semnal
Revista de cultură TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub
egida Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Adrian Miroiu
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ani Bradea
(secretar de redacție)
Ioan-Pavel Azap
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca,
str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului
textelor revine în întregime autorilor
Pe copertă:
Florin-Preda Dochinoiu,
Zboruri de pus la suflet,
tehnică mixtă pe carton,
60x60 cm., 2021
Alexandru Sfârlea
„Mirosul de jivină pe
care-l avem la început/
și se pierde”
Ioana Ieronim
Zoom
Editura Tracus Arte, București, 2022
Poeta Ioana Ieronim nu este amintită, la
diverse bilanțuri, în „ariergarda” poeti-
cească românească de azi, alături de nume
ca: Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Angela
Marinescu (Marcovici) sau chiar Marta Petreu, să
zicem, dar are un statut aparte, în imediata apro-
piere a acestora, unul din cele 12 volume de poezie
ale sale - Trecere, petrecere, 2019 - fiind încununat
cu Premiul „Eminescu” al Academiei Române. Este
și una din cele mai importante traducătoare de lite-
ratură anglo- americană de la noi, îndeplinind, în-
tre altele, și funcția de atașat cultural al ambasadei
României la Washington.
Autoarea își alege drept titlu al volumului de
față un termen din arta fotografică, prin care se
focalizează distanța față de un obiectiv, în strictă
interdependență cu noțiunea de timp suspendat,
tempo rubato (timp furat), punându-ne în vedere și
faptul că „o galaxie moare sub ochii telescopului”,
în vreme ce „profesăm arta conciziei”, iar „degete-
le ni s-au încleștat peste/ un pumn de cuvinte de
semințe captive”. I s-a pus „pata” pe zoom și pace,
pentru că în acest volum nu face altceva decât să
apropie și să îndepărteze cititorul (nota bene) -
precum la luarea de imagini cu aparatul de rigoare
- de acel univers inconfundabil și indestructibil al
propriei vieți, cu reiterarea arealului fabulos și mi-
tic al copilăriei: „Du-te în locul unde ai crescut/ și
vezi ce găsești/ dar e mai lungă calea pe care trebuie
s-o străbatem - înainte- sau înapoi?- / ca să-nvățăm
limba pe care-o vorbeam odată/ cu Împărăteasa
albinelor, Regele Păstrăv, Tatăl lupilor, sau Muma
Șerpilor din bătrâni (...)” (Viteza clipei).
Poeta își pune, la un moment dat, niște între-
bări mirabile și frugal- evanescente, fluxul ener-
gizării ontice fiind conectat la o sursă de sensuri
motrice, ca într-un corolar de infailibilități; iar
aceasta aduce în prim- plan o emoție aurorală, nu
departe de misteriile și intimitățile transcendenței
esențializate metafizic: „M-am schimbat? În ce fel?
Ce se întâmplă/ când vrei să fii martor - invizibil
- / să fii doar privire/ privirea care nu dereglează/
răspândită în poveștile altora?/ Nu, niciodată, nici-
când, fără întoarcere/ - cum își schimbă culoarea la
vremea când/umbrele se alungesc, se revarsă peste
margine/ și propria viață rămâne între paranteze?
M-am schimbat? În ce fel? Cum era?/ Cum a fost?/
fulgii răzleți de zăpadă în martie/ mi se topesc pe
obraz/ mi se prind în gene/ la fel ca atunci/ la fel ca
atunci” (M-am schimbat?). Aș numi acest mod de
ofensivizare lirică drept o adevărată ieronimizare
anti... transumanism, abstractivizări factice, și mi-
zerabilisme care încearcă să deturneze poezia de la
acel dat originar al său, al autenticității, perenității
Florin-Preda Dochinoiu Sfântul Gheorghe, Gheorghița și balaurul de la
Dunăre, acrilice pe pânză, 2022
și emoției. „Cine dorește (vrea) să i se usuce sufletul
și simțirea, n-are decât” (...) Așa aud o voce interi-
oară - poate a lui Sing?... - parcă frăgezită de acele
contrarietăți, cutume contrafăcute și arbitrarietăți.
Ioana Ieronim are acea capacitate rară, în po-
ezia noastră de azi, (dar și în cea europeană, aș în-
drăzni să zic) de a ingenuiza versurile, de a le face
vibratile și chiar... înveșmântate în armură inexpug-
nabilă, pentru că pare a fi imună la atacurile sub-
versive ale celor care urăsc Poezia și vor cu înverșu-
nare aneantizarea ei, dispariția din peisaj. Sunt și eu
de vârsta dumisale, dar (să mi se scuze alăturarea)
suntem, iată, niște combatanți împotriva celor care
se înverșunează să creadă că omul, în general, nu
mai are nevoie de sentimente, că, pretind cu asi-
duitate aceștia, inteligența artificială ar putea deve-
ni, s-ar... cuveni chiar, să devină suverană. Ei bine,
prin ceea ce citez în continuare, încerc, oarecum,
(mulțumesc Ioana Ieronim!) să-i ating binișor pes-
te bot: „O stare dincolo de cuvinte mă stăpânea în
fața musafirilor,/a necunoscuților. Încredere, tea-
mă, bucurie, silă.../ «Mereu se adeverește ce simte
copilul...»/ comentau între ei când și când părinții./
Nu spusesem nimic. Dar știam ce vor ei să spună./
Poate de miros era vorba/ mirosul de jivină pe ca-
re-l avem la început/ și se pierde./ La vremuri de
primejdie/ simțuri ascunse învie” (Mirosuri de ji-
vină aveam în copilărie). Sau: „Ți-aduci aminte
când duceai la perfecțiune/ zâmbetul fără de griji/
Continuarea în pagina 5
2
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
editorial
Mircea Arman
Imaginativul poietic
aristotelic și sensul
problemei ființei în
gîndirea greacă
(sinteză)
Mircea Arman
Aristotel, în Metafizica, spune: „kai de kai
to palai te kai nun kai aei zetoumenon kai
aei aporoumenon, ti to on - Astfel, obiec-
tul etern al tuturor cercetărilor din vechime și de
acum, întrebarea ce se pune întotdeauna este ce
este existența?”
Dar ce este existența? Ce înseamnă ti to on
și de ce au folosit filosofii greci această expresie?
Heidegger, în Ființă și timp (trad. rom., ed. I,
D. Tilinca și Mircea Arman), traduce pe ti to on
prin participiul prezent al infinitivului sein, re-
spectiv seiend ca fiind fiindul, ființarea - în formă
substantivizată (s. Seiende).
Încă scolasticii, care s-au ocupat aproape un
mileniu de problemele filosofiei grecești, au utili-
zat pentru to on noțiunea de ens - ființă, și nici-
decum pe cel de existere sau esse.
Heidegger arată că nici măcar ens nu aco-
peră intenția filosofilor greci din expresia to on.
În introducerea la Ființă și timp el spune că gi-
gantomahia purtată în jurul conceptului de ousia
- termen derivat din to on - ar trebui reluată.
Se afirmă că ființa este actualmente conceptul
cel mai general și cel mai golit de sens, iar epoca
noastră îl consideră de la sine înțeles: „Această
întrebare a ajuns astăzi să fie uitată, cu toate că
epoca noastră consideră reafirmarea metafizi-
cii drept un progres pe care și-l asumă. Astfel,
se manifestă opinia conform căreia ne-am putea
dispensa de efortul pe care l-ar implica angaja-
rea într-o nouă gigantomahia peri thes ousias.
Cu toate acestea, întrebarea de care ne ocupăm
nu este una oarecare. Ca întrebare tematică a
cercetării veritabile, ea a asigurat acea tensiune
intrinsecă cercetărilor întreprinse de Platon și
Aristotel, încetînd, desigur, de la ei încoace, să
se mai manifeste ca o atare întrebare. Ceea ce au
obținut amîndoi a rezistat în variate deviații și
„retușuri” pînă în Logica lui Hegel. Iar ceea ce
odinioară a fost dobîndit prin supremul efort
al gîndirii pornind de la fenomene, cu toate că
doar fragmentar și doar ca prime tentative, este
de mult trivializat.
Și aceasta nu e încă totul. Pe solul încercărilor
grecești de a interpreta faptul-de-a-fi s-a consti-
tuit o dogmă care nu numai că declară întrebarea
privitoare la sensul de ființă ca fiind superfluă,
dar și legitimează omiterea acestei întrebări. Se
spune: conceptul de ființă este cel mai general și
mai vid. Ca atare, el rezistă oricărei încercări de
a-l defini. Acest concept de maximă generalitate
și prin urmare nedefinibil nici nu are nevoie de o
definiție. Fiecare îl utilizează în mod constant și
înțelege deja ce semnificație îi dă în circumstanța
respectivă. În felul acesta, acea enigmă care i-a
împins și i-a menținut pe antici în neliniște, in-
citîndu-i la filosofare, a devenit azi un loc comun
ca lumina zilei, astfel încît cel care mai pune în-
trebarea privitoare la ființă este suspectat că, sub
aspectul metodei, ar adopta o cale eronată”1. Că
lucrurile stăteau otova o demonstrează și citatul
din Sofistul2, preluat de Heidegger ca motto al
lucrării mai sus amintite: „Delon gar ous hemeis
men tauta (ti pote bouleste semainein opotan on
fteggeste) palai gignoskete, hemeis de pro tou men
ometa, nun de heporekamen. Căci în mod vădit
voi sunteți încă de mult timp familiarizați cu
ceea ce vreți să spuneți atunci cînd folosiți expre-
sia fiind, noi însă, ce-i drept, crezusem odinioară
a o înțelege, dar acum am ajuns în impas”3.
Florin-Preda Dochinoiu Nemurire, tehnică mixtă pe carton, 30x21 cm., 2011
Avem noi un răspuns la întrebarea ce în-
țelegem prin fiind? Nicidecum, va răspunde
Heidegger.
Sarcina pe care și-o asumă filosoful german
este aceea de a încerca să pună întrebarea. Metoda
lui de cercetare va fi, pentru început, fenomeno-
logia, metodă necunoscută de greci, deși in ovo ea
se găsea deja în acea epoche stoică. Mai apoi, fiin-
ța va fi abordată în perspectiva „Gîndirii blînde”
așa cum o numește Heidegger în Caietele Negre.
Să vedem care sunt, după Heidegger, cele trei
mari concepții despre ființă moștenite din tradi-
ția filosofică europeană și care sunt pretabile a fi
reluate și reanalizate:
1.	„Ființa este conceptul «cel mai general»: to
on esti katolou malista panton4. Illud quod primo
cadit sub apprehensione est ens, cuius intellectus
includitur in omnibus, quaecumque quis appre-
hendit5. «Tot ce este sesizat în planul ființării
implică întotdeauna deja o înțelegere a ființei».
Dar generalitatea «ființei» nu este cea a genului.
«Ființa» nu circumscrie regiunea superioară a
ființării în măsura în care aceasta este articula-
tă conceptual după gen și specie: oute to on ge-
nos. «Generalitatea» faptului-de-a-fi «depășește»
toate generalitățile de ordinul genului. Ființa
este, conform desemnării ontologiei medievale,
un «transcendens». Unitatea acestei generalități
transcendentale față de multiplicitatea concep-
telor categoriale superioare ale realului a fost re-
cunoscută deja de către Aristotel drept unitate a
analogiei. Cu această descoperire, Aristotel - cu
toate că tributar manierei de interogație onto-
logică specific platoniciană - a așezat pe o bază
principială noua problemă a ființei. Desigur că
nici el nu a risipit obscuritatea ce învăluie aces-
te conexiuni categoriale. Ontologia medievală a
dezbătut variat această problemă, mai ales în ca-
drul curentelor tomiste și scotiste, fără a ajunge la
o claritate de principiu. Iar cînd Hegel determină
în cele din urmă «ființa» drept «imediatul inde-
terminat», punînd această determinare la baza
tuturor explicațiilor pe care le dezvoltă ulterior în
«Logica» sa, atunci el se situează pe același plan al
observației cu ontologia antică, doar că scapă din
mînă problema deja pusă de Aristotel a unității
ființei față de caracterul multiplu al «categoriilor»
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
3
realității. Prin urmare, atunci cînd se spune: «fi-
ința» este conceptul cel mai general, aceasta nu
poate să însemne că el ar fi și conceptul cel mai
clar și că nu ar necesita în continuare alte dezba-
teri. Conceptul de «ființă» este mai degrabă cel
mai obscur concept.”6.
Așadar, ființa depășește orice fel de concep-
tualizare. Medievalii au numit-o, în felul lor spe-
cific ens, una din transcendentia, celelalte fiind,
unum, bonum, verum.
Thoma din Aquino, în De veritate7, arăta că
aceste patru transcendentia sunt identice în fond.
În completare, Pseudo-Thoma, în De Pluralitate
formarum8, arăta că mai există două: „Sunt au-
tem sex transcendentia, videlicet ens, res, aliquid,
unum, verum, bonum, quae re idem sunt sed ra-
tione, distinguuntur” („Sunt însă șase transcen-
dentia, adică ființă, lucru, ceva, unul, adevărul,
bunul, care sunt identice în realitate, dar sunt
distincte în rațiune”).
Aristotel, în Metafizica9, spune același lucru,
însă, evident, în alți termeni: „Indiferent dacă re-
ducem tot ce există la unul sau la existență, chiar
dacă acești doi termeni nu sunt identici, ci în-
seamnă fiecare ceva, deosebit, totuși, fiecare din
ei poate funcționa în locul celuilalt, întrucît unul,
pînă la un anumit punct, este și existența, iar exis-
tența la rîndul ei este și unul”.
Vom deduce, de aici, că existența este aca-
tegorială și că depășește toate conceptualizările
noastre, care la rîndul lor se sprijină pe existență,
fiindcă existența cade mai întîi sub aprehensiunea
noastră. Prin aceasta, cunoașterea capătă un con-
ținut ontologic, deoarece sursa și fundamentul ei
este existența. Confirmînd, parcă, cele susținute
de noi, Aristotel, în Metafizica, afirmă: „Nu este
cu putință să considerăm unul și existența ca un
gen”10.
2.	„Conceptul de «ființă» este de nedefinit.
Această pre-judecată a fost formulată drept con-
cluzie ce ar rezulta din generalitatea extremă a
conceptului în cauză. Și aceasta pe bună dreptate
- dacă definitio fit per genus proximum et dfferen-
tiam specificam. «Ființa» nu poate, într-adevăr, să
fie concepută ca ființare; enti non additur aliqua
natura: nu se poate obține o determinare a «fiin-
ței» atribuind acesteia calitatea de ființare. În ce
privește definirea ei, «ființa» nu poate fi dedusă
din conceptele superioare și nici nu poate fi re-
prezentată pe baza conceptelor inferioare. Dar
oare să decurgă de aici faptul că ființa nu poate
să mai pună nici o problemă? Nicidecum; se poa-
te doar trage următoarea concluzie: «ființa» nu
este ceva de ordinul ființării. De aceea, maniera
de determinare a ființării, manieră ce în anumite
limite este îndreptățită - «definiția» logicii tradi-
ționale, ce își are ea însăși fundamentele în onto-
logia antică - nu este utilizabilă în cazul ființei.
Indefinibilitatea ființei nu dispensează de între-
barea privitoare la sensul acesteia ci, dimpotrivă,
o revendică”11.
Pornind de la premisa că ființarea ca ființare
nu-și poate fi suficientă sieși, Heidegger conchide
că aceasta nu poate fi definită decît prin recurge-
rea la o altă ființare. De aceea, spune el, un prim
pas în înțelegerea ființei este acela de a nu po-
vesti nici o poveste, adică de a renunța la mituri.
Așadar, pornind de la ideea că ființa este ființa
ființării, filosoful german alege ca termen terț
o ființare de excepție care este Omul - Dasein.
Această ființare de excepție nu este analizată sub
aspectul a ceea ce este ea ci, mai degrabă, sub
aspectul modalității sale, Cum prevalînd asupra
lui Ce. Acest lucru va fi corectat odată cu scrie-
rile sale din Caietele Negre care se dovedesc a fi
fundamentale pentru înțelegerea lui Heidegger și
pentru edificarea întregului său excursus despre
ființă.
Să vedem acum, care este cea de a treia pre-
judecată sau mai bine spus, concepție, asupra fi-
inței:
3.	„Conceptul de «ființă» este de la sine înțe-
les. În orice cunoaștere sau enunț, în orice rapor-
tare la ființare, sau atitudine a cuiva față de sine
însuși se face uz de «ființă», iar expresia este în-
țeleasă fără alte explicații. Oricine înțelege: «cerul
este albastru»; «eu sunt bucuros» și alte aseme-
nea. Numai că această înțelegere obișnuită, me-
die, demonstrează de fapt neînțelegerea. Ea face
evident cum că orice atitudine și fapt-de-a-fi față
de ființare ca ființare implică în mod apriori o
enigmă. Faptul că noi trăim întotdeauna deja în-
tr-un înțeles al ființei, și că sensul de ființă rămîne
totodată obscur, indică necesitatea principială de
a relua recapitulativ întrebarea privitoare la sen-
sul de «ființă».
Faptul de a invoca acea evidență ce pare de la
sine înțeleasă atunci cînd sunt abordate concepte
filosofice fundamentale, mai ales cînd e vorba de
conceptul de «ființă», este un procedeu îndoiel-
nic, cînd de altfel «caracterul de la sine înțeles» și
doar el, «judecățile ascunse ale rațiunii comune»
(Kant), trebuie să devină și să rămînă tema expre-
să a analiticii («afacerea filosofilor»)”12.
Cu toate acestea, în filosofia lui Kant imagi-
nația capătă un rol determinant în sinteza repre-
zentării și a formării obiectului supus judecății
în însăși interiorul apercepției transcendentale.
Astfel, la Kant, imaginația alături de sensibilitate
livrează intelectului obiectul supus judecății. În
acest caz imaginația, ca produs al imaginarului
și nu a capacității imaginative poietice raționale
apriorice, face legătura necesară între intelect și
datele experienței cu care intelectul nu poate lu-
cra nemijlocit. Problema imaginației și a rolului
ei în posibilitatea cunoașterii nu a făcut obiectul
unui interes deosebit al criticilor și discipolilor
lui Kant, rolul, esențial de altfel, al acesteia fiind
oarecum lăsat deoparte, neglijat.
Noțiunea de imaginar a căpătat în timp, oda-
tă cu implantarea fermă a mentalității științifice
prost înțelese, o notă de desuetudine. Și poate că,
într-un anumit fel, dacă dăm noțiunii de imagi-
nar o valență halucinatorie, delirantă sau fante-
zistă, chiar așa și este. Arta, spre exemplu, dar și
Florin-Preda Dochinoiu
40x30 cm., 2018
Auzi cum foșnește veșnicia, acrilice pe pânză,
filosofia sau știința nu sunt un rezultat al imagina-
rului ca facultate a reveriei și halucinatoriului ci,
mai degrabă, a ceea ce noi vom numi capacitate
imaginativă apriorică.
Prin urmare, în concepția noastră, noțiunea
de capacitate imaginativă apriorică și imaginativ
poietic rațional aprioric nu are nimic de a face cu
imaginarul și imaginația deși în limba română
cele două noțiuni sunt percepute ca fiind sinoni-
me. În mod similar Dasein în accepția hegeliană
are sensul de existență cît timp la Heidegger ace-
lași cuvînt capătă o altă semnificație și este înțe-
les mai degrabă ca fiind omul în deschisul lumii
ca efect al situării sale opozitive față de aceasta.
Spre deosebire de nota de iraționalitate pe care
o conține noțiunea de imaginar, imaginativul
poietic rațional aprioric primește valența de po-
sibilitate de a crea sau, după caz, de a re-crea re-
alitatea la modul rațional, de facultate specifică
a intelectului de a crea lumi posibile raționale. În
acest sens imaginativul poietic rațional aprioric
este un agens. De aceea, spunem noi, doar capaci-
tatea imaginativă apriorică este facultatea umană
capabilă, prin intermediul acestui agens care este
imaginativul poietic rațional aprioric, de a crea și
re-crea lumea și ființa ca atare dintr-o perspecti-
vă a raționalității implicite. Dar această capacitate
imaginativă apriorică este mai mult decît atît. Ea
este facultatea specifică omului și numai lui, de a
făuri lumi posibile al căror sens rațional este atît
explicit cît și implicit. Această capacitate este res-
ponsabilă de valorizarea și aducerea la înțelege-
re a realității dar și de poieza acesteia, ceea ce în
cazul imaginației kantiene era exclus. Tot această
capacitate imaginativă apriorică specifică omu-
lui și numai lui este responsabilă de înțelegerea
și de posibilitatea unică a ființei umane de a se
situa opozitiv față de lume dar și de absolut tot
ceea ce a creat vreodată omul, de la opera de artă
la descoperirea științifică și dezvoltarea tehnică.
Omul schimbă lumea, o făurește, îi dă valoare
doar datorită acestei capacități unice imaginative
poietice raționale apriorice care face posibilă lu-
mea ca lume și care dezvăluie faptul de a fi, fi-
ința. Cu alte cuvinte la baza posibilității cunoaș-
terii umane stă capacitatea imaginativă apriorică
al cărei agens este imaginativul poietic rațional
aprioric care joacă rolul unui concept ordonator
al haosului fenomenelor subzistente și de sinte-
tizator și valorizator al acestora. Realitatea ca fi-
ințare ici-colo disponibilă pusă în afara relației
stabilite de subiect ca eu cunoscător și re-creată
prin intermediul imaginativului poietic rațional
aprioric este lipsită de existență, de relație uni-
ficatoare dătătoare de sens, respectiv este lipsită
de ființă. Omul creează existența, lumea, arta și
o valorizează. Prin aceasta, el este deținătorul a
ceea ce Hegel înțelegea prin Spirit. Fără această
valorizare dată de subiectul cunoscător, obiectua-
litatea este me on ti.
Astfel la baza conceptelor pure ale in-
telectului determinate de Kant în „Tabelul cate-
goriilor” și despre care afirmă că ar prelucra re-
prezentările fenomenelor prin intermediul celor
două intuiții sensibile pure, timpul și spațiul, stă
capacitatea imaginativă apriorică care este izvo-
rul tuturor acestor concepte pure sau categorii și
intuiții sensibile și al cărui agens este imaginati-
vul poietic rațional aprioric cel care creează lumi
posibile raționale și le aduce sub judecata intelec-
tului pentru a putea fi ordonate, ierarhizate și va-
lorizate.
Prin urmare, în opinia noastră, schema in-
telectului kantian nu este nici completă și nici
corectă, ea omițînd în mod oarecum de așteptat
capacitatea creatoare de lumi posibile raționale a
4
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
intelectului, capacitate care creează însuși intelec-
tul ca funcțiune și stă la baza și fundamentul lui.
Spun că această scăpare a lui Kant a fost oarecum
normală atîta vreme cît el a dedus structura inte-
lectului din logică, prin urmare dintr-un dome-
niu lipsit de conținut, astfel construcția acestuia
se limitează la re-sintetizarea, regîndirea și or-
donarea logicii tradiționale prekantiene într-un
construct nou care, pentru multă vreme, a consti-
tuit modelul de necontestat al intelectului uman.
Mai mult, datorită aceluiași viciu de analiză, Kant
a scăpat din mînă însăși capacitatea creativă a
omului, adică tot ce este esențial în ceea ce pri-
vește lumea și existența ei.
Leibniz, la rîndul lui, a construit un sistem
în care a lăsat deoparte tocmai aceste structuri ale
imaginativului, respectiv capacitatea imaginativă
apriorică și imaginativul poietic rațional aprioric
creionînd un sistem intelectualizat al lumii în care
pînă și timpul și spațiul ca elemente intuitive
pure și constitutive ale lumii și capacității cogni-
tive umane lipsesc cu desăvîrșire. El a comparat
fenomenele, deci obiectualitatea lumii, doar cu
intelectul și cu conceptele abstracte ale lui dedu-
se din logica aristotelică. El vedea lumea numai
prin intermediul conceptelor pure și credea să
fi găsit o sinteză a acesteia prin intermediul lor
ignorînd nepermis sensibilitatea, respectiv latura
aesthetică a intelectului. El nu considera ca fiind
fundamentale intuițiile sensibile pure decît sub
aspectul lor „intelectualizat”, respectiv timpul și
spațiul, astfel pentru el sensibilitatea nu era decît
un mod de a lega înțelegerea, respectiv un mod
de a induce teoretic o lume guvernată de capaci-
tatea abstractă de cunoaștere a intelectului. Prin
urmare, Leibniz a căzut în capcana de a fi intelec-
tualizat fenomenele, așa cum Loke le-a „sensibili-
zat”, respectiv ambii au prezentat fenomenul doar
ca și concept al reflexiei, chiar dacă absolutizat
abstract și intelectualizat sau absolutizat empiric.
Pe de altă parte Leibniz s-a aflat într-o pro-
fundă eroare avînd totodată dreptate sub aspectul
logic și formal atunci cînd afirma că realitățile nu
se contrazic niciodată unele pe altele, dar aceste
raporturi logice nu mai înseamnă nimic atunci
cînd avem în vedere natura, respectiv fenomenul,
care se sustrage de la legitățile stricte ale logicii
ajungînd uneori la forme dinamice contradicto-
rii.
Totuși, în ciuda erorilor inerente, nu putem
să nu fim de acord cu Leibniz atunci cînd reduce
realitatea la ceea ce este sintetizat transcendental,
în ciuda scăpării elementului creativ de realitate
și ființă dat de capacitatea imaginativă apriorică
și pus în operă de imaginativul poietic rațional
aprioric. Era cu siguranță chiar peste capacitatea
de înțelegere a lui Kant faptul că realitatea este un
proces care se creează continuu prin intermediul
imaginativului poietic rațional iar îndrăzneala de
a spune că timpul, spațiul, realitatea și toate cele
ce urmează din perceperea acestora sunt doar
„ale mele” nu puteau să aibă nici un fel de înte-
meiere pînă în gîndirea lui Heidegger.
Pe de altă parte, atunci cînd von Leibniz a
creat sistemul monadelor el a văzut distincția
dintre transcendental și transcendent, respectiv
intern și extern, doar din perspectiva intelectu-
lui, fără să pună cu adevărat problema capacită-
ții imaginative apriorice care stă la fundamentul
conceptelor și, bineînțeles, a capacității creative
a acestuia. El scapă din vedere un concept care
să poată face legătura între aceste determinări
pur intelective care sunt monadele iar elementul
agens al raporturilor dintre monade ar fi trebuit
să fie un concept asemănător a ceea ce noi numim
imaginativ poietic rațional aprioric. Or, tocmai
lipsa acestuia face ca monadele să nu fie decît
„lumi model” fără o legătură inteligibilă între ele,
în ciuda a ceea ce dorea Leibniz. Si deși legătura,
care este similară sau chiar este ființa, dintre lu-
cruri este făcută prin abstractizarea elementelor
sensibile pure și reducția lor la o ordine în co-
munitatea substanțelor (spațiul) și la o dinamică
a lor în ceea ce el credea că este timpul și care ar
fi premergătoare lucrurilor și reprezentărilor lor,
totuși această legătură care putea fi acceptată la
nivelul conceptelor nu poate fi acceptată la nive-
lul fenomenelor, în ciuda tuturor eforturilor sale.
Ceea ce face diferită construcția noastră prin
cele două elemente fundamentale ale intelectului,
capacitatea imaginativă apriorică și imaginativul
poietic rațional aprioric, este de domeniul esen-
ței întrucît noi nu doar comparăm conceptele
noastre în intelect pentru a vedea dacă ele sunt
identice, prin urmare corespund atît interior cît
și exterior sau dacă intră în contradicție sau nu,
ci arătăm modul în care aceste concepte creează
realitatea și structura internă a fenomenului atît
cît stă în putință capacității imaginative raționale
apriorice umane și astfel, prin intermediul ima-
ginativului poietic rațional aprioric, le aducem la
înțelegere. Pentru că dacă noi privim lumea doar
ca o înlănțuire de concepte și fenomene cu un ra-
port de cauzalitate logic, vom scăpa din vedere
tocmai esența existenței umane care se manifestă
plenar în cunoașterea creativă, respectiv numita
ființă. Tot ce este valoare umană se raportează la
gîndirea creativă și la creația realității însăși prin
intermediul ființei.
Am văzut aici că însăși punerea problemei
cere claritate și conciziune, dar, pe de altă parte,
cere și o formulare în raport cu răspunsul aștep-
tat. Viziunea dezvoltată de Heidegger este una
validă din perspectiva modernității și în perspec-
tiva gîndirii criticiste sau fenomenologice, însă
Heidegger nu avea la îndemînă în analiza ființei
decît abordările metafizicii tradiționale, fără a
putea determina ființa pornind de la capacita-
tea imaginativă apriorică și imaginativul poietic
rațional aprioric, lucru care va cădea în sarcina
noastră, atîta vreme cît noțiunea de imaginativ,
capacitate imaginativă apriorică și imaginativul
Urmare din pagina 2
„Mirosul de jivină
pe care-l avem la
început/
și se pierde”
cum te adăposteai într-un surâs/ numărând până la
trei-/zeci și trei/ înainte de a deschide ușa acasă?/
Mai știi cum plecai dimineața/ culegând la nime-
reală surâsul de ieșit în lume?/ pe când nevăzută
durerea te țintuia/ în mijlocul haitei de lupi iscați
din umbre” (Adăpostul surâsului). Oricum, dacă
vor pretinde că au ceva în comun cu poezia, o vor
face, probabil, cu limbile împleticite, după ce vor fi
citit aceste citate din Ioana Ieronim.
În Zoom aflăm și poezii istoricizate, ca să zic
așa, cum ar fi cea despre incendierea Bibliotecii
Centrale Universitare, la evenimentele din decem-
brie 89, - „Ceas pustiu la miez de zi. Ger și zăpadă.
Înghețată în aerul/cristal ruina bibliotecii. Turlele
zdrențuite. Ferestrele găvane/ căscate. Ochii arși.”
- , fuga din prizonierat a tatălui - „a fugit din pri-
zonierat târându-și genunchiul rănit/ a supraviețuit
Florin-Preda Dochinoiu Fără titlu, tuș, peniță pe carton, 30x21 cm., 2000
poietic rațional aprioric își vor dovedi valoarea de
operatori valizi ai cunoașterii.
(Va urma)
Note
1	M. Heidegger, Ființă și timp, Ed. Jurnalul Literar,
București, ed. I-a, traducere de D. Tilinca și M.
Arman, p. 16.
2 Platon, Op. cit., 244 a, vol I-VI, 1974-1989.
3 M. Heidegger, Op. cit., ibidem, p. 16.
4	Aristotel, Met. B 4, 1001 a 21.
5 Thoma de A. S. th. II qu. 94 a 2.
6 M. Heidegger, Ființă și timp, trad. rom., p. 17-18.
7 Th. de A., Op. cit., Quaestio I, art. 1.
8 Thoma de Aquino, Op. cit., 1, quaestio I, art 1.
9 Aristotel, Op. cit., IV, R, 2, 1003 b.
10 Aristotel, Op. cit., III, B, 3, 998 b.
11 M. Heidegger, Ființă și timp, trad. rom., p. 18.
12 M. Heidegger, Op.cit. p.18-19.
■
cu frunze și rouă până la marginea satului/ l-au gă-
sit fără cunoștință pe miriște, l-au recunoscut, l-au
purtat pe brațe acasă” - și gustul cojii de mesteacăn
: „Ce gust are coaja de mesteacăn?/ ... De unde să
știi? Îți spun eu./ Dulce. Se poate mânca./Poți mân-
ca și jumări de sânge/ Eu lucram la abator. Norocul
meu./ Mă lăsau uneori să iau o cană de sânge. Asta/
mi-am permis uneori. (...)/ Așa a fost. Eu de copil
am măsurat viața./ Adică moartea.” Ba chiar și poe-
zie politică, sau mai bine zis atitudinală, încrustată
în vaticinara contemporaneitate, despre „blocul de
est”: „Ziduri, ziduri, buncăre, drone, radare, blin-
date/ elicoptere, cortine de laser, camioane tele-
scop!/ Închideți frontierele, dublați teritoriul nimă-
nui/ trageți fără avertisment, radeți pădurile/ arați!
ca în palmă să fie cât vezi cu ochii. (...)”(pag. 67).
Cred că poeta Ioana Ieronim merita o luare în
seamă mai acătării de către critica literară, rămâ-
nându-ne măcar speranța că aceasta se va întâm-
pla (treziți-vă la realitate neicusorilor critici literari
mai mult sau mai puțin elitiști!) de acum înainte.
■
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
5
filosofie
Viorel Igna
Zilele lui Nietzsche (III)
n cazul lui Thrasymachos („luptător violent”),
nu există nicio urmă de opoziție ideologică
de natură sau de lege, nicio nostalgie eroică a
omului-leu. Ceea ce descoperă Thrasymachos este
forța (kratos), iar pleonexia sa nu este împotriva
legii, ci în spatele legii, ca o presupoziție mascată.
Thrasymachos susține două teze diferite, prima
este fără niciun dubiu, din punct de vedere teoretic,
cea mai riguroasă și originală. M. Vegetti o prezintă
astfel:
a)	normele justiției sunt stabilite de lege. Nu
există nicio valoare morală care să depășească le-
gea; în rest, principiul după care o conduită justă
este aceea care se conformează legii este teza cea
mai răspândită în secolul al V-lea, iar echivalența
dintre dikaion și nomimon, susținută de afirmația
sofistică peri nomon, este împărtășită de același
Socrate în dialogul Criton și în Memorabilele lui
Xenophon;
b)	legea este emanată de cine are forța s-o facă,
adică de putere (to archon): după părerea mea, ne
spune M. Vegetti, Thrasymachos, din Republica,
este primul care formulează conceptul abstract al
puterii, care se poate referi atât la majoranța demo-
cratică cât și la oligarhia aristocraticilor și la arbi-
trariul tiranului;
c)	orice fel de putere emană legi funcționale în
interesul proprie sale conservări. Deci, dacă justiția
este respectul legii, și dacă legile sunt instrumentul
puterii, rezultă, conclude Thrasymachos, că justiția
nu este altceva decât una în avantajul celui mai pu-
ternic (tou kreittonos sympheron).
Plecat de la un pozitivism juridic, pe larg
împărtășit, Thrasymachos ne dezvăluie capca-
na ideologică în care se poate citi pozitivismul
puterii (el trece, cum spune M. Vegetti, de la un
Rechtpositivismus la un Machtpositivismus). Platon
va sintetiza astfel tezele sale în dialogul Legile (IV
714 c-d): Legile, ni se spune, le impune totdeauna
în Cetate fracțiunea care deține puterea (to kra-
toun).
„Și crezi tu că democrația victorioasă sau o
altă forță politică sau un tiran vor dori legi pentru
un alt scop, dacă nu pentru avantajul de a-și menți-
ne propria putere (arche)?”
Conform primei teze, puterea, fiind anteri-
oară legii, era prin definiție externă normelor de
justiție. S-a stabilit astfel polaritatea putere/justiție,
din care, într-o modalitate retorică, a fost posibilă
derivarea ecuației putere=nedreptate, cel supus=cel
drept. De aici a apărut teza conform căreia justiția
practicată supușilor, apare ca un bine pentru cei-
lalți, adică funcționează în interesul celor puternici,
dar care nu iubesc dreptatea și-i exploatează pe cei-
lalți. Figura perfectă a unei puteri care nu iubește
dreptatea este aceea a pleonexiei proprii tiranului,
unicul care este liber încât este„stăpân pe sine” și
mai ales stăpân asupra altora: această imagine a
omului eleutherios, adică aceea de despotikos, ne
amintește în mod direct de nostalgiile lui Callicles.
Cea de-a doua teză a lui Thrasymachos (34 a-c)
derivă din prima nu ca o consecință logică, ci prin-
tr-un efect retoric, care rezultă mai slabă din punct
de vedere teoretic și mai puțin originală, sfârșind
prin a se apropia de pozițiile lui Callicles (a cărui
atitudine este reluată de refuzul lui Thrasymachos
de a continua dialogul cu Socrate).
La rândul său, personajul Glaucon derivă din
paradigma pleonexiei, o teorie critică a justiției,
care dobândește forma unei genealogii a moralei.
La fel ca pentru Callicles, și pentru Thrasimachos
pulsiunile primare și naturale ale omului sunt
cele care se referă la adikein, adică capacitatea de
a exercita o violentă dominație asupra celorlalți
cu scopul dobândirii puterii, a gloriei și a bogăți-
ei (358 e). Aici stă originalitatea tezei lui Glaucon,
din care M. Vegetti face un extraordinar precursor
al lui Thomas Hobbes și a gândirii contractualiste;
agresivitatea naturală generează un sentiment al
fricii: nu există super-oameni în maniera evocată
de Callicles, fiecare este prea slab pentru a putea
spera în exercitarea violenței asupra altora fără a
suferi la rândul lor una mult mai mare. S-a născut
astfel pactul (syntheke) justiției, care constă într-o
reciprocă renunțare la violență și într-un acord co-
mun în vederea respectării legilor. Legea și justiția
constituie deci o protecție a celor slabi, dar nu exis-
tă, așa cum gândea Callicles, slabi și puternici „prin
natura lor”, slăbiciunea și frica care-i urmează, sunt
o condiție universală a viețuirii oamenilor în soci-
etate, care-i constrânge să renunțe la acele pulsiuni
primare, la acel basic instinct al violenței.
Cel puțin în aparență, ne spune M. Vegetti,
renunțarea la pleonexie vizează numai pătura ci-
vilizată și socializată a cetățenilor, care au nevoie
de o anumită aprobare (eudokimesis) din partea
celorlalți. Sub această pătură ascunsă, e de părere
M. Vegetti, rămâne ferocitatea originară a omului
adevărat (359 b). Starea de fapt a pleonexiei alege
să stea în secret, să comploteze, sub protecția pu-
blică a abilității oratorice și a exprimării virtuților
civile. Conflictul pleonectic se mută din atmosfe-
ra eroică a unui Callicles, la evocarea tiranică a lui
Thrasymachos, și la realitatea cotidiană a vieții,
proprie intrigilor și minciunii ca mod de a exista .
În spatele tezelor lui Glaucon stă probabil fi-
gura unui „rău maestru” al gândirii și al politicii
și anume Antiphon din Ramnunte, unul din inspi-
ratorii loviturii oligarhice de stat a celor Patrusute,
din 411 î.Hr. Cercetările papirologice, ne spune M.
Vegetti, făcute de Fernanda Decleva Caizzi și ana-
lizele istoriografice ale lui Michel Narcy au arătat
unitatea acestei figuri, care era deobicei împărțită
între sofistul democratic, care ar fi contrapus ega-
litarismul natural ierarhiilor arbitrare impuse de
convenții și de legi, și cele oligarhice, cu intenția de
a da jos guvernele democratice, despre care măr-
turisește Tucidide (VIII 66-70). Antiphon a descris
în realitate reciproca renunțare la adikein în viața
publică, ce constă în contractul (homologia) pe
care se bazează societatea și legile sale; a denun-
țat însă insuportabila violență pe care aceste legi o
exercită asupra adevăratei naturi a omului, pretin-
zând să pună la punct comportamentul, dorințele
(epithymia), până și gesturile și funcțiile corpu-
lui. El a revendicat deci utilitatea violării secrete
(lathra) a legilor în numele restabilirii drepturilor
naturale (DK B 44 fr. IA).
Florin-Preda Dochinoiu	(Po)vești de peste Prut, tehnică mixtă pe hârtie,
30x20 cm., 2020
În viața politică, așa cum ne informează
Tucidide, Antiphon a organizat, pe baza inteli-
genței sale și protejat de capacitățile sale oratorice
(deinotes) lovitura de stat, pregătită de societățile
secrete și dusă la capăt datorită unei alternanțe de
intimidări și violență. Este probabil că Platon se
referă chiar la Antiphon atunci când denunță în
Legile acei maeștri răi care îi învățau pe tineri că „în
adevăr” lucrul cel mai just este acela de a învinge
făcând apel la violență și promovând (staseis) (mo-
dalitățile injuste de negare a libertății), în scopul de
a trăi „o viață corectă conform naturii”, care constă
în a-i domina pe ceilalți și nu a-i servi cum dorește
legea (X 889 e s).
Krițias, pe de o parte, Antiphon pe de alta, se
pare că au fost maeștri ai gândirii și ai acțiunii pleo-
nexiei pe baza istorică a imperialismului atenian, a
instaurării dominației în Cetate (stasis), a revoltei
oligarhice împotriva legii egalitare proprie demo-
crației. Concluzia lui M. Vegetti este după părerea
noastră exemplară, constituind un avertisment
pentru sistemele democratice occidentale, care da-
torită evenimentelor în curs și a pericolelor ce nu
pot fi trecute cu vederea, sunt supuse unei presiuni
nemertitate.
Platon a elaborat pozițiile teoretice, pe care
de multe ori le-a făcut cunoscute în plan filosofic,
mult mai riguroase decât erau la început, în mai
multe versiuni, care prezintă un întreg evantai de
posibilități, implicate în paradigma pleonexiei, pe
care le-au adus în scenă personajele dialogice de
care vorbim ca Thrasymachos, Callicles și Glaucon.
Toate aceste, conclude M. Vegetti, reprezintă
o formidabilă luptă cu caracter dialectic, împotri-
va spiritului socratic, în care din păcate, Socrate în
cazul dialogului Gorgias și Republica, pierde în fața
violenței instituționalizate.
Socrate pierde de două ori, o dată în fața tăce-
rii lui Callicles, care opune forța unei alegeri exis-
tențiale, unei argumentări valide și-l constrânge
pe Socrate la un monolog care se încheie cu mi-
tul judecării sufletelor: un mit, deci, și nu o teorie,
de tipul aceleia prin care Adimantos îi va interzi-
ce lui Socrate să facă apel în cadrul cărții a II-a a
Republicii (365- 366).
Confruntarea de idei se dovedește a fi nepro-
ductivă și în fața lui Thrasymachos, așa cum recu-
noaște Socrate la sfârșitul primei cărți a Republicii.
Aici falimentul se datorează mai ales inadecvă-
rii paradigmei la technai, la care apelează în mod
6
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
normal Socrate, adică un discurs în jurul logicii
puterii: medicul, păstorul nu sunt bune exemple
pentru a contraargumenta raportul dintre kratos,
arche și nomos, deoarece Thrasymachos n-are ni-
ciun interes să dezvăluie interesul pleonectic, care
stă în spatele măștilor acestor buni meșteri (cu
uzurpatorul Giges din povestea lui Glaucon, care
era el însuși un păstor).
Este însuși Socrate, conclude Mario Vegetti, în
cartea a II-a a Republicii, cel care se declară inca-
pabil să ajute justiția în fața atacului inițiat de acei
„fii ai lui Thrasymachos” care sunt, după el, în plan
intelectual, dacă nu în cel moral, frații vitregi ai
lui Platon, Glaucon și Adimantos. Nu este capabil,
dacă nu cu condiția de a accepta provocarea pleo-
nexiei pe terenul care-i este propriu, acela al antro-
pologiei și deci în plan politic.
Așa cum se cunoaște, această ipoteză antropo-
logică a lui Socrate și modelul de societate propusă
sunt lichidate de Glaucon cu o frază ce a avut rezo-
nanță istorică, ca o „societate de porci” (372 d), în
sensul unei vieți simple, frugale, cât și a stupidității
și ignoranței membrilor ei, ce se lăsau influențați de
sofiști, prin erorile de raționament comise în mod
intenționat.
Nietzsche, preluând aceste idei platoniciene,
susținea că etica ar fi o invenție nenaturală, un truc
al celor slabi. Vito Mancuso ne spune că acest lu-
cru se poate rezolva observând mersul naturii, de
care omul este expresia cea mai elocventă; el pune o
simplă întrebare: există o Constituție la baza lumii
naturale sau domină numai anarhia? Și dacă este,
care este Documentul constituțional al naturii?
Care este, în alți termeni, natura naturii?
Fizica, continuă Mancuso, explică ceea ce filo-
sofii numesc ființa (essere), cu trimitere la energie
și la cele patru forțe fundamentale care o plasmea-
ză (gravitațională, electromagnetică, nucleară tare,
și nucleară slabă), fapt pentru care se poate spune
că este forța, aceea care guvernează lumea. Nu este
însă vorba de o forță brută, care se afirmă pe sine
contra oricări alte realități, o forță ca o arbitrară
violență, deoarece dacă ar fi așa n-am mai avea o
realitate organizată a lumii și a vieții cu minunata
sa complexitate. Din contră, forța care plasmează
energia este de un tip relațional și se exprimă con-
stituind legături și promovând un tip de organizare
special; este o forță care se exprimă pe sine însăși
atât timp cât sunt constitutive și perene relațiile pe
care sunt în măsură să le producă. Logica acestor
ființe este ceea ce înțelepciunea clasică a denumit
logos.
Conceptul de logos exprimă dinamica ce poar-
tă la existență fenomenele, întrucât sunt relații or-
donate. Este legea care mai întâi de toate generează
fenomenele, apoi le ține împreună, după care le
descompune, făcând posibilă punerea în evidență a
unui proces evolutiv și nu un bilanț egal cu zero, ci
nivele de abstracție ale ființării tot mai complexe și
organizate (evolutive).
Faptul că fenomenele sunt ținute împreună de
forța amintită mai sus, comentează V. Mancuso,
se explică și prin faptul că aceste fenomene sunt
instabile. Viața este un echilibru instabil, întucât
haosul tinde în mod continuu să descompună or-
dinea stabilită. Numai așa, numai datorită acestei
presiuni continue a haosului, creativă și destructivă
în același timp, ființa - energie evoluează. Această
dialectică a haosului și a logosului, face ca lumea să
existe, iar noi să-i fim coparticipanți și ființe finite
în infinitatea lumii.
De-a lungul timpului și alte culturi spiritu-
ale au intuit existența acestei energii inteligente
pe care grecii au numit-o Logos (uneori pneuma
și nous, cu o semnificație fie antropologică, fie
cosmologică). Înțelepciunea hindu ne vorbește în
termenii de dharma la nivel cosmologic și de pra-
na sau kundalini sau sakti la nivel antropologic.
Înțelepciunea chineză ne vorbește cu termenii de
Tao la nivel cosmologic și de Qi la nivel antropolo-
gic. Înțelepciunea japoneză ne vorbește cu termenii
de Rei la nivel cosmologic și de Ki la nivel antropo-
logic. Ceea ce demonstrează că intuiția lor comună
conform căreia natura naturii este relația confirma-
tă de capacitatea ei de a revela armonia.
De aceea natura naturii este procesul de gene-
rare. Iar imaginea sa prin excelență, conclude Vito
Mancuso, este o „Mamă”. De unde rezultă că for-
ța cea mai autentică a unei ființe umane este aceea
care se pune în slujba misterului generării în toate
formele posibile. Autentica voință de putere a unei
ființe umane, cu alte cuvinte, nu trebuie să facă ni-
mic diferit față de ceea ce face de la începuturi forța
proprie naturii, adică aceea de a crea sisteme.
Concluzia lui Vito Mancuso este în ton cu via-
ța noastră de toate zilele, devenind o critică aspră a
mentalității proprie comportamentului și atitudinii
unor contemporani de-ai noștri:
„Mă gândesc că este destul de evident azi, la
un secol și jumătate de distanță, că filosofia propusă
de Nietzsche nu mai reprezintă nimic aristocratic,
devenind din contră, punctul de vedere cel mai ce-
lebrat de industria și de agențiile de publicitate din
zilele noastre. Paradoxul deci și-a avut rolul său:
acea filosofie care dorește să fie aristocratică și să-și
atribuie pathosul distanței de mase a devenit în zi-
lele noastre cea mai populară filosofie, este ceea ce
oamenii doresc să audă și care le este spus cu inter-
mitență de către mijloacele de comunicare de masă
și de anumiți lideri politici”.1 Să ne amintim ce scria
Nietzsche în 1887: „Tot ceea ce este considerat imo-
ral este, dacă o luăm în sens economic, un factor de
ordin superior și în același timp de primă impor-
tanță”.2 Remarcile lui V. Mancuso la aceste afirmații
sunt pe cât de adevărate, pe atât de alarmante: la
distanță de un secol și ceva adevărul cuvintelor lui
Nietzsche este extrem de evident în ce privește cri-
teriile care guvernează producția cinematografică,
Florin-Preda Dochinoiu
30x16 cm., 2006
Birt (fragment), tehnică mixtă pe carton,
Florin-Preda Dochinoiu Declarația pe propria răspundere, tehnică mixtă pe
hârtie, 21x10 cm., 2020
muzicală, editorială și orice alt gen care vizează pe-
trecerea timpului liber. Azi, aproape nimeni nu mai
scrie sau compune pentru a servi valorilor morale,
nimeni nu mai vrea să apară ca un moralist, care așa
cum s-a văzut, unora le apare ca o încadrare pe care
un intelectual sau un artist s-o accepte de bunăvoie.
De aceea s-a pierdut orientarea etică în realizarea
producțiilor artistice, contează numai criteriul eco-
nomic. Aprofundând și punând în discuție aceste
problematici multora le apare ca nefiind la ordinea
politică a zilei, iar cuvintele lui Nietzsche, că ceea ce
este imoral este factorul superior și principal, de-
oarece se vinde mai bine, ne duce inevitabil la con-
cluzia că Nietzsche a învins, noi fiind condamnați
să suportăm această întoarcere pe dos a istoriei. În
acest sens pierdem noi toți, din cauza crizei econo-
mice și a celei socio-politice care își are rădăcinile
într-o criză morală profundă. În concluzie gândirea
lui Nietzsche ne apare paradoxală, pe de o parte cea
privind încercarea de negare a eticii, pe de altă par-
te ea pune bazele a ceea ce pentru el era valoarea
cea mai mare, adică cunoașterea, tocmai în termeni
etici. Eroarea, de fapt, nu era o greșeală cognitivă, ci
meschinitatea, lipsa de curaj, cu valorizarea sa eti-
că. Este clar pentru toți, că fiecare poate să contri-
buie la curățenia sa spirituală, cu condiția existenței
unui criteriu mai înalt și mai pur decât poate ființa
umană să-și imagineze; autoanaliza sinelui indivi-
dual este primul pas pentru recâștigarea încrederii
de sine, înainte de a cere de alții, cel mai bun lucru
este ca ființa umană să înceapă această curățenie
spiritulă cu sinele său individual.
Deci, ceea ce pentru Nietzsche era lucrarea
cea mai importantă, adică participarea la actul de
cunoaștere „eu îl prețuiesc pe acela care trăiește
pentru cunoaștere, și dorește acest lucru neînce-
tat”3, este consecința unei dispoziții etice. Ceea ce
în ultimă instanță a demonstrat cum „dinamita” sa
a putut să distrugă la sfârșit sensul ultim al propriei
sale lucrări.
Note
1 Vito Mancuso, Etica per i giorni dificili, Garzanti,
Milano 2022, p. 112
2 Nietzsche F., Voința de putere, n. 272, ed cit , p. 105
3 Nietzsche F., Cosiparlo Zarathustra. Un libro per tutti
e per nessuno, Prefață, n. 4, trad în it. de Mazzino
Montinari, Adelphi, Milano 1989, p.9
■
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
7
diagnoze
Andrei Marga
De la soluții la aplicare.
Optica lui Virgil I.
Bărbat
Cercetătorul, teoreticianul, comentatorul pre-
ocupat de viața din zilele noastre, dar care
nu escamotează dificultățile, ci le înfruntă,
este întâmpinat mereu cu întrebarea: care este so-
luția? O pun, adesea, oameni sătui de propagandă,
tergiversări și trădări, care au, firește, dreptate. Dar
care este soarta soluțiilor atunci când ele totuși se
formulează?
Trebuie remarcat că nici soluții care s-au dat în
trecutul culturii naționale nu au azi soarta pe care o
merită. Am semnalat nu demult, chiar în tema de-
mocrației, cât de ocolită este până și Proclamația de
la Alba Iulia (1918), care prevede „democrație cu-
rată”. Să nu mai vorbim de efervescenta dezbatere
interbelică asupra statului, trimisă azi în muzeu.
Sunt de părere că solicitarea de soluții este re-
zonabilă. Personal, am căutat să formulez soluții
organizate conceptual privind reconstrucția (Ieșirea
din trecut, 2002), schimbarea economică și cultura-
lă (Cotitura culturală, 2005), schimbările din justiție
(Justiția și valorile, 2019), democratizarea statului
(Statul actual, 2021), reformarea educației (Educația
responsabilă, 2019), politica externă (România și
Europa actuală, 2016). Numai că soluțiile se cuvin
discutate public și, în funcție, desigur, de evaluarea
de către cetățeni, valorificate.
Mai este de observat că nu există rezolvări la
dificultățile unei societăți fără ca aceasta să-și ela-
boreze soluții proprii. Nicio țară care s-a lansat nu
a fost fără telos și fără angajarea capetelor și brațelor
ei. Bunăoară, Germania s-a refăcut uimitor de repe-
de din ruina în care a ajuns în 1945 grație calificării
forței de muncă, priceperii decidenților și angaja-
mentului intelectualilor și al cetățenilor. Oarecum
la fel și alte țări.
Soluțiile sunt acasă, chiar și când înveți de la
alții. Pe Pământ nu este altfel. Dumnezeu îi ajută
înainte de orice pe cei care lucrează la schimbarea
stării de lucruri.
În viața societăților, știm prea bine, interferează
neîncetat ideologii - adică interese înguste ce se dau
drept interes public. Dar ideologiile sunt nu numai
specii ale naționalismului, cum este izolaționismul
ce se acuză azi, ci și internaționalismul descărnat
ce stă cu brațele încrucișate așteptând rezolvări de
undeva, din jocul forțelor sau chiar de la un centru.
România actuală traversează, din nefericire,
experiența nefastă a debusolării. Ea dovedește că so-
cietatea care nu se angajează cu forțe proprii pentru
a-și rezolva problemele ajunge în dificultăți majore.
Ne dăm seama că diagnozele date funcționă-
rii statului român actual, culmea, de unii dintre cei
care au contribuit la starea de acum - „stat mafiot”
spunea un președinte, „stat eșuat” a spus actualul
- nu sunt figuri retorice. Economiști acuză „jaful
fără precedent” al bunurilor și regimul „colonial” în
care s-a căzut. Mai nou, nu numai că se trăiește pe
datorie, cu dobânzi în creștere, dar, la orice calcul,
cu deciziile în curs, doar se amână împotmolirea.
Într-o lume concurențială, decidenții, nepricepuți
și debusolați, bat pe la porți, în vreme ce adâncesc
dificultățile.
Dar la crize, inclusiv la grava criză bugetară
există, totuși, soluții evidente ale economiștilor și
ale altor cetățeni ai țării, incomparabil mai chibzuite
decât oricare altele. Dar sunt aceștia ascultați, sunt
soluțiile lor luate în seamă?
Soluțiile sunt acasă, învățând, firește, din ex-
periența lumii. Cel puțin două fapte mă fac azi să
accentuez în plus această susținere.
Primul este acela că, în țările de referință, edu-
cația își asumă condițiile erei globalizării și digita-
lizării, dar se îngrijește tot mai mult nu numai să
folosească mijloacele acestora, ci și să fructifice po-
tențialul natural al oamenilor. În licee din diferite
țări se caută organizarea educației în mediu apropi-
at de cel al vieții de fiecare zi. În școli se dă curs ac-
tivării memoriei și raționării native, chiar dacă sunt
la dispoziție computere. Altfel spus, se dă o atenție
nouă potențialului natural al tinerilor. De exemplu,
nu e destul să le dai elevilor telefoane și computere
ca să fii în pas cu epoca. După cum te înșeli crezând
Florin-Preda Dochinoiu Alte remedii de împrumut, tehnică mixtă pe carton,
85x50 cm., 2022
că vei avea știință, industrie și cultură proprii doar
cu liste de articole. Sau mișcare sportivă cu una-do-
uă reușite. Or, că iese învățământ bun aplicând re-
țete ciupite și rău înțelese. Sau politică externă, mi-
mându-i pe alții.
Al doilea fapt este acela că, în zilele noastre,
sociologia face distincția fecundă dintre „lumea
trăită a vieții (Lebenswelt)” sau viața oamenilor în
firescul ei, ca ființe cu o anumită echipare organică,
care conviețuiesc într-o comunitate sub cupola cul-
turii, și ceea ce aparține „sistemelor”, instituțiilor, de
la cele locale la restul. În lumina acestei distincții,
este clar că o comunitate doar penetrată de „siste-
me” nu-și poate rezolva problemele. Viața rămâne
umană sub condiția trăirii ei cu o anume exprimare
proprie.
Ca să rezum, argumentele majore de azi duc la
cultivarea unui fel de a fi mai natural al oamenilor,
ce are premise simple. Este vorba de a lua viața ta
în propria comunitate ca punct de plecare, a învă-
ța din experiențele altora, a lucra la implementarea
cultivată a scopurilor, a veghea la soluții făcând față
presiunilor la abandonarea de sine.
Dintre personalitățile vieții moderne din
România, nimeni nu a întruchipat mai bine, prin
vederile sale, acest fel de fi natural, decât Virgil I.
Bărbat. El a dat soluții în această optică. De aceea, îl
și pun aici din nou în relief, evocând, în limita spa-
țiului, miezul soluțiilor sale.
Cu toate eforturile de readucere în scenă pe
care le-am făcut (de pildă, în Rațiune și voință de
rațiune, Editura Academiei Române, 2017) mai este
de lucru la a face cunoscută opera celei mai cultiva-
te personalități din Clujul interbelic. Câteva mii de
pagini de manuscris, aflate în arhive din București,
așteaptă încă editarea. Pledez pentru editare, căci
Virgil I. Bărbat a fost o personalitate de înaltă ca-
lificare, un lider de generație inovativ, capabil să
construiască instituții. Între altele, el a conceput
organizări (Extensiunea universitară, 1926) ce pot
fi inspiratoare și astăzi. Virgil Bărbat a cultivat so-
ciologia după instruire solidă în istorie și filosofie,
încât, de la început, a putut să articuleze un discurs
despre societate capabil de soluții. El era mai mult
decât un sociolog, era un gânditor.
Se spune că în România gânditorii verita-
bili trebuie să moară pentru a fi recunoscuți. Cu
Virgil Bărbat nu s-a întâmplat nici măcar aceasta.
Presupun că dacă l-ar fi avut printre vârfuri, din-
coace de 1931, când el se stingea la numai 52 de ani,
însăși istoria putea fi alta. Aceasta pentru că Virgil
Bărbat absorbise o neobișnuit de întinsă cultură
universală, literară, istorică și științifică, și elaborase
o viziune a valorificării de sine a României. Mai ales
că, în vremuri de reorganizări, nu însușirile rapso-
dice, cât forța gândirii este hotărâtoare.
Între altele, Virgil Bărbat a folosit devreme,
după stagii fructuoase în Elveția, Germania și SUA,
cele trei limbi moderne majore - engleza, franceza,
germana - cu informarea la surse corespunzătoa-
re, în serviciul unei concepții proprii. În locul unei
astfel de concepții, se poate observa că a prevalat
uneori la Cluj ceea ce s-a acuzat în critica literară
interbelică - un fel de pozitivism provincial, care ia
plierea la ce se poartă și descurcarea personală drept
scop ultim al vieții. Acest pozitivism a marcat une-
ori puncte în raport cu ideologiile, dar nu a izbutit
să consacre o viziune cuprinzătoare. Azi, el face ra-
vagii - mult dincolo de Cluj.
Puțini știu că Virgil Bărbat a dat una dintre
primele monografii consacrate operei lui Nietzsche
în exegeza universală (Nietzsche. Tendances et pro-
blemes, Rascher & Cie., Zurich und Leipzig, 1911).
Puțini cunosc că a dat prima scriere de america-
nistică în cultura română (Imperialismul american.
Doctrina lui Monroe, Cartea Românească, București,
8
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
1920). Cu ea, Virgil Bărbat participa la inaugurarea
cercetării relației dintre Europa și America după
prăbușirea întâietății economice, politice și milita-
re a Europei, odată cu Primul Război Mondial. Este
contextul în care Woodrow Wilson aducea la Paris
proiectul său de reorganizare a Europei pe baze ce
revin de fapt la Kant. Virgil Bărbat apăra în context
teza potrivit căreia a devenit indispensabilă „revi-
zuirea judecăților pe care lumea veche și cea nouă le
au una asupra alteia”.
Făcându-se însă ecoul lui Nietzsche, Virgil
Bărbat credea că pacifismul wilsonian ar prefigura
o societate în care „toți vorbesc englezește”, iar „cei
mai luptători, mai tari” sunt favorizați, și susținea că
în cultura germană, axată pe afirmarea națiunii, se
află soluția potrivită pentru Europa (pp. 186-187).
El nu ezita să elogieze cultura germană pe când se
adoptau tratatele de la Versailles, subestimând vizi-
bil implicațiile înfrângerii militare a Germaniei.
Opțiunile lui Virgil Bărbat s-au format în jurul
convingerii valorii de neînlocuit a națiunilor. Pe de
o parte, el a văzut în ce venea de peste ocean un li-
beralism individualist, dizolvant pentru coeziunea
unei națiuni europene. Dar Virgil I. Bărbat era lu-
cid, încât să recunoască superioritatea democrației
americane. „America ne-a învățat - scria el - mare-
le lucru că o democrație, ca să poată trăi cu succes,
trebuie să se gândească tot atât de mult la producție
cât la împărțeala bogăției publice, lecție pe care să
nu o uităm” (p. 200). Virgil I. Bărbat nu a lărgit însă
destul înțelegerea Americii, el ajungând la sentințe
întreținute de prejudecățile lui Hașdeu, de felul „li-
bertatea americană n-a avut nici o valoare morală”
(p. 200). Sunt sentințe care nu se susțin când este
vorba de o cultură cu rădăcini puritane, în general
iudeo-creștine, cum era cultura americană.
Faptul că Virgil I. Bărbat voia ca europenii să
învețe din experiența americană este, însă, mai pre-
sus de orice. Într-un alt loc, Virgil Bărbat își asumă
că societatea poate fi ameliorată nu mărind puterea
autorității, ci „întărind conștința datoriei în fiecare
membru al comunității, făcându-l de timpuriu și
pretutindeni un părtaș inteligent al operei urmări-
te de toți” (Dinamism cultural, Lepage, Cluj, 1928,
p. 5-6), pe calea educației și culturii. El elogia, în
termeni superlativi, faptul că „America este țara în
care universitățile au părăsit vechiul lor separatism
și au început a se amesteca în viața poporului care
le susține”, ceea ce le-a conferit un rol reformator
în societate”. Și adăuga observația că „profesorul tip
din America este veșnic în căutarea împrejurărilor
sociale, în care ar putea altoi rezultatele specialită-
ții lui și a face din aceasta din urmă ceva viabil, o
operă omenească trăită, iar nu un simplu capitol de
manual, cum este cazul cu confratele lui european”
(p. 117).
La tezele lui A. C. Popovici, după care aparte-
nența națională este un fel de cadru transcendental
al oricărei acțiuni omenești și, corelat, democrația
ar fi o primejdie pentru comunități (Naționalism
sau democrație?, Minerva, București, 1910), Virgil
I. Bărbat reacționează cu teza că nu democrația este
de vină pentru degradarea vieții din jur, ci proasta
folosire a democrației. „Răul cel mare - scrie el - nu
este tăria democratismului, ci slăbiciunea celor ce ar
fi să ia în mână conducerea vieții de mâine și a ce-
lei de azi, slăbiciunea lor fizică, metafizică și socială,
micimea lor; răul cel mare e slăbiciunea fizică, dar,
mai ales azi, slăbiciunea sufletului poporului întreg,
popor care începe să nu mai poată crede, nici el, în
valorile cele vechi, în valorile metafizice, sociale /.../
ale trecutului și noi n-am găsit, n-am știut a găsi
alt ideal care să-l poată subjuga, n-am putut duce
o viață care să-l poată prinde, așa cum este el, de-
mocrat, în complexul unui sistem de viață, din care
să nu lipsească nici știința, dar nici credința, nici
Florin-Preda Dochinoiu
Înălțare, tuș pe carton, 30x21 cm., 2016
democratismul desăvârșit, dar nici aristocratismul
etc. /.../. și disperați ne-am pus să învârtim deasupra
capetelor noastre fantoma naționalismului și drept
orice opoziție, în contra democratismului, a vieții,
am început să scoatem măștile tradițiilor trecutului,
conservate cu sfințenie de dușmanii timpurilor pos-
terioare lui ‘48” („Naționalism” sau „democrație”?,
Socec, București, 1911, p. 60-61). Nu de la demo-
crație vine răul, ci din cu totul altă parte: „lipsa de
voință și inferioritatea claselor de sus”.
Virgil I. Bărbat a preconizat trecerea în spatele
opoziției dintre democratism și aristocratism și asu-
marea „vieții” - a „nevoilor acesteia”, pentru a pre-
găti ziua de mâine. Prioritatea nu este revenirea la
trecut, ci angajarea viitorului ținând seama de „an-
samblul trebuințelor omenești”, care nu se lasă re-
duse la identificarea națională, chiar dacă o includ.
Rezultatul general la care ajungea Virgil I.
Bărbat a fost abordarea societății românești din
perspectiva unei democratizări luate în serios, care
să poată fi suport al mândriei naționale. În dezbate-
rea asupra dezvoltării din România de după Primul
Război Mondial, pe fondul creat de exproprierea
marilor moșii, Virgil I. Bărbat a promovat teza după
care exproprierea moșiilor boierești și trecerea pă-
mântului în posesia „plugarilor” trebuie urmată de
„exproprierea neștiinței de carte” (Dinamism cultu-
ral, p. 8). Termenul care-i sintetizează vederile asu-
pra României este „democratizarea” în continuare a
statului și a societății.
Sub acest termen, Virgil I. Bărbat are în vedere
„dispariția monopolurilor” de orice fel, „împărți-
rea pământurilor la țărani”, „țărmurirea drepturilor
patronilor”, prevalența „cuvântului celor mulți în
politică”, „recrutarea conducătorilor după merit”.
Diferența de orice egalitarism este marcată de Virgil
I. Bărbat astfel: nu trebuie ca, odată cu împărțirea
pământului, să cadă „respectul pentru ideea de pro-
prietate”; odată cu votul universal, să cadă și impor-
tanța reprezentării politice; odată cu promovarea
după merit, toți să de considere că sunt pe același
plan și au îndreptățirea să conducă (p. 11). Virgil I.
Bărbat a repetat că „autoritarismului” din societate
îi este mereu superioară soluția sprijinirii pe „dato-
ria” resimțită de către cetățeni.
Pentru Virgil I. Bărbat, răspândirea culturii
este cheia de boltă a soluționării problemelor de
dezvoltare a României (Premisele umane ale culturii
moderne, Extensiunea Universitară, Cluj, 1925-26).
El a luat pe cont propriu o argumentare pe care
Max Weber o consacrase, care vedea o dependență
a societății de acțiuni și a acestora de felul în care
oamenii trăiesc realitatea - fel dependent, la rân-
dul său, de cultura împărtășită. România nu se va
putea moderniza, spunea Virgil I. Bărbat, dacă nu
sunt moderne chiar trăirile și mentalitatea pe care
le pune la lucru.
Pentru români, două solicitări devin de ne-
ocolit, în concepția lui Virgil I. Bărbat. Prima este
înlocuirea tentației „pesimismului” și a „concepției
tragice a existenței”, cu „principiul înnoirii perma-
nente a claselor conducătoare prin elemente des-
toinice venite de jos” (Virgil I. Bărbat, Dinamism
cultural, p. 6). Căci „sancțiunea sănătoasă pe care
acest principiu o dă meritului și nemeritului” este
cea care ține trează conștiința posibilului și moti-
vează acțiunea. A doua este trecerea de la elitism
la înțelegerea democratică a culturii. Ambele sunt
imperative.
Virgil I. Bărbat știa foarte bine cât de mari sunt
discrepanțele din societatea României și cât de mult
este de făcut. El a fost însă conștient de nevoia unei
vaste reconsiderări a profilului elitei politice și cul-
turale ce conduce în societate.
El a sesizat cu ascuțime carențele de formare
a politicienilor din țara noastră, care îi fac să cau-
te titluri academice după ce au ajuns în funcții. „La
noi, politicienii ajung specialiști: miniștri de indus-
trie, de lucrări publice, de instrucție și așa mai în-
colo. În alte părți, specialiștii ajung miniștri și une-
ori șefi de stat. O diferență care spune multe, nu?”
(Dinamism cultural, p. 185). Carențele politicienilor
au și alt aspect. „Adăugați acum, la toate cele spuse
mai în urmă și concesiile, tragerile pe sfoară, bucă-
tăria întreagă, în sfârșit, necesară mersului înainte
al mașinăriei unui partid și veți înțelege prăpastia
dintre oamenii lumii formelor și aceia ai lumii in-
terne, dintre politică, așa cum ne-a format-o lumea
modernă și cultură” (p. 215).
Teza lui Theodore Roosevelt, din celebrul dis-
curs al președintelui american la universitatea din
Sao Paolo, după care „civilizația” presupune „ca-
ractere”, iar „caracterul” reunește „curajul” ( „iniți-
ativa”), „cinstea” și „bunul simț”, a fost împărtășită
manifest de Virgil I. Bărbat. El a stigmatizat „opor-
tunismul bizantin”, care face ca la noi cărturarul să
se adapteze la împrejurări, în loc să judece indepen-
dent și să promoveze o opinie proprie și responsabi-
lă față de interesul public (p. 218). El a acuzat lipsa
angajării în cauze publice: „dacă profesorii univer-
sitari ne-au dat icoana senilității timpurii a intelec-
tualității române, masa cea mare a absolvenților
școlilor noastre medii și superioare ne-au dat-o pe
cea a senilității noastre morale” (p. 206). O societate
nu-și rezolvă problemele dacă oamenii se consideră
pe sine doar simpli „funcționari” într-un angrenaj
de care răspunde mereu altcineva.
Virgil I. Bărbat a sesizat mai clar decât orici-
ne că vestita „teorie a formelor fără fond”, a lui Titu
Maiorescu, din care se alimentează și azi dezbaterea
asupra stărilor de lucruri din țară, nu este profundă.
Ceea ce a contat în istoria României, scrie el, a fost
împrejurarea că „fondul” nu a fost atins prin măsuri
destul de hotărâte (p. 212), care să deschidă posi-
bilități pentru cetățeni de a se exprima în treburile
societății și de a împrospăta garniturile de conduce-
re și elitele culturale. Nu lamentarea privind soarta
„formelor”, ci schimbarea „fondului” însuși ar tre-
bui să preocupe mințile și brațele românilor.
Iată, așadar, o soluție! Cine și câți sunt gata să
se angajeze pentru o democratizare precum cea la
care chema Virgil I. Bărbat?
■
9
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
eseu
Nicolae Iuga
Iraționalul în Istorie (II)
(Im)Posibilitatea profețirii Istoriei
Despre emergență (vorba lui Aristotel) se poate
spune în multe feluri. Etimologic și originar, terme-
nul se referea cu precădere la om, reliefând inclusiv
semnificații morale. În latină, mergo însemna de
exemplu a se scufunda în apă, iar emergo a ieși din
nou la suprafață, la lumină. Emergo ex palude însem-
na a ieși dintr-o mlaștină, la propriu dar și la figurat,
emergo ex mendicitate - a ieși din sărăcie, din foa-
me, apoi avem chiar emergo ad summas - a se ridica
la cele mai înalte situații sociale, avere, ierarhie sau
onoruri. Mai târziu, în modernitate și cu semnifi-
cație tehnică, s-a numit emergentă raza de lumină
care iese deviată dintr-o prismă. Raza de lumină iese
deviată, dar nu aleatoriu, ci după un anumit unghi
de refracție, previzibil și care se poate calcula cu
ajutorul unor coeficienți, în funcție de mediul care
constituie prisma. Apoi structuralismul, aflat un-
deva la mijloc între știință și filosofie, se bazează pe
trei principii elementare, cel de-al treilea fiind numit
emergență, enunțat ca fiind acea proprietate a struc-
turii de a avea însușiri noi, care nu pot fi reduse la
însumarea însușirilor părților componente.
În filosofia contemporană, bunăoară la Conwy
Lloyd Morgan (1933), conceptul de emergență este
menit să caracterizeze apariția Noului în istoria uma-
nă și deopotrivă în evoluționismul biologic. Noul
este ceva ce ține de domeniul spontaneității pure
și absolute, este ceva ce apare aleatoriu, nemotivat,
imprevizibil și ca atare inexplicabil. Avem ceva în
genul unui salt mistic, fie ceva propriu-zis a-cauzal,
fie ceva cu o cauzalitate necunoscută și prin urmare
cu efecte imposibil de prevăzut. Oricum am lua-o,
avem de a face cu evenimente principial impredic-
tibile. Problema cauzalității emergente a fost reluată
în perioada postbelică, prin contribuțiile antropolo-
gului american J. H. Steward. Potrivit acestuia, există
efecte, respectiv evenimente istorice care nu pot fi
deduse din cauze, chiar dacă noi am cunoaște cau-
zele exhaustiv și chiar dacă aceste cauze ne apar nu
doar ca necesare ci și ca suficiente. Procesul istoric
în ansamblu poate fi determinabil, dar nu și predic-
tibil1. În procesele evolutive, „nu există nimic care să
preordoneze dezvoltările ulterioare”2. În nici o epocă
istorică, plecând de la datele prezentului, nu au putut
fi prezise invențiile viitorului. De exemplu, în sec. al
XVIII-lea, nimic nu-i îndreptățea pe oameni să pre-
zică inventarea electricității sau a motorului cu ar-
dere internă, după cum în sec. al XIX-lea nimic nu-i
îndreptățea pe oameni să prezică evoluția tehnicii de
calcul sau utilizarea energiei nucleare ș. a. m. d.
Există, desigur, anticipări pronunțate și atră-
gătoare, în genul literar numit science-fiction.
Scriitorul Jonathan Swift (1667-1745) a anticipat cu-
noașterea fizico-chimică a fotosintezei sau existența
unor sateliți ai planetei Marte. Alt scriitor celebru,
Jules Verne (1828-1905) a anticipat submarinul sau
zborurile spațiale. H. G. Welles (1866-1946) a anti-
cipat relativitatea timpului și aselenizarea. Dar toate
anticipările în genere sunt anticipări nu predicții, nu
sunt ceva sistematic ci contingent, sunt bazate pe
fantezie și nu pe deducții științifice, care să plece de
la starea prezentă a lucrurilor, apoi sunt ceva relativ
la domeniul tehnicii, nu la mersul istoriei umane.
Există, e adevărat, anticipări și încercări de
previziune și în domeniul istoriei, dar aici lucrurile
stau altfel. În materie de previziune sau clarviziune
istorică, antichitatea i-a dat pe magi în civilizația ba-
biloniană, pe profeți în civilizația iudaică, pe auguri
în civilizația romană și câteva oracole renumite în
civilizația greacă. Prezicătorii erau persoane care se
bucurau de un respect mistic, de o celebritate rară și
de o autoritate indiscutabilă, mai presus de oameni,
o autoritate de origine divină, care nu putea fi pusă
la îndoială, deși profețiile lor au fost adesea infirmate
violent și au condus la adevărate dezastre pentru po-
poare și împărății ce păreau nepieritoare. Înainte de
a pleca la războiul împotriva grecilor, tradiția spune
că regele Cresus a consultat un oracol, iar oracolul
i-a prezis că va distruge un stat mare. Profeția era su-
ficient de ambiguă ca să se poată adeveri și la modul
pervers, în sensul că până la urmă regele a pierdut
războiul și și-a distrus propriul stat.
Nici previziunile din epoca modernă nu au
un statut mai bun. Karl Marx a pretins în Capitalul
(1867), o scriere cu caracter științific în plan econo-
mic dar structurată pe o idee mesianică imanentă,
că ar fi găsit legitatea generală a istoriei umane, con-
stând în succesiunea necesară a modurilor de pro-
ducție, în virtutea cărei succesiuni după capitalism
urmează cu necesitate socialismul și comunismul,
o orânduire crezută ca fiind superioară în raport
cu precedenta. După cum se știe, istoria ulterioară
a evoluat într-o manieră opusă teoriei și a infirmat
la modul tragi-comic și această predicție realizată pe
baze științifice, în sensul că după socialism a urmat
tot capitalismul.
Față cu această incapacitate a oamenilor de a-și
prezice propria istorie s-a avansat o explicație. S-a
spus bunăoară3 că decalajul care există între funcția
predictivă a științelor naturii și cea a științelor soci-
ale se explică pe de o parte prin complexitatea vieții
sociale, iar pe de altă parte prin stadiul incipient în
care s-ar afla științele sociale în raport cu cele ale na-
turii. Ambele presupuneri sunt eronate.
Științele sociale nu sunt istoricește în urma ști-
ințelor naturii, dacă admitem (și trebuie să admitem)
că Istoria începe cu Herodot (sec. V î. H), iar Știința
politică cu Platon și Aristotel (sec. V - IV î. H). Etica
lui Spinoza (1677) a fost elaborată în maniera știin-
țifică a Geometriei, iar prima concepție general-evo-
luționistă se află în Fenomenologia lui Hegel (1806),
publicată cu mai bine de o jumătate de veac înainte
de Originea speciilor a lui Darwin (1859). Apoi, cât
privește opinia că societatea umană este „deosebit de
complexă” prin comparație cu natura și de aceea, ca
obiect de cunoaștere, cunoașterea de sine a omului
ar trebui să rămână cumva firesc în urma cunoaște-
rii naturii etc. - toate acestea nu sunt altceva decât
simple vorbe goale. Nu „complexitatea” omului este
o piedică în calea cunoașterii istoriei sale din trecut,
ci libertatea omului este o piedică în calea predicției
asupra istoriei sale viitoare, asupra comportamen-
tului uman și a evoluțiilor sociale la scară națională
și planetară. Societatea în ansamblu, o interacțiune
de indivizi, înzestrați cu libertate dar determinați
Florin-Preda Dochinoiu Jocuri trecătoare de viață, tehnică mixtă pe carton,
30x16 cm., 2006
de interese, o interacțiune de grupuri mai mici sau
mai mari, aflate sub presiune reciprocă și în ciocnire
browniană, cu toată structurarea instituțională, va
avea ca rezultat permanent o zonă parțial indetermi-
nistă și ca atare principial impredictibilă.
Fizica lui Newton, prezentată mai cu seamă în
Principia Mathematica (1687) a impus totodată și
un anumit ideal al științei, caracterizat prin rigoare
deterministă și prin legitate care nu admite excepții.
Un secol după Newton, Immanuel Kant împărtășea
ironic, în mod condiționat, același ideal și pentru
știința moralei, pentru filosofia practică. Mai exact,
Kant arăta că, dacă am putea cunoaște toate mobi-
lurile care determină acțiunea unui om, atunci noi
am putea prevedea comportamentul său viitor cu
precizia cu care astronomii prevăd mișcarea astre-
lor. Kant știa însă că acest lucru nu este cu putință
din principiu, pentru că omul este, în planul rațiunii
practice, o ființă înzestrată cu libertate, ca spontane-
itate absolută, după cum în planul cunoașterii, al ra-
țiunii pure, conceptele intelectului sunt produse de
asemenea în virtutea unei spontaneități pure.
Pe de altă parte, după cum se știe, ordinea so-
cială transcende suma acțiunilor individuale, se
prezintă ca fiind exterioară acestor acțiuni și nu re-
produce aceste acțiuni, chiar nici atunci când ne-am
imagina un caz ideal, când acțiunile tuturor indivi-
zilor ar fi puse în sinergie. Cu alte cuvinte, ordinea
socială însăși constituie o emergență în raport cu
suma acțiunilor individuale. Prin urmare, pentru a
explica ordinea socială este necesar să avem în ve-
dere acțiunile individuale, de exemplu deciziile sau
gesturile personalităților istorice, dar nu este și su-
ficient. O atare explicație este grevată pe de o parte
de libertatea ca inerență a individului, iar pe de altă
parte de caracterul emergent al acestei ordini însăși.
Există firește în lumea contemporană și demer-
suri științifice importante, unele chiar impresionan-
te, consacrate previziunii asupra evoluției societății.
Primul de acest fel, faimos în toată lumea, este cel
numit Limitele creșterii4, elaborat de echipa condusă
de către D. Meadows. Acest model este imaginat pe
evoluția unui număr de cinci variabile: demografie,
resurse naturale, agricultură, industrie și poluare.
Ideea simplă a echipei lui Meadows era să presupună
atunci, la începutul anilor 70, că toți acești parametri
și-ar continua nestingheriți tendințele și ritmurile de
creștere existente. Au preluat date și indicatori care
caracterizau exhaustiv aceste cinci variabile și au
procedat la scenarii deosebit de complexe simulate
pe calculator. Viziunea obținută a fost una cu ade-
vărat apocaliptică. În ipoteza că populația va crește
continuu în același ritm, creșterea ei se va lovi de
1O
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
limitele absolute ale planetei de a putea asigura re-
surse de hrană. Dacă consumul de resurse naturale,
în speță de petrol va crește continuu în același ritm,
la un moment dat aceste resurse vor fi complet epu-
izate. Dacă agricultura bazată pe chimizare și indus-
tria vor continua să crească în același ritm, poluarea
rezultată va ajunge să otrăvească totul, până când
viața pe pământ va deveni imposibilă. Civilizația
umană globală, în întregul ei, ar urma să intre în
colaps undeva pe la anii 2030. Apocalipsa ar fi mai
aproape decât ne putem noi imagina. Din fericire,
evoluția acestor variabile nu este una lineară și deter-
ministă, ci este expusă și supusă la posibile influențe
imprevizibile. Limitele demografice și alimentare
pot fi considerate ca fiind relative la tehnologia care
se va utiliza pe viitor în agricultură. Limitele resur-
selor de hidrocarburi s-ar putea să nu conteze, în
eventualitatea descoperirii unor surse alternative de
energie. Poluarea poate fi limitată prin mutațiile pe
care le-ar putea suferi industria etc. Limita principa-
lă a acestui gen de previziuni este aceea că este una
exclusiv tehnică, îi scapă factorul politic, caracterizat
prin deciziile luate de către oameni, decizii imposibil
de anticipat pe termen mediu și lung.
Iraționalul în Istorie. Trebuie să recunoaștem:
diferențele între oracolele antichității și modelele de
evoluție globală ale contemporaneității sunt uriașe,
în unele puncte chiar totale. Oracolele se alimentea-
ză din inspirație divină, modelele globale cu cifre și
date empirice, verificabile științific. Preoții antichi-
tății făceau preziceri în stare de transă, indusă dea-
supra focului, prin inhalarea fumului rezultat din
arderea unor ierburi halucinogene, în schimb savan-
ții contemporani sunt, în principiu, minți educate,
lucide și critice. Vechii prezicători urmăreau cu toată
seriozitatea zborul păsărilor mari pe cer sau exami-
nau atent măruntaiele animalelor de jertfă, futuro-
logii de azi urmăresc scenarii simulate pe calculator.
Cu toate acestea, ei au ceva în comun. Ambele ca-
tegorii, magii din vechime și oamenii de știință de
azi, au aceeași capacitate limitată de predicție, su-
pusă acțiunii aleatorii a factorului imprevizibil. Un
singur exemplu. În anii ‘70 și ’80 ai secolului XX au
fost realizate zeci de predicții cu caracter științific,
Rapoartele către Clubul de la Roma, Rapoartele
Stratfor etc., dar nici una dintre aceste predicții nu a
reușit să prevadă prăbușirea fostei URSS, întâmplată
numai câțiva ani mai târziu.
În aceste condiții, cercetătorii istoriei au renun-
țat la predicții propriu-zise, cu pretenții de confir-
mare într-un procent semnificativ și și-au centrat
eforturile pe relevarea unor tendințe, a tendințelor
dominante, numite și megatendințe. Astfel, John
Naisbitt5 relevă un număr de zece astfel de megaten-
dințe, din care am enumera doar câteva, pe acelea
care mai prezintă o oarecare relevanță și în ziua de
azi. Anume, tendința de trecere de la societatea in-
dustrială la societatea informațională; tendința de
trecere de la tehnologia tradițională la IT; tendința
de trecere de la economia națională la o economie
mondială; tendința de trecere de la ierarhii către re-
țele. În doar două decenii de la formularea acestor
tendințe, se poate observa că un număr de șase din
zece nu au mai fost confirmate de cursul ulterior al
evenimentelor, iar pentru celelalte patru, despre care
se mai consideră și azi că ar fi reale, datele de analiză
utilizate de către Naisbitt sunt evident depășite.
Apoi tendințele pot fi oricând, în orice moment
deturnate și alterate de către decizii neașteptate, bi-
zare, iraționale și contraproductive luate de către
conducerile politice ale diverselor state. Un renumit
istoric militar american6 a analizat în detaliu, într-o
serie de eseuri, câteva momente de notorietate isto-
rică, în care conducătorii unor cetăți sau guvernele
unor state au luat cele mai proaste hotărâri cu putin-
ță, au adoptat decizii complet iraționale și contrare
interesului propriu. În cazul războiului troian, rege-
le Troiei și căpeteniile militare au introdus în cetate
ciudatul cal de lemn, construit și aparent abandonat
de către grecii inamici, fără să aibă prudența elemen-
tară de a verifica interiorul acestuia, cu toate insis-
tențele profetului Thyresias în acest sens, după care
au organizat un banchet spre a celebra victoria și
apoi s-au culcat liniștiți. În cazul Reformei lui Luther
de la începutul sec. al XVI-lea, Papalitatea a refuzat
cu încăpățânare să de curs cererilor de respectare a
unor norme morale minimale, pierzând astfel apro-
ximativ jumătate din Europa creștină. Spre sfârșitul
sec. al XVIII-lea, Imperiul Britanic a refuzat să re-
cunoască Independența coloniilor din America de
Nord, dimpotrivă a căutat să le mențină cu forța,
printr-un război al cărui eșec era previzibil. În peri-
oada postbelică, SUA s-au angajat în Vietnam într-o
aventură catastrofală, un război soldat cu pierderi
imense și practic fără nici un fel câștig. Concluzia
istoricului american ar putea fi circumscrisă unui
iluminism întors pe dos. Da, este adevărat că ideile
joacă un rol important în istorie, dar nu ideile lu-
minoase, progresiste, umaniste etc., ci mai curând
cele iraționale, de-a dreptul demente. Dacă Barbara
Tuchman (decedată la 8 feb. 1989) ar mai fi trăit și
azi, ar fi avut noi argumente pe aceeași temă, alimen-
tate de războaiele contemporane și de aceleași deci-
zii iraționale adoptate de către politicieni.
O privire mai detaliată asupra modului în care
se comportă șefii de state și cum își asumă anumite
idei, aruncă Henry Kissinger7, fost secretar de stat al
SUA în administrația Nixon și laureat al Premiului
Nobel pentru Pace. Kissinger consideră că a fi om de
stat este o artă și că exercitarea acestei arte depinde
de buna cunoaștere a două lucruri: a limitelor pro-
prii și a posibilităților proprii. Decizia presupune o
Florin-Preda Dochinoiu
(În)ger, tuș, peniță pe carton, 30x21 cm., 1998
anumită tensiune optimă între realitate și aspirații.
Dacă nu ai aspirații, stagnezi; dacă ai aspirații mai
mari decât posibilitățile, ratezi efortul specific și
subminezi încrederea în guvernare. Corespunzător,
oamenii de stat ar putea fi împărțiți în trei categorii:
(a) Oamenii mediocri, care operează în interiorul li-
mitelor proprii și care, din acest motiv, nu vor crea
nimic semnificativ. (b) Oamenii mari, care operea-
ză la limita exterioară a posibilităților, dar nu foarte
departe de această limită, la fel cum în logică, pașii
înainte în vederea determinării se fac întotdeauna
la genul proxim, nu la un gen prea îndepărtat. (c)
Oamenii nesăbuiți, care depășesc prea mult limite-
le, care iau decizii cu consecințe care scapă de sub
control și care subminează încrederea nu doar în so-
cietatea lor, ci și în restul lumii. În raport cu proble-
ma predicției, aceste tipuri ar putea fi considerate în
manierea următoare. Oamenii mediocri nu prezintă
interes; oamenii nesăbuiți sunt principial imprevizi-
bili și ca atare impredictibili; marii oameni de stat
pot angaja un efort de predicție de o valoare relativă.
Note
1	Cătălin Zamfir, Spre o paradigmă a gândirii sociologi-
ce, Polirom, Iași, 2005, p. 232
2	J. H. Steward, Teorie of Culture Change, Illinois, 1955,
p. 216
3	Sivliu Brucan, Secolul XXI, Polirom, Iași, 2005, P. 70
4	D. Meadows, The Limits to Growth, Univers Books,
New York, 1972
5	John Naisbitt, Megatrends, Warner Books, 1984
6	Barbara Tuchman, The March of Folly, W.B., 1984
7	Henry Kissinger, în: „România liberă”, nr.
5410/17.12.2007
■
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
11
Iulian Cătălui
Literatura mondială
în contextul actual, o
intersecție de studii de teoria
literaturii, istoria literaturii,
comparatism, hermeneutică
și filosofie (III)
Analize și judecăți contemporane
De-a lungul secolului al XIX-lea și mare parte
și în secolul XX, valul exacerbat de naționalism a
dus la o „eclipsă a interesului în/ pentru literatu-
ra mondială”, dar în era post-1945, literatura com-
parată și universală sau mondială a început să se
bucure de o renaștere, o redeșteptare, mai bine
zis, în Statele Unite. Ca o națiune de emigranți ce
era, este și va fi, și cu o tradiție națională mai puțin
bine stabilită decât posedau, aveau numeroase țări
vechi, bătrâne, Statele Unite au devenit un „teren
fertil” pentru studiul literaturii comparate (adesea,
în primul rând, la nivel de absolvent) și pentru lite-
ratura mondială, adesea învățate, studiate în calita-
te, în cadrul primelor clase de învățământ general.
Accentul a rămas în mare parte pe clasicii greci și
romani și pe literaturile moderne majore ale pute-
rilor europene occidentale, dar o „confluență de
factori” de la sfârșitul anilor 1980 și începutul ani-
lor 1990 a condus la o mai mare deschidere către
lume, către mondialitate.
Sfârșitul Războiului Rece, creșterea/ emergen-
ța globalizării în economia mondială și noi valuri
de emigranți din multe părți ale lumii au dus la
numeroase eforturi pentru a deschide, mări stu-
diul literaturii lumii sau mondiale, această schim-
bare fiind bine ilustrată de expansiunea Antologiei
Norton a Capodoperelor Lumii/ The Norton
Anthology of World Masterpieces, a cărei primă
ediție din 1956 prezenta doar opere literare majore
din Europa Occidentală și America de Nord, la o
nouă „ediție extinsă” din anul 1995 cu substanți-
ale selecții non-occidentale, și cu un titlu schim-
bat din „Capodopere” în mai puțin exclusivista
„Literatură”, noul titlu fiind The Norton Anthology
of World Literature/ Antologia Norton a Literaturii
Mondiale1. Antologiile majore, importante de as-
tăzi, incluzând acelea tipărite de Longman și de
Bedford pe lângă cele de la Norton, toate prezintă,
evidențiază câteva sute de autori din zeci de țări.
Creșterea explozivă a cercului de studii culturale
sub rubrica literatură mondială a inspirat o varieta-
te de „încercări teoretice” pentru a defini și delimi-
ta domeniul și de a propune „moduri eficiente de
cercetare și predare”.
Analiza lui Moretti
Franco Moretti este unul dintre cei mai re-
levanți autori în studiul conceptului de literatură
mondială și în ciuda faptului că munca lui se con-
centrează pe relația sa cu literatura latino-america-
nă, opera sa este, fără îndoială, una dintre cele mai
inovatoare și ambițioase de pe scena academică.
În cartea sa din 2003, Ce este literarura mondială?,
David Damrosch a pledat pentru literatura mondi-
ală sau literatura lumii, mai puțin pentru un canon
vast de opere și mai mult pentru o chestiune de cir-
culație și receptare, și a propus ca acele opere care
înfloresc, au succes ca literatură mondială, sunt cele
care merg, funcționează bine și chiar câștigă în di-
ferite moduri în traducere2. Întrucât abordarea lui
Damrosch rămâne legată de lectura atentă, apropi-
ată a operelor literare individuale, un punct de ve-
dere diferit a fost susținut de criticul de la Stanford
University, Franco Moretti, într-o serie de artico-
le sub titlul „Conjectures on World Literature”/
„Ipoteze privind literatura mondială”3. Moretti a
susținut că scara sau nivelul literaturii mondiale
depășește cu mult ceea ce poate fi înțeles prin me-
tode tradiționale de citire atentă, apropiată și a ple-
dat, în schimb, pentru un mod de „citire distantă”
care ar arăta, s-ar uita la modele pe scară largă așa
cum se discern din înregistrările de arhivă și istori-
ile literare naționale care au permis să urmărească,
privească mișcările la nivel mondial a unor forme
de exprimare precum romanul sau filmul4. Punctul
de vedere al lui Moretti combină elemente de teorie
evolutivă cu analiza sistemelor mondiale a „econo-
mistoricului” Immanuel Wallerstein, o abordare
discutată în continuare de atunci de Emily Apter
în influenta ei carte The Translation Zone/ Zona
de traducere5. Pentru Moretti, literatura mondială
încetează să mai fie un obiectiv pentru a veni, o
problemă de rezolvat, iar din moment ce literatura
comparată nu a îndeplinit așteptările puse asupra
ei la momentul studiului, este necesar să revim la
ideea lui Goethe: „Cred că este timpul să ne în-
toarcem la vechea ambiție a Weltliteratur: la urma
urmei, literatura. din jurul nostru este acum fără
îndoială un sistem planetar. Întrebarea nu este cu
adevărat ce să faci, întrebarea este cum să faci”6. Cu
alte cuvinte, criticul italian propune scoaterea, ex-
tragerea acestui concept din domeniul studiului li-
teraturii comparate și regândirea lui ca o problemă
conceptuală care necesită o aproximare. Sânchez
Pardo spune despre această idee: „[...] în loc să ana-
lizeze «texte individuale considerate importante
din punct de vedere cultural», [Moretti] propune
construirea unor «concepte-tip» pentru a găsi re-
guli generale. Din această perspectivă, eseul lui
Franco Moretti propune constituirea unei metode
(Distant reading) și ilustrează procesul de ajunge-
re la o lege generală (ceea ce el numește «Legea lui
Jameson»: «angajamentul» (angajamentul), ajuns
între formele literare importate și cele cu conținut
local)”7. Prima presupunere critică pe care se ba-
zează conceptul de lectură la distanță este o lectură
textuală care ar corespunde specialiștilor în lite-
ratura națională sau regională, în timp ce criticul
literaturii mondiale ar trebui să conceptualizeze că-
utând modele comune găsite, în mod independent,
în lucrări.8 Pe scurt, Moretti caută să arate incapaci-
tatea de a înțelege conceptul de literatură mondială
cu instrumentele disponibile în prezent literaturii
comparate, precum și necesitatea extinderii corpu-
sului literar. „Este un catalog de metodologii con-
crete noi și sugestive ale literaturii care, împreună
cu altele, pot transforma, fără îndoială, viziunea
profundă eurocentristă și națională dezvoltată de
mai bine de două secole de literatură mondială și
literatura comparată”9.
Judecata lui Pascale Casanova
Legată de abordarea sistemelor lor mondiale
este importanta lucrare a criticului francez Pascale
Casanova, La Republique mondiale des letters/
Republica Mondială a Literelor (1999), tradusă și în
România, la Editura Art în 201610. Ambițioasa lu-
crare a autoarei Pascale Casanova reprezintă „pri-
mul model sistematic creat in vederea înțelegerii
producției, circulației și evaluării operelor literare
din intreaga lume”. Departe de a fi înfățișată ca un
teritoriu magic al formelor literare pure, Republica
Mondiala a Literelor ni se dezvaluie ca un „spațiu
inegal, dominat de rivalități”, unde capitalul literar
al unei țări este singurul capabil să dea o legitimita-
te și un avantaj incomensurabil în „nesfâșita luptă
pentru lărgirea zonelor sau sferelor de influență.
Văzute din acest punct de vedere, amprentele lăsa-
te de mari scriitori precum: Kafka, Joyce, Beckett,
Danilo Kis, Faulkner, Ibsen, Ramuz sau Ngugî wa
Thiong'o capătă noi dimensiuni. Potrivit prestigi-
oasei reviste americane The New Yorker, cartea scri-
să de P. Casanova ne oferă nenumărate motive să
ne îndoim că această metodă „înglobează felul în
care literatura funcționeaza de fapt”. În calitate de
cercetător, Pascale Casanova s-a specializat în ex-
cepții, iar pe lângă o cunoaștere literară excepționa-
lă prin dimensiunea și profunzimea sa, ea posedă o
cunoaștere teoretică vastă, pe care o mânuiește cu
multă autoritate, în urmărirea acestui imens subiect
- universul relațiilor care constituie «Republica
Mondială a Literelor» -, Pascale Casanova și-a fixat
o provocare intimidantă: aceea de a construi și de a
verifica în mod empiric un model teoric al «fabri-
cii universalului»”, concluziona influentul sociolog
francez Pierre Bourdieu, aprecierile cvasi-enco-
miastice la adresa cărții compatrioatei sale. Lărgind
teoriile despre „producțiile culturale” dezvoltate de
pomenitul Pierre Bourdieu, din care s-a inspirat
cam mult, Pascale Casanova explorează modurile
în care operele scriitorilor periferici, marginali tre-
buie să circule în „centrele metropolitane” pentru
a realiza sau atinge recunoașterea ca opere, creații
de nivelul literatuii mondiale11. Amândoi, Moretti
și Casanova subliniază inegalitățile din domeniul,
câmpului literar mondial, pe care Moretti îl descrie
ca „unul dar inegal”12. Mai precis, Casanova arată
aceeași preocupare ca și Moretti în ceea ce privește
articularea literaturii și scrisului în vremea capita-
lismului târzielnic și, la fel ca autorul italian, consi-
deră necesară regândirea conceptului de literatură
mondială, precum și ca acela al lecturii în sine, în
afara domeniului de studiu al literaturii comparate.
Perspectiva pascalecasanoviană încearcă să separe
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
12
diferitele puteri capitaliste ale momentului de lite-
ratură, pe care încearcă să o pună în slujba lor; o
încercare de a subordona factorii externi și „for-
mele de organizare a spațiului literar” elaborării
unei anumite noțiuni de literatură de către autori și
critici13. Folosind terminologie preluată din dome-
niul socioeconomic, Casanova îi face pe scriitori și
critici să vadă că nu sunt atât de departe de capita-
lism pe cât cred ei, deoarece folosesc același limbaj
pentru a-și elabora și legitima activitatea, astfel,
ceea ce ea numește „capital” nu se regăsește doar
în practica literară a autorilor și a criticilor, ci și în
toate locurile care îl acaparează, îl transformă, îl re-
folosesc etc., precum instituțiile academice, juriile
sau revistele14. Ea subliniază, de asemenea, că țările
care au o mare tradiție literară (cum este Franța,
și nu numai) își reînvie sistematic moștenirea lite-
rară prin intermediul celor care participă la ea sau
se consideră responsabili pentru ea, totuși, trebuie
avut în vedere că focalizarea sau concentrarea și
ideile derivate din acest capital nu este ceva exclu-
siv literar, ci mai degrabă depinde de „alte capita-
luri/ moșteniri artistice”, precum cele muzicale sau
plastice, care se îmbogățesc reciproc15. Din secolul
al XVI-lea, literatura este legată de conceptul de
națiune, iar Pascale Casanova afirmă că această re-
lație se află la baza „inegalității universului literar”,
deoarece istoriile naționale sunt diferite și inegale,
desigur, nu poți compara literatura franceză sau
italiană cu cea maghiară sau română, aș adăuga,
și, prin urmare, resursele literare care sunt marcate
de un concept de națiune sunt și ele inegale și nu
sunt distribuite în „mod uniform”16. P. Casanova
mai arată că se întâmplă ca tocmai efectele acestui
lucru să cântărească asupra literaturilor și scriito-
rilor naționali: „Practicile și tradițiile, formele și es-
tetica în vigoare într-o națiune literară dată își pot
găsi sensul autentic doar în lumina poziției precise.
pe care spațiul literar național îl ocupă în structura
mondială”17.
Criticile lui G. C. Spivak
Domeniul sau câmpul literaturii mondiale
continuă să genereze dezbateri aprinse, cu critici
precum Gayatri Chakravorty Spivak susținând că
prea adesea studiile de literatură mondială în tra-
ducere netezesc amândouă, atât bogăția lingvistică
a originalului, cât și „forța politică” pe care o ope-
ră literară o poate avea în contextul ei inițial18. În
mod contrar, alți savanți și cercetători subliniază
faptul că literatura mondială poate și ar trebui să
fie studiată cu o atenție deosebită acordată limbilor
și contextelor originale, chiar dacă operele iau „noi
dimensiuni și noi înțelesuri în străinătate”, în tra-
ducere etc. Altădată o preocupare în primul rând
europeană și americană, literatura mondială este
acum studiată și discutată în mod activ în multe
părți ale lumii, studii și cicluri de literatură mon-
dială sunt acum publicate în China și în Estonia,
și un nou Institut pentru Literatura Mondială, ofe-
rind timp de o lună sesiuni de vară de teorie și pe-
dagogie19.
De la mijlocul primei decade a secolului al
XXI-lea, un flux constant de opere a furnizat ma-
teriale ample pentru studiul istoriei literaturii
mondiale și dezbateri curente. Culegeri valoroase
de eseuri includ lucrările, cărțile unor Manfred
Schmeling, Weltliteratur Heute/ Literatura mon-
dială astăzi (1995), Christopher Prendergast,
Debating World Literature/ Dezbătând Literatura
mondială (2004), David Damrosch, Teaching World
Literature/ Predând Literatură mondială (2009) și
Theo D’haen’s co-edited collections The Routledge
Companion to World Literature (2011) și World
Literature: A Reader/ Literatura mondială: O anto-
logie (2012). Studii individuale au realizat Franco
Moretti, cu Maps, Graphs, Trees (2005), John Pizer,
cu The Idea of World Literature/ Ideea Literaturii
mondiale (2006), Mads Rosendahl Thomsen, cu
Mapping World Literature (2008), Theo D’haen, cu
The Routledge Concise History of World Literature/
Istoria concisă a Literaturii mondiale (2011) și
Totosy de Zepetnek, Steven, și Tutun Mukherjee,
editori, cu Companion to Comparative Literature,
World Literatures, and Comparative Cultural
Studies/ Însoțitor de literatură comparată, literaturi
mondiale și studii culturale comparate (2013).
Literatura mondială pe Internet
Internet-ul furnizează în multe moduri, feluri
mediul logic pentru circulația globală a literaturii
mondiale și multe website-uri acum activate de ci-
titorii din întreaga lume, pentru a proba, exempli-
fica producțiile literare mondiale20. Astfel, Website-
ul „Words Without Borders” oferă o selecție largă
de ficțiune și poezie din întreaga lume, și Fundația
„Annenberg” a creat un ambițios DVD/ serial în
13 părți produs de televiziunea publică din Boston,
USA, „WGBH” și intitulat „Invitation to World
Literature”/ „Invitație în Literatura Mondială”.
Antologii importante au toate website-uri extinse,
furnizând informații generale, imagini, și link-
uri de date despre mulți autori. În sfârșit, autorii
însiși orientați la nivel global creează din ce în ce
mai multe opera literare valoroase pentru internet,
astfel, arhicunoscutul și ingeniosul scriitor experi-
mental sârb Milorad Pavic (1929-2009) a fost un
„partizan timpuriu” al posibilităților modurilor,
modalităților electronice de creație și scris, așa cum
poate fi văzut pe website-ul său21. Deși Pavic a ră-
mas în primul rând un scriitor bazat pe tipărirea
clasică, tandemul coreeano-american cunoscut sub
numele de Young-hae Chang Heavy Industries și-a
creat operele lui în întregime pentru distribuire pe
internet, adesea în numeroase limbi22. Literatura
mondială există astăzi în simbioză cvasi-perfectă
cu literaturile naționale, scriitori activi, „activați
din țările mici” pentru a atinge o audiență globală
și ajutând cititorii din întreaga lume obțin un mai
bun înțeles al lumii din jurul lor așa cum a fost
Florin-Preda Dochinoiu	Logodnă secretă, tehnică mixtă pe hârtie, 40x30
cm., 2022
reflectat și a existat în literaturile lumii de-a lungul
ultimelor cinci milenii.
Concluzii
Singură, o distribuție internațională nu este o
condiție suficientă pentru a atribui operelor literare
un „caracter mondial” sau statutul de operă literară
mondială23. Și aș adăuga, de exemplu, nici statutul
de best-seller, unele romane vânzându-se în zeci
milioane și chiar sute de milioane de exemplare în
întreaga lume, dar fără să fie opere literare valoroa-
se, autentice etc., cum ar fi cele exclusiv comerci-
ale semnate de Barbara Cartland, Danielle Steele,
Harold Robbins, Nora Roberts, Sandra Brown sau
Dan Brown. La fel, se întâmplă cu o operă științi-
fică. Factorul decisiv este o exemplară valoare ar-
tistico-estetică și influența pe care respectiva operă
a are sau o va avea asupra „dezvoltării umanității
și științei” în general, și asupra dezvoltării litera-
turii(lor) mondiale în particular. Un acord, o con-
venție privind criteriile universal acceptate pentru
a decide care opere au „valoare literară mondială”
nu este ușor de adoptat, mai ales că operele, creați-
ile individuale trebuie să fie luate în considerare în
contextele lor temporale și regionale.
Note
1	Cf. The Norton Anthology of World Literature, ed.
Maynard Mack and Sarah Lawall, Expanded Edition,
1995, Third edition, ed. Martin Puchner et al., 2012,
online.
2	David Damrosch, What is World Literature?,
Princeton and Oxford, Princeton University Press,
2003, in a review by Heather O’Dea, Sr. Lawrence
University, 2005, în dialnet.unirioja.es.
3	Franco Moretti, „Conjectures on World Literature”,
în New Left Review 1 (2000), pp. 54-68; repr. in
Prendergast, Debating World Literature, pp. 148-
162. Moretti offered further reflections in „More
Conjectures”, New Left Review 20 (2003), pp. 73-81.
4	Franco Moretti, op. cit., pp. 73-81.
5	Emily Apter, The Translation Zone: A New Comparative
Literature, Princeton, Princeton U.P., 2006, online.
6	Franco Moretti, «Conjeturas sobre la literatura mun-
dial», en Lectura distante, trad. de Lilia Mosconi,
Mexico, Fondo de Cultura Economica, 2015, online.
7	Ignacio M. Sanchez Prado, cp. cit., online.
8	Ibidem.
9	Ibidem.
10	Pascale Casanova, The World Republic of Letters,
trans. M. B. DeBevoise, Harvard U.P., 2004, online.
11	Pascale Casanova, op. cit.
12	Franco Moretti, op. cit., pp. 73-81.
13	Pascale Casanova, La republica mundial de las letras,
Barcelona, Anagrama, 2001, online.
14	Pascale Casanova, op. cit., online.
15	Ibidem.
16	Ibidem.
17	Ibidem.
18	See Gayatri C. Spivak, Death of a Discipline, online.
19	Cf. „World literature”, în Wikipedia, 12 November
2015, online.
20	Ibidem.
21	Pavic’s website, http://www.khazars.com, is named
for his best-known novel, Dictionary of the Khazars
(1983), a worldwide bestseller with over five million
copies sold in a host of languages - an eminent exam-
ple of the possibility today for a writer from a small
country to reach a global audience.
22	Cf. www.yhchang.com
23	Ibidem.
■
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
13
istoria literară
Radu Bagdasar
Genetica textuală - o
„Mathesis Singularis”
Câteva trăsături singularizante par a fi indis-
pensabile pentru înțelegerea naturii și funcți-
onării acestei discipline cognitive.
A doua jumătate a secolului XX a înregistrat o
mutație epistemologică majoră: alături de științele
clasice, generale, au apărut științe de un tip nou: „ca-
zuistice“ și/sau „transversale“ precum prospectiva,
inventica, cercetarea operațională. Ele au un obiect
care pare general în sensul că - pentru a lua exem-
plul prospectivei - orice obiect material sau ideal
din univers este susceptibil de a avea o existență în
viitor, sau - cazul geneticii - de a fi avut o gestație
în trecut. Dar, dincolo de acest invariant, destinul
viitor sau fenomenalitatea gestației sunt diferite de
la un obiect la altul. În demersul său, cercetătorul va
fi confruntat la fiecare pas cu situații insolite în care
densitatea „singularului”1 este mai importantă decât
în cazul științelor generale (fizică, biologie, astrono-
mie etc.). Fiecare caz obligă deci, simbolic vorbind,
la reinventarea (parțială a) științei, fiecare reprezintă
într-o anumită măsură o experiență fără ereditate,
nouă, asemănătoare cazurilor cu care se confruntă
un detectiv. Avem de-a face cu științe ale atipicului
și aberantului, care nu mai studiază obiecte de serie,
relativ asemănătoare și pasive, supuse legilor gene-
rale, ci excepționalul, insolitul, anomalia, surpriza
permanentă.
Dar chiar în domeniul științelor „dure”, lea-
găn al logicii clasice, optica s-a schimbat. În fața
Florin-Preda Dochinoiu	Baladă, tuș, peniță pe carton, 24x18 cm., 1999
situațiilor complexe, care nu mai pot fi modelate cu
ajutorul vechilor legi deterministe, oamenii de știin-
ță au început să vorbească de „structuri disipative”,
„dezordine organizatoare”, „autoorganizare”, „haos”,
„fenomene disruptive”. Fără a nega în ultimă analiză
existența ordinii și constrângerilor (legilor) în uni-
vers, comentatorii „haosului” (Ilya Prigogine, 1979)
au proclamat apariția unei „noi raționalități știin-
țifice”. Or, noțiunea de cazuistic proprie disciplinei
noastre ni se pare mai apropiată de ideologia „hao-
sului” a lui Lorenz (Edward N.) decât de determinis-
mul mecanic, linear al științei clasice.
Conștiința amplificată a diferențelor între re-
alitățile lumii înconjurătoare, a contracției gene-
ralului, a permis, între altele, nașterea inventicii în
Statele Unite, după cel de al doilea război mondial.
Obiectivul ei este inexistentul, neașteptatul, ceea ce
va căpăta corp în viitor. Ea nu a parvenit încă, așa
cum am arătat, la stadiul de știință constituită, re-
ducându-se la o metodologie empirică aplicată la
proiectele tehnice. Din anii 1950 și până astăzi,
metodele euristice - brainstormingul, sinectica,
metodele asociative, creative notebooks, idea engi-
neering, metoda Delphi, metoda morfologică s-au
transformat între timp în atitudini mentale care
au revoluționat modul de lucru în întreprinderi-
le americane performante. Cabinetele americane
de analiză și evaluare profesională nu mai mizează
pe QI ci pe QC (creative quotient) și uneori pe QE
(Damasio: 1994), emotional quotient. În această ten-
dință se înscriu si o serie de alte figuri care vin pe fi-
liere diferite spre creație: Edward de Bono, creatorul
„gândirii laterale” [lateral thinking], Thomas Peters,
Robert Waterman, Damasio Alonso... Gândirea la-
terală este o atitudine mentală anti-clișeu, un mod
de construcție logică conceput pentru a produce re-
structurarea permanentă a viziunilor, concepțiilor,
ideilor. În vreme însă ce „[...] intuiția, creativitatea
și dispoziția sunt daruri ale providenței, gândirea
laterală este un proces deliberat. Este tot un mod
de folosire a minții, ca și gândirea logică - însă de
alt tip”(de Bono 2003, 7). Asemănările cu modele-
le literare anticipatoare sunt tulburătoare: Diderot,
Stendhal, Lautreamont, Rimbaud, Garcia Lorca,
Jean Giono, Marcel Jouhandeau creau într-un mod
care se aseamănă de manieră frapantă brainstor-
mingului. Avantextele lor, atunci când există și mai
cu seamă la nivelul formelor precoce ale proiectului
seamănă cu un fel de creative notebooks. Pascal după
accidentul de pe podul de la Neuilly din 1654 când
văzuse moartea cu ochii, Victor Hugo după trauma-
tismul psihic produs de moartea Leopoldinei2, B. P.
Hașdeu3 în aceeași situație după dispariția prema-
tură, la 17 ani, a fiicei sale Iulia, Maupassant după
incidentul său psihotic par a-și compune textele de
manieră delfică. Asemănările transversale de acest
tip confortează ideea unității (în diversitate) a felului
în care funcționează creierul uman.
Genetica textuală - știință cognitivă ?
Ca disciplină cognitivă, genetica textuală se
plasează la al doilea nivel de abordare al „cogniției”,
cel care explorează sub raport funcțional procesele
producției intelectuale fără să se ocupe de suportul
lor material în creier rezervat neuroștiințelor. Spre
deosebire de științele cognitive, clasice (psihologia,
lingvistica...) sau nu, orientate către mecanismele
psihismelor omului de pe stradă, ale masei sociale,
genetica textuală se ocupă de fenomenele de vârf,
excepționale, care sparg raționalitatea cuminte și
banalitatea psihismelor curente, le amplifică, le fac
să evolueze. O a doua particularitate este accentul
ipsativ pe individual și nu pe colectiv precum în ca-
zul altor discipline umaniste: sociologia, lingvistica,
neuroștiințele. Particularitatea decurge din specifi-
citatea publicului studiat: creatorii. Ultraminoritari
în istorie, creatorii sunt mari (deși nu exclusiv) so-
litari, producători de esențe ideatice sau de excepții
narative, lingvistice, psihologice care se aglutinează
și ele în norme atitudinale, mecanisme filtrante fa-
vorizând gândirea originală, esențială, revelatoare,
fecundă. Peisajul grafic al manuscriselor de lucru
ale unei opere este un câmp de bătălie răvășit în care
frânturi de cuvinte masacrate, șterse, înlocuite, fraze
dereglate, rupturi logice, accidente, trimiteri hazar-
date preced emergența unui giuvaier. Căci ce altceva
sunt aceste versuri traducând urmărirea dramatică
a unui ideal: „tra luci ed ombre,/ sotto il muto cie-
lo/ saettato da sprazzi porporini,/ lottavano; [...]
(D’Anunzio, La Morte del cervo). Genetica textuală
se situează așadar în inima fenomenului creativității,
act personal, ex-centric, expresie a diversității desta-
bilizante în unitate.
O așteptare legitimă dar în același timp naivă
a oricărui lector privește „misterul tehnicii roma-
nești”, secretul de fabricație al scriitorului. După
Franțois Mauriac „el trebuie să rămână secretul ce-
lui care îl inventează și nu poate servi decât o singu-
ră dată” (Mauriac 1959, 209). Altfel spus, scriitorul
inventează de fiecare dată nu numai opera dar și
mijlocul de a o inventa cu folosință unică. Mauriac
ne furnizează argumentul de căpetenie în virtutea
căruia am afirmat că studiile de genetică de caz, deși
14
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
utile, nu duc singure nicăieri. Le trebuie elementele
de legătură între ele, punțile care le solidarizează în
cadrul umanului, o viziune care depășește fundătu-
ra cazului individual, intranzitiv deci nevalorizabil
dincolo de el-însuși, altfel spus dincolo de ceea ce
noi încercăm să realizăm aici; evaziunea din presu-
pusa monadă a individualității absolute și ermetice.
Netranspozabil, cu alte cuvinte ceea ce încercăm noi
aici. Alphonse Daudet, ne confiază că Mauriac, scri-
ind Jack și Le Petit Chose credea că este Dickens-ul
francez. Experiența arată că procedeul lui Dickens
nu era valabil decât pentru autorul englez însuși și
orice tentativă de reproducere devenea «procedeu»
mimetic, eventual pastișă, dar nu creație.
Geneza individuală a unei opere depinde de
atâția factori interiori și exteriori ai scriitorului, unii
inconștienți, fiecare cu ponderea lui, încât este difi-
cil de a-i identifica pe toți și de a-i pune în ecuație
pentru a debusca secretul de fabricație. În realitate,
Mauriac supralicitează dimensiunea idiomatică a
actului creator în detrimentul a ceea ce constituie
unitate în cadrul umanului. Exact ceea ce căutăm
noi si ce trebuie să caute disciplina genetică: poziți-
onările mental-afective, o logică profundă cu rami-
ficații multiple specifică naturii umane care intră în
acțiune când scriitorul se lansează în aventura fan-
tasmatic- scripturală.
Genetica - știință transversală
Putem deci reveni la ideea că genetica textuală
lato sensu ar fi, dacă ar exista, o știință transversală
care studiază fenomenalitatea constituirii tuturor en-
tităților și formelor universului înconjurător. Orice
obiect ambiental, material sau ideal, natural sau artifi-
cial, este susceptibil de a fi avut o naștere, o existentă,
o îmbătrânire și o moarte. Aparatele și dispozitivele
tehnice, medicamentele, clădirile, ideile științifice,
filosofice, sistemele social-economice, mobilierul,
întreprinderile, veșmintele, cărțile, modurile de viață
etc. nasc, trăiesc, ajung la maturitate, îmbătrânesc și
dispar în jurul nostru înlocuite de altele, care își vor
trăi ciclul lor lăsând locul altei generații de obiecte
ș.a.m.d.. În ultimă analiză, întregul ambient capătă as-
pectul unui carusel al nașterii, vieții și morții.
În materie de texte de excepție, chiar dacă voga
literaturii așa cum o cunoaștem din secolul XIX a pă-
lit, multiplicarea lanțurilor de televiziune, de radio, a
presei scrise, a comunicării intra si inter-întreprin-
deri și ciberspațiul au creat o nevoie abisală de texte
eficiente: publicități, articole de presă, scurte texte
informative, scenarii de filme, comperaje pentru
emisiuni de televiziune etc. Actorii sociali încearcă
să se influențeze unii pe alții în modul cel mai efici-
ent posibil, iar printre ei actorii politici, economici,
educaționali de care depind înseși destinele noastre.
Miza este enormă. Se poate institui o corelație între
destinul pe care ni-l forjăm și eficiența textual-co-
municațională.
Dar, aspect implicit al acestei explozii discursi-
ve, pentru ca un text să nu-și rateze scopul, să nu se
piardă în oceanul comunicațional, trebuie să se înal-
țe la un nivel de excelență care să facă nu numai să
fie remarcat, să influențeze publicul-țintă, dar să și
dureze. Or, la aceasta servește genetica textuală: la a
transmite „patentele” geniilor literare, a celor care au
marcat generații, le-au modelat gândirea și sensibi-
litatea. Nu pentru a le reproduce în mod mecanic ci
pentru a se impregna de spiritul lor, a utiliza cele care
țin de modul funciar de funcționare al ființei uma-
ne și a inventa altele. Este rațiunea pentru care nu
suntem de acord cu opiniile conform cărora gene-
tica textuală trebuie să rămână o modestă disciplină
reconstitutivă și interpretativă a dosarelor manuscri-
se, iar din punct de vedere practic subreta editologiei
(Marty 1991). Nu credem că destinul ei poate fi deri-
zoriu, circumscris perimetrului filologic.
Referințe bibliografice
Bono, Edward De (2003), Gândirea laterală, București :
Editura Curtea veche.
Damasio, Antonio (1994), Descartes’ Error: Emotion,
Reason, and the Human Brain
Marty, Eric (1991), „La Genetique des textes. Une nouvelle
rupture dans l’interpretation des textes litteraires“, in
Dictionnaire encyclopaedique Quillet, Paris: Editions
Quillet, 138-143.
Mauriac, Franțois; (1959) Memoires interieurs, Paris:
Flammarion.
Prigogine, Ilya et Stengers, Isabelle (1979), La Nouvelle
Alliance. Metamorphose de la science, Paris : Gallimard.
Note
1	Singularul absolut nu există în realitate pentru simplul
fapt că un obiect unic este un obiect nonidentificabil.
2	Hugo n-a fost scutit de traumatisme psihologice în
viața sa. După Leopoldine, moartă înecată în Sena la
Florin-Preda Dochinoiu Cheia libertății-zborul, tehnică mixtă pe lemn,
110x46 cm., 2019
Villequier la numai 20 de ani, fiul său Eugene Hugo
a înnebunit, apoi o alta dintre fiicele lui. A urmat lo-
vitura de stat din 2 decembrie 1852, ruptura lui cu
Napoleon al III-lea și exilul voluntar de douăzeci de
ani mai întâi în Belgia, apoi la Jersey si Guernesey.
3	1838- 1907, ilustru scriitor și filolog român.
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
'ua - ——
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
15
juridic
Adrian Severin
Proiectul european
și raportul dintre dreptul
național și dreptul UE
n aceste zile am fost la Cluj, răspunzând in-
vitației directorului prestigioasei revistei cul-
turale Tribuna, dl Mircea Arman, pentru a
susține, alături de alți distinși invitați din țară și
din afara ei, o conferință, urmată de o sesiune de
dezbateri, întrebări și răspunsuri.
Titlul conferinței pe care am ales să o prezint
a fost: Proiectul european și raportul dintre dreptul
național și dreptul UE.
Mesajele principale pe care le-am transmis, și
care sper că organizatorii vor face cumva să ajun-
gă în mediile clujene, transilvane, naționale și in-
ternaționale, au fost următoarele:
1.	UE s-a născut din frica de război și din
frica de foame, ca instrument al păcii obținute și
păstrate prin solidaritatea dedicată dezvoltării.
2.	Cele două frici existențiale care au
condus, în anii 1950, la federalizarea statelor
Florin-Preda Dochinoiu
europene, după secole de inamiciție și războaie
(în special cele două războaie mondiale), au rea-
părut în prezent.
3.	Spectrul războiului și al foamei (în sens
larg) bântuie din nou Europa (și lumea). Ne-o
dovedesc războiul Occidentului colectiv cu Sudul
colectiv în Ucraina, distanțarea socială sub pre-
textul luptei împotriva virușilor și decizia înlocu-
irii făinii de grâu cu făina de greieri. Tot mai mult
în Europa nu se mai aude cântecul greierilor, ci
explozia dronelor.
4.	Identitatea de probleme cere identitate de
soluție. Identitatea amenințărilor cere identitatea
răspunsurilor.
5.	Timp de mai bine de jumătate de secol
Europa a cunoscut pacea și prosperitatea prin
metoda încetării competiției între națiuni și prin
echilibrarea nivelurilor de dezvoltare naționa-
lă (coeziunea economică, socială și teritorială)
Constantin, tuș pe carton, 30x21 cm., 2015
datorată singurei forme de egoism național inte-
ligent care este solidaritatea.
6.	Fiind nu numai o putere pașnică, ci și o
putere care opera cu instrumente nemilitare pen-
tru a asigura pacea internă și pacea globală, UE
a fost caracterizată ca putere soft, în contrast cu
puterile hard - SUA și Rusia.
7.	O altă putere cu relevanță globală soft,
emergentă la sfârșitul secolului XX și începutul
secolului XXI, a fost China.
8.	Astăzi, discursul Chinei promovează, ală-
turi de ideea potrivit căreia securitatea lumii este
indivizibilă, convingerea că o lume armonioasă se
poate realiza doar prin solidaritate și dezvoltare,
sărăcia și lipsa solidarității fiind cauzele războiu-
lui.
9.	Trebuie remarcat astfel că discursul origi-
nar al UE (pe vremea comunității/comunităților
europene) și al părinților săi fondatori, pe de o
parte, și discursul actual al Chinei, ca superputere
globală în afirmare, pe de altă parte, se bazează
pe aceleași raționamente și promovează aceleași
principii.
10.	Viziunea conducerii politice a României
în anii 1990, când intrarea în UE a făcut obiectul
proiectului și, totodată, al consensului național, a
fost aceea a unei ordini globale multipolare în care
cele două puteri hard decadente ale Războiului
rece intrau în echilibru cu cele două puteri soft
emergente post bipolariste - China și UE - într-o
lume integrală și plurală, a securității colective și
cooperative.
11.	Proiectul descris a fost abandonat în
chiar procesul extinderii UE către est, pentru ca,
în prezent, puterea soft să își militarizeze politici-
le, devenind o putere hard (și lăsând doar China
în rolul de superputere soft), iar ceea ce se dorea
a fi o democrație transnațională pan-europea-
nă să devină un nou Sfânt Imperiu Roman de
origine germană, dar fără dinți, dependent, din
punct de vedere strategic, de Sfântul Scaun de la
Washington și, din punct de vedere geopolitic, su-
pus obedient al Noului Ierusalim transumanist.
12.	Pe această linie lumea nu se întoarce la
bipolarism, care însemna o ordine unică rezemată
pe doi piloni opuși, ci se rupe în două lumi, fiecare
cu ordinea ei, esențialmente adverse.
13.	Dacă UE dispare, așa cum doresc unii, ne
întoarcem la războiul dintre națiunile europene.
Dacă UE se menține în actuala ei formulă, la care
s-a ajuns prin derapaj de la proiectul inițial, așa
cum doresc alții, ne angajăm în războiul de ne-
câștigat cu Sudul colectiv și puterile lui emergente
(la care se asociază vechea putere hard rusă). În
ambele situații națiunile cu putere mică, precum
România, au cel mai mult de suferit.
14.	Dacă se optează pentru ROEXIT (așa
cum susțin cei care văd în izolarea, numită de
ei „neutralitate”, și în singurătatea, numită de ei
„independență”, rezolvarea tuturor problemelor
structurale ale României), națiunea română va
rămâne un spațiu tampon între frontul occiden-
tal (euro-atlantic) și cel oriental (euro-asiatic).
Bunurile, serviciile și capitalurile românești, pre-
cum și românii persoane fizice nu vor mai putea
circula liber pe piața internă europeană, iar în
relațiile internaționale, guvernul român va nego-
cia, având la dispoziție exclusiv mica sa putere, cu
deținătorii unei puteri mult mai mari, singuri sau
asociați. Aceasta în condițiile în care promovarea
intereselor proprii depinde de raporturile de pu-
tere, iar lumea se organizează în jurul unor centre
de iradiere care adună puterea națiunilor pe plat-
forma solidarității intereselor lor strategice.
15.	Atât cei care susțin că România ar tre-
bui să renunțe la identitatea sa (inclusiv cea
16
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
geostrategică) pentru a se topi, după modelul
american, în creuzetul națiunilor europene și apoi
euro-atlantice, astfel încât românii să devină eu-
ropeni de nicăieri iar interesele lor în lume să se
subordoneze intereselor lumii în România, cât
și cei care insistă ca România să întoarcă spatele
lumii, mai exact UE, devenindu-și autosuficientă
într-un mare „sat universal” în care toate stau, de
fapt, sub semnul interdependenței obiective, gre-
șesc deopotrivă. România nu trebuie să iasă nici
din istorie, nici din UE. După cum nu trebuie să
fie nici colonia Americii nici colonia Asiei; nici
sluga Nordului nici sluga Sudului. Nu acestea sunt
alternativele.
16.	Noi trebuie să rămânem în UE ca eu-
ropeni români, în același timp și sub același ra-
port, cerându-le să plece celor care nu ne vor așa.
Aceasta înseamnă ca, împreună cu cei care au in-
terese similare cu ale noastre și, pe cale de conse-
cință, un mod de a simți, trăi și gândi similar cu
al nostru (ex. Ungaria, Polonia, Bulgaria, Grecia,
Slovacia, Cehia etc.), să impunem protagoniștilor,
profitorilor și hegemonilor Europei franco-ger-
mane reforma UE, implicând revenirea la proiec-
tul originar.
17.	Întorcându-ne la ordinea fondatoare a
UE sau la proiectul originar al UE, trebuie să com-
batem trei prejudecăți:
i.	Prima prejudecată: UE este dușmanul
statelor-națiune și intrarea în UE înseamnă dispa-
riția ca națiune. Fals! Dimpotrivă, UE a fost con-
cepută ca salvatoare a statelor-națiune europene
atunci când criza de coeziune a acestora, subsec-
ventă reducerii capacității guvernelor naționale
de a garanta satisfacerea aspirațiilor legitime ale
cetățenilor lor, în căutare de securitate personală
(individuală), socială (colectivă) și internațională
(geostrategică), a împins spre militarizarea poli-
ticii interne și externe deopotrivă. Coerența sta-
tului-națiune există numai atât timp cât cetățenii
sunt convinși că statul le oferă suficiente satisfacții
și suficientă securitate pentru a-i fi loiali, și cât nu
au sentimentul că fericirea se găsește în afara gra-
nițelor lui. UE a fost creată tocmai pentru ca prin
federalizarea intereselor și resurselor naționale, sta-
tele-națiune europene să își mențină coeziunea și
coerența, Uniunea („unirea face puterea”) trebuind
să le ofere nu numai securitate personală, socială și
internațională, ci și securitate națională.
ii.	A doua prejudecată: intrarea în UE s-a
realizat prin cedare de suveranitate, însemnând,
deci, pierderea suveranității. Fals! Intrând în UE,
cu scopul de a-și împlini până la capăt proiectul
național, România, ca, de altfel, toate celelalte
state membre, nu au cedat suveranitate (cesiune
care, de principiu, este irevocabilă), ci a delegat
exercițiul unor atribute ale suveranității sale unor
instituții create în comun cu alții pentru a promo-
va în comun interese comune. Interesele UE sunt
cel mai mic numitor comun al intereselor naționale
care le circumscriu identitatea națională. Nu există
interese UE care să nu fie și interese naționale ale
tuturor statelor membre. Când congruența inte-
reselor naționale, în vederea administrării cărora
statele membre au delegat exercitarea dreptului de
decizie UE, dispare, delegația poate fi retrasă. De
aceea, în Tratatul UE (Tratatul de la Lisabona) s-a
introdus un capitol special privind ieșirea din UE.
iii.	A treia prejudecată: ordinea federală ex-
clude în mod obligatoriu suveranitatea națională;
prin urmare, apariția Statelor Unite ale Europei
ar însemna neapărat dispariția statelor-națiune
europene. Fals! În accepțiunea cea mai banală,
federația este o construcție politică unitară (deci
beneficiară de instituții decidente specifice / pro-
prii) cu o structură internă complexă, formată din
entități statale (deci tot construcții politice) care își
păstrează autonomia și urmăresc scopuri comu-
ne. Pornind de la această definiție se pot concepe
diferite tipuri de federație în diferențierea cărora
esențiale sunt raporturile dintre statul federal și
subiectele federației (statele federate). Din această
perspectivă s-au deosebit federațiile asimetrice, în
care, în limitele competențelor atribuite lor, au-
toritățile federale adoptă decizii obligatorii pen-
tru statele federate, și federațiile simetrice, în care
statele federate pot bloca deciziile statului federal
sau se pot sustrage de la aplicarea lor, în rapor-
turile din cadrul federației suveranitatea puterii
federale fiind echipotentă cu cea a puterilor fede-
rate. Federațiile simetrice se plasează, ca nivel de
integrare politică, între confederații și federațiile
asimetrice. Cu observarea acestor distincții, mai
departe organizarea în concret a fiecărei federații
poate cunoaște un mare număr de variante, toate
menite a concilia interesele exclusiv locale cu cele
comune la nivel general, a asigura transparența și
răspunderea instituțiilor federale față de comuni-
tățile federate, și a permite controlul federației de
către subiectele federației, precum și corectarea
neconflictuală a deciziilor federale în funcție de
dorințele entităților federate. În consecință, pot
fi concepute și realizate federații de state suverane
care își exercită suveranitatea prin intermediari și
metode atipice definite ad hoc.
18.	Funcționarea și chiar existența UE sunt
afectate în prezent de un complex de crize care
fiecare ar putea fi depășită, dar împreună și cro-
nicizate pot deveni letale. Printre ele se găsește și
criza de identitate. Aceasta este o criză plurală,
putându-se distinge criza de identitate culturală,
criza de identitate geopolitică și criza de iden-
titate juridică. La primele două m-am referit cu
alte ocazii. Acum mă voi ocupa numai de criza
de identitate juridică, având în minte observația
că identitatea juridică sintetizează în termenii
dreptului, adică ai regulilor de comportament
obligatorii, pe celelalte două - identitatea cultu-
rală (modul de a trăi, a gândi și a crea - așa zisele
„valori” specifice) și identitatea geopolitică (mo-
dul de a te delimita de restul lumii și a te raporta
la aceasta, pornind de la realitățile geografice în
care ești constrâns a trăi).
19.	Întrebării „care este natura juridică
a UE?” nu i s-a dat un răspuns clar și net până
acum. Așadar, dacă nu știm ce este UE din punct
de vedere cultural și, deci, care este modelul de
viață pe care îl apără, și nu știm nici care sunt gra-
nițele politice pe care și le revendică și din spatele
cărora se apără UE, nu știm și nu putem ști nici
care este expresia juridică a acestora în ceea ce ele
au esențial. Este UE o organizație internațională
(interguvernamentală)? Este o confederație? Este
o federație?
20.	UE nu este o organizației internațio-
nală, chiar dacă ea a fost constituită prin tratate
de drept internațional care nu pot fi modificate
decât prin voința unanimă a părților semnatare
devenite membri ai UE. Respectivele tratate au
dat naștere unei persoane juridice distincte care,
beneficiind de un buget propriu, adoptă norme
de drept și politici prin decizia propriilor foruri
constituite fie prin alegeri directe fie prin alegeri
indirecte (membrii Consiliului UE sunt miniștri
validați de parlamentele naționale). Chiar și insti-
tuțiile constituite pe criteriul reprezentării națio-
nale (Consiliul european și Consiliul UE, precum
și, într-o oarecare măsură, Comisia) sunt chemate
să sintetizeze viziunile naționale ale membrilor
asupra gestionării optime a patrimoniului co-
mun, iar nu să ofere un cadru în care fiecare stat
Florin-Preda Dochinoiu Zboruri îmblânzite de săbii, tuș pe carton, 29,7x21
cm., 2020
membru își promovează agenda proprie pe seama
celorlalți.
21.	Fără a intra în detalii și fără a argumen-
ta aici și acum, afirm că UE este o uniune de sta-
te-națiune suverane și de cetățeni, care gestionea-
ză, pe baze și cu metode federale, competențele
pe care statele membre și cetățenii europeni le-au
atribuit ei prin delegarea (parțială) exercițiului su-
veranității naționale. Astfel, UE are natura juridi-
că a unei (cvasi) federații, care combină elemente
specifice federațiilor simetrice și celor asimetrice.
Ea poate fi privită ca o federație sui generis, adică
atipică.
22.	Statele membre (federate) au atribuit
competențe UE (federației) prin actul de ratificare
parlamentară a tratatelor constitutive ale acesteia,
ca și prin cel de ratificare a tratatelor de aderare
la UE, care au recepționat convențional tratatele
constitutive. Cetățenii europeni au făcut același
lucru prin intermediul parlamentarilor naționali
aleși de ei, care au votat ratificarea.
23.	Fără ratificare UE nu avea legitimitate.
Ratificarea a avut loc potrivit normelor constitu-
ționale ale statelor membre ale UE. Ea a fost po-
sibilă numai în măsura în care tratatele respective
erau conforme cu normele constituționale ale sta-
tului ratificant.
24.	La nivel național identitatea juridică a
națiunii - adică expresia juridică a identității cul-
turale și a celei geopolitice ale unei națiuni, care
împreună circumscriu inclusiv modul de exerci-
tare a puterii, ca și împărțirea puterii între auto-
ritatea publică și cea privată, între stat și cetățeni,
luați individual sau pe grupuri de diverse feluri
(etno-culturale, socio-profesionale etc.) - este de-
scrisă în Constituție, cu forță obligatorie.
25.	Constituția este legea care a definit și
creat statul ca entitate politică de sine stătătoare.
Relativizarea Constituției înseamnă relativizarea
statului. Renunțarea la Constituție înseamnă re-
nunțarea la stat.
26.	Renunțarea la stat prin renunțarea la
Constituție nu se poate legifera prin revizuirea
Constituției, potrivit regulilor prevăzute de aceas-
ta pentru modificarea sa, ci pe calea deciziei unei
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
17
adunări naționale cu puteri similare celor ale
Adunării Constituante, alese de popor și manda-
tate să ia, ad referendum, o asemenea decizie lichi-
datoare.
27.	Prin urmare, modificarea Constituției
României în anul 2003, pentru a permite intrarea
României în UE, nu putea adopta renunțarea la
supremația Constituției în raport cu dreptul UE,
fie că era vorba despre tratatele constitutive ale UE
fie despre legislația infra-convențională adoptată
de legislativul european.
28.	Identitatea juridică a UE decurge din
Constituțiile statelor membre și sintetizează iden-
titățile juridice naționale definite de Constituțiile
statelor membre. Între dreptul UE și Constituțiile
respective orice concurs este exclus. Ele nu se află
pe poziții de egalitate, cel dintâi fiind obligat la
conformitate cu cele din urmă, iar nu invers.
29.	Identitatea juridică a UE nu este distinctă
de cea a statelor membre, ci este sinteza lor; în-
tr-un anumit sens, numitorul lor comun.
30.	Pentru coerența ordinii juridice a UE este
necesară construcția unui sistem de drept euro-
pean unitar format din reglementările adoptate
de legislativul transnațional european, care regle-
mentări, prin convenția statelor membre, capătă
în fiecare dintre acestea „statut național”, adică
aceeași putere cu legile naționale. În aceste împre-
jurări, nevoia de ordine juridică transnațională
europeană cere ca în cazul unor contraziceri în-
tre normele adoptate de legislativul transnațional
(european) și cele adoptate de legislativele nați-
onale, cele dintâi să aibă prioritate. Altminteri,
ordinea de drept în cadrul UE s-ar transforma în
haos.
31.	Pentru coerența identității juridice a UE,
identitate din care decurg normele de drept ale
UE, în condițiile obligației de a se păstra identita-
tea națională a statelor membre din care s-a extras
identitatea lor juridică, normele de drept ale UE
trebuie să fie conforme cu Constituțiile acestora.
Obligația conformității există nu numai la data
adoptării tratatelor constitutive ale Uniunii sau la
cea a aderării la Uniune, ci și după aceea, în mod
permanent.
32.	Cu anumite excepții, normele de drept
ale UE nu pot fi aplicate de unele state membre
și de altele nu, după cum nu pot fi interpretate
într-un fel de unele state membre și în alt fel de
altele. Curtea de Justiție a UE asigură interpreta-
rea și aplicarea unitară a dreptului UE, verificând
și conformitatea normelor infraconvenționale cu
tratatele constitutive ale UE.
33.	Fără nici o excepție, identitatea juridică a
UE ca una de sinteză nu poate deroga de la nor-
mele Constituțiilor naționale care fixează identi-
tatea juridică a statelor membre. Conformitatea
dintre dreptul UE și acele Constituții este contro-
lată, constatată și garantată de instanțele de con-
tencios constituțional ale statelor membre.
34.	Dacă CJUE constată neconformitatea
vreunei norme adoptate de legislativul UE sau
de legislativele naționale ala statelor membre cu
tratatele constitutive ale UE, fie în totalitate fie
numai cu privire la anumite posibile interpretări
ale textelor, ea va dispune corecția necesară sau
interpretarea corectă, urmând ca norma în cauză
să fie aplicată potrivit deciziei sale de către toate
statele membre.
35.	Dacă o instanță națională de contencios
constituțional constată neconformitatea unei nor-
me de drept al UE cu Constituția statului respec-
tiv, în totalitate sau într-o anumită interpretare,
atunci norma europeană sau interpretarea în ca-
uză se va modifica în mod corespunzător, pentru
toate statele membre. Astfel, standardul va fi oferit
Florin-Preda Dochinoiu
Ilustrată, tuș pe carton, 30x21 cm., 2016
de Constituția națională cea mai „suveranistă”
(cea mai restrictivă).
36.	Dacă Parlamentul competent sau instan-
ța națională de contencios constituțional constată,
înainte de ratificare, că tratatul constitutiv al UE
sau tratatul de aderare (care include și acceptarea
acestuia) sunt neconforme cu Constituția nați-
onală, tratatele în discuție nu pot fi ratificate și
atunci fie negocierea lor trebuie reluată fie legea
fundamentală națională se modifică. Aceasta ține
nu doar de texte, ci de logica dreptului.
37.	Legile privind ratificarea unui tratat con-
stitutiv al UE sau de aderare la UE neconforme cu
Constituția statului ratificant sunt lovite de nulita-
tea absolută.
38.	Dacă, ulterior ratificării, instanța de con-
tencios constituțional constată nulitatea acesteia,
înseamnă că tratatul constitutiv nu a intrat în vi-
goare, iar asta în raport cu toate statele membre,
căci intrarea în vigoare este condiționată de una-
nimitatea ratificărilor (valabile).
39.	Dacă nulitatea legii de ratificare privește
un tratat de aderare la UE, efectul este că statul
care a aderat încetează să mai fie membru, în prin-
cipiu, cu efect retroactiv.
40.	Dacă neconformitatea constituțională
privește doar o interpretare a normei UE (tratat
constitutiv, tratat de aderare) dintre mai multele
posibile, atunci nulitatea lovește doar acea inter-
pretare. Aceasta nu mai poate fi aplicată în dreptul
UE în raport cu toate statele membre, iar nu doar
cu statul în care a fost declarată nulitatea.
41.	În raporturile dintre dreptul UE și drep-
tul național (în cadrul cărora deosebim ca fiind
categorii cu forță juridică diferită, Constituțiile
naționale, care sunt legea legilor naționale, și le-
gislația națională infraconstituțională) acestea
sunt efecte specifice ale constituirii unei entități
politice complexe având natura juridică a unei
„federații de state-națiune”.
42.	În contextul controverselor actuale pri-
vind raportul dintre Constituțiile naționale și
dreptul UE, controverse care în cea mai mare
parte își au originea în abuzurile conjugate ale
Comisiei europene, ale marilor profitori naționali
ai UE și ale CJUE, verificarea ex post a validității
legilor de ratificare a tratatelor constitutive ale UE
și a tratatului de aderare a României la UE, prin
prisma conformității cu Constituția României a
interpretărilor date de CJUE instrumentelor juri-
dice respective, se impune.
43.	De lege ferenda, este de luat în conside-
rare ideea creării unui Consiliu constituțional
al UE, format din judecători desemnați de către
instanțele de contencios constituțional ale state-
lor membre, care să fie împuternicit a verifica și,
după caz, corecta eventualele neconformități ale
deciziilor CJUE cu Constituțiile statelor membre,
precum și a stabili identitatea juridică sau ordinea
constituțională a UE prin identificarea standarde-
lor suverane celor mai exigente prevăzute de către
acele Constituții.
■
18
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
folclor
Menuț Maximinian
oameni acolo, și noi când eram copii mergeam și
adunam oase de oameni, și vedeam strigoi în apă.
Eu am văzut un militar, da numa de la brâu în sus,
de fiecare dată. De 3-4 ori l-am văzut. Prima dată
m-am speriat și am fugit acasă. Mai târziu a mers
un preot acolo și a făcut rugăciuni.Mama îmi zicea
că de fiecare dată când mă duc acolo să-mi fac o
Personajele fabuloase
din satele transilvane
de la mit la realitate (I)
n lumea tradițională, omul a fost mereu însoțit
de rituri și mituri pe care le-a integrat în struc-
turile sale existențiale. Dincolo de realități,
există o lume în care ficțiunea se integrează în viața
oamenilor ca și cum ar fi palpabilă. Poveștile stră-
bunilor noștri, structurate pe mituri, sunt prezen-
tate de către aceștia ca fiind reale, jurând chiar că
s-au întâlnit cu zâne, strigoi, moroi și alte personaje
ce astăzi ni se par desprinse din cărți.
„Adevărul oamenilor e intersectare de inter-
pretări subiective, cu diferențe de cultură, perspec-
tivă, interese”, spune Irina Petraș1. Țăranul se află în
legătură directă în timp și dincolo de timp cu Cerul
plin de personaje ce întruchipează sfinții din ca-
lendar care, din când în când, coboară pe pământ,
dar și în legătură cu străfundurile pământului unde
locuiesc personajele malefice. Poveștile sunt des-
pre oameni și despre lumile ce se intersectează în
viața acestora, de dincoace și dincolo de tărâmuri
fermecate. Ritualurile sunt parte din această lume
în care realitatea și ficțiunea au o graniță cât un fir
de ață, în ele întrepătrunzându-se timpul prezent
cu cel trecut și viitor pe un drum în care „leacurile”
salvatoare vin cu ajutorul acestor personaje, unele
agreate de religie, altele condamnate, amintind aici
descântătoarele, vrăjitoarele, ghicitoarele. „Adânc
înrădăcinată în conștiința poporului este credința
că răul se preîntâmpină cu descântece, care sunt
cântece magice însoțite de practici magice, care ar
avea puterea să alunge răul sau să-l impună unde
doresc. Descântecele sau farmecele sunt refrene in-
coerente, bizare, amestecate cu urări creștine și in-
vocări sacre”, spune Nectarie Moulatsioti în cartea
„Despre farmece și cum pot fi ele dezlegate”2.
Despre vrăji și strigoi am scris de atâtea ori și
am întâlnit atâtea povești în satele pe care le-am
bătut la pas. Sunt vrăji pentru oameni și pentru
animale și descântece la fel. “Se face cruce cu o ră-
dăcină (cățel) de usturoi pe fruntea și șalele fiecărei
vite, tot așa pe ușă și oblonul grajdului, asemenea se
fac cruci cu aiul. Se afumă apoi vitele și grajdurile
cu tămâie sfințită, astfel se crede că se pot apăra de
vrăjitoare și de „ceasul rău”, duhuri rele, care colin-
dă satul și vitele”3.
În noaptea de Sânziene, și numai în noaptea
de Sânziene se culege „nebunarița”, cea mai veche
plantă folosită în ritualurile magice, una dintre
componentele alifiei cu care se ungeau vrăjitoarele
pentru a putea zbura. Animalele grăiesc cu glas de
om și, de le poți asculta, numai în astă-noapte poți
afla de la ele nebănuitele taine ale lumii. În cele mai
multe locuri, cununile de sânziene se țin peste an,
cu credința că sunt bune de belșug, de noroc, de
zburător, de vrăji, de dragoste, de întors inima.
Iată o poveste spusă de Maria Cozma, din
Monariu: “Moșu meu era pescar și mergea după
pești cu leșău (o plasă mare pusă pe o botă), nu cu
undiță, și zicea că atunci erau prin sat strigoi și pe la
vale tot strigoi, femei cu aripi care cântau acolo pe
țărm. Îmi zicea moșu că s-o întâlnit odată cu ele da
erau ca niște îngeri așa și jucau acolo. Dacă vorbea
cineva cu ele rămânea mut, trebuia să-ți faci cruce
și ele dispăreau.. .Atunci când trebuia să lași copilu
mic singur i se punea în leagăn un cuțit sau cleștele
de la sobă să nu vină strigoii la el să se sperie, să
sară din somn”4.
Viorica Lazăr din Dobric spune că a văzut stri-
goi: “Furam roșii de la colectiv și mergeam la scăl-
dat pe Valea Dobricului și mergeam să vedem oase
de oameni. Pe perioada războiului au murit mulți
Mi»
Florin-Preda Dochinoiu
Schițe (în)ger, tehnică mixtă pe carton, 30x16 cm., 2006
cruce și dispare, și așa era într-adevăr. Da eu chiar
am văzut, și același băiat de fiecare dată, nu pot să-i
uit fățuca, care și acuma o văd când închid ochii”5.
Despre practici magice de Sfântul Gheorghe,
la Archiud, ne povestește Melania Cuc: “Erau niște
povești când eram eu mică, pe care nu le-am mai
auzit nicăieri în altă parte. Cu tâlharii, cum l-o
prins pe șeful lor și l-o legat de un stâlp, în pădure.
Iar o fată o făcut prinsoare că se duce și-i ia din
deget inelul la acel șef al tâlharilor. Și nu știu cum a
luat în gură păsat fierbinte și s-a dus în pădure și i-a
luat din deget inelul tâlharului. Tot așa, îmi poves-
tea mătușa Lucreță - erau povești medievale, desi-
gur - cum prințul a plecat la bătaie, și-o rămas maș-
tera cu cei doi gemeni ai prințului, pe care maștera
i-a tăiat, și-o zis că sunt doi miei. Și-ar fi mers la
pârâu și le-a spălat mațele acolo. O bucățică de maț
s-a dus pe apă și s-a făcut nu știu ce, și tot așa, până
când gemenii se fac la loc oameni. Strigoii sunt fe-
mei și bărbați. Care au coadă sunt bărbați. Pentru
că strigoii se nasc. Și se nasc cu codă. Și când mor,
trebuie să-i îngropi cu fața-n jos. Eu îmi amintesc
că, copil fiind, odată, într-o primăvară, a murit o
femeie - a lui Mitu îi zicea - și a plouat mult-mult.
Și știu că în tot satul se zicea că de-aia plouă așa de
mult, că aia era stigoaică. De alți strigoi, bărbați sau
femei, nu se știa în sat. Sau n-am auzit eu. Numai
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
19
de a lui Mitu, de care v-am povestit. Dar mai știu
de un bărbat de la noi, la care i-a făcut vrăji una de
pe câmpie. Stătea în poartă, aia a trecut pe acolo și
i-a făcut vrăji. Seara a trimis un sul de foc și l-a luat.
El aștepta, tot în poartă, vaca să vină din ciurdă și
l-a luat un sul de foc. L-a văzut lumea cum îl ducea
așa pe sus. A venit acasă după vreo săptămână, tot
zgâriat, cu sulu ăla de foc cine știe pe unde l-o pur-
tat. Cred că nici el nu știa. Asta o știu de la moșu
Simion”6.
Mai era și povestea cu Necuratu, relata-
tă de Victoria Uilicean, din Archiud: “ Venea la
Emiloaia pe hornoi! La asta i-o murit bărbatul
și-o rămas cu mulți copii, și vorbea noaptea: - No,
Ioane, măine facem așă și așă... Iar copiii: - Mamă,
mamă, cu cine vorbești? Da ea avea năcazuri...
Ne uitam sara să vedem cum îi intră pe hornoi.
Că pe ea o auzeam cum făce să-l alunge, cu furca
împlântată în pământ. Era o femeie, Marina, mai
demult, în timpul ungurilor. Povestea că băiatul ei
a venit într-o zi de la Reghin, că lucra acolo, și ta-
tă-so o luat furca, i-o ieșit înaite și l-o spart, și l-o
băgat în spital. Da’ n-o fost adevărat, numa așa i
s-o arătat ei. Și femeia o rămas singură și tot auzea
noaptea cum intră cineva pe hornoi, și diminea-
ța găsea lapte pe vatră. O vecină i-a spus: - Ala-i
Necuratu, care ți-aduce ție lapte pe hornoi. Și n-o
mai vrut să ia nimic de la nime, nici pe fereastră,
numa deschidea fereastra și-i alunga pe toți, să nu
vină cu Necuratu. Era bolnavă. Dădea cu pum-
nu-n telefoane, că voia să-l cheme pe băiatu-său
din spital, să-l omoare pe taică-so, care l-a împuns
Florin-Preda Dochinoiu
Colindători, tehnică mixtă pe carton, 30x16 cm., 2006
cu furca și l-o băgat în spital. Aia într-adevăr o fost
îndrăcită. Petrică nost’ lua un bostan, îi tăie gură,
nas, ochi; lua pozdării, cum avem cânepă atunci,
i le băga în gură drept dinți și i-l punea la Mărina
în geam. Cine treceea pe-acolo și nu știa, zicea c-a
văzut pe dracu’ la Mărina în casă, pe geam”7.
“Și eu mi-amintesc cum se vorbea de stri-
goii de la răspântia de Sângeorz. În seara de ajun
a sărbătorii, bunicul ne aducea crenguțe de rug,
adică de măceș (trandafir sălbatic) să-l punem la
poartă, la cone (bucătăria de vară - n.n.), unde
aveam obloane, puneam și-năuntru, și-n afară,
și le închideam cu obloanele; puneam la grajd, la
geamuri, la uși; apoi la casă, la toată casa, să nu vie
strigoile. Că strigoile se adună în noaptea asta la
răspântiile de drumuri și joacă. Bunicul zicea că
el le aude, ba de câteva ori le-a și văzut, cum erau
îmbrăcate și cum jucau despletite. Noi, surorile,
ne închideam în casă să nu le vedem și să nu ne
vadă, că bunicul zicea că ne pot lua frumusețea.
La vaci le luau laptele. Jucau mai ales în Dumbeț
și la Crucea Țigoreanului. De câte ori trec prin
astea două locuri mereu mi-aduc aminte de ce
zicea bunică și mi-e frică și acum, chiar dacă nu
mai crede că bunicul le-ar fi auzit și văzut. Eram
preocupate, la îndemnul bunicului, să punem rug
(ramuri de măcieș - n.n.) să nu rămână vreo ușă,
vreo fereastră, vreun loc de acces neprotejate prin
ramurile de rug, care ar fi oprit intrarea duhurilor,
a strigoaielor.Se punea peste tot, la uși, la geamuri,
atât la casă, cât și la grajdul animalelor, la corli-
ță..., asta ca să nu intre strigoaiele și să facă rău: să
ia norocul casei, laptele vacilor (care puteau și să
moară din cauza strigoaielor), frumusețea noas-
tră, a fetelor.. Bunicu’ așa ne spunea, că trebuie
să tragem și obloanele ca să nu intre și să ne facă
rău. Eu țin minte, cum eram copilă, că mă temeam
mai ales să nu-mi ia frumusețea, să mă pocească.
Acuma poate că bunicul mai și fabula, că așa era
el: din ce știa, apoi mai amplifica”8.
Dacă omul iese din casă cu capul descoperit,
o strigoaică îi poate arunca frâul după gât. Cel
prins este fugărit ca un cal și lăsat undeva în câmp,
mort de oboseală. În noaptea de Sfîntul Gheorghe
trupul vrăjitoarelor le rămâne în pat, iar duhul lor
pleacă să facă răutăți. „Se strâng într-un loc pără-
sit și se bat cu limbile de la melițe. De aceea, feme-
ile ascund în această noapte melițele. Strigoaicele
tot mai găsesc câteva. După ce se bat, încalecă pe
limbile de meliță și pleacă să ia laptele vacilor”9.
“Cică, odată, un om, venind de la moară s-a
întâlnit cu un pâlc de strigoaice și le-a urat să se
înmulțească norodul lor. Ele s-au bucurat de așa
urare și i-au spus că făina din sacul pe care îl duce
în spate nu se va mai termina niciodată dacă știe
să păstreze secretul. Zile și săptămâni, nevasta ia
din făină și faina din sac nu scade. Minune! își în-
treabă bărbatul. Acesta reușește să tacă o vreme.
Dar până la urmă îi divulgă taina și sacul de făi-
nă începe să scadă. Povestea circulă și la Budacu
de Sus, pusă pe seama zânelor. Pe lângă strigoai-
ce, există și femei din sat care încearcă în această
noapte să ia laptele altora ca să-l ducă la vacile lor.
Sunt multe procedee. Iată unul dintre ele. Se dez-
bracă și, în pielea goală, cu o oală și o pânză în
mână, adună rouă de pe iarbă. Pânza trebuie să fie
țesută numai noaptea și oala să fie nouă. Cu rouă
adunată stropesc vitele, sarea și tărâțele acestora.
Vacile care vor paște în locul de unde a fost luată
rouă nu vor mai da lapte, laptele lor va « merge »
la vacile femeii care a făcut vraja. Pe aceste femei
poți cel puțin să le vezi. “Strigoaicele sunt năluci
și, ca să le vadă, omul trebuie să găsească un șarpe
înainte de Sfîntul Gheorghe, să-i taie capul cu un
ban de argint și să-i pună în gură un cățel de us-
turoi pe care să-l lase acolo până încolțește. Când
“cățelul” a dat frunze, să-l pună la pălărie și să urce
într-un pom. Va vedea strigoaicele care călăresc
vitele ce se duc la păscut”10.
Pe Bârgău pentru a nu se apropia duhurile
rele, oamenii făceau o alifie din untură de porc
sau slănină sfințită la Biserică, în care puneau le-
uștean, odolean și rostopască, toate acestea fiind
tocate mărunt. Cu această alifie, femeile bătrâne
care o preparau îi ungea pe toți cei din familie,
pe spate, fâcându-le semnul crucii. Dintre duhu-
rile rele făceau parte și zânele rele sau ielele, care
cică spuneau că: De n-ar fi odolean și rostopască/
Toată lumea ar fi a noastră. (Mateiu Ioana, Ilva
Mică)11.
Și la Chiuza în preajma ieșitului la păscut
a vitelor și a oilor începeau vrăjile pentru luatul
laptelui. Pentru ca vrăjile să nu reușească se așeza
sub ieslea de la vacă mătrăgună. Se proceda foar-
te des la luarea laptelui, iar vitele simțind acest
lucru mergeau la casele hoților de lapte, puneau
gâtul pe poartă și răgeau să primească laptele
înapoi. Iată și un descântec de readus laptele la
vaci:
„Una stea/ Două stele/ Tri stele/ Patru stele/
Cinci stele/ Șase stele/ Șapte stele/ Opt stele/ Nouă
stele/ Steaua stelelor!/ Doamna zânelor/ Du-te-n
lume, peste lume/ Strânge laptele/ La Viola noas-
tră anume/ De-i împuțină împuținat/ De-i în țâțe
la ei băgat/ De-i la babe meșteluit/ De-i în oale
acoperit/ De-i de nume luat/ De-i de zână luat/
De-i de iestre/ De măiestre/ De streine/ De veci-
ne/ De curvele cele alese/ Io îl strâng laptele meu/
20
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
Laptele să fie dulce ca mierea/ Groșcioru gros ca
aluatu/ Untu galben ca și ceara/ Cu spor ca sarea
/ În pulpă la Viola să se-mputerească/ Țâțele să
Ie-mbourească/ Părul să i-l netezească/ Mintea
să i-o îmblânzească/ La Viola noastră să nu-i fie
nimic/ Nici cât un grăunte de mac în nouăzeci și
nouă despicat/ Leac și vac/ Laptele-n cheag”.12
În tradiție se spune că persoanele care nu
țin sărbătoarea de Rusalii vor fi pedepsiți de
Iele, numite și Rusalii, femei fabuloase, fiicele lui
Rusalim Împărat și spirite malefice care, după ce
au părăsit mormintele în Joia Mare și au petrecut
Paștele cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în lă-
cașurile lor pământene și încep să facă necazuri
oamenilor.
Iată o poveste însemnată de Tudor Pamfile:
O poveste arată cum un băiat rămas fără pă-
rinți plecă în lume ca să-și găsească și el pe cineva.
Pe drum întâlnește un cioban orb căruia îi spune că
își caută un stăpân. Din ziua aceea băiatul a stat
pe lângă moșneag, păzindu-i vorbele și ascultân-
du-l ca un fecior adevărat. A învățat să cânte din
fluier. Într-o zi s-a dus cu oile pe moșia zânelor, “că
tare am mai văzut iarbă frumoasă și apă de adă-
pat, limpede”. Bătrânul îl atenționase să nu meargă
acolo că și el a fost și de aia a orbit. Băiatul nu l-a
ascultat a luat oile și a plecat pe moșia zânelor și a
prins să cânte din fluier. Zânele auzind cântecul au
ieșit din castelul lor și-au purces spre pata albă de
oi, jucând, până crapă fluierul băietului! Băiatul a
făcut alt fluier, însă, în timp ce îl confecționa, le-a
prins în capcană și le-a spus că nu le dă drumul
“ până nu mi-eți aduce înapoi ochii tatii și până
când cea mai mititică dintre voi n-a merge mireasă
în casa tatii”. Zânele plângeau c-ai fi crezut că bo-
cesc pe un mort care intră în mormânt; și din plâns
s-au înțeles și au căzut la pace cu feciorul. Zâna
cea mititică s-a măritat cu feciorul, iar tatăl lui și-a
căpătat vederea13.
Încă din timpuri vechi, “Hora Ielelor” este
de temut. Aceste făpturi adoră să danseze cu sâ-
nii goi în cerc, având părul despletit, clopoței la
glezne și purtând voaluri subțiri, transparente, iar
dansul lor este unul magic, bogat în taine și sim-
boluri de neînțeles pentru muritori. Ielele nu fac
rău celor care le evită, ele devin rele numai dacă
sunt provocate sau dacă dansul lor este privit.
Atunci se spune că se răzbună pe ”vinovat ” lu-
ându-i mințile definitiv. De boala ielelor se poate
scăpa doar prin descântec sau prin intrare în hora
Călușarilor. Grupul de Călușari se constituie după
un ritual foarte strict, care diferă enorm de la o
zonă la alta. Constantă este rigoarea cu care tre-
buie executat ritualul și faptul că, o dată devenit
călușar, omul trebuie să rămână în ceată câțiva ani
(uneori nouă). În grup există roluri precise: călu-
șarii, vătaful, mutul plus muzicanții. Din recuzită
nu lipsesc steagul, bâtele, clopoțeii, ciocul din bla-
nă de iepure (uneori sabia și biciul). Steagul este o
prăjină înaltă, ajungând uneori la cinci metri, pe
care n-o împodobesc singuri. O vrăjitoare leagă
de prăjină o basma albă care trebuie să fi aparți-
nut unei femei rele, care trebuie să fi murit însă cu
această basma pe cap. Vrăjitoarea descântă stea-
gul, îi pune căpățâni de usturoi. Tot ea le dă călu-
șarilor cu steagul peste nas, ca să ia putere. Dacă
steagul ar fi ținut aplecat, ar muri toți călușarii din
ceată. Steagul se înfige în pământ în timpul nopții
și este păzit. Călușarii joacă pe la casele oameni-
lor. Călușarii sperie copiii cu ciocul și îi iau la joc
ca să fie sănătoși. Dau femeilor usturoi de la brâu
și din steag. Ce primesc pe la case împart în fieca-
re seară frățește. Rolul lor cel mai important este
acela de vindecători. Se duc călușarii la casa bol-
navilor din sat. Persoana suferindă este scoasă din
casă, așezată cu față în sus, cu capul spre miazăzi
Florin-Preda Dochinoiu Nunta la Damian, tuș pe lemn, 100x33 cm., 2002
(sau răsărit), se așază lângă ea steagul și o oală de
pământ cu apa, de care se leagă o ață roșie și un
pui mic de găină. Dacă, după executarea tuturor
melodiilor, bolnavul începe să tremure, e semn că
e luat din căluș. Atunci stabilesc o zi în care vor
veni să-l scoale din căluș. Ei repetă jocul potrivit
de trei ori; atunci este prins și bolnavul în joc; în
acest moment vătaful ia oala de lut și o aruncă în
sus. Când cade, oala se sparge și puiul rămâne
mort. Dacă bolnavul are noroc să se scoale, sar câ-
teva picături de apă pe el; atunci el se va ridica si
fuge după călușari jucând. Dacă nu are noroc să se
scoale, nu-l atinge nicio picătură de apă, înseam-
nă că e ursit să moară. O săptămână după Rusalii,
într-o marți, se face îngroparea ciocului sau spar-
gerea călușului. Ciocul are chiar formă de cioc (de
pasăre), de cap de lup sau cap de cal și este acope-
rit cu o blană de iepure. Mai tot timpul se poartă
într-o desagă. Când este scos la iveală, oamenii se
sperie. Acum este îngropat la loc ferit. Feciorii se
despart fără să privească în urmă, după atâtea zile
petrecute împreună. Cât timp joacă, dorm laolal-
tă, uneori sub streașina bisericii.
Să nu mergi „la scaldă” în ziua de Rusalii.
Rusaliile sunt zânele apelor așa că este pericol
mare de înec! Să nu lucrezi, fiindcă atragi asupra
ta mânia Rusaliilor. Să nu te urci în arbori sau în
locuri înalte și nici să călătorești departe de casă.
Să nu se certe nimeni, căci e luat de lele. Până la
Rusalii se culeg „toate burienile de leac”, dintre
care cele mai căutate sunt: romonița (mușețelul),
pojarnița, secăreaua, potroaca, ninta, ologeaua,
sunătoare, acățul, sânzâienile, peria ursească, tica
de mălai.
O legendă vorbește despre Fetele lui Sandru,
fiicele sau slujnicele lui Alexandru împărat, cel
din Alexandria. Acest împărat ar fi primit o sti-
clă cu apă vie și a dat din ea să bea calului, să-l
facă nemuritor. Calul a băut și trăiește și astăzi în
prundurile mărilor. Ce-a mai rămas din apă, în
sticlă, au băut-o fetele sau slujnicele împăratului.
Și au devenit nemuritoare și ele. Zânele zboară pe
sus, pe cer. Cântă și le place să danseze. Pe locul
unde au dansat se fac « cearcăni» în iarba care se
usucă. Deasupra crește alta, mai frumoasă, pe care
vitele n-o mănâncă. Ca să poată juca, sunt per-
manent în căutare de lăutar. Găsesc câteodată pe
unul cu fluierul, cimpoiul sau vioara și îl roagă să
le cânte. Poate să le cânte, dar dacă vorbește cu
ele este un om pierdut. Tânărul care voia să aibă
un fluier bun îl pregătea cu ajutorul lor în felul
următor: mai întâi îi astupa găurile și îl umplea cu
lapte. Însoțit de doi câini negri și gol pușcă, îngro-
pa fluierul la nouă hotare, având grijă să țină tot
timpul mâinile la spate. Lua fluierul de acolo după
trei zile, în aceleași condiții. Nici la dus și nici la
întors nu avea voie să privească în urmă. Acasă,
fluierul era pus sub pernă. Peste noapte, Ielele ve-
neau și îl întrebau de trei ori: ce ne dai, ce ne dai,
ce ne dai? Tânărul trebuia să răspundă a treia oară
că le dă degetul mic de la mâna stângă. Apoi. Trei
zile trebuia să uite de fluier. Dacă făcea întocmai,
devenea cântăreț renumit.
De Mama Pădurii s-a auzit și la Livezile, po-
vestitoarea noastră spunându-ne că a întânit-o:
„Era o arătare cu păr peste tot corpul, în afară de
bujorii feței și mâinile până la cot. Păzește oile
noaptea și dimineața le duce în staul. Îți poate face
rău, doar că ciobanul când o vede se apără de ea
punându-și brăcinarul peste corpul lui și astfel ea
nu mai are nicio putere asupra lui. Un unchi de-
al meu a avut probleme cu Mama Pădurii. Toată
noaptea îi păștea oile și îi băga pe foc. După tăie-
rea pădurilor din Strunior nu s-au mai văzut, din
anul 1907. Se zice că a avut copil, nu se știe cum
și cu cine l-a avut. Lua lapte de capră și de oaie
să ducă la copil în corn de vacă. În Tăul zânelor
în Țâganca.ciobanii auzeau noaptea un cântec ne-
spus de frumos. Odată, un cioban mai curajos s-a
dus și a pândit. A văzut acolo un gorun aruncat
de-a lungul apei. Zânele erau niște fetițe mici îm-
brăcate în hăinuțe aurii, cântau și dansau un dans
fermecat. Nu făceau rău, doar că dacă beai apă
după ele mureai sau înnebuneai. Mătușa Ioana
mi-a povestit că odată o fată era îndrăgostită de
un băiat și acesta a părăsit-o. Noaptea a venit la ea
Zmăul. Zmăul arăta ca un om doar că avea în loc
de picioare copite. El făcea dragoste cu fata până
o nenorocea, a doua zi fata era fericită ca vrăjită.
Rudele fetei când au observat că fata e în pericol
au dus-o pe fată departe de casă. A doua zi, Zmăul
negăsind fata a spart tot din casă.Preoții au făcut
rugă și l-au alungat”( Hangan Emilia, Livezile).14
Note
1	Lumea din cuvinte: realitate și ficțiune / antolog. gân-
dită de Irina Petraș, Editura Școala Ardeleană, 2023
2	Despre farmece și cum pot fi ele dezlegate,
Arhimandritul Nectarie Moulatsioti, traducere din
limba greacă de ierom. Teodosie Hațegan, Editura
Bunavestire Galați, 2003
3	Învățătorul Ion Barna din Maieru, Academia Română,
Arhiva de Folclor, 1932, Ion Mușlea, ms. 346, p. 64
4	Cozma Maria, n. 1935, Monariu, com. Budacu de Jos,
interv. în 2014
5	Lazăr Viorica, n. 1953, Dobric, com. Căianu Mic, lo-
cuiește la Monariu, interv. în 2014
6	Cuc Melania, n. 1946, Archiud, com. Teaca, scriitoare,
interv. în 2014
7	Uilicean Victoria, n. 1927, Archiud, com. Teaca, in-
terv. în 2014
8	Pintican Lucia, n. 1954, Archiud, com. Teaca, învăță-
toare, interv. în 2014
9	Ghinoiu, Ion, Sărbători și obiceiuri românești, Ed.
Elion, București, 2007, p. 261
10	Nicolau, Irina, Ghidul sărbatorilor românești, Editura
Humanitas, 1998, p. 45-47
11	Mateiu Ioana, n. 1944, la Ilva Mică, unde a copilărit,
locuiește în prezent la Rusu Bărgăului, interv. în 2011
12	Bindea, Ioan, Bindea, Florin, A fost odată...la Chiuza,
Ed. Nova Didactica, Bistrița, 2013, p. 55
13	Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români, Ed. Saeculum
IO, București, 2006, p. 29-31
14	Hangan Emilia, n. 1958, la Livezile, interv. în 2014
■
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
21
cărți în actualitate
| Mihaela Mudure
Dimitrie Cantemir -
personaj romanesc
Distinsul cărturar și scriitor Dimitrie
Cantemir nu a inspirat prea mulți scrii-
tori dispuși să-l ficționalizeze ca personaj
literar deși viața lui aventuroasă, caracterizată de
multiple treceri ale frontierelor politice și culturale
ale timpului său, ar fi trebuit să constituie o reușită
materie romanescă. L-au transformat pe Cantemir
în erou de roman Mihnea Gheorghiu cu Două am-
basade (1958), A venit un om din răsărit (1969) și
Mușchetarul lui Cantemir (1990) și Dumitru Almaș
cu Inorogul cel înțelept (1981). Cea mai recentă în-
cercare în acest sens aparține Ligiei Ruscu, autoarea
romanului Cantemir. Inorogul în lavirinthul neștinții,
publicat la Editura Polirom în 2023, anul Cantemir.
Ligia Ruscu s-a născut la Timișoara, în 1967.
Absolventă a prestigiosului liceu „Nikolaus Lenau”
din capitala Banatului (1986), a studiat istoria la
Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Pasionată de istoria antică, și-a elaborat atât lucrarea
de licență (1991), cât și teza sa de doctorat (2001) sub
îndrumarea prof. Ion Piso. Din 2014 este conferen-
țiar la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității
„Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A publicat nume-
roase lucrări de specialitate, dar a fost atrasă și de
romanul istoric, Cantemir. Inorogul în lavirinthul
neștinții fiind cel de-al treilea roman al Luciei Ruscu,
după O dimineață la vânătoare (2014) și O căutare
(2017).
Romanul lui Cantemir are o structură episodică
care marchează doar câteva momente, socotite mai
relevante de către romancieră, din viața principe-
lui care își schimbă numele precum identitățile; el
este, pe rând, Cantemir, Cantemiroglu și Kantemir.
Autoarea începe cu un episod din copilăria domni-
torului, marcat de întronarea tatălui său, Constantin
Cantemir, ca domn al Moldovei și trimiterea fratelui
său, Antioh, la Stambul, ca zălog domnesc. Urmează
câteva episoade care se petrec în capitala Imperiului
Otoman, acolo unde Mitru (Dimitrie) Cantemir își
desăvârșește studiile, dar își croiește și o importantă
rețea în rândurile elitei imperiului precum și prin-
tre ambasadorii statelor occidentale aflați la post la
Istanbul.
Ligia Ruscu aruncă, abil, niște analepse sau
prolepse care leagă episoadele, personajele trans-
formând textul într-o izbutită țesătură narativă.
O deosebită prolepsă este cea în care scriitoarea se
substituie, așa cum e și normal, dascălului Ieremia
Kakavelas care își avertizează elevul, pe viitorul
domn Dimitrie Cantemir că el nu trebuie să se lase
„ademenit de cântecul de sirenă al puterii lumești”
(28) căci „aplecarea către cele cărturărești, plantă
gingașă și firavă, îngrijită și udată și plivită de mine și
de alții, toate acestea s-ar risipi și s-ar irosi sub suflul
înghețat al politichiei, mai ales așa cum se face ea la
curtea sultanilor și în preajma lor” (28). Prolepsa este
cu atât mai vicleană, cu cât noi cititorii, beneficiarii
în acest caz al unui soi de „viitor în trecut”, știm că
tânărul Cantemir se va lăsa sedus de politică în dau-
na studiului în perioada cât a fost domn al Moldovei.
Dar, paradoxal, tot politica, respectiv înfrângerea de
la Stănilește pe Prut, în 1711, îl va face să revină la
studiu în perioada exilului său la curtea lui Petru cel
Mare tocmai pentru că el corespunde noului tip de
curtean dorit de către țar. Cantemir era instruit și își
punea cunoștințele la dispoziția statului rus în curs
de expansiune atât în nord, cât și în sud. Pe de altă
parte, cititorul este indirect invitat să pășească pe
nisipurile mișcătoare ale istoriei contrafactuale de
tipul „dar dacă”. Dar daca lupta de la Stănilești ar fi
avut un alt deznodământ? Ar mai fi avut Cantemir
răgazul de a scrie tot ce a scris în folosul culturii ro-
mânești?
Ruscu îl vede pe tânarul Cantemir ca pe un
abil politician. Doar pripeala cu care s-a avântat pe
frontul anti-otoman alături de ruși este criticată su-
bliminal de către naratoare și răspicat de către ve-
chile neamuri boierești ale țării: „politica de veacuri
a acestor țări [este] de a aștepta să vadă care e mai
puternic” (145).
Perioada petrecută la Istanbul, departe de fami-
lie, devine o oportunitate pentru inteligentul fiu de
domn. Prieteniile sale otomane au în vedere marile
sale planuri de viitor. Cantemir realizează că trebuie
să cunoască „slăbiciunile și plăcerile” (72) viitorilor
săi suzerani. Astfel devine el un excelent orientalist,
cunoscător profund al „plăsmuirilor neamurilor ră-
săritene, fie că sunt ei păgâni sau nu” (73).
Ruscu îl re-prezintă pe Cantemir ca un aristo-
crat al timpului său, orgolios, convins că binele său
concide cu cel al țării și vice-versa. Om al Luminilor,
Cantemir este o individualitate puternică care
Florin-Preda Dochinoiu Regăsire, tuș, peniță pe carton, 31x22 cm., 2002
Florin-Preda Dochinoiu Plâns de vioară veche (2), tuș, peniță pe carton,
28,5x20,5 cm, 2000
dorește, precum Petru cel Mare, să își schimbe țara,
să o ducă spre ceea ce el consideră a fi progresul.
Cantemir îi mărturisește lui Schlick, ofițer la amba-
sada Franței la Istanbul: „Nu știi cum arde în mine
dorul de a preface, cu mâinile mele și cu mintea
mea, țara pe care mi-a lăsat-o moștenire părintele
meu...” (124). Personalitate robustă, cu aplecare spre
manifestări tiranice, precum este și mult prea puter-
nicul său amic, țarul Petru I, Cantemir, domnul, se
consideră a fi țara. Îi unește pe cei doi, dorința de a
folosi puterea conform rețetei absolutismului lumi-
nat, aversiunea față de marea boierime conservatoa-
re, adică față de cei „care socotesc judecata lor mai
presus de-a oricui, cărora nu le pasă cine și ce are
de suferit, numai să-și atingă ei țelurile lor înguste...”
(167).
Scriitoarea insistă asupra unui celebru incident
transmis posterității de către Neculce. Sosit la Iași,
țarul, binecunoscut pentru statura lui impresionan-
tă, îl ia de subțiori pe mult mai scundul Cantemir și
îl îmbrățișează precum un copil ce tocmai și-a găsit
tutorele. Este un soi de prietenie, desigur, dar nuan-
țele acestei prietenii sunt îngrijorătoare din punctul
de vedere al relațiilor politice dintre cele două țări,
iar cititorul, care cunoaște evoluția imperiului rus,
poate tresări neliniștit.
Se știe că teoria literară interesată de romanul
istoric a pus mare accent pe problematica timpului
narativ sau/și istoric. Francezul Ricoeur se întreabă,
de exemplu, cum se împletește timpul narat, cu tim-
pul narațiunii, respectiv cu timpul în care se scrie
romanul. Ulterior, Joan Scott sau Gerda Lerner au
impus istoriei și o dimensiune de gen ceea ce i-a
obligat și pe teoreticienii literaturii să își pună și
problema conexiunii dintre auctorialitatea roma-
nului istoric și genul socio-cultural. Cu alte cuvin-
te, există diferențe între romanul istoric scris de o
femeie (romanul istoric feminin) și cel scris de un
bărbat (romanul istoric masculin)? Există oare niște
mărci auctoriale evidente, clare care să semnaleze
genul autorului de roman istoric? Scriitura Ligiei
Ruscu confirmă lipsa unor mărci auctoriale indis-
cutabile, categorice. Mai degrabă avem de-a face cu
interesul auctorial pentru niște elemente narative
pe care le asociem cu feminitatea și/sau cu condiția
femeii. Privit din acest punct de vedere, este intere-
sant că Ruscu acordă o atenție deosebită și femeilor
din viața lui Cantemir (doamna Casandra, respectiv
Maria Cantemir, fiica domnului).
Unul dintre cele mai frumoase episoade ale
cărții se referă la platonica afecțiune a ofițerului
Schlick pentru doamna Casandra Cantacuzino,
22
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
comentarii
prima soție a lui Cantemir. La un moment dat, din
cauza turburărilor din capitala imperiului otoman,
familia prințului Cantemir se refugiază la reședința
ambasadorului Franței. Prințul e ocupat cu politica
și intrigile care i-ar putea aduce tronul Moldovei.
Doamna stă mai toată ziua doar cu fiicele, Maria
și Smaragda, și cu fiii, Matei și Șerban, care nu tre-
buie să fie traumatizați de primejdiile momentului.
Romanciera e preocupată de soarta femeilor din
clasa de sus, obligate să se mărite conform intere-
selor politice sau economice ale familiei. Pe lângă
supunerea datorată familiei, ele trebuie să fie fertile,
să dea neamurilor cât mai mulți copii căci nu se știe
câți vor ajunge la maturitate și nici care vor fi mai
de folos familiei în viitor. Nu există nici cel mai mic
gest erotic, nici o vorbă cu mai multe înțelesuri în-
tre doamna Casandra și ofițerul Schlick. Îi desparte
condiția socială, religia, și un profund sentiment al
datoriei dar la despărțirea de familia Cantemir, so-
brului ofițer se trezi spunând prințului moldovean:
„Să aveți grijă de ele!” (128).
Ultimul episod al romanului are loc între
Maria, fiica cea mai înzestrată intelectual a lui
Cantemir, și domnul exilat. După o perioadă de izo-
lare la Dumitrovsk unde trăise „ca într-o frântură
de Moldovă strămutată” (194), acesta își dă seama
că trebuie să depășească șocul cultural al exilului
și că singura soluție este integrarea în societatea
rusă. Cantemir se hotărăște să se re-căsătorească
cu o aristocrată rusă, iar Maria e rugată să-i arate
împăratului calitățile sale. „Împăratul e simțitor la
farmec și învățătură” (198). Maria e de acord. „Da,
zise ea încet. Pot face asta” (198). Adverbul „încet”,
extrem de bine ales, are valoare și de analepsă și
de prolepsă. Analepsa ne trimite la viața doamnei
Casandra, mamă și soție devotată. Maria trebuie să
își afle fericirea în îndeplinirea îndatoririlor sale de
fiică ce trebuie să accepte bărbatul care poate ajuta
familia. Nu individul, ci familia este totul. Iar fetele
sunt marfa de schimb între clanurile aflate la putere
sau dornice de putere. Prolepsa ne trimite la viitorul
Mariei Cantemir. Fiica și tatăl cad de acord fără a
avea nevoie de prea multe vorbe. Condiția de exilat
politic a lui Cantemir îl obligă pe acesta să îi propu-
nă Mariei nu o căsătorie de rang, ci amantlâcul. În
iatacul țarului multe se pot auzi și rosti multe vor-
be care pot avea însemnate urmări. „Tatăl îi strânse
brațul sub al său și se îndreptară amândoi spre casă”
(198). Urmarea acestei convorbiri este discret sem-
nalată în scrisoarea trimisă de către ambasadorul
Franței la moartea principelul în 1723, acum 300
de ani. Maria e pomenită ca fiind „o vreme amanta
împăratului” (198).
Ca orice scriitor de roman istoric care se res-
pectă, Ligia Ruscu dă dovadă de o bună cunoaștere
a epocii concretizată în descrierea minuțioasă, chiar
savuroasă, a veșmintelor, locuințelor, obiceiurilor
timpului ales ca fundal al narațiunii. Deși nu are
plăcerea senzuală a acestor descrieri, așa cum au
avut-o un Sadoveanu sau un Barbu, descrierea lui
Ruscu este precisă, corectă, plăcută. „Tunica roșie
era împodobită cu ceaprazuri, cizmele erau din saf-
tian moale, iar mantia chindisită cu fir avea guler de
samur. Pe sub mustăcioara subțire, gura se arcuia
într-un zâmbet neplăcut” (24).
Așadar, în anul Cantemir, romanciera Ligia
Ruscu oferă cititorului român iubitor de istorie și
literatură, un roman reușit, ancorat într-un trecut
care are specificitatea și exotismul său, dar în care
transpar și probleme extrem de mult actualizate și
teoretizate la acest început de secol al XXI-lea: con-
diția femeii sau a exilatului, barierele de gen, flui-
ditatea frontierelor culturale. Nici că se putea un
omagiu mai încărcat de semnificații!
■
Adrian Lesenciuc
Exilul românesc
într-o sinteză. Noduri ale
românității de dincolo
de granițe
Recuperarea exilului e, probabil, cea mai
mare dintre datoriile criticii literare au-
tohtone. E un proces dificil în lipsa impli-
cării autorităților, în lipsa unui program național
de recuperare. În ciuda faptului că se produce
o formă de recuperare în marginal prin iniția-
tive individuale, de multe ori izolate, exilul ro-
mânesc, în amploarea lui, este un fenomen mult
prea complex pentru a putea fi asumat organic
de o literatură care respinge orice formă de ex-
tindere. Lipsește cel mai acut o sinteză „cu vo-
cația exhaustivității”, după cum subliniază Iulian
Boldea în prefața la cea mai recentă încercare
sintetică, cea a Danielei Șontică, 30 de scriitori
români din exil (1945-1989), publicată în 2022
la Editura Basilica1. Dar lipsește și o asumare a
conceptului de exil într-un înțeles mai amplu,
atâta vreme cât este considerat a fi privit doar în
raport cu trecutul, de la cel de-Al Doilea Război
Mondial până în decembrie 1989. Iulian Boldea
consideră chiar că exilul este definit prin asociere
cu trecutul, argumentele sale bazându-se pe po-
zițiile criticii literare românești de prim raft: „În
ansamblul culturii române, literatura exilului nu
și-a găsit încă pe deplin locul și nici receptarea
critică pe deplin adecvată. Există, desigur, stu-
Florin-Preda Dochinoiu Silabe în citire, tuș, baiț pe lemn, 147x30 cm., 2019
dii semnificative, exegeze notabile, însă o sinteză
cu vocația exhaustivității și cu sens recuperator
întârzie încă să se producă. Pe de altă parte, exi-
lul literar românesc este astăzi plasat definitiv în
sfera trecutului. Nicolae Manolescu observă că,
pentru a exista exilul, «trebuie să existe discrimi-
nări de un fel sau altul, ca și regimuri mai mult
sau mai puțin autoritare», iar libertatea de crea-
ție și de gândire, precum și fenomenul globali-
zării culturale conduc la dispariția exilului și a
exilaților” (p.7).
Explicația lui Iulian Boldea nu poate fi satis-
făcătoare, deși constatarea lui este reală și deși in-
telighenția românească a plasat exilul în limitele
temporale anterior amintite. Plasarea exilului în
limitele trecutului și în legătură directă cu comu-
nismul românesc nu este nici nouă, nici singu-
lară. De pildă, nepotul lui Mircea Eliade, Sorin
Alexandrescu, găsea fundamente economice
emigrației, politice exilului și istorice diasporei
într-un număr special dedicat exilului al revistei
Secolul XXI, în care, în secțiunea Căderea în is-
torie semna alături de nume importante ale exi-
lului românesc, dar și ale celor care au încercat
recuperarea2. Conceptul de exil presupune obli-
gația părăsirii căminului, atât în forma volunta-
ră, cât și în cea presupunând amenințarea apli-
cării pedepsei capitale, fără posibilitatea limitării
reale a cauzelor la cele politice. Mai mult, luând
în considerare nivelul scăzut de trai și amenin-
țarea opresiunii politice, fără a putea cântări în
fiecare caz ponderea, putem admite exilul și din
cauze economice și, evident, putem extinde înțe-
legerea conceptului de exil dincolo de marginea
sângeroasă a anului 1989. Dar pentru a ajunge
la aceste proiecții de finețe analitică, să revenim
la lucrarea Danielei Șontică și la rolul pe care îl
are ea în organizarea unui material cu rol cata-
lizator. Înainte de toate, poeta, care în ultima
perioadă desfășoară o intensă activitate de jur-
nalist cultural, se aliniază conceptului clasic de
exil pe care îl readuce în atenție printr-un exerci-
țiu considerabil pe două planuri. Pe primul plan
propune fișarea unui catalog incipient al exilului
literar relevant, pe cel de-al doilea încercarea de
a produce convergerea energiilor recuperatoare
ale exilului prin intervievarea, pe marginea ca-
zurilor majore, a unor dintre cei care, prin efort
mai degrabă individual, au încercat recuperarea,
în special recuperarea memoriei exilului (și din
această perspectivă lucrurile trebuie clarificate: o
memorie a exilului a făcut dintotdeauna obiectul
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
23
Florin-Preda Dochinoiu
Traducere românească, acrilice pe pânză, 100x120 cm., 2020
încercării de recuperare; ceea ce s-a pierdut, cel
mai adesea, este însăși opera scriitorilor din exil,
cea prin care ar fi trebuit realizată recuperarea).
Lucrarea Danielei Șontică este sintetizatoare
și ridică problema asupra unei teme, proiectând
limpezirea metodologică ulterioară. Ce și cum
trebuie recuperat din exilul românesc? Primează
dimensiunea estetică a operelor din exil? Sau cea
etică? În ce măsură literatura exilului ar trebui să
închege procesul de recuperare? În ce măsură o
istorie literară a exilului ar trebui recuperată în
raport cu nodurile organizării exilului românesc?
Daniela Șontică pare să se focalizeze în principal
pe această ultimă dimensiune și să redea organic
un fel de organizare într-o rețea de influențe a
exilului creator românesc, motiv pentru care, în
fișarea autorilor, insistă asupra rolului acestora.
Sunt trecute în revistă portrete ale consacraților
și ale celor mai puțin cunoscuți, fără diferențe
semnificative din punct de vedere cantitativ în
ceea ce privește tratarea subiectului, accentuând,
așadar, funcționalitatea rețelei, într-un întreg ce
cuprinde fișele scriitorilor Mircea Eliade, Eugen
Ionescu, Alexandru Ciorănescu, Alexandru
Busuioceanu, Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Emil
Cioran, Monica Lovinescu, Dumitru Stăniloae,
Virgil Ierunca, L.M. Arcade, Constantin Virgil
Gheorghiu, Constantin Amăriuței, George
Uscătescu, Nicolae I. Herescu, Mira Simian,
Yvonne Rossignon, Paul Goma, Paul Miron,
George Ciorănescu, Mihai Niculescu, Lucian
Bădescu, Theodor Cazaban, Aron Cotruș,
Gheorghe Băgulescu, Ioan Cușa, Pavel Chihaia,
Lucian Boz, Vintilă Corbul, Grigore Nandriș și
Victor Buescu. Evident, catalogul Șontică al exi-
lului este unul eterogen, în care se întâlnesc vâr-
furi ale literaturii universale, acceptate ca atare,
prin literatura universală și în literatura româ-
nă: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran
(la această listă, unanim acceptată, eu aș mai
adăuga cel puțin patru autori care au convins
Occidentul, urmând ca procesul de convingere a
criticii și istoriei literare autohtone să mai dure-
ze: Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu,
Ștefan Baciu și Matei Vișniec), dar și scriitori -
sau, în unele cazuri, animatori culturali, absolut
necesari într-o radiografie a exilului și, în spe-
cial, a memoriei exilului, care formează o ima-
gine complexă asupra unui fenomen obligatoriu
de recuperat. Printr-un asemenea demers, chiar
dacă nu unul exhaustiv, chiar dacă limitat la în-
țelesul exilului în termenii în care a fost consa-
crat de critica literară românească - ar trebui
adusă în prim-plan, în istoria literaturii române,
o primă etapă de hemoragie literară în anii ce-
lui de-Al Doilea Război Mondial, când scriitori
evrei de primă mărime europeană sau universală
au părăsit teritoriile românești - Daniela Șontică
a evidențiat, cum menționam anterior, rețea-
ua funcțională și nodurile ei. Un Mircea Eliade
nu este recuperat în lucrarea Danielei Șontică
prin opera sa monumentală din domeniul isto-
riei religiilor, sau prin literatura (în special cea
fantastică) de prim-plan, ci prin activitatea lui,
ca unul dintre primii organizatori ai exilului ro-
mânesc, ca unul care a încercat polarizarea vieții
intelectualilor români din Franța la subsolului
cafenelei „Corona” din Paris, care a susținut pu-
blicația Luceafărul din capitala franceză, apă-
rută cu sprijinul generalului Nicolae Rădescu,
care a contribuit la fondarea Centrului Român
de Cercetări de la Paris și care a susținut cursul
săptămânal de „Structura sufletului românesc”
în Franța. Și ceilalți intelectuali români sunt vă-
zuți prin aceeași prismă, de pildă: Eugen Ionescu
în ipostaza celui care deschide catedra „Mihai
Eminescu” din Nisa, Alexandru Busuioceanu
drept persoana care a înființat Institutul Român
de Cultură din Madrid, George Uscătescu în ca-
litate de persoană care a înființat Cercul de studii
filosofice „Destin” din Spania. În această etapă
a încercării de sinteză, lucrarea Danielei Șontică
tratează exact ceea ce e necesar: rețeaua exilului
în funcționalitatea ei, urmând ca ulterior, odată
configurate fluxurile în înțelegerea fiziologiei ro-
mânității de dincolo de granițele țării, să se pună
problema recuperării operelor literare ale exilu-
lui în raport cu importanța lor.
Etapa radiografierii este continuată de cea
a adâncirii problematicii prin intervievarea
unor cercetători români care, fie folosind in-
strumentarul jurnalismului cultural, fie cel al
criticii și istoriei literare, au realizat o serie de
portrete relevante ale exilului creator. Marilena
Rotaru, Mihaela Albu, Dan Anghelescu, Grigore
Ilisei, Crisula Ștefănescu, Tudor Nedelea, Flori
Bălănescu sau Liliana Corobca contribuie, prin
urmare, la evidențierea unui parcurs fiziologic al
exilului, dar și la evocarea unor profiluri remar-
cabile, cum ar fi cele ale lui Vintilă Horia, Virgil
Ierunca, Paul Miron, Alexandru Ciorănescu,
Constantin Virgil Gheorghiu, Ștefan Baciu, Paul
Goma sau Alexandru Busuioceanu. Ceea ce este
comun în proiecția acestor cercetători este con-
statarea, plecând de la cazurile analizate, în inter-
viuri ingenios ghidate de Daniela Șontică pentru
a putea configura și imaginea de sinteză, necesi-
tății de a regândi instituțional problema exilului:
„Sunt conștientă că recuperarea exilului cultural
românesc ar fi trebuit să devină - și nu a devenit,
încă instituționalizat! - o necesitate de absolută
urgență (Mihaela Albu, p.151); Mi-aș dori însă ca
acei critici literari cunoscuți, profesioniști, să se
implice mai mult în literatura exilului, acordând
atenția necesară măcar scriitorilor de primă mă-
rime care ar trebui evaluați și comentați pentru a
intra în conștiința publicului românesc (Crisula
Ștefănescu, pp.208-209); Nu literatura lui Goma
are probleme, ci criticii noștri literari, care, din
motive extraliterare, fără legătură reală cu estetic
prozatorului [...], parcă s-au vorbit între ei «să-l
tacă» pe Goma, iar atunci când n-au făcut-o l-au
minimalizat, dar nu cu instrumentele analizei
literare, ci ale, vai, unor frustrări atât de ome-
nești, însă inadmisibile pentru niște profesioniști
care se laudă că au rezistat prin cultură [...] (Flori
Bălănescu, pp.249-250)”.
O recuperare la nivelul radiografierii, prin-
tr-o asemenea lucrare în care se realizează fișarea
și adâncirea problematicii studiului, prin dicțio-
nare sau istorii literare ale exilului, este necesa-
ră a fi continuată cu ceea ce înseamnă, evident,
analiza critică, aplicând aceleași principii ca în
cazul literaturii române produse în limitele gra-
nițelor naționale. În cazul literaturii exilului
există două aspecte care bulversează critica au-
tohtonă: inexistența decalajului față de literatura
Occidentului și nealinierea la centrele de polari-
zare a ideologiilor literare autohtone, grupate pe
generații, școli sau curente literare. În raport cu
corpul aliniat ideologic al literaturii române din
interiorul granițelor, literatura exilului ar însem-
na asumarea unor insule sau a unor arhipelaguri,
care ar bulversa înțelegerea structurii literaturii
naționale în autosuficiența, opacitatea și percep-
ția de sine ca produs monobloc. Privind astfel,
e simplu de înțeles de ce o lucrare precum cea a
Danielei Șontică, scrisă în anul 2021, Anul oma-
gial al pastorației românilor din afara României,
bulversează o structură setată a da randament în
expresia ei monobloc. Dar numai așa se poate
proiecta deconstrucția sistemului imun la recu-
perare.
Note
1 Daniela Șontică. (2022). 30 de scriitori români din
exil (1945-1989). Prefață de Iulian Boldea. București:
Editura Basilica. 272p.
2 Sorin Alexandrescu. (1998). Invizibilitatea emigran-
tului. Secolul XXI. Nr.10-12/1997; 1-3/1998. 217-223.
■
24
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
memoria literară
Constantin Cubleșan
„Inima ni-e cer de schit”
Prezență discretă în peisajul literar al Clujului,
Persida Rugu este o poetă rafinată, cu o ope-
ră lirică bogată, cultivând cu evidență verbul
rostirii prozodice în manieră clasic fără însă a evita
ritmurile moderne, având o predispoziție religioasă
ce ține de substanța intimă a emoției sale („inima-mi
e cer de schit”), caligrafiind cu eleganță peisaje în ca-
dențele anotimpurilor (de regulă autumnale), cadrate
pe o nostalgică și evocatoare imagistică de un șăgalnic
erotism candid: „E viața tumultuoasă și arborele-n
floare,/ corole ard prin spații și timpii dau târcoale/
celestei înviate luciri de nicăieri/ cum iernile adastă
lucarne primăveri// așa și tu, iubite, mă cauți într-un
niciunde/ când flăcările verii arome-ascund prin
unde/ și munții ne așteaptă cu ploile de jar/ lalele în-
florit-au, petale cad amar// ca altădată-n glastră când
ziua se sfârșea/ când lacrima de taină cădea amar și
ea/ când pașii mei plecat-au siliți spre alte zări/ și de
atunci tăcerea se-acoperă de mări” (Ploile de jar).
Peisaje sentimentale ori sentimente ce se decan-
tează în vers („totul se transformă în vers”) alcătu-
iesc sumarul unui volum - Poeme pe zimții vântului
(Editura Ideea Europeană, București, 2022) - conce-
put pe câteva paliere tematice care interferează însă
configurând profilul unei poetese preocupată stator-
nic în a-și decripta însăși concepția alcătuirii poe-
melor: „Literele au căzut din poem/ formând un alt/
poem/ mă întreb/ cum stă unul lângă/ celălalt/ de par-
că nu s-ar fi cunoscut/ niciodată/ poemul cel vechi/ și
poemul cel nou care/ s-a format singur// amândouă
se agață/ de zimții vântului/ călătorind/ fiecare/ în altă
parte” (Poeme pe zimții vântului, I). E în totul o febrilă
căutare a sensului existențial, asupra căruia meditea-
ză interogativ: „Vezi, lucrurile s-au mișcat deodată/
Încotro mergem? [...] Unde mergem? [...] Acolo, de-
parte, le răspunde pădurea [...] acolo vom ajunge pes-
te o mie de ani/ până atunci învățați ierburile să cânte/
ca păsările [...] după aceea vom porni la drum/ fără să
Florin-Preda Dochinoiu
ORB IUBI RE, tuș, baiț pe carton, 36x58 cm., 2019
mai privim în urmă -/ umbra Edenului ne va însoți/
ca o talangă la gâtul zilelor” (Umbra Edenului).
Reverberațiile religioase penetrează poemele în
chiar scripturalul lor („aripa smereniei e mâna care
scrie/ solarul cuvânt din cartea/ vieții” - E mâna care
scrie), dezvoltând o atmosferă oarecum bucolică,
amintind lirica lui Ion Pillat: „În lacrima de-argint și
spumă/ a mării dinspre asfințit/ alunecă în miez de
humă/ un glas la margine de schit// e o viață ce se-n-
toarce/ în întrupare de copil/ spe a-și găsi în fir de
Parce/ lumina-n leagăn de april// prin flăcări se va
arde firea/ din crunte patimi de demult/ și în veșmânt
de in iubirea/ va înfrunzi un alb tumult” (Izbăvire). E
o poetă contemplativă ce scrutează peisaje campeste
dar și peisaje lăuntrice, de liniște și neliniști existen-
țiale, excelând în poezii cu substanșă erotică, delicat
decantată în pedanteria confesiunii: „Pe linia din
suflet pe care ai trecut/ adăpostind lucarne privirile
din noi/ colindă azi ascunse de vânturi și de ploi/ so-
larele fantasme cu iz de strigăt mut// în cântecul din
noapte cu bufnițe de-argint/ te caut printre secoli de
parcă te-am pierdut/ și-n flacăra din mine cu iz de
strigăt mut/ te-nveșnicesc statuie de lacrimi ce nu
mint” (Stanțe). Clasicismul unei atari creații nu afec-
tează în dăunare viziunea modernă a creației sale. E
severă în a recepționa ritmurile actuale ale orașelor
ce îi apar într-o neliniște marcată de mașinile tim-
pului mistuitor: „Trecătorii grăbiți nu-și găsesc pa-
sul/ nici ritmul asediat de mașinile timpului/ se agită
amestecând/ urmele de pe trotuare/ ecoul umbrei cu
flacăra vântului/ somnul firelor de praf/ cu zvâcne-
tul clipei// Trecătorii grăbiți nu-și găsesc pasul/ nici
ritmul asediat/ de mașinile timpului/ cafele aburinde
adastă pe terasa zilei/ înlănțuind respirația de aspidă
a orașului// lacrimi de solstițiu alunecă peste/ obrajii
statuilor// Trecători grăbiți nu-și găsesc pasul/ nici
ritmul asediat de mașinile timpului/ fata morgana se
iscă la orizont/ lumea se risipește printre amintirile
Florin-Preda Dochinoiu Părinții dincolo de zare, tuș, peniță pe carton, 24x18
cm., 1998
noastre/ și curge același/ visul/ din care nu mă mai
pot trezi” (Kilometrul 0).
În general, peisajul urban nu-i este preferat vă-
zând în acesta un cadru în care omul se depersonali-
zează datorită tocmai ruperii relației cu sfânta natură,
cadrul acesta, legile viețuirii străine imprimă o stare
depresivă pe care poeta o resimte cu un soi de revoltă
înăbușită: „Străzile sunt pline de ecouri/ cauți omul
și-i găsești umbra/ cuvintele devin zgură și fum/ în
tainița lor se iscă păsări de pradă// legile sunt scrise
cu litere străine/ sunt prinse în cuie/ și răspândesc o
lumină cenușie/ de ceață putredă// singurătatea își
clădește regatul/ folosind drept cărămizi/ inimile oa-
menilor -/ unde ești? cine ești// în văzduhul vâscos/
pașii prind ritmul clopotelor/ sfărâmate” (Tristețea în-
gerilor). Dramatică este ruga pe care o rostește pentru
semenii aflați în acea starea de amorțeală sufletească:
„Învelește-i Doamne, pe oameni în lumină/ să în-
frunzească crucea pe care Te întorci” (Poeme pe zimții
vântului, 3). Tocmai de aici și profunda religiozitate
a liricii sale, în care se evocă tainica comuniune între
lumescul existențial și cuvântul îndumnezeit luminat
al începuturilor: „Lucește cântecul curcubeului peste
arborii tunetului/ Vino, lumină neînserată/ apă neîn-
cepută/ veniți, păsări ale libertății/ îndoliate făpturi
priveghind beznele/ precum privighetoarea de aur/
sau bufnița cea tăcută// veniți, lacrimi ale adâncului/
învăluind lucarnele privirii/ desfoliați ecoul apuselor
verbe/ alunecând peste veacul abia început -/ cuvin-
tele ard în luminișul lunii/ din sângele nostru/ Tu ești
aici// în umbra de ieri/ înmiresmându-ne ființa de
parcă nicicând/ nu te-ai fi retras în tăcerea de lebădă/
sau în petale de nuferi/ neauzite sonuri de strigăt mut/
între pereți de clepsidră/ și afore de vânt// Rămâi de-a
pururi în dreapta/ aripei noastre de smalț și flacără -/
închinându-ne Cuvântului și ție/ înfrunzim veșnicia/
castelul de aburinde ploi/ și crucea neamului nostru/
Amin” (Zodie).
Se simte bine și se ilustrează deplin în largul na-
turii pe care o cântă și o descântă în cadențe de afecti-
vitate: „Zbor ascuns în largul zării/ peste ape de argint
-/ pomii înfloriți ai mării/ se răsfață în alint// lacrima
din nouri cheamă/ flăcările de-asfințit/ lâng-a nopții
albă vamă/ caii murgi au poposit// și agale înspre tine/
curge sufletu-mi întreg/ cu miresme din coline/ ari-
pe spre ceruri merg// O, lumină preacurată/ liniște în
viață-mi dai/ și prin miriștea bogată/ îmi aduci ecou
de rai” (Cântec solar).
Descendentă dintr-o lirică ardelenească - ecouri
din Goga, din Coșbuc, din Iosif etc., înnobilează lirica
Persidei Rugu - care își personalizează astfel un profil
poetic prin tocmai expresia rafinată a rodirii în mo-
dern a tradiției.
■
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
25
însemnări din La Mancha
| Mircea Moț
Creanga de alun,
cenușa și condurul din
piciorul stâng (I)
Rămas văduv și având o fiică de cres-
cut, bărbatul bogat din basmul Fraților
Grimm, Cenușăreasa, se căsătorește cu o
femeie care, la rândul ei, avea două fete. Cum nu
o iubea deloc pe fiica soțului său, mama vitregă o
umilește, obligând-o să stea la vatră în bucătărie
și, în lipsa unui pat, să doarmă în cenușă.
Întrebată ce și-ar dori din iarmaroc, orfana,
botezată de același tată Cenușăreasa, nu dorește
altceva decât creanga ce se va lipi de pălăria tată-
lui la întoarcerea acasă.
În drum spre casă, o creangă de alun îi dă
bărbatului jos de pe cap pălăria și, amintindu-și
rugămintea fiicei sale, omul îi aduce ramura do-
rită. Plantată la mormântul mamei, creanga va
deveni un copac în ramurile căruia coboară o
păsărică albă ce-i va îndeplini Cenușăresei toate
dorințele.
Pentru a o împiedica să meargă la petrecerea
pusă la cale de împărat, mama vitregă o supune
pe Cenușăreasă la munci istovitoare, dar, aju-
tată de pasărea albă din alunul de la mormânt,
care-i oferă haine frumoase, ea ajunge la petre-
cere, unde dansează cu fiul împăratului până la
ivirea zorilor. Îmbrăcând o altă rochie primită de
la aceeași pasăre albă, Cenușăreasa se duce și a
doua zi la petrecere, făcându-se nevăzută la tim-
pul potrivit.
Bănuind că fata cu care a dansat se va face
din nou nevăzută, în cea de-a treia zi fiul împă-
ratului poruncește să se ungă cu smoală scările
palatului, astfel că la plecare Cenușăreasa rămâ-
ne fără pantofiorul de pe piciorul stâng.
Cu ajutorul pantofului rămas în smoală, tâ-
nărul crai o găsește pe fată, urmând, cum era de
așteptat, o adevărată nuntă împărătească.
O serie de semnificații cu totul aparte gravi-
tează în jurul câtorva secvențe ce nu pot fi trecu-
te cu vederea.
După cum se știe, mama vitregă îi schimbă
orfanei hainele: „Îi luară hainele ei cele frumoa-
se și-o îmbrăcară c-o vechitură de rochie cenușie
și-o încălțară cu niște papuci de lemn” (s.n.).
Asupra culorii cenușii a rochiei credem că
trebuie să insistăm, cu atât mai mult cu cât cu-
loarea este semnificativă pentru condiția perso-
najului.
În dicționarul său de simboluri, Nadia
Julien reține că, întâlnire a „albului cu negrul,
griul a fost emblema creștină a morții terestre și
a nemuririi spirituale, a inocenței maculate prin
păreri sau legi” (Nadia Julien, Dictionnaire des
symboles, Marabout, 1989, p. 92). Dicționarele de
simboluri consideră că este important locul pe
care îl ocupă culoarea cenușie în gama cromati-
că, „o poziție situată în centrul culorilor, undeva
între alb și negru, între galben și albastru etc.,
și astfel o putem considera o culoare a tranziției,
a posibilității evoluției în sens pozitiv sau nega-
tive” ( s.n., Ivan Evseev, Dicționar de simboluri,
București, Editura Vox, 2007, p. 170). S-a spus
că cenușiul este cea dintâi culoare percepută:
„noul născut trăiește într-o lume de culoare ce-
nușie (...). Din momentul în care copilul des-
chide ochii este solicitat progresiv de tot felul de
culori (.). Când se află în mijlocul ființelor și
obiectelor, cenușiul său devine centrul lumii cu-
lorii, termenul său de referință: el înțelege că tot
ceea ce vede este culoare” ( Jean Chevalier, Alain
Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Volumul 1,
A-D, București, Editura Artemis, 1994, p. 284).
Mai mult, după amintitul dicționar, omul „este
cenușiu, reprezentat în analogie cu sfera celestă
în sfera cromatică. Omul este produsul sexelor
opuse și dacă se află în cenușiul central, între
culorile opuse, care formează o sferă cromati-
că armonică, pentru el toate perechile de culori
complementare se găsesc într-un echilibru per-
fect. Imaginea imperfectă a acestei sfere croma-
tice poate fi concretizată printr-un act material”
(Ibidem, p. 284). În această situație, schimbarea
vestimentației Cenușăresei, a hainelor frumoa-
se cu o rochie cenușie devine sugestia plasării
personajului într-o poziție de echilibru, orfanei
dându-i-se posibilitatea să opteze, să aleagă între
chemările sale interioare. Este greu de găsit altfel
o explicație pentru dorința Cenușăresei de a se
dezlipi de vatra sa cu cenușă pentru a participa la
petrecerea împăratului. Fata oscilează deocam-
dată între vatra cea mohorâtă și strălucirea pala-
tului împărătesc, după cum trece destul de repe-
de de la rochia cenușie la hainele scumpe oferite
de pasărea albă din ramurile alunului de la mor-
mânt. Aceeași oscilație este marcată de momen-
tul ales pentru părăsirea palatului. Hotărându-și
plecarea de la petrecere, fata rămâne în poziția
de echilibru, între cele două culori, între alb și
negru, între noapte și zi, netrădând în felul aces-
ta semnificațiile culorii cenușii a rochiei primite
de la mama vitregă: „Dănțuiră împreună și, pe la
ceasul cînd se îngânau noaptea cu zorile, fata vru
să se ducă acasă”. La fel se întâmplă în ziua urmă-
toare: „Când se lăsară negurile nopții, fata vru iar
să i se piardă urma.”. În sfârșit, în cea de-a treia
zi: „Cînd să se ivească zorile, Cenușăreasa dădu
iar să plece pe nesimțite.”.
Trebuie să reținem de altfel că în narațiunea
Fraților Grimm nu lipsesc negru și alb, după cum
nu lipsesc nici întuneric și lumină. Mama vitregă
își aduce în casă cele două fete care, nici vorbă,
erau frumoase, „dar pe cât de luminos le era chi-
pul, pe atât de întunecat le era sufletul”. Cu men-
țiunea că aici cele două culori nu se armonizează
în acel cenușiu impunând ființei, după cum se va
vedea, o poziție mediană și de echilibru. În ace-
lași timp, atenției cititorului nu trebuie să-i scape
culoarea albă a păsăricii din ramurile alunului,
aceeași culoare având-o și porumbițele care îi
dau ajutor Cenușăresei, albul acestor păsări fiind
menit să o scoată pe fată din echilibrul cenușiu-
lui pentru a atrage spre un orizont al purității, de
deasupra lumii meschine în care ea este silită să
viețuiască.
Revenind la schimbarea hainelor, să menți-
onăm că într-un strălucit eseu publicat în anul
2010, Viața sensibilă, Emanuele Coccia are în
atenția relația dintre corp și haină ca un corp
secund. „Haina - scrie filosoful italian - nu se
opune corpului: e doar un corp secund, un corp
minor, în același sens în care corpul organic,
conform teologiei platonice antice, este prima
haină a sufletului. Ea are însă caracteristici di-
ferite de cele anatomice ale corpului. Haina este
un corp care trăiește numai ca imagine și care
transformă corpul nostru anatomic într-un me-
diu. Corpul anatomic și haina sunt, astfel, doi
poli ai unei aceleiași realități, și anume individul,
care nu poate fi definit vreodată doar printr-unul
dintre cele două elemente. Datorită primului,
omul este capabil de viață; datorită celui de-al
doilea, viața apare. Primul e alcătuit din carne, al
doilea în schimb folosește doar la transformarea
subiectului în imagine. Primul e ceva ce se naș-
te și moare, celălalt are o temporalitate cu totul
indiferentă nașterii și morții. Dacă biologia s-a
aplecat dintotdeauna asupra condițiilor de exis-
tență din primul corp, cel anatomic, până astăzi
lipsește o descriere fenomenologică a formei de
viață pe care ne-o conferă cel de-al doilea corp”
(Emanuele Coccia, Viața sensibilă, traducere:
Alex Cistelecan, Cluj, Editura Tact, 2012, p. 102).
Emanuele Coccia subliniază ideea că mascând de
fapt corpul anatomic, haina contează ca existen-
ță într-o formă trecătoare: „Haina, corpul nos-
tru secund, se poate concretiza în orice lucru: ea
nu e definită nici de o natură specifică, nici de o
materie particulară. Nu trebuie să-l facă să existe
pe cel care o poartă, ci să-i dea posibilitatea de
a apărea ca ceva ce nu e. Este un corp în care
nu suntem altceva decât imagine, pur sensibil.
Haina este organul care transformă, dintr-o dată,
întreaga noastră natură în specie, în formă sen-
sibilă. În haină, trăim doar ca aparență efemeră”
(Ibidem, p. 102). În această situație, îmbrăcămin-
ttea „ne transformă în imagine: ea transformă
însăși forma noastră în ceva infinit apropriabil și
alienabil. Haina face din identitatea noastră, din
natura noastră, o specie, o imagine, așadar ceva
ce nu ne aparține mai mult decât poate aparține
oricărui altcuiva” (Ibidem, p. 104).
Mai mult decît ideea de a o umili pe
Cenușăreasă, veșmintele ponosite, de culoare ce-
nușie ascund, camuflează ceea ce este cu adevă-
rat fata, fiindcă nu doar vestimentația îi este de-
finitorie, ci și pantoful stâng căruia îi vom acorda
atenție în cele ce urmează.
Rochia cenușie ce-i este rezervată orfanei
anticipează spațiul în care ea trebuie să viețuiască
și semnificativul nume pe care-l va primi, nume
ce s-ar vrea ca având autoritatea unui destin.
Înainte de a urmări semnificațiile cenușii în
care trăiește orfana, nu trebuie să uităm că ea este
trimisă la bucătărie, precum fiica izgonită din
Sarea în bucate: „Și-o duseră la bucătărie, într-un
alai de batjocuri. Aici o puseră să robotească”. Ca
și fata din menționatul basm, Cenușăreasa evo-
luează în spațiul cel mai tainic al casei, bucătăria,
care presupune artă, creativitate, dar, mai ales,
are valoarea unui laborator în care se combină
substanțele necesare corpului omenesc și vieții.
■
26
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
proza
Serghie Bucur
Anotimpuri în Apuseni
(Eboșa unui roman)
Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici”, 2022
Premiul special al juriului,
secțiunea Roman
Să ajungă la Vidra de Sus, calea șerpuia oa-
menilor mersul. Li se părea că străbat o
veșnicie, între Câmpeni și Muntele Găina.
Dumnezeu a dăruit ținutul cu o „roată” de stânci,
gata să sprijine zi și noapte cerul mocnind de mâ-
niile strigate de moți jăndarilor și poterilor îm-
părătești, cer din multe și neștiute ceruri venit
peste oameni cu ierni și geruri cumplite, de parcă
pe-aici, cât îi lumea, soarele n-ar mai avea sfânta
lui putere... Poteca e lipită de malul în susur al
Râului Mic, apă care, nu știe nimeni de când, se
duce molcomă în vadurile crestate ale Arieșului.
„Să ții drumul cum este firul apei, frate Nicule!”
- are în minte Bălcescu sfatul așternut în grabă
pe o hârtie, de Iancu. Locuri aspre, oameni asprii,
priviri aspre peste tot, când câte un „hai noroc”
sau „pace, domnule” crapă nemișcarea ce îm-
brățișează împrejurimile. Obișnuința, când nu îi
era teamă d-a se răsuci să vadă înapoi, ca și cum
răzmerița de la Telega i s-ar fi pus numai lui, pia-
tră de glezne, să-l prindă, îi însoțea pașii. Poate
și-acum e plecat pe urmele lui spăimosul Banov,
servul ștabului domnesc, și zavistia ăstuia ar fi dat
multora de bănuit că el, răzvrătitul fiu al coanei
Zinca Bălcescu, este urmărit din toate părțile, să
fie închis la Mărgineni... Straiele în care era îm-
brăcat acum, îl fereau de frigul venit în rafale; as-
cundeau unul din Bălcescul travestit în ciubărar,
cu unul din cele cinci sau șase nume pe care le
purta scrise și întărite cu ștampile, pe tot atâtea
„pașapoarte”.
— Bună-ziua, femeie. Merg bine spre Vidra
de Sus?
— Bine mergi, maică!, luă vorbele din gura
de sub nodul broboadei, Bălcescu, mulțumind cu
o urare știută de la mama lui: „Dumnezeu să ne
apere de oamenii răi, câinoși.”
Una de Sus, alta de Mijloc și următoarea, de
Jos, Vidrele sunau cum sună numele surorilor în-
tr-o familie, și care, ieșite printre oameni, fieca-
re e plăcută ori poate mai mult de atât, de careva
dintre junii mișunând în preajma lor. Cu casele
pe muchii de râpi, în josul cărora fânațurile se le-
gănau sub adierile în răbufniri nevăzute, Vidra de
Sus păstrează câțiva goruni, între care trunchiul
unuia de demult răsărit acolo, și care, pentru că
îl văzuse și primise a se rezema de el, pe Nicola
Ursu, adică Horea din Albac, sta alb și neclintit,
înfipt în țărână.
— De unde ești, la cine mergi drumețule?,
spuse femeia, și ea întoarsă de șale, care ducea pe
creștet un coș mare cu lemne.
— La Iancu, maică!
— Aaa. La Crăișoru' nost' ș-al munților.
Aha!... Păi, Dumnezeu să v-ajute!, se depărtă ne-
cunoscuta, închinându-se cuvios.
Dintre colții muntoși, un tunet se rostogoli
în ecou repetat, iar fulgerul sclipi peste țancurile
pierzându-se în nori. Bălcescu grăbi pașii. Nu de-
parte, un stog de fân și coceni îl aștepta să intre pe
dedesubt, eventual acolo să și înnopteze.
*
Iancu se trezi scuturat de niște furnicături
care durară o vreme, când potopul ceresc se por-
nise deja. Șuvoaiele scăpau iute peste coperișul
vârfuit cu stuhul gros împletit cu nuiele și paie,
pătrunzând sticloase în pământ. Sub tâmple, abia
auzit, un glas striga înăbușit, parcă scos din min-
ți, „Împăratul să deie moților pădurile, și-om mai
vedea, Honule!”. Imediat, din înjurăturile omu-
lui care l-a închis aici, Iancu simți furia urletu-
lui răsturnat în loviturile primite cu cizma, unde
și cum se nimerea. Ofițerul austriac îl aduse la
Judecătoria de Ocol din Alba, în mijlocul pluto-
nului înarmat. Atunci îl văzuse Iancu: îmbrăcase
uniforma cazonă, brun-roșcată și purta mănuși
albe. „Hoehn mă cheamă, căpcăunule!”, vui ame-
nințarea neamțului din întunecimea tribunalului
austro-ungar, înăsprită de iuții pumni înmănu-
șați, în timpanele sângerânde.
Visul încă îl ținea în mrejele lui confuze.
Fusese din nou între pereții rupți de mucegaiuri
ai clădirii cu turn pentru osândiți. Clipe la rând,
frântură cu frântură, retrăi bătaia pe care acesta o
dezlănțuise iar, asupra trupul său subțire dar nu
firav, în beciul Judecătoriei. Zbaterea pentru apă-
rare îi sleise ființa. Răsufla iute, ca după o sperie-
tură cruntă. Interiorul dăduse impresia cumsecă-
deniei, să nu se spăimânte arestatul încă din întâia
zi de poprire. Apoi, toate se topiră, dispărură
Florin-Preda Dochinoiu	Venețiană, tuș, baiț pe carton, 30,7x21 cm., 2018
brusc, pe nepusă masă, după ce neamțul, vânăt
de dispreț și ură - lovindu-l peste față, scrâșnind
dinții -, se trezi scuipat și înjurat. Plin de ură,
Iancu se aruncase spre el, să-l sugrume, deși era
legat cobză, de mâini. Hoehn scăpă ochelarii pe
podea și o luă la fugă afară, să scape teafăr de su-
dalmele adusului în lanțuri, cu gardă de flintași
cu baionetă la armă. Reteveiul rupt din scaunul
găsit pe-aproape, zbură după el, dar izbi în sticlă-
ria ce decora interiorul - aranjat, să dea arestui-
ților impresia de familiaritate -, făcând-o țăndări.
Scuturătura se domoli. Pesemne că era trecut de
cumpăna nopții, opaițul (lângă care se afla Biblia)
ardea bine, mărindu-i umbra - o vedea imensă
pe grinzile tavanului - cum acoperea peretele cu
patul lipit de el. „Na!, și să ții minte, sărăntocule:
domnul Hoehn să-mi zici!”.
*
Drumul dintre Țebea și Alba, făcut pe jos,
între spăngile oștenilor cu capele și epoleții au-
riți, îl storsese. Dintr-acolo venise acum, aproape
sugrumat de uscăciunea gurii - care cerea, arsă,
un clondir de apă. Năravul vechi l-ar fi împins și
către o dușcă de palincă de la Buteanu, dacă visa-
rea s-ar fi fost petrecută în odaia dinspre pădure, a
casei prefectului trup și suflet pentru el și revolu-
ție. Se întâmplase asta în plină studenție - atunci
abia i se împlineau mustața și pletele, podoabe în
nuanța spicului sub soare, peste care pupăturile
mamă-sii alunecau tandre, urmate de alinturi și
de semnul sfintei cruci apăsat între frunte, brâu
și umerii, cum uneori mumă-sa ducea mâna la
gură, îngrijată că sunt prea subțiri pentru purtat și
dres necazurile stârnite de el, în căutarea dreptății
pentru moți. Pe gândul acesta se lipi altul - ace-
la prin care orice mamă năzuiește (simțământ cu
care și ea se naște) ca fiul ei să se însoare, să îl vadă
om de casă, cu femeia și plozii lor. Pletele s-aga-
ță pe palmele ei crăpate, dar unduie peste umeri,
cum numai fetelor le este dată o așa mângâiere.
Și atunci, numai nestăvilita bucurie o cuprinde și
își șterge primele lacrimi de fericire. „De le-ar
atinge dacă nu cu busuioc, măcar cu degetele, fai-
nele trupeșe ale Abrudului: Epifana Șuluțului ori,
dacă nu, atunci Hanya lu' domnu' Farcaș. Alege
și fă pasul, tu, Avrămuț.!”
Acestea - cu testemele pe creștet, bundiță cu
blană tivite și iie strânsă pe sâni, în fuste scurte
și crețe, ce lasă piciorul gol până peste genunchi,
mlădios prins în carâmbul cizmelor - sunt ținte
adesea lesne de atins pentru flăcăii în cete strânși
la hore -, fuseseră jucate și de el. Chiuiturile și hă-
ulirile le sporeau frumusețea și bărbăția. Simțise
respirația și uitătura fiecăreia fustele abia ținute
cu o mână, până sus, la șolduri. Însă pentru el,
oricât credeau ele că Iancu le soarbe cu privirea,
dinaintea ochilor era mulțimea de neveste ale mo-
ților, necăjite, triste, cu copii mulți și nemâncați.
Dincolo de ele, altă lume, fericită de-adevărat;
domnișoarele și cucoanele de la Curtea lui Frantz
Iosif - împăratul ce pune și întărâtă ungurimea
contra românilor din Ardeal. Strigătura slobozi-
tă peste poporul strâns în salon, o auzi deodată
cu acordul final al jocului, care, fulgerător, venise
dinspre un moț - necunoscut - care, înfierbântat
de patimi, tot mai învârtea femeia lui, pocnind
călcâiele pe dușumea cu tropăituri. „No, tune-l
Doamne, odată, pe Layoș!”, spuse către icoană,
Iancu, trecând din cămăruța cu patul și masa cu
picioarele înfipte în pământ, în sălița unde el, cu
mâinile lui bătucite, aninase candelă și ștergar
sub ea, cu icoana Mariei Precista. Până acolo, în
cadența pașilor, își făcu semnul sfintei cruci și,
o clipă, avu dinaintea ochilor pe Iisus Hristos
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
27
țintuit în vârful Golgotei. Mai duse odată degete-
le făcute pungă, de la frunte la brâu și pe umerii
acum lăsați de o osteneală apăsătoare, și se lăsă pe
genunchi, fără vreun gând... „A!”, tresări, „Trebă
să vie Buteanu, Dobra, Fodor și Balint, să vedem
cum facem munții să fie cetate.!”.
*
Omăturile înconjurau adăpostul. Ieșit sub
cerul cenușiu, Iancu poftea să tragă o mahorcă.
Frigul îl lovea în obrajii cu crețurile pornite spre
coada ochilor, simțind, în timp ce fumul scăpa în
pâcâituri prelungi, cum mustățile cădeau sârmoa-
se peste gură. Dinspre Zlatna și dinspre Abrud
suflau rău, cu rare poticneli, vijelii. Nici câinii să
steie p-afară, dară-mi-te oamenii. Prefecții lui
înotau prin nămeți, îndoiți de mijloc, oprindu-se
din loc în alt loc, să nu piardă drumul. Li se pă-
rură o bună distanță de drum că în urma lor, la
fel ca ei, se opintește și Avram, cu revolverul plin
cu iarbă de pușcă și fluierul de cireș, sub strân-
soarea brăcinarului. În mintea lui Balint o umbră
urma după Crăiuț , firavă, aproape neputincioasă,
care, e sigur a lui Bălcescu. Aievea, pe cărarea cu
ierburi gălbenite pe mărgini, „ministrul împro-
prietăririi țăranilor” oprea să își adune puterile,
mergând - vioi, ba chiar ambițios - către coliba
Iancului. Zâmbește și își face semnul crucii, cru-
cea fiind el însuși.. Dint-odată, nu pricepe de ce și
cum, îl stârni amintirea cu Sotea - „plăvanul” luat
la refec și alungat de Jean Ghika - amicul oacheș,
curajos nevoie mare în încăierarea cu vlăjganul
mereu smulgând celorlalți, din mâini, în poarta
de la Sfântu Sava, covrigii cu susan. Datorită lui
izbutise să adune și să lipească între scoarțele pră-
fuite, foile cu însemnări din istorie.
Rugăciunea era pe sfârșite. Porțile se deschi-
deau una câte una, așteptându-l de-o parte și de
alta. Îi va fi fost auzită, rostită rar, cu evlavie și căl-
dura ce i-o secreta credința că va fi primit la Cel
de Sus, pietatea prefăcuse inima în Iancu într-o
pâlpâire ce înviora în el voința înfrângerii acelora
care, în tagmă cu guvernatorul Ardealului, uzur-
pă tot ce este român și românesc. Țarul, sultanul
și împăratul se împung între ei, dintre toți unul să
domine și să stăpânească; în fapt, să se arunce unul
pe altul din Principate. „Tu, Crăiuțule, te pui tu cu
domnii ăia tari și mari, când vezi cum cu puterea,
minciuna și jaful, imperiul prăduiește Ardealu'
din toate părțile! Dă, Doamne, potca peste ei și
lasă-mi omu' mieu slobod de primejdia morții!”,
implora Cerul, fata domnului Șuluțiu, Epifana, în
sinea ei trăgând cu înverșunare nădejdea să fie cu
Iancu la casa lor. Odată o auzise rostind vorbele
astea chiar el. Atunci când, venită cu desagii plini
de merinde, șezuse sub baldachinul cu icoană și
lumânări, să se roage Atotputernicului lumii ăs-
teia să-l păzească Tatăl și Fiul, de răutatea grofilor
ș-a împăratului ș-a lumii.! Părea că ursitoarele le
scrisese legământul pe viață, altcum - își aminteș-
te Avram - de avusese el curajul, chiar dacă băuse
vârtos - să-i mărturisească ochi în ochi, gândul
său: „Dacă oi scăpa cu bine, tu sau nimeni alta va
fi mireasa mea!”.
*
De parcă n-ar fi mai avut capăt, seara se lățea
peste Apuseni. Fuioarele alburii ieșite din hornu-
rile căsoaielor sub uriașe căciuli albe, ondulau pă-
mântul molcome, spre cerurile ca prin glajă trase,
în liniștea fără margini ițind-se câte un chiot lung
ce se pierdea în ecouri revenind din ele însele, unul
după altul, înfășurând munții. Mirosea a horincă și
a lemn ars, Zombora s-auzea undeva, într-o casă,
cum te uitai spre Zarand, pe ritmul tobelor cu zur-
gălăi, întrerupte de furioase acorduri de ceardaș,
din scripci și țambale.
Se întinsese vorba că, încă studinte la Drept,
Avram, băietul lui Alisandru Iancu, ar fi făcut ochi
dulci, în junețea lor, domnișoarei „felcerițe” - nea-
oșă din Zlatna, pe care, când Iancu lucra să pună
în luptă moții, primit să șadă în casa medicului ca-
meral Ignatie Kalcher, acesta, chirurg de fel, o luase
după lege pentru el. Cheful se vedea prin ferestrele
ca ziua luminate și petrecăreții cum jucau de mama
focului. Cântecele tarafului de țigani ieșeau prin zi-
duri ca prin carton, căci le auzeau vecinii pripășiți
pe la garduri și porți, să audă și să-și spună bănu-
ielile printre închinările cu care credeau că alungă
duhul nemerniciei la care unii priveau până spre
zori. Ai lui Marchiș se buluciră din grătarul fânaru-
lui, uitându-se năuciți cum juca prins în brațe de o
cucoană, chiar Iancu.!
În ocolul de pe vale, în jurul focului făcut în
mijloc, o ceată de honvezi se învârtea lovind cu
zornăituri, cizmele, iar altă grupare cânta de mama
focului, cu bărdace pline cu horincă fiartă în mâini.
Se pornise o pulbere sclipind peste învălmășeala pe
care o luase țintă un om cam la 40 de ani, într-o
sarică ce îl încinsese până sub barba încă arămie.
Era ciobanul care îl scăpase pe Iancu dintre labele
unui urs aproape știrb. Câteva clipe, el șezu locului,
privind petrecerea soldaților lui Kosstuh și o porn
plin de alean spre Mărișel, la ibovnică. Când cea-
ta pusă pe joc și plăceri se opri, baciul ridică ochii
către colina unde adusese turma. Pe tăpșanul casei
consilierului Miko, Iancu ședea de vorbă cu acesta.
„Dă-mi protecție pentru nevastă și copii, Avrame!
Io îs crezut d-al împăratului, dar n-am nasul să fiu
în grațiile lui. Am însă grijile oficiului montanistic,
m-or vrut într-asta și frații d-ai tăi!”. Miko tremura
tot, de grija mai cu seamă a fiicelor lui. Doară Iancu
ridicase adăpost pentru mulți zlatneni. „Trebă că
acum dumnealui Avrămuț să hie la cină, că văz io
lumină p-acolo.! Că doară n-o să-l supere careva
(și se duse cu gândul la trupeții în uniforme, care
acum ședeau pe zăpadă, să-și astâmpere foamea),
cu vro flintă ori cuțit sau topor, că dac-ar avea mu-
ierea lângă dânsul, țipătul ei să-l apărăm, s-ar auzi
pân-aci.!”
*
— Bun venit, frate Bălcescule!, întinsese mâna
a bună-voie, Iancu. Privea ca la o minune, cum in-
tră în „casa” lui, cel mai de încredere valah pentru
izbânda planurilor sale, ale revoluției. Galeș (se ve-
dea pe chipul lui suferința cum îl macină, și încerca
să priceapă cum deveni mânăstirea cantacuzinului
Drăghici, închisoare), Bălcescu rămase în picioare.
Anevoie, după ce roti ochii jur-împrejur, se așeză
pe un butuc și scoase din desagă un vraf de hârtii
scrise de el. Santinela, în poziție regulată, aștepta
poruncă. Ordonanța aduse pe o tavă din scoarță
de arbore, căni cu vin, cu rachiu și altele cu apă.
Printre ele, mere, covrigi și slană.
— Tot trist și necăjit, Nicule?
— Cum altfel!?!
Bălcescu ceru apă caldă. O înghiți cu răbdare,
simțind că umezeala și frigul îl lasă. În tăcerea ivită,
și după ce mestecase câteva țambre dintr-un covrig,
era limpede că Iancu așteaptă noutăți de la el. În
țara lor - gândea fiecare, fără a-și mai mărturisi
odată - erau străini, supuși de două nații care nu
le recunoșteau majoritatea și limba maternă, și le
stăpânea și bunurile fundamentale: pădurile, apele,
mineralele, munții și câmpiile. Or, nici lumina zilei
nu era atât de limpede și adevărată, cum apărau ei
dreapta unitate a românilor ardeleni, cum erau de
partea dreptății Francia și Englitera și alte neamuri
din Evropa. „Desperez, frate Iancule! Arogant, de
un dispreț nimicitor, contele Batthyany mi-a vorbit
de sus, pronunțând parcă o sentință irevocabilă, că
„scopul meu, adică a său, este de a asimila pe toți
românii din Ardeal - Erdely i-a zis el - și din Banat,
spre a asigura caracterul unitar al statului ma-
ghiar”! Ei, cum să mai cred că e chip a ne împăca cu
aceste nații? Nu poți rezona cu ura și răzbunarea și
fanatismul amândorura! Vina mare știm - și știu și
ei - a cui este. Acum e târziu, ambele s-au târât una
pe alta în mormânt!” Tu ești menit să stingi despo-
tismul austro-ungar și să aduci țara asta la patria
câtăva vreme închegată de Vodă Mihai, acum două
veacuri jumătate! Dumnezeu să-ți ajute în fapte cu
izbândă, Iancule!
La un pas de ușa colibei, pe un trunchi fățuit să
țină, pe ștergar, vase cu de-ale gurii și lingurile de
lemn, masa îi aștepta, solemnă, pe acești căpitani
de revoluții hărăzite într-una singură.
— Știu că cercetezi prin bibliotecile Parisului,
si aduni scrieri pentru revista dumitale și a lui
Treboniu Laurian. Bine socotesc că îți este, cum
d-alt fel ne este dimpreună, printre cele ce am por-
nit - pentru a ne scăpa neamul de jugul străin -,
anume misia de-a face principatele într-un stat de
sine stătător!
— Da, Iancule. Grăbesc o lucrare despre epo-
peea lui Mihai Viteazul! Uite, aici. O parte din
manuscris. Ia ascultă ce îți citesc, să îmi spui tu
cum crezi că sună.
*
„Înfricoșătoare ura pe care ne-o poartă
despoții, care, Doamne ferești-ne și de mai rău!, s-a
pripășit și cuibărit în mulți dintre noi, Sițo!”, vine
din nevăzut rândurile astea. Mintea lui pare că ar
fi ostenită în zbuciumul de astă-vară și acum și mai
aspru, pe care i le-ar povesti în rândurile de obi-
cei grăbite, scrise cu cerneală violetă, la adresa din
Budapesta, într-un neastâmpărat palpit să afle dacă
a născut și cum se simțește progenitura lor; e fată? E
băiat?. Starea pe care o trece cu ne-somnuri și halu-
cinații întreține un război ascuns, pervers tocmai
prin accesele care pot izbucni când nu te aștepți și,
oricât se căznește a o controla, din nimic țâșnite.
Pentru ce să urăște - cel mai adesea, de moarte -
un om cu altul, cu ce frică de Dumnezeu, cel care
apasă strivește pe cel apăsat! Unul este în vatra de
la strămoși moștenită, pe când celălalt este - oare
chiar semen al său - venetic!?! Ce să creadă, când
chiar generalul Kossuth l-a invitat în cabinetul său
și, urmare insistențelor ziaristului Cezar Bolliac -
primit, incredibil, cu interes și elevat respect - și i-a
sugerat, ba chiar i-a propus misiunea de-a merge -
ca acum - la Iancu, pentru a pecetlui împăcarea cu
maghiarii. Scânteia care i-a aprins ființa și cugetul
său vulcanic a pus pe hârtie cât de adâncă a fost
clipa între ei, clipă astrală în entuziastele lui trăiri:
„Ghika, iubite Ghika, îngenunche și mulțumește lui
Dumnezeu. Patria noastră (uite, Siță scumpă, avem
țara noastră adică patria noastră, iubita mea!, avem
pa-tri-e!”) se va mântui. Bem a bătut pe muscali la
Bistrița și i-a gonit; acum s-a dus la Brașov și apoi
în Valahia Mare. Am văzut depeșele lui. Mi s-a ară-
tat de (către) Kossuth. Închipuiește-ți bucuria mea,
când Kossuth mi-a propus să iau pe Iancu cu toată
armata lui în Valahia Mare. „Trebuie, a zis el, ca toți
românii din Transilvania și Banat să mântuiască
Principatele, unde e temeiul naționalității româ-
ne!”. Penița a prin un fir și îngroașă literele, cuvân-
tul, fraza. Bălcescu - simte pe obrazul precum
ceara, verzui, cum lăcrimează. Din colțul ochilor,
broboane fierbinți se preling pe barbișon. Nu vede
nimic, gol și o arșiță, ca dinspre soare venită, se
precipită în el și în jur. Se șterge cu dosul mâinii și
continuă să scrie. „Așadar, peste puțin voi intra în
Valahia Mare c-o mare putere și opt milioane vor fi
în picioare contra muscalilor. Kossuth îmi înlesneș-
te toate spre a lucra în Transilvania și ne dă și bani
de cheltuială. El e în adevăr un om mare”.
Chipul Luxiței se ivi pe rotunjimea ultimei la-
crimi. Zâmbea destins, solar, rostind, fără să se audă
28
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
vreo silabă, vreun sunet, că e fericită, că Dumnezeu
i l-a scos pe Nicu în calea vieții ei și că, unindu-i
prin iubire, dragostea lor a rodit nespus de frumos.
Dar nu-i vorbise până la capăt, să spună copilul lor
ce este: fată ori băiat?!? Nu contează, ființa venită
lume să fie sănătoasă, cu noroc să trăiască în țara
ei de sine stătătoare, independentă... Doamne, ce
cuvânt i-a scăpat pe limbă.!
*
Cu toate că nu ordonase așa ceva, Kossuth fu
trezit ceva mai de dimineață, din somn. I se aranjase
masa Empiree, pe luciul căreia erau așezate în ordi-
ne documentele promise lui Bălcescu. Inexplicabil,
probabil, dacă sigur, din pricina emoției, a răspun-
derii care acum devenea fapt adevărat, el, guverna-
torul Ungariei, riscând să își atragă disprețul gro-
filor, în deosebi al acelora din parlament, întindea
amândouă mâinile, pentru prima oară, românilor
- supușilor lui prin toate mijloacele de care până
atunci se folosise și le pusese în practică contra lor.
Ce se petrecuse în sinea lui? Nu căutase un răspuns,
fiindcă - obișnuiți cu versatilitatea sa, vorbele lui -
erau știute drept minciuni. Subordonații se uitară
unii la alții derutați, aiuriți de cotitura brusc apă-
rută în crâncena ofensivă a des-românizării. Fusese
cumpărat? Cine izbutise cacealmaua asta, cum?,
când? unde?, că ei, autohtonii, nu aveau bănetul
de rigoare și nici atâta imoralitate încât să surpe de
fapt dualitatea austro-ungară!!!
În ținuta imperială, relaxat - nu atât de som-
nul profund, cât de noutatea actului istoric pe care
și-l impusese conștient, ba chiar cu o spontană și
poate chiar empatică simpatie pentru românimea
în secret prețuită, recunoscută stăpâna de fapt a
acestor ținuturi -, Kossuth luă loc în fotoliu și, res-
pirând adânc, într-un tihnit început de solemnitate,
apucă pana din mâna valetului și, suspendând-o în
aer câteva secunde, citi primele rânduri. Nu până la
sfârșit, fiindcă ridică privirea către ceilalți, invitați
în cabinet, ca și cum le-ar fi cerut permisiunea și
acordul să iscălească documentul. Era ziua de 15
iulie 1849, moment pe care Bălcescu îl inserase în
notițele lui, esențial în epoci și pentru prestanța
personalităților cu timbrul de reper în elaborarea
studiilor lui preparate să apară în ”Magazin Istoric
pentru Dacia”, care îl mulțumeau incredibil, în gra-
ba lecturilor și a scrierii lor. „Mihai Viteazul zidește
în București, la 1591, mânăstirea Mihai-Vodă, în
plan triconic, fațade decorate cu arcaturi în etaje
pe două registre. 1593, septembrie, Mihai Viteazul
devine domn al Valahiei - Țării Românești. Mihai
se înțelege, în septembrie-octombrie, cu Sigismund
Bathory și Aron Tiranul să lupte în contra turci-
lor. Oastea valahă bate pe turci în lupta de la Târgul
de Floci, apoi la Hârșova și la Silistra. 1595, ianua-
rie 25. M. V. trece Dunărea și dă foc Rusciukului.
August 13 / 23. Mihai înfrânge oastea otomană la
Călugăreni - Termopilele românesc: capturează
marele steag verde al năvălitorilor și decapitează
pe pașii Hasan de Timișoara, Khidr și Mustafa de
Bosnia. Se retrage în nordul principatului. Mihai
leagă, în toamnă, pe rumânii pe care Așezământul
iscălit de el, de pământul pe care acest act i-a gă-
sit, astfel că stăpânii lor anteriori nu îi mai pot cere
înapoi. 1596-97. Martie-Noiembrie, Mihai refu-
ză prezența la reuniunea Dietei și lasă căpitanului
său baba Novac planul de a arde Plevna și a cuceri
Sofia. 1599. Bătălia de la Șelimbăr. Intră cu fast în
Alba Iulia, Transilvania are domn. 1600. Noiembrie
25, Lupta de lângă Curtea de Argeș, unde e înfrânt,
Pleacă la Viena, unde ajunge la 12 ianuarie 1601. 13
august, luptele de la Gorăslău. Înfrățit cu Gheorghe
Basta, învinge oastea lui Sigismund Bathory, dar
la 6 zile după, mercenarii lui Basta îi taie capul, pe
Câmpia Turzii”.
*
Florin-Preda Dochinoiu	Umbre pe cuiburi, tehnică mixtă pe bucăți din lemn, 35x35 cm., 2008
.Gardianul care, doi ani, noapte de noapte,
păzise celula lui la Mărgineni, intra răscolit de
o ciudată nervozitate, în baraca lui. Dinainte să
răsară zorii, Bălcescu scuipă dintr-odată sânge.
Paznicul intra ca acasă, în perimetrul mănăsti-
rii. Aflase că Vodă pusese iscălitura pe ordinul
de eliberare a iuncărului Bălcescu, în finalul în-
scrisului amenințându-l cu aducerea sa înapoi,
în caz de recidivă. Într-o ocazie memorabilă
pentru el, acesta - Gornik - ajunsese ordonanță
a aghiotantului lui Kiseleff, dar pentru că fura-
se din fișetul ăstuia procese verbale întocmite
în vederea amenajării grădinii publice numită
Cișmegiu, doi ani a mâncat aceeași zeamă numi-
tă ciorbă și același coltuc de clisă numită pâine,
cu junele Bălcescu. Tocmai urca în susul Batiștei,
când, ferindu-se de o trăsură plină cu cheflii, o
văzu pe coana Zinca - mama „clientului” său de
la Mărgineni. Doar stânjeneala simțită în ochiul
stâng grăbea în el intenția de a o opri, să îi ceară
alifia care o făcuseră căutată în tot Bucureștiul.
Femeia ține pe un braț un coș din nuiele, plin cu
multe cumpărături, în mâna cealaltă un baston
pe care îl punea cu calm pe pavaj. Îi tăie calea și
o salută cu atenție.
— Ce dorești mata, domnule? Cine ești, mă
rog?
Vindecătoarea de albeața ochilor, căreia în
familiile mai răsărite i se spunea cu grijă și prețu-
ire „doftoroaia Zinca”, strânse mai aproape coșul
și geanta și aștepta vorba necunoscutului.
— Aaa. Mi-a scris Nicu despre dumneata,
de bine, că l-ai păzit cu grijă, îi aduceai ce pof-
tea el când intrai în carcera lui, să vezi cum o
duce. Îmi vorbea cu prețuire, cum îi aduceai lem-
ne de foc și pături și rogojini, și opaițe, să vadă
a citi noaptea, din ceasloavele cantacuzinești.
Dar fiul mieu a plecat de mulți ani prin lume,
știi bine cum „îi plăti” faptele Vodă Bibescu.! O
vreme s-a dus în munți, la domnu' Avram Iancu,
să puie la cale, uniți, cum să scape Ardealul de
palanca ungurească! Dar îl mai trage înapoi înc-
un pocinog: s-a luat cu femeia iubită, sunt plecați
împreună pe la niște băi străine, să își găsească
dumneaei sănătatea.! Dac-o fi asta așa, cum au-
zii io de la alții!
Lumea era un furnicar la ora aceea, oră de
amiază, când foamea aduna oameni la mesele fie
la umbră, fie în stradă. Gardianul văzuse o fetiș-
cană durdulie, cum servea mușteriii - cu toții,
la comandă hămesiți, strecurându-se ușoară, în
piruete suple, cu tăvi pe amândouă palmele duse.
Îl izbi până în adâncul privirii până atunci oare-
cum nepăsătoare la femei. Atrasă de scena cu to-
tul întâmplătoare lor, coana Zinca privea un fe-
cior care, văzut din spate, păru să fie Nicu, Nicu
al ei, pribeagul Evropei. O săgetase asemănarea.
Cât ar fi dat să fie adevărată asemănarea, și nu
doar o iluzie optică, fulger dintr-un vis pierit, to-
tuși fulger.
Gornik tăcu. La ce să mai toarne venin pe
rană! Rămase pironit pe înfățișarea straniei fe-
mei. Doamna Bălcescu arăta ca turnată într-un
bronz, cu infuzii de stâncă, la acei 74-75 de ani,
pe care el îi ghicise. „Mama fostului meu pus la
răcoare și, până la urmă, prieten, îndură tristețea
dureroasă a fiului pierdut, dacă nu chiar mort.
O viață frate de idei și de revoltă cu Avram Iancu,
ardeleanul ce s-a bătut cu austro-ungurii, ca
Ardealul să rămână românesc!...”
■
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
29
crochiuri
Cristina Struțeanu
Fetele Pădurii (VI)
n adevăr, Baba o pornise încet, la pas, gârbovă,
cu linguroiul făcut toiag de astă dată, și cu o
traistă la spinare. Cu merinde? Cu daruri pen-
tru celelalte Babe? Cu vreo terfeloagă cu rețete și
prafuri de vrăji? Mai curând cu ierburile ei uscate,
care dispărură de pe frânghie. A, pieriră și pecetare-
le, pristolnicele. Se vede că pe astea trebuia musai să
le ducă Babelor. Poate înaintașele erau totuși chiar
Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică.
Mai știi? Le trecuse asta prin cap fetelor și mai de
mult, când Baba grăise prima data de alte Babe.
Poate, da, sfintele coceau prescuri la capătul lumii
și le trimiteau la mânăstiri, în munți, și poporenilor
Florin-Preda Dochinoiu
Vis dus-întors, ulei pe pânză, 40x30 cm., 2018
de prin văi. Limpede rostul pecetarelor... Micuțele
cruci de lemn erau cele cu care se însemnau pre-
scurile, bineînțeles. Prin apăsare pe aluat cu ele se
întipărea INRI.
Și fetele, când au priceput, s-au trezit că-și fac
câte o cruce largă pe piept. Acolo în pădure. Așa le-a
venit. Mâna dreaptă li s-a însuflețit singură. A fost
și ca. o pecetluire a întâlnirii cu Baba. Un semn
anume. Un fel de rămas bun. Și mai ales important
era că, în clipa asta, făcând semnul crucii, ți se îm-
preunează primele trei degete. Astfel că mâna-ți în-
chipuie Sfânta Treime, fără ca tu să ai habar. Și când
scrii altminteri, când apuci pixul, plaivazul, tot asta
faci. Aceleași degete se adună. Era de ținut minte,
gândea Cipriana Mijlocie. Pare a fi de trebuință să
pui copiii cât mai mult să scrie cu mânușițele lor, nu
să tasteze, ca astăzi. Așa li se va dezvolta și cugetul.
Și luă de după umeri pe cele mici.
Și iată, apoi, cum o cărare îi răsărea Babei
înaintea fiecărui pas. O lua la stânga, acolo se ivea
poteca. O lua pe dincolo, dincolo i se așternea. Iar
Cipriana Mierie se gândea cu zâmbet precum că
nici vorbă de metafora vieții ca o pădure, când ți se
cere să urci în copac ca să poți vedea poteca pe care
ai venit - trecutul și să deslușești cum se conturează
pe mai departe cărarea ta - viitorul...
Aici, se întâmpla cu totul și cu totul altceva.
Poate adevăratul sens al vieții creatoare de viață.
Rămânea doar să te gândești la cărarea cea îngustă,
a credinței. Asta da.
De dispărut însă, așa-i, ceva se făcuse de ne-
zărit. Nu se mai afla neam căscioara, cea de decor.
Bordeiul colorat. Când i-au fost desprinse buruie-
nile de pe perete, s-o fi dus și zidul după ele. O fi în
traistă. Palatele zânelor cum de se puteau aduna în
câteun măr, numai bun de vârât în sân?
Rămăsese locului altceva. Desenul din țărână.
Era acolo, cu o linie simplă, o siluetă de cerb.
Ca în scrijelirile din peșteri, cu mii de ani în urmă.
Ca o arătare rupestră, contur de animal de putere.
Orice șaman ar fi recunoscut-o și ar fi dat mărturie.
Semn că el, cerbul, trebuia chemat la o adică.
Va să fie sprijin. Sau cheia de deschis închisurile,
blocajele, când ți se încuie căile.
Și Cipriana Mijlocie, Miezurie, atinse desenul.
În fața ei, într-adevăr, răsări pe loc cerbul. Precum
djinul din lampă. Și i-a poruncit:
— Du-le unde-ți vor cere ele, Ciprienuțele
Mici. Și-om mai vedea apoi.
Le-a strâns tare în brațe și și-a ascuns ochii.
Erau, se vede treaba, plini de lacrimi. Fetele s-au
aburcat, cam zăpăcite, cam confuze, au zâmbit, au
chicotit ușor, s-au luat de gât și au pornit în pas
alert, cu capul răsucit înapoi. Pasul cerbului, firește.
Se gândeau îmbujorate cum se vor ivi ele, pe
cerb! Când vor apărea în cartierele de blocuri unde
locuiau. Abia pe urmă și-au dat seama că n-au în-
trebat-o pe Cipriana Miezurie unde o mai pot găsi.
Cum să dea de ea.
Nu erau nepăsătoare cele trei, doar prea tinere.
Neștiutoare. Și-a zis fata rămasă în pădure. Aproape
cu voce tare. Mărturisire copacilor.
Doar prostuțe. Ca mine mai atunci, adăugă.
Până am priceput că una-i conștiința și alta conști-
ența, a trecut un pic de vreme. Eram tare naivă, gân-
dea. Îi judecam pe alții după mine. Îți trebuie glago-
re să pricepi că nu-i așa și, până la urmă, e chiar așa.
Și nu se mai putea opri dintr-un tăvălug abia
pornit, ce se rostogolea fără voia ei.
Continua, își urma firul, îi devenise de nestăvi-
lit înșurubarea asta, spre ce?
A trecut destul, da, până a înțeles că trebuie să
fie atentă și la reacțiile celor din jur, nu numai la ea.
Știa, simțea bine că n-ar fi făcut vreun rău nimănui,
în veac. Croită, cu intenție adică. Numai că nu bă-
gase la cap cum e cu vanitatea, cât de ușor se lezea-
ză oamenii, cât de mult țin la imaginea de sine. Se
simt atinși, înțepați, iar tu n-ai vrut defel asta. Nici
vorbă. Nu înțelegea niciodată cu ce i-a supărat. Și
acum mai zbârcea, recunoaște.
Ei bine, sunt și eu aidoma, oftă. La fel cu toți.
Culmea, uite, mă simt. părăsită, deși mi-e clar
că micuțele n-au dorit așa ceva. Nu m-au lăsat în
ploaie, nici cu ochii-n soare. Ba chiar într-o poia-
nă precum Raiul, hmm. Au plecat de pur și simplu,
pe calea lor. Ce complicat e totul, când ar putea să
fie firesc. Ca un puf de păpădie. Unde s-a pierdut
simplitatea? Păi, cel mai curat lucru era, cândva, .
Dumnezeu care umbla pe pământ. Moșu. În basme.
30
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
teatru
Iar povești? Da! Povestea naște lumea. Umbla
pe-atunci Domnu cu Petrea sau singur, uite așa,
teleap-teleap. Și ospăta la cel mai sărac om de-i
deschidea ușa. În mărginimea cătunelor. L-am mai
primi noi oare sau ne-am teme? Ne-ar fi chiar silă?
Că-i vagabond, fără adăpost, străin, borfaș, că ne
vrea răul, că ne prăduie, că ne dă-n cap, că nici
vorbă... S-o fi înstrăinat EL? Dar românul o mai fi
frate cu codrul? Cum nu? Cain și Abel. Materie și
spirit. Frați.
I se lăți un zâmbet amar. Aproape îi coclise
gura.
Și se strădui să nu i se strângă inima. I se
întâmpla. Prea ades trecuse prin astfel de clipe.
Mâncase papara lor și mâhnirea. Se întărise în-
cet-încet. Căpătase o distanțare. Uite și pădurea
asta. Niciodată nu-i plăcuseră poveștile cu pădu-
re. Mai mereu taina ei le scăpa. Poate doar Il segre-
to del bosco vecchio, al lui Dino Buzzati să mai fi
nimerit ceva.
S-a lăsat s-o cuprindă iarba. S-a așternut pă-
mântului cu capul pe spate și și-a ațintit privirea
spre cer. Dacă va fi cald la noapte, ar sta și atunci
așa.
Să-mi pun plăpumioară de stele, se gândea
fata. Poiana rămăsese la fel după plecarea Babei, o
grădină. Grădină aproape ireală, încât te așteptai să
clincăne florile, de parc-ar fi fost de sticlă. Culorile
lor reverberau în soare și curcubeie porneau să se
arcuiască în toate zările, din micul, prea săltăre-
țul pârâu. Acolo, în undele apei, părea că iau naș-
tere curcubeiele, dar celălalt capăt putea fi în altă
lume. Coborâseră pe pământ de sete. Atâta tot.
Se adăpau. Și-a amintit zâmbind că, demult, exis-
ta credința asta. I-o povestise Neluțu, un băiat cu
vacile.
Și frumusețea copleșește, iată. Te amețește.
Norii curg, se vălătucesc, se deșiră, se destramă, se
readună și se bulucesc într-un vârtej. Se înalță nori
deasupra pădurii, precum balenele din apele mării,
când vor aer. Și iar se cufundă. După ce au pufăit,
au stropit și-au aruncat jerbe de norișori.
Desișul codrului o înconjura, dar n-o strivea.
Totuși îi simțea pânda și asprimea. Aici, aproape,
jur împrejur. De parcă ar fi fost gata să-i sară în spa-
te. De când devenise dușmănos?! De când căpătase
respirația asta? Suflu înăbușitor, umed, rece? Și mai
ales greu, apăsător.
Preferă să închidă ochii. Și, pe neașteptate, i se
perindau acum, pe îndelete, chip după chip, fetele
ce le întâlnise acolo, la Biserica din pădure, lângă
iazul ascuns. N-avusese vreme să le privească. Prea
fusese iureș de emoții. Figurile îi căzuseră, fără voia
ei, în străfunduri și acum se ridicau la suprafață ca
înecații. Și, deodată, sări în sus. O veveriță ce ron-
țăia alături, în liniște, țâșni și ea. Brusc. Zdrumica
un con de brad lângă umărul ei, în iarbă, fără să știe
una de alta. Roșcata făcu un salt uriaș și continua
acum să țopăie prin toată pajiștea. Apucată de stre-
che. Ba, și din gheată îi răsări Ciprianei o șopârliță,
strecurată acolo pe nesimțite. Și se furișă cu zvâc-
net în frunziș. Iute, iute. Fata își scutură frunzele și
ierburile din plete și se așeză mai bine. Rezemată
de un pom și iar zâmbi. Pomul se arăta a fi un păr,
ca în Fata moșneagului. Era plin de omizi, tot ca-n
poveste, și-i cădeau întruna pe brațe, pe poale, pe
rochie, drept care acum ea se vedea nevoită să le
dea bobârnace, să le zvârle cât colo. Cât mai depar-
te. De strivit, nici vorbă. De aruncat în foc nici atât,
deși tăciunii din vatra Babei mocneau încă. Doar va
fi ieșind frumusețe de fluturi din viermușii ăia. Așa
că a lăsat pomul necurățat. Stricase povestea?
(Va urma)
■
Alexandru Jurcan
Blănuri și umbre
vindicative
Prin anii 415-411 î.e.n., Sofocle a reluat legen-
da tratată de Eschil în Orestia, iar Elektra
seamănă cu Antigona: curaj, hotărâre, lup-
tă pentru dreptate. Ea și fratele Oreste știu precis
că tatăl lor - Agamemnon - a fost ucis de mama
Clitemnestra și de Egist, tatăl lor vitreg. Oreste fu-
sese în exil. Se întoarce și îl ucide pe Egist, dar și pe
Clitemnestra. Răzbunarea i-a fost impusă de zeul
Apollo, numai că, mai apoi, Oreste va fi urmărit de
Erinii (divinități arhaice), deoarece „ura cere ură”.
Toată energia Elektrei devine ură nestăvilită ce o
poartă mamei, descinsă din adorația viscerală pen-
tru tatăl său. Normal că violența nu se desfășoară la
scenă deschisă, ci e relatată. Elektra apare ca perso-
naj și în alte opere semnate de Sartre, Giraudoux,
Marguerite Yourcenar.
La Teatrul Maghiar din Cluj se joacă Elektra
de Sofocle, în regia lui Botond Nagy. Mai există la
același teatru două spectacole regizate de tânărul
Botond Nagy: unul din 2019 (Nora de Ibsen) și
Călător sub clar de lună, după romanul lui Antal
Szerb. Nora e un spectacol halucinant, modern, an-
goasant și poetic în același timp, cu visual design,
grafică digitală, lighting design, nelipsind cântece
interpretate live sau coordonatori de mișcare sceni-
că. Actorii sunt invadați de desene, personajele se
multiplică, se ridică într-un soi de levitație bizară,
apar și dispar subit, cu mișcări dintr-o coregrafie
specială. E magie sau talent ca să torni în creuze-
tul stilului tău orice text care te interesează. Ceea
ce Botond Nagy reușește și cu romanul lui Antal
Szerb - o carte perenă despre timp, tinerețe, iubi-
re, uitare, moarte. Botond Nagy nu se dezminte.
Trece povestea prin filtrul stilului său, lăsând in-
tact mesajul, păstrând personajele. Din nou lumini
stroboscopice, muzică psihedelică, coridoare meta-
lice, jocuri de lumini.
Să vedem, deci, Elektra... Un decor destul de
minimalist, dar încărcat de nivele de sens provoca-
toare (Dragoș Buhagiar). Un spațiu închis, cu uși
rotative, extrem de funcționale. Pe jos și pe pereți,
blănuri - lână mitică și ideea de sacrificiu. Uneori
pereții se mișcă în ritmuri nebănuite. Muzica lui
Claudiu Urse surprinde energia scenei, e adesea
angoasantă, premonitorie. Regizorul, în căutări
abisale, țese un fir hemoragic credibil. Asistăm la
invazia cămășilor pătate cu sânge. Elektra poar-
tă aceeași cămașă, ca un memento tragic. Simțim
umbra vindicativă a lui Hamlet. Botond Nagy mo-
dernizează, aduce spre noi tragedia, pornind de
la o deconstrucție... constructivă, cu demitizare
și câteva accente parodice. Pedagogul vine cu as-
piratorul, ne scoate din convenție, muzica e, de-
odată, modernă. Oreste poartă o cască modernă
de curse. Paroxismul se instalează la invazia cu-
lorii roșii, secondată de sunete de animale ucise.
Capul Clitemnestrei străpunge zidul, în tonalitate
horror-onirică. Egist e ucis ca un porc. Blănuri și
coarne de cerb - alte trecute ucideri. Albert Csilla
(Elektra) practică un joc modern, calibrat, cu o de-
criptare inteligentă a tragediei antice. Vata Lorând
(Egist) e (din nou) o revelație. Pare o insectă pelti-
că, un clovn umilit, un măscărici alunecos. Spălatul
pe dinți devine o scenă antologică. La aplauze, ac-
torii ies din dramatic, dansează, instaurând o con-
trapondere cathartică. Spectacolul lui Botond Nagy
propune, implică, în tonalități vizuale și auditive
inconfundabile, într-o re/scriere vie (dramaturgie:
Kali Âgnes), asimilabilă estetic.
■
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
31
| Anca Șugar
O fuziune de tehnologie
și prezență (II)
Adoua zi a Galei HOP, 31 august, le-a dat par-
ticipanților posibilitatea de a mușca pe bune
din mărul suculent al tentantei libertăți. Au
avut loc probele la alegere, atât pentru secțiunea
Individual, cât și pentru Grup.
Prima care intră în scenă este Oana Jipa, care
ne arată cum e să guști împăcat din păcatul impus
pentru ca mai apoi să te lupți cu patima care te
consumă. Ea prezintă Ce să fac cu mâinile?, după
Pescărușul de Cehov. La începutul numărului, își
asumă umbrele și moartea, îmbrăcând o rochie
neagră de catifea. Vocea sinistră cu care face înși-
ruirea ,,peștii cei tăcuți ai apelor, stelele de mare...”
pare o coborâre în tenebrele sfârșitului, iar referința
ce va urma când vorbește de încheierea tristului cer
al vieții lor face ca apropierea de Thanatos să pară
ireversibilă. La un moment dat, spune: ,,Sunt sin-
gură. Nimeni nu mă mai ascultă”. Această afirmație
relevă faptul că în fața morții oricine este singur.
Amintirea solitudinii lovește din plin atunci când
oamenii, proiectați pe ecran, încep să râdă de sta-
rea de cumplită disperare a tinerei. Totuși, ea ajunge
să iasă din acest cerc al căderii, decizie care poate fi
observată când își dă jos rochia și ajunge să lupte cu
diavolul pe care îl numește ,,părintele materiei veș-
nice”. Acest număr este unul al accederii la absolut
prin ambiția înălțătoare a lui nu renunț.
Radu Fărcane a prezentat, în secțiunea
Individual, Introspecție temporală după Vara în
care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac și
Territoria de Oleg Garaz. Folosindu-se de un sca-
un, o floare și multă energie, el își amintește de o
copilărie marcată de traume. Spectatorul este izbit
de emoția arsă pe rugul regretului atunci când per-
sonajul calcă o floare în picioare cu gândul la Mica,
sora lui. Apoi, sentimentul regretului ia forma unei
furii simțite visceral și transmise cu forță către pu-
blic la constatarea că lumea e nedreaptă și nici mă-
car morțile nu se oferă cui trebuie.
Secțiunea individual a fost continuată de Sara
Pongrac cu U.F.O. după Ivan Vîrîpaev. Concurenta
aduce în prim-plan problema Lunei, de 25 de ani,
care se revoltă împotriva unei societăți care a zdro-
bit-o prin indiferență. Astfel, personajul încearcă să
se facă auzit spunând povești cu extratereștri sau
declară că până în urmă cu trei ani când cineva o sa-
luta, ea răspundea: ,,Să mi-o sugi și mi se rupe de ce
crede lumea despre mine!” În spatele acestui limbaj
atipic și în opoziție cu normele sociale, se ascunde
suferința de a fi disperat, de a crede că nimeni nu te
aude cu adevărat. Sara Pongrac e de admirat pentru
curajul de a prezenta o problematică a oamenilor
judecați superficial de o societate oarbă la nevoile
celuilalt.
Următorul concurent, George Cocoș, a venit
cu Dilema, după George Topîrceanu. Prin numărul
lui, aparent comic, scoate în evidență o problemă a
sistemului de care nimeni nu vorbește. Spune la un
moment dat că: ,,Medicina studiază foarte mult bă-
șina”. Prestația lui amintește de personajul Dottore
din Commedia dell’Arte. Este vorba, de fapt, de ti-
pologia omului care colecționează titluri și diplome
fără a căpăta valoare de om cu abilități de o reală
importanță. Un alt punct nevralgic al momen-
tului a fost atins de Andrei Cristea cu Intelectual
kinks, după 50 cele mai frumoase scrisori de dragos-
te din toate timpurile de David H. Lowenherz. Este
vorba de nesiguranța provocată de tehnologie. Prin
aplicațiile de întâlniri, populația primește multe
opțiuni. Totuși, din prea plin, se naște pretenția de
mai mult. Astfel, majoritatea legăturilor interumane
sunt superficiale. Andrei Cristea ne face să ne tre-
zim din iluzia lui avem și să ne gândim să căutăm
ceva mai intens, mai profund în realitatea imediată,
în cea fizică, nu în lumea virtuală.
Cristina Casian merge tot pe acest drum al lu-
crurilor ce dor prin Plasturi, text propriu cu un frag-
ment reinterpretat de ChatGPT după Un tramvai
numit dorință de Tenessee Williams. Personajul ei
vrea să se modeleze pentru a se potrivi, fapt sugerat
de replica: ,,Eu voi avea cea mai incomodă pereche
de pantofi”. Totuși, acest lucru este în continuarea
dorinței: ,,Când voi fi mare, voi alege cea mai fru-
moasă pereche de pantofi și mă voi strădui să încap
în ei”. Este vorba de un deziderat de acomodare, de
frica de a nu fi respins, dovada fiind disperarea pe
care față o arată la posibilitatea auzirii unui ,,Vă su-
năm noi” atunci când participă la un casting. Totuși,
numărul Cristinei Casian are în el și motivația și
forța lui nu renunț prin afirmația: ,,Pantofii mei vor
călca pe limbile papucilor care le pun piedică”.
După atâtea lecții moralizatoare, din numere-
le anterioare, publicul e adus pe culmile râsului de
Florin-Preda Dochinoiu
hârtie, 40x30 cm., 2022
Trecerea dintr-o lume în alta, tehnică mixtă pe
Florin-Preda Dochinoiu Vamă cerească(2), tuș, peniță pe carton, 40x22 cm.,
2021
Maria Grosu, care prezintă în secțiunea Individual:
Zuza se întoarce, text propriu, muzica Show Off din
musicalul Drowsy Chaperone de Lisa Lambert &
Greg Morrison și o inserție din aria Glitter and Be
Gay. Concurenta al cărei personaj s-a autoprocla-
mat Zuza the diva reușește să pună într-o lumină
comică dificultatea de a-ți găsi un loc de muncă din
perspectiva unei actrițe. Ea spune o poveste despre
cum a intrat în casă la Tarantino și despre posibi-
litatea găsirii fericirii în orice. De exemplu, când a
fost numită femeie nebună pentru că a pătruns prin
metoda efracției în locuința marelui regizor, arată
o perspectivă a mulțumirii că Tarantino a numit-o
femeie. Apoi, povestește despre cum s-a oprit din
cântat musicaluri doar atunci când i s-a propus un
rol pe Broadway. Sala e cuprinsă de hohote de râs,
date de această prezență care l-a pus pe a crea în
față, lăsând inhibițiile deoparte. Numărul Mariei
Grosu se încheie cu ea târâtă afară cu tot cu covorul
roșu pe care stătea.
Primii concurenți ai secțiunii Grup au arătat că
a exploata imaginația la maxim este într-adevăr doar
o alegere. Prin urmare, au optat pentru a nu ieși din
zona de confort. Este vorba despre Ama Beschieru
și Robert Ioan, care au venit cu Angajați-mă, crea-
ție colectivă cu inserții din Pescărușul cehovian. Ei
sunt proaspeți absolvenți și au ales să vorbească des-
pre viața lor la facultate. Pentru a nu lăsa publicul
să se gândească prea mult la un alt cadru, au pus
înregistrări cu vocea fostelor profesoare de la cla-
să, Irina Wintze care zice ,,Mulțumim! Următorii!”
și Camelia Curuțiu care încântă publicul cu un râs
ironic. Ei merg pe surpriza lui: De ce nu mă anga-
jez? Microfonul este băgat în gură de concurenți
sau folosit ca armă cu care Ama Beschieru aplică o
lovitură de grație burții lui Robert Ioan. Măcar au
demonstrat că pot folosi un obiect în mai multe mo-
duri. Aici, se vede ceva imaginație.
Revenind pe drumul originalității, Andrei
Marius Barbu și Francesca Fulop au venit la Gala
Hop cu Tic Tac Tok. Cei doi pun sub semnul comi-
cului activitățile cotidiene, folosind obiecte ca: un
vas, o sticlă de apă, un spray. Ultimele concurente
au încheiat în forță ziua. Este vorba de Sașa Pânzaru
și Denissa Rogoz, care au prezentat Celălalt, creație
colectivă. Este un număr despre problema abuzului
pusă sub semnul oscilației lui accept sau nu pot con-
tinua. La un moment dat, are loc un dialog în care
se aud gândurile celor două personaje, îngrijorate
32
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
de reflexia în ochii celuilalt. Toată prestația este o
dovadă a faptului că dramele devin dureroase când
sunt personale și sunt luate în râs când e vorba de
celălalt.
În 1 septembrie au urcat pe scenă ultimii con-
curenți ai Galei Tânărului Actor Hop din acest an.
Primul a fost Răzvan Omotă cu Echilibru compus
între iubiri eșuate, texte proprii. Numărul lui făcea
referire la un site de întâlniri care genera suflete pe-
reche și la cum găsirea sufletului pereche, în mediul
online, e o iluzie ce duce la un mare nimic. Demn
de luat în seamă este curajul de care a dat dovadă
tânărul când s-a produs un accident. A demonstrat
cât de importantă este prezența actorului, acel lu-
cru care te ține în priză când soarta încearcă să te
deconecteze. Ciocanul pe care Răzvan Omotă l-a
folosit în numărul său s-a dezmembrat și au sărit
bucăți de metal în public. Aici, susținerea celor din
sală a jucat un rol esențial, demonstrând încă o dată
că actorii și publicul sunt dependenți unii de cei-
lalți. Conexiunea specială l-a ajutat pe concurent să
meargă mai departe și a rezonat cu mesajul scris cu
majuscule pe ecran: FEEL DATE.
După acest moment, a venit rândul Sașei
Pânzaru să facă lumea să își simtă sufletul, măcar
puțin. Ea a venit ca reprezentarea în carne și oase a
unei înregistrări pentru o ședință de psihoterapie.
După cum spune titlul, Jurnalul unei tinere (actrițe),
text propriu, apariția sa arată un colaj de trăiri pe
care un actor le poartă în el, De exemplu, repetiția
cuvintelor ,,tristețe, frică, disperare”, arată o conști-
entizare a vulnerabilității cu care lucrează un artist.
De asemenea, Sașa Pânzaru introduce și un lucru
ignorat de mulți. E vorba de faptul că pentru a fi un
actor complet trebuie să ai mai multe abilități. De
aceea este justă întrebarea pe care ea o pune: ,,Pot
să mă ajut de teatrologie în actorie sau de actorie în
teatrologie?”
După acest moment al lumii interioare a unui
artist vine Gabriela Porumbacu cu Actor spectator,
text propriu cu inserție după Nuntă însângerată de
Federico Garcia Lorca. A prezentat relația tensiona-
tă dintre un actor și un om desemnat să aleagă dacă
te potrivești sau nu pentru ideea lui de lucru. La un
moment dat, s-a adresat direct publicului și a vor-
bit despre ceva negat de majoritatea lumii teatrului.
Există clipe de cumpănă care lovesc prin teama de
a fi judecat tu și nu personajul. Răzvan Mândruță a
avut un moment emoționant în care i-a adresat o
scrisoare unui copil nenăscut, dar chinuit de lipsa
tatălui. Alexandru Romescu s-a apropiat de o situ-
ație care ne-a marcat pe toți în timpul pandemiei,
lipsa căldurii celuilalt. El reușește să atingă publicul
prin arătarea vulnerabilității și a posibilităților limi-
tate de care se lovește un actor când nu are un spațiu
în care să repete și nici cum să iasă din casă.
După acești tineri de la Individual, a venit rân-
dul secțiunii Grup. Aici, Eduard Crucianu, Radu
Fărcane, Tudor Manea, Andrei Mărgineanu, Andrei
Pleșa, Sara Pongrac și Denisa Vraja au adus pe scenă
Untitled, creație colectivă. Emoția plutea în aer iar
conștientizarea faptului că urmăm planurile ce ne
sunt servite și suntem ca niște oi a dat o posibilitate
de a vedea lumea mai conștient, mai personal. Acest
lucru a fost arătat mai ales prin discursul înfocat al
lui Radu Fărcane despre condiția umană. În timp,
ce el vorbea, o parte din partenerii lui de scenă erau
îmbrăcați în oi, semn că s-au supus turmei lui a nu
gândi independent.
Ultimii concurenți din această zi au fost
Alexandru Condurat și Ingrid Neacșu cu A fost oda-
tă..., adaptare de Luana Hagiu după Povești corecte
politic de adormit copiii. Într-adevăr, numărul lor
a demonstrat ideea de a nu discrimina prin faptul
că înțeleptul poveștii lor era un bob de mazăre care
își punea problematica existenței. Era un Hamlet
contemporan din lumea vegetală, bântuit de: ,,A fi
sau a nu fi, aceasta-i întrebarea”.
Tot în 1 septembrie, publicul s-a delectat și cu
(IN)CORECT, textul și regia Leta Popescu, al celor
de la Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca.
Spectacolul prezintă, într-o manieră comică, drama
eternului conflict dintre generații.
Ultima zi a Galei Tânărului Actor Hop 2023 a
fost marcată de un un moment de învățătură pen-
tru tinerii artiști la început de drum, care au putut
observa ce înseamnă profesionalismul în spectaco-
lul invitat: Moș Nichifor, după Ion Creangă, regia
Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș și Ruxandra
Maniu (Teatrul ACT București). Marcel Iureș și
Ruxandra Maniu au adus râsul la nivel de atmosfe-
ră generală prin energia și naturalețea cu care jucau
acest spectacol care vorbește despre drumul pe ca-
re-l face moș Nichifor cu Maica, nora unui evreu, de
la Neamț la Piatra.
A urmat decernarea premiilor, inaugurată cu
Premiul Publicului, Gabriela Porumbacu fiind de-
semnată cea mai bună actriță, Alexandru Romescu
- cel mai bun actor, iar Untitled, creație colectivă
cu Eduard Crucianu, Radu Fărcane, Tudor Manea,
Andrei Mărgineanu, Andrei Pleșa, Sara Pongrac și
Denisa Vraja - cel mai bun spectacol. Totuși, pentru
a aprecia un act artistic e nevoie și de profesioniști,
care să facă o analiză justă. Anul acesta juriul a fost
alcătuit din: Anca Hanu, actriță, Marcel Iureș, ac-
tor, Anna Maria Popa, actriță, Bobi Pricop, regizor,
Cătălin Ștefănescu, critic de teatru, realizator TV.
Vamă cerească, tuș pe carton. 30x21 cm., 1999
Florin-Preda Dochinoiu
Răzvan Omotă, care a arătat ce înseamnă pre-
zența actorului prin puterea de a continua atunci
când se întâmplă accidente, a primit Premiul pen-
tru cel mai bun actor. Simplitatea și naturalețea
Sașei Pânzaru au cucerit juriul, care a desemnat-o
cea mai buna actriță. Premiul „Cornel Todea” -
Premiul pentru cea mai bună trupă de actori le-a re-
venit Francescăi Fulop și lui Andrei Marius Barbu.
Premiul „Sică Alexandrescu” - Premiul special al
juriului este al Oanei Jipa pentru momentul ei por-
nind de la fabula Măgarul și catârul de Esop. Trebuie
menționat că acest premiu este însoțit și de un cu-
țit ce a aparținut regizorului Sică Alexandrescu,
un obiect care se transmite de la an la an. Premiul
pentru prestanță și rostire scenică a fost obținut de
Gabriela Porumbacu. Acest premiu este acordat,
de obicei, de actrița Dorina Lazăr, care l-a delegat
anul acesta pe Bobi Pricop să-l decerneze. Premiul
„1/10 pentru FILM la TIFF” a fost primit de Radu
Fărcane. Poate pentru că trăim într-o lume aflată
în schimbare permanentă, una care are și aspirații
de intimitate, Premiul „Ștefan Iordache” - Marele
Premiu al Galei Tânărului Actor HOP, a ajuns în
mâinile unui cuplu dinamic. Este vorba despre Ama
Beschieru și Robert Ioan.
După toate aceste zile pline de emoții, Gala
Tănărului Actor Hop a demonstrat că susținerea pu-
blicului și consecvența profesională sunt niște ele-
mente esențiale pentru un actor.
■
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
33
film
Eugen Cojocaru
Bucharest International
Film Festival 2023 (I)
AXIX-a ediție BIFF (15-22.09) e răspunsul
capitalei cu directă aluzie la TIFF - com-
parativ: e pe drumul cel bun devenind,
anual, centrul unor noi filme românești și inter-
naționale de prestigiu. Colectivul e format din
Dana Dimitriu-Chelba / Director, Alex Șerban
- președinte Asociația Culturală „Grigore Vasiliu
Birlic” / co-organizator, Jose Cabrera Betancort -
coordonator program, Ruxandra Cernat / coor-
donator Filme românești, Ana Maria Cononovici
/ coordonator. Locul desfășurării ar trebui să fie
mai select decât Centrul Cultural Horia Bernea,
la Muzeul Țăranului Român - poate Ministerul
Culturii, care se laudă cu (mereu cvasi-inexis-
tent!) sprijin, să facă real ceva spre a oferi un
cadru pe deplin meritat.
În 2022, câștigătorii au fost: Grand Prix:
Falkon Lake - regie și scenariu Charlotte Le Bon,
co-scenarist Bastien Vives; Cea mai bună regie:
Hit the Road - regie și scenariu Panah Panahi;
Cel mai bun scenariu: Aftersun - regie și scenariu
Charlotte Wells. În numărul următor al revistei
vom vedea câștigătorii acestui an și comentari-
ile necesare. Competiția... opt filme ale unor ci-
neaști care au cucerit critica, uneori și juriile de
la Berlinale, Cannes, Rotterdam, Sundance sau
Locarno. Filme de debut riscante, proaspete și pli-
ne de viață, care ajung prima dată în România și
au șanse la un premiu, declară Jose Cabrera, cu-
ratorul competiției BIFF 2023. Juriul are perso-
nalități de marcă: Președinte: Gunnar Bergdahl
- important critic de film suedez; Iulia Rugină -
regizoare și scenaristă; Catrinel Dănăiață - regi-
zoare și scenaristă; Shaima Issaa - critic de film,
Israel; Dejan Petrovic - critic de film, Serbia.
Selecția oferă istorii captivante și o incursiune
în cinema-ul contemporan.
Cele șapte filme de competiție: Totem -
regie Lila Aviles (Premiul juriului ecumenic -
Berlinale 2023); The Sweet East - regie Sean Price
Williams (nominalizat Cannes 2023 / Quinzaine
des cineastes); Disco Boy de Giacomo Abbruzzese
(Ursul de Argint Berlinale 2023); Past Lives scris
și regizat de Celine Song - premiere la Sundance
Film Festival și Festivalul Internațional de Film
Berlin; Inside the Yellow Cocoon Shell regizat de
Pham Thien An (Camera d’Or la Cannes 2023);
Day of the Tiger - regie Andrei Tănase (premie-
ră Festival de Film Rotterdam 2023, nominalizat
la Marele Premiu al Juriului la Festival premiers
plans D’Angers 2023); Ein schoner Ort / A Good
Place în regia Katharinei Huber (nominalizat la
Cineasti del presente - Festivalul de film Locarno
2023). Vizionările sunt la ARCUB,Cinema
Muzeul Țăranului, CREART Grădina cu filme și
Cinema Union.
Inaugurarea de la Sala Horia Bernea / 200
locuri (MȚR) ar fi meritat un ambient mai
elegant și adecvat. Lume multă, regizori, ac-
tori, critici de film, jurnaliști, public entuzi-
ast. Deschiderea a făcut-o un ambițios și solid
Umbra lui Caravaggio (1h 59min) de Michele
Placido cu Isabelle Huppert / Costanza Sforza
Colonna, Riccardo Scamarcio / Caravaggio,
Michele Placido / Cardinal Del Monte și cele
două muze-modele Micaela Ramazzotti / Lena,
Lolita Chammah / Ana. Se poate spune că filmul
atinge, mai mult decât ecranizările anterioare,
latura artistică a fenomenalului talent reușind
un fericit echilibru cu spiritul filmului de ac-
țiune. Drama istorică despre viața tumultoasa
a genialului și controversatului Michelangelo
Merisi (1571-1610) cu picturile sale briliante,
dar cvasi-blasfemice care au extaziat și scanda-
lizat, în același timp, contemporanii a mai in-
spirat și alți cineaști. Caravaggio (1986) regie
Derek Jarman, Nigel Terry / Caravaggio, Tilda
Swinton / Costanza și Caravaggio (2007) - re-
gizor Angelo Longoni, cu Alessio Boni, Elena
Sofia Ricci. Seria e deschisă de renumitul Agonie
și extaz (1965) produs și regizat de Carol Reed
după romanul omonim de Irving Stone cu viața
lui Michelangelo Buonarroti / Charlton Heston
și conflictul său cu Papa Iulius al II-lea / Rex
Harrison la pictarea Capelei Sixtine (Premiul
David di Donatello „Cel mai bun film străin”).
Începutul filmului e și o comercială captatio
benevolentiae a publicului actual (departe de
cultură!) prin explicite imagini ale dezmățului
orgiastic din Roma, din mahalale sordide până
la palatul papal. Dinamica acțiune e subtil în-
cărcată metaforic cu problematica esteticii no-
vatoare a rebelului artist care a deschis orizon-
tul trecerii la o nouă epocă în artă: Barocul. E
evidentă influența sa asupra lui Rubens, Bernini
Florin-Preda Dochinoiu Zgomot de trădare, tuș pe carton, 30x21 cm., 2013
și Rembrandt. Artiștii influențați erau numiți
Caravageschi, sau tenebrosi (umbroșii), dar ma-
joritatea a încorporat drama clarobscurului său
fără șocantul realism psihologic. Filmul reușește
bravuros să redea și prin estetica imaginilor în-
tregul dramatism conținut de capodoperele sale
uitate după un veac și redescoperite abia în se-
colul XX. Emblematicele tablouri sunt discutate
polemic și prim-planurile inteligente reliefează
plastic legătura directă cu epoca tulbure și viața
sa. Caravaggio este un etern răzvrătit moidern,
de aceea foarte admirat și îndrăgit, ca un Robin
Hood al artelor și celor mulți!
Spectatorul descoperă, cu uimire, că și azi
nu s-a schimbat nimic în relația Putere și Artă:
suferința celor mulți e demascată acum prima
dată, adevărații mari artiști fiind mereu obligați
să lupte cu opiul manipulativ impus de sus pen-
tru prostirea maselor. Câtă actualitate! Publicul
a răsplătit impresionanta realizare, la final, cu
aplauze entuziaste.
Festivalul are 4 inteligente secțiuni:
Panorama cu filme premiate sau nominaliza-
te la importante festivaluri de film din lume,
pentru prima dată în București; Istorie și
Cinema la a III.a ediție după succesul celebrării
Centenarului Regelui Mihai 1921- 2021 - Istoria
bine înțeleasă în prezent reflectă viitorul, declară
Dan Draghicescu cu scopul de a trezi interesul
tinerilor și e unic în România cu film istoric.
Autori Români oferă producții clasice și Noul
Val Românesc. Organizatorii notează cu mân-
drie: Deși ne bucurăm de filmele străine și cineaș-
tii celebri, e important să aruncăm o lumină asu-
pra propriilor noștri oameni talentați și producții
remarcabile.
(partea a II-a: programul și Premiile Festivalului,
în numărul viitor)
■
34
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
Urmare din pagina 36
Florin Preda-
Dochinoiu - viziuni
despre prezent
Florin-Preda Dochinoiu
Maternă, ulei pe pânză, 78x58 cm., 2004
cu premii, diplome de excelență și alte distincții, lu-
crările sale aflându-se în colecții din țară și străinătate.
În selecția care ilustrează numărul de față al
Tribunei, găsim o paletă variată de abordări, reprezen-
tativă pentru toate etapele creației artistului. Lucrările,
fie că sunt de grafică sau pictură, realizate cu tehnici
diferite (uleiuri sau vopsele acrilice pe pânză, hârtie
sau polipropilenă, tuș, peniță, baiț pe carton etc.),
conviețuiesc armonios sub umbrela suprarealismului.
Compozițiile lui Florin Preda-Dochinoiu „frapează”
prin „îndrăzneala imagistică”, spunea unul dintre co-
mentatorii săi (Ovidiu Ghidirmic, în prefața albumu-
lui florar, 1999), înscriindu-se în „sfera artei fantastice
și suprarealiste”. Părere menținută peste ani și de alte
voci critice, ca de pildă cea a lui Pavel Șușară care afir-
ma în 2018 că lucrările artistului „unitare stilistic și
cu o sursă bine stabilizată a imaginarului, se înscriu
în spațiul mare al suprarealismului, dar nu al unui su-
prarealism crescut pe tulpina contorsionată a acade-
mismului, ci pe aceea, organică, a unei trăiri poetice
a realului, a unei meditații existențiale suficiente sieși”.
Iar trăirea poetică nu-i era nicidecum străină,
aflându-se în genele familiei sale, fratele, Constantin
Preda, fiind cunoscut ca un poet de mare talent. Și
cum Ut pictura poesis, Florin Preda-Dochinoiu, după
o perioadă de tatonări și căutări pe plaiurile poeziei
scrise, și-a călăuzit eforturile spre o altfel de exprimare
a înzestrării sale artistice, conturând în linii, forme și
culoare o poezie a vizualului. Arta sa, vie, expresivă,
dinamică, creionând o față a lumii în care trăiește și
se manifestă creatorul său, excelează în compoziție.
Artistul dovedește o înzestrare aparte pentru redarea
formelor în mișcare, pentru gruparea lor în compozi-
ții stranii, cu trimitere la imaginar și oniric. Desenul
său, baza oricărei creații, fie că este vorba de grafică
sau de pictură, exprimă formele în plenitudinea și
densitatea lor, ceea ce le creează o însușire monumen-
tală. Altfel spus, lucrările reclamă o structură grafică
pe care se clădește ideea, tema, inclusiv acea soliditate
a formelor pe care, de cele mai multe ori, artistul nu o
sacrifică intensităților de culoare. Lucrările de grafică
sunt nuanțate uneori în tonalități calde de baiț ceea ce
face armonioasă trecerea spre cealaltă zonă în care se
manifestă artistul, pictura.
General vorbind, cromatica sa este luminoasă,
înviorătoare, cu preferințe pentru nuanțele de albas-
tru-senin sau galben-solar, chiar și în compoziții cu
accente de sobrietate cromatică (precum Traducere
românească). Lumina, în aceste lucrări, nu este o mo-
dalitate a culorii, nici un element de contrast, este mai
mult o însușire a tonului, o valoare care sensibilizează
materia pe care artistul o stăpânește nu prin forță, ci
prin înțelegere, intrând în logica firească a lucrurilor,
în miezul tainelor care le compun. În puținele lucrări
de peisaj (și e o pierdere, din punctul meu de vede-
re, această parcimonie, a se vedea în acest sens Peisaj
din Austria) Florin Preda-Dochinoiu pictează larg și
viguros, cu pastă groasă modelată în straturi pline și
masive pe pânză, ce capătă relief prin contrastul de lu-
mină și umbră, îndeosebi în tonalități reci.
Toate lucrările trădează un proces de elaborare
complex, fiindcă artistul nu se mulțumește să surprin-
dă un aspect fugar al realității. El caută să pătrundă
cât mai adânc un adevăr al vremurilor, o semnificație,
o idee, cu o forță de comprehensiune cât mai mare.
Arta lui Florin Preda-Dochinoiu este în primul rând
o meditație asupra lumii în care se manifestă, a vieții
Florin-Preda Dochinoiu	Autoportret cu Necunoscuta, acrilice pe pânză,
60x90 cm., 2020
cotidiene sub toate aspectele ei. Spre exemplificare,
găsim lucrări care conțin coduri QR, sau o celebră
„Declarație pe propria răspundere”, din vremea recen-
tei pandemii de coronavirus, peste care s-a interpus
un Ex libris. Pentru exprimarea acestor realități, plas-
ticianul operează cu alegorii și metafore, împlinind
destinul primordial al creatorului, anume acela de a
lăsa mărturii asupra vremurilor sale.
Trăitor pe plaiuri gorjene, artistul nu avea cum
să nu fie inspirat de spiritul marelui său înaintaș.
„Eu nu creez păsări, ci zboruri” - obișnuia să spună
Constantin Brâncuși. Obsesia zborului, metaforă a
libertății, o găsim frecvent și în arta lui Florin Preda-
Dochinoiu, multe lucrări purtând ideea în chiar titlul
lor: Cheia libertății-zborul; Zboruri de pus la suflet;
Zboruri îmblânzite de săbii etc. De altfel lucrarea pur-
tând titlul Auzi cum foșnește veșnicia? este un omagiu
pe care artistul aduce i-l aduce lui Brâncuși, un portret
al maestrului.
Printre temele abordate de Florin Preda-
Dochinoiu sunt și cele spirituale, privitorul observând
deseori presărate simboluri biblice: cruci, coroană de
spini, giulgiu, răstignire, aripi etc. Apropierea de o
dimensiune spiritualizată a lucrărilor cere publicului
spectator eliberarea de rutină și prejudecată. Artistul,
încă aflat la o vârstă tânără a creației sale, se află în
plin proces de rafinare, de filtrare a universului său
inspirațional. Sunt sigură că în viitor creația sa va soli-
cita tot mai mult un public cunoscător. Arta lui Florin
Preeda-Dochinoiu nu este una populară și nici nu tin-
de spre această zonă. Ea cere o aprofundare și, la fel ca
orice creație adevărată, nu folosește un limbaj banal,
curent. Are, așadar, toate premisele pentru a urca în-
altele culmi ale desăvârșirii.
■
Florin-Preda Dochinoiu
Peisaj din Austria, ulei pe pânză, 30x50 cm., 2018
TRIBUNA • nr. 506 • 1-15 octombrie 2023
35
plastica
semnal___________________________________________
Alexandru Sfârlea
„Mirosul de jivină pe care-l avem la început/ și se
pierde”	2
editorial
Mircea Arman
Imaginativul poietic aristotelic și sensul
problemei ființei în gîndirea greacă (sinteză) 3
filosofie________________________________________
Viorel Igna
Zilele lui Nietzsche (III)	6
diagnoze_________________________________________
Andrei Marga
De la soluții la aplicare.
Optica lui Virgil I. Bărbat	8
eseu_____________________________________________
Nicolae Iuga
Iraționalul în Istorie (II)	1O
Iulian Cătălui
Literatura mondială în contextul actual,
o intersecție de studii de teoria literaturii,
istoria literaturii, comparatism,
hermeneutică și filosofie (III)	12
istoria literară_________________________________
Radu Bagdasar
Genetica textuală - o „Mathesis Singularis” 14
juridic__________________________________________
Adrian Severin
Proiectul european și raportul dintre dreptul
național și dreptul UE	16
folclor
Menuț Maximinian
Personajele fabuloase din satele transilvane
de la mit la realitate (I)	19
cărți în actualitate
Mihaela Mudure
Dimitrie Cantemir - personaj romanesc 22
comentarii
Adrian Lesenciuc
Exilul românesc într-o sinteză. Noduri ale
românității de dincolo de granițe	23
memoria literară_________________________________
Constantin Cubleșan
„Inima ni-e cer de schit”	25
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Creanga de alun, cenușa și condurul
din piciorul stâng (I)	26
proza____________________________________________
Serghie Bucur
Anotimpuri în Apuseni
(Eboșa unui roman)	27
crochiuri
Cristina Struțeanu
Fetele Pădurii (VI)	30
teatru
Alexandru Jurcan
Blănuri și umbre vindicative	31
Anca Șugar
O fuziune de tehnologie
și prezență (II)	32
film
Eugen Cojocaru
Bucharest International
Film Festival 2023 (I)	34
plastica
Ani Bradea
Florin Preda-Dochinoiu - viziuni
despre prezent	36
Tiparul executat de: TIPOGRAFIA ARTA Cluj
Ani Bradea
Florin Preda-Dochinoiu
- viziuni despre prezent
Născut la Sadova, în județul Dolj, stabilit apoi
în orașul Motru din Gorj, Florin Preda-
Dochinoiu vine pe tărâmul artei după studii
juridice aprofundate și o carieră în domeniul drep-
tului. Apropierea de lumea plasticienilor este du-
blată însă, dincolo de talentul său incontestabil, de
un masterat în arte vizuale la Facultatea de Teologie
Ortodoxă a Universității din Craiova. Cu alte cuvinte,
artistul, rațional și organizat după cum impunea pri-
ma profesie, consideră eficientă trecerea în altă „tabă-
ră” doar girată de studiu. Atitudine cu atât mai lăuda-
bilă, cu cât lucrările sale de grafică și pictură vădesc un
har înnăscut și o simțire artistică de mare profunzime.
Începând cu anii 90 și până în prezent a avut
numeroase expoziții personale și de grup, în majori-
tatea orașelor din țară, dar și în străinătate, precum
Cahul și Chișinău în Republica Moldova, Ljubljana
în Slovenia, sau dincolo de ocean în Los Angeles,
Continuarea în pagina 35
Florin-Preda Dochinoiu	Colind blajin, acrilice pe pânză, 62x62 cm., 2021
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 55,8 lei - trimestru, 111,6 lei - semestru, 223,2 lei - un an, prin mandat poștal pe
adresa redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui
abonament pe un an cu o singură expediere pe lună este de 402 lei.
California. O activitate bogată a artistului este și aceea
de ilustrator de carte, aproximativ cincizeci de apariții
editoriale beneficiind de contribuția sa grafică.
Florin Preda-Dochinoiu este fondatorul și orga-
nizatorul Salonului de pictură „Arte Mici”, deschis ar-
tiștilor români de pretutindeni și celor din Republica
Moldova, cu vârsta cuprinsă între 3 și 15 ani, după
cum se precizează în titulatura evenimentului, cu trei-
sprezece ediții realizate până în prezent. O activitate
prin care, pe lângă de faptul că li se oferă acestor copii
talentați șansa de manifestare într-un cadru compe-
tițional de excepție, se identifică timpuriu înclinațiile
artistice deosebite, care astfel pot beneficia de sprijin
adecvat în dezvoltarea lor pe tărâmul artelor plastice.
De-a lungul timpului, graficianul și pictorul
Florin Preda-Dochinoiu a fost frecvent recompensat