semnal
TRIBUNA
Director fondator:
Ioan Slavici (1884)
Publicație bilunară care apare sub egida
Consiliului Județean Cluj
Consiliul consultativ al revistei
de cultură Tribuna:
Nicolae Breban
Andrei Marga
Adrian Miroiu
Gaetano Mollo
(Universitatea din Perugia)
Ilie Pârvu
Grigore Zanc
Redacția:
Mircea Arman
(manager / redactor-șef)
Ioan-Pavel Azap
Ani Bradea
Claudiu Groza
Ștefan Manasia
Oana Pughineanu
Aurica Tothăzan
Tehnoredactare:
Mihai-Vlad Guță
Redacția și administrația:
400091 Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1
Tel. (0264) 59. 14. 98
Fax (0264) 59. 14. 97
E-mail: redactia@revistatribuna. ro
Pagina web: www. revistatribuna. ro
ISSN 1223-8546
Responsabilitatea asupra conținutului textelor
revine în întregime autorilor
Pe copertă: Anamaria Daiana Matieș, Hora, acrilice pe
pânză, 60x80 cm
Altfel de dialoguri
ș Karen Panyan
Ieșirea
DIN CRIZE
ALTFEL DE DIALOGURI CU
ANDREI MARCA 4
m ■ ■
CREATDft
De-a lungul anilor, în aproape cincisute de
emisiuni de dialog realizate de TVR cu
profesorul Andrei Marga, au fost dezbă-
tute probleme de pe un spectru larg - de la econo-
mie, cunoaștere și politică curentă, trecând prin
reforme, la temele acute ale culturii din țară și din
lumea actuală și la noutăți editoriale de referință
universală. Emisiune de largă notorietate, arhiva
„Dialoguri cu Andrei Marga” rămâne o cronică
comentată în televiziunea acelor ani.
Într-o apariție editorială remarcabilă, volu-
mul Ieșirea din crize. Altfel de dialoguri cu Andrei
Marga (Editura Creator, Brașov, 2023), Karen
Panyan realizează un alt fel de dialoguri cu profe-
sorul clujean - dialoguri inedite pe teme privind
evoluția personală și cele mai stringente eveni-
mente din viața României și a lumii de astăzi.
Sunt dialoguri ce pun în lumină laturi aparte ale
vederilor celui intervievat. În volum sunt evaluări
ale istoriei, considerații privind războiul actual,
închiderea dosarelor războaielor „calde” și „reci”
din vremuri recente, reforma educației, crize-
le României actuale, posibilitățile de a le depăși,
starea Uniunii Europene, configurarea politicii
interne și externe, șansele relansării României,
construcția filosofică, etica universitară.
Volumul Ieșirea din crize. Altfel de dialoguri
cu Andrei Marga cuprinde dialoguri realizate în
decembrie-ianuarie 2023. Acestea sunt întregi-
te cu editoriale reprezentative pentru o viziune
asupra ieșirii din crizele actuale. În a treia parte a
volumului se publică date biografice și bibliogra-
fice. Volumul este însoțit de evaluări informate,
pătrunzătoare și la obiect semnate de persona-
lități de primă mărime ale publicisticii - Eugen
Uricariu, Cornel Nistorescu, Octavian Știreanu,
Bogdan Tiberiu Iacob.
Volumul pune mai departe în relief o voce
profilată, prin analize, conceptualizări și luări de
poziție, în cugetarea zilelor noastre și în cultura
și viața României actuale. Încheierea din partea
autorului volumului, Karen Panyan, este elocven-
tă: „Pe diferite căi de comunicare, unii susțin cu
tărie revenirea lui Andrei Marga în viața publică.
O veche înțelepciune spune că «totdeauna căile
Domnului sunt complicate». Iar deciziile perso-
nale, oricare ar fi, se împletesc oricum la nesfârșit
cu contexte imprevizibile și cu deciziile cetățeni-
lor”.
Redacția
2
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
editorial
Capacitate imaginativă
și imaginativ poietic rațional
la Aristotel - concilierea
neoplatonicilor cu acest tip
al gîndirii. Apropieri și
deosebiri din perspectiva teoriei
imaginativului uman (I)
■ Mircea Arman
n gîndirea Stagiritului universalul este dedus
din datele realității, din modul în care sen-
zația afectează simțurile individului. De aici,
gîndirea prelucrează „logic și cronologic” formele
inteligibile, obiectul pur al gîndirii care este forma
(morfe, eidos).
Și la nivelul intelectului operează perechea
conceptuală materie (capacitate imaginativă am
numit-o noi, acordîndu-i un sens mai larg)- for-
mă (imaginativ poietic rațional aprioric, acordîn-
du-i iar un sens mai larg și elaborat), ca atare in-
telectul este format din două părți, o parte pasivă
numită nous patheticos și o formă activă numită
nous apatheticos.
Nous patheticos este materie, adică pură poten-
țialitate, pe cînd nous apatheticos este act, ener-
geia, morphe, intelect activ. Teremenul de intelect
activ în sensul de nous poieticos, de intelect (ima-
ginativ poietic, n.n., M.A.) productiv, creativ, nu
apare la Aristotel ci, se pare, pentru prima oară, la
un discipol al acestuia, Alexandru din Aphrodisia.
Hegel1 crede că acest intelect poietic sau intelect
activ, pe care Stagiritul îl mai numește uneori și
nous theoreticos, este „punctul suprem”, acel ceva
privilegiat în care se unesc dynamis, energeia și
entelecheia. Acest ceva (substantia) absolut, ceea
ce este în sine și pentru sine, este ceea ce este și
nemișcat, imobil și etern „dar care în același
timp «pune în mișcare», este «activitate» pură,
actus purus.” 2 Noi numim acum acest lucru, mai
elaborat, drept imaginativ poietic ca fiind facul-
tatea apriorică a intectului prin care se face posi-
bilă lumea/lumile posibile inteligibile, raționale.
Scolasticii considerau că această activitate pură,
acest intelect activ este însuși Dumnezeu, iar alții
au denumit-o Primul Motor sau Primul Mișcător
Nemișcat. Și noi, prin dezvoltarea acestei struc-
turi a intelectului uman, structură imaginativă și
poietică, creatoare de lumi posibile, am dezvoltat
însăși acea capacitate care cuprinde totul, inclusiv
Unul care era visul filosofilor greci.
Am arătat cu puțin timp înainte că intelectul
pasiv, de tip dianoetic, are funcția de a gîndi la
modul abstract, discursiv, pe cînd cel activ „gîn-
dește totul dintr-o dată”, fiind un intelect pur
intuitiv, dar acesta nu se poate manifesta decît
aplicîndu-se structurilor latente, imaginative
și poietice, ale primului. Prin urmare, sensul în
care se dezvoltă gîndirea este unul invers decît la
Aristotel, termenii căpătînd valențe opuse gîndi-
rii Stagiritului. Acest imaginativ uman este pro-
dus, ex nihilo, din însăși subiectivitatea indivi-
dului uman. Prin urmare, ideile reproduse mai
jos, idei aristotelice, nu își găsesc confirmarea, cu
atît mai mult cu cît acestea își au originea într-un
prim motor nemișcat.
Din acest motiv, intelectul activ este și cel dator
a releva principiile științei care nu pot fi cunoscu-
te prin intermediul intelectului pasiv. Prin urma-
re: „Deoarece totuși numai intelectul intuitiv este
mai adevărat decît știința, principiile sunt obiec-
tul intelectului intuitiv. Acesta este adevărat și
pentru motivul că demonstrația nu este principiul
demonstrației, deci nici știința nu este principiul
științei. Dacă în afară de știință nu posedăm nici
o altă facultate de a cunoaște adevărul, intelectul
intuitiv trebuie să fie principiul științei. Astfel, in-
telectul intuitiv este principiul principiului știin-
ței, întocmai cum totalitatea științei este într-un
raport asemănător cu totalitatea lucrurilor”3.
Așadar, nu există știință care să nu înceapă
de la principii, iar principiile, la rîndul lor, nu
pot fi cunoscute decît de către intelectul intuitiv.
Formele, percepute de intelectul pasiv drept noți-
uni abstracte, sunt imagini ale formelor inteligi-
bile din structura fundamentală a imaginativului
poietic care apar în intelectul pasiv prin reflectare
(speculație) ca într-o oglindă. „Iar Intelectul se
gîndește pe sine însuși percepîndu-se ca inteligibil.
El devine inteligibil atingîndu-se pe sine, astfel
Anamaria Daiana Matieș Resemnare, acrilice pe pânză,
80x120 cm
Mircea Arman
încît Intelectul și inteligibilul devin identice. Căci
Intelectul este receptacolul inteligibilului și al
Ființei; /el/ se actualizează cînd le posedă, astfel
încît această /actualizare/, mai curînd decît acea /
aptitudine de a fi receptacol/ este ceea ce Intelectul
pare să posede ca pe ceva divin.”4 Acest lucru își
găsește, cu adevărat, sensul cît timp admitem că
știința și cunoașterea în genere au un izvor divin,
ceea ce nu e cazul în cadrul teoriei imaginativului
uman dezvoltate de noi.
Prin această operațiune descrisă de Aristotel
dar care nu este acceptată de către noi, noeticul
reduce ontologicul la gîndire, esența realității
se valorifică în acea „gîndire care se gîndește pe
sine” acel noesis noeseus noesis, apropiat oarecum
de spațiul esențelor platoniciene care este Ideea.
La acest moment gîndirea platonică și gîndirea
aristotelică devin reductibile, lucru pe care îl vor
sesiza și fructifica neoplatonicii. Acesta este și mo-
tivul pentru care grecii nu au putut accepta nici-
odată poieticul „ex nihilo”, întrucît, cum spuneau
ei, „ex nihilo nihil” lucru pe care l-a demonstrat
inexact încă în primele capitole ale acestei lucrări.
Neoplatonismul este curentul filosofic cel mai
însemnat de la Aristotel și pînă la sfîrșitul filo-
sofiei antice grecești. Numită de unii și „Școala
Alexandrină” așa cum se găsește dezvoltată și în
Prelegeri de istoria filosofiei a lui Hegel și în alte
multe lucrări, termenul nu este unul tocmai exact,
deși acest lucru a fost sesizat încă de mult timp,
această denumire a continuat să fie folosită pînă
în contemporaneitate. Totuși, savanți contem-
porani însemnați au încercat să corecteze acest
lucru, așa cum face și Thomas Withttaker într-o
cunoscută lucrare.5 Acesta arată că termenul de
alexandrinism poate fi potrivit pentru platonis-
mul evreiesc al lui Philon sau pentru cel creștin al
lui Origen sau Clement, avînd în vedere faptul că
ambele tipuri de gîndire provin din Alexandria.
În ceea ce îl privește însă pe Plotin, acest lu-
cru nu mai este sustenabil, luînd în considerare
că acesta a ucenicit la Ammonius Sakkas (hama-
lul, purtătorul de sac), iar atunci cînd va începe
să elaboreze propria filosofie se va fi aflat deja la
Roma.
Sunt unele opinii care susțin că filosofia antică
se termină odată cu moartea lui Marcus Aurelius,
O
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
3
filosofie
o
și că de fapt, ca sistem sustenabil, aici își află sfîr-
șitul și filosofia stoică.
În ceea ce privește „Școala Alexandrină”, s-a
sustinut teza, combătută, totuși, încă de Hegel6,
după care neoplatonismul nu este decît un soi de
eclectism, o filosofie cumva la mîna a doua, deoa-
rece adevărata gîndire antică s-a sfîrșit odată cu
secolul al II-lea d.Ch., lucru care, chiar dacă ar fi
adevărat, nu schimbă cu nimic problema.
Afirmația, deși aproape generalizată, riscă să
stîrnească zîmbete printre cercetătorii serioși ai
filosofiei, întrucît neoplatonismul este unul din-
tre curentele de primă importanță ale filosofiei iar
Plotin unul dintre filosofii elini de primă mînă.
Neoplatonismul este un curent cumva „al fino
dell ultimo respiro” al filosofiei grecești, iar Plotin
geniul metafizic incontestabil al acestei perioade.
S-a reproșat filosofiei neoplatonice înclinația sa
aproape morbidă spre magie, spre divinație, dar
nu trebuie uitată perioada în care această filosofie
apare, cînd influența orientală, de după campania
lui Alexandu, devine manifestă, cînd germenii
creștinismului încep să rodească în întregul teri-
toriu roman.
De fapt, în această perioadă, filosofia este ulti-
ma redută a culturii antice în luptă cu noile curen-
te de gîndire, cu noua mentalitate ce stă să apară,
cu un nou tip de om care, încetul cu încetul, se va
naște din ruinile Imperiului. Asimilarea elemen-
telor marginale, respectiv a culturilor emergente,
nu mai era posibilă pentru cultura greco-latină.
Structura acestei mari culturi se va destrăma în-
cet, începînd cu extremitățile. Nimic din latura
politico-administrativă și juridică nu se putea
opune acestui curent, care era în primul rînd un
curent de idei care tind să transforme irevocabil
structura imaginativului grecesc, punînd primele
fundamente ale celui specific european din care
se va naște o nouă lume, cu alte viziuni, cu alte
valori, construindu-se în jurul mentalității și vi-
ziunii despre lume a noului curent apărut: crești-
nismul. Pentru că oricît am încerca sa transferăm
caracteristicile și valorile omului grec antic spre
Europa, ne vom izbi de zidul puternic al ideilor
creștine care au creat un nou tip de om, o nouă
lume diferită total de cea antică grecească de la
care moștenește spiritul dialectic și critic.
Singura în măsură să se interpună acestora și
să dea bătălia finală a fost filosofia. Numai că între
rațiune și misticism, filosofia elină nu era dispusă
să cedeze cu totul acestuia din urmă, iar gîndirea
metafizică plotiniană nu este altceva decît o sinte-
ză genială a celor două curente ce dominau lumea
greco-romană în secolul al III-lea d.Ch., și o pun-
te de legătură între structura imaginativă a vechii
lumi și cea a celei noi aflată in statu nascendi.
(Din lucrarea Imaginativ și adevăr)
Note
1	Op. cit., p. 584.
2	Idem, ibidem.
3	Analiticele secunde, II, 19, 99 b.
4	Aristotel, Metafizica, XII, 7, 1072 a. Am preluat tra-
ducerea lui Andrei Cornea. Pe parcursul acestei lucrări
vom mai folosi și traducerea Bezdechi, iar în unele cazuri
traducerea noastră.
5	Vidi, Thomas Withttaker, Neoplatonismul - Un stu-
diu asupra istoriei elenismului, Ed. Herald, București,
2007.
6	Hegel, Op. cit., vol. II, p. 160.
■
Polemica mimetică între
platonism și creștinism (V)
■ Viorel Igna
Dincolo de bine și de rău și mintea
îndrăgostită ca esență a ființei umane
Între tradiția platoniciană și cea creștină există
o diferență deloc neglijabilă în ce privește raportul
dintre Dumnezeu și lume.
„Din postularea binelui ca esență a divinită-
ții, scrie Vito Mancuso1, Platon trage inevitabilele
consecințe în ce privește o minoră atotputernicie
divină:
«Dumnezeu întrucât este bun, nu poate fi res-
ponsabil de toate evenimentele (ce se petrec în
lume (n.n.), așa cum susțin mulți; din contră, din-
tre toate acțiunile omenești, numai o mică parte îi
pot fi atribuite»2 acele evenimente, în mod indis-
cutabil, sunt cele care coincid cu binele. De aici
rezultă, în consecință, împărțirea unicei cauzalități
ce guvernează lumea în două forme separate: «De
aceea este nevoie, scrie Platon, să facem distincție
între două tipuri de cauze, una necesară și alta di-
vină»”3.
În dialogul Omul politic, Platon căruia îi plăcea
mult să elaboreze miturile, așa cum îi plăcea lui
Isus Hristos să folosească parabolele, l-a prezentat
pe Dumnezeu ca pe un „cârmaci al Universului,
care lăsând la o parte maneta cârmei, s-a îndepăr-
tat iarăși spre postul său retras de observație4, iar
Universul s-a întors din nou în sens contrar dintr-o
tendință hărăzită lui de destin și înnăscută”5, ca
până la urmă „Divinitatea care îl rânduise, văzând
că se află în dificultate și temându-se ca nu cumva,
tulburat și dezmembrat de tumult, să se scufunde
în marea fără sfârșit a neasemănării, așazându-se
din nou la cârma acestuia și întorcând părțile vătă-
mate și dezmembrate în perioada de evoluție prin
forța proprie la starea de mai-nainte, îl ordonează
și redresându-l, îl face din nou nemuritor și veșnic
tânăr”6.
Platon a încercat să descrie astfel acel amestec,
aproape de nedescris, dintre logos și haos, din care
este făcută această lume și existențele noastre în in-
teriorul ei. Dar ceea ce pe el îl interesa cel mai mult
era să repete dacă mai era nevoie că Dumnezeu
nu era responsabil de toate evenimentele ce se-n-
tâmplă, și că răul nu provine de la el, deoarece
Dumnezeu este bun și numai bun.
Noul Testament și întreaga tradiție creștină,
scrie Vito Mancuso, au afirmat întotdeauna că
Anamaria Daiana Matieș Dans 3, acrilice pe pânză,
30x25 cm
Dumnezeu este atotputernic, și care a stabilit în
mod solemn în cele mai importante Confesiuni de
credință cum a fost Conciliul din Niceea din 19 iu-
nie 325 esența credinței creștine în Crez:
„într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu singurul născut; care este, din esența
Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din
Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu ade-
vărat; născut, nu făcut, cel de-o ființă cu Tatăl, prin
care toate s-au făcut atât în cer cât și pe pământ”,
completat cu Crezul Niceo-Constantinopolitan
din 381 d.Hr.
O asemenea atotputernicie dumnezeiască însă
impune din punct de vedere logic necesitatea de a
atribui lui Dumnezeu toate evenimentele și mani-
festările din lume, deci și răul care deseori se pro-
duce în lume, care nu se împacă deloc cu iubirea și
cu ceea ce rezultă de aici, voința de bine ca esență
a divinității7.
Dacă se afirmă că Dumnezeu este iubire și do-
rește numai binele, nu ne rămâne decât să-l urmăm
în mod logic pe Platon, care nu era de acord cu
atotputernicia divină. Dacă însă dorim să păstrăm
atotputernicia divină, nu se pot proclama binele și
iubirea ca esența sa specifică, ci trebuie să continu-
ăm să susținem că Dumnezeu poate fi bun, dar în
același timp nu poate fi, așa cum făcea religia cla-
sică a grecilor vorbind de Zeii săi, și așa cum fac
azi, în mod cu totul logic ebraismul și islamismul
atunci când vorbesc de Yahwe și de Allah. În ulti-
mă instanță rămâne alegere între putere sau bună-
tate, deoarece tertium non datur8.
Creștinismul ar fi trebuit să lase deoparte con-
ceptul de atotputernicie urmând intuiția ce-l pri-
vește pe Isus Hristos în ce privește iubirea pentru
aproapele tău. Un Dumnezeu care n-ar fi atot-
puternic ar fi dus chiar la diminuarea puterii in-
stituționale pe care o reprezenta, și care, pe bună
dreptate nu putea fi acceptată de Biserică în vremea
Împăratului Constantin, care devine treptat o pute-
re statală, un instrument formidabil al Guvernului
care ar fi făcut posibilă pătrunderea ei în toate as-
pectele vieții cu toată forța de care ea era capabilă.
Credința într-un singur Dumnezeu atotputer-
nic, a făcut posibil ca aporiile care au făcut dife-
rența între concepțiile eleniste și doctrina creștină
să genereze acea „suferință a inteligenței” de care a
vorbit Simone Weil9 și care s-a răspândit în cadrul
creștinismului occidental.
O asemenea aporie durează încă în zilele noas-
tre, deoarece și azi Biserica catolică și reprezentan-
ții săi oficiali susțin că Dumnezeu este atotputernic
și că în același timp este iubire, care vorbesc de ase-
menea de Providența care acționează în istorie.10
De acea trebuie să ne amintim de ceea ce a
scris Primo Levi: „Trebuie să spun că experiența
Auschwitz a însemnat pentru mine o experiență în
măsură să șteargă orice urmă de educație religioa-
să pe care am avut-o înainte... A existat Auschwitz,
deci nu poate exista Dumnezeu. Nu găsesc nicio
soluție la această dilemă. O caut, dar n-o găsesc”11.
Obiecția lui Primo Levi dorea să lovească în
propria sa religie, ebraismul, dar a lovit în același
timp și în creștinism. N-a lovit însă în teologia și
4
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
religia lui Platon, care ar fi răspuns, ne spune Vito
Mancuso, că tocmai pentru că a existat Auschwitz
este necesar să existe și Dumnezeu, reproducând
ceea ce a spus Platon cu aceste înțelepte cuvinte în
Dialogul Theaitetos:
„Theodoros Dacă i-ai face pe toți oamenii să
creadă spusele tale așa cum m-ai făcut pe mine, ar
fi mai multă pace printre oameni, Socrate și mai
puține rele.
Socrate Dar, Theodoros, nu e cu putință ca cele
rele să piară, căci este nevoie să existe întotdeauna
ceva opus binelui și nici nu pot sta împreună cu
zeii, așa că dau de nevoie târcoale firii muritoare și
locului acestuia. De aceea, și trebuie să încercăm
să fugim de aici într-acolo cât mai repede. Or, fuga
înseamnă a deveni, după putință cât mai asemănă-
tor divinității12, după cum asemănarea înseamnă
a deveni drept și sfânt cu înțelepciune. Dar să faci
oamenii să creadă așa ceva nu-i un lucru foarte
ușor, prea bunul meu prieten: anume că motivele
pentru care trebuie să te ferești de ticăloșie, cău-
tând în schimb desăvârșirea, nu sunt, desigur, cele
invocate de mulțime, după care una ar fi de dorit,
iar cealaltă nu, ca să pari, firește, în ochii oameni-
lor nu un netrebnic, ci un om cumsecade. Or, toate
acestea mie îmi par a fi ceea ce se cheamă flecăreli
de babe; aici să spunem însă adevărul. Divinitatea
nu este nicicând și nicicum nedreaptă, ci cât se
poate de dreaptă și nimic nu-i îi este mai asemă-
nător decât acela dintre noi care ar deveni cât mai
drept. După așa ceva se măsoară și adevărata gro-
zăvie a unui om, și nimicnicia și neomenia sa. Căci
acesta este lucrul a cărui cunoaștere înseamnă în-
țelepciune și adevărata desăvârșire, necunoașterea
lui, însă, prostie și răutate vădită. Cât despre cele-
lalte grozăvii și înțelepciuni închipuite, ele devin,
în exercitările puterii, grosolănii, iar, în practicarea
disciplinelor, treabă de cârpaci. Este, deci, cu mult
mai bine să nu fim de acord cu cel nedrept și ne-
legiuit în vorbă și în faptă cum că ar fi grozav în
viclenia sa, pentru că se fălesc din pricina acestui
reproș și își închipuie că aud că ar fi nu palavragii
care fac, altminteri, umbră pământului degeaba, ci
niște oameni care trebuie să trăiască nederanjați în
cetate. Este de spus, deci, adevărul: că sunt cu atât
mai mult ceea ce nu își închipuie despre sine, cu
cât își închipuie mai puțim. Pentru că nu iau deloc
aminte la pedeapsa nedreptății, lucru care este cel
mai puțin de neluat în seamă, căci nu e ceea ce cred
ei: bătăi și condamnări la moarte (din care uneori
cei nedrepți nu pățesc nimic), ci un lucru de care
este cu neputință să fugi13”.
Și idealul de a deveni drepți și sfinți, și împreună
înțelepți, adaugă Vito Mancuso, este acela de a avea
o minte îndrăgostită.
A fi în măsură să gestionezi într-o măsură
adecvată viața spiritului, continuă Vito Mancuso,
adică o viață dotată de libertate și de creativitate
este foarte greu, deoarece din aceasta poate izvo-
rî și răul, nu numai binele. Tocmai datorită fap-
tului că omul este dotat de o dimensiune care nu
se poate reduce la natură și la mediul înconjură-
tor și deci capabilă să ducă o viață liberă, ființa
umană poate să ajungă să mintă, să acționeze
pentru o glorie efemeră, să ajungă să practice ac-
țiuni negative îndreptate împotriva altora, pline
de răutăți și injustiții. Independența sa potenția-
lă de structura naturală și socială îl pot înălța și
lumina făcând din el un înțelept, dar în aceeași
măsură îl pot transforma într-o ființă periculoa-
să, crudă, capabilă chiar de crime. Ființa umană
este cea mai pozitivă și în același timp cea mai
negativă existență apărută pe Pământ, iar dacă
cineva dorește două exemple recente, ne putem
Am Stokach, Stuttgart,
Anamaria Daiana Matieș
tempera cu ou, 40x60 cm
gândi la Gandhi și la Hitler, născuți unul în 1869
și celălalt în 1889.
Este vorba de o minte îndrăgostită, ar spune
Vito Mancuso și de o nebunie atroce. Platon
vorbea de mintea îndrăgostită prin intermediul
conceptului de mania, care exprimă acea stare
resentimentală provocată de o pasiune copleși-
toare, ce constă în faptul că intelectul nostru este
posedat de o forță divină14. În această stare sun-
tem în prezența unei minți îndrăgostite.
Referitor la acest lucru se poate citi în dialo-
gul Phaidros de Platon:
„stă mai presus «nebunia» care vine de la un
zeu pe lângă omeneasca chibzuință”15. Fraza face
parte dintr-un discurs complesiv în care teza de
fond este că binele cel mai mare ne vine prin in-
termediul unei minți îndrăgostite care ne este
dată printr-o concesiune divină, cu cuvintele lui
Platon: (mintea îndrăgostită n.n.) cea dată nouă
în dar de zei”16.
Această concesiune dumnezeiască este cauza
care face ca mintea să fie îndrăgostită și care co-
respunde la ceea ce teologia creștină numește har.
Trebuie să ținem cont că aceste considera-
ții îi aparțin unui gânditor ca Platon, conform
căruia rațiunea este „o manifestare ce aparține
divinității omului”17, în timp ce, din contră, ira-
ționalitatea este expresia ignoranței, cea mai rea
dintre stările care au favorizat apariția ei, origi-
ne, ea însăși, a răului; în susținerea primatului
„nebuniei” de proveniență divină, Platon afirma
primatul religiei și a preoților întrucât aceștia
erau mediatori în ce privește contactul cu divini-
tatea, așa cum apărea clar în prezentarea legii lui
Adrastea18, adică a logicii care a guvernat în mod
infailibil destinele umane conform unei viziuni
asemănătoare cu cea a hinduismului, jainismu-
lui și budhismului denumită karma. De aceea,
în enumerarea destinelor pe care urmează să le
aibă sufletele reîntrupate pe primul loc îi pune
pe înțelepți, în timp ce-i așază pe preoți numai
pe poziția a V-a, (ultima le-a fost rezervată dic-
tatorilor)19.
Platon, deci, are o maximă stimă pentru ra-
țiune și puțină stimă pentru formele iraționale
ale religiozității tradiționale; totodată, afirmă că
„nebunia” ce provine de la un zeu este mai bună
decât chibzuința ce provine de la oameni. De ce
acest lucru? Deoarece intenția sa este aceea de a
face trimitere la mintea îndrăgostită.
El cultivă cu multă atenție rațiunea, ne spune
Vito Mancuso, și în aceeași măsură arta raționa-
mentului făcând din ele o componentă absolut
necesară a filozofiei; necesară, însă nu suficientă.
Nu este suficient să fii în măsură să construiești
raționamente și să ai cunoștințe specifice, ca să
poți să ai înțelepciune (sophia) și să ajungi la cel
mai înalt dintre bunurile lumii. Înțelepciunea nu
este numai cunoaștere și știință (gnosis ed episte-
me); este de asemenea și o experiență vitală și o co-
muniune personală cu cât se cunoaște, iar cel ce o
posedă implică propria ființă încât la sfârșit devine
el însuși transformat. Cu înțelepciunea mintea nu
relaționează prin intermediul unui raport de natu-
ră obiectivă, nu în felul în care cunoaște geografia
sau biologia sau alta din aceste științe importante;
mintea față de înțelepciune vibrează, deci se miș-
că și se transformă. Nu este altceva decât mintea
îndrăgostită, care suportă același proces ca toate
ființele îndrăgostite.
De aceea, conclude Vito Mancuso, disciplina
care transmite înțelepciunea, în concordanță cu
marii filosofi antici, se numește philo-sophia, adică
iubire de sophia. Iubirea este esențială, deoarece
fără ea înțelepciunea nu este ajunsă. Se rămâne
numai la nivelul cunoștințelor obiective despre
filozofi și despre gândirea lor; numai prin inter-
mediul filozofiei se poate genera autentica phi-
lo-sophie, acea dispoziție complexivă care, dincolo
de cunoștința datelor obiective, are o anumită căl-
dură, pasiune, sens etic.
În această prospectivă, devine clar motivul pen-
tru care Platon susține imposibilitatea de a putea
să-i învățăm pe alții philosophia, așa cum este ca-
zul altor științe:
Aceasta nu este o știință care se poate învăța ca
toate celelalte20.
Este clar, ne spune Vito Mancuso, că atât cât
se poate cunoaște gândirea marilor filozofi și se
studiază, împărtășind continuu de-a lungul ani-
lor gândirea lor, cu atât mai mult propria gândi-
re va fi mai documentată și va fi mai conștientă;
esențial, însă, este un alt lucru: este ceea ce Platon
în Scrisoarea a șaptea denumește „scânteie”, în
Phaidros „nebunie”, în Theaitetos „minune” (thau-
ma), și care se petrece în mod gratuit, și care se
manifestă ca un dar, care vine de altundeva, la fel
și atunci când Platon vorbește despre poeți și des-
pre „entuziasmul” lor, sau despre „soarta divină” și
„puterea divină”, pe care o putem numi inspirație.
Iată cuvintele lui Platon din textul Scrisorii a șap-
tea citată mai sus:
„Aceasta nu este o știință care se poate învăța
ca celelalte: este ceva ce se naște pe neașteptate în
suflet după un lung raport și o analiză specifică a
argumentelor, ca o scânteie ce iese din foc și apoi
se hrănește din sine însăși”21.
Numai atunci când mintea se îndrăgostește se
aprinde focul, care activând iubirea, face posibi-
lă ieșirea în evidență a unei gândiri originale, au-
tentice, profunde și simple în același timp. Iubirea
este asemenea harului dumnezeiesc în măsură să
facă posibilă intrarea în contact cu divinul și cu
armoniosul, care devine armonios „după putința
omului”. Cel mai important lucru avut în vedere în
textul nostru este încercarea de pune în evidență
raportul dintre elenism și creștinism prin alătura-
rea conceptului de imitare (mimeisthai) a lucruri-
lor veșnice, puse în ordine și egale cu sine.
O
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
5
o
Pentru Platon această imitare este un reflex al
contemplării, treaptă superioară a acțiunii de a
privi. La rândul ei contemplarea duce la apropi-
erea prin iubire de obiectul ei. Imitarea și, odată
cu aceasta, efectul ei, asimilarea, a ajuns astfel la
o acțiune complexă, al cărei motor este iubirea.
Rezultatul acestei acțiuni este ajungerea la natura
divină, așa cum scrie Marian Ciucă în Apendicele
la dialogul Theaitetos22, și la însușirea caracteris-
ticii universale a acesteia: armonia ca podoabă
cosmică (kosmoios). Din această polemică crești-
nismul iese avantajat tocmai datorită faptului că a
reușit să pună accentul pe amândoi factorii; armo-
nizarea a fost făcută „după putința omului” cum
ar zice Platon, dar mai ales faptul că s-a reușit să
pună de acord platonismul cu credința creștină,
punându-se accent pe valența etică, fără de care
societatea umană în integritatea ei ar fi avut de
suferit. Un model de urmat și de alții care trăiesc
numai sub imperiul rațiunii, fără însă să țină cont
de avertismentul lui Kant: iubirea ființei raționale
are un singur scop acela de valorizare integrală a
rațiunii omenești, cu depășirea contradicțiilor și
mizeriilor acestei lumi.
Note
1	Vito Mancuso, La mente inamorata, Garzanti, Milano
2022, pp. 201-202.
2	Platon, Republica, II, 379 C, în Tutti gli scritti, ed. în-
grijită de Giovanni Reale, Rusconi, Milano, 1994, p. 1221.
3	Platon, Timaios, 68 E, traducere în limba italiană de
G. Reale, în Tutti gli scritti, cit. p.332, traducerea în româ-
nă ne aparține.
4	Nota: Ar putea fi considerat ca un Deus otiosus, care,
renunțând la conducerea Universului și lăsându-l, să se
conducă singur, îl face să ajungă la regimul actual (Elena
Popescu).
5	Platon, Omul politic, 272 E, traducere Elena Popescu,
Editura Știință și Enciclopedie, București, 1989, p. 418
6	Ivi, p. 419
7	Cfr. Vito Mancuso, La mente innamorata, Garzanti,
Milano 2022, p. 202
8	Ivi, op. cit., p. 203
9	Simone Weil, Autobiografia spirituale, în Attesa di
Dio, 1942, ediție îngrijită de Maria Concetta Sala, Adelphi,
Milano 2008, p. 39. Cfr și Scrisorii către un religios , n. 28
1941, ediție îngrijită de Gincarlo Gaeta, Milano 1996, p.
63.
10	Vito Mancuso, op. cit. , p. 203
11	Vito Mancuso preia aici cuvintele din Viața și opere-
le lui Primo Levi, în Primo Levi, Dacă acesta este un om.
Armistițiul 1945-1947, Einaudi Editore. Torino, 1989, pp.
353-354.
12	Omoiosis theoi, prin care Marian Ciucă ne-a prezen-
tat o schiță evolutivă a conceptului în filozofia greacă,
pp. 299- 303 în Apendice la dialogul Theaitetos, Platon,
Opere VI, ed cit.
13	Platon, Theaitetos, op. cit.,176 A E, p. 226e
14	Givanni Reale, Storia della filosofia antica, vol. V, les-
sico, Vita e pensiero , Milano1983, p. 163
15	Platon, Phaidros , 244 d, op. cit. p. 439
16	Ivi, 244a, p. 439
17	Eric R. Dodds, I Greci e l’irrazionale, 1951, Sansoni ,
Milano 2003, p. 270
18	Platon, Phaidros, 248 C, cit., p. 113
19	Ivi, 248 D-E.
20	Platon, Lettera VIII, 341 A, în Lettere, ed. îngrijită de
Margherita Isnardi Parente, trad. De Maria Grazia Ciani,
Fondazione Valla Mondadori, Milano 2002, p. 109
21	Ivi, Lettera VII, 341 A, p. 109
22	Marian Ciucă , Apendice, op. cit. p. 299
■
Clipa netrecătoare din
„Tinerețe fără bătrânețe”
■ Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: „Nici un alt profesor de istoria re-
ligiilor nu s-a bucurat în America de o așa
de mare popularitate ca profesorul Mircea
Eliade. Păstrez vii în memorie ovațiile cu
care a fost răsplătit în noiembrie 1973
când a conferențiat la Chicago în fața a
peste o mie de profesori universitari” (Mac
Ricketts, iulie 1981).
Terminând de scris Tinerețe fără tinerețe, în
esența ei o interpretare originală a poveștii
Tinerețe fără de bătrânețe, Mircea Eliade,
uimit de coincidența hermeneutizării aceluiași
basm românesc, îi scrie lui Noica pe 27 dec. 1976
spunându-i că abia așteaptă să-i citească interpre-
tarea.
Întreaga desfășurare a nuvelei eliadești pare a
se petrece - din punctul de vedere al întineritului
profesor Dominic Matei- într-o clipă mult dilatată
și rămasă pe loc vreme de treizeci de ani. Goethe
apare și în interpretarea dată de Noica basmului
românesc, desigur în mod diferit valorificat.
Când Faust (1) se luptă cu natura, când „de-
mocrațiile laolaltă cu dictaturile vor să aserveas-
că natura, ei strivesc totdeodată și planta delicată
a țărănimii” scria Noica până să fie arestat (vezi
Manuscrisele de la Câmpulung. Reflecții despre
țărănime și burghezie, București, Ed. Humanitas,
1997, p.19).
Cum la baza lumii noastre stă amintirea (cf.
Noica și Mircea Eliade), mijloc esențial de per-
petuare a tradiției culturale, în hermeneutizarea
basmului prin crearea - în marginea lui - a unei
noi povești, Mircea Eliade înfățișează lumea deve-
nirii alegând drept personaj principal un profesor
de liceu din tagma creatorilor rătăciți în breasla
dascălilor.
Anamaria Daiana Matieș	Gânduri, tuș pe hârtie
După ce a reușit să citească interpretarea lui
Noica, Eliade a găsit-o excepțională. Pe 17 februa-
rie 1977 îi împărtășește lui Noica „deosebita în-
cântare” cu care i-a citit Basmul ființei și Tinerețe
fără de bătrânețe urmând a fi inclus (2) în cartea
Sentimentul românesc al ființei (Ed. Eminescu,
1978, pp. 112- 145).
Primind și volumul noician, Mircea Eliade (3)
îi scrie lui C-tin Noica pe 27 noiembrie 1978 că
este cartea care i-a plăcut și l-a tulburat cel mai
mult din tot ce a citit în ultimii ani.
În mini-romanul intitulat inițial Tinerețe fără
de bătrânețe, Eliade rezolvase problema ajunge-
rii și rămânerii în prezentul etern pornind de la
zicerea după care „cel lovit de trăznet trăiește o
sută de ani”. Unii traducători ai nuvelei chiar au
preschimbat titlul în sensul acesta.
Hermeneutica lui Noica zăbovește pe-ndelete
atât asupra ajungerii pe tărâmul uitat de timp cât
și asupra felului în care Făt-Frumos ajunge a pier-
de viața fără de moarte.
În articolul „Călătorie în Maramureș”, publi-
cat de Mihai Olos în Calendarul Maramureșului
(Baia Mare, 1980), C-tin Noica notase următoa-
rele: „Când mă gândesc la Maramureș, la folclorul
nostru și la felul întâmplător și prea adesea parțial
în care am păstrat ceva din ce a fost, îmi spun că
aceea ce știm și admirăm noi (laolaltă cu atâția
străini) reprezintă poate numai resturile și frimi-
turile unui banchet al zeilor” (4). Aici accentul nu
trebuie pus pe latura cantitativă a „resturilor”, ci
pe sursa frimiturilor de care încă ne mai putem
bucura.
Ca o fărâmă, ajunsă la noi din banchetul zeilor,
îi apăruse filozofului însuși „basmul Ființei” păs-
trat prin oralitatea culturii românești tradiționale
sub înfățișarea poveștii despre „Tinerețea fără de
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
bătrânețe și viața fără de moarte” culeasă de Petre
Ispirescu (5).
Pus în fruntea culegerii din 1882 prefațată de
Vasile Alecsandri, acest basm este, după Noica,
singurul care exprimă direct „plinătatea, măsura
și adevărul” Ființei.
Înainte de ocupația stalinistă a României ciun-
tite (6), C-tin Noica remarcase că „întreaga noas-
tră filozofie cultă este în consonanță cu țărănescul”
(Pagini despre sufletul românesc,1944, 1991, p.82),
gândindu-se la Nae Ionescu, la Dan Botta și la
proaspăt apăruta Dimensiune românească a exis-
tenței publicată de Mircea Vulcănescu, nu doar
la impozanta creație filozofică a lui Lucian Blaga,
silit de mercenarii ocupantului sovietic să scoată
din Biblioteca universitară clujană, cu propria lui
mână (7), volumele alcătuind opera sa filozofică
interzisă de proletcultiști.
După publicarea Rostirii..., a Creației ...și a
Sentimentului românesc al ființei, Noica mărturi-
sise că ideea acestor volume o avusese încă din
anii ultimi de pușcărie politică.
Spiritul folclorului românesc îi apărea lui
Noica înrudit, „chiar în expresie” cu Goethe, pen-
tru care creatorul de geniu este insul „cu veșnic
reînoită pubertate” (Goethe) participând astfel la
tinerețea fără de bătrânețe (C.N., Sentimentului
românesc al ființei, București, 1978).
Asemănarea cu un Goethe văzut ca profet al
„devenirii întru devenire” - cum îl văzuse Tudor
Vianu (8), ar fi de constatat la începutul basmu-
lui Tinerețe fără de bătrânețe, când împăratul si
împărăteasa își doreau copii, ca toți oamenii ce
urmăresc perpetuarea vieții ca viață, ca simplă
devenire întru devenire.
În lotul „devenirii întru devenire” intră și acea
devenire liniare pe care o presupune educația, re-
lația profesor-elev ce va deveni la rândul său pro-
fesor.
Numai că perpetuarea educării presupune de-
căderea de la omul subiect, creator în orizontul
culturii, la omul obiect care învață spre a-i face și
pe alții să învețe.
Arareori se-ntâmplă totuși să fie rătăcit în brea-
sla dascălilor și câte un creator de geniu. Valorile
culturale aduse de el pe lume sunt „purtătoare de
ființă adevărată” și nu de ființă „instituită într-o
vană zonă de veșnicie” (cum este bursa valorilor
culturale trâmbițate prin mass-media după crite-
rii străine de cultură). După Noica, însuși timpul
rostitor al vieții adevăraților creatori contrastează
cu timpul simplu rotitor al celorlalți oameni (9).
Liniara desfășurare a lanțului generațiilor poa-
te fi însă câteodată întreruptă. Așa păruse a se
întâmpla cu pechea împărătească lipsită de copii.
Dar la ei nu fusese decât un semn că este „în joc
ceva mai deosebit” (C.N.). Lăsată de cenzura co-
munistă a fost invocarea poveștii biblice a Sarei
care născuse la bătrânețe o odraslă „exemplară”.
Fața luminoasă a „devenirii întru devenire” ține
loc de ființă în lotul omenescului (Sentimentul ro-
mânesc al ființei, 1978, p.113). Altfel spus, nemu-
riea speciei ține loc de nemurirea „întru tinerețe
fără de bătrânețe” din povestea culeasă de Petre
Ispirescu.
Din lotul omenescului provin însă și excepțiile,
întâmplările de dincolo de fire, ilustrate în basme
precum Miron și frumoasa fără corp sau Tinerețe
fără de bătrânețe. Noica îl interpretează pe ulti-
mul accentuând asupra „aspirației către Ființă” a
fiului de împărat căruia îi va fi dat să ajungă la
stadiul „împlinirii”, la Ființa adevărată.
Ca să introducă ideea timpului etern prezent,
filozoful scrie că ar mai exista un timp care curge
Anamaria Daiana Matieș	Înlănțuire, acuarelă și tempera pe hârtie
într-altfel „în câte o parte a lumii”. Cu termeni
noicieni, într-altfel curge timpul acolo unde locul
devenirii întru devenire al lumii noastre este luat
de „vremea uitată” de pe tărâmul tinereții fără de
bătrânețe. Ajuns pe tărâmul dorit, Fiul de împărat
își povestește propria viață, iar făpturile de acolo
îl împrietenesc cu animalele, să se poată plimba
prin păduri fără de grijă.
Noica notează că în basmul românesc, împă-
ratul care-și dorea copii, în loc să se ducă la un
cititor în stele, se duce la un uncheș dintr-un „sat
aproape” de la care află că împlinirea dorinței
de-a avea un moștenitor o să-i aducă întristare.
Arhaicitatea basmului îi apare filozofului din
însăși structurarea lumii întâi în jurul familiei,
apoi în jurul ginții si pe urmă în jurul „lumii fia-
relor și a firii” pe care Făt-Frumos „le trădează”
încercând să-și depășească condiția de muritor
spre a ajunge pe tărâmul „uitat de timp” al pre-
zentului etern.
În interpretarea basmului Tinerețe fără de bă-
trânețe și viață fără de moarte, Constantin Noica
observă că descrierea ascensiunii lui Făt-Frumos,
cel care a năzuit către o țintă precisă, nu seamănă
cu salturile lui Euphorion - din Faust de Goethe -
care nu a avut nevoie de nici o pregătire specială
spre a-și încerca puterea de a sări cât mai sus.
Imaginat de Goethe ca rod al unirii trecătoare
dintre idealul grec și idealul modern, Euphorion
nu știa către ce vrea să urce și de aceea salturile lui
înaripate au fost sortite eșecului.
În schimb, Făt-Frumos destinat - de la naștere -
Ființei, nu putea călători spre „realitatea împietri-
tă” (parmenidian) fără o atentă și lungă pregătire.
Înainte de a porni în lume, toți fiii de împărat
își amintesc de armele și calul din tinerețea tată-
lui. Numai armele vechi și ruginite pe care tânărul
le va face să strălucească de ca și cum ar fi fost noi
„sînt ale sale, fiind ale spiței sale și ale locului său”
(C.N.).
Așadar, pregătirea a implicat în primul rând o
conștientizare a originii proprii: „feciorul își ca-
ută ființa, dar aceasta se trage îndărăt la părinți
[vorba lui Blaga], la cei ce i-au dat ființă pămân-
tească”(p.121). Doar armele și calul tatălui său îi
pot conferi lui Făt-Frumos individualizarea pro-
prie în care de la bun început i-a stat înscrisă „în-
tâlnirea cu realitatea împietrită a tinereții fără de
bătrânețe”.
Zadarnic încearcă părinții să-l rețină în lumea
devenirii, presimțind că „despărțirea poate în-
semna și moarte”. Ei însă nu înțeleg bine „despre
ce moarte e vorba” (C.N.). Desigur că filozoful
Noica nu a putut scrie mai limpede (sau poate a
scris si a fost „forfecat” de cenzură) că cel ce-și
depășește condiția umană era numit de îndieni
„mort în viață”.
Făt-Frumos pornește la drum cu acel cal îna-
ripat. Trecut de marginile împărăției și ajuns în
pustie, eroul basmului dăruiește avuția ostașilor
cu care pornise la drum și îi trimite acasă, pen-
tru a porni spre răsărit, spre obârșia cea mare.
Dăruindu-și avuția, el este eliberat de tot ce-l
mai putea „lega de lumea rânduielilor obișnuite”.
Urmează trei incercări. Din deznodământul întâl-
nirii cu Ghionoaia - fostă femeie ca toate femeile,
dar apoi căzută sub bletemul părinților pe care
nu-i asculta - filozoful desprinde ideea că „omul
poate oricând recădea în ordinea din care s-a des-
prins” (p.123).
La prima încercare, în lupta purtată cu
Ghionoaia căreia îi retează (și-i pune la loc) un
picior, Făt-Frumos ar înfrunta blestemul -„indi-
rect exprimat” al lumii imediate pe care a pără-
sit-o când s-a despărțit de părinții care vroiau să-l
rețină. Ca să nu recadă în lumea devenirii pe ca-
re-a lăsat-o în urmă, rezistă și ispitei de a se însura
cu una din fetele Ghionoaiei, „toate frumoase ca
niște zâne”.
A doua încercare îl pune în situația de a înfrun-
ta blestemul „ginții” a lumii îndepărtat-apropiate
pe care o alcătuiesc cei de un sânge cu el. Are de
luptat cu Scorpia care -„ca rudele omului”-, are
mai multe capete. O învinge tăind (și apoi punând
la loc) unul din cele trei capete.
Încercarea a treia îl pune în situația de a în-
frunta blestemul „lumii fiarelor” și al naturii în-
săși pe care vrea să le trădeze odată cu depășirea
condiției omenești.
Dar cu întreaga fire nu se poate bate. Și tocmai
ea, reprezentată de fiarele cele mai sălbatice din
lume, stă să păzească zi si noapte palatul unde lo-
cuiește Tinerețea fără de bătrânețe și viața fără de
moarte.
Fiind un Euphorion „care știe de ce zboară și
către cine”, Făt-Frumos, alcătuind cu zburărtorul
cal un trup și duh laolaltă, așteaptă clipa să poată
O
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
7
o
zbura deasupra firii. Atunci, ca în Macbeth, vuieș-
te și se răzvrătește întreaga natură „de sminteala”
celui aflat pe punctul de a „sparge cercul naturii
sale omenești”.
Trecut din lumea firii în lumea Ființei, Făt-
Frumos vede cum fiarele se îmblânzesc ca prin
farmec, hrănite de Doamna palatului care îl în-
treabă ce caută aici. „Căutam Tinerețe fără bătrâ-
nețe”, spuse feciorul de împărat. Răspunsul zânei
e întârziat de Noica prin ocolul biblicului „Eu
sunt”. Ne mai văzând suflet de om pe tărâmul ei,
Stăpâna se bucură de venirea lui Făt Frumos.
În această parte, comentariul lui Noica este
de-a dreptul memorabil: din perspectiva Ființei,
balaurii și răutățile lumii sunt bieți puișori pe care
Stăpâna îi trimite la locul lor. Pentru că, „în mâi-
nile Ființei, totul redevine bun și cuminte”. Chiar
omul, care, cum spuneau vechii greci, poate fi cel
mai înfiorător animal, este în prezentul etern al
vieții fără de moarte „tot ce poate fi mai bun între
pui” (C.N).
În lumea tinereții veșnice, Făt Frumos se înso-
țește cu zâna cea mai mică. A treia zână ar fi și
cea mai individualizată, pentru simplul motiv că
un „ins” nu s-ar fi putut însoți cu nici una dintre
„fantomaticele” surori mai mari.
Zâna cea mică a fost și cea care i-a văzut fața
omenească atunci când Făt Frumos a ajuns în lu-
mea lor, lumea pe care și-o dorea de când accep-
tase a se naște doar după ce-i fusese promisă.
Trăind vreme uitată pe tărâmul eternului pre-
zent, el nu încalcă intenționat -ca în basmele
obișnuite - interdicția de a păși în Valea Plângerii,
de unde începe prăbușirea.
Noica amintește de credința după care ce este
pe lumea asta strâmb, dincolo este drept, aici
cioburi, dincolo vasul întreg, pentru a cântări cu
gândul ciudățenia de a pierde veșnicia din cauza
unui iepure neînsemnat și nu a unui vânat mai
prețios.
Spre deosebire de lumea devenirii unde oame-
nii ies din rând prin „stări și întâmplări cu totul
neobișnuite” prin care viața le este pusă în peri-
col, în lumea ființei totul este perfect rânduit și
echilibrat. De aceea „o singură adiere schimbată,
o singură undă mai mult pe apa lacului sînt de
ajuns, ca acum un singur iepure, spre a răsturna
toată buna așezare” (Sentimentul românesc al fiin-
ței, 1978, p. 132).
Dezechilibrarea survine în cascadă, prin ieși-
rea de o clipă de sub „blânda amnezie”. Dorul lui
Făt Frumos de părinți divulgă zânelor tecerea ho-
tarului cu Valea Plângerii.
La Noica, multe dintre inspiratele sale nuanțe
de gând se ivesc din trimiterile pe care le face la
Goethe.
În acest punct, filozofului îi apare în față ima-
ginea oazei în care trăiseră Filemon și Baucis în
căsuță lor înconjurată cu o mică grădină. Până
să-și vâre diavolul modernizării coada, cei doi
bătrânei ascultaseră cu evlavie clopotul bisericii
încă nedărâmată.
Gândindu-se la puținul necesar spre a „răstur-
na buna așezare” de pe tărâmul unde Făt-Frumos
pieduse șirul anilor trăind tânăr și fericit, lui
Noica i-a venit în minte faustica imagine a impie-
tririi lumii prin întruparea în miezul ei a rațiunii
omenești inspirată de cel rău.
Și filozoful Mircea Vulcănescu era de păre-
re că „statul este noul moloch care amenință să
înghită viitorul culturii” (apud. Horia Stamatu,
Mircea Vulcănescu și generația lui, postfață la vol.
Războiul pentru întregirea neamului, București,
Ed. Saeculum I.O., 1999).
Anamaria Daiana Matieș Andreea, acrilice pe pânză,
70x100 cm
În actul al V-lea din Faust, echilibrul pre-
car al lumii moderne pare pe punctul de a se
pierde din pricina clopotului unei mici biserici.
Asociația noiciană de idei este de-a dreptul fa-
buloasă: o simplă undă de sunet dintr-o clopot-
niță pe cale a fi dărâmată are puterea nebănuită
de a da peste cap structura de cleștar a întru-
patei raționalități vrând să schimbe fața lumii.
Basmul Tinerețe fără de bătrânețe descrie și el
în culori apocaliptice trecerea vremii în lumea
devenirii. La întoarcerea lui Făt-Frumos, pădu-
rile de pe moșia Scorpiei dispăruseră prin oră-
șenizare sau preschimbare în câmpii. (p.137).
După Noica, basmul are discreția să nu meargă
mai departe cu previziunea viitorului, să spună
de etapa următoare în care din pământul rodi-
tor rămâne stâncă goală, bună doar pentru ca-
pre, cum s-a întâmplat după defrișarea Greciei.
Filozoful va repeta adesea că românul trăieș-
te „întru”, ferindu-se a-și dezvălui fondul reli-
gios al gândirii. Pentru Mircea Vulcănescu ro-
mânii se află undeva “dincoace de binele și răul
faustic rațional al Europei moderne” (Despre
spiritul românesc, în „Caiete de dor”, Paris, sept.
1952).
Într-o revistă a exilului romînesc apărută la
Muenchen, Horia Stamatu a polemizat cu Noica
pornind și el, „fenomenologic”, de la realitatea
existenței comuniste „ întru "...neantul spiritual
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Peste Cortina de
fier, un dialog între C. Noica și Horia Stamatu ).
Or, tocmai „neantul spiritual” românesc va
fi teoretizat după 1990 de disprețuitorii folclo-
rului și al personalităților de vârf ale culturii
interbelice. Poziția lui Noica, filozof de școală
naeionesciană s-a aflat mereu în răspăr cu dog-
mele ideologilor kominterniști si a clientelei
acestora care negau valoarea creațiilor culturale
românești.
În „imediata vecinătate” (C.N.) a Luceafărului
eminescian, pe tărâmul creațiilor românești de
o excepțională valoare situează Noica însuși
basmul Tinerețe fără de bătrânețe, precum și
balada Miorița și atâtea alte nestemate ale cul-
turii noastre tradiționale venite din negura
timpurilor.
Bine conceput, plin de miez „de la primul la
ultimul gând” îi păruse lui Noica acest basm al
vieții fără de moarte, despre care a scris limpede
că reprezintă „darul nesperat al culturii noas-
tre folclorice adus umanității” (C-tin Noica,
Sentimentul românesc al ființei, 1978, p.112).
Note și considerații marginale:
1.	Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae
Ionescu.
2.	Volumul Sentimentul românesc al ființei, anunțat de
Noica a fi „sub tipar” în februarie 1976, fusese îngăduit
de cenzura comunistă să apară abia după doi ani.
3.	Mircea Eliade n-avea de unde să știe că toate cărțile
lui Constantin Noica despre „tradițiile de limbă și cultură
românească” au apărut sub formă „forfecată” de „oameni
fără pricepere” (vezi vol.: Noica în dosarele Securității, Ed.
Muzeului Literaturii Române, 2009, p.27 și p.136).
4.	După vreo zece participări la Festivalul „Marmația”,
în anul centenarului nașterii filozofului C-tin Noica am
fost ultima oară la Simpozionul organizat de directorul
Mihai Dăncuș la Muzeul Maramureșului de la Sighetul
Marmației. Pe 26 decembrie 2009 am vorbit despre
interpretarea dată de Noica basmului „Tinerețe fără
de bătrânețe”. Comunicarea o intitulasem „Fărâmituri
de la banchetul Zeilor”. Prima dată am fost invitată la
Sighetul Marmației în 1998 când, la Simpozionul in-
ternațional de etnologie, referatul l-am întitulat „Teme
și strategii ale spititualității românești din exil (Horia
Stamatu și C-tin Amăriuței)”, cuprins în volumul apă-
rut în 2002: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări.
Elemente pentru o topologie a prezentului.
5.	Patruzeci de ani volumul Petre Ispirescu, „Legendele
sau Basmele Românilor”, București, Cugetarea, 1941-
1943, a fost interzis. Retipărirea poveștilor culese de
Ispirescu a putut fi făcută în comunism abia în dece-
niul al optulea. Basmele Românilor figurau și ele printre
cărțile interzise de proletcultiștii cu putere de decizie
(vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzura-
te. România 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică,
2000, p.272). Demn de semnalat ar mai fi faptul că pri-
ma carte tradusă din românește în japoneză de Haruya
Sumiya (n. 1931, începând a învăța românește la 43 de
ani, după o bună cunoaștere a limbii franceze) a fost
în 1978 volumul „Basme românești”, probabil la su-
gestia academicianei Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care
trebuie să-i fi sugerat și traducerea nuvelei „Doctorul
Honigsberger” cu care Haruya Sumiya a început în
1982 traducerea integralei prozei fantastice a lui Mircea
Eliade (vezi cele trei volume din 2003-2005, la a căror
profesională alcătuire și-a adus aportul și acad. Eugen
Sinion). Despre marele istoric al religiilor, traducătorul
său în japoneză spunea că este în Japonia „cel mai cu-
noscut și mai tradus scriitor român” (S. Haruya)
6.	Isabela Vasiliu Scraba, La centenarul nașterii poetu-
lui Horia Stamatu, ciudățenii cripto-comuniste.
7.	vezi Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, București,
1990.
8.	Tudor Vianu, bazându-se pe versul din Faust care
spunea că la început a fost fapta, elogiază munca în
comentariul său la Faust de Goethe în traducerea lui
Lucian Blaga. Proletcultiștii - care-i interziseseră opera
filozofică, opera dramatică și opera poetică - nu i-au
permis lui Blaga să scrie el prefața la propria-i tradu-
cere (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Diagrame spirituale
[Faust-Nae Ionescu-Blaga]). Se știe că traducerile făcute
de comunistul T. Vianu erau plătite mai prompt și de
două sau chiar de trei ori mai mult decât i se plătea, cu
întârziere, pe traduceri marginalizatului filosof Lucian
Blaga. Iar prefața unei cărți era și ea o sursă de noi în-
casări bănești, desigur abundente pentru colaboratorii
regimului stalinist.
9.	vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica
-între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992, primul vo-
lum despre gândirea lui Noica apărut în cultura noastră.
■
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
diagnoze
Pragmatismul reflexiv:
sistematica (II)
■ Andrei Marga
Pragmatismul reflexiv” înseamnă, în
esență, o privire anume a realității și
o interpretare distinctă. Este privirea
realității prin prisma acțiunilor de schimbare
spre a face posibilă existența efectiv umană și
interpretarea ansamblului cognitiv, instituțional
și reflexiv prin prisma proiectului „vieții bune”
din moștenirea clasică a culturii din care ne re-
vendicăm (vezi A. Marga, Pragmatismul reflexiv.
Încercare de construcție filosofică, Compania,
București, 2017). În cât mai puține cuvinte spus,
„pragmatismul reflexiv” este examinarea acțiu-
nilor și ansamblului plecând de la consecințe în
viața oamenilor.
Spre deosebire de pragmatismul consacrat,
din nefericire adesea trivializat sau, în cazul lui
Peirce, valorificat pe bucăți, „pragmatismul re-
flexiv” face doi pași majori înainte: extinde lista
acțiunilor, dincolo de exclusivismul „acțiunilor
instrumentale” și „strategice”, spre restul acțiuni-
lor presupuse de reproducerea umană a vieții, și
preia reflexivitatea în însăși criteriile de semnifi-
care a cunoștințelor prin acțiuni prin consecințe
în viața oamenilor. „Pragmatismul reflexiv” nu
rămâne la cunoaștere, ci o prelungește cu lămu-
rirea instituțiilor și strategiilor și cu recomandări
de acțiune.
Filosofarea mea a fost legată la origini de cerce-
tări de istorie a filosofiei contemporane. Introdus
devreme în Hegel, care, prin liberalitatea și ca-
pacitatea sa de istorizare, a captat cu mai multă
rigoare alternativele vieții, am continuat reflec-
ția pe tema depășirii înstrăinării - luată, firește,
în accepțiunea originară: produsele acțiunilor
umane ies de sub control și, mai mult, iau sub
control oamenii. Studiul neohegelienilor (înce-
pând cu Kroner), îndeosebi al operei lui Herbert
Marcuse, obiectul doctoratului meu (vezi A.
Marga, Filosofia critică a „școlii de la Frankfurt”,
Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014), m-a pus în
contact cu argumentele antiontologiste ale unei
vederi asupra lumii ce pleacă de la asumpția după
care realitatea se dezvăluie până la capăt din per-
spectiva posibilităților mai bune pe care le des-
chide.
Mi-am asumat că o filosofie nu poate fi a re-
alității trăite decât dacă este critică. O critică ce
pleacă de la Kant, dar ajunge mai departe. Altfel,
filosofia devine un exercițiu străin de angajamen-
tul originar al disciplinei însăși - acela de a in-
teroga rațiuni. O filosofie ce sondează condițiile
posibilității realității date și șansele de a o schim-
ba a devenit la mine punctul de sprijin al delimi-
tării de orice dogmatism.
Pe ruta originară în Fenomenologia spiritului
(1805), am captat liberalismul, de la Locke la
Thomas Jefferson, mai nou la John Rawls, fără a
cădea în pozitivismul timpului nostru. Am luat
distanță explicit de neopozitivismul postbelic pu-
nând întrebarea asupra condițiilor de posibilitate
a experienței până la nivelul sensului și am adus
în discuție reacția fenomenologică și hermeneu-
tică a lui Wittgenstein I, pozitivismul logic și ra-
ționalismul critic (A. Marga, Cunoaștere și sens.
Perspective critice asupra pozitivismului, Editura
Politică, București, 1983). În Wittgenstein II am
găsit, prin investigarea a ceea ce era imanent
pozitivismului său, soluția durabilă în teoria cu-
noașterii, pe care științele timpului o justificau.
Simplu spus, explorarea teoriei „jocurilor de
vorbire” din Cercetările filosofice (1953) și restul
scrierilor postbelice ale lui Wittgenstein m-a pus
pe direcția tematizării mai ample a condițiilor de
posibilitate a cunoașterii și, în cele din urmă, a
comunicării.
Contactul cu Habermas, inclusiv întâlnirile
directe cu filosoful, au fost dătătoare de direc-
ție pentru mine. Studiul intensiv al operei sale
(vezi A. Marga, Filosofia lui Habermas, Editura
Academiei Române, București, 2022) a dus la
Anamaria Daiana Matieș	Călușar,
acrilice pe pânză, 60x80 cm
precizarea bazei normative a filosofării mele. Am
adoptat teoria comunicării, înțeleasă ca o filosofie
cuprinzătoare și ca o viziune democratică adusă
la datele vieții de azi, și am înfruntat situațiile.
În această viziune am operat analize până astăzi,
punând accent aparte pe soluții practicabile.
Prin anihilarea opiniei individuale și con-
centrarea deciziei în mâini puține, „democrația
socialistă” a constituit reperul factual negativ al
generației mele. Dar cu timpul a devenit clar că
nici democrația ce se practică sub neoliberalism,
ce cultivă tacit un darwinism rupt de valori, nu
este fără riscuri. Pe terenul frământat și aparent
încheiat al conceperii democrației am adus ideea
unei reformulări a controlului cetățenilor asupra
aleșilor ca pavăză contra derapajelor ce amenință
continuu cetățenia (vezi A. Marga, Soarta demo-
crației, Creator, Brașov, 2022). Am socotit că și
pentru democrați este necesară confruntarea cu
realitatea „societății administrate”, a „societății
globale”, a „societății cunoașterii”, a „societății
informației”, care cer rezolvări cu totul noi.
Sunt de părere că schimbările din societățile
actuale duc înainte viața oamenilor doar dacă au
loc nu doar „revoluții recuperatoare”, cum le-a
numit Habermas pe cele din jurul anului 1990,
ci înnoiri substanțiale. În tradițiile democrației
sunt soluții viabile, desigur, dar ele nu mai sunt
și suficiente pentru a preveni derapajele din zilele
noastre și a face față provocărilor globalizării și
digitalizării. O înnoire a concepției, a democrați-
ei însăși, este și aici indispensabilă.
Contactul cu filosofia lui Heidegger a creat
pentru mine, în condițiile respectului deja din
studenție pentru anvergura filosofului, un reper
constant, cu interogațiile căruia m-am confrun-
tat. Tema sa a aservirii subiectului de către me-
canismele justificate de cunoașterea modernă
m-a pus mereu pe gânduri, împreună cu tema lui
Horkheimer și Adorno a eventualității încheierii
iluminismului într-o nouă monopolizare a deci-
ziei și birocratizare.
Sunt unul dintre cei care l-au mai văzut în
viață pe filosof. Nu am ocolit să iau distanță de
aspecte inadmisibile pentru un gânditor de mare
talie, ale acțiunilor lui Heidegger, dar nu am
agreat reducerea filosofării sale, prin exegeze, la
contextul politic al anilor treizeci. Nu agreez epu-
izarea reflecției heideggeriene, tot prin exegeze,
O
Anamaria Daiana Matieș
Între fete, tehnică mixtă
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
o
în evenimente consumate ale istoriei. Consider
că nu este posibilă înțelegerea lumii în care trăim
fără a lua în seamă întrebările și aserțiunile gra-
ve ale lui Heidegger (vezi A. Marga, Heidegger,
Creator, Brașov, 2021). Le poți duce la o rezolvare
sau alta, dar nu le poți ignora fără a ceda platitu-
dinii într-o lume ce pare mereu încheiată, ultima,
sau pe care mulți o iau astfel.
Optica mea este a unei filosofii a întregului
suficient de elaborată lăuntric pe domenii ale ac-
țiunilor, încât să devină aptă să depășească argu-
mentativ alternativele aflate pe scena deceniilor
vieții noastre - marxismul cunoscut, neopoziti-
vismul infuzat de științe, ce l-a înlocuit, și me-
reu promițătoarea hermeneutică - spre o soluție
mai profundă. Manfred Riedel și Richard Rorty
mi-au mijlocit, inclusiv prin discuții personale,
înțelegerea până la capăt a hermeneuticii zilelor
noastre. Contactul la fața locului cu viața filoso-
fică din Germania și cu cea din SUA mi-au per-
mis să câștig o cuprindere a scenei filosofice con-
temporane și să-mi rafinez întrebările. Ele mi-au
permis și să ajung la întrebările deschise, care cer
răspunsuri noi sau, cel puțin, proaspete.
Ca urmare, profesional, patru fapte mi s-au
impus conștiinței. Anume, filosofarea nu cade în
desuet decât dacă pleacă de la experiențe și fapte
de azi; diviziunile filosofice trebuie reexaminate,
căci unele au devenit rigide, dogmatice, ca, de
pildă, opoziția dintre analitism și hermeneutică,
cauzalism și finalism, individualitate și societate,
prezent și istorie; acum este șansa, dar și impe-
rativul unor noi generalizări filosofice; fără noi
conceptualizări, filosofia devine exercițiu sterp
sau doar ornament.
Din această optică am examinat filosofia con-
temporană - în mod exact filosofia creată în
ultimele aproximativ două secole. Este filosofia
ce afectează minți și viața de azi. Dincolo de fi-
nalități didactice, ca titular al primului „Curs de
filosofie contemporană” la Universitatea Babeș-
Bolyai, sau de acțiunea culturală a sincronizării
în prezentarea pentru public a acestei porțiuni a
filosofiei universale, scrierile mele conțin opțiuni
caracteristice. Așa cum sunt detaliate și aplica-
te (vezi A. Marga, Introducere în filosofia con-
temporană, Compania, București, 2014), aces-
tea sunt: înainte de tentația metafizică, filosofia
are a se construi acum ca „filosofie într-o lume
schimbată”; schimbarea afectează însuși regis-
trul de interogații filosofice - continuitatea fiind
Anamaria Daiana Matieș
La o cafea..., tehnică mixtă
acompaniată de schimbări nete, încât nu se mai
poate rămâne la clasici în nici o filosofie; o seamă
de fapte - cotitura lingvistică, finitudinea existen-
ței, intenționalitatea actelor de conștiință, tehnica
de producere, logica științei, teoria științei, noua
înțelegere a istoriei, interacțiunea filosofie-teolo-
gie, reflexivitatea - au intrat în avanscena filoso-
fiei; este nevoie de circumscrierea filosofiilor ce
aparțin efectiv contemporaneității, la nivelul for-
mulărilor originale, încât demarcarea filosofiei
contemporane de restul filosofiei cere noi rezol-
vări; științele au tranșat în favoarea lor întrebarea
oarecum clasică cu privire la ierarhia formelor
vieții spirituale, a crescut importanța logicii în
cunoaștere, s-a trecut la o amplă abstractizare a
cunoașterii și s-au petrecut schimbări semnifica-
tive în ceea ce privește căile inserției științei în
viața socială; omul tinde acum să dobândească
o imagine științifică nu numai despre realitatea
exterioară lui, ci și despre sine.
Sintetic formulat, științele au antrenat marea
schimbare, în societate, dar și în filosofie - filoso-
fia pe care o socotim contemporană fiind rezul-
tatul. Dificultățile întâmpinate în relația dintre
știință și viața socială, efectele sociale ale științei,
sensul cunoașterii și al cunoștințelor, raționalita-
tea, tipologia acțiunilor și a cunoștințelor intră
în centrul interesului filosofic. S-a lărgit intero-
garea filosofică a științei și a integrării științei în
activitatea socială. S-a trecut de la interpretarea
cunoașterii științifice ca pură descriere a stărilor
de fapt, la o interpretare ce ia în seamă prezența
irepresibilă a unor asumpții chiar la nivelul ob-
servației și experimentului științific, de la abor-
darea științei ca produs, la abordarea producerii
științei. S-a trecut de la privirea științei ca ceva
în sine, izolat, la considerarea ei în legătură cu
acțiunile prin care specia umană își asigură re-
producerea socială a vieții, de la abordarea știin-
țelor analitico-experimentale, la abordarea altor
tipuri de științe, precum cele normativ-analitice
și istorico-hermeneutice. Astăzi, reflecția asupra
științei „urcă“ în demersurile ei consecvente și
izbutite până la surprinderea sensului conceptu-
alizărilor și la integrarea abordării științei într-o
abordare cuprinzătoare, ce include și condițiile
genezei și aplicării științei. S-a ajuns astfel în-
tr-un univers de interogații și răspunsuri noi, pe
care cel care reconstituie filosofia contemporană
are a le examina. Aceasta este convingerea expri-
mată în monografiile publicate.
Fiecare venim dintr-o tradiție și ne profi-
lăm inevitabil în raport cu ea. La Cluj-Napoca,
în vremuri mai apropiate de noi, în filosofie au
contat Virgil Bărbat, care a dat și una dintre pri-
mele monografii Nietzsche, Eugeniu Speranția,
cunoscător al pragmatismului timpului său,
Lucian Blaga, preocupat să articuleze un sistem
de filosofie, și D.D. Roșca, apărător al raționalis-
mului. Am fructificat (vezi A. Marga, Gândirea
altfel. Studii românești, Ecou Transilvan, Cluj-
Napoca, 2016) pasiunea culturii teoretice adusă
la zi și considerarea stării societății din scrierile
lui Virgil Bărbat, ideea întâietății întrebării în cu-
noaștere, a lui Eugeniu Speranția, ideea preala-
bilului cunoașterii științifice, a lui Lucian Blaga,
respectiv, etica spiritului critic a lui D.D. Roșca.
Am fructificat și considerarea de către Nicolae
Mărgineanu a psihologiei ca un ansamblu de
abordări variante, pe scala de la explicații cauzale
la empatie.
Am valorificat idei și analize, dar am și asumat
inițiative noi: aducerea interogațiilor filosofice pe
terenul vieții actuale; prelungirea asumpțiilor lo-
gicii cu o teorie a acțiunilor; explorarea prealabi-
lului într-o teorie lărgită a științei; legarea criticii
de o nouă teorie a raționalității. Toate acestea în-
tr-o încercare de construcție filosofică adusă la zi
ca informație, experiențe, și, desigur, cu opțiuni
noi, proprii. „Pragmatismul reflexiv” este rezul-
tatul.
Optica metodologică pe care am rezumat-o,
cu detaliile tehnice pe care le-am desfășurat,
susținută de cultura factuală și teoretică dobân-
dită de un absolvent de filosofie și sociologie și
apoi completată de contacte și experiențe, am
aplicat-o în teoria societății. Am arătat (vezi
A. Marga, Metanarativii actuali. Modernizare,
globalizare, dezvoltare, Ecou Transilvan, Cluj-
Napoca, 2015) că termenul este mai cuprinzător
decât sociologia - care a și tins să degradeze, mai
ales la noi, din teorie a societății într-o analiză
de opțiuni electorale. Am și căutat devreme să
depășesc conceperile reducționiste de pe tere-
nul abordării societății - de genul darwinismului
sau idealismului obiectiv sau economismului sau
tehnologismului sau geografismului sau institu-
ționalismului sau acționismului, ce concurează
astăzi. Sau al teoriei factorilor, teoriei sistemelor,
funcționalismului, „constructivismului dialec-
tic” ce-i seduc pe mulți! Termenul este mai exact
decât filosofia socială, care bate peste timp fără a
da seama de specificul timpului propriu.
Prin „societate” s-a înțeles frecvent ansamblul
relațiilor în care intră oamenii la un moment dat,
iar acest ansamblu a fost socotit orizontul ultim
al interogațiilor și răspunsurilor. În mod tacit,
însă, societatea a fost gândită oarecum analog cu
societatea modernă legată de economia politică
și de statul național. Mi-a fost clar, însă, odată cu
evoluțiile din anii optzeci încoace, că ne aflăm
după schimbări adânci ale societății moderne -
pe ambele direcții: a schimbării economiei poli-
tice, în direcția unor dependențe mai largi, și a
schimbării statului național, sub presiunea vieții
internaționale. Profesorul ale cărui seminarii le-
am frecventat la Bielefeld, Niklas Luhmann, a
propus, pe bună dreptate, ca societatea să fie in-
tegrată într-un orizont cuprinzător, cel al „socie-
tății mondiale (Weltgesellschaft)” și să fie privită
în confruntarea cu „mediul înconjurător”.
Sunt de părere că Niklas Luhmann a avut
dreptate să considere „comunicarea” mediul
coagulant societății. Dar reducerea societă-
ții la comunicare asigurată de infrastructura
10
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
comunicațională, oricât de importantă este
aceasta, mi s-a părut de la început chestionabilă.
Azi mulți privesc societatea și dificultățile ei doar
prin prisma dezvoltării infrastructurii și compe-
tențelor comunicaționale. Nu este de ajuns.
Societatea, oricare, națională sau mondia-
lă, înseamnă și împărtășirea de norme și valori
(etice, juridice, religioase), de produse cognitive
(științifice și filosofice) și de evaluări (de la cele
legate de acțiuni imediate la cele metafizice). Și
„societatea mondială” dispune de instituții pro-
prii, așa-numitele „organizații internaționale”,
care sunt înzestrate cu putere de decizie și de
intervenție. Ea este asigurată și de armate ale di-
feritelor asocieri de state, ale unor puteri și su-
praputeri, și include recursul la forță. „Societatea
mondială” este ea însăși în mers și înregistrează o
istorie în cursul căreia se schimbă.
Primul efect al confruntării societății cu „me-
diul ei înconjurător”, pe care Niklas Luhmann a
și tematizat-o mai exact decât alții, este acela că
orice societate alcătuiește un „sistem”. Altfel spus,
oamenii, având o anumită echipare anatomo-fi-
ziologică și fiind plasați în anumite condiții de
mediu, înfruntă condițiile lumii nu în mod indi-
vidual, ci ca un sistem al relațiilor lor. Și individul
poate fi privit ca sistem, dar este alt sistem decât
cel al societății, care întreține legături cu acesta,
dar din care nu putem deriva societatea.
Fiecare sistem se lasă înțeles ca un ansamblu
de relații instituite de oameni prin acțiuni pentru
a asigura supraviețuirea și viețuirea umană într-o
anumită organizare. Acțiunile preced sistemul,
nu invers, cum se crede din nou astăzi. Putem
cerceta, desigur, și societatea ca un ansamblu de
fapte ce se lasă reperate după criteriile luate în
considerare și explicate riguros causal. Aceasta
fac, în mod normal, științele sociale de orientare
factuală, pozitivistă, inclusiv economia, sociolo-
giile și psihologiile de această orientare, și este
luat ca reper de eticile adaptării la situație, de
oportunism în general, și de dreptul de inspirație
pozitivistă. Se înțelege, însă, mereu, mai profund
societatea dacă se pleacă de la premisa că în ca-
zul ei realitatea este subsumată unui „sens”, unei
„finalități”, iar faptele se pun în legătură cu aces-
ta. Faptele spun în societate totdeauna mai mult
decât simpla lor existență.
Așa cum nu putem, oricât de rafinate episte-
mologii s-ar pune în funcțiune, să accedem la
datele experienței fără a angaja un prealabil (de
natură linguală, conceptuală, acțională), tot astfel
nu putem ajunge la realitatea societății fără anu-
mite asumpții în ceea ce privește omul și socie-
tatea. În cunoașterea societății contează faptele,
sub aspectul a ceea ce ele denotă, dar și sub as-
pectul a ceea ce ele tăinuiesc, dar poate fi dezvă-
luit, de pe un plan al realității situate mai adânc,
care sunt, în primă instanță, acțiunile.
Cea mai profundă asumpție pe care o putem
avea în termenii lumii în care trăim este ace-
ea că genetic, funcțional faptele sunt rezulta-
tele acțiunilor, iar acestea presupun angajarea
în cele din urmă a unui „sens”. Acesta trebuie
captat dacă vrem nu numai să descriem și să
explicăm cauzal evenimentele din societate, ci
și să le înțelegem.
Sensul de care vorbesc în „pragmatismul refle-
xiv” nu este reductibil la sensul asumat de individ
pentru viața sa personală, nici cu suma sensurilor
asumate de toți indivizii. El nu este asimilabil nici
cu sensul istoriei, ce s-ar putea obține reflectând
asupra cursului acesteia. Sensul încorporat în
sistemul societății nu este nici derivat al sensului
Anamaria Daiana Matieș	Strigăt,
pastel pe hârtie, 50x70 cm
cunoștințelor cu care operăm atunci când descri-
em, explicăm și înțelegem societatea.
Dacă, așadar, societatea se organizează ca
sistem ce înfruntă condițiile mediului în scopul
asigurării supraviețuirii și viețuirii într-o formă
anumită, atunci metafora adecvată este cea a
construirii unei corăbii în plină mare din mate-
riale ce se pot găsi sau inventa de către cei care
s-au aventurat în larg spre a ajunge la destinație.
Ocupanții înșiși sunt cei care fac corabia și o fac
astfel încât ea se poate deplasa și ajunge la desti-
nație. Sau poate întâmpina dificultăți și eșua. Mi-
am asumat, plecând de la Humberto Maturana,
să numesc schimbarea oarecum dinăuntru, așa-
dar cu forțe proprii, a unei realități, „autopoieză”.
Se poate spune că societatea este autopoietică,
căci de ceea ce inițiază cei dinăuntrul ei și, astfel,
de interacțiunile lor, depinde starea proprie.
Ca urmare, având în vedere sensul sistemului
societății, care sunt performanțele în raport cu
care se evaluează adecvat o societate? Teza mea
este că însăși năzuințele culturale ale oamenilor
ne pot oferi treptele acestor performanțe. Este
vorba de diminuarea muncii ca trudă prin teh-
nologii și tehnici; randamentul economic prin
tehnologii și raționalizări ale eforturilor; elimi-
narea exploatării și recompense pentru munca
efectuată; asigurare pentru cazurile de deza-
vantajare socială; democratizare instituțională
și acces la decizii; controlul comunității asupra
deciziilor de interes public; dislocarea condițio-
nării și manipulării din societate; etică a vieții în
comunitate și a respectului pentru celălalt; liber-
tatea configurării propriei vieți; posibilitate de
promovare spre dezbaterea publică a propriului
proiect. Viața oamenilor se desfășoară astfel în-
cât chiar ei produc condițiile vieții, încât devine
viață în condițiile culturii, mijlocită de un sistem
ce concretizează un sens. Ea urcă de scara per-
formanțelor de la simpla supraviețuire la viețui-
rea în scopul întruchipării de valori precum cele
etice și estetice.
Nu poți înțelege societatea fără „diferențierile”
ce au avut loc în sânul ei în epoca modernă. Kant
a sesizat unele dintre ele, Hegel a dus mai departe
demersul pe terenul istoriei. În succesiunea lor,
Marx și Max Weber au continuat explorarea sfere-
lor autonomizate ale vieții în modernitate. Talcott
Parsons a fost plin de învățăminte pentru mine:
societatea modernă este un „sistem” ce duce cel
mai departe diferențierea de „subsisteme”.
Stabilirea „subsistemelor” nu este convențio-
nală. Care sunt însă „subsistemele” ce compun
societatea modernă târzie, în care trăim?
Operez cu delimitarea în societatea modernă a
subsistemului economic, subsistemului adminis-
trativ, subsistemului politic și subsistemului cul-
tural (vezi volumele mele Ieșirea din trecut, 2002;
România actuală. Diagnoză, 2011; Schimbarea
lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, 2012).
Rezumativ exprimat, economia asigură bunuri
și servicii necesare viețuirii, administrația facili-
tează accesul la acestea pe baze de drept, politica
explorează alternativele, iar cultura procură mo-
tivațiile de acțiune. În fiecare moment, societatea
este rezultatul interacțiunii complexe și dinami-
ce a acestor subsisteme. Atunci când o studiem
avem de procedat la descrierea acestor subsiste-
me în interacțiunea menționată. Evoluția soci-
etăți de azi își trage direcția tocmai din această
interacțiune.
Câștigăm însă o privire dinamică asupra
societății ca sistem întorcându-ne la tema iu-
deo-creștină a „vieții bune” și la abordarea ei aris-
totelică. Este de pus din nou întrebarea cu privi-
re la ceea ce este de făcut pentru a atinge „viața
bună”. Desigur că Niklas Luhmann avea dreptate
să pretindă că această temă nu este privilegiată și
că s-a produs o cezură în evoluția societății mo-
derne. Drept consecință, se formează și înțelegeri
diferite ale „raționalității”. Dar chiar dacă avem
la îndemână deja alternative de raționalitate, iar
reformulări ale raționalității devin cu timpul ine-
vitabile, problema „vieții bune” rămâne și trebuie
preluată, inclusiv pentru a putea stăpâni „com-
plexitatea” ce amenință să ne copleșească. Așa am
și abordat „complexitatea” crescută din anii noș-
tri (Stăpânirea complexității, 2023), exploatând
intuiții ce duc în urmă la Dostoievski sau Kant.
Putem vorbi de un subsistem conducător de
evoluție? În succesiunea „marxismului răsări-
tean”, care în epoca noastră a dogmatizat deter-
minismul economic, nu s-a ajuns deocamdată la
o concepție integrativă, ci tot la una dogmatică.
În fapt, aceasta este neoliberalismul, care implică
înlocuirea determinismului economic cu o altă
dogmă, cea a pieței ca unic regulator al economi-
ei și societății. Este nevoie, însă, de o pavăză mai
profundă împotriva dogmatismului de orice fel.
Așa cum au arătat studiile lucide ale tranziției
pe care generațiile actuale au parcurs-o în partea
de Europa în care trăim, trebuie revizuită ideea de
relație necesară și recunoscută mereu multitudi-
nea de alternative de evoluție. Altfel spus, trebuie
acceptată „indeterminarea schimbării sociale, a
schimbărilor pe scară mare”. Nu sunt cunoscuți
parametri suficienți pentru a orienta rezultatul
și a prognoza și trebuie făcută deosebirea între
„demantelarea unui sistem autoritar și consoli-
darea democrației”. Factorii care au fost necesari
și suficienți pentru demantelare s-ar putea să nu
fie adecvați pentru construcție (vezi Guillermo
O’ Donnell, Philippe C.Schmitter, Tentative
Conclusions about Uncertain Democracies, The
John Hopkins University Press, Baltimore and
London, 1986). Am dat amploare folosirii acestui
argument.
Având mai multe subsisteme - economic, ad-
ministrativ, politic, cultural - se poate stabili o
ierarhie a acțiunii acestora? Întrebarea este, de
fapt, veche. Astăzi nu putem spune altceva decât
că nu se poate stabili o ierarhie valabilă pentru
O
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
11
o
toate societățile și toate timpurile, cum s-a sperat
în sociologia clasică. Stabilirea ar fi doar o nouă
dogmă. Fiecare din subsistemele amintite poate
deveni, în fapt, nu doar în principiu, conducător
de evoluție - ceea ce este altceva decât generator
de evoluție sau condiționare a acesteia. Depinde
de societate. Unele societăți au avut economia ca
astfel de sistem, altele administrația, altele poli-
tica, altele cultura. Nu se pot face generalizări în
favoarea vreunui subsistem, căci totul depinde de
societate și de evoluția acesteia.
Putem spune, însă, că în societăți ale moder-
nității târzii - cum se poate sesiza și în cazul
României actuale - politica este subsistemul con-
ducător de evoluție. În bine sau în rău, politica
filtrează orice inițiativă majoră și condiționează
rezultatele. Nu este aici un vot pentru sau contra
apolitismului - o altă ideologie ce împiedică dez-
voltarea, ci este o constatare lucidă, de care este
de ținut seama.
Abordarea politicii însăși, în calitate de con-
ducător de evoluție, deschide un alt câmp de
probleme, mai ales când însăși „complexitatea” a
devenit ridicată, precum în zilele noastre. În fapt,
nu mai este soluție la probleme majore ale politi-
cii, ale societății, în afara „comunicării societale”.
Este vorba de acea comunicare ce se extinde și
asupra instituțiilor și regulilor în general și în vir-
tutea căreia drepturile sunt legate cu obligațiile,
libertățile cu răspunderile, inclusiv cu obligații și
răspunderi sociale.
„Comunicarea” este mai mult decât informa-
rea sau schimbul de informații. Pe de altă par-
te, ea nu poate fi despărțită de interacțiunile ce
o condiționează în societate. Nu poți comunica
fără a intra în interacțiune. Iar interacțiunea în
care intri comunicând nu este doar exterioară,
societatea și contextele ei, ci este înainte de toate
imanentă comunicării. Nu poți păși în comuni-
care fără a-l considera pe celălalt sau fără a fi con-
siderat de altul într-un anumit fel.
Anamaria Daiana Matieș
acuarelă și tempera pe hârtie
Visătoare 1,
Dar și comunicarea are nevoie de o bază nor-
mativă. Sunt, la rândul meu, de părere că, în fapt,
nu găsim o bază satisfăcătoare nici în natură și
nici în istorie. Luarea ca bază a prescripțiilor di-
gitalizării nu rezolvă problema bazei normative.
Avem însă cele mai multe rațiuni să admitem
că în chiar regulile înțelegerii raționale dintre cei
care comunică avem noua bază de explicare chiar
a regulilor logicii și gramaticii. Iar toate aceste
considerente sunt asumate de cea mai elaborată
teorie a comunicării societale a timpului nostru -
cea a „pragmaticii universale”. Am învățat mult și
am tras consecințe în analize din această creație
a lui Habermas, devenită bun cultural al umani-
tății.
În cadrul „pragmaticii universale” se operează
cu idealizări ale dezlegării pretențiilor de validi-
tate: „inteligibilitatea” exprimării, „veracitatea”
vorbitorului, „adevărul” conținutului propoziți-
onal, „justețea” regulii interacțiunii dintre vorbi-
tor și interlocutor. A comunica înseamnă a an-
gaja tacit și inevitabil toate cele patru pretenții.
Numai acea comunicare ajunge să atingă telos-ul
imanent deja celei mai simple exprimări de pro-
poziții - înțelegerea asupra unei stări de lucruri
de către doi subiecți ce poartă o discuție - care
s-a asigurat că fiecare dintre pretenții este satis-
făcută. Comunicarea soldată cu înțelegerea pre-
supune discuție, dezbatere publică, dezbatere eli-
berată de orice constrângere exceptând coerciția
celui mai bun argument.
O astfel de comunicare presupune argumen-
tare rațională, în care sunt întrunite, cum am
arătat (Argumentarea, 2006), condiții logice,
condiții retorice, condiții aletice, condiții cultu-
rale. Aceasta este comunicarea fără resturi - un
continuu desiderat, care rămâne prea adesea, din
nefericire, un ideal, doar.
Dar chiar dacă este vorba de un ideal, cred că,
în starea culturală precară a societății în care tră-
im, avem de comunicat și, cu aceasta, de urmărit
cel puțin ceva în comunicare. Anume, satisface-
rea cerinței de inteligibilitate a exprimărilor (să
folosim corect resursele limbii aleasă în comu-
nicare și logica) și a cerinței de adevăr al conți-
nutului propozițional (să prevenim recursul la
altceva decât adevărul luat simplu, drept cores-
pondență a susținerilor cu stările de lucruri), și
să comunicăm. Căci de nivelul dezbaterii publice
(Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopoliti-
că, Editura Academiei Române, București, 2012)
depinde orice progres astăzi.
(Va urma)
■
Vizitați site-ul nostru:
tribuna-magazine.com
•	comentarii
•	analize
•	interviuri
TRIBUNA MAGAZINE,
WEEKLY MAGAZINE IN ENGLISH, ROMANIAN AND ITALIAN
12
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
„Cine altcineva
decât Dumnezeu?”
■ Christian Crăciun
Ocarte de o mare actualitate și ardență idea-
tică. Incomodă și provocatoare. Remi
Brague este unul dintre marii filozofi
francezi contemporani, catolic practicant, pro-
fesor care predă filozofia greacă, romană și arabă
la Universitatea Paris 1 Pantheon-Sorbona și la
Universitatea Ludwig-Maximilian din Munchen.
Câteva dintre cărțile sale sunt traduse în româneș-
te. Tema cărții de față1, puțin prezentă în precarele
dezbateri de idei de la noi, este structura ideatică
a (post)modernității față de problema legitimi-
tății existenței omului. Cum se justifică existența
omului? Dacă existențialismul medita la aruncarea
omului în lume și singurătatea lui ca atare, ultime-
le decenii schimbă, mi se pare, sensul problemei,
propunând în curentele radicale ecologiste de pil-
dă aruncarea omului afară din lume. Omul este
văzut ca o ființă dispensabilă, dăunătoare, „un pe-
ricol mortal pentru biosferă”. De aceea este nevoie
de a regândi prezența și legitimitatea și unicitatea
omului într-o eră a gândirii anti-umaniste. Pe de
altă parte, este o lucrare care ne propune să refa-
cem meditația asupra modernității, în conjuncția
ei cu punerea în discuție a antropocentrismului.
Iar legitimitatea interogată și reafirmată a omului
este cea „clasică”: greco-latină și biblică, dar și din
texte convergente ale gândirii arabe. Este o critică
fenomenologică a unui anume tip de modernitate.
Ca specie, omul poate să dispară, nu neapărat prin
cele trei mari pericole: războiul, epidemiile (car-
tea e din 2013!) și severa diminuare demografică.
Dispariția lui se poate petrece „discret”, pur și sim-
plu prin trecerea în altceva. Căruia îi lipsește di-
mensiunea umanului. Una dintre cărțile filozofului
se numește Modern cu moderație. Titlu care repre-
zintă un îndemn. Aș spune că structura volumului
are ca piloni prima și ultima parte, cele intermedi-
are fiind cimentul demonstrației.
Prima parte este o definire a umanismului care
se va „închide” în partea finală. Remi Brague iden-
tifică, într-o arheologie a ideilor, patru etape ale
configurării ideii umaniste. 1: Diferența, în care se
accentuează diferența omului față de celelalte vie-
țuitoare, prin gândire și politică. 2: Superioritatea.
În care diferența devine ruptură, omul este încu-
nunarea creației printr-o elecțiune divină. Omul
este „mai bun decât celelalte specii vii”, dar nu
este încă „cea mai bună” dintre ființe. 3: Cucerirea
omului asupra naturii, odată cu prima moderni-
tate și explozia tehnicii2. Apare în sec. 17. Omul
trebuie să domine totul. 4. Excluderea, apare odată
cu Karl Marx și Auguste Comte, „umanismul ex-
clusiv” îi spune filozoful, care exclude în primul
rând Dumnezeul biblic, este echivalent ateismului
și refuză orice altă întemeiere din afara umanului.
Acesta este stadiul în care ne aflăm. Este citat de
exemplu Alfred Doblin: „omul este o specie rata-
tă”. Sau, cu o altă formulă frapantă, „omul nu este
nimic mai mult decât o maimuță norocoasă”. Dar
apar, în acest stadiu, o mulțime de „divinități” se-
cundare, de „idoli” ce vor fi discutați într-un ca-
pitol aparte. De exemplu: Națiunea, Progresul,
Istoria, Rasa, Clasa. Sensul demonstrației lui
Remi Brague s-ar putea întemeia, mă gândesc, pe
faimoasa teoremă de incompletitudine a lui Godel.
Poate că omul, cel mai complex sistem pe care-l cu-
noaștem din univers, nu poate fi explicat rațional,
decât din perspectiva a ceva ce este „cu totul altfel”,
cu totul superior, din alt plan, chiar dacă este făcut
„după chipul”... acelui „ceva” (vezi capitolele finale,
VIII, IX).
Punctul de pornire al oricărei gândiri pesimiste
privitoare la condiția umană este acela că existența
omului nu este o necesitate. Știința cea mai avansa-
tă nu explică omul: „Odată cu excluderea cauzelor
finale din explicarea lumii, știința modernă înlo-
cuiește cercetarea cauzelor cu o simplă descriere a
fenomenelor”. Umanismul biblic, relatat în narați-
unea Cărții Facerii, este cel care oferă întemeierea
genealogică a omului, deci a umanismului. Sigur,
gândul ne duce imediat la celebra Scrisoare despre
umanism a lui Heidegger. Dar abordarea aici este
cu totul diferită. Uvertura cărții este deci dedicată
„ascensiunii și prăbușirii umanismului”. Întrebarea
despre umanism se reduce la întrebarea despre
legitimitatea omului. „Umanismul nostru nu este
de fapt nimic altceva decât un anti-antiumanism”.
Iar această legitimitate nu se poate gândi decât
din perspectiva Cărții Facerii și a escatologiei. „...
proiectul ateu al Timpurilor moderne a eșuat”, ni
se spune, mai ales prin raportare la un anume tip
de gnoză. „Ateismul este incapabil să răspundă la
întrebarea referitoare la legitimitatea omului.” „În
cealaltă sursă a culturii noastre, Biblia, omul apare
ca și (sic! n.m.) creatură a unui Dumnezeu care are,
de această dată, trăsături personale. Dominația na-
turii nu este acolo un proiect, ci o sarcină. (Facerea,
1.28). În măsura în care îi este propusă omului, ea
îl menține pe acesta în interiorul statutului de cre-
atură”. Există o „dramă a umanismului ateu”, după
sintagma lui Henri de Lubac. Analiza lui Brague
se îndreaptă mai precis asupra umanului decât a
Anamaria Daiana Matieș	Cami,
acrilice pe pânză, 70x100 cm
omului. Adică asupra acelei trăsături ireductibile
care ne separă, ca ființe, de biologic. Și care nu poa-
te fi deslușită decât din perspectiva diferenței. Și ne
apare ca un drum nesfârșit al omului către propria
sa esență creaturală. „Pe de o parte, amenințarea
cade cu greutate asupra existenței materiale a spe-
ciei umane pe pământ. Dar ea țintește de aseme-
nea, și poate de-o manieră mai categorică, asupra
facultății umanizatoare a omului, asupra forțelor
umanizatoare din om”. Omul uman este un punct
de pornire dar (aici apare etica persoanei) și o țin-
tă. Există ceva numit „valori umane”, pe care știința
care oferă cunoașterea naturii nu îl lămurește. El se
impune gândirii. Civilizația noastră „tehnico-ști-
ințifică” trăiește, ne spune autorul, într-un fel de
schizofrenie, câtă vreme „În studiul naturii, nu se
întâlnește nici urmă de valori umane”. Pentru că
„Știința refuză să răspundă la întrebările pe care
omul și le pune”. „Se ajunge astfel la un mare pa-
radox: știința modernă este în același timp cea mai
mare realizare a omului, gloria spiritului uman și
cel mai radical dintre factorii ce duc la dezumani-
zare”. Sau „De atunci suntem martorii acestui para-
dox: așteptăm ameliorarea condiției umane de la o
aprofundare a cunoașterii non-umanului”. Pentru
că „binele și răul nu au nimic care să le corespundă
în universul fizic”.
Filozofia a vorbit de mult despre demnitatea
omului. Legitimitatea despre a cărei contestare în
epoca noastră meditează Remi Brague este altce-
va. Prima este statică, a doua este dinamică. Aș
menționa că în știința dreptului, unde conceptele
de ființă umană și demnitate a ființei umane pă-
reau axiomatice, se discută acum despre biodrept.
În momentul în care combinația dintre om și in-
teligența artificială sau alte organe/organisme
modificate genetic devine tehnic perfect realiza-
bilă, dreptul acestui hibrid rezultat trebuie gândit
și definit. Analiza epocii moderne pe care ne-o
propune profesorul de la Sorbona urmărește să
reconstituie „arheologia umanului”. Partea cen-
trală a cărții descrie patru momente ale contestă-
rii umanului: a. o sectă musulmană ce se numea
„Frații sinceri” sau „Frații purității” (prima care ar
fi contestat legitimitatea dominației omului asupra
animalelor); b. cel care a dat numele anti-umanis-
mului, poetul rus Aleksandr Block; c. Punerea în
discuție a Subiectului de către Michel Foucault; d.
analitica Timpurilor Moderne în filozofia lui Hans
Blumenberg. Este punctul de confluență între cele
două teme ale cărții, inseparabile: pierderea uma-
nității omului și structura timpurilor moderne.
Dau un citat mai amplu: „În orice caz, Timpurile
Moderne se înțeleg ca o ruptură în raport cu epo-
ca precedentă. Odată cu acestea se schimbă însuși
sensul adjectivului «modern»; Acesta era relativ și
desemna ceea ce este mai recent decât ceea ce pre-
ceda; el devine absolut și numește ceea ce se smul-
ge în mod decisiv unui trecut pentru a ne instala
în mod irevocabil în propria și definitiva sa actua-
litate. Se vede paradoxul: era progresului pornește
printr-o oprire”.
În acest context apare chestiunea cea mai delica-
tă, și riscând să fie greșit înțeleasă, a propunerii unui
„nou Ev Mediu”. Nu în sensul lui Berdiaev. Pentru
filozoful nostru Modernitatea este rezultatul unui
eșec. Eșecul Evului Mediu, adică al Creștinismului
în raport cu Gnoza. Sinteza greco-creștină recupe-
rează ideea de kosmos. Dar, dacă lumea este pro-
fund rea, cum poate fi ea creată de un Dumnezeu
bun? - vine întrebarea capitală. „Din perspectiva
noastră, contestarea din partea lui Brague privește
în primul rând ideea de auto-afirmare a omului,
O
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
13
o
care vine să înlocuiască Providența divină” (p. 23)
scrie autorul prefeței. Acest „ev mediu” invocat de
filozof este doar numele unei necesare re-racordări
a omului la divinitate, ca unică instanță prin care
el se poate legitima: „...gândirii moderne îi lipsesc
argumentele pentru a justifica existența însăși a oa-
menilor”, observă el. Iată trei afirmații care definesc
fără rest Modernitatea: a. „A fi modern înseamnă
a vrea să fii modern, și a te recunoaște ca atare”;
b. „Abia modernitatea, și ea întâia oară, s-a înțeles
pe sine ca epocă, și a creat astfel și celelalte epoci”
(Blumenberg); c. „Spre deosebire de Evul Mediu,
epoca modernă nu există înainte de momentul au-
to-explicării sale. Acest moment nu este motorul
ei, dar ea are nevoie de el în mod constant pen-
tru a se structura.” (Blumenberg) Această istorie
a ideilor pe care ne-o propune gânditorul francez
este conexată cu o teologie a Providenței, adică a
„explicării” omului dintr-un punct de vedere tran-
scendent, gnoseologic valabil. „Odată trecută criza
escatologică, și înșelată așteptarea primilor creș-
tini, creștinismul rămânea cu contradicția dintre
Dumnezeul sfârșitului timpurilor și Dumnezeul
cursului istoriei. Dă mărturie pentru aceasta inte-
grarea în creștinism a ideii stoice de Providență”.
Premisele raționalității moderne, după formula lui
Blumenberg, se află în tensiunea teologică de la
sfârșitul Evului Mediu. Insist, cu încă un citat din
filozoful german, așa cum apare în carte, pentru că
este unul dintre nexurile demonstrației lui Brague:
,,O religie care, dincolo de așteptarea mântuirii și
justificarea ei, a devenit, conform propriei sale re-
vendicări, sistemul definitiv de explicare a lumii,
care poate deduce din ideea fundamentală a cre-
ației și din concepția creării omului după chipul
și asemănarea lui Dumnezeu concluzia adecvării
capacităților sale de cunoaștere la natură, și care
ajunge, drept consecință a îngrijorării medievale
cu privire la puterea infinită și libertatea absolu-
tă a Dumnezeului ei, să distrugă înseși condițiile
pe care le presupusese pentru relația omului cu
lumea, o astfel de religie, așadar, cu această înde-
părtare contradictorie de propriile sale premise,
rămâne fatalmente datoare să întoarcă oamenilor
ceea ce le aparține”.3 Similitudinea între Evul de
mijloc și modernitate privește, de exemplu, stăpâ-
nirea omului asupra naturii. Prin magie (Culianu
a scris lucruri esențiale despre magie și putere),
respectiv tehnică. „...trebuie să reamintim că ideea
Anamaria Daiana Matieș
Odeta, acrilice pe pânză, 90x60 cm
«schimbării lumii» provine din magie și că tehnica
a fost mai întâi gândită cu ajutorul unor categorii
magice precum la Francis Bacon”. Ideile despre
apariția și structura mentală a modernității ale fi-
lozofului german pe care profesorul Brague îl ci-
tează cu reverență și din care am reprodus citatele
de mai sus, ajung și la puncte de delimitare, care
nu sunt puține. Recunoscând însă sprijinul în in-
tuiția centrală care privește definiția modernității.
Conchide: „După părerea mea, întrebarea care se
pune nu este dacă ne dorim ca Evul Mediu să se în-
toarcă. Nu trebuie să ne dorim această întoarcere.
Ea este inevitabilă”.
Antropologia lui Remi Brague este esențial-
mente creaționistă, pentru că numai prin creație
se vădește Sensul. Iar sensul este cel care dă sub-
stanța umanului din om. În studiul său funda-
mental Creație și creaturalitate4, marele teolog
Georges Florovsky hermeneutiza ce înseamnă că
lumea putea să nu fie și că Dumnezeu a creat-o. Și
a fost apoi ziua a șasea în care, tot conform voin-
ței sale, Dumnezeu l-a creat pe om. Și el, implicit,
putea să nu fie. Și poate (mai ales) să nu mai fie.
Aceasta este „propriu omului”, demonstrează Remi
Brague. Omul des-centrat, pentru că nu mai gân-
dește creat-iv (cel naiv, îmi vine a mă juca cu cu-
vintele), este omul care își ignoră diferența specifi-
că. Cea a Providenței ca unica posibilitate de a nu
ne scufunda într-un „neant fără logică”. „Trebuie
deci să ne revizuim judecata despre viziunea me-
dievală a lumii, și să vedem în condiția sa despre
Providență condiția indispensabilă a continuării
aventurii umane”. Ultimele două capitole: Cine cre-
ează omul? și Porunca de a fi sunt „partea tare” a
antropologiei legitimizatoare care ne este propusă
aici. „Evul Mediu permitea o afirmare a omului,
deoarece considera că umanitatea lui depindea de
un principiu care era distinct de el și care îl punea
în ființă. Concepea omul ca și (sic! n.m.) creatură
a lui Dumnezeu, reprezentat adeseori ca acționând
prin intermediul naturii. Pentru noi, trebuie pusă
din nou întrebarea privitoare la originea omului.
Trebuie să ne întrebăm din nou: ce îl face pe om?
Cine sau ce merită să fie numit creatorul său?”. Este
combătută ideea auto-creării sau este pusă întreba-
rea cheie: este natura capabilă să producă o specie
care să dorească auto-distrugerea? Iar evoluția, în
sens darwinist, explică și mai puțin ajungerea la
specia om. Specie care nu este doar „producătoare
de gunoi” sau „pericol mortal pentru biosferă”, ci
cu totul altceva. „Afirmația conform căreia întrea-
ga creație este obiectul unei aprobări divine nu este
ceva de la sine înțeles. Faptul că toți oamenii sunt
înglobați în această aprobare este încă și mai dificil
de admis”. Aici este începutul omului ca ființă eti-
că (cuvântul nu cred că apare în carte, dar despre
asta este vorba), privită din perspectiva Fiat- ului
din Geneză, dar și al mult discutatului „și a văzut
că este bun”. „Creația este «bună» în sensul că este
capabilă să adăpostească o libertate, deschizătoare
de istorie”. Binele biblic, spune filozoful, nu trebuie
doar primit, ci și produs în istorie. În această pro-
ducere (cel de-al doilea verb al facerii, cel rezervat
omului, - ’âsăh în ebraică - aș observa5) stau liberta-
tea și responsabilitatea omului. Creat (bară, a face
în ebraică, verbul rezervat lui Elohim) după chipul
unui Dumnezeu invizibil, omul însuși își păstrează
o dimensiune invizibilă, iar orice antropologie este,
în consecință, dinamică și provizorie. Este ceea ce
autorul numește „bunătatea invizibilului”. „Singura
modalitate de a imita un Dumnezeu invizibil, care
nu transpare în niciun alt chip decât în cel produs
de noi prin imitarea sa, este libertatea”. Dumnezeu
afirmă omul iar omul răspunde prin responsabi-
litate. Dintre poruncile divine, nu există una care
să-l oblige pe om să fie om. Ființarea este o po-
runcă, însă, „...ea nu implică decât faptul că este
un bine să exiști, dar și că este bine, pentru fiecare
ființă, să coincidă cu ceea ce este”. „El [Dumnezeu]
nu așteaptă deci de la noi nimic altceva decât să fim
ceea ce suntem”. Prima poruncă de tipul „fii ceea
ce ești” este, spune autorul, forma cea mai pură a
moralității. „Vei spune lui Israel: «EU SUNT» m-a
trimis” (Ieșirea, 3.14) Deci Dumnezeu nu coman-
dă nimic altceva decât ceea ce el este.
Aceasta este legitimarea supremă a ființei im-
probabile care este omul. „Cât despre sarcinile cu
care [...] trebuie să ne confruntăm acum, le-am
concentrat, oarecum din gust de provocare, prin
sloganul unui «nou Ev Mediu». Înțeleg prin aceasta
stabilirea unei legături cu transcendența, mai lim-
pede, o religie. Însă acest acces la transcendență ar
trece prin raționalitate, făcând astfel posibilă elabo-
rarea unei religii de către o teologie”.
Aș remarca finețea și cursivitatea traducerii, dar
cu întristarea molipsirii de covidul „cași-smului”,
supărător scăpat în 3-4 locuri. Dar să încheiem cu
încheierea însăși a autorului: „O gândire a Binelui
și a Providenței, iată deci ce devine indispensabil să
producem, cel puțin dacă omul trebuie să poată să
continue să fie, și să fie ceea ce este”.
Note
1	Remi Brague, Propriul omului. O legitimitate con-
testată, ed. Galaxia Gutenberg, 2022; traducere, intro-
ducere și note de Dan-Alexandru Ilieș.
2	„Din punctul de vedere al tehnicii, omul apare ca
învechit și, în orice caz, ca inutil!” p. 75; Este citată for-
mula filozofului Gunter Anders: Obsolescența omului,
tehnica a preluat controlul omului „producând artefac-
te mai perfecte decât el care duc în consecință la «dezu-
manizare»” p. 77
3	H. Blumenberg, Secularizare și afirmare... primele
două părți din Legitimitatea timpurilor moderne (Die
Legitimităt der Neuzeit, 1988), ed. Tact, 2019, pp. 134-
135; citat în cartea de față la p. 186;
4	În Scrieri esențiale, ed. Doxologia, 2021. pp.84 ș.u.
5 Vezi Biblia după textul ebraic, Geneza, ediție în-
grijită de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu,
Humanitas, 2017, p. 197;
■
14
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
Iluminismul etic al lui
Immanuel Kant (I)
■ Nicolae luga
Anamaria Daiana Matieș	Oedipus - scenă de operă, tehnică mixtă
Principiul etic fundamental al lui Immanuel
Kant este acela că voința trebuie să fie ne-
condiționat bună, în spiritul imperativului
categoric, indiferent dacă este sau nu este suficien-
tă pentru a produce efectul urmărit. Putem admite
că doctrina etică a lui Immanuel Kant este opusă
tuturor sistemelor clasice, fie acestea eudemonis-
te sau idealiste1. Kant este de acord cu naturaliș-
tii moderni, tocmai spre a se putea îndepărta de
pretențiile anticilor de a elabora o morală sănătoa-
să cu mijloacele descoperite în natura lucrurilor.
Regulile bunei conduite nu sunt ceva care ar urma
să fie descoperit, ci sunt cunoscute și mai mult sau
mai puțin respectate în viața reală. Menirea filo-
sofului nu este aceea de a le inventa, ci de a înțe-
lege natura lor și de a explica cum se face că noi
le cunoaștem. Kant este receptiv de asemenea la
ideea unei conștiințe date, dar o va reprezenta în
cu totul altfel de cum au făcut-o predecesorii lui
psihologi2.
Dacă cunoștința regulilor de bună conduită de-
pinde de un raționament just pe care filosoful ni-l
poate preda, atunci regula morală va fi subordona-
tă premiselor acestui raționament, iar voința de a
se supune față de această regulă va fi subordonată
unei intenții prealabile: dacă vrei să fii fericit - zi-
cea Epicur - atunci observă / respectă cutare sau
cutare regulă. Urmează deci că regula morală va fi
condiționată, și va fi suficient să renunțăm la do-
rința de a fi fericit, pentru ca aceasta să nu mai fie
respectată. Or, ceea ce este propriu voinței morale,
spune Kant, este însușirea de a fi necondiționată.
Ceea ce ni se adeverește conștiinței noastre ca fi-
ind moralmente recomandabil, ni se impune con-
științei noastre fără nici o condiție. Acesta este un
comandament moral formal. Noi nu facem binele
în vederea altor scopuri, ci facem binele pentru el
însuși, binele este un scop în sine. Că binele este
ceva de ordin imediat și nu efectul vreunui rați-
onament, acest lucru a fost susținut de către psi-
hologiști și proclamat elocvent de către Rousseau.
Morala se află în noi ca un ceva nemijlocit, sub
forma înclinațiilor naturale.
Kant respinge în mod energic întreaga morală
a sentimentului. După naturaliști și psihologiș-
ti, moralitatea este ceva ca un fel de a fi al natu-
rii noastre umane, la fel de exemplu ca și poziția
verticală a corpului sau ca și forma membrelor
noastre. Dar lucrurile nu pot să stea așa, ne arată
Kant. Legea morală nu are nici un raport cu la-
tura sentimentală, patologică cum îi spune Kant,
a naturii noastre, aceasta nu este ceva de ordinul
pasiunii, ci este de ordinul voinței dirijată de către
conștiință, ceva ce Kant numește „rațiune practi-
că”. Omul care acționează în virtutea unor moti-
vații morale nu este determinat nici de înclinații
și nici de avantaje, ci de o regulă morală de ordin
formal, pe care el o cunoaște și în raport cu care
el vrea să-și conformeze conduita, indiferent care
ar fi consecințele care ar rezulta de aici. Dacă se
ajunge ca acest om să fie mișcat în același timp de
către o atracție sau inclinație naturală, acest mobil
„patologic” diminuează caracterul moral al acțiu-
nii sale.
Morala autentică este - spunea Kant - un im-
perativ categoric. În afara comandamentelor sale
formale, tot ceea ce poate acționa asupra voinței
noastre nu se traduce altfel decât sub forma im-
perativului ipotetic, adică sfaturi ale prudenței
sau recomandări ale ambiției. În concluzie pen-
tru Kant, la fel ca și pentru predecesorii săi natu-
raliști, morala este o realitate, este un dat, despre
care noi avem o cunoaștere suficientă dar, la fel ca
și clasicii, Kant face din morală nu o problemă a
sentimentului sau a dispoziției naturale, ci o cu-
noștință a rațiunii3. Și iată că astfel natura specifică
a moralei este degajată, iar de aici înainte se pune
o singură problemă, cum anume ideea unei dato-
rii necondiționate, a unei porunci morale absolute
este posibilă?
Și care este diferența între Kant și predecesorii
săi psihologiști? În realitate, Kant a transpus într-o
ordine a conștiinței ceea ce psihologiștii au men-
ținut pe planul instinctului sau al sentimentului,
anume că morala este un fapt și moralitatea este
un dat imediat al conștiinței. El pune problema nu
în psihologie, ci în logică: morala este o cunoștință
imediată, aceea a datoriei, sau a regulii morale care
se impune neconditionat voinței noastre.
Teoria imperativului categoric este subordo-
nată astfel unei probleme de logică. Aceasta pos-
tulează că pot să existe în conștiința noastră pro-
poziții care nu vin nici din observație și nici din
vreun raționament cu punctul de plecare într-o
altă propoziție prealabilă. Pentru a înțelege natu-
ra imperativului categoric, trebuie să ne raportăm
la celebra teorie a judecăților sintetice apriori.
Observațiile noastre asupra obiectelor experienței
comune, precum și propozițiile științei sunt posi-
bile numai grație unor forme pe care spiritul nu le
primește de nicăieri de altundeva decât numai din
propria sa constituție. Astfel, timpul și spațiul, sau
afirmația că toate fenomenele au o cauză etc., spi-
ritul însuși le aplică la obiectele simțurilor noastre.
În context, doctrina morală a lui Kant se prezintă
ca o aplicare asupra demersurilor voinței noastre a
acestei teorii a conștiinței, respectiv a cunoștințe-
lor apriori. În ceea ce privește ideea de datorie, noi
nu o afirmăm nici în urma unei experiențe pe care
am avut-o și nici ca o concluzie derivată dintr-o
cunoștință prealabilă, ci o avem sub forma unei
judecăți sintetice apriori, care exprimă și afirmă
totodată timpul, spațiul, cauzalitatea, categoriile,
ca fiind scoase din natura rațiunii noastre.
Lucrurile se complică însă enorm atunci când
ajungem pe tărâmul antinomiilor rațiunii pure,
care pun sub semnul întrebării obiectele metafi-
zice tradiționale, precum ideile de Dumnezeu,
nemurire a sufletului, caracterul finit sau infinit al
Universului, existența libertății în raport cu nece-
sitatea.
Atunci când procedăm la o evaluare critică a
raționalismului etic al acestui mare gânditor, nu
trebuie să ne scape din vedere că Immanuel Kant
a fost cel care a desființat ideile de Dumnezeu,
libertate, nemurire a sufletului ca obiecte ale cu-
noașterii rațional-metafizice, instituind totodată
modul de considerare a acestora exclusiv ca obiec-
te de credință, o profundă modificare și schimbare
de perspectivă, a cărei undă de șoc s-a propagat
puternic până în filosofia contemporană, făcân-
du-l pe un Habermas să numească secolul XX
drept unul al kantianismului în descompunere4.
Iar Friedrich Nietzsche a purces la desființarea a
ceea ce a mai rămas de la Kant și după el, adică
Dumnezeu însuși ca obiect de credință și cortegiul
de reprezentări morale care îl însoțesc, procedând
la clamarea furibundă a unui deicid, răzbătătoa-
re, de asemenea, până în zilele noastre. Kant a fost
ultimul mare creștin, iar Nietzsche primul mare
anticreștin, sub raportul spiritului moral al acestei
religii.
Problema reală, care persistă, este: dacă tradi-
ția filosofică în linia Kant - Nietzsche duce în chip
necesar la nihilism etic? Iar apoi: ce poate fi și, mai
ales, ce trebuie să fie reconstruit din spiritul creș-
tinismului, după străbaterea și lăsarea în urmă a
O
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
15
o
acestor piscuri, într-un fel sterpe, ale istoriei filo-
sofiei? Este posibil să existe oameni cultivați care
să știe despre Kant doar un singur lucru, și acela
regretabil, anume că, prin arătarea imposibilității
argumentelor raționale cu privire la existența lui
Dumnezeu, el ar fi deschis drumul relativismului,
nihilismului și ateismului contemporan. Lucru
cum nu se poate mai neadevărat. În fond, se poate
la fel de plauzibil susține și contrariul, anume că,
prin demolarea amintitelor argumente, Kant nu a
făcut decât să curețe și să pregătească terenul pen-
tru o nouă reconstrucție a eticii și religiei creștine
pe dimensiunea credinței, respectiv pentru o nouă
regândire a credinței în cele mai proprii mani-
festări ale sale. Faptul este confirmat istoric. Prin
ideea sa, de a considera problemele metafizico-te-
ologice privind existența lui Dumnezeu și nemuri-
rea sufletului drept postulate ale rațiunii practice,
Kant a inaugurat o veritabilă școală etico-teologi-
că de lungă durată chiar, în linia F. Schleiermacher
(1768-1834) - Albrecht Ritschl (1822-1889) - Karl
Barth (1886-1968), școală care, după cum se vede,
sub denumirea de „teologie dialectică”, este viabilă
până în prezent. A-i imputa lui Kant nihilismul lui
Nietzsche, bunăoară, fără alte nuanțe, este echi-
valent cu a-i imputa lui Nietzsche fundamentarea
ideologiei fasciste.
Mai mult, Kant a determinat într-un fel sau altul
momente de răscruce în teologia și morala seco-
lului XX. Astfel, în situația dramatică și în deruta
spirituală a lumii germane de după primul război
mondial, teologul protestant Karl Barth scria că
(pentru ei, atunci): „nu există decât două căi: în-
toarcerea la teosofie sau la Kant”5, împrejurare în
care, după cum se știe, din nefericire o parte a lumii
germane a optat pentru un anumit gen de teosofie
degradată. Dacă în a doua jumătate a secolului al
XlX-lea, în planul epistemologiei și-a făcut loc lo-
zinca „înapoi la Kant!”, nevoia reîntoarcerii la Kant
în planul eticii se face resimțită în primele decenii
ale secolului XX, poate până în prezent.
Apoi teologii, chiar și atunci când vădesc lip-
să de înțelegere față de particularitățile demersu-
lui filosofic kantian, ei conced totuși că în acest
caz este vorba de un gânditor de factură creștină.
Astfel, teologul ortodox grec Hr. Andrutsos afir-
mă că: „sistemul de morală al lui Kant nu este
opus creștinismului, pentru că pornește de la firea
spirituală a omului”6. Sau catolicul francez Paul
Archambault: „Kant nu a fost nicidecum ateu,
nici mărturisit și nici deghizat. El era un bun creș-
tin protestant pietist, care își lua foarte în serios
credința și riturile confesiunii sale, străduindu-se
permanent să le afle o semnificație rațională”7. Sau
un altul, E. Rolland: „Morala lui Kant poartă am-
prentă creștină, asupra acestui lucru nu trebuie să
ne facem iluzii”8. Să urmărim așadar aceste pre-
supuse elemente etice creștine, examinând sumar
chiar scrierile lui Kant în speță.
Note
1	Eugene Dupreel, Traite de Morale, Tom I, Presses
Universitaires de Bruxelles, 1967, p. 152.
2	Ibidem.
3	Idem, p. 154.
4	Jurgen Habermas, Discursul filosofic al modernită-
ții, Ed. All, 2000, p. 65.
5	Karl Barth, La mistique et les mistiques, Paris, 1965,
p. 341.
6	Hr. Andrutsos, Sistem de morală, Sibiu, 1947, p. 9.
7	Paul Archambault, în: Apologetique, Saint Dizier,
1939, p. 159.
8	E. Rolland, idem, p. 204.
■
Fabula în literatura universală:
definiții, etimologie,
dimensiune morală și scurtă
istorie (VI)
^JTulian Cătălui
Țările Române. Fabulele lui
Grigore Alexandrescu
Pe la începutul secolului al XVIII-lea, în cul-
tura română pătrund Esopia și fabulele din re-
dactarea celebrului călugăr Maximos Planudes
(la începutul veacului al XIII-lea): Istoria și
pildele lui Isop sau Încercare a scrie istoria lui
Isop, în traducere manuscrisă veche de Costea
Dascălul, din 1703.1 În secolul al XIX, mai pre-
cis în 1857, se tipăresc Viața și pildele prea în-
țeleptului Esop și 183 de fabule ale lui Esop în
limba greacă, la Buzău în același veac lecturân-
du-se tot mai mult în Țările Române fabulele
francezilor La Fontaine, Fenelon și Florian2.
După originalele invențiunii fabulistice ale lui
Dimitrie Cantemir din Istoria ieroglifică, se
poate menționa culegerea de pionierat a pre-
otului, cărturarului și fabulistului bănățean
Dimitrie Țichindeal: Filosoficești și politicești...
fabule moralnice învățături. Acum întâia oară
culese și într-acest chip pe limbă românească în-
tocmite..., apărută la Buda în 1814, de fapt, o
traducere după călugărul iluminist sârb Dositei
Obradovici (dar autoritățile habsburgice îi con-
fiscă fabulele, sub acuzația că s-ar ridica contra
constituției împărăției)3. Originali, însă, vor
fi în fabulele lor Alexandru sau Alecu Donici
(care în anii 1840 și 1842 a editat două cărți de
„Fabule” cu opere proprii și traduceri, Donici
având un deosebit spirit de observație, criti-
când în fabulele sale, pe exemplul unor anima-
le, moravurile proaste în societatea umană, în
creația sa fiind populare fabulele: Antereul lui
Arvinte, Musca la arat, Racul, broasca și știuca,
Anamaria Daiana Matieș Deschidere, creion pe hârtie
Doi cîini ș.a.) și Gheorghe Asachi (în ale cărui
fabule - scrie Dora d>Istria - se găsește un „la-
conism esențialmente latin”, care reamintește
concizia lui Fedru, fabulist latin), dar încu-
nunarea genului o va fi adus poetul Grigore
Alexandrescu, în volumul Meditații, elegii, epis-
tole, satire și fabule (1863)4. Criticul și teoreti-
cianul literar E. Lovinescu era de părere că din
poezia lui Grigore Alexandrescu nu ar mai re-
zista timpului, din punct de vedere estetico-li-
terar, „aproape nimic”, el subliniind, în mo-
nografia pe care i-a dedicat-o că, neajutat „de
un simț mai fin al formei, de o înțelegere mai
adâncă a ritmului, a muzicalității versului, de
o plasticitate mai desăvârșită”, autorul Umbrei
lui Mircea. La Cozia era menit a trăi „numai în
conștiința câtorva”, iar nu, precum Eminescu,
„în conștiința tuturor românilor”5. La polul
opus se află criticul G. Călinescu, care în Istoria
literaturii române de la origini până în prezent
descoperea în stihurile „stinse” de schimbarea
gustului, „tehnica marilor solemne instrumen-
te muzicale, înaltul hieratism al melancoliei”6.
Dar pe noi, ne interesează fabulele alexandres-
ciene, care se salvează în posteritatea literară și
în care „vezi o lume întreagă, ascunsă sub pielea
dobitoacelor sale... Un norod întreg, intabulat
cu toate vițiile lui, cu toate vițiile noastre”, po-
trivit lui Barbu Delavrancea7. Elefantul, tigrul,
ursul, leul, lupul, câinele, pisica sălbatică, boul,
vulpea, măgarul, lebăda, uliul și toate celelalte
jivine sau dobitoace reproduc fizionomii mora-
le descoperite de Grigore Alexandrescu în me-
diile pe care le-a frecventat și, în același timp și
prin mijlocirea acelor fizionomii, ele încadrea-
ză caractere universal-valabile: dictatorul, lin-
gușitorul, parvenitul, vicleanul, lacomul ș.a.8.
De fapt, Alexandrescu vitupera împotriva unor
practici execrabile, frecvente în vremea unor
administrații corupte precum cele ale domni-
torilor Alexandru Ghica și Gheorghe Bibescu și
scotea la iveală tarele acestora. Desigur, autorul
român s-a inspirat din fabulele lui La Fontaine,
Florian, Voltaire, Krîlov și alții și le-a cules de
unde a putut și oriunde le-a găsit, dar cu toate
acestea, este de remarcat punerea în scenă a mi-
cilor spectacole și dirijarea lor, relevând un simț
al observației morale, al situațiilor, o știință a
conducerii acțiunii și a distribuirii rolurilor, o
siguranță în mânuirea limbii, datorită cărora
adaptările, localizările, chiar directele traduceri
urcă în sfera creației9. Arta fabulistului român
se dezvăluie integral pe parcursul „momente-
lor nodale”, astfel, divulgându-și propria fire,
animalele dau, implicit la iveală constante, în
special negative, ale naturii umane, iar com-
portamentul lor lor rezumă caricatural-grotesc
mecanisme primare ale conduitei umane care,
prin această mimare grotescă, dobândesc un
16
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
istoria literară
relief excepțional, o „claritate demnă de ma-
rile geometrii”10. În fabule au loc tot felul de
absurdități, practici scandaloase, manifestări
ilogice, inconsecvențe cinice, decizii arbitrare,
toate soiurile de încălcări ale legii și nimicnicii
care, la nivel uman, tind să-și acorde o aparență
acceptabilă sau o justificare de circumstanță se
exprimă în lumea animală a fabulelor, inclusiv
în aceea a fabulelor alexandresciene, net și bru-
tal11. Învinuit de a fi împuținat de tot neamul
oilor, dat lui spre pază, lupul respinge acuzația,
arătând că nu ia decât „de oaie câte-o piele”, iar
mărețul elefant, împăratul, după o matură ju-
decată adoptă viziunea acestuia, subliniind că
nici în viitor „domnul lup” nu va avea dreptul
să ceară „un păr mai mult” peste „pielea obiș-
nuită”12. În celebra fabulă Câinele și cățelul, du-
lăul de curte cu nume biblic Samson latră foarte
tare prin ogradă pe tema... egalității, discutând
cu un bou, însă când Samurache, cățelul, îl nu-
mește frate, își iese din fire, urlând: „Noi fra-
ții tăi, potaie!/ O să-ți dăm o bătaie/ Care s-o
pomenești./ Cunoști tu cine sîntem, și ți se cade
ție/, Lichea nerușinată, astfel să ne vorbești?/
(...)/ Adevărat vorbeam/ Că nu iubesc mândria
și că uresc pe lei,/ Că voi egalitate, dar nu pentru
căței”13. Morala fabulei este că se dorește egali-
tate, dar numai cu cei mari. Numeroase fabu-
le alexandresciene conțin comic de caractere
și situații, dar și comic de limbaj, jigăniile sua
dobitoacele poetului și fabulistului român vo-
rovesc asemenea bucureștenilor din timpul său,
„cu localizările inerente condiției particulare
în care se află, iar stilul vorbirii este adecvat
respectivei condiții”14, fiind, în plus, împănat
cu franțuzisme. Astfel, sunt narate boroboa-
țele „domnului lup”, intrigile „jupânesei” vul-
pi, demersul față de „mărețul elefant”, al unui
berbece-învățat, ce știa să citească, dezbaterile
dintre „domnul Raton”, „șoarece de neam”, „ce
fusese crescut su’ pat la pension”, și care „pe-
trecea retirat într-un vechi parmazan”, și „chir
Pisicovici”, împăratului, sfetnicii i se adresează,
ceremonios, cu „dobitocia voastră” ș.a.m.d.
Note
1	Mihail Nasta, „Cronologie”, în Esop. Babrios,
Fabule, București, Editura Minerva, 1980, p. xlvii.
2	Mihail Nasta, op. cit., p. xlvii.
3	Mihail Nasta, op. cit., p. xlvii și Dicționarul litera-
turii române de la origini până la 1900, Ediția a II-a,
București, Editura Academiei și Editura GUNIVAS,
2008, p. 892.
4	Ibidem, p. xlvii.
5	E. Lovinescu, Grigore M. Alexandrescu. Omul și
opera, București, Minerva, 1910.
6	G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini
până în prezent, București, Fundația regală pentru lite-
ratură și artă, 1941, pp. 146-154.
7	Barbu Delavrancea, „Grigore Alexandrescu”, în
Revista nouă, nr. 5, 15 aprilie 1888. Reprodus în Despre
scris și artă, București, Editura pentru literatură, 1963,
pp. 81-89
8	Dumitru Micu, Postfața vol. Poezii de Grigore
Alexandrescu, București, Editura Minerva, 1979, p.
233
9	Dumitru Micu, op. cit., pp. 233-234.
10	Ibidem, p. 235.
11	Ibidem, p. 235.
12	Ibidem, p. 235.
13	Grigore Alexandrescu, Poezii, București, Editura
Minerva, 1979, pp. 105-106.
14	Dumitru Micu, op. cit., p. 237.
■
Din subteranele
creației (IX)
■ Radu Bagdasar
Daimon-ul interior și dialectica
conștient/inconștient
Teza inconștientului ca agent fundamental al
creației în raporturile sale capricioase cu lucidi-
tatea este singura care poate explica abundența
paradoxurilor și incoerentelor personalității „dai-
moniace”.
Personalitatea creatoare ne apare ca scindată
într-un ego de suprafață, dominat de luciditate,
și un ego profund, lunatic, imprevizibil, inconști-
ent. Ego-ul de suprafață, conștientul, este limitat
la ființarea noastră de fiecare zi: el corespunde
cotidianului banal al individului. Noi nu suntem
conștienți și nu tezaurizăm în memoria noastră
decât amintirile, formațiile, abilitățile, cultu-
ra achiziționată care se situează pe durata vieții
noastre. Dar acest tezaur nu se pierde: încrustat
în ego-ul profund el se înscrie în codul genetic și
este transmis generațiilor care urmează. Psihicul
fiecărui individ poartă deci urmele psihologice
ale experiențelor existențiale ale miilor sau zeci-
lor de mii de indivizi care se situează în amontul
nostru genealogic. El stochează memoria șocuri-
le emoționale, marile stresuri istorice, eforturile
mentale, reușitele si eșecurile, capacitățile ope-
raționale achiziționate prin exercițiu de miile de
generații care ne-au precedat ca indivizi și ale
căror calități le-am moștenit într-un cocktail de
combinații și proporții capricioase care constituie
propria noastră personalitate. Din acest fond ies
angoasele „inexplicabile”, intuițiile, sentimentele
difuze, viziunile neașteptate, presimțirile, soluți-
ile la situatii și probleme în aparență insolubile,
aici rezidă planurile de fundal aprehensive. După
Ionesco romanul exprimă cel mai fidel acest fond
atavic „[...] mai liber, mai complex, mai apropiat
de reveriile intime” (1996, 114). Gen mai potrivit
pentru el decât teatrul în care s-a ilustrat, cu toate
că n-a scris decât un singur roman, Ionesco ad-
mite că avea acest sentiment „scriind semiincon-
știent, semiconștient” romanul în cauză: Solitarul
Le Solitaire.
Vorbind despre geneza D-nei Bovary,
Stevenson1, creator și el hipersensibil la murmu-
rele inconștientului, explică apariția diamantelor
creației în felul următor: „[...] când cărțile sunt
concepute într-o stare de tensiune extremă, spiri-
tul efervescent la nouă puterea nouă, ca electrizat
de efort, ființa noastră se găsește ridicată, antre-
nată de o forță atât de violentă că un adevăr, o fru-
musețe, nu pot lipsi să fie exprimate chiar când
intenția inițială era banală sau rea” (Stevenson
1905, 15).
Or, de unde vine această forță „violentă”? Cum
se explică faptul că „un adevăr, o frumusețe” pot
ieși dintr-o „intenție inițială banală sau rea” care
în principiu ar fi trebuit să conducă la un rezultat
banal sau rău. Cheia acestui paradox consistă în
principiul holomorf, în considerarea și frământa-
rea mentală permanentă a conținutului proiectu-
lui care face ca acesta să evolueze și să se schimbe
de la o clipă la alta. Pe durata genezei el are tot
Anamaria Daiana Matieș	Cap de copil,
tehnică mixtă pe hârtie
timpul de a se transforma din banal și rău în mag-
nific. În cazul D-nei Bovary o intenție de un „re-
alism morbid” este deturnată de geniul flauberti-
an „într-o capodoperă de o morală îngrozitoare”.
Flaubert pune pe seama gândirii globale a pro-
iectului - ipostaza a doua a proiectului mai com-
plexă, superioară estetic primei ipostaze - parve-
nirea la un adevăr mai profund, la o frumusețe
tragică, mai umană. În verbalizarea lui Stevenson
vedem nu numai principiul holomorf al gândirii
globale și reluării în permanență a proiectului
până la apexul ne varietur, dar și cel al presiunii
asupra inconștientului, tensiunea extremă care
produce formele neașteptate ale capodoperei. În
ciuda ființei noastre de toate zilele, superficiale,
limitate, trebuie să avem în permanentă prezent
în minte faptul că dispunem de un aliat redutabil:
gigantul inconștient ațipit în profunzimea spiritu-
lui nostru. Singura problemă este cum poate el fi
trezit și mobilizat în sensul scopurilor pe care ni le
propunem. Iar la această performanță se parvine
prin muncă obstinată, pasiune, admirație cvasi-
religioasă, temeri devastatoare, angoase, voință
nezdruncinată de realizare, presiuni psihologice
de toate felurile între entuziasm și criză mania-
co-depresivă.
Ruptura dintre ego-ul imediat, conștient, su-
perficial și ego-ul profund explică la unii creatori
aparențele mediocre: comportamentul banal, dis-
cursul dezamăgitor, adeseori plicticos, deficitul
de sensibilitate sau de morală ordinară. Se poate
spune chiar că, mult mai repliat pe eul profund
decât individul obișnuit, creatorului îi rămân
puține disponibilități de a se integra în societate.
Toate forțele sale sunt absorbite de creație. Eul său
social este atât de delăsat de el însuși - l-am văzut
la Dickens, Colerige, Ionesco într-o oarecare mă-
sură - încât anturajul neavizat poate avea tendința
de a-l considera un marginal sau un excentric.
O
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
17
Tautologic vorbind, n-am fi conștienți de ceea
ce se petrece în inconștient. Când unul dintre cei
mai cutezători, precum Jean Cocteau, încearcă să
examineze „nașterea unuia dintre poemele mele
Îngerul Heurtebise [...] să zugrăvească raporturile
conștiinței și inconștientului, vizibilului și invi-
zibilului, se regăsește imobilizat mental”. Izvorul
subteran a cărui sursă se găsește în inconștient fu-
sese blocat de conștientul antagonic. Dar, „mi-am
dat sama că nu puteam să scriu” (Cocteau 1953,
45). Cocteau uitase că inconștientul nu se supu-
ne ordinelor conștientului când vrea și cum vrea
acesta din urmă ci reacționează conform legilor
lui complexe. Mai explicit, capriciile sunt funcție
de gabaritul problemelor care i se propun, de spe-
cificitatea instanței inconștiente de la individ la
individ, de condițiile materiale și psihologice în
care își desfășoară activitatea etc.
Spuneam că există fluxuri de informație care
circulă în ambele sensuri între cele două etaje ale
psihicului. Geniile se disting prin faptul că au din
naștere o sensibilitate particulară la activitatea
„daimonului” interior, sunt preocupați de prezen-
ța lui și parvin cu timpul la o gestiune mai efici-
entă a potențialului lui decât omul de rând. Ceea
ce este enorm. Teza că putem conștientiza anumi-
te fenomene legate de activitatea inconștientului
examinând fluxurile psihice care intră și ies din
„cutia sa neagră”, unul dintre stâlpii de susținere
ai metodei și teoriei noastre, deschide larg porțile
continentului inconștient. Iar una dintre metode-
le de iluminare a proceselor care se petrec în sub-
teranele lui a consistat în tentativele de federare
a observațiilor scriitorilor - din păcate parțiale
și disparate - ghicind în spatele lor mecanisme-
le și sistemele coerente țin tocmai ale orologiului
interior. Impresia inițială că acestor mecanisme
în aparență centrifuge nu li se va găsi niciodată
numitorul comun este falsă. Eliminând particu-
laritățile sau singularitățile induse de calitățile în-
născute ale creatorului, parcursul individual pre-
cum derizoriile ca valoare exerciții scripturale ale
lui Balzac timp de zece ani înainte de a fi publicat
Șuanii și Fiziologia mariajului stau mărturie pen-
tru eforturile lui de a-și palia neputințele. Cu fie-
care nou proiect care prezintă dificultăți specifice,
autorul va încerca, tensionat, să găsească soluții,
să-si completeze lacunele din aparatul creator. Or,
aceasta se face prin eforturile de a le conștientiza
și a le găsi soluții funcționale. Iar rezultatele aces-
tor eforturi reprezintă pentru noi un zăcământ
prodigios din care se pot extrage elemente pentru
constituirea unui sistem transindividual și atem-
poral al creației.
După secole de cartezianism totalitar, mo-
mentul a venit de a restabili echilibrul funcțional
optim între „soarele negru al Rațiunii” și facul-
tățile transconștiente ale individului. Oportun și
liberator în momentul istoric în care intervenise
când a strivit masa de superstiții și idei preconce-
pute care dominau viața interioară a individului
medieval, astăzi raționalismul pur se găsește în
poziție opresivă și limitativă devenind o frână în
dezvoltarea individului și obținerea performan-
ței. Repetăm: nu raționalitatea în ea-însăși este
inhibitoare a creativității ci dezechilibrul grav în
favoarea ei în relația cu inconștientul.
Că separația între conștient și inconștient, re-
ală, nu este etanșă o afirmă Jung însuși pe baza
unor observații de bun simț: „Nu trece cu sigu-
ranță nici o zi în care să nu rostim ceva greșit,
în care să nu ne scape din memorie ceva de care
în alte dăți ne amintim în mod firesc, în care să
nu ne cuprindă o toană a cărei origine ne este
Anamaria Daiana Matieș	Flori și ciulini,
tempera pe hârtie
necunoscută etc. Acestea sunt simptomele unui
travaliu inconștient care noaptea devine vizibil
direct și care ziua străpunge doar inhibițiile ce
pornesc din conștiință” (Jung 1994, 60).
Întreaga falangă de scriitori de primă mărime
pe care i-am convocat la bară în paginile noastre
pledează în același sens. Ceea ce Rilke pune pe
hârtie în cele zece scrisori adresate unui tânăr poet
sunt principii de funcționare a inconștientului.
Mai puțin bogate, disparate, dar importante
și considerabile numeric sunt observațiile lui
Goethe, Balzac, Flaubert, Stevenson, Henry
James, Hemingway, Virginia Woolf, Mircea
Eliade, Ernesto Sabato... Din parțiale și disparate
ele vor trebui combinate în funcție de o multipli-
citate de criterii și organizate într-un sistem. Ceea
ce este misiunea teoreticianului și este ceea ce va
rezulta în considerațiile noastre la sfârșitul acestui
parcurs epistemologic. Scriitorii realizează intui-
tiv importanța acestei redutabile instanțe interi-
oare și încearcă să-i pătrundă de bine de rău une-
le dintre mecanisme. În general ei nu reușesc să-i
vadă decât una sau două fațete - Rilke, Oates și
Annie Dillard fac excepție - dar în ansamblul lor
ele constituie o materie primă prodigioasă pentru
teoretician. Este faza artizanală, am spune a cer-
cetării asupra creativității. Ni se pare semnificativ
faptul că, fixând pe hârtie observațiile lor când ar
fi putut să zămislească o nouă operă, autorii re-
spectivi marchează importanța lor și manifestă
implicit opinia că transmiterea lor este suficient
de importantă pentru a depăși tentația realizării
unui nou proiect personal în intervalul de timp
pe care li-l consacraseră. În mod instinctiv ei
plantează rudimentele decorului conceptual ale
unei discipline neorganizate, haotice, a invenției/
creație. Îi putem considera în perfectă legitimitate
nașii geneticii textuale.
Daphne du Maurier admite că Jung îl depășeș-
te pe Freud sau Adler în ce privește înțelegerea
inconștientului prin faptul că se apropie de întele-
gerea proximității dintre inconștient și creație dar,
din păcate, fără să intre în detalii sau să dezvolte
această perspectivă. „El vorbește de subconștient,
dar nu pretinde că oamenii visează numai în pat,
ca Freud. El spune numai că viața ordinară a unui
artist sau a unui scriitor nu poate să fie niciodată
satisfăcătoare, din cauza acestui teribil proces de
creație care îi minează tot timpul și îi antrenează
în regatul imaginar al lui Gondal [...]. Dacă visam
brusc că mă transformam în portar sau liftier,
aceasta ar avea un sens, pentru că ignorez aceas-
tă situație” (du Maurier>Oriel Saturday night 25
Oct.)2.
Există apoi visul în stare de trezie a la Coleridge
sau Proust, intuițiile obscure, pornirile inexplica-
bile care constituie prelungiri ale inconștientului
în conștient. Conștient/inconștient se comportă
ca niște vase comunicante, circulația conținutu-
rilor producându-se în ambele sensuri. Există o
interfață conștient/inconștient prin intermediul
căreia conținuturi conștiente sunt transferate în
inconștient prin refulare, concentrare obsesiona-
lă, admirație, frică etc. și o interfață inconștient/
conștient la nivelul căreia conținuturi inconștien-
te tind să se conștientizeze parțial sau total prin
sublimare, transfer... Vigny, ca și du Maurier sau
Stephen King, a fost unul dintre cei care au se-
sizat continuitatea activității psihice dincolo de
alternanța diurn/nocturn: „Obiceiul sârguinței și
muncii perpetue m-a făcut atât de atent la ideile
mele, încât munca de seară și de noapte se con-
tinuă în mine în timpul somnului și reîncepe la
trezire. Apoi vine viața în timpul zilei, care nu este
pentru mine decât ce era recreația la colegiu, iar
seara revine munca de dimineață în continuarea
sa viguroasă și mereu aceeași” Vigny (1867, 136).
Prima întâlnire dintre Thomas de Quincey și
un Coleridge lunatic, complet rupt de realitate
care, cufundat în propriu-i inconștient, nu rea-
lizează ce se petrece în jurul lui, probează capa-
citatea inconștientului de a invada și a poseda
conștientul. Dar tentativa voluntară de a institui
un control conștient prea sever al acestei forțe
profunde poate fi fatală valorii proiectului: „Se
ghicește ce control trebuie să exersăm în acest
semi-somn între conștiință și inconștiență, con-
trol care riscă să fie prea vigilent, ceea ce ar în-
lătura operei transcendența, sau foarte slab, ceea
ce ar lăsa-o în stare de vis și ar priva-o de contact
uman” (Cocteau 1953, 26).
Una dintre rarele încercări deliberate de a de-
scrie a posteriori trecerea unui conținut incon-
știent, inform, în conștient aparține lui Eugene
Ionesco. După ce își definește momentele de cre-
ativitate, de apariție a noilor entități conceptuale
primare preliminând o nouă operă drept cele cu
„un metabolism mental bizar, o funcționare dere-
glată sau secundă” a spiritului, Ionesco precizea-
ză: „Le prind cum pot. Le pun unele în fața celor-
lalte, etc. Odată ce aceste lucruri sunt scrise, s-au
solidificat, că un fel de coerență le este dată prin
faptul că sunt fixate, legate unele de altele, în acel
moment pot să „gândesc” [...] deși, pentru mine,
a gândi [...] clar [...] în mod [...] convențional [...]
după clișee stabilite, mecanisme ale raționalită-
ții aparente, înseamnă „să nu gândești” (Ionesco
1996, 69-70).
Fiecare dintre noi are experiența anxietăților
nejustificate de vreo cauză identificabilă, a pre-
simțirilor unui eveniment important, a fricilor
spontane etc. Inconștientul poate fi cunoscut prin
urmare în conținuturile și dinamica lui într-o oa-
recare măsură și, în consecință, utilizat. În cazul
invenției, problemele dificile pe care conștientul
nu reușește să le rezolve sunt transferate în in-
conștient care, cu ubicuitatea și potențialul său,
are șanse superioare de a le rezolva. În momentul
în care au fost rezolvate, ele refac drumul invers,
urcând spre conștient la suprafața căruia apar în
forme relativ clare. O situație concretă de acest tip
găsim în Jurnalul Falsificatorilor (26 iulie 1927) în
18
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
care Gide își pune problema următoare: „O mare
problemă de studiat mai întâi este aceasta: pot eu
să reprezint orice acțiune a cărții mele în funcție
de Lafcadio? Nu cred. Și fără îndoială punctul de
vedere al lui Lafcadio este prea special pentru a fi
de dorit de a-l face tot timpul să prevaleze. Dar de
ce alt mijloc de a prezenta restul dispun? Poate e
o nebunie de a vrea să eviți cu orice preț simpla
relatare impersonală” (Gide 1927, 22).
Două zile mai târziu, Gide crede că a găsit răs-
punsul la această chestiune: „Ziua de ieri, am pe-
trecut-o să mă conving că nu puteam să fac totul
să treacă prin Lafcadio; dar aș vrea să găsesc in-
termediari succesivi: de exemplu aceste note ale
lui Lafcadio ar ocupa prima parte; a doua parte
ar putea să fie carnetul de note ale lui Edouard;
cea de a treia un dosar de avocat etc. Încerc să
rulez diversele fire ale intrigii și complexitatea
gândirilor mele în jurul acestor bobine vii care
sunt fiecare dintre personajele mele” (Gide 1927,
22-23).
O puternică dinamică conștient/inconștient
domină așadar viața indivizilor creatori. Trăirile
lor conștiente neobișnuite, puternice și constan-
te în timp trec în inconștient. Aici ele sunt des-
compuse în elemente componente, analizate,
comparate, selecționate sau eliminate, modificate,
amplificate, reorganizate calitativ (în sensul geno-
mului interior) și, după o perioadă de incubație
de o durată variabilă, reproiectate sub noua for-
mă la suprafața conștiinței în forme noi. Când
Virginia Woolf parvine la stăpânirea relativă a
acestui izvor subteran, după vârsta de 40 de ani,
exclamă ușurată: „[...] am reușit, în sfârsit, să-mi
forez sonda de petrol și nu pot scrie destul de re-
pede ca să aduc totul la suprafață. Am cel puțin
șase nuvele care mustesc în mine [...]” (A Writer’s
Diary 20 apr. 1925). Același fenomen este prezent
în gestația Lucrurilor lui Georges Perec, a Pădurii
interzise a lui Mircea Eliade, a Falsificatorilor lui
Gide... Cocteau (1953, 51) mergea până la a se
considera un simplu „vehicul” al „invizibilului”
(inconștient) iar creația i se pare asemănătoare
partenogenezei: un „cuplu” (conștient/inconști-
ent) „format dintr-un singur corp care naște?”
Trebuie notat faptul că, parțial izomorf funcți-
onal cu conștientul, în măsura în care se ocupă de
o parte din problemele care se pun conștientului,
partea dedicată creației din conștient pe care am
numit-o orologiu interior este incomparabil mai
eficientă decât etajul conștient. Spre deosebire
de conștient, limitat instrumental la rațiune, bun
simț, logică, memorie - inconștientul este trans-
logic, dispune de o putere operațională imensă, și
de o libertate care sfidează orice limită. Apoi, ceea
ce îl face și mai redutabil, el este în acțiune non
stop, zi și noapte, în stare de normalitate sau în
stare patologică a individului, de-a lungul întregii
vieți. Filon prodigios exploatabil în învățământ,
activitățile profesionale, practicile sociale.
Suntem înclinați să credem, repetăm, că orolo-
giul interior și inconștientul în general stochează
memoria dar mai cu seamă reziduurile funcțio-
nale ale experienței de viață și acțiune ale miilor
de generații care au precedat existența unui indi-
vid și al căror produs genetic el este. Acest aspect
este fundamental: el consistă în extraordinarele
capacități ale individului: spirit de inițiativă, in-
ventivitate, originalitate, simțul esenței, comple-
xitate a judecăților emise când este cazul, fler etc.
Dacă o creație este un fapt fundamental nou dar
nu gratuit, care busculează așteptările ordinare,
perturbă relațiile logice normale între obiecte-
le gândirii, el nu poate ieși decât din inconștient
sau dintr-o participare masivă a inconștientului
la actul de concepție. Conștientul are tendința de
a impune regulile sale, „cultura” sa achiziționată,
„normalitatea”, locurile comune camuflate sub
forme mai puțin vizibile, inconștientul, tendința
opusă: originalitatea, inovația disruptivă, pro-
funzimea, perfecțiunea. Se poate deci pune fără
ezitare semnul „aproape egal” între inconștient și
creație. Aragon este ferm în această privință: „[...]
drumul urmat, odată tonalitatea dată [...] n-a avut
niciodată caracterul unui lucru conștient, al unui
sistem elaborat începând cu fraza de început. [...]
neg a fi avut vreun rol în această alegere. Eu am
fost ales de către cărțile mele [...]” (Aragon 1969,
95).
A afirma că el a fost ales de cărțile lui și nu in-
vers, spune totul despre rolul instanței inconști-
ente în creație. Ponderea inconștientului în con-
stituirea și progresul civilizației este copleșitoare.
Toate inovațiile și descoperirile majore ale civi-
lizației au ieșit din retortele sale invizibile. Cum
au fost făcute și instalate statuile gigantice de pe
insula Paștelui, cum a fost construit Parthenonul
în numai zece ani, cum se explică fabuloasa apa-
riție și complexitatea sistemică a culturii grecești
antice, cea care a permis apariția civilizațiilor mo-
derne. În el își are sediul adevărata identitate a
creatorului, gigantul din piticul comun. Ceea ce
explică nu numai ignoranța (parțială ) a autorului
vizavi de propriile sale creații -, dar și erorile de
diagnostic în cascadă ale neavizaților în ce priveș-
te personalitatea creatorului.
Opiniile divergente asupra inconștientului se
datorează nu numai opacității, sau a variabilită-
ții forței lui de la individ la individ - l-am văzut
acaparând personalitatea lui Dickens, Coleridge,
a lui Flaubert pe când nu mai trăia mentalmen-
te la Croisset ci pe câmpiile vechii Cartagine cu
două secole înainte de Cristos, a numeroși ro-
mantici germani... - dar și sensibilității sale (a
inconstientului) la injoncțiunile conștiente. Unii
o au foarte slabă: introvertiții par a o avea mult
mai puternică. Acest tip de sensibilitate specifică
se poate dezvolta, conform observațiilor noastre,
prin asaltul obstinat al problemelor hipercomple-
xe. Artiștii, oamenii de știință, filosofii, oamenii
politici excepționali, exploratorii, descoperitorii,
vizionarii, inventatorii, spre deosebire de indivizii
de rând, posedă această sensibilitate particulară
care conduce la incubații profunde si frecvente
iar ulterior la descoperiri excepționale.
*
În epocile arhaice, culturile erau de tip
extatic. Straturile profunde ale psihicului (darul
divinației, ghicirea timpului, a locurilor sub care
se află apă, telepatia, gestiunea stărilor organice
de tip yoga etc.) erau, într-o lume în care științele
erau absente, singurele capabile de a-l conduce pe
om la rezolvarea unor probleme vitale. Facultățile
respective jucau un rol mult mai important
decât astăzi. În societățile moderne, carteziene și
tehnologic-stiințifice, „soarele negru al Rațiunii“
(Valery) a comprimat și redus locul funcțiilor
transconștiente în viața psihică. Excesul de
matematică, de gândire abstractă, de formalism,
de statistici, de învățământ-dresaj au condus la
descreșterea rolului inconștientului. Or, n-o vom
repeta niciodată suficient, inconștientul nu este
numai locul „[...] de jos, din pivniță unde colcăie
tot felul de instincte sau de insecte, de batracieni
sau de pasiuni obscure, tendințe inhibate
plonjând în iraționalitate [...].” (Ionesco 1969, 10)
ci și locul luminos, sursa inspirațiilor geniale, a
marilor soluții, a stărilor vizionare, idealismului,
altruismului. Când indivizi de excepție de felul
lui Buddha, Thales, Crist, Copernic, Cristofor
Columb, Magellan, Galilei, Giordano Bruno au
avut iluminarea vocației lor, era în fapt vorba de
un fenomen de emergență, la suprafața conștiinței,
a unui conținut abisal latent.
Ei aparțin însă perioadei creativității sălbatice
sau spontane. Precum munca pământului înain-
tea apariției agri-culturii, lucrul fizic înaintea apa-
riției mașinismului, coabitarea colectivă înaintea
apariției statelor moderne, creativitatea de tip
spontan este pe punctul de a fi depășită în favoa-
rea unei tehnologii a creației. Se intră în epoca ce-
lei mai importante revoluții înregistrate în istoria
umanității: cea a intelectului. Dar nu numai a păr-
ții conștiente a intelectului, a rațiunii, inaugurată
deja cu dialectica elină si logica lui Aristotel, ci
continentul necunoscut al inconștientului de des-
cendență jungiană. Necunoscutul nu este numai
în afara ci și în interiorul nostru
Vechea dicotomie elină între macrocosm și mi-
crocosm revine în forță în actualitate. Noi forme
de pedagogie trebuie dezvoltate pentru a forma și
cultiva participarea inconștientului la viața noas-
tră. Câștigătorii acestei competiții, inventatori ai
mijlocului de a inventa, vor fi puterile dominante
de mâine.
Psihanaliza, cel mai bine plasată pentru a se
lansa cu succes în studiul mecanismelor norma-
le ale inconștientului, este orientată după știrea
noastră în totalitate către aspectul clinic, când de
fapt, ca orice „organ“, inconștientul funcționează
cea mai mare parte a timpului și la cea mai mare
parte din indivizi în regim normal. A concentra
95% din forțele științifice disponibile în psiho-
logie pe 2% din fenomenologia psihică de masă
(partea patologică ) și a lăsa la 5% din cercetători
grija de a se ocupa de celelalte 98% rămase (partea
normală ) ni se pare aberant. Pedagogii la rândul
lor nu par grăbiți să se aplece asupra acestei laturi
„obscure“ a personalității. Singuri creatorii, sub
presiunea imperativelor operaționale ale propriei
lor activități și implicit la modul individual, izo-
lat, lipsit de continuitate, scrutează mecanismele
inconștientului, încercând, fiecare, să-și constitu-
ie un instrumentar minimal care să-l ajute în acti-
vitatea de zi cu zi. Suntem încă în faza artizanală,
empirică a „meseriei” creației.
Referințe bibliografice:
Aragon, Louis (1969), Je nai jamais appris a ecrire ou
les incipit, Geneve: Editions d’Art Albert Skira.
Cocteau, Jean (1953) Journal d’un inconnu, Paris:
Editions Bernard Grasset.
Gide, Andre (1982). Journal 1989 - 1939, Paris :
Gallimard.
lonesco, Eugene (1996), Entre la Vie et le Reve.
Entretiens avec Claude Bonnefoy, Paris: Gallimard.
Jung, C. G. (1994), Dialectique du moi et de l’inconsci-
ent, Paris: Galllimard.
Maurier, Daphne du (1992). Letters from Menabilly.
Portrait of a Friendșip, Lanham (Maryland): The
Rowman and Littlefield Publișing Group, Inc.
Stevenson’s Essays (1906). New York, Charles Scribner’s
Sons.
Vigny, Alfred de (1867) Journal dun poete, recueilli
et publie sur des notes intimes d’Alfred de Vigny par
Louis Ratisbonne, Paris: Michel Levy Freres.
Note
1	La Moralite de la profession d’ecrivam.
2	Multe dintre scrisorile lui Daphne du Maurier nu
comportă anul în care au fost scrise.
■
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
19
însemnări din
Mancha
Radiografii critice
și exerciții de lectură
■ Mircea Moț
La editura „Edilgraf” din Buzău, criticul și
istoricul literar Marin Iancu publică două
volume, Radiografii critice și Exerciții de
lectură. Poezie și proză, ambele semnificative pen-
tru personalitatea autorului unui foarte util dicți-
onar al personajelor lui Marin Preda.
Radiografii critice conține eseuri și, în general,
studii rezervate unor cărți și autori citiți, uneori re-
citiți, cu un ochi capabil să vadă dincolo de tot ceea
ce ar putea fi socotit de suprafață ori nesemnifica-
tiv, pentru ca radiografia lui, făcută fără de grabă și
fără de scop, să rețină și să impună cât se poate de
convingător repere susținute prin lectură.
Un capitol cum este Starea de grație a eseului
debutează cu precizări asupra condiției eseului,
necesare mai degrabă pentru ca autorul să-și asi-
gure un sprijin care să-i motiveze demersul și să-i
întărească sentimentul de siguranță: „Provenit
din franceză («essai»), unde, dincolo de sensurile
primare (cf. lat. «exagium»), «verificare», «pro-
bă», «cântărire», eseul devine sinonim cu «expe-
riență», «încercare» sau «exercițiu», ajungând să
se impună în timp ca un gen modern de scriere,
interferență de lirism și reflecție, cu subiecte și
informații din domenii de cea mai mare diversi-
tate, istorie, lingvistică și literatură, artă plastică
și muzicală, arhitectură și filosofie, în forme care
îl fac să devină previzibil, constrângător și grați-
os până la metaforism. Născute dintr-o astfel de
largă dispoziție a spiritului în a lăsa fiecăruia li-
bertatea exprimării opiniilor, asemenea exemple
de compoziții oferă eseistului libertatea de a pă-
trunde tot mai mult într-un domeniu al ipoteze-
lor. De aici și aspectul nesistematic, fragmentar și
voit impro-vizat, în afara oricăror comandamente
formale, subordonat mai degrabă, după cunos-
cuta formulare a lui T. Vianu, unor impulsuri
spontane și, cu deosebire, metodei «digresive» a
îndepărtării de la subiect”. În același sens, Marin
Iancu face o scurtă incursiune în istoria eseului:
„Apariția eseului ca specie literară se datorea-
ză Renașterii, dar cel care impune pentru prima
dată cuvântul eseu a fost Montaigne (1533-1592),
volumul său de Essais (Eseuri, 1580) având rolul
de a imprima genului trăsături ce se vor menți-
ne în întreaga sa evoluție până în zilele noastre.
O contribuție esențială în acest sens au avut-o și
scrierile moraliștilor și filosofilor de talia lui Rene
Descartes (Discurs asupra metodei, 1637), Blaise
Pascal (Essai sur les coniques, 1640; Les pensees,
1670) și La Rochefoucauld, «maestrul nediscutat
al aforismului psihologic», ale cărui Reflexions ou
sentences et maximes morales (Cugetări sau sen-
tințe și maxime morale, 1664) i-au adus eticheta
de «filosof al amorului-propriu»”. Sunt amintiți
aici La Bruyere și Saint-Simon, Montaigne, fără
să fie uitată contribuția eseistică a unor Thomas
Stearns Eliot, Marcel Proust, Cesare Pavese,
Albert Camus, Paul Valery, Jean Paul Sartre,
Thomas Mann, Miguel de Unamuno, Benedetto
Croce, Ortega y Gasset și Gaetan Picon.
Starea de grație a eseului vizează patru autori
importanți, Al. Odobescu, cu Pseudokinegetikos,
Emil Cioran, cu Amurgul gândurilor, Mihai Ralea
și Petre Pandrea, tratați cu acea rigoare ce-i este
caracteristică lui Marin Iancu. Autorul reaminteș-
te că „Al. Odobescu rămâne creatorul neîndoios
al acestui gen de scriere, Câteva ore [la Snagov],
Pseudokinegetikos fiind «mici enciclopedii artisti-
ce, ca și, în fond, Istoria arheologiei care e mai pu-
țin istorică decât tematică» (Nicolae Manolescu)”.
Netulburat, Marin Iancu fixează lucrurile știute
(„Destinat inițial să fie o introducere serioasă la
Manualul lui Cornescu”), apelând la autoritatea
unor critici de prestigiu (Tudor Vianu, Pompiliu
Constantinescu, Nicolae Manolescu), autoritate
care devine stimulatoare pentru autor: „Falsul tra-
tat de vânătoare reprezintă o formă de trecere de la
cunoaștere spre creație, la investigare spre imagi-
nație, fiind în egală măsură manual de vânătoare,
incursiune în istoria artelor, divagație spirituală,
colaj de comentarii despre literatură, sculptură,
pictură, unite armonios cu tablouri de o rară plasti-
citate (evocarea Bărăganului și a culmilor Bisocii),
încheiat printr-un basm construit cu un meșteșug
neîntrecut de Odobescu însuși”. Criticul simte ne-
voia să devină autoritar, ca un profesor ce nu ac-
ceptă să fie contrazis, mai ales când simte că are
dreptate: „Interesant de văzut, Emil Cioran își reia
în Amurgul gândurilor temele sale majore, singură-
tatea, melancolia, deznădejdea, sinuciderea, dar și
iubirea, în ideea în care erosul ar putea reprezenta
o formă de apărare de vidul existenței. Filosoful
dovedește o imaginație inepuizabilă prin felul în
care își construiește un anume scenariu al suferin-
ței, îndoindu-se de puterea filosofiei de a înțelege
lumea și de a salva omul de o incurabilă condam-
nare la ratare. Pe de altă parte, de o profundă și
infinită subtilitate, expresia din textele ce alcătu-
iesc acest volum reprezintă integral stilul lui Emil
Cioran de a gândi lumea. Subliniind subiectivitatea
de nedepășit a opiniilor sale, despre individul care
adună în sine suferința lucrurilor din afară, multe
din paginile de față se constituie în adevărate poe-
me filosofice. «Nu eu sufăr în lume, notează Emil
Cioran, ci lumea suferă în mine. Individul există
doar în măsura în care concentrează durerile mute
ale lucrurilor, de la zdreanță până la catedrală. Și
tot așa, el nu-i viață decât din clipa în care, de la
vierme la Dumnezeu, vietățile se bucură și gem de
el». De aici și dezgustul de care este cuprins eseistul
în fața mediocrității modernilor care n-au învățat
estetica sinuciderii, pentru, ca în altă parte, să-și
îndrepte atenția spre antici și spre oamenii «răz-
bunători și triști» ai Vechiului Testament, «singurii
care i-au cerut socoteala lui Dumnezeu de câte ori
au vrut, care n-au scăpat niciun prilej de a-i aminti
că-i neîndurător și că ei n-au timp să mai aștepte»”.
Marin Iancu este un cititor alert care te convin-
ge de multe ori că poate trece neobosit de la un
autor la altul, indiferent de valoarea lui, acordând
fiecăruia atenția cuvenită. În realitate, ceea ce-l
interesează sunt cărțile. Dacă tot le-a citit, Marin
Iancu simte nevoia să-și spună părerea despre
ele, condescendent de multe ori, încercând, acolo
unde este cazul, să sublinieze semnele valorii. Îmi
place să cred că textele lui Marin Iancu, strânse
în volum, amintesc așezarea cărților în raft, una
Anamaria Daiana Matieș	Speranța,
acrilice pe pânză, 50x50 cm
lângă alta, autor lângă autor: Dorin N. Uritescu
și Stan V. Cristea, Mariana Pândaru în vecinăta-
tea lui Alecsandri, Vasile V. Filip alături de Titi
Damian, Nicolae Oprea în bună înțelegere cu
Nicolae Dina și așa mai departe.
Al doilea volum, Exerciții de lectură. Poezie
și proză, adaugă atributelor demersului din
Radiografii critice o accentuată voluptate a lec-
turii, căreia autorul i se abandonează, atent însă
la ceea ce este notabil în textul abordat. Fiindcă
Marin Iancu, politicos și delicat, trece uneori pes-
te carențe, pentru a se bucura de împliniri, atâtea
câte sunt. Criticul nu își exprimă opțiunea prin
selecție. Este evident că nu toți autorii comentați
sunt nume de referință (se pare că aceste nume
sunt chiar ocolite, nu întâmplător), dar celor
despre care scrie le sesizează particularitățile și
reușitele. Despre cartea Iulianei Paloda Popescu,
Litanii, Marin Iancu scrie cu o molipsitoare gra-
vitate: „Iuliana Paloda-Popescu e stăpânită de
explozii vitaliste, mintea ei fiind adaptată pentru
stările emotive venite dinspre ipostaza primordi-
ală a omului făcut după chipul lui Dumnezeu și,
deopotrivă, pentru viziunile dezlănțuite privind
revelația despre învățătura eshatologică ortodo-
xă a creației”. Sau: „Poeta proiectează paradisuri
în care cultivarea formei, ajunsă deja la un fel de
stabilitate tehnică, e un exercițiu pasionant dus
până la virtuozitate”. Nu am citit volumul Zoiei
Elena Deju, dar perspectiva lui Marin Iancu de-
vine o invitație la lectură: „Gândite ca un mod de
reprezentare a eului proiectat asupra întregului
cosmos, poemele cuprinse în acest volum sunt
vizibil marcate de sentimentul unei angajări liri-
ce pregnante, cu vizibile consecințe în conturarea
unui peisaj febril și expresiv”. Despre aceeași po-
etă: „Prin atitudine și cu unele deosebiri de ori-
zont, de opțiuni și de referințe firești, poeta Zoia
Elena Deju se situează la nivelul unei sensibilități
moderne, demonstrându-și vocația de a-și defi-
ni starea poetică prin asociații selectate ca mod
particular de a-și reprezenta lumea și de a impu-
ne detaliul”. Ceea ce ne îndeamnă, nu-i așa, să o
citim pe poetă! Comentând volumul lui Florea
Burtan, Marin Iancu schițează un posibil profil al
autorului: „Fire discretă, stilat și lipsit de orgolii,
inspirând sinceritate, om calm, de rafinat umanist
și stilist, Florea Burtan ni se înfățișează ca una
dintre cele mai reconfortante prezențe din peisa-
jul vieții literare actuale, un gentilom ferit de orice
gesturi de teatralitate sau de deșartă pedanterie”.
Radiografii critice și Exerciții de lectură. Poezie
și proză se înscriu firesc în seria cărților criticului
și istoricului literar Marin Iancu.
■
20
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
comentarii
Entertainment
deștept & regenerator
■ Ștefan Manasia
Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu -
primul roman semnat cu numele real de
chirurgul bucureștean Florin Chirculescu
- a apărut la Nemira în 2017. Pînă la Solomonarul
(Nemira, 2022), acesta este adevăratul „Leviathan”
& „Moloh” (Bogdan Ghiu) al lui Chirculescu: un
monstru textual de peste 1100 de pagini, cum nu s-a
mai scris în literatura noastră.
Cîteva merite pot fi recunoscute, deja, după o pri-
mă lectură - e adevărat, cronofagă, solicitantă, dar și
încîntătoare, rewarding.
Profitînd de experiența autorului ca sindicalist
în sistemul sanitar și chirurg la un spital de top bu-
cureștean, Greva păcătoșilor este un mare - nu știu
dacă marele - roman politic românesc al anilor
1990-2017, (re)producînd sub ochii noștri falimen-
tul sistemului sanitar valah, subfinanțat și pungășit
de privați și politici, de servicii. Bucureștiul e scena
gigantică a unui spectacol nemaivăzut al delirului și
incompetenței. Realismul satiric strălucește aici - ca
la Swift sau Pasolini - în încleștarea dintre somită-
țile medicale și politicii (termenul lui Chirculescu)
din guvern, din opoziție, toți supravegheați de ma-
rii necrofori ai serviciilor (aflați într-o continuita-
te - demnă de etnogeneza poporului român - cu
Securitatea comunistă). Argoul medical și politic,
poreclele excelent alese (nu vom cita, lăsăm plăce-
rea cititorului să le descopere) acoperă - în numele
unui vast comic existențial - realitatea vitiriolantă și
grotescă a României anilor 1990-2017. Chirculescu
descrie strălucitor nu doar complicatele operații și
tratamente toracice - din ...antichitatea tîrzie pînă în
zilele noastre -, dar are o ureche demnă de Kundera
pentru dialogurile medicilor, pentru umorul fie
și al celor mai dezolante situații pe care le traver-
sează vindecătorii: conspiratori, (anti)sindicaliști,
oportuniști, afaceriști, grandomani, umiliți, lucizi,
anarhiști, compromiși, pasionați, rezistenți. Nu poți
nega - și (abia) asta entuziasmează la nivelul politic
al lecturii - empatia care, dincolo de sarcasm, irigă
dosarul medicinei românești: sînt privite cu umor
și deplină înțelegere situațiile prin care trec medicii
în deceniile de luptă pentru o salarizare decentă și
Privirea, acuarelă și tempera pe hârtie
Anamaria Daiana Matieș
o utilare profesionistă a spitalelor. Chiar dacă sar-
casmul, plictiseala și exasperarea duc la cîteva tușe
groase - pe deplin meritate - ale unor politici și
pontifi ai medicinei, tonul general al cărții este acela
roman popular comic, de entertainment deștept și
regenerator.
Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu este
și un vast roman conspiraționist, crescut pe ume-
rii unor Pynchon & Sabato. Este o fugă continuă
după Graal, după absolut, după adevărurile ultime,
după înțelegerea scripturii (medicale, religioase,
literare) care guvernează mințile noastre predispu-
se (ficțiunii) miracolului. Textele scrise, imaginate
sau reproduse după narațiunea interioară a actan-
ților molohului chirculescian comunică între ele
printr-un sistem de oglinzi - personaje din epoci și
culturi diferite se regăsesc, își găsesc dublul dincolo
de mode și timp -, oglinzi ce contaminează textele
acestea și contextele, influențînd dinspre trecut spre
viitor și de aici înspre trecut Istoria și istoriile. Doi
frați gemeni trăitori în prezent, Messner și Sahib
(atrași de puritatea alpină), sînt scriși în cartea unui
medic evreu care îl tratează pe Mahomed la Medina,
în zorii islamizării unei bune părți din lume. Scrisul
se modifică și influențează realul - atît realitatea
anilor 600, cît și realitatea anilor 1990-2000: ficțiu-
nea are hedonismul intelectual al unui Borges sau,
în peisajul nostru literar, al unui Radu Petrescu. Un
Borges expandat și popularizat după cutumele post-
modernisumului tîrziu, un Radu Petrescu (din Ce se
vede) făcut atractiv pentru un public mai larg. Dar
meciul acesta pur, schimbul (telepatic) de idei și sen-
timente dintre evreii protejați (pentru a fi sacrificați)
de Mahomed și gemenii pasionați de alpinism din
Bucureștii contemporani, meciul acesta e suprave-
gheat de servicii, alimentate cum știm de paranoia
care le dă elan și putere, puterea aia (nicicînd satisfă-
cută) de a face rău.
Conspiraționita & paranoia pynchoniană dau
pagini extraordinare în Greva păcătoșilor, în aceas-
tă paradă scandaloasă și comică a unor acoperiți
descoperiți, a marilor generali inculți și decrepiți,
a superagenților valahi cu anvergura intelectuală a
unei noptiere. Citim/recitim Florin Chirculescu po-
sedați de un rîs homeric, rîsul care - de la Hrabal &
Kundera & Rabelais & Sterne & Swift încoace - anu-
lează puterea politicilor & serviciilor, transformă în
țărînă marele discurs de lemn oficial și mina serioa-
să a autorităților, ridiculizează perpetuu dictaturile
și pretenția la decență a conducătorilor acestei lumi.
Acestei lumi pe care Florin Chirculescu o scrie și
rescrie și transcrie, cu un enorm talent literar, pro-
fesînd un subtil act de pedagogie și revelîndu-ne
resorturile actului/sistemului medical, dincolo de
toate voalurile conspiraționiste, magice, oculte sub
care textul își sporește splendoarea:
„Vrei sănătate? o să te întrebe ăia din fruntea
bucatelor. Vreau! o să zici tu. Bine, îți dăm, o să-
ți zică ei, dar plătește-o, căci boala e o marfă, e ca
smartphone-ul, ca pasta de dinți, ca mașina pe care
o schimbi la patru-cinci ani... Cancerul e un Rolls,
ulcerul e o cămașă Cardin, infarctul e o plasmă 3D,
iar Alzheimerul e cît Koh-i-Noor, nu merită să dai
banii pe el decît dac-ai fost CEO, căci oricum nu se
vindecă.” (p.1008)
Atîta timp cît politicul nu salarizează corect, cît
țările bogate (Germania, Marea Britanie etc.) sînt
încurajate de lamentabilii noștri să fure medici va-
lahi (fără a ne recompensa pentru școlarizarea lor!),
atîta timp cît serviciile nu descoperă o(ri)ficiile pe
unde se sifonează banii din sistem, pentru românul
de rînd e tot mai dificil să aibă parte de actul medical
adecvat.
O cronică neagră, în cele din urmă, Greva păcă-
toșilor sau apocrifa unui evreu este o carte care - în
alte părți - ar fi provocat un scandal public, inves-
tigații și dezmințiri... Nu e cazul. În cultura noastră
leșinată, spectrul Șalăului Fritz și spectrul lui Cocîrț-
Teodolitul ne trimit bezele pe mai departe.
În afară de Solomonarul și de Greva păcătoșilor,
Florin Chirculescu a publicat mai multe cărți (în
special science-fiction) sub pseudonimul Sebastian
A. Corn, cărți premiate național și internațional:
2484-Quirinal-Ave (1996), Să mă tai cu tăișul bistu-
riului tău, scrise Josephine (1998), Cel mai înalt turn
din Babylon (2002), Imperiul Marelui Graal (2006),
Vindecătorul (2008), Ne vom întoarce în Muribecca
(2014) ș.a.
■
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
21
Literatura nu este modernă.
Despre comunități în
descompunere și despre
eliberare
■ Adrian Lesenciuc
Tânărul Bogdan Coșa este cea mai promiță-
toare voce a prozei brașovene. Maturitatea
scriiturii, simțul limbii, capacitatea de doza-
re a fluxurilor scriiturale, poetica romanescă sunt
argumente în favoarea acestei tranșante afirma-
ții. Despre această maturitate a scriiturii sale s-au
pronunțat, însoțind prin texte pe coperta a patra
a cărții cel mai recent roman, Cât de aproape sunt
ploile reci1, doi admirabili prozatori din gene-
rații diferite: Gabriela Adameșteanu și Bogdan-
Alexandru Stănescu, în primul caz în mod apăsat
și foarte convingător: „Personaje memorabile, un
remarcabil simț al limbii și al construcției narative
sunt doar câteva dintre calitățile acestui surprinză-
tor roman al lui Bogdan Coșa. Istoria unei familii
rurale, apăsată de maledicția insecurității, a alcoo-
lismului, a neșansei sociale în care tinerii își visează
plecarea, ne amintește, cu discreție, de fragilitatea
umană în aceste vremuri derutante. Carte a depli-
nei maturități creatoare, Cât de aproape sunt plo-
ile reci marchează o dată pe harta prozei actuale”
(Gabriela Adameșteanu).
Am făcut apel la argumentul puternic al
Gabrielei Adameșteanu dintr-un motiv simplu:
cartea lui Bogdan Coșa a avut o receptare oscilantă.
Aparent surprinzător, în ciuda vârstei autorului, a
fost considerată a fi tributară proiecției naturalis-
te chiar de criticii încă tineri. Mihai Iovănel, spre
exemplu, a plasat fără echivoc romanul în orizon-
tul naturalist, mai pronunțat în primele pagini și
mai estompat ulterior, dar continuând să rămână
în aceste cadre: „Am citit greu primele 40 de pa-
gini din romanul lui Bogdan Coșa Cât de aproape
sunt ploile reci. Plasate într-o mică localitate de la
munte, într-un mediu rural marcat de precaritate
economică, aceste pagini de început mi s-au părut
prea naturaliste, prea deprimante, cu relații prea
încâlcite între personaje. [...] Sigur, romanul este în
continuare destul de naturalist2”.
Percepția lucrării în tușă naturalistă poate avea
o explicație, dată de realitatea aparent radicalizată
prin scriitură, și asta în ciuda faptului că autorul
nu insistă asupra aspectelor brutale ale acesteia, ba
chiar le estompează, le reduce, le simplifică, prin-
tr-un control fin al timpului povestirii. Spre exem-
plu, unul dintre personajele excelent conturate ale
romanului, alcoolicul Nuțu, ucide accidental la
finalul primei părți, „Moartea nu este modernă”,
un tânăr, iar ceea ce ar fi trebuit să fie brutalitatea
asociată accidentului se consumă în tăcerea din-
tre cele două părți ale romanului, în care șoferul
beat își încheie pedeapsa și se întoarce în sat: „Ia te
uită, zise Bebe aprinzându-și și el o țigară, pe toa-
te le-am rezolvat, fără să știe că Nuțu avea să de la
întoarcere cu mașina peste un băiat din sat, și el
beat, și să-l omoare pe loc” (p.83), care continuă
după paginile de absență, cu recadrarea din par-
tea a doua, „Nici inima nu este modernă”: „După
ce ieși din închisoare, Nuțu reuși să se aciueze
fără carte de muncă la un gater, undeva în fundul
Dumbravei, puțin mai la vale de căsuța în care
trăise bunicul lui, Grigore” (p.87). Acest dozaj fin
al timpului care îl pune pe cititor în ipostaza de a
colabora la construcția narativă, de a își imagina
parcursul interior al celor prinși de fluxul poves-
tirii într-un alt loc în care nu s-a întâmplat nimic,
pentru a parafraza titlul cunoscutului roman al
lui Mihail Sadoveanu, îndepărtează scriitura lui
Bogdan Coșa de naturalism, în ciuda existenței a
două elemente care lasă impresia unei asemenea
angajări: mediul social care alterează și personajele
tarate, printre care acest Nuțu, aflat cel mai mult
în lumina reflectoarelor auctoriale. Romanul Cât
de aproape sunt ploile reci nu e, așadar, unul scris
în raport cu liniile de forță ale naturalismului, dar
nu este nici realist în înțelesul în care în ultimii ani
descriptivismul etnometodologic, notația precisă,
evidențiind funcția referențială a narațiunii, a re-
vendicat haina realismului autentic.
Ne situăm, prin cadrul în care este proiectată
acțiunea romanului lui Bogdan Coșa, într-un spa-
țiu aparent naturalist care își exercită, tot aparent
naturalist, influența asupra personajelor. Familia
Aureliei - personaj nu întâmplător purtând un
nume împrumutat din veacul de singurătate al lui
Gabriel Garda Mârquez - este poziționată într-un
Macondo autohton, într-un sat de munte sud-tran-
silvănean, iar romanul devoalează, în interpretare
naturalistă, căile descompunerii familiei. Dar, în
ciuda unei focalizări predilecte asupra unor per-
sonaje tarate, Bogdan Coșa nu evidențiază căderea
umană sau descompunerea familiei în sine, ci des-
trămarea unei formule comunitare, a satului ca ata-
re. Suntem în plină perioadă a focalizării generației
tinere, prin actul scriitural, asupra problematicilor
urbane. Tânărul Bogdan Coșa optează pentru o
altă cale: aceea a evidențierii unui mediu intrat în
decrepitudine. Găsește în acest sens cea mai bună
formulă naratologică, dozând eficient fluxurile
povestirii, controlând cu mare precizie suspansul,
proiectând într-o structură care nu este tributară
vreunei scheme sau vreunei tradiții literare, des-
fășurările într-un cadru predilect literaturii din
urmă cu o sută de ani, dar cu mijloace actuale și cu
o măiestrie naratologică de necontestat. Rezultatul
este, prin urmare, o radiografie actuală, limpede,
îndepărtată de orice ingerință ideologică (inclusiv
de orice ingerință în ceea ce privește ideologiile li-
terare, generaționiste) a satului devenit comunitate
a ratării. Comunitatea rurală, personaj colectiv al
prozei lui Bogdan Coșa, nu se estompează în sa-
tul în descompunere, ci devine personajul central.
Individualitățile se pierd în masă. Inclusiv în plan
naratologic este evidențiată această subordonare
a individualului în raport cu personajul colectiv.
Personajele își pierd identitatea în dialog. Sunt greu
Anamaria Daiana Matieș	În metrou, Stuttgart,
acrilice pe pânză, 30x40 cm
de urmărit replicile acestora fără notația auctorială
omniscientă și precisă, dar prin această înglobare a
locului într-o comunitate comunicantă, dizolvând
identități, Bogdan Coșa reușește să construiască un
personaj distinct, multiplu și complex, aflat în de-
cădere, în descompunere naturală. Față de această
perspectivă aglutinantă, voci distincte din familia
Aureliei se resimt în ritmurile dozate interior și
contribuie la dozarea povestirii. Uneori, povestea
pare a fi scrisă prin prisma percepției personajului
alcoolic, în mintea căruia timpul curge fără sens,
revărsându-se în lunca largă a propriei ratări. Dar
ratarea lui Nuțu e, cu siguranță, adusă în plan se-
cund în raport cu ratarea satului ca formă de orga-
nizare comunitară.
O trăsătură importantă a romanului lui Coșa
este situarea, cumva, împotriva curentului. Simpla
focalizare asupra satului e o subtemă de dezbatere
- analizând în ansamblu o serie de lucrări ale gene-
rației de scriitori tineri, se poate constata o tendin-
ță de reorientare dinspre centralitatea urbană spre
marginalitatea care îmbracă inclusiv forma rura-
lizării -, iar această temă atrage după sine o serie
de întrebări care necesită o analiză de la o anumită
distanță critică: să se fi epuizat ca potențial scrii-
tural actual spațiul urban? să fie ruralizarea noua
țintă a romanului românesc? Răspunsurile nu pot
fi categorice, dar cu certitudine revizitarea ruralu-
lui, care devenise necesară în anii concentrării exa-
cerbate pe spațiul urban, a devenit o prioritate în
literatura noii generații, după cum observa Marius
Miheț într-un studiu dedicat altui roman, Să nu
lași moartea să te găsească (2020) al lui Bogdan
Răileanu: „Trei romane apărute în ultima vreme
restaurează o ruralitate scufundată în psihologii și
procese deconstruibile. Cât de aproape sunt ploile
reci de Bogdan Coșa, Ioșca de Cristian Fulaș și Să
nu lași moartea să te găsească de Bogdan Răileanu.
[...] trebuie spus că scriitori tineri activează un fel
de promisiune a ruralului3”.
Dar situarea împotriva curentului nu se produce
în cazul romanului lui Coșa numai prin predilecția
auctorială pentru mediul rural, ci și printr-o abor-
dare care excede poetica romanescă a generației
sale. În atmosfera kadariană a unui sat de munte,
mai mult suspendat în timp decât izolat, din care
nu se poate evada decât prin abandonul identită-
ții, acțiunea încărcată de dramatism și melancolie,
impregnată de spasmele unor dureri ascunse în vi-
cii, evidențiază personaje care nu contează în sine
22
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
cărți în actualitate
ca personaje cât ca traiectorii ființiale. Parcursul
amintitului Nuțu, unul dintre cei cinci copii ai
Aureliei, e traiectul principal al poveștii, în raport
cu care se definesc celelalte parcursuri, pe care
se împletesc celelalte armonice într-o anvelopă a
semnalului scriitural care definește comunitatea.
Personajul se împleticește în propria viață, dar în
desfășurarea narațiunii celelalte armonice se de-
finesc în raport cu această derulare. În timp, prin
schimbarea traiectoriilor, multe dintre personaje
evadează. Din țesătura învechită a relațiilor comu-
nitare, prin efect scriitural și din pânza textului,
personajele scapă, evadând în mediul urban, în
străinătate sau mutându-se în moarte. Din aceas-
tă țesătură comunitară rămân franjurile unei foste
așezări încremenite într-un timp al îmbăltirii, al
descompunerii, al abandonului de sine (inclusiv în
alcool). Indivizii fie se lasă pradă acestei descom-
puneri, fie evadează. Romanul, în scriitura atipică
în raport cu generația, dar și în proiecția temati-
că atipică, propune aducerea în prim-plan a temei
eliberării. Remarcabilă, în acest sens, este scena
dezlegării câinelui Haiduc, bătrân și bolnav, ținut
o viață întreagă în lanț, care este eliberat de Nuțu
pentru a se putea adăposti el în cușcă: „[...] acum
Haiduc era la rândul lui bătrân și bolnav și nu mai
voia să se întoarcă spre el, nu mai voia să știe de
nimeni și nimic. Nuțu se târî în genunchi și îi scoa-
se zgarda, pe care o trase după el afară cu tot cu
lanț, și o aruncă în praf. După câteva minute, îl auzi
ridicându-se și ieșind. Nuțu se sprijini de ușa ma-
gaziei de lemne și îl urmări. Dădu de câteva ori cu
botul prin oala cu apă, amușină pământul bătătorit
în semicerc în jurul cuștii și o luă încet, nesigur, la
vale. Nuțu coborî după el, mergând de cealaltă par-
te a gardului care separase odată ograda animalelor
de curtea cu coacăze și flori din fața casei, și care
acum separa doar o mică livadă de meri crescuți
de capul lor pe o râpă plină de fier vechi și bolovani
aduși de apă. Deși poarta era larg deschisă, Haiduc
se opri la linia imaginară care despărțea ograda de
prund și întoarse capul către bărbat, care ieși din
curte pe poarta cea mică și îl scărpină între urechi.
Haiduc o luă mai întâi spre râu, apoi coti odată cu
grădina Margaretei și lui Ghiță și dispăru în praful
drumului, lăsând satul în urmă, în lumina plină de
gâze a serii” (pp.216-217).
Eliberarea, marea problemă a comunității uma-
ne din perspectiva romanului lui Bogdan Coșa,
face din Cât de aproape sunt ploile reci un roman
social actual, dur, dens, complex, iar din autor
o promisiune a prozei românești. Premiul pen-
tru Debut al Editurii Cartea Românească (2010),
premiul „Tânărul scriitor al anului 2013” la Gala
Tinerilor Scriitori sau bursele de creație care i-au
fost acordate nu fac decât să confirme un traseu
de necontestat și să permită înțelegerea, în raport
cu această scriitură matură din ultimul roman, că
Bogdan Coșa este totodată și o certitudine a prozei
românești contemporane.
Note
1	Bogdan Coșa. (2020). Cât de aproape sunt ploile
reci. Roman. București: Editura Trei. 222p.
2	Mihai Iovănel. (2021, 25 februarie). Țărani 3D. S9/
Scena 9 [online]. URL: https://www.scena9.ro/article/
cat-de-aproape-sunt-ploile-reci-bogdan-cosa-cronica
[Accesat la 9 martie 2023].
3	Marius Miheț. (2021). Printre degete. România li-
terară. Nr.29.
■
Ovidiu Bârlea - omul
și profesionistul
■ Iulian Chivu
Ecoul unor lucrări precedente și argumente
noi, relevate de documente și prin măr-
turiile venite din cercul tot mai restrâns
al etnologilor români, îl determină pe Iordan
Datcu, unul dintre ultimii patriarhi ai etnologiei
românești, să publice recent (Ed. RCR Editorial,
București, 2023) volumul Ovidiu Bârlea, etno-
log și prozator cu care, totodată, și-a încununat
împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani (n. 10
iunie1933). Ca în sfatul lui Nicolae Iorga pe care
i l-a dat cândva lui D. Caracostea („Mă. Când
ai un lucru de făcut publică-l, că pe urmă poți
veni cu completări și rectificări!”) și cu care, la
vremea lui, Bârlea îl povățuia pe mai tânărul Ion
Taloș, Iordan Datcu a revenit atent, cu înteme-
iată deferență asupra operei și personalității lui
Ovidiu Bârlea incluzându-l în volumul De la
Ion Budai-Deleanu la Lucian Blaga (2014) cu o
selecție din lucrările lui rămase prin reviste, iar
în 2016 publică, în trei volume (1300 de pagini),
Studii de etnologie ale aceluiași folclorist. De
data aceasta, autorul socotește că „o carte despre
viața și opera lui Ovidiu Bârlea nu este doar per-
fect îndreptățită, ci și o datorie”(p.5). O datorie
și o prețuire pentru folcloristul ardelean cu care
redactorul de la Minerva a colaborat, editându-i
sau pledând editarea câtorva lucrări la cunos-
cuta editură bucureșteană: Tipologia folclorului
din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu
(1971), scrisă împreună cu Ion Mușlea, apoi
Horea și Iancu în tradiția și cântecele poporului
(1972), ediție îngrijită de Ov. Bârlea și Ioan Șerb
și, în cele din urmă, sinteza Folclorul românesc,
I-II (1981, 1983).
Această nouă lucrare a lui Iordan Datcu vine
din aceeași conștiință a prețuirii unor nume de
prestigiu din etnologia românească, dar și a pro-
iecției cât mai fidele a personalității acestora și se
înscrie pe linia altor lucrări, similare, consacrate
lui Gh.I. Neagu (2004), Ioan Șerb (2007), Ioanei
Andreescu (2009), Ovid Densușianu (2009),
Sabinei-Cornelia Stroescu (2011), Adrian
Anamaria Daiana Matieș	Orașul vechi, acrilice pe pânză, 80x60 cm
Fochi (2014), Petru Ursache (2016), Constantin
Eretescu (2017), G.T. Kirileanu (2021 și 2022),
precum și a unor lucrări în sensul istoriei cerce-
tării etnologice românești ori de interes regio-
nal (Contribuții la etnologia românească -2004;
Repere în etnologia românească -2004; Alte con-
tribuții în etnologia românească - 2005; Cartea de
etnologie - 2009; Miscellanea ethnologica -2010;
Pagini de istorie literară și etnologie - 2011;
Etnologi basarabeni, nord-bucovineni și transnis-
treni - 2014 etc.). Iordan Datcu știa că Ovidiu
Bârlea, cu firea lui introvertită, se mărturisea
greu și doar celor mai apropiați amici în legătură
cu unele decizii ale sale, cu unele momente din
viața sa (demisia de la Institut, refuzul pensiei,
prizonieratul etc.) și, cum îmi mărturisea într-o
discuție, a socotit că se îndatorează și cu explo-
rarea acestora contând inclusiv pe sprijinul unor
apropiați ai lui Bârlea (și ai săi) a căror credibili-
tate nu poate fi pusă la îndoială. Doar după con-
firmările acestora a făcut lumină și în ungherele
tăinuite ale biografiei folcloristului și a revenit
completând, după rațiunile lui Iorga. Experiența
îndelungată a editorului de la Minerva este cea
care asigură autonomia volumului de curând
apărut: argumentul, începuturile, opera (cu de-
talii despre proza lui Bârlea), coreologul, cola-
borarea cu Ion Mușlea, cu Petru Caraman, cu
imaginea folcloristului în memoria contempo-
ranilor, în scrisori și nu în ultimul rând cu un
cuprinzător tabel biobibliografic, cu bibliogra-
fia critică și cu o relevantă iconografie. Iordan
Datcu întregește astfel percepția imaginii lui
Ovidiu Bârlea cu o serie de detalii care depășesc
limitele oricărui dicționar (fie el și Dicționarul
etnologilor români), dar care cuprind personali-
tatea unui cercetător exigent, de anvergură eu-
ropeană, așa cum este apreciat aceasta la Cluj, la
Iași, la București sau în Germania. Ovidiu Bârlea
vine cu pasiune pentru folclor din satul obârșiei
O
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
23
o
sale (Mogoș, jud. Alba), de unde culege o colin-
dă (Începuturile, p.19), însă se angajează curând
cu vigoare promițătoare în studiul folcloric:
Procesul de creație al baladei populare românești
(Revista Fundațiilor Regale, nr.6/iunie 1941) și
va face una dintre cele mai prestigioase cariere
în domeniu.
Iordan Datcu reia și de data aceasta aspecte
ale genezei celor mai importante apariții edi-
toriale ale lui Ov. Bârlea (Metoda de culegere și
interpretare a folclorului; Istoria folcloristicii ro-
mânești; Poetică folclorică), dar adaugă și intere-
sul coreologic al folcloristului cu documentare
din anii activității sale la Institutul de Folclor/
Institutul de Etnografie și Folclor (1950-1969)
poate sub semnul colegialității sale cu Andrei
Bucșan, Anca Giurchescu, Vera Proca Ciortea,
Constantin Costea și alții. Astfel apare, în 1982,
Eseul despre dansul popular românesc - un stu-
diu care concretizează clasificări, substrat mitic,
funcții rituale etc., văzând repertoriul dansu-
rilor românești, ceea ce Romulus Vulcănescu
(Fenomenul horal) ori Dan Botta (Limite și alte
eseuri) comentau în plan filosofic, iar Theodor
Vasilescu (Folclor coregrafic românesc) se limita,
în principal, la arta interpretativ-coregrafică. Și
de această dată (după ce în Studii de etnologie
a subliniat prin textele lui Bârlea această idee),
Iordan Datcu insistă asupra perspectivei europe-
ne pe care a dat-o Bârlea folclorului românesc
(Folclorul românesc în străinătate), el având,
fără aproximări, dimensiunea reprezentativității
noastre prin folclor, consemnată în prefața stu-
diului lui Petru Caraman Colindatul la români,
slavi și la alte popoare, în volumul Romanische
Wolksmarchen pe care Ovidiu Bârlea l-a îngrijit
împreună cu Felix Karlinger etc. „Preocuparea
sistematică a lui Ovidiu Bârlea de a face cunos-
cute specialiștilor străini valorile creației popu-
lare românești a îmbrăcat și alte forme” (p.153)
și autorul amintește colaborările lui Bârlea din
Deutsches Jahrbuch fur Wolkskunde (1963),
ori colaborările sale din The Encyclopedia of
Religions (1987), coordonată de Mircea Eliade,
iar ca bun cunoscător al limbii spaniole, folclo-
ristul era interesat de fidelitatea cu care se fac în
străinătate traducerile din folclorul nostru (re-
cenzia Folklore roumaine en espagnol).
Ori dacă despre aceste lucruri s-a mai vorbit
și cu alte prilejuri, Iordan Datcu umple cu ones-
tă acribie acele goluri pe care biografia folclo-
ristului le păstrează în lipsa acelor memorii pe
care Ovidiu Bârlea le intenționa (p.230). După
cum se știe, moartea sa, la 7 ianuarie 1990, a
lăsat aceste amănunte în seama reconstituirii
din memoria prietenilor. O sursă importantă
de informații credibile o constituie corespon-
dența; cu Ion Taloș (Ovidiu Bârlea - Ion Taloș.
Corespondență 1963-1977), cu Petru Caraman,
cu Doina Blaga, cu Helga Stein (de la care pri-
mește numeroase cărți importante și care îi
propunea să scrie și o metodă de cercetare în te-
ren valabilă în orice situație și oriunde, pe care
Bârlea o refuză cu argumente solide). Acestora
li se adaugă și amintirile unor apropiați la care
Iordan Datcu face apel. Ion Taloș, de pildă, s-a
bucurat îndelung de simpatia și de sfaturile sin-
cere ale lui Bârlea încă din anii bursei sale de
studii în Germania și mult după aceea: „După
moartea lui Ion Mușlea, [Bârlea] i-a scris lui
Taloș: Să te consideri un privilegiat că ai avut
prilejul să înveți de la el o sumedenie de lucruri,
mai cu seamă acele mărunțișuri care par cu totul
neînsemnate...”(p.231).
Grija lui Bârlea pentru omogenitatea lucră-
rilor folcloristice îl determină să-l sfătuiască pe
Taloș să nu se irosească în lucruri de prisos și
să nu alunece în amănunte așa cum o făcuse, în
opinia lui, Adrian Fochi și să iasă din îngustimea
provincială care îi păștea pe tinerii cercetători de
la Cluj: „e bine să ieșiți din găoacea regională și
să pășiți pe plan național pentru ca lucrarea să
fie într-adevăr la înălțime” (p.233). Îi previne
apoi asupra ostentației, păcat în care căzuse și
Mușlea, și descoperă cu satisfacția cercetătoru-
lui neobosit și cu simțul valorilor autentice că în
colindele de doliu sunt lucruri mai grozave de-
cât Miorița (p.234), de unde intenția unui studiu
asupra acestora.
În continuare, Iordan Datcu notează „insuc-
cesele”, amânările îndelungi, refuzurile tacite sau
explicite ale unor edituri în publicarea cărților
lui Bârlea, toate acestea adăugate amărăciunilor
avute la Institutul de Etnografie și Folclor, „ter-
giversării programării susținerii doctoratului
său cu teza Poveștile lui Creangă” (p.235), lip-
sei unei locuințe în București etc. Lucrările cele
mai importante ale lui Bârlea (inclusiv cele în
colaborare) apar, totuși, la București, la Editura
pentru Literatură și la Editura Minerva. Urmărit
de ghinioane, nici în străinătate nu a putut călă-
tori în afara stupidului său prizonierat de la ruși
(dacă acesta era o călătorie) decât în Albania,
la o manifestare științifică, iar când a cerut, îm-
preună cu mama și cu sora, să-și vadă fratele în
Germania (pe monseniorul Octavian Bârlea), a
fost refuzat categoric.
Un capitol de interesul istoriei literare, în
general, și al folcloristicii, în special, este cel
al imaginii lui Ovidiu Bârlea în viziunea unor
contemporani, imagine conturată într-un gru-
paj de comunicări și într-un chestionar realizat
la 90 de ani de la nașterea folcloristului de re-
vista Discobolul (121-122-123), în 2008, evoca-
re reînnoită la Alba Iulia și la trecerea a o sută
de ani (nr.235-236-237) de la aceeași dată. Ion
Taloș, care îi poartă o întemeiată recunoștință
lui Bârlea, aprecia, în 2008, că opera acestuia e
mult prea puțin cunoscută, dar redescoperirea ei
e o chestiune de deontologie a cercetărilor ac-
tuale, folcloristul fiind la vremea aceea nu doar
un teoretician redutabil și consecvent, ci și unul
dintre cei mai informați în legătură cu mișcarea
folcloristică europeană.
Ion Cuceu s-a bucurat și el „mai bine de două
decenii de sfaturile maiestrului”, Bârlea, la rân-
dul său, după mărturiile lui Ion H. Ciubotaru,
urmând și el cu satisfacție și cu temeinică con-
siderație lui C. Brăiloiu a cărui experiență o
evoca adesea. În amintirile Vioricăi Nișcov des-
pre Ovidiu Bârlea din vremea activității lui la
Institut, acesta este reținut cu „un simț exacerbat
al dreptății [pe care îl evocă și Ion Taloș, și de
care suferea și monseniorul Octavian Bârlea] și
protesta vehement ori de câte ori se făcea o in-
justiție, sancționa verbal fără milă orice prostie
spusă sau scrisă. Era subiectiv de multe ori, non-
conformist până la singularizare și avea vertica-
litate morală, sentiment al demnității și incapa-
citatea de a face compromisuri” (p.243), greu de
imaginat totodată că acest om, în intimitatea lui,
„ascundea un suflet candid și duios”.
Despre incidența rece a două personalități
(Ov. Bârlea și Mihai Pop) la Institut, la care se
referă uneori și folcloristul (Două săbii într-o
teacă..., argumentul lui Călinescu în respinge-
rea lui D. Caracostea de la un alt Institut), dar și
despre unele aspecte ale vieții private a acestui
Anamaria Daiana Matieș	Dans 1,
acrilice pe pânză, 20x20 cm
spirit boem, care râdea rar și care a renunțat la
slujbă pentru a trăi modest din ceea ce publica și
despre care C. Eretescu (Periscop, 2003, p.158)
scrie astfel: „Diferit [față de Mihai Pop] până la
opus. Ovidiu Bârlea era un hirsut sentimental.
După încheierea războiului stătuse ani buni în-
tr-un lagăr din URSS. S-a întors de acolo însin-
gurat și posac. Încetase să mai creadă în oameni.
Suferea de ulcer. Cercetările de teren și studiile
deveniseră un mod de viață (...) Ura orașul și se
întorcea cât de des putea în Mogoșul natal. Din
când în când îl copleșeau visările și atunci se în-
drăgostea. Greșea în mod invariabil ținta. Cu cât
înainta în vârstă, cu atât țintea mai rău” (p.243).
Prezență remarcabilă, neobișnuită uneori și
destul de enigmatică în lumea folcloriștilor din
vremea sa, Ovidiu Bârlea își însoțește imaginea
și după moarte atât în termenii receptării elogi-
oase a operei, cât și în antinomiile personalită-
ții. Contradicția aceasta a pretins noi elucidări
cărora Iordan Datcu le dă curs cu contribuția
generoasă a unor apropiați ai marelui folclorist.
Iată, de pildă, momentul prohodirii acestuia: „La
rugămintea mea, Ion Șeuleanu mi-a scris, la 28
ianuarie 1990, următoarele: M-ați rugat să vă
scriu despre înmormântarea lui Ovidiu Bârlea.
Să vă spun întâi că a fost făcută după tipicul cato-
lic, cu participarea, am înțeles, a unor înalte fețe
bisericești (cele mai înalte), vreo cinci la număr.
A venit de la Alba Iulia și episcopul ortodox (l-
am văzut apoi la tv.), care a cerut permisiunea
să dezlege și el sufletul răposatului în virtutea
faptului că i-a fost prieten apropiat lui Ovidiu
Bârlea. Permisiunea și-a cerut-o de la preoții ca-
tolici. A fost multă lume la înmormântare de la
sectorul lui Ion Cuceu, de la Muzeul Etnografic
al Transilvaniei, de la Universitate etc.; totul a
fost deosebit de solemn și, în același timp, impre-
sionant. La catafalc au vorbit, în afară de preoți,
Șerban Anghelescu, de la ICED, Ion Ciubotaru de
la Iași și Cuceu, în general bine, așa cum merita
să fie iertatul Ovidiu Bârlea. De la catedra noas-
tră a fost la înmormântare Nicolae Bot și cu mine
(...) Mă gândeam, pe timpul slujbei religioase, și
la Valer Butură, că s-a dus toamna trecută. Golul
pe care cei doi moți l-au lăsat în etnografia și fol-
cloristica românească va trebui să-l umplem, de
vom fi vrednici...(p.17). Scepticismul se justifică
în orice măsură fiindcă, așa cum spunea Iordan
Datcu în altă parte, rămânem îndelung și nejus-
tificat datori acelor generații de cercetători pasi-
onați cu ediții fundamentale, care nădăjduiesc și
acum să vadă lumina tiparului.
■
24
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
Poetul timpurilor stranii
sau Echilibru în tangaj
■ Voichița Pălăcean-Vereș
n pestrițul, convulsionatul peisaj literar actu-
al, Alexandru Petria este greu de încadrat în
vreo direcție și greu de asociat unei grupări
literare. El este o voce unică, ce răsună strident
sau gutural, răzbătând către public mai degrabă
din social medial decât din revistele literare, totuși
a strâns în juru-i o largă paletă de cititori ce-i îm-
părtășesc opiniile și se regăsesc în cuvintele sale.
Poet și jurnalist deopotrivă, Petria este un non-
conformist, un veșnic revoltat, ce îmbracă adesea
haina revoluționarului pornit să ridice baricade în
mijlocul bulevardului ori pe aceea a cabotinului
adorabil ce freamătă așteptând bătăile de aripi ale
efemeridelor numite îndeobște banale tandrețuri.
Sceptic sau cinic de cele mai multe ori, se remarcă
printr-un realism de o luciditate (sin)ucigașă care
polarizează, obligând lectorul să se poziționeze
într-una dintre cele două poziții extreme, fiindcă
Petria nu știe calea de mijloc. Sau, dacă o știe, o
respinge aprioric, considerând-o potrivită oame-
nilor mici de spirit, pigmeilor-râme.
Recentul volum de poezie, Înainte de venirea
asteroidului1, adună între coperte câteva zeci de
creații eterogene, cu tematică diversă, de la trece-
rea timpului și relația om - societate, până la tema
iubirii sau a rolului poetului în lume (în această
lume greu de înțeles). Mult disputata pandemie,
apoi războiul din vecini (anticipat de Petria ca
soluție de recuperare a pierderilor din lockdown)
și (parcă) eterna oportunitate insațiabilă a indi-
ferenților politicieni sunt fundalul care configu-
rează liniile de forță pe care va curge poezia, în
așteptarea... asteroidului menit a arunca de pe or-
bită Pământul plat, așa cum prognozează diverși
creatori de fake-news ori stranii călători în timp.
Motiv pentru care observă: „sunt timpuri/ ca un
gang-bang la a doua venire” (vremuri ciudate).
În opinia autorului, poetul are har, dar și o me-
nire și o datorie. Datoria față de sine - de a nu
accepta autoamăgirea. Datoria față de lume - de a
spune adevărul, de a trezi conștiințe. Perspectiva
poetului asupra lumii nu poate fi una comună:
„privirea e târârea ta din lăuntru (sic!, n.n.) spre
afară;/.../ fără să fii ești mai orb ca orbul,/ privirea
e a calității, nu e în cantitate/.../ târăște-te să fii în
culorile lumii tale” (până când apa nu se bea doar
de sete). Din acest motiv, artistul cuvântului va
căuta Frumosul în actualele „bube, mucegaiuri și
noroi”: „cum aerul rebel e singurul pe care meri-
tă/ să-l iei în cârcă,/ o găsești în cuvinte aspre,/.../
adevărata frumusețe se întoarce/ în cuvintele as-
pre” (adevărata frumusețe).
Petria refuză lirismul facil, respinge ideea de
a scrie „frumos”, pe placul degustătorilor de ver-
sificare „la modă”. Știe că stârnește polemici, că
zgândărește orgolii, că vorbele sale îi vor atrage
oprobiul unora, dar nu-i pasă, fiindcă și-a câștigat
locul în lume luptând cu condeiul în mână: „mi-
am scos locul meu de aer/ dintre locurile celor-
lalți/.../ sigur că nu mă suportă toți/.../ și mai zic:
«i s-a urcat la cap,/ nu mai vrea să stea la masa
noastră,/ lasă că o s-o încurce,/ o să vadă el!», le
aud vorbele și nici că-mi pasă,/ am strâns zeci de
ani din dinți/ pentru locul meu de aer,/ e locul în
care vreau să mor,/ un loc fără ipocrizie” (un loc
fără ipocrizie). Acelora care așteaptă altceva de la
creația sa, le declară deschis: „adevărul și frumu-
sețea stau în imperfecțiune/ și-n vulnerabilitate,/
în căutare - de fapt,/ stai calm pe cât liniștea te în-
conjoară/ și-și clipocește prezența,/ moartea este
reala întregire a familiei” (reîntregirea familiei).
Împăcarea creatorului cu sine este totuși căuta-
tă de cel neliniștit: „cum să te împaci cu propria
minte,/ fără să devii o minune?/.../ știu că nemul-
țumirea te învârte uneori până la amețeală” (nu
ești nici sfânt sau erou să-ți iasă). Doar că viața
îi oferă un răspuns intuit: liniștea nu-i este dată
creatorului, cum reiese și din mergi pe treaba ta:
Anamaria Daiana Matieș
acrilice pe pânză, 40x40 cm
La desenat 1,
„sfâșietoarea acceptare a realității și o eliberare,/
să-ți trăiești viața cu adevărat/ e să fii numai în
ceea ce depinde de tine”.
Împărțit între condiția biografică (constrângă-
toare) și cea de creator (a nelimitării), Alexandru
Petria își caută locul în lume - locul de poet, să
fie clar! -, anticipând ecoul glasului său venind
dinspre cititori: „nu am timp destul să locuiesc în
mine,/ prea m-am obișnuit să-l dau celor care-mi
întorc înjurături/ și zâmbete mâzgălite de ironie,/
cei ce mă urmează sunt excepții,/.../ locuiesc iro-
sindu-mă/ și tocmai irosirea e locuirea cu rost,/
locuirea întreagă-i muzica bizară pentru orfani și
văduve” (muzica bizară pentru orfani și văduve).
Înțelegând că angajarea sa socială (poetul nu se
poate desprinde de jurnalist, așa cum ziaristul in-
cisiv Petria rămâne poet și în cronici) presupune
demnitatea unei coloane vertebrale neafectate de
cifoza provocată de compromisul de a îngenun-
chea înaintea celor puternici, acceptă ideea că ar
putea deveni model pentru unii dintre cei treziți
de versurile sale, de aceea își face autoportretul
într-un crochiu scrijelit cu lama în lemnul biro-
ului la care scrie: „omul rotund nu e de vândut
în târg,/ omul rotund e o stare de spirit;/ și câți
bani poți să iei pe o stare de spirit?/ și, apoi, de
ce să le dai altora idei,/ cu toate că ne încurcă so-
cotelile?/ merită, dacă se întoarce?/ omul rotund
e ca gălbenușul oului,/ gălbenușul propriei case,/
omul rotund e un simptom al libertății,/ un ter-
men de comparație nerezonabil./ să nu ne ascun-
dem după degete,/ ucideți omul rotund, când îl
întâlniți!/ ucideți-l, carnea de pe gril să ne rămâ-
nă întreagă!”. Din acest motiv, se ferește de ei și
îi vitriolează pe cei care, deziluzionați, așteaptă
ca lucrurile să se întâmple, precum citim în nicio
milă pentru cei ce se spun fără luptă: „refuzul de-a
lua seamă fiind complicitate./ te amăgești că o să
scapi privind fără să vezi,/ nicio milă pentru cei ce
se supun fără luptă”.
Din păcate, nici viitorul nu se întrevede în note
mai luminoase: „nimeni n-are habar cât o s-o țină
așa./ că e de la asteroidul care s-ar putea să ne lo-
vească/ ori de la vreo molimă, sunt zvonuri./.../
nevoile de bază au capacul pus,/ nu-s la înghes-
uială să fiu dat afară din casă./ nu e întoarcere/
când povestea sunt eu” (când povestea sunt eu).
Ca poet al iubirii, Alexandru Petria își cenzu-
rează gesturile romantice, cuvintele infuzate cu
lirism grațios, născător de diafane stări de grație.
În viziunea sa, dragostea este un instrument mu-
zical ce rezonează cu felul de a fi al îndrăgostiților.
O
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
25
o
„despre ce iubești/ nu folosi vorbe mari” (să te
trezești în ce iubești) îndeamnă poetul, deoarece
„până unde-mi întind privirea/ își află loc și pri-
virea ta” (de parcă ar face dragoste).
Cu toate acestea, aduce în discuție sinonimia
dintre iubire și acceptarea celuilalt, adică consim-
țirea, în fine, a conformismului: „e ok, o iubești./
iubirea e ca monotonia tihnită a aerului condițio-
nat./ dacă reușești s-o asculți până la capăt/ (fără
s-o întrerupi)/ când meșterește din cuvinte/ o
tâmpenie monumentală,/ atunci o iubești cu sigu-
ranță” (monotonia tihnită a aerului condiționat).
Nu se autoiluzionează însă: dincolo de trăirile
interioare, dragostea este și a trupului, nu doar a
sufletului și a minții: „degeaba te afunzi în argu-
mente/ despre distincția dintre literatură și viață,/
dragostea-i un sport de contact:/ îi săruți povâr-
nișul de transpirație/ de deasupra buzei/ și o pri-
vești în ochi de parcă ați face schimb de ochi,/ să
te vadă cu ochii tăi,/ și nu mai încape nicio pro-
blemă” (dragostea-i un sport de contact).
Observația cotidiană aplicată asupra individu-
lui și societății trezește, nu o dată, cinismul poe-
tului Petria, așa cum descoperim într-o lecție sim-
plă: „prima lecție de zbor e întâiul picior în fund,/
primul pumn zdravăn în gură”, întrucât nu mai
știm distincția dintre valoare și preț, astfel că „de-
mocrația era o moluscă picurată cu răni vinete./
am mâncat până am uitat/ să ne imaginăm cuvin-
tele/ sau ne-au uitat ele;/ și nu ne-am dat seama că
e gata” (nu ne-am dat seama că e gata).
Deși zarurile par a fi aruncate, iar șansele omu-
lui de a se salva din propria orbire și neputință
infime, artistul îndeamnă la luciditate și la savu-
rarea bucuriilor simple: „dacă viața ta/ e precum
o mireasă părăsită la altar,/ nu-ți unge nemulțu-
mirea peste dimineți,/ n-o scuipa pe rumegușul
amurgului./ puțini te vor compătimi,/ majoritatea
va chicoti în pumni,/ e în datină ca banii falși/
să-i rostogolească pe cei adevărați și,/ ce e mai de
bază, învață/ că oricum ai prăji cartofii/ sunt nu-
mai cartofi prăjiți” (lecția de bază).
A exista în timpurile acestea nu este un lucru
ușor. Elocventă este poezia cu titlul ura: „dis-
cutam cu un prieten/ cu care m-am cotonogit
verbal/ că am uitat să ne ascultăm,/ ura coaptă
în pâine,/ ura trasă împreună cu purecii și blana
câinilor vagabonzi/ și-n biserici/ de aici pleacă,
spunea./ ura lățește aerul morții/ și acoperă locul
aerului nostru și al vostru,/ locul de trăit nu știu
să aibă altă parte./ ca într-o cezariană dementă,/
copilul e cusut în burta mamei/ ca să nu mai țipe”.
„Câtă luciditate, atâta existență și deci atâta
dramă” i se aplică și poetului Alexandru Petria,
care înțelege, implacabil, singurătatea poetului
în aceste vremuri stranii, în care insensibilitatea
și mercantilismul sufocă orice expansiune a eu-
lui autentic: „prietenii te primesc precum în au-
diențe,/ pitice relații de birou, suntem în gât cu
afaceri,/ să oferi o pâine nu e să-ți tai o bucată din
suflet/ ci o monedă nebună de schimb,/ cele mai
adevărate cuvinte sunt cele nespus// vremea-i de
întristare, vremea-i cu trădări,/ vremea s-a încli-
nat atât spre dus/ că morții nu ne recunosc/ și le e
rușine cu noi” (morților le e rușine cu noi). Dar nu
se oprește din căutare. Pe această navă în furtună,
va găsi un punct al echilibrului în tangaj.
Notă
1 Alexandru Petria, Înainte de venirea asteroidului,
Alexandria Publishing House, 2022.
■
GOPO 100, un volum nu
doar omagial
■ Călin Stănculescu
Dana Duma
Gopo 100
București, Ed. UCIN, 2023
La 1 mai 2023 s-au împlinit 100 de ani de
la nașterea lui Ion Popescu Gopo, primul
cineast român laureat cu Palme d’Or la
Festivalul internațional al filmului de la Cannes
(1957). Cu acest prilej la Cinemateca Română a
fost lansat volumul Gopo 100, monografie densă
și admirabil documentată semnată de criticul și
istoricul de film Dana Duma.
Unul dintre primele atribute ale acestei scri-
eri, ce vine să autentifice locul lui Gopo în ci-
nematografia românească, este marcarea atenției
mereu sporite față de plurivalența operei cineas-
tului care a pus animația românească pe harta
lumii. De asemenea, volumul certifică cu priso-
sință aserțiunea autoarei față de opera lui Gopo,
operă care în majoritatea aspectelor se afla de-
terminant „în avans asupra timpului”.
Rememorarea vieții și activității maestrului
debutează firesc, dar și filmic inspirată, fiind
amintită capodopera lui Billy Wilder, Bulevardul
amurgului, unde moartea protagonistului deter-
mină evocarea unei dramatice istorii hollywoo-
diene.
Amintind ultima întrevedere cu regizorul
Gopo, Dana Duma punctează cu emoție câteva
date esențiale pentru înțelegerea personalității
artistului, care pregătea în Basarabia ecranizarea
basmului Stan Pățitul (sau Dănilă Prepeleac?).
Firesc, volumul debutează cu analiza peri-
oadei disneyene din creația cineastului, care a
reușit să-și depășească maestrul recunoscân-
du-i cu onestitate și autoironie superioritatea.
De altfel, gloria cineastului român s-a conturat
odată cu renunțarea la influența celui mai mare
animator din lume, la acea dată, fapt mărturisit
într-un substanțial interviu acordat autoarei.
Luciditatea, decalajul tehnologic, dar și inspi-
rația regizorului român l-au proiectat printre
marile nume ale animației mondiale. Opera sa,
începând cu Scurtă istorie, film urmat de Șapte
arte, Homo sapiens, Alo! Hallo!, se va diversifica
spectaculos, recunoașterea pe plan internațional
reflectându-se în alegerea sa ca vicepreședinte al
Asociației Internaționale a Filmului de Animație
(unde a fost și membru fondator), ca șef al
Secției de propagandă prin cinema și televiziune
a Organizației Mondiale a Sănătății, ca președin-
te al Asociației Cineaștilor din România, fără a
mai vorbi de zecile de premii obținute la festiva-
lurile internaționale.
Dincolo de analiza detaliată a operei ce i-a
adus lui Gopo recunoașterea internațională, au-
toarea subliniază importanța Festivalului inter-
național de la Mamaia, unde de-alungul a doar
trei ediții (1966, 1968, 1970) s-au reunit marile
personalități ale animației mondiale. Alături de
proiecția celor mai faimoase opere ale animației
mondiale, Festivalul a permis și dezbaterea celor
mai importante probleme ale filmului de anima-
ție. Din păcate, funebra Plenară a CC al PCR din
1971 a dus și suspendarea Festivalului, moment
dramatic de ruptură cu contextul favorabil dez-
voltării animației românești.
Dana Duma mai accentuează, pe bună drep-
tate, în capitolul dedicat Festivalului, preocupă-
rile lui Gopo în domeniul reformulării limbaju-
lui cinematografic propriu, specific animației. În
acest context Gopo teoretiza (dar și concretiza
în opere edificatoare) filmul-pilulă, promova
puternic atributul lapidarității, cultiva cu har ex-
primarea fulgerătoare.
Afirmarea generației de tineri cineaști de-
dicați celei de a opta arte în anii ‘80 (Zoltan
Szilagyi, Radu Igaszag, Zeno Bogdănescu,
Olimpiu Bandalac, Lajos Nagy, Nicolae Alexi)
l-a provocat pe Gopo să valideze noi tehnici și
procedee ajungând la o autentică Poetică origi-
nală, personală, polemic omagială (adresa este
Fantasia lui Walt Disney) materializată în filmul
Ucenicul vrăjitor (1985), dar nu numai aici.
Inovator în ecranizări (de altfel, foarte libere),
basmele lui Ion Creangă fiind adesea preferate,
descoperitor al celor mai atractive atribute ale
genului SF sau ale unor poeme dramatice, Gopo
cel evocat de Dana Duma, se dovedește a fi au-
torul care nu a renunțat niciodată la arta care l-a
consacrat.
„Filmele sale cu actori au toate o «tematică»
și o «cheie» care îngăduie apelul la procedee ale
animației”.
Ultimele trei mari capitole ale volumului
semnat de Dana Duma (având coperta cu un
minunat și expresiv portret al lui Gopo, realizat
de Radu Igaszg) evocă Un Gopo mai puțin cunos-
cut, Redescoperiri post-mortem: Fondul Gopo și
Un Gopo etern.
Departe de a fi o privire encomiastică, scri-
erea Danei Duma nu duce lipsă de rezerve, de
aprecieri critice, unele greu a fi considerate po-
zitive. Ansamblul însă cucerește prin echilibrul
unei arhitectonici narative, analitice, tinzând
spre integralitatea abordării subiectului (nu au
fost uitați nici membrii echipei lui Gopo, la rân-
dul lor personalități excepționale).
Volumul este completat de o sugestivă icono-
grafie, dar și de discursul autoarei despre Gopo,
susținut (pe Zoom) în fața spectatorilor de la
Festivalul Internațional al Umorului de la Izmir
(2021), precum și de o densă biofilmografie. Este
de felicitat și Uniunea Cineaștilor din România,
la editura căreia a apărut volumul GOPO 100,
care a asigurat condiții grafice de referință, ce
trec dincolo de eleganța unei simple prezențe
editoriale (redactor Mihai Fulger).
Acest prim excelent volum, apărut la începu-
tul anului centenar Gopo, poate (și trebuie) să
fie urmat de noi analize, de albume dedicate de-
senelor (edite sau inedite), de o casetă cu DVD-
rile cu opera omnia Gopo, de editarea scrierilor
cineastului, dispărut înainte de vreme (la numai
66 de ani) în urma unei crize cardiace.
■
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
„Rana de pe cuțit/ Doinește ...”
■ Alexandru Sfârlea
Menuț Maximinian
Copilul de apă
Editura Junimea, Iași, 2022
Pe autorul acestui volum (al patrulea de versuri)
- ca și al altora de etnografie și publicistică -
l-am văzut de fiecare dată când eram prezent
la Filială, ca o apariție luminoasă și discretă, dar afla-
sem mai demult despre prodigioasa dumisale activi-
tate bistrițeană (și nu numai). Mă intrigase numele
compus din două adjective invariabile antinomice
și m-am gândit că i s-ar fi potrivit mai degrabă un
nume precum Maximian, pentru a fi în „ton” cu va-
lențele cumulative identitare. Luați-o ca pe o glumiță
lingvistică. Pe acest volum oferit, mi-a scris doar atât:
„Bucuria întâlnirii cu rădăcinile”. Concis și expresiv,
fără ornamente și parascovenii, ceea ce îmi devoalea-
ză un vector poeticesc înspre economia de mijloace
în care forma și fondul tind să coabiteze într-un areal
literar al lipsei de excese și sofisticării. Că poezia lui
Menuț Maximinian este „laconică, de notație, împli-
nită undeva între aforism și contemplația de tip hai-
ku” (Constantin Cubleșan) avea să (mi) se adevereas-
că magnanim, fiindu-mi lămuritoare și neechivocă
impresia că aceste atu- uri ale unui lirism care mai
mult ascunde decât revelează, reprezintă, de fapt, un
procedeu deliberat (de nu chiar ușor ostentativ) al au-
torului. Fărâma de text cu care începe volumul e chiar
cea (cel) care dă titlul acestuia, iar copilul e denumit
„de apă”, probabil, pentru că „Ziua culege ierburi/ Iar
noaptea prinde pești în brațele/ De toate zilele”, citi-
torul ezitând ceva vreme pentru a decripta un sens
aqua- inseminat în lipsa unui „cârlig” semantic. De
altfel, simbolul arhetipal al apei este prezent și în alte
„menuțisme”: „sub sticla apei/ lumea începuturi-
lor”, „Mușc din malul vieții/ Până buzele se fac una/
Cu valul”, „O apă cât universul/ Pe gândurile mele”,
„Timp/ Împins de vâsle în larg”, „Voi păși pe ape/ Până
când izvorul/Îți va reda viața”. Parcimonia („zgârcit la
vorbă”- zice săteanul) e suverană, așadar, ba încă se
merge până la o scară temporală greu de anticipat
(„Primăvara asta/ încape în ghiozdan”- v-ați fi gân-
dit?) sau „Pomi pierduți în coama cailor” (eu, unul,
aș fi zis... invers), „Viața/ O prelungire/ A mâinilor”,
„Timpul cuibărește/ Cenușiu” , sau „Cerul e sprijinit
de vârful căpițelor de otavă” - e asta, aș zice, o notă de
originalitate a volumului, poetul savurându-și, poate,
nu lipsit de o brumă de orgoliu, șarmul semiotic ațipit
într-un surâs poznaș. Ca atunci când copiii le fac mici
farse părinților, râzând apoi, pe înfundate.
În „Poema cuierului” este... testată (și mai multe
nu) perspicacitatea unui eventual cititor care ar fi fost
tentat să alunece în capcana confuziei (din comodi-
tate... perceptiv- estetică?) dintre simplitate și facil :
„Gândurile/ Ca o haină/ Mă învelesc cu ele până la
oase/ (subl. mea AS) Și ies în lume/ Apoi haina / Va fi
așezată într-un cui”. Ei bine, nu cumva ne sare-n față
ca un iepure ipostaza... scheletică a preopinentului
după ce își va fi atârnat acea „haină a gândurilor” în
cuier, dar a cărei „fizicitate”, din neatenție, ar fi putut
trece neobservată? Întreb - și mă trece un „fior amă-
rui”, cu o altă vorbă a poetului bistrițean. Într-adevăr,
avem de-a face cu un „limbaj lipsit de convenții”, cum
zice regretatul Andrei Moldovan în Postfață. Dar, pe
de altă parte, poetul Menuț Maximinian nu e străin
nici de interferarea cu o certă aprehensiune spre un
anumit tip de gnoză arhaică, cu funcție apotropaică,
oarecum, vizând - chiar dacă mai mult intuitiv - o
plasticizare intrinsecă a eșafodajului poeticesc: „Să
curgă poezia prin venele New York - ului/ Să inun-
de cele 5 state/ Să fie cărți la fiecare colț de street /
Iar semafoarele să afișeze versuri/ Să curgă poezia pe
Hudson/ Turiștii din croazieră să pescuiască poeții/
preferați/ Precum pescarii peștele biblic/ Pe strada
pe care cărțile prind rădăcini/ Un vers pentru fieca-
re ram/ Să ne hrănim cu poezia/ Pâinea noastră cea
de toate suferințele/ Să dăm cu vers în loc de piatră.”
(Delir liric). Uneori, folosirea așa- zisului procedeu
al incongruenței semantice (ce-i drept, cu totul izo-
lat) face mici deservicii, dar parcă și acestea sunt
asimilate aproape fără a lăsa urme: „Am privit sin-
gurătatea .../ Era așezată pe podeaua casei/ Ronțăind
cipsuri./ Am invitat-o la cină./ (...) O întreb de unde
vine noaptea/ Și îi mai spun că eu ...”. Dar, revenind
la dedicația de care aminteam la început - „Bucuria
întâlnirii cu rădăcinile” - voi cita, cu nedisimulată
bucurie, poemul (poate cel mai reușit din volum),
la care făcea trimitere, presupun, poetul: „O apă cât
universul/ Peste gândurile mele./ Inima e prinsă în
sertarul de sus./Nici vântul nu mai bate prin patria
mea./ Sub stânca roșie,/ Stă sângele strămoșilor./
Rana de pe cuțit/ Doinește .../ Păsările își caută cuib/
În pământul- mamă./ Ramurile copacilor cresc în
jos,/ Rădăcinile prind viață spre cer.” (Rădăcini în
cer). Să menționez și faptul că volumul este bilingv
(română- italiană), în traducerea Liviei Mărcan. În
totul, este vorba despre o (pe deplin) reușită poeti-
cească a scriitorului plurivalent Menuț Maximinian.
■
memoria literară
„Am învățat de la îngeri”
■ Constantin Cubleșan
Privind în sine, poetul regăsește, reverberată ca
într-o oglindă fidelă, realitatea lumii căreia îi
aparține, cu toate frumusețile și mai ales cu
neajunsurile acesteia: „O întreagă națiune doarme
cu burta la soare/ și înjură scuipând coji de semin-
țe./ Între timp îngerii bolnavi duc copiii secolului/
de mână/ îi trec peste prăpăstiile vârstei în ceața/
în care curge hașișul/ prin ușile discotecilor./ În vi-
trine se văd Moși Crăciuni/ care îmbracă brazii/ și
viața/ în panglici colorate./ Când se termină starea
de prostrație/ câte unul începe să strige: «Unde ne e
viitorul?»/ Atunci națiunea/ se scarpină mirată între
sprâncene/ ar vrea să apuce întrebarea agățată între
ele/ să o oblige să vorbească/ să schimbe totul/ dar să
nu se schimbe nimic/ ca o bomboană plină de zahăr
bolnav” (Națională).
Volumul Între linii (Editura Școala Ardeleană,
Cluj-Napoca, 2020), semnat de Ștefan Damian, pro-
pune o lirică sobră, de reflecție polemică, adesea,
asupra condiției existențiale actuale, menținând un
discurs, oarecum obiectivat, în care se adresează
unui alter-ego al său, pentru a-și devoala trăirile fri-
sonate într-un cadru social apăsător, viciat, duplici-
tar: „Trăim într-o vreme când/ mereu se înlocuiește
câte ceva:/ un șurub cu altul/ un cui cu un alt cui/ o
ușă bună cu una și mai bună./ Se înlocuiește/ un din-
te propriu cu unul fals/ un os cu alt os/ o bucată de
piele lipsă/ cu altă bucată de piele luată de pe coapsă./
Se schimbă un ficat cu altul/ rinichii se cumpără și
se vând/ la talcioc./ Chiar și inimile sunt schjimbate
între pacienți/ și foști pacienți./ Astăzi se înlocuiește
o viață cu alta/ la vedere/ și lumea e mulțumită că
oricum/ se merge înainte” (Se merge înainte).
Verbul e pe cât de calm pe atât de incisiv.
Exprimarea e directă dar și aluzivă, adesea imaginile
sunt dimensionate parabolic, și acestea devin cu atât
mai virulente, frizând politicul: „În partea aceea de
lume/ în fiecare seară cădea un guvern./ A doua zi
se inventa altul/ creștea din pământ ca un copac plin
de ciori/ lanurile rămâneau goale pe dealurile/ de pe
care au fugit pădurile./ Cei mulți rămâneau cu ochii
lipiți de ecrane/ cu limbile descleștate de dinți/ afu-
risite să tacă./ Se mirau de locurile unde austrul se
lăfăia în palate/ crescute din cărămizi arse cu sânge./
Câteodată se auzea o sirenă. Aproape treji/ ar fi vrut
să se lase atrași de câtecul ei/ să calce pe unde./ Dar
pe corabia nebună a vremii/ putreziseră deja pânzele
unei neputințe/ de veacuri rămase/ într-un cânt opri-
mat” (Alternanțe).
Ironică și polemică, poezia aceasta nu e lipsită
totuși de accentele lirice ale unei intimități, frisonată
de o ardere emoțională mocnită, interioară („soarele
aprins de vreascurile din suflete” - Armonii) în care
se regăsește melancolia unor rememorări fals bio-
grafice: „Uneori mai găsim într-un colț verde al me-
moriei/ câte un străbun./ Atât de mult s-a adâncit în
minte/ încât rădăcinile lui au trecut dincolo/ de ano-
timpurile care i-au șters carnea și oasele./ I-a rămas
incizat numai numele/ în cataloagele cerului: cele pă-
mântești/ s-au topit odată cu hârtia/ și s-au răspândit
fără rost/ odată cu tristețile noastre./ Te uiți la el și
nu înțelegi. Dacă încerci să îl smulgi/ cu dexteritatea
ucigașului de porumbei/ chiar rădăcina ta rămâne/
împletită într-o veșnicie/ în care nu crezi./ Atunci îl
privești rătăcit. Îl lași acolo/ să se sprijine în nopțile
cu lună/ de razele ei răzlețe” (Uneori). Imaginile vieții
descrise/decriptate astfel, devin metafore și parabo-
le rafinate. Pentru că Ștefan Damian e un rezoner al
epocii sale, fără a cultiva însă câtuși de puțin discur-
sul manifest ostentativ. Este, mai degrabă, un medi-
tativ grav și un comentator subtil, căruia îi place să se
insinueze adesea unor atitudini ingenue: „Am învă-
țat de la îngeri cum se face un om de zăpadă./ Întâi
trebuie să obligi norii să ningă./ Apoi să cauți niște
cărbuni/ prin care să privească lumea/ chiar dacă și
ea trece cu nebunia de fiecare zi./ Nasul de Pinocchio
este obligatoriu:/ omul de zăpadă/ e un mincinos în-
născut./ Poate chiar să dispară dacă nu ai grijă./ Să se
topească mai înainte ca îngerii să-l roage pe Cel/ de
Sus/ cu glasul lor/ atât de timid încât nici măcar nu se
percepe/ să-l mai țină în viață./ Vă spun că și eu am
învățat de la ei/ că pentru omul de zăpadă timpul/
este ca uimirile în ochii din care au plecat/ întrebări-
le” (Am învățat).
Între echinoxiștii Clujului Ștefan Damian este cel
mai aplicat rezoner al timpui pe care îl parcurge, la-
borios traducător din italiană, în meșteșugul cărei
arte își află o necontenită pârghie de rezistență pen-
tru a fi pe deplin contemporan cu poezia modernă.
■
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
27
crochiuri
Fetele Pădurii (II)
■ Cristina Struțeanu
— Da, se pare că da. Asta-i. Se cheamă că
da. Sunt Cipriana... Numai că trebuie s-o luăm
cu măruntul. Să ne liniștim întâi de toate.
Binișooor. Să stăm strâmb, dar mă tem că azi,
uuf! nu mai urmează vorbele - și să judecăm
drept. Și totuși, nu pot să vă las să plecați, fără
să vă lămuresc. Să vă fac vânt de aici, cum ați
venit. După ce v-am stricat joaca. Fiindcă v-ați
jucat, chiar asta ați făcut, însă cu ceva serios,
aproape cumplit de serios. Și în ce loc! Deci
așezați-vă. Cum vreți. Aș zice - roată în jurul
meu. Și, uite așa, vedeți, s-a ales de la sine înce-
putul. De la „roată”. Oare deslușiți aici un fel de
roată, un cerc larg de brazi, aproape uscați, tare
bătrâni? Bieții. Înconjurau pajiștea. Limpezeau
o poiană în mijloc de hățiș. Era cu rost. Unul de
sute și sute de ani. Or fi mii, sigur, anii... I se zi-
cea „Biserica din pădure”. Voi chiar n-ați simțit
că-i spațiu sacru? Nu v-a bătut inima altfel? Nu
s-a stăvilit aerul când ați pătruns? N-ați respirat
apoi cu noduri, cu gâtuieli? De parcă aveați un
cartof în gât? Oof! Nu știu de unde să încep, da,
repet, nu știu, fiindcă s-ar cuveni să aibă noimă
ce am să vă spun. Să curgă ordonat și-s atâtea,
că. Le las firesc, cum vin.
În timp ce fetele dădeau să se pună în iarbă
sau pe câte un buștean, râzând încă înăbușit,
să-și facă nițel curaj, cerbul a țâșnit cu un salt și
dus a fost. Fusese o foială prea mare și l-au tul-
burat, firește. Dar se pare că pe el conta tânăra,
să se descurce prin pădurea încâlcită și sălbati-
că. Îi era călăuză. Poate de aceea i se înăsprise
fața. Nu mai avea chef să le explice fetelor ce și
cum.
A prins însă o privire uluită și un chip lumi-
nat al uneia dintre cele mici. Care avea capul
răsucit în spate și nu se îndura să revină spre
celelalte, cam îmbufnate și țâfnoase. Atunci
abia a zâmbit.
Anamaria Daiana Matieș
Visătoare 2, acuarelă și tempera pe hârtie
— Ce vezi acolo? a întrebat-o. Pe ramura aia
de sus.
— Păăi, cred că., mi s-a părut că., nu știu,
râdea la mine, cu gura pân’ la urechi, dar nu
știu de ce nu se auzea. Îmi spunea vorbe. Dar
nu pricepeam neam. Îmi făcea și cu ochiul.
— Cine? Cine făcea toate astea?
— Ăăă, Spiridușul, ăăă, dar era atât de vessel.
Să mai fi stat, cât aș fi vrut.
— Îl mai vede cineva? Uite cum se clatină
creanga. Se joacă, se dă huța. Îl distrați, se vede
treaba. Nu-i speriat ca cerbul meu. Dar se în-
toarce el, știu.
Și. s-a făcut dezbinare în norod. Dintre
fete, doar două dădeau crezare și-l zăriseră pe
Spiriduș. Ciudat era și că semănau grozav la
chipuri. Să fi fost gemene? Chiar toate trei?!
Celelalte însă râdeau de ele. Pufneau și ridicau
cu sens din umeri, mormăind - fanteziste, ca
de obicei. Toată lumea văzuse acolo un huhurez
sau un ciuf de codru, o bufniță măruntă, ce-o
fi, ce contează?.
— Pentru mine a fost ca hârtia de turnesol,
adăugă acru cea căreia îi ziseseră Cipriana. S-a
filtrat situația cumva și am aflat simplu cu cine
am de-a face. De parcă nu înțelegeam! Era aco-
lo un Elemental, desigur din zona astrală, unul
binevoitor și ghiduș. El știe totdeauna pentru
cine și cui să se arate. Eu mai am mult de lu-
cru. Deși mă străduiesc să învăț de-o vreme.
Poate-i prea de puțin timp însă. Și poate nu de
învățare trebuie să ai parte, ci de limpezimea pe
care ți-o dă inima curată. Sau îndelung curăța-
tă, după ce-ai umblat prin lume. Hmm, curăța-
tă. De! Biiine. Hai și-om termina.
Și se puse să povestească, destul de sec și fără
chef, despre starostii de demult, bacii cei mai
bătrâni, care uneori cununau aici, în poiana
asta, tineri ciobani cu fătuce de prin sate. Le
1
Anamaria Daiana Matieș	La desenat 2,
acrilice pe pânză, 40x40 cm
/

binecuvântau dragostile. Nici nu se putea altfel.
Nimănui, dar nimănui, nu-i trecea prin cap că
s-ar fi putut întâmpla și altfel. Lucrurile nu erau
la întâmplare pe atunci. La voia oricui și cum
îi tuna lui. Simțeau cu toții că era ceva sfânt.
O menire a omului. Și se putea petrece doar în
anume zile, însemnate, nu oricând. După lună
și după stele. Și după un răboj tainic ținut de
solomonari. Se cuvenea să aștepte. Și emoțiile
creșteau. Înțelegeau rostul rânduielii. Tâlcul
spiritual.
Dar, înainte de orice, datina le cerea să se
scalde în tăul acesta. Îl credeau rece peste mă-
sură, îl bănuiau chiar înghețat, dar se dovedea
că, mângâiat, atins lin, îndată se făcea primi-
tor. Aici ar fi altă poveste, cea a atingerii. Între
ființele din întreaga natură, oricare ar fi fost, nu
numai oameni, hmm. Ceva-ceva ați văzut și
voi mai înainte. În fine. Asta o lăsăm, adăugase
ea cu un fel de amărăciune și continuă.
Mai întâi, se arunca în iaz un fagure de mie-
re, apoi trei stropi de lapte de capră - roșie de
se găsea - și câte un bănuț de argint, și, tot trei,
fire de busuioc. Neapărat. Pentru primenire și
sfințire, suflet și trup. Or fi destui bănuți acum
pe fundul apei, care lucesc noaptea spre boltă.
Își răspund cer cu pământ . Ei clipocesc, ste-
lele clipesc.
Se înfiripă temător o voce subțiratecă.
— Dar de ce trebuie să fie roșie capra? Laptele
ei ce are special?
— Să fiu sinceră, nu știu nici eu, dar cred că
oierii noștri, când umblau cu turmele departe,
vor fi vorbit cu păstori din alte neamuri. Și sunt
unii al căror zeu, cel mai mare, a fost hrănit
când era prunc de-o capră roșie, undeva într-o
grotă, unde-l ascunsese mama lui. În munții de
acolo. Și dacă bebelușul ăla ajunsa apoi să fie
Zeus. Ce să zic?
Altă fată s-a trezit vorbind și ea.
— Buna mi-a zis într-o seară, la foc, cum că
neamuri de-ale ei, în vechime, duseseră la capăt
un botez în pădure, noaptea, la biserica străve-
che dintre brazi. Auziseră de ea, dar n-o văzuse
nimeni aevea. Și-o căutară pe întuneric cu fă-
clii. Dintr-alea cu rășină. Slavă Domnului, nu
aprinseră uscăturile de primprejur. Ofta buna,
când povestea. Găsiră lacul în cele din urmă...
Au botezat acolo un copilaș ce stătea să piară.
Care s-a și înpiciorongat apoi, și-a revenit, de-a
ajuns voinicul codrului. Poate aici era. Poate
despre locul ăsta spunea. Că preotul de la bise-
rica din vale lipsea și era grabă mare . Dar am
2!
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
poezia
crezut că-i doar basm. Cum să te duci noaptea
în pădure sălbatică, neumblată?! Cu un plod la
spinare? Vorbe...
— Cu siguranță e așa, numai că se afla, pe
atunci, o anume lariță între brazii roată și acolo
se îndreptau muierile. Cu câte un mititel plă-
pând. La zada aia. Chiar și pentru spovadă. Că
le venea mai lesne, mai fără sfială, să i se plece
unui copac, - s-o fi prăbușit putred acum - și să
scoată dinlăuntrul lor tot ce le era pe suflet. Pur
și simplu, îl simțeau pe Domnul în lemnul ăla.
Doar pe lemn l-au fost pus, atunci când a cobo-
rât Dumnezeu în lume, printre de-alde noi. Ce
de suspine s-or fi înălțat de aici, da.
Bisericii de jos, din sat, nu-i pica bine așa
ceva și popii îi afuriseau pe sătenii care urcau în
munte și se afundau în codrul ăsta. Despre care
mergea vorba că-i vrăjit. Dar știau ei, oamenii,
ce știau. Nu-s vorbe. Sau sunt, dar cu înțelesul
lor. Și acum, ca să încheiem povestea cu locul
de taină, am să vă arăt ceva, de-mi iese. Într-
un fel va fi, pentru voi, ca o lecție, o predanie
la vedere. Ca să băgați la cap și să credeți în
puteri. Atenție mare și tăcere, rogu-vă. Da?!
Daa?!
Și tânăra păru a începe să se roage în gând.
Buzele îi tremurau ușor, pleoapele închise
la fel, de parcă se zbăteau fluturi înlăuntru.
Tăcerea din poiană devenise grea, le apăsa, le
făcea să plece capetele, respirația nu se mai au-
zea, umerii se adânceau în trup, pletele se ali-
peau, hainele le strângeau. Se destrămau. Ți
se năzărea, deodată, că straiele li se făcuseră
străvezii. Pur și simplu, blugii și gecile, trico-
urile și tot ce mai purtau. Hainele moderne.
Și ceata fetelor însăși se transforma. În zâne?
Nimfe? Naiade? Siluetele erau neclare, se în-
trepătrundeau. Vântul când se pornea, când se
oprea, de ziceai că răsuflă pădurea în locul lor.
Din senin, răsărise și cerbul. Clătina coarnele
în ritmul vântului și al aburului ce prinsese să
se ridice din oglinda iazului. Vibra un țiuit -
aaaaaaaaaaaaaaaaa. Totul pulsa. Și te temeai
că vor porni în zbor.
— Gata! Gaaata. Gata. Deschideți ochii. Nici
nu v-am cerut să-i închideți. Acum chiar trebu-
ie să priviți bine. Aplecați-vă peste apă. Vedeți
ceva? Pe cineva? Pe cine? Ce chip nălucește?
Haai, ia să vă aud. Pe voi vă vreau. Îndrăzniți
dar.
— Dumnezeule mare! Ăsta-i ., nu, nu se
poate, doar e plecat, e dus de-aici mai bine de
un an. Nu cumva, totuși, el să fie? E Robert.
Chiar el. Robert al ., al lu’Nea Gheorghe al
lu’ Vasile. Ce caută aici? Cum de l-ai adus?
— E înecat? S-a ridicat din afund de lac?
— E fantomă? Sau viu și adevărat,
Dumnezeule!
— Privește în sus, dar are ochi sticloși. E stri-
goi. Aiiiiii..
— E doar contur, parcă-i desenat pe apă. Știe
că-i aici? Știe ce-i cu el?!
Vocile se întretăiau. Fetele erau uluite cu
adevărat. Și înțelegeau în sfârșit că, ceea ce do-
riseră ele să înfăptuiască, era posibil. Baba care
le îndrumase, cam râzând în barbă, avusese
dreptate. În oglinda apei se ivea făptură. Brrr.
(Va urma)
■
■ Liana Nicolae
Era prea cald
Plouă ca și cum azi ar trebui să se termine viața
cu acea încrâncenare omenească otrăvitoare
nu mă mir - știu că demult ploaia era iubire
și nu-mi vine decât s-aștept să mă curețe vântul
cel ce mă visează e pedepsit să-mi numere pașii
despletind și răvășind în mine un personaj ciudat
al unei asceze-naripate-n umbră sau poate-n
pace
al acestui har de a cânta frageda moarte ascunsă
într-o frunză din care cine se-nchide nu mai
revine
ca o țară fără sfârșit și răbdătoare crunt suferindă
tăceri stridente mă-ndepărtau de tine prietene
totul hohotea și cădea-n canale curgând
despletite
pentru că nu erai în stare să povestești ce ai văzut
în acele întâmplări dintr-un misterios cutremur
știai că poeții sunt la fel - niciunul mai cuminte
eu visam o dată pe an acea frunză de toamnă
și ierburi miresme tari și parfumate muzicale
mă găseam în mare primejdie simțeam că dispar
eram pietonul aerului cu muzica lui destrămată
vedeam albinele-nchise-n stup în zile numărate
când era soare până și tristețea era luminoasă
nu știu cu cine se lupta -cu niște forțe omenești
voi împărți iluziile cu dezamăgirile profunde
mă voi găsi în lista singurătăților nepedepsite
Absurd
Cât absurd trăiește-n țara mea hăituită de stafii
s-a-nvățat cu vânătoarea de oameni de ieri de azi
învăluit în nedemna speranță și în lipsa
oamenilor
care nu știu ce-nseamnă dragostea - au
înțelegere
mă gândeam să mă-nalț să-i ajut dincolo de
minte
pragul meu se tocise de atâtea treceri îmbătrânise
pe măsură ce creșteam în ochii lor eram mai
singură
mă confruntam cu eternitatea și cu marea
absență
mergeam pe căi ce nu mai fuseseră umblate
cei de acum ar trebui să-notăm mai departe
în larg să ajungem rămânând fără sprijin și
singuri
dependenți de liniște și când ai reușit s-o-nțelegi
vei fugi de oameni nu vrei să mai ai de-a face cu
ei
toți care cântăm cerul riscăm să fim disprețuiți
loviți cu pietre de zei de copii de oameni
îndoielnici
când soarele arde și totul și mâinile miros
a-ndoială
când gândul are gust de speranță sau de eroare
doar poezia anunță venirea furtunii răstignită-n
aer
încuietoarele din noi se vor deschide plângând
nimeni nu va-ndrăzni să spună pe nume
surâsului
ascultați și tăceți în foșnetul sălbatic uitat al ierbii
să nu-ndrăzniți să spuneți pe nume regatului
meu
n-am îmbătrânit destul să vi-l las vouă moștenire
mă voi urca răvășită pe floarea-soarelui trecută
Aproape de plecare
Adevărații scriitori sunt născuți ei nu iau lecții
de aceea sunt foarte rar prezenți și ispășiți
în conștiința publică dincolo de umbrele reci
întârziate la plimbarea de seară invadându-ne
aveam o vocație și ea era existența stresantă
sugrumată de egoismul celor din jur eram blândă
tot ce gândesc primesc tot ce mi se oferă e divin
recuperez tot și spațiul - numai timpul n-am
cum
trec spre acea dimensiune spirituală blândă
uneori mi-e teamă nu-i permit să mă anihileze
simt cum deznădejdea lumii mă sugrumă
rămâneam fără imagine printez cărțile vechi
vorbele mele fără zgomot îndurare și-ntrebare
în carul cu poeme se-nvârt în drum fără capăt
am uitat că ne-am născut dintr-un țipăt rotund
vom muri izolați în gemete - viața va fi un
zâmbet
și atunci stând cu fața spre soare lăsând umbrele
departe de strigătul îmblânzit al secundelor
toporul sorții nu m-a doborât nu am dat înapoi
doar anii m-au amenințat nu știu ce pedeapsă
îmi va da viața - sunt mâhnirea propriului suflet
îmi place să-mi recitesc poemele la nesfârșit
să le păstrez în priviri pe mâini în palme și brațe
nu mă lăsați acum când sunt aproape de plecare
Cum râul curge
Astăzi am stat de vorbă în zbor cu nesfârșirea
cum de-a adunat așa puzderie de ani pe strigătul
înconjurând închisoarea strâmtă a pământului
și eu mereu mă lovesc și mă rănesc de zăbrelele
acestui secol de când zbor pe cântecul de-nceput
din ochii mei veșnic lunecau de-atunci ca flacăra
dorurile acelea desăvârșite plecând mai departe
mereu cântând - nu-s vinovată că mereu caut
strigătul celor plecați rupând o tăcere repetată
ei încă mai aveau multe de spus mistuiți de
patimi
pecetluind întrebări presimțeam semeni și cruci
foștii soldați erau neliniștiți - nu știau să
iubească
sângele lor era ca viforul mai așteptau o vară
ei - fiii munților în așteptarea sclaviei născătoare
aș fi vrut să schimb lumea alături de acei oameni
pe care nimeni nu a reușit să-i abată din cale
povara mea cea mai grea erau toate gândurile
grele din capul meu plin de arșiță și necazuri
cuprind în brațe păsări născute-ntr-o cușcă
dăruindu-le iluzia libertății păstrată-n tăcere
dar cât de greu i-ar fi omului să trăiască așa
doar cu amintiri și cu ceea ce știe știe fără
speranță
vom curge cum trebuie cum râul vine la mare
cine suntem trăind împotriva adevărului
nostru.
■
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
traduceri
■ Gabriella Sica
S-a născut la Viterbo; trăiește încă din copilărie la
Roma. Este o protagonistă a poeziei italiene încă
de când a gândit și condus revista „Prato Pagano”
(1979-1987) în care au fost publicați unii dintre po-
eții contemporani. Este autoarea mai multor volu-
me de versuri începând cu La famosa vita (1986),
Poesie familiari (2001), Le lacrime delle cose, până
la Tu io e Montale a cena (2019) și la recentul Poesie
d’aria (2023) și a volumelor de proză: Sia dato cre-
dito all’invisibile. Prose e saggi (2000), Emily e le
Altre. Con 56 poesie di Emily Dickinson (2010), Cara
Europa che ci guardi. 1915-2015 (2015). Printre di-
feritele premii obținute amintim „Brutium Tropea”,
„Camaiore” și Premiul Internațional „Lerici Pea”
pentru Opera poetica 2014. Poezii de-ale sale au
fost traduse în spaniolă, franceză, engleză, croată,
turcă, farsi, catalană, olandeză, greacă, română.
Pentru RAI este autoarea a șase filme documenta-
re (Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti. Vita d’un
uomo, Pier Paolo Pasolini poeta, Umberto Saba. Il
Canzoniere, Giorgio Caproni. Il seme del piange-
re, Sandro Penna. Croce e delizia (regia de Gianni
Barcelloni), produse de Rai Cultura, primele trei
fiind publicate de către Einaudi pe videocasetă în
2000 și 2001), iar acum pe platforma Rai Play.
Vivo a Roma
Vivo a Roma da tanto
chinata sulla vita
con le parole povere dei poeti e dei morti.
E mi viene da pensare
che mi riconoscano bene
le colonne le pietre millenarie
e le ombre le persone della mente
lo sbieco del sole sui muri
e i versi scherzosi di passeri e merli
l’unica la prodigiosa luce di Roma
e il lontano confuso mormorio dei risorti.
Trăiesc la Roma
Trăiesc de mult la Roma
aplecată peste viață
cu sărmanele vorbe ale poeților și morților.
Și-mi vine să cred
că mă recunosc bine
coloanele de pietre milenare
și umbrele persoanele din minte
privirea piezișă a soarelui pe ziduri
sunetele glumețe ale vrăbiilor și mierlelor
unica uimitoarea lumină a Romei
și îndepărtatul murmur confuz al celor înviați.
Poesia arborea
Sono un grande platano secolare
accanto passa sempre un viandante
nella magnifica villa
ne porto alcuni tra i miei rami
di quanti mi osservavano davvero
quasi fossero miei lontani avi
cari antenati ancestrali
convivo con le fate alloggiate
nei fossi dei miei tronchi
con elfi e dispettosi gnomi
parliamo e giochiamo insieme
anche se sono un po’ sciancato
mi ricordo di una graziosa ragazzina
che tanto tempo fa passava
con la famiglia unita erano in quattro
la memoria li solleva tra i miei rami
come aria soffiata dal tempo
emanazione materiale di chi e assente
poi la ragazzina e cresciuta
ancora tornava a vedere i miei rami
con la nuova famiglia in quattro
quasi avendo il ricordo di un’impronta
come la sento questa trasmissione
di passaggi di genealogie di arie.
Ora se ne sono andati non so dove
passati gli anni e la bella stagione
ma ricordo tanta trasformazione
dei corpi e dell’aria e dei respiri
una tenace sottile fisica vibrazione.
Poezie arborescentă
Sunt un mare platan bătrân
pe lângă mine trece mereu un călător
spre vila extraordinară
port între ramurile mele
pe câțiva dintre cei care mă observau cu-adevărat
ca și cum ar fi niștre strămoși de-ai mei
dragi strămoși născuți mai demult
trăiesc laolaltă cu zânele care locuiesc
în scorburile din trunchiul meu
cu elfii și piticii răutăcioși
vorbim și ne jucăm împreună
chiar dacă sunt puțin cam prăpădit
îmi amintesc de o fetiță drăguță
care trecea odinioară
erau patru într-o familie unită
amintirea îi ridică între ramurile mele
ca aerul suflat de timp
emanație materială a celui ce lipsește
apoi fetița a crescut
dar se mai întorcea să-mi vadă crengile
cu noua ei familie de patru persoane
ca și cum ar fi având amintirea unei amprente
cum simt această transmisie
de treceri de genealogii de aer.
Acum s-au dus nici nu știu unde
odată trecuți anii și vremea frumoasă
dar îmi aduc aminte de schimbarea
Anamaria Daiana Matieș Repetiție, creion pe hârtie
corpurilor și a aerului și din respirație
o tenace subtilă fizică vibrație.
Il grido di Emily
Come e arsa l’aria e ingombra di nuvole! E di
corsa!
Le campane di San Bellarmino stanno suonando
a morto.
Via Romania, il suo ottico il meccanico e il
parrucchiere.
Il negozio di giocattoli dove non entra piu da
anni.
Sulla via a doppio senso platani e laggiu pini e
cipressi.
Entra nel bar per il rito del cappuccino e del
giornale.
Riusciră a sera riusciră a tradurre due poesie di
Emily?
L’ICI gli esami all’universită e le misure al giorno.
Riusciră a chiudersi nel suo studio a chiudere la
porta?
Un bel signore accanto deve andare dice a un
funerale.
La sorella di un amico morta per un tumore al
seno.
In un brivido il gelo veloce si conficca sul cuore.
S’aggrappa a Emily a un rubino un trifoglio
fresco
a un arabesco un pulviscolo dell’aria sempre piu
arsa.
Un morso della lingua il silenzio l’abisso. Esco.
Respiro.
C’e del rosa striato nel cielo grigio, un minimo a
vederlo.
15 giugno 2010
Strigătul lui Emily
Ce ars e aerul și cât e plin de nori! Și de grabă!
Clopotele de la San Bellarmino bat a moarte.
Via Romania, opticianul mecanicul frizerul.
Magazinul de jucării unde nu mai intră de ani.
Pe strada cu sens dublu platani și jos pini și
cipreși.
Intră în bar pentru obișnuitul cappuccino și al
ziarului.
Seara va reuși oare va reuși seara să traducă două
poezii de Emily?
ICI examenele la universitate și măsurile zilnice.
Va reuși să se încuie-n birou și să închidă ușa?
Un domn frumos de-alături spune că trebuie să
meargă la o înmormântare.
Sora unui prieten moartă pentru o tumoră la
sân.
Cu un tremur rapid înghețul i se înfige-n inimă.
Se ține strâns de Emily de un rubin de un trifoi
proaspăt
de un ornament o pulbere fină de aer tot mai
aprins.
O mușcătură de limbă tăcerea abisul. Ies. Respir.
Pe cerul cenușiu e un roz cu dungi, greu de
văzut.
15 iunie 2010
Non l’ho detto ancora al mio
giardino
Cammino lenta per Villa Borghese
mormorando quei versi di Emily
Non l‘ho detto ancora al mio giardino
30
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
in pianura a ogni qualche passo
ricordo e quanto a me io lo ripeto
e non lo rivelo a nessuno ancora
al sole e alla luna a ogni sua fase
a oche care a erbe a alberi amici
ai poggi ai viali larghi e alle valli
sparsi nel nostro amato giardino
a nessuno neanche a tavola ovunque
non ne faro altri cenni nessun segno
del pensiero a ogni terzo pensiero.
Oggi del mistero mi vesto di legno.
Grădinii mele încă nu i-am spus
Merg încet prin Villa Borghese
murmurând versurile lui Emily
Grădinii mele încă nu i-am spus
pe câmp la fiecare câțiva pași
îmi amintesc și în ce mă privește îl repet
și nu îl spun încă nimănui
soarelui lunii în orice fază
gâștelor dragi ierbii și copacilor prieteni
colinelor drumurilor largi și văilor
răspândite în grădina noastră cea iubită
nimănui nici măcar la masă oriunde
nu voi face alte semne niciun semn
al gândului pentru oricare gând ascuns.
Mă îmbrac astăzi în lemn de mister.
Spiccioli
Uno straniero dall’inverno (ora e estate) vive
vive giorno e notte vive nell’aria di viale Parioli
(penso buongiorno a vederlo buonasera penso)
sentinella con la coperta rosa e il cappello calcato
misterioso come un fachiro o un antico saggio
(sento il tintinnio di una moneta che danza)
si sposta tra pareti di platani larghi nel cielo
in silenzio sembra chiedere chi siamo noi
ma non chiede altro non ha mai la mano tesa
non chiede spiccioli non chiede niente altro
dorme sulla porta di una banca o di un ristorante
sta fermo e tace segue una traiettoria obliqua
(insegna il valore del caduco che ci avvolge).
Risorge il giorno tendo la mano per spiccioli di
vita.
luglio 2010
Mărunțișuri
Un străin din iarnă (acum este vară) trăiește
zi și noapte trăiește în zona bulevardului Parioli
(mă gândesc bună ziua văzându-l bună seara mă
gândesc)
santinelă cu pătura roșie și pălăria îndesată pe
cap
misterios ca un fachir sau un înțelept din
vechime
(aud clinchetul unei monezi care joacă)
se mișcă printre pereți de platani largi în cer
în tăcere pare că întreabă noi cine suntem
dar nu cere nimic nu și-a întins mâna nicicând
nu cere mărunțiș nu cere nimic
doarme la ușa unei bănci sau de restaurant
nemișcat tace urmează o traiectorie oblică
(învață valoarea caducității care ne cuprinde).
Se naște iarăși ziua întind mâna după
mărunțișurile vieții.
iulie 2010
Obiecte, tempera pe hârtie, 70x50 cm
Anamaria Daiana Matieș
Ecloga I
Abbiamo vissuto per vedere queste strane cose
per vedere gli anni che ci derubano di tutto
tutto abbiamo perso e ora anche pezzi del corpo
un sogno l’eta doro delle straordinarie nascite
un sogno le persone amate ora incorporee ombre
un sogno della gioventu gli inquieti dolci
pensieri.
Esce nel sole dalla clinica dei balconcini azzurri
quante scaglie di rugiada che brillano sulle foglie.
Da tempo si prepara un altro secolo gelido e
oscuro.
Il battito del cuore e quello di un’oca smarrita.
Nella citta tace ogni dolce melodia sommersa.
Silenziosi gli alberi che si piegano in un inchino
come gli animali addolorati e i fiumi straripati.
Quieta puo riprendere a camminare verso casa.
20 novembre 2010
Egloga I
Am trăit să vedem aceste lucruri ciudate
să vedem anii care ne fură de toate
am pierdut totul și acum și bucăți din trup
un vis vârsta de aur a nașterilor extraordinare
un vis persoanele iubite de-acum umbre fără
trup
un vis de tinerețe gândurile plăcute și neliniștite.
Iese la soare din clinica cu balconașe albastre
câți solzi de rouă care strălucesc pe frunze.
De mult se pregătește un alt veac rece și
întunecat.
Bătaia inimii este cea a unei gâște rătăcite.
În oraș tace orice blândă melodie îngropată.
Copacii tăcuți care se apleacă într-o închinare
ca și animalele îndurerate și râurile ce-au ieșit
din matcă.
Liniștită poate să-și reia mersul spre casă.
20 noiembrie 2010
Ecloga II
Nei giorni autunnali gonfi di lacrime e pioggia
la carne maciullata del poeta e triste esposta
l’hanno fatto quasi a pezzi poi strappati i seni
il rosso sangue ha imbrattato le sue mani
la bocca non trova l’alta giusta melodia
una torma di persone invasa dal furore
si e avventata sul corpo inerme del poeta
con i suoi rami allungati dritti nel cielo
appariva in quel groviglio di corpi un bosco
dove torna di nuovo a crescere e creare
c’e polvere d’oro sulla corteccia e non e morto
esce dalla clinica con i balconcini azzurri
nel giardino foglie di metallico splendore.
Quieta puo riprendere a camminare verso casa.
21 novembre 2010
Egloga II
În zilele de toamnă pline de lacrimi și ploaie
carnea istovită a poetei e tristă expusă
aproape au făcut-o bucăți apoi i-au smuls sânii
sângele roșu i-a murdărit mâinile
gura nu mai găsește o melodie armonioasă
potrivită
o turmă de persoane cuprinsă de furie
s-a aruncat pe corpul dezarmat al poetei
cu ramurile sale alungite în cer
apărea în amestecul acela de trupuri o pădure
în care se întoarce din nou să crească să creeze
este o pulbere de aur pe coajă și nu e moartă
iese din clinica cu balconașele albastre
în grădină frunze de o splendoare metalică.
Liniștită poate să își reia mersul spre casă.
21 noiembrie 2010
Magnifica la nascita
quando la parola si fece carne
dal fondo buio della grotta
e venne ad abitare tra noi
come luce per testimoniare la luce
per incominciare e correre sull’erba
per schivare l’assalto estremo
muta lama tra chi e e chi non e in vita.
E ora, ora innalza alto lo splendore
tra scintillanti bandiere di neve al sole.
12 dicembre 2010
O
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
31
o
Laudă nașterea
când cuvântul s-a întrupat
din adâncul întunecat al peșterii
și a venit să locuiască între noi
ca și lumină să mărturisească lumina
spre a începe să alerge pe iarbă
ca să evite asaltul extrem
schimbă placa între cine este și cine nu este în
viață.
Și-acum, acum ridică în slăvi strălucirea
între steaguri strălucitoare de zăpadă în soare.
12 decembrie 2010
Veduta romana
Agli occhi del moderno viandante
che percorre la via Flaminia
appare nel cielo alta una colonna di fumo
cupa come un tornado
che si sfrangia in stracci d’aria
in sanguinanti vele incendiate
nera nuvola arrossata
dipinta sul celeste della sera
che si alza dietro la porta
immaginata da Michelangelo
tra le antiche le rosse colonne
(quanti saccheggi e offese Roma mia!)
e poi appare un elicottero rumoroso
come un uccello scuro
in volo tra le fiamme sul rogo della sera
a Piazza del Popolo in ginocchio
e il 14 dicembre s’incenerisce nel cielo.
Vedere romană
În ochii călătorului modern
ce străbate via Flaminia
apare pe cer o coloană înaltă de fum
întunecată ca o tornadă
care se deșiră în zdrențe de aer
în vele însângerate incendiate
nor negru înroșit
pictat pe albastrul serii
ce se înalță dincolo de poarta
închipuită de Michelangelo
între vechile roșii coloane
(câte prădări și distrugeri, Roma mea dragă!)
și-apoi apare un elicopter gălăgios
ca o pasăre întunecată
în zbor printre flăcări pe rugul serii
în Piazza del Popolo în genunchi
și 14 decembrie devine de cenușă în cer.
All’Ara Pacis
Cammino per il mondo ma e Roma
antica che e un bosco di pietra
dove a fatica si respira
chissă se per questo e crollata Roma
cammino lenta lenta
protesa come i rami dei platani al cielo
sul marmo bianco di Augusto vibra
una storia di corpi fregi e panneggi
volute d’aria oltre il vetro.
În autobuz, Stuttgart - București, acrilice pe pânză, 90x70 cm
Anamaria Daiana Matieș
E il lampo della mente che m’apre
nella forma creaturale il reale
un’oca azzurra al fianco del fiume
i fidanzati che volano sui tetti
il cavallo rosso sospeso nel cielo
chi le ha dipinte e nato a Vitebsk
nome di incanti simile a Viterbo.
Sono grandi prove di sogno e volo
risalire alla cancellata vita!
La Ara Pacis
Pășesc prin lume dar e Roma
antică cea care-i o pădure de piatră
unde se respiră cu greu
cine știe dacă de-aceea s-a prăbușit Roma
pășesc încet încet
tinzând ca și ramurile platanilor spre cer
pe marmura albă a lui Augustus vibrează
o poveste despre trupuri răniri și drapaje
volute de aer dincolo de sticlă.
Sclipirea minții îmi deschide
realul în formă de ființare
o gâscă albastră lângă râu
logodnicii care zboară pe acoperișe
calul roșu suspendat pe cer
cel care le-a pictat s-a născut la Vitebsk
nume magic asemenea cu Viterbo.
Sunt mari dovezi de visare și zbor
să urci din nou la viața ce s-a șters!
Naufragi a Sfax
Chi e che cosa a Sfax ancora sprofonda
nel baratro marino
in tanti camminano sulle onde
alla ricerca di un mondo migliore
ancora a Sfax una strage
di spettri al margine dell’impero
dove si fa e si disfa la vita
senza volti e senza nomi
il terribile naufragio
i coralli si mischiano al sangue
nel Mediterraneo muto e nero
dove un barcone di migranti affonda
dove e affondato un idrovolante
abbattuto dai caccia nemici
di sfollati dalla Libia mai vista
mio padre e un altro uomo a turno
a nuoto per ore salvano un bambino
e la speranza nel futuro
il ventitre novembre
mille novecento quarantadue
nel naufragio c’e l’immagine del tempo
ci dicono i traumi dell’epoca
la verită sotterrata
nel Mediterraneo muto e nero.
Naufragiați la Sfax
Cine și ce se mai afundă încă
în abisul marin
sunt mulți care pășesc pe valuri
în căutarea unei lumi mai bune
la Sfax încă un masacru
de spectre la marginea imperiului
unde se face și se desface viața
fără chipuri fără nume
îngrozitorul naufragiu
coralii se amestecă cu sângele
în Meditarana mută și întunecată
unde se scufundă o barcă mare cu migranți
unde s-a prăbușit un hidroavion
doborât de avioanele de vânătoare dușmane
de refugiații din Libia pe care n-am văzut-o
tata și un alt bărbat pe rând
pe rând ore întregi salvează un copil
este speranța în viitor
douăzeci și trei noiembrie
una mie nouă sute patruzeci și doi
în naufragiu este imaginea timpului
ne spun traumele epocii
adevărul îngropat
în Mediterana mută și întunecată.
În românește de
Ștefan Damian
■
32
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
teatru
Regizorul Rumi Lăszlo:
„Norocul nostru e că
obiectul ce capătă viață
în fața ochilor noștri
pare încă magic”
Rumi Lâszlo
Prezent la Cluj, ca regizor al spectacolului Cei trei
purceluși, cea mai recentă premieră a Teatrului de
Păpuși „Puck” cunoscutul regizor păpușar maghiar
Rumi Lăszlo a vorbit într-un interviu despre noua
sa producție, despre colaborarea cu actorii români,
dar și despre Cluj și atuurile teatrului de păpuși în
fața animațiilor și divertismentului oferite de noile
tehnologii.
— De ce ați ales povestea Cei trei purceluși pen-
tru spectacolul montat la Teatrul de Păpuși „Puck”?
— Teatrul a propus trei titluri, pentru a realiza
un spectacol ce poate fi deplasat și în grădinițe, iar
dintre acestea eu am ales Cei trei purceluși pentru
că, deși este foarte cunoscută, pot fi spuse lucruri
noi prin această poveste printr-o abordare nouă
și inedită.
— De ce credeți că ar trebui să vină copiii la
acest spectacol?
— Cei mici ar trebui să fie atrași de acest spec-
tacol, pentru că vor putea experimenta cât de
important este să colaborăm, în loc să ne luptăm
unii cu ceilalți. Este un spectacol interactiv în care
sunt implicați și copiii, contribuind astfel la suc-
cesul purcelușilor și la acest împreună.
Anamaria Daiana Matieș
Înghețata, acrilice pe pânză, 80x60 cm
— Cum este să lucrați cu secția română a
Teatrului de Păpuși „Puck”?
— Am ocazia să lucrez cu niște colaboratori
foarte creativi și dedicați, niște actori foarte buni,
datorită cărora repetițiile sunt foarte plăcute.
Lucrurile merg puțin mai lent pentru că sun-
tem nevoiți să lucrăm cu un translator, dar asta
nu are un efect negativ asupra atmosferei intime
din timpul repetițiilor. Și poate că și actorilor le
aduce ceva nou această colaborare, din moment
ce muzica se face live, la scenă, multe exerciții se
bazează pe muzică și ei trebuie să fie foarte pre-
zenți, existând această abordare nouă, cu copiii
implicați direct în spectacol.
— Când ați avut prima dată contact cu Teatrul
de Păpuși „Puck”? Cum era atunci?
— Pot spune că relația mea cu Teatrul „Puck”
a început din secolul trecut, de pe vremea când
încă trăia Kovâcs Ildiko; ea m-a invitat aici cu un
spectacol stradal cu păpuși gigantice. După asta
am invitat-o pe Kovâcs Ildiko la Kecskemet să
monteze un spectacol, iar ulterior eu am regizat
un spectacol de umbre cu actorii de aici, de la
Cluj, și cu o parte din cei din Kecskemet. Primul
spectacol pe care l-am montat aici, la secția ma-
ghiară, a fost Pasărea cu glas de diamant, după
aceea o poveste de Ion Creangă, un spectacol
după basmul popular maghiar Frumoasa domniță
trestie, apoi un spectacol într-un singur personaj
după un text despre Lâszlo Vitez, iar după aceea
m-am întors în Cluj după mulți ani, am montat la
secția maghiară Muzicanții din Bremen și Teatrul
Umbrelor, iar acum lucrez pentru prima dată cu
secția română a Teatrului „Puck”.
— Cum vi se pare că a evoluat percepția copiilor
despre teatrul de păpuși de atunci până acum?
— E o întrebare grea. Și păpușarii se întreabă
asta, pentru că ne dorim cu toții să facem spec-
tacole care să aibă impact. De acum 25 de ani și
până în prezent, totul s-a mișcat extrem de repe-
de, întreaga lume se mișcă cu o viteză incredibilă
și a avut loc și o revoluție digitală. Asta înseamnă
că deja cei mai mulți copii au un gadget cu care
pot să facă minuni. Suntem inundați cu imagini
din toate direcțiile, deci teatrul de păpuși trebu-
ie să tragă aer în piept și să se gândească foarte
bine ce unelte să folosească. Norocul nostru e că
obiectul ce capătă viață în fața ochilor noștri pare
încă magic.
— Care credeți că sunt provocările cu care se
confruntă teatrul de păpuși din Europa în acest
moment?
— Cred că este o atmosferă generală de stres,
cauzată de o duritate excesivă a lumii în care tră-
im, de acest război ce are loc foarte aproape de
noi. Din cauza situației economice, care devine
din ce în ce mai acută, adulții sunt mai irascibili,
mai nervoși, iar asta are un efect și asupra copii-
lor. Mai mult decât atât, aceste dificultăți econo-
mice sunt folosite de politicienii populiști ca să ne
asmută unii împotriva celorlalți. Și copiii încep să
creadă că așa e normal să fie. De aceea am și ales
povestea aceasta, Cei trei purceluși, pentru că pur-
celușii nu rivalizează între ei, ci se ajută unul pe
celălalt la construcția căsuțelor.
— Cum poate lupta teatrul de păpuși cu jocurile
pe calculator sau telefon? Care sunt avantajele tea-
trului de păpuși în acest context?
— Așa cum am spus și mai devreme, cred că
avantajul teatrului de păpuși este faptul că totul se
petrece în prezent, în fața ochilor noștri, în același
spațiu, în același timp și în aceeași comunitate. Și,
datorită faptului că putem fi și fizic împreună, se
creează o situație specială, pe care o putem numi
chiar sărbătoare. Pentru că privilegiul de a fi „îm-
preună”, această conexiune care se creează între
noi, dizolvă singurătatea copilului din momentele
în care e doar el cu gadgetul lui. Și pentru că e
O
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
33
showmustgoon
o
acolo și participă activ la spectacol, se formează
iluzia că și el poate influența mersul lucrurilor. De
aceea mi se pare că sunt din ce în ce mai inte-
resante aceste demersuri interactive, în care este
încurajat instinctul copiilor de a participa, de a se
implica.
— Care e menirea teatrului pentru copii, după
opinia dumneavoastră?
— Ca orice altă artă, teatrul de păpuși poate să
ne facă viețile puțin mai frumoase și să ne aducă
momente de bucurie și ne ajută să vedem exem-
ple de cum se pot rezolva, în general, întrebările
și conflictele. Pe vremuri, în trecut, problemele
noastre nu erau rezolvate de psihoterapeuți, ci de
mituri și basme. Eu personal cred că e important
să experimentăm și să le arătăm copiilor cum se
poate lucra cu anumite materiale, cu anumite su-
nete și că orice spectacol trebuie să reflecte bucu-
ria ludică. Dacă lumea adulților le reprimă copi-
ilor dorința de joacă, iar aceștia uită să se joace,
cred că acela ar fi sfârșitul lumii.
— Care credeți că sunt diferențele dintre spec-
tacolele adresate copiilor și cele adresate adulților?
— Cred că nu există nicio diferență. Pentru că
dacă un spectacol pentru copii este bine făcut,
dacă se pune suflet, iar intențiile creatorilor sunt
curate, și adulții se vor bucura de el la fel de mult.
Se poate observa că cei mai mulți adulți vin cu
plăcere și la teatrul de păpuși. Bineînțeles că dacă
realizăm un spectacol adresat adulților, poate că
unele dintre deciziile artistice luate vor fi mai
dure, se vor găsi soluții mai directe, mai agresive.
În spectacolele pentru adulți se lucrează cu alte
unelte prin care se arată agresiunea, frica, sexu-
alitatea și ironia, pe care copiii nici nu le înțeleg.
Copiii iau totul așa cum e. Ei nu înțeleg ironia.
Slavă Domnului!
— Cum vi se pare Clujul?
— S-a schimbat foarte tare de când vin eu aici.
Ne-am îngrămădit foarte mulți oameni aici, în
Cluj. Multe mașini, multe frizerii, saloane, mul-
te magazine de optică... A devenit un furnicar și
pulsează ca o metropolă acum. S-a terminat cu
Clujul intim și calm de odinioară. La fiecare ju-
mătate de oră mai trece la 500 de metri deasupra
noastră câte un avion foarte gălăgios, dar, cu toate
astea, îmi place foarte mult să vin aici. Îmi plac
foarte mult multiculturalismul și multilingvismul
de aici. Oamenii sunt mai deschiși și văd mai pu-
ține dinamici beligerante între ei, comparativ cu
Ungaria. Era o dorință veche a mea să lucrez cu
trupa secției române. E doar a doua oară când am
ocazia să lucrez cu o trupă în altă limbă. Am mai
lucrat înainte de asta cu o trupă formată din ac-
tori germani și actori sloveni.
— Ce planuri de viitor aveți?
— Din fericire, am de lucru. Urmează să lu-
crăm cu copiii dintr-un sătuc și să construim un
spectacol de teatru de păpuși. Chiar în acest mo-
ment are loc o olimpiadă de teatru în Ungaria, cu
foarte multe spectacole din străinătate și cu foarte
multe producții de stradă și pentru că eu încă mai
am o trupă de teatru stradal, vom juca foarte mult
în cadrul acestui eveniment. În plus, urmează să
se deschidă un nou teatru de păpuși și îl vom in-
augura cu o poveste din Laponia. Și sper ca, pe
viitor, să pot reveni să regizez aici, la Teatrul de
Păpuși „Puck”, pentru că avem deja niște planuri.
De asemenea, am o invitație și de la Teatrul de
Păpuși „Merlin” din Timișoara.
Interviu realizat de
Florentina Stanciu Gorun și Ana Cucu Popescu
Traducere: Tompa Eszter
■
#venere23
■ Oana Pughineanu
De curând, în Italia, s-a inaugurat un clip
promoțional pentru a da un impuls și
mai puternic turismului (un lucru rela-
tiv ciudat pentru mine, cetățean român care a
înțeles târziu în viață de ce turistul străin nu vine
pe meleagurile noastre și nu reușește să treacă
peste anumite neplăceri precum călătoria de 10-
12 ore pentru a parcurge 300 de km sau lipsa to-
tală de promovare a minunățiilor locale care, în
mod ciudat, transformă România într-o destina-
ție exclusivistă, pentru „cine știe” din „surse de
încredere” și nu din banalele pliante și programe
de agenții turistice. În România ajung doar in-
fluencerii aventurieri sau magnații care cumpă-
ră sate întregi. Nu mai pomenim de păduri.) A
face din Italia, care mi se părea deja extrem de
cunoscută pentru cantitățile nemăsurate de be-
llezza culturală și naturală, un loc și mai turistic
decât este mi se părea absurd. Desigur, nu este.
Face parte din extrem de naturala promovare a
patrimoniilor locale care pare disproporționată
doar în comparație cu frunzulița noastră (pro-
dusă pe vremea Elenei Udrea și reînviată de
ministerul turismului în 2022). Dar să nu arun-
căm cu piatra în noi înșine rupând firava frunză
(care a costat 30 de milioane, în timp ce clipul
italian „Open to meraviglia” s-a încadrat în bu-
getul scandalos de 9 milioane). Clipul publicitar
italian a aprins/ înfuriat toate mințile luminate
și mai puțin luminate care au denunțat în cor
banalitatea, stereotipul și, desigur, „fascismul”
videoclipului (interesant de amintit că în 1930,
cu ocazia unei expozitii dedicate culturii italiene
la Londra, Mussolini vedea în Venere „vitalitatea
rasei italice”).
Dar despre ce este vorba? Celebra Venere
boticelliană devine un virtual influencer care
își asumă monumentalul rol de a conduce cete-
le de influenceri virtuali reali sau simpli turiști
prin desișul minunilor italiene. Astfel, o vedem
pe #venere copiind toate pozele influencerelor
și stilurile lor vestimentare pentru a produce
fotografiile perfecte în decorurile sufocate de
bellezza. Avantajul #venerei este că a fost înzes-
trată de la „natură” cu filtrele pentru tenul per-
fect și buclele etern fixate. Zâmbetul este același,
un item invidiat de către toate influencerele care
Anamaria Daiana Matieș
acrilice pe pânză, 20x20 cm
Dans 2,
- pare incredibil - dar se chinuie în multe mi-
niședințe foto să ajungă la naturalul, la auten-
ticul prețuit de virtual. #venere influencer s-a
încadrat instantaneu în economia producători-
lor de conținut. Nici nu putea fi altfel. Ea constă
în arta regurgitării acelorași imagini stereotipe,
dar cu produse diferite. Influencerele au învă-
țat-o pe #venere cum se pozează în secolul 21,
iar #venere le poate ajuta, regurgitând la rândul
ei stereotipurile cu care a fost setată, să desco-
pere produsele noi în mijlocul cărora influen-
cerele se pot imersa. De data aceasta produsele
sunt peisajele italiene, orașele, muzeele, „borghi
sugestivi”, nelipsita pizza și tot ceea ce turistul
își închipuia deja despre Italia. Produsul nu mai
este nici măcar Italia, ci posibilitatea afișării bu-
curiei/fericirii stereotipe de tip spa/wellness.
Absolut toate clipurile turistice pe care eu le-am
văzut (indiferent de țara promovată) nu vindeau
nimic altceva decât posibilitatea, pentru fiecare
individ care are posibilități, de a afișa pe față acel
zâmbet care transmite în propria bulă mesajul
„I did it”. Posibilitatea de a-și afișa posibilitățile.
Turismul secolului 21 nu este doar despre expe-
riența de viață sau exotism. Acestea două nu au
nicio valoare dacă nu pot fi integrate în reuși-
ta personală. Așa că o Venere influencer era nu
doar previzibilă, ci și necesară ca promotoare a
industriei fericirii. Un videoclip de promovare
turistică nu are cum să scape de pecetea vremii,
nu are cum să fie mai deștept decât secolul, iar în
măsura în care vrea să vândă, nu mai are cum să
se ocupe de „contemplația romantică a operei de
artă” și „sindromul Stendhal”, ci cel mult de si-
mularea lor. Rapidă și la vrac. Astfel, am ajuns să
trăim momentul în care arta (Venere în cazul de
față) imită simularea, deoarece influencerul este
un maestru al simulării. Simularea are succes în
măsura în care fiecare poate identifica originile
sale reale (în cazul de față peisajele, monumen-
tele, „la bellezza” certificată de generații de ar-
tiști și experți). Simularea a devenit felul în care
noi cunoaștem realitatea. Iar un bun produs pu-
blicitar nu poate să ni se adreseze decât imitând
felul în care noi simulăm. O Venere care imită
influencerele (și asta în modul cât se poate de
literal, imaginea în care ea mănâncă o felie de
pizza se suprapune aproape perfect peste imagi-
nea Chiarei Ferragni, întâia influenceră italiană,
mușcând din aceeași felie de pizza, pentru că nu
mai poate exista decât o felie de pizza acreditată)
este singurul mod de a reîmprieteni arta/istoria
cu deținătorul de bunăstare. Pentru că asta face
un influencer, devine brandul cu față umană,
brandul care este „accesibil, credibil, intim” și te
cucerește prin simpla lui viață de zi cu zi (dar ce
decoruri!). Vechi controverse platonico-aristote-
liciene în privința imitației, rezumate în faimo-
sul „adevărul învinge imitația” ciceronian și-au
găsit veșnica rezolvare în stadiul de repetiție ro-
botică a imaginii fericirii. Pentru #venere imita-
ția și adevărul sunt una, iar data viitoare când va
trebui să demonstrezi că nu ești un robot ar tre-
bui să te întrebi cu ce greșești? Ce te împiedică
să intri, să te regăsești asimilat în reproducerea
virtuală a celei mai bune dintre lumile posibile?
■
34
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
Urmare din pagina 36
Anamaria Daiana
Matieș - de la penel la
microfon sau modalități
de transmitere a emoției
Anamaria Daiana Matieș
acrilice pe pânză, 60x80 cm
Manhattan 2,
vizează atât păstrarea identității românilor care
trăiesc în Germania, cât, mai ales, construirea
dialogului intercultural și promovarea valorilor
noastre naționale în context occidental.
Întorcându-mă la arta Daianei Matieș, con-
sider că lucrările sale au o consistentă doză de
seducție, privitorul putând alege dintr-o suită
de ipostaze și teme exact imaginea în care se
regăsește cu sensibilitatea și idealul său. Pentru
că artista nu uită că în pictură „sentimentul
colorează, nu pensula” (afirmație atribuită lui
Grigorescu), jonglează în portretele sale cu stă-
rile și emoțiile personajelor pe care reușește, cu
ajutorul mimicii, al intensității privirii, al liniilor
fine, să le redea pe chipurile acestora. Prin pleni-
tudinea formelor, prin gravitatea unor armonii
cromatice mai sumbre uneori, alteori traversate
de o lumină stranie, pânzele și desenele artistei
reușesc să genereze senzații și emoții vizuale.
În unele lucrări cu natură moartă, trecând
peste obiectele redate cu o oarecare poezie a de-
senului și peste interesantele relații dintre ele,
ochiul celui care privește se adâncește în umbre-
le și penumbrele tabloului, în climatul fondului
acestor imagini putându-se ghici o altă lume,
al cărei ecou dă lucrărilor ceva straniu și mis-
terios (a se vedea „Vase de Alpaca”). Ulcioarele
de pământ, de diferite dimensiuni și forme, din
pânza intitulată „Obiecte”, alături de scenele
reprezentând fragmente de joc din seria de lu-
crări „Dans”, sau „Călușar” sunt în fapt metafo-
re picturale pentru ceea ce se poate numi spe-
cific românesc. Într-o cromatică sobră (în cazul
lucrărilor din seria „Dans”), sau cu accente de
roșu sângeriu pe alb (în „Hora”), particularități
cunoscute ale costumelor populare tradiționale
românești, pe un fond luminos, în cazul prime-
lor, întunecat spre negru în al doilea caz, artista
reușește nu doar să transmită un mesaj identitar
ci mult mai mult de atât, înnobilând prin artă o
lume la ale cărei rădăcini modernitatea face apel
tot mai frecvent.
Universul pictural al Daianei Matieș nu se
limitează însă la arhaic, unele lucrări poartă
Anamaria Daiana Matieș
spectatorul în cealaltă extremă a civilizației, prin
lucrări precum „Manhattan”, unde registrul cro-
matic uni (de un vișiniu violent aș spune) vorbeș-
te despre ritmul infernal al lumii în care trăim,
sau „În metrou”, „În autobuz...” - adevărate sce-
ne de gen ale societății occidentale contempo-
rane. Se observă de asemenea, în schițe precum
„Deschidere”, „Gânduri” sau „Repetiție”, faptul că
artista stăpânește foarte bine desenul și reușește
să realizeze lucrări de sine stătătoare doar cu cre-
ionul pe hârtie, pentru ca mai apoi, prin dualis-
mul formei și al culorii orizontul creativ să capete
noi dimensiuni spre încântarea privitorului.
Cu toate prezențele din trecut pe simezele ro-
mânești, Anamaria Daiana Matieș este, încă, o
pictoriță puțin cunoscută mediului artistic de la
noi. Expozițiile sale personale au fost mult mai
numeroase în Germania. Am convingerea că
prin intermediul acestui număr al Tribunei iu-
bitorii de artă din România o vor (re)descoperi.
Oricum, parafrazându-i încheierea intervenții-
lor de la radio, promitem să fim pe recepție și să
rămânem curioși.
■
Anamaria Daiana Matieș
Vase de Alpaca, tempera cu ou pe carton, 40x30 cm
TRIBUNA • NR. 498 • 1-15 iunie 2023
35
sumar
semnal Altfel de dialoguri	2
editorial Mircea Arman Capacitate imaginativă și imaginativ poietic rațional la Aristotel - concilierea neoplatonicilor cu acest tip al gîndirii. Apropieri și deosebiri din perspectiva teoriei imaginativului uman (I)	3
filosofie Viorel Igna Polemica mimetică între platonism și creștinism (V)	4
Isabela Vasiliu-Scraba Clipa netrecătoare din „Tinerețe fără bătrânețe”	6
diagnoze Andrei Marga Pragmatismul reflexiv: sistematica (II)	9
eseu Christian Crăciun „Cine altcineva decât Dumnezeu?”	13
Nicolae Iuga Iluminismul etic al lui Immanuel Kant (I)	15
Iulian Cătălui Fabula în literatura universală: definiții, etimologie, dimensiune morală și scurtă istorie (VI)	16
istoria literară Radu Bagdasar Din subteranele creației (IX)	17
însemnări din La Mancha Mircea Moț Radiografii critice și exerciții de lectură	20
comentarii Ștefan Manasia Entertainment deștept & regenerator	21
Adrian Lesenciuc Literatura nu este modernă. Despre comunități în descompunere și despre eliberare	22
cărți în actualitate Iulian Chivu Ovidiu Bârlea - omul și profesionistul	23
Voichița Pălăcean-Vereș Poetul timpurilor stranii sau Echilibru în tangaj	25
Călin Stănculescu GOPO 100, un volum nu doar omagial	26
Alexandru Sfârlea „Rana de pe cuțit/ Doinește ...”	27
memoria literară Constantin Cubleșan „Am învățat de la îngeri”	27
crochiuri Cristina Struțeanu Fetele Pădurii (II)	28
poezia Liana Nicolae	29
traduceri Gabriella Sica	30
teatru Regizorul Rumi Lâszlo: „Norocul nostru e că obiectul ce capătă viață în fața ochilor noștri pare încă magic”	33
showmustgoon Oana Pughineanu #venere23	34
plastica Ani Bradea Anamaria Daiana Matieș - de la penel la microfon sau modalități de transmitere a emoției	36
Tiparul executat de:
TIPOGRAFIA ARTA Cluj
plastica	
Anamaria Daiana Matieș
- de la penel la microfon
sau modalități de
transmitere a emoției
■ Ani Bradea
Anamaria Daiana Matieș
acrilice pe pânză, 100x70 cm
Constanța, cartierul vechi, unde religiile se armonizează de sute de ani,
Noi, pictorii, privim cu ochii, dar lucrăm
cu sufletul”, spunea Ștefan Luchian, o
definiție a actului plastic care se potri-
vește mănușă pentru Anamaria Daiana Matieș,
grafician, pictor, jurnalist, promotor cultural
care trăiește la Stuttgart, în Germania. Paleta
largă de zone culturale (am omis în enumerarea
anterioară poezia) în care se manifestă artista îi
conferă acesteia și o expertiză la fel de amplă în
redarea expresivității umane, de la scene petre-
cute în mijloace de transport în comun, la por-
trete diverse sau chiar secvențe din spectacole de
teatru sau de operă. Toate creionând o lume care
transmite, prin fiecare imagine, senzația de real,
de actualitate.
Născută la țărmul Mării Negre, artista poartă
mereu în suflet chipul orașului natal de altădată,
transpus pe pânze într-un dramatism cromatic
specific ei, aș spune, precum în „Orașul vechi”
sau „Constanța, cartierul vechi, unde religiile se
armonizează de sute de ani”. A urmat cursurile
Politehnicii din Timișoara, pe care le-a absolvit
în 1987, studiind tot aici, în orașul de pe Bega,
trei ani de grafică (1984-1987) și apoi alți trei ani
de pictură (1990-1993) la Constanța. A partici-
pat, de-a lungul timpului, la numeroase expoziții
de grup în România și Germania. A expus in-
dividual în mai multe orașe din Germania, dar
și acasă, la Constanța, unde a obținut și un pre-
miu în 1995. Timișoara, orașul studenției sale,
i-a conferit în 1987 un premiu pentru grafică. În
prezent, lucrările artistei se află în colecții pri-
vate din Germania, Elveția, S.U.A. și România.
Din 2006, Anamaria Daiana Matieș este pro-
ducător la Freies Radio fur Stuttgart și redac-
tor-șef al Zig-Zag-de România, una dintre cele
cincizeci de redacții active din cadrul Radioului
Liber pentru Stuttgart. În 2014, alături de alți
inimoși redactori de la radio cărora, după cum
spunea artista în textul de prezentare de pe site-ul
web, „spațiul redacțional în multitudinea acțiu-
nilor extra radio nu le mai era suficient”, a pus
bazele EU Reflect e.V. fur Interkulturellen Dialog,
Stuttgart, al cărei președinte a fost până în 2019.
Obiectivele asociației, prin evenimentele cultu-
rale organizate începând cu anul înființării sale,
Continuarea în pagina 35
ABONAMENTE
Prin toate oficiile poștale din țară, revista având codul 19232 în catalogul Poștei Române, sau prin
expedierea sumelor: 55,8 lei - trimestru, 111,6 lei - semestru, 223,2 lei - un an, prin mandat poștal pe adre-
sa redacției (Cluj-Napoca, str. Universității nr. 1). Pentru abonamente în străinătate, prețul unui abonament
pe un cu o singură expediere pe lună este de 402 lei.
■■niinii
642341 100498