semnal
Revista de cultură TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub
egida Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Adrian Miroiu
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca,
str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului
textelor revine în întregime autorilor
Alexandru Sfârlea
„Lucrând în alb-negru/
Mi-am diminuat ființa”
Raluca Florina Cicortaș
Lucrând în alb-negru
Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2020
Doamna profesoară de engleză și română -
autoarea acestui volum de debut - mi-a olo-
grafiat dedicația pe dânsul „botezându-mă”
prenumistic, ca pe un frate al meu (Ioan), plecat în
stele mai demult. Drept care, mi-a venit ideea să
procedez și eu ca Iosif Vulcan - păstrând propor-
țiile, desigur - (re)denumind-o pe poetă în „escu”
(din Cicortaș), Raluca Florina Cicorescu, floarea de
cicoare fiind, nu-i așa, albastră, precum cea a inesti-
mabilului ei precursor. Mă rog, se poate lua asta ca
o glumă, dar la fel de bine se poate însuși ca fiind o
propunere serioasă, dacă, evident, autoarea are... un
„ambitus” creativ pe măsură.
Pe ultima copertă a volumului, poetul Ioan
Moldovan afirmă, apotropa(ist)ic, oarecum, că „po-
eta proiectează simpla confesiune în acțiune lirică
ale cărei energii expresive configurează texte îmbiba-
te de delicatețe, [...]din care transpare o admirabilă
stăpânire a tensiunilor sentimental- reflexive”. Asta
mi-a amintit - într-o subsidiaritate a emergenței se-
mantice - de relevanța și astuțiozitatea poeticească
ale unei cunoscute poete clujence, a cărei tematică
aparent univocă esențializează imagistic palpitul
intimist- aprehensiv și chiar, pe alocuri, ingenuu -
ingenios. Trebuie observat, însă, că poeta orădeancă
nici nu încearcă să-și impregneze apetențele confesi-
ve cu un cumul (disimulant) de intensități.
Ea cultivă un tip de simplitate disociativă,
acut- colocvială, complăcându-se cu afabilitate în
reliefarea unei retractilități suficiente sieși. Nu știu
dacă la modul deliberativ, sau doar pur instinctual,
doar că și-a propus o „diminuare a ființei” în cele
două culori antitetice: „Lucrând în alb-negru/ mi-
am diminuat ființa,[...] în scurt timp furtunile/ se
divid în spasme” (pag. 44), iar în alt loc: „Lasă aerul
lichid să amețească/ în vârtejuri cele ce nu pot fi
spuse,/ doar pentru ca mai târziu,/ să ne putem în-
depărta din nou”.
Cozmin Movilă
„Eu sunt Cel ce sunt”, ulei pe pânză, 70x60 cm
Pentru că trebuie să știm și noi, ca niște cititori
rezonabili și condescendenți ce suntem: „Când des-
tinul e complicat/ și existența înfrigurată a oricărui
lucru dispare,/ aproape totul rămâne simplu”. Doar
că, nu bine ne cam lămurisem cum stau lucrurile cu
simplitatea asta, când, iată, îmi sări-n față ca un iepu-
re lingvistic un text nu știu dacă suficient de criptic,
pe cât, aș zice, îndeajuns de straniu, de nu chiar cu-
rajos: „Nu-ți spun de ce/ șoldul meu își măsoară pe
lățime/ pulsul./ Nici cum crește un umăr pe altul./ Îți
spun doar că talia se va învăța/ să stea în strânsoarea
panglicii;/ dulce sugrumare: indiferența./ Secunde
sărate o vor traversa/ până când tot sudul va fi/ nu-
mai nisip./ Vei respira în curând aer curat/ dintr-o
atmosferă parfumată de/ carne și haine” (Clepsidră).
Cred că în acest sens - acest tip de poeticitate -
ar putea să o îndrepte pe debutanta Raluca Florina
Cicorescu (Cicortaș) spre anumite (viitoare) ieșiri din
„decorul” banalităților și stereotipiilor care abundă în
poezia așa-zișilor generaționiști de azi. Oricum, acest
prim volum al orădencei este de bun augur.
■
Ilustrația numărului:
Cozmin Movilă, Flori (1),
ulei pe pânză, 60x50 cm
2
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
editorial
Mircea Arman
Filosofia greacă
după Aristotel și sfîrșitul
imaginativului poietic
elin
După moartea lui Aristotel nimic nu va mai
fi ca înainte în filosofia grecească, respectiv
în structura imaginativă a culturii grecești
antice. Apar evenimente istorice care fac posibi-
lă, cu adevărat, confluența culturii grecești cu cea
orientală. Cucerirea „lumii” de către Alexandru
Macedon nu lasă fără urmări structura imaginati-
vului poietic grecesc. Contactul cu cunoștințele și
gîndirea lumii orientale va modifica semnificativ
însăși esența spiritului grec, cantonat înspre cetate,
lege, rațiune și rigoare. Idei religioase, credințe și
viziuni filosofice ciudate ca rod al imaginativului
poietic oriental, filosofii esoterice, neînțelese, se în-
fățisează spiritului clar și luminos al grecului antic.
Alexandru Macedon, care se considera întru-
parea spiritului elen, a încercat, pentru început, să
impună cultura sa popoarelor cucerite. În scurt
timp, elevul Stagiritului își dă seama că puterea
lui, îndeosebi militară, nu era suficientă pentru a
o impune semințiilor pe care le stăpînea. A înțeles
că trebuie să atragă de partea sa pe cei cuceriți și în
felul acesta adoptă o parte din instituțiile lor (spre
exemplu instituția regelui divin), dar și a obiceiuri-
lor, credințelor și gîndirii proprii acestor popoare.
A fost foarte greu chiar pentru Alexandru să im-
pună aceste lucruri subordonaților săi. Macedonenii
refuzau să accepte superstițiile orientale, detestau
puterea absolută (putere care îi convenea regelui ma-
cedonean) și i se împotriveau, adeseori, fățiș acestu-
ia. Grecii aveau un sentiment de netă superioritate
față de aceste popoare pe care le considerau barbare.
Alexandru care era macedonean a avut curajul să ia
de neveste două prințese barbare, iar pe apropiații
săi i-a obligat să ia de neveste femei din nobilimea
autohtonă. El înțelesese faptul că numai așa, numai
cu condiția acestui compromis, grecii vor reuși să își
perpetueze dominația fizică, statală și culturală asu-
pra populațiilor cucerite.
Acest fapt va avea însă consecințe nebănuite la
nivelul mentalităților și a structurii originare a ima-
ginativului poietic elen. Grecul, solidar și credincios
pînă la moarte patriei sale, respectiv orașului-stat,
începe să se detașeze de această concepție, acest
fapt reverberînd și asupra imaginativului său po-
ietic, a gîndirii și a concepției sale despre lume și
despre viață.
În mod ciudat, obsesia universalului și a con-
ceptului fundamental pe care se structurează ima-
ginativul poietic elen, respectiv Hen kai Pan, dis-
pare, filosofia privită ca știința cea mai generală se
transformă într-o știință practică, adecvată necesi-
tății de a înfrunta și asimila realitatea. Sa fie acest
fapt rezultatul proceselor adaptative pe care grecul
le-a trăit în încercarea fizică de a cuceri totul, de a
stăpîni lumea? Este foarte probabil.
După moartea lui Alexandru, conducătorii
militari apropiați lui au renunțat la ideea de a putea
crea un imperiu „melanjat” între greci și orientali,
respectiv o simbioză a celor două culturi cu tot ceea
ce implică ea, de la organizare statală și politică la
cea mai adîncă filosofie.
Au apărut cele două mari dinastii care vor con-
duce absolutist lumea orientală, cea a Ptolemeilor
și cea a Seleucizilor. A fost o perioadă tulbure, cu
nenumărate comploturi și lovituri de stat, mai pu-
țin acea parte aflată în stăpînirea Ptolemeilor, re-
spectiv Egiptul.
În multe din teritoriile cucerite, deși impusă
la nivel oficial, limba greacă nu a avut o pătrundere
reală în straturile profunde ale populației care își va
păstra neatinse obiceiurile, limba și credințele, re-
spectiv propriul imaginativ poietic. Ne referim aici
chiar la Babilonia, Mesopotamia sau Siria.
Mult mai bine prinde cultura grecească și ele-
mente esențiale ale imaginativului poietic elen asu-
pra unui popor cu o cultură extrem de dezvoltată,
cum este cea a Egiptului. Apare, în secolul al III-lea
Î.Ch., orașul Alexandria, care în scurt timp va de-
veni capitala spirituală a Orientului. Ptolemeii vor
încuraja arta, știința și filosofia și vor atrage oameni
valoroși care vor fi fost convinși și de puterea eco-
nomică, comercială a Alexandriei. Abia acum pu-
tem vorbi de confluență și import cultural. Pentru
prima dată, și nu doar în călătorii imaginare pe care
le făcuseră toți filosofii antichității eline, grecii vin în
contact nemijlocit cu știința, arta, religia și imagi-
nativul poietic egiptean.
Arhimede a studiat la Alexandria, Eratostene
era bibliotecarul - șef al „bibliotecii anthichității”,
Euclid, Aristarh sau Apolonios devenind „specia-
liști” în științele lor și chiar dacă propagau idei de
valoare universală, nu mai aveau nimic comun cu
mentalitatea grecească dată de orașul - stat și filo-
sofia lui Hen kai Pan.
Odată cu pragmatizarea gîndirii, inclusiv a
gîndirii filosofice, începînd chiar cu cei mai apropi-
ați discipoli ai lui Aristotel și mergînd pînă la stoici
sau sceptici, filosofia și știința, în general, încep să
se specializeze.
Nu vom mai avea de a face cu „oameni univer-
sali” cu indivizi care știau sau tindeau să știe totul ci
mai degrabă cu un soi de specialiști, cum ar fi ma-
tematicienii sau fizicienii, dar care erau încă prinși
într-o concepție general - filosofică unificatoare.
Așa se face că spiritul „metafizic” al filosofiei
dispare încetul cu încetul lăsînd loc jocului logic
în filosofie și speculațiilor matematice, sistemelor
astronomice și teoriilor fizice, prin urmare aceas-
tă epocă fiind caracterizată de un mare avînt spre
materialism, spre concret. Laturile filosofiei care se
Mircea Arman
dezvoltă în această perioadă sunt: logica, morala
și etica. Acest lucru se petrece însă pe fondul unei
decăderi spirituale fără precedent pentru greci.
Dispariția orașului-stat ca matrice imaginativă
face ca religiile și superstițiile orientale să își facă
loc în gîndirea grecească. Acesta nu a fost un lucru
pozitiv pentru cultura elină. Importul a mai multor
„științe oculte”, precum astrologia, a fost o adevă-
rată pacoste pentru filosofia și imaginativul poietic
grecesc, devenind un fel de „nebunie divină” care
i-a cuprins pe mai toți filosofii elini.
Toată această lipsă a unității, această fărîmița-
re, adăugată la importul de religii și științe noi, ne-
obișnuite pentru grec, va duce în cele din urmă la
disoluția imaginativului poietic genuin grecesc și
apariția spiritului elenistic care marchează o ade-
vărată degradare a imaginativului poietic antic gre-
cesc.
În asemenea situație, metafizica face loc eticii
și moralei, iar în cele mai bune cazuri logicii. Ea se
va ascunde pentru aproape un mileniu.
Cel mai bun exemplu pentru a sublinia afir-
mația noastră o constituie apariția școlii stoice.
Astfel, cum bine se știe, Școala stoică a fost în-
temeiată de Zenon din Citium, pe care îl vom găsi,
în jurul anului 320 Î.Ch., la Athena unde va audia
pe cinicul Crates și pe Stilpon din Megara dar și pe
Xenocrate. Aceste fapte vor avea, neîndoielnic, un
rol major în definirea doctrinei stoice care va avea
influențe atît din perspectiva megaricilor și cirenai-
cilor dar și a cinicilor. Apoi, Zenon va deschide, el
însuși, o școală filosofică pe care o va așeza lîngă
Stoa Poikile, de unde și numele de stoici, deși, la
început, învățăceii lui Zenon s-au numit, oarecum
firesc, zenoniști.
La fel ca și cinicii, dar fără a avea vanitatea lor,
personalitatea lui Zenon se detașa în epocă prin
severitatea moravurilor sale, bucurîndu-se de un
respect unanim, fără nici un fel de rezervă.
Diogenes Laertios arată că se bucura de atîta
încredere, încît athenienii i-au încredințat cheia ce-
tății lor și i-au făcut o cunună de aur masiv. A fost
înmormîntat cu funeralii oficiale în Cheramic. Se
pare că a murit la o vîrstă extrem de înaintată la 72
sau 98 de ani. Legenda spune ca a refuzat mîncarea
sau s-a spînzurat, deoarece își rupsese degetul.
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
3
Cel care i-a urmat la conducerea școlii a fost
Cleante, autor al unui imn către Zeus păstrat de că-
tre Stobaeus „și cunoscut prin anecdota după care
el ar fi fost chemat, conform legilor, în fața tribuna-
lului athenian să dea socoteală de mijloacele prin
care se întreținea. El a dovedit atunci că noaptea
căra apă unui grădinar și cu această muncă agoni-
sea atît cît îi trebuia ca ziua să o poată petrece în so-
cietatea lui Zenon; pentru noi nu e tocmai lesne de
înțeles cum s-ar putea face astfel cu deosebire filo-
sofie. Iar cînd după aceasta i s-a oferit o gratificare
din bugetul statului, Cleante, la sfatul lui Zenon, a
refuzat-o”1. La fel ca și maestrul său Zenon, Cleante
s-a sinucis la vîrsta de 81 de ani, reținîndu-se de la
mîncare.
În locul lui Cleante, la conducerea școlii stoi-
ce vine Chrisippos (281 - 208 Î.Ch.) cel care va fi
considerat un al doilea întemeietor al stoicismului.
Chrisippos era un mare erudit și un dialectician
desăvîrșit. „A fost un dialectician așa de renumit,
încît foarte multi credeau că dacă zeii ar face dia-
lectică, ea n-ar fi alta decît cea a lui Chrisippos. Dar
din cauza abundenței ideilor, nu-și îngrijea stilul.
Depășea în sîrguință pe oricine, după cum reiese
limpede din lista scrierilor lui, al căror număr se
ridică la mai mult de șapte sute cinci. Le sporea di-
mensiunile, discutînd mereu asupra acelorași con-
cepții, fixînd în scris tot ce întîlnea, făcînd multe
corecturi și uzînd de citate din numeroși autori”2.
Avea o concepție doctrinară diferită de a celorlalți
stoici, de accea a și fost considerat reîntemeieto-
rul școlii, doctrina lui fiind comparata cu cea a lui
Cleante încă de Antipatros.
După moartea lui Chrisippos, se vor mai mani-
festa, printre alții, stoicii: Eratostene din Cirenaica,
Zenon din Tars, Antipatros din Tars, Archedomos,
Boethos din Sidon sau Diogenes din Seleucia.
Cozmin Movilă	Anastasia, ulei pe pânză, 15x15 cm
Din stoicii greci au rămas puține fragmente3,
astfel, cele mai multe informații despre doctrina sto-
ică le vom găsi la stoicii din timpul Romei imperi-
ale, cum sunt cele ale unor autori precum Epictet,
Marcus Aurelius, sau Cornutus. Epoca romană nu
aduce nici o contribuție majoră la doctrina acestei
școli. Mai mult, putem afirma, fără frica de a greși,
un Seneca sau Epictet nu aduc nimic nou din punct
de vedere speculativ, amprenta lor găsindu-se mai
mult asupra aspectelor retorice și moralizatoare.
Izvoarele din care putem reconstrui filosofia
stoicilor sunt extrem de bine cunoscute. Le găsim
la Diogenes Laertios, la Cicero, la Seneca, Galenus,
Sextus Empiricus, Antonin sau Epictet. Un izvor ex-
cepțional de important în cunoașterea gîndirii stoice
îl constituie manuscrisul descoperit la Herculanum
și care a fost publicat în 1875 de către Domenico
Comparetti.
Deși interesantă și cu vaste contribuții în ceea ce
privește logica, morala și dialectica, stoicii au fost cu
adevărat insignifianți în ceea ce privește latura metafi-
zică afilosofiei, de ei legîndu-se ideea de materialism.
Cît privește latura fizică a gîndirii lor, aceasta
nu depășește concepția lui Heraclit despre natură,
considerînd sufletul drept un foc din care, prin di-
verse procedee, se agregă tot ceea ce există. Pentru
ei „Dumnezeu este în genere întreaga activitate a
naturii, a focului, el este deci sufletul lumii. Așadar,
concepția stoică despre natură este panteism desă-
vîrșit. Dumnezeu, sufletul lumii, este focul care e în
același timp XoYOț: ordinea și activitatea rațională a
naturii. Acest XoYOț, ordonatorul, stoicii îl numesc
Dumnezeu, îl numesc și natură, și destin, și necesita-
te, forță care mișcă materia; iar ca XoYOț producător
el este și providență. Toate acestea sînt sinonime”4.
După cum cred stoicii, logica este acel ceva
care produce totul. Ea este asemănătoare spermei
care germinează făcînd posibil ca un ceva să fie. În
Adversus Mathematicos se spune: „Sămînța care naș-
te un ce logic este ea însăși logică. Lumea emite din
sine germenul logicului, prin urmare ea este logică
prin ea însăși”, sau: „Orice început de mișcare într-o
natură și într-un suflet oarecare ia naștere dintr-un
dominant și toate forțele care sunt îndreptate spre
diferitele părți ale întregului sunt emanate de domi-
nant ca dintr-un izvor...”5.
În cele ce privesc zeii, stoicii nu trec de părerea
obișnuită, populară, concepția lor nedepășind nici în
această situație pe cea a lui Heraclit. În ceea ce pri-
vește concepția despre univers, materie, formă, etc.,
gîndirea lor este un amalgam între viziunea heracli-
tică și cea aristotelică.
Doar vechii stoici se ocupă de probleme de fizi-
că, ceilalți se vor limita la cele de logică și morală, așa
cum spune și Hegel6.
În ceea ce privește latura cea mai importantă
a gîndirii stoicilor, logica, ne vom opri foarte puțin
asupra ei, schematic, doar pentru a releva cîteva opi-
nii asupra acestei materii așa cum apare ea în gîndi-
rea acestei școli. Interesul nostru în această proble-
mă este unul strict informativ.
Prantl credea că stoicii nu au făcut altceva decît
să aducă la un nivel „de școală” logica aristotelică, în
acest sens, meritul lor nefiind altul decît că au elabo-
rat „manuale” de logică aristotelică.
Anton Dumitriu, care îl citează la rîndul lui
pe Prantl, se ferește a fi atît de tranșant, afirmînd că
logica stoică are o cale diferită decît cea aristotelică.
Acesta afirmă că există o unitate a gîndirii științifice
la stoici și că această unitate este formată din logică,
etică și fizică. „Într-adevăr, pentru înțeleptul stoic,
cele trei părți ale filosofiei reprezentau trei virtuți.
Cu aceasta capătă un sens definit afirmația stoică,
anume că înțeleptul trăiește în acord cu natura, iar
această formulă generală are astfel un caracter teo-
retic.
Logica era împărțită la rîndul ei în retorică și
dialectică. Acestea însă nu se deosebeau decît în
forma lor exterioară, prima fiind un discurs conti-
nuu (oratio continua), iar a doua desfășurîndu-se
în forma discontinuă a întrebărilor și răspunsurilor.
Dialectica era definită de Poseidonius ca «Știință a
ceea ce este adevărat sau fals sau a ceea ce nu este nici
adevărat, nici fals». În felul acesta, dialectica nu mai
era o teorie, ci o tehnică”7.
Se pare că stoicii sunt primii care au utilizat
noțiunea de logică, pe care au împărțit-o în retorică
și dialectică așa cum reiese din scrierile lui Zenon,
după cum ne spune Eduard Zeller în Philosophie der
Griechen8. Pe de altă parte, Prantl, în Gesichte der
Logik im Abendlande9, arată că raporturile dintre di-
alectică și retorică sunt egale, întrucît retorica este
trăsătura de bază a dialecticii stoice, astfel, această
deosebire avînd doar valoare exterioară. În viziunea
lui, la stoici, dialectica și retorica au devenit „știința
vorbirii corecte”.
Totuși, spune Anton Dumitriu, logica stoicilor
nu poate fi rezumată doar la atît. „Legătura atît de in-
timă dintre vorbire și gîndire, și ca urmare dintre re-
torică și dialectică, era ilustrată de Zenon după cum
ne raportează Quintilian (De institutione Oratoria,
II, 20, 7), astfel: Itaque cum duo sint genera orationis,
altera perpetua, quae rhetorice dicitur, altera conci-
sa, quae dialectice, quas quidem Zeno adeo coniunxit
ut hanc compressae in pugnum manus, illam expli-
catae diceret similem. Așadar deoarece există două
genuri de vorbire, unul continuu numit [genul] re-
toric și altul întrerupt, numit [genul] dialectic, și pe
care Zenon le unea pînă într-atît, că le compara pe
aceasta [dialectica] cu un pumn închis, iar pe ace-
ea [retorica] cu un pumn deschis. Același lucru ni-l
relatează Cicero (De Finibus Bonorum et Malorum,
II, 6, 17): Zenonis est, inquam, hoc Stoici: omnem
4
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
filosofie
vim loquendi, ut jam ante Aristoteles, in duas tribu-
tam esse partes, rhetorica palmae, dialecticam pugni
similem esse dicebat, quod latius loquentur rhetores,
dialectici autem compressius. Iată, am spus, [părerea]
lui Zenon Stoicul asupra acestei chestiuni. El a îm-
părțit, ca și Aristotel înaintea lui, întreaga facultate
de a vorbi în două părți, el spunea că retorica este
asemenea palmei, [iar] dialectica [asemenea] pum-
nului, pentru că oratorii vorbesc mai amplu, dar di-
alecticienii [vorbesc] mai concis”10.
Și dialectica, la rîndul ei, este privită ca divizată
în două părți, „in verba et significationes, id est, in
res quae dicuntur et vocabula quibus dicuntur; ingens
deinde sequitur utriusque divisio. [...].
Din relatările filosofilor antici rezultă că toată
această diviziune a logicii și studiul savant și complet
al fiecărei secțiuni se datoresc în cea mai mare parte
lui Chrysippos”11.
Studiind vorbirea corectă, stoicii au trebuit să
aprofundeze gramatica dar și poetica și metrica, ba
chiar au constituit un fel de filosofie a limbajului, iar
concluzia lor a fost că poezia și sofistica sunt, ambe-
le, pseudes logos, adică vorbire falsă.
Logica stoică va cuprinde, ca logică a semni-
ficațiilor, o teorie a conceptului, una a categoriilor,
una a judecății și una a deducției. Teoria judecății
va propune o teorie a adevărului, în schimb, teoria
criteriilor, ca parte a logicii, „a preocupat foarte mult
pe gînditorii stoici, dacă judecăm după numeroasele
tratate scrise se ei care se referă la acest subiect; ea
va deveni de fapt o introducere la teoria semnifica-
țiilor”12.
Dialectica, care, precum am văzut, este același
lucru cu retorica, deosebirile fiind doar formale, are
ca fundament semnul (verbum) și semnificația. De
semn aparțin: fiziologia limbajului, gramatica, po-
etica și teoria muzicii; de semnificație: teoria crite-
riilor, teoria conceptelor, teoria categoriilor, teoria
propozițiilor, teoria raționamentului13.
Nu este rolul acestei cercetări să detalieze lo-
gica stoică și implicațiile ei ulterioare, chiar și dacă
ne-am referi numai la nominalismul Evului Mediu
și la studiul pe care logicienii acelui timp l-au con-
sacrat așa-numitelor suppositio și significatio. Pentru
gîndirea metafizică, formalismul logic al stoicilor și
materialismul lor, uneori gregar, nu pare să conteze
prea mult. Ceea ce au adus ei nou în gîndirea gre-
cească este de datoria logicienilor să deslușească și să
comenteze. Lucrările destinate acestui curent ideatic
sunt mai mult decît abundente.
Ceea ce face interesul nostru este să exempli-
ficăm decăderea imaginativului poietic grecesc ge-
nuin și a metafizicii eline de tip integrator (Hen kai
Pan) odată cu dispariția lui Aristotel și expediția lui
Alexandru Macedon.
(Din lucrarea Imaginativ și adevăr)
Note
1 Hegel, Op. cit., vol II, pp. 14 - 15.
2	Diogenes Laertios, Op. cit, VII, I, 180.
3 Aceste fragmente au fost strînse între coperți de carte
de către Hans von Arnim în Stoicum veterum frag-
menta, 3 vol., Leipzig, 1903 - 1905.
4 Hegel, Op. cit., vol II, p. 20.
5 Apud, Hegel, Op. cit., vol II, p. 20.
6	Hegel, Op. cit., vol. II, p. 21.
7	Anton Dumitriu, Op. cit., p. 274.
8 E. Zeller, Op. cit., vol. III, 1, p. 65.
9 Prantl, Op. cit., I, p. 413.
10 Anton Dumitriu, Op. cit., p. 274.
11 Anton Dumitriu, Op. cit., p. 275.
12 Anton Dumitriu, Op. cit., p. 275 - 276.
13 Apud, A. Dumitriu, Op. cit., p. 276.
■
Viorel Igna
Hegel - Ereditatea
regăsită
Așa cum marile descoperiri arheologice
sunt legate de multe ori de întâmplare
și de încăpățânarea unui studios avid
de cunoaștere, așa s-a întâmplat cu regăsirea
unui fond de manuscrise de mai mult de cinci
mii de pagini ce conține transcrierea lecțiilor
ținute de marele filosof german Georg Wilhelm
Friedrich Hegel (1770-1831) la Universitatea din
Heidelberg între 1816 și 1818. Descoperirea filo-
sofică a secolului a fost anunțată în 27 octombrie
2022, ne relatează Francesco Di Frischia1.
Totul a început prin publicarea unei monu-
mentale biografii dedicate lui Hegel cu ocazia
a 250 de ani de la naștere, în iulie 2020. Klaus
Vieweg, în vârstă de 69 de ani, biograful lui Hegel
și Profesor emerit al Universității Friedrich
Schiller din Jena, cam la 260 de km de Berlin; el,
ca un neobosit cercetător, a căutat tot ce poate fi
legat de personalitatea lui Hegel, a noutăților ce
privesc viața și opera filosofului german despre
care se credea că s-a spus și s-a scris tot.
Biograful a vizitat de multe ori arhivele și a
reparcurs etapele principale ale vieții și ale ca-
rierei lui Hegel care l-au făcut să devină filoso-
ful de faimă internațională din vremea afirmării
capitalei Berlin, când pentru a-l putea asculta,
studenții veneau din toată Europa, așa cum fac
azi tinerii pentru a participa la concertele celor
mai faimoși rockstar. Rezultatul este o biografie
de 900 de pagini, care în Germania este deja la a
treia ediție cu Beck și este în pregătire ediția în
engleză la Stanford University Press: ediția în ita-
liană va fi publicată în 2024 de către Bibliopolis
cu Academia Vivarium Novum2.
Cîteva luni după aceea, în plină pande-
mie, Vieweg primește o scrisoare de la Dr. Willi
Ferdinand Becker din Bonn: care îi spune că lec-
tura biografiei i-a plăcut mult, fapt pentru care
îi trimite un studiu de-al său din 1985, intitu-
lat „Hegel și Bonn”, în care se făcea trimitere la
un document lăsat în biblioteca Episcopiei din
Munchen și Freising aparținând lui Karl Joseph
Hieronymus Windischmann (1775-1839), un te-
olog și filosof pe care Hegel l-a întâlnit la Bonn și
cu care a avut un schimb epistolar. În studiul lui
Becker se face trimitere la o însemnare prezentă
în text referitoare la transcrierea cursurilor lui
Hegel, care n-au mai fost examinate până atunci.
Dar cum este posibil că niciun filosof nu s-a mai
interesat de ele și să meargă imediat să vadă des-
pre ce este vorba? Răspunsul este mai simplu
decât s-ar putea crede: Becker și-a publicat arti-
colul într-o revistă de studii istorice și probabil
niciun filosof nu a citit despre documentele de
care vorbea Windischmann.
Să ne întoarcem puțin în urmă, ne spu-
ne Francesco Di Frischia: până și fii lui Hegel,
Karl și Immanuel, care au căutat manuscrisele
lui Friedrich Wilhelm Carove, primul asistent
al lui Hegel la Heidelberg, autor al unor opere
Cozmin Movilă
Autoportret, ulei pe pânză, 100x70 cm
poetice, literare, juridice și politice relevante nu
știau unde se află. Cercetarea, însă, s-a concen-
trat pe documentele aflate la Frankfurt, adică
într-un loc greșit, așa cum s-a găsit scris într-o
scrisoare din 19 septembrie 1870. Manuscrisele
lui Carove, de fapt, erau la Munchen...
După ce a citit semnalarea pe care a făcut-o
Becker, Vieweg s-a bucurat, deoarece intuiția sa
îi spune că este nevoie să fie controlat acel ma-
terial. Dar în acel timp era pandemia, și arhivele
Episcopiei din Munchen și Freising sunt închi-
se. „I-am scris imediat directorului Arhivelor,
își amintește cel care și-a dedicat viața studierii
operei lui Hegel. Mi-au spus că Arhivele sunt în-
chise și pentru că în acel timp se făceau lucrări
de restructurare. Toate acestea l-au împiedicat
pentru doi ani să poată vedea acele manuscri-
se. În sinea mea eram sigur că era vorba de ceva
foarte important: manuscrisele lui Carove, care
de altfel sunt citatate în corespondența dintre
Hegel și Windischmann. Trebuia să merg urgent
la Munchen, dar nu era posibil”.
Reconstrucția a fost făcută de același Vieweg,
scrie Francesco Di Frischia, în 4 mai în cursul
unei Sesiuni de comunicări la Universitatea din
Roma Trei. Vieweg pleacă de la Jena la Munchen
cu mașina în 29 iunie 2022. „Primul manuscris
pe care l-am văzut era despre Filosofia spiritu-
lui. M-a cuprins o bucurie imensă: o descoperire
de acest fel, poate, se face o singură dată în via-
ță, precizează studiosul german. Nu puteam să
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
5
cred. M-am gândit imediat că mi-ar fi plăcut să
găsesc acele documente înainte, de exemplu în
timpul celor cinci ani de cercetări pe care până în
2018 le-am dedicat scrierii biografiei lui Hegel.
După aceea, normal, l-am avizat pe directorul
Arhivelor”.
A doua călătorie la Munchen am făcut-o
două luni după aceea, în 18 august. „Îmi ima-
ginam că vom descoperi multe alte documente
importante, de aceea am mers împreună cu doc-
torandul meu Johannes Korngiebel, care m-a
ajutat, își amintește Vieweg, și care a fost pri-
mul martor al regăsirii a aproximativ 4500 de
pagini din manuscrisele lui Carove”. Prețioasele
documente aflate în proprietatea Episcopiei de
Munchen și Freising pentru aproape 200 de ani
au fost uitate în niște banale cutii în Arhive.
De ce nimeni nu s-a interesat până atunci?
O anecdotă povestită de Vieweg ne face să înțe-
legem această enigmă: „În Schedariul Arhivelor
am găsit vocea: „Fenomenologia după Heyl”. A
fost în mod sigur o eroare de catalogare, expli-
că expertul din Jena, trebuia să se scrie, după
Hegel. În mod fericit pentru mine, a fost co-
misă această eroare, altfel sunt sigur că alții ar
fi ajuns să cunoască aceste documente cu mult
înainte. Emoția descoperirii reiese și din cuvin-
tele profesoarei Francesca Iannelli, profesoară de
estetică la Universitatea Roma Trei, membru al
echipei de experți care lucrează cu manuscrisele:
„Atunci când Klaus Vieweg, vara trecută, mi-a
scris de regăsirea documentelor am fost uimită.
Am colaborat încă din anii ‘90 în Germania cu
Annemarie Gethmann-Siefert, una dintre cele
mai cunoscute cercetătoare ale operei lui Hegel,
care a participat le ediția izvoarelor esteticii he-
geliene și post-hegeliene: m-am bucurat foarte
mult. M-am gândit că pentru două secole ace-
le documente au rămas învăluite de mister și în
sfârșit se putea face lumină asupra conținutului
lor, care va fi în măsură să deschidă noi și preți-
oase prospective de cercetare ale operei marelui
filosof german”.
Filosoful-detectiv este atât de fericit pe cât
de uimit: din întâmplare a descoperit un tezaur,
dar pentru a-l identifica și a-i data conținutul are
nevoie de o întreagă echipă, în care sunt implicați
profesori și cercetători italieni, care în ultimele
decenii s-au impus datorită studiilor inovative pe
care le-au realizat având ca argument idealismul
german. Cei care i-au coordonat sunt Vieweg
și Christian Illies (Universitatea din Bamberg),
care s-au pus pe lucru imediat. Tezaurul conține
manuscrisele despre Logica și Metafisica. Despre
Filosofia naturii sau Filosofia spiritului, despre
Estetica și despre Istoria filosofiei.
Pentru a fi mai siguri că este vorba de docu-
mente originale, a fost efectuată o probă de au-
tenticitate a caligrafiei lui Carove. După aceea s-a
trecut la indentificarea și datarea manuscriselor
și acum începe transcrierea textelor pentru a pu-
tea realiza o ediție critică. Având în vedere acest
imens material au fost stabilite patru grupuri de
cercetare: cel din Jena, coordonat de Vieweg, că-
ruia i s-a alăturat cercetătorul Johannes Brauer
care se ocupă de manuscrisele despre Logică și
Metafisică, Enciclopedia și Filosofia spiritului;
cel din Bamberg și cel al Universității Federico
II din Napoli, coordonat de Christian Illies îm-
preună cu cercetătoarea Federica Pitillo, care se
ocupă de Filosofia naturii dintre aniii 1816-1817
și 1818; apoi acela de la Ateneul din Roma Trei
coordonat de Francesca Iannelli împreună cu
cercetătorul Gabriele Schimmenti, care se ocu-
pă de manuscrisul Esteticii din 1818; acela al lui
Bamberg coordonat de Marco Fuchs cu cercetă-
torul Matthias Scherbaum, despre Istoria filoso-
fiei. Fiecare cercetător va petrece în medie circa
6-8 ore pe zi cu examinarea documentelor. Este
vorba de o muncă costisitoare, care poate cere
până la 4 sau 5 ani pentru a putea ajunge la o
ediție critică a transcrierii complete a manuscri-
selor.
Documentul cel mai așteptat care va fi tra-
dus de către network-ul „Hegel Art Net” este
probabil acela pe care cercetătorii au sperat
dintotdeauna să-l găsească: adică textul care re-
propune în mod integral primul curs ținut de
Hegel în semestrul de vară din anul 1818 despre
Estetică, despre care pentru mai mult de 200 de
ani nu se mai avea nicio știre. În particular acest
manuscris, de mai mult de 600 de pagini, este re-
dactat cu o caligrafie ce poate fi descifrată, preci-
zează profesoara Iannelli, dar dificil de transcris
deoarece cer acronimii și prescrutări care cer
mult timp pentru a fi clarificate în mod definitiv.
Conținuturile sunt extrem de semnificative ca să
putem evalua evoluția esteticii hegeliene în inte-
gralitatea ei. În acest caz, o importanță majoră
trebuie dată și valorii pe care Hegel a atribuit-o
artistului ca seismograf al epocii sale. Și arta ita-
liană, înaintea succesivelor călătorii artistice pe
care Hegel le-a făcut în Italia, a fost pe deplin
apreciată de filosoful german.
Ajunși la acest punct al relatării noastre
menționăm afirmațiile lui Vieweg și a profesoa-
rei Iannelli:
„Fără niciun dubiu, la sfârșitul acestui lung
studiu, va fi necesar să reconsiderăm întregul
sistem filosofic al lui Hegel, la lumina datelor
noi conținute în aceste manuscrise. Regăsirea lor
constituie o descoperire importantă și pentru a
putea reflecta asupra modalităților comunicative
și pedagogice ale lui Hegel.
Numeroasele cursuri ținute de Hegel la
Heidelberg reprezintă de fapt debutul său ca
Profesor făcând apel la o inedită formă de trans-
mitere a cunoașterii”.
La expunerea orală din Aulă, sau de mul-
te ori chiar dictată studenților, așa cum a fost
cazul Esteticii, este văzută confruntarea direc-
tă a lui Hegel cu studenții săi (în așa numitul
Conservatorium), ca o intermediere clarificatoa-
re a lui Carove (în Repetitorium, gestionată de
acesta din urmă ca asistent), pentru a da consis-
tență învățăturii dialogice, mai puțin folosită de
alții în acea vreme. Practic Carove avea misiunea
deloc ușoară, de a face tot ce era posibil pentru
a face înțeleasă filosofia lui Hegel de către tinerii
studenți de la Heidelberg.
Nu putem trece cu vederea, conclude
Francesco Di Frischia, că un concept care apare
repetat de mai multe ori în manuscrise este ace-
la de libertate, a celei politice și a celei artistice,
o temă incredibil de actuală și în zilele noastre.
Poate tocmai de aceea Hegel este considerat și azi
ca fiind cel mai important filosof modern, apără-
tor al puterii rațiunii și al libertății.
Note
1	Francesco Di Frischia, Hegel, Ereditatea regăsită în
Lettura (Corriere della sera) din 21 mai 2023.
2	Ivi, Lettura.
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
comentarii
analize
interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN

6
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
Vasile Zecheru
Temeiuri ale gândirii
occidentale după Anton
Dumitriu (III)
Această atitudine (esențialmente faustică,
n.n.) a lui Descartes este la originea cul-
turii europene, a stilului ei de permanentă
neliniște, agitată ca o mare de propria ei
adâncime, căutând o cunoaștere fermă și
definitivă, dar care nu poate fi totală și nici
definitivă, fiindcă nu se poate, prin natura
ei, să se sfârșească vreodată.
Descartes [...] este concretizarea tendin-
țelor sociale, politice și intelectuale - mai
ales - care au opus Renașterea scolasticis-
mului, au provocat Reforma, au făcut ca
științele să facă progrese uimitoare și astfel
să apară în mod necesar ideea de metodă.
El nu se găsește numai la originea filosofiei
moderne, ci la originea întregii culturi occi-
dentale, a spiritului de care este pătrunsă, a
coordonatelor care îi definesc poziția.
Anton Dumitriu
n opera lui Anton Dumitriu, se pot constata cel
puțin cinci reveniri elocvente asupra subiectu-
lui Rene Descartes. Se poate constata de ase-
menea că, în decursul timpului și cu referire strictă
la filosofia cartesiană, abordarea autorului român a
înregistrat, o serie de fluctuații semnificative care
împreună și toate la un loc alcătuiesc un tablou re-
prezentativ al acestui moment unic în istoria filoso-
fiei. Toate acestea reveniri decurg firesc și organic
din interesul constant pe care Anton Dumitriu l-a
manifestat în ceea ce privește descifrarea gândirii
cartesiene și, în genere, a resorturile profunde care
au schimbat cursul tradițional al filosofiei detur-
nându-l sistematic înspre raționalism, mecanicism
și în cele din urmă, înspre ateismul materialist.
Totuși, ar fi eronat să se creadă că fascinația pe care
a exercit-o gândirea lui Descartes asupra gândirii
lui Anton Dumitriu a fost o atracție intelectuală
pură și irezistibilă; în egală măsură, acest prim și
firesc imbold este umbrit, în multe privințe, de pu-
ternice tendințe critice și de respingere a doctrinei
cartesiene. Iată, în acest sens, un citat reprezenta-
tiv: Descartes a făcut cea mai mare descoperire pe
care putea să o facă gândirea omenească, s-a des-
coperit pe Sine ca Principiu, dar negarantând acest
Principiu prin el însuși, el a alterat însăși esența
Principiului; Dumitriu, 1990, p. 103.
Prin studiul denumit Misticismul lui Descartes
(1938), care deschide această serie, Anton Dumitriu
va fi întreprins, cu mult aplomb și entuziasm, un
prim survol asupra unei culmi care, pe bună drep-
tate, poate fi denumită cumpăna apelor în ceea ce
privește filosofia occidentală din moment ce separă
ferm cele două mari tendințe orientate către bazi-
ne de acumulare gnoseologică diametral opuse. Ca
atare, vom avea, pe de o parte, philosophia perennis
- gândirea tradițională, perenialistă, în interiorul
căreia metafizica lui Aristotel rămâne, totuși, cheia
de boltă a întregului sistem - și, pe de altă parte,
philosophia garrula - filozofarea speculativă, gân-
direa modernă care scoate Principiul din om și din
lume și astfel validează, treptat, nihilismul pe care
Friedrich Nietzsche îl va ridica la rang de sistem
și, în cele din urmă, ateismul materialist având ca
apogeu sângeroasa prigoană comunistă din secolul
XX. În esență, studiul menționat analizează ele-
mentele mistice din filosofia lui Descartes și mai
ales pe cele referitoare la dualismul minte-corp,
existența lui Dumnezeu și relația dintre cunoaș-
tere rațională și cea intuitivă. Totodată, se relevă
faptul că, deși Descartes este adesea perceput ca
un filosof raționalist și fondator al epistemologiei
moderne, există și aspecte misticiste în gândirea
sa. Este semnificativ să precizăm aici că, în anul
1937, Academia română a organizat o manifestare
de amploare vizând aniversarea a trei sute de ani
de la publicarea volumului Discours de la methode.
Evenimentul a reprezentat un moment de apogeu
al receptării operei lui Descartes în România iar
Petre P. Negulescu - îndrumătorul de doctorat al
tânărului Anton Dumitriu - a conferențiat atunci
în Aula Academiei. Desigur, toate acestea nu au ră-
mas fără ecou în ceea ce privește creația și parcur-
sul ulterior al aspirant Anton Dumitriu; Negulescu,
pp. 239-247.
Cea de-a doua referire substanțială la Rene
Descartes și la opera sa este acel amplu studiu cu-
prins în Capitolul al XXX-lea din monumentala
lucrare Istoria logicii (1969) în care autorul pre-
zintă specificul gândirii filosofului francez și, cu
deosebire, logica geometrică pe care se bazează
Cozmin Movilă
Flori uscate (1), ulei pe pânză, 70x60 cm
Cozmin Movilă	Căpițe, ulei pe pânză, 60x50 cm
acea faimoasă reprezentare intitulată mathesis uni-
versalis având ca idee centrală conceptul de ordine
universală ce se relevă pregnant prin măsură și ar-
monie. Prin această mathesis universalis, Descartes
înțelegea ...o algebră foarte generală care, indepen-
dentă de conținut, arată numai ordinea de succesi-
uni a unor termeni sau măsura, dar numai pentru
raporturile dintre lucruri. Desigur, mathesis univer-
salis sau scientia mirabilis nu poate fi o disciplină
matematică având obiect distinct, precum aritme-
tica, geometria etc., ci reprezintă, mai curând, ideea
de știință universală, de spațiu coerent și omogen,
conceput la modul cel mai general și având propri-
etăți ce pot fi studiate cu ajutorul metodei cartesi-
ene; Dumitriu, 1969, pp. 521-523. În prelungirea
acestei reprezentări, Descartes avansează celebra sa
metodă care, în esență, presupune două principii
fundamentale decurgând din scopul specific (ob-
ținerea de idei clare și distincte) și, mai ales, din
procedura utilizabilă pentru decelarea adevărului
(îndoiala metodică); aceste două principii cartesie-
ne sunt condiționate, totodată, de respectarea celor
patru reguli1 anume proclamate de către Descartes
pentru ...a ne conduce bine rațiunea și a căuta ade-
vărul în științe. În timp, metodologia cartesiană a
intrat în educația omului modern; cu toate acestea
știința va renunța, treptat, la postulatul privind ide-
ile clare și distincte însă va menține ca fiind valabil
cel de-al doilea enunț, cel care, altfel spus, invocă
faptul că forma ideală a adevărurilor științifice este
ecuația matematică.
A treia revenire a lui Anton Dumitriu la car-
tesianism este chiar textul consemnat în Cartea
întâlnirilor admirabile (1981) care a fost intitulat
Descartes sau îndoiala nesfârșită și asupra căru-
ia vom stărui în continuare; prin amplitudinea și
profunzimea expunerii, eseul respectiv reprezintă,
cumva, un apogeu în această exegeză antondumi-
triană. Pe parcursul studiului său, Anton Dumitriu
identifică rațiunea cu bunul-simt2, după modelul
impus de Cartesius, prezintă numeroase elemente
de bio-bibliografie și, în fine, comentează metoda
inedită promovată de către filosoful francez pentru
a conduce rațiunea pe calea cea justă întru cerce-
tarea științifică a realității și aflarea adevărului. În
contrast cu filosofia dogmatică de tip scolastic,
Descartes proclamă rațiunea umană - rigidă și re-
lativă, în fond - ca fiind unicul motor al cunoașterii
umane, limitând, prin aceasta, rolul inteligenței și
deschizând calea pragmatismului, utilitarismului,
pozitivismului, agnosticismului etc.; Guenon, OO,
pp. 30-31.
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
7
Cea de-a patra referire la Descartes pe care o
vom trece în revistă succint aici este cea existen-
tă în lucrarea Culturi eleate și culturi heracleitice
(1987), respectiv Capitolul al VIII-lea - Eroarea
lui Descartes.3 Anton Dumitriu identifică un viciu
originar care, în timp, a fragmentat în mod con-
stant unitatea Occidentului și a creat un haos ne-
verosimil introducând, prin aceasta, o nesiguranță
evidentă și o inconsecvență haotică semnificativă.
Anton Dumitriu consideră că autonomia / liber-
tatea gândirii produce o îndoială persistentă care,
până la un punct, poate fi un factor benefic, creator,
dar care, în situația că este folosită cu imprudență
și fără minime măsuri asiguratorii poate genera,
dimpotrivă, efecte nocive și consecințe dintre cele
mai distructive.4 Mai mult, prin negarea sistemati-
că a Adevărului suprem se va ajunge la o îndoială
absolută care va eroda necontenit cunoașterea și
aplicarea acesteia până la cote alarmante. În aceas-
tă situație, precum sofistul din antichitatea elenă,
omul occidental va fi constrâns să conchidă că nu
există un sistem absolut de adevăruri și, astfel, de
la această concluzie până la o deplină anarhie inte-
lectuală nu mai poate fi decât un singur pas. Drept
remediu, Descartes propune îndoiala metodică; în
fapt, aceasta provine dintr-o continuă nemulțumire
în raport cu nivelul curent al cunoașterii și astfel
funcționează ca o erezie mereu angajată în a contes-
ta adevărul și în a formula noi perspective privind
Cozmin Movilă
Flori uscate (2), ulei pe pânză, 70x60 cm
înlocuirea acestuia cu un alt enunț mai adecvat în
raport cu realitatea.
În fine, ultima revenire asupra momentului
Descartes, cea pe care Anton Dumitriu o va fi ex-
pus pe parcursul Capitolului al VII-lea din cartea
sa Homo universalis (1990), se concentrează asupra
cogito-ului ca sublim și rafinat produs al intuiției
intelectuale - gâtul clepsidrei prin care metafizi-
ca antică elenă având în prelungirea ei scolastica
medievală alunecă persuasiv în corpus-ul filosofiei
speculative moderne. Interpretările formulate, de-a
lungul timpului, cu referire la dictonul cartezian
au fost nu doar deosebit de numeroase, ci și înte-
meiate, îndreptățite și foarte bine argumentate, de
cele mai multe ori; chiar și așa, aceste nu au fost în
măsură să diminueze sau să anuleze puterea ace-
lui enunț sibilinic și misterior. Această veritabilă
avalanșă de comentarii, interpretări și obiecții care
s-au acumulat în cele aproape patru veacuri trecute
de la pronunțarea cugetării respective are drept ca-
uză, în mare parte, o evidentă carență a acelui afo-
rism marcat de o inerentă imprecizie care, în timp,
a declanșat o nevoie acută de clarificări și precizări
ale sensurilor avute în vedere.
Incontestabil, momentul Descartes reprezintă
punctul de inflexiune dintre viziunea perenialistă
cu centrul său metafizica tradițională având ca pi-
vot său originar - Principiul suprem și absolut, pe
de o parte, și viziunea modernă, antropocentrică,
dominată de concepte precum raționalismul, nihi-
lismul, ateism-materialismul și diverși indicatori
cantitativi, pe de altă parte. Cartesianismul modi-
fică din temelii morfologia și fiziologia filosofiei,
separă phisis-ul (studierea rațională a fizicalității)
de meta ta phisis (studierea intuitivă a principiilor
prime), introduce dualismul minte-corp și, de ace-
ea, poate fi considerat un punct de cotitură semni-
ficativ în filosofie, cu influență profundă și durabilă
asupra dezvoltării ulterioare a gândirii și societății
occidentale. Descartes a fost unul dintre primii fi-
losofi moderni care a abordat filosofia într-un mod
sistematic și rațional.
În mare măsură, Rene Descartes a fost motivat
să considere filosofia anterioară lui ca fiind vetustă
și restrictivă din moment ce, în concepția sa, abor-
darea tradițională nu produseseră descoperirea
unei cunoașteri certe și fundamentale. Gânditorul
francez a fost interesat în mod special de aborda-
rea științifică, adică de cunoașterea rațională și de
modalitatea prin care se pot obține cunoștințe soli-
de și sigure. Având mereu în vedere o contestare a
enunțurilor anterioare, el a susținut că este necesar
să se pună sub semnul întrebării toate vechile con-
vingeri pentru ca astfel să se identifice o bază solidă
și incontestabilă privind cunoașterea. Întrucât, în
concepția sa, procesul cognitiv trebuia să prezinte
garanții certe, Descartes a proclamat invenția sa ca
fiind cheia de boltă a întregii cunoașteri umane și
astfel îndoiala metodică s-a generalizat devenind o
măsură de precauție sui generis vizând eliminarea
prejudecăților și a credințelor neîntemeiate.
Descartes nu a exclus în mod absolut Principiul
suprem transcendent sau metafizica tradițională. El
a încercat să demonstreze existența lui Dumnezeu
prin intermediul argumentului ontologic și a atri-
buit o importanță deosebită dimensiunii spirituale
și intelectului uman. În paralel, metoda sa reco-
mandă cunoașterea bazată pe rațiune și pe intuiția
intelectuală, în detrimentul cunoașterii dogmati-
ce și a credințelor tradiționale. Îndoiala metodică
promovată de către Descartes, la vremea sa, poate
fi văzut acum ca o modalitate concretă prin care
se viza realizarea unei cunoașteri fundamentate, în
timp ce negarea Principiului și a metafizicii tradiți-
onale poate fi văzută ca fiind o consecință a accen-
tului pus pe rațiune și pe autonomia intelectuală în
căutarea cunoașterii certe.
Revenind la textul menționat anterior, intitu-
lat Descartes sau îndoiala nesfârșită, vom preciza
că Anton Dumitriu considera metoda ca fiind în
centrul filosofiei cartesiene (p. 528); în Discours-ul
său, publicat în anul 1637, autorul nu face o teorie
a metodei sale ci, pur și simplu, prezintă parcursul
formării lui intelectuale și a modului cum a ajuns
la această soluție. Metoda lui Descartes - marea lui
inovație - este mai mult decât o simplă și banală
procedură (înșiruire de acte și intervenții defalcate
pe etape succesive) căci, în fond, aceasta prescrie o
atitudine care stimulează gândirea sistemică și cer-
cetarea științifică autentică.
Descartes produce o critică severă a științelor
și își arată deschis neîncrederea față de cunoștin-
țele umane acumulate până la vremea sa. Despre
domeniul humaniores, de pildă, arată că științele
respective nu transmiteau cunoștințe clare și si-
gure și, ca atare, nu aveau capacitatea de a forma
caracterul omului, potrivit utilității lor declarate.
Matematicile, la rândul lor, având ...fundamente
atât de ferme și solide... nu au făcut posibilă edifica-
rea unei construcții socio-umane cu adevărat im-
punătoare. Filosofia îi apărea lui Descartes ca fiind
un etern teren al disputelor de idei astfel că, în final,
totul părea incert și confuz. Critica științelor îl con-
duce pe Descartes la un scepticism generalizat față
de cunoștințele omenești; din această insatisfacție
8
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
față de științele timpului său se va naște determi-
narea lui de a căuta lăuntric adevărul și de a cerceta
sistematic marea carte a naturii.
Influența filosofului francez asupra posteri-
tății a fost covârșitoare în toate planurile. Tocmai
făurirea unui nou mod de a gândi este caracterizant
pentru Descartes... și, mai departe, ...omul tuturor
momentelor care au urmat lui Descartes va fi un
om al îndoielii, al nemulțumirii, în neobosită căuta-
re a soluțiilor tuturor problemelor pe care și le pune
și pe care le rezolvă provizoriu. Pe acest om, chiar
pe culmea științei, a tuturor științelor, Goethe avea
să-l descrie foarte bine: este Faust - spune Anton
Dumitriu (p. 535).
Referitor la schimbarea fundamentală pe care
o introduce filosofia lui Descartes în gândirea eu-
ropeană, un important teolog francez de sorginte
catolică5 a ținut să menționeze că aceasta a fost
posibilă datorită unei stategii elaborate și foarte
bine pusă în operă căci, ...filosofia lui masca ceea
ce voia să distrugă, întreaga fundație a metafizicii
tradiționale, impunând un matematism universal,
o ruptură între noua știință și vechea înțelepciune;
[...] gândirea mascată este chiar o caracteristică a
gândirii cartesiene (p. 541).
Dată fiind evidența subiectului gânditor (ergo
sum) și cea a gândirii (cogito), Descartes proclamă
intuitiv celebrul său dicton cogito, ergo sum - în
formulă completă, dubito, ergo cogito, cogito ergo
sum! Dintr-o altă perspectivă, acel dubito (îndoia-
la) naște conștiința cugetării (gândirea ca luciditate
a conștiinței subiective) pentru ca, apoi, din cuge-
tare să se întărească certitudinea existențială. Acest
enunț cartesian a fost ridicat la rang de principiu
și a fost preluat ca adevăr fundamental în întreaga
construcție socio-umană care a urma. Mai târziu,
eroarea a fost explicată prin aceea că Descartes a
introdus ego-ul în constatarea sa și astfel îl inlocu-
iește pe Dumnezeu cu eu gânditor. Așa se face că
...prin hotărârea de a renunța la criteriul autorității
[...] Descartes a făcut și greșeala ca dintr-un orgoliu
nemăsurat să creadă că o singură viață de muncă,
fie ea chiar a unui om de geniu, poate să suplinească
frământările de secole ale altor multe minți de ge-
niu. O privire comparativă a propriei sale teorii a
cunoașterii cu aceea, de exemplu, a grecilor, l-ar fi
ajutat, desigur, să depășească unele goluri în treptele
logice ale edificiului filosofiei lui (pp. 548-550).
Mathesis universalis - știința miraculoasă care
i-a fost revelată lui Descartes - a traslatat ferm me-
toda geometrică în cercetarea științifică și a impus,
prin aceasta, exigența unei demonstrații riguroa-
se privind toate enunțurile. De-a lungul timpului,
această supremație a metodei matematice a căpătat
o aparență de legendă și grație credo-ului respectiv,
știința a înregistrat progrese remarcabile. Ca atare,
gândirea umană apare, în acest moment, asemenea
unui demiurg care produce existența ca existență,
astfel că, potrivit aceluiași Jacques Maritain, citat
de către Anton Dumitriu, ...nu realitatea va cere ști-
inței să fie adevărată, ci știința va cere realității să fie
științifică (pp. 550-552).
La finalul studiului său, Anton Dumitriu trece
în revistă etapele pe care le va fi parcurs Descartes
pentru a ajunge la certitudinile sale absolute și con-
chide că îndoiala metodică, așa cum a fost aceasta
proclamată de către filosoful francez, macină inclu-
siv adevărurile și convingerile cartesiene. Ca atare,
atâta vreme cât raționalismul profund și intim legat
de concepția științelor cantitative va ocupa un loc
dominant în cultura occidentală, îndoiala metodi-
că are toate șansele să rămână universală. În aceste
condiții, chiar dacă raționalismul și antropocen-
trismul cartesian îl propulsează pe om la rang de
co-părtaș la Creație, ființa umană nu va putea face
nimic pentru a evita propria sa extincție ca specie.
Cozmin Movilă
Buchetul, ulei pe pânză, 60x50 cm
Bibliografie
Damasio, Antonio, R. - Eroarea lui Descartes, Ed.
Humanitas, 2005;
Descartes, Rene - Discurs despre metoda de a ne
conduce bune rațiunea și a căuta adevărul în științe,
Ed. Academiei, 1990;
Dumitriu, Anton - Homo universalis. Încercare
asupra naturii realității umane, Ed. Eminescu,
1990;
-	Culturi eleate și culturi heracleitice, Ed. Cartea
românească, 1987;
-	Cartea întâlnirilor admirabile, Ed. Univers, 1981,
reeditată în volumul Eseuri,
Ed. Eminescu, 1986;
-	Aletheia. Încercare asupra ideii de adevăr în
Grecia antică, Ed. Eminescu, 1984;
-	Philosophia mirabilis, Ed. Enciclopedică română,
1974;
Guenon, Rene - Orient și Occident, Ed. Herald,
2022 (OO);
-	Domnia cantității și semnele vremurilor, Ed.
Herald, 2022 (DCSV);
Negulescu, Petre, P. - Scrieri inedite. Problema cu-
noașterii, Ed. Academiei, 1969;
Vasiliu-Scraba, Isabela - Inefabila metafizică, 1993.
Note
1	În formulă extrem de concisă, cele patru reguli
sunt: (i) acceptarea unui enunț ca fiind adevărat sau
fals numai după o severă și corectă analiză prealabi-
lă; (ii) parcelarea dificultăților întâmpinate privind
aflarea adevărului astfel încât soluțiile sectoriale să
concure la o rezolvare generală a problemei; (iii)
orientarea rezolvării problemelor de la simplu în-
spre compus; (iv) enumerarea să fie cât mai cuprin-
zătoare (completă) cu putință; Dumitriu, 1969, p.
525.
2	Coborârea rațiunii (ca facultate de ordin strict in-
dividual) la nivel de bun simț (...lucrul cel mai bine
împărțit din lume, cum apreciază Descartes) este,
în mod evident, o retrogradare / simplificare ce
induce ideea de egalitarism pentru că se confundă
rațiunea în act cu raționalitatea; Guenon, DCSV, p.
113.
3	Capitolul al VIII-lea la care facem referire este, de
fapt, o versiune revizuită și adăugită a Capitolului
al VII-lea din lucrarea antondumitriană Orient și
Occident (1943).
4	Rene Guenon sancționează și el această imprevizi-
bilă și mereu vie schimbare atitudinală în raport cu
realitatea dar o atribuie antitradiționalismului oc-
cidental. Originea acestei stări de lucruri este situată
chiar la începutul epocii moderne, când spiritul an-
titradițional se manifesta imediat prin proclamarea
liberului examen (arbitru, n.n.), adică a absenței, la
nivel doctrinal, a oricărui principiu superior în do-
meniul opiniilor individuale; Guenon, OO, p. 50.
5 Jacques Maritain (1882-1973), cunoscut îndeosebi
pentru faptul că a revizuit și republicat opera lui
Toma d’Aquino făcând-o accesibilă cititorului con-
temporan.
■
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
9
diagnoze
Andrei Marga
O cotitură: biografia
lui Isus, de Gianfranco
Ravasi
Cu riguroasa sa cultură, Rudolf Bultmann
ne-a obișnuit să fim rezervați în privința
izvoarelor privind istoria lui Isus. El a și
scris că „despre viața și personalitatea lui Isus nu
mai putem cunoaște ceva, căci izvoarele critice nu
s-au interesat de acestea, în rest sunt foarte frag-
mentare și copleșite de legendă, iar alte izvoare
asupra lui Isus nu există” (Rudolf Bultmann, Jesus,
Mohr Siebeck, Tubingen, 1926/1951, p.10). Dar
deja elevii săi au trebuit să corecteze pesimismul.
Este clar că au fost rezultate în cercetarea is-
torică a lui Isus nu numai de la Reimarus, trecând
prin Hegel, la Ernst Renan, și după aceea, până
la Ben-Schorin (Bruder Jesus, 1967), pe care le-
am consemnat în alt loc (vezi A. Marga, Religia în
era globalizării, 2005). Chiar sub ochii noștri au
sporit cercetarea și rezultatele. Scrieri precise, cu
noutăți certe, au apărut în ultimele trei decenii. Le
amintesc pe cele care, în opinia mea, au împros-
pătat opticile - E. P. Sanders, The Historical Figure
of Jesus (Penguin Books, London, 1995); David
Flusser, Jesus (The Hebrew University Magnes
Press, 1997); Joseph Ratzinger (Benedikt XVI,
Jesus von Nazareth, Herder, Freiburg, Basel, Wien,
2007-2012); Shimon Gibson, The Final Days of
Jesus (Lion, Oxford, 2009); Jean Christian Petitfils,
Jesus (Fayard, Paris, 2011); Werner Dahlheim, Die
Welt zur Zeit Jesu (C. H. Beck, Munchen, 2013) -
pe care le-am și comentat cu diferite prilejuri.
Dar a rămas mereu deschisă întrebarea: este
posibilă o biografie a lui Isus? Unii învățați s-au
îndoit, motivând că sursele nu sunt sigure, iar
Isus are o natură pământeană și divină. Numai
că se poate spune și în cazul cercetării altor su-
biecte că sursele nu sunt pe cât și cum se dorește.
Or, la drept vorbind, despre Isus sunt mai multe
informații decât despre oricare dintre personali-
tățile lumii antice, ale căror biografii preocupă.
Oricum, abia o biografie este lămuritoare pentru
credinciosul creștin.
Biblistul de extraordinară formație și rară
cultură, Gianfraco Ravasi, ridicat de Benedict al
XVI-lea la rang de arhiepiscop și, în foarte scurt
timp, de cardinal, ne spune că în cazul lui Isus
dificultatea unei biografii ține de faptul că relata-
rea istorică se intersectează continuu cu credința.
Faptele istorice sunt preluate de izvoare înăuntrul
teologiei. Dar acceptă, din capul locului, teza lui
Marie-Joseph Lagrange (Histoire ancienne du ca-
non du Nouveau Testament, 1933): ceea ce putem
reconstitui ca viață a lui Isus se află în Evanghelii.
În acest înțeles, Gianfranco Ravasi a dat
Biografia di Gesu. Secondo i Vangeli (Rafello
Corina Editore, Milano, 2023), care continuă o
serie de scrieri de răspândire universală cu titlul
Viața lui Isus: Ludof de Saxonia (1474), Hegel,
Ernst Renan, Giovanni Papini, Mauriac, Luiggi
Santuicci, Saramango. L-aș adăuga pe Deepak
Chopra, cu romanul „anilor sincopă” în relatările
despre Isus (Jesus. Histoire d’une ilumination, Guy
Tredaniel, Paris, 2010), în care un om devine ca-
pabil de miracole și schimbă, prin viața și învăță-
turile sale, lumea.
S-ar putea replica invocând faptul că se adau-
gă deja la Evanghelii și alte izvoare pentru recon-
stituirea vieții lui Isus - atât scripturale, cât și ar-
heologice, în mod sigur. Gianfranco Ravasi face
uz de ele, inclusiv de intuiții din evangheliile ne-
canonice. Dar izvoarele sunt discuție aparte.
Focusul cărții lui Gianfranco Ravasi este al-
tul. El vrea să dea o biografie a lui Isus ce „păs-
trează echilibrul delicat pe muchie între credință
și istorie” (p.15) punând în valoare izvoarele exis-
tente, dar și interpretările date pe parcursul tim-
pului, în ceea ce au intuit. Muzica, pictura, litera-
tura sunt folosite amplu, cu excepțională cultură,
dar nu pentru a stabili fapte, ci ca intuiții ce pot
duce la fapte.
Sub aspect istoric, totul pleacă de la acțiu-
nea apostolului Pavel, convertit la Isus (aprox.
40 d.H.) și aflat în Efes, cu prima Epistolă către
Corintinieni (anul 57 d.H.). În epistolă, apostolul
a scris: „Căci înainte de toate v’am predat ceea ce
și eu am primit: că Hristos a murit pentru păcate-
le noastre, potrivit Scripturilor, că a fost îngropat
și că a înviat a treia zi, după Scripturi; și că i s-a
arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece;...la urma
tuturor, ca unui născut înainte de vreme mi s-a
arătat și mie” (Cor I, 15, 3-8. Citatele biblice le iau
din traducerea lui Bartolomeu Anania). De aici au
plecat creștinismul și Noul Testament.
Pavel a formulat primul Credo al creștinis-
mului. Acesta a fost urmat de Credo-ul lui Petru
și apoi de altele. Ceea ce s-a petrecut între naște-
rea lui Isus și înviere (resurecție) a fost captat în
Evangheliile ce au urmat. „Vestea cea bună”, consa-
crată în cristologie sub cuvântul grec „kerygma”,
a fost preluată de Luca, care a reafirmat formula
lui Petru: „Isus este Fiul lui Dumnezeu”, „Domn
al tuturor”, care a poruncit discipolilor să mărtu-
risească celorlalți ceea ce au văzut. Pavel a vorbit
în noi epistole de „Fiul lui Dumnezeu, cel din să-
mânța lui David născut după trup, iar după du-
hul sfințeniei, rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru
putere dintru’învierea din morți, Iisus Hristos,
Domnul nostru, prin care noi am primit har și
apostolie, pentru ca’ntru numele Său să fie credin-
ța adusă la ascultare la toate neamurile” (Epistola
către romani, 1,3-5). Kerygma a căpătat astfel for-
ma ce avea să se transmită posterității și lumii.
Din relația dintre factualitatea istorică și
kerygma s-au alimentat multe interpretări. Bruno
Bauer a inaugurat punctul de vedere după care, is-
toricește, Isus nu ar fi existat, fiind de fapt o creație
preoțească, din nevoi ale Bisericii începuturilor.
Târziu, Mussolini a preluat susținerea, iar, azi, unii
„progresiști” perorează la fel. Rudolf Augstein,
eruditul fondator al revistei „Der Spiegel”, a re-
prezentat ideea că imaginile despre Isus nu au de
a face cu Isus al istoriei (Rudolf Augstein, Jesus
Menschensohn, DTV, Munchen, 2003, p.8). Ele ar
trimite la altceva.
Gianfranco Ravasi cheamă la a face ordine în
ceea ce privește faptele, ipotezele și analizele, căci
circulă multe afirmații fără probe. El pune capăt
fabulațiilor despre inexistența istorică a lui Isus,
arătând că nu au nici un suport, și localizează,
cu argumente solide, existența în timp și spațiu
a lui Isus din Nazaret. Autorul formidabilei cărți
Biografia di Gesu. Secondi i Vangeli își asumă că
„în fapt, unica biografie istorică posibilă a lui Isus
este aceea care va rezulta din Evanghelii: în aces-
tea, însă, cele două fire, al istoriei și al credinței,
sunt așa de împletite încât nu pot fi ușor delimita-
te și izolate” (p.20). Pentru însăși temeinicia cre-
dinței, ele se cer lămurite în însăși împletirea lor.
Personal, nu aș avea siguranța că nu vor apă-
rea, așa cum au apărut în ultimele decenii, noi pro-
be scripturale și arheologice cu privire la lumea
din timpul lui Isus. Cercetările de azi sunt mul-
te. Firește că, în virtutea structurii, conținutului
și a împrejurărilor scrierii lor, Evangheliile au dat
și vor da linia directoare a biografiei lui Isus. Dar
noi date vor apărea. În definitiv, este de acoperit
cu cercetări și perioada scursă de la cuvântul ado-
lescentului Isus în sinagoga din Nazaret, la nunta
din Cana Galileii, la care participă cu aproximativ
douăzeci de ani mai târziu, ce este luată ca început
misionar. Oricum, Isus nu a fost nicidecum „in-
venție a Bisericii originare”! De pe terenul istoriei,
Isus s-a înălțat în centrul credinței și al umanității.
Continuându-se celebra New Quest of the
Historical Jesus, prin care în anii cincizeci John
A. T. Robinson a relansat căutarea lui Isus isto-
ric, s-au putut stabili, scrie Gianfranco Ravasi,
elementele continuității și discontinuității istorice
ale lui Isus în raport cu iudaismul, încât se poa-
te vorbi de un „Isus sub aspect istoric, evreu, și
de un Isus sub aspect istoric, creștin” (p.34). Un
sociolog german a și arătat, prin studiul culturii
locurilor și timpului, că personalitatea lui Isus
ține de datele acestei culturi (Gerd Theissen, Jesus
als historische Gestalt. Beitrăge zur Jesusforschung,
Vandenhoeck, Gottingen, 2003). Iar Evangheliile
atestă cum „creștinismul intră în scenă ca religie
în care istoria și credința nu se resping, ci coexistă,
oarecum așa cum se petrec lucrurile deja în religia
Vechiului Testament ” (p.34).
Nu numai că bazează biografia lui Isus pe
Evanghelii, dar Gianfranco Ravasi lămurește în-
săși geneza Evangheliilor. El spune că „înainte de
a urma acele patru Evanghelii și reprezentarea lor
a lui Isus, în care memoria istorică se fondează cu
vestea bună a credinței (l’annuncio di fede), dorim
să reconstruim cum s-au format ele și s-au con-
stituit într-o carte” (p.35). O face reasumând de
fiecare dată cercetările de până la el, efectiv o cu-
prinzătoare bibliografie, și readucându-le la inte-
rogațiile cele mai actuale.
Totul a izvorât din Isus din Nazaret, căruia i
se poate stabili acum „cartea de identitate”. Astfel:
nume: Jeshua (Domnul salvează); paternitate lega-
lă: ben-Josef (fiul lui Josef); maternitate: Myriam;
locul nașterii: Bethlemul Iudeii; data nașterii: pro-
babil în jurul anului 6 î.e.n.; domiciliul: Nazaret
în Galileea, apoi fără domiciliu; starea civilă: ce-
libatar; profesie: tâmplar, apoi rabin ambulant și
vindecător; semne particulare: niciunul (p.35-36).
De aici încolo, Gianfranco Ravasi identifi-
că pragurile înaintării lui Isus (p.37) spre gloria
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
1O
în istoria lumii: la origine o ființă umană în is-
torie, care predică și susține activitate publică în
Galileea, apoi în Iudeea; în cele din urmă, moartea
prin crucificare la Ierusalim; un eveniment miste-
rios - istoric și teologic, cu multe sensuri - care
este învierea sa; bucuria discipolilor săi, care răs-
pândesc vestea cea mare în lume; kerygma este
transmisă evreilor și păgânilor, care dezvoltă dife-
rite lecții proprii de cateheză: experiența Paștelui
lui Cristos face ca faptele istorice să fie preluate
într-o interpretare; se creează astfel un veritabil
fluviu printre oameni, iar când acest fluviu începe
să irupă, se naște primul text scris - ce duce în
cele din urmă la Evanghelii; zicerile lui Isus sunt
reținute în Loghia, care va fi vestita sursă numită
mai târziu Quelle; pe ea se bazează Evangheliile si-
noptice; acestea încep cu Marcu, pe care Matei și
Luca îl amplifică, iar Ioan ridică totul la alt nivel.
Se impune evocată din capul locului ple-
doaria lui Granfranco Ravasi pentru a se asuma
„calitatea specifică a evangheliilor într-un punct
de echilibru delicat. Pe de o parte, trebuie evitată
Scila mitului a teologiei pure și simple, de parcă
ar fi tratate speculative; pe de altă parte, trebuie să
evităm Caribda istoricității absolute, de parcă ar
trebui să reconducă la genul manualelor de istori-
ografie sau al biografiilor științifice” (p.38). În alți
termeni, sunt de evitat deopotrivă „apologetica” și
„istoricizarea” (p.155-156), observând nucleul is-
toric în relatări înrădăcinate în tradiții de viziune.
„Evanghelion” este, de altfel, un gen ce pleacă
de la istorie pentru a aduce „vestea bună” (p.39),
iar Evangheliile aceasta fac. Ele reiau o tradiție
ebraică („basser”) în termeni grecești, apoi latini
(„annuncio”), pentru a exprima în cele din urmă
ceea ce s-a numit „incarnazione” - „transpunerea
spiritul lui în carne”.
Prototipul viziunii este deja în cuvântul ado-
lescentului Isus în sinagoga din Nazaret, când
citea din Isaia (61, 1-2): „Duhul Domnului e
peste Mine, pentru că el M-a uns”. Luca a confir-
mat evenimentul și citirea acestui pasaj: „Duhul
Domnului e peste Mine, pentru că El m’a uns; El
M’a trimis să le binevestesc săracilor, să-i vindec
pe cei zdrobiți la inimă, robilor să le vestesc li-
bertate și orbilor vedere, pe cei asupriți să-i tri-
mit în libertate și să vestesc anul bineprimit al
Domnului” (4,18).
Aceeași rafinată distincție, dar și corelare, în-
tre istorie și credință, Gianfranco Ravasi o aplică
în cercetarea pe rând a Evangheliilor canonice. El
începe cu Marcu, luat ca fiu spiritual al lui Petru,
spre deosebire de altă tradiție, care îl ia ca asistent
al lui Pavel. Marcu este socotit un apropiat , poa-
te colaborator, al lui Matei. Oricum, Marcu redă
optica lui Petru asupra a ceea ce apostolul a trăit
în apropierea lui Isus, culminând cu celebra iden-
tificare: „Tu ești Mesia”, și cu reacția lui Isus, care
lasă în față preocuparea sa pentru suferința uma-
nă. Impresia crucificării a fost resimțită adânc de
Marcu, care a și preluat „secretul lui Isus” din re-
flecția centurionului roman la răstignire: „Cu ade-
vărat , acest om a fost fiul lui Dumnezeu!” (15,39).
Misterul este dezvăluit de Marcu în deschiderea
Evangheliei sale (p.60), ce începe cu vocea divină
ce vine din înălțimi: „Tu ești Fiul meu cel iubit,
întru Tine am binevoit” (1,11). Evanghelia aduce
vestea într-o tradiție mesianică.
Așa cum arată diferite vestigii antice ajunse
până în zilele noastre, încheierea Evangheliei după
Marcu a fost modificată eclezial, sub impresia apa-
rițiilor pascale redate de alte evanghelii. Sfârșitul
pare să fi fost, scrie Gianfranco Ravasi, mai re-
ticent sau, poate, cel al constatării mormântului
gol (p.50). Interesant, formula din urmă este re-
luată recent: „realitatea este că nu există explicație
istorică a mormântului gol, în afara cazului în
care adoptăm interpretarea teologică, învierea”
(Shimon Gibson, Final Days of Jesus, p.165).
Rămâne astfel fiecărui om să cugete.
În schimb, evaghelistul Matei a fost martor la
evenimente și a scris Evanghelia sa după căderea
Ierusalimului sub romani (anul 70). El cunoștea
mai bine tradiția iudaică, încât intercalează destu-
le fragmente vechi-testamentare și dă o Evangelie
ce a deschis noi orizonturi asupra lui Isus, în multe
direcții. Matei s-a adresat evreilor, dar și păgâni-
lor, creând anume tensiune cu iudaismul timpului
(p.67), care, se știe, era restrictiv.
În Evanghelia după Matei, se dă pondere
mai mare Predicii de pe munte, se scoate în evi-
dență continuitatea lui Isus cu iudaismul (p.70).
Isus este profilat ca „Tora vie” (p.72). Matei dă
extensie parabolelor, dar și depășirii lor de către
Isus (p.80-81). El face din Petru „piatra” de te-
melie a Bisericii (p.82), leagă Biserica de iertare
(p.85) și lansează ideea celei de a doua veniri a lui
Isus (parousia) (p.86). Matei îl consideră pe Isus
„Judecător” suprem (p.87) și exploatează cristofa-
nia din Galileea.
Al treilea evanghelist, Luca, vine dintre dis-
cipolii lui Pavel, de care era legat pastoral, și dă
Evanghelia sa, dar și Faptele apostolilor, ce se în-
cheie cu puțină vreme înainte de omorârea lui
Pavel la Roma. El dă o evanghelie redactată con-
știent (p.94) pentru a convinge de „deplinătatea
lui Isus”, având ca destinație creștinii de matrice
păgână instruiți (p.50), care doreau să cunoască
fundamentele credinței lor și se întrebau asupra
refuzului poporului lui Israel de a-l recunoaște pe
Isus ca Mesia. Luca știa ce a scris Marcu și cunoș-
tea sursa Q (p.93). El l-a prezentat pe Isus ca ființă
activă, plină de viață în istorie, ceea ce atât de exi-
gentul Kierkegaard avea să laude.
Luca amplifică istoria copilăriei lui Isus
(p.96), îl prezintă pe Isus în cadrul forțelor istoriei
de atunci (p.97), accentuează realitatea istorică a
lui Isus, duce ascendența lui până la Adam și pri-
vește istoria în cheie religioasă (p.98). Și el ia ca
Cozmin Movilă	Flori uscate (4), ulei pe pânză, 100x60 cm
punct de plecare cuvântul adolescentului Isus în
sinagoga din Nazaret (p.99), lărgește misiunea lui
Isus raportându-l la profetul Ilie și alți profeți, cri-
tică recursul la parabole (8, 4-15) și preia doar pa-
rabola semănătorului (p.100). Luca reține noi date
din drumul lui Isus la Ierusalim, duce mai departe
ideea „noii alianțe” (p.104), pe care Dumnezeu ar
fi încheiat-o cu poporul lui Isus. Luca a și lansat
teme majore în creștinism - iubirea, Isus Hristos,
Domnul, ultimul profet, bucuria, sărăcia, rugăciu-
nea, istoria mântuirii - și, prin această mijlocire,
în cultura universală.
Evanghelistul cel mai teologic, Ioan, este
identificat cu cineva cunoscut de sacerdoții iu-
daismului de atunci de la Ierusalim (p.119), mar-
tor ocular la toate evenimentele din ultimele zile
pământești ale lui Isus. De altminteri, o carte
(Jean Christian Petitfils, Jesus, Fayard, Paris, 2011)
îl identifică pe evanghelistul Ioan cu un om înstă-
rit, proprietar al casei în care a avut loc Cina cea
de taină și al grădinii Ghetsimani, o personalitate
de vază, adeptă a lui Isus, la care Isus zăbovea în
Ierusalim. Gianfranco Ravasi îl vede ca un proba-
bil discipol al lui Ioan Botezătorul (p.120), legat
cumva de cercurile de la Qumran.
În orice caz, evanghelistul Ioan dă o abordare
istorică acompaniată de o interpretare religioasă
a evenimentelor (p.120). „Istoria lui Isus e văzu-
tă ca un simbol al unei realități superioare: orice
eveniment conține în sine dimensiuni ce trebuie
descoperite prin credință” (p.121). Evanghelistul
dispune de surse în plus, proprii, și se concentrea-
ză asupra timpului petrecut de Isus la Ierusalim.
Este un evanghelist-scriitor, care folosește multe
cuvinte ebraice, teolog capabil să pună chestiu-
nile în cuvinte simple (p.122). Evanghelia sa este
concepută ca text misionar pentru creștinii evrei
rezidenți în Asia Mică și păgânii de cultură greacă
(p.123). De aici opoziția majoră în care pune „lu-
mina” și „întunericul”, pereche metaforico-con-
ceptuală ce atrage și astăzi.
Semnele misterului cristic - Cana Galileii,
învierea lui Lazăr etc. - sunt reliefate pe larg în
Evanghelia după Ioan. Autorul ajunge de altfel la
chestiuni dintre cele mai profunde. Ioan tratează
învierea - inclusiv scena cu „noli me tangere (nu
mă atinge)!”, ce implică „realitatea transcenden-
tă” a Înviatului (p.137). El pune întrebarea la care
și cei mai mari teologi din zilele noastre (vezi
Joseph Ratzinger, Jesus von Nazareth) au căutat
răspuns: „De ce credeți că Isus este Cristos, Fiul
lui Dumnezeu?” (p.138). Ioan deschide discu-
ția despre gloria lui Isus, pe care îl vede Domn,
Mântuitor (p.139). Aici, în evanghelia a patra, „Eu
sunt”, formula din Vechiul Testament, este plasa-
tă în exprimările lui Isus (p.140), iar Biserica este
socotită locul în care triumfă iubirea lui Cristos.
Explicațiile date emergenței evangheliilor si-
noptice, plecând de la fapte istorice și semnifica-
rea lor teologică, sunt completate de Gianfranco
Ravasi cu micromonografii („Copilăria”;
„Cuvintele sale”; „Mâinile”; „Procesul și condam-
narea”; „Învierea”; „Evangheliile apocrife”) în ace-
eași optică a distincției și corelării istoriei cu sem-
nificarea teologică. În fiecare, se aduc la zi date și
clarificări și se conturează interpretări nuanțate.
Nașterea și copilăria lui Isus sunt privite
înăuntrul situației în care evangheliștii, desigur
în grade diferite, au dat mai puțină importanță
istoriografiei, fiind preocupați de nivelul teolo-
gic (p.149) într-o tradiție dominată de așteptarea
unui Mesia. De aceea, „în realitate, <evanghelii-
le copilăriei> nu sunt narațiuni gândite pentru
sentimentele copiilor, ci pentru adulții credinței”,
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
11
în legătură cu „așteptarea mesianică a lui Israel”
(p.156). Descrierea istorică este subordonată teo-
logiei.
Dupătoate mărturiile, Isus a fost un orator
fascinant. „Din gura lui Cristos, predicator ambu-
lant, au ieșit cuvinte care consolează și care ne-
liniștesc, care convertesc și care condamnă, care
justifică și care atacă. Ele ating teme foarte înalte,
dar coboară și pe evenimente cotidiene. În primul
rând Isus <vorbește deschis despre Tatăl> și des-
pre <lucrurile cerului>” (p.162). Subiectele sale
sunt multe. Isus recurge la 35-72 de parabole pen-
tru a vorbi despre Împărăția cerurilor, misiunea
sa, mesajul său, mântuire și chiar despre persoana
sa. Cuvintele sale despre ipocrizie, mizeria mora-
lă, obsesia îmbogățirii, raportarea fără simțire a
bogaților la sărmani sunt aspre. Optica sa politică
a fost reținută de Luca (22, 25-26) în cerința ca cel
care guvernează să se considere servitorul celor
guvernați.
Mâinile lui Isus au atins în acțiunile sale de
vindecare oameni suferinzi de diferite boli - in-
clusiv de lepră și alte boli infecțioase. Giancarlo
Ravasi urmărește în amănunt felul de a proceda
al lui Isus și miracolele sale. „Într-un sens anumit,
am putea spune că nu miracolul are de dovedit
credința, ci credința este cea care face acceptat
miracolul. Nu atât miracolul este cel care generea-
ză credința, ci dimpotrivă credința generează mi-
racolul, așa cum este dovedit de faptul că adesea
Cozmin Movilă	Coșul cu flori, ulei pe pânză, 70x60 cm
Cristos cere bolnavului să creadă în el înainte de
a-l vindeca” (p.185). Și în cazul mâinilor lui Isus
este nevoie de o abordare istorică ce poate capta
aspecte psihologice, intenționale, chiar metafizice
ale intervențiilor.
Procesul lui Isus este redat factual, dincoace
de polemica simplificatoare dintre cei care îl acu-
ză exclusiv pe Caiafa și cei care pun totul în seama
lui Pilat din Pont. Noutatea adusă de Gianfranco
Ravasi mi se pare cea a invocării de către Isus a lui
Daniel (7, 13), care a vorbit de „Fiul omului” ce
are anvergură mesianică și primește de la Cel de
Sus misiunea de a conduce lumea, pe care Caiafa
pare că l-a înțeles în succesiunea davidică (p.212-
213), ceea ce a dus la gestul ritual al ruperii hai-
nelor, cu consecința cunoscută. Iar Pilat, în inte-
rogatoriul luat lui Isus, a întrebat la un moment
dat: „Tu ești așadar rege?”. Iar Isus a răspuns: „Tu
o spui. Eu sunt rege. Pentru aceasta sunt născut și
pentru aceasta am venit pe lume: pentru a mărtu-
risi adevărul. Cine este din adevăr, ascultă glasul
Meu” (p.227). Cu aceasta și ceea ce a urmat, scrie
Gianfranco Ravasi - „Cristos a trecut prin tere-
nul propriu omului, acela al limitei, al morții, al
finitudinii, devenind frate al tuturor bărbaților și
al tuturor femeilor” și devine referință universală.
Și învierea este adusă de Gianfranco Ravasi la
o abordare istorică relativ nouă. Ea este un „eve-
niment complex” (p.233), redat deja de Evanghelii
atât în limbaj istoric, cât și în limbaj teologic. „În
substanța sa, Paștele lui Cristos este o realitate
transcendentă și ca atare depășește pura verifica-
re istorică” (p.233). Învierea intră în „experiența
credinței”. Aceasta nu se lasă nicidecum echivalată
cu vreo formă de „absență a realității istorice” -
de gen fantezie, vis etc., cum se încearcă din nou
de scientisme ale epocii. Ar fi complet greșită o
asemenea echivalare. Limbajul evangheliilor este
unul al „obiectivității” experienței pascale, iar
Evangheliile rămân test al credinței. Ele conțin
„o comprehensiune rațională și istorică”, încât „a
crede și a înțelege se împletesc în mod complex și
delicat și formează structura fundamentală a teo-
logiei creștine” (p.237).
Distincția dintre „evanghelii canonice” și
„evanghelii apocrife” este veche, dar se înțelege
adesea rigid. Gianfranco Ravasi extinde izvoa-
rele biografiei sale a lui Isus spre a capta ceea ce
Augustin remarca: „ignorăm complet care-i putea
fi fața”, cum arăta fizic Isus. Au fost răspunsuri
opuse - aceea de a-l reprezenta pe Isus ca un om
de desăvârșită simplitate (Origen) și aceea de a-l
vedea conform Psalmului 45, ca „cel mai frumos
dintre Fiii omului” (Părinții Bisericii). Azi are tre-
cere o scrisoare apocrifă atribuită lui Lentulo, care
îl vede pe Isus înalt, bine proporționat, ochi mari,
albaștri, chip impresionant, corp mișcându-se cu
grație.
Gianfranco Ravasi observă că apocrifele s-au
preocupat de aspectul fizic al lui Isus și de relațiile
sale cu cei din jur. Nu este însă vorba de a lua ca
atare ce se spune în ele. Unele pot fi însă folosite
nu ca stabiliri de fapte, ci ca intuiții - la rândul lor
„apocrifele fiind dominate de puternicul simț al
grandorii evenimentului creștin și de o conștiință
vie a propriei identității creștine” (p.250). Ar fi, de
altfel, normal ca identitatea creștină să fie asumată
de om ca ceva adânc în viață.
Se poate discuta amplu Biografia di Gesu.
Secondo i Vangeli, căci ea deschide numeroase
teme. Important ar fi, însă, ca, dincolo de orice
opinie, ea să se citească și să fie examinată precis.
Desigur, este dificil să enumeri complet înno-
irile și deschiderile aduse de Gianfranco Ravasi.
Ele sunt numeroase într-o carte pe un subiect care
se dovedește mereu capabil de surprize - o carte
de cotitură în cristologie.
De ce este de cotitură cartea Biografia di
Gesu.Secondo i Vangeli? Motivele sunt multe și nu
se reduc la faptul că este biografia personalității
care a influențat cel mai mult istoria lumii, deși
subiectul copleșitor în importanță ar fi un motiv
suficient de a o prețui. Cartea exploatează până la
capăt resursele culturii la care s-a ajuns. Cu lămu-
riri și explicații factuale, cu opțiuni, desigur, dar
organic. Cu Gianfranco Ravasi înțelegi mai bine
istoria lui Isus și istoria credinței în Isus.
În anii noștri, Joseph Ratzinger a dat prima
monografiere a felului de a fi a lui Isus. Gianfranco
Ravasi ne aduce la cea mai precisă înțelegere is-
torică a personalității lui Isus. Eminentul biblist,
ebraist și cardinal dovedește că o cultură, inclusiv
istorică, bine pusă la punct poate susține mai bine
credința decât simple postulate sau ritualuri rupte
de viață.
Creștinismul câștigă prin lămuriri și expli-
cații, inclusiv istorice. Departe de a relativiza și
coborî credința, într-o lume ce se umple, deo-
camdată, cu debusolare, derapaje și eșecuri, cer-
cetarea istorică bine făcută îi poate da noi energii.
Credința este chestiune de conștiință, de reflecție
responsabilă, de cunoștință de cauză.
■
12
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
eseu
Christian Crăciun
Elegia înghețului (I)
Motto:
Hiperboreea, zonă mortală a
maimarilor minții
Nichita Stănescu este cel mai boreal din-
tre poeții noștri (seamănă întru aceasta
cu Eminescu, cel care își trimitea zeii
să devină „absconditus” undeva în Oceanul
Valhallei). Observația este clasică în critica noas-
tră, a făcut-o, de exemplu, Eugen Simion. Nordul
și înghețul apar ca figuri recurente în poezia sa,
în căutarea unei încremeniri care să fie opusă
(chiar dacă similară) morții, sau o plonjare în
apele subconștientului. Să comparăm enunțul
din prezentul poem: „La frig cu noi și la gheață!/
Îmi voi dezbrăca trupul/ și voi plonja în ape, cu
sufletul neapărat,/ luându-și drept limită/ ani-
malele mării” cu altul: „Frig nu-mi e decât la cu-
vinte,/ trupul l-aș fi vrut un chivot/ lăsat în păs-
trare de mai dinainte/ de alții cu înfățișarea lui cu
tot.” (Existență, tu) Trupul chivot este o imagine
absolut teologică, vizualizând taina pe care car-
nea noastră o poartă și o semnifică. Imaginea se
asociază cu insistenta apariție în imaginarul lui
Nichita Stănescu a oaselor, scheletului, respec-
tiv pietrei, ca reducere la veșnicia mineralului.
Iar recele provine de la cuvinte, în contrast cu
fierbintele vieții. „Numai creierul meu este din
Nord,/ trupul meu este totului tot din Sud,/ nu-
mai arcul ideilor îl încord/ ca s-aud săgeata tru-
pului plecând, s-o aud. /.../ Zăpezi eterne, doru-
rile mele,/ de piatră trupul meu, și de pământ,/
timpul surâde printre stele/ surâde S de vorba
«sînt»” (Confirmare) Litera este importantă aici,
atom al realității. Și abstracțiunile algebrice ce
i-au fost de atâtea ori reproșate țin tot de această
„înghețare” a materiei în cuvânt. Apropo de lite-
re: runa Algiz, ' care figurează un copac sau
un om în poziția orantă, este simbol mitologic al
Nordului. Țintă, punct fix de orientare, răceala
calculului și a nopții.
Frigul (Măreția frigului) este celălalt pol
care împlinește o poetică nichitiană a metamor-
fozei, vitezei, năucitoarei trans-substanțieri vizi-
onare, o poezie a mișcării, și el înseamnă stază,
trecere de la aparență la esență și, în context,
încremenire, dincolo de fulgerătoarea petrecere
a imaginilor viului. De aceea el trimite deopo-
trivă la naștere și moarte, naștere întru moarte,
moarte întru naștere... toate vizibile în cripti-
ca melopee a elegiei a opta. Ca și la Eminescu,
Hiperboreea este țara limită a luminii absolu-
te, ascunderii, a nemuririi și a ideii reci. Elegia
a opta. Hiperboreeana îi este deci dedicată. Ad
litteram cuvântul dedicatoriu înseamnă nordul
de dincolo de nord. Nordul suprem, al lui zero
absolut la care dispare materia. Elegia aceasta
este tematizarea nașterii. Vocea care vorbește în
poem este feminină („Ea mi-a spus atunci”; „Ea
aprinse deodată-o lumină”; „Ea își ridică deo-
dată capul” sună începuturile celor trei părți ale
poemului). Dar fără niciun fel de indicație asu-
pra identității acestei voci. Trimiterea insistentă
la naștere ar presupune o metaforă maternă. Dar
citirea într-o perspectivă holistică a întregului
poem, de altfel unul dintre cele mai criptice ale
ciclului, ne sugerează că imprecisul Ea, născătoa-
rea poetului, ar putea fi însăși poezia. Ca și la Ion
Barbu, alt obsedat de răceala geometrică a nor-
dului, poezia este scufundare în idee. „Lapona”
lui Nichita îl duce de mână, „Aș vrea să fugim
în Hiperboreea și să te nasc viu”, spre acest ți-
nut regenerator. Cuvântul cheie din vers este viu,
pentru că despre o înviere este vorba. Poezia rece
a nordului abstract naște poetul viu.
„Aș vrea să fugim în Hiperboreea și să te
nasc viu”, sub acest semn-mișcare stă întregul
poem. Dar ce provoacă mișcarea? Este o conse-
cință a lui: „Văzând lucrurile fixe ale alcătuirii
mele”. Ce să fie aceste „lucruri fixe”: elemente-
le imperisabile („oasele”, „scheletul” ființei) sau
elementele esențiale ale sale? Și de ce ele impun
(re)nașterea prin refrigerare? Întrebări sub lumi-
na cărora se desfășoară poemul. Fuga spre nord
este o retragere, o părăsire a lumii, cum se spune
că ar fi procedat, ascetic, însuși poetul pe vremea
când redacta ciclul Elegiilor. Sunt „lucrurile fixe”
lucruri ale vieții ori ale morții? Greu de decis
deocamdată. Abundența de întrebări presupuse
de această uvertură ține de însăși esența temei
poeziei. Se mai poate presupune ceva, cu deplină
întemeiere cred, că „ea” este vizionară, că numai
ea vede „lucrurile fixe”, sub iluzia amețitoare a
mișcării. Asta duce la nașterea în dureri, indicată
printr-o teribilă comparație „asemenea cerboai-
cei, pe zăpadă,/ în timp ce aleargă și urlă/ cu su-
nete lungi atârnate de stelele nopții”.
Strofa cheie, pivotul elegiei, este imperati-
vul (mod verbal cu un rol important în poetica
nichitiană) radical: „La frig cu noi și la gheață!/
Îmi voi dezbrăca trupul/ și voi plonja în ape, cu
sufletul neapărat,/ luându-și drept limită/ ani-
malele mării”. În multe feluri poate fi interpretat
acest refugiu polar și acvatic. Psihanalitic, este o
regresie la originar, dar și abandonarea trupului,
găsire a Adâncului în libertatea sufletului, ră-
mas fără pavăză. Eliberarea de trup este un act
poetic fundamental la poetul nostru, de aceea
metaforizarea lui este printre cele mai dificile.
Gestul are o dinamică și e indicat printr-un fel
de numire directă, cinematografică, irealitatea
este construită ca un film oniric. Eul purtat de
născătoarea sa se supune acestui straniu ritual
baptesimal în apele boreale. Este nașterea întru
poezie. Importante sunt și consecințele acestui
ritual. „Oceanul va crește, desigur, va crește.”.
Cuvântul din vers care marchează ruptura po-
etică este „desigur”, dând acea iluzie de „teorie
științifică”, devenită imagine poetică: un corp
scufundat într-un lichid... Numai că aici nu cor-
pul, ci sufletul dislocă o cantitate inimaginabi-
lă de apă oceanică. Este oceanul simetric, dacă
vreți, muntelui invocat de Blaga ca „îmbrăcă-
minte” necesară imensității sufletului. Regăsim
și una dintre metaforele obsedante ale lui Nichita
Stănescu: ochiul macroscopic, fiecare moleculă
a oceanului devine „mare” cât un ochi de cerb
Cozmin Movilă
Flori în ulcele, ulei pe pânză, 60x50 cm
(bărbatul cerboaicei de la început, firește). Sau
cu mult mai mare... dimensiunile fiind relative în
această lume. Apa originară este o „apă mărită”,
dilatare exorbitantă, transgresiune a simțului vi-
zual, anticipând a zecea Elegie. „Voi plonja într-o
astfel de apă mărită” este o viziune hipnotică,
psihotică, a unui uter oceanic, în care foetusul
este lovit „de mari, întunecate, reci molecule”, în-
tr-o izbire de „browniene priveliști”. Îmi pare cea
mai „cantabilă” dintre cele 12 Elegii (sic!), com-
poziția ei este elaborat muzicală, cu reluări ale
motivelor și schimbări subtile de ritm, o solem-
nitate retorică, oraculară, pe care poetul o juca
foarte bine și care este o notă permanentă a liricii
sale gnomice.
Parafrazându-l iarăși pe Eminescu - „...poe-
zia nu are să descifreze ci, din contra, are să înci-
freze o idee poetică...” - aș spune că, în virtualita-
tea acestei elegii, poezia are a se destrupa, nu a se
întrupa. De aici fuga ei luminiscentă „spre roșu”,
adică spre necuvinte, ca forme ale destrupării,
prin imersie în apele amniotice ale pre-nașterii.
Hiperboreea era mitologic o țară utopică, para-
disiacă, în care locuitorii erau fericiți, nu îmbă-
trâneau, trăiau fără boli... Într-o astfel de țară,
pindaricul poet de pe Dâmbu își proiectează po-
emul. Adică se proiectează pe sine, născut mitic
de poezie. Viziunea, macro-vederea, o găsim în
acest ochi oceanic, căci „nu există ochi pentru
ce vine”, cum va spune în a zecea Elegie. „Fără
putință de înec” este această imersiune între
„browniene priveliști”, căci în acest adânc poetic
se coboară la originile mișcării. Dar este o altfel
de mișcare „fără putință de mers și de zbor”, un
fel de mișcare interioară, în zigzaguri, cu „destin
de spor”. Suntem într-o poveste a pan-germinați-
ei polare, din care, dacă ipoteza noastră că avem
de-a face cu un mit al nașterii inverse (poezia îl
naște pe poet) se susține, refugiul acvatico-boreal
este o revelație a existenței în cosmicitate a poe-
ziei. Poemul transmite un fel de neliniște, de agi-
tație, ca și cum ceva iminent și foarte grav este pe
cale a se petrece. „Să fugim în Hiperboreea” este
iminența nașterii apocaliptice, cum se va vădi în
continuare. Este o altfel de mișcare, „fără putință
de înec și fără/putință de mers și de zbor”, deci
depășind stihiile lumii patru.
Prima dintre cele două părți în care se
scindează poemul ca tensiune lirică (secvențele
numerotate II și III formează împreună a doua
parte) se încheie simetric cu același memento:
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
13
aș vrea să fugim în Hiperboreea. Atenție trebuie
acordată proiecției optative, exprimarea frustă a
dorinței de ceva, a intenționalității metafizice. A
aruncării înainte „într-un aer mai curat - care
e gândul” (Lauda omului). Sugestia mișcării este
mereu pregnantă în lirica nichitiană, poet fasci-
nat de spectacolul tragic al lumii în desfășurare și
metamorfozare rapidă. Pornind de la modul „fi-
zic” la cel simbolic. „Alergând, alergând mi se-n-
tețeau mușchii,/ scheletul alb ce-l țin în mine,/ ca
marmura lui Michelangelo statuile,/ a început să
se facă mai luminos, mai luminos,/ vertebră cu
vertebră, os cu os” (Continuitate). Se vede în stro-
fa aceasta a tânărului poet alegorizarea corpului
care, aflat într-o mișcare (prin tunelul oranj, avea
să spună mai târziu) fizică se dizolvă os cu os în
lumină. „Aș vrea” presupune o linie a viitorului,
o rugăminte... așteptarea unui răspuns de accep-
tare. La reluarea acestui refren comparația care
fixează nașterea este schimbată, și, firește, ele
trebuie citite în paralel. Elementele comune sunt
urletul și alergarea („în timp ce aleargă și urlă”,
respectiv „urlând, alegând zdrobită de zimții/ ce-
rului vinețiu”). Deosebirea: prima secvență este
centrată pe imaginea cerboaicei care naște pe
zăpadă, a doua pe cerul înghețat care zgârie cu
zimții vineții de gheață. Impactul acestor icoane
ale durerii nașterii este extrem de puternic. Apoi
se cumulează în avalanșă gerul, cerul, urletul de
durere, stelele reci ale nopții, gheața tăioasă, lă-
sând din pumnalele ei („iceberguri risipite sub
cer vinețiu”) sugestia a mii de răni.
Să anticipăm puțin, observând că Elegia ou-
lui, a noua, va începe, dimpotrivă, sub semnul
ecloziunii călduroase, chiar dacă zborul și culoa-
rea formează o continuitate: „Într-un ou negru
mă las încălzit/de așteptarea zborului locuind
în mine...” A doua secvență a poemului, ce con-
ține, cum spuneam, părțile a doua și a treia, se
situează într-un alt regim al imaginilor. Tipul lor
de structurare de acum prevestește mai degra-
bă enigmatica lume a nodurilor și semnelor. În
Plonjeu din ciclul Andru plângând (volumul Oul
și sfera) lumea era sorbită de vortexul septentri-
onal „Zvârlire de obiecte prin aer către Nord,/ de
brațe inutile, de avioane rupte...” (a se remarca
des-facerea trupului, viziune recurentă a imagi-
narului nichitian). Pentru ca, la fel ca și în acest
text, să culmineze cu strigătul triumfal „Înspre
zăpadă totul! La gheață și la urși.” Cum este cu
putință nașterea în acest univers sticlos încre-
menit? Poetul simte nevoia unei ieșiri din fluxul
existenței, numai astfel se poate naște din poezie.
Există a anume vehemență a metaforelor nichiti-
ene, dar nu bazate pe o voință de a șoca. Noutatea
experimentală a acestor metafore nu pare să-l in-
tereseze în special pe poet. Nu coerența estetică
a textului pare să-l ghideze principial, ci forțarea
limitelor realității limbajului pentru a răzbi în-
tr-o altă dimensiune a lumii. Vizualul este foarte
puternic, „gheață crăpată în iceberguri/ risipite
sub cer vinețiu” este direct un tablou, o imagine
de Aivazovschi, pusă în slujba vizionarismului
stănescian. Ochiul este romb, inima este sferă
(Autoportret în a patra dimensiune), reducția
corpului la o geometrie simbolică are o intimă
legătură cu travaliul urlat al nașterii poetice în
liniștea polară, căci „Fără sferă și fără romb, în
ruine/ fumegător îmi e chipul”. Sunt mișcări per-
manente ale textului ca oscilație vibratorie între
ardență și îngheț. Zigzag. Dezordinea brownia-
nă din care se naște ordinea supremă a poeziei.
Despre acest misterios proces este cea de-a opta
elegie...
■
Iulian Cătălui
Sensul tragic
al istoriei în opera
lui Emil Cioran (II)
n controversata sa carte, Schimbarea la față
a României, Cioran spunea că a învățat de la
Nietzsche și Spengler că „interesul pentru
istorie e caracteristic decadenței, când spiritul,
în locul elanului creator [...], tinde la o cuprin-
dere extensivă, [...], la pierderea retrospectivă
în lume”1. Totodată, Cioran susține că teoria
lui Spengler, potrivit căreia cezarismul este un
„fruct al crepusculului culturilor”, este în genere
justă, iar locul istoric al acestuia rămâne „amur-
gul culturilor”2. Însă, din punctul de vedere al
lui Emil Cioran, problema fundamentală nu
consta în descrierea procesului istoric, așa cum
făcuse Spengler, ci în finalitatea acestuia, iar
ideea că istoria nu duce nicăieri poate fi găsită
în scrierile târzii ale politologului și istoricului
francez Alexis de Toqueville și ale elvețianului
Jakob Burckhardt, mai exact, modul de istorie
pe care îl preconiza Cioran a fost previzionat
de Burckhardt în a sa lucrare Forță și liberta-
te: „Se prefigurează o supunere voluntară și de
durată față de Fuhreri individuali și uzurpatori.
Oamenii nu vor mai crede în principii, ci, la in-
tervale regulate, în salvatori”3.
Cozmin Movilă	Iarna (1), ulei pe pânză, 100x70 cm
În primul său volum scris în limba franceză,
Tratat de descompunere, Emil Cioran este de pă-
rere că scopul istoriei nu a fost găsit de nimeni,
dar toată lumea a propus unul și avem „o colcăire
de scopuri atât de divergente și de năstrușnice,
încât însăși ideea de finalitate e anulată, găsin-
du-și sfârșitul ca un derizoriu produs al spiri-
tului. Fiecare îndură în propria ființă această
unitate de dezastre: fenomenul om”4. De aseme-
nea, pentru gânditorul din Rășinari, care e mai
pesimist decât Schopenhauer și Nietzsche la un
loc, Istoria universală este o „istorie a Răului”,
de unde și tema filosofică a amenințării Răului,
astfel, Cioran subliniază că suprimarea dezastre-
lor din devenirea umanității înseamnă a conce-
pe o „natură fără anotimpuri”, iar „cine n-a con-
tribuit la o catastrofă va pieri fără urmă”5. Una
din ideile și temele fundamentale ale Tratatului
de descompunere, și nu numai, este cea de declin,
de decadență a civilizației umane, într-o analiză
subtilă și rafinată, în stilul său propriu, mai mult
sau mai puțin în siajul lui Oswald Spengler, în
opinia căruia, criza culturii occidentale stătea
în „răsturnarea valorilor”6. După Emil Cioran, o
civilizație începe să decadă din momentul când
„viața îi devine unica obsesie”, iar epocile de
apogeu cultivă valorile în sine: „viața nu-i decât
un mijloc pentru a le realiza; individul nu știe
că trăiește, el trăiește - sclav fericit al formelor
cărora le dă naștere, pe care le perfecționează și
idolatrizează”7. Cea mai discutată și obsedantă
decadență este cea greco-romană și, desigur, cea
a Imperiului Roman, prezentată în mod total
negativ de mulți istorici, în opinia mea, în ace-
eași carte, Cioran afirmând: „În afară de scepticii
greci și de împărații romani din perioada deca-
denței, toate spiritele par aservite unei vocații
municipale. Doar ei s-au emancipat, unii prin
îndoială, ceilalți prin demență, de obsesia insi-
pidă de a fi util. Promovând arbitrariul la rangul
de exercițiu sau de vertij, după cum erau filozofi
sau vlăstari dezabuzați ai vechilor cuceritori, ei
nu erau legați de nimic: prin această latură, ne
amintesc de sfinți”8. În continuare, Cioran s-a
închipuit în calitate de sclav venit dintr-un tărâm
barbar, opus parcă poetului latin Ovidius exilat
sau relegat de împăratul Augustus în Tomisul
barbar: „[...] Și astfel visez că am fost unul din-
tre acei sclavi, veniți dintr-un ținut improbabil,
trist și barbar, pentru a-mi târî în agonia Romei
o vagă deznădejde, înfrumusețată cu sofisme gre-
cești. În ochii goi ai statuilor, în idolii micșorați
de superstiții pe cale de a se stinge, aș fi găsit ui-
tarea strămoșilor, a servituților și a părerilor de
rău”9. Cioran se interoghează în stilul său para-
doxal-cinic unde ar ajunge omenirea, emancipa-
tă de sudoare, liberă de povara primului blestem
și crede că istoria este cea blestemată. El spune:
14
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
deasupra ei „ea se anulează pe dată, așa cum
existența, în golul absolut, își arată ficțiunea”10.
Esența acestei cărți de debut francez este aceea
că: „Întreaga Istorie este în putrefacție; duhorile
ei se mișcă spre viitor: alergăm și noi într-aco-
lo, fie și numai mânați de febra inerentă oricărei
descompuneri”11. Istoria nu este decât „o defi-
lare de false Absoluturi, o succesiune de temple
înălțate unor pretexte, o înjosire a spiritului în
fața Improbabilului”, scria Emil Cioran în in-
cipitul Tratatului de descompunere.12De altfel,
în această lucrare, filozoful sibian revelează nu
numai o nouă poziție față de istorie (probabil și
în raport cu concepțiile lui așa-zis șocante din
Schimbarea la față a României), ci și modul în
care s-a ajuns la ea.13 Noul construct va fi pă-
rut o „adevărată binecuvântare” pentru Cioran:
nu numai că îi permitea să abandoneze elegant
istoria, dar îi oferea și o scuză decentă pentru
atitudinea lui „periculoasă și condamnabilă din
punct de vedere moral”, susțin mai mult decât
dojenitor W. Kluback și M. Finkenthal, de di-
naintea celui de-al Doilea Război Mondial14, mai
precis, Emil Cioran a trecut de la ideea, să spu-
nem, de “acțiune în istorie”, sau imboldul de a
acționa, din România interbelică la cel de „situ-
are în afara istoriei”. După 1945 și plecarea lui în
Franța, personajul și autorul E. M. Cioran (cum
a semnat de atunci în țara lui Voltaire și Sartre),
ar fi fost „legați printr-un pact mefistofelic: ei
și-au jurat să trăiască împreună în afara istori-
ei”15. Redefinirea istoriei se face prin interme-
diul a trei imagini și viziuni importante: înainte
de război, Cioran urmărea desfășurarea istori-
ei „din interior”. Istoria însemna „participare”.
Individul îți croia un destin propriu prin chiar
„actul de a face istorie”16. Istoria nu se desfășoa-
ră automat și nici numai datorită unui impuls
originar, subliniază Cioran, iar ceea ce o pune în
mișcare este „ideea istorică, care, la rându-i, se
zămislește într-o sinteză dialectică dintre crea-
torul valorii, individul, și singurul ei purtător de
garant, națiunea”17, aici eseistul româno-francez
fiind de-a dreptul hegelian. Cioran ar fi profitat
de ocazie pentru a face un „salt în afara istori-
ei”18, propriile sale texte stând mărturie: „Îmi
este de ajuns să aud pe cineva vorbind sincer
despre ideal, viitor..., să-l aud spunând «noi»
cu o inflexiune sigură a vocii... ca să-l consi-
der dușmanul meu”19. Iar referitor la România,
în aceeași carte interbelică mult citată, Cioran
era convins că țara noastră va avea un sens sau
un destin în lume, istoric vorbind, numai atunci
când ultimul român își va da seama de specificul
și unicul sau unicitatea condiției românești.20
Emil Cioran subliniază entuziast dar și furios
că: „România are nevoie de o exaltare pînă la
fanatism. O Românie fanatică este o Românie
schimbată la față. Fanatizarea României este
transfigurarea României. Misiunea României
trebuie să ne fie mai scumpă decât toată istoria
universală, deși noi știm că trecutul României
este timp fără istorie”21. Așadar, Cioran a trecut
de la ideea că „existența era absurdă în afara is-
toriei” la apusul ei, „absurdul existenței în isto-
rie”22.
Despre viziunea lui Emil Cioran asupra vi-
itorului istoric al omenirii s-a spus întotdeauna
că este una exclusiv pesimistă, exprimată, după
unele aprecieri mai mult sau mai puțin recente,
printr-un „discurs deconstructiv”23. Însă, ob-
servațiile asupra unor cărți ale sale ne îndeam-
nă să ne îndoim că filozoful ar fi fost cu totul
străin unei atitudini optimiste față de viitorul
umanității24, poate cu excepția tentației utopi-
ei, dar și aici, Cioran este până la urmă sceptic
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
și realist, după cum vom vedea. În cartea lui de
fulminant debut Pe culmile disperării, de pildă,
Cioran vorbește despre „depășirea istoriei” de
care nu este satisfăcut și despre evadarea, prin
supraconștient, din această durată a existenței
umane.25 Totuși, în Istorie și utopie, viziunea este
una pesimistă, sceptică, atroce, mergând până la
„cufundarea în rău”: „Izgonind iraționalul și ire-
parabilul, utopia se opune de asemeni Tragediei,
paroxism și chintesență a istoriei. Într-o cetate
perfectă, orice conflict ar înceta; voințele ar fi
acolo sugrumate, potolite sau aduse în chip mi-
raculos la același numitor; ar domni acolo nu-
mai unitatea, fără ingredientul întâmplării sau al
contradicției. Utopia este un amestec de raționa-
lism pueril și de angelism secularizat”26.
Trebuie spus că în aceeași lucrare Istorie și
utopie, există un prim capitol numit „Scrisoare
către un prieten îndepărtat”, textul fiind în-
tr-adevăr menit ca o scrisoare și publicată ini-
țial în „La Nouvelle Revue Franțaise” în 1957,
„Prietenul îndepărtat”, care trăia sau supravie-
țuia, mai degrabă, în spatele Cortinei de Fier,
în teroarea ori sensul tragic al istoriei, fiind
nimeni altul decât filozoful român Constantin
Noica.27 În epistola sa, Emil Cioran, deloc sur-
prinzător, săgetează, harponează regimul politic
instituit de U.R.S.S. în Europa de Est pentru că
și-ar fi bătut joc de o idee filosofică importantă:
„Reproșul capital pe care îl puteți adresa regi-
mului dumneavoastră”, scrie el, „este că a distrus
Utopia, un principiu de reînnoire atât în institu-
ții, cât și în popoare”. Cioran nu poate avea nicio
simpatie pentru un regim care are nevoie de tan-
curile sovietice pentru instalarea și perpetuarea
lui.28 Un astfel de regim politic a ucis aproape
ideea comunistă însăși, dar, mai important, în
aceeași scrisoare, Cioran supune Occidentul
unei critici aproape la fel de hipercritice29, sub-
liniind declinul Vestului. „Ne aflăm de-a face cu
două tipuri de societate - ambele intolerabile”,
scrie el aici. „Și cel mai rău este că abuzurile din
ale tale îi permit acestuia să persevereze în pro-
priile sale, să-și ofere propriile orori ca o contra-
poziție celor cultivați la/ de dvs.” Occidentul nu
ar trebui să se felicite pentru „salvarea” civiliza-
ției, declinul fiind deja atât de avansat, credea
Cioran, încât nimic nu mai poate fi salvat, cu ex-
cepția, poate, a aparențelor.30 Deja, în preceden-
ta carte, Ispita de a exista, focalizarea cioraniană
era sceptic-pesimistă, inclusiv asupra destinului
Occidentului: „Așa cum îl știm, Occidentul are
zilele numărate, pregătindu-și sfârșitul (...). O
criză mult mai gravă îl așteaptă; un alt stil se va
contura, popoare noi se vor naște”31. Invocând
Istoria, occidentalii s-au și împăcat cu perspec-
tiva aceasta, apelând Istoria „cu gândul de a se
stinge în ea abdicând în numele viitorului”, ves-
ticii visează - dintr-o nevoie de a spera împotri-
va lor înșiși” - să fie umiliți, călcați în picioare,
„salvați”...32
Note
1 Emil Cioran, Schimbarea la față a României, ediția
a IV-a, București, Editura Humanitas, 2010, p. 10.
2 Emil Cioran, op. cit., p. 161.
3 William Kluback; Michael Finkenthal, Ispitele lui
Emil Cioran, București, Editura Univers, 1999, p.
138, apud Jakob Burckhardt, Force and Freedom:
An Interpretation of History, New York, Meridian
Books, 1955, p. 41.
4 Emil Cioran, Tratat de descompunere, București,
Editura Humanitas, 1992, p. 43.
5 Emil Cioran, op. cit., p. 160.
Cozmin Movilă
Iris (1), ulei pe pânză, 40x30 cm
6 Anton Dumitriu, Culturi eleate și culturi heracleiti-
ce, București, Editura Cartea Românească, 1987, p.
12.
7 Emil Cioran, op. cit., p. 170.
8 Ibidem, p. 26.
9 Ibidem, pp. 27-28.
10 Ibidem, p. 38.
11 Ibidem, p. 72.
12 Emil Cioran, Tratat de descompunere, București,
Editura Humanitas, 1992, p. 7.
13 William Kluback; Michael Finkenthal, Ispitele lui
Emil Cioran, București, Editura Univers, 1999, p.
71.
14 Ibidem, p. 71.
15 William Kluback; Michael Finkenthal, op. cit., p.
38.
16 William Kluback; Michael Finkenthal, op. cit., p.
70.
17 Emil Cioran, Schimbarea la față a României,
București, Editura Humanitas, 1990, p. 156.
18 William Kluback; Michael Finkenthal, op. cit., pp.
71-72.
19 Emil Cioran, Tratat de descompunere, București,
Editura Humanitas, 1992, p. 10.
20 Emil Cioran, Schimbarea la față a României,
București, Editura Humanitas, 1990, p. 30.
21 Emil Cioran, op. cit., p. 30.
22 William Kluback; Michael Finkenthal, op. cit., p.
139.
23 Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernita-
tea, București, 1999, p. 355; Grigore Georgiu, Istoria
culturii române moderne, București, 2002, pp. 356-
358.
24 Ion Țurcanu, „Perspectiva istorică în viziunea lui
Cioran”, în Rev. Limba Română (Chișinău), Nr.
7-8, anul XIV, 2004, online.
25 Emil Cioran, Pe culmile disperării, București,
Editura Humanitas, 1990, p. 105.
26 Emil Cioran, Istorie și utopie, ediția a II-a,
București, Editura Humanitas, 1997, p. 91.
27 Costică Brădățan, „The Philosopher of Failure:
Emil Cioran’s Heights of Despair”, in Los Angeles
Review of Books, November 28, 2016, online.
28 Costică Brădățan (2016), op. cit., online.
29 Ibidem.
30 Ibidem.
31 Emil Cioran, Ispita de a exista, București, Editura
Humanitas, 1992, p. 30.
32 Emil Cioran, op. cit., p. 30.
■
15
Isabela Vasiliu Scraba
Supraviețuirea post-
mortem a lui Gavrilescu
din La țigănci
Motto:
„Arșița de amiază din nuvela La țigănci
face tabula rasa memoria nefericitului pro-
fesor de pian care nu mai știe ad litteram pe
ce lume se află... Timpul abolit semnifică nu
numai uitare, dar și eternitate” (Antoaneta
Bodisco, în „Revista Scriitorilor Români”,
Munchen, 24/ 1987, p.146)
n 1937 Mircea Eliade obseva că filozofii s-au
preocupat de „problema nemuririi sufletu-
lui, ceea ce este cu totul altceva decât pro-
blema supraviețuirii post-mortem. Nemurirea
presupune mântuire, beatitudine, autonomie;
supraviețuirea, dimpotrivă, este încă legată de
dramă, de destin și, într-un anumit sens, chiar
de condiția umană”. Petrecând în vara acelui an
o săptămână la Berna invitat de Lucian Blaga,
Mircea Eliade îi spunea filozofului că aproape
toate religiile lasă deschisă problema supravie-
țuirii sufletului până la sfârșitul lumii, la opri-
rea timpului. Blaga a înțeles imediat intenția lui
Eliade. Mai ales că îi citise studiul despre Folclor
ca instrument de cunoaștere si i-a spus că a copi-
Cozmin Movilă
Iarnă în satul Poiana, ulei pe pânză, 60x50 cm
lărit la sat și știe foarte bine că acolo moartea are
altă semnificație decât la oraș, Sufletul săteanu-
lui mort pleacă pe celălalt tărâm să-și întâlnească
frații, rudele și prietenii.
Scrisesem în Demnitatea metafizică a nara-
țiunii: Mircea Eliade, „La Țigănci” că pe Mircea
Eliade l-a copleșit probabil gândul posibilei
morți a filozofului Noica în temnița comunistă,
după ce a ajuns la Paris și a aflat că prietenul său
a fost închis de securitatea „alertată” de turnăto-
rul Zigu Ornea/ Orenstein (vezi vol. prof. univ.
Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-
ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea ve-
che, 2018).
În anul când la București a avut loc pro-
cesul „lotului Noica-Pillat”, savantul Mircea
Eliade a scris la Paris povestirea La Țigănci a
cărei temă centrală este problema supraviețuirii
post-mortem. Nuvela se încheie cu întâlnirea pe
lumea cealaltă cu Hildegard, marea iubire a lui
Gavrilescu din tinerețe.
Într-o după-amiază de zi caniculară, mă-
runtul meditator Gavrilescu, silit a-și întrerupe
călătoria spre casă pentru că a uitat servieta cu
partituri la o elevă, dă semne că ar fi suferit la 49
de ani un atac cerebral: „arșița aceea teribilă... l-a
lovit în creștet... ca o sabie, amuțindu-l”.
Muribundul are un vis întretăiat cu amintiri,
cu alte visuri suprapuse și chiar cu un coșmar în
care se percepe în bordelul țigăncilor gol, înfășu-
rat și totodată sufocat într-o draperie ca într-un
giulgiu. Reîmbrăcat de făpturile de acolo, părăsește
locul (pe care-l putem imagina ca tărâmul tinereții
fără de bătrânețe), o lume paralelă tărâmului pro-
fan în care Gavrilescu ar fi zăbovit 12 ani cu impre-
sia pregnantă că n-au trecut decât câteva ore de ră-
tăciri în necunoscutele labirinturi ale deochiatului
stabiliment.
Reveriile descinderii în acel univers paralel au
în comun jinduita umbră. Cu toate acestea, intra-
rea în labirintul grădinii țigăncilor nu-l depărtează
prea mult de zona profană. Întrepătrunderea celor
două zone este semnalată fie prin insuportabila
căldură a amiezii ajungând pe alocuri chiar și în
labirint, fie prin reprizele de somn, de amețeală
cu eclipsarea lucidității. Însuși felul distrat în care
ratează asociațiile de idei care l-ar fi dus la ghici-
rea corectă și la răsplata promisă ilustrează modul
lui superficial de comportare din viața de zi cu zi.
Abia cu ratarea răspunsurilor corecte, își dă seama
că trupul gol „încriptează” frumusețea și goliciu-
nea statuilor grecești, voalul evreicei prin care se
întrezătrea tot, existând totuși un voal, ar trimite
la Vechiul Testament, iar fusta lungă și vișinie o
„deconspira” pe țigancă.
În iureșul horei în care-l învârtesc cele trei
tinere, se împletesc și amintiri din tinerețea pe-
trecută în Germania. Ele par decupate din filmul
vieții de care povestesc cei întorși din moarte.
Într-o secvență pianistul se vede de-a dreptul ieșit
de la țigănci în arșița străzii, reurcat în tramvai cu
monede scoase din uz și coborât spre a ajunge la
locul ultimei lecții de pian, la propria casă care nu
mai este a lui și la cârciumarul care nu-l mai re-
cunoaște. Întoarcerea pe tărâmul tinereții fără de
bătrânețe îl răsplătește cu bucuria nesperată a îm-
plinirii unicei sale mari iubiri. Căci în grădina pa-
radisiac răcoroasă a bordelului se reîntâlnește cu
Hildegard, marea sa iubire rămasă la fel de tânără
și de frumoasă ca în urmă cu vreo treizeci de ani.
Nuvela este divizată de Mircea Eliade în opt
părți. Împărțirea se poate urmări doar în Cahiers
de L’Herne: Mircea Eliade (Paris, 1978, pp.293-312,
traducere de Alain Guillermou). Ea este de nese-
sizat în volumul de nuvele, pe alocuri cenzurat,
intitulat În curte la Dionis (Cartea Românească,
1981, pp. 13-50) și publicat pe hârtie de calitate
inferioară.
Divizarea povestirii La țigănci a fost sche-
matizată foarte simplist de Sorin Alexandrescu,
schematizare care nu-l putea duce decât către o in-
terpretare cu erori, pornită din ignorarea neîntre-
cutei măiestrii cu care Mircea Eliade ascunde exact
momentul de trecere din cotidian într-un univers
paralel.
Profesorul de română din Amsterdam a îm-
părțit întreg textul după criteriul trecerii din real
în „ireal” fără a realiza că momentul morții lui
Gavrilescu nu este precizat, pentru simplul motiv
că personajul ilustrează situația - întâlnită și în
poveștile românești - când cel mort nu știe că a
murit.
Din păcate, greșelile interpretării lui Sorin
Alexandrescu din 1969 au fost preluate de critici
literari și duse mai departe de fiecare nou „doctor”
în Eliade cu titlul obținut desigur după 1990 când
s-a putut alege și Mircea Eliade ca temă de docto-
rat (vezi Lucian Strochi, Introducere în fantastic -
Mircea Eliade, Iași, 2004, pp. 155-158).
16
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
Prima și a cincea parte a nuvelei La Țigănci ar
avea drept cadru călătoria cu tramvaiul (cf. Sorin
Alexandrescu), doar în cazul în care se refuză a se
vedea că începutul părții a cincea continuă în de-
corul părții a IV-a cu ațipirea la bordel și discuția
dintre Gavrilescu și babă, personajul marcând gra-
nița dintre lumea aceasta și lumea cealaltă, respec-
tiv limita dintre un București canicular și răcoarea
din utopica și ucronica grădină a țigăncilor.
Babei îi povestește coșmarul cu perdeaua
sufocându-l, de parcă ar fi rememorat momentul
unei morți care s-a petrecut când era ajuns pe lu-
mea cealaltă.
Părțile a doua, a treia și a patra se desfășoară
la țigănci. În partea a șasea Gavrilescu își revede
casa, într-a șaptea se întoarce în întunericul fără
de lună al nopții condus pe lângă biserică, pe o
scurtătură, la grădina țigăncilor, iar într-a opta o
reîntâlnește pe Hildegard, începând împreună o
nouă viață în feericul decor al unei plimbări agale
cu trăsura prin pădure.
Dacă n-ar fi auzit-o vorbind cu birjarul,
Gavrilescu ar fi crezut că visează. Replica iubitei re-
sigilează povestirea: „Toți visăm, spuse Hildegard.
Așa începe. Ca într-un vis...” (1981, p.50).
Resigilarea este pentru unii atât de deplină,
încât i-au putut asocia nuvela Șarpele, crezând în
mod greșit că „istoria narată în La țigănici... su-
gerează două realități în existența obișnuită” (vezi
Eugen Simion, Mircea Eliade: Nodurile și semnele
prozei, Iași, 2006, p. 195). Or, existența, oricât de
obișnuită ar fi ea, încetează cu totul când începe
„neobișnuitul” supraviețuirii de după moartea tru-
pească.
Existența cotidiană sfârșește, chiar dacă sfâr-
șitul îi scapă lui Gavrilescu, viețuind nedeslușit pe
un alt tărâm. El simte că se întâmplă ceva cu el, dar
nu știe ce și înclină a crede că visează.
Spusa iubitei din tinerețe („Așa începe. Ca
într-un vis”) amintește de vechea legendă indiană
despre vălul mayei pe care Mircea Eliade o poves-
tise în Noaptea de Sânziene.
Un ascet l-a rugat pe Zeul Vișnu să-i explice
înțelesul mayei. Zeul s-a arătat de acord, dar l-a ru-
gat mai întâi să-i aducă de la râu un pahar cu apă.
Ascetul s-a dus și pe malul apei a zărit o tânără
frumoasă de care s-a îndrăgostit. Cum sentimen-
tele i-au fost împărtășite, cei doi s-au căsătorit și
au avut împreună copii. S-a întâmplat însă că la o
mare inundație și-a pierdut soția și copiii, rămâ-
nând doar el în viață după ce încercase cu dispe-
rare să-i salveze de la înec. Și cum stătea zdrobit
de durere pe o piatră deasupra apei, l-a auzit pe
Vișnu spunându-i că de jumătate de ceas așteaptă
paharul cu apă.
Conform credinței indiene, adevărata reali-
tate este ilustrată de așteptarea paharului de apă,
în timp ce lumea suferinței, Valea plângerii ar fi o
simplă iluzie, ar fi vălul mayei care acoperă reali-
tatea spirituală. Aici nu este deloc dificil de stabilit
când începe iluzia.
În schimb, povestirea La țigănci se încadrea-
ză într-un cu totul alt orizont cultural. Poate și de
aceea întrepătrunderea celor două tărâmuri face
împosibilă precizarea momentului de trecere, nu
numai cazul ales de Eliade, acela al unui decedat
care nu a realizat că a murit.
În Fragment d’un Journal (1973, Gallimard,
Paris, traducere din română de Luc Bădescu) re-
numitul savant depune mărturie că o serie de pro-
bleme, mistere și întrebări neabordate prin activi-
tatea sa teoretică și-au găsit expresia în libertatea
creației de opere literare. Ceea ce nu demonstrează
că beletristica ar fi pe post de „auxiliar” activității
sale științifice
Cozmin Movilă
Inocență, ulei pe pânză, 30x30 cm
Un comentator scrie că Mircea Eliade a creat
o literatură de un înalt nivel care poate fi aprecia-
tă independent de opera științifică și „pe picior de
egalitate cu aceasta” (cf. W. A. Coates în Cahiers de
L’Herne: Mircea Eliade, Paris, 1978, p. 376).
Coates pune alături de povestirea La țigănci
două capodopere: Secretul doctorului Honigberger
si Nopți la Serampore care ar oferi cheia înțelegerii
Secretului doctorului Honigberger .
Inedita asociere dintre cele trei nuvele, două
scrise în România în 1940 și a treia la Paris în iunie
1959 este parcă înadins făcută spre a da peste cap
nefericitele periodizări ale beletristicii eliadești vehi-
culate cu multă râvnă în mediul academic de la noi.
Din prima evidențiază întâi acele „siddhis”
enunerate în Sutrele lui Patanjali - puteri miraculoa-
se care apar și în povestirea Dayan din 1980. Apoi
William Coates se oprește la cele trei nivele tempo-
rale care apar în Secretul doctorului Honigberger: anii
treizeci în care naratorul citește jurnalul lui Zerlendi,
începutul de secol al doctorului Zerlendi (1907-
1910) și timpul dr-lui Honigberger, i.e. mijlocul se-
colului XIX.
De la Smaranda Zerlendi naratorul întors din
India (ca și Mircea Eliade prin 1934) află că Tatăl
ei este doar dispărut. Fiindcă el continuă să-și facă
simțită existența prin notații așternute în jurnal
chiar după dispariția sa.
În comun cu povestirea La Țigănci cele două
nuvele din 1940 ar avea tema științifico-fantastică
a universurilor paralele. Întors după câteva luni să
înapoieze jurnalul dr-lui Zerlendi, naratorul află de
lucruri întâmplate într-un interval mult mai mare de
timp decât cele câteva luni care trecuseră de la ulti-
ma vizită. În plus, cele aflate acum nu seamănă cu
cele știute până atunci despre familia Zerlendi.
În Demnitatea metafizică a narațiunii: Mircea
Eliade, „La Țigănci” (rev. „Acolada”, Satu Mare, 11/
2020, p.12) semnalasem falsa discontinuitate dintre
literatura publicată înainte ca România să devină o
„gubernie penitenciară” (apud. Virgil Ierunca) și be-
letristica scrisă dincolo de Cortina de fier.
În opera literară publicată în România până la
plecarea în Anglia ca atașat cultural ar fi predominat,
vezi Doamne, o literatură inspirată de practici reli-
gioase orientale și teme folclorice. Mai pe urmă, în
nuvelistica sa, ar fi de găsit un amestec de adevăr si
ficțiune (cf. Ion Rotaru), tehnică „atingând apogeul”
în capodopera La Țigănci.
Cum vedem, însăși exprimarea lasă mult de do-
rit, fiindcă în abordarea eliadescă a unei probleme
precum supraviețuirea post-mortem nu apare zisul
amestec de adevăr și ficțiune. Totalitatea celor nara-
te reprezintă „un act de creație” (cf. Mircea Eliade,
Jurnal, vol. I, pp. 585-586).
Din întregul povestirii La Țigănci, unii au cău-
tat în mod greșit ceva „din realitatea nouă accesibilă”
la care s-ar referi nuvela. Or, fără nici o îndoială, „în
realitatea accesibilă nouă” semne despre viețuirea lui
Gavrilescu după moarte nu se pot găsi, mai ales dacă
cel trecut dincolo nu revine să povestească ce-a pățit.
Alții, la fel de eronat, au căutat să distingă în po-
vestire diverse episoade, mai consemnează Mircea
Eliade în jurnal. De unde transpare cât se poate de
limpede regretul generozității sale de a permite pu-
blicarea lui Sorin Alexandrescu în primul volum de
povestiri (1970) apărut în România după o totală
cenzurare care a durat un sfert de secol.
■
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
17
A. I. Brumaru
Sfada cronicarilor
Cronicarii și înaintestătătorii Luminismului
românesc ai Școlii Ardelene sunt și ei pre-
ocupați nu doar de origini, de continuitate,
trec câteodată (cu principele Dimitrie Cantemir, de
exemplu) chiar de obișnuita, la noi, autocompăti-
mire (bietul om de sub vremi... etc.): îi preocupă
tocmai particularitățile etnice, delimitările, își do-
resc să adune din cioburi oglinda întreagă a nației.
Este însă justificată (justificabilă) reluarea acestui
demers astăzi? Întrebarea e aceasta: a vorbi de spe-
cificul național nu ar însemna a admite deja o criză
(cum sunt convinși optzeciștii, lunediștii, postmo-
dernii; fiind de curând instructivă, în acest sens,
inocenta „autocritică” târzie a maestrului lor etc.)
a conceptului în cauză? Societățile (poate deja po-
pulațiile, popoarele) cu vechime istorică, stăpâne
adică de acum pe situația lor în cultura și civilizația
lumii, nu-și pun, se spune, problema, aceasta le-ar
apăsa doar pe cele tinere (?), rămase, cum să zic, la
coadă când cu împărțirea harului și darurilor. Dar
ce să însemne aceasta? Există, oare, un concept ce
cade în criză, se stinge sub încă o neputință? De
încă o slăbiciune, de incorigibila complexare sub
Cozmin Movilă	Ipostază, pastel pe hârtie, 21x20 cm
câte o mincime, sub câte o nedezlegare? Știința în-
aintată și agresivă (vezi astăzi, de pildă, IA) a se-
colului trecut încuviințează că există pattern-uri
generale; că se pot compara transistoric concepte,
judecăți, paradigme și credințe acceptate în dife-
rite culturi și epoci. În locul unui singur concept,
avem în orice demers populații mari de concepte,
ele sunt independente, suverane, și trăiesc, spre a
spune astfel, timpuri diferite și pentru scopuri dife-
rite. Vor fi fiind și ele populații istorice și o definire
neschimbată a lor e imposibilă. Tot astfel, nu avem
niciunde numai o singură problemă, ci genealogii
de probleme ce-și caută, spre a se exprima (spre a
se înfățișa, spre a deveni eveniment, fenomen), de
fiecare dată alte tehnici explicative; deși încă provi-
zorii, alte idealuri explicative. A-ți urmări prin ur-
mare fizionomia, ca să-i spun astfel, etnică proprie
să fie dar numai semnul precaritîții tale și nu acest
„ideal” explicativ, prin firea sa mereu viu, deschis
peste timpuri și inerții istorice? Altă întrebare ar fi
acum aceasta: există și o formă filosofică (a logosu-
lui și locului împreună) a ființării din lumea româ-
nească? Întrebarea ne trimite frecvent la limbă: fie
că e limba ta de azi, fie că e aceea care te-a precedat,
că e coincidentă cu protoistoria (preistoria) ce te-a
zămislit și determinat - dar de care poți în anumi-
te situații să-ți amintești. Uitarea devine amintire.
Cea mai potrivită uitare și amintire ale românescu-
lui este în vechile acestuia tradiții (nu numai inerte,
ci emergente), ca și în cultura populară prodigioasă
care nu doar ne-ar despărți (cum s-a spus câteoda-
tă) de valorile de astăzi, însă se împletesc în chip
neașteptat de bine cu ele. A vorbi așadar de speci-
ficul național la români este și a vorbi de valorifi-
carea, măcar în parte, a latențelor-potențelor locului
românesc (1). Dacă acestea au fost uitate, acest lu-
cru s-ar datora violenței ce însoțește orice act de
întemeiere. Agresiunea întemeietoare, scrie undeva
Jacque Derrida (2), are darul de a se ascunde, înte-
meierea însăși e menită ascunderii acelei agresiuni
întemeietoare. Cu alte cuvinte, acțiunea de fundare
socio-umană are, conform naturii sale, rolul de a
organiza amnezia: „câteodată prin celebrarea și su-
blimarea marilor începuturi”. Dar, ca să revenim, a
vorbi despre specific să nu semnifice și a convoca
diferența? Este ca și cum ar urma drumul scriiturii,
închipuit de același J. Derrida: scriitură originală, o
scriitură ce retrasează originea, pândindu-i semne-
le dispariției, scriitură pierdută, ca într-o nebunie,
după origini. Specificul e identitatea, una căreia i
se oferă o abia insesizabilă diferență, primind astfel
îngăduința de a ieși discret dintr-o închidere (3);
deschizându-se însă astfel afară, către lume.
*
Principele Dimitrie Cantemir, care e întâiul
(în secolul 17) gânditor român interesat filosoficeș-
te de ființa națională (4), a fost și un spirit critic,
apucând de aceea calea de mijloc. El afirmă că a
descrie „năravurile moldovenilor” e cu putință în
două feluri: a-i lăuda din „dragostea ce avem pen-
tru patria noastră” ori a-i osândi „după dreptate” și
din „dragoste de adevăr”. Conchide că le va fi „mai
folositor dacă le vom arăta limpede cusururile ca-
re-i sluțesc”. Cele mai multe, desigur, sunt meteh-
nele obișnuite, dar din ele românii dacă nu au prea
multe, „totuși puține nu au”. Două puse înainte
sunt: trufia și semeția. Românul s-ar lua la harță
și cu Dumnezeu dacă s-ar putea. Liniștirea îi vine
însă românului repede, se împacă deîndată cu po-
trivnicul. Românii sunt glumeți și veseli, deschiși,
neștiind de ipocrizie: „ceea ce au în suflet le stă și
pe buze”. Ușurel în dușmănii, românul e aidoma,
totuși, și în prietenie. Nu are vreo greață apoi, scrie
austerul prinț, de băutură, căreia, ce-i drept, nu i se
apleacă prea de tot, plăcerea pământeanului nostru
e mai degrabă de a se desfăta lungi ceasuri la petre-
ceri trudnice, câteodată și aci întrece în șumeneală
măsura. Românii sunt (urmează, ca să zic așa, bila
albă) buni luptători, în bătaie are aplecăciune pen-
tru lupta corp la corp. Ca armă aleg sabia, paloșul,
iar nu arcul cu care se izbește de departe și pe as-
cuns, cu el nu-ți vădești voinicia. „Împărăția atât
de mare și și înfricoșată a turcilor”, după ce a su-
pus, din Europa, Ungaria, Serbia, Bulgaria și pusese
stăpânire pe neamul cel mai înțelept - grecii - nu
a fost în stare „să silească un norod atât de prost
și fără de putere să i se plece sub stăpânire, norod
care a umblat de atâtea ori să lepede jugul pe care
l-a primit de bunăvoie, dar și-a păstrat întreagă și
nevătămată rânduiala sa politicească și bisericeas-
că”. Dezvelirea mai departe e efectuată de principile
moldav cu destulă cruzime. Pârgarii, poporanii săi,
enunță el, n-ar iubi învățătura, ei au despre aceas-
ta o opinie rea, încredințați că de învățătură multă
omul înnebunește. Sunt fataliști. Alteori însă, când
războiul nu-i împinge, „mai degrabă își mănâncă
pâinea din sudoarea frunții și în liniște”. Românii
sunt o nație credincioasă, „înverșunați până la
eres în credința lor”. „De aceea, se găsesc peste
18
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
60 de biserici din piatră numai în ținutul Sucevei,
peste 200 de mănăstiri mari, clădite din piatră, în
toată Țara de Sus, iar munții sunt plini de călugă-
ri și pustnici, care își jertfesc acolo, în liniște, lui
Dumnezeu viața smerită și singuratică”. Ei sunt tot-
odată binevoitori oaspeților, pe care, spre a-i cinsti,
chiar îi caută. Mai sunt morali, caști, curați. Cred în
superstiții, în farmece, făcături, ritualurile lor vor
fi prodigioase, precum este întreg folclorul nostru,
din care D. Cantemir se întrece a descrie, minuțios
și iscusit, coregrafia și cântarea.
Carcaterizările adeleanului Samuil Micu - tot
în ordinea așa-zicând epitetică - din Scurtă cunoș-
tință a istorii românilor, sunt iar ușor osânditoare,
însă scuzabile, fiind menite a stimula starea pre-
zentului. El scrie astfel, într-o limbă neînchipuită:
„Acestea sunt care foarte pre scurt am socotit a le
aduce pentru ceva cunoștință a neamului româ-
nesc, cu care pociu băga neamului românesc la ini-
mă ca să gândească de sine și să cate din ce părinți
și din ce oameni iaste și cît de puternic și de cinstit
odinioară au fost și tuturor linbilor groaznic și stă-
pân; iar acum să socotească la câtă ticăloșie au venit
și cât iaste el ce mai de jos neam, o, durere, slugă
și rob, prost și neînvățat, sărac și lipsit. Și dintru
această socoteală să-și deschidă ochii minții, și mă-
car puține, ca dintr-o crepătură, să zărească statu
său, și privind la cei de demult ai neamului său pă-
rinți, să nu facă de ocară mărirea acelora carii erau
oameni învățați, oameni războinici, oameni viteji,
carii sus căuta, nu se lasă proști și robi”.
Unele calificații sluțitoare și de ocară e drept
a spune, însă, că ni le-au adresat străinii (degrabă
interesați de pământuri, de teritorii din afara, să zi-
cem, a pustei). De această părere e Petru Maior (în
Reflecsii asupra dumisale rețensentului din Viena și
în Istoria pentru începutul românilor în Dachia).
Toți potrivnicii de azi, va scrie el, rostesc și în pre-
zent, cu gurile pline, „boacele (de la boca în it., gură
n.n.), adică zicere defăimătoare ale notariului un-
gur Bela”. După acela, românii ar fi (spusa cronica-
rului, românește, de tot admirabilă) „cei mai apuși
oameni a toată lumea”. „Ci întru adevăr bat ei aerul
atunci - continuă el în aceeași limbă românească
înmiresmată -, atunci când din cuvintele acele se
nevoesc a micșora pe români. Pentru că (...) ne-
cumpătata dragoste care avea notariul despre ghin-
ta ungurească, și ura spre alte limbi, la multe scâl-
ciituri îl împinse pre el. De acolo e că așa grăiaște
despre români scriind răsboiul lor cel cu ungurii”.
Cronicarii de astăzi (ca să sărim un secol,
două) califică pe români adesea fel, numai că se
„scandalizează” mai puțin, nu simt pe suflet apă-
sarea norului: e aci, poate, detașarea sub astuție
și „argumentații deiplomaticești”, politicile so-
sesc deci cu viclenie. Lui E. Lovinescu dezbaterea
în epocă în jurul caracterului etnic al culturii/ci-
vilizației românști i se pare a se desfășura „cu în-
verșunare” (atentând astfel la marea sa contribuție
ideologică, necesară și astăzi, a sincronismului (6)).
Pretutindeni, afirmă marele critic, îndeobște în
țările de veche civilizație, dezbaterile de acest tip
sunt inactuale. E aci, însă, o oarecare exagerare și o
pripeală: „actuală” o astfel de dezbatere era tocmai
atunci, pentru că se desfășura, iată, „cu înverșuna-
re”, după cum îndârjită fusese ceva mai înainte în
ținuturile al căror indice de civilizație criticul nici
nu-l pune acum la îndoială. Cum altfel, de exem-
plu, să înțelegem atitudinea lui Nietzsche, la 1870,
în Considerații inactuale, când se irita de absența
la germani a unității de stil, a unui suflet național
unitar și original? (7) Dar pe aceea, tot pe atunci,
a lui Richard Wagner, din eseul său Beethoven? (8)
Firește, concede totuși E. Lovinescu, a te concepe
în afara rasei e un un bovarism posibil doar în teo-
rie. E neîndoielnic că un product spiritual (realizat
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
cu o sensibilitate purtătoare de biologie și de de-
terminsm istoric într-un material verbal) poartă în
depozitul milenar psiheea colectivă. Dar, continuă
el, artei și și literelor românești îi lipsesc stilul ro-
mânesc, ceea ce nu înseamnă, totuși, și absența lor
viitoare. Prea multe au fost pe capul românului (aci
nu e totuși cazul comizerațiunii) vicisitudinele is-
torice și ele nu ne-au îngăduit decât o manifestare
în genuri inferioare, ele nu pot servi, de aceea, ca
„puncte de plecare ale artei dominate de imperati-
vul sincronismului universal”.
Un model de scepticism curat în acest câmp,
adică de inaderență totală la problema specificu-
lui e Al. A. Philippide. Un fragment dintr-un stu-
diu al poetului (Tradiția literară românească) este
elocvent: „La noi, romantismul n-a fost o reacție,
ci un botez inițial. De aci și enorm de multe influ-
ențe, traduse prin imitații, care au bântuit până în
timpul din urmă. Au trebuit (sic) câteva persona-
lități puternice - un Odobescu, un Caragiale, un
Eminescu - care să domine influențele și să le su-
pună. Dar care e românismul lui Odobescu sau al
lui Caragiale și chiar al lui Eminescu? Nu e vorba
de materialul omenesc pe care ei îl întrebuințează.
Acesta este, bineînțeles, românesc. Ce este însă nu-
mai românesc și numai românesc în spiritul care
tratează acest material?”.
Despre o spiritualitate românească în spețe in-
ferioare vorbește undeva și Tudor Vianu. Literatura
română nu se clasifică decât insuficient și neîndrep-
tățit, spune el, printre literturile romanice. Iată un
citat edificator în chestiune: „Instrumentul lingvis-
tic romanic prin care se exprimă poeții și povestito-
rii români, începând cu autorii doinelor, ai cântece-
lor bătrânești și ai basmelor, și sfârșind cu scriitorii
cei mai de seamă ai secolelor al XIX-lea și al XX-
lea, nu este suficient pentru a îndreptăți clasifica-
rea literaturii române printre literaturile romanice.
Relația dintre literatura română și celelalte litera-
turi create de popoarele romanice este mult mai
complexă și ea trebuie precizată”. Dacă literaturile
franceză, spaniolă, italiană arătau o evoluție mar-
cată înainte ca românii să înceapă una a lor, aceasta
înseamnă că pentru noi nu au lucrat anume factori
de legătură dătători de unitate. La noi a început a se
scrie (afirmă Tudor Vianu, ignorând însă literatura
cu o mie de ani mai veche, în latinește, a scriitorilor
străromâni, eclesiologi desigur, împrăștiați în cen-
trele imperiale creștine) abia în secolul al XV-lea,
prin traducerile religiose și în secolul al XVI-lea,
cu cronicarii moldoveni și munteni. „Românii - va
încheia T. Vianu - au rămas, într-o lungă epocă, în
afară de mișcarea literară a României”.
Un cronicar literar relativist, neîncrezător în
specific și, de altfel, dezintersat de ideologia litera-
ră, e Pompiliu Constantinescu. El scria: „Ce este
specificul național nu știm; suntem duioși sau ve-
hemenți, suntem raționaliști sau intuitivi, avem un
sentiment tragic sau unul apolinic al existenței -
iată tot atâtea controverse care ne pot dezorienta.
Într-o litertură tânără, ca a noastră, a teoretiza un
specific național este prematur”.
O mostră de negare violentă a specificului spi-
ritualității românești, de o „sofistică izbitoare”, e
prezentată în marea sa Istorie de G. Călinesacu (9).
„Divinul critic” nu-l numește, poate din motive în-
temeiate pe autor, notează doar că este „un distins
intelectual român”. Distinsul în cauză va fi afirmat
odată, fără să clipească: „Fiindcă cultura (sic n.n.)
românească nu e determinată specific încă, ci abia
pe cale de determinare, cred că nu există specific
încă nici un tip de intelectual român particular
român. Aceasta, fără îndoială, nu înseamnă că nu
avem ici colo invidualități eminenete, intelectuali
eminenți. Voiesc să spun că nu avem un tip colectiv,
comun de intelectual român. Căci orice s-ar spune,
Cozmin Movilă	Flori (2), ulei pe pânză, 70x60 cm
diferențierea tipologică pe națiuni e puternică prin
coloratura ce-o dă, nu numai în artă, dar chiar și în
filosofie și ideologie. Keiserling și Nietzcshe nu sea-
mănă cu Anatole France. Tipul nostru de intelectu-
al nu e caracterizat prin semne locale. El e tributar
Apusului, fie că e umanitarist, fie că e ceea ce e și
mai interesant, naționalist integral (10), suportând
formula Daudet-Maurass. Ceea ce dovedește încă
o dată că până și naționalismul ori antisemitismul
tot din străinătate le-am învățat. Obscurantismul
ortodox și mistic, cu întorcerea lui la naționalismul
șovin și la forțele așa-zise „creatoare” ale instinc-
tului bestial, e cel mai prost serviciu ce se poate
oferi culturalității faptice și dezorientate în care
trăim. Ca și rușii pe timpul lui Petru cel Mare, ca
și mahometanii lui Kemal Mustafa, vom învăța să
fim români, învățând rațiunea Occidentului”. G.
Călinecu e hotărât în contra acestei „absurdități”
(cu mențiunea că totuși de la Occident avem ce
învăța, firește mai puțin romanitatea și românita-
tea). Un popor așa de unitar și de vechi, afirmă el, a
avea trăsături diferențiale intuibile, un stil propriu
distinge orice ochi mai adânc, deși pe tot globul,
oamenii purtând aceleași veșminte, impresia va fi
de uniformitate. Specificul nu e una cu pitorescul.
Nu e nici numai un dat ce s-ar căpăta cu vremea
(ceea ce ar motiva că suntem numai pe cale de de-
terminare), dar e un cadru congenital: nu se capă-
tă și nu se pierde. Nu pentru că iei raționalismul
de la francezi, să zicem, nu ai specific, pentru că
o spiritualitate, cultura conține în sine toate note-
le posibile, precum un individ toate aspectele sale
caracterologice. Francezii sunt de regulă cartezieni,
dar vei găsi la ei și mistici, după cum vei găsi vi-
sători și la englezii pragmatici și la sistemtici și la
rânduiții nemți. „Specificitatea nu e o notă unică,
ci o notă cu precădere”. Și G. Călinescu mai scrie:
„Românii fiind oameni înainte de toate, deci gene-
rici, sunt naționaliști, mistici, raționaliști, fataliști și
celelalte. Nu de la Maurass avea să învețe România
sentimentul primordial de nație, pe care îl avea ex-
plicit Miron Costin. Întrebarea este doar care este
nota mai subliniată, fiind știut că un organism nu
imită niciodată nimic, având toate virtualitățile în
el. Ceeace pare imitație e doar o sugestie primită
la timpul oportun. Spaima că ne-am putea falsifica
trebuie să dispară”. Așa este: Europa, la temelile că-
reia vom fi fost - chiar dacă aceasta scandalizează
veniturile - nu este pentru români de nicio înfrico-
șare. Dar G. Călinescu mai precizează acum hotă-
rât pentru caz: „Singura condiție pentru a fi specific
e de a fi român etnic” etc. Ar părea însă, cu acestea,
19
o ducere a chestiunii către tipul rustican de civiliza-
ție, un tip așa-zicând minor, punând în inferioritate
pe român? Tipul țărănesc nu e un indiciu de tine-
rețe, adică de imaturitate și structural moale. Din
contra, apreciază G. Călinescu: „Istoricește suntem
prin substratul nostru traco-getic, care e esențial,
dintre vechile popoare ale Europei. Suntem niște
adevărați autohtoni, de o impresionantă vechime.
Indiferența vădită a țăranului român pentru po-
poarele imediat înconjurătoare vine din instinctul
că acestea sunt mai mult sau mai puțin recente”.
Note
1 Locuri care el însele constituie dimensiuniale ființei:
reprezintă câteodată ceva ca o desțelenire; la români e
și zare (poală a cerului, cu vorba noastră țărănească) în
hățiș; alteori e drumul (plaiului) pe care-l dă străinu-
lui rătăcit în hățișuri ciobanul de pe dealurile Branului
(vezi Sextil Pușcariu, Limba Română, Editura Minerva,
București, 197). Locuri ce alcătuiesc și așează singure
o lume (vezi și Mircea Arman, Eseu asupra structurii
imaginativului uman, Editura Tribuna, Cluj-Napoca,
2020), pentru noi, fatalmente, lumea românească. Dar
aceste locuri sunt mai întâi în limbă (poate fi și limba ca
scriitură). Samuil Micu, se știe, numea limbi seminții-
le și națiile. Locuri uitate, însă peste care dai inevitabil
atunci când începi să-ți cauți în ființare ființa - ființa ta
ori a seminției tale; ființa ta și, îndată, pe aceea în care ai
ostenit și ponosit, ființa deci a vieții tale. Căci nu a spus
oare și tedescul acela, la 1848, Auguste Schleicher (în
Zur Vergleichenden Sprachgeschichte) că formarea unei
limbi, istoria ei coincid cu preistoria poporului ce o va
vorbi? În limbă, spiritul (acela al umanității și acela al
fiecărui popor în parte) apare în alteritatea sa: de unde,
apoi, și această legătură între o limbă și naționalitate; 2.
Jacques Derrida într-un dialog cu Michel Wieviorka pe
marginea Seminarului de la L’Ecole des Hautes Etudes
en Sciences Sociales, după „Lettre Internationale”, edi-
ția română, an 1999; 3. Jacques Derrida, L’Ecriture et
la difference, Edition du Seuil, 1979; 4. Am trecut,
se înțelege de ce, peste o caracterizare diferențuială
mai timpurie, aceea din Cronica lui Grigore Ureche,
care însă („bazna”) aparține interpolării lui Siminon
Dascălu; ea a inspirat într-un ceas de cumpănă pe Emil
Cioran în Schimbarea la față a României. Dar, în se-
colul 17, Dimitrie Cantemir nu e el însuși misericor-
dios: nu va cere îndurare pentru nația sa, își pune, din
contra, pământenii, pârgarii săi numai față cu adevă-
rul, relele lor adesea îl desgustă; 5. Dimitrie Cantemir,
Descrierea Moldovei, Editura Ion Creangă, București,
1978; 6. E. Lovinescu, Istoria civilizației române mo-
derne, București, 1925; 7. Sunt patru „considerații
inactuale” sau „intepestive” (cum le-au tradus fran-
cezii) apărute între 1873-1876, culminând cu Richard
Wagner la Bayreuth; din cât știu încă nu au fost tra-
duse în românește; 8. Richard Wagner, Beethoven (în
Pelerinaj la Beethoven), în care Wagner îl precede pe
Nietzsche în tipologia sa dualistă: dionysiac și apollinic.
A apărut în două ediții (1977, 1979) la Editura muzi-
cală, în traducerea lui Adrian Hamzea și cu un studiu
introductiv (Wagner pelerinul...) de A. I. Brumaru; 9.
G. Călinescu, Specificul național (în Istoria Literaturii
române de la origini până în prezent, Editura Minerva,
București, 1982); 10. Cu această calificație e „denunțat”
în oficiosul kominternist „Lumea nouă”, marele gândi-
tor creștin Petre Țuțea de către Belu Silber, alias Andrei
Șerbulescu; arestat apoi și el de către tovarășii săi de
partid bolșevic, prin delațiunea Liubăi Chișinevsch,
Silbert va fi turnătorul decisiv în procesul ilegitim al lui
Lucrețiu Pătrășcanu, trimițându-l, pe el, din temniță la
execuție prin împușcare (vezi și A. I. Brumaru, eseul
Sfântul Petre Țuțea și proiectul, în Petre Țuțea, Proiectul
de Tratat. Eros, Editura Pronto, Brașov, 1992 și A. I.
Brumaru, Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea
așa cum a fost ea, Editura Athena, București, 1995).
■
Nicolae Iuga
J. Fr. Herbart,
dacă Etica are un scop
Cozmin Movilă	Iris (2), ulei pe pânză, 50x40 cm
Un eticist kantian în sensul cel mai propriu
al termenului este și Johann Friedrich
Herbart (1776-1841). Herbart a trăit în-
tr-o epocă în care dezvoltarea învățământului a
impus organizarea unor instituții speciale pen-
tru pregătirea cadrelor didactice și introducerea
în acele școli, chiar și în Universități, a pedagogi-
ei ca disciplină de învățământ1. Acest filosof este
contemporan cu cei mai importanți gânditori și
scriitori ai culturii clasice germane, de exemplu cu
J. W. Goethe și G. W. Fr. Hegel. Herbart studiază
Filosofia la Universitatea din Jena, unde pe atunci
au predat J. G. Fichte și Fr. W. Schelling. Îl vizitează
pe Pestalozzi la Burgdorf. În anul 1805 Herbart este
chemat profesor la Universitatea din Gottingen.
Lucrările sale de pedagogie atrag atenția mai mul-
tor universități, iar Herbart se mută la Universitatea
din Konigsberg, pe catedra celebră pe care anteri-
or, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a
funcționat Immanuel Kant. În afară de cursurile
de pedagogie, Herbart înființează aici un Seminar
(un „modul” cum se spune azi) pedagogic pentru
studenții care se pregăteau în vederea unei cariere
didactice, tradiție perpetuată în universitățile euro-
pene până în zilele noastre. Herbart este totodată și
primul profesor de Pedagogie care își elaboarează
el însuși cursuri pe domenii înrudite cu Pedagogia,
precum: Etică, Psihologie, Filosofie generală.
Se poate spune că, în concepția sa etică,
Herbart a fost stimulat și influențat de marile con-
strucții filosofice ale lui Kant și Hegel2. Punctul
de plecare al pedagogiei lui Herbart îl constituite
plasticitatea copilului, un principiu în egală măsură
pedagogic și filosofic3. Noțiunea de plasticitate are
o sferă mai largă, cu aplicabilitate la lumea anor-
ganică și la cea organică, dar principiul plasticității
voinței în vederea moralității este o realitate pe care
o întâlnim numai la om. Pedagogia depinde de eti-
că și de psihologie, deoarece etica ne arată scopul
educației, iar psihologia mijloacele pe care trebuie
să le utilizăm în vederea atingerii scopului. Așa se
face că pedagogia depinde simultan nu numai de
experiență, ci și de metafizică. Totuși, pedagogia
nu poate să presupună o plasticitate nelimitată,
deoarece starea de nedeterminare a copilului este
limitată de individualitatea sa. Determinarea prin
educație este limitată de timp și loc, de împrejură-
rile istorice, iar evoluția sufletească a omului adult
continuă și după ce el a ieșit de sub influența educa-
torului. În concluzie, educația este limitată la înce-
put de natura copilului, iar mai târziu de hotărârile
proprii pe care le ia omul matur.
Scopul esențial - etic - al pedagogiei îl repre-
zintă cultivarea virtuții. Potrivit viziunii etice și
pedagogice a lui Herbart, faptele oamenilor sunt
corecte din punct de vedere moral, adică se cir-
cumscriu sferei virtuții, dacă sunt conforme cu un
număr de cinci criterii sau idei etice: (a) libertatea
interioară, (b) tendința către perfecțiune, (c) bună-
voința, (d) ideea de dreptate și (e) ideea de echita-
te4. La fel ca și Kant în privința cunoștințelor apri-
ori, Herbart considera că aceste idei ale sale sunt
universale și necesare, că nu sunt supuse variațiu-
nilor locale sau istorice. Acestea sunt fundamentul
științific și filosofic al construcției sale pedagogice.
Din libertatea interioară se naște nevoia de cultiva-
re a virtuții. Ideea de perfecțiune se referă la sănăta-
tea corpului și a sufletului, în sensul că ambele tre-
buie să fie prețuite în mod egal și cultivate în mod
intenționat. Ideea de bunăvoință, sau mai degrabă
ideea kantiană a unei voințe necondiționat bune,
este menită să atragă atenția educatorului că trebu-
ie să ferească copilul de înclinațiile spre voința rea
și să-i cultive prețuirea pentru voința bună. Ideea
de dreptate trebuie să formeze la copil respectul
față de ceea ce este drept. Ideea de echitate este
convingerea că o pedeapsă este meritată, dacă răul
a fost făcut în mod intenționat. Ideile de dreptate
și echitate îi formează totodată copilului convinge-
rea că societatea umană trebuie să se bazeze pe un
sistem de recompense și sancțiuni. Este necesar ca
educația morală să se lege cu cea religioasă, pen-
tru a preveni pericolul ipocriziei la care se expune
cineva, atunci când moralitatea nu a câștigat încă
în sufletul lui o bază solidă, prin obișnuința unei
serioase observări de sine5.
Fundamentele psihologice ale educației, după
Herbart, sunt memoria și imaginația, care pun ul-
terior în mișcare puterea de judecată. Dar se poate
observa că există și copii care în mediul lor în care
se joacă manifestă multă fantezie și inteligență, pe
când în cadrul activităților organizate în școală
acești copii îi par învățătorului mai puțin înzes-
trați. Astfel de cazuri demonstrează că învățămân-
tul trebuie să se adapteze la dezvoltarea proprie a
fiecărui copil, în acest mod pune Herbart nevoia
unui învățământ individualizat. Pentru ca învă-
țământul să „pătrundă cu adevărat în gândurile
20
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
și sentimentele copilului, trebuie să i se deschidă
toate porțile6. Unilateralitatea învățământului este
dăunătoare prin însuși faptul că nu se poate pre-
vedea cu siguranță care anume din conținuturile
învățământului vor influența mai mult asupra co-
pilului. Pedagogia - după Herbart - se edifică pe
trei piloni principali: (1) Guvernarea copilului, (2)
Sistemul de învățământ și (3) Educația morală. (1)
În primul rând, noțiunea de guvernare a copiilor
ne spune că aceștia trebuie să simtă, ca și adulții,
constrângerea pe care orice individ trebuie să o su-
porte din partea societății, ideea că elevii trebuie să
fie ținuți permanent în limitele acesteia. Principiul
guvernării copiilor constă - după Herbart - în a-i
ocupa pe copii în permanență, nu neapărat în vede-
rea vreunui câștig pentru cultura spiritului, ci chiar
și fără alt scop decât acela de a evita dezordinea7
(chestiune de educație nemțească!). Copilului tre-
buie să i se asigure dezvoltarea fizică, fără a-l lăsa
să se moleșească, precum și fără a-l fortifica în mod
exagerat. Trebuie să i se satisfacă deplin nevoia de
mișcare fizică, fie și numai pentru pentru a evita
starea de „neliniște naturală” care se manifestă la
diferite vârste. Ocupațiile pe care copiii și le aleg ei
înșiși sunt de preferat celor impuse de către adult,
iar pe măsură ce înaintează în vârstă o parte tot mai
mare din ocupație ia forma învățării. Ocupațiile
presupun în mod necesar o supraveghere continuă
din partea educatorului, precum și o reglementare
printr-un veritabil sistem de imperative și inter-
dicții, încât să se ajungă la un raport optim între
constrângere și libertatea îngăduită. Mijloacele vor
fi blânde sau aspre, spre a se da o cât mai mare efici-
ență activității de guvernare. Herbart nu exclude cu
totul pedepsele corporale, cu mențiunea ca acestea
să fie rare, să producă mai mult temere, decât să fie
aplicate în realitate. Copiii abrutizați de bătaie vor
deveni insensibili la pedepsele corporale. Ideal ar fi
ca educatorul să-și impună autoritatea fără pedep-
se, numai că autoritatea nu apare de la sine, ci pre-
supune o superioritate evidentă a spiritului, a cu-
noștințelor, a calităților fizice și a relațiilor sociale.
Este posibil ca educatorul să câștige iubirea elevilor
buni prin natura lor, printr-o purtare amabilă de
lungă durată.
(2)	În al doilea rând, organizarea sistemului
de învățământ trebuie să procure ocupațiile pe care
să se bazeze guvernarea copiilor. Copiii trebuie să
fie ocupați permanent, fiindcă trândăvia duce la
dezordine și corupție. Dacă ocupația constă într-o
muncă manuală utilă, este cu atât mai bine, dar este
de preferat ca prin ocupație să se învețe ceva care
să contribuie la formarea pentru viitor. Guvernarea
copilului se ocupă de prezent, iar învățarea de vii-
tor. Valoarea omului nu stă în știință, ci în voință,
dar nu există o voință independentă de învățare,
ci voința își are rădăcinile în cercul de reprezen-
tări și idei pe care le-a dobândit cineva8. De ace-
ea, în pedagogie teoria despre învățământ trebuie
să vină înaintea teoriei despre educația morală.
Toată valoarea învățământului educativ se măsoară
prin activitatea spirituală pe care o provoacă. Dar
dacă toată activitatea spirituală ar fi de un singur
fel, atunci ar fi indiferent cu ce obiecte de învăță-
mânt îi ocupăm pe copii. Experiența însă ne arată
că înclinațiile oamenilor sunt extrem de felurite, iar
dispozițiile care se manifestă mai puțin la copil nu
trebuie înăbușite sau neglijate. În concluzie, învă-
țământul trebuie să fie variat și totuși să fie totoda-
tă același pentru mulți, încât să poată contribui la
nivelarea inegalităților în direcția spirituală. Dacă
în cazul guvernării este aproape indiferent cu ce îi
ocupăm pe copii, numai ca să-i ferim de trândăvie,
în cazul învățării nu este indiferent ce conținuturi
se vor învăța, pentru că scopul final al învățămân-
tului este atingerea virtuții. Învățământul nu este
un scop în sine, ci un mijloc în vederea formării
omului caracterizat prin virtute. Între scopul final
și prezent se interpun scopurile imediate, care ne
arată caracterul multilateral al interesului elevi-
lor. Noțiunea de „interes” în pedagogie înseamnă
felurile activităților spirituale pe care trebuie să le
provoace învățământul. Interesul este activitatea
proprie a copilului, deci interesul trebuie să fie
multilateral. Pe omul egoist îl interesează numai
lucrul care poate fi avantajos pentru sine, de aceea
egoistul va fi un om unilateral (sau unidimensional,
cum va spune în a doua jumătate a secolului XX
un Herbert Marcuse). Nu numai unilateralitatea, ci
și varietatea haotică și nedeterminată a intereselor,
împrăștierea, este opusul adevăratei multilaterali-
tăți. În conformitate cu structurarea și ierarhiza-
rea intereselor (interes empiric, speculativ, estetic,
social, religios etc.) se vor determina obiectele de
învățământ și se vor configura planurile de învăță-
mânt.
(3)	În al treilea rând, educația morală este cea
care privește viitorul copilului. Educația morală
trebuie să fie mai mult o atitudine personală, care
să se manifeste printr-o tratare prietenească. Bunul
educator „se va face plăcut școlarului, dacă aces-
ta nu merită contrariul”9. Scopul educației morale
este virtutea - și de aici se vede caracterul eticist și
kantian al idealului educației la Herbart. Virtutea
ca atare este însă un ideal, suma faptelor noastre
care sunt orientate spre acest ideal poartă numele
de moralitate. Prin educație în genere, tânărul tre-
ce de la plasticitate la cultură și de la indeterminat
la ceva fixat și stabil, tot astfel în cadrul educației
morale apropierea de virtute constă într-o fixare a
atitudinii. Astfel, scopul educației morale este defi-
nit ca tărie de caracter. Caracterul are două laturi: o
latură obiectivă, rezultată din observarea tânărului
de către ceilalți și o latură subiectivă, constând din
observarea de sine. În latura subiectivă a caracteru-
lui, prin repetarea îndelungată a unor cazuri simi-
lare, se formează treptat noțiunile morale generale.
Caracterul implică și memoria, conștiința tânăru-
lui că el rămâne identic cu sine în ceea ce privește
voința. Cu trecerea timpului se formează pruden-
ța, temelia adevăratei stăpâniri de sine, și în acest
Cozmin Movilă	Serafim, ulei pe pânză, 100x60 cm
Cozmin Movilă
Iarna (2), ulei pe pânză, 100x70 cm
fel tânărul se apropie de libertatea interioară. Apoi
Herbart analizează amănunțit diferitele metode de
realizare a educației morale.
Importanța lui Johann Friedrich Herbart în
istoria pedagogiei este deosebită. S-a spus despre
el că se înscrie tradiției platonice, potrivit căreia
fiecare copil se naște cu un anumit potențial, dar
acest potențial rămâne neîmplinit până când, prin
educație, este cultivat cu valorile cumulate ale ci-
vilizației umane10. Deși Herbart a murit în 1841,
ideile sale au cunoscut o largă răspândire în a doua
jumătate a secoului al XIX-lea și chiar o adevărată
renaștere în prima parte a secolului XX, având eco-
uri puternice nu doar în Germania natală ci și în
țări precum Marea Britanie, Franța, Statele Unite11.
Deși după Primul Război Mondial centrul de in-
teres al pedagogiei s-a deplasat spre utilitarism,
pragmatism și instrumentalism, ideile lui Herbart
au continuat să rămână influente, în special în ceea
ce privește relevarea importanței gândirii critice a
tinerilor și rolul literaturii de ficțiune în activitatea
educativă.
Note
1 http://en.wikipedia.org/wiki/Johann_Friedrich_
Herbart
2 Ion Gh. Stanciu, Prefață la: J. Fr. Herbart, Prelegeri pe-
dagogice, Ed. Did. și Pedagogică, București, 1976, p.
IX.
3 Johannn Friedrich Herbart, Prelegeri pedagogice, Ed.
Didactică și Pedagogică, București, 1976, p. 3.
4 J. Fr. Herbart, Prelegeri pedagogice, Ed. cit., p. 6.
5. Idem, p. 7-8.
5
6	Idem, p. 12.
7	Idem, p. 16.
8	Idem, p. 20.
9	Idem, p. 53.
10 A. Blyth, „From individuality to character: the
Herbartian sociology applied to education”. British
Journal of Educational Studies, 1981, p. 69.
11 Idem, p. 77.
■
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
21
istoria literară
Radu Bagdasar
Din subteranele creației
(XII)
Modul de funcționare a orologiului
interior
Regimul de funcționare a orologiului interior
depinde pe de o parte de structura de parametri
intelectuali-afectivi ai factorului scriitor, altfel spus
de specificul „mașinii” sale mental-afective, iar pe
de alta de natura proiectului considerată în termeni
de problematică specifică și implicit de comenzi
adresate primului factor.
Am menționat deja factorii de bază ai ecuației
genetice: portretul psiho-afectiv analitic al autorului
(germ. Ichheit1), obiectivul proiectului și exigențele
lui așa cum sunt ele imaginate de autor, urmate de
procesul de geneză, puntea relațională între primii
doi poli, strategiile pe care agentul-autor le adoptă
pentru a satisface exigențele proiectului și a-și atin-
ge obiectivul.
Cozmin Movilă	Iriși, ulei pe pânză, 50x40 cm
Autorul-agent este un veritabil continent sub
raportul complexității. Despre autorii majori s-au
scris mii de cărți care caută să ilumineze multiplele
aspecte ale existentei și comportamentului lui. El
trebuie considerat pe dimensiunea sincronică -
datele congenitale de temperament și caracter - și
diacronică: traiectul biografic cu atmosfera, avata-
rurile lui majore și evoluția lui. Pe dimensiunea di-
acronică, o atenție specială trebuie acordată copilă-
riei și tinereții. Numeroase proiecte și constante de
comportament își împlântă rădăcinile în evenimen-
te din această perioadă. Goethe, Chateaubriand,
Mark Twain, Dickens, Marcel Pagnol, Ion Creangă
si-au clădit o bună parte din operă pe nostalgiile
sau reminiscențele negre ale copilăriei. Dar si eve-
nimentele majore ale maturității - o întâlnire cu o
personalitate de excepție, o revoluție sau un război
- pot constitui evenimente deflectoare ale destinu-
lui autorului în cauză.
Să privim câteva momente capitalul de ple-
care, genetic, al creatorului. Există autori născuți,
care dispun de (toate) calitățile necesare de la pri-
ma tentativă creatoare, și autori „făcuți”, care lipsiți
de calitățile necesare sau chiar avându-le în parte
se autoconstruiesc prin voință și strategie tehnică.
Madeleine de Scudery, D-na de Sevigne, Surorile
Bronte, George Sand, Jane Austen fac parte din pri-
ma categorie. Ultima pare a fi avut un spirit afabu-
lator înnăscut. Mediocru, dulceag, îngust burghez,
fără abisuri psihologice sau metafizice, dar înnăs-
cut2. Înclinația ei organică de a înseila povestiri sau
poezii imediat ce a știut să țină un condei în mână
ține de un talent moștenit sau/și de un mediu soci-
al-familial în care flecăreala imaginativă era un obi-
cei. Spre deosebire de alți autori, recte Balzac, care
au investit ani sau zeci de ani pentru a se cultiva și
apoi au produs propria lor contribuție, Austen, cu
un bagaj „minimal” a început să scrie cu o siguran-
ță uimitoare pentru vârsta ei versuri, povești, proze.
Resimțea o nevoire interioară de ordinul pulsiunii
irepresibile de a se exprima. Austen este probabil
o descendentă atavică a mileniilor de cultură orală
ale umanității arhaice ai cărei povestitori, carisma-
tici, dotați, au lăsat urme genetice în omul modern.
Austen pare a fi fost receptacolul unei asemenea
moșteniri. Lucrările ei scrise la vârsta adolescen-
ței, între 1787 când avea 12 ani și 1793, se disting,
după Paul Johnson, prin trei calități. Primele două
sunt o mare siguranță în concepția fantasmatică,
în compoziție la care se adaugă o expresie directă,
elegantă. Vădește de asemenea o mare economie de
mijloace, semn al unei anume maturități a scrisu-
lui. Avea doar - amănuntul este nostim - serioase
probleme de ortografie. A treia calitate este entu-
ziasmul și efervescența fanteziei, capacitatea de a
pune în scenă punctele de zenit și abisurile mora-
le ale burghezului din epocă așa cum îl cunoștea
ea: aventuri, melodramă, morți teribile, întâmplări
șocante. Nimic nu depășește însă evenimentele pe
care le trăiește individul ordinar, iar prin forța lu-
crurilor tot ce curge ca din sursă este superficial,
mai aproape de divertisment decât de literatura
„grea”. Prea tânără când a scris, prea alertă în scris
și izolată literar, Austen, ca și surorile Bronte, n-a
putut revela decât calitățile înnăscute de povesti-
toare, pentru că virtuțile achiziționate de tipul cul-
turii, reflecției, a operatorilor textogeni, n-a avut
timpul de a le integra spiritului său. Nici o veritabi-
lă filosofie de viață nu răsună dincolo de dulceaga
tramă narativă, sentimentele sunt mediocre, nici o
tematică distanțată de realitățile provinciale ale so-
cietății britanice a epocii, tot ce se vede și se mișcă
în romanele lor era la îndemâna cunoașterii tutu-
ror contemporanilor lor. Înotăm într-o banalitate
sufocantă! Acest gen de scrieri nu s-ar fi putut face
remarcate și menține pe firmament decât în con-
textul mediocru al romanului englez.
Cozmin Movilă	Miriam (2), ulei pe pânză, 40x30 cm
Suntem tentați să considerăm acest gen de
scrieri drept literatură de divertisment, „litera-
tura clinchenitului lingurițelor de ceai” și să dăm
dreptate Virginiei Woolf când scriitoarea reia opi-
niile critice ale unui anume George Moore privind
romanul englez: „Romanul este partea cea mai
neizbutită a literaturii engleze. Comparându-l cu
romanul francez sau rus. Înainte de a născoci jar-
gonul său caracteristic, James a scris niște povestiri
drăguțe. Dar era vorba despre oameni bogați, care,
cred c-a spus-o el însuși, sunt lipsiți de instinct. Dar
Henry James era fascinat de balustradele de mar-
mură. Nici unul dintre personajele sale nu este ani-
mat de pasiune. Anne Bronte a fost cea mai înzes-
trată dintre surorile Bronte, iar Conrad ar fi putut
să nu scrie [...]” (Woolf A Wriier’s Diary 9 martie
1926).
Marii autori lucrează în general trudnic, „căz-
nit”, aproape contra lor înșiși: au ceva profund de
spus dar sunt deserviți de o fantezie indigentă,
dificultăți de compoziție, platitudine expresivă
pe alocuri. Viețile unui Flaubert, Virginia Woolf
sau Italo Calvino au fost tot atâtea urcușuri pe
Golgota concepției și punerii în frază. Ceea ce este
cel mai important rezidă în profunzimea ideilor,
subtilitatea jocurilor psihologice, semnificația is-
torico-umană a perspectivelor. Ei compensează
însă handicapurile evocate prin dimensiunea lor
demiurgică: voința, forța psihică de a învinge ad-
versitățile, a reuși finalmente să se ridice deasupra
lor înșiși și a încarna fenomenal obiectivul înalt
pe care îl vizează. Tolstoi profesează în Război și
pace, în special prin discursul lui Pierre Bezuhov,
idealuri umane care se vor realiza abia peste un se-
col. Prin literatura sa dar și prin acțiunea socială,
Tolstoi s-a străduit să modernizeze societatea rusă
a timpului său, s-o facă mai dreaptă și mai prospe-
ră. Truditorii, iar aici termenul este profund pozi-
tiv, opus superficialului, par a fi cei care sondează
îndelung profunzimea faptelor pe care le relatează.
Nu alunecă la suprafața lucrurilor ca cei mai mulți
spontani ci încearcă să surprindă toate implicați-
ile și dimensiunea filosofică a conținuturilor puse
în pagină. În galeria marilor truditori îl vedem pe
„boul de muncă ” Flaubert care consideră uimit el
însuși motorul care îl animă: „Voința asta turbată
care mă onorează și e poate un semn de prostie.”
(Flaubert>d-na Roger de Genettes, vara 1864).
Prostia nu este însă îndeobște o insignă a onoarei.
Genialitatea lui Flaubert consistă tocmai în voința
obstinată și în munca monstruoasă. Departe de a
22
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
fi semn de prostie, voința este unul dintre secretele
cheie ale reușitei în toate domeniile. Ea trezește și
biciuiește inconștientul. Marii creatori au fost mari
obstinați voluntari. Zola despoaie pentru Germinal
presa timpului de articolele scrise despre greva de
la Anzin, este prezent în sala tribunalului pentru
a nota desfășurarea procesului minerilor, se de-
plasează pe locurile evenimentelor unde ia note și
discută cu minerii, montează un dosar documentar
mamut al grevelor. Șantierul zolian seamănă mai
degrabă cu ancheta reconstitutivă a unui istoric de-
cât cu cea a unui scriitor-artist. Zola avea indubita-
bile calități de orfevru în materie de stil, dar în ce
privește invenția materiei fantasmatice era departe
de facilitățile dar și de superficialitatea unei Jane
Austin3. El compensează deficitul de spontaneitate
imaginativă printr-o investiție de timp superioară
și prin documentație.
Autorii de tip rapsodic, precum Madeleine de
Scudery, Austen, surorile Bronte sau George Sand
nu au adesea profunzime. Scriind pentru că au
această facilitate, ele rămân la suprafața faptelor,
extrem de îndemânatic povestite, dar fără arriere-
plan-ul de ceață metafizică sau psihologică care
învăluie operele unui Shakespeare, Baudelaire,
Rilke sau plenitudinea de sens a operelor unui
Goethe, Eminescu, Mircea Eliade. Căutările de
sens arhetipal la ultimul citat, îndelungate, - a
se vedea Pădurea interzisă - nu-i permit să con-
sidere un text terminat chiar dacă anecdotica
este „completă”, pentru că sensul i se pare lacu-
nar, șchiop. Autorii simplu talentați, de felul ce-
lor citați la începutul paragrafului, nu pot fi stâl-
pii monumentali ai templului unei culturi. Ei se
plasează, cum spuneam, mai aproape de condiția
divertisment a artei decât de cea de aventură la
frontierele necunoscutului. Le lipsește totalmen-
te geniul și implicit reușita lui supremă: frisonul
metafizic. Sunt personaje incapabile să privească
abisul (Nietzsche). Când autorul scrie căznit, scrie
căznit pentru că intuiește profunzimea noetică a
subiectului, își dă implicit timpul să gândească, să
se detașeze de evenimențialul exterior, să se înalțe
către zenitul filosofic al semnificației faptelor rela-
tate. În fond, scriitorul este un cercetător, un ex-
plorator al necunoscutului existențial și valorează
în momentul scrierii prin „ceea ce îi lipsește” iar
după scriere prin ceea ce a descoperit. Piesele lui
Shakespeare se supun, după M. T. Jones-Davies
(1980), mecanicii mitului eternei reîntoarceri.
Un rege slab sau bigot comite erori politice care
plonjează țara în dificultăți si provoacă rebeliunea
supușilor. Haosul, mizeria, disperarea se instalea-
ză în regat. După o perioadă de suferințe, forțele
răului sunt învinse de un rege puternic și bun care
restaurează ordinea și prosperitatea regatului.
Este vorba de același ciclu prezent în Biblie: oame-
nii comit păcate, urmează alungarea din Paradis și
mântuirea pentru cei buni.
Narațiunea trebuie să se sublimeze finalmen-
te într-un fragment de filosofie a vieții. Vigny, unul
dintre puținii autori care își vertebrează opera de
o reflecție asupra operei, gândește astfel pentru că
pe 20 februarie 1858, „la orele două după miezul
nopții” ajunge la concluzia următoare: „DESPRE
POEZIA PURĂ. Numai gândirea, Gândirea pură,
exercițiul lăuntric al ideilor și jocul lor între ele
este pentru mine o adevărată fericire! /[...] Baie
a sufletului, odihnă și muncă totodată: aud pașii
armonioși ai ideilor, printre sferele Universului și
printre toate constelațiile trecutului și visele înste-
late ale viitorului./ Meditația adevărată [...] devine
un fel de telescop ce-ți aduce acum în fața ochilor
amintirile [...] iar în alte dăți ea apucă un telescop
care îți aduce sub ochi idei îndepărtate de noi în
timp și prin formele limbajului./ Ea se bucură
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
de contrastele și armoniile pe care le descoperă,
necontenit, în spațiile fără fund și fără limită ale
unui nemărginit infinit. [...]/ Ceea ce importă este
să te bucuri de întreaga stăpânire a gândirii tale și
de priveliștea anticipată a formei și a frumuseții
desăvârșite a unei opere suveran frumoase”.
Austen & Co. nu par a fi auzit vreodată „pașii
armonioși ai ideilor” și nu depășesc realitatea sen-
sibilă a timpului lor, căreia îi fac o copie conformă
în creațiile lor. Succesul ei se explică prin faptul că
a scris pe gustul mediei sociale, altfel spus a pro-
dus o literatură comercială. Ceea ce explică succe-
sul ei nedezmințit de trei secole.
Când scriitorul nu dispune de facilități na-
turale (iar uneori chiar când dispune) are nevoie
de o mai fină reglare a orologiului interior. Jane
Austin n-a avut deloc nevoie de o asemenea re-
glare, pur si simplu pentru că materia ei fantas-
matică țâșnea spontan, fără nici o dificultate,
asemenea unui vulcan în erupție. Doar că ea nu
aducea nimic important cititorului, pentru viziu-
nea lui asupra vieții sau pentru construcția lui în
plan intelectual, relațional, afectiv etc.. Dar când
materia nu vine, ea trebuie extrasă, de unde nece-
sitatea unei științe și a unei „tehnologii” a lucrului
cu inconștientul. În 1910, Rilke tocmai termina-
se Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge
(Însemnările lui Malte Laurids Brigge), dar avea
și un proiect legat de Duino, unde prințesa Marie
von Thurn und Taxis îl găzduise deja de câteva ori
în castelul său. Nu reușește însă să scrie nimic.
Plângându-se de „tulburarea” și „de strania și
stupida neliniște în care m-au lăsat mari proiecte
neterminate” Rilke este traversat în iulie 1910 de
stări de spirit negative: „[...] toate lucrurile con-
spirau la tribulațiile zilelor mele în mod atât de
unanim încât nu mai discerneam nimic în afară;
iar în ce privește interiorul; unde convine să te
întorci mereu cu pasiune în momentul unor ase-
menea perturbări, atâtea umilințe îmi veniseră, în
parte de la corpul meu suferind [...] la incompre-
hensibilele condiții atmosferice din vara asta [...].
Și mă simt cu atât mai mult expulzat din dificilul
paradis al muncii mele că am părăsit Parisul fără
să știu unde să merg. Sper, câteva zile de schim-
bare ajutând, să regăsesc curajul și rezoluția de a
reveni la ele și de a reîncepe încă odată. A spune
totuși că îmi propuneam atâtea lucruri să între-
prind din nou, - puțina indispoziție nu explică de-
loc vidul total și incapacitatea ultimelor luni care
îmi fac rușine” (Rilke>Marie Taxis 13 iulie 1910).
Între categorii, ca un fenomen de sinteză între
orfici și artizani, l-am situa pe Shakespeare care,
demarând deja la un bun nivel în 1589, a escaladat
imediat cote nebănuite de măiestrie. În 1604 când
scrie Hamlet cu o mână de maestru, refuzând de a
explica comportamentul prințului de Danemarca
prin banale „motive familiale” cum ar fi făcut un
dramaturg de mâna a doua, el atinge ceva mai
profund (Greenblatt 2016, 432). S-ar putea spune
că Shakespeare aparține cazurilor rarisime în care
spontaneitatea se unește cu efortul intens și pro-
duc finalmente un fenomen artistic aproape unic.
Despre autor se poate glosa la infinit. Cele
spuse ni se par însă suficiente pentru o analiză la
un prim nivel al funcționării orologiului interior.
Referințe bibliografice
Flaubert, Gustave (1974), Oeuvres completes, tome 13,
Paris: Club de l’honnete homme.
Greenblatt, Stephen (2016)), Wil in the World. How
Shakespeare became Shakespeare, New York - London,
W.W. Norton & Company.
Rilke, Rainer Maria (1960), Correspondance avec
Marie de la Tour et Taxis, Paris: Albin Michel.
Cozmin Movilă
„Eu sunt Cel ce sunt”, ulei pe pânză, 80x70 cm
Vigny, Alfred de (1867) Journal d’un poete, recueilli
et publie sur des notes intimes d’Alfred de Vigny par
Louis Ratisbonne, Paris: Michel Levy Freres.
Note
1	Termen heideggerian care se suprapune, cel puțin în
parte, peste conceptul nostru.
2	Dăm dreptate Virginiei Woolf când repercutează opi-
niile unui anume George Moore: „Romanul este par-
tea cea mai neizbutită a literaturii engleze”. (Woolf A
Writer’s Diary, 9 martie 1926).
3	Problematica și intrigile imaginate de Jane Austin fac
parte, în opinia noastră, din literatura care disprețu-
iește evenimentul puternic, revelator, narațiunea au-
tentică, și preferă „clinchetul lingurițelor de ceai, sau
defectele de limbaj ale vicarului”. Iar în caz că o narați-
une supraviețuiește, ea trebuie să fie cât mai plicticoa-
să posibil, cazul lui Austin. Expresia alertă și extrem
de plăcută nu pot suplini deficitul de profunzime. Nu
citim ca să ne amuzăm.
■
Cozmin Movilă	Mâna Arhanghelului Mihail, ulei pe pânză, 100x60 cm
23
memoria literară
Constantin Cubleșan
„Provincia trunchiată”
Dacă e să-l parafrazez pe Adrian Dinu Rachieru,
mă văd îndreptățit să spun și eu că numai
cu poduri de flori nu putem face mai nimic
pentru ca „provincia truchiată”, adică Bucovina, să-și
redobândească identitatea națională, pe care, de fapt,
n-a pierdut-o niciodată, într-o unitate de neam și, de ce
nu?, statală, a României. Legăturile culturale, mai ales,
între Sudul și Nordul bucovinean, adică emisferele de
Bucovina, cum le numește același A. D. Rachieru, n-au
fost întrerupte, practic, niciodată în anii de după cel de
al doilea război, chiar dacă ele au funcționat, cel mai
adesea, în perioada socialismului, pe căi subterane. Dar
azi?... Pun și eu o întrebare retorică.
Adrian Dinu Rachieru, bucovinean de origine (s-a
născut la Soloneț, în ținutul Sucevei), este unul dintre
scriitorii (sociolog, critic literar, eseist, prozator, profesor
universitar, doctor în sociologie) ai căror atenție nu s-a
abătut niciodată de la ideea conlucrării pentru menți-
nerea trează a conștiinței naționale în cultura/literatura
ce definește această parte de țară, chiar și așa împărțită
arbitrar și abuziv, de o graniță administrativă impusă.
Astfel că a întreprins, ceea ce știe și poate face, cel mai
bine, o strategie literară în evaluarea și asumarea între-
gului cultural al acesteia, oferind, de-a lungul anilor, o
suită de portrete (în perspectivă istorică) ale scriitorilor
bucovineni. De la volumul Poeți din Bucovina (1996), la
Cozmin Movilă
Miriam (1), ulei pe pânză, 30x30 cm
Poeți din Basarabia (2010) și continuând acum cu acesta:
Emisfere de Bucovina, vol. I (Editura Juninea, Iași, 2023).
Cartea este un veritabil dicționar unificator al persona-
lităților care au marcat spiritul românesc aici. Firește,
deschiderea se face menționând lucrări de sinteză apă-
rute în timp, de la Istoria literaturii române din Bucovina
(Cernăuți, 1926) a lui C. Loghin, la Bucovina - spațiu cul-
tural românesc datorat lui Mircea A. Diaconu (Suceava,
2020), alături de altele asemenea, ca Mărturisitorii de
Ion Drăgușanu (2007), Însemnări despre oameni și cărți
de Mihai Iacobescu (2020) etc., evident și Enciclopedia
Bucovinei (2018). Din acest prim capitol, intitulat Repere,
nu putea lipsi contribuția lui Mihai Eminescu, apoi
„epoca iconară”, Nicolae Labiș și Paul Celan etc.
Adrian Dinu Rachieru întreprinde comentarii cri-
tice ample, de o cu totul remarcabilă probitate analitică
și evaluatoare. În cel de al doilea segment al volumului,
stăruie, în fixări oamecum monografice asupra scriitori-
lor cernăuțeni, Voci cernăuțene, precum Vasile Levițchi,
Grigore C. Bostan, Ion Vatamanu, Vasile Tărâțeanu ș.a.,
identificând pentru fiecare trăsăturile definitorii ale per-
sonalităților acestora. Așa, bunăoară, Arcadie Suceveanu
„se vrea «un norocos crucificat»; Cercetând oglinzile is-
toriei în care reverberează, invocată jeluitor, o suferință
ancestrală, el veghează - recules într-o reverie spirituală,
tandru dezvoltată în scepticism - «spectacolul și drama
Cozmin Movilă
Flori în pahar, ulei pe pânză, 30x21 cm
iluziei»”. În segmetul Voci Sucevene, stăruie asupra unora
precum Constantin Hrehor, Alexandru Ovidiu Vintilă
ș.a., poetul Ion Beldeanu fiind „un nume important al
poeziei noastre” dar și „un interesant prozator”,„un po-
lemist de calibru” care, pentru volumul Bucovina care
ne doare (2011) „a pătimit, fiind «interzis» cinci ani în
Ucraina”.
Un segment aparte îl constituie contribuția critică
eminescologică. E importantă aducerea în actualitate a
lui I. E. Torouțiu („Exegeza eminesciană ar fi «tema spi-
rituală», nepărăsită, proiect urmat cu o credință fermă, în
pofida vremurilor de restriște și izbeliște”), dar și meda-
lionul consacrat neobositului cercetător al manuscriselor
eminesciane („Un benedictin”) D. Vatamaniuc. Eseuri
recuperatoare, de restituire, îi aduce, de asemenea, în
prim plan pe Ion Paranici, Ion Cosmei ș.a., alături de
George Drumur, Mircea Șerbănescu etc.
Într-un Popas udeștean acordă atenție uitatului
Eusebiu Camilar (Scrierile acestuia „poartă un timbru
baladesc și o viziune sumbră, vorbind despre fabulosul
rural; fie oferind un panoramic expresionist, terifiant,
fie idealizând pe tipar maniheic, plătind un greu tribut
schematismului, propriu cărților din epocă”, epoca rea-
lismului socialist, evident). În aceeași perspectivă geo-
grafică, Pe valea Solonețului, alte portrete și medalioane
scrise cu afectivitate oarecum evocatoare: Vaile Bumbac
(„nu putem ignora implicarea lui V. Bumbac în serbarea
putneană, amiciția cu Eminescu și frații Hurmuzachi,
«Bădița bazileus» încredințând caietelor /patru la nu-
măr/ «toată Bukovina»”), Ilie Dan, Mugur Andronic ș.a.
În fine, într-o Adenda, un interesant și polemic in-
terviu pe teme bucovinene, acordat lui Ștefan Hostiuc,
vorbind despre „o Bucovină răstignită de o istorie ne-
dreaptă”.
Volumul de întreprinderi critice recuperatoare pen-
tru o istorie integratoare a literaturii române, Emisfere din
Bucovina, datorat lui Adrian Dinu Rachieru, este fără în-
doială o treaptă edificatoare pentru demersul unei mari
și drepte viziuni asupra acestei literaturi de limbă româ-
nă scrisă de autori din provincia istorică de la Nordul
României, tăiată în două printr-un pact politico-strate-
gic, la finele războiului, și care suferă în continuare de pe
urma acestuia.
■
24
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
proza
| Mirela Rusu
Molima
Oploaie mocnită, parcă fără oprire, se dez-
lănțuise de mai multe zile pe insulă. Sătenii
spuneau că ploaia prevestea sfârșitul lumii.
Bătrânele înveșmântate în negru, care se îndreptau,
cernite, către biserică, în fiecare duminică, s-au gră-
bit să rostească versuri din cartea sfântă și să strige
divinitatea rugând-o să se coboare pe pământ ca să-i
ocrotească pe cei ca ei, păcătoșii.
Când molima s-a arătat într-o dimineață, ele au
spus că boala nu se întruchipează în conștiința lor
și a insulei. Molima însuflețea o fățărnicie, adusă de
străinii farisei care poposeau la țărm și născoceau vi-
clenii. În acea vară, ei, străinii, zămisliseră o poveste
despre un virus ce avea să-i bântuie și să-i nimiceas-
că pe aceia ca ei, săraci, care viețuiseră atâția ani în
pace și liniște printre grădini de măslini.
Bătrânele se duceau stoice la biserică și ascultau
preoții care, în vorbe cântate, spuneau și ei că boala
nu există, era doar o poveste adusă de străinii care
zăboveau vara printre stâncile lor.
În tot acest timp, pe o insulă învecinată, mică și
stearpă, unde turiștii nu se încumetau și nici vapoa-
rele nu mai ancorau demult, o insulă atât de stearpă
că nici măcar valurile mării nu o mai alintau decât
rareori, în zile atât de călduroase că pământul părea
înțepenit, pe acea insulă apăruseră gropi comune, în
care se vărsau cadavrele știute numai de apropiații
care-i jeleau mai apoi, nedumeriți și înfricoșați de
năpasta care se abătuse asupra lor.
Ploaia se dezlănțuise și mai năprasnică în zilele
acelea, parcă anume împinsă de forțe necunoscute,
menite să ascundă infernul.
Boala s-a stârnit într-o seară, venită parcă de
nicăieri, și a năvălit peste casele de pe insulă și prin-
tre locuitorii ei neputincioși. Se răspândea atât de
repede că părea că se născuse acolo, printre valuri și
trupuri ce deveniseră toate bolnăvicioase.
Străinii, odinioară adorați când se revărsau
mulțime pe insulă și aduceau bogăție și veselie cu
ei, deveniseră acum huliți și blestemați. Ei aduseseră
boala, și jalea care i-a urmat, pe insula uitată iarna
de vapoare. Venise molima, molima adusă de turiș-
tii veseli, desfătați în șampanie și muzică pe vapoa-
re strălucitoare de croazieră, ancorate vara la țărm.
Desfrânații de turiști aduseseră molima, au gândit
localnicii adunați seara în jurul meselor.
Au gândit așa cu voce tare, când a fost prea târ-
ziu ca să mai aducă înapoi timpul petrecut altădată
prin taverne, printre măslini piperniciți și pe plaja
azurie născută din lava vulcanului. Puteam să trăim
din uleiul de măsline atât de faimos și să nu mai pri-
mim în casele noastre străini aducători de necazuri,
au gândit proprietarii de taverne și case tencuite în
alb, cu acoperișuri vopsite în albastru.
Zăboviseră printre ei ca să-și petreacă timpul
și vacanțele, ei nu citiseră cărți străvechi, ascunse de
călugări prin mânăstiri, despre imperiul și civilizația
lor apusă, au mai gândit localnicii. Nu aflaseră des-
pre explozia vulcanului care avusese loc acum 3600
de ani, la apogeul civilizației minoice, cea mai pu-
ternică erupție vulcanică în cei din urmă mii de ani,
care nimicise atunci civilizația minoică, sau că legen-
da Atlantidei se născuse printre stâncile lor. Și atâtea
alte legende... Atlantida se născuse pe insula cu nisip
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
argintiu, dar ei, străinii, nu știau, numai într-o vară
coborâseră mulțime de pe vapoare și aduseseră boa-
lă după ei.
-	O să pierim și noi ca Atlantida, o să ne scu-
fundăm în mare, nimiciți de boli, au gândit localnicii
de pe insulă.
Se plângeau între ei, amintindu-și de civilizația
lor apusă care supraviețuise de-a lungul secolelor ar-
matelor invadatoare, vulcanului și furtunilor, iar mai
apoi războiului. Insula fusese ocupată în timpul celui
de-al doilea război mondial și de nemți și de italieni.
-	Numai guvernanții poartă toată vina, ei au
sărăcit țara, au furat, s-au îmbogățit ei și acum ne
lasă pradă bolilor și foametei. Revoltați, localnicii
se jurau între ei, privind spre turla bisericii din sat,
că nu aveau să-i mai primească în casele lor vopsite
în albastru, sau la ospețe îmbelșugate cu fructe de
mare, pe străinii purtători de năpaste. Numai că ni-
meni nu-i mai asculta, vara trecuse, feriboturile nu-
și mai aruncau ancora pe plaja cenușie, iar amintirea
lor părea că se îndepărta din ce în ce mai mult.
Trupurile celor nimiciți de molimă erau atât de
multe că nu aveau să-și mai găsească locul în gropile
comune. Apropiații nu mai puteau să jelească sufle-
tele celor plecați, pentru că-i pierduseră sau fuseseră
atât de mulți că se amestecaseră crucile între ele. Nici
măcar nu fuseseră îngropați pe insulă. Erau atât de
mulți că le purtaseră trupurile pe insula învecinată.
Cei care aveau atunci afaceri cu pompe funebre s-au
îmbogățit peste noapte. Moartea devenise o afacere
prosperă și profitabilă, iar locuitorii insulei nu mai
investeau în cofetării și zaharicale, mai degrabă în
case funerare, pietrării de morminte, mozaicuri și
praf de marmură. Casele funerare erau atât de aglo-
merate că angajații lor îngăduiau familiilor numai
zece minute ca să plângă și să oficieze ritualuri pen-
tru ultima călătorie.
Dricurile așteptau șir în curtea spitalului de pe
insulă. Negre, mașinile se înșirau tăcute unele după
altele. Își așteptau morții și lacrimile ce veneau după
ei. Uneori șirul mașinilor negre se întindea pe kilo-
metri, ajungea până la plajă. Iar spitalul fusese clădit
pe un deal, care se întindea departe de plajă.
A venit pandemia și ziua când cofetăriile de pe
insulă s-au închis, s-au ferecat dincolo de ferestre și
pe zidurile lor scria, în zilele acelea de restriște, cu
litere mici De vânzare.
La trei zile după ce apăruse primul caz de boală,
autoritățile au instituit carantina și numai ciorile mai
călătoreau pribege spre insulă.
Cimitirele se închiseseră și ele. Bătrâne în straie
negre își ștergeau ochii umezi cu baticuri înnegurate
și îi blestemau pe cei care hotărâseră să le închidă
drumul spre mormintele celor dragi.
Teii își scuturau florile adormiți peste mesele și
scaunele goale din fața cofetăriilor. Mirosul de va-
nilie, cozonaci și cafea, râșnită atunci, dispăruse în
mireasma valurilor care se zbuciumau dintr-o dată
năprasnic și parcă năvăleau sălbatice peste insulă.
Străduțele șerpuind printre casele albastre se
goliseră dintr-o dată. Sătenii nu mai ieșeau la taver-
ne, trăseseră obloanele, trecătorile se pustiiseră. Din
spatele ferestrelor se zăreau umbre de oameni care
se uitau mai mereu înspre mare să nu piardă sosirea
vapoarelor. Vapoarele nu mai călătoreau spre insulă
și părea că râsetele turiștilor gălăgioși, revărsate vara
din feriboturi, nu aveau să se mai întoarcă vreodată.
Era toamnă, boala se răspândea și nimeni nu
știa de unde venise. Apăruse dintr-o dată, de la tu-
riștii care coborâseră frenetici de pe vapoare în toiul
verii, când sătenii se bucurau și râdeau fericiți. Ei,
străinii, aduseseră molima pe insula uitată acum de
vapoare și neliniștea ei se strecura înfiorată printre
valuri, case și măslini, răscolea părul femeilor și ni-
sipul cenușiu de pe plajă. Cu sute de ani în urmă un
vulcan cutremurase insula și nisipul de pe plajă luase
naștere de la lava aruncată din mijlocul ei, printre
colții muntelui. Lava pierdută în cenușiul nisipului,
se răscolea acum neștiută.
Frica de pe vremea prădătorilor de nave se în-
torsese printre măslini și taverne, și o teamă nelă-
murită, strecurându-se șerpuitoare, bântuia insula,
ca o nălucă zăludă în părul căreia erau încolăcite și
se zbăteau creaturi diforme și necunoscute, pierdute
în cenușa unui fost continent - Atlantida.
La început, mi-a fost atât de greu.... Eram stră-
ină de ei, iar ei nu se mai apropiau de mine, a scris
Ana mai târziu în însemnările ei. Înainte mă prin-
deau de umeri, erau prietenoși cei din sat, mă luau
în brațe și râdeam împreună cu ei. Apropierea mi-a
lipsit, ca atunci când oamenii te ating ușor pe unul
din brațe, apoi te împing puțin și-ți spun, hei, ce faci
tu? Cineva vorbește cu tine și te atinge ușor pe mână,
ca și cum chiar i-ar păsa de tine.
Zilele treceau și se scurgeau printre asfințituri și
din amintirea celor de pe insulă începuse, încet, să se
șteargă apropierea față de ceilalți.
Înainte de ziua când molima avea să se stator-
nicească printre măslini, Ana s-a îndreptat spre port.
Încă nu avea atunci de gând să părăsească insula,
doar nădăjduia să vadă vapoarele venind ca să-i sal-
veze pe cei care mai sperau să se salveze, părăsind
insula.
-	Ce a gândit Kafka, atunci când castelul lui pă-
rea îndepărtat? - s-a întrebat ea când, în dimineața
aceea, ultimele vapoare au plecat din port ducându-i
pe aceia care erau pe o listă anunțată cu mult timp
înainte.
A fost ultima oară, într-un timp ce părea că se
va prelungi la nesfârșit, când a văzut vapoarele ple-
când. Profesorul, Iannis Mariakis, s-a urcat pe unul
din feriboturi și a fluturat cu mâna spre Ana care ră-
măsese pe țărm privind spre mulțimea ce se agita să
se îmbarce pe vas. A fluturat și ea mâna spre el.
Printre umbrele, ce se întrezăreau dincolo de
ochii lui șireți, profesorul ascundea un secret teribil.
Nu l-a aflat decât la sfârșit, când s-a îndepărtat de
insulă și a plecat de acolo în chip neașteptat, con-
fuză și cu lumea ei, din vremurile dinainte, risipită.
Se rătăcise pe o insulă înspre care vapoarele nu mai
străbăteau valurile tumultoase pe timp de iarnă.
A doua zi pe insulă avea să se dezlănțuie infer-
nul și casele tencuite în alb, cu acoperișuri albastre,
aveau să se vestejească în zilele ce se întrezăreau so-
sind triste și dezlânate. Neliniștea se strecura printre
valuri, răscolea nisipul de pe plajă și părul femeilor
tinere care încă se mai scăldau senine și surâzătoare
în marea azurie.
Chiar și în dimineața când marea avea să îm-
pingă spre țărm trupul unei fete tinere pe care pesca-
rii îl vor aduce pe plaja născută din lava unui vulcan
de pe o insulă care se ivise din mare altădată, când nu
erau războaie, neliniște și însingurare. Când se năs-
cuse insula, nu erau pe pământ decât razele soarelui
și marea albastră, întinsă spre marginea vremurilor.
(fragment dintr-un roman în lucru)
■
25
Leon-Iosif Grapini
Datoria
Când vine toamna nu ai vreme nici să mori,
dacă ți-ai pus cumva în gând să faci asta, cum
tot așa, și în celelalte două anotimpuri de di-
nainte, timpul nu te lasă nici măcar să-ți tragi sufletul,
abia la iarnă ce mai poți sta câteodată lungit pe pat în
plină zi, să te gândești la ziua de mâine fără îngrijorare
sau chiar la nemurirea sufletului, cu toate că, știi doar,
muritor este sufletul, dacă nu el, cu certitudine sălașul
lui, poate pieri chiar în clipa când gândul acesta îți in-
undă mintea, dar, întorcându-ne de unde am plecat,
repetăm, când vine toamna nu ai vreme nici să mori.
Cu acest gând tânăra nevastă, îmbrăcată în că-
mașă de noapte și desculță, se apropie de lampa spân-
zurată de grinda tavanului de lemn a încăperii slab
luminate, ridică sticla din nucă, suflă și stinge flacăra
palidă și tremurândă înflorită din capul feștilei, lăsând
întunericul din unghere să se întindă și să se lăfăiască
în întreaga odaie, apoi, cu pași ușori, se îndreaptă spre
pat și se strecoară sub cergă, trăgându-și învelitoarea
grea peste trupul ostenit, ca și cum s-ar îngropa sub
o glie de pământ, și se lipește de bărbatul ei, a cărui
Cozmin Movilă	Mângâietorul, ulei pe lemn, 22x19 cm
răsuflare liniștită și molcomă lasă de înțeles că doar-
me buștean. Ultimele patru zile au fost friguroase, mai
friguroase ca în ceilalți ani, semn că iarna vine mai re-
pede, fapt ce-i dă, pe de o parte, o stare de mulțumire,
în anotimpul alb, în ciuda zecilor de metri de urzeală
de țesut, fie pânză de cânepă, fie pănură de lână, lucrul
nu o încovoaie precum în anotimpurile calde, primă-
vara, pusul în pământ, vara, făcutul și adunatul fânu-
lui, toamna, strânsul recoltei, dar, pe de altă parte, și o
stare de neliniște, mai are o tarla lungă cât o noapte de
sfârșit de decembrie, pe care cucuruzul copt a rămas
pe tulpină, și o țarină tot atât de întinsă cu cartofii ne-
scoși din cuiburi, iar brațele casei, deși sunt șase, nu
toate-s folositoare, cele două ale copilului de numai
opt ani nu se pun la socoteală, mâinile neîmplinite nu
sunt de mare folos, nu-i vorbă, se împrumută la lu-
cru cu vecinele mai în vârstă, ea fiind cea mai tânără
femeie de pe uliță, și cu prietenele de seama ei care
nu au chiar atâta moșie, însă, dacă iarna se grăbește
precum s-a grăbit ea la măritiș, o va prinde Crăciunul
cu tulpinile de mălai netăiate și rămase pe câmp, să le
bată vânturile și ninsorile, făcând-o de rușine în sat.
Așa că acum o săptămână, a rugat-o pe baba clopo-
tarului, o femeie de ispravă, harnică foc, pe care as-
tă-vară a împrumutat-o cu niște bani, să se plătească
de datorie secerându-i tuleii din grădina casei, măcar
ăștia să nu-i mai stea după cap, iată că încă datornica
nu și-a găsit vreme să intre în lanul de porumb, însă
nu și-a pierdut speranța, bătrâna e de încredere, doar
că are prea multe datorii în sat. Îngândurată, se stră-
duie să înlăture gândurile supărătoare și să se lase cu-
prinsă de somn. Somnul e bun ca o moarte, te scapă
de gânduri, când te cuprinde, când nu te învăluie, tot
o moarte este, că te lasă pradă grijilor, așa că nevasta
încearcă să adoarmă, și chiar era s-o facă dacă mâna
bărbatului, mare ca o lopată și aspră ca o glie întoarsă
arsă de soare, nu s-ar fi strecurat ca un șarpe flămând
spre coapsele ei, dibuindu-le și încercând să le înde-
părteze una de alta.
Bătrâna întredeschide ușa de la tindă, apăsând
clanța cu mâna uscată ca un vreasc, își scoate capul
afară, apărându-și fața de înțepăturile frigului cu col-
țurile basmalei, și strigă cu voce răgușită, ca dintr-un
capăt de lume, Hai în casă, ce tot moșmondești atâta,
în seara asta ne culcăm deodată cu găinile, deodată cu
găinile altora, căci orătănii ei nu au de ani buni, numai
o vacă, slabă și amărâtă ca o umbră, pe urmă, după
ce trage ușa după ea, așază pe masă mămăliga caldă,
rotundă și gălbuie ca o lună nouă, trei farfurii adânci,
în care toarnă, doar în două dintre ele, lapte de vacă
aburind și, lângă farfurii, trei linguri proaspăt spălate
și șterse de apă cu colțul șorțului. Când va intra mo-
șul în casă, înainte de a se așeza în capul mesei, va lua
farfuria goală și lingura ce nu vor fi folosite și, ca de
fiecare dată înainte de a se pune la masă, blând și în-
țelegător, le va băga la locul lor în dulapul din spatele
sobei. Bătrânului i se pare că e strigat, nu-i sigur, auzul
și-a pierdut din finețe din cauza clopotelor, dar mai
întârzie dintr-un motiv anume, plăcerea lui de seara
este să țesale îndelung vaca, să rânească în grajd, să
arunce stroh pe dușumeaua udă de scursurile anima-
lului și să bage fân proaspăt în iesle, o plăcere atât de
mare, încât face toate acestea ca și cum s-ar preumbla
prin rai. Așadar, pentru el, raiul nu poate avea alte for-
me, culori și mirosuri mai plăcute decât acest loc, în
care mai zăbovește spre a-și spori bucuria de a trăi.
Când intră pe ușă, cușma, purtată fie vară, fie iarnă,
nu-i mai sus cu mult de clanță, moșul fiind, dacă nu
cel mai mic, cu siguranță unul dintre cei mai scunzi
bărbați din sat, motiv bun pentru a primi o poreclă
neplăcută gen Năpârstocul ori Butucașul, a scăpat
de ele ori de altele asemănătoare, fiindcă poartă alta,
Clopotarul, noroc cu meseria lui de o viață. Nu s-a su-
părat, cum nimeni din sat nu se supără, mai toți sunt
porecliți în fel și chip, cei nenumiți altfel de cum sunt
trecuți în certificatul de naștere sunt puțini la număr,
au scăpat întrucât e suficient de hilar numele primit
la botez. Se pun porecle nu doar din cauză că lumea
satului e ca lumea, răutăcioasă și batjocoritoare, ci
din pricină că atunci când mori, înainte de toate, îți
moare numele, nu mai ești tu, nu mai este nici nu-
mele tău, rămâne doar porecla pe buzele celor care,
nostalgici sau mânioși, vor să-și mai amintească de
tine. Oricum, dacă Dumnezeu vrea să ni se adreseze,
nu are nevoie nici de nume, nici de porecle, are căi de
adresare nebănuite de noi. Cum nu există doi oameni
identici, tot așa nu există două porecle la fel. Porecla
este strict legată de înfățișare, de alură, de calități și
defecte, de meserii și de altele pe care cei ce dați po-
recle le știți mai bine decât mine, este și o cale mai
lesnicioasă pentru a identifica pe cineva. Cum numele
se repetă de la un om la altul, din pricina arborelui
genealogic și a lipsei de imaginație, identificarea e mai
ușoară după poreclă. Decât să fii pus în încurcătură,
întrebând, Care Ion, cel de sub dâmb ori cel din sus,
nu mai bine înțelegi din capul locului că e vorba de
Ion a lui Bortâș, nu de Ion a Buchii.
26
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
Ia uite drăcia dracului, când socoteam că numai
mâinile mele și ale bărbatului ne scot cât de cât din ne-
caz, mâna lui își caută de lucru între picioarele mele,
rostește în gând femeia, deloc revoltată, ba, dimpotri-
vă, cu satisfacția de a se simți râvnită, nu că nu și-ar fi
dorit momentele de plăcere trupească, doar era tânără
și poftitoare, dar era prea obosită, iar în patul de ală-
turi cel mic nu e atât de mic, încât, dacă nu doarme, să
nu priceapă din ce pricină scârțâie patul părinților, așa
că prinde drăgăstos mâna soțului, o strânge ușor, cu
înțeles, și-o trece peste sânul stâng, odihnind-o aco-
lo preț de câteva clipe, și o îndepărtează alene, parcă
voind să nu stârnească supărări posesorului aceste-
ia, apoi se întoarce cu spatele și se lipește de omul ei,
bucurându-se de căldura și tăria trupului său. Gestul
lui a făcut-o să uite de griji, se liniștește și, cuprinsă
de brațele lui puternice, se simte protejată, viața își va
urma cursul, când iubirea te învăluie, vântoasele se ri-
sipesc, puhoaiele se retrag, negrul devine alb. În patul
celălalt, copilul se foiește, căutându-și un culcuș mai
odihnitor. Prudența e mama siguranței. Cine a făcut
sau a gândit întâia oară această afirmație, a fost, poate,
chiar o tânără femeie, dorită de soț, mamă a unui co-
pil încercat de nesomn.
Bătrâna avea douăzeci de ani când s-a măritat
cu clopotarul, mai mare în etate ca ea cu cincispre-
zece toamne, potrivit termen, doar era holtei tomna-
tic, mai mare în etate, însă mai mic în stat cu două
șchioape, nu s-a luat cu el că i-ar fi fost drag, dar era
singurul bărbat care a pețit-o, iar ea trebuia să se mă-
rite din cel puțin două motive, unul, se putea numi
fată bătrână, și al doilea, trebuia să lase cale liberă spre
măritiș celor două surori mai mici, cerute deja de la
părinți de viitorii lor soți, s-a sacrificat mai mult pen-
tru ele, din bunătate, sacrificiul e dovada supremă a
bunătății. Omul bun și blând distruge resentimentele,
așa că, în timp, l-a îndrăgit, e mai degrabă o dragoste
de mamă, la fel o percepe și el cu mintea lui necoaptă
pe de-a întregul. Se uită miloasă la el pe sub sprânce-
ne, îi urmărește amuzată mișcările, când stă la masă,
cum picioarele nu-i ajung pe dușumea, le bălăngă-
nește ca un copil neastâmpărat, ea știe că de plăcerea
mâncării face asta, chiar pare un băiețel îmbătrânit,
cu toate părțile trupului mici, în afară de mâini, care
sunt lungi și groase, ca niște crengi de copac, făcute
parcă anume pentru a trage de frânghiile clopotelor.
De s-a îndura de noi bunul Dumnezeu, vom dormi
un ceas ori două, apoi o luăm din loc, rupe ea tăce-
rea cu glasul subțire și stins, la care el răspunde dând
ascultător din cap, nu-l împiedică la vorbă dumicații
de mămăligă băgați în gură, așa e de felul lui, rar se
întâmplă să scoată un cuvânt, se înțelege cu ea mai
mult prin gesturi, de prisos rostirea dacă gesturile o
înlocuiesc pe deplin, risipă de cuvinte fac doar limbu-
ții și mai marii țării. Toată viața ea a muncit în sat, a
lucrat pământul altora, cumva trebuia și trebuie încă
să aibă cu ce trăi, averea lor e puțină, iar ce primește el
pentru meseria practicată nu ajunge, să tragi clopotele
în sărbători, la înmormântări și în caz de primejdie
nu e totuna cu a presta zi de zi o muncă plătită regu-
lat, doar iarna se strâng mai mulți bani, căci atunci, ca
un făcut, se înmulțesc îngropăciunile, poate e numai
o simplă întâmplare faptul că iarna, dacă nu peste tot,
cel puțin aici, spre deosebire de celelalte anotimpuri,
încheind anul, încheie și anii mai multor oameni. Cu
copii să le fie de ajutor în casă și sprijin la bătrânețe
nu i-a dăruit Cel de Sus, ei, aici, jos, pe pământ, s-au
străduit ca orice cuplu aflat în aceeași situație, unul
dintre ei, dacă nu cumva amândoi, poartă toată vina,
n-au cum ști, la doctor n-au mers de sfială, evlavioși
fiind, n-au călcat strâmb și nici n-au apelat la farme-
ce sau la alte drăcovenii, așa că au căutat altă cale, au
înfiat fetița cea mare a unei nepoate de-a bătrânei din
partea surorii mijlocii. Ziua în care s-au întors de la
consiliul popular cu fata de mână, între ei doi, a fost
cea mai frumoasă sărbătoare din viața ei, atunci visul
Cozmin Movilă
Natură statică, ulei pe panza, 60x50 cm
de a întinde masă pentru trei persoane s-a împlinit,
deși copila nu a mai dat pe la ei nicicând, ea, nevasta
clopotarului, nu a mai vrut să iasă din acest vis minu-
nat, de fiecare dată când pune masa, așază trei farfurii
și trei tacâmuri, nu știi niciodată când fetița, femeie
în toată firea acum, se întoarce la casa părintească,
într-adevăr, se va întoarce când ei vor fi pășit pe lu-
mea cealaltă, ca să vândă bruma de avere moștenită.
Moșneguțul, din vinovăție, asumată în totalitate, și
din bunătate, îi dă voie să-și trăiască visul, dacă nu vi-
săm, suntem morți, atâta lucru îl duce și pe el mintea,
altfel cum să-i înțelegi propria visare, aceea de a crede
că cele patru clopote sunt odraslele lui dragi, cărora le
adresează nestingherit câteva cuvinte drăgăstoase ori
de câte ori urcă în turnul cel mare al bisericii.
S-a cufundat în somn liniștită, lipsită de frămân-
tări, chiar fericită că a doua zi viața își va relua cursul
firesc, ultimul ei gând îndreptându-se cu tandrețe și
cu recunoștință spre bărbatul ce o strânge în brațe ca
și cum i-ar fi teamă că ea se va ridica de lângă el și va
pleca definitiv în lume sau într-o altă lume, dacă alta
o mai fi, lăsându-l neputincios și deznădăjduit în fața
unui pustiu întins și crud, propriul lui destin. Copilul
doarme împăcat, cum la fel de împăcați dorm și pă-
rinții lui. Nimic nu tulbură liniștea nopții și somnul
lor dulce. Nimic nu tulbură liniștea nopții și somnul
lor dulce doar până în clipa asta, când un zgomot
strașnic, îngrozitor, venit parcă din lumea de apoi,
umple încăperea, alungă visele și trezește la viață trei
suflete înspăimântate.
E vremea de mers, spune bătrâna, tu n-ai de
făcut mare lucru, mai mult să stai în spatele meu, că
mă copleșește teama și groaza numai la gândul c-oi
fi singură, noaptea, pe pustii. În noiembrie, întune-
ricul nopții e mai gros și mai adânc, aerul, aproape
înghețat, iar lucrurile, reci, de parcă moartea le-a luat
în stăpânire. Nu-i nevoie să-l atenționeze asupra fri-
gului, moșul se poartă, așa cum am spus, fie vară, fie
iarnă, cu căciulă și, spun acum, cu căput de lână, nu-
mai ea își pune, în plus, peste bluza groasă un piep-
tar, să-i țină de cald la spate și să-i lase mâinile libere
spre a-și face treaba, și pe cap încă o năframă. Când ai
promis că seceri tuleii de porumb, apoi îi seceri, des-
tul îi că a trecut o săptămână fără să dea curs cererii
tinerei vecine, nu s-a sustras, a dus la bun sfârșit alte
datorii avute, și mai are încă, dacă sănătatea și vremea
o lasă se achită de toate până la sărbătorile de iarnă.
Înarmați, ea cu o seceră, el cu o brișcă și cu un ghem
de sfoară, luat din precauție, dacă frunzele lunguiețe,
uscate de soare, umezite de ploi și întărite de frig ale
porumbului se rup, pentru legarea snopilor e nevoie
de sfoară, așadar, astfel înarmați ies din casă și intră
în bezna mocirloasă a nopții, se îndreaptă spre por-
tița curții și, după ce trec prin ea, o iau la stânga, spre
grădina nevestei, aflată în capătul ulicioarei, o grădină
lungă și lată cât o zi de post. Când ajung, mai mult pe
bâjbâite și din obișnuință, în fața grădinii, bătrânelul,
luându-și cușma din cap și scărpinându-se în creștet,
o întreabă, Toată trebuie. Dacă ar fi lună, i-am putea
zări fața mirată, nu din cauza dimensiunilor impresi-
onante ale porumbiștii, ci mirată ca și cum și-ar fi dat
seama că a rostit prea multe cuvinte, întrebarea adre-
sată printr-o singură vorbă, Toată, ar fi fost tot atât de
bine înțeleasă de consoartă, Toată dară, vine răspun-
sul așteptat, când te hrănești de legat strujenii, mai stai
deoparte, gat eu dacă se îndură de mine Cel de Sus.
După cum stă treaba, nu prea se îndură Cel de Sus, de
acolo, de sus, cerne o ploicică măruntă, rece, aproa-
pe înghețată, și, dacă ploaia e insuficientă pentru a le
pune la încercare credința, răbdarea și perseverența,
dintr-o parte bate un vânt tăios ca o plesnitură de bici,
unde mai pui că, la acestea, se mai adaugă și întune-
cimea ca o smoală, ce nu permite ochiului să zăreas-
că mâinile, secera și tulpina, mâinile și secera care, în
ciuda tuturor adversităților, își văd cu hărnicie și spor
de rostul lor, mâna stângă prinde tuleiul, dreapta îl
retează scurt la un lat de palmă de la pământ, tuleii
sunt așezați într-o grămadă pe care moșul o cuprinde
în brațe, o saltă, simțind-o udă și înghețată, o strân-
ge cu mâinile puternice ca două animale sălbatice și
o leagă peste mijloc fie cu o frunză lungă cât o sabie,
fie cu o bucată de sfoară tăiată din ghemul ținut, de
teama pierderii lui, în buzunarul căputului, lângă bri-
ceag. Când femeia se îndreaptă de șale și trage aerul
rece în piept ca să prindă noi puteri, el se scarpină în
cap, socotind că mult nu mai au, dar au mult mai mult
decât bănuiește. Să tot fi fost ceasurile zece ale nopții,
când au intrat în lan, acum, când bătrâna se odihnește
ca moartă pe bolovanul din fundul grădinii, cunoscut
atât de bine ei, și el, stând alături în picioare, îi ține de
urât, să tot fie pe la patru, patru și jumătate, apreciază
timpul după lucru, ar ști precis dacă s-ar vedea orolo-
giul din turnul bisericii, în care el urcă, la nevoie, în-
totdeauna cu bucuria copilului în fața unei jucării noi,
dar ceasul stă ascuns vederii, e beznă, plouă mărunt și
e frig. Pe chipul împietrit și vânăt al bătrânei răsare, cu
chiu, cu vai, un început de zâmbet, care, înainte de a se
împlini, rămâne spânzurat într-un colț de gură, sufici-
ent cât să trădeze bucuria de a se ști plătită de datorie,
iar bucuria asta îi încălzește nițel sufletul.
Speriați, s-au ridicat toți trei în capul oaselor,
zgomotul ce i-a trezit îngrozindu-i s-a stins, doar niș-
te foșnete slabe se mai deslușesc afară, dincolo de ușa
tindei, în târnaț, nevasta, culcată ca de obicei pe mar-
ginea dinspre încăpere a patului, venindu-și în fire și
bănuind ceva, spune mai mult pentru ea, Mă duc eu
să văd cine-i. Aprinde lampa și se îndreaptă temătoa-
re, totuși, spre ușă, Cine-i acolo, întreabă cu voce ri-
dicată, mai mult pentru a-și da curaj, Noi, se aude un
glas scăzut și înfrigurat. Înțelegând despre cine e vor-
ba, tânăra femeie, sub privirile curioase ale bărbatului
și cele încă înfricoșate ale copilului, trage zăvorul, des-
chide ușa și, în lumina strecurată prin deschizătura ei,
îi vede pe cei doi bătrâni, uzi leoarcă, înghețați de frig,
cu chipurile pământii și împietrite, pe care, la unul din
năframă, la celălalt din cușmă, se preling firicele sub-
țiri de apă. Faceți bine și iertați, îndrugă bătrâna, i-am
zis la al meu să vă bată în ușă, dar, de frig, de oboseală,
mi-a ieșit din minte că el bate în ușă ca și cum ar trage
clopotele, de știam nu-l lăsam să vă înspăimânte în așa
hal, Nu-i nimic de iertat, dar faceți bine de intrați în
casă, sunteți morți de frig, Apoi, cândva tot avem de
murit, am venit numai să-ți spun că e gata mălaiul, e
tăiat, e legat și strâns în grămezi, puteam veni la ziuă
să-ți dau de știre, dar, după ce prânzim, o luăm din
loc, mai sunt datoare și la alții. Iertare de întârziere și
deranj, rămâneți cu bine.
Încă e noapte, încă plouă mărunt, încă e frig,
doar vântul ce s-a mai potolit.
■
27
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
cărți în actualitate
Menuț Maximinian
Obiectivitatea nemiloasă
Alexandru Sfârlea
Despre cărți în „Tribuna”
Bistrița, Ed. Charmides, 2023
nsumând peste 20 de titluri de cărți apăru-
te pe piață, scriitorul orădean Alexandru
Sfârlea scrie atât poezie, cât și critică literară.
Este cel care și-a patentat propriul nume -
Sfârlezie - pentru a se „izola, oarecum, într-un
fel de spațiu securizat... față de acele adevărate
avalanșe fals poeticești, care năvălesc non-stop
în viața literară, inclusiv online, fiind denumite
generic poezii, dar ducând, nu de puține ori, la o
regretabilă confuzie între valoare și impostură”.
De altfel, are și un volum cu același nume.
A publicat în majoritatea revistelor literare
din țară, în ultimii ani fiind apropiat al revistei
„Tribuna”. Volumul Despre cărți în „Tribuna”
apare astfel, cumva, firesc, cuprinzând cronici-
le adunate din paginile revistei clujene din ul-
timii ani. Scriind atât despre nume importan-
te ale literaturii, cât și despre scriitorii locului
(Pașcu Balaci, Ani Bradea, Dumitru Branc, Dan
Bulzan-Borode, Florian Chelu-Madeva, Adrian
Copăceanu, Petru Covaci, Ioan Moldovan,
Emil Neșiu, Ioan F. Pop, Dan H. Popescu, Emil
Sauciuc, Lucian Scurtu, Al. Seres, Cătălin Șușu
și Sergiu Vaida), Alexandru Sfârlea nu uită de o
comunitate importantă a scrisului românesc din
diaspora (Spania, Italia, Anglia).
Cele 214 pagini ale cărții găzduiesc 60 de
cronici literare cu titluri ce extrag trăirile pe care
criticul le are în urma lecturii cărților, amintind
aici doar câteva: Visul în care România se schimbă
într-atâta încât exilul tău nu mai are sens, Năucit
în staze, neg drastic utopia, Arde câte un poem
sub mâna ta, Carnavalul cuvintelor, Emoție, ca
un val limpede amintire, Obiectivitatea nemiloa-
să, Logica viului.
Prima cronică vorbește despre devenirea
poetului, amintind aici de Ion Monoran despre
care cunoaștem atât de puține lucruri, deși criti-
cul spune că „ar fi trebuit să fie unul din liderii
incontestabili ai optzeciștilor”. Fiind colaborator
permanent a revistei „Tribuna”, cunoaște și căr-
țile apărute aici, astfel încât scrie despre acestea.
Amintim, în scurta prezentare a cărții, volume-
le editate de Ani Bradea, sub genericul Biografii
exilate, despre românii cu care autoarea poartă
dialog, spunând că au povești de viață „încărcate
de acea tensiune mărturisitoare care energizează
textul cu adevărată eclatanță a trăirilor”.
Întotdeauna am spus că cele mai interesante
texte sunt cele în care un critic poet sau un poet
critic scrie despre un coleg de breaslă care se află
pe același segment al ramurilor literare. Despre
Constantin Cubleșan aflăm din această carte că,
în calitate de poet, „a împroprietărit cuvintele cu
văzduh”, având dialoguri „interpelări ale Celui
de Sus... care emană un aer cutremurător”.
Din carte aflăm și despre un poet născut pe
meleaguri bistrițene, la Săsarm, Sergiu Vaida, de
care nu știam aproape nimic, dispărut prematur,
la 40 de ani, și a cărui poezie a fost redată într-o
antologie despre care îngrijitorul ediției, Virgil
Podoabă, spune că „a fost o voce singulară în
peisajul literar al anilor ‘80, versurile sale fiind
incantații dintr-o lume nevăzută, stranie și im-
palpabilă, căreia în zadar i-am căuta o cheie în
registrul realului”.
Cronicarul îi dă de multe ori, în aceste tex-
te, mână liberă poetului, găsind pasaje de pro-
zopoeme. Atunci când însă este nevoie, criticul
Adrian Suciu
Un Iov al poeziei române
Daniel Vorona
Duminica neagră
București, Ed. Tracus Arte, 2023
Absența lui Daniel Vorona din etern-plic-
tisitoarele topuri și canoane ale poeziei
române e încă una dintre miasmele su-
focante produse de descompunerea cadavrului
criticii literare oficiale, moartă și neîngropată.
Ținută la fereastră ca să-i aducă poștașul pensia
specială. O literatură care ignoră, la ordin ori din
neputință, poeți cu adevărat semnificativi ca să-
și populeze panteonul de bâlci cu grafomani și
veleitari orăcăitori își merită cu prisosință căde-
rea în derizoriu, prăbușirea în grotesc, eșuarea în
irelevanță.
Nouă ne rămâne plăcerea de a căuta semne
de viață poetică departe de șandramaua fume-
gândă a literaturii române oficiale, adică și în pa-
ginile acestei cărți. Căci în propria-i carte, ca și
în viața proprie, Daniel Vorona e un personaj in-
tratabil, nonconformist, acid, incapabil de com-
promis. Un fundamentalist blând mirându-se de
propria lui blândețe. Un Iov al poeziei române.
Unul care, cerând socoteală Cerului, își cere sieși
socoteală, asumând o esență divină dar nelăsân-
du-se copleșit de aceasta. Uneori, de-a dreptul
jucându-se cu ea.
Nu există în istoria poeziei române un poet
care să fi folosit cu atâta dexteritate și naturalețe
recuzita biblică, sub toate formele ei, de la citatul
manifest la aluzia subtilă. Dar nu e nimic artifici-
al și nimic forțat în această pre-facere, căci sim-
bolismul înalt asumat prin cultură se însoțește cu
trăirea profundă și fără rest. În decorul încărcat
de sensuri și referințe, autorul montează un sen-
zațional spectacol al vieții și morții, al bucuriei și
suferinței, o mărturie a umanității.
vorbește aspru despre aparițiile care nu fac cinste
literaturii actuale. Și când îi place o carte, scrie
cu emoție despre aceasta.
Din multitudinea de păreri și de verdic-
te date literaturii actuale menționăm câteva. Pe
Ioan Moldovan îl vede ca pe un poet asumat care
își impune „o apetență pentru epurarea textelor
de energizări excesiv lirice”; Liviu Ioan Stoiciu
este un poet cu „valoare intrinsecă, pur literară...
autor de prim plan al poeziei române contempo-
rane”, iar Robert Șerban - „un poet care-și pro-
cură provocări de care se achită cu robustețea și
rafinamentul luminiscent ale talentului suveran”.
Cartea lui Alexandru Sfârlea adună, ca în-
tr-un mozaic, nume ale literaturii actuale româ-
nești, fiind pentru cititori o recomandare de a
lectura cărțile autorilor contemporani, iar pen-
tru scriitori o apariție ce poate fi trecută la capi-
tolul critică în CV-ul lor.
■
Duminica neagră e cartea unui autor ajuns la
deplină maturitate creatoare, dovadă a unei forțe
lirice incontestabile. Un discurs rafinat, elaborat
și original, personal, inedit și perfect recognos-
cibil, marcă a creatorilor autentici, susținut de o
acută conștiință a literarității, transformă acest
volum într-un reper obligatoriu pentru cititorul
autentic de poezie. După cum remarcă Gabriel
Rusu într-o reușită eboșă critică, „Daniel Vorona
face parte dintre acei poeți pentru care o pagină
de carte este o structură arhitectonică asamblată
cu migală, fiecare element trebuind să vibreze la
unison cu celelalte”.
Volumul este fericit însoțit de lucrările ar-
tistului plastic Bogdan Imurluc și conține șapte
poeme traduse în limba engleză de către Ana-
Mirela Iacob.
Daniela Vorona nu a mâncat și băut nicioda-
tă din banii futilului stat român, dar va fi cinstit
la orice masă la care e chemat să se așeze. El nu
va avea o statuie din banii ingratului stat român,
dar va avea câte o statuie mică, cu numele lui
scris pe ea, în sufletul fiecăruia dintre zecile de
tineri artiști care s-au format în atmosfera adevă-
rată și incendiară a Boemei 33, devenită Boema
9 - Insurgenții, adevărată școală de poezie și
arte înființată de acesta. Unde mulți au ucenicit
și unii chiar au supraviețuit propriei lor poezii,
devenind Poeți. După cum și spune Poetul: „a
șaptea judecătoare s-a sculat de sub masă a bătut
din palme/ s-a uitat la mine plină de pietate și a
hotărât excelența voastră/ voia să spună/ dani-
el/ vorona tu ești un derbedeu umbli/ degeaba
cu scara în spinare sufletul tău este/ negru ca o
cruce desfigurată nu mai cânta îmi este rușine cu
tine (...) eu și cu mine stau ascuns într-un abator
decolorat Doamne unde ești?”.
■
28
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
comentarii
Adrian Lesenciuc
Marsyas, un poet
al neliniștirii
Ion Cristofor debutează în volum în perioada
de plin avânt optzecist în cel de-al doilea nu-
cleu al schimbării de paradigmă literară din
România, Cluj-Napoca. Provenind din a doua
generație de poeți echinoxiști, grupare clujea-
nă care întreținea combustia Generației ’80, dar
care, deși producea sincron cu Cenaclul de Luni,
nu presupunea și o aliniere în spiritul ideologiei
literare cu gruparea bucureșteană, Ion Cristofor
a fost considerat și încă mai este asimilat poe-
ziei optzeciste și postmodernismului românesc.
Această confuzie a fost menținută de critici care
nu i-au citit opera poetică în integritatea ei sau
de conformiștii la anumite opinii critice main-
stream. Ion Cristofor este, însă, un poet moder-
nist care nu renunță la estetismul generațiilor ’60
și ’70 ori la solemnitatea postbelică din poezia
transilvăneană. Apariția antologiei Laureat al
norilor1 vine să aducă, pe de o parte, o probă a
parcursului excentric în raport cu nucleul optze-
cist - Ion Cristofor se va dovedi, de la volumul
de debut din 1982 până la cel din 2021 un (neo)
modernist încercând să se adapteze vremurilor
creației minimaliste, biografiste, anti-estetiste
contemporane -, pe de alta o actualitate a poeziei
sale în plin proces de întoarcere la albia neomo-
dernistă. Debutul său în volum la 30 de ani este
un debut întârziat, după ani de prezență activă
în cenaclul Echinox și după o aliniere naturală la
fundamentele primei generații a școlii clujene de
literatură. Criticul literar care i-a cunoscut cel
mai bine opera, Petru Poantă, îl poziționa corect
în literatura autohtonă: „Deși debutează editorial
în plină ofensivă a generației optzeciste (1982),
el se circumscrie totuși criteriului poetic al mo-
dernității târzii, respectiv formelor manieriste și
decadent estetizante ale acesteia” (p.620).
Antologia Laureat al norilor devoalează un
poet care pe parcursul celor patruzeci de ani de
poezie nu s-a îndepărtat de propriul parcurs, ali-
mentat fiind de un crez poetic care nu se poate
desprinde de imaginarul abundent, amintind de
cel doinașian, dar dezvoltat într-un orizont al
vagului și, în ultimele volume din ce în ce mai
pregnant, al vidului, de o partitură reluată ma-
nierist, cu vagi variațiuni stilistice, cu recurge-
rea la procedee ale unui alt timp al creației pe
care și-l asimilează, cum i-a asimilat și pe clasici
prin lectură. În plus, satira sa social-politică din
ultimele volume e departe de ironia și chiar de
intenția ludică optzecist-postmodernistă. Ion
Cristofor se ia în serios ca poet și în aceste pagini
și trăiește exilat prin propria poezie, denunțând
realitatea imediată în care a migrat poezia con-
temporană prin biografism și miraj al esteticii
urbanului. Oricum, punctul forte al poeziei lui
Ion Cristofor nu este sarcasmul social-politic, ci
parcursul echinoxist asumat până la capăt, des-
pre care am mai vorbit într-un comentariu pe
marginea volumului bilingv Viața de rezervă din
2018, și care presupune aplecarea spre livresc,
valorizarea esteticului și a spațiului potențator,
menținându-l pe poet în navigare în același abis
interior în care se simte izolat și de la marginea
căruia contemplă solipsismul și, subliniam în
acest text critic, adâncimea filogenetică a speci-
ei poetului2. Acolo unde gravitatea, neliniștea și
melancolia transportate prin poezia sa din plan
personal în universal cu multă luciditate și în
arborescența imaginarului nu au forța necesară
exprimării revoltei, sarcasmul apare ca expresie
fățișă a marginalității sociale asumate. Dar și în
această poezie în care cultivă sarcasmul, preg-
nant e izul melancoliei care îl poartă într-un cre-
puscul perpetuu pe poetul care se caracterizează
printr-o discursivitate cultivată, printr-un inte-
lectualism specific Echinoxului, spre miradoare-
le contemplării, într-o parcurs ritualizat, amplu,
grav. Îl întâlnim aproape egal cu sine de la debu-
tul din 1982 cu volumul În odăile fulgerului până
la Poemele canibale din 2021, un poet melancolic
de descendență expresionistă, cu vagi filiații ro-
mantice crepusculare și, pe alocuri, (post)sim-
boliste, cu mențiunea că stridența și imaginile
suprarealiste din volumul de debut: „vei scrie
acest poem pe o pagină cuprinsă de flăcări/ în-
tr-o bibliotecă cuprinsă de flăcări/ (în timp ce
vântul melancoliei ne flutură mantia/ prin alei
pe care se aude pietrificarea cântând)/ cu obrazul
luminat de degetul arătător al lui Loyola” (Poem
scris pe o pagină în flăcări, p.32) se estompează
treptat. Imaginile tari migrând din puternicul
volum de debut: „cade seara ca o cârpă ca o pasă-
re moartă/ cade seara” (Ora ceaiului, p.41) devin
definitorii pentru întregul parcurs crepuscular al
poeziei lui Ion Cristofor, prelungind o formă de
disoluție a materiei de altă factură decât cea ba-
coviană, o pierdere în spațiile vagi ale neantului,
Cozmin Movilă
Pomul, ulei pe pânză, 50x40 cm
o estompare în decor, o ardere continuă, precum
în Priveliștea unui mesteacăn pe o culme (pp.47-
48) din Cina pe mare (1988): „Copacul va mai
arde o săptămână/ sau poate două/ cu scoarța
lui albă ca mâinile tale/ ca albe mâinile tale/ pe
culmile dealului/ se va prăbuși în ruină curând/
o neiertătoare lumină a lunii/ octombrie agoni-
zând/ în aerul limpede/ ghilotinat de frunze de
aur”.
Pe parcursul conștientizării disoluției, adân-
cit de refuzul realului, al imediatului, al notei
biografice fără reverberație cosmică, menținân-
du-se la același nivel al estetizării discursului,
melancolia lui Ion Cristofor devine tot mai preg-
nantă, păstrând de la volum la volum densitatea
ceții romantice sau spleenul simbolist întârziat:
„prins ca o albină/ în chihlimbarul unui cuvânt/
ca animalul sub fierul roșu/ urli neauzit// melan-
colie somn plictis/ siniștri vulturi negri de pra-
dă/ împrăștiindu-mi aureola de fum a țigării// în
timp ce marea moștenire a echinoxului virează/
în ceață/ și versul pe care tocmai îl înșfacă de
beregată/ îți scapă/ se scufundă precum mone-
dele-n nămol/ în pulberea mai puternică decât
regii...” (Prins, p.72).
Poezia lui Ion Cristofor păstrează „urletul
neauzit” în cele patru decenii în jocul surd al
spaimelor: „într-o piață pustie doar mimul/ în-
cerca zadarnic să-ți imite spaimele” (Într-o piață
pustie, p.172, din volumul Sărbătoare la ospiciu
din 2004). Doar decorul cotidianist, reglând
microfonul emisiei, permite să se audă în deco-
rurile de beton urletul viu și metafizic impro-
priu spațiului care a ucis metafizica. În Marsyas
(2001) - un nume emblematic pentru poetul Ion
Cristofor și pentru poezia lui - sunt descoperi-
te relația de rudenie cu melancolia: „întuneca-
tă soră a mea/ Melancolie” (Sora mea, p.115) și
efectele sinestezice ale marii dureri: „Pe această
străduță pustie/ se-aude rostogolindu-se vântul/
sau răsuflarea lui Dumnezeu// caută în mulțime/
unul care să fie/ după chipul și asemănarea sa//
într-un cătun îndepărtat/ Adam măcelarul/ se
spânzură în grajdul de vite// Ninge în Siberia/ cu
cuvintele. Cu gândurile tale/ din paradis izgoni-
te” (Poem siberian, p.81).
Odată cu volumul Casa cu un singur perete
(2004), în vidul existențial al propriei poezii se
deschide poarta spre copilăria rurală - a poetu-
lui și a umanității: „Și secera lunii turcești lunecă
lent căutându-ți gâtlejul/ când dormi pe snopii
grei la arie/ cu harta cerului răsfrântă pe față/ și
caravelele norilor te părăsesc/ într-un port înde-
părtat fără nume/ sub treierișul stelelor, al mari-
lor,/ neîndurătoarelor urse” (Treieriș, p.126) - și
spre iluzia acestui orizont reașezat în piezișul și
mieriul luminii autumnale: „Minciuna îmbracă
acum o haină aurită: Octombrie/ izvoarele au
străluciri de sabie/ fântânile răsfrâng chipuri de
ceară” (Asemeni liliacului, p.145). O îndepărtare
de cotidian, o migrare prin acel orizont al vacuu-
lui întrupării, o suspendare în atemporal, indi-
ferent de culoarea cadrului, de momentul zilei,
între crepuscul și înnoptare, uneori chiar și de
momentul anului, de regulă vremea marelui sece-
riș, dar nu și de spațiu: aceeași Transilvanie atem-
porală, predominant rurală, golită de locuire, se
regăsește și-n volumele ulterioare, când melan-
colia se insinuează în poezia lui Ion Cristofor cu
tentația unei pregătiri superioare: „Am absolvit
cu greu/ înaltele școli ale Melancoliei” (Înaltele
școli ale melancoliei, p.221, din O cușcă pentru
poet, 2007), ori cu amăgirea fericirii pasagere,
îmbrăcate de aerul unei nostalgii mai rarefiate:
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
29
cartea străină
„O seară în care ceasurile fericite/ sfâșie ceasurile
lipsite de noroc// și tristețea ce vine ca un copil
desculț/ de își așază capul în poala ta” (Seară II,
p.320, din Cine a dat foc Romei, 2010). Același
aer rece al înserării echinoxiștilor, care se pregă-
tesc de marile înghețuri - cel pe care îl regăsim
intact, dar în alt registru stilistic redat, și la Ioan
Moldovan, și la Aurel Pantea - se întâlnește și în
poezia matură a lui Ion Cristofor, diferența nefi-
ind numai de registru discursiv, ci și de apropiere
a realului, imediatului, familiarului prin potenți-
alul său de universalizare: „În odaia alăturată su-
fletul bunicului/ abia mai respiră printre coaste/
de prin râpe întunecate cucuveaua/ prevestește
câteva veacuri de umilință// În liniștea nopții/
se aude secera lunii foșnind peste miriștile pus-
tii” (La urma urmei, p.383 din Orchestra de jazz,
2012), ori „Munții albaștri și înțelepții sunt tot
mai îndepărtați/ Femeile pe care le-ai iubit s-au
mutat în pământ.// Bate printre cuvintele de dra-
goste/ un vânăt, apocaliptic vânt.// În tine creș-
te neauzit/ nebănuit/ un cosmic gol/ sub forma
unei femei// În timp ce norii își cern/ din ceruri/
palidul lor minereu.// Profeții se tânguie în de-
șert./ Se face seară în bunul Dumnezeu” (Gol cos-
mic, p.487, din Nopți de jazz, 2015).
Marile presimțiri capătă nume, deși ele în-
cepuseră a se ivi în orizontul crepuscular din
urmă cu zece ani: „se face seară-n părinți” (Luna
însângerată, p.247), ori „sânii ei prevesteau mari
cataclisme” (Ca în tablourile lui De Chirico,
p.258). Și în Cronica stelelor (2017) același vid,
același vacuum locuit de făpturile polimorfe ale
norilor se desfășoară, se extinde, se insinuează
în suflet: „Cineva, o femeie în negru ce desfăcea
porumb, șoptea:/ norii pe care-i zărim acum, pe
fereastră/ sunt morții noștri rămași prin stră-
ini” (În casa copilăriei, p.497). Iar acest vacuum,
răspândit în alveolele experienței, conturează
vag și un orizont al speranței suspendării: „Tu,
dragostea mea îndepărtată, mă aștepți într-un
oraș/ înconjurat de lanuri cu maci./ Fără nume,
fără chip,/ surâzi adeseori primelor stele și taci”
(Primele stele, p.517), și un orizont al finitudinii
„sub grinda de lemn/ cariul îți prevestește sfârși-
tul” (Crepuscul, p.540, din amintitul volum Viața
de rezervă, 2017). Marele gol se întinde pretutin-
deni, ca în universul inflaționar: „Suntem vecini
cu nimicul, cu golul” (Veacul lui Iuda, p.573, din
Poeme canibale, 2021), dar angoasa existențialis-
tă e temperată treptat, cum mâhnirea și scârba
din Angore et taedio (2009) s-au stins ca o vagă
pâlpâire în decorul trecerilor.
Din Transilvania adâncă a Marii Treceri, Ion
Cristofor contemplă cu oarecare seninătate, cu
maturitate, cu claritate de crepuscul, parcursul
asumat al poetului solipsist, autoizolat de o lume
în disoluție. Trece absent, cu Tratatul melanco-
liei sub braț, printr-un decor al neliniștirii cum
numai Pessoa a mai fost capabil să proiecteze. Ia
în acest decor chipul norilor și devine chiar lau-
reat al lor, într-o academie a formelor trecătoare
și vagi, cum laureat al norilor a fost, de altfel, și
Marsyas și nu cum ar fi vrut să fie nemuritorul
Apolo, „poetul aproape laureat” dintr-o După-
amiază mitologică (p.154), din volumul Casa cu
un singur perete (2004).
Note
1	Ion Cristofor. (2022). Laureat al norilor. 1982-
2021. Antologie de autor. Cluj-Napoca: Editura
Școala Ardeleană. 652p.
2	Adrian Lesenciuc. (2019). Orizonturi interioare.
Bilanț provizoriu. Caiete silvane. Nr.5 (172).
■
Ștefan Manasia
Schadenfreude
sau sub țesutul textil
proiectat de Hugo Boss
se ascund zombies
Cînd am comandat, pe situl librăriei, Zona de
interes nu a contat: a) că a intrat deja în ca-
tegoria chilipir (publicată fiind acum 3 ani,
în 2020, de Pandora M, colecția Anansi contem-
poran, în traducerea fluidă și rafinată a Mihaelei
Ghiță); b) nici că Martin Amis, autorul, s-a stins
pe 19 mai a.c., la 73 de ani (la fel ca fantasticul său
tată, Kingsley Amis), în urma unui cancer esofa-
gian (capodoperă tîrzie a unui „lifelong smoker”);
c) și nici că ecranizarea liberă, cu titlu omonim,
a lui Jonathan Glazer a primit, tot anul acesta, la
Cannes, atît Marele Premiu al Juriului, cît și pre-
miul FIPRESCI; d) sau c-aș fi încercat să-mi spăl
din păcatele literare, după ce, mai bine de un de-
ceniu în urmă, citind mediocrul Casa întîlnirilor -
publicat, ca mai toate edițiile românești din Martin
Amis, la Polirom - hotărîsem să nu mă mai apuc de
alt roman al britului scandalagiu. Desigur, dacă aș
fi dat mai întîi peste Banii - freneticul roman anti-
consumerist din 1984 -, aș fi ajuns, mai repede, la
alte titluri din portofoliul britanicului.
M-am jucat puțin de-a intuiționismul.
Cartea a venit la una din librăriile mari. Am
plătit-o. Am citit recomandarea entuziastă a lui
Richard Ford - printre puținii scriitori contempo-
rani demni de toată admirația. Am răsfoit-o do-
uă-trei zile mai tîrziu.
Am citit notele de la final, mulțumirile neorto-
doxe. Mulțumiri și postfață: „Cele ce s-au petrecut”
au morfologia unui eseu erudit epistolar, în care ju-
decățile sînt clare ca fețele diamantului și unde - tot
mai rar astăzi - ceea ce-i demn de detestat e detes-
tat din toată inima, iar ceea ce e demn de admirat
este venerat public; recitite după lectura romanului
de aproape 400 de pagini, notele astea dezvăluie o
mare lecție de istorie contemporană, mai amară
decît ceaiurile hepatoprotectoare.
Zona de interes este ultima mare operă a uma-
nității care anchetează Holocaustul & pandemia
nazistă - așezîndu-se firesc în succesiunea unor
texte fundamentale semnate de Anne Franck,
Primo Levi, Paul Celan, W.G. Sebald sau Jonathan
Littell - „îmi vine în minte aparteul sec al lui W.G.
Sebald potrivit căruia nici un om serios nu are cum
să se gîndească la altceva.” (p.393) Că Sebald a fost
profet, ne-o arată limpede războiul de la granițele
noastre sau ascensiunea naționalismului în proxi-
mitate. Distrugerile la o scară nemaiîntîlnită în is-
torie, provocate de nazism trebuie să fie un subiect
de reflecție permanentă. O „înclinație involuntară
spre distrugere și, mai tîrziu, corolarul ei perfid,
pornirea conștientă spre «moartea națională»”, în
cazul lui Hitler, „au existat dintotdeauna” (p.392)
După cum, „cealaltă idee centrală a lui Hitler, care
viza conspirația mondială evreiască, vine direct
din abecedarul maladiilor mintale - este întîiul și
cel mai jalnic clișeu al schizofrenicului.” (p.393)
Deși, cum observa Primo Levi, nu putem de fapt
înțelege, explica persoana acestuia pentru că noi
nu sîntem - din fericire - psihopați, atinși și mo-
dificați de forța infernală a nazismului. Pentru că
teoria, orice teorie istorică e deficitară aici, Martin
Amis scrie cel mai... narativ dintre romanele dedi-
cate Holocaustului, încercînd să folosească perso-
naje reale și să completeze lacunele din biografia
acestora, să descrie iar nu să interpreteze vastul
mecanism al distrugerii. Realitatea lagărelor de ex-
terminare bate orice a imaginat omul de la Dante
încoace. După cum și, în nucleul brun al infernului
hitlerist, se vede mai limpede, mai adevărat ca în
orice religie, superioritatea victimelor în fața călă-
ilor. Supraviețuitorii regretă ca au supraviețuit, fie-
care amintindu-și o altă ființă - și asta documen-
tează volumele de istorie orală - care ar fi meritat
mai mult decît ei înșiși să rămînă în viață: „Într-o
refutare categorică a ideologiei naziste, acești «sub-
oameni» se vede treaba că erau în realitate crema
umanității” (p.388), conchide în felul său inimita-
bil-tranșant Martin Amis.
30
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
Cozmin Movilă	Întoarcerea fiului risipitor, ulei pe pânză, 100x70 cm
Dar romanul lui Amis pune împreună victime-
le și călăii, focusînd - probabil pentru prima oară
la intensitatea aceasta - mediul domestic al stăpîni-
lor de sclavi din estul Reichului, SS-iști, industriași,
jandarmi, gardieni și soldați veniți să se îmbogă-
țească în Polonia ocupată. Fresca e de o mare au-
tenticitate istorică și de o splendoare neagră (este-
tic). Verbul lui Amis amintește efervescența unui
Nabokov din cei mai buni ani americani: jubilăm,
amar-vinovat, la fiecare pagină din Lolita, așa cum
nu ne putem reprima încîntarea dinaintea primului
paragraf din Zona de interes, ce ar putea fi așezat
sub motto-ul și SS-iștii iubesc cîteodată: „Știam bine
ce e fulgerul; știam ce e trăsnetul. Călit de o ma-
nieră demnă de invidiat în treburi de felul acesta,
știam și ce e o rupere de nori - ruperea de nori,
după care soarele și apoi curcubeul.” (p.7) Senzația
asta de orgie elementară o trăiește SS-istul Angelus
(Golo) Thomsen, nepotul lui Martin Bormann,
cînd o vede, încadrată între fiicele Pauline și Sybil,
pe Hannah Doll, soția comandatului lagărului, Paul
Doll, pentru prima dată. Thomsen și Hannah sînt
doi inocenți - asta dacă oricine trăiește în proxi-
mitatea răului absolut mai poate clama prezumția
de nevinovăție: în jurul lor cade zăpadă gri (nea-
ua amestecată cu cenușa din crematorii); mirosul
gropilor comune e purtat peste grădini și peluze de
vînturile stepei; apa potabilă are gust de cadavru;
uneori adierile aduc în fața damelor și pupilelor na-
ziste țipete înfiorătoare, ininteligibile - ca o parti-
tură de Ligeti sau Ștefan Niculescu pentru urechile
de mocofani; sclavii sînt saci de piele strîmți, abia
acoperind oasele; ei put și pot fi lichidați oricînd.
Idila - cu atît mai frumoasă, cu cît... neconsuma-
tă - dintre Thomsen și Hannah are loc pe fundalul
acesta (cu stive de meșe, încălțări, ochelari, dinți de
aur smulși din maxilarele zdrobite etc., etc.), într-o
zonă prin care nici un Vergiliu nu ar avea curaj să îl
treacă pe Dantele său.
Frazarea eliptică surprinde mai bine decît fo-
tografia angoasa îndrăgostitului, privirea-i perife-
rică, încercarea de a nu se trăda; Golo Thomsen își
povestește, ne povestește și - din afara timpului,
„zgîndărind răni vechi” - își venerează iubirea:
„O sonerie electrică răsuna spart în depărtare
cînd au intrat ei - comandantul și soția. Și el era în
uniformă de gală (cu o platoșă de medalii), iar ea
purta o... Dar Hannah era deja pe jumătate învă-
luită în întuneric, iar în clipa aceea fu înghițită cu
totul.” (p.219)
Nu știm dacă dragostea catalizează revolta și
depresia. Nu știm dacă dragostea reumanizează
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
inimile celor doi. Pînă la urmă, trăiesc - fără să
protesteze public - în luxul creat de lumea aceasta
de patibulari, generată la rîndu-i în laboratoarele
NSDAP și SS, „ale cărui registre cu membri te tri-
mit cu gîndul la un extras din Almanach de Gotha.
O, jawohl: arhiducele de Mecklenburg; prinții de
Waldeck, von Hassen și von Hohenzollern-Emden;
conții Bassewitz-Behr, Stachwitz și von Rodden.
Cum să zic, aici, în Zona de Interes, pentru scurtă
vreme, am avut chiar propriul nostru baron!
Aristocrații și, în egală măsură, intelighenția,
universitarii, avocații, antreprenorii.” (p.44) - filo-
sofează Paul Doll, un chupacabra nazist, coborît în
cel mai de jos cerc al infernului. Alcoolic, afemeiat,
impotent în fața trupeșei Hannah, incapabil să mai
domine - fizic și verbal - evreii și roma și sinthi
și martorii lui iehova și pederaștii și comuniștii
ș.a.m.d. coborîți din trenurile morții. Umanitatea i
s-a lichefiat înainte de ultimele pagini ale romanu-
lui, înainte de a o obliga pe planturoasa Alisz Seisser,
prizoniera lui (a cărei singură vină fusese căsătoria
cu un gardian de origine roma), să avorteze fructul
violului repetat și înainte de a ordona unui sonder-
kommando să o ucidă pe Hannah. De prin 1941,
liderii naziști știu că războiul este pierdut, că tă-
vălugul ruso-britanico-american îi va smulge din
rădăcinile putrede - întinse peste Spațiul vital...
Dar conștientizarea - între două episoade de alco-
ol & amfetamine - a înfrîngerii, a statului de paria
ai planetei (pe care-l obțin cu infernal efort) nu îi
face să oprească, să suspende măcar mecanismul
obscen al genocidului. „Gîndirea” lor - dacă o mai
putem numi astfel - e profund alterată, celulele li
s-au modificat, așa încît, sub țesutul textil proiectat
de Hugo Boss, se ascund zombies, criminali în se-
rie, monștri: la reprezentația unei piese patriotice,
anti-Versailles, comandantul Doll își petrece „2 ^
ore estimînd concentrat cît ar dura (luînd în calcul
tavanul înalt raportat la umiditatea ambientală) să
gazezi publicul, și întrebîndu-mă ce haine s-ar pu-
tea recupera, și calculînd cîți bani ar valora părul și
plombele lor de aur...” (p.96)
Parcă pentru a condamna întregul popor ger-
man, nu doar militarii participă la instituirea infer-
nului: „Ce-mi atrăgea atenția erau siluetele în cos-
tume de oraș, proiectanți, ingineri, administratori
de la uzinele IG Farben din Frankfurt, Leverkusen,
Ludwigshafen, cu agendele lor învelite în piele și
ruletele retractabile galbene, care își croiau delicat
drum printre corpurile răniților, ale celor leșinați,
ale morților.” (p.118) Întregul popor german urăș-
te isteric, visează la umilirea și chiar la aneantiza-
rea vecinului - celebrul Schadenfreude teuton îl
optimizează discursurile lui Hitler și Himmler și
Goebbels, îl rafinează trăirile reptiliene ale germa-
nului de rînd, coborît - la nivel psihologic (cînd
nu și fizic) - printre cimpanzei și macaci. Totul e
contaminat, alterat: limba germană hitleristă e una
a țipetelor, a grohăielilor (probabil că nazismul nu
ar fi putut apărea într-o alta, spune Martin Amis);
trupurile berlinezilor arată sinistru, au halenă, asta
după ani de alimentație științifică, chimică etc.
Există, în Zona de Interes, profiluri repelente,
de pe care lăturile naziste se scurg fără să le alte-
reze substanța fundamentală. Torturate, umilite,
amenințate - în moduri pe care cei mai mulți nu
ni le putem imagina - ele rezistă totuși, duc măr-
turia mai departe, și prin asta - binele, adevărul
și frumusețea (cîtă mai e). Esther, deținuta rebelă,
persecutată de monstrul-gardian Ilse Grese, sau
sonderul Szmul reușesc să păstreze o fărîmă de
umanitate pînă și aici, în epicentrul Iadului - con-
struit de om pentru semeni.
„Martyrer, mucednik, martelaar, meczonnik,
martyr: în fiecare dintre limbile pe care le știu - își
povestește sonderkomandantul Szmul (s.m., Șt.M.)
Martin Amis (1949-2023)
-, cuvîntul vine din grecescul martur care înseam-
nă «martor». Noi, Sonderii, sau o parte dintre noi,
în orice caz, o să fim martori. Și chestiunea asta,
spre deosebire de toate celelalte, pare mai presus
de orice echivoc.” (p.104) Sonderii au, la rîndul
lor, cîteva luni de viață în ecosistemul crud creat la
Auschwitz: văd prea mult și trebuie să urmeze re-
pede cadavrelor pe care le dezbracă, despodobesc,
tund ei. Ei nu trebuie folosiți ca martori de învingă-
torii molochului hitlerist.
În iad, lucrurile sînt mult mai complicate decît
le văd ideologii și teologii. Nici un ideolog/istoric/
antropolog nu s-a apropiat vreodată de răsuflarea
Meduzei, așa cum au făcut-o, numai în ultimele
decenii, unii ca Sebald, Littell, Martin Amis. Marii
scriitori pătrund fără costume de protecție în zone
- geografice, istorice - de unde relatează. Asemenea
scafandrilor și arheologilor, ei ne propun - cum
sclipitor formulează Nino Stratan - „dezafectarea/
uitării”.
Zona de interes este opera care ne protejează
de scînteierile fantasmelor colective din trecutul
(încă periculos de) apropiat, acționînd ca un deter-
gent împotriva alzheimerului moral.
■
Cozmin Movilă	Flori uscate (3), ulei pe pânză, 80x70 cm
31
teatru
Claudiu Groza
Un festival
Aajuns la o notabilă ediție a 29-a unicul
festival dedicat recitalurilor actoricești:
Bacău Fest Monodrame, derulat anul
ăsta între 5-10 mai, în organizarea Teatrului
Municipal Bacovia. Program consistent, am-
plu, cu o prezență a publicului atât de nume-
roasă încât eu însumi am rămas de vreo două
ori pe dinafară la spectacole jucate în sălile stu-
dio. Competiția scenică a fost completată de un
concurs de dramaturgie și de producții invitate,
conturând astfel un real eveniment comunitar.
Din cele peste 30 de piese primite la
Concursul de Dramaturgie - Monodramă (un
bilanț remarcabil, valoarea multor texte fiind
onorabilă), au intrat în „finală” 8 martie de Dana
Voicu, True Blue de Andrei Măjeri și Chimia unei
gume de mestecat aruncate pe stradă de Codruța
Cadar, ultima câștigând competiția. Toate trei
sunt însă texte bine articulate, ofertante, cum
au dovedit și spectacolele-lectură din festival.
De altfel, compoziții consistente au mai fost în
concursul de dramaturgie, ceea ce demonstrea-
ză că nici o competiție de tipul ăsta nu trebuie
abandonată, chiar dacă o parte din creații rămân
doar literatură.
Nota confesivă a fost cel mai acut sesizabilă
(cumva firesc, de fapt), în recitalurile actoricești.
Prima producție pe care am văzut-o a fost
chiar a teatrului-gazdă: Sufletul pereche de Petre
Barbu, jucat de Bogdan Buzdugan, în direcția
de scenă a lui Gheorghe Balint, scenografia lui
Vladimir Turturica și video desing de Andrei
Cozlac & Silviu Apostol. Textul relativ poetic
dar plin de umor al lui Barbu, un fel de dialog
„daimonic” cu un alter-ego metafizic, a fost
transpus cu o anume stângăcie bolovănoasă de
actorul băcăuan, care a pierdut în spectacol ver-
va discursului.
Foarte dinamic - excesiv, aș spune - a fost în
schimb #Nueu, după Beckett, jucat de Andreea
Tănase în regia Casandrei Topologeanu (Teatrul
„Tony Bulandra”, Târgoviște). Spectacolul este
o introspecție diaristică a unei femei care-și
chestionează viața, mizele ei, țelurile și ratările.
Andreea Tănase a jucat cu o rigoare și versatili-
tate notabile, în pofida unei regii care a aglome-
rat cam prea mult semantica scenică prin ecleraj,
efecte sonore și solicitarea fizică a actriței, ceea
ce într-un spațiu redus a creat impresia de artifi-
ciu. Totuși, proiectul este unul de luat în seamă.
O propunere paradoxală mi s-a părut Pattern,
un spectacol de Daniel Chirilă, cu Daniel Beșleagă,
scenografia Mihai Păcurar (Teatrul Tineretului,
Piatra Neamț). O poveste despre paternitate și
filialitate. Interpretare plină de nuanțe și forță și
poeticitate a lui Beșleagă, secondat excelent de
muzica live a lui Paul-Ovidiu Cosovanu, un decor
bine gândit, dar o regie/scriitură cam prețioasă a
lui Chirilă, care pune prea multe virgule în con-
strucția spectacolului, de la începutul pe întune-
ric, enervant, chiar dacă se dorește „simbolic”,
la o dinamică scenică supărător „fabricată”. Un
spectacol salvat de virtuozitatea și maturitatea lui
Daniel Beșleagă, care-l duce în firesc și omenesc.
recitaluri
Gândit tot ca o producție amplă, tot de la
Teatrul Tineretului, Nu atingi niciodată victima
de Maria Manolescu Borșa a fost mult mai uni-
tar din toate punctele de vedere. Catalizatorul
spectacolului este Ecaterina Hâțu, o actri-
ță de mare profunzime și feminitate, care a
construit un dublu discurs confesiv, în două
registre. Povestea, dulce-amăruie, cu „min-
ciuni” terapeutice și adevăruri traumatice, a
două femei legate prin fire destinale nevăzu-
te, evocată în alternanță. Excelent a contu-
rat interpreta cele două personaje, nuanțat și
pregnant. Scenografia Andreei-Diana Nistor,
muzica lui Ștefan Ruxandra și light designul &
video lui Cristi Niculescu au dat culoare, dina-
mică și spațialitate spectacolului. Un recital plin
de căldură și firesc.
Alexandru Jurcan
Contaminați
cu artă teatrală
Ne place să cotrobăim în orice culise. Să
știm ce se ascunde în spatele eșafodajului.
Să asistăm la facere, fără să ni se ascun-
dă detalii. Prăjitura fabuloasă înseamnă o trudă
culinară. Admirăm un spectacol, uitând adesea
munca celor care au pregătit decorul și alte acce-
sorii. Iată o surpriză: piesa Mașiniștii de George
Lungoci tocmai despre asta vorbește, umplând oa-
recum un gol între temele neglijate. Premiera cu
Mașiniștii a avut loc la Teatrul Național din Cluj
(21 mai 2023) în regia actorului-regizor Dragoș
Pop. Cele două personaje - Șeful și Cornel - sunt
interpretate de Ovidiu Crișan și Sorin Misirianțu.
A asistat la spectacol autorul, iar la final a adresat
câteva cuvinte, cu o modestie exemplară, fără um-
bră de prezumție. George Lungoci e actor de teatru
și televiziune, dar și voice-over român. A jucat în
filmele E pericoloso sporgersi, Filantropica, Garcea
și oltenii etc. Fiind om de teatru, subiectul îi vine
ca o mănușă
Cei doi mașiniști din piesă pregătesc un
spectacol. Decorul se naște gradat (scenografia:
Cristian Rusu), în acumulări de vorbe și opinii, in-
tegrând balconul, scările, culminând cu luminile
feerice de la apariția lui Henric. După atâtea spec-
tacole, cei doi sunt virusați cu teatru, contaminați
cu artă teatrală, au o oarecare experiență, așadar
se erijează în regizori, actori, critici, conștienți că
„fără noi nu există teatru”. Ei sunt partea invizibilă
a aisbergului, trăind în culisele vivante, euforici, cu
A emoționat pe bună dreptate publicul un
one-woman show de actorie pură cu Fata din
curcubeu, pe textul și în regia Liei Bugnar, inter-
pretat impresionant de Marcela Motoc (Teatrul
de Artă București). Piesa are deja o istorie de
montări, dar Marcela Motoc reușește să im-
prime o nouă semnificație acestei confesiuni a
unei prostituate, tulburătoare prin franchețe și
naturralețe, printr-un orizont poetic frisonant.
E, practic, povestea unei vieți sordide narată ca
și când ar fi un drum inițiatic, scos din banal
de cântece și filme, de o aspirație spre altceva.
Un soi de auto-mântuire, chiar dacă mai degra-
bă deziderativă. Un recital care ne-a dezvăluit o
actriță cu resurse remarcabile.
Tot pe interpretarea plină de expresivitate,
care a reușit să anuleze bariera lingvistică, s-a ba-
zat și Kontrabass de Patrick Suskind, în regia lui
Pavel Gatilov, cu Ihor Titov (Teatrul Tineretului
din Dnepropetrovsk, Ucraina). Piesa lui Suskind
este monologul „îndrăgostit”, nițel calofil, al unui
muzician care povestind despre instrumentul său
își narează propria viață, cu eșecuri și dorințe.
Titov a reușit, pe un text destul de static și greu de
dinamizat, să dea un tempo atractiv spectacolului,
printr-o expresivitate facială și corporală rafinată
și nuanțată, făcând din spectatori complici ai po-
veștii sale. Formidabile au fost dicția și prestanța
obsesia teatrului în sânge. Șeful recită mereu din
Îngrijitorul lui Harold Pinter, iar celălalt ia rolul
regizorului. Mi-am amintit și de sufleurul bătrân
cehovian din Cântecul lebedei, viețuind în teatru
chiar și noaptea. Cei doi critică spectacole, refac,
se perfecționează, mereu în sfera unui cabotinism
duios, tragi-comic. Ei știu că „regizorii dau indica-
ții tâmpite”, că atunci când n-au idei „bagă o ram-
pă”. În aspirația lor spre roluri („am dat de două ori
la teatru”), asistăm la tirade asezonate cu covrigi,
bandă rulantă, inovând cu patimă, convinși că
„doar actorii proști se fac că se fac”. Cornel devi-
ne... regizor, filmează, se agită („dați-mi o scară!”),
în timp ce Șeful se lamentează că „nu găsesc forța
interioară”.
Regizorul a mizat pe talentul celor doi ac-
tori, dar și pe factualul bine dozat, construind un
spectacol memorabil, „necesar” („avem nevoie de
mașiniști”), cu rigoarea ce-l caracterizează, cu re-
modelarea umorului și simțul esențial al măsurii.
Ovidiu Crișan e o prezență dezinvoltă, cu mimica
sa proteică, în nuanțe incredibile, cu gesturi con-
cordante, secondat admirabil de Sorin Misirianțu,
în posturi multifuncționale, versatile, construind
unul din cele mai bune roluri ale sale. Piesa are și
pasaje de o densitate existențialistă, cu trimiteri
spre vocație, ratare, diletantism, în registru fluid
de râsu’-plânsu’. Un spectacol-omagiu, de revăzut
și aplaudat.
■
32
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
Ion Jurca Rovina
scenică ale actorului, care au ușurat enorm impac-
tul textului asupra publicului băcăuan.
O performanță uimitoare, fizică și vocală, a
reușit Bogdan Iancu pe excentricul și foarte spec-
taculosul text al lui Andrei Măjeri, Individual
compus (Asociația Hearth, producție indepen-
dentă, București; sound design: Adrian Piciorea,
coregrafia: Sergiu Diță). Greu rezumabilă, pie-
sa e un monolog în răspăr cumva al unui cor-
poratist cu personalitate versatilă. Un text nu
foarte comod prin caracterul său aluvionar și o
anume sofisticare a discursului. Bogdan Iancu
a controlat perfect recitalul, printr-o acurate-
țe impecabilă a textului și o fizicalitate scenică
extraordinară, din păcate nițel derutantă pen-
tru audiența predilect tânără. A fost practic un
boost de energie, inteligență (dramaturgică și ac-
toricească) și dinamism scenic. Chapeau, Bogdan
Iancu și Andrei Măjeri!
Un spectacol „angajat”, dar deloc tezist, a ju-
cat Oana Pușcatu, din nou o prezență actoriceas-
că remarcabilă: Vinovat,-ă (autori/regia: Sînziana
Koenig și Nico Vaccari, Centrul Replika în parte-
neriat cu Beznă Theatre, București). Cu un control
perfect al transformării, actrița intepretează mai
multe monoloage pe tema încălzirii globale, fiind
pe rând speaker motivațional, școlăriță, femeie
de succes etc. O lume întreagă, cu toate ipocritele
sale convenții și dogme, ni se înfățișează în sce-
nografia foarte utilitar-ingenioasă a lui Gabi Albu,
de la piscina gonflabilă care imaginează oceanul
la costumul corporatist. Oana Pușcatu face cu vir-
tuozitate un recital de monoloage, practic, fiecare
construind un personaj distinct, bine conturat. E
un tur de forță actoricesc controlat impecabil de
actriță. Un atu al spectacolului este că are umor
și nu tinde să fie maniheist și apodictic, iar asta îi
mărește impactul social.
Bacău Fest Monodrame s-a încheiat cu o sa-
vuroasă producție a Teatrului Bacovia: Uzina ar-
tiștilor de Matei Lucaci Grunberg și Sever Bârzan,
în regia primului, un soi de autoparodie a „pro-
cesului tehnologic” teatral, cu toată exhibiția de
orgolii, sensibilități și intrigăraie pusă pe seama
breslei noastre. Un spectacol proaspăt și foarte
ludic, care a reunit aproape toată trupa băcăuană
(Bianca Babașa, Matei Bogdan, Valentin Braniște,
Minodora Broscoi, Bogdan Buzdugan, Florina
Găzdaru, Corina Goranda, Ștefan Huluba, Tudor
Hurmuz, Vlad Nicolici, Daniela Vrînceanu)
și a exploatat nu doar spațiul scenic, ci și sala
teatrului.
■
Cozmin Movilă	Physalis, ulei pe pânză, 70x60 cm
Inventivitate și rigoare
ntr-o inspirată colaborare între Teatrul Evreiesc
de Stat din București și Teatrul de Artă din Deva
„se naște” spectacolul cu titlul piesei Rude pier-
dute de Nara Semel, în montarea regizoarei Mihaela
Panainte. „Se naște”, ca s-o cităm pe actrița Maia
Morgenstern, „într-un moment aniversar sub sem-
nul lui 75. Trei sferturi dintr-un veac. 75 de ani de la
nașterea statului Israel. 75 de ani de Teatru Evreiesc
de Stat. Propunerea Teatrului din Deva vine ca o de-
monstrație că există prietenie. Există comunicare.
Spectacolul este un proiect extrem de important, do-
rit, așteptat. Aparent, este o poveste despre speranțe,
despre iluzii. Despre nevoia noastră de a ne agăța de
o nădejde.”
O nădejde tălmăcită în arta scenică, precum în-
tr-un „joc secund” al iluziei împlinite. Așa se arată
a fi însăși miza spectacolului din perspectiva unui
catharsis în drama regăsirii. Cu atât mai mult cu cât,
precum conștientizează regizoral Mihaela Panainte,
„piesa Rude pierdute are ca temă memoria, o memo-
rie care se exprimă prin amintiri dureroase și traume,
experiențe parcurse de cele două familii de refugiați,
care încearcă să se integreze într-o țară nouă, fără a-și
pierde identitatea. O poveste de viață, care face posi-
bilă vindecarea, uitarea și împăcarea lor cu trecutul.”
Adică, personajele înseși se repovestesc, asumân-
du-și, în cele din urmă propriul catharsis.
În acest registru, regizoarea ordonează scenele
sugestiv, dar în tonalități accentuate, cu prim-planuri
ale personajelor cheie, când în argumentări nostal-
gice, ca într-o spovedanie, când în contraziceri con-
flictuale cu tinerii membri ai familiei și nu numai. O
continuă mișcare, cu intrări și ieșiri, tocmai pentru
a întreține alerta în care se află cele două familii.
Agitația o întreține repetat Anuța, care își imprimă
pe întregul ei comportament visul de a se duce în
America, unde e convinsă că se află soțul refugiat cu
25 de ani în urmă, fără să aibă însă vreo veste anume.
Visul Americii întreținut într-un parcurs actoricesc
convingător, cu replici hotărâte, fără echivoc de că-
tre Maia Morgenstern care își proiectează personajul,
Anuța, dincolo de drama eroinei, într-un simbol ge-
neralizat al regăsirii. În balans contradictoriu se află
fiul ei, Nisan, frust, cu picioarele pe pământ, precum
se dovedește a fi și în interpretarea actorului Mircea
Dragoman, mereu într-un dirijat efect scenic de opo-
zant. Conciliantă, fără izbândă, nora Gitta, înfățișa-
tă prin consecință, cu o inspirată blândețe de către
Luana Stoica.
În configurarea scenografică semnată de Mihai
Panaitescu, cu fundalul placat de un zid străjuind
spațiul în care obiectele se află în mișcare, însoțitoare
adecvate definirii personajelor în existența lor cotidi-
ană. Rebeca, croitoreasa, la rându-i cu soțul dispărut,
în ipostaza ei statică la mașina de croit și țesut haine,
supusă în târgul cu profitoarea Anuța, are momente-
le ei de eliberare când pune masa. Repetabila scenă
în spectacol, este obsesiv jucată de însăși interpreta
Cristina Cîrcei, neomițând cu aceeași tonalitate nos-
talgică să așeze farfuria bărbatului absent la locul ei.
Afectată de condiția mamei, se află fiica Sarika, bine
caracterizată și ea de actrița Lorena Luchian, ca fiind
stăpână și cenzurată în sentimente, neîncrezătoare la
început la curtea făcută de tânărul cu bicicleta, Izhar,
optimistul personaj al lui Andrei Miercure. Perdant
curtezan este Avram, mereu prezent cu târguiri spe-
cifice, pornit să cumpere și vechiul radio al croitore-
sei, vivace personaj jucat în registrul comic al paro-
diei de către Mihai Prejban, ca o vădită relaxare în
ansamblul spectacolului.
Până la apariția scrisorii din America, tupilată
de către fiul Anuței, făcând fără să vrea mai șocantă
surpriza. Sosește în spațiu americanul, soțul Anuței,
Iankel. Pe măsură distribuit în rol, actorul Andrei
Finți, cu al lui Iankel, se instalează să preia prim-pla-
nul pentru a-și seduce familia să-l urmeze în țara
noii făgăduințe. De aici, drama își schimbă turnura.
Discursul despre bunăstare, siguranța vieții, susținut
cu mult aplomb de soțul, acum american bogat, este
atât de convingător încât nu doar fiul, ci însăși, mama
lui, Anuța, refuză să-și facă bagajele. Iluminarea o
aduce locul care, acum, devine însăși locuirea, sim-
bolul existențial în definirea patriei. Bine configurat,
totuși dramatic, în dezbaterea lui, finalul. Imaginea
cu fetița Gittei, crescută mare, prefigurează și ea, sim-
bolic în vindecarea lui, timpul.
Am văzut un spectacol pe scena Teatrului de
Ară din Deva (premiera 12 aprilie 2023) cu amprenta
Maia Morgenstern și cu inventivitatea, în rigurozita-
tea scenică, a regizoarei Mihaela Panainte, antrenant
jucat și cu dăruită implicare de către actorii de la
Teatrul Evreiesc.
Teatrul Evreiesc de Stat București: Rude pierdute
de Nara Semel. Traducere în limba română: Gabriela
Myers. Dramatizare: Eugen Cojocaru. Regia: Mihaela
Panainte. Scenografia: Mihai Panaitescu. Light de-
sign: Lucian Moga. Sound design: Romeo Ioan.
Distribuția: Maia Morgenstern (Anuța), Andrei Finți
(Iankel), Luana Stoica (Gitta), Mircea Dragoman
(Nisan), Cristina Cîrcei (Rebeca/Rivka), Lorena
Luchian (Sarika), Andrei Miercure (Izhar), Mihai
Prejban (Avram), David Mihai Enache (Avihai),
Antonia Maria Dragoman (Fetița), Dorina Păunescu
și Mihai Ciucă (Părinții), Nicolae Călugărița (Voce
radio). Premiera la București: 3 martie, 2023.
■
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
33
însemnări din La Mancha
| Mircea Moț
Un pact cu poezia
ntr-un articol publicat în „Vatra” pe la începu-
tul anilor '90, Al. Cistelecan îl considera pe
Dumitru Chioaru un „licențiat în melancolie
de cabinet”, melancolie pe care poetul „o etalează
după moda echinoxistă: cu o sobrietate înfiorată și
cu iluminări delicate”. Aflat, consideră criticul, în-
tre „confesiune și meditație, reverie și autoreflexie,
tentat mereu de o extindere vizionară”, Dumitru
Chioaru are „vocația imaginii delicate”. În egală
măsură, la poet „ceremonia imaginativă a luat re-
alul ca pretext”.
Cele scrise de criticul de la „Vatra” sunt valabi-
le și pentru poezia recentului volum al lui Dumitru
Chioaru, Opera poetică (Editura „Rocart”, 2023),
prefațat de Ion Bogdan Lefter.
Într-un poem cum este Mater enciclopedia re-
ferința poetului este una livrescă, la care autorul nu
apelează dezinteresat de realitatea din jur, ci pentru
temperarea sensibilității ce pulsează totuși în text:
„Cu privirea-n oglindă/ viața e o dragoste regretată
-/ ca beduinul în deșert,/ un alterego al înțelepciu-
nii lui,/ eu am călătorit spre țărmul/ unui paradis
cu cărți.// Doamnă Enciclopedie, iartă-ne nouă!//
Fața se scorojea în aerul uscat,/ peri aspri o stră-
pung în amintirea/ morții celui singur - se bucura
de zborul/ păsărilor până văzduhul/ s-a lăsat ca o
iarnă./ Cărțile vor sta mirate în raft,/ mâinile mele
- pe piept,/ așa cum păsările primăvara l-au găsit/
cu părul și unghiile mari,/ un câmp supt de iarbă.//
Doamnă Enciclopedie, iartă-ne nouă!/ carnea sear-
bădă ca tomatele de seră./ Sângele înghite cu silă
fierul legumelor,/ azotul dulce, sarea înțepătoare/
plesnind cum tăietura într-o sticlă/ în ochii osteniți
de citit.// Oglindă oglinjoară,/ peșteră goală,/ îngă-
duie-mi să mă întorc!// Să fii copil printre obiecte
bătrâne,/ ele-s indiferente la cuvânt/ ca propria fo-
tografie la moarte./ Apoi bătrân printre cuvinte -/
Foșnet de pagini, memoria mea./ Înainte de somn
sufletul stinge/ luminile trupului -/ visul: un citi-
tor aprinde lampa./ Săruți mâna femeilor cum un
școlar cuminte/ lipește un afiș./ Rămâne băutorul
de droguri/ într-un strigăt înghițit de oglindă./
Doamnă Enciclopedie, iartă-ne nouă!/ pielea tăbă-
cită,/ privirea - cheie ruginită/ și mintea,/ o mână
bâjbâind pe intuneric.// Oglindă oglinjoară,/ pește-
ră goală,/ îngăduie-mi să mă întorc!// Ninge./ Cel
care ține imacularea e-aproape”.
Livrescul amplifică la Dumitru Chioaru sen-
suri existențiale deosebit de grave și de profunde.
Întoarcerea în carte, precum întoarcerea grecului la
femeia iubită, este sinonimă retragerii într-un spa-
țiu protector/ ocrotitor, ce se sustrage devenirii: „Să
te întorci să te întorci în carte/ ca într-o casă ocro-
tită de lege?/ numai ulise a iubit/ după douăzeci de
ani/ trupul penelopei“ (Boema sacră). Sacrul însuși
este redimensionat din perspectiva cuvintelor, de
poezie și de o bibliotecă nu întâmplător „înverzind”,
cu toate semnificațiile simbolice ale cuvântului:
„Doamne al cuvintelor ostenite/ (de poezie?)/ pri-
mește-ne într-o bibliotecă înverzind/ și-a ta să fie
slava“ (Într-o bibliotecă înverzind). În rugăciune se
insinuează poezia, totul marcând un timp și o rela-
ție a omului cu divinul pe care Dumitru Chioaru le
fixează memorabil: „Ia aminte, doamne:/ mâna ta
se odihnește străină/ pe speteaza tronului de aur/
ca noaptea primordială/ transmigrând/ de-a lungul
zilelor/ ‘parcă toți muriseră/ parcă toți au înviat’/
între mine și tine - duminica/ a uitat să apună“
(Secolul sfârșește într-o duminică).Trimiterea la
Rimbaud (Je est un autre) face din livresc punct
de plecare pentru condiția unei ființe înstrăinate
și multiplicate, încercarea de autocunoaștere fiind
rezervată scrisului despre sine, prin poem: „Nu
știu alții cum sunt... eu sunt altul/ sunt alții deși/
voi scrie un poem despre mine“ (Gardul de sârmă).
Mai puțin ironic decât ar vrea să pară într-un veac
ce predispune de altfel la ironie, poetul este însă
cu siguranță un „traficant de droguri în cuvinte”,
fascinat de imaginar mai mult decât de realitate.
Vecinătatea lui Rimbaud nu este întâmplătoare:
„Veacul m-a făcut atât de ironic - traficant de dro-
guri în cuvinte - / îmi drapez versurile în pânze
albe/ ale corăbiei bete de hârtie/ clătinându-se pe
apa bălților cotidiene“ (Ființa de hârtie).
Sentimentul este „fixat” într-un discurs în
care sinceritatea, afecțiunea și „elaborarea” atentă
se întâlnesc la modul fericit, trădând indiscutabil
refinamentul poetului: „am făcut cu tine un pact
Poesie/ și niciodată n-am sperat vreun câștig/ am
făcut cu tine un pact/ pe muchia de cuțit a copilă-
riei/ și-a maturității (după unii singura viață rea-
lă)/ le-am ratat pe-amândouă/ și doar singurătatea
mi-a mai rămas/ foaie albă ca o bornă a insomniei“
(Mărgelele de sticlă ale întâmplărilor). Textul și o
altă percepere a realului sunt înfiorate de o melan-
colie ce-i este caracteristică lui Dumitru Chioaru,
confirmându-l pe Andrei Terian care remarca
la poet o suprapunere perfectă între scris și trăit:
„Cărările munților, prietene/ seamănă cu liniile
scrijelite de la naștere/ în palmă/ pe oricare îți poți
întâlni destinul/ ca o gură de prăpastie/ brusc în-
ghițindu-te“ (Elegii carpatine).
Reflexivitatea redimensionează confesiunea,
ia inițiativa și supune realul discret dar irevocabil
viziunii poetice în care punctul ca reper și mersul
Cozmin Movilă	Rochița verde, ulei pe pânză, 70x60 cm
ca certitudine a existenței în ultimă instanță se aso-
ciază unor prezențe fantaste, totul ca o posibilă re-
lație a eului cu lumea:
„Stau și mă întreb merg la întâmplare/ și mă
întreb/ există ceva demn de altă încercare/ decât a
punctului care se mișcă?/ întotdeauna găsesc ace-
leași răspunsuri:/ starea pe loc și mersul - prin ae-
rul cenușiu merg la întâmplare/ un ochi mi-a căzut
și stă/ să fie călcat/ o ureche zbârnâie pe linia de
troleibuz“ (Punctul indiferent). Trimiterile la real
sunt mediate de poezia însăși într-un text în care
ceea ce este consacrat de experiențe lirice cunos-
cute și ceea ce este exterior, receptat de privire,
contează ca realitate interioară, ființa și realitatea
fiind contaminate de aceeași melancolie: „Amurg
de toamnă -/ melancolia s-a îngălbenit căzând/
mai adânc în mine de-a lungul/ zilei mi-am retrăit
toamna dintr-o viață/ de sol al luminii/ adormit pe
stratul de frunze“ (La vremea sacrificiului cosmic).
Text, concretizat prin „manuscrise cocoloșite”, și
realitate se întîlnesc uneori într-o adversitate dilua-
tă trimițând, detașat, spre aceeași relație a eului cu
lumea, despărțiți de un semnificativ prag ca loc de
trecere, în care cu siguranță nu stă Cerberul consa-
crat: „De-o vreme un câine vagabond s-a culcușit/
pe pragul casei/ arunc în el cu manuscrise cocoloși-
te/ de tremurătoare îndoieli/ le miroase cu un fel de
compasiune/ (carne de înger din zăpadă artificială)“
(Câinele din prag). Optzecistul (și încă unul neco-
mentat la adevărata sa valoare!) Dumitru Chioaru
scrie o poezie în care sunt prezente marile teme
(umbra, dublul, orfismul etc.) nelipsite de reflexele
mitului, în absența căruia lumea își pierde sensuri-
le: „Roagă-i pe ei - nemuritorii/ să-i dea voie um-
brei de-a merge înainte (...) și vei vedea că lumina
zilei/ e mai săracă decât lumina/ umbrei materne/
întunecându-ți privirea neputincioasă/ întunecând
soarele și luna/ și incendiind găurile negre din uni-
vers/ spre a le umple iarăși de stele“ (Litanie). Este
indiscutabil că Dumitru Chioaru „gândește pro-
fund și simte sofisticat, după care «traduce» totul
în cuvinte puține, în conformitate cu personalitatea
sa reținută, introvertită” (Ion Bogan Lefter). Poetul
își ia în serios marile repere și construiește un ima-
ginar pe care nu este deloc dispus să-l supună unei
atitudini detașate și demitizante. Jocul poetic, atât
cât există, este jocul poeziei dintotdeauna, unul de
grad secund, amintind, totuși, cuvântul de la înce-
puturi. Poemul impresionează prin solemnitatea
ce amintește experiențe notabile: „Simțind cum se
ridică în urmă/ aceeași iarbă/ același eu odată cu
iarba/ și brusc eram altul” (Știința împotmolită).
La aceasta contribuie evident relația profundă a
luminii cu umbra, încă un argument pentru locul
aparte rezervat poetului printre optzeciști: „ridi-
cându-se dintre alte îndoliate lumini/ până când
orice umbră/ lumină va fi“ (Știința împotmolită)).
Poetul este un introvertit, cum scria Ion Bogdan
Lefter, o mărturisește de altfel, dar într-o manieră
ce-l avantajează. Dincolo de aceasta pulseză sedu-
cător admirabile idei poetice, care fac din lectura
poeziei sale o duminicală zăbavă: „Închis în mine
ca o mână în ghips/ o mână ruptă de altă mână/
m-am trezit întrebându-mă: plâng/ deci exist?/ da!
- lacrimile ca igrasia/ macină zidul de ghips/ așa
cum cuvintele seamănă cu orbii/ ce cântă/ spre a
face vizibilă lumina/ dinăuntru“ (Spargerea ușii zi-
dite). Sau: „Gândesc la trupul meu după moarte ca
lumânarea la capul bunicii“ (Viziune).
Într-un număr recent din „România Literară”,
Gheorghe Grigurcu îl considera pe Dumitru
Chioaru „unul dintre exponenții de seamă ai atât
de fertilei generații optzeciste”. Nu putem decât să-i
dăm dreptate distinsului critic!
■
34
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
Urmare din pagina 36
Lumina nenumită
din pictura lui
Cozmin Movilă
Cozmin Movilă	Mâna lui Dumnezeu, ulei pe pânză, 100x70 cm
Reechilibrarea lumii se produce în pictura lui
Cozmin Movilă pe palierul mântuitor al religiei și
pe cel interogativ al filosofiei. Artistul încearcă să
descopere fațete ale sinelui în armonia dintre cele
două feluri de trăiri, prin meditație și contemplare.
Acestea sunt determinate de raportul cu natura sa
cosmică, reflex al esenței umane, care îl determină
să cerceteze dincolo de aparențele existențiale.
Astfel, pornind de la lucrurile imediate,
Cozmin Movilă are puterea de a capta în pictura
sa o lumină nenumită, venită din interiorul sen-
zitiv și ascunsă printre rafinate formule cromati-
ce. Afinitatea dintre lucrări, la nivelul stilului, este
supusă unor fenomene optice, percepute din ma-
terialitatea creată de artistul a cărei selecție de ele-
mente din universal fizic este una recognoscibilă,
sugerându-ne, prin intermediul acestora, neantul
de dincolo de imagine, pe care îl scoate la suprafață
prin aparenta abstragerea a datelor teoretice, puse
în practică.
Genurile arhicunoscute ale picturii, portretul,
peisajul, natura statică, au alături evocări mistice.
Acestea depășesc simpla reprezentare vizuală, im-
plicând simțirea preacucernică prin Sfânta Taină
a Euharistiei și prin intermediul îngerilor ori prin
alte teme de factură biblică, motive vizuale punc-
tând în lucrările sale neliniștile interioare, prin care
artistul încearcă să se echilibreze cu lumea prin for-
mele sale de absolut.
În compoziții cu fragmente din arhitectura
sacră medievală apare multiplicarea spațiului prin
folosirea structurilor geometrice, ca un ecou al lu-
mii noastre nesfârșite, formată din ferestre deschise
spre alte orizonturi sufletești. În corpusul său artis-
tic, laicul și religiosul formează acea simbioză care
unește omul trăitor și gânditor cu sentimentele sale
inviolabile. Aceste subterfugii spuse cu mijloacele
picturii se devoalează în mase cromatice și senzații
pe care artistul are capacitatea de ale dezvolta prin
aplicarea aplatizată a pastei ori prin crearea de ma-
terialități ce permit plasticități expresive, reliefuri
ușor tactile, zone line și împăstări vibrante, obținu-
te din griuri colorate, adesea spectrale.
O parte importantă a creației sale o constituie
urmele unui paradis, reiterat
sub chipul florilor supuse aranjamentului de
atelier sau proiecției pe un plan simplu ori format
din puține registre verticale sau orizontale, ast-
fel încât să putem pătrunde cu ușurință în tainele
acestui discurs. Relația model-artist se deturnează
în favoarea transparențelor colorate, a impulsuri-
lor diafane de tonuri, a vecinătăților pastelate, în
diferențieri extrem de delicate. Pictura pare astfel
o atingere divină de nuanțe, sintetizând forma și
având cumva reminiscențe din estetica maestrul
său, Horea Paștina, în ceea ce privește fluidizarea
luminii prin griuri. Florile sunt centrate pe pânză
ori asimetric orânduite, construind, prin interme-
diul unei pensulații personale și în ulei pe pânză
sau acrilic pe carton, spații tridimensionale ori
aplatizate.
Deși colorist de clasă, Cozmin Movilă nu re-
nunță la figurativul supus raționalului. Lucrând cu
elementele arsmateticii, cu acele limbaje inerente
exprimării plastice, dublate de o cultură în dome-
niu, fără de care pătrunderea în
centrul ideii, nu este posibilă, Cozmin Movilă
se uită încă atent la obiecte tradiționale, la flori
proaspete, dar și la cele care și-au pierdut glorioa-
sa inflorescență, luând de la fiecare componentele
care se potrivesc conceptului său expresiv. „Ulcele
cu flori”, „Bonsai”, „Flori uscate”, „Flori la Sihăstrie”,
Cozmin Movilă
Blue, ulei pe pânză, 70x60 cm
Cozmin Movilă	Autoportret, ulei pe pânză, 70x60 cm
„Natura statică”, sunt tangente cu scene precum
„Mâna Arhanghelului Mihail”, ori cu „Întoarcerea
fiului risipitor”. Acestor abordări li se adaugă chi-
purile de copii, împreună cu celelalte teme com-
punând aria de spiritualitate în care se desfășoară
artistul.
■
TRIBUNA • nr. 501 • 16-31 iuiiE 2023
35
plastica
Ana Amelia Dincă
sumar
semnal	
Alexandru Sfârlea „Lucrând în alb-negru/ Mi-am diminuat ființa” 2	
editorial	
Mircea Arman Filosofia greacă după Aristotel și sfîrșitul imaginativului poietic elin	3
filosofie	
Viorel Igna Hegel - Ereditatea regăsită	5
Vasile Zecheru Temeiuri ale gândirii occidentale după Anton Dumitriu (III)	7
diagnoze	
Andrei Marga O cotitură: biografia lui Isus, de Gianfranco Ravasi	10
eseu	
Christian Crăciun Elegia înghețului (I)	13
Iulian Cătălui Sensul tragic al istoriei în opera lui Emil Cioran (II)	14
Isabela Vasiliu Scraba Supraviețuirea post-mortem a lui Gavrilescu din La țigănci	16
A. I. Brumaru Sfada cronicarilor	18
Nicolae Iuga J. Fr. Herbart, dacă Etica are un scop?	20
istoria literară	
Radu Bagdasar Din subteranele creației (XII)	22
memoria literară	
Constantin Cubleșan „Provincia trunchiată”	24
proza	
Mirela Rusu Molima	25
Leon-Iosf Grapini Datoria	26
cărți în actualitate	
Menuț Maximinian Obiectivitatea nemiloasă	28
Adrian Suciu Un Iov al poeziei române	28
comentarii	
Adrian Lesenciuc Marsyas, un poet al neliniștirii	29
cartea străină	
Ștefan Manasia Schadenfreude sau sub țesutul textil proiectat de Hugo Boss se ascund zombies	30	
teatru	
Claudiu Groza Un festival de recitaluri	32
Alexandru Jurcan Contaminați cu artă teatrală	32
Ion Jurca Rovina Inventivitate și rigoare	33
însemnări din La Mancha	
Mircea Moț Un pact cu poezia	34
plastica	
Ana Amelia Dincă Lumina nenumită din pictura lui Cozmin Movilă	36
Tiparul executat de: TIPOGRAFIA ARTA Cluj
Lumina nenumită din
pictura lui Cozmin Movilă
Cozmin Movilă	La malul mării (1), ulei pe pânză, 100x60 cm
Cozmin Movilă are un doctorat în domeniul
Arte Plastice și Decorative, obținut în anul
2013, anterior absolvind cursuri de maste-
rat și licență la Facultatea de Arte Plastice, secția
Pictură, din cadrul Universității Naționale de Arte
din București, clasa profesorului Horea Paștina.
În perioada 2007-2011 a fost asistent universitar
în cadrul aceleiași Universități, iar din 2010 este
membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.
Are mai multe lucrări în colecții muzeale națio-
nale, printre care Muzeul Cercului Militar Național
din București, Muzeul de Artă Contemporană Blaj,
Muzeul Municipal de Istorie și Artă din Câmpulung
Muscel, Muzeul Municipal de Artă „Vasile Pârvan”
din Bârlad, Muzeul Municipal de Artă „Iulian
Antonescu” din Bacău, etc. Pentru arta sa a fost re-
compensat cu premii și medalii, precum Premiul
de Excelență la Bienala de Artă Contemporană
„Aegyssus”, în 2015; sau Medalia „Nicolae Tonitza”,
cu ocazia împlinirii a 130 de ani de la nașterea ma-
relui artist, în 2016, la Muzeul „Vasile Pârvan” din
Bârlad. Încă din anul 2004, imediat după termina-
rea studiilor de licență, a avut expoziții personale,
de-a lungul acestor ani fiind prezent în mai multe
galerii și muzee din București și din țară.
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 55,8 lei - trimestru, 111,6 lei - semestru, 223,2 lei - un an, prin mandat poștal pe
adresa redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui
abonament pe un cu o singură expediere pe lună este de 402 lei.