, voi spune
că prin acest concept ne protejăm unii pe alții, de-
pășim invectivele din legislațiile rasiale ale lui Hitler
și Antonescu sau acelea din cultura etnicist-proto-
cronistă a lui Ceaușescu. Chestiunile privind limba/
limbile maternă sau paternă, religia/iile, numele de
familie, nu își au locul și rostul. Primează normele
de coabitare, administrația și justiția, și, desigur, pa-
triotismul constituțional (Verfassungspatriotismus),
concept ale cărui sensuri au fost dezvoltate de Jurgen
Habermas, influențând întrucâtva evoluția Uniunii
Europene.
De ce să fiu întrebat despre originile părinți-
lor? De ce numele trimite imediat la cineva „străin
de neam și țară”? Cât timp va rezista acest gen de
interpretare și înțelegere a omului, nu pot fi depă-
șite prejudecățile inoculate de propaganda secolului
naționalităților (al XIX-lea) și de aceea a secolului
extremelor (al XX-lea). În privința identității mele
social-culturale, e vorba de una multiplă. Nimic
nu justifică ignorarea ori jignirea memoriei părin-
ților. Trăsăturile identității multiple le-am analizat
și interpretat în cartea Neam, Popor sau Națiune?
Legislația rasială a regimurilor fasciste a interzis le-
gătura dintre creștini și evrei, cruzimea ei mergând
până la epurare. Din ignoranță sau din lipsa repere-
lor istorice, ideologia național-comunistă a atribuit
același sens rasist familiilor mixte, transculturale și
transconfesionale. Cei ce se folosesc și astăzi de eti-
chetarea omului în temeiul originilor spre a batjo-
cori și persecuta nu merită decât disprețul.
Cartea Neam, Popor sau Națiune? e scrisă cu
gândul de a depăși canonul impus de regimurile
politice totalitare din România și din alte state din
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
21
Europa de Est și de Sud-Est. E vorba de canonul în
temeiul căruia s-a inventat clasarea oamenilor în
funcție de limbă, religie, etnocultură, sânge, rasă,
nume. E de dorit să știm un lucru simplu: fiecare om
are libertatea și dreptul de a-și alege locul în care vrea
să trăiască, apartenența statală și numele sub care se
exprimă. A cere sau a obliga pe cineva să plece în
altă țară inventându-i origini cultural-lingvistice și
religioase - așa cum proceda instituția de represiune
a național-comuniștilor - e un mod impardonabil
prin care mie și altora ca mine ni s-au încălcat grav
drepturile și deciziile personale. Înainte și mai mulți
ani după ‘89 nu numai că circulau zvonuri privind
iminenta mea plecare definitivă din țară. Cu sigu-
ranță, Securitatea gândea exact așa, multiplicând
vestea. Nici nu e de mirare acest lucru pentru cei ce
știu că în anii 1970-1989 era în toi vânzarea evreilor
și germanilor din România.
— Aș mai reveni la o curiozitate, care poate ar
impune un răspuns ceva mai elaborat, fiind vorba de
un aspect extrem de sensibil al biografiei tale. Ne-ai
relatat de „tristețile” anilor ’80, cu succesiunea locu-
rilor tale de muncă și nesiguranța existenței de mâi-
ne, în contrapartidă cu imaginea pe care mi-o ofereai
mie și altora pe atunci, de tânăr savant în curs de
afirmare, cu prietenii de top în cultura română (Paul
Cornea, Răzvan Teodorescu, Al. Zub, Al. Duțu și mul-
ți alții), noi nebănuind nimic din - de ce nu - drama-
tismul vremurilor ce le traversai. Pe de altă parte, se
invocă în ce te privește, calitatea de „informator” al
Securității! Dacă e să luăm grosso modo acest atribut,
nu prea înțeleg cum de biografia ta, din anii ’80, este
una - iartă-mă că-ți spun - de-a dreptul jalnică. Știu
ce a însemnat pentru mine partea a doua a anilor ’80,
obsesia de a nu mă rata intelectual, chiar grija zilei de
mâine, în condițiile în care, totuși, aveam un post de
titular la o școală bine cotată dintr-o capitală de ju-
deț, iar promisiunile de a fi adus în mediul academic
imediat după stagiul obligatoriu păreau de-a dreptul
generoase și neîndoielnice! Or tu, „colaborator” -
după cum te califică mulți din invidioșii fără operă
care acum își aruncă invectivele asupra ta -, tu pare
să fi fost mai mult în „șomaj” intelectual decât activ în
slujba odioasei instituții. Ca să le fii util securiștilor,
ar fi trebuit să te plaseze în posturi de unde ai fi avut
ce „turna”. Zău că eu nu prea înțeleg ce ți se întâmplă!
— Proporțiile neobișnuite ale amintitului atac
la persoană trebuie privite prin prisma ideologiei ce-
lor implicați și a frustrărilor lor. E vorba de ideologia
național-comunistă, ale cărei rădăcini fasciste mulți
nu le-au înțeles, examinarea critică și contextualiza-
rea istorică fiind absente. Deci, defăimarea pe baza
acelorași fantasmagorii identitare a rămas la înde-
mâna unor jurnaliști, scriitori și istorici ce se impli-
că în disputa privind informațiile din documentele
fostei Securități. În fapt, fără instrumentarul necesar,
aceștia reiau practicile fostei Securități, propaganda
ceaușistă, discriminările ori defăimările fostului re-
gim totalitar. Cum altfel să-mi explic faptul că n-au
înțeles motivul pentru care au fost marginalizate
ori eliminate vocile incomode, respectiv de ce țapul
ispășitor e mereu același străin din interior, așa-nu-
mitul minoritar, definit pe criterii de limbă mater-
nă, etnocultură și rasă? Vezi în acest sens referințele
peiorative la adresa președintelui statului în care se
invocă adesea originile sale etnoculturale. Fără stu-
diul specializat - analitic și rațional-critic al arhive-
lor și al reperelor culturale ale ceaușismului - nu fa-
cem altceva decît să reinventăm vechea propagandă.
Cazul ideologiei extremiste a grupului politic AUR
nu e singular, dar e unul la îndemâna oricărui con-
cetățean ce vrea binele de obște.
Ce anume mă îndeamnă să spun că arhiva
CNSAS e folosită pentru șantaje politice și dispute
22
ideologice? Accesul la documentele aflate în păstra-
re la CNSAS este controlat cu strictețe de persoane
instruite în procesul secretizării sau desecretiză-
rii lor. De ce Arhiva Securității nu urmează dru-
mul Arhivei Stasi, care a ajuns la Arhivele Federale
și are același statut ca orice altă instituție de profil
documentar-istoric din Germania? Dosarul de la
CNSAS nu mi-a fost pus la dispoziție, deși l-am so-
licitat. Documentele invocate de această instituție
au fost citite în grabă de funcționarii instituției, de
unde și urmarea: absența contextualizării, lectura
lor neprofesionistă și ignorarea limbajelor în care au
fost redactate. În fine, ignorată a fost și e viața mea
personală în contextul anterior lui ‘89, pe care nici
unul dintre detractorii mei n-a fost interesat s-o cu-
noască. Care să fie motivul acestei atenții cu totul
disproporționate în contextul în care n-am fost nici
președinte al României, nici parlamentar, nici măcar
ambasador într-o țară vecină? Doar profesor de is-
torie într-o secție nou înființată (după 1990) a unei
universități și director într-un nou înființat muzeu
de artă. Cu alte cuvinte, pot să-mi explic preocupa-
rea excesivă pentru biografia personală prin faptul că
defăimarea mea contează pentru un segment politic
ori politizat care a deprins aceleași metehne ale ide-
ologiei și practicii totalitare șantajînd, amenințînd și
eliminînd „intrusul”. Nu mă miră faptul că există și
un cerc intelectual în stare nu doar să arate invidie
față de rezultatele altuia, ci chiar să încalce regulile
instituțiilor publice în numele unui așa-zis civism. În
fapt, e vorba de moștenirile trecutului, dar și de cri-
zele momentului în care antisemitismul și rasismul
își fac simțită prezența.
Reluând discuția despre „epoca de aur”, tehni-
cile manipulatorii de atunci și de astăzi, câteva în-
trebări merită reținute pentru viitorii specialiști și
pentru cei ce se vor pregăti în școlile de arhivistică
(România încă nu are așa ceva): Ce fel de „informa-
tor” este cel ce aștepta ani de zile un pașaport de tu-
rist ori aprobarea Securității pentru a participa sau
a onora invitațiile unor prestigioase instituții acade-
mice din Europa și din lume? De ce era nevoie de „o
foarte atentă supraveghere a relațiilor și activității de
cercetare a lui VN”? De ce în Nota privind călăto-
ria în străinătate din 18.08.1988 se solicita de către
Securitate „să fie verificat temeinic”, „să se între-
prindă măsuri de verificare asupra obiectivului”? În
anul 1988 nu primisem nici o aprobare de călătorie
în străinătate, cum nu primisem nici în anii anteri-
ori. Dacă eram „informator”, atunci cum se explică
Angela Tomaselli	Chipuri și închipuiri ale muntelui, acrilice pe pânză 80x60
cm., 2023
atenția specială acordată? Faptul că „obiectivul” tre-
buia „temeinic verificat” înseamnă că eram urmărit,
considerat o persoană necunoscută și periculoasă
pentru regimul totalitar.
În fine, citind piesele disparate din dosarul
compilat de CNSAS am aflat că în arhiva Securității
figurez cu numele „Hodoș Polixenianu”. Această
etichetare trimite la esența ideologiei prin care re-
gimul Ceaușescu clasifica, marginaliza ori excludea
persoanele considerate minoritare. E modul în care
gândeau și acționau ambele regimuri totalitare din
România secolului XX. Și în acest sens, școala noas-
tră istorică românească va avea de făcut numeroase
studii, evaluări și reconsiderări. Până de curând n-am
știut că am fost botezat Polixenianu, adică „străinul”,
iar prin asocierea cu Hodoș, că am fost (pentru unii,
continui să fiu) „străinul din interior”. E vorba de o
identitate inventată, pornind de la originile familiei
mele și care include o temă centrală a ideologiei ra-
siste. Katherine Verdery - antropoloaga americană
care a făcut cercetări în România înainte de 1989 -
pe bună dreptate observase că „...Securitatea putea
oricînd să înlocuiască eul real cu născocirea sa și să-i
schimbe destinul” (Cf. Viața mea ca spioană, Editura
Vremea, București, 2018, pp.25-26). Cum să dai cre-
zare unor documente al căror scop era conservarea
regimului totalitar? Apoi, dacă tot te interesează ce
gândea Securitatea despre unul dintre noi, de ce nu
compari dosarele întocmite de aceasta cu alte izvoa-
re, respectiv cu biografia persoanei în cauză?
Instituțiile și persoanele care se ocupă de afla-
rea agenților - nu și de ofițerii Securității - era de
dorit să fi știut de la bun început cum funcționa sis-
temul totalitar și ce rol juca instituția de represiune
în inventarea cultural-identitară. Din acest punct
de vedere, cazul meu e similar celui al lui Katherine
Verdery. În vreme ce antropoloaga americană fusese
urmărită de Securitate pentru că reprezenta „străi-
nul din exterior”, eu devenisem suspect ca „străinul
din interior”. Cum să-și imagineze cineva că sînt un
străin, că nu pot fi integrat în statul în care m-am
născut pentru că am un tată evreu - și încă unul de
limbă maghiară! - și un nume german? Doar con-
tinuând să gîndească precum Securitatea, respectiv
prin grila curentului protocronist, cei ce mă etiche-
tau și mă etichetează astfel sunt - cu voia lor sau din
ignoranță - prizonierii prejudecăților și ai legislații-
lor precedente servind regimurile totalitare. M-am
întrebat adesea dacă e vorba de conservarea reflexe-
lor cultural-identitare premoderne ce nu cedează în
fața unui intrus, fie el și unul imaginar cum sunt eu
și oricare alt așa-zis minoritar (a se citi: cetățean de
gradul 2, 3, 4, etc.)? Lecturile m-au condus la con-
ceptul de fictive ethnicity, cel ce indică amintitele
prejudecăți ce au marcat și continuă să marcheze
limbajele de fiecare zi, falsificând realitățile vieții
individuale și colective și provocând conflicte. De
aici, cum spui foarte bine, motivația cercetării noți-
unilor pe mulți îi irită la culme. Dincolo de ce cred
unii conaționali ce au îmbrăcat cămașa agresivității e
importantă dezbaterea temelor mari și sensibile, iar
dacă e vorba de identități personale și de grup atunci
studiul și resemantizarea conceptelor cheie de neam,
trib, etnie, rasă devine unul esențial pentru înnoirea
limbajelor cultural-politice. Așa cum ai observat,
le-am abordat complementar cu semnificația lor în
discursul religios. O poți numi îndrăzneală, aborda-
rea fiind nu doar rar întîlnită, dar și pedepsită de cei
investiți într-o temporară funcție!
— Sunt tentat acum, după cele relatate, să invoc
dosarele de Securitate ale lui Alexandru Zub, atât cele
de „penal”, cât mai ales cele „informative” și de „re-
țea”. Dacă te uiți superficial la coperți, ai sentimentul
că ai de-a face nu doar cu un „urmărit”, ci și cu un
„colaborator”. Nu intru acum în destinul acestui om,
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
de-a dreptul exemplar, însă este o pildă elocventă a
unei conduite prin care securiștii au fost de-a dreptul
„aburiți”.
— Nu cunosc conținutul dosarelor de Securitate
ce se referă la profesorul Al Zub. Pot să invoc însă
reacția celebrului istoric britanic Timothy Garton
Ash după ce a studiat propriul său dosar întocmit
de Stasi, poliția secretă a fostei DDR (Germania de
Est). El se întreba cum poate afla ce a făcut cu ade-
vărat, deîndată ce lectura dosarului demonstra că
ofițerii și informatorii săi își imaginaseră lucruri ce
nu aveau nici o legătură cu realitatea? „Ne pot spu-
ne dosarele, precum și bărbații și femeile din spatele
lor, ceva mai mult despre comunism, războiul rece
și sensul sau nonsensul spionajului?” (Vezi The File.
A Personal History, Vintage Books, New York, 1998,
p.23). Întrebarea e binevenită pentru cel ce vrea să
afle cum s-au petrecut faptele și intenționează să
le lumineze. La rîndu-mi, analizând documentele
Securității citate de CNSAS, m-am întrebat: de ce a
fost întocmit un dosar de „informator” pe numele
meu deîndată ce din punct de vedere instituțional nu
aveam un post stabil, din punct de vedere profesio-
nal eram puțin cunoscut, iar în instituțiile regimului
nu aveam nici un loc și nici un rol? Din documen-
tele Securității rezultă faptul că eram urmărit, nu și
acuzațiile formulate de CNSAS. O evaluare de acest
fel nu se face în și prin justiție, ci printr-o cercetare
specializată.
Memoria individuală și experiența de viață
m-au ajutat să descopăr lucruri noi despre comuni-
tatea națională în care m-am născut și despre natura
sistemului comunist din România, capabil să se re-
inventeze reluând propaganda identitară din timpul
celui de-al doilea război. Cu câteva excepții notabile,
studiul comparativ al limbajelor și mesajelor comu-
niste și fasciste a fost ignorat. În cazul în care vrem
să nu se repete istoria, esențială e studierea și înțe-
legerea evoluției intelectuale, respectiv a greșelilor
- vechi și noi - făcute de o parte dintre intelectualii
români care au acceptat cu seninătate sau din opor-
tunism servituțile statului totalitar și propaganda
lui. Îți aduci aminte cum se derobau o parte dintre
congenerii noștri - dar și unii dintre „monștrii sacri”
ai istoriografiei naționale - de responsabilitatea de a
reflecta asupra ideilor oficiale circulând în epocă? În
cel mai fericit caz se scuzau, repetând sintagma: „nu
mă interesează politica”.
— Să revenim însă asupra ta ca istoric și gândi-
tor asupra domeniului, dar mai ales asupra drumului
ce l-ai deschis la noi în privința „istoriei conceptuale”.
Ai făcut din nou figură aparte într-o Românie în care
istoricii sunt în adesea robii empirismului și mai puțin
dispuși la reflecție în ce privește trecutul. Care a fost
imboldul spre acest gen de abordare?
— Temele pentru studiu și rezultatele la care
ajungem prin publicațiile noastre sunt și rămân im-
portante. Fiecare dintre noi - și tu, și eu - am cău-
tat să aducem o noutate în articolele și cărțile scrise
atât prin informație, cât și prin interpretare. Ceea ce,
într-o primă instanță, nu place ori e privit cu suspi-
ciune de colegii de breaslă conservatori. Cum spui,
unii sunt înrobiți empirismului ori prea puțin atrași
de singura pasiune permisă nouă, aceea de a înțelege
trecutul (Marc Bloch). Deși există preocupări pentru
istoria conceptuală în context românesc și o sensibili-
tate intelectuală față de problemele de limbaj, o astfel
de cercetare a rămas în atenția unui număr restrâns de
cercetători români. Inexistența conceptului regulator
cu funcții sociale și politice e legată de absența reeva-
luărilor și a rescrierii academice a trecutului național
atât după război, cât și după căderea comunismului. O
bună parte dintre conceptele din lexiconul coordonat
Angela Tomaselli
Fereastră gotică, acrilice pe pânză, 80x60 cm., 2023
de Werner Conze, Otto Brunner și Reinhart Koselleck,
Geschichtliche Grundbegriffe (GG) sunt migratoare și
sunt importante pentru toate culturile din fostele sta-
te comuniste sau național-comuniste. Cât despre con-
ceptul Geschichte (istorie), el are prioritate în istorio-
grafiile est-europene, deîndată ce se cere regândită și
rescrisă istoria în temeiul vocabularului social-politic
al secolului al XXI-lea. Altfel, vom continua aborda-
rea dihotomică a trecutului, Estul Europei uzând de
propria sa înțelegere a trecutului și subliniind doar di-
ferențele, nu și similaritățile cu Vestul Europei. Văzută
din perspectiva temporalității și a spațialității, istoria
se cere a fi rescrisă periodic.
În reflecțiile privind trecutul, am pornit la drum
pe cont propriu. Ulterior, m-am îmbogățit prin lec-
tura articolelor din excepționalul lexicon amintit, o
operă de vârf a istoriografiei germane și universale.
Prin conceptul Geschichte (Istorie) și prin conceptul
Revolution am identificat rolul istoriei conceptuale
pentru România post-1989, urgența redefinirii istori-
ografiei române în context european, respectiv rescri-
erea istoriei naționale dintr-o nouă perspectivă. Am
apreciat că în cultura română marcată de un etno-
naționalism romantic și de un comunism inspirat de
stalinism și balcanism, istoria connceptelor și istoria
conceptuală trebuie să devină o prioritate. La un astfel
de proiect m-am gândit atunci când am realizat câte o
traducere (Conceptul de istorie, Editura Univ. Al. Ioan
Cuza, Iași, 2005) și mai ales când am inițiat și editat
împreună cu Armin Heinen un prim volum privind
istoria conceptelor românești fundamentale (Istoria
României prin concepte. Perspective alternative asu-
pra limbajelor social-politice, Polirom, Iași, 2010; Key
Concepts of Romanian History. Alternative Approaches
to Socio-Political Languages, CEU Press, Budapesta,
2013). Sunt încredințat că practica istoriei contribu-
ie la clarificarea culturii identitare a națiunii și a re-
prezentărilor societății civile, generând o mai bună și
rațională înțelegere a trecutului, precum și o cultură
politică orientată spre viitor.
Dacă istoricul german Reinhart Koselleck a fost
interesat mai ales de transformarea lingvistică din pe-
rioada de tranziție a lumii germane cuprinsă între anii
1750 și 1850, abordarea pe care eu am găsit-o utilă is-
toriografiei române trimite la concepte care descriu
procesul neterminat al modernizării, într-un spațiu în
care contradicțiile sociale merg mână în mână cu asi-
metria regimurilor politice și cu modul în care acestea
se oglindesc în formele lingvistice. Chiar suprapuneri-
le conceptuale indică modernizarea incompletă. (vezi
Victor Neumann, “Translating Koselleck” https://gtw.
hypotheses.org/13279 și Idem, „Koselleck’s Theory
of History and Its Subversive Potential” https://gtw.
hypotheses.org/17394 ).
Cu toate că sunt utile oricărei cercetări, arhivele
nu sunt întotdeauna relevante. De ce? Depinde cine
le-a redactat, în numele cui și cu ce scop. Apoi, ele
nu au legătură cu senzualitatea omului și nu vor pu-
tea niciodată reproduce cele trăite individual. Există
multiple perspective contribuind la cunoașterea tre-
cutului. Tributară controverselor de metodă, adeseori
și necunoașterii rolului conceptelor în reforma voca-
bularului și a gândirii social-politice, istoria a rămas
o disciplină nu doar a disputelor, ci și a ideilor prin
care se propagă ideologia autorității statale. Tragediile
trecutului - mai ales ale celui recent și încă viu în me-
moria supraviețuitorilor - nu pot fi ascunse și nici
transferate de la o generație la alta deîndată ce sunt
interogate experiențele individuale. Dar, mai ales, re-
trospectivele nu se pot baza pe izvoarele lăsate măr-
turie de făptuitorii răului. De aici și răspunsul la una
dintre întrebările tale. Documentele invocate în acest
dialog al nostru servesc construirii memoriei oficiale
a noii puteri politice și diseminării ei în colectivitate.
E un mod prin care se perpetuează o falsă, de nedorit
imagine asupra trecutului. Așa se face că politicul se
substituie cercetătorului.
Experiențele se articulează complet diferit de la
individ la individ, ceea ce e valabil de la istoriile lui
Herodot până la istoriile moderne despre teroare.
Când arată că nu e posibilă istoria ca totalitate, că
nu poate fi văzută ca eveniment lingvistic, Koselleck
are în vedere experiențele propriei vieți. Are în min-
te anul încheierii celui de-al doilea război mondial
(1945), când „nu știa că americanii vor preda ruși-
lor toți prizonierii”, între care se număra și el, și când
marșăluind din URSS până la Auschwitz descoperă
că milioane de oameni fuseseră gazați în cuptoare.
Atunci realizează că e vorba de „un fapt imposibil de
inventat”, că „fluxurile de lavă îi îngheață în memo-
rie” și că acolo e adevărul istoric. Experiențele de acest
fel îi trezesc toate simțurile, nefiind nevoie de nici un
document și de nici un efort de rememorare (Vezi
Reinhart Koselleck, Fiery Streams of Lava, Frozen into
Memory. Many Farewells to War. Memories that are
Not Interchangeable, Translated by Margrit Pernau
and Sebastien Tremblay, în Contributions to the
History of Concepts, Volume 15, Issue 2, Winter 2020,
p. 1-6). Holocaustul - aidoma Gulagului - l-a marcat
pe viață, de unde și viziunea potrivit căreia fiecare is-
torie ar trebui să fie una distinctă. De ce? Fiindcă în
felul acesta putem explica și înțelege trauma secolului
al XX-lea pe care am moștenit-o, între care și ruptu-
ra dintre „noi” și „voi”; marginalizarea celui cu trăsă-
turi particulare ce nu aparține majorității; eliminarea
„străinului din interior”, etc, etc.
— Timpul acordat de revista Tribuna se pare că
s-a cam epuizat. Îți propun să ne oprim deocamdată
doar la aceste sumare gânduri, însă în mod evident s-ar
impune ceva mai mult. Pe de altă parte, cred că am
ajuns amândoi în punctul în care ar trebui să reluăm
discuția mult mai temeinic, mai elaborat, sub forma
unei cărți. Suntem în fond niște privilegiați, am tre-
cut nu doar din veacul XX în XXI, dar am pășit chiar
dintr-un mileniu într-altul, ba mai mult, am cunoscut
regimuri politice cu totul diferite. Cu alte cuvinte, am
avea ce să ne spunem, avem temeiuri profunde de re-
flecție asupra domeniului pe care-l slujim, dar și asupra
societății în care ne-a fost dat să trăim. Așa că ia-o
deja ca o invitație pe care, sper, n-o vei refuza!
■
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
23
opinii
Laura Poantă
David și falsa pudoare
Ideile fixe, falsa pudoare și preceptele reli-
gioase aplicate haotic și cu binecunoscuta
superioritate morală autoproclamată nu par
să dispară sau să se tempereze. Că astăzi, în se-
colul tehnologizării accelerate, al internetului și
al inteligenței artificiale, ne mai tăvălim pe jos
de indignare atunci când vedem un penis „ex-
pus indecent” într-un muzeu este mai mult decât
ciudat. Înainte de a ajunge la sculptorul contem-
poran atacat incredibil de violent pentru creația
sa zilele acestea, la Brașov, să ne gândim puțin
la celebrul David al lui Michelangelo Buonarroti.
În primăvara acestui an, în SUA, un director și-a
pierdut locul de muncă pentru că în școala sa
(creștină) a fost prezentată, la un curs de artă, o
imagine a statuii. Și nu oricum, ci în toată splen-
doarea nudității sale, fapt care i-a tulburat pro-
fund în special pe părinții copiilor de clasa a 6-a
supuși unui asemenea supliciu. Aceștia au decla-
rat imaginea pornografică și au cerut excluderea
profesorului. În 1504, când a fost prima dată ex-
pus în piața din fața frumosului Palazzo Vecchio,
David a primit o centură bine plasată din frunze
de smochin. Gurile rele spun că ideea ar fi fost a
lui Leonardo da Vinci; a fost îndepărtată o vreme,
dar Vaticanul, mereu atent la asemenea obrăzni-
cii, a declanșat operațiunea „frunza de smochin”
la jumătatea secolului 16. O copie a statuii dă-
ruită muzeului Victoria & Albert din Londra a
fost și ea îmbrăcată, în secolul 19, dar cu o frunză
detașabilă, astfel încât norocoșii vedeau statuia
ne-mascată, iar în 2020, la o expoziție din Dubai,
imaginea 3D a lui David se oprea la brâu.
Acestea sunt doar câteva exemple, de-a
lungul istoriei, ale modului în care s-a raportat
omenirea la nuditatea din artă (trebuie men-
ționat, totuși, faptul că Italia este azi plină de
suveniruri cu organul atât de hulit, iar David a
scăpat de frunză). Biserica Catolică a conside-
rat mereu nuditatea ca pe un păcat de moarte, o
obscenitate. Erecția este un semn de indisciplină
și de nesupunere la doctrinele creștine, o spune
chiar Sf. Augustin. David este o capodoperă, unii
afirmă chiar că este statuia perfectă a unui băr-
bat perfect. Dar organele lui genitale sunt mici.
Aceasta era, în fapt, o cerință preluată de la ve-
chii greci, care considerau că reprezentarea unui
penis în miniatură simbolizează stăpânirea de
sine, controlul poftelor. Michelangelo nu a fost
un comod pentru fețele bisericești ale vremii, el
suferind mai multe atacuri și critici, iar lucrările
sale au fost mereu acoperite și îmbrăcate. Frunza
de smochin (smochin pentru că era copacul care
abunda în grădinile raiului, conform legendei) a
devenit un simbol al păcatului, ea ferind părțile
rușinoase ale statuilor „indecente” de privirile
curioșilor. Propaganda bisericească a acope-
rit, astfel, statui, dar și tablouri și fresce ale lui
Michelangelo (dar nu numai), uneori chiar mu-
tilându-le. Mai târziu, Bernini a înțeles că ascun-
derea parțială a unor detalii poate fi făcută ast-
fel încât să incite imaginația, folosind inteligent
cute de material care acopereau părțile intime
într-un mod de-a dreptul ispititor. În secolul 19,
un Ahile gigant din bronz a fost dezvelit în Hyde
Park, iar nuditatea sa a stârnit indignarea doam-
nelor și domnilor victorieni de o moralitate, pro-
babil, ireproșabilă. Astfel încât statuia s-a trezit,
în scurt timp, cu o frunzuliță de smochin lipită
pe penis. Multe frunze au rămas, altele au fost
îndepărtate, altele au stricat operele originale.
Kamna Kirti, în The Collector (2021), spunea că
„operațiunea frunza de smochin” este, probabil,
cea mai mare mișcare de cenzură a unor opere
de artă (impusă de biserică). Michel Foucault o
spusese și mai tranșant: „cea mai grea moștenire
primită de la creștinism - sexul-păcat”. Originea
lumii, lucrarea lui Courbet, a avut și ea parte de
reacții oripilate.
Dacă ne întoarcem la dimensiuni, să ne
gândim la Laoocon și fiii săi uciși de șerpi, o altă
statuie extraordinară din vechea Grecie, aflată
în Vatican. Frapează, din nou, contrastul dintre
trupul musculos, bine făcut și expresiv, și di-
mensiunea foarte mică a penisului. Nu este un
adevăr istoric, ci un simbol - organele genitale
mari erau considerate urâte și un semn de pros-
tie, pe când dimensiunile lor mici sunt un semn
de intelect elevat, control, rațiune și echilibru.
Dionysos, de exemplu, era reprezentat cu un pe-
nis gigant, erect, simbol al plăcerii și extazului
ce-l caracterizau pe zeul năbădăios al vinului. La
fel și spiritele pădurii și alți zei care trăiau doar
pentru plăcerile trupești, cel mai cunoscut fiind
fiul lui Dionysos, Priapus.
Am pomenit de David și de aceste povești
din jurul său pentru că o expoziție recentă a unui
sculptor român cunoscut - și care chiar nu are
nevoie de apărare - a declanșat o serie de reacții
subculturale. Politicieni locali, cu putere de de-
cizie, au scris indignați pe FB (unde altundeva?)
„Cum este posibil să îți expui coaiele în muzeu?”
Angela Tomaselli
Arhitecturi italiene, acrilice pe pânză,100x80 cm., 2023
- exprimare nu doar vulgară, dar și surprinză-
tor de prostească din partea unui om aflat în-
tr-o funcție de conducere. Probabil că ei închid
ochii dacă vizitează Italia, sau orice alt muzeu
din lume, unde e plin de astfel de elemente ana-
tomice periculoase (sâni, „coaie”, penisuri, fese
și multe altele). Dincolo de enormitatea acestor
mirări și indignări mai este ciudată și discuția
privitoare la „frumos”. Veșnica poveste că arta
trebuie să fie un câmp nesfârșit de maci și dom-
nițe romantice sau prerafaelite. Corpurile nude
ale lui VM sunt extrem de realiste, pozițiile lor
sunt grăitoare și pline de miez, alese deloc în-
tâmplător, sunt pline de mesaje care trebuie doar
descifrate. Eu am văzut la Cluj expoziția sa, la
Muzeul de Artă de la noi, în urmă cu câțiva ani;
lucrările sunt cu adevărat frumoase (și, la noi,
n-au stârnit nicio reacție de respingere). Poate
tocmai faptul că acei oameni grași sau slabi, di-
formi, tineri sau bătrâni, urâți în accepțiunea ge-
nerală, suntem chiar noi, privitorii, să sperie atât
de tare publicul? (O parte a lui, pentru că există
și multă lume care apreciază, dar tace). În fond,
dacă mergem pe plajă ce vedem? Un șir lung de
Davizi și de Afrodite? Nicidecum, majoritatea
oamenilor sunt exact ca aceste statui, corpurile
goale, în special cele grase și bătrâne, arată exact
așa, v-o spun cu mâna pe inimă în calitate de ar-
tist, dar mai ales de medic. Nu îmi pot imagina
un oraș populat doar de bărbați precum David,
goi sau nu. Sau o plajă pe care se tolănesc la soa-
re statuile vechilor greci, perfecte, musculoase,
frumoase. De ce ne sperie priveliștea noastră în
oglindă? Sau e vorba despre nuditate, din nou?
Ori de culoarea materialului folosit, cadaverică?
Cadavrele acelea pomenite de un privitor indig-
nat suntem în fond tot noi - cadavrul uman nu
este o noțiune abstractă, nu sunt doar borcane de
formol pe care noi, cei care mai suntem în viață,
le privim cu superioritate. Sunt exact ceea ce ne
așteaptă pe toți; dar în același timp lucrul care
sperie cel mai tare dintre toate; teama de moarte
este ceea ce furnizează constant material biseri-
cii. Medic fiind, am văzut de multe ori nu doar
suferință fizică greu de descris, dar și trecerea
aceasta subită de la cineva care respiră, suferă,
se agită, la un cadavru, o păpușă de ceară și atât.
Greu, da, dar inevitabil. Reacția la exponatele
acestea, nu doar foarte expresive, dar și realiza-
te extraordinar (tehnică, idee, mesaj), este atât
de stranie, de infantilă și de lipsită de bun simț,
încât sper că este doar o neînțelegere. Sigur că
pentru artist nu contează, nu cred că este afectat
de acest „val de indignare”, cum îl descrie presa
în articole preluate și răs-preluate, pline de gre-
șeli de gramatică, dar și de condescendență. Este,
până la urmă, o reclamă. Dar este trist că mai pot
exista astfel de luări de poziție victoriene, mo-
ral-creștine, inculte, în ziua de azi. Mai ales în
era corectitudinii politice în care, nu-i așa?, nu ar
trebui să comentăm nicidecum aspectul fizic, în
care vârsta este doar un număr, în care obezitatea
este primită pe podiumurile de modă, infirmi-
tățile fizice de orice fel sunt expuse cu mândrie,
frumusețea este doar sufletească, iar piticii din
Albă ca Zăpada sunt interziși; și, totuși, oame-
nii sunt indignați că văd un corp omenesc urât,
grotesc. Este grotesc în măsura în care tot spec-
tacolul uman din jurul nostru, de zi cu zi, este
astfel. Diform, imperfect, măcinat de probleme și
îndoieli, de bătrânețe. Care, mirare mare, nu ne
ocolește decât dacă murim tineri.
■
24
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Poet, poem, imn
G. Călinescu avea dreptate atunci când afir-
ma că i se pare ciudat faptul că Eminescu „a
putut lua pe un poet așa de naiv drept erou
eremitic, al unui poem faustian” (G. Călinescu,
Istoria literaturii române de la origini până în pre-
zent, București, Editura Fundațiilor Regale, 1941,
p. 239). Importanța lui Andrei Mureșanu trebuie
căutată în afara creației sale, după cum impresio-
nanta sa personalitate nu este în mod semnificativ
explicabilă prin niște repere biografice deosebite
ale personalităților generației sale.
În anul 1862, lui Andrei Mureșanu i se ti-
părește un volum ce conținea poeziile publicate
prin reviste și o parte dintre traduceri, acest sin-
gur volum fiind ceea ce s-ar numi opera autorului
cunoscutei poezii Un răsunet. Opera în sine nu a
reținut atenția criticii literare și nu cred ca astăzi
cineva ar putea numi un text al poetului ardelean
în afara celui cunoscut ca Desteaptă-te, române.
Același G. Călinescu reținea la Mureșanu solem-
nitatea viziunii într-un poem precum O privire de
pe Carpați, în ciuda stângăciei literare ce caracteri-
zează poeziile sale. Într-o perioadă în care un Ion
Heliade Rădulescu realiza creații notabile, Andrei
Mureșanu este prea puțin convingător atunci când
transcrie experiența pe care o avusese și tânăra din
Zburătorul: „Ah, mamă, sunt vulnerată/D-o săgea-
tă care-n veac/Va sta-n inimă vibrată/Și s-o vindec
nu am leac./Mă usc, mamă, pe picioare/De mă culc,
de stau sau șed/Nicăieri n-aflu răcoare/Ceas bun
un minut nu văd” (Simpatie la Viena ). Intențiile
poetului sunt trădate de cele mai multe ori de lim-
baj, efectul fiind cu totul altul decît cel scontat:
„Voi, plăntuțe tinerele,/Mielușei nevinovați,/Ce-ați
fost sub grijile mele/Spuneți, v-am dat să gustați/
Vreun venin din mugur verde,/Iarbă de fier, ce vă
pierde?” (Un rămas bun de la Brașov). La Andrei
Mureșanu gravitatea este trădată tocmai de inadec-
varea la limbaj: „Deșert e tot ce vede semețul ochi
supt soare/Și nu e fericire deplină pe pământ/Un
vis e ce-amăgește ființe muritoare/Din oara când se
naște și până la mormânt” (O privire peste lume).
Parțial citabilă este Eremitul din Carpați, care con-
ține imagini convingătoare prin firescul exprimării
în primul rând: „Pe munți, de unde neaua cu greu
se dezvelește/Întocmai ca și mușchiul de vechiul
său copaci,/Pe unde om cu suflet atunci numai pă-
șește/Când oarba soarte-aduce/vreun vânător di-
baci”. Sau: „Aici, săpată-n pietre, se află-a mea chi-
lie/Sub fagi cărunți de zile, ce nu știu de săcuri;/Pe
unde primăvara, cu multă măiestrie/Așează-a lor
cuiburi ulii, șoimi și vulturi”. Bucurându-se indis-
cutabil de notorietate în Ardeal, Andrei Mureșanu
este într-adevăr „mult mai puțin artist decât con-
temporanii săi munteni: expresia lui e prozaică,
meditația superficială, iar stângăciile sintactice și
limbajul latinizant, caracteristice tuturor scriitori-
lor ardeleni din această perioadă, nu ameliorează
nici ele lucrurile” (Dicționarul scriitorilor români,
coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi,
Aurel Sasu, București, Editura Albatros, 2001).
Andrei Mureșanu este însă autorul poeziei Un
răsunet, care a devenit text al imnului nostru nați-
onal, pe muzica lui Gheorghe Ucenescu, după cum
a dovedit-o convingător Vasile Olteanu în cărțile și
articolele sale referitoare la acest subiect. În aceas-
tă calitate, textul a făcut obiectul comentariului lui
Andrei Pleșu, căruia poemul i se pare „vetust (in-
actual), nevrotic, autodenigrator, funebru”. Nu este
vorba, firește, de lipsă de respect față de această
poezie a lui Andrei Mureșanu: „nu se pune proble-
ma să uităm melodia, vorbele și istoria lor. Cu atât
mai puțin să le batjocorim”. Eseistul se întreabă însă
dacă textul „este funcțional” în calitatea lui de imn
și dacă mai este benefic și reprezentativ. „Mizează,
plângăcios, pe victimizare, lamentație și adversitate
generală”, scrie Andrei Pleșu, care își încheie arti-
colul cu câteva întrebări sugestive: „Nu ne-ar sta
mai bine ceva calm viril, un minim surâs, o igie-
nică încredere în înzestrările și norocul propriu?
N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dis-
poziție ceva mai senină?” (Andrei Pleșu, Psihologia
imnului național, în Dilema veche, nr. 397, 22-28
septembrie 2011).
După Titu Maiorescu, Andrei Mureșanu a
scris „multe versuri, dar a făcut o singură poezie:
Deșteaptă-te, române. Această poezie (deși prea
lungă) arată un simțimânt patriotic adevărat, a
venit în momentul unei mari agitări a spiritelor, a
fost din întâmplare singura care a dat expresie ace-
lei agitări în acel moment (1848) și astfel a deve-
nit populară și a rămas cunoscută de toată lumea
română” (Titu Maiorescu, Critice, Ediție îngrijită
de Domnica Filimon. Studiu introductiv de Dan
Mănucă, București, Editura Elion, 2000, p. 518).
Revenind însă la „divinul critic”, retine atenția
un amănunt deosebit de important strecurat prin-
tre rândurile dedicate creației lui Andrei Mureșanu:
„Această Marsilieză a românilor a distrus restul
poeziei lui Andrei Mureșanu, ce însemna totuși
un pas în progresul poeziei ardelene care avea să
culmineze cu Octavian Goga” (s.n.). Referindu-se
la aceeași poezie, Mircea Scarlat este convins că e
vorba de „un text care, în lirica socială româneas-
că, se numără printre capodopere” (Mircea Scarlat,
Istoria poeziei românești, vol I, București, Editura
Minerva, 198, p. 344).
Cu Un răsunet ne aflăm nu doar în fața unui
text vetust, inactual, anacronic, după Andrei Pleșu,
ci a unuia de-a dreptul subversiv pentru operă, și
aceasta ne interesează aici în primul rând. Textul
acesta este scris în spiritul epocii, știindu-se că
„obiectivul prioritar al generației patruzecioptiste
era extraestetic (politic). De aceea, pragmatismul
este caracteristic acestei generații, care vedea în
literatură un foarte eficient instrument ideologic”
(Mircea Scarlat, op.cit. p. 388). În contextul unor
poezii în care esteticul era aproape inexistent, Un
răsunet ia inițiativa și subminează creația literară,
substituindu-i-se arogant și autoritar. Textul imnu-
lui național, pe atunci Un răsunet, îl desprinde pe
Andrei Mureșanu de propria operă, îl izolează și, cu
tact, perseverent și tenace, deschide calea spre mi-
tizarea autorului. Opera lui Andrei Mureșanu este
Andrei Mureșanu însuși. Aproape nimeni nu poate
să numească vreun text al poetului ardelean, nici
chiar textul poeziei Un răsunet nu este cunoscut de
toată lumea în întregime. De altfel, nici creația lui
Angela Tomaselli	Festival de Blues, acrilice pe pânză, 80x60 cm., 2023
nu s-a bucurat de prea multe ediții. După cum am
spus, în 1862, la Brașov apărea volumul Din poezie-
le lui Andrei Mureșanu (editat în 1881 la Sibiu), vo-
lum premiat de Astra cu 50 de galbeni. După Unire,
în 1920, la Arad este publicat volumul Poezii, iar
în 1963 D. Păcurariu îngrijește un volum de Poezii
și articole, pentru ca în 1988 Ion Buzași să publice
o substanțială și riguroasă antologie din poeziile și
articolele poetului ardelean. Nici referințele criti-
ce nu sunt mai bogate. Despre Andrei Mureșanu
scrie un Titu Maiorescu, iar G. Călinescu îi rezervă
câteva rânduri în istoria sa. Poetul îi reține atenția
regretatului Mircea Scarlat (Istoria poeziei româ-
nești, I, București, Editura Minerva, 1982), pen-
tru ca neobositul profesor Ion Buzași să-i dedice
câteva cărți de care cel interesat de personalitatea
poetului trebuie să țină seama: Andrei Mureșanu.
Monografie, București, Editura Eminescu, 1988,
Andrei Mureșanu. Biografia Imnului Național,
București, Editura Didactică și Pedagogică, 1996,
sau Andrei Mureșanu, poetul Revoluției de la 1848,
Alba-Iulia, Editura Altip, 2003.
Andrei Mureșanu, poetul a cărei operă este
aproape necunoscută, se bucură însă de un unanim
respect. Școli gimnaziale și licee de renume îi poar-
tă numele, iar în câteva orașe, la loc de cinste, i-au
fost plasate statui realizate de artiști dintre cei mai
importanți. La Brașov, statuia lui Andrei Mureșanu
este așezată în imediata apropiere a Teatrului
Dramatic „Sică Alexandrescu”. Realizată de sculp-
torul Virgil Fulicea și dezvelită în anul 1973, lu-
crarea nu trădează atât spiritul creației artistice a
lui Andrei Mureșanu, ci pare modelată exclusiv pe
ritmurile năvalnice ale poeziei Un răsunet: masiv și
impunător, Mureșanu cel din statuie este surprins
într-o sugestivă încordare, gata să-i înfrunte pe
barbarii de tirani și să deștepte din somnul cel de
moarte o întreagă colectivitate. Andrei Mureșanu
cel din statuie i-a luat locul autorului operei. I s-a
substituit, și nu a făcut-o în ultimă instanță decât
pentru a-i da o șansă celuilalt, Autorului, a că-
rui valoare a fost pusă sub semnul întrebării de
Maiorescu, în primul rând. Andrei Mureșanu cel
din statuie este, într-un fel, purtătorul de cuvânt
al autorului atâtor poeme de care nu prea mai știe
astăzi nimeni. El, cel din statuie, pe care l-a creat o
întreagă colectivitate, din nevoia de mituri, ne asi-
gură că scriitorul Andrei Mureșanu există. Și noi
nu putem decât să-l credem pe cuvânt!
■
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
25
poezia
Mihaela Claudia Condrat
din ciclu:
dumnezeii satului
I	el pleacă
	și el derviș
cum vine seara în sat	făcându-se mare
pe la margine de drum	gigant
poate te ia prin surprindere	tu făcându-te mic
vine de fiecare dată	emigrant
sigur	pleacă
tiptil	cu un ochi la spate pitit
nu întârzie	
vine de fiecare dată	cum vei putea să-ți corectezi
cu aburii de la alcool	strabismul sufletesc
ca îngerul ținând o lumânare	rămâi cu un ochi la sat
	pe masă uitat
dumnezeul satului	în sobă sau pe lada cu lemne
te ia	cu altul aici
ca să te lase acolo de unde	emigrat
te-a uitat ultima dată	
	III
când deschide ușa casei	
înăuntru	toate lemnele arse
în mediul ei	atunci
seara se transformă	s-au transformat
într-o binecuvântare	în litere
cuvintele se rostogolesc pe masă	acum
pe oalele de pe foc pe covor	numai
sar mai departe pe spate în cap	dumnezeul plecării
cineva încearcă	e capabil de asemnea
să le oprească cu un topor	mi-nuni
pe geam dar nu pot	
pe gaura cheii	IV
prin gurile sparte	
	să vedem
cât mai poți	poate mergem într-o seară
de ce	la crâșma din sat
așteaptă până la noapte	îngerii stăteau îngrămădiți
când taci	într-un colț
ce taci	unul în altul
de mângâiere	cum fac oamenii
dumnezeul satului	când se ia lumina seara
poate le potolește	
dar el	cu gurile legate
vezi	stau așa până crapă de ziuă
a rămas afară	așteptând oamenii
la vedere	să îi dezlege de cuvinte
II	V
am văzut plecarea	se furișează un șarpe
care nu voia să plece	în gura unui om
	după mirosul de lapte
să pleci învârtindu-te	să-i fure cuvintele
tot învârtindu-te	ziua în amiaza mare
un dus derviș	în brazdă
să aduci binele înapoi	la cosit
că cineva a plecat cu el	seara se așteaptă
acu‘ un secol și nu s-a mai întors	la toacă unul pe
	altul unul îi dă
dumnezeul plecării te-așteaptă	pielea altul
la marginea satului	îi ia
te ia de cap de picioare	pielea
și nu te mai întoarce	
	cuvintele nu mai contează
Mihaela Claudia Condrat
foto credit: ArtPoP
VI
s-a văzut cine stă la sat:
a lu’ șoric
a lu’ slănină
a lu’ bogiu
a lu’ jderu
a lu’ șchiopu
a lu’ mânzu
a lu’ calu’
a lu’ bob în cur
cu asta satul a devenit
planeta a treia
de la stânga
VII
când nu ești tu
ești altcineva
care nu poate fi tu
e fața unui cineva
care rămâne un cineva
care nu va fi tu
când ești tu
VIII
clopotele nu s-au mai oprit în sat
dumnezeul nepăsării tocmai ce
s-a revărsat
unul moare
altul s-a dilit la cap
unde unul a fost dat plecat
altul arde cu acoperișul dărâmat
popa bate drumu-n lung și-n lat
cântă peste tot Hristos a înviat
câinii au rămas fără stăpân
legați
bat de zece zile una-ntruna
bat cu tot cu clopotele-n sat
zece oameni tocmai au plecat
peste case iar s-a abătut furtuna
peste unii alții
fulgerați
■
26
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
| A.T. Branca
Poeme
consemn
mai devreme sau mai târziu
o picătură de ceară îți sfârâie în palmă
degeaba tragi mâna
mirosul de vis ars îneacă lumea
poate nici nu era un vis adevărat
visele sunt țesute din lumină. acesta era
poate întunericul din preajma unei flăcări
și e un consemn
nu există semn de identitate
între o flacără și o inimă
de vreme ce nimeni nu-l înțelege
de vreme ce nimeni nu-l ascultă
vreodată deplin, pe celălalt
oamenii nu trec dincolo de ei înșiși
nici dacă îi pici cu ceară
atunci când aplaudă vorbele altcuiva
fii sigur că se visează vorbind pe ei înșiși
visele sunt țesute din încredere oarbă
poate de aceea oamenii prea visători
sunt orbi. nu te lăsa înșelat
de clarul privirii lor
ești pe marginea unei prăpăstii
și e un consemn
poți pune semn de identitate
între o prăpastie și un suflet
de vreme ce nimeni nu-l iubește
de vreme ce nimeni nu-l crede
până la capăt pe celălalt.
între tine și tine
un cuțit îți despică tălpile, gleznele
bătăile inimii
un pumn de sare în ochi te ține treaz
ți-e dor de mâine, de seara de aseară
ai uitat
simțurile au făcut pace, s-au retras din tine
se poate să te fi părăsit
pentru totdeauna
din uitare s-a întrupat tăcerea. ți-e bine
poate că ți-e sete. e lună plină
ziua și noaptea și-au tot furat orele
ți-e teamă de apele tulburi
asculți cum se leagănă punțile între tine și tine
uneori pe ele trec soldați. alertați
alteori trag de sfori saltimbanci
cu prudență. inventariază lumi
strivite apăsat sub călcâie.
concentric
spatele drept, bărbia în piept
privirea țintită la jumătate de metru în vârful
pantofilor. mușuroiul strivit
din străduințe se hrănește sufletul
nu trebuie să povestim sentimentele
să le scoatem la paradă
să le propagăm pe undele inimii în vârtejuri
efectul poate fi retrograd - îndrăgostit de sine
a murit Narcis, dar poetul acesta
cu umerii suspendați în sfori zi de zi
la aproape doi metri de vârful ghetelor
care știe să povestească atât de firesc
cum se fac și se desfac lucrurile
cum se întrepătrund actele și se concep faptele
cum se succed ordonat sau la întâmplare
prin anotimpuri, prin oase, prin trupuri
plăpânde, încordate, febrile, amorțite
a ajuns mai departe și mai în adâncul firii lor
decât ne-am imagina în urma lui. privind
în lumina albastră apusul de soare
obrazul întors, reverențele vântului
împăcat sângele se înnoadă în ochiuri
revigorând universul acum la fel ca atunci
când nu înțelegeam ceea ce am uitat
atât de ușor. de atâtea ori
mereu în fața ta în declin
A.T. Branca
printre reguli și norme de conviețuire
din care indiferența și ignoranța
n-au construit nimic peste mușuroiul strivit.
încă o dată
și de o mie de ori la fel
știi bine, ai lua-o de la capăt din nou
pentru momentele unice
când ai iubit fără întrebări
când adunai urmele descumpănirii de pe obraz
laolaltă cu lacrimile de fericire
în inima tânără care știa
a le cuprinde la pas
atunci când visul tău se întrecea cu vântul
pentru mireasma surâsurilor
într-o însuflețire peste măsură
care ai crezut că nu se va sfârși
pentru înfruntările în care nu te-ai îndoit
că vei ieși învingător
deși tremurai ca o frunză
pentru fiecare înaintare
prin vâltoarea orelor lungi de așteptare
în camerele de urgență
pentru fiecare întâmpinare
a celui ce se oglindea în tine
pentru fiecare piruetă
pe gheața subțire
sub razele lunii alunecând
pe tăișul noii zile
încă o dată și de o mie de ori la fel
ai lua-o de la capăt, din nou.	■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri

TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
27
cărți în actualitate
Adrian Lesenciuc
Disonanța cognitivă
a inocentului
Un debut surprinzător, Perfect nemulțumi-
tă, al tinerei Irina Bruma1, propune un
mozaic de mici piese textuale de forme
și dimensiuni diferite, asumate ca proză scurtă și
foarte scurtă. Sunt surprinzătoare prin profunzi-
mea sugerată a detaliului în condițiile conturării
unor simple suprafețe factuale sau a unor suprafețe
de reflexie a sentimentelor într-un univers domes-
tic, banal, cu rare ieșiri în afară. Și în cazul ieșirilor,
același cadru urban recognoscibil, în care predomi-
nă Brașovul și Bucureștiul, e încărcat de atmosfera
domestică, de ceea ce personajul - probabil același
de vreme ce există o continuitate de trăiri, posibil
diferit de vreme ce fiecare piesă textuală are viața
ei individuală -, purtător al unor valori comune,
continuă să decanteze și să prezinte drept decelera-
re a faptelor în raport cu norma axiologică deprin-
să din educația de acasă. E o continuă raportare la
un cadru ideal față de care realitatea prezintă un
rest, care se rostogolește din proză în proză, am-
plificându-se în ciuda inocenței, bunelor intenții,
sensibilității, frumuseții interioare a personajului.
Ori, admițând această succesiune neîntreruptă în
planul percepției și interpretării, Perfect nemulțu-
mită poate fi citită în continuitatea introspectivă și
de atmosferă a unui roman. Pe de altă parte, în lipsa
unei asumate arhitecturi romanești și a continui-
tății factuale, autoarea propune lectura ca „proză
scurtă și foarte scurtă”.
Perfect nemulțumită e o culegere de texte în
care e reliefată diferența dintre amintita normă și
faptă, într-o societate care pune presiunea normei
mai presus de spiritul ei. Probabil că acest decalaj
aparent insesizabil între fapta în spiritul normei și
norma constrângătoare a unor comunități în trans-
formare, amplificată de statutul de femeie într-o
societate perfect masculină și de cel de basarabean
stabilit în România, odată devenit fisură într-un
mecanism social închipuit în perfecțiunea rulaju-
lui, produce o stare de disconfort interior, alimen-
tată de teama de a nu greși, de excesul de precauție
în raport cu detaliile. Iată un exemplu de disonan-
ță cognitivă - starea de nemulțumire perfectă e
generată tocmai de tensiunea interioară produsă
într-un asemenea proces la nivelul raportării con-
ținuturilor la o normă de grup prea constrângătoa-
re - referitoare la modul în care o simplă expresie,
caracterizată în primă ipostază de predominanța
funcției poetice, în cel de-al doilea de cea a funcției
referențiale după Roman Jakobson, produce proce-
se de conștiință în ceea ce privește modul în care va
fi perceput nivelul de cunoaștere a limbii: „Știe că
expresia lumina pătrunde în cameră oblic (a) este
mai literară decât expresia lumina pătrunde în ca-
meră într-un unghi ascuțit (b) și că ar fi în avantajul
ei să o folosească pe prima. Însă la fel de bine știe
că a doua expresie redă mai bine modul în care ea
gândește lucrurile și folosește cuvintele: un mod
foarte exact de transmitere a informației, modul
folosit de cei care vorbesc o limbă învățată târziu,
învățată abia la maturitate. Dar mai știe și că un text
este evaluat după alte criterii decât fidelitatea față
de mecanismele de adaptare ale unui imigrant. Are
următoarea dilemă: să facă alegerea potrivită sau
să lase o fisură, cu bună intenție, care poate fi in-
terpretată drept o scăpare neglijentă?” (Redactare,
p.70).
Pentru a putea exploata literar decalajul pro-
dus de acest soi de disonanță cognitivă în care tră-
iește, Irina Bruma alege să redea la persoana a treia,
din perspectiva omniscientă a unui autor care poate
să pună în balanță norma exterioară nu atât de con-
strângătoare cu problemele de conștiință puternic
constrângătoare ale raportării la normă. Există în
această proiecție două surse de disonanță: prima,
generată de conștiința ultrasensibilă a celui care a
încălcat cu bună știință norma, acționând în spiritul
unei raportări la constrângerile de natura practicii
învățate în familie, fisura generând procese interi-
oare în ciuda faptului că e aproape insesizabilă, iar
a doua produsă de o extrem de precisă respectare
a normei în spiritul ei, a planificării tuturor aspec-
telor posibil de planificat, pierzând tocmai bucuria
de a trăi, ceea ce amplifică, încă o dată, fisura. În
cel de-al doilea caz, situațiile par fără ieșire: „Zice,
vreau să am mai mult concediu și să merg mai des
în călătorii, dar pentru asta trebuie să muncesc mai
mult. Cum să merg mai des în concediu dacă mun-
cesc mai mult?!” (Proces, p.11) sau „Toate lucrurile
din apropiere îi indică faptul că se află acolo unde
se află. Toate lucrurile par să o strige pe nume și
să-i zică: ești în vacanță! [...] Și totuși, este inca-
pabilă să fie prezentă acolo unde se află” (Studiu de
caz, p.49). Sursa acestor stări de nemulțumire (și
confuzie) e, așadar, ultraperfecționismul, iar proce-
sul autoanalitic amplifică fiecare dintre diferențele
sesizate. Există, apoi, o comparație structurală cu
el, partenerul de viață, care vede mult mai relaxat
realitatea imediată, care se raportează, cel puțin la
nivelul aparenței, la un alt fel de a cântări gradul de
impunere. În cazul personajului central, impunerea
Angela Tomaselli
100x80 cm.
Orașul Carnavalului - Veneția, acrilice pe pânză,
Angela Tomaselli
80x100 cm., 2021
Festival de Blues la Brezoi, acrilice pe pânză,
e dată nu numai de norma convenită social, ci și de
o temere de profețiile mamei - nicidecum de pro-
fețiile autorealizatoare, pentru că, în fapt, e vorba
de nivelul scăzut de stimă de sine al personajului
autoconstrângător - care se dovedesc a fi simple
superstiții. Dar, pentru ca nivelul de tensiune să fie
menținut cel puțin în scop literar, această unitate
perceptivă este întreținută și de astfel de impuneri
(Maternitate, p. 13).
Totuși, nu încercarea de explicare a procese-
lor psihice și a faptelor constituie intenția noastră.
Odată identificată sursa diferențelor dintre graficul
evoluției personajului și asimptota normei, ceea
ce ne interesează este procedeul artistic prin care
ultraperfecționistul personaj este redat în haine li-
terare, nu ca subiect al psihanalizei. Iar din acest
punct de vedere, Perfect nemulțumită e o bijuterie
prin însuși faptul că forța de sugestie este cea care
conduce la conturarea interioarelor (domestice și
umane), care produce implicarea lectorului obser-
vator, condus de autor pe culoarele acestor interi-
oare, devoalându-i-se doar vagi senzații de contur.
O bijuterie sugestivă este proza ultrascurtă Trei
momente ale zilei (p.10), alcătuită din propoziții
necanonice, cu o principală sugerată, în care tema
e surclasată de remă, în care noutatea în produc-
ția enunțiativă nu mai depinde de un cadru comun
de referință, deja proiectat: „Dimineața devreme,
când soarele răsare și umple casa cu lumină crudă,
orbitoare. Dimineața târziu, când trece de copacii
care țin umbră, dar înainte să ajungă la blocurile
din dreapta. Și seara, când, reflectat de câteva gea-
muri de la blocul din stânga, ricoșează direct pe
podeaua din camera ei”.
Aceste bijuterii stilistice, care completează,
suplinesc sau împlinesc un profil din mozaic tex-
tual, contribuie la proiecția luminii necesare asu-
pra unei lecturi corespunzătoare a cărții, valorifică
personajul prin expunerea în raport mai degrabă
cu gândurile decât cu faptele, îi dau contur și, în
relație cu partenerul de viață, cu mama ori cu alte
personaje, ba chiar și cu obiectele casnice, ori cu
copacii, curtea, vecinătatea, îl definesc într-un soi
de inocență rarisimă în literatură. Mai mult, în-
tr-un discurs limpede, în care sugestia funcționea-
ză preponderent la nivel metonimic, nu metaforic,
melancolia există și se insinuează, după cum sus-
ține și Bogdan-Alexandru Stănescu pe coperta 4 a
cărții: „Scenele intime, relația candidă cu obiectele
casnice, micile nesiguranțe, negocierile zilnice ale
cuplului sunt semne exterioare ale inocenței care
însă de rearanjează pentru a schița peisajul intern
al melancoliei”, devoalând și ascunzând în egală
măsură.
Note____________________________________________
1 Irina Bruma. (2022). Perfect nemulțumi-
tă. Proze scurte și foarte scurte. Chișinău: Editura
Cartier. Colecția Rotonda. 80p.
■
28
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
cartea străină
Ștefan Manasia
Cormac și posibilii
actanți ai extincției
Cormac McCarthy rămîne una din pasiuni-
le mele tîrzii: l-am descoperit, ca romanci-
er, enorm romancier, abia după ce am văzut
ecranizarea din 2009 a Drumului (regia John Hillcoat,
cu un Viggo Mortensen excepțional). Și, cum am
dat peste acest film absolut întîmplător - deja rula-
seră primele douăzeci de minute -, bag mîna în foc
că l-am văzut la un post tv, la destui ani după ce The
Road apăruse în Statele Unite, prin 2006, cîștigînd
premiile Pulitzer și James Tait Black Memorial.
În română, cartea neagră a lui Cormac a apărut
în 2009, la Humanitas, care o reeditează în 2022, tot
în traducerea onestă a Irinei Horea - în așteptarea,
probabil, a versiunilor românești ale ultimelor două
romane semnate de autorul american, The Passenger
și Stella Maris. Acestea apar peste ocean, la interval de
o lună, în același an 2022, cu puțin înaintea morții lui
Cormac McCarthy (la aproape 90 de ani, pe 13 iunie
2023).
Alături de Philip Roth și de John Updike, com-
pletează triada marilor romancieri ai Americii pe care
juriul Nobel i-a ignorat cu superbie. Dacă nici pentru
o capodoperă ca Meridianul sîngelui nu ți se cuvine
premiul suedezilor, atunci nu mai e nimic de zis: e cel
mai violent roman al Americii (apud Harold Bloom),
de o splendoare întunecată & redată magistral în tra-
ducerea Iuliei Gorzo - care, într-un jurnal recent, m-a
făcut conștient de faptul că judele Holden, profetul și
stăpînul scandalos al Meridianului... este cel mai mare
personaj din literatura americană.
Glosînd în genul western și apocaliptic, Cormac
scrie la senectute Drumul, un roman de o simplitate
aparentă. Întunecat - într-atît că eroii și umanitatea
convocată aici nu vor mai vedea soarele niciodată, vi-
olent (descriind scene de canibalism, printre altele),
sfîșietor ca un poem elegiac, Drumul este scris hipno-
tic, ritmat ca o epopee antică, probînd rafinamentul
enorm la care McCarthy va fi ajuns. E o carte a mor-
ților vii - omagiind oblic filmele de serie B, horror,
distopii, apocalipse cu zombie și canibali. E o descin-
dere în Infern a unui Dante puber (băiatul), ghidat &
protejat de un Vergiliu cu inima frîntă (tatăl).
Citind romane ca Meridianul sîngelui sau
Drumul, vedem că autorul nostru s-a radicalizat în
cercetarea Răului la o intensitate și cu niște efecte lite-
rare (să le zicem) la care nici Faulkner (unul din ma-
eștrii săi), nici tragicii greci nu au prea visat. Ni se dau
un tată și un fiu fără nume - pentru că numele nu mai
contează după dispariția civilizației, în ultimele zile
ale extincției lui Homo sapiens provocate de iarna ato-
mică. Filmele-avertisment din anii 1950, benzile de-
senate, romanele sf, documentarele exemplificatoare
și atîtea altele au conturat angoasa majoră a Americii
- teama de un devastator război nuclear. Dar nicioda-
tă, în artă (nici măcar în monstruoasele alăturări ale
unui Anselm Kiefer), oroarea unei lumi devastate nu
a fost descrisă mai cutremurător. Drumul, o posibilă
lectură ideală pentru generalii și politicii care împing
popoarele, cu ritmicitate de metronom, la măcel.
„A doua zi dimineața, ieșiră din ravenă și se-aș-
ternură din nou la drum. Îi meșterise băiatului un
flaut, dintr-o trestie găsită pe marginea drumului,
și-acum îl scoase din buzunarul hainei și i-l dădu.
Băiatul îl luă fără un cuvînt. După o vreme, rămase
în urmă și, în scurt timp, bărbatul îl auzi cîntînd. O
muzică fără formă, pentru epoca ce-avea să vină. Ori
poate ultima melodie de pe pămînt, invocată din ce-
nușile distrugerii sale. Bărbatul se întoarse și se uită în
urmă. Băiatul era total absorbit. Bărbatului i se păru
că arată ca un copil adus de elfi, trist, solitar, anunțînd
sosirea unei trupe ambulante în comitat și sat, fără să
știe că, în urma lui, actorii fuseseră mîncați de lupi.”
(p.63, ediția 2022)
Traversînd America pustiită, prefăcută în cenu-
șă, lipsită de viață (plante & animale), cu rîuri otrăvi-
te, străbătînd vestul Americii de la nord la sud, spre
plaja californiană, protejîndu-și cu prețul vieții și cu
demnitatea sacrificială a unui erou antic băiețelul, ta-
tăl speră să găsească o zonă mai caldă, cu efecte nu
atît de severe ale iernii apocaliptice. Și, în primul rînd,
o celulă umană caldă, un trib care nu și-a pierdut su-
fletul asemenea hoardelor întîlnite, confruntate pe
drum: motocicliști și camionagii, sclavagiști și sclavii
lor rahitici, mizeri, păstrați în viață doar ca o sursă de
proteine.
Tatăl și băiețelul peripatetizează prin vastul de-
șert nuclear, se camuflează, fac focul și se încălzesc,
povestesc despre o lume dispărută - cu tot cu splen-
dorile ei care, nouă, posibili actanți ai extincției, ni se
par lipsite de însemnătate, ni se par nimic. Tatăl și bă-
iețelul împart un foc interior, o bunătate & o tandrețe
care te ulcerează, de la un paragraf la altul, cititorule,
pentru că McCarthy îți oferă catharsisul numai după
ce simți - ce frazare vrăjită, ce construcție psalmică, ce
vibrație de șaman! - că ai pierdut tot.
Ultima doză de Coca-Cola de pe pămînt îi
pare băiețelului un lichid fermecat, bolborositor ca
Angela Tomaselli
Fabulă, acrilice pe pânză, 50x70 cm.
PRLMIUL pinm
t GORMAG
McGARTHY
DRUMUL
HC&ANITAS
vulcanii. Ultimele conserve de compot de piersici -
expirate de ani de zile - sînt cel mai bun aliment pe
care îl va fi gustat în amărîta lui viețișoară. Și, tată și
fiu, împreună împing un cărucior în care-și duc tot
calabalîcul, o țin spre sud, se feresc de canibali și jefu-
itori. Sortiți extincției - dar fără s-o știe sau poate că
tatăl o intuiește în ultimele lui zile -, ei doi sînt ultimii
păstrători ai tezaurului umanității: dragostea, căldura,
bunătatea, tandrețea pe care triburile de morți vii le-
au pierdut de mult, după ce statul și guvernul și arma-
ta vor fi dispărut.
„Odată erau păstrăvi în pîraiele din munți. Îi
zăreai stînd în unda chihlimbarie, unde tivurile albe
ale aripioarelor le tremurau ușor în prelingerea apei.
Cînd îi luai în mînă, miroseau a mușchi. Netezi,
musculoși, zvîrcolitori. Pe spate aveau desene ver-
miculare, ce închipuiau hărți ale lumii în devenire.
Hărți și labirinturi. A ceva ce nu mai putea fi adus
înapoi. Nu mai putea fi reparat. În văile adînci în
care viețuiau ei, toate erau mai bătrîne decît omul și
pline de mister.” (p.215)
■
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
29
istoria literară
| Alex Maroiu
Dumas, între istorie
și ficțiune
După aproape cinci sute de ani de la
Noaptea Sfântului Bartolomeu se pare
că dorința de a se prezenta istoria acelui
oribil măcel într-o formă mai suportabilă pentru
publicul larg este mai puternică decât interesul de
a prezenta o descriere fidelă a întâmplărilor tragi-
ce din acea noapte. Interpretările istoricilor sunt
fie contradictorii, fie partinice. Oscilațiile reginei
mamă Caterina de Medici legate de eternul con-
flict dintre catolici și hughenoți au fost evidente.
Ele au pus-o cu siguranță într-o postură cel puțin
neclară. Aceste oscilații l-au făcut pe fiul ei, regele
Carol al IX-lea, să fie tentat, sau sfătuit, să devină
mai vizibil în ochii nobilimii și ai poporului. Va
fi atras de această idee și va deveni tot mai vizi-
bil, mai independent și mai voluntar. Evitând-o
pe Caterina de Medici, Carol al IX-lea se va lăsa
dirijat de Amiralul Coligny, șeful hughenoților,
dușmanul declarat al catolicilor. Presiunea între
catolici și hughenoți va crește astfel tot mai mult.
Amintind de masacrul din Noaptea Sfântului
Bartolomeu din 23 august 1572, timpul nu a putut
șterge, nici după sute de ani, imaginea cruzimilor
săvârșite de catolicii aflați în acea noapte la Paris,
asupra protestanților care erau invitați la nunta
regală. A devenit un adevărat coșmar pentru is-
toricii Franței să găsească o explicație și o scuză
istorică a acestui măcel. Subiectul a fost evitat și
de cei mai mulți dintre scriitori din același motiv.
Căci și scriitorii, care s-au inspirat și și-au con-
struit subiectele romanelor pe baza datelor luate
din perioada lungii domnii a Caterinei de Medici
și a Dinastiei de Valois, au fost puși în mare di-
ficultate de volumul imens de informații istorice
și de date dovedite a fi contradictorii. Viața par-
ticulară a suveranilor și a oamenilor politici care
au condus sau au influențat în mod decisiv istoria
Franței a lăsat în urmă un imens volum documen-
tar ce se referă la perioada istorică cuprinsă între
secolele al XVI-lea și al XVIII-lea.
Evident, nu putem vorbi despre genul lite-
rar de capă și spadă fără a aminti de Alexandre
Dumas. Nimeni nu a scris mai mult și mai bine
despre toate intrigile și iubirile de la curțile regale
și despre duelurile sau crimele generate de aces-
tea. Biografia lui Alexandre Dumas - tatăl pare la
rândul ei o aventură comparabilă cu subiectele ro-
manelor sale. O primă notă biografică interesantă
ar fi faptul că tatăl lui Dumas, Thomas Alexandre
Dumas - Davy, a fost un general în timpul
Revoluției Franceze. Ceea ce ar fi de subliniat în
plus e faptul că generalul era mulatru, fiind copi-
lul unui nobil francez care a trăit în Haiti și a fost
căsătorit cu o sclavă africană. Se pare că Thomas
Alexandre Dumas - Davy ar fi singurul general
de culoare menționat în analele armatei franceze.
Rolul său în educația fiului său Alexandre Dumas
a fost cu siguranță determinant.
La începuturile carierei sale de scriitor,
Alexandre Dumas - tatăl a scris o serie de piese
de teatru de succes. Cea mai importată piesa a sa,
Henric al III-lea, a fost scrisă în anul 1829. Apoi
a trecut la proză alegând să scrie romane istorice
cu subiecte din perioada istorică în care Franța a
fost condusă de reprezentanții dinastiei Casei de
Valois, romane grupate în seria „Romanele Valois“,
avându-i ca eroi pe Caterina de Medici, Francisc al
II-lea, Henric al II-lea, Carol al IX-lea, Margareta
de Valois (Margot), sau regi ai Casei de Burbon
prin Henric al IV-lea, regina Ana de Austria și im-
plicit cardinalii Richelieu sau Mazarin.
Este cunoscută puterea neobișnuită de creație
a lui Alexandre Dumas, volumul imens de creație
(circa 300 de romane, peste 3000 de texte diferite
apărute sub semnătura sa, aproximativ 100.000
de pagini scrise). Dumas ne-a lăsat o operă uriașă
care îl plasează între marile genii literare precum
Balzac sau Hugo. O astfel de opera întinsă, scrisă
într-o perioadă de timp limitată, circa 40 de ani,
scoate în evidență pe de o parte puterea sa de cre-
ație iar pe de altă parte ne sugerează colaborarea
obligatorie cu alți scriitori, apropiați lui (de exem-
plu Paul Meurice, coautor al romanelor Ascanio
și Cele două Diane). Mai impunea și colaborarea
cu spadasini instructori ca Augustin Grisier, cu-
noscut maestru de scrimă, și cu istorici cu care a
discutat despre documente deținute de arhive. Pe
de altă parte, indiscutabil, a te întinde cu subiec-
te istorice pe zeci de mii de pagini înseamnă să-ți
asumi un risc. Riscul unor erori de natură istorică
sau de interpretare.
Pornind de la perioada istorică descrisă ante-
rior, alegem să vorbim, în rezumat, despre cunos-
cutul roman al lui Alexandre Dumas ce tratează
măcelul din noaptea Sfântului Bartolomeu, roman
care face parte din grupul romanelor Valois. Titlul
romanului este Regina Margot, publicat ulterior și
Angela Tomaselli
Orașul Matera, acrilice pe pânză,100x80 cm.
sub titlul Marguerite de Valois. Acțiunea romanu-
lui are loc în timpul domniei lui Carol al IX-lea
care conduce Franța împreună cu mama sa, re-
genta Caterina de Medici. Asistăm la descrierea
nunții lui Henric de Navara, viitorul rege Henric
al IV-lea al Franței și al Navarei, cu Margareta de
Valois, soră a regelui Carol al IX-lea, o catolică din
familia regală.
Personajele lui Dumas, Margot și Henric, doi
oameni căsătoriți fără voia lor, nu se iubesc dar
nici nu au nimic unul împotriva altuia. Margot
îl are ca amant pe Ducele de Guise iar Henric e
amantul doamnei de Sauve. Deși nu îl iubește
pe Henric, Margareta este atașată de el ca soț și,
aflând de planurile criminale puse la cale con-
tra lui (conform viziunii autorului de mama sa,
Caterina), va face un acord cu Henric și îl va ajuta
să scape cu viață. Noaptea vine și măcelul hughe-
noților începe. Amiralul Coligny e omorât. Ca să
scape cu viață, Henric de Navara va accepta tre-
cerea la catolicism. Tinerii La Mole și Coconas,
eroi ai romanului, vor trece și ei prin multe întâm-
plări și necazuri, în final devenind buni prieteni
deși aveau religii diferite. La Mole este îndrăgostit
de Margot iar Coconas de prietena ei Henriette.
Cei patru tineri vor forma împreună un grup ne-
despărțit reușind să depășească, uniți, toate ne-
cazurile. Margot înțelege rapid că a fost folosită
drept capcană pentru a atrage la Paris hughenoții
care urmau să fie sacrificați. Din acest motiv ea
se va răzbuna și va acționa împotriva mamei sale.
Astfel, Margot și Caterina vor fi de-a lungul roma-
nului pe poziții opuse ca interese și acțiuni.
Caterina va dori să știe care va fi viitorul fa-
miliei regale. Ea cere unui ghicitor să-i arate vi-
itorul fiilor ei în viață, regele Carol al IX-lea al
Franței și Henric al III-lea D’Alecon, al treilea fiu
al său care este propus de nobili pentru a fi rege
în Polonia. Află însă de la ghicitor că niciunul din
fiii ei nu va domni mult timp pentru că vor pierde
tronul în favoarea lui Henri al IV-lea. Ca urmare,
Caterina va pune la cale arestarea sau uciderea lui
Henric al IV-lea. Însă acesta, deși este prevenit de
Margot asupra pericolului de a fi omorât, refuză să
părăsească Parisul.
Un eveniment petrecut la vânătoare, face ca
regele Carol al IX-lea să fie în pericol după ce este
atacat de un mistreț. În timp ce D’Alecon, frate re-
gelui, nu poate să îl protejeze pe Carol al IX-lea,
Henric îl salvează omorând mistrețul. Ca răspuns,
Carol îi este recunoscător lui Henric. Iar Caterina
înțelege că nu se mai poate aștepta. Uciderea lui
Henric devine o urgență. Intriga va fi pusă în sce-
nă. Lui Henric i se face cadou o carte otrăvită să o
citească. Carte care, prin jocul destinului, ajunge
în mâna regelui Carol care devine victimă în locul
lui Henric.
Finalul cărții respectă istoria. Ultimul fiu al
Caterinei se întoarce din Polonia și devine rege al
Franței sub numele de Henric al III-lea. Caterina a
mai fost astfel fericită pentru o vreme. Nu pentru
mult timp însă pentru că istoria avea să îl aducă
peste câțiva ani la tronul Franței pe Henric, cel
care, scăpat de măcelul nopții blestemate și din
toate cursele întinse de familia Medici, ajunge
până la urmă rege al Franței. Destinul, sau poate
alianța cu Margot, l-au salvat pe Henri al IV-lea în
momentele decisive. Și astfel profeția florentinului
Rene s-a împlinit.
Nu vom comenta mai mult textul romanului
și felul în care Dumas a construit acest subiect în
raport cu istoria. În cazul Reginei Margot istori-
cii, în mod excepțional, nu l-au criticat pe Dumas
pentru eventualele sale erori iar criticii literari
chiar l-au lăudat pentru stilul și subtilitățile lite-
rare. Probabil că Dumas nu ajunsese încă la etapa
30
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
crochiuri
Cristina Struțeanu
Angela Tomaselli
Principele, acrilice pe pânză, 80x60 cm.
în care producea romanele în serie și aduna banii
cu lopata trecând ușor și grăbit peste datele istori-
ce din lipsă de timp. Regina Margot rămâne unul
dintre romanele sale considerat perfect pentru
genul de roman istoric de capă și spadă. Încă din
acel moment, gloria adusă de romanele sale cres-
cuse peste măsură, Dumas fiind un scriitor tradus,
citit și apreciat de întreaga lume.
Viața personală a lui Alexandre Dumas a fost
la fel de aventuroasă precum cea a eroilor din ro-
manele sale. A fost căsătorit cu actrița Ida Ferrier,
căsătorie din care nu au rezultat copii. A avut nu-
meroase amante și urmare a acestor relații a avut
cel puțin cinci copii recunoscuți oficial.
Iubirile extraconjugale nu au fost singurele
aventuri sau extravaganțe ale lui Dumas. Ca mem-
bru al Clubului des Hashischins (Clubul celor care
consumau hașiș) era unul dintre consumatorii re-
cunoscuți alături de alte nume celebre ca Hugo,
Baudelaire, Delacroix, Balzac sau Nerval. Privind
la numele membrilor clubului, ne întrebăm de-
sigur câte mari subiecte se vor fi născut în acele
lungi discuții la o țigară de hașiș. Influențele năs-
cute din atracțiile sau viciile comune nu puteau
lipsi. Volumul mare de romane, povestiri, texte
istorice sau piese de teatru îl aseamănă pe Dumas
cu Hugo și mai ales cu Balzac, extravaganțele cu
Baudelaire, iubirile sale pătimașe cu Nerval și nu-
mărul mare de aventuri trăite îl apropie de toți
aceștia la un loc.
Alexandre Dumas a murit în 5 decembrie
1870, la 68 de ani, se spune printr-o moarte na-
turală. A fost inițial înmormântat în satul său na-
tal. La centenarul din 1970, Parisul l-a omagiat și
a dat numele său unei stații de metrou. Casa lui
Alexandre Dumas de la țară a devenit muzeu.
Prin intervenția președintelui Jacques
Chirac, rămășițele lui Dumas - tatăl au fost aduse
la Paris și depuse la Pantheon. Cu această ocazie,
în cuvântarea sa de omagiu, președintele Jacques
Chirac a spus celor prezenți: „Cu tine, toți am fost
D’Artagnian, Monte Cristo și Balsamo, mereu că-
lări pe drumurile Franței, călătorind pe câmpuri
de luptă, vizitând palate și castele, mereu cu tine,
mereu visând“. Prin acest gest, spunea președinte-
le Jacques Chirac, se corectau acele erori de jude-
cată pur rasiste făcute despre Alexandre Dumas,
unul dintre marii scriitor ai Franței, care poate sta
alături de Hugo, Voltaire, Andre Malraux sau Zola
în Pantheonul Franței.
■
Fetele Pădurii (VII)
Cipriana Mijlocie recunoscu, printre silu-
etele pe care le-a întrevăzut în acea visa-
re, trei prietene vechi. Bune prietene, ah,
cândva. Mai ales una dintre ele. Cum de nu își
dăduse seama pe loc, acolo? Poate așa trebuia
însă. Simțea c-o vedeau, de la o vreme, strâmb,
de parcă le intrase un ciob în ochi, ca-n altă po-
veste. Una de Andersen. Ce-o fi asta, de gândeș-
te din basm în basm? Fuge de realitate? Poate de
aceea zâmbetul ei, pe atunci, arăta mai mult a
rictus. Când se afla încă în lume. Abia acum, în
pădure, are parte de el, cel adevărat. În zori, nu-
mai în natură se trezește zâmbind. Și se întinde
luuung, ca o mâță sau un râs, felina pădurilor.
Totul era, în imaginea ei, de parc-ar curge
lent un fluviu mâlos, nămolos, care pe ele, prie-
tenele, le ducea înainte, spre nu se știe unde, iar
pe ea o debarca. O lepăda la marginea albiei.
Printre rădăcini și crengi rupte, trunchiuri de-
cojite, bucăți de habar n-ai ce s-ar fi putut să fie
oarecând, gunoaie rămase la mal. Lângă mal.
Băltesc ușor, se leagănă în loc, dau să se desprin-
dă și rămân pironite. Poate doar de veni-va vreo
viitură, atunci...
Starea de rănire, ideea de a fi fost respinsă și
nu de oricine, ci de ființe pe care le-a învelit în
iubirea ei lung timp, o seca. Se scutură.
Angela Tomaselli
Oraș italian (2), acrilice pe pânză, 80x100 cm.
O vorbă zicea că viața-i o carte. Ți-o scrii
din capitol în capitol, pân’ajungi la epilog. Ea
se vede că nu s-a priceput a scrie. Limpede. Îi
lipsea știința. Mai ales preștiința. Nu intrase în
lume pregătită. Dar dacă hotărâse să se dez-lu-
mească, ce are acum de suferă? Curată prostie.
Iaca! Și, fleoșc, un găinaț molcuț de gaiță-găi-
țone pe creștetul ei o aprobă definitiv. Ștampilă
din natura însăși, punctul pe i. L-a primit, l-a
aprobat.
Și când era să-nchidă iar ochii, niște sune-
te stridente, îndepărtate, s-au pus să crească. Le
deslușise vag de-o vreme, dar nu le dădea aten-
ție. Era atât de aplecată asupra ei însăși, încât
credea că zgomotele acelea îi însoțesc gândurile
în surdină, de-a dreptul din lăuntrul său. Curat
acompaniament personal sau obișnuita vâjâială
a urechii interne, cascada ce-o supăra de-o bu-
cată de timp.
Ași, fără doar și poate, zgomotele erau ab-
surd de reale. Acolo? În pădure? Își căută din
ochi, la repezeală, un adăpost, o ascunzătoare.
Dar, fără să vrea, atinse locul magic, țărâna aia,
unde Baba desenase cerbul. Poate însă că nu fără
voia ei, ci împinsă de un resort neștiut, care o
guverna. Din fericire, ce noroc!
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
31
Și, pe loc, simți cum pomul de care se spriji-
nea, părul acela, începu să se răsucească din senin,
de parcă s-ar fi zvârcolit ușor în sine, în timp ce se
se brăzda de-a lungul, se crăpa și se deschidea, cât
s-o cuprindă în scorbura lui.
Loc magic, da, da! Să fi fost punctul de unde
poate porni o spirală sau o balansare? O torsiune
magnetică precum cea dintru începuturi, din câm-
pul toroidal?
O cuprindea. Simțea cum amețește. De parcă era
luată pe sus ea însăși de mișcarea ce stăpânește și cos-
mosul și lăuntrul din trupul tuturor ființelor. Așadar,
miezul viului. Emoția o gâtuia. Ce stranietate.
Mare nebunie, doar și sfântul al cărui nume îl
purta, Sân’Ciprian, fusese vrăjitor vestit întru înce-
puturi. Până se alipise de Domnul. Se vede treaba
că lumea șamanică funcționa încă... Era destul să-i
dai semn. Să știe ce vrei de la ea. Se vede că pute-
rea, pe care credea c-o pierduse, învia când și când.
În momente cheie. Atfel că, netulburată, ferecată în
pom, s-a făcut de-a putut privi desfășurarea unor
forțe ciudate. De necrezut.
Tocmai se începea balamucul. Răsăreau in-
trușii. Cei ce n-aveau niciun rost să fie acolo.
Invadatorii din lumea largă. Cea mai limpede ima-
gine a ei... Un circ. Poate unde dispăruse zidul căs-
cioarei colorate. El va fi stăvilit orice pătrundere.
Bineînțeles. Și acum?!
Alămuri și trompete, clopoței și tilingi, un fel
de panouri colorate și steaguri fâlfâinde, pline de
inscripții, precum și bubuieli, dintr-un cărucior în
care se lăfăia un mic toboșar, anunțau: Mare bâlci
mare. bum-bum, burubum. Bum- bum, bu-
rubum..
Toboșarul stătea trântit și mânuia iute-iute be-
țișoarele pe burtică, cu frenezie, de părea un cărăbuș
căzut pe spate, dând din lăbuțe cu disperare. Urla:
Femeia cu barbă, mâncătoare de rubarbă, acrobați
și balerine, unii bărbați, alții buline, înghițitori de
săbii și umblători pe sârmă, magiun cu magician,
subțire, nu dolofan, crocodilul ce măsoară 13 metri
de la cap la coadă și 14 de la coadă la cap, bănci cu
saltimbanci, dar și salamandre japoneze, măscărici,
clovni și trapeze. Ce le întindem pe loc, la cerere.
Carusel și călușei, numai să vrei.
Ferit-a Sfântul, și-a șoptit sieși Cipriana, care,
brusc, observă că avea barbă! Ea, barbă! A încre-
menit și n-a mai suflat. În spatele căruciorului ce
deschidea convoiul, pârlit altminteri, se târa un
elefant obosit și un maimuțoi oboist. Coviltirul ce
urma, hurducat, zdrențuit, prăfuit, adăpostea ființe
profund nefericite și tăcute. De parcă ar fi avut că-
luș în gură. Vioi era doar cel îmbrăcat în drac de pe
capră. Vizitiul.
S-au auzit însă deodată, au izbucnit gâtuit,
voci și vocișoare, țipătoare sau plângătoare, care
cereau - Opreeeește! Oprește! Faaacem popas aici.
Uite ce poiaaană. Raaaiul!! Raiul! Striga inima
din ei, nicidecum buzele cele pecetluite.
Dracul nu clintea. Arăta cu degetul spre ure-
chile dumisale, de parcă voia a spune că n-aude, că
are doape, că nu-i pasă, că nu e sluga lor. Ci, poa-
te, invers. Și, ca un patron adevărat, plezni din bici
ca la Plugușor. Ahoo, aho! De vibrau adâncurile
codrului, pocnet după pocnet. Totuși, cum de era
ecou în pădurea deasă? Cum de sunetul înainta și
se întorcea, doar nu erau deloc spații goale? Nu se
poate ști.
Fapt neîndoios e că s-au trambalat înainte,
prin hățiș. N-au staționat defel. N-au rămas în locul
preafrumos, îmbietor. Se făptuia doar voia celui de
pe capră, de nepronunțat numele lui. Se îndreptau
însă spre o mlaștină, brr. Noroc cu elefantul asiatic
de pădure, că deschidea tenace drum. Apatic. Altfel,
te pomenești că se încurcau și ar fi strivit-o pe fata
din copac.
Angela Tomaselli
acrilice pe pânză, 70x100 cm., 2007
Din ciclul „Fabule”, Politi-chiens,
Iar sunetele au tot scăzut, s-au estompat, până
au pierit de tot. În urmă, când deja se îndepărtară
binișor cu bâlciul lor ambulant, a răsărit și o tele-
guță cu măgăruș, unde se îndesau oglinzi strâmbe.
Și pădurea toată a devenit un panopticum. Se fă-
cea că fiece copac era când burtos ca un baobab,
când deșirat ca un bambus, ba chiar subțire, sub-
țire ca un papirus din delta Nilului. Când părea că
se lățește de râs, când, cu toate ramurile în jos, îi
cade frunzișul, de pare că rămâne chel, tuns chi-
lug. Toate în tropot hurducat de asin, încât simțeai
că ți se încrețește mintea, din pricina schimbărilor
nesfârșite de imagini și de ritm. Fără pic de oprire.
Greu făceai față, amețit turtă. Biată pădure, ce dă-
duse peste ea? Ce blestem?
Ce-a fost asta, Dumnezeule Mare?!, se uluia
și fata. Dar apoi a băgat de seamă că-i dispăruse
barba, o dată cu plecarea circului. Mai departe, cât
mai departe să se ducă. Uf! Barba ei sau nu toc-
mai a ei, de care fusese înfiorată bineînțeles, dar nu
căutase să înțeleagă. Ci stătuse purice. Slavă Ție!
Slavă Ție!
Deci, în lume fiind, te atinge strâmbătatea?!
Măi, să fie!
Însă, când să iasă din scorbură, iar vuiete. De
data asta mecanice, de motor. Țuști înapoi. Oare
cine mai apare și cum de nu s-au ciocnit cu cei di-
nainte? Că veneau din sens contrar. Începea să fie
haotizată, cum zisese iubitul ei cândva. De fapt al
Ciprianei Mari. Fata trecuse printr-un fel de șoc,
acolo, în pajiștea înmiresmată și nu mai pipăia re-
alitatea.
Fără zidul proteguitor al căscioarei, chit că
fals, doar decor, poiana nu va mai fi ocrotită și vor
năvăli care cum? Pragul ce despărțea tărâmurile
dispăruse. Și se arăta pe dată cât de trebuitor era.
Câtă stavilă se cerea. Dar ce caută aici cu toții? S-au
Angela Tomaselli	Veneția, acrilice pe pânză,100x80 cm., 2023
revărsat orașele, târgurile și satele? Au dat pe-a-
fară? Lumea nu mai poate să-i încapă?! Vor cere
pădurii pământ și apă? Nu, se pare că-și vor lua
singuri, nu se obosesc să ceară, își zicea Cipriana.
Cu adevărat, veneau. Se hurducau tractoare
forestiere, tafuri, ce târau într-o veselie remorci
pline cu o adunătură pestriță, mai mult tineri. Și
preocupați și detașați în același timp. Purtau chi-
tare în bandulieră, dar muzichia ce răzbătea izvora
dintr-un gramofon retro, cu pâlnie, fixat pe capo-
tă. Ca o floare carnivoră de metal. Și, după ce se
derula vinilul, zgâriat și ondulat, îl zvârleau prin
tufe. Cu mișcări dezinvolte de sportivi, discoboli.
O adevărată întrecere de abilitate, în hohote de râs.
Răsunau astfel întretăiat, cu zvâc și pauze, cu
hârâieli și tremolouri, vocile lui Jean Moscopol și
Zavaidoc, ba și Fărâmiță Lambru și Dalida, Nana
Mouskouri și Coldplay, Beyonce și Carla’s Dreams
sau Taylor Swift.
Plină de uluire, hăbăucă, Cipriana putea citi
afișele trupelor, care lipite de-a lungul remorcilor,
care mai mult dezlipite, flencănind și rămânând
prin ramuri de copaci. O să întețesc focul cu ele,
și-a spus. După ce trece defilarea.
Ziceau înscrisurile alea, cu litere sobre, ca
să sugereze că-i serioasă treaba: Tabere de Reiki
și Radiestezie / Cursuri de inițiere în channe-
ling / Întâlniri programate cu Maeștrii Înălțați /
Cu Fundamentalii / Cu ghizii interiori și Sinele
Superior / Cu Inconștientul, Subconștientul și
Supraconștientul / Cu Arhanghelii și cu Îngerii
personali / Școală de Numerologie răsăriteană /
Numerologie europeană / Cursuri de protecție
subtilă / Human Design / Cursuri de Astrologie
clasică / Astrologie chineză - Pa Tzî / Citate peste
citate din Akașa / Studierea chakrelor, dar și a vor-
texurilor întâmplătoare / Retreaturi de Tai Chi și
Kung Fu / Relații de cuplu bine conduse / Întâlniri
de Constelații familiale și Fascia Terapie / Ateliere
de psihanaliză freudiană / Și de-a lui Carl Gustav
Jung / Feng Șui, Apă și Vânt / Consiliere Psi la zi.
Într-un cuvânt, spiritualitate și dezvolta-
re personală. Sunt mai multe cuvintele, nu unul.
Unu e doar Domnul. E vorba poate despre un soi
de neliniște, de frenezie în a-ți căuta identitatea. Și
sensul. Și menirea. Dar te duce la hăbăucire prin-
tre farsori și impostori. Purtători de viruși mentali.
Cum afli dacă e vorba despre inițiere sau manipu-
lare? Sau programare neuro-lingvistică?
Grea mai e cernerea și discernerea lor.
Dreapta socoteală, prin care îi dibui pe cei adevă-
rați. Ființele de lumină. Că sunt. Din fericire, mai
sunt. Se rătăcesc însă prin pădurea creată de alții,
nu în cea vie. Dar, uite, vin ca orășeni la cursuri
și pleacă - ce bucurie! - pleacă oameni naturali.
Vin cu pantofi la modă și pleacă cu tălpile goale.
Țărani din cei curați, de demult. Vin din blocuri
și-și poartă apoi în vise cortul sau coliba încropită
în păduri. Cam așa.
Să spună oare că și ea caută? Caută ce-a găsit
poate demult. Ce o căuta pe ea.
„Dragostea e ca și-o râie / Te mănâncă și-n
călcâie! / Și te scarpini și de-o stâncă / Ziua, noap-
tea, te mănâncă” . s-a trezit Cipriana fredonând
un zavaidoc. Absolut, absolut, aaa., ba nu, aiurea,
și și-a întins alene brațele în lături, gata să se des-
prindă din căușul scorburei și să iasă la liman, în
sfârșit. Căuta cu ochii o stâncă, un bolovan, ceva.
Înierbat au ba. Cum cerea cântecul.
Hotărât, o obosiseră peste poate. De parc-ar
fi năvălit barbarii, vin și hunii și avarii, vin și goții,
pecenegii și cumanii, tătarii și otomanii.
(Va urma)
■
32
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
teatru
Claudiu Groza
Un festival ambițios
Eu sunt Luli
Probabil că diversitatea stilistică și tematică
a spectacolelor din program - care a îngre-
unat nițel misiunea juriului - a fost marca
cea mai pregnantă a New Wave Theatre Festival
de la Reșița. Anul ăsta evenimentul organizat de
Teatrul de Vest cu sprijinul Consiliului Județean
Caraș-Severin a ajuns la a treia ediție. Selecționerul
festivalului a fost criticul teatral Doru Mareș.
O să comentez doar o parte din cele 14 pro-
ducții jucate, de facturi variate, de la spectacole
pentru copii la drame, musicaluri, one-man-show
etc., cam toate de o valoare de la mediu în sus, ceea
ce denotă o tendință notabilă de dezvoltare a festi-
valului reșițean.
Premiera gazdelor cu Visul unei nopți de vară
de Shakespeare (regia Florin Gabriel Ionescu) a
pus corect în valoare cunoscuta intrigă a comedi-
ei, cu un tempo bun, care a dat alertețe developă-
rii acțiunii, dar cu o anume aparență de bavură la
nivelul scenografic (conceput de Mădălina Mihai,
dar nefinisat: spațiul părea nițel improvizat, ajustat
în pripă, cu soluții tehnice care nu o onorează pe
autoare) și o vizibilă ezitare în mișcarea scenică a
grupurilor. Ampla distribuție a jucat în ansamblu
coerent, cu câteva, din păcate, excepții pe care nu
le nominalizez (falseturi vocale, joc artificial, lem-
nos; trupa din Reșița are însă actori buni, care me-
rită să crească prin diversitate repertorială). Foarte
adecvată pentru atmosfera feerică și amuzantă a
piesei muzica lui Cari Tibor; lighting-designul lui
Lucian Moga a salvat inspirat lacunele scenografi-
ce. Un spectacol articulat rezonabil.
O explozie de ritm și energie a indus publicu-
lui Trash, un fel de concert muzical-vizual al Yllan
& Tothem Company (Spania; regia David Ottone).
A fost practic un performance de percuție și efecte
vizuale (din lumini și flăcări), executat la „instru-
mente” din cele mai neconvenționale: butoaie de
tablă, peturi de plastic, capace de roți auto, umbre-
le din nailon etc., cam toată recuzita reciclabilă din
viețile noastre. Dincolo de tempoul său nebunesc,
Trash a fost și o subtilă pledoarie... anti-trash.
Dintr-o serie de dialoguri monologate a fost
alcătuit Toxic de Bruce Kane (regia Florin Piersic
jr., Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești). Piesa vor-
bește despre obstacolele relațiilor de cuplu/con-
jugale, prin personaje oarecare, fiecare tânjind
către altceva, conform celebrei butade aspirațio-
nale. Spectacolul se bazează aproape exclusiv pe
text și pe expresivitatea facial-corporală a actori-
lor, având un soi de austeritate a solitudinii foar-
te eficientă scenic. De fapt, „morala” sa este de a
devoala „singurătatea în doi”, dacă ar fi să folosesc
sintagma asta. Au jucat cu aplomb, precizie, sar-
casm conținut și savoare a interpretării Bogdan
Farcaș, Theodora Sandu, Andrei Radu, George
Liviu Frîncu, Nadiana Sălăgean și Clara Flores. Un
spectacol inteligent și reușit tocmai prin minima-
lismul construcției sale.
Foarte special, destul de abraziv prin tema sa
și prin frustețea brutală și nițel ostentativă a jocu-
lui scenic s-a dovedit Eu sunt Luli (Teatrul de Foc,
București), un spectacol de Crista Bilciu cu Anda
Saltelechi, Ioana Marcoiu și Alina Berzunțeanu. (O
confesiune personală: am avut o reacție mefientă
la vizionare, acuzând un naturalism prea manifest
al concepției regizorale, respectiv un exces al dis-
cursului teatral. După doar câteva săptămâni, însă,
a izbucnit scandalul „căminelor groazei”, care mi-a
schimbat percepția asupra acestui spectacol, va-
lidându-l necondiționat.)
Luli este o fată de la casa de copii, cu o anume
dizabilitate intelectuală. Povestea ei este povestea
multor sute de persoane din „sistem”, private prin
decizii judecătorești de discernământ social, așa-
dar depinzând de „grija” unui sistem incapabil de
fapt să le poarte de grijă. Povestea lui Luli este un
șir cutremurător de abuzuri, neglijență, ignorare,
teroare, pedepse, narat cu o sinceritate scenică ce
pare hiper-realistă dacă n-ar fi doar oglinda clară
a unei realități pe care, necunoscând-o, o ignorăm
și ne deranjează când ne e arătată. Uităm adesea
că orice sistem e făcut tot din oameni, pentru că e
incomod să recunoști că ai semeni lipsiți complet
de compasiune, abrutizați emoțional...
Un joc impecabil a făcut în spectacol Anda
Saltelechi - cu o copleșitoare naturalețe a inocen-
ței personajului său, redând emoționant sâmburele
de tenacitate al acestuia care-l face să nu renunțe la
visele sale, povestind împovărător și totuși cumva
luminos-resemnat (ca după o ispășire) abuzurile
prin care a trecut. Un rol de ținut minte al acestei
actrițe cu resurse uimitoare. Au secondat-o în ro-
lurile de naratoare sau gardieni ai sistemului Ioana
Marcoiu și Alina Berzunțeanu, într-un spațiu sce-
nografic articulat din perne, saltele, scaune. Un
spectacol dur și simptomatic.
S-au jucat la New Wave și două spectacole din
Ucraina, ambele de o excelentă calitate artistică.
Ambele s-au bazat pe resursele actorilor-interpreți
și ne-au arătat personalități de mare forță scenică,
actori perfect stăpâni pe rolurile lor, cu aparentă
ușurință în redarea acestora și în interacțiuni-
le dintre personaje. Cine sunt?, după Urâtul lui
Marius von Mayenburg a fost montat de Stanislav
Sadakliev la Teatrul Regional de Muzică și Dramă
din Luhansk, refugiat acum la Sumy, de unde a
venit al doilea spectacol: Zdrobindu-ne suflete-
le de Dimitre Dinev (regia: Radu Ghilaș, Teatrul
Național „Mihail Șcepkin”) - acestea au fost re-
prezentațiile ucrainene, demne de a figura în orice
festival teatral prin forța interpretării lor.
Cine sunt? sondează transformările surveni-
te după o operație estetică făcută sub presiunea
Hedwig and the Angry Inch
idealului social al perfecțiunii de către o angajată
a unei corporații. Piesa lui Mayenburg este de fapt
o satiră cinică și o chestionare asupra autenticită-
ții raportării la sine: prin propriii ochi, prin cei ai
altora?
Textul lui Dinev este povestea unui conflict
militar care nu exclude rămășițele de umanitate și
afecțiune, dincolo de nemila și duritatea sa.
Excelent, în ambele, jocul actorilor ucraineni,
din păcate nenominalizați nici măcar pe afișele
originale ale producțiilor.
În fine, capul de afiș al Festivalului de la
Reșița a fost incontestabil musicalul Hedwig and
the Angry Inch de John Cameron Mitchell (text) &
Stephen Trask (muzica), regizat de Răzvan Mazilu
la Teatrul „Stela Popescu” din București.
Un spectacol intens, impresionant și emoțio-
nant, în care autoironia și deznădejdea, confesiu-
nea cea mai sinceră și histrionsimul deșănțat, os-
tentativ, coexistă într-un întreg plin de dinamism,
de culoare, de sunet - ăsta este Hedwig..., în care
strălucește un actor complet transfigurat pentru
rolul pe care-l joacă: Tudor Cucu-Dumitrescu.
Subiectul pleacă de la o poveste reală: este de
fapt confesiunea de viață a unui star de nișă, afectat
de eșecul operației de schimbare de sex prin care
a trecut, de identitatea sa socială marcată de viața
după Cortina de Fier și de viața glamoroasă din
America, de căutarea iubirii și echilibrului interior
pe care nu-l găsește niciodată. Este de fapt o invi-
tație la empatie, la sondarea sinelui fiecăruia dintre
noi pentru a ne găsi și recunoaște vulnerabilitățile,
rănile, durerile...
Răzvan Mazilu se dovedește un hermeneut
redutabil în acest spectacol, în care a pus și ex-
travaganță, și exotism, și emoție, și ritm. Decorul
Adrianei Grand este eficient și utilitar, permițând
mișcarea personajelor chiar într-un spațiu redus;
coregrafia și costumele, realizate tot de Mazilu,
răspund perfect dezideratului regizoral; Ana Maria
Ivan și Crina Matei secondează cu brio și aplomb
personajul principal, iar bandul muzical (Johnny
Bica, Irina Cărămizaru, Cristina Danu, Andrei
Paraschiv, Ciprian Pop și Vlad Verdeș) construieș-
te un întreg univers.
Iar centrul acestuia e Hedwig, jucat de Tudor
Cucu-Dumitrescu cu o capacitate de disimulare și
devoalare, de expunere și retractilitate a persona-
jului său cu totul remarcabile. Un rol de zile mari,
în care se văd de fapt multiplele fațete/personalități
ale personajului, de la histrionismul divei la deznă-
dejdea omului, după cum măștile cad ori sunt puse
la loc. Performanța lui Tudor Cucu-Dumitrescu
nu e doar actoricească, ci și coregrafică și mai ales
muzicală, căci partitura din Hedwig... nu e chiar la
îndemâna oricui. Or, asta chiar triplează prestația
sa din spectacol.
Între harul de a struni intriga și a o canali-
za în poveste al lui Mazilu și puterea de a stârni
empatia, dar și de a face entertainment a lui Tudor
Cucu-Dumitrescu se edifică de fapt semnificația
profund umanistă, de reflexie vitală, din Hedwig
and the Angry Inch. Un spectacol care cucerește pe
oricine...
■
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
33
simeze
Horia Bădescu
Ut poesis pictura
Este prea bine cunscut dictonul Ut pictura po-
esis. Însă, pe cât de adevărat din perspectiva
imaginarului poetic, el se vădește adesea re-
versibil în orizontul artei plastice. Putem constata
că universul de forme, volume, linii, culori care vie-
țuiește în fantastica țesătură a imaginarului poetic,
este pe deplin exprimabil și în poetica picturală,
că această lume aflată în potențialitatea ei încă în
visul imaginarului simte nevoia să se materializeze
și cere spiritului creator să le nască pe o pânză, pe
un carton sau pe o foaie de desen. Și atunci putem
spune, pe bună dreptate, Ut poesis pictura. Fiindcă
există o poetică și o lume de metafore care se oferă
ochiului, indiferent de epoci, de curente, de iden-
tități plastice. Așa cum există o subterană legătură
între toate aceste limbaje picturale atât de diferite.
O legătură identitară.
Iată de ce, oricât de modernă, arta plastică
românească nu s-a rupt niciodată de rădăcinile ei
spirituale, de arhaitatea care traducea în linii, vo-
lume ori culori semne și semnificații ale unui anu-
me mod de a fi în și cu lumea încojurătoare. Poate
chiar dimpotrivă! Modernitatea care a scos demer-
sul plastic de sub canonul figurativului, destructu-
rând materialitatea vizibilă pentru a o recompune
în alcătuiri care nu corespund decât realității artis-
tice însă poartă în ele posibile și esențiale semne ale
recunoașterii, n-a făcut decât să recupereze motive
străvechi, să facă mai evidente semnele purtătoa-
re ale unei profunde înțelegeri a locuirii omului.
Fiindcă mai înainte de a „reconstitui” făptura lu-
mii, arta arahică i-a citit semnele care purtau în ele
semnificațiile profunde ale acesteia.
Modernitatea reamintește și redă umanității
contemporane structuri arhaice în care geometria
motivelor traducea ontologic și ornamental relații-
le omului existențial cu omul cosmic și cu destinul
lui transcendental. Metamorfoze care transmută și
transformă figurativul, dar care păstrează sensul și
valoarea care îl generează.
O probează, cu asupra de măsură, artiști pre-
cum Brâncuși, Țuculescu, Oravițan, toți aceia pen-
tru care legătura cu arta rurală e regeneratoare
în plan spiritual și formal și păstrătoare de valori
umane esențiale, oferind libertatea constituirii ace-
lui spațiu heideggerian în care artistul își poate con-
strui un adăpost, un loc pentru sine și zeii dispă-
ruți, acel „spațiu presimțit” al lui Braque. Păstrând,
însă, mereu vie, conștiința faptului că „Numai ceea
ce-i aproape de origini își are adăpostul sau lăcașul
său”, precum ne asigură Holderlin.
O probează pictura maestrului Teodor Botiș
într-o amplă expoziție aniversară, găzduită recent
de Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, marcând cei
85 de ani de existență ai artistului. Expoziție com-
pletată și întregită, ca sens și expresivitate, de o ad-
mirabilă suită de lucrări ale Manuelei Botiș, fiica
maestrului.
Theodor Botiș este modern într-o arhaitate
asumată și subsumată destructurării și reconstrui-
rii lumii pe care își propune să ne-o înfățișeze. El ne
vorbește despre arhaitatea și ruralitatea identitară a
românității cu expresivitatea modernității, în regis-
trul asumat de la debut, acela al transpunerii pla-
nimetrice a tridimensionalității lumii, despre care
vobea Ion Frunzetti, modalitate care presupune o
potențare a semnului printr-o anume carnalitate
coloristică a geometriilor pe care le ,,fură” șterga-
relor și scoarțelor țărănești, păretarelor, poteriei
rurale, aplicelor, torsadelor, prin obsesia rombului
care, precum la Brâncuși, cheamă înaltul la întâl-
nirea cu pământul, clipa la întâlnirea cu veșnicia.
Augmentând simfonia coloristică a acestor geo-
metrii prin forța talentului și pasiunea devorantă
pentru cosmosul paletei a acestui ,,îmbolnăvit de
culoare”, cum îl numea Romulus Guga.
Nichita Stănescu scria că important în actul
pictural este ceea ce elimină artistul din realitate
și ceea ce adaugă acesteia. Teodor Botiș elimină
din realitate identitatea materială și adugă realită-
ții identitatea semnului. Aceea care aduce cu sine
imanența realului în realitate, înmănunchind trup
și duh, arheitatea și arhaitatea spațiului și viețuirii
românești. El este contemporan deopotrivă cu noi
dar și cu generația strămoșilor, precum mitropoli-
tul Bartolomeu.
Indiferent dacă florile pe care le risipește în
tablourile sale își pierd vegetalitatea, într-o osmo-
ză care cheamă cristalizările și irizările florilor de
mină, dacă petalele care-i invadează tablourile,
precum ochii pictura lui Țuculescu, sigilează me-
tamorfozele vegetalului, ale viului, într-un fantastic
mineralizat, ele ne trimit la universuri de semne și
expresii artistice pe care memoria noastră le păs-
trează, le recunoaște în vechimea și persistența lor.
Dealurile sale - a căror verticalitate pictura
planimetrică a lui Botiș o redă prin valuri succesive
de părelnice coline, mameloane prin care pămân-
tul transilvan își hrănește setea de absolut - cheamă
în memorie, cu necesitate, spațiul mioritic blagi-
an. Tot așa cum troițele sale vorbesc, în limbajul
răscrucilor noastre, mai de grabă despre viață decât
despre moarte. Cum spunea Blaga, „Un artist face
artă, nolens volens, spre a revela misterul cosmic.
[...] Mijloacele de revelare ale artistului sunt mate-
rialul lumii imediate și stilizarea, pe temeiul unor
categorii abisale”
Angela Tomaselli	Oraș italian (3), acrilice pe pânză,100x80 cm.
Iar tuturor neliniștilor și întrebărilor care-l
frământă, Botiș le răspunde în limbajul culorilor.
Interioritatea lui în permanentă ebuliție își vali-
dează natură expresionistă prin ceea ce aș numi
psihologia culorii. Imaginile sale se constituie,
ca și la Ion Țuculescu, cu care are reale afinități,
prin valorificarea culorilor puternice la început,
îmblânzite de iluminări pastelate în creația mai
recentă, într-o savantă gradație a tonurilor. El știe
acum, în deplină împlinire creatoare, să alăture
înseninările umbrelor, alburile iernatice ori deli-
catele și abia întrevăzutele rozuri florale violenței
albastrului, cărămiziului sau chiar negrului și mai
ales roșului, culoare vicleană care dă măsura ta-
lentului pictural. Și lui i se potrivește oximoronul
lui Petru Comarnescu: „un „primitiv” cu mijloace
moderne”. Un „primitiv” rafinat, dacă îmi este în-
găduit să o spun în același registru, care și-a iubit
toată viața sălașul și săbașul, pământul care l-a
născut și valorile sale.
Theodor Botiș este un artist deplin întru ale
sale, un pictor care, scrutând-și parcursul exis-
tențial și artistic, ar putea da seamă cu vorbele lui
Pablo Picasso, în care se îngemănează orgoliul și
umilința: „Natura există. Dar și pictura mea!” Nici
mai mult dar nici mai puțin! Pictura sa, „lăcașul”
său inconfundabil durat în orizontul înflorit al
pânzelor sale.
Nu mai puțin remarcabilă este suita de lucrări
a doamnei Manuela Botiș, care însoțește comp-
lementar expoziția tatălui său. O complementa-
ritate, cum spuneam, de sens și de expresivitate
dar și de asumare identitară. Dar dacă la Teodor
Botiș putem vorbi despre o identitate exprima-
tă mai ales prin elementele sale laice, subsumate
semnului pictural, la Manuela Botiș - care nici ea
n-a putut și nici nu și-a propus vreodată să sca-
pe matricei stilistice etnice, precum remarcam cu
ocazia primei sale expoziții personale - identitatea
e tradusă cu pregnanță prin semnele sacrului pre-
zente permanent, arhaitatea laică oferindu-i doar
suportul, contextul în care acestea își întemeiază
valoare de viețuire spirituală și existențială. De
o coerență și o profunzime remarcabile probate
de-a lungul timpului, lumea ieșită de sub mâinile
sale își sprijină demersul pe axa clară a unor sim-
boluri străvechi în orizontul spiritualității româ-
nești: crucea, care poartă în ea jertfa și învierea,
poarta, ferestre magice deschise spre nevăzute
biserici, simfoniile și cosmogoniile florale atât de
spectaculoase. Pentru că lumea Manuelei Botiș e
profund vegetală, germinativă și vinecătoare, ca
în poezia Magdei Isanos, e tărâmul în care se pot
citi urmele pașilor sfinți, o lume în care sacrul și
profanul se armonizează pentru a-l ajuta pe om
să existe. De aceea avem o splendidă cruce-floare.
De aceea rombul și pătratul se însumă pentru a
deschide intrări către infinitatea înconjurătorului.
Ele vin deopotrivă din profunda și atât de parti-
culara relație cu transcendența a spiritului româ-
nesc, din confraternitatea pe care acesta o resimte
în atingere cu sacrul.
Acest tărâm încărcat de puritate și dumneze-
ire, de fiorul și misterul încă nefacerii și al între-
vederii ei este întrupat plastic cu o bună știință a
volumelor și echilibrării spațiului, cu o excelen-
tă armonizare a paletei coloristice, căci Manuela
Botiș este împătimită de culoare asemeni tatălui
său, a pastelajului în deplină concordanță nu nu-
mai cu simbolistica propusă, ci și cu căldura dis-
cretă a materialului tapiseriilor. Este lumea unei
creatoare aflată la deplina maturitate artistică, ale
cărei izbânzi viitoare le așteptăm cu deplină în-
credere.
■
34
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
Urmare din pagina 36
Suprapunerile
Angelei Tomaselli
Angela Tomaselli
artistei, fiind vizibil, după cum de asemenea
mărturisește, de la toate ferestrele casei sale
din acest oraș. Reîntoarsă pe plaiurile copilăriei
(autoritățile locale, în semn de apreciere, i-au
conferit cu această ocazie titlul de Cetățean de
onoare al urbei), Angela Tomaselli se folosește
de prezența muntelui pentru a-și construi pro-
priile „Mitologii subiective” (titlul unui alt ciclu
de lucrări) sau pur și simplu pentru a-și imagi-
na un personaj misterios, protector și stabil în
viața de fiecare zi. „Iubesc așa mult Țurțudanul
acesta al meu - declara artista în interviul mai
sus amintit -, încât în fiecare dimineață, de cum
mă trezesc, încep să-l caut cu privirea. De parcă
Angela Tomaselli	Călătorie imaginară, acrilice pe carton, 50x70 cm., 2014
aștept mereu să-mi spună ceva stânca aia as-
cuțită și înaltă, să-mi dea vreun sfat ori vreun
îndemn”.
În pictura Angelei Tomaselli dualismul de-
sen-culoare funcționează cum nu se poate mai
bine pentru a ilustra discursul plastic, cu un
caracter atât de epic încât privitorul are senza-
ția că se află chemat să decripteze un jurnal din
imagini și simboluri. Pânzele artistei sunt pline
din abundență, fără spații goale, ceea ce obligă
la o concentrare a privirii, stimulând spiritul
de observație în descoperirea tuturor detaliilor
care oferă, în final, cheia interpretării întregu-
lui. Desenul, care dă impresia de simplitate și
nu tinde la finețe și suplețe, dar tocmai de aceea
frapant prin claritate și precizie a mesajului (am
în vedere îndeosebi ciclul „Fabule”), așezat peste
masa de culoare, adică invers decât procedura
obișnuită, accentuează caracterul narativ al lu-
crării. Compoziția cu figuri reclamă o structură
formală clădită peste spații deschise cromatic, o
soliditate a formelor pe care artista nu o sacrifică
predilecțiilor și intensităților de colorit, dar nici
nu le afectează importanța acestora în economia
tabloului. Și pentru că tocmai am amintit despre
„Fabule”, trebuie spus că lucrările din acest ciclu
sunt provocatoare, inspirate din evenimente și
întâmplări cotidiene, „relatate” cu mult umor și
„aciditate”, uneori, ceea ce le conferă și un ca-
racter moralizator. „Politi-chiens”, prima lucrare
intitulată astfel din această serie, a fost distinsă
cu un premiu în 2001, la Salonul Internațional
de Artă Quissac (Franța).
În „Arhitecturi suprapuse”, una dintre serii-
le mult îndrăgite de public (dacă ar fi să mă gân-
desc fie și doar la expozițiile cu acest titlu din
2018, în care artista a apărut însoțită de doamne
și domnișoare purtând creații vestimentare cu
imprimeuri inspirate din lucrările sale), sau în
„Amintiri suprapuse”, impresia de conglome-
rat, de construcții supraetajate, domină spațiul
lucrărilor. Compoziția astfel segmentată este
îmbogățită cu detalii, formele și arhitecturile
fiind scoase în evidență de contraste și rapor-
turi tonale. Pentru fiecare tablou, procesul de
elaborare se trădează a fi meticulos, deoarece
artista nu se mulțumește să surprindă un aspect
Angela Tomaselli Chipuri și închipuiri ale muntelui Țurțudan (din Brezoi),
acrilice pe pânză, 30x25 cm, 2014
fugar al realității. Este evidentă intenția sa de a
pătrunde cât mai adânc o stare, o semnificație,
o idee cu o forță de generalizare cât mai mare,
lucrările Angelei Tomaselli fiind, îndeosebi, me-
ditații asupra vieții și a contextului socio-cultu-
ral în care se manifestă creația. Realismul artei
sale, situat în permanență între liric și fantastic,
reprezintă un mod de a simți, de a privi și de
a gândi lumea, semnificând însă nu o manieră
ci un limbaj propriu. Folosindu-se ingenios de
cele două facultăți, cerebrală pentru desen și
văz, fenomen de retină, pentru culoare, artista
își găsește propriul drum în pictură, conturân-
du-și de-a lungul timpului un stil inconfunda-
bil, stadiu greu de atins de către un artist. Un
stil care amintește, într-o oarecare măsură, de
iconografia bizantină.
Am făcut mereu trimitere în acest text la
cromatica luminoasă pe care Angela Tomaselli o
folosește cu predilecție în lucrările sale. Aceasta
concurează, cu siguranță, la recognoscibilitatea
semnăturii artistei, care ocolește motivele sum-
bre, fiind mereu atrasă de culori înviorătoare,
solare. Într-o intervenție filmată, pictorița măr-
turisea că în pandemie, în starea de izolare, și-a
împodobit pereții locuinței cu desene reprezen-
tând copaci, realizându-și astfel propria pădure
în casă, dar și că atunci a început un nou ciclu
de lucrări, ilustrând locuințe suprapuse cu loca-
tarii lor obligați să rămână în ele, ciclu pe care
însă nu l-a mai finalizat, considerându-l prea
întunecat, prea trist, atitudine care confirmă
încă o dată preferința artistei pentru subiectele
optimiste, pentru viață până la urmă. O alege-
re influențată, cu certitudine, și de credința în
Dumnezeu, despre care frumos mărturisește ar-
tista în același interviu la care am mai făcut ante-
rior referire. Întrebată (de realizatorul Valentin
Iacob) cum reușește să-și obțină „largul de care
are nevoie un artist” în provincie fiind, Angela
Tomaselli răspunde cu franchețe: „Largul meu
este credința în Dumnezeu. Dumnezeu și cre-
dința m-au ajutat să depășesc mereu strâmtorile
vieții. [...] Ce contează dacă trăiești la București
sau Brezoi? Largul lumii e în sufletul tău”.
La fel cum în sufletul celor care iubesc
originalitatea în artă rămân lucrările Angelei
Tomaselli, a căror contemplare provoacă mereu
curiozitate și o plăcere vizuală aparte.
■
TRIBUNA • nr. 508 • 1-15 noiembrie 2023
35
plastica
semnal____________________________________________
Alexandru Sfârlea
„Spaima că n-o să fii niciodată înțeles”	2
editorial
Mircea Arman
Imaginativul uman (sinteză)	3
filosofie
Iulian Chivu
Irealul. Mistică și transcendență	6
Viorel Igna
Polemica antiaristotelică:
de la Atticus la Plethon (II)	7
diagnoze_________________________________
Andrei Marga
Lumea scindată și problemele ei	1O
eseu______________________________________________
Virgil Diaconu
Arta poeziei lui Mihai Eminescu
în viziunea criticilor literari	12
Nicolae luga
Globalism și religie (I)	15
Iulian Cătălui
Globalizare culturală și imperialism
cultural. Studiu despre impactul globalizării,
omogenizării și imperialismului cultural în
lumea contemporană (I)	16
aniversare________________________________________
Gheorghe Schwartz
Victor Neumann - 70	19
interviu_________________________________________
Lucian Nastasă-Kovâcs în dialog
cu Victor Neumann
„Istoria nu se poate baza pe izvoarele lăsate
mărturie de făptuitorii răului”	20
opinii
Laura Poantă
David și falsa pudoare	24
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Poet, poem, imn	25
poezia
Mihaela Claudia Condrat
din ciclu: dumnezeii satului	26
A.T. Branca
Poeme	27
cărți în actualitate
Adrian Lesenciuc
Disonanța cognitivă
a inocentului	28
cartea străină___________________________________
Ștefan Manasia
Cormac și posibilii actanți
ai extincției	29
istoria literară
Alex Maroiu
Dumas, între istorie și ficțiune	30
crochiuri
Cristina Struțeanu
Fetele Pădurii (VII)	31
teatru
Claudiu Groza
Un festival ambițios	33
simeze
Horia Bădescu
Ut poesis pictura	34
plastica
Ani Bradea
Suprapunerile
Angelei Tomaselli	36
Tiparul executat de: TIPOGRAFIA ARTA Cluj
Ani Bradea
Suprapunerile
Angelei Tomaselli
Cu un bogat palmares artistic realizat în
decenii: numeroase expoziții în țară și
străinătate, premii și distincții obținute,
participări la saloane și tabere de creație, călă-
torii pentru studii, lucrări aflate în colecții pu-
blice și private, atât în România cât și în afara
ei; la care se adaugă activitatea de muzeograf și
tezaurizator al artei populare din zona Galați (a
se vedea albumul realizat împreună cu soțul său,
regretatul Eugen Holban, „Arta populară din
județul Galați”, 1974), Angela Tomaselli este un
nume arhicunoscut în mediile artistice de la noi
și nu numai. Chiar prezența în Tribuna este o re-
venire, acum în preajma aniversării unei vârste
încununate de minunate realizări dar și de o vi-
talitate creativă cu adevărat de admirat. „Nu mă
încearcă niciun fel de spaimă că timpul trece”
- spunea domnia sa într-un interviu acordat în
Continuarea în pagina 35
Angela Tomaselli	Muntele magic, acrilice pe pânză, 30x30 cm., 2015
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 57 lei - trimestru, 114 lei - semestru, 228 lei - un an, prin mandat poștal pe
adresa redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui
abonament pe un an cu o singură expediere pe lună este de 402 lei.
urmă cu patru ani (Formula AS, nr. 1385/2019),
iar această privire optimistă asupra vieții se re-
flectă cu prisosință în lucrările sale, în solarita-
tea cromaticii dar, lucru tare plăcut de observat,
și pe chipul pictoriței.
Lucrările selectate spre a ilustra numărul
de față al Tribunei au meritul, înainte de toate,
de a alcătui un colaj al celor mai reprezentati-
ve cicluri în care și-a coagulat artista creațiile:
„Fabule”, „Amintiri suprapuse”, „Arhitecturi
suprapuse”, „Muzicieni”, sau cele inspirate de
„Muntele magic”, cum îi spune pictorița Vârfului
Țurțudanu din Brezoi. Un fel de „Sfinx” al zo-
nei, cum îl mai numește aceasta, care a stimulat
fantezia copilei de altădată și care susține acum,
precum un imens ecran, proiecțiile imaginației