semnal
Revista de cultură TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Alexandru Sfârlea
Publicație bilunară care apare sub
egida Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Adrian Miroiu
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca,
str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului
textelor revine în întregime autorilor
Suveranizarea unei
prepoziții. (Non)Ficțiune
și livresc
Irina Petraș
Efectul de crepuscul. Eseuri, divagări
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2022
Autoarea Efectul-ui de crepuscul - indubi-
tabil, o adevărată Doamnă a criticii litera-
re românești actuale - ține să ne pună în
temă, dintru-nceput, cu modus operandi-ul dom-
niei sale: „Gândirea vieții printre cărți este una în
mișcare - conexează, se întoarce din drum, repe-
tă, revine cu nuanțe, remaniază discret în pas cu
mereu alte lecturi”. Aflăm și care-i sunt temele ob-
sesive: Transilvania, românitatea și limba română,
moartea, visul, locuirea, relația ficțiune-realitate,
imaginația și gândul, în consecință scriind și des-
pre unele cărți care aveau „atingere” cu acestea.
Prin urmare, cartea de față ni se dezvăluie, încă din
primele pagini, cu proiectele editoriale (ale Filialei)
care au prins viață în preajma Centenarului Marii
Uniri (dar și înainte și după), în primul rând
Transilvania din cuvinte, acestea vorbind „pe tonuri
și din perspective diverse” despre „încercarea de a
fi român”, doar că românilor ardeleni „din nou le dă
târcoale sentimentul că destinul lor nu se numără
printre preocupările clasei politice”. Să mai repet
și eu cât adevăr (profund regretabil) conțin aces-
te cuvinte? Pentru că sunt evocați (aleatoriu) - în
legătură cu „descrierile Transilvaniei” - o pleiadă
de actanți ai vieții social-politice și culturale româ-
nești: Bălcescu, Titulescu, Ioan A. Pop, Eminescu,
Cantemir, Kogălniceanu, Rebreanu, Blaga, M.
Zaciu, Noica, S. Pușcariu, Corifeii Școlii Ardelene
ș.a. Scriind (cu empatie și aplicațiune) despre vo-
lumul (reeditat) al lui Mircea Zaciu - Ca o imen-
să scenă, Transilvania... - Irina Petraș subliniază,
concluziv, că acesta „conturează memorabil esența
transilvanității, dar și ethosul românesc”.
„Un roman modern al Ardealului” este Aripile
demonului (în cinci volume) de Mircea Tomuș, cu
triada laitmotivelor: lumina, echilibrul, melodia,
care este privit acut-scrutător prin „lupa” subiec-
tivist-critică, dar niciodată arbitrară sau sentenți-
oasă a comentatoarei, un roman despre care D.R.
Popescu spunea că „este o capodoperă”. Subscriu la
aserțiunea conform căreia, în timpul pandemiei, a
avut loc „uniformizarea bruscă, brutală a locuitori-
lor Terrei în fața Răului”, iar asta din cauza proastei
guvernări și a fricii (induse/ întreținute pe toate ca-
nalele). Aici este vorba de „gândirea zero”, în sensul
că oamenii „nu numai că dau crezare unor abe-
rații, ci se împotrivesc învățării, în loc să renunțe
la convingerile lor”(Tom Nichols); sau în legătură
cu efectul nocebo - care înseamnă a lua Răul drept
bun în exclusivitate - „și ne putem vedea de binele
mărunt și egoist, nu ne mai zbatem pentru binele
comunitar”. Se face vorbire și despre incapacitatea
cuvintelor de a-și arăta pe dată calitatea de adevăr
sau minciună. În legătură cu asta, aflăm ce gândea
d-na Petraș copil fiind: „... Că adultul nu vedea că
spun adevărul și că așa s-au petrecut lucrurile, fi-
indcă le traduceam cât mai fidel în cuvinte, mi s-a
părut un rău insuportabil”. Și nu-i nicio îndoială că
avea dreptate, cu toată acea inocență a vârstei, dar
și translatând lucrurile până în vremurile de azi.
Ajungem acum la sintagma pe care am pus-o
în titlu, aceea cu „suveranizarea unei prepoziții”,
din eseul intitulat „Între sau miezul lucrurilor”,
unde „splendidul între poate satisface două va-
lențe funcție de cerințele perspectivei (atenție!)
„asemeni românului hărțuit de istorie între și-și,
nici-nici, [...] unde se exaltă condiția intervalului”.
Efortul speculativ lingvistico-sintactic al autoa-
rei este apreciabil (se amintește și de „androginia
ambigenului”), cu nuanțări ale „ontologiei lui în-
tre”(Mircea Muthu). E amintit aici și nocturnalul
poet Aurel Pantea, care „apelează în studiul său
Poeți ai transcendenței pline. Epifanii ale indeter-
minatului, la privirea integrală, construită cu aju-
torul poemului, privire menită să vindece de limi-
tă și strâmtorare efortul situării armonice față în
față cu lumea”. Dar aflăm și „despre un miraculos
între cosmologic”: „Între stele stă, există, ființea-
ză materia neagră, adică ceva dens și invizibil, în
stare să devieze lumina stelelor”. Hannah Arendt
(The life of the mind - Thinking, 21-22) spune că
„omul e prins între extremele universului și sine-
lui, între infinita exterioritate a universului spațial
și infinitezimala interioritate a cogito- ului cartezi-
an”. Aș zice că Noica însuși, dacă ar lectura pag.
64- 69 din „efectul” petrașian ar avea o țiplușă de
impuls să mai arunce o privire scrutătoare în sub-
sidiaritățile simpatetice ale Devenirii întru ființă.
Ilustrația numărului:
Ioana Pioaru, Bear and
staff, acuarelă, 2019
Continuarea în pagina 7
Ioana Pioaru
Berzei, detaliu (1), 2022
2
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
editorial
Mircea Arman
Lumea digitală
ca putere, transumanismul,
imaginativul informatic și
lipsa meritocrației (sinteză)
tim foarte bine că vocabula dominativ nu există
în limba română însă cerințele gîndirii filosofice
depășesc posibilitățile unei limbi sintetice cum
este limba română - în acest sens româna fiind mai
propice poiezei - însă cercințele analizei care ur-
mează ne-a obligat la forțarea limbii române pentru
a evita parafrazele lungi și de obicei puțin adaptate
gîndului filosofic.
În mod clar, filosofarea autentică este diferită de
filosofie înțelească ca și materie sau discipline ale ei
predate în universități și care se rezumă, superficial
și schematic la a reda gîndirea unor filosofi care au
reușit să creeze sisteme filosofice aplicate domeniului
gîndirii, apropiindu-se mai mult sau mai puțin de
aceasta în funcție de posibilitatea imaginativ-poietică
a fiecăruia.
Filosofia de școală, mai ales în perioada actuală,
a pierdut sensul întegrator al metafizicii ca gîndire
atotcuprinzătoare și integratoare a physis-ului, ade-
vărului și ființei. Desigur, acest lucru nu este de bun
augur, mai ales că filosofii de școală contemporani
au pierdut din vedere sensul metafizicii limitîndu-se
la scpeculațiile asupra termenului făcute de către
Thomas de Aquino și scăpînd din vedere analizele
de excepție ale lui Francisco Suarez care în ale sale
Disputationes Metaphysicae(1597) dă o interpretare
infinit mai complexa și mai apropiată de sensul me-
tafizicii decît Doctor Angelicus.
Metafizica ar trebui înțeleasă ca o gîndire inte-
gratoare a lumii, nicidecum ceva dincolo de physis,
pentru a putea decela mai bine între ceea ce înseam-
nă imaginativ poietic științific și imaginativul domi-
nativ tehnologic care își are sursa în algoritmii ma-
tematici și care nu sunt, prin ei înseși, o știință ci o
metodă. Că îndivizi tîșniți în modernitate din însăși
peștera informațională, cu o cultură sub genunchiul
broaștei și cu o viziune asupra lumii mai jos decît
firul ierbii, doresc să modeleze societatea umană în
funcție de primitivismul gîndirii lor și a unei dorințe
maligne de putere, nu mai e de multă vreme o nou-
tate.
Există o tendință extrem de periculoasă de a
înlocui gîndirea imaginativ-științifică, cu toate lacu-
nele și problemele și limitările ei, de către tehnologia
informatică care este goală de sens și țintită înspre
dominația lumii. Perversitatea unui asemenea tip de
abordare digitală a lumii nu poate fi dată decît de o
tendință de dominare totală a omului, de prostire
accentuată a ființei umane și de reducerea acesteia la
caracterul lucrului.
Știința, cu toate limitările sale metodologice,
nu a dorit niciodată acest lucru iar acest fapt s-a
concretizat în uzitarea acesteia în secolele XVIII- XX
cînd creația științifică s-a structurat înspre noțiunea
de progres și dezvoltare, însă nu cu orice preț, și
mă refer aici la problemele morale, de integritate a
cercetării și de etică a acesteia. Savanții acestor secole
au creat esențial în domeniul științei și au adus mai
aproape omul de cunoașterea și stăpînirea parțială,
atît cît îi stătea în putință acestei metode, a phy-
sis-ului și a ceea ce apare ca manifestare a lui - feno-
menul. Acest lucru a rămas valabil pînă înspre sfîr-
șitul secolului XX cînd creația științifică a fost pusă
în umbră de dezvoltarea tehnologică și înlocuită,
treptat, de către aceasta. Heidegger avea dreptate și a
prevăzut în mod profetic periculozitatea acestor teh-
nologii, informatice sau de altă natură, cum ar fi cea
biologică, și a atenționat în privința degradării fiin-
țării și ființei umane supusă mașinii și algoritmilor.
Filosofia de școală nu a avut nici capacități-
le umane și nici flerul de a prevedea acest lucru, în
fond nici nu i se poate cere așa ceva, punîndu-se în
mod rizibil dacă nu ar fi tragic, în subordinea ști-
inței, iar din păcate pentru ei nu a științei concrete,
aplicabile, ci a delirului unor impostori universitari
care vorbesc despre știința posibilă(wishful thinking)
proferată de oamenii de la catedră care nu sunt in-
teresați și nici nu cunosc sistemele reale în care un
concept theoretic poate fi pus în practică. Ei folo-
sesc aceste concepte posibile în interes politic și de
putere. Așa a fost creat mitul omnipotenței științei
care este fals și nociv. Ei nu au o gîndire creatoare
integrativă întrucît gîndirea autentică a physis-ului
sau a a fenomenului(acel ceva care provine din phy-
sis dar nu este el) le este necunoascută. Ei nu pot ve-
dea pădurea din cauza copacilor și rămîn mereu în
limitele sofismului pars pro toto.
Această slăbiciune a științei și a filosofiei care
a urmat-o în mod servil a fost speculată de acești
primitivi ai peșterii informaționale, primitivi di-
gitali care, ca și în interiorul unor arte, doar imită,
fără să creeze nimic esențial. Tot ceea ce vor să facă
ei este mutarea realității într-un imaginativ virtual
iar acest fapt are o mulțime de efecte negative asu-
pra lumii ca atare, asupra înțelegerii ei, asupra va-
lorizării ei, asupra modului de cunoaștere și creare
a realității naturale, cea rezultată din capacitatea
imaginativă apriorică și imaginativul poietic aprioric
ca agens și creator al lumilor posibile raționale(vidi,
Mircea Arman, Struttura dell immaginativo umano,
Morlacchi U.P., 2021, passim). Prin intermediul
programării informatice de tip 0-1-0-1- 01, bar-
barii digitali doresc să creeze o lume virtuală și să
împingă omenirea în acest spațiu al virtualismul și
să-l rupă de lumea reală, spațiu dezvoltat în „sate-
le” electronice de tipul FB sau alte rețele sociale și a
Metaversurilor, o altă înșelătorie cu potențial male-
fic, distrugător dar prolific economic.
Lumea aceasta virtuală care se suprapune ce-
lei reale este de o periculozitate inimaginabilă atîta
Mircea Arman
vreme cît omul este deja într-o cunoaștere mediată
naturală și este ieșit din ecosistem. Lumea se for-
mează la nivel imaginativ și subiectiv și are legătură
cu modalitatea genuină de creație a realităților, a fe-
nomenelor ici-colo subzistente pe care le sintetizea-
ză efectiv și conceptual cum spunea Max Scheler,
Nietzsche sau Heidegger iar în cîmpul științei Jakob
Johann Freiherr von Uexkull.
Pericolul acestei înselătorii a barbarilor digitali
vine din depărtarea omului de cunoașterea și înțele-
gerea genuină a lumii, din manipulările maselor, din
înlocuirea valorilor perene ale umanității prin insti-
larea minciunii în conștiințele oamenilor, de unde
și noțiunea aberantă de postadevăr, cum aberante și
extrem de periculoase sunt noțiunile de „transuma-
nism,, „transrealitate”, „postuman” și toate „trans”u-
rile si „post” urile aferente.
Lumea, cum spunea Oswald Spengler, un filo-
sof puțin citit și luat în seamă, a ajuns în decadența și
amurgul ei, iar viteza cu care se trece de la democra-
ție la ohlocrație(fapt normal și cunoscut din antichi-
tate) și la o imensă închisoare digitală motivată eco-
nomic și ideologic nu mai e deloc ceva îndepărtat.
Caracterul dominativ al tehnologiei informației
și al barbarilor digitali(nomazi și adepți ai epocilor
civilizației primitive, de la familia punalua la lipsa
proprietății) constau tocmai în impunerea proprii-
lor halucinații carbonice și a societăților conduse și
structurate digital - propagate în învățămînt de tot
felul de profesori care sunt la fel de lucizi și deschiși
la înțelegerea lumii ca și barbarii digitali - care nu
sunt realizabile din lipsa energiei „verzi” sau de altă
culoare și, probabil realizabile numai după dispariția
oamenilor educați și care nu pot fi păcăliți de niș-
te fantoșe digitale cu viziuni și înțelegere a lumii de
care ar fi rîs pînă și un măcelar din vremea lui Hegel
care era suficient de educat să poată citi marile tra-
tate ale filosofului de la Jena. Ceea ce nu e cazul la
oamenii peșterii informaționale, inculți și gregari.
Astfel, tot felul de oameni care nici nu știu pe
ce lume trăiesc, inculți, dar mîndrii de aparatele lor
electronice și de punerea în dominație a omului prin
algoritmii matematici, nu ar fi reușit nimic dacă ni-
velul învățămîntului din SUA și vestul Europei nu ar
fi fost adus, intenționat, la un nivel rizibil, cîtă vreme
în Europa estică, școala clasică dar și experiența ne-
fastă a comunismului a format oameni și caractere
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
3
mult mai puternice, infinit mai cultivate și mai greu
de îndoctrinat cu diversele forme ale postadevărului
neomarxist și progresist. Astfel etul europei nu a de-
generat, aidoma vestului.
Este șocant de văzut cum profanarea cadavrelor
în ideea unui utilitarism gol de sens cum este produ-
cerea de îngășămînt este acceptată ca lege( vezi statul
american New York) de mari mase de populații cîtă
vreme este știut că aglutinarea marilor culturi și civi-
lizații umane, încă din illo tempore, s-a bazat în excu-
sivitate pe cultul morții, al străbunului devenit zeu al
casei iar apoi al străbunului comun. Ce se urmărește
cu acest fapt? Nimic altceva decît inocularea ideii că
omul este un simplu animal, asemănător cîinelui dar
mai puțin important și valoros. Barbarii digitali nu
se dau în lături nici de la această atitudine dementă
ce ține de teoriile malthusiene.
Stiința și imaginativul poietic rațional științi-
fic nu a gîndit niciodată asemenea aberații pe care
le pot gîndi oamenii-trotinetă. Știința a mai păstrat
umanitatea omului și a respectat latura lui divină
care este legată de spirit. Nu a existat un om de știin-
ță autentic care să gîndescă în termenii eschatologici
în care gîndesc oamenii peșterii digitale. Demenți ca
și Malthus și alți cîțiva au mai existat, dar nu i-a luat
nimeni în serios în afara primitivilor digitali. Însă nu
mi-a fost niciodată dat să văd atîta minciună, lipsă
de caracter, prostie și voință de dominație ascunsă în
spatele așa-ziselor „cercetări și studii științifice” care
numai științifice nu sunt ci manipulare ideologică
pură bazată pe dorința nestăpînită de putere cum
numai în nazism am mai văzut.
În acest sens, reafirmarea metafizicii nu
poate avea loc decît într-o regîndire a paradigmei
educaționale. Vreau să mi se spună ce beneficiu
important și care nu este malign sau care nu duce
spre aneantizarea lumii și a ființării umane, a omu-
lui și umanului, în general, a creat barbarismul di-
gital. Îmi amintesc trecutul apropriat în care marea
Inteligență artificială(care este încă la un nivel rizibil
și ține de wishful thinking) nu a fost în stare să gă-
sească o substanță care să anihileze o proteină sim-
plă, precum virusul Covid 19. Camerele de luat ve-
deri, laserele, algoritmii, monedele digitale, pot avea
și au un efect distructiv în războaie și în anihilarea
eului și a creației intelectuale, în crearea unuei lumi
concentraționare universale, programate, controla-
te și, la nevoie, la distrugerea celei mai mari creații
existente: omul.
De aceea, reafirmarea metafizicii este necesară.
Este necesar ca prin sisteme juridice extrem de clare
și dure această dominație malignă a tehnicii planeta-
re să fie stopată. Metafizica este gîndire integratoare
și filosofarea genuină este posibilitatea gîndirii salva-
toare, cuprinzătoare și dătătoare de sens. Să vedem
însă ce poate să însemne acest lucru.
Physis a fost înțeles de grecii vechi drept natură,
acesta a fost sensul de suprafață a acestui concept, iar
cei care l-au urmat pe Aristotel au considerat metafi-
zica drept ceea ce trece de natură, de sensul fizicalist
al lui physis. Aceasta este interpretarea simplă dar și
falsă a termenului în discuție. Vorbim de metafizică
în sensul originar și pe care l-au practicat „stăpîni-
torii de adevăr” adică cei șapte ințelepți și apoi cei pe
care istoria i-a numit greșit physiologi, adică oameni
care se ocupau cu cercetarea naturii, și acum ne re-
ferim la preplatonici. Filosofarea sau metafizica este
tot atît cît gîndirea întregului, adică ceea ce s-a făcut
în gîndire înainte de „felierea” ei în fizică, etică, lo-
gică, psihologie sau estetică. Odată cu „felierea” ei și
decăderea la nivel de disciplină a filosofiei, metafizi-
ca își pierde sensul de gîndire a întregului ca desco-
perirea a adevărului(aletheia).
Physis în sensul gîndirii metafizice și a
metafizicii ca atare are sensul de dominație, însă
dominație a omului asupra existenței, mai precis
Ioana Pioaru
asupra esenței acesteia pe care grecii o numeau ou-
sia. Acest tip de dominație a lumii are sensul con-
structiv al dominației prin înțelegere, raportare la...
și asumare a lumii. Omul se raportează la lume pen-
tru a o domina și înțelege în folosul său și o asumă
ca atare. Acesta este sensul metafizicii, de dominare
a întregului pentru folosul individului și implicit a
societății. Acesta nu este un sens al gîndirii dominate
de ideea de colectivitate și de dominație a acesteia în
sensul utilului și funcționării ca și în barbarismul di-
gital. Aici physis este privit în sensul de ființare și de
esență a ei(ousia). Astfel metafizica fiind dominarea
ființării și a esenței ei este și știința universală, știința
care nu se divide și privește lumea în esențialitatea și
în întregul ei. Acesta este rolul filosofării autentice și
nu a filosofiei ca sistematică, dogmatică și învățătură
despre înțelepciune. Ca filosofare autentică metafi-
zica se raportează la interogarea ființei care are ca și
corespondent physis-ul privit ca adevăr și esență a fi-
ințării. În sensul pe care tocmai îl arătam metafizica
nu poate fi înțeleasă ca disciplină a filosofiei. Ea este
mai degrabă scoatere a physis-ului din ascunderea
fenomenului ca element al al corelației cu logos-ul
și prin aceasta cu înțelepciunea și capacitatea omu-
lui de a trăi ca sophos(înțelept). Această modalitate
de a fi solicită efortul suprem de a devoala physisul
ca ousia și aletheia. Această înțelegere a metafizicii
duce la perplexitate, adică la acea atitudine de uimire
a omului în fața existenței. Aceasta este o atitudine
în care omul începe să-și folosească imaginativul po-
ietic rațional aprioric pentru a re-crea lumea și a o
resintetiza la nivelul subiectivității, de a o regîndi și
revaloriza.
Acesta este sensul pe care și știința autentică, în
măsura în care îi permite metodologia, îl dezvoltă
și îl pune la dispoziție în cîmpul cercetării. Aceste
două abordări ale ființei, cele ale metafizicii care nu
este disciplină istorică a filosofiei, și a științei ca și
cercetare fundamentală, țin de aspectul constructiv
și al dominației benigne a locuirii omului pe acest
pămînt.
Barbaria și prostia interesată digitală care pro-
vine din peștera informatică și vrea să „reseteze”
lumea nu poate veni decît dintr-o uriașă dereglare
ale aparatului intelectiv, de la deformarea gravă a
perceperii lumii dată de virtualism și de la tîmpenia
pe care statele eșuate(culmea este vorba despre cele
dezvoltate iar eșuarea lor este una morală și cultura-
lă) au permis-o: îmbogățirea fără limita a barbarilor
digitali, afundarea lor în delirul dominației absolute
Berzei, detaliu (2), 2022
și încercarea care, îi asigur, va eșua din motive ce țin
de incapacitatea tehnico-energetică și de ideologiile
aberante pe care le propagă la nivel ontologic, cultu-
ral, juridic și ideologic.
Toate aberațiile propuse de acești monștri di-
gitali își arată deja, înainte de a se structura, esecul
lamentabil: criptomonedele, blochain-urile, vehicu-
lele electrice infinit mai poluante decît cele clasice,
utopiile sociale și nu în cele din urmă, încercările
de a înlocui oamenii cu roboți în domeniul juridic,
cultural, al informației zilnice( o tîmpenie care e de
rîs daca nu ar fi de plîns și o imposibilitate vădită
pentru orice cunoscător al dreptului) lipsa energiei
pe care nu o vor putea înlocui, la cerințele actuale,
cu halucinațiile verzi va marca sfîrșitul acestei alte
utopii sociale precum cea a lui Thomas Morus sau al
authtonului Theodor Diamant. Comaparația pe care
o facem e mai mult decît legitimă. Dar să revenim.
Spuneam în altă parte că timpul și spațiul gîn-
dite în filosofia elină și pînă la Kant au fost gîndi-
te în element factual, material. Acest lucru a făcut
imposibilă înțelegerea re-creerii pur subiective a lu-
mii și a apriorismelor sensibilității pure, respectiv
timpul și spațiul așa cum sunt văzute ele în Critica
rațiunii pure. Imaginativul ca facultate esențială a
omului prin care acesta re-creează lumea din pură
transcendentalitate nu putea fi definit în epocă și în-
suși Kant și cei care l-au urmat au ratat acest sens.
În imaginativ este cuprins omul și lumea cu tot ceea
ce a fost este și va fi produs atît în sensul spiritual
care este primar, dar și în sens material care vine ca
și o consecință a acestei creații imaginative. Nimicul
ca non-obiect dar ca atribut esențial al subiectivității
pure creează realitatea. Această creație este rațională,
întrucît intelectul uman nu poate gîndi decît în ter-
menii categoriilor, judecăților și a rațiunii.
Acest fapt duce la concluzia că orice proiec-
ție a lumii, filosofică, științifică sau artistică are ca
fundament imaginativul poietic rațional aprioric, cel
care creează lumi posibile raționale din interiorul
capacității imaginative apriorice. Ele sunt date pure
ale subiectivității umane și însăși baza funcționării
intelectului uman.
Acest lucru a fost sesizat parțial, pentru prima
dată, de către Leibniz și, așa cum am arătat de Kant,
iar apoi de către existențialiști și a avut ca punct de
plecare, în cazul celor din urmă, arta, așa cum era
și firesc. Analiza lumii, spunem noi, nu poate porni
decît de la capacitatea re-creativă, de la imaginativ și
de la plăsmuirea lumilor posibile raționale. În același
4
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
fel procedează și filosofia sau știința, mecanismul
de re-creație imaginativă și de analiză rațională nu
diferă decît sub aspectul metodei și nu al esenței în
oricare dintre activitățile spirituale specifice omului.
Acest lucru se datorează percepției originare a tim-
pului și spațiului care este comună speciei umane și
aparținînd ei și numai ei. Aceasta nu este una de tip
material-fizicalist și nu are legătură cu teoriile une-
ori rizibile ale fizicii contemporane, în special ale
celei cuantice care nu poate demonstra decît două
dimensiuni spațiale și care, în viziunea sa imagina-
tivă pur presocratică, consideră omul o hologramă.
Aceasta este și a fost, încă începînd cu anii
1950-1960, o idee a așa-numiților futurologi și fi-
losofi transumaniști grupați pe lîngă Universitatea
din California și a căror plăsmuiri asupra „omului
nou”, jumătate mașină, numiții cyborgi, corespun-
deau unei viziuni imaginare, nu imaginative și rați-
onale, în care știința capătă dimensiune demiurgică.
Această dimensiune gîndită de un Nick Bostrom,
Marvin Minsky, Hans Moravec, Erik Drexler sau
geneticieni, la fel de futuriști, precum Julian Huxley
sau J.B.S. Haldane își revedendicau descendența de
la Picco della Mirandola, Decartes și Marchizul de
Condorcet ceea ce este absolut rizibil precum rizibil
este transumanismul și nu putea fi gîndit decît de o
mînă de „filosofi” americani. Pe de o parte, filosofii
europeni amintiți adineaori nici măcar nu puteau
gîndi asemenea aberații și nici nu acordau științei
valențe mitologice, pe de altă parte, în acea perioadă
abia se năștea conceptul modern de știință odată cu
Kant și Descartes. De altfel, cît de demiurgică și de
complexă este înstăpînirea științifică asupra omului
și naturii s-a putut vedea recent, odată cu epidemia
Covid și se mai vede în „elucubrațiile apocalipsei
climatice”. Desigur, nu vom confunda aici știința cu
tehnologia și cu înstăpînirea sa malefică asupra rea-
lității și relațiilor sociale.
Dealtfel, acesastă malignitate a tehnologiei se-
sizată încă de Martin Heidegger își pune din ce în
ce mai pregnant amprenta asupra imaginației unor
„baroni și teoreticieni ai tehnologiei informației”
care datorită lipsei de reglementare juridico-fiscală
au ajuns să se creadă adevărați dumnezei capabili
de resetări digitale a lumii dar și a societății, tin-
zînd spre un comunism desuet pe care unii dintre
noi îl cunosc deja. Aici nu mai este vorba de creația
Ioana Pioaru	A Map of West Sussex Architecture ussex/ Slindon, 2019
imaginativă ci de un imaginar deviant, nerațional și
criminal, pe care diversele utopii ale unor indivizi
inculți dar plini de puterea dată de anvergura econo-
mică încearcă să prindă contur într-o cultură euro-
peană ajunsă de multă vreme la nivelul „postuman”
al delirurilor transumaniste și a postadevărului, adi-
că a minciunii vehiculate insistent și agresiv în me-
dia mainstream și nu numai.
Toate aceste coșmaruri ale imaginației își gă-
sesc originea încă în gîndirea comunistului Antonio
Gramsci, ale lui Georg Lucaks, și „criticiștilor” Max
Horkheimer, Herbert Marcuse, Th. W. Adorno, sau
a nihilistului Saul Alinsky, ca să enumer, în treacăt,
doar cîțiva dintre ei.
Însă din punctul nostru de vedere, nu ima-
ginația este ceea ce îl face creativ și inovativ pe om
ci capacitatea imaginativă1. Acest concept care ne
aparține în exclusivitate și nu a mai fost dezvoltat
în filosofia europeană (cel puțin atît cît o cunoaș-
tem noi dar care este plagiat grosolan atît la noi cît
și în Italia, bunăoară) implică acea însușire specifi-
că numai omului de a crea lumi posibile raționale
(nu de tipologie leibniziană care sunt de „tip model”.
Această creație autentică specific umană este dată
de structura intelectului uman așa cum o descrie, la
bază, Kant și de posibilitatea de a percepe cele două
așa-numite intuiții sensibile pure, respectiv timpul
și spațiul. Capacitatea imaginativă, spre deosebire
de schimbătorul și nestatornicul imaginației luat
în derîdere de către Sf. Augustin, creează lumi care
se nasc din nimic, așa cum Dumnezeu a făcut lu-
mea din nimic. Toate descoperirile științifice, toate
sistemele filosofice, tehnica, informatica, robotica,
miturile, inclusiv toate religiile, în măsura în care
țin de autenticul uman, sunt rodul acestei capaci-
tăți imaginative care are posibilitatea de a crea ex
nihilo. Singura ființare capabilă de această creație
și care este clar și de netăgăduit existentă este omul.
Această capacitate imaginativă creează din nimic
așa cum Dumnezeu a creat din nimic, însă creația
sa este una care stă pe de o parte pe cele două con-
stante constitutive ale imaginativului poietic aprioric
(timpul și spațiul care nu sunt nicidecum date fizice
și nu au o consistență materială, o spunem fără să
clipim în ciuda uimirii fizicienilor sau matematicie-
nilor) și mai ales pe rațiune, pe ceea ce e posibil rați-
onal a se realiza prin această capacitate imaginativă
care este și capacitatea esențială în cercetarea știin-
țifică fundamentală. Ce implică acest lucru? Nimic
altceva decît faptul că lumea nu este doar creația lui
Dumnezeu, că Dumnezeu nu a creat perfect și sin-
gular ci că lumea, așa cum nu a mai gîndit-o nimeni
(nici măcar Dumnezeu n.n. M.A.), poate fi creată
de mintea umană. Ce om sănătos la cap ar putea as-
tăzi să conteste zborurile spațiale, rachetele, lumea
paralelă realității care este cea virtuală, dezvoltată
din nimic, cu ajutorul informaticii, pe criterii strict
raționale, logico-matematice. Argumentul că „așa a
vrut Dumnezeu” îl lăsăm în seama dogmaticilor și
habotnicilor, însă realitățile pe care le-a creat știința
și care, inclusiv la nivelul subzistenței umane, înlocu-
iesc realitatea fizică, sunt lumi noi, creații ex nihilo!
De aceea, în spațiile acestor lumi noi create (tehnică,
informatică, robotică, etc.) există alte raporturi de
necesitate și alt tip de adevăr decît adevărul ontolo-
gic așa cum îl cunoaștem dezvoltat de către metafizi-
ca occidentală. Ce este însă mai mult decît discutabil
este faptul dacă adevărul ontologic poate fi substituit
la modul autentic acestor noi adevăruri ale lumilor
posibile, în ciuda apariției evidente al unui alt tip
uman, al unui alt tip de raportare la lume, ale unor
altor valori și adevăruri, într-o dezvoltare și dina-
mică uluitoare și care, încet, încet, tind să descopere
și să se confunde cu o altă realitate și o altă morală
decît cea percepută și acceptată de om milenii de-a
rîndul, respectiv morala și drepturile postumane, ale
mașinilor și ale inteligenței artificiale. Totuși, nivelul
la care sunt acestea dezvoltate în prezent este depar-
te de a pune probleme omului, așa cum afirmă tot
felul de „guru” analfabeți ai tehnolgiilor și peșterii
informației. O simplă penurie energetică, o greșală
de calcul sau o revoltă „conservatoare” îi poate lăsa
făra „obiectul muncii” mai repede și mai dramatic
decît se așteaptă.
Așadar, problema nu se pune dacă filosofia sau
știința trebuie sau poate să ignore adevărul ca veri-
dicitate, ci într-un mod încă mai originar, sensul fi-
ind acela de a considera filosofia și implicit celelalte
domenii ale spiritului ca produs al imaginativului și
scop al adevărului, ca deschidere originară. În acest
sens, precum filosofii presocratici, filosofii dar și cer-
cetătorii naturii, în speță cei care se ocupă de cerce-
tarea fundamentală, sunt „deținători de adevăr” în
sensul în care modalitatea lor de accedere spre acesta
este unul originar, iar metoda se găsește în metafo-
ră cum, bunăoară, metoda științei este matematica.
În fond, pornind de la cele afirmate pînă în prezent,
vom încerca să determinăm atît conceptul de ade-
văr al științei și tehnicii planetare, al cunoașterii și
nu numai, de creatoare de lumi posibile raționale,
cît și caracteristica imaginativului de conținător și
păstrător al adevărului, respectiv vom determina și
conținutul factic al imaginativului poietic rațional de
tip european.
Problema nu se pune dacă filosofia sau știința
trebuie sau poate să ignore adevărul ca veridicitate,
ci într-un mod încă mai originar, sensul fiind acela
de a considera filosofia și implicit celelalte domenii
ale spiritului ca produs al imaginativului și scop al
adevărului, ca deschidere originară. În acest sens,
precum filosofii presocratici, poeții dar și cercetăto-
rii naturii, în speță cei care se ocupă de cercetarea
fundamentală, sunt „deținători de adevăr” în sen-
sul în care modalitatea lor de accedere spre acesta
este unul originar, iar metoda se găsește în metafo-
ră cum, bunăoară, metoda științei este matematica.
În fond, pornind de la cele afirmate pînă în prezent,
vom încerca să determinăm atît conceptul de ade-
văr al științei și tehnicii planetare, al cunoașterii și
nu numai, de creatoare de lumi posibile raționale,
cît și caracteristica imaginativului de conținător și
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
5
păstrător al adevărului, respectiv vom determina și
conținutul factic al imaginativului poietic rațional
european.
Și ca să fim mai aplicați, citeam, nu cu mult timp
în urmă, despre halucinațiile pline de umor negru
ale unui guru cvasianalfabet al tehnologiei. Acesta
se numește Elon Musk și a lansat aberația, pe care
doar imensa lui lipsă de cultură o poate vedea ca
fiind veridică, a lumii ca joc tehnolgic al unor fi-
ințe extraterestre dotate cu o inteligență superioa-
ră umanului. Prin urmare, noi trăim într-o lume
virtuală și existența noastră este pură virtualitate,
iar oamenii nu sunt decît virtualități mișcate de o
superinteligență dintr-o altă lume. Precum arătam
anterior, aceste halucinații ale imaginarului malefic
nu sunt deloc noi. Ceea ce este macabru și a fost
deja sesizat de diferite foruri și entități competente
este experimentul Neuralink, o simplă cretinie ce
iși află rădăcinile în același transumanism, și care
a făcut deja victime printre animalele pe care s-a
încercat metisarea biologie-tehnologie.
Desigur, asemenea afirmații și experimente
nu pot fi luate în serios decît de niște matematici-
eni, profesori unde altundeva decît la Oxford, care,
uzînd de formalizări matematice, s-au străduit să-i
demonstreze contrariul. Ceea ce frapează aici nu
este deloc prostia lui Elon Musk cît mai ales lipsa de
luciditate, cultura precară și infantilismul gîndirii
unor profesori de matematică de la o universitate
care pînă nu demult nu își permitea să se facă de rîs
cu asemenea îndeletniciri. Asta pe de o parte.
Pe de altă parte, lipsa de viziune istorică, ca să
vorbim în sens hegelian, a profesorilor respectivi și
naivitatea care arată multă incultură a patronului
Tesla dar și a „oxfordienilor” care l-au luat în seri-
os duce cu gîndul la ideea halucinantă, proprie unor
pseudogînditori și pseudosavanți, a unei resetări a
lumii, a cărei istorie se vrea ștearsă din inconștien-
tul colectiv al umanității. Această utopie este legată,
pe de o parte, de o alta, respectiv de povestea unui
Green Deal, a cărei necesitate stringentă este debitată
de aceeași pseudosavanți care văd lumea ca un joc
virtual al extratereștilor. Acest Green Deal este susți-
nut, firesc de o anihilare a culturii (Cancel culture) și
de revoluția analfabeților care își doresc o „resetare”.
Că problema „carbonizării” este un fals ordinar au
demonstrat-o destui cercetători probi și nu tot felul
de lichele mari consumatoare de fonduri puse la dis-
poziție de imensele corporații informatice. Probabil
că înțelegerea acestui fapt a făcut-o pe Angela Merkel
să se întrebe, la Davos, pe bună dreptate, dacă este
într-adevăr nevoie de o mare resetare. Răspunsul se
afla în întrebarea însăși.
Pe de altă parte, se face, în continuare, o mare
confuzie între cercetarea științifică genuină și dez-
voltarea tehnologică. Acestea două s-au despărțit
de mult timp și modalitățile de atac asupra socie-
tății și a omului al noilor guru ai tehnologiilor in-
formatice, se fac din ce în ce mai vizibile și devin
din ce în ce mai periculoase, deviante. Au apărut,
în ultimii 30 de ani, din ce în ce mai multe inovări
în cîmpul tehnologiilor informației și din ce în ce
mai puține contribuții la cercetarea științifică fun-
damentală. Acest lucru demonstrează o preocupare
a societății care merge strict spre funcționalitate și
profit și lasă deoparte spiritualitatea și cunoașterea
fundamentală, respectiv nevoile reale ale omului și
societății. Învățămîntul ultimilor 30 de ani a fost
profund tehnologizat și destructurat și a scos pe
bandă rulantă indivizi tot mai puțin apți să gîn-
dească autonom, să iși formeze o cultură care să
le îngăduie libertatea opțiunii și luciditatea situării
opozitive față de realitate și societate. A creat o po-
pulație maleabilă și năucă.
Există, așa cum spunea Jakob von Uexkull și,
în urma lui, Martin Heidegger, pericolul uriaș ca
Ioana Pioaru	Literary houses/ Fyodor Dostoevsky, 2019
percepția triplu intermediată a lumii virtuale să în-
locuiască, treptat, lumea reală. Același Elon Musk,
în elucubrațiile sale, vorbește de o metisare a omului
și a robotului în încercarea de a găsi unealta perfec-
tă, deci tot o entitate care să asigure funcționalitatea
perfectă și profitul nelimitat. Funcționalitatea este o
formă a manifestării puterii prin primatul economi-
cului iar înlocuirea adevărului ca fundament al exis-
tenței umane cu profeți ai minciunii și propagandiști
plățiți ai ei nu poate duce decît la forme de nazism
care, de orice culoare ar fi, de la negru la verde sau
roșu, tot nazism se cheamă și este o intreprindere în
dauna omului și umanității. Există o latură malefică
în tehnica planetară pe care o întrevedea încă Martin
Heidegger și care tinde să înlocuiască adevărul fiin-
ței cu adevărul puterii și a bogăției nelimitate.
Acest lucru este extrem de periculos și el este
deja manifest în societatea umană globalizată, mai
funcțională, mai deschisă, cu o bunăstare materială
mai accentuată, dar care tinde să înlocuiască adevă-
rul ca și concept fundamental al ființei cu puterea,
bogăția și minciuna, ultima dintre ele, numită pom-
pos: postadevăr. Această dislocare a adevărului în
folosul puterii și a lui homo oeconomicus nu poate
să nu lase serioase urme asupra personalității indi-
vidului, a raportării lui la lume și a relațiilor încă,
dar din ce în ce mai puțin, controlate de un sistem
de reguli și precepte ale dreptului pozitiv. Mai mult,
acest tip de drept care domină actualmente lumea
și este profund marcat de mentalitatea tehnologică
nu mai este, poate de la Karl Schmidt încoace, un
drept care să se constituie pe principiul esențial al
aflării adevărului de tip normativist kelsenian, ci un
drept al puterii și al resetării relațiilor sociale așa cum
îl vedea Karl Schmidt.
Aceste aspecte au grave implicații în structu-
rarea societății actuale care nu mai este una demo-
cratică în sensul deja statuat de filosofia greacă și de
idealurile Renașterii și a Revoluției franceze ci este
o societate oligarhică, autoritară și ohlocratică(în-
totdeauna, cum spuneam, după democrație a urmat
ohlocrația) a tehnologiei informației care tinde spre
funcționalitatea supremă inclusă în mai multe con-
cepte: cel de digitalizare completă, cel al emisiilor de
carbon zero (concept care este unul fără sens ontolo-
gic dar și de factură„postumană”), al anulării culturii
și cel al supunerii ființei de către mașină. Desigur,
la aceste trei mari deziderate s-ar mai putea adăuga
cîteva: dezculturalizarea - în opinia unora cultura
nu face obiectul nevoilor primare și, prin urmare,
nu este necesară, ba chiar trebuie distrusă, anulată
- îngrădirea libertății de gîndire (lumea virtuală a in-
formaticii care devine o lume a cenzurii și a „cancel
culture”) și anularea libertății de mișcare (motoarele
cu emisii zero care nu pot fi susținute și care polu-
ează în amonte, repetăm, mai mult decît cele clasi-
ce), culmea, tot prin intermediul tehnologiilor de
tip informatic și în numele unor concepte care pot
fi inoculate doar unor oameni care nu cunosc atît is-
toria planetei cît și pe cea a omului și spiritului dar
care pot fi împinși ușor spre idei care nu au legătură
cu situarea Dasein-ului în lume.
În toată această structurare aparent matematică
a lumii își face loc o altă modalitate, veche de cînd
lumea, de exprimare a imaginativului poietic rațional
uman. Cea vizionară( științifică sau tehnică) sau cea
profetică, religioasă și oraculară.
Există două feluri de profeții: unele profunde
și adevărate, altele superficiale și mincinoase însă
cu capacitatea intrinsecă de a mima veridicul, de a
disimula adevărul. Nu de putine ori suntem obtuzi
la a sesiza autenticul, în așa fel încît, dincolo de apa-
rențe, să putem decela între gîndirea augurală a unui
I. Kant, H. Bergson, O. Spengler sau M. Heidegger
și falșii profeți ai „lumii noastre”, „maeștrii gîndirii
economice” (foarte la modă în ultimul timp), cîn-
tăreți ai globalismului economic și a „Green Deal”,
universitari debilizați, lipsiți de cultură și creativita-
te, profeți ai nihilismului spiritual, pentru care orice
valoare naționala sau general-etnică, fie ea filosofică,
istorică, literară sau de altă natură trebuie topită în
creuzetul indeterminat al lipsei de identitate, al vi-
dului etnic și biologic și al progresismului digital.
Este, în mod vădit, un uriaș defect, o falsă ra-
portare la valoare, o detașare aparentă de la realitatea
istorico-culturală dar și cea imediat-existențială prin
care acești falși profeți vestesc cu hidoase trimbițe
apocaliptice sfîrșitul a tot ce este valoare consacrată
de la tot ceea ce a dat măreț filosofia la ceea ce este
sublim în arta și știința genuină a umanității. Aceștia
sunt, cum spuneam, profeții Cancel culture și Green
Deal, a peșterii digitale ca atare, a transumanismului,
postadevărului și postumanului.
În cazul nostru particular, anularea culturii na-
ționale ( și a oricărei dimensiuni culturale în gene-
re), a oamenilor de valoare, prăbușirea estetismului,
inutilitatea filosofiei (pentru care nu au avut, nu au
și nu vor avea niciodată „organ”) sunt pentru ei tot
atîtea „semne” ale hegemoniei actualității, ale domi-
nației integratoare a eonului economic și digital de
tip nou. Acești falși profeți anunță triumfător suve-
rana stăpînire a lui homo oeconomicus și al peșterii
digitale. Însă, în mod bizar, îmbracînd mantia ato-
tacoperitoare a filosofiei neomarxiste și progresiste.
Această idee care domină începutul de secol
XXI nu face altceva decît să inverseze ierarhia valo-
rilor specific umane „cocoțînd” în vîrful piramidei,
printr-o lipsă de pudoare și conștiință valorică revol-
tătoare, economicul și vidul specific al tehnologiei
informației dar și pe cei mai puțin apți indivizi în
ceea ce privește meritocrația, ocuparea posturilor de
conducere a societății pe criterii meritocratice, pro-
pagarea cercetărilor științifice și a realizărilor cultu-
rale meritorii.
Așezarea infrastructurii economice și a teh-
nologiei informației, care nu este altceva decît un
simplu mijloc, pe planul superior al suprastructurii
spirituale, a devenit mitul realității noastre culturale.
Așa-zișii intelectuali naționali, fie ei epigonii peni-
bili ai lui Noica, fie autori ai unor cărticele care mai
curind sunt forme fără fond, Siegfrizii care călăresc
puternicele motoare bavareze în fața cărora cad
muți de admirație, nu sunt altceva decit „potentați
ai zilei” slugi ai intereselor care nu aparțin valorilor
umanității, vînători de recompense și adevărați Iuda
6
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
a valorilor naționale. Aceștia sunt, în ciuda tuturor
aparențelor, arhanghelii spiritului practic care se
confundă astăzi cu puterea și digitalizarea.
Generația noastră, străină de lichelismul celor
care condamnau lichelele și în al căror portret se
regăseau ei înșiși, trebuie să lupte pentru afirmarea
unor alte valori, pentru impunerea virilă a spiritu-
lui creator scăpat de mlaștina stătută a arghirofiliei.
Există, așa, o socoteală proastă, conform căre-
ia economicul dictează spiritualul iar epoca noas-
tră a ridicat această idee la rang de dogmă. Nimic
mai fals. Tot ceea ce a creat umanitatea cu adevă-
rat valoros s-a creat în epocile în care a predominat
spiritul și nu spada, poiesis-ul și nu banul, în care a
dominat meritocrația și nu ohlocrația.
Elinii își cîntau limba și, de acolo, a răbufnit cu
fantastică forță gîndirea greacă, miezul și mugurul
gîndirii europene. Cine creează cîntă, fie că o face
în cuvînt, în culoare sau în piatră. Astfel, acest cîn-
tec devine cîntecul existenței, al ființei dar și al nefi-
inței, al metafizicii vieții dar și al marii morți. Totul
se tranfigurează, lumea și viața devine artă, searbă-
da existență devine gîndire. Iată de ce Nietzsche, în
ultima scrisoare către Gast ,scrisă dincolo de cum-
păna vieții, spunea: „Chante-moi un chant nou-
veau: le monde est transfigure, et tous les cieux se
rejouissent....que je t'aie enjoit de chanter, o mon
âme, vois, ce fut mon terme”.
De aici pornind, de la această preamărire a
frumuseții și a spiritului creator, afirmate de aceas-
tă dată de un autentic profet, Nietzsche, pînă la lip-
sa de înțelegere a chiar fenomenului economic și
exacerbarea unor aspecte ale unei crize economice
cu vadită intenție declanșată și susținută și pînă la
negarea valorilor spirituale autentice este mai puțin
decît un pas.
Desigur, economicul, alături de alte valori
umane își are locul lui bine determinat și nu ne
îndoim nici un moment de binefacerile și utili-
tatea lui. Falsă este însă absolutizarea sa. Valorile
spirituale sunt independente și, de aceea, absolute.
Nu cred ca un popor, indiferent de mărimea lui, de
rolul său la un moment dat în ghemul evenimen-
țial-imediat, poate să dăinuie în istorie în afara
valorii spirituale. Cine mai știe ceva cu adevărat
despre hitiți sau mitani? Ce au lasat în urma lor
marile civilizații nedublate de mari culturi? Nimic.
Un popor este atît cît este geniul său. Geniul său
este istoria sa spirituală și asta va dăinui, dincolo
de toate globalismele și visurile comunarde ale unei
unități abstracte debitate de „gînditori” și „savanți”
tembelizați sau vînduți.
Orice viziune sintetică a lumii și a vieții, cu
alte cuvinte orice abordare sistemică a lumii, de
la abordarea filosofică la cea științifică, presupu-
ne o autonomie, un fel de „prin sine însuși”, care
scapă atitudinii păstoase și uniformizatoare a glo-
balismului economic, prin urmare, a formei emi-
namente practice a spiritului. Benedetto Croce, un
hegelian în ultimă instanță, spune că orice sistem
filosofic presupune o ierarhizare a realității, o ade-
vărată ierarhie a valorilor între care există raporturi
analoage. Acest fapt presupune că, însăși B. Croce
o spune, formele spiritului sunt distincte și nu se-
parate. În opinia lui, acest lucru se întîmplă atunci
cînd spiritul se întrupează în una din formele sale
manifestîndu-se în ea la modul explicit și celelalte
forme se regăsesc în aceasta, însă la modul implicit.
În esență, B. Croce arată că universul spiritual se
împarte în forma teoretică și în forma practică, iar
atunci cînd una dintre ele se manifesta la modul ex-
plicit, cealaltă subzista în ea la modul implicit.
Astfel, forma teoretică implică gîndirea intu-
itivă și tot ceea ce derivă de aici, adică estetismul
(nu în sensul wildean) și cunoștințele logice de tip
universal. În ceea ce privește însă forma practică,
aceasta cuprinde atît gîndirea economică cît și cea
etică. Sunt însă aceste atitudini spirituale pur di-
vergente? Atomizează ele realitatea? Nicidecum.
Autonomia lor, în mod paradoxal, este atît relativă
cît și absolută, în sensul că se completează și se li-
mitează una pe alta. Între ele există „raporturi de
relație organică” cum ar spune Hegel. Aceste for-
me organice se întregesc prin raporturi dialectice
în ghemul abscons al vieții unde începutul și sfîrși-
tul se îngemănează și se întrupează pentru un răs-
timp : „Dichtung ist der Anfang und das Ende der
Philosophie ” cum profetic exclama Holderlin.
Desigur, această limitare și afirmare dialec-
tică se referă la ceea ce Eduard Spranger numea
Lebensformen. În ceea ce privește afirmarea spiri-
tului autentic și al geniului fiecărui popor lucrurile
se simplifică substanțial. Eternitatea ființei privește
spiritul în puritatea și autonomia sa suverană.
Ar fi o adevărată impietate față de spiritul crea-
tor dacă am ignora aici marea masă a celor ce opun
spiritul practic celui teoretic. Omul economic, cel
căruia practica, adică acțiunea și funcționalitatea,
îi este adevăratul călăuzitor și „constructor” neagă
cu vehemență spiritul intuitiv și cunoașterea de tip
universal, adică filosofia. Ceilalți văd în homo oeco-
nomicus doar un alter ego decăzut. Nu știm dacă de
această dată adevărul se află la mijloc.
Falșii profeți vin îmbracați în mantia filosofiei,
dar propovaduiesc în ascuns arghirofilia și „pos-
tumanismul”. Sunt cei care au drept Zeu BMW-ul,
emblema cocalarilor, cei care, în spatele aparenței
spiritului autentic, al cîntului, duc în cîrcă povara
umilitoare și profeția dezintegratoare ale lui Homo
Oeconomicus. Al lor va fi „ rodul pămîntului” dar
și uitarea.
(fragment din lucrarea Imaginativ și adevăr)
Notă
1 Vidi, Mircea Arman, Eșecul gîndirii calculatoare și
reafirmarea metafizicii, Tribuna, 2022.
■
Urmare din pagina 2
Suveranizarea unei
prepoziții. (Non)
Ficțiune și livresc
Am putea bănui - printr-o hermeneutică (nu doar)
de sens și semnificații semioticizate ale celor două
cuvinte, o înrudire prin interfețe și complementa-
rizări sincretic-semantice între acestea. „Amăgire”
- zice Ioan-Aurel Pop, căutând etimologia cuvân-
tului la vechii magi „rătăciți” la finalul antichității,
apoi cu trimiteri ale autoarei la Saramago și Amos
Oz, ba chiar la Einstein „cel amăgit de popi”, sau
„la splendidul roman Confiteor” (Jaume Cabre), cel
care spune, în amăgirile lui... oximoronice că e sin-
gur, iar „Dumnezeu e o invenție de prost gust”, sau,
un alt „dez-amăgitor”, Richard Dawkins, cu The
God Delusion, sau Jay Martel („[...] Și nu mă pot
abține să simt că viețile noastre ar fi mai bune dacă
nimeni n-ar crede în oameni; doar astfel am fi în
stare să ne vedem cu adevărat de problemele noas-
tre, fără a hrăni amăgirea unui univers în întregime
dependent de noi”).
În cea de-a doua secțiune - Vorba - persona-
jul principal este, cum e și firesc, Limba română,
„Stăpâna noastră în stare de veghe” (Eminescu), iar
faptul că, de pildă, Irina Petraș adastă la o carte in-
titulată Veghea asupra limbii române de Ioan-Aurel
Pop - ca și la altele, de-a lungul anilor, ale aceluiași
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
cărturar - nu este deloc întâmplător. Pentru că și
ea e-n stare de veghe fără odihnă, „în contra ni-
micnicirii de neam și limbă”. Întrucât - zice I.-A.P.,
„Românii - prin unii dintre ei - sunt mari «maeș-
tri» în a se nimicnici singuri”.
Autoarea face un efort spectacular spre a ne
convinge că „feminitatea limbii române este ac-
centuată de prezența masivă a infinitivelor lungi,
invadând lumea leneșă a substantivelor cu agenții
lui”. Chiar se întreabă - alături de Gaston Bachelard
(1960) - dacă „e posibil să existe limbi care să pună
fântâna la masculin?”, dar și că acesta se declară
sensibil la „rivalitatea masculinului și femininului”,
pe care o descoperă la originea vorbirii. Dar trebu-
ie să spun că într-un loc (pag. 153) am citit („ui-
tând” ce spunea A. Malraux despre secolul XXI!),
că „Doar poezia, ca limbaj întors spre sine, e în sta-
re să răspundă nevoii de a gândi, de a admira”(H.
Marcuse, care profetiza o revoluție poetică în seco-
lul în care suntem acum). Propun să stăm un pic
perplecși, să ne luăm temperatura și să privim fix în
partea de sus a ființelor noastre, ca să ne... revenim.
Exagerez, desigur. Ce bine-ar fi să fie așa...
În secțiunea a treia a Efectul-ui de crepuscul
- Moartea - suntem aduși în ipostaza de a recu-
noaște că așteptăm cu nerăbdare acea (ipotetică,
încă) „uriașă antologie a morții - literatură, pictu-
ră, sculptură, muzică, puse împreună în pagină, un
soi de abecedar deschis din care să-și poată fieca-
re buchisi propria moarte”. Cine a citit Moartea la
purtător și cele două cărți cu titlul Știința morții,
ale Irinei Petraș, va fi încercând, poate, să ia pulsul
acelei prezumptive antologii a inventatoarei cuvân-
tului muritudine. Eseista profundizează lucrurile,
în acele conexiuni intrinseci ale termenului care
pe majoritatea dintre noi ne deferă unei emotivi-
tăți care nu permite speculația amorfă și neintui-
tivă. Cei mai mulți nu reușesc decât să tacă despre
Moarte, înfiorați și intrigați de palpitul pielii de gă-
ină. Irina Petraș încearcă să ne împrietenească cu
acest dat existențial care nu iartă pe nimeni - chiar
dacă sintagme precum nemurirea sufletului mi-
mează o brumă de sfidare - ba chiar vorbește des-
pre „o învățare a faptului de a fi muritor, fără ingre-
diente dogmatice”. Dar și ni se aduce la cunoștință
o procesualitate de care nu trebuie să ne temem,
ci, dimpotrivă, să ne înluminăm: „Dosarul morții
din cărțile mele nu cheamă pe nimeni la judecată.
Procesul morții se petrece înăuntrul fiecărui mu-
ritor și acolo trebuie adusă lumina. Condamnatul
trebuie să se descurce singur. Când va înțelege că
așa stau lucrurile, nicidecum altminteri, va atinge
adevărata libertate”.
Irina Petraș încântă orice tip de cititor atât
prin imersiunile sale conceptuale în intimismul
ontologic al omului actual, cât și printr-o adevăra-
tă erudiție a de-relativizărilor livrești, mlădiindu-și
introspecțiile hermeneutice în interiorul unui tip
de gândire de factură umberto-eco-liană, iar de aici
semantizez apodictic o sintagmă revelatoare și de-
finitorie: eco-logia literară petrașiană.
■
7
filosofie
Viorel Igna
Trinitatea.
Fundamentele
pitagoreice (I)
Ioana Pioaru	Dacia, din seria Fragment, 2022
Tipul de numărare vorbită grecească era o
numărare zecimală, ca a noastră, în care
numarul zece și puterile lui zece reprezintă
unități de ordin superior. Însă tipul de numărare
vorbită grecească, la fel ca cea sanscrită și ca cea
latină, ca să ne limităm numai la acestea, ne arată
urmele unei numerații vorbite cu baza în numărul
trei, care a reușit să imprime o amprentă în men-
talitatea însăși a poporului și a justificat, dacă nu
chiar a determinat, predilecția pitagoriciană pen-
tru numărul trei. “Ecoul acestei predilecții, scrie
Arturo Righini1, a ajuns până la noi; trei este în
mod universal considerat ca fiind numărul perfect
prin excelență; maximele populare: omne trinum
est perfectum, (nu există doi fără trei), se inspiră
de la acest concept”. Trei este considerat un număr
perfect și corespunde Tatălui, Fiului și Sfântului
Spirit/Duh la creștini. Patru, cu tetraktys-ul pi-
tagorician (ca succesiune aritmetică a primelor
patru numere naturale), corespunde principiului
evoluției naturale și celor patru elemente cosmo-
logice, pământ, apă, aer, foc. Cinci, pentagrama
(ca un poligon intersectat și stelat, ca o stea în
cinci colțuri) este simbolul liberului arbitru, adică
a capacității omului de a alege între bine și rău.
Steaua cu cinci colțuri este semnul de recunoaște-
re al adepților Școlii pitagoreice și pe care discipo-
lul trebuie s-o realizeze dintr-o singură trăsătură
de condei.
Ioana Pioaru
A Map of West Sussex Architecture/ Handcross, 2019
Mai sunt considerate numere perfecte șapte și
zece. Numărul zece reprezintă totalitatea tuturor
principiilor. Pitagoreismul reprezintă o înaintare
a gândirii înspre abstact întrucât se concep relații
numerice care fac lumea inteligibilă. Deoarece lu-
crurile sunt numere, după cum spunea Pitagora,
universalul este ordonat și supus legilor. Fără nu-
măr și măsură lumea ar fi înghițită de haos.
„În școala pitagoriciană și neopitagoriciană,
scrie Loria2, era în vigoare maxima generală că
orice enumerare a lucrurilor trebuia să admită o
împărțire în trei categorii”; Aristotel reia sentința
pitagoriciană că totul se conclude cu numărul trei,
care corespunde tuturor lucrurilor și că numărul
trei se găsește frecvent inter sacra; de aceea cardi-
nalul Borromeo3 într-o operă rară și puțin cunos-
cută reia această observație a lui Aristotel”.
În ce-l privește pe Platon, el începe dialogul
său pitagorician prin excelență, Timaios cu cu-
vintele: unu, doi, trei, scrie Teone din Smirne4,
în expunerea sa a chestiunilor matematice utile
la lectura lui Platon; este primul număr care are
un început, un median și un sfârșit; pitagoricianul
alexandrin Porfir5, ne spune că „există în natură
ceva care are un început, un mijloc și un sfârșit, și
care pentru a indica o asemenea formă și natură,
pitagoricienii i-au destinat numărul trei.”
Arturo Reghini face o analiză etimologică ex-
trem de precisă: „Numărul trei este sfârșitul acestei
treimi sau triade și nomenclatura indo-europeană
a numerelor ne arată în cazul numărării că el era
din punct de vedere arhaic ultimul număr, și după
el trebuia început de la capăt. De fapt în latină
quator sau quater înseamnă din punct de vedere
etimologic et tres deoarece qua este o enclitică la-
tină; cuvântul sanscrit catur este supus aceluiași
proces formativ. În limba greacă una din encliti-
che este te care apare și în eolicul tetores și în do-
ricul tettores și această structură se regăsește și în
italiană în cuvintele caterva, (quaterna) pătrimea)
și quadena (cincimea)6.
O reluare a acestei legături între trei și patru
este furnizată de frecvența în grecește a expresi-
ei treis kai tetraxis, de exemplu într-un pasaj din
Virgiliu „O terque quaterque beati”7, care con-
form lui Macrobius este o imitație a unui pasaj
din Homer în care autorul lucrării Theologumena
arithmetica exprimă un sens mistic. Și Dante
continuă spunând: „Au fost enumerate de trei
și de patru ori”; și această arhaică asociere a lui
trei cu patru este în acord cu cea pitagoreică a
lui Tetraktys care este reprezentat de un triunghi
echilateral sau de litera Delta care este a patra lite-
ră din alfabetul grecesc.
Trei este într-un anumit fel ultimul număr,
scrie Arturo Righini, și deci numărul perfect prin
excelență; astfel în sistemul de numărare vorbit cu
baza în numărul trei, patru este o unitate, așa cum
este în sistemul zecimal; și numerele patru și zece
la care am văzut legătura în tetraktys, în care se
găsesc asociați, aceasta și datorită faptului că se
constituie noua unitate pentru cele două sisteme
de numărare8.
Și gramatica contribuie să-i dea lui trei o im-
portanță specială, deoarece sunt numeroase dis-
tincțiile gramaticale ternare care se pot face, chiar
dacă unele din ele pot fi opera intenționată a ex-
perților în gramatică și deci urmarea cauzei și im-
portanței pe care o are numărul trei. Oricum lim-
ba este precedentă gramaticii și distincția dintre
cele trei numere gramaticale, a celor trei genuri și
a celor trei persoane, nu este o distincție artificială
dorită de gramaticieni.
Putem observa, de asemenea, că numărul trei
se folosește în greacă la formarea superlativului:
trismakares semnifică cei fericiți, și trismegistos
semnifică cel mai mare, care este format ca în
franceză, cel mai mare (tres grand)9.
“În mod natural treimea treimilor, adică nu-
mărul nouă 9, produs din cele trei căi câte trei este
din această cauză, așa cum a observat Dante, un
număr perfect; și nu ne miră că numărul trei și
nouă au o mare importanță în cadrul cultelor și
magiei. După Gomperz10 sfințenia numărului trei
am putut-o deja întâlni la Homer, unde de fieca-
re dată s-a reunit în aceeași Invocație o treime a
8
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
Zeilor, de exemplu a lui Zeus, Athena și Apollo.
Cultul strămoșilor, onorat în mod special sub nu-
mele de tritopatori sau treimea părinților, tatăl,
bunicul și străbunicul.
„Nouă, scrie Rhode11, așa cum bine putem
observa, este în mod special în Homer o cifră ro-
tundă; era deci foarte comună și normală în an-
tichitate, o împărțire a perioadelor de timp con-
form grupurilor de nouă”.
Pitagoricianul Anatolios, a citat versuri din
Homer (Iliada, V, 160) pentru a putea demon-
stra că Homer a recunoscut o valoare specială
numărului nouă. Și Pseudo-Plutarh a observat că
Homer pare să arate o predilecție specială pen-
tru numărul trei12 și faptul că i-a recunoscut o
valoare specială numărului nouă, prin care a pus
în evidență un vers din Iliada, XV, 169; acel vers
pe care, cu aceeași rațiune, l-a amintit și Lydus,
la fel și anonimul autor al operei Theologumena
arithmetica.
Porfir13 povestind despre vizita pe care
Pitagora a făcut-o în Creta, ne spune că Pitagora
s-a urcat printr-o deschizătură acoperită de un
văl de lână neagră spre locuința imaginară a
Zeului; aici conform ritului a petrecut de trei ori
câte nouă zile, timp în care a văzut Tronul ce i se
pregătea Zeului. Observăm că aici apare numă-
rul douăzecișișapte (27), cea de-a treia putere a
numărului trei; și Porfir, care știa bine că trei ori
nouă este egal cu douăzeciși șapte, a insistat asu-
pra caracterului ritual și sacru al acestei perioade
de timp, de două ori sacru deoarece este compus
din trei enneade.
Zeller14 s-a oprit îndelung asupra folosirii
numărului trei în ceremoniile funerare grecești,
la fel și Adolf Kaegi15 comentează destul de mult
numărul trei în ceremoniile mortuare din India,
Iran, din Grecia și de la Roma. Multe din aceste
obiceiuri au ajuns până la noi, care după aceea
au trecut de la păgânism la creștinism, iar litur-
ghia catolică ne oferă un exemplu în ritualul tri-
duo, în novena și în ceremonia pentru ceea ce
se numește trigesimo (al treilea om) la celebrarea
funeraliilor. Calendarul roman are ca zi de refe-
rință nonae, adică cea de-a noua zi înainte de Idi
(sărbătoare dedicată lui Marte). În Evul Mediu
erau încă în vigoare orele temporale, iar Dante
vorbește de ele în lucrarea Noua viață și le amin-
tește în versurile:
„Fiorenza în cercul antic, unde ea urmărește
încă cea de-a treia și a noua oră.”
A noua oră era miezul zilei; și este o voce
care trăiește încă în englezescul noon și în anu-
mite dialecte italiene, de exemplu Barbarani o fo-
losește în poeziile sale din dialectul din Verona.
Această venerație pentru numărul trei și
nouă, atât de profund existentă în limbă, așa cum
era folosită în mentalitatea greacă, a contribuit în
manieră pitagoreică și a fost făcută pentru a dife-
renția treimea în orice colecție de lucruri, cu atât
mai mult că Crotone, Sediul Școlii pitagoreice ale
cărui baze le-a pus Pitagora, unde merg des în pe-
regrinările mele, a fost o colonie dorică, una din
cele mai vechi cetăți dorice, era o colonie care era
împărțită în trei triburi16.
Micile imbarcațiuni ale Dorilor se numărau
cu ajutorul multiplului numărului trei, iar Dorii
erau calificați trixaires, adică poporul celor trei
triburi; denumirea era antică deoarece și Homer
vorbea de cele trei triburi dorice.
„În mod sigur această venerație a număru-
lui trei, conclude Arturo Righini, nu este o ca-
racteristică numai a pitagoreismului: tradiția
extrem-orientală, de exemplu, o expune în Tao-
te- king cu formula: Unu a produs pe Doi, Doi l-a
produs pe Trei, iar Trei a produs toate numerele.
Ioana Pioaru
A Map of West Sussex Architecture ussex/ Fulking, 2019
Fabre d’Olivet17 a observat că această doc-
trină este exprimată în mod elegant în așa zise-
le Oracole ale lui Zoroastru: termenul strălucește
peste tot în Univers și Monada este principiul său.
Antichii teologi venerau în principal trei Zei:
Jupiter, Neptun și Pluto, fii lui Saturn și ai Reei,
triplul fulger al lui Jupiter și Tridentul lui Neptun.”
În continuarea acestei tradiții, creștinismul
are Sfânta Treime, cei trei Regi Magi, tripla lor
ofertă, cele trei cruci de pe Golgota. Dar în pita-
goreism această venerare a numărului trei a avut o
importanță cu totul specială, deoarece caracteris-
tica pitagoreismului stă tocmai în rolul său funda-
mental cunoscut ca număr principiu.
„Am văzut cum unul din principiile de bază
ale Legii conform cărora individualizările se gru-
pează în unități colective, cum sunt cele ale „trini-
tății” Substanței, scrie Pietro Ubaldi18. El răspun-
de unui principiu de „echilibru” superior (ordine),
este un sistem mai complet în care ființa diferen-
țiindu-se în cadrul evoluției și în același timp
face distincție față de cele ce-i sunt asemănătoa-
re, se reorganizează găsindu-și unitatea. Vedem
acest principiu peste tot și de mai multe ori am
putut nota prezența sa. În formă de Treime este
Divinitatea în legea Sa. În trei etape este creația
oricărui univers, triplu este aspectul său, tridi-
mensional este spațiul, la fel și sistemul-conștiin-
ță și celelalte sisteme dimensionale care îl preced
și care îi urmează. Triplu este omul în ce privește
principiile, adică corpul fizic, dinamismul care-l
mișcă sau inteligența care-l coordonează și-i re-
glează mișcarea; un microcosmos făcut după ima-
ginea și asemănarea cu Dumnezeu
Universul se individuează printr-o unitate în
treimea sa. În seria unităților colective, în proce-
sul de recompunere unitară prin care totul com-
pensează și echilibrează procesul de separare și de
diferențiere evolutivă, primul adevărat multiplu al
numărului 1 este 3; în timp, așa cum vom vedea,
submultiplul lui 1 este în 2, în sensul că, așa cum
unu este triplu, este în același timp o dublă jumă-
tate. Omenirea a simțit prin intuiție acest principiu
al trinității, iar revelațiile i l-au transmis și-l regă-
sim nu numai în cadrul fenomenelor, ci oriunde
în gândirea umană, în religiile sale, ca și cum ar fi
fost întipărite în sufletul lor. Îl regăsim în treimea
egipteană a lui Osiris, Isis și Horus, în treimea
indiană a lui Brahma, Avidya, Mahat, în Treimea
creștină a Tatălui, Fiului și a Duhului Sfânt. Îl re-
găsim în conștiința religioasă a celor trei stări ale
Sufletului: infernul, purgatoriul și paradisul, atât
de perfect puse în echilibru în viziunea dantescă”.
Vom vedea în continuare cum s-a articulat
Treimea în concepția Sfântului Augustin.
Note
1 Arturo Righini, I numeri sacri, Casa editrice Ignis,
Roma 1947, p. 96.
2 Gino Loria, Le scienze esatte, a doua ediție, Milano
1914, p. 821.
3 Federici Cardinalis Borromaei Archiepiscopo,
Mediolumi, De Pythagoricis Numeris, Libri tres,
Mediolani, 1627, Vedi lib. II, cap. XXVI, p. 116.
4 Theonis Smyrnaei Platonici, in Expositio rerum
mathematicarumad legendum Platonem utilium , ed
Hiller, Lipsia, 1878, p.45 și p. 100.
5	Porfir, Vita Pythagorae, 51.
6 Arturo Reghini, op. cit., p. 96.
7 Virgiliu, Aen. I, 94.
8 Cfr. A. Righini, op. cit. , p. 97.
9 Ivi p. 98.
10 Gomperz, Les penseurs de la Grece, I, 116.
11 Erwin Rhode, Psiche, trad. it., Bari, 1918,I, 255, nota.
12 Ps Plutarh, Vita Homeri, 145.
13 Porfir, Vita di Pitagora, ed. Carabba, Lanciano, 1913,
p. 157.
14 Eduard Zeller, Sybillinische Blattern, Berlin 1890, p. 40
și urm.
15 Adolf Kaegi, Die Neunzal bei den Ostarien.
Separatdruck aus dem philologischen Abhandlungen.
16 A. Meillet, Apercu d’une histoire de la langue grecque,
Paris, 1913, p. 98.
17 Fabre d’Olivet, Les vers d’ores de Pithagore expliques,
Paris, 1813, p. 98.
18 Pietro Ubaldi, La Grande Sintesi. Sintesi e soluzione
dei problemi della Scienza e dello Spirito.
■
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
9
Vasile Zecheru
Omul apollinic sau
gândirea tradițională
după Anton Dumitriu (I)
...totul s-a spulberat ca un fum și expe-
riența supermentală a lui Ulyssepolytro-
pos nu-i dă o stare superioară existen-
țială. El rămâne în starea umană mai
departe, starea pe care o avea când a
plecat din Ithaca și pe care o reia când se
reîntoarce. El nu a depășit această stare
cu toate experiențele pe care le-a făcut ie-
șind din condiția lui.
Orfeu a ajuns acolo unde nu mai exis-
tă nici uitare, nici amintire, ci starea de
eternitate. Aedul trac nu poate să păstre-
ze această stare; el intră într-o zonă mai
joasă și vrea să verifice dacă Eurydice îl
însoțește. Miracolul se risipește, starea
obținută este pierdută.
Un lucru este sigur: dovada stării de sop-
hos a lui Socrate, în sens figurat și în sens
propriu, a fost atitudinea lui de zeu în
fața morții.
Anton Dumitriu
Fidel preocupării sale predilecte din ultimi-
le decenii de viață, aceea de a gândi gândi-
rile lumii, Anton Dumitriu insistă asupra
omului occidental modern pentru a descifra mo-
dul cum reflectă acesta realitatea obiectivă prin
teorii, noțiuni și judecăți curente și așa s-au năs-
cut studiile din Cartea întâlnirilor admirabile re-
feritoare la Don Quijote, Faust și Descartes. Tot
astfel, pentru a cerceta gândirea tradițională -
mitică, magică, dialectică -, filosoful român ale-
ge trei personaje reprezentative (Ulysse, Orfeu,
Socrate) și se cufundă adânc în cugetul lor pen-
tru a găsi acolo particularitățile definitorii, repe-
rele existențiale și sublime inspirând viața unor
ființe umane care aveau un mod diferit de a fi
față de cel actual.
Într-un prim articol din această serie, cel
denumit Ulysse sau cercul destinului, Anton
Dumitriu insistă în a da sens peregrinărilor bi-
necunoscutului erou homeric și în a scoate la
iveală o noimă, o esență vie și credibilă care, de
la început și până la sfârșit, marchează întreaga
derulare a faptelor și transmite, prin aceasta, un
mesaj subtil despre rostul profund al existenței,
despre o corectă conviețuire și despre sacrificiul
de sine. Și, ca și când toate aceste n-ar fi de ajuns,
Anton Dumitriu va presăra cu măiestrie, pe par-
cursul textului, accentele sale originale privind
problematica destinului, așa cum era aceasta în-
țeleasă de către oamenii, eroii și zeii care popu-
lau cosmosul homeric.
Iscusitul și înțeleptul Ulysse, supranumit și
polytropos, este nimeni altul decât cel care a avut
ideea construirii calului troian înclinând astfel de-
cisiv soarta războiului troian. Homer îl înfățișează
pe acest erou ca fiind o reprezentare armonioasă a
tot ceea ce, pe atunci, s-ar fi putut numi idealul de
om căci, sub toate a aspectele - fizic, afectiv, inte-
lectual -, Ulysse pare să întruchipeze desavârșirea.
Calitățile care, îndeobște, îi sunt atribuite subli-
niază cu prisosință această judecată iar epitetul
polytropos legat de numele lui indică nivelul său de
elevare spirituală și capacitatea de a citi și interpre-
ta corect realitatea, de a raționa în mod superior și,
astfel, de a funcționa ca un far călăuzitor emanând
lumina pentru toți cei din juru-i (pp. 568-570).
Desigur, Anton Dumitriu nu-și va fi propus o
simplă repovestire a peripețiilor lui Ulysse; el vizea-
ză, îndeosebi, explicarea destinului celebrului erou
descifând, prin aceasta, un întreg mod de a gândi și
de a interacționa al oamenilor care trăiau în acele
timpuri în deplin acord cu străvechea lor rânduia-
la dominată de o simbolistică aparte, de credințe
și ritualuri, dar și de numeroase superstiții și pre-
judecăți dintre cele mai neobișnuite. Între altele,
Odysseea prezintă trei femei care au avut rol deter-
minat în viața lui Ulysse, fiecare dintre acestea fiind
maestră în arta țesutului, a urzitului, a cusutului și
descusutului (cel mai probabil, un ritual inițiatic
feminin).
Prima dintre aceste femei este fiica titanului
Atlas, frumoasa nimfă Calypso din insula Ogygia
care împreună cu dragostea ei îi oferă lui Ulysse in-
clusiv schimbarea statutului său ontologic, adică al-
tfel spus, nemurirea cea îndelung râvnită - tinere-
țea fără bătrânețe și viața fără de moarte. Simbolic,
Calypso țesea necontenit, lucra cu ardoare, așadar,
la destinul eroului pentru a-i schimba acestuia ur-
sita însă, în paralel și, cumva, în sens invers, țeseu
și zeii, întărindu-i lui Ulysse ne-uitarea și dorul de
Ithaca lui natală. După șapte ani de conviețuire idi-
la va lua sfârșit, Calypso se va împăca cu gândul că
planul său a eșuat iar Ulysse, care tânjea după târâ-
mu-i de origine, va reporni la drum cu încredere în
forțele proprii și cu speranța că, în cele din urmă,
va izbândi.
Cea de-a doua femeie importantă din viața lui
Ulysse este nimfa Circe (Kirke) - o teribilă și de
temut mânuitoare a instrumentelor magice. Circe
țese, și ea, la destinul eroul troian dar acesta rezistă
grație leacului miraculos primit de la zeul Hermes;
tovarășii săi de drum, însă, vor fi fost transformați
în porci de către insidioasa nimfă, astfel că Ulysse
va trebui să intervină energic pentru a repune lu-
crurile pe făgaș normal. Ca și în cazul precedent,
Anton Dumitriu îl avertizează pe cititorul modern
că înțelesul verbului a țese trebuie citit ca fiind
sinonim cu a complota (a urzi) pentru a induce ui-
tarea sau a interveni asupra memoriei. În cele din
urmă, planul neîndurătoarei nimfei este zădărni-
cit de către zei, astfel că ea nu va reuși să schimbe
destinul lui Ulysse căci acesta nu a putut fi făcut să
uite cine era cu adevărat, de unde venea și încotro
mergea el.
În fine, cea de-a treia prezență feminină este în-
săși Penelopa, prea-înțeleapta soție a lui Ulysse, cu
care acesta avea un fiu, pe numele său, Telemachus.
Timp de douăzeci de ani, Penelopa îl așteaptă cre-
dincioasă pe soțul său și pentru a rezista pețitorilor
ea a promis că-l va alege drept soț pe unul dintre
ei numai după ce va termina de țesut pânza la care
lucra. Totul era însă un subterfugiu căci ceea ce ea
țesea ziua, destrăma în timpul nopții și astfel mun-
ca ei era fără de sfârșit. Lucrarea Penelopei se deo-
sebește de lucrarea celor două nimfe amintite căci
țesutul diurn era dublat de destrămarea nocturnă
a pânzei și aceasta avea menirea de a-l elibera pe
erou de legăturile care-l încorsetau la un moment
dat și de a-l repune pe calea destinului său înspre
Ithaca și înspre familia sa.
Homer îl înobilează pe Ulysse cu atributul
polytropos (cuvânt compus având numeroase în-
țelesuri) iar Anton Dumitriu interpretează că, sub
aspect metafizic, termenul tropos este similar cu
sophos (înțelept) - purtător de lumină, adevăr și
ne-uitare. Aceasta ar explica rezistența remarcabilă
pe care eroul o manifestă în raport cu toate acele
teribile asalturi la memorie cărora el le-a făcut față
cu succes. Gândirea lui Ulysse era deosebită de cea
obișnuită, comună și, din această perspectivă, ter-
menul polytropos poate fi însușit ca având înțelesul
cel cu multe moduri de a gândi, adică, în cuvinte
moderne, cel care poate accesa stări de conștiință
non-ordinară. Totuși, pentru că, în final, nu va fi
realizat o stare existențială superioară, Ulysse nu a
atins suprema reușită spirituală - evadarea din ci-
clul reîncarnărilor. Sub aspect inițiatic, din moment
ce izbânda sa cea mai de seamă este considerată a fi
reîntoarcerea în Ithaca, adică reluarea ciclului ante-
rior al vieții, eroul rămâne captiv în starea umană
chiar dacă experiențele trăite i-au consolidat statu-
tul de sophos.
În cel de-al doilea eseu al său dedicat gândi-
rii tradiționale, pe care-l intitulează inspirat Orfeu
sau puterile incantației, Anton Dumitriu va explica
- utilizând, în mare parte, terminologia metaforică
arhaică - procesul subtil de accesare a unor stări
de conștiință non-ordinară cu ajutorul tehnicilor
incantatorii. Orfeu, eroul luat drept model în acest
demers, este creditat de către unii autori antici că ar
fi (re)inventat lira, instrumentul muzical cu ajuto-
rul căruia el reușea să producă, în juru-i, o divină
armonie de ritmuri liniștitoare care pur și simplu
înduioșa profund sufletele oamenilor și ale zeilor,
deopotrivă, îmblânzea animalele și impresiona
până și vegetația și natura moartă - stâncile, vân-
tul, copacii...
Anton Dumitriu menționează succint că, sub
aspect metafizic, mentalitatea arhaică elenă era do-
minată de trei elemente primordiale: (i) realitatea
ca existență în sine (to on, tot ceea ce este) și ca sis-
tem referențial atotcuprinzător; (ii) adevărul (ale-
theia) ca fiind un produs al cunoașterii infailibile,
complete și fără-de-uitare; (iii) cuvântul sau rațiu-
nea (logos) ca act al gândirii subiectului cunoscă-
tor. Străvechea trinitate de verbe - a fi, a gândi, a
rosti - caracteristică mentalității tradiționale repre-
zenta, pe atunci, o garanție a participării corecte a
omului la existența care-l includea firesc și organic
(pp. 587-588). În aceste condiții, puterea cuvântu-
lui rostit (vibrație anume produsă de către om în
deplin acord cu realitatea), precum și a melosului
ritualic ca purtător de energii (expresie a încadrării
1O
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
sunetului în oceanul nemărginit de ritmuri) erau
de o importanță covârșitoare în ceea ce privește
inducerea unei anumite stări de spirit; simbolic,
Orfeu se afla în chiar centrul acestei conviețuiri a
omului cu mediul său natural.
La vârsta primei tinereți, Orfeu se va fi îndră-
gostit de frumoasa Eurydice pe care o ia de soție.
Mariajul lor nu durează prea mult, însă; Eurydice
moare prematur (mușcată de un șarpe veninos) iar
Orfeu, cuprins de o nemărginită tristețe, își cântă
teribila lui suferință în sunetele lirei de care nu se
mai despărțea. În peregrinările sale deznădăjduite,
eroul ajunge la porțile Hadesului, păzite cu străjni-
cie de Cerber-ul cu trei capete și, prin magia muzi-
cii sale, potolește și emoționează spiritele infernale
și, în cele din urmă, primește accesul să intre în
împărăția umbrelor pentru a se întâlni cu spiritul
tinerei sale soții; mai mult decât atât, primește chiar
încuvințarea s-o readucă la viață cu condiția, însă,
de a nu privi înapoi pe drumul de întoarcere. Orfeu
consimte bucuros și se îndreaptă către tărâmul de
lumină urmat în tăcere de către iubita sa dar, pen-
tru o clipă, ignoră teribila interdicție, întoarce ca-
pul pentru a se convinge că soția-i iubită vine după
el și în acel moment Euryrice dispare pentru tot-
deauna, învăluită într-un nor misterios.
Anton Dumitriu explică mitul intrării lui
Orfeu în Infern ca fiind o alegorie privind o stare
de conștiință non-ordinară pe care însă acesta nu a
reușit s-o mențină până la sfârșit. Iată textul referi-
tor la acea stare specială când ...intelectul ia contact
cu indivizibilele, adică cu esențele lucrurilor, nu cu
indivizii. Individualitatea ar aparține lumii sensibi-
le, nu lumii noetice; îndată ce Orfeu se întoarce spre
Eurydice, spre individualitatea ei, ea dispare ca în-
tr-un fum... (p. 600). Așadar, neobișnuită și privile-
giată, prin natura sa, starea accesată de către Orfeu
nu admite sub nicio formă îndoiala (dualitatea in-
dividuală); tocmai de aceea i s-a cerut acestuia, în
mod expres, să nu-și întoarcă privirea către înapoi,
cu alte cuvinte, să nu violeze unitatea subiectului
cunoscător (intelectul uman) cu obiectul cunoaș-
terii sale (trăirea în sine). Ca atare, veghetorii
Hadesului i-au arătat lui Orfeu umbra soției sale,
dar pentru că el s-a dovedit a fi o fire șovăitoare,
îndoielnică, au retras-o imediat, astfel că eroul nu a
putut să se bucure până la capăt de șansa care, la un
moment dat, părea că-i surâde.
Aflat într-o mare suferință după pierderea
soției iubite și dată fiind predispoziția sa natura-
lă pentru elevarea spirituală, Orfeu era angajat pe
calea regală care ducea către zei (eleutheria), către
Adevăr (ne-uitare, aletheia) - nimic altceva decât
o succesiune de trăiri ființiale - stări de conștiință
non-ordinară care culminează cu acel prezent-etern
în care nu există decât eternitate. În exprimarea
mitică originară, conștiința umană aflată în aceas-
tă stare se va poziționa, firesc, la distanță de Lethe
(zeița uitării) și, tot astfel, în apropiere de tronul
Mnemosyne-ei1 ca să bea din apa ei rece spre a ob-
ține ne-uitarea (anamnesis). Nota bene: tot astfel,
în spiritualitatea românească există apa moartă (a
uitării) și apa vie (a reamintirii și a eternității).
Orfeu a fost un mare inițiat al timpului său;
unii autori antici au susținut că eroul ar fi fost un
personaj istoric care a trăit cu un secol înainte de
războiul troian, alții dimpotrivă, l-au socotit un
simplu personaj mitic, invăluit în legendă. Trac de
origine și inițiat în misteriile lui Dionysos, Orfeu
ajunge, în tinerețea sa, la Memphis, unde primește
învățătura preoților egipteni, după care se reîntoar-
ce pe meleagurile natale aureolat de cunoașterea
tainelor Cerului și ale Pământului. După experien-
ța sa eșuată de a-și salva iubita din ghiarele mor-
ții, Orfeu s-a retras multă vreme în peștera de la
Liebethron; el acceptă, totuși, să iasă din claustra-
rea și asceza sa și să ia parte la expediția argonau-
ților în căutarea Lânei de aur. Lira tracică de care
eroul nu se despărțea niciodată face minuni în mâi-
nile acestuia; ea domolea furtunile, scotea corabia
din înpotmolire, potolea stâncile care se izbeau una
de cealaltă, adormea balaurul veșnic treaz etc.
În sfârșit, în cele de-al treilea articol, cel denu-
mit Socrate sau înțeleptul în cetate, Anton Dumitriu
se ocupă de cel care, la un moment dat, a fost de-
clarat cel mai mare înțelept al grecilor. Nimeni,
vreodată, nu s-a îndoit de înțelepciunea lui Socrate
(470-399 î.e.n.), nici în timpul vieții sale și cu atât
mai mult în postumitate! De-a lungul vremii,
s-au scris mii de studii pe această temă, au fost
Ioana Pioaru	Literary houses/ Bronte Sisters, 2021
evidențiate numeroase fațete ale sophia-ei socratice
și, din diferite unghiuri de plonjon, i-au fost sonda-
te adâncimile dar, cu toate acestea, despre un sens
călăuzitor al acestei înțelepciuni și despre esența ei
ultimă nu există decât referiri insuficiente. Tocmai
acestor răscolitoare întrebări care se nasc firesc
privindu-l pe Socrate ca întreg - înțelept și om al
cetății, în egală măsură - încearcă să le răspundă
Anton Dumitriu în paginile eseului său; el porneș-
te, în excursul său, de la un vestit dialog platonician
- Criton, supratitrat Despre datoriile cetățeanului -
unde după o logică lumească, Socrate era îndem-
nat să fugă din închisoare pentru că .nupoți să ai
aceeași atitudine față de adevăr sau fals... și astfel
.trebuie să împiedici cu toate puterile nedreptatea
ce ți se face. Socrate, însă, refuză ferm acest plan
căci, spunea el, .la o nedreptate nu se răspunde cu
altă nedreptate; dacă ar fi acceptat, viața lui ulteri-
oară nu ar fi decât o continuă infirmare a tot ceea ce
propovăduiseră privind dreptatea și virtutea.
Inflexibilitatea lui Socrate vine din statutul său
de sophos2 având ca principală axă de stabilitate,
virtutea care, în acest caz, nu era cauza, ci efectul
unei realizări spirituale de excepție. Ca sublim har
divin, virtutea era considerată, pe atunci, ca fiind
distincția netă dintre un om obișnuit și un înțelept
autentic, ieșit definitiv, încă în viață fiind, din lu-
mea aparentă și instabilă a umbrelor - universul
sensibil; la exterior, nivelul cunoașterii pe care un
sophos îl va fi atins în mod efectiv era validat doar
de virtutea sa exemplară. Părăsirea universului ma-
terial și retragerea spiritului în ființa lui reală, cu
care este de-o-natură, reprezenta, așadar, o dez-in-
dividualizare asumată - o moarte inițiatică urma-
tă cu necesitate de o renaștere într-o altă realitate.
Esențialmente, așa se explică neînțeleasa atitudine
a lui Socrate și, apoi, seninătatea sa în fața morții
iminente: el nu se apără în fața judecătorilor, pentru
că nu avea nimic de apărat; nu murea pentru că mu-
rise pentru tot ce putea fi al lui; el nu fuge de închi-
soare fiindcă nu el este închis; în sfârșit, grandoarea
lui în fața morții ne arată că exercițiul cel mai greu
al vieții, care este prepararea pentru moarte, era de
mult un fapt real pentru el, că el muriseră simbolic
de mult pentru lumea lui. Murise pentru a deveni cu
adevărat nemuritor.
Ioana Pioaru
A Map of West Sussex Architecture/ Bedham, 2019
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
11
Socrate nu a fost doar maestrul lui Platon și,
apoi, un învățător charismatic pentru întreaga ce-
tate, ci și un desăvârșit îndrumător spiritual. Fără
îndoială, Socrate era un veritabil iluminat (daimo-
nion) al vremii sale; totuși, să amintim în treacăt
și despre acele inexplicabile stări de perplexitate,
cvasi-cataleptice, în care Socrate intra, din când în
când, rămânând cufundat într-un soi de neclintire
profundă și inexplicabilă din care nimeni nu-l pu-
tea scoate. Evident, relația lui Socrate cu daimon-ul
său (o voce lăuntrică misterioasă) este foarte stân-
jenitoare pentru unii istorici ai filosofiei, care vor
să facă din el părintele raționalismului. Aceștia în-
cearcă să reducă faimosul daimon la vocea conști-
inței și vorbesc uneori despre extazul lui Socrate ca
despre o criză de epilepsie. În dialogul Charmides,
Socrate relatează, însă, despre un medic trac, zal-
moxian, care l-a învățat anumite incantații magice
(mantre) cu ajutorul cărora reușea să intre în stări
de spirit non-ordinare - retrageri în sine care favo-
rizau primirea unor adevăruri revelate.
Fără îndoială, Socrate a fost o infailibilă bu-
solă dialectică pentru discipolii săi. Pentru poste-
ritate, el a rămas personajul central din Dialogurile
lui Platon; în două dintre Scrisorile sale (a II-a și a
IV-a), marele filozof vorbește explicit despre faptul
că a avut acces la doctrina secretă (aporreheta) gra-
ție prelegerilor inspirate pe care maestrul său i le-a
prezentat, în formă orală, ... în vremea frumoasei
tinereți. Cât privește accesul lui Socrate la cunoaș-
terea pithagoreico-orfică - ocultă și rezervată, cum
se știe -, există totuși, câteva referiri și interpretări
relevante din epocă sau din perioada istorică ime-
diat următoare. Platon s-a poziționat mereu în um-
bra maestrului său; cu mici excepții, în întreaga sa
operă, el se abține să exprime gândurile la persoana
întâi și, de aceea, în Dialoguri se aude doar glasul
autoritar al maestrului, în timp ce eul platonician,
cel care pune totul în scenă și dozează select argu-
mentația, abia dacă se întrezărește; i se rezervă ast-
fel, lui Socrate, rolul de a rosti esențialul, de a clari-
fica prin cugetarea sa strălucită și de a îndruma pe
căutătorul de lumină înspre adevăr și înțelepciune.
Dictonul socratic predilect era cel consemnat
pe frontispiciul templului din Delphi - Cunoaște-
ți Sinele! Marele atenian atribuia acestui imbold
A Map of West Sussex Architecture/ Farnham, 2019
Ioana Pioaru
inițiatic conotații mult mai ample comparativ cu
cele ce se vehiculau, curent, în epocă; ca și Pitagora,
pentru îndreptarea fermă a aspirantului către esen-
ța sa ființială, Socrate va sugera unele acțiuni ce
necesitau exerciții fizice și spirituale, precum și o
intensă purificare (catharsis) sub toate aspectele.
El a proclamat un corolar simplu și ușor de înțeles
de către oricine: înțelepciunea conduce la virtute și
virtutea este cunoaștere căci, în concepția sa, Binele
era prezumat a fi scopul vieții; lui Socrate i se atri-
buie, de asemenea, o afirmație rămasă celebra ...sin-
gurul lucru pe care-l știu este că nu știu nimic!
Socrate utilizează o metodă proprie de clarifi-
carea mentalului - maieutica (arta moșirii adevă-
rului). Demersul său începea cu o întrebare bine
țintită prin care interlocutorul era pus în situația
să formuleze un răspuns bazat pe cunoașterea sen-
zorială a realității. Socrate îi asalta frecvent pe cei
care arătau o anumită autosuficiență: To ti - Ce este
asta? sau Ce înțelegi prin aceasta?, Ce este virtutea,
viciul etc.? Pasul următor, determinat tot de o în-
trebare, conducea la acceptarea de către preopinent
a faptului că, în fond, nu are un răspuns adecvat
la tema discutată. Din acest moment, pe baza unor
demersuri raționale, Socrate lansa o împreună-cău-
tare a adevărului și a conceptelor definitorii pentru
problema aflată în dezbatere. Mai târziu, Aristotel
va conchide că lui Socrate se pot atribui două des-
coperiri: procedeul inducției și definirea unor con-
cepte generale. În plus, Socrate rămâne în istorie
ca prototip al înțeleptului legat organic de viața
polis-ului; prin aceasta, el lăsă să se întrervadă că
și-a dat seama de dimensiunea socială a Sinelui, de
interconectarea firească a oamenilor în cadrul co-
munității și poate că tocmai această particularitate
definește gândirea sa filosofică, sugerează Anton
Dumitriu.
Ioana Pioaru
A Map of West Sussex Architecture/ Bignor, 2019
Bibliografie
Dumitriu, Anton - Homo universalis. Încercare asupra na-
turii realității umane, Ed. Eminescu, 1990.
- Culturi eleate și culturi heracleitice, Ed. Cartea româ-
nească, 1987.
- Aletheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia anti-
că, Ed. Eminescu, 1984.
- Cartea întâlnirilor admirabile, Ed. Univers, 1981, reedi-
tată în volumul Eseuri, Ed. Eminescu, 1986.
- Philosophia mirabilis, Ed. Enciclopedică română, 1974.
Orfeu - Inițierile mistice, Ed. Herald, 2013.
Zecheru, Vasile - Originile tradiției inițiatice, Ed. Herald,
2022.
Note
1	Mnemosyne, personificând memoria, este o titanidă,
fiica lui Uranus (Cerul) și a zeiței Geea (Pământul);
din unirea ei cu Zeus s-au născut cele nouă muze care
sunt caracterizate de o particularitate distinctă: ele
servesc Adevărul.
2 În limba greacă, phos (^wq) - lumină, sophos sau sop-
hoi - purtător de lumină, sophon - iubitor de lumi-
nă sau care a primit Lumina, sophia - înțelepciunea;
Dumitriu, 1992, pp. 16-23.
■
12
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
diagnoze
Andrei Marga
Revenirea la idealitate
Invitat de comunitatea adventistă să susțin o
conferință despre repercusiunile Reformei re-
ligioase - în prelungirea Conferințelor de la
Târgu Mureș, care au avut printre rezultate cartea
Unde este Dumnezeu? (coautor Florin Ludușan,
2022) - am recitit scrieri ale lui Zwingli, Luther și
Calvin și m-am adâncit în cele ale lui Hellen G.
White. Am revăzut doctrinele nucleu ale reformis-
mului religios. Mai ales „justificarea creștinului
prin credință”, ce-și asumă confirmarea grației în
cele din urmă prin rezultatele activității proprii în
serviciul planului divin cu omenirea, „predestina-
rea” și „a doua venire a lui Hristos”. Ultima fiind,
de altfel, cheia reformismului mai tânăr, care este
adventismul. În toate am căutat să observ din nou
felul aparte în care a fost valorificată reașezarea
omului în fața lumii de către apostolul Pavel.
Fără a intra aici în detalii, se poate spune că
doctrinele de bază ale Reformei sunt privite azi
dintr-un alt punct de plecare. Nu de la Conciliul
din Trento, patristica și scolastica, ci de la nevo-
ia resimțită în creștinism de revenire la „mesajul
creștin originar, cel al Evangheliei”, de care sunt
responsabili toți creștinii - cum, de altfel, a și spus
cel care a lucrat la închiderea litigiului stârnit de
„justificare” (Hans Kung, Rechtfertigung. Die Lehre
Karl Barts und eine katolische Besinnung, Piper,
Munchen, Zurich, 2004, p.X). Astăzi suntem în
mediul unui „larg consens” în privința „justifi-
cării creștinului”. În 1999, s-a și semnat decla-
rația Lutherische Weltbund - Biserica Romano-
Catolică prin care s-a recunoscut că „justificarea
prin credință” a atras atenția asupra „dreptății lui
Dumnezeu” și că teologii ei s-au referit la situația
aparte a bisericii din timpul lor.
Am comentat în conferința mea reflecția re-
formatorilor mai recenți, precum Hellen G. White,
care a reconstituit evoluția Reformei până la sfârși-
tul secolului al XIX-lea. Cum se știe, ea a dat rezol-
vări teologice de natură să intensifice „justificarea
prin credință” și a lansat devize ca aceea a tratării
omului de lângă tine așa cum Iisus și-a tratat con-
vivii sau considerarea corpului drept templu al lui
Dumnezeu, alături de suflet, cu întinse consecințe
în viața credinciosului. Nu mai vorbesc de unitatea
dintre manual, mental și spiritual, pusă în însuși
scopul educației. Prin prolifica ei operă, cea mai
tradusă autoare din afara literaturii, a contribuit la
trecerea teologiei în secolul al XX-lea - alături de
Karl Rosenzweig, în iudaism, Adolf von Harnak,
în protestantism, Romano Guardini, în catolicism,
Vladimir Soloviev și Pavel Florenski, în ortodoxie.
M-au interesat însă mai cu seamă consecin-
țele Reformei în două direcții: formarea libertăți-
lor și drepturilor individuale din statul modern,
cercetată începând cu juristul Georg Jellinek, și
formarea eticii muncii, tipică întreprinzătorului
modern și, cu aceasta, capitalismului, cercetată de
Max Weber. Reforma a așezat cele două piese deci-
sive ale modernității pe baza unei viziuni fecunde
asupra vieții umane.
Dar întrebările „ce se face astăzi cu libertăți-
le?” și „ce se petrece cu etica muncii?” sunt tot mai
presante astăzi. Deja celebrul sociolog observa că
fervoarea religioasă a cedat, iar libertățile și etica
muncii au intrat în criză. Nu insist aici asupra dis-
tanței dintre proclamarea de libertăți și drepturi și
premisele exercitării lor. Am în vedere mai ales fe-
nomenele de „refeudalizare” din societăți de azi și
de „luare în proprietate” a valorilor. Nu insist nici
asupra scăderii motivației în sistemele birocratiza-
te ale timpului.
În fața acestor fenomene, am formulat în timp
câteva teoreme. Anume, durabil este ceea ce oame-
nii fac din convingerea că este drept și echitabil.
Democratizarea care s-a făcut în era postbelică,
și mai ales din anii optzeci încoace, a fost posibi-
lă doar pe fondul înțelegerii dintre puterile lumii.
Când cetățenii își propun „să lupte contra altora”,
democrația nu este posibilă sau devine decorati-
vă. Ideea că pe lume este doar un fel de democra-
ție nu are cum să fie, logic vorbind, democratică.
Libertățile și drepturile omului au o generalitate
implicită care face neavenite încercările de a le tre-
ce în proprietatea cuiva. Unde democratizarea s-a
oprit, apar crize care lovesc etica muncii. O socie-
tate controlată de minciună și nepricepere nu are
cum evada din neajunsuri.
Nu discut aici crize și cauzele lor - istorici,
economiști, sociologi și psihologi contemporaniști
sunt pentru mine puncte de sprijin ale explicației.
Mi se pare însă clar că, după o mulțime de ipote-
ze și analize, abia o nouă viziune asupra lumii și
vieții poate scoate societățile din crizele amintite.
Am în vedere, însă, o viziune capabilă să-și asume
o idealitate în vremuri în care destule decizii care
invocă presiunea „faptelor” duc în orice direcție.
Este, de pildă, esențial ca fiecare om să fie liber, dar
dacă libertatea este redusă la mofturile cuiva, nu
iese democrație la propriu. Este esențial ca fiecare
să fie răsplătit pentru munca lui, încât să poată trăi
decent, dar dacă aspirația este doar pecuniară, nu
iese mare lucru. Ceea ce întreprindem trebuie să
aibă rezultate, dar cele mai importante nu se lasă
Ioana Pioaru
Literary houses/ Aldous Huxley, 2022
Ioana Pioaru
Literary houses/ Jane Austen, 2019
desprinse de valori. Acolo unde o mulțime de inși
sunt unul mai egoist decât altul nu se ajunge la a
forma o comunitate și nici la creație competitivă.
Astăzi, valoarea pivot în societate este liber-
tatea persoanei - ceea ce constituie o realizare de
enormă importanță în istorie, fără dubii. Oricum
am privi lucrurile, nu este, totuși, de ocolit adevă-
rul că evenimentele anilor pe care îi trăim ne soli-
cită o nouă reflecție asupra libertății. Am arătat de-
taliat în alt loc (Lumea scindată, 2023) că oricum o
fundamentăm, ca natură sau ca autodeterminare,
libertatea include răspunderea, obligația, datoria.
Libertatea efectivă este astfel posibilitatea persoa-
nei de a spune da sau nu fără limitare din partea
cuiva și ca suport pentru o triplă datorie: față de
tine însuți, față de alții, față de comunitate. Astfel
că unul dintre adevărurile ce se impun este acela că
o anumită idealitate rămâne condiția vieții uma-
ne plină de de sens și în vremuri ale prea multor
„post”-uri lansate cu superficialitate („postistorie”,
„postmodern”, „postreligie” etc.). O idealitate re-
devine condiție a vieții normale!
De altfel, inițiative majore în istorie au înce-
put cu idealitate, într-o nouă viziune despre lume
și viață. De exemplu, era o idealitate asumarea din
confucianism a integrității persoanei în relațiile
aspre ale vieții ei. Era o idealitate asumarea prezen-
ței în viața fiecăruia a ființei supreme din iudaism.
Era o idealitate, în împrejurări de rară cruzime,
iubirea aproapelui din creștinism. Era o idealitate
în crearea Americii de către imigranți alungați de
opresiune și penurie din locuri ale acelei lumi. Este
o idealitate în „revizia” culturală în care China s-a
angajat după 1978.
Până acum, nimeni nu a sesizat mai acut pre-
zența idealității în istorie decât Hegel. El a vorbit
de „răsturnarea” produsă de Reformă în favoarea
libertăților. „Religia creștină și-a introdus conținu-
tul ei absolut în suflete. Astfel, acesta a fost închis
în om, a devenit centru al individului; ca și conți-
nut divin, suprasensibil, el era separat de lume. În
fața vieții religioase se afla o lume exterioară, ca
lume naturală și ca lume a sentimentelor, a încli-
națiilor, a naturii omului, lume care avea valoare
numai întrucât era depășită” (Prelegerile de istoria
filosofiei, București, 1964, II, p.351). Reforma a re-
alizat o împăcare a lui „dincoace” și „dincolo” prin
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
13
„scoaterea interiorului afară” și a schimbat astfel
lumea. „Omul a câștigat încredere în sine însuși,
în gândirea sa ca gândire, în percepția sa, în na-
tura sensibilă din afara sa și din sine; omul a găsit
interes și bucurie să facă descoperiri în arte și în
natură. În realitatea lumească și-a făcut apariția
intelectul; omul a devenit conștient de voința și
puterea sa de a înfăptui, s-a bucurat de pământul
pe care îl locuiește, de terenul său, de ocupațiile
sale, fiindcă domnea în ele dreptul și intelectul”
(II, p.352). Construcția realității pornea din inte-
riorul fiecăruia.
La distanță de individualism, Hegel a luat în
seamă ceea ce pusese în mișcare țărănimea din
timpul lui Luther și o ducea la răscoală: nevoia
unei „libertăți creștine” în orizontul libertății ce-
lorlalți (vezi Berliner Schriften). Pentru Hegel, nu
este libertate prin simplul fapt că un eu sau altul
este liber. Nu este pe lume creație fără individuali-
tăți, dar viața constă din interacțiuni. Cine nu-l ia
în seamă pe celălalt, eșuează.
Cum legăm azi libertatea personală și condi-
ția interacțiunii cu ceilalți? Este marea întrebare a
timpului nostru după ce s-a cucerit libertatea fi-
ecăruia. Se poate răspunde plecând de la ceea ce
avem a atinge ca oameni care am deschis ochii asu-
pra lumii în condițiile modernității. Este vorba de-
spe: hrană și adăpost; evitarea durerii, tămăduirea
și rezistența la boli; facilitarea muncii și evitarea
muncii ca trudă; răsplata echitabilă a muncii; rela-
ție cu altul și dreptatea în această relație; ajutora-
rea dezinteresată în caz de nevoie; participarea la
decizia ce-ți afectează viața; libertatea personală;
absența dominației și asupririi; acces la învățătură;
iubire; obținerea frumosului. Orice om, dincolo de
origine, pregătire etc., are nevoie, într-o măsură
sau alta, de acestea.
Oamenii sunt puși în mișcare de forță, de
bani, de interese de putere, de afecte. Dar, așa cum
dovedește istoria, nimic nu-i mișcă mai adânc și
mai durabil și mai cu rezultate decât idealitatea.
Cercetările factuale dovedesc, de altminteri, că
muncesc mai cu randament și performanță cei
care sunt motivați de ceva mai adânc decât rezul-
tatul imediat.
Îmi vine din nou în minte ceea ce ne spune
ancheta europeană a satisfacției în muncă. În ță-
rile europene (vezi Hermann Denz, Hrsg., Die
europaische Seele. Leben und Glauben in Europa,
2002), doar în Malta cei „foarte mulțumiți” sunt
peste 50%, iar România întregistrează cam 27%.
Ce aspect este cel mai important în muncă? La in-
dicatorul „ocazia de a avea colegi plăcuți”, în față
sunt olandezii (87%), la „caracterul interesant al
muncii”, este Malta (85%), dar la indicatorul „a fi
bine plătit”, conduc românii și bulgarii (91%). Se
observă că acolo unde angajarea lăuntrică pentru
muncă este pe o bază mai profundă, se ajunge la
rezultate mai semnificative și la un nivel de veni-
turi și de viață mai înalt.
Îmi vine în minte și un alt exemplu. După
câștigarea pe merit a campionatului de fotbal în
România, Gheorghe Hagi a intrat în discuție pen-
tru a antrena o echipă din Premier League. În loc
să se vadă semnul unei reușite profesionale admi-
rabile, la noi, unele cotidiene titrau că antrenorul
va încasa o sumă mare. Ca și cum aceasta ar fi to-
tul!
Cum se ating performanțele de mai sus?
Răspunsul meu este că aspirațiile vieții umane se
satisfac prin acțiuni și reflecții diverse. Dar o uni-
ficare a experiențelor gen „să aplicăm știința” sau
„să fim morali” sau „să promovăm valori spiritu-
ale” sau „să muncim” sau „să facem politică” nu
duce departe - chiar dacă fiecare deviză are jus-
tificare în context. Altfel spus, monismul, care în-
cearcă să obțină performanțele amintite dintr-una
dintre acele acțiuni, dă rezultate modeste.
Dă rezultate, însă, o viziune ce poate pune în
mișcare individualitățile și, firește, individualitatea
care suntem fiecare. Cum s-ar putea ajunge acum,
pe terenul scindărilor din societățile actuale, la o
asemenea viziune? Sunt de părere că, pe solul tra-
diției culturale europene, pe care ne desfășurăm
viața, nu putem azi fără Kant. Este, așadar, de reci-
tit Kant, dar și de venit dincoace, cu o nouă rezol-
vare. Caut să o articulez.
Să avem răbdare și să pătrundem cât mai
adânc dincolo de o terminologie devenită cu tim-
pul neobișnuită. Spus cât mai simplu, teza impre-
sionantă a lui Kant este aceea că „sunt trei izvoare
originare (capacități sau facultăți ale sufletului)
care conțin condițiile posibilității oricărei cunoaș-
teri și care, la rândul lor, nu pot fi derivate din nici
o facultate a simțirii, anume: simțul, imaginația și
apercepția. Pe ele se întemeiază: 1) sinoptica diver-
sului a priori prin simț; 2) sinteza acestui divers
prin imaginație; 3) unitatea acestei sinteze prin
apercepția originară. Toate aceste facultăți au, în
afară de folosirea empirică, și o folosire transcen-
dentală, care se raportează numai la formă și este
posibilă a priori” (Critica rațiunii pure, București,
1969, p.123). Ca urmare, „judecata: eu gândesc
trebuie să poată însoți toate reprezentările mele
și este un act al spontaneității, adică nu poate fi
considerată că apaține sensibilității. Eu o numesc
apercepție pură, pentru a o distinge de apercepția
empirică, sau și apercepție originară, deoarece ea
este acea conștiință de sine care producând re-
prezentarea eu gândesc, trebuie să poată însoți pe
toate celelalte și care, fiind una și aceeași în ori-
ce conștiință, nu mai poate fi însoțită de niciuna.
Eu numesc și unitatea acestei reprezentări unitate
transcendentală a conștiinței de sine, pentru a de-
semna posibilitatea cunoașterii a priori care pro-
vine din ea” (p.127-128). Pentru Kant, „unitatea
sintetică a apercepției e punctul culminant de care
trebuie să ancorăm orice folosire a intelectului”. Ea
ne asigură unitatea.
Aici este de fapt și un punct culminant al
modernității. Marele joc al cunoașterii, dar, prin
implicație, și al vieții noastre este la nivelul aper-
cepției - pe care Kant o duce până la o stabiliza în
profunzime, drept condiționare a oricări experien-
țe, căci o face posibilă. Apercepția - sau percepția
faptului că fiecare suntem de fiecare dată cel care
percepe - este condiție a cunoașterii lumii de către
noi, ca oameni, și, prin implicație, a trăirii lumii.
Se poate mișca ceva în „apercepția transcen-
dentală”, totuși relativă la individ, identificată de
Kant? Filosoful ar spune „nu”. Istoria ne învață
însă că „da”. O deschidere aperceptivă spre altul
este posibilă. În fapt, Hegel a găsit rațiuni să spu-
nă că „istoria este progres în conștiința libertății”.
Iar Thomas Jefferson, John Dewey, John Rawls,
Jurgen Habermas și mulți alții să spună că istoria
nu s-a încheiat cu niciun eu monadic, oricare a fost
avocatul său. Aș adăuga doar că reflexivitatea este,
la rândul ei, sursă de cunoaștere. Astfel că putem
deschide chiar și eu-l monadic spre celălalt și pu-
tem găsi, cu o nouă apercepție, o idealitate capa-
bilă să pună în mișcare mințile celor care suntem.
Revenirea la idealitate înseamnă, în termino-
logia culturii ce ne vine de la Aristotel, la Husserl,
idealism. Ismele sunt însă totdeauna generalizări
riscate. Vorbind de idealism, nu înseamnă să des-
calificăm pe cineva - cum fac cei care cred că ade-
vărul este simplu. În fond, idealismul nu-l epuizea-
ză nici Berkeley și nici de Biran. El este, la drept
vorbind, concepția ce-și asumă că viața noastră ca
oameni începe cu felul în care gândim și, mai pro-
fund, cu felul în care ne percepem pe noi înșine.
■
Ioana Pioaru	Buzești (detaliu din instalația Marna), 2022
14
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
eseu
Nicolae Iuga
Pozitivism și pragmatism -
relativizarea metafizicului
1
Pozitivismul. Secolul al XIX-lea, mai cu
seamă în cea de-a doua jumătate a sa, a
fost secolul decisiv pentru constituirea și
maturizarea unor științe particulare, de exemplu
chimia prin Mendeleev, biologia prin Darwin, so-
ciologia prin Comte și Marx ș. a. m. d. Dar toto-
dată, paradoxal, a fost și secolul marcat printr-o
relativizare fără egal până atunci a cunoașterii ști-
ințifice. Idealul cunoașterii a început să fie carac-
terizat prin „instrumentalism”, adică o idee potri-
vit căreia teoriile științifice nu au atât o funcție de
cunoaștere efectivă a realității, cât mai cu seamă
una de organizare în cadre coerente a datelor fe-
nomenale observate1. Instrumentalismul este ide-
ea centrală a pozitivismului, orientare filosofică de
factură empiristă, care pleca de la un ceva „pus”
(în latină positum, de aici și termenul de „pozi-
tivism”) ca dat al experienței, privilegiind astfel
studiul realităților factuale concerete2.
Întemeietorul pozitivismului este filosofiul
francez Auguste Comte (1798-1857). În al său
Curs de filosofie pozitivă, publicat în șase volume,
între 1830-1842, el formulează ceea ce s-a numit
„legea celor trei stadii”. Potrivit acesteia, omenirea
ar parcurge, în istoria sa, un număr de trei stadii
succesive, și anume: (a) Stadiul teologic, care se
derulează de la începuturile istoriei umanității și
până la apariția filosofiei, este stadiul în care oa-
menii recurg la explicarea mitologică și religioasă
a fenomenelor; (b) Stadiul metafizic, care durea-
ză aproximativ două mii cinci sute de ani, de la
apariția filosofiei și până la apariția științelor mo-
derne ale naturii, în care oamenii explică lumea
Ioana Pioaru
O dispariție (1), 2022
prin recurgerea la entități filosofice abstracte; (c)
Stadiul pozitiv, în care științele sunt cele care cer-
cetează raporturile și legitățile care leagă fenome-
nele naturii. Cunoașterea pozitivă nu explică fe-
nomenele prin cauze obscure și neverificabile, ci
se bazează doar pe datele experienței3.
Aparent, filosofia pozitivistă a lui Auguste
Comte pare plauzibilă ca reprezentare generală a
evoluției istorice a cunoașterii, dar din perspec-
tiva timpului prezintă limite istorice evidente. În
primul rând, într-un moment post-kantian din
istoria filosofiei, pozitivismul ignoră rolul activ al
subiectului în cunoaștere. În al doilea rând, potri-
vit pozitivismului, conștiința religioasă este o eta-
pă depășită în istoria cunoașterii, dar cercetările
din secolul XX, ale lui Mircea Eliade de exemplu,
au relevat că ideea de sacru este un element con-
stitutiv universal, structural al conștiinței din toa-
te timpurile, care suferă doar modificări istoririce,
fără a a dispărea definitiv niciodată.
§ John Stuart Mill (1806-1873), este un gân-
ditor englez care s-a impus mai mult ca logician
și economist, cu contribuții semnificative în pri-
vința inducției ca metodă logico-epistemologică.
Este, de asemenea, promotorul unei etici esenți-
almente inductivă, fundamentată pe ideea că no-
țiunile morale își au originea exclusiv în experi-
ență4. În eseul Despre libertate (1859), Mill afirmă
că: „Utilitatea este ultima instanță în toate ches-
tiunile etice”5. Relativismul moral este inevitabil.
Indivizii, oricât de mari personalități ar fi, nu sunt
infailibili. La fel, epocile istorice nu sunt cu ni-
mic mai ferite de greșeală decât indivizii, opiniile
Ioana Pioaru
Literary houses/ William Shakespeare, 2021
susținute într-o epocă au fost considerate, în epo-
cile următoare, greșite sau chiar absurde. Cu toate
acestea, pretenția infailibilității nu face decât să
dispară într-un loc al istoriei spre a reapărea în
altul. Preceptele din Noul Testament sunt conside-
rate drept sfinte, dar putem observa că nici măcar
un creștin dintr-o mie nu-și modelează compor-
tarea personală după această lege. Modelul indivi-
dului este obiceiul poporului, al clasei sau al celor
de aceeași credință. Preceptele creștine presupun
o infinitate de lucruri pe care foarte mulți creș-
tini nici măcar nu se gândesc să le facă, cuvintele
lui Christos coexistă pasiv în mințile lor, atinse de
somnul adânc al opiniei consacrate.
În celălalt eseu, nu mai puțin celebru,
Utilitarismul (apărut în 1861), Mill caută, asemeni
lui Kant, un „principiu fundamental unic, o lege
care să existe la rădăcina întregii lumi morale”6,
cu alte cuvinte un principiu care să reprezinte un
punct de vedere al „realității”. Mill consideră că
acest principiu nu este unul prim, adică metafi-
zic, ci este în fapt principiul utilității sau princi-
piul celei mai mari fericiri. Mill trece cu ușurință
pe lângă modul în care Kant pune problema fe-
ricirii. Potrivit lui Kant, omul în genere nu poate
cunoaște ce este fericirea, atâta vreme cât fiecare
își poate plasa fericirea în ceva diferit, în funcție
de sentimentele sale particulare - și deci contin-
gente - de plăcere și neplăcere. Ba, chiar și o una-
nimitate a opiniilor cu privire la ce anume ne face
fericiți nu ar fi decât tot contingentă. Or, Mill toc-
mai pe această unanimitate mizează: dacă există
o plăcere căreia toți îi dau o preferință categorică,
atunci plăcerea respectivă este cea mai dezirabilă7.
Evident, sunt de preferat plăcerile superioare, ale
intelectului, față de cele ale simțurilor, pe care le
avem în comun cu animalele, chiar dacă plăcerile
fundamentate intelectual nu sunt de natură să ne
aducă o satisfacție imediată. Fiindcă, spune Mill:
„este de preferat o ființă umană nesatisfacută, de-
cât un porc satisfăcut8. În porunca creștină: Să-ți
iubești aproapele ca pe tine însuți!, Mill nu ezită
a vedea proiecția ideală a moralei utilitariste. El
pleacă de la premisa că Dumnezeu dorește, mai
presus de toate, fericirea creaturilor sale și că, în
acest scop, morala trebuie să satisfacă în cel mai
înalt grad cerințele utilității. Numai că lui Mill
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
15
îi scapă faptul că ceea ce credem noi că ne poate
fi util, este posibil să nu coincidă cu ceea ce știe
Dumnezeu că ne este cu adevărat util9. Dumnezeu
știe că lui Iov i-a fost util să treacă prin atâtea ne-
norociri, că, pentru mântuirea neamului omenesc
Fiul Său a trebuit să bea paharul patimilor până la
fund etc., etc. După Mill, sancțiunile morale sunt
fie externe, fie interne. Primele vin de la semenii
noștri, cele din urmă de la conștiința noastră și
de la Dumnezeu. Dar credința în Dumnezeu ope-
rează asupra conduitei noastre prin intermediul
sentimentelor religioase, care sunt subiective și,
deci, nu ne pot furniza standarde, tipuri uniforme
de comportament. Aici Mill împărtășește precep-
tele eticii intuitiviste, în măsura în care percepția
intuitivă a principiilor morale presupune respect
pentru plăcerile și durerile altora. La fel ca și A.
Comte, Mill credea că este posibil un sentiment de
unitate a tuturor oamenilor, întrucât toți împărtă-
șesc o morală a fericirii, că este posibil un cult al
umanității și fără apelul la credința în Providență.
2	. Pragmatismul (de la pragma - în greacă:
acțiune) a fost apreciat drept un curent filosofic
specific american, o „viguroasă reacție a conștiin-
ței filosofice contemporane împotriva raționalis-
mului dogmatic”10, după cum în filosofia europea-
nă a vremii s-a spus, probabil exagerat, de către
un A. Schinz că „pragmatismul este o filosofie de
strictă oportunitate și superficialitate, o improvi-
zație lipsită de consistență”11.
§	Charles S. Pierce (1839-1914) este un gân-
ditor american considerat, unanim, întemeieto-
rul pragmatismului ca atare, fiind primul filosof
care, în 1878, a explicitat stipulațiile conferite
conceptului de pragmatism și a contribuit deci-
siv la inițierea acestei filosofii. În esență, maxima
pragmatică spune că semnificațiile unui termen
sau propoziții sunt identice cu ansamblul efecte-
lor pe care la produc în cursul acțiunii. În scri-
erea intitulată Fixarea convingerii (1878), Pierce
arată, cu exemple convingătoare, că fiecare pas
important, istoric în știință, a fost și o lecție de
logică12. Noi, oamenii, suntem în mare „animale
logice” dar, acolo unde speranța nu este contro-
lată de experiență, putem ușor să devenim de un
optimism extravagant. Bunăoară, omul credin-
cios, care este convins că după moarte va merge
în rai dacă în timpul vieții va fi respectat anumite
reguli simple, acest om are în prezent o plăcere
facilă, după care nu va urma nici o dezamăgire.
Istoricește, credo-urile nu au rămas nici unul me-
reu aceleași, dar schimbarea este atât de lentă, în-
cât este practic imperceptibilă în timpul unei vieți
de om. Metodele de adoptare și fixare ale unei
convingeri sunt patru la număr: (1) metoda „te-
nacității”, în care fiecare ascultă numai lucrurile
de care este deja convins demult, închizând ochii
în fața evidenței; (2) metoda autorității, a cărei
bază este ceea ce gândește statul, opinia oficială;
(3) metoda a priori, proprie metafizicienilor; (4)
metoda științifică, singura metodă care este tes-
tată prin însăși aplicarea ei. Dintre toate, metoda
autorității asigură uniformitatea opiniei printr-o
veritabilă teroare morală, încât marii binefăcători
intelectuali ai omenirii nu au îndrăznit niciodată
să exprime în întregime ceea ce gândesc13.
§	William James (1842-1910), de asemenea
filosof american, este cel care a întemeiat prag-
matismul ca metodă și teorie genetică a adevă-
rului14. În cartea sa intitulată programatic chiar
Pragmatismul (1907), James susține că metoda
pragmatică înseamnă a interpreta fiecare concep-
ție după consecințele sale practice. Totalitatea con-
secințelor practice hotărăsc valoarea unei teorii.
Orice controversă asupra valorii a două concepții
diferite, care nu duce însă la diferențe practice,
Ioana Pioaru
Culmea Veche, din seria Fragment, 2022
este scolastică, verbală, inutilă. Teoriile nu au nici
o valoare în sine. Prin urmare, concepte metafi-
zice precum: Absolut, Dumnezeu etc., pentru
pragmatism nu rezolvă nimic și, deci, nu înseam-
nă nimic. Valoarea și semnificația teoriilor stă
în caracterul lor instrumental, în măsura în care
sunt susceptibile de instrumentare. Metoda prag-
matică poartă asupra faptelor individuale. Totuși,
„pragmatic” la James nu înseamnă ceva opus teo-
reticului, fiindcă, de exemplu, o idee poate avea o
valoare pragmatică, atunci când ne ajută să învin-
gem dificultăți teoretice. Așa stând lucrurile, nu
se poate vorbi de un adevăr unic, ci de adevăruri.
„Adevărul unic” devine un simplu nume colectiv,
care presupune mai multe procese de verificare.
Evident, o atare filosofie nu poate ajunge în nici
un caz la o metafizică monistă, ci la o concepție
pluralistă asupra existenței. Consecințele morale
nu se lasă așteptate.
În plan etic, pragmatismul lui James ajunge la
meliorism. Semnificația este că există posibilități
ca lumea să devină tot mai bună, prin acțiunea so-
lidară și continuă a oamenilor, fără să fie necesară
asistența divină. Viitorul, de asemenea, nu este
predeterminat prin acțiune divină, ci este, în esen-
ță, de o radicală indeterminare, prin urmare fiind
posibile în chip egal atât salvarea cât și pieirea lu-
mii. Omul este o ființă liberă, prin spontaneitatea
cu care 1-a înzestrat natura, el singur este izvorul
tuturor noutăților ce apar în lume, și tot el singur
este cel care poate să împingă lumea către desăvâr-
șire. Dar, nefiind vorba de o acțiune absolută, nu
există o certitudine a salvării lumii, ci numai o po-
sibilitate particulară și condiționată a acestui act.
Astfel, meliorismul nu este nici optimism și nici
pesimism, ci mai curând o specie de mijloc între
aceste două atitudini etice fundamentale. Prin
comparație cu optimismul, meliorismul înclină
mai curând spre o viziune tragică a existenței, în-
trucât salvarea lumii depinde, în exclusivitate, de
om. Viața nu poate fi decât tragică, în condițiile
în care existența însăși a Universului este o simplă
aventură. Pentru pragmatism, problema existenței
răului în lume nu se lovește de dificultățile pe care
le presupune demersul de tip teodiceic, deoarece
răul din lume, ca și binele de altfel, ține exclusiv de
acțiunea umană. Meliorismul pragmatic nu face
din problema existenței răului în lume o proble-
mă speculativ-metafizică, ci una practică, aceea a
suprimării lui.
Tipurile experienței religioase (1902) este
cartea lui James care conține implicațiile morale
ale pragmatismului în mod sintetic și sistematic.
James ia în această carte drept fapte un număr
considerabil de mărturii ale unor subiecți care au
traversat experiențe religioase extrem de variate.
Comun acestor experiențe sunt câteva trăsături.
De exemplu, persoana în cauză simte o prezență
a divinității, „reală în cel mai accentuat sens al
cuvântului”15. Pragmatismul împinge însă cumva
etica creștină spre hedonism: oamenii ajung să
privească fericirea pe care o aduce o credință reli-
gioasă drept o dovadă a adevărului acestei credin-
țe. Fericirea este, după James, punctul de la care ar
trebui să pornească orice nouă religie eficace, nu
teologia sinistră și morbidă a păcatului și a ame-
nințării cu focul iadului. James recomandă culti-
varea sistematică a „gândirii pozitive” ca atitudine
religioasă, îmbrățișarea doctrinei meliorismului
și a progresului general. Sunt remarcate noile
forme, unele stranii și extravagante, pe care le-a
luat creștinismul în America de Nord a începutu-
lui de secol XX: „Evanghelia relaxării”, mișcarea
„Vindecarea minții” sau „Nu te neliniști!”. Evident,
în spirit pragmatic, valoarea unei mișcări religi-
oase este dată de foloasele terapeutice imediate.
Mare parte din tradiție, din „echipamentul mental
vechi” trebuie abandonat. James crede că ideea de
mântuire, de exemplu, și-a pierdut sensul teologic
antic și că, în prezent, religiile, inclusiv cea crești-
nă, trebuie să se adapteze la cerințele diversității
vieții spirituale ale indivizilor. Tradițiile nu mai
pot fi îmbrățișate în totalitate - protestantismul
este prea pesimist, iar catolicismul prea legalist și
moralist.
Orice religie nu poate fi aprobată sau deza-
probată decât prin roadele sale. Iar evaluarea roa-
delor este supusă istoricește unei evoluții empiri-
ce. Astfel, de exemplu, astăzi o divinitate care ar
cere sacrificii sângeroase ar fi ceva prea sălbatic
spre a fi luată în serios. În vechime, păgânii au fost
educați în așa fel încât, treptat, au încetat să mai
creadă în zeii greci și romani. Tot astfel, azi noi nu
am mai putea suporta ideea iadului, a unei sufe-
rințe eterne - susține James. În concluzie, zeii pe
care îi menținem sunt zeii de care avem nevoie16.
Numai că pragmatismul nu poate atenua impresia
că experiența umană evoluează cu totul arbitrar în
cursul istoriei. Abia fenomenologia caută un curs
necesar, un sens determinat pentru evoluția isto-
rică a experienței.
Note
1 L’Enciclopedia della Filosofia e delle Scienze Umane,
Instit. de Agostini, Novara, 1996, p. 496.
2 Idem, p. 849.
3 Vezi Auguste Comte, Curs de filosofie pozitivă, Ed.
Beladi, Craiova, 2002.
4 Nicolae Iuga, Filosofia contemporană despre morala
creștină, Ed. Paralela 45, București, 2002, p. 72-74.
5 John Stuart Mill, Despre libertate, Ed. Humanitas,
București, 1994, p. 19.
6 John Stuart Mill, Utilitarismul, Ed. Alternative, 1994,
p. 13.
7 Idem, p. 20.
8 Idem, p. 22.
9 Nicolae Iuga, op. cit., p. 76.
10 * * * Istoria filosofiei moderne, vol. III, Ed. Tiparul
Universitar, București, 1939, p. 305.
11 Idem, p. 307.
12 Ch. S. Pierce, Semnificație și acțiune, Ed. Humanitas,
București, 1990, p. 215.
13 Idem, p. 128.
14 Alexandru Boboc, Orientări și tendințe în filosofia
secolului XX, EDP, București, 1980, p. 161.
15 William James, Tipurile experienței religioase, Ed.
Dacia, Cluj, 1998, p. 44.
16 Idem, p. 240.
■
16
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
Iulian Cătălui
Sensul tragic al istoriei în
opera lui Emil Cioran (III)
n „Addenda” cărții Istorie și utopie, se află și
scrisoarea din 1957 către Emil Cioran a lui
Constantin Noica, găsită miraculos de au-
torul Devenirii întru ființă, intitulată „Răspuns
al unui prieten îndepărtat”, pe care o trimisese fi-
lozofului român stabilit la Paris ca s-o publice în
NRF (Nouvelle Revue Franțaise) ca răspuns la a
sa - sperând că o va traduce chiar Cioran, cu ex-
traordinara sa franceză -, dar autorul Tratatului
de descompunere i-a scris că n-o va publica spre a
nu-i face rău lui Noica, acesta trăind într-un regim
comunist represiv. Cioran încheia misiva spunând:
„je te dis une chose: tu es quelqu ‘un. îmi amintesc
că mi-a făcut plăcere; dar în 1972, cînd l-am revă-
zut, am uitat să-1 întreb dacă mai are scrisoarea.
O recitesc acum, îmi amintesc de tot ce investisem
sufletește în ea, de tot ce s-a întîmplat din cauza ei,
de tot ce a urmat - și-mi spun: du-te dracului de
viață, că frumoasă mai ești!”1. În epistolă, la înce-
put, Noica afirmă, stupefiant: „Comunismul aces-
ta ce vă intrigă atât este mesajul Europei înseși și,
într-un sens, trudnica rezolvare a sufletului rus în
suflet faustic”2, după care adaugă, oarecum între-
bându-se, că: „acest comunism, fie speculativ, fie
aplicat, ce caracter rezidual nu ar putea avea și el în
ochii cuiva, față de banchetul lui Hegel și al culturii
occidentale - în măsura în care nu ar ști să arate
că e capătul lor de drum?!”3. Constantin Noica îi
răspunde lui Cioran din colțul său de lume lipsit de
noroc, ocupat și devastat atunci de comunism, cu
zeci, sute de mii de oameni din aproape toate cate-
goriile sociale omorâți sau trimiși în Gulagul româ-
nesc (Iată, tragedia sau teroarea Istoriei, de altfel,
în crunta perioadă comunisto-dejistă 1949-1958,
Noica a avut domiciliu obligatoriu la Câmpulung-
Muscel, iar în 1958, el a fost arestat, anchetat și
condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confis-
carea întregii averi, executând la Jilava 6 din cei 25
de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964),
unde, „comentariul a fost singura noastră formă de
participație la istorie”, părându-i-se clar că murea o
Europă și triumfa o alta, adică murea o „Europă a
spiritului de finețe” și triumfa una a „spiritului de
geometrie”, prin acesta din urmă înțelegând „fizica-
lismul față de istorismul celeilalte Europe; geome-
trie, spiritul de ordine față de subtilitatea spiritului
de libertate; geometrie grosolană, inginerească față
de spontaneitatea vieții; setea de inovații, față de
tradiție”4. Totuși, Noica înscrie utopia socialistă în
sfera necesității, care-i răpește omului o sumedenie
de libertăți, și recunoaște că socialismul sau comu-
nismul a fost și a rămas o utopie, în sensul bun și
prost, sau atunci - o „experiență de laborator”, cu
tot ce e legitim într-o asemenea experiență, dar că
tocmai de aceea „oamenii sunt în ea și străini de
ea”; de altfel, în esență, utopia socialisto-comunistă
este o încercare de a extrage omul din „alienarea”
prin avuție, o „luptă deschisă, violentă, pateti-
că și până la urmă desperată” cu verbul auxiliar a
avea...”5. Noica susținea contradictoriu și uluitor că
utopia socialistă are deopotrivă „ceva legitim și ne-
legitim în huliganismul ei”, iar în aplicare sfârșește
prin a fi o „revoluție contra femeii”, căreia i se ia
din mână „taina căminului, sacerdoțiul hrănirii, al
educației, al modelării individuale și sociale” etc.,
fiind ca și o „revoluție de amazoane” (sic!)6. Noica
sublinia totuși lucid-realist că ordinea socialistă
nu i se pare defel lumea viitorului, cum li se părea
intelectualilor occidentali faimoși, majoritatea de
stânga, câteodată, și „aceasta nu pentru că o trăia
deja, dar pentru că ea însăși nu trăiește, nu-i o lume
care să aibă pe altul în ea, nu curge; fiind o lume tot
încearcă să fie și care s-a luat grozav de în serios,
până la a se speria singură, de ce vrea să facă și -
cu psihologia celui slab - a speriat pe alții” (...), o
„lume naivă și violentă”, totodată7.
Dincolo de o oarecare tentație a utopiei, to-
tuși, viziunea severă a lui Cioran, inclusiv asupra
Occidentului și al presupusului său declin, aș adă-
uga, vizează, până la urmă, mentalitatea totalitară,
optimismul obligatoriu al acesteia, nota criticul
Gheorghe Grigurcu, apare dislocat și cutremurat
de fronda specifică filozofului din Rășinari, redus
la o „grămăjoară de texte burlești, ce trebuie cât
mai repede măturată”8. Totodată, megalomanicei
aserțiuni marxist-leniniste, potrivit căreia istoriei i
s-a descoperit „sensul ultim”, care istorie a și fost
pe dată supusă unei exploatări raționale, aidoma
unei uzini gigantești, Cioran îi dă o replică incle-
mentă: „Corelația mecanică dintre istorie și sens e
un model de adevăr al erorii”9. Dacă ar fi adevă-
rat că întreaga istorie nu e decât „un cortegiu de
confuzii”, ce ilustrație în text mai tulburătoare s-ar
putea găsi, pentru cei ce au trăit finalul de secol
XX, decât experiența comunistă, prinsă, trăită și de
Noica, „himerică în proiectul său propagandistic și
criminală în execuție”, dintru început „condamna-
tă la autodistrugere”?10. Iar poporul este destinat,
Ioana Pioaru
Berzei, din seria Fragment, 2022
în viziunea cioraniană, „să îndure evenimentele,
capriciile guvernanților”, acceptând, mai mult sau
mai puțin benevol, proiecte, inclusiv utopice, care
îl secătuiesc și zdrobesc, deoarece orice experiență
politică, oricât de „înaintată”, se realizează pe soco-
teala lui: „se-ndreaptă contra lui, căci poartă stig-
matele sclaviei prin decret divin sau demonic”11. În
fine, Cioran mai consideră că ideea filozofului și
istoricului italian Giambattista Vico (care susținea,
în cartea sa esențială Știința nouă, că dacă în istorie,
în ciuda violențelor și revoltelor, apare o ordine și o
dezvoltare progresivă, aceasta se datorează acțiunii
Providenței) de a imagina o „istorie ideală”, și de a-i
trasa „ciclul etern” se regăsește, aplicată la societa-
te, în sistemele utopice, a căror particularitate este
voința de a rezolva, o dată pentru totdeauna, „ches-
tiunea socială”12. De aici, obsesia lor pentru defini-
tiv și „nerăbdarea de-a instaura paradisul cât mai
curând, în viitorul imediat, soi de durată staționa-
ră, de Posibil imobilizat, simulacru al prezentului
veșnic”13. În aceeași vastă lucrare, G.B. Vico expune
o teorie ciclică (corsi e ricorsi) a istoriei, conform
căreia societățile umane progresează printr-o serie
de faze, de la barbarie la civilizație până la reveni-
rea la barbarie, aceste trei epoci fiind cele ale ze-
ilor, odată cu apariția religiei, a familiei și a altor
instituții de bază; cea a eroilor, unde poporul este
ținut sub jugul unei clase dominante de nobili; și
cea a oamenilor, unde aceștia se ridică și cuceresc
egalitatea, proces care marchează totuși începutul
dezintegrării societății14.
În capitolul „După istorie” din antepenultima
sa carte antumă, Sfârtecare, Cioran va fi fost preo-
cupat de ideea de sfârșit al istoriei, dar nu în sensul
exprimat deja de Hegel și dus la un optimism exa-
gerat de Francis Fukuyama. De altfel, conceptul de
sfârșit al istoriei este adesea atribuit lui Hegel, deși
nu a fost formulat în mod explicit de el, ci interpretat
de comentatorii și exegeții săi, precum Alexandre
Kojeve, potrivit acestuia, sfârșitul istoriei a fost deja
atins, în S.U.A., cu desființarea claselor și posibili-
tatea tuturor de a avea acces la proprietate (care a
rămas doar o posibilitate, n.n.), în timp ce China și
U.R.S.S. erau pur și simplu niște State Unite mai pu-
țin avansate, dar tinzând spre același scop: au des-
ființat clasele și caută să recupereze din urmă din
punct de vedere economic.15 Pentru Fukuyama ca
și pentru Hegel, Istoria se va încheia în ziua în care
un consens universal asupra democrației va pune
capăt conflictelor ideologice, Fukuyama publicând
un prim articol pe această temă (Sfârșitul istoriei?)
în vara anului 1989 în revista The National Interest,
el dezvoltând aceste teze într-o carte controversată
publicată în 1992, Sfârșitul istoriei și ultimul om, în
articol, politologul japonezo-american prezicând
optimist și eronat, totuși, viitorul triumf global al
liberalismului politic și economic: „ceea ce putem
asista nu este doar sfârșitul Războiului Rece sau
trecerea unei anumite perioade din istoria postbe-
lică, ci sfârșitul istoriei ca atare: adică punctul final
al evoluției ideologice a omenirii și universalizarea
democrației liberale occidentale ca formă finală de
guvernare umană”16. În schimb, pentru Berdiaev,
dacă istoria ar fi un proces nesfârșit, o „infinitate
rea”, ea n-ar avea niciun sens, tragedia timpului ar
fi de nesoluționat, iar „misia” istoriei - imposibi-
lă, pentru că, în interiorul timpului istoric, aceasta
nici nu se poate realiza17. De asemenea, în limitele
istoriei, e irezolvabil și conflictul tragic al destinu-
lui individual cu destinul întregii umanități, și de
aceea, consideră N. Berdiaev, trebuie să se ajungă la
sfârșitul istoriei18.
Revenind la Cioran, care se situează, cronolo-
gic vorbind, între Hegel și Fukuyama și cele două
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
17
viziuni asupra istoriei, el consideră că sfârșitul isto-
riei e scris în începuturile ei - istoria, omul pradă
timpului, purtând stigmatele ce definesc deopotri-
vă timp și om și că asemeni teologilor care vorbesc
despre epoca noastră ca fiind una „post-creștină”,
se va vorbi cândva despre norocul și nenorocul de
a fi în plină „post-istorie”, aceasta din urmă trebu-
ind chiar grăbită, cumva, prin „suprimarea viito-
rului”19. În încercarea de a explica cei doi termeni,
gânditorul sibiano-parizian indică și o cale către un
„uriaș fiasco”, și anume de la „preistorie” până în
prezent și din prezent în „post-istorie”, eșec pregă-
tit și previzionat de toate epocile, chiar și de cele
de ascensiune, de climax, sau de culminație a unei
culturi sau civilizații20. Cioran mai susține că omul
face istoria și la rându-i istoria îl desface, el fiindu-i
creator și tot el jucărie, dar și agent și victimă, fiin-
ța umană crezând mult timp, până acum, că poate
stăpâni Istoria, dar în prezent dându-și seama că
aceasta îi scapă și că „împlinirea ei se face în in-
solubil și intolerabil: o epopee smintită al cărei re-
zultat nu implică nicio idee de finalitate”21. Cioran
este sceptic și sardonic și în obsesia, uneori rizibilă,
privind căutarea unui sens al istoriei, cum au făcut
un Hegel sau chiar un Berdiaev (în Sensul istoriei,
unde filozoful de expresie rusă și franceză consi-
deră ca temă fundamentală a istoriei universale
destinul omului, interacțiunea între spiritul uman
și natură)22, el indicând că ar trebui să-l căutăm în
blestemul ce apasă asupra ei, și nu în altă parte, mai
ales că „un geniu răufăcător veghează asupra desti-
nelor istoriei”, ea neavând un scop sau țel, de fapt,
conferind devenirii ei un „simulacru de necesitate”,
exact aceeași fatalitate îngăduindu-i lui Cioran să
vorbească fără a cădea în ridicol de o „logică a is-
toriei” și chiar de o „providență aparte”23. Totodată,
istoria este un fenomen excepțional, efemer totuși,
un lux, în viziunea lui Cioran, „un interludiu, o ră-
tăcire”, ea devenind independentă de om iar într-o
bună îl va fi strivit de-a dreptul, sucombând, ca „un
ultim dezastru, pedeapsă meritată pentru atâtea
uzurpări și sminteli apărute din ispita, tentația ti-
tanismului”24.
Ideile și meditațiile vizând felul cum vedea
Emil Cioran Istoria, locul omului și al civilizației
umane în istorie și perspectiva existenței omenirii
probează clar că, dincolo de obsedantele sale anali-
ze, mărturisiri și aforisme sceptice și de concluziile
celor mai mulți autori care au studiat opera sa, el
rămâne, nu un optimist, cum au spus unii comen-
tatori ai operei sale, ci pesimistul încapsulat temei-
nic în istorie, și anume în aceea care orientează spre
orizonturi nu prea încurajatoare. Chiar și definiția
istoriei este una negativă, în concepția lui Cioran:
„Istoria este nu sălașul ființei, ci absența ei”25,
Cioran ajungând la postulatul că Istoria e negația
a tot, „negarea oricărui lucru”. Cei care au scris
despre optimismul lui Cioran în domeniul istoriei,
spun că un prim argument irefutabil, irecuzabil în
sensul optimist era ceea ce s-ar constata cu ușurin-
ță chiar în opera sa, și anume, descrierea completă
și justificarea adecvată a stărilor clocotitoare care
constituie „motorul evoluției omenirii”26. Apoi,
această atitudine și-ar recunoaște-o el însuși - pro-
babil atunci când uită, pentru moment, aș spune,
că este pesimist: „Oricât m-aș fi zbătut eu în această
lume și oricât m-aș fi separat de ea, distanța dintre
mine și ea n-a făcut decât să mi-o facă mai accesibi-
lă”27. Era firesc să nu fi reușit să găsească, cum n-au
găsit atâția alții, o explicație plauzibilă și recon-
fortantă acestei istorii, cu atât mai mult cu cât lui
Cioran i-ar fi plăcut să o definească în termeni me-
tafizici, dar fascinația pe care a exercitat-o asupra
sa peisajul istoric nu a putut s-o ignore28. În pofida
acestui optimism, exprimat într-o carte de tinerețe
avântată, furioasă, scrisă parcă dintr-o suflare sau
dicteu automat, Pe culmile disperării, una din ideile
esențiale sau concluziile, din Sfârtecare este clară:
„Eliberat de povara istoriei, omul, istovit la culme,
după ce se va fi dezis de propria originalitate, va
mai dispune doar de o conștiință vidă, fără nimic
cu care s-o poată umple: un troglodit dezamăgit,
un troglodit fără nicio iluzie”29.
Concluzia din Sfârtecare, și nu numai din
această carte, este că din cele mai vechi timpuri,
omul se agață de nădejdea unei definitive conflagra-
ții ca să scape pentru totdeauna de istorie30. Cioran
spune că trebuie să credem că teroarea („Teroarea
istoriei”, despre care vorbea Eliade) față de ceea ce-l
aștepta, față de ceea ce-i rezervau secolele era atât
de vie, atât de conturată, că s-a schimbat degrabă în
certitudine, în viziune, în speranță... 31. Citându-l
pe poetul și prozatorul german Novalis, care a dez-
voltat idealismul magic și extazul mistic („De noi
depinde ca lumea să fie pe potriva voinței noas-
tre”), Emil Cioran conchide: „E tocmai inversul a
ce putem gândi și resimți la capătul unei vieți și, cu
atât mai mult, la capătul istoriei”32.
Note
1	Emil Cioran, Istorie și utopie, București, Editura
Humanitas, 1992, p.158.
2 Emil Cioran, op. cit., p. 147.
3	Ibidem, p. 148.
4	Ibidem, pp. 148-149.
5	Ibidem, pp. 152-153.
6	Ibidem, p. 153.
7	Ibidem, p. 154.
8	Gheorghe Grigurcu, Breviar Cioran, Cluj-Napoca,
Editura Limes, 2007, p. 85.
9	Gheorghe Grigurcu, op. cit., pp. 85-86.
10	Ibidem, p. 86.
11	Emil Cioran, Istorie și utopie, București, Editura
Humanitas, 1992, pp. 55-56.
12	Emil Cioran, op. cit., p. 124.
13 Ibidem, p. 124.
14 Giambattista Vico, Scienza Nuova, Idea dell’Opera,
Scrittori d’Italia 135, Bari, Laterza, 1931 și M. Ferrari,
“Vico et son epoque”, en Revue des Deux Mondes,
Periode initiale, tome 15, 1838, online.
15 Alexandre Kojeve, Introduction a la lecture de Hegel,
Paris, Gallimard, coll. «Tel», p. 434 sqq., note 1.
16 Francis Fukuyama, „The End of History?”, in The
National Interest, No. 16, Summer 1989, online.
17 Nikolai Berdiaev, op. cit., p. 196.
18 Ibidem, p. 196.
19 Emil Cioran,	Sfârtecare,	București, Editura
Humanitas, 1995, p. 39.
20 Emil Cioran, op. cit., p. 44.
21 Emil Cioran, op. cit., p. 42.
22 Nikolai Berdiaev, op. cit., p. 115.
23 Emil Cioran,	Sfârtecare,	București, Editura
Humanitas, 1995, p. 43.
24 Ibidem, pp. 43-44.
25 Emil Cioran, Istorie și utopie, București, Editura
Humanitas, 1997, ediția a II-a revăzută, p. 120.
26 Ion Țurcanu, „Perspectiva istorică în viziunea lui
Cioran”, în Revista Limba Română (Chișinău), Nr.
7-8, anul XIV, 2004, online.
27 Emil Cioran, Pe culmile disperării, București, Editura
Humanitas, 1990, p. 174.
28 Ion Țurcanu, op. cit., online.
29 Emil Cioran,	Sfârtecare,	București, Editura
Humanitas, 1995, p. 46.
30 Ibidem, p. 172.
31 Ibidem, p. 172.
32 Ibidem, p. 172.
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
X	* >7? •	»
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
comentarii
analize
interviuri

18
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
Isabela Vasiliu-Scraba
Comentariu literar
al nuvelei „Tinerețe fără
tinerețe” de Mircea Eliade
Ioana Pioaru	Mântuleasa, din seria Fragment, 2022
Motto: „Opera literară a lui Eliade, dinco-
lo de incertitudinile și chiar de incorectitu-
dinile prin care au judecat-o Călinescu și
alții, își va afla locul în cadrul unei critici
mai înțelegătoare și mai ample, pentru că
multe dintre problemele pe care ni le pune
au fost problemele unei lumi în care toți ne-
am născut, am crescut, ne-am pierdut sau
ne-am salvat.” (Vintilă Horia, Buletinul
Bibliotecii Române, Freiburg, vol.XVIII,
1986)
Iată-l pe profesorul Eliade descris de Bruce
Lincoln, asistentul său de 28 de ani, la vremea
când Mircea Eliade redactase Les trois gra-
ces (10-20 august 1976) și urma să scrie Tinerețe
fără de tinerețe: „Știind tot ce Zalmoxis îi învăța
pe alții, [Profesorul] visează, scrie, stă la taifas cu
orice musafir. Înțelepciunea ce i-a fost dată din bă-
trâni o dă și el mai departe fiilor săi [spirituali]”,
consemna fostul său student pe 19 august 1976.
„Omul devine el însuși când își află istoria”
credea academicianul Mircea Eliade. Or, îndată
după cel de-al doilea război mondial, istoria ca ști-
ință a intrat - ca să zicem așa - în impasul răspân-
dirii de șabloanele cu idei prestabilite ca urmare a
unor interese politice, lingvistica împărtășind ace-
iași soartă, ceea ce a dus la extrem de târzia devoa-
lare oficială a identității dintre zisa moldovenească
și limba românească.
Din efervescența spirituală de dinainte de cea
de-a doua conflagrație mondială au rămas, din pă-
cate, numai puțini oameni „inteligenți și cu des-
tulă imaginație să se bucure de descoperirile pe
care le fac marii erudiți” (p.534), scria profesorul
Eliade în Tinerețe fără de tinerețe (1). Asupra celor-
lalți triumfă nesemnificativul. Lui Claude Roquet,
renumitul savant îi spunea că triumful nesemni-
ficativului îi pare o „revoltă împotriva omului, o
secătuire, o sterilizare, un mare plictis. Redăm mai
jos pasajul din vomumul Încercarea labirintului:
„Accept sterilitatea, plictisul, monotonia
- zicea Eliade. Dar numai ca exercițiu spiritu-
al, ca pregătire pentru contemplația mistică (...).
Nesemnificativul mi se pare antiuman prin ex-
celență (...). Propunerea nesemnificativului ca
obiect de „contemplare” și de plăcere estetică n-o
accept (...). Urâtul ca obiect al artei adaugă urâțe-
nie în plus acestei urâțenii universale în care ne
scufundăm din ce în ce mai mult” (L’Epreuve du
Labyrinthe, Paris, 1978, trad. Doina Cornea, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p.142).
Mini-romanul Tinerețe fără de tinerețe - scris
după excursia de două săptămâni în Egipt -, inițial
preluase titlul basmului românesc cu Făt-Frumos
ajuns pe tărâmul Tinereții fără de bătrânețe, unde
încetează curgerea timpului, altfel spus, în lumea
noumenală, acel tărâm solar al Frumuseții abso-
lute (2).
Când am încercat să văd de la început până la
sfârșit filmul Youth without youth (2007) n-am re-
ușit din pricina urâțeniei actorului principal, care,
la cei 45 de ani ai săi, numai de 25-30 nu arăta,
așa cum ar fi trebuit să arate întineritul Dominic
Matei. La asta s-a adăugat o permanentă senzație
de neclaritate pricinuită de asamblarea unor frag-
mente prost cârpite între ele.
De altfel filmul, după turneul european și di-
fuzarea în câteva orașe americane, a fost scos de pe
piață de Coppola în momentul când și-a dat seama
că este un eșec. Dar, cum și din eșecuri se poate
învăța câte ceva, o universitară ieșeană și-a propus
în 2018 să „recupereze” sensul povestirii eliadești
pornind invers, de la ecranizarea ratată înspre am-
pla nuvelă - de 115 pagini dactilografiate - așter-
nută pe hârtie între 6 noiembrie și 22 decembrie
1976.
Este și asta o scurtătură. Întrucât filmul, chiar
în condițiile în care ar fi fost ceva mai reușit, prin
însăși natura artei cinematografice, nu prelucrează
decât o mică parte din bogăția de idei a textului.
Fără „ocolul” vizionării filmului, cititorul
poate singur sesiza că povestea Tinereții fără de
tinerețe este atât de captivantă încât din momentul
în care începe s-o citească nu-și mai poate desli-
pi ochii din carte. Vrăjirea cititorului se întâmplă
întrucât „cel mai mare istoric al religiilor din se-
colul XX” era totodată un foarte bun povestitor cu
„magistrale calități de scriitor” (Septimiu Bucur,
în „Gândirea”, sept. 1939). Un scriitor atât de bun
încât știa, ca nimeni altul, să-și prindă publicul
în mrejele poveștilor sale - înainte de toate - fi-
lozofice ca „organizând realitatea sub aspectele ei
esențiale și permanente” (ibid.) și doar pe urmă
fantastice. De fiecare dată însă înlăturând „preju-
decata că o întâmplare fantastică trebuie neapărat
să fie înconjurată de o lume fantastică”, după justa
observație a lui Horia Stamatu (3).
Eminescu văzuse bine că rolul poeților și filo-
zofilor este să „prindă” în „cântec și în cuget înăl-
țimile cerului” (4). Dar cum poți „prinde” înălți-
mile, dacă ești legat de pământ, asemenea „omului
istoric” al istoricismului, marxismului și existenți-
alismului (apud. M.Eliade, Mitiul eternei reîntoar-
ceri, ed. II-a, Paris, 1975).
Epoca de glorie a existențialistului Heidegger
a fost în România epoca pe care și-a pus ampren-
ta „metafizicianul religiei” Nae Ionescu, ambilor
opera fiindu-le constituită și din prelegeri univer-
sitare.
Cu semnificativa diferență că în viziunea exis-
tențialistului german omul „modern” e prizonierul
unei lumi care-i produce frică („Sorge”), în timp ce
omul religios de care vorbea trăiristul Nae Ionescu
tinde a-și petrece viața în afara istoriei (5). El se
dorește trăitor în eternitatea armoniei din lumea
creată de Dumnezeu, precum călugărul Anisie
care se integrase în ritmurile cosmice (6).
În Nopți la Serampore (București, 1940), filo-
zoful istoriei - după opinia autorului, chiar Mitul
eternei reîntoarceri, apărut la Paris în același an cu
Tratatul de istorie a religiilor, este o „introducere în
filozofia istoriei” -, abordase spinoasa problemă a
desprinderii omului din lanțul condiționărilor (7).
La cursul despre Faust și problema mântu-
irii (nov. 1925- febr. 1926), curs la care Mircea
Eliade l-a văzut prima oară pe Nae Ionescu (vezi
M. Eliade, Gaudeamus, scris în 1929), fascinantul
profesor spusese că Faust este omul ales ce tinde
către lumină, un om aflat într-o permanentă ten-
siune spirituală.
Dumnezeu, acea limită «către care se miș-
că omul în progres» (Nae Ionescu) știe când să-l
mântuiască pe Faust, cum știe grădinarul când
să taie din plantele pe care le îngrijește (Goethe,
Faust, Prolog în cer). Profesorul amintise și versul
în care apare pentru prima oară grija (die Sorge)
„în cutele cele mai adânci ale sufletului”, subliniind
că momentul depresiei este urmat de potențarea
puterilor lui Faust care, în final, renunță la sticluța
de otravă, când aude în Dimineața Învierii corurile
îngerești.
În 1939 tânărul asistent Mircea Eliade scria că
Goethe în această tragedie „luminează cu osebire
omul modern” (8).
Mitul eternei reîntoarceri (1949) aduce și ne-
cesara precizare că „libertatea de a face istoria cu
care se mângâie omul modern este iluzorie pen-
tru cvasi-totalitatea speței umane” (trad. Maria
și Cezar Ivănescu, Univers Enciclopedic, 2008,
p.150).
În centrul nuvelei Tinerețe fără de tinerețe se
găsește omul „post-modern”, omul scăpat de tira-
nia istoriei. Nu în sensul unei existențe paradisiace
alături de oamenii moderni între care trăiește ano-
nim ultimii treizeci de ani de tinerețe din centena-
rul hărăzit să-l atingă. Nici ca „anulând” teroarea
istoriei (9) prin cufundarea în tomuri savante pen-
tru scrierea operei sale până la șaptezeci de ani.
El este post-modern mai degrabă din per-
spectiva harurilor cu care a fost dăruit în cea de-a
doua viață începută după ce Dumnezeu l-a salvat
în Noaptea Învierii, punându-l în imposibilitate
să-și realizeze intenția de sinucidere.
Amenințat pe zi ce trece de accentuarea unei
amnezii care începuse a se face simțită, bătrânul
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
19
profesor Dominic Matei ajunsese la disperare vă-
zând că se apropie de sfârșitul perioadei active
a vieții sale și este încă departe de a-și fi termi-
nat acel opus magnum la care lucrase ani în șir.
Pasionat de istoria limbajelor omenești, personajul
principal al povestirii fusese prin excelență un stu-
dios modern. Predase liceenilor latina și italiana,
dar ar fi preferat să predea filozofia sau istoria ci-
vilizației, prima având avantajul că pentru ea nu e
nevoie de „zece vieți”:
„Habe nun ach! Philosophie durchaus studi-
ert” îl citează Eliade pe Goethe în Tinerețe fără de
tinerețe (vezi vol. Mircea Eliade, În curte la Dionis,
Cartea Românească, București, 1981, p.546). Ceea
ce, trecut pe românește, pune de-o parte filozofia,
deja parcursă de Faust de la cap la coadă.
Ca însuși autorul narațiunii, Dominic Matei
avusese din tinerețe bucuria de a învăța și cerce-
ta. Reîntinerit printr-un miracol dumnezeiesc în
1938, după ce fusese lovit de trăznet în apropierea
Bisericii din Dealul Mitropoliei, fostul profesor de
liceu devine prototip al omului post-istoric, om
pentru care nimic din tradiția spirituală a omenirii
nu-i destinat irosirii.
În noua sa existență are neașteptata șansă de a
afla pe-ndelete, cu ajutorul Veronicăi/ Rupini, isto-
ria limbajelor omenești până la îndepărtata epocă
a proto-limbajelor nearticulate.
Post-istoria ar fi pentru Eliade vremea în care
corpul omenesc n-ar mai îmbătrâni cu trecerea
timpului și oamenii ar urma firesc vocația cu care
au fost dăruiți, fără să se gândească la recompen-
să. Ei ar tinde către „desăvârșire” printr-o intensă
muncă spirituală realizată cu tehnici ascetice foar-
te avansate. Oamenii viitorului îndepărtat ar po-
seda o serie de puteri miraculoase, precum citirea
gândurilor, darul de a anticipa „în vis evenimente-
le” și puterea de a-și materializa gândirea: „E sufi-
cient să se gândească la un obiect, pentru ca acesta
să se concretizeze imediat”.
Înainte de toate, omul post-istoric este însă
un om liber care a depășit „condiționările” (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Ocultisme tantrice la
Serampore, I și II).
Deși prin capacitatea de asimilare a unor vas-
te cunoștințe pare a funcționa asemenea unui cal-
culator performant, omul viitorului rămâne om,
prin liberul său arbitru, și prin capacitatea de a
descoperi în cele știute noi fațete ale înțelepciunii
și frumuseții.
În perioada de transformare a sa într-un tâ-
năr de 25-30 de ani peste care trecerea celor 30 de
ani nu va lăsa nici un semn, amnezicul Dominic
Matei începe a-și aminti cărți citite si poezii „de
Ion Barbu și Dan Botta pe care nici nu știuse că le
învățase vreodată”. În spital fiind, el păstrează „plă-
cerea cu care iubitorul de poezie citește un poem
pe care-l cunoaște aproape pe dinafară” descope-
rind „frumuseți și înțelesuri pe care nu le bănuise
până atunci” (p. 573), dezvăluind în mod creator
latențe nescoase încă la lumină.
Bucuria relecturii creative îi rămăsese neștir-
bită chiar în condițiile imensei științe, însușită ga-
lopant prin anamneză, prin cunoașterea-amintire
„spontană” a oricărui text scris în îndiferent ce
limbă și ce perioadă a istoriei.
Renașterea de după accidentul din 1938 îi
„amplificase fabulos toate facultățile mentale”
purtându-l neabătut către dobândirea unei în-
țelepciuni universale investită cu o dimensiune
mântuitoare.
Ca o mică paranteză, invocarea iubitorului de
poezie mi-a amintit de conversațiile lui Cioran cu
Theodor Cazaban, ambii extrem de pasionați de
geniul lui Mihai Eminescu. Recitând din Eminescu
pe străzile Parisului, Cazaban îl punea pe jăratic pe
Stelea Spătarul, din seria Fragment, 2022
Ioana Pioaru
„franțuzitul” Cioran care se văita mai apoi că-i va fi
greu să revină la limba franceză, vrăjit cum fusese
de frumusețea limbajului poetic eminescian.
Odată cu regenerarea trupească a profesoru-
lui Dominic Matei, imaginația onirică îi plasează
în preajmă acel alter ego „alcătuit din cele mai
adânci straturi ale inconștientului” (10). Îi oferă,
fără echivoc, posibilitatea să se asculte pe sine în-
suși, vorbind cu alter-ego-ul său de ca și cum s-ar
privi într-o oglindă vrăjită, asemănătoare oglinzii
din povestirea Uniforme de general (11). Așadar, ca
să-și întâlnească propria ființă necunoscută sieși
în stare de veghe, întineritul Dominic Matei își dă
întâlnire cu ea în vis. Partener de discuție în vis,
dublul își asumă uneori rolul mai-știutorului, al
călăuzei.
Francis Ford Coppola plasase în oglindă fi-
gura bătrânului profesor, făcând ecranizarea, prin
această neinspirată alegere, încă și mai greu de
urmărit până la capăt. Căci dublul nu este vechiul
„eu” al bătrânului profesor, pasă-mi-te, un „eu”
preschimbat în alter-ego aflat la derularea filmul
vieții trăite până la șaptezeci de ani.
După ce fusese lovit de trăznet în creștetul
capului, la spital moartea îi dădea târcoale. Ca în
toate experiențele din apropierea morții, Dominic
Matei vede și el filmul propriei vieți. Nici tânăr, nici
bătrân, sau ambele la un loc, profesorul poartă în
„vis” discuții cu Laura, cea mai frumoasă studentă
a sa cu care se și căsătorise. Fosta lui soție, care îl
părăsise demult, acum îi consolează tristețea laten-
tă că nu și-a terminat acel opus magnum despre is-
toria limbajelor omenești căruia îi dedicase o bună
bucată a vieții sale.
Frumoasa Laura îi interpretează destinul în
deplina sa expansiune, spunându-i că a fost ursit
Ioana Pioaru
Bulevardul Carol, din seria Fragment, 2022
să fie un fel de Goethe fără operă: „Geniul dumi-
tale ar fi trebuit să se împlinească în viața pe care
o trăiești, nu în analize, descoperiri și interpretări
originale. Modelul dumitale ar fi trebuit să fie...
Goethe. Dar imaginează-ți un Goethe fără operă”
(p. 536).
Pasajul îmi pare o modalitate de a evoca înțe-
lepciunea lui Nae Ionescu, filozoful care susținea
că nu contează câte cărți groase ai scris. Contează
doar cât ai ajuns să te „subțiezi” pe tine însuți.
„În epica noastră atât de monotonă, atât de
limitată, Mircea Eliade a știut întotdeauna să apa-
ră pe un plan aparte”, consemna cu justețe Horia
Stamatu încă din 1937.
Note și considerații marginale:
1.	Constantin Floru (1897-1983), - unul dintre asis-
tenții profesorului Nae Ionescu și apoi unul dintre
editorii celor patru volume de prelegeri naeionesci-
ene publicate în timpul războiului -, observase că la
nemți cultul tinereții „în ce are ea mai neisprăvit” s-ar
putea să fi fost influențat de filozofia romantică, o fi-
lozofie a tinereții” (vezi „Jurnalul literar”, oct. 1997,
p.7). La vremea terorii ideologice si polițienești co-
muniste C-tin Floru s-a „metamorfozat” în traducă-
tor, tălmăcind din Hegel, din Leibnitz, Estetica lui N.
Hartmann, etc (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera
Școlii de la Păltiniș, https://isabelavs2.wordpress.
com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/).
2.	Isabela Vasiliu-Scraba, Clipa netrecătoare din
„Tinerețe fără bătrânețe, în rev. „Tribuna”, Cluj-
Napoca, nr. 498 / 2023, pp. 6-8.
3.	Isabela Vasiliu Scraba, Mircea Eliade și detractorii săi,
sau, Răfuiala omului de rând cu omul superior, htt-
ps://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabe-
lavs-eliadedetractori4/.
4.	Isabela Vasiliu Scraba, La centenarul nașterii poetului
Horia Stamatu, ciudățenii cripto-comuniste, https://
isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-cente-
nar10horiastamatu/.
5.	Isabela Vasiliu-Scraba, Chintesența trăirismului, re-
ferat pentru Conferința națională „Nae Ionescu”,
Muzeul Brăilei, 22 aprilie 2020, contramandată din
pricina pandemiei de „Covid-19”, în „Tribuna” , Cluj-
Napoca, nr. 484/ 2022, pp. 11-12 si nr. 485/ 2022, pp.
9-11.
6.	Isabela Vasiliu-Scraba, Două personaje ale romanu-
lui Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie (/Arsenie
Boca) și filozoful Petre Biriș (/Mircea Vulcănescu) ;
https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arse-
nie-boca/personajroman/.
7.	vezi cele două părți ale eseului: Isabela Vasiliu-
Scraba, Ocultisme tantrice la Serampore, în „Tribuna”
, Cluj-Napoca, nr. 493/ 2023, pp. 15-16 si nr. 494/
2023, pp. 14-15.
8.	Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae
Ionescu,	https://isabelavs2.wordpress.com/nae-io-
nescu/isabelavs-bacau5fausnae/.
9.	Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul Marii Uniri, o
privire filozofică asupra istoriei României, https://isa-
belavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/.
10.	Descoperirea inconștientului avea pentru Mircea
Eliade o importanță similară cu descoperirile mari-
time din timpul Renașterii, aducând „lumină într-o
lume care mai înainte nici nu fusese bănuită” (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau, Transparența
matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/is-
abela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matemati-
ca-a-realitatii/).
11.	Isabela Vasiliu-Scraba, Statul-închisoare și artistul
adevărat (despre „Uniforme de general”, de Mircea
Eliade, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 492/2023,
pp. 16-18.
■
20
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
istoria literară
Radu Bagdasar
Din subteranele
creației (XIII)
Apariția anecdoticii, a arriere plan-ului
filosofic și rupturile din sânul lor
Obiectivul proiectului, problematica pe care
o ridică el multiplele exigențe și dificultăți care
apar una câte una pe măsură ce geneza prinde
corp reprezintă probabil miza intelectuală cea
mai importantă, dincolo de îndemânarea artis-
tică de care este servit. Este ceea ce autorul vrea
să ofere publicului ca o contribuție, o amelio-
rare a stării de lucruri existente, o limpezire a
unor aspecte ignorate, decelarea unor dificultăți
ascunse dar nu mai puțin reale. Dacă Rabelais
veștejește în Gargantua sistemul educativ de tip
sorbonard al epocii, pretențios până la ridicol,
dogmatic, interminabil, fără utilitate practică,
el facilitează ieșirea din mentalitatea dogma-
tică medievală spre orizonturile umaniste ale
Renașterii. Faust-ul goethean atinge problema
emblematică a modernității: setea de cunoaște-
re (științifică), devenită atât de puternică în se-
colul al XVIII-lea încât individul superior este
gata să semneze pactul cu diavolul pentru a avea
acces la intimitatea lucrurilor. Inversul mitului
biblic al fructului oprit ceea ce se legitimează ca
o revoluție în mentalitatea epocii. În fond, ma-
rile romane, marile piese de teatru sunt dezba-
teri asupra destinului omului. Ele propun soluții
frânelor și obstacolelor care se ridică în calea
progresului uman pe diverse planuri. A se re-
marca faptul că stabilirea obiectivului, de multe
ori implicită și preexistentă genezei, este fructul
unei scrutări de tip științific a neajunsurilor so-
cietății timpului lor iar acest lucru poate nece-
sita un efort considerabil, șovăieli, întreruperi
intempestive, furii. Scriitorii au fost poate cei
mai mari diagnosticieni ai tarelor timpului lor,
înaintea politicienilor, a psihologilor, a econo-
miștilor. Conceperea obiectivului la marii scri-
itori echivalează de multe ori unei descoperiri
științifice.
Ioana Pioaru	Calotești, din seria Fragment, 2022
Judecând după formele embrionare ale
unui proiect, așa cum se găsește el în arhivele
manuscrise ale scriitorilor - listele de subiecte
ale lui Stevenson, Henry James, Tolstoi, Andre
Maurois, „ideile”, subiectele prelevate din tra-
diții existente (Irod, Faust, Hamlet, Cambise
II, ...) cea care apare mai întâi este anecdotica.
Iar anecdotica poartă, încrustată în materia ei,
obiectivul, problematica și implicit dificultățile
proiectului. Când între problematica filosofi-
că, psihologică, socială și încarnarea ei artistică
există un decalaj considerabil, scriitorul trebuie
să facă eforturi sisifice pentru a o găsi.
Pe 27 decembrie 1857, Vigny notează în
jurnalul său: „MUNCĂ INTERIOARĂ. Mă în-
trebam azi-noapte de ce termin atât de puține
lucrări. Din pricină că nu-mi place să-mi dau
silința decât pentru probleme dificile. Nu-mi plac
decât tururile de forță. Astfel, simțeam dificulta-
tea de a expune luminilor rampei ideea lui Stello
în Chatterton. De a face să suspine națiunea cu
privire la destinele armatei, această națiune în
națiune. Să fac să se vadă amestecul de servitute
și măreție. Subiectele vulgare sau micile intrigi
se prezintă cu duiumul minții mele, dar le res-
ping sau le las să-mi cadă din mână, spunând la
ce bun. Îmi place lupta de idei. Acolo unde nu
există luptă, și încă o luptă mare, nici nu vreau
să intru în arenă” (Vigny Journal 27 dec. 1857).
Vigny fusese ofițer în armată și considera
că armata este o chintesență a națiunii, ceea ce
este perfect adevărat. Oamenii care acceptă ris-
cul sacrificiului suprem pentru națiunea lor sunt
pătrunși de valorile ei și reprezintă într-adevăr
o chintesență a respectivei națiuni. Surmontarea
„problemelor dificile” evocate de Vigny, încar-
narea fenomenală a problematicii sunt obsesiile
și coșmarurile genetice ale autorului pe toată du-
rata procesului de invenție. John R. Searle (1985,
61) vorbește „[...] de experiențe de timp-reacție,
care arată că diferite sarcini intelectuale nece-
sită, pentru a fi duse la bun sfârșit de către oa-
meni, intervale de timp diferite“. Cum provocă-
rile pe care și le propune scriitorul cochetează
cu zone virgine ale fanteziei umane, într-o zonă
în care raționalitatea se dovedește neputincioa-
să, el caută să creeze inconștientului condițiile
necesare pentru surmontarea lor. Sau mai bine
zis procedează în așa fel încât sarcinile pe care
și le propune să beneficieze de timpul de imer-
siune inconștientă necesar pentru rezolvarea lor
conform spuselor lui Searle.
Să revizităm experiența lui Georges Perec.
Prin anii ’50, încearcă să scrie primul său roman
de o particulară originalitate - Lucrurile, capul
de serie al literaturii „chosiste”. O primă parte
este deja gata pe masa sa de lucru dar îi lipseș-
te continuarea. Iar continuarea se încăpățânea-
ză să nu vină: dificultăți de concepție globală
coextensivă cu redactarea textului. Altfel spus,
planul voal este incomplet. Timpul trece și, în
Ioana Pioaru
Splaiul Independenței, din seria Fragment, 2022
pofida asalturilor repetate ale tânărului conde-
ier, proiectul se încăpățânează să nu avanseze. În
speranța poate a unui sfat miraculos, Perec face
o vizită lui Maurice Nadeau, critic de referință al
timpului. Dar, nici după vizita la acesta, soluția
nu se profilează la orizont. Nadeau povestește
că, la scurt timp după vizita respectivă, Perec,
la capătul răbdării, lasă totul baltă și se prezin-
tă autorităților militare. „Dacă pleacă să-și facă
serviciul militar «în disperare de cauză», este bi-
neînțeles pentru că circumstanțele îl obligă, dar
de asemenea pentru că speră că această ruptură
îi va fi la urma urmei benefică” (Nadeau 1990,
59).
Evoluția ulterioară a lucrurilor va confirma
presupunerea lui Nadeau. „Corvoada militară
terminată, iar anii trecuți, Georges Perec revine
din nou să mă vadă. Și revine cu un manuscris
[...]. Este vorba de un roman. Un titlu curios:
Lucrurile. Un fenomen de epocă pe care autorul
a pus degetul. [...] Sunt agreabil surprins.”
Firește, putem considera această întâmplare
drept o circumstanță banală din viața unui au-
tor care este în fond un cetățean ca oricare altul
și trebuie să se conformeze obligațiilor militare.
Dacă însă, în absolut aceeași situație, Perec ar
fi fost lansat în plină viteză pe panta elaborării
Lucrurilor, este absolut sigur că ar fi recurs la
orice subterfugiu pentru a amâna sau a se exo-
nera de stagiul militar. Și totuși întâmplarea este
tipică pentru modul în care funcționează oro-
logiul interior. Ce s-a întâmplat între momen-
tul în care fantezia lui Perec declară „forfait“ și
momentul reușitei? Problema continuării pro-
iectului, a găsirii unei părți absente a structurii
macroscopice a romanului care îl obseda, cade
în inconștient care, deja puternic mobilizat prin
presiunea voinței, are nevoie în cazul respectiv
de timpul-reacție de doi ani pentru a o rezol-
va. În momentul în care acest interval s-a scurs,
inconștientul lansează semnalul jubilator la su-
prafața conștiinței. Scriitorul simte că soluția a
apărut și transcrie pur și simplu pe hârtie conți-
nutul „cutiei negre“ a inconștientului.
Artificiul lui Perec este dictat, fără îndoia-
lă, de o comandă a etajului inconștient dar și de
circumstanțele sociale ale momentului. Cazul
lui corespunde nivelului zero, de așteptare pasi-
vă a efectelor incubației, fără a încerca să-și au-
toinfluențeze procesele cerebrale. Este echiva-
lentul alternării cu o activitate diferită în genul
lui Voltaire, Tolstoi, Byron, J. C. Oates. Suntem
tentați de a numi acest tip de incubație care mai
întâi privește globalitatea problematicii unui
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
21
proiect iar în al doilea rând durează un timp
considerabil - ani în cazul lui Perec - macroin-
cubație. Timpul de reacție corespunde, după
opinia noastră, lipsei de experiență a unui autor
tânăr dar poate corespunde și dificultății pro-
iectului. Pentru că Lucrurile inaugurează un nou
gen: literatura de reificare, chosistă.
Când, în situații identice, scriitorii experi-
mentați recurg la acel chasse-croise al lucrului
în contrapunct (geneză polifonică), putem con-
sidera că se escaladează o treaptă superioară a
gestiunii orologiului interior. Avem aici un al
doilea tip de rezolvare a dificultăților. În mo-
mentul în care un proiect se împotmolește, au-
torul îl abandonează provizoriu și trece la un alt
proiect sau la o altă activitate. Proiectul împot-
molit cade în inconștient și fermentează în el -
avem „macerația anahoretului” - până când in-
conștientul găsește soluția și o expediază într-un
flash la suprafața conștiinței. În 1833, Balzac lu-
crează alternativ la Aventurile unei idei, din care
scrisese cam un sfert, și la Eugenie Grandet, pe
care o dusese până la jumătate. În octombrie
al aceluiași an corectează Femeia abandonată,
Mesajul și Celibatarii. Un an mai târziu (12 au-
gust 1834), îi declară Zulmei Carraud: „Încep
STUDIILE FILOSOFICE, ele vor merge în pa-
ralel cu STUDIILE DE MORAVURI”1 (Balzac
1876 I, 282). Iar cum pentru Balzac, doar două
proiecte, cu toate că constituite din mai multe
volume, este prea puțin, el caută în același timp
un editor pentru Cele o sută de povești nostime.
Probabil că Balzac a intuit eficiența incubației în
inconștient a părților mai dificile ale unui pro-
iect, punând la contribuție timpul respectiv la
inițierea sau la continuarea unui alt proiect, ale
cărui contururi îi erau clare și care nu-i opunea
Ioana Pioaru	Oameni și case/ Henrieta și Cella Delavrancea, 2022
în acel moment dificultăți. În general, proiectul
către care se orientează la un moment dat este
un proiect care și-a făcut deja stagiul în subte-
ranele psihicului și care dispune de soluțiile fan-
tasmatice necesare. Cum alternarea activităților
de același tip este deja o tehnică, o vom numi de
nivel unu. Valorizându-și timpul cu mai multă
eficiență prin alternarea proiectelor, genezele în
chestiune riscă să se etaleze pe spații temporale
mai lungi, dar duratele în valoare absolută ocu-
pate de fiecare dintre ele și puse cap la cap sunt
mai scurte.
Dacă, la modul excepțional, materia proiec-
tului se dovedește încă „crudă“ în spiritul său,
scriitorul poate utiliza scrisul în alternanță cu
tipuri diferite de activitate: trece la aranjarea
pe categorii a medaliilor și gemelor din colec-
țiile sale petrografice cum făcea Goethe, la cosit
sau spart lemne precum Tolstoi, la arat tarlaua
de pământ pe care și-o rezervase la Ferney pre-
cum Voltaire, înotând sau lansându-se „câțiva
kilometri călare în pădure” eventual pe ploaie
ca Byron pe când scria Sardanapal (Jurnal de
Ravenne, 14 ian. 1821) etc.. Între toate aceste
preocupări, i se poate întâmpla să aibă senti-
mentul brusc al revelației soluției dificultății sau
punctului de creație-opțiune de la proiectul pe
care îl abandonase provizoriu în urmă cu ore,
zile, săptămâni sau luni. În acest caz revine în
catastrofă la el continuându-l dintr-un singur
suflu până la sfârșit sau până la următorul punct
de rezistență, înainte de a-l părăsi pentru a doua
oară la următoarea dificultate, reveni iarăși în
forță ș.a.m.d. așa cum s-au petrecut lucrurile
timp de cinci ani cu D-na Bovary, șaisprezece
ani cu Finnegan’s Wake a lui Joyce, douăzeciși-
cinci cu Răscoala lui Rebreanu și 60 cu Faust.
Ioana Pioaru	Lockdown Sketchbook/ Slaugham, 2020
Legea sacadelor neregulate, implicând intervale
de reflecție diferite la diversele probleme sau
subprobleme pe care derularea unui roman le
implică în textura lui, prezidează genezele mari-
lor opere. Werther, scris dintr-un singur suflu în
25 de zile de Goethe, este o excepție în contextul
operei goetheene supusă mai degrabă legii saca-
delor. Este diferența între autorul tânăr purtat pe
aripile propriei afectivități - se știe că Goethe a
manifestat toată viața o mare sensibilitate față de
speța feminină - și autorul ajuns la maturitatea
instrumentelor lui de creație, în fond la o matu-
ritate tout court când stăpânește totul, inclusiv
propriile-i elanuri afective. Creatorii de anver-
gură - Goethe, Tolstoi, Dostoievski, Pirandello,
Hemingway, Gide, Ionesco... - se disting prin
practica acestei forme de optimizare. Este con-
trapunctul de nivel doi, trei, patru ... Ultimul ni
se pare cel mai eficient, dat fiind că diferențialul
de natură al activităților poate să ofere imagi-
nației posibilități de recuperare mult mai rapidă
decât celelalte.
Referințe bibliografice
Hemingway, Ernest (1966), Oeuvres romanesqu-
es. Poemes de guerre et dapres guerre. I, Paris:
Gallimard. Preface de R. Asselineau.
Nadeau, Maurice (1990 et 2011): Grâces leur soient ren-
dues, Paris: Albin Michel.
Searle, John R. (1984) Minds, Brains and Science,
Harvard University Press.
Vigny, Alfred de (1867) Journal d’un poete, recueilli et
publie sur des notes intimes d’Alfred de Vigny par
Louis Ratisbonne, Paris: Michel Levy Freres.
Notă
1 Ciclu de romane. Aici Balzac se referă la prima se-
rie de cinci volume care vor apărea în decembrie al
aceluiași an la editorul Edmond Werdet.
■
22
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
interviu
Interviu cu
Yasunari Kawabata
În exclusivitate pentru revista Tribuna
Yasunari Kawabata
La 16 aprilie 1972, s-au împlinit 50 de ani de la moartea (prin sinucidere) a scriitorului Yasunari Kawabata (1899-1972),
primul autor japonez, care a fost distins cu Premiul Nobel pentru literatură, în 1968, căruia i s-au tradus ulterior, în limba
română, numeroase romane și volume de eseuri.
În semn de omagiu adus scriitorului, republicăm interviul pe care i l-a luat sărbătoritului de atunci domnul Liviu Petrina,
la câteva luni după anunțarea premiului.
Domnul Liviu Petrina, diplomat de carieră și publicist, care urmase Dreptul la Cluj și lucra, în 1968, la Ambasada României
din Tokyo, are meritul de a fi insistat să i se acorde acest interviu și să ceară și un autograf pentru revista Tribuna (an XII,
nr. 50 (620), 12 dec. 1968, p. 8). Interviul a fost însoțit de un portret realizat de Neagu Rădulescu, pe care îl reproducem,
de asemenea.
Mulțumim domnului Liviu Petrina pentru acordul de a republica acest interviu în revista Tribuna. Tot Domnul Livu
Petrina a tradus și publicat, și tot în Tribuna, și discursul pe care scriitorul japonez l-a susținut la festivitatea de acordare a
Premiului Nobel, în Tribuna, anul XIV, nr. 36 (710), 3 sept.1970, p. 8, și în nr. 37 (711), 10 sept. 1970, p. 8, discurs pe care
îl vom reproduce, de asemenea, într-unul din viitoarele numere ale revistei.
Transcrierea textului s-a făcut în conformitate cu normele ortografice actuale, iar forma sînt a fost transcrisă sânt, conform
precizărilor din DOOM-3. Notele explicative și introducerea aparțin domnului Liviu Petrina, care, împreună cu scriitorul
clujean, Aurel Rău, sunt, probabil, singurii români în viață, care s-au întâlnit cu Yasunari Kawabata. (Ilie Rad)
*
Yasunari Kawabata, laureatul Nobel 1968, s-a născut la Osaka, în 1899, 11 iunie. Rămâne curând orfan de ambii pă-
rinți, îl crește un bunic. Rătăcește prin țară, pe la diferite școli și internate. Studiază la Tokio literatura japoneză și engle-
ză. Debutează cu Jurnalul celui de-al 16-lea an (1925). A lucrat pe la o editură, a fondat mai multe reviste. Președintele
Pen-Clubului Japonez (1948-1965), vicepreședintele Pen-Clubului Internațional, membru al Academiei de Arte Nipone.
Publică numeroase opere: Țara zăpezilor, O mie de cocori, Dansatoarea din Izu, Sunetul Muntelui etc., etc. Locuiește la
Kamakura (50 km de la Tokio), unde a binevoit să ne primească.
- Sânteți primul japonez căruia i se decernea-
ză Premiul Nobel pentru Literatură. Ce influență va
avea evenimentul asupra literaturii japoneze?
- Literatura țării mele, în ceea ce privește felul
de a fi scrisă, cred că nu va fi influențată în mod de-
osebit. Doar pentru introducerea creațiilor nipone
și în țările mai mici (mă iertați că folosesc expre-
sia, și Japonia e o țară mică), în afară de, să zicem,
America, Franța, Germania, s-a creat un prilej.
Operele mele viitoare, ale altor scriitori din Japonia
nu cred că vor fi afectate.
- “Am primit distincția, în primul rând, grație
faptului că există tradiții japoneze, iar eu le-am în-
corporat în operele mele” - spuneați Dv. în seara în
care s-a anunțat hotărârea Academiei Suedeze. Vă
rugăm să dezvoltați această idee, schițând, eventual,
și traiectoria romanului japonez de-a lungul vremu-
rilor.
- Începând din timpul copilăriei, pe când
aveam 14-15 ani, am citit literatură veche japo-
neză, veche, adică de acum o mie de ani - Genji
Monogatari1, spre exemplu. Cărțile citite la vârsta
aceasta sânt cele care rămân mai adânc imprimate
în suflet, nu-i așa? A venit și influența occidenta-
lă.
Tradițiile literaturii japoneze - Kojiki2,
Manyoshu3, momentul Genji Monogatari, apoi în
Epoca Edo4 - acum trei sute de ani (între timp ro-
manele descăzuseră) - tanka, waka, haiku, renga,
renku5 - genuri specifice poeziei noastre, care s-au
perpetuat peste secole. Există, cu alte cuvinte, o
lungă tradiție a literaturii nipone, cu care am intrat
în contact tot mai intim, am ajuns să o îndrăgesc.
Scrierile mele au fost, în mod natural, influențate
de această tradiție.
- Romanul japonez...
-Să începem cu Genji Monogatari, care este,
mi se pare, cunoscut relativ, la Dv., în Europa. Cum
știți, e vorba de o epocă de-acum o mie de ani. (Cu
mândrie nereținută.) A, vaza aceea din colț e con-
temporană cu Genji Monogatari.
- E de acum un mileniu, din perioada Heiană!?6
- Da. E veche bine. Îmi spuneați că vă intere-
sează poporul Ainu, am și niște obiecte ainiene, o
să vă dau și Dv.
- O, nu trebuie! Vă mulțumesc foarte mult.
- Genji Monogatari, așadar. Viața nobilimii de
la Curtea împăratului cunoaște acum o eleganță și
un rafinament remarcabil. Cultură înfloritoare. Se
pare că literatura începe să se dezvolte sub influen-
ța dinastiei chineze7. Doamnele de la Curte aveau
o educație aleasă: bărbații, mai instruiți, scriau în
limba chineză, scriau poezii. Să scrii într-o limbă
străină, să compui poezii într-o limbă străină trebuie
să fie extrem de dificil. Ceea ce a rămas din această
perioadă sânt, în general, operele scrise de femei. Nu
se poate spune că ale bărbaților nu au fost superioare
celor feminine, numai că scriau într-o limbă străină.
Genji Monogatari8. A, și mai înainte au existat ro-
mane. Cel mai vechi roman e Taketori Monogatari.
Genji Monogatari e comparat adesea cu romanele
moderne, cum sânt, spre exemplu, ale lui Proust. Și
e un roman de acum o mie de ani! Pe atunci nici în
China nu erau romane. După Genji Monogatari au
apărut și alte romane. Apoi, treptat, romanul a de-
căzut.
Alt moment, Epoca Tokugawa9, acum trei sute
de ani. Atunci a scris Saikaku10. Alte multe roma-
ne, reînflorește genul. Vremurile se schimbaseră. Se
poate spune că Saikaku reprezintă realismul. Acum
trăiește și Chikamatsu11 - dramaturg, însă; el ilus-
trează romantismul, nu-i așa?
Epoca Meiji12, influență occidentală. Romanul
ajunge iar în vogă. Încă influența occidentală e pu-
ternică. Și nu numai în literatură, ci și în sculptură,
în pictură - Renoir, uite tabloul acela, în fine... Și în
știință se importă masiv. Se importă literatură. Cred
că de-acum se vor scrie și romane specifice japoneze.
- Se spune că Dv. aruncați o punte între litera-
tura occidentală și cea orientală. Care e deosebirea
principală dintre cele două literaturi?
- Sânt tradițiile altele. Filosofia, mentalitatea
eroilor nu e, la noi, transpusă direct, la suprafață
rămâne - nu știu de ce, undeva, într-un alt strat.
- Care sânt romancierii străini pe care îi prețuiți
cel mai mult?
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
23
proză
-	Dintre scriitorii pe care îi citim în timpul
școlii, când sântem tineri, ni-i alegem pe cei pe care
îi admirăm sincer, cu sentimente pure. Pe ceilalți,
pe care îi cunoaștem la maturitate, îi privim altfel:
cum spuneam, mai ales primii ne rămân în suflet.
În acest sens, scriitorii ruși sânt mulți: Dostoievski,
Tolstoi, Cehov. Firește, și Shakespeare, și Goethe, și
scriitori francezi.
-	Care scriitori străini influențează literatura
niponă?
-	Astăzi - francezii și americanii. Puțin mai
înainte americanii, francezii; mai înainte rușii, ger-
manii, europenii de nord (Ibsen, Bjornson).
-	Domnule Kawabata, nici limba Dv., nici lim-
ba mea nu sânt prea cunoscute în alte țări. Pentru ca
literaturile unor astfel de limbi să devină mai bine
cunoscute în lume, ce s-ar putea face?
-	Da, da. Există un comitet UNESCO, care
se ocupă cu promovarea unor literaturi mai puțin
cunoscute. Și cea japoneză intră aici. Poate și eu
am primit Premiul Nobel, datorită acestei acțiuni.
Așadar, traducerile.
Cel mai bine e dacă merg oamenii în aseme-
nea țări și învață acolo limba. Astăzi, se traduce în
engleză din literatura japoneză; asta, după ultimul
război. În timpul războiului, japonezii i-au învățat
pe americani limba japoneză. Erau interese de răz-
boi, apoi se credea că-i vom învinge pe americani,
va trebui să-i ocupăm, deci va fi nevoie de vorbitori
de japoneză. Astăzi, toți traducătorii celebri din
limba noastră (în engleză) sânt cei care au învățat-o
în această perioadă. Deci... De fapt, în Occident se
spune adesea, nu?, că literatura, cultura țării învin-
se pătrund în țara învingătoare.
Și Pen-Clubul manifestă interes în problema
traducerilor. Comitetele etc. pot ajuta, însă cărți nu
publică. Tot editurile o fac. Ele gândesc și comerci-
al. De aceea, pentru a nu rămâne numai la nivelul
intereselor editurilor, trebuie și guvernele să se pre-
ocupe. Aici, iarăși, se îndreaptă eforturile spre țări-
le mai mari, apoi vin cele mai mici. Există și relații
între traduceri și schimburile de mărfuri; când se
dezvoltă comerțul dintre două țări, și valorile cul-
turale încep să circule mai bine.
Tokio, 17 nov. 1968
Interviu realizat de Liviu Petrina
Note
1	Genji Monogatari - una din capodoperele literaturii
japoneze, scrisă în primul deceniu al mileniului nos-
tru, de către o femeie, Murasaki Shikibu (978-1016).
2	Kojiki - Cronica întâmplărilor vechi - prima carte
scrisă în limba japoneză (712).
3	Manyoshu - Culegerea a mii de Frunze - o antologie
de poezie realizată aproximativ prin anul 770.
4 Epoca Edo (1603-1867).
5 Tanka sau waka - poem de 31 de silabe; haiku - poem
de 17 silabe; renga - poezie-dialog; renku - cuplet.
6 Perioada Heiană (794-1192).
7 TO - dinastia Tang (618-906).
8	Taketori Monogatari - operă anonimă, de la sfârșitul
secolului X.
9	Epoca Tokugawa - Epoca Edo.
10 Thara Saikaku (1642-1693).
11 Chikamatsu Monzaemon (1653-1725).
12 Epoca Meiji (1867-1912).
■
lonuț Calotă
În vizită la Slavici
Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici”, 2022
Premiul II, secțiunea Proză scurtă
Ecran este porecla noului nostru coleg de gașcă.
Sincer, nu credeam că vom mai pri-
mi curând pe cineva. Noi, cei șase membri
vechi ai grupului, trei fete și trei băieți, eram de
destul de mult timp împreună și devenisem atât de
uniți încât ne consideram o familie, chiar dacă nu
în sensul ei tradițional.
Ventuză este cel care l-a adus.
A spus că l-a văzut în gara veche cum copia
reclame pe un șervețel și i s-a părut că e suficient de
ciudat ca să facă parte din clubul nostru.
Culmea e că toți l-am primit destul de bine. Ba
chiar, Vaxa s-a agățat din prima de gâtul său.
Este frumușel și toți suntem convinși că Vaxa
își va lepăda fustele pentru el cât de curând.
Pare înalt, dar doar în comparație cu mine,
căci eu sunt mai degrabă pitic. Are părul între bru-
net și blond, un fel de gri spălăcit, și îl poartă lung
și ondulat, încât, deseori, e confundat, de la spate,
cu o femeie. Fața este și ea prelungă, strivită cum-
va între urechile ca două parabolice, dar tipul ăsta
posedă acel ceva care îl face de la prima impresie
simpatic și interesant. Probabil, ochii săi verzi, stră-
lucitori ca un laser, care te hipnotizează, combinați
cu vocea gravă, masculinizată rapid de la fumatul
intens.
Eu auzisem deja de el cu ceva timp în urmă.
Circula o poveste din timpul unei ediții de la în-
ceputurile Festivalului Unității și Tradiției. Într-
una dintre acele zile, în mijlocul străzii arhipline
se mișca greoi o caravană de căruțe pline cu paie
și cu pepeni verzi, care i-au atras atenția lui Ecran.
Curios și pus pe șotii, i s-a părut că pepenii arătau
ca niște bombe, iar codițele lor erau fitilele. Avea la
el bricheta cu care își aprindea chiștocurile culese
din stația de autobuz. S-a apropiat de una dintre că-
ruțe și a încercat să aprindă câteva dintre acele zeci
de fitile. Ca să fie și mai amuzant, a vrut să aprindă
și paiele. A fost dezamăgit că nu s-a pornit nicio
flacără și nu a explodat nicio bombă. Ba chiar, din
locul unde a pus focul s-a scurs doar un lichid ne-
gru și cleios. Abia după un timp a înțeles că acele
care alegorice tradiționale erau doar din plastic.
Paznicii, însă, nu au apreciat gluma. L-au prins și
l-au dus la poliție. Povestea lui a circulat un timp
printre puștii din cartier, iar mie mi s-a întipărit în
minte. Ecran devenise un fel de legendă urbană.
El, de altfel, m-a ales din prima zi pe mine ca
apropiat și confesor.
Mi-a povestit că porecla Ecran o primise încă
din copilărie. Găsise în podul bunicilor o carcasă
goală de televizor alb-negru, căreia i-a găsit imediat
o întrebuințare. A început să facă un fel de showuri
de televiziune, la care asistau prietenii săi de atunci
și chiar rudele sau vecinii. Dovedea un talent ne-
bănuit în spatele ecranului imaginar. Din copilul
timid, retras, se transforma într-un prezentator
plin de vervă și umor, care se pricepea de minu-
ne să țină în tensiune publicul. Se pregătea intens
și cu seriozitate pentru fiecare moment în parte,
uimindu-și audiența de câte ori apărea în fața lor
astfel. Devenise o mică vedetă locală. Cea mai emo-
ționantă „emisiune”, dar și ultima, a fost cea în care
a vorbit despre șocul pierderii părinților săi într-un
tragic accident de mașină. După aceea, a renun-
țat la spectacolele sale și o vreme nu s-a mai auzit
nimic despre el. A trăit ascuns printre cerșetori și
aurolaci, după cum a recunoscut, ulterior, chiar el.
Ca să se încălzească, dormea în brațe cu un mai-
danez, singurul lui prieten din acea perioadă, până
l-a descoperit Ventuză. Astăzi, mi-a dezvăluit că, de
fapt, părinții săi plecaseră să lucreze afară, vrăjiți de
mirajul banilor Occidentului, maică-sa în nordul
rece al Italiei, să îngrijească o bătrână paralizată, iar
taică-său în sudul fierbinte al Spaniei, pe un șanti-
er de drumuri și poduri. De când l-au părăsit, nu
a mai primit nicio veste de la aceștia. Nici nu știe
dacă mai trăiesc.
În compensație, eu i-am dezvăluit, după ce a
fost acceptat în unanimitate în gașcă, cum am în-
cercat să o cuceresc pe PuBella. Bine, am uitat să
adaug că ultimul care l-a acceptat a fost Magaie. El
a trecut peste gelozia de la faza cu Vaxa abia după
ce Ecran i-a dăruit un pistol adevărat, despre care
a spus că este singura lui moștenire de la tatăl său.
Desigur, Magaie era gelos fiindcă el însuși simțea o
atracție pentru Ecran și ar fi vrut să fie el în brațele
acestuia, nu Vaxa.
— Numele meu real e Anan de Amiranda,
chiar dacă voi toți îmi spuneți Schit, și scriu poezii,
i-am declarat într-o seară frumoasei PuBella.
— Ahaaa, mi-a răspuns ea bufnind în râs, lă-
sându-mă fără replică. Acum îmi explic de ce ai po-
recla asta ridicolă. Este vorba de o variantă de scri-
itor prescurtată. Așadar, ai de gând să creezi și tu
chestiile de-alea îngrozitoare numite cărți. De fapt,
bănuiam eu că ești un tip fragil. Îmi e și teamă că
dacă te ating, te transformi într-o broască țestoasă.
— Păi, este un semn de bine când o fată face
acest efort de a fi ironică, mi-a răspuns imediat
Ecran, încercând să mă încurajeze. Și, după aceea,
ai dus-o la Slavici?
— Bă, ești stupid? Cum adică să o duc la
Slavici?
— Frate Schit, e vorba de un tufiș din parcul
nostru, în capătul aleii care nu duce nicăieri, lân-
gă o statuie căreia i s-a șters numele, iar noi i-am
spus Slavici pentru că, în urmă cu câțiva ani, când
am descoperit locul, prietenii mei tocmai primiseră
niște întrebări în teza la română și nimeni nu a știut
răspunsurile. Acolo, fetele știu că sunt duse pentru
a fi sărutate.
— Super, abia aștept să-mi arăți locul. Cred că
și PuBella ar fi încântată să afle de această ascunză-
toare secretă.
— Apropo, știai că tatăl PuBellei s-a născut în
Iordania? El îi povestește mereu despre această țară
destul de diferită de a noastră, despre deșert, Marea
Moartă și cultura lor specifică, iar ea îmi redă me-
reu fascinată toate detaliile.
— Uau, cu atât mai interesant! Știai că eu sunt
lipovean sau că Vaxa e ucraineancă? Ai vreo pro-
blemă cu originile noastre?
24
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
— Nuuu, bineînțeles că nu contează, deși la
Vaxa se simte evident accentul, i-am răspuns zâm-
bind. În plus, nimeni nu e perfect, de exemplu, eu
sunt doar pe jumătate clujean, dar, uite, discuția
asta îmi aduce aminte de o aventură pe care am
avut-o anul ăsta la mare, la 2 Mai.
— Spune-mi-o, chiar m-ai făcut curios.
— Mă pregăteam, într-o dimineață calmă, se-
nină și fierbinte, să ies pe mare, la pescuit de guvizi,
cu un localnic, un lipovean care umbla tot timpul
cu o sticlă de rachiu alb în buzunar. Am mers cu el
foarte devreme la mlaștina de lângă Limanu ca să
strângem momeli. Șocant a fost când acesta a scos
din noroi câteva râme gri și le-a băgat în gură, în-
ghițându-le imediat. Satisfăcut, mi-a spus că sunt
foarte bune, mai gustoase decât midiile și rapanele,
și mi-a întins și mie câteva. Am refuzat. Mă făcu-
sem livid la față. Toată ziua aceea a fost un dezas-
tru, deși am prins un superb răsărit în larg, iar în
jurul bărcii noastre se zbenguiau delfini. Mi s-a fă-
cut rău imediat cum am scos primul guvid din apă
și i-am simțit pielea cleioasă. Pescarul a fost nevoit
să mă ducă la mal, pentru că aveam o senzație du-
reroasă de vomă, dar cel mai aproape loc de noi a
fost pe plaja din Vama Veche. Mai mult leșinat, am
mers pe jos de-a lungul apei până în 2 Mai, pe un
drum îngust care părea să nu se mai termine, pe o
plajă plină de stânci alunecoase și dure. De atunci
nu mai mănânc nici midii și nici rapane, deși pe li-
toralul nostru au un succes fantastic. Fripte pe plită
arată chiar apetisant.
— Schit, sincer, și mie îmi place doar porcul.
Ne-am tăvălit amândoi de râs instant.
De atunci, am devenit cei mai apropiați prie-
teni.
Ventuză este, de fapt, cel care ne-a adunat pe
toți, cel care ne ține împreună, un fel de frate mai
mare, care ne ajută de câte ori ne e mai greu. Noi îi
mai spunem și Lordul, ca o recunoaștere a mărini-
miei sale, dar și pentru că se îmbracă într-un fel di-
chisit, chiar extravagant. Nu îi lipsește niciodată ves-
ta perfect asortată peste cămașa umflată și nici eșarfa
de mătase din jurul gâtului sau șosetele colorate, pre-
cum și tot felul de brățări lucioase la ambele mâini.
Barba îngrijită, cu o ușoară tentă de roșcat, peste
pielea cafenie, îi dă chiar un aer nobiliar. Apariția
lui e remarcată imediat. Are mereu o vorbă blândă
pentru fiecare. Știm însă că și viața lui de până acum
a avut partea ei de tragedii sfâșietoare. Taică-su, un
alcoolic violent, o bătea pe maică-sa aproape zilnic.
Ea a încercat de câteva ori să fugă de el, dar acesta
devenea de fiecare dată și mai brutal, și mai posesiv.
Când a rămas însărcinată, s-a speriat că și copilul lor
va suferi de aceleași traume și a vrut să-l scape, dar în
perioada aceea avortul era interzis, ba chiar pedepsit
cu pușcărie. Nu a găsit pe nimeni să o ajute, așa că,
după ce a născut, singura soluție a fost să fugă cu
copilul, sperând că îl va putea proteja cumva. Doar
că agresivul tată a găsit-o iarăși și într-un exces de
furie a sugrumat-o până a ucis-o. De atunci, tatăl lui
Ventuză este tot la închisoare. Cel mic a fost luat de
suflet de bunica lui paternă și crescut până la vâr-
sta de 13 ani, când și aceasta a murit de bătrânețe.
Astfel, a rămas singur în casă și a trebuit să munceas-
că pe unde apuca, ca să supraviețuiască. Acum, are
o bicicletă și face diverse servicii de curierat, așa că e
mereu pe drumuri. A ajuns să cunoască perfect tot
orașul, fiind ghidul căutat de mulți străini. Cu toa-
te acestea, își face mereu timp să facă voluntariat la
un sanatoriu, unde are grijă de câte un bolnav foarte
grav.
Curând, la Slavici a devenit locul nostru obiș-
nuit de întâlniri.
Ecran a adus pastilele roz în seara aia. Ne pro-
misese încă de la început că are un „combustibil”
special, fără să ne spună exact la ce se referă. Le-am
luat doar noi patru, în joacă, el, eu, PuBella și Vaxa,
dar din acel moment totul s-a schimbat în jur.
Zidurile clădirilor se deformau hidos și hiho-
teau înfundat. Simțurile mi se ascuțiseră, auzeam
cum alerga firul de praf între geamuri.
Fusesem păcăliți să luăm pastila buclucașă cu
promisiunea că vom călători în timp.
Aisiola, cea de-a treia fată din gașcă, a zis că asta
va aduce ghinion, dar, bineînțeles că nu s-a întâm-
plat nimic rău imediat, doar ne-am amuzat copios.
Aisola era mereu pesimista grupului. Noi, toți, însă,
o protejam mai mult decât pe oricine altcineva, pen-
tru că îi cunoșteam fragilitatea. Tot Ventuză fusese
cel care a salvat-o. A văzut-o, întâmplător, când s-a
aruncat în râu, de pe podul vechi din sudul orașului,
și a sărit imediat după ea în valuri. Era marcată de
depresie, iar gândul sinucigaș i s-a amplificat după
câteva violuri succesive ale tatălui său vitreg. Acum a
fugit de acasă și locuiește pe unde reușim să-i găsim
un culcuș provizoriu.
Simțeam, totuși, că sosise deja ora la care șo-
bolanii ieșeau să ronțăie orașul, când gunoierii își
aruncau soioasele combinezoane pentru a-și pune
fracurile, ora la care orașul nu se mai aerisea, iar oa-
menii întristați se recunoșteau în icoane.
Între palmele mele a răsărit atunci, brusc, noap-
tea. Am plonjat în mijlocul oamenilor de pe străzi ca
într-o baltă plină de noroi. Oamenii se striveau în
jurul meu, strângându-se în brațe.
Înotam în valurile tot mai mari din asfalt.
Simțeam că îmi crapă ochii, prea plini de imagini și
culori.
Toate casele pe lângă care treceam explodau,
împrăștiind confetti și frișcă. Copacii periau cerul ca
să elibereze lumina.
— Ciudat mai cântă orașul azi, m-am trezit
spunând, deși aveam impresia că rămăsesem singur
și că totul nu se întâmpla acum, ci în viitor.
— Orașul ăsta știe să-mi cânte o muzică experi-
mentală, am adăugat în timp ce dansam nebunește.
— Vedeți și voi acum toate culorile gânduri-
lor voastre? Am continuat să vorbesc, simțindu-I,
totuși, pe prietenii mei în preajmă, nu doar ca pe o
halucinație. Ceea ce ne spuneam cândva, acum se
petrecea cu adevărat.
— Când se topește zăpada de pe casa mea, am
impresia că se transformă într-o bere rece și neagră,
plină de spumă. Îmi place să o privesc și să înghit în
sec, a răspuns Ecran, ca un ecou întârziat.
Ioana Pioaru
Lockdown Sketchbook/ Turners Hill, 2020
Strada continua să se încline și eu să alunec
înspre burta mamei.
Am adormit. Ultima imagine, care mi-a rămas
pe retină, ca un început de vis, a fost cea cu Magaie
care se juca deasupra mea cu pistolul lui veritabil de
parcă m-ar fi amenințat că va trage cu el. Am închis
ochii liniștit. Știam că nu are gloanțe.
M-am trezit brusc, de parcă am căzut din
altă lume. Sunt pe un pat alb, înconjurat de șerpi
care mă țin legat la diverse aparate. Îmi transmit
o senzație de neliniște, deși în afara greierilor din
aparate nu se aude nimic. Încerc să mă ridic ca să
văd mai bine unde sunt, ce se petrece în jurul meu.
Nu am puterea să o fac, dar un girofar galben por-
nește și luminează camera, răsturnând-o în același
timp, sporindu-mi teama. Ușa se deschide larg, iar
un munte de om într-un halat portocaliu îi ocupă
complet tot cadrul. Îmi zâmbește sau așa mi se pare.
— Felicitări, domnule! Ai reușit!
Mă uit în jurul meu și nu pricep despre ce e
vorba. Ba chiar, o senzație ciudată îmi amplifică
panica.
— Ai fost în comă zece zile, dragule. Sincer,
șansele să îți revii au fost jumate-jumate. E o minu-
ne că te-ai trezit și că ești într-o stare satisfăcătoare.
Asta e singura veste bună. Ești în stare să le suporți
și pe cele rele?
Am dat din cap, fiindcă gura încă nu mă ascul-
ta. Simțeam că am buzele zdrențuite.
— Prietenul tău, Ivan Mândrilă, a avut cele
mai mici probleme la noi în spital, dar după ce s-a
pus pe picioare a fost ridicat de organele de poliție
și dus în arest pentru posesie, consum și distribuție
de droguri de mare risc.
M-am gândit că era vorba de Ecran. Amintirile
reveneau, scenă cu scenă, dar încă învăluite de un
fum dens. Așa mi-am reamintit că după pastilele
roz, am fumat, într-adevăr, ceva.
— Din nefericire, una dintre cele două fete
care a ajuns cu voi la spital, nu a rezistat. Inima ei a
cedat după câteva zile de luptă. Nici cealaltă nu este
încă stabilizată. Suntem destul de rezervați privitor
la starea ei.
Am vrut să întreb cum se numește fata care
încă mai trăiește.
În acel moment ceva a pocnit cu violență. O
flacără imensă a izbucnit dintr-un perete și a cu-
prins repede întreaga cameră. Toate luminile s-au
stins.
P.S. În curând, toate televiziunile au anunțat
cu litere strălucitoare că scurtcircuitul electric a
fost devastator. Întreaga clădire a spitalului a ars
complet în câteva ore. Numai un singur pacient
au reușit să salveze, dar cu arsuri grave. Eu am fost
acela. Am supraviețuit, după ce uriașul doctor m-a
târât după el, eroic, afară din clădire, deși ardeam
eu însumi. Am rămas cu fața desfigurată, am orbit
și mi-am pierdut o mână și un picior. Acum sunt
într-un sanatoriu și dictez toate aceste amintiri
unui asistent mut, care mă îngrijește cu multă milă.
Ancheta asupra cauzelor incendiului a durat
câțiva ani, fără a reuși să ofere un rezultat, o con-
cluzie.
După ce a ieșit din pușcărie, Ecran, simțin-
du-se cu conștiința încărcată, s-a înrolat și a plecat
să lupte voluntar în război. După două săptămâni, a
explodat împreună cu o mină ascunsă în țărâna us-
cată de secetă. Între timp, Magaie a reușit să cum-
pere de la traficanți un glonț pentru pistolul său,
cu banii furați dintr-o cutie a milei. Într-o noapte,
Aisiola i-a furat arma și s-a împușcat, împrăști-
indu-și creierii pe soclul statuii, exact peste locul
unde i se ștersese numele.
■
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
25
crochiuri
Cristina Struțeanu
Fetele Pădurii (IV)
Până să se dumirească cele ce o înconjurau,
Cipriana a săltat pe spatele cerbului și a zvâc-
nit în pădure. Niciun foșnet n-a răsunat. S-a
așternut iar tăcerea adâncă. Părea de metal liniștea
și, de-ai fi lovit-o ca pe un gong, ar fi răsunat până-n
ceruri. Iar lacul se oglindea liniștit în ochii măriți ai
fetelor. Cât timp o fi trecut astfel? Părea o eternitate.
Peste câteva clipe însă, Cipriana Mijlocie reapăru.
— Heei, voi astea trei miculuțe, veniți cu mine
acu, să vă descurc de aici și să mai vorbim. Cu voi
am ce.
Și le cuprinse cu brațul ca pe niște spice și le săltă
lângă ea, pe crupa cerbului.
Au dispărut.
Nu se opintea deloc cerbul, deși îngreunat. Nu
se străduia să-și facă loc prin hățiș. Coarnele nu i se
încurcau niciun pic. Ramuri și rămurele se dădeau
singure deoparte. Dar caraghios tot era, cu o fată și
alte trei fetițe pe spinare. Ziceai că-i un dromader ciu-
dat, cu patru cocoașe. Sau umbra lui Don Quijote în
armură de zale, cu coif, cu lance, cu scut și ghioage,
zornăind de zor din ele. Că fetele chicoteau de bucu-
rie și sunetul răsuna până departe, ca niște clopoței.
Iepurii săreau în lături. Veverițele le țineau tovărășie
de istov prin crăcile copacilor. Căprioarele țâșneau cu
salturi. Mistreții, lupii se furișau mai cu fereală, să nu
sperie pe nimeni. Le ieșeau potoliți în cale, luați de val,
cu mic cu mare, fiindcă pădurea cea sălbatică părea
cuprinsă de-o veselie fără margini. Pe care nu și-o pu-
tea ostoi. De parcă se gâdila. Se sărbătorea ceva? Așa
ai fi zis.
Iar de te nimereai cumva martor la drumul lor,
n-aveai decât să te tragi îndărăt, să-ți ții răsuflarea, să-
ți înghiți mirarea, poate și râsul. Să te îndepărtezi iute,
să cauți vreo scorbură în care să te ascunzi. Încurcate
sunt căile Domnului, ți-ai fi zis, iar calea asta mai cu
seamă. Unde merg, unde se duc? Că pe aici, hotărât,
n-a mai trecut nimeni vreodată. Iarba-i necălcată de
ani și ani, iar rămurișul încâlcit și înțepător, cu spini.
Te zgârie una-două. Se desface numai cât să pătrundă
dihania lor cu coarne, apoi se astupă iar. Pare rătăcit
cerbul? Nici vorbă. Mai curând, croit s-ajungă într-un
loc anume.
Străinul acela, însă da. Cel ce se furișa și se ferea.
Silueta de bărbat.
Din loc în loc, pâlcuri de arbori mai tineri, drepți,
țintiți spre cer umăr la umăr, ziceai că sunt o oaste, un
detașament care înaintează neclintit spre bătălie. Un
fel de soare palid se cernea prin sita lor și te chema
spre acel undeva neștiut. Pieptănau lumina. Perie.
Deveneai temător? Bineînțeles. Îți venea să privești jur
împrejur, înainte, înapoi mai ales. Oare pe acolo am
pășit? Astfel făcea și omul acela.
Poc, plici, ah, buf, ha-ha, izbeau ușor cerbul și
pe fete tot soiul de ghinde de stejar și jir de fagi, bu-
reți mărunți și iască. Fluturau lin nuiele de răchită.
Xifvma^râriini,
Ioana Pioaru
Oameni și case/ Tatiana Brătianu, 2022
Le atingeau trupurile și chipurile. Pân-au început să
se înfioare. Se uimeau cu mâinile puse peste gură. Li
se năzărise deodată că drumul ăsta aducea cu cel de
Florii, când oamenii ieșiseră buluc, cu crengi de finic,
să-l întâmpine pe Domnul intrând în cetate. Care ve-
nea pe măgăruș. Copaci îndesați, desime de popor.
Le-a trecut asta prin cap, fără să fi avut vreuna ideea
prima. Ci împreună, în același timp.
Pădurea se descătușa. Toată oboseala și gâlcea-
va pieriseră. Cine, ce, care, și când avusese ceva de
împărțit? De dojenit? De descusut? Harța rămase
în urmă și tihna se lățea. Creștea însă o înfiorare, o
presimțire. Se vede treaba că se apropiau de tărâmul
Babelor. Fiindcă, așa cum Ciprienele nu mai erau
doar cea Mare și cea Mică, ci multe urmașe, multe și
aproape nenumărate, tot astfel Baba dăduse seamă că
își va căuta înaintașele. Că va porni să le afle pe cele-
lalte babe, până avea să dea de ultima sau de prima
Babă. Depindea cum făceai numărătoarea, de unde o
începeai. Așa mergea vestea.
Și se apropiau, da. Uite căscioara aia care se
ivise pe negândite. Zăgăzuită de copaci. Era din car-
ton sau placaj parcă, decor de teatru sau de film. Un
bordei foc de colorat, în desiș aproape de nepătruns.
Scenografie în pădure. Atrăgătoare, precum casa de
turtă dulce din poveștile germane, cele cu Hans și
Grettel. O ușă deschisă spre niciunde însă te speria.
Brr... Între canaturile ei, întuneric deplin. Întunecime
neîmbietoare. Hău.
Fetele au sărit jos. Și s-au luat de mână.
Dar nu s-au îndemnat să intre. Zăboveau privind
veranda cu geamlâc, cu felurite ferestruici, ochiuri de
geam cât cuprindea. Acolo, în ele, se oglindeau nori
alunecoși, ușori, un văzduh plin de fluturi. Alburii.
Rămaseră pironite. Pline de visare. Mai că ar adormi.
Cel care a pășit dincolo, a pătruns primul, a fost
cerbul. Ușa s-a lăbărțat și s-a înălțat, atât cât să poată
trece nestingherit. După el, s-au încumetat și fetele.
Lăcașul cel ciudat al intrării s-a micșorat cât să le cu-
prindă cu binișorul. Să le absoarbă în bezna lui. Una
câte una. Aaaah!
Și, ce să vezi, nu s-a dovedit a fi defel un interior
spăimos. Cum îți venise a crede văzând negreala tuci
din poartă. De partea cealaltă era, culmea, o explozie
de lumină, o pajiște verde, abia cosită, plină de flori și
tufe mirositoare. Nu era un înăuntru, ci un. afară!
Curat prag între tărâmuri. Pe peretele dindărăt al casei
amăgitoare, de data aceasta în plin soare, se răsfățau
puse la uscat, înșirate, traiste și tolbe, legături și plase,
săcoteie și punguțe, precum la țară salbele cu foi de
tutun cândva. Pline toate cu ierburi de leac. Și de drac,
că se afla și mătrăgună, și măselariță, și cânepă, și odo-
lean, și laur și semințe de mac.
(Va urma.)
■
Ioana Pioaru
Old hall, 2018
26
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
însemnări din La Mancha
Mircea Moț
Ipocritul cititor
Să ne amintim versurile baudelairiene dedicate
cititorului: „Cest l’Ennui! Loeil charge d’un
pleur involontaire,/ II reve dechafauds en
fumant son houka./ Tu le connais, lecteur, ce mon-
stre delicat,/ - Hypocrite lecteur, - mon semblable,
- mon frere!” În traducere: „Urâtul e! - Cu lacrimi
în silă revărsate, /Visează eșafoduri fumând nepa-
sator./ Pe monstru-acesta gingaș tu-l știi, o! cititor,/
- O! cititor fățarnic, - tu, semenul meu, - frate!”.
În binecunoscutul său studiu A citi. A reciti.
Către o poetică a (re)lecturii, Matei Călinescu se
referă la acest ipocrit cititor. „Nu încape îndoială -
scrie criticul - că cititorul ipocrit al lui Baudelaire
este în primul rând un poet sau un «făuritor» (po-
ietes în greacă). Acest lector este un meșteșugar de
înaltă calificare și bun cunoscător al literaturii sau,
parafrazându-l pe Henry James, unul care stoarce
materialul literar, ca să obțină nu atâta sens, cît mai
mult nebănuite posibilități de sens și joc literar cre-
ator. Chiar și când parcurge pentru prima oară tex-
tul, un astfel de cititor este și un re-cititor și re-scri-
itor mental”.
Un autentic cititor este așadar un ipocrit. El
lasă impresia că-i jură pe veci credință scriitorului,
pentru ca imediat să-l trădeze pentru un text în care
se simte nu numai confortabil, ci în primul rând se
simte el însuși. Aceasta fiindcă își dă seama că, oda-
tă finalizat textul literar, opiniile scriitorului nu mai
contează. El a spus tot ce a avut de spus prin operă.
Cititorul ipocrit este inevitabil un creator care sta-
bilește o relație de complicitate cu textul. Intrând
prin lectură în interiorul acestul text, cititorul, mai
mult sau mai puțin vizibil, și-l adaptează, își creează
repere în interiorul lui, fiindcă, după cum scria un
Georges Poulet, nimic din ceea ce a fost în lumea de
afară nu mai este valabil în interiorul operei.
Este binecunoscută celebra prefață la poveștile
lui Creangă, cu o semnificativă referire la cititor și la
relația acestuia cu autorul: „Iubite cetitoriu, Multe
prostii ăi fi cetit, de când ești. Cetește rogu-te și ceste
și unde-i vede că nu-ți vin la socoteală, ie pana în
mână și dă și tu altceva mai bun la ivală căci eu atâta
m-am priceput și atâta am făcut. Autoriu”.
O simplă lectură a prefeței accentuează fără în-
doială ideea că Ion Creangă nu are în vedere (doar)
facila și convenționala câștigare a bunăvoinței citi-
torului. Este indiscutabil însă că autorul scrie aceas-
tă prefață, respectând, totuși, moda și convențiile
unei anumite perioade.
În vremea în care un Charles Baudelaire îl nu-
mea pe cititor „hypocrite lecteur“ (probabil în stare
să trădeze intențiile autorului, asumându-și în pri-
mul rând textul cu posibilele lui semnificații) dar,
totuși, „mon semblable“ ori, mai mult sau mai puțin,
„mon frere“, autorul nostru nu pare absolut deloc
dispus să vadă în cititor un semen, cu atât mai pu-
țin un frate, eventuala lui (baudelairiană) ipocrizie
neintrând în discuție. Pentru humuleșteanul decis
să treacă cu arme și bagaje în tabăra scrisului și a
cărții, cititorul trebuie să constituie incontestabilul
argument în favoarea condiției de „autoriu“ a celui
care scrie prefața, cititor despre care viitorul scriitor
știe cu siguranță că aparține lumii „de dincolo“ și că
este omul cel mai influent al universului consacrat
prin scris. Tocmai de aceea cititorul nu poate să fie
acceptat decât ca o prezență ideală și idealizată în
același timp, iubit fără nici o reținere și chiar ado-
rat, aproape intangibil, marele lui merit fiind înainte
de toate acela că există pur și simplu, pentru a-i fi
martor autorului și, paradoxal, abia pe urmă creației
în sine a acestuia. Oricum, din perspectiva lui Ion
Creangă cititorul nu trebuie să fie, Doamne ferește,
oglinda autorului (așadar, nici vorbă de „mon sem-
blable“), ci în mod obligatoriu altceva. De altfel, hu-
muleșteanul nostru inteligent este pe deplin încre-
dințat că numai în calitatea lui de „străin“ cititorul
i-ar putea garanta statutul de autor, atât de mult do-
rit. După cum se poate cu destulă ușurință constata,
iubitului „cetitoriu“ nu i se solicită o apreciere mai
mult sau mai puțin obiectivă asupra operei, nu i se
cere așadar emiterea unei/unor judecăți de valoare.
Lui, cititorului, care este cel de care depind multe și
care este unanim recunoscut ca un funcționar im-
portant al instituției lecturii, lui i se oferă încă de
la început (o spune răspicat Creangă însuși) niște
„prostii“, în fond, care, după cum se poate prevedea,
nu-l vor putea tulbura de altfel câtuși de puțin. Și
atunci? Dacă interesează atât de puțin părerea iu-
bitului și adoratului „cetitoriu“, de ce i se mai oferă
oare producțiunile? Ce rost mai are apelul la incon-
testabila lui autoritate?
Ca să rămânem în timpul lui Creangă, lectura
este prezentă în două semnificative texte eminesci-
ene, Cărțile și Povestea magului călător în stele sau
Feciorul de împărat fără stea. În prima poezie, invo-
cându-l pe Shakespeare, poetul dezvoltă ideea lec-
turii lumii, care devine un autentic text în perma-
nență supus descifrării: „Tu mi-ai deschis a ochilor
lumine,/ M-ai învățat ca lumea s-o citesc,/ Greșind
cu tine chiar, iubesc greșala:/ S-aduc cu tine mi-este
toată fala”. În cealaltă poezie, după ce a creat lumea
prin rostirea cuvântului în momentul începutului
absolut, divinitatea citește în permanență cartea lu-
mii, pentru ca prin această lectură să susțină creația
nelăsând-o cadă în increat. Este o lectură cât se poa-
te de fidelă, a unui cititor care nu-și mai poate în-
gădui în acest caz repropunerea lumii prin lectură.
Se cuvine menționat totuși că, citind cartea lumii,
Dumnezeu întâmpină dificultăți la semnul ființei de
excepție: „Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi
lucește/ Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea,/
Când cartea lumii mare Dumnezeu o citește/ Se-
mpiedică la cifra vieții-ți făr’ să vrea”.
Deosebit de interesante sunt opiniile lui Eugen
Negrici despre cititor. În Expresivitatea involuntară
(volum considerat de Cornel Ungureanu „o carte
inaugurală”), Eugen Negrici își concentra în mod
deosebit atenția asupra operei și a intenției/inten-
țiilor acesteia, mai puțin asupra autorului, convins
fiind că în procesul creației intențiile autorului
și tot ceea ce este realitate anterioară și exterioară
textului finalizat contează prea puțin sau aproape
deloc. „Limbajul” ia inițiativa, trădând în mod cre-
ator aproape orice intenție a autorului și marcând
o anumită infidelitate față de acesta, înainte așa-
dar ca interpretul să se dovedească infidel față de
ceea ce pare să fie creația. Eugen Negrici sublinia-
ză că, odată apărută, opera dobândește o existență
Ioana Pioaru
Regina Maria, din seria Fragment, 2022
autonomă ca univers, motivând libertatea comen-
tatorului de a refuza o singură și definitivă lectură:
„Este o naivitate în pretenția cititorului interpret, ca
și a aceluia obișnuit, de a avea «sub control» ope-
ra, când opera însăși, odată apărută, dobândește o
existență autonomă, liberă de posibilitatea autorului
de a urmări impunerea unei anume (singure) inter-
pretări. Textul grăiește sponte sua” (Eugen Negrici,
Expresivitatea involuntară, București, Editura
Cartea Românească, 1977, p. 11). Mai mult, lectura
este cea care legitimează opera, nu autorul. Mai ales,
cititorul în semnificativa sa ipostază de „stăpân”
temporar al operei: „Operele (...) niciodată nu sunt,
ci doar transpar în procesul lecturii, cititorul fiind
vremelnicul lor stăpân” (Ibidem, p. 11). Nu opera ca
formă definitivă contează pentru critic, ci opera ca
„un câmp de posibilități”. Distanțarea de autor este
cu atât mai necesară cu cât, ignorând „mobilurile”
acestuia, „vom putea contempla posibilitățile libere
ale universului operei, și ne va fi ușor să-i înmulțim
acesteia miracolele” (Ibidem, p. 12).
Eugen Negrici reține de la un Paul Valery ide-
ea că nu există un sens adevărat într-un text, după
cum, în egală măsură, nu se îndoiește de ambigu-
itatea acestuia, text care de fapt rămâne „doar un
stimul pentru «deriva interpretării»” (Ibidem., p.
15). Textul verbal sau nonverbal „nu contează decât
ca pretext al unor execuții reîntemeietoare, pretex-
tul «liberei pulsionalități a lecturilor» și al atingerii
unei stări de frenezie creatoare” (Ibidem., p. 17).
Perspectiva adoptată îi impune criticului să
renunțe la termenul (pretențios) operă, câtă vreme
coevenimentele (prilejuite de lecturi) îl impun pe
interpret în ipostaza de coautor, textul abordat de-
venind pentru el un semnificativ cotext. Mai mult:
„Și, la drept vorbind, nu de puține ori, nu de texte
va fi vorba, ci de pretexte” (Ibidem, p 19). De reținut
că acest coautor „va căuta efecte din categoria celor
despre care se știe că nu au fost intenționate de autor
(dar nu îi contrazic viziunea) ori din categoria celor
contrare voinței autorului și intenției operei (pro-
ducând, astfel, răsturnări, paradoxale ori comice, de
situație)” ( Ibidem, p. 21). În sfârșit, acest interpret
se plasează sub semnul unei trădări creatoare, din
perspectiva căreia se motivează în ultimă instanță
relația interpretului cu opera/textul, o relație care,
arghezian vorbind, se consumă în singurătate și cu
puterile neajutate de autor ori de opiniile critice an-
terioare.
Co-autor al operei, chiar dacă aceasta poa-
te să-l irite pe autorul al cărui nume este scris pe
copertă, adevăratul cititor rămâne cu siguranță un
complice al textului.
■
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
27
opinii
Laura Poantă
Lauda și lăudătorii
Ești grozav, cel mai talentat om pe care îl
cunosc, arăți foarte bine astăzi, ce ți-ai fă-
cut la păr? Oricare dintre noi ne umflăm
în pene, măcar puțin, și ne gândim - uite, cineva
recunoaște valoarea! (firește, doar dacă nu sun-
tem măcinați de sindromul impostorului, de care
vorbeam nu de mult în alt text). Sigmund Freud
spunea că în fiecare dintre noi zace un mic nar-
cisist, care se activează în aceste momente; omul
are o nevoie înnăscută de aprobare din partea ce-
lorlalți, fie ei apropiați sau străini. Mark L. Knapp,
expert în comunicare de la Universitatea din
Austin, Texas, spune că, de obicei, integrăm fie-
care compliment primit în felul în care ne vedem
pe noi înșine și apoi, involuntar, căutăm în conti-
nuare același tip de complimente pentru validare.
Dacă nu primim deloc laude, ne simțim „secați”
psihologic, spune același Knapp. Complimentele
activează aceeași parte a creierului care „scânte-
iază” și când primim recompense materiale, chiar
și atunci când suntem conștienți că omul care ne
laudă urmărește ceva, fapt dovedit clar prin stu-
dii pe voluntari, cu ajutorul rezonanței magneti-
ce. Și asta pentru că ambele situații ating nevoi
fundamentale ale omului - banii ca sursă de si-
guranță, securitate în viitor și complimentele ca
recompensă socială. Un alt studiu sugestiv, tot pe
voluntari, a urmărit două grupuri care au primit
câteva sarcini foarte simple, manuale, repetiti-
ve. Acestea s-au reluat a doua zi, iar grupul care
a primit constant laude și încurajări a fost mult
mai harnic, mai eficient. Sigur, studiile au fost
mici, discutabile și deci greu de extrapolat, dar
arată faptul că primirea încurajărilor funcționea-
ză ca un premiu la nivelul societății și crește per-
formanțele, „cheful de lucru”. Un alt studiu ceva
mai extins, desfășurat într-un campus universitar,
a solicitat voluntarilor să ofere complimente cu o
anumită regularitate celor întâlniți, evitând tenta
sexuală sau senzația de flirt. În timpul studiului
au fost interogați și urmăriți atât cei care primeau
complimentele, cât și cei care le ofereau. Aceștia
din urmă, în marea lor majoritate, erau anxioși
în special din cauza ideii de a intra în vorbă cu
un străin, dar și a modului în care complimentul
lor urma să fie primit (cu neîncredere, cu teamă,
cu circumspecție). (Vanessa Bohns). Atât cei care
au făcut complimente dezinteresate, cât și cei care
le-au primit s-au simțit mult mai bine, mai încre-
zători, cel puțin pentru ziua în curs; foarte puțini
au fost cei deranjați de interacțiunea spontană cu
un străin care avea ceva frumos, amabil de spus.
Deși percepția inițială era aceea că majoritatea ce-
lor abordați se vor considera agresați, hărțuiți sau
victime ale unor glume proaste. De cele mai multe
ori, cei care ar dori să facă un compliment spon-
tan cuiva necunoscut se abțin tocmai pentru a nu
crea o impresie falsă - mai degrabă suntem gata,
se pare, să sărim „la atac” pentru nimicuri, decât
să spunem cuiva, la o coadă, „ce cămașă frumoasă
aveți”. Situația este similară și cu cei mai apropi-
ați, de exemplu cu colegii de la locul de muncă.
Michelle Rozen spune că lucrurile simple, precum
a face complimente cuiva, ar ajuta la reducerea
stresului de la locul de muncă.
Cu alte cuvinte, cum ar fi să vorbim frumos,
în loc să vorbim urât? Un compliment face cât 100
de dolari virtuali - dar puterea vorbelor bune este
imensă (2 Second Decisions: The Secret Formula
for Leading Change by Making Quick Winning
Choices). O știm de mult: „Vorba dulce mult adu-
ce”. Creierul nostru este setat din cele mai vechi
timpuri pe perceperea elementelor negative din
jur, potențial periculoase, pentru a ne feri de
amenințări. În ziua de azi, când nu mai trebuie să
mergem în pădure să vânăm și nici să dormim cu
securea sub cap, am rămas, totuși, setați pe acest
mod agresiv de analiză. Astfel încât umblăm de
colo-colo prin lume la vânătoare de greșeli - ale
celorlalți, evident. Și, ca urmare, criticăm și ata-
căm constant pe toată lumea. Dacă am încerca să
facem complimente în loc să criticăm, am putea
să ne forțăm creierul să vadă celebra parte plină
a paharului în multe situații în care criticile sunt
banale, inutile și ne-cerute. Desigur, nici extrema
în care ne plimbăm zâmbind dulce și lăudând pe
toată lumea nu este o alternativă viabilă, ci mai
degrabă ușor ciudată. Dar o tentativă de a vedea și
binele din jur ar schimba mult starea de spirit și a
celui vizat și a celui care face asta.
În general, lucrurile bune sunt luate drept
normale și de aceea rămân ne-subliniate, ne-re-
marcate de cei din jur. Iar primirea unui compli-
ment face ca, involuntar, cel lăudat să repete acel
lucru, la fel de bine sau mai bine, pentru a mai
primi astfel de aprecieri. Este ca o mică dependen-
ță care creează un cerc, dar nu vicios, dacă este
în doze mici. O condiție esențială este măsura și
sinceritatea. Și echilibrul, pentru că, nefiind la un
curs de mindfullness, trebuie să subliniem și re-
versul. Dacă o critică permanentă poate fi echi-
valată cu bullyingul, la fel și lauda exagerată poate
să afecteze respectul de sine și performanțele. În
anii 80-90 apărea noțiunea de self-esteem la nive-
lul mass media și se inducea deja ideea că dacă o
laudă mică ajută puțin, o laudă constantă și chiar
exagerată ajută mult. Logica nu e chiar atât de sim-
plă, din păcate. După cum deja spuneam mai sus,
Ioana Pioaru
Oameni și case/ Iulia Hașdeu, 2022
lauda acționează ca un drog care, la fel ca oricare
drog, este bun până la un moment dat; dar care
este punctul din care devine prea mult? În Journal
of Personality and Social Psychology se arăta încă
din anii 80 că un copil lăudat excesiv pentru lu-
crurile mici, de zi cu zi, devine dependent de lau-
dă în așa măsură încât nu va mai face nimic dacă
nu va mai primi acele laude. Cu alte cuvinte, dacă
un copil va fi lăudat când face ceva din plăcere, în
final nu va mai resimți bucuria intrinsecă a acelei
activități, ci va aștepta felicitările exterioare; iar
dacă acestea nu vor mai veni, își va pierde inte-
resul pentru acea activitate simplă. Medicul psi-
hiatru Milton Erickson spunea că, în experiența
lui cu pacienții, lauda excesivă duce la clasificarea
greșită a activităților de zi cu zi - ajungi să crezi
că un lucru banal, pe care îl face toată lumea, este
deosebit, și vei aștepta mereu laude pentru el. Nu
trebuie să fiu lăudat dacă nu am pocnit pe cineva
cu mașina pe trecerea de pietoni sau nu am jefuit o
bătrânică. Și asta pentru că, dacă subliniem un act
normal ca fiind excepțional, el chiar va ajunge să
fie o excepție. Desigur că în aceste ultime exemple
este vorba despre situații clinice, pentru care via-
ța de zi cu zi este altfel decât cea „obișnuită”. Dar
concluziile sunt valabile și în general. În UK exista
o taxă plătită elevilor pentru efortul deosebit de
a se prezenta la școală. 30 de lire pe săptămână.
Chiar dacă a fost gândită ca un stimulent (poate
și ajutor real pentru cei mai nevoiași) a dus la scă-
derea drastică a notelor, a chefului de a studia, din
moment ce răsplata era destinată prezenței, ceea
ce elevul deja făcea. Exagerarea face ca lucrurile
obișnuite să pară ieșite din comun și etichetarea
cuiva drept extraordinar pentru că își îndeplinește
sarcinile de zi cu zi poate să fie contraproductivă.
Valabil și la copii și la adulți - dacă îi spunem con-
stant unui copil că este grozav pentru că a ajuns la
timp la școală sau și-a făcut temele va ajunge să se
creadă cu adevărat ieșit din comun, deși toți copiii
din jur fac exact același lucru. Iar dacă transfor-
măm din copilărie normalul în excelent, adultul
va avea cu siguranță ceva probleme de conectare
la realitate. Marea mișcare a self-esteem-ului laudă
constant omul pentru „tot ceea ce este el”. Un lu-
cru bun, dar plin de pericole. Ca oricare alt lucru
în exces, lauda exagerată îi scade valoarea - toți
avem un amic sau o cunoștință care ne spune de
câte ori ne vede „vai de mine ce bine arăți, extra-
ordinar, ce om minunat, ce bine îți stă cu bluza
asta”, într-un extaz total și cu un aer de adorație.
În aceste cazuri este vorba, de cele mai multe ori,
despre cel care laudă și flatează constant, și nu
despre noi (probabil în acea zi toți cei întâlniți
au primit același tratament) - manipularea celui
lăudat, co-dependența (dacă lăudăm exagerat pe
cineva îl determinăm să ne placă, să ne caute),
teama de respingere și probleme de intimitate, de
comunicare și de relaționare cu cei din jur, sau, in
extremis, tulburarea de personalitate de tip narci-
sist - cel lăudat te va prețui și mai mult, va răs-
punde la complimentele excesive prin adularea ta,
a celui care oferă cu generozitate aprecierea - este
un joc al minții, mai mult sau mai puțin, al narci-
sistului care laudă ca să-și asigure starea de bine și
masa de admiratori. Desigur, între complimenta-
rea cuiva pentru o culoare frumoasă a unei eșarfe
și lauda excesivă pentru orice, există o grămadă
de variante și de nuanțe care sunt greu, uneori,
de diferențiat de flatare, manipulare și minciună.
Dar toate se bazează pe reacția pur omenească,
primordială, de satisfacție și automulțumire ime-
diată, cu atât mai puternică cu cât se mulează mai
bine pe părerea bună despre noi înșine.
■
28
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
comentarii
Adrian Lesenciuc
Despre memorie, altfel.
Mize ale policier -ului
Eugen Ovidiu Chirovici, născut într-o familie
multietnică din Făgăraș, a devenit cunoscut
pentru exemplul de marketing literar în cazul
romanului Cartea oglinzilor1, omițându-se, cel mai
adesea, faptul că romanul este foarte bine scris și că
debutul său s-a produs în România literară (1989),
respectiv că prozatorul a mai publicat, de-a lungul
timpului, în Astra, Vatra ori Luceafărul, reviste de
referință la începutul anilor ’90. Cartea oglinzilor,
cu drepturile de autor vândute în numeroase țări
unora dintre cele mai importante și cunoscute edi-
turi și cu o poveste care stă la baza scenariului unui
film hollywoodian, Sleeping Dogs, la care au început
filmările în Australia și care îl are într-unul dintre
rolurile principale pe Russell Crowe, e cel mai ade-
sea catalogat ca fiind roman polițist sau thriller psi-
hologic, deși această catalogare este de suprafață și
incompletă. Romanul e un policier prin păstrarea
unor pattern-uri ale acestui subgen literar, dar, în
ciuda unei anumite distanțe auctoriale față de eroi,
în ciuda suspansului menținut și a unei complexi-
tăți și arborescențe a arhitecturii romanești, Cartea
oglinzilor e o lucrare care, exploatând posibilitățile
ficțiunii detectiviste, aduce în dezbatere proble-
me care cu certitudine nu acestui subgen s-ar plia.
Așadar, păstrând toate caracteristicile subgenului,
scris cu eleganță și simplitate, dar subtil și complex,
romanul e o lucrare ficțională matură, cu o arhitec-
tură elaborată, scrisă de un autor inspirat de clasicii
literaturii americane, stăpân până în cele mai mici
detalii pe tehnica punerii în ramă. Adăugând acestor
perspective inițiale o presă internațională (în special
de limbă engleză) pozitivă, laudativă cel mai adesea,
un marketing impecabil, cartea-fenomen (pentru a
păstra tiparul apreciativ propus de The Guardian) a
devenit una dintre cele mai bine vândute cărți inclu-
siv în România, deși critica de specialitate a păstrat o
anumită rezervă.
Nu încape nicio îndoială că romanul este foar-
te bine scris, că se citește ușor și, cu certitudine, că
păstrează echilibrul între clasicul subgenului și des-
chiderile în parabolă plecând de la rolul memoriei,
imprimând, ca în cazul epistemologiei popperiene,
un criteriu în diferențierea dintre literatură și pseu-
doficțiunea acoperită de cerințele subgenurilor lite-
rare (cel mai adesea considerate minore). Un criteriu
de falsificabilitate sau testabilitate, mai degrabă un set
de pretenții de testabilitate sunt induse și în acest caz
în raport cu cunoașterea. Nu un adevăr minor al sub-
genului - aflarea criminalului - este ceea ce trebuie
avut în vedere, ci un adevăr care, ca în cunoașterea
științifică, depășește colecția de date empirice care
oferă indicii despre anumite fapte. Miza lui Eugen
Ovidiu Chirovici nu e, așadar, fapta în sine, ci memo-
ria însăși. Într-unul dintre numeroasele interviuri pe
care le-a dat după apariția cărții, autorul subliniază
această perspectivă: romanul a plecat de la testabili-
tatea/ falsificabilitatea unor teorii privitoare la mintea
umană, ele însele generate de o amintire personală, și
a continuat să exploateze (prin cunoașterea literară,
nu științifică, dar mizând pe verosimilitatea poveștii),
capacitatea minții de a cosmetiza, ba chiar de a falsi-
fica amintirile.
Trei anchete așezate în rame distincte în cele
trei părți ale romanului, independente ca poziți-
onare dar nu complet rupte una de cealaltă, con-
tribuie, în suprafața derulărilor, la recuperarea
integrală a cazului care se petrecuse cu mult timp
în urmă. Moartea unui renumit profesor de psi-
hologie de la Universitatea Princeton din urmă cu
aproape treizeci de ani stârnește interesul, conjunc-
tural, unui agent literar, unui jurnalist și unui fost
polițist care investigase cazul. Până aici nimic nu e
diferit de ceea ce reprezintă, în linii mari, profilul
detective-fiction deja anunțat al romanului. Ceea ce
depășește acest profil nu se rezumă, însă, la pune-
rea în dezbatere a posibilităților de falsificare ale
minții omenești, ci și, spre exemplu, de recuperare
- cu mijloace literare puține (în liniile subgenului,
E.O. Chirovici preferă să nu recurgă la descrieri)
- a anilor ’80 într-o Americă la care a tânjit, dar
pe care n-a cunoscut-o decât prin cărți, muzică și
filme. Cu o intrigă bine construită, romanul rezolvă
puzzle-ul crimei, dar crima în sine nu este miza.
Mai degrabă cele două manuscrise, cel al profeso-
rului de la Princeton și cel al fostului student intrat
în cercul de suspecți, care poartă numele romanu-
lui și care, odată trimis unui agent literar, va de-
termina rostogolirea faptelor, sunt promițătoare ca
dezvoltare detectivistă ducând în alt orizont miza
romanului. Agentul, interesat de carte, își va pierde
autorul și va porni în căutarea lui. De aici începe
cu adevărat romanul, unul care exploatează cu mij-
loacele puține ale subgenului literar de la care nu se
îndepărtează E.O. Chirovici, neîncrederea și vinile
care planează asupra personajelor, într-o lucrare
realizată cu ingeniozitate și cu putere auctorială
de seducție, evidențiind nu traseul spre adevărul
aparent, nu logica infailibilă a detectivului clasic, ci
posibilitățile de falsificare a memoriei, jocul de in-
terpretări, poziționări și repoziționări în unghiuri
interpretative multiple. În cele trei părți sunt expu-
se nu trei, ci patru perspective majore: se adaugă
cea a fostului student, plus perspectivele minore,
mediate. Romanul este complex, cu o arhitectură
sofisticată, fără să își piardă verosimilitatea.
Ieșirea din interpretarea policier-ului clasic
se poate face începând de la titlu. Cartea lui E.O.
Chirovici e un roman-parabolă despre memorie,
evidențiind posibilitățile de distorsiune (chiar se-
rială, carnavalescă) a adevărului, propunând o in-
terpretare în limitele obiectivizării prin interpreta-
rea cadrului intersubiectiv construit de multiplele
personaje, angajate din multiple unghiuri. Cartea
oglinzilor exploatează acest adevăr subiectiv, e un
roman despre post-truth scris în anii de glorie ai
conceptului, cu o importantă componentă psiho-
logică contribuind, prin confesiunile succesive ale
personajelor supuse anchetelor neoficiale, la pro-
iectarea unor relații interumane șubrezite de con-
știentizarea acestor perspective asupra adevărului
subiectiv. Nu soluționarea misterului crimei este
Ioana Pioaru	Oameni și case/ Ștefana Velisar și Pia Pillat, 2022
miza romanului, ci aducerea în discuție a miste-
relor vieții. Apropiat stilistic și intențional de Paul
Auster, gradând subiectul, redându-l în claritatea
distanței auctoriale și acurateței specifice polici-
er-ului, romanul lui E.O. Chirovici este în egală
măsură problematizator, deschizător de teme mul-
tiple, complexe, depășind cu mult cadrul romanu-
lui polițist tipic. Cartea oglinzilor ar fi meritat în
România o critică mai serioasă, cu atât mai mult
cu cât publicația The Guardian considera piața
românească de carte insuficientă pentru potenția-
lul auctorial și pentru subzistența din scris2. Oare
chiar lecția Chirovici să nu conteze pentru o piață
de carte care nu exportă carte în Occident pentru
că nu a importat, cândva, forme (sau modele de
bune practici), cum ar fi, spre exemplu, instituția
agentului literar? Din fericire lecția Chirovici nu se
rezumă doar la importul de bune practici, ci și la o
carte bine scrisă.
Note
1 E.O. Chirovici. (2017). Cartea oglinzilor. București: RAO.
298p.
2 Într-un text publicat în numărul din 15 octombrie 2015 în
The Guardian, jurnalista Dalya Alberge nota: „Chirovici, 51,
who lives in Reading, wrote 10 “literary mystery” novels in
Romania over the past two decades, but the market was too
small for him to live off his books and he worked as a jour-
nalist.”
■
Ioana Pioaru	Lockdown Sketchbook/ Castle Combe, 2020
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
29
cărți în actualitate
Iulian Chivu
Critic în critica
contemporană
Dacă artele, în general, se raportează mai îna-
inte de toate la judecata de sine, la teorii ale
genului, curente, interpretări preluate cu
predilecție din critica de specialitate, atunci și teo-
riile se pot reconceptualiza pe actualizări ale exigen-
țelor estetice, pe reorientări de conținut, pe tendințe
ale extensivității sau ale intensivității; aposteriori și
critica, după rațiuni proprii și evaluări ale stărilor
de fapt, constată și consacră criterii, modele, opțiuni
în consens nu doar cu tendințele, ci și cu o anumi-
tă tradiție - apriorism minimal - și în perspectiva
diacroniilor particulare. Pe acest temei și văzând, în
parte, preocupări actuale ale criticii literare româ-
nești, Radiografiile critice (Editura Editgraph, Buzău,
2023), semnate de cunoscutul critic literar Marin
Iancu, scanează cu acribie remarcabilă tendințe, ex-
periențe sau simple orientări critice din peisajul pu-
blicistic românesc de azi.
Eseurile critice din sumarul cărții lui Marin
Iancu au o structură flexibilă, scutită deci de mo-
notonia șabloanelor și trec de la prezentarea emble-
matică, analitică (Stan V. Cristea, Mircea Moț, Petre
Isachi, Barbu Cioculescu, Mariana Pândaru) sau pun
în incidență, prin cauzalitate, preocupări constante
cu promovarea unor criterii estetice, a unor opți-
uni critice în sinteze de personalitate (Perpessicius,
Mihai Ralea, Petre Pandrea, Titi Damian ș.a.) - cel
Ioana Pioaru
Rye, 2018
mai adesea, autorul, pe parcursul aceluiași eseu, face
remarci sumative, deopotriva analitice și sintetice;
un control atent, deci, și al formei sau al esteticii pro-
priului discurs. Cartea nu are extensii didacticiste
și, în consecință, nu are nici subtilități cu caracter
programatic - este constatativ-evaluativă și valori-
fică idei, le urmează în paradigma lor atât cât să le
testeze fiabilitatea antrenând o vastă informație din
literatura critică și lasă deschise interpretările fără a
le amenda esențializările ori factualiatea.
Titi Damian, monografia literară redivivus, de
pildă, valorifică o experiență care nu își pierde actu-
alitatea odată cu trecerea vremii: „Susținător al ideii
că literatura reflectă viața, Titi Damian vede în crea-
ția artistică a lui Damian Stănoiu un fenomen com-
plementar al realității, al mediului care, confruntat
cu biografia, duce la lămurirea cauzală a operei, pri-
vită ca un depozit de semnificații de natură foarte
diferită”-p.145 (cu trimitere la monografia Damian
Stănoiu, Editura Editgraph, Buzău, 2021), iar „în
ciuda unor inegalități, cartea lui Titi Damian aduce
o profunzime de date și informații, unele din ele mai
puțin știute, desprinse din partea tulbure a sufletului
și atitudinii lui Damian Stănoiu în relațiile cu auto-
ritățile clericale, a hărțuielilor de tot felul” (p.146),
acesta punând preț în chip rațional și pe realitate, dar
și pe complenentaritatea ei.
Ioana Pioaru
Sfinților, din seria Fragment, 2022
Citind Radiografiile critice ale lui Marin Iancu,
reflectăm la considerentele lui Pierre de Boisdeffre
care au condus la Une histoire vivante de la litterature
d’aujourd’hui - 1958 („O istorie vie a literaturii fran-
ceze de azi”), inclusiv ca argument la Metamorphose
de la literature -1950, școala de critică literară fran-
ceză continua astfel să conjuge în reciproca lor de-
terminare discursul criticii cu cel al teoriei literare.
Criticii literare românești de azi nu-i poate fi repro-
șat un anumit partizanat, nici apartenența exclu-
sivistă la o orientare sau alta: raționalismul critic,
formalismul rus, sociologism, psihologism, cogni-
tivism, ecocriticism, feminism etc. - acestea sunt
doar repere teoretice de diferențiere, de frondă, care
însoțesc adesea descriptivismul, reduplicațiile in-
terpretative, fiindcă în critica noastră, dacă depășim
apetitul steril al filosofării în gama diletantismului,
găsim când opinii de genul celor ale lui Peter Barry
(Beginning Theory. An Introduction to Literary an
Cultural Theory - 1995) răspândite cu rapiditate din
Anglia pe Continent, dar și în America de Nord,
când idei provenind din poetica lui Michael Ryan,
când din feminismul lui Lois Tyson ori al Deborei
Appleman, când din varii exotisme care nu se susțin
cu destulă seriozitate, dar tot mai des și din moda
criticii fermentative sau a creatorilor care se avântă
în critică reușind în multe cazuri să-i prețuiască su-
ficient neutralitatea (Eliot, Poe, Coleridge ș.a).
Sumarul cărții lui Marin Iancu ne dă suficien-
te prilejuri să constatăm o atare realitate sau indi-
vidualizări surprinzătoare: „Petre Isachi preia de la
Borges un tip de discurs construit pe cele mai ame-
țitoare digresiuni, cu multiple și curioase supra-
puneri de subiecte, de imposibile și incongruente
reuniri de elemente aflate într-o nesfârșită înșirui-
re” (p.20, în art. Petre Isachi. Portret de cititor de la
Nietzsche la Luis Borges); „Stan V. Cristea trădează o
anume expresivitate critică, o propensiune narativă
a actului critic menite să dea evocărilor substanță și
strălucire portretistică” (p.25, în art. Stan V. Cristea.
Bibliograful lui Marin Preda); „A.Gh. Olteanu a
atras atenția prin preocupările constante din dome-
niul folclorului și al folcloristicii, autorul Gloselor
fiind de altminteri unul dintre cei mai perseverenți
cercetători pe care îi avem în prezent asupra unor
genuri sau categorii de gen ale folclorului literar din
spațiul cultural românesc, prin cercetări interdisci-
plinare făcute într-o elegantă atitudine academică
(p.167, în art. A. Gh. Olteanu și condiția gravității
critice) etc.
Discursul critic al lui Marin Iancu refuză șa-
blonismul cu care ne-a obișnuit, din păcate, critica
de întâmpinare publicată prin cele mai multe din-
tre revistele noastre. Fiind vorba despre judecăți de
valoare, mai mult sau mai puțin explicite, articolele
critice din sumar urmează riguros raționamentului
30
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
- înlănțuirea logică inductivă sau deductivă -
Marin Iancu formulează opțiuni alternative și argu-
mentează convingător în asertotica sa în fiecare caz:
„Eseistica sa, pe teme diverse, dar decurgând din-
tr-un principiu teoretic consecvent și nu dintr-un
amatorism subtil, felul de a fi al lui Petre Pandrea
ca intelectual, ca scriitor, constituie un exemplu care
rămâne modelul prin excelență al veritabilului om
de cultură” (p.51, în art. Petre Pandrea. „Mandarinul
valah”). Sau prefigurează din evocarea unei cariere
esențialul discursului: „După debutul editorial cu
un eseu Despre George Bacovia (Editura Orator,
2002), urmat de volumele Ion Creangă sau pactul
cu cititorul (Editura Paralela 45, 2004) și Însemnări
de la Mancha (Editura Academiei Române, 2015),
Mircea Moț se lasă sedus de această dată de proza
lui Mircea Eliade...” (p.93, art. Mircea Moț. O ca-
podoperă în șapte lecturi). Ori, dincolo de aceste as-
pect de ordin formal, deloc de neglijat din estetica
discursului critic, Marin Iancu se îngrijește în chip
special, cu un condei versat, de conținutul judecă-
ților, de la premisă și argumentare spre aserțiune,
fără echivoc, fără formulări sibilinice, ci numai cu
certitudini de tipul quod erat deomnastrandum sau
quid sequitur. Discursul (critic) este prilejuit și de
evocări (rememorări) ale unor figuri remarcabile,
care se cer readuse în actualitate pentru o anume
contribuție (ex. „În toamna aceasta se împlinesc
125 de ani.”), pentru o amprentă a personalității.
Iată, de pildă, figura lui Basil Munteanu, un
spirit european care, „dincolo de aprecierile pro-
fesorilor săi, cu deosebire ale celor venite dinspre
Charles Drouhet, Basil Munteanu își va dovedi de
timpuriu talentul literar și diversitatea preocupări-
lor și preferințelor ideologice și tematice.(p.189,
art. Basil Munteanu. Intruchipare integral a unui
spirit European). Marin Iancu salută cu onestitate
contribuțiile, ca în cazul neînchis încă al Poeților
Văcărești: „În toate aceste cazuri, informația bio-
grafică este cercetată prin rezonanța pe care poate
să o aibă în structurile mai adânci ale conștiinței, de
unde se răsfrânge în imaginația creatoare a artistu-
lui. Evitând cu grijă faptele și actele de comporta-
ment conjunctural, ca și ideea determinismului to-
tal al evenimentului biografic traumatizant, Victor
Petrescu are meritul.” (p.131, art. Victor Petrescu și
„Dinastia Văcăreștilor”).
Un aspect care nu poate scăpa nici cititorului
grăbit este cel al analizei sumative sau de personali-
tate, conturarea unei astfel de imagini solicitând an-
trenarea sintetică a argumentelor după o prealabilă
ordonare a lor în judecăți-premisă: Cazul lui Petru
Creția (art. Petru Creția, traducător din Biblie),
„unul dintre oamenii cei mai învățați pe care i-a
avut cultura română” (p.79), asupra căruia, în anii
comunismului, se lua una dintre cele mai nejustifi-
cate măsuri, fiind îndepărtat, după 18 ani străluciți
de profesorat, din colectivul Catedrei de limbi cla-
sice a Universității din București; traducerea a cinci
cărți din Biblie (altceva decât Pentateuhul), cu inspi-
rată și doctă insistență asupra Cântării Cântărilor,
fiind subiectul în a cărui asumare Marin Iancu ridi-
că interpretări, subliniază contribuții la fel de stră-
lucite (a se vedea și art. Perpessicius - editorul lui
Eminescu, p.201).
De asemenea, se aduce în discuție, dintr-un alt
unghi însă, și cazul lui Nicolae Oprea, „cunoscut în
spațiul cultural românesc prin calitatea sa de profe-
sor la Catedra de literatură română a Universității
din Pitești și, cu deosebire, printr-o susținută acti-
vitate în spațiul publicistic.” (p.149, art. Nicolae
Oprea. „Spovedanii literare”); articolul anunțându-se
cu referire la „demersul de investigare a fenomenu-
lui literar de la noi” unde se probează „forța argu-
mentativă într-un ansamblu coerent de opere”(ib.),
interviul fiind totodată instrument și metodă.
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
De fapt, Marin Iancu are prilejul să evidenție-
ze o a doua tinerețe a acestui gen jurnalistic care,
iată, trece în literatură cu valențe și relevanțe înno-
ite. La Mariana Pândaru (art. Mariana Pândaru.
Convorbiri nedeghizate), inerviul este prilej de ex-
plorare rafinată a sufletului, a sensibilităților și a
tainelor lui, a scriiturii unor autori cunoscuți (vol.
Interviuri fără frontiere, Editura Călăuza, Deva,
2018): „Variabilă de la un caz la altul, substanța
mărturisirilor este grefată cu insistență pe situații
și acte de construcție a unei atmosfere evocatoare
(p.100), ocazie cu care, „confirmând fluiditate și de-
gajare a stilului și a modului de a gândi, întrebările
scriitoarei Mariana Pândaru înregistrează siguranța
unui spirit deschis spre modernitate, dornic să înțe-
leagă adevărul relativ al fiecărui lucru și al fiecărui
temperament” (p.101). În spovedaniile lui Nicolae
Oprea interviul vine după nevoile constructului
intuit de autor: „În partea a doua a cărții, rolurile
se schimbă, cel care se supune interogatoriului fi-
ind de această dată Nicolae Oprea, autorul cărții
Dialoguri convergente. Răspunzând întrebărilor for-
mulate de Gellu Dorian, Lucia Negoiță, Ioan Radu
Văcărescu, Mircea Bârsilă, Marian Drăghici și Jean
Dumitrașcu, criticul literar Nicolae Oprea se arată
preocupat să reconstituie fapte, să creeze nu doar
o atmosferă, dar sigur să și judece oameni”(p.158),
spovedaniile celor intervievați rezumându-se la mo-
mente depășite sau la încercări de răscruce cu ac-
cente pe caractere, pe comportamente, pe chipuri
morale contrastante.
Aidoma interviului, jurnalul se deschide rele-
vanțelor cotidianului, ale autobiografiei, ale sinelui
lucid, sensibil, receptiv: „Reticent față de finalitatea
pozitivă a jurnalului, cu al cărui ritm disciplinat de
susținere zilnică nu s-a acomodat, se pare că, prin
publicarea în 2014 a ediției mult îmbogățite din
volumul Amintirile unui uituc. Exerciții de memo-
rialistică (Editura Bibliotheca din Târgoviște, 2014),
Barbu Cioculescu își învinge toate inhibițiile și se
orientează, în cele din urmă, din punct de vedere
formal, spre o altă specie a literaturii subiective,
identificând în statutul memoriilor modelul de dis-
curs retrospectiv.” (p.174, art. Barbu Cioculescu.
Itinerariile memorialistului).
O radiografie critică face Marin Iancu și în art.
Vasile Filip. Jurnalul ca mărturisire de sine: „cone-
xiunea cea mai profundă dintre jurnal și existență”
(p.119), apoi ne amintește de I.D. Sârbu (Jurnalul
unui jurnalist fără jurnal, Editura Scrisul Românesc,
București, 2009) care refuza formula de jurnal in-
tim.
Eseul este totuși privilegiat prin sublinieri pri-
lejuite de lucrările celor antologați de autor, dar,
mai mult decât atât, i se consacră un articol (Starea
de grație a eseului) în cinci episoade: o introduce-
re exhaustivă și patru ilustrări din tradiția literatu-
rii române: Odobescu și Pseudokineghetikos, Emil
Cioran și Amurgul gândurilor, Mihai Ralea - eseist
și estetician, apoi Petre Pandrea cu Mandarinul va-
lah - diferențieri pe care, de altfel, Marin Iancu le
sintetizează ireproșabil în Introducere (p.37) notând
câte ceva despre apariția eseului, cultivarea lui în
filosofie, în istorie, în literatură, în critica literară,
adăugându-i ilustrativ câteva nume cunoscute din
literatura universală: „În spațiul literar românesc,
termenul eseu pare să fi pătruns și să se fi impus
prin literatua franceză în publicistica interbelică”
(p.37, art. Starea de grație a eseului).
Astfel, cartea lui Marin Iancu este o lectură utilă
și accesibilă nu doar criticului literar, specialistului,
ci oricărui alt cititor fiindcă, stilistic, discursul său
răspunde atât exigențelor cuprinderii și argumentă-
rii, cât și celor ale scriiturii literare agreabile: „Într-o
cuceritoare evoluție a comentariilor sale, Stan V.
Cristea se integrează în ansamblul preocupărilor și
Ioana Pioaru	Speranței, din seria Fragment, 2022
interesului lui Eminescu față de familiile bogate ale
cărturarilor teleormăneni” (p.71, art. Teleormanul,
Eminescu și Stan V. Cristea). Se rețin ca agreabile,
nu vanitoase, impetuozitatea demersului analitic și
abilitățile constructive elevate: „Tot mai alerte și cu
trimiteri năucitoare spre diverse echivalențe simbo-
lice, interpretările lui Mircea Moț au în prim-plan
numărul simetric de întrebări și ieșiri sau, cum
susține Eugen Simion, de treceri ale personajului
de la o existență la alta.” (p.95, art. Mircea Moț. O
capodoperă în șapte lecturi); „Peste tot, abil și cul-
tivat, interlocutorul Marianei Pândaru deplasează
adeseori discuția spre aspect mai mult sau mai pu-
țin abordabile, orientând sfera anchetei în direcții
și forme care nu refuză critica de semnificații es-
tetice.” (p.103, art. Mariana Pândaru. Convorbiri
nedeghizate) etc.
Nu în ultimul rând, dar concludent, judecă-
țile de valoare, explicite sau numai sugerate, cu
care Marin Iancu măsoară, sau pur și simplu pune
utile accente tonice, justifică de fiecare dată croni-
cile, eseurile sale critice concluzionând atent, sub-
liniind cu îndreptățire, direcționând constructiv:
„Convertind informațiile de toate tipurile într-un
sistem de lectură echilibrat, Nicolae Dina devine un
exponent al unei demonstrații limpezi, cu accentul
asupra notelor de originalitate proprii cărților avute
sub observație ”(p.166, art. Nicolae Dina și onestita-
tea actului critic).
În alte situații, Marin Iancu spune esențialul
din portretul succinct al autorului și al operei sale
văzute din perspectiva devenirii sale: „Beneficiind
de o temeinică instrucție, în buna tradiție a familiei
sale, Eugen Goga se anunța un gazetar și un proza-
tor prodigios, al cărui scris, în condițiile în care des-
tinul i-ar fi fost mai favorabil, s-ar fi impus prin atât
de evidentele însușiri de forță și precizie ale unui
scriitor cu aplecare curioasă și profundă spre lumea
cotidiană” (p.212, art. Eugen Goga, publicist patriot).
În consecință, se poate spune că eseurile critice
din sumarul Radiografiilor lui Marin Iancu nu sunt
o simplă cuprindere cronologică a notelor sale de
lectură, ci scrutări aplicate ale unor opțiuni critice
vizibile deja în peisajul nostru publicistic - travalii
cu focalizări diferite, cu mijloace mai mult sau mai
puțin productive, cu disponibilități care se exprimă
pe măsură și sunt observate discret, dar fără echivoc
de autor, el însuși fiind în măsură să facă pasul ur-
mător; cel al sintezelor din perspectiva unei atmo-
sfere ce nu-și mai poate legitima suprasaturația în
bune intenții, altfel reflexivitatea conștiinței critice
riscă să derapeze într-un subversiv joc de oglinzi tot
mai nebuloase pe care nici Critiques de la critique a
lui Tzvtan Todorov nu îl presimțea încă.
■
31
teatru
| Aglika Stefanova
In Between Homes:
o atingere cu tandrețe
Ulysses: European Odyssey este un proiect cultural de
colaborare pan-europeană, co-finanțat de „Creative
Europe“, care cuprinde 18 intervenții culturale în 18 orașe
europene, fiecare bazându-se pe un capitol din romanul
Ulise al lui James Joyce și abordând temele sociale regăsi-
te în capitolul analizat. Orașele participante sunt Atena,
Trieste, Vilnius, Budapesta, Marsilia, Paris, Berlin, Lugo,
Copenhaga, Istanbul, Cluj-Napoca, Zurich, Groningen,
Eleusis, Oulu, Lisabona, Dublin și Londonderry.
Capitolul din romanul Ulise alocat României este al
Xl-lea - „Sirene“ care abordează tema celuilalt, dar și
subtemele separării familiei sau ale prezenței/absenței.
Asociația culturală „Create.Act.Enjoy“ a transpus artistic
acest capitol din perspectiva migrației românilor în afara
țării și, mai exact, a efectelor acesteia asupra familiilor,
prin producerea unui spectacol de teatru imersiv de tip
promenadă (scenariu, concept și regie Andreea Iacob) și
a unui simpozion performativ în fosta Fabrică Clujana,
deschisă pentru prima dată ca spațiu cultural-comuni-
tar. Co-producătorii proiectului sunt Teatrul Național
Cluj-Napoca și Facultatea de Teatru și Film / UBB Cluj.
Premiera a avut loc în 7 iulie 2023.
Din căldura insuportabilă și soarele orbitor
de iulie intrăm în spațiul răcoros, în penu-
mbră, de la fosta Fabrică Clujana. În timp
ce ni se acomodează vederea, suntem întâmpinați
consecutiv de două oglinzi mari, încețoșate, una
după alta. Ne vedem rapid silueta neclară exact în
față, ca o promisiune de întâlnire cu noi înșine, in-
diferent dacă vrem sau nu (tehnică discretă pentru
a ne pregăti pentru călătoria teatrală labirintică ce
urmează). Prin aceste oglinzi labirintul se holbează
la noi, ne curăță de zarva cotidianului și în același
timp parcă dezactivează prejudecățile cu care in-
trăm în el. Așteptările mele, la fel de neclare ca silu-
eta mea din oglindă, anticipeaza un fel de încercare
sau interogație estetică sau morală.
Foto: Ioana Ofelia
Facem doi pași înainte și suntem întâmpinați
de un cuplu de vârstnici într-o sufragerie prea spa-
țioasă. Suntem copiii lor din străinătate, veniți în
vizită. Ne poftesc la masă, nu își găsesc cuvintele
pentru a-și exprima bucuria, repetă aceleași lucruri
iar și iar, se agită fără sens sau de fericire... Tatăl,
dezorientat de emoție, își întreabă soția: „Ce să fac,
cu ce să te ajut?” (Îmi amintește de tatăl meu care
întreabă exact așa când suntem în vizită la Sofia.)
Spațiul răcoros de la „Clujana” începe să mi se pară
un loc confortabil și protejat. Bătrânii ni se adre-
sează cu dragoste și admirație. Ne pun întrebări,
dar nu așteaptă răspunsuri și nici noi nu știm ce
să răspundem, iar până când pregătim un răspuns,
ei vorbesc deja despre altceva... Vreau să rămân
mai mult cu acești bătrâni drăguți, în sufrageria lor
răcoroasă, în jurul mesei lor festive... Simțul meu
de critic de teatru îmi spune în fundal că aceștia
nu sunt actori profesioniști și ar trebui să întreb de
unde au apărut, pentru că sunt grozavi (răspun-
sul: din cercul de teatru al Centrului de Zi pentru
Vârstnici Nr. 1, Cluj-Napoca). Brusc se dovedește
că locul este într-adevăr unul protejat, cei doi bă-
trâni aflându-se într-un cămin pentru senioria Ne
dăm seama de asta când vin îngrijitorii lor să-i ia
din cantina căminului (da, masa era suspicios de
lungă). Cei doi nici măcar nu sunt o familie, ci doar
se ajută unul pe altul în deșertul demenței, captând
amintirile și sentimentele fragmentare care se stre-
coară în memoria lor neclară, încețoșată ca oglin-
zile de la intrare...
Spectacolul ne ia prin surprindere, cu tandre-
țe și respect pentru sentimentul nostru de aparte-
nență, ne întreabă discret dar totuși direct unde ne
încadrăm în această ecuație. Suntem abandonați
sau noi am abandonat? Încrederea se instalea-
ză de la această primă oprire în labirint, pentru a
crește treptat într-o auto-interogare, transformân-
du-se spre final într-un fel de recunoștință spon-
tană pentru creatorii spectacolului, care abordează
despărțirea de cei dragi și durerea din unghiuri și
perspective diferite, dar mereu cu afecțiune și em-
patie. Ei ne ghidează privirea în interiorul nostru
într-un mod foarte delicat, ceea ce este rar în astfel
de proiecte (sunt de obicei preferate mijloacele mai
directe de șoc, acuzare, violență marcată și nedrep-
tate generalizata).
In between homes oferă o promenadă imersivă
prin nouă locații și povești, pe care ni le înfățișea-
ză cu calm, respect, tandrețe, înțelegere și iertare.
Latura umană este adusă în prim-plan. Demnitatea
și alegerile personajelor, precum și preferințele pu-
blicului, sunt ferm respectate. La intrare am fost
informați că dacă vreunul dintre subiectele abor-
date ne deranjează într-un fel, am putea oricând să
cerem să fim scoși din labirint. Această sensibilitate
și deschidere față de public arată generozitatea și
înțelepciunea autorilor. Într-adevăr, acest lucru nu
se vede prea des în lumea teatrului, unde autorul/
regizorul se crede dictator și se bucură să-și impu-
nă viziunea și modelul său de „lume” asupra spec-
tatorilor.
Al doilea lucru care inspiră încredere și res-
pect pentru creatorii proiectului: simțul proporției.
Măsurarea timpului și a mesajului - nimic de pri-
sos. Ei nu ne spun mai mult decât trebuie și lasă ex-
periența și sensibilitătea noastră personală să pună
cap la cap piesele puzzle-ului. Această graniță între
ceea ce se spune și ceea ce rămâne nespus este per-
fect echilibrată.
A treia calitate a producției - nu moralizează,
nu generalizează, nu oferă răspunsuri universale.
Ceea ce funcționează pentru unii nu funcționează
pentru alții. Spectacolul demonstrează prin exem-
ple reale (situațiile dramatizate se bazează pe cazuri
documentare) că orice model de familie poate fi
eficient dacă depunem eforturi bine organizate și
nu renunțăm. Spectacolul investighează „metode
alternative de co-prezență” care funcționează pen-
tru familiile transnaționale (despărțite). În acest
sens, mesajul spectacolului este profund uman și
umanist. El crede în creativitatea omului și îi spriji-
nă eforturile de a-și păstra umanitatea în situații-li-
mită sau dificile.
Spectacolul începe cu masa părinților vârst-
nici, încremeniți în așteptarea eternă, aproape mi-
tologică, a copiilor, și se încheie cu o înmormântare
care, în ciuda tristeții, deschide posibilitatea unui
nou început, mai sincer față de protagoniști și față
de comunitatea lor. Nu vreau să povestesc întregul
drum pe care ne-a condus spectacolul, pentru că
experiența este individuală și foarte personală, dar
vreau să subliniez că a doua scenă din spectacol
arată cel mai bine ruptura și criza de comunicare
dintre generații (cei vârstnici rămași în țară și cei
tineri plecați).
O familie tânără de medici stabiliți în străi-
nătate și-a lăsat copilul în grija bunicii peste vară.
Bunica profită de moment pentru a realiza o fap-
tă creștinească - să boteze copilul de 6 ani. Apoi
auzim pe Skype explicațiile/scuzele/argumentele
ei (și ale prietenelor ei, trei la număr, care intervin
puternic în conversație) către părinții șocați care de
la bun început și-au dorit ca copilul lor să-și alea-
gă singur religia când crește. Explicațiile complet
iraționale ale bunicuțelor, deși ne-au făcut să iz-
bucnim în râs în mai multe reprize, nu pot justifica
amestecul lor în decizii care țin numai de părinți.
Totuși, fapta lor extravagantă (și condamnabilă ju-
ridic) se dovedește și rebelă (chiar „anarhistă”) și
ne face să le iubim și mai mult, pentru că vedem că
ele încalcă drepturile părinților și încearcă să influ-
ențeze viața nepoților, prin toate canalele posibile,
doar din dragoste și afecțiune față de cei mai dragi
32
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
Alexandru Jurcan
Prietenul lui Urmuz
miroase a om
Cine a fost prieten cu Urmuz nu putea să
scape de briza timpurie a teatrului absurd.
Mă refer la actorul și dramaturgul George
Ciprian, născut la Buzău și școlit la București,
unde l-a avut coleg de liceu pe Urmuz, un „Jarry
al României”. În 1938 G. Ciprian (G. Călinescu l-a
numit „un mic Calderon al nostru”) a scris piesa
Capul de rățoi, unde își descrie adolescența și pri-
etenia cu Urmuz. Patru prieteni se regăsesc pentru
a instaura diverse farse, nesuportând societatea
ipocrită, vrând să smulgă măștile sociale fățarnice,
pentru a da la iveală omenescul strivit de conven-
ții și de o logică absurdă. Cei patru nonconfor-
miști sunt: Ciriviș (să fie Urmuz al avangardei?),
Macferlan, Bălălău și Pentagon. Ei cumpără mărul
din grădina lui Mușat și se instalează acolo. Casa
lor, oaza lor.
Succesul piesei n-a întârziat. De la premie-
ra din 1940, numărăm alte și alte adaptări, chiar
filmul din 1992, realizat de Constantin Dicu. În
1966, la București, jucau în piesă Radu Beligan și
Marin Moraru. Acum, la Teatrul Național din Cluj,
premieră cu Capul de rățoi (15 iulie 2023) în re-
gia lui Alexandru Dabija. Joacă aproape toți actorii
trupei. Scenografia: Andrada Chiriac. Lăptăria lui
Enache, vaca uriașă, ugerul hiperbolizat, găleata în
care mereu picură... lapte. Apoi, deodată, POMUL
cu fructe, o apariție de basm, o pată fosforescentă
în rigiditatea celor cariați moral. Mișcarea scenică:
Andrea Gavriliu. Adică grupuri compacte umane
care respiră uniform, în coregrafii cvasi-statuare,
neliniștitoare. Muzica: Ada Milea. Cor subversiv -
„să ne-nchinăm la rața din noi”. Adică? Să mergem
înainte, dar spre uman. „Mirosiți a om!” - spune
cineva. Dincolo de orice cecitate politică, departe
de derapajele sistemului, pentru că „a conduce în-
seamnă a radia lumină și căldură, iar dumneata ești
un copac opac și refractar”. Se știe că un organism
„care nu digeră și e în continuă febră” nu poate fi
sănătos.
Punctul forte: apar oamenii legii într-o coloa-
nă sinistră, suspicioasă, îmbrăcați în negru, precum
niște ciocli. Poartă pene albe, pene de scris uriașe,
unelte ale birocrației. Comisarul (excelent Adrian
Cucu, irezistibil) răcnește în fața ecranului, unde
domină chipul superiorului. Nu, nu pot comunica,
totul seamănă vacuitate, iar scena respectivă de-
vansează în modul cel mai convingător teatrul lui
Ionesco. O noncomunicare acută, care naște între-
barea: oare mentalul colectiv s-a schimbat? Noi ne-
am schimbat? Mai vibrează rața nonconformistă
din noi? Dar dacă „barba dumitale țipă la vedere”
e neapărat inutilă? Riscul uniformizării. Asociația
„Capul de rățoi” se extinde, vedem tot mai multe
uniforme colorate - ale „salvării” de orice fel. Unde
se îndreaptă satira? Copacul a murit? „Un trunchi
retezat, un om doborât... câtă durere!” Un rol ab-
solut memorabil: Dragoș Pop (Dacian). Mai joacă
Ionuț Caras (mereu în rol, mereu surprinzător),
Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo,
Matei Rotaru, Ramona Dumitrean, Anca Hanu,
Irina Wintze, Ruslan Bârlea, Romina Merei, Silvius
Iorga, Adriana Băilescu, Angelica Nicoară, Elena
Ivanca, Patricia Brad, Dan Chiorean, Diana-Ioana
Licu, Cecilia Lucanu-Donat, Mihai-Florian Nițu,
Radu Dogaru etc. Fiecare merită aprecieri pentru
implicarea în mișcarea perpetuă, în grupuri pito-
rești, sugestive.
La premieră, sala plină. Oare de ce mi s-a pă-
rut că e un public... estival? Care avea alte... aștep-
tări, care se gândea, poate la longevivul spectacol
Sânziana și Pepelea al lui Alexandru Dabija, la ime-
diatețea unui umor exploziv, fără a cunoaște volu-
tele teatrului absurd. Poate mă înșel, dar am simțit
o oarecare rezervă empatică. E un spectacol rigu-
ros, provocator, fără timp de respiro, cu o alertețe
ambiguă, dar limpiditatea ideilor naște cercuri con-
centrice și duce la interpretări majore. Alexandru
Dabija a vizat calitatea artistică usque ad finem, așa
cum îl știm dintotdeauna.
■
oameni. Se pare că nu ne putem schimba părinții,
dar îi putem iubi așa cum sunt, necondiționat, la
fel cum ne-au iubit/ne iubesc și ei, și putem să le
cedăm niște teritorii simbolice, care au mai multă
valoare pentru ei decât pentru noi.
Această secvență m-a teleportat direct, parcă
printr-o aplicație de călătorie în timp, în ziua de
15 august 1988 în orașul bulgar Sliven. În acea zi
bunica m-a botezat într-o biserică, în timp ce îmi
petreceam vacanța de vară la ea. A fost extrem de
încântată și mândră de actul ei rebel, în ciuda regi-
mului comunist, care nu tolera „practicile depășite“
din trecut. Proiectul ei s-a finalizat la cofetăria din
centru, unde am luat o înghețată mare, împreună
cu prietena ei, martoră la toate cele întâmplate.
Replica finala a fost: „Și nu le vei spune mamei și
tatălui tău”. Anul următor regimul comunist s-a
prăbușit, dar bucuria încălcării regulilor a rămas.
Cred că tocmai această bucurie oferă o scuză uni-
versală pentru faptele „scandaloase” sau „rebele”
comise de părinții/bunicii noștri. Spectacolul ne
învață cum să facem un pas în spate, ca să-l lăsăm
și pe celălalt să se exprime și să se simtă folositor
și împlinit, transmițând valori tradiționale sau tot
feluri de mituri personale către moștenitorii lui
(chiar fără să se intereseze dacă aceștia sunt intere-
sați sau nu de aceste daruri).
Căutarea înțelegerii, iertării și acceptării este
cea mai valoroasă experiență cu care ieșim din
Fabrica Clujana în căldura nopții.
In between homes este centrat pe tema fa-
miliilor transnaționale, urmărind și supratema
„sirenelor” din capitolul 11 al romanului Ulise.
„Străinătatea“ reprezintă un vis ademenitor, o pro-
misiune generală de fericire, irezistibilă precum
cântecul sirenelor. Însă costul acestei călătorii nu
este anunțat de la bun început. Asa cum nu a fost
nici pentru Ulise.
Spectacolul este însoțit de o serie de eveni-
mente, la rândul lor organizate cu bun gust, pre-
cizie artistică și capacitatea de a spune atât cât
este necesar și nu mai mult (o expoziție pe tema
migrației în diferite perioade din și în România, o
expoziție de obiecte reale cu valoare emoțională, ce
îl leagă pe proprietarul lor de noțiunea de „acasă“,
un simpozion care a oferit o analiză aprofundată
a fenomenul familiilor transnaționale și o legătură
directă cu comunitatea, care a fost invitată să pună
întrebări specifice către creatori și să ofere feedback.
Evenimentul în ansamblul lui surprinde prin mi-
nuțiozitatea elaborării lui și prin obiectivele atin-
se, formulate clar de regizoarea Andreea Iacob: să
ofere spectatorilor „alinare, speranță și energia de a
construi împreună acea lume mai bună la care spe-
răm cu toții“.
Valoarea proiectului se regăsește și în faptul
că dovedește cu succes credința lui Joyce conform
căreia „spațiul public poate fi privit ca o influență
civilizatoare“. Readucând la viață spații urbane ne-
utre/părăsite/uitate și transformându-le în locații
culturale vii și eficiente, proiectul creează legături
noi/neașteptate între diferite grupuri comunitare și
facilitează comunicarea și interacțiunea între dife-
riți actori sociali, care nu s-ar putea întâlni probabil
niciodată în afară de acest spațiu-mediator (actori
amatori și profesioniști, voluntari, creatori din alte
domenii, critici de teatru, publicul larg). Clădirea
fostei fabrici Clujana s-a transformat într-un punct
viu și autentic de întâlnire, comunicare, schimb
de idei, emoții și experiențe. Cred că contribuția
Clujului în proiectul european Ulysses: European
Odyssey, este una foarte reușită din toate punctele
de vedere.
In Between Homes
— text colectiv de spectacol -
scenariu, concept și regie: Andreea Iacob
scenografie: Gabor Zsofia / compoziție: Jozsef Iszlai / crea-
ție video: Ioana Ofelia, Octavian Șaramet / videomap-
ping: Diana Drăgan-Chirilă / design grafic: Cristian
Luchian
cu: Diana Buluga, Maialgesa Dat, Călin Deneș, Sorana
Eșanu, Jozsef Iszlai, Raluca Lupan, Ana Maria Marin,
Octavian Mic, Victor Muntean, Emoke Pal, Marcel
Ionel Paranici, Ionela Pop, Ioana-Maria Repciuc,
Clara Roman, Oana Rotaru, Salomeea Rusu, George
Sfetcu
apariții video: Andrei Bar, Dominic Big, Amalia Susana
Bîrză Lupaș, Anuța Lăpuște, Lia-Lucia Retianu,
Cornelia Mureșan.
Finanțatori ai proiectului: Uniunea Europeană (Creative
Europe). Administrația Fondului Cultural Național
(AFCN), Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca,
Consiliul Județean Cluj.
■
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
33
film
| Mihai Fulger
Trei femei
și sfârșitul lumii
Adam Berka și Nora Klimesovâ în Ordinary Failures	credit foto @Totem Films
La ediția aniversară (a XX-a) a festivalului de
film „Crossing Europe” de la Linz, în compe-
tiția lungmetrajelor de ficțiune a intrat și un
titlu semnat de o regizoare născută în Arad: Cristina
Groșan. La un an după debutul cu Lucruri pentru
care merită să plângi (producție ungară lansată in-
ternațional în 2021)1, cineasta româno-maghiară a
revenit cu un al doilea lungmetraj, Ordinary Failures
(Beznă selhăm', coproducție Cehia-Ungaria-Italia-
Slovacia); de fapt, regizoarea începuse să dezvolte
proiectul, împreună cu scenarista Klara Vlasâkovâ
(debutantă în lungmetraj), încă din 2018. Ordinary
Failures (titlu ce ar putea fi tradus prin „Eșecuri de
zi cu zi”) a avut premiera mondială în secțiunea
„Giornate degli Autori” a celui mai vechi festival
de film din lume, cel de la Veneția; acolo, Cristina
Groșan a fost și desemnată „Cel mai bun regizor sub
40 de ani”. Ulterior, filmul a trecut prin multe fes-
tivaluri importante ale lumii, pe listă intrând și cel
austriac la care am participat.
Vorbit integral în cehă, Ordinary Failures este
filmat în Praga și regiunea Plzen, dar chiar și specta-
torilor familiarizați cu obiectivele turistice ale așa-zi-
sului „Oraș de aur” și ale zonei le va fi dificil să iden-
tifice locațiile utilizate. Orașul nenumit reprezentat
pe ecran e o creație predominant umană, văduvit
de istorie, cu clădiri brutaliste din beton și sticlă, în
centru, și cartiere rezidențiale luxoase, la periferie. Și
tocmai îndepărtarea de natură, în favoarea artificia-
lului funcțional, poate fi văzută ca o cauză principală
a apocalipsei iminente - fiindcă al doilea lungmetraj
al Cristinei Groșan este încadrabil (și) în genul cu-
noscut drept „film-catastrofă”.
Din punctul de vedere al construcției drama-
turgice, Ordinary Failures face parte din seria filme-
lor cu fire narative discontinue, ingenios îmbinate.
Există trei protagoniști (mai precis, protagoniste),
fiecare cu propriul capitol (și, evident, propriile re-
sorturi), la fel ca în recent relansatul (după trei dece-
nii) debut al lui Nae Caranfil, E pericoloso sporgersi.
Trei concitadine, de vârste diferite, sunt urmărite
succesiv, pe parcursul aceleiași zile, pentru ca în ul-
tima secțiune a filmului, când ritmul evenimentelor
se precipită, traseele lor să nu mai fie separate, ci al-
ternate constant. Cristina Groșan și Klara Vlasâkovâ
creează mai multe rime interioare între capitolele în
care protagonistele lor se confruntă, independent,
cu „eșecuri de zi cu zi”. De exemplu, toate trei sunt
constrânse să asiste la o adunare voit festivă, planifi-
cată sau improvizată, iar ele ar da orice ca să se afle
oriunde altundeva.
Hana (interpretată de populara actriță cehă
Tatjana Medveckâ) și-a pierdut de curând soțul, însă
nu poate admite că trece printr-o perioadă grea și
are nevoie de ajutor. Ea se trezește pe nepusă masă la
o petrecere de rămas-bun, căci managementul revis-
tei pe care ea o editase ani buni consideră că i-a venit
vremea retragerii. Și Hana fuge, văzând cu ochii, în-
tr-o disperată tentativă de a amâna inevitabilul.
Tereza (Nora Klimesovâ, excelent găsită) e o
adolescentă care întâmpină mari dificultăți în a se
integra la școală, iar colegii ei o consideră ciudată.
Mama ei ține morțiș să-i organizeze o petrecere cu
mulți invitați, în grădina casei, la aniversarea a 13
ani. Dar Tereza se folosește de orice pretext (de la
dezastrul misterios din urbe până la pisica gestantă
a familiei) ca să scape de obligațiile de gazdă sărbă-
torită.
Silva (Beâta Kanokovâ, făcând față celui mai so-
licitant rol), „părintele primar” al unui cuplu de les-
biene, se simte depășită de responsabilități și privită
cu ochi răi de celelalte mame. Silită să-și ducă băiatul
la un copil dintr-o familie mai înstărită, căruia el i-a
spart capul, pentru a-i cere iertare și oferi un cadou,
Silva devine din nou victimă a (pre)judecăților, însă
trebuie să-și ascundă resentimentele.
Toate personajele își încep dimineața urmărind
la știri un subiect dătător de fiori: în centrul orașului
lor a avut loc o puternică explozie cu sursă necunos-
cută. Totuși, ele nu-i acordă prea multă atenție, fiind
mai preocupate de anxietățile noii zile. În secvențele
inițiale, regizoarea își privilegiază spectatorii, oferin-
du-le explicația aparentă a catastrofei: un meteorit se
prăbușește cu viteză pe suprafața Pământului. Apoi,
cerul se crapă, la propriu, cu irizări violete. Dar vor
trece multe ore din zi până ce personajele, captive
în contingent, își vor ridica ochii către văzduh și vor
realiza că lumea lor se schimbă iremediabil. În final,
ochii inocenți ai copiilor și vocea încercată a vârst-
nicei Hana ajung să transmită mesajul - în esență,
încrezător în prefacere - al filmului. Un mesaj, de
altfel, anticipat de mottoul ales de Cristina Groșan,
un citat din savanta feministă Donna J. Haraway:
„Sarcina noastră este să creăm agitație, să provocăm
un răspuns viguros la evenimente devastatoare, pre-
cum și să liniștim apele învolburate și să reconstru-
im locuri liniștite”.
Ca distopie apocaliptică (în care nu doar natu-
ra, ci și tehnologia pare să se revolte împotriva oa-
menilor), Ordinary Failures se remarcă prin concen-
trarea asupra psihologiilor personajelor principale,
în detrimentul reacțiilor colectivității (acestea din
urmă sunt prezentate în secțiunea finală, prin chi-
puri și expresii relevante). Cristina Groșan este mai
interesată să reflecte evoluția celor trei protagonis-
te, drumul lor către (auto)acceptare, decât impactul
cataclismului asupra umanității. Cineasta recurge la
efecte speciale (VFX) cu cumpătare (desigur, nici bu-
getul acestei coproducții europene nu e comparabil
cu cel al unui blockbuster hollywoodian) și, atunci
când le folosește, ele își dovedesc eficiența, sporită
de intercalarea unor filmări autentice (de pildă, cu
tornada ce a lovit Moravia de Sud în 2021). În plus,
Cristina Groșan creează și micro-imagini ale distru-
gerii utilizând obiecte banale, precum ornamente de
hârtie, un accesoriu kitschos sau un telefon fix.
Regizoarea și-a reluat colaborarea inspirată cu
doi profesioniști cu care lucrase și la debut: directorul
de fotografie Mârk Gyori și monteuza Anna Meller,
ambii maghiari. Panoramările și travlingurile, inițial
lente, răbdătoare, sunt înlocuite treptat de filmări cu
camera dinamică, montate alert. Variind unghiurile
(inclusiv subiective, în cazul câinelui-robot, simbol
al trecutului ce refuză să moară), realizatorii nu ra-
tează planuri-detalii semnificative pentru protago-
niste și mediile lor sociale. Din momentele emoțio-
nante ale punctului culminant, mi-a atras atenția cel
în care Silva și iubita ei își regăsesc copilul, deoarece
aparatul de filmat zăbovește asupra martorei Tereza,
ceea ce, surprinzător, potențează secvența. Merită
menționată și muzica slovacului Jonatân Pastircâk,
fie adaptată la profilurile protagonistelor, fie stranie
și amenințătoare atunci când pe ecran apar indiciile
și consecințele calamității (totuși, corul angelic din
final întărește speranța în schimbare).
Prin Ordinary Failures, Cristina Groșan se im-
pune ca o cineastă capabilă să spună convingător
o poveste, fără lungimi inutile, și să construiască
un univers coerent, populat de personaje credibile.
Regia sa precisă, remarcabilă la o producție cine-
matografică de asemenea amploare, a fost pe deplin
meritat recompensată la Festivalul din Lagună. În
același timp, abordând un subiect mai ambițios de-
cât la debut, Cristina Groșan reușește să ofere destule
momente lirice intense sau teme de meditație pentru
a face din noul ei film o vizionare memorabilă. Și,
deschis către public, Ordinary Failures nu duce lipsă
nici de momente comice savuroase (în special în ca-
pitolul Hanei, cu accentele sale de satiră anti-corpo-
ratistă), care echilibrează fondul dramatic.
Notă
1 Am publicat o cronică a acestui film în nr. 474 din
Tribuna (1-15 iunie 2022).
■
34
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
Urmare din pagina 36
Ioana Pioaru - de la
desenul în peniță la
holografie
Ioana Pioaru
Catzilla, 2019
extraordinară pentru detalii. Poți spune, ca prim
imbold, că Ioana Pioaru este o desenatoare de mare
talent. Și este cât se poate de adevărat, doar că lucru-
rile nu se opresc la acest nivel.
Stabilită în Marea Britanie încă din anul
2012, artista a obținut în 2021 un doctorat în artă
la Universitatea din Chester cu teza „O abordare
practică în definirea Maximalismului”. Tema ex-
plorează un domeniu inedit pentru mediul artis-
tic din țara noastră, mare parte din lucrare tratea-
ză holografia ca o nouă modalitate de exprimare
plastică. Părăsind România într-un timp scurt
de la absolvirea facultății, Ioana Pioaru a expus
mai puțin în țara natală și mult mai mult în stră-
inătate: Regatul Unit, Japonia, Canada, Estonia,
recent, chiar în acest an, a obținut premiul întâi
la un concurs de holografie la Seul, Coreea de
Sud. Ceea ce deosebește însă lucrările din aceas-
tă categorie ale Ioanei Pioaru de tehnica propriu
zisă a holografiei (înregistrarea unei imagini tri-
dimensionale pe un suport bidimensional, care,
prin acțiunea luminii, redă apoi cu volum acea
imagine) este faptul că artista realizează inițial
un desen prin metodă clasică, importându-l ul-
terior în virtual. Practic sunt îmbinate cele două
tehnici, una ancestrală și cealaltă oferită de teh-
nologie, iar rezultatul pentru privitor este unul
cu adevărat spectaculos, artista devenind astfel
un element de legătură între vechi și nou, unind
două extreme care, altfel, par despărțite definitiv
de o falie.
În 2022, Ioana Pioaru a adus în România
o expoziție care invita la serioasă meditație,
deopotrivă pe cei responsabili și pe cei inte-
resați de transformarea urbanistică, în timp, a
Bucureștiului. „Orașul - o dispariție” a fost pri-
ma sa personală în România, găzduită de Annart
Gallery din București, preluată, în primăva-
ra acestui an, de Muzeul Național Cotroceni și
deschisă cu prilejul evenimentului „Noaptea
Muzeelor”. Alături de câteva serii de desene cla-
sice în tuș, recompunând eleganța Bucureștiului
de altădată prin lucrări ce înfățișează clădiri is-
torice dispărute sau pe cale de dispariție, într-un
peisaj urban tot mai sufocat de ingerința noilor
tendințe arhitecturale, expoziția a inclus și o in-
stalație holografică. Inedită pentru spațiile expo-
ziționale de la noi, lucrarea a reprezentat un jur-
nal virtual al pierderii unui segment arhitectural
iconic pentru Calea Griviței. Bazată pe desenele
realizate manual de artistă, iluzia optică a rea-
dus la viață pentru vizitatorii care au trecut prin
fața ei (tulburătoarea particularitate a acestei
tehnici este faptul că imaginea dispare imediat
ce se schimbă unghiul privirii, ceea ce amintește
brusc de trista realitate) o clădire din București
în toată apusa ei splendoare: fostul cinematograf
Marna, de la intersecția străzilor Calea Griviței
și Buzești.
Parte din lucrările expoziției din București
ilustrează și numărul de față al Tribunei. Sunt
desene din seria „Berzei”, o desfășurare în colaj
și desen în tuș a unei porțiuni de stradă bucu-
reșteană dispărută, care mai poate fi găsită azi
doar în capturile digitale ale unor ediții vechi ale
google street view; din „Fragment”, care este o co-
lecție de douăsprezece miniaturi ale unor clădiri
aflate pe străzi renumite din București; o lucrare
din tripticul „O dispariție”, care documentează
corpul unei case în dispariția sa progresivă, pre-
cum și seria „Oameni și case”, care redă, într-un
mod ce duce cu gândul la tehnica heraldicii sau
la ex libris, clădiri celebre din București acom-
paniate de fostele lor locatare, cele care le-au
impus de fapt celebritatea: Iulia Hașdeu, Tatiana
Brătianu, Ștefana Velisar și Pia Pillat, Henrieta și
Cella Delavrancea. În completarea acestor dese-
ne, vin lucrările din seria „literary houses”, care
aduc în prim plan personalități ale culturii occi-
dentale și casele lor.
Ca o particularitate a caselor desenate de
Ioana Pioaru, și mă refer îndeosebi la cele din
București, este transpunerea lor în contempora-
neitate, cu toate implicațiile acestei „adaptări”.
Artista nu-și dorește să realizeze desene lipsite
de viață, strict arhitecturale, imagini istorice ale
unor clădiri, așa cum au fost ele cândva, în peri-
oada lor de glorie și cum, probabil, mai pot fi vă-
zute azi în vechi cărți poștale. Casele „salvate” de
Ioana Pioaru „trăiesc” în plină modernitate, după
cum ne sugerează indiciile presărate cu dibăcie în
lucrări, provocatoare pentru privitor: aparate de
aer condiționat, antene parabolice, graffiti pe zi-
duri etc. Artista nu se limitează însă la aceste tușe
personale pentru a sugera faptul că edificiile au o
viață a lor. În spatele unor ferestre stau ochi uri-
ași care privesc în afară, iar în subsoluri mașinării
complicate (tuburi, conducte, angrenaje cu pano-
uri de control) sugerează funcționalitatea, „ener-
gia care vitalizează lumea, pe care nu o înțelegem,
dar ea există” - după cum explica artista, prezentă
în studioul RFI România din București în primă-
vara anului trecut. Afirmația m-a dus cu gândul
la simbolistica subsolului. Pivnița ar fi, și în acest
caz, imaginea subconștientului, unde subzistă,
chiar dacă în stare latentă, certitudinea existenței
unei matrice care generează mecanisme ce pun în
mișcare întreaga lume. În lucrarea intitulată „Bear
and staff” (o acuarelă din 2019) ansamblul mași-
năriei din subsol urcă și în clădirea în stil victori-
an, dacă privim cu atenție putem vedea conducte
și diferite îmbinări în spatele ferestrelor, în locu-
rile lăsate la vedere de perdele, până sus pe acope-
riș. Starea foarte bună în care se prezintă clădirea
sugerează dinamism, faptul că mașinăria funcțio-
nează la capacitate maximă. Întâmplător sau nu,
toate aceste detalii, conducte și angrenaje care
urcă pe și în clădiri, indicând faptul că mecanis-
mele responsabile cu bunul mers al lumii se află
la parametri optimi, sunt caracteristice lucrărilor
Ioana Pioaru - fotografie de Alex Busuioceanu
care ilustrează clădiri din spațiul de adopție al ar-
tistei (a se vedea în acest context și lucrarea intitu-
lată „Pubs of London”).
Poezia locurilor din comitatul West Sussex,
Marea Britanie, unde trăiește în prezent artista,
pustiite de perioada lockdown-ului, a declanșat
o nouă serie cu lucrări (observăm că artista cre-
ează mereu în cicluri bine organizate, urmărind
o temă autoimpusă) care redau atmosfera calmă,
armonioasă a spațiului rural englezesc, cu încân-
tătoare cottage-uri și grădini rânduite perfect, cu
pub-uri și animale-personaj. Toate înnobilate de
arta desăvârșită a desenului, pe care Ioana Pioaru
o stăpânește ca nimeni alta și fără de care, după
spusele sale în aceeași intervenție la radio mai sus
amintită, nu ar putea trăi. „Desenul - declara en-
tuziasmată artista - este viața mea. Nu mă imagi-
nez făcând altceva. Explorez multe tehnici artis-
tice, dar întotdeauna mă întorc la desen, sau și în
alte medii reușesc să inserez desenul”.
Ioana Pioaru este o artistă care promite mult
pentru viitor, cu siguranță vom auzi numele ei
în contexte care vor marca excelența în artă. Cu
atât mai mult mă bucur că acest număr al revistei
noastre îi găzduiește desenele, Tribuna fiind, din
câte știu eu, singura revistă din România cu un
număr integral ilustrat cu lucrările sale.
■
Ioana Pioaru	Lockdown Sketchbook/ Chilham, 2020
TRIBUNA • nr. 502 • 1-15 august 2023
35
plastica
sumar
semnal	
Alexandru Sfârlea Suveranizarea unei prepoziții. (Non)Ficțiune și livresc	2
editorial	
Mircea Arman Lumea digitală ca putere, transumanismul, imaginativul informatic și lipsa meritocrației (sinteză)	3
filosofie	
Viorel Igna Trinitatea. Fundamentele pitagoreice (I)	8
Vasile Zecheru Omul apollinic sau gândirea tradițională după Anton Dumitriu (I)	1O
diagnoze	
Andrei Marga Revenirea la idealitate	13
eseu	
Nicolae Iuga Pozitivism și pragmatism - relativizarea metafizicului	15
Iulian Cătălui Sensul tragic al istoriei în opera lui Emil Cioran (III)	17
Isabela Vasiliu-Scraba Comentariu literar al nuvelei „Tinerețe fără tinerețe” de Mircea Eliade	19
istoria literară	
Radu Bagdasar Din subteranele creației (XIII)	21
interviu	
Interviu cu Yasunari Kawabata	23
proză	
lonuț Calotă În vizită la Slavici	24
crochiuri	
Cristina Struțeanu Fetele Pădurii (IV)	26
însemnări din La Mancha	
Mircea Moț Ipocritul cititor	27
opinii	
Laura Poantă Lauda și lăudătorii	28
comentarii	
Adrian Lesenciuc Despre memorie, altfel. Mize ale policier-ului	29
cărți în actualitate	
Iulian Chivu Critic în critica contemporană	30
teatru	
Aglika Sttfanova In Between Homes: o atingere cu tandrețe	32
Alexandru Jurcan Prietenul lui Urmuz miroase a om	33
film	
Mihai Fulger Trei femei și sfârșitul lumii	34
plastica	
Ani Bradea Ioana Pioaru - de la desenul în peniță la holografie	36
Ani Bradea
Ioana Pioaru -
de la desenul în peniță
la holografie
Lucrările tinerei artiste Ioana Pioaru (născută
în anul 1986, absolventă de studii superioare,
licență și masterat, la Universitatea Națională
de Arte din București în 2010) fascinează de la pri-
ma privire prin minuțiozitatea desenului și grija
Continuarea în pagina 35
Ioana Pioaru
Pubs of London, 2019
Tiparul executat de: TIPOGRAFIA ARTA Cluj
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 55,8 lei - trimestru, 111,6 lei - semestru, 223,2 lei - un an, prin mandat poștal pe
adresa redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui
abonament pe un cu o singură expediere pe lună este de 402 lei.