semnal
Revista de cultură TRIBUNA
Director fondator:
loan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub
egida Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Adrian Miroiu
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca,
str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna.ro
Pagina web: www.revistatribuna.ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului
textelor revine în întregime autorilor
Ilustrația numărului:
Ștefan Pelmuș, Eva și
Inorogul, 51x41cm
Alexandru Sfârlea
„Tristețea aspră
ca o cămașă de forță”
Mihai Marian
în timp ce tu
Editura Charmides, Bistrița, 2022
Niciun poet nu poate scrie un poem, fără să
amintească, într-un anumit fel, de un alt
poem” și: „Calitatea canonului vine din
ciudățenie, din idiosincrazie, din originalitate”- zice
regele neîncoronat - Harold Bloom - al teoretizărilor
literare, al calificativelor, verdictelor și supozițiilor im-
pregnate, de cele mai multe ori, de... imuabilitate.
Nu știu dacă dl. N. Manolescu - atunci când a
făcut, cu mare osteneală, acele liste de poeți pe placul
dumisale - a ascultat, un sunet măcar, din spusele ce-
lui amintit mai sus. Nu prea, mai degrabă nu, întrucât
altele îi erau... comprehensibilitățile empatice. De ani
și ani de zile. Dar să-i urez obiectivitate sporită în...
listomanie și să trec la ale mele, adică acest volum al
poetului Mihai Marian.
Din capul locului țin să spun că acesta a urmărit,
cu cerbicie și pasionalitate (ca să exagerez nițel) pune-
rea în practică a preceptelor bloom- iene. Mă rog, așa
mi se pare. Mai ales „stranietatea ca singularitate” și
puterea de invenție. Se vorbește-n draci despre tran-
sumanism și punerea la colț a poeziei care scoate în
față sensibilitatea și emoția. Omul modern, cică, tre-
buie stors de atributele intrinseci care-l deosebesc de
stanele de piatră. Doar că (v-ați prins, nu-i așa?) bez-
meticii și arierații - și nu doar literari - nu trebuie lăsați
să aibă câștig de cauză. Revin. Cred că ceea ce Ovidiu
Nimigean afirmă pe coperta a patra a volumului În
timp ce tu: „Poezia lui Mihai Marian se va încărca
existențial abia ca experiență a limitei (heideggerian
vorbind - n.m.) (...) își dobândește greutatea ontolo-
gică și se redeschide spre interogație” - nu face decât
să propună celor cu mintea deschisă spre revelarea
esenței ființiale - acea devenire întru sine - primatul
autenticității celei mai intime cu putință. Adică ceea
ce acest poet încearcă să facă în creația sa - călătorind
cu areostatul singularității - de la un teoretician literar
al excepționalității „deductibile” în poezie, la filosoful
care a „legiferat” echilibristica între das Man și Da-
sein, statuând, intrinsec, și fenomenologia.
Cel puțin la asta mă duce gândul când citesc -
încercând să nu fiu apofantic - cuvinte-mpoezite, să
zic așa, care-l fac, hmm... cum să zic, aproape brutal
canonic (cum ar fi zis, poate, H. Bloom) pe poetul
din Buzău: „(...) pentru că ne-am întâmplat o clipă pe
lume,/ pentru că am acceptat să fim misionarii/ unei
spaime care crește și se smucește./ vom exista veșnic
doar pentru că am existat./ carnea noastră prezentă
nu știe asta, dar o află târziu,/ prin nuanțe și dezamă-
giri,/ prin nucleii de releu din talamus,/ care, în spațiul
afin./ alcătuiesc timpul fără timp și spațiul fără spațiu
(...)” (trupurile reci). Dar și: „în orice direcție aș merge,
peste tot este o negură/ densă, solidă ca smoala./ și nu
știu dacă asta/ este chiar lumea mea interioară cu totul./
sau/ doar peretele, interfața care desparte punctul/ de
plecare, de o altă lume poate mai/ luminoasă, mai cal-
dă, prin care se poate păși/ cu mai mare ușurință.
„Listații” lui N.M. citesc cu buzele umflate așa
ceva și-nghit în sec, pe săturatelea. Din păcate, ener-
gizările poeticești, acel cumul dens și reactiv se lasă
descoperite/ identificate în destul de puține alte lo-
curi, dar aflăm acele „pepite” aurifere care (re)confir-
mă faptul că ne aflăm în prezența unui poet autentic:
„afecțiunea cuiva, sinistră ca o celulă/ de condamnat
politic”; „ce știu eu e că pentru cei din lumea visului/
lumea reală e cel mai neverosimil tărâm, (...) ce știu eu
e că mintea mea e un câine înghețat/ care se ascunde
prin scări de bloc și/ tremură de fiecare dată când se
deschide o ușă”; „îmi spun cu ochii închiși,/ pumnii
strânși, banda adezivă care îmi ține/ trupul laolaltă,/
nu vor schimba nimic,/ voi rămâne hibernând aici la
marginea galaxiei, / în timp ce tu...”; „discursul interior
la timp pentru toți ceilalți,/ dar prea târziu pentru cel
care vrea să se arunce/ din el însuși”; „în deșertul pal-
mei, pe linia vieții,/un fir subțire de sânge/ este granița
dintre lumină și întuneric. „îl privesc încercând să-mi
deghizez atenția/ în indiferență./ e dus pe gânduri și/
pentru că i-am observat/ chipul fisurat și măsluit, mă
ia și mă duce cu sine,/ mă plimbă printre modestele
noastre transcendențe” (...) Etc.
Poetul Mihai Marian își dovedește pe alocuri
și acea abilitate accentuat inventivă, de a pune titluri
unor poeme ce au (titlurile) doar vagi legături cu textul
în sine, cum e, de pildă, Houston, we have a problem,
unde „singurătatea/ (...) /este sau nu / influențată de
aselenizare/ sau mișcările gâtului”, sau fallschirmjager,
ramura de parașutiști a Luftwatffe - ului german, îna-
inte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
(„mai întins și mai verde decât oricare alt cer văzut/
vreodată/ iar parașutistul care se prăbușește din el/ mai
trage un ultim rând de gloanțe în timp ce moare”). Mai
cred și că, ușor ostentativ, M.M. întinde și alte capcane
cititorului mai puțin versat în „tehnologia” actului po-
eticesc, căruia bineînțeles că-i surâde șarmant și pro-
vocator ideea nu doar a ambiguizării de rigoare, ci și
aceea a unui ermetism căruia i se dă frâu liber. Chiar
dacă „nu se teme de confesivul exilat în obsolescență
de experimentele poetice recente”.
Sunt sigur că, în deplinătatea maturității sale po-
etice, grăbindu-se încet (precum autorul Cărții- alco-
ol), poetul Mihai Marian ne rezervă și alte inubliabile
surprize.
■
Ștefan Pelmuș	Bolta, 100x100 cm
2
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
editorial
Mircea Arman
Tribuna 500
Iată-ne ajunși la numărul 500 al revistei
Tribuna, în noul format căpătat odată cu
venirea la direcția acesteia a subsemnatului.
E un motiv de bucurie dar și de satisfacție fap-
tul că această revistă, care la 1 ianuarie 2013 era
încă una oarecare, a devenit cea mai importantă
revistă de cultură din România și singura revis-
tă cu o activitate, impact și distribuție naționale
și internaționale. Desigur, responsabilitatea era
una uriașă întrucît vorbim despre o revistă care
anul viitor va sărbători 140 de ani de existență și
pentru care Ioan Slavici a făcut în două rînduri
pușcărie.
Noua direcție a revistei Tribuna a înțeles,
dintr-un bun început, rolul acesteia și a militat,
așa cum cu multă rigoare am arătat încă de la
primele numere, că singura condiție a publicării
este valoarea și nu interesele, găștile literare, „spi-
ritul de turmă” și punerea în aplicare a vechiului
dicton juridic roman do ut des. Acest lucru i-a
deranjat pe unii mediocri și îi deranjează în con-
tinuare (cui îi pasă, însă?), dar alții au înțeles din
plin ce se întîmplă cu vechea revistă a lui Ioan
Slavici și și-au reconsiderat pozițiile. Ceea ce este
amuzant este faptul că nu cei cu care am intrat în
polemici sunt cei mai încrîncenați (aș spune că ei
au reconsiderat lucrurile și au acceptat valoarea),
ci liota de mediocrități și veleitari care nu și-au
găsit și nu își vor găsi locul în această publicație
a elitei culturale românești, așa cum e și firesc,
întrucît nu poți fi reprezentat internațional de
nulități culturale și valori calpe.
Nu am aruncat aici cu vorbe goale.
Distribuția foarte bine pusă la punct, atît nați-
onală cît și internațională, calitatea materialelor
publicate, a colaboratorilor și, nu în ultimul rînd,
ținuta grafică și ideea de a publica în fiecare nu-
măr un artist plastic (idee pastișată după noi de
multe publicații românești în spiritul unei peni-
bile lipse a spiritului de respect față de ideile al-
tora, care, nu-i așa? pot fi furate în voie...) fac din
Tribuna cea mai importantă instituție culturală
a țării. Realizările noastre naționale nu mai au
nevoie de nici un fel de prezentare iar cele in-
ternaționale, ilustrate pe pagini întregi de către
Suddeutsche Zeitung, Munchner Merkur, Corriere
della Sera, Il Resto del Carlino, ca să le numesc
doar pe cele mai importante, publicații cu tira-
je zilnice între 160.000 și 600.000 de exemplare,
depășesc cu mult realizările tuturor ICR-urilor
noastre, dovadă peremptorie că nu banii arun-
cați aiurea ci valoarea, priceperea și dăruirea,
dar și înțelegerea și susținerea fără echivoc ale
Consiliului Județean Cluj și ale diriguitorilor
acestuia fac diferența.
Nu este lipsit de interes să amintim aici și
Editura Tribuna care, de la venirea subsemna-
tului la conducerea ei, scoate anual în jur de
zece cărți și albume, cărți și albume cunoscute,
premiate național (Academia Română, Premiul
Ion Petrovici pentru Metafizica greacă scrisă de
subsemnatul) și internațional (Premiul pentru
cea mai buna carte străină apărută în Italia în
anul 2022, la Editura Morlacchi U.P., Colanna
Zetema, La Struttura dell' immaginativo umano
de Mircea Arman, editură la care nu a mai publi-
cat nici un autor român, în afara lui Emil Cioran
și a lui Mircea Eliade).
Nu e puțin lucru ca o cultură mare cum
este cea italiană să recunoască, printr-un comi-
tet de profesori ai Universității din Perugia și ai
altor universități din întreaga lume care colabo-
rează îndeaproape cu editura Morlacchi Editore
University Press, și să acorde un asemenea pre-
miu, ce-i drept unei cărți pe care ei înșiși au revi-
zuit-o „inter pares”, așa cum este cartea subsem-
natului La struttura dell immaginativo umano,
Morlacchi, Collana Zetema di ricerca filosofica,
Perugia, 2021 și căreia, de la început, nu i-au
adus nici un fel de observație.
Revenind la planul național, o notori-
etate absolută au căpătat în decursul anilor
Conferințele Tribuna, Zilele Tribuna și Concursul
Național de literatură „Ioan Slavici”, manifestări
de anvergură națională și internațională care au
debutat odată cu preluarea mandatului de ma-
nager de către subsemnatul. Aici au ținut confe-
rințe oameni de mare calibru ai culturii române,
academicieni, profesori universitari, miniștri,
scriitori consacrați dar și somități ale artei și cul-
turii internaționale. Acestea sunt fapte de mare
importanță culturală și nu vorbe!
Ceea ce este necesar să înțelegem este faptul
că orice națiune mică nu poate să rămînă în isto-
rie decît prin faptele ei culturale, de aceea națiu-
nile mici sunt obligate să finanțeze masiv cultu-
ra. Istoria ne învață o lecție de neuitat: anume că
au existat mari imperii și uriașe puteri militare și
economice care din lipsa culturii au dispărut. Nu
amintim aici decît hitiții și mitanii despre care,
din lipsa unei culturi dezvoltate, nu mai știm
nimic, iar ei ca popoare și civilizații uriașe s-au
prăbușit în neantul uitării. Pentru că, vorba lui
Oswald Spengler, nu orice mare civilizație este și
o mare cultură. Acest lucru a fost înțeles și de că-
tre mine și de către finanțatorii și patronii insti-
tuției noastre, o dovedesc sutele de recenzii su-
perlative pe care publicații mainstream din țara
noastră și din străinătate le-au făcut în decursul
anilor, mai ales din 2016 și pînă în prezent.
Dacă vrem ca spiritul și identitatea româ-
nească să dăinuie în timp, pînă la sfîrșitul istori-
ei, atunci trebuie să se înțeleagă, de către politi-
cienii de la nivel central, faptul că este obligatorie
finanțarea corespunzătoare atît a culturii înalte,
de valoare, cu care putem să ieșim în lume, cît
și a oamenilor de cultură care trăiesc la nivelul
ultim al sărăciei din cauza unei salarizări mize-
rabile, în unele cazuri sub nivelul unui vidanjor
sau femeie de serviciu. Cultura se face prin oa-
meni, iar obiceiul de a cinsti și lăuda un om de
cultură pe care în timpul vieții l-ai lăsat să moară
de foame e unul absolut hilar și rușinos, cu atît
mai mult cu cît adevărata cultură care rămîne în
timp, cea scrisă și artele plastice, uneori muzica,
este și cea mai prost plătită, în ciuda faptului că
cei 100 sau 200 de oameni de cultură angrenați
în acest tip de activitate nu înseamnă nimic față
Mircea Arman
de un buget precum cel al țării noastre și că sa-
lariile lor ar putea fi crescute la limita decenței.
Nu văd, și ca jurist, de ce un judecător sau pro-
curor, care odată cu pensionarea vor deveni niște
bieți anonimi, au un aport și o importanță soci-
ală mai mare decît un scriitor care duce spiritul
românesc în eternitate și face posibilă dăinuirea
neamului românesc. Se vede că acest lucru nu îl
înțelegem deși ar trebui să o facem. În mod bizar
și inimaginabil regimul comunist a înțeles acest
banal lucru, o spune unul care a luptat activ pe
străzile capitalei în 1989 și care a refuzat orice
fel de recompensă pentru asta. Acest lucru îl pot
demonstra cu acte și martori.
La împlinirea a 500 de numere ale seriei noi
a revistei Tribuna, țin să mulțumesc și colabora-
torilor noștri, celor care au rubrici permanente,
celor puțini, ce-i drept, care se implică activ în
elaborarea ei și care au un aport semnificativ de
colaboratori și materiale număr de număr. Nu îi
mai amintesc aici pentru a nu stîrni animozități
în cazul în care, fără voie, voi uita pe cineva.
Desigur, noi am reușit să facem acte de cul-
tură de înaltă ținută și, nu încetăm să subliniem
acest lucru, nimic nu putea fi realizat fără spriji-
nul necondiționat al Consiliului Județean Cluj, al
conducătorilor acestuia, Av.dr. Alin Tișe, Ing.dr.
Vakar Istvan Valentin și Ing. Marius Mînzat, care
au avut flerul, dispoziția și încrederea de a finan-
ța revista și editura Tribuna astfel încît acestea să
devină extrem de cunoscute pe plan internațio-
nal, să aibă abonamente pe aproape toate conti-
nentele și să așeze spiritul românesc acolo unde
îi este locul.
Repet, prin deschiderea culturală demon-
strată, prin sprijinirea necondiționată a actelor
de cultură ale Tribunei, de la tipărirea revistei și
cărților, la albume și expoziții realizate pe plan
național și internațional, conducerea Consiliului
Județean Cluj a făcut pentru cunoașterea culturii
române în străinătate ceea ce nu au reușit toate
I.C.R.-urile la un loc, fapt absolut remarcabil și
istoric pentru care trebuie îndelung felicitată.
De asemenea, urez revistei Tribuna viață
lungă și o menținere constantă în fruntea culturii
scrise românești.
■
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
3
filosofie
Viorel Igna
Elogiul Intelectului (II)
Religia creștină afirmă că viața umană nu
se sfârșește odată cu viața pământească,
cuprinsă între naștere și moarte; afirmă
că conduita omului în această viață va decide de
viața sa viitoare, dincolo de moarte, deoarece
omul va avea dincolo de moarte soarta pe care
i-a rezervat-o conduita sa morală din timpul
vieții. Mai precis: creștinismul afirmă că omul
va învia la sfârșitul lumii, adică atunci când vo-
ința lui Dumnezeu va pune sfârșit istoriei uma-
ne. Cum poate fi concepută continuitatea dintre
viața pământească, întreruptă de moarte și viața
celor înviați?, se-ntreabă Sofia Vanni Rovighi1.
Înțelegerea acestei credințe în Înviere poate foar-
te bine să fie alăturată doctrinei despre Suflet care
s-a afirmat în lumea greacă cu Platon. Conceptul
de psiche, principiu înțeles până atunci mai mult
sau mai puțin ca un principiu material, este con-
ceput de Platon ca fiind o realitate diferită de
corpuri, asemănătoare lumii ideilor, prexisten-
tă corpului și nemuritoare. Este suficient să ne
gândim la dialogul Phaidon, scrie Sofia Vanni
Rovighi. Concepția platoniciană despre Suflet
este acceptată în general de Părinții Bisericii, în
mod particular de către Sfântul Augustin, care în
ce privește această temă este maestrul de neîn-
locuit al Evului Mediu latin. La moartea omului
moare numai corpul, dar rămîne Sufletul, care
este o substanță independentă de corp, chiar
dacă inițial a fost unită cu acesta. Definiția au-
gustiniană a sufletului este de fapt: substantia qu-
aedam rationis particeps regendo corpori accomo-
data (De quantitate animae, XIII, 22). „Sufletul
va continua să trăiască după moartea corpului pe
care îl va relua odată cu Învierea.2”
Odată cu cunoașterea operei lui Aristotel
Despre Suflet, acest fapt a produs un adevărat
Ștefan Pelmuș
Cronos, 35x28 cm
cutremur în ce privește această concepție și putea
să fie încă și mai cutremurătoare, dacă înainte de
traducerea ei, n-ar fi fost cunoscută interpretarea
pe care a făcut-o Avicenna, în lucrarea sa Despre
suflet sau Liber sextus naturalium3. Avicenna
de fapt i-a învățat pe medievali4, continuă Sofia
Vanni Rovighi, cum se poate să fii aristotelic și să
crezi în nemurirea personală. I-a învățat introdu-
când o concepție neoplatonică despre om într-o
perspectivă aristotelică, folosind termeni aristo-
telici pentru a exprima o concepție platoniciană5.
În lucrarea Despre suflet Aristotel a definit su-
fletul ca o formă sau o entelechia proprie corpului
(în traducere latină actus primus corporis physici
potentia vitam habentis - De anima, II, 412a, 2728,
ceea ce înseamnă că a făcut din Suflet principiul
determinant și specificant al corpului, nu o sub-
stanță distinctă de ea. Unui suflet astfel conceput
era dificil să-i atribui o viață independentă de
corp, și de fapt, Despre suflet conține în mare par-
te o biologie filozofică și o fenomenologie despre
sensibilitate, o doctrină despre suflet ce poate fi
asemănată cu cea din dialogul Phaidon. Dar în
anumite capitole din cartea a patra se vorbește de
acea parte a sufletului care cunoaște și reflectează
(fronei), lăsând neclar faptul dacă este ea separată
sau nu, și, pentru a explica cunoașterea, se face
distincție între un intelect activ și un intelect pasiv
(pathetikos), de care am vorbit înainte.
Temistius (secolul al IV-lea d. I. Hr.) afirmă că
intelectul activ este parte a sufletului omenesc, dar
nu se înțelege bine dacă el crede că există un in-
telect activ singular al omului6 sau un singur „in-
telect activ pentru toți oamenii”7 Dacă trecem de
la greci la arabi, comentează Sofia Vanni Rovighi,
aflăm că Avicenna afirmă că în om există o sub-
stanță care se deschide spre obiectele inteligibile
Ștefan Pelmuș
Adam, Eva și Inorogul, 110x90 cm
și pe care le primește în sine (Despre suflet, V, cap.
2), de aceea putem identifica această substanță cu
Intelectul în potență de care vorbește Aristotel;
numai că Avicenna îl interpretează ca pe o sub-
stanță care este în om, dar care este lipsită de cor-
poralitate și independentă de corp (afirmație ce ni
se pare platoniciană) și care demonstrează această
independență de principiul intelectiv al corpului
bazându-se pe anumite caractere ce aparțin obiec-
tului inteligibil și pe capacitatea pe care o are inte-
lectul de a se cunoaște pe sine însuși.
Obiectul inteligibil este indivizibil, este abs-
tract a quantitate designata et ubi et a situ ivi p. 93 și
urm., care are o infinitate potențială. Cunoașterea
de sine exclude că activitatea intelectivă se reali-
zează prin intermediul unui organ corporal, de-
oarece acesta ar face posibilă o diferențiere între
actul înțelegerii obiectului și obiectul însuși8.
Avicenna conchide că sufletul omenesc, în-
trucât este capabil de cunoaștere intelectivă, nu
este sădit în corp și nu-și are ființa prin interme-
diul corpului, ci este legat de corp printr-o affectio,
care face să aibă grijă de corp și să-l guverneze.9
Putem observa, ne spune gânditoarea italia-
nă, că suntem foarte apropiați de psihologia au-
gustiniană, ce se explică prin faptul că izvorul este
același: filozofia neoplatonică. Dar lucrarea Despre
suflet al lui Avicenna s-a prezentat ca o parafrază
aristotelică: se înțelege deci că latinii din secolul
al XIII-lea s-au folosit de ea pentru a-l asimila pe
Aristotel. Avicenna nu s-a limitat să afirme inde-
pendența sufletului rațional de corp: a afirmat că
totul a început prin Creație: a fost creată în același
moment cu corpul, același corp pe care trebuie
să-l țină sub control (Despre suflet, V, cap. 3) astfel
că fiecare om își are sufletul său, care însă nu moa-
re odată cu corpul.
Intelectul omenesc, conchide Sofia Vanni
Rovighi, care este în potență și care înțelege, așa
cum am văzut, aparține fiecărui om în parte, nu
trece la acțiune, adică nu cunoaște în mod efec-
tiv, dacă nu prin intermediul unei cauze pe care o
posedă intrinsec în acțiunea însăși a cunoașterii;
acestă cauză este inteligența agens, o inteligență
separată, unică pentru întreaga specie umană, ce
iluminează sufletele noastre10.
Imaginile sensibile nu fac decât să pregăteas-
că sufetul omenesc în vederea primirii noțiunilor
universale, abstracte prin natura lor materială
(conf. Cap. 5). Inteligența agens este aceeași inte-
ligență care coordonează lumea sublunară și care
este dătătoare de forme, fie materiei, cât și inteli-
genței noastre.
4
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
Unui comentator care nu l-ar fi parafrazat pe
Aristotel, comentează Sofia Vanni Rovighi, ci ar fi
analizat textul periodic, așa cum a făcut Averroes,
o asemenea interpretare nu i-ar fi părut deloc
posibilă. Averroes a menținut în ce-l privește pe
Alexandru din Afrodisia o interpretare spiritu-
alistică a activității intelective umane, cu riscul
de a o depersonaliza. Greșeala lui Alexandru din
Afrodisia era, după Averroes, aceea de a considera
definiția aristotelică a sufletului ca un act prim al
corpului, aplicat în mod univoc, adică cu aceeași
semnificație, sufletului vegetativ, senzitiv și in-
telectiv; ea se aplică însă în mod echivoc numai
părții intelective a sufletului; mai precis, intelec-
tului în potență, pe care Averroes l-a numit ma-
terial, deoarece este în potența tuturor noțiunilor
inteligibile, și este material ca fiind un lucus a non
lucendo. Aceasta deoarece este în mod absolut ne-
corporal și independent de corp, nu este forma
corpului omenesc, ci este o substanță separată,
unică pentru întreaga specie umană.
Sofia Vanni Rovighi remarcă în acest punct
diferența fundamentală care apărea unui creștin
sau chiar unui musulman între cele două doctri-
ne ce aparțineau lui Avicenna și Averroes: adică
faptul de a afirma existența unui unic Intelect
agens, care pentru Avicenna însemna să admiți ca
unic și separat principiul care iluminează mințile
noastre; a afirma că unic și separat este intelectul
posibil înseamnă că unic și separat este principiul
pentru care omul este un subiect cunoscător.
Individul singular, cu forma sa substanțială
care este un suflet senzitiv, nu este decât un ani-
mal mai perfect decât alte animale, care în actul
cunoașterii intelective, este atins de intelectul po-
sibil separat, unicul care este spiritual și nemuri-
tor, în timp ce individul singular moare pentru tot
ceea ce reprezintă el. De aici, conchide Sofia Vanni
Rovighi, creștinii ortodocși puteau să urmeze
doctrina lui Avicenna, dar a accepta ca adevărată
teoria lui Averroes te pune în afara ortodoxiei11.
Pentru a da spațiu acestei polemici s-a format
în Universitatea din Paris, între 1265 și 1270, un
curent averroist12, împotriva căruia au polemizat
teologii, și datorită faptului că în timp ce discutau
problemele filozofice, lumea din jur, trăgea con-
cluzii la repezeală, ca acel soldat de care vorbeș-
te nobilul italian Guglielmo di Tocco13, care fiind
interogat dacă vrea să-i fie iertate păcatele, a răs-
puns: dacă este salvat sufletul Sfântului Petru mă
voi salva și eu, dat fiind faptul că suntem toți Unu.
Printre cei mai cunoscuți polemiști era
Bonaventura da Bagnoregio14 și alți franciscani
și nu în ultimul rând Sfântul Toma din Aquino,
care era dominican, care chiar dacă au adoptat un
stil diferit în exegezele lor au adoptat un stil pur
teologic, scrie Sofia Vanni Rovighi15; iar semna-
larea erorilor împotriva credinței la care ducea
averroismul, așa cum a făcut Bonaventura, mai
ales în Collationes in Hexaemeron, a fost un fapt
remarcabil; cu un stil mai filozofic Sfântul Toma,
în lucrarea sa Contra Gentiles, și în mod special în
Despre unitatea intelectului, a încercat să demon-
streze că teoria lui Averroes este greșită nu numai
în plan teoretic, ci și în acela al exegezei aristoteli-
ce, bazându-se pe interpretările altor comentatori,
dar mai ales pe cele ale lui Temistius.
Aici putem observa o altă diferență funda-
mentală între Sfântul Toma și Doctorul Seraphicus
în polemica antiaverroistică în jurul anului 1270.
Lucrarea lui E-H Weber este edificatore din acest
punct de vedere. Pentru Bonaventura averroismul
este consecința logică a doctrinei lui Aristotel,
iar pentru Sfântul Toma era o interpretare gre-
șită a lui Aristotel. Cine dintre cei doi are drep-
tate? Sofia Vanni Rovighi nu se pronunță, dar
Ștefan Pelmuș
Eva Totem (2),100x100 cm
datorită influenței lui E-H Weber este mai aproa-
pe de Bonaventura, dar în același timp afirmă că
Sfântul Toma, ca un fidel discipol al lui Albert cel
Mare, a încercat să valorizeze „noua” filozofie, pe
când Bonaventura a indicat numai „capcanele” la
care te poate purta aristotelismul; Bonaventura
era un interpret pe linia augustiniană și care face
trimitere la Platon16. Prin intermediul iluminării
Revelației, intelectul agens este în măsură să înțe-
leagă reflexul divin al adevărurilor pământene tri-
mise de imtelectul pasiv, ca niște reflexe palide ale
adevărurilor eterne pe care Dumnezeu le gândește
prin intermediul Fiului (Logos-ul) sau Nous-ul de
care am vorbit la început. În acest fel cunoașterea
este retrimisă la izvoarele ei, la Lumina adevărului
revelat.
Note
1	Sofia Vanni Rovighi, Introduzione a Tommaso
D’Aquino, Editori Laterza, Bari, 1995.
2	op. cit., p. 83.
3	Ivi, p. 83.
4	Comentează S. V. Rovighi: După ce am citit un nu-
măr discret de texte din secolul al XIII-lea despre
nemurirea sufletului pot să spun: le era cunoscută
tuturor medivalilor din secolul al XIII-lea, nu mai
puțin sfântului Toma cât și Franciscanilor, chiar dacă
Toma a modificat cât era posibil în sens aristotelic
doctrina lui Avicenna. Despre părțile cele mai im-
portante ale lucrării lui Avicenna Despre suflet părți-
le a IV-a și a V-a există în limba italiană o excelentă
ediție critică a lui S. Van Riet, cu o Introducere de G.
Verbeke.
5	Cfr. Lui G. Verbeke, Le De anima d’Avicenne. Une
conception spiritualiste de l’homme, in Avicenna
Latinus, Liber De anima seu Sextus de naturalibus,
Louvain-Leiden.
6	La fel interpretează și Sfântul Toma în De unitate
intellectus, așa cum am văzut în polemica împotri-
va lui Averroes, Cfr. G. Verbeke, Themistius et le De
unitate intellectus de saint Thomas, in Themistius,
Commentaire, cit. prop 39- 62.
7	Sofia Vanni Rovighi, op. cit. p. 84-85.
8	Cfr. Temistius, op. cit. pp. 93 și urm.
9	Ivi p. 101.
10	Aceasta este o aplicație a principiului aristotelic:
„omne quod movetur ab alio movetur”, „tot ce este
mișcat este mișcat de altul”.
11	Comentează Sofia Vanni Rovighi: a accepta ca ade-
vărată, deoarece există dubiul ca cei care se numesc
averroiști latini, cum a fost Sigerus de Brabantia, fi-
ind creștini, au reținut ca fiind adevărată teoria lui
Averroes, sau au reținut-o numai o exactă interpre-
tare a lui Aristotel, care pentru ei era întruparea filo-
zofiei.
12	Sofia Vanni Rovighi face trimitere la F. Van
Steenberghen, Siger de Brabant dapres ses oeuvres
inedites . II: Siger dans l’histoirre de l’aristotelisme,
Louvain, 1931-42 consideră că cea mai adecvată
denumire ar fi aceea de aristotelism heterodox sau
radical. A se vedaea de același autor, La philosophie
au XIII-e sieecle, Louvain -Paris 1966.
13	Guglielmo di Tocco, în Prietenul adevărului. Viața și
opera lui Toma din Aquino, EDS, Bologna, 2017.
14	Edouard-Henry Weber, Dialogue et dissensions en-
tre Saint Bonaventure et Saint Thomas D’Aquin a
Paris (1252-1273), Prefață de Y. Congar, Librairie
Philosophique, Paris, 1974.
15	Sofia Vanni Rovighi, op. cit., p. 88
16	Cfr. Sofia Vannni Rovighi, Introducere la Toma din
Aquino, op. cit. p. 89
■
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
5
Vasile Zecheru
Temeiuri ale gândirii
occidentale după Anton
Dumitriu (II)
...cu Faust am fost împreună în momentele
profund dramatice ale vieții. Fiindcă Faust
nu se arată - ca și Mfistofeles - decât
atunci când te îndârjești împotriva desti-
nului, atunci când îți închipui că nimic nu
e valabil și că trebuie să apelezi la imposi-
bil pentru a găsi soluția existenței tale și a
problemelor ei. Atunci Faust îți este prieten
bun și tovarăș de drum, pe suișul greu al
calvarului, împărtășind cu tine tot zbuciu-
mul din afară și dinăuntru.
Anton Dumitriu
Pe bună dreptate se va fi întrebat Anton
Dumitriu, cu nedisimultată și sinceră mi-
rare, de ce oare, într-o epocă în care do-
minația raționalismului era covârșitoare, Johann
Wolfgang von Goethe - titanul de la Weimar - a
ales un subiect atât de bizar pentru opera sa capi-
tală? În acele vremuri, credința că se poate ajunge
la Adevărul suprem exclusiv prin folosirea logi-
cii era considerată ca fiind sorgintea unică a în-
tregii cunoașteri umane;1 însuși Immanuel Kant
va ceda fascinației pe care știința triumfătoare
Ștefan Pelmuș
Prapor, 100x100x100 cm
contemporană lui o exercita cu persuasiune și va
proclama idealismul său transcendent. Ca atare,
pentru mult timp, actul intuitiv2 suveran prin
care spiritul concepe va fi exclus cu desăvârșire
și marele gânditor german va retrograda metafi-
zica tradițională la statutul de simplă disciplină
în cadrul filosofiei speculând despre existență.
Goethe, însă, fuseseră în tinerețea sa, adept al
mișcării Sturm und Drang care, cum se știe, avea
o orientare diferită față de iluminism și raționa-
lismul riguros și, astfel, aflat sub această influen-
ță, el va fi mai apropiat de spiritul tradițional și de
gândirea bazată pe o analogie de factură ezoteri-
co-sapiențială (pp. 504-506).
Încă de la început și, desigur, cu intenția vă-
dită de a-l acomoda cât mai repede pe cititor cu
problematica subtilă pe care intenționa s-o expu-
nă, Goethe va explica, în prologul la Faust, resor-
turile motivaționale care l-au animat, precum și
orizonturile către care își va derula, în continuare,
întreaga sa expunere. În mod inspirat și, de altfel,
foarte sugestiv, el folosește o admirabilă punere în
scenă a unei discuții care se desfășoară ca un alert
schimb de replici între cele trei personaje sim-
bolice, anume alese spre a sugera o teorie despre
ierarhizarea intelectului având rațiunea pozițio-
nată în centrul acestei reprezentări, ca margine
abisală - iraționalul - iar la polul celălalt, suprara-
ționalul ce se extinde cutezător prin intelecție și
contemplare înspre însuși Marele Demiurg care
gândește și întreține întregul dans cosmic.3
Cei trei protagoniști ai discuției respective
sunt directorul teatrului - decidentul specializat
în ale concretului, puternic dominant de gândi-
rea sa materialistă, de pragmatism și de eficiență
(obținerea de câștig), poetul - în postura sa de
mic demiurg, copărtaș la Creația divină - animat
de idealismul său pur și mereu preocupat de cum
îi va fi receptată opera în postumitate și, în fine,
bufonul simpatic - acel actor comic - straniu și
obraznic - jucând aici rolul de nebun-înțelept
și, deopotrivă, de om ludic fără nicio cenzură în
exprimarea sa colorată, ghidat infailibil în viață
de iraționalul său instinctiv dublat de un com-
mon sense natural al adaptării la realitate. În fi-
nalul discuției, poetul și directorul teatrului vor
conveni asupra faptului că, în esența sa cea mai
profundă, opera Faust va reprezenta drama lumii
în timp ce personajul central îl va simboliza pe
căutătorul însetat de cunoaștere și de putere care,
vulnerabil fiind din cauza limitărilor sale pe care,
însă, le ignoră, nu se va da în lături de la nimic
pentru a-și atinge scopul luciferic.
Ca exeget al operei semnate de către ilustrul
gânditor german, Anton Dumitriu a insistat asupra
analogiei dintre mitul lui Iov și povestea lui Faust
- ambii expuși ispitei satanice; în egală măsură, a
insistat de asemenea și asupra problematicii Răului
ca principiu necesar și determinant în devenirea
omenirii. Faust și Iov sunt personaje complexe
aflate în căutarea sensului existenței cu feluritele
sale provocări și cu întrebările privind divinitatea
și natura umană. Iov este pus la încercare de către
Dumnezeu; el își acceptă cu resemnare, însă, în-
treaga suferință dar păstrează nealterată credința și
astfel devine un model de rezistență, integritate și
încredere în dreptatea divină. La rândul său, Faust
este savantul însetat de cunoaștere, care simte că
viața lui nu are sens din moment ce nu a reușit să
pătrundă și să înțeleagă profunzimile realității; din
această revoltă a intelectului față de neputința și li-
mitarea sa se va naște ideea pactului cu diavolul și,
astfel, vor apărea conflictele morale și consecințele
neașteptate ale faptelor umane săvârșite cu voie sau
fără de voie. Prin invocarea inedită a paralelei din-
tre Faust și Iov, Anton Dumitriu subliniază prezen-
ța unor teme universale și a unor provocări existen-
țiale inerente condiției umană. Ambele personaje
explorează aspecte profunde ale existenței și caută
sensul și înțelegerea în mijlocul oceanului de incer-
titudine generat de contradicțiile omniprezente.
Dintotdeauna, când omul și-a dat seama de
incognoscibilitatea lui Dumnezeu și de incomen-
surabilitatea spațio-timpului, pe cale de conse-
cință, a descoperit invariabil două posibile pozi-
ționări în raport cu aceste condiționări majore.
Prima dintre opțiuni, cea tradițională și, cumva,
în firea lucrurilor, cea care a conferit sens vieții
omului și, deopotrivă, stabilitate privind con-
strucția societală, a reprezentat-o recunoașterea
fără rezerve a ordinii celeste ca fiind un dat divin
și, drept urmare, încadrarea cu evlavie în aceas-
tă rânduială de rang supralumesc; cea de-a doua,
nimic altceva decât o ignorare sau negare a or-
dinii universale, a fost întotdeauna și va fi de-a
pururi, o trufașă răzvrătire a omului împotriva
lui Dumnezeu, un nihilism infatuat și luciferic
hărăzit a proclama și a pune în practică insolite
reprezentări utopice care, prin însăși natura lor,
produc crize existențiale, instabilitate și o enormă
suferință în plan uman.
6
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
Pentru a descrie cele două aspecte funda-
mentale ale fiirii umane, Friedrich Nietzsche uti-
lizează termenii suflet faustic (occidental) și suflet
apolinic (oriental); prima sintagmă este asociată
cu dorința omului de a-și depăși limitele - de a
căuta cunoașterea și puterea cu orice preț - iar
cea de-a doua desemnând o stare de armonie și
pace lăuntrică dimpreună cu înalte idealuri este-
tice și concordanța cu ordinea celestă. Diferența
fundamentală dintre cele două abordări este dată
de atitudinea intelectului față de Ființă (atotcu-
prinzătoarea existență), față de ordinea firească
existentă în om și natură și față de Principiul exis-
tențial suprem - Cauza cauzelor, Temelia realită-
ții. Și totuși: Stigmatul cel grav care apasă asupra
întregului destin faustic este absența conștiinței
de Sine sau, în prelungirea ei, absența [...] orică-
rei căutări de Sine. Tocmai aceasta i-ar putea face
tragicul, se va replica: das Verlorensein, pierderea
conștiinței de Sine. (Noica, pp. 175-176)
Goethe îl prezintă pe Faust-ul său ca pe un
individ profund însetat de cunoaștere care, la un
moment dat, realizează că limitările sale sunt o
barieră de netrecut în raport cu aspirația la o mai
profundă înțelegere a realității; în calitatea sa de
căutător fervent al cunoașterii depline, el se vede
drastic plafonat și se simte ireversibil blocat într-o
stare de stagnare și plafonare. În disperare de ca-
uză dar și pentru a depăși această limitare pe care
o considera de nesuportat, Faust se iluzionează să
creadă că un pactul cu diavolul i-ar putea asigura
puteri supranaturale și i-ar putea aduce, inclusiv,
o multdorită transcendere a condiției umane.
După Anton Dumitriu, efectul cel mai im-
portant rezultat în urma stării de adâncă nemul-
țumire pe care o trăiește Faust constă în atitudi-
nea de frondă a intelectului împotriva lui însuși.
Tocmai de aceea, subliniind cu precădere acest
imbold primar care declanșează acțiunea neobiș-
nuită a eroului goethian în a găsi un sens al vie-
ții, autorul român fixează eseului său referitor la
această problematică un titlul sugestiv - Faust și
rebeliunea inteligenței. Treptat, în sufletul faustic
se trezește o forță nebănuită și, la umbra acesteia,
își face cuib acolo o aspirație de nestăpânit întru
cunoaștere supremă și dorință acerbă de stăpâni-
re a lumii și de dominare a naturii; toate acestea,
prin însăși natura lor neobișnuită, stârnesc și în-
trețin în Faust motorul tranzacțional și tentația
luciferică.
Zbuciumul interior îl aduce pe Faust la limi-
ta rezistenței sale ființiale; înainte de a se arunca
imprudent în brațele lui Satan cu gândul că va
găsi pe această cale cheia reușitei, eroul goethean
a mai întrevăzut o variantă de acțiune la care va
apela de îndată, în disperare de cauză, anume ma-
gia, ocultismul. În toate străvechile spiritualități,
a existat o înțelepciune sacră ce răzbate până la
noi sub o formă mai mult sau mai puțin explicită;
în acest areal se înscrie și tradiția ezoterico-sa-
piențială care, timp de milenii, a funcționat în
Europa; cu toate că a fost îndelung prigonit de că-
tre biserică, ezoterismul era încă viu și operativ în
perioada modernă și părea că deține o cunoaștere
deosebită după care, asemenea lui Faust, tânjeau
toți căutătorii de Lumină. În realitate însă, ocul-
tismul și, în genere, toate spiritualismele moder-
ne s-au dovedit a fi grave rătăciri; totuși, persona-
jul goethean se va autoiluziona lamentabil și, în
focul căutărilor sale, va fi copleșit de taluzul de
mâl al ocultismului morbid, impregnat de mias-
me cu pretenții de balsam, superstiții revolute,
speculații filosofico-teologice și practici dintre
cele mai ciudate.
Povestea lui Faust, cel care l-a inspirat pe
Goethe - savantul cuprins de neliniște în fața
Ștefan Pelmuș
Eva și Inorogul, 110x90 cm
insuficienței științei sale - nu este o ficțiune, în
totalitatea sa, căci a existat în realitate un astfel de
personaj care ulterior a devenit erou unei prime
opere literare intitulate Historia von D. Johann
Faustus și tipărită în anul 1587. În secolele care au
urmat, trama doctorului vrăjitor a inspirat nume-
roși creatori care au insistat, rând pe rând, asupra
diferitelor nuanțe vizând, cu deosebire, aspectele
de ordin etic și pe cele decurgând din expiația ră-
vășitoare cauzată de rătăcirile lui Faust. Goethe
este ultimul mare literat care, fascinat de legenda
savantului magician intrat în legendă pentru că
și-a vândut sufletul, revine asupra cazului și, de
altfel, epuizează genial această problematica în
sensul că de la publicarea operei sale nu mai apă-
rut nimic semnificativ în această materie ci doar
exegeze dintre cele mai interesante.
Goethe parcurseseră și el, asemenea lui Faust,
ceea ce s-ar putea numi, generic vorbind, calea
științifică și se convinseseră, prin experimentare
nemijlocită, de failibilitatea metodei și deșertă-
ciunea acestei abordări. De aceea se și apropie cu
mare înțelegere, chiar surprinzătoare pentru epoca
lui, de concepția celor antici, pentru care soluția
existenței umane nu consta într-o explicație abs-
tractă, ci dintr-o operațiune efectivă de transfor-
mare a omului - spune Anton Dumitriu având în
vedere, cu siguranță, dimensiunea transmutați-
onală a metafizicii tradiționale (p. 506). Goethe
parcurseseră, de asemenea, calea ocultismului și
a înțeles la propriu faptul că abordarea în sine nu
este altceva decât o jalnică rătăcire sub aspect co-
gnitiv.4 Pe de altă parte, el credea cu tărie că sen-
sul vieții omenești este productivitatea și poate
că această convingere a constituit mare lui eroa-
re din moment ce productivitatea este doar un
simplu indicator strict cantitativ, fără vreo latură
calitativă.5 Pe cale de consecință, Die Tat - fapta
este decisivă pentru viața omului, spune Goethe
și astfel, prin aceasta, el pune acțiunea înaintea
cunoașterii, contrar preceptelor metafizice.
Cele trei episoade pe parcursul cărora are
loc perfectarea pactului cu diavolul sunt de un
dramatism aparte. Încă de la început, Mefisto
se prezintă la o primă întâlnire declarându-se,
fără ocolișuri și false pudori, ca fiind principiul
răului și spiritul negării, al neantului întunericit
din care, la începuturi, se va fi născut Lumina. La
plecare, observând un simbol al ordinii univer-
sale - pentagrama din pragul ușii - diavolul va
cere ca aceasta să fie ștearsă; Faust interpretează
această solicitare ca pe o slăbiciune care, în caz de
negociere, i-ar fi putut aduce un avantaj competi-
tiv. La cea de-a doua întâlnire, diavolul insistă în
ispitirile sale și, de astă dată, îi propune lui Faust
să-l însoțească într-o călătorie prin lume întru
cunoaștere și cucerirea de puteri, la care eroul
goethean are o răbufnire de revoltă față de statu-
tul care i-a fost hărăzit și față de imensa insatis-
facție născută din deșertăciunea unor cunoștințe
mereu carente și purtătoare de eroare. La capătul
acestor violente imprecații și blasfemii are loc,
pecetluirea cu sânge a onerosului legământ în ca-
drul căruia Faust consimte să-și vândă sufletul în
schimbul promisiunii că va primi vigoarea tine-
reții, mult râvnita cunoaștere și puterile lumești
după care tânjea el cu atâta ardoare (pp. 510-512).
Ca termen final al contractului, este prevăzut acel
moment când Faust va solicita expres ca timpul
să-i fie oprit, adresându-i-se clipei: Rămâi dar!
ești atât de frumoasă!
Peripețiile care urmeză, derulate sub pecetea
puterilor satanice și parcurse la propriu de către
Faust, au fost grupate de Goethe în două secți-
uni: Faust I - adunând călătoriile concepute spre
a ilustra cunoașterea universului psiho-uman și
Faust II - în cadrul căreia periplul eroului vine să
contureze o posibilă cunoaștere a lumii - die gros-
se Welt. La finalul acestui avânt neobișnuit, Faust
se va considera vindecat de setea cunoașterii însă
prețul pe care urma să-l plătească se dovedește
a fi covârșitor; el înțelege, în cele din urmă, că
Dumnezeu rămâne veșnic în lumină și în centrul
Creației, diavolului îi este dat să hălăduiască prin
întunericul de necuprins iar omul, asemenea lui
Ianus bifrons, va avea de-a pururi o față îndrepta-
tă către lumină (bine, frumos și adevăr) și cealal-
tă către întuneric (eroare, aparență și suferință).
Într-un adânc miez de noapte, apăsat de regretele
faptelor săvârște sub pecetea jurământului, Faust
va înțelege că singura lui salvare este să se dedice
binelui general. De la acest moment al elucidării
sale, el va munci cu abnegație în folosul semeni-
lor pe care-i vrea liberi într-o lume pe deplin eli-
berată din chingile condiționărilor stupide și ale
împilării nimicitoare.
La ceas de bilanț - retrospectiva vieții - Faust
este mulțumit să constate măreția celor înfăptu-
ite de el și, cu un justificat entuziasm, va înalța
muncii un imn de preamărire, tot așa cum, în
companionajul tradițional, calfele glorificau și ele
efortul comun pus în slujba umanității. În esen-
ță, decus în labore (devotat muncii) a însemnat
dintotdeauna un îndemn la colaborare efectivă
vizând realizări mărețe care să se înscrie în planul
celest și în ordinea universală. Desigur, un ase-
menea demers presupune o înțelegere superioa-
ră a sensului vieții; pentru toate acestea, într-un
moment de extaz, Faust rostește ca pe o opțiune,
cumva, formula de încheiere a pactului: Rămâi
clipă, ești atât de frumoasă! - și prin aceasta, el
se refugiază definitiv în legendă. Mefisto, însă, nu
va obține trofeul, potrivit pactului și nu va putea
lua cu el în abisurile întunericului sufletul celui
care într-un moment de rătăcire i-a jurat supune-
re pentru că, în chiar acea clipă supremă a morții
lui Faust, corul îngerilor va intona un cântec de
slavă prin care, astfel, se proclamă mântuirea lui.
După ce a produs o atât de mare suferință
în juru-i, prin gândirea și faptele sale de sfidare
la adresa Legii celeste, mântuirea lui Faust pare,
în esența, un act de miraculoasă clemență divină.
Cu toate acestea, Goethe sugerează o motivare a
acestei mântuiri și, cumva, o portiță de salvare
pentru omul. Să lucrezi ca alții să se elibereze și
în aceasta constă propria ta eliberare! - conchide
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
7
diagnoze
Anton Dumitriu ca un elogiu adus remediului
pe care Goethe îl propune la cea mai persisten-
tă angoasă a vieții omului. Evadarea din imperiul
fantasmelor nu se va realiza rămânând o umbră
inertă în fața realității; în schimb, un spirit viu,
adevărat, mereu aflat în slujba Binelui general, un
spirit care arde nu doar pentru individualitatea
dominată de dorințele egoiste, va păstra mereu
deschisă ușa realizării spirituale supreme.
Dintr-o anumită perspectivă, modelul fa-
ustic poate fi considerat ca reprezentativ pentru
omul occidental și aceasta se explică prin impac-
tul unor condiționări socio-istorice între care cele
mai importante sunt: renașterea și umanismul,
iluminismul și raționalismul, revoluția industri-
ală și progresul tehnic, secularizarea și prepon-
derența ateismului. Mișcarea renascentistă a adus
cu sine o schimbare semnificativă privind modul
în care omul își reprezenta lumea și pe el însuși, a
promovat redescoperirea și revalorizarea poten-
țialului uman, cunoașterea empirică și gândirea
analitică; s-a trecut astfel de la viziunea tradiți-
onală centrată pe transcendență și credință, la o
abordare orientată către cunoașterea umană. La
rândul său, iluminismul a pus accentul pe rațiu-
ne, cunoaștere științifică și emancipare intelectu-
ală; gânditorii din aceea epocă au promovat ideea
că progresul material și cunoașterea pot fi reali-
zate prin rațiunea, efort individual și cercetare
științifică. Revoluția industrială care s-a derulat
în secolul al XIX-lea și progresul tehnic decur-
gând din acest avânt fără precedent au avut un
impact semnificativ asupra modului în care omul
occidental înțelege să se raportează la lume și ast-
fel s-a consolidat credința în puterea umană de a
controla și transforma mediul natural și pe cel so-
cietal prin intermediul științei și tehnologiei. În
fine, procesul de secularizare și ateismul tot mai
virulent au slăbit influența religiei și a transcen-
dentalului asupra gândirii și valorilor umane.
Bibliografie
Dumitriu, Anton - Cartea întâlnirilor admirabile, Ed.
Univers, 1981, reeditată în volumul Eseuri, Ed.
Eminescu, 1986;
Goethe, Johann Wolfgang von - Faust, Ed. Humanitas,
2015;
Noica, Constantin - Despărțitea de Goethe, Ed. Humanitas,
2000.
Note
1	Această convingere era un corolar al ideologiilor ante-
rioare - umanismul susținând poziționarea centrală a
omului în raport cu natura și ateismul propovăduind
eliminarea fermă a oricăror implicații de ordin su-
prauman.
2	Intelecția ca instrumentul mental unic, specializat sub
toate aspectele în investigarea principiilor prime.
3	Ca simplu joc de cuvinte având, însă, relevanța sa,
dacă în loc de rațiune va fi folosit termenul conștiință
atunci în aval se va afla inconștientul iar în amonte,
supraconștientul.
4	În anul 1780, Goethe a fost inițiat ca francmason (ul-
terior a devenit membru al Ordinului Illuminati, sub
numele de Abaris) și se dovedește a fi intens preocu-
pat de cunoașterea alchimiei, hermetismului și caba-
lei.
5	Materia signata quantitate! - va spune mai târziu
Rene Guenon.
■
Andrei Marga
Cunoașterea lumii trăite
Am publicat monografii de autori și citez
frecvent autori de referință din varii do-
menii. La rândul meu sunt întrebat care
este, dincolo de toate, punctul meu de vedere.
De asemenea, unii cititori mă întreabă - cel mai
recent la o lansare de carte în București - despre
unitatea publicațiilor mele, care abordează su-
biecte pe o gamă întinsă, cu documentare actuală.
Nu-mi place să vorbesc despre mine, dar, în sco-
pul clarificărilor, sunt nevoit să o fac.
Încerc să articulez ceva dincolo de opinii - o
concepție organizată, căci doar procedând siste-
matic se ajunge la adevăr. Răspund însă întrebă-
rilor mărturisind că lucrez la articularea unei ve-
deri asupra lumii trăite plecând de la dificultățile,
dilemele și perspectivele vieții de azi. Prin “lumea
trăită” am în vedere de la sine înțelesul vieții ome-
nești, dat de echiparea noastră anatomo-fiziolo-
gică în confruntarea cu mediul înconjurător. Ca
să-l parafrazez pe Husserl, calculul zborurilor
cosmice este pentru fiecare dintre noi doar acolo,
când și atât timp cât suntem preocupați de aceste
zboruri, dar lumea trăită este pentru noi continuă,
căci suntem oarecum prinși înăuntrul ei.
Dacă este să o fac cât mai intuitivă și exami-
nabilă de oricine atunci aș spune că intuiția simplă
a concepției mele este că reflexivitatea conduce
viața. Bunăoară, suntem copleșiți azi de cunoștin-
țe, de presiuni și solicitări ce vin continuu din toa-
te direcțiile, dar capacitatea noastră de reflecție,
adică de a raporta ceea ce este la noi înșine, indivi-
dual și comunitar, stă oarecum la baza acțiunilor
noastre ca oameni.
Psihologic, „reflecția” este capacitatea de a
avea o privire autonomă asupra proceselor apa-
ratului nostru cognitiv și volițional. Gnoseologic,
ea este capacitatea de a ne ridica la o privire in-
tegrativă asupra cunoașterii de care dispunem și
de a relativiza, la nevoie, chiar privirea integrativă
de la un moment dat. Aș spune mai mult, și mai
energic, că reflecția ne permite să stabilim ceea ce
este rațional, dar și să-l completăm și să-l corec-
tăm.
Reflexivitatea este și antidot la orice dogma-
tism. Înțeleasă ca a constata, evalua și aplica ceea
ce socotești mai adecvat în satisfacerea nevoilor,
intereselor, aspirațiilor tale, reflexivitatea presu-
pune nu doar „subiectivitate” și „subiect”, ci și
„conștiință de sine”. Prin aceasta se înțelege luarea
la cunoștință a unui subiect de sine ca ființă cu
identitate ireductibilă.
Reflexivitatea este azi condiție de viață. În
fapt, în spațiul legăturii reflecție-acțiuni-cunoș-
tințe se joacă în măsură semnificativă viața noas-
tră, de către noi înșine sau de alții. Fiind un con-
tinent relativ nou pentru explorări, acest spațiu
l-am abordat încercând noi distincții.
Pe harta reflexivității, de exemplu, Kant a
vorbit de „reflecție psihologică” și „reflecție tran-
scendentală”, dar azi nu mai putem modela reflec-
ția după cogitoul cartesian, căci viața umană nu
este deloc monadă. Suntem confruntați, de pildă,
cu relativitatea sistemelor conceptuale din științe
și cu caracterele vieții în instituții democratizate,
care ne cer să acceptăm și o „reflexivitate comu-
nicativă”. Unde este subiect, individual sau social,
poate fi reflexivitate.
Știm de la Hegel că pentru o reproducere a
vieții care să fie și culturală și umană este nevoie
de „muncă”, „interacțiune”, „limbă”. Știm de la Max
Weber că este nevoie de „acțiune rațională în ra-
port cu un scop” și de „acțiune rațională în raport
cu o valoare”. Știm de la Habermas că este nevoie
de „acțiune instrumentală”, „acțiune strategică”,
„acțiune comunicativă”, „acțiune dramaturgică”
și reflexivitate. Știm multe de la alți autori. Sunt
de părere că mai trebuie delimitate acțiuni. Într-o
listă actualizată, eu includ „acțiunea instrumenta-
lă”, „acțiunea strategică”, „acțiunea comunicativă”,
„acțiunea dramaturgică”, „acțiunea etică”, „acți-
unea reflexivă” sau „acțiunea emancipatoare” și
„acțiunea de raportate la absolut”.
Nu avem cum explica prestația științelor fără
a admite că ele au printre condițiile de posibilitate
acțiuni specifice. De aceea, distincția între „științe
experimental-analitice”, „științe analitic-strate-
gice”, „științe logico-matematice”, „științe ale co-
municării”, „științe hermeneutice”, „științe drama-
turgice”, „științe ale reflecției” se impune. Fiecare
dintre aceste grupuri de științe oferă cunoștințe
care satisfac anume condiții de sens. Acestea sunt
identificabile la nivelul unor acțiuni specifice.
Fiecare are metodologie proprie, ce urcă de la sta-
bilirea faptelor până la forma explicației și a inter-
pretării.
Ca urmare a acestor distincții, despre „reali-
tate”, „spirit”, „cunoaștere”, „gândire”, ca să rămân
la termeni de bază ai culturii clasice, se poate și
trebuie vorbit azi în mod relevant, dar abia după
Ștefan Pelmuș
Iconostas, 151x100 cm
8
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
însușirea de distincții noi. Raportarea noastră la
realitate și, prin acest intermediar, lumea trăită,
devin astfel mai precise.
De aceea, în scrieri am dus cât mai departe
cu putință consolidarea și aplicarea acestor dis-
tincții. Preocuparea majoră a fost respingerea
sau, după caz, evitarea violentării sensului ima-
nent și aplicarea cu sens propriu.
Cu preocuparea de a articula filosofia tim-
pului trăit, în vremurile recente Heidegger a lăsat
o operă de peste o sută de volume, dar ceea ce
contează sunt teoremele și anticipările lui. Dintre
cei pe care i-am cunoscut nemijlocit, Habermas
a scris continuu, dar contează creația teoretică și
lămuririle asupra lumii, Rorty, Riedel, Putnam,
Frank au scris mult, cu inovații majore. Printre
cei noi, Sloterdijk, Trawny, Brandom, Gabriel,
Precht au făcut pași mari spre filosofia timpului
nostru.
În joc este și o chestiune de etică. Intervenția
cu analize elaborate ale lumii trăite în viața pu-
blică o consider suprema datorie a celui care
exercită profesiuni precum cea de cercetător și
profesor și testul major al acestuia. Nu creditez
„intelectualul” care se lasă pulverizat de împre-
jurări și rămâne promisiune, nici pe cel hedonic,
care profită de oferte și se flatează că s-a stre-
curat. Nu mă atrage „intelectualul” conformist,
care, obsedat să nu piardă șanse de bani sau de
carieră, nu vede ceea ce se trăiește și devine de
fapt funcționar. Iar „intelectualul” propagandist
mi-a stârnit de fiecare dată revolta. Un sagace
italian a și observat recent că se dau „liberali”
și „proeuropeni” unii care reiau în fapt meteh-
ne și clișee ale unor regimuri ale anilor treizeci.
Începând cu deviza „cine nu acceptă spusele șefi-
lor, este cu dușmanul” și încheind cu „să nu cum-
va să schimbăm ceva, căci va fi mai rău!”.
Prin perorații de acest fel, evident că analiza
realităților ce se trăiesc se suspendă, iar clișele se
impun. Numai că, înțelese bine, nici liberalismul,
nici proeuropenismul nu au nevoie de mimetism,
ci de oameni care gândesc realități noi, pe care,
de altminteri, libertățile și drepturile societății
moderne i-au făcut posibili. Și există cât timp cât
sunt oameni care gândesc pe cont propriu.
Pe lume sunt valori ale vieții ca oameni, ce-i
asigură sensul - libertatea personală și drepturi-
le persoanei, pluralismul, democrația, statul de
drept democratic. A le apăra este datorie primor-
dială a cetățeanului care suntem fiecare. Nu poți
să nu faci analize efective a ceea ce este. Adică,
să observi unde sunt efectiv aceste valori și unde
rămân fațadă. Să refuzi convertirea valorilor în
altceva și să fii capabil să contribui cu ceva la
promovarea lor. Să-ți dai seama că, logic, pre-
tenția deținerii singurei înțelegeri veritabile nu
poate fi democratică.
Nu se pot satisface acestea, etic vorbind, fără
integritate. Unde sunt cei integri? Un editor al
ziarului conservator „Frankfurter Allgemeine
Zeitung” a fost întrebat la un moment dat de re-
vista „Der Spiegel”: „nu resimțiți ca jignire să fiți
considerat de stânga?”. La care, regretatul Frank
Schirrmacher, de care este vorba, a răspuns:
„Jignit? În nici un caz. Nici nu simt că m-aș fi
schimbat. Eu sunt ca toți ceilalți doar martorul
unui fel de a cugeta ce duce implacabil la priva-
tizarea câștigurilor și socializarea obligațiilor”.
Câți gândesc astfel?
Am avut șansa de a lucra la instituționaliza-
rea valorilor libertății și democrației și a corela-
telor lor după cotitura istorică din 1989. Am și
dat scrieri pentru a le lămuri și a le implemen-
ta (Philosophy in the Eastern Transition, 1994;
Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul
Ștefan Pelmuș	Insectar, 60x60 cm
Americii clasice, 1998; Filosofia unificării europe-
ne, 2005; The Destiny of Europe, 2011; România
în Europa actuală, 2019; Soarta democrației,
2022 etc.). Or, nimic nu este mai stringent astăzi,
în ordinea cunoașterii, decât analiza factuală eli-
berată de prejudecăți.
Deja Heidegger cerea, înainte de orice, „pri-
virea în ceea ce este” și avea dreptate! Suntem, de
altfel, într-o lume schimbată, ce sfidează teorii
consacrate, modifică organizări și contexte de
viață și se cere recunoscută și cunoscută ca atare.
A recapta în concepte și teorii și în plus, în cazul
celor preocupați de filosofie, a da sistematizări
filosofice plecând de la lumea din fața ochilor
este, în concepția mea, misiunea intelectualului
demn de nume.
Spre a lămuri până la capăt lucrurile, fac trei
precizări.
Prima este că profesorul căruia îi datorez
mult în formare, Jurgen Habermas, a părăsit la
un moment dat pentru zece ani universitatea
spre a-și elabora opera. Simțea că nu se poate fără
adâncirea până la capăt în cercetare. Oricum, în
final a putut da viziunea de referință universală
ce se cunoaște. La noi, David Prodan a părăsit
universitatea clujeană spre a se consacra explo-
rării fără rest a arhivelor, căci numai epuizând
arhivele se scrie istorie la propriu, și a dat scrie-
rile unice ce se cunosc. Acum zece ani am decis
să renunț la orice alt angajament, în afara cerce-
tării, scrisului și exprimării. Deunăzi am încheiat
această decadă, pentru mine fascinantă.
A doua precizare este că mi-am asumat că
viața noastră ca oameni are loc în împrejurări date
ale istoriei, că o trăim inevitabil sub imperiul a
ceea ce este, că deturnarea atenției nu escamotează
dificultățile, că este datoria fiecăruia, mai cu sea-
mă a celor care se ocupă de cunoaștere și reflecție,
să lămurească lucrurile. Așa văd eu.
A treia precizare este că înțeleg opiniile, eva-
luările, abordările din jur și mi le explic prin con-
dițiile date. Mai socotesc însă că fragmentaris-
mul, descurcarea printre repere și implicatele lor
nu legitimează pretenția de a aparține filosofiei.
Pentru legitimare trebuie mult mai mult - siste-
matizarea ce permite cunoașterea lumii trăite.
Desigur, ideea de sistem filosofic este deja în
muzeu - din nefericire azi se învață tot mai puțin
din sistemele trecutului. Dar obligația de a siste-
matiza vederile asupra lumii nu este anacronică,
ci rămâne obligație vie a celui care se consacră
filosofiei.
După încă zece ani, cred că am ajuns la ar-
ticularea unei filosofii, pe care am numit-o, în
taxonomia uzuală, „pragmatism reflexiv”. Ea îmi
permite să rămân la fapte, să discut fără restricții,
să sesizez ceea ce este decisiv, să văd mai departe
și să acced la gândire propriu-zisă. Gândirea nu
poate fi azi decât la distanță netă de fragmen-
tarism și ideologii, căci acestea au inundat min-
țile mai mult ca altădată.
Știu că în raport cu opinii răzlețe, această
vedere este mai puțin contextuală, cu un conți-
nut conceptual și normativ mai ridicat - ceea ce
poate crea neînțelegeri. Numai că nu putem, ca
oameni, să ajungem la fapte fără asumpții, adică
fără a asuma ceva ce este mai mult decât faptul.
Îmi asum și acest etaj al gândirii noastre.
În orice situație de viață se pune chestiu-
nea accesului la realitate - ca să fiu mai exact
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
9
Ștefan Pelmuș
Totem (2), 120x35 cm
la ființare. Nu putem să nu acceptăm că accesul
la ființare stă sub prealabilul înțelegerii ființării
proprii. Heidegger propunea să luăm finitudinea
implacabilă a vieții umane ca punct de plecare.
Dar astfel nu rezolvăm destule dificultăți. Trăim
efectiv nu sub terifianta conștiință că, odată cu
fiecare clipă, clipele vieții fiecăruia se împuținea-
ză, ci și sub imperative de supraviețuire și viețui-
re. De aceea, mai aproape de noi, Rorty a propus
să plecăm de la ceea ce exprimăm comunicativ.
Numai că astfel riscăm să rămânem filosofic la
a examina exprimări. Dieter Henrich a luat ca
punct de plecare conștiința de sine. Doar că sunt
realități, și ele implacabile ale vieții, ce nu se lasă
reduse la această conștiință. Habermas a propus
luarea reproducerii culturale a vieții ca teren
de acces la realitate și a dat o descriere a ceea
ce este în termeni de acțiuni. Brandom vrea să
derive acțiunile noastre ca oameni din practicile
vorbirii raționale. Eu sunt de părere că reprodu-
cerea culturală și umană a vieții rămâne reperul
cuprinzător al raportării noastre la realitate, că
acțiunile mijlocesc viața propriu-zis umană, că
ele stau sub tutela reflexivității, dar și că tabloul
acțiunilor mai trebuie întregit și ansamblul gân-
dit mai departe.
Încotro? Putem răspunde cu o listare a ceea
ce urmărim în viață. Este vorba de: hrană și adă-
post; evitarea durerii, tămăduirea și rezistența la
boli; evitarea muncii ca trudă; răsplata echitabi-
lă; relație cu altul și dreptate; ajutorarea în caz
de nevoie; participarea la decizia ce-ți afectează
viața; libertatea personală; absența dominației
și asupririi; acces la învățătură; iubire; obține-
rea frumosului; șansa de a schimba, la rigoare,
ceea ce este. Acestea presupun acțiuni, diferite ca
structură. Unul din pașii pe care i-am făcut a fost
să lămuresc diferențele și să le aplic.
Susțin că acest tablou - nu doar pe fragmen-
te, ci și cuprinzător - este de asumat filosofic as-
tăzi. El compune azi “viața bună” căutată de tra-
diția europeană. Asumarea este, de altfel, parte
a necesarului aggiornamento al filosofiei de azi.
Luând-o ca orizont al filosofării, trei reco-
mandări ale lui Hegel capătă actualitate: întoar-
cerea privirii în urmă, spre istorie; interacțiunea
cu celălalt, cu care împărtășesc condițiile vie-
ții; abordarea lui așa cum mă abordez pe mine.
Și aceste recomandări îl readuc azi pe autorul
Fenomenologiei spiritului printre noi, încât “în-
toarcerea la Hegel” este deviza mai profundă.
„Pragmatismul reflexiv” unește filosofic
analizele mele din diferite domenii. Cât mai scurt
și mai explicit spus, este vorba de: o viziune asu-
pra realității considerată prin prisma sensului;
o interpretare a cunoașterii plecând de la între-
bare, ce culminează cu lămurirea „prealabililor”
cunoașterii; o teorie a acțiunilor presupuse de
reproducerea propriu-zis umană a vieții; o logică
ce privește formalismul ca „tehnică” indispen-
sabilă întemeierii comunicative, în care noul ta-
blou al propozițiilor din comunicarea curentă și
delimitarea celor două forme ale întemeierii, de-
monstrația și argumentarea, sunt hotărâtoare; o
metodologie ce lărgește sfera metodelor dinspre
stabilirea faptelor și identificarea regularităților
cauzale spre funcționalitate și captarea raționali-
zată a trăirilor; o istorie cuprinzătoare a filosofiei
contemporane ca șir de inițiative de a conceptua-
liza sensul, însoțită de monografieri de filosofi și
teologi care participă la a da forma mentis azi; o
teorie a societății axată pe acțiuni în mediile re-
producerii vieții - economia, administrația, po-
litica, cultura - și reperarea „cotiturii culturale” a
societății moderne târzii; o teorie a modernității
ca vârf atins al istoriei, ce-și asumă derapajele
modernității; o filosofie a dreptului ce-l așează
pe relații de putere, de cooperare și comunicare
și-l plasează în orizontul statului de drept care
devine stat drept odată cu statul de drept demo-
cratic; o filosofie politică care abordează statul
Ștefan Pelmuș
Pomul vieții (2), 80x90 cm
din perspectiva „trecerii de la justificări, la legiti-
marea deciziilor” și a „democrației deliberative”
și aduce o clasificare a regimurilor în funcție de
calibrul decidenților; o filosofie a educației axa-
tă pe formarea de „competențe, abilități de bază
și educație pentru valori” și pe recuplarea uni-
versității cu misiunea iluminator-critică pe care
i-o încredințase Humboldt; o filosofie a religiei
ce-și asumă emergența „societății postseculare”,
trage consecințe din cercetarea istorică a pragu-
rilor religioase - formarea iudaismului și apari-
ția creștinismului - și promovează o nouă relație
între știință, filosofie, religie; o filosofie a artei
ce reafirmă sensul imanent al operei de artă și
găsește rațiuni, dincolo de înțelegeri restricti-
ve, precum „arta realității”, „a condiției umane”,
pentru „arta condițiilor vieții”; o etică concen-
trată pe valorile demnitate, integritate și onoare;
studii strategice axate pe schimbarea lumii, ce
apără concluzia: așa cum în interiorul unei țări
nu este legitimare decât prin voința exprimată
democratic a cetățenilor (James Madison), tot
astfel, în relațiile internaționale, nu vor fi pace
durabilă și ordine viabilă decât prin suveranitate
națională adusă la zi. Este vorba de suveranitate
națională ce include securitatea vecinului și se
extinde asupra teritoriilor răpite prin încălcarea
ei la un moment dat.
Pariul meu este corespunzător acestei sis-
tematici. În termenii moșteniți din filosofia
clasică, cu care cititorii sunt mai familiarizați,
„pragmatismul reflexiv” înseamnă, în esență, trei
opțiuni: privirea realității prin prisma acțiunilor
de schimbare; interpretarea ansamblului cogni-
tiv, instituțional și reflexiv prin prisma proiectu-
lui „vieții bune” din moștenirea culturii clasice;
și examinarea cunoștințelor prin prisma conse-
cințelor practice. Spre deosebire de pragmatis-
mul fondat de incomparabilul creator care a fost
Charles Peirce, care s-a concentrat asupra sem-
nificației conceptelor și teoriilor, pe care a dezle-
gat-o în termeni de consecințe în viața oameni-
lor, „pragmatismul reflexiv” face doi pași înainte:
extinde lista acțiunilor presupuse de reproduce-
rea umană a vieții, dincolo de exclusivismul de-
venit tradiție al „acțiunilor instrumentale” sau
„strategice” sau „reflexive”; și preia reflexivitatea
în însăși criteriile de semnificare a cunoștințelor
prin acțiuni.
■
1O
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
eseu
Iulian Cătălui
Sensul tragic al istoriei
în opera lui Emil Cioran (I)
n întreaga operă a lui Emil Cioran au fost ob-
servate și analizate profund și cu acribie mai
multe idei și teme filosofice, istorice și chiar
literare mari, de ieri, de azi și dintotdeauna: con-
tingența ființării sau existenței umane, Păcatul ori-
ginar, sensul tragic al istoriei, declinul și sfârșitul
civilizației și al lumii, amenințarea Răului, punerea
la îndoială a credinței religioase, obsesia absolu-
tului, exilul transcendent al omului etc. De altfel,
scriitorul american postmodern William H. Gass
a caracterizat opera lui Cioran drept: „o filosofie
romantică a temelor moderne ale alienării, absur-
dului, plictiselii, inutilității, decadenței, tiraniei is-
toriei, vulgarității schimbării, conștiinței ca agonie,
rațiunii ca boală”1.
Însă, pe noi ne interesează latura sa de iubi-
tor al istoriei, sau mai degrabă de gânditor și ese-
ist al istoriei, și parcurgerea a trei etape din viața
și opera sa privind istoria, de la ideea de „acțiune
în istorie”, sau imboldul de a acționa, din complexa
și fragil-democratica Românie interbelică la cel de
„situare în afara istoriei”, ajungând la viziunea de
sfârșit al istoriei, autorul cărților Schimbarea la față
a României, Istorie și utopie și Sfârtecare fiind un
cugetător sau gânditor pasionat de istorie, pe care
o cunoștea bine din imensele sale lecturi. El credea
că: „Tot ceea ce e grandios și durabil în istorie s-a
făcut sub imperiul unei necesități, care n-are nimic
comun cu nevoia de fiecare zi a omului. Poate că
toată istoria nu este decât o tragedie gratuită.. .“2.
De-a lungul vremurilor au existat mai multe
metode sau modalități de a privi și judeca istoria:
istoria ca mit în stilul lui Herodot, istoria ca inves-
tigație a la Tucidide, metoda sine ira et studio a lui
Tacitus, istoria făurită de marile personalități sau de
masele populare, istoria în lumina logicii faptelor a
lui Mommsen, istoria analizată pragmatic în ma-
nieră anglo-saxonă și americană, Școala Analelor
(Bloch, Febvre, Braudel) din Franța focalizată pe
mentalități ș.a.m.d. De asemenea, ne așteptăm de
la istorie la o anumită obiectivitate, cea care i se po-
trivește; felul în care se naște și renaște istoria ne-o
atestă; ea procedează întotdeauna prin „rectificarea
de către societățile tradiționale a aranjării oficia-
le și pragmatice a trecutului lor”, susține filozoful
francez Paul Ricreur3, al cărui model de fenome-
nologie al religiei, de pildă, a fost urmat de Mircea
Eliade. Această rectificare este în același timp spirit
ca și rectificarea pe care o reprezintă știința fizicii
în raport cu „primul fel de aranjare a aparențelor
în cadrul percepției și în cosmologiile care îi sunt
acesteia tributare”4. De altfel, termenul istorie îmbi-
nă în limbajul nostru atât latura obiectivă, cât și pe
cea subiectivă, consideră filozoful idealist german
G.F.W. Hegel, desemnând tot pe atât historiam re-
rum gestarum, cât și însăși res gestas; ea însemnând
în aceeași măsură fapte întâmplate ca și relatarea lor
istorică5. Același Hegel, despre care Cioran spunea
că este „un Heraclit care l-a citit pe Kant”, a dez-
voltat o teorie a istoriei universale privită filosofic,
ceea ce înseamnă istoria universală în sine, pentru
el, în total, existând trei modalități de a vedea isto-
ria6: 1) Istoria nemijlocită (descrierea faptelor, în-
tâmplărilor și situațiilor pe care istorici ca Herodot,
Tucidide și alții le-au avut în fața ochilor); 2) Istoria
reflectată (care este de patru feluri: generală, prag-
matică, critică și având o natură parțială, pe scurt
conceptuală); 3) Istoria filosofică (cuprinderea is-
toriei în perspectiva gândirii ei, în ideea că rațiu-
nea stăpânește lumea și că istoria universală are o
desfășurare rațională și se desfășoară pe tărâmul
spiritului). De asemenea, Hegel îl previzionează pe
Spengler, inclusiv în ideea de declin sau decadență,
afirmând că: „Istoria specială a unui popor ce apar-
ține istoriei lumii, conține, pe de o parte dezvoltarea
principiului său, de la starea neevoluată a copilăriei
până la înflorirea sa, când, ajuns la libera conștiință
de sine etică, el intervine în cursul istoriei universale,
Ștefan Pelmuș
Roata vieții (2),100x100 cm
- pe de altă parte, totodată, perioada decăderii și a
degradării sale; - căci în felul acesta se desemnează
într-însul nașterea unui principiu superior, ca fiind
doar negativul principiului propriu al său”7.
De altfel, de la Hegel, pe care îl consideră „cel
mai mare mistic al Germaniei, față de care Kant e
simplu profesor, iar Boehme și Eckhart maeștri în
presentimente”8, Emil Cioran (care-l analizează și
chiar ironizează, de exemplu, în Schimbarea la față
a României, desi nu cred că l-a înțeles) a învățat un
adevăr devenit platitudine în gândire, că sensul mai
adânc al vieții istorice este realizarea conștiinței, că
progresul în istorie este un progres în conștiință9.
Cioran nu a reușit să creeze un sistem în domeniul
istoriei (și nici în cadrul filosofiei), dar a încercat
să teoretizeze știința istoriei sau pur și simplu, isto-
ria, considerând că aceasta nu se desfășoară în mod
„automat” și nici datorită unui „impuls originar”,
existând o necesitate internă, care activează conti-
nuu sub toate formele de viață și cultură10. Autorul
român mai spune că: „Omul nu poate crea decât
crezându-se centrul istoriei”11, și că o viziune ma-
croscopică a istoriei „te face contemporan tuturor
momentelor esențiale ale devenirii umane, precum
îți înstrăinează detaliul omenesc, accidentele evo-
luției. La drept vorbind, nu există viziune micro-
scopică, fiindcă fenomenele de mâna a doua n-au
o valoare în sine, ele fiind fie pregătiri, fie urmări
ale fenomenelor centrale”12. Pentru Cioran, istoria
mare înseamnă - pentru a cita numai câteva țări:
Egiptul, Grecia, Roma, Franța, Germania, Rusia
și Japonia, culturi care s-au individualizat pe toa-
te planurile, - legându-le printr-o convergență și
o corespondență intimă, dar sesizabilă13. Și totuși,
Ștefan Pelmuș	Ofranda, 120x35 cm
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
11
potrivit unor autori recenți, istoria este incapabilă
să definească științific și, neîndoios, raporturile de
cauzalitate, de exemplu, pentru simplul motiv că
„nu este o știință experimentală”, în istorie, neîn-
șirându-se, așa simplu, cauze și efecte, ci existând
tot felul de interacțiuni, nenumărate, orice ce se
întâmplă fiind de regulă, simultan, cauză și efect,
într-un „ocean de cauze și efecte”14. Totodată, is-
toria nu e autonomă, căci toate evenimentele sale
se referă la Dumnezeu care are „întreaga putere în
cer și pe pământ”, chiar și Cezarul nefiind Cezar
decât în raport cu Dumnezeu15. În plus, în opinia
mea, istoria nu se subordonează nici explicațiilor
științifice și rationale, desi ar trebui, nici ideilor ce
țin de ciclicitate și nici teoriilor conspiraționiste, ca
să nu mai vorbim de viziunile contrafactuale, fiind
de cele mai multe ori imprevizibilă, irațională, sur-
prinzătoare și tragică.
După cum spuneam, Emil Cioran a fost un
gânditor pasionat și obsedat de istorie și mai ales
de autorii și memorialiștii perioadelor de de-
cadență, de unde și reflecțiile apăsat „gnostice
și antimoderniste”, oarecum în linia filozofului
idealist german Oswald Spengler, reprezentant
al anti-intelectualismului, autorul celebrului op
Declinul Occidentului, o „răsturnare copernicia-
nă” care implică respingerea viziunii eurocentris-
te a istoriei, în special împărțirea acesteia într-o
rubrică liniară „antic-medieval-modern”16. Ideea
esențială a cărții Declinul Occidentului este aceea
că toate culturile urmează un ciclu de dezvolta-
re analog evoluției organice: „naștere, maturizare
și moarte/ declin”. Și Nikolai Berdiaev credea că
în istorie, toate culturile, toate societățile și toate
popoarele trec în destinul lor prin diferite peri-
oade - a nașterii, a copilăriei, a pubertății, a ma-
turității depline și, în sfârșit, perioada bătrâneții,
a decrepitudinii, a ofilirii și a morții, toate marile
culturi naționale și toate societățile fiind supuse
ineluctabil și inebranlabil acestui proces de îmbă-
trânire și dispariție, pe scurt, toate marile culturi
au cunoscut o perioadă de decădere17.
Note
1 William H. Gass, „The Evil Demiurge”, in The New
York Review, August 22, 1968, online.
2 Emil Cioran, Schimbarea la față a României, București,
Editura Humanitas, 1990, p. 37.
3 Paul Ricreur, Istorie și adevăr, București, Editura
Anastasia, 1996, p. 32.
4 Paul Ricreur, op. cit., p. 32.
5 G.W.F. Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, București,
Editura Academiei RSR, 1968, p. 61.
6 G.W.F. Hegel, op. cit., p. 5.
7 G.W.F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului, București,
Editura IRI, 1996, p. 328.
8 Emil Cioran, Schimbarea la față a României, ediția a
IV-a, București, Editura Humanitas, 2010, p. 10.
9 Emil Cioran, op. cit., p. 7.
10 Ibidem, p. 148.
11 Ibidem, p. 93.
12 Ibidem, p. 7.
13 Ibidem, p. 9.
14 Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse,
paradoxuri,	reinterpretări,	București, Editura
Humantias, 2014, pp. 12-13.
15 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu,
București, Editura Anastasia, 2009, p. 109.
16 Oswald Spengler, Decline of the West, vol.1, New York,
Alfred A. Knopf, 1926, Intro. $6.
17 Nikolai Berdiaev, Sensul istoriei, Iași, Editura Polirom,
1996, p. 186.
■
Iulian Chivu
Irealul sub tensiunea
ipotezelor
Bertrand Russell scria la un moment dat în lu-
crarea sa Mysticism and logic (1918) că „toate
datele senzoriale sunt sensibilia. Este, în con-
secință, o problemă metafizică dacă toate sensibilia
sunt date senzoriale și o problemă epistemologică,
dacă există mijloace de a infera sensibilia care nu
sunt date din cele care sunt”1 Epistemologia contează
pe relațiile senzoriale când ele constituie informațiile
primare de care dispunem în legătură cu lumea exte-
rioară și numai astfel ele devin date. Ca atare, Russell
face câteva observații logice în lgătură cu conceptele
de realitate și irealitate și începe cu două obiecții la
observațiile lui Friedrich August Wolf2 despre minte:
întâi, că o activitate a minții, oricât de netransparen-
tă ar fi, nu stabilește o relație cu o non-entitate și,
mai apoi, ceea ce privește credința că obiectele din
vis nu pot fi date din cauza imposibilității de a distin-
ge, în starea de veghe, între datul senzorial și lucrul
corespunzător. „În vise, nu există niciun lucru cores-
punzător la cel pe care îl presupune cel ce visează”3,
conchide Russell, opinie pe care, de altfel, o susținea4
și Sigmund Freud.
Ștefan Pelmuș	Manuscris, 100x100 cm
Și totuși, Russell admite că „există un obiect
pentru care datul meu senzorial actual este o descri-
ere”5. Teoria descrierilor, la care recurge autorul, este
văzută ca îndepărtând cu totul existența din noțiu-
nile fundamentale ale metafizicii. Și, prin urmare,
„ceea ce s-a spus despre existență se aplică în egală
măsură la realitate, care poate fi luată în fapt ca fiind
sinonimă cu existența. În ceea ce privește obiectele
imediate din iluzii, halucinații și vise, este lipsit de
sens să întrebăm dacă există sau sunt reale. Ele sunt
acolo, iar aceasta pune capăt problemei”6 - prezența
lor în vis, de pildă, nu implică necesitatea implini-
rii lor în viitor, iar lipsa lor de legătură cu trecutul
sau cu viitorul, precum și incerta lor corelare cu alte
lumi au condus la invalidarea lor, inclusiv sub rezer-
va stării creierului în timpul somnului. Cunoscutul
logician și matematician britanic consideră suficient
să noteze: „Întrucât corelările și conexiunile uzua-
le devin parte din așteptările noastre nereflexive și
chiar par, mai puțin pentru psiholog, să facă parte
din datele noastre, se ajunge să se creadă, în mod
eronat, că în astfel de cazuri datele sunt nereale, în
12
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
timp ce ele sunt doar cauzele inferențelor invalide
(cu precizarea lui Charles Sanders Peirce că validita-
tea ține de Realitate, nu de gândire7).
Faptul că apar corelări și conexiuni de genuri
neobișnuite, ele se adugă la dificultatea de a infera
lucruri din simțuri și de a exprima fizica în termeni
de date senzoriale”8, ceea ce nu este doar o obiecție
filosofică, ci numai o dificultate. Cum Russell nu-și
duce, însă, comentariul pe linia scurtă Adevăr - nea-
devăr; Realitate - irealitate, perspectiva aceasta a pu-
tut fi adâncită. Odată cu Paul Deussen9 și la numai
un an după apariția cărții lui Russell, comentariile
continuă pe linia analizei transcendentale a realității
empirice (observațiile despre minte ca obiect corpo-
ral), spre existența ideilor înnăscute și spre teoria vi-
sului: „Nimic nu se întâmplă fără cauză. Nicio intu-
iție nu se produce fără afecțiune; așadar nici cea din
vis. În vis, această afecțiune nu poate veni din afară,
decât poate doar dacă izolarea a fost întreruptă, ceea
ce este deja o trezire pe jumătate; urmează deci că
afecțiunile care produc visarea iau ființă dinlăuntrul
organismului nostru”10
Ernst Cassirer avansează ideea simbolului și, în
temeiurile semiozei, el crede că aceasta transcende
realitatea fizică și „în loc să aibă de a face cu lucru-
rile înseși, omul conversează, într-un sens, în mod
constant cu sine însuși”11 - după un cod al semnelor,
deci - și am putea adăuga astfel formelor lingvistice,
imaginilor artistice, simbolurilor mitice sau religioa-
se și semiotica visului validată în credințe, în ezote-
rismul oniromanției atât timp cât omul nu se poate
sustrage propriei împliniri apropiinduși-o astfel ca
semn al unei realități potențiale sau chiar iminente.
Fiindcă ia tradiția/credința ca experiență, visul trimi-
te, deci, semne despre realitatea temută sau aștepta-
tă. Contând pe o astfel de premisă, teoriile lui Tylor
asupra visului se bucură încă și acum de o anumită
autoritate mai ales în legătură cu ideea de suflet, re-
ductibilă la ideea de dublu, a cărei validitate se verifică
și astăzi începând de la contribuția animismului, dar
nu în temeiul acestuia; filosofia oricum a preluat teo-
ria genezei sufletului din religie - Kant, e bine să ne
amintim, în Logica lui, făcea disjungerea disciplinelor
filosofice după cum vizau ce se poate ști (metafizica),
ce trebuie făcut (morala), ce se poate spera (religia), ce
este omul (antropologia).
Critica acestor teorii asupra visului, întreprinsă
de Emile Durkheim12, respinge ideea dublului, însă
caută să vadă cauza din care omul a tatonat o explica-
ție în vise la care, altfel, gândirea nu poate să răspundă
satisfăcător. Într-un sens aproape paralel, merg teori-
ile lui Roger Caillois care, după studiul său L’Homme
et le Sacre (1939), în Aventure de reve (1963) și mai
ales în Le Champ des signes (1978), începe cu deter-
minarea de la bipartiția universului și a societății cu
dichotomia pur/impur. De reținut că studiile lui Carl
Gustav Jung13, psihiatru elvețian fondator al psihologi-
ei analitice, rămân în continuare de referință pentru
cercetarea psihologică modernă, acesta fiind acreditat
în continuare ca o autoritate redutabilă în psihologia
visului. Și el pornește tot de la religiozitate, de la sacru,
de la temerile omului rațional14 și spaimele conștiinței
sub semnul unor arhetipuri care fac să se teamă până
și cel mai convins raționalist; o teamă de forma infe-
rioară a convingerii (de superstiție) care se impune în
lipsa argumentelor și îl fac să-și pună la îndoială po-
ziția, atitudinea.
Orice raționalist, însă, recunoaște în vise con-
ținuturi ale inconștientului colectiv adesea exprimat
sub o formă grotescă, iar în fața acestor conținuturi nu
este invulnerabilă nici conștiința rațională pentru că se
constată atrasă frecvent în adâncurile fenomenologiei
istorico-religioase. O capcană în formalizarea visului
este adesea personificarea fiindcă aceasta este activi-
tate autonomă a inconștientului (ființa în conștiință,
la Husserl) și, când apar figuri personale, înseamnă
Ștefan Pelmuș
Eva Totem, 70x70 cm
că inconștientul intră în acțiune spre un sens anti-
cipativ, consideră Jung15 - o cale pe care alchimiștii
(ex. Zosimos din Panopolis, sec. III d.Hr.) au avansat
ideea că în materie se petrec procese care corespund
ipotezelor filosofice (până la identități între materie și
procesele noastre spirituale16), dar pe care, ca formă
de inconștiență, oamenii nu le pot interpreta. Și Jung
apreciază că, fără psihicul care discerne, nimic n-ar
putea fi recunoscut, chiar și când se află sub semnul
iluziei, deoarece conștiința nu percepe decât o parte a
propriei naturi; până și cunoașterea științifică admite
că aceasta se întemeiază pe premise ale inconștienței.
Primitivul lui Otto Rank17, sub presiunea cre-
dințelor (prioritar a celor din cultul morților), trăia o
paradoxală frică de a trăi (Lebensangst) și o terifiantă
frică de moarte (Todensangst) și, sub această compul-
siune a realitatății care nu corespundea unui vis, o co-
recta în acord cu însemnătatea spirituală a acestuia.
Opiniile lui Rank stau evident sub influența lui Freud,
la care face, de altfe, dese referiri. „Omul primitiv con-
sidera visul ca fiind absolut adevărat, ceea ce nu în-
semna că îl confunda cu realitatea, ci îl vedea ca pe o
realitate mai înaltă”18, notează el. Și, ca în psihanaliza
lui Freud, conținutul visului căpăta importanță doar
în conflictul lui de adevăr cu realitatea, nu atât în le-
gătură cu credințele despre strămoși și monștri, cât în
legătură cu propriul dublu care pendula între lumile
de sus și cele de jos. Ca și la Sigmund Freud, și la Otto
Rank se subliniază semnificația dorințelor spiritual,
care nu puteau fi satisfăcute, mai mult decât a celor
realizabile, de unde rezulta independența sufletului
de trup, iar visul reușea să evidențieze aceasta. Și tot în
spirit freudian, el apreciază funcția trerapeutică a in-
terpretării viselor nu în sensul îmbunătățirii realității,
ci al validării schimbărilor, al denaturării și chiar a ne-
gării realității. În consecință, visul a venit cu suficiente
argumente dintr-o lume ireală, potențială, în perspec-
tiva unui adevăr corelativ, ipotetic, care se definește ca
adevăr al unei credințe în acord cu un ansamblu de
convingeri și judecăți, alături de adevărul material, de
cel formal și de cel metafizic, într-o tipologie uzuală.
În Cursul de istorie a logicii, Nae Ionescu socotea
că „mintea noastră nu poate, în genere, să cunoască
realitatea decât creând înlăuntrul ei anumite ritmuri,
anumite repetiții”19, problema Adevărului depășind
logica fiindcă este o problem de valoare (matematica
este astfel Realitatea văzută cantitativ; ea creează cadre
ale Realității, dar nu creează realități), în timp ce pro-
blema certitudinii rămâne sub logică. Nominalismul
eșuase, printre altele, fiindcă excludea problema
Realității și problema Adevărului din speculațiile filo-
sofice și pleda, în schimb, elementul formal, iar sofiștii
ar fi clamat prezumțios un silogism: minciuna este o
realitate (fiindcă ea există ca atare), dar minciuna nu
este un adevăr (ar fi absurd), și de aici ar continua dis-
cuțiile pe seama raportului Adevăr/ Realitate. Irealul
face antinomie cu Realul, iar nu cu Adevărul. Și dacă
se satisface astfel condiția antilogiei, se poate spune că,
asemenea opoziției Creat/ Noncreat, doar unul dintre
termeni este ordonat sub rațiune, pe când Noncreatul
este nedeterminat, haotic și nongradual, deci dincolo
de rațiune, Irealul pare, în teoriile amintite, mai apro-
piat cunoașterii (se presimte ca un codomeniu prin
surjectivitate), dar rămâne frecvent în contradicție cu
ea. Gradualitatea ar fi, astfel, un prim pas mai degrabă
în Ireal, iar pe cale de consecință nu și în Noncreat.
Kant20 previne, însă, că orice teză, spre a fi perfectă,
este, după cantitate, generală; după calitate, este dis-
tinctă; după relație, este adevărată; după modalitate,
este certă. Pe de altă parte, știm că Orientul hindus se
entuziasma și el de timpuriu în chestiunea Adevărului
și a Realității statornicind că: Brahman era Realitatea
supremă și fundamentală a Universului; Satyasya
satyan este totuna cu Adevărul sau cu „Realitatea re-
ală”; Sad-asad-vilakșana este altceva decât Realul și
Irealul; iar Tuccha este Irealul în cel mai înalt grad.
Am ținut să amintesc acest ultim lucru din filo-
sofiile uitate ale Orientului în ideea că ele admiteau
gradualitatea Irealului, socotind-o ca intensitate sau
tensiune, așa cum o sugera și Betrand Russel în ceea
ce reprezintă sensibilia (datul senzorial diferit) și în
inferarea ei. Apoi, avem în vedere temerile omului
rațional și spaimele conștiinței lui sub semnul unor
arhetipuri care îl tulbură până și pe cel mai convins
raționalist - după cum socotea Jung; precum și ten-
siunea ipotezei, diferită de la un om la altul în raport
cu Irealul chiar și atunci când încearcă să-l scruteze
de la reprezentare la înțelegere precum face și David
R. Hawkins (Adevăr versus falsitate - 2009). Psihiatrul
american, dezvolatorul cunoscutei hărți a conștiinței,
valorifică ideea acelorași diferențe de tensiune a ipo-
tezelor focusate pe ireal în seama cărora elvețianul
Herman Rorschach (Psihodiagnostic: Un test de dia-
gnostic bazat pe percepție, 1942) - freudian consec-
vent - pusese deja în evidență diferențele de percepti-
bilitate cu testul care îi poartă numele, rămas și azi în
practicile specialiștilor cu aceleași relevanțe.
Note
1 Vezi trad. românească Misticism și logică, Ed. Herald,
Buc., 2011, p.162.
2 Die Erfahrungsgrundlagen unseres Wissens.
3 Russell, op. cit, p.187.
4 Freud, Sigmund; Despre vis, Ed. Trei, Buc., 2011, p.98.
5 Op. cit., p.189
6 Ibidem.
7 Convingeri și idei, Ed. All, Buc., 2011, p.15.
8 Op.cit., p. 192.
9 Die elemente der Metaphisik, 1919, vezi trad. rom. Ed.
Herald, Buc., 2008.
10 Op. cit. p. 60.
11 Eseu despre om, Ed. Humanitas, Buc., 1994, p. 43.
12 Les formes elementaires de la vie religieuse - 1937, vezi
trad. rom. Ed. Polirom, Iași, 1995.
13 Psychologische und Religion (1940); Psychologie und
Alchemie (1944) etc.
14 Opere complete, vol. 12, Psihologie și alchimie, Ed.
Teora, Buc., 1998, p.35.
15 Op. cit., p.54.
16 se exemplifică cu reprezentarea „pneumei” ca Fiu al
lui Dumnezeu (care se scufundă în materie spre a sal-
va sufletele oamenilor), conf. imaginii de pe Tractatus
duo de Lapide philosophorum (1676).
17 Seelenglaube und Psychologie - 1930, vezi trad. rom.
Ed. Herald, Buc., 2010, p.113.
18 Psihologia și sufletul, Ed. Herald, Buc., 2010, p.115.
19 Curs de istorie a logicii, Ed. Humanitas, Buc., 1993,
p.38.
20 Logica generală, Ed. Trei, Buc., 1996, p.94.
■
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
13
Nicolae Iuga
Iluminismul etic al lui
Immanuel Kant (III)
Probleme deosebit de importante privind fun-
damentarea moralei se găsesc și în lucrarea
Religia în limitele simplei rațiuni (1794), o
scriere care prezintă sistematic și integral filosofia
etico-religioasă a lui Kant. Cartea debutează cu de-
molarea a două mituri, al omului bun de la natură
și al omului rău de la natură, deoarece se pot susți-
ne cu argumente, la fel de bine, ambele ipostaze. În
fond, Kant originează natura umană în dimensiunea
libertății, ceea ce numim noi „firea” omului, aceasta
este dată de principiul subiectiv al utilizării libertă-
ții. Natura nici nu este vinovată și nici nu are vre-
un merit, ci caracterul omului este opera fiecăruia1.
Există, cu toate acestea, și o „înclinare spre rău” în
firea omenească, de vreme ce omul este alcătuit nu
doar din rațiune, ci și din înclinații. Treptele alune-
cării spre rău sunt: (1) fragilitatea naturii omenești
de a nu putea înfăptui binele în mod consecvent; (2)
impuritatea aceleași naturi, tendința de a amesteca
motivele morale cu cele imorale; (3) răutatea efec-
tivă a firii omenești, înclinarea de a primi maxime
rele, înclinare care poate fi considerată de fapt ca un
rău radical înrădăcinat în om. Cauza răului radical
nu poate consta în sensibilitatea noastră, de a cărei
existență de altfel noi nu suntem răspunzători, expli-
carea prin sensibilitate ar însemna prea puțin, deoa-
rece ar face din om o simplă ființă animală și nimic
mai mult. La fel, cauza răului radical nu poate consta
în pervertirea rațiunii moral-legislative, deoarece
aceasta ar presupune o rațiune complet eliberată de
legea morală și o voință absolut rea, ceea ce ar în-
semna prea mult și ar face din om o ființă diabolică.
Or, omul nu este în totalitate nici animal și nici dia-
vol. Adevărata cauză a răului se află în coexistența
perversității rațiunii morale cu o voință bună; aceas-
ta provine din slăbiciunea firii omenești, care nu
este suficient de puternică pentru a pune în practică
principiile pe care le-a adoptat2. Este un fel stângaci
de a ne reprezenta răul ca venind prin moștenire de
la primii oameni, de la Adam, deoarece acțiunea fi-
ecărui om este liberă, iar vina și meritul ne vin din
întrebuințarea originară a liberului arbitru. În stare
originară însă, omul trebuie să se supună legii mo-
rale, care se impune sub forma unor interdicții (po-
runci divine), deoarece omul nu este o ființă pură, ci
ispitită de înclinări.
Omul, rău din naștere, trebuie să se lupte spre
a deveni mai bun. Binele constă în sfințenia maxi-
melor, care îl fac să împlinească datoria; virtutea este
hotărârea puternică, devenită obicei, de a împlini da-
toria. Rațiunea, de obicei leneșă atunci când e vorba
de perfecționare morală, invocă tot felul de idei reli-
gioase necurate. Potrivit lui Kant, toate religiile pot fi
reduse la două: (1) religia care caută să obțină favo-
ruri de la Dumnezeu prin simplul cult, și (2) cealaltă
care este religia morală sau a bunei purtări. În cazul
celei dintâi, oamenii își închipuie că Dumnezeu îi va
face mai buni, fără ca ei să aibă altceva de făcut decât
să-l roage (și, cum Dumnezeu vede și cunoaște tot,
nici nu ar mai fi nevoie să-l rugăm, ci ar fi suficient să
dorim un lucru sau altul). În cea de-a doua, în religia
morală, există un principiu fundamental potrivit că-
ruia fiecare trebuie să facă tot ceea ce depinde de el
spre a deveni mai bun. Principiul este: nu este esenți-
al să știm ce face Dumnezeu pentru mântuirea noas-
tră, ci ce facem noi pentru a merita ajutorul lui.
Ispitele ne pândesc la tot pasul și ne ademenesc
primejdios. De altfel, noi nu am putea fi ispitiți de
către spiritul rău, dacă nu ne-am afla într-o tainică
înțelegere cu el3, arată Kant fără menajamente, deci
trebuie să luptăm împotriva ispitelor prin virtute și
sfințenie. Scopul creației nu poate fi decât omenirea,
în toată perfecțiunea ei morală. Minunile pot fi admi-
se drept evenimente produse în lume de către cauze
ale căror legi de operare sunt și trebuie să ne rămână
necunoscute. De asemenea, Sfintele Taine (mistere-
le) sunt ceva ce nu este universal comunicabil, ceva
ce privește modul de acțiune al lui Dumnezeu în
sine. Dar pentru noi nu este deloc important să știm
ce este Dumnezeu în sine, ci important cu adevărat
este să știm ceea ce este El pentru noi ca ființe mora-
le. Rugăciunea, concepută ca un cult formal, nu este
decât o eroare superstițioasă, căci ea este o declarare
a dorințelor noastre în fața unei ființe care oricum
nu are nici o nevoie să i se explice sentimentele
noastre intime. Dar rugăciunea poate fi concepută
și altfel, anume să dorești să fii plăcut lui Dumnezeu
prin intențiile și faptele tale, să ai adevăratul spirit
al rugăciunii. Frecventarea Bisericii, concepută ca
un fel solemn de a oferi lui Dumnezeu un cult ex-
terior, este binevenită, căci constituie reprezentarea
sensibilă a unirii credincioșilor și un prețios mijloc
de edificare. Botezul (consacrarea) este o ceremonie
care impune mari obligații neofitului, scopul botezu-
lui este sfânt, acela de a face din cel botezat un cetă-
țean al statului divin. Dar, ca bun protestant pietist,
Kant socoate că actele preoțești ar avea drept scop de
a menține dominația asupra sufletelor, făcând să se
creadă că preoții au posesiunea exclusivă a uneltelor
pentru obținerea harului. Principalele atribute ale
lui Dumnezeu sunt, după Kant, cele morale, trei la
număr și anume: Sfințenia, Bunătatea și Dreptatea.
Oamenii sunt însă tentați să le separe și să rețină nu-
mai atributul Bunătății, spre a scăpa astfel de obli-
gația sfințeniei din perspectiva Judecății de Apoi.
Oamenii se dedau la ceremonii impunătoare spre
a arăta respectul pentru poruncile divine, fără să le
mai practice, voind ca rugăciunile lor inerte (excla-
mațiile Doamne, Doamne!) să repare toate călcările
de lege, în loc să se străduiască să fie virtuoși, „virtu-
tea împreună cu devoțiunea alcătuind pietatea - sen-
timentul adevărat al religiei»4.
Așa stând lucrurile, nu este de mirare că teolo-
gii catolici de primă mărime ai secolului XX îl sub-
sumează pe Kant unor veritabile curente religioase.
Astfel, H. Jaeger scrie că: „Idealismul german, al cărui
inițiator a fost Kant, este forma definitivă a protestan-
tismului»5. Sau P. Archambault: „Kant a fost inițiato-
rul unei adevărate religii: religia datoriei... Afirmarea
categorică și necondiționată a datoriei este o con-
cepție religioasă a vieții, ideea unei perfecțiuni de
sine subzistente. Îl putem oare defini pe Dumnezeu
Ștefan Pelmuș	Eva, 70x60 cm
într-o manieră mai puțin echivocă?»6. Curentul te-
ologico-moral inițiat de către Kant îl are ca prim
reprezentant pe F.D.E. Schleiermacher (1786-1834),
contemporan și coleg cu Hegel la Universitatea din
Berlin. Schleiermacher a fost pastor la o capelă, pro-
fesor la Facultatea de Teologie, dar și traducător al
lui Platon în limba germană. Lucrarea sa principală,
Credința creștină este de fapt cursul universitar ținut
între 1821-1831. După Schleiermacher, Biblia nu
poate fi considerată drept o istorisire a intervențiilor
divine, ci doar o simplă consemnare a unei suite de
experiențe religioase7, în consecință el s-a străduit să
analizeze diverse experiențe religioase, spre a extra-
ge de aici esența religiei. În acest fel Schleiermacher
a putut reinterpreta credința creștină într-un mod
acceptabil pentru omul modern. După el, elementul
comun al tuturor manifestărilor evlaviei îl constituie
conștiința de a fi absolut dependent, de a te afla în
permanență în relație cu Dumnezeu. Iisus Christos a
fost la fel ca toți ceilalți oameni, în virtutea identității
sale cu natura umană, dar deosebit de ei prin forța
constantă a conștiinței Sale de Dumnezeu, care a fost
o veritabilă existență a lui Dumnezeu în El8.
Un kantian declarat a fost și Albrecht Ritschl
(1822-1889), după unii cel mai important teolog
sistematic din Germania celei de a doua jumătăți a
secolului al XIX-lea9. Ritschl, fost profesor de teolo-
gie la Gottingen, a procedat asemeni lui Kant, res-
pingând metafizica și transformând etica în esență
a religiei. El a creat termeni care au intrat ulterior în
limbajul filosofic uzual, anume a distins între jude-
căți de existență și judecăți de valoare. După Ritschl,
esența științei este aceea de a realiza experimente
controlate, dar în religie noi nu putem să realizăm
atare experimente controlate cu Dumnezeu, prin
urmare afirmațiile religiei nu pot fi judecăți de exis-
tență, ci judecăți de valoare. După alți autori, Ritschl
respinge teologia negativă, deoarece aceasta este de
neconceput în contextul kantian al conștiinței tran-
scendentale10. Teologia negativă admite o legătură
mistică cu ființa supremă, în timp ce teoria kantiană
a cunoașterii nu admite decât legătura gândirii cu o
sferă a unei experiențe posibile, limitată în spațiu și
timp. Din perspectiva lui Ritschl, Dumnezeul teo-
logiei negative nu reprezintă decât o ființă nedeter-
minată, ceea ce atrage după sine dispariția oricărui
fundament determinant pentru obligațiile morale.
Tot un kantian este și Karl Barth (1886-1968),
fost în perioada interbelică pastor și profesor la
Gottingen și Basel. Barth prezintă problemele teo-
logice în termeni filosofici, preluați mai cu seamă
din Kant și Kierkegaard11. El îl vede pe Dumnezeu
în întregime transcendent, evident nu în sens fi-
zic, ci Dumnezeu este un Absolut-altul în raport cu
14
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
Isabela Vasiliu-Scraba
omul și cu procesele naturale. Bunătatea acțiuni-
lor omenești constă în conformitatea cu voința lui
Dumnezeu, poruncile divine fiind echivalentul im-
perativului categoric kantian12. Singura posibilita-
te, singura cale de cunoaștere a lui Dumnezeu este
prin Iisus Christos, potrivit preceptului evanghelic:
„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața; nimeni nu vine
la Tatăl decât prin Mine». Este dar limpede că nu-1
putem cunoaște pe Dumnezeu așa cum este el în
sine, ca lucru-în-sine kantian. Pentru cunoașterea
lui Dumnezeu nu pot exista dovezi în sensul unei
evidențe exterioare, vechile dovezi privitoare la exis-
tența lui Dumnezeu nu ne conduc la Dumnezeul
cel viu, care rămâne un mister. Întâlnirea mistică cu
Dumnezeu poartă în sine propria sa dovadă; argu-
mentul poate părea circular, dar în plan mistic acest
lucru nu ar trebui să conteze. Dumnezeu care se
revelează nu este un obiect în spațiu și timp. Biblia,
prin care se revelează Dumnezeu, utilizează, e ade-
vărat, limbajul spațio-temporal, dar pentru a vorbi
despre un Dumnezeu care se află dincolo de timp
și spațiu, prin urmare limbajul Bibliei trebuie privit
ca având un caracter metaforic și analogic13. Există
unii, continuă Barth, care consideră Biblia drept re-
velație atunci când se află la amvon, și drept o colec-
ție de povestiri antice, care pot fi adevărate sau nu,
atunci când se află la catedră sau în bibliotecă, dar
este evident vorba de o gândire duplicitară.
O altă problemă importantă și actuală ridica-
tă de către Barth este aceea dacă se poate apela la
revelație spre a lămuri unele probleme filosofice.
Apelul la revelație înseamnă oare, necondiționat,
doar iraționalism? Spre a răspunde la întrebare,
trebuie văzut mai întâi ce se înțelege prin „iraționa-
lism». În măsura în care admitem că există proble-
me care se situează dincolo de înțelegerea rațională
și verificarea experimentală, probleme pe care și le
pun nu doar teologii ci și filosofii și oamenii de ști-
ință, în această măsură dimensiunea iraționalului
este inevitabilă. Sau, în măsura în care admitem că
demersul științific înseamnă a trage concluzii din
anumite experiențe, atunci și teologia face același
lucru, trăgând concluzii din experimentarea reve-
lației lui Dumnezeu. Prin urmare, și problematica
științifică poate pune în evidență limite iraționale,
după cum teologia poate prezenta o dimensiune
rațională. Experiența teologică fundamentală, re-
velația, poate să fie relevantă pentru omul modern
și filosofia sa. Barth susține că toți putem avea pro-
pria noastră filosofie preconcepută, naivă sau ela-
borată, că nici o filosofie nu poate fi exhaustivă și
că între aceste filosofii teismul creștin este o viziune
cu sens, dacă nu chiar singura de acest fel14.
Note
1 Imm. Kant, Religia în limitele rațiunii, Ed. Agora, Iași,
1992, p. 83.
2 Ibidem, p. 89.
3 Ibidem, p. 99.
4 Ibidem, p. 131.
5 H. Jaeger, La mistique et les mistiques, Bruges, 1965, p.
324.
6 Paul Archanbault, Apologetique, ed. cit., p. 160.
7 Colin Brown, Filosofia și credința creștină, Oradea,
2000, p. 114.
8 Idem, p. 116.
9 Ibidem, p. 158 și urm.
10 H. Jaeger, La mistique et les mistiques, Bruges, 1965, p.
344.
11 Colin Brown, op. cit., p. 256.
12 Karl Barth, Dogmatique, vol. I, Geneve, 1953, p. 288 și
urm.
13 C. Brown, op. cit., 260.
14 Karl Barth, Dogmatique, vol. II, Geneve, 1953, p. 720.
■
Demnitatea
metafizică a narațiunii:
Mircea Eliade, La Țigănci
Motto: „Din nou criză cumplită. Dezastrul
de pe frontul rusesc s-ar putea transforma
într-o catastrofă [...]. Nu mă pot apăra de-
cât gândindu-mă tot mai des la moarte”
(Mircea Eliade, Jurnal portughez, 1943).
Scrisese Eliade la Cascaes în 1945 un articol
amintind de beatitudinea de ordin metafi-
zic după suferințele și primejdiile călători-
ilor inițiatice ale eroilor antichității (Ghilgameș,
Hercule, Teseu etc.). Atingerea țintei călătoriei îl
face pe orice inițiat (care în fapt imită scenariul
parcurs de un erou legendar) să treacă din zona
profană (ireală) în cea sacră (reală). Teme de
structură inițiatică ar avea toate operele mari ale
literaturii universale: tema aventurilor, rătăciri-
lor, greutăților învinse, a luptei cu păcatul sau cu
ignoranța, a luptei cu destinul.
Ca și la Platon, realitatea nu aparține ime-
diatului, lipsit de substanță, trecător, „profan”:
„Sensul oricărei existențe umane - scria atașatul
cultural înainte de a părăsi Legația Română din
Portugalia - este să iasă din irealitate și să do-
bândească realitatea” (Teme inițiatice și teme li-
terare, în vol.: Împotriva deznădejdii, București,
1992, p. 117).
Despre povestirea La țigănci, Mircea Eliade
notase în jurnal că cititorii fermecați de ea tre-
buie să încerce a interpreta mesajul pe care-l
ascunde noua specie de realitate prezentată în
nuvelă, noul univers [i.e. existența de dinco-
lo de zona profană] cu legile lui proprii care i
Ștefan Pelmuș	Roata vieții (3),120x100 cm
se dezvăluie „citind aventura lui Gavrilescu”
(Jurnal, vol. I, p. 586).
Orice destin uman este istoric [adică se
petrece în zona profană]. Dacă omului i se în-
tâmplă ceva, acel ceva este de natură ireversibilă
și are totdeauna consecințe, îi spunea academi-
cianul Mircea Eliade lui Petre Cârdu în 1984.
„Proza descoperă ce este caracteristic ființei
umane care vrea să știe ce s-a întâmplat [și ce
consecințe a avut întâmplarea] și să audă cum s-a
întâmplat [cum s-au înlănțuit evenimentele din
zona profană și din zona sacră]” (ibid.).
Într-o după-amiază toridă, personajul
Gavrilescu, silit a-și întrerupe călătoria spre
casă pentru că a uitat servieta cu note la o elevă
de-a sa, dă semne că ar fi suferit un atac cere-
bral: „arșița aceea teribilă... l-a lovit în creștet...
ca o sabie, amuțindu-l”. Muribundul are un vis
întretăiat cu amintiri, cu alte visuri suprapuse și
chiar cu un coșmar în care se percepe în bor-
delul țigăncilor gol, înfășurat și totodată sufocat
într-o draperie ca într-un giulgiu. Reîmbrăcat
de ființele de-acolo, părăsește locul (pe care-l
putem imagina ca tărâmul tinereții fără de bă-
trânețe), o lume paralelă tărâmului profan în
care profesorul de pian ar fi zăbovit 12 ani cu
impresia pregnantă că n-au trecut decât câteva
ore de rătăciri în necunoscutele labirinturi ale
deocheatului stabiliment. Reveriile descinde-
rii în acea lume paralelă au în comun jinduita
umbră. Cu toate acestea, intrarea în labirintul
grădinii țigăncilor nu-l depărtează prea mult de
zona profană. Întrepătrunderea celor două zone
este semnalată fie prin insuportabila căldură a
amiezii ajungând pe alocuri în labirint, fie prin
reprizele de somn, de amețeală cu eclipsarea
lucidității, fie prin ratarea asociațiilor de idei
care l-ar fi dus la ghicirea corectă. Trupul gol
„încriptează” frumusețea și goliciunea statuilor
grecești, voalul evreicei prin care se întrezătrea
tot, existând totuși un voal, trimite la Vechiul
Testament, fusta lungă și vișinie o „deconspiră”
pe țigancă. În iureșul horei în care-l învârtesc
cele trei tinere, se împletesc și amintiri din tine-
rețea petrecută în Germania. Ele par decupate
din filmul vieții de care povestesc cei întorși din
moarte. Într-o secvență pianistul se vede de-a
dreptul ieșit de la țigănci în arșița străzii, reurcat
în tramvai cu monede scoase din uz și coborât
spre a ajunge la locul ultimei lecții de pian, la
propria casă care nu mai este a lui și la cârciu-
marul care nu-l mai recunoaște. Întoarcerea pe
tărâmul tinereții fără de bătrânețe îl răsplăteș-
te cu bucuria nesperată a împlinirii unicei sale
mari iubiri. Căci în grădina paradisiac răcoroasă
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
15
a bordelului se reîntâlnește cu Hildegard, marea
sa iubire rămasă la fel de tânără și de frumoasă
ca în urmă cu vreo treizeci de ani.
Într-una dintre înregistrările d-lui Manuel
Almendro (poate aceea începută cu un citat din
volumul Șamanismul de Eliade), psihologul și
literatul pasionat de șamanism spusese că n-a
întâlnit în multele lui călătorii decât trei șamani
foarte buni. Unul dintre ei îi marturisise că nu
știe când se află pe tărâmul acesta (în spațiul
profan) sau pe celălalt tărâm. Numai un sfânt,
scrisese Eliade în Noaptea de Sânziene cu refe-
rire la Sfântul Arsenie Boca (/personajul Anisie,
vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Două personaje
ale romanului Noaptea de Sânziene: Călugărul
Anisie/Arsenie Boca și filozoful Petre Biriș/
Mircea Vulcănescu) poate „trăi în timp și în afa-
ra timpului, în eternitate... o existență plenară”.
Toți oamenii ar avea nostalgia unei aseme-
nea existențe rotunde, fără rupturi. Spaniolul
Almendro mai remarcase asemănarea din-
tre drumul inițiatic parcurs de Sfântul Ioan al
Crucii1 sau de orice alt mistic creștin și inițierea
șamanilor autentici.
Exact în deschiderea tratatului despre șa-
manism, Mircea Eliade accentuase părerea sa
proprie după care ascensiunea celestă ar fi un
„fenomen originar”. Zborul dincolo de spațiul
profan nu este exclusiv șamanic, ci „aparține
omului ca atare, în integralitatea sa, nu doar ca
făptură istorică: mărturie ne stau visele de urca-
re la Cer, halucinațiile și imaginile ascensionale
pe care le întâlnim peste tot în lume, în afara
oricărei condiționări, fie ea de ordin istoric sau
de altă natură” (vezi prefața din 1951 a lui M.
Eliade la vol.: Șamanismul...).
Spre a ajunge la semnificația „viselor, mi-
turilor și nostalgiilor având ca temă centrală
ascensiunea sau zborul” explicația psihologică
ar fi insuficientă întrucât „rămâne întotdeauna
un nucleu ireductibil și acest nu-știu-ce ireduc-
tibil ne dezvăluie, probabil, adevărata situație a
omului în Cosmos, situație care, o vom repeta
mereu, nu este doar istorică” (Mircea Eliade,
Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului,
Paris, Payot, 1951, 1968, 1974, 1978, 1983, trad.
românească 1997, p. 10). Ideea că experiența ex-
tatică poate fi privită ca „fenomen originar” [în
accepțiunea lui Blaga] l-a entuziasmat și pe teo-
logul catolic Henri de Lubac la citirea tratatului
eliadesc (vezi Cahiers de L’Herne: Mircea Eliade,
Paris, 1978, p. 282).
Încă de la primele romane publicate de
Mircea Eliade în Regatul României s-a scris
despre el că „în domeniul epicii românești este
piatră de hotar” (dec. 1937). Recenzând Secretul
Doctorului Honigberger, Octav Șuluțiu observa-
se că „expunerea experiențelor oculte amesteca-
te în realitatea obișnuită. ne mută în fantastic”
(iulie-august 1940).
La o masă rotundă moderată de Monica
Lovinescu despre perioada „Criterionului”, un
invitat observase că „înainte de Sartre, Mircea
Eliade a lansat trăirismul” (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, „Chintesența” trăirismului, https://is-
abelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabela-
vs-nae-chintesenta-trairismului/). Prezent la
discuție, savantul Mircea Eliade (primul român
ales membru al Academiei Britanice, la acea
dată, în 1972, devenit deja doctor honoris cau-
sa a opt sau nouă universități occidentale) a
nuanțat informația (difuzată „pe unde scurte”)
amintindu-și de Itinerariul spiritual publicat în
„Cuvântul” din 1927.
„Itinerariul...” eliadesc (în douăsprezece
numere) cuprindea si texte despre autenticitatea
și intensitatea cu care și-a trăit viața filozoful
Kierkegaard2, „părintele” existențialismului mo-
dern (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu,
sau credința creatoare de cultură, https://isa-
belavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabela-
vs-nae-credinta-creatoare-de-cultura/).
Cu prilejul mesei rotunde pe tema Asociației
„Criterion” s-a văzut (din păcate) că „Europa
Liberă” nu era din cale afară de liberă. Pentru
că numele întemeietorului Școlii trăiriste (unica
noastră școală de filozofie) a fost complet cen-
zurat, deși la simpozioanele organizate de crite-
rioniști, filozoful trăirist Nae Ionescu era „ăl mai
interesant” (cf. Petre Țuțea, vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, „Orice mare inteligență basculează între
filozofie și religie” sau Nae Ionescu și Petre Țuțea,
https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/
isabelavs-tuteanae/; a se vedea și Isabela Vasiliu-
Scraba, Concepte cheie la Nae Ionescu, https://
isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concep-
te-cheie-la-nae-ionescu/).
Înainte de a părăsi țara cu destinația Londra,
ultimul articol al lui Eliade a fost despre Nae
Ionescu, profesor care în 1937 spusese studen-
ților că „pătrunderea vieții de dincolo în viața
de aici, prezența ei în fiecare moment al istoriei,
constituie înțelegerea mistică a existenței”3.
La o săptămână după moartea Profesorului,
fostul lui asistent scrisese că acesta a „restau-
rat tradiția imperială a învățăturii filozofice”
(M.E.). Metafizicianul Nae Ionescu ar fi con-
siderat moartea o trecere a omului într-o altă
condiție cosmică și o „desăvârșire, căci însemna
o apropiere a omului de Dumnezeu” (vezi vol.:
Mircea Eliade, File despre Nae Ionescu, cresto-
mație de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing,
2008, pp. 34-35).
Peste ani va consemna în volumul al doi-
lea al Autobiografiei (îngrijită de Mac Ricketts
și apărută în 1988, după răposarea savantului
Mircea Eliade) că a fost „elevul cel mai bun și
preferatul lui Nae Ionescu”. Profesorul însă nu
i-a putut face o mai mare favoare decât aceea de
a-l compromite, ruinându-i viitorul în mediul
universitar: „nu am devenit profesor universitar
în România, dar nici nu am ajuns în închisoa-
re, n-am împărtășit destinul tuturor intelectua-
lilor români” (Mircea Eliade, 1984; a se vedea
și Isabela Vasiliu-Scraba, „Pelerina” lui Mircea
Eliade, fragmentar în rev. „Acolada”, Satu Mare,
anul XIV, iunie 2020, nr. 6 (151), p. 12 și p.18,
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eli-
ade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mir-
cea-eliade/).
Unui prieten suedez, Mircea Eliade i-a scris
pe 14 mai 1958 de răpirea istoricului Aurel Decei
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade,
Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul
de est: https://isabelavs2.wordpress.com/isabe-
lavs-auredecei/) de către agenți comuniști [la
comanda Securității anti-românești condusă
de generalul N.K.V.D. Boris Grumberg, alias
Nicolschi, alias Alexandru Nicolau din preaj-
ma lui Drăghici, ministru fugit la Budapesta în
1990]: „Este o adevărată tragedie pentru emigra-
ția românească. Pierdem deopotrivă un excelent
orientalist și unul dintre cei mai activi comba-
tanți” (Întotdeauna orientul, Iași, 2005, p.176).
La moartea filozofului Lucian Blaga, pro-
fesorul „american” Mircea Eliade consemnase
într-un articol din „Cuvântul în exil” (scos după
Cortina de fier de Gh. Racoveanu) că „ocupația
sovietică l-a ținut [pe Lucian Blaga] prizonier
în țară, interzicându-i-se cărțile, neîngăduin-
du-i-se nici să tipărească altele noi, nici să-și
traducă o parte din cele vechi și să le publice în
Ștefan Pelmuș	Înălțare, 100x80 cm
străinătate. Alături de atâtea alte creații româ-
nești moderne, opera lui Blaga a rămas îngro-
pată sub o lespede de mormânt” (vezi vol.: M.
Eliade, Împotriva deznădejdii, București, 1992,
p. 196).
Demn de remarcat ar fi că și astăzi, multele
volume (de după 1990!) cuprinzând gândirea fi-
lozofică a lui Nae Ionescu4 sunt ca să zicem așa
„îngropate” de cei care au confiscat redactarea
unor fișe de personalități marcante ale culturii ro-
mânești din wikipedia românească, franceză, en-
glezească etc (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea
Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste; htt-
ps://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isa-
belavs-eliadewikipedii5/).
În cazul unicului filozof român care a fă-
cut școală „provocând un interes general pentru
propriul univers spiritual” (cf. Mircea Eliade,
Împotriva deznădejdii, 1992, p. 100), „păzitorii”
sunt mereu în alertă să nu apară în enciclopedia
online mai nimic din cele scrise de mine despre
gândirea lui Nae Ionescu publicat în volume ele-
gante de Editura Crater a dlui Ion Papuc.
După „cataclismul” arestării filozofului trăi-
rist Constantin Noica, inclus într-un lot de 25 de
persoane5 printre care și cei ce citiseră Noaptea
de Sânziene (apărută în franceză în 1955), „cata-
clism” în care a fost re-întemnițat politic și Petre
Țuțea sub pretextul „vinovăției” de a fi citit scrieri
interzise (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr
despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul”
George Călinescu; https://isabelavs2.wordpress.
com/articole/isabelavs-crainicgandirea/), Mircea
Eliade a imaginat povestirea La țigănici (Paris,
iunie 1959) axată pe simbolismul morții a cărui
descifrare „îngăduie fie o extincție, fie o regene-
rare, un adevărat incipit vita nova” (cf. M. Eliade),
adică o trecere la un nou mod de a fi. Povestirea a
fost întâi publicată de George Uscătescu în Caietul
Nr. 12 al Revistei de cultură românească „Destin”
(Madrid, 1962, pp. 13-49) apoi inclusă în volumul
Nuvele (Madrid, 1963). Divizată de Mircea Eliade
în opt părți, împărțirea este de nesesizat în ediția
comunistă din 1981, fiind schematizată mult prea
simplist de Sorin Alexandrescu. Erorile interpre-
tării sale din 1969 au fost preluate de critici și duse
mai departe de fiecare nou „doctor” în Eliade (vezi
Lucian Strochi, Introducere în fantastic - Mircea
Eliade, Iași, 2004, pp. 155-158).
Prima și a cincea parte a nuvelei La Țigănci
ar avea drept cadru călătoria cu tramvaiul (cf.
16
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
Sorin Alexandrescu), doar în cazul în care se
refuză a se vedea că începutul părții a cincea
continuă în decorul părții a IV-a cu ațipirea la
bordel si discuția dintre muzician și babă, acel
personaj marcând granița dintre Bucureștiul
profan și utopica grădină a țigăncilor. Babei îi
povesteșe coșmarul cu perdeaua sufocându-l.
Părțile a doua, a treia și a patra se desfășoară la
țigănci. În partea a șasea Gavrilescu își revede
casa, într-a șaptea se întoarce în întunericul fără
de lună al nopții condus pe lângă biserică, pe o
scurtătură, la grădina țigăncilor, iar într-a opta
o reîntâlnește pe Hildegard, începând împreună
o nouă viață în feericul decor al unei plimbări
agale cu trăsura prin pădure.
Dacă n-ar fi auzit-o vorbind cu birjarul,
Gavrilescu ar fi crezut că visează. Replica iu-
bitei resigilează povestirea: „Toți visăm, spuse
Hildegard. Așa începe. Ca într-un vis...” (1981,
p. 50).
Resigilarea este pentru unii atât de deplină,
încât i-au putut asocia nuvela Șarpele, crezând
în mod greșit că „istoria narată în La țigănici...
sugerează două realități în existența obișnuită”
(vezi Eugen Simion, Mircea Eliade: Nodurile și
semnele prozei, Iași, 2006, p. 195). Or, obișnuita
existență profană, încetează cu totul când înce-
pe „neobișnuitul” de după moartea trupească.
Chiar dacă debutează „ca într-un vis”.
„Într-o zi, aceste povestiri vor fi traduse în
franceză și mă veți judeca aspru că am sacrifi-
cat literatura pentru o disciplină aproximativă
și agonizantă: istoria religiilor”, îi scria pe 7 ian.
1964 Eliade suedezului Wikander, după apariția
volumului de Nuvele în românește la Madrid.
Tradusă în franceză de Alain Gulliermou,
Ștefan Pelmuș	Dulapa,100x100 cm
povestirea La țigănici a fost cuprinsă în Cahiers
de L’Herne: Mircea Eliade (Paris, 1978, pp. 293-
312), care a constituit al doilea volum de omagie-
re a celui ales membru al Academiei Americane
de Arte și Științe în 1963, al Academiei Austriece
de Științe (Philosophisch-historische Klasse,
1973), al Academiei Regale Belgiene (1975), pri-
mind în 1976 și titlul de Doctor Honoris Causa
al Universității Paris-Sorbonne, iar 1978, Legion
d’Honeur.
În convorbirea academicianului Mircea
Eliade cu Virgil Ierunca inclusă în primul volum
omagial (J.K. Kitagawa și Ch. Long, editors, Myth
and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade,
University of Chicago Press, 1969), criticul lite-
rar spusese că „înainte de a cădea în moarte, că-
dem în primul prag al morții” care ar fi iubirea.
Remarca i-a oferit lui Eliade prilejul să precizeze
că doar sfințiilor le este hărăzit darul adevăratei
iubiri. Ierunca mai fusese de părere că timpul ar
fi personajul principal al scrierilor literare eli-
adești. Aceasta l-a făcut pe savantul sărbătorit
să vorbească de revolta sa împotriva „exclusi-
vei dominații și presiuni a timpului istoric”. El
a subliniat ideea că omul a trăit dintotdeauna în
mai multe timpuri, diferențiate prin conținutul
lor: timpul pe care-l trăiesc matematicienii când
rezolvă probleme de domeniul lor (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Dayan, sau Transparența mate-
matică a realității sacralizată de pașii lui Iisus,
fragmentar în „Acolada”, Satu Mare, anul XIV,
nr. 7-8 (152-153), iulie-august 2020, p. 12 și nr.
9 (154), septembrie 2020, p. 13, https://isabela-
vs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-va-
siliu-scraba-dayan-transparenta-matemati-
ca-a-realitatii/), timpul lui Gavrilescu ascultând
muzică clasică, timpul omului ce gândește meta-
fizic, timpul oniric, timpul imaginației etc.
Ca să facă o departajare între literatura pu-
blicată înainte ca România să devină o „gubernie
penitenciară” (apud. Virgil Ierunca) și beletristi-
ca scrisă dincolo de Cortina de fier, unii critici
au mers pe ideea (școlărească) a unei presupuse
discontinuități: înainte ar fi predominat o lite-
ratură inspirată de practici religioase orientale
si teme folclorice, apoi un amestec de adevăr și
ficțiune, tehnică atingând, vezi Doamne, apoge-
ul în capodopera La Țigănci. Alții au crezut că
descoperă în romanele de tinerețe o contradicție
între metoda psihologică și realistă de scriere
și viziunea metafizică a autorului. Or, roman-
cierul Mircea Eliade clarificase pe deplin pro-
blema „metodei” sale când îi vorbise Monicăi
Lovinescu despre „libertatea infinită de a găsi
mijloace de a povesti ceva”.
Trei ani după căderea Cortinei de fier,
povestirea La Țigănci - considerată arbitrar
drept una dintre cele mai reușite nuvele elia-
dești, de unii critici chiar cea mai desăvârșită
- a fost introdusă în manualul de clasa a XII-a.
Memorabilul eveniment care a marcat anul 1993
i-a inspirat unui universitar bucureștean stu-
pida comparație între obligativitatea liceenilor
de a afla de opera literară a renumitului istoric
al religiilor și introducerea în programa școla-
ră a poeziei Lazăr de la Rusca, o contrafacere
scrisă din oportunism de Dan Deștiu, deputat
în Marea Adunare Națională între 1952 și 1957
(vezi Ion Rotaru, O istorie a literaturii române,
vol. 4, Galați, 1997, p. 587; reeditare în 2009).
Din titlul unui articol preluând un gând
răzleț din Jurnalul inedit (17 septembrie 1945-
20 octombrie 1971) al lui Mircea Eliade6 reieșea
că savantul de renume mondial ar fi considerat
că a ratat „o operă extraordinară”. Și nu putea
avea decât dreptate. Căci după Nicolae Iorga7,
adevărata primejdie care pândește orice scriitor
nu este alta decât aceea de a ajunge a se simți
mulțumit de sine însuși.
Note și considerații marginale:
1	Poetul Horia Stamatu îi scria lui Paul Miron că l-a
tradus aproape integral pe Sfântul Ioan al Crucii.
La șaptezeci de ani Hans Urs von Balthasar preci-
zase că îl interesează cu adevărat „doar Sfinții, în-
cepând cu Irineu, trecând prin Augustin, Anselm
la Bonaventura, sau figuri care iradiază sfințenia
precum un Dante, sau un Newman [canonizat în
sec. XXI], putând fi menționați și Kierkegaard sau
Soloviov” (vezi Hans Urs von Balthasar, Despre
opera sa, Târgu Lăpuș, Ed. Galaxia Gutenberg,
2005, trad. Wilhelm Tauwinkl, p. 103.
2	Hans Urs von Balthasar și-a amintit la un interviu
de seminarul lui Romano Guardini de la Berlin
în care „se citea Kierkegaard”. Era cam la vremea
în care Mircea Eliade publica în „Cuvântul” des-
pre Kierkegaard. Prin 1964 Horia Stamatu scria
că în interbelic „tematica existențială era incitată
de ambientul creat direct sau indirect de gândi-
tori ca Kierkegaard, Unamuno, Șestov, Berdiaev,
Max Scheller, Heidegger și alții” (vezi vol.
Horia Stamatu în corespondență cu Paul Miron,
București, 2007, p. 46).
3	vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O încercare soteri-
ologică : soluția metafizică a lui Nae Ionescu;
fragmentar în „Acolada”, Satu Mare, anul XIII,
ianuarie 2019, nr. 1 (134), p. 16, https://isabela-
vs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-ex-
curs-existenta/ .
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
17
4 vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu, sau
Credința creatoare de cultură, fragmentar în
„Acolada”, Satu Mare, anul XIV, ianuarie 2020,
nr. 1 (147), p. 12, https://isabelavs2.wordpress.
com/nae-ionescu/isabelavs-nae-credinta-crea-
toare-de-cultura/.
5 Constantin Noica a fost arestat după ce turnăto-
rul Zigu Ornea/ Orenstein (vezi vol. prof. univ.
Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-
ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea ve-
che, 2018) a dat Securității manuscrisul noician
despre Hegel, care, în opinia stalinistului Pavel
Apostol, ar fi „atacat” regimul de democrație po-
pulară. O informație din Cartea albă a Securității
(Ed. Presa Românească, 1996, p. 280) despre pri-
etenia lui Ornea cu Ion Ianoși completează „tria-
da” celor care i-au deschis lui Noica porțile tem-
niței. Manuscrisul cărții despre Hegel, predat de
filozoful Noica în 1957 unicei edituri de atunci
(Editura de stat pentru literatură și artă), a fost
semnalat de turnătorul Zigu Ornea altei „surse” a
Securității, numită „Șerban” (Pavel Apustol), care
l-a ștampilat drept «unul din cele mai periculoase
materiale ideologice din țară» (la Procesul din 20
februarie 1960, un capăt de acuzare a fost și „răs-
pândirea de manuscrise cu caracter dușmănos”,
apud. Simina Mezincescu: a se vedea și Noica
în vizorul Securității, documente din Arhiva
C.N.S.A.S. publicate de „Obsevator Cultural”
nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop,
Constantin Noica și criticii săi din Securitate, în
„Ziua” din 31 martie 2007, precum și I. Spânu,
Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în „Ziua”
din 7 aprilie 2007). La arestarea lui Noica din 11
decembrie 1958 a fost implicat si șeful cenzurii
(Ion Ianoși) care a primit în 1980 de la fostul de-
ținut politic Noica următoarea dedicație pe volu-
mul Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel:
„Profesorului Ion Ianoși [/Steinberger până în
anul întemnițării lui Noica], această carte despre
om, care i-a vorbit mai de mult și care bate din
nou la porțile d’sale, ca la una din instanțele ulti-
me ale culturii noastre de astăzi” (vezi Estetică și
Moralitate. Omagiu profesorului I. Ianoși la 70 de
ani, Ed. Crater, București, 1998, p. 594). Cum ve-
dem, filozoful Noica scrie că „revine” cu aceeași
carte „care i-a vorbit” lui Ion Ianoși/Steinberger și
care „bate din nou” la poarta „instanței supreme”
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul
lui Noica; https://isabelavs2.wordpress.com/con-
stantin-noica/pelerinaj-noica/). Volumul noician
apărut la Cartea românească în 1980 reprezintă
doar un fragment restituit lui Noica prin anii
șaptezeci de Securitate, parte publicată cenzurat,
lipsindu-i toate referirile la om ca «ființă căută-
toare de Dumnezeu» (p. 106 din mss.) sau la re-
ligie ca «împlinire a spiritului» (ibid.). Așadar o
lucrare ciuntită de tot ce semnalase Pavel Apostol
(sursa „Șerban”) că ar fi fost «anticomunist și
mistic» în manuscrisul obținut de la turnătorul
Zigu Orenstein/Ornea. În urma bătăilor bestiale
la care a fost supus filozoful Noica, Securitatea a
confecționat „lotul Noica-Pillat” din 25 de per-
soane (două omorâte după gratii). Despre ceea ce
Securitatea a botezat „lotul Noica-Pillat”, fosta de-
ținută politic Simina Mezincescu spunea că „între
cele două grupuri nu era legătură, dar au fost
conectate fiindcă în jurul lui Dinu Pillat erau și
câțiva foști legionari și au vrut să dea aparența
unui complot legionar. Era [pe de-o parte] grupul
moșierilor cu domiciliul obligatoriu la Câmpulung
și [mai era] grupul lui Pillat care erau exilați din
Moldova, la Piatra Neamț. Eu [Simina Caracaș-
Mezincescu] încercasem printr-o relație să fac
să ajungă în Franța manuscrisul Povestiri despre
Hegel al lui Dinu Noica. M-am trezit într-un lot
Ștefan Pelmuș	Jilțul,120x100 cm
imens din care nu cunoșteam multă lume... [25
de persoane: Nicolae Răileanu, Beatrice Strelisker,
Remus Niculescu, Dinu Ranetti, Vlad Aurelian,
Theodor Enescu, Florian Gheorghe, Emanoil
Vidrașcu, Nicolae Radian, Sandu Lăzărescu, Ion
Mitucă, Iacob Noica, Constantin Noica, Anca
Ionescu, Mihai Rădulescu, decedat în anchetă, N.
Steinhardt, Barbu Slătineanu, prof. univ. decedat
în ancheta dinainte de procesul ce a durat 3 zile,
din 20 febr. 1960, Simina Mezincescu, Alexandru
Paleologu, Dinu Pillat, Marietta Sadova, Sergiu
Al-George, Arșavir Acterian, Vladimir Streinu și
Păstorel Teodoreanu]. Ca să mă oblige să semnez
ceva grav, anchetatorul [Marin Anghel „care pe
hârtiile de anchetă semna altfel”, apud. Simina
Mezincescu) m-a dat cu capul de pereți până a că-
zut tencuiala de s-a văzut cărămida” (în „Jurnalul
național” din 2011, accesat pe 19 mai 2017).
„Marin Anghel”, care semna altfel pe declara-
țiile de anchetă, ar putea fi generalul N.K.V.D.
Alexandru Nicolschi/Nicolau care a folosit ace-
eași tortură cu o altă deținută politic. Adriana
Georgescu-Cosmovici povestește cum a fost dată
cu capul de perete până a fost umplută de sân-
ge de anchetatorul Alexandru Nicolschi (vezi In
the Beginning Was the End, 1951, translated from
Romanian by Dr. Dan Golopenția; în românește
a apărut după jumătate de secol: A. Georgescu,
La început a fost sfârșitul, cu o prefață de Monica
Lovinescu, București, 2003). În încercarea de a
ascunde (/falsifica) adevărata istorie „recentă”,
numele agentului sovietic Boris Grumberg, alias
Nicolschi/Nicolau, aflat doisprezece ani în struc-
turile de vârf ale Securității înființate de Ana
Pauker în 1948, nu a fost inclus în Dicționarul de
istorie a României, coordonat de Stan Stoica (Ed.
Meronia, București, 2007). La câteva luni de la
arestarea lui Constantin Noica, turnătorul Pavel
Apostol întocmește o notă în care scrie despre
cartea de „conținut dușmănos” în care filozoful
Noica ar „ataca regimul de democrație popula-
ră” (vol. 2 al Dosarului nr. 207 de la C.N.S.A.S.,
publicată de „Observator Cultural” nr. 20 /277).
După ce l-a „încondeiat” pe Lucian Blaga, fără a
reuși să-l bage în pușcărie pe profesorul clujean
căruia îi fusese plasat ca asistent, Pavel Apostol
(/Paul Erdoes, cf. Marian Popa, Istoria literatu-
rii române de azi pe mâine) l-a încondeiat și pe
Noica. În Wikipedia confiscată de o mafie cu
interese anti-românești, Zigu Ornea, „criticul
lui Noica din Securitate” (apud. Ion Spânu), este
prezentat excesiv de laudativ, îndepărtându-se
toate informațiile apărute în presă despre rolul
criticului Ornea în arestarea lui Noica. Anii trei-
zeci, imaginați de turnătorul Zigu Ornea au fost
reeditați de Polirom în 2015 cu prefața scrisă de o
fostă profesoară de socialism (Marta Petreu/prof.
univ. Rodica Marta Vartic, cu doctoratul la Ion
Ianoși), autoare (în 1993, Ed. Albatros) de poeme
nerușinate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea
Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas, în
„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr. 322/2016,
pp.25-27).
6 Extrem de multe pagini de jurnal eliadesc au ră-
mas inedite, academicianul Mircea Eliade având
și niște caiete de jurnal paralel cu nume de con-
temporani și păreri personale care probabil ar fi
deranjat, caiete nicicând publicate.
7 O înregistrare de cca. 3 minute despre Nicolae
Iorga (realizată în 2015 de Radio România
Regional) preluase în titlu această cugetare a ma-
relui istoric: „E o mare primejdie să ajungi a fi
mulțumit de tine însuți”. La vizionarea înregistră-
rii postate pe 8 septembrie 2020 de Părintele Rene
Luc despre Giulgiul din Torino am putut sesiza fe-
lul cum s-au „auto-deconspirat” asasinii lui Iorga,
ascunși după Traian Boieru. Acesta (stabilit în
Germania Federală) a fost - în mod curios - ajutat
de regimul polițienesc comunist să-și aducă rude
din țară. Încă și mai curios, de câte ori ideologii
comuniști aduceau vorba despre cei care l-au asa-
sinat pe Iorga, și prilejul se ivea extrem de des,
Barbu Theodorescu (1905-1979), fost asistent
al profesorului Iorga (vezi Barbu Theodorescu,
Nicolae Iorga, București, 1968), se oferea să le
dea adresa lui Traian Boieru din Germania, uci-
gaș nederanjat nicicând de comuniști. Descriind
supliciile suportate de Iisus Cristos „mărturisite”
de Sfântul Giulgiu din Torino, Părintele Rene Luc
menționează și smulgerea bărbii fi cu fir, tortură
care ar fi fost o pedeapsă evreiască pentru blas-
fematori. Se știe că în 1940 Regatul României a
pierdut o treime din teritoriu prin cotropirea
Basarabiei și Bucovinei de Nord de către armatele
staliniste și prin șantajul care a determinat ceda-
rea jumătații de Ardeal, urmată de inimaginabile
crime de genocid, printre care și aceea cu stea-
gul românesc bătut pe spinări de români în cuie
(vezi vol. colectiv: Teroarea Horthysto-Fascistă în
Nord-Vestul României, septembrie 1940-octom-
brie 1944, București, 1985). Din cauza cenzurii
instituite odată cu alianțele militare forțate de
împrejurări, nu s-a putut în 1940-1941 scrie de-
cât despre crimele minoritarilor comuniști (vezi
vol.: Săptămâna Roșie, 28 iunie-3 iulie 1940, car-
te post-decembristă îndepărtată instantaneu de
pe piața cărții de la Chișinău de cei interesați
să nu se afle adevărul, cf. Petru Ursache, Omul
din calidor), crime care au prevestit ororile de
mai târziu făptuite în Basarabia și Bucovina de
Nord de comunismul sovietic și consemnate de
Mircea Eliade în Jurnalul portughez (București,
Ed. Humanitas, 2006), cenzurat la a doua ediție
din 2010. Aflând de la magistrați și de la ofițeri
refugiați de uciderile mișelești ale unor oameni
fără apărare, istoricul Nicolae Iorga a publicat
atunci în „Universul” articolul intitulat: De ce atâ-
ta ură?. După ce am văzut înregistrarea Părintelui
Rene Luc mi-am dat seama că smulgerea bărbii
academicianului Nicolae Iorga odată cu asasina-
rea a indicat fără putință de dubiu originea etnică
a celor din echipa de ucigași, origine bine știută
de localnicii din Vălenii de Munte la vremea ori-
bilului asasinat din 27 noiembrie 1940.
■
18
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
istoria literară
Radu Bagdasar
Din subteranele creației (XI)
Inconștientul creator: conținuturi,
mecanisme, ritmuri de lucru
Încercând să avansăm în această direcție, în-
tr-un prim timp este necesară o distincție între
conținuturile, mecanismele și ritmul de lucru al
inconștientului creator.
Conținuturile inconștientului există în toate
genurile dar sunt mai pregnante în sectoare clar
definite ale literaturii: în special în poezie, în scri-
erile fantastice și onirice. „Cu cât un poem este
mai incomprehensibil inteligenței cu atât este
mai bun” asertează Goethe, stabilind astfel sursa
inconștientă a marii calități în poezie și a rele-
vanței ei. Teatrul lui Ionesco este, cu o excepție
sau două, în întregime de sorginte onirică. Există
autori care, prin natura lor, resimt un fel de mag-
netism pentru fantastic sau oniric: Mary Shelley,
Hoffmann, Swinburne, Maupassant (Le Horla,
La Main decorche), Merimee (Venus d’Ille),
Stevenson (Dr. Jekyll și Mr. Hyde), Poe, autori de
tipul Bram Stoker, Rilke, Ionesco, Caragiale1 (în
scrierile lui fantastice). Este o predispoziție - cu
excepția lui Poe care se atașează romantismului
- dincolo de clivajele create de curentele estetice.
Ștefan Pelmuș	Heruvim IV, 60x60 cm
Tentația universului fantastic sau a lumilor oniri-
ce descusute, stranii, rămâne o chestiune speci-
fică, de structură psihică și de gusturi personale.
Marea majoritate a literatorilor sunt însă mai
puțin tentați de conținuturile inconștientului,
preferându-i imensul potențial funcțional pen-
tru a parveni la o calitate excepțională a scrisu-
lui, pentru a depăși rezistențele problematice ale
cutărui sau cutărui proiect și a-și presa inspirația
când aceasta se încăpățânează să nu vină ca în ca-
zul lui Stendhal sau Flaubert.
În ce privește ritmul intervențiilor sponta-
ne ale inconștientului el este de o imprevizibilita-
te absolută. Claudel surprinde capriciile facultății
creatoare: impresia pe care o degajă este că artistul
împrumută condiția unui marinar care, pe puntea
unui vas, încearcă șovăielnic să-și urmeze drumul
în plină furtună: „Aparatul nostru de gândit în sta-
re de încărcare nu debitează o linie neîntreruptă, el
furnizează prin fulgere, zgâlțâieli, o masă disjunctă
de idei, imagini, suvenire, noțiuni, concepte, apoi
se destinde înainte ca spiritul să treacă la starea de
conștiință într-un nou act.” (Claudel 1963, 8).
Caracterul lor fragmentar și aleatoriu în timp
este relevat: „[...] este imposibil de dat o imagine
exactă a normelor gândirii dacă nu se ține cont
de spațiul alb și de intermitență.” (Ibidem). Care
spațiu alb și intermitență sunt faptul inconștien-
tului.
Chiar autorii de tip realist, care teoretic ar
trebui să aibă cel mai puțin de-a face cu conți-
nuturile ancorate în inconștient, se servesc de
mecanismele inconștientului pentru depășirea
problemelor suscitate de geneză pentru că, în
fond, ce scriu ei nu sunt cronici ale unei realități,
ci imaginarea unei realități posibile pe baza și
în spiritul realității existente. Realismul implică
topirea semnelor realității într-un conținut care
să semene unui real dens, esențializat, puternic
semnificativ, cum el nu există în realitate. Pentru
a-l obține, mecanismele inconștiente sunt de o
inestimabilă utilitate. Chiar Mark Twain care face
în Tom Sawyer un fel de proces-verbal nostalgic
al propriei copilării, amestecă în pasta narațiunii
trăsnăile altor băieți de vârsta lui, iar în ce pri-
vește dialogurile putem vorbi nu atât de recon-
stituire, imposibilă după atâtea decenii, ci de o
imaginare plauzibilă. Gunther Grass se regăsește
și el în această situație când, sub presiunea dorin-
ței de a scrie, în jurul anilor 1955, își scrutează
inconștientul: „[...] se rămânea pentru moment la
indicații, bâjbâieli, și la o premoniție inconștientă
care nu se explică. Cel mult se poate presupune că
se acumulase și se blocase o masă prea puternică
de material care își dădea aer în semnale scurte și
trăda ceva încă inform, ceva ce nu voia, nu încă,
să iasă la lumină.” (Grass 2007, 390).
Maturizarea interioară nu se produsese încă.
Care sunt modalitățile de gestiune ale acestei
redutabile forțe interioare descoperite și practi-
cate de scriitori, cum poate fi ea domesticită și
utilizată în sensul obiectivelor artistului?
Prima problemă cu care un autor se confrun-
tă când dorește să-si convoace ego-ul său profund
este cum se poate accede la el. În acest prim mo-
ment intră în joc structura psihică individuală a
autorului. Pentru o parte dintre ei, firi visătoare,
introvertite precum Coleridge sau Novalis, este o
chestiune de predispoziție naturală. Ce se întâm-
plă însă cu ceilalți, marea majoritate.
Prima soluție este de a debarasa intelectul de
orice preocupare alogenă parazită. Toate preocu-
pările laterale susceptibile să-l deturneze mental
în alte direcții - familie, lectura presei, vizite de
complezență ... - trebuie suprimate. Goethe, care
era abonat la câteva ziare pe care le primea acasă,
nu le mai citește timp de luni de zile în perioa-
dele de creație intensă. Felul în care erau tratate
în presă „adevărul și sentimentele persoanelor
defăimate în public” îl fac să le considere „prădă-
toare ale timpului și opiniei” (Bode 2016, 165) și
sursă de iritare inutilă2. Preferă, ca și Flaubert pe
când redacta Irodiada, seninătatea deconectării
complete de lume și concentrarea maximală asu-
pra obiectivului momentului. Starea obsesională
conduce la instalarea totală în proiect și declanșa-
rea stărilor intermediare între conștient și incon-
știent de felul visului în stare de trezie, spleenului,
stărilor de tip hipnotic care permit abolirea, fie și
parțială, a raționalității comune. Pentru această
categorie de autori, ca și pentru majoritatea ce-
lorlalți, scopul este concentrarea tuturor resurse-
lor psihice asupra subiectului.
Avem impresia că anumite doctrine estetice
au fost create în decursul istoriei intelectuale a
umanității, deliberat sau nedeliberat, în scopul
de a elibera forțele inconștiente din corsetul unei
raționalități banalizante. Romanticii, suprarealiș-
tii, oniricii din toate timpurile, fantasticii, autorii
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
19
psihologizanți, introvertiții în general se situează
dincolo de frontierele a ceea ce „bunul simț”, ra-
ționalitatea comună au balizat ca teritoriu al ficți-
unii. Dante, Cervantes, Hoffmann, Mary Shelley
sunt magnifice exemple de autori transraționali.
În momentul în care un autor aderă la una dintre
aceste „formule”, aceasta înseamnă că ea cores-
punde înclinațiilor lui profunde. Dar mulți alți
autori, neînregimentați în vreun curent, au încer-
cat să străpungă liniile banalității fie ea superioa-
ră. Introducând ideea de „ecrivain voyant”, un fel
de mag, șaman, Rimbaud, îi depășește pe roman-
tici transformând artistul într-un fel de medium,
o antenă hipersensibilă a universului. A existat
deci în istorie o aspirație și o presiune de a depăși
cadrul strâmt al raționalității de fiecare zi.
O a treia soluție consistă în a juca pe specifi-
citățile diverselor genuri literare pentru a maximi-
za utilizarea stărilor subconștiente. Ionesco, care
înțelesese foarte bine funcționarea diadei con-
știent/inconștient, își rezervă dozajele între cele
două componente în funcție de genul literar pe
care îl practică. Ionesco începuse prin a face po-
ezie și critică. Or, ultima necesită o capacitate de
analiză marcată, dă „legăturile logice, o coerență
clară discursului. Dar, atunci când este vorba de
poezie, teatru, gândirea discursivă trebuie împie-
dicată să intervină.” (Ionesco 1996, 74). E.T.A.
Hoffmann este în aceeași situație când alege genul
povestii, al basmului în care fabulosul, fantasticul
este predominant în raport cu realul. Chiar au-
torii simbolico-mitici în genul lui Barres (Colina
inspirată), Bernanos (cele trei romane fantastice)
evadează către orizonturi ieșite din inconștient,
dincolo de o realitate prozaică, lipsită de savoare.
Modalitățile de gestiune a inconștientului
sunt însă mai numeroase. Le reamintim: încălzi-
rea euristică, tehnicile arhaice de intrare în sta-
rea secundă (liniștea, poziția semiculcat, fixarea
cu privirea a flăcărilor din șemineu, îngurgitarea
de droguri halucinogene, tehnicile incantatorii,
invocația extatică), imbibiția alcoolică, respecta-
rea ritmului organic de lucru al propriei cerebra-
lități, cultivarea stărilor de reverie ca la roman-
tici, puncția inconștientului, căutarea solitudinii
pentru a-și asigura o repliere totală în interior,
sensibilizarea la maturizarea interioară.
În funcție de sensibilitatea lor, de particula-
ritățile propriei naturi psihice, de ceea ce resim-
te nevoia și este mai eficient pentru el scriitorii
aleg una sau mai multe dintre aceste modalități
pentru a se cufunda în lumea lor interioară de
unde revin „[...]cu mâinile încărcate de cochiaje
cu forme minunate.” (Henri Ey). Fiecare dintre
ele constituie un levier de a-și influența propriul
inconștient.
Am precizat anterior că teoria noastră se
situează în descendența doctrinei jungiene, a
inconștientului normal, și nu a patologismu-
lui freudian. Poziție sprijinită pe un soclu de
introspecții ale scriitorilor - Henry James, D.
H. Lawrence, Virginia Woolf, Ionesco, Ernesto
Sabato,... - și pe cele ale lui Jung însuși în a sa
Carte roșie. Ernesto Sabato (1995, 20) proclamă
că „[...] Inconștientul este factorul cel mai puter-
nic, atât în vise cât si în creația literară care ar
putea fi definită ca un vis metareal. Inconștientul
este însă torsionat, el nu se supune nici unui fel
de logici”. Jung, în Cartea Roșie, povestește că
timp de șaisprezece ani „[...] ascultam imaginile
interioare [...]. Toată activitatea mea ulterioară
consista în a lucra ceea ce țâșnise din inconști-
ent de-a lungul acestor ani și care mai întâi m-a
inundat”. Bântuit de teama de a nu-și pierde con-
trolul pradă stihiilor inconștientului, Jung se de-
cide a face pasul decisiv pentru a se elibera de
ele. Pe 12 decembrie 1913, se așază la masa de
lucru și începe transcrierea voiajului său interior
cu acuitatea unui aventurier al spiritului. Ceea
ce a rezultat a fost un monument poate unic în
literatura mondială: cel al psihogenezei ego-ului
jungian. Bogat ilustrată de imaginile născute din
creaturile psihicului profund, cartea, imprimată
pe pergament precum faimoasele „grimoires”
din Evul mediu, se vinde actualmente cu 200€
exemplarul.
De ce ne-am fixat la inconștient și nu am că-
utat ca toți cercetătorii anteriori ai creativității
reguli de respectat când se abordează o proble-
mă sau un proiect dificil - cantitatea soluțiilor
privilegiată în detrimentul calității, interzicerea
criticii, considerarea unei mari diversități de idei
din mediul său... - în cazul brainstormingului,
exagerarea sau moderarea unui aspect, divizarea
problemei în mai multe părți în cazul gândirii
laterale, a privilegia emoția în locul mentalului,
iraționalul în locul raționalului, jocul metafo-
relor pentru a converti familiarul în straniu și
invers în cazul sinecticii. Ținând cont de faptul
că nici una dintre aceste metode n-a reușit să se
impună în deceniile care au urmat apariției lor
ca o poziționare absolută în procesul de creație,
am preferat să depășim generația lor inaugurând
o nouă generație de instrumente ale creativității
constând nu atât în fascicole de reguli a fortiori
limitate cât în poziționări psihologice care, din-
colo de reguli pot conduce la orice rezultat po-
sibil si imaginabil. Știa oare Joyce ce căuta când,
după ani de trudă în care rescrisese de două ori
Ulise de la un capăt la altul, era tot nemulțumit?
Într-o asemenea situație nici o regulă nu-l putea
ajuta înainte de a fi găsit ce căuta: a treia versiune
a romanului.
Reamintim și faptul, deja subliniat anterior,
că investigația noastră se sprijină, între altele, pe
mărturiile publicului legitim al creativității: cre-
atorii înșiși. Iar dintre creatori, divizați ei înșiși
în taciturni și flecari, am ales ultima categorie,
flecarii dublați de narcisiști care sunt scriitorii,
singurii de la care se poate obține o masă de ob-
servații și introspecții susceptibile de a constitui
planșeul unei teorii. În lumea inginerească, știin-
țifică, a arhitecților, politicienilor, economiștilor
etc. - cu câteva rarisime excepții; H. Poincare,
Hadamard, Pasteur ... - găsim rareori vreo notă
sau vreo observație privind felul în care au creat
cutare sau cutare operă. Suntem deci obligați să
ne repliem pe universul metascrierilor literaților.
Trebuie spus că inconștientul nu se supu-
ne în toate cazurile injoncțiunilor voluntare ale
creatorului. L-am asimila unui armăsar sălbatic
pe care autorul încearcă să se mențină într-un
rodeo. Câteodată reușește, câteodată nu. Iar în
asemenea cazuri Cocteau, cum o făcuse și Rilke
la timpul său, ne sfătuiește să-i dăm timpul ne-
cesar: „Dacă inconștientul nostru refuză, nu in-
sistați? Nu gândiți. Treceți la o muncă manuală.”
(1953, 216). Cocteau vorbește despre ce noi am
numit geneza polifonică, alternanța activități-
lor. Iar alternanța unei activități intelectuale de
înalt nivel cu o activitate care oferă un diferen-
țial de natură maximal precum activitatea fizică
oferă forma cea mai puternică de restabilire ra-
pidă a prospețimii creatoare. Byron, era reputat
ca înotător emerit, Mircea Eliade făcea alpinism
și sporturi nautice, Voltaire, Tolstoi lucrau cu
vigoare tarlalele pe care și le rezervau, Barres,
Wordsworth, Coleridge, Henry David Thoreau,
drumeți pasionați, sunt exemple solide de intu-
iție a valorii acestor procedee în reconstituirea
forței creatoare. Mijloacele de a administra in-
conștientul sunt însă mai numeroase.
Ștefan Pelmuș
Grădina Raiului, 105x83 cm
Referințe bibliografice
Bode, Wilhelm (1922 (2016), [Goethes Kunstleben]
Goethe sau arta de a trăi, București, Editura Seculum
I.O.
Claudel, Paul (1963), Rflexions sur la poesie, Paris:
Gallimard.
Cocteau, Jean (1953) Journal d’un inconnu, Paris: Editions
Bernard Grasset.
Ey, Henri (1964 (2005)) Le Dechiffrement de l’inconscient
.Travaux psychanalytiques, Paris: ed. L’Harmattan.
Grass, Gunther (2007), Pelures doignon, Paris: Seuil.
lonesco, Eugene (1996), Entre la Vie et le Reve. Entretiens
avec Claude Bonnefoy, Paris: Gallimard.
Sabato, Ernesto (1988), Entre la letra y la sangre, Buenos
Aires (?): Seix Barral.
Note
1 Cel mai important dramaturg român (1852 - 1912)
în descendența căruia se situează sub unele aspecte
Ionesco.
2 Flaubert, cu toate că colaborase în viața lui la diver-
se jurnale literare, nu are, pe bună dreptate, o opi-
nie favorabilă despre ele. Iritat de un articol care îl
detracta pe Ernest Renan, figură eminentă de gân-
ditor din epocă, sihastrul de la Croisset se întoarce
împotriva acestor „foi de varză”: „Concluzie: a se
ține la distanță de jurnale. Ura acestor buticuri este
începutul dragostei de Frumos. Ele sunt, prin esență,
ostile oricărei personalități puțin deasupra celorlalte.
Originalitatea, sub orice formă se arată ea, le exas-
perează - M-am supărat cu La Revue de Paris și mă
supăr cu La R[epublique] des Lettres. Ca să pot să-mi
continui relațiile cu Lapierre nu citesc Le Nouvelliste
- Niciodată în viață, nici un jurnal nu mi-a făcut cel
mai mic serviciu. Nu s-au primit romanele pe care le
recomandam, nici inserat cea mai mică dintre recla-
mele pe care le solicitam pentru prieteni; iar articolele
care nu mi-erau favorabile au trecut în ciuda direcției
ziselor foi. Între acești domni și mine este o antipatie
de rasă profundă. [...] destul despre acești mizera-
bili.” (Flaubert>Maupassant, 10 aout 1876). Din pă-
cate, recomandația lui Flaubert nu se va putea aplica
la situația lui Maupassant, tânăr fără avere obligat să
colaboreze la jurnale pentru a evada din „închisoarea
administrativă” în care își câștiga pâinea. Flaubert îl
va recomanda chiar în 1876 prietenului Raoul Duval,
fost ministru, și fondator al periodicului bonapartist
La Nation. (Maupasant era la epoca respectivă funcți-
onar la Ministerul Marinei și al Coloniilor).
■
20
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
social
Adrian Lesenciuc
Inteligența
salvatoare
tiințele, inclusiv umanioarele, riguroase până
curând, au fost puse în anii de dinainte de
afirmarea plenară a postadevărului în fața
unei provocări a relativității. Oamenii au aflat că au
două minți: „una care gândește și una care simte”1,
readuși fiind în ani de tulburătoare disjuncție în-
tre minte și suflet, ori între minte și inimă, în anii
dihotomiei tradiționale între rațiune și simțire (tri-
miterea la numele cunoscutului roman al lui Jane
Austin e întâmplătoare), și că atunci când o formă
consacrată de inteligență dă rateuri, există o alta
care poate să suplinească. Singura schimbare față de
anii acestei dihotomii este aceea că inima a urcat în
creier și nu mintea a coborât în inimă, după cum în
practica rugăciunii ortodoxe a inimii prin această
coborâre mintea urcă spre Dumnezeu. Complicate
sunt sensurile acestui parcurs în profunzimile fiin-
ței, dar parcă ele se complică și mai mult de când
Daniel Goleman a descoperit inteligența emoționa-
lă, iar mulți dintre cei ale căror fapte au devenit mai
degrabă explicabile prin emoții decât prin rațiune
au găsit un apărător cu instrumentar aproape ști-
ințific a ceea ce înseamnă formele de manifestare a
inteligenței. De fapt Daniel Goleman n-a descope-
rit nimic senzațional, ci doar a îmbrăcat în senzați-
onal o jumătate de adevăr - mai precis două treimi
de adevăr - reprezentând borna de referință a unei
noi cvasiștiințe de ramură, infiltrată în multiple ra-
muri ale științelor sociale, pe care și-a dezvoltat ex-
tensiile parazitare până aproape de sugrumare. Nu
există ramură a științelor sociale în care să nu se
fi dezvoltat o perspectivă a inteligenței emoționale
care să schimbe radical tot ceea ce știam despre ra-
țiune și legile ei.
Să plecăm de la câteva fundamente.
Psihoterapeutul Paul D. MacLean propunea în 1968
conceptul de „creier triun” după ani de studiu în
direcția pe care o deschisese savantul francez Paul
Broca și după ce definise în 1952 „sistemul limbic”.
Acest termen este ceea ce se află la baza lucrării lui
Daniel Goleman. Conceptul din 1968 a fost dezvol-
tat în timp, iar cartea din 1990, The Triun Brain in
Evolution: Role of Paleocerebral Functions2 a devenit
una dintre lucrările foarte populare. Perspectiva sa-
vantului american poate fi rezumată astfel: creierul
uman este constituit din trei părți interconectate,
diferențiate în funcție de evoluția creierului în reg-
nul animal și de achiziția treptată a structurilor și
funcțiilor proprii. MacLean distinge între creierul
reptilian sau primitiv, cea mai veche dintre com-
ponentele creierului, care corespunde trunchiului
cerebral și care a apărut cu sute de milioane de
ani în urmă, guvernând comportamentul peștilor,
reptilelor, amfibienilor și păsărilor, sistemul lim-
bic sau creierul mamifer, incluzând hipotalamusul,
amigdala, hipocampul, cortexul cingulat anterior
și cortexul prefrontal, mai cunoscut prin sintag-
ma „creierul emoțional”, și neocortexul sau creie-
rul rațional, cea mai nouă parte a creierului, dez-
voltată în intercondiționare cu apariția limbajului
articulat. MacLean consideră că cele trei părți ale
creierului sunt în relație complexă, raționamente-
le fiind influențate deopotrivă de sistemul limbic
emoțională
și de creierul reptilian. De aceea modelul pe care
îl propune nu este acela al unui creier alcătuit din
trei părți, ci al unui sistem care funcționează inte-
grat, de unde îi vine și numele: triune în engleză,
adică tri-unitar. Perspectiva lui MacLean nu a fost
unanim acceptată, existând numeroase critici adu-
se în timp. Una dintre cele mai consistente poziții
critice în raport cu creierul triun este cea a psiholo-
gilor americani Joseph Cesario, David J. Johnson și
Heather L. Eisthen3, care combate de fapt un mod
de înțelegere a perspective triune ca adaos al no-
ilor structuri la vechile structuri deja existente pe
scala viului (scala naturae), ca straturi noi adăuga-
te precedentelor. Ținând cont de faptul că evoluția
speciilor nu este liniară, că neuroștiințele se deli-
mitează tot mai mult de perspectiva lui MacLean,
că în România a existat o luare de poziție a unor
recunoscuți specialiști în neuroștiințe și psihologie:
Andrei Miu, Raul Mureșan și Dragoș Iliescu, care
au trimis în 2021 o scrisoare deschisă adresată mi-
nistrului educației prin care amendau menținerea
teoriei lui MacLean ca fundament al unui proiect
educațional, ajungem la esența dezbaterii noastre.
Conceptul de inteligență emoțională al lui Daniel
Emblema 100x100 cm
Ștefan Pelmuș
Goleman se bazează pe ipoteza creierului triun, mai
precis pe sistemul limbic sau creierul emoțional, iar
argumentul celor trei cercetători români este con-
sistent și produce ruptura de însăși esența acestei
perspective: „O altă idee eronată, pe care se bazează
multe episoade din podcastul Mind Architect - și pe
care le analizăm pentru că fac parte din programa
proiectului Neuroștiința la Clasă - este că creierul ar
fi format din două părți, sistemul limbic (denumit de
autor «Elefantul») și neocortexul (denumit de autor
«Călărețul») [s.n.], care au evoluat în etape filoge-
netice diferite și care ar avea funcții diferite. Ideea
provine din teoria creierului triunitar, dezvoltată de
medicul american Paul MacLean, începând din anii
1949-1952, teorie care a fost abandonată demult (a
se vedea, de ex., Cesario, Johnson, & Eisthen, 2020)
odată cu descoperirea omologiei dintre structurile
nervoase de la diferite specii, care contrazice ipoteza
unei evoluții în etape. De asemenea, separarea netă
a proceselor emoționale și cognitive [s.n.], inclusiv la
nivel neurofiziologic, nu mai e susținută de desco-
peririle recente din neuroștiințe și psihologie (de ex.,
Lindquist, Wager, Kober, Bliss-Moreau, & Feldman
Barrett, 2012; Okon-Singer, Hendler, Pessoa, &
Shackman, 2015)” .
Am deschis această dezbatere plecând de la dis-
tincția netă dintre cele două minți ale lui Goleman.
Ceea ce este important de observat în dihotomia
dintre procesele emoționale și cele cognitive, pen-
tru a păstra termenii cercetătorilor români anterior
amintiți, este că atât în proiectul amendat, cât și în
lucrarea lui Goleman, creierul reptilian este aban-
donat. În cel mai fericit caz, dacă ne-am raporta la
acea înțelegere superficială a celor trei componente
ale creierului după modelul foilor de ceapă ca in-
terpretare neadecvată și neștiințifică la perspectiva
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
21
juridic
lui MacLean, ar fi fost necesar ca Goleman să își
fundamenteze raționamentul plecând de la cele
trei minți pe care le-am avea după proiecția lui
MacLean. Ar fi fost însă lipsit de logică (a pieței)
să vorbească într-o carte de popularizare a științei
despre inteligența instinctuală sau de supraviețui-
re alături de inteligența emoțională și de cea rați-
onală, motiv pentru care, probabil, a emis ipoteza
aceea a celor două minți care își dispută întâietatea
în întunericul aceleiași cutii craniene. Căci dacă pe
lângă cărțile de inteligență emoțională care au iz-
vorât din mintea lui Goleman și a discipolilor săi
am fi vorbit acum și despre inteligența instinctuală,
cu siguranță mesajul pozitiv, dătător de încredere
în mințile celor care simt un soi de deficit rațional
nu ar fi sunat la fel de bine. Dacă nu ești suficient
inteligent rațional, adică dacă nu ai răspuns adecvat
la testele clasice de evaluare a capacității cognitive
de procesare (dar și de stocare) a informației, poate
mai ai o șansă, să fii inteligent emoțional, adică să
suplinești IQ-ul cu EQ, un coeficient mai nobil, mai
uman. Bine, aici e de gândit și altfel: dacă neocorte-
xul lui MacLean e partea cea mai nouă a creierului,
specific umană, iar inteligența rațională măsoară de
fapt capacitatea acestei părți a creierului de proce-
sare a informației - nu sunt evaluate prin testele IQ
sistemul de avertizare ale creierului, amigdala, nici
atât bulbul rahidian -, EQ nu ar trebui să măsoare,
de fapt, inteligența sistemului limbic, adică a creie-
rului mamifer? Ducând mai departe, prin exagera-
re, firește, acest raționament, oare nu cumva dacă
suntem mai inteligenți emoțional suntem mai in-
teligenți ca mamifere sau, în același spirit, oare nu
cumva mamiferul din noi prevalează în raport cu
omul din noi?
Nu aș fi extins această dezbatere într-o zonă a
interpretărilor marginale și exagerate (îngroșate) pen-
tru a evidenția fisurile în raționamentul lui Goleman,
dacă nu am fi găsit la ilustrul scriitor, psiholog și jur-
nalist de știință, ilustru mai ales ca specialist în mar-
ketingul ideilor vandabile, tocmai o asemenea exage-
rare așezată ca întrebare de căpătâi: „Ce factori sunt
în joc, de exemplu, atunci când o persoană cu un IQ
mare se zbate din greu , în vreme ce o alta, cu un IQ
modest, se descurcă surprinzător de bine?”4 Sper că
nu sunteți unul dintre cei care au răspuns: inteligența
emoțională!
Note
1 Daniel Goleman. (2001). Inteligența emoțională.
Traducere de Irina Margareta Nistor. București:
Curtea Veche. 420p.
2 Paul D. MacLean. (1990). The Triun Brain in
Evolution. Role in Paleocerebral Brain. New York &
London: Plenum Press.
3 Joseph Cesario, David J. Johnson & Heather L. Esthen.
(2020). Your Brain Is Not an Onion With a Tiny
Reptile Inside. Current Directions in Psychological
Science. Vol.29, no.3. 255-260.
4 Preluat din textul integral al scrisorii, repro-
dus în articolul Raluca Pantazi. (2021, 15 octom-
brie). „Erori fundamentale din podcastul Mind
Arhitect și programul Neuroștiința la Clasă” ajung
la elevi, cu susținerea Ministerului Educației -
avertizează într-o scrisoare deschisă cercetăto-
rii Andrei Miu, Raul Mureșan și Dragoș Iliescu.
Edupedu [online]. URL: https://www.edupedu.
ro/erori-stiintifice-fundamentale-din-podcas-
tul-mind-architect-si-programul-neurostiinta-la-cla-
sa-ajung-la-elevi-cu-sustinerea-ministerului-educa-
tiei-avertizeaza-intr-o-scrisoare-deschisa-cercetat/
[consultat la 16 iunie 2023].
5 Daniel Goleman, op.cit., p.10.
■
Ioana Maria Mureșan
Despre regimurile
matrimoniale
Odată cu încheierea căsătoriei soții sunt ți-
nuți să aleagă și regimul matrimonial, re-
gulile care vor guverna relațiile patrimoni-
ale dintre aceștia. Regulile stabilesc, în esență, care
bunuri sunt comune și care sunt bunuri proprii, cu
implicații în exercitarea dreptului de dispoziție re-
feritor la acestea, precum care este regimul juridic
al veniturilor obținute în realizarea profesiei și al
datoriilor. În economia acestei reglementări un loc
important este ocupat de regimul juridic al locuin-
ței familiei.
Regulile privind raporturile patrimoniale din-
tre soți sunt grupate în trei categorii distincte, soții
având libertatea de a alege între regimul comunită-
ții legale; regimul separației de bunuri și cel al co-
munității convenționale.
Ștefan Pelmuș	Eva (2), 150x120 cm
Anterior încheierii căsătoriei, viitorii soți au
obligația de a face personal declarația de căsătorie,
la sediul primăriei unde urmează a fi celebrată că-
sătoria. În cuprinsul acestei declarații, va fi mențio-
nat și regimul matrimonial ales.
În cazul în care soții optează pentru regimul
comunității legale este suficientă simpla mențiune
în cuprinsul declarației de căsătorie.
În schimb, dacă soții optează pentru regimul
separației de bunuri sau pentru regimul comuni-
tății convenționale, aceștia sunt ținuți să încheie
o convenție matrimonială, un act juridic solemn,
care pentru încheierea valabilă impune autentifica-
rea sa de notarul public.
Așa cum minorul care a împlinit vârsta de 16
ani poate încheia căsătoria, acesta are dreptul de a
22
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
alege și regimul matrimonial aplicabil, însă cum ca-
pacitatea deplină de exercițiu se dobândește după
încheierea căsătoriei, încheierea convenției matri-
moniale urmează regimul juridic al actelor de dis-
poziție încheiate de minor, fiind necesare încuviin-
țarea ocrotitorului legal și autorizarea instanței de
tutelă.
Deși formal alegerea regimului matrimonial
se face anterior încheierii căsătoriei, efectele regi-
mului ales se produc din ziua încheierii căsătoriei.
Astfel, dacă soții au optat pentru regimul comuni-
tății legale și un soț dobândește un bun între mo-
mentul formulării declarației de căsătorie și înche-
ierea căsătoriei, acest bun va avea regimul unui bun
propriu, spre deosebire de cazul în care, bunul este
dobândit după încheierea căsătoriei, când bunul va
avea regimul juridic al unui bun comun.
Alegerea regimului matrimonial se rezumă, în
esență, la a gestiona ce regim juridic au bunurile
dobândite în timpul căsătoriei, ce se întâmplă cu
veniturile realizate în exercitarea profesiei, precum
și modul de gestionare al datoriilor contractate în
timpul căsătoriei. Întrebările referitoare la aceste
aspecte primesc un răspuns diferit în funcție de re-
gimul matrimonial ales de părți.
În ceea ce privește bunurile soților, regimul
comunității legale impune distincția între bunu-
rile dobândite anterior încheierii căsătoriei și cele
dobândite în timpul căsătoriei. Bunurile dobândite
anterior încheierii căsătoriei sunt bunuri proprii,
asupra cărora soțul proprietar are un drept de dis-
poziție deplină. Dacă acest bun a fost înstrăinat,
suma de bani obținută în urma vânzării păstrează
natura unui bun propriu. Dacă această sumă a fost
folosită pentru achiziționarea unui alt bun, acesta
din urmă va fi considerat bun propriu, chiar dacă a
fost dobândit în timpul căsătoriei.
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt
considerate bunuri comune. Însă, vor fi considerate
bunuri proprii ale fiecărui soț, bunurile dobândite
prin moștenire legală, prin donație sau prin testa-
ment; bunurile de uz personal; bunurile destinate
exercitării profesiei fiecărui soț; bunurile dobândite
cu titlu de premiu sau recompensă; drepturile pa-
trimoniale de proprietate intelectuală asupra crea-
țiilor; fructele produse de bunurile proprii.
Importanța practică a distincției dintre bunuri
comune și bunuri proprii constă în regimul juridic
aplicabil, al drepturilor pe care soții le au asupra
acestora. Bunurile proprii pot fi folosite de soțul
proprietar după bunul plac, soțul neproprietar
având nevoie de acordul primului pentru a folosi
bunul. În schimb, fiecare soț poate folosi bunul co-
mun după bunul plac, fără a avea nevoie de acordul
celuilalt soț. De asemenea, fiecare soț poate face
singur, fără acordul celuilalt soț, acte de conservare,
precum și acte de dobândire a bunurilor comune.
În schimb, actele de înstrăinare sau de grevare se
pot face doar cu acordul ambilor soți.
Astfel, sub regimul comunității convenționale,
soții pot folosi bunul comun fără a avea nevoie de
acordul celuilalt soț, de exemplu un soț poate uti-
liza autoturismul proprietate comună, poate efec-
tua reparațiile necesare pentru buna funcționare a
acestuia, dar pentru vânzarea autoturismului este
necesar acordul ambilor soți.
În schimb, sub regimul separației de bunuri,
bunurile dobândite sunt considerate a fi bunuri
proprii, fiecare soț păstrând libertatea de a dispu-
ne de bun după bunul plac. Desigur, și acest regim
matrimonial permite soților să aleagă ca anumite
bunuri să le aparțină în proprietate comună. Astfel,
spre deosebire de regimul comunității legale, în
care orice bun dobândit în timpul căsătoriei de-
vine bun comun al soților, sub regimul separației
Ștefan Pelmuș
Labirint, 90x60 cm
de bunuri, bunurile dobândite în timpul căsătoriei
sunt bunuri proprii, cu excepția cazul în care aces-
tea au fost dobândite împreună de soți. De aseme-
nea, în regimul comunității legale, bunurile sunt
bunuri comune în devălmășie ale soților, ceea ce
implică că fiecare soț are un drept de proprietate
asupra fiecărei părți care compune bunul și nu o
cotă parte determinată individual. În schimb, în
regimul separației de bunuri, proprietatea soților
este pe cote-părți, fiecare soț având o cotă - parte
determinată din bun.
Dacă un imobil este dobândit de soți sub regi-
mul comunității legale, fiecare are un drept de pro-
prietate supra fiecărei cărămizi care compune acest
imobil, nefiind determinată cota-parte care revine
soților. Această operațiune se va face odată cu li-
chidarea regimului matrimonial când vor fi stabile
cotele - părți ale soților în funcție de aportul adus
în comunitatea de bunuri. În schimb, dacă soții au
optat pentru regimul separației de bunuri, imobi-
lul dobândit împreună de soți, aparține acestora în
proprietate comună pe cote - părți, fiind determi-
nat partea care revine fiecărui soț din dreptul de
proprietate.
Astfel, soții care au ales regimul comunității
legale nu pot înstrăina imobilul decât împreună,
neavând stabilită o cotă-parte ideală, asupra căruia
să aibă un drept deplin de dispoziție. În schimb so-
ții care au ales regimul separației de bunuri, având
stabilită cota care revine fiecăreia pot dispune liber
de această cotă, nu de întreg imobilul, urmând ca
cel care cumpără cota-parte a soțului vânzător să
aibă un drept de proprietate comună alături de ce-
lălalt soț.
Cum sub regimul separației de bunuri, fieca-
re soț este unic proprietar al bunurilor dobândite,
celălalt soț poate folosi bunuri soțului proprietar,
doar dacă acesta din urmă nu se împotrivește. În
schimb, bunurile dobândite în comun de soți, pot fi
folosite de oricare din aceștia.
Veniturile realizate din muncă și cele asimilate
acestora, pensii, drepturi de proprietate intelectua-
lă, dobândite după încheierea căsătoriei sunt con-
siderate bunuri comune, sub regimul comunității
legale. În schimb vor fi considerate bunuri proprii
în regimul separației de bunuri.
La fel ca în cazul bunurilor, regimul comuni-
tății legale impune distincția între datoriile comune
ale soților și datorii proprii.
Pentru datoriile comune, cum sunt cele năs-
cute în legătură cu bunurile comune, cele contrac-
tate împreună de soți sau cele asumate de oricare
dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite
ale căsătoriei, soții răspund cu bunurile comune.
Aceste bunuri pot fi urmărite și executate silit de
creditori pentru recuperarea creanței. Astfel, dacă
soții au contractat împreună un împrumut, credi-
torul poate urmări autoturismul proprietate comu-
nă a acestora.
În schimb, bunurile comune nu pot fi urmă-
rite pentru datoriile proprii ale unui dintre soți.
Creditorii pot cere partajul bunurilor comune, iar
bunurile care revin soțului în urma partajului au
natura unor bunuri proprii și pot fi urmărite silit
de creditori.
Regimul separației de bunuri aduce o inde-
pendență nu doar în ceea ce privește bunurile ob-
ținute de soți, ci și în ceea ce privește datoriile con-
tractate de aceștia. Fiecare soț răspunde personal
și cu bunurile proprii pentru datoriile contractate
de acesta. Prin excepție, soții răspund solidar, îm-
preună, iar creditorii pot urmări și bunurile proprii
ale celuilalt soț, în cazul obligațiilor asumate pentru
acoperirea cheltuielilor curente ale căsătoriei și ale
celor legate de creșterea și educarea copiilor.
Regimul comunității convenționale reprezin-
tă o modificare adusă de părți conținutului comu-
nității legale. Astfel, soții pot decide să includă în
comunitate și bunuri sau datorii anterioare înche-
ierii căsătoriei sau pot restrânge comunitatea doar
la anumite bunuri. De asemenea, în cadrul comu-
nității convenționale, soții pot impune ca pentru
încheierea valabilă a actelor de administrare să fie
necesar acordul ambilor soți.
Pe întreaga durată a căsătoriei, raporturile pa-
trimoniale dintre soți vor fi guvernate de un regim
matrimonial, însă alegerea regimului nu are carac-
ter definitiv, soții putând reveni asupra opțiunii.
Modificarea regimului matrimonial se poate face
pe cale convențională sau pe cale judiciară.
Soții pot modifica regimul matrimonial ales
doar după trecerea unui an de la data încheierii că-
sătoriei. După împlinirea acestui termen, soții au
libertatea de a înlocui regimul matrimonial sau de
a modifica conținutul regimului ales. Modificarea
regimului matrimonial se face printr-un act auten-
tificat de notarul public.
Modificarea regimului matrimonial se poate
face și pe cale judiciară, indiferent de intervalul de
timp scurs de la data încheierii căsătoriei, în cazul
în care soții au ales regimul comunității legale sau
regimul comunității convenționale, iar unul dintre
soți încheie acte juridice care pun în pericol inte-
resele patrimoniale ale familiei. În acest sens, soțul
poate formula o cerere adresată instanței de judeca-
tă, iar în cazul în care cererea este admisă, între soți
va fi aplicabil regimul separației de bunuri.
Modificarea regimului matrimonial, atât cea
judiciară cât și cea legală, produce efecte doar pen-
tru viitor și nu se aplică intervalului de timp anteri-
or modificării. Astfel, dacă la încheierea căsătoriei
soții au optat pentru regimul comunității legale, iar
după doi ani optează pentru regimul separației de
bunuri, activele dobândite de la încheierea căsăto-
riei și până la modificarea regimului matrimonial
vor fi considerate bunuri comune și doar bunuri-
le dobândite ulterior modificării vor fi considerate
bunuri proprii.
Regimul matrimonial încetează prin anularea,
desfacerea sau încetarea căsătoriei.
■
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
23
opinii
Laura Poantă
Între amăgire
și impostură
Sindromul impostorului este titulatura dată
unui model anume de gânduri, alcătuite ast-
fel încât persoana în cauză își pune la îndoială
toate realizările. Este o situație psihologică în care cel
în cauză se simte un intrus, un neadecvat într-o anu-
mită situație din viața sa, în special în cea profesiona-
lă. Poate să apară și atunci când persoana are succes
și excelează în profesie, la locul de muncă sau într-o
situație anume, dar este constant frământată de îndo-
ieli, de convingerea că nu face bine ceea ce face sau
că cei din jur îl apreciază în mod eronat. Este asociat
cu neliniște, anxietate și depresie, precum și cu ten-
dința de auto-denigrare. Este tipul de persoană care
vorbește rău despre sine, își afirmă defectele în public
și își pune la îndoială, în mod obișnuit, toate înfăptu-
irile. Termenul a fost folosit prima data de psihologii
Suzanna Imes și Pauline Rose Clance în anii 70 și se
aplică mai ales celor cu o inteligență peste medie, cu
numeroase realizări și care „suferă” de perfecționism,
nefiind, însă, folosit ca diagnostic medical.
Sindromul se poate clasifica în funcție de tipul
de personalitate afectată, și anume: Perfecționistul:
credința fermă că niciodată nu ești perfect, indiferent
cât de mult te străduiești și cât de bine te-ai descurcat;
întotdeauna se poate mai bine, ceea ce înseamnă că
întotdeauna vei fi nemulțumit. Senzația de impostor
provine tocmai din credința că ceilalți te cred mai
bun decât ești în realitate, te supraevaluează și tu, de
fapt, mai ai multe de îmbunătățit. Expertul - se află
într-o poziție privilegiată fiind considerat foarte bun,
sau chiar cel mai bun, într-un domeniu, dar cu toate
astea consideră că mai are mulți pași de urmat până
merită titlul de expert. Neștiind „totul” în acel dome-
niu se vede pe sine ca impostor, pentru că ocupă o
poziție pe care nu o merită. Geniul - nu crede că este
inteligent sau competent în mod natural, cum îl con-
sideră cei din jur, iar la cea mai mică greșeală sau la
cel mai mic eșec această teorie i se reconfirmă - din
nou și din nou. Deci, este un impostor într-o postură
nemeritată. Solitarul - dacă ai nevoie de cei din jur ca
să ajungi într-o anumită poziție profesională înseam-
nă că nu ești destul de bun. Deci nu ai ce căuta în
acea postură. Superomul - un fel de Superman care
trebuie să facă totul perfect, singur dacă se poate, in-
diferent de cât de mare e efortul. Ba mai mult, efortul
depus trebuie să fie mereu mai mare decât al celor
din jur, ca să dovedească faptul că merită să fie acolo.
Cu alte cuvinte, să muncească mereu cât pentru zece.
Aceste tipuri au fost propuse de Valerie Young și
evident nu sunt imbatabile sau literă de lege, mai ales
că nu vorbim despre diagnostice medicale. Dar sunt
discutate și analizate tocmai pentru că aceste preocu-
pări și frământări aduc cu ele un nivel de stres care de
multe ori afectează calitatea vieții. Semnele cele mai
evidente sunt problemele constante în acceptarea
complimentelor, pe care cel „suferind” le consideră
nemeritate sau exagerate, discreditarea sistematică a
propriilor succese, convingerea că cei din jur îl cred
mai deștept, mai capabil decât este în realitate, sau
ideea că orice lucru înfăptuit este marcat de proble-
me, de inexactități - toate acestea fiind gândite, dar
și exprimate, de multe ori, cu glas tare. Chiar dacă
inițial se credea că este apanajul doar al femeilor de
succes, de carieră, el poate afecta potențial pe oricine,
indiferent de sex, rasă, profesie, statut social sau nivel
al câștigurilor.
Un studiu din 2019 afirma că în medie peste
50% dintre oameni au suferit cel puțin o dată în viață
de senzația de impostură, funcție de criteriile alese
pentru definirea ei și includerea în analiză (Bravata
et al, 2019). Nu este o boală psihică, neregăsindu-se
în clasificarea internațională a bolilor, după cum
spuneam, ci un set de gânduri apărute ca răspuns
la stimulii exteriori (realizări, succese). Dacă aceste
gânduri devin „cronice”, ele pot să ducă la anxietate
și depresie, cu manifestările specifice și cu afectarea
profundă a vieții de zi cu zi. Uneori cel care are ast-
fel de gânduri nu le arată, ci apare ca un profesionist
desăvârșit, calm, echilibrat, deși este constant măci-
nat de îndoieli. Rădăcinile problemei pare că sunt
în copilărie. Clance și Imes au arătat că numeroase
studii sugerează că cei care au avut frați sau surori
„de succes” - buni la învățătură, sportivi etc., și cu
care erau constant comparați, sau cei care trăiau în
familii „de succes”, cu părinți realizați, solicitanți și
critici, sau care nu știau să explice copilului cum să
facă față atât eșecului, cât și reușitei sunt cei mai afec-
tați în viața adultă de sentimentul că niciodată nu fac
destul. Fenomenul este complex, dar, teoretic, ușor
de demontat dacă cel afectat este pus în fața proprii-
lor reușite și învățat să le accepte, să le analizeze și să
își destructureze ideile preconcepute. Pentru că sin-
dromul derivă din teama de eșec, duce la muncă în
exces, disproporționată, sau dimpotrivă la amânarea
continuă a unei probleme sau a unui lucru ce trebuie
rezolvat, pentru a nu-l face greșit. Sentimentul con-
stant de inadecvare este epuizant, pentru că persistă
zi de zi îndoiala asupra propriilor capacități, pe de o
parte, iar pe de altă parte apare și teama de a fi „des-
coperit” de ceilalți care, la un moment dat, își vor da
seama că respectivul este într-o poziție pe care nu o
merită. El simte ca înșeală, că trișează, deși ceea ce
face este real si corect. Nuning, psiholog la UGM,
explică faptul că persoanele acestea trebuie deosebi-
te de impostorii reali, cei care chiar încearcă să pară
altceva sau altcineva și să profite de acea postură fal-
să, fără să aibă remușcări. Primele studii din anii 70
erau concentrate pe femeile de succes ale acelor ani
și de aceea este cumva de înțeles că primele concluzii
au fost că trăirile acestea sunt mai frecvente la femei,
având în vedere faptul că timp de secole acestea nu au
avut acces la profesii, la școli, la pregătire similară cu
cea a bărbaților. Iar schimbarea a adus cu sine stresul.
Dar ulterior s-a dovedit că situația, după cum arătam
mai sus, este universală; totuși, cu o incidență ceva
mai mare la femei, bărbații fiind mai des mulțumiți
de ei înșiși, decât îndoiți de ceea ce pot. Îndoiala este
un sentiment normal, până la un punct, în special în
rândul celor cu cariere academice, creatoare (vocați-
onale) și la perfecționiști în general. Există o percep-
ție socială răspândită și întreținută conform căreia
dacă o persoană are un eșec, în special profesional,
nu mai valorează nimic, și acel eșec îl definește și în
viitor. Sintagma „om de succes” (sau „om realizat”),
chiar dacă de multe ori este goală, poate crea stres și
un sentiment constant de inadecvare.
Inadecvarea în general, profesională, sau în si-
tuații mărunte, sociale, de zi cu zi, este extrem de
răspândită. La o petrecere devii brusc foarte conști-
ent de tine însuți pentru că te uiți în jur și toți par
mai siguri pe ei, mai bine îmbrăcați, mai relaxați,
mai slabi. Dacă ai fi și tu la fel de frumos îmbrăcat,
la fel de cool și fit și bogat și elegant, cu siguranță
și viața ta ar fi mult mai bună. Ajungi la concluzia
că toți cei care par să fie mai bine decât tine sunt,
cu siguranță, mai buni, mai fericiți, mai realizați. Și
brusc te simți nelalocul tău, nefericit și amărât. Sau,
ești la coafor, locul clasic în care afli vrute și nevrute
despre toți și toate din jur. Alături, o clientă perfec-
tă, aranjată, se laudă cu o perucă nouă, naturală pe
care a dat foarte mulți bani. Miroase frumos, are
haine de firmă, este machiată perfect și a venit să
își aranjeze peruca foarte scumpă. Te simți brusc
un nimeni, urâtă, nearanjată și nefericită. Afli apoi,
după ce ea a plecat, că face chimioterapie și acela
era rostul perucii. Sau, ești Justin Bieber și ești ne-
căjit că, deși ai milioane de urmăritori pe youtube
(de fapt li se spune follower-i sau folowerși), Lady
Gaga are și mai mulți. Sau tot liceul te-ai simțit ina-
decvat, tocilar, te chinuiai să ții pasul, erai îmbrăcat
prost și nu erai invitat pe nicăieri. După ani de zile,
un fost coleg îți spune că te invidia pentru că erai
calm, relaxat și cool. La fel, privind în jur la tovară-
șii de joacă, îți părea că toți, în cubulețele lor lumi-
noase de acasă, erau mai fericiți, mai liniștiți, mai
bine decât tine. Ca să afli peste ani că toți se chi-
nuiau cu multe probleme, mai mici sau mai mari,
dar nicidecum idilice. Cu alte cuvinte, ne amăgim
foarte des atunci când ne analizăm pe noi, dar și pe
cei din jur; în fond, toți suntem în aceeași barcă, a
întâmplării și relativului care guvernează tot ce ni
se întâmplă. (Feenstra S et al, Contextualizing the
Impostor Syndrome, 2020; Clance and Imes 1978;
Bravata et al 2019).
În literatură, nu puține sunt personajele care
suferă de acest sindrom. Richard Papen din roma-
nul The Secret History al Donnei Tartt, de exem-
plu, își ascunde originile modeste de cei cu sânge
albastru din jurul său, teama lui de a fi acuzat de
crimă fiind la fel de bine conturată ca și anxieta-
tea zilnică de a nu fi descoperit ca fiind o „fraudă”
din perspectiva elitelor, purtând cămăși demodate
și mințind despre școlile absolvite. Aici problema
e mai complexă, pentru că Richard este egal profe-
sional cu colegii săi, dar „impostor” ca origine, iar
problema ridicată este - joc rolul acesta al sângelui
albastru sau recunosc cine sunt, afirmându-mă doar
prin calitățile mele intelectuale, cu nimic mai prejos?
Fără a se face confuzia cu impostorul real, care își
asumă un rol pentru a câștiga ceva, ci subliniind
faptul că și azi femeile, minoritățile și cei care nu au
„origini sănătoase” se simt mult mai des în culpă
atunci când au succes.
Caroline Castrillon, într-un articol în Forbes,
afirmă că sentimentele de impostură și neadecva-
re pot fi benefice într-o oarecare măsură, pentru că
nu îți lasă ego-ul să se hipertrofieze, nu ești prea
mulțumit în pielea ta și mai păstrezi sentimentul
că poți și mai bine. Aceste afirmații par mai degra-
bă destinate unor ședințe de self esteem, coaching,
career finding sau rising sau altele asemenea. Viața
oamenilor oscilează, până la urmă, între amăgire și
impostură, resimțite cu grade diferite de luciditate,
suportate ori puse anume la lucru. Lumea compe-
titivă și adesea mimetică în care trăim oferă nenu-
mărate ocazii pentru toate formele de iluzionare ori
de țintită parvenire socială.
■
24
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
poezia
Oxana Gherman
Oxana Gherman, născută la 06.08.1987, Antonești, Ștefan Vodă, Republica Moldova. Urmează Facultatea de Filologie a
UPS „Ion Creangă” din Chișinău (2010). Susține teza de doctor în filologie în cadrul Institutului de Filologie al Academiei
de Științe a Moldovei (2016). Lector la UPS „Ion Creangă” din Chișinău (2014-2021). Cercetător științific la Institutul de
Filologie Română „B.P. Hasdeu” din Chișinău (din 2020). Colaborează la mai multe reviste literare basarabene. Debutează
cu poezie în revista „Tribuna” (2020). Publică volumul de cronici și eseuri literare Tentația identității (Prut internațional,
2020), apreciat cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova (2021), și placheta de poezie Efect întârziat (Tracus Arte,
2021), care a obținut Premiul Național pentru debut în poezie „Traian T. Coșovei” (2020).
cine are ochi de văzut
talpa floarea și distanța ruptă între ele
pasărea și parbrizul unite într-un indice de viteză
tunetul sticla vibrând în neonul nopții
și toată carnea pusă
în fața cărnii
să vadă
omul care joacă spectacole în oglindă
cum se închină sieși până-n pământ
și se aplaudă singur
omul plin de zgomot
cu glasul sucit ca un ștreang
pe care îl aruncă
morții în gât
e mai mult decât miopie
aș renunța la ceva
fără de care nimic n-ar mai fi la fel
împing ochelarii pe marginea mesei
cu o plăcere suicidară
în cădere totul se diluează
atâtea lucruri își refuză conturul
și rămân fără margini
mă învârt în careul camerei
tot felul de ascuțișuri îmi gustă umerii
găoacea se strânge încet
genunchii îmi închid gura
coasta din care am fost făcută
taie în mine
să fie liniște
inima mea face un pic de zgomot
și nu-l aude nimeni
dimineața îmi îmblânzise
privirile
marea flutura din valuri
și ofta ca o vietate
ajunsesem destul de departe și
am decis să mă întorc
mi-am dezgropat trupul și l-am pornit
pe drumuri nepotrivite la capătul cărora
crește fragedă și stufoasă un fel de uitare
pe care toți o caută ca pe iarba de leac
de fapt degeaba plângi
(mi-am zis în șoaptă și m-am mângâiat)
nimic nu ți se întâmplă cu forța
dar să nu spun prea multe
mai bine tac
căutam înțelepciunea inimii
știam precis unde se află
și ca s-o merit am mers desculță
până în locul ce nu putea fi
decât închis
am privit lung vitrinele ca pe niște vase pline
cu întuneric mi-am imaginat înțelepciunea
în depozitul prăfuit iar librarii indecent de veseli
golind sticle și hohotind la periferii
voiam cu orice preț înțelepciunea inimii
mă vedeam cum pun mâna pe ea și o îndes
în poșeta cu interiorul roșu
cum o nasc invers
La Sagesse de la terre
lui C. Brâncuși
îmi pipăi sânii pe rând
și mă gândesc la muzica lor
închisă în piatră
prind cu nara stângă puii de vânt
smulg zborul din păsări cu pupila ochiului
drept apoi îmi strâng genunchii la gură
și întruchipez cumințenia așteptând
să-mi crească deasupra arbori
tandru îmbrățișați
dar totul se mult prea complică
et je ne suis qu’une jeune fille
îmi întind coloana spre infinit
până mă voi deșira la picioarele tale
uitând de materie și de
alte filosofii
spargeți toate clepsidrele
(aruncați nisipul în vânt)
atâta goană în câte și mai câte direcții
pe drumuri ce se intersectează și se despart
atâția oameni schimbă viteze în timp ce
scutură scrumul în timp ce aruncă priviri
atâtea mâini în care tremură ceaiul
înfruntă frigul pe la opriri atenție
zonă cu vizibilitate redusă
ninsoarea acoperă tomberoanele
pline cu jucării
încerc să ies din aglomerații
oricum din câte se întâmplă
nu-mi rămâne nimic
azi mi-am pierdut ceasul pe malul mării
degeaba m-am întors să-l caut
un val a trecut peste urme
mi-a șters și numele
nu-l știe nimeni nici eu nu-l cunosc
un secundar nervos ticăie doar pentru sine
îngropat în nisip
așteaptă o clipă
vreau să eliberez apa din acest pahar
cum aș porni o muzică ce va suna depărtându-se
până când urechile ciulite și paharul vor inventa o
minciună
ca să-și acopere insuportabilul gol și rușinea
pentru care n-au nicio vină
vreau s-o torn în văzduh (mă tem să spun cu
Oxana Gherman
voluptate)
scurgerea ei va tulbura adâncuri vii se va limpezi
în adâncuri moarte o las să curgă unde vrea
sau măcar unde poate
cântec de leagăn pentru mâinile
mamei
mâinile mamei rup steble de mentă
îmbălsămând aerul dimineții
când toate frunzele tinere încep a i se lipi de piept
ea ridică fața spre cer și privirea îi coboară
pe umărul meu ca o pasăre verzuie
ce a uitat cum se cântă
pe la amiază mâinile ei frământă un fel de aluat
care descrește iar la chindii le văd împreunate
la gura izvorului se fac cuibar
inimii ostenite
abia seara târziu o rog să-mi spună ceva
din crăpăturile palmelor
ceva fără de care nu pot trăi
scaun electric
o femeie între două vârste se clatină
pe scaunul din stație și gesticulează
își frânge mâinile apoi le dezlănțuie
iar când încearcă să se ridice
aerul o împinge în piept
mă întreb ce-și spune mușcând cuvinte
ca într-un film mut ce spune când își face umbră
cu palmele când își mângâie fața de umărul
dezgolit și surâde
totul scârțâie în mine și se învârte
ca într-un carusel ruginit
după vecernie
seara se umple de lilieci
un invalid șterge sticla icoanelor
într-o parte și-n alta dame în lanțuri
de aur aprind lumânări pâlpâitoare
o voce bătrână umblă slobodă printre noi
aurul ei mi se lipește de frunte și se răsfiră
ca mirosul unui bob de mir înserarea tulbură mințile
și-mi vine să rup cu dinții văzduhul să ochesc în lună
cu un papuc sau măcar ceva să iubesc
din câte n-am apucat să distrug
■
25
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
proza
Constantin-Andrei Pătrăucean
Înainte ca noaptea
să devină transparentă
Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici”, 2022
Premiul III, secțiunea Roman
Clipele acelea aveau să îl urmărească pe tot
parcursul vieții.
Ținea în mâini un tablou ce părea destul de
vechi, cu rama arsă de flacăra focului, din care un
colț lipsea cu desăvârșire, iar pânza din colțul acela
începea să se deșire spre nemulțumirea acestuia.
Îl întoarse brusc pe verso, observând câteva fire
de iarbă ținându-se timide între rama tabloului
și pânza ce se întindea dură în așteptarea ochilor
care să o reînvie. În afară de câteva fire de iarbă și
un păianjen ce căzuse în acel moment pe podea,
nu găsise nimic interesant, cu toate că se aștepta să
găsească un nume, un mesaj sau orice altceva care
să îl dumirească asupra provenienței. Nu știa dacă
era pictat de un copil de șapte ani sau de un pictor
renumit, însă îi provoca niște sentimente pe care
nu era capabil să le clasifice. Oricum, nu i-au plă-
cut taxonomiile niciodată. Nu era priceput în arta
Ștefan Pelmuș
Roata vieții, 50x50 cm
picturii, singurele sale întâlniri cu pictura fiind re-
prezentate de câteva vernisaje la care participase în
anii de facultate.
Lăsă tabloul pe marginea patului și se uită
în zare către plaja care începea să se aglomereze.
Uitându-se către zona plină de turiști începu să
vadă totul în culori șterse și merse la baie unde își
dădu insistent cu apă pe ochi. Pereții îl strângeau
între ecourile pașilor mărunți, iar amețeala o pu-
nea pe seama somnului neliniștit care îl urmărea
de ceva vreme. În zgomotul motoarelor de avioane
de agrement, adormi sprijinit cu spatele de prosoa-
pele de pe cuierul din baie, simțind somnul acela
ca pe cea mai relaxantă și fericită clipă, asemenea
momentelor din copilărie când adormea iarna în
așternuturile calde după o zi întreagă de hoinărit
prin viscol. Îl cuprinse frigul, căutând cu ochii în-
chiși o plapumă pe care încerca să o găsească, pur-
tându-și mâinile cu gesturi somnambule prin aer.
Stând pe spate, paralel cu peretele pe care se gă-
seau prosoapele albe, moi, în somnul nevinovat ce
îl acaparase, alunecă ușor preț de câteva momente,
până ajunse culcat pe gresie, având dedesubt un
prosop ce căzuse odată cu el, iar deasupra sa, ca un
cadou pe care clipa i-l oferea, un alt prosop de pe
cuier căzu peste el. Fără ca somnul să îi fie tulbu-
rat de căderea lentă, gestul de a căuta plapuma cu
mâna nu mai părea somnambulic, fiind destul de
natural, așezând așternutul bine peste el, în timp
ce corpul îi rămăsese ghemuit. De mic îi plăcea să
doarmă în orice mediu, cu trupul încovoiat, adă-
postit sub căldura cât de mică a unui înveliș care,
în inocența sa, îl apăra de orice pericol. Probabil
așa stătuse și înainte de a se naște, de acolo i se
trage autoconservarea excesivă. Tabloul lăsat pe
marginea patului căzuse pe podea, poate din cau-
za curentului puternic ce se produse de la geamul
deschis al camerei și ușa întredeschisă a băii, ni-
meni nu știe exact.
Stătea la o masă retrasă și privea pe fereastră
la grupurile care străbăteau faleza, căutând cu pri-
virea pe cineva anume. După gestul monoton de
a amesteca zahărul în ceașca de cafea, părea că e
deprins cu astfel de dispoziții, însă în seara aceea
i se putea citi pe chip o ușoară neliniște, trădată
prin tremurul ușor al mâinii încleștate pe ceașcă.
Primise între timp un mesaj pe telefon, însă nu
apucă să-l citească din cauza scandalului iscat în
cafenea, drept pentru care părăsi scârbit localul,
îndreptându-se cu pași nesiguri spre malul mării.
Printre altele, încerca să reconstituie fiecare
pas pe care îl făcuse pe același mal cu ani în urmă,
amintindu-și cu drag de tinerețea care îi dădea
răgazul să cuprindă toată lumea într-o singură
suflare, să creadă că are gloria la degetul mic, cu
toate că abia dacă avea în buzunar una de o sută,
punând, naiv, sub semnul conspirațiilor, toată miș-
carea societății în care se simțea un vultur ale că-
rui aripi erau într-o bătaie continuă. Marea agitată
părea că devine o ființă pe care dorea din nou să o
cunoască, aflându-se în fața unui moment pe care
îl rememora pas cu pas, simțind parcă mirosul al-
gelor și al nopții furibunde ce urma să se instaleze
cu plăceri, distracții și clipe îmbibate în aburii al-
coolului de demult.
Câteva ore mai târziu se afla în gară. Privea în
zare spre un punct fix, știut doar de el, ignorând
vacarmul serii de iulie în care turiștii trăiau, cum
s-ar zice, clipa. În fiecare concediu petrecut pe li-
toral observase două etape banale, cu încărcătură
emoțională pe care oamenii le conservă fără inten-
ție. La sosirea pe litoral văzuse turiști plini de ba-
gaje, coborând din tren odată cu el, cu entuziasm și
bunăvoie, în așteptarea petrecerii unui „concediu
de vis”. Aceștia ignorau însă fețele posomorâte ale
celor care își încheiaseră vacanța, așteptând trenul
către domiciliu. Gândindu-se la aceste lucruri, sca-
nă tot ce găsea în jurul său: peronul gării plin de
studenți melancolici și cu toate acestea energici, cu
bagajele pregătite pentru drumul lung spre casă,
câțiva oameni de vârsta a doua, retrași, discutând
obosiți, iar de cealaltă parte a căii ferate muzica,
bâlciul și petrecerile care continuau în permanență
până la sfârșitul sezonului. Două poluri opuse, la
distanță de doar câțiva metri.
Urcă în trenul arhiaglomerat, își căută numă-
rul de pe bilet și nimeri pe locul de la geam într-un
compartiment unde doi bătrâni completau rebu-
suri. Își aminti de vremea în care această îndelet-
nicire îi umplea timpul liber, rugând-o mereu pe
mama lui să îi cumpere „rebusuri pentru copii”,
descoperind cu uimire taina modului de com-
pletare a acestora de la bunicul său. Așteptând să
pornească trenul și să își ocupe fiecare locul, ieși
cu greu pe coridor, dând din coate printre tinerii
gălăgioși, pentru a ajunge la geamul care începea
să reflecte peisaje deosebite sub lumina puternică
26
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
a lunii de iulie. Trase ultimul fum din țigară și intră
în compartiment cu gândul să intre în vorbă cu cei
doi bătrâni, să îi povestească despre comunism și
să îi ofere sfaturi. Cei doi adormiseră cu revistele
de rebus în mână, scăpând capul pe tetieră, fapt
care îi aduse aminte de somnul ce îl cuprinse pe
prosoapele din baie. După ce controlorul verifică
bilete, trase draperiile de la ușa compartimentu-
lui, încercând să adoarmă. La capătul vagonului,
probabil niște studenți amețiți de aburii alcoolului
ascultau și cântau manele. O fetiță se tot plimba
pe coridor, observându-i umbra proiectată pe per-
dea. Un sunet de sticlă spartă pe podeaua trenului
ajunse la urechile sale, în timp ce scârțâitul roților
anunța prima oprire. Dură foarte puțin și se puse
din nou, greoi, în mișcare. Scoase tabloul din ser-
vietă și își dădu seama abia acum că se află în drum
spre casă, neștiind ce îl determinase să se întoarcă
atât de repede. Tabloul i se părea în acest moment
de o urâțenie și o banalitate exagerată încât vru să
îl rupă bucăți și să îl arunce pe geam. Îl sprijini de
măsuța compartimentului și se așeză cu coatele pe
genunchi, masându-și ușor tâmplele.
Tresări când cineva bătu cu pumnii în ușa
compartimentului, destul de insistent. Nu apucă să
se îndrepte spre ușă pentru că individul beat trecu-
se deja mai departe, deranjându-i pe ceilalți călă-
tori. Era obișnuit cu astfel de situații, însă îl intrigă
lipsa celor doi bătrâni și că nu apucase să intre în
discuție cu ei. Noaptea de vară privită pe geamul
trenului se confunda cu o pânză pictată foarte is-
cusit pe care i-a dăruit-o o colegă în ultimul an
de liceu și pe care o păstra ca pe o amintire din
vremurile în care viața îl proteja mai mult decât
era necesar. Își dorea să călătorească la nesfârșit în-
tr-un mijloc de transport în care să nu fie deranjat
de nimeni; oricum nu știa ce avea de făcut după ce
se va întoarce acasă și nici de ce a lăsat litoralul în
urmă atât de repede. Se mulțumi să privească în
gol pe geamul murdar, căutând un punct în care
își putea găsi un sprijin pentru nevoile cognitive
imediate pe care le simțea. Citise cu mulți ani în
urmă cărți filosofice pe diferite subiecte, însă ni-
ciuna nu-i satisfăcuse curiozitatea despre ceea ce
se numește timp. Mișcarea circulară și uniformă
a roților de tren în noaptea toridă de vară era ca
un scâncet de copil lăsat pradă furiilor naturii des-
pre care el nu cunoștea nimic. Se ghemuise, având
parcă frisoane pe care încerca să și le explice; dădu
totuși vina pe o răceală.
Pătrundea în noaptea din ce în ce mai în-
tunecată cu gândul că își va petrece următoarele
săptămâni căutând o metodă prin care să își con-
struiască din economiile de până acum o cabană
de dimensiuni medii în vârful unui munte unde
și-a cumpărat în urmă cu mulți ani un teren ferit
de ochii lumii. Visa ca în toamna care urma să ter-
mine construcția pentru a-și putea petrece iarna
în mediul pe care și-l dorea de mult timp. Părerile
celor din jur îl descurajaseră de cele mai multe ori,
simțind că are de a face cu oameni mutanți cu ca-
pul mare ce cunosc mersul universului mai bine
decât cel care l-a creat; de aceea a decis ca de fie-
care dată când trebuie să întreprindă lucruri, să le
realizeze ori pe cont propriu, ori cu ajutorul unor
părți obiective. Nu știa ce să îl îngrijoreze mai tare:
faptul că existau oameni care se băgau în trebu-
rile sale de zi cu zi cu o nerușinare crasă, ori că
rămăsese atât de singur încât începuseră să îl mul-
țumească și reproșurile/ sfaturile de la oamenii cu
cap mare și gol.
Trenul opri în stație cu o zguduitură puterni-
că ce îi alungă somnul care îi dădea o puternică
stare de moleșeală; ar fi călătorit cu trenul o via-
ță întreagă, lăsând grijile în seama mecanicului și
a altor organe abilitate în acest sens. Timp de 15
minute cât trenul staționă în gară, coborî să își ia
o sticlă rece de cola pe care o bău pe jumătate de
la magazinul gării până a ajunge în fața trenului,
uitându-se, în timp ce ducea sticla la gură, la luna
care se ascundea în spatele norilor. Zeci de tineri și
tinere pe peronul gării, cu boxe portabile din care
răsunau cele mai recente hituri ale verii, se îmbul-
zeau, râdeau zgomotos și încercau să se bucure de
tinerețe. Noaptea frumoasă de vară îi strângea în
brațele care urmau să se topească în câteva ore în
răsăritul care distrugea farmecul acela bizar și mi-
nunat al întunericului. Se simțeau aburii alcoolului
ce se pierdeau în aerul răcoros al unei veri pe ju-
mătate încheiată, alături de regrete sau sentimente
pe care unii nu știau cum să le clasifice, iar alții
le transformau în aventuri pasagere fără implicații
care să îi îndemne să le transpună în cuvinte atât
de greu de găsit și de modelat.
Pierdut cu privirea în paloarea gălbuie a lunii
pline, se urcă pe scara trenului în ultimul moment,
aruncând din mers în coșul de gunoi sticla goală
pe care o băuse însetat. Curând se puse de-a bine-
lea în mișcare și până să ajungă în compartimen-
tul său, observă că liniștea se instala treptat în tot
vagonul; se simțea regretul petrecerii unei vacanțe
prea scurte, sentimentul revenirii la viața cu grijile
cotidiene și dorința de a opri clipa pe loc. E drept
că mulți călători coborâseră și lejeritatea existentă
momentan în vagon îi plăcea extrem de mult. Se
plimba în sus și în jos pe holul devenit un fel de lait
motiv al nopților plictisitoare, însă intră nehotărât
în compartiment, simțind cum îl apucă frisoanele
în timp ce lăsa perdelele la ușa dinspre hol. Își lăsă
capul pe tetiera inconfortabilă, încrucișându-și
brațele ca într-un semn de protest. Hainele șifona-
te nu îl interesau, pantofii strângându-i picioarele
ca într-o menghină, iar cămașa subțire, cenușie
petrecându-i trupul din ce în ce mai slab, destul
de largă și lipsită de un anumit croi. Pantalonii de
in lucrați destul de atent, dar șifonați, îi dădeau
un aer de om de afaceri care se află în pragul fa-
limentului, însă care are speranța că neprevăzutul
îl poate salva. Tâmplele îi zvâcneau a oboseală, o
oboseală pe care o dobândise din nimic, din prea
mult stat degeaba, combinat cu frământarea minții
în moduri din ce în ce mai complexe.
În graba nocturnă a trenului, cu capul reze-
mat pe tetieră și cu privirea pierdută pe geamul
murdar i se păru că vede și aude un copil alături
de mama sa cum strigă din depărtare, ca într-un
gest de disperare pentru a opri trenul. Se frecă re-
pede la ochi și își dădu seama că imaginația îi joacă
feste, la vederea unor stâlpi de iluminare a căror
lumină palidă pâlpâia în bătaia nopții. Își aminti
brusc de tablou.
Eu știam că romanul meu era compromis și
nu îl va citi nimeni.
Mă numesc Toma, am 37 de ani și vreau să
scriu un roman naiv. Bună parte a acestor ani am
dedicat-o profesiei pe care am exercitat-o exem-
plar, până într-un moment al vieții pe care, din
diverse motive, nu vi-l pot împărtăși. Era pe la
sfârșitul lunii septembrie, pe fundalul unei toam-
ne aparent liniștite, dar bogată în evenimente care
aveau să mă răscolească. Pierdusem tot ce aveam la
jocurile de noroc, urmând ca după ultimele ore pe-
trecute în patul confortabil al hotelului Mandachi
să iau la pas străzile orașului.
Cu un rucsac în spate, în care îmi depozi-
tasem câteva umile rezerve să îmi ajungă pe 2-3
zile, în seara zilei de 14 septembrie părăseam la
pas bulevardul Sofia Vicoveanca, îndreptându-mă
pe 1 mai, trecând pe lângă universitate, spre zona
cea mai populată a Sucevei. Cu toate că miroseam
puternic a băutură, conștiința îmi era încă trează,
Ștefan Pelmuș	Icoana, 80x60 cm
atât cât să îmi dea putere să răzbat noaptea ce avea
să vină, cunoscând orașul cum nu îl cunoscusem
până atunci.
Ascunzându-mă de valurile de tineri care ie-
șeau de la licee în seara aceea minunată, mi-am
dat seama că îmbătrâneam extraordinar de repe-
de. Dacă cineva m-ar fi convins că timpul trece
atât de repede, grăbindu-se parcă să fugă din calea
unor dezastre, m-aș fi rugat să fiu, cum ar spune
ocultiștii, scos din timp și spațiu, să privesc totul
de undeva de sus și să îmi notez într-o agendă tot
ce se întâmplă pe pământ, ca peste sute de ani, cei
care vor popula pământul să guste din paharul pe
care, sfios, l-am băut sub presiunea anilor frumoși.
Capitole din existență, supuse uneori unor sfârși-
turi tragice, au trecut fulgerător, încât acum mă
întreb dacă nu cumva neîmplinirea îl face pe om
stabil. Dispoziția proprie este un bun perisabil pe
care, recunosc, îl pierd și îl regăsesc ca într-un joc
continuu de-a baba oarba. Există momente uni-
ce care se pierd apoi în cursul firesc al destinului,
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Niciodată nu
am fost de acord cu oamenii care susțin că au o
„dispoziție proastă” sau o „bună dispoziție”, pu-
nând acest lucru pe seama clipei. Ascunzându-se
ca după un paravan, în spatele clipei, omul nu va
recunoaște sau nu va conștientiza cât de mult con-
tează dispoziția în minutul, ora, ziua sau viața pe
care o trăiește. Mi-am promis uneori să devin un
ins care are preocupări diverse și să uit astfel de
dispoziții care ar încerca să mă distragă. Mi-am
dat seama însă cât sunt de slab și am căzut pradă
unor gânduri care m-au devorat puțin câte puțin,
până am ajuns una cu energia unei simple idei. Nu
există vină și vinovat, decât decizii luate în funcție
de așa-numita dispoziție proprie.
Îmi amintesc când am ieșit din examen, sim-
țind cum holul universității se îngusta, prinzân-
du-mă între pereții lui reci. Ningea cu fulgi mari,
încărcați cu o supărare pe care nu o înțelegea decât
un cerșetor de la un colț de stradă care își strângea
banii de pâine. Am ieșit din universitate, pășind
pe scări cu nesiguranța unui bătrân pe trecerea
de pietoni, apoi am sunat niște persoane care mi-
au accentuat starea teribil de proastă în care mă
aflam. Cu ochii plini de ninsoare, priveam într-un
unghi mort, unde două voci mă distrugeau fiecare
pe trotuarul ei. Nu am apucat să conștientizez pe
moment ruptura produsă. Cu doar câteva minute
înainte de examen, în așteptarea nesfârșită în fața
unei uși înguste alături de colegele pe care abia le
cunoșteam cu adevărat, un telefon important m-a
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
27
tulburat într-atât încât mi s-a întâmplat să pic exa-
menul cu toate că știam la perfecție toate subiec-
tele. La următorul curs, am intrat într-o stare de
inconștiență imediată, când mi s-a părut că am au-
zit-o pe Ana lui Manole strigând dintr-un perete
cu o voce care mă zgâria pe creier. Mă uitam la
colege, însă erau atente la prelegere și nu dădeau
semne a auzi ceva. Mi s-a pus o ceață pe ochi, iar
în loc de mâini îmi părea că am două cărămizi pe
care încercam să le sparg una de alta. Pe fereas-
tra mare de la parter, în timp ce se discuta despre
transcription phonetique și Paul Verlaine, vedeam
fulgi de nea căzând în continuare, însă ca o stră-
fulgerare, am văzut un bătrân ascunzându-se după
o bancă, cu un miel în mână, care îmi făcea semn
să merg spre el. În timp ce se petrecea acest lucru,
continuam să aud cum cineva strigă din zid și râde
sacadat. Se înnoptase deja și trebuia să plec spre
casă, însă bătrânul îmi făcea semn în continuare.
Mă chinuiau niște realități în care eram pierdut în-
tre secunde, așteptând momentul în care lucrurile
vor reveni la normal. Nu vreau să spun ce s-a în-
tâmplat în continuare.
Nu cunoșteam încă destul de bine străzile
și de aceea îmi era greu să mă orientez și să caut
direcțiile necesare. Într-o seara de iarnă mă întor-
ceam de la universitate și ningea haotic. Trecuseră
concediile de iarnă, dar instalațiile încă luminau
orașul, potrivindu-se în acest context cu zăpada
viscolită. Zarvă în continuare pe trotuarele pe care
oamenii grăbiți se înghesuiau, luând magazinele la
rând pentru cumpărăturile de seară ce urmau să le
împartă fiecare, în sânul familiei. Clădirile imense,
pline de zăpadă pe care le cunoșteam sfios pentru
prima dată, mă făceau să mă gândesc la vechile
străzi ale Sucevei pe care astăzi mi-aș fi dorit să
le cunosc și să le calc la pas, mai mult decât orice.
Fiecare colț îmi striga de sub zăpada grea, cerând
salvarea din ghearele timpului care îi ucisese scli-
pirea vremurilor când omul cunoștea măsura.
Înconjurasem clădirile din centru și vedeam
tineri fumând în lumina opacă a becului stradal,
abordând subiecte care depășeau nivelul meu de
deschidere. Ninsoarea se întețea și parcă dintr-oda-
tă seara devenise destul de interesantă, intrând în
circuitul așteptării sărbătorilor care deja trecuseră.
Mi-am revenit imediat, realizând că starea de visa-
re nu îmi poate anula sentimentul realității josnice
în care mă aflam. Am ajuns în focarul în care se-
cunda se destrăma încet și mi-am cheltuit ultimii
bani pe o floare pe care mi-a aruncat-o între cei-
lalți elevi. Mi-au rămas doar bani de întoarcere în
locul unde aveau să se schimbe multe, iar după ce
am schimbat cinci cuvinte, m-am așezat din nou
pe scaunul bătut de umbra timpului și am pornit
spre locurile care îmi aduseseră sfârșitul secundei.
Ce prostie fără margini. M-am pus în patul
care îmi părea acum o pană, am adormit și m-am
trezit pe tărâmuri cu drumuri pline de sicrie din
lemn. Erau de la secunda aceea blestemată. Am
zâmbit și le-am împodobit cu flori. Peste 12 ore
m-am trezit cu dorința de a respira aer curat. Sunt
cel mai neascultat om de pe planetă.
Eu știam că romanul meu era compromis și
nu îl va citi nimeni.
Când aproape să ajung în centru, am făcut un
ocol pe la autogară de unde am luat o votkă într-un
pahar de unică folosință. M-am pornit apoi spre
Mihai Viteazu unde era o parcare pe care o cunoș-
team foarte bine. Am renunțat la filozofii de prost
gust și m-am retras în locuri unde filozofia există
doar în cărți greu de înțeles și unde unii oameni
fac dezintoxicări de tot felul. Mi-am amintit apoi
că erau zile în care bătea un vânt cald de primăva-
ră și stăteam în mijlocul câmpului, uitându-mă cu
ochii minții de jur-împrejur, în fiecare dintre cele
trei sute șaizeci de grade. Se făcea că mă rătăcisem,
cu toate că tot ce vedeam era un câmp gol pe care
iarba crescuse timid, câțiva copaci rătăciți ai căror
muguri se pregăteau să înflorească și, în fundal,
câinele care plângea la capătul câmpului, pe că-
rarea care duce către sat. Stăteam cu picioarele în
iarba moale, dar am făcut câțiva pași către o ridi-
cătură de teren de pe care se observa toată valea sa-
tului, să pot vedea de acolo ce se întâmplă; nu știu
de ce aveam impresia că timpul se oprise în loc.
Mi-am căutat telefonul și ceasul, însă am observat
că nu le mai am; erau sparte lângă picioarele mele.
Abia acum mi-am dat seama că nu știam cum am
ajuns pe câmp și de ce am în spate un rucsacul
vechi, greu, iar câinele plânge pe cărare; cred că e
prima data în viață când văd un câine plângând,
mi-am zis. Dar de ce nu se mișcă? Ridicând ochii
deasupra satului, am simțit cum vântul primăverii
începe să bată mai puternic, dar mi se părea acum
destul de rece. Nu îmi puteam da seama în ce zi a
săptămânii eram și am conștientizat că barba îmi
era proaspăt rasă, iar părul îmi crescuse exagerat
de mult, văzându-l cum îmi vine peste ochi în bă-
taia vântului. Am stat câteva minute contemplând
imaginea panoramică a satului, dar mi se părea
destul de ciudat că pe drumul principal nu se ve-
dea nicio mașină trecând și toată suflarea lumii
parcă se ascunsese în casele umbrite de norii ce se
adunau dinspre apus. Rațiunea îmi îngenunchea
în fața acestor întâmplări dacă nu bizare, măcar
ciudate și lipsite de orice logică generală. Vrând
să urmez cărarea spre ieșirea la civilizație, m-am
împiedicat și am văzut cu coada ochiului umbra
unui copac aplecat la pământ, din ale cărui crengi
picura o sevă subțire care semăna cu lacrimile pe
care le văzusem pe chipul câinelui. Am început
să mă sperii și grăbind pasul, am ajuns la câinele
care dădea să moară. Să vezi un câine care plânge
în mijlocul unui câmp unde vântul bate a pustiu e
destul de straniu. Nu am stat prea mult pe gânduri
și mi-am continuat drumul în speranța că lucrurile
sunt sau cel puțin aș vrea să fie normale.
Pe banca acoperită cu frunze proaspete am
întâlnit un bătrân care citea o carte cu coperți
vechi. M-am așezat cu îndrăzneală pe aceeași ban-
că, la o oarecare distanță de el, încercând să îmi
ocup timpul stând cu ochii în telefon. Deodată își
ridică privirea din carte și mă privește ca și cum
eram vinovat că m-am așezat lângă el și i-am furat
clipa de intimidate alături de cartea veche. Pentru
un moment privirile noastre s-au intersectat, dar
forța privirii lui m-a făcut să renunț repede la
Ștefan Pelmuș
Emblema (2), 120x100 cm
această scurtă întrevedere și să îmi văd în continu-
are de ecranul spart al telefonului. Începuse apoi
să-mi povestească de o poveste de dragoste eșuată
din tinerețea acestuia, pe care a purtat-o în inimă
mereu, oferindu-i răgazul să își înece gândurile în
sute de cărți citite. Cu toate acestea, se observa pe
chipul său împovărat de o barbă albă neîngrijită că
gândul zilei de mâine îl supără într-adevăr și cititul
cărții reprezintă doar un pretext în fața lumii care
îl observa mereu. Și-a întins mâna către telefonul
meu, în timp ce privirea mă scruta răutăcios să i-l
ofer fără să pun prea multe întrebări. N-am putut
să rezist prea mult acelei priviri și am pus ochii în
pământ.
Se înnoptase deja de-a binelea și își opri gându-
rile rebele, în speranța că va găsi, în fine, o urmă de
luciditate. În depărtări, orașele păreau că răsuflă ușu-
rate după o altă zi toridă, așteptând sosirea dimineții
și reînceperea vacarmului. Gândirea în perspectivă îl
chinuia de ceva vreme, nu numaidecât pentru ideea
de a-și plănui din timp activitățile, ci mai degrabă
pentru că știa că odată ajuns acasă nu avea niciun
plan. Se gândise că ar putea să vândă tabloul la un târg
de vechituri sau să îl depoziteze în casă, ca o banală
amintire pe care o dobândise le litoral, într-o came-
ră de hotel. Mișcarea trenului îl fascina și îl ducea cu
gândul la cunoscutele romane ale Agathei Christie,
dorindu-și să călătorească la nesfârșit și să cunoască
oameni și povești pe cât de diferite, pe atât de intere-
sante și de tulburătoare.
La prima oră a dimineții, trenul ajunse în gară și
coborî după o călătorie de câteva ore bune, împreună
cu puținul bagaj pe care îl avea, pe peronul pe care
aerul dimineții era totuși destul de rece. Ieși din gara
veche, căutând un mijloc de transport care să îl ducă
mai întâi spre centrul orașului unde dorea să se întâl-
nească cu vechi prieteni. Urcând în microbuz într-o
aglomerație infernală din cauza funcționarilor care
se îndreptau către locurile de muncă, abia își putea
ține ochii deschiși, chinuindu-se în permanență să nu
adoarmă. I se păru totuși că delirează, simțind cum
microbuzul se deplasează cu spatele, însă uitându-se
la fețele călătorilor și văzând liniștea și nepăsarea aces-
tora, își dădu seama că este doar imaginația sa bolna-
vă și obosită.
Se simțea inutil în vacarmul dimineții, când lu-
mea se îndrepta grăbită pentru a-și îndeplini scopuri-
le și obiectivele pe ziua respectivă, el dându-și seama
că nu posedă așa ceva: bătrânii cu pași domoli îndrep-
tându-se spre piețe, angajații cu fețe crispate spre locul
de muncă, până și cerșetorii spre locul în care sperau
să-și câștige banii de pâine.
Ajunse la ușa unui apartament sărăcăcios unde
se simți bine pentru o clipă, la gândul că poate în sfâr-
șit să renunțe la bagaj și să nu-i mai poarte de grijă.
Ușa veche se deschise cu un scârțâit deranjant și în
fața ei apăru soția prietenului său, într-un maieu larg,
cu părul deranjat și aproape somnoroasă. Pătrunse
fără să stea prea mult pe gânduri și îl văzu pe vechiul
său prieten în bucătărie, fumând o țigară și bându-și
cafeaua liniștit. Părea a fi o întâlnire extrem de banală,
la care s-au discutat doar amintiri din facultate și câ-
teva aspecte clișeice din viața unui proaspăt cuplu de
căsătoriți. Realizase însă că nimic nu mai era la fel ca
înainte și nu își putu da seama dacă timpul este o en-
titate ostilă, sau din contra, acesta are rolul de a trans-
forma totul în mai bine. Tot acum își dădu seama că
este un lucru imposibil să păstrezi legătura cu fiecare
om pe care l-ai cunoscut în viață: amic din copilărie,
coleg de școală, profesor, coleg de muncă sau alte cu-
noștințe pe care le-a avut la suflet la un moment dat.
[..’]
■
28
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
cărți în actualitate
A.I. Brumaru
Spiritul și spada
mplinindu-se (deocamdată), cu Eșecul gân-
dirii calculatoare și reafirmarea metafizicii
(Editura Tribuna, Cluj-Napoca 2022), acest
enunț	eorie deja tari ale gândirii
(„imaginativul poietic rațional metafizic”) - o în-
frângere, un eșec, ca să deschidem paranteza, cum
se știe, mai degrabă observate, care l-au îngrijorat
și pe care le-a respins totodată gânditorul secolu-
lui 20, Martin Heidegger - filosoful eminent, aș
spune unicul, astăzi, Mircea Arman - cu o operă
de pe-acum rară și începătoare, îndrăznește să re-
pună în „sarcina gândirii” , cu vorba aceluiași filo-
sof tedesc, nu doar filosofia, dar după milenii (cu
deja grecii vechi) însăși lucrarea (o îndrăzneală,
repet, excepțională astăzi) a Metafizicii. O deschi-
dere românească spre metafizică, după ce aceasta
a fost uitată, ignorată, căzută în destrămare sub
greutatea „gândirii calculatoare” (după Lucian
Blaga doar Constantin Noica și Alexandru Surdu
i-au reînceput metafizicii, după opinia mea, lucra-
rea și, aș îndrăzni să spun, mărirea).
Astăzi, cu Eseu asupra imaginativului uman
(2020), Eșecul gândirii calculatoare și reafirmarea
metafizicii (2022), Între spirit și spadă (2022), filo-
soful Mircea Arman, repet, inspirat glorios și cu
lecturi temeinice, unele rare și prețioase, repune
în filosofie (chiar în gândirea de pretutindeni, vezi
apariția de pe acum a traducerilor transfrontalie-
re), în ciuda „gândirii calculatoare”, lucrarea înal-
tă, singura, e convins filosoful român, prea aple-
cată întregului și nu părții. El scrie acum în Eșecul
gândirii calculatoare și reafirmarea metafizicii, în
capitolul care dă și titlul cărții: „Știința ca meto-
dă a cercetării naturii este tributară cercetării în
dauna întregului. De aceea, cercetarea științifică
nici nu are o viziune a întregului și nici nu o va
avea vreodată. Toate științele lucrează după meto-
de ipotetice și își întemeiază cercetările pe capa-
citatea imaginativului poietic uman de a pro-iecta
o lume (acesta fiind și miezul, nucleul, mi-aș în-
gădui să repet, al gândirii originale a filosofului
clujean).
Inițiată, probabil, cu sofiștii, cu Protagoras,
afirmă Arman, apoi, în dimensiunea atotcuprin-
zătoare a inspiratei (mai mult, a inventivei, uni-
versalei) paradigme („imaginativul poietic rațio-
nal metafizic”), la europenii Aurelius Augustinus,
Ioan Scotus Eriugena, Tomasso d’Aquino, Duns
Scotus și William Ockham, această reafirmare (cu
un imens aparat erudit, cunoscut deja de pe-acum
în studiile excepționale ale lui Mircea Arman
- aici, însă, cu precădere din opera Sfântului
Augustin, și, curios, dar, o noutate absolută, cum
cred, în domeniu, a lui Duns Scott, al cărui sens al
metafizicii, afirmă tânărul nostru filosof, „a fost
preluat și de Heidegger”: „...metafizica trebuie să
purceadă la extragerea din ființare a unui concept
atât de abstract și care să aibă ca obiect ființa, încât
aceasta să fie aplicabilă întregii existențe”).
Între spirit și spadă, recenta carte a lui Mircea
Arman, completează cu detalii esențiale, deopo-
trivă necesare, ceea ce va fi să fie sistemul întreg,
coerent, logic, repet, original, încă în construcție
al filosofului. Mai mult de jumătatea volumului
(cu studii, între altele, precum Mitul, arta, filoso-
fia și capacitatea inaginativă apriorică; Nevoia de
spațiu vital, lirismul și dramatismul ca forme ale
imaginativului poietic grecesc arhaic; Filosofia ca
practicare a morții - câteva note marginale; Neant
și existență; Timpul ca în-zidire a Ființei etc.) este
rezervat unor opere ale congenerilor români:
Anton Dumitriu, un soi de mentor apostolic - ca
trimis - al tânărului învățăcel, la fel Constantin
Noica, apreciat superlativ, cum se cuvine, dar și
cu reticențe, la fel de cuviincioase; apoi, iată, pri-
etenul comun, filosof și celebru logician, decedat
de curând, prin agentul chinezesc de Wuhan,
Alexandru Surdu, splendid portretizat într-o fra-
ză: „O viață dedicată construcției filosofiei româ-
nești”, în fine Andrei Marga, caracterizat ca cel
mai important heideggerian român (cu glosele,
aci, la Caietele negre ale gânditorului german,
acum tranziția importantului comentator, cu de-
rapajele lui politice cu tot, proputiniste, cunoscu-
te, tâlcuitor în românește al lui Horkheimer etc.,
cu Școala - de stânga, n.n. - de la Frankfurt etc.,
fiind - cel puțin după opinia mea - stranie etc.).
În această secțiune a volumului lui Mircea
Arman (nu am cum să uit, mă prenumăram și eu
cu un comentariu elogios - multe, sincere muțu-
miri! - la cartea mea Forma filosofică - „Nu alta
este viziunea lui A.I. Brumaru despre «forma fi-
losofică», despre capacitatea dată omului și numai
lui de a se situa în deschisul - spațiul - lumii și
a afirma adevărul despre ea. Faptul că mulți vor
considera «prea abstractă» și prea «speculativă»
această carte a filosofiei spațiului românesc, adu-
când critici puerile metafizicii ca atare, nu arată
altceva decât că într-o lume a ubicuității, a falșilor
oameni de cultură, a semidocților cu ștaif și pre-
tenții de operă, a celor care nu mai citesc ci doar
scriu [sic!], mai există [oare pentru câtă vreme
înainte?] oameni care pun filosofia în locul me-
ritat și pentru care metafizica văzută ca filosofia
însăși, nu este doar o soră vitregă a științei sau, în
cazuri mai derizorii, a diverselor teorii geopoliti-
ce, una mai neîmplinită și aiuritoare decât alta”).
Ștefan Pelmuș
Manuscris Yantra,150x116 cm
Mirccu Arman
Intre spirit
si spadă
Originală, cu extrem de învățate aprecieri și
trebuincioasele negații, reinventând, aș zice, fără
laude și exclamații vanitoase, Metafizica, scrierea
filosofică recentă a lui Mircea Arman este câteoda-
tă și polemică, uneori gânditorul trece lejer (fără
însă a uita, sau a ignora conceptul, trecând astfel în
publicistica așa-zicând comodă) la spadă. Acum,
totuși, spadasinul (polemistul) nu se va substitui
teoreticianului. Îl întărește. Este cazul, în volumul
pe care-l recenzez, al capitolului Despre minciună.
Dedicat lui Gabriel Liiceanu, filosoful care s-a ui-
tat, aș spune, pre sine, după dispariția din orizont
a gânditorului ce l-a instruit, Constantin Noica.
Astăzi Liiceanu este, cum vedem și pe burtierele
tv, „scriitor”: a coborât, de fapt, la gazetărie. Mai
grav, însă, ne încredințează, un filosof autentic, ca
Mircea Arman: „Cu siguranță, Dl. Liiceanu crede
că în cultura sau subcultura noastră nu a mai ră-
mas loc pentru niciun cunoscător într-ale antichi-
tății în afara sa și că, având în vedere prostia ge-
neralizată, își poate permite să arunce cu lături în
ochii cui se nimerește. [.] Numai că spre ghinio-
nul său, toată această minciună cu care înfierează
omenirea în general și societatea românească în
special, își întoarce tentaculele tocmai împotriva
sa. Cu o ușurință demnă de un prestidigitator (în
opinia noastră hoț întrucât a furat și din impozi-
tele mele și ale părinților mei) care și-a trecut, în
mod curios și fără a da explicații nimănui despre
cum și de ce «cea mai importantă editură și tipo-
grafie a țării» e «în ograda proprie», mai pe șleau în
proprietate, dl Gabriel Liiceanu își începe ciudatul
discurs despre minciună cu o enormitate: anume
jucând ping-pong cu anumite concepte-emblemă
ale epocii homerice. Mai precis, transpune noți-
uni care au un anumit sens în epoca homerică, în
epoca platonică, când acestea capătă cu totul alt
sens, ceea ce, ab ovo, este o tâmpenie, iar dacă au-
torul crede că toată lumea înghite așa ceva nu este
permis, și, ca și în soft, este o operațiune ilegală.
[.] În buna tradiție a autorului, Despre minciună
(Ed. Humanitas, 2006), se potrivește perfect, ca și
«renumitul» Apel către lichele, caracterului și ati-
tudinii culturale a dlui Gabriel Liiceanu”.
■
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
29
Adrian Dinu Rachieru
Călătorind prin viață
Sub un titlu ispititor, Alergătura hamsterului
(Editura Kafka, 2023), atacând dezinvolt o
temă complicată (să rezumăm deocamda-
tă: căutarea Sinelui), Silvan G. Escu se încumetă
să dezvolte romanesc delicatul subiect, pornind
de la pretextul unei întâlniri. Protagonistul, un
ins nesigur, confuz, temător, „neterminat”, hoi-
nărind fără țintă, mereu în căutare / așteptare,
doritor să-și afle „adevăratul Eu”, îl va cunoaște
- la o răscruce - pe Toma Credinciosu, un băr-
bat-arătare, hăituit, fără amintiri, fără „conta-
bilitatea timpului”, fără gustul copilăriei. Toma,
apărut de niciunde, apăsat de sentimentul inuti-
lității, trecuse pe la Casa de copii și părea împă-
cat cu destinul; nu se număra printre norocoșii
sorții și, cu voința tocită, încerca să treacă neob-
servat, dispărând brusc. Dar întâlnirea cu Vlad
s-a dovedit hotărâtoare. Acesta, preumblat prin
lume, vanitos, va provoca un mic dialog, tratân-
du-l pe celălalt ca om. Și după șocul acelei per-
plexante întâlniri, cei doi s-au tot căutat („vreo
cincisprezece ani, dacă nu mai bine”) și găsit,
având, se înțelege, „multe de povestit”.
Reîntâlnirea are loc, noul Toma, trezit la
viață și rostuit, trecut printr-o „a doua naște-
re”, cu încredere în sine, bine dispus, întinerit
parcă, își invită „prietenul” la ranch, dezvălu-
indu-i noua situație. Altădată, mereu în mișca-
re (un „ocol continuu”, de fapt), încercând a-și
afla rostul; acum, „capitalist adevărat”, trecând
gardul „dintre vis și realitate”, după ce „pleașca”
(averea mătușii, Felicia Neacșu-Worth) căzuse
pe capul lui. Toma, deseori, se întorcea în timp,
oferindu-și retrageri, retrăind nefericitul trecut.
Acea copilărie chinuită în orfelinat, printre alți
oropsiți ai sorții, învățând din suferință. Când i
s-a dat drumul în lume, scos din „sistem”, Toma,
după acea primă discuție cu Vlad, își provoacă
destinul; se petrece o schimbare radicală în via-
ța sa după ce o cunoaște pe posibila lui mătușă,
se retrage la țară (vreo șapte ani, aflăm), alături
de aceasta (o altă Tamară) având rolul de „alun-
gător de gânduri negre”, ulterior moștenind fa-
buloasa avere a acesteia. Devine un cititor îm-
pătimit, termină Psihologia, învață câteva limbi
străine, privește totul „cu ochiul stăpânului”.
Dar copilul, ascuns „între faldurile amintirilor”,
își ițește, din când în când, capul, rememorând
întâmplările de altădată.
Început în forță, micul roman cade în dilu-
ție. După ce autorul reușise performanța onirică
de a nara în pagini golite de epic, aglomerează,
cu poftă oximoronică, jocuri lingvistice, vizând
grotescul. Vlad, poftit la conac, devine admi-
nistrator al ranch-ului; învățăcelul, bucurân-
du-se de compania lui Mihai Gânditoru, este
o glorie în devenire, risipind sfaturi în „logica
organizatorică”. Iar strategul Mihai, inteligent
dar plin de hachițe, o „comoară” mirosind no-
ile oportunități are mână liberă, oferind, după
lungi retrageri în sine, idei „fabuloase”, înmul-
țind, prin consultanță, prin viziune anticipativă,
averea familiei Credinciosu. Vlad înțelege, sub
acest rodnic mentorat, rolul autocunoașterii /
autocontrolului și, după dispariția „monstrului”
(un accident cerebral), îi preia rolul, controlând
afacerile lui Toma. Iremediabil nestatornic, fără
obligații, Vlad are „gustul lenei” și iubește con-
fortul „pufos”. Morbul păcătoșeniei îl împinge
în brațele Narcisei (soția lui Toma) și, în pofi-
da mustrărilor de conștiință, rușinat că „i-a luat
tot”, va gira și falimentul prietenului. Cu o viață
aventuroasă, acest răsfățat al sorții, hălăduind
prin țară (ca arheolog), dezvăluindu-și „o infi-
nitate de Euri” cultivă neimplicarea; colecția de
trofee feminine, de la rezonanta Lucia la șan-
tajista Ema, nu-i activează iubirea aproapelui.
Rămâne „cel de dinainte de a fi”, aflând o scuză
în „strânsorile existențiale”, sub cupola posibilu-
lui („ar fi putut să se întâmple”).
Tăifăsuind cu Toma, cei doi dau timpul în-
dărăt, rememorând șirul de întâmplări. Toma
coboară în timp, redevine copil (la propriu), un
țânc speriat, pitit în „scorbura copilăriei”. Apare,
intempestiv, un BĂ, un biet întreținut, un șef al
bețivilor din acel sat, alături de o faună ciudată
(Stan Cotolan, Cora / Cocora, Grațiela, cu țoiul
de vodcă, Gion Fonfăilă, ca „unealtă vorbitoare”,
Ionicuță etc.), prilejuind autorului alunecarea
în grotesc. Introdus abrupt în scenă, neisprăvi-
tul BĂ, ocupat cu „privitul și zisul” (cârciuma
fiind agora sa), își lansează tiradele, pozând în
„înțelept”, privit cu simpatie de ceilalți come-
seni. Cu toții punând umărul la „opera pierderii
timpului”. Dincolo de întâmplările funambu-
lești (halucinațiile din cimitir, rucsacul cu oa-
sele unui prieten, cohorta de gândaci, șarpele
de casă) plonjând în plin absurd, romanul ne
propune, în final, o succintă recapitulare eveni-
mențială (v. Spre aducere aminte...). Copilul de
altădată, având șansa unei înfieri întâmplătoare,
Ștefan Pelmuș	Heruvim,150x120 cm
Ștefan Pelmuș
Prapor (2), 80x100 cm
ca nepot pierdut, „ghidonat” apoi de binefăcă-
toarea mătușă coagulează o lume; adică „lumea
acestor rânduri”, cum precizează autorul (po-
sibil, Vlad). O lume încâlcită, cu inserturi po-
ematice („balaurul arșiței”, oameni-amfibii, de
pildă) și adulți superficiali; o epică mustind de
senzațional, cu un Toma expediat la New York și
eliberat de „toarta” Elvirei, datorită doctorului
Billy („dințarul”), culminând cu un BĂ aducând
mulțumiri autorului pentru „obiectivitate”. Să fie
Vlad în spatele celor scrise? - se întreabă însuși
Silvan G. Escu. Rapid, se perindă în fața noastră
protagoniștii, în necurmată foială: femeile-fur-
nicuțe, „primitoare”, cu „voluptatea robiei” în
„omenirea bărbaților” (Nelucu Vârtosu și Viorel
Haralambie), Mihai Gânditoru, o minte „limpe-
de și strălucitoare”, cu ale sale „formule magice”,
salvând omenirea în „pană de idei” sau Costică
Nedea-Comisaru. Și, desigur, galeria muiereas-
că: Cora, Grațiela, Vanița-barmanița, Lucia (cea
iubită veșnic), mignona Ema și întreprinzătoa-
rea Narcisa. Plus BĂ (adică Ion Ion), ca perso-
naj negativ, „reprezentativ” pentru „sătenii co-
munarzi” și pentru orice localitate. Desigur, un
epic desfășurat sub cupola dublei întâlniri Toma
/ Vlad Vornicu.
Culegând întâmplări pestrițe și detalii pi-
torești (grotești, nostime, deșucheate), cu o
onomastică ciudată și sintagme nefericite („di-
mensiuni timpice”, ca să dăm un exemplu),
Alergătura hamsterului se vrea un roman ambi-
țios. Păcat că detenta problematică e subminată
de jocurile lingvistice, delectabile (pe alocuri),
căzând în abuz. Carnea realului (ficțional) nu
părăsește orizontala narativă, deși titlul (expli-
cat la pag. 16) ar îndemna (și) spre neliniști me-
tafizice. În fond, urzelile epice sunt, precizează
undeva inventivul autor, sub semnul bănuielii.
Un capitolaș final (Spre uitare...dacă vremea...)
ne ajută să deslușim meandrele acestui roman
ciudat. Autorul, temător, cu gândul plecat („în
mai multe direcții”), părăsit de lume, se bucură
de tovărășia șarpelui lui BĂ; Vlad, adică, „ieșit
din timp”, ascultând tăcerea, ne face părtași la
această călătorie, invocând cazul hamsterului,
cel „închis în propria viață”, mărșăluind, fidel țe-
lului său, căutând ieșirea. Într-o lume care alear-
gă spre dincolo...
■
30
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
cartea străină
Ștefan Manasia
Să (re)citim poesia
la umbra chiparoșilor
De cîte ori ajunge în fața mea atletul își
încetinește alergarea și mă depășește la
pas: torace bine lucrat, picioare vari-
coase - pentru că vîrsta e mai totdeauna ironi-
că. Două-trei mămici și kinderii lor evadați din
landouri aproape că s-ar arunca în lac, acolo
unde țestoasele controlează foile de lotus emer-
se și submerse. Eu stau pe o bancă din parc, sub
chiparoși mexicani, pe primul cerc ce înconjoa-
ră apa. Recitesc Kiarostami, La umbra copaci-
lor (Editura OMG, Alba-Iulia, 2023), antologia
de poeme tradusă din engleză de Vlad Drăgoi.
Recitesc și mă bucur de ea, fiindcă este un obiect
estetic bine gîndit & executat, de la traducerea
grațioasă la copertele în tonuri roșu-cafenii, atît
de... kiarostamice, reproducînd o fotografie de
Veronica Ștefăneț.
Acțiune/nonacțiune, mișcare/contemplare
sau pîndă se distilează în „micro-narațiuni” „ci-
nematografiabile” (Andrei Gorzo). Sau, în cuvin-
tele persanului: „o lăcustă care sare și apoi stă”.
Ce imagine simplă și stranie aceasta, și-n primul
rînd eficientă pohetic, declanșîndu-ți - în ochii
minții - un adevărat scurtmetraj! Pentru că „po-
eziile mele sînt filme pe care le fac fără nici un
buget” (Lessons with Kiarostami, 2015) și pentru
că ele salvează o stare, un eveniment, ceva ce nu
ar putea fi mai bine de atît arătat într-un film.
Ca la peisagiștii mai de soi ai generației noastre
’80 (let’s say, Ioan Moldovan și Viorel Mureșan),
umanul se resoarbe aici în natural, în tablou sau
în peisaj (da, știu, care sînt, în cele din urmă, o
invenție a noastră). Poetul/privitorul înregis-
trează măreția pierdută unei naturi ce ne va su-
praviețui și în care umanul e doar o urmă: super-
ficială, zgomotoasă, aproape comică, nenecesară.
De cîte ori ajunge în fața mea atletul își în-
cetinește alergarea și mă depășește la pas: torace
bine lucrat, picioare varicoase - pentru că vîrsta
e mai totdeauna ironică. Puțin ironică, aproape
deloc sarcastică, protestatară cu gura sufocată de
nămol mi s-a părut dintotdeauna poezia orien-
tală. Discurs controlat mai atent ca sfincterele,
ceremonial și manie, petrecere (auto)suprave-
gheată, flux/distribuție de poeme atinse de fru-
musețe, dar de un anumit tip de frumusețe, care
nu ofensează (voit) și care nu discreditează, nici
nu inovează formal sau o face cu maximă pre-
cauție (ca la bizantini). „Am petrecut luna/spre
inima unui nor întunecat.//Am băut vin/și am
adormit.” „Visez/că sînt îngropat/sub frunzele
arămii.	rupul meu înmugurește.” Sînt
multe poesii de o frumusețe nealterată, atempo-
rală, care prezintă riscul de a deveni populare.
Dar pe mine mă atrag tocmai rictusul, cuta, geo-
metria involuntară - ca, de pildă, urmele pașilor,
pămîntul bătorit sub pașii țărănușilor și animale-
lor din Unde este casa prietenului meu?, numesc
unul dintre filmele faimoase regizate de Abbas
Kiarostami. Semne austere și elocvente, lesne de
închipuit în șerpuitorul alfabet persan, îmi place
să mă îmbăt cu poezia voastră tranzitivă: „Într-o
zi cu ceață/un copil somnoros/se îndreaptă către
școala/din satul Pilevar.”; „O femeie însărcinată/
însoțește/către școală/cinci copii de vîrste dife-
rite/dintr-o parte în cealaltă a satului Koker.”;
„Acasă,/frizerul de demult/nu m-a recunoscut/
și, cu grijă,/mi-a ras tot părul” sau „M-am întors
acasă/unde foștii elevi/sînt acum mari afaceriști,/
iar profesorii,/clienții lor săraci.” „Poșta rapidă/
mi-a livrat o scrisoare/plină de ură./ umultul
dragostei/mă umple de boală.” În lumea poeti-
că - controlată, filtrată - răul se insinuează (to-
tuși), iar multe secvențe pot descrie o persoană,
un eveniment real, au aproape forța și insolența
unei pancarte.
Textele rele sînt camuflate între celelalte, unde
frumusețea e putrescentă, baudelairian-vanitoasă:
„Răsăritul luminează/leșul mînzului alb/în ochiul
de aur al bătrînului vultur.”; „Cît de ușoară mi-a
fost calea/odată ce am cunoscut nebunia.” Aici te
îmbie cireșele, dudele, portocalele, ziua și noaptea,
anotimpurile, adierile, rîurile, izvoarele (fie și tul-
buri, fie și neatinse de gura nici unei vietăți). Iată-l
pe Kiarostami într-o postură zen pînă face torticolis
scandîndu-și mantra: „Suferința mea/se potolește/în
zori./Avîntul meu,/la apus.” Iau o hotărîre în picioare,
mă întind în pat și o anulez, a scris pe undeva Cioran.
E (moralmente) meritoriu că poetul și regizorul ira-
nian reușește să nu scrie nici un poem explicit pe o
temă islamică, nepomenind nicăieri Coranul și pe
Alah sau pe profetul său - ne putem închipui cura-
jul unui asemenea gest (programatic?), dacă ne vom
aminti violența viscerală a regimului teocratic de la
Teheran, șicanele și umilințele care i-au scurtat zilele
acestui cel mai mare cineast al zilelor noastre (cum
l-a numit, pe bună dreptate, Godard).
Ștefan Pelmuș
Eva (3),150 x120 cm
De cîte ori ajunge în fața mea atletul își în-
cetinește alergarea și mă depășește la pas: torace
bine lucrat, picioare varicoase - pentru că vîrsta
e mai totdeauna ironică. Iar cînd crezi că ai prins
poezia asta într-o formulă, „O frunză de platan/
cade ușor/și aterizează/ pe propria umbră/în
mijlocul zilei de toamnă” - ca într-o animație de
Miyazaki, ca într-un haiku. Și „Copilul întreabă:
«De ce le place/peștilor/să înoate atît de mult?»”
sau „Copilașul/în discuția sa/cu cel mai mare
scriitor al orașului,/se exprima adeseori greșit.”
Satisfacția ta, odată ce ai (sur)prins nervul ironic
al acestei poezii orientale, ceremonioase, ricanînd
uneori macabru-pedagogic: „În ultimele sale cli-
pe/cel ce se îneacă/oferă balonașe de aer/lumii
întregi” sau „Un bărbat/obosit/s-a întors din țări
străine/cu desaga plină de speranță./	oată
mărinimia lui/risipită/odată ce a ajuns la putere”
și „În dicționar/comunism/vine după/cîrnat”.
Secvențele cu elevi tunși chilug mi-au amin-
tit un poem vechi al lui Marius Daniel Popescu.
Acolo ai un experimentalism tonifiant, aici me-
tafora ocultă, amenințătoare: „Sînt un biet învă-
țător/din Kalah Gun./Am/douăzeci și patru de
elevi/cu capete rase/ochi luminoși/și gulere cu-
rate.” În expansiunea canonică a frumuseții (zonă
de unde ne-am sfiit să cităm mai mult) sînt prinși
meteoriții textuali care privilegiază figura unui
Kiarostami bețiv, îndrăgostit, invidios, amărît,
critic, disperat, îndrăcit, autodistructiv, senzual:
„Dragostea/și beția vinului/mă copleșesc mereu./
Sînt atît de obișnuit cu mahmureala/încît nici n-o
mai simt./Simt doar beția.”
După Pasolini (imperator) și Lukas
Moodysson (a hole in my heart), îl adăugăm pe
Abbas Kiarostami grupului select al cineaști-
lor-poeți la care ne întoarcem, ca sturionii și so-
monii de bibliotecă. Invidioși, poate, pentru că nu
am definit noi artistul - captiv într-un regim al
terorii teocratice - drept „cel ce se îneacă”: „În ul-
timele sale clipe/cel ce se îneacă/oferă balonașe de
aer/lumii întregi”.
■
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
31
însemnări din La Mancha
| Mircea Moț
O gospodărie
din Câmpia Dunării
Se dedică lui Alexandru Pavel Horga
ntr-o carte publicată pe la sfârșitul anilor 90,
Andrei Oișteanu prezenta un model utopo-
grafic al satului arhaic și tradițional, pornind
de la ideea că pentru individ sau familie „un
centru consacrat și stabilit într-un mod magi-
co-ritual consacrat” (Andrei Oișteanu, Mythos &
Logos, București, Editura Nemira, 1997, p. 156)
este vatra în jurul căreia gravitează casa, pridvo-
rul, ograda, satul și țarina.
Începutul romanului Moromeții oferă o
imagine sugestivă a gospodăriei țărănești: „Cât
ajunseseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre
copii, se dăduse jos din căruță, lăsase pe alții să
deshame și să dea jos uneltele, iar el întinsese pe
prispă o haină veche și se culcase peste ea ge-
mând. La fel făcuse și al doilea fiu, Nilă; intrase
în casă și după ce se aruncase într-un pat, înce-
puse și el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca
și când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim,
se furișase în grajdul cailor, se trântise în iesle să
nu-l mai găsească nimeni, iar cele două fete, Tita
și Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde.
Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete,
tatăl, trăsese căruța sub umbra mare a celor doi
salcâmi de lângă poarta grădinii și apoi ieșise
și el la drum cu țigarea în gură (...). Moromete
stătea pe stănoaga podiștei și se uita peste drum.
Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar
pe fața lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi
cineva... Oamenii însă aveau treabă prin curți, nu
era timpul de ieșit în drum”.
O cunoscută secvență a romanului surprin-
de interiorul casei, vatra, focul și masa ocupând
un loc important: „Cât ieșeau din iarnă și până
aproape de sfântul Niculaie, Moromeții mân-
cau în tindă la o masă joasă și rotundă, așezați
în jurul ei pe niște scăunele cât palma. Fără să
se știe când, copiii se așezaseră cu vremea unul
lângă altul, după fire și neam. Cei trei frați vitre-
gi, Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau spre partea
dinafară a tindei, ca și când ar fi fost gata să se
scoale de la masă și să plece afară. De cealaltă
parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre
străchinile și oalele cu mâncare de pe foc, stă-
tea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitre-
gă a celor trei frați, iar lângă ea îi avea pe ai ei,
pe Niculae, pe Ilinca și pe Tita, copii făcuți cu
Moromete. (...). Moromete stătea parcă deasu-
pra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua
odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare.
Toți ceilalți stăteau umăr lângă umăr, înghesuiți,
masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schim-
base de pe vremea primei lui căsătorii, deși nu-
mărul copiilor crescuse. El ședea bine pe pragul
lui, putea să se miște în voie și de altfel nimănui
nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se schimbe
masa aceea joasă și plină de arsurile de la tigaie”.
Moromete domină interiorul propriei case,
ea însăși un univers, o lume, așezat pe un prag cu
semnificațiile sale. Nu este pragul care despar-
te interiorul casei de afară, ci un prag interior,
dintre o tindă comună și o odaie la care accesul
este totuși limitat. Ivan Evseev reamarca faptul că
„strâns legat de simbolismul porții (ușii), pragul
(...) poate fi o trecere dintr-un spațiu profan în
unul sacru” (Ivan Evseev, Dicționar de simboluri,
București, Editura Vox, 2007, p. 338). Pragul îi
conferă o autoritate lui Moromete, de care perso-
najul este conștient: el îi stăpânește pe toți spiri-
tual, cu privirea.
Evocându-l pe Horia Bernea, Gabriel
Liiceanu amintește plăcerea cu care artistul vor-
bea despre pridvorul casei țărănești: „În curtea
unui țăran mi-a vorbit minute în șir despre mi-
nunea care e pridvorul ca spațiu de mijlocire în-
tre «afară» și «înăuntru»”. În romanul Moromeții
rolul acestui spațiu „de mijlocire” îl are prispa,
locul unde dorm Nilă și Birică și unde este aș-
teptat Moromete de cei doi agenți fiscali: ei nu
îndrăznesc, deocamdată, să intre în casă, dar
stau pe prispă afișându-și autoritatea. Pe aceeași
prispă sunt surprinși Niculaie și Ilie Moromete,
într-o secvență semnificativă a romanului.
Dacă în ogradă nu se consumă evenimente
deosebite, se cuvine menționată în schimb gră-
dina. Intrarea în grădină pare să primească va-
loarea unei inițieri pentru Nilă, care își urmează
tatăl trecând printr-o poartă ce metamorfozea-
ză. Pe de altă parte, în aceeași modestă grădină,
tatăl și fiul sunt înfiorați de sentimentul morții:
„Nilă intră sub șopron după secure. Moromete
deschise poarta grădinii și-i făcu iarăși semn să
vină după el. Deodată se opriră amândoi. Un glas
lung începu să se jelească pe undeva pe aproape,
urmat apoi de altele. - Ce făcuși, Ioane, cui mă
lăsași, de ce muriși, Ioane? se auzea bocetul”. Mai
mult însă, grădina este locul în care Moromete se
definește pe sine prin tăierea salcâmului. Pentru
ceilalți, salcâmul este o prezență aproape mitică,
un reper, bine individualizat: „Toată lumea cu-
noștea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fi-
ece primăvară și-i mâncau florile, iar în timpul
iernii jucau mija, alegându-l ca loc de întâlnire.
Toamna viroaga se umplea cu apă, iar în timpul
iernii îngheța. Când erau mici, Paraschiv, Nilă și
Achim curățau șanțul de zăpadă și gloduri și ne-
tezeau cea mai lungă gheață de prin împrejurimi.
Lunecușul pornea de undeva din susul grădinii
și se oprea la rădăcina copacului. În fiecare iarnă
era aici o hărmălaie nemaipomenită. Ajungând
la capătul ghețușului, vrând-nevrând, copiii îm-
brățișau tulpina salcâmului, lipindu-și obrajii în-
fierbântați de scoarța lui neagră și zgrunțuroasă.
Primăvara, coroana uriașă a salcâmului atrăgea
roiuri sălbatice de albine și Achim se cățăra am-
bițios în vârful lui să le prindă. Salcâmul era cu-
rățat de crăci în fiecare an și creștea la loc mai
bogat”. Tăind salcâmul, Moromete se desparte
de un mod de a gîndi, devine într-adevăr cel din
urmă țăran. De aceea, tăierea pomului este un
lucru firesc, de care se miră doar proștii, după
cum îi răspunde el lui Nilă.
În sat, Moromete este prezent în poiana fie-
răriei lui Iocan, un centru simbolic, locul în care
personajul se dezvăluie pe deplin, dar și un loc în
care Din Vasilescu încredințează artei trăsăturile
esențiale ale personajului, fără a neglija fapul că
în această poiană se reține dorința lui Moromete
de a fi în alt univers, al marelui centru care este
Capitala.
În sfârșit, Moromete este suprins la piatra
de hotar, loc cu atât mai semnificativ cu cât în
„structurile duale sau în cele tripartite ale lumii,
specifice culturilor arhaice și tradiționale, orice
limită (graniță, frontieră, hotar) este un semn al
discontinuității spațiului, fie pe orizontală, fie pe
verticală. Hotarul desparte, dar și unește zone și
nivele diferențiate valoric; marchează momentul
de echilibru și de cumpănă, conține, concentrată
în sine, energia ambelor spații polare, antagonis-
te sau complementare, de unde rezultă ambiva-
lența sa, adică echivocul valoric al acestui sim-
bol” (Ibidem, p. 188). Ivan Evseev menționează
însă și altă semnificație a hotarului: „Orice tre-
cere înseamnă schimbare, ce poate fi în bine sau
în rău” (Ibidem, p. 188). Moromete nu este rupt
de lume, dar vine la hotarul acesta deplasându-se
dinspre un centru simbolic, al casei, al fierăriei
lui Iocan, spre margine, de unde începând se în-
tinde lumea, nu obligatoriu agresivă, dar cu sigu-
ranță altceva. Gânditorul de la Siliștea Gumești
este suprins într-o anumită ipostază: „Stătea pe
piatra de hotar cu capul în mâini și încerca să dea
de curgerea până mai ieri a gândirii sale liniști-
te, îndârjit și hotărât să nu cruțe nimic pentru a
o regăsi, simțind că înstrăinarea de ea ar aduce
întunericul și că moartea n-ar fi mai rea decât
atât. Nu se întâmplase nimic atât de cumplit în-
cât să nu fie repus totul sub lumina vie a minții.
Nu cumva timpul era undeva același? Nu cum-
va trecerea lui era egală și dacă o dată te ocrotea
fărâmițând primejdia, când te credeai scăpat îți
distrugea de asemenea speranțele clădite peste
legea lui? Nu cumva copiii de aceea sunt copii,
ca să nu-și înțeleagă părinții, fără ca mai întâi să
se rătăcească, și de aceea părintele e părinte, ca
să-i ierte și să sufere pentru ei? (...) Mi-au spus
ei mie ceva să le dau și nu le-am dat? A cerut
cineva ceva de la mine și eu am spus nu? Mi-a
arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe
care eu să-l fi ocolit fiindcă așa am vrut eu? S-au
luat după lume, nu s-au luat după mine! Și dacă
lumea e așa cum zic ei și nu e așa cum zic eu, ce
mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde!
Întâi lumea și pe urmă și ei cu ea”.
Aș vrea să reamintesc un scurt fragment de-
scriptiv, de după tăierea salcâmului: „Salcâmul
tăiat străjuia însă prin înălțimea și coroana lui
stufoasă toată partea aceea a satului; acum totul
se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși,
arătau bicisnici. Cerul deschis și câmpia năpă-
deau împrejurimile”. De data aceasta, seara cu
sugestiile ei, câmpia, aceeași amenințătoare câm-
pie, și întunericul cu norii săi de ploaie proiec-
tează asupra personajului o umbră amenințătoa-
re. Personajul se întoarce acasă, la „centrul” său,
unde, după cum știm deja, el nu se va regăsi pe
sine: „Se apropia seara. Câmpia își lăsa în jos, ne-
simțit, pleoapa ei uriașă. La răsărit era întuneric,
se vedeau urcând nori de ploaie. Când, într-un
târziu, se uită în jurul său, își duse mâna la frun-
te, se clătină câteva clipe, apoi își reveni și porni
încet să se întoarcă acasă”.
■
32
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
crochiuri
Cristina Struțeanu
Fetele Pădurii (III)
Și acea Cipriană, la care nu prea mai îndrăz-
neau să privească în față, ea de una singu-
ră, avusese putere mai mare decât ele, cele
multe.
— Ei bine, acum coborâți și spuneți jandar-
mului din vale, de la post, că eu v-am trimis, hmm,
la rugămintea lui. Și l-ați deslușit pe cel ce-a ucis
la stână, pe care-l căuta de mult. Eu nu-i cunosc
pe toți de pe dealurile astea și... m-am folosit de
voi, ca să-l recunoașteți și să-l numiți. Ați înțeles?
Asta-i tot. Aa, mai e ceva. Sigur. Povestea mea. Ați
plesnit de curiozitate, mă rog.
Da, sunt Cipriana, dar nu cea Mare, cea de
care fusese băiatul acela îndrăgostit. Tare aș vrea
s-o fac pe scurt. Relatarea asta. Ceaca - paca. Și să
puneți de la voi cuviiințe în plus. Cum v-o tăia ca-
pul. Esența o s-o prindeți pe urmă, treaba voastră,
de veți fi în stare.
Ah, era să uit. Bineînțeles că aici da, iar da, se
trece peste marginile firii obișnuite. Aia de-o pipă-
im, o vedem, o auzim, o putem gusta, ce mai...; e
mult mai mult. De fapt, e mai cuprinzătoare în-
treaga fire, eheei. Chiar dincolo de închipuire.
Aici se pot deschide porți și te strecori, ajungi să
cunoști. Ți se dau chei. Unii numesc asta magie
sau vrajă. De parcă ar conta numele!
Iar alții spun, dimpotrivă, că există formule
și rituri, alcătuite de demuuult, dar totul trebuie
să aibă un anume ritm. Un puls interior, pe ca-
re-l simțim doar ciulind urechea la o știutoare, la
o înaintașă. De obicei o bătrână-bătrână. Mai fără
dinți, care stâlcește vorbele, când probozăluiește,
de. Se fură. Nu se frunzăresc cărticele de folclor.
Cu descântece „culese” de alții. Până nu simți cum
ți se încrețește pielea, ți se zburlește părul, când
asculți pe furatelea, n-ai deprins nimic. Totul e de-
geaba, e de carton, nu-i viu. Și de aia nu v-a ieșit
vouă. Și din cauza pe care v-am spus-o de la bun
început. Aceea e baza de fapt. Motivul.
— Asta-i bună! Dar tu, tu cum de-ai reușit?!
Vrei să spui că ești. virgină?! Cipriana, care-oi fi,
Mică, Mare, ești fecioară?! Asta-i prea de tot! în-
drăznise Îndrăzneața. Nu se putuse abține. Sărise
în sus pur și simplu.
— Ei bine, nu sunt nici Cipriana Mică, nici
Mare, ci. Mijlocie. Un fel de miez al lor. Fiindcă
au mai răsărit Cipriane prin păduri și după
mine. Ciprienuțe miculuțe. De parcă s-au clo-
nat. Câteodată ai crede că sunt licurice. Fiindcă
mici de tot, abia venite de Dincolo, izvoresc un
fel de lumină. Sunt ființișoare de lumină bebelușii.
Acum, chiar s-a descoperit că au un soi de biolu-
miniscență. Așa o numesc savanții. Știința află azi
ce cunoșteau babele dintotdeauna. Dar n-o văd
toți oamenii lucirea asta, doar unii care. E altă și
altă poveste. Iarăși.
Și dacă sunt sau nu fecioară, nu vouă am să vă
dau socoteală! Chestiune închisă. Nu vi se pare că
ați devenit chiar obraznice?!.
Iar pe Dragobete, Radu-Dragobete, eu l-am
îndepărtat de aici. Am făcut-o pentru mine. Să
pun un ocean între noi. Și două oceane, de se poa-
te. Ca să-mi crească dorul. Să mă topească. Să-l
am drag mereu, să-l cred Prințul din poveste, nu
flăcău obișnuit, om ca toți oamenii. Să nu-l pot
uita, nici amesteca cu vreun altul. Nu numai că-
mi ajunge, dar e mai mult decât orice. Decât ori-
ce dragoste lumească. Nu-mi mai trebuie nimeni.
Asta-i.
Am făcut-o și pentru el. Că nu știu defel unde
a ajuns și nici nu vreau să-l aflu ca voi. V-a sucit
capetele tocmai fiindcă-i de neajuns, de neaflat, de
neatins. Ce s-ar fi făcut, dacă dădeați năvală peste
el? Și așa era ieșit din rândul lumii. L-am salvat,
gonindu-l. Să-l păstrez pur. Abia astfel are valoare.
N-aveți voi habar de așa ceva. Înc-o taină. Ce să
vă fac? Clar-văzătoare fiind, cum mi s-a dat în dar,
nu vreau să-i descopăr locul.
— Zău dacă se înțelege vreun pic! Zău! Nimic,
nimic. Adică el o iubise pe Cipriana, sora ta cea
mare, și nu fusese lăsat s-o ia de nevastă. Nu? Era
un pic autist de felul lui, din naștere, se știe, avea și
un ADHD ușor, iar se știe. Sunt termeni noi, dar,
ce să vezi, i-am auzit toate în vremea din urmă. Ni
s-a destupat mintea la de-al de astea. Ne și place să
le aflăm. Ne dăm mari.
Îl pocnise, culmea, și-o amnezie, - bietul, că
fain bărbat se mai făcuse, - atunci când plecase
întâia oară. Când călătorise în străinătate, să-l ca-
ute pe fiul Ciprianei Mari. Că ea se căsătorise
în lipsa lui, când el făcea armata. Și încet-încet,
devenise foarte rea, rece și dominatoare, Cipriana
aia. Cea dintâi. Îi distrugea pe cei apropiați.
Din grupul de fete întrebările începură să țâș-
nească încrucișat, precipitat. Se vârau toate în vor-
bă, mărind harababura. Și tensiunea. Locului nu
părea să-i priiască defel și, din ce în ce, se porniră
să cadă frunze cu ghiotura. Curgeau aproape ca
o ploaie. Dar una bicisnică, nemernică, ce părea
că va despuia fagii, paltinii sau arțarii. Va așterne
pe jos covor din frunzișul lor răsucit. Sau roșcat
și înțepător din acele pinilor și molizilor, tisei și
cedrilor.
Ștefan Pelmuș
Cruce, 58x43 cm
— Cică s-a făcut, la oraș, foc de feministă
Cipriana Mare. E adevărat? Mare ispravă!
— După ce ne comanda să purtăm mască,
mai acum, când cu covidul ăla, și pe urmă să ne
vaccinăm cu de-a sila.
— Când a aflat ce s-a petrecut, a dispărut. Nu
mai dai de ea cu una cu două. Chiar așa, unde mai
e?!
Și, după o pauză, niște tusete, s-au pornit iar.
Le stăpânea înverșunarea. Patimă grea.
— Parcă tu n-ai făcut tot felul de cursuri, te-ai
școlit zdravăn. Numai că ai hotărât că nu-i de tine
la oraș, te-ai întors aici și se pare că nu vrei să mai
pleci, nu?
— Dar cândva trăiați împreună voi două.
Cipriana Mare și cu tine, de-ți zici acum Cipriana
Mijlocie, fostă cea Mică. Ei! Fie și așa. E clar de ce
ție nu-ți putea face rău. Ai puteri nebănuite. Le-
am văzut toate cu ochii, adineauri.
— Deci, nu voiseși s-o părăsești pe Cipriana
Mare. Îi creșteai copilul. Așa-i? Așa umblă vorbe-
le. Dar tu îl iubeai pe el, așa-i? Și l-ai adus înapoi,
așa-i?
— Ajunsese prin mijlocul Europei căutând
băiețelul. Dar tu, văzătoare precum ești, ai dat de
el.
— Așa curge povestea pe care o știm toate.
Numai că nu fix la fel. Fiecare are varianta ei. Mare
zăpăceală. De ce i se spunea Zgrumbirul, doar nu
era nume?
— Bineînțeles. Era poreclă. I se trăgea de la o
doamnă la care lucrase șindrila pe casă. Și vorba
a rămas lipită de el, fiindcă ceilalți băieți au luat la
purtare zgrumbireala, că le plăcuse cum suna. Era
fistichiu cuvântul și-n fond i se potrivea lu’ Radu
al nostru. Hmm. De la doamna aia ne vine, cred,
și interesul ce am început a-l stârni. Că scrisese o
cărticică despre noi. „Fetele pădurii” îi zicea. O fi,
n-o fi, nu mai știu.
— Dar de ce i-ai spus lui - Dragobete? Doar
tu l-ai omenit cu numele ăsta de legendă. Ce iubi-
re mai e și asta?! Cipriană Mijlocie, mierie, miezu-
rie. Așa-ți place, așa ți-om zice. Precum poftești.
— Păi, chiar legendă e. Una făcută, nu năs-
cută. Scrisă și publicată. De domnii cu folclorul
și istoria-protoistoria. Nu-i defel coborâtor din
Dochia. Nu-i fiul ei. E o invenție povestea acelui
Dragobete și a fiicei lui Decebal, îmbătrânită și
numită Baba-Dochia. O legendă care vrea să se
opună știți voi cui, lui Valentine’s Day, cel comer-
cial, răsărit de peste ocean.
E un flăcău de sat Dragobete, bineînțeles,
unul lovit de soartă, cu leuca, om bun peste poate,
dar un pic tăntălău. Prostea viril rău, hăhăind și
drăgostindu-se pe dealuri și pe văi. Fără oprire.
Ăsta-i Dragobete adevăratul din poveștile popu-
lare. Se luase după păsărele ciripitoare, la vremea
nuntirii lor, atunci la sfârșit de februarie și prag de
martie. S-a rătăcit, n-a mai știut să se întoarcă și
fetele, proaste și ele, îl tot caută și-l îmbie înapoi.
Ca voi acum. Ca să se ia de mână, perechi-pe-
rechi, fete și băieți. Să culeagă floricele pe câm-
pii.
Și Radu îi călca nițel pe urme. Simplu și lim-
pede de ce-ul meu. De ce l-am numit Dragobete.
Am terminat cu voi de-acum. Ce-o mai fi, ce mai
puteți afla, să întrebați Baba din străfund de co-
dru. Nu știe nimeni mai mult și mai multe decât
ea. Haaai, Cerbulean!
(Va urma)
■
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
33
muzica
| Virgil Mihaiu
Festivalul
studențesc ENSEMBLE,
la Academia Națională
de Muzică din Cluj
Printre nenumăratele evenimente demne
de interes organizate, în flux continuu, de
Academia Națională de Muzică G. Dima din
Cluj-Napoca, acum un an fu inaugurat Festivalul
ENSEMBLE, purtând subtitlul Zilele muzicii ca-
merale studențești. Conf. univ. dr. Marta Cârlejan,
inițiatoarea și coordonatoarea manifestării, și-a ar-
gumentat cu naturalețe demersul: e necesar ca stu-
denților cu aptitudini speciale pentru genul cameral
să li se ofere șansa de a se prezenta publicului într-un
ambient cât mai stimulativ. În cazul de față, vorbim
de ospitaliera Sală Studio a ANMGD. Într-adevăr,
cele trei gale ne-au oferit un florilegiu de formații
camerale, impresionante atât prin abundență (în
program figurau 20 de formule de agregare - de la
duo la cvintet), cât și prin remarcabila calitate a pre-
stațiilor scenice.
De la prima vedere, frapează sofisticarea, diver-
sitatea și discernământul repertoriului, totalmente...
imun la concesii. De exemplu, în gala inaugurală
au fost interpretate Sonata pentru vioară și clave-
cin în Fa minor de J.S. Bach, Cvartetul pentru două
viori, violă și violoncel, op. 18, nr. 1 de Beethoven,
Cvartetul pentru pian, vioară, violă și violoncel în Sol
minor de Brahms, Dans macabre pentru două piane
de Camille Saint-Saens, Cvartetul pentru două viori,
violă și violoncel nr. 5 de Antonin Dvorak și cel pen-
tru componență instrumentală identică datorat lui
Maurice Ravel. Seara s-a încheiat cu o plăcută sur-
priză: un cvartet de saxofoane (prezență inedită la
ANMGD, girată de junele profesor Aurelian Băcan,
el însuși un briant clarinetist și compozitor), ce a in-
terpretat Suita helenică a spaniolului Pedro Iturralde
(1929-2020). Vorbim despre un muzician consacrat
de jazzologia europeană drept părintele așa-numitu-
lui flamenco jazz, un stil ce avea să-și demonstreze
fertilitatea în ultima jumătate de secol.
Gala a doua a furnizat noi oferte apetisante:
Trio-ul op. 11 de Beethoven - interpretat de vio-
lonistul Sebastian Alexandru Erhan, violoncelista
Sara Niculescu și pianista Estera Forogău, repre-
zentând clasa profesoarei de muzică de cameră
Marta Cârlejan; Trio elegiac de Serghei Rahmaninov,
cu Bianca Stănescu/pian, Elisabeta Lita/vioa-
ră, Dorotheea Lita/violoncel, de la clasa conf. dr.
Cipriana Gavrișiu; un cvartet alcătuit exclusiv din
contrabasiști, de la clasa lect. univ. dr. Robert Gyorgy,
grup în care l-am recunoscut pe diligentul student
al cursurilor mele de Estetica Jazzului, Alexandru
Țârc; incitantul cvartet de pecuție alcătuit din David
Kaszta, Dan Flueraș, Zoltan Malnasi și recenta re-
velație a jazzului clujean, bateristul și vibrafonistul
Marc Pocola - toți de la clasa lect. univ. dr. Emil
Simion; Trio cu pian, op. 8 de Dmitri Șostakovici,
cu Maria Bușecan/vioară, Naomi Cusursuz/violon-
cel, Daria Macarie, de la clasa prof. univ. dr. Vera
Negreanu; Suvenir, suită de balet pentru pian la pa-
tru mâini de Samuel Barber, interpretată de Sânziana
Țârc și Tim-Patrick Thieme; Passacaglia pentru vioa-
ră și violă de Johan Halvorsen, cu Antonie Malcoci
și Călin Nistreanu, de la clasa excelentului violonist
Francesco Ionașcu; în fine, un aranjament pentru
cvintet de suflători, al Uverturii la opera Forța des-
tinului de Verdi, reunindu-i pe studenții Iasmina
Palage/flaut, Ioan Turc/oboi, Sergiu Rațiu/clarinet,
Marian Forminte/corn și Fabian Dudaș/fagot, cu to-
ții studenți ai aceluiași june maestru Aurelian Băcan.
A treia gală s-a deschis cu un mini-recital al
cvartetului de ghitare coordonat de Tudor Gliga, de
la clasa profesorului Constantin Andrei. Dintre cele
trei piese, cea mai prizată fu ultima - Oyun de Carlo
Domeniconi - probabil și datorită unei dinamici mai
apropiate de cutumele postmoderne. Adaug o men-
țiune specială pentru, să-l numim așa, prim-ghita-
ristul Mihai Onceanu. Lucrarea Rosamunde de Franz
Schubert a beneficiat de interpretarea cvartetului
alcătuit din Ahmad Shikh-Sleman/vioară, Oana
Nedelea/vioară, Timeea Hăpăianu/violă, Adrian
Lup/violoncel, evidențiind atmosfera bucolică, evo-
cările peisagistice și decorativismul romantic, speci-
fice muzicii central-europene din perioada scurtei
vieți a compozitorului austriac. Încă o marcantă re-
ușită a clasei conduse de Aurelian Băcan a fost Trio
pentru clarinet, violă și pian al sclipitorului compozi-
tor francez Jean Franțaix (1912-1997), în interpreta-
rea empatic-omogenă conferită de Cristian Ciolacu/
clarinet, Laurenția Cocieru/violă și Ioan Mihăilescu/
pian. O compoziție în care tonalitățile ludice, îmbiba-
te de humor galic, parcurg subtile tranziții între stări
de spirit contrastante, cu permanenta precauțiune de
a nu-și ambeta publicul. Liniile mlădioase ale clari-
netului se combină în delectabile unisoane timbrale
cu viola și cu sprințarele intervenții contrapunctice
ale pianului, într-o curgere firească, evitând elegant
orice bruscări sau disonanțe inoportune. Binevenite
fură apoi Introducere și Allegro pentru două piane de
Maurice Ravel, abordate de Adrian Farcaș și Sofia
Cvartetul de coarde feminin, alcătuit din Rubin Szabo,
Silvana Ghermet, Laurenția Cocieru, Maria Dumitru
Cristian Ciolacu/Clarinet, Laurenția Cocieru/Violă, Ioan Mihăilescu/Pian
Shikh-Sleman, mai ales că era vorba despre un com-
pozitor pe care Jean Franțaix și-l luase drept model
încă din copilărie. Cei doi tineri pianiști ai clasei
profesoarei Cipriana Gavrișiu au redat cu sensibi-
litate vaporoasele armonii ale atmosferei raveliene.
Cătălin Sidorov, Oana Ardelean-Ineuan și Evelina
Caterenciuc, studenți ai aceleiași clase Gavrișiu, ne-
au condus în universul imprevizibil-idiosincrasic
al compozitorului Bohuslav Martinu (1890-1959).
Piesa acestuia, Sonată pentru două viori și pian, are
aparența unei fugi, quasi-continue, în căutarea unui
țel de neatins, amintind de agitata viață a compozito-
rului pendulând între Cehia natală, Europa, Statele
Unite și retur.
Un veritabil grand finale ne-au oferit compo-
nentele Cvartetului de coarde format din Rubin
Szabo, Silvana Ghermet, Laurenția Cocieru, Maria
Dumitru, reprezentând clasa lect. univ. dr. Traian
Boală, el însuși un violist de elită. Cele patru tinere
instrumentiste și-au demonstrat deplinul profesio-
nalism prin interpretarea conferită tulburătorului
Cvartet pentru două viori, violă și violoncel nr. 8 de
Dmitri Șostakovici. Compozitorul, îndeobște con-
siderat a fi cel mai important simfonist al secolului
XX, și-a exercitat și în această lucrare genialitatea
(justificând astfel posibile comparații axiologice cu
cvartetele de coarde ale lui Beethoven, raportate și
la creațiile simfonice ale ambilor creatori). O muzică
a cărei splendoare melodico-armonică izvorăște din
tenebrele unei acute suferințe. Ființa umană, con-
damnată ireversibil la moarte și la vicisitudinile care
o preced, își află într-o asemenea capodoperă reflec-
tarea condensată a tragismului existențial și a luptei
sale eroice de a-și autodepăși condiția. Caracterul
autobiografic e subliniat și de faptul că prima dintre
cele cinci mișcări se deschide cu motivul DSCH -
monograma muzicală a lui Șostakovici -, reluată și
în mișcările subsecvente. Compozitorul recurge la
citate, modificări bruște ale climatului afectiv, rit-
muri frânte, exploatarea ambitusului dinamic - o
multitudine de elemente ce creează un dramatism
împins la extrem. Către final, peste un sumbru su-
net-pedală se suprapun la intervale regulate rafale de
sunete la unison, ca un fel de ineluctabilă amenințare
cu violența. Dintr-o mărturie a marelui violoncelist
Mstislav Rostropovici aflăm că, după conceperea lu-
crării (în iulie 1960, la Dresda), Șostakovici i-a dat să
asculte o înregistrare a repetițiilor la aceasta, inter-
pretată de Cvartetul Beethoven. Cu lacrimi în ochi,
compozitorul i s-a confesat: „În fine, am scris o ope-
ră ce aș dori să fie cântată la înmormântarea mea.”
Nivelul excepțional al profesorilor și studenților
Academiei Naționale de Muzică din Cluj-Napoca
și-a aflat o nouă atestare prin acest original festival,
al cărui avânt merită să fie susținut și perpetuat pe
mai departe, în pofida inerentelor adversități din lu-
mea (deloc armonioasă) a timpurilor noastre.
■
34
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
Urmare din pagina 36
Simbolismul creștin în
pictura lui Ștefan Pelmuș
Ștefan Pelmuș	Heruvim, 120x60 cm
compus din numeroase forme care creează o puz-
derie de scene, legate însă într-un discurs plastic
ce are nevoie de toată atenția și comprehensiunea
spectatorului. Fascinația constă așadar și în dez-
legarea misterelor care învăluie fiecare lucrare în
parte. Iar această înțelegere este facilitată de „di-
alogul” simbolurilor în care abundă pictura lui
Ștefan Pelmuș. Pocalul, crucea, piroanele, peș-
tele sunt indicii incontestabile pentru interpre-
tarea lucrărilor în cheie spirituală, creștină. La
care se adaugă titlurile alese de pictor: „Înălțare”;
„Iconostas”; „Prapor”; „Heruvim”; „Pomul vieții”;
„Grădina Raiului”; etc.
Chiar dacă doar una dintre lucrările care
ilustrează acest număr al Tribunei poartă nume-
le de „Iconostas”, toate tablourile fac trimitere la
ideea de catapeteasmă. Este evident că artistul nu
practică o pictură figurativă, însă nu trebuie uitat
faptul că o icoană nu este legată de arta portretu-
lui, fiind, înainte de toate, o reprezentare a reali-
tății transcendente și suport al meditației, aflată
la limita dintre lumea senzorială și cea spirituală.
Unul dintre simbolurile repetitive în lucrări-
le lui Ștefan Pelmuș este pocalul, cupa mai mult
de jumătate plină. În contextul mesajului promo-
vat de artist, este cât se poate de clară referirea la
cupa euharistică (a împărtășaniei), care conține
„Trupul și Sângele lui Hristos” („Cel ce mănâncă
Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșni-
că...”, Ioan, 6.54). Sau la „paharul” ca destin al
omului hărăzit de Dumnezeu („Părintele Meu, de
este cu putință, treacă pe-alături de Mine paharul
acesta!”, Matei, 26.39).
Imaginea crucii este de asemenea frecventă.
Artistul, în spiritul tradiției creștine, condensează
în acest simbol patimile Mântuitorului și speranța
omului religios la mântuire. Acolo unde este cru-
cea este și Cel Răstignit, acolo unde tronează ima-
ginea suferinței există și speranța.
Câteva lucrări poartă numele „Totem”, iar alte-
le sunt intitulate „Heruvim”. Interpretarea poate fi
aceeași, pentru ambele serii. Heruvimii, în ierarhia
cerească, sunt așezați în imediata apropiere a lui
Dumnezeu, ceea ce sugerează posibilitatea de a-L
„cunoaște” pe Dumnezeu; iar una dintre semnifi-
cațiile cuvântului totem este aceea de înger păzitor
sau de putere tutelară. În strânsă consonanță cu
aceste lucrări vine un alt tablou, denumit „Bolta”.
Realizat pe o bază pătrată, peste care, tăind colțuri-
le pătratului inițial se suprapune altă formă pătra-
tă, apoi o alta, în mijloc conținând o succesiune de
cercuri, ca un drum labirintic, duce cu gândul la
cupolele marilor catedrale, sugerând, prin cromati-
că, linii și simboluri, legătura cerului cu pământul.
„Omul din timpul Renașterii căuta în pictu-
ră valoarea ei figurativă, omul zilelor noastre cere
Ștefan Pelmuș
picturii expresivități morale” - spunea în epocă,
într-unul dintre eseurile sale, cunoscutul colec-
ționar și critic de artă K. H. Zambaccian. Cu si-
guranță însă, în oricare dintre perioadele istori-
ei sale, arta plastică, în speță pictura, s-a adresat
direct, vizual consumatorului său, care s-a oprit
și i-a apreciat pe acei creatori în opera cărora s-a
regăsit cu propriul său mod de raportare la lume.
În arta lui Ștefan Pelmuș se poate regăsi atât spec-
tatorul care caută un univers pictural debordant
de simboluri provocatoare pentru ochi și minte,
generator de ambiguități neașteptate care promit
descoperirea unor semnificații ascunse; cât și ace-
la care, pentru a se bucura de senzații și emoții
vizuale în fața unui tablou, are nevoie de o cro-
matică spectaculoasă. Pentru că pictorul este, în
acest caz, un maestru al subtilităților inefabile
care provoacă prin „manuscrisul” plastic origi-
nal (lucrările chiar pot fi citite ca un pergament
vechi cu simboluri) un fluid spiritual și o stare de
beatitudine în lăuntrul privitorului. O calitate rară
care ar trebui să ne amintească faptul că, cel mai
adesea, nu-i judecăm pe artiștii contemporani la
justa lor valoare.
■
Ștefan Pelmuș
Cronos (2), 120x35 cm
TRIBUNA • nr. 500 • 1-15 iuiiE 2023
35
plastica
sumar
semnal	
Alexandru Sfârlea „Tristețea aspră ca o cămașă de forță”	2
editorial	
Mircea Arman Tribuna 500	3
filosofie	
Viorel Igna Elogiul Intelectului (II)	4
Vasile Zecheru Temeiuri ale gândirii occidentale după Anton Dumitriu (II)	6
diagnoze	
Andrei Marga Cunoașterea lumii trăite	8
eseu	
Iulian Cătălui Sensul tragic al istoriei în opera lui Emil Cioran (I)	11
Iulian Chivu Irealul sub tensiunea ipotezelor	12
Nicolae Iuga Iluminismul etic al lui Immanuel Kant (III)	14
Isabela Vasiliu-Scraba Demnitatea metafizică a narațiunii: Mircea Eliade, La Țigănci	15
istoria literară	
Radu Bagdasar Din subteranele creației (XI)	19
social	
Adrian Lesenciuc Inteligența emoțională salvatoare	21
juridic	
Ioana Maria Mureșan Despre regimurile matrimoniale	22
opinii	
Laura Poantă Între amăgire și impostură	24
poezia	
Oxana Gherman	25
proza	
Constantin-Andrei Pătrăucean Înainte ca noaptea să devină transparentă	26
cărți în actualitate	
A.I.Brumaru Spiritul și spada	29
Adrian Dinu Rachieru Călătorind prin viață	30
cartea străină	
Ștefan Manasia Să (re)citim poesia la umbra chiparoșilor	31
însemnări din La Mancha	
Mircea Moț O gospodărie din Câmpia Dunării	32
crochiuri	
Cristina Struțeanu Fetele Pădurii (III)	33
muzica	
Virgil Mihaiu Festivalul studențesc ENSEMBLE, la Academia Națională de Muzică din Cluj	34
plastica	
Ani Bradea Simbolismul creștin în pictura lui Ștefan Pelmuș	36
Tiparul executat de: TIPOGRAFIA ARTA Cluj
Ani Bradea
Simbolismul creștin în
pictura lui Ștefan Pelmuș
n bogata și luxurianta lume a artiștilor plas-
tici contemporani, numele lui Ștefan Pelmuș
se evidențiază distinct, grație originalității
universului său pictural, a unui limbaj plastic pro-
priu găsit timpuriu (o șansă extraordinară de care
puțini colegi de breaslă s-au putut bucura), păstrat
cu succes până astăzi.
Absolvent al Academiei de Arte Plastice
„Nicolae Grigorescu” din București (secția pictu-
ră, promoția 1972), Ștefan Pelmuș este membru al
Uniunii Artiștilor Plastici din România încă din
anul 1980. De-a lungul timpului a fost prezent
în numeroase expoziții personale sau de grup,
atât în România cât și în străinătate, în țări pre-
cum: Ungaria, Austria, Germania, Franța, Belgia,
Anglia, Italia, Turcia, Canada, etc. A fost distins cu
premii prestigioase, printre care Premiul Uniunii
Artiștilor Plastici pentru Pictură, București, 1995;
Premiul Bienalei de Artă Fundația „Soleil de L’Est”,
Tours, Franța, 2002 sau Premiul Muzeului de Arta
Chișinău, „Saloanele Moldovei”, 2003. Lucrările
sale se află în colecții particulare din Romania,
Franța, Germania, Elveția, Israel, S.U.A., Canada,
Austria, Chile, Brazilia, Regatul Unit, Belgia, etc.
Ajuns în fața unui tablou semnat de Ștefan
Pelmuș, privitorul este fascinat, în primul rând, de
o cromatică luminoasă, vie, care transmite o stare
de bucurie exuberantă (după cum s-au exprimat
și alți comentatori ai operei artistului). Suprafețele
plane, de fond, ale lucrărilor, în forme pătrate,
dreptunghiulare, sau chiar triunghiulare, sunt co-
lorate în nuanțe de roșu, galben, albastru, verde,
chiar alb (foarte rar negru, sau culori întunecate),
peste care pictorul așază un univers miniatural,
Continuarea în pagina 35
Ștefan Pelmuș
Totem, 70x70 cm
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 55,8 lei - trimestru, 111,6 lei - semestru, 223,2 lei - un an, prin mandat poștal pe
adresa redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui
abonament pe un cu o singură expediere pe lună este de 402 lei.